Revista Nouă - apare de şase ori pe an -

Florin DOCHIA l Mioara BAHNA l Constantin

TRANDAFIR l Ioan Romeo ROŞIIANU l Diana
TRANDAFIR l Romeo Aurelian ILIE l Daniel
MARIAN l Ana DOBRE l Codruţ
CONSTANTINESCU l Adrian SIMEANU l
Codruţ RADI l Vasile LARCO l Valeriu Marius
CIUNGAN l Camelia FLORESCU l Iulian
MOREANU l Silviu DACHIN l Lucian-Victor
BOTA l Marian HOTCA l Valeriu VALEGVI l
Mioara PAVELESCU l Serghie BUCUR l
F.M. CIOCEA l Cecilia COSTACHE l
Vasile BADIU l Viniciu MOROIANU l
Andrei IONESCU l Oana MERCA l
C. DOBRESCU l Ştefan Al.-SAŞA

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887

S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4

Anul XIV nr. 6 (103) / 2017

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

 Cuprins
editorial - Florin DOCHIA, Despre scriere incluzivă / 3 * cronica literară - Mioara BAHNA,
Varujan Vosganian: Copiii războiului / 6 * note de lectură - Constantin TRANDAFIR - Trei
poeţi (Dionisie Duma, Un alt popas; Mirela Ianuş Dinga, Armistiţiu cu timpul; Dan Vîţă,
Dosar de beatificare) / 10 * cronica literară - Florin DOCHIA, Liana Sabău – Vreme de
dragoste / 14 * cronica literară - Ioan Romeo ROŞIIANU, Nadia Urian Linul şi farmecul
satului românesc / 17 * cronica literară - Diana TRANDAFIR, Marieta Rădoi. Algoritmul
Poeziei în „Copilul postum” / 19 * note de lectură - Romeo Aurelian ILIE, Eduard Zalle –
la braţ cu prozodia clasică prin poezia de azi / 22 * note de lectură - Florin DOCHIA, Coca
Popescu – Nopţi violet / 24 * note de lectură - Daniel MARIAN, Corin Culcea: Dumnezeu
– în Sine, precum în jumătatea de măr! / 25 * note de lectură - Ana DOBRE, Peregrin în
lumea ideilor şi a poeziei / 26 * note de lectură - Florin DOCHIA, Laurenţiu Damian -
Cioburi de viaţă / 28 * note de lectură - Codruţ CONSTANTINESCU, Un mare călător:
Radu Tudoran / 31 * poezie - Diana TRANDAFIR, Şi toamna şi iarna... / 33 * note de
lectură - Ioan Romeo ROŞIIANU, Mioara Bahna şi lumea călătoriilor iniţiatice / 34 * note
de lectură - Adrian SIMEANU, Cartea zilelor noastre (David Baldacci, Putere absolută;
Marius Stan, Vladimir Tismăneanu, Dosar Stalin, Dosar Lenin) / 36 * arte vizuale - Codruţ
RADI, Nostalgii şi amnezii / 37 * proză - Vasile LARCO, Fata în sarafan bleumarin / 39 *
poezie - Valeriu Marius CIUNGAN, Ploi de toamnă / 40 * poezie - Camelia FLORESCU / 41
* proză - Iulian MOREANU, Tricoul de campion (III) / 42 * poezie - Silviu DACHIN / 49 *
poezie - Codruţ RADI / 50 * poezie - Lucian-Victor BOTA / 52 * poezie - Marian HOTCA /
54 * poezie - Valeriu VALEGVI / 56 * proză - Ioan Romeo ROŞIIANU, Îngerul păzitor / 58 *
civica - Iulian MOREANU, De prin reviste... / 62 * ars poetica - Cum să fii un mare scriitor.
22 de lecţii de la Stephen KING (Tălmăcire de Mioara Pavelescu. Note de Florin Dochia) /
66 * arte vizuale - Serghie BUCUR, Salonul de toamnă / 71 * poezie - F.M. Ciocea / 72 *
eseu - Ioan Romeo ROŞIIANU, Despre SUFLET în timpul vieţii omului şi după moartea
acestuia / 74 * cenaclul 9 - poezia vie - Cecilia Costache / 77 * actualitate - REVISTA
NOUĂ - 100 / 78 * istorie locală – Vasile BADIU, Programul naţional „ROMÂNIA 100“.
1857 - Prahova Capitală Mondială a petrolului / 80 * muzica zilelor noastre - Viniciu
MOROIANU, Un omagiu datorat (Dinu LIpatti) / 85 * muzica zilelor noastre - Adrian
SIMEANU, Bănică, la cincizeci; România întâlni India; Jazz a-ntâia, la Piteşti; Suma şi Goiţi
/ 86 * hasdeiana - Andrei IONESCU, Dragoş Vodă / 88 * eseu - Oana MERCA, În zodia
idealului feminin (3). D-na T (Patul lui Procust, Camil Petrescu) / 91 * istorii literare - C.
DOBRESCU, Istoria aşa cum a fost. Protestul lui Cezar Petrescu faţă de abuzul Poliţiei
Legionare la Buşteni / 98 * catrene culturale - Ştefan AL.-SAŞA / 100

Cercul Literar «Geo Bogza» Textele propuse spre publicare se trimit în

al Casei Municipale de Cultură Câmpina
în colaborare cu
Societatea Scriitorilor Prahoveni
Revista Nouă
Florin DOCHIA (redactor-şef)
Ştefan Al.-Saşa (secretariat)
Iulian MOREANU (corectură)
Acest număr se tipăreşte cu sprijinul
financiar al Consiliului Local Câmpina
5 lei ISSN 1223 - 429X
format digital, cu menţiunea «Pentru Revista
Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau
florindochia@yahoo.com
Adresă de corespondenţă:
Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza»,
str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600
Câmpina, jud Prahova
ROMÂNIA
Layout & DTP: Florin DOCHIA
Materialele nepublicate nu se înapoiază.
Responsabilitatea pentru conţinutul textelor
aparţine în exclusivitate autorilor.
 editorial
Florin DOCHIA
Despre scriere incluzivă
În trend cu toate mişcările de eliberare de
toate felurile, pentru ca omul – femeia,
bărbatul şi non-definitul – să nu se simtă
discriminat-ă-(?), în Hexagon se desfăşoară o
mare dezbatere asupra limbii scrise-vorbite,
în care a simţit că trebuie să ia atitudine chiar
venerabila Academie, publicând un comunicat
ce se vrea clarificator. Deocamdată, pe
meleagul carpato-danubiano-pontic nu au
ajuns ideile pline de generozitate şi
originalitate, aici fiind la modă alte teme de
interes general particular, chestii privind
stomacul şi dreptatea, adică pâinea şi circul.
Tema dezbaterii franţuzeşti o constituie
dezvoltarea şi adoptarea unei „scrieri
incluzive” («écriture incluzive»), care ar face
dreptate, în fine, sexului frumos şi deştept,
prin dezvoltarea unei limbi franceze diferite
referitoare la femei, alta decât aceea
referitoare la bărbaţi. Nu ar fi deloc de
mirare ca amazoanele din România să preia
ideile şi să ceară egalitate în exprimarea
oficială şi la noi, pentru profesor /
profesoară, director / directoare, primar /
primăriţă, prefect / prefecteasă (?), ministru
/ ministreasă, preşedinte / preşedintă,
secretar (de stat) / secretară (de stat),
maestru / maestră (ori măiastră?) etc. etc.,
până la strungar / strungăreasă (nu
strungăreaţă!) ori cine mai ştie ce. Dar ia să
vedem ce se-ntâmplă pe meleagul verilor de
la sud de La Manche.
Un manual şcolar pentru anul doi al
cursului elementar (8-9 ani) publicat în
septembrie de Editura Hatier a pus paie pe
focul aprins încă de după anii 70. Numele de
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Florin DOCHIA
meserii, gradele, funcţiile, titlurile sunt
acordate după gen («une autrice» - autoare
sau «une maire» - primăriţă); la plural,
masculinul nu prevalează asupra femininului
şi, graţie punctului median, cele două genuri
sunt incluse («les agriculteur·rice·s», «les
électeur·rice·s»); când este posibil, un
adjectiv universal substitue cuvintele bărbat
(homme) sau femeie (femme) – vom vorbi,
aşadar, despre „drepturile umane” («droits
humains») în loc de „drepturile omului”
(«droits de l’homme»). [În franceză, „homme”
înseamnă şi „om”, şi „bărbat”. Şi în româna
vorbită în spaţiul rural avem cazuri când
nevestele spun „omul meu” în sensul de
„bărbatul meu”, „soţul meu”.] Se discutau de
multă vreme, de către mişcările feministe,
principiile propuse în 2015 de „Ghidul
practic pentru o comunicare publică fără
stereotip de sex”, publicat de Înaltul
Consiliul pentru Egalitatea dintre Femei şi
Bărbaţi, şi ele au fost aplicate, aproape fără
să se remarce, de către unii candidaţi la
ultimele alegeri prezidenţiale.
Dar iată că, în ceea ce-i priveşte pe copiii
ei, Franţa se inflamează! În presă, luările de
poziţie tot mai aprinse se desfăşoară sub
genericul interogaţiei „egalitatea bărbat-
femeie trebuie să treacă şi în limbă?” Interesante
sunt opiniile scriito·ri·are·lor (sic!). Iată
câteva dintre ele, ca să ne dăm seama cam
cum se pune problema. Cine ştie ce ne-aşteaptă
şi pe cei ce scriem în limba română…
Chloé Delaume, o romancieră exigentă
şi îndrăzneaţă, afirmă pur şi simplu că „ceea
ce nu este numit nu există: invizibilitatea
3
 Florin DOCHIA
femeilor trece mai întâi prin limbă. Or, de
câtva timp, peste tot, ea se diminuează.
Adesea, eliberându-se, cuvântul [femei]lor
compromite conştiinţele cu şorici gros,
repulsia colectivă. E posibil ca realul să se
schimbe, comportamentele să înceteze să
se bălăcească în acelaşi suc propriu.” Ea
propune să se profite de acest moment
favorabil pentru impunerea unei reforme a
limbii franceze şi anexării Academiei
franceze, în ceea ce priveşte regulile limbii şi
gramatica, de către Înaltul Consiliul pentru
Egalitatea dintre Femei şi Bărbaţi. După un
excurs istoric, plus alte precizări privind
masculinizarea unor instituţii (în cinci
secole, au fost 729 de academicieni, din
care numai 8 femei, prima Marguerite
Yourcenar, în 1980), Mme Delaume vine cu
argumente surprinzătoare: „În medicina
chineză, inima este legată de limbă. În
franceză, în texte, limba rămâne ataşată de
falus (attachée à la bite)”. Falocentrismul
este, pentru cei mai mulţi francezi, o
comoară naţională. „Masculinul nu este
neutru, e aureolat de graţie, oferit ca dar,
masculinul satisface femeilor de merit
dorinţa falică. Influenţa freudismului asupra
vârstnicilor este încă devastatoare.”
(Adevărul este că cea mai mare susţinere a
freudismului în Franţa vine din partea unui
grup condus de o femeie: Élisabeth
Roudinesco, fiica lui Alexandre Roudinesco,
medic român de origine evreiască.) Şi totuşi,
în opinia domniei sale, punctul de mijloc [·]
„este un stigmat: a nu permite limbajului să
se feminizeze în mod natural, a-l ţine la
distanţă şi în afara realităţii, înseamnă a face
revendicările să explodeze şi măsurile
grafice să fie radicale. Punctul de mijloc este
adaptat şi practicabil în multe locuri şi în
registre, dar este dificil pentru mine, în
domeniul literaturii. Este complicat să
jonglez cu „Eu” împotriva flexiunii duble,
„cele şi cei care”; să favorizez epicenele; să
aplic în scrisorile mele regula conform
căreia, în caz de superioritate a numărului,
4 Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Florin DOCHIA
femininul predomină asupra masculinului.
Punctul central [·] este un simptom,
manifestarea unei lipse.”
Brigitte Grésy, secretar general al
Consiliului Superior al Egalităţii Profesionale,
membră a Înaltului Consiliu pentru Egalitatea
dintre Femei şi Bărbaţi, profesoară de
gramatică, apără scrierea incluzivă. Ea o
practică, la fel ca toţi membrii Înaltului
Consiliu. Dar folosesc un singur punct, acela
ce precede marca feminină: «·es». Impresia
lor, după ce-şi văd textele scrise astfel, este
că lumea nu mai e uniformă, ci mult mai
bogată, cu două sexe. În fine, o jumătate din
umanitate devine vizibilă: femeile. Căci, da, o
limbă reprezintă o lume. Şi această scriere
numită incluzivă e o armă puternică întru
vizibilitatea femeilor.
Marc Lambron, membru al Academiei
franceze din 2014, apără libertatea şi
supleţea limbii franceze, „e o limbă liberă şi
ospitalieră, care are o alură. Ea respiră. Are
propria istorie, grădina ei de ierburi
sălbatice. Numeroşi scriitori, precum
Stéphane Mallarmé, Raymond Roussel sau
Antonin Artaud, s-au amuzat jucându-se cu
ea. Suprarealiştii Breton sau Aragon, au scris
o limbă curată, nu au comis vreun atentat
contra gramaticii. Această limbă nu a
împiedicat numeroase femei să o locuiască,
de la Madame de La Fayette la Simone de
Beauvoir. Nu a fost un obstacol pentru
inteligenţa dialogului între Émilie du Châtelet
şi Voltaire. Ceea ce are importanţă este
mesajul, nu modul în care circulă. Franceza
este o limbă suficient de liberă pentru a
accepta orice expresii. Pentru ce să se
introducă, odată cu scrierea incluzivă, o
poliţie generală a limbajului? Contrar celor ce
se vehiculează, Academia franceză nu
intervine ca să codifice limba, nu este o
poliţie, ea înregistrează [în dicţionare, n.m.]
evoluţiile legate de o epocă. Scriitura
incluzivă este o normă care vrea să se opună
altei norme. Un absolutism dezolant. Un
avatar degradat al deconstructivismului
 Florin DOCHIA
anilor 70. Dacă Foucault sau Derrida
deconstruiau cu subtilitate, aici e vorba de o
gândire dictatorială. Orice vocabulă va trebui
să comporte o dublă natură, ceea ce e o
formă de imperialism, de impunere. Or, dacă
se dublează genurile, se elimină
singularitatea, ceea ce defineşte o persoană.
Această lipsă de singularitate e o formă
paradoxală de uniformizare. O basculare
lingvistică aberantă. Scrierea incluzivă e o
forţare absurdă contra gramaticii însăşi,
contra sensului limbii.” El o numeşte
„simptomul copiilor răsfăţaţi ai democraţiilor
confiscate de ispita sinuciderii.” Sexismul
francez mult clamat e o problemă de uzaj şi
nu de structură. Dacă Barthes spunea că
limbajul este represiv, nu înseamnă deloc că
ar fi şi sexist. A schimba forma, înseamnă o
nouă represiune, nu o eliberare. Nu trebuie
să fii şocat de o „doamnă ministru”. Dar
feminizarea titlurilor trebuie să releve o
folosire, nu o codificare. Dacă se introduc
viruşi proliferanţi, se pierde frumuseţea
francezei, se pierd cititorii, se pierd francofonii.
Desigur, cum era de aşteptat, nici
umorul francez nu se dezminte, comentarii
la dezbaterile pe subiect fiind, uneori, şi
pline de miez. „Nu sunt şocat de o doamnă
ministru. Dar nici de «Secretarul perpetuu»
Valentin Irimia, Diana Trandafir, Mioara Bahna, Cornel Cubleşan.
În planul al doilea, Florin Dochia
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Florin DOCHIA
al Academiei franceze şi membrii ei care
anunţă cu tristeţe dispariţia confratelui lor
Mme Simone Veil» să nu fiu?” Bernard
Pivot, pe Twitter, exemplifică semnificativ:
«Colette est l’une de nos grandes
écrivaines. / Colette est l’un de nos grands
écrivains. / La seconde formulation est plus
flatteuse, non?» (Colette este una dintre
marile noastre scriitoare. / Colette este
unul dintre marii noştri scriitori. / Cea de-a
doua formulare este mai flatantă, nu?). La
care Marc Levy răspunde de o manieră le
fel de directă: «Non, au contraire. Et je ne
vois pas pourquoi elle le serait.» (Nu, din
contră. Şi nu văd de ce ar fi.). Replica lui
Pivot nu se lasă aşteptată: «Parce qu’il est
plus flatteur d’être un grand écrivain, tous
sexes confondus, que de l’être d’un seul»
(Pentru că e mai flatant să fii un mare
scriitor, ambele sexe fiind cuprinse, decât
să fii doar dintr-unul singur.). Şi aşa mai
departe, concluzia incitantului dialog fiind
că, totuşi, tradiţia ar trebui să primeze, sine
ira et studio.
În fine, un sondaj publicat de Le Figaro,
95% din cei 60.253 de votanţi s-au pronunţat
contra scrierii incluzive. Ceea ce nu va stinge
dezbaterea, asemănătoare cu aceea celebră,
de la Bizanţ, despre sexul îngerilor.
5
 cronica literară
Mioara BAHNA
Varujan Vosganian:
Copiii războiului
Titlul romanului (oximoronic, dacă e
citit atent), Copiii războiului, al lui Varujan
Vosganian – Polirom, Iaşi, 2016 – anticipează
problematica pe care o aduce în prim-plan
cartea: în primul rând, povestea a doi fraţi
vitregi (Matei Visarion şi Eugen Baltazar,
primul născut la Craiova, iar al doilea, din
Iaşi, fraţi de tată, „copii din flori” – un fel de
tribut colateral de război –, fiii unor românce
şi ai unui neamţ, aflat în drum spre şi
dinspre frontul rusesc, care află târziu şi
fortuit despre necunoscutul lor tată şi,
totodată, unul de existenţa celuilalt), iar în
al doilea, perspectiva complexă asupra
lumii ieşite din / născute de război.
Cartea, construită cu măiestrie, este un
roman modern, cu intrigi multiple,
ramificate, dezvăluite printr-o diegeză
zigzagată. Materialul epic din care se
alcătuieşte oferă o perspectivă asupra lumii
româneşti surprinse de-a lungul unei
perioade întinse pe câteva decenii,
traversată atât de capitalism, cât şi de
comunism, separate de război, dar şi de o
(controversată până şi în privinţa titulaturii)
revoluţie, încât întregul este şi frescă
socială, şi fragment de istorie, şi
bildungsroman, însă urmărind, în acelaşi
timp, avatarurile unor vieţi, cu un grad de
singularitate, dar, concomitent, şi cu date
general-valabile, care se caută şi se
construiesc neîncetat, adunând complexe,
dar şi orgolii, debusolare, impusă de
circumstanţe, dar şi siguranţă, măcar de
faţadă, prin drumurile pe care le aleg sau
6 Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Mioara BAHNA
pentru care-i alege destinul pe cei despre
care este vorba, pentru că, în timp ce unul
dintre fiii neamţului ajunge ofiţer de
securitate, în comunism, fiind, deci, volens-
nolens, un susţinător al regimului, celălalt,
prin implicarea într-o celebră, la vremea
respectivă, mişcare transcendentală şi chiar
şi prin preocupările lui artistice, umblă la
temelia acestuia, căutând, fie şi palid, să
lucreze la destructurarea lui.
Materialul epic este urmărit diacronic şi
sincronic, fiindcă (aşa cum spune Lucian
Boia, în „Istorie şi mit în conştiinţa
românească”) istoria înseamnă atât faptele
în derularea lor, cât şi „discursul” despre
ele, iar societatea românească pre- şi
postrevoluţionară este privită şi dinspre cei
aflaţi pe poziţiile democraţiei, dar şi dinspre
cealaltă parte, a stâlpilor vechiului regim,
fără ca vocea naratorului auctorial să încline
în vreo parte, păstrându-şi mereu echidistanţa
faţă de cele relatate şi faţă de actanţi.
Dacă scheletul epic al romanului îl
constituie căutările întreprinse de cei doi
fraţi, îndreptate de către unul spre celălalt,
prin pregnanţa acţiunii lui, Matei Visarion,
fratele cel mare, se impune în roman
printr-un destin copleşitor pentru un om
obişnuit, tipic însă pentru un ins care,
concomitent, în funcţie de perspectiva din
care e privit, este şi învingător, dar şi învins,
el însuşi simţind şi conştientizând această
dublă, până la urmă, povară.
Matei Visarion trăieşte superlativ totul:
fiu, venit pe lume printr-un compromis, al
 Mioara BAHNA
unei mame ce a ales sacrificiul de sine, mai
întâi pentru fratele ei mai mic, foarte
bolnav, care avea nevoie de medicamente,
pe care nu le puteau obţine decât prin
intervenţia ocupanţilor, apoi, pentru copilul
pe care l-a crescut singură, neputând să-l
salveze de răutatea societăţii, în ochii
căreia, pe măsură ce creştea era, indiferent
de calităţile lui deosebite, sub toate
aspectele, doar „Nemţălăul”; ajunge, apoi,
după multe privaţiuni de tot felul, în pragul
momentului în care să poată opta pentru
un drum în viaţă şi i se impune o direcţie
care, având în vedere datele vieţii lui şi
coordonatele societăţii, la momentul
respectiv, era contra naturii.
Frica, dragostea faţă de mama sa
(singurul lui sprijin sufletesc), dar şi alte
date ale vieţii lui sufleteşti îl determină nu
doar să rămână în structura în care este
împins şi pregătit, ci chiar să performeze,
după criteriile sistemului. Este, mutatis
mutandis, un fel de Apostol Bologa, care îşi
face desăvârşit „datoria”, deşi, spre
deosebire de eroul rebrenian, nu el a ales
calea, cu toate consecinţele care derivă din
acţiunea ei, de cele mai multe ori, negative.
Matei are o fire complicată, iar existenţa
i-o complică, în plus, fiindcă, încercând să
scape de complexul unei naşteri nelegitime
şi de atitudinea dispreţuitoare a celorlalţi,
derivată din aceasta, se dedică unei profesii
sub a cărei uniformă caută să se protejeze
(sau să se răzbune: Uniforma mă ajuta să
mă răzbun), să-şi mistifice unele date ale
realităţii, măcar conjunctural, ajungând
însă, târziu, peste ani, să-şi de seama că, de
fapt, a fost acaparat de aceasta. Rămâne
însă, şi după pensionare, apropiat de lumea
căreia i-a consacrat cea mai mare parte din
viaţa lui, cu atât mai mult, cu cât foştii lui
colegi şi subalterni, punându-şi la bătaie
energiile, inteligenţa, cunoştinţele etc.,
printr-un detectivism sui-generis, apelând
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Mioara BAHNA
la tot felul de mijloace, îl ajută să-şi
regăsească, la un moment dat, fratele
necunoscut. În felul acesta, cartea se
apropie şi de romanul poliţist.
Dar povestea vieţii personajului este
mult mai gravă, fără să se limiteze la
aspectul profesional, fiindcă naratorul îi
umblă prin toate cotloanele existenţei şi
dezvăluie, pe rând, fragmente din textura
atât de complicată a acesteia. Se
demonstrează, astfel, dublul statut,
involuntar, al fiinţei umane de victimă şi de
călău, dar şi cumplita dramă a singurătăţii
care îl acaparează devreme pe om, fără ca
el însuşi să conştientizeze situaţia, fiindcă,
în cazul lui Matei Visarion, ataşat de mamă,
pe care o divinizează, părând, pe de altă
parte, a-şi detesta cu toată fiinţa tatăl,
luptându-se cu o societate în care faptul de
a fi copilul tatălui său este aproape o crimă,
pe care „Nemţălăul” trebuie s-o plătească
la nesfârşit, cătând să ţină piept de unul
singur tuturor nenorocirilor pe care i le
aduce viaţa, dar şi venind, deseori
inconştient, în întâmpinarea lor, Matei nu
face, de fapt, decât să viseze la o
normalitate care i se refuză continuu.
Mai mult chiar: personajul pare
predestinat să fie orfan, pentru că, dacă, în
7
 Mioara BAHNA
prima parte a existenţei, n-a avut şansa unei
familii împlinite, pierzând-o, totodată,
prematur şi definitiv şi pe cea care i-a dat
viaţă, fără ca ea să-l vadă în noua lui
ipostază, de membru al unei structuri, fie şi
controversate a societăţii, (securitatea),
situaţie la care se adaugă o sumă de
adversităţi, nici în continuare nu are ceea
ce-şi doreşte, de vreme ce, vinovat de
moartea unui coleg / subaltern al său (pe
care-l trimite într-o misiune fără întoarcere,
împreună cu alţii), alege să plătească pentru
crima multiplă şi involuntară căsătorindu-se
cu văduva însărcinată a acestuia, încât, fără
să anticipeze, îşi transformă, în felul acesta,
viaţa într-un calvar care-l desăvârşeşte pe
cel de până atunci.
Soţia lui Matei, Marie – cu nume
franţuzesc, un capriciu al unei mătuşi –,
aduce, încă din incipitul cărţii, tema uitării,
salutară în cazul ei, fiindcă ea alege
deliberat uitarea dramelor care au marcat-o
(Marie îşi făcea o listă, ca să nu uite nimic
din ceea ce trebuia să uite. Apoi se punea
pe treabă.), până când aceasta devine
realitate, prin boala – alzheimer – în care se
metamorfozează. Totuşi, aşa cum îi spune,
la un moment dat, doctorul lui Matei, ea
ajunge să trăiască o beţie a lucidităţii, fără
ambiguităţi, fără îndoieli.
Coroborate cu amintita temă a uitării,
odată cu apariţia lui Marie, în incipitul cărţii
sunt aduse şi altele, între care cea a lumii în
oglindă, cu multiplele ei posibile conotaţii,
dar i cea a (Nu m-am gândit nicio clipă că
ar fi murit din cauza mea. Am dat, cum e
uşor să-ţi închipui, vina pe tine. Dar, mai
ales de când am ajuns amândoi cam de-o
seamă, am acceptat să împart vina asta cu
tine. moartea mamei e o vină pe care
trebuie s-o împărţim şi care, într-un fel, ne
uneşte – îi spune într-o scrisoare tardivă fiul
tatălui), cartea tinzând să devină, dincolo
de firul narativ principal care-i priveşte pe
8 Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Mioara BAHNA
cei doi fraţi, o secvenţă consistentă de
realitate, cu toate ale ei, întinsă pe două
epoci, de-a lungul a circa şapte decenii.
Povestea /poveştile celor doi fraţi se
dezvăluie treptat în roman, împletite cu
istoriile altora. Astfel, personajele (mai întâi
Matei) pornesc, de la situaţia lor din
prezent, înapoi, să-şi desluşească rădăcinile
şi încrengăturile atipice, cunoscute iniţial
doar ipotetic. Fostul ofiţer de securitate se
slujeşte, aşa cum arătam mai sus, de
legăturile pe care le păstrează cu foştii lui
colegi / subalterni, pentru a aduna şi pune
cap la cap informaţiile ajunse la el, mai
întâi, întâmplător sau din voia destinului,
prin scrisoarea trimisă de tatăl său neamţ
către fratele neştiut, pentru ca, apoi, să
lărgească investigaţiile, apelând inclusiv la o
„escadrilă” de ţigani, ale cărei ramificaţii
acoperă toată ţara şi nu-i scapă nimic din ce
ar putea să tragă foloase de vreun fel.
În ce-l priveşte pe Matei, caracterizat
mereu printr-o onestitate funciară, fără
ingerinţe ideologice induse de regimul
politic acaparator, căutarea tatălui devine
pentru el o raţiune de a fi, mai mult, fusese
mereu o umbră a tatălui său. Pentru că nu-
l cunoscuse, îl căutase. Şi ca să nu uite ce
caută, trupul lui purtase semnele pe care le
căuta. iar dacă nu le găsise, motivul era că
nu ştiuse că trebuie să caute atât de
aproape. În scrisorile pentru tatăl
necunoscut, personajul îşi povesteşte viaţa,
frustrările, disperările crescute odată cu
vârsta şi convingerea la care ajunge că între
părinţii lui se lăsase războiul şi pe urmă
pacea, o frontieră şi mai greu de trecut.
O obsesie a lui Matei Visarion este
Beniamin, fratele minor al mamei, mort
copil, de o boală necruţătoare, de care sora
a încercat să-l apere dăruindu-se neamţului.
Faţă de el, cu trecerea timpului, nepotul
necunoscut se simte tot mai vinovat, fără
ca vina să-i fie clară sau justificată.
 Mioara BAHNA
Umilinţa de a i se striga şi de către copiii
care-i spuneau „Nemţălăul”, dar chiar şi de
către adulţi (de pildă, profesorul de rusă
care-l umileşte în faţa clasei), ura împotriva
celor ce, pe nedrept, îşi bat joc de el, de
originea lui, de mama lui sunt alte motive
ale disperării unei vieţi pe care personajul
i-o povesteşte în scrisorile tardive – după
jumătate de veac – celui pe care nu l-a
cunoscut.
Pe de-o parte roman social, pe alta
istoric, politic şi chiar cu note de roman
poliţist, prin investigaţiile pentru aflarea
fratelui, cartea lui Varujan Vosganian, întâi
de toate, este un strigăt de revoltă
împotriva destinului, ascuns sub spectrul
tatălui necunoscut, căruia, invocându-l, în
cea de-a treia scrisoare, fiul, Matei, îi
reproşează: Te-ai multiplicat în urmaşi din
frica de moarte, iar moartea, nemaiştiind
pe care dintre noi să-l aleagă, ne-a lăsat
pe toţi trei în pace.
Relaţia dintre tată şi fii este tulburătoare:
fiecare îi caută pe ceilalţi, iar tatăl, aşa cum
reiese dintr-o scrisoare a lui Matei, pare că,
periodic, la cam un deceniu, a trimis câte o
scrisoare spre fiii lui pierduţi, având, după
cum se dovedeşte până la urmă, şi date
despre femeile care i-au născut.
Sunt însă în roman încă multe alte
nuclee narative, pe lângă cele ce-i privesc
pe eroii principali ai cărţii, a căror existenţă
subliniază realismul întregului (traversat,
totuşi, de o seamă de simboluri, de aluzii,
care, uneori, par a ambiguiza perspectiva),
fiindcă naratorul configurează atent
contextul existenţial al celor pe care îi
aduce fie şi secvenţial în prim-plan, încât
povestea vieţii unora dintre personaje ar
putea, detaliată, să devină, materialul altor
romane, aşa cum este, spre exemplu, cazul
încărcat de tragism al Matildei, a cărei
poveste este tulburătoare – ca şi celelalte
din roman, a bibliotecarului Grămescu, a lui
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Mioara BAHNA
Paltin Corduneanu – fiindcă, de fapt, viaţa
fiecărui personaj are porţia ei aproape
covârşitoare de dramatism.
Pentru ca fresca societăţii româneşti să
fie cât mai cuprinzătoare, nu lipsesc nici
ţiganii, ale căror avataruri sunt concis
expuse de Francezul, unul dintre decidenţii
informali ai lumii lor: Nu mai e, frate-miu,
ce-a fost, se adânci Francezul în
amărăciune. Nu mai e privatizări, nu mai
repară la calea ferată. S-au împuţinat
ruginiturile, s-au înmulţit ţiganii. Şi lumea
s-a învăţat cu cerşetorii, nu mai plânge
nimeni de mila lor. Cum să plângi, frate-miu,
când vezi la televizor nunţile ţigăneşti, cu
câte unul care aruncă cu sacii de lovele?
Proştii dracu’, nu poa’ să-şi ţină banii sub
pernă, să doarmă liniştit când pune capul
pe ea? Îţi zic io, frati-miu, nu mai e de stat
acilea, în românica. Valea, frate-miu, în
Europa, trai pe vătrai până s-or obişnui şi
ăia cu noi. P-ormă, habar n-am, mergem
la americani, tot se vaită ăia de mila
indienilor, că le-au dispărut. Iacătă indienii
înapoi.
Aflat în continuă căutare, personajul
ajunge adesea la concluzii aforistice: unde
e multă iubire este şi ură; Fiecare cu
puşcăriile lui; Uniforma e un fel de a trăi,
nu neapărat un fel de a te îmbrăca; teama
de moarte uniformizează, şterge
trăsăturile care individualizează; nu e
deloc metaforic să spui că leacul împotriva
bătrâneţii e speranţa; bătrâneţea e boala
lipsei de speranţă; Presimţirile fac istoria,
nu faptele; Frica este o presimţire, ca şi
speranţa; Nu poţi fi bun faţă de cineva
care nu are de ales; În trupul fiecărui om
sunt înscrise şi viaţa, şi moartea…
Aşadar, cum, declarat sau nu, orice om
visează la un strop de nemurire, viaţa fără
de moarte a lui Varujan Vosganian poate fi
asigurată de cărţi!...
9
 note de lectură
Constantin TRANDAFIR
Trei poeţi
Dionisie Duma
Un alt popas
E o nouă carte a venerabilului poet,
bilingvă, versiunea în limba italiană aparţine
scriitoarei Mirela Ianuş Dinga. În contextul
dobândit, popasul de acum e pe o treaptă mai
sus datorită sincerităţii trăirii şi acurateţei
imaginii. Se vede mai bine maturitatea
poetului veritabil, fără urmă de stratageme ale
scriiturii. De pildă, dacă în versurile anterioare
se mai strecurau şi mici orgolii auctoriale, din
actualele poeme transpare o modestie
fructuoasă, o linie melodică neşovăielnică,
lărgirea registrelor de limbaj. Deşi are mai
multă biografie şi un impuls comunicativ mai
evident, se întrevede ecoul tăcerii poetice.
Directeţea discursului dă curs liber sinelui cu
valoare general-umană extinsă. Şi cu undă
elegiacă din care nu lipseşte nostalgica
savoare: „Şi vine un frig dinspre Galaţi /
Orbindu-mi ochii-ncercănaţi // Debusolat nu
pot să ştiu / De e devreme sau târziu // Şi
ninge, ninge-ncrâncenat / Peste Tecuciul
demodat / Pe strada Căpitan Darbun / Aleargă
crivăţul nebun // Simt că m-apropii de final /
Şi-nchei „poemul hibernal” (Poem hibernal).
(Traducerea italiană e delicioasă: „E nevica, la
neve per la scorta / Sopra Tecuci, il borgo fuori
moda”). Şi cu toate că versurile lui Dionise
Duma din acest volum sunt melancolice, de o
tristeţe să-i zicem bacoviană, ele creează o
liniştită destindere, o gravitate duioasă: „Când
toamna intră în Tecuci / Prin parcuri cu frunze
de-a valma / Iubito, din nou, mă seduci… / Ce
10
Constantin TRANDAFIR
caldă ţi-e palma! // (…) Carafe de vin mă-
ndulcesc / Parcă zbor în clipa de faţă / Când
mici pe jaruri pocnesc / E-o altfel de viaţă! //
Mai adu un om şi-un ţambal / Şi vino şi tu mai
aproape / De nu, trage podul la mal / Şi-
ngroapă-mă-n ape!! (Când toamna). Nici
vorbă de impuls parodic, dar sigur de
„anxietate a influenţei” (vorba lui Harold
Bloom), matrice de relaţii prin diferenţiere şi
capacitate de reinventare.
„Poemul hibenal” îşi asumă legile
implacabile ale finitudinii într-un registru mai
apropiat de crepuscularul lui Blaga decât de
melodiile funebre de factură bacoviană. E un
fel de ceas mioritic, de ecou al tăcerilor
originare şi al imaginilor recuperate dintr-un
fond ancestral: „Mi-a mai rămas un gând
virgin / Dinspre codrul de arin // Îmbrăcat în
lungi poteci / Te recheamă să-l petreci / Şi s-
auzi că-n toamna lui / Cântă doina dorului /
Eu te-aştept să vii din zări / Şi mă sting în
lumânări!” (Mi-a rămas…) Intensitatea temei
biografice duce prin gesturi tandre către
curţile dorului de unde reînvie poematic
chipul mamei, umbra unui om, tatăl său, şi
imaginea sobră-nostalgică a prieteniei. Parcă
se surpă ceva în poetul ajuns să contemple
mai acut stările-limită ca o vecernie de
temporară plecare, dar Poezia cu forţa ei cea
mai activă îl însoţeşte încă în amintire şi prin
meandrele prezentului. Se închină poeţilor
(Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu, Cezar
Ivănescu), reînvie scriitori afini ca Vasile
Voiculescu, Miron Radu Paraschivescu,
Grigore Vieru, Gheorghe Istrate, Vasile
Andru: „Parcă şi NICHITA răsărea din ceaţă /
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Constantin TRANDAFIR
Şi purta pe umeri toamna dinspre munţi /
Totul era farmec, totul era viaţă / Şi vibra
ecoul brazilor cărunţi…” (Poemul din vis”.
Dionisie Duma se situează în acest volum
printre vizionarii amurgului, ai trecerii şi ai
stingerii, dar, repet, eliminând în bună
măsură excesele terifiante. „Mai spală-mă,
Iisuse, de păcate / Iar eu , cu lacrimi T-oi
spăla pe faţă / Şi du-mă, drept, spre dincolo
de viaţă / Întru lumina zărilor curate! / Nu
mă lăsa, în drum, pe jumătate / Numai în
zbor cu-o singură aripă / Dă-mi mâna Ta,
salvează-mă în pripă / Când urlă Moartea,
singură-n Cetate! / Însemnul Tău e Crucea de
pe spate / Şi rănile ce-ţi sângeră din umăr /
Sus, pe Golgota, inima-Ţi mai bate // Printre
oştenii-Ţi credincioşi mă număr / Şi spre
lumina zărilor curate / Mă du, Iisuse, fără de
păcate” (Rugă). Scurgerea timpului e
obsedantă, Poetul arde pe-un rug de Poezie,
însuşi poemul final procură un vis al păcii din
cuvinte, în letopiseţ rămâne inscripţia: „Da,
în Tecuci, a existat un Poet: DIONIS. / Lumea
îl cunoştea. El avea şi un Prieten: / IOANUD,
tot Poet. Şi cândva Sărmanul / DIONIS şi
Bietul IOANID se întâlneau / şi se puneau pe
cântat / strada vuia de la un capăt la /
celălalt: „TRĂIASCĂ POEZIA ŞI MARII
VISĂTORI!” / (Inscripţie în letopiseţ).
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Constantin TRANDAFIR
Mirela Ianuş Dinga
Armistiţiu cu timpul
Din nota biografică de la sfârşitul
plachetei aflăm că poeta, născută în comuna
Cosmeşti de lângă Tecuci, locuieşte de zece
ani în Cremona, Italia, că a publicat în 2016
versuri în diverse antologii şi în anul 2017 trei
cicluri de poezie de către Aletti Editore.
Pentru acestea, a primit menţiuni şi premii
(„Premiul Internaţional Maria Cumani
Quasimodo”, alt „Premiu Internaţional
Salvatore Quasimodo al oraşului Monza”.)
Cum se vede, scrie/publică de puţin timp. În
realitate, tot anul acesta a tradus, bine,
cartea Un alt popas de tecuceanul Dionisie
Duma. Şi încă, la Editura Opera Magna din
Iaşi a publicat în acest supraproductiv an
Armistiţiul cu timpul, în care sunt câteva
texte din 1987, 1989, 1990, 2015. Nu
cunoaştem încă reacţia criticii autohtone.
Despre tema timpului sunt atâtea
referinţe, că nu ne rămâne altceva de făcut
decât să vedem unghiul ales de Mirela Ianuş
Dinga şi, mai ales, cum îl transpune în poezie.
Dar cele mai multe versuri implică timpul în
alte teme, predominantă fiind cea cu semne
ale afectivităţii. De la început spus, discursul
nu se depărtează de modalitatea romantică-
neoromantică, dar nu se vede o depărtare
tranşantă de modernitate, ba sunt unele
infiltraţii expresioniste. Reflecţia încearcă să
se impună prin autocontemplare şi
confesiune în ritm cantabil de meditaţie
elegiacă: „În rădăcini de irişi parfumul îşi
îngroapă / tot ce-a trăit în soare şi a visat sub
lună / şi aşteptam în lungă răbdare să
înceapă / bizarul dans când roua cu cerul se-
ncunună / (…) şi spune-mi că uitarea-i posibil
să nu doară, / că timpul uneori încheie
armistiţii, / că sacerdoţi de umbre,
cădelniţând spre seară, în cioburi mai adună
pierdutele solstiţii” (Armistiţiu cu timpul).
Substanţa contradictorie a creaţiei o conduce
pe poetă prin mrejele scindării într-o
tonalitate cu mulţi bemoli. Timpul real e
perceput sub semnul ficţiunii, fără angoase
11
 Constantin TRANDAFIR
sau exaltări.
Cu toate acestea, timpul este legat de
sentimentul propriei noastre existenţe şi
Mirela Ianuş Dinga, pentru a se exprima pe
sine şi pentru a se ridica la înţelegerea
omenescului, găseşte alternativ armonii şi
umbre. Pe de o parte, caută „trenuri înspre
rai”, „ninsori senine”, „arome sfinte”,
„dangătul luminii”, „nesfârşirea albului de
crini”, tăceri şi mirări roditoare, se roagă la
icoane şi speranţele par că îi revin ca nişte
aripi cu ispitiri de patetism; pe de altă parte,
resimte „matriţele ruginite ale timpului”
visele alunecă în coşmar, icoanele plâng, pe
un Tu care este permanentul destinatar,
absenţă aşa-zicând formativă, îl trimite cu
gândul înspre prigoană, pe „râul ne-
mpăcării” : „Ne mai oblojim rănile uitate / cu
crâmpeie vechi dintr-un curcubeu / răspicat
ne-aruncă vântul peste spate / flamuri
zdrenţuite ce suspină greu / (…) În sen unic
curge timpul către noapte / liniştea înalţă
turle de cristal /şiroind pe pietre ca pe mere
coapte / umbrele ne-nalţă pe piedestal (?)”
(Sens unic). Accentele de litanii ies mai clar în
evidenţă când destinul „spre puncte
cardinale absurde ne împinge”. Somnul are
zvon expresionist, neputinţă, îngenunchere,
potenţialul afectiv se ascunde în resemnare:
„Ciudată sete-n orice dimineaţă / mi-
12
Constantin TRANDAFIR
ndreaptă paşii lungi către răscruci fuiorul tors
din caierul de ceaţă / transformă brusc
fântânile-n năluci. / (…) Şi-n trandafiri
înnebuniţi de dor / muşcau adânc parfumuri
din petale / îmbrac cu cu gândul smuls de
sub zăvor / cămaşa neputinţei, grea, de zale”
(Cămaşa neputinţei), „În noaptea asta vor
muri nebunii / Rămâi, vom aduna un sac de
stele, / Le vom usca şi vom dormi pe ele - /
Sechestru dublu al deşertăciunii” (Neputinţă).
Mirela Ianuş Dinga scrie şi poezii cu formă
fixă, sonete, un triolet, fidelă faţă de regulile
prozodiei, cu mici licenţe ritmice şi contorsiuni
ale imaginii, cu plăcerea asonanţelor, cu
suavităţi declamative şi învolburări ale
sugestiei care nu împiedică spontaneitatea.
Dan Vîţă
Dosar de beatificare
Pentru mulţi versificatori din vremurile
recente, care nu-şi pun problema vocaţiei şi a
culturii poetice, tema religioasă a devenit
profitabilă prin însuşi prestigiul ei. Dosarul de
beatificare semnat de Dan Vîţă nu conţine
poezie evlavioasă, cum pare la prima vedere
din titlu şi, înaintând în cuprinsul cărţii, din
abundenţa evocărilor hristoite. Îţi vine să
crezi că autorul nutreşte absorbţia în
divinitate cu poemele sale. Dar însuşi
„dosarul” e suspect, fiindcă are în primul
rând o conotaţie birocratică, înregistrează,
reţine documente, dar mai înseamnă că nu e
cazul să dea curs unei cereri. Revendicarea e
ludică şi eironul intră clar în funcţiune. Nu are
nici intenţie adversă pioşeniei.
Prima secţiune, Faza dieceziană, valorifică
spiritul misterelor păgâne cu aspectele lor de
vibraţie a pulsiunilor vitale, de narcisism
modic, unde cultul trupului predomină:
„trupul ei se propagă înainte de suflet şi
lumină / mai repede decât privirile pe sâni
strânse-n haită / albastru ca un reflector
nuclear în zăpadă sanguină / plin de lupi
trupul tău scânceşte şi se vaită // plin de lupi
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Constantin TRANDAFIR
care s-au prăsit în lumină / ochii mei şi sânii
tăi denunţă efectul cernekov / trupul tău gol
dezvelit în somn strălumină / şi ţipă, pavel
alexeevici, până la istov” (Efectul cernekov cu
lupi). Nu-i erotismul joc steril de factură
naturalistă, ci exaltarea dionisiacă a trăirilor
extatice şi delirante, totul trecut prin
predispoziţiile baroce, prin manierismul artei
combinatorii, prin acumulările impresioniste
ale imaginarului. Din multiplicarea
perspectivelor rezultă, cu voie sau fără voie,
un fel de spectacol suprarealist, „poemul
iubirii”, când prin descrieri frenetice ale
nimfei nude („apostatul liturghiilor păgâne
ruşinându-ne”) sau ale hetairei care s-a iubit
cu Diogene, când, de mai multe ori, „slobod
şi licenţos”, când „beatitudinal” faţă de o
tulburătoare „făt-frumoasă” („ea doarme
goală o ating cu ochii şi-aş putea orbi”). Pe
alocuri, nu poate fi trecut cu vederea efectul
de artificiozitate produs de un „delir tehnic”
s-ar putea spune cu vorbele lui G. Călinescu.
Dar să reţinem mai degrabă aerisirea cu
duh autohton şi slav: „azi la Tecuci i-am văzut
picioarele annei karenina / (mergea cu ele o
petersburgă la gara imperială) /… în gară
printre mujici beţi prinţi ivani norod de
accident / levin şi lev îl aşteptau aristocraţi la
tren pe Dumnezeu….” (Rusă ). Cu dedicaţie
pentru Gabi Gherbăluţă şi Lev Tolstoi. O altă
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Constantin TRANDAFIR
Rusă evocă „o noapte din moartea lui ilia ilici
oblomov”, în care autorul se ceartă livresc, la
o crâşmă din Odesa, cu Ivan Alexandrovici
Goncearov. Erosul capătă şi rezonanţa
demodată a bibliotecii, „lângă ea / şarmant
autodidact cu trupul-manuscris”. De la
iubirile poemofage, se ajunge la înaltă cinste
acordată poemului „sfintelor altare”.
Acest „poemhaus”, „poemalhus”,
„poemagdala”, se articulează în capitolul al
doilea, Faza roman(ă) (noul textament)
Poetul amestecă texte profane, sacre şi
apocrife toate provenind din trupul originar.
În panegiricul „dosarului” sunt convocaţi
duhovnici, cler, pelerini, călugări „textualieri”,
ucenici caligrafi „şleahta de îngeri”.
Metonimia preferată profan este „beregata”
care dă glas cuvintelor înainte de
„slovanghelie”. A se vedea conturul ferm al
desenului: „ce miere sălbatică câtă moarte
plânsă/jelită punere în / groapă a avut
diavolarul păzitorul mulţimilor / l-au îngropat
de unde / venise în hrubele cimitirului /
Beregata / şi-acum cerul miroase a ceară şi-
acum / cuvintele nebotezate îl strigă cu strigăt
de-afară” (moartea lui anteion). Naşterea
cuvântului precede vocea nescrisă şi anunţă
începutul poemului. Dan Vîţă mizează pe o
specială dibăcie combinatorie, alchimie
plastică şi lexicală: „de după catapeteasma
ochilor pândind / în mir de nard curat spăl
picioarele cuvintelor asemenea / picioarelor
ucenicilor şi le şterg de poemul cu / care m-
am încins lepădându-mi hainele înaintea
lor...” (spălarea cuvintelor pe picioare).
Aglomerarea lexicală eteroclită este asumată.
Poţi rămâne mut înaintea cuvintelor, dar
printr-un proces iluminat-meşteşugit, textul
capătă trup şi în stare de graţie se nasc
poemele - „sfintele mele texte”.
Dosarul de beatitudine al lui Dan Vîţă
adună probe multe, pro şi contra, oferite în
primul rând de Cartea Cărţilor, dar, cum se
cuvine, rămâne un dosar deschis.
13
 cronica literară
Florin DOCHIA
Liana Sabău – Vreme de
dragoste
Un eroticon dezinhibat
Poezia de dragoste implică întotdeauna
măşti de purtat şi roluri de jucat. Oricât de
intimistă, ea îi solicită autorului să se pună
în situaţia /starea de dialog cu un
partener, fie real, fie imaginat, el însuşi
interpretând stări variate, de la extaze
înalte la spleen şi tristă depresie (sic!).
Erotismul implicat poetic înregistrează, în
fapt, o mare varietate de niveluri, de la
pastoral şi sentimental(oid), la «trivialul»
pus într-o sistemă de cartea omonimă a
lui Radu Voinescu. Esteticianul decelează
în artă categorii ale sexualităţii, numite şi
licenţioase: obscenul, lascivul, lubricul,
luxuriosul, orgiasticul, pornograficul, sexy,
promiscuul. Ar fi cu deosebire de folos să
avem în literatură o abordare critică
serioasă, care să ţină cont şi de astfel de
principii strict estetice în judecata
axiologică, îndepărtându-ne de
impresionismul superficial, minat de
suficienţă şi pripeală. Materie poetică de
judecat, în domeniul ludicului amoros,
există azi din belşug, mai cu seamă că
„scrisul oricum sugerează mai mult decât
spune” (R.V., Trivialul, p.251), iar cele mai
de seamă creaţii se adună sub steaua
lascivului, care nu lezează cu deosebire
sentimentul ruşinii, „aflându-se la limita
dintre tolerabil şi licenţă”, cum ni se şi
citează, acolo, dintr-„un splendid tratat de
erotism în versuri” al lui Ovidiu. Lascivul
14
Florin DOCHIA
reiese din imagini ale corpului omenesc în
mişcare, în acţiune, în contact cu sine şi cu
alte corpuri, obiecte, fiinţe… paleta fiind
realmente dificil de epuizat vreodată,
limitele imaginaţiei omeneşti fiind
singurele de atins cândva.
O lectură a celei mai recente cărţi a
Lianei Sabău, „Vreme de dragoste”
(Editura Tim, Reşiţa, 2016), o autoare
consecventă cu sine, [vezi anterioarele
„Verb carnal” (1996) şi „Mireasma
trupului tău” (2002)], al cărei „remarcabil
curaj artistic” a fost remarcat de
atrăgătorul critic Alex Ştefănescu, mi-a
sugerat utilitatea reflecţiilor de mai sus.
Citindu-i versurile, părea că auzeam o
muzică leneşă, vocea Mariei Răducanu şi
un text care începe cu „până când nu te
iubeam / unde mă culcam dormeam”,
chiar nu ar fi fost de mirare să găsesc pe
pagina de gardă un astfel de moto. Avem
de-a face cu o poezie carnală, deliberat
antipastorală şi antisentimentală,
demitizantă şi, concomitent, remitizantă.
Obiect al iubirii exclusiv erotice, corpul în
toate părţile sale este reflectorul trăirilor
amoroase în diferite spaţii mai mult sau
mai puţin intime: „pe un drum de cartier”,
„pe fotoliul tău preferat”, „pe partea
dreaptă a patului”, „prin troleibuze”,
„chiar acolo / pe scaun / în timp ce /
actorii ne-ar fi aplaudat / la scenă
deschisă”, „în gara / unei staţiuni de vară”,
„luminând loja veche / a
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Florin DOCHIA
cinematografului”, „pe parchetul lustruit”,
„pe scăriţa cuşetei /[…]/ într-un tren de
noapte”, „pe covorul / de pe podeaua
dormitorului”, „pe masa din bucătărie”,
„pe pământul proaspăt arat” etc.
Două cuvinte-simbol îmi par a avea
importanţă în dezvăluirea lirică a trăirii
lascive în relaţia cu partenerul: sânul
şi sămânţa.
Primul trimite lesne la zona erogenă
aferentă, singura, de altfel,
omniprezentă explicit, uneori violent, cu
rol esenţial în arta seducţiei, dar se
impune, direct sau indirect, subtil, şi ca
simbol al stării de sursă esenţială a
hranei pentru copil. Cele două sunt
uneori prezente împreună, combinate,
iniţiatice: „până când ţi-ai amintit /
sfârcul / din ziua în care / l-ai muşcat / şi
l-ai supt / ca un nou născut / în prima zi
de libertate!”, dar sensul erotic domină
şi susţine contactul şi comunicarea
neîngrădită cu celălalt: „în ritmul
insistent al ploii / degetele şiroiesc pe
sânii plini”, „transpiraţia sclipeşte magic
/ doar pe sânii mei”, „n-ai uitat ce ţi-am
spus atunci: / «sânul meu e atât de mic
/ încât îţi încape în palmă»”, „prin
troleibuze / sânii / călătoreau clandestin
/ în bluze transparente / decoltate”,
„palma ta cu cinci degete / se răsfrânge
ca un păianjen / pe sânul meu”, „pieptul
asudat / sânii muncitori / învăţ cum să
mă simt / deasupra / lumii /
dominându-te”, „sfârcuri erecte / ce
străpungeau / aşteptarea”, „cu sânii
escaladând / marginea de sus a
şorţului”, „Flămând / îmi muşti sânii / de
parcă n-ai mâncat de 40 de zile. /
Aproape că îmi smulgi / sfârcurile / iar
plăcerea / se-mbină cu durerea”, „şi
sânii să mi-i acoperi / cu lacrimi de clei /
să nu mai simt / că m-ai chemat”.
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Florin DOCHIA
Cel de-al doilea cuvânt-simbol,
sămânţa (cu varianta sâmburii), trimite la
ritualuri ale fertilităţii. Femeia iubitoare
(bună de iubit) se visează şi roditoare, asta
fiind, de altfel, împlinirea ei supremă, pe
care, însă, adesea, o ascunde sub
(ne)vinovata dorinţă sexuală. Explorarea
interiorului, intruziunea ţine fie de jocul /
actul pur erotic, fie şi de scopul
reproductiv. Poemul atât de pasional
Fantezie este semnificativ pentru cel din
urmă numit aspect (şi chtonic) al
fertilităţii: „M-ai trântit pe pământul /
proaspăt arat / mirosea puternic a petrol /
m-ai dezbrăcat / sfâşiindu-mi hainele / o
ploaie torenţială / ne-a biciuit / ore-n şir /
în timp ce tu / mă-nsămânţai disperat /
de-a nu fi pierdut / ovulaţia lunii august!”
Trimiterea evidentă la zicerea populară
„femeia neiubită e ca ogorul nearat” face
din versurile Lianei Sabău o excelentă
punere în operă a bogăţiei şi profunzimii
imaginilor legate de ideea de fertilitate şi
aminteşte, în acelaşi timp de cunoscutul
tablou al lui Gustave Courbet, ori de
comentariile grafice ale lui Horia Bernea.
Dacă femeia se lasă dominată, adeseori
domină, căci jocurile fertilităţii includ şi
15
 Florin DOCHIA
schimbul de roluri: „într-un final /
recunoşti că eşti sclavul meu / oferindu-mi
/ în semn de pace / sâmburii cărnii tale.” A
se vedea şi poemul Ispită, ceva mai
complex în încărcătura de semnificaţie a
metaforelor. O altă faţetă, chiar
preponderentă, e aceea a pierderii, a
risipirii: „Asta înseamnă / viaţă? / Te
întreb / după ce ţi-ai împrăştiat / sămânţa
/ în palma mea.” (Viaţă); „[…] am putrezit
/ cu sărutul tău pe buze / şi doar gustul de
francez / mi-a umplut gura. / Instinctiv /
m-am ridicat / ca un falus / te-am părăsit /
purtând ca un stigmat / sămânţa
neroditoare / a cărnii tale.” (Imagini dintr-
un colţ de femeie). Tristeţea se adaugă
deodată cu falsa, pasagera împlinire prin
actul erotic, şi momentele nu sunt
singulare. Mai mult, virează spre mituri
întemeietoare, dezvăluind o dublă natură
a feminităţii, mai mereu ocolită, ascunsă,
semnificată aici prin semnul dual Lilith-
Eva. Dacă pe Eva o regăsim în poemul deja
citat Ispită („Tot jumătate de măr /
mănânc / iar seminţele le păstrez / poate-
poate / va răsări un copac bogat / iar
şarpele lui / te va ispiti / din nou.”),
nehotărârea în alegerea unei singure căi
de trăire interioară, imposibilitatea
depăşirii acestei situaţii schizoide, se arată
pe deplin în poemul Aş vrea să mor. Aici
Lilith ar vrea să fie şi Eva, dar fără să piardă
din avantajele părţii sale libere („Aş vrea să
mor / deasupra ta / în timp ce tu te chinui
plângând / să-mi rosteşti numele”), de
unde „Tristeţea ta / pătrunde în mine / ca
o suflare uscată de vânt / ştergându-mă ca
pe o / oglindă veche / în care noi doi nu
ne-am / cunoscut niciodată.” Imaginile
puternice fac din acest poem lung unul
dintre cele mai bune ale volumului, un fel
de sfâşietor rămas-bun al aceleia care
trebuie să plece de la partenerul incapabil
16
Florin DOCHIA
să lupte pentru dragoste. Finalul este,
toate celelalte poeme stau mărturie,
înşelător: „adu-mi un măr / aşează-te
lângă mine.” Iubitul este supus, un bărbat
slab, are „dulapul încărcat cu frică”, altfel
„ar fi memorabil / să vezi cum doi ardei
iuţi / ard în flăcări / pe acelaşi vrej”. El este
doar un obiect al vânătorii, „Nu eşti decât
o pradă, / iar sângele tău atrage alte fiare”,
un câştig temporar, dar potrivit pentru un
rol într-o nuntă de tip mioritic, precum în
Toată dimineaţa: „M-ai ridicat cu forţă de
jos / rochia mea de mireasă / cu miros de
răşină / sângera în braţele tale / m-ai
învârtit prin toată curtea / râdeam
amândoi fericiţi / nu-mi amintesc altceva…
/ …doar capacul sicriului / vălul nupţial cu
trenă / căzând peste mine.” Exemplul
acesta îmi oferă prilejul să remarc o
îngemănare strânsă a erosului cu
thanatosul, bine reprezentată în poezia
scrisă de femei. Numit sau nu ca atare,
orgasmul extatic (şi în accepţia cunoscută
ca „la petite mort”) este prezent precum
firul roşu în inima parâmelor pentru
velierele din Royal Navy. „Vremea de
dragoste” înseamnă trăirea deplină a
eroticului la nivel corporal şi sentimental,
dincolo de controlul raţional, ba chiar în
ciuda acestuia. Tot mediul înconjurător
participă la acest spectacol, în care şi
prezenţa prea-timidului mascul este mai
mult decât necesară, ca obiect şi ca
subiect al actului.
Scriind un reconfortant eroticon
dezinhibat, ameliorat cu subtile reflecţii
asupra rosturilor existenţei umane, Liana
Sabău îşi confirmă încă odată talentul şi
ştiinţa jocului cu limbajul relevant, uneori
alegoric, alteori frust, mereu cu un tribut
încântător şi subtil plătit poeticii seducţiei,
mirajului refacerii cuplului primordial, într-
un paradis al iubirii fără de limite.
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 cronica literară
Ioan Romeo ROŞIIANU
Nadia Urian Linul şi
farmecul satului
românesc
Cât o adevărată întoarcere la origini, la
satul arhetipal este cartea „Poveşti din sate”,
o carte cu care bistriţeanca Nadia Urian Linul
trage semnale de alarmă pentru întoarcerea
la timpul şi spaţiul pierdut, un proiect la care
s-a angajat încă de la debutul său.
Primele semne de ataşament faţă de
aceste valori ancestrale le-a dat în anul 2013,
cu romanul „Spin”, roman aflat deja la a
cincea sa ediţie, fapt ce vorbeşte de la sine
despre o scriitoare de succes, o scriitoare
ancorată-n real, despre un autor aplecat
asupra destăinuirii, dar şi capabil să
construiască imagini de forţă şi să învie, să
creeze sau să recreeze personaje viabile,
naturale, uşor de descifrat, ale căror portrete
fizice şi morale se întregesc şi împlinesc cu
fiece pagină dată.
Cu volumul de proză scurtă „Vitralii” a
ajuns la a treia reeditare din 2014 şi până
acum, iar aici a fost locul în care a
demonstrat din plin că poate să respire
adânc pe spaţii scurte sau înguste, că poate
comprima până la esenţe scriitura, că poate
conserva forţa imaginilor şi a mesajului în
pagini puţine, fără a afecta cumva echilibrul
naraţiunii şi densitatea acesteia.
A urmat volumul „Poveşti din sat”, anul
acesta, unul în care este (doar) coautor,
alături de Mama Ioana, în fapt una din
nenumăratele noastre bătrâne de prin sate,
una dintre acele Ioana, Maria sau cum îi mai
vreţi zice, una din păstrătoarele de amintiri
vii, de tradiţii, de datini, de obiceiuri, datorită
cărora mirajul acestei lumi rurale va fi mereu
viu şi nu va muri niciodată.
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Ioan Romeo ROŞIIANU
Un volum ademenitor care, dincolo de
anumite canoane stilistice pe care le încalcă
cu naturaleţea celui plin de har, îi îngăduie să
treacă puţin dincolo de graniţa consemnării,
ea recunoscând nemijlocit ca şi jucător
principal bătrâna ce i-a fost complice la
facerea acestuia.
Un volum de respiraţie, cu multă
naraţiune şi introspecţie în el, personaje vii
ori statice, nicidecum blazate, marcate de
(s)curgerea anilor şi trecerea timpului
imortalizat în calendare şi-n cutume de
nestrămutat.
O adevărată provocare la întoarcerea-n
timp, o pledoarie pentru suflet şi simţire,
sentimentul de dezrădăcinare părând a fi
singura spaimă a prozatoarei.
Cea de-a patra sa carte, cartea de faţă - în
fapt o continuatoare din punct de vedere
tematic şi stilistic a anterioarei - aduce un
suflu nou prin asumarea directă a scriiturii,
prin forţa cu care trasează tuşele faptelor şi
imaginilor, prin uşurinţa cu care respiră-n text
şi se mişcă-n pagină personajele.
Marcantă este starea de complicitate
indusă cu naturaleţe de Nadia Urian, senzaţia
de cunoaştere a poveştii, a faptelor narate, a
epicului în sine planând peste toată scriitura.
Altfel spus, textele ei sunt vizibil marcate
de realism, din real şi sunt de altfel decupate
cu ştiinţa de artizan, hilarul, grotescul
îmbinându-se armonios şi fericit cu firescul,
cu banalul.
Multe amănunte îmbogăţesc scriitura,
dar ele sunt bine strunite de autoare, nefiind
vorba de cădere-n descriptivism.
17
 Ioan Romeo ROŞIIANU Ioan Romeo ROŞIIANU
Cititorul avizat va detecta cu uşurinţă o
anumită repetativitate, însă nu e vorba de o
sărăcie lingvistică, ci doar de o localizare
imediată, în timp şi spaţiu a faptelor,
oamenilor şi evenimentelor în care aceştia
sunt angrenaţi.
Poveştile curg frumos, au tâlc,
transparentă fiind înţelepciunea omului
hâtru de la ţară, personalitate care filtrează
după criterii proprii totul de la scurgerea
vremii şi procesul de îmbătrânire până la
momentele desprinse din cotidian dar
investite cu esenţe.
De aici şi multele rânduri aproape
aforistice, înţelepciunea desprinsă dintr-o
întreagă experienţă amprentând dialogurile
şi naraţiunea în sine.
Aerul sfătos trădează faptul că autoarea
are ca bază a poveştilor ei o persoană în
vârstă, naratoarea putând fi aceeaşi „Mama
Ioana”, o EA văzută ca purtătoare şi
păstrătoare a tradiţiilor, sursă continuă de
inspiraţie şi învăţătură.
Un anumit aer aduce aminte de Agârbiceanu
sau de Rebreanu, tema în sine a cărţii Cartea „Poveşti din sate” se vrea o
anunţând asta, lumea satului, cu bunele şi imortalizare de stampe, de evenimente, de
relele lui, cu spectaculosul şi insignifiantul de oameni într-un demers de salvare ori măcar
pe uliţe, praful acestora fiind amprentat conservare a tot ceea ce-a dăinuit în spaţiile
definitiv de trecerea unor personaje de-a rurale pline de mister şi natural.
dreptul pitoreşti devenite sub pana autoarei. Nadia Urian Linul dă viaţă la tot şi la toate
Naraţiunile sunt bine susţinute imagistic, cele desprinse dintr-o astfel de lume, iar
intervenţia cerebrală a autoarei în text având desele reeditări şi premii obţinute nu fac
darul de a-l îmbogăţi şi adapta cumva cerinţelor decât să sublinieze portretul şi personalitatea
lectorului, astfel «coafând» subiectul, întărind unei scriitoare care are mari şanse să
anumite tuşe sau lăsându-le abia sugerate pe altele. genereze un curent literar ce poate fi salvator
Există multă viaţă-n aceste poveşti pentru o lume căreia i s-a întors spatele, să
desprinse din cotidian, toate având nemijlocit traseze liniile directoare ale unei viziuni care
corespondent în pulsaţia traiului şi spaţiului să reabiliteze o astfel de lume.
rural, de la înfrigurarea cu care sunt Mesajul ei este unul fără echivoc, iar
aşteptate sărbătorile şi până la ritualistica de efectele lecturării unei astfel de cărţi sunt
care acestea sunt marcate. evident surprinzătoare, câtă vreme
Nu lipsesc rromii cu căruţele lor, oale, generează nostalgii, (re)memorări, colorează
câinii din curţi sau cei de lângă căruţă şi (re)însufleţeşte amintiri.
creionând direct relaţia extraordinară dintre ______
om şi animal, dintre om şi natură-n Nadia Urian Linul – „Poveşti din sate”,
ansamblul acesteia. Editura Grinta, Cluj – Napoca, 2017

18 Revista Nouă nr. 6 (103) /2017

 cronica literară
Diana TRANDAFIR
Marieta Rădoi.
Algoritmul Poeziei în
„Copilul postum”
Congeneră cu poeţii ieşiţi la rampă după
momentul corespunzând faliei dintre milenii,
Marieta Rădoi nu se aseamănă nici cu cei
înregimentaţi în avangarda postmodernă, nici
cu cei înclinaţi spre cealaltă extremă, anume
poeţii cu aplecare spre poezia gnomică şi
religioasă. Aflăm cu surprindere că poeta a
debutat la şaptesprezece ani în revistele
Zburătorul şi Ateneu. Dumitru Radu Popescu
pomenea, referitor la primele scrieri, de „o
îndrăzneală cumplită a sângelui şi a vârstei”.
Mai apoi, câştigă o serie de premii literare.
Urmează publicarea mai multor volume, ce
nu se dezic de debutul în forţă: Coincidenţa
umbrelor (1994); Ochiul cu două feţe / The
Double-Faced Eye (1997); The Cloned
Leprechaun (1999); Poeme în direct (2004);
Poemele de la Marea Moartă (2007);
Atenţie. Se închid uşile (2008); Copilul
postum (2011), Genul programului: dramă-
cu acordul părinţilor (2011). Oferită de
curând de către autoare, antologia Copilul
postum, apărută în colecţia „Opera Omnia” a
editurii Tipo Moldova, mi-a captat atenţia,
mai ales că adună între copertele sale texte
din toate perioadele de creaţie. Algoritmul
ales e pus să conducă jocul după regulile
sacre ale Poeziei.
Puterea de creaţie constă, fără doar şi
poate, în vocea singulară, descoperită de
foarte devreme, dar şi în simbolismul căutat,
aproape criptat, de natură suprarealistă. Iată
şi spusele lui Radu Cârneci, scriitor ce s-a
aplecat cu bune intenţii asupra textelor
poetei: „Marieta Rădoi Mihăiţă face parte din
acea restrânsă categorie de poeţi a căror
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Diana TRANDAFIR
creaţie este lipsită de metafora
spectaculoasă (gălăgioasă!), beneficiind însă
de taina cuvintelor, dând alăturării acestora
acea imprevizibilitate, venind parcă dinspre
Mallarmé sau, şi mai aproape de noi, de la
Ion Barbu, acest farmec al imprecisului care
asigură autoarei o indiscutabilă originalitate
şi esenţializare a acestei poetici.” Privită prin
prisma primelor apariţii, dar şi din perspectiva
scrierilor din urmă, antologia Marietei Rădoi
reconfirmă o autoare matură, stăpână pe
verb şi pe imaginarul dens creionat.
La prima vedere, s-ar părea că poeta vrea
să şocheze la orice pas, însă ea se arată, în
fond, marcată de o mare sinceritate, cu
obrazul dezbrăcat de măşti, egală cu sine
până la identificare cu esenţa. La poetă,
Horia Gârbea remarca „această ţepoşenie,
tăietura bruscă a versului şi finalul abrupt al
textelor ce par neterminate ca să facă în
ciudă lectorului”. Deşi se poate lesne observa
că Marieta Rădoi nu se lasă contaminată de
vreun exhibiţionism emoţional, totuşi
retorica îşi găseşte locul nu de puţine ori în
acest context („M-am resorbit / în lăuntrul
meu păzitor, / în spaţiul de maximă
siguranţă, / pentru că cel din urmă venit / are
dreptul legal să-şi cuvină / ca o vocaţie de a
rămâne”, sau: „Şi mai presus de orice / n-am
dat nicidecum de bănuit / că pot să-mi
închipui. / O, Iahve, / cum mai arată cerul
tău?”, în Iată-mă, excrescenţă). Cu
incertitudini şi o uşoară anxietate, un fel de
pustiire şi oglindire pe dos a lumii, poeta dă
prioritate verbului, prin decupări simple, fără
forţarea efectelor.
19
 Diana TRANDAFIR
Text cu text, se face o rememorare a
precarităţii fiinţei, poeziile fiind spovedanii
ale unei conştiinţe acute, marcată din plin de
sentimentul derizoriului. De-acum voi avea
un perete şi Îmi venerez prudentele palme,
în Genul programului: dramă cu acordul
părinţilor, sau Animalelor le creşte mintea
oamenilor, în Poemele de la Marea Moartă
reprezintă exemple grăitoare. Cartea oferă
un mix de stări şi de stiluri, învăluite într-o
simbolistică bogată. Un ton elegiac se
insinuează în această viziune de răscruce,
plină de pustiire şi oglindire a lumii în umbra
sa cea mai adâncă (aşa cum se poate vedea şi
în poemele Am depăşit frontiera percepţiei,
Ruinele se ridică la suprafaţă, sau M-am
lepădat de patruzeci de ori, din secţiunea
Atenţie, se închid uşile). Confesive, cele mai
multe dintre poemele Marietei Rădoi scot la
suprafaţă un suflet expus, vulnerabil, de care
se vrea ancorată existenţa. Ar merita citate în
acest sens: Orbul nu îşi capătă văzul,
Mamele au promis să-şi extirpe copiii din
uter, sau Pentru că rodiseră prunii în livada
mistică (în Poemele de la Marea Moartă),
dar şi multe altele.
Procedeul dualităţii contemplaţie-
acţiune, prezentă în numeroase texte, nu
apare totuşi cu consecvenţă, verbul având
prioritate. Paradoxal, în multe dintre
ipostaze, poeta pare a pactiza cu suferinţa,
pe care şi-o agravează, uneori supralicitându-
o, alteori ignorând-o. Desprinsă din bolgiile
realului, ea adaugă sensibilităţii sale
supradimensionate obsesia pierderii tatălui.
Dedublări, dezamăgiri, ratări, sacrificii, toate
alcătuiesc imaginea-laitmotiv a tatălui
aproape omniprezentă în volumul-antologie:
Azi, doi a doua douămii opt, / viziunea s-a
împlinit. / Văduva neagră îmi pupă obrazul de
muscă, / în semn de înaltă consideraţie /
pentru că mă voi ridica în curând la nivelul
întâmplărilor viitoare /... / Eliberează-mi,
tată, povara din umăr, / până nu-i prea târziu,
/ să-mi crească zborul înalt.”, sau Mărturisesc
acum, / eu l-am ucis pe tata, / i-am smuls
20
Diana TRANDAFIR
sufletul din ţâţâni cu harponul // pentru că
simţurile nu mai judecă normal, / am să-mi
stârpesc şi ultimul născut / să nu-mi
moştenească instinctul. // Tată, ţi-am smuls
sufletul aburind / şi l-am înghiţit pe
săturate.” În poemul Am trăit ca un chist, /
într-un cimpoi din pancreas, / ca o gâlcă în
fundul gâtului. / De aceea te-am îngropat de
viu, / te-am plantat ca pe un cartof alungit, /
am bătut pământul pe capul tău. / Ţi-au dat
colţii de amidon şi mustăţile. / De-acum
putem să vorbim, tată.”, din volumul Atenţie
se închid uşile, viziunea angoasată a
întregului devine aproape terifiantă.
Înţelegea lumii se alătură neînţelesurilor ei şi
ambele tind să se contopească într-un
discurs al contrarietăţii. La Marieta Rădoi,
amintirile se juxtapun oximoronic, ca în
poemele Stau la umbră sub pălărie (în
Poemele de la Marea Moartă), sau Viaţă
personală (din Poeme în direct).
Ziceri strigate (nu în pustiu) dintr-o gură
oraculară, textele sunt pseudoelegii ale
însingurării, singurătatea fiind un destin de
altfel pe deplin asumat de poetă. Cui i se
adresează şi cine o (mai) aude? Un „celălalt”
dispărut, asemănător ca structură sieşi, un
„altul”, care trebuie să apară, să audă şi să ia
aminte. După cum s-a văzut, tema predilectă
rămâne fragilitatea fiinţei, înfăţişată aproape
aforistic, în imagini tranşante: „Îmi trăiesc
viaţa în reluare, / ca să-mi descopăr prima
vedere, / în vitrină mă multiplic, / imaginea
defectă a realului / nu-şi mai găseşte piese de
schimb, / Îmi caut biletul de intrare / pentru
locul în care mi-am dorit / tot mai mult să
ajung. / / Invidia se şterge de pe mâini / cu
sufletul cârpit al fraţilor mei, / orbi, bâjbâind
prin aer / după fluturele teleghidat / care
zboară prea sus / / Îmi trăiesc viaţa în reluare
/ şi parcă e mai întuneric decât / în cerul gurii
unui câine mut” (VIAȚA ÎN RELUARE).
Marcată de o anume „ultraconştiinţă”,
materia caută unda de laser din retina poetei.
„Nimicul” nu poate să tacă, tensiunea
pluteşte în aer, se poate vedea îngerul din
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Diana TRANDAFIR
spatele demonului şi viceversa. Peste tot
împrejur pândeşte un duşman bineştiut:
moartea permanentă, moartea ce se
strecoară în paradis, moartea care poate fi
uneori uşoară, de privit peste umăr, iar alteori
grea, ca de plumb: „Moartea e un punct de
plecare, / nu-l înţeleg pe cel ce fură startul, /
cât piedica pistolului e trasă.” (GLOANȚE
OARBE), „Îţi vinzi pielea scump / şi răsuflarea,
/ datoriile ţi le-au pus sechestru pe suflet, /
oglinda abureşte la cald, / grăunţelor din
gură, / încep să le încolţească locţiitorii.”
(LICITAȚIE), sau „Iată-mă, în rând cu tâlharii, /
cu braconierii şi devalizatorii / şi traficanţii de
carne în viu. // Vârsta mea bătută pe muchie
de cişmir / se supune la cazne, / mi se înfig
agrafe în creier / să mai aleg o naştere greşită.
// Jumătate de trup - abator înfricoşător / tras
de jumătate de cal. // Această nemurire
chinuitoare / e singura posibilă.”
Simbolismul este şi el unul minimalist,
corporal, adesea pur digestiv: animale, străzi,
oraşe, senzaţii, materii amorfe, locuri,
insecte, sentimente, gângânii, părţi ale
trupului omenesc, toate se metamorfozează
laolaltă ca într-un mojar, sub bagheta magică
a autoarei. Uneori, cuprinsă de frenezia
comunicării, Marieta Rădoi se declară
capabilă a modela obiecte şi fiinţe dintr-o
substanţă unică, ştiută numai de ea: „fiecare
snop de grâu mă îmbrăţişează / pentru
permisul de conducere a existenţei. / Nu ştiu
cum am trecut de proba psihologică! / Botul
pantofului îmi indică / cu o precizie de
seismograf / translaţia drumului fără
obstacole / care nu duce niciunde. //... / /
Totul se petrece atât de repede / de parcă ar
sta pe loc. / Iată-mă materie în mişcare / cum
depăşesc viteza superluminică / dincolo de
spaţiu şi timp, / fără număr de
înmatriculare.” (TRATAT DESPRE FIZICĂ, în
Poeme în direct).
Versurile au capacitatea de a surprinde
momente de dispersie sau, dimpotrivă, de
trezire a universului. Este un univers aparent
derizoriu, minimalist, care cedează locul
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Diana TRANDAFIR
extrem de rar speranţei sau visului. Visul este
cel mai adesea coşmar: „Îmi scapără călcâiele
în razele de cobalt / şi incendiul se apropie /
de partea cealaltă a geamului / şi zborul
semnalizator îmi apără trupul / fără pereţi. /
/ O fereastră dublă ar rezolva situaţia / fără
ieşire. / Traiectoria precisă a somnului m-ar
trezi / din obişnuinţa de a mă lovi cu capul de
geam.”. Poeta, ancorată încă de la început şi
cu totul dureros într-o realitate ostilă, îşi
manifestă revolta la orice pas: „În mijlocul
aerodromului / inima mea, un steag amiral /
în şalul ei tensionat / prezentând onorul
prezidenţial / sosiei sale / intermediară
directă / cu sinea ta ascunsă” (ZBOR RAZANT).
Metafora şfichiuieşte, creând circumstanţele
pentru incendiere, astfel că Marieta Rădoi
pune în scenă o expresivitate viguroasă,
aflată la limita unor trăiri şi emoţii extreme.
Autoarea este o perfecţionistă, ea rescrie
febril viziuni, ordonează stări, reface teme
întregi în alte poeme sau le plasează într-un
alt ambient liric. Cele mai multe dintre texte
aduc în prim plan trăiri exprimate printr-un
strigăt asumat, sugrumat, ocupând tocmai de
aceea un spaţiu restrâns, concentrat. Poeta
născută în apropierea Bacăului este cel mai
adesea zgârcită cu spusele ei. Cuvintele îi ies
scrâşnite, încrâncenate, ca de pe strunele
unei viori dezacordate. Această respiraţie
sacadată a poemului, remarcată şi de alţi
exegeţi, trădează, cu siguranţă, un îndelung
exerciţiu liric.
Cu toată încrâncenarea trăită sau afişată
voit, autoarea îşi controlează cerebral
fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare mişcare,
efectul scontat fiind unul hipnotic. Astfel,
cititorul este când prins în reţeaua densă a
metaforelor-simbol (metafore reci ca o
tăietură de sabie), când cufundat în baia
alegoric-acidă a plurivalenţelor, căci Marieta
Rădoi are ştiinţa de a jongla cu sensurile.
Iese astfel o carte rotund proiectată, iar
senzaţia survine nu numai din recurenţa
unor teme, ci şi din stilul ce trădează un
demers artistic eliberator.
21
 note de lectură
Romeo Aurelian ILIE
Eduard Zalle – la braţ cu
prozodia clasică prin
poezia de azi
Volumul de poezie „Umbre violet”*
este cea de-a zecea carte a poetului
tomitan Eduard Zalle. Aşadar, nu mai
avem de-a face cu vreun june ce bate
timid la porţile Cetăţii Poeziei, ci cu un
autor matur, ce şi-a cimentat în timp un
discurs poetic care să-i fie propriu şi care
să-l facă recognoscibil. Iar nota proprie a
poeticii lui Eduard Zalle este respectul
faţă de prozodie, faţă de metaforă şi faţă
de viaţa poeziei în general.
Dar ceea ce este cu adevărat
surprinzător la discursul poetic al
acestuia este faptul că, slujind prozodiei
clasice, el reuşeşte să abordeze o
impresionată paletă de forme poetice. El
reuşeşte să fie în egală măsură romantic,
simbolist, post-modernist, fără a putea fi
totuşi răpit în niciun canon literar,
rămânând astfel un spirit liber, un poet
mereu proaspăt, şi oferindu-ne tuturor o
poezie vie cu fiecare nouă carte lansată.
Revenind la cel mai recent volum de
versuri al domnului Eduard Zalle, „Umbre
violet” (editura Ex Ponto, Constanţa,
2017), aş începe prin a spune că aici
oferă cititorului un regal de diversitate
poetică. Oprindu-ne asupra titlului, am
putea crede că avem de-a face cu o
poezie simbolistă. Căci orice cititor de
poezie avizat, va asocia îndată culoarea
„violet” cu poetul George Bacovia şi cu
simbolismul în general. Şi într-adevăr,
22
Romeo Aurelian ILIE
poezia omonimă, şi totodată cea care dă
startul cursei, poate fi privită ca un ecou
al simbolismului: motivul umbrelor violet
apare de trei ori în text, atmosfera creată
este una melancolică specifică curentului
amintit, iar muzicalitatea fără cusur vine
să completeze tabloul. Mai mult,
întâlnim în această primă poezie inclusiv
motivele cântecului, ale desenului şi ale
visării, toate cuprinse în canonul
simbolist: „Când tu îmi cânţi un cântec
nou/ Parcă-mi vorbesc cocorii în ecou/ Şi,
adormind, pe tine te-am visat/ Cum
umbre violet mi-ai desenat”.
Dar tocmai când cititorul ar fi crezut
că are dinainte un volum de poezie
simbolistă, Eduard Zalle, ca un spiriduş
pus pe şotii, schimbă imediat melancolia
cu... parodia: „Prea curios din fire, am
aflat/ Că luna n-a mai răsărit în sat/ Şi
merg ţăranii-n câmp, la coasă/ Cu
piedica la puşcă, trasă! // Isteaţă foc şi
întreprinzătoare,/ Nici însăşi preoteasa
n-are stare/ Şi vinde pe ascuns, doar la
vecine/ Produse deochiate şi străine/”.
Dar, cum se poate lesne observa şi în
parodie găsim tot poezie: construcţie
fără cusur, substrat, umor sugerat subtil,
nu livrat direct, ca într-o glumă oarecare.
Fireşte că din repertoriul unui bard
autentic nu putea lipsi nici tema iubirii.
Cu diversele ei forme de manifestare: de
la dragostea extatică, supusă însă
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Romeo Aurelian ILIE
nostalgiei: „Am iubit o femeie cândva./ O
femeie frumoasă, o stea,/ Statuia cioplită
cu dalta/ Aşa cum în lume nu-i alta!”, la
dragostea erotică, învăluită însă într-o
stare de rugăciune: „Te iubesc
embrionar./ Mă închin ca un barbar/
Sfârcului tău împietrit./ Doamne, am
înnebunit!// Te iubesc ombilical./ Îi sunt
sânului vasal/ Şi, smerit, lui mă aplec./
Doamne, ţine-mă întreg!”. Cu siguranţă
că unii cititori, cei de palmares, vor găsi
degrabă o influenţă brumariană în aceste
din urmă versuri. Dar un cititor avizat va
şti să facă diferenţa dintre cei doi. Va
remarca desigur aspectul „ombilical” al
iubirii din lirica lui Eduard Zalle.
În continuare voi mai semnala doar
două teme pe care poetul nostru şi le
trece în meniul său poetic: tema
prieteniei, atât de rar invocată astăzi de
majoritatea poeţilor: „Când te întorci din
lungi vacanţe,/ Te-aştept cu inima de-o
şchioapă,/ Aducător al unor noi speranţe/
Şi singurul ce sufletu-mi adapă!//
Singurătatea, prizonier mă ţine,/ Însă,
curajul tău îmi e molipsitor,/ Tu îmi arăţi
ce-i rău, ce este bine./ Iubit prieten, eu îţi
rămân dator!”; şi tema sau motivul
pastoralei, al vieţii rurale, o temă de
asemenea cvasi-absentă în poezia de
astăzi, ultra-urbanizată: „Apa se strâmbă
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Romeo Aurelian ILIE
în cercuri rotunde/ Când copita o calcă
adânc, apăsat./ Pădurea, trezită din
somnul uscat,/ Îşi scutură frunza pe
vârful de munte// Pe culme, un bucium
răsună agale/ Şi turmele urcă cu sunet
de clopot/ Pe firul izvorului ce plânge în
ropot,/ Eu încă te-aştept, iubito, pe cale”.
Acestea sunt doar câteva mostre din
poezia domnului Eduard Zalle. Le-am
ales anume pentru a vă ilustra lumea
poetică a unui trubadur de viţă veche,
adaptat perfect la vremurile pe care le
trăim cu toţii, mai învolburate, mai
calme.
În încheiere aş îndrăzni să spun că
poetul Eduard Zalle şi-a asumat o
misiune deopotrivă grea şi frumoasă:
aceea de a recupera întreaga poezie
românească, de la începuturi până în
prezent, de a o şlefui cu dalta fină a
talentului său pentru a o înapoia nouă şi
proaspătă cititorului de astăzi. Şi când
spun „cititorului” mă refer la fiecare tip
de cititor, indiferent de preferinţele
literare. Pentru că, în marea diversitate
tematică, stilistică şi estetică a domniei
sale, cu siguranţă fiecare cititor va găsi
poezia pe care o iubeşte.
_____
*Eduard Zalle „Umbre violet” (editura
Ex Ponto, 2017)
23
 note de lectură
Florin DOCHIA
Coca Popescu – Nopţi
violet
Coca Popescu nu se sperie de cuvinte.
Pentru ea, poezia este peste tot, în jurul
ei şi în lăuntrul ei; în gesturile cele mai
simple ale vieţii cotidiene; în obiectele
pe care le atinge cu mâna sau cu privirea;
în vegetaţia care se schimbă odată cu
anotimpurile, cu insectele şi păsările
trăind libere. Coca Popescu evită cu
îndemânare tentaţia abisului existenţial,
suferinţa abstractă ori chemarea
absolutului. Poemele sale de dragoste
sunt dialoguri destinse, adesea răsfăţate,
mereu duioase cu şi despre un partener
imperfect, dar perfectibil. Este apăsată
de graba cu care se cere trăită viaţa în
acest secol accelerat şi scelerat, de lipsa
clipelor lungi de lenevire în aşteptarea
voluptăţii, a împlinirii de sine. Figurile de
stil conduc mai totdeauna la imagini
senine, luminoase, iar recursul la rime şi
face parte din aportul muzical care
însoţeşte mereu jocurile dragostei.
Uneori, ajunge la imagini de aleasă
frumuseţe, aproape poeme cu existenţă
independentă: „Sunt doar o frunză, / A
unui copac de împrumut” sau „Acolo, în
deşert, / Unde în arşiţă zboară /
Nestingheriţi, ciulinii.” Şi „Această viaţă
fără răspunsuri / Nu poate fi decât un
ghem de fire / Ţesând neîncetat tablouri
/ Pe o pânză în vis.”
Coca Popescu se îndepărtează
evident de citadinul la modă şi se
24
Florin DOCHIA
refugiază, cu tot cu sentimente, într-o
lume din care copilăria nu a fugit cu
totul, o lume a celor patru elemente de
început: aer, apă, pământ şi foc. Ele
sunt prezenţe aproape pure, care
interacţionează fără să se amestece,
păstrându-se ca simboluri originare.
(„În foc, legat cu vrajă la margine de
ape / Ai fost orbit cu bezna nopţii / Şi a
licorii descântate.” Sau: „În cercul de
foc se oglindesc dorinţe / Spălate de
rouă, scuturate de vise, / Indiferenţa
răsare din acelaşi loc, / Micul zeu îşi
riscă aripile-n foc.”) Prezenţe
preponderente sunt acelea ale focului
şi acelea ale apei – cele mai legate de
sentimentul de dragoste trăit intens la
nivel fizic şi la nivel sufletesc. Dorinţa
este omniprezentă, nevoia de a fi
împreună, spaima de singurătate, de
amorţire în noaptea absenţelor sunt
surse de pulsiuni secrete, de chemări
flămânde ale unei anatomii expuse cu
delicateţe şi pudoare.
Nostalgia paradisului pierdut
izbucneşte uneori fără zăgaz: „Desculţă,
îmbrăcată doar în sentimente / ca
faldurile de mătase, / Te ascult
îndrăgostită în fiecare seară. / Smerită, te
urmez în visul tău la dans / Nu te ating cu
sărutul / Nu mă atingi în ritmul muzicii /
Ne iubim telepatic. / Şi ne cunoaştem
fiecare secret / privind îndrăgostiţi
imaginile virtuale, / Minute trec zburând
pe lângă monitor / În secolul vitezei unde
există chat şi facebook, / Nu avem timp
să mai facem amor.”
Coca Popescu ne oferă o poezie care
să nu ne provoace, ci să ne amintească
de nevoia de simplitate şi de posibilitatea
de a ne întoarce la comunicarea lipsită
de ascunzişuri.
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 note de lectură
Daniel MARIAN
Corin Culcea: Dumnezeu
– în Sine, precum în
jumătatea de măr!
A fi conştient de propria fiinţă într-atât
încât să devină cumplit, altfel neavând vreun
rost al făptuirii. A şti că din scântei, mai apoi
din flacără, dar şi din umbre, din penumbre,
se îmbracă acea fiinţă.
Iar cum nu e de ajuns, atunci binevenită e
permanenta căutare a esenţei în reflexie, în
refracţie, doar gândind că existenţa nu poate
avea loc fără acceptarea conceptului de
balanţă pentru fenomenele alcătuirea şi
cântărirea a orice de pe lumea asta.
Viaţa fiind o echilibristică în care sunt
prea puţine constante şi incredibil de multe
variabile! Improbabilă recunoaştere
matematică a unor exerciţii ale fizicii duse
într-un extrem, când tangibile, când iluzorii.
Pe o cumpănă aflându-se totul, ca şi cum
ai decupa din cer, fireasca, necesara şi
neobosita teamă de neîmplinire. Acolo unde
n-ai de unde şti ce e posibil şi ce nu, luând în
calcul predestinarea, dar şi factorul
neîndurător al întâmplării.
Într-o tehnică multiplă, a recunoaşterii şi
a (supra)vieţuirii, ego-ul se poate disemina în
neştiute complementarităţi. Deci ar fi de
ales, dar dacă cineva ar spune că există
lucruri simple pe lumea asta, cu siguranţă ar
bate câmpii!
Aici vine, tocmai în „Templul meu”, să
împace certitudinile raţiunii cu jocurile
neprevăzutului, Corin Culcea. El porneşte
difuz, într-o voită defensivă ca într-o
încercare pe un sol mişcător… „Cine mă ştie,
cine mă doare, cine mă vrea, / atât de crunt,
încât să uite de sine? / Cine îmi mângâie
ochiul de catifea / şi îmi intră incandescent în
suspine? / Cum poate glisa viaţa lui într-a
mea, / când paşii îl duc, zi de zi, spre destine?
/ Cine-mi înţelege cumplit lacrima grea, / mai
mult decât se înţelege pe sine? / Cine, zorit,
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Daniel MARIAN
doar pe mine mă caută? / Cine e-nsetat şi
doar pe mine mă bea, / când îşi bea propriul
lui ceai de cucută / şi adoarme târziu, doar cu
spini în saltea? / Cine ar putea, tot timpul lui
să mi-l dea, / fericirea să-mi ştie, să mă învie,
/ când timpul, de fapt, nu există, e nea /
topindu-se-n cerneală de poezie? / Cine are
grijă de lacrima mea, / să nu se usuce în van,
vinovată? / Cine mă tulbură, cine mă vrea, /
cine, pe aripi încercate, mă poartă? /
Cuvinte, cuvinte-necate în ape, / dar cine are
grijă de sufletul meu? / Cine are grijă de
mine, aproape, / cum are grijă de mine doar
Dumnezeu?” (Doar Dumnezeu!...).
Efervescenţa este vădită într-un parcurs
existenţial, care ar respecta toate regulile
exponenţialităţii. Retorica duce la singura
rezoluţie posibilă, care neagă şi chiar
striveşte definitiv orice eventuală ulterioară
noimă care să fie după colţul vreunei imagini
cât ar fi ea de nD, oricum infinitatea nu
intră-n nicio paradigmă.
Pentru ca atunci când se petrece
obiectualizarea râvnitei completitudini,
lucrurile să transpară fără nicio îndoială,
emoţional se toarnă în forme confluenţele
chiar convergenţele menite să desluşească
până la limpede întru voia împlinirii…
„Trezeşte-te, iubito, din lanul cu maci! /
Pleoapele-ţi sunt ude de roua cuminte! /
Grâul dospeşte hulpav în cuvinte, / doreşte-
mă năpraznic, iubito, şi taci! / Zilele goale au
trecut, clandestine, // şenilele grele cu fier
te-au învelit! / Dimineţile mele te cheamă
cumplit, / Sărută-mi, iubito, ruptura din
mine! / Buzele verzi, săruturi rostogolesc… /
Mâinile calde, celestine atingeri, / îmi
crestează în piele şoapte de îngeri, / macii tăi
sângerii, de fierbinte pălesc! / Ah, câtă
dragoste încape în tine!... / Orice secundă
derapează-n preludii, / când îmi sorbi din
rotule sucul de rodii / şi mă calci în priviri cu
glezne divine! / Carnea ta tremurândă e roşul
de maci, / coapse zvâcnind escaladează
morminte!... / Nu e nevoie să-mi înşirui
cuvinte, / iubeşte-mă năpraznic, iubito, şi
taci!-…” (Roşul de maci).
Ceea ce trebuie neapărat înţeles la Corin
Culcea, este necesitatea sa de identificare: cu
adevărul întotdeauna superb, pornind de la
suprem şi până la imediatul inerent sublim!
25
 note de lectură
Ana DOBRE
Peregrin în lumea
ideilor şi a poeziei
Se ştie dintotdeauna: poetul este un
visător, indiferent de lumea sau sistemul
politic în care trăieşte. Lumea ideală în care
trăieşte el sau pe care aspiră să o facă ideală
este lumea fantasmelor sale. În acest
imaginar, în care „legendele circulă fără
paşapoarte”, luna este astrul asociat, lumina
ei difuză întreţinând acel clar-obscur necesar
pentru reprezentările misterului în fanicul şi
cripticul lui. „Luna nu intră niciodată pe
fereastră”, spune poeta Liliana Popa, şi
trebuie să o credem pe cuvânt. Aşa este:
frumosul nu invadează, nu asaltează, nu
cotropeşte. Nu frumosul ne caută, noi îl
căutăm, deşi, dacă-l credem pe cuvânt şi pe
F.M. Dostoievski, frumuseţea va salva lumea.
Dintre categoriile platoniciene, ideile
absolute: binele, frumosul, adevărul,
frumosul urmează binelui şi precedă
adevărul, aşezat la mijloc de bine şi adevăr,
cum altele ale lumii se aşezau la mijloc de rău
şi bun. Liliana Popa încearcă limitele
cuvântului şi pe cele ale lumii pentru a
contracara limitele non-categoriale: urâtul,
răul, minciuna, pe care seria platoniciană le
subînţelege, excluzându-le, însă, din ordinea
ideală a lumii. Poate, lasă poeta să se
înţeleagă, Poezia va salva lumea...
„Oraşul meu”, poezia care deschide
volumul, este semnificativă pentru modul în
care Liliana Popa îşi delimitează spaţiul liric,
dar şi pentru modul în care se raportează la
lumea cea aievea şi la lumea-nchipuirii.
Posesivul din titlu nu fixează doar un topos
real, deşi o precizare există – Florenţa –, ci
unul spre care aspiră: „Visez mereu un oraş
26
Ana DOBRE
fantomă, / Cu case înalte şi străzi înguste, / Cu
porţile ferecate / capacitatea, puterea
cuvântului întemeietor – Logosul: „O să
schimb bulevardul / sau oraşul, sau subiectul”.
Poezia Lilianei Popa are o pronunţată
dimensiune meditativă. Poeta nu descrie
senzaţii sau trăiri, cum o făcuseră Colette sau
Hortensia Papadat-Bengescu, fără a fi nici
acestea feministe, nu este interesată de
clarificări ale nebuloaselor sufletului pentru a
deveni inteligibilă în dimensiunea feminităţii ei.
Fericirea, dreptul femeii la fericire, nici măcar
iubirea nu sunt temele preferate. Ea este
interesată de cunoaştere, de raportul eului cu
lumea, de configurarea unui spaţiu ideal în care
spiritul obosit aspiră să atingă armonia pentru
a se pregăti de întâlnirea cu esenţele: Binele,
Frumosul, Adevărul. Iubirea s-a redimensionat,
căpătând în profunzime, integrată în sfera
spiritualităţii, a iubirii expurgate de
carnalitatea ei, acea iubire curtenească
despre care referea Ortega y Gasset.
Ceea ce o ţine, ţinându-i lumea în fiinţă,
este Frumosul pe care-l identifică nu doar în
artă ca frumos artistic, dar şi ca frumos natural
trăit ca atare „în arborii de pe Kiseleff” – tei,
castani, în „sclipirile parcului vechi”, în „verdele
ăsta”, în „blonda lumină” – „la mine, la Râşnov,
mai jos, sub cetate”, în „crestele albastre” care
„coboară seara”. Acest univers real, joc prim,
puternic impregnat artistic, nu este numai o
sursă de inspiraţie pentru creator, ci o creaţie
în sine, un joc secund: „Arborii de pe Kiseleff
sunt poeţi. / Din când în când opresc timpul. /
Cu crengile, cu parfumul lor, / Cu parfumul lor
care păzeşte / Noaptea, luna şi lumea”.
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Ana DOBRE
Acest determinism original
înglobează sistemele ficţionalului şi
ale nonficţionalului. Nu există
univers, ci pluriversuri care fac
posibile reprezentările multiple.
Poeta este o „nebună culegătoare
de verde”, ancorată în lumile ei,
îmbrăţişând idealul, respingând zi şi
noapte... / Atât de înguste, / Încât e
de ajuns să deschizi o fereastră / Şi
să-i oferi o cafea vecinului / Peste
lumi”, un loc în care să i se intersecteze visurile,
în care să se împlinească printr-o iubire
pancosmică: „M-am îndrăgostit de treptele
săpate în stâncă / De pietrele din caldarâm. /
Le-am străbătut până au devenit transparente”.
Poeta pendulează între diurn şi nocturn, într-un
spaţiu sacralizat de prezenţa catedralei: „Ca
seara să adorm pe treptele de marmură / Ale
aceleiaşi catedrale”. Se configurează, astfel, un
imaginar puternic impregnat poetic, un spaţiu
al artei în care lumea cea reală este doar o
copie edulcorată. Lumea în care trăim, pare să
spună Liliana Popa, este mai puţin configurată
de realitatea social-politică şi mai mult
modelată de viziunea personală a unor artişti
cu care au amprentat-o în opere care o
concurează, căci, aşa cum spune U. Eco, faptele
şi iluziile împart în mod egal viaţa unui om.
Ficţiunea devansează de multe ori
nonficţiunea, sigiliul artistului definitivează
această coincidentia oppositorum.
În acest imaginar al artei, un fel de
univers paralel, poeta este un peregrin, atent
la vibraţiile ideii, singura care mişcă lumile,
fiind purtătoare de sens, capabilă să
desprindă fiinţa de nefiinţă, creatul de
increat. „Crezi că poţi alunga ideile precum
vântul norii?”, se întreabă retoric Liliana
Popa, convinsă de forţa spiritului ce se
manifestă în creaţie ca teofanie, atunci când
„zeii îşi vor deschide cerul”... Pe străzile
poetei nu circulă maşini sau caleşti, ci
legende eliberate de limite, gânduri atinse de
ideal, de o pasăre albastră, poate Măiastra
lui Constantin Brâncuşi, aureolate de lumina
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Ana DOBRE
cunoaşterii – „gândul meu,
curcubeu”, traversate de metafore
expresioniste, ca nostalgii ale
arhetipului. Acest gând demiurgic
are puterea de a schimba,
titanismul autoarei vizând absurdul,
chiar dacă acesta este aşteptat
uneori cu răbdarea şi aversiunea cu
care Vladimir şi Estragon îl aşteaptă
pe Godot: „Mă cufund în ochii tăi /
Să ascult toate poveştile
curcubeului, / Aşteptând absurdul / De
teama unui nou spectacol burlesc”.
Singurătatea visătorului nu este o damnare,
în „platoşa însingurării”, „la răscruce de
gânduri”, sentimentul este mai degrabă
plenitudinar. În absenţa celuilalt, rămâne
gândul: „La fiecare răscruce / Un gând al tău
mă priveşte / Cu verdele frunzelor / Vor
rămâne memorate / În pădurea cu năprasnic
şi fragi... / răscrucea cu gânduri”.
Uneori, ca o Șeherazadă infatigabilă,
alteori ca un Ianus, un fiu risipitor, chiar un
„truver” modern al bulevardelor, Liliana Popa
spune poveştile sufletului, lunecând în
flăcările inspiraţiei, prelungind visul în real,
încercând o contracarare a trecerii, o nouă
„ordine a sufletului”.
Prin Parnasul prin care trece lira poetei
Liliana Popa, reperele, vizibile, poartă amprenta
lirismului său personal. Undele emoţiei tulbură
contururile acestei lumi, căci poeta are oroare
de pietrificarea sufletului. Iubirea, manifestată
prin puterea de a empatiza şi de a se integra
Totului, topeşte orice posibilitate de
manifestare a glacialităţii. O profesiune de
credinţă ca aceasta: „Am evadat din propriul
univers. / Între lumină şi umbră / Ideile prind
contur, / Pe Calea robilor / Arhetipurile creează
un memento mori. / Am evadat din propriul
univers / Şi am sculptat un altul”, nu este
doar o mărturie, ci un argument. Adăugând
la acesta iubirea Lilianei Popa pentru Cuvânt,
pentru Poezie, ca argument decisiv, orice
mefienţă privitoare la autenticitatea
lirismului pe care îl creează se topeşte.
27
 note de lectură
Florin DOCHIA
Laurenţiu Damian
- Cioburi de viaţă
În cazul de faţă, mi se pare că se cuvine o
minimă contextualizare, pentru că demersul
artistic nu este atât de simplu precum ar
părea la o privire/lectură superficială.
Esenţială îmi pare aserţiunea „lumea întreagă
e o poveste”, aşa cum susţin, pe urmele nu-
ştiu-cui, comentatorii contemporani (mai cu
seamă din perspectiva psihologiei receptării).
Aceştia scotocesc după înţelesuri într-o
realitate dominată de ceva ce numesc
„transmedia”, în care „building out a
storyworld” a devenit regulă de [co]existenţă,
iar „transmedia storytelling” atracţie
irezistibilă pentru lumea şi lucrarea artistică.
Destul de romantic-sentimentală viziune,
aparent, dacă nu ne-ar aminti, totuşi, şi de
transmodernismul lui Enrique Dussel, concept
teoretizat, la noi, de reputatul eminescolog
Theodor Codreanu. Domeniul include, mai
mult sau mai puţin discret, şi dimensiuni de
gradul al doilea, ale poveştii despre poveste,
ale poveştii despre facerea poveştii,
dezvoltată în mediile informaţionale de toate
categoriile. „Transmedia storytelling” tinde să
devină o acţiune totalizatoare, y compris ceea
ce se numeşte, de obicei, autoreferenţialitate.
Dar ce mişcare nu tinde să devină
totalizatoare, la un moment dat? Iată-ne
trăind în plină civilizaţie a reţelelor sociale
dedicate textelor, imaginii, sunetului.
Youtube, Facebook, Twitter, Instagram – ca să
le numesc pe cele dominante – îşi amestecă şi
amplifică mesajele şi umplu din ce în ce mai
mult din viaţa cotidiană, intimă şi socială.
Canal de exprimare pentru oricare posesor de
device electronic, haos incontrolabil ce
28
Florin DOCHIA
împinge la dependenţă, fiecare dintre acestea
ajunge repede să fie exploatat artistic la cel
mai înalt nivel.
Twitter, de pildă, platformă de social
media cu limita textelor la 140 de semne
(tweet) dezvoltată mai cu seamă în America
de Nord, a condus repede la Twitteratură,
poezie, proză, dar şi mijloc educaţional în
Quebec, însă a rămas, pentru domeniul
artistic, de nişă. Facebook, însă, cu peste un
miliard şi jumătate de utilizatori, găzduieşte
multiple manifestări cu caracter artistic, de la
simple texte, la activităţi sincretice de sunet,
imagine, cuvânt. Unele dintre acestea sparg
bariera digitalului şi ajung în lumea fizică,
apar ca obiecte ce pot fi cântărite, pipăite,
mirosite, păstrate pe noptieră sau sub pernă,
în cea mai bună tradiţie a receptării
îndrăgostite tradiţionale.
Am în faţă un asemenea „obiect” de
răsfăţ estetic: o carte elegantă, tipărită pe
hârtie lucioasă, cu coperţi cartonate şi
ilustraţii pe jumătate din numărul paginilor.
Textele sunt semnate de Laurenţiu Damian,
cunoscut regizor şi scenarist, autor a peste o
sută de filme de toate genurile
(documentare, experimentale, de ficţiune -
scurt şi lung metraj), dar şi profund pasionat
de istoria şi estetica artei cinematografice,
căreia i-a dedicat sute de articole şi câteva
cărţi. Autorul ilustraţiilor este scenograful şi
cineastul Daniel Răduţă, un artist dăruit
generos cu har, complex şi sugestiv narativ în
grafica sa ce dezvăluie experienţa vastă a
platourilor de filmare europene.
Laurenţiu Damian este un artist complex
prin excelenţă. Actele sale sunt, volens-nolens,
eminamente estetice, indiferent de platformă.
„Cioburi de viaţă” conţine texte publicate
mai întâi pe Facebook, oferite, aşadar, atunci,
unui public mai degrabă indefinit,
consumator de poveşti cu factor de atracţie
ce ţine cu precădere de anecdotic. Dar
producţiile sale sunt mai mult decât
anecdotă. Ele sunt altfel, sunt artistice şi
îndeamnă continuu la reflecţie şi la [re]trăire
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Florin DOCHIA
personală. Proba de
accesare din lumea
digitalului, a publicului
aleatoriu, fiind trecută,
Laurenţiu Damian are
inspiraţia de a schimba
suportul şi formatul
mesajului, de a trece la
faza artei perene, la
cartea de literatură
tipărită, o culegere de
proză scurtă real-fiction a
unui povestitor de
aceeaşi înaltă ţinută din
producţiile de cinema, cu o inevitabilă
dimensiune poetică, ce potenţează ritmurile
naraţiunii şi captivează cititorul.
Transferul din aria virtualului în aria
materialului, simplă manifestare transmedia,
se manifestă aici la nivelul cel mai înalt al
conceptului, în acord cu Henry Jenkins, care,
în „Convergence Culture”, subliniază cerinţa
obligatorie a aplicării asupra unor fenomene
similare, dar diferite, de neconfundat cu
„cross-platform” ori „media mixes”. Textelor
preluate de pe Facebook li se adaugă la tipar
grafica în tehnica peniţei (simbolistica
secundară este lesne observabilă!), ilustraţie
şi comentariu vizual care include şi forma/
prezentarea textului. Deja conţinuturile, prin
dispersie informală, beneficiază de o
augmentare a ariei de recepţie. Ne aflăm,
fără îndoială, înlăuntrul transmodernismului,
cu tentaţia manifestă a întoarcerii la origini,
la începuturile cărţii tipărite, cu ilustraţiile,
anluminurile, vignetele moştenite de la
manuscrisele copiştilor din mănăstiri ori
biblioteci imperiale.
Şi totuşi, despre ce avem a citi, cuminţi, în
acest elegant volum al unuia dintre artiştii de
seamă ai ultimei jumătăţi de secol? Dincolo de
orice interpretări teoretice, de eventuale
referiri la diferenţa ontologică dintre „este” şi
„se află” demonstrată aici, avem pur şi simplu
literatură! Şi ceea ce este cel mai important:
avem Stil. Ne sunt descrise întâmplări, întâlniri
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Florin DOCHIA
din viaţa de zi cu zi,
oameni obişnuiţi sau
deosebiţi, prezentate
adevăruri cotidiene trăite
şi comentate, toate la
contactul realităţii cu
subiectivul ficţiunii, fără
de care Omul
contemporan nu este
complet. Laurenţiu
Damian este un reflexiv
romantic şi melancolic. El
nu ia nimic din lumea
înconjurătoare ca atare,
totul are semnificaţie şi este trecut prin filtrul
bogatei redundanţe pe care se sprijină orice
bună comunicare. De unde şi referinţele
livreşti care fac clou-ul naraţiunilor sale. De
unde şi portretele unor personalităţi (sau
„personulităţi”), reflecţiile despre cea de-a
şaptea artă etc. Şi satira. Omniprezenta ironie,
discretă sau manifestă. La care se adaugă,
firesc, dimensiunea morală, nelipsită din
reflecţia autorului. Nicio întâmplare nu este
povestită gratuit ori numai pentru frumuseţea
ei, ci pentru a se desprinde din ea o
învăţătură, dincolo sau împreună cu nostalgia
care străbate întreaga carte. Senzaţia de
deşertăciune a lumii oamenilor, domină şi ea
întreaga construcţie narativă, de parcă un
moto ales din Ecleziast ar sta la începutul
oricărei lecturi: „Soarele răsare, soarele apune
şi zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi.” Ori
versul eminescian „vreme trece, vreme vine”…
Nu am în intenţie, aici, să re-povestesc
întâmplările pe care Laurenţiu Damian le
alege pentru a ni le dezvălui spre neuitare. Le
pot şi trebuie citite pe îndelete de fiecare.
Sunt texte din genul memorialistic, dar stilul
le ridică la nivelul la care nu mai contează
adevărul realităţii, ci adevărul ficţional, cu
toată încărcătura estetică şi etică aferentă.
Iată o scenă de la Moscova, unde ajunge în
1986 şi vrea să cumpere o pâine: «- Hleb,
Hleb!, am zis eu. / Mirată, fata a luat o pâine,
mi-a zis ceva, dar eu tot spuneam „HLEB!”, şi
29
 Florin DOCHIA
mi-a dat-o. Când m-am întors, toată coada s-
a uitat la mine de parcă nu avem în mână o
pâine. Am simţit că ceva e nelalocul lui şi am
mai stat un moment, ca să văd cum cumpără
ceilalţi hleb-ul. Ei cumpărau… o felie!
Dievuşca lua graţios câte o felie şi o învelea în
ţiplă. Am dar pâinea unei bătrâne, care a
început să plângă, cu pâinea în braţe.»
Simplitatea cinematografică a povestirii nu
mai cere nicio explicaţie, niciun comentariu.
(Altfel, adevărul acestei imagini l-am
constatat eu însumi, în decembrie 1988, tot
la Moscova, dar şi la Kiev şi Leningrad…) În
acelaşi text avem şi un exemplu de excelentă
sugestivitate a prezentării personajului:
«Bătrânul în zdrenţe arăta precum un conte
rus, iar eu, îmbrăcat cu un palton larg şi cu
un şal aruncat pe spate, aşa ca Toulouse-
Lautrec, eram un maidanez sadea.»
Alte scene semnificative, ce dau seama
de forţa artei povestitorului în a crea portrete,
găsim în «Suzana, calul şi privighetoarea», cu
trimiteri livreşti bine alese. Astfel, «Tovarăşul
Dulea avea ceva de Akaki Akakievici după ce i
s-a furat mantaua» sau «- Dar e un basm
cinematografic, am îngânat eu, simţind cum
devin gândacul lui Kafka, în dorinţa de a o
apăra cât de cât pe Milena.»
De un umor nebun – şi aici ficţiunea
domneşte total! – se arată a fi «Un film cu
sponsori», scenariu pentru un film
independent, finanţat de o mulţime de
sponsori: bănci, fabrici de medicamente,
cosmetice, materiale de construcţii, salam –
cu toţii implicaţi în viaţa personajelor prin
produsele lor! Nostalgii de care cu toţii ne-
am lăsa prinşi se desprind din texte precum
«Poveste de iarnă spusă lui Anghel într-o vară
toridă» (despre experienţa de sărman Moş
Gerilă a autorului în anii comunismului, o
combinaţie vioaie de persoana întâi şi a
treia), din «Atelierele din Emil Pangrati»
(construite la cererea lui Gheorghiu-Dej
pentru artiştii vremii sale – Baba Corneliu,
Jalea Ion, Irimescu Ion, Catargi Henri etc.
etc.), unde vine ameninţarea că se va tăia
30
Florin DOCHIA
lumina, din pricina datoriilor: «Lumina vine
de la Dumnezeu, nu poate nimeni să-mi taie
mie lumina!» - comentează Silvia Radu, care-
şi plătise factura, din cele «Trei scurte poveşti
despre iubire» ori «El a fost când era… el e
când nu e» (evocare Radu Beligan).
Sunt multe evocări, scrise cu talent şi cu
dragoste, despre oameni ai platourilor de
filmare ori ai scenei de teatru mai mult sau
mai puţin cunoscuţi, dar la fel de importanţi
pentru viaţa trăită de Laurenţiu Damian,
chiar dacă s-au mutat demult în Paradis sau
tocmai de aceea. Un personaj reprezentativ
este, însă, bunica, „o femeie foarte frumoasă”,
care născuse nouă copii, din care au trăit trei.
«Prima care a trăit a fost maică-ta. Hai, ia o
gogoaşă”, a mai zis ea şi m-a privit cu iubire.
Cred că mă iubea pentru că trăiam.»
Sunt cioburi de viaţă din care se pot
alcătui oricând scurtmetraje (şi găzduite pe
YouTube!) pentru momentele în care ne
întrebăm (şi ne îndoim) de rosturile
existenţei. Pentru că, e nevoie să reiau,
mereu şi mereu, în substratul acestor
povestiri evocatoare, creşte fără păs senzaţia
din spusa Ecleziastului: «Deşertăciunea
deşertăciunilor, deşertăciunea
deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! Ce
folos are omul din toată truda lui cu care se
trudeşte sub soare? […] M-am uitat cu luare
aminte la toate lucrările care se fac sub soare
şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de
vânt.» Astfel face scenaristul şi regizorul de
film, astfel face el şi când se preface scriitor
de poveşti, traversând mediile de
comunicare, folosindu-le pentru a ajunge cât
mai lesne la sufletul „consumatorului”.
Aducerea într-o carte, pe hârtie – elegant
obiect, aproape de colecţie –, a postărilor
sale de pe facebook îmi pare o excelentă şi
necesară realizare a lui Laurenţiu Damian, cel
puţin spre salvarea pentru viitor a unor
experienţe de viaţă şi a unor profiluri de
oameni ce nu trebuie daţi uitării. Când face
acest lucru cu talent şi excelenţă, cu atât mai
mult binemerită de la lumea cititorilor.
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 note de lectură
Codruţ
CONSTANTINESCU
Un mare călător: Radu
Tudoran
Fiind invitat, alături de Christian Crăciun,
să lansez ultima mea carte în cadrul Zilelor
Radu Tudoran din comuna Blejoi, unde s-a
născut popularul scriitor, am demarat un
rapid proces de documentare. Cine din
generaţia noastră nu este familiarizat cu
aventurile care l-au făcut celebru printre toţi
copiii şi tinerii României comuniste, din
romanul „Toate pânzele sus” (pentru care a
fost condamnat, dar şi invidiat de colegii săi
literaţi)? Interesant este şi că subiectul cărţii
este departe de a avea aceeaşi rezonanţă la
generaţiile născute şi crescute după 1989
dintr-un motiv cât se poate de evident: dacă
noi, cei înlănţuiţi în RSR ne defulam şi
primeam cu mare recunoştinţă acea porţie
de aventură (libertate) pe mările şi oceanele
lumii, românii postdecembrişti chiar pot
străbate mările şi oceanele lumii. Dacă nu
neapărat la bordul traulerelor sau
pacheboturilor, măcar zburând deasupra lor
cu multă graţie şi... seninătate. Noi nu visam
să zburăm şi ţin minte cât de înspăimântat
am fost când părinţii mei, alegând din cele
câteva trasee turistice sovietice standard (cu
această ocazie, tata a achiziţionat vreo 20 de
perechi de adidaşi; auzise el că reprezenta o
marfă vandabilă la Moscova şi nu voi înţelege
niciodată cum acea încălţăminte românească
cu care noi abia puteam merge - talpa nu se
îndoia în niciun chip - putea suscita interesul
ruşilor), mi-au povestit, la întoarcere, cum au
stat în avion chiar în dreptul aripilor care
susţineau motoarele Antonovului sovietic
care trepidau şi duduiau asurzitor.
Cristina-Gabriela Dinu retrasează în
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Codruţ CONSTANTINESCU
volumul „Radu Tudoran, între biografie şi
destin” [1] nu numai viaţa îndrăgitului autor,
dar şi a familiei Bogza. Până la această
lectură auzisem multe legende şi frânturi de
poveşti, dar niciodată nu am avut suficiente
informaţii bine documentate.
Familia Bogza a avut un destin foarte
neobişnuit, de vreme ce aproape toţi copiii,
nu puţini, au manifestat înclinaţii artistice.
Alexandru Bogza, originar din Bogzeştii de
Roman şi Iliana Rhea Silvia, din Galaţi, au
avut cinci copii, cei mai cunoscuţi fiind,
evident, Geo Bogza şi Radu Tudoran (nume la
naştere Nicolae Bogza).
Alexandru Bogza a fost şef de echipaj şi
funcţionar în marina comercială, iar
aventurile sale prin colţurile lumii ar fi stat la
originea dezvoltării imaginaţiei copiilor şi,
mai ales, la atracţia pe care marea şi mediul
marin le-au suscitat asupra lui Tudoran. Tatăl
a abandonat marea pentru a se stabili la
Blejoi, devenind şeful unui alt echipaj,
administrator de balastieră care opera în
albia râului Teleajen. Totuşi, o reorientare
profesională cât se poate de radicală şi
ciudată. În 1921, acesta moare, lăsând
familia într-o situaţie materială destul de
delicată (de regulă, soţiile burgheziei
româneşti interbelice nu prea munceau şi
nici nu aveau calificări). Cel care a preluat
administrarea familie a fost Ovidiu (care avea
23 de ani în 1921) şi nu fratele mai mare,
Alexandru (născut în 1895) care era artist,
absolvent al Conservatorului. Ovidiu avea
abilităţi practice remarcabile, deschizând în
Buştenari o sifonărie care a cunoscut un
31
 Codruţ CONSTANTINESCU Codruţ CONSTANTINESCU
mare succes (scurtă explicaţie pentru
tinerele generaţii născute după 1990 - în
acele timpuri imemoriale, Petistanul
românesc încă nu exista, oamenii folosind
sifoane din sticlă pentru a avea mereu în casă
celebrul sifon cu care era îndoit vinul vara
sau preparat sucul din siropul de casă). La
această afacere, Ovidiu l-a asociat şi pe
fratele său George (Gicu), sifoanele lor fiind
gravate cu iniţialele prenumelor G.O. Bogza.
„George fiind cel care se ocupa cu
distribuirea lor şi apropiindu-şi în cele din
urmă numele popular de Geo. - De unde iei
sifoanele? De le Geo Bogza” [2] Ulterior,
Ovidiu a intrat şi în afacerile cu petrol,
achiziţionând o sondă (din întreagă zonă a
Buştenariului s-ar fi extras, de-a lungul
timpului, nu mai puţin de şapte milioane de
tone de ţiţei).
Şi Radu Tudoran a cunoscut zona
Buştenariului. Atmosfera încinsă a fost
descrisă în romanul „Flăcările” apărut în
1945: „Se făcuse ziuă când am ajuns, în capul
dealului m-am oprit, ţignalele atelierelor
sunau de şapte şi atunci mi-a fost dat să văd
ceea ce nu mai văzusem şi n-am să mai văd Irlanda sau Scoţia, sunt sigur că ar fi iubit
în altă parte, războiul peisajului cu el însuşi. ambele ţări care, până la urmă, sunt insule
Iar peste el, în zvârcolirea lui dezlănţuită cu (Scoţia făcând parte dintr-una mai mare), iar
furie, apăreau semnele făcute de oameni, o vremea lor capricioasă este dominată de
puzderie de ţepuşe negre înfipte în pământ, briza marină a Atlanticului sau Mării
că o pădure de copaci arşi, în locul pădurilor Nordului. De altfel, primul mare succes la
de altă dată, acum nimicite. Erau sondele de public l-a cunoscut Tudoran cu romanul „Un
petrol între care mi-am trăit vacanţele în port la Răsărit”, apărut în 1941, când Armata
peste şapte ani de viaţă. În acest timp, unele Română eliberase teritoriile cedate în iunie
au ars, le-am văzut în flăcări; altele au fost 1940, inclusiv Basarabia de sud, unde se
părăsite... La capătul drumului am găsit şi regăsea avanpostul la care face referire în
dragostea; a fost trecătoare şi a rămas această carte, Cetatea-Albă. Ironiile din carte
neuitată”. la adresa ruşilor („Noi avem aici obiceiuri
Lansarea volumului meu „Pe urmele ruseşti, spunea Ronsky, mestecând plin de
celţilor. Întâmplări şi istorii scoţiene şi fericire, ca şi când sediul fericirii lui ar fi fost
irlandeze” (Ed. Vremea, Bucureşti, 2017) în în fălci şi stomac; obiceiuri ruseşti, sănătoase.
cadrul acestor evenimente ar putea părea Ruşii, dragul meu inginer, află de la mine, nu
puţin ciudată. Ce treabă avea Tudoran cu beau mult, ci des”) i-au făcut viaţă grea după
celţii? Realitatea este că Radu Tudoran a fost ocuparea României de către Armata Roşie,
un mare călător, a iubit să observe însă, în mod ciudat, nu a fost arestat şi
meleagurile străine şi chiar dacă nu a ajuns în întemniţat în Gulagul R.P.R; tind să cred că şi

32 Revista Nouă nr. 6 (103) /2017

 Codruţ CONSTANTINESCU
ascensiunea şi aderenţa fratelui său, Geo
Bogza, la comunism au reuşit să-l ferească de
răzbunarea fratelui mare de la Răsărit.
Radu Tudoran a scris şi volume de
călătorie care, chiar dacă nu puteau spune
totul, nici nu sunt maculatură ideologică. În
orice caz, Tudoran a beneficiat de o libertate
de mişcare apreciabilă faţă de alţi scriitori
români şi faţă de marea majoritate a
cetăţenilor RSR. La capitolul impresii de
călătorie, opera lui Radu Tudoran
înregistrează următoarele titluri: „Al optzeci
şi doilea” (în care Tudoran relatează călătoria
întreprinsă de-a lungul a şase luni, în anul
1966, la bordul navei de pescuit Constanţa
pe Oceanul Atlantic); „Oglinda retrovizoare”
(în care se povesteşte călătoria în Italia
întreprinsă de autor în 1970); „Acea fată
frumoasă” (1975 - în care Tudoran
povesteşte, în 600 de pagini, o călătorie
urmând traseul care l-a dus cu maşina
personală până în Spania, trecând prin
Ungaria, Austria, Elveţia şi Franţa); „La nord
Diana TRANDAFIR
Şi toamna şi iarna...
Ce-i pasă gândului
de noaptea care se lasă
De la o vreme ţese broderii
întâmplărilor mute
Zarea trimite pietre albastre
ritmuri vindecătoare
forme excelsior
Cândva vei recunoaşte îngerii
după rotocoalele de abur
ce se nasc împrejur
Pescăruşii supun tăcerea
cu o bătaie de inimă
prevestind
altă insomnie marină
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Codruţ CONSTANTINESCU
de noi înşine” (1979 - această aventură îl
duce pe scriitorul născut la Blejoi prin URSS,
pentru a ajunge în Finlanda, de unde trece în
Suedia, coboară spre Danemarca, trecând
prin Helsingor, vizitând castelul lui Hamlet,
ajunge în Olanda şi întorcându-se acasă,
trecând de Predeal şi Câmpina, poposeşte în
hanul Paralela 45, de lângă Băicoi). În
„Frumoasa adormită” (1981) Tudoran îşi
rezumă aventura sa americană.
Cum spuneam, Tudoran a fost un
privilegiat, fiind lăsat să plece poate şi pentru
că se ştia că se va întoarce, el fiind mult prea
legat de literatura română pentru a încerca o
reconversie culturalo-lingvistică pe alte
meleaguri. Cine doreşte să-l desluşească pe
omul Tudoran, dar şi să îi cunoască vasta şi
remarcabila operă, scrisă în vârtejul secolului
al XX-lea, poate apela cu încredere la cartea
Cristinei-Gabriela Dinu.
Note:
1) Ed. Premier, Ploieşti, 2012
2) Pag. 9
33
 note de lectură
Ioan Romeo ROŞIIANU
Mioara Bahna şi lumea
călătoriilor iniţiatice
Parcă tocmai pentru a demonstra că
ideea preconcepută conform căreia
autorii jurnalelor de călătorie sau
memoriale sunt simpli oameni care scriu
mai mult pentru ei înşişi, pentru a nu
uita, pentru a fixa în timp şi spaţiu
existenţial o idee, o trăire, o emoţie s-a
apucat Mioara Bahna să scrie cartea
„Dublin – miracolul normalităţii” *.
Tocmai de aceea Mioara Bahna
supune atenţiei o aparenţă de jurnal
născut pe tărâmuri irlandeze, în fapt o
carte cât o confesiune, stârnită tocmai de
emoţia (re)găsirii fiului aflat departe.
Aşadar, mânată (tocmai) de dorinţa
salvării unor clipe unice de la uitare,
autoarea pare a vrea să ne instruiască
nemijlocit asupra frumuseţilor şi
ademenirilor călătoritului în sine, iar
spiritul său didactic amprentează
scriitura, lectorul trezindu-se adeseori
pus în bancă şi nevoit să fie pe rând
personaj complice la derularea
evenimentelor, fie simplu asistent.
Convinsă cumva de faptul că se poate
învăţa şi din povestea, din redarea unei
călătorii, Mioara Bahna pune accent pe
amănunt, dar fără a cădea cumva în
descriptivism. Ea ne poartă prin parcurile
acelui colţ de lume, prin muzee, incită la
revelaţie, provoacă la studiu şi căutare, la
aprofundare, însetând cititorul avid de
cunoaştere.
34
Ioan Romeo ROŞIIANU
Indiscutabil aerul aristocrat al
scriiturii sale vorbeşte nemijlocit de
îndelungul său exerciţiu artistic, iar în
paginile în care ia la pas destinele
artistice ale unor scriitori cunoscuţi care
sunt legaţi ombilical de acel spaţiu,
indiferent că vorbim de băştinaşi sau de
alţi vizitatori se simte cel mai bine asta!
În privinţa acestora din urmă ea face
o adevărată demonstraţie de forţă,
evocând şi invocând în aceeaşi măsură,
citând şi dând detalii, făcând caz de
cunoştinţele şi de cultura avută.
Dă citate din aceştia, le dezvoltă sau
subliniază biografiile, iar multe din pasaje
nu mai au aerul unor note de călătorie,
autoarea alunecând voit înspre lumea
criticii, în care este pe deplin acasă.
Totodată, sunt pasaje uşor stânjenitoare
pentru lectorul care ştia clar despre acei
autori, dar nu le aprofundase opera sau
viaţa. Cred că acest exces vădit şlefuit şi
dezvoltat ulterior emoţiei în sine, această
intervenţie cerebrală în text dăunează
întregului ca atare şi devine bila neagră a
lucrării, scoţându-l evident pe cititor din
reveria de până atunci, din visul şi din
dorinţa de a-i călca pe urme călătoarei
povestitoare. Ea zeifică în aceeaşi măsură
dar şi dezbracă de mit personaje cu un
aplomb parcă menit să prevină
dezagremente şi inutilităţi în privinţa
deplasărilor din loc în loc.
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Ioan Romeo ROŞIIANU
Acest adevărat Vade mecum al ei îmi
pare a fi, de fapt, o adâncă oglindire în
oglinda propriei vieţuiri, iar sub aparenţa
desluşirii unor locuri sau personaje
fixează continuu numai propriul destin,
iar trăirile astfel relevate vin să
vorbească despre tumultul acesta din ea
însăşi.
Călătoarea Mioara Bahna nu ratează
ocazia să devoaleze preferinţele sale
artistice, dar la fel de caracterizante sunt
notaţiile prin care-şi dezvăluie
sensibilităţile.
Observaţiile pertinente şi ochiul
vigilent ne obligă să vedem în ea şi-n
scriitura ei spiritul civic, deşi sunt
aproape trecute sub tăcere pasaje
despre degradare, neîngrijirea spaţiilor, a
drumurilor, ori neglijarea spaţiilor
urbane sau rurale.
Ea se arată impresionată de tot ce
vede acolo, iar comparaţia cu cenuşiul
românesc vine de la sine, deşi nu
accentuează starea de gol de la noi.
Pentru toate acestea cartea de faţă
tinde să aibă un impact aparte în cadrul
genului, ea propagând, în acelaşi timp, o
aplecare asupra mărturisirilor făcute de
autoare, asupra trăirilor acesteia,
personaj antrenat spiritual şi analitic în
lumea literelor, în seducţia comparaţiilor
dacă vreţi.
Insolite asocieri culturale şi spirituale
face Mioara Bahna aici, uneori vesele,
rareori triste, însă par a fi evident
memorabile reacţiile provenite –
paradoxal! – tocmai din proaspătul dor
de casă instalat pe nebănuite. Starea de
dor este marcantă, sentimentul de
apartenenţă la un spaţiu este bine
reliefat.
Scriitura acestor note de călătorie
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Ioan Romeo ROŞIIANU
depăşeşte cu mult stilistica în sine a
jurnalului, iar o dată fiind investită cu
metafore integratoare devine panorama
unor (de)scrieri şi portrete pline de
culoare, viaţă şi miresme.
Peste tot palpită realul, ancorarea în
acesta şi privirea revolută, tăioasă,
concentrată, întotdeauna secondată de
regrete şi frământări interioare, din
paralelismul acesta ieşind pagini
memorabile şi conturându-se o carte cu
o misiune compensatoare dacă e s-o
raportăm nemijlocit la viziunile puţin
sumbre ale (a)realului românesc.
În pofida a tot şi a toate sunt pagini
seducătoare izvorâte din prea plinul de
frumos al autoarei, din harul drumeţiilor
ei, dar fără nimic din ce-am putea numi
portretistică narcisiacă.
Avem pagini de substanţă, încărcate
de conştiinţă, iar Mioara Bahna se
pricepe de minune să-şi pună-n evidenţă
egoul artistic.
_____
* Mioara Bahna – „Dublin – miracolul
normalităţii”, Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2017
35
 note de lectură
Adrian SIMEANU
Cartea zilelor noastre
Puterea distruge
Un preşedinte curvar şi nesăbuit. Orbit de
putere şi mort după ea. Un magnat bătrân cu
nevastă tânără. Doi agenţi de pază şi-o şefă de
personal, de la Casa Albă. Un spărgător, un
avocat şi-un poliţai prinşi într-un caz mai rar. O
firmă de avocatură de la Washington. Întâmplări
după-ntâmplări, din atâtea locuri. Ce te ţin
constant cu sufletu` la gură. Ticăloşii descoperite
până la urmă. Lumea de sus şi lumea de jos, pe
coasta de est, nord-americană. Sistemu` judiciar
de acolo, cu umbrele şi luminile sale...
Sunt doar câteva dintre componentele
tramei acestui volum* excelent. Mustind de
oameni şi fapte care mai de care. Intrigi şi
omoruri, femei una ş-una. Adrenalină şi
aventură duium. Imaginaţie şi inspiraţie isteţ
folosite, util rostuite. Toate cele ticluite,
foarte bine povestite. Plauzibil zugrăvite în
secvenţe chibzuite. Scene veridice cu
personaje specifice. Aşa că şi azi, la peste
două decenii de când s-a născut, cartea asta
grozav mi-a plăcut. Autorul ei e David
Baldacci. Un american d-ăl italian. Minte
sclipitoare, pană muncitoare. E mare şi tare-n
trebi literare, chiar dacă-i şi el avocat de fel.
Scrie-n continuare cu-aceeaşi fervoare. Cu
real talent şi bun randament...
Deşi plin de acţiune, romanu-i o ficţiune.
Nu întâmplătoare, ci pilduitoare. Căci puterea-
i grea când ajungi la ea. D-aia, poate, mai apoi,
deveni ecranizare, la rându-i cuceritoare,
adaos la consacrare. Bravo, mister David, your
book is great. Thanks a lot for it, că e de citit!
___________
*David Baldacci, Putere absolută, Ed.
RAO, 2004
36
Adrian SIMEANU
Doi autori fac „Dosare”
Marius Stan şi Vladimir Tismăneanu.
Politologi grozavi, prolifici publicişti. Tobă de
istorie. Politică. Psihologie. Filosofie socială.
Doctrine şi limbi străine. Neologisme, nu mai
vorbesc. Bogat, just le folosesc. Erudiţi, nu
glumă. Greu de contrazis, demni de luat în
seamă. Că nu dau din cap şi nu scot pe gură
fleacuri şi fonfleuri. Ci idei deştepte şi vorbe la
fix. Dialogând şi comentând. Epoci şi personaje
nefaste evaluând, oameni şi fapte din veacu`
trecut prezentând. Nepărtinitor, cu discernământ...
În cazu` de faţă, Ulianov şi Djugaşvili. Adică,
Lenin şi Stalin. Cei doi bolşevici cumpliţi şi
zeloşii acoliţi, lumii arătaţi fără de minciuna în
care-au trăit şi-au ocârmuit. Ca să ştie măcar
acuma ce-a însemnat comunismu` de ei
proclamat, promovat, dezvoltat. Sunt invocate
cărţi mai ales, dezbătute pe larg. Documente
şi mărturii, autori şi păreri. Având incidenţă,
temei, relevanţă-n materie cert. Totu` strâns
inspirat, ordonat, adecvat în două volume recent
apărute: „Vraja nihilismului” şi „Genialissimul
generalissim”. Două „Dosare” corect
întocmite şi binevenite despre nişte tirani şi
orânduirea de ei procreată forţat, odios,
criminal, prin braţul armat. Căci asta făcut-au
şi Lenin, şi Stalin, şi toţi tovarăşii lor peste tot...
Cu rigoare-n argumente şi elocinţă-n
expunere, Tismăneanu şi Stan, documentaţi cât
cuprinde şi vrednici la condei, pus-au între
coperte atrăgător dezvăluiri, adevăruri şi
judecăţi. Gândind pertinent, cântărind atent,
exprimând fluent, scriind suculent au dat la
iveală tomuri* necesare. „Radiografii
inteligente” ale totalitarismului ce, iacătă, foarte
curând „aniversează” un centenar. Semnale de
alarmă că nu a pierit. Îndemn pentru omenire la
raţiune şi vigilenţă, ca să nu mai cadă-n ghearele
lui. Şi să-i ţină piept cu toată puterea, el
pândind-o încă în atâtea locuri unde latent zace
şi planuri îşi face, spre a reveni şi iar a domni...
_______________
* Marius Stan, Vladimir Tismăneanu,
Dosar Stalin, Dosar Lenin, Ed. Curtea Veche
Publishing, Bucureşti, 2016
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 arte vizuale
Codruţ RADI
Nostalgii şi amnezii
Începutul de octombrie, controversat
meteorologic tot mai puţin, pe măsura
apropierii de soroc, avea să se
dovedească mai generos decât
închipuirea. Gândindu-mă că încalc
nevinovat, deci iertat, sanctuarul
Marthei Bibescu, am ales să-mi invit
prietenii pe Calea Posadei, într-o mirifică
poiană la poalele muntelui, stăpân al
luminii. Învăluită de misterele creaţiei
artistice şi consecinţe ale istoriei, o
treaptă a infinitului posibil, palpabil doar
prin recunoaşterea omenească.
O carte nouă, încifrată „nouă” în
panoplia mea poetică, era unul din
motivele întâlnirii, dar şi colecţia de
grafică „Nostalgii de Comarnic”, răbufnire
artistică la preaplinul amintirilor şi la
firavul perspectivei. Cartea „Ecoul dintre
umbre”, venind dinăuntrul creaţiei
neprogramate, avea, pe de altă parte, o
sumedenie de motivaţii şi, mai ales,
corespondenţe. Ar fi trebuit prefaţată de
mentorul meu într-ale poeziei, profesorul
Ion Floricică, care, între timp a fost ales
unei alte lumi, de unde mă veghează,
sunt convins, ca un zeu, aşa cum m-a
vegheat printre oameni şi cuvinte.
Dedicaţiile şi omagiul „Ecoului”
rămân, ca întotdeauna, tardiv de târziu în
conştiinţa noastră. Am înlocuit atunci
prefaţa, refuzând alternativele, cu un
fragment din cartea de microeseuri
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Codruţ RADI
promisă. „Pretextele poeziei”, ataşament
voluntar, ori detaşare creaţionistă,
stârnind comentarii pro şi contra, ceea ce
n-ar fi o noutate în contextul provocator
de limbaj propus. Pe de altă parte,
dualitatea ecou-umbră, imaterială până
la identificarea cu ea însăşi, are
corespondent formal în succesiunea de
poeme-poezii din volum, ca un periplu
prin schemele de construcţie şi regăsire
implicită, poetică până la limita
intransigenţei. Toate acestea n-am fost în
stare să le spun atunci, în cadrul ,,şuetei”
literare bine...cuvântată de critici cu
renume. În mijlocul cărora am redevenit
cel mic şi inhibat de obicei, cu o
răspundere sub aşteptări, oricum în afara
lor. Paralel traiectoriei cuvenite, pierdut
printre uzanţe şi ezitări, am resimţit
încărcătura tuturor amneziilor posibile,
cu ecouri cu tot.
Poate că nu m-am expus evidenţei pe
cât percepţiei în sine, ceea ce îmi lasă o
portiţă deschisă altor întâlniri, viitoare
cândva. Deturnarea de la normalitatea
percepţiei a fost, însă, amplificată de un
minor şi previzibil amănunt sentimental,
reîntâlnirea peste timp a unora dintre cei
implicaţi în nostalgiile mele. N-a fost să
fie aşa, numai bibliotecara dintotdeauna
a Comarnicului a reînviat anumite
amintiri, a umplut atâtea goluri câte doar
cărţile sunt în stare.
37
 Codruţ RADI Codruţ RADI
Totodată, începutul acestui octombrie
urma să însemne împlinirea a 60 de
toamne răzbite pe meleagurile natale. S-a
întâmplat aşa cum a decurs până acum,
unui eu confundat decorului, echidistant
poate doar spaţiilor, dar marginalizat
timpului. De parcă, un asemenea popas
existenţial, îngăduit altfel fărădeştirii, nici
nu ar fi fost necesar pe cât de bine
primit. Disocierile temporale, deja un
tertip al cuvântării prin prisma mentală,
pot dirija atenţia oriunde exceptând
subiectul.
Şi dacă subiectul am fost eu,
înseamnă că nesfârşite începuturi, de
privelişti, de contururi, de păreri, mi-au
rămas suspendate, într-o fluenţă
rezonabilă, înăuntrul crezului artistic. Cel
care reglează, uneori chiar nefiind cazul,
derapajele şi poticnirile conjuncturale.
Parametrii lumii în care vrem să încăpem
necondiţionaţi libertăţii noastre şi, mai
ales, a celorlalţi. Prieteni şi alţii care îmi
vor fi iertat, sper, întâmplarea de-a nu fi
fost eu atunci când trebuia să fiu.

38 Revista Nouă nr. 6 (103) /2017

 proză
Vasile LARCO
Fata în sarafan
bleumarin
Maşina gonea cu optzeci de kilometri pe
oră, era în plină amiază, soarele lăsa umbre
mici la tot ceea ce era deasupra pământului.
În depărtare se zărea oraşul, deasupra
căruia plutea un strat uriaş de fum, de
vapori sau de praf.
Am traversat urbea, iar la ieşire, după circa
doi kilometri am observat un grup de clădiri,
zicându-mi că acolo trebuie să se afle ceea ce
căutam, după adresa pe care o aveam. Am
oprit, în curte se afla şi o bisericuţă cu un turn
înalt acoperit cu tablă din cupru. Intrând, nu
m-a oprit nimeni, am ajuns pe un culoar, la
capătul căruia deasupra uşii scria: „Director”.
Am ciocănit, iar un domn în halat alb mi-a
deschis uşa, zicându-mi: „Poftiţi, luaţi loc!”
M-am prezentat, spunându-i că sunt recent
venită din Germania, plecată de aproape
patruzeci de ani, eu fiind născută într-o
comună din apropiere. Am venit pentru că
doresc să-i fac o vizită unei doamne care este
internată în acest Azil de bătrâni. Se numeşte
Maria Croitoru. „Da, îmi zise directorul, este o
doamnă de optzeci de ani, puţin bolnavă, se
deplasează numai cu ajutorul unui cărucior,
este foarte credincioasă, în fiecare duminică o
ducem la biserica din curte. De ce vreţi s-o
vizitaţi tocmai pe această doamnă? Este ceva
la mijloc, sunteţi rude, o cunoşteai mai
demult?!” O cunosc, i-am răspuns, e o
poveste lungă, dar încerc s-o scurtez cât pot,
i-am spus.
Tanti Maria este din acelaşi sat cu mine.
Când m-am născut, ea a moşit-o pe mama.
Am fost două fete gemene. Acasă mai erau
patru surori şi doi fraţi. Mama când a văzut
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Vasile LARCO
că suntem gemene s-a întristat, mai ales
gândindu-se că soţul ei, tatăl meu, o va certa,
ştiind câţi mai eram acasă. Atunci tanti Maria
i-a propus mamei să-i dea ei una din fete, că
tot nu avea copii. Zis şi făcut. Nu am ştiut nici
o clipă în cei optsprezece ani cât am fost
împreună cu nu-i mama mea. Când am
terminat liceul, fiind în turneu cu echipa de
handbal în Germania, am rămas acolo,
echipa s-a întors fără mine în Republica
Socialistă România. Am continuat să joc
handbal, iar în scurtă vreme m-am căsătorit
cu medicul echipei de acolo. Fiind nevoită să
cer azil politic, abia atunci am aflat că
doamna Croitoru nu era mama mea
adevărată. Vremea a trecut, a venit revoluţia
din 1989 şi m-am întors în România,
împreună cu soţul meu, care este medic,
după cum am spus, ne-am cumpărat o vilă în
oraş, dar mă apăsa gândul că nu mai ştiu
nimic de persoana, atât de drăguţă, care a
avut grijă de mine, la fel ca de copilul ei. Aşa
că am făcut cercetări, aflând că este aici şi
am început actele pentru a o lua în
întreţinere câte zile va mai avea. Soţul meu
este de acord, rămânând ca şi
dumneavoastră, domnule director, să vă daţi
consimţământul. Ea nu mai are pe nimeni.
S-a făcut pauză apăsătoare, după care
dânsul mi-a spus: „Bine, dar dumneaei este
foarte bolnavă, se deplasează numai cu un
cărucior, apoi cum o să-i spuneţi, cum o s-o
convingeţi, că nu-i aşa de uşor”. Aveţi
dreptate, i-am zis, lăsaţi pe mine. Mi-a
arătat salonul şi patul care îi era rezervat,
lăsându-ne singure.
39
 Vasile LARCO
M-am apropiat, i-am spus: sărut mâna!,
luându-i mâna dreaptă să i-o sărut, dar nu
mi-a dat voie, fiindu-i jenă, probabil, ca o
doamnă să-i sărute mâna. Văzând-o
emoţionată, am redus suspansul şi i-am spus:
Eu sunt o colegă din echipa de handbal a
fetei pe care mata ai crescut-o până la
optsprezece ani şi care a rămas în Germania.
Nu mai ştiu nimic de ea, de aceea poate îmi
spui mata câte ceva, deoarece am auzit că s-
a întors în ţară. Lacrimi curgeau pe faţa
bătrânii, ştergându-le cu cearşaful cu care era
învelită. „Nu ştiu nimic”, zise ea. Tăcere şi
lacrimi. Și ochii mei erau plini de lacrimi,
neputând să mai spun ceva. Am mai întrebat-
o că, dacă ar vedea-o, ar putea s-o
recunoască? „Nu, maică după atâţia ani? O fi
şi ea bătrână de acum”. Dar, v-o aduceţi
aminte cum arăta când aţi văzut-o ultima
dată? „Cum să nu?”, zise ea: „Avea un
sarafan bleumarin şi o bluză albă, părul pe
frunte şi era de o rară frumuseţe”. Iar lacrimi
şi tăcere. Să-i scurtez suferinţa am scos
fotografia descrisă de ea. S-a luminat, a
pupat poza, a făcut sfânta cruce, a pus-o pe
piept, spunând că asta este fata ei,
acoperind-o cu ambele palme, zicându-mi că
nu mi-o mai dă, după care i-am zis:
Tanti Marie, mămică scumpă, eu sunt fata
Valeriu Marius CIUNGAN
Ploi de toamnă
ce rămâne în urma paşilor
tulburând retina bălţilor cu lună plină,
crosul tinerilor atleţi contracronometru
spre un finiş epuizant, tot mai îndepărtat,
tocurile grăbite ale primei întâlniri,
parfumul intens fluturând eşarfa ruginie
a toamnei,
emoţia pantalonilor de tergal
călcaţi de mama, la dungă,
40
Vasile LARCO
aceea. Tăcere şi lacrimi. Apoi i-am spus: Iată-mă!
I-am sărutat mâinile amândouă, apoi faţa
umezită de lacrimi şi am continuat: Am venit
să te luăm la noi. Soţul meu este doctor,
avem o vilă încăpătoare, te vom îngriji, aşa
cum ai făcut cu mine atâţia ani. Iar lacrimi şi
tăcere, după care mi-a spus: „Chiar tu eşti
fata mea? Nu-mi vine a crede! Dar, continuă
ea, nu aveţi ce face cu mine, sunt bolnavă,
mă deplasez numai cu acest cărucior care
este lângă patul meu, rămân aici”. Îi era greu
să creadă, zicându-şi, probabil, că e prea
frumos spre a fi adevărat, sărutând încă o
dată fotografia.
Este adevărat, actele sunt deja la notariat,
domnul director v-a aprobat, iar peste trei
zile vin împreună cu soţul meu şi mergem la
noua locuinţă.
În aceste trei zile s-au făcut pregătiri, s-a
cumpărat un căruţ, s-a pregătit camera şi
toate cele trebuincioase.
A treia zi către amiază, împreună cu soţul
meu ne-am prezentat la uşa directorului.
Acesta s-a ridicat de pe scaun, cu capul
plecat, negru la faţă şi abia a putut să spună:
„Tanti Maria este în capela bisericii. Azi
dimineaţă am găsit-o cu ochii deschişi, ţinând
cu ambele mâini această fotografie. Știţi cine
este în poză?”
ezitările bine studiate în timp ale
beţivului,
guma de mestecat purtând din pantof în
pantof,
ca o ştafetă,istoria derizorie a acestui
cartier,
mucul de ţigară mistuindu-se
ca însăşi viaţa…
ce rămâne în urma ploilor de toamnă,
geometria impecabilă a pavelelor…
dedesubt Dumnezeu
cu pletele ude şi palmele întinse
ia asupra lui
totul !
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 poezie
Camelia FLORESCU
Şansa la o moarte decentă
Poate numai disperarea sedilei prinsă ca o
agrafă sub cuvântul nerostit,
Sub prima literă a unei conjuncţii ce leagă
apele din noi
Poate numai ţipătul înalt al războirii trupului
cu sufletul în prag de dor
Sub amiaza ce ne suntem unul altuia,
Poate numai necuprinsa veghe dinspre
înlăuntrul albului spre ochiul uitării
Sub şenila unui dialog deşuchiat între mine
şi răscumpărarea păcatelor mele,
Poate toate acestea vor aduce lumina înapoi
spre şansa la o moarte decentă,
A ciocârliilor şi fluturilor cântecelor mele
necântate
A desţelenitei aşteptări a dragostei mele
pentru tine.
Poate îmi sunt , poate mă am, dar nu te
găsesc în mine când te strig.
Poate m-ai chemat , m-ai tăcut în frunze, m-
ai sorbit în cuşma ploilor,
Poate ne-am întâlnit la marginea cioburilor
de sticlă din secundele tăcerii,
Poate ne-am avântat nesocotiţi spre săratele
lacrimi ale depărtării dintre noi
Dar cine poate şti dacă ne-am ridicat în altă
viaţă cetăţi din păducel şi iasomie ?
Cine poate şti câtă iertare mai avem în
faldurile sufletului nostru albastru?
Dacă îngenunchem în iubire, îngenunchem
şi-n cifrele din vârstă noastră.
Dacă lăsăm metaforele să ne troienească,
lăsăm şi brâul regretelor descheiat
Dacă torţele din noi nu mai lasă urme pe
ziduri , pe nisip, prin unghere
Dacă spaţiul de respiro între sărutările de ieri
şi cele de azi se-nchide trist,
Nu mai rămâne loc pentru aripi să se desfacă
de lângă trup şi să zboare.
Niciun vârf de zahăr în plus, nicio mână de
lavandă pusă-ntre rufe ,
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Camelia FLORESCU
N-ar putea să întoarcă iubirea în catarg , dacă
ea nu mai este în noi.
Şi astfel, mă gândesc că mai este o şansă la o
moarte decentă
A acestor ultime zvâcniri ale venelor
dragostei noastre fără perfuzii.
Îmi doresc împuţinarea durerii ca un susur de
pârăiaş ce seacă încet,
Ca un miez de pâine ciugulit pe pervaz de
rândunelele înfometate de viaţă
Ca o brazdă de iarbă crescută în timp peste
solzii uitării.
Poem despre o consoană bolnavă.
Eu nu m-am întâlnit niciodată cu bărbatul de
care-mi sprijin speranţele
Dar am lăsat mereu lampa aprinsă în casa
sufletului.
Deşi adesea cobor în mine ca-ntr-un pahar
de vin negru,
Niciodată nu sunt atât de ameţită de ceţurile
inimii
Încât să mă lepăd de el.
Nu ştiai – îmi spun – că din nuci verzi şi
silabe orfane,
Tot se pot meşteri dulceţuri aparte?
Linia timpului se ascute-n fântâni
Şi dimineţile neîmblânzite de nimeni,
Decupează poeme din pofta cuvintelor.
Unde sfârşesc eu, încep dorurile să se zbată
de maluri,
Imperii albastre de fluturi eretici mărşăluiesc
către sud.
Am uitat de mine afară , sub streaşina
gândului că el,
Va veni cu genunchii înmuiaţi în orele
aşteptării
Şi pendula sătulă să numere absenţa lui se
va opri din cadenţă.
(Aici zace o consoană bolnavă
Care n-a mai încăput în acest poem!)
41
 proză
Iulian MOREANU
Tricoul de campion (III)
N
imeni nu a aflat ce s-a vorbit în
acea oră în biroul primarului.
„Ei?” l-a întrebat Ninel Stroe după
ce au făcut câţiva, considerând că aşa era
normal, să-l însoţească pe Vlăduţ o bucată de
drum, că doar tot el îl condusese până la
primărie. „Ei, ce?” i-a răspuns Vlăduţ printr-o
întrebare. „Ce voia ăla?”
Vlăduţ s-a oprit în loc şi l-a privit pe
poliţist parcă mirându-se ce era cu această
curiozitate a sa, pe care ar fi putut s-o mai
amâne. „Dă-l în pizda mă-sii de pungaş
nenorocit!” „Aşa zic şi eu! spuse poliţistul.
Hai să bem o bere. Fac eu cinste.” Se gândea,
şiret, că poate Vlăduţ se va pili şi-şi va da
drumul la gură, că doar primarul nu-l
chemase doar ca să-l întrebe dacă-şi mai
aduce aminte teorema lui Pitagora. „Nu.
Lasă, altădată”, răspunse Vlăduţ şi o porni
agale spre cămăruţa sa din fostul cămin al
Schelei care pe vremuri, după programul de
lucru clocotea de tinereţe, voie bună şi
muzică revărsată din pick-up-uri aşezate pe
pervazurile ferestrelor. Pe spatele lui, micul
rucsac jerpelit în care-şi purta nepreţuitul
„tricou de campion” parcă făcea parte din
trupul său şi văzut mai de departe, ai fi zis că
insul respectiv are o cocoaşă în formare, şi
care nu peste multă vreme îl va îndoi şi mai
mult, făcându-l să vadă în faţa sa mai mult
vârfurile încălţărilor decât drumul ca atare.
Era singur în tot acel fost cămin, dar din
când în când se auzeau vocile unor inşi care
descuiau uşa de la o încăpere în care
aduceau sau din care luau ceva;, vorbeau
tare, mai mult ţipau şi făceau un zgomot mai
42
Iulian MOREANU
mare decât toţi copiii unei grădiniţe ieşiţi în
pauză. O singură dată cineva a deschis uşa de
la cămăruţa lui, care nu avea cheie, l-a văzut
pe Vlăduţ stând pe pat, a zis „pardon” şi a
ieşit fără să mai spună şi altceva.
În ziua în care a avut întrevederea cu
primarul, după ce s-a întors la cămin, Vlăduţ
a scos de sub pat o sticlă de votcă pe care
toţi beţivanii o numeau „celular”, dată fiind
forma pe care o avea, asemănătoare ca
mărime primelor telefoane mobile şi a băut-a
încet, încet, legumind şi savurând otrava din
ea de parcă ar fi fost whisky. Privea în gol şi
din când în când îl înjura pe primar: „fir-ar
mama lui a dracului de hoţ nenorocit!...”
A doua zi şi-a reluat injuriile strigate în
gura mare, parcă având şi mai multă
convingere şi putere în glas. Nu ierta pe nimeni.
Poliţie (cu mentalitate de foşti miliţieni),
primar (hoţ), consilieri (paraziţi, servitori ai
primarului), judecători (corupţi), procurori
(comisari sovietici), patronii oraşului (nişte
analfabeţi care au furat cât au putut), trecea
apoi la instituţiile judeţene şi bineînţeles că
nu-i uita pe primul ministru (care păstorea o
gaşcă de neisprăviţi, fără mamă, fără tată şi
făcea interesele străinilor) şi pe preşedinte.
Ca un laitmotiv, sau mai degrabă ca o amorsă
verbală revenea persoana administratorului
cantinei sociale care nu se sfia să-şi umple
cămara şi beciul de acasă cu ce fura din
mâncarea, şi-aşa neîndestulătoare, dar
binevenită şi aceasta a prăpâdiţilor care abia
o duceau de pe o zi pe alta.
Reîncepu să intre prin cârciumi, seara, şi-i
revenise cheful de vorbă. Povestea cum era
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Iulian MOREANU
pe la Clubul la care fusese legitimat, cu cine
se cunoscuse, cu cine mai petrecea, cam ce
prime lua pentru meciuri, pentru titluri,
cum din când în când mai trecea pe la ei şi
băiatul cel mic al şefului, pentru că ăla
mare era interesat mai mult de fotbal, ce
aducea în ţară, după câte o plecare şi tot ce
altceva îi interesa pe comesenii împreună
cu care începuse iar să piardă orele până
noaptea târziu.
Într-o zi, după ce mâncase de seară la
cantină, iar fetele de acolo îi mai puseseră
câte ceva în rucsac, pentru că ştiau că nu va
mai trece vreo două, trei zile pe la ele, Vlăduţ
intră să bea o bere în cârciuma din
apropierea fostei gări, acum o ruină, pentru
că ţiganii furaseră din ea tot ce se putea duce
la fier vechi sau pune pe foc şi se aşeză la
masa unor cunoscuţi, pilangii cunoscuţi şi
tăietori de frunză la câini. Începură să discute
despre una, alta, ca şi în alte dăţi şi pe
nesimţite ajunseră să vorbească despre
femei. Mai precis, despre femeile din viaţa lui
Vlăduţ pe când era boxer. „Da… cu ce mari
sportive ţi-ai tras-o?” întrebă la un moment
dat unul căruia deja îi curgeau balele în
aşteptarea unui nume celebru. Însă Vlăduţ
scutură din cap, nu, asta nu se spune, chiar
dacă erau doar între bărbaţi. Dar măcar aşa,
doar atât să spună, pe Nadia a regulat-o? Că
se vorbea că… Vlăduţ îi aruncă o privire urâtă
respectivului şi bău restul de bere din pahar.
„Păi, aia nu era încurcată cu Nicuşor?”,
răspunse întrebând unul. „Ei, nu doar cu ăla,
că am auzit că a fript-o şi Geolgău, şi
Dolănescu, şi Bănică ăl mic…” „Ai auzit pe
dracu să te ia, zise Vlăduţ şi îşi puse un nou
pahar cu bere. Hai, las-o moartă!”
Discuţia pe tema asta s-a oprit aici, nu
era deloc interesantă, dacă Vlăduţ nu voia să
dezvăluie nimic. Că precis le-o arsese la
multe gagici pe care le văzuseră de-atâtea
ori plângând pe podium, sub tricolor, dar
dacă nu voia să spună nimic, nu mai
trebuiau să insiste. Şi poate era şi mai bine
că nu zicea nimic.
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Iulian MOREANU
La un moment dat, li se alătură un tip cu
care nu mai băuseră până atunci, cu toate că
se cunoşteau. După câteva minute, pe
neaşteptate şi fără nici o legătură cu ce se
vorbea pe mai multe voci, acesta îl întrebă pe
Vlăduţ dacă mai are de gând să zică de ăia de
zicea toată ziua pe stradă, că nu vedea că nu
se schimba nimic şi nimeni nu făcea nimic?
„Nu mai zic, bă, Nelule (aşa îl chema pe
acela). Nu mai zic nimic. Şi nu pentru că
nimeni nu mişcă un deget ca să facă dracu
ceva cu ei, să-i controleze, să-i dea afară, să-i
bage la puşcărie, să pe pizda mamii lor. Da’
m-am săturat. Şi mi-e aşa de scârbă, că nici
nu mă mai pot gândi la ei.” „Serios? se miră
Nelu. Păi, aşa, dintr-o dată?” „Uite-aşa dintr-o
dată.” „Tocmai când mă gândeam să mă bag
şi io…” „Treaba ta. Fă-o singur, dacă vrei.
Mi-e mi-a ajuns.” „Şi ce-ai să faci? Că oamenii
se-nvăţase cu tine şi se simţea parcă mai
răcoriţi când te auzea…” „Îi interesează. Eu
de mâine încep să-mi caut servici. Oi găsi eu
ceva. O s-o las mai moale şi cu băutura…Văd
eu.” „Bravo, zise Nelu, apoi se adresă
celorlalţi: i-auziţi, bă, de mâine, Vlăduţ se
lasă de băut şi-şi caută servici.”
„A mai zis el asta…” veni o vorbă care
putea fi a oricui. Vlăduţ îl căută cu privirea pe
cel care deschisese gura, dar nu-şi dădea
seama cine putea fi. Voia doar ă-i spună că nu
mai zisese aşa ceva până atunci şi că de
mâine chiar o să-şi caute un serviciu. Şi o s-o
lase şi mai uşor cu băutul, aşa cum a spus.
Diseară, îşi zise, cum ajunge acasă, o să se
spele (într-un lighean pe care-l găsise în
cameră), apoi mâine dimineaţă se bărbiereşte,
îşi scutură treningul şi merge la Clubul de box
din capitala judeţului, unde trebuie să-l ajute
cineva. Şi poate se va muta şi cu locuinţa
acolo, după ce se va mai aranja puţin cu banii.
Apoi, mai ştii? poate-şi găseşte şi o creştină,
cu care să stea, că de însurătoare cu acte nu-i
mai ardea, dacă nu o făcuse până acum. Da,
da, îşi duse gândul mai departe, asta o să facă
de mâine şi-o să vadă toate pramatiile astea
că Vlăduţ nu e terminat.
43
 Iulian MOREANU
„Auzi, îl trezi din gânduri Nelu, da’ dacă
tot îţi iei servici, nu-mi vinzi mie tricoul ăla al
tău? Că mă gândesc că nu ţi-ar strica nişte
bani, aşa, de început. Şi să ştii că ţi-l cumpăr
cu bani frumoşi.” „Stai aşa, că n-am înţeles,
zise Vlăduţ scuturând din cap. Ce-are una cu
alta?” „Adică?” „Adică ce-are faptul că o să-
mi caut servici, cu vânzarea tricoului?” „Păi
doar ţi-am zis, căută Nelu să pară
convingător: ca să ai un ban de pornire… Şi-ţi
dau o sumă frumoasă. Chiar, cât vrei pe el?”
„Bă, Nelule, ca să fie clar şi să n-o mai
lungim. Unu: nu am nevoie de nici un ban,
nici de la tine şi nici de la altcineva (şi se
abţinu în ultima clipă să dezvăluie că şi
primarul, astăzi, se oferise să-i acorde un
ajutor financiar nerambursabil din nu se ştie
ce fonduri) şi doi: tricoul, am spus de sute de
ori, nu-e-de-vân-za-re!”
Ceilalţi de la masă deveniră atenţi. „Bine
bine… am înţeles, am înţeles… păru Nelu că
renunţă la subiectul ăsta. Am zis şi eu aşa…”
„Să nu mai zici!” se răsti la el Vlăduţ şi vru
să-şi mai pună un pahar cu bere, dar nu mai
avea de unde. „Ce-aţi zice dacă v-aş cinsti?”
puse Nelu o întrebare globală la care comesenii
deveniră atenţi. „Am zice că ai face foarte
bine”, zise unul. „Da’ cu ce ocazie?” întrebă
un altul. „Cu ce ocazie, cu ce neocazie, omul
ne cinsteşte şi gata!” zise cel dinainte, cu
teama ca Nelu să nu se răzgândească. „Chiar
aşa, zise Nelu şi făcu semn ospătarului. Dă-le
la băieţi fiecare ce vrea!”
Cei mai lacomi se aruncară la coniac, unul
chiar la whisky („să văd cum dracu e, că pe
vremuri se vorbea că miroase a ploşniţe”),
altul o sticlă de vin, iar Vlăduţ abia acceptă
încă o bere. Poate şi din cauza unei oboseli
care îl încerca tot mai tare în ultima vreme,
se simţea ameţit, deşi nu băuse mult, iar
mâine trebuia să se scoale din timp şi să facă
ceea ce spusese mai devreme că are de gând
să facă: să meargă şi să-şi caute serviciu.
Veselia care se cam dusese cât timp Nelu
şi Vlăduţ vorbiseră pe tema tricoului, revenise,
datorită rândului de băutură oferit de
44
Iulian MOREANU
generosul Nelu. După câteva minute de
lălăială a unor discuţii fără o temă anume,
Nelu îl întrebă pe Vlăduţ: „Auzi, dar acum ai
mai fi în stare de un meci?” Probabil se
aştepta ca fostul campion să înceapă să se
laude că da, cum să nu? atâta că, luându-şi o
marjă de siguranţă ar fi invocat nevoia de a
face câteva zile de readaptare la efort. Însă
Vlăduţ mărturisi cu o anumită umbră de
regret, atât pe faţă cât şi în voce că nu, nici
vorbă, şi asta nu pentru că nu ar mai fi avut
forţă în pumni şi-n braţe, ci fiindcă nu-l mai
ţineau picioarele. „Şi zici că în braţe ai încă
încredere?” îl iscodi Nelu şi deja în aer
mirosea a invitaţie la întrecere. Pentru că
Nelu, chiar dacă era un tip mai puţin sociabil
şi nu prea era văzut prin cârciumi, şi cu toate
că avea o statură potrivită, era cunoscut ca
un ins puternic, iar vânjoşenia nu-i era greu
de bănuit dacă-l priveai mai de aproape şi
vedeai cum i se încordau muşchii pe sub
cămaşa cambrată, la fiecare mişcare, de-ai fi
zis că pe sub ea colcăiau o mulţime de şerpi.
„Da, în braţe, da.” „În cazul ăsta, fiindcă,
sincer să fiu, nu prea cred, ca să mă convingi,
n-ai vrea să facem o întrecere de skanderbeg?”
Provocarea pica într-un moment nu prea
potrivit, pentru că Vlăduţ se pilise puţin, în
timp ce Nelu părea mai proaspăt. Iar boxerul
îşi zise că parcă Nelu mai mult mimase că
bea, ducând paharul la gură şi apoi
aşezându-l pe masă la fel de plin sau cu
foarte puţin lipsă din el. Nu cumva plănuise
toată treaba asta? se întrebă. Şi de ce ar fi
făcut-o? Doar ca să-l compromită? Păi, nu era
şi-aşa destul de prost văzut de mai toată
lumea? Că doar simţea şi vedea bine asta.
Stătuse în ultimele zile şi se tot gândise la el
şi ajunsese la concluzia că nu era decât un
ratat, un mare ratat. Fusese gata-gata să
pună eşecurile sale pe starea de lucruri din
jurul lui, pe care nu o mai vedea revenind sau
mai degrabă ajungând la normalitate, şi pe
care parcă nimeni nu o mai sesiza sau nu
avea curajul să o recunoască. Oricum, nu
asemenea lui, în gura mare. Sigur că greşise
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Iulian MOREANU
când gândise aşa, el fiind singurul vinovat
pentru ceea ce i se întâmplase, dar şi pentru
neputinţa lui de a se adapta la o realitate ce i
se părea de-a dreptul sălbatică, lipsită de
raţiune, compasiune şi legalitate, cu corupţia
pândind la fiecare colţ. Nemaivorbind de
moralitate. Tocmai de aceea hotărâse să
termine cu acest stil de viaţă, şi varianta cea
mai bună era să apeleze la Clubul de box din
Târgovişte unde, cu câţiva ani în urmă, fostul
său şef din Bucureşti îi promisese că îi va
pune o vorbă bună. Ceva or găsi aceia şi
pentru el, că doar nu dai cu piciorul într-un
fost mare campion, cât de mult ar fi decăzut
el, își repetă ce-și mai spusese de câteva ori,
încercând să se încurajeze singur. Mai ales că
hotărârea sa de revenire la linia de plutire
era mai mult decât reală.
Ceilalţi de la masă se opriră din băut şi-l
priviră cu atenţie sporită. În acel moment,
Nelu făcu semn către ospătar: să mai aducă
la masă câte un rând din ce băuse fiecare.
Aşadar, nu era loc de ezitate, de scuze sau
eschivare. Trebuia să intre în joc. Cum dracu
de-l adusese nemernicul ăsta de Nelu aici? se
întrebă Vlăduţ, neştiind cum să-şi răspundă.
Ar fi putut, dacă ar fi avut timp să se
gândească puţin, dar feţele beţivanilor de la
masă trădau dorinţa lor, brusc stârnită, de
spectacol. Iar acesta să înceapă cât mai
repede. Să vadă şi ei ce rămăsese din marele
campion. Dacă mai făcea ceva parale ori
trebuia dus la cimitirul de elefanţi unde să-şi
trăiască ultimele zile, cu toate asigurările lui
că de mâine se va schimba şi va încerca să
reintre în rândul oamenilor.
Figura lui Nelu nu trăda nici o emoţie,
devenise împietrită ca a unui jucător de
poker, dar în spatele ei, Vlăduţ bănuia o
neţărmurită dorinţă de a-l face de râs. Sau
asta să fie doar părerea lui, pentru că se
simţea, acum, puţin slăbit şi luat de nas de
alcool? În faţa lui ajunse berea din cel de-al
doilea rând comandat de Nelu, însă Vlăduţ o
împinse cu podul palmei către mijlocul
mesei. „Văd că pregăteşti terenul”, zise uşor
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Iulian MOREANU
persiflant Nelu. Nu aceasta fusese intenţia lui
Vlăduţ; voise doar să dea de înţeles că nu
vrea să mai bea, îi ajungea. Însă vicleanul
ăsta de Nelu se agăţase inclusiv de acest gest
al său, ca să-i pregătească execuţia asta
publică pe care sosirea lui la masă nu o
anunţase în nici un fel. Dar, uite că uşor, uşor
se ajunsese aici. Vlăduţ nu răspunse.
„Ei, ce zici, facem?” reluă Nelu
provocarea de mai devreme. „Facem”, zise
Vlăduţ, şi simţi cum muşchii braţelor şi ai
gambelor încep să-i freamăte ca pe vremuri,
înaintea meciurilor pe care urma să le
susţină. Îşi aduse aminte că, uneori, în timpul
lungilor cantonamente se făceau asemenea
întreceri între colegii săi, miza nefiind alta
decât o ierarhie neconsemnată undeva, dar
de care ţineau cont cu toţii. „Şi pe ce
facem?” întrebă Nelu şi nimeni nu mai duse
paharul la gură. Bănuiala era unanimă:
tricoul lui Vlăduţ. „Pe ce facem, ce?” încercă
Vlăduţ să pară nelămurit. „Adică, ce punem
la bătaie? Uite, eu pun jos zece milioane”,
zise Nelu şi scoase de la buzunarul din spate
al pantalonilor, cu o largă mişcare a mâinii ce
te trimitea la cunoscutul latifundiar, un teanc
de hârtii de o sută de lei din care a extras
zece pe care le-a aşezat frumos, pe masă,
după ce le-a mai numărat, ostentativ, de încă
două ori. „Tu?” „Eu nu am atâţia bani”,
răspunse Vlăduţ jenat, dar şi cu o urmă de
satisfacţie în suflet pentru că, neavând nu
numai această sumă, dar nici măcar a suta
parte la el, întrecerea nu se mai putea ţine.
Era însă şi multă laşitate în acest gând, şi
Vlăduţ scutură din cap, alungându-l. „Nu, nu
am atâţia bani, repetă Vlăduţ. N-am decât
patruzeci de mii, adică patru lei.” Presupunea
însă că nu banii erau miza pusă în joc de
Nelu, iar cele zece milioane nu erau decât o
momeală. Jigodia de Nelu bătea în altă parte.
Şi chiar aşa şi era. „Dar ai ceva de mai
mare valoare, iar eu, ca să fim la egalitate,
pun banii pe care-i zici tu.” Nu mai sufla
nimeni o vorbă. Mai mult, auzind ce se
petrecea la masa lor, alţi câţiva muşterii din
45
 Iulian MOREANU
cârciuma sordidă se apropiară privind şi
ascultând cu interes, ca să vadă cum se va
termina provocarea pe care Nelu i-o făcea lui
Vlăduţ. Deşi neexprimată, opinia tuturor era
că Vlăduţ, în cazul în care va accepta
întrecerea, cu siguranţă va pierde.Era clar că
Nelu dicta regulile confruntării, în timp ce
Vlăduţ prindea conturul unei victime care
avea clipele numărate.
Boxerul ştia bine la ce se referea Nelu şi
ştiau asta toţi cei de faţă. Îşi pironise privirea
într-un gol imens ce se căscase în imediata lui
apropiere şi tăcea. „Pui tricoul, iar eu pun
suma pe care crezi tu că o meriţi dacă o să
câştigi. Bine, dacă eşti bărbat…” completă
Nelu într-o notă ironică, fără însă a se uita cu
subînţeles la vreunul din cei prezenţi, aşa
cum procedează în genere cei care fac un
mişto ieftin, în public, de cineva. Joacă tare
nemernicul, îşi zise Vlăduţ, apoi cu voce tare:
„Poţi să crezi orice, dar tricoul nu-l pun. Nu-l
pun şi gata. Pentru nimic în lume tricoul nu e
nici de pus gaj, nici miză şi nici de vânzare.
Asta e…” „Bine, atunci rucsacul”, fu dispus
Nelu să mai lase de la el, şi încă mult de tot.
Rucsacul? se întrebă nedumerit Vlăduţ.
La ce i-ar trebui cârpa asta toată numai
petice, când toţi vânau tricoul? Era convins
că-l va pierde, pentru că Nelu îl va dovedi
cu siguranţă, şi la acest gând se linişti,
pentru că lucrurile se opreau aici. La urma
urmei, îşi zise, nu era mare pagubă.
Oricum îşi propusese ca atunci când va avea
ceva bani să-şi cumpere altul. Deocamdată
prin magazinele de second hand nu văzuse
aşa ceva, iar unul nou era fără îndoială
destul de scump.
Imediat însă, un alt gând îi răvăşi mintea,
alarmându-l şi făcându-l să desluşească
adevărata, ascunsa intenţie a lui Nelu.
Aşadar. Acesta se va lăsa bătut, iar el îşi va
păstra rucsacul şi va câştiga şi banii puşi la
bătaie de Nelu. Însă imediat acesta va cere o
altă confruntare, dând de înţeles că, deşi era
vlăguit, nu se lăsa înfrânt cu una, cu două şi
sporind astfel orgoliul lui Vlăduţ. Doar că
46
Iulian MOREANU
acum îi va cere acestuia să pună în joc tricoul
lăsându-i impresia că oricum va rămâne în
proprietatea sa, ca şi până acum. De data
asta însă, Nelu îşi va aduna toate forţele şi-l
va înfrânge, rămânând cu tricoul. Al dracului
Nelu, ce-i trecuse prin minte!
„Da’ asta e o zdreanţă, nu un rucsac”, zise
Vlăduţ, încercând să amâne un deznodământ
sigur. „N-are nimic, răspunse imediat Nelu.
Dar e o zdreanţă a ta”, continuă, ceea ce,
dincolo de ironia conţinută, îl făcu pe Vlăduţ
să rămână convins că ţinta lui Nelu nu era
deloc rucsacul ci tot tricoul, pe care
nemernicul voia să pună mâna în doi paşi.
„Bine”, acceptă Vlăduţ spre marea
mulţumire a mulţimii de gură cască ce se
strânsese lângă masa lor ca o grămăjoară de
pilitură de fier atrasă de un magnet. „Bine”,
repetă, şi deşertă conţinutul rucsacului. Lăsă
totul pe masă cu excepţia rucsacului pe care-l
băgă în sân. Se făcu loc pe scaunul din faţa lui
Vlăduţ, Nelu se aşeză pe el, apoi cei doi
luptători îşi prinseră mâinile în poziţia
regulamentară. Un deştept se oferi să dea
startul, şi lupta începu.
Vlăduţ îşi lăsă privirea în tăblia mesei,
pentru a nu i se putea vedea pe faţă imensul
efort pe care îl făcea spre a-i face faţă mai
tânărului şi vigurosului adversar, în timp ce
Nelu, pe chipul căruia se putea citi o mare
încrâncenare, îşi fixase ochii ce-i sticleau
asupra creştetului lui Vlăduţ, de parcă ar fi
vrut ca prin declanşarea cine ştie căror
energii oculte să-l oblige să şi-l ridice şi să
arunce asupra lui un jet de foc mistuitor.
Se făceau pariuri din vârful buzelor.
Întreaga atmosferă încremenise şi nu se
auzea decât aerul vibrând în jurul celor două
braţe înlănţuite într-o înfruntare epuizantă.
Cele două mâini rămaseră multă vreme pe
locul lor. După vreo două minute începură să
se mişte când una, când cealaltă, într-o parte
sau alta, dar nu mult, cu doi, trei centimetri,
pentru ca apoi să revină la poziţia de mai
înainte. Pe faţa lui Nelu, roşie ca o plită
încinsă, curgea o transpiraţie ce duhnea a
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Iulian MOREANU
mucegai, iar venele gâtului se umflaseră ca
nişte lipitori sătule. Vlăduţ rămăsese cu
privirea plecată şi nu i se putea citi efortul
decât din respiraţia greoaie care i se auzea
parcă ieşind din întreaga lui fiinţă.
Într-un final, Nelu îi culcă în lateral braţul
lui Vlăduţ. Dar totul se produsese dintr-o
dată, în nici o secundă, ca şi cum Vlăduţ
refuzase brusc să mai opună şi cea mai mică
rezistenţă. Câştigase. Se sculă în picioare şi-şi
scutură energic braţul care-i amorţise. Dădu
pe gât un pahar de bere şi primi cu zâmbetul
pe buze bătăile pe umăr în semn de felicitări.
Vlăduţ puse rucsacul pe scaunul pe care
stătuse Nelu şi-şi trase în faţă mărunţişurile
pe care le mai avusese în el. Cineva îi întinse
o pungă de plastic în care Vlăduţ puse la
grămadă fleacurile printre care se aflau şi
nişte resturi de mâncare. Scoase apoi din
sân tricoul şi-i făcu loc la fundul pungii. Ar fi
trebuit să facă asta de la început, dar nu mai
avea nici un chef să reia întreaga
operaţiune. Se pregătea să plece acasă. Îşi
dădea seama că făcuse o mare greşeală
intrând în cârciumă.
Văzându-l că se pregătea s-o ia din loc,
Vlăduţ îi puse o mână pe umăr. „Ce faci?”
Vlăduţ îi dădu mâna la o parte de parcă
ramura unui copac i se ivise în cale. „Cum ce
fac? Mă duc acasă.” „Păi cum, aşa?...” întrebă
Nelu privindu-şi de data asta cu un zâmbet
larg admiratorii. „M-ai bătut, gata. Respectul
meu. Ţi-am lăsat rucsacul pe scaun şi am
plecat”, răspunse Vlăduţ cu o anumită
greutate în glas şi se ridică de pe scaun. „Şi nu
mai vrei să mai facem una?” „Nu mai fac
nimic. Am plecat acasă”, răspunse Vlăduţ şi o
porni spre ieşire. „Credeam că acum pui la
bătaie tricoul!” „Ştiu că asta credeai, răspunse
Vlăduţ, numai că ai uitat să te laşi bătut. Asta
ai urmărit de la început.” „Nu e adevărat, se
apără Nelu şi privi la cei de lângă el de parcă
aceştia ar fi putut depune mărturie. Şi poţi să-
ţi iei rucsacul înapoi, că nu am nevoie de el.”
Credea că dacă spunea asta i s-ar fi remarcat
mărinimia, dar nimeni nu avea chef de gesturi
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Iulian MOREANU
de nobleţe. Important era dacă învingătorul
avea să facă cinste.
Nelu apucă rucsacul şi vru să arunce cu el
după Vlăduţ, dar un tip mai îndrăzneţ îl
apucă de mână: „Lasă-l, bă, Nelule, că nu se
face.” Nelu îl străfulgeră cu privirea, iar
respectivul o înmuie şi-i şopti la ureche: „Te
pui cu unul ca el?” şi zise el ca şi cum era
vorba de o cârpă. „Poate altă dată!” strigă
Nelu în timp ce Vlăduţ se pregătea să iasă pe
uşă. „Niciodată!” răspunse acesta şi păşi în
stradă. „Eşti un laş!” îi mai aruncă Nelu,
sperând că asta îl va enerva, dar Vlăduţ fie nu
auzise, fie nu dăduse atenţie grelelor cuvinte.
A luat-o agale spre cămin şi îşi făcea în
gând planuri despre ziua de mâine. Ştia unde
era Clubul, dar se întreba pe cine să caute,
cum să-şi explice situaţia în care se afla şi
multe altele. Era sigur că va primi sprijin,
pentru că fusese totuşi campion naţional,
câştigase concursuri internaţionale, adusese
faimă ţării şi aşa mai departe, dar uite că
uneori viaţa îţi mai joacă şi feste şi nu iese
mereu cum ai vrea. Cu unii este într-un fel, cu
alţii în altul… Ei, să ajungă el sănătos acolo şi
se va descurca la faţa locului.
Trecuse podul mare, peste apa Cricovului,
mai avea câteva sute de metri până la cămin,
când, înapoia sa, auzi un zgomot precipitat
de picioare. Fusese aşteptat, pentru că acest
zgomot de paşi se pornise dintr-o dată.
Cineva ţâşnise de undeva din lateral şi se
apropia rapid de el. Ştia ce se va întâmpla şi
nu ştia de ce. Strânse cu putere la piept
punga de plastic. Din spate, două mâini
vânjoase ale unui tip ce părea mai înalt ca el
îl prinseră de umeri, şi tot acelaşi individ îi
fixă un genunchi în coloană, parcă vrând să-l
îndrepte, în timp ce din faţă un altul îi aplică,
fulgerător doi pumni ca două baroase în
ochiul sănătos. Atât, doi pumni, un un-doi
executat scurt, ca la carte, profesionist.
Agresorii se mulţumiseră doar cu atât şi o
luară la fugă.
Vlăduţ nici nu se gândi să strige, să ceară
ajutor ori să alerge după derbedei. De altfel,
47
 Iulian MOREANU
în câteva secunde nu mai rămăsese decât
amintirea din ei. Cam bănuia cine îi trimisese
şi de ce, dar nu-şi mai bătea capul. Era
îngrijorat de faptul că, deşi ţinuse strâns
punga de plastic, o scăpase totuşi, nu-şi
dăduse seama cum de se strecurase pe sub
cămaşă, sau poate nu o aşezase el bine, şi
chiar se miră când, după ce pipăi pe jos, în
jurul lui, dădu de ea. Răscoli temător şi dădu
de tricou. Carevasăzică, cei doi nu avuseseră
treabă cu punga şi nici nu căutaseră în ea
tricoul cât timp el încă rămăsese buimac
după cele două lovituri de pumn trase la
mare artă, ceea ce nu putea fi decât un
avertisment. Căci, iată, scopul atacului nu
fusese jaful, furtul tricoului. Da, cu siguranţă
era un avertisment.
Ajuns la camera sa, Vlăduţ s-a spălat, şi-a
aşezat în aceeaşi pungă de plastic, alături de
tricou, câteva diplome, medalii şi cupe de la
competiţii mai importante apoi s-a tot gândit
la ce va face mâine. Somnul l-a prins aşa, cu
aceste gânduri care nu reuşeau să i se aşeze
în ordine şi nici să fie duse până la capăt.
Poate ar fi trebuit să le scrie pe o bucată de
hârtie, îşi zisese la un moment dat, dar
somnul fusese mult mai stăruitor şi-i
învinsese toate planurile pe care încerca să şi
le facă şi-l duse rapid pe tărâmul viselor.
A fost găsit peste câteva zile de către acei
băieţii care din când în când veneau şi
deschideau anumite uşi din fostul cămin de
48
Iulian MOREANU
nefamilişti, aducând sau luând ceva din ele.
I-a alarmat mirosul urât ce răzbătea dinspre
camera în care aflaseră că stătea un individ
despre care se spunea că pe vremuri fusese
un mare sportiv sau cam aşa ceva şi care se
ratase din cauza băuturii, pierzându-şi tot ce
avusese şi care primise din mila primăriei
cămăruţa aia mizeră.
Deşi moartea îi desfigurase figura, se
părea că Vlăduţ murise cu zâmbetul pe buze.
Cel puţin aşa se vedea din pragul uşii, unde
bărbaţii rămăseseră opriţi de mirosul acru şi
înţepător de cadavru. „Parcă a murit visând
ceva frumos”, zise unul dintre bărbaţi apoi
scoase mobilul pentru a anunţa la numărul
unic macabra descoperire. Acoperindu-şi
gura cu mâneca hainei, unul dintre ei înaintă
până lângă cel ce-şi dăduse obştescul sfârşit
şi scoase din cameră o pungă de plastic, ce
era probabil singura avere a decedatului. Din
ea curseră câteva medalii din imitaţie de aur,
cupe şi medalii pe care erau inscripţionate
date, nume de localităţi şi ţări şi alte lucruri
ce li se păreau neinteresante. „Pune-le la loc,
îi zise altul. Amărâtul, chiar că era sărac lipit
pământului.” Cel ce deşertase punga de
plastic le puse pe rând la loc.
Nici unul dintre ei nu avea de unde şti că
în pungă mai fusese şi un tricou pe care abia
se mai putea desluşi numele ţării şi un
număr, şi care, de vechi ce era, se tocise atât
de mult că aproape se destrămase.
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 poezie Silviu DACHIN
Silviu DACHIN la fel vorbele bune rostite de şmecheri
port în buzunarul de la piept sticla cu
indiferenţă
haideţi să mai murim puţin prin spitale
şi beau
nu mă joc
cu privirile aţintite spre uşa salonului
încă nu ai auzit râsul meu idiot
pe-acolo intră doctorul cititorul buletinelor
ohoo!
de analize
am înţeles toate glumele din manual
aducătorul de veşti hotărâtorul sorţilor
mi-e greaţă de mor
noastre
lame subţiri îmi feliază muşchii braţelor
pe-acolo intră asistenta aia tâmpită care urlă
pentru fiecare faptă bună
la tine când îţi sparge vena
în loc de şlapi port bocanci militari
ohooo
tricoul meu preferat e un tatuaj interzis
pe-acolo intră vizitatorii cu plasele lor
îmi spăl faţa cu apă din balta prin care trec
colorate din care scot veseli tot felul de
copiii dimineaţa
bunătăţi
spre grădiniţe
ţi-am adus asta şi asta spun ei ţi-am adus ţi-
vreau o lume mai bună
am adus şi ţi-am mai aduuus
dom profesor!
uneori noaptea
dar nu sunt atât de nebun încât să-ţi spun ţie
uşa se trânteşte de perete şi infirmiera cu
m-ai lăuda
respiraţia întretăiată
m-ai scoate la careu ai chema presa
împinge în salon căruciorul cu un pacient
n-ai înţelege nimic nimic nimic
internat la urgenţă
într-un târziu ai vrea să mă-nfiezi
un fel de nou-născut pe care îl spală frumos
şi asta nu ştiu dacă aş putea suporta
îl îmbracă în pijama curată îi aşterne patul
ar fi ca o invitaţie la desfrâu în templul zeului
tot personalul de pe secţie se adună în jurul
tău scârbos
lui va fi bine domnule x
când sunt singur
va fi bine uite ce colegi frumoşi aveţi
mă port pe braţe până la fereastră
şi noi zâmbim cu buzele crăpate
acolo unde cerul îşi mai permite păsări
dimineaţa
(vreţi o biblie democratică
într-o şedinţă scurtă dar bine organizată
ştiu
hotărâm în unanimitate
în domeniul ăsta monarhia a murit demult)
să mai murim puţin prin spitale
mă aplec peste pervaz
pacientul internat azi-noapte
până aproape de capetele trecătorilor
încearcă fără succes să ajungă la telefonul
mirat că orice vârstă ar avea încă nu li s-au
care sună de câteva minute
închis fontanelele
nu-l ajută nimeni
şi râd
prea mişto melodia
iar râsul meu se aşază pe feţele lor
când le văd bucuria aş putea să jur că sunt
***
veşnici
de ei nu se poate atinge niciun rău
ştiu
cât vreme sunt printre ei
dom profesor
şi râd
da n-am chef să ridic mâna
până când se închide fereastra
mă uit aşa ca prostu
că-i iarnă
la tine
lasă-mă repetent
şi la ceilalţi entuziaşti
domn profesor
fiindcă sunt elastic
ţi-am spus
dacă asta ţi-e întrebarea
mi-e sticla plină
frica poate face din mine orice

Revista Nouă nr. 6 (103) /2017 49

 poezie
Codruţ RADI
Scobite pe rând
M-aţi spart în coaja mea de om
să nu trec vârstei pe-ndelete
durerilor prin alt sindrom
când rănile mă dor prea-ncete,
Dispers la ultimul atom
cândva şi el vieţii-n perete
m-alătur umbrei până vom
răbda-ntunericul de sete,
Scriind mereu ca ultim tom
cel condamnat la căi ascete
pe-ntinsul extirpat monom
al cicatricei dintre spete.
Fireşte-ne
E vremea când păcatelor m-adun
pe seama celor niscai gânditori
ce s-au grăbit trezirii în ajun
din noaptea vinovată de palori,
E vremea când pedepsele se pun
în cârca celor singuri muritori
ce s-au ales destinului comun
dintre atâţia martori viitori,
E vremea când greşelii mă supun
crezând că sunt iertat de două ori
oricâte uit asemeni să vă spun
vedenii amânate până mori.
Uvertură
La-nceput n-a fost cuvântul
înfierat ca cel de-acum
şi nici omul precum sfântul
care l-a pierdut pe drum,
50
Codruţ RADI
La-nceput n-a fost pământul
golul ceţii –sieşi fum
dezrobind focul şi vântul
să-l prefacă până-n scrum,
La-nceput n-a fost înfrântul
cel ales erou postum
poet frate cu descântul
înainte de sugrum.
Semne de fluctuaţie
Monotonia n-are parte de culoare
neliniştile înăuntru sunt doar gri
de-o amorţeală resimţind cât doare
că spectrul mi se poate înnegri,
Răspântiei spre haos n-am cărare
deopotrivă cad de parcă m-aş opri
pe altă treaptă morţii-n aşteptare
până ce ura s-ar mai înăspri,
Indiferent uitării că-s nestare
ce colţuri pentru strâns aş mai nutri
când timpurile-n sine n-au răbdare
să crească înainte de-a-mpietri.
Aşadar neprielnic
Cuvintele au început să tacă
asemenii confundă-ntr-o poveste
cu alchimişti tocind în piatră seacă
poeţii când ne spun ce nu mai este,
Nici timpul nu mai ştie cum să treacă
din an în an fără să dea de veste
în dreptu-i ceas bătându-ne o toacă
singurătăţii dintre văi agreste,
Doar umbrelor ce pot să se prefacă
în locul meu că au ajuns pe creste
primejdii nimănui precum de pleacă
un tot mai rar visează-şi zborul peste.
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Codruţ RADI
Neteziş primar
Zăpezile-au uitat precum se cade
dar amorţesc durerii-ntins departe
să nu mai simtă patima că-l roade
pe cel din preajma ta fără de parte,
Când toate zvonurile par năvoade
şi marea mi se-ncurcă într-o carte
în cap de rând ce paginii îi şade
cuvinte-nlocuind cu valuri sparte
Și punţile surpate-ntre arcade
ca întâmplare vieţii după moarte
apropieri zvântate-n loc de rade
pustiului cu marea ce-şi împarte.
Care dincotro
Singurătatea nu mai ţine de urât
roind în jurul meu tăceri ne-nstare
să îmi astâmpere cuvintele atât
cât înţelesul lor încă mă doare,
De parcă lacrimile ploii m-au pârât
deasupra ei că nu mai cred în soare
s-a strâns în jur adâncă pân-la gât
să-mi amintesc de-înecuri fără boare,
Alături de lumina ce-am urât
văzând că-n umbra ei mereu se moare
mă tot ascund sfiindu-mă încât
resorb divulgi de fostă-nfăţişare.
Faptoriat
M-am trezit decunoapte scăpând
dintr-o gură de şarpe sătulă
să se-aţină-mblânzirii prin gând
cu o mimă asemeni credulă
Nemuşcat c-am sărit peste rând
altor vieţi învrăjbite de hulă
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Codruţ RADI
între ceruri şi ape arzând
niciodată-n aceeaşi celulă
Ce-ar renaşte fiinţei pe când
schelete răstimpul adulă
mai aproape luminii zburând
cât încape în hruba-i destulă.
Involut în rest
Mi-au amorţit durerile la frig
nici viaţa nu resimt cât e de vie
doar iernile pe nume le mai strig
când mă dezgheţ uitării din sclavie,
Răsuflu-ntretăind brazdele-n ger
aceleaşi deseori pereche mie
când n-am nimic ursitelor să cer
şi doar gândind cuvântu-i blasfemie,
Ce scapătă prin glas tăcerii bocnă
se sparge-n oase junghiul din trezie
să mai repet perinda cât mi-e ocnă
până dezvăţ că noaptea tot zi e.
Milostivire
Pământul ne rabdă defel suferinzi
din orice-ntâmplare se trage o boală
s-o duci mai departe pe unde descinzi
ori scrisă în piele de nu se mai spală,
Nici timpul nu trece cât poţi să-l cuprinzi
cadranelor vremii tocmite cu scală
c-un preţ de secunde să ştii cui te vinzi
căzând înapoi pe o treaptă domoală,
Repeţi rugăciunea genunchii-i aprinzi
mai sus de aceasta privirea-i sfială
n-ai voie-ndoielii durerea să tinzi
din groapa promisă nimic nu se scoală.
51
 poezie Lucian-Victor BOTA
Lucian-Victor BOTA ***
*** dacă aş putea să mă scald
în ochii tăi iubito
în toamna aceasta ca-n două oaze fără să tulbur apele
copacii din fereastră atunci aş fi o barcă
îşi leagănă ultimele frunze ce-ţi plimbă în palme
ultimele zboruri cordul prin lumină
către amurg
aripile îmi cad susurul tace ***
îmi spăl chipul sunt îngerul care îngenunchează
în leagănul vântului în faţa tuturor întruchipărilor
până când sângele meu se face apă mi-am lăsat aripile libere
să cadă în mare
*** să cadă
să se înfigă
poemele mele dincolo de retina cerului
stau scrise pe pereţii aortei
inima doar le pulsează ***
în bătăile ei sub albul ochilor tăi
sunt un cer
ele se scriu şi rămân aşa scrise plin de vânătăi
în culoarea sângelui prin mine trec avioane ca nişte ace
printr-o mătase albastră
***
apoi am găsit cursul vieţii prin mine se nasc şi se frâng zboruri
îndreptându-mă asfinţitul e o pată de sânge
spre zidul plângerii prin care mă preling
acolo fruntea mea se lipise ca o rugăciune în fereastră
nemurirea are gust de gutuie
***
apele demult nu mai spală chipuri
***
nici maluri
e toamna în care
somnul meu se odihneşte ele rar mai sculptează în stâncă
pe covorul de frunze sau înmoaie suflete
împietrite
trupul meu ca o frunză
se desprinde ***
şi cad culorile toamnei dansează în fereastră
cad de mâine lumina va fin îmbrăţişată de
până când somnul devine adânc nişte crengi goale şi uscate
şi veşnic frunzele se aştern peste rănile pământului

52 Revista Nouă nr. 6 (103) /2017

 Lucian-Victor BOTA Lucian-Victor BOTA
trupul meu va fi vindecat iubirea mea m-a orbit
sub lumina de veghe şi nu am văzut întunericul
a timpului dintre noi

*** ***
sunt copacul cu crengile cărunte am rupt orice relaţie
păsările sunt acum nişte nostalgii cu timpul
care mă poartă prin tinereţi ascunzându-mă
în mine zac iubirile orbului care într-un spaţiu atemporal
se vrea a fi înţeles anotimpului
într-un concert ce zace în mine
de privighetori
***
*** sunt pod peste nimic
stau într-o gară părăsită pe sub mine râul ce a secat
prin care nu mai trece niciun tren nu mai trece
în inima mea bate un vânt rece şi risc să putrezesc
un vânt parcă de toamnă pustie în trupul meu
azi plouă mai mult decât ieri nepietrificat
trecători îşi grăbesc paşii
ne mai schiţând niciun zâmbet ***
trec prin faţa ochilor mei în cordul meu
ca nişte păsări moarte te-ai înfipt precum o aşchie
pentru anotimpul într-un deget care acum sângerează
acesta şi în sângele căzut
îmi oglindesc chipul
*** cearcănele
parcă timpul mă albeşte şi visele
nu-mi mai simt
mâinile
şi picioarele ***
am ajuns să-mi târăsc
zilele anii tinereţea trec zilnic pe lângă mormântul meu
prin mocirla aceasta (şi) sunt aproape de înviere
numită viaţă
mâine îmi voi lua trupul
*** ca pe o haină
din cuier
fericirea mea
a fost atunci când te-am ales pe tine şi atunci ..
nu am mers pe drumuri şerpuitoare atunci voi lăsa trecutul
ci în linie dreaptă până când în rugina cuielor

Revista Nouă nr. 6 (103) /2017 53

 poezie Marian HOTCA
Marian HOTCA atunci ar fi mai bine să strigăm prin scrum
starea reală a vieţii
strada hornului
dar nimeni nu ne va sufla
niciun cuvânt din primul nostru trecut
pe strada aceasta copiii sunt de fum
avem fiecare câte un start imperfect
mai mult decât atât
şi brusc cineva binevoitor ne rătăceşte în
ei au întunericul în sânge
lume
soarta le-a ţesut în inimă funingine când s-au
să ne găsim
născut
calea
apoi le-au dat drumul rând pe rând
pentru a nu avea toţi aceeaşi vârstă
e firesc că după atâta aşteptare printre
în ploaia oraşului galbenă
pietrele anonime
ca să-i ardă cenuşa până la sânge
ne place să călcăm totul în picioare -
noi, piese de decor încătuşate
uneori în dimineţile cu ploi superficiale de
în vremea ce ne-a mai rămas
toamnă târzie
le aud rănile nedesluşite
spectru #1
coapte prin cine ştie ce parte a corpului
azi a început să doară şi amurgul
ar fi mai bine
cerul are o febră explozivă
ca timpul să ne lase odată
e aproape roşu cu pete de sânge înnegrit
în pace
şi totul devine un topos inexplicabil
să plutim în vidul îngălbenit
aflat la hotarul pietrei topite cu viaţa ce
ca o tăcere ascetă
răsare din pământul gol
ce nu mai frământă gândul
apoi se lasă încă o seară pe strada aceasta
ne lungim de azi până mâine
un fum greu ne îmbrăţişează ultimele oase
în sângele oraşului-ecou
copiii rămân aceeaşi cenuşă anonimă
şi melodia de fond
scânteind numai nişte vise arse
e doar trauma fumului
ce nu le va auzi nimeni
zbătându-se în ruina adâncă din mine
fum
mor, trăiesc şi mă nasc
în aceiaşi ochi ce urlă în spectru
ne-aţi reproşat că v-am respirat tot aerul
substanţa primitivă
aşa că ne cerem iertare
a trebuit să înghită
şi ne desprindem de timp
mântuirea şi porumbeii
e pentru prima dată când
din oraş
ne continuăm iluziile cu alte întrebări
delirante
spectru #2
cerul îmbibat în galben
ne adânceşte în noi uitarea
am auzit lumina cum s-a desprins dintr-o
creangă
vrem să fim şi noi copii de fum
cu frunzele vii cu tot
să mâncăm doar frunze negre toamna
ce poartă în clorofilă
moartea crengilor arse
tot morbul putregaiului
să ne întărească din nou idealurile

54 Revista Nouă nr. 6 (103) /2017

 Marian HOTCA Marian HOTCA
aici în palma mea uscată umbrit doar de rugăciuni fără ecou
ţin ultimii stropi de lumină înmuguriţi
şi-n orice moment aş privi zăresc un galben tardiv născut din uitarea soarelui
numai un soare gol-goluţ îmi apasă melancolia pe umărul stâng
gata să-mi cadă în ochi doare -
spulberându-mă mi-am spus eu
ruinele aprinse din voi
poate că zborul mă defineau
ce nu mai are hotar drept o faţă
îngreunat de adâncul luminii întoarsă cu ochii către sufletul ars
e suficient să-mi ardă visul
când mă voi trezi din ultima moarte am simţit ploaia
cum îmi hrăneşte urletul
din spectrul păcatului ascuns sfredelitor
în ghimpele perfecţiunii
un miraj răcoros mă lasă iarăşi viu şi mă zbat atârnând într-un fir păcătos de
într-o incertitudine tandră lumină
zicându-i unei frunze adânci
spectru #3 cum aş putea oare
să-mpart un cuvânt plin
mi-e plânsul tot mai crud unui infinit gol
în amintirea aripilor fluturilor de mai ce mă îneacă
ce mi-au lăsat în suflet
galbenul pal cercuri
un evantai zbătându-se să facă vânt
gândurilor sunt zile în care
când roua înmugureşte toate lucrurile din jurul meu sunt doar
pe obrazul bujorilor târzii cercuri goale
şi vreau să mă ascund
şi stau dimineţile pustiit în lumină într-un colţ de înger
nemişcat sau într-un ungher plin de praf
de parcă aş prinde rădăcini adânci dar nu mai găseşti nici zimţii fermoarului în
până în inima pietrei ordine
să-i sorb tăcerea
de când am umbra îngreunată cu nervi
respir singurătate ploaia nu are
în galbenul jertfit în flori niciun efect asupra aşteptărilor
şi scâncete ascete de frunză galbenul pudrat în suflet
atârn în acelaşi păcat şi mă forţez să visez e doar un element decorativ îmbâcsit
ceva ce-ţi prelungeşte plictiseala
de parcă n-ar mai fi nopţi între zile
şi dacă ar mai fi noapte prin vreme
poem spectral aş putea dilua în apa din ochi
sensuri exacte şi inexacte
sunt doar o rană vie pentru a descoperi pe o singură latură
ţinută deschisă prin cuvinte adevărul
trăiesc în spaţiul crud până într-o dimineaţă

Revista Nouă nr. 6 (103) /2017 55

 poezie Valeriu VALEGVI
Valeriu VALEGVI în acest conglomerat de întâmplări
neputincioase să schimbe indiferenţa
endemică?)
LA UMBRA MUŞCATELOR
de aceea în fiecare dimineaţă
sunt nevoit să-mi beau cafeaua
La umbra muşcatelor
în prezenţa lor.
întorci pe-o parte şi pe alta
nici nu ai spune că sunt cineva
inerţiile din timpul viitor (acum
de-al lor. nu avem trăsături comune şi
doar stranii păsări fâlfâie în sufletul
totuşi totuşi ne înţelegem de minune.
predispus la pândă permanentă)
ca un făcut pescăruşi guralivi ne
doi bani nu dai
devorează
zicerilor cu ştaif
tacticos seminţele de floarea soarelui
doar culoarea din abis (culoarea
din podul palmelor întinse
ochilor tăi) contează!
cum fac şi desfac orgoliile
VEGHE
alianţe de forţă
nu-i treaba firii să socoată
Veghe şi iar veghe
la umbra muşcatelor
să nu dea lenea-n foc
susurul clipelor nu-l mai auzi
să nu închidă gura nucul
pisica să ocupe locul curat
RUCSACUL DOLDORA CU POEME
atent la suflet şi trup
Rucsacul cu poeme
veghe şi iar veghe
aşteaptă să-l duci în spate
cum sari de pe-un picior pe altul
la admiratorii din vecinătatea
noimele nu-s de-ajuns
visării buclucaşe. afară-i timpul
să ia urma gândului
înfloririlor depline. nucul abia aşteaptă
flămând de fantasmele
o ultimă recunoaştere. deasupra norii
lovite de streche
se grupează după cheful păsărilor
călătoare.
veghe şi iar veghe
se prognozează o vreme prielnică
trăirilor după urechea uimirii (vai
ACELAŞI EXERCIȚIU/ PE SPIRALA
ignorată atât) şi scotocind prin rucsacul
VÂNTULUI
doldora
cu poeme afli cum cineva a strecurat în el
Acelaşi exerciţiu
doar un bob (un bob cât o mie) de euforie
deasupra cu degetele de la mâini
aidoma palorii de pe faţa primei iubite
unite-n ramuri înmugurite
dedesubt cu degetele de la picioare
MĂ ŞTIU
atingându-se-ntr-un coridor torid
îl repeţi cu sufletul la gură
Mă ştiu câţiva din cartier
mai aproape de confruntarea finală
(la urma urmei cui foloseşte
în continuă mirare
să fie cunoscut peste puterea de
pe spirala vântului
înţelegere

56 Revista Nouă nr. 6 (103) /2017

 Valeriu VALEGVI Valeriu VALEGVI
FĂRĂ CUSUR SCHIȚĂ

Fără cusur Mare

adaugi urme cât o duminică la prânz
într-un vacarm de vise eşti
mereu vâsleşti obsedantă
cu inima revigorând fiori ca o ploaie de toamnă
fără cusur eşti
alunecă amintiri de o şchioapă necunoscută
pe şira spinării cum o foaie de hârtie nescrisă
de-i târziu eşti
să judece pietrele/ suratele armonia din paharul de apă
de-i devreme eşti
consemneze-se-n istorii te numesc
izvor/ lacrimă/ scâncet
PEŞTELE CEL MARE în vuietul clipelor
un du-te-vino al anotimpurilor aşa
Nu se lasă pescarul din prima zi şi
până nu prinde până-n cea care tocmai
peştele cel mare. se termină
de genunchii vineţi şi ce o să mai fii
atârnă cămăşile mirelui de altădată. în transa mirării
peştele cel mare
îi tot dă târcoale-n visele lungi NU-I LIPSEŞTE NIMIC MAMEI
unde mrenele torceau
cântecul de pierzanie. Mamei nu-i lipseşte nimic
peştele cel mare acolo sus.
de gât cu tinereţea
liniştea de după
cuvintele de rămas bun
SCRISOARE
culoarea vântului
masa încărcată de strămoşi
Dragă nepoate
câteva scaune
zilele s-au ostoit
pentru cei care vor veni
vremile prind
treptele ay treptele
intercity-ul din urmă
de urcat cu paşi vioi.
norii s-au rărit
cum o simt respirând
vin ecouri
din alt sabat prin venele-mi puţin îngroşate.
bat culorile mamei nu-i prisoseşte nimic
spre cenuşiu crud şi-i tare preocupată
apelul se-apropie de timpul petrecut cu noi.
cum scrie în biblie şi nu-i lipseşte nimic mamei
e o hărmălaie
de-ţi vine să-ţi baţi stră-strănepoţii Galaţi, 24 noiembrie 2017

Revista Nouă nr. 6 (103) /2017 57

 proză
Ioan Romeo ROŞIIANU
Îngerul păzitor
Zăpuşeala amiezii mă alungase din
casă. Îmi târam paşii pe caldarâmul
prăfuit. Căldura parcă pustiise străzile.
Arar mai treceau maşini sau oameni.
Câţiva câini vagabonzi se aciuiseră pe
lângă nişte tufe uscate de flori. Am grăbit
pasul, dorindu-mi să ajung cât mai repede
cu putinţă în Parcul Libertăţii. Gândul că
nu peste prea mult timp voi sta tolănit pe
una din bănci, pe-o alee cât mai
umbroasă, şi cât mai aproape de lac, îmi
da puteri, îmbărbătându-mă.
Când am ajuns, eram ud leoarcă de
transpiraţie. Dar, spre marea mea mirare,
parcul nu era chiar atât de înţesat de lume,
cum mă aşteptam, cum îmi imaginasem în
timp ce-ncercam să mă strecor cât mai pe
lângă blocuri şi garduri, în speranţa unei dâre
binefăcătoare de umbră.
Cu cât mă cufundam mai mult în răcoarea
parcului, un soi ciudat de linişte punea
stăpânire pe mine, inoculându-mi o senzaţie
de tihnă. Îmi plăcea. Mă simţeam bine în
parcul de lângă Institutul de Meteorologie
Filaret şi gara cu acelaşi nume.
Tot căutând un loc mai umbrit, un loc în
care să-mi pot răcori sufletul, m-am trezit în
faţa cafenelei „Arenele Romane”. Aşa zisa
„Cafenea Literară” era ticsită de lume, de
parcă toată populaţia din cartier s-ar fi
strâns acolo. M-am strecurat cu greu printre
mesele de pe terasă, căutându-mi un loc. La
o masă mai retrasă, sub un stejar parcă de
când lumea acolo, era un scaun liber.
Celelalte trei erau ocupate de tot atâtea
puştoaice, strident fardate.
58
Ioan Romeo ROŞIIANU
- Se poate? am întrebat, ajungând lângă ele.
- Sigur, sigur! a chicotit una. Chiar vă
rugăm! a mai adăugat.
Scaunul ăsta e liber de vreo oră. Nimeni
n-a îndrăznit să vină lângă noi. De parcă noi i-
am mânca pe bărbaţi! …
Privindu-se complice, cu subînţeles,
puştoaicele au izbucnit în râs. Ca şi cum
apropourile lor n-aş fi fost eu, m-am aşezat şi
am căutat din priviri pe cineva care să mă
servească şi pe mine.
- Dumneavoastră ce doriţi? m-am trezit
de-odată întrebat.
Gândindu-mă că e vreuna din fetele de la
masa mea, n-am răspuns. Dar, „vocea” aceea
diafană se încăpăţâna:
- Cu ce să vă servim?
Convins că nu poate fi vorba de-o farsă,
m-am întors. Dar, spre marea mea
surprindere, fetele cu care mă văzusem
nevoit a-mi împărţi liniştea, au pufnit în râs.
Conştientizând farsa, m-am resemnat,
limitându-mă la a le fixa cu privirea.
- Lăsaţi-l, dragelor! le-a dojenit una mai
oacheşă. Nu vedeţi că s-a fâstâcit de tot?!
Puţin intrigat de atitudinea lor, mi-am scos
din geanta-mi nelipsită o carte. După ce am
găsit semnul pe care-l pusesem, am început
să citesc, încercând să par indiferent. Spre
stupoarea lor.
Berea era într-adevăr rece. Ospătăriţa
avusese dreptate. Am mai sorbit încă o gură
din băutura înspumată şi mi-am cătat de lectură.
Fetele continuau să şuşotească între ele.
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Ioan Romeo ROŞIIANU
Cum îşi terminaseră de mult băutura, cele
trei au dat să se ridice. Păreau intrigate de
tăcerea mea. În treacăt, cea oacheşă mi-a
aruncat o privire peste umăr. Am mai stat
puţin, şi m-am hotărât şi eu să plec. Razele
soarelui, între timp, reuşiseră să pună
stăpânire şi pe terasă. Frunzele stejarului
secular nu mai ofereau garanţia unei răcori.
În plus, o zăpuşeală greoaie făcea aerul abia
respirabil.
Cu paşi înceţi, parcă măsuraţi, de om
potopit de-ale lui, am părăsit locul. În
treacăt, mi-am salutat câţiva cunoscuţi. Apoi,
cu gândul la o oază de răcoare şi linişte
(acordurile mai înalte ale muzicii ce inunda
terasa mă deranjaseră), mi-am reînceput
plimbarea pe aleile parcului.
Copleşit de zăpuşeala ce plutea sufocant
în aer, m-am aşezat pe-o bancă, în
apropierea lacului. Nici-o undă nu clipocea la
suprafaţa apei. Lacul părea mort.
Când mă aşteptam mai puţin, o voce m-a
trezit din reveria în care căzusem:
- Ce faci, domnule, pe-aici? Crezi că poţi
să scapi de arşiţa asta?
Când am întors capul, am avut de ce să
mă bucur. Un vechi prieten era lângă mine.
Ne-am îmbrăţişat şi, după amabilităţile de
rigoare, ne-am aşezat unul lângă celălalt.
- Ce mai faci, bătrâne? l-am întrebat. Nu
te-am mai văzut de-un car de vreme. Parc-ai
intrat în pământ!
- De toate pentru toţi fac, mi s-a răspuns.
Mai exact, mai nimic nu fac. Aproape că ard
gazul degeaba. Asta fac.
După un răgaz de tăcere, Vasile a tresărit.
- Nelu, mi-a zis el, îţi mai aminteşti cum şi
unde ne-am cunoscut noi?
- Cum să nu? m-am mirat eu.
- Ei bine, atunci hai, să mergem! Acolo
trebuie să fie cu adevărat răcoare la ora asta.
Acolo n-o să ne mai sugrume zăpuşeala asta.
La auzul îndemnului său, cu viteza fulgerului,
ca o cometă sidefie mi-au revenit în faţa
ochilor momentele primei noastre întâlniri.
Era o după amiază de duminică, eram în
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Ioan Romeo ROŞIIANU
catedrala cu hramul „Adormirea Maicii
Domnului”…
Cu pas sprinten ne-am îndreptat spre
locul în care ne-am cunoscut. Îmi părea că nu
mai are aceeaşi putere arşiţa, că nu mai este
la fel de greu de respirat.
Odată ajunşi, după cele câteva lumânări
aprinse atât pentru morţii familiilor noastre,
cât şi pentru cei vii, ne-am oprit să privim
cupola ce strălucea în bătaia soarelui. Apoi,
parcă mai evlavioşi ca oricând, am păşit
înăuntru. Era o răcoare plăcută, odihnitoare,
ce nu pomenea nimic despre ce era afară.
Ne-am aşezat într-una din strane şi ne-am
lăsat copleşiţi de liniştea binefăcătoare. O
vreme ne-am mai foit pe locurile noastre.
Apoi, pe măsură ce ne simţeam din ce în ce
mai în siguranţă, ne-am potolit. Fiecare din
noi îşi asculta gândurile. Născându-se.
Încă odată simţeam împlinirea slovei
biblice: “La El toate sunt cu putinţă”. Aşa era!
În lăcaşul sfânt, lângă umărul Său, găsisem
ceea ce nu era cu putinţă în oraşul potopit de
căldură: o oază de răcoare şi linişte.
Îmi simţeam sufletul acordat la
diapazonul cerului, mă simţeam copleşit de
micimea propriei făpturi. Şi, parcă pentru ca
senzaţia să fie şi mai profundă, cineva s-a
apucat să cânte la orgă. Ca şi mine, şi
celelalte câteva persoane aflate înăuntru, au
fost copleşite. O muzică divină inunda
interiorul, spărgându-se-n înaltul cupolei.
- Ce cald era afară! a exclamat şoptit
Vasile, trezindu-mă din mijlocul noianului de
gânduri, ce mă copleşiseră.
- Cald, cald, i-am răspuns. Ca un ecou.
- Cu toate astea, vezi?, în biserică, aici, la
picioarele lui Dumnezeu, e întotdeauna bine.
- Aşa e, aşa e! i-am răspuns gânditor.
L-am privit cu coada ochiului. Deoarece
era neras, părea cu mult mai bătrân decât în
realitate.
A mai zis ceva, dar eu nu l-am mai auzit.
Gândul mă purta spre prima noastră
59
 Ioan Romeo ROŞIIANU
întâlnire, cu niscaiva buna vreme în urma. El
zicea în continuare ceva, dar eu nu-l mai
auzeam. Însă, tot glasul lui îl auzeam. Era
gâtuit de emotie:
- „Ştefan Vasile îmi zice. Am 42 de ani şi
locuiesc în imediata apropiere a acestei
biserici, a ţinut el să precizeze atunci. Sunt
căsătorit cu Măndiţa din 1981 şi n-am copii.
Nu mi-a dat Dumnezeu. Dar, aşa cum El I-a
putut da un copil şi lui Avraam şi Sarei, de ce
nu mi-ar da şi mie unul? Nici măcar nu-mi fac
probleme.”
Muzica se spărgea-n fărâme,
îmbărbătându-ne. Vasile tăcea acum. Pentru
mine vorbea totuşi:
- „Am fost un mizerabil, omule, un
mizerabil, auzi?! Mă consideram un nimic nu
numai în ochii mei şi ai nevestii pe care mi-a
hărăzit-o Dumnezeu, ci şi în ochii tuturor
celor ce mă ştiau. Credeam că n-am nici-un
preţ. Aşa credeam. În ochii mei nici nu mai
încercam, de altfel, să mă privesc. Mi-era
ruşine de mine, de faptele mele. Chiar silă
mi-era. Şi, cu toate acestea, în pofida
conştientizării greşelilor pe care le tot
repetam, nu făceam nimic ca să mă schimb
cu ceva. Dar, de câte ori îmi propuneam să
fac asta, să mă îndrept adică, parcă făceam
boacăne şi mai mari. Aşa că, de la o vreme,
mă cam resemnasem. Eram cu totul nefericit.
Diavolul îmi întunecase de tot mintea. Beam
ca un porc şi făceam numai rele. Multe rele.
O, şi de-ar fi fost numai alcoolul la mijloc!
Făceam tot ce se putea mai rău pe lumea
asta: beam, fumam, umblam disperat după
alte femei, jucam toţi banii la jocuri de noroc,
unde, se putea altfel?, pierdeam mereu. Deşi
eu speram să câştig. Făceam multe
scandaluri, îmi băteam şi nevasta şi pe
oricine mai îndrăznea să mi se opună.
Devenisem tare violent şi mă consideram
nedreptăţit de toată lumea înconjurătoare.”
Vasile părea că este pe altă lume. Îşi
sprijinise capul în mâini şi nu mai mişca.
Muzica se tânguia în liniştea bisericii,
60
Ioan Romeo ROŞIIANU
înfiorând. Câteva bătrâne băteau mătănii sau
aprindeau lumânări. Era mai multă lume acum.
„- Ştii, ca să mă înţelegi mai bine, trebuie
s-o iau metodic. Să încep cu bătaia de la care
mi se trage pensionarea.
- Ce bătaie? m-am mirat eu atunci.
- Nu ţi-am zis încă? Ei lasă, lasă că-ţi spun
acum! m-a asigurat el, frângându-şi mâinile.
Mă marcase atunci diferenţa dintre
prezenţa lui, dintre corpolenţa lui şi
zbuciumul ce-l zbuciuma.
- Ţi-am zis mai devreme că eram un om
de nimic. Beam mult şi făceam multe
pocinoage. Aşa se face ca-ntr-o seară l-am
bătut pe unul, într-o cârciumă. Mi se
păruse mie că se uită urât la mine. Parcă-mi
coborâse pe ochi o perdea neagră. L-am
bătut crunt. Nu mai vedeam nimic de
furie. Cu multă greutate au reuşit unii să
mă oprească!
Omul de lângă mine se oprise atunci.
Părea speriat de noianul amintirilor şi-şi
trecuse mâinile transpirate prin părul buclat,
uşor încărunţit şi dat pe spate.
- Şi, cum era normal, îşi reluase el
istorisirea, omul a prins ciudă pe mine. Ciudă
care a devenit ură. A purtat ura asta-n el
până m-a prins la cotitură. Eram beat în
seara aia, beat turtă. Omul mi-a luat urma,
ca să-mi aţină calea. N-a ezitat s-o facă. Îl
înţeleg. Avea dreptate. Eu mergeam
bălăngănindu-mă pe stradă, lovindu-mă şi
sprijinindu-mă de toate gardurile si dând în
toate gropile. Mă întorceam acasă. Cântam
cât mă ţineau bojogii. Omul s-a apropiat pe
furiş de mine şi mi-a dat una de-am văzut
stele verzi. Ăla am fost! Nici că-mi trebuiau
mai multe! Dar, el nu s-a mulţumit doar cu
atât. Ca să-şi descarce nervii, a tăbărât pe
mine, în mijlocul străzii. M-a lăsat palancă la
pământ, aşa m-a lăsat. M-am ales cu multe
contuzii şi cu un traumatism cranio-cerebral
de ţi-era mai mare dragul. Nu ştiu cât am
zăcut în mijlocul străzii. M-a găsit un şofer
care era să dea peste mine. El m-a dus la
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Ioan Romeo ROŞIIANU
spital. Au urmat nici mai mult, nici mai puţin
de 13 internări. Am fost la mai multe spitale
cu secţii de neurochirurgie şi neurologie.
Până la urmă, aşa cum îţi zisei, am fost
pensionat pe caz de boala.”
După ce tăcuse puţin, parcă adunându-şi
gândurile, parcă mai îmbărbătat, Vasile îşi
continuase povestea:
„- După acel incident, Miliţia mi-a cerut să
le spun dacă nu cumva am recunoscut pe
cineva în seara aia. Deşi ştiam cine e cel care
mi-a copt-o aşa de bine, nu le-am spus. Voiam
să mă răzbun eu, nu să mă răzbune ei. Cum
eram eu tare negru în cerul gurii, nu voiam
nici să-l iert. Aşa că, încet, încet, am început şi
eu să-l pândesc. L-am întâlnit de câteva ori,
dar n-a prea fost loc de întors. Aşteptam doar
momentul prielnic. Eram sigur că el o să se
ivească, eram sigur. Medicii îmi interziseseră
cu desăvârşire să mai beau. Dar, ce crezi? Eu i-
am ascultat? Tot mai beam câte o
duşcă-două. Şi cum le beam, iar se năruia
cerul peste mine. Iar am început să fac
scandaluri. De data asta , mult mai des ca
înainte. Mă luam de toată lumea. Însă, fiindcă
mă ştiau bolnav cu capul, îmi dădeau pace
toţi, nu mă mai luau în seamă. Asta mă
înciuda şi mai mult. Şi, uite-aşa, a venit, de-
odată, vara lui 89. Atunci, în august, am fost
invitat cu soţia mea, la o petrecere de familie.
Cum n-a reuşit nimeni să mă facă să nu beau,
în scurtă vreme eram deja beat. Şi, în starea
în care eram, mi s-a părut mie că nevastă-
mea îi cam face ochi dulci lui unu. Atât mi-a
trebuit! Am chemat-o pe Măndiţa într-o altă
cameră şi am luat-o la bătaie. Faptul că nega
totul, m-a enervat şi mai tare. Ţipetele ei i-au
atras pe ceilalţi. Sora ei, gazda, a încercat să
mă oprească. I-am croit şi ei câteva. După
asta, bărbaţii care erau acolo, m-au
imobilizat. Măndiţa a prins prilejul ca să fugă.
Eu după ea, că mă smucisem şi scăpasem din
mâinile lor. Mai şi ţipam cât mă ţinea gura. De
la etajul doi şi până la parter, în graba mea,
am căzut de vreo trei ori. Am mai căzut odată
şi la ieşirea din bloc. Când m-am ridicat,
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Ioan Romeo ROŞIIANU
Măndiţa nu mai era pe nicăieri. Nervos, m-am
întors în apartament. Nimeni nu mai chefuia.
Eu am mai băut. Cât timp nu mi-a zis nimeni
nimic, mi-am văzut de băutura mea. Dar,
parcă neavând ce face, cumnatul meu s-a
găsit să mă dojenească. Cuvintele lui m-au
înfuriat aşa de tare că i-am tras şi lui câţiva
pumni. Mai mult, ca să fiu sigur că nimeni n-
are curajul să se mai ia de mine, am luat un
cuţit în mână. La un timp, fiindcă mi se cam
făcuse rău am ieşit pe balcon. Să mă răcoresc.
In minte mă rodea gândul că nevasta mă
înşeală. Şi că toţi îi iau apărarea fiindcă îi dau
dreptate. Cum eram şi un tip tare orgolios, n-
am conceput că pot să trăiesc o asemenea
„ruşine”. Am încălecat balustrada balconului
şi mi-am dat drumul de la etajul doi.
Cumnatul meu a mai apucat să mă prindă de
cureaua de la pantaloni. Dar, cum eram mai
solid decât el, eram să-l trag şi pe el în jos,
după mine. Numai că, aşa a fost să fie, pe el l-
a prins un altul. Mi s-a rupt, în schimb,
cureaua de la pantaloni. Era una din imitaţie
de piele şi s-a rupt. Am căzut sub ochii lor
neputincioşi. În urlete şi ţipete au coborât
scările. Eu zăceam, lat întins. M-au luat pe
braţe şi m-au urcat în apartament. Cineva, din
vecini, a anunţat Salvarea. Dar, spre marea lor
mirare, mi-am revenit imediat ce m-au întins
în pat. Nu le venea să creadă ochilor. Toţi mă
văzuseră căzând. Când m-au întrebat cum mă
simt, le-am spus că n-am nimic. Aburii
alcoolului băut până atunci parcă se
evaporaseră. Nu mai aveam nimic din starea
aia de beţie. Au început să mă pipăie şi să fie
grijulii cu mine. Mai alea Măndiţa, care
apăruse ca din senin. Asta m-a deranjat puţin.
Mi-am luat nevasta de mână şi-am dat să plec
acasă. Pe scări m-am întâlnit cu brancardierii
de la Salvare. M-am făcut că plouă şi am dat
să plec mai departe. Însă , nici n-apucasem
bine să iau colţul blocului că m-au şi ajuns din
urmă. Erau toţi cu ei. La insistenţele lor, am
mers la spital, ca să mi se facă un control.
Când au văzut că n-am nici măcar un fir de
păr clintit, au înmărmurit. Dar, şi mai mare le-
61
 Ioan Romeo ROŞIIANU
a fost mirarea când le-am spus că era normal
să fie aşa, atâta timp ce, în timpul căzăturii,
am simţit cum parcă două mâini nevăzute,
uriaşe, mă ţin şi mă aşează cu grijă pe
pământ. Le-am mai spus că am auzit şi-o voce
care mă asigura că Dumnezeu mă iubeşte.
Aşa păcătos cum sânt.”
Îi dăduseră lacrimile Atunci lui Vasile. Ca
un copil plângea, ca un copil. Apoi
recăpătându-şi liniştea, a continuat:
„- A mai durat agonia mea aproape încă o
jumătate de an. În tot timpul ăsta, cei din jur
credeau că m-am ţicnit şi mai tare. Vorbeam
singur, aveam privirile goale şi cătam mereu
cu ele-nspre ceruri. După ce am vorbit cu
preotul de la biserica asta, parcă mi s-a
limpezit mintea. De la spovedanie am ieşit cu
sufletul împăcat şi plin. De-atunci n-am mai
pus picătură de alcool în gură. M-am
schimbat cu totul. Nevestii aproape nici că-i
venea să creadă. Şi, asemeni ei, nici altora ce
mă ştiuseră altfel.”
Vasile îşi terminase plângând istoria vieţii,
istoria împăcării lui cu Dumnezeu şi cu
oamenii. Erau lacrimi de fericire, însă, erau
lacrimi de recunoştinţă şi descătuşare.
Ca o obsesie, imaginea bogat redată de
el, cea a căderii în gol, mă domina.
Dumnezeu îmi demonstrase încă odată că El
e „Cel la care se poate totul”.
Când am întors capul, Vasile mă privea
mirat. Am dat să zic ceva, dar m-a oprit,
făcându-mi semn c-a început slujba. Am
tresărit când am auzit cuvintele preotului:
- Şi ne iartă nouă greşelile noastre, că Tu
eşti Cel care se milostiveşte de sufletele
noastre, că Tu eşti Cel care ne-ai dat fiecăruia
dintre noi câte un înger păzitor, care să ne
aducă aminte că Tu nu ne-ai dat pre noi
uitării, şi că ne iubeşti, aşa păcătoşi şi
nerecunoscători cum Îţi suntem…
Bucureşti / 22 iunie 1995
62
civica
Iulian MOREANU
„Am schimbat” titlul
unui articol din evz.ro!
De prin reviste
Tatăl şi bunicul scriitorului Alexandru Al.
Macedonski au fost militari de carieră.
Bunicul (Dumitru) a luptat alături de Tudor
Vladimirescu (pe care l-a trădat mai târziu,
susţinând Eteria), iar tatăl, generalul Al. D.
Macedonski, a fost şef de stat major şi
ministru de război al lui Alexandru Ioan
Cuza.  „Bucovineanul” Alex Ştefănescu
(La mulţi ani! la aniversarea a 70 de ani!) s-
a născut în realitate la… Lugoj.  Mai
mult decât lăudabilă şi binevenită iniţiativa
„României literare” de a iniţia o dezbatere
pe tema Şcoala fără manuale? Din nr.
47/2017 al revistei, câteva citate din
intervenţia lui Gheorghe Gorun: „Am
finalizat cursurile învăţământului
obligatoriu (şapte clase) cu un examen de
absolvire foarte riguros, susţinut la cel
puţin cinci discipline de învăţământ. Nu-mi
amintesc de elevi sau de părinţi care să se
fi plâns de mulţimea materiilor de
învăţământ, de numărul de ore dedicate
şcolii sau de programe încărcate.” „Eu n-
am auzit de premianţi la olimpiadele
internaţionale proveniţi din ţările cu
învăţământul pe care ne-am propus să-l
copiem. Premiile revin cu regularitate
elevilor din Coreea de Sud, din Vietnam,
din China, din India… şi, încă, din România.
În ultimii ani se caută şi elevi pentru şcolile
din Occident. Mai mult, elevi care plecau
din România în clasa a II-a erau înscrişi în
Italia, în Spania, în Marea Britanie în clasa
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Iulian MOREANU
a V-a.” „Primii adversari ai programelor
şcolare, ai manualelor alternative etc. au
fost cadre didactice, experţi în educaţie,
politicieni reformatori. Ei i-au convins pe
copii şi pe tineri că sunt obligaţi să înveţe
prea mult şi că nu le este de folos ce
învaţă. Ei i-au demobilizat pe copii,
spunându-le că nu pot învăţa atâtea, că
este prea mult pentru minţile lor. Repetate
la nesfârşit, aceste meme au contaminat
minţile copiilor şi pe cele ale părinţilor lor.
Acum şi elevii (cu excepţia celor foarte
buni!), şi părinţii sunt convinşi că şcoala cu
multă ştiinţă de carte este desuetă.” „Note
foarte mari împodobesc cataloagele pline
de absenţe.” „Deşi cerinţele sunt tot mai
puţine, rezultatele sunt tot mai proaste.”
„Simplificarea programelor a determinat
bagatelizarea examenelor. În ultimii ani
subiectele la toate examenele, atât cele
susţinute de elevi, cât şi la cele susţinute
de cadrele didactice, sunt ridicole.”
„Educaţia intelectuală, educaţia morală,
educaţia patriotică sunt cu insistenţă
ostracizate. Profesorii exigenţi şi devotaţi
sunt tot mai contestaţi. Copilul trebuie
lăsat să acţioneze potrivit cerinţelor naturii
sale şi ferit de orice constrângeri. Scrierea
de mână este prea costisitoare şi cere un
efort suplimentar fizic şi de gândire.
Manualele clasice, caietele încarcă prea
mult ghiozdanul. Cataloagele şcolare sunt
primitive şi trebuie să lase locul celor
electronice. Tezaurul de cultură al cărţii nu
mai e de folos. Avem internet, facebook şi
atâtea altele, care ne învaţă şi ne educă
copiii (exact aşa cum îşi dorea Ellen Key).”
Un articol de citit (şi citat) în întregime. 
Kazuo Ishiguro, despre momentul în care a
aflat că a primit Premiul Nobel pentru
literatură: „A fost un haos absolut. Agentul
meu a sunat pentru a-mi spune că tocmai
au anunţat că eu sunt câştigătorul
Nobelului, dar sunt atât de multe ştiri false
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Iulian MOREANU
în zilele noastre încât e greu să ştii pe cine
sau ce anume să crezi, aşa că nu prea am
dat crezare veştii până când jurnaliştii au
început să mă sune şi să apară în faţa uşii
mele“. După etapa îndoielilor, a urmat
etapa remuşcărilor, Ishiguro invocând o
sumedenie de motive pentru care nu el ar
fi trebuit să fie laureat cu Nobel: că există
alţi scriitori mai buni decât el, gen Haruki
Murakami, Salman Rushdie, Margaret
Atwood, Cormac McCarthy; că este prea
tânăr pentru un astfel de premiu (are
totuşi 62 de ani) ş.a.m.d. 
Auzite şi răspândite
* „Cânt, iar în timpul liber mai sunt şi
elevă” – o concurentă la X Factor.
* „Şi cum deosebiţi măgarii de
măgăriţe?” – reporterul, către un cioban
(la România actualităţi).
* „Indicele RABOR a scăzut spectaculos
de puţin” – ProTv.
* „Fiecare copil merită un viitor mai
bun decât cel prezent” – Liviu Pop.
* „Ce creşte pe tarlaua unui leneş?”
„Oi!” – Ce spun românii (10.11.2017)
„Ne aşteaptă o vreme de coşmar!”
Un post tv (demn urmaş al defunctului
OTV, spun gurile rele) pare specializat în
transmiterea de informaţii catastrofale
despre starea vremii. Aşa, la extreme
vorbind, vara, România „ia foc”, iar iarna,
pe aceleaşi meleaguri se mută „polul
frigului”. Începând cam din prima jumătate
a lunii octombrie, suntem aproape zilnic
ameninţaţi cu ce iarnă grea ne aşteaptă.
Mai că-ţi vine să te muţi în altă parte, dacă
ai putea. Bine, unii pot…
După mitralierea unor titluri
apocaliptice, cu un fond sonor ce-ţi dă fiori
şi imagini de arhivă cu maşini înghiţite de
troiene ori răsturnate, oameni disperaţi
prinşi de nămeţi etc., sunt aduşi în studio
63
 Iulian MOREANU
specialişti (unii stimabili şi cunoscuţi de pe
la alte televiziuni, care deja au „brandul”
lor, vorba cuiva) care bat apa-n piuă zeci de
minute pentru a nu zice mai nimic. Se
vorbeşte mult fie la modul general, despre
situaţia din anii anteriori, despre starea
meteo din Europa care ar putea să afecteze
şi ţara noastră, sunt comentate hărţi din
care nu înţelegi nimic.
Moderatoarea, care nu doar că ţipă
întrebările, pe un ton mai mult decât
strident, dar le şi însoţeşte cu o mimică pe
măsură, nu mai are răbdare, vrea sânge pe
pereţi, încearcă să sugereze/inducă
răspunsuri care să te bage-n groază, iar
când aude că un invitat zice că totuşi nu va
fi chiar dezastru, îi ia vorba din gura
respectivului şi anunţă pe nepusă masă
câteva minute de publicitate.
La revenirea „în direct”, câte unul dintre
invitaţi dispare sau nu va mai zice nimic.
Titlurile, fie scrise, fie ţipate, cum ziceam,
sunt de genul: „Veşti îngrijorătoare de la
meteorologi”, „Ne aşteaptă cea mai
geroasă iarnă, cu fenomene meteo
extreme” (asta cu fenomene meteo
extreme pare a fi ultima găselniţă), „Se
întorc zăpezile” (ameninţare pe la sfârşitul
lui februarie, începutul lui martie, când
deja miroase a primăvară şi mai cad câţiva
fulgi), „Iarnă de coşmar”, „Cicloanele X şi Y
lovesc România”, „Cod Galben de vreme
rea, harta temperaturilor în ţară” (în
general, normale pentru perioada
respectivă) etc.
Chiar şi când, începând cu o lună
înaintea iernii se anunţă zăpezi masive,
abundente sau mai ştiu eu cum, acestea
sunt în general în munţi (uneori „pe
piscurile înalte” ale munţilor) ori în zonele
cunoscute cu asemenea fenomene mai
„grăbite” ori cu probleme de ani şi ani ale
circulaţiei dificile pe timp de iarnă, gen
Pasul Ticuţa.
64
Iulian MOREANU
Toată această „politică meteorologică”
a postului uşor de intuit, mă face să cred că
cei ce se ocupă de acest subiect suferă
cumplit când vremea îşi vede de treaba ei,
chiar dacă din când în când se mai şi
zbârleşte la noi. Şi că abia aşteaptă să se
întrevadă o schimbare mai neaşteptată a
vremii ori să primească o „analiză” de la nu
ştiu ce institut din Anglia (care ne-a mai
păcălit bine de tot acum vreo doi ani)
pentru a da pe post titlurile dinainte
pregătite, deodată cu imaginile aferente
din locuri nerecognoscibile. În ce mă
priveşte, mă uit dimineaţa la Busu, care, cu
zâmbetul lui şarmant şi bonom, are darul
de a ne potoli temerile, şi ştiu ce am de
făcut (mai precis, cum să mă îmbrac).
Apropo: a avut cineva impresia/ a rămas
convins că vara aceasta a fost cea mai
călduroasă/ toridă din istoria ţării? Că
parcă aşa s-a zis. Eu unul, nu.
„Am schimbat” titlul unui articol din
evz.ro!
Sunt tot mai numeroase cazurile în
care, nu-mi dau seama din ce motive (din
grabă/neatenţie, din neştiinţă) tot mai
multe titluri ale unor articole din presa
online lasă de dorit, prin neglijenţa cu care
sunt formulate, conţinând dezacorduri,
cuvinte scrise greşit, lipsă de logică. Nu ştiu
cum reacţionează alţi cititori, dar lucrul
acesta (devenit cotidian) mă irită cumplit.
În urmă cu câteva luni, la o inepţie sesizată
pe site-ul dcnews.ro (probabil „campion” la
acest capitol) la „Adăugaţi un comentariu”
am sesizat greşeala dintr-un titlu. Rezultatul?
„Comentariul”, în termeni respectuoşi făcut,
mi-a fost şters (oricum, nu l-am mai găsit –
iată că acord şi prezumţia de nevinovăţie,
în sensul că poate nu am mai ştiut eu unde
avusesem intervenţia; deşi nu cred!).
Nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul
unui titlu din evz.ro din 5 noiembrie anul
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Iulian MOREANU
curent. Nu mai reţin exact titlul (îmi pare
rău că nu am făcut un print screen), dar
ideea era că „un cunoscut (sau mare) actor
s-a aruncat de la etaj şi s-a sinucis…”
Construcţia sintactică era evident
defectuoasă. Nu am rezistat şi la
„Comentarii”, am scris: „Atenţie la titlu:
cum adică, mai întâi s-a aruncat de la etaj
şi apoi s-a sinucis? Puţină atenţie...”
Frumos, prieteneşte, cu deferenţă. Peste o
oră şi ceva, din curiozitate, mi-am căutat
„comentariul”, aducându-mi aminte de
reacţia celor de la dcnews.ro. Am avut o
dublă surpriză: mi-am găsit intervenţia la
locul ei (care primise între timp două like-
uri), iar titlul articolului fusese complet
schimbat, corect formulat, conţinând şi
câteva completări lămuritoare. Îl reproduc:
„S-A SINUCIS UN MARE ACTOR. Bilet de
adio, probleme psihice şi o boală neştiută.
ŞOC ÎN SHOWBIZ”. Nu cred că mai trebuie
Florin Dochia, Diana Trandafir, Firiţă Carp la Muzezl Cinegetic Posada, PH
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Iulian MOREANU
aduse argumente doveditoare ale faptului
că „am reuşit” să schimb titlul articolului,
fapt ce denotă şi receptivitatea şi
corectitudinea celor care administrează
site-ul respectiv.
În manualul de „Competenţă în mass
media” (disciplină opţională pe care o
predau la liceu de câţiva ani buni) scrie că
există o structurare slabă a relaţiei de
comunicare dintre emiţător şi receptor, în
sensul că această relaţie se desfăşoară în
sens unic şi exclusiv pe verticală, relaţia
inversă fiind sporadică, ocazională şi post
factum (lucru valabil în special pentru
presa tipărită, evident). Iată însă că în cazul
presei online, dinamica relaţiei de
comunicare este alta. Cu condiţia ca şi
„emiţătorul” să fie corect, receptiv, deschis
la sugestii şi observaţii şi să-şi respecte
cititorii (inclusiv atunci când aceştia îi atrag
atenţia că a greşit).
65
 ars poetica
Cum să fii un mare
scriitor.
22 de lecţii de la
Stephen KING
Cărţile lui Stephen King au captivat
milioane de cititori de pe tot globul,
câştigul lui din drepturi de autor fiind
estimat la 17 milioane de dolari pe an.
În memoriile sale intitulate „On writing :
a memoir of the craft” (Scribner, New York,
2000), King împărtăşeşte sfaturi valoroase
despre cum să devii un scriitor bun. Şi nu
îndulceşte cu nimic pilula amară: „Nu pot
să mint şi să spun că nu există scriitori
slabi. Îmi pare rău, dar există, în realitate, o
mulţime de scriitori slabi.” (K., 2000, p. 141)
Nu vrei să fii unul dintre ei? Îţi oferim
22 de reguli majore din cartea lui King.
Cartea care te ghidează cum să devii un
scriitor minunat.
1. Lasă televizorul. În schimb, citeşte
cât de mult posibil.
Daca eşti scriitor începător,
televizorul ar trebui să fie primul obiect
aruncat. „Îţi otrăveşte creativitatea.”
„Scriitorii trebuie să privească înlăuntrul
propriului suflet, în lumea interioară şi să
găsească viaţa, sursă a imaginaţiei.
Citeşte cât mai mult.” King ia o carte cu el
oriunde se duce şi, chiar şi când se
opreşte pentru o gustare, citeşte. „Dacă
vrei să fii un scriitor serios, trebuie să faci
două lucruri mai mult decât alţii: «citeşte
mult, scrie mult.»” (K., 2000, p. 145)
Citeşte o mare varietate de subiecte şi
încearcă să rafinezi şi să-ţi perfecţionezi
mereu munca, în timp ce faci acest lucru.
66
Stephen KING
2. Fii pregătit să eşuezi şi acceptă
criticile.
King compara ficţiunea pe care o
scrie cu traversarea Oceanului Atlantic
într-o cadă de baie, pentru că în
amândouă există o mulţime de
oportunităţi ca să fii descurajat. „Nu
numai că te îndoieşti de tine însuţi, dar
alţii se îndoiesc de tine. Dacă scrii (sau
pictezi, sau desenezi, sau sculptezi, sau
cânţi, să zicem), cineva te va face să te
simţi ca un rahat şi asta e tot.”
De multe ori, trebuie să continui să
scrii, chiar dacă te simţi astfel. „Oprindu-
te numai pentru că ai crezut că e prea
greu să continui din cauza emoţiilor sau a
unui «blocaj imaginativ», este o idee
proastă” (K., 2000, p. 77) şi chiar dacă
totul nu a mers cum ai vrut, King
sugerează să fii mereu pozitiv.
„Optimismul este un răspuns perfect
legitim la eşec”. (K., 2000, p. 40)
3. Nu pierde timpul încercând să fii pe
placul oamenilor.
Potrivit lui King, ignoranţa lor ar trebui
să fie ultima dintre preocupările tale.
„Dacă intenţionezi să scrii cât mai veridic
posibil, zilele tale ca membru al unei
societăţi politicoase sunt, oricum,
numărate.” (K., 2000, p. 148)
King s-a retras cu discreţie pentru un
timp, în special după ce a primit scrisori
furioase de la cititori care îl acuzau că e
bigot, homofob, ucigaş şi chiar psihopat.
Pe la 40 de ani, a realizat că orice
scriitor decent a fost acuzat de a fi lipsit
talent şi a ajuns la concluzia că „Dacă
nu-ţi place, eu nu pot decât să ridic din
umeri. Asta e tot ce am.” (K., 2000, p.
158) Nu poţi să mulţumeşti toţi cititorii
din lume, deci sfatul lui e să încetezi de
a te mai îngrijora.
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Stephen KING Stephen KING
4. Scrie în primul rând pentru tine
Ar trebui să scrii doar pentru că îţi
aduce fericire şi mulţumire ţie însuţi,
pentru că te face să te simţi împlinit. Scrie
pentru tine, spune King. „Scriu pur şi
simplu pentru plăcerea de a crea şi dacă
continuu să o fac din plăcere, pot să o fac
pentru totdeauna.” (K., 2000, p. 249)
Scriitorul Kurt Vonnegut ne oferă o idee
similară: „Găseşte un subiect care
sălăşluieşte în inima ta şi ştii că alţii vor
înţelege. Aceasta este grija autentică, nu
limbajul, care este, în sfârşit, elementul
seducător care defineşte stilul propriu.” [1]

5. Abordează lucrurile care sunt cel

mai greu de scris.
„Cele mai importante lucruri sunt cel
mai greu de spus, scrie King. Ele sunt
lucrurile de care vă este ruşine, deoarece
cuvintele vă diminuează sentimentele.” (K.,
1982, p. 335)
Cele mai glorioase scrieri literare au
fost pregătite de ore lungi de gândire. În
viziunea lui King: „Scrierea este gândirea
rafinată.” (K., 2000, p.131) Când te lupţi cu
situaţii dificile, sapă adânc până găseşti
soluţia. „Povestirile se găsesc precum
fosilele în pământ. Sunt relicve ale unei
lumi pre-existente, nedescoperita încă.”
(K., 2000, p.163)
6. Când scrii, te deconectezi de restul
lumii.
Scrierea trebuie să fie pe deplin o
activitate intimă. Pune-ţi biroul într-un colţ
al camerei şi elimină orice distrageri
posibile, de la telefoane până la ferestre
deschise. King sfătuieşte: „Scrie cu uşa
închisă; rescrie cu uşa deschisă.” (p.57)
Trebuie să menţii o intimitate totală
între tine şi lucrul tău. Scriind prima ciornă
„complet brută, asta de face cu uşa închisă,
e povestea dezbrăcată, cu nimic altceva
decât şosetele şi chiloţii. Vă sugerez să vă
uitaţi la ea îndeaproape înainte de a trece
la versiunea editabilă.” (K., 2000, p. 271)
7. Nu fi pretenţios
„Unul dintre lucrurile greşite pe care le
facem în scriere este acela de a împodobi
vocabularul căutând cuvinte lungi pentru
că poate ne ruşinăm de cele scurte.” (K.,
2000, p.117) El compara aceasta greşeală
cu a îmbrăca un animal de casă în costum –
amândoi, animal şi stăpân, sunt ruşinaţi,
pentru că a face asta e complet excesiv.
Omul de afaceri David Ogilvy scrie, într-
o notificare către lucrătorii lui: „Niciodată
nu folosi cuvinte de jargon cum ar fi:
conceptualizare, decentralizare, atitudine,
judecată. Toate sunt marca unui posterior
pretenţios.” [2] Mai mult, nu folosi
simboluri decât dacă este necesar.
„Simbolismul există ca să decoreze şi să

Revista Nouă nr. 6 (103) /2017 67

 Stephen KING
îmbogăţească, nu să creeze un sens de
profunzime artificială” (K., 2000, p.200),
spune King.
8. Evită adverbele şi paragrafele lungi.
Aşa cum King subliniază de multe ori în
studiul lui, „adverbul nu este prietenul
tău.” (K., 2000, p.124) De fapt, el crede că
„drumul spre iad e pavat cu adverbe” (K.,
2000, p.125), şi le compara cu păpădiile
care îţi ruinează pajiştea. Adverbele sunt
cele mai nepotrivite, după «el a zis» şi «ea
a zis», frazele ar trebui mai bine lăsate fără
podoabe. De asemenea, trebuie să fii
atent la paragrafe, ca ele să curgă cu
cotiturile şi ritmurile povestirii tale.
„Paragrafele sunt aproape la fel de
importante pentru modul în care arată ca
şi pentru ceea ce spun; ele sunt hărţi ale
intenţiei.” (K., 2000, p.130)
9. Nu te pierde prea mult cu
gramatica.
În opinia lui King, scrisul este în primul
rând pentru seducţie, nu pentru precizie.
„Limbajul nu trebuie întotdeauna să poarte
cravată şi pantofi de dantelă. Obiectul
ficţiunii nu este corectitudinea gramaticală,
ci a face cititorul să se simtă binevenit şi
apoi a-i spune o poveste... a-l facă să uite,
ori de câte ori este posibil, că citeşte o
poveste.” (K., 2000, p.134)
10. Stăpâneşte arta descrierii
„Descrierea începe în imaginaţia
scriitorului, dar trebuie să se termine în
aceea a cititorului” (K., 2000, p.174),
scrie King. Partea importantă nu este de a
scrie îndeajuns, ci limitând ce spui.
Vizualizează ceea ce vrei să aibă cititorul
ca experienţă şi apoi transferă ce este în
mintea ta, în cuvinte, pe pagină. Trebuie
să descrii lucrurile „într-un mod care îl va
determina pe cititorul tău să le
68
Stephen KING
recunoască” (K., 2000, p.174). Cheia unei
bune descrieri este claritatea în
observaţii şi în scris. Foloseşte imagini
proaspete şi vocabular simplu ca să eviţi
să-ţi oboseşti cititorul. „În multe cazuri,
când cititorul pune cartea deoparte, este
pentru că «s-a plictisit», plictiseala a
apărut pentru că scriitorul a devenit
încântat de propriile puteri de descriere
şi a pierdut viziunea, prioritatea sa fiind
de a continua să menţină mingea în
mişcare.” (K., 2000, p.178).
11. Nu oferi prea multe informaţii
„Ce trebuie să-ţi aminteşti este că există
o diferenţă în a da lecţii despre ceea ce ştii
şi a folosi ce ştii ca să-ţi îmbogăţească
povestirea. Aceasta din urmă este bună.
Prima nu este.” (K., 2000, p.161) Asigură-te
că incluzi numai detalii care pun povestirea
în mişcare înainte şi îi face pe cititori să
continue să citească. Dacă faci o cercetare,
„fă în aşa fel încât să nu umbrească
povestirea. Cercetarea să fie ascunsă cât
mai în spatele povestirii posibil.” (K., 2000,
p.227) Poate eşti acaparat de ceea ce
înveţi, dar cititorilor nu o să le pese decât
de caracterele create în povestire şi
povestirea însăşi.
12. Povesteşte despre ceea ce oamenii
fac cu adevărat.
„Scrierea proastă este mult mai mult
decât un rahat de sintaxă şi falsă
observaţie, scrierea proastă vine, de
obicei, din încăpăţânarea de a refuza să
scrii despre ce fac de fapt oamenii, cum ar
fi, să zicem, că ucigaşii ajută femei bătrâne
să traverseze strada.” (K., 2010, p.336)
Oamenii din povestirea pe care o scrii sunt
aceia care acaparează cititorii, deci fă în
aşa fel încât să descrii toate dimensiunile
caracterelor pe care le ai.
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Stephen KING
13. Asumă-ţi riscuri; nu fi sigur pe tine
În primul rând, nu folosi diateza pasivă.
E cel mai mare semnal al fricii. „Sunt
convins că frica este la rădăcina celor mai
slabe scrieri.” (K. 2000, p. 127) Scriitorii ar
trebui să-şi îndrepte umerii, să-şi ridice
bărbiile, să arunce frica peste umăr şi să-şi
asume responsabilitatea scrierii lor.
„Încearcă orice naiba îţi place, nu
contează cât de plictisitor, de normal sau
scandalos. Daca funcţionează, bine. Dacă
nu, aruncă-l.” (K. 2000, p. 196)
14. Realizează că nu ai nevoie de
droguri pentru a fi un bun scriitor
„Ideea că efortul creativ şi substanţele
halucinogene sunt împletite este cel mai
mare mit pop-intelectual al timpului.” (K.
2000, p. 98) În ochii lui King, scriitorii care
abuzează de substanţe - sunt doar drogaţi
şi atât.
„Oricine susţine că drogurile şi alcoolul
sunt necesare pentru o mai fină
sensibilitate, este, de obicei, doar o
autoservire de rahat.” (K. 2000, p. 98)
15. Nu încerca să furi vocea altuia
„Nu poţi să foloseşti o carte ca pe o
rachetă.” (K. 2000, p. 150) Când încerci să
mimezi stilul altui scriitor pentru orice alt
motiv decât practica, nu vei produce nimic
altceva decât o „palidă imitaţie.” Asta
pentru că niciodată nu vei putea duplica
felul în care cineva simte şi experimentează
adevărul, în special la nivel de suprafaţă, la
prima vedere, al vocabularului şi povestirii.
16. Înţelege că scrierea este o formă de
telepatie
„Toate artele depind de telepatie până
la un anumit nivel, dar cred că scrierea
este cea mai pură distilare.” (K. 2000, p.
103) Un element important în scriere este
transferul. Obiectivul tău nu este să scrii
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Stephen KING
cuvinte pe o pagină, ci mai degrabă să
transferi idei din mintea ta în aceea a
cititorilor tăi.
„Cuvintele sunt doar mijlocul prin care
transferul se întâmplă.” În sfatul său despre
scriere, Vonnegut, de asemenea,
recomanda scriitorilor: „Foloseşte timpul
total străin în aşa fel încât să nu simtă că şi-
a pierdut timpul.” [3]
17. Ia scrierea în serios
„Poţi să te apropii de scriere cu
nervozitate, entuziasm, optimism sau
disperare. Aproprie-te în orice fel, dar nu
cu uşurare.” (K. 2000, p. 106) Dacă nu vrei
să iei scrierea in serios, King sugerează să
renunţi la carte şi să faci altceva.
Aşa cum scria Susan Sontag: „Povestea
trebuie să atingă un nerv din mine. Inima
mea trebuie să înceapă să bată mai repede
când aud prima frază în capul meu. Încep
să mă cutremur la ideea acelui risc.” [4]
18. Scrie în fiecare zi
„Odată ce am început un proiect, nu mă
opresc şi nici nu încetinesc decât dacă am
absolută nevoie. Dacă nu scriu în fiecare zi,
caracterele încep să se estompeze în
mintea mea... încep să pierd linia povestirii
şi ritmul.” (K. 2000, p. 153) Dacă începi să-
ţi pierzi consistenţa, entuziasmul pentru
ideea ta poate începe să se estompeze.
Când munca începe să fie resimţită ca
MUNCĂ, King descrie acest moment ca
„Sărutul morţii.” Cel mai bun sfat este să iei
„un cuvânt la timpul potrivit.”
19. Termina-ţi proiectul în trei luni
Lui King îi place să scrie zece pagini pe
zi. De-a lungul celor trei luni, se adună în
jur de 180.000 de cuvinte. „Primul proiect
al unei cărţi - chiar una lungă - nu ar trebui
să-ţi ia mai mult de trei luni, lungimea unui
anotimp.” (K. 2000, p. 154)
69
 Stephen KING
Dacă petreci prea mult timp la o
lucrare, King crede că povestirea începe să
aibă un ciudat sentiment de înstrăinare.
20. Când termini de scris, fă câţiva paşi
înapoi
King sugerează şase săptămâni ca „timp
de recuperare” (K. 2000, p. 213), după ce
ai terminat lucrarea, ca să poţi avea mintea
clară, să poţi descoperi orice goluri în linia
povestirii şi descrierea caracterelor. El
subliniază că percepţia originală a
scriitorului asupra unui caracter poate fi la
fel de greşită ca şi aceea a cititorului.
King compară scrierea şi procesul de
revizuire cu natura. „Când scrii o carte,
petreci fiecare zi scotocind şi identificând
copacii. Când ai terminat, trebuie să faci
câţiva paşi în spate şi să priveşti pădurea.” (K.
2000, p. 201) Când îţi găseşti greşelile, „este
interzis să te simţi deprimat sau să te iei la
palme. S-o dăm în bară ni se întâmplă chiar şi
celor mai buni dintre noi.” (K. 2000, p. 213)
21. Ai curajul să tai
Atunci când revizuiesc, scriitorii au, de
multe ori, un moment greu: să renunţe la
cuvinte cu care au petrecut atât de mult
timp scriindu-le... dar aşa cum King
sfătuieşte, „Ucide-ţi favoritele, ucide-ţi
favoritele, chiar şi când îţi rupe mica ta
inimă de scriitor egocentric, ucide-ţi
favoritele.” (K. 2000, p. 222)
Deşi revizuirea este una dintre cele mai
dificile părţi ale scrisului, trebuie să lăsaţi
părţile plictisitoare să mişte povestea în
continuare. În sfaturile sale cu privire la
scriere, Vonnegut sugerează: „Dacă o
propoziţie, indiferent cât de excelentă, nu-ţi
luminează subiectul într-un mod nou şi
util, şterge-o.” [3]
22. Căsătoreşte-te, fii sănătos şi
trăieşte bine
King atribuie succesul său la două
70
Stephen KING
lucruri: sănătatea sa fizică şi căsătoria.
„Combinaţia dintre un corp sănătos şi o
relaţie stabilă cu o femeie, care se bazează
pe ea însăşi şi nu primeşte nimic din partea
mea sau a oricui altcineva, a făcut posibilă
continuitatea lucrărilor mele.” (K. 2000, p. 154)
Este important să ai un echilibru solid în
viaţa ta, aşa încât scrisul să nu o consume
pe toată.
În cele 11 legi ale scriitorului şi
pictorului Henry Miller, el ne sfătuieşte:
„Rămâi uman! Vezi oameni, vizitează
locuri, bea, dacă ai chef.” [5]
Tălmăcire de Mioara Pavelescu
Note de Florin Dochia
_____
Surse:
uk.businessinsider.com
[K., 1982] Stephen King, The Body, în
Different Seasons, Scribner, Simon and
Schuster, New York, 1982
[K., 2000] Stephen King, On writing : a
memoir of the craft, Scribner, Simon and
Schuster, New York, 2000
[K., 2010] Stephen King, Full Dark, No
Stars, Scribner, Simon and Schuster, New
York, 2010
[1] Kurt Vonnegut, How to Write with
Style în antologia How to Use the Power of
the Printed Word, de Malcolm Forbes &
Billings S Fuess; International Paper Company,
Garden City, New York : Anchor Press, 1985
[2] The Unpublished David Ogilvy, Crown
Publishers, 1984.
[3] Kurt Vonnegut: Bagombo Snuff Box:
Uncollected Short Fiction, New York: G.P.
Putnam’s Sons 1999, p. 9 [8 Rules for
Writing]
[4] Susan Sontag, As Consciousness is
Harnessed to Flesh: Journals and Notebooks,
1964-1980, New York : Farrar, Straus and
Giroux, 2012.
[5] Henry Miller on Writing, New Directions
Paperbook Original, New York, 1964
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 arte vizuale
Serghie BUCUR
Salonul de toamnă
Încă o Toamnă pe şevaletele pictorilor
prahoveni, de unde au parvenit lucrările
expuse pe simezele Galeriei de Artă din centrul
Ploieştiului, probabil ultima – urmare intenţiei
Primăriei de a o muta, pe motiv de... seismicitate
periculoasă, nimeni nu ştie unde - în sediul
acestei oaze de reală frumuseţe care, oferită
de comunişti, de vreo 50 de ani, este singura
ce adaugă speranţelor noastre, culorile şi
formele, de la un vernisaj la altul, remarcabile.
Simfonie a nuanţelor preparate cu migală şi
vocaţie, pe ovalul din placaj al paletei, a
volumelor în arhitecturi mereu altele, Salonul
de Toamnă 2017 s-a văzut privit şi admirat de
suflarea Filialei UAP-ului locală, precum şi de
alte persoane adiacente la această lume, pe
care gusturile l-au analizat în varietatea lui inerentă.
Catalogul acestei ediţiei, alcătuit în
viziunea artiştilor Valter Paraschivescu şi
Cristian Anghel, el însuşi o operă de artă
editorial-tipografică, păstrează în paginile lui
suita de opere în ulei şi materiale solide,
creaţii a căror fervoare artistică au reverberat
în ascunzişurile celor sensibili. Le-au adăugat
forţă şi calitate, prin scurtele lor aprecieri,
domnii Marcel Bejgu, preşedintele Filialei
Prahova a UAP şi Florin Sicoie, directorul
Muzeului Judeţean de Artă Ion Ionescu Quintus.
Ne-am plimbat retinele peste toate,
absolut toate lucrările, cu sentimentul că
retrăim sărbătoarea numită „Salonul de
Toamnă”, încă odată încântaţi şi bucuroşi,
faţă în faţă cu superlativele. L-am auzit pe
Vasile Alecasndri recitând pastelul său,
„Iarna”, privind „Cântecul iernii”, ulei de
Marcel Bejgu. Ceva din împrejurimile
Bojdeucii lui Ion Creangă ne-a amintit „Iarna”
lui Miltiade Nistoroiu. Raiul floral ce
stârneşte invidia şi admiraţia trecătorilor pe
strada Unirii nr. 18 din Floreşti, pe care îl
îngrijesc mâinile harnice ale amicului meu
Alexandru Chivu, mi l-au readus pe simeze
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Serghie BUCUR
„Florile mamei” ale Marilenei Ghiorghiţă,
„Ciulinii” lui Tănase Mocănescu, „În lumina
verii” a Floricăi ionescu, „Ulcica cu flori” a
maestrului Ovidiu Paştina, „Crinii” Mariei
Urian, „Semne de vânt” – „Bujorul” sui-
generis, al d-nei Camelia Profirescu,
„Furtuna” Elisabetei Stănciulescu, care a fost
premiată de Primărie. „Lacrimile toamnei”,
de Geanina Sfinteş, „Florala” Marianei Voicu,
Ne întoarcem la peisaje – totdeauna
ferestre spre Natură, pentru că au excelat cu
brio prin „Marina” Speranţei Ştefănescu, prin
suculenta „Toamnă la Remetea” a lui Valter
Paraschivescu, cadre din secolele XVII-XVIII,
prin moromeţiana „Toamna a venit” a
maestrului Valeriu Scărlătescu (teribilă ilustraţie
la schiţa „Calul” a lui Marin Preda), prin
ezotericul acrilic „Compoziţie” de Ana
Oprişoreanu, gigantul „Sequoia” de Filip Kollo,
tolstoiana „Cutie cu amintiri”, ruptă dintr-o
iarnă la Iasnaia Poliana, de Florin Şuţu,
emblematica „Noapte a patrimoniului” de
Dragoş Minculescu, orientalele „Sfinx la
Caliacra” de Mihaela Teodorescu, „Izvorul sfânt,
Balcic”, de Cosntantin Mazuru, „Nervii de
toamnă” ai lui Cristian Anghel, mediteraneeana
„Lumini din Santorini” de Veniamin Caminschi,
„Lacul zânelor” de Mihaela Ilie, „Lumină târzie”
de Emanueal Ceapă, „Margine” de Virgil
Potârcă, „Toamna la Văleni” de Daniela Moraru
şi „Lumină lină” de Tiberiu Adet. Relevanţa
genului Naturii statice, uleiul omonim semnat
de Victor Munteanu. Decorativul a fost adus în
public de „Frumosul ideal” al Anei-Maria
Barbos şi „Africa II”, de Mihaela Laslo. Excelenta
compoziţie „Drumul”, semnată de Ioana
Neculea ne relevă o gândire artistică foarte
actuală şi o viziune filozofică cioraniană, dacă
avem în vedere epoca şi vremurile care ne-o
face atât de inumană! Goblenul – prin „Răsărit”
de Nicolae şi Georgeta Bălaj.
Încheiem cu sculpturile datorate lui
Valentin State, „Muzică”, lui Iustin Bratu,
„Femeie”, Lucreţiei Milea, „Compoziţie”, lui
Alfred Dumitriu, „Veneţie” şi Adrian Nicolae,
„Judecata lui Paris”.
71
 poezie F. M. CIOCEA
F.M. Ciocea Şi femeile care nu-i scot din minţi.
Să nu râzi niciodată de un om care plânge!
Plânsul lui va urca în inima ta,
1. * * *
Iar lumea se va topi într-o lacrimă imensă
Şi nu cred că vei avea puterea să trăieşti
Am văzut femei frumoase,
Într-o lume filtrată
Dar nu femeia...
Prin lentila dureroasă a unei lacrimi.
O caut în fluviul impetuos al străzii,
O caut în privirile voastre
4. Gânduri
Şi nu o simt;
Femeia inimii tale se naşte o singură dată
Pe ziua de azi
În marasmul dezlănţuit al existenţelor,
M-am gândit de 99 de ori la tine
Obosit, terifiant...
Am trecut o bătrână strada cu gândul
Dacă o recunoşti, iubeşti-o!
Am privit în ochi o floare de castan
E atât de plăcut să arzi
Care tocmai se scutura de gândurile
În lumina dulce a ochilor ei.
bătrâneţii
Şi apoi, aşa, printre rânduri
2. * * *
Pe frunţile pline de riduri
Am citit despre trecerea vremii
Câteodată, îngerii coboară noaptea
Şi-a vieţii
În dormitorul femeilor singure şi triste,
Ca gândul
Iar atunci,
Pân-a venit din nou rândul
Ele trăiesc cel mai frumos vis posibil.
Să mă gândesc la tine
Dacă şi-l amintesc,
Şi uite ce-a ieşit!
Chipul lor va străluci toată viaţa
De lumina unui zâmbet enigmatic
5. Nimic despre fericire
Şi vor iubi plantele, animalele şi oamenii.
Dacă nu îşi amintesc visul îngerilor,
Nu pot să-ţi spun nimic
Femeile singure aşa vor rămâne:
Despre fericire.
Acre,
Te privesc aşteptând
Triste,
Explicaţiile mele
Urând cu pasiune
Şi aerul tău important
Iubirea din privirile celorlalţi.
Mă face să cred
Că de ele atârnă
3. * * *
Însăşi existenţa omenirii.
Fericirea este clipa aceasta,
Să nu ţii pisici în casă
Îmi şoptesc ochii tăi
Şi nici femei frumoase;
Şi eu mă topesc de dor
Doar broaşte ţestoase
În lumina lor
Şi femei urâte care gătesc bine.
Neasemuită.
Să nu râvneşti la bunul altuia!
În altă existenţă l-ai avut şi tu,
6. Întrebare
Sau îl vei avea în cea viitoare.
Dacă eşti impotent, să nu te sperii;
Zici că nu sunt original:
Toţi bărbaţii traversează această punte
Ţi s-a mai spus că glasul tău
În interacţiunea lor dramatică
Are clinchetul suav care
Cu lucrurile
Se ascultă cu inima,

72 Revista Nouă nr. 6 (103) /2017

 F. M. CIOCEA
Că ochii tăi au lumina
Care nutreşte fulguirea fericirii,
Că părul tău adie anume
Pentru a-mi răcori sufletul?
Dar ce-ai zice dacă ai afla
Că sufletul tău se joacă
Cu liniştea sufletului meu?!
7. * * *
Sunt nimeni,
Un ecou al unui punct în spaţiu;
Mă vedeţi încă, deoarece,
Nu m-aţi uitat, prieteni.
De aceea nici nu-mi fac griji
Pentru ziua de mâine,
Fiindcă nu există;
Doar amintirile noastre rămân,
Eterne în ghiocele timpului,
Iar atunci când arheologi demiurgi
Vor dori să le vadă
Vom avea impresia că trăim din nou.
8. * * *
Sunt zile şi nopţi nefaste când
Cerul devine lichid şi inundă
Cu neagră tristeţe sufletele fiinţelor.
Atunci, oamenii nu mai găsesc răspunsuri
La întrebările lor,
Iar păsările înoată dezarticulat
Prin oceanul de aer.
Ca să nu plâng, mă gândesc la durerea pe
care n-o simţim,
Atunci când clipele corozive ne sfâşie carnea
Şi mai ales la bucuria de a trăi
Imensa lumină vărsată de Mântuitor
În sângele fiecăruia din noi.
9. * * *
Am văzut ieri un rânjet mare pe cer
Şi m-am întristat;
Deci, cineva se distrează privindu-ne
zbaterea
În această cutie
Pe care o credem lumea noastră.
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
F. M. CIOCEA
Desigur, veţi spune, a fost Creatorul!
Dar dacă existenţa ne este
Un joc de câteva minute?
Minutele lor,
Eternitatea noastră,
Dacă la sfârşit va fi reluat de altcineva,
Cu un cer de altă culoare
Şi alte personaje?
10. * * *
E toamnă,
O boală ciudată arde lumina
Din petalele florilor,
Iar în noi, oamenii,
Deschide larg fântânile melancoliei.
Dacă faci un salt de pe trambulinele vinului,
Vei descoperi că lumea este încă frumoasă,
Şi zâmbetul enigmatic al femeilor
Urcă tumultos spre izvoarele sângelui tău,
Deci, este toamnă...
A câta oară?
Numai sufletul ştie,
Navigând însingurat prin eternitatea lui.
11. * * *
Hai să bem ceai în spitalul de nebuni
Şi mâine să dăm foc parlamentului,
Fiindcă anarhia poate deveni o religie,
Unde conştiinţele se spală
În lumina exploziilor sinucigaşe,
Iar frustraţii de pretutindeni
Se retrag în mănăstirile lor de frunze.
Numai tu rămâi în scoica ta de vise, iubita
mea,
Şi uiţi că timpul îngroapă dorinţele oamenilor
Sub rădăcinile ierbii,
Iar atunci când mă întorc la tine
Din războaiele cotidiene
Nici nu mă recunoşti...
Hazardul ne face eroi,
Sau învinşi,
Dar nu contează;
Universul moare pentru fiecare
O singură dată.
73
 eseu
Ioan Romeo ROŞIIANU
Despre SUFLET în
timpul vieţii omului şi
după moartea acestuia
Indiscutabil, singura noastră certitudine-n
lume şi viaţă este faptul că într-o bună zi vom
muri. De la naşterea noastră-ncoace un
singur lucru, un singur fapt se petrece-n fiece
fracţiune de secundă: ceva sau cineva moare.
Dar se naşte ceva sau altcineva. Pentru că
altfel, tot murind ceea ce este de murit în
această lume, de la un moment dat încolo n-
ar mai fi nimic de murit, deci nici lume n-ar
mai fi. Logică simplă dar nu şi simplistă. Însă
şi motiv temeinic de reflecţie, de continuă
preocupare, de veşnică frământare întru
aflarea unor răspunsuri pe deplin
satisfăcătoare. Dar şi lămuritoare pentru
orice minte îndoielnică. Pentru că nu sunt
deloc puţine acestea. Şi dacă ţinem cont şi de
un alt fapt esenţial întru totul, că în această
lume şi nu într-alta sălăşluieşte Satan, avem
explicaţie pentru acei nenumăraţi îndoielnici.
Aşadar, de la facerea lumii-ncoace,
datorită prezenţei Răului între noi, Îndoiala a
fost la ea acasă. Dar a mai fost la ea acasă şi
din cauza noastră, a indolenţei noastre.
Pentru că n-am fi avut atâtea îndoieli dacă
am fi citit cum trebuie Sfânta Scriptură. Fapt
asupra căruia însuşi Mântuitorul ne atrage
atenţia: „Oare nu vă rătăciţi voi, din pricină
că nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea
lui Dumnezeu?” (Ev. Marcu 12:24).
Se cuvine, deci să-ncepem cu aceeaşi
veşnică întrebare: ce este sufletul omului?
Avem un prim răspuns chiar la începutul
Sfintei Scripturi: „Domnul Dumnezeu a făcut
pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în
nări suflare de viaţă, şi omul a devenit şi s-a
făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7).
74
Ioan Romeo ROŞIIANU
Acceptând sensul propriu al cuvintelor
acestea, putem tălmăci astfel această
egalitate: ţărână + suflare de viaţă = suflet
viu. Când moare omul, ce se întâmplă oare
cu el? Îi dispare suflarea de viaţă, deci
egalitatea nu mai poate fi valabilă, după o
logică simplă, atâta vreme cât un factor al
egalităţii a dispărut. Conform acestei variante
de răspuns, tot ceea ce rămâne după
moartea omului este doar ţărâna din care
acesta a şi fost iniţial făcut.
Acceptând un asemenea mod de gândire,
ar trebui să vorbim despre o Sfântă Scriptură
scrisă extrem de simplu, şi pentru percepţia
orişicui. Adevărul este însă cu totul şi cu totul
altul: Sfânta Scriptură, deşi este „insuflată de
Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre,
să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire,
pentru ca omul lui Dumnezeu să fie
desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice
lucrare bună” (2 Timotei: 16-17), este scrisă
destul de încifrat. Pentru că tot în Ea stă scris:
„necunoscute sunt căile Domnului”, dar şi că
„nici o prorocie n-a fost adusă prin voia
omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu,
mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21).
Aşadar, trebuie să ne întrebăm, în
virtutea modului simplist de până acum cu
care am încercat să explicăm anteriorul
verset, dacă are bunul Dumnezeu un mod
simplist de a gândi, de a face sau de a ne
transmite nouă ceva? Blasfemie mai mare nu
se poate! Cum adică? Cel la care toate sunt
cu putinţă este de-o seamă cu noi în gândire?
Nici măcar faptul că Sfânta Scriptură ne
spune că suntem făcuţi „după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu” (Geneza 1:26)
nu-i trezeşte pe mulţi răstălmăcitori la
realitate. Ţinând cont de faptul că la facerea
lumii şi a omului a participat toată Sfânta
Treime – de aici şi concluzia că nu ai lui
Dumnezeu sunt cei care neagă Sfânta
Treime, şi care spun că ea nu este – nimeni
nu ar trebui să se apuce de „gândit” altfel
decât în deplină concordanţă cu slova Sfintei
Scripturi. Şi totuşi, pentru că în mijlocul
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Ioan Romeo ROŞIIANU
nostru vieţuieşte Satana, nimic nu ar trebui
să ne mire. Căci tot mâna şi intervenţia
Răului este şi în cazul răstălmăcitorilor.
Oameni care sunt ai lui, şi atunci când
răstălmăcesc ceva, şi atunci când scot un
text din context şi fac din el pretext, dar şi
atunci când omit intenţionat câte ceva.
Aşadar, aici putând vorbi atât de păcatul
comiterii, cât şi de cel al omiterii a ceva
anume, ceva care ar arăta deplinul Adevăr,
Adevăr care fără acel ceva omis deliberat
arată cu totul altfel. Spre bucuria lor, care au
astfel de „argument” cu care-i înşeală pe
toţi, cei care nu sunt pe deplin statornici în
relaţia lor personală cu Dumnezeu.
***
Un lucru e cert: viaţa fiecăruia dintre noi
începe cu un sistem neclar de dorinţe şi
proiecte şi se sfârşeşte cu un sistem teribil de
ordonat de amintiri. Şi cum nu toate
amintirile ne sunt pe plac, luând în calcul
faptul că la vârsta a treia avem revelaţia
sfârşitului, aproprierea de Dumnezeu şi
Biserică este întru totul firească şi explicabilă.
Aşa s-ar putea tălmăci zelul de care dau
dovadă mai vârstnicii noştri semeni. Însă,
este de ajuns acest fapt? La o vedere
superficială putem spune că, în conformitate
cu slova biblică, nu este niciodată prea târziu
să te întorci cu adevărat la Dumnezeu. Însă,
mai vârstnicii noştri sunt întorşi „cu
adevărat” la Dumnezeu? Au numai simplu
fapt că nu mai pot da ghes tentaţiilor, şi
împlinirile acestora, le este de ajuns? Pentru
că, trebuie lămurit acest fapt, la bătrâneţe
tentaţiile nu dispar. Mai mult, trebuie zis că
doar modul de ”facere” a acestora se
schimbă. Căci dacă în tinereţe toate erau
făcute cu trupul, la bătrâneţe acestea se
împlinesc cu mintea. Deci tot păcat, atâta
vreme cât rămânem în deplină concordanţă
cu slova biblică. Pentru că stă scris că nu
numai cu trupul se poate păcătui.
Însă, pentru a lămuri definitiv teoria
conform căreia bătrâneţea, şi odată cu ea
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Ioan Romeo ROŞIIANU
reîntoarcerea la Dumnezeu sunt de ajuns, să
dăm citire din Sfânta Scriptură: „Dar adu-ţi
aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale,
până nu vin zilele rele şi până nu se aproprie
anii, când vei zice: „nu găsesc nici o plăcere
în ei”; până nu se întunecă soarele, şi lumina,
luna şi stelele, şi până nu se întorc norii
îndată după ploaie; până nu încep să tremure
paznicii casei (mâinile), şi să se înconvoaie
cele tari (picioarele); până nu se opresc cei
care macină (dinţii), căci s-au împuţinat;
până nu se întunecă cei care se uită pe
ferestre (ochii); până nu se închid cele două
uşi dinspre uliţă (buzele), când uruitul morii
slăbeşte, te scoli la ciripitul unei păsări, glasul
tuturor cântăreţelor se aude înăbuşit, te temi
de orice înălţime, şi te sperii de drum; până
nu înfloreşte migdalul cu peri albi, şi de abia
se târăşte lăcusta, până nu-ţi trec poftele,
căci omul merge spre casa lui cea veşnică, şi
bocitorii cutreieră uliţele; până nu se rupe
funia de argint, până nu se sfarmă vasul de
aur, până nu se sparge găleata la izvor, şi
până nu se strică roata de la fântână; până
nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost,
şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu,
care l-a şi dat” (Ecleziastul 12: 1-7).
Înainte de toate, remarcăm aici două
lucruri esenţiale, şi în măsură să elucideze
multe semne de întrebare: ne întoarcem în
ţărâna care am fost, dar şi că duhul nostru se
întoarce după moartea noastră la Dumnezeu,
în fapt la cel care l-a şi dat. Pe deasupra, în
toate cele şapte versete citate avem
descrierea clară a oamenilor care se află la
ceea ce noi numim vârsta a treia, sau la
bătrâneţe. Aceştia sunt cei cărora le tremură
mâinile şi picioarele, care nu mai aud şi care
nu mai văd bine, cei care…
Aşadar, ocolişul nostru n-a fost zadarnic.
Explicând cum stă cu credinţa la bătrâneţe,
am aflat şi ce se întâmplă de fapt cu duhul pe
care ni l-a dat Dumnezeu: se întoarce la el.
Drept pentru care putem spune că fiecare
duh este hărăzit numai unei persoane, că
altfel, în virtutea teoriilor care vorbesc
75
 Ioan Romeo ROŞIIANU
despre reîncarnare şi despre revenirea
duhurilor în lume, ar trebui să putem vorbi
despre un duh care rămâne cumva în lume, şi
după moartea unui anumit om, la un anumit
moment dat. Or, iată că slova Sfintei Scripturi
face, pe drept cuvânt, lumină şi în acest caz,
deci şi această ”teorie” o arată cu degetul.
Drept pentru care putem vorbi despre o
asemenea teorie ca despre una care nu este
în deplină concordanţă cu voia lui Dumnezeu
şi cu îndemnurile Sale, aşa cum reies ele şi
cum ni se relevă din Sfânta Scriptură.
***
Am vorbit, aşadar, despre ”credinţa” sau
chiar despre Credinţa celor vârstnici, oameni
care având revelaţia sfârşitului se întorc în
Biserica anterior părăsită şi sfidată şi la
Dumnezeul altădată nedreptăţit de ei. Dacă
unii îşi salvează astfel sufletul sau nu, numai
bunul şi milostivul Dumnezeu ştie! Semnele
noastre de îndoială n-au conotaţii lumeşti:
„Întoarce-te, suflete, la odihna ta, căci Domnul
ţi-a făcut bine. Da, Tu mi-ai izbăvit sufletul de
la moarte, ochii din lacrămi, şi picioarele de
cădere. Voi umbla înaintea Domnului, pe
pământul celor vii” (Psalmul 116: 7-9).
Putem oare avea siguranţa unui astfel de
„dialog” între un anumit vârstnic şi
Dumnezeu milostivul? Nu, cu siguranţă nu! Şi
totuşi, bunul Dumnezeu are – sau nu - ştiinţă
de un astfel de dialog. Căci dacă în baza
tuturor „amintirilor” lumeşti omul ajuns la
bătrâneţe se pocăieşte în adevăratul sens al
cuvântului, Dumnezeu îl va ierta pe acela şi-i
va şi prilejui şansa deplinei mântuiri în
Hristos Mântuitorul.
Într-o altă ordine de idei, vârstnicul îl
întruchipează – în dimensiunea umană – pe
înţelept, pe omul cu o anumită experienţă.
Sunt, totuşi, toţi vârstnicii noştri însemnul
absolut al înţelepciunii lumeşti? Nu cumva
dacă aceştia, de regulă oameni cu obiceiuri şi
tabieturi împământenite până la stare de
lege, nu se dezic de întregul lor trecut, nu
mai au şansa mântuirii personale? Ba, mai
76
Ioan Romeo ROŞIIANU
mult, în virtutea relaţiilor interumane şi
îndeosebi a acelora dintre părinte şi copil, nu
devin ei real prilej de sminteală pentru
propriile odrasle şi cunoscuţi? E demn să ne
întrebăm asemenea pentru că „legile sociale”
n-au uitarea în ele. Un copil care-a crescut
văzându-şi părinţii că se comportă într-un
anumit fel şi că reacţionează într-un anumit
fel la ceva anume, chiar şi faţă de Dumnezeu
şi Biserică, nu o să creadă nici-o clipă în
„trezirea” părinţilor săi. Mai mult, e posibil ca
o primă acuză adusă acestora să fie cea de
făţărnicie, de ipocrizie sau chiar de fariseism.
De aceea, pe fondul unei reale lipse de dialog
între generaţii, aici exemplificate prin relaţia
părinte-copil, putem spune că AŞA se nasc
monştrii, că aşa reuşesc oamenii să se
dezbine şi mai mult. Pentru că şi
neîncrederea în schimbarea cuiva în bine
poate provoca aceluia o rană şi poate fi prilej
de îngenunchere a sa, sau măcar de clătinare
în noua cale pe care a purces.
***
Vorbim, aşadar, „Despre SUFLET în timpul
vieţii omului şi după moartea acestuia”. O
viaţă care începe cu duh de suflare de viaţă
peste o mână de ţărână şi o viaţă care se
termină cu plecarea duhului la Tatăl Ceresc.
Şi, dacă vreţi, o moarte care începe cu
întoarcerea duhului la Dumnezeu, dar şi o
moarte care nu mai începe în condiţiile
păstrării duhului. Dar cum oare ar putea fi
Duhul îndemnat să nu ne părăsească? Atunci
când, prin vieţuirea pământeană ,ne-am
asigurat o viaţă veşnică, duhul cu ajutorul
căruia ne-am născut nu ne va mai părăsi.
Pentru că, după cum arătam şi mai devreme,
la moartea noastră duhul se întoarce la Cel
ce ni l-a şi dat. Asta înseamnă că în condiţiile
în care ne-am asigurat viaţa veşnică, după
„reţeta” lui Dumnezeu şi nu a noastră, Duhul
rămâne al nostru şi numai al nostru. Cu o
precizare în plus: îndeosebi în cartea
Apocalipsei ni se vorbeşte că la a doua venire
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Ioan Romeo ROŞIIANU
a Mântuitorului Hristos vor învia absolut toţi
morţii. Este, putem spune, o judecată
preliminară. Abia după aceea urmează
înfricoşătoarea judecată, şi abia în funcţie de
starea în care vom fi găsiţi atunci vom
beneficia sau nu de viaţa veşnică. Adică vom
trăi sau vom muri. Drept pentru care putem
spune că în timpul pământenei noastre vieţi
n-ar trebui să fim atât de nemernici şi de
inconştienţi pre cât suntem. Căci nu numai
viaţa sau moartea veşnică viitoare ne-o
decidem în asemenea momente lumeşti, ci şi
soarta duhului pe care Dumnezeu ni l-a dat la
naştere. Deci, avem tot ceea ce ne trebuie
pentru ca să putem vorbi de o
responsabilitate deosebită în viaţa fiecăruia
dintre noi, şi să subliniem importanţa cu
care ne tratează şi ne priveşte bunul
Dumnezeu pe fiecare dintre noi. Lucru de
altfel foarte bine subliniat în toată Sfânta
Scriptură, când ni se spune răspicat că „un
om este mai important decât o lume
întreagă înaintea lui Dumnezeu”, dar şi din
pilda dată de Mântuitor, când a spus că e
bine să laşi toate oile în staul şi să pleci s-o
cauţi pe cea rătăcită. Cu toate acestea,
inconştienţa are loc la masă cu regale şi
chiar loc întâi în sinagogi.
***
De multe ori, mai vârstnicii noştri se cred
superiori nouă şi au ca fals argument
înţelepciunea. Eu sunt de acord că ceea ce
numesc ei înţelepciune este de fapt
experienţă de viaţă, o experienţă în baza
căreia reacţionează adesea exact aşa cum
trebuie. Această diferenţă face în fapt
diferenţa între tineri şi vârstnici. În timp ce
ei, deoarece de-a lungul vieţii lor s-au lovit
de multe situaţii identice, din care au
învăţat, un tânăr, confruntat fiind cu aceeaşi
situaţie ezită între mai multe căi de
soluţionare. La un moment dat chiar având
un soi de siguranţă că pe absolut oricare din
căi ar lua-o oricum ar fi bine. Lucru extrem
de incorect.
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
cenaclul 9 - poezia vie
Cecilia Costache
nu suntem ce nu suntem încă
era pe la moghioroş un ceasornicar
care potrivea ceasurile pentru
acelaşi somn
acum se mai fabrică doar maşinării
care înlocuiesc visele cu
bombe atomice
pe aleea cu pod unde şahul a fost
interzis pensionarilor
se mai aude un copil râzând cu toți
nasturii de la palton
parcă e un pinguin de pluş
eşuat în oraşul încălzirii globale
ferestrele blocurilor cu şapte etaje
sunt luminate fără restricții
ca în duminicile când au venit minerii
şi circulau de nebune numerele cu
soț fără soț
cu un combustibil din otravă pentru
şobolani
undeva la etajul opt
cineva
curăță tencuiala invizibilă a unei
camere frigorifice
hârşt hârşt se desprind în straturi
amintirile
în leningrad se face tot mai frig
noi ardem şi picioarele căluțului de
lemn adus de tata de la moș gerilă
a mai rămas un şiret din bocanc
te întrebi
să-l mănânci ori să te spânzuri
77
 actualitate Serghie BUCUR
REVISTA NOUĂ - 100 polivalent, Florin Dochia a adus REVISTA
NOUĂ, seria a IV-a, la ediţia centenară,
dovedind lumii culturale şi scriitoriceşti o
Apărută în primă ediţie, pe 15
uimitoare şi inteligentă capacitate de
decembrie 1887, sub direcţiunea lui
construcţie revuistică! Câţiva ani
Bogdan Petriceicu Hasdeu (25 II 1838,
redactor şef al săptămânalului ZARVA,
Hotin – 25 VIII 1907, Câmpina), REVISTA
apoi al unei televiziuni din municipiu,
NOUĂ durează până în septembrie 1895.
director al amintitei Case de Cultură,
„Publicaţie literară lunară apărută în
preşedinte al Societăţii Scriitorilor
Bucureşti” (cf. Dicţionarul Literaturii
Prahoveni, Florin Dochia a oferit, între
Române de la origini până la 1900, p.
coperţile ediţiei cu numărul 100, un
730-731) „în urma unor neînţelegeri, nu
valoros set de scrieri – versuri şi proză,
beneficiază de sprijinul lui Macedonski”
eseu şi critică literară, traduceri –
– care, alături de Delavrancea şi Vlahuţă
semnăturile autorilor fiind o garanţie a
avea „la dispoziţie un fond donat de V.
promovării Literaturii naţionale şi străine.
Bilciurescu” (idem). La 1891 erau lângă
Dedicată împlinirii a 130 de ani de la
aceştia D. D. Racoviţă, I. Bianu, G.I.
prima apariţie, ediţia 100 atrage atenţia
Ionnescu-Gion, Th. D. Speranţia, I. Ghika,
cu galeria de personalităţi ale Cuvântului
V. Cosmovici, D. A. Sturdza şi V.
Scris precum Andrei Ionescu, Diana
Crăsescu” (idem).
Trandafir, Cezarina Adamescu,
Din aprilie 2004, REVISTA NOUĂ este
Constantin Dobrescu, Constantin
editată de Cercul Literar Geo Bogza, sub
Trandafir, Alin Daniel Ciupală, Christian
directoratul prof. dr. Constantin Trandafir,
Crăciun, Arthur Rimbaud, Adrian
redactor şef – scriitorul, jurnalistul şi
Simeanu, Felicia Filip şi Ştefan Al.-Saşa,
traducătorul Florin Dochia, primele
începând cu redutabilul Florin Dochia!
sponsorizări fiind asigurate de prof.
Dl Andrei Ionescu, specialist în
Emanoil Toma, pe atunci directorul Şcolii
Hispanistică, semnează, la rubrica
„Ion Câmpinenau” din Câmpina.
„Hasediana”, eseul „Ar putea să fie şi mai
După câţiva ani, publicaţia – pregătiră
denainte”, care începe aşa: „Titlul de faţă
şi redactată în sediul Cercului Literar din
e luat dintr-un articol din Etymologicum
Casa de Cultură „Geo Bogza” – Câmpina,
care, ca atâtea altele ale lui Hasdeu
strada Griviţei nr. 95, rămâne sub şefia
dezvăluie credinţa lui profundă în
lui Florin Dochia, în jurul căruia lărgesc
vechimea lexicului românesc din fondul
redacţia numeroşi poeţi, prozatori, critici
principal”. Scriitoarea Diana Trandafir
literari, filozofi, istorici, publicişti, artişti
deschide „Note-le de lectură”, sub titlul
plastici, muzicieni etc. De-a lungul
„Poezia meditaţiei şi implicării”, direct:
existenţei sale, REVISTA NOUĂ a parcurs
„Meduse e manager. Meduze şi
câteva etape sau serii, astfel că, ediţia nr.
manageri, de Antonio Della Roca” – „un
1 / aprilie 2008 a inaugurat seria a IV-a,
volum de poezie bilingv (italian-român),
alternând apariţiile lunare cu epoca
apărut în 2016 la editura Tracus Arte şi
ieşirii ei pe piaţă la două luni.
tălmăcit excelent de poeta, eseista şi
Maestru în tehnoredactare, scriitor
traducătoarea Simona-Grazia-Dima, cea

78 Revista Nouă nr. 6 (103) /2017

 Serghie BUCUR Serghie BUCUR
care realizează şi o explicită Prefaţă”. „Autobiografie de suflător (Petre Gîscă,
Eleganţa şi exigenţa străbat, la braţ, pe Cornul şi cântecele dorului, Ed. StudIS,
coloanele rubricii „Scriitori şi teme” în 2017”, „Întâlnire de spirit” (cu Cristian
însemnările criticului literar Constantin Bădiliţă), „Actualizarea” – spectacolul
Trandafir sub genericul „Traducătorul şi clasic” (Felicia Filip), „Vă (mai) place
exegetul”: „Hispanistul Andrei Ionescu e Brahms?...” (Gabriel Croitoru şi Radu
om de o discreţie rară”. Mai încolo: Postăvaru), „Flautu’ de aur” (Ion Bogdan
„Despre sine, nu spune decât că a fost la Ştefănescu), „Pianistu’ călător” (Horia
Malaga unde a audiat (îl şi văd pe o Mihail), „Două dive de la noi” (Ana
bancă sfios-curios) pe Damaso Alonso, Cristina Leonte şi Irina Sîrbu), „Tabletă
Jose Manuel Blecua. Palpită cuminte în tristă” (in memoriam Corneliu Stroe),
prezenţa filologului comparatist Marcel „Tomescu, excelent”, „Jazz bucureştean
Batallion la Congresul Cervantes din în mai piteştean”. Ca în fiecare număr,
Berlinul de Est”. Istoricul Constantin „încheietor de pluton” revuistic,
Dobrescu semnează două evocări cu rondelistul şi epigramistul Saşa:
rezonanţă în Cultura şi în Istoria „Şi acum o plâng pe Ani,
României: „Un poet câmpinean uitat: Iar amintirea nu mă lasă,
Mircea Dăscălescu-Mugur (1892-1924)”, Că am iubit-o de toţi banii
respectiv „O viaţă jertfită patriei: Ce i-a furat, fugind din casă!”
Ecaterina Teodoroiu”. Într-un plan Serghie BUCUR
asemănător, eseul lui George Liviu
Teleoacă „România e chemată din nou
să facă istorie”. Text stufos, ilustrat cu
imagini adecvate, merită o lectură
profundă şi responsabilă. Excepţional în
cărţile domniei sale, din seria „Câmpina
– File de cronică” şi „Câmpina – Tărâm de
amintiri şi istorisiri” (3 volume), istoricul
şi publicistul şi criticul de artă Alin Daniel
Ciupală farmecă tagma cititorilor
(literaturii ciupaliene tipărite) cu
povestirile „Dorina şi caii ei minunaţi” şi
„Scandal în lumea bună”. Un colorit
aparte, viu, epatant, aduce şi în ediţia
centenară a REVISTEI NOI, publicistul
piteştean Adrian Simeanu, ale cărui
tablete energizează, de vreo doi ani
număr de număr, elitista publicaţie a
Câmpinei. Parcimonios cu cuvintele,
jurnalistul din Trivale mută spectrul
piteştean Muzică-Arte-Cărţi peste spaţiul
regăţean, în cascade sonorizante:

Revista Nouă nr. 6 (103) /2017 79

 istorie locală Vasile BADIU
Programul naţional industriei de petrol din lume, cu o

„ROMÂNIA 100“
1857 - Prahova Capitală
Mondială a petrolului
1904 - Şcoala de Maiştri
Sondori şi Rafinori, Câmpina
Rolul fundamental al Ştiinţei în
Industria de Petrol din România
Vasile Badiu, Senior Cercetător
Ştiinţific, Membru SPE si ARA
Casa Tineretului Câmpina, 22
august 2017
1. Introducere
Rolul fundamental al ştiinţelor este să
răspundă nevoilor energetice ale lumii,
dar într-o manieră sigură şi responsabilă
faţă de mediul în care trăim.
Din cele mai vechi timpuri, în România
s-au descoperit depozite de hidrocarburi,
fapt evidenţiat de resursele arheologice.
În timpul Imperiului Roman au fost „focuri
nestinse” la Lopătari, iar unele documente
din secolul al XVI-lea atestă folosirea
ţiţeiului în prepararea medicamentelor, la
ungerea osiilor carelor sau la iluminat.
Anul 1857 marchează începutul
înregistrare oficială în statisticile
internaţionale a producţiei, de 275 de tone
de ţiţei [1,2] în România la exploatările de
petrol de la Buştenari, Câmpina, Băicoi,
Ţintea, Moreni, Gura Ocniţei..., iar
petrolul este încă vital pentru omenire.
2. Un scurt istoric al Industriei de
Petrol din România
Cine nu îşi cunoaşte istoria şi nu îşi
respectă înaintaşii, nu va şti să îşi
construiască viitorul şi va repeta greşeli
ale trecutului ce îi vor umbri prezentul. De
aceea, Secţiunea Româna a the Society of
Petroleum Engineers (SPE) a depus
eforturi de a ţine trează memoria faptelor
şi a vieţilor înaintaşilor vrednici din
Industria de Petrol din Romania.
Dovadă stau numeroasele evenimente
organizate în programul tehnico-ştiintific
al Secţiunii Române SPE, din 1994 până în
prezent. Recent, tot în acest scop, am
reprezentat Secţiunea Română SPE ca
invitat cu o prezentare la the 41st
Congress of the American Romanian
Academy of Sciences and Arts (ARA),
Palace Sinaia, Romania, 2-5 August 2017 şi
am fost desemnat ARA MEMBER by CALL.
Bibliotecile naţionale si internaţionale
[1,2], atestă faptul că România este prima
ţară din lume cu o producţie de ţiţei de

Producţia mondială de ţiţei (tone/an) [1]

AN ROMANIA SUA ITALIA CANADA RUSIA
1857 275 - - - -
1858 495 - - - -
1959 605 - - - -
1860 1188 68774 - - -
1861 2403 289618 Sub 100 tone - -
1862 3226 418809 Sub 100 tone 1644 -
1863 3886 357707 Sub 100 tone 11371 5617
1864 4591 289892 Sub 100 tone 12330 8905
1865 5426 342226 274 15070 9179

80 Revista Nouă nr. 6 (103) /2017

 Vasile BADIU
275 tone în 1857, oficial înregistrată în
statisticile internaţionale (vezi tabelul alăturat).
În acest context internaţional,
activitatea de cercetare-dezvoltare din
sectorul explorare-exploatare în industria
de petrol din România are un istoric
complex. Cele mai importante companii
petroliere care activau în România, au fost
„Astra Română” (sucursală Shell) şi
„Steaua Română”, având preocupări
intense în domeniile investigării prin
sonde, studiul rocilor rezervor şi
determinarea proprietăţilor fluidelor în
condiţii de zăcământ.
Rolul principal în activitatea de
cercetare [3], în această etapă, a revenit
Institutului Geologic al României, înfiinţat
în anul 1906 şi condus, o lungă perioadă,
de L. Mrazec. În sectorul exploatare,
activitatea de cercetare-dezvoltare a fost
elaborată şi realizată în cea mai mare parte
în Institutului de Cercetări şi Proiectări
Tehnologice (ICPT) din Câmpina [6,7].
Înfiinţat în 1950 pe structura
organizatorică a Direcţiei Tehnice a fostei
societăţi „Astra Română”, ICPT Câmpina,
cu diferite denumiri în decursul timpului,
a realizat numeroase studii în domeniile
tehnologiilor de foraj, extracţie,
exploatarea zăcămintelor, fizico-chimia
fluidelor produse şi modelării matematice
în Industria de Petrol, concentrând
numeroşi specialişti în domeniile
respective, a căror activitate a fost
coordonată şi stimulată, timp de peste trei
decenii, de Gh. Aldea şi N. Cristea.
De menţionat că, în anul 2017
aniversăm: 160 de ani de Industrie de
Petrol [1,2]; 111 de la infiinţarea
Institutului Geologic al României şi 67 de
ani de existenţă ai ICPT Câmpina. La 65 de
ani la ICPT, în programul tehnico-ştiinţific
al Secţiunii Române SPE, au fost invitaţi
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Vasile BADIU
toţi membrii Secţiunii Române SPE.
Evenimentul aniversar din 28 mai 2015 [6]
a fost un nou succes din programul
tehnico-ştiinţific al Secţiunii Române SPE,
iar în anii 2007 şi în 2012, ca urmare a
colaborărilor de succes dintre ICPT
Câmpina şi Secţiunea Română SPE, ICPT
Câmpina a primit „SPE Regional
Distinguished Corporate Support Awards”.
Foşti cercetători ştiinţifici ai ICPT
Câmpina, cei care au participat şi încă
participă în programul tehnico-ştiinţific al
Secţiunii Române SPE, au fost invitaţi de
onoare la acest eveniment. Eiu sunt
specialişti de renume care şi-au adus
contribuţia la dezvoltarea şi afirmarea ICPT
Câmpina ca un centru de excelenţă în
industria de petrol din lumea petrolului.
Sesiunea de comunicări a fost încheiată de
către fostul director al ICPT Câmpina Ştefan
Traian Mocuţa care a elogiat contribuţia
adusă de specialiştii de talie mondială:
Nicolae Cristea, Ion Adamache, Ion Lari,
Gheoghe Aldea şi multi alţii a căror inimă şi
suflet au rămas alături de ICPT Câmpina.
La sfârşitul evenimentului aniversar,
invitaţiilor de onoare: Ştefan Traian Mocuţa
şi Grigore Vasiliu (foşti directori ai ICPT
Câmpina), Dumitru Rusu, Costel Şerban,
Vasile Truică, Neculai Pavlovschi, Viorel
Constant Voinescu, Theodor Pitea,
Gheorghe Ţuţuianu, Florea Minescu, Vasile
Badiu, Dumitru Grecu, Vladimir Ciovarnache,
Petre Stadler, Nicolae Goran, Vasile Sindilar,
Mariana Salcu, Nicolae Moise, Adrian Voicu,
Dumitru Gherghiceanu, Mihai Vasilache şi
Vasile Stănculescu li s-au acordat diplome
de excelenţă în cercetarea ştiinţifică pentru
contribuţiile lor deosebite în industria de
petrol din lume.
Dintr-o analiză a formei curbei
producţiei anuale de ţiţei este de observat
că există o excelentă corelare între variaţia
81
 Vasile BADIU
în timp a competenţelor activităţii de
cercetare-dezvoltare din sectorul
explorare, Producţia anuală de ţiţei a
României exploatare şi variaţia producţiei
de ţiţei din România. Institutul Geologic al
României a influenţat pozitiv perioada
1906 - 1950, iar perioada 1950 - 2004 a
fost influenţată pozitiv de către ICPT Câmpina
Rezultatele bune ale activităţii de
cercetare-dezvoltare s-au confirmat prin
maximele producţiilor obţinute de
România, ţiţei 8,8-106 t (în anul 1938),
ţiţei 14,7-106 t (în anul 1976) şi gaze
39,37-109 Sm3 (în anul 1986). Politica
anilor 1970 a influenţat apariţia unui
declin de necontrolat al producţiei de ţiţei
în 1976 şi la gaze în 1986. Este de învăţat
din acest exemplu, mai mult decât
relevant, că rezultatele negative sau
pozitive în industria de petrol se văd după
5 până la 20 de ani.
3. Rolul şi locul modelării matematice
în Industria de petrol din România are o
istorie extraordinară, şi încă se menţine pe
piaţa mondială. Acest lucru se face cu un
efort continuu atît prin auto-îmbunătăţire,
cât şi prin adoptarea ştiinţei petrolului din
comunitatea internaţională şi de adaptare
a acestora la industria românească.
De la început au crescut dificultăţile de
a descoperi noi resurse de petrol şi de a
produce şi exploata rezervele existente de
petrol. Prin urmare, ştiinţele joacă un rol
şi mai important în acest domeniu, iar
rolul ştiinţelor din industria petrolieră a
devenit clar.
Morris Muskat (1906-1998), un inginer
de petrol american, a generalizat ecuaţia lui
Darcy pentru curgere monofazică şi a
adaptat-o pentru industria de petrol. Pe
baza rezultatelor experimentale elaborate
de colegii săi, Muskat şi Milan W au
generalizat legea lui Darcy şi pentru
82
Vasile BADIU
curgerea multifazică; petrol, gaze şi apă prin
mediul poros al unui zăcământ de petrol.
Contribuţiile lui Muscat au subliniat
rolul modelelor matematice în cele două
cărţi publicate. În 1937 a publicat The
Flow of Homogeneous Fluids Through
Porous Media, iar în 1949 a publicat
Physical Principles of Oil Production, care
dau posibilitatea modelării matematice în
industria de petrol. Ecuaţiile de curgerea
fluidelor prin medii poroase stabilite de
Muskat sunt utilizate si în prezent.
Nicolae Cristea (1921-2003), a adaptat
şi a adoptat rezultatele lui Muscat şi a
avut contribuţii remarcabile la înfiinţarea
unui Departament de Inginerie de
Zăcământ la Institutului de Cercetări şi
Proiectări Tehnologice din Câmpina. În
1948, repune în funcţiune laboratoarele,
instalaţiile şi aparatele din cadrul Directiei
Tehnice Câmpina - Astra Romană. Nicolae
Cristea, în echipe multidisciplinare, aplică
ingineria de zăcământ la conducerea
exploatării zăcămintelor noi, obţinând
astfel importante creşteri de producţie şi
factori de recuperare. Dr. Cristea publică
patru cărţi din domeniul mecanicii
fluidelor, hidraulicii subterane şi cercetării
sondelor precum şi o serie de lucrări in
ţară şi străinătate.
Din 11 iunie 1948 până în anul 2004,
când s-a privatizat o parte din industria
petrolieră din România, aceasta s-a
caracterizat printr-o concentrare a tuturor
preocupărilor, inclusiv activităţile de
cercetare-dezvoltare. Programele
elaborate pentru aprofundarea
cunoaşterii privind sectorul explorare-
exploatare au fost stabilite în strânsă
corelare şi colaborare pe plan mondial.
4. Rolul fundamental al Ştiinţei în
Industria de Petrol din România
La început, exploatarea acestei resurse
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Vasile BADIU
naturale se făcea cu mijloace rudimentare
şi a fost foarte poluantă pentru mediu.
Erupţiile libere ale sondelor poluau
suprafeţe întinse de teren cu ţiţei, iar
emisiile de gaze in atmosferă făceau aerul
greu de respirat.
Un exemplu este cel din anul 1978,
când printr-o implicare largă a
specialiştilor din România şi lucrul în
echipe multidisciplinare de la ICPT
Câmpina s-a pus sub control sonda 5034
Mitrofani, în 30 de zile.
De asemenea, accidentele şi incendiile
au afectat mediul în care trăim. Exemplul
cel mai recent este dezastrul ecologic din
20 aprilie 2010 din Golful Mexic de la
sonda Macondo care a dat omenirii o
nouă lecţie, a demonstrat că industria
mondială de petrol trebuie să sporească
activitatea de cercetare-dezvoltare în
institute şi mai puternice.
Din 1950, în ICPT Câmpina s-a format
Departamentul Inginerie de zăcământ, cu
o activitate deosebit de laborioasă în ţară
şi cu o prezenţă semnificativă în
programele de cooperare internaţionale.
Activitatea acestui departament cu aport
apreciabil în industria petrolieră din
România, a fost „construită”, în timp, sub
conducerea N. Cristea, începând cu o
generaţie memorabilă, supranumită, de
cei care au urmat, „generaţia de aur”, din
care au făcut parte: N. Mihailovici, Al.
Ursu, D. Bossie-Codreanu, Al. Vernescu,
Al. Costa-Foru, M. Popescu, FI. Langa.
Din 1970, sub coordonarea N.V.
Popescu s-a înfiinţat în ICPT Câmpina un
colectiv pentru Modelarea şi Simularea
Numerică a proceselor din industria de
petrol şi pentru aplicarea calculatoarelor
numerice în munca de cercetare-
dezvoltare de la ICPT Câmpina[4]. În anul
1983 au apărut la ICPT şi primele calculatoare
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Vasile BADIU
adevărate din generaţia a 3-a: un
INDEPENDENT I 100 şi un Felix 5000 [2].
Din iunie 1993, în sala Centrului de
Calcul al ICPT a fost instalat Sistemul
Software Integrat WINGS iar din
noiembrie 2004, sala a luat alte destinaţii.
De menţionat că, Sistemul Software
Integrat de la ICPT a fost fanion al
Industriei de Petrol din România cu care s-
au modelat şi simulat zăcămintele de pe
mare şi uscat din ţară şi străinătate şi a
fost vizitat şi apreciat de numeroase
delegaţii din Canada şi din alte ţări. La
acest sistem software integrat au fost
instruiţi zeci de tineri care acum lucrează
la mari companii de petrol din lume [5].
N. V. Popescu a fost liderul modelării şi
simulării numerice în comunitatea
ştiinţifică românească, şi a înfiinţat la ICPT
Câmpina Laboratorul de Modelare
Matematică în 1991 şi Laboratorul de
Simulare Numerică a Zăcămintelor în
1996. Echipele multidisciplinare ale ICPT
Câmpina au dezvoltat şi au folosit
biblioteca de software ICPT care are sute
de aplicaţii software şi care acoperă
majoritatea domeniilor de activitate ale
institutului.
Şi prin ieşirea la pensie a lui N. V.
Popescu în anul 2001, Laboratorul de
Simulare Numerică a Zăcămintelor şi-a
continuat toate activităţile: dezvoltarea
software-ului intern, gestionarea bazelor
de date, administrarea sistemelor
hardware şi modelarea integrată a
zăcămintelor. Aceste activităţi au fost
predate la OMV Petrom în 2004. Pentru
orice alte informaţii, vă rugăm să
consultaţi colecţia Revistei Române de
Petrol la biblioteca tehnică ICPT Câmpina.
În prezent, apare şi mai clar rolul
fundamental al ştiinţei în industria de
petrol, iar cercetarea ştiinţifică trebuie să
83
 Vasile BADIU
ofere posibilitatea de reprezentare a
proceselor fizice prin modele şi
simulatoare cu care să furnizeze tehnici si
tehnologii adecvate explorării, exploatării
şi folosirii acestei resurse naturale, încă
foarte importantă pentru o viaţă mai bună.
Pentru viitor, problema activităţii de
cercetare-dezvoltare trebuie să devină o
problemă de strategie economică a
statului. Se ştie că această activitate este
costisitoare şi necesită personal specializat.
În consecinţă, problema fiind de
importanţă naţională, organismele abilitate
ale statului trebuie să decidă unde se vor
efectua, cu precădere, activităţile de
cercetare-dezvoltare: în universităţi; în
laboratoarele societăţilor naţionale sau în
companiile de servicii petroliere.
Este de menţionat că, dacă revitalizăm
azi activitatea de cercetare-dezvoltare din
sectorul explorare-exploatare în industria
petrolieră din România cu siguranţă asigurăm
un trai mai bun, generaţiilor viitoare.
5. Concluzii
a. România este prima ţară din lume cu
o producţie de ţiţei de 275 tone în 1857,
oficial înregistrată în statisticile internaţionale;
b. Există o excelentă corelare între
variaţia în timp a competenţelor activităţii
de cercetare-dezvoltare din sectorul
explorare-exploatare şi variaţia producţiei
de ţiţei din România;
c. Problema activităţii de cercetare-
dezvoltare trebuie să devină o problemă
de strategie economică a statului Român;
d. România, prin organismele abilitate,
trebuie să crească rolul fundamental al
ştiinţei în industria de petrol iar
cercetarea ştiinţifică trebuie să ofere
posibilitatea de reprezentare a proceselor
fizice prin modele şi simulatoare cu care
să furnizeze tehnici si tehnologii adecvate
explorării, exploatării şi folosirii acestei
84
Vasile BADIU
resurse naturale, încă foarte importantă
pentru o viaţă mai bună.
Vasile BADIU
NOTE:
ICPT Câmpina = Institutului de Cercetări şi
Proiectări Tehnologice din Câmpina
WINGS = Western Integrated Geoscience
Software
SPE = The Society of Petroleum Engineers
ARA = The American Romanian Academy
of Sciences and Arts
BIBLIOGRAFIE:
1. Dupuy de Lome, E., 1933 – Nota
Acerca de la Industria Petrolifera Rumana Y
Aplicacion de sus Datos Geologicos a la
Investigacion de Algunos Y Acimientos
Petroliferos Españoles, Published By Graficas
Reunidas, S.A, Madrid, 1933
2. Dunstan A. E., Nash A. W., Brooks B. T.,
Tizard H., THE SCIENCE OF PETROLEUM; Vol.
I-IV, London, New York, and Toronto: Oxford
University Press, 1938
3. Mocuţa, Şt.T., 2009 – Past, Present and
Future of the Research-Development (R&D)
Activity Related to the Upstream Segment of
Romania’s Petroleum Industry, „Revista
Română de Petrol“, Serie Nouă, 2009 VOL. 16
NR. 2, pag. 5-12
4. Popescu N.V., 2009 – Numerical
Simulation in I.C.P.T. Câmpina Achievements
and Perspectives, „Revista Română de
Petrol“, Serie Nouă, 2009 VOL. 16 NR. 2, pag.
43-46.
5. Badiu, V., 2009 – The Integrated
Reservoir Modelling Approach is valuable for
Improved Reservoir Management, isn’t it?
„Revista Română de Petrol“, Vol. 16, Nr. 1.
6. Badiu, V., Drăgoi I., 65 de ani de
existenţă ai I.C.P.T. Câmpina, Monitorul de
petrol şi gaze - 7(161) Iulie 2015, pagina 42
7. Badiu, V., Drăgoi I., 65 de ani de
existenţă ai I.C.P.T. Câmpina, Revista Nouă nr.
6 (91) /2015, pagina 99
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 muzica zilelor noastre
Viniciu MOROIANU
Un omagiu datorat
Veritabil brand de ţară românească, Dinu
Lipatti a fost, în trecerea sa meteorică prin
această lume, un geniu al muzicii din toate
timpurile, iar fascinaţia înregistrărilor sale
creşte necontenit. L-am descoperit de copil,
parcurgându-i repetat viaţa în imagini şi
pătrunzându-mă de efigia sa plină de lumină
şi bunătate. O sumă de trăsături pozitive de
caracter a forjat o personalitate devenită
emblematică în lumea artei celei mari:
ordine interioară, disciplină, tenacitate,
modestie, altruism, solidaritate, exigenţă de
sine. Interpretările sale emană frumuseţe,
erudiţie, autenticitate, echilibru suveran,
perfecţiune, claritate a planurilor sonore.
Ascultaţi-l în Bach, Chopin ori Grieg şi
bucuraţi-vă, că aveţi de ce!
Mai târziu, i-am descoperit şi compoziţiile.
O a doua vocaţie, încă puţin şi parţial cunoscută
sau, din păcate, subapreciată. Muzicieni
interbelici renumiţi au intuit la el, cu
perspicacitate superioară celor de azi, o
puternică vână creatoare. O personalitate ce
se vădeşte într-o operă cu lucrări de patrimoniu,
scrise pentru cele mai diverse combinaţii
instrumentale şi vocale. Muzica lui, de
expresie autohtonă incontestabilă, afirmată
cu bun gust, surprinde prin inventivitate,
punere savantă în pagină, siguranţă a
construcţiei, conectare fermă la modernitate
(la jazz, de exemplu). Am considerat cercetarea
creaţiei sale pentru pian o datorie de
conştiinţă, elaborând chiar o teză de doctorat,
în domeniu. I-am cântat, îi cânt şi-i voi cânta
lucrări atât în ţară, cât şi-n străinătate (între
ele, monumentala Fantezie op.8).
Centenarul Lipatti, din acest an, se
apropie de sfârşit. Câte ceva, aniversar, s-a
întreprins, dar mai sunt multe de făcut şi
adăugat. Este de dorit ca în anii următori să
continue cinstirea meritată a memoriei
compatriotului nostru ilustru, prin alte
cercetări ştiinţifice şi manifestări de
anvergură, dar, îndeosebi, prin (re)editarea
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Viniciu MOROIANU
înregistrărilor şi partiturilor sale.
Model şi imbold pentru mulţi, Dinu
Lipatti a înfruntat, cu discreţie şi curaj, o
boală cumplită. Ce l-a răpit la vârsta
pământească de treizeci şi trei de ani.
Ultimul său recital, păstrat, benefic, în
memoria benzii, a fost la Besançon, în
festivalul muzical de acolo. Ajuns azi la a
şaptezecea ediţie şi devenit o sărbătoare şi
o mândrie a comunităţii locale. În cadrul
acestuia, am avut fericitul prilej de a
susţine un recital, datorat unei binevenite
iniţiative româneşti, acceptată de francezi.
Întreaga Sală a Parlamentului din localitate
părea că respiră şi acum din oficierea acelui
recital din septembrie 1950, adânc
impregnat în memoria urbei. Am cântat în
faţa unui public numeros şi entuziast, ce se
întâlnea prima oară cu lucrări zămislite de
Lipatti compozitorul. Unii ascultători mi-au
spus că ştiu de la rude vârstnice, unele
venite şi de la mari distanţe, despre aripa
îngerului ce a planat atunci aici. A fost o
întâlnire aparte, extraordinară, iniţiatică,
semnificantă şi de neuitat...
Lipatti spunea: „Nu vă serviţi de muzică,
serviţi-o!” Găsim în afirmaţie chintesenţa
conduitei artistice a celui despre care naşul
de botez, marele George Enescu, a zis, pe
bună dreptate, că „purta pe frunte o stea”.
Timpul avea s-o confirme...
85
 muzica zilelor noastre
Bănică, la cincizeci
De ani, evident, împliniţi recent. Tot
suplu şi subţirel, de parcă e tras prin inel.
Plin de energie şi entuziasm. De vitalitate
şi poftă de drum. Căci iar e-n turneu,
spre a-şi prezenta alt disc nou ieşit
(„Picat din lună” numit). Cu trupă şi grup
vocal. Lumini multe, orbitoare, proiecţii
însoţitoare. Ritmuri varii îmbinate, piese
vechi şi noi cântate. Rock & roll şi
country, reggae, pop, hip-hop. Refrene
de ieri şi de azi, având în vedere că omu`
o zice din gură de atâta timp...
Ştefan muzicantu` se-mpleteşte
dezinvolt şi util cu actorul. Iscând
atmosferă deconectantă imediat.
Atrăgând îndată şi îmbelşugat. Făcând
publicul să vibreze unanim. Să danseze
voios. Să fredoneze şi să aplaude
necontenit. Motiv pentru el, ca solist, să
exulte. Depune efort, asudă, firesc, da`
cu folos copios. Cu satisfacţia certei
comunicări de la scenă spre sală. A unei
comuniuni vizual-auditive deplină,
benignă, senină. Confirmată, final, de
coada imensă la autografe...
Probabil că oriunde poposeşte vioiu`
cincantenar aproape incendiar, cu-acelaşi
succes se-ntâlneşte. Chiar şi-n spaţiul
teatral, întrutotu-i ideal. Inimi mereu
cucerind, sufletele părinţilor săi adânc
mulţumind. Fincă-ntotdeauna are ce-
arăta din zestrea, ştiinţa şi putinţa sa...
România întâlni India
Graţie unor instrumentişti compatibili
şi entuziaşti. Angrenaţi, ferice, în acest
proiect demn de arătat şi de lăudat. Ca
Menuhin şi Shankar, acu` jumate de
86
Adrian SIMEANU
veac. Când au convenit că „Vestul
întâlneşte Estul”. Cântând laolaltă sub
astă deviză şi lăsând în urmă discuri
antologice. Yehudi, violonist iubit,
instruit de Enescu. Ravi, ajuns în
America, spre gloria sitarului şi-a patriei
natale. Împletind peren simfonic
occidental cu folclor oriental. Sub
semnu` virtuozităţii, ingeniozităţii,
originalităţii, caracteristice ambilor
neîndoios...
Precum evidente astăzi la Alex
Tomescu, Udhai Mazumdar (trăit acas` la
Ravi nişte ani), Bhaskar Das şi Rohan
Dasgupta. Un cvartet inspirat, rafinat, cu
un recital mult interesant. Vioară, sitar,
bansuri şi tabla. Dialogând energic,
consistent ritmat, vrednic armonizat.
Sunet colorat de corzi, fluiere şi tobe-
nsumând adecvat. În deplină armonie, cu
pregnantă bucurie. Atmosferă creând,
lumi îndepărtate fertil îngemănând. Şi
punţi binevenite între culturi durând...
Îl ştim pe Tomescu tot inovativ.
Explorând util muzici fel de fel. Ca un
Nigel Kennedy, de la Bucureşti. Rostuind
universuri artistice de calitate prin
prestaţii minunate. De melomani
căutate, unanim apreciate. Cu partenerii
hindu izbutind, de pildă, un „Dans
ţărănesc” românesc triumfal, în final.
Dovedind, cu toţii, fără îndoială, că
muzica bună, în spaţiu şi timp, hotare nu
are. Ci, numai răsună, senină, sub soare...
Jazz a-ntâia, la Piteşti
Cândva, latinii, poeţi, ziceau că-n vin e
adevăru`. Florian Lungu, acuma, cică şi în
jazz ar fi. Mai că i-aş da dreptate, că prea
atrage muzica asta, ca un magnet, pe
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Adrian SIMEANU Adrian SIMEANU
întreg pământu`. Cu ritmica ei variată,
melodia sincopată, armonia-mbelşugată.
Suma şi Goiţi
Totdeauna proaspătă, sprinţară,
În ani, primu` ne-a tot întrebat dacă
înmiresmată...
ne place ba unu`, ba altu`. Referindu-se,
O mai constatai o dată, recent, la
pe rând, la Bach, Brahms, Piazzolla ori
Teatrul „Davila”. Unde iar veniră cinci
Schu... Toamna asta, la Beethoven,
bucureşteni, cu standarde şi compoziţii
inevitabil. Din sonatele căruia a ales
de gen. Capriel Dedeian, chitarist.
câteva şi a pornit-o din nou în turneu. Şi-a
Ştefan Benedict, baterist. Cristian
pus iarăşi violoncelu` la treabă şi l-a făcut
Gheorghe, pianist. Cătălin Răsvan,
să vibreze intens. L-a chemat de la Cluj
basist. Alexandra Crăescu, solist. Trupă
pe al doilea să îl acompanieze, ştiindu-l
excelentă. Improvizaţie, la ea,
clăpar de nădejde şi cu fior. Umblară prin
berechet. Vigoare, energie, pricepere,
ţară-n octombrie iară şi, cu dăruire,
pasiune, dăruire, aşijderi. Toate astea,
sonatele, trei, le cântară. Pe titan îl
pentru jazz şi universu-i sonor
onorară, fanii îi aplaudară...
fascinant. Pentru vibraţia pe care el o
Suma e azi la maturitate, din plin în
transmite neîncetat şi relaxarea
activitate. Profesor, director, prolific solist.
binefăcătoare creată pe loc. Confortu`
Sensibil în interpretare, precis şi echilibrat.
sufletesc, emoţia aleasă, ce-l însoţesc
Rafinat, pasionat. Cu-al său instrument,
mereu, pretutindeni. Şi-n cazu` de faţă,
cert îngemănat. Acesta, mereu, muncit
fără îndoială...
apăsat, după trebuinţe, firesc, nuanţat. Ca
Cei patru instrumentişti cântă-
să iasă sunet, oricând, adecvat...
mpreună de ani bunicei. În schimb,
Goiţi, la rându-i, la pian e vrednic.
tânăra vocalistă, de fel din Bacău, e
Sigur, fluent, stenic. Are experienţă, tuşeu
achiziţie nouă. Însă, de maxim folos.
cu pregnanţă şi cu eleganţă. Ține-n recitaluri
Că-i o voce sigură, cu ambitus larg şi
şi e partener pentru mulţi cordari...
acute straşnice. Lie, ciocârlie, cu
În timp, i-am urmărit pe ambii,
adevărat. Dă din gură la blues şi la pop
văzându-i ades. Şi de astă dată, desigur.
de ne-a lăsat paf. Iar la etnojazz, cred
Le cunosc nivelu`, stilu`, de asemeni. Îi
că şi mai şi. Cu toţii-mpreună fac
apreciez, firesc, pentru munca lor, le
echipă bună. Sunând minunat, cald şi
urez, în viitor, să aibă şi mai mult spor...
rafinat. De reascultat oricând altădat`,
deplin meritat... Adrian SIMEANU

Revista Nouă nr. 6 (103) /2017 87

 hasdeiana
Andrei IONESCU
Dragoş Vodă
Încheiam secvenţa de data trecută cu un
verset din Evanghelia după Luca, cap. Când
va veni Împărăţia lui Dumnezeu, în care
Învăţătorul încearcă să înlesnească
înţelegerea credincioşilor despre Împărăţia
făgăduită: „Căci, iată, Împărăţia lui
Dumnezeu este înăuntrul vostru (s.n.)”.
Această situare lăuntrică se exprimă în
latină astfel: „Ecce enim regnum Dei intra
vos est” (17, 21). Iubirea de aproape
constituie aşadar premisa instaurării acelui
râvnit regnum Dei promis de Hristos. De
aici, îndemnul repetat pe care l-a adresat
ucenicilor şi credincioşilor în general,
fiecăruia în parte şi tuturor deopotrivă, de
a-şi iubi aproapele ca pe sine însuşi.
Sub raport fonetic, sintagma intra vos
est evoluează în mod perfect normal pentru
a se ajunge la cuvântul dragoste, adică
potrivit normelor: sonorizarea lui t şi
palatalizarea labiodentalei v. Prin dragoste
se exprimă deci esenţa noii credinţe, care
face din iubirea aproapelui cea dintâi
poruncă: iubeşte pe aproapele tău ca pe
tine însuţi.
Pasajul din Luca este un filon important,
chiar dacă nu cel mai important, care
alimentează râul provenit din contopirea
apelor mai multor izvoare, cum se întâmplă
relativ frecvent în configurarea şi stabilirea
unei etimologii. Suntem îndreptăţiţi, dat
fiind că avem de a face cu o etimologie
multiplă, să presupunem că filonul principal
a fost un alt cuvânt, tot latinesc, anume
verbul diligo, ere = a iubi, a preţui. Trecerea
88
Andrei IONESCU
lui l intervocalic la r ascultă de legea
fonetică generală conform căreia, de pildă,
din malus s-a ajuns la măr.
Mai spuneam, tot data trecută, că prin
această ipoteză de etimologie multiplă se
confirmă una dintre convingerile cele mai
profunde ale lui Hasdeu, anume aceea că
fondul lexical de bază din epoca veche a
limbii române s-a alcătuit din contopirea
celor două limbi ale popoarelor încleştate
în lupta pe care Împăratul biruitor a pus să
fie înfăţişată curând după război pe
faimoasa Columnă.
Etimonul principal pentru drag şi
(în)drăgire este aşadar verbul latin diligere.
El s-a ocultat treptat şi a devenit greu
detectabil în urma acelei evoluţii fonetice
pe care am pomenit-o mai sus, anume
trecerea lui l intervocalic la r. Din această
pricină s-a produs o perturbare a înţelegerii
prin riscul confuziei, cele două verbe latine
(diligere şi dirigere) ajungând la un moment
dat să aibă aceeaşi înfăţişare fonetică.
Primul, dirigo, ere, înseamnă a direcţiona, a
alinia, a îndrepta, a reglementa, a ordona. În
dicţionarul lui Guţu găsim cel mai bun
exemplu, din Cicero: dirigere vitam ad
certam rationis normam = a-şi ordona sau
a-şi dirigui viaţa potrivit principiilor sigure
ale unei norme. Din dirigere derivă în
română verbele direge (cu varianta drege) şi
dirigui, precum şi câteva substantive cum ar
fi: dregător, dregătorie şi altele.
Revenind la verbul celălalt, diligere (a
îndăgi),el a fost „înghiţit” sub raport fonetic
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Andrei IONESCU
de dirigere, şi această înghiţire a înlesnit
presupunerea că urmaşii lui în română n-ar
fi latini, ci slavici. În realitate însă, când au
pătruns slavii, relativ târziu, în spaţiul limbii
române (care s-a format mult mai devreme,
după Gh. Ivănescu cu siguranţă înainte de
contactele lingvistice ale slavilor cu
străromânii, a căror limbă reflectă
amestecul latinei cu daco-mezo-gotica
bibliei lui Ulfila din veacul al IV-lea), aceştia,
slavii, au aflat la înaintaşii noştri daco-
romani sau străromâni şi au luat de la dânşii
verbul drăgi (a), folosit mai târziu, din
acelaşi motiv al evitării oricărei confuzii
posibile cu drege (a), aproape exclusiv cu
prefixul –în, sub forma îndrăgi (a).
La Eminescu, iubitor de limbă veche şi
înţeleaptă, cum ştim, adică ştiutoare a
originilor, încă mai apare forma drăgi (a) în
prelucrarea (sau simpla culegere a) unei
poezii populare: „Nană, nu te amărî, / ca şi
cum nu te-aş iubi./ Nu gândi că te-am urât, /
că mai tare te-am drăgit (s.n.).” Precum şi,
bineînţeles, în creaţia populară propriu-zisă,
neprelucrată: „Vâlcu bea şi veseleşte, /cu
trei fete se drăgeşte”. (după DA). Tot după
DA putem consemna folosirea frecventă în
contexte religioase a cuvintelor româneşti
provenite din verbul latin diligo. Chiar data
trecută am început secvenţa cu un exemplu
din Coresi în care apăreau împreună
dragostea (intra vos est) şi îndrăgirea
(diligere): „Să semănăm în inimi dragoste şi
lungă răbdare, îndrăgirea oamenilor cu
dulce milostenie”. La fel de grăitoare este
asocierea îndrăgirii cu condiţia creştină în
folclor: „Şi păgân n-am îndrăgit” ( Jarnik-
Bârseanu). Gradul înalt de spiritualitate
transpare de asemenea la Eminescu, unde
lebăda este „cea îndrăgită de unde”.
Răspândirea largă, veche şi mai cu
seamă intim creştină a cuvântului drag în
limba română face cu totul improbabilă
originea lui pretins slavică, când se ştie cât
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Andrei IONESCU
de târziu şi anvoie au fost creştinaţi slavii şi
cât de barbar şi păgân cotropitoare a fost
năvălirea lor. Am mai putea adăuga, tot din
Coresi, următorul îndemn creştinesc:
„Ceastă lume, cu dulceaţa ei, să o urîm, şi
dulceaţa împărăţiei ceriului să îndrăgim”.
Familia cuvântului e mare, altă dovadă
incontestabilă a vechimii. Îl avem pe drag,
pe drăguţ, pe drăgoi, pe drăgălaş, pe drăcos
(drăgos, cu verbul drăgosti), pe drăgăstos şi
drăgosteala, îl avem apoi pe drăgănel, cu
expresia a se da în drăgănele = a se iubi cu
cineva, şi câte altele.
Tot de la adjectivul drag provin şi
antroponimele Drăgoi şi Drăguşin, Dragu şi
Drăguş, precum şi prenumele sau numele
de familie Dragoş, acesta din urmă fiind,
cum bine ştim, deloc întâmplător, numele
primului voivod important al Moldovei.
S-a presupus de altfel şi că Vlad Dracul s-
ar putea să provină dintr-un iniţial Dragul.
Oricum, în legătură cu drăculeştii munteni s-
a vorbit cu solide argumente de Ordinul
Dragonilor, ai cărui cavaleri au fost voivozii
din Ţara Românească purtători ai acestui
nume.
Nu mai departe decât în numărul
3/2017 din Revista Nouă un bun şi pasionat
cunoscător al trecutului românesc, George
Liviu Teleoacă, ne asigură că cercetările din
ultimele decenii au arătat că Dragonul,
stindardul dacic cu cap de lup, întruchipează
hieroglifa ce redă numele primordial al lui
Dumnezeu, ceea ce ar explica aria largă a
cultului de care a avut parte, de la Atlantic
la Marea Chinei, cu deosebită intensitate în
spaţiul central-european, de la figurinele
neolitice cu cap de lup găsite la Vincea la
fragmentul ceramic de la Buduleasa
Prahovei. Reprezentarea cea mai celebră,
Lupa Capitolină, ar constitui o bună
mărturie că fondatorii Cetăţii Externe s-au
hrănit cu simbolurile spiritualităţii atestate
la Dunărea de Jos încă din neoliticul
89
 Andrei IONESCU
timpuriu, purtând cu ei, pe lângă credinţa
religioasă, limba vetrei de origine. Până aici,
George Liviu Teleoacă.
Putem însă prelungi, desigur, aceste
consideraţii ale domniei sale cu semnalarea
rădăcinii drag în suspomenitul centru de
propagare reprezentat de limba dacilor. Iată
că în biblia ulfiliană întâlnim verbul dragan,
care însemnează în nhd.tragen, aufladen,
adică a aduce, a purta, eventual a purta de
grijă, a purta un nume, iar pe latineşte
coacervere = a strânge grămadă, a aduna.
Numele poate fi, cum ştim, o
predestinare. Pesemne că nu întâmplător
purtătorul de grijă al neamului tracic, omul
care a strâns laolaltă datele din care a
reînviat viaţa strămoşilor noştri cei mai
îndepărtaţi, împreună cu numeroşii
colaboratori grupaţi în jurul revistei Noi
tracii, acest om providenţial s-a numit Iosif
Constantin Drăgan.
Iată pasajul biblic în care întâlnim tulpina
drag: Vairthith mel than haila laisjan ni
uspuland ak du seinaim lustum dragand sis
laisarjans supjondans hausein.
Iar în latină: Fit tempus, quum sanam
doctrinam non patiuntur, sed ad suas
cupiditates acervant sibi doctores, titillantes
auditum.
În sfârşit, în română: „Căci va veni o
vreme când nu vor mai suferi învăţătura
sănătoasă (cei care s-au abătut de la
credinţă n.n.), ci, dornici să-şi desfete auzul,
îşi vor grămădi învăţători după poftele lor”.
(2 Timotei 4,3).
Pentru a înţelege direct din dacică acest
verset, ştiu că nu suntem familiarizaţi
suficient cu această limbă a strămoşilor
noştri autohtoni. Sper însă că nu ne va mai fi
atât de străină cândva, poate chiar curând,
pe măsură ce vom descifra împreună pasaje
din textul daco-mezo-gotic al Bibliei.
Deocamdată, după această scurtă baie
de dacică şi de latină biblică, să revenim la
90
Andrei IONESCU
verbul latin diligo, diligere, dilexi, dilectum,
cu directă descendenţă în drăgi, drag,
drăgoi, drăguţ etc., dar şi în toponimie şi
onomastică. Acest excurs îl vom întrepride
însă data viitoare, pentru a ajunge pe acest
fir etimologic la Dragoş Vodă. Cel dintâi
voivod moldav faimos, descălecătorul ţării,
nu se putea să se cheme decât cel drag, cel
îndrăgit. Chiar dacă venise de peste munţi,
ca nobil ardelean aflat în vasalitatea
regatului ungar şi sprijinit de acesta, în
definitiv tot român era, şi în calitate de
român a fost acceptat de oamenii ţării.
Fiindcă, atâta vreme cât comunitatea
străromână şi apoi românească şi-a ales
(sau acceptat) de bună voie domnii sau
voievozii, legătura dintre poporeni şi
conducătorul lor politic şi religios era un
legământ liber consimţit de
reprezentativitate pe temeiul iubirii. Dragoş
Vodă a fost prin urmare primit ca domnul
sau voivodul cel drag al românilor
moldoveni, şi pe baza acestui sentiment
împărtăşit al comunităţii româneşti numele
s-a dovedit a fi un nume necesar, s-a
suprapus perfect predestinării sale, altfel
spus firescului norocirii sale, norocirii celei
bune, nu nenorocirii sau nenorocului.
Anticipând o altă secvenţă a serialului de
faţă pus sub oblăduirea lui Hasdeu, sunt
obligat acum să indic drept etimon al
norocirii substantivul latin enarratio, inis,
care înseamnă a expune, a relata, a explica,
a interpreta. Mai poate însemna a povesti
succesiunea unor întâmplări, ca în
următorul exemplu din Cicero: enarrare
alicui somnum = a povesti cuiva un vis; iar
cine cere interpretarea visului vrea să ştie
dacă e prevestitor de bine de rău, dacă
aduce noroc sau nenorocire.
Înlocuim astfel o altă etimologie
eronată, anume slavicul naroku, vocabulă
pe care slavii au luat-o de la străromâni, şi
nu invers.
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 eseu
Oana MERCA
În zodia idealului
feminin (3)
D-na T
(Patul lui Procust, Camil
Petrescu)
Să plecăm de la o extremă: Portretul
d-nei T este poate cel mai frumos portret
feminin din literatura română, însuşi
idealul feminin al autorului (...). Dacă
dna T este idealul feminin, Fred este
idealul masculin, opinează Ovidiu
Ghidirmic în lucrarea Camil Petrescu sau
patosul lucidităţii.
Sau: Doamna T este cea mai reuşită
femeie din literatura română. Toate
calităţile îi sunt la îndemână: inteligenţă,
gust, naturaleţe, frumuseţe, onestitate,
modestie, orgoliu, independenţă. Portret
ideal din linii ferme venite dinlăuntrul
bărbatului care scrie. Iar perspectiva
multiplă din care e privită îi dă viaţă reală,
posibilă, orice exagerare dispare.
Proiecţie, imagine în absolut, ea devine
Femeia.(...). D-na T este un tablou, un
creat artistic, ideal. (Irina Petraş, Proza lui
Camil Petrescu).
Personajul i se pare însă lui G.
Călinescu mai degrabă o fantomă,
aspiraţia lui Fred, enigmatică şi obscură.
Mai mult, Călinescu consideră că autorul
nu a ştiut să dea tonuri de ulei acestui
personaj deoarece nu a reuşit să o scoată
din mediul ei aerian. În plan real nu există
ca femeie decât Emilia, crede criticul.
Aparenţa de idealitate pe care d-na T o
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Oana MERCA
întreţine sau pe care alţii o creează în jurul
ei - iată ce pare să-l atragă pe Fred.
Refuzul ulterior al bărbatului şi-ar putea
găsi explicaţia - una din multele posibile -
tot aici. Om scrutător, Fred refuză s-o mai
aibă ca femeie pentru a nu descoperi într-
o zi că şi ea este o fiinţă reală, comună,
asemenea oricărei Emilii.
Poate că Fred greşeşte însă. Spun asta
gândindu-mă la ceea ce a răspuns Marcel
Proust, în adolescenţă, întrebat fiind cum
ş-ar închipui femeia ideală: une femme de
genie, qui aurait l’existence d’une femme
ordinaire. O femeie de geniu având
existenţa unei femei obişnuite - e prea
mult totuşi pentru d-na T, cu toată figura
ei simplă, dar regală în acelaşi timp. E greu
de spus că e o femeie de geniu. Nu ştiu
nici dacă ar fi potrivit să o numim personaj
sau persoană excepţională. Cred că d-na T
este pur şi simplu o Femeie excepţională,
de o calitate rară, cu o inteligenţă feminină
adâncă, profundă, complexă.
Sentimentul inaccesibilităţii la
concretul substanţial feminin naşte
dramele din acest roman. Acesta e
întrupat de doamna T. În ea, Fred
Vasilescu şi G. D. Ladima văd feminitatea
de zonă superioară, în sinele feminităţii
ideale. La ea năzuiesc, fără să o cunoască,
şi personajele din alte opere. Toţi văzătorii
de idei din literatura camilpetresciană
caută în iubitele lor o Doamnă T. Pietro
Gralla îşi face o Doamnă T din Alta, Radu,
din Mioara. Care ar fi deci atributele prin
91
 Oana MERCA
care personajul feminin din Patul lui
Procust ar putea întrupa tipul ideal de
feminitate? Iată, ca răspuns la întrebare, o
opinie interesantă: Tocmai prin aceea că
nu e un tip! Dumitru Micu crede că nici
unul dintre atributele superiorităţii ei nu
este expresia unei indiscutabile calităţi. La
modul comun, canonic, Doamna T. nu e
măcar frumoasă. E “prea personală”
pentru aceasta, se specifică în chiar prima
adnotaţie auctorială a discursului
romanesc, adăugându-se că are “orbitele
puţin neregulate, uşor apropiate,
pronunţate” şi că vocea îi este, adeseori,
“scăzută, seacă.” Cu toate acestea, ceea
ce persistă în gândul multora dintre
personaje, şi chiar în gândul cititorului,
este splendoarea acestei femei. Fiecare
componentă a făpturii ei devine
cuceritoare atunci când şi în măsura în
care îi exprimă personalitatea. De exemplu
vocea, de care aminteam mai sus, devine
fermecătoare doar prin conţinutul
spunerilor. Numai astfel poate dobândi
mângâieri de violoncel care veneau nu -
sonor - din cutia de rezonanţă a
maxilarelor, ca la primadone, ci din piept,
şi mai de jos încă, din tot corpul vibrând ca
o voce cu inflexiuni sexuale, care dau unui
bărbat ameţeli calde şi reci.
Prin graţia ei, prin armonia peisajului ei
psihologic, prin melancolia iubirii ce o
răneşte, această d-nă T, credea Mihail
Sebastian, evocă cele mai scumpe umbre
femeieşti din literatură, amanta legendară
din Le Grand Meaulnes a lui Alain-
Fournier, sau Fermina Marquez a lui Valery
Larbaud, sau oricare dintre eroinele triste
ale lui Turgheniev, apropieri justificate
numai de emoţia iubirilor lor nefericite, de
poezia lor depărtată, căci altminteri,
fiecare în parte, şi mai ales această
Doamnă T, au semnalmente de identitate
absolut personale şi distincte.
92
Oana MERCA
Paradoxal, statutul feminităţii ei se
cuprinde într-un anume rafinament al
frigidităţii, sugerat, crede Marian Popa,
prin strofele parnasiene: Ici bas tous les
hommes pleurent/ leurs amities ou leurs
amours/ Je reve aux couples qui
demeurent/ Toujours, versuri ce se găseau
notate pe una dintre cărţile Doamnei T.
Versurile i se par lui Marian Popa o
remarcabilă sugestie a fenomenului
glacial, dacă ne gândim că Doamna T
reprezintă un atare tip al parnasianismului
erotic în oglinzile căruia marile focuri apar
reci şi statuare. Romanul pare să propună
două ipostaze ale Femeii ca prototip:
doamna T şi Emilia, provocând două
reacţii deosebite în cazul celor doi bărbaţi:
Fred Vasilescu şi G. D. Ladima. Dacă
Ladima se află în căutarea unui tip ideal
feminin, sfârşind însă fără a-l găsi, Fred
pare să se retragă chiar atunci când acest
tip îi apare în faţă. Doamna T e punctul de
convergenţă al nobleţei şi demnităţii celor
doi eroi, Emilia - focarul slăbiciunii lor
Că Fred apără în jurnalul său postura
de fiinţă unică a doamnei T, asta e
explicabil: o iubea de trei ( sau de patru
ani?), deşi public o pusese în posturi
jenante şi chiar în intimitate o respinsese
brutal şi fără explicaţii.
Dacă ar fi să judecăm doar faptele, G.D.
Ladima pare să o trateze pe doamna T ca
pe o femeie ideală: o apără la Movilă de
afronturile lui Fred, provocându-l pe
acesta la duel, lasă o scrisoare prin care
mărturiseşte că ar fi fost îndrăgostit de ea
şi de aceea s-ar fi sinucis. O femeie pentru
care merită să mori fără ca gestul
sinuciderii să-ţi altereze imaginea publică -
acesta pare să fie prototipul femeii ideale
în concepţia lui Ladima. Şi totuşi. Ladima
nu o iubise niciodată pe doamna T. Poate
că o apreciase ca persoană, sau, mai de
grabă, găsise în ea un destin asemănător
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Oana MERCA
în suferinţă. Refugiul pe care i-l oferea
magazinul ei, discuţiile lungi pe care le
aveau în unele după-amiezi erau un
balsam sufletesc pentru sufletul torturat al
lui Ladima. Scrisoarea sinucigaşului e mai
repede o ofrandă adusă femeii care ştia să
iubească fără limite, o recunoaştere a
faptului că pentru o femeie ca doamna T
chiar merita să mori. Sacrificiul cavaleresc
nu se datorează însă atributelor de
puritate feminină. Doamna T nu mai este o
Donna Angelicata. Ştim, din propriile
mărturisiri, a căror lacunaritate nu o
putem verifica, faptul că avusese o viaţă
nu tocmai uşoară. O căsătorie din interes,
cu un inginer mai vărstnic, vine să scadă
aura de idealitate a femeii. Mariajul făcut
din considerente materiale ajunge repede
la faliment. Orice s-ar spune, Doamna T
poate să greşească, dar e prea inteligentă
pentru a persista într-o greşeală care o
ciopârţeşte afectiv. Revenită în ţară,
femeia trece prin etape de suferinţă şi
mizerie fizică. Ea spune că nu a acceptat
însă degradarea morală. Ochiul cititorului
trece cu repeziciune peste pasajele în care
doamna T e înfăţişată ca o femeie ce se
luptă cu vicisitudinile vieţii, pentru că
aceste imagini par să nu corespundă acelui
aer de imaterialitate şi stranie depărtare
pe care ea îl are acum şi pe care G.
Călinescu îl considerase ca trăsătura
tipică a personajului. Fragilitatea ei pare
să anuleze cealaltă ipostază, de femeie
care vrea să răzbată până la o poziţie ce îi
permite să fie independentă. Căsnicia
eşuată o convinsese probabil că nu va
mai putea accepta niciodată
compromisurile sufleteşti de lungă
durată, că e o femeie prea de... rasă ca să
stea lângă un bărbat din alte
considerente decât dragostea înflăcărată.
Şi încă un moment penibil: pe larg
descrisa scenă a acuplării cu D., adevărat
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Oana MERCA
că repudiată cu scârbă aproape
instantaneu! Cuceritoare prin
intelectualitate, eroina se dovedeşte, prin
faptul de a fi în stare a ceda cuiva din milă,
tot atât de coruptibilă ca o domina bona
oarecare. Numai că ea îşi analizează
această carenţă, încearcă să-şi explice
neputinţa de a rezista implorărilor mute.
Doamna T nu trăieşte nimic fără a
problematiza, fără a încerca să clarifice.
Doamna T însăşi e, uneori, atrasă de
postura prinţesei medievale pentru care se
moare din dragoste. Deşi bună sufleteşte,
o auzim la un moment dat reflectând în
legătură cu D.: N-aş fi vrut să se omoare, o
deloc, dar m-am gândit uneori ce impresie
ar fi făcut în orăşelul nostru sinuciderea lui
din cauza mea.
Această doamnă T face greşelile
oricărei femei moderne care nu mai e
dispusă să ţeasă pânza Penelopei în
aşteptarea bărbatului potrivit - nu ideal!
Sentimentul disperat că timpul trece
iremediabil - un sentiment al epocii mai
repede decât unul conştientizat de
personaj - o face să se grăbească, să
comită greşeli lamentabile în căutarea
frenetică a împlinirii sufleteşti. Femeia
aceasta e frumoasă prin chiar greşelile pe
care le comite, prin puterea de a o lua de
la capăt, de a se regăsi pe sine până la
urmă, prin gratuitatea iubirii dăruite cu
frenezie, prin suferinţa acceptată nu ca un
supliciu sufletesc, ci ca parte integrantă a
iubirii. E o femeie... în carne şi oase!
Mai e o întrebare pe care sigur a
gândit-o orice cititor la finalul cărţii: ce a
făcut doamna T mai departe, după lectura
caietelor lui Fred, după ce a aflat că a fost
iubită cu adevărat de bărbatul vieţii ei?
Algoritmul femeii ideale ar cere cu
necesitate un singur tip de conduită:
retragerea. Doamna T nu mai poate fi a
nimănui altcuiva, nu mai poate iubi la fel
93
 Oana MERCA
(chiar iubim la fel în viaţă? ), viaţa ei
amoroasă trebuie să se închidă după acest
episod. Şi, de ce nu, poate chiar viaţa ei.
Tot a fost bănuit Autorul că
experimentează pe pielea personajelor şi
că, de fapt, ducându-i caietele lui Fred
doamnei T nu face decât să lanseze o
bombă cu efect scontat: posibila
sinucidere a doamnei T. Aşa ar proceda,
până la urmă, o femeie ideală. Autorul real
pare însă indecis şi îl surprindem instanţa
narativă care îşi atribuie rolul de Autor
stând în faţa doamnei T şi meditând
foarte... masculin: Femeia aceasta tânără,
din care radiază pătrunzătoare unde
nervoase, de parcă e învăluită într-o aură
a sexualităţii, va mai fi răsturnată pe pat,
picioarele aceste, cine ştie, desfăcute, se
vor mai frânge de voluptate, iar mâini
bărbăteşti vor mai tresări de căldura
acestor coapse care dau fiori fluizi, poate
tocmai pentru că simţi că firul viu al
gândirii acestei femei trece şi prin
rădăcina lor gingaşe. Ei, păcat totuşi de o
aşa splendoare de femeie să rămână
încorsetată în inaccesibilitate! Şi, o ştim,
idealitatea a presupus mereu, fără
echivoc, inaccesibilitatea.
Trebuie doar să recunoaştem că
femeia secolului al XX-lea e altfel şi să
admitem paradoxul: ea poate bate la
porţile idealităţii fără a fi nemuritoare şi
fără a fi rece.
Ce şi-ar putea dori un bărbat mai mult
decât o femeie ca doamna T ? Am privit-o
din toate punctele de vedere şi cred că nu
putem să-i reproşăm prea multe. Şi totuşi,
doamna T e cea mai tristă femeie din
univers. Pentru că întotdeauna tristeţea
noastră, iubirea noastră, fericirea noastră
ni se par primele sau singurele care au
fost şi care sunt în lume. Fire retrasă,
cizelată, doamna T se claustrează şi mai
mult după ce Fred decide finalul relaţiei
94
Oana MERCA
lor. Ceea ce o doare mai tare decât
ruptura în sine este că nu poate înţelege
ce anume a produs-o. Reluat mental, firul
relaţiei lor nu-i poate da niciun indiciu.
Femeie inteligentă, Doamna T
construieşte tot felul de scenarii, dar nici
unul nu se leagă coerent. Cred că aici
greşeşte fatal. Caută logică, vrea să
înţeleagă ceea ce stă eminamente sub
semnul neînţelesului: dragostea. Poate că
nimic nu ar fi legat-o definitiv şi atât de
profund de o relaţie ca acest refuz. Fără
să-şi dea seama, Fred a găsit soluţia să o
păstreze pe această femeie minunată
doar pentru el: respingând-o. Doamna T e
prea încăpăţânată ca să accepte un refuz
nemotivat şi iubeşte prea mult, prea total,
ca să nu caute totuşi remedii. Să se
retragă demn din scenă atunci când a fost
respinsă ar fi fost soluţia care i-ar fi putut
salva prestigiul. Dar prestigiul faţă de
cine? Relaţia lor rămăsese relativ secretă,
iar modul în care femeia se implică în
această dragoste nu stă deloc sub semnul
vanităţii. Aceasta a fost prima şi cea mai
importantă renunţare a ei. Doamna T dă
totul în această dragoste care refuză să se
întemeieze pe un mâine, neacceptând
decât să existe în azi.
Dar cum gândesc cei doi iubirea?
Fred spune: Iubirea este preferinţă (...)
nimeni nu poate împiedica orgoliul de a te
şti preferat (...). Mai mult decât atât nu e
necesar în iubire. O îmbrăţişare adevărată
a două corpuri e ca o convorbire între
două inteligenţe, în care nici un moment
una nu pierde înţelegerea cu cealaltă, sau
ca o carte citită cu pasiune, în care fiecare
amănunt e priceput şi justificat. Cel care
iubeşte trebuie să aibă capacitatea de a
subordona spontaneitatea trăirii unor
semnificaţii generale. Fred crede că
doamna T răspunde acestor exigenţe
pentru că sensibilitatea ei foarte personală
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Oana MERCA
înregistra ca un seismograf fiorul oricărui
gest frumos.
Doamna T exprimă într-o frază întreaga
filosofie a iubirii camilpetresciene: dar ştiu
bine că luna nu e ceea ce pare... Nu întind
mâna s-o prind... E mult ceea ce dă, fără
intenţie şi forţare...
Femeie fină, cultivată, cu gust, doamna
T îşi caută perechea masculină ideală. Ea
este o Isoldă în căutarea unui Tristan. Dar
de ce o părăseşte iubitul? De-a lungul
timpului, critica a dat diverse răspunsuri la
această întrebare. Fred vorbeşte laconic
de o taină, nimănui împărtăşită, de faptul
cumplit care e cancerul vieţii lui. Doamna
T însăşi mărturiseşte că s-a gândit la cele
mai diverse explicaţii luând în calcul chiar
eventualitatea impotenţei provocate de un
accident în cariera de pilot a iubitului ei.
Posibilitate infirmată de aventurile lui Fred
cu alte femei, printre care şi Emilia
Răchitaru. În cele din urmă, doamna T
ajunge la concluzia că Fred a părăsit-o
pentru că nu o iubeşte. E singura explicaţie
logică pe care o găseşte. Jurnalul lui Fred îi
va infirma însă această concluzie.
Una dintre explicaţiile posibile e
complexul de inferioritate pe care Fred îl
trăieşte alături de o femeie care îi e
superioară din toate punctele de vedere.
Doamna T e prea mare, sufleteşte, pentru
Fred sau el are această impresie. Fred nu
suportă dominaţia spirituală a unei femei,
mândria personală fiind mai puternică
decât dragostea. Am ajuns astfel la
definiţia vanitosului, explicaţie spre care
converge şi analiza lui Nicolae Manolescu.
Ovidiu S. Crohmălniceanu crede că
Fred fuge de doamna T pur şi simplu dintr-
un copleşitor sentiment de jenă. Eroul a
descoperit că are de-a face cu o fiinţă
superioară, dar abia după ce a tratat-o ca
pe o femeie oarecare. Ideea că ar putea
repeta fără să vrea greşeala îl sperie. O
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Oana MERCA
spune singur foarte limpede: «Am uneori
ameţeala ca şi când aş fi trecut pe lângă
un pericol, la gândul că am avut curajul să
fiu inconştient de natural lângă o
asemenea femeie. (Căci e probabil că mai
ales la început, până i-am descoperit cu
uimire sensibilitatea - eu o credeam o
vânzătoare de magazin banală - am fost
cu ea aproape inconştient.» Nimic nu
poate fi mai paralizant în dragoste decât
să te temi de purtarea ta naturală. E exact
ceea ce îl opreşte pe Fred să-şi manifeste
autenticele porniri faţă de doamna T. El îşi
exprimă clar «imprudenţa de a apărea gol
lângă o privire atât de neliniştită şi de
iscoditoare cu senzaţii repulsive ca a
femeii acesteia.», continuă criticul amintit.
Explicaţia conduce tot către vanitate. Fred
se teme că intimitatea cu doamna T ar
putea-o face pe aceasta să-i descopere
defecte pe care orgoliul lui nu le vrea
ştiute de persoana iubită.
Şi I. Sârbu optează pentru o explicaţie
asemănătoare: Superioritatea de esenţă a
doamnei T, caracterul cu desăvârşire închis
al misterului pe care îl poartă, distincţia şi
eleganţa ei naturală, sunt motive care
contribuie la un fel de idolatrizare a femeii,
la ridicarea ei pe un soclu menit să
rămână intangibil, fiindcă orice coborâre
la treapta năzuinţei comune ar însemna
macularea chipului adorat.
Spre o explicaţie similară înclină şi Irina
Petraş în studiul amintit, ...suspendarea
iubirii din cauze nebănuite, înfricoşătoare,
o salvează de la eşuarea ei în domestic.
Exasperarea erotică şi corespondenţa
perfectă a celor doi ameninţă să se
transforme în obişnuinţă, să se banalizeze.
În punctul cel mai înalt al comuniunii, firul
este tăiat abrupt şi rămâne Iluzia, singura
în putere să atingă absolutul.
Marian Popa motivează fuga lui Fred
prin faptul că bărbatul se simte epuizat
95
 Oana MERCA
de apropierea fizică a femeii faţă de
care simte o atracţie pur sexuală, dar
absolutizată.
Pepessicius, în Menţiuni critice, îşi
exprimă opinia că ne aflăm în faţa unui
cuplu mai special, pentru că ambii se tem
deopotrivă de vârtejul pasiunii. Observaţia
ar putea fi întemeiată. Doamna T este o
femeie superioară, pudică, preocupată de
idealitate. Teama de a intra în vârtejul
pasiunilor porneşte din convingerea că
iubirea este un sentiment care nu durează,
fiindcă toate sentimentele sunt instabile.
Ideea de durabilitate nu este
întâmplătoare dacă ne gândim la versurile
franţuzeşti citate anterior, care o
atrăseseră pe eroină de vreme ce şi le-a
notat pe o carte.
Idealitatea doamnei T ar trebui căutată
nu în tânjirea platonică pentru eternitatea
şi esenţa lucrurilor, ci în dorinţa unei iubiri
durabile care să dea nimbul firesc al
existenţei. Asemenea partenerei, şi
mondenul Fred Vasilescu se teme de
mirajul pasiunii care îl poate transforma
într-o victimă a amorului.
Într-un articol apărut imediat după
publicarea romanului, G. Călinescu arată
că nu complexul de inferioritate îl
determină pe Fred să se izoleze, ci frica de
a nu descoperi în doamna T o fiinţă
comună de tipul Emiliei.
Să amintim şi părerea lui Aurel
Petrescu: Eroii nu revelează în această
situaţie nimic. Ei se tem de revelaţie. Este
ca şi când fiecare dintre ei ar avea
convingerea că, în eventuala desfăşurare a
dragostei lor, descoperă ca şi ceilalţi eroi ai
lui Camil Petrescu, la capătul cunoaşterii,
durerea - şi anume acea durere generată
de contrastul dintre real şi ideal. Misterul,
în cazul cuplului care ne interesează,
constă în estomparea revelaţiei. Eroul
trăieşte în imaginar o durere virtuală şi,
96
Adrian SIMEANU
lipsit de curajul de a o confrunta prin
experiment, refuză cunoaşterea. Este
vorba doar de teamă? Durerea ar fi fost
răsplătită anticipat prin plăcere. Este
poate bănuiala că sentimentul dragostei,
angajând întreg potenţialul sufletesc, ar
putea să-l distrugă într-o confruntare
dureroasă, şi de aceea Fred preferă
suferinţa izolării, din care nu va ieşi,
probabil decât prin sinucidere.
O altă explicaţie a depărtării lui Fred de
femeia inteligentă şi frumoasă pe care o
iubeşte ar putea fi căutată în natura
sufletească plină de contradicţii a eroului
camilpetrescian, care e obişnuit să
respingă ceea ce îi place. Elena Filipaş
observa că cei doi nu sunt legaţi de
amintiri tandre, de imagini de fericire şi
echilibru, dragoste lor fiind o posesiune
exasperată şi torturantă, care i-a consumat
până la dezechilibru şi boală, doamna T
ajungând chiar să se interneze într-un
sanatoriu la Viena. Putem lua în calcul şi
un firesc instinct de conservare care îi
determină pe cei doi să se depărteze fizic.
O opinie interesantă este cea a Lilianei
Corobca care sesizează că între cei doi
amanţi există o diferenţă de vârstă care
poate explica multe. Doamna T are cel
puţin 34 de ani, o căsnicie eşuată şi poate
alte experienţe erotice ratate. Ea a obţinut
totul cu greu, trecând chiar şi prin etape
de umilitoare mizerie. Maria T. Mănescu e
o doamnă bine care a reuşit ceva în viaţă.
O femeie la vârsta şi la temperamentul ei
se dăruieşte cu toată fiinţa atunci când
iubeşte. Nu la fel stau lucrurile cu Fred. La
cei aproximativ 28 de ani ai săi nu pare
încă pregătit să ardă în iubire până la
capăt. Fred nu e pregătit să primească
atâta iubire câtă oferă doamna T. Prea
multă iubire îl striveşte şi el are dreptate
să fugă. În dragoste trebuie să oferi atât
cât primeşti. Şi ar mai fi de remarcat că
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 Adrian SIMEANU
iubirea celor doi e oarecum clandestină
pentru că ei nu se afişează niciodată în
public ca un cuplu. Liliana Corobca crede
că răspunzătoare pentru această situaţie
este diferenţa de clasă socială dintre cei
doi. Fred, care a primit totul pe de-a gata
în viaţă, e cu mult mai sus în ierarhia
socială decât doamna T. Altele sunt
femeile cu care iese el în lume. Poate că,
deşi sensibilă şi inteligentă, doamna T e
prea puţin pentru el, care are la dispoziţie
cele mai frumoase femei din Bucureşti.
Doamna T se mulţumeşte cu puţinul care i
se oferă fie pentru că oricum nu s-ar simţi
bine în lumea lui Fred, fie pentru că a
trecut de vârsta la care dragostea se
trăieşte în lume. Ea e o femeie de interior
care îşi doreşte o dragoste a ei doar. Şi
Fred s-ar dori doar el iubit de femeia
aceasta frumoasă, dar e poate prea
devreme pentru el să renunţe la tot
pentru ea. Cred că eşecul relaţiei lor se
rezumă la eternul contratimp în dragoste.
Nicolae Manolescu afirmă cu
certitudine că eroul însuşi nu ştie de ce s-a
despărţit de femeia iubită. Fred nu se vrea
sclavul erotic al doamnei T. Se teme că,
totuşi, iubind-o, asta va deveni, şi
subconştientul îi dictează drept unică
şansă de salvare fuga. Fred sacrifică
pasiunea pe altarul vanităţii. În loc să se
piardă pe sine, preferă să o piardă pe ea.
(n.n. pe doamna T).
Tot de vanitate se leagă și temerile lui
Fred că lumea l-ar putea percepe ca pe un
bărbat lipsit de gusturi, tocmai el,
considerat până atunci un donjuan
bucureştean. Extrem de influenţabil şi
deloc sigur pe intuiţiile sale estetice, Fred
e deconcertat când aude că alţii o
cataloghează pe doamna T drept o femeie
slabă şi urâtă. El ştie că ea nu e deloc slabă
şi mai ştie cât de frumoasă poate fi uneori
şi doar pentru el, dar parcă tot nu e dispus
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
Oana MERCA
să rişte public nimic.
Demersul nostru e însă al cititorului
conservator care vrea cu orice preţ să
găsească o justificare psihologică a
tuturor actelor personajelor, o motivaţie.
Numai că reacţiile eroilor lui Camil
Petrescu contravin cu aparenta lor stare
psihologică. Nimic din ceea ce întreprind
ei nu este în acord cu dorinţa
sufletească, pentru că ei nu au o logică
a... sentimentelor.
CONCLUZII
Am să închei prezentarea doamnei T
cu rândurile inspirate ale Ioanei
Pârvulescu, rânduri ce prind în ele
inefabilul feminin al doamnei T: Doamna
T a lui Camil Petrescu e straniu legată,
dincolo de întâmplătoarea potrivire
literală, de doamna T a lui Vivant Denon.
Peste timp, spaţii şi convenţii, doamna T
ar putea fi strănepoata întru mister,
feminitate şi artă, a amoralei amante. E
mai slabă, mai tristă, are ceas, iar
unităţile ei temporale ar nedumeri-o pe
predecesoare, într-atât sunt de mici. Dar
cunoaşte arta amânării, mişcările ludice
şi gingaşe, dansul sinuos, tăcerea şi
lentoarea. În singurul vehicul în care o
vedem, trenul, e însoţită de un buchet de
violete. E atâta desuetudine în această
imagine, încât trenul nu ar trebui să se
pună în mişcare niciodată, căci tabloul
doamnei T cu privirile cufundate în
buchetul violet ţine de un timp care
ignoră forţa capabilă să-l urnească din
loc. Deşi Fred e cel care îşi asumă
enigma romanului, aura de mister îi
rămâne ei şi nu lui.
97
 istorii literare
C. DOBRESCU
Istoria aşa cum a fost
Protestul lui Cezar Petrescu faţă
de abuzul Poliţiei Legionare la
Buşteni
Personalitate ilustră a literaturii
române, Cezar Petrescu a avut legături
strânse cu Prahova. Amintim, în primul
rând că la Buşteni poseda o vilă, unde îşi
găsea odihna binemeritată, după munca
de creaţie. La Ploieşti avea prieteni, cu care
a purtat o interesantă şi intensă
corespondenţă. Dintre prietenii prahoveni
ai lui Cezar Petrescu amintim pe
cunoscutul avocat George Brănescu, autor
al unei foarte înteresante lucrări despre
istoria aviaţiei şi specialist în dreptul
aviatic internaţional, membru marcant al
PNŢ, prieten cu Ionel Teodoreanu care şi-a
sfârşit zilele la Canal.
În cele ce urmează redăm o plângere
adresată de Cezar Petrescu autorităţilor
locale în care protesta împotriva unei
ilegale percheziţii efectuate de discipolii lui
Horia Sima, la vila sa din Buşteni şi, mai
ales, în lipsa sa. Documentul pe care îl
reproducem vine să adâncească un episod
din sumbra perioadă a guvernării legionare
precum şi din viaţa ilustrului romancier.
***
„Bucureşti, 22 octombrie 1941. Pretura
Sinaia vă cerceta şi referi. (Semnătura
indescifrabilă). Subsemnatul, scriitor şi
ziarist, prezentându-mă Duminică 20
98
C. DOBRESCU
octombrie a.c., la locuinţa mea de lucru din
str. Tudor Vladimirescu 1, Buşteni, judeţul
Prahova, am constatat cu surpriză
următoarele:
Întreaga locuinţă a fost cercetată,
percheziţionată, iar două camere de lucru,
cu biblioteca, au fost sigilate cu sigiliu
indescifrabil, de un grup de localnici din
Buşteni, care n-au arătat nici un fel de
împuternicire oficială sau legionară pentru
a proceda la asemenea operaţiuni.
Mama mea, D-na Olga Petrescu, venerabilă
pensionară de profesor secundar, în vârstă
de 67 de ani, a fost supusă la un
interogator cu întrebări de cea mai absurdă
imaginaţie, de aceeaşi anchetatori fără nici
certificare oficială sau legionară.
Lăzile cu obiecte casnice, aparţinând
surorii sale, profesoară refugiată din
ţinutul ocupat, au fost desfăcute din ţinte,
răvăşite şi percheziţionate fără nici un
rezultat, dar şi fără nici un sens.
Printre persoanele care au putut fi
identificate în acest grup, se aflau agentul
de percepţie din Buşteni, fiul comerciantului
Ştefănescu, din aceeaşi localitate, un
ucenic lăcătuş, numit - Tache Pandrea.
Argumentul acestora a fost, că aflând
din ziare şi de la Radio, că mă găsesc sub
domiciliu obligatoriu, au socotit de a lor
datorie să ajute cercetările de la centru,
completându-le cu o percheziţie locală şi
sigilând pe cont propriu, în aşteptarea
unei „comisiuni speciale”, ce urmează a
sosi din Ploieşti.
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
 C. DOBRESCU
Domnule Prefect, interesele generale
ale ţării sunt de o atît de gravă natură,
încât asemenea violentări de drepturi şi
garanţii individuale, trec pe al treilea plan.
Însă, subsemnatul nu mă aflu sub
domiciliu forţat, care a fost ridicat în mai
puţin de 24 ore de la anunţare, găsindu-se
că am figurat pe listă dintr-o eroare, după
cum vă puteţi informa de la Dl. Director al
Poliţiei şi Siguranţei Generale, Ghica.
Subsemnatul, nu am avut a ascunde,
aici, la Bucureşti, la domiciliul permanent,
la nici o percheziţie, cercetare, interogator
etc. - stabilindu-se că nu am avut nici un
amestec de nici un fel şi ca nu am deţinut
nici o demnitate responsabilă în trecutul
regim de doi ani jumătate.
Deci, cu atât mai puţin - şi de altfel
inutil - găsesc că s-ar fi aflat cineva
îndreptăţit a percheziţiona şi sigila
camerele mele de lucru de scriitor, din
localitatea Buşteni, unde mă
pregăteam a reveni pentru a continua
scrisul la vol. III, din romanul 1907,
interzis tocmai de acest trecut regim
La lansarea cărţii de poezie a lui Codruţ Radi - Posada, Prahova
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017
C. DOBRESCU
pentru tema prea ferm naţionalistă.
Dacă totuşi această cercetare pare
cuiva necesară, vă rog a dispune ca numita
comisiune specială din Ploieşti să-şi
execute cât mai minuţios, dar şi mai urgent
misiunea, pentru a-mi elibera de sub sigiliu
camerele de lucru.
Iar dacă operaţiunile s-au făcut pe
simple închipuiri, vă rog a dispune
anchetarea şi sancţionarea cazului, nu
pentru vreo satisfacţie personală care nu-şi
are nici un rost în asemenea vremuri, ci
pentru a înfrâna cu energie, în înţelesul
general, un început de anarhie cu urmările
cele mai grave în mentalitatea şi metodele
celor ce prin exces de zel deservesc
ordinea şi încrederea în România
legionară.
Vă rog a crede că, îndeosebi, această
solicitudine pentru simptome care
depăşesc un simplu caz individual, stă la
temeiul suplicei de faţă. Cu deosebită
stimă, Cezar Petrescu, în Buşteni,
Prahova, str. T. Vladimirescu, în Bucureşti,
str. Olari 9.
99
 Ştefan AL.-SAŞA
JUSTIFICARE
Când i-am spus: nu ai cultură,
Ea cu mult aplomb îmi zice:
Cu-aşa sâni şi cu-aşa gură
Vrei să îl citesc pe Nietzsche?
POETUL ŞI CRITICA
De muză foarte inspirat,
Pe coala albă opu-şi scrie,
Dar criticii-au apreciat
Că înnegreşte doar hârtie.
PĂREREA CRITICILOR
Despre muza mult iubită
Care îl inspiră-n artă,
Unii spun că-i adormită,
Alţii că-i de-a dreptul moartă.
UNUI SCRIITOR
Prolific ca un iepure de curte,
A scos zece volume în trei ani,
Într-unul poţi citi doar proze scurte,
Iar celelalte toate-s de doi bani.
AUTOR MODERN
Două muze-i cântă struna
Celui care scrie, una
„Creează” la bucătărie,
Alta doarme-n poezie.
Iulian Moreanu, Febra
Valoarea tomului e certă,
Citindu-l, ce mai tura-vura,
Chiar începând de la copertă
Mi-a ridicat temperatura!
100
catrene culturale
Ştefan Al.-Saşa, Parfumuri şi delicatese
Această carte cu parfum,
Pe care mândru îl respir,
Constat, remarca mi-o asum,
Că are iz de… cimitir!
Florin Dochia, Elegiile căderii
M-am lămurit de ce poetul
De titlu-acesta-a fost atras,
Citindu-i pe trotuar versetul,
Căzui cu elegia-n nas.
Florin Dochia, Prins în lumea cuvintelor
L-au alergat femei splendide,
De-atâta timp, că păru-i nins,
Dar în final, viaţa decide:
Numai cuvintele l-au prins!
Florin Dochia, Stare de lectură
În cartea sa, o chintesenţă,
Cu spirit fin, care te fură,
Ne-a spus, vorbind despre potenţă,
Că e în stare. De lectură!
Florin Dochia, Orb pe mare
După placheta „Orb pe mare”,
Aş crede că urmează-n rond
Nu-s foarte sigur, dar se pare,
Volumul „Chior pe mapamond”
*
Sătul de viaţa monotonă
A traversat mări şi-un ocean
Dar ca s-ajungă la liman
A pus o muză la timonă.
Revista Nouă nr. 6 (103) /2017