Sunteți pe pagina 1din 308

ION

BRAD
Poezii inedite
Ilustraţii şi copertă:
Mircia Dumitrescu

Tehnoredactare computerizată:
Anca Ivan

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


BRAD, ION
Poezii inedite / Ion Brad. – Bucureşti: Biblioteca
Bucureştilor, 2009.
ISBN 978-973-8369-35-1

821.135.1-1
Gravuri de
Mircia Dumitrescu

EDITURA BIBLIOTECA BUCUREŞTILOR


Bucureşti – 2009
CUVÂNT ÎNAINTE
Cam în fiecare sâmbătă dimineaţa, între ora 9 şi
10, poetul Ion Brad mă sună şi se anunţă, invariabil, cu
propoziţia ce urmează: „domnule E.S., te salută, oriunde
vei fi, un bătrân ardelean”... O parafrază, desigur, pe care o
primesc ca un semn de simpatie din partea acestui poet care,
ajuns la o vârstă venerabilă, continuă să scrie şi, mai mult
decât atât, continuă să fie activ în sfera lui de acţiune socială
şi intelectuală. Fire chibzuită, a păstrat corespondenţa
cu scriitorii din mai multe generaţii (între ei, părintele
Agârbiceanu şi profesorul Mircea Zaciu) şi a publicat-o în
anii din urmă. Documente umane şi, de multe ori, documente
importante pentru viaţa literară postbelică... Şi-a scris
memoriile şi, când le citeşti, observi că acest poet cu satul
ardelenesc în glas a cunoscut multă lume şi are amintiri de
peste tot... Şi-a regăsit, după 1990, credinţa (greco-catolică)
şi a devenit un animator eficient al dialogului dintre cele
două biserici... L-am însoţit, cu câţiva ani în urmă la Blaj
şi am descoperit acolo o lume pe care n-o cunoşteam decât
din cărţi: prelaţi trecuţi prin puşcăriile comuniste, profesori
învăţaţi şi devotaţi din micile oraşe transilvane, bibliotecari
hârsiţi de viaţă, mărunţi funcţionari, episcopi veniţi din alte
părţi, editori de carte religioasă etc. Ion Brad era cunoscut
de toţi şi dacă am înţeles bine lucrurile, aceşti urmaşi ai
şcolii ardelene văd în el un mesager al lor, aici, în capitala
României, unde se decide totul. Mesagerul are vorba
domoală şi, impresia pe care o am când îl aud, este aceea că
în frazele lui bine articulate se leagănă, parcă, un car care
străbate fără grabă un drum de ţară între Târnava Mică şi
Târnava Mare.

POEZII INEDITE / 5
L-am zărit de mai multe ori pe Bulevardul Magheru.
Cu trupul puţin încovoiat de timp şi cu capul aplecat într-o
parte, ca şi când l-ar apăsa toate grijile provinciei natale,
Ion Brad păşea încet, în ritm egal, netulburat de agitaţia
din jur. Un mers atipic şi un comportament rar în lumea
noastră valahă, dominată de un Mitică în eternă criză de
timp. Bucureşteanul Ion Brad lasă, dimpotrivă, impresia
că are timp şi, ca un bătrân ţăran din Câmpia Ardealului,
care, plecat în zori de acasă, mergea fără grabă, cu gândul
ca, până la asfinţit să întâlnească linia orizontului. Impresia
este că el duce cu sine povara neamului său. Iarna, poetul
coborât din Pănadele lui Cipariu poartă o căciulă neagră,
ţuguiată, pe care o poartă, ţărăneşte, uşor înclinată... În
decembrie 1989 sau la începutul lunii ianuarie 1990, când
revoluţionarii bucureşteni căutau contrarevoluţionarii care
ar fi putut periclita libertatea abia câştigată, poetul Ion Brad
confundat, nu-mi dau seama de ce, cu unul dintre cei din
urmă, a fost arestat de un comando de tineri şi dus într-o
staţie de metrou pentru a fi identificat. Din fericire pentru
el identificarea a fost corectă şi poetul, eliberat de grava
suspiciune, a putut povesti cu umor această întâmplare
rocambolescă...
L-am cunoscut mai bine în ultimele decenii şi am
remarcat că Ion Brad citeşte cu sfinţenie revistele literare
şi, în genere, presa românească şi, când observă că cineva
mă contestă, îmi comunică imediat. Îi mulţumesc de
fiecare dată, dar ezit din politeţe să-i spun că n-aş vrea să
contabilizez totdeauna injuriile, contestaţiile, înţepăturile
confraţilor nemulţumiţi, între altele, de apolitismul meu
şi de faptul că mă încăpăţânez să cred că nu trebuie să ne
lepădăm de miturile noastre pentru a intra în Europa...
În această atmosferă confuză, dominată de certurile
politicienilor şi de oportunismul formatorilor de opinie

6 / ION BRAD
din sfera literaturii, ardeleanul Ion Brad continuă să scrie
despre satul Panade (matricea lui stilistică), despre bunicii
şi părinţii care s-au dus, despre schimbarea anotimpurilor
şi, mai ales, despre semnele marii treceri. Versuri, care va
să zică, tradiţionaliste, teme „expirate”, cum zic mai sus
citaţii formatori de opinie literară. Tradiţionalismul este
pentru ei nu numai o ideologie conservatoare, dar şi un stil
poetic impracticabil în epoca postmodernă. Opinie falsă,
pentru că ideologia nu-i, în poezie, un criteriu estetic, este
doar, – ceea ce am spus deja – un indiciu pentru atitudinea
creatorului faţă de formele evoluţiei sociale. Baudelaire era
din acest punct de vedere, se ştie, un antimodern, dar tot el
a creat, în poezie, modernitatea europeană. E. Lovinescu
avea dreptate să respingă poezia tradiţionalistă de la
„Sămănătorul” pentru că era, înainte de orice, slabă estetic
şi, în al doilea rând, ideologii sămănătorismului respingeau,
de facto, elemente urbane ca sursă pentru lirism, şi, în plus,
confundau esteticul cu eticul şi etnicul... Criticul nu mai
poate folosi însă ideologia tradiţionalistă ca punct de reper
în cazul lui Arghezi sau Blaga, poeţi „tradiţionalişti” din
punct de vedere ideologic, „moderni” (şi chiar creatori ai
modernităţii poetice româneşti) prin stilul lor liric. Acesta
din urmă este criteriul esenţial în judecata de valoare. Pe
scurt: tradiţionalismul şi modernismul nu spun nimic despre
substanţa şi valoarea poeziei, spun doar ceva despre poziţia
poetului faţă de dinamica lumii din afară. Inutil să mai
dovedim că sunt poeţi tradiţionalişti execrabili, după cum
sunt „modernişti” ilizibili pentru că, repet un loc comun
în estetică, nu tema poemului este esenţială, ci atitudinea
estetică faţă de tema poemului...
Acestea fiind precizate, să vedem cum se descurcă
„tradiţionalistul” Ion Brad cu temele sale, vechi şi noi, în
cartea ce urmează. Se descurcă, spun de la început, bine.

POEZII INEDITE / 7
Transcrie poeme vechi (din anii 1945-1948 sau din anii ’80)
şi, probabil, le reformulează în unele cazuri (mă refer la
acelea care sunt datate 1980-2000). Volumul cuprinde, în
esenţă, versuri din fraza debutului şi altele (cele mai multe)
scrise după 2000... Sunt puţine versuri inedite din epoca
realismului socialist. Pentru a da o judecată exactă despre
poezia lui Ion Brad trebuie să le citim pe toate. Unele dintre
ele, s-au dat, cum s-au dat multe din versurile ocazionale
publicate în acea perioadă. Ion Brad a plătit şi el tribut, cum
au plătit toţi din generaţia sa, aşa numitei „poezii angajate”...
Unii autori ca A.E. Baconsky, s-au lepădat public de ea
(în 1956-1957), alţii au continuat să răspundă „comenzii
sociale” (o altă formulă care a circulat în limbajul criticii
oficiale câteva decenii de-a rândul). Circumstanţe, teme,
destine.
Poemele strânse în volumul de acum arată un poet
care debutează sub semnul a două modele lirice: unul
este Eminescu, celălalt este Blaga. Sentimentul extincţiei,
sunetul clopotelor, imaginea mamei dispărute, racla şi dorul
pustiu dintr-o Elegie din 1945 vin, toate, de la Eminescu, mai
puţin muzicalitatea pură a versului. Fantasma cântăreţului
„din strune mute”, toiagul transformat în flaut, tăcerile
de piatră (Te-am căutat) sunt preluate de la Blaga. La fel
„oile luminii”, „stâna nopţii”„chingile tăcerii” şi chemările
mute ale pustiului... Tânărul poet transilvan încearcă şi
combinaţii mai îndrăzneţe („dorul muge ca un ţap sălbatic”)
şi caută să prindă, tot în stilul lui Blaga, sunetele misterioase
ale pământului... Un Cântec ţărănesc de beţie din 1955
reactualizează discret pe Goga. Casa părintească, bunicul
care fuge de oraş, copilăria pierdută în mitologia rurală sunt
temele recurente în aceste poeme de sertar (din anii ’50)
care continuă linia elegiacă a poeziei ardelene, ilustrată
între alţii de pe nedreptul uitat azi St.O. Iosif...

8 / ION BRAD
După 1990, Ion Brad renunţă completamente la temele
politice şi îşi diversifică într-o oarecare măsură mijloacele
de expresie. Nu abandonează însă temele prioritare ale
lirismului ardelean (miturile lumii ţărăneşti, figurile
emblematice ale istoriei, – natura – ca stare de suflet),
tratându-le, acum, în versuri care unesc profetismul cu
elegia. Melancolia lui Iosif, nota crepusculară şi jalea din
poezia lui Goga se întâlnesc, acum, cu semnele misterioase
din poemele reflexive ale lui Blaga. Nouă cu adevărat
în aceste versuri este ideea sfârşitului însoţită de o notă
religioasă. Este limpede că aceasta este natura reală a
poetului, acestea sunt temele adecvate firii lui elegiace.
Toamna (anotimpul prioritar în imaginarul său poetic) este
o prelungă umbră, anii vin ameninţător din spate ca nişte
„bivoli aprigi” şi, în mijlocul acestui crepuscul, cel care se
jeleşte prăbuşit solicită lui Dumnezeu o cruce pe care s-o
poarte pentru a-şi izbăvi spiritul (Jocul umbrelor):
„O Doamne, prăbuşit în cale,
Dă-mi crucea Ta s-o duc în spate!”
S-o poarte sau să fie purtat de această înaltă cruce?”
Poemul se deschide şi spre sugestia din urmă. Ploaia
bacoviană şi ideea materiei care putrezeşte sunt evocate de
poet într-o rugăciune cu ritmuri mai iuţi şi o retorică mai
abundentă:
„Putrezim de-atâtea ploi
Şi în lume şi în noi,
Ploi acide, ploi cu broaşte
Spre mai bine-a ne cunoaşte
În singurătăţi şi în
Rătăciri prin rai păgân
Bietul rai mâncat de ploi
Şi trădările din noi
Îngerii de altădată

POEZII INEDITE / 9
Cu spadă străluminată.
Unde staţi ascunse oare
Zări cu zvâcnete solare?
Unde v-aţi ascuns, de unde
Glasul vostru nu răspunde?
Doamne, lăsă-mi numai mie
Şi potopul ce-o să vie!”
„Bătrânul Brad”, care a făcut în viaţă prea multă risipă
de cuvinte, îşi imaginează acum, în stil ţărănesc, propria
înmormântare, preluând o sugestie din Blaga. Sub glie,
cuvintele vor încolţi şi vor creşte apoi din propria cenuşă
mai curate şi mai puternice... Toate acestea sunt scrise fără
ironie, fără sarcasm, mai degrabă cu o notă de umilinţă
creştină. Poetul se judecă aspru şi cere prietenilor ca din
prăbuşirea lui modestă să-şi facă o aripă de şindrilă... Un
sfârşit, dar, mitic, o dispariţie creatoare... Vioara poetului
ardelean, încolţit de ani, terorizat de insomnii şi singurătăţi,
cântă acum atinsă doar de arcuşul timpului (Odă cărţii-
vioară), cuvintele sunt amăgitoare şi orice silabă doare
(Cuvinte în genunchi). Cuvintele în genunchi o iau înainte
şi-l aşteaptă pe cel ce-şi pregăteşte marea trecere la vămile
în care se ascunde luntrea lui Charon...
În acest peisaj liric dominat de simbolurile dispariţiei
iminente, apar din când în când şi semnele perenităţii
transilvane. Se aude din nou, în astfel de momente, fluerul
lui Iancu şi bocetul „maicii noastre”, Transilvania... Ea nu
este încinsă, mioritic, cu brâul sfânt de lână, ci cu lanţul
tiranului (Sigiliul unic)... În contact cu aceste motive
lirice vechi în poezia ardelenească, versurile lui Ion Brad
se însufleţesc brusc şi note tânguitoare capătă un accent
mesianic, ca în această Rugă în care moartea este imaginată
în stil mioritic ca o risipire în cosmos:
„Să nu veniţi la-nmormântare,

10 / ION BRAD
Voi, neamuri triste din Ardeal!
Aprindeţi doar o lumânare
La ţintirimnul vechi din deal
Unde acel ce-mi dete-un nume,
Ion Surei, cu chipul blând,
M-aşteaptă ca să mă îndrume
Prin ţara lui de sub pământ.
E ţara neamurilor toate
Ce-au coborât la şes din munţi
Cerşind un strop de libertate
La-nmormântări ca şi la nunţi.
Sunt munţi, sub glii, de oase albe
Şi doine-n fluiere de os,
Iar ochii toţi, prin flori de nalbe,
Privesc spre soare, dureros.
Durerea lor o duc cu mine
O viaţă scrisă-n biblioteci
Ca-n veci de veci să se închine
La flăcări literele reci...”
Reuşite, autentice sunt în această poezie crepusculară
peisajele, „pastelurile” acestui poet care transformă acum
oda-n elegie. Ion Brad are, ca mai toţi poeţii din generaţia
sa (în primul rând, Ion Horea) o sensibilitate specială pentru
natură, văzută ca un leagăn al fiinţei. Iată un sonet despre
toamnă:
„Nu-i toamna anotimpul totdeauna
De nuci, de crizanteme, de gutui,
De aerul ca mierea, de şoaptele ca struna
Ce cântă în frunzişul de foc, al nimănui.
Se-ncaieră, ca-n vară, cu furtuna,

POEZII INEDITE / 11
Iluziile toate le-ascunde în statui
Să ni le-aducă, una câte una
La primăvară... Haide, gând hai-hui,
Întoarce-te la ea şi ţin-o bine
În braţele ce-au fost dintr-nceput
Un legământ de sânge pentru tine:
Eu – zice toamna – ţi-am fost primul scut
Şi leagănul privirilor divine
Care-nfloresc şi într-un boţ de lut.”
Poetul s-a născut în noiembrie, întâiul dintre cei nouă
copii fraţi şi surori dintr-o familie ţărănească din Pănade,
un sat aşezat pe o colină situată nu departe de Blaj. Este
bătrânul din vârful triunghiului de cocori care se pregăteşte,
acum, de un zbor tragic, evocat eminescian:
„Iar vine noiembrie, vine
Peste anii mei, maşterii,
Cu lacrimi de sânge în colţul năframei,
Cu zile de brumă, grăbite, puţine,
Cu ziua dragă a naşterii,
Cu ziua stingerii mamei...
Iar vine noiembrie, vine, mă cheamă,
Eminescian, la groapa ta, mamă,
Să-ţi ascult de sub glii
Glasul de clopot profund
Al satului nostru sărac:
– Ioane, Ioane, de ce întârzii?
Tu, cel dintâi, de ce mi l-ai trimis
Pe fiul cel de pe urmă?
Şi eu încă tac,
Şi eu mă ascund
Şi-un gând vinovat în inimă-mi scurmă...”

12 / ION BRAD
Iarna sclipitoare a lui Alecsandri devine un loc de
ispăşire, o anticameră a neantului:
„Ninge-ndesat, disperat, ninge tot ninge
Cu spaimele vechi peste meninge.
Dinspre omături, cu fiece fulg
Ce greu mai plutesc, ce greu mă mai smulg!
Te caut, vară, printre nămeţi
De alte iluzii să mă dezveţi,
Pierdut în lumină să-mi fie prea cald,
Ca-ntr-un vârtej de azur să mă scald,
Noaptea, doar noapte să-mi fie popas,
Să-mi deie ziua sânge pe nas,
Să înroşesc tot văzduhul ce ninge
Cu spaimele noi peste meninge,
Ca-ntr-un război să mai plutească
Peste tăcerea aceasta lumească
Un paloş de mult îngropat, dezgropat,
Cu care doar îngerii azi se mai bat,
Îngerii ninşi, zgribuliţi, colindând
Cu penele albe peste pământ...”
Un sentiment stăruitor de uitare în lume şi de solitudine
adâncă, fără ieşire, trece prin mai toate versurile strânse în
cartea de faţă. Ca şi înaintaşii săi, Ion Brad nu se simte bine
printre blocurile leproase ale oraşului, spiritul lui profund
şi incoruptibil rural caută în memorie raiul pierdut al
copilăriei şi nu-l află. Este un suflet nostalgic care nu se
ruşinează să-şi asume nostalgia de miticul sat blagian...
Discursul său elegiac capătă, aici, o notă polemică. În
el pătrund „filosofii pe bicicletă”, palavragii, moftangii
urbani, politicienii şi procurorii morali cu bărbi profetice,
„marxiste”. Este vechea fantasmă eminesciană a „canaliei
de uliţi” în faza societăţii informaţionale. Poetul elegiac cu

POEZII INEDITE / 13
satu-n glas umblă, războinic, cu o sabie sprijinită pe umăr,
prin cetatea toxică:
„Abia mai respir printre blocuri
Aerul ofticos al oraşului...
Tone de praf toxic pe creieri...
Decibelii războinici declară moarte timpanelor...
De necredinţă zburdă toţi diavolii:
Cine să le mai tulbure horele?
Grătarele-ncinse gâdilă nările rokerilor...
„Hă, hă!” râd paznicii-mbrăcaţi mareşali
la porţile petrecăreţilor...
Un val de bărbi împrumutate marxiştilor
se-abate din ochii televizorului
spre cozile cerşetorilor de medicamente.
Mulţi, periculoşi pentru superbele bărbi...
Doamne, unde să fug dintre umbrele lor?
Ca un copil să m-ascund
după hainele Tale în zdrenţe? Dar unde?
Satul părinţilor atârnă între cer şi pământ
şi eu ameţesc căutându-l...”

20 sept. 2009
Eugen Simion

14 / ION BRAD
ELEGIE

Când sângele-mi va îngheţa


Şi gol mă va-nghiţi pământul,
Te văd, o, mamă, cum vei sta
Să-mi încălzeşti doar tu mormântul.
Şi clopotele vor cânta...
Şi clopotele vor cânta...
1945

CREPUSCUL

Crepuscul purpuriu
te stingi ca un zâmbet bizar
pe buzele unui răstignit al vieţii.
Tu sângerezi, o, clipă funerară,
pe vârf de munte mai săruţi pământul,
murind în fiecare seară.
În racla ta, crepuscul purpuriu
se-ngroapă doina dorului pustiu...
1946

TRISTEŢE

Simt cum în sufletul meu


lăstunii se grăbesc spre alte lumi
şi eu rămân doar cu toamna
îmbrăcată-n odăjdii putregăite
cădelniţând mereu

POEZII INEDITE / 17
în jurul altarului prăbuşit.
Aud cum cobesc cucuvăile
şi mă-nfior şi tremur şi ţip,
dar nimeni nu m-aude.
Rămâne singură toamna
să-şi joace dansul macabru în voie.
Toamna aceasta bolnavă...
1946

MÂNTUIREA

Înot în oceanul de foc al vieţii,


mă lupt cu talazurile lui uriaşe
care m-acopăr ca o cămaşe.
Le sfârtec şi mă redau din nou libertăţii
de-a naviga pe apele lui.
Oare când voi ajunge la limanul necunoscutului
să nu mă mai tem de fulgerele cereşti?
Din inimile noastre pământeşti
când va răsări oare
uriaşul care să sfarme sub picioare
stâncile pământului?
Când îi vom putea porunci şi vântului
să stingâ văpaia lumii nebune?
S-adune, s-adune
Creatorul Consiliul de Coroană al Cerului
şi cu linii de sânge să şteargă
pedepsele efemerului.
Poate atunci se va naşte în noi un alt Prometeu,
să-i fure lui Dumnezeu
nemurirea.
Apocaliptica hidră atunci va veni

18 / ION BRAD
să-nghită mârşăviile lutului.
Tainiţa necunoscutului
atunci va fi luminată.
De la Preasfânta Curată
din nou vom primi mântuirea...
1946

PUSTIU

Din cerul siniliu


s-aşterne promoroacă
şi sunet de toacă
ascunsă în inima pământului rece
trece
pe la urechile tale,
pom pustiu şi veşted,
pom pierdut în jale.
Aşa este rândul:
pământul îşi ia frumuseţea-napoi,
pământul, pământul, pământul...
1946

TÂRZIU

Ce vreau să fac?
Nici eu nu ştiu...
Şi-n jur şi-n mine e pustiu...
Aş vrea să scriu
dar nu mă lasă
bătrâna lampă de pe masă.

POEZII INEDITE / 19
Îmi cade capul,
mă ridic,
îmi caut carneţelul mic.
Şi tot nimic. Şi tot nimic...
1946

PÂRG

Te pârguieşti,
sărmana mea minte
cu anii ce vin.
Rugineşti, rugineşti
cu anii ce trec.
Te căleşti
în flacăra nebuniei.
Nici eu nu mai ştiu
adâncul durerilor tale.
Moarte
petale
purtate departe
de furia unui vânt
mai nebun decât tine,
aşa eşti tu, inima mea.
Te-aş vrea o stea
care lasă
pe ecranul cerului
o dâră de foc luminoasă...
1946

20 / ION BRAD
TE-AM CĂUTAT

Mi-arunc privirea-n gol ca o săgeată


Şi glasul în tăcerile de piatră.
Te caut şi te chem din vremi pierdute,
Eu, cântăreţ, acum, din strune mute.
Te-am căutat de-un veac, de-o veşnicie
Prin zloata şi funinginea din lume,
Dar n-am zărit privirea ta târzie
Şi glasul tău îmi pare-o-nşelăciune.
Nu! N-ai să vii, dar tot am să te caut,
Te voi găsi cu vracii prin magie.
Mi-oi transforma atunci toiagu-n flaut,
Tăcerea într-o dulce melodie.
1947

PAŞI VECHI

Hei, paşii mi s-au învechit,


Mergem pe drumuri ca spre veşnicie,
Ne bate inima ca toaca de la schit,
Clopotul anilor ne vrea la liturghie.
Cată-ţi de treabă vânt, nu te abate
La noi când vezi că paşii ne sunt stinşi;
E nemurirea poartă de cetate,
Ce ne înghite ca pe nişte-nvinşi.
Tu, zodiac bătrân, mai schimbă-ţi mersul!
Voi, neguri, ploi, urmaţi-vă chemarea!
E obosită viaţa ca şi versul
În care ne-am încremenit strigarea!
POEZII INEDITE / 21
Lăsaţi să cadă cerul peste noi,
Voi, munţi, pe umeri care-l sprijiniţi,
Să vadă aştrii cum e prin noroi
Când paşii sunt greoi şi învechiţi.
1947

TE-AM VISAT

Era un cer de plumb, făr’un strop de stea.


Mergeam alături. Paşii noşti, prin prund,
Risipeau adâncuri de tăcere grea...
Şi-am mers, am mers făr’ de popas,
O lună, un an, sau... poate-o veşnicie.
Ştia de noi doar calea ce-a rămas,
Şi bolta cerului la fel pustie.
Voiam să-ţi cânt, dar glas nu mai aveam.
– Tăcerea rămânea mereu de piatră.
Pierise steaua – dor pustiu şi van,
Pe bolta sufletului meu neînstelată.
Erai aşa de tristă şi mă priveai mereu...
În tine-şi coborâse noaptea-adâncul!
Căci amândoi cătam pustiul greu,
Ca pe un hoţ ce ne furase cântul.
Şi cum îmi era milă de-amândoi,
Voiam să te sărut spre mângâiere...
Dar nu puteam. Şi reci şi triste ploi,
Scăldau truditu-mi suflet în durere.
Apoi, de-odată se aprinse zarea,
Dar buzele-ţi de crin imaculat
Au dispărut odată cu-nstelarea
Căci nu era aivea... ci numai te-am visat.
1947

22 / ION BRAD
ÎN CĂUTARE

S-au adunat şi oile luminii


La stâna nopţii să se odihnească.
Sunt singure, căci le-au plecat stăpânii
Pe oaia rătăcită s-o găsească.
...............................................................
Adulmecă dulăii aprigi zările
Şi gânduri negre stăpânesc ciobanii.
Pustiu-şi zice mut chemările
Şi plâng la poarta veacurilor anii.
1947

ÎNTÂLNIRE-N VIS

Haide mândro-n vis să ne-ntâlnim,


Colo-n noaptea cu lumină selenară.
Dorul de pe buze să-l sorbim
Că-i în suflet cupe de povară.
Numai pomul cerului va şti
Când de stele se va scutura.
În adâncul tău de voi privi,
Să nu zici, ca altădată, ba!
Văd în ochii tăi crâmpei de cer,
Ard comori ca-n Noaptea Învierii.
Vom porni spre măguri de mister
Strânşi, nebuni, în chingile tăcerii.
Iar când despărţirea va sosi,
Nu mai, draga mea, ofta.

POEZII INEDITE / 23
Buzele în foc vor înflori,
Dar pământul foc nu va lua.
1947

ZVON

Dă zvon prin codrul meu intim cântarea


Şi dorul muge ca un ţap sălbatic.
Peste poeme iar şi-apleacă zarea
Fiorul ei adânc, primăvăratic.
Cu sevele pornim şi iar cu vântul
Ce-şi cântă melodia prin frunzare.
Eu: cerb purtând pe coarne, sus, avântul,
Tu: muget sfânt prelung ca o chemare.
1948

PUIUL DE CĂPRIOARĂ

Ţi-am zis odată „pui de căprioară“,


Ţi-am domolit zburdălnicia-n cânt.
Dorul iar începe să mă doară,
Parc-aş fi cu suflet de pământ.
Cine ştie! Anii-s adiere
De salcâmi cu primăvara-n floare.
Gândul iar e cântec, ori tăcere?
Flori şi vis şi vâlvătăi solare?
De ce-ţi tremuri lacrima uşoară
Şi-ţi trimiţi privirile aiurea?
Cum te-aş prinde, pui de căprioară
Să te-aduc în casă cu pădurea.

24 / ION BRAD
Lasă-ţi cetină de brad înalt
Gândul – să n-o sperii, singurica!
În iubire sufletul mi-l scald
Ca adânc în ceruri rândunica.
1948

CÂNTEC DE TOAMNĂ

Mi-e sufletul cu toamna-ngemănat


Ca frunzele cu lutul şi rugina.
Vezi-vezi, iubito, ploile îmi bat
În suflet înecându-mi iar lumina.
Petrec pe cer cocoare-ndurerate
Spre alte lumi mânate de destin.
Mă chinuie vechi răni nevindecate
Şi-omor tristeţea-n cupele cu vin.
Şi-n nopţile cu vânzoleli de stele
Mă cheamă vântul rece să pornesc
Din Miazănoaptea gândurilor rele
În Sudul însorit să te găsesc.
1948

SOLILOCVIU ELEMENTAR

Ajutaţi-mă să vorbesc, line coline,


La care zilnic soarele revine,
Dealuri furate din lună, de-argilă, de aur
Cu vii razachii, cu nuci şi bucate pe orice coclaur.
N-am ascultat destul iarba şi colilia de-argint,
Pâraiele gureşe care niciodată nu mint,

POEZII INEDITE / 25
Cucuruzul, ce ţine locul brazilor, ascuţindu-şi săbiile,
Privighetoarea sublimă şi chivuţele, vrăbiile.
N-am ascultat destul foşnetul stelelor, în drumul slavei,
Nici clipocirea stinsă, sub sălcii, a Târnavei,
Nici plopul care-nalţă un obelisc în lună
Din faţa casei noastre cercată de furtună,
Nici cum în dud se ceartă un graur cu cintezul,
Nici greierii ce taie tăcerea cu firezul.
N-am ascultat destul, la focul astrelor, poveţile mamei,
Nici nucul care poartă în frunze focu-aramei,
Străvechiul vin, ori mustul care fierbe,
Bătaia ploii aspre iradiind în jerbe,
Nici glasul tău, salcâme, ce plângi şi fruntea-ţi sameni,
Dar mai presus de toate, cuvântul vostru, oameni!
De pildă, plopul spune: Să fii înalt şi drept!
Străvechiul nuc adaugă: Să iei furtuna-n piept!
Lumină dă – îţi zice o stea – în noaptea blândă,
Sublim, privighetoarea, te-aţâţă veşnic: cântă!
Dar sufletul mulţimii, trecut prin toate acestea,
Ce-ţi va şopti, peniţă, când vrei să-i scrii povestea?
Te-apleacă, ia aminte şi ascultă-l ani întregi,
Da-n marea călimării, să vezi, să nu-l îneci!
1955

CÂNTEC ŢĂRĂNESC DE BEŢIE

Focul arde-te-ar pământ,


Mult m-ai răstignit şi-nfrânt,
Leagăn negru şi mormânt...
Dă, crâşmare, vinul sfânt!
Numai tu m-ai tot trântit,
Mi-ai pus pieptul sub cuţit,

26 / ION BRAD
Sufletul sub semn vrăjit.
Măi, crâşmare,-ai adormit?
Ochii mi i-ai ars cu smoală,
Visurile cu răscoală,
Oasele cu foc de boală.
Hei, crâşmare, cupa-i goală!
Lin, lin, lin şi iarăşi lin
Mi-ai picat în somn venin,
Mi-ai cântat la cap „amin!“
Toarnă vin, crâşmare, vin!
Trânta s-a sfârşit acum!
Noapte-n urmă, colb şi fum...
Joc şi plâng şi-i nu ştiu cum...
Ce-ai scos, drace, crâşma-n drum?
1955

ÎN CASA LIVIEI

Pe Palatin, superb, palate dau timpului şi artei salbe.


Cu două mii de ani în urmă cobor pe marmurele albe
Mai stăruieşte printre ele din naufragiul vremii (ca să
Ne-arate, intim, viaţa-aceea) şi-a Liviei vestita casă.
Porticul vânăt-alb mă-ndeamnă sub arcul lui să bat la
poartă,
Spre curtea – atrium – agale compasul pasului mă poartă.
Duc flori de irişi, gladiole, stăpânei ca să-i intru-n graţii,
Dar gol e peste tot şi poate că dorm şi larii şi penaţii.
Pe-altarul lor de piatră ploaia şi vânturile de milenii
Au stins şi sacra flăcăruie, cum măturat-au şi curtenii.
Aici, sub cerul de opale – o togă umerilor serii –
Veneau ca să reia banchetul şi consulii, şi cavalerii.
Dar gândul ispitit de vinul sabin ori cecub, azi înfrâu-l!

POEZII INEDITE / 27
Aici domnea triumviratul: amorul, luxul şi desfrâul.
Amorul divelor matroane şi-al altor doamne în subsidiu,
Pe care-n a lui „Ars amandi“ pe veci l-a zugrăvit Ovidiu.
Din casa-aceasta oropsitul poet, şi el cam uşuratic,
Fu surghiunit pe ţărmul mării, la Tomis, în ţinut sălbatic.
Şi-n timp ce luxul şi amorul se lăfăiau în lungi libaţii
În „Tristiile“ lui, Ovidiu plângea – iar geţii şi sarmaţii
Sălbatici, scormoneau pământul – acel de azi al ţării mele –
Să umple casele din Roma cu daruri şi cu biruri grele.
Privesc ca-ntr-o oglindă ştearsă şi văd picturile murale
Cu Io şi cu Hermes parcă şi alte mitologicale,
Privesc lumina-nchipuită curgând din oarbele fereşti,
În luptă cu lumina pură din mari cascadele cereşti.
Privesc salonul, şi celariul, şi cuhnia, şi vatra veche
Şi-n timp ce amforele pline ciocnite-mi sună în ureche,
În timp ce luxul şi desfrâul, ca şerpii-ncolăciţi şi vii,
Pândesc parcă în pat amorul sleit de nopţile-n orgii,
Pe mine o cadenţă tristă de versuri mă furnică-n sânge
Şi-mi pare că-l aud pe-Ovidiu, la Pontul Euxin, cum plânge...
Roma, iulie, 1956

CÂNTEC SELENAR LA ROMA

Antice frunţi se-nchină parcă


Medievalelor campanile.
Singur în for, cu chiparoşii...
Ce veşti îmi trimiteţi, Sibyle?
Capitoline, gâştele dorm.
Nici o vestală nu mai veghează.
Vorbesc cu-mpăratul Traian-statuia.
Neonu-i joacă pe frunte o rază.
Săgetătorul din cer şi-ar da

28 / ION BRAD
Pe-o limuzină superbul arc.
Din mandolină cântă un clovn
La „Luna-Park“.
Luna reală
Templului nopţii
Îi văruieşte cu aur cupola.
Numai pe ea nimeni n-a scris
Fluorescentul „Beţi coca-cola!“
Roma, iulie, 1956

SEARĂ LA VENEŢIA

Corabia amurgului, agale,


Pe mare, dinspre Lido, intră-n radă.
Bătrân, San-Marco s-a-nălţat s-o vadă
Şi ceas de ceas zimţează timpu-n cale.
Albi, porumbeii parcă-s de zăpadă...
Palatul Dogilor s-a-ncins cu zale.
Poate-şi aduce-aminte vechea jale
A Desdemonei, sorţii crude pradă.
Din „Ponte dei sospiri“ cade-n valuri
Suspinul celor surghiuniţi altdată
Şi-n ape limpezi se boltesc portaluri.
Noi, osteniţi, pândim o lună nouă...
Copiii – zei marini – tot mai înoată...
Gondola lunii taie ceru-n două...
Veneţia, iulie, 1956

POEZII INEDITE / 29
SCHIŢĂ VENEŢIANĂ

Piatră şi vis...
Lumină şi piatră...
Piatră şi apă...
Şarpele vrajei m-a-ncolăcit
Şi cine mă scapă?
O, frumuseţe cioplită
Nici la-nceputul lumii
N-ai fost sălbatică?
Ţi-a topit ochii de lup
În oglinda-i concavă
Marea Adriatică?
Numai vasta ninsoare,
Inversă, de porumbei
Se tot agită
Peste gâtul de lebădă neagră
Al gondolei
Pe cer sau pe mare pornită?
Veneţia, iulie, 1956

COLUMNA LUI TRAIAN

În marmoră de Paros s-a-ntrupat


Asemeni unui strigăt în victorii
Înfipt în ceruri, spiralat,
Drumul ce-n Dacia l-au dus
Cuceritorii.
Şi-n el e ţara mea, croindu-şi slava,
Păstorii şi plugarii şi colonii
Şi Decebal care-a băut otrava

30 / ION BRAD
Şi sclavii daci care acestei urbe
I-au fost pilonii.
Noi de la Râm ne tragem, precum spune
Bătrânul cronicar – un nou altoi.
Dar marmora aceasta ca de spume
Arată că şi Râmul se mai trage
De pe la noi.
Iulie, 1956

NEBUNIE SFÂNTĂ A IUBIRII

„Să duci război cu-orânduiala firii,


Să-ţi fie scumpi doar iarna trandafirii“ –
Mi-ai spus odată, poate doar în şagă –
„Când eu te uit, atunci să-ţi fiu mai dragă.“
„Toţi pomii înfloriţi pe care-admiri-i,
Scăldaţi în alb şi fericiţi ca mirii,
Să-ţi amintească râsul meu de-azivară,
Numai când toamna-i biciuie pe-afară.“
De ce mă pedepseşti mai rău ca zbirii,
Mă arzi, de ce, pe rugul izbăvirii,
Când inima ţi-am dat să te-ogoiască
Şi-aceasta mi-e greşeala pământească
O, nebunie sfântă a iubirii?!
1956

POEZII INEDITE / 31
BUNICUL

Din inima Ardealului


Împodobit de fală
Bunicul mă caută în Capitală.
La marginea urbei
Soseşte cu zorii
Când sirenele Griviţei
Sparg depărtările
Şi porţile-nghit muncitorii.
Cu mâinile lui
Uscate ca viţa de vie
Parcă îmi bate în uşa
Cu tăbliţă de nichel
Îndepărtata copilărie.
Ca să-i tulbur liniştea
Obositoare din sat
Îl plimb prin Cetatea lui Bucur ciobanul
În lung şi-n lat.
El salută necunoscuţii
Ca pe-acasă la noi
Şi după ce vede cinemascopul
I se face dor de pământ şi de boi...
Bunicule, gestul tău simplu
E mai frumos decât toate poemele mele,
Când în locul străinilor
Îţi răspund doar sirenele
Ca o voce venită, târziu, dinspre stele.
1956

32 / ION BRAD
DESPĂRŢIRE DE CASA VECHE

Mă aplec în faţa ta,


Casa noastră cea bătrână!
Draga mea, bunica mea,
Nu te-aş mai putea uita
Nici când o să fii ţărână.
Tu pe tata l-ai crescut
Şi m-ai legănat pe mine.
Mici, pereţii tăi de lut
Câte-n viaţă n-au văzut –
Mult din rău, puţin din bine.
Astăzi, totuşi, paşii mei
Aripi prind, spre cer să zboare.
Casei noi i-am pus temei,
De pe-acoperişul ei
Pot sui în Carul Mare.
Stelele-s atât de jos
Ca un ram sub rodii grele.
Şi pământu-i bucuros
Că din sânul lui am scos
Zbor şi cuib de rândunele.
Draga mea, bunica mea,
Astăzi mă despart de tine.
Voi fura din cer o stea
Lângă geamul vechi să stea
Veşnic peste-ntunecime.
1956

POEZII INEDITE / 33
ÎN CASA LUI MAIACOVSCHI

Vladimir, Vladimirovici,
În această casă-ai trăit, vasăzică!
E primitoare, ca o bunică.
În curtea cu zăpadă de platină şi-abá
Mai stau de vorbă cu statuia ta.
Nu ştiu de ce, în închipuirile mele,
O înălţam cu fruntea toridă până-n stele
Şi-o căutam prin astre cum deretică
Parcă s-o vadă-ntreaga Rusie sovietică.
Şi uite-acuma cât de mică!
Aici ai tras la greu,
Cu chinul poeziei – mujic şi Prometeu,
Iscoditor de continente noi,
Atac frontal şi orgă şi comunard de soi.
Aici te văd la prânzul amiezii cum inviţi
Să vină mulţi poeţii şi buni şi diferiţi,
Să-i cerţi, să le dai áripi şi inima ta pură...
(Când azi la noi poeţii, împleticiţi în lauri,
balcanic se înjură.
Drept pietre, dau cu vorba «modern sau vechi». Copii
Care se-ntrec în slove şi nu în poezii...)
Chiar, în această casă încăpură
Blindate, cavalerii şi mări adânci de ură,
Oceanele iubirii în trombe ridicate,
Zgârie-nori-imagini şi rimele-carate,
Poemele ca gurile de tun
Izbind istoriile care-apun.
Şi tot aici, între pereţii mici,
Ţi-ai pregătit şi arma pentru tâmple,
Poet-vezuviu, Vladimir Vladimirovici...
Moscova, 1957

34 / ION BRAD
UN VIS

Aveam un vis tulburător cândva:


Să mor la douăzeci de ani,
Să nu ştie că mi-a fost dragă ea,
Să-mi plângă-n urmă neamul de ţărani.
Acum, că nu m-am dus, la sută-aş vrea,
Dacă se poate, nici atuncea nu!
Să te privesc în ochi, iubita mea,
Să cânt pământul care mă născu.
La jumătate de va fi să cad,
Nici început şi nici sfârşit să fie,
Ci între două ape tulburi vad
Prin care tu să treci spre veşnicie...
1957

STROFE DE MAI

N-am pasiuni îmbătrânite-n mine,


Uscate rădăcini pietrificate.
Tot ce mi-e drag îmi fulgeră prin vine,
Cu áripi largi surâsul tău mă bate.
Şi nu-s un fir de apă doar, ţâşnită,
Ci lung convoi de fluvii revărsate,
Cascade mari de flori şi râs, iubită,
Îndrăgostit şi nu pe jumătate...
1957

POEZII INEDITE / 35
NOCTURNĂ

Refac, nocturn, cărările în mine


Pe care altădată mai rătăceam în larg
Pe câmpul greu de grâne cu legănări marine
Şi cumpene plecate precum un frânt catarg.
Atâtea nopţi de veghe din inimă-mi zburară,
Cu dibuiri, cu bezne, cu nici un ochi de far.
Te-am căutat atuncea pe tine, stea polară,
Ciudată vietate de ierburi, nenufar.
Găsindu-te, pământul se frământa ca marea
Străluminat de ochii iubirii, la zenit.
Nocturn, refac adesea şi iar refac cărarea
Spre drag ţinutu-acela din care-am rătăcit.
1957

ARTĂ

Florile de mii de ani repetă


Coada de păun şi curcubeu
Cu aceeaşi ardere discretă
Aţâţată-n rădăcini mereu.
Ia poete-aminte când te-nvaţă
Micile minuni din flori un drum:
Mii de ani repetă, doar o dată
Au parfumul zilelor de-acum.
1957

36 / ION BRAD
LA MIEZUL NOPŢII

Câteodată dracii gândului se-aţin:


– Ce mai scrii în veacu-acesta citadin?
Când se pleacă-n lună, peste-un an sau doi,
Tu să mergi în urma carului cu boi?
La ce bun atâtea vorbe preaştiute:
Oameni, holde, pluguri, codri, păsări, ciute?
Uită-te mai bine, e atât de veche
Şi această-oglindă a rimelor-pereche.
Dacă bagi de seamă, vine de la ţară,
Merge-n linii drepte ca un plug când ară.
Lasă-te de fleacuri, măi băiete,
Zborul doar, viteza pot să mai îmbete!
Gânduri... Fluturi sumbri... Uite că-mi rămâne
Cântecul ca vinul lângă-un miez de pâine.
La necazuri încă şi la bucurii
Inima te ceartă dac-un vers nu ştii!
1957

JOC

M-a strigat pe nume primăvara


La o margine de pădure.
Vânturi mari
Îşi mai sunau peste lume fanfara,
Să sperie beznele sure.
– Bună dimineaţa, prietena mea,
Ce veste-poveste mi-aduci?
În jurul ei rotea
POEZII INEDITE / 37
O rândunea
Şi zece cuci.
Desculţă – mi-era teamă
Să nu se taie
În colţi de ghiaţă.
Dar ea sărea peste câmpuri
Vioaie,
Semăna ierburi şi flori,
Spunea poezii
Ca o fetiţă isteaţă.
Ghioceii-şi legănau clopoţeii,
Lăcrimioarele plângeau
De bucurie.
Cu primăvara
Mi-am trimis gândurile şi mieii
Peste câmpuri, solie.
Departe, se întâlniră
Cu pasărea-plugului,
C-o păpădie
Şi c-o brânduşă.
... Numai Baba-Iarna se miră
C-am poftit-o afară pe uşă.
Ursuză,
Se-agaţă de pomi şi de nori.
Dar pomii-o alungă cu muguri,
Norii, cu ploile calde,
Copiii, cu bulgări de râs şi cu flori.
1957

38 / ION BRAD
FUGA SUFLETULUI

Pe ţărmuri „Vaca mării“


Cu coarnele sonore
Împunge nesfârşirea
De linişte şi ceaţă.
Pe-aicea veşnicia
S-a împietrit în ore.
Cald, inimile noastre
Bătând o mai desgheaţă.
Pe ape cu pescarii,
Argintul viu să-l scoată,
Sufletul meu c-o lotcă
De împrumut porneşte.
O, mare neguroasă,
Bătrână-n chip de fată,
Să nu-mi adormi avutul
La sân, vrăjitoreşte!
Din capul zis Arcona
Strig... Nimeni nu se-ntoarce.
Iubeşte, blestematul,
Adâncul şi genunea!
Câţi secoli o să-şi pască
Ciudatele mioarce
Sub mări şi eu pe ţărmuri,
Singur, s-aştept minunea?
Insula Rügen, 1957

OCHII PĂMÂNTULUI

Florile
Sânt ochii pământului
Cu priviri înălţate
POEZII INEDITE / 39
La stele,
Cupe
Pentru beţia vântului,
Rădăcini
Aeriene
Pentru cuvintele mele.
Tot privind,
Şi-au luat formă stelară
De luceafăr de ziuă,
De luceafăr de seară
Luminând peste câmpuri
Ca în vastele spaţii,
Florile,
Ochii pământului,
Florile-constelaţii.
Când ne-atingem de ele
Cu mâini tremurătoare,
Degetele se-ncarcă deodată
Cu polen de stele
Cu polen de soare.
1958

PAZNICUL CÂMPIILOR

De ce-mi tot baţi în tâmplă şi iar îmi baţi, nelinişte,


Cu degetele tale bătrâne şi uscate?
Doar cerul meu e-albastru şi larg precum o inişte,
Iar stelele ca viespii de aur zboară toate.
Eu, paznicul acestor câmpii ale mulţimilor,
Aş vrea s-adorm pe-o glie şi netrezit de nime

40 / ION BRAD
Decât de ciocârlie – regina înălţimilor –
Şi de cobzarii greieri cu alăute fine
Să nu visez Cosaşul cernit al răzbunărilor
Pornit să culce iarba ivită spre amiază,
S-aud foşnirea amplă de lan, sub dunga zărilor.
Şi-n sânul tău, pământe, cum bobul germinează.
Să-mi pară toată ţara un câmp de floarea-soarelui,
Cu ochii spre lumină prea bucuroşi s-o soarbă
Ca inima să-i râdă şi Soarelui, mai marelui,
Ce şterge doar c-un zâmbet, din lume, noaptea oarbă.
De ce-mi tot baţi în tâmplă şi iar îmi baţi, nelinişte?
Mai bine de-un mileniu, cum ştii, tot stau de pază
Ca să rămână cerul senin precum o inişte
Şi să privesc cum spicul de grâu se schimbă-n rază...
1958

„FÂNTÂNILE DARURILOR“

Mă-ntorc precum o apă la izvor,


Copac ce rădăcinilor se-nchină.
La voi, pentru vecii mi-am adăpat
Întâia sete oarbă de lumină.
De unde-aţi izbucnit? Din ce adânc?
Ce răzvrătită undă vrăjitoare
Din miezul de-ntuneric a ţâşnit
Cu cântece şi curcubeie-n soare?
Acolo unde-n chinuit pământ
Îşi tipărise Făt-Frumos călcâiul

POEZII INEDITE / 41
S-a răsucit cu apele în fulger
Izvorul limpezimilor, întâiul.
Şi-a fost destulă sabia de-azur
Înfiptă-n platoşa de gheaţă oarbă
Ca munţii să vuiască dedesubt,
Izvoarele de unde noi să fiarbă.
Adânci le-aţi adunat în voi fântâni
Acestui neam de robi să-i potolească
Din veac arşiţa, visul lui din veac,
Cu limpezimi de vorbă românească.
Şi-aţi fost mai mult mulţimilor decât
Un nobil val de ape-n jur cetăţii.
Un brâu de foc pe cer a izvorât,
Pe sumbrul cer de plumb, al nedreptăţii...
1958

REGINA NOPŢII

Numai nopţile părului tău de mătasă


Mă tulbură, îmi dau áripi şi mă apasă,
Nopţile cu liniştea lor viforoasă,
Nopţile despletite până la genunchi, până-n pământ,
În care, învăluit, mă-ntreb: mai sânt? nu mai sânt?
Şi-am rămas numai cântec fierbinte,
Numai răcoare de vânt...
Întunericul ochilor tăi m-atrage ca un magnet
Mistuindu-mi pulberea gândurilor încet,
Luminile visului, poticnirile inimii...
Draga mea, pune-mi mâna pe frunte!
Ce bine mi-i!
42 / ION BRAD
Lasă-mă să mor aşa, cuprins de recele foc
Al nopţilor tale cu care mă joc.
1958

TRĂIEŞTE

Carpe diem, quam minimum


credula postero
(Horaţiu – Către Leuconoe)
În faţă cu solarul vin
Turnat de Taliarch, bătrâne
Poet şi pământean divin,
Ce totuşi pământean rămâne,
Ai scris în versul clar latin
Cu aromiri de caldă pâne:
Trăieşte ziua de-azi din plin,
Nu crede-n ziua cea de mâine!
De două mii de ani se ţin
Bătrânii vremilor bătrâne
De versul tău stropit cu vin:
Ziua de azi, nu cea de mâne!
Chemaţi ca de-un izvor alpin
De zbor, de vis, de dor, de pâne,
De stele-am spart paharul plin,
Pornind, cântând, spre clarul mâne.
Am fost şi-n cer – dar nu e plin
De zeităţile păgâne,
Când marele sobor divin
Promite zilele de mâne.
POEZII INEDITE / 43
Iar versul tău, poet latin,
Transcris de noi, aşa rămâne:
Trăieşte ziua de-azi din plin
Şi crede-n ziua cea de mâne!
1960

NECUNOSCUTA

O seară, un cuvânt de n-ar fi fost


Le-ar fi urmat o mie fără rost,
Nu te ghiceam cu fiecare pas,
Ca faţa-ntoarsă-a lunii-ai fi rămas
Pierdută-n căutări şi involuţii
Care-o sărută doar cosmonauţii
Grăbiţi şi ei din înstelatul drum
La pământene cum eşti tu acum,
Apropiată, caldă, tutelară,
Necunoscuta mea de-odinioară...
1964

NELINIŞTE

Curg streşinile... Se topesc zăpezi


Ori se dezgheaţă lacrimile mele
Pe care tu te faci că nu le vezi
Trecând nepăsătoare pe sub ele
Ca-n nopţi de vară pe sub ploi de stele...
1964

44 / ION BRAD
ŢIE

Lin mi-ai lunecat în sânge,


Astru care-n noapte plânge.
Din căderea jucăuşă
Trupul mi-a rămas cenuşă,
Mută, inima întruna
Arde rece, stins ca luna
Şi aşteaptă – cine ştie! –
Ochii tăi s-o mai învie...
1964

SUCEAVA

Aici am învăţat să vorbesc


Limba pietrelor ivite la soare
Cu vuietul lor hronicăresc
Care te-ngheaţă şi te dogoare.
În umărul zidurilor stă şi umărul meu.
Rezemat de el, uneori, Ştefan cel Mare,
Cu fruntea înaltă, la apogeu,
Care te-ngheaţă şi te dogoare.
Se uită la pietre ca-n ochii mei
La noile ziduri ameţitoare
Şi lacrimi tăioase mai sapă obrajii de stei
Care te-ngheaţă şi te dogoare.
Au doar plăieşii priviri în pământ
Cu braţe-nălţate, ca orbii, spre soare,
Şi-nnalţă-n tărie un jurământ
Care te-ngheaţă şi te dogoare...
1964

POEZII INEDITE / 45
STROFE

1. Vin bivolii

Vin bivolii cu cornele în cer


Din mult prea depărtata, în gând, copilărie.
Şi nici măcar o umbră de mister
Şi nici măcar un strop de apă vie...

2. Hagialâc

Duceau un mort într-o căruţă săracă...


Priveam pierdut şi nu-mi venea să cred:
Faţa mea? Mâinile mele? Dar dacă...?
Trag şi căruţa ca patruped?
1992

SLIMNIC

Cetatea pe deal. Apărătorii


Şi-au lăsat la creneluri
De veghe privirile.
Prin galerii s-au retras
Să otrăvească fântânile,
Să dea foc grânelor coapte,
Să pustiască hotarul
În calea barbarilor...
Doamne, nu cumva sunt chiar eu
Barbarul acela?
1997
POEZII INEDITE / 49
ÎNTÂLNIREA PĂNĂZENILOR CU SFÂNTUL
PETRU

„Dă, Doamne, să murim sănătoşi“


Se rugau, seară de seară, bătrânii noştri
Cu oasele frânte de muncile câmpului...
Şi Dumnezeu i-a prea auzit, i-a prea ascultat
Chemându-i pe rând în grădinile Lui.
Poate şi-acolo i-a pus să mai şteargă de praf
Candelabrele stelelor. Cum seară de seară
Ştergeau sticlele afumate-ale lămpilor
Din casele scunde, amirosind a petrol.
„De unde veniţi?“ i-a-ntrebat Sfântul Petru
Văzându-i nemulţumiţi, gata de harţă.
„Din satul lui Cipariu venim“, i-au răspuns
Toţi deodată, ca şi cum ar fi scos fiecare
Un scut în faţa unor săgeţi nevăzute.
„Păi, spuneţi aşa! Cine nu-l ştie pe el?
Avea o barbă mai sură ca mine.
Învăţa toate limbile lumii
Cu ochii topiţi în lumânarea de ceară.
Şi când nici lumânare n-avea,
Citea toată noaptea la razele lunii.
De-aceea, Tatăl Ceresc i-a iertat toate păcatele,
Iar eu l-am luat de tălmaci
Să mă pot descurca printre-atâtea popoare.
Dar vouă ce să vă ierte? Ce să vă ceară?
Că sunteţi cam puşi pe gâlceavă...“
„Tocmai de-aceea, ţine cu noi, Sfinte Petre,
Că mintea ne-a furat-o Cipariu la toţi,
Doar limba ne-a rămas ascuţită.
Ne-a fost singura armă în luptele de pe pământ...“
„Dar ce? Voi pe-acolo aţi fost luptători?
Poate v-aţi bătut unii cu alţii...“

50 / ION BRAD
„Numa când nu ne-au bătut alţii pe noi.
Şi, Doamne, de câte ori ne-au bătut,
Încă de mici, când îngheţa apa în scaldă.
Cu vorbe, cu biciuri, cu plumbi ne-au bătut.
Ne-am semănat sângele pe fronturi
În toate războaiele. Şi lacrimile, cu Colectiva.
Acum...“
„Acum o să-i cer voie Prea-Bunului
Să vă întoarceţi acasă... Nu vedeţi că înţeleneşte
hotarul?
Doar câţiva copii mai trimiteţi la şcoală.
Strânşi cu toţii într-o singură clasă...“
„Ba, iartă-ne, Sfinte, dar noi înapoi nu ne ducem!
Tot noi să lucrăm şi alţii să cânte?
Mai bine daţi-ne-o stea
Să ne călăuzească măcar în ceruri,
Să vedem cum arată de sus fratele noastru, pământul...“
„V-o dau, de vă rugaţi împreună cu mine
Să vină mai mulţi prunci pe lume
Chiar şi-n Pănade,
Iar noi să le facem hamacuri legănătoare
Între stelele noastre...“
„Primim, Sfinte Petre,
Poate s-o naşte Cipariu din nou,
Să ne tălmăcească şi nouă poruncile Tatălui,
Că noi numai de El ascultăm!“
1999

POEZII INEDITE / 51
ÎNTRE MILENII

„... doresc să îmbrăţişez întreaga Românie,


în toată alcătuirea ei...“
(Papa Ioan Paul al II-lea, la Bucureşti)

Cumpănă de fier. Cumpănă de sânge.


Cine mai ţine pe umeri pământul?
Tremură inima-n mine
Ca frunza în plopii de toamnă.
Unde eşti, ţara mea, unde?
Paşii mă duc la izvoare.
Pe urme de zimbru: Moldova.
Ştefan mai trage cu arcul
Ca să presare biserici
Pe urmele vechilor lupte?
Unde-s cetăţile lui
Ca nişte munţi la hotare?
Până la Marea cea mare
Mircea mă cheamă oştean.
De scutul pieptului său se izbesc
Puhoaie, săgeţi otrăvite.
Din răni doar Viteazul Mihai le mai scoate
Înainte de-a trece Carpaţii
Să ducă la Alba Cetate
Laurii primei uniri.
Acolo încă scrâşnesc
Oasele Horii. De-acolo se-aude mai bine
Vuietul mulţimii ce strigă
Pe câmpul imens de la Blaj:
„Noi vrem să ne unim!“ „Noi vrem!“
Şi totuşi te-ntreb: unde eşti, ţara mea

52 / ION BRAD
Rotundă asemenea inimii
Ascunsă sub platoşa munţilor,
Pulsând în venele Dunării,
În dangăt de clopote-adânci
Stârnite de la Bizanţ,
Îmbrăţişate de Roma.
Iată,
Pe urmele Sfântului Petru, vine tot vine,
Cu paşii Septentrionului,
Făcătorul de pace.
Adunată din cer, din pământ adunată,
Ţara mea – potir uriaş –
Primeşte-l, împărtăşeşte-l
Cu toate tainele vârstelor tale!
Să simtă pe buze
Că tot mai exişti, tot mai respiri
Aerul munţilor, soarele mării,
Dragostea noastră întoarsă-n istorie.
1999

ÎMPODOBITUL LA CUVINTE

Împodobitul la cuvinte
Învăţat de demult, de departe,
Cum ai încondeia ouă pascale.
Dincolo de coajă – tăcerile sfinte.
Viu, gălbenuşul, sfidătorul de moarte
Şi toate, ascunse, rădăcinile tale.
Lumina ochilor o-mpodobim
Ori frica de-ntunericul mare?
Zvâcnirile inimii, dezordonate?
Întreg pământul e un chilim

POEZII INEDITE / 53
Ţesut din speranţe şi destrămare,
În noi oceanul captiv când se zbate...
1999

DE ZIUA LUI

Motto:
„Rele-or zice că sunt toate
câte nu vor înţelege“
Eminescu

În locul zăpezilor pure – frunzele putrede,


Cuvintele-mâzgă. Geme pământul de ele:
„Jos Eminescu!“ Trăiască doar detractorii!
Doar ei au început să-i spele cămăşile
Cu ultimii detergenţi. „Nou“, „Nou“ scrie
Pe toate cuvintele lor aruncate-n pubelă.
Ba, cum singuri o spun, i-au măsurat
Şi oasele picioarelor şi toate vertebrele
Şirei spinării. „Prea scunde!“, „Prea drepte!“
Anunţă ei triumfători. Şi par foarte trişti
Că nu mai pot să le-ntindă pe calapoadele lor.
Numai aşa le-ar ajunge, spun ei,
Până la umeri, până la creştet.
„Trăiască! Tră...“ se îneacă ecoul
În depărtările codrilor bătuţi de gânduri,
Tăiaţi fără milă, cu joagăre ca dinţii acestor „maeştri“.
„Nici hainele lui, nici ciorapii...“,
Continuă discursul acestor papagali coloraţi
În hainele lor second-hand.

54 / ION BRAD
„Adevărul vostru, admiratorilor, o simplă minciună!“
ţipă din nou
«Atleţii şi bicicliştii filozofiei».
„Nu-i adevărat! Nu şi-a muiat niciodată
Condeiul de-a dreptu-n Luceafăr! E doar iluzia
Optică a unui bătrân poet panglicar,
De pe Argeş în sus, sau în jos,
Vai de capul lui, preavinovatul!“
Trăiască doar ei, detractorii! Trăiască!
„A, şi momâia aceea de bronz
Dezbrăcată în pielea goală
Ce ţine în spate coloanele dorice
Şi muzica secolelor... Daţi-o jos, să nu mai împută
Orizontul sacrelor noastre priviri, preafinelor noastre
urechi!
Păcat că nu ne-a-ntrebat şi pe noi
Artistul cu nume angelic.
Păcat de toţi confraţii acestuia
Cu degete-nsângerate de marmora
În care-i ciopliseră chipul, un secol întreg.
Păcat! Mare păcat! El «geniu»?
Ia mai tăceţi, «cobe naţionale»!“
Şi noi tăcem. Tăcem şi citim:
«Geniul? O nefericire...»
Ni se opreşte în gât, seară de seară:
«Rugămu-ne îndurărilor
Luceafărului mărilor...»
„Jos Eminescu!“
Trăiască toţi detractorii! Trăiască
Mai mult decât roiul de muşte
Din toate pubelele lumii!
15 ianuarie, 1999

POEZII INEDITE / 55
JOCUL UMBRELOR

Prelungă umbra... Oare-i toamnă?


Prelungă umbra... Oare-i seară?
Numai spre noapte mă îndeamnă?
Şi nici o stea n-o să răsară?
Prelungă umbra... Vin din urmă
Ca nişte bivoli aprigi anii?
Pierdut de tot în neagra turmă,
În loc de cântec doar jelanii?
Prelungă umbra... Vorbe goale
Precum un vânt uscat m-or bate?
O, Doamne, prăbuşit în cale,
Dă-mi crucea Ta s-o duc în spate!
Prelungă umbra... Se înclină
Peste pământ înalta cruce?
Schimbând şi sângele-n lumină
Acum doar ea mă poate duce...
2000

GENOVEVA

De ce mă bănuieşti tocmai pe mine


Şi scelerat şi trădător? Un Golo
Ce-i gata să te dea oricând drept pradă
Călăilor cu barda ascuţită.
Nu ţi-am văzut crivatul de mătasă,
Nu te-am pândit nicicând în desfătări
Şi-n chinurile facerii de-asemeni.
Ba, dacă îmi aduc mai bine-aminte,

56 / ION BRAD
În seara când călăii nu-ndrăzneau
Să-ţi verse sângele nevinovat
Eu m-am ascuns în blana unui câine
Milos şi tandru, călăuză bună
În drum spre întunericul pădurii.
Şi totuşi, totuşi, te prea uiţi la mine
Ca la acel apropiat şi tainic
Bărbat cu vorbe dulci şi mincinoase
Şi scelerat şi trădător deodată.
Zadarnic plâng, zadarnic te mai rog
Să te mai uiţi cu milă înapoi
Spre toate animalele pădurii...
2000

SUPREMA LIBERTATE

Suprema libertate e viaţa... Şi ea trece...


Au fost pereţii umezi şi aerul prea rece?
Din anii tineri – doar o tuse seacă...
O pasăre sub gratii... Un nor care se-neacă...
Prin alfabetul Morse nu-ţi mai răspunde nime?
Tăcerea-i ca o apă fugită-n adâncime...
Chiar la amiază bântuie vedenii?
S-au spânzurat de grinda crăpată gardienii?
Pe coji uscate de săpun mai scrie
Trecutul mort o sfântă poezie?
Un cor de muţi mai zgâlţâie capela?
Nu! N-am cântat şi eu în coru-acela...
1980-2001

POEZII INEDITE / 57
TERŢINE DE PRIMĂVARĂ

Liliacul preasupus
Şi-a mutat florile-n sus
Lângă crucea lui Isus.
Nu mai vrea să se aplece
Să-mi încingă fruntea rece
Şi durerea ce nu trece.
Aplecaţi-vă, ciorchini,
Spume albe de lumini,
Numai vouă să mă-nchin.
Ramură de cer rănită,
Scuturată, reînflorită,
Mi-ai fost singura iubită...
2001

VECHI FOTOGRAFII

Vechi fotografii... Copilul


Râde timpului în faţă...
Albă, dimineaţa lumii
În priviri i se răsfaţă...
Vechi fotografii... Bărbatul
Râde timpului în faţă...
Joacă-n ochii lui amiaza...
Ca o fiară o înhaţă...
Vechi fotografii... Bătrânul
Râde timpului în faţă

58 / ION BRAD
Dar ecoul i se-ntoarce
Prea târziu, din altă viaţă...
1980-2001

UN FLUIER

Un fluier trist pe buza lui Iancu – tot trecutul?


Doar cântecul şi umbra mi-aduc aproape scutul...
M-ascund sub el, să nu primesc din faţă
Săgeţi înveninate şi fulgere de gheaţă.
Din spate, tot mai singuri, tot mai pieriţi cu anii,
Fiori de moarte nu-mi mai dau duşmanii.
Le simt în ceafă, putredă, suflarea
Şi ochii lor de ură topiţi ca lumânarea.
Cu cine să mă lupt când, vechi, pământul
Le şterge înc-odată cu ierburi noi mormântul?
Doar stâncile amarnic mă-ntorc, şi fără greş,
Spre văi scăldate-n sânge, spre tunuri de cireş.
Le-adun pe toate-n suflet şi-mi fac din ele scutul...
Un fluier trist pe buza lui Iancu – tot trecutul...
1980-2001

SĂ NU UITĂM POEŢII

Să nu uităm poeţii! Să nu-i uităm, să nu-i


Înmormântăm de vii, că se răzbună
Şi ne întreabă-n formă de statui:
Când aţi trăit? Cât aţi trăit? Furtună
Într-un pahar cu apă – timpul şui
În care ne-mpletim ca pe-o cunună

POEZII INEDITE / 59
Iluziile nemuririi... Cui
Să-i spunem, sângerând, o vorbă bună?
O văd, femeie dulce-n ochii lui,
Jurându-i că şi-n moarte împreună...
Cuvinte sacre, jurăminţi hai-hui,
Le-aud poeţii doar, căzuţi din lună.
Să nu-i uităm! Să nu-i uităm, să nu-i
Înmormântăm de vii, că se răzbună...
2001

SALONUL 13

Aici se dă-napoi lumina


Şi întunericul s-alungă.
Un înger vine ca albina
Care-şi înclină zborul într-o dungă
Şi fermecat polen îmi lasă
Pe ochii limpeziţi cu harul
De-a face drumul către casă
Fără să tremur alb ca varul
Şi fără teama că lovindu-l
Pe cel din faţă o să cadă,
Că pot porni din nou colindul
Chiar dacă n-a căzut zăpadă...
2001

60 / ION BRAD
VIŢĂ DE VIE

Eşti rodnic ca viţa de vie


În toamna ce te-aduse pe lume,
Mi-ai zis. Am tăcut. Mi-ai pus condeiul în mână.
Melancolic eşti ca viţa de vie
Când îi striveşti strugurii-n pumni,
Când îi sorbi, lacom, sângele mustului.
Răzvrătit eşti ca viţa de vie
Toamna când o îngropi sub pământ
Să-şi mocnească plânsul pe-acolo,
În pivniţa nopţilor să poată-ndura
Povara lacrimilor de primăvară.
Bătrân eşti – mi-ai zis – ca viţa de vie
Din vremea dacilor liberi
Când sângele ei îmbăta
O ţară întreagă...
Dragă-mi eşti, viţa mea, dragă...
2003

BLAJUL NOSTRU

In memoriam Radu Brateş

Blajul nostru cel de toate zilele


Dă-ni-l, Doamne, înapoi aşa cum a fost
În Catedrală şi-n toate filele
Bibliotecilor... Adu-ţi aminte de vechiul lui rost
De-a lua copiii de mână, să-i ducă departe
Prin tot Ardealul, până-ajungeau dascăli cărunţi,
Netemători de-ntuneric, de suplicii, de moarte,

POEZII INEDITE / 61
Din şcoli făcându-şi cetăţi, ca Iancu din munţi.
Când ochii s-apleacă spre numele tău, o mie de sori
Răsar şi ne-nvăluie sufletul, stârnesc clopotele o mie
Pentru cei răstigniţi, înviaţi, nebiruiţii biruitori
Mutaţi în areopagul de bronzuri de pe Câmpie.
Tot mai adânci, temeliile. Tot mai înalt uriaşul tău
policandru,
Blajul nostru cel de tote zilele, până la ceruri te-nalţi
Cu mormântul lui Inocenţiu, cu mormântul lui
Alexandru,
Cu cei fără cruci din groapa comună, decât toţi mai
înalţi.
Un neam întreg s-a trezit din somn tot prin tine,
Romă crescută din lut, din cărţi, din idei,
Din toate comorile noastre latine,
Pe care tu şi azi le vesteşti şi le vrei.
Cu ele ne-aprinzi şi patima şi dorul
De-a fi încă o dată copii şi dascăli cărunţi,
Să vedem în lumină deplină suveran doar poporul
Prin care vecia întreagă s-o-nfrunţi.
Dă-ne, Doamne, iarăşi şi iară, un Blaj cât o ţară.
2004

ÎN DRUMUL CĂTRE PARADIS

Mă tot întreb: „Acuma ce ţi-i


De pleci din nou, în gând, hai-hui?
Stropeşti cu sângele pereţii?
Eşti fiul drag al nimănui?
De unde-această disperare
Că n-o s-ajungi să mai închei

62 / ION BRAD
Călătoria mult prea mare
Printre-nvăţaţi şi farisei?
De ce te-ntorci pe-aceeaşi vale
La râul văduvit de mori,
La clopote şi catedrale
Ce nu te lasă să mai mori?
Aminte ia, nesăbuite
Bătrân cu ochi topiţi în cărţi,
Că rod la temelii termite
Şi moliile râd de hărţi!
Aminte ia şi când adastă
O bufniţă pe casa ta
Şi te îndeamnă-n noaptea vastă
Să numeri stelele cu ea!“
„Destul! strig singur în oglindă.
Destul cu-atâtea întrebări,
Când lumea-i gata să se-aprindă
Şi sângele să-ţi dea pe nări!
Destul cu-atâtea gânduri frânte
Şi umbre şi zădărnicii!
Nu mai lăsa să te frământe
Ce n-ai ştiut şi-ai vrea să ştii!
Ca pruncu-n leagăn te alintă
Şi râzi prin somn şi plângi în vis,
Doar ochii Mamei fie-ţi ţintă,
În drumul către Paradis!“
2004

POEZII INEDITE / 63
CARILLON NOCTURN

Enescu, interpretat de
pianista Ilinca Dumitrescu

Clopot în noapte... Ce jale!


Pianul ia foc, ca nebun!
Pe sufletul meu se prăvale
Diluviul... Nu pot să m-adun
Din valuri adânci, colosale,
Din ceruri, din lutul străbun
În care tăcerile tale
O altă poveste îmi spun...
Mă roagă lumina din cale
Furtuna s-o-ntorc, s-o îmbun...
Vrei nopţile toate? Hai, ia-le,
Destin ne-mblânzit! Zeu nocturn,
Zadarnic te-mbraci doar în zale
De fier, mai înalt ca un turn!
Eu toate misterele tale
Pe clapele lunii le-adun,
Cu soarele-ntâiul le-nstrun,
Prin văile lumii le sun,
Le sun, le tot sun, le tot sun...
2004

64 / ION BRAD
NIŞTE ŢĂRANI

Confratelui Dinu

Nişte ţărani am fost şi am rămas


Din leagăn pân-la ultimul popas
Când şi pământu-n braţe ne va ţine
Ca mama care m-a ţinut pe mine
Copilul ei dintâi, şi încă zece,
Din lume mult prea tânără să plece...
Cum să uităm acest tărâm – bogatul! –
Din care-şi potoleşte foamea satul?!
Şi din urzeala căruia sublimul
Trecut al Ţării şi-a ţesut chilimul...
În veşnicie îşi adună anii
Ei, împăraţii lutului – Ţăranii...
Îngenunchind cu ei, simţim în gură
Gustul pământului, ca de prescură...
Octombrie, 2004

DACĂ...

Dacă mă chemi la Tine, o să vin


Sfios, împiedicat, cu primii paşi
Când mama îmi spunea: „Mai ai puţin
Şi-o să mergi singur, înger drăgălaş“.
Îndemnul ei l-aud şi-acum deplin
Lovindu-mă de pragul uriaş,
Tot singur, încercând să mă închin,
Să-Ţi spăl picioarele, dacă mă laşi...

POEZII INEDITE / 65
Prea mult cerându-Ţi, eu îţi dau puţin,
La Judecată blând, nu pătimaş,
Dezleagă-mă, Preabunule, de chin
Şi iartă-mă pe mine şi-n urmaşi...
2005

PLOI ACIDE

Putrezim de-atâtea ploi


Şi în lume şi în noi,
Ploi acide, ploi cu broaşte
Spre mai bine-a ne cunoaşte
În singurătăţi şi în
Rătăciri prin rai păgân,
Bietul rai mâncat de ploi
Şi trădările din noi
Îngerii de altădată
Cu spadă străluminată.
Unde staţi ascunse oare
Zări cu zvâcnete solare?
Unde v-aţi ascuns, de unde
Glasul vostru nu răspunde?
Doamne, lasă-mi numai mie
Şi potopul ce-o să vie!
2005

66 / ION BRAD
SUB PATRAFIRUL TIMPULUI

Colegilor de vârstă şi literatură

Mă judec singur ca pe-un hoţ


Care i-a jecmănit pe toţi
Ce m-au iubit, ce şi-au găsit
În mine cuibul părăsit.
Pedeapsa singură ce-o ştiu
Nu-i să m-ascund ca-ntr-un sicriu,
Încă de viu, în tot ce scriu,
Ci să mă rog de fiecare,
Lovindu-mă, să mă doboare!
Din prăbuşirea mea umilă
Să-şi facă áripi de şindrilă,
Zburând prin veac, să nu se mire
C-au părăsit o mănăstire...
2005

„SIC TIBI TERRA...“

Lângă modesta capelă catolică


din Bucureştii care se chinuie
să-nalţe măreaţa Catedrală a Neamului,
grăbiţi, zgribuliţi, câţiva prieteni s-adună,
câteva neamuri, venite parcă pe jos
din Ardeal, să-l aşeze-n pământ
pe cel mai grăbit decât ei, nerăbdător
să le-o ia înainte
îmbrăcat în scândurile numelui propriu.
„Somn uşor, bătrânule Brad!“

POEZII INEDITE / 67
murmură buzele arse de vânt.
„Aleluia, poete!“ „Sic tibi terra...“
El tace. El nu-şi mai aduce aminte
nici un cuvânt. Nimic nu răspunde.
Prea multă risipă de vorbe
a presărat peste ani, peste timpuri...
Poate sub glii, din cenuşa fertilă,
vor răsări mai vii, mai curate...
„Somn uşor, bătrânule Brad!
Sic tibi terra...“
2005

ENCELAD

Lasă-mi mai uşoară glezna,


Encelad, ascuns sub Etna,
Nu mă trage-n sorb să-ţi fiu
Fiul îngropat de viu,
Să respir cu duşmănie
Peste lumea încă vie,
Peste-ndrăgostiţi şi peste
Furtunoasa lor poveste,
Peste jocul lor avan
Cu putere de vulcan,
Encelad, Encelad,
În vâltoare să nu cad,
Rob al morţii sub sigilii
Din pierdutele Sicilii...
2005

68 / ION BRAD
ESTETICE
Teorii... Învălmăşeli... Tonuri profetice...
Toate închinate Poeziei –
Parcă ne-am afla într-un triaj
De locomotive abandonate
Cu mii de vagoane în spatele lor...
„Fiare vechi!“ cum exclama celebrul domn Nimeni!
Nici un fel de milă pentru lirismul
Din sufletul călătorilor adormiţi în vagoanele-cimitir...
Nici un fel de condescendenţă pentru atâtea idei
Care-au străbătut continentele!
Nici pentru filosofii-mecanici,
De parcă maşinile astea ar fi fost folosite
Doar în războaie, în revoluţii stupide,
Ar fi transportat doar tineri spre moarte,
Nevinovaţii spre lagăre,
Animalele spre-njunghiere...
Domnilor critici, preastimaţi domni esteţi,
Nu vă mai lăsaţi înşelaţi
De filosofia celebrului domn Nimeni!
Fără suflet – toate poeziile mor!
Fără idei – rămânem cu lacrimi de gelatină!
Atenţie, să nu vă declare cumva şi pe voi
Un cimitir chiar mai vechi, chiar mai pustiu
Decât triajele gemând de rugină,
Amploaiaţii unui dispreţ suveran
Pentru gârbovita maică Istoria...
Vă spionează cu sateliţii, vă fotografiază
Şi firele de păr, dacă le mai aveţi,
Şi privirile ispitite de fete frumoase,
De poezia nopţilor albe,
Domnilor critici, preacinstiţi domni esteţi!
2006

POEZII INEDITE / 69
DE ZIUA NAŢIONALĂ

Singur, în casa părinţilor...


Jur-împrejur, numai icoane şi umbre...
În fruntea lor – Brad Teodor, bunicul,
Soldatul chezaro-crăiesc abia întors,
Pe jos, fără cal, din războaie zadarnice
Prin Bosnia-Herţegovina, la Piave în Italia,
Coborând prin Galiţia spre Ardealul nostru bătrân
Care-l chema înapoi, să-şi dea mâna cu fraţii...
Şi iată-l acum fără raniţă-n spate,
Transpirat, gâfâind, cu mâini bătucite
De cufărul mare şi plin
Doar de pâine uscată... Nu stă pe gânduri.
Îşi spală obrazul şi ochii
Cu apa ce i-o scot, grăbit, din fântână.
Apă sălcie, amară, singura pe care
Ne-o mai dă, fără plată, Pământul.
Jur-împrejur, curtea largă, pustie
Gata să-ngheţe...
– Unde? De ce te grăbeşti? îl întreb
Mirat de mişcările lui.
Dar nu-mi răspunde... Se şterge pe ochi
De negura vremilor... Îl aud doar
Cum îşi spune, murmurând, rugăciunile.
Nu disting decât ultima şoaptă:
„Dă, Doamne, să mor sănătos...“
– Unde? De ce te grăbeşti, Tată-Licule?
Încerc din nou să-l întreb.
Şi din nou nu-mi răspunde...
Frânge o coajă uscată de pâine
Şi mi-o întinde în chip de prescură.
Încerc... N-o pot înghiţi...
Doamne, ce se întâmplă cu noi,

70 / ION BRAD
Că limba se face de iască
Şi nu ne mai ascultă cuvintele?!
Trec – gloanţe oarbe – între morţi şi cei vii,
Între străbuni şi copii...
Mă uit... Nu-l mai văd...
Poate-a ajuns pe Platoul Romanilor
Ca-n Ziua aceea dintâi.
Mă uit... Mă tot uit... Să nu rămână locul lui gol...
Doar un steag, o năframă, un brâu tricolor
Mai flutură-n zare nădejdile mele...
Pănade, 1 decembrie, 2006

MORŢI ŞI VII

„Libertate! Libertate!“
Unde te mai afli-acum?
Vii din străzi însângerate,
De sub gloanţe, de sub fum,
Treci oraşe mari şi sate
Răvăşite ca şi cum
Toate-ar ispăşi păcate
Şi blesteme mari, duium,
Nopţi şi zile-nfrigurate...
Strigă morţii „Libertate“?
Nu-i întoarcere din drum?
Se urăsc frate cu frate
Vii cu morţii... Rău căzum
Pătimind acestea toate
Ca sub gloanţe, ca sub fum!
2006

POEZII INEDITE / 71
TIPTIL

Îmi văd neamurile,


Fiica, nepoatele,
Şi pe toţi, nenăscuţi, strănepoţii.
Ajută-mă, Doamne, să mă pot juca
Şi îngâna multă vreme
Cu toatele şi cu toţii.
Nu-i pot ispiti de-a „Baba Oarba“,
Că-i prea uşor!
Mă vor găsi ascuns în pridvor
Printre leandrii mai bătrâni decât mine...
„Ţi-e frică să nu ne sperii
Cu puzderii din amintirile verii?“
Un glas necunoscut parc-aud
Coborând ca mine, altădată, din dud.
Nu mă pot furişa nici în pod,
Unde viespii îşi caută fagurii goi
Şi şoarecii numai zdrenţe mai rod.
„Dar în pivniţă?“ întreb cam nerod,
Cu vorbe nepotrivite.
„Acolo miroase a sulf...
Mai bolborosesc încă butoaiele...“
„Atunci, în poiată?“
Acolo nu mai rumegă vite...
S-au uscat, miros a var toate gunoaiele,
A detergenţi şi viorele
În locul balegilor grele...
„Atunci în grădină?“
Acolo-s prunii bătrâni
Îmi fac semne disperate din mâini:„Nu
veni, că pe-aici
Sunt popoare de bondari şi furnici...“
„Atunci, prin şură?“

72 / ION BRAD
Acolo, îşi dorm somnul trudit
Carul gol, ruginit plugul, ştirbă şi grapa.
Se tem, parcă, să nu le sape cineva
groapa...
„Atunci, pe unde?
Pe cine să mai întreb?
Prin ce sateliţi? Pe care unde?
Ajută-mă, Doamne, să mă ascund
Undeva, tot pe-aici, nu-n alte părţi!...“
Dar răspunsul vine sentenţios şi rotund:
„Numai în cărţi! Numai în cărţi!...“
„Numai acolo, printre ciudatele pagini,
tiptil,
Mai pot fi copil?
Mai pot fi copil?“
2006

ACROBAT

Acasă. Cea mai lungă vacanţă. Simt cum vine


O tinereţe-ntreagă doar cu tine
Pământ, cu morţii dragi ascunşi sub dealuri,
Cu vinuri vechi, cu sacre idealuri
Făcute ţândări... Astăzi chiar şi vinul
Îmi toarnă-n sânge fierea şi veninul.
Nu e de vină veacul! Eu, cel care
Am tulburat curatele izvoare
Cu vorbe-n vânt, cu bietele iluzii,
Prinzându-mă în hore cu zăluzii...
E oare viaţa asta mult prea lungă,
Un acrobat umblând pe sârme-n dungă?

POEZII INEDITE / 73
Sunt eu în el? Ori el în mine? Parcă
Niciunul nu mai ştie să se-ntoarcă...
2006

ODĂ CĂRŢII-VIOARĂ

S-a trezit singură cartea asta


În chip de vioară bătrână.
Cântă sub arcuşul Timpului
Şi el bătrân.
Mai bătrân decât ea,
Mai înţelept decât mine
Cel care-a spus „Nihil obstat!“
Ne cunoaştem cu toţii de mult,
Prea de mult. De când ea
Abia gângurea...
Acum, pătimim toţi trei împreună.
Doar ea – balsam peste răni...
Doar ea – şoaptă şi râs în furtună...
O strâng la piept
Pe cea mai fidelă iubită.
Ea – cu insomniile mele,
Cu întoarcerile din adânc şi tenebre
Se logodeşte şi se mărită.
Timpul complice,
Dumnezeu
Ori Satan au pedepsit-o
Să mă ducă-n ispită?!
2006

74 / ION BRAD
CUVINTE ÎN GENUNCHI

Cuvinte mari-pipernicite,
Mi-aţi fost surori, mi-aţi fost iubite,
Lăsaţi-mă, c-un ultim crez,
Umil, să vă îmbrăţişez.
Iar de vă stă la îndemână
Tot voi să mă luaţi de mână
Şi să mă duceţi până, până...
Cuvinte dragi-amăgitoare,
Orice silabă încă doare
Din răni deschise altădată
Când îmi părea că lumea toată
E doar a mea... Azi e-o moşie
De spini, de volbură târzie,
Mi-aruncă-n faţă doar seminţe
De reci scântei, de suferinţe
Duhovniceşti, că poţi s-aduni
O vatră neagră de tăciuni...
Cuvinte în genunchi... Cuvinte,
Tăiaţi-mi drumul înainte
Şi m-aşteptaţi la vămi, pe unde
Luntrea lui Charon se ascunde...
2006

POEZII INEDITE / 75
IN MEMORIAM

Motto:
„Moartea numită niciodată
nu este propria ta moarte“
Nichita Stănescu

Parc-a trecut un veac de când


Tremuram la Groapa Căscată
Ce refuza să-şi primească Poetul.
„El nu-i de-al meu! Nu-i de pământ! ne zicea.
Întoarceţi-l acasă de-ndată!
Luaţi-l cu-ncetul,
Să creadă c-a fost doar o glumă.
E prea tânăr! Şi calul Pégas al lui
Are penele aripilor prea ascuţite,
Nu se târăşte în zbor,
Îşi împlântă cutezanţele-n Timp
Înconjurat de flăcări şi de cuţite
Ca un Maestru-Scamator...“
„Nu e prea tânăr! strigam. Doar prea frumos!
Strigam, repetam, pe-nfundate,
Şi n-a suferit răstignindu-se...“
„Ştiu mai bine ca voi!“ răspundea Groapa-ngheţată
„Dar e mai bătrân decât Eminescu – ziceam –
Şi nu şi-a dus crucea în spate
Ca Isus Cristos... Haide, primeşte-l!
Ne tot rugam – Nu te juca
De-a râsu-plânsu,
Să ne întoarcem cu mortul acasă...
Cel puţin pentr-o noapte,
Cel puţin pentr-o zi...“
Dar nici aşa Groapa Căscată

76 / ION BRAD
Nu ni-l primi!
Şi-atunci ne-am rugat cu aceleaşi cuvinte
(ori erau necuvinte?) Frigului
Care ne clănţănea dinţii
Şi sta să crape crucile – şi ele celebre – din jur.
(Eram noi, ori cei vechi, străbunicii, bunicii, părinţii?)
„Nici eu nu-l primesc! a exclamat Frigul,
Cu toate că mi-a cântat Măreţia,
Dumnezeeşte, vă jur!...“
„Domnilor critici, ne-am trezit vorbind disperaţi,
Domnilor istorici literari, ce să ne facem
Cu această poveste-nepoveste,
Cu această întâmplare-neîntâmplătoare?“
Văzându-i şi pe ei tăcuţi, încurcaţi,
Ne-am pomenit că răspund, totuşi, foarte decişi
Groapa Căscată şi Măreţia-Sa Frigul:
„Luaţi-l fiecare acasă!“
Şi noi, grăbiţi, uimiţi, fericiţi
L-am luat fiecare
În ziua aceea ciudată, fără de soţ,
Geroasă, teribilă...
13 decembrie, 2006

SIGILIUL UNIC

Epilog la „Reversuri“-le lui Ion Horea

Sigiliul unic al poeziei tale


Nu-l pui doar pe hârtia-ngălbenită
De toamna vârstei noastre luminate.
Tu îl aşezi pe fiece silabă,

POEZII INEDITE / 77
Pe fiece cuvânt chemat să cânte
Şi psalmii biblici, şi de mult uitatul
Cântec de leagăn – bocetul din urmă...
Când mă aplec să-i desluşesc adâncul
Dau de-o fântână prea ascunsă mie,
Robul izvoarelor de suprafaţă...
Acolo-n adâncimi ameţitoare
Mă ispiteşti cu sufletul acestei
Bătrâne Transilvanii, maica noastră,
Încinsă nu cu brâul sfânt de lână,
Numai cu lanţul fierului tiran...
Tiranul nostru, încă tânăr, Timpul...
2006

ÎN DIALOG

Din nou aşteptând naşterea


Tipografică a ultimei cărţi
Chemată în lume de luminoasele umbre,
Tremur... Mă-ntreb cu vocile lor:
– De ce nu ne dai pace,
Bătrâne poet al trecutului?
Nu vezi că tot mai puţini
Răspund la chemările clopotelor
Care ne leagă de cer?
Ce le-am mai putea şopti la ureche
Acestor surzi, ghiftuiţi de istorie?
– Nimic! le răspund... Ori aproape nimic...
Ei ştiu mai bine ca noi
Teoria absurdului cel mai absurd,
Arta nimicniciei cotidiene...
– Şi-atunci, de ce ne mai chemi

78 / ION BRAD
În cărţile tale cărunte?
– Vă chem, nu vă chem...
Voi totuşi veniţi
Cu puterea ghioceilor, primăvara,
Biruitori ai zăpezilor!
Parcă-i văd, cu pieptul bombat
Pe cavalerii deşertului, cum se grăbesc
Să vă smulgă din rădăcini...
Poate aşa, cu degetele însângerate de gheaţă,
Vor cădea în genunchi doar o clipă.
2006

NOCTAMBUL

Iarnă. Miezul nopţii. Iar


Trec un netrecut hotar
De lumini şi umbre grele
Să mă-ncaier, trist, cu ele.
Nu le văd. Şi nici nu ştiu
De sunt, printre ele, viu
Când începe fiecare
Să mă ia la întrebare.
Unde rătăcesc? Ce fac
De mă-ntreabă şi eu tac?
Ce să le răspund când văd
Prelungitul, viu, prăpăd,
Când mă bănuiesc că-n toate
Vreau să pot ce nu se poate?
Nu se poate să iubeşti
Nopţi cu lună, tinereşti,
Inimii să-i fii stăpân,
Credincios când eşti păgân

POEZII INEDITE / 79
Şi mai răspândeşti în cale
Amăgiri de catedrale!...
Nu pot, Doamne, să m-ascund
Prins în cerul lor rotund
De-ntuneric şi de foc,
De noroc şi nenoroc!
2006

LEU ÎN CUŞCĂ

Nu mai urla ca leul prins în cuşcă!


Urletul tău pe nimeni nu mai muşcă!
Vin iepurii să te privească prins
Şi râd ca proştii, iarna, dinadins
Când zburdă împrejurul tău, fiind
Prinţii zăpezii, leii de argint.
Vin şi urangutani, vin şi lemurii
Cu aere de regi superbi pădurii
Şi îşi arată dosul să le-admiri
Podoabele de putrezi trandafiri.
De ce n-ar trece-n goană să te vadă
Gazelele ucise altădată,
Când, rob în cuşcă, tot te mai înţeapă
Pofta de-a le pândi trecând spre apă?
Tu, plin de pureci, rege năpârlit,
Încă mai speri să pleci din răsărit
Până-n apus pe vechile poteci
În sânge să înoţi, să nu te-neci?
Nu vezi că râd şi şoarecii de tine
De parc-ar fi din neamul de jivine
Ce bântuie – cum văd că nu mai ştii –
Prin codrii neuitatelor vlăsii?!
Bătrân moşneag, ia lasă-te de glume,
80 / ION BRAD
Ca nu cumva, naiv, să te sugrume
Chiar puii tăi rămaşi în libertate
Ori noaptea care-n ochii tăi se zbate!
Dă-mi laba să ţi-o strâng, şi trece-mi mie
Acest prea trist motiv de poezie!
Mor leii nu la circ, ci în pustie...
Legenda lor, urlând prin timp, învie?
2007

DEMAGOGIE SUMBRĂ
De ziua morţilor, mă-ndrept spre ei
Cei liniştiţi, cu milă multă
Pentru cei vii, care-ntre ei
Se laudă şi chiar ascultă
Rostind discursuri, fiecare
Crezându-se nu doar chemat
Cu trâmbiţe triumfătoare
Să cheme morţii în Senat
O nouă lege să voteze
Că n-avem voie să murim,
Iar ei să-şi facă metereze
Din ziduri vechi de ţintirim...
„Opriţi-vă!“ aud cum strigă
Toţi morţii mei, ca şi ai lor.
Şi parcă pomii se-ncovrigă
Şi viţele de vie mor
De-atâtea arşiţe deşarte,
De-atâtea vorbe în pustiu,
Când lumea asta-i doar o parte,
Iar cealaltă-i în sicriu...
2007

POEZII INEDITE / 81
RUGĂ DE MUZICIAN

Colegului Anatol Covali

Dă-i voie, Doamne, trupului să cânte


Ca un violoncel îndrăgostit,
Să nu-l aud plângând mereu că-nfrânt e
De tot ce-n viaţă încă n-a iubit.
N-a prea iubit viorile, când ele,
Subţiri şi delicate, i-au tot spus
Că muzica divină-i printre stele,
Nu pe pământ, cu notele de sus.
Nici flautul cu sunet de mătase,
Alături stând, nu l-a privit cu drag,
De parcă vocea lui o prea-ncântase
Pe-o nevăzută fiinţă... Biet moşneag,
Nu fi neliniştit, că partitura
Maestrului te va chema curând,
Singur, în sfere, să te dai de-a dura,
Văzduhul să-ţi răspundă pe pământ:
Nu moare sufletul în trupul care
Iubirea o preschimbă în cântare!
2007

SĂ VEZI CU INIMA

Să vezi cu inima ca orbii


Din Biblie, ca ei să crezi

82 / ION BRAD
Că frate nu vei fi cu corbii
Peste păduri, peste livezi.
Să vezi cu inima, să cauţi
Lâna de aur din Colhida
Mai trist ca bieţii argonáuţi,
Mai acru decât agurida.
Să vezi cu inima, iar osul
Cel larg al frunţii, pân-la tâmple,
Dinspre trecut să-şi dea prinosul
La ce va fi să se întâmple...
2007

IRINA

Pentru autoarea teoriei structurii


feminine a limbii române

Nu pot să dorm cu capul prea liniştit pe perne


Când stă pe-aproape moartea şi vrea să mă înveţe
Cum să-nţeleg natura cuvintelor materne
Acum la bătrâneţe.
O cumpănă-n adâncul fântânii lor se-nclină
Să caute minunea şi vie s-o aducă
Precum o-mbrăţişare fierbinte, feminină,
Nu recea ei nălucă.
Mă strigă iarăşi mama ascunsă sub ţărână
Cu vocea legănată ca în copilărie
Să dau deoparte noaptea în ţundra ei bătrână
Nepotrivită mie.

POEZII INEDITE / 83
Cum să-i răspund când zarea se-ntoarce în furtună?
Cum să-i alin durerea, neliniştea, amara?
În inimă, nu pacea, nici râvna ei s-adună,
Ci, neagră, disperarea.
Sus inima! Mă lupt să-mi vindec rana
Din deziluzii, din căderi de-a dura,
Când, masculin şi-n criză rea, Satana
Vrea să-mi închidă gura.
Veniţi voi cărţi şi biblioteci măreţe,
În luptă dreaptă, dintr-o răsuflare,
Să-l punem în genunchi, ca să înveţe
Că moartea n-are
În limba dragostei vreo declinare.
2007

DE CE?

Mă întrebi:
– Cum mai poţi duce
Aceste biblioteci ca pe-o cruce
De hârtie, de plumb, de vocabule
Care te strigă până la incunabule
Să le descifrezi, să le tălmăceşti
Pentru înţelegeri şi ochi pământeşti,
Printre atâtea vipii şi geruri
Când ele amiroase a ceruri?
Îţi răspund:
– Nu eu le duc, ci ele pe mine!
Răstignindu-mă fiecare
Precum se cuvine

84 / ION BRAD
Nelegiuirilor întrebătoare
Şi păcatului că, noapte şi zi,
Nici ochii mei nu le mai ştiu citi
Dincolo de litere şi semne,
Nici gândurile bătrâne să mai îndemne
La înţelegeri proaspete, noi,
Să rămân doar soldatul întors din război
Plin de răni vechi, nevindecate,
De prea multele îndoieli şi păcate
Ale inimii ce încă nu ştie
Că numai bătând rămâne vie...
Mă întrebi:
– Până când?
Îţi răspund doar tăcând şi tăcând...
2007

TOT DIN ARDEAL

Se zice că şi eu am fost
Din cei ce-au vrut să dea un rost
Elanurilor şi visării
Să mute satul lor natal
În cartea de citire-a Ţării
Deschisă nouă din Ardeal.
Dar cine-o mai citeşte azi
Când dascălii-s analfabeţi
Toţi blestemând înaintaşii?!
Când peste „codrii verzi de brazi“
S-aud doar joagăre?! Să-nveţi
Cum să îneci şi tu plutaşii?

POEZII INEDITE / 85
Viu dacă scapi, te-ntoarce-n sat,
Adună-ţi neamul din pământ
Şi du-l mai sus de sat, în deal
Să vadă tot ce a visat
Şi să porneşti cu el luptând
Tot din Ardeal, tot din Ardeal!
2007

LA CENADE CU AGÂRBICEANU

Ne-am strâns cu toţi aici – un sat, o ţară –


Să ne-nchinăm la numele lui drag
Ce urcă peste dealuri şi coboară
Cu o năframă ca un mândru steag.
Năframa mamei ce-a adus pe lume
Ca de la nunta codrilor un fiu
Şi primii paşi cu basmul să-i îndrume,
Să plece-n lume ca argintul viu.
Năframa-steag aprins peste-o cetate
De luptători – dând lui Ion curaj,
Un Făt-Frumos pornit de la Cenade
După comoara cărţilor din Blaj.
Din cărţi făcându-şi alţi viteji – oştenii –
Cu întunericul porni război...
S-a dus să lumineze Apusenii
Cei bântuiţi de aur şi nevoi.
Acolo o văzu pe Fefeleaga,
Cu Batorul ei orb şi prea docil,
La târg vânzându-şi calul şi desaga
Să-nmormânteze ultimul copil.

86 / ION BRAD
Şi suferinţa lor, ca o prigoană
A veacurilor, el o zugrăvi
În cărţile rămase drept icoană
Prentru credinţa noastră de copii.
Copii încărunţiţi, care-i învaţă
Pe fiii şi nepoţii lor de azi
Că doar cu lancea cărţilor în viaţă
Poţi birui toţi demonii! Viteaz
Să-nfrângi şi noaptea grea, duşmanu’
Acestui neam sătul de chin şi-amar,
Şi tot citindu-l pe Agârbiceanu
Să-i faci din inimă un sfânt altar.
Cenade, 21 octombrie 2007

MEMENTO

„Un tată îşi astâmpără foamea


Cu carnea copiilor!“ ţipa îngrozită
Cassandra în faţa bătrânilor din Micene.
De ce-o mai aude şi-acum, dus în ispită,
Bătrânul din mine?
O, voci prea viclene
Din nopţile albe, din zile grăbite, prea pline
De soarele nimicitor,
De ce mi-aţi şoptit că prin jertfele lor,
Sângeroase şi grele,
Războaie nu vor mai fi între fraţi
Şi nici copii mestecaţi în măsele
De propriii taţi?
De ce îmi şoptiţi, de ce repetaţi,
De ce vă juraţi?

POEZII INEDITE / 87
Tăcere... Nici un răspuns... Doar vântul revarsă
Duhorile vechi, de carne arsă...
Prin anii aceştia inverşi,
Cronos, mâncător de copii, bătrâne hidos,
De ce te-ai apucat să-ţi reverşi,
Cu tunete sus, cu puhoaie de ape mai jos,
Toată mânia,
O cumpănă rea să înclini
Trimiţând pe pustii,
Ţara cu prunci tot mai puţini,
România?
Mai bine,
Înghite-mă numai pe mine,
Că, uite, spinarea se-ndoaie
De jugul iluziilor pierdute-n războaie
Şi limba se-neacă, îşi frânge
Cuvintele în spume de sânge!
2007

ÎNTREBĂRILE ZILEI

Păcătosul meu trup, de ce mai insişti,


Cu mustăţi şi cu barbă ca filosofii marxişti
Puşi cândva în icoane, să mai exişti
Când aceiaşi ucenici iconari
Îşi scuipă dascălii mari?!
Nu-i vezi, cât de vicleni, în toate prea mici,
Îşi apleacă genunchii, se-nchină
La alţi zei-licurici
Să le mai dea un strop de lumină
Şi talere pline de-arginţi?
De ce, bătrânul meu trup, să te minţi

88 / ION BRAD
Că nu-i vezi cum încearcă
În haite ca lupii să se întoarcă
Sfâşiindu-şi cu poftă la drumul mare
Trecutul lor propriu de fiare
Care-ţi dau şi ţie târcoale?
Unul mai înalt, mai fandosit, mai năpârlit,
Amestecându-şi urletul cu bale şi cu fecale,
S-a răstit
La-ntreg neamul tău din nou răstignit
Pe crucea minciunilor, trădărilor, vânzărilor,
Ca să-ţi facă şi ţara ultima slugă a ţărilor?
Decât să-i mai vezi, să-i auzi şi să taci,
Mai bine du-te, te-ngroapă
La cimitirul celor săraci
De care nimeni nu scapă!
2007

LA SUBSUOARA NORILOR

Venerabilului pictor
Gheorghe Iacob

La subsuoara norilor eşti tu


Ori îngerul cu chipul de femeie?
Nici gândul meu de mult nu mai crezu
C-ar fi putut alăturea să steie...
Ce mână inspirată de zugrav
A îndrăznit un singur chip să facă
Dintr-un obraz de purpură, suav,
Şi o făptură palidă, posacă?

POEZII INEDITE / 89
Cu ochii-n cer, cad în genunchi, îl rog
Pe îngerul ce-ţi împrumută chipul
Să-ncălecaţi pe-un tainic inorog,
Să spulberăm, toţi trei, de-azur nisipul
Din stratul plutitor, imaculat,
La subsuoara norilor s-apară
Alt înger – nici femeie, nici bărbat –
Şi toate-acestea doar să mi se pară...
La Palatul Mogoşoaia,
septembrie 2008

RĂSPUNS LA O DEDICAŢIE

Lui Grigore Vieru

Numai privighetoarea poate muta


pământul în cer?
Cu limba tăiată, numai ea
mai poate cânta
pe crucea bisericii?
Poete, poete,
şi pe tine, parcă
scăpaţi din caverne,
vor să te-ngroape de viu
furii sperjurii,
călăii limbii materne?
Nu ştiu nebunii, năvalnici ca hunii,
peste inima ta,
că chiar răstignit pe Cuvânt,
numai Poetul poate muta

90 / ION BRAD
cerul întreg pe pământ!
Din Grădina Hesperidelor
el culege stelele
aşezându-i iubitei la gât
vrăjitoare mărgelele.
Numai el, veşnic tânăr şi teafăr
s-a refugiat în Luceafăr
şi de-acolo, mereu şi mereu,
stă de vorbă cu Dumnezeu.
Alba Iulia,
decembrie, 2008

RĂSPUNS „GENERAŢIEI SPONTANEE“

„Poeţi sentimentali“... „Poeţi de curte“...


Curtea părinţilor şi Curtea Ţării,
Venind din veacuri lungi cu zile scurte,
Copii bătrâni din zodia uitării,
Vă iau în furci orfanii de Idee,
Iluminaţii fii de licurici,
Ilustre generaţii spontanee,
De nu ştiu unde pripăşiţi pe-aici,
Cei anunţaţi cu litere de-o şchioapă
Că vor semna în viitor şi cărţi,
Că strălucirea lor vă sapă groapă,
Că mută şi hotarul de pe hărţi,
Să nu se-audă clopotul de jale
Din versul vostru tragic, ori involt,
Nici Dunărea să nu le iasă-n cale,
Să nu se-mpiedice de nici un Olt,

POEZII INEDITE / 91
Cei prea grăbiţi să deie lumii note
În catalogul lor de-analfabeţi,
Să numere în public la bancnote
Şi chipul zugrăvindu-şi pe pereţi...
Lăsaţi-i, în măreaţa goliciune,
Să îi admire vulgul ca la bâlci,
Iar voi să le găsiţi şi lor un nume,
Să-i vindecaţi de ură, ca de gâlci!
2008

RĂSPUNDE-MI !

„Poveştile adorm când se trezeşte


Fapta?“ m-a întrebat Poetul,
Vecin prea trist al tâmplei mele.
Ce să-i răspund, când viaţa mea prea lungă
Se deapănă în ritmul din poveste?
De ce să fie Prâslea vinovat
De gropile în care-a dat spre creste?
A biruit? N-a biruit, la Podul
Cunoaşterii, balaurul cu nouă limbi de flăcări?
Singur era ori însoţit de îngeri?
Penele arse mai plutesc şi-acum
În orizontul coborât spre seară...
Şi-apoi, ce Cosânzeană ar pretinde
Că numai ea s-a îmbrăcat mireasă
În rochia spălată de sânge vinovat?!
La nunta lor am fost oare şi eu
Cel ce încurcă viaţa cu povestea?
Răspunde-mi tu, vecinul meu de tâmplă,

92 / ION BRAD
Poete întristat de tot ce vezi
Cu lasserul privirilor... Răspunde-mi!
Şi surd şi orb e gândul care tace?
2008

EMINESCIANĂ

Puţin mai este... Drumul tot mai greu...


În mine însumi nu mai sunt doar eu!
O generaţie întreagă
Îşi duce cartea albă în desagă
Precum un Gheorghe Şincai, îngenunchind sub ea,
O piatră care creşte cu întrebarea grea:
Unde mă duci? Mai ştie oare pana
De-a fost fântână dulce ori otrăvită rana
Pe care-o porţi în suflet drept stigmat
Al drumului ce Parcele ţi-au dat?
Veniţi în mine şi răspundeţi voi
Bătrâni copii ai timpurilor noi!
Nu v-aţi ales chiar voi judecătorii
Pitiţi sub cărţi şi hărţi cam iluzorii?
Plătiţi să dea sentinţe, să vă zică:
„Hai, recunoaşteţi totul fără frică!“
Frică de cine? De părinţii lor
Ce-au scris cu noi în cronici ca-n ogor?
De cântecul zidirii ce sună în urechi
Printre ciulini, acum, şi fiare vechi?
Păcat că n-o s-ajungem să vedem
Când se dezleagă tâlcul din blestem:
„Să-ţi ardă sufletul cum arde casa,
Mire sperjur, ce ţi-ai vândut mireasa!
Pe veci să ai tot iadul suferinţii,

POEZII INEDITE / 93
Fiu blestemat, ce ţi-ai scuipat părinţii!
Şi să rămâi tu singur în Cetate,
Cel care-ai fost cândva lui Abel frate!“
Târziu... Târziu... Sfârşitul de poveste...
Prea mult a fost şi prea puţin mai este?
Unde mă duci? mă tot întreabă pana.
Nevindecată, numai sânge, rana...
Îmi dă târcoale, vrea s-aprindă casa,
Sperjurul care şi-a vândut mireasa...
15 ianuarie 2008

SOARE NOCTURN

„... şi noaptea are soarele ei“


Nietzche
Soare nocturn al meu, te pot vedea
Cu ochii-nchişi, sub pleoapele prea grele,
Acolo unde rătăcirea mea
S-aşează-ntre ţărână şi-ntre stele.
Ce nume să-ţi mai dau când Tu mi-ai dat
Cu împrumut o clipă cât o viaţă
Şi, rob bătrân, veşminte de-mpărat
Şi umilinţa ultimă, măreaţă?
E clipa când Te văd, desculţ şi orb
Târându-mă-n genunchi, întâia oară,
Tot într-o clipă, lacom, să Te sorb,
Ca rana ultimă să nu mă doară...
Soare nocturn... Soare nocturn...
2008
94 / ION BRAD
SĂ TRECI

Să treci prin munţi, pe unde-ai fost odată


Adâncă rădăcină de copac
Şi-acum să vezi cum munţii îţi arată,
Culcat de semeni, codrul... Şi sărac
Să te trezeşti cu fruntea-ngândurată
Că-l vezi şi-n somn pe Horea din Albac
Un munte încă viu şi tras pe roată
Şi apele ce-n sânge se prefac.
Prin tine, neam de frunze să răzbată!
Prin tine, nici o rană fără leac!
Tu, rădăcină-adâncă altădată,
Tu, cruce grea la început de veac.
2008

SATE DIN ARDEAL

Sate din Ardeal cu trei biserici...


Neamurile toate au un singur
Dumnezeu cu chipul din icoane...
Vin ţiganii, intră-n fiecare,
Să-l întrebe: – Doamne, când ne faci
Un altar şi nouă-n aer liber?
De ni-l faci, o să-l purtăm prin lume
Ca pe-un cort de aur zmălţuit...
Dar ne-ar trebui, cu el, şi-un popă,
Că al nostru nu ştie ceti...
Dumnezeu i-aude şi coboară
Din icoane-n praful de pe uliţi
Însoţit de-o laie de copii flămânzi.

POEZII INEDITE / 95
– Mergeţi şi-ntrebaţi pe bulibaşa –
Le-a răspuns – s-aud şi să-nţeleg
Dacă dă crezare rugii voastre.
– Nu-i pe-aicea, Doamne, e plecat...
Ne-a răspuns la celular că astăzi
Pleacă de la Bucureşti spre Roma...
– Să sperăm că şi-a luat şi umbra,
Sufletul, adică, după trup...
– N-are umbră, Doamne, că ţiganii
Sunt mai negri decât umbra lor...
Domnul a zâmbit şi înainte
De-a se-ntoarce-n cele trei biserici
A vorbit cu ei în limba lor:
– Dacă se întoarce, ne-apucăm
Să-nălţăm altar în aer liber...
2008

RUGĂ

Să nu veniţi la-nmormântare,
Voi, neamuri triste din Ardeal!
Aprindeţi doar o lumânare
La ţintirimul vechi din deal
Unde acel ce-mi dete-un nume,
Ion Surei, cu chipul blând,
M-aşteaptă ca să mă îndrume
Prin ţara lui de sub pământ.
E ţara neamurilor toate
Ce-au coborât la şes din munţi
Cerşind un strop de libertate
La-nmormântări ca şi la nunţi.

96 / ION BRAD
Sunt munţi, sub glii, de oase albe
Şi doine-n fluiere de os,
Iar ochii toţi, prin flori de nalbe,
Privesc spre soare, dureros.
Durerea lor o duc cu mine –
O viaţă scrisă-n biblioteci –
Ca-n veci de veci să se închine
La flăcări literele reci...
2008

URMARE LA PSALMUL 50

„... Şi toate fărădelegile mele...“


Câte? Şi împotriva cui, Doamne?
Că anii mei înmulţindu-se
Şi greşelile vechi se pot schimba
În fărădelege;
Că chiar şi în gând răul cel rău
Poate să-şi ceară un trup
Şi poate mâna s-o pună
Pe piatră, ori chiar pe cuţit...
Dar bine ştii, Doamne,
Că n-am osândit la moarte pe nimeni,
Pe cei fărădelege încercând să-i îndrept,
Să aşteptăm în lumină
Spălaţi de iertările Tale...
Cu dreptate, singur, cântăreşte-mi, Doamne,
Viaţa şi umbra păcatelor
Care încă se ţine de mine...
2008

POEZII INEDITE / 97
PESCARUL-SCRIB ÎN PRIMĂVARĂ

Stau, ostenit, de dimineaţă,


Pescar la margine de râu.
Prin sălcii vântul se răsfaţă
Şi culcă holdele de grâu.
În Transilvania măreaţă
Ard pomii-n floare – sfânt desfrâu –
Când patetismul lor mă-nvaţă
Pe mine, cel din munţi, molâu,
Să mă întorc în altă viaţă,
Ca la izvorul lui un râu,
Cu masca trasă peste faţă
Şi călimarul prins la brâu...
2008

ODĂ TRANSILVANĂ

Viaţa literară transilvană –


Litere de sânge şi de foc,
Mângâieri pe o străveche rană
De atât noroc şi nenoroc.
Răstignit în lemn şi plumb, Cuvântul
E şi lance, dar e şi colind...
Mă trezesc în noapte legănându-l
Când iluzii iarăşi se aprind...
Zorii reci mă cheamă la trezie
Şi mă prind de umăr să le spun
Ce mi-ai dat, Ardeal bătrân, tu mie
Şi din câte daruri să te-adun?

98 / ION BRAD
Vinovat, dator pe-o viaţă-ntreagă,
Tu mi-ai hărăzit cuvântul scris,
Iar prin mine secolii dezleagă
Tot ce-a fost păcat şi gând proscris.
Blestemat să fie-acela care
Nu ştie să-ţi cadă în genunchi,
Să-l dezlegi de ură şi trădare,
Să-i trimiţi noi seve-n vechiul trunchi.
Cântec scris şi-n piatră şi-n istorii,
Aburul fiinţei ce-o avem,
Înfruntând hotare iluzorii,
Printre-atâtea urme de blestem.
Dă-ne cărţi în loc de circ, şi lasă
Pe cei duşi, înmormântaţi de mult,
Să se-ntoarcă vii la tine-acasă,
Cu tăceri sublime şi tumult.
Dă-ne fraţi şi neamuri laolaltă,
Şi-adunaţi în temple-biblioteci,
Să-ţi cinstim împărăţia-naltă,
Tu, Stăpânul nostru pentru veci...
2008

APUSENII

Mult prea aproape, Apusenii,


Cu toată tragedia lor,
Iar m-au chemat la sfinte denii,
Iar vor să-mi ceară ajutor.

POEZII INEDITE / 99
Dar cine-s eu, care prin nume
Am rătăcit mai jos, la şes,
Ca să le-mbrăţişez anume
Alt veac, alt gând, alt înţeles?
Lăsaţi-mă, voi, munţi, în pace,
Nu mai sunt vrednic de ce-a fost,
Când sabia lui Iancu zace
Şi roata Horii n-are rost.
Eu pot doar să aduc în carte
Un strop de sânge închegat,
O lacrimă ce mă desparte
De ţintirimul vechi din sat.
Acolo, de-mi aduc aminte,
Sunt toţi ai mei, ce s-au ascuns
Ca în cetăţile-mormite
Şi-o să răsară spre apus...
Cu ei, chemat la Judecată,
Vă strig pe toţi în ajutor,
Să nu ne mai ucidă-odată
Cu lancea nedreptăţii lor!
2008

CE BOALĂ GREA

Ce boală grea, ce pedeapsă nedreaptă,


Să nu mai poţi închide ochii noapte de noapte,
Să nu te mai bucuri că zorii te-aşteaptă
Să-ţi învăluie somnul în şoapte.

100 / ION BRAD


Ce boală grea, să stai cu ochii deschişi,
Pedepsit cu prea multă lumină,
Să fugă şi umbrele ca nişte lyncşi
De pe tavanul cu bolta senină.
Lasă-mă, Doamne, să m-ascund sub pleoape
De duşmănia soarelui, nimicitoare,
Să vină îngerii Tăi mai aproape
Ningându-şi zăpezile din aripioare.
Aşează din nou cu dreptate hotarul
Dintre noapte şi zi, dintre viaţă şi moarte,
Şi-n faguri de miere schimbă amarul
Şi stinge lumina ce ne desparte.
2008

„GENIUL COCOŞATULUI“

In memoriam
Ioan Miclea

Păcat că nu-s născut şi eu


Tocmai în „satul fără nume“
Uitat de bunul Dumnezeu
Ca să mă-ntreb şi eu anume
De ce nu-s filozof să ştiu
Din care gând se-nalţă zborul
Dumnezeiesc, ca să nu fiu
„Irrisio philosophorum“?
Naivul aventurier
Scornind mereu interogaţii,

POEZII INEDITE / 101


Nici o minune nu mai sper,
Alţi sori ghiciţi în alte spaţii.
Ce nume le-aş putea ivi
Când trec prin „satul fără nume“
În care nu se nasc copii
Spre alte ceruri să mă-ndrume?!
2008

ÎNCHINARE DE ŞCOLAR
la PETRU PAVEL ARON

„Mai pline de trecut decât de aer“


Erau de la-nceput aceste şcoli
În care tristul veacurilor vaer
Se potolea când ucenici domoli
Silabiseau cu drag abecedarul
Ce-i învăţa că plânsul nu-i o armă,
Că umilinţa, frica şi amarul
Numai puterea cărţilor le sfarmă;
Că limba suptă-n fragedă pruncie
Şi tălmăcită-n Sfinte Evanghelii
Chiar şi pe morţi din groapă îi învie,
Alungă şi tenebrele-ndoielii
Că neamul lor nu ar putea preface
Aceste şcoli în vajnice armate
Şi nu cu sânge, cu lumini de pace
Pe sângeroşii lor duşmani i-ar bate.
O, blând Vlădică, tu ce ţi-ai încins
Cu brâu de fier un trup de flăcări sfinte,
Prin toţi copiii-aceştia ai învins

102 / ION BRAD


Şi ţi-ai trimis vrăjmaşii în morminte.
Unde sunt ei, ce-n viaţă petrecură
Amestecând cu sângele veninul?
Când tu ne-ai dat Cuvântul ca prescură
Şi Tatăl nostru salvator şi-Aminul!
Nu în zadar, din Roma, Surghiunitul,
Ctitorul prim al Blajului îţi spuse
Că tu, semănătorul, preaiubitul
Grăunţelor în brazda sfântă puse
Le vei uda, nu ca-n vechimi, cu lacrimi
Doar cu fântâni şi darnice izvoare,
Ca spaime şi întunecimi şi patimi
Să se înece-n valuri mari, solare.
O, nume biblic! Tu, tălmăcitorul
Scripturilor, să ne rămâi aproape,
Acum când aşteptăm Mântuitorul
Să treacă peste munţi şi peste ape...
Parcă te văd cum vii la fiecare
Să mai citeşti ce-am scris în „cartea vieţii“
Şi soarele la Blaj de mai răsare
Şi îngerii de-s crainici dimineţii...
2009

MĂ DAU AFARĂ

Mă dau afară cărţile din casă –


Sălbatecă, la Ecuador, pădure...
Niciuna nu mai vrea să se îndure?
Niciuna să răsuflu nu mă lasă?
Prea multe duhuri s-au închis în ele?

POEZII INEDITE / 103


Prea multe suflete mă cheamă încă
Să le dezleg de patima adâncă,
Nevindecată-n cântecele mele?
De unde să mai ştiu ce mă învaţă
Atâtea tomuri răvăşite-n bracuri,
Când înţelepţii lumii vin din veacuri
Afară să mă dea chiar şi din viaţă?
Răspundeţi, biblioteci, la întrebarea
Când vor sfârşi-ntrebările nocturne?
Şi literele mele-n care urne
Îşi vor găsi, încă arzând, uitarea?
2009

DIN RAIUL OROLOGIILOR

Lui Octavian Şchiau şi


familiei sale din Cluj
Pe Dealul Feleacului
Nu mai trec, nu mai trec,
Vechi, carele Iancului,
De nori negri, de înec
Să ne apere, să pună
Pumnu-n piepturi, de furtună
Şi să mute timpul spornic
În bătăile de ornic,
Să întreacă fără greş
Tunurile de cireş...
Dar ce ornic să încapă
Vuietul de vânt şi apă,
O istorie ce-şi plânge

104 / ION BRAD


Lacrimile ei de sânge?
Nu-i doar unul ornicul,
Ci tot Dealu-i spornicul
Prin ce-a strâns în pod şi case,
Ornice majestuoase,
În case agârbicene,
Case blagaluciene
Şi-altele octaviene.
Toate înfrăţite-n mers
Cu paşi mari ce nu s-au şters
Din suişul Timpului,
Zodia Răstimpului...
Cine, Doamne, le învaţă
Să facă din moarte viaţă
Şi din nevăzut văzutul,
Din sfârşit iar începutul?
Poate îngerii coboară
Să le-asculte mai spre seară
Inimile de mai bat
Cu bing-benul lor ciudat
Miezul nopţilor să-l treacă,
Să mai stăruie oleacă
Lângă umbrele ce pleacă,
Lăsând celor vii să fie
Paznici de împărăţie
Un rai de roiri sonore
De-amurgiri şi de-aurore,
Când poeţii scriu şi scriu
De leagăn şi de sicriu...
Orologii, martori, crainici
Peste munţi şi ape lainici
De ce mă-ntrebaţi mereu
Dacă vă aud şi eu
Clopotele, glasurile,

POEZII INEDITE / 105


Preamărind popasurile?
Limbile voastre mai plimbă
Păcătoasa noastră limbă
Până-n pragul Cerului
Şi-n zarea Misterului..
De ce mă-ntrebaţi de-ascult
Gemetele de demult?
Doamne, spune-le că-mi sânt,
Raiul drag de pe pământ!
2009

CASE ŞI PRAGURI

Bătrâne, casele plângând îmi zic:


„Maestre, fii atent mai mult la oase!“
Le văd... Le-aud... Şi iarăşi cad un pic
Pe gânduri... Şi cu vorbe păcătoase
Le alduiesc: „Iar vă luaţi de mine?
Nu mi-aţi furat chiar voi toţi anii tineri?
De ce vă prefăceaţi în Sfinte Vineri,
Ca să mă râdeţi astăzi prin ruine?“
Dar n-apucai să-mi duc la capăt gândul,
Că Răstignitul vechilor troiţe,
Isus, le schimbă în Mironosiţe
Pământul meu din nou cutremurându-l...
Mă speriu... Cad... Proptit în cârje trec
Aceleaşi praguri ce m-au dus în case
Cu uşi de taină, geamuri luminoase,
Să ocolim al nopţilor înec...
2009

106 / ION BRAD


ÎN BIBLIOTECA LUI CIPARIU

Colegului Ion Buzaşi

În Biblioteca lui Cipariu


Mă iau la întrebări infolii
Din preamăritul lui armariu
Pândit de carii şi de molii:
– De ce ne uiţi şi doar o dată
Pe an îţi aminteşti de noi?
Nu ştii că suntem o armată
Nicicând înfrântă-ntr-un război?
Cutremurat de vocea lor
Luând în slavă Ierihonul,
N-aş vrea să le rămân dator!
Încerc să le-mprumut doar tonul:
– Cine mai vreţi să vă admire,
Orgolioaselor persane,
Salvate din pustii asire,
Aduse-aici în vremi sărmane
Când, pe un cal de împrumut,
Cipariu trecea munţi şi ape
Să vă aducă, la-nceput,
De Europa mai aproape?
Eu, prea umilu-i consătean,
Mutând în suflet Biblioteca,
M-arăt la faţă, an de an,
Ca să-i lărgesc prin timp poteca
Nu doar spre voi, misterioase,
Nedescifrate manuscrise,

POEZII INEDITE / 107


(Un câmp imens de albe oase)
Cât înspre codrii lui de vise
De-a semăna în fiecare
Copil un sâmbur de luceafăr
Să lumineze-n noaptea mare
Să-i fie neamu-ntreg şi teafăr!
2008

ŞAPTE COLINE

Am rătăcit cândva pe toate şapte


Colinele ce-nalţă Mica Romă.
Era un timp mai tânăr, de zi, dar şi de noapte,
Când încă nu intrase istoria în comă.
Am coborât din satul ciparian pe dealul
Pe care Magul însuşi a coborât şi el
Ca să închidă-n suflet, încă rănit, Ardealul,
Să-i dea latinitatea şi străvechimea ţel.
Pe-acolo Eminescu acelaşi drum umblându-l
S-a închinat la Roma românilor şi-a stat
O clipă să-şi îndemne spre adâncime gândul
Pe dealul ca o frunte superbă de-mpărat.
În zare, peste apa Târnavelor, spre munţii
Scăldaţi în sânge şi în tragedii,
Pe „Dealul Furcilor“, sudoarea frunţii
A curs amestecată cu lacrimi de copii.
Noi toţi, setoşi, copiii din satele bătrâne,
Din case cu opaiţe, prin nopţi adânci porniţi,
Am învăţat aicea la Blaj că ne rămâne
108 / ION BRAD
Ca turn înalt doar crezul de-a fi în veci uniţi.
Ne porunceşte „Dealul lui Iancu“, preaînaltul,
Şi tot el ne dezleagă de un străvechi blestem
De-a fi urcat Golgota un neam ca nimeni altul
Pe Câmpul Libertăţii din morţi să înviem.
Ne strigă şi-alte dealuri, de sus, din Mănărade
Şi cel prea chinuitul cu numele Ciufud,
Când negura din suflet şi de pe ochi ne cade
Şi icnetele surde, din temniţi, nu se-aud.
Mărire ţie, Romă a noastră, aşezată
Nu doar pe-aceste blânde coline declinând
Spre nava Catedralei – o falnică armată
De mucenici, te ţine pe umeri, sub pământ.
Din zidurile-acestea străvechi şi-acum respiră
Prin cărţi, prin noi, topită preasfântă viaţa lor,
Când tot citind în Biblii lumina lor ne miră
Şi ca de-un cor de îngeri de glasul lor ni-i dor...
2009

POEZII INEDITE / 109


CA LA SĂPÂNŢA

Sunt pe sfârşite anii vieţii mele.


Mă uit la ei ca-n nopţile de vară
Când din vârtejul măcinat de stele
Cuminte câte una mai coboară.
Ce pot să fac cu-aceste fructe rare?
Muşc carnea lor şi scuip în vânt sămânţa
Un cimitir sub frunte îmi răsare
Cu înflorite cruci, ca la Săpânţa...
1997

MUMĂ

Gârbovită de tânără,
Călătoare prin noapte,
Te văd, te aud, oprindu-te iar
La patul copiilor. Miraţi, speriaţi
De întrebările tale neliniştite.
Fiecare ar vrea să te prindă de mână,
Să-ţi încălzească palmele reci.
Sărutându-le, ne-au îngheţat buzele,
Ni s-au lipit genele ca prinse de crivăţ,
Ca într-un joc uluitor de năluci.
Unde eşti? De ce te ascunzi
În graba de-a pune doar întrebări?
Speriate, răspunsurile se întorc înapoi
Cu sloiuri de gheaţă pe áripi,
Cu gustul amar al refuzului.
Nepoţi, strănepoţi au pornit în colind
Sub fereastra prin care încă se vede

POEZII INEDITE / 113


Chipul tău de mireasă.
Dar nimeni nu le răspunde,
Nimeni nu-i mai cheamă în casă...
octombrie, 1999

REMEMBER

Prin perne mai aud şi-acum


Bătăile inimii tale, dezordonate.
Încă nu le-a amuţit pământul,
Nu le-au istovit apele,
Nu le-au topit lumânările
Aprinse cu mâna tremurătoare
De umbre, de preaputernicul soare.
Te întreb. Nu-mi răspunzi.
Parcă ţi-ai uitat toate cuvintele
Pe buzele mele. Toate luminile
În priviri speriate, în ochii miraţi
De-atâta toamnă, de-atâta tăcere
Căzând din înaltele sfere...
1999

CU TEAMĂ

Cu teamă pipăi golul ce-a rămas


Ca o fecioară neagră din Sahara
Să-mi rânduiască ultimul popas
Când înspre noapte se prelinge seara.
Am călărit cândva un cal Pegas
Ce măsura-n copite toată ţara

114 / ION BRAD


Şi-mi răscolea un ocean în glas
Cu el vuind doar inima, amara.
În cochilie trupul s-a retras...
Îmi duc şi eu în cârcă doar povara
Când sunt chemat de viu la parastas,
Când plânsul mut îşi mai topeşte ceara...
2000

CANDELĂ

E moartea numai un popas


În trecerea spre altă viaţă?
Mă-ntreb cu fiecare pas
Când oasele mi se dezghiaţă.
Prea mult a fost? Cât a rămas?
E o schimbare doar la faţă?
Al nemuririi larg compas
Măsoară trist la suprafaţă...
Poate mă chemi la parastas
Să văd cum moartea se învaţă?
Plâng cu pământul într-un glas...
Sunt candelă pierdută-n ceaţă...
2000

DE VA FI

O să mor şi n-o să te mai văd


Căţărată-n vis cu toate cele
Ce mi-au fost şi rai dar şi prăpăd,
Zână preaiubită-a vieţii mele.

POEZII INEDITE / 115


De va fi să fie prea curând,
Când securea lunii sângerează,
Orice strop căzut peste pământ
Tu să-l faci să se preschimbe-n rază.
Să te văd doar în lumina ei,
Ascuţită daltă care taie
Umeri largi, de lemn, de bronz, de stei,
Când, suind din ei, statuia ta e.
De-ţi vorbeşte vântul cu alint,
Ia-l în braţe – nici el nu te minte.
Doar m-a auzit în gând vorbind
Şi erai tu singură-n cuvinte.
2000

VĂMILE

La vămile somnului, însomnorat,


Numai pe tine te strig, nume fără noroc,
Numai pe tine te caut, suflet fără de trup.
Dar Lethe, râul de foc,
La suprafaţă a-ngheţat,
Vâslele luntrei lui Charon
Negrele áripi îşi rup.
Pe urmele tale nu pot să mai trec?
Înapoi nu poţi nici tu să mai vii?
Doar stelele reci,
De-atâta somn, de-atâta înec,
Mă alungă-n copii.
Pe când să-i legăn,
Pe când să-i adorm

116 / ION BRAD


În dulcele leagăn numit încă viaţă,
Cu vuiet enorm
Negrele áripi jucând se dezgheaţă...
2000

DOAR MUZICĂ

Nimic nu văd să mai citesc...


Ascult doar muzică... Mai scriu poezii...
Un fel de Paradis lumesc
Pentru bătrâni... Pentru copii...
Cu muzica în cer plutesc...
Se-ntorc toţi morţii în cei vii...
Şi-i văd plutind în zbor firesc
Ca fluturi mari, liliachii...
Secundele mă podidesc...
Mă bat cu pietre ani târzii...
În Paradisul meu lumesc
Tu, ultim ceas, să nu mai vii!
2001

SCALDĂ

Mă scald în tine, râu întruchipat,


Cu stelele grăbite să-şi absoarbă
Tot cerul ce mă duce în păcat
Întors la noaptea simţurilor, oarbă.
Cer înapoi ce încă nu ţi-am dat?
Dar cine eşti de-mi iei atâta vamă?

POEZII INEDITE / 117


Parcă ţi-am fost şi frate şi bărbat
Când vocea ta de sub pământ mă cheamă...
Un clopot vechi mai plânge depărtat
Scăldând în unda lui o lume-ntreagă...
Pământ şi cer... Acelaşi aluat
În haosul dintru-nceput se leagă...
2001

SPITAL

Pereţii albi... Memoria blocată...


Şi umbra ta ca pe-un ecran s-arată.
Îmi face semn să pipăi varul stins
Al zidului crescut cu dinadins
Jur-împrejur. Ce stranie cetate!
Din turnul ei, cu clopote mă bate,
Cu largi sincope, cu mâhniri zvâcnite...
Numai tăcerea ta mi le trimite...
Le-aud şi nu le-aud. S-ascund în mine.
Pulsuri bolnave, gata să decline...
Veniţi, halate albe! Daţi-mi drumul!
Pereţii albi... Memoria... Doar fumul...
2001

MIREASA DEGHIZATĂ

Sunt încă lumii plin de datorii.


Nu te grăbi, mireasă deghizată,
De prin poveşti cu coasa ta să vii.
Nu te uita că tâmplele mi-s sure,

118 / ION BRAD


Mai am de strâns surcele din pădure,
Să ţină focul încă trează vatra,
Să poată să-mi mai cânte de pe sub ape piatra.
Hai, mai amână nunta ce ştiu că totuşi vine
Cu chiote în ceruri, cu zvârcoliri în mine,
Ca-n tinereţe când puteam să cânt
Luminile din nunta bătrânului pământ.
2001

E ÎNCĂ AUGUST

Numele tău e azi o rugăciune


A păcătosului ascuns în mine,
Care-n genunchi doar ţie se supune
Cu lacrimi mari din iezere alpine.
Dă-mi ochii trişti să ţi-i sărut. Departe
Ca între două lumi din nou s-aşează
O umbră legănată dinspre moarte,
Să ne încerce fiinţa la amiază.
Nu mă privi. Nu te privesc. Se ţine
Pe urma noastră umbra cerşetoare.
E încă August. Orele sunt pline
De toate răzvrătirile solare.
2001

O VOCE

„Lasă morţii să se odihnească“,


Te aud mereu şoptindu-mi seara
Când cearceaful galben ca de iască
Arde ca nisipul din Sahara.
POEZII INEDITE / 119
Oare-i vocea ta? Tot omenească?
E pământul apăsând povara
Peste trupul care-a fost? Zici: „Las’ că,
O să vii şi tu pe-aici, tot seara!“
Nici o noapte nu mai dorm... Năucă
Vocea ta şi dorul meu de ducă...
2002

PLOI DE STELE

Te-ai ivit într-o noapte


cu ploi mari de stele,
strălucitoare, fulgerătoare,
grăbită ca ele.
Am apucat să te văd
printre continente de nori
şi ei grăbiţi, năuci, călători.
Învălmăşeala lor
sau privirile tale m-au amăgit
că nu mai sunt singur,
bătrân, de-ntunerec alintat şi iubit?
Cine să-mi mai răspundă
din cerul senin
când stelele fixe îmi fac cu ochiul
că-i prea târziu şi nu mai vin,
nici ele, ca şi tine, nu mai vin,
nu mai vin, nu mai vin...
2002

120 / ION BRAD


FĂRĂ EL

Lui Traian

Nu mai pot să scriu un rând,


Frate, care-ai dus cu tine,
Ca un râu pe sub pământ,
Şi izvoarele puţine
Ce mă amăgeau cântând...
Vara asta prima vine
Fără ziua ta, şi când
Stratul verde de sulfine
S-a îngălbenit oftând
Fără flori, fără albine...
Ce tot ai, frate, cu mine?
Caută-i pe toţi, că sânt
Ca Târnava ce se ţine
Doar cu lacrimi, greu ducând
Un mormânt spre alt mormânt...
2002

DEDICAŢIE

Femeie-ntre femei
şi între mame mamă,
ai supărat lumina,
ai strâns-o în maramă
cernită, peste faţa
de lapte şi de ceară

POEZII INEDITE / 121


în care eu, copilul,
citeam odinioară...
2003

POMELNICUL

Ce lung pomelnicul! Şi nu-mi


Ajung aceste zile întomnate
Să trec hotarul celorlalte lumi,
Poate mai blânde şi mai luminate,
Să-i văd pe toţi la suflet şi la chip,
Cum îi ştiam de mic, să-mi dau iar seama
Că din tăcerea lor mă înfirip
Cu cântecul care-l ştia doar mama:
„Hai lui-lui, plăpând brădui,
Nu te-oi da eu nimănui,
Să facă din puiul meu
Scândură de copârşeu...“
Cântec uitat şi trist! De ce s-aştept
Să-mplânte noaptea-n trunchiul meu securea?!
Mă simt salvat strângând cu drag la piept
Aceste umbre-nalte cât pădurea...
2005

BLESTEMUL PARCELOR

Iar la spital, sub febra nădejdilor târzii,


Revăd mormântul alb al patului din care

122 / ION BRAD


Te-ai dus... Unde te-ai dus? Şi nu vrei să revii
Şi nu-mi răspunzi la nici o întrebare...
Întreb pereţii albi şi ei ca patul
Dac-au citit în ultima-ţi suflare
Blestemul sau iertarea pe care vinovatul
O aştepta... Doar tu, prea trecătoare
Iubire ce ne legi, ce ne dezlegi
De focul greu al vieţii, nu te-ntoarce,
Să vezi cum înfloresc în fărdelegi
Poruncile înscrise-n noi, de Parce!
2005

PRIMUL

Biserica pe deal. Şi ţintirimul


Cu toţi ai mei... Şi iar mi-aduc aminte
Că mamei dragi îi datorez eu primul
Izvor de lacrimi, rugi fără cuvinte.
Primul ţinut în braţe să-i adune
Acum, la Paşti, pe toţi, când ea ne cere
Să credem că se poate o minune,
Să credem că mai este-o înviere.
În urmă – lumânare-aprinsă – sora
În locul celui mic grăbit să plece
Să doarmă lângă mama, unde ora
A-nţepenit şi primăvara-i rece...
Îngenunchez. Şi toţi cu mine parcă,
Un neam întreg ocupă ţintirimul

POEZII INEDITE / 123


Ca mama-n fiinţa noastră să se-ntoarcă
Şi eu s-o ţin în braţe, primul, primul...
Pănade, Paşti, 2006

ÎNVIEREA PRUNILOR

Nicăieri nu ard în floarea prunii


Ca în cimitirul vechi din sat,
Stavilă uitării şi furtunii
Care, rând pe rând, ne-a-mprăştiat.
Unde sunt cei dragi? În cer? Sub glie?
Iar îi aşteptăm să se întoarcă.
Lacrimi plâng şi viţele de vie
Şi tăcerea îi mai plânge parcă.
Sună clopotele-n dealuri, sună,
Răguşite, ca de sub pământ.
Sălcii plângătoare pun cunună
Soarelui abia trezit, plăpând...
Dăruiţi cu magica putere
A grădinilor ascunse-n noi
Toţi furăm un pic de înviere,
Înflorim cu toţii din noroi...
2006

CIUDATA POARTĂ

Nu te mai caut. Ştiu că te găsesc


Acolo unde soarele apune
Într-un tărâm ascuns, nepământesc,

124 / ION BRAD


A doua oară el să ne cunune.
Vom sta îngenunchiaţi sub patrafir
Şi dezlegaţi de vechile păcate?
Aştept s-aud de-aproape cum respiri,
Să-ţi încălzesc şi mâinile-ngheţate.
De nu mai ştii vorbi, o să te-nvăţ,
De nu ai lacrimi, ia-le pe-ale mele!
De-atâta întuneric în dezmăţ
Se-mpiedică şi soarele de stele?
O luptă inegală, iar şi iar
Să nu ne mai vedem, să ne despartă?
De-o fi să fie – eu rămân gheţar,
Iar tu să arzi ca flacără în poartă.
Dar care poartă? parcă mă întrebi,
Când casa asta nu-i deloc o casă
Şi nici pământul năpădit de ierbi
A viaţă nu mai vrea să amiroasă...
2006

ABSENŢĂ

Absenţa ta e roditoare
Când mi te-nchipui mult mai vie
Decât această umbră care
E numai vis şi poezie.
Te caut, orb şi mut, prin casă,
Un trist copil care mai crede
Că-n toiul nopţii ce se lasă
El încă chipul tău îl vede.
POEZII INEDITE / 125
Unde te-ascunzi? Ori nu mai ştii
Să te mai joci, să râzi ca ieri?
Chiar şoaptele îmi par pustii,
Gem zidurile de dureri...
2006

PLOUĂ

Plouă cu flori de soare în grădină...


Tresar toţi viermii ageri dedesupt?
Să nu te miri! Sunt numai eu de vină
Că vechiul gard de spini acum e rupt.
Eu îl săream rugându-l altădată
Să nu ne mai despartă, să ne fie
Un martor drag într-o credinţă-naltă
Că totul va dura o veşnicie.
Dar primăveri şi veri se petrecură
Pân-am ajuns în toamnele robite
Ce-ar vrea să schimbe dragostea în ură
Şi-albinele în roiuri de termite.
Cum să te apăr, umbră luminoasă?
Cum să te strig, ca să-mi răspunzi pe nume?
Plouă cu flori... Grădina n-are casă...
Şi-s singur, fără tine, ca la-nceput de lume...
2007

126 / ION BRAD


PRIVIRILE LOR

În sâmbăta morţilor – singur


Înconjurat de umbrele lor.
Primul, nevăzut, chipul
Pe care întâi l-am văzut
Cu ochii deschişi
În lumina palidă-a toamnei.
Mă uit cu uimire la Mama:
Tânără încă şi istovită
De chinurile facerii dintâi.
Mi-aud gânguritul de-atunci,
Mă însoţesc şi-acum în amurg
Căldura sânului ei,
Dulceaţa de miere a laptelui...
Fraged şi mut, nu pot s-o strig,
Nu-i pot zice pe nume.
Nici umbra ei nu-mi poate răspunde.
Apropierea aceasta ciudată –
Catacombă a primelor veacuri
creştine –
Mă întoarce la toţi cei din jur,
Prea mulţii morţi dragi.
Vin şi iar vin, nu doar în sâmbăta
morţilor
Cu muguri de salcie-n mâini,
Cu florile galbene, triste,
Cu luminile-nvierii-n priviri...
Privirile lor? Privirile mele?
2007

POEZII INEDITE / 127


ANOTIMP INCERT

Cântă porumbeii... Joc de primăvară...


Am uitat zăpada, florile de gheaţă...
Inima, topită, dă pe dinafară,
Ce-a-nvăţat odată iarăşi se dezvaţă...
Unde să te caut să te văd întreagă?
Iar culegi brânduşe? Iar te-ascunzi de mine?
Cine să ne cheme? Cine ne dezleagă
De păcatul care vine din vechime?
Lasă-te găsită! Lasă-mă şi-acuma
Să mă joc o clipă, ca la începuturi,
Cu lumina albă, limpezindu-şi spuma
În care te-nvălui, de care te scuturi.
Lasă-te culcată pe aceleaşi braţe,
Legănată dulce, adormită-n cântul
Care vrea şi-acuma, gingaş să te-nhaţe
Şi cu tine-alături adormind Pământul.
2007

ÎN CUVINTE

Cu picioarele-nainte
De mă vreţi, aveţi răbdare!
Casa mea e în cuvinte,
Nu-n isonuri şi tropare.
Fost-a fost să mă alinte,
Călător prin lumea mare,

128 / ION BRAD


Gânduri rele, gânduri sfinte,
Semnele de întrebare...
Cine are? Cine n-are
Preacuratele veştminte
Care-mbracă în răcoare
Vârsta tristă, prea fierbinte?
Care vârstă? Unde oare
Este cea care te minte
Moartea că-i înşelătoare
Când s-ascunde în cuvinte?
2007

DRUM

Drum bătut, străbătut,


Şi un gând ce te-apasă:
Acesta e ultimul drum
Al întoarcerii-acasă?
Totdeauna prea scurt,
Totdeauna prea lung,
Că nici anii, nici clipele
Nu-ţi mai ajung...
Ai plecat, te-ai întors,
Umbră grea, devotată,
Şi nu ştii de e azi
Ori de-a fost altădată...
De va fi, tot va fi
În amurg ori în zori

POEZII INEDITE / 129


Să te faci că te-ntorci
Ori aievea să mori...
2007

IAR VINE NOEMBRIE

Iar vine noembrie, vine


Peste anii mei, maşterii,
Cu lacrimi de sânge în colţul năframei,
Cu zile de brumă, grăbite, puţine,
Cu ziua dragă a naşterii,
Cu ziua stingerii mamei...
Iar vine noembrie, vine, mă cheamă,
Eminescian, la groapa ta, mamă,
Să-ţi ascult de sub glii
Glasul de clopot profund
Al satului nostru sărac:
– Ioane, Ioane, de ce întârzii?
Tu, cel dintâi, de ce mi l-ai trimis
Pe fiul cel de pe urmă?
Şi eu încă tac,
Şi eu mă ascund
Şi-un gând vinovat în inimă-mi scurmă...
2007

O FI ACELAŞI CÂINE?

Nu sunt gelos pe câinele bătrân


Ce te-nsoţeşte-n clipele prea grele
În care numai îngerii rămân
Să-ţi pună peste sâni un şir de stele.

130 / ION BRAD


O fi acelaşi câine din Pompei,
Stăpânei credincios, cuprins de lavă?
Ai strâns în gene tu cenuşa ei
S-o pui ca leac pe inima bolnavă?
Nu-mi mai răspunzi? Eşti vie? De ce taci?
Mă tem să bat în uşa-ţi preamărită,
Ca sângele din verile cu maci
Să nu-mi răsară-n locul tău, iubită!
2008

SOMNAMBUL

„Mai vine oare-o primăvară?“


Mă-ntreabă iar în gând pădurea
Când insomniile-mi omoară
Frumosul vis venit de-aiurea...
„De vine, ori de nu mai vine –
Răspunde, tot ca-n vis sihastrul –
Eu tot te caut doar pe tine,
Eu, vinovat – iconoclastul,
Cel care-a spart icoana verii,
Şi-n ţăndări fruntea ţi-a lăsat-o,
Minune a reînvierii,
Nefericito, adorato!“
Zadarnic îi vorbesc! Mă-ntreabă
În gând: „Mai vine-o primăvară?“
Dar noaptea n-are nici o grabă
Şi somnul întârzie iară...
2008

POEZII INEDITE / 131


GĂLBENELE

Mă-ndrept spre locul îngropării mele


Să-ţi duc flori ţie, dragoste dintâi,
Un prea sfios buchet de gălbenele
Cules de prin Ardeal, ca să rămâi
În aşteptarea mea întârziată
Acum când plec cu ultimele flori
Din toamna prelungită ce s-arată
Jucând pe munţii-nalţi, nemuritori...
2008

ŞI MUNŢII RUGINESC

Şi munţii ruginesc şi se-ntristează


Când, peste ceaţa sură, mai scapără vreo rază,
Când brazii doar, orgolioşi, rezistă
La risipirea aprigă şi tristă
A frunzelor – simbolizând iluzii
Şi fraţii morţilor, pe care-auzi-i
Doar Tu cum mai oftează, Doamne-Sfinte
Sub rădăcini schimbate în morminte...
Pe-acolo te mai caut, iubita mea dintâi,
Când văd că vine iarna şi rămâi
Tot singură, şi nu mai vii acasă
Cu voalul de zăpadă şi plânsul de mireasă...
2008

132 / ION BRAD


MAI VINE?

Îmi pun bocancii mari, sfios, la uşă,


De-o fi să vină iar Moş Nicolae
Să nu-mi mai pună-n ei numai cenuşă,
În loc de lanuri, numai clăi de paie.
De bate-n toiul nopţii, să-i deschizi,
Să nu mai creadă că-s plecat de-acasă,
Când fără somn stau ochii mei lucizi
Şi lângă el Morfeu nu mă mai lasă.
Şi, totuşi, dacă-i fur un strop de somn
C-un cântec vechi de leagăn în ureche
Prin el se-ntoarce freamătul enorm
Care m-a smuls întreg din vremea veche.
Şi dacă Sfântu-ar vrea, cu mâna ta,
Să-mi pună în bocancii mari zăpadă,
Eu dimineaţa tot voi căuta
Să văd ce nimeni n-ar putea să vadă
Dacă eşti tu, ori numai umbra ta...
2008

ECLIPSĂ

Cuvintele de-atunci, acum absente,


Mă ard precum inscripţia lui Dante:
„Per me si va nella citá dolente...“
Erau atât de simple şi savante:
„Vom merge pururi pe aceeaşi cale...“
Cuvinte dragi, misterioase plante...

POEZII INEDITE / 133


Le caut... Nu le văd... Întreb cu jale:
„Eşti chiparos? Eşti salce plângătoare?
Ori numai umbra flăcărilor tale?“
Tăcere grea... Şi iar absenţa doare...
Te-aştept... Dar să nu vii când se prăvale
Cuvinte ca eclipsele de soare...
2009

SYMPOZION NOCTURN

Dar cine să se strângă la Pod peste Târnavă


Acum când vine noaptea? Doar tu mai poţi să ştii,
Singur rămas în lumea de întrebări bolnavă
Cu lungi, sofisticate, străvechi filozofii.
Unde sunt cei cu care, pornind Sympozionul,
Când stelele mai căutau cu noi
Răspunsul la-ntrebări şi Orionul
Era şi el cu nopţile-n război?
Răspundeţi, nu-mi lăsaţi singurătatea
Să vă ghicească locul tăinuit,
Când, veselă, râzând de noi, Cetatea
E cimitirul celor ce-au iubit...
Răspundeţi voi, cei duşi acum departe,
Voi, fără nume, nici aici în carte...
2009

134 / ION BRAD


DIN PLEIADE

Şi lin şi dulce şi uşor


Să mori ca pasărea în zbor,
Să nu mai ştii în care părţi
Te cheamă linia din hărţi
Topite-n mări, râvnind pământul
Cu tine-n leagăn legănându-l...
Nici lin, nici dulce, mult mai greu
Să mori atunci când mor şi eu
Întâiul din triunghi cocorul
De-atâtea osteneli, cu zborul
În care nu mai vezi, nu ştii
De eşti în slăvile pustii
Şi-adormi cu fulgul care cade
Cu boarea rece din pleiade,
Tot cade, cade, cade, cade...
2009

FRIGUL COSMIC

Frigul cosmic iar mă arde,


Parc-ar fi nişte cocarde
Puse-n piept de nu ştiu cine
Să mă-ngheţe lângă tine...
Ia-mă-n braţe, fă-mă iară
Pruncul tău de-odinioară!...
Prunc în leagăn – dă-mi şi sânul
Dulce, mirosind ca fânul
Şi ca luncile şi via
Legănând copilăria...

POEZII INEDITE / 135


Nu te speria când strig
Că ard tot de-atâta frig!
Pune-ţi mâna iar pe frunte
Ca să nu mă mai înfrunte
Fiarele cu limbi de foc,
Veştile de nenoroc
Prin care, nebun, mă joc...
2009

DUPĂ PAŞTI

În hohot alb grădina, pomii,


Ca un răspuns la îndoiala
Din toate patimile Tomii...
Catapetesmele crăpate
Răsar în noi după cutremur
Ca îngerii fără păcate...
Mormântul gol e o cavernă
Din care a ţâşnit lumina
În strălucirea ei eternă...
În linişte, după furtună,
Noi în genunchi primind Cuvântul
Cântăm cu îngerii-mpreună...
2009

136 / ION BRAD


ÎNTREBĂRI

Un somn mai lung, adânc, de iarnă


E moartea? Prelungirea vieţii?
Grădină-mpinsă la povarnă?
Înceţoşarea dimineţii?
Drum fără-ntoarcere? Drumeţii
N-au învăţat încă să doarmă?
Cu vise zugrăvesc pereţii
Tăcuţi şi palizi, de cazarmă?
Nu te întreb: – Acuma ce ţi-i,
Bătrâne suflet, plin de spaimă?
În tine s-au ascuns drumeţii?
Ce rugi şi blésteme îngaimă?
2009

POEZII INEDITE / 137


SINGURĂTATE

În faţa casei cu pereţi de marmoră


Un câine singuratec urlă, urlă,
Până apune luna. Şi mă-ntreb:
Ce hoit păzeşte înăuntru?
1981

ÎNTRE ANI

Ciocnesc cu mine însumi acest preaplin pahar.


Prea dulce poate. Poate prea amar.
E cupa de venin ori de absint?
Vreau înc-odată singur să mă mint?
În ritmul dimprejur, de rock şi vals,
Să nu-mi aud prin lume glasul fals.
Să se lipească limba-n cerul gurii
Dacă s-ar prinde-n valurile urii
Ce bat în suflet şi-n retină bat
Ca într-un zid prea-nalt şi disperat.
1998

INFERNUL ROZ

Dincolo de Paradis,
Infernul roz. Infernul bis.
O tăcere de grădini înflorite,
Fără mirosuri, fără ispite.
Ca şi când n-ar exista

POEZII INEDITE / 141


Decât în galbena spaimă a ta.
Oricum te mişti, oricum te zbaţi,
Doar fluturii albi, destrămaţi.
Nici noapte. Nici zi. Nici lumini. Nici mister.
Cad stelele false, atârnate de cer,
Într-o cernere lentă, otrăvitoare.
Oftezi şi nu ştii ce te mai doare.
Surâsul e rânjet? Adierea, furtună?
Tot singur? Mai singur, când te vrei împreună
Cu îngeri, cu oameni, cu gâzele toate,
Robul cuvintelor nedezlegate.
Te uiţi doar în sus
Şi vezi doar în jos
Infernul bis. Infernul roz.
1999

VIZIUNE DE TOAMNĂ

De ce te-mbujorezi din nou, Natură?


Bătrână târfă, ce mai vrei acum
Când şi sărutul ţi-a-ngheţat pe gură,
Când în priviri doar ceaţă e şi fum?
Te-alinţi cu stoluri negre pe deasupra
Şi zbor de frunze moarte dedesubt.
Ce tânăr vrei să-ţi mai mângâie crupa,
Să ia în braţe pieptul tău abrupt?
Nu mă striga. Nu mai răspund. Mi-e silă
De-atâta fast în cer şi pe pământ.
Aş vrea să fiu acum doar o fosilă
Prin erele primare rezistând.
1999

142 / ION BRAD


BIBLICE

Nici moarte, nici viaţă – zici


suspendând gândul la jumătate,
oprind respiraţia, toate mişcările,
chiar şi căderea în golul acesta:
nici moarte, nici viaţă.
Nici îngeri, nici démoni – zici
suspendând gândul la jumătate,
ca şi când ar putea să existe
o fiinţă-nefiinţă numită sublim:
nici îngeri, nici démoni.
Nici cele prezente, nici cele ce vin – zici
suspendând gândul la jumătate,
ca o cometă ce zboară-n trecut
refuzând să mai vadă-nflorind
nici cele prezente, nici cele ce vin.
Nici înălţime, nici adâncime – zici
suspendând gândul la jumătate,
sub ochi aşezându-ne vasta
câmpie banală a lumii:
nici înălţime, nici adâncime.
O cumpănă pui între toate,
ne-aşezi în cântarul de aer
să vezi cât de greu mai atârnă
credinţa în trupul de sânge.
1999

POEZII INEDITE / 143


CLOPOT DESFRUNZIT

Clopot desfrunzit duminecal,


Clopot în zori şi în apusuri,
Clopot desfrunzit peste Ardeal,
Bătând în josuri, bătând în susuri.
Clopot desfrunzit, neînflorit,
Clopot de taină, de spaimă clopot,
Refac cu tine străvechiul mit,
Aud prin tine străinul tropot.
Clopot desfrunzit, care m-aduni
Din albe tăceri, din negrele sate,
Clopot de mirări şi de minuni,
Clopot ce mângâie, clopot ce bate.
Clopot desfrunzit, străvechi stejar
Din inima mea, din zarea căruntă,
Numai mireasmă ca-ntr-un altar,
Clopot de moarte, clopot de nuntă.
1999

DE PRIMĂVARĂ

Se revarsă sufletul cu toate


Marile noroaie şi zăpezi.
Să-l oprească nimeni nu mai poate
Când nici malul nu mai poţi să-l vezi.
Sufletul – torent de primăvară –
M-a luat cu el pe coama lui.
Tremură şi inima-n afară.
Trupul – un buştean pornit haihui.

144 / ION BRAD


Tot ce-ascunde glia e tăcere.
Tot ce-ascunde cerul e cuvânt.
Dă luminii tot ce încă-ţi cere!
Dă ţărânii ultimul avânt!
2000

PRAF

Nu te mai plânge, suflet bătrân, nu te mai plânge


Că apa se evaporă din sânge.
Rămâne un praf răvăşit ce tresare
La orice emoţie, la orice mişcare.
Numai de nu s-ar încrunta zeii să spună
Că-n orice cuvânt se ascunde-o furtună.
O explozie ce pulverizează
Trupul şi el ajuns la amiază.
Ai grijă, suflet bătrân, că lumea te minte
Cu praf de sânge, cu praf de cuvinte.
2000

SUB TĂLPI

Scuipă pe toate cărările


Tuberculoşii sufletului.
Putrezesc şi frunzele-n pomi
De răsuflarea lor. Putrezesc.
Tremură penele pe toate cocoarele
Grăbite să facă zborul întors
Spre ţări luate în braţe de soare.
S-a oprit şi ornicul cucului

POEZII INEDITE / 145


Spânzurat la marginea lumii.
Unde-aş putea să m-ascund
Să nu le mai văd umbrele
Aruncate până în lună?
Nu-i mai lăsaţi, muguri,
Nu-i mai lăsaţi, copii,
Să ne scuipe cărările,
Să ne ucidă pământul sub tălpi!
2000

MIRACOL PUSTIU

O aromă biblică se lasă


Peste Septembrie, de Ziua Crucii.
În toamna cu găteli de mireasă
Pomii sunt parcă ducii şi arhiducii
Acestei lumi nepământeşti.
Clopotele plutesc. Gândurile plutesc.
Numai tu, inima mea, te adânceşti
În miezul pământului preapământesc.
Acolo unde pândesc cutremure,
Unde clocotul iadului se întărâtă.
Zilele au început toate să tremure
Şi lumina să cadă posomorâtă.
Eşti un crater uitat, cu sacre pietrele
Încă fierbinţi, în devălmăşie.
Dar nimeni nu-şi mai face din tine vetrele
Şi nici altarele vechi nu reînvie.
Vânt de toamnă miraculos. Lume pustie...
2000

146 / ION BRAD


PORTRET ÎN IARNĂ

Cu fruntea tot înaltă,


Pierdută printre stele,
Trec ca-ntr-un vis în altă
Icoană-a vieţii mele,
Cu fruntea tot înaltă...
Acolo sus prin gânduri
Vin sănii şi copii
Când vor să taie scânduri
Din vechiul brad cei vii,
Acolo sus prin gânduri...
De rătăceşti pe-acolo
Cu áripi care cântă,
Lumină-a lui Apollo
Să laşi o umbră sfântă,
De rătăceşti pe-acolo...
Când te cobori din ceruri,
Cuvânt îngândurat,
Să-mi pui cununi de geruri,
Un ispăşit păcat,
Când te cobori din ceruri...
Suind din rădăcină
Cu pietrele spre cer,
Tu, noapte, mă alină,
Tu, gând, nu fi hanger,
Suind din rădăcină...
De stau să vină lupii
Flămânzi să mă colinde,
Eu le trimit doar stupii

POEZII INEDITE / 147


Zăpezii suferinde,
De stau să vină lupii...
2000

UITAT DE LUME

Uitat în lume – brad stingher,


Lemn pentru-nalte porţi de rai,
Îmi dai mai mult decât îţi cer?
Îţi cer mai mult decât îmi dai?
Şi tu stai, Doamne, sus în cer
Tot singur? Crucea n-o mai ai...
Aş vrea să-ţi fiu prizonier,
Pe mantia de stele – scai.
Cu mine veacurile pier
Şi munţii se pornesc alai.
Îmi dai mai mult decât îţi cer?
Îţi cer mai mult decât îmi dai?
2000

SPAIMELE

Ninge-ndesat, disperat, ninge tot ninge


Cu spaimele vechi peste meninge.
Dinspre omături, cu fiece fulg
Ce greu mai plutesc, ce greu mă mai smulg!
Te caut, vară, printre nămeţi
De alte iluzii să mă dezveţi,

148 / ION BRAD


Pierdut în lumină să-mi fie prea cald,
Ca-ntr-un vârtej de azur să mă scald,
Noaptea, doar noaptea să-mi fie popas,
Să-mi deie ziua sânge pe nas,
Să înroşesc tot văzduhul ce ninge
Cu spaimele noi peste meninge,
Ca-ntr-un război să mai plutească
Peste tăcerea aceasta lumească
Un paloş de mult îngropat, dezgropat,
Cu care doar îngerii azi se mai bat,
Îngerii ninşi, zgribuliţi, colindând
Cu penele albe peste pământ...
2000

TREMOLO

De mult nu mă uit în oglindă.


Să nu se cutremure. Să nu se aprindă.
O umbră-mi şopteşte de-acolo
Cu glas obosit în tremolo:
„Ia seama, bătrâne amice,
Că diavolii vin să-ţi ridice
Din suflet puţinul rămas
Ca un copil de pripas.
Nu vezi cum rânjesc?
N-auzi cum te-njură?“
Fac cruce cu limba în gură...
2000

POEZII INEDITE / 149


UMBRA

Se prelungeşte umbra către seară


Ca o-ntrebare dulce şi amară.
De unde vin? Şi încotro mă-ndrept
Luând furtuna zilelor în piept?
Am fost chiar eu sau numai umbra scundă
În care clipa-ncearcă să se-ascundă?
Când s-a făcut amiază nu ştiam
Că pomul lumii mai întinde-un ram
De care să se spânzure în noapte
Sfânta-ndoială-a rodiilor coapte.
Din carnea lor ce-a-mbălsămat pământul
Eu văd cum creşte umbra legănându-l.
Umbra pământului, ori cea prelungă
Prin care vrea neantul să m-ajungă?
2000

CARNEA ŞI SÂNGELE

Carnea şi sângele
Ne-nduplecate ca piatra.
Mai cheamă-le, Îngere,
Dinspre puterea a patra,
Cheamă-le, strânge-le,
Din trupul ce scapără,
Mai dă-le stingere,
De foc le mai apără!

150 / ION BRAD


La orice atingere
Fă-le să scadă
Într-o prelingere
De fulgi de zăpadă.
Din nou când încingi-le
Cu flacără pură,
Desfă-le şi chingile
Din vechea natură!
În spirit să scapere
Carnea şi sângele,
Duşmanele tabere,
Împacă-le, Îngere!
2001

SPUNE-MI, DOCTORE

Prăpăstii albe. De fosfor. De var. De iluzii


În ochiul bolnav. Doar lasserul
Mai descoperă vechi imagini
De munţi prăbuşiţi în verde,
De cer prăbuşit în albastru,
De suflet prăbuşit în elanuri.
Prea multe zile cu soare?
Prea multe nopţi înstelate?
Prea mulţi ochi adânciţi în orbite?
Spune-mi, doctore, unde începe
Orbirea din lume,
Orbirea din suflet,
Orbirea din ochiul divin?
Oare nici Dumnezeu din icoane
Nu ne mai poate vedea?
2001

POEZII INEDITE / 151


CAPCANA FERICIRII

Naiv, copilăreşte, rănit până şi-n flori,


Ca Tatăl nostru pe de rost mai ştiu
Un cântec tăinuit de vânători:
Capcana fericirii ne prinde prea târziu...
Ştiu trage cu săgeţile în nori?
Pot înghiţi până şi-un şarpe viu?
De cred ori nu mai cred că poţi să mori,
Capcana fericirii ne prinde prea târziu...
Cu moartea m-am jucat adeseori,
Am prins să-mi bat şi cuiele-n sicriu,
Nebun în tot ce sper, în ce ador:
Capcana fericirii ne prinde prea târziu...
Îngenunchiat în lupte la strâmtori,
Cu ochii în amurgul sângeriu,
Iar m-am trezit cântând cu voi în cor:
Capcana fericirii ne prinde prea târziu...
1980-2001

FINIŞ

Cât a fost, cât a rămas


Pân-la capăt – doar un pas?
Din vecie – o secundă?
Dintr-un val imens – o undă?
Din fulgerul unui zbor
Doar o pană de cocor?
Din pădure – doar o umbră?
Din lumină – zarea sumbră?
Cine, veacul meu, ţi-a dat

152 / ION BRAD


Funia de spânzurat?
Cine mi-a sortit să-ţi fiu
Cuiul ultim în sicriu?
2001

IEDERĂ

Zadarnic fulgii tăi,


Ninsoare, mai cerni-i!
Sunt iederă
Pe zidul alb al iernii.
Aveţi noroc
Ferestre îngheţate!
Numai prin mine
Soarele vă bate..
Mă caţăr iar
Pe raza lui subţire
Şi înălţăm
Un turn de mânăstire...
1980-2001

NU MOARE AERUL

Mă spăl cu aer pe ochi


Să văd rădăcinile lumii.
Scormonesc, scormonesc cu privirile
În pământul de piatră,
În piatra din inimă,
În munţi nevăzuţi.
Oho, ce adânci rădăcinile!

POEZII INEDITE / 153


Oho, ce priviri obosite!
Nu moare, nu moare aerul!
Privirile doar, căutându-l
Pe tărâmuri de ceaţă...
2001

BALANŢĂ

Cerul cu pietre ne bate.


Pământul îşi pierde orice mister.
Escrocii înalţă palate.
Artiştii – doar braţe spre cer.
Cine aşează această balanţă
În mâna destinului orb?
Tâlharii în turnuri se-nalţă.
Artiştii – neantul îl sorb.
Voci răguşite, cărnoase,
Viţelul de aur îl cântă.
Doar mucegaiul pândeşte în oase?
Nici Sfânta Sfintelor nu mai e sfântă?
2001

BRÂNCUŞIANĂ

Iar ne duce în ispită


O fântână prea adâncă?
Pe Coloana infinită
Toţi ne căţărăm, sperând că...

154 / ION BRAD


Ard pe rugul tău, Ursită,
Ce mi-ai stat prin noapte lângă...
Pe Coloana infinită
Toţi ne căţărăm, sperând că...
Stolul zeilor s-agită?
Zboară Pasărea din stâncă?
Pe Coloana infinită
Toţi ne căţărăm, sperând că...
1980-2001

CLOPOTE

Frunză-n dungă, de aramă,


Clopotele iar mă cheamă,
Mă tot cheamă, iar mă cheamă...
Mă cheamă la judecată
Unde noaptea-i supărată
Într-o floare de muşcată...
Bat mereu din altă parte,
Când a viaţă, când a moarte,
Nici un dor nu ne desparte...
Mă cheamă la liturghie
Unde inima învie
Într-o floare de scumpie...
Flori de sânge, flori de-aramă,
Tot ce-a fost iar se destramă,
Ce va fi nu mă mai cheamă...
2001

POEZII INEDITE / 155


CASCADĂ RĂSTURNATĂ

Cascadă răsturnată... Am fost? Ori va să fiu?


Să clocotească-naltul, să nu mai stea pustiu!
Pământul iar asvârle cu pietre-n Dumnezeu?
De neagra lui mânie îl spăl pe faţă eu!
Trecutul îmi trimite un gând din viitor?
La facerea de-a doua cu-adevărat eu mor!
Ca nişte păstrăvi aprigi se urcă printre stele
Cuvintele bătrâne din cântecele mele....
2001

CARTIER (I)

În jurul casei, alte case mari


Orgolioase îşi împlântă ziduri
Cu mâini însângerate de zidari
Pe chipul străzii răvăşit de riduri.
Un sânge muced curge din ruini,
Un cântec strangulat mă împresoară
Şi vin toţi anii ca moşnegi străini
Cu chipul meu superb de-odinioară.
Dar nu mai sunt ferestre şi nici uşi.
Zadarnic bat cu degete uscate.
Stăpânii vechi pe altă lume-s duşi.
Cei noi, dorm somn de aur în palate.
S-adună-n haite câini comunitari
Flămânzi, însetoşaţi ca niciodată.
Am învăţat cu meşterii zidari
Să le-mpărţim şi ultima bucată.

156 / ION BRAD


Şi totuşi, înrăiţi de-atâţi hingheri,
Din când în când mă uită şi mă muşcă.
Şi râde singur Dumnezeu în cer
Privindu-mă în lume ca-ntr-o cuşcă.
2001

CU VECHILE HÂRTII

Prea multe, hârtiile vechi ning peste mine


Versuri uitate, sonete, terţine,
Şi ode eşuate-n elegie,
De parcă vin de pe la anii 1000.
Minuni... Minciuni... Suişuri... Prăbuşiri...
Abia mai poţi de ele să respiri.
Un praf de marmoră de prin muzee
Şi bigotism şi-ntunecări atee.
Rar câte-un cuc întârziat mai cântă
Cu viaţa toată iar încins la trântă,
Când sângele în tâmple crunt mă bate
Cu gongul teatral de libertate.
Lăsaţi-mă, hârtii, să pot să-nchei
Cărarea scrisă-n palma mea de zei.
Prin voi sunt oare mai bătrân ca ei?
2001

DE N-AR FI

De n-ar fi mâhnirile şi toate tristeţile,


Nu m-ar găsi fără somn dimineţile,

POEZII INEDITE / 157


N-ar îngheţa muguri de lacrimi în gene,
Nici păsări fantastice nu m-ar striga din poene.
Doar mânăstiri mi-ar creşte noaptea din umeri
Şi clopote, clopote, cu ele să numeri,
Inima mea, anii fugiţi, anii rămaşi
Să-mi vânture-n lume şi ultimii paşi.
De-i vezi, să n-ai milă, să nu te înmoi
Când dau să apuce drumu-napoi
Spre toate mâhnirile şi toate tristeţile
Pe care înveţi-le şi le răsfeţi-le...
2001

DELTĂ

Şi-a înecat papucul


În zorii fragezi luna.
E mult prea clar văzduhul.
Dospeşte-n noi furtuna.
Pe ape cântă stuful.
Visează-n larg mahuna.
E mult prea clar văzduhul.
Dospeşte-n noi furtuna.
Un cer de păsări... Duhul
M-ar vrea pe totdeauna.
E mult prea clar văzduhul.
Dospeşte-n noi furtuna.
1980-2001

158 / ION BRAD


JOCUL CU MOARTEA

Poţi să-i spui „mireasă“ ori „căţea“,


Poţi s-o-njuri, s-o mângâi, îngereşte,
Poţi glumi cu moartea – dar şi ea
Îţi arată roşiile cleşte.
Dacă în genunchi îi vei cădea,
La ureche îţi bolboroseşte –
Noroios vulcan – sentinţa grea:
Să te zbaţi în roşiile-i cleşte.
N-o iubi nici ziua. N-o chema!
Vine ea, pândindu-te hoţeşte,
Ca să tragă-a nopţilor perdea
Peste cerul ce te-adăposteşte.
Fă-te că n-o vezi! Nu suspina
Când te strânge-n roşiile cleşte...
2001

INSCRIPŢIE

„Ce bine-arăţi ca senior!“


Aud spunându-se mereu.
„Pe dinafară-i mai uşor,
Pe dinăuntru e mai greu!“
Pe dinafară văd suind
Carul lui Phoebus, patru cai,
Şi dâra albă de argint
Cu care mă întâmpinai.

POEZII INEDITE / 159


Pe dinăuntru văd venind
Barca lui Charon să mă ia
Ca într-un negru trist alint
În care mă voi legăna...
Şi ţie, înger păzitor,
Îţi strig: „Să-i spui lui Dumnezeu,
Pe dinafară-i mai uşor,
Pe dinăuntru e mai greu!“
2001

MI-AU RĂVĂŞIT MISTREŢII

În chinul dimineţii
La naşterea ideii,
Mi-au răvăşit mistreţii
Prin suflet ghioceii.
Zănateci ca poeţii
Şi cruzi ca saducheii,
Mi-au răvăşit mistreţii
Prin suflet ghioceii.
Atârnă pleoapa zilei.
În febră-i lumea... Ce i-i?
Mi-au răvăşit mistreţii
Prin suflet ghioceii.
Iar bâjbâi cu drumeţii?
Iar tac cu-arhiereii?
Mi-au răvăşit mistreţii
Prin suflet ghioceii.

160 / ION BRAD


Te-ntreb lumină: Ce ţi-i?
De ce mai blestemi zeii?
Mi-au răvăşit mistreţii
Prin suflet ghioceii.
1980-2001

MATINAL-RADIO

Ca un ecou printre munţi


Dimineaţă de dimineaţă se-nvolbură
Glasurile poeţilor...
Mai vorbesc, totuşi, umbrele?
Mai au áripi, totuşi, cuvintele?
Nu se prăbuşeşte nici o vocală?
Nu se mai sting peste noapte meteoriţii?
Ce limpezimi cristalizează eterul!
Câte fulgere sub bolţile îngândurate!
Se-aud cum bat în fereşti
Stropii mari ai vechilor lacrimi
Şi neguri plutesc prin zarea melancoliei.
Încă mai sapă grădinile
Cultivatorii lalelelor,
Mai îmblânzesc cobrele bătrânii şamani.
La fluierul lor, încă dansează şerpi veninoşi
În ritm de fântâni arteziene.
O, şi-atâtea coruri de îngeri ascunşi,
Atâtea cascade de râs diabolic!
Ce-aş mai putea să rostesc
Pe pământul ce încă respiră,
În eterul ce încă se roagă
În locul atâtor poeţi?!
2001

POEZII INEDITE / 161


RĂNILE PRIMĂVERII

O rană de petunii,
O rană de narcise
Şi sângerarea lunii
Sub gene, pare-mi-se.
O rană prea adâncă,
O rană nevăzută
Şi alte răni şi încă
Veninul de cucută.
Din rana ta, peline,
Din trunchiul tău, olive,
Mai plânge încă-n mine
Un dor fără motive.
Zadarnic stau să crape,
În gânduri, muguri. Alţii
Vin floarea lor s-o-ngroape
Sub munţii, preaînalţii,
Ce m-au crescut din coaste,
Ce m-au sortit pădure
În care să adaste
Doar stranii păsări sure.
Nu le-ascultaţi cântarea,
Nu le urmaţi îndemnul!
Crinii sufocă zarea,
De carii geme lemnul...
2001

162 / ION BRAD


RUGINĂ... MOLII...

Mai rele decât ghilotina,


Jucând un nevăzut hanger,
Nici moliile, nici rugina
N-au milă – din pământ la cer...
Înghit tezaure şi-atacă
Podoabele împărăteşti...
Săracă lumea – mai săracă
O lasă, dacă-n ea mai eşti...
Te uiţi... Din tot ce-ai strâns rămâne,
Om păcătos sub patrafir,
Cenuşă doar şi doar fărâme,
Şi noxe, când abia respiri...
Rugină... Molii... Amăgiri...
2001

OGLINDA NU MAI ABUREŞTE

Cu tine însuţi faţă-n faţă –


O scenă tragică, fireşte.
Suflarea s-a închis ca melcul?
Oglinda nu mai abureşte?
Cui să te plângi când timpul straşnic
Te-a biruit, te strânge-n cleşte?
Suflarea s-a închis ca melcul?
Oglinda nu mai abureşte?
Nici lacrimi nu mai ai? Obrazul
În flori de gheaţă le-amuţeşte.

POEZII INEDITE / 163


Suflarea s-a închis ca melcul?
Oglinda nu mai abureşte?
Şi totul e atât de-acasă!
Şi totul mult prea omeneşte!
Suflarea s-a închis ca melcul...
Oglinda nu mai abureşte...
1980-2001

SOLVEIG ÎN MARMORĂ

Pomenindu-l pe Ion Vlasiu

Cu mâini îndrăgostite Maestrul


Te-a căutat în blocul de marmoră.
Trează prea târziu te-a găsit
Cu ochii topiţi în zăpezi,
Cu fruntea înmărmurită în neguri,
Aşteptând... Aşteptând... Aşteptând...
Unde tot întârzie? Unde s-ascunde
Nefericitul Peer Gynt?
Gerul îţi adulmecă sânii
Trimişi să-l întâmpine...
Încă se sperie lupii
De cântecul buzelor albe...
Toţi spiriduşii Nordului
Mai caută sănii să ţi-l aducă...
Dar unde e? Unde s-ascunde
Fiul munţilor? Mirele,
Cavalerul cărunt al fiordurilor?
2001
164 / ION BRAD
SUFLET BĂTRÂN

Te ia pământu-n braţe?
Te prinde luna-n cleşti?
Suflet bătrân, ai grijă
Să nu întinereşti!
Prierul când te poartă
În albele caleşti,
Suflet bătrân, ai grijă
Să nu întinereşti!
Şi noaptea de te-ntreabă
Vreo stea: al cui mai eşti?
Suflet bătrân, ai grijă
Să nu întinereşti!
Tot mai pândeşti balauri
La poduri ca-n poveşti?
Suflet bătrân, ai grijă
Să nu întinereşti!
Obsesii. Ochi din ceţuri...
Priviri funambuleşti...
Suflet bătrân, ai grijă
Să nu întinereşti!
1980-2001

TRIUNGHIUL COCOARELOR

Mi-a venit rândul în frunte să zbor.


Deasupra – ninsori orbitoare de stele.
Sub noi – pământul şi mările.

POEZII INEDITE / 165


Sunt numai áripi. Cu ochii închişi
Împlânt ciocul în pieptul nopţilor
Ca într-un val de ape-ngheţate.
Am luat foc? Ori numai inima-n ceruri
S-a mutat şi se-aude cum bate?
În stânga – nimic. În dreapta – nimic.
Doar înapoi se aud chemări disperate.
N-am cum întoarce privirea-napoi.
Pedeapsa e doar înainte!
Aştept să vină schimbul mai tânăr
Cu ochi odihniţi. Cu pieptul fierbinte.
Unde sunteţi, fraţii mei, voi
Cei oţeliţi, cu visul la Ţara Făgăduinţei?
Aştept. Tot aştept. Dar nu vine nime...
V-au vrăjit stelele? V-au furat mările?
Înot. Tremur de-atâta-nălţime.
Nu mai am áripi? Plutesc în derivă?
În mine-au obosit toate-ntrebările?
2001

TRĂDAREA ÎN CULORI

A înnebunit de tot pădurea?


E acasă? E dusă aiurea?
Trădată în culori de răcoare,
De foc, de palide frunţi gânditoare,
Gutui de brumă neculese,
Îmbujorări de palide mirese,
Năframe, steaguri de nuntă,
Lumea de sus, cu munţii, lumea de jos măruntă,
Cumpănă grea încovoind gorunii
De culoarea pământului, de culoarea lunii.

166 / ION BRAD


Şi, verzi, jnepenii, brazii,
Cu spade luminate ca heralzii
Ce apără pădurea nebună astă-seară
De febra amintirilor din vară...
2001

DOAR MUZICĂ

Nimic nu văd să mai citesc...


Ascult doar muzică... Mai scriu poezii...
Un fel de Paradis ciudat, lumesc,
Pentru bătrâni... Pentru copii...
Cu muzica în cer dacă plutesc...
Se-ntorc prin mine morţii în cei vii...
Şi-i văd plutind în zborul pământesc
Ca nişte fluturi mari, liliachii...
Secundele mă ard, mă podidesc...
Mă bat cu pietre anii mei târzii...
În Paradisul straniu, prea lumesc
Tu, ultim ceas, să nu mai vii!
2001

ACOPERIŞURI

Acoperişuri am uitat să fac


Acestor case ce privesc spre lume
Cu ochi încrâncenaţi, de rege dac,
În faţa morţii gata s-o sugrume.

POEZII INEDITE / 167


Trăiesc mai mult în cer ca pe pământ?
Cuvântul lor doar vântu-l înţelege?
Locuitor în fiecare sânt...
Nu-i scrisă taina noastră-n nici o lege...
Dacă-ntrebaţi, şi cântecele tac...
Nimic spre zarea noastră să vă-ndrume...
Acoperişuri am uitat să fac
Acestor case ce privesc spre lume...
2001

CRIZANTEME

Nervi de toamnă – crizanteme


Scrise-n mine ca în steme,
Numai inima se teme,
Numai ea nu are vreme,
N-are vreme de blesteme,
Nici s-alunge, nici să cheme,
Numai ea nu are vreme...
Tremură – o frunză-n vânt,
Nici în cer, nici pe pământ...
2002

SEMAFOARELE TRUPULUI

Triaj de linii ferate –


Pâlpâie semafoarele trupului.
Buimăcit, rătăcesc printre ele.
Şi nu ştiu, şi nu ştiu

168 / ION BRAD


Ce tren o să treacă mai repede.
Tremur să nu se ciocnească
Rapidul globulelor albe
Cu bietul marfar al globulelor roşii.
De-o viaţă întreagă mă lupt
Cu ceasul acesta lăuntric
Ce-mi numără, trist, semafoarele...
2002

BRADUL, LA TRIBUNALUL COPACILOR

Cu ultimele pete de zăpadă


Am fost convocat la Tribunalul Copacilor.
Se adunaseră, ca disperaţi, toţi cei ce scăpaseră
De fierăstraie electrice, pe-aici pe la marginea urbei:
Tei revărsaţi ca apele surprinse de îngheţ,
Plopi prea înalţi, duşmăniţi de vecini
Pentru risipa de fulgi primăvara,
Castanii înfrăţiţi prin rădăcini
Descojind pământul de crusta asfaltului,
Şi ei, orgolioşii arţari,
Cu frunzele zimţate de seceta verilor,
Şi, rătăciţi printre toţi – mirese bătrâne –
Mestecenii...
Ce erau să mă-ntrebe decât
Despre numele ăsta purtat printre oameni,
Alungându-le, parcă, numele lor
Din evidenţele timpului.
„Hai, spune, magistre – aşa m-au luat,
Rând pe rând, cu o politeţe suspectă –
De ce-ai coborât dinspre munţi
Spre câmpia de veacuri a noastră?

POEZII INEDITE / 169


Negru de verde, fără anotimpuri şi vârste,
Ne strici rânduielile, batjocorind armonia culorilor,
Ba îţi permiţi să râzi şi de căderea frunzelor toamna.
Spune, magistre, ce ai de gând?“
Un avocat nu aveam.
Îl uitasem de mult în Munţii de Apus.
Pe la morminte şi ele uitate.
Cine, Doamne, să-mi ia şi mie partea,
Să nu mă jupoaie de viu
Cuvintele fraţilor mei răzvrătiţi,
Înfriguraţii ce-aşteaptă
Răscoala primilor muguri
Şi pacea trecătoare a florilor?
Singur, zadarnic le strig:
„Nici vara prea cald,
Nici iarna prea frig!
Uitaţi-vă! Miraţi-vă! Într-un an
M-au făcut catedrală la Vatican!“
Vestea, ca între fraţi,
Le-a încins şi mai tare pornirile, ura.
La Tribunalul Copacilor a înnebunit
Şi Natura...
2002

VEDENIE

Pisica neagră din grădină


Cu ochii ei de filumină
Mă caută de jos în sus
De parcă eu aş fi Isus
Cel răstignit pe crucea şuie,

170 / ION BRAD


Cu mâinile bătute-n cuie
Şi cu picioarele-n piroane
Mă strigă ea râzând: „Ioane,
Doar vulturii să te sfâşie,
Din carnea ta să-mi dea şi mie!“
Fugi diavol negru! Fugi huidumă!
Grădina mea, hai, ia-mă, du-mă
Pe unde florile se-anină
De zborul limpede de-albină,
De ziua ta cu mii de sori,
De noaptea cu privighetori...
2002

OCHII NOŞTRI, OCHII LOR...

Nu seamănă cu noi copiii noştri...


Nici chiar la ochi... Ai noştri, speriaţi
Scormoneau în ţărână... De frica şerpilor?
De setea izvoarelor? Căutau sus pe cer
Poruncile zodiilor... Se întrebau: – De ce cad stelele
Şi nu mai ajung în grădinile noastre?
Ştiau să plângă. Să râdă. Să privească-n alţi ochi...
Fulgeraţi de dragoste cu frumuseţi tăinuite,
Abureau pe pagini în nopţile albe...
Încă din leagăn cu ei mângâiam
Minunea ochilor voştri, copii! Acum se întorc
Încercănaţi din rama icoanelor... Ochii noştri...
Ai noştri? Ai lor? Nici nu mai ştim...
Ochii lor, ochii lor, obosesc în poiana de sticlă
A televizorului. Caută. Nici ei nu ştiu ce mai caută...
Şerpii? Nişte semne abstracte! Izvoarele?

POEZII INEDITE / 171


De mult nu mai freamătă. Le-au sufocat
Decibelii, mâzga văzduhului, cacofoniile.
Spre cer mai trimit doar sateliţii spioni
Să ispitească neantul, să pună la cale simpozioane
Despre existenţa lui Dumnezeu şi sexul îngerilor.
Îndrăznesc să-i invite la bar.
Vor să-i implice în comerţul de droguri,
De arme, de carne vie, de intoleranţă.
Doamne, unde-ai ascuns
Ochii aceia din leagăn?
2003

COCOR BĂTRÂN

Ani 75... În cer, cocorii...


În fruntea lor, cel mai bătrân...
Încă de mult s-a tot jucat cu norii
Ce l-au ţinut ca pe-un copil la sân...
Acum din nori vin fulgere de gheaţă
Ca blestemate aripi îndârjite...
Pe cei din urmă, tineri, îi învaţă
Să treacă-n locul lui, când nu-i înghite
Nici somnul oboselilor celeste,
Nici disperarea spaţiului înfrânt
Ce cresc în el şi-i spun că primul este
Un fulger stins, din cer până-n pământ...
2004

172 / ION BRAD


DATOR ?

Oglinzile cu lacrimi luminoase


Plâng iar... De mila mea? De mila lor?
Cutremurat, din ochi şi până-n oase,
Numai de mine astăzi nu mi-e dor...
Nu văd... Aud un hârşâit de coase
Venind din urmă, calm, nimicitor
Precum un veac întreg îmi speriase
Livezile şi câmpu-ncins de flori.
Oglinzi şi coase? Nu mă simt dator!
2006

77

Nu mai ştiu să-mi număr anii


Ascuţiţi ca nişte coase
Harnice şi nemiloase
Când le hârşie ţăranii
De parc-ar cosi la oase
Nu la ierburi de mătase...
Vin, mă strâng în chingi şi cleşti
Biblioteci întregi să-mi spună
Că n-a fost şi nici nu-i bună
Graba să te socoteşti
Salvator într-o furtună
De mâhniri cărturăreşti...
Lasă ploile să cadă,
Lasă fulgerele mari

POEZII INEDITE / 173


Peste brazi, peste stejari!
Anotimpul de zăpadă
Să te scalde, să te vadă
Răstignit printre tâlhari...
Nu te mai uita-n oglindă,
Nu eşti tu acel bărbat
Dintr-un timp îndepărtat,
Dintr-o lume suferindă
Unde tot mai ai o grindă
De privit, de atârnat...
Bâjbâi... Pipăi... Încă-i noapte...
Bat în uşă până-n zori
Toţi flămânzi, nerăbdători,
Prinşi de mână, câte 7,
Anii rătăcirilor...
Nici tu umbră! Nici tu dor!
Umbra cui? Şi dorul cui?
Chipul drag dintr-o icoană
Parcă e şi parcă nu-i
Viu în lumea pământeană,
Lumea mea şi-a nimănui...
2006

CARTIER (II)

Vai! Vai! Bietele case din jur,


Prea mici, prea modeste,
I-au enervat prin bătrânescul contur,
Le-au pândit, le-au duşmănit,
Le-au atacat la al treilea cântat de cocoşi

174 / ION BRAD


Fără veste.
De la acoperişul de ţigle roşii în jos,
Urlă pereţii sub excavatoare –
Un grohăit fioros, sângeros,
De fiinţă ce moare...
Cu ea pier şi pomii... Şi florile...
Catedralele nucilor mai bătrâni decât casele...
Le-ascult ziua şi noaptea toate vâltorile,
Scrâşnetele, neputinţele,
Toate de-a-ndoasele.
Vai! Vai! Lacrimilor verzi şi fierbinţi
Li se răspunde rece cu beton şi oţel!
Etaj cu etaj – mai multe de zece...
Sub geamul meu, încă semeţ, ultimul plop...
Încă visez, încă mai tremur cu el...
Ne vor sugruma şi pe noi?
Ca barbarii, peste sufletul nostru vor veni şi vor trece?
2006

CAPITALA COPACILOR UCIŞI

Se taie copacii înalţi


Cum s-ar dărâma catedrale.
Cupole albe, de iridiu şi smalţ,
Cad sub fierăstraie-cazmale.
Tremură cerul când cad şi când plâng,
Pământul întreg se înneacă-n ruşine.
Nu ştii ce doctor de arbori, nătâng,
Vine cu drujba aproape de mine.
Zadarnic strig „Halt!“ şi „Koneţ!“ şi „Sfârşit!“
El nu m-aude, el nu mă vede
Cu inima sângerând sub cuţit,

POEZII INEDITE / 175


Cu umbra topită-n perete.
„Încetează, nemernice! – strig şi tot strig –
Cu drujbele tale nebune!“
El tace. E noapte. Şi-n mine e frig.
Şi nimeni în jur să se-adune
Să-l prindem, să-l punem în lanţ,
Cu capul în jos, să tot vadă
Cum cad catedrale cu turle de smalţ
Ca sângele viu în zăpadă...
2006

ILUZIE

Sufletul meu pe unde colindă?


Mi s-a părut că-l zăresc în oglindă –
Arătare ascunsă, întruchipată
În feţele de altădată...
Era sufletul? Era trupul? Nu ştiu!
Nimic nu mai părea în jur pustiu.
Adia o boare
Cotropitoare...
Alt început de lume
Îşi caută nume?
Cum te cheamă? îi strig.
Oglinda se abureşte de frig...
2005

UNDE ?

Abia mai respir printre blocuri


Aerul ofticos al oraşului...

176 / ION BRAD


Tone de praf toxic pe creieri...
Decibelii războinici declară moarte timpanelor...
De necredinţă zburdă toţi diavolii:
cine să le mai tulbure horele?
Grătarele-ncinse gâdilă nările rokerilor...
„Hă, hă!“ râd paznicii-mbrăcaţi mareşali
la porţile petrecăreţilor...
Un val de bărbi împrumutate marxiştilor
se-abate din ochii televizorului
spre cozile cerşetorilor de medicamente.
Mulţi, periculoşi pentru superbele bărbi...
Doamne, unde să fug dintre umbrele lor?
Ca un copil să m-ascund
după hainele Tale în zdrenţe? Dar unde?
Satul părinţilor atârnă între cer şi pământ
şi eu ameţesc căutându-l...
2006

DE VORBĂ CU SÂNGELE MEU

Vreau să mai stau o dată de vorbă cu tine,


Sângele meu capricios, răzvrătit,
Să te întreb: ce ai cu mine,
Cu ce ţi-am greşit?
Venele încă, de tine sunt pline,
Ritmul, necontenit!
Au trecut prin inimă prea multe săgeţi
De dragoste şi iluzii pierdute?
De ce n-ai vrut din toate să-nveţi
Că şi resemnarea e o virtute?
– La ce puteam să renunţ? mă întrebi iritat.
– Uite, îţi zic, la cărţile astea care mă dau afară din casă,

POEZII INEDITE / 177


Fără milă, că le-ai furat nopţile, le-ai alintat
Ca pe-o tainică, ispititoare mireasă.
Nu-ţi place răspunsul? Pe semne
Îţi închipui că le-ai dăruit flăcări, vigoare?
Mai cheamă-le din nou, să te-ndemne
La echilibru, la o chimie solară, izbăvitoare.
Ori ţi-e teamă şi ţie de-atâtea pagini
Chinuite, noaptea, la lumina lunii,
În care tot pe mine mă vezi şi m-auzi în imagini
Ţipând strident ca păunii?!
Despre vârsta înţelepciunii ai vrea să vorbim?
Nu! Încă nu! Din grădinile ei desfrunzite, viclene
S-ajunge prea repede la cele subpământene
Pe care ţăranul din mine le-a strâns
Într-un singur cuvânt: ţintirim.
Ştiu: acolo s-a-nmulţit o pădure de brazi
Cu trunchiuri carbonizate de aşteptare.
Să nu ne grăbim, sângele meu cel de azi
Anemic, capricios ca o fată mare.
Îţi dau, dacă vrei, un pocal de vin negru,
Să te-aud iarăşi cântând împreună cu mine,
Ca şi când veacul acesta ar fi preacurat şi integru
Nu presărat cu suflete şi cetăţi în ruine...
Sângele meu, fratele duhului meu,
De ce taci? Ce se întâmplă cu tine?
2007

SENECTUTE

Senectute, senectute,
De la mine, haide, du-te,
Fă-ţi din alte porţi redute,

178 / ION BRAD


La feţe mai cunoscute,
Să le schimbi, cum vrei, în slute,
Capre negre, oi cornute,
Soarta rea când te asmute,
Senectute, senectute!
Geaba-mi spui vrute-nevrute,
Aud coasa cum s-ascute,
Tot scrâşnind sub aspra cute,
Moartea vrând să ţi-o-mprumute,
Senectute, senectute...
2007

VÂRSTA IERNII

Numai vârsta iernii mă învaţă


Că-nflorind fereştile de ghiaţă
Nu mai pot privi ca astăvară
Lumea care cântă dinafară.
Numai vârsta iernii mă îndeamnă
Să mai uit tristeţile din toamnă,
Frunzele strivite sub picioare,
Satul care-n mine parcă moare.
Numai vârsta iernii mă întreabă
De ce pun în toate-atâta grabă,
De ce n-am răbdare şi mă sperii
Că n-ajung în pragul primăverii.
Doar acestei vârste-i pot răspunde:
Plec la colindat, dar nu ştiu unde
Să încerc, târziu, la care casă
Când nici gazda căsii nu-i acasă.

POEZII INEDITE / 179


Numai vârstei ultime-i pot spune
Gândul ce s-ascunde-n rugăciune:
Fă-mă, Doamne, melcul care ară
Printre frunze verzi la primăvară...
2007

REMEDIU

Să nu strigi niciodată: „Acum e prea târziu!“


Să nu crezi niciodată că moartea-i prea aproape!
Închipuie-te-o clipă întins într-un sicriu
Şi mută clipa-aceea în lacul de sub pleoape.
Acolo-n adâncimi nu mai eşti tu
Cel care-a strâns în braţe şi cerul şi pământul
Şi care-n adorarea luminilor căzu,
Doar soarele de-a pururi adorându-l?
Să nu strigi niciodată: „E prea devreme-acum!“
Să nu-ntârzii la ultima-ntâlnire
Cu tine însuţi, cel surprins în drum
De ochii dragi, ce vor să se mai mire!
Să se mai mire ca la început
Când o privire se schimba-n minune
Şi veşnicul brâncuşian sărut
Vă dăruia, în gând, întreaga lume...
2007

OMUL SINGUR

Omul singur – paznic este


Nopţilor – averea lui.

180 / ION BRAD


Cade-n vis ca de pe creste
În prăpăstii... Cine nu-i
Temător înspăimântat
De-ntuneric, de dezastre?!
Nici un nume nu le-a dat
Tulburenţelor albastre...
Nu-l cunosc. Nu l-am văzut.
Poate s-a ascuns în mine
Ca să-mi fie noaptea scut
Altei nopţi ce, totuşi, vine...
Omul singur... Omul singur...
2008

ÎNTR-UN VERS...

Prelung, o torţă albă, arzând cu mine, plopul...


*
Cumplită bătălie! Şi cavalerii dorm...
*
De noi râdea copilul cel drag al nimănui?
*
Văd bine prea departe, mă-mpiedic la doi paşi...
*
O naştere de-a doua, întoarcerea acasă...
*
Portretul tău, pedeapsa culorilor aprinse...
*
Nu vârsta e cântarul când sufletu-i bolnav...
*
Poeţii? O risipă de flăcări şi iluzii...

POEZII INEDITE / 181


*
Dă-mi înapoi doar clipa întâiului sărut...
*
Pământul – râul negru din care beau toţi
macii...
*
Cărţi cu coperţi albastre şi pagini disperate...
*
Tot pus la îndoială, mă clatin, mă răstorn...
*
La mânăstiri de maici, visarea e cel mai dulce
din păcate...
*
Himerele, Poete, te caută... Răspunde!
*
Te ţin pe umeri munţii crezând că eşti copil...
*
Transcrieri de poeme, ogor întors de toamnă...
2008

AMĂGIRI DE PRIMĂVARĂ

Ca boureii ne luăm
O casă şubredă-n spinare
Când nopţile ne stau în drum
Şi nimeni grija nu ne-o are...
De ce-am pornit? Şi încotro?
De-ajungem, ne întoarcem oare?
Pe drum cântăm un cântec mut?
Înaintăm fără picioare?

182 / ION BRAD


Vechi întrebări fără răspuns
Pe drumuri lungi, amăgitoare.
Doar cei necunoscuţi ne-aşteaptă
Cu mugurii ce dau în floare...
2009

SUFLETUL PLECAT DE-ACASĂ

Nu voci, doar suflete aud


La telefonul meu zălud
De dimineaţa până seara
Lăsându-mi mie doar povara
De-a mai ghici pe-acelea care
Nu m-au trecut încă-n uitare...
Şi tremur aşteptând să vină
Făptura de lumină plină
Acoperindu-le pe toate
Ca bruma, toamna, când se zbate
Un ultim fluture să soarbă
Culorile-adormite-n iarbă...
Aştept şi tremur... Nu mai vine...
Un ghem de voci se-ncurcă-n mine,
Iar sufletul plecat de-acasă
Tot singur, aşteptând, mă lasă...
2009

POEZII INEDITE / 183


STREINĂ

Vorbeşti ca un magnetofon
Cu vocea altuia, cu gestul
Posomorât şi monoton
Ştiind de la-nceput tot restul.
De ce să mai întreb ceva?
De ce să-mi năclăiesc privirea
În prea fardată faţa ta
Ferfeniţită ca psaltirea?!
În nici o şoaptă nu eşti tu,
Nici un oftat nu-ţi aparţine.
Cu noaptea ce-ai venit, te du!
Securea ei împlânt-o-n mine!
1981

ALTE MARINE

Mă uit în ochii tăi: pustiu de soare...


E numai turme albe neagra mare...
Tu le trimiţi din munţii reci să vină
Într-un potop de noapte şi lumină?
Sânt iar copil, alerg desculţ, alerg
De ameţesc cu turmele în cerc
Şi mă scufund în văi întunecate
Şi strâng în braţe valurile toate...

POEZII INEDITE / 187


2

Sânt valul din valuri ce veşnic revin


Când din furtună, când din senin?
De ţărmul genunchilor tăi mă izbesc,
Ce-mi macină gândul prea pământesc...
E marginea vieţii aici ori începe?
Auzi herghelia albelor iepe?
Călări, călători în galopul nebun,
Ne cheamă-n vâltoarea genunei Neptun?
Vrei oare să-i fim o solie solară,
Năluci, vietăţi submarine de-o vară?

Zi speriată... Soarele răzbună


Cu vipii roua nopţilor... Te strig,
Dar nimeni nu-mi răspunde peste ape...
Numele tău s-a furişat sub mări,
Îl joacă pe spinarea lor delfinii
Ca pe-o fiinţă nemaiîntâlnită...
Stele şi cai de mare am chemat
În ajutor, să-l prind, să-l duc în lume...
Poate-i o pajişte de alge verzi,
Sau roşie pădure de corali...
De nu m-aş pierde căutându-l încă
În timp ce sânt ecoul lui târziu...

Au năvălit meduzele în noi...


Şi-au aprins lampioanele toate...

188 / ION BRAD


Verzi sânt feţele noastre,
Verde şi soarele, verde şi luna...
Ah, ce lume fosforescentă!
Ritmic respiră aceste cupole
Şi candelabrele au ochi uimiţi,
Chiar prin pereţii nopţilor vedem
De suflete dincolo, foarte-aproape
De moartea care pâlpâie încet
În focuri verzi, în oasele ce-noată
Prin mările de sânge înverzit...

Doar tu mi-ai dăruit aceste nopţi


Şi constelaţiile îndreptate
Cu farurile către larguri...
E altfel lumea dinspre mări văzută:
Statornică, stâncoasă, ancorată
Să n-o mai clatine nicicând
Furtuna ce mocneşte în abisuri.
Şi altfel când o vezi dinspre uscat:
Vrăjită, legănată, cântătoare,
Rai al delfinilor care s-ar vrea
Pe jumătate îngeri, pe jumătate oameni...
Te văd dinspre uscat: acelaşi chip...
Şi dinspre ape: pururi neschimbată...
Rog zeii să mă ţină strâns legat
De ultima coloană a cerului din noi...
1988

POEZII INEDITE / 189


GER

Ger. Stelele muşcă. Pietrele crapă.


Tare mă tem
Să nu-ţi îngheţe inima asemenea lor.
Dacă m-ajunge şi-acest blestem,
Ce Golgotă suind să mă-ncapă?
În ce Infern să mai cobor?
Prea limpede-i totul. Şi-mi vine să sparg
Oglinda tăcerilor tale viclene.
De n-aş fi legat de superbul catarg,
De cântecul tău duşmănit de sirene,
De n-aş fi legat, de n-aş fi legat
De tot ce s-ascunde sub gene...
1991

LA CRUCEA VÂRSTEI

Ajuns la crucea vârstei


Mă răstignesc pe ea
Cu voluptatea-n bernă
A celui ce ştia
Că e mai greu în ceruri
Decât sub glii, mai greu
Să-ţi judeci singur viaţa
În chip de om şi zeu
Atotputernic, rece,
Un Pantocrator trist
Ce pune în balanţă
Şi faptul că-i rezist.
Tresar doar când bag seamă

190 / ION BRAD


Că peste umbra rea
Maria din Magdala
S-a răstignit şi ea.
1991

ALTARE

Port cu mine moartea ca pe-o jucărie


De care mi-e frică, pe care-o desfid.
Am văzut-o ziua – o păpuşă vie.
Am văzut-o noaptea – iederă pe zid.
Simt cum îmi respiră aerul când şade
Lângă bibliotecă-n pagini răsfoind.
A boltit din spaime şi mirări arcade.
A pornit din vară înspre ierni colind.
Laud-o, vrăjeşte-o, singură invit-o
Na paşol turbincă, dacă poţi s-o prinzi.
Şi-o să-ţi cad atuncea în genunchi, iubito,
Ridicând altare-n ochii suferinzi...
1992

TERŢINE

Bolnav de-atâta cer. Şi fără tine


Am încercat genunea până jos
De unde rădăcina păcatului tot vine.
Pe cine să întreb din nou? Pe cine
În veacul meu atât de furtunos
Despre-ntristatele-amăgiri senine?

POEZII INEDITE / 191


Unde-ncepuse moartea s-amuşine,
Am împlântat cuţitul pân-la os
Fără să-mi fie milă nici de mine.
Un sânge negru izbucni din vine
Asemeni unui taur furios
Ce-mi ia în coarne albele terţine.
1995

DE N-AI FI TU

De n-ai fi tu... Paingul ce coboară


Din grinda veche m-ar chema la el,
M-ar legăna cu drag în plasa albă
Ţesută din iluziile vechi.
Din când în când m-ar face să deschid
Pleoapele-obosite. Să privesc
Spre cerul lui încrâncenat. Să nu ştiu
Când îşi topeşte-n sângele fierbinte
Fiola nevăzută de venin.
De n-ai fi tu să ştergi uşor cu mâna
Broboanele de spaimă de pe frunte,
Să strângi pe-o frunză firul otrăvit
Ca pe-o iluzie de funigei,
De n-ai fi tu, nici câţi mai sunt n-ar fi
Toţi anii mei... Toţi anii mei...
1996

CUTREMUR

Ca de cutremur carnea mea e prinsă.


Trosnesc şi oasele când te apropii.
192 / ION BRAD
Vii dinspre mare? Faţa ei prelinsă
Se zvârcoleşte, spulberându-şi stropii.
Vii dinspre munţii rătăciţi în lună?
Eşti fiica lor? Eşti cântecul tăcerii?
Ce ne alungă dar? Ce ne adună?
De ce, transfigurată, să mă sperii?
Hai, vino cu prăpădul tău odată!
De mă ucizi, tot tu mă reînvii.
Ca Pruncul lângă Maica Preacurată,
Voi murmura regretele târzii...
1997

SUB SEMNUL EI

În dragoste-i şi marea şi izvorul?


Şi bobul de nisip şi sfântul soare?
Sub semnul ei semeţ de întrebare,
Sunt amăgitul şi amăgitorul?
În delta ei, sunt pelicanul care
Îşi părăseşte tagma şi soborul,
Cercând doar înălţimile şi dorul
De-a fi cu ea o fiinţă zburătoare...
E vis acesta? Ori e răzbunare?
1997

TIMP BĂTRÂN

Timp bătrân, de noapte când te scuturi


Ning peste privirile-obosite

POEZII INEDITE / 193


Liliecii preschimbaţi în fluturi.
Cine oare tainic îmi trimite
Marile zăpezi învolburate
De tristeţea blândelor iubite?
Prin noianul lor tăcut se zbate
Pasul cel dintâi, înfriguratul
De ispite dulci, neîmplinite.
Timp bătrân, acesta mi-e păcatul.
1999

ALUNGĂ FRICA

Alungă frica doar iubirea tristă


Precum tămâia diavolii perfizi.
Să nu te-ntrebi: Există? Nu există?
Toate ferestrele să le deschizi!
Au ars făclii şi stele laolaltă
În trupul ca un rug cu drag aprins.
O ceaţă de argint, o veghe-naltă
Din cupa ei de aur te-au învins.
Tresaltă, suflete, şi fii de-a-pururi
Cărarea ce se-ntoarce înapoi
La clipa de-ntunerec şi azururi,
La nemurirea ce pândeşte-n noi.
2000

194 / ION BRAD


CHIAR DE-AR FI

Iubeşte, chiar de-ar fi să mori


De-această limpede otravă,
Călătorind mai sus de nori
Cu fantezia ta bolnavă.
Simetric treci prin arhitravă,
Cu paşii ei să ţi-i măsori,
Reînviat, ca-ntr-o dumbravă
S-o cauţi şi să-i plângi de dor.
Nu-i zi nici noapte pentru-aceste
Reîntâlniri mai mult în gând
Cu pământeşti şi cu celeste
Chemări, refuzuri, alungând
Iluziile sus pe creste
Să nu se vadă pe pământ
2000

ÎNTRE STEJARI

Între stejari şi păpădii,


Între brânduşe şi stejari,
Poţi să mă cauţi, poţi să vii,
Călătorind la zile mari.
De rupi o frunză s-o aşezi
În filele râvnitei cărţi,
Din palma ei mai poţi să vezi
Nervurile sublimei hărţi

POEZII INEDITE / 195


Ce ne-a-nsoţit o viaţă-ntreagă
Prin nopţi cu lună luminând
O lume-n tinereţe dragă,
Popasul nostru pe pământ.
Nu te-apleca să smulgi brânduşe,
Că plâng în ele ochii mei,
Iar păpădiile-s cenuşe
Suflată-n vânt de morţii zei.
De morţii zei, de morţii zei...
2000

LUMINĂ DE GUTUIE

Lumină de gutuie pe fruntea mea... O vezi?


Pământul toamnei plânge prin livezi
Luate-n braţe, strânse mult prea tare...
Tuşesc cu frunze roşii, şi tremură la soare...
Ia-mă de mână tu, şi du-mă, du-mă,
Prin mari păduri cu cercăne de brumă,
Prin munţii în odăjdii de zăpadă,
Prin cerurile care stau să cadă...
Pe-acolo, poate... Poate nici pe-acolo
Să mă-ntâlnesc cu umbra lui Apolo,
Să-i fur din mână lira îngheţată,
Să văd de mai suspină cu dor ca altădată...
2001

196 / ION BRAD


MACII

Din buze se învoltă macii


Ori ei le îndulcesc otrava?
Râvnesc icoanele toţi dracii.
Cu pofta lor le-aţâţă slava.
Numai pe buzele-ngheţate
Sărutul tău de foc nu-nvie
Frumoase, sfintele păcate
Ce-au ars ca macii-ntr-o pustie...
1980-2001

DOAR CÂND LIPSEŞTI

Te strig. Aştept. Şi urlu.


Îmi mai răspunde cine?
Doar când lipseşti
Se umplu-ncăperile de tine...
Cine-mi citeşte crugul
De taină pe retine?
Doar când lipseşti
Se umplu-ncăperile de tine...
Lumina cântă-n rană
Şi-n flori de mărăcine?
Doar când lipseşti
Se umplu-ncăperile de tine...
Mefistofel încearcă
Prin cărţi să ne dezbine?
Doar când lipseşti
Se umplu-ncăperile de tine...

POEZII INEDITE / 197


Ne dăruie şi Dante
În Paradis terţine?
Doar când lipseşti
Se umplu-ncăperile de tine...
1980-2001

CA TÂNĂRA FURTUNĂ

Chiar dacă-ntreci măsura,


Chiar dacă-n cer răsună,
Hai, râzi cu toată gura,
Ca tânăra furtună!
Un fulger negru – ura
Şi noaptea se-mpreună.
Hai, râzi cu toată gura
Ca tânăra furtună.
Răstălmăcind natura,
Doar duh cu duh s-adună.
Hai, râzi cu toată gura,
Ca tânăra furtună!
1980-2001

LEGEA TRISTELOR DEZVĂŢURI

Timpul tânăr – cavalcade,


Rai cu îngeri în dezmăţuri.
Mă învaţă bătrâneţea
Legea tristelor dezvăţuri...

198 / ION BRAD


Cum să-ncerc să pun zăbala
Armăsarilor şi hăţuri?
Mă învaţă bătrâneţea
Legea tristelor dezvăţuri...
1980-2001

ZEIŢA VERII

Zeiţa verii: florile pe frunte...


Cine-ar putea-n lumină s-o înfrunte?
Se-ncurcă doar un fulger în sprâncene...
Polen de lună-adună – sânziene...
Pieptul râvnit de-atâtea seve doare...
Ard în priviri albinele solare...
Sub tălpi musteşte limpezimea verde...
Mistuitoarea linişte se pierde...
Zadarnic vreau să-i cânt şi s-o contemplu.
De-un veac întreg nu mă primeşte-n templu.
Spre sacrificiul ultim mă îndeamnă?
Ca leilor flămânzi m-aruncă-n toamnă...
2001

ZĂPEZI PE CREŞTET

Zăpezi pe creştet?
Vifor sub călcâie!
Şi nici un cântec veşted,
Nici galbena lămâie...

POEZII INEDITE / 199


Dă-mi fragedele deşte
Pe ochi să mă mângâie.
Zăpezi pe creştet?
Vifor sub călcâie!
Vii iarăşi tâlhăreşte?
Nimic să nu-mi rămâie?
Zăpezi pe creştet?
Vifor sub călcâie!
1980-2001

DOI SORI

Cândva un cuvânt
Prin care zideşti
Erai, ca şi când
De-a pururea eşti...
Dar astăzi mai sânt?
Dar astăzi mai eşti?
Doi sori sub pământ...
Doi sori în fereşti...
2004

UNDE SĂ FUG?

Frumoasă zi de toamnă sură,


Cea tânără de astăvară,
Să-mi cazi în braţe cu măsură,
Chiar umbra ta să nu mă doară.

200 / ION BRAD


Doar sufletu-l mai am armură,
Doar amintirile măsoară
Lumina care mă îndură,
Tăcerea gândului, amară...
Unde să fug, să nu dispară,
Să nu mă-nvăluie cu ură
Şi-această clipă dinspre seară
Şi-această mângâiere pură?
Unde să fug, să nu dispară?...
2004

NU TE MAI CHEM

O umbră care-ncearcă să se vadă


În fluviul lumii, asta ai rămas,
Biet trup al meu, credinţă şi tăgadă,
Împiedicat de propriul tău pas.
Nu îndrăzneşti deloc să te mai bucuri
De revărsarea simţurilor vii,
Să vezi lumina cum plesneşte-n muguri,
Cum înfloreşte timpul în copii.
Dacă te chem să vii la întâlnire
Ca pe-o iubită dragă de demult,
Tu îmi arăţi doar rânjetul subţire
De filosof prea cinic, în tumult.
Dacă te rog să mă mai laşi o dată
Să strâng fierbinte-n braţe umbra ei,
Mă-mbrăţişezi tu însuţi ca o fată
Mutată-n tine, trup fără idei.
POEZII INEDITE / 201
Nu te mai chem! Nu-mi mai răspunzi! E bine!
M-ascund doar în hotarele ce scriu
Acest sfârşit din noi care tot vine
Cu pasul măsurat, dar prea târziu...
2005

TE IUBESC, SINGURĂTATE

Te iubesc, singurătate,
Floare dalbă de ispită,
În fereştile-ngheţate,
Boiul lor să mă trimită
Spre zăpezile visate,
Spre tăcerea infinită,
Unde grelele păcate
Care-n inimă s-agită
Şi cocoaşa dusă-n spate
Se topesc...
Hai, zi-mi, iubită,
Nu cumva acestea toate
Se întorc şi se mărită
Cu bătrânul din Cetate,
Cel cu faţa chinuită?!
2006

AMANDI

Dragostea e prea grea


Până şi pentru umerii îngerilor!
Ai grijă, ai milă, iubito,

202 / ION BRAD


Nu-mi mai spune că şi eu fac parte
Din imperiul inimii tale!
Mă tem să nu mă prăbuşesc
Sub povara aripilor
De pe umerii acestei iluzii,
Acestei vârste cărunte...
2006

RÂSUL ŞI PLÂNSUL

Din două singurătăţi


Se naşte cântecul vârstelor...
Singurătatea tânără,
Neliniştită,
Roză a vânturilor pe acoperişul
Lumii,
Cântecul tău...
Singurătatea a doua,
Bătrânul copac năpădit
De gureşe vrăbii în toamnă,
De vâscul norocului, iarna,
Cântecul meu...
Cum să-nflorească
Înfiorându-ne
Un singur cântec
Râsul şi plânsul?!
2006

POEZII INEDITE / 203


REVEDERE LA SINAIA

Student... Vacanţă... Munţii toţi ai mei...


La „Vila lui Verbancu“, domnişoare
Te întrebau de vrei ori nu mai vrei
Cu tine-n vârful munţilor să zboare...
Când a fost asta? Oare în ce an
Peste prăpăstii am ajuns mai sus
De Crucea naltă de pe Caraiman
Cu neamul răstignit ca alt Isus?
Unde s-au dus? Prin care munţi şi văi
Acele domnişoare mă mai cheamă?
De ce s-aud prin noapte doar dulăi
Şi bufniţele mă mai bagă-n seamă?
Strig după mine însumi... Nu-mi răspund...
Ecoul râde... Zilele mă ceartă...
Vară... Student... Un bătrânel prea scund
S-apleacă să mă caute pe hartă...
2006

LUNA PLINĂ

Lui Fănuş Neagu, la insomnii

Luna plină, opalină,


Trece noaptea prin grădină,
Fără umbră, fără paşi,
Doar cu greieri uriaşi

204 / ION BRAD


Toţi cu feţe de apaşi.
Ea, ca-n versuri vechi, vicleană,
N-a mai pus geană pe geană
Nici sprânceană pe sprânceană
Şi de-atuncea nu mai ştie
Decât dragostea târzie
Pe care mi-o-mbie mie...
Nu eu – greierii o-ntreabă
Unde vrea s-ajungă-n grabă?
Nici ciobanii de la stână
Nu-şi vor mireasă bătrână,
Nu găsesc cu ea soluţii
Nici în cer astronauţii...
Hai cu noi! zic greierii
Zgâlţâindu-mi creierii
De îndrăgostit bătrân
Care-ar muşca măr din sân,
Chinuitul ce se-nchină
Tot la vechea lună plină
Care trece prin grădină
Fără umbră, fără paşi,
Doar cu greieri uriaşi
Toţi cu feţe de apaşi...
2006

TÂRZIU, TÂRZIU...

De ce-ai venit? De ce-ai plecat,


Preadulce dragoste târzie,
Tu, îngerescule păcat
De vis şi de melancolie?

POEZII INEDITE / 205


M-ai coborât? M-ai înălţat?
Din tot ce-a fost, putea să fie
Un ultim drum adevărat
Prin lumea ta de-apururi vie,
Preadulce dragoste târzie...
2006

TE-ASCUNZI

Te-ascunzi în munţi, să nu te mai găsească


Neliniştea aceasta prea lumească.
Acolo, printre stânci, ca eremiţii,
Aştepţi să vină noile solstiţii
Cu îngerii de vară să te-ndrume
Spre-o iarnă blândă, ca din altă lume.
Nu îndrăznesc să strig, să nu te sperii
Că eşti supusă numai tu durerii,
Că brazii-nalţi s-au preschimbat în jnepeni
Şi te-nconjoară, când târâş, când ţepeni
Ca nişte suliţe ce înc-aşteaptă
O judecată ultimă şi dreaptă...
2007

CÂND NU TE VĂD

Când nu te văd, s-apropie de mine


Ciudate zburătoare ori tainice jivine
Trimise ca din ceruri de poveşti
Să mă întrebe iarăşi: unde eşti?

206 / ION BRAD


Ce să răspund, când inima nu ştie
De eşti închipuire ori o făptură vie?!
Cine eşti tu şi unde te-ascunzi de-atâta vreme
Că nici o amintire nu poate să te cheme?
Unde te-ascunzi, de nu mai ştiu nici larii
Acestei case pusă la fruntarii
Între misterul tău şi între mine,
Cu păsările stranii pândite de jivine?
2007

ZEUL PAN ÎN DERUTĂ

De ce tot vrei să-mi fii tu frate


Cu coarne şi copite despicate,
Bătrâne zeu, ascuns în umbra mea?
Cândva frumoasa Venus îţi zâmbea
Şi florile creşteau din văi spre munte
Cu joaca voastră cerul să-l înfrunte.
Dar tot mai crezi că în privirea-i caldă
E gata încă să te ia la scaldă?
Nu te gândeşti că poate-or să te prindă
Izvoarele în tainica oglindă
Şi-ţi vei trăda, naiv, nu vârsta doar,
Ci coarnele şi rânjetul murdar?
2007

DE CE?

Cu soţ ori fără soţ, doar plopii,


Ca nişte hoţi purtând jungherul,

POEZII INEDITE / 207


Nu te mai lasă să te-apropii
Când mătură furtuna cerul.
„Să-i căsăpim!“ auzi vecinii,
„Să-i facem aşchii şi surcele!“
Dar tu, fecioară a luminii,
Te-arăţi în pragul casei mele...
De ce mai vrei, ca altădată,
Tot plopii martori drepţi să fie
Pentru-o iubire ne-ntâmplată,
Pentru o moarte încă vie?
2007

DIN NOU DE CE?

De ce să te mai caut? Nu te găsesc, ştiu bine.


E prea târzie vremea... În braţe când te ţine
Trădează-nflăcărarea de-atunci, când te văzui
Ca pe-o sălbăticiune – pădurilor vătui –
Ca pe-o minune încă ce nu îşi dezvelea
Făptura care creşte acum în fiinţa mea,
Acum când noaptea vrea să-ţi fure locul,
Când încă scânteiază izvorul viu, norocul
Şi ultima speranţă că, totuşi, împreună
Numele noastre-n templul luminii se cunună...
2007

208 / ION BRAD


MEDUZĂ

Să pleci de-aici, că numai rău îmi face


Prezenţa unei fiinţe ce nu doarme!
Credeam că chipul tău aduce pace
Şi-alintul împăcării dintre arme.
Ce amăgire tristă! Eşti o mască
Furată din teatrele eline
Care-a-nceput prin noapte să cunoască
Chiar râsu-plânsu izbucnind în mine.
Numai de mine râd! De echivocul
Mişcărilor ce m-au atras pe scenă
De parcă-n locul vindecării, focul
Preschimbă toate rănile-n cangrenă.
Numai de mine plâng! Nemângâiatul
Iluziei că poţi schimba iluzii
În viaţă-adevărată – şi bărbatul
Îl poţi scăpa din braţele Meduzii...
2007

PĂPUŞA LORELEI

Să mă săruţi pe buze e păcat?


Pe frunte, doar copiii şi morţii se sărută...
Întâia oară te-am îmbrăţişat
Păpuşă fără sânge, întruchipare mută...

POEZII INEDITE / 209


Eu ţi-am dat viaţă, ori mi-ai furat-o tu
Când n-am băgat de seamă că m-ai luat de mână
Şi ca-ntr-o vrajă pasul meu trecu,
Cu tine, peste-o brazdă de iarbă, să-mi rămână
Inelul verde, sacru, de tine aşezat
În degetul zvâcnit ca o săgeată,
Acesta fiind întâiul tău păcat
De vrăjitoare dulce, nepătată...
Tâlharul păcătos eram să-ţi fiu
În clipa când păpuşa mi s-a părut femeie
Şi-atunci, ca pelerinul din pustiu,
Răcoarea de pe buze a început s-o beie.
Şi tot atunci dintâi te-am întrebat:
Să mă săruţi pe buze e păcat?

II

Cum de te-ai ivit în casă


Ca-ntr-un joc, ca-ntr-o hoţie
De părelnică mireasă
Ne mai cuvenită mie?
N-a fost într-o zi aleasă,
N-a fost clipă, nici vecie
Când, tiptil, prin noaptea deasă,
Te-am ghicit, păpuşă vie.
Anotimpul nu mă lasă
Nici să-ţi zic pe nume ţie,
Nici să mă apropiu, ca să
Ştii că vârsta mea te ştie.

210 / ION BRAD


O cosiţă de mătasă
Joacă-n vânt... Un trup se-mbie
Cu ispita-i păcătoasă
Oază în pustiu să-mi fie.
Ochii mi-i astup... Nu-mi pasă
Ce iluzii reînvie
O părelnică mireasă
Ne mai cuvenită mie!
2007

MAI BÂNTUIE...

O umbră luminoasă a tinereţii încă


Mai bântuie prin zloata tăcerilor de-acum
Şi ca de-o întunecată şi prea înaltă stâncă
De mine se izbeşte şi-ngenunchiază-n drum.
O rog, gemând, spre ziuă, să mă mai ia de mână
Şi să zburdăm, ca-n versuri, prin văi adânci şi lunci...
Dar ea, îngenunchiată, amână, tot amână
Să-mi spună şoapta clară ce mi-o spunea pe-atunci:
„Doar tu mi-eşti drag!... Vom fi în veci alături!“
Iar eu îi răspundem: „Aşa vom fi!“
Acum, statui de gheaţă, încinse de omături,
Visăm la primăvara care ne va topi...
2007

POEZII INEDITE / 211


SĂ NU...

Se duc, rând pe rând, adoratele toate,


Rămân doar eu – pustiul lor ţintirim,
Când livezi din belşug şi toamne bogate
Cu drag ne-ar chema să revenim
La tinereştile sfinte păcate,
La patimile îngeunchiate,
La crucile grele duse în spate
Ca să ajungem la acelaşi „Amin“...
„Amin! Amin! vă zic vouă...“
Cine ne strigă? Pe voi? Pe mine?
De-o mie de nopţi şi de zile tot plouă
Şi albul zăpezilor încă nu vine,
Să ne îngheţe, să ne-nsenine
Furtunile clipelor, tot mai puţine,
Gânduri uitate-n poiene alpine,
Albul zăpezilor încă nu vine
Spre el când râvnim
Şi cădem şi suim,
Adoratele mele sublime
Din sufletul meu ţintirim.
Nu vine, nu vine, nu vine...
– Păgânule, să nu spui „Amin!“
2007

TOAMNĂ LABIRINTICĂ

S-a îngălbenit la faţă


Ca de-o boală rea pădurea.
Numai ea ne mai învaţă
Că pe-aproape-i şi securea...

212 / ION BRAD


Oare-o fi securea dublă
Podobindu-şi Labirintul
Prin care doar umbre umblă
Cu iluzii, cu alintul?
Nimeni n-a răzbit pe firul
Ariadnei să ne spună:
Crinul vrea, ori trandafirul
Să se certe împreună?
Sunt doar eu, eşti tu aceea
Care-ncearcă să-i îmbune,
Să le-mprumutăm ideea
Ca în cântece nebune
Să-şi reverse disperarea
Nopţilor întunecate
Doar în noi, cântând cu marea
Care până-n suflet bate.
2007

AMURG

„Nebun este cel ce doreşte să moară“,


Îmi poruncea parcă şi mie
Bătrânul tragic Euripide.
Citesc, recitesc – a câta oară? –
Această ciudată solie
Ce sparge hotare rigide,
Obsesii de ani, de vârste... Cocoare
Zburând sub tomnatecul, posomorâtul soare...
Le-aud deasupra capului, le-aud
Ascuţindu-şi áripile ca luptătorii săbiile

POEZII INEDITE / 213


Să înfrunte piraţii din Sud
Care vor să ucidă, vârstei mele, toate corăbiile...
De mult nu mai am cetăţi plutitoare,
De mult nu mai sunt cocorul ce zboară în frunte
Gata să-nfrunte
Şi ultima stelelor boare...
„Nu sunt nebun!“ strig în vânt.
„Moartea nu mi-o doresc
Prea curând!“
Şi totuşi, şi totuşi, atât de firesc
Geana amurgului peste ochi a început să
coboare...
2007

VIS URÂT

Dac-ar fi să fug cu tine-n codru


Teamă mi-e c-ar învia toţi furii
Să-ţi arate neştiutul modru
De-a fi tu, precum un zeu pădurii.
Să rămâi acolo printre ei,
Toată noaptea să le fii stăpână,
Ziua să te caut, când nu vrei
Să mă prinzi, în faţa lor, de mână.
Ce păcate-am mai făcut din nou
De mă părăseşti cedând ispitei
De-a fi numai nopţilor ecou,
Să renunţi la farmecul iubitei?
Totul e doar visul meu urât,
Bătrâneţele grăbind să vină

214 / ION BRAD


Să mă ia, sub ochii tăi, de gât
Şi pe tine-n braţe să te ţină?
2007

ULTIMA POVESTE?

Vrea amintirea să mă-nhaţe,


Mult mai perfidă ca oricând,
Să afle de m-ai strâns în braţe
Într-adevăr ori doar în gând?
De unde să mai ştiu eu anul
Ori ceasul tainic să-l mai ştiu
Când tu mi-ai înteţit elanul
De-a pătimi cu tot ce-i viu?!
Erai ori nu erai aceea
Care pe nume m-ai strigat,
Târziu să-ţi îngeresc ideea
Că poţi trăi fără păcat?
Dintre păcate, primul este
Să uiţi iubirea ta dintâi!
Şi-apoi, ca-n ultima poveste,
S-adormi cu ea la căpătâi...
2007

SĂ NU SPUI

Să nu spui nimănui: „Nu se cuvine


Să-l văd îndrăgostindu-se de mine,

POEZII INEDITE / 215


De parc-ar fi în lumea lui prezentă
O prea zburdalnică adolescentă...“
„Dar cine-i el?“ Dacă te-ntreabă, spune:
„Iubitul ideal nu are nume!“
„Dar are vârstă!“ ţi se va răspunde.
„În vârsta mea pe veci îl voi ascunde!“
2007

DACĂ-MI RĂSPUNZI...

Dacă-mi răspunzi, înseamnă că eşti vie!


Oare mai porţi şi-acum aceeaşi iie
Furată de la florile grădinii?
Trec nopţile-n zigzag-uri şi zile rectilinii
În care tot visez să te mai văd
Cum vrei să-ntorci şi timpul îndărăt
Pe calul alb al gândului alegru...
Să nu ajungi la mine când calul alb e negru!
Doar albi erau pe-atunci şi tot pe-acolo
Când te urcam în carul lui Apollo
Să-i biciuieşti, să fie primii care
Ajung la prag solar de încercare...
Priveai cum cerul nopţii se-mbujora de stele
Care cădeau prin crini şi asfodele.
Să le culegi cântând şi, ca în joacă,
Să crezi că numai mie n-o să-mi placă
Acel dezmăţ de tinereţe pură
Sfidând sălbăticiunea şi jegul din natură...
Dacă-mi răspunzi, înseamnă că eşti vie
Şi-aceleaşi flori ţi le-ai cusut în iie,

216 / ION BRAD


Un câmp sublim de crini şi asfodele
Să dea un ultim sens iubirii mele...
2007

JOACĂ

O ţigancă de mireasă,
Numai bluze, numai rochii,
E pădurea ce mă lasă
Să-i admir, de toamnă, ochii.
Joacă şi m-ademeneşte
Cu o mie de culori
Şi-n vârtejul ei, fireşte,
Poţi să-nvii, ori poţi să mori.
E de-aici? Din altă parte?
Taina ei n-o pot afla
Când zăpada mă desparte
Doar c-un munte alb de ea,
Doar c-un zbor de rândunică,
Doar c-un glas năuc de cuc,
Negura când se ridică
Şi tristeţile se duc...
Hai, mai joacă, preafrumoasă,
Numai bluze, numai rochii,
Şi de vrei, un ceas mă lasă
Să-ţi admir de-aproape ochii!
2007

POEZII INEDITE / 217


NU TE SPERIA

Soarele târziu mă-ndeamnă


Să te caut, să mă furi
Prin pădurile de toamnă
Rătăcind... Să te înduri
De singurătatea toată
A copacului bătrân
Când în jurul lui dau roată
Şi-n coroana lui rămân
Corbii lacomi, ucigaşii
Gândului ascuns în vis
C-o să ne rămână paşii
Scrişi în drum spre Paradis...
Nu te speria, pădure,
Nu te-mbujora la chip,
Dac-o vrea să se îndure,
De va fi să înfirip
O plăpândă primăvară
De poveşti, ca-ntr-adevăr
Roi de fluturi să răsară
Şi de flori la ea în păr.
Dacă n-are nici un nume
O să-l fur tot de la flori
Şi întorşi din Rai anume
Vom porni încrezători
Pe pământul drag în care
Cresc, cu noi, păduri cântând,
Chiar când soarele, se pare,
Vrea s-apună prea curând...
2007

218 / ION BRAD


GÂLCEAVĂ NOUĂ ÎNTRE FAUST ŞI MEFISTO

FAUST:
Tinere domn, prieten şi duşman,
Prea bine ştiu, mă ispiteşti de-o viaţă
Să batem palma întru nemurire.
Totuşi te rog, mai prelungeşte-un an,
Şi dacă poţi pe dascăl îl învaţă
Să nu se mire ca un proaspăt mire
De tot ce-n viaţă singur s-a minţit...
MEFISTO:
Te pomeneşti, Maestre, că eşti îndrăgostit!
Nu prea cunosc viaţa ta secretă
Ca să-ţi găsesc vreo nouă Margaretă...
Vrei sincer, adevăru-ntreg să-ţi spun?
Bătrâne Faust, eşti nebun!
Din limpezimea gândurilor reci,
În valurile tulburi vrei să treci?
FAUST:
Cinic te ştiu şi cinic ai rămas!
M-ai văduvit de tot ce, tinereşte,
Stârnea în mine îngerescul glas
De dragoste, ce lumea o-nfloreşte.
„Opreşte clipa!“ am strigat ades,
Când tu, cu duhuri rele împrejururi
Răstălmăcirăţi orice înţeles.
Doar tinereţea poate fi de-a pururi
Al vieţii noastre prim şi ultim prag!...
MEFISTO (doar pentru el):
E-ndrăgostit lulea acest moşneag!

POEZII INEDITE / 219


FAUST (aşteptând):
Ai zis ceva? Nu vrei să îmi răspunzi?
MEFISTO (tot pentru sine):
Doarme cu capul între sâni rotunzi...
FAUST:
Tăcerea ta îmi spune iar că dracul
Ascuns printre iubiţii mei adepţi
Ne poate da pe toţi de-a berbeleacul
Crezându-i doar nebuni pe înţelepţi!
MEFISTO (cu voce tare):
Ţi-am auzit aceste gânduri sumbre.
Dar ia priveşte-n jur, să vezi, Maestre,
Că-n loc de tineri un convoi de umbre
Care-au deprins amorul prin palestre
Năvală dau acum să-ţi facă placul!
FAUST (pentru sine):
Ştiam de mult că-i mare meşter dracul!
MEFISTO:
Taci? Nu îmi răspunzi? Dovadă clară
Că te-ai îndrăgostit a suta oară!
FAUST:
Dacă zici tu, aşa poate să fie!
O dragoste ca focul care trece
De la o casă, scrum făcând o mie...
Iar vinovatul, ca o stâncă rece
Şi rob al tău, supus pentru vecie...
Hai, şterge-o, că privirea ta miroasă
A misticism şi râncedă pucioasă!

220 / ION BRAD


MEFISTO (diabolic):
Fă cum îţi place! Poţi să te întorci
La toate preacuratele femei
Pierdute înc-odată printre porci
Şi grohăind în febre ca şi ei...
FAUST:
Aşa vezi lumea? Dragostea sublimă
La tine doar cu mâzga face rimă!
Hai, lasă-mă să plec!
MEFISTO:
Nebun bărbat,
Nu eu pe tine, tu m-ai fost chemat!
Un an ziceai să-ţi dau? Poftim, o mie!
Du-i, dacă poţi, pe toţi în veşnicie...
GOETHE (apare, abia stăpânindu-şi mânia):
Îmi încurcaţi prea rău filosofia!
Plecaţi şi-mi mai citiţi o dată cartea!
E dragostea mai tare decât moartea!
I-am prea gustat dulceaţa şi amarul!
Acum când toţi deplâng octogenarul,
Cu ea în braţe vreau să trec hotarul...
FAUST (revine):
Care hotar? Nu-i lanţul nesfârşit
Al celor ce frumosul în lume l-au iubit?
MEFISTO (îndrăzneţ):
În dragoste, poeţii ca vandalii-s!
O pot lua pe urma lui Novalis,
Pot fi luntraşii de pe Rin... Şi, vai,
Cum pier privind spre stânci la Lorelei!

POEZII INEDITE / 221


GOETHE (supărat):
Plecaţi! v-am spus. Voi judecaţi poeţii?
Dar cine oare suferă ca ei
Când se trezesc în roua dimineţii
Desculţi, damnaţi, dar murmurând idei
De fericire, de mister, de-o altă
Minune a iubirii, mai înaltă!

Deşi nu se cuvine, îi întrerup, le strig:


– Îndemnurile toate sunt foc aprins ori frig!
Cât soarele-şi mai joacă amurgul în fereşti,
Suflet bătrân, ai grijă să nu întinereşti!
2007

ALTE ÎNTREBĂRI

De nimeni nu mi-e dor?


Sunt iar copacul
Ce nu mai speră frunze-n primăvară?
Nici ţie chiar nu mă mai simt dator,
Odorul trist şi drag de-odinioară?
Unde te-ai dus? Cu păsările-n Sud?
Ori joci cu pinguinii printre gheţuri?
Te strig şi nu-mi răspunzi. Sau eu n-aud
Un glas solar învăluit de ceţuri?
Surd? Orb? Ori între ele, poate?
Încerc să desluşesc: te-ascunzi în alta?
Eşti singura ce le-ai cuprins pe toate?
Din trunchi uscat, ştiu bine,
M-ai înviat cu dalta...
2008

222 / ION BRAD


NICI O RANĂ VECHE

Numai florile mai ştiu rosti


Vorbele născute astăvară?
Tu ai conjugat „a fi, nu fi“
La un viitor care măsoră
Drumul nou ce suie, nu coboară...
Cine să se supere pe flori
Că ne bănuiesc de-o rea uitare?
Dacă poţi o clipă să adori
Taina genelor ispititoare,
Nici o rană veche nu mai doare...
2008

PRINCIPIUL UNIC

De ce mă-ntrebi dacă principiul unic


Al vieţii este dragostea? Nu ştii
Că înţelesul ei e unul runic,
Ascuns în peşteri, rod de nebunii?
Doar Dumnezeu ar mai putea răspunde
La întrebarea ta. El singur ştie
Unde-a-nceput şi se sfârşeşte unde
Minunea care morţii îi învie.
2008

POEZII INEDITE / 223


DOAR OCHII PLÂNG

Nu plâng eu... Doar ochii plâng...


Singuri ei sunt vinovaţii?
De ce stau, uimit, nătâng,
Printre-atâtea ecuaţii
Chiar de mine incifrate?
Lacrimi pe obraz se strâng...
Duhul iernii le răzbate
Şi le schimbă-n nestemate...
2008

INOROG

Tot ce n-ai plâns cândva, acum


Te podideşte din senin,
De parcă nu acelaşi drum
Ţi-e scris în palmă de Destin.
Ori poate el va fi uitat
Să-ţi deseneze şi hotarul
Unde chiar eu să-ţi fiu bărbat
Care-ţi sporeşte-ntreg amarul.
Să nu mă blestemi! Te mai rog
Să nu înverşunezi Destinul!
Eu să rămân un inorog
Pierdut prin munţi... Nebun... Alpinul...
2008

224 / ION BRAD


ZĂPEZI

Trec printre munţi... Zăpezile curate


Mi te aduc din umbră... Şi mă bate
Un gând de-ntoarcere la tot ce-a fost
O noapte grea de veghe fără rost.
Tu mă ţineai în braţe, eu visam
Că luna se ascunde după geam
Să vadă dac-o fi adevărat
Că renăscuse-n mine, vinovat,
Iubitul tău dintâi... Dar cine este
Lunatecul pierdut ca-ntr-o poveste?
Când numai tu, plângând, mai poţi să vezi
Cum trec, pustiu şi singur, prin zăpezi...
2008

SATYRUL AFRODITEI

Să nu te-ndrăgosteşti prosteşte
De-acest satyr care-o pândeşte
În scalda ei pe Afrodita!
Ea nu i-a fost nicicând iubita!
Şi oare cum putea să-i fie
Acestui jumătate ţap
Sărind din munţi până-n câmpie,
De-a cărui umbră nu mai scap.
Arată-i tu, care-i eşti dragă,
Sandaua ameninţătoare
Şi sperie-l, să se retragă
În animalica-i duhoare!

POEZII INEDITE / 225


Obligă-l chiar, spre dimineaţă,
Să-şi scalde-n lacul dintre munţi
Bătrânul trup în sloi de gheaţă,
Şi doar atunci să-l mai înfrunţi...
2008

CARNAVAL DE TOAMNĂ

Ca-ndrăgostit de toamnă, câmpul


Îşi ia penet de papagal
Şi imitându-l, imitându-l
Ne cheamă iar la carnaval
Să punem măştile pe faţă,
Să ne-ntâlnim necunoscuţi
Când comedia se învaţă
Şi poţi pe diavoli să-i asmuţi.
Un gest normal, doar funigeii
Ne joacă tandru în priviri
În timp ce leii-paraleii
Instinctelor, în chip de miri,
Ne iau în braţe, ne aruncă
Într-un vârtej nestăpânit
Strigându-şi unica poruncă:
E anotimpul de iubit!
2008

226 / ION BRAD


SCALDĂ

Scaldă-ţi gândul în tristeţea mea


Tulbure-n secreta ei beţie.
Dacă vii cu zbor de rândunea,
Cuibul să ţi-l faci sub fruntea grea
De visări la timpul ce-o să vie.
De mai vine, nu mă întreba!
De tristeţe, poate ştii mai bine...
Vechiul cuib ascuns sub fruntea ta
O să-şi mute aripile-n mine?
Vine ziua-aceea? Nu mai vine?
2008

CEAS TÂRZIU

Bătrânul tău prieten îţi mai cere


Din tot ce-ar fi-nsemnat cândva
Şi moarte şi speranţă şi-nviere,
De soare răstignit pe umbra ta,
Să-l laşi acum, în ceas târziu, să spere
Că nu de mână moartea, ci tu îl vei lua...
2008

TÂRZIU

Fără tine, e târziu...


Nici nu ştiu dacă mai ştiu

POEZII INEDITE / 227


De sunt mort ori de sunt viu.
Dacă nu te-aş fi furat
Dintr-un vis îndepărtat,
Cu păcat, fără păcat,
Mult pe lume n-aş fi stat,
Poate nici cât un oftat...
Te-am găsit? Nu te-am găsit?
Îţi sunt frate, sau iubit?
Ori cocorul răzleţit
Împlântat ca un cuţit
În văzduhul nenuntit?
Întrebări fără răspuns,
Ca să-mi fie de ajuns
Când vor fi, dac-o să fie,
Glas şi zbor de ciocârlie...
2008

PEDEAPSĂ

Să nu mai spui că eşti acasă


În cuibul rece, răzleţit,
Prin care timpul te apasă,
Şi nici nu ţi-a prea fost iubit.
Când tu doreai să-i fii mireasă,
El, laş, perfid, s-a cam grăbit
Să-ţi pună doar o pânză deasă
Pe chipul tânăr şi uimit,
În loc de voalul de mătasă,
În loc să te fi logodit
Cu visul care nu te lasă
Să fii tot singură. Cumplit

228 / ION BRAD


E timpul ce te-a pedepsit
Să nu-ţi fiu unicul iubit...
2008

BLAGIANĂ

Doar de tine mă îmbăt,


Vin cules dinspre omăt,
Aromind a busuioc,
A noroc din nenoroc
Şi a nucă
Să-mi aducă
Alte flori renăscătoare,
Doruri dulci din cele-amare,
Mari gutui
Ca să le pui
La ferestre, către iarnă
Să tot ningă, să tot cearnă
Fulgi, troiene de omăt,
Eu cu gândul îndărăt
Doar de tine să mă-mbăt...
2008

LECTURĂ

Nu la o lumânare, ca la-nceput de veac,


Ci sub lumini semeţe de neon,
Mă-ndemni pe mine, biet actor sărac
Să-ţi mai citesc istorii despre Napoleon.

POEZII INEDITE / 229


Ai fost îndrăgostită, precum un înger blând,
I-ai stat alături după bătălii,
Când el, victorios ori doar înfrânt,
Îţi poruncea în patul lui să fii?
Ai fost, n-ai fost, nu te întreb acum
Când lacrimile-ţi vechi le văd pe pagini.
L-ai însoţit pe ultimul lui drum
Când gloria-i căzuse în paragini?
Chiar dac-ai vrea, te rog să nu-mi răspunzi,
Nu mă-ntrerupe când, citind, privesc
La sânii încă falnici şi rotunzi,
Cu aer juvenil, împărătesc.
Îmi spui să nu-nchid cartea... Lăcrimezi
Cum parcă lăcrimai şi-acum un an
Cu ochii Iozefinei, trişti şi verzi,
Iar el, orgoliosul corsican,
Îmi smulge cartea... Ia-o tu şi-nchino
Zăpezilor pustii din Borodino!
2008

NU-MI MAI ŞOPTI

Sus, pe umerii mei,


cu mâinile agăţate de stele,
nu-mi mai şopti: „Ţine-mă bine!“,
când toate sunt ale tale, nu ale mele.
În clipa supremă, atent la cuvinte,
pot să alunec în toate prăpăstiile
cu tine pe umerii mei.

230 / ION BRAD


Când nici un cordon ombilical,
nici un fir de păianjen ori de oţel
nu ne mai leagă de lumea
ce plânge şi râde, privindu-ne,
Nu-mi mai şopti: „Ţine-mă bine!“
`De mult eşti pierdută în mine...
Doar nebunia de-a înfrunta
prăpăstii şi stele îţi aparţine.
2008

SĂ NU TE-MBOLNĂVEŞTI...

Să nu te-mbolnăveşti de mine
Copacul părăsit, uitat,
Cândva cu braţe-ramuri pline
Şi superbie de bărbat.
Dacă m-atingi, să nu te sperii,
Nu zboară păsări de la cuib,
Nici fluturi mari, amanţii verii,
Când de absenţa lor mă-mbuib.
De pui urechea să asculte
Tumultul adormit în trunchi
Vei auzi în el prea multe
Gemând iluzii în genunchi.
Doar una poate le mai ţine
Să nu se stingă în amurg:
Că te iubesc numai pe tine
Când norii dinspre iarnă curg...
2008

POEZII INEDITE / 231


DOAR FRUNZELE...

„Doar frunzele se frunzulesc“


Mi-a scris, despodobit copacul...
Le-adun... Le pipăi... Le citesc...
Şi nu-nţeleg de ce, săracul,
În loc să le trimită-n sus,
Cu îngerii să se mai joace,
Din nou pe suflet mi le-a pus
În semn de linişte şi pace...
Dar ele-n disperarea lor
Că nu mai scriu pe fiecare
Un vers de dragoste şi dor
Se schimbă-n lame sfidătoare...
Unde să fug să mă ascund
De-atâta rece dezfrunzire
Când ard ca soarele rotund
Nerăbdător parc-aş fi mire
Şi-n loc de-a învăţa să scriu
Chiar şi pe lame de cuţite
Mă lupt cu zâmbetul pustiu
Al celor ce mi-au fost iubite...
2009

DRUMUL CĂTRE PARADIS

Pe când zilnic mă uitam


De mai am, de nu mai am
Soarele bătrân în geam,
Ai venit şi l-ai aprins
Ca să văd eu dinadins

232 / ION BRAD


Chipul drag al vremii nins...
Mă uitam şi nu credeam
Că mai sunt cu mine neam,
Că pe tine doar te am,
Blândă, caldă, depărtată,
Cu sfielile de fată
Şi-ndrăznelile neclare
De a şti care pe care
Va ajunge-n lumea mare...
De-am luat-o eu nainte,
Tu, pe urma mea, fierbinte,
Puneai dorul să m-alinte.
Când ai fost tu mai grăbită,
Eu cerneam veacul prin sită,
Sită-aleasă de Ursită.
Numai ea parcă ne-a scris
Să ne-apară doar în vis
Drumul către Paradis...
Îl vedem? Nu-l mai vedem?
Nu e singurul blestem
De care şi-acum mă tem...
2009

POEZII INEDITE / 233


ARDEALUL MEU

Pământul pe care-l calc e inima mea.


Tresare. Se zbate. Nu mă lasă în pace.
Nu ştiu ce murmură. Nu ştiu ce vrea.
Parcă-l ameninţă păsări rapace.
Pământul pe care-l calc e inima mea.
Mormântul din cer. Şi altarele dace.
Se-nvăluie-n neguri. Se-nvăluie-n nea
Şi tace. Şi tace. Şi tace...
Pământul pe care-l calc e inima mea.
Oftează cu turnuri de lemn, audace,
Şi pune un semn, şi pune o stea
Pe fruntea-ncruntată, pe visul ce zace.
Pământul pe care-l calc e inima mea
Colindând pe la case de neamuri sărace
Şi tremur şi spulber în chiot cu ea
Când Oltul o sanie albă se face.
1992

DEALURI

Pe dealuri se căţărau bucuriile toate,


Pe munţii copiilor, cum le ziceam cândva.
Dar astăzi să le urc nu se mai poate,
Să le cobor nici aşa...
1994

POEZII INEDITE / 237


LACOM

Ies ca ţăranul lacom când răsare


În capul brazdei soarele întâiul,
Să-i fur ţărânii prima răsuflare,
Să-i simt luminii peste piept călcâiul.
Nu mă mai tem de-mi iese-n cale pirul,
Nici de ce-mi scriu pe piele cu sângele murarii.
Mi-e sufletul iar frate de cruce cu zefirul
Şi nu se mai îneacă privirea la fruntarii.
Când rana din adâncuri tot mai rămâne trează
N-o vindecă-nţelesul pierdut printre cuvinte.
Doar umbra mamei, dulce, când vine la amiază,
Aduce tot balsamul şi duhul brazdei sfinte.
Mă-mbrac tăcut, în grabă, cu alba ei cămaşă,
Să mai stropesc amurgul cu-nflăcărări de sânge
Şi toată lumea asta plăpândă, uriaşă,
Să-nveţe iar să râdă, să nu mai ştie plânge.
2001

PRINTRE VOI, PRINTRE NOI

Aprindeţi focurile, să se încălzească picioarele


morţilor,
Să-i vedem cum se-ntorc grăbiţi înapoi
Printre voi, printre noi, chiar în noi.
Nu vă speriaţi dacă-i vedeţi mult mai tineri.
De-o zi ori de-un veac au plecat?
Luaţi-i de mână, să nu rătăcească drumul spre sat.

238 / ION BRAD


Nu-i mai cunoaşteţi? Strigaţi-i pe nume şi vor
răspunde.
Prin grădini, sufletul lor – o cascadă de flori.
Ei, cei statornici. Noi, călători...
2002

PĂMÂNT DE SUFLET

E toropit pământul de căldură


Şi de pământ e sufletul robit.
Săraci sunt cei ce bogăţii avură
Pământul doar...
De moarte ocolit
Mă simt plugar bătrân pe arătură
Cu pâinea sângerată sub cuţit,
Nici fericit, nici biruit de ură,
Pământ de suflet... Suflet mântuit...
2003

ADUNĂ-ŢI UMBRELE

Cu stelele şi cu cocoşii
Ce mută noaptea în alt veac
Se-ntorc în mine păduroşii
Ţărani în ţundre din Albac.
Sub marea lunii mămăligă
Din munţii suri, îngânduraţi,
Mă prind de umeri şi mă strigă
Aceşti bătrâni de sânge fraţi:

POEZII INEDITE / 239


„Adună-ţi, Bradule, fârtaţii
Cu oşti de tulnice şi hai
Cu schingiuiţii, spânzuraţii,
Cu tot cerescul lor alai!
Adună-ţi umbrele solemne
Din vechi hrisoave şi din cărţi,
Ajută-le din nou să-nsemne
Un singur trunchi din mii de părţi!
Îmbracă-ţi vorbele-n stihare
Şi gândurile-n fulgerări
Din care Horea iar răsare
Şi Iancu se iveşte-n zări!
Adună-ţi, Bradule, toţi anii
Cu veacurile scrise-n ei,
Să nu-i mai uite nici duşmanii,
Să nu-i mai vândă farisei!
Îndură-te de noi, Christoase,
Şi iartă-ne de-acest păcat
De-a fi şi spirit, nu doar oase,
De-a fi Ardealul zbuciumat!“
2003

DIN TURNUL VECHI AL NOPŢII

Ajuns din nou acasă, mă-ntâmpină cocoşii


Din turnul vechi al nopţii anunţând
Că m-am întors să-mi întâlnesc strămoşii
Ascunşi cu toţi pe-aici, pe sub pământ.

240 / ION BRAD


Pe Dealul Crucii – o movilă înaltă –
Ion Surei străbunul, iar mai jos
Ca să rămână pururi laolaltă
S-a îngropat Mărie, prea tânără...
Sfios
Cobor în lumea lor şi-i iau de mână
S-ajungă la biserică şi-apoi
Prin nunta lor de-a doua la-ndemână
S-apară şi bunicii amândoi.
Teodor, tot Surei, ales primarul
Care-a făcut şi poduri şi fântâni
Ce-l pomenesc şi azi cu tot hotarul
Încins de buruieni... Ce zei păgâni
Au blestemat aceste dealuri sfinte
Pe care Mama Lină le suia
Cu prânzul cald să ne aducă-aminte
Că mângâierea noastră era ea.
În locul mamei, dusă prea devreme,
În locul tatei, tot posomorât
Că numele Traian avea să-l cheme
Doar spre necazuri ce-l strângeau de gât.
Şi tot pe sub pământ găsesc Iclodul
Cu şirul lui de neamuri fără grai.
Dar biruind ca altădată glodul
S-ajung până-n Sâncel... O, trist alai
De umbre care vreţi să-mi daţi viaţă,
Unde-o s-ajung pe-acest alunecuş
Când tot ce-am învăţat se şi dezvaţă
În Templul Cărţii fratelui din Cluj...

POEZII INEDITE / 241


Tăceţi cocoşi! Nu-s crainicul trădării
Acestui neam al meu de sub pământ!
Veniţi nepoţi! Deschideţi poarta Ţării
Şi ascultaţi-i ce vă spun tăcând...
2007

TEMĂ CU VARIAŢIUNI

Iarba verde de acasă,


Caldă, dulce, mătăsoasă,
Nu te lasă, nu te lasă
Să adormi sub ea, nici ca să
Ştie lumea că nu-ţi pasă
De secure şi de coasă,
Nu te lasă, nu te lasă.
Iarbă verde şi iar verde,
Chiar şi mortul te mai vede
Când l-acoperi şi mai crede
Că-l primeşti din nou la vetre
Şi-n icoana din perete,
Să-i răspunzi şi să te-ntrebe,
Iarbă verde şi iar verde.
Iarbă verde, soră bună,
Hai să trecem împreună
Şi prin vânt şi prin furtună
Şi prin noaptea fără lună,
Şi când norii se adună
Din fulger să facem strună,
Iarbă verde, soră bună.

242 / ION BRAD


Iarbă verde, scumpă mamă,
Ochi de stele sub năframă,
Vis ce nu se mai destramă,
Rai ce nu mai cere vamă,
Lângă inima ta, ia-mă,
Lângă chipul tău mă cheamă,
Iarbă verde, scumpă mamă!
2008

ÎN FUGĂ

Rămâne-n stânga Oltul, în dreapta lui, pădurea...


Jur-împrejur, cu drag, aceeaşi ţară...
*
Târnava, mică... Dar bulboane-adânci...
La rădăcini de sălcii dorm somnii boiereşte...
*
Au fost pe-aicea coşuri cu fum de piatră arsă...
Carcase negre cheamă să le alinte vântul...
*
Deasupra,-n loc de holde, se-nstăpâneşte pirul...
Pe sub pământ, doar cârtiţele ară...
*
Dac-au tăiat pădurea, nici lupii nu vin iarna...
E mut şi cucul care mai număra toţi anii...
*
Strici cuibul ciorilor? Efort zadarnic!
Salcâmii-nalţi de-alături le cheamă înapoi...

POEZII INEDITE / 243


*
Cu ochi cârpiţi de somn şi insomnii,
Să-i dăm tristeţii bună-dimineaţa!
2008

AMURG LA PĂNADE

Se uită soarele-napoi
Şi-aprinde dealurile toate,
De parcă ne-a-ntrebat pe noi,
Cei adormiţi pe jumătate,
De vrem să mai pornim o zi
Cu dorul din copilărie
Când însuşi el, viteaz, porni
Pe cai de foc către chindie...
Dar, rând pe rând, căzând din şa,
Penumbra ne înghite paşii
De ne simţim plutind aşa
Peste păduri ca uriaşii...
Noi suntem? Ori cei vechi, prin noi
Cerându-şi ultima dreptate?
Se uită soarele-napoi
Şi-aprinde dealurile toate...
2008

244 / ION BRAD


M-AU ÎNTREBAT

Cocoşii toţi întărâtaţi


Din satul meu pe trei coline,
Bătrâni şi dragi ca nişte fraţi
De mult pierduţi, de mult uitaţi,
M-au întrebat din nou de tine.
În care noapte te-ai pierdut?
De ce pari nume fără nume?
Un asfinţit? Un început?
Un cântec clar? Un cântec mut
De ei chemat din altă lume?
În locul tău, ce să le spun?
Să-i mint din nou că-i primăvară,
Că nu ne-am întâlnit pe drum,
Că nici în ceasul grav de-acum
Tăcerea ta nu mă doboară?
Şi totuşi, totuşi, către zori,
Când nici cocoşii nu mai cântă,
Tu eşti doar boarea dinspre flori
Prin care-nvii şi nu mai mori
Şi mă alungi prin roua sfântă...
2008

CU LUMEA VECHE ŢĂRĂNEASCĂ

Chemaţi-mă din nou acasă


La nunţi, nu doar la-nmormântări,
Când crugul vremii mă apasă
Cu mult prea multe depărtări.

POEZII INEDITE / 245


Să-mi fie calea norocoasă
Dacă mă-ntorc – şi din mirări
Să ţes doar rochii de mireasă,
Să-ntâmpin nunii cu strigări
De mult ştiute, să mai iasă
Vecinii pe la porţi, cu scări
De vorbe dulci spre noua casă,
Şi, după datini, cu măscări
Ca-n lumea veche ţărănească –
A câta oară să mă nască?
2008

POVESTE

A fost o casă... Nu mai este...


Au fost şi suflete... Nu sânt...
Poate-au fugit într-o poveste...
Poate-s ascunse în pământ...
Ori poate le-a suit în slavă
Pe áripile lui un înger
Lăsându-mi mie doar, bolnavă,
Această lume-n care sânger
Când casa casă nu-mi mai este,
Când sufletele nu mai sânt
Decât poveşti dintr-o poveste
Care-o ascult de sub pământ...
2009

246 / ION BRAD


DEŞI...

Deşi liana nu-i o floare,


Doar planta care înveşmântă
Pământul tot cu-o îmbrăţişare
Şi-o reculegere mai sfântă
Decât iubirea care doare
Şi uneori te înspăimântă...
Doar mie mi-a rămas datoare
Cu-o mângâiere caldă, blândă,
Şi-acea tăcută încordare
De energie aspră care
Până la stele se avântă...
2009

POEZII INEDITE / 247


MIREASMA ASPRĂ

Mireasma aspră iar îşi suie


În mine timpul ce adastă
Ca toamna-n galbena gutuie
Uitată iarna în fereastră.
E obosită pleoapa zilei
Şi ochii înroşiţi se-apleacă
Asupra pojghiţei, fragilei
Iluzii, prinsă-n promoroacă.
Nu pot să strig, să chem toţi anii
Cu hergheliile pornite
Să scuture din şei duşmanii,
Să ia şi cerul în copite.
2000

BOBUL DE GRÂU

Ca bobul de grâu pot să mor într-o clipă,


Să renasc într-o flacără verde şi iar
Să mă-ntorc în pământ când din nou se-nfiripă
Primordialul cuvânt temerar.
Mă caută cerul de sus în seminţe,
Pământul mă caută mai sus de cer.
Sunt robul acestei umile credinţe,
Stăpân trecător peste cele ce pier
Şi iarăşi se-ntorc, şi mor, şi reînvie –
Curată, suflată în vânt păpădie...
2000
POEZII INEDITE / 251
PĂIANJENI

Păianjeni mari ca vulturii pândesc


Pe cerul alb al casei, părintesc.
De unde vin? Cine-i pofteşte-n casă?
Râvnesc şi umbra să mi-o prindă-n plasă.
Nici liber gândul parcă nu mai poate
Să ocolească funiile toate
Întinse, nevăzute, între grinzi
În care gâtul prea uşor ţi-l prinzi.
Cu vraja veninoasă ce se ţese
Ei trec ca fantomatice mirese
De la un stâlp la altul – dând privirii
Puterile să căsăpească mirii.
De-atâta perfidie-n meşteşug,
Aş vrea să fug. Dar unde să mai fug?
Le-aş pune foc, dar zeii nu mă lasă
Să ard cu ei în propria mea casă...
1980-2001

SINGUR MĂ STRIG

Singur mă strig – cucul întârziat


Prin păduri nebune, muşcate de toamnă...
Eu strig? Eu m-aud? Poate că totuşi jivinele,
Pregătindu-şi culcuşul de iarnă,
Îngână şi ele silabele mele sărace:
Ion... Ion... Ion...
Poate râd şi ele de mine, hohotind înfundat.
Poate-şi amintesc că mi-am uitat pe-aici,
Printre crengi cu frunzele arse, doar numele.

252 / ION BRAD


Trupul bătrân croieşte văzduhul,
Înfruntă abisul spre alte ţări.
Poate-o fi chiar ajuns. Poate-şi pune iar în mişcare
Numărătorile. Viclenele lui numărători.
De veacuri, de ani, cuibăriţi pe-aici
Şi pe-acolo, în inimi deşarte, în gânduri uituce.
Pe-acolo, în cuiburi străine,
Îşi mai ascunde şi ouăle, pistruiate cu stele,
Înmiresmate-n ozon.
Râvneşte să dea pădurilor calde alţi pui.
Cu ei să repete sărace silabele mele:
Ion... Ion... Ion...
2001

ŞI TOATĂ NOAPTEA...

Şi toată noaptea au cântat cocoşii...


I-am auzit doar eu? Cântau în cer?
Când m-am trezit în zori cu ochii roşii
Pământul tot cânta...
Cui să-i mai cer
O izbăvire de aceşti sihaştri
Ce se trezesc umblând prin noaptea mea?
Mă caută ca un potop de aştri
Loviţi cu fruntea de-o plăpândă stea...
2001

POEZII INEDITE / 253


SONET DE TOAMNĂ

Nu-i toamna anotimpul totdeauna


De nuci, de crizanteme, de gutui,
De aerul ca mierea, de şoaptele ca struna
Ce cântă în frunzişul de foc, al nimănui.
Se-ncaieră, ca-n vară, cu furtuna,
Iluziile toate le-ascunde în statui
Să ni le-aducă, una câte una
La primăvară... Haide, gând hai-hui,
Întoarce-te la ea şi ţine-o bine
În braţele ce-au fost dintru-nceput
Un legământ de sânge pentru tine:
Eu – zice toamna – ţi-am fost primul scut
Şi leagănul privirilor divine
Care-nfloresc şi într-un boţ de lut.“
2001

MUGUR

Ce greu învinge mugurul neantul!


Sfios ca un copil la primii paşi,
Ca un sticlar ce-apasă diamantul
În geamul dinspre ziuă, uriaş,
Să crape întunericul, să crape
Din case şi din suflete îngheţul,
Cu florile să năvălească ape,
Livezile să-şi regăsească preţul,

254 / ION BRAD


Să ne simţim copii fără răbdare,
Gata să muşte fructul verde încă,
Mutându-şi umbra caldă după soare
Şi ochii în fântâna pământului, adâncă...
2003

RAI PIERDUT

Copilărie, rai pierdut,


Deplâns în cor de toţi poeţii
Care-au visat, care-au tot vrut
Să-i ocroteşti de-a lungul vieţii...
De ce i-ai părăsit acum
Când, răguşiţi, abia îngână
Numele tău cu chip de scrum,
Urme de melc peste ţărână?
Adună-i iar în hora ta,
Numai o clipă, o secundă,
Să-i poţi, spre seară, număra,
În cei dintâi să nu se-ascundă.
Şi să-i întrebi dacă mai ştiu
O rugăciune-n gând să-ţi spună
Când bat iar cuiele-n sicriu,
Inconştienţi, cu voie bună.
Să vezi de sunt şi eu cu ei,
Nătâng, însângerat la joacă,
Ori îngropat sub flori de tei,
Încărunţit de promoroacă.

POEZII INEDITE / 255


Hai, strigă-mă, să nu mă minţi
Că mi-ai uitat şi chip şi nume,
Că sunt dincolo de părinţi,
În umbra lor topit anume!
2005

CAPRICIU DE VARĂ

Verde dat în negru,


Vară, soro vară,
Univers integru
De odinioară,
Când în pielea goală
Ne scăldam în râu,
Când porneau răscoală
Holdele de grâu...
Vară, soro vară,
Fulgere şi ploi
Încă mai măsoară
Spaimele din noi,
Încă ne îndeamnă
Să fugim cu drag
De bătrâna toamnă
Învelită-n steag
Galben ca arina
Anilor desculţi
Când hrăneam lumina
Cu ochi vii mai mulţi,
Când cădeam spre seară
În genunchi rugând
Vară, soro vară,
Fratele pământ

256 / ION BRAD


Să ne scalde-n rouă
Leagănul plăpând...
2005

SĂ AI ÎNCĂ FRAŢI

Ce bine e să ai încă fraţi


În jurul tău – împrăştiaţi
Sămânţă solară
Peste timp, peste ţară.
Mă caută... Îi caut, cântând, plângând
Pe pământ, sub pământ...
Unde-aţi rătăcit de pe-aici
Rădăcini de părinţi, bunici, străbunici,
Pădure, popor numeros
Prin tărâmul de sus,
Prin tărâmul de jos?
Dacă-i chem, dacă se-ntorc
Toţi de-odată
Se-mbracă în brazi lumea toată...
2005

RAI

În memoria Maestrului Ion Vlasiu

Rai îngheţat cu florile din geam,


Alt timp numit sfios copilărie,
Numai pe tine nu te mai aveam
De mult, de când a fost pe-atunci să fie...

POEZII INEDITE / 257


De sticlă,-şi sună clopoţeii pomii
Şi în văzduhuri sănii se-ntrec cu fulgii mari.
Îmi bat la uşă, aprig, din lume, toţi Ionii –
Pădure înfrăţită de brazi şi de stejari.
De le deschid, îngheţ cu ei? Ce-mi pasă!
Să intre! Timpul fără timp devore,
Ca la Ecvátor, pe noi toţi de-acasă
În clipele acestea sublime, carnivore!
2005

FRUNZĂ-N DUNGĂ

Fericirea – frunză-n dungă,


Nu te cheamă, te alungă...
Dac-o bate vântul tare
Te duce departe-n mare
Şi sub valuri te îngroapă
Să adormi ca-n vis sub apă,
Să n-o simţi ca altădată
Doar în lacrima sărată.
Fericirea – frunză-n dungă –
Îţi face vara mai lungă
Şi primăvara mai caldă
În iluzii când te scaldă...
Dac-o superi c-o iubire,
Toarce firul mai subţire
Şi ca Parcele ţi-l frânge
Iarna când e-ngheţ şi-n sânge...
Doar o sanie pustie
Te-ntoarce-n copilărie

258 / ION BRAD


Şi de-acolo nu te-alungă
Fericirea – frunză-n dungă...
2005

DULCE UMBRĂ

Duhul toamnei mă adumbră


Cu lumini schimbate-n umbră,
Caldă încă, dulce umbră...
Mă încântă, mă răsfaţă
Ca şi când ar fi de faţă
Soarele de dimineaţă...
Soarele în rouă stins
Doarme încă dinadins
Singur, melancolic ins...
Nici el nu mai vrea să ştie
Joaca din copilărie,
Sfânta noastră nebunie:
„Cine ţine ochii-n soare,
Niciodată nu mai moare,
Nicio rană nu-l mai doare...“
2005

CHILIM

De vorbă cu bătrânii... Toţi sunt trişti...


Niciunul nu se bucură mai mult

POEZII INEDITE / 259


Decât că lângă el şi tu exişti
Muşcat de insomnii şi de tumult.
Mă-ntreabă unul: „La ce bun încerci
Să te mai joci cu Muzele, bătrâne?
Te învelesc iluziile-n cergi,
Iar nişte hoaşte îţi apar ca zâne...“
„Taci, dracului!“ îmi vine să-l înjur.
„Nu vezi că dacă nu mai ai vedenii
Cresc ziduri reci de umbre împrejur
Şi vor să te alunge pământenii?“
„O, zice el, ce egoist mai eşti,
Dacă ne laşi tot singuri cu aceste
Fantasme, simulacre şi poveşti
Despre ce-a fost cândva şi nu mai este!“
„Halal, amic ca tine!“ iar îi zic.
Mai lasă-mi raiul ăsta de iluzii
Din care, prăbuşit, mă tot ridic
Şi-ncerc să cânt cu îngerii... Auzi-i!
Sunt eu? Eşti tu? Cu toţii mai trăim
Ca să ne-ntoarcem în copilărie
Să facem din iluzii un chilim,
Să ne-nvelim în el pentru vecie...“
2006

DOAR ÎN TOAMNĂ

Doamne, ia-mă doar în toamnă,


Nu în iarnă, nu în vară,
Când cocoarele se-ntoarnă
Către Sud, că-ntâia oară,

260 / ION BRAD


Chiar atunci, în clipa când,
M-ai sortit, cu drag, luminii,
Ele tot alunecând
Te vesteau cu heruvimii
Că s-a mai născut un fiu
Al pământului, să crească
Neamul nesfârşit şi viu,
Rădăcina ţărănească...
Unde-o mai fi el acum?
Spune-mi, Doamne, dacă ştii...
Iar cocoarele-şi fac drum
Ca-ntr-un joc pentru copii...
Le aud prin vis plutind
Către Tine, peste mine,
Numai pene de argint,
Numai gângurituri line...
Parc-ar spune rugăciuni
De plecare, de iertare,
Ca, mărinimos, să-mbuni
Judecata viitoare...
2006

ÎNCĂRUNŢIT DE AŞTEPTARE

Încărunţit de aşteptare
În satul copilăriei
Frumos ca o duminică de mai
Te-aştept şi iar nu vii... Se pare
Că altă grijă peste toate ai –

POEZII INEDITE / 261


Să nu ne-nece Târnava când vine
Cu ciurdele de bivoli în alai...
Cândva ne asvârlea pe ţărmuri peşti
Şi cânepa topită era drogul
Ce ne-ncurca poveştile-n poveşti.
Unde eşti, mamă? Când te mai iveşti?
Nici un răspuns! Doar semne de-ntrebare
Aprind un firicel de filumină
Şi-un pui de soare bate şi tot bate
Ca speriat în vechile fereşti...
Pănade, 2006

CE NU S-A SCHIMBAT?

– Ce nu s-a schimbat în satul


Unde te întorci cu drag
Să mai vezi înfricoşatul
Cel dintâi şi ultim prag?
– Toate-s altfel, omul, leatul!
A răspuns în locul meu
Alt poet, adevăratul
Pământean cu chip de zeu.
Dar nici el n-a luat seamă
Că în satul ce se schimbă
Numai păsările-şi cheamă
Dragostea-n aceeaşi limbă...
Le-ascultăm din zori în seară,
Nopţile, adeseori,

262 / ION BRAD


Când nu vor cu noi să piară
Vechile privighetori.
Cad cu noi din zarea-naltă
Ciocârliile-n pământ.,
Ca şi-n lumea ceealaltă
Să le auzim cântând...
2006

DE SFÂNTUL ION

Pământul negru... Ninge iar de parcă


Ne spovedim şi ne cuminecăm
Sub vântul care vrea să ne întoarcă
În satul vechi, din care tot plecăm...
Plecăm... Plecăm...
„Unde plecăm?“ Mă-ntreabă ca în vis
Copilul care zburdă prin zăpadă
Desculţ de parc-ar fi în Paradis
Cu fulgii mari, nerăbdători să cadă...
Să cadă... Să cadă...
Unde să cadă? Numai pe pământ?
De ce nu ne mutăm cu toţi în spaţii
Unde tăcerile s-aud cântând
Cu ingerii, cu noi, însinguraţii...
Şi disperaţii... Disperaţii...
2006

POEZII INEDITE / 263


NINSORILE DE-ACASĂ

Nepoatelor mele

Ninsorile de-acasă, când vin, te iau cu ele


Din dealul cât un munte-al copilăriei mele
Până-n Târnava Mică pierdută în oglinzi
Ca-n lumea lor o clipă de sănii să te prinzi
Copilul dus departe stând singur să te vadă
Că eşti cu el de-o vârstă, ca omul de zăpadă.
Să colindaţi tot satu-ngheţat, întreaga ţară
Ce se trezeşte-n râuri abia la primăvară
Când plopii ning cu scame şi teii cu albine
Care te cheamă-acasă, moşneag pierdut în sine,
Să colindaţi hotarul, să daţi de-acolo ştire
Că lumea poate încă să cânte, să se mire...
Pănade, 15-16 decembrie, 2007

SPUNE DAIMONUL

Spune Daimonul de-alături:


– Geaba-n amintiri tot mături
Pleava anilor şi zgura
Care îţi astupă gura!
Geaba vrei să uiţi urâtul
Care-ţi pune-n funii gâtul,
Imnul ce l-ai înălţat
Unui veac însângerat,
Unui timp ce încă pare
Înecat în disperare!

264 / ION BRAD


Daimonului îi răspund:
– Nici pământul nu-i rotund!
Chiar lumina-n grote sumbre
Creşte umbre peste umbre...
1997

POEZII INEDITE / 265


TOŢI SPIRIDUŞII

Năpraznic clarul fostelor amiezi...


Toţi spiriduşii se răsfaţă-n iezi...
Nu m-ai crezut? Nici astăzi nu mă crezi?
Toţi spiriduşii se răsfaţă-n iezi...
Mâhniri, uitări – pierdutele cirezi...
Toţi spiriduşii se răsfaţă-n iezi...
Nu te mai joci cu ei. Nu poţi să-i vezi...
Toţi spiriduşii se revarsă-n iezi...
1980-2001

PESCAR

Am neamuri multe: stridii, stele,


Bureţi, corali, şi toţi aricii mării...
Au fost acestea toate corăbiile mele
Topite cu amurgul în dunga depărtării?
Zadarnic le mai caut sub valuri. Simt în nări
Cum sângele bătrân mă podideşte.
Au fost? N-au fost? O plasă de mirări
Şi un pescar sărman ce povesteşte...
1980-2001

LUP DE MARE

Sunt lup de mare. Ard pe rug de ape.


De grija valurilor nu mi-i.

POEZII INEDITE / 269


Mă tem de urlu să nu crape
Vitraliul înflorat al lumii.
Ar prinde mările să-şi iasă
Din matcă, hăuri mari căscând.
Mi-ar da Gorgona de mireasă,
Scuipând rechinii pe pământ...
1980-2001

HOTAR

În răstigniri – Troiţe...
De lemnul vechi mi-anin
Aceleaşi dragi iluzii
De cer şi rădăcini.
În cer dacă le caut –
Un gol tăcut, imens...
Iar astăzi nici pământul
Nu le mai dă vreun sens...
1980-2001

BĂTRÂNUL SUFLET

Bătrânul suflet mai visează


În hăuri să-i arunc povara.
Ah, daţi-i râurile-n pază
Când vin nebune primăvara!
Va-ntineri în valul rece?
Vrei, soare-ascuns în el, să-l mături?

270 / ION BRAD


Ce-i pasă lui de-o să se-nece
Cu trupul meu plutind alături!
1980-2001

CA DANSATOARELE

De văluri se dezbracă munţii


Ca dansatoarele bătrâne...
În neguri – amintirea nunţii...
Un sfert de cer le mai rămâne...
Cândva arzând pe stânca frunţii
Doar stele le erau stăpâne...
De văluri se dezbracă munţii
Ca dansatoarele bătrâne...
1980-2001

CASA VÂNTULUI

Pietre mari respiră-n burgul


Istovit de timp, de teamă...
Să îmi odihnesc amurgul,
Casa vântului mă cheamă...
Inima-i dogită-n sumbrul
Sunet spart, oftat de-aramă...
Să îmi odihnesc amurgul,
Casa vântului mă cheamă...
1980-2001

POEZII INEDITE / 271


PRINTRE STATUI

Temple... Răni în timp... Şi încă


Valul tandru, vântul şui...
Păsări caută viermuşii-n
Sfârcul albelor statui...
Ca-ntr-o joacă marea scoate
Din infernuri zei destui...
Păsări caută viermuşii-n
Sfârcul albelor statui...
Alkionii, pescăruşii
Se topesc în cer hai-hui...
Păsări caută viermuşii-n
Sfârcul albelor statui...
Paznic vechi în rama uşii,
Singur tu auzi ce spui...
Păsări caută viermuşii-n
Sfârcul albelor statui...
1980-2001

CAD ÎN SULIŢE

Vin barbarii iar? Opriţi-i!


Iar mormintele ne scurmă?
Cad în suliţe hopliţii...
Cavalerii vin pe urmă...
Echinoxii şi solstiţii
Anii-n secole ni-i curmă?

272 / ION BRAD


Cad în suliţe hopliţii...
Cavalerii vin pe urmă...
1980-2001

CU CÂNTECE

Cu cântece ne fac timpanul tobă.


Nimic nu-ntreabă? Totul se aprobă!
Ard vorbele ca paiele din sobă...
Peste iţari şi-au tras superba robă...
În fiecare deget – câte-o cobră...
Chircit e soarele într-o ameobă...
Întreabă? Nu întreabă? Se aprobă!
Cu cântece ne fac timpanul tobă...
1980-2001

TÂRZIU

Târziu ori prea devreme


Sfârşesc ce-am început:
Să mă despart de mine
Ca de-un necunoscut...
Am fost doar unul singur?
Un neam întreg am fost?
De ce visează stropul
Doar fluvii fără rost?
1980-2001

POEZII INEDITE / 273


DIOGENE

Vin mult prea multe nopţi viclene


Călăuzite de apaşi...
Cu lămpile lui Diogene
Nu se mai vede la doi paşi...
Atârnă ţurţuri mari de gene,
Îngheaţă umbra unde-o laşi...
Cu lămpile lui Diogene
Nu se mai vede la doi paşi...
1980-2001

MAREA MĂRILOR

O secundă
Într-o undă –
Marea mărilor afundă
Iarăşi sufletu-mi inundă
Ca meduza ei rotundă
Dinspre noapte să-mi pătrundă
Ochii-adânci, privirea scundă,
Doar în lacrimi să se-ascundă,
În lumina lor secundă.
Grea secundă
Într-o undă –
Marea mărilor afundă...
2001

274 / ION BRAD


SFINŢI SAU DIAVOLI?

Ţapi pe stânci. Sunt sfinţi sau diavoli


Ce le joacă între coarne?
Echilibrul scump al verii
Numai ei pot să-l răstoarne...
Iar pe văi să curgă sânge?
Iar în loc de flaut goarne?
Ţapi pe stânci. Sunt sfinţi sau diavoli
Ce le joacă între coarne?
1980-2001

CU PĂR DE ALGE

Peştii morţi... Duhoarea mării...


Eu, pescar cu păr de alge?
Bate vântul disperării
Legea legilor s-o-ncalce...
Unde-i soarele mirării?
Cine cupa lui o sparge?
Peştii morţi... Duhoarea mării...
Eu, pescar cu păr de alge...
1980-2001

UMBRE

Nici o umbră nu mai tace...


Nici un foc nu mai îngheaţă...

POEZII INEDITE / 275


Cor de îngeri... Naiuri... Pace...
Demonii se plâng de greaţă...
Cresc pe suflet carapace
Solzii nopţii... Glas din ceaţă...
Doar o umbră încă tace...
Doar un foc plăpând îngheaţă...
1980-2001

MĂŞTI

Nici din soare să n-aprinzi


Feţele... Sunt toate măşti!
Cresc din ape, din oglinzi,
De-ţi sunt dragi, de le urăşti...
Vin din spaţii zbuciumate
Zvonuri alarmante-n căşti?
Ia-le-n inimă pe toate,
De-ţi sunt dragi, de le urăşti...
1980-2001

SÂNGE ALB

Peste creier tot mai trece


Întrebarea ca un scalp:
Ai ucis statui ca Nero
Năclăit de sânge alb?
Greu răspunsul se-ntrupează
Din cuvânt nesigur, calp:

276 / ION BRAD


N-am ucis statui ca Nero
Dar pe mâini am sânge alb.
1980-2001

VASE DE LUT

Vasele de lut sunt gata


Iar cenuşa-n noi mocneşte.
Cerul şi-a trimis răsplata:
Nu ne-ngroapă omeneşte.
Ne adună cu lopata
Tot ce-a mai rămas, fireşte.
Vasele de lut sunt gata
Iar cenuşa-n noi mocneşte.
Unde s-a ascuns bogata
Îngerime, îngereşte?
Vasele de lut sunt gata
Iar cenuşa-n noi mocneşte.
Numai umbra, devotata,
Şi-n neant ne însoţeşte?
Vasele de lut sunt gata
Iar cenuşa-n noi mocneşte.
1980-2001

PLATANII

Ca dinspre timpi ilirici


Îmi susură-n ureche

POEZII INEDITE / 277


Platanii – poeţi lirici,
Pletoşi, de modă veche.
La umbra lor mă-mbie
Cu ape reci pământul...
La toamnă, cine ştie
De-i mai aud cântându-l...
1980-2001

O GREAŢĂ SIDERALĂ

O greaţă siderală
M-alungă din iluzii.
Se-îneacă în cerneală
Toţi diavolii, preacruzii.
Nici cerul nu mai spală
Înveninarea buzii.
O greaţă siderală
M-alungă din iluzii.
Omizile-n răscoală
Mi-au forfecat toţi duzii.
O greaţă siderală
M-alungă din iluzii.
În cer mai fac escală.
Văd îngerii. Auzi-i!
O greaţă siderală
M-alungă din iluzii.
Din clipa ideală –
Un secol de confuzii?

278 / ION BRAD


O greaţă siderală
M-alungă din iluzii...
1980-2001

ORA CRINILOR

Prea devreme bate-n tâmple.


Prea-i văd recele cuţit.
Ora crinilor: amurgul
Vrăjitor şi otrăvit.
Aripi mari cu pene arse –
Jalnic înger mi-a venit
Ora crinilor: amurgul
Vrăjitor şi otrăvit.
1980-2001

NU JOACĂ PIETRELE

Nu joacă pietrele când fluier.


Înalţă capul, râd curcanii.
Aş vrea s-adorm – copil în leagăn,
Să nu mai ştiu să-mi număr anii...
Lungi drumuri de argint lăsară
Ca melcii sfintele litanii?
Nu joacă pietrele când fluier.
Înalţă capul, râd curcanii.
Toate legendele-s deşarte?
Viespar Olimpul de zâzanii?

POEZII INEDITE / 279


Nu joacă pietrele când fluier.
Înalţă capul, râd curcanii.
Îmi cer noi aripi toţi Icarii?
Noi Labirinturi toţi cretanii?
Nu joacă pietrele când fluier.
Înalţă capul, râd curcanii...
1980-2001

GORGONA

Gorgonă, preacurată
Fecioară monstruoasă,
Te rog ca marinarii,
Întoarce-mă acasă.
Cu ochii tăi de lasser,
Te uiţi şi plângi, mireasă,
Când monştrii din adâncuri
Mă prind, nu mă mai lasă?
Vezi plasa de iluzii?
Se ţese mult prea deasă!
Gorgonă preacurată,
Fecioară monstruoasă,
Te rog ca marinarii,
Întoarce-mă acasă!
1980-2001

280 / ION BRAD


DANSUL COCORULUI

Întreb iluziile toate


Prin ceţurile lor de-argint:
Dansul cocorului ne scoate
Ori ne afundă-n Labirint?
Cu ochii-n zările-ntrupate
Din bolţi în bolţi adânci fugind
Dansul cocorului ne scoate
Ori ne afundă-n Labirint?
Nici o-ntrebare nu mai poate
Alt tâlc prin noi desmărginind?
Dansul cocorului ne scoate
Ori ne afundă-n Labirint?
Inele, zboruri, lanţuri, roate
Plutind în legendar alint...
Dansul cocorului ne scoate
Ori ne afundă-n Labirint?
1980-2001

DESTIN

Ţărm sur. Sărată, marea numai în ochi te bate...


Te-a biruit? Eşti orbul pierdut în tragedii?
Să nu te-ntrebi, dacă răspunsu-l ştii:
Destinul n-a făcut nicicând dreptate?
Un veac orbecăind printre cei vii,
Ai cunoscut cetate de cetate,

POEZII INEDITE / 281


Dar întrebările nedezlegate
Te iau de mână iar ca pe copii...
Destinul n-a făcut nicicând dreptate?
1980-2001

DIN NORDUL ILIADEI

Din nordul Iliadei


Mă bate-acelaşi vânt
Când sângele cascadei
Îl mai aud gemând...
Chiar ascuţişul spadei
Mă-ntreabă: până când
Din nordul Iliadei
Mai bate-acelaşi vânt?
În limpezimea radei
Corăbii moarte stând
Din nordul Iliadei
Le bate-acelaşi vânt...
Pot să opun blocadei
Un Cal troian mai blând?
Din nordul Iliadei
Mă bate-acelaşi vânt...
1980-2001

282 / ION BRAD


MORI DE VÂNT

De lupte nu duc dorul


Cu ochii-n cărţi când zac.
E mai frumos decorul
Cu mori de vânt ce tac...
Am fost mântuitorul
Fantasmelor din lac?
E mai frumos decorul
Cu mori de vânt ce tac...
Să-nconjuri cu piciorul
Pământu-ntreg posac?
E mai frumos decorul
Cu mori de vânt ce tac...
De ce să fiu actorul
Ce călăreşte-un drac?
E mai frumos decorul
Cu mori de vânt ce tac...
1980-2001

DELFIN

Doar saltul, nu declinul


Să-l vezi, să te mai mire.
Copil şi zeu, delfinul
Ia marea-n stăpânire.
Un veac golind preaplinul
Acestui ceas subţire.

POEZII INEDITE / 283


Copil şi zeu, delfinul
Ia marea-n stăpânire.
Prind sorele şi-nclinu-l
Sub ape să respire.
Copil şi zeu, delfinul
Ia marea-n stăpânire.
Extatic ca suspinul
Marin, al mării lire,
Copil şi zeu, delfinul
Ia marea-n stăpânire.
1980-2001

CAMPANILE

Mai număr ani. Mai număr zile.


Uituc însingurat, nătâng.
Straturi de vârste – campanile
Din care clopotele plâng.
Şi disperările fertile
În cuib de fosfor alb se strâng.
Straturi de vârste – campanile
Din care clopotele plâng.
Cu aluaturi de argile
Zac, mari, cristalele-n pământ.
Straturi de vârste – campanile
Din care clopotele plâng.
De porţi noi taine, spune-mi-le,
Suflet întors din polul stâng.

284 / ION BRAD


Straturi de vârste – campanile
Din care clopotele plâng.
1980-2001

CUVINTELE

Copil, m-am prins cu ele-n trântă


Rupându-mi oasele uşor.
De-o viaţă, totuşi, mă-nveşmântă
Într-un frunziş fremătător.
Mi-au fost cer liber şi osândă,
Alint, blestem, mâhnire, dor.
Şi numai ele mă-nveşmântă
Într-un frunziş fremătător.
Când plâng şi cântă, plâng şi cântă,
Le prea urăsc, le prea ador?
Cuvintele mă înveşmântă
Într-un frunziş fremătător.
Prin ele ştiu menirea sfântă
De-a-i îmbia pe cei ce mor.
Cuvintele mă înveşmântă
Într-un frunziş fremătător.
Îi strâng la piept... Nu mă-nspăimântă...
Sunt toţi ai mei? Sunt tot al lor?
Cuvintele mă înveşmântă
Într-un frunziş fremătător.
1980-2001

POEZII INEDITE / 285


CAPRICIU

Ard mocnit în vechea casă...


Nu tresari, nici milă nu ţi-i,
Veştedă, capricioasă,
Eşti zeiţă a virtuţii...
Pot să mor, ţie ce-ţi pasă!
Capul în nisip ca struţii...
Veştedă, capricioasă,
Eşti zeiţă a virtuţii...
Vrei să-mi fii din nou mireasă?
Sunt pe mări cu-Argonauţii...
Veştedă, capricioasă,
Eşti zeiţă a virtuţii...
1980-2001

CEAS AL ÎNDOIELII

Nici zi, nici noapte...


Ceas al îndoielii...
Absenţi cocoşii toţi
Din evanghelii...
Cu paşi cereşti
Vin tristele Ofelii...
Nici zi, nici noapte...
Ceas al îndoielii...
Ostatec, somnul
Şi-a pierdut fidelii...

286 / ION BRAD


Nici zi, nici noapte...
Ceas al îndoielii...
Mă regăseşte-n
Lacrima cernelii
Din noapte-n noapte
Ceasul îndoielii...
1980-2001

BAT MUGURII ÎN GEAM

E prea departe vara?


Prea-i soarele livid?
Bat mugurii în geam.
Nu le deschid...
Chiar dacă şi-n ispite
Ca şerpii sunt avid,
Bat mugurii în geam.
Nu le deschid...
Şi muntele de sare
S-ar vrea un strop lichid?
Bat mugurii în geam.
Nu le deschid...
Amară-i şi lumina
Acestui straniu lied...
Bat mugurii în geam.
Nu le deschid.
1980-2001

POEZII INEDITE / 287


BUNĂVESTIRE

Bunăvestirea mea e ceasul


Metaforelor insolite.
Trecutul tot cu spaime lasu-l
Doar neamurilor de termite.
Mor temple? Nu deschid compasul
Peste ruinele chircite.
Bunăvestirea mea e ceasul
Metaforelor insolite.
Nici „bun venit“, nici „bun rămasul“
Bătrânul timp nu-mi mai trimite.
Bunăvestirea mea e ceasul
Metaforelor insolite
1980-2001

AREOPAG

Pupila lunii se dilată...


Zadarnic, noapte, te mai mânii!
Din nou pe stânca fulgerată
Îşi fac areopag bătrânii...
Înfrântă, marea lor armată
Mai vede-n vechii zei stăpânii...
Şi iar pe stânca fulgerată
Îşi fac areopag bătrânii..
Cu apă rece nu-i îmbată
Nici profunzimile fântânii,

288 / ION BRAD


Când, treji, pe stânca fulgerată
Îşi fac areopag bătrânii...
Săracă azi, cândva bogată
Scara de zile a săptămânii...
Numai pe stânca fulgerată
Îşi fac areopag bătrânii...
1980-2001

ATÂTEA BĂRCI CU PÂNZE

De ce vrei lumea toată


Destinului să-i ceri?
Atâtea bărci cu pânze
Şi vântul nicăieri...
Au áripi mari de ceară
Bătrânele dureri?
Atâtea bărci cu pânze
Şi vântul nicăieri...
Răspunzi cu noi sarcasme
Ispitelor de ieri?
Atâtea bărci cu pânze
Şi vântul nicăieri...
Tot te mai rogi la viscol
De calde mângâieri?
Atâtea bărci cu pânze
Şi vântul nicăieri...
Cât mai înduri supliciul
De-a învăţa să speri?

POEZII INEDITE / 289


Atâtea bărci cu pânze
Şi vântul nicăieri...
1980-2001

CURCUBEU SONOR

Nu ştiu de mi-a fost dragă...


Nu ştiu de mi-a fost dor...
Din guşă neagră
Curcubeu sonor...
Pândesc o noapte-ntreagă,
Spre ziuă parcă mor...
Din guşă neagră
Curcubeu sonor...
1980-2001

AMURG LA DELFI

Să ne grăbim încet. Să ne grăbim


Spre zodia ce încă mai respiră
Acolo, în ciudatul ţintirim
Al lui Apollo, văduvit de liră.
În templul lui de marmori şi scaieţi
Un şarpe tânăr i-a furat misterul
Din amurgirea căruia înveţi
Că nici un semn nu-ţi mai deschide cerul.
În ochii obosiţi şi unşi cu mir
Tezaurele-s toate risipite.

290 / ION BRAD


De nici o profeţie nu te miri,
Nu te mai duc Pleiadele-n ispite.
Palestrele-s doar case de bătrâni...
Fără actori vin măştile pe scenă...
Pe Pithya nu ştii s-o mai îngâni,
Nici să câştigi la curse în arenă...
Zadarnic în Fântână te mai speli,
Tot se mai vede sângele pe faţă!
Războaiele tot ţin de socoteli
Şi nici o pace nu se mai învaţă...
Amurgul trist te-alungă din Parnas...
Corăbiile nu te mai aşteaptă...
Ce greu îţi vine astăzi primul pas
Spre cea din urmă-ntunecată treaptă!
Ai grijă cum o treci, ca nu cumva
Să te întoarcă-n lume, să-ţi arate
Tot ce-ai iubit ne-ntreg în viaţa ta,
Ce-ai părăsit, fricos, la jumătate!
2004

OCTOMBRIE, 1973

Lăsam în urmă câmpul îngândurat de toamnă


Plutind, cu nava albă, peste Balcani, în ţara
În care încă zeii, chiar detronaţi, te-ndeamnă
Să-i muţi în suflet, să le-ascunzi comoara.
Din cer privind Olimpul şi tot din cer Thalássa
Păreau oglinda-ntoarsă spre vechi mitologii
Prin care se mai vede, un rai de stânci, frumoasa
Eladă-n care zeii doar prin poeţi sunt vii.

POEZII INEDITE / 291


Niciunde contopirea cuvântului cu piatra,
Niciunde umbra clipei prelinsă-n veşnicie,
Ca în pământul ăsta de marmoră, ca-n vatra
Unde, la focul sacru, un filozof tot scrie:
„În zei se schimbă-aceia ce cred în Poezie!“
2008

CORABIA ASCUNSĂ

Bolnavi, voi fraţi ai mei, nebuni ca mine,


De-o veşnicie parcă aşteptăm,
Corabia ce vine, nu mai vine?
Să-ncarce toţi proscrişii de pe ţărm...
Jur-împrejur – smochinii pe coline...
Heralzii păcii – verzile măsline...
Doar chiparoşii negri, mereu întunecaţi
Nu-mi sunt şi nu-i doresc vreodată fraţi...
Dincolo de-orizonturi, ne-aşteaptă, oare, cine?
Toţi tresărim... Toţi tremurăm... Toţi aşteptăm
Corabia ce vine, nu mai vine?
Să-ncarce toţi proscrişii de pe ţărm...
Corabia ce s-a ascuns în mine...
2009

292 / ION BRAD


Cuprins

CUVÂNT ÎNAINTE / 5

I. TRANSCRIERI / 15

Elegie / 17
Crepuscul / 17
Tristeţe / 17
Mântuirea / 18
Pustiu / 19
Târziu / 19
Pârg / 20
Te-am căutat / 21
Paşi vechi / 21
Te-am visat / 22
În căutare / 23
Întâlnire-n vis / 23
Zvon / 24
Puiul de căprioară / 24
Cântec de toamnă / 25
Solilocviu elementar / 25
Cântec ţărănesc de beţie / 26
În casa Liviei / 27
Cântec selenar la Roma / 28
Seară la Veneţia / 29
Schiţă veneţiană / 30
Columna lui Traian / 30
Nebunie sfântă a iubirii / 31
Bunicul / 32
Despărţire de casa veche / 33
În casa lui Maiacovschi / 34
Un vis / 35
Strofe de mai / 35
Nocturnă / 36
Artă / 36
La miezul nopţii / 37
Joc / 37
Fuga sufletului / 39
Ochii pământului / 39
Paznicul câmpiilor / 40
„Fântânile darurilor“ / 41
Regina nopţii / 42
Trăieşte / 43
Necunoscuta / 44
Nelinişte / 44
Ţie / 45
Suceava / 45

294 / ION BRAD


II. ÎN BIBLIOTECA LUI CIPARIU / 47

Strofe / 49
1. Vin bivolii / 49
2. Hagialâc / 49
Slimnic / 49
Întâlnirea pănăzenilor cu Sfântul Petru / 50
Între milenii / 52
Împodobitul la cuvinte / 53
De ziua lui / 54
Jocul umbrelor / 56
Genoveva / 56
Suprema libertate / 57
Terţine de primăvară / 58
Vechi fotografii / 58
Un fluier / 59
Să nu uităm poeţii / 59
Salonul 13 / 60
Viţă de vie / 61
Blajul nostru / 61
În drumul către paradis / 62
Carillon nocturn / 64
Nişte ţărani / 65
Dacă... / 65
Ploi acide / 66
Sub patrafirul timpului / 67
„Sic tibi terra...“ / 67

POEZII INEDITE / 295


Encelad / 68
Estetice / 69
De ziua naţională / 70
Morţi şi vii / 71
Tiptil / 72
Acrobat / 73
Odă cărţii-vioară / 74
Cuvinte în genunchi / 75
In memoriam / 76
Sigiliul unic / 77
În dialog / 78
Noctambul / 79
Leu în cuşcă / 80
Demagogie sumbră / 81
Rugă de muzician / 82
Să vezi cu inima / 82
Irina / 83
De ce? / 84
Tot din Ardeal / 85
La Cenade cu Agârbiceanu / 86
Memento / 87
Întrebările zilei / 88
La subsuoara norilor / 89
Răspuns la o dedicaţie / 90
Răspuns „Generaţiei spontanee“ / 91
Răspunde-mi ! / 92
Eminesciană / 93

296 / ION BRAD


Soare nocturn / 94
Să treci / 95
Sate din Ardeal / 95
Rugă / 96
Urmare la psalmul 50 / 97
Pescarul-scrib în primăvară / 98
Odă transilvană / 98
Apusenii / 99
Ce boală grea / 100
„Geniul cocoşatului“ / 101
Închinare de şcolar la Petru Pavel Aron / 102
Mă dau afară / 103
Din raiul orologiilor / 104
Case şi praguri / 106
În biblioteca lui Cipariu / 107
Şapte coline / 108

III. ELEGII / 111

Ca la Săpânţa / 113
Mumă / 113
Remember / 114
Cu teamă / 114
Candelă / 115
De va fi / 115
Vămile / 116
Doar muzică / 117

POEZII INEDITE / 297


Scaldă / 117
Spital / 118
Mireasa deghizată / 118
E încă august / 119
O voce / 119
Ploi de stele / 120
Fără el / 121
Lui Traian / 121
Dedicaţie / 121
Pomelnicul / 122
Blestemul parcelor / 122
Primul / 123
Învierea prunilor / 124
Ciudata poartă / 124
Absenţă / 125
Plouă / 126
Privirile lor / 127
Anotimp incert / 128
În cuvinte / 128
Drum / 129
Iar vine noembrie / 130
O fi acelaşi câine? / 130
Somnambul / 131
Gălbenele / 132
Şi munţii ruginesc / 132
Mai vine? / 133
Eclipsă / 133

298 / ION BRAD


Sympozion nocturn / 134
Din pleiade / 135
Frigul cosmic / 135
După paşti / 136
Întrebări / 137

IV. SUFLETUL PLECAT DE-ACASĂ / 139

Singurătate / 141
Între ani / 141
Infernul roz / 141
Viziune de toamnă / 142
Biblice / 143
Clopot desfrunzit / 144
De primăvară / 144
Praf / 145
Sub tălpi / 145
Miracol pustiu / 146
Portret în iarnă / 147
Uitat de lume / 148
Spaimele / 148
Tremolo / 149
Umbra / 150
Carnea şi sângele / 150
Spune-mi, doctore / 151
Capcana fericirii / 152
Finiş / 152

POEZII INEDITE / 299


Iederă / 153
Nu moare aerul / 153
Balanţă / 154
Brâncuşiană / 154
Clopote / 155
Cascadă răsturnată / 156
Cartier (I) / 156
Cu vechile hârtii / 157
De n-ar fi / 157
Deltă / 158
Jocul cu moartea / 159
Inscripţie / 159
Mi-au răvăşit mistreţii / 160
Matinal-radio / 161
Rănile primăverii / 162
Rugină... Molii... / 163
Oglinda nu mai abureşte / 163
Solveig în marmoră / 164
Suflet bătrân / 165
Triunghiul cocoarelor / 165
Trădarea în culori / 166
Doar muzică / 167
Acoperişuri / 167
Crizanteme / 168
Semafoarele trupului / 168
Bradul, la tribunalul copacilor / 169
Vedenie / 170

300 / ION BRAD


Ochii noştri, ochii lor... / 171
Cocor bătrân / 172
Dator ? / 173
77 / 173
Cartier (II) / 174
Capitala copacilor ucişi / 175
Iluzie / 176
Unde ? / 176
De vorbă cu sângele meu / 177
Senectute / 178
Vârsta iernii / 179
Remediu / 180
Omul singur / 180
Într-un vers... / 181
Amăgiri de primăvară / 182
Sufletul plecat de-acasă / 183

V. GÂLCEAVĂ NOUĂ ÎNTRE FAUST ŞI


MEFISTO / 185

Streină / 187
Alte marine / 187
Ger / 190
La crucea vârstei / 190
Altare / 191
Terţine / 191
De n-ai fi tu / 192
Cutremur / 192

POEZII INEDITE / 301


Sub semnul ei / 193
Timp bătrân / 193
Alungă frica / 194
Chiar de-ar fi / 195
Între stejari / 195
Lumină de gutuie / 196
Macii / 197
Doar când lipseşti / 197
Ca tânăra furtună / 198
Legea tristelor dezvăţuri / 198
Zeiţa verii / 199
Zăpezi pe creştet / 199
Doi sori / 200
Unde să fug? / 200
Nu te mai chem / 201
Te iubesc, singurătate / 202
Amandi / 202
Râsul şi plânsul / 203
Revedere la Sinaia / 204
Luna plină / 204
Târziu, târziu... / 205
Te-ascunzi / 206
Când nu te văd / 206
Zeul Pan în derută / 207
De ce? / 207
Din nou de ce? / 208
Meduză / 209

302 / ION BRAD


Păpuşa Lorelei / 209
Mai bântuie... / 211
Să nu... / 212
Toamnă labirintică / 212
Amurg / 213
Vis urât / 214
Ultima poveste? / 215
Să nu spui / 215
Dacă-mi răspunzi... / 216
Joacă / 217
Nu te speria / 218
Gâlceavă nouă între Faust şi Mefisto / 219
Alte întrebări / 222
Nici o rană veche / 223
Principiul unic / 223
Doar ochii plâng / 224
Inorog / 224
Zăpezi / 225
Satyrul Afroditei / 225
Carnaval de toamnă / 226
Scaldă / 227
Ceas târziu / 227
Târziu / 227
Pedeapsă / 228
Blagiană / 229
Lectură / 229
Nu-mi mai şopti / 230

POEZII INEDITE / 303


Să nu te-mbolnăveşti... / 231
Doar frunzele... / 232
Drumul către paradis / 232

VI. OCHII PĂRINŢILOR / 235

Ardealul meu / 237


Dealuri / 237
Lacom / 238
Printre voi, printre noi / 238
Pământ de suflet / 239
Adună-ţi umbrele / 239
Din turnul vechi al nopţii / 240
Temă cu variaţiuni / 242
În fugă / 243
Amurg la Pănade / 244
M-au întrebat / 245
Cu lumea veche ţărănească / 245
Poveste / 246
Deşi... / 247

VII. RAI PIERDUT / 249

Mireasma aspră / 251


Bobul de grâu / 251
Păianjeni / 252
Singur mă strig / 252

304 / ION BRAD


Şi toată noaptea... / 253
Sonet de toamnă / 254
Mugur / 254
Rai pierdut / 255
Capriciu de vară / 256
Să ai încă fraţi / 257
Rai / 257
Frunză-n dungă / 258
Dulce umbră / 259
Chilim / 259
Doar în toamnă / 260
Încărunţit de aşteptare / 261
Ce nu s-a schimbat? / 262
De Sfântul Ion / 263
Ninsorile de-acasă / 264
Spune daimonul / 264

VIII. CASA VÂNTULUI / 267

Toţi spiriduşii / 269


Pescar / 269
Lup de mare / 269
Hotar / 270
Bătrânul suflet / 270
Ca dansatoarele / 271
Casa vântului / 271
Printre statui / 272

POEZII INEDITE / 305


Cad în suliţe / 272
Cu cântece / 273
Târziu / 273
Diogene / 274
Marea mărilor / 274
Sfinţi sau diavoli? / 275
Cu păr de alge / 275
Umbre / 275
Măşti / 276
Sânge alb / 276
Vase de lut / 277
Platanii / 277
O greaţă siderală / 278
Ora crinilor / 279
Nu joacă pietrele / 279
Gorgona / 280
Dansul cocorului / 281
Destin / 281
Din nordul Iliadei / 282
Mori de vânt / 283
Delfin / 283
Campanile / 284
Cuvintele / 285
Capriciu / 286
Ceas al îndoielii / 286
Bat mugurii în geam / 287
Bunăvestire / 288

306 / ION BRAD


Areopag / 288
Atâtea bărci cu pânze / 289
Curcubeu sonor / 290
Amurg la Delfi / 290
Octombrie, 1973 / 291
Corabia ascunsă / 292

POEZII INEDITE / 307