NUVELA FANTASTICA

"LA ŢIGĂNCI"
de Mircea Eliade
  Scrisă la Paris în 1959, nuvela "La ţigănci" de Mircea Eliade (1907-1986) a apărut
pentru prima oară în anul 1962 în revista "Destin" de la Madrid, iar la noi în 1967, în revista
"Secolul XX", fiind apoi inclusă în volumul "La ţigănci şi alte povestiri", cu un studiu
introductiv de Sorin Alexandrescu. Nuvela face parte din literatura contemporană, fiind o
nuvelă fantastică, scrisă după al doilea război mondial, perioadă în care Eliade ilustrează ideea
că opoziţia dintre real şi ireal, dintre sacru şi profan se estompează, între acestea nemai
existând hotare bine determinate.
Construcţia subiectului. Mituri şi semnificaţii:
Perspectiva narativă se defineşte prin naratorul omniscient şj naraţiunea la persoana a
IlI-a. Acţiunea este plasată în Bucureştiul de altă dată, cadru temporal şi spaţial spiritual des
întâlnit în opera literară a lui Eliade, întrucât el consideră că "orice loc natal constituie o
geografie sacră. Pentru cei care l-au părăsit, oraşul copilăriei şi adolescenţei devine totdeauna
un oraş mitic. Bucureştiul este, pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile." (M.Eliade
- "încercarea labirintului"-1978). Realizarea fantasticului în această nuvelă se face prin
îmbinarea planului real cu planul ireal, secvenţele narative fiind dominate, pe rând de unul din
aceste planuri. Epicul dublu este relevat de existenţa în planul secund a unor elemente
semnificative, aparţinând celuilalt plan decât cel dominant în secvenţa epică respectivă. Altfel
spus, epicul dublu este construit din două planuri, unul real şi altul ireal, care merg paralel
şi concomitentpe parcursul întregii nuvele, numai că unul este planul principal şi celălalt cel
secundar, schimbându-se între ele, conform secvenţelor epice care compun nuvela.
Nuvela se structurează în opt secvenţe epice, conform planului real şi ireal dominant
(epicul dublu), distribuite simetric, cu intrări şi ieşiri din timp şi din lumi paralele:
- secvenţa I- domină planul real; în plan secund este planul ireal;
- secvenţele II-HI-IV- domină planul ireal; în plan secund este planul real; -secvenţele
V-Vl-VII- domină planul real; în plan secund este planul ireal;
- secvenţa VIII- domină planul ireal, având şi câteva elemente ale realului.
"La ţigănci" este construită pe tema hierofaniei, a manifestării sacrului în profan,
sugerând trecerea spirituală a omului dinspre viaţă spre moarte. Sacru este un concept cu
accepţia de sfânt, care inspiră sentimente luminoase şi înălţătoare, ceea ce este dincolo de
lumea concretă, banală, iar profan înseamnă nepriceput, necunoscător, ignorant, laic.
Incipitul nuvelei este reprezentat de monologul interioral profesorului Gavrilescu, în
formula autoadresării, despre şansa omului într-o existenţă înăbuşitoare.
Secvenţa I este dominată de planul real, dar în secundar se manifestă irealul, prin
câteva elemente cu semnificaţii mitice şi mistice.
Profesorul Gavrilescu se întoarce acasă cu tramvaiul de la lecţiile de pian, pe o căldură
"încinsă şi înăbuşitoare" fiind obsedat de colonelul Lawrence "şi de aventurile lui în Arabia",
despre care nu ştia mare lucru, ci numai că "arşiţa [...] I-a lovit în creştet [...] ca o sabie".
Căutând portmoneul ca să-şi cumpere bilet, vine vorba de locul numit "la ţigănci", despre care
unul dintre călători, crede că "e o ruşine", dar Gavrilescu este fascinat de acest spaţiu,
considerând că "pe o arşiţă ca asta, e o plăcere", fiind umbrit de nuci bătrâni. O altă obsesiea
profesorului este monotonia vieţii cotidiene, sugerată de obişnuinţele zilnice, "trec regulat cu
tramvaiul asta de trei ori pe săptămână", deşi el ar merita altceva pentru că are "o fire de
artist...". Banalitatea vieţii (profanul) este definită de interese materiale, Gavrilescu
socotindu-şi câştigul în bani şi lecţii de pian, care l-au obosit spiritual. îşi aduce aminte că şi-a
uitat "servieta cu partituri" Ia eleva sa, Otilia, nepoata doamnei Voitinovici, din strada
Preoteselor. Coboară din tramvai cu intenţia să-l ia în sens invers pentru a-şi recupera
servieta, se simte foarte "obosit, istovit", deşi este încă "în floarea vârstei", având numai
patruzeci şi nouă de ani. îşi aminteşte de tinereţe, atunci când nu-1 interesa aspectul material
al vieţii, "când eşti tânăr şi eşti artist, le suporţi pe toate mai uşor", Ia Charlottenburg, când era
nemâncat şi "fără un ban în buzunar". Aude uruitul tramvaiului trecând pe lângă el, îl pierde,
îl "salută lung cu pălăria" şi exclamă: "Prea târziu!". El îşi ia astfel rămas bun de la lumea
reală, ca atunci când, "pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la familia ei".
Epicul dublu în această secvenţă este realizat prin câteva elemente nefireşti, ireale, ce
vor deveni laitmotive pe parcursul nuvelei: căldura dogoritoare dilată parcă gesturile, îşi
caută portmoneul şi întârzie cumpărarea biletului, se confesează călătorilor din tramvai,
obsesia colonelului Lawrence, bordeiul ţigăncilor ca spaţiu misterios de iniţiere spirituală.
Obsesia vieţii banale (de trei ori pe săptămână merge cu acest tramvai), pălăria, banii,
incapacitatea bătrânului de a sesiza "răcoarea" bordeiului sunt atitudini şi gânduri ale vieţii
materiale, ale realului, semnificaţii ale profanului, ale lumii obişnuite, ce devenise sufocantă
pentru profesor. Gavrilescu este atras de umbra şi răcoarea nucului din grădina "ţigăncilor" şi,
fără să-şi dea seama, se trezeşte în faţa porţii, unde "îl întâmpină o neaşteptată, nefirească
răcoare".
Secvenţele II, III şi IV se desfăşoară în locul numit "La ţigănci" şi sunt dominate de
planul ireal, sugerând pregătirea spirituală iniţiatică pe care Gavrilescu trebuia să o
parcurgă dinspre viaţă spre moarte. îl întâmpină "o fată tânără, frumoasă şi foarte oacheşă",
care-1 conduce către "o căsuţă veche", în timp ce Gavrilescu aude în depărtare uruitul metalic
al tramvaiului, care "i se păru insuportabil". Bătrâna îi cere să-şi aleagă o fată, dintre "o
ţigancă, o grecoaică, o ovreică", deoarece Gavrilescu respinsese nemţoaica ("nu nemţoaică").
Baba îi cere treisute de lei, iar el socoteşte din nou că suma este contravaloarea a "trei lecţii
de pian" şi se confesează spiritual "sunt artist", motivând că "numai pentru păcatele mele am
ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pură". Ceasul de la bordeiul
ţigăncilor stătuse, întrucât noţiunea de ţinu, avea aici alte dimensiuni, "nu e grabă [...] avem
timp". O emoţie puternică puse stăpânire pe el, şi "se simţi deodată fericit, parcă ar fi fost din
nou tânăr". în bordei îl întâmpină cele trei fete pe care le alesese, o ţigane?., o grecoaică şi o
ovreică, i se face sete, stare motivată de căldura obositoare pe care o îndurase afară, în lumea
reală. Fetele se amuză de starea lui confuză, semn că el se desprinsese de lumea reală, ale
cărei repere nu se mai regăsesc aici şi constată că lui îi este frică. Gavrilescu se apără,
motivându-se din nou spiritual, că a trăit "un vis de poet" şi a simţit în tinereţe "o pasiune
nobilă", a iubit-o pe Hildegard, aşadar are pregătirea spirituală superioară de a putea depăşi
barierele vieţii reale, către o altă lume. Cu toate acestea, el nu poate ghici ţiganca, nu poate
trece prima probă iniţiatică, aşadar el nu poate transcede spiritual şi fetele îl prind într-un
cerc ameţitor, "ca într-o horă de iele". El îşi pierde cunoştinţa, intră într-o stare superioară de
vis, care este prima treaptă spre iniţiere. Gavrilescu se trezeşte ameţit şi confuz, într-o lume
ciudată, încăperea îi este total necunoscută, cu paravane multicolore, cu şaluri şi broderii şi se
gândeşte că totul "era o iluzie", obiectele fiind reflectate şi multiplicate de oglinzi. Simte o
fericire totală, "o nemaipomenită beatitudine i se risipi ca un fior cald în tot trupul", îşi
aminteşte că visase, încurcă elementele reale (arşiţa) cu amintirile din tinereţe şi se refugiază
în artă. Fetele îşi reproşează reciproc faptul că l-au lăsat să se agate de amintirile lumii reale,
care sunt piedici în evoluţia iniţierii spirituale, de aceea "s-a încurcat din nou" şi "n-o să mai
ştie cum să iasă". Ele insistă să ghicească ţiganca, deoarece n-o să-i pară rău. Gavrilescu nu
poate ghici, pentru că, spun ele, "şi-a adus aminte de ceva şi s-a pierdut, s-a rătăcit în trecut".
Dacă el ar fi ghicit ţiganca, pentru că "ăsta-i jocul", l-ar fi plimbat prin toate odăile, "ar fi fost
foarte frumos", dar el "se repezi Ia pian" şi începe să cânte cu "toată puterea", parcă ar fi vrut
să intre tot mai adânc într-o stare artistică superioară. Se simte singur în această lume total
necunoscută pentru el, se loveşte de paravane sau obiecte neidentificate, "căci nu le cunoştea
formele", căldura îl sufocă din nou, nu se mai recunoaşte pe sine, este "mai slab decât se ştia,
cu oasele ieşindu-i prin piele [...] aşa cum nu se mai văzuse niciodată". Se simte înfăşurat
strâns într-o draperie, ca într-un giulgiu mortuar şi înţelege că "se va sufoca", pierzându-şi
total percepţia lumii înconjurătoare, "sunetele păreau înecate în pâslă".
Semnificaţiileacestor secvenţe sugerează manifestarea sacrului în profan-
hierofania-: bordeiul ilustrează mitul labirintului, ca simbol al trecerii dinspre viaţă spre
moarte, un spaţiu iniţiatic către o altă lume spirituală; baba care cere vamă la intrarea în
bordei poate semnifica Cerberul, paznicul integru al porţii Infernului; fetele simbolizează
ielele(mitul ielelor spune că cine le vede dansând moare) sau Preotesele(care oficiau ritualul
morţii în templele antice) sau Parcelesau ursitoarele; cifra trei este mistică, având puteri
magice asupra spiritului. Iniţierea lui Gavrilescu este greoaie pentru că profanul din el este o
frână, el agăţându-se mereu de trecut, de viaţa reală, concretă. Visul este o primă treaptă a
iniţierii, iar zbuciumul Iui de a scăpa din draperia care îl strângea ca un giulgiu poate fi
coşmarul traversării materiei de către spirit. Gavrilescu, ales în mod anume dintre indivizii
oarecare, şterşi, anonimi, trăieşte o experienţă iniţiatică, de care uneori se teme, alteori nu o
conştientizează. P ersonajul este neîmplinit pe plan erotic, deoarece el fusese nevoit să
renunţe la iubita sa, Hildegard, pentru Elsa, din datorie civică, decizie impusă de norme
sociale (exterioare lui). Neîmplinirea lui este şi pe plan profesional, el devenind un biet
profesor de pian "pentru păcatele mele" şi încearcă să se regăsească spiritual: "eu nu sunt
oricine [...], sunt artist". Cu toate cestea, ca orice om, Gavrilescu se teme de moarte: "Ţi-a
fost frică!". Secvenţele V, VI şi VII sunt dominate de planul real, în care revin gesturile,
obsesiile şi simbolurile din prima secvenţă, ca sugestie a vieţii mereu aceeaşi, monotonă,
banală, obositoare.
Gavrilescu povesteşte babei stadiul iniţierii lui, accentuând chinul din ultima etapă a
traversării stării de la materie la spirit, "m-am văzut gol şi am simţit draperia strângându-se în
jurul meu, ca un giulgiu [...] ce-am mai pătimit", face legătura cu viaţa reală, apelând la
aceeaşi oboseală sugerată de "căldură" şi de "colonelul Lawrence". Intrând în lumea reală, se
urcă în tramvai, se confesează călătorilor, spunându-le că şi-a uitat servieta în strada
Preoteselor şi le mărturiseşte obsesia neîmplinirii: "Eu, pentru păcatele mele sunt profesor de
pian, dar n-am fost făcut pentru asta...". Coboară din tramvai Ia staţia Preoteselor şi constată
că la nr. 18 nu mai locuieşte doamna Voitinovici şi nici Otilia, ci familia Georgescu. O vecină
îi spune că doamna Voitinovici se mutase de opt ani în provincie, după ce se căsătorise Otilia.
Totul este confuz pentru Gavrilescu, se urcă în tramvai, îşi caută portmoneul, revine obsesia
colonelului Lawrence, dă taxatorului o bancnotă şi află că banii se schimbaseră de un an,
discuţia despre "ţigănci" stârneşte reacţii pseudoscandalizante ("e o ruşine"), Gavrilescu "se
simţi deodată obosit, istovit". Se întoarce acasă, unde constată că acolo locuieşte altcineva,
după care se duce la cârciuma din apropiere şi află că soţia Iui, Elsa, plecase în Germania,
"după ce a dispărut Gavrilescu. La toamnă se împlinesc 12 ani".
Gavrilescu se urcă într-o birjă şi cere să-l ducă la "ţigănci" atmosfera ţine de fantastic,
este o noapte frumoasă şi miroase a regina-nopţii. Birjarul, "fost dricar", sensibil ("îmi plac
florile, caii şi florile") "fire de artist", îl ajută să ajungă dincolo, trecându-l prin locuri impuse
de tradiţia înmormântării, urmând un drum prestabilit, oprindu-se "în dreptul bisericii",
sunt "fel de fel de flori" şi—I consolează "n-o să vă pară rău...".
Ultima secvenţă este dominată de planul irealşi se petrece "La ţigănci", unde
Gavrilescu este primit de babă, plăteşte suta de lei, constată că "e târziu" şi-şi cere iertare.
Baba continuă iniţierea lui Gavrilescu, îl previne să nu se rătăcească iar, îi spune parola ("Eu
sunt, m-a trimis baba") şi-i explică drumul: "să numeri şapte uşi. Şi când oi ajunge la a şaptea,
să baţi de trei ori". Se încurcă în numărarea uşilor, se simte sleit de puteri, intră într-o cameră
Ia întâmplare şi deodată simte "un parfum uitat", acela al lui Hildegard. Gavrilescu se
disculpă, îi explică ce se întâmplase în tinereţe, când starea spirituală fusese învinsă de starea
materială "dacă aş fi avut ceva bani la mine...", dar acum "nu mai am nici casă, nu mai am
nimic". Hildegard, care poate semnifica mitul luntraşului Caron (care călăuzea sufletele
morţilor din lumea vie în lumea cealaltă, peste apa Styxului) îi spune "vino cu mine", lui
Gavrilescu îi "e frică" şi încearcă o ultimă "agăţare" de real, "ah, pălăria [...] şi voi să se
întoarcă".
Hildegard se miră că el încă nu înţelege ce i se întâmplă, fiindu-i greu să accepte şi dă
vina pe faptul că "sunt cam obosit", dar "parcă încep să mă simt mai bine...". Se urcă amândoi
în trăsură şi acelaşi birjar îi duce "spre pădure, pe drumul ăl mai lung", timpul fiind definit şi
acum de alte dimensiuni ("mână încet. Nu ne grăbim..."). Gavrilescu intră într-o stare
superioară, a visului ("aş crede că visez"), singura care permite omului să acceadă în lumea
spirituală: "Toţi visăm [...] Aşa începe. Ca într-un vis...".
Semnificaţii: Nuvela ilustrează aspiraţia omului sensibil, o artistului de a atinge
absolutul prin propria menire: "Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian. Dar eu trăiesc
pentru arta pură". Setea omului superior de a atinge absolutul în cunoaştere este asemănătoare
cu aceea a Iui Dionis din nuvela eminesciană: "Iată o ocazie ca să-ţi îmbogăţeşti cunoştinţele"
(îşi spusese Gavrilescu atunci când intrase în bordeiul ţigăncilor). Dorinţa de a pătrunde în
Shambala presupune luptă (trebuie să fii tânăr, puternic şi Gavrilescu este istovit), trebuie să
ai curaj ( şi lui Gavrilescu "îi e frică") şi trebuie să fii încărcat de iubire (şi el nu se împlinise
erotic). Nuvela exprimă drama unui ratat, a unui om ce s-a lăsat dominat de profan, de viaţa
monotonă care-1 apasă, de banalitatea simbolizată de căldura sufocantă.
Deoarece este o specie epică de întindere medie, cu un singur plan narativ, un
conflict concentrat, cu personaje puternic Individualizate, opera literară "La ţigănci" de
Mircea Eliade este o nuvelă. Ca în orice nuvelă fantastică, în această creaţie literară se
manifestă arta echivocului, a ambiguităţii, realizată din îmbinarea realului cu irealul.
Fantasticul nuvelelorscrise de Mircea Eliade după război aduc în prim plan personaje
care trăiesc experienţe insolite. Referindu-se la această proză fantastică, Dumitru Micu
afirma: "Pe diferite căi, unor inşi comuni li se revelă «sacrul». Respectivii devin actorii unor
întâmplări care, fără a fi palpitante, excelând chiar prin banalitate, unele îi smulg până la urmă
din «iluzie», din «insignifiant», din «profan» şi îi transportă pe celălalt tărâm, al
permanenţelor".