ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS

SEMINARUL TEOLOGIC „SFÂNTUL APOSTOL ANDREI” – GALAȚI

LUCRARE ÎNTOCMITĂ ÎN CADRUL EXAMENULUI DE COMPETENȚE

PROFESIONALE

COORDONATOR

PROPUNĂTOR

GALAȚI

2017
 INTRODUCERE

„Preacuratului Tău chip ne închinăm Bunule,

cerând iertare greşealelor noastre, Hristoase Dumnezeule”

Primele icoane ale lui Dumnezeu au constituit Chipul Sfânt zugrăvit de către cei care L-au
văzut pe Hristos. Tradiția creștină atribuie sfântului Apostol şi Evanghelist Luca primele icoane
ale Domnului nostru Iisus Hristos şi a Preasfintei Maicii Sale Maria. Însă avem cunoștință despre
existența a câtorva reprezentări ale Chipului Mântuitorului, nefăcut de mâna omenească. Acestea
după cum vom vedea în cele ce urmează, au un farmec aparte, apărând, după cum spune tradiția,
în momente destul de delicate din viața lui Hristos.

Primul capitol din lucrare își propune explicarea termenilor care fac referire la icoanele
nepictate de mâna omenească, astfel sunt explicați termeni precum „Mandylion” sau „Keramion”
urmate de câteva referințe și indicați descoperite în urma parcurgerii bibliografiei de specialitate.

Al doilea capitol redă istoria apariției primelor reprezentări minunate ale lui Hristos. Astfel
sunt aduse în prim plan istorisirile lui Eusebiu de Cezareea ce amintesc de corespondența lui
Hristos cu Regele Abgar al Edesei, dar sunt și indicații despre Mahrama Sfintei Veronica. Nu în
ultimul rând am analizat în câteva rânduri, ceea ce reprezintă „Giulgiul din Torino.”

Ultimul capitol al lucrării e am putea spune o sinteză a învățăturii sau a semnificației pe care o
au icoanele minunate nefăcute de mână, semnalând astfel semnul prezenței și al puterii lui
Dumnezeu.
 I. Icoana nefăcută de mâna omului

II.1. Explicarea termenilor

Cuvântul icoană, este traducerea grecescului eikon care înseamnă imagine sau asemănare
sau chiar reprezentare a unui chip. „Icoana aparține lucrurilor sacre, alături de Cruce, Evanghelii,
vase de cult, etc. În icoană creștinii venerează persoana reprezentată, nu lemnul sau pînza icoanei.
Biserica face distincția între adorație (latrie) și proskyneză (prosternare, venerare). Latria este un
termen teologic (latină latria, din greacă λατρεία, latreia) și înseamnă adorare, o reverență
îndreptată numai către Sfânta Treime. Cultul icoanei fiind de venerație, la fel cu al celorlalte
obiecte sacre. Cultul icoanei în creștinism se bazează în mod fundamental pe dogma Întrupării
Fiului lui Dumnezeu.”1

Termenul eikon , a dat naștere mai altor termeni cu sensuri sau cu înțelesuri diferite, astfel
când vorbim despre imaginea creștină, distingem trei tipuri de icoane: acheiropoietoi, biblice și
cele făcute de mâna dumnezeiască.

II.1.1. Acheiropoietoi

Acheiropoietoi , derivă din termenul grecesc  acheiropoietos , adică „nefăcut-de-mână”, „

putând fi tradus prin aceea că, respectivul obiect nu poate fi făcut de mâna omului, accentuându-
se ideea că icoanele astfel numite au apărut prin intervenția nemijlocită a lui Dumnezeu. Prima
relatare despre astfel de icoane o găsim la Retorul Zaharia, sec. V- VI, in lucrarea intitulată Istorie
ecleziastică, unde relata despre o imagine miraculoasă a lui Hristos păstrată în localitatea Camulia,
cunoscută și sub denumirea Camuliana, la nord-vest de Caesarea, în Cappadocia. Retorul Zaharia
ne spune că în acel ținut, oamenii numesc imaginea acheiropoietos, „nefãcută de mână”. O altă
relatare o găsim într un ekfrasis sirian inchinat spre lauda catedralei „Sfânta Sofia”construită în
cetatea Edessa. Textul sirian ( ekfrasis ) a fost citit cu prilejul tîrnosirii catedralei, pe la
inceputul sec.al VI lea, unde se face trimitere la imaginea acheiropoietos . În secolul al VII –lea,
cronograful bizantin Theophylactos Simocattes mentioneaza ca o acheiropoietos reprezenta „
imaginea Dumnezeului – om, despre care, de mult și până azi, se zice că a fost făcută de către

1
Ioan Zamfiric, „Legenda mandylionului” în https:/ /ioanzamfirc.wordpress.com/ 2015/ 11/ 08/ legenda-
mandylionului/ (12.03.2017)
știința divină, nefiind întocmită (pânza) de către mâinile țesătorului sau pictată de către penelul
pictorului.”2

Expresia acheiropoietos, „își primește adevăratul sens în contextul scripturistic (Mc 14,
58), chipul „nefăcut de mână” este mai presus de toate, Cuvântul întrupat Care „S-a arătat” în
templul trupului Său” (In 2, 21). De atunci legea mozaică, care interzicea chipurile (Ieșire 20,4),
nu a mai avut sens, iar icoanele lui Hristos au devenit mărturii incontestabile ale Întrupării lui
Dumnezeu. În loc de a crea după propriile înclinații cu mâna lor chipul Dumnezeului-Om,
iconografii trebuie să urmeze o tradiție care îi leagă de acheiropoietos-ul originar.”3

II.1.2. Mandylion-ul

Icoana „nefăcută de mână” este cunoscută sub numele – Mandylion sau Sfânta Față, în
Apus; acesta ocupă locul central printre icoanele lui Hristos. „Tradiția Bisericii ne spune ca cel
puțin una dintre icoanele descrise ar fi apărut încă din timpul vieții Mântuitorului,
numita mandylion . Mandylion vine de la arabul „mendul” – elenizat, care înseamnă „bucată de
stofă”, denumire preluată de bizantini de la arabii care, pentru o vreme, vor ocupa cetatea de
origine a icoanei, Sfânta Maramă, sau Mahramă , sau Sfântul Chip. Istoricul Eusebiu de Cezareea
povestește în Istoria ecleziastica (cca.anul 300), că regele Abgar V Ukama (4 î.Hr. – 5 d.Hr.; 13-
15 d.Hr.) din Edessa fiind bolnav trimisese printr-un mesager o scrisoare adresată lui Iisus, prin
care îi cerea să vină la Edessa și să-l vindece. ”4 Hristos nu poate, însă tradiția ne spune că
ștergându-se pe față, chipul s-a imprimat, iar asceastă reprezentarer ar fi ajuns la Abgar. „După
versiunea bizantină, chipul de la Edessa ar fi o întipărire a feței Mântuitorului pe o bucată de
pânză pe care Hristos a pus-o pe chipul Său și a trimis-o mesagerului lui Abgar.”5

Este bine de reținut faptul că Mandylion-ul exprimă mai bine decât orice altă sfântă icoană,
principiul dogmatic al iconografiei. De aceea Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) i-a acordat o
atenție specială și, pentru a sărbători triumful definitiv al sfintelor icoane, această icoană a lui
Hristos este venerată la sărbătoarea Ortodoxiei”6

2
Ibidem, (12.03.2017).
3
Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, trad. Anca Popescu, Ed. Sofia, București,
2011, p. 98.
4
Ioan Zamfiric, „Legenda mandylionului” în https:/ /ioanzamfirc.wordpress.com/ 2015/ 11/ 08/ legenda-
mandylionului/ (12.03.2017).
5
Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei…,p. 98.
 Mandylionu-ul ne arată doar fața lui Hristos, „fără gât sau umeri, încadrat de păr lung,
căzând în bucle de o parte și de alta. Barba este uneori simplă, sfârșindu-se într-un punct, alteori
dublă. Trăsăturile regulate ale feței sunt redate schematic: linia frumoasă a gurii nu are nimic
carnal; formele alungite și foarte drepte ale nasului, cu sprâncenele arcuite, model ce amintește de
palmier. expresia gravă și impasibilă a acestei fețe a Dumnezeului-Om nu are nimic comun cu
expresia detașată, atât de des întâlnită în efigiile create de arta religioasă din Orientul Îndepărtat.
Aici este starea de nepătimire a naturii umane, care exclude păcatul, dar rămâne deschisă tuturor
durerilor lumii căzute. Ochii larg deschiși, întorși către privitor, au o privire atentă și întristată,
care pare să pătrundă în adâncimile conștiințelor fără să le copleșească: Hristos nu a venit în lume
ca să o judece, ci ca să o mântuiască (v In 3,17). În nimbul care înconjoară capul lui Hristos.
Literele grecești de pe cele trei brațe ale Crucii formează Numele divin, revelat lui Moise: - Cel
ce este, înfricoșătorul Nume al lui Iahve, aparținând naturii divine a lui Hristos. Numele
prescurtat al lui Iisus Hristos – IC XC – desemnează Ipostasul Fiului întrupat. Înscrierea Numelui
pe toate icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale tuturor sfinților este obligatorie.”7

E posibil ca în Bizanț să fi fost multe reprezentări ale Mandylionu-lui, mai ales după
mutarea icoanei de la Edessa la Constantinopol (944). „Totuși cele mai bune icoane de acest tip
pe care le avem astăzi se datorează artei rusești. Una dintre cele mai vechi este icoana de la
Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova (sec. al XIII-lea), pictată în manier ă
monumentală, care amintește de fresce.”8

II.1.2 Keramion-ul

Cercetătorii Bizațului au relatat în dese rânduri faptul că la Constantinopol, erau expuse

multe icoane unde oamenii se rugau pentru protecția orașului în special. Robert de Clari, unul
dintre bizantinologi, afirmă existența a „două importante acheiropiite: Sfânta Mahramă și Sfânta
Cărămidă – Keraminon.

6 Ibidem, p. 99.
7 Ibidem, p. 99-100.
8 Ibidem, p. 100.
 Keramion-ul, o cărămidă cu Chipul Mântuitorului întipărită, a fost descoperit de către
Împăratul Chosroe I, în urma unei viziuni miraculoase pe care o are episcopul cetății Eulalie.
Această cărămidă închidea nișa în care era ascunsă Sfânta Mahramă.9

„Așadar primele icoane ale lui Hristos, mandylion-ul și keramion-ul, ar fi fost documente
„nefăcute de mână” directe și ca să zicem așa, dovezi materiale ale Întrupării Cuvântului.”1

„Dintre numeroasele texte ce confirmă prezenţa Mandylionului şi a Keramionului în

capela Pharos unul singur clarifică poziţia lor exactă în interiorul acesteia, şi anume Cucerirea
Constantinopolului a lui Robert de Clari (1203), participant direct la Cruciada a IV-a: «Se aflau
acolo, afirmă el, două bogate recipiente de aur suspendate în mijlocul capelei prin două lanţuri
masive de argint. Într-unul din recipiente se afla Cărămida, iar în celălalt Pânza». Având în vedere
structura bisericilor bizantine în cruce greacă înscrisă, A. Lidov presupune că Mandylionul şi
Keramionul erau suspendate de arcele de răsărit şi de apus pe care se sprijină cupola, aflându-se
faţă în faţă. Acest amplasament ar căuta să reproducă marea minune a autoreplicării chipului lui
Hristos din nişa de deasupra porţii din Edessa. Spaţiul sacru al acestei nişe ar fi reprodus astfel la
o scară monumentală în spaţiul cu valenţe teofanice din biserica-relicvar a Palatului („Sfântul
Mormânt bizantin”), care la rândul lui s-ar afla la baza paradigmei iconografice ce prevede
amplasarea Mandylionului şi Keramionului la baza turlei, faţa în faţă (către răsărit, respectiv către
apus), în programul iconografic al bisericilor ortodoxe începând cu sec. al XII-lea. Rezumând,
Lidov vorbeşte de ecuaţia „nişa din Edessa-capela Pharos-biserica bizantină”, adică de o
combinaţie de două icoane „nefăcute de mână” care creează o icoană a spaţiului ecclesial ce
devine el însuşi pasibil de a fi reprodus.”1

9 Cf. „Din Tainele icoanei: Icoana Domnului ceanefăcută de mână” în

http:/ / www.lumeacredintei.com/ reviste/ lumea-credintei/ lumea-credintei-anul-v-nr-11-52-noiembrie-2007/ din-
tainele-icoaneiicoana-domnului-cea-nefacuta-de-mana/ (15.03.2017)
1 Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei…,p. 99.
1 Ș tefan Ionescu berechet „To aghion mandylion: istoria unei tradiții” în Studii teologice, nr. 2, anul 2010,
Bucureș ti, p. 143 – 144.
 II. Cauze ale formării icoanelor nefăcute de mâna omului

Tradiția Bisericii Ortodoxe arată modul în care Chipul lui Hristos a fost imprimat pe pânză
transformat ulterior în icoană.

II.1. Mahrama Regelui Abgar,

Lucrarea scriitorului bisericesc Eusebiu de Cezareea, redă o corespondență a Regelui

Edessei Abgar și Mântuitorul Hristos. Această corespondență nu este însă atestată de vreun
apostol sau evanghelist. Acest rege I-a trimis prin curierul său Anania o scrisoare Mântuitorului
prin care Îl ruga să vină să-l vindece de lepră şi să-l apere de prigonirea iudeilor. Răspunsul
Mântuitorului este acela că nu poate veni, dar că îl va trimite pe ucenicul său Tadeu să-l vindece.
Eusebiu nu relatează ce a făcut Abgar după primirea răspunsului de la Iisus.1

O tradiție apocrifă, regăsită în manuscris, numită Doctrina Addaei păstrate la Biblioteca

civică din Sankt-Petersburg și British Library din Londra, găsim o alta relatare a legendei
mandylionului. „Addai fusese episcop al Edessei (+541). Învățătura apostolului Addai, scrisa in
limba siriacă veche, reia tema regelui Abgar bolnav si suferind, și adaugă întâmplarea cu
arhivistul suveranului numit Hannan sau Ananias care merge la Iisus, îi face portretul și îl aduce
la curtea din Edessa, unde Abgar îl așează, la loc de mare cinste. Această versiune datează
probabil de la sfârșitul secolului IV. Spre deosebire de varianta transmisă de Eusebiu, legenda
povestită în Doctrina Addai amintește doar de un răspuns transmis oral de Mântuitorul, și
consemnat apoi în scris, de solul lui Abgar, Hannan. Răspunsul Mîntuitorului include o formulă
de binecuvântare adresată cetății Edessea : „Orașul vostru să fie binecuvântat și nici un dușman să
nu o mai stăpânească pe veci”. Comparând cele două versiuni, în greacă sau siriacă, este evident
că ele se inspiră de la o sursă comună, mai veche. Evident este faptul că povestea a circulat în
variante deosebite, ajungând până la noi. În însemnările de călătorie ale călugăriței Egeria, care în
pelerinajul întreprins între 381-384 în Orient a poposit o vreme și la Edessa, se vorbește despre
celebra formulă de binecuvântare a cetății de către Mântuitorul, însă nu se spune nimic despre
existența unui portret al Domnului. Sfântul Ioan Damaschinul (c. 676 — d. 4 decembrie 749),
unul din cei mai importanți gânditori ai Bizanțului, de origine arameică-siriană, a reluat istoria lui
Abgar, relatând că pictorul pe care suveranul îl trimise pe lângă Hristos pentru a-i descoperi

1 Cf. Dumitru Manolache „Icoanele nefăcute de mâna omenească a Mântuitorului” în

http:/ / ziarullumina.ro/ icoanele-nefacute-de-mana-omeneasca-ale-mantuitorului-31286.html 22.03.2017
trăsăturile și a-i realiza portretul nu reușește : „din pricină că pictorul n-a putut să- I realizeze
portretul din cauza luminii strălucitoare a feței. Însă Domnul, punând haina pe obrazul lui
dumnezeiesc și de viață făcător, s-a imprimat pe haină chipul lui și astfel a trimis-o lui Abgar,
care o dorea” (Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, traducere în românește de pr. Dumitru
Fecioru, Ediþia a III-a, Editura Scripta, București, 1993, p. 178). Biserica Ortodoxă sărbătorește
pe 16 august, această translare a imaginii care nu e făcută de mână de om, ci este un miracol
divin. Acheiropoieta din Edessa este consemnată de cronografii bizantini ca prima icoană. Ea va
fi mereu invocată în disputele dintre iconoduli (in gr. eikonodoulos, „cinstitorul” sau „slujitorul”
de imagini, sau iconofil este folosit pentru a-i desemna pe creștinii care susțin folosirea în cult a
icoanelor) și iconoclaști ( cei care se opun folosirii icoanelor, „distrugătorii” sau, literal, „
spărgătorii de icoane”) și va fi venerată ca ocrotitoare a creștinilor cinstitori de icoane, nu numai
împotriva iconoclaștilor, ci și împotriva rivalilor de altă religie. Sinodul al VII-lea ecumenic,
reunit la Niceea (provincia Bitinia, Asia Mică) între 24 septembrie şi 13 octombrie 787, la
inițiativa împărătesei regente Irina, cunoscut şi sub numele de Sinodul al doilea de la Niceea,
prezidat de Sf. Tarasie Mărturisitorul (prăznuit la 25 februarie), Patriarh al Constantinopolului în
acea vreme , a condamnat iconoclasmul ca erezie şi a restabilit cultul sfintelor icoane. A fost
ultimul din cele șapte sinoade ecumenice. Mandylionului nu i se atribuie doar originea divină, ci
și însușiri miraculoase, de instrument al victoriei creștinilor asupra dușmanilor lor și ai lui
Dumnezeu. Existența mandylionului este confirmată la Constantinopol până în 1204, când
capitala Bizanțului e cucerită și devastată de cruciați și, după toate probabilitățile, mandylionul e
distrus împreună cu multe alte opere creștin-ortodoxe. După anul 1204,
existența acheiropoietei nu mai este menționată nicăieri. Cu toate că originalul acheiropoietei din
Edessa a dispărut, s-au păstrat totuși mai multe copii ale acestuia. Începind cu sec.al XIII lea,
numărul acestor reproduceri devine tot mai mare.”1

1Ioan Zamfiric, „Legenda mandylionului” în https:/ /ioanzamfirc.wordpress.com/ 2015/ 11/ 08/ legenda-
mandylionului/ (12.03.2017).
 II.2. Mahrama Sfintei Veronica

Eusebiu de Cezareea, în cartea sa cu privire la Istoria bisericească, relatează o altă tradiție

ce are legătură cu reprezentarea Chipului lui Hristos nefăcut de mâna omenească.1 Sfânta
Veronica, cu numele derivat din vera icon se află în centrul atenției; Eusebiu descrie statuia pe
care a ridicat-o femeia ce suferise de scurgere de sânge în orașul Paneea în amintirea vindecării
miraculoase de către Iisus Hristos. „În apocrifa intitulată Acta Pilati (sec. IV), hemoroissa, numită
de acum Berenike sau cu echivalentul ei latin Veronica, mărturiseşte împreună cu paraliticul,
orbul şi leproşii în favoarea lui Hristos în Pretoriul lui Pilat, în timpul Judecării Domnului.La
începutul sec. al V-lea, episcopul apologet Macarie al Magneziei îi atribuie hemoroissei acelaşi
nume de Berenice, identificându-o cu nimeni alta decât cu regina Edessei. Cronicarul sirian Ioan
Malalas (†cca 570) menţionează o scrisoare trimisă de Berenice regelui Irod Filip, în care-i cerea
să încuviinţeze ridicarea statuii din Paneas. Într-o apocrifă latină de secol VII, Mors Pilati,
Veronica devine pentru prima oară asociată cu o pânză purtând chipul lui Hristos. Împăratul
Tiberiu, suferind de lepră, îl trimite în Palestina pe un tânăr numit Volusianus, spre a i-l aduce la
Roma pe Iisus, taumaturgul care vindecă doar prin puterea cuvântului. Ajungând la Ierusalim şi
declanşând căutările, el o întâlneşte pe Veronica care-l informează că Domnul fusese răstignit din
ordinul lui Pilat, dezvăluindu-i totodată că se află în posesia portretului Mântuitorului care poate
tămădui bolile la simpla sa vedere. Ea îi dezvăluie mesagerului imperial că în timp ce cutreiera
Palestina spre a găsi un pictor care să-i zugrăvească portretul Domnului, l-a întâlnit pe Acesta
Însuşi, Care, cunoscându-i gândurile, Şi-a aşezat o pânză pe faţa Sa, întipărindu-şi miraculos
trăsăturile pe ea şi încredinţându-i-o femeii. Volusianus se reîntoarce la Roma însoţit de Veronica,
care-l tămăduieşte pe împărat cu ajutorul acheiropiitei. Deşi istoria Veronicăi susţine prezenţa
Mahramei la Roma încă din sec. I, totuşi abia spre mijlocul sec. al XII-lea apar primele menţiuni
referitoare la prezen- ţa acesteia în tezaurul basilicii Sfântul Petru din Roma (capela papei Ioan al
VIIlea). Dacă Benedictus Canonicus (1143) vorbeşte de această relicvă «quod vocatur Veronica»,
fără a menţiona însă şi calitatea ei de icoană, în schimb Petrus Diaconus (1140) menţionează
sudarium-ul precizând că el poartă chipul lui Hristos.

Spre sfârşitul sec. al XII-lea, o cronică franceză relatează cum papa Celestin al III-lea i-a
arătat regelui Filip August, reîntors de la Ierusalim, sfânta pânză care avea pe ea întipărirea feţei

1 Vezi Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, în PSB vol. 13, trad. Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. EIBMBOR, Bucureș ti,
1987, p. 287-288.
Domnului, «ca şi cum aceasta ar fi fost prezentă». rirea chipului pe aceasta, aminteşte izbitor de
cea de-a doua dintre versiunile consemnate în Narratio cu privire la originea Mahramei din
Edessa: Hristos Şi-a şters cu această pânză sudoarea devenită picături de sânge în grădina
Ghetsimani. Asocierea devine evidentă într-unul din poemele epice medievale, intitulat
Destruction de Jerusalem (cca 1180), în care Veronica, bolnavă de lepră, nu îndrăzneşte să se
apropie de Crucea pe care era răstignit Hristos. Maica Domnului apucând năframa acesteia o
atinge de faţa Fiului ei şi chipul Răstignitului se imprimă pe pânza care îi conferă vindecare
Veronicăi. O versiune uşor diferită este consemnată de Robert de Borron (Roman de l’Estoire du
Graal, cca 1185-1215), potrivit căruia hemoroissa numită Verrina, sosită la Roma, l-a tă-măduit
pe împăratul Vespasian cu ajutorul unei pânze pe care Hristos Şi-a întipărit faţa pe Golgotha,
relicvă care se păstrează încă la Roma, fiind cunoscută sub numele de Veronica. Istoria Veronicăi
cunoaşte o răspândire largă în sec. al XIII-lea, în Franţa şi Anglia, în timp ce cultul ei se dezvoltă
la Roma, devenind cea mai mare atracţie a pelerinilor în timpul Evului Mediu. După 1350, Sfânta
Faţă începe să apară şi în emisiunile monetare romane (ducatul). Noua versiune a istoriei apare
consemnată şi în operele a doi pelerini englezi, Gilbert de Cambrai şi Gervasius de Tilbury, ce au
vizitat Roma în jurul anului 1200. Potrivit lui Gervasius, Mahrama Veronicăi era o icoană ce-L
înfăţişa pe Hristos «pectore superius», iar Gilbert ne informează că ea era acoperită cu un văl,
care era înlă- turat doar cu prilejul unor sărbători sau cu ocazia unor pelerinaje de masă.
Versiunea finală şi cunoscută a legendei o regăsim în lucrarea Bible en francais (cca 1300) a lui
Roger d’Argenteuil, potrivit căruia din compasiune Veronica i-a oferit Mântuitorului pe drumul
Calvarului o pânză spre a-şi şterge sudoarea, pânză pe care El şi-a întipărit miraculos chipul. Fără
îndoială că principalul promotor al cultului Veronicăi în Apus a fost papa Inocenţiu al III-lea.

În 1208 el a instituit o procesiune anuală cu prilejul sărbătorii închinate Minunii din Cana
Galileei (a doua Duminică după Bobotează), în care sudarium-ul era purtat de la basilica Sfântul
Petru la spitalul S. Spirito, unde era expus spre închinare bolnavilor. Participanţii la procesiune,
invitaţi la fapte de milostenie, beneficiau de 40 de zile de indulgenţe. Iniţiativa papală a fost
confirmată printr-un miracol divin, petrecut în 1216, când la finalul procesiunii Mahrama s-a
întors singură cu capul în jos. Cu această ocazie papa a compus o rugăciune în cinstea icoanei şi a
mai acordat 10 zile de indulgenţe celor ce rostesc această rugăciune. Evenimentele sunt relatate
pe larg în Cronica majora a lui Matei din Paris, compusă în 1245, care reproduce textul rugăciunii
compuse de papă, ce vorbeşte de sudarium ca despre un memorial pe care Domnul ni l-a lăsat
drept moştenire. Oricine îl contemplă în „oglindă şi în asemănare” va fi capabil să- L contemple „
faţă către faţă” în viaţa viitoare. În timpul succesorului lui Inocenţiu, papa Honoriu al III-lea
(1216-1227) icoana a fost înzestrată cu un foarte scump relicvar şi noi imne au fost compuse în
cinstea ei200. Începând cu sec. al XIV-lea, Mahrama Veronicăi a fost inclusă între instrumentele
Patimilor lui Hristos (arma Christi) fiind recunoscută drept o icoană-relicvă, mai autentică decât
orice lucrare de artă. Alături de ideea de „copie-amprentă” ce reproducea originalul Mahramei,
conform tipului copiilor acheiropiite din Răsărit, a apărut şi s-a dezvoltat în arta apuseană şi ideea
de „portret adevărat”, ce a dus la includerea Sfintei Veronica în imagine, ca purtă- toare a
Mahramei. Aşadar la ideea de „imagine în imagine”, ce a făcut carieră în arta apuseană din 1400
până târziu. Durer introduce în 1513 o schimbare compoziţională, înfăţişându-l pe Hristos ţinându
-Şi în mâini coroana de spini, în timp ce Mahrama este susţinută de îngeri.”1

II.3. Giulgiul de la Torino

Giulgiul din Torino, numit de unii creștini Sfântul Giulgiu , este o pânză de in, păstrată
la capela regală a catedralei "Sfântul Ioan Botezătorul" din Torino și pe care se află imprimată
imaginea corpului unui om care prezintă semne de agresiune fizică și în special de crucificare. De
-a lungul timpului, a generat numeroase controverse. Astfel, credincioșii creștini îl consideră o
relicvă: lințoliul în care ar fi fost învelit Iisus Hristos după crucificare. Oamenii de știință și o
parte din opinia publică (inclusiv persoane creștine) consideră că este vorba de un artefact.
Neîncrederea în autenticitatea giulgiului nu se opune dogmei sau cultului creștin. 1

Este lung de 4, 36 metri având o lățime de 1, 10 metri; este alcătuit din fir de in întors
manual, urzeala fiind făcută tot de mână. Pe țesătură apar două amprente: partea din față și cea din
spate a unui bărbat neîmbrăcat, biciuit și probabil crucificat. Corpul a fost așezat pe spate, pe
jumătatea inferioară a giulgiului, petrecându-se cealaltă jumătate pe deasupra. Materialul prezintă
numeroase găuri (în prezent peticite), locurile presupuse a fi ars la incendiul din 1532 și mai
multe pete de apă de la stingerea flăcărilor. 1

1 Ș tefan Ionescu berechet „To aghion mandylion: istoria unei tradiții”…, p. 153 – 154.
1 Giulgiul de la Torino în https:/ / ro.wikipedia.org/ wiki/ Giulgiul_din_Torino (02.04.2017).
1 Ibidem (02.04.2017).
 Giulgiul a constituit subiectul a numeroase și aprinse controverse între oameni de știință,
reprezentanți ai religiei creștine, istorici și scriitori, mai ales în ce privește modul și momentul în
obiectul și-a făcut apariția cu amprentele binecunoscute. O parte importantă a credincioșilor
creștini susține că ar fi pânza cu care Iisus a fost acoperit după coborârea Lui de pe cruce și că
păstreaza întiparită imaginea sa. Scepticii, insa,consideră obiectul a fi un fals rafinat.

În 1988, Sfântul Scaun își dă acordul pentru efectuarea unei datări cu carbon radioactiv. În
acest scop, o porțiune dintr-un colț este decupată și trimisă la trei laboratoare, și anume cele ale
Universității din Oxford, Universității din Arizona și cel din cadrul Institutului Federal de
Tehnologie din Elveția. Toate acestea au indicat data de proveniență ca fiind situată în perioada
1260 – 1390.

Deși efectuată independent de trei laboratoare, această datare a fost imediat contestată,
nefiind acceptată de întreaga lume științifică . Unul din argumentele aduse de către Anna Arnoldi
(Universitatea din Milano) și Raymond Rogers (Universitatea din California) menționează
eventuala contaminare bacteriană care poate afecta precizia unui astfel de test. Mai mult, Rogers,
pe baza studiilor microchimice referitoare la conținutul de vanilină (polimer ce rezultă din
descompunerea termică a ligninei din cadrul țesăturii de in) concluzionează că vârsta lințoliului ar
fi cuprinsă între 1300 și 3000 de ani. Pe de alta parte, reprezentanții curentului sceptic contrazic
opinia lui Rogers, considerând studiul efectuat de acesta ca fiind incomplet, lipsit de consistență
și că denaturează analiza științifică în favoarea orientării religioase.

O echipă condusă de Leoncio A. Garza-Valdes și Stephen J. Mattingly (Universiatea San

Antonio din Texas) au adus un alt argument referitor la reziduurile bacteriene conținute de
giulgiu[ , subliniind faptul că acea contaminare bacteriană a mostrei supusă studiului afectează
acuratețea datării cu carbon-14.

Biserica Catolică, actualul custode al giulgiului, nu s-a pronunțat niciodată în mod oficial
asupra autenticității, considerând că aceasta nu ajută cu nimic religiei creștine, dar a acceptat
rezultatul datării cu radiocarbon efectuate în 1988, care a indicat ca origine perioada medievală
1260 - 1390. Analizorul VP-8, folosit de NASA, realizează o imagine tridimensională a giulgiului.
La ora actuală, nu se poate afirma cu certitudine care este perioada reală când giulgiul a fost țesut.
Practic, misterul giulgiului a rămas și pe mai departe neelucidat. 1
 III. Semnificații ale icoanelor nefăcute de mâna omului

III.1. Chipul lui Dumnezeu în icoane

„Cuvântul Tatălui cel necuprins, din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins
întrupându-se; și chipul cel întinat, la chipul cel dintâi întorcându-l cu dumnezeiasca podoabă l-a
amestecat. Deci, mărturisind mântuirea, Îl închipuim cu fapta și cu cuvântul”1

Acest mic text liturgic, are în sine întreaga doctrină a „Chipului.” „Chipul lui Dumnezeu
celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura.. ipostasul Logosului este o mărturisire scurtă și
limpede a firii Tatălui. Omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, a avut atunci ca
Arhetip pe Cuvântul dumnezeiesc.

Întruparea Fiului „reînnoiește chipul care și-a pierdut asemănarea din cauza păcatului
omului: nu este doar o teofanie desăvârșită, ci și desăvârșirea Omului, la care primul Adam nu a
putut ajunge. Icoana lui Hristos, Dumnezeu și Om, este expresia plastică a dogmei de la Calcedon,
pentru că ea reprezintă Persoana divină întrupată, Fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut Fiul Omului,
„consubstanțial cu Tatăl” prin dumnezeirea Sa și „consubstanțial cu noi” prin umanitatea Sa.”2

Leonid Uspensky, remarcă într-un mod plăcut faptul că „înainte de Patima Sa chiar și cei
mai apropiați ucenici aveau să-L vadă pe Hristos doar o singură dată în chipul slăvit al umanității
Sale îndumnezeite: pe Muntele Tabor.

Biserica, văzându-L pe Hristos cu ochii credinței statornice, Îl va înfățișa întotdeauna în

cântările ei liturgice și în icoanele ei pe Dumnezeul-Om păstrându-și măreția chiar și în kenoza
Lui.”2

1 Ibidem (02.04.2017).
1 Condacul Duminicii I din Postul Mare, „a Or todoxiei”
2 Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei…,p. 97.
2 Ibidem, p. 98.
III.2. Icoana – semn al puterii și al prezenței lui Dumnezeu

Părintele Dumitru Stăniloae, spunea că „ne ănchinăm Domnului Hristos și-L cinstim si
prin icoanele care Îl reprezintă”2 la fel și în cazul Maicii Domnului și sfinților.

„Cinstim icoanele pentru ca ele reprezintă pe cei ce sunt locașurile pnevmatizate ale lui
Hristos, a cărui umanitate e desăvârșit pnevmatizată prin Duhul Sfânt, unit prin ființă cu ipostasul
acestei umanități.

Icoana este un simbol sacru, semn al prezenței lui Dumnezeu, „un obiect în care
Dumnezeu și-a arătat puterea și și-o arată în continuare.”2 De asemenea, Părintele Stăniloae
remarcă: „icoana lui Hristos n-a ajutat numai la păstrarea înțelesului exact al învățăturii lui Hristos
și despre Hristos, prezentându-ni-L în tot cursul istoriei Bisericii ca pe același Hristos, autor al
faptelor Sale mântuitoare, ci au avut și un important rol de vivificare a credinței, menținând în
credincioși conștiința prezenței lui Hristos, ca Subiect al cuvinte lor ce se grăiesc de către El sau
despre El. Pe lângă aceea, Hristos reprezentat pe icoana ortodoxă, în același fel cum a fost
reprezentat în toată tradiția Bisericii, începând cu primele secole, ne-a păstrat pe Hristos în
integritatea trăsăturilor vieții lui pnevmatice, ca model și îndemn pentru credincioși de a se strădui
pentru o înduhovnicire a vieții lor, după chipul lui Hristos. Daca Hristos cere credincioșilor să
imprime în ei chipul Lui, sau să se facă după chipul Lui, cum ar reuși aceștia să imprime în ei
chipul autentic al lui Hristos dacă n-ar avea decât cuvintele Lui, sau despre El, pe care fiecare
teolog sau predicator le poate interpreta după capul lui? Astfel icoana lui Hristos păstrata pana azi
cu înfățișarea Lui pnevmatizată din primele secole a constituit, alături de literatura duhovniceasca
a Sfinților Părinți, o călăuză importantă pentru formarea duhovniceasca a credincioșilor ortodocși
după chipul autentic al lui Hristos. Icoana lui Hristos din Ortodoxie a fost nu numai o icoana
hristologice, ci si pnevmatologică, ținând seama de faptul că Hristos a fost plin de Duhul Sfânt și
acest Duh li s-a dăruit și lor ca putere formatoare în direcția sfințeniei.”2

2 Pr. Dumitru Stăniloae, „Icoanele în cultul or todox” în http:/ / www.crestinor todox.ro/ dogmatica/ dogma/ icoanele-
cultul-or todox-68995.html (28.04.2017).
2 Ibidem.
2 Ibidem.
 CONCLUZII

În urma celor prezentate mai sus, putem afirma cu tărie faptul că „aceste istorii legendare
exprimă în felul lor, un adevăr dogmatic: iconografia creștină – și, mai presus de toate,
posibilitatea reprezentării lui Hristos – își are fundamentul în faptul întrupării. Prin urmare, arta
sacră a icoanelor nu poate fi o creație arbitrară a artiștilor: așa cum teologul se exprimă prin
intermediul gândirii, tot așa iconograful exprimă prin arta sa Adevărul viu, „nefăcut de mână”.
Revelația, pe care Biserica o are în Tradiția ei.”2

Icoana nefăcută de mână, după cum am văzut în cele de mai sus, reprezintă o minune a lui
Hristos care are drept scop întărirea credincioșilor în credința că El este Dumnezeul Adevărat, mai
mult decât atât, aceste reprezentări afirmă și confirmă prezența lui Dumnezeu și puterea Lui care
se manifestă până astăzi în lumea creată.

În cele din urmă, putem afirma că „icoanele acheiropoiete au servit ca arhetipuri pentru
iconografia Mântuitorului și a Maicii Domnului. O mare importanta pentru istoria icoanei o
are mandilyonul . Cu certitudine, aceste icoane nefăcute de mână, sunt cele dintâi imagini ce au
impus un anume prototip al chipului Mântuitorului ori al Maicii Domnului, reprezentări socotite
istorice. Imaginea lui Hristos (în mandylion) pune capăt unei vechi dispute în legătură cu
frumusețea sau urâțenia Mântuitorului. Iustin Martirul si filozoful, Clement din
Alexandria,Tertulian, Chiril din Alexandria, Irineu afirmau că Hristos a fost urât, bazându-se pe
vorbele profetului Isaia: „N-avea nici frumuseþe, nici strălucire care să atragă privirile”(Isaia, 53,
2) sau pe cele ale apostolului Pavel : „S-a dezbrăcat pe sine însuși și a luat chip de rob”(Filipeni,
2, 7). Din contră, Ambrozie, Ieronim, Grigorie de Nyssa, Ioan Gură de Aur afirmau că El e
frumos, mai ales datorită psalmistului : „Tu ești cel mai frumos dintre oameni”. Putem afirma că
această controversă nu are o legătură directă cu aspectul fizic al lui Hristos, ci este vorba de a
apăra ideea unei frumuseți spirituale capabile să răzbată de sub o urâțenie exterioară sau de a
sprijini compatibilitatea acestei frumuseți cu concepția antică a frumuseții care capătă un
supliment de splendoare. Lumina strălucirea care l-a orbit pe pictorul de curte al regelui Abgar,
nu reprezintă altceva decât acea frumusețe a spiritului, Slava dumnezeiasca, Lumina neapropiată
si nepătrunsă care transpare și care, uneori, copleșește, umbrește cu totul strălucirea frumuseții
trupești. Vederea netrupească, neîngrădită de vre-o opreliște, se deschide prin mandylion, spre

2 Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei…,p. 99

cunoașterea figurii umane restaurate care a atins asemănarea Chipului Slavei lui Dumnezeu. Pe
Tabor, ne spune Sfântul Ioan Damaschin, Hristos S-a schimbat la Faţă, dar „nu a luat o alta
înfăţişare, şi nici nu S-a transformat, ci S-a arătat ucenicilor cu adevărata Lui faţă”. Aceasta
înseamnă că Hristos nu a luat ceva ce nu avea, nici nu S-a transformat în ceva ce nu era, ci S-a
arătat ucenicilor aşa cum era El în realitate. Hristos a arătat slava Dumnezeirii Sale, pe care o
ţinea nevăzută prin faptul că apărea oamenilor cu trup obişnuit, pentru că oamenii nu puteau face
faţă vederii Dumnezeirii. Părintele Staniloae precizează foarte clar că vederea luminii taborice nu
inseamnă vederea fiinţei lui Dumnezeu, lumina este insă cel mai înalt mod de manifestare a lui
Dumnezeau, de aceea numeşte apofatism de gradul al treilea ( cel mai înalt) vederea luminii
dumnezeieşti.”2

2Ioan Zamfiric, „Legenda mandylionului” în https:/ /ioanzamfirc.wordpress.com/ 2015/ 11/ 08/ legenda-
mandylionului/ (12.03.2017).
 BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. EIBMBOR, București, 2011.

2. „Din Tainele icoanei: Icoana Domnului cea nefăcută de mână” în
http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-credintei/lumea-credintei-anul-v-nr-11-
52-noiembrie-2007/din-tainele-icoaneiicoana-domnului-cea-nefacuta-de-mana/
(15.03.2017).
3. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, în PSB vol. 13, trad. Pr. Prof. T. Bodogae,
Ed. EIBMBOR, București, 1987.
4. Giulgiul de la Torino în https://ro.wikipedia.org/wiki/Giulgiul_din_Torino
(02.04.2017).
5. Ionescu Ștefan berechet „To aghion mandylion: istoria unei tradiții” în Studii
teologice, nr. 2, anul 2010, București.
6. Manolache Dumitru „Icoanele nefăcute de mâna omenească a Mântuitorului” în
http://ziarullumina.ro/icoanele-nefacute-de-mana-omeneasca-ale-mantuitorului-
31286.html 22.03.2017.
7. Stăniloae, Pr. Dumitru, „Icoanele în cultul ortodox” în
http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/icoanele-cultul-ortodox-68995.html
(28.04.2017).
8. Uspensky, Leonid, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, trad. Anca Popescu,
Ed. Sofia, București, 2011.
9. Zamfiric, Ioan, „Legenda mandylionului” în
https://ioanzamfirc.wordpress.com/2015/11/08/legenda-mandylionului/ (12.03.2017).