MIHAI EMINESCU

Curriculum vitae

DATE PERSONALE:
Nume: Eminescu
Prenume: Mihai
Data şi locul naşterii: 15 ianuarie 1850, Botoşani
Numele şi pronumele tatălui: Gheorghe Eminovici
Numele şi pronumele mamei: Rebeca Eminovici
Fraţi: zece fraţi; cinci băieţi şi două fete au supravieţuit copilăriei
Naţionalitate: română
Cetăţenie: română
Religie: ortodoxă

STUDII:
⇒ Le-a urmat cu intermitenţe din cauza nevoii de libertate a tânărului:
● Berlin (1872 - 1874)
● Viena (1869 - 1872)
● Blaj
● Cernăuţi

Locuri de muncă:
⇒ Bibliotecar
⇒ Între 1875 – 1876 revizor şcolar (atunci se împrieteneşte cu Ion Creangă şi participă la şedinţele
societăţii “Junimea”, conduse de criticul Titu Maiorescu),
⇒ În 1877 se mută la Bucureşti cu alţi junimişti, este redactor la ziarul “Timpul” (alături de I. L.
Caragiale şi Ioan Slavici),
⇒ Face intens jurnalistică până la izbucnirea bolii.

Performanţe:
OPERE:
- Debutul îl face cu poezia La moartea lui Aron Pumnul (profesorul din Cernăuţi) în anul
1866,
- La 25 februarie, 1866 publică poezia De-aş avea în revista “Familia”, condusă de Iosif
Vulcan (cel care i-a schimbat numele în “Eminescu”),
- La 15 aprilie 1870 apare în “Convorbiri literare”, revista junimiştilor, un poem scris înrt-un
alt registru: Venere şi Madonă, apoi Epigonii şi Mortua est,
- În presa literară apar continuu poeme şi opere în proză; activitatea de jurnalist ia proporţii
mari,
- În timpul vieţii apare un singur volum publicat, intitulat Poezii, apărut în decembrie 1883.

Referinţe critice:
Balotă, Nicolae, Eminescu, poet al iniţierii în poezie, …
Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1976.
Călinescu, Matei, Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu, ……
Manolescu, Nicolae, Vocile lirice ale <Luceafărului>. Teme 1, ….
Petrescu, Ioana Em., Mihai Eminescu – poet tragic, Iaşi, Ed. Junimea, 1994.
Negoiţescu, Ion, Poezia lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1994.
Popovici, Dimitrie, Poezia lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Ed. Albatros, 1972.
Scarlat, Mircea, “Glossa şi Luceafărul ”, În.: Istoria poeziei româneşti, ….
Stanca – Tăbăraş, Ana, Eminescu – Spitzweg. O posibilă sursă de inspiraţie…, ….
Vianu, Tudor, “Eminescu”, În.: Literatură universală şi literatură naţională,
Bucureşti, Ed. De Stat pentru Literatură şi Artă, 1956.

1
 LUCEAFĂRUL

GENEZA POEMULUI
A apărut în 1883 în “Almanahul Societăţii Academice România Jună”, la Viena.
Poemul a fost pregătit timp de 10 ani, încă din vremea în care poetul fusese student la Viena.

► IDEEA
⇒ Lectura unui jurnal de călătorie al călătorului german:

1. RICHARD KUNISCH: el notează două basme care au circulaţie în ţările române:

● Miron şi frumoasa fără corp
• Fata din grădina de aur

Aceste două basme stau la baza alcătuirii textului.

Basmele îl influenţează pe poet pentru că propun o nuntă imposibilă şi o problematică ce-i
aminteşte de viziunea lui Schopenhauer: zmeul care e îndrăgostit, îi cere lui Dumnezeu o altă soartă;
neputându-se împlini în iubire, nu-i omoară pe cei doi, ci îi blestemă să nu poată muri împreună.
Această situaţie tragică îl impresionează pe Eminescu şi o foloseşte drept nucleu pentru opera sa.
Există şi alte texte folclorice care l-au putut influenţa pe poet în realizarea poemului (aşa cum
arată şi Marin Mincu în lucrarea MIHAI EMINESCU – Luceafărul- Poem al visului romantic.).

2. MITUL ZBURĂTORULUI: construcţia propiu-zisă a figurii lirice, numită Hyperion, apariţiile

nocturne în plan oniric, aspectul de mort – frumos, toate sunt preluate din acest mit (Eminescu
foloseşte acest mit şi în Călin, file de poveste).

3. TEXTUL UNEI BALADE, SOARELE ŞI LUNA : Marin Mincu în Mihai Eminescu. Luceafărul-
poem al visului romantic, vorbeşte despre influenţa acestei balade asupra textului eminescian.
Motivul central al baladei este nunta imposibilă.
Conţinutul:
⇒ Soarele e îndrăgostit de sora sa Luna, care-l respinge pentru moment, cerându-i să obţină
dezlegare de la Dumnezeu pentru căsătorie. Soarele e refuzat de Divinitate şi căsătoria devine,
imposibilă. Pentru a se asigura că voinţa îi este respectată, Dumnezeu aruncă Soarele pe o
parte a cerului, iar pe Lună pe cealaltă. Cei doi sunt condamnaţi să alerge unul după altul şi să
nu se poată ajunge;
⇒ balada are şi nuanţe de legendă.

4. Se pot observa şi alte influenţe ale LITERATURII FOLCLORICE:

⇒ asocierea fetei fecioare cu luna reprezintă o mentalitate arhaică, prin care se subliniază
frumuseţea fetei, şi totodată, ideea că stă sub semnul unei posibile naşteri (energiile
germinative se pun în valoare în timpul nopţii); fata e în postura de a-şi da o determinare
spirituală;
⇒ în planul cosmic / macrouniversal luna este principiul pasiv, iar femeia/ fata este
corespondentul ei în planul microuniversal.

5. LECTURILE FILOSOFICE:
⇒ filosofia germană: I. KANT, Critica raţiunii pure → un tablou astral unde Universul este
reprezentat în curgere;

2
 ⇒ lecturile din A. SCHOPENHAUER, Lumea ca voinţă şi reprezentare → conduce la concluzia
din finalul poemului, când Hyperion constată incompatibilitatea sa cu lumea semenilor săi, el
fiind o întrupare a geniului;
⇒ filosofia antichităţii: PLATON şi ARISTOTEL→ viziuni asupra armoniei universului.
Platon reprezenta armonia în cercuri rotitoare cum se întâmplă în cele două tablouri ale
metamorfozelor Luceafărului, Aristotel leagă ideea de armonie de muzica sferelor, lucru redat
în text de sonorităţile incantatorii ale chemărilor pe care fata le adresează Luceafărului;
⇒ RIG–VEDA → textul sacru indian (conţinând imnurile creaţiei, text tradus de către Eminescu
pe când era la studii) îşi pune amprenta asupra reprezentării haosului primordial, aşa cum este
redat în tabloul drumului astral al lui Hyperion.

TEMA POEMULUI
Exegeza textului nu s-a mulţumit să rezolve acest poem dintr-o perspectivă romantică. S-a
simţit nevoia de a aborda textul dintr-o perspectivă sincronă cu curentele literar–estetice ale timpului.
Trecerea timpului i-a făcut pe interpreţi să discute textul în spiritul epistemei vremurilor.
[ epistemologie ═ ştiinţa care cercetează adevărul şi instrumentele prin care se ajunge la
acesta; epistemă = adevărul şi instrumentele unei epoci]

INTERPRETĂRI DIN TIMPURI DIFERITE / LINII ESTETICE DIFERITE

I. Interpretare dată de Eminescu - interpretare romantică.

Poetul notează câteva cuvinte pe o filă de manuscris, prin care fixează poemul într-o viziune
romantică. Manuscrisul datează din 1883, aceasta cuprinde o adevărată teză romantică cu privire la
geniu.
TEMA: “Înţelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui
scapă de noaptea uitării, pe de altă parte nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit.”.
Luceafărul e imaginea geniului (temă romantică).
Prin altruismul său, geniul este un neînţeles căci semenii săi mânaţi de această voinţă egoistă de viaţă
nu pot înţelege altruismul său. Geniul este neînţeles, motiv pentru care îl evităm, şi astfel, el este
nefericit (conform teoriei schopenhaueriene).
În această viziune, Luceafărul e un text alegoric:
⇒ Luceafărul: raportat la starea de veghe a Cătălinei = stea;
⇒ Hyperion: → raportat la starea de visare a Cătălinei = iubitul ideal, absolutul, imaginea
genului care nu este înţeles şi este izolat de semeni;
⇒ Cătălina: → ipostaza de fată comună,
⇒ Fata din rude împărăteşti: → surprinsă în vis, însetată de a avea întâlnirea cu absolutul;
⇒ Cătălin: → apare când Cătălina este în stare de veghe,
→ imagine simbol a omului comun, are aspiraţii simple, are şansa înnobilării prin
iubire;
⇒ Demiurgul: → absolutul în sine,
→ imaginea Dumnezeirii,
→ Legea armoniei care se reflectă în toate aspectele lumii.

CONCLUZIE
În viziunea romantică, accentul cade pe Hyperion, imagine-simbol a geniului.
Această interpretare a fost susţinută şi de G. Călinescu, printr-o argumentaţie subtilă.

II. Interpretare filosofică: Constatin Nioca, Luceafărul un model al fiinţei

⇒ studiul a apărut în Sentimentul românesc al fiinţei. A fost reluat în Miracolul eminescian,
⇒ propune o viziune neo-modernă (aparţine anilor 1970), fructifică instrumente ontologice;

3
 ⇒ se verifică, prin această interpretare radical diferită, coerenţa sistemică a textului care
rezistă unei abordări în care un sistem filosofic e pus în funcţiune pentru a puncta
semnificaţiile unui discurs ficţional;
⇒ studiul ontologic (raportarea figurilor lirice şi a temelor la Fiinţă) reprezintă nota
particulară a filosofiei lui Noica,
textul are o mare deschidere ideatică, ceea ce dovedeşte că LUCEAFĂRUL E O
“OPERA APERTA” (aşa cum am putea spune în termenii lui UMBERTO ECO).

TEMA: „...o natură generală vine în întâmpinarea unei naturi individuale; aceasta vine cu toate
determinaţiile sale către natura individuală; cele două îşi întind MÂNA, dar nu se pot ATINGE.
Natura generală: condiţia omului care cunoaşte FIINŢA. Ea trăieşte “întru fiinţă, astfel ea
poate trece peste limitările destinului;
Natura individuală: populează o altă dimensiune a firii; trăieşte pe nivelul “devenirii
întru devenire”, e prinsă între limitele destinului; nu poate ridica ochii
către Fiinţă şi se mulţumeşte cu simplul ideal al asigurării continuităţii speciei, a propriei
rostuiri;
▼
cele două naturi se raportează diferit la Fiinţă, fiecare vine către cealaltă cu propriile
determinaţii.
Imposibilitatea nuntirii este surprinsă în cuvintele fetei („Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi
merge niciodată”); e redată şi de Demiurg (garant al ordinii universale – „Nu cere semne şi
minuni/ Care n-au chip şi nume.”),
⇒ Demiurgul: personaj simbolic, el este “Fiinţa”, ARCHĒ (modelul universal a tot ceea ce
este sau ar putea să fie);
⇒ Hyperion: ilustrează nivelul “devenirii întru fiinţă”, este „pe deasupra mergătorul”, cum îi
spune şi numele, este cel care are cunoştinţă despre Fiinţă, şi o poate revela şi lumii
mărunte a simplei deveniri;
⇒ Cătălina şi Cătălin: trăiesc pe nivelul “devenirii întru devenire”, intuiesc Fiinţa prin
Luceafăr, sunt prizonieri în lumea destinului, fiinţe ale limitării;
- ea are forţa să aspire la Fiinţă,
- el nu are cunoştinţe despre Fiinţă; idealul lui este de a se pierde în şirul
celor care asigură continuitatea “devenirii întru devenire”. Prin ea găseşte
farmecul “necunoscutului”; vede în ochii ei răceala întrezărită şi de fată în
ochii Luceafărului.
CONCLUZIE:
În viziunea filosofică, structura se aşează perfect pe sistemul noichian, sistemul filosofic al Fiinţei.

III. Interpretarea psiho–mitică: Marin Mincu – Mihai Eminescu. Luceafărul-poem al visului

romantic :
⇒ studiul a apărut în anul 1996;
⇒ autorul fructifică elemente de natură psihologică şi mitică;
⇒ analiza psihologică e orientată către sistemul lui C. G. YUNG,
Tema: forţa individului de a-şi proiecta modele absolute şi dezamăgirea fiinţei umane în faţa
absolutului pe care şi-l poate revela, dar nu-l poate transpune în lumea concret materială
decât printr-o demitizare, relativizare;
⇒ ABSOLUTUL rămâne esenţă, abstracţie,
⇒ COBORÂREA ABSOLUTULUI este un proces de demitizare,
⇒ prin reverie se sparge graniţa spre lumile abisale; calea de pătrundere în adâncurile
psihicului, se deschide şi omul poate să-şi contemple chipul divin;
⇒ se revelează figura lui Hyperion într-o primă ipostază:
ipostază → angelică (terminologia lui G.Călinescu – vizează aspectul),
→ neptunică (terminologia lui I.Negoiţescu – vizează originea),

4
 ⇒ visul merge mai adânc şi are loc a doua întrupare, în al doilea vis:
ipostază → demonică (terminologia lui Călinescu),
→ plutonică (terminologia lui Negoiţescu),
⇒ Căutarea absolutului = coborârea în abisul psihicului (orice coborâre echivalează cu o
descoperire, deci o înălţare spirituală):
Hyperion face un drum ascendent pentru a se întrupa în altceva:
• modelul unei iubiri absolute e virtual,
• imaginea de vis nu poate deveni o imagine reală,
• el este o fiinţă nemuritoare, e mort (= veşnicie) frumos (= veşnicia benefică a
sacrului);
→ Când nu mai are forţa de a-şi proiecta visul, fata îl delegă pe
Hyperion să coboare în zona cea mai adâncă a sufletului ei (inconştientului
colectiv), unde îl întâlneşte pe Demiurg.
Demiurgul = amprenta divină, chipul lui Dumnezeu, esenţa esenţelor ascunsă în necunoscutul din
noi.
⇒ Fata constată că absolutul relevat nu poate trece în zona relativă, compensaţia e Cătălin:
Cătălin două fiinţe ce
Cătălina trăiesc în relativ
⇒ ea trăieşte o dezamăgire în raport cu absolutul relevat.
⇒ Cătălin e fiinţa ce trăieşte în relativ şi e o demitizare în raport cu îngerul sau cu demonul visat;

Tragicul fiinţei umane constă în sfâşierea între două regimuri de viaţă:

un regim diurn: fiinţa trăieşte în zona relativului şi se însoţeşte cu o alta

asemenea ei: “zilele-s pustii ca nişte stepe”

un regim nocturn: noaptea dezvăluie o viaţă fabuloasă, reprezintă momentul

revelaţiilor: “Iar nopţile-s de-un farmec sfânt”;
- noaptea îi dă şansa fiinţei umane să descopere o viaţă fascinantă; aici are loc întâlnirea cu
esenţa/absolutul. Mitic vorbind, se recuperează ziua dintâi, suflarea divină (printr-un „regressus ad
uterum”).

CONCLUZIE
Tragicul este o pendulare între două regimuri.
Ideea poate fi transpusă şi în termeni nietzscheieni: ziua este timpul acceptării condiţiei – trăire
apollinică, noaptea este momentul „răzvrătirii”, al explorării tenebrelor interzise – trăire
dionisiacă.

COMPOZIŢIA ŞI STRUCTURA TEXTULUI

Textul e compus din mai multe tablouri, mai multe părţi.

PARTEA I

TABLOUL I (strofele 1-7)

Înfiriparea iubirii: Luceafăr – fata din rude împărăteşti;
╚►STARE DE REVERIE

5
 TABLOUL II (strofele 8-24)
Prima întrupare / metamorfoză a Luceafărului, urmată de refuzul fetei de a se nunti (poetul îl
reprezintă pe Hyperion în ipostaza angelică – neptunică);
╚►STARE DE VIS PROFUND, PLAN ONIRIC
TABLOUL III (strofele 25-43)
A doua metamorfoză a Luceafărului şi al doilea refuz al fetei (Hyperion – ipostaza demonică –
plutonică);
╚►STARE DE VISARE; VISUL E MAI PROFUND
(“În aer rumene văpăi – Se-ntind pe lumea-ntreagă” – tot universul lucrează la
întrupare; vine dintr-o zonă mai adâncă);

PARTEA A II

TABLAOUL IV (strofele 44-64)

Înfiriparea iubirii: Cătălin – Cătălina;
╚►STAREA DE VEGHE

PARTEA A III
TABLOUL V (65-85)
Dialogul între Hyperion şi Demiurg, în care Hyperion solicită dezlegarea de nemurire;
╚►STARE DE VIS

PARTEA A IV
TABLOUL VI (86-98)
Împlinirea iubirii: Cătălin – Cătălina; iubirea e vegheată de Hyperion care concluzionează despre
soarta lui şi a omului de rând;
╚►STARE DE VEGHE; prin invocarea Luceafărului începe visul. Trecerea din
starea de veghe în starea de visare

Poezia are deci, o structură romantică din punctul de vedere al structurării şi planurilor.
⇒ este compusă din 98 de catrene;
⇒ măsura este de 7-8 silabe (aspect din folclor);
⇒ rima e încrucişată;
⇒ ritmul iambic în prima strofă (începutul poemului aminteşte de un basm; era nevoie de un
ritm iambic, pentru că e mai dinamic, ajută la intrarea în atmosfera textului, a poveştii
textului).

DISCUŢIA DESPRE GEN ŞI SPECIE

Diversitatea de teme atrage după sine şi o diversitate de limbaje.
⇒ tema universului infinit: → specie: pastel – descriere
gen: liric
⇒ tema nunţii imposibile: elemente de baladă sau legendă;
epic (elemente narative, figuri lirice);
⇒ tema iubirii (finalul): pastel, îmbinat cu elemente de idilă;
liric;
⇒ tema călătoriei cosmice: pastel cosmic, meditaţie filosofică;
liric;
⇒ tema geniului: elemente dramatice (dialog dramatic);
gen dramatic.
CONCLUZIE
Complexitatea de forme a poemului e determinată de complexitatea de teme şi limbajele
care se găsesc într-o relaţie de interacţiune.

6
 LUCEAFĂRUL ESTE UN POEM DE SINTEZĂ A GENURIOR ŞI SPECIILOR
LITERARE:

epic

dramatic liric

LIRICUL
Categoria specifică: metafora structurală; exemplificări:
1. “Pe mişcătoarele cărări /Corăbii negre…”:
⇒ rostul ontic al Luceafărului este de călăuzător de destine, el trebuie să aibă viziune de perspectivă,
se află pe un plan superior, el oferă omului comun viziunea drumului său în cadrul armoniei
universale;
⇒ “mişcătoarele cărări” desemnează valurile, care simbolizează destinul omului (trecător,
schimbător). Valul este şi simbol al timpului;
⇒ “corăbii negre” simbolizează omul prins între două limite: viaţă şi moarte (“Dintre sute de
catarge”: catargul este imaginea simbol a oamenilor care se avântă în existenţă).
Metafora structurală prezintă condiţia a două figuri lirice: el călăuza, ea lumea simplei deveniri.
Referindu-ne la interpretarea lui M. Mincu, putem spune că:
EL este imaginea a ceea ce ne ordonează viaţa, ne pune în valoare ca fiinţe trecătoare. Ordonarea
vieţii se face după nişte principii absolute. Aceste principii trăiesc în fiecare om. (“Cerul înstelat
deasupra şi legile morale în mine”, Kant).
2. “Şi din oglindă luminiş”:
⇒ redă ideea că absolutul are natură virtuală, el e lumina care dă consistenţă fiinţei noastre. Acestă
virtualitate luminică ne populează viaţa, ne face să fim ce suntem;
3.“Mort frumos cu ochii vii”:
⇒ redă esenţa absolută;
⇒ din perspectiva lumii relative Hyperion este mort fiindcă aparţine veşniciei, dar este o imagine a
Fiinţei / absolutului (lumea relativă este reflex al lumii absolute).

SPECII:
1. pastelul cosmic (II, III, V);
2. pastelul “natura naturata” (I, V, VI);
3. idila (IV, VI);
4. meditaţia, dialogul (V, VI)

DRARMATICUL
Categoria specifică: dialogul structural
Conflictele se exprimă dialogal şi acţiunea se construieşte din replică în replică:
1.Dialog Hyperion – Demiurg :
⇒ cererea lui Hyperion este imposibilă;
⇒ lumea e echilibrată prin faptul existenţei celor doi poli: lume relativă / lume absolută, devenire
întru devenire / devenire întru fiinţă
⇒ schimbarea aceasta ar duce la dezechilibru, la catastrofă cosmică /ontică;
⇒ cererea “nu are chip şi nume”;

7
Demiurgul – Creatorul, este şi garantul armoniei lumii universale.
2. Dialogul: fata de împărat – Hyperion:
⇒ tensiunea e prezentată de fată prin marcarea durerii fizice: “Mă dor a pieptului...”;
⇒ refuzul fetei este expresia neputinţei lumii relative / a devenirii întru devenire de a se autodepăşi;
⇒ sistemul ei de referinţă e raportat la timpul mecanic şi la spaţiul finit: “Eu sunt vie, tu eşti mort”;
acest vers redă ideea incompatibilităţii dintre cele două figuri lirice, prin criza de limbaj;
⇒ pentru el, incompatibilitatea se formulează în alţi termeni: “Eu sunt nemuritor şi tu eşti muritoare”;
sistemul lui de referinţă este Fiinţa – Arché
⇒ EL – nemuritor, în nivelul lui nu este moarte;
⇒ EA – muritoare, supusă destinului.
În timpul dialogului se conturează un conflict iremediabil .
3.Dialogul: Cătălin – Cătălina:
⇒ relevă condiţia tragică a omului;
⇒ fata apare sfâşiată între două regimuri: 1. diurn : Cătălin se potriveşte cu ea,
2. nocturn: totul are farmec se dezvăluie absolutul / Fiinţa
⇒ ea acceptă împlinirea iubirii imediate cu Cătălin (în planul relativ / în nivelul simplei deveniri).

EPICUL
⇒ CATEGORIA SPECIFICĂ: NARAŢIUNE
⇒ SPECIA: BASMUL (formulele de început, de mijloc; elemente descriptive de basm):
- se relatează ca într-un basm; o serie de evenimente au valoare alegorică,
- prezenţa unor formule tipice naraţiunii (basmului): “A fost odată”, “Trecu o zi, trecură trei ”,
“Şi se tot duce la tot dus”,
- prezenţa unor verbe de acţiune: “Privea în zare cum pe mări/ Răsare şi străluce,/ Pe
mişcătoarele cărări/ Corăbii negre duce ”,
- prezenţa planului fantastic de tip oniric,
- prezenţa personajelor fantastice: Hyperion, Demiurgul,
- prezenţa elementelor fantastice: oglinda, florile de tei (rol halucinant), obiecte năzdrăvane,
- metamorfoza Luceafărului,
- naraţiunea care ordonează întâmplări,
- încercări grele în efortul de a cuceri fata din rude împărăteşti,
- asemănarea cu un basm cosmogonic,
- separarea celor două toposuri: basm (acesta şi cel de dincolo) şi aici (planul terestru şi planul
cosmic),
- împăcarea cu propria condiţie; acest fapt redă echilibrul,
- Călin şi Cătălina sfârşesc ca-n basm; nuntirea.

Autorul vorbeşte de o fată din rude împărăteşti, preluând această mentalitate,

conform căreia, o fată cu un destin excepţional e reprezentată printr-o condiţie
excepţională. Eminescu precizează: fată e “din rude mari împărăteşti”. Conform
basmului tradiţional, această fată care trăieşte magia întâlnirii cu absolutul, destinată
unei întâmplări excepţionale. Eminescu se rezumă la “din rude mari împărăteşti”.
Această fată nu e aptă să-şi finalizeze propriile aspiraţii; ea are capacitatea de a
proiecta întâlniri onirice cu Fiinţa, dar nu le poate finaliza. Făt-Frumos sacrifică totul
pentru rostul său, el este fiul unui împărat, în timp ce ea are predispoziţii împărăteşti,
dar nu are forţa necesară de a duce la finalizare acestea.

Analiza de text

8
● se urmăreşte: - spaţiul
- timpul
- figurile lirice
Spaţiul şi timpul ordonează figurile lirice, le configurează, ca o adevărată matrice stilistică (Lucian
Blaga) le face să fie ceea ce sunt (le in-formează).

PRIMUL TABLOU

 „A fost odată ....”

⇒ avertizează asupra naturii textului: o naraţiune alegorică, cea ce determină necesitatea unei
lecturi pe axa verticală a textului pentru a descoperi semnificaţiile de profunzime ale
acestui text – aisberg (Carmen Vlad), sensurile ascunse;
⇒ avertizează asupra naturii excepţionale a faptelor fantastice; Fantasticul specific
basmului, în viziunea lui Teodorov, Literatura fantastică, este miraculosul pur; basmul
propune un fantastic miraculos = un gen de fantastic în care evenimentele, ca urmare a
unei rupturi la nivel real, nu sunt percepute ca distorsiuni; în faţa lor cititorul trăieşte o
stare de linişte, are garanţia că totul se va sfârşi fericit. E de ordinul firescului.
⇒ Formula “A fost odată”, reprezintă intrarea în lumea fantastică, asemenea drumului =
CALE de ACCES în lumea FICŢIUNII;
„Din rude mari împărăteşti....”
⇒ formula este interpretată şi de Noica, conform acestuia, declinarea originilor fetei
corespunde unei mentalităţi frecvente în basmul popular: un personaj cu un destin
deosebit e FIU/FIICĂ DE ÎMPĂRAT; autorul a căutat să pună în valoare ideea unui destin
excepţional, această idee e reluată şi în versul: “o prea frumoasă fată”; superlativul
popular “o prea” sugerează condiţia excepţională a fetei;
⇒ “Şi era una la părinţi” ► uniciatea ei e un reflex, în plan uman, al unei unicităţi de altă
natură – o natură spirituală;
⇒ “Cum e fecioara între sfinţi” ►comparaţia are la bază un substrat în sacru şi sugerează
puritatea fetei, absolut necesară pentru o experienţă a absolutului;
⇒ “Luna între stele” ►comparaţie care ilustrează altă zonă de simbolism mitic, astral, care
poate face parte dintr-o mitologie păgână. Una din poeziile publicate în “Convorbiri
literare” – 1870 (reprezintă recunoaşterea lui Titu Maiorescu, că se află în faţa unui “poet
în toată puterea cuvântului”) - redă antiteza dintre cele două simboluri:
Venere şi madonă
▼ ▼
luna între stele fecioara

⇒ fata este o figură cronotopică: studiul spaţiului şi al timpului în care trăieşte, dezvăluie
trăsăturile acestei figuri lirice.

CONFIGURAREA FIGURILOR CRONOTOPICE

⇒ avem de-a face cu un spaţiu tridimensional, nu vorbim de cerc, ci de sferă, există transcendere;
⇒ fata aparţine planului terestru, dar privirea o are aţintită spre cel planul celest; prin aspiraţia ei ea
aparţine planului cosmic. Personajul e aparţinător unui plan şi este chemat de celălalt.

CUPLUL IMPOSIBIL
SIMBOLURI SPAŢIO - TEMPORALE
A. FATA DIN RUDE ÎMPĂRĂTEŞTI
1. MAREA: simbolizează curgerea timpului:
⇒ “mişcătoarele cărări”→ frământarea timpului curgător, timpul care curge infinit;

9
 ⇒ Universul terestru → guvernat de acelaşi timp al cronologiei istorice, guvernat de destin,
de noroc;
⇒ trăsăturile omului – reprezentate de valuri: fiinţă schimbătoare, aflată în permanentă
transformare, devenire.
2. NEGRE CORĂBII
⇒ Corabia: este simbol al destinului uman (Scrisoarea I); sugerează un om fragil, expus
tumultului valurilor; negru: culoare mortuară, redă ideea că omul se consumă; viaţa se
consumă între cele două limite: naşterea şi moartea, este o fiinţă a limitărilor → o fiinţă
tragică, o fiinţă de interval (în limbajul lui Gabriel Liiceanu).
3. “UMBARA FALNICELOR BOLŢI”
⇒ redă imaginea unui spaţiu restrâns, LIMITAT; este simbolul unui univers limitat şi
artificial (fiind un construct uman) prin care, evident, omul încearcă să-şi dea o
determinare; spaţiul boltit este arhetipul unei naşteri, ceea ce sugerează că fata este
surprinsă în momentul în care face efortul de a se naşte spiritual (asupra interpretării
simbolisticii spaţiilor boltite insistă şi C.G.Jung).
4. NEGRUL CASTEL
⇒ simbolizează limitările destinelor.
5.UMBRA
⇒ legată de lumină şi întuneric, umbra este cea care dă conturul magic şi misterios al acestui
spaţiu, prefigurând o naştere, ca o simbolică separare a luminii de întuneric.
6. FEREASTRA
este simbolul unui spaţiu de trecere;
⇒ sugerează nevoia fetei de a-şi căuta atributele în lumina idee, a luminii, a Fiinţei, în
absolutul pe care noi îl percepem deasupra noastră (Noica), dar reflexul acestui absolut e
în adâncul nostru.
⇒ Colţ (al ferestrei) = reprezintă ideea de limitare, dar şi de des-limitare, e un loc privilegiat
al ferestrei, un unghi din care se poate recepta magia cosmică – absolutul – (fereastra este,
în cazul acesta un spaţiu de trecere) şi concomitent, din acest unghi se poate recepta
adâncul fiinţei, chipul lăuntric al insului, reflectarea a suflării dumnezeieşti (în acest caz
fereastra este un spaţiu de oglindire).Peste imaginea fetei se suprapune cea a Luceafărului.
Fiinţa umană îţi caută determinarea în absolut, “întru Fiinţă”, în ideea pură; fata aspiră
la o astfel de unificare –a-şi vedea chipul ei suprapus peste chipul absolutului.
⇒ Lumea fiinţei umane = o lume a MULTIPLICITĂŢII.

B. LUCEAFĂRUL
Determinaţiile Luceafărului ţin de Infinit.
8. „...în ZARE”
⇒ infinitul cosmic redat printr-un substantiv la singular sugerează puternicul reflex al
absolutului în Luceafăr, în termenii lui C.Noica, rostuirea întru fiinţă.
9. “RĂSARE ŞI STRĂLUCE”
⇒ expresia conturează un spaţiu circular ţi un timp regenerativ;
⇒ luceafărul aparţine unui prezent continuu.

CUPLUL POSIBIL
ULTIMUL TABLOU

► O parte a simbolurilor prezente în primul tablou apar şi-n ultimul tablou: bolta, întinderea
de ape, ceea ce păstrează unitatea imagistică şi ideatică a poemului.
Luna ” împle cu-ale ei scântei/ Cărările din crânguri/ Sub şirul lung de mândri tei ...”

10
 ⇒ scânteile ce umplu spaţiul dau o magie, o atmosferă sărbătorească de împlinire a
iubirii. Acest moment magic este redat prin culori vii, ale focului arhetipal. Prin iubire
spaţiul îşi deschide CERCUL şi devine O SFERĂ.
⇒ Luna răsărită din ape este simbolul unei naşteri împlinite, putem înţelege că, în sfârşit,
fiinţa umană, Cătălin şi Cătălina şi-au definit rosturile şi aspiraţiile, şi-au recunoscut
limitările şi posibilităţile;
⇒ configurarea spaţiului sugerează un echilibru ce se reflectă şi la nivelul trăirii umane.
Ambii aştri tutelari apar în text , redând ideea că întregul univers, cu dualitatea lui
garantată de Soare şi Lună (cuplu similar cu cel din plan uman), şi-a regăsit momentul
de graţie al echilibrului; cuplul format pare să-şi fi găsit capacitatea de a reface
androginul primordial: „Căci eşti iubirea mea dintâi / Şi visul meu din urmă.”
⇒ ideile mai sus discutate sunt susţinute şi de faptul că acest nou cuplu, Cătălin şi
Cătălina se află acum în mijlocul naturii; de remarcat antiteza faţă de primul tablou:
artificial / natural (natura naturata).

Ea e o fată ce trăieşte drama rupturii între eu şi sine. Ziua şi noaptea se echilibrează, părţile firii ei se
armonizează, fiinţa pare împăcată cu ea însăşi, după ce zilele erau pustii „ca nişte stepe”, iar nopţile
erau „de-un farmec sfânt”, imposibil de înţeles pentru fragila fiinţă a fetei. Arderea fiinţei între aceste
regimuri de existenţă are drept rezultat iubirea, ea fiind calea de acces spre transcendenţă.. Răsăritul
lunii anunţă o geneză, astrul nopţii apare personificat pentru a reda ideea că întregul cosmos
conlucrează la împlinirea miracolului iubirii – treaptă absolut necesară pentru integrarea ulterioară în
PATRIA COSMOS. Luna reflectă fiorul celor două figuri lirice. Prin acest astru se ridică însuşi
sufletul ei, fata definindu-se ca fiinţă spirituală. Când iubirea s-a împlinit, se prefigurează naşterea
fiinţei divine. Luna sugerează acest început de geneză, ce presupune fior, emoţie, ardere. Luna asigură
acest cadru magic; o astfel de împlinire e şi începutul unui proces de iniţiere în divin ce nu poate să se
petreacă într-un moment oarecare, ci “sub şirul lung de mândrii tei/Şedeau doi tineri singuri”, Într-un
tainic moment echinoxial . Copacul s-a multiplicat; teiul ca axis mundi, sugerează imaginea unui
univers coerent din punct de vedere mitic. Şirul de tei unifică axele multiplicate prin imaginea
pluralului „tei” şi creionează o axă care urcă spre linia orizontului (pare că axa orizontală a permutat
într-una verticală – mişcare de anabasis).
“Miroase florile-argintii / Şi cad o dulce ploaie”
⇒ au o funcţie purificatoare, prin ele se confirmă cuplul alcătuit ritualic, în lumea cosmică;
⇒ identificăm semnificaţia unui BOTEZ magic: este semn al faptului că fiinţa eminesciană
are cale deschisă spre Marele Tot (Hölderlin);
⇒ tabloul I tabloul II
moment al nedefinirii / moment al deplinei împliniri

11
 VALORILE
TIMPULUI ŞI
RELAŢIA CU
SPAŢIUL

TIMPUL ETERN ŞI
TIMPUL MECANIC/
SPAŢIUL COSMIC
LIMITAT ŞI
„Noi nu avem nici timp
SPAŢIUL FINIT
nici loc ”

NOAPTEA: TIMPUL
TIMPUL TRANSCENDENŢEI
TIMPUL timpul revelaţiei
HYPERIONIC: „sara-n asfinţit”:
DEMIURGULUI: absolutului / Fiinţei;
eternitate rezultată din refacerea androginului;
consubstanţial cu ZIUA:
regenerarea ciclică, SPAŢIUL: :natural,
acesta, deci nu există timpul trăirii în relativ
spaţiu infinit des-limitat
SPAŢIUL: castelul

TABLOUL V
⇒ propune o cosmogonie;
⇒ un pastel de natură cosmică;

 Elemente spaţiale; relaţia spaţiu – timp

⇒ timpul se spaţializează, e vorba de un timp etern şi nu mai e vorba de o clipă dilatată;
⇒ e un zbor astral de recuperare a originilor („regressus ad uterum”);
⇒ se prezintă universul în starea lui de pregeneză (oul cosmic): „Nu e nimic şi totuşi e / O
sete care-l soarbe”;
⇒ pentru ca Hyperion să se dezlege de soarta ce i-a fost dată, întregul univers trebuie să se
mai nască încă odată, în altă ordine, după alte legităţi;
⇒ primele trei strofe dezvoltă imaginea unui zbor cosmic: “Porni Luceafărul” reprezintă
formula de mijloc (v. basm);
⇒ urmează o imagine vizuală, hiperbolică: „creşteau în cer a lui aripe”, menită să accentueze
ideea efortului întâlnirii cu Absolutul / Fiinţa;
⇒ Hyperion se mişcă cu viteza luminii, cu viteza gândului. Hyperion e gând pur, prin viteza
cu care se mişcă, el se dovedeşte a fi o proiecţie a minţii şi a dorinţelor fetei (M. Mincu),
îşi dovedeşte natura generală (C.Noica);
⇒ mişcarea Luceafărului cu braţele îndreptate în sus este gesticulaţia tipică pentru lirica
eminesciană, omul ce sparge cerul strâmt al existenţei;

12
 ⇒ poetul creează două planuri stelare: un plan de jos – planul oglindă a celui de deasupra,
definind lumea” devenirii întru fiinţă”/ a rela0tivităţii şi planul „de deasupra” al “Fiinţei”/
al absolutului;
⇒ dacă în termenii lui C. Noica este un drum astral ascendent, în termenii lui M. Mincu e un
zbor descendent, e o COBORÂRE; este momentul în care se părăseşte subconştientul
pentru a plonja în inconştient; se intră în zona “inconştientului colectiv”, unde se conservă
chipul divin; el e gândul lumină ce dă coerenţă alcătuirii psihice şi spirituale a fetei;
⇒ imaginea sugerează un Univers în curgere – imagine de influenţă kantiană: „izvoresc
lumine” din haosul universal. Imaginea punctului de final de călătorie, dincolo de izvor,
„Pân‫ ׳‬piere totul, totul” sugerează acel ou cosmic al mitologiei indiene – se recuperează
momentul dinaintea zilei dintâi a facerii, starea de latenţă: “Căci unde ajunge nu-i hotar”;
aceste versuri redau imaginea infinitului consubstanţial cu lumina sacrală din care se va
naşte totul („negura eternă ”din SCRISOAREA I);
⇒ prin imagini metaforice, adevărat spirit romantic, Eminescu are viziunea unui univers
EINSTEINIAN cu 4 dimensiuni:
1. spaţiul plan (lumea umană comună / „devenirea întru devenire” /
lumea relativă)
2. dimensiunea de profunzime a spaţiului (lumea geniului / „devenirea
întru fiinţă” / absolutul)
3. timpul ( mecanic şi cel hyperionic)
4. coordonata timpului continuu, al simultaneităţi (timpul
demiurgului).
⇒ Hyperion depăşeşte viteza luminii: trece într-o dimensiune paralelă, în timpul paralel, iar pe
pământ, în timpul fragmentar, mecanic se încheagă idila pământească.

CONCLUZII CRITICE
„Unicitatea rămâne atributul lui Hyperion. În vidul cosmic căruia îi dă forma lumii,
nemuritorul Hyperion se descoperă prizonier al eternului său monolog, căci comunicarea – ca şi
iubirea – e un început de moarte, este prezenţa în noi a celui care nu suntem, a celui străin nouă, a
propriei noastre nefiinţe. Comunicarea – prin spaţiul atemporal al descântecului şi al visului – între
principesa pământeană şi astrul nemuritor este, de aceea, iluzorie, aşa cum iluzorie este orice
comunicare între nivelele diferite de existenţă cosmică sau între modalităţi opuse de existenţă.
Însingurată prin conştiinţa identităţii gândirii îi rămâne să contemple cu detaşare fericita confuzie din
seria existenţelor umane risipite în timp, serie care face posibilă comunicarea (până la dublarea gen
Cătălin - Cătălina) şi iubirea.”

Ioana Em. PETRESCU, EMINESCU .Modele cosmologice şi viziune poetică

ANTITEZA HYPERION – CĂTĂLIN

HYPERION CĂTĂLIN
ORIGINEA

13
 1. „Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă mea e marea.”
2. „Şi soarele e tatăl meu,
Iar noapte-mi este muma.”
- Hyperion apare ca fiinţă neptunică /plutonică;
- creaţie rezultată din magica fuziune a unor
elemente arhetipale: aer şi apă; soarele şi luna
(foc şi pământ), ceea ce dovedeşte esenţa lui de
fiinţă universală, unicitatea lui;
- născut din zborul veşniciei;
- Hyperion ia înfăţişări diferite (angelică /
demonică), dar nu-şi poate schimba esenţa;
- Hyperion are conştiinţa originilor sale pe care - nu are conştiinţa originilor sale, ceea ce
le declină în faţa fetei, dovedind natura lui dovedeşte natura lui inferioară.
superioară.
M. Eminescu: Om de geniu
C. Noica: Natura generală
M. Mincu: Absolutul
PORTRETUL FIZIC ŞI MORAL
1. „Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale”
2. „Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare.”
„Un mort frumos cu ochii vii”
„Şi palid e la faţă”
„Ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc, himeric.”
- are statut regal ca toţi cei ai Fiinţei / ai
absolutului;
- însuşiri extraordinare care arată natura lui
excepţională;
- motivul „mortului frumos” desemnează o
fiinţă de aceeaşi esenţă cu veşnicia benefică;
- trăieşte în infinire (C. Noica), deschis către
infinitul Fiinţei;
- trăieşte eternul ciclu al regenerării;
- motivul ochilor arată natura arhetipală a lui
Hyperion;
- are o privire ce se orientează către interior
(focalizare interioară);
- lucirea ochilor marchează dramatismul trăirii
– lumina arzătoare a privirii este simbolul
capacităţii lui de a ordona şi crea lumile omului
de rând / ale naturilor individuale.
„Băiat din flori şi de pripas
Dar îndrăzneţ cu ochii.”
- născut din aripa efemerităţii;
Om comun
Natura individuală
Relativul
„În vremea asta Cătălin
Viclean copil de casă”
„Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina”
“Dar îndrăzneţ cu ochii”
- aspectul comun al omului efemer;
- „rumeneala” din obraji denotă statutul de om
al trecerii, condiţia de fiinţă în timp;
- trăieşte în spaţiu limitat, simbolic determinat
de casă;
- aspectul copilăresc îi accentuează însă
puritatea şi naivitatea, deşi are viclenia
specifică unei fiinţe mărunte (vezi epitetul
viclean);
- privirea ce se orientează către exterior
(focalizare exterioară) semn al trăirii
superficiale;
- privirea îi dezvăluie statutul ontologic:
„devenirea întru devenire”;
- privire receptivă, capabilă să sesizeze trăirile
femeii iubite, prin intermediul căreia descoperă
lumea superioară sieşi.
14
 Registru stilistic grav, solemn
Fiinţă tragică
ROSTUIREA
„Noi nu avem nici timp, nici loc
Şi nu cunoaştem moarte.”
„Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.”
„Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”
- rostul: asigurarea echilibrului universal
- revelează absolutul / Fiinţa pentru omul
comun / al „devenirii întru devenire” / al
relativităţii;
- e nemuritor;
- trăieşte tragica nostalgie a repaosului.
ASPIRAŢIILE
„Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire.”
„Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe”
„Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele”
- îşi doreşte trecerea într-o lume inferioară,
dar această dorinţă ar putea conduce la un
dezechilibru universal;
- ora de iubire presupune schimbarea
condiţiei sale ontice, ceea ce ester o minune
care n-are „chip şi nume”; el nu-şi poate
schimba esenţa, dar poate să-şi modifice
sensul acţiunii călăuzitoare: nu iubirea, dar
poate coordona vocea poetică, iscusinţa
unui justiţiar sau a unui cuceritor.
- aspiră la o nuntire definitivă, dar,
paradoxal, nu-şi modifică datele firii, ci i se
oferă fetei cu toată lumea şi puterea sa;
- oferă profunzimile visului revelator.
Registru stilistic influenţat de
limbajul popular minor
Fiinţă ludică / dramatică
„Şi guraliv şi de nimic”
„... om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume.”
„Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte”
„Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece”
- rostul: pierderea în multiplicitatea lumii
comune;
- are imperfecţiunile lumii relative;
- fiinţă muritoare;
- supus legii trecerii, se înnobilează totuşi, când
observă farmecul luminii reci din ochii fetei;
prin iubire descoperă un nivel superior;
- evoluează, prin iubire se înnobilează, devine
din vânător un visător.
„Să-mi dai o gură, numai una.”
„Şi deasupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă...”
- nu-şi dorea decât jocul erotic, dezgolit
de sensuri, acum, la sfârşit, îşi doreşte o
iubire profundă, vindecătoare de obsesii
mărunte;
- prin vorbele despre iubire, descoperă
sensul iubirii superioare, care-i poate
asigura drumul mereu ascendent spre
absolut / Fiinţă;
- nu este în postura de a oferi ceva, dar cere
o însoţire posibilă în lumea efemeră.
15
16