"Sarmanul Dionis" este prima nuvela fantastica din literatura romana, Eminescu initiind un

fantastic realizat prin Imbinarea planului real cu planul abstract-filozofic al gandirii.

Tema nuvelei "Sarmanul Dionis" este reflectarea subiectiva asupra lumii si reuneste o
serie de teme tipic romantice existente si in literatura universala: natura, iubirea si conditia
nefericita a omului de geniu in raport cu timpul si cu societatea. Tema transmigratiei
sufletelor, a metempsihozei valorifica ideea schopenhaueriana conform careia timpul si
spatiul sunt manifestari ale substantei care se regenereaza vesnic, compusa dintr-un numar
de arhei - de modele eterne -, "umbre" ale individului fizic.
Semnificatia titlului. Epitetul "sarman" din titlul nuvelei simbolizeaza nefericirea lui
Dionis, cauzata de esecul suferit in urma incercarii de a atinge absolutul in cunoastere,
asadar nu se refera la conditia materiaia a personajului. Dionis are numele zeului Dyonisos
din mitologia greaca, fire vesela, petrecareata si, pus in antiteza cu definirea de "sarman",
da titlului o sugestiva interpretare, cu valoare stilistica de oximoron.
Constructia subiectului. Din perspective narativa, naratorul este omniscient, iar
naratiunea la persoana a III-a imbina realul cu metafizicul. Actiunea
pune in prim plan protagonistul, care traieste in momente temporale si spatiale diferite,
reale si imaginare. Autorul isi exprima propria conceptie despre lume si viata prin
intermediul personajului cu dubla identitate, Dan-Dionis
Incipitul este inedit, fiind reprezentat de punctele de suspensie si de textul cu litera mica,
ce exprima succint ideea filozofica a viziunii asupra lumii.
Dionis, un tanar de aproape 18 ani, visitor incurabil, modest copist "avizat a se cultiva pe
apucate, singur", cu o existenta materiala precara, neavand "pe nimeni in lume, iubitor de
singuratate", care sunt trasaturi romantice, este descendentul obscur al unor aristocrati
scapatati, rataciti nu se stie cum "in clasele poporului de jos". Tatal sau o iubise pe Maria,
fiica unui preot si din aceasta iubire se nascuse Dionis. El isi aminteste cum "vaduvita sa
muma il crescu cum putu din lucrul mainilor ei", singura mostenire ce-i ramasese de la tatal
sau fiind un portret din tinerete al acestuia, in care copilul se regaseste adeseori pe sine:
"era el intreg, el, copilul din portret".
Itntr-o seara ploioasa de toamna, Dionis se intoarce acasa cu capul plin de ganduri,
reflectand in spirit kantian asupra conceptelor de timp si de spatiu: "nu exista nici timp, nici
spatiu, isi spuse el, ele sunt numai in sufletul nostru". El cugeta ca daca lumea este rodul
eului propriu, in care se petrec, in fapt, toate fenomenele in aparenta, inseamna ca omul,
purtator de scanteie demiurgica, este atotputernic si poate sa caute in sine implinirea visului
sau. Este, prin urmare, posibil ca, folosind anumite "lucruri mistice" cu ajutorul magiei si
astrologiei, si el sa se poata misca in voie in timp, fie in trecut, fie in viitor - adica pe
verticalele timpului; este posibil, de asemenea, sa se deplaseze pe orizontalele spatiului, "sa
traiesc in vremea lui Mircea-cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun - oare este absolut
imposibil? Visam calatorii in Univers, dar Universul nu este oare in noi?".
Pasionat de lectura cartilor de astrologie, Dionis le imprumuta de la anticarul Riven. In vis,
cuprins de beatitudine, conditie necesara in ritualul initiatic, Dionis deschide cartea de
astrologie, face un semn magic si se trezeste intr-un alt veac, in vremea lui Alexandru cel
Bun, sub infatisarea calugarului Dan, discipol al dascalului Ruben, profesor la seminarul din
Socola. Calugarul Dan are revelatia de a fi trait in viitor, sub numele de Dionis si ii
marturiseste maestrului sau, Ruben, straniul sentiment. Acesta il indeamna sa-si continue
experienta, prilej cu care autorul exprima aici teoria metempsihozei, prin intermediui lui
Ruben: "in sir, poti sa te pui in viata tuturor insilor care au pricinuit fiinta ta si a tuturor a
caror fiinta ai pricinuit-o tu. [...] Omul are-n el numai sir, fiinta altor oameni viitori si trecuti
[...] numai ca moartea il face sa uite ca a mai trait". Importantele idei fllozofice ale timpului

si spatiului sunt revelate tot prin intermediui mesterului Ruben, care-i explica lui Dan
"deosebirea intre D-zeu si om", ca numai "D-zeu e vremea insasi", pe cand omul ocupa
numai un loc in vreme. Si sufietul omului este vesnic, "dar numai bucata cu
bucata".Nemarginirea (spatiul) este "tot ca vremea, bucata cu bucata, poti fi in orice loc
dorit". Daca omul, care este un sir nesfarsit de oameni, lasa pe unul dintre ei sa-i tina locul
in timpul in care insul va lipsi din el, acesta este umbra lui. Omul si umbra sa isi pot schimba
firile pentru o vreme, "tu poti sa dai umbrei tale toata firea ta trecatoare de azi, ea-ti da firea
ei cea vecinica". Ruben il impinge pe Dionis in pacat, incurajandu-l sa afle taina creatiei si,
implicit, "cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumei."
Ruben, sub infatisarea lui linistita si blanda, este un Mefisto care nu-si dezvaluie intentiile
demonice, dar se bucura nespus de initierea eroului si, recapatandu-si fizionomia satanica,
exclama cu satisfactie: "inca un suflet nimicit cu totul!".
Urmeaza treceri bruste de la realitate la vis si invers cu atata repeziciune, incat calugarul
Dan isi pierde simtul obiectivitatii si se lasa prins de imaginatie.
Utilizand virtutile magice ale cartii, careti permit aprofundarea in aventura cunoasterii,
Dan se desparte de propria umbra si descopera casufietul sau a mai trait candva "in
pieptul lui Zoroastru" (personaj legendar, reformatorul religiei iraniene antice).
Dan intoarce sapte foi din cartea lui Zoroastru si umbra prinde contur, apoi inca sapte si
"umbra se desprinse incet" si "sari jos de pe parete". Dan se dedubleaza si ii restituie
acesteia constiinta limitarii sale in spatiu si timp, primind in schimb nu eternitatea, ci
constiinta eternitafii: "Dan era o umbra luminoasa".
La indemnurile umbrei ("tu intreprinzi o calatorie, cu iubita ta cu tot, in orice spatiu al
lumei ti-ar place...in luna, de pilda"), Dan intreprinde, in vis, impreuna cu Maria, o calatorie
cosmica, in care dispar cu desavarsire legile fizicii, timpul si spatiul avand alte dimensiuni:
ora devine veac, clipele vor fi decenii, iar Pamantul un pandantiv pe care el il prinde in salba
iubitei.
Iubirea este singura cale spre cunoastere, "calatoria lor nu fuse decat o sarutare lunga" si
se manifests in vis, cuplul implinindu-se, caci "visau amandoi acelasi vis". Aceasta calatorie
in Univers este un drum al cunoasterii, ideal spre care accede Eminescu insusi.
Naratorul insereaza aici o pauza descriptiva, intrerupand naratiunea: peisajul cosmic este
feeric, fantastic si poetic, un adevarat paradis al lumii, situat la limita dintre creat si increat.
In vis cei doi ajung la "o poarta inchisa", pe care "n-au putut-o trece niciodata", pe care se
afla un triunghi sacru, avand in centru "un ochi de foc", deasupra caruia sta scris "un
proverb cu literele strambe ale intunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o
enigma chiar pentru ingeri". Dan cauta cu febrilitate in cartea lui Zoroastru magia care sa-i
permita descifrarea proverbului, care semnifica atingerea absolutului in cunoastere: "as voi
sa vad pe Dumnezeu". In zadar ingerii ii soptesc si-l avertizeaza: "De ce cauti ceea ce nu-ti
poate veni in minte? [...] De ce vrei sa scoti din arama sunetului aurului? Nu-i cu putinta",
sugerand ca nici o faptura nu stie sau nu poate face acele lucruri pe care numai Dumnezeu
le poate infaptui. Lui i se pare ca ingerii fac ceea ce el gandeste, dar Maria ii explica, soptit,
ca, daca Dumnezeu vrea, atunci "tu gandesti ceea ce gandesc ingerii". El continua sa-si
impuna vointa de a vedea fata lui Dumnezeu.
Replica ingerilor vine taios: "Daca nu-l ai
in tine, nu exista pentru tine si in zadar il cauti".
Atingerea absolutului nu se implineste, intrucat, in entuziasmul si extazul momentului,
tanarul considera ca poate controla Universul si gandeste intr-un mod nefericit: "Oare fara so stiu nu sunt en insumi Dumne.... ". Acest gand profunator, ca el ar putea fi Dumnezeu,
simbol al puterii absolute, il prabuseste cu brutalitate in abis, el fiind aspru pedepsit prin
revenirea la conditia de muritor, sugerand ca limitele obiective ale gandirii umane nu pot fi

depasite, deoarece nici omul si nici ingerii nu au acces la tainele Creatiei: "Nefericite, ce ai
indraznit a cugeta?"
Dionis realizeaza ca a visat si revine la conditia initials de muritor, chiar daca, bolnav fiind,
in delirul sau continua sa creada ca este Dan si ca Maria, pe care o vede la fereastra casei
invecinate, este aceeasi din visurile sale si ca anticarul Riven ar fi maestrul Ruben.
Implinirea cuplului in finalul nuvelei, singura opera eminesciana in care iubirea se
realizeaza, simbolizeaza faptul ca iubirea este singura cale de a accede in cunoastere, in
aspiratia spre absolut. Atingerea absolutului este fericirea suprema, iar iubirea implinita este
numai o treapta spre fericire: "El simtea ca o oara langa ea ar plati mai mult decat toata
viata. Cata intensiva, dureroasa, fara de nume fericire intr-o oara de amor!", sugerand
sacrificiul suprem de care este capabil numai omul superior pentru atligerea iubirii ideate,
concept filozofic intalnit si in lirica eminesciana ("Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din
privire/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire" - "Luceafarul").
In finalul nuvelei, autorul, prin intermediul naratorului, intreaba cititorul, cu o ezitare
stimulativa: "Cine este omul adevarat al acestor intamplari: Dan, ori Dionis?". Calatoria
avusese loc in vis, el redevine copistul visator Dionis, Maria, fiica spatarului Mesteacan, este
vecina de peste drum care canta la pian, Ruben este arhivarul evreu Riven, iar umbra se
dovedeste a fi indragitul portret al tatalui sau. In final, revine ideea filozofica exprimata de
Eminescu si in "Glossa", anume lumea vazuta ca teatru, in care oamenii interpreteaza roluri
predestinate: "Nu cumva indaratui culiselor vietei e un regizor, a carui existenta n-o putem
explica? [...] Nu sunt aceeasi actorii, desi piesele sunt altele?". Ideea este preluata de la
Schopenhauer si este exprimata cu aproape aceleasi cuvinte ca cele ale filozofului german:
"Vointa universala e regizorul care misca in spatele culiselor vietii pe toti muritorii, ca pe
scena unui teatru".