Fișă de autor Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885, Târlișua, Târlișua, Bistrița-Năsăud, Austro-

Ungaria – d. 1 septembrie 1944, Valea Mare, Priboieni, Muscel, România) a fost un prozator și
dramaturg român, membru titular al Academiei Române.
La 1 noiembrie 1908 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul,
condusă de O. Goga și O. Tăslăuanu, a apărut povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași
revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire (15 decembrie 1908), Răfuială (28
ianuarie 1909) și Nevasta (16 iunie 1911).A început un nou jurnal de lector (Spicuiri),
aplecându-se, în mod deosebit, asupra paginilor de critică și istorie literară din Viața
românească, aparținând, mai ales, lui Garabet Ibrăileanu. A revenit asupra amintirilor din
copilărie, scrise la Gyula, de data aceasta sub influența lui Creangă. A încercat să traducă după o
versiune germană, romanul Război și pace de Tolstoi. La 25 octombrie 1910 a debutat în capitala
țării: în revista Convorbiri critice a apărut nuvela Volbura dragostei [Cântecul iubirii]. Ea a
deschis șirul unei însemnate colaborări: Proștii, Culcușul, Golanii, Dintele (1910). A început să
primească scrisori de încurajare de la Mihail Dragomirescu care se interesa îndeaproape de ce
scrie, l-a invitat acasă și s-a oferit să-l ajute să primească o slujbă la un ziar. Debut editorial:
la Orăștie, apare volumul de nuvele Frământări, la "Librăria națională", condusă de Sebastian
Bornemisa. În sumar, producții literare tipărite în revistele Luceafărul și Convorbiri
critice: Dintele, Lacrima Glasul inimii, Culcușul, Ofilire, Răfuiala, Nevasta, Golanii, Cântec de
dragoste  [Cântecul iubirii], Proștii, Filibaș [Ocrotitorul].
Romancierul a început să scrie romane realiste, în care acțiunea avea loc în decorul unui
sat din Transilvania, Liviu Rebreanu a readus problematica țărănească în centrul atenției lumii
literare, prin romanul setei de pământ, Ion. Subtitlul acestuia era „Glasul pământului, Glasul
iubirii” și anunța principalul conflict din text, și a dat unul dintre primele noastre capodopere ale
analizei psihologice. După această experiență literară, autorul a scris, mai apoi, romanul
Răscoala, supranumit de G. Călinescu „roman al gloatei”. El poate fi considerat o capodoperă a
romanului românesc din toate timpurile. Un al treilea roman, Pădurea spânzuraților, a fost
inspirat de un incident autobiografic, fratele său, locotenent în Armata Austro-Ungară, fiind
condamnat la moarte și executat pentru o tentativă de a dezerta pe front, din Armata Austro-
Ungară, și a trece în tranșeele românilor în timpul Primului Război Mondial. Tema fusese
schițată, inițial, în nuvela Catastrofa.
Spre sfârșitul vieții, prozatorul a scris mai multe romane, polițiste sau cu subiecte care țin de
zona paraliteraturii, cum ar fi Adam și Eva, bazat pe tema metempsihozei. Un cuplu se
reîncarnează în șapte momente istorice diferite, iar textul e închis într-o povestire cu ramă.
Alte două romane, Gorila și Jar, care descriau mediul intelectual și redacțiile unor ziare
interbelice, deși s-au bucurat de succes de public au fost veritabile căderi la critică, iar Crăișorul,
o biografia romanțată a lui Horia, care fusese poreclit de locuitorii munților Apuseni „Crăișorul
munților”, a însemnat un alt mare eșec literar. După Răscoala , Rebreanu nu a mai dat nici o
capodoperă, toate romanele scrise ulterior fiind caracterizate de criticul G. Călinescu drept
inegale.