Sunteți pe pagina 1din 92

nr.

73(7), octombrie 2020

MAGAZIN CRITIC
ADEVĂRUL MAI PRESUS DE TOATE!
REVISTĂ ACREDITATĂ DE
MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE,
I.S.J. GORJ, NR. 8522
Preşedinte de onoare
Petre ŢUŢEA
Consilier editorial
Ioan Constantinescu-MOTRU
Director general Preşedinte fondator
Mihai Fandel Ionel Cioabă
Director marketing Redactor-şef
Alexandru Eusebiu Ciobanu Iva Lăcrimoara

Redactor şef adj. Secretar general


Cristina Cobîlaş Chirilă Rebeca Claudia

Redactori: Corespondenţi
Mihaela CD Buciumul
Mihai-Andrei Aldea Glasul Moldovei
Mihai Tîrnoveanu Cutezător
Eugenia Bucur R3Media (…)

Coperta/Design Concepţie grafică/Design


Mihail Teodora Daniel Murăriţa

________________________________________________________________________

© Editura eParadigme

octombrie, nr. 73
Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321
ISSN–L 1842 – 8541

• EDITORIAL
03

• ARTICOLE ŞI STUDII
04-90

Anul XIV, Nr. 73(7), octombrie 2020

________________________________________________________________________
© Editura eParadigme

octombrie, nr. 73
Cine vorbea de communism!

În toate campaniile sale, Klaus Iohannis, nu a ratat nici o ocazie să-şi acuze adversarii
că put a „comunism”, ultima sa declaraţie, cea de la reuniunea Ligii Aleşilor Locali ai
liberalilor, fiind de-a dreptul obraznică: „Am cîștigat greu. Dar parcă așa un iz de
comunism tot mai simțim când vorbim de PSD”!

Această declaraţie ne-a adus aminte de un document care a fost trecut pe nedrept cu
vederea, întocmit în 11 iunie 1987, după o inspecţie la Şcoala generală nr. 2 din
Agnita, judeţul Sibiu, unde preda fizica „tovarăşul profesor Iohannis Klaus Werner”, aşa
cum se scrie în Procesul-verbal întocmit de prof. Bucuţa Ana Maria.
Klaus Iohannis era profesor de fizică în micul oraş Agnita, dar, aşa cum se consemnează
în documentul de mai jos, era preocupat şi de „orientarea ideologică-politică în realizarea
sarcinilor educative” ale elevilor de clasa a VI-a! În acest sens, „Tovarăşul profesor s-a
evidenţiat prin interesul pentru realizarea unei concepţii materialist-didactice despre lume
şi viaţă la elevi”! Din acest document mai aflăm că „tovarăşul profesor Iohannis” era nu
numai dirigintele unei clase, ci şi „comandant-instructor de pionieri”:

octombrie, nr. 73
octombrie, nr. 73
octombrie, nr. 73
„Tovarăşul profesor Klaus Iohannis” a primit nota 10 la inspecţia şcolară din 11 iunie
1987, fiind apreciat de inspectorul şcolar, recomandîndu-i-se „să acţioneze şi în
continuare pentru perfecţionarea profesională şi politico-ideologică”!

Pentru cineva care era apreciat în 1987 că îndoctrina corespunzător elevii de clasa a VI-a
cu ideologia comunistă şi cu concepţiile materialiste despre viaţă, atitudinea
„anticomunistă” de azi pare, mai degrabă, o ipocrizie, căci nu Klaus Iohannis este cel mai
îndreptăţit să acuze pe cineva că pute a comunism, din moment ce dumnealui nu a fost
vreun disident anticomunist, ci, din contră, deşi era doar un profesor de fizică, se vede
treaba că era şi un bun propagandist al ideologiei comuniste!

Ca să-l cităm chiar pe Klaus Iohannis, „un iz de comunism tot mai simțim” şi la
dumnealui, mai ales că, în 2009, la Grivco, se pregătea să devină Prim-ministru, propus
de PSD şi PNL, iar în 2014 se milogea de Victor Ponta, pe atunci şeful PSD, să-l
numească vicepremier în guvernul condus de acesta!

Cu comunismul e ca şi cu usturoiul: oricît te-ai spăla pe dinţi, tot îţi pute gura. Aşa că,
„tovarăşe profesor Iohannis”, lăsaţi-i pe alţii să vorbească de anticomunism, nu o luaţi pe
urmele lui „Petrov”, că, uite, nu se ştie ce mai iese la iveală din trecut!

***

octombrie, nr. 73
Micuța mea prințesă

1 2
ȘTERGI LACRIMA PLÂNSĂ, CU TINE, SE DESCHID PORȚILE
CURATĂ CERULUI
Pasăre Sfântă, albă, Cerească Mă leagă graiul meu și portul
Iubire, porumbelul libertății, Cel Românesc din toate cele
Tu ești cea mai sfântă rază Pământul acesta Sfânt și dorul,
Ce întreții corola frumuseții! Ce nicăieri nu sunt ca ele!
Fără tine ar fi mereu noapte Oriunde calc pe sfânta glie
Zorii n-ar mai apărea niciodată Au crescut flori al celor mulți,
Tu ştii să ții în blânde șoapte Ce s-au jertfit cu mare vitejie
Ștergând lacrima plânsă, curată!.. Și-au pătimit ca niște Sfinți!
Te cântă prin vers toți poeții Sângele lor le este presărat
Iubire, ce ești singura regină, Cam pe oriunde pe pământ…
Ce încoronezi lumea frumuseții Au suferit mult și-au îndurat,
Și locuiești o veșnicie în lumină! Pentru străbunul loc cel sfânt!
Nimic n-ar avea culoare, rost Cum aș uita eu neamul meu
Fără tine, noi n-am mai exista… Ce-i din răzeși de-ai lui Ștefan?
Capabili noi nu am mai fi fost, Cum mi-aș mai duce dorul greu
În lumea-ntreagă,fără măreția ta! Fără Brâncoveanu, Iancu, Decebal?
Scânteia ta dăinuie și-n adânc, Și fără de toți care au ținut
Din străfundul lacurilor se zărește La pământul nostru sfânt, bogat
Ea peste tot există și în gând, Pentru care atâta au suferit
Când omul o adoră și-o slăvește! Martirii noștri, ce viața și-au dat…
Tu ești Iubire acea liră care, Tu, loc sfânt, de Domnul Binecuvântat
Sufletele ni le încânți mereu, Și de Măicuța Sfânta-a Domnului,
Tu lași empatie și-n durare Ești un tezaur din străbuni lăsat
Ești lacrima cursă,a Lui Dumnezeu! Cu tine se deschid Porțile Cerului!
Să nu mă părăsești cât o-i mai fi
3
Să mai trăiesc pe acest pământ
MICUȚA MEA PRINȚESĂ
Că am știut ce înseamna a iubi
Scumpei mele nepoțele Maria – Diana
Tu ești izvorul vieții ce-I mai Sfânt,
Din care bem cu toții rând pe rând!

octombrie, nr. 73
Mică prințesă, îngerul meu, astăzi este iubit,
ziua ta Și al scumpei ființe, ce te-a hrănit la sân
Tu ești dorul ce-l port eu, veșnic în inima plangand,
mea! Cu durerea cea de mamă, să n-o uiți cu
De ziua ta îți închin, de aici din depărtare jurământ!..
Un La Mulți Ani!,dulcea mea frumoasă Să ai grijă să iei seamă, sa-ti respecți
floare! părintii,
Prea puțin am stat cu tine, gingășia mea Și bunicii toți la rând, care-au suferit ca
frumoasă sfinții!…
Dar ale mele suspine, dăinuie ca floarea- La multi ani, Maria-Diana!,Nume ce-i
n glastră. Sfânt pe lume.
La cei patru anișori ,ce-aș putea eu să-ți Ești a noastră primăvară ce-înmuguresc
doresc? toate-n bune!…
Decât: multă sănătate și să-ți spun cât te Eu de-aici ce-s în Moldova, Iți trimit cu
iubesc! doruri Sfinte
Tu ești prima nepoțică cea dorită cu Ce nu poate spune slova, cea trăită prin
ardoare, cuvinte,
Care m-ai făcut bunică, să fiu mândră-n Să fii mereu binecuvantată, oriunde te vei
lumea mare… afla
Să fii bună îți doresc, cu cei care-s lângă Și să n-o uiți niciodată, pe scumpa bunica
tine ta!
Și s-asculți de ce-i Ceresc, părinții tăi știi
bine,
Comoară-îți sunt pe pământ și să ai
ințelepciune,
Ce-i de la Dumnezeu dată, ca să fii
mereu în lume,
Ca o zână de frumoasă!…Tu micuța mea
prințesă!
Îți trimit cu sufletul meu, care viața ta o
țesă
Cu dragul de Dumnezeu,Cel care te-a
plămadit Teodora Chiric
În pântecul măicuței tale, cu dorul fiului

octombrie, nr. 73
Găoacea timpului

1 Agheasma lacrimii ar stinge


Necuvintele Jăraticul (pe-un fir de busuioc).
Au rămas, se pare, Mă vei scoate, poate, din cuptor,
Prea puține zboruri pentru penițe. și vântul îmi va suge toată seva,
Călimara și-a decolorat cerneala tu vei fi al meu procreator,
Într-un izvor de adăpat turma. iar eu voi fi o nouă Eva.
Citesc ignoranțele aruncate haotic
Voi fi un vas de porțelan, o cană,
Pe Tabula Rassa.
Mă vei picta și mă vei glazura,
Strig poezia, dibuind dezorientată
Atunci, tu mă vei da drept o pomană
Prin nonargumentele minților opace.
Unui om ce mă va admira.
Prea mult ascultăm necuvintele,
și tot mai puțin auzim CUVÂNTUL. Te voi ruga, atunci, cu-nfrigurare,
Nu mă lăsa, mai bea un ceai cu mine,
2
și mă va cuprinde o-ntrebare
Găoacea timpului
dacă sunt, sau nu, demnă de tine…
Țin călimări golite de cuvinte
Pe masa de scris amintiri adormite,
Cerșesc unei clepsidre un mâine-fantezie,
Și îmi trăiesc ,,acum-ul” într-o poezie.
Țin clipa în găoace, ca nu cumva trecutul
Să fure din zborul albastru minutul,
Lipindu-mi minutarul frânt de neiubiri,
În ace-ndurerate de gemene priviri.
Îmi plimb în vid condeiul, încercând
Să dau o haină nouă vechiului meu gând,
Din ceasul înghețat să evadez încerc,
și iarăși îmi plimb viața-n cadranele de
cerc.
Victoria Guțu
3
Olarul
În mâinile tale, vreau să fiu lut,
Să mă plămădești tu după plac,
Să mă strivești, să mă lovești durut,
Voi fi cu tine moale, voi învăța să tac.
Vei crede că lutul nu plânge,
Pentru că mă vei arde pe foc,

octombrie, nr. 73
Uniți sub tricolor

1
DOMNUL NOSTRU, EMINESCU

El s-a născut pe-acest pământ,


Ca să ne ducă sus, la stele.
Dar niciodată n-a crezut,
Alex Vâlcu
Că va străluci ca ele.

El a făcut din noi eroi.


Iubiți aici, iubiți în stele.
Mai ninge-mă, Doamne.
Nu avem griji și nici nevoi.
Să văd cum va fi mâine.
Noi suntem stele.
Nu pot să plec fără să știu,
Cu cât anii se adună,
Cum vor trăi copiii mei.
Tot mai mult îl vom iubi.
Sclipiri cu mii de stele,
Toți românii i se-nchină.
Mă-ndeamnă să te rog,
Iubirea va înflori.
Să mă mai lași aici.
Zeul pământean din stele,
Până când se va-mplini sorocul.
Ne-a dăruit pentru vecie,
Ninge-mă, Doamne!
Frumusețe de la stele,
3
Iubire și bucurie.
STEAUA MEA
2
De dragul tău, femeia mea,
MAI NINGE-MĂ
ți-am pus numele meu.
Mai ninge-mă, Doamne.
Să-l porți cu mândrie
Dar ține-mă printre oameni.
oriunde te-ai afla.
Îmi este dragă lumea.
Și viața îmi e dragă.

octombrie, nr. 73
Toată lumea vreau să știe. Avem șanse să reușim.
Ești pentru mine bucurie. Iubirea de țară e foc.
Ești poezie. Iubirea de neam e cântec.
Ești liniștea ce va urma,
Să fim uniți sub tricolor.
Pentru vecie.
Simbolul acestui popor.
Când pe cer va apărea Când toți avem un ideal,
o nouă stea, Nimic nu ne stă în cale.
Să o privești.
Suntem o forță sub soare.
E steaua mea.
Curajoși între popoare.
Eu, de acolo,
Pentru nația română,
Te voi privi cu drag.
A sosit ziua dreptății.
Femeia mea.
Doar dreptatea ne unește.
4
Și tot ea ne izbăvește.
UNIȚI SUB TRICOLOR
Să triumfe libertatea.
Dacă nu ne pierdem pe drum, Rele-n veci să nu mai fie.
Niciodată nu vom fi scrum Să fie doar bucurie.

octombrie, nr. 73
Suflet inviizibil Çdo kujtim
Është një qibrit
Dacă aș ieși afară
Nga i cili
încălțată doar la un picior,
Po e kalli zjarrin.
nu-i așa că aș fi
Kush s’ka qibrita
considerată
I bën ballë ftohtit,
o ciudată?
Vaj halli për të!
Ce bine că, nimeni
Jo më kot
nu-mi poate vedea
Unë i tuboj
sufletul:
Dhe prore i tuboj
mereu iese afară
Qibritat!
“mănușo-încălțat ”
doar la o aripă! *
Adevăr
Shpirt i padukshëm
„Măi fato,
Nëse del përjashta
dacă pierzi
E mbathur vetëm në një këmbë,
un nastrure
A nuk është ashtu se do jem
o să pierzi și norocul!”
E konsideruar
Adevărat a grăit
Një qenje e çuditshme?
mătușa Floare!
Sa mirë që, askush
Doamne, câți nasturi
Nuk mund të ma shohë
am pierdut
Shpirtin:
de-a lungul vieții?!
Gjithmonë del përjashta
“Dorëz e mbathur” Vërtetësi
Vetëm në një flatër!
“O moj vashë,
* Nëse e humb
Cutia de chibrituri Një sumbull
Do ta humbish fatin!”
Fiecare amintire
Një vërtetësi e pat thënë
este un chibrit
Tezja Floare!
de la care îmi
O Zot, sa sumbulla
aprind focul.
Kam humbur
Cine n-are chibrituri
Përgjatë jetës?!
rabdă de frig,
bietul de el! *
Nu degeaba Avertisment
eu adun
și tot adun Când babele
chibrituri! îți aduc laude,
nu poate fi un semn bun:
Kutia e qibritave
ori vor ceva de la tine, Avertisment
ori ai devenit și tu,
Kur plakat
una de-a lor!
Të lavdërojnë,
Doamne, câți n-au fost ademeniți
Nuk mund të jetë një shenjë e mirë:
de vorbele lor meșteșugite!
Ose duan diçka prej teje,
Ose je bërë edhe ti
Njëra nga to!
O Zot, sa nuk kanë qenë të ngashnjyer
Nga fjalët e tyre që qëndisura me
Doamne, câți nici n-au observat mjeshtëri!
că peste noapte O Zot, sa janë ata që s’e kanë vërejtur
au îmbătrânit! Se përgjatë natës
Janë plakur!

Lăcrimioara Iva

 Traducere în limba albaneză- Baki Ymeri

octombrie, nr. 73
Dacă-ntr-o zi (testament)

Dacă-ntr-o zi n-am să-ți mai scriu


Sau nu-ți răspund la telefon,
Să știi că locul mi-e pustiu
Și unde sunt acum, n-am ton.

Să spui tu, celor care așteaptă


Poemul meu în zori de zi,
Că am plecat în lumea dreaptă,
Sa scriu acolo poezii.

Iubita mea, să nu mă plângi


Când vrei să-mi dai de pomenire,
Vreau să zâmbești și să nu uiți,
Eu-s condamnat la nemurire.

Aș mai avea o rugăminte,


Să-mi pui o carte pe mormânt,
Cine-o veni și-o vrea a plânge,
Să-și lase lacrima-n cuvânt.

Și când s-o umple de cuvinte,


Cu alta tu s-o-nlocuiești,

octombrie, nr. 73
Cine-o citi, să ia aminte,
Aici se-odihnă un poet.

Iubita mea, mai las citire


Pentru voi, ultime cuvinte,
Vă rog, mă știți, nu-mi stă în fire
Nu mă-ngropați în haine scumpe.

Puneți deasupra mea o carte,


Să-mi fie ea, singurul țol,
Cine știe, poate-ntr-o noapte,
Oi vrea din morți ca să mă scol.

O poezie să mai cânt,


Așa cum o făceam odată,
Poate m-ascultă-un suflet blând,
Un îngeraș, ca altădată .

Sau, poate, cine să mai știe,


O să renasc în păsări, mii,
Am să mă-ntorc din veșnicie,
Măcar o clipă să-mi mai fii.

Mă știi, n-am stare într-un loc, Nimic nu poate a mă reține, Mă cată-n fiecare strop,
Cerul va plânge pentru mine.

Mă vei gasi în tot ce mișca,


În litere, în gânduri, șoapte,
Te rog iubito, nu fi tristă,
Și plecat fiind, voi fi aproape.

Mihail Coandă

octombrie, nr. 73
Povești cu tâlc din Marele Război (LV). „Arhivocaust- u

l”
La cumpăna dintre lunile octombrie-noiembrie 1916, județul Gorj s-a confruntat cu
invazia armatelor Puterilor Centrale. Cum nu se așteptau, atât autoritățile locale cât și
populația au fost surprinse pe picior greșit. A urmat calea refugiului, inițial pe direcția
Craiova-Slatina-București, apoi spre Moldova.

Invazia inamică, urmată de instaurarea ocupației germano-austro-ungare, a avut efecte


nefaste atât pentru creatorii cât și pentru depozitarii de arhive. Impactul a fost teribil, mai
ales în intervalul de timp noiembrie-decembrie 1916. Mai multor entități școlare le-au
fost devastate și arse „în întregime” arhiva. Apoi, la Tribunalul județean Gorj „(…)
soldații germani ardeau dosarele arhivei, registrele într-o groapă ce pregătiseră în acest
scop”. Camerele rezervate arhivei din Judecătoria Târgu Cărbunești au fost transformare
de etapa austro-ungară în „(…) arest pentru prizonierii români”. La fel de sălbatic s-au
comportat cotropitorii și cu arhiva Prefecturii județului Gorj, a administrațiilor de plăși, a

octombrie, nr. 73
Primăriei orașului Târgu Jiu sau a primăriilor comunale, a posturilor de jandarmi,
bisericilor parohiale, Muzeului Gorjului etc. Documentele istorice ne arată că inclusiv la
retragerea lor, deci după capitularea din 11 Noiembrie 1918, armata și administrația de
ocupație „(…) au încărcat două căruțe de dosare – de la Judecătoria Novaci – pe care le-
au dus pe un munte unde le-au dat foc” (!).

Oare ce i-a determinat pe ocupanți să pună în aplicare acest furibund „arhivocaust”? Am


încercat să răspundem la această întrebare într-un studiu publicat recent de noi. Credem
că a fost vorba de o demonstrație de forță. Au dorit să ne umilească deoarece considerau
că poporul român și mai ales regele Ferdinand i-au trădat atunci când au trecut de partea
Antantei. Nu excludem nici ipoteza disconfortului creat de unele victorii obținute de
Armata Română în lunile septembrie-octombrie 1916, inclusiv „glorioasa” de la Podul
Jiului (14 Octombrie 1916). Din nefericire s-au răzbunat pe arhive. Practic, s-a urmărit
ștergerea trecutului nostru, implicit afectarea viitorului, prin distrugerea arhivelor.

Puteau autoritățile locale să facă mai mult în privința protejării arhivelor la momentul
1916-1918? Le putem acuza de nepăsare ori de incompetență? Părerile sunt împărțite. Tot
timpul se poate și mai bine, la fel cum tot timpul se putea și mai rău. Pornind de la
această dihotomie nu trebuie să uităm că arhivele – de pe întreg teritoriul României, nu
doar din arealul județul Gorj – merită toată recunoștința noastră. Ele sunt martorele tăcute
ale tuturor evenimentelor de la 1831 (chiar și de mai înainte) până în prezent, dar și
depozitarele bogatului tezaur arhivistic pe care îl dețin.

prof. Gabriel Sarcină

octombrie, nr. 73
Traiectoria verticalei

Oana Frențescu

1 2
Străzile Noaptea
străzile se aprind în galben noaptea cade în trepte acoperind dealuri
tălpile își leapădă umbra pe asfalt acoperind orașul
jaluzelele ascund mister în simetrie dispar ziduri
strâmtă dispar culori
cuvintele rămân mergând odată cu noi
iubirea atârnă pe frânghie în cămașă roz
se mută de la unul la altul mișcate de aer
și în nimicuri suite pe verticală
au gust de lună
culorile azvârlite de sus se lățesc de umbră
într-o geometrie risipită de somn
dor amiezile și umbra vântului usucă unele ating genunchii
gândul altele ies din labirint descătușate ca un
printre umbre inele aceeași fluturi descântec
neștiutori dansul nopții dilată vedenii
adulmecă o lună nouă poteca devine albastră
universul e ghemuit pe-o pantă
octombrie, nr. 73
noaptea se aruncă pe umărul tău stâng sus și jos,
cuvintele se dilată și mint în orele mele pe orele tale,
în uvertura vântului,
3
în edenul tău tragic
Traiectoria verticalei
pășind pe același refren de răcoare,
traiectoria verticalei moare câte puțin sub frenezii de stele.
între negru și alb e un vârtej de emoții undeva, fără timp,
oftatul e pe margini venind din iarbă, venind din vânt.
parcurile moțăie fără oameni
5
străzile aleargă în toate direcțiile
Sacru
rochia mea e un răsărit viu
sacru cu formele lui concrete
ca un recul printre culorile sumbre
se topește în aura sfinților
scenariul zilei mă așază într-un cerc bine
întunericul suflă-n lumânările aprinse
tipărit
strana se ascunde-n ochi
bunul simț tânăr și bătrân
genunchii coborâți intră-n covorul ros de
se întrec mutilând urâtul în forme bizare
veacuri
restul e despre hibernare un ritm ciudat de logos poartă vestea
într-un amestec de sentimente nemuririi
și sarabanda frunzelor luate de vânt a setei de viu
4 pământului de sub tălpi e tăcut
Și totuși setea de tine se-ntoarce în lumină
și totuși exiști vara aduce cu ea înțelesul de lună
în toate cuvintele de sete rămas în urmă ca un ecou
de stele, de alb, fereastra mușcă din cerul înalt
în celulele verzi și în ploile reci, beția de frunze curge pe cărare
în dreapta,în stânga, Dumnezeu există în cuvântul sunt

octombrie, nr. 73
Și, deodată, lemnul crucii trup s-a făcut!

Dumitru Serghie

1 E grav bolnav de-un gol interior


SFÂRȘITUL CARE ÎNCEPE Și de un timp încoa’ nu se mai are
Mitif Doamne, pe sine în al intimului for –
Poetul e cuprins de disperare…
îl trăim ca pe o fisură,
care se lărgește imperceptibil În gură, simte-un gust de alior,
până la surpare… Lipsit e de voință și vigoare,
surdă și oarbă surpare. În suflet, nu mai are niciun dor
Și, de un timp încoa’, nu se mai are
ne prăbușim cu zâmbetul pe gură,
cineva cu un nume indefinibil, Doamne, pe sine, în al intimului for…
adică Răstimpul, cu gesturi primare, E-un fel de nemiloasă distanțare
ne lasă fără răsuflare. De duhul său, de Eu-i migrator –
Poetul e cuprins de disperare…
paragină sufletească – luminile stinse,
ieșite din ordinea lumii, E grav bolnav de-un gol interior!
ne restrâng dreptul vieții asupra morții,
3
viața – urcior desfermecat, în lipsa
Și, deodată, lemnul crucii trup s-a
torții…
făcut!
noaptea ultimelor urme, extatic atinse, Mitif
luna deasupra noastră cu ochii mumii,
Alunecam, glissando, din lume, spre Cer,
cuminecătură în fărâme și porții,
Purtându-mi, Crucea de lemn pân’ la
Doamne, cum strălucesc, în noaptea
capăt,
haotică, orții…
Pe Scara lui Iacov alunecam, în dulce
pentru sfârșitul care începe ! mister,
Și, vai!, era gata-gata piciorul să-mi
2
scapăt…
GOL INTERIOR
Mitif Alunecam, glissando, din lume, spre Cer,
Pe lespezile surâsului pur, spre Absolut,

octombrie, nr. 73
Înotam prin azur, luminam stea, prin eter, acestea inumane,
Și, deodată, lemnul Crucii trup s-a făcut! făcându-i toate voile…
Trupul meu &Trupul Crucii, candide, Într-o zi, se vor uita în oglindă
valsau, și vor constata că au îmbătrânit și ei
Pe Scara lui Iacov, alunecau tot mai sus, și-și vor aminti că, în treacăt, parcă m-au
Inima mea și, Doamne, Inima Crucii zărit
pulsau, la o coadă imensă la farmacie…
În fapt, Doamne, Crucea era însăși Iisus, nu m-au putut distinge clar, aveam masca
pe figură
Care valsa cu noi, pe Scara lui Iacov!
și li s-au părut că sunt prea bătrân,
4 ca să fiu acela… bătrân, bătrân,
BUNICUL neverosimil de bătrân…
Mitif
Când ajung acasă, extenuați de griji și de
Copiii mei au propriile lor probleme… probleme,
din când în când, își amintesc de mine urmașii lor, nepoții mei, îi vor întreba,
și își propun să mă viziteze, siderați:
dar ei amână, de azi pe mâine, întâlnirea, oare ce mai face bunicul,
crezând că timpul stă pe loc, mai scrie poezii pentru copii?
ca să-și rezolve, mai întâi, problemele
5
și apoi să-și aducă aminte, ca prin vis,
SENTINȚA SUPREMĂ
adresa locuinței mele…
Mitif
Dacă îi sun, ei pun telefonul pe silențios,
! toate poemele pe care nu le-am scris
jurând, în sinea lor, că mă vor apela
încă
negreșit,
mă vor acuza de pruncucidere…
după ce le vor rezolva problemele
două câte două, ele vor veni în instanță,
propriilor lor copii.
fiecare pereche fiind, pe rând, acuzator,
E o adevărată înlănțuire de probleme, martor
căci nici ei nu mai știu pe care să le și, în ultimă instanță, avocat din oficiu…
dezlege mai întâi,
până la urmă, cine să mă apere
sunt somați că-și vor pierde locurile de
de propriile mele poeme, dacă nu ele
muncă,
însele?
dacă nu se vor înscrie la partidul de
căci, forțat de împrejurări, eu voi fi
guvernământ
nevoit
și dacă nu vor lipi afișe cu idolii politici
să le recit în fața judecătorilor și a
ai zilei…
asistenței,
„Votați Soarele!”, strigă un imbecil la
care, la unison, vor aplauda și delira
megafon,
frenetic…
din mersul unui Mercedez Ben(z)gos…
voi deveni repede eroul instanțelor
Datoriile lor la stat se înmulțesc,
judecătorești
primesc tot felul de notificări și
și singurul poet care va primi sentința
avertismente,
supremă:
dau dintr-un colț în altul,
condamnat la glorie pe viață…!
își iau inima-n dinți și se predau lumii
Cu executare !
octombrie, nr. 73
6 răspuns:
– ai înnebunit, poetule,
ÎNSOȚITOAREA DE BORD
ce-o să zică prefectul că ai băut un
Mitif
whischey,
moartea e ca o însoțitoare de bord, cu soldatul câinelui?
ziua morții începe odată cu ziua nașterii,
…atunci, mi-a sărit muştarul şi i-am
omul poartă moartea cu el de la naștere,
strigat,
până își dă obștescul sfârșit…
cu mânie literară: mă doare-n cot, ca să
de fapt, scurtimea vieții e compensată ştii,
de eternitatea morții, nu-mi pasă de prefectul tău comunist,
moartea care se naște odată cu noi îl desfid, îl urăsc, sunt gata să-i dau peste
nu moare niciodată. bot!
vai!, se holbează prăpastia la mine, – te rog să nu ridici tonul la mine,
asumându-și riscul să-mi cunoască îmi spune, aproape umil, soldatul
adâncimea gândului… câinelui,
în fapt, ea vrea să m-atragă în ce rău ţi-am făcut eu, poetule?
măruntaiele
– sunt singur soldat şi mi-i frică, mi-i
ei lugubre.
frică,
– nu știi să faci și altceva, în afară să împrumută-mi câinele,
plângi?, vreau să fiu poetul câinelui tău…
îmi fluieră ea, printre dinți, o-ntrebare…
8
iar eu tac și mă mir că îmi vede lacrimile,
…ca un sărut pe-o frază
deși plouă năprasnic,
Mitif
ploaia spălând pata de sânge de alături,
rezultată în urma căderii de pe bicicletă Din ochii pruncilor noștri, răsare o rază
a unui copil care avea o privighetoare și ea ni se pogoară în suflet ca un mir,
în buzunar, pe care a strivit-o ! e semnul cel divin și un sărut pe-o frază,
e o privighetoare pe-un galben trandafir.
7
DIALOG CU SOLDATUL CÂINELUI Soarele blând, candid, semnalizează,
DS MITIF cu razele-i supreme de eclatant porfir,
un flutur policrom, extatic, delirează,
… pe Strada Independenţei,
pe trupul unei flori din vis, de calomfir…
soldatul câinelui – în pas de defilare,
cu kalashnikovul ruginit la spate… O lacrimă albastră, în ochii mei vibrează,
– ce hram mai porţi, soldat, copil aș vrea să fiu, din nou să mă prefir,
de vreme ce România e complet prin lanuri mari de maci, ce sîngerează,
dezarmată? când doru-mi plânge-n cer, ca un zefir…
– am rămas singuri, poetule, eu şi Chiote de copii, suprem, mă invadează,
câinele, ecoul lor se-nalță, departe, în nadir,
şi ni-i frică, ni-i frică! zâmbetul lor sublim suav mă-mbrățișează
,
– să mergem la un whischey, soldat,
e ca un susur dulce, cântat la un clavir.
i-am spus,
iar el a zâmbit, stingherit, şi mi-a

octombrie, nr. 73
Micuța mea prințesă

Teodora Chiric
ȘTERGI LACRIMA PLÂNSĂ, Să mai trăiesc pe acest pământ
CURATĂ Că am știut ce înseamna a iubi
Tu ești izvorul vieții ce-I mai Sfânt,
Pasăre Sfântă, albă, Cerească
Din care bem cu toții rând pe rând!
Iubire, porumbelul libertății,
Tu ești cea mai sfântă rază 2
Ce întreții corola frumuseții! CU TINE, SE DESCHID PORȚILE
Fără tine ar fi mereu noapte CERULUI
Zorii n-ar mai apărea niciodată
Mă leagă graiul meu și portul
Tu ştii să ții în blânde șoapte
Cel Românesc din toate cele
Ștergând lacrima plânsă, curată!..
Pământul acesta Sfânt și dorul,
Te cântă prin vers toți poeții
Ce nicăieri nu sunt ca ele!
Iubire, ce ești singura regină,
Oriunde calc pe sfânta glie
Ce încoronezi lumea frumuseții
Au crescut flori al celor mulți,
Și locuiești o veșnicie în lumină!
Ce s-au jertfit cu mare vitejie
Nimic n-ar avea culoare, rost
Și-au pătimit ca niște Sfinți!
Fără tine, noi n-am mai exista…
Sângele lor le este presărat
Capabili noi nu am mai fi fost,
Cam pe oriunde pe pământ…
În lumea-ntreagă,fără măreția ta!
Au suferit mult și-au îndurat,
Scânteia ta dăinuie și-n adânc,
Pentru străbunul loc cel sfânt!
Din străfundul lacurilor se zărește
Cum aș uita eu neamul meu
Ea peste tot există și în gând,
Ce-i din răzeși de-ai lui Ștefan?
Când omul o adoră și-o slăvește!
Cum mi-aș mai duce dorul greu
Tu ești Iubire acea liră care,
Fără Brâncoveanu, Iancu, Decebal?
Sufletele ni le încânți mereu,
Și fără de toți care au ținut
Tu lași empatie și-n durare
La pământul nostru sfânt, bogat
Ești lacrima cursă,a Lui Dumnezeu!
Pentru care atâta au suferit
Să nu mă părăsești cât o-i mai fi
Martirii noștri, ce viața și-au dat…
Tu, loc sfânt, de Domnul Binecuvântat ințelepciune,
Și de Măicuța Sfânta-a Domnului, Ce-i de la Dumnezeu dată, ca să fii
Ești un tezaur din străbuni lăsat mereu în lume,
Cu tine se deschid Porțile Cerului! Ca o zână de frumoasă!…Tu micuța mea
prințesă!
3
Îți trimit cu sufletul meu, care viața ta o
MICUȚA MEA PRINȚESĂ
țesă
Scumpei mele nepoțele Maria – Diana
Cu dragul de Dumnezeu,Cel care te-a
Mică prințesă, îngerul meu, astăzi este plămadit
ziua ta În pântecul măicuței tale, cu dorul fiului
Tu ești dorul ce-l port eu, veșnic în inima iubit,
mea! Și al scumpei ființe, ce te-a hrănit la sân
De ziua ta îți închin, de aici din depărtare plangand,
Un La Mulți Ani!,dulcea mea frumoasă Cu durerea cea de mamă, să n-o uiți cu
floare! jurământ!..
Prea puțin am stat cu tine, gingășia mea Să ai grijă să iei seamă, sa-ti respecți
frumoasă părintii,
Dar ale mele suspine, dăinuie ca floarea- Și bunicii toți la rând, care-au suferit ca
n glastră. sfinții!…
La cei patru anișori ,ce-aș putea eu să-ți La multi ani, Maria-Diana!,Nume ce-i
doresc? Sfânt pe lume.
Decât: multă sănătate și să-ți spun cât te Ești a noastră primăvară ce-înmuguresc
iubesc! toate-n bune!…
Tu ești prima nepoțică cea dorită cu Eu de-aici ce-s în Moldova, Iți trimit cu
ardoare, doruri Sfinte
Care m-ai făcut bunică, să fiu mândră-n Ce nu poate spune slova, cea trăită prin
lumea mare… cuvinte,
Să fii bună îți doresc, cu cei care-s lângă Să fii mereu binecuvantată, oriunde te vei
tine afla
Și s-asculți de ce-i Ceresc, părinții tăi știi Și să n-o uiți niciodată, pe scumpa bunica
bine, ta!
Comoară-îți sunt pe pământ și să ai

octombrie, nr. 73
Mănăstire

Reznic Cristian

1. stăm la un ceai
Se știe mă bucur
și sufletul la fel
se știe că tot ceea ce faci se întoarce
plec
nu contează de bine sau de rău
așa prin ploaie
suntem urmăriți pretutindeni nu mai țin minte cauza
de această lipitoare târziu mă întorc
parcă a fost creată special ploaia s-a domolit
pentru a mai stopa omul găsesc casa pustie.
noi nu o simțim
3.
nu are culoare, miros sau ceva de genul
Poveste
e coordonat de Dumnezeu
sau alte forțe supranaturale privește, zise ea arătând un inel uzat
vă fac cunoștință cu Karma. se uită cu scârbă
știe că e ziua în care s-au căsătorit
2.
dar nu îi arde a sărbătoare
Plec……..
trist întoarce inelul așa numitei soții
e frig și plouă ce vom face dragule?
un cer plumburiu nu răspunde, se așează domol pe scaun
greoi înlăuntrul lui plânge
miros de aer proaspăt a suferit mult din această căsătorie
toți s-au refugiat în casă așa îi e soarta

octombrie, nr. 73
ea îl străpunge cu privirea amintiri triste
el cu capul aplecat tace suflet zdruncinat
nu îi arde deloc a vorbă casă pustie
vom merge dor de bunel
zice el, cu o apăsare pe inimă de boală fuse răpus
soția stupefiată îl atinge pe umăr umblă în straie albe
dar unde dragule? într-o lume
aș pleca departe de tine plină de frumos.
de tot ceea ce îmi amintește de soarta
5.
mea
Mănăstire
am fost o viață slugă, am suferit
nu știu ce păcate răsplătesc Într-un colț de deal
vorbe cu eul interior Mănăstire
unde vrei dragă Cu aromă de cățărătoare
se duce în dormitor Ce și-a urcat florile pe cupolă
plin de amărăciune Măicuțe în veșminte preoțești
citește puțin din filozofie Stau cu mâinile la icoanè
caută cheia de la lacătul încătușării Fac cruce
se lasă seara Jos susură izvorul
femeia e tipică Măicuțe adună apă în ulcior
așteaptă cu nerăbdare Totul este liniștit
îmbrăcată într-o rochie elegantă Un mic paradis al puterii Dumnezeiești
cercei și brățară Seara luna luminează mănăstirea
colier ce cade fin pe gâtul ei Dându-i o splendoare
bate în ușă dormitorului Stelele se oglindesc în apă
dragule, hai să mergem Arată nemaipomenit
nu răspunde nimeni În camere plutește miros de ceară
încercările se repetă Măicuțele se pregătesc de culcare
dar în zădar La o icoană din colț
o dâră de sânge Spun rugăciunea
se prelinge pe sub ușă. Mulțumindu-i celui de sus.

4.
Bunelu

octombrie, nr. 73
Mereu ne stă pe limbă câte un adevăr (Adevărul pur)

1.
Mereu ne stă pe limbă câte un adevăr
(Adevărul pur)
mirarea deschide ochiul minții
uimirea ochiul inimii
și împreună
Harul și Darul
duc veșnicia
în acum când
Între cuvintele-colonade, pe urmele Inorogului Alb
În spatele colonadelor, noi ne jucam de-a v-aţi ascunselea
Turnul de tăcere fiind locul perfect pentru a ne ascunde
Alergam călare pe-un băţ de salcâm
Lăsând urme de inorog prin praf şi pe caldarâm
Pe urmele inorogului, acum
Printre amintiri, priviri şi iubiri
Dăm de pasiunile tânărului visător
Care se visa noaptea în zbor
Şi ziua se tot mira şi se întreba:
„Cum de m-am lăsat iarăşi păcălit”
Din turnul meu de tăcere
Coboară o scară-n spirală
Cum era scara de pe Meţianu
De la numărul 3.14
Da, de la numărul Pi
Cu P scris pe piatră
Şi i, care se ţine după mine
Cum mă ţineam eu în magazinul din colţ
De fusta mamei, ca să nu mă pierd
Îmi aruncam ochii în toate părţile
Zăpăcit de forfota oamenilor
Singur, ţinându-mă de fusta unui manechin
Fustă identică cu fusta pe care o purta mama
Şi-am rămas înlemnit de spaimă
Într-o clipă de singurătate
Care mă urmăreşte-n tăcere
octombrie, nr. 73
Ca o crăpătură-n treptele scării
Făcută de umărul meu
Într-un număr ratat de acrobaţie
Mereu ne stă pe limbă câte un adevăr
Pe care mintea noastră îl ia în răspăr
De-l face praf de stele
Pe care-l ia vântul
Pierzându-l de Cuvântul
Cuvântul Adevărului Pur
Privesc de jur împrejur
Şi găsesc Adevărul Dumnezeiesc
Adevărul pur
Într-un prun, un alun şi-un rotocol de fum
2.
De la mine, toate semnele-s de bine…
(patru pui şi încă un ou… )
Trec căruțe bătrâne pe uliţa mea
La icoane, frunze de nuc şi busuioc
În inimă, jar, vis şi foc
Aruncătura de zaruri e cu noroc
Într-un singur loc
Acolo unde prietenii mă ştiu
Că aş putea să fiu… şi
Chiar sunt acolo penru că
Acolo eşti şi tu…
… O parte din mine-i ocupată de Parcul Rozelor,
De Catedrală, de Piaţa Operei, Piaţa Sf. Gheorghe, Piaţa Mariei,
De Gară, podurile Timişoarei, Corso, Universitatea de Vest
Şi oamenii care se plimbă, se opresc şi vorbesc deşi nu se cunosc…
Ca un cocoş marin/ cu totul altfel decât cocoşul de munte
Mă bucur de multe/ dar cel mai mut mă bucur
Când îngerul dimineţii vine şi trage de mine
Să nu pierd nici o clipă/ din povestea nopţii cu lună plină…
Pe mare se întinde cărarea lunii….
În livadă s-au umplut de rod caişii, merii şi prunii
În lac, în cuibul de lebădă, de ieri sunt patru pui şi încă un ou…
Poate-n dimineaţa aceasta să iasă şi al 5-lea pui….

octombrie, nr. 73
S-a consumat o noapte cu lună plină…
Şi nostalgie să ajungă întreagă la tine…
De la mine, toate semnele-s de bine…
Dacă plouă, măcar să plouă cu măsură
Cât să se bucure de apă şi pământul
Şi floarea soarelui şi gândul
Că aşa s-au potrivit aşteptările să se coloreze stările
În culorile răsăritului de azi dimineaţă
Şi-n cele ale asfinţitului de acum
3.
Cu gaşca lui Logaritm şi Radical din Minus Unu
(Mi-am ajuns pasiunile din urmă-n visul cu sare)
Din galben de floarea-soarelui poemul şopteşte
Nicăieri mai bine decât la tine-n fereastră,
Un fir roşu de trandafir se uită-n jos, amoros
Cerul, albastru de ultramarin
Multe pălării de floarea soarelui
Prin labirintul tuturor cărărilor vieţii, un fir roşu de trandafir
Şi toate poveştile la un loc, în punctul albastru de pe dunga zării
În care s-au adunat toate clipele lungi, punctul devenind bila rostogolită pe scară
Scară pe care urcă şi coboară oameni cinstiţi şi necinstiţi, îngeri,
sfinţi, prieteni şi câini…
Mi-am ajuns pasiunile din urmă
Prima dintre pasiuni a fost alergatul
Prin tabăra de vară de la Năvodari
Noul meu prieten virtual şi-a ales traseul
De la Trei Papuci la Căpitănie
Cu gaşca lui Logaritm şi Radical din Minus Unu
Tic, tic, tic, despre ultimii nu mai spun nimic
demersul cu fotografiile
începe cu gutuia din octombrie
scara merge ramificat
uneori exista urmăritori
înainte mergători
iubitorii de lebede şi de ciori
s-au adunat la lampa japoneză
în amphiteatrul de piatră
iconarul şi poeţii
octombrie, nr. 73
pe scena dimineţii cu răsăritul
pictează diezul de pe portativ
cu motiv de culoare din mare
cântecul visului cu sare
4.
la poarta numărul unu din Piaţa Sfântul Gheorghe
(l-am avut vecin pe Bebe Costinas,…)
Aşa suntem şi noi, frate poet ultramarin de arcade pontice
„Plante – în poziția cocoșilor gata să se ia la harță.”
Dar nu o harţă de harţag de fag, ca o toacă făcută din prag
Ci un fel de dans al ideilor care se adună ca o dună de nisip
Pe care vântul în loc să o risipească o adună
Şi-n care nimeresc seminţe mai vechi şi mai noi
Din care ies plantele acelea care se cocoşesc
Într-un dans dumnezeiesc, aşa-mi place mie să cred
Precum credea sutaşul în puterea cuvântului
Aşa cred şi eu în puterea gândului voiajor
Plecat din pridvorul dadaist
Cum pleacă rândunelele să adune noroi
Pentru cuibul lor în care ouăle aşteaptă
Să facă pui, pui, pui… niciodată destul de sătui…
e mult mai simplu să sari de la una la alta
şi să se adune gândurile la poartă, cum le este soarta…
uite că am ajuns şi la poarta numărul unu din Piaţa Sfântul Gheorghe,
pe care-am intrat 5 ani de zile, zi de zi,
pentru că era intrarea-n palatul cu 3 etaje în care
am locuit în perioada studenţiei,
eu fiind arădean căsătorit cu o timişoreancă…
fie ce-o fi… în Timişoara, la etajul trei, l-am avut vecin pe Bebe Costinas,…
dacă ai ocazia să o saluţi pe Tatiana Costinaş, soţia lui Bebe,
cred că s-ar bucura nespus… poate-mi trimiţi
o fotografie pe whatsapp, la numarul 0720175585 cu imagini de acum din
Sfântul Gheorghe şi cu un mesaj…
Ne-am zâmbit într-o clipă doar
Şi ce multe-au venit
Seri trăite din asfinţit
Până la răsărit
5.
Soarele răsare chiar acum…

octombrie, nr. 73
(din note zburătoare, cântecul)
Amforă ce eşti când gândeşti
la cele sufleteşti
Din toată plaja cu suflet,
tu ai ales ceva mic, infinit de mic
Ceea ce te apropie foarte mult
de vecinătatea cu Infinitul…
La început au fost sârmele goale
Pe care s-au adunat rândunelele şi graurii
Făcând portativul cu notele zburătoare
Spre soare, spre mare, spre depărtare
Curând, portativul a rămas motiv
În care s-au născut
Cântecul, cortina şi tivul
Seară de seară, pe scara interioară
Au venit rândunelele
Cu foarfeca mare de croitor
Tai forme din marea iluzie,
Al amintirilor venite-n valuri
Din aburii ploii de vară
Într-o seară, la o pipă şi-o ţigară
Lipind între ele
O căutare, o aşteptare şi-o tăietură
Dintr-o singură mişcare cu măsură
Cu ochi şi gură
Auzi marea cum cântă?
Cum vrei să auzi dacă nu asculţi
Învaţă să asculţi marea, cerul şi zarea
s-a umplut de puf grădina
de mi-a strănutat albina
plopule, măria ta
cum căzuși tu dintr-o stea
pomule cu frunza-n vânt
unde-i casa lui Cuvânt
să merg să-i găsesc mireasă
cea mai cea și mai aleasă
Chiar de ieri cărarea lunii se pierdea în deal la prunii
Care gârboviţi de rod… lasă prunii în poveste

octombrie, nr. 73
Că de-aicea mult mai este…
trei amici
pe Stradela Vântului
s-au făcut vecini de răscruce
Vasile
cel mai constant
Poetul
mai oscilant
ca orice holtei
al treilea
„celcarezice”
s-a diversificat
pe teme de echilibru
și complementaritate
un pic mai dificile decât
cele ale radicalului
și ale calului
gând după gând
pâlpâind plăpând, blând
bântuind cotloanele umbrelor
lumina-și deschide cărare
coborâtoare spre mare
pe țărmul cu cărări şi izvoare
doi ani trecuseră peste jumătate de secol
când te-ai oprit la o piatră
după ce-ai cioplit un munte
ce ți-e și cu lumea aceasta
nu mai poate să creadă
şi uită să vadă
rosturile
Stările şi aşteptările au atins zările
Da, da, daaaaaaaaa
Soarele răsare chiar acum…
Un rotocol de fum din pipa mea
Lângă ceaşca de cafea
Se aşează pe capul personajului cu papagal…
Ne apropiem de cetatea lui Ghiorghiţă
Maya Mică şi Maya Mare intră într-o neliniştită bucurie

octombrie, nr. 73
Care ţine clipa-n aşteptare de îmbrăţişare
Semn de iubire şi de împlinire
Copleşit de aşteptare/ Visul meu o ia spre mare/ Pe-o cărare cântătoare/ Printre flori,
ierburi înalte care sprijină cerul/ Cu tot misterul/ Cu greieri, cu pescaruşi şi cu licurici/
Lebede, pescari, câini şi hoinari…/Dacă-mi scrii de bucurie/ Fă din floarea soarelui/
Nostalgia dorului/ Dacă taci, tăcerea-i grea/ Că-i căzută dintr-o stea/ Şi răneşte
englezeşte/ Doamne fereşte de aşa rană/ Cu ghiare şi blană/ De pe la arcadele pontice/
Dinspre mare/ Se aude o chemare…/ Spune tu/ Că ştii mai bine/ Ce chemare se mai ţine/
După tine, după mine/ După visele aldine/ Care vara-s foarte fine/ Precum pânza de
păianjen/ De pe spatele icoanei/ Care cântă-n glasul Ioanei…/ Bine este cuvântat cel ce
vine întru numele Domnului!
a trecut iconarul Cinstitei Treimi
oprindu-și căruța la poarta cu minuni
a copiilor mei
minune mare au strigat cei din jur
în ecou, șoapte de vânt
câte-un Cuvânt
plin de lumina dragostei

Din ciclul Nostalgie cu clipă lungă


Ioan-Mircea Popovici, Constanţa, luni, 27 julie, 2020

octombrie, nr. 73
Vioara verde

Aurelia Oancă
1 În zbor de clipe scurte în goană anii trec,
ABIA TE NAȘTI… Te îngrozește gândul c-abia tu te-ai
Un strigăt de durere și o cumplită luptă născut,
Se dau într-o ființă cu nume sfânt de Și printre vise albe deja ninsori petrec
mamă, 2
Un țipăt viu se-aude într-o tăcere ruptă DIN VEȘNICIA TIMPULUI
Dar care-anunță viața, din veșnicii o
Din veșnicia timpului aleg
cheamă.
Un plic pe care scrie: primăvară,
Din spațiul cosmic timpul coboară pe Cu ea la braț prin lume să alerg
pământ, Și să-mi croiesc o haină mai ușoară,
Și cu bagheta-i face volute peste noi,
Dintr-o mătase de azur ce poate
Din pruncul mic răsare puternic
Să mai cuprindă norii jucăuși,
jurământ,
Dar și cu flori și frunze verzi brodate
Care unește viața în îmulțiri cu doi.
Și poate și fundițe de păpuși.
La tâmplele ce poartă un chip
În inimă să-mi pună macii roșii
necunoscut.
Iat la urechi cercei de ghiocei,
Într-un buchet de vise aduni dragi La tâmple nu vreau albul care moșii
amintiri Îl poartă mândri ca de obicei.
Iar peste chip se plimbă mici riduri de
Aș vrea să stau pe câmpul primăverii
tristețe
O veșnicie, dar oricât aș vrea,
O lacrimă se varsă ducând cu ea iubiri
Pe umeri s-au lăsat sacii poverii
Ce te-au lăsat iar singur, pătruns de
Ce tremură încet și-n vocea mea.
bătrânețe!
Dar voi ascunde-n suflet primăvara
Și îi voi da din sâni de flori să bea,
octombrie, nr. 73
Câte un strop, apoi când vine seara Apoi, privirea mea văzu-ntre frunze
Voi mai culege-n gând câte o stea! Un chip duios ce m-a privit cu drag,
Oglinda lacrimii încet se scurse
3
Pe chipul meu și pe-al iubirii prag.
LĂSAȚI-MI ȚARA
Tic-tacul vieții m-a vestit în șoaptă
Nu uitați! Aceasta-i țara noastră!
Că ești minunea care-o așteptam,
Nu o prădați! Strămoșii vor veni!
„Norocul meu” cuprins într-o iubită,
Plecați de-aici! Nu este casa voastră,
„Minunea mea” la care nu visam.
Și niciodată nu vă vom primi!
Sărut am pus atunci pe iarba vieții
Sunt regele pădurii care plânge,
Și pe-a ta talpă eu am pus sărut,
Sub drujba voastră de călăi hapsâni,
Tu ai luat din buze tot nectarul
Din trupul ei se scurge verde sânge
Ca pe-un balsam, căci talpa te-a durut!
Și plânsul ei va naște-n rădăcini,
5
Un jurământ ce va culca dușmanul
VIOARA VERDE
Cu fața la pământ, ca brazii ei,
Lăsați pădurea, apele și neamul, Ecou de șoapte tremură-n văzduhul
Să își zidească viața printre stei, Ce-și pleacă fruntea peste munții-nalți,
Încearcă-n treacăt sufletul și duhul
Și dintr-o stâncă să răsară forța
Și îți arată cum să te înalți.
Ce va zdrobi o mână de călău,
Din rădăcini va înverzi iar torța Vioara verde ce cuprinde zarea,
Și va-nflori câmpia lângă râu. Își flutură ușor frunzele-n vânt
Adună peste codru alinarea
Lăsați-mi țara, munții și câmpia!
Și pune-n ramuri triluri din cuvânt.
Sunt ale noastre de străbuni lăsate,
Suntem un neam, o țară, România! Cu glasul lui își spune iar povestea
Așa vom fi și-n veacuri mai departe! Izvorul care susură prin foi,
Privighetoarea-n cânt aduce vestea
4
Că s-a-mbrăcat în verde și la noi,
MINUNEA MEA
Natura toată și-n covor de floare
Piciorul gol l-am pus pe iarba vieții
Își pune tot parfumul adunat,
Și-am ascultat concertul sideral,
Din razele ce-n răsărit de soare
Am pus un deget pe-un trifoi albastru
Cu aur fin toți norii i-au brodat.
Crezând că este magicul final
Pe fruntea ninsă-a munților mai plânge
Al nemuririi frunzelor pereche,
Cu lacrimi albe iarna ce s-a dus,
„Norocul meu” mi-am zis în gând tăcut,
În mici torente s-a topit și curge
Când ochii s-au închis ca să ascundă
Și-și poartă pașii reci înspre apus!
Momentul sfânt cu sunet din trecut.

octombrie, nr. 73
Toți copiii din cartier au leucemie

Ștefan Tudor Baciu

Ştefan Tudor Baciu are 16 ani și este elev al Liceului Teoretic Waldorf Iași. A citit
la mai multe lecturi publice, inclusiv la Noaptea albă a poeziei , în cadrul festivalului
FILIT. A debutat cu poezie în revista Zona literară. Pe lângă poezie, scrie și eseu, fiind
membru al Salonuilui de literatură Junimea din Iași. Compune muzică și ține concerte de
blues prin diferite localuri, cântând vocal și la chitară. În afară de pasiunile artistice,
manifestă și o atracție puternică pentru filosofie, fizică cuantică și cosmologie. Face
parte din Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta.

***
am leucemie.
toți copiii din cartier au leucemie.
pensionari,
șomeri stau la balcoanele proletare și fumeză.

octombrie, nr. 73
se uită cu jind la cei mici cum se joacă în lapoviță
în lumina farurilor.
leucemia nu e orice fel de boală;
cei suferinzi mor în amintirea vecinilor:
și până la urmă toți am țâșnit din tub
(o față aspră prelingandu-se pe piele
în inerția ghetoului)
noi nici măcar nu ne-am chinuit,
cercuri mov de cretă
desenate în parcări de bloc
cădeam și ne juleam genunchii
doar mama striga de la geam
în capot
să am grija
căci cu toții aveam oasele fragile
pline de contuzii.
tenișii vechi agățați de cablul electric
ne strivesc ca pe niște vrăbii,
nu cad peste mașinile caritate.

octombrie, nr. 73
„HANUL RĂZEȘILOR”- Letopisețiul lui Marin Beșcucă

Marin Beşcucă, 18 de august, a lui 2020


da, io, Monstrul de pe DILIMANDJARO!

..sunt încercări grele Doamne, care mă petrec!


și nu pierderea materială în sine arde dinlăuntru, nici ea de înlăturat,
dar, ca om, vin în Fața Ta Doamne sfâșiat de cum te pomenești făcut din om
neom, TÂLHARUL mișcându-se în planul social cu o ușurință uimitoare,
debordabilă, aproape că ți se face rușine că ești parte în infamie…
vin dar, Doamne, să caut curăția rugii
Nimic și Niciodată fără DUMNEZEU!!
iată Calea pe care m-am înscris
DUMNEZEU și numai DUMNEZEU e totdeauna bun!
ilumină-mă Lumină, întru LUMINĂ!
Doamne,
simt cum mereu și mereu Tălpile Tale
caută prin mine mersul Îndemnului Tău,
și dacă mi-e liniște, înseamnă că Te-am mulțumit,
și câtă bucurie asta!
Îți mulțumesc Doamne,

octombrie, nr. 73
Îți mulțumesc
Îți mulțumesc!!
este așa un frământ prin ființa mea,
de pare că focul mistuie simțire,
mistuie gând,
mistuie fibră,
mistuie planul zilei de azi, marți, 18 de august, a lui 2020,
dă-mi binecuvântare Doamne,
dă-mi Mila Ta, Cea Mare și Sfântă,
dă-mi putere Doamne să aștern totul după Planul Tău,
Amin!
Doamne,
UNULne este mereu în fierbere
și din câte ne-ai mai da am strădui
Slava de-Ți înzidim să aibe strălucire,
să se știe că ne suntem Robii Tăi,
miluiește-ne Doamne pre noi, păcătoșii,
Amin!
Doamne,
ticăloșii nu sunt bine primiți de lume, deși ei se învârt în lume,
ei chiar iau caimacul, iau bomboana de pe tort, iau bomboana de pe colivă,
și râd în nas surprinșilor din realitatea cea crudă și nefastă…
e greu să lupți cu ei!
e greu pentru că sunt „prea la vedere” iar circumstanțele le sunt favorabile
pentru că aproapele nu sare
uite:
sunt la pământ…
chiar sunt la pământ-la pământ-la pământ!
și inima-și tot bate,
și bate, și bate, și bate, și bate…
geamătul ei mi s-a ascuns în călcâi…
cum să mă ridic?
dacă i-l strivesc!?
încerc să rezist…
încerc!
ehh,
spuneam atunci cu nedisimulată grea durere, nebănuind nimeni m-audă!
s-au dus 3(trei) ani, și strig din nou,
TÂLHARUL e printre noi,
mai liber decât libertatea însăși
a făcut „pumnul” cu un notar fiu de procuror faimos și au izbit în masa
cavalerilor, unde s-au așezat sorbind mătrăguna infatuării:
pe ei nu-i atinge justiția!
pe ei nu-i atinge statul!
pe ei nu-i poate atinge cetățeanul!
tâlhăria asupra legii este un mizilic!

octombrie, nr. 73
se bucură de respectul Cetății!
se bucură de respectul Bisericii!
se bucură de respectul organizației profesionale, ei, tâlharii!
poveste de v-o spun nu este poveste, este fapt!
sunt înscrisuri care dau proba,
SCRIPTA MANENT!
morala știe că nu le pasă, merge la altar de rugăciune,
poate li s-ar aprinde-n obraji un petec de rușine,
care-au uitat că te dă peste buza paharului când nu mai ai loc…
tatăl de notar, procuror de faimă, știe de matrapazlâc
mama, profesor de faimă, cu doctor în științe!, știe de matrapazlâc,
soața, avocat de ’naltă clasă, știe de matrapazlâc
le-am scris în privat!, FB poate să depună mărturie!, e textul!
cineva azi-noapte m-a sfătuit să scriu și prietenilor lor,
poate o privire mai chiorâș să păteze cămașa pe piept
TÂLHARUL e la Prefectura Bihor, nici nu bănuie ce amploare va lua
povestea în cele din urmă
foiletonul nostru este o schiță care va premerge un roman care nu doar
siropos-otrăvitor, dar vom încerca un atac la morala zilelor noastre
stau și mă întreb, într-o societate ca a noastră furtul de doctorate să nu
semene o inimă bolnavă care să ducă ființa națională nu la pieire ci în râsul lumii, că ce
de nu râsul lumii dacă meșterii demonstrațiilor ar recurge la
defilarea plancartelor cu diploma de doctorat a fiecăruia,
să vedem unde ar duce șirul…
dar să pornim Foiletonul!
…după fix 18 ani(iulie 1999-iulie 2017), plini ochi!, a urmat divorțul, un act
statuat social prin notar public; nu a fost ușor!, dar ce poate fi ușor când
lucrurile nu mai merg, matca le dă peste mal la fiece viitură!
am observat că înțelegerea de partaj în fața notarului CBaba a fost o leapșă,
presiune din partea notarului chiar, pe care nu am înțeles-o cu privire la a
mă reduce la ZERO ca om care totuși în 18 ani a lăsat ceva de rod…
am privit-o în ochi să-i simt rușinea de a mistifica un drept, dar gheața m-a
determinat să plec fără contondențe,
nu știu dacă dracul, dar acum mi-e atât de-n clar cine a fost dracul!
au urmat niște presiuni neomenești de a fi scos din locuință, amenințări pe
directe, apoi intervenția avocaților
firesc de nefiresc, s-a intentat un proces civil de evacuare silită din locuință,
dar prostul cel fudul nu s-a fost în… destul de fudul!
astfel prin Decizia civilă nr 74/A/2018, se răstoarnă oribila încercare:
„Tribunalul va reține, în concordanță cu aprecierile instanței de fond, că în
legătură cu dreptul de proprietate asupra construcției edificate pe terenul din
sat Săldăbagiu de Munte, str Albinelor, nr 9, comuna Paleu, județul Bihor,
înscris în CF 53232 Paleu, număr cadastral 53232, Paleu, operează cu
prioritate prezumția de comunitatem instituită de art 30 din Codul Familiei.
Or, contrar susținerilor apelantei din memoriul depus la dosar, excede
analizei impuse de procedura simplificată și urgentă a evacuării speciale,

octombrie, nr. 73
astfel cum este definită de prevederile art 1034-1049 NCPC, răsturnarea de
comunitate de bunuri în ce privește construcția în litigiu.
Apelanta are posibilitatea de a răsturna prezumția astfel instituită și de a
proba caracterul de bun propriu al construcției pe care îl susține, în cadrul
unui eventual litigiu având ca obiect partaj bunuri comune, sau a unei
acțiuni în constatare, ambele demersuri presupunând un alt cadru procesual
și un probatoriu mai complex.
În prezentul dosar însă, față de prezumția de bun comun aplicată construcției edificată pe
terenul înscris în CF 53232 Paleu, număr cadastral
53232 Paleu, tibunalul va constata că la acest moment intimatul exhibă un
titlu aparent cu privire la bun, iar cererea de evacuare a acestuia pentru lipsa
unui titlu se impune a fi respinsă.
Aspectele învederate de apelantă, referitoare la imposibilitatea obiectivă de
conviețuire cu intimatul datorită violențelor fizice și psihice exercitate de
acesta sunt lipsite de relevanță pe calea procedurii evacuării speciale, în
care se analizează doar existența sau nu a unui titlu locativ, atât în persoana
reclamantului cât și a pârâtului, ele putând fi valorificate pe alte căi
procedurale
Tribunalul va respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta Bogdan Ana
în contradictoriu cu intimatul Beșcucă Marin, împotriva sentinței civile nr
2405/21.09.2017 pronunțată de Judecătoria Oradea, în dosarul de față, pe
care o menține în întregime.
obligă apelanta la cheltuieli de judecată 850 lei”
asta spunea tribunalul în 18 ianuarie 2018, cheltuielile de judecată, 1700 de lei nu le-am
văzut nici până acum!
de ce TÂLHAR omul care se trebăluiește în favoarea statului din Prefectura
Bihor, pentru că pe 18 de aprilie, 2018 merge la notar și încheie un contract
de întreținere viageră, ocolind această decizie de tribunal!
notarul nu știm de ce nu a întrebat nici el, dar a încheiat un act prin care eu am fost
uzurpat de dreptul meu de proprietate…
toți semnatarii, patru cu notarul știau matrapazlâcul, nu e asta TÂLHĂRIE, și nu
TÂLHAR cel ce o provoacă?
deci, tribunalul spune bun comun, dar iată la ce se ajunge prin:
actul notarial 43415/19/04/2018
CONTRACT DE ÎNTREȚINERE AUTORIZAȚIE 650 DIN 18/04/2018
emis de BONCHIȘ CONSTANTIN BOGDAN;
întăbulare, drept de PROPRIETATE cu titlu de întreținere, dobândit prin
Convenție, cota actuală 1/1(!)
1. ROSMENTENIUC-BOGDAN ALINA-ANCA, căsătorită cu
2 .ROSMENTENIUC-BOGDAN ALEXANDRU-ADRIAN,
ca bun comun(!)
pentru ca la SARCINI
act notarial 43415/19/04/2018
CONTRACT DE ÎNTREȚINERE AUT 650, DIN 18/04/2018, emis de
BONCHIȘ CONSTANTIN BOGDAN
Întabulare, drept de UZUFRUCT VIAGER sarcina întreținerii și drept de

octombrie, nr. 73
ipotecă legală pentru plata rentei în bani, corespunzătoare întreținerii
neexecutate, conform art 2386 alin 4 Cod Civil, dobândit prin Convenție,
cota actuală 1/1 BOGDAN ANA
Cinstite care mă citești, eu nu aveam să aflu de acest matrapazlâc, de
această TÂLHĂRIE dacă nu mă suna Ana să-mi spună că ea vrea să
desfacă acest contract pentru că își bat joc de ea copiii ei și că a luat
legătura cu avocata Bonchiș Alina care a început deja demersurile…
Dar viața e cruntă Prieteni Răzeși, cruntă și neîndurătoare
diabetică insulino-dependent, Ana suportă tot mai greu tratamentul care i se
aplică și lipsa de respect a copiilor ei,
care din cele spuse de Ana, nu se pot accepta…
are un accident nemilos, o tulburare glicemică determină amețeli puternice
și cade cu un coș de rufe uscate pe scările care coborau de pe o terasă a
locuinței, la 4 metri înălțime!, este ridicată de un vecin(mulțumim Cosmin!)
nu este dusă la urgență!, i se fa radiografii a doua zi!, apoi, singură peste
noapte în condiții cumplite de durere, cu creșteri mari de glicemie, este găsită de o vecină
căzută în baie,
în sfârșit e adusă ambulanța!
fractură de coloană, lacune cerebrale…
și azi este pe patul de spital!
ne-am rugat pentru ea și ne vom ruga mereu,
DUMNEZEU e totdeauna bun!
alte amănunte vor da fața unei cărți!
acum totul e ca TÂLHARUL din Prefectura Bihor să poată fi arătat cu
degetul pe stradă, și vom gândi fel și fel de povestioare cine știe de nu…
gura păcătosului, iartă-mi-o TU, Doamne!
cui i-ar fi ușor să povestească astfel de lucruri ticăloase care-l fac pe ticălos
cel mai liber dintre pământenii omenei…
ai putea popula liniștit cu ei Marcel 35!, Steaua Polară, aș obține cetățenia
pe Pragul 188 și să vă văd atunci pe voi ăștia care v-a dat rangul omeniei
Poetul nostru, cu mine nu e joacă, disciplină fârtate!
bine Mărită, să nu zici că eu am vreun amestec, uite ce Peniță ai pe spusele tale venită, de
parcă ar fi așezat-o cineva intenționat:
69. DESENUL GURII TUȘEȘTE!
…un ochi de negru și de jar trece prin geam
la mine în pupilă, aritmetică ostilă!
doi și cu doi fac cinci, trei și cu trei, patru…!
desenul gurii tușește la gândul că fumul se urcă în jos,
unde iarba iernii e albă și crivățul stoarce lâni merinos…
căciula după î deja e udă, cumplit gust are părul în ceafă,
aud nervii cum mă coboară spinarea,
e liniște-n măduvi!
sinapse oloage telefonează la SMURD,
nici nu mai văd, nici să aud, în degete simt Orologiul
cum limbile-și înnoadă,
timpul e lung, lung, cât o secundă!

octombrie, nr. 73
un infinit derutat sparge clepsidra să fure nisipul…
și-l fură!
jandarmii nu sunt, au grevă!
și grevei mă prind, claustrat de negru și de jar,
biet ochi, lupanar, du-mă departe,
infernal pustiu să mă piardă,
am trăit o aritmetică oarbă!
…dar, te uită cum își ninge decembre!
mă-ndemna Poetul și m-am uitat… 27 de zile!
anul 2017 își freca mâinile,
iar când i-am pomenit că-l vâr în blestem,
hop!
în 28 eram pe peron…
gara învăluită de moarte-și frângea mâinile,
cu genunchii rupți, mă cerșeau ursitorile,
dar Răsărit era de acum Mărțișor
și drumul se pornea peste timpul cel rău…
mulțumesc frumos, aleasă asistență, plecăm fruntea cu recunoștință!
mulțumesc frumos și ție, Poetule, sunt tot mai atras de penițele tale
cele gânditoare zise!, Cele Trei Bețe de Chibrituri, după timpuri, noi am
fost primii alături de Poetul nostru la Govora cu Lumina nelumescului,
cartea care l-a săltat cu adevărat în lume,
iar noi eram acolo!
și vă mulțumesc pentru asta, iar că ați urcat Nordul țării este cu atât
mai de apreciat în Prietenia voastră, bine mi-ați venit să ne fiți aproape,
avem și povești de spus!
bă dați-vă!, Furnica, hai-hai, și le înghesui în batista de la brâu…
așa mai trecurăm Doamne o zi din Ghemul de ni-l îndreptățești,
iar noi suntem tot mai hotărâți ca din „Oastea lui Mihail Eminescu”
să ne dăm aura de luptători pentru cauza țării,
binecuvântează-ne TU, Doamne!

octombrie, nr. 73
spațiul gol

1.
femeia păcătoasă
eu sunt femeia păcătoasă
tu ești femeia păcătoasă
măr carnal
lună caldă
aromă densă de alge
și lumină strivită
antica noapte ne atinge
a iubi este o călătorie pe apă și pe stele
a iubi este o bătălie de fulgere
o bătălie dintre două corpuri cu gust de miere
sărut după sărut marginile tale
călătoriile tale minuscule
și focul transformat în delicioase inimi subtile.
drumuri de sânge care se precipită ca o garoafă nocturnă
până se face sau nu se face noapte
în umbra ta
femeie păcătoasă, unde ești dragostea mea?
2.
dragoste
apeși mâna ta peste mâna mea
privesc ochii tăi încoronați de mici flori
și candide simțiri coboară
ca un locuitor nou
în pădurea galbenă cu maci roșii
răcoarea albă întrerupe cuvintele
cald și sincer
pe buze roșii
râd obraji
că două fluvii
3.
spațiul gol
am băut cer
și verde infantil de iarbă prinsă în somn
îl țin în palmă
îndrăzneață arhitectură
fluidă mișcare
gol de sprijinit în oase

octombrie, nr. 73
4.
fără prenume
prin sărituri de broască alerg pe picioare de vânt
din cuvânt în cuvânt
nu merg In biserici
ca să respir aer curat
pierdută între tâlhari fericiți
pudoarea e inventivă imploziva
explozivă
când hercule toarce lână la picioarele omfzleei dorința e aceea
care îl ține înlănțuit și totuși țipă, țipă, țipă
complexul lui oedip
fetița se crede un bărbat mutilat
bărbatul se visează femeie
am găsit cheia sol a poemului necunoscut
pierdut de poetul orb,homer
în poiana mărului din cer
grecii își numeau bătrânii viermi,cifrele i utila îți spunea hrubă în troienele,înjur
„orice tăcere e o șansă/ de fruct prăfuit și pur” ,zise Valery și muri
mor și eu acum și nu încă
5
spovedanie publică
de unsprezece ani mă sărut
numai cu marea neagră și
moartea albește deasupra
mea

Gabriela Garlonta

octombrie, nr. 73
Cunoștința …

Gurmeet Singh Chana – India

1
Acum și aici …
Îi cer unei flori să râdă.
Răspândind parfum și dulceață peste tot;
Legănându-se și arucându-se petalele crapă tare.
Îi cer unei păsărele să cânte.
Își ridică pieptul, melodiile răsună peste tot.
Totul este fascinant și magic.
Îi cer aerului: ”Nu mai sta nemișcat, te rog sa sufli!”
Instantaneu este rapid, moale și blând.
Liniștitor, plăcut, mângâind pielea ca să strălucească.
Îi cer un miel să danseze.
Sare pe pajiști, sare peste gard,
”Albul ca zăpada” nu ratează nicio șansă.

octombrie, nr. 73
Îi cer unui om să fie drept și corect.
El își desfășoară grijile aici și acolo!
O, sărmane om, nu în viitor, fericirea este ACUM și AICI!
*
Now and Here …
I ask a flower to laugh.
Spreading fragrance and sweetness throughout;
Swinging and tossing, it’s petals crackle aloud.
I ask a little bird to sing.
Hoops up it’s chest, melodies echo all-around.
Everything is mesmerized and spell bound.
I ask air: ”Don’t be still, please blow!”
Instantly, it is swift, soft and gentle in flow.
Soothing, pleasant, caressing skin to glow.
I ask a lamb to dance .
It leaps on meadows, jumps over the fence
The ”snow white” doesn’t miss any chance.
I ask a man to be just and fair.
He unfolds his worries, here are there.
Oh, poor man, not in future, bliss is NOW and HERE!”
2
Cunoștința …
Fie
Este o cale,
O iluzie sau un mit.
Sau o curte în spate,
O inimă sau o minte.
Oriunde
Lămpi de cunoaștere
Sunt luminate.
Întunericul ignoranței este risipit,
Ambianța este luminată,
*
The knowledge…
Either
It is a path,
An illusion or a myth.
Or a courtyard behind,
A heart or a mind.
Wherever
Lamps of knowledge

octombrie, nr. 73
Are lightened.
Darkness of ignorance is dispelled,
Ambiance is brightened.

3
Doar amestecă-l…
Vesel, astăzi, pare trist;
Nu există spirite înalte, dispoziții rele.
Urși melancolici, în întuneric profund;
Apare iritant, nu în floare.
„Ești atât de bun” răsună cuvintele mele magice.
„Ești atât de frumoasă” aplauda adorațiile mele.
Auzind o asemenea laudă, bunătate în graba ei.
Scânteie în ochii ei, roșie porfuziv.
Simte că, și-a găsit sfârșitul căutarea ei.
În viață dragostea și bunătatea sunt un amestec fin.
Bunătatea există oriunde;
Doar amestecați-o, uite … este aici!
Binecuvântați sunt cei care o ajută să se redescopere.
Fețele lor strălucesc, venerată este străduința lor.
*
Just stir it out …
Merry, today, looks sad ;
No high spirits, moods bad.
Melancholic bears, in deep gloom;
Irritant appears, not in bloom.
” You are so good” my magic words resound.
„You are so beautiful” my adorations applaud.
Hearing such praise, goodness in her rushes.
Sparkles in her eyes, she profusely blushes.
She feels her search has found an end.
In life love and kindness is a fine blend.
Goodness exists every where;
Just stir it out, look… it is here!
Blessed are those, who help it rediscover.
Their faces glow, revered is their endeavour.
Traducere din limba engleză în limba română- Lăcrimioara Iva

octombrie, nr. 73
Visul rătăcitor

Viorica Crecan, Zalău – 10.08.2020


1 De ce ți-e frică-n valurile mării?
O, Măicuță sfântă! Când e atât de bine și frumos.
Când te ating, parcă te duci în larg
O Măicuță sfântă, cât ai suferit,
Și îți șoptesc la ureche, tu să te duci să-
Când ți-ai văzut Fiul, pe cruce pronit.
noți.
Câtă durere-n suflet, Măicuță ai avut,
Cânta-ta-i aleluia, că n-ai putut mai mult. Hai, intră în apă, și-o să veizi că-i bine,
Frică nu îți fie, am grije de tine.
Cu lacrimi si suspine, când Maică l-ai
Hai, să plutim, o leaca și să visăm
vazut,
frumos,
Bătut și plin de sânge cu trupul dezvelit,
Să ne-amintim trecutul, că bine, a mai
Te-ai aplecat la cruce si l-ai mângâiat,
fost.
Sărutându-L dulce din greu, Mamă-ai
oftat. Imi amintesc ce rău, picioru-mi sângera,
Călcasem pe o scoică, desculță eu
Ca un miel sărmanul, cu greu a răbdat,
umblam,
Primind suferința nici că s-a mișcat.
Azi nu mai am curajul să umblu peste
Pân’ s-a stins din viață a fost torturat
scoici,
Si păgânii veseli, cu toți s-au bucurat.
Sau dacă am, mă-ncălț, nu-s cu piciorul
Iți simțim durerea, plânsul înduioșat, gol.
Ne rugăm la tine Maică neîncetat.
M-am supărat pe tine, că nu intri în mare,
Să duci rugăciunea Fiului Tău Sfânt,
Eu voi intra, voi înota pe valuri, până-n
Să ne miluiască aici pe pământ.
depărtări,
11.08.2020 De tine m-oi desprinde, tu să nu mă vezi,
2 Tu să n-ai emoții, știu – nu vrei, ca sa mă
Valurile mării pierzi.
Zalău – 13.08.2020

octombrie, nr. 73
3 M-am oprit, am întrebat niște copile,
A venit aseară… Care vorbeau în limba mea.
Dar mi-au răspuns că nu cunosc orașul,
A venit aseară soțul,
Ca încă nu l-au vizitat.
Nu-n realitate, ci în vis.
Repede i-am deschis ușa, Supărată m-am dus mai departe,
El zâmbind cu drag mi-a zis, Am străbătut orașul ce frumos era.
Chiar dacă străzile și drumurile toate,
Mă aștepți soție dragă,
Pavate nu erau, dar flori multe aveau.
Dar eu sunt în amintiri.
Am vrut, ca să-l strâng în brațe, Am rătăcit, pe-o stradă înfundată
Să-i împărtășesc iubiri. Și acolo eu, de frică, m-am oprit.
Strada nu avea nici o ieșire,
Însa,n-am simțit nimica
Și atunci din visul meu, eu m-am trezit.
Era gol în preajma lui,
L-am văzut numai aevea Zalău – 08.08.2020
Uitându-mă-n, privirea lui.
5
Dorul de soțul mă leagă Oile
Mi-a adus chipul în vis.
Cu oile pe munte-s la păscut,
Dar nu a stat mult cu mine
Pădurea freamată, pe cer s-adună norii.
S-a dus, însa mi-a promis,
Turma-i răsfirată, câinele o adună,
El va veni, eu îl aștept O lupoaică urlă, ea își cheamă puii.
Noaptea în vis, pân’ma deștept.
Pâș, pâș lupii, către noi veniră,
Știe, că eu îi duc dorul
Am anunțat cânii și îi fugăriră.
Și că nu îl voi uita.
Au prins o mioară, a scăpat cu bine,
Visul, a fost scurt de-o clipă Iar eu cu turma, spre casă m-am dus.
Și-atunci când eu m-am trezit,
Am ajuns acasă, am ajuns cu bine,
Am închis tare o pleoapă,
Ploaia a început sa cadă, furtuna a pornit.
Ca să-l mai visez un pic.
In fuga mare, ne-am adăpostit,
Zalău – 28.06.2020 A început să cadă, gheața, care m-a
uimit.
4
Visul rătăcitor Pomi, legume, flori, toate le-au strivit,
Stolul meu de gâște, la pământ l-a pus.
Am rătăcit în vis, pe căi străine,
După așa furtună, gâște-am adunat,
Pe drumuri lungi, cărări cu spini.
Crezând că sunt moarte, dar au înviat.
Am vrut să-ajung eu, nu știu unde,
Da-n jur, totul mi se părea pustiu. Mare a fost furtuna, dezastru a făcut,
Țiglele de pe casă, le-au luat pe sus.
Am ajuns departe-n altă țară,
Așa furtună, nu am mai văzut,
Și m-am plimbat, nu cunoșteam pe
Mult mi-a dat de lucru, bine că a trecut.
nimeni,
Nici limba lor, eu nu o-nțelegeam,
Frică nu aveam, că ma îmbărbătam.

octombrie, nr. 73
Scrisorile cerului

Victoria Guțu

1.
Copila mea,

Îţi scrie mama,

Scriu cu o tulpină de lăcrimioară pe retina de câmp a sufletului tău tânăr şi încă crud,
scriu cu nimburi albe de înger,le prind pe creştetul tău inocent şi firav, sperând că într-o
zi, vei reuşi să culegi un buchet imens de scrisori cu iz de primăvară. Sunt nişte epistole
octombrie, nr. 73
stoarse prin filtrul de lapte al norilor, sunt stropi de dragoste maternă distilate prin inima
cerului. Într-o zi, vei compune din ele o ploaie torenţială, adăpând sufletul tău atât de
însetat de armonie, împărțind câte un ulcior de frumos fiecărei inimi care vrea să bea un
ocean dulce, deghizat într-o scoică cu perle de artă în ea. Îți trimit această scrisoare
printr-un alb porumbel al păcii, care să-ți înalțe sufletul până la mine. El îți va acoperi
viața cu o aripă ușoară, adormindu-ți durerile și trezindu-ți speranțele timide, care se
jenează să ridice capul său de ghiocel de sub stratul de gheață hiemală. Primește, draga
mea, această primă scrisoare și bucură-te că ai pe cineva în cer!!!

*
Măicuța mea,

Ah! Timpul, ca un dulgher mi-a lucrat în lemn inima. Astăzi, citindu-ți scrisoarea, am
simțit-o transformându-se în vioară (deși lemnul, creat a fost pentru înflorire).
Mi-a fost dor de tine, cum îi e dor unei frunze de rădăcină, cum îi e dor unui cer de
spectrul curcubeului, aidoma păsării ce-și visa cerul din colivia îngrăditoare. Anume
dorul de tine mi-a dat arcușul ce-mi va mângâia strunele lăuntrice. Îți mulțumesc pentru
răvașul împliat în visul meu la copilărie. Am și uitat cum e să vorbesc cu mama. Scriu
transparent, transformându-mi cerneala într-o lacrimă la capăt de penel. Acum, voi învăța
dinnou să eclozez cuvintele de sub scoarța inimii.. Îți voi da întrebări infantile, necoapte
încă, întrebări cu tâmpla căruntă de așteptarea răspunsului tău, întrebări ce dospesc în
mine ca pâinea într-un bob de grâu.

Astăzi, am văzut porumbelul păcii, ciugulind fărâme de stele din palmele cerului, l-am
văzut plămădind pe ramul tânăr (și crud) al inimii un cuib din strune de vioară. Hai să
așteptăm, a zis, până când vei putea culege fructele mieroase, coapte de dogoarea
maturității. ce zici, măicuță, vom aștepta? vom avea atâta răbdare?

2.
Copila mea,

Pâinea devine mai gustoasă numai dacă aluatul așteaptă și rabdă. Știu, câteodată
așteptările sting stelele ce abia urmau să se nască, ele alungă cocorii din toamne, iar pe
arcușul viorii, așteptarea așterne tăceri. Dar ai observat, că nici o floare nu plânge pe timp

octombrie, nr. 73
de secetă? Ea rabdă…rabdă și tu ca ea, pleacă capul, ca un fir umil de iarbă, călcat de
impertinența lumii. Învață răbdarea pietrei, care se șlefuiește doar în bătălia cu valurile
mării, doar prin asaltarea stropilor de ploaie, care o poate găuri. Multe lacrimi cerești
trebuie să se reverse până când piatra va deveni perfectă. Învață răbdarea butașului de vie,
care se maturează în vinul euharistic.

Învață răbdarea unei bucăți de lut, care se transformă în porţelan, fiind lovită drastic de
către un olar.

Arsă de focul dorului, îngheţată de gerul maliţios al tristeţii, modelată până la starea
perfectă. Lutul nu bănuiește că va sta undeva în vitraliu şi toţi îl vor admira pentru
gingăşia pastelată a sufletului său, pentru formele ireproşabile, pentru decoraţiunile
colorate, pentru inocenţă şi eleganţă.

Doar răbdarea smerită, în deplina ei tăcere, aduce lutul pe masa, unde o inimă însingurată
bea ceai cu Dumnezeu.

căci cine se va smeri pe sine, va fi înălțat, iar cine se va înălța pe sine, va fi smerit.
Unii oameni sunt aidoma felinarelor cu false lumini, în toată nimicnicia lor, ei pretind că
sunt stele. Însă eu știu că lumina de după sternul tău e adevărată.

*
Măicuța mea,

Vreau atât de mult să mătur cu nuiele de lumină întunericul din mine, să-l determin să se
târască în coate din calea visului meu, atât de multe aș vrea să realizez, dar de fiecare dată
îmi mototolesc visele ca pe niște foi maculate și le ard în focul uitării… doar scrumul
rămâne din ele, ce să fac, măicuță pentru ca aceste aspirații să regenereze aidoma păsării
Phoenix? Cum poate o buturugă să prindă rădăcini? Nu vreau să renunț la vis, doar pentru
că toți oamenii trăiesc în clișee. Le este mai simplu să se topească în mulțimea pietrelor
colorate cu vopsea decojită, decât să descopere perfecțiunea sufetului-diamant. Se iscă în
mine o mare împotrivire când neinițiații ce pretind a fi giuvaieri, încearcă să-mi acopere
strălucirea cu fadă acuarelă. Ajută-mă, măicuță, să-mi redescoper diamantul de sub stratul
gros de fard și să-mi urmez propria mea cale, calea spre viitorul ce nu cunoaște
monotonie.

octombrie, nr. 73
3.
Copila mea,

Multe visuri albe, maculate fiind, au fost aruncate în lada de gunoi a neîmplinirii, doar
pentru că aspirațiile altora aveau o nuanță gri.

Visurile se împlinesc, doar că nu le pune în ladă, nu le lăsa să putrezească sub ignoranța


lumii triviale, nu-ți duce visurile la gunoi nu-i asculta pe cei ce-ți frâng aripile, lăsându-te
să sângerezi disperarea (din rănile unde au fost cândva aripi). Ei sunt doar călăi ai
aspirațiilor, abia așteptând să le pună sub ghilotină, să le schingiuiască, numai pentru a se
afirma pe seama ta, pentru ca nu cumva tu să cucerești o stea mai depărtată, un pisc mai
înalt. Iar tu, draga mea, nu semna sentința la eșec (pentru că o hartă cu mintea plată nu va
descrie niciodată profunzimea globului pământesc, iar o machetă a sistemului solar nu va
reprezenta niciodată dimensiunile lui imense). Doar tu, copila mea, știi ritmul în care se
rotesc planetele dorințelor în Universul tău. Eu voi fi, pe viață, Calea ta Lactee, și dacă-ți
va fi sete de laptele copilăriei, în care germinează cele mai incredibile visuri, să știi că
sunt cu tine. Te privesc cu ochii mei de cer și sădesc în cugetul tău lumini, germinând
soare. Împeună, vom transforma orice vis în realitate. Visul tău de azi este prima treaptă
spre realitatea de mâine, prin ferma intenție de ascensiune. Trebuie să alegi astăzi ceea ce
ai vrea să devii în viitorul îndepărtat. Va trebui să mergi pe poteci înguste presărate cu
trandafiri ce-ți vor răni tălpile cu spinii, deși corolei îi va fi milă de ele. Vei escalada
munți cu fruntea izbită de stele. În acest moment, însă, nu uita poalele de la care ai pornit.
Vei întâlni pe calea succesului, pietre de poticnire, dar nu înceta să despici pietrele cu
toiagul credinței, ca să trezești izvoarele din somnul încremenit. Poate că vei întâlni pe
cale, lanuri de aur, lanuri în care holdele dau glas virtuților înrădăcinate în suflet. Ferește-
te, însă de neghina ce vrea să-ți întunece noblețea luminoasă a spicelor. Frângând pâinea
Vieții, despică neghina cu o muchie de cuțit și nu te lăsa absorbită de întuneric.
Dogorită de suferință de vei fi, odihnește-ți aritmia inimii purpurii, la izvorul lacrimii.

*
Măicuța mea,

octombrie, nr. 73
Uneori mă bucur de darul lacrimii, doar pulsul ei vibrant în colțul ochiului, poate subția
sufletul până la starea de strună cântătoare. Lacrima duce cu sine pietre de pe suflet,
deaceea le sunt recunoscătoare pe veci.

Lacrimile mele nu reprezintă sângele conștiinței lezate de răutate, nu mai plâng de


inferioritate, sau de mânie ci doar prind curajul unui fulg ce merge la luptă cu soarele.
Uneori dorul sapă fântânile ochilor. Atunci plâng de dorul casei albastre în care locuiești.
Când plânsul e eliberator, cerurile parcă s-ar elibera de furtunile din cearcăn, se
înseninează cerurile din mine, bucuria își găsește albia, mărgăritarele își revăd mamele-
scoici după revenirea pe țărm. Lacrima mea, uneori se îngemănează cu tine, măicuța mea
Gândim în unison, ești inima mea geamănă, inima-oglindă. Eu sunt doar un licurici,
păstrând în interior lumina-mamă, o efelidă pe obrazul soarelui, captând milioane de raze
și păstrându-le în amintire. Tu ești cerul meu-iar eu, un lac reflectând imensitatea uranică,
o simplă fotografie de pe matricea eterului. Acum știu că dacă îmi e dor de tine, pot privi
în inima mea și te voi vedea acolo. Dar totuși, te rog, mai scrie-mi… cu pensula visului
pe foaia imaculată a inimii, sau cu o rază de lună la un capăt de cer, cu un nimb cuminte
de păpădie sau…simplu, cu mina luminoasă a sufletului tău, trecut în eternitate, scrie-mi,
căci fără tine, se golesc toate plinurile, se dărâmă fericirea, ca un castel de nisip, cerul a
cade în fântână, iar pasărea inimii răgușește, nu-mi lăsa, măicuță, cuibul fără cântec…

4.
Copila mea,

Dacă cerul vieţii tale a devenit sur, dacă disperarea a supt din venele lui tot seninul,
lansează către boltă, un aerostat albastru, pictat cu micile bucurii cotidiene, înmoaie
pensula în curcubeul visului, lăsându-l să plonjeze rebel prin necuprins, fie ca măcar pe
un colţ de cer să rămână un minuscul strop de senin. Dacă nu-ți stă în putere să alungi
norii, învață să iubești ploaia, fii recunoscătoare fulgerului, care, în pofida violenței
intrinsece, îți luminează viața.

Cu toate că ești îndrăgostită de curcubeu, bucurându-te de apariția lui ca de cele șapte


minuni ale lumii, refractate-n spectru, îndrăgește și lacrimile norilor, duse în cearcăn ca
niște cărtușe de plumb, dar, oare nu există nimic sublim într-o lacrimă? Lacrima nu
trebuie luată drept măr adamic, rostogolit din vârful vestejit al păcatului, cu dorința ei
octombrie, nr. 73
străvezie de a strivi curcubeul-zâmbet. Lacrima este un dar, suferința-un dat, aducând
rodul mântuitor al răbdării. Învață să te bucuri de o lacrimă a cerului, pentru că doar
datorită ei, poți vedea curcubeul, doar datorită ploii, vei putea vedea cine își împarte cu
tine umbrela. Re-colorează-ţi doar viitorul, şi ţine minte, acuarela, penelul şi
talentul…sunt în mâinile tale…

*
Măicuța mea,

Nu pot să găsesc lira curcubeului, arcuită cu o lacrimă între două tărâmuri de lumină,
probabil curcubeul meu ontic și-a uitat culorile în paleta creatorului și nu au rămas decât
lacrimi, stropi de cerneală, din călimara suferinței, decolorați până la straveziu. Nu am în
mâini decât un creion simplu, tocit de dureri, mina lui e pe sfârșite, repictează-mă tu,
măicuță, căci fără tine, în lumea mea nu există culori… se pare că toate nuanțele au murit
pe vârful pensulei.

Dar tu, mamă, pictează-mi buzele cu o roșie floare de trandafir,

Vopsește-mi părul în frunzele toamnei roșcate,

Desenează-mi sufletul cu o rază, la capătul căreia să răsară soarele.

Colorează-mi ochii cu pensula verde a ierbii, ce-și ridică creștetul de sub zăpadă.
Imprimă pe fruntea mea cerul întreg, ștergând cu radiera visului toți norii.

Sădește sub pleoapele mele obosite de înfrângeri un buchet de albăstrele

Pune în palmele mele o floare de cicoare, desfăcându-și corola de minuni

Rescrie-mă cu geana arcuită a curcubeului, să-mi coloreze viața cu spectrul conceput în


inima cerului.

5.
Copila mea,

Nu mai trăi cu decepțiile zilei de ieri, ca nu cumva ele să devină împlinirea acumului.
lasă-ți trecutul în propriul său cocon, evadează din el în chip de fluture. Doar că ar trebui
să-ți dau o lecție de zbor, ca în grația ta, să nu-ți arzi de soare gingășia înnăscută. Ai grijă

octombrie, nr. 73
să nu zbori prea sus, dealtfel îți vei arde de rugul mândriei și al slavei deșarte inima de
mătase, zvâcnind în aripi a aritmie. Niciodată să nu privești în urmă, acolo unde trecutul,
ca o plantă carnivoră vrea să te devoreze. Privește doar înainte, precum și la cei ce zboară
înaintea ta, urmează-l pe cel mai bun, pe cel ce îți poate oferi un model de plonjare. Dar
nu uita, dacă vezi un suflet plângând de neputință, undeva, în urma ta, ridică-l pe aripa ta.
Atunci vei fi răsplătită cu un zbor mult mai înalt. Zbori, fluture din cocon, sparge
limitele, fii așa cum nimeni nu te-a mai cunoscut. Cu toată fragilitatea înnăscută,
îndrăznește să cucerești înaltul! ține minte că zborul alb nu se naște din aripile înnodate
pe spate a cocoașă, ci mai degrabă din conștiința de a fi fluture, care evadând din
captivitate, recompune cerul. Învață lecția de zbor, trezind libertatea din sufletul tău.
Libertatea adevărată a fluturelui, începe încă în temnița trupului de omidă atunci când
până și târârea e o formă de curaj.

Măicuța mea,

Uneori mă simt prizoniera suferinței ce ricică sufletului cetăți. Atunci îmi caut libertatea
în lacrima de ploaie ce asaltează piatra, tropotind cu tălpile goale. pe aripile vântului, scos
din vistieriile ascunse ale Dumnezeirii. Caut libertatea în izvorul ce mângâie pământul cu
mâini din ce în ce mai lungi, până și în floarea răsădită, care, deși își are patria în alte
pământuri, crește acolo unde a regenerat, în macul rebel ce îndrăznește să dea glas
purpurii pentru a se deosebi din mulțime. Caut libertatea peste tot, dar o găsesc în mine
însămi. Libertatea supremă vine doar atunci când mă detașez de toate, atunci când nu-mi
ancorez picioarele în ape tulburi.

Alteori tânjesc după libertatea cuvântului, am buzele legate într-un nod de trandafir,
închid cuvuntele în corolă ca să nu risipesc polenul în clepsidra de vânt. Tăcerile sunt
strigăte crescând spice până la cer și înapoi, sunt murmurări necurmate de liniștea
asurzitoare. Nu vreau să încătușez cuvintele, ci le pun pe spate zborul, pentru că nu-mi e
rușine de îngemănarea aripilor. Mi se face milă de neecloziuni, atunci sparg găoacea dură
și îmi eliberez cuvintele din cuiburi.

octombrie, nr. 73
6.
Copila mea,

Azi scriu transparent, dar nu și invizibil. Auzi-mi șoapta ploii, ce deghizează tunetul.
Tunetul e dreptul ploii la voce, pe care surdul nu o aude, în pofida dorinței sale.
Murmurul- o formă de libertate extremistă a stropilor, alergând pe buze asfaltate de
tăceri. Miile de cuvinte nu fac decât să descrie perfecțiunea asurzitoare a tăcerii. Din toate
limbile existente pe pământ, cea mai frumoasă e limba tăcerii cu aromă de liniște, de
isihie, de rugăciune, pe care doar Dumnezeu o poate auzi. Se pare că retrăiești timpurile
babiloniene , când toate cuvintele s-au amestecat. Câteodată omul vorbește tăcând și tace,
vorbind. Atunci doar liniștea e cea ce vorbește. Inimile furtunoase produc prea mult
zgomot, astfel încât ecourile se parg de zidul dintre suflete, mințile goale produc prea
mult vacarm, strigând pe piețe. Doar înțelepciunea tace. Aș vrea mult, copila mea, să te
văd înțeleaptă. Dacă cuvântul tău e în stare să aducă în falia inimii cutremurul, mai bine
nu-l erupe din crater, ci acoperă propriul tău vulcan cu o rugăciune aducătoare de pace.
Atunci toate stihiile se vor potoli. Nu mai demonstra nimănui că ai dreptate cu prețul
răzvrătirii. Uneori pacea e mai presus de dreptate.

*
Măicuța mea,

Dreptatea… a zburat, măicuță din lumea telurică. Nevinovatul plătește bir în rând cu
trădătorul. Dureros e sărutul iscariotean, atunci când arginții din pungă, capătă două fețe,
sinceritatea e luată drept naivitate, credința drept retard, iar prietenia drept neatenție. Nu
mai există prietenii durabile, nu mai există aripi pereche. Fiecare poartă povara zborului
pe o singură aripă. Ah, de ar învăța oamenii prietenia de la paginile foii, care nu pot
exista independent, fărâmitură cu fărâmitură, oamenii ar deveni pâine. Dacă am lua
exemplu de la ocean, care rămâne a ființa doar prin comuniunea imbatabilă a
stropilor.dacă am lua exemplu de la stele, care, doar reunindu-se, alcătuiesc o
constelație… Dar, din păcate, oamenii au alte modele, alergând după nonvalori. Unii
oameni au plinurile golite de sens. Ei doar își ambalează cu aur cioturile adamice, spre a
epata cu aparențele, nu și prin conținuturi. Mi-aș dori ca oamenii să-și topească veacul
glaciar cu sufletul-soare. Mi-aș dori ca toți să zâmbească cu toată porfira inimii, cu tot

octombrie, nr. 73
azurul ochilor, nu doar cu buzele rujate. Mi-aș dori ca privirea să exprime zbor, nu doar
arcuirea genelor false. Eu totuși, măicuță, cred că binele va coborî talerul Femidei. Nu am
cum schimba lumea de una singură. Pot doar să-mi schimb atitudinea, iar în loc să duc
lacrima în chip de piatră până în vârful dealului(aidoma lui Sisif), aleg să o duc la moară.
Îți promit, măicuță,să fiu mai bună, să o inimă curată, albă aidoma crinului despătimit de
mac.

7.
Copila mea,

Judecata nu e în mâinile noastre, ci în mâinile bunului Dumnezeu. Tu, draga mea, nu


judeca și nu privi oamenii de pe vârf de munte, chiar dacă poți atinge cerul cu propria
tâmplă. Caută înălțarea în genunchii înfrânți, caută zborul în capul plecat și pe spinarea
dezaripată. Câtă smerenie păsării, ce având aripi, caută prin iarbă fărâme de lumină! Fii
porumbelul ploii, în care Duhul Sfânt se sălășluiește, fii blândă și transparentă, nu te
abate niciodată de pe calea pluvială. Deși a cunoscut înaltul, ploaia tot pe pământ cade.
Cât de înalt n-ar fi copacul, frunzele se lasă în jos. Impenetrabila realitate este că o
singură clipă desparte vara de toamnă.

Ornicul inimii, bătând în gol a pendul, anesteziază clipa ca să nu mai simtă cum trece din
viață. Secunda lasă pe cercul infinit, o urmă de sare, cale spre nicăieri, revenirea la ieri,
prin noua zi de azi, prin ochiului orb, cerșind iertare pentru dârele saline lăsate de lacrima
neobservată. Clipa devenită lacrimă nu va reveni niciodată în albia ochiului, aidoma apei
Iordanului. Ea va rămâne doar încondeiată în călimara trecutului, scriind cu apă în cartea
Vieții.

*
Măicuța mea,

Mă doare secunda sângerând dorul de tine. Am bandajat-o de multe ori pentru a estompa
hemoragia veacului. Însă nu există pansament timpului. Rămân pe suflet cicatrici. Rană
pe rană s-ar putea vindeca.

Apa vremii nu-ți poate șterge amintirea, dar poate spăla sângele scurs din rană. Timpul ți-
a răpit ultima bătaie a inimii în chip de clopot, ultima suflare în chip de vânt. A adus visul

octombrie, nr. 73
meu la primăveri, în iernile cărunte alelui Bacovia, lăsându-mă să respir a iarnă
Acel decembrie de plumb bacovian, cu acel alb decor funerar și-a descătușat lupii de
zăpadă, strivindu-te între incisivi. A lăsat pe geam o pereche de flori de ger și lacrimi
pereche după cortinele albastre ale ochilor, trase astfel încât doar eu să te pot citi în
oglinda lacului. De ce în oglindă? Pentru că mă simt a fi reflectarea ta dedublată.
Iar sufletul tău a rămas duminică albă strânsă ân cotorul calendarului hibernal al
gândurilor mele. De acolo, nimeni nu te va puta rupe în veac.

8.
Copila mea,

Timpul pe nimeni nu cruță. știi de ce? Dacă nu ar fi rănile sângerând, nu ar exista mir de
uns pe rana. Timpul poate fura clipa de azi, poate fura ziua de mâine, dar nu poate fura
amintirile- fotografii de pe matricea trecutului. Când îți e prea frig de-atâta iarnă,
încălzește-te la flacăra lumânării topite până la o lacrimă de ceară și mir. Această lacrimă
devine pentru tine ziditoare. Din ea, parcă renasc faguri plini-ochi cu mici bucurii, trăite
și văzute în visul unei albini, care aduce rodul muncii sale. Dar știi tu, draga mea, că și
acei fulgi incisivi, care te-au rănit cu gerul-spin, pot deveni albe flori pe geam, flori din
care albina visului se hrănește. Dacă ți s-a dat floare și fagur, umple-l doar cu miere, poți
face asta, știu bine. Nu uita de menirea ta de creator, nu trăi doar în visul copilăriei.
Mierea târzie e mai dulce. Nu poți transforma lacrima de ceară în polenul tânăr al florii,
așa precum nu poți copilăria la răscrucea dintre ani, nu poți retrăi trecutul la momentul
prezent. Resemnează-te, nu mai lupta cu morile de apă. Nu fă munca lui Sisif, nu-ți mai
duce lacrima la deal, te rog să o duci la moară.

*
Măicuța mea,

Lacrima mea e de sticlă, își sparge tâmpla de asfalt atunci când merge la asalt. Lacrima
mea e ca stropul de ploaie ce deghizează tunetul. Furtuna e dreptul lacrimii mele la voce,
pe care timpanele astupate nu o pot auzi, o formă de libertate extremistă a stropilor,
alergând pe buzele asfaltate de tăceri. Câteodată, omul vorbește tăcând și tace vorbind.
Inimile furtunoase produc atâta zgomot, încât ecourile se sparg în cioburi de zidurile
dintre suflete. Mințile goale produc prea mult vacarm, strigă pe piețe. Iar înțelepciunea
octombrie, nr. 73
tace și ascultă. Mă doare, măicuță când vânturile iscate pe aripa mea de fluture nu răsună
în chimvale. Aș avea prea multe de spus. Ceea ce nu-i pot zice altcuiva, ție îți vorbesc. Îți
vorbesc murmurând a izvorul smuls din rădăcină, izvor fără piatra-mamă. Asta sunt fără
tine… Iar cu tine sunt stejar pulsând în ghindă, sunt mărul întors în sămânță. Mi-am uitat
freamătul în lemnul crucii tale.

9.
Copila mea,

Uneori ai buze legate într-un nod de trandafir, închizi cuvintele-n corolă ca să nu


risipeștipolenul în clepsidra de vânt. Tăcerile tale sunt pentru mine strigăte, crescând
spice până la cer și înapoi, sunt murmurări necurmate de liniștea asurzitoare. De ce
încătușezi Cuvântul? Îți e cumva prea greu să-i pui pe spate zborul? Sau rușine îți e de
îngemănarea aripilor? Sau îți e milă de neecloziuni? Chiar contează cuvintele altora mai
mult decât tăcerile tale? știu că au rămas prea puține zboruri pentru penițe (și tot mai
multe pene pentru perne). Călimara și-a uitat cerneala într-un izvor de adăpat turma. Dar
eu știu că tu nu te vei topi în mulțime aidoma multor diamante care își autopoleiesc
strălucirea cu un roșu fad și inexpresiv doar pentru a se dedubla, pentru a fi ca toți. Tu
însă, copila mea, decojește-ți falsitățile ca să rămâi veritabil diamant, unic în felul tău de
a fi, de a gândi. Gândul tău- porumbel în cârdul de corbi, miel în haita de lupi. Rămâi a fi
ceea ce ești, lasă amprenta inimii tale pe o pagină nescrisă, spărgând felinarele cu soarele
din tine.

(Roman epistolar în lucru. Drepturile de autor sunt rezervate)

octombrie, nr. 73
Arta de-a pune diamante în pomul vieții

În sufletul poetei Mihaela CD, unii cititori intră desculți, pășesc tăcut și își țin
respirația. Aceștia sunt cititorii care… din timiditate și din prea mult respect, nu ating ci
doar privesc ”văpăile de simțiri” ale poetei.
Alți cititori își iau aripi și zboară tiptil, în vârf de aripă, din teama de-a nu strivi corola de
amintiri a poetei.
Mai există și cititorii care au ales să fie față în față cu ei înșiși pentru că, este fascinant să
te uiți în sufletul unui poet, ca într-o oglindă și…să te recunoști.
Mihaela CD își lasă poarta sufletului deschisă mereu. Când îi vom trece pragul, vom
aprinde în noi ”cărbuni de jăratic” și vom degusta ”credințe, rugi, dorințe și speranțe.”
Poeta pictează iubirea și nu o face oricum, o face cu har și suflet curat.
Ați încercat vreodată să spuneți în cuvinte ce este iubirea? Greu, nu? Mihaela CD descrie
iubirea cu ușurință. Cum reușește? ” Se așează sub un copac de flori pentru a-i mărturisi
dorul ce-o apasă”; ”strânge firimituri de licurici”; din ”petalele ultimului sărut face un
superb colier”; ”încondeiază trăirile ce-o ard și aleargă în galop pentru a le scrie”;
”plânge ce n-a fost să fie”…
Pentru a descoperi labirintul inimii Mihaelei CD, trebuie să-i pătrunzi în suflet cu ”o
vioară al cărei arcuș să alunece-n alint”.

”Pictura este o poezie care se vede și nu se aude, iar poezia este o pictură care se aude și
nu se vede.” – Leonardo da Vinci
Demne de laudă sunt creațiile artistului Mircea Rustiuc. Picturile acestuia sunt poezii,
poeziile Mihaelei CD sunt picturi! O fascinantă întâlnire între doi artiști care prin crețiile
lor reușesc să păstreze în lume… sentimentul de uimire, oferind materialul necesar pentru
a face visele vizibile!

octombrie, nr. 73
“Măsura iubirii este să iubești fără măsură „- SANT’AGOSTINO

Mihaela CD iubește fără măsură: ”își pune inima în palma iubitului și-l lasă
să plece cu ea”; ”întreține firul bucuriei țesut de mama și bunica ei iar la acel fir a cusut o
fiică”; ”în pomul vieții pune diamante”; ”din scoiclile tandrelor desfătări îi face
salbă…verii aburinde”…
Cuvântul „nostalgie” provine din greaca veche. În greacă, nóstos înseamnă întoarcere iar
Álgos înseamnă suferință. Nostalgia este, prin urmare, suferința cauzată de dorința de a
reveni.
Mihaela CD are nostalgie pentru timpul petrecut pe plaja aurie, acolo unde ”din pietricele
i-a fost desenată iubirea”; îi este dor ”să se plimbe prin ploi și să culeagă cireșele
iubirii”;”revede auritele holde cochete”, ”îi este drag să își aducă aminte de toridele veri
cu ploaia de mătase”…
În”Focul din noi” a versului șoptire este intensă. Fiecare poezie ”emoții-nflăcărate-n ea
exprimă și-mparte sentimente un miliard!”

”Trecutul este ca o lumânare așezată la o distanță inadecvată: prea aproape ca să te facă


liniștit, prea departe pentru a te mângâia.”-Amy Bloom

Mihaela Cd cum se liniștește? De unde găsește forța de a-și controla focul interior, de a-i
întreține flacăra?
Cum își înnobilează simțirea?
Face ”sculpturi din iz de amor ars”; ”brodează prin măgăloase cusături/Tânărul duet de o
eleganță răpitoare”;
”își mărturisește iubirea pe floral altar”; ”simte vibrația de suflete pereche”; ”valsează în
doi prin gânduri călătoare”; ”scrie iubirii o scrisoare/ Parfumată cu nuanțe verzulii de
extaz”…
Mulți dintre dragii Mihaelei CD și-au schimbat domiciliul, mulți dintre aceștia locuiesc
într-o altă dimensiune, într-un alt timp…, însă poeta reușește să le transmită mesaje,
curier fiindu-i inima, sufletul…
Tatălui îi transmite: ”Fără tine nu-i râs, nici bucurie/Ne mințim că ne-am vindecat/
Plânge-n cui pălăria-ți fumurie/Și-n inimă strigă dorul ferecat.”/
Poeta ”pe cerul veșnic al tatălui, pictează un nor pufos de dor și de iubire. ”Ascultă vocea
tatălui pe-a sufletului patefon și-ncearcă să intersecteze razele sale pline de bunătate.”
Multe dintre poeziile din această carte sunt poezii care reflectă dragostea și respectul
Mihaelei CD pentru cele două mame ale sale: mama biologică-ființa care i-a dat viață și
mama de suflet- ființa care i-a dat viață soțului ei.

octombrie, nr. 73
”Focul din noi”este dedicată cu infinită dragoste, măicuței sale iubite, mamei sale
biologice care este încă în viață și fără de care, după spusele poetei, aceasta nu ar fi fost
nimic.
Chipul blând al mamei de suflet a poetei, stă într-o ramă. Pentru Mihaela CD fotografia
mamei soțului ei… a devenit o icoană, o imagine sacră care-i umple sufletul cu arome de
smirnă și tămâie.
Mihaela CD are o mamă-înger și un înger-mamă, două mame care i-au croit aripi și apoi,
au învățat-o zborul! ”Focul din noi” este un fâlfâit de iubire, atașament, dulceață, atenție,
instinct, strălucire, forță, fragilitate, frică, sincronizare, zâmbet…

Vă prezint câteva dintre îndemnurile poetei, îndemnuri de care ar trebui să ținem seama:
”să-i vizităm pe părinți, să-i respectăm ca pe sfinți”; ”ascultă marea cu al său cântat/
Cinstindu-ți jurămintele spuse”/; ”Să n-ai în veci păreri de rău,/Decât pentru ce n-ai
trăit”/; ”Nu-i cere astăzi vremii amânare/ Trăiește, nu e timp de împrumut!”/; ”Să
îmbrăcăm a vieții croială/ Dăruind la rându-ne un gând”/

Potrivit unui clasament special, cel mai scump cadou din lume este Taj Mahal.
Domnitorul Shah Jahan a construit această capodoperă în memoria iubitei sale soții
Mumtaz Mahal. Întregul complex a fost finalizat în 22 de ani l, cu o forță de muncă de
20.000 de lucrători. Un alt cadou celebru a fost cel pe care Richard Burton i l-a făcut lui
Liz Taylor la 40 de ani. Un diamant în formă de lacrimă, având 68 de carate și estimat la
aproximativ 1,05 milioane de dolari(la valorile din 1972).
Aceste două cadouri sunt nesemnificative față de cadoul numit viață, un cadou divin a
cărei valoare este inestimabilă!
”Focul din noi” este un omagiu adus vieții din exteriorul și din interiorul nostru, o
rugăciune de mulțumire adresată lui Dumnezeu.
”Primită-n dar divin e chiar ziua de azi/ Să cântăm viața cât îi suntem soliștii”/
”Din ziua în care ne-am născut/ Primim o Sfântă binecuvântare/
Pe calea vieții să avem un scut/ Lumina vie să ne fie încântare!”/
Din fericirea care-i ește șezătoare, Mihaela CD ne împarte tuturor pic cu pic” iar
”Gânduri, vise, fantezii/Așteaptă să fie explorate”/

”A face poezie înseamnă a atinge corzile inimii și a face muzică cu ele.”


Dennis Gabor

Mihaela CD este o virtuoasă! ”Focul din noi”este dovada! Aplauze!

octombrie, nr. 73
Destrămate dogme

Adelina Fleva

1 dezbracă-mă de umbra ta reîntrupată


coseşte Doamne iarba de pe mine în trăsnet cu miros de cer şi alge
azi ca şi ieri ocnaş mă simt încarcerat în îmi explodează venele la tâmple
viaţă şi nu mai simt în mine nici maluri nici
mai am de ispăşit pedeapsa încă catarge
şi car în transparenta mea făptură (eu te voi alăpta cu fericire nesihastră
o suferinţă dulce ca un izvor zidit în lângă altarul unui nuc cu frunze roze
stâncă să-ţi pară îndoielile de-acuma
şi pleava mi-e deasupra Sfinte Doamne că sunt doar veritabile neopsihoze)
i-ajung pe undeva la subsuoară dar strânge-mă la piept cu disperare
mi-s pletele murdare de păcate mi-e aşteptarea carne însetată
un schit sunt de sudalme şi ocară te rog frumos să stingi şi-apoi să laşi
şi-aş vrea să mor o candelă curată lumina dreaptă
să-mi lumineze ultima suflare să nu observi că sunt fecioară într-o
Tu iartă-mă de viaţă pentru mine femeie măritată
doar viermii mai au trainică valoare 3
(aşteaptă viermii trufandale Doamne Destrămate dogme
probabil le amiroase a pucioasă .
dar viaţa mea ruină încă vie mă vrea sicriul foamea dintre scânduri
palpită jalnic pe sub haina roasă) se-aude scheunând în depărtare
coseşte Doamne iarba de pe mine şi-mi zgârie timpanele bolnave
mi-am luat sicriu şi l-am plătit în rate de-atâtea împăcări cu şerpii şi de-atâta
nu m-a costat prea mult am dat pe acesta uitare
lunar (prin respirarea mea concavă) căci singură-s cu demonii din mine
întâiul adevăr şi întâia-mi libertate şi-am ruginit de-atâta nedreptate
2 aş vrea să mă-nfrăţesc cu orhideele
trăsnet cu miros de cer si alge abstracte

octombrie, nr. 73
să nu-mi mai simt noianul de păcate care-mi surâdea prin fereastră ca printr-o
(dac-aş avea din nou piroane în palme Biblie întredeschisă
în loc de destrămate dogme pentru că mă ustură mângâierile tale am
mi-ar râde ochii către Tine atâta nevoie să plouă
n-aş sta cu uşile închise că invoc norul din glastră să-şi reverse
de frica morţii care vine) nemărginirea
mi-e trupul lut arid dar fă să crească pe care n-o mai ştiu de acum două mii de
un lan de grâu din el cu spice pline ani de
de rugăciuni curate apoi vino când te-am cunoscut atât de albastru şi
şi scoate Doamne demonii din mine atât de sălbatic în mine
4 5
Atât de albastru Mi-e sufletul
. .
prima ta muşcătură mi-a ucis pudoarea mi-e sufletul de-acum drumeţ pribeag
m-am întins ca o lebădă privirea mi s-a încleiat pe-un ram
pe canapeaua din sufragerie iar corbii cu sutanele macabre
(visam că mă aflu printre nuferi şi ţin îmi croncăne prohodul pe la geam
între aripi întreg universul) şi Doamne ce duhoare se desprinde
cu ochii sprijinind tavanul din trupul care zace în sicriu
mi-am cusut palmele sfâşiate de acum că sunt o mână de ţărână
prejudecăţi mi-e dor de învelişul Tău cel viu
ca să nu le mai vad să nu le mai aud aş vrea să ţip buchete de proteste
strigătul un glas de valuri sparte mă îngână
în timp ce-ţi întindeam cheia de la (mi-e dor de vina ta
intrarea în ape și judecata aspră a ta
iar de pe buze ţi-am cules urzici în trup şi în plete)
care mi-au biciuit inima până la sânge dar peste ele viermii stau pe-o rână
şi apoi până la rădăcinile copacului şi Doamne ce duhoare se desprinde

octombrie, nr. 73
Venera

CHIRILA REBECA - CLAUDIA


Chirilă Rebeca-Claudia s-a născut în Oradea, România. A urmat facultatea de Litere
din Oradea, având ca urmare marea pasiunea pentru literatură și artă. Dragostea față de
poezie a existat mereu, însă după aprofundarea acestui stil literar în facultate, pasiunea
față de poezie a prins rădăcini adânci în mintea și inima scriitoarei.
Atracția spre scris se conturează prin înscrierea la cursul opțional de Creative writing în
timpul facultății, dezvoltând abilități de scriere expresivă. Poezia de tip haiku, fiind
primul tip de poezie pe care a trebuit să se axeze. Au urmat apoi scrieri fantastice și proză
scurtă, însă autoarea revine la prima dragoste, poezia.
Debutul literar în materie de proză a avut loc în Revista de sociolingivstică cu studiul
„Marin Preda” în 2018, iar debutul poetic a fost realizat în revista „Poezii pentru sufletul
meu”, Nr.3/ 2020 cu titulurile: „Ins”, „Venera”, „Pluto”, „Nicăieri”.
În materie de hobby-uri este atrasă de lectură, arta sub orice formă, limbi străine,
documentare istorice și psihologie.
„Primul meu refugiu a fost cititul, iar mai apoi scrisul. Factorii externi și viața de zi cu zi,
au condus la refugiul meu în poezie. Scriu ce simt și ce gândesc. Versurile vin pe rând,
iar eu aștept să se adune pentru a le putea așterne pe hârtie”.
Literatura reprezintă un tărâm magic pentru aceasta, îmbogățind abilitățile vieții
cotidiene. Poezia este pentru ea o formă de limbaj simplu, însă încărcat cu semnificații,
este menită să elibereze omul.
În prezent autoarea lucrează la două proiecte literare: publicarea unui studiu despre mitul
labirintului în secolul XX în Antologia Universum, antologie de literatură contemporană
și publicarea unor poeme în revista „Poezii pentru sufletul meu”, Nr.4/2020.
octombrie, nr. 73
1 galaxiile s-au îndepărtat.
Deșert am mai rămas doar eu…
eu și Pluto-n depărtare
a trecut și vara asta
fără de strofe, refren ori muză.
iar nu ne-a găsit împreunați
eu eram pe Marte și tu pe Pământ 5
erai doar un muritor ca restul Venera
un praf într-un deșert.
te-am venerat până la stele
fără vreun amestec cu viața
tu n-ai știut și m-ai lăsat…
eram cerșetori de vise
rog cerul să reverse ploaia
efemeri în lume.
ca într-un film de prost augur.
2 norii să-mi inunde viața
Ins să băltim deasupra lumii,
tu să dispari încet spre mal.
ți-aș fi trimis și dragoste și ură
căci te-am adorat. 6
am căutat prin indivizi, Excesul
un suflet cum ești tu!
am consumat suflete tinere,
îmi erai muză, dor și apus.
gingașe, fără probleme sau prejudecăți.
3 ce zile…ce seri!
Nicăieri preferam să petrec aceste zile ploioase cu
tine
iubite-aș platonic ca până acum!
tu iubești ploaia – aduci turbulențe ca ea.
tu nu ești a nimănui și nu vei fi cândva
ne vom reunim într-o altă viață,
ești de speriat.
mai puțin complicată.
eu nici măcăr trecut n-am fost și nu voi fi
sunt între nicăieri și niciodată, 7
suflet frumos și pur. Mai stai
4 îmi ești în minte, în suflet, în gând
Pluto te simt, te aud , te chem…
eu sunt totul sau poate nimic.
ascultă-mi pașii
parcă te pierd, pururea gând
cum se depărtează de tine
pleci când noaptea vine și ne găsește reci.
rămas bun lirism uitat.
te regăseam adesea printre stele, Mihaela CD
s-a pus praful pe întregul cosmos
Drumuri suspendate-n toamne

ALEX ANDRU

Alexandru Dospinescu, pseudonim literar Alex Andru, din Laval, Canada, are 64 de
ani și este canadian de origine română. Compune poezii încă din anii de școală de pe
vremea când locuia în Romania, la București. În urmă cu foarte mulți ani , se mută cu
familia sa în Canada, în orașul Laval din provincia Québec, unde își continuă activitatea
literară.
Publicaţii:
În noiembrie 2018 publică în revista on line ”Poezii pentru sufletul meu” la care este și
colaborator senior făcând parte din grupul celor 5 autori care au pus bazele revistei
virtuale.
În anul 2019 a publicat în revista tipărită ,,Candela de Montréal’’, revistă de literatură și
cultură generală, bilingvă, fondată în 1997, de dl Victor Roșca.
În noiembrie 2019 publică în revista tipărită ” Poezii pentru sufletul meu’’, revista de
literatură, artă și cultură a românilor de pretutindeni, publicaţie trimestrială, editura
,,Globart Universum’’Montreal, Canada, Editor dl Johnny Ciatlos-Deak.
În acelasi an 2019 publică poezii în Ziarul ,,Unirea’’, din Montréal, publicaţie lunară,
Senior editor, dl. Ion Anton Datcu.
În vara anului 2020 publică Volumul de poezii: ,,Ieșirea din sertare’’, la editura Siono,
din București, volum care în prezent se află în așteptarea lansării oficiale la Montreal.
Activitate:
– Participa la Cenaclul epigramiștilor „Păstorel Teodoreanu” din Montréal , cenaclu
condus de memorialistul dl. Ion Anton Datcu -președinte;
– Participă la Cenaclul ,,Mihai Eminescu”, Montréal, Canada, al ACSR (Asociația
Canadiană a Scriitorilor Români) dl Leonard Ionut Voicu-presedinte;
– Participă la Cenaclul ,, Destine Literare’’ (online) al ASRAN ( Asociaţia Scriitorilor
Români din America de Nord), președinte, dl Alexandru Cetăţeanu;
-Participă la diverse evenimente culturale ale Asociației românilor din Canada, ARC,
unde recită poezii.
Membru al ARC (Asociaţia Română din Canada)

octombrie, nr. 73
1
Aici La boi, eternă înjugare
Cu-același, hăis, îndemn.
Am să m-ascund
În nopţile de mâine, Ne sunt bunici,
Purtând și ultimul meu gând Cei care-au mai rămas
Cu mâna sprijinită pe destine. Tot priponiţi pe-aici,
În milenar răspas.
Mă voi prelinge printre brume
Alunecând într-un alt timp, Privindu-ne în ochi
Strângând uitate petice de lume- N-așteaptă nici o mângâiere,
Acompaniator pe muntele Olimp. Doar să descânte de deochi
Că i-am uitat în vreme.
Lăsa-voi umbletu-n odihnă
Privind încrezător spre viitor, Plecaţi prin alte lumi,
Și-mi voi așterne sufletului tihnă Pământul lor e-acasă-
Trecând mereu surâzător. Noi, suntem azi postumi,
Ei, încă merg la coasă.
Pe-aceeași punte-a vieţii
Dorită-n echilibru doar, 3
Atunci când trec pe ea poeţii- Dragostea, din altă vară
De multe ori în sens contrar.
Printre domni și multe doamne
Iar setea o voi potoli Este-un râu care desparte,
Bând din izvorul fericirii, Mai aproape, mai departe
Căușul palmelor când voi goli, Drumuri suspendate-n toamne.
De arșiţa supusă verii.
Pasul nostru ostenește
Am să m-ascund discret Străbătând grădina vieţii
În nopţile de mâine, Și-n lumina dimineţii,
Eu slovelor fidel poet Om cu om, se întâlnește.
Aici, în ţări străine.
Adunând rele și bune-
2 O privire veșnic nouă,
Bunici Ce mi-o lasă mie, vouă
În oglindă, viaţa pune.
Mai sunt bunici
Care trudesc Pe cărări nebănuite
Și viaţa poartă în opinci- Trece astăzi amintirea
Nicicând nu obosesc. Și se bucură privirea,
De imagini tăinuite.
Blajini, prin spaţiul mioritic
Trudesc discret, Iar în suflete coboară,
Pentru nimic- Dorul fără de prihană
În strai n-au pus secret. Căutând mereu în goană,
Dragostea, din altă vară.
Și poartă roata conjugare
Făcută tot din lemn,
Mihaela CD

octombrie, nr. 73
Mirosul albei zile de mâine

Olivia Marta Gaidos

1. Îmi răspund.
De ce plângi, eu? E răspunsul
La întrebarea
De ce miros tristețe,
De ce plângi, eu?
Văd gri
Uitat.
Și aud rece?
Nu pot simți dulce 2.
Când amarul De ce nu-mi vii?
Îmi pătrunde
Te simt în marea nemișcare
În gândire,
Ca o nălucă, alinare
Mă cuprinde.
Îmi este dragostea ce te așteaptă
De ce plângi, eu?
Până-n sfârșit de mare-albastră.
Îmi spun,
Nu știu de unde ai venit
Dar răspunsul
În inima-mi te-ai alipit,
E greu de evitat,
Cu drag te-am așezat pe cerul
Ca un uragan
Zilei de mâine, ca tot gerul
Deșănțat.
De azi și ieri să se topească
De ce plângi, eu!
Sub dulce-alură îngerească.

octombrie, nr. 73
Nu vreau s-aștept în van sosirea E atâta liniște
Ta împreună cu iubirea, Încât îmi pot auzi nașterea gândurilor,
Eu nu aștept, ci dăruiesc Somnul eului,
Tot ce în sufletu-mi primesc. Trecerea timpului,
Cântecul ideilor,
3.
Pulsul sufletului,
Doar iubirea
Pașii imaginației dansând
Cu haină de catifea
Pe muzica liniștii mele.
Se îmbracă inima,
5.
Roșu-nchis, iubirea cântă,
Mirosul albei zile de mâine
Fiecare zi e-o nuntă.
Te invită să trăiești Într-o zi îmi vor crește aripi de fluture.
Clipe calde, din povești, Mă voi contopi cu ziua de mâine.
Să dansezi un vals în doi, Mirosul ei de zi albă mă va transforma în
Să curgă lacrimi șiroi, înger.
Rele, bune, să se-adune Neaua pură îmi va fi pat iar albul
În a inimii minune, sufletului hrană.
Nu se-oprească-n veci cântatul, Nu voi duce lipsă de nimic, universul
Să curgă mereu oftatul Mă va încălzi
După clipă fericită, Și voi putea călători din inimă în inimă.
După viață împlinită!

4.
Liniște

octombrie, nr. 73
Biografia mea de cititor!!!

Cristina Cobilaş

Pribeagă mă simt pe acest pământ pustiu și trist, deoarece toată lumea e obsedată în
totalmente de programele TV și Net. Pentru mine lectura a fost mereu un suport necesar
în dezvoltarea multilaterală și formarea mea ca personalitate. Această confesiune de idei
creative, gânduri sublime, trăiri sincere ale autorului suprapuse în timp pe filele cărților
mă fac să admir creația și să o sorb ca pe o apă rece de izvor având dulceața ei pe buze
mereu. A citi o carte e una, dar dacă cartea e recitită, plăcerea se transformă în o pășire
măreață în o nouă dimensiune, cu noi labirinturi și noi deschideri. Lectura e o nobilă
savurare a tot ce poate însemna cuvântul frumos și curat. Ea face ca masca unor persoane
aspre sa cadă și să schițeze un zâmbet sincer la fiecare fragment citit. E mitul succesului
ce oferă șansa de a crede în tine, de a iubi totul, căci nimic nu e dat întâmplător. De aici
aș începe cu o biografie poate nu originală dar care m-a făcut o fire deșteaptă și educată
în același timp modestă și sinceră..

Eram în clasa 1-a când am început a lectura, fiind susținută de mama și scumpa mea
dirigintă care au avut încredere în mine și au încercat să-mi altoiască depunând efort
maxim, prietenia față de lectură căci numai ea e capabilă să schimbe viziuni. Și iată că
fiind eu la vârsta întrebărilor eram eu personajul cărții citite și studiate cu o atenție
profundă. Armonia pe care ți-o oferă cartea e cea mai de preț. Prima cărțulie luată în
mână a fost operele Eminesciene. Parcă și acum văd cum curg lin primele versuri citite de
mine în acea comoară. Ele sunt:,, Din valurile vremii, iubita mea, răsai / Cu brațele de
marmură, cu părul lung, bălai- / Și fața stravezie ca fata albei ceri, / Slăbită e de umbra
duioaselor dureri / Cu zâmbetul tău dulce, tu mângâi ochii mei….”. Acesta e doar un
fragment din poezia ,,Valurile vremii..” de Mihai Eminescu.

octombrie, nr. 73
Aceste versuri sunt cu lira-n lacrimi. În acel moment am înțeles că numai lectura te poate
trezi la conștiința. Fiind la școală am început a culege fiecare opera a acestui Luceafăr
veșnic viu. În ele era întruchiparea duioșiei și dragostei. Venind acasă i-am recitat mamei
acea primă poezie iar o lacrima a mamei s-a prelins pe obraz de mândrie iar eu am topit-o
cu sărutări dulci și mulțumiri. În ziua acea era ziua măicuței mele iar acest cadou a rămas
viu în sufletul nostru mereu. Da, am înțeles gustul fructului și cum trebuie să-l cresc
pentru a servi și pe alții din roadele mele și știința mea. Am înțeles că ea e templul ce
poate salva viitorul. Cu timpul copilul din mine s-a maturizat, dar cartea a rămas leagănul
viu, balanța în viață.

Spiritul universal îl găseam și în alte cărți ca: ,,Amintiri din copilarie” de Ion Creangă,
Lebăda neagră, Prinţ și cerşetor care mi-au potolit setea și m-au hrănit pe deplin cu
adevăratele valori universale.

Locul unde le lecturez nu are nici o importanță pentru un om ce știe carte, căci el citește
la orice moment oportun neputând să se despărțească cu cartea nicăieri. La bibliotecă, pe
furiș în timpul orelor, acasă –oriunde. Dar în schimb le recitesc cu inima și sufletul și
împart cu toții tot ce citesc. Cel mai mult m-am sacrificat cărților din literatura
universală-psihologice și romane de dragoste.

Parcă ascund mistere, caractere spirituale, revelații, înfruntări ale singurătății, vindecări și
lecții utile. Criteriile după care le aleg sunt multe: ele trebuie să fie cod al moralității, să
mă liniștească poate vărsând cioburi de cristal, să îți ofere adevăr- putere- libertate, să te
alimenteze cu curaj, să te ducă în o lume fără rutină, pentru a pluti pe un vas și a admira
fiecare părticica a infernului. Să reflecte greutățile în armonie cu succesele, să fie
originală, să ai de unde culege pagini memorabile pentru tine. Unele cărți care ca un
vierme muscă o parte din tine și rămâne în interiorul tău, să fie ca un ecou, să te lege de
ea pentru a nu o putea reîntoarce în biblioteca căci orice gând al tău îi aparține. Orice
suflare a ta va rămâne ca o amprentă pe ea.

O carte ca o cetate să-ți umple golurile sufletului. Să fie un motiv de trezire la conștiință.
Pasiunea de a lectura a venit din cărți unde poți reveni înapoi mereu, de aceea nu prefer
citirea în formatul electronic și nici altora nu le-o recomand. Aș vrea să depăn cu D-
voastră cele mai memorabile cărți citite de mine ele sunt: Singur pe lume de Hector
Malot, Jane Eyre și Shirley de Charlote Bronte, O călătorie spre centrul pămîntului de
J.Verne deoarece sunt pasionată de științe, Vraciul. Profesorul Wilkzur de
T.D.Mostowiez, Și tu esti singur? si Fărâme de suflet de Aurelian Silvestru, Tema pe
acasa de Nicolae Dabija, Vrăjitoarea din Portobello de Paulo Coelho, Casa de chihlimbar
de K.Moore și multe altele. Precum se spune cărțile te caută până te găsesc iar ,,Dacă
termin o carte pe o saptamână, voi citi doar câteva mii de cărți în timpul vieții adică
aproximativ o zecime de procent din fondul celei mai mari biblioteci din lume. Important
e să știi ce citești”- Carl Sagan.

Cea mai memorabilă carte a mea e Fluturii de Irina Binder care e o contopire a dragostei
plămădită cu descurajare. Care se termină cu o avalanșă de sentimente a unui cuplu ce nu
pot fi împreună dar care încearcă să găsească cheia spre sanctuarul sufletelor altora

octombrie, nr. 73
dăruindu-se din plin. Astfel la această carte jurnalul si pixul meu au oboist la scrierea
acestor minunate citate. Una din ele am scris-o în această lucrare. ”Alegem prea mult
rațional și prea puțin cu inima. Mai mult cu ochii dar mai puțin cu sufletul. Nu refuza
niciodată la a cunoaște un om, a-l iubi. Nu știi dar poate, cel care are puțin de oferit are
un suflet comoara ce e gata să ți-l ofere doar ție”. Nu degeaba am copiat acest fragment.
Mereu suntem amăgiți de aparente dar trebuie să realizăm că ele ne distrug și ne schimbă
mult. Dacă aş primi întrebarea ce cărți vreau să citesc aș răspunde: ,,Asemenia zborului
însetat de înălțimi, de chemarea spre noi orizonturi cartea e dată pentru a lumina ca o
torță în întunericul eternității. Vocea ei se strecoară în cuget să scuture praful indiferenței
și rutinii. Ea e ca o pâine caldă ce trebuie frământată cu dibăcie a brutarului. Brutarul e
scriitorul, care are oportunitatea de a îngloba divinul, de a vărsa harul lui.

E de datoria lui să trezească la copii interesul de carte și să facă personalitățile în devenire


sa înțeleagă că ei sunt începutul. Astfel îmi adun pașii și sunt mulțumită că pot lectura.
Îmi pare rău de ziua ce trece de nu am lăsat ceva bun în ea, o poezie frumoasă, un text
citit și o operă ce m-a făcut să recunosc că ea iți oferă o doză de fericire și mângâiere. Pot
spune despre mine că folosesc fiecare clipă ca fiind ultima.

Precum spune A. Păunescu; ,,Și totuși există iubire Și totuși există blestem Dau lumii,
dau lumii de știre Iubesc, am curaj și mă tem”.

În o noapte nu puteam adormi. Am îmbrățișat-o și a adormit dar eu nu puteam adormi de


fericire, deoarece nu eram acum singură, eram cu cartea mea alături. Am simțit că chiar
de terminasem să o citesc.. nu puteam lăsa totul baltă și începeam să caut altă carte pe
care s-o iau din biblioteca mea de cărți. Am luat una și am citit sub aceeași stea de John
Green ,,Gândurile mele sunt stelele pe care, nu le pot aduna în constelații ,,.Fără suferința
cum am ști cum e bucuria? Această carte a fost scrisă cu atâta adevăr încât a devenit o
nouă etapă pentru a mă regăsi. E o carte ce convertește imposibilul transformat în posibil
de aceea am pornit s-o citesc. La început nu puteam să o citesc deoarece era o lume a
morţii, dar treptat s-a transformat în fericire pură. Deși o boală incurabilă i-a unit pe cei
doi de la ei am preluat curajul să cred în viitor și că iubirea e cel mai bun medicament.
Trebuie doar să crezi! Toate aceste cărți mi-au schimbat viața, au făcut-o mai colorată.
Cartea e aidoma unei oglinzi ea nu râde niciodată când tu plângi, nu te critica niciodată și
îți adună gândurile pentru a fi mai bun. Cărămidă cu căramidă înalți o clădire care mai
apoi să devină un refugiu. Însăși opera e o duminică a sufletului și o alarmă interioară.
Oameni ideali nu există dar cărți ideale care ne ajută să fim ideali sunt. Cărțile sunt
prietenii reci și totuși reușeasc să încălzească orice suflet indiferent de vârstă.

octombrie, nr. 73
Azi în istorie: 6 octombrie 1711

Chirilă Rebeca Claudia

În data de 6 octombrie 1711 are loc instaurarea domniilor


fanariote la Moldova. Primul domn fanariot din Moldova este
Nicolae Mavrocordat.

Nicolae Mavrocordat (n. 3 mai 1680, Constantinopol – d. 14


septembrie 1730, București) a fost domnul Moldovei de două
ori: 17 noiembrie 1709 – noiembrie 1710 și 1711 – 5 ianuarie
1716 și al Țării Românești, tot de două ori: 21 ianuarie 1716 –
25 noiembrie 1716 și martie 1719 – 14 septembrie 1730.

Nicolae Mavrocordat
Foto: Wikipedia

Nicolae Mavrocordat s-a născut la 3 mai 1680 în Constantinopol și era fiul marelui
dragoman Alexandru Mavrocordat Exaporitul, din familia fanariotă Mavrocordat și al
Sultanei Hrisoscoleu. Prin bunica sa, fiica lui Alexandru Iliaș, se înrudea și cu familia
domnitoare a Mușatinilor. A avut patru frați și trei surori; fratele său mai mic, Ioan, a
ajuns domn al Țării Românești în perioada 1716-1719. Tatăl lor s-a implicat personal în
educarea fiilor, și a ales ca preceptor pe Iacob de Argos.

octombrie, nr. 73
Fiii au învățat latina de la iezuitul Jacques Piperi din Chios și franceza de la Aubry de La
Motraye. Curând Nicolae capătă renumele de erudit, tatăl său apelând deseori la el pentru
lămurirea anumitor lucruri.

La vârsta de 18 ani ocupă postul de mare interpret al Porții. Zece ani mai târziu, la nici 30
de ani este numit domn al Moldovei.

Era un om învățat, știa mai multe limbi străine, studiase filosofia și teologia, iar in țara
Românească a învățat și românește.

În prima domnie a debutat prin asuprirea boierilor și protejarea țăranilor. Dușmanii lui au
folosit nemulțumirile boierilor și pârile regelui Suediei, Carol al XII-lea, și au obținut
înlocuirea lui cu Dimitrie Cantemir în 1710, pentru ca sa fie reîntronat în 1711, după ce
Dimitrie Cantemir a fugit în Rusia. În timpul acestei domnii a obținut expulzarea oștilor
suedeze și poloneze, care deveniseră o adevărată pacoste pentru Moldova.

În 1716, după uciderea lui Ștefan Cantacuzino, a fost trecut pe tronul din București, unde,
datorită înrăutățirii relațiilor dintre turci și nemți, turcii aveau mare nevoie de el acolo.
Izbucnind în curând războiul turco – austriac (1716 – 1718), Nicolae a ucis câțiva boieri
care erau partizani ai nemților și l-a exilat în Turcia pe mitroplolitul Antim Ivireanu, care
a și fost omorât acolo. Deoarece Nicolae a fost prins și dus la Sibiu, în locul său, turcii îl
numesc pe Ioan Mavrocordat. După Pacea de la Passarowitz din 1718, și moartea lui Ioan
Mavrocordat, Nicolae primește tronul din nou, bucurându-se pe lângă încrederea turcilor,
de o domnie lungă și liniștită. Deși favoriza elementul grecesc, pe care se putea sprijini
mai mult, printr-o bună administrare a țării, prin obținerea scăderii tributului față de turci,
prin purtarea prietenoasă față de boieri, prin scăderea anumitor dări, a câștigat încrederea
și mulțumirea țării. A construit lângă București Mănăstirea Văcărești, a obligat episcopia
din Bacău să aibă o școală grecească și slavonească în schimbul veniturilor acordate.

Nicolae Mavrocordat a murit de ciumă la 14 septembrie 1730 în București și e


înmormântat la Mănăstirea Văcărești.

 Fiind un eminent literat, a scris lucrările:

Sfaturi (manuscris), Despre datorii (tipărită la Londra), Cuvânt împotriva nicotinei (Iași,
1786), Precuvântări la actele patriarhalicești (manuscris).

octombrie, nr. 73
Liliana Ghiță Boian: Epopeea dacică – istorie, cultură și civilizație

Mihai-Claudiu Dumitrache
Uneori, îngerul păzitor al fiecăruia dintre noi, și mai ales îngerul creator din arealul
nostru lirico- epic, ne trimite aripile sale uriașe cu deschidere largă spre Dumnezeire
inspirația divină pentru a așterne pe răbojul contemporaneității trecutul poporului nostru
înveșmântat în straiele străbune ale geto-dacilor…

Uneori, Dumnezeu ne găsește într-un mod absolut miraculos dintr-o pleiadă de oameni
care trăiesc la polii opuși ai umanității –geografic vorbind- și ne transmite prin mesaje de
dincolo de relitatea cotidiană informații despre noi, strămoșii poporului dac…

Căci, cum altfel se poate explica ca eu, locuitoarea orașului Drăgănești- Olt unde există
singurul sat neolitic reconstituit din Europa- sat care dovedește existența dacilor în acest
teritoriu la sud de Carpați, să fiu desemnată de către poeta Mariana Moga organizatoarea
Taberei Culturale „De Amicitiae” să fac o recenzie pentru cartea domnului Sergiu
Botezatu despre epopeea strămoșilor neamului românesc intitulată DACIADA-GETICA-
DAVA?

Această tematică, această preocupare de a pune în evidență trecutul istoric daco-getic al


poporului român îmbracă abordări diferite:

Reconstituirea primului sat dac din neolitic din Europa

Iniţiatorul proiectului și realizatorul reconstituirii satului neolitic este profesorul Traian


Zorzoliu, colegul meu de breaslă culturală între anii 2001-2015, directorul Muzeului
Câmpiei Boianului. Acesta a amenajat șase colibe folosind chirpici din trestie împletită
şi pari bătuţi în pământ, exteriorul colibelor fiind împodobit după specificul acelei
perioade. Casele sunt destinate diverselor categorii sociale: pescari, agricultori, olari,
vânători.

Aşezarea a fost amenajată pe un teren împrejmuit cu un şanţ de apărare şi gard din nuiele
împletite, precum în mileniul V î.Hr., iar intrarea se face pe o punte din lemn. În fiecare
bordei există spaţii distincte: pentru locuit, pentru prepararea hranei şi pentru depozitarea
uneltelor.
octombrie, nr. 73
În interior se găsesc obiecte neolitice sau reconstituiri ale unor obiecte neolitice: mese,
altare de cult, unelte pentru gospodărie şi pentru practicarea diferitelor ocupaţii. A fost
reconstituită şi o locuinţă lacustră, folosită în vechime pentru depozitarea proviziilor,
deoarece aşezările erau ridicate pe văi ce obişnuiau să se inunde frecvent.

În „arheo-parcul“ de la Drăgăneşti-Olt, profesorul Zorzoliu a reconstituit satul după tipul


aşezărilor neolitice specifice culturii Gumelniţa, ale căror urme au fost descoperite aici.
Acest sat neolitic reprezintă, în fapt, o uliţă din satul original. Astfel apăreau în perioada
neolitică aşezările: cu un grup mic de locuinţe, trei-cinci bordeie, amenajate în zone
inundabile, pe nişte mici insule, care se transformau în sate.

Colibele erau dese, uliţele sau calea principală nu erau mai mari de doi metri, uneori
colibele fiind chiar lipite una de cealaltă. Construcţiile erau joase pentru că înălţimea
oamenilor din acele vremuri nu depăşea 1,50 – 1,60 metri. Casele nu aveau tavane, dar
erau bine căptuşite la interior cu diverse materiale. Fiecare colibă avea vatră, cuptor,
laviţă, iar patul era construit din pământ ridicat, peste care aşezau piei sau rogojini.

În cadrul arheoparcului este reliefat modul de viaţă al unei populaţii care a trăit acum
cinci mii de ani î.Hr., populaţie care avea obiceiul să se aşeze în zonele inundabile, pe
nişte mici insule, care, odată cu trecerea timpului, s-au transformat într-un fel de măguri
sau teluri. La început, comunităţile respective erau mici, pe teluri, găsindu-se numai trei-
cinci colibe.

Tot aici a fost amenajat un mormânt specific acestei culturi, iar scheletul, provenind tot
din acea perioadă, are picioarele şi braţele aduse la piept în poziţia fătului, potrivit
tradiţiilor de atunci.

Toate acestea pot fi văzute în muzeul din Drăgăneşti-Olt. Satul neolitic a fost inaugurat
pe 18 septembrie 2010. Oraşul a devenit, astfel, singurul din judeţ inclus într-un program
internaţional de arheologie.

„Este fascinant pentru oricare om din ţara asta, iubitor de istorie sau nu, să poată păşi
într-un sat de acum 4.500 de ani. Este singurul sat din ţară de acest fel şi singurul din
Europa. La inaugurarea lui au venit 96 de arheologi din 24 de ţări din Europa care au
avizat că este cea mai reuşită – să zicem aşa – reconstituire. (…) N-am avut spaţii mari,
că puteam să fac mai multe. Şi este frumos, poţi intra să vezi o altă lume, un alt mod de
organizare a spaţiilor interioare, un alt mod de viaţă”, declara profesorul Traian
Zorzoliu, director al Muzeului Câmpiei Boianului din Drăgăneşti-Olt, despre arheoparcul
pe care l-a realizat.

Reconstituirea Cetății dacice de la Sprîncenata

Începând cu anul 2012 prof. Traian Zorzoliu a inițiat – prin realizarea unei machete la
scara 1/100 – reconstituirea în orașul Drăgănești-Olt a unei cetății dacice ale cărei vestigii
s-au găsit într-o localitate învecinată, Sprîncenata, cetate specifică zonei noastre de relief
(șes), adică ridicată pe o movilă de pământ întărită cu palisade și cu vaduri de

octombrie, nr. 73
apărare. Această cetate a avut caracter militar, fiind un important punct strategic de
supraveghere, o cetate de observație. Cetatea nu a fost lipsită de importanță pentru daci,
dar nu a prezentat un interes major pentru cuceritorii romani, care s-au îndreptat spre
zona montană unde bogățiile țării- aurul în speță- zonă care canaliza toată atenția
cuceritorilor romani. În anul 2013 s-au luat aprobările de la instituțiileadministrative, iar
în anul 2014 au început lucrările de terasare, de construire a fundațiilor și de realizare a
primelor locuințe în procent de 80%. Din păcate, în ianuarie 2015 prof. Traian Zorzoliu a
trecut în altă dimensiune răpus de o boală necruțătoare, lucrările au continuat și în anul
2016, dar din anul 2017 proiectul a fost abandonat și trecut în conservare din motive care
nu fac obiectul analizei prezente.

Alipirea extensiei Boian la numele meu

La începutul „carierei” mele culturale, în cadrul Cenaclului


literar Orizont al Casei de Cultură din Focșani al cărei director
era reputatul teleormănean prof. Nicolae Burnaz, am decis
extinderea numelui cu denumirea câmpiei natale, Boian. Am
făcut acest lucru deoarece mă simțeam legată prin simțire și
trăire de câmpia din sudul țării, de cultura ceramicii Boian,
parte componentă a culturii Gumelnița și în memoria satului cu același nume dispărut
probabil în secolul XVI, fiind devastat de năvălitorii turci.

Am descoperit ulterior că în regiunea Cernăuți, vechi teritoriu românesc există un sat


reședință de comună cu numele Boian. Localitatea Boian a făcut parte încă de la
înfiinţare din regiunea istorică Bucovina a Principatului Moldovei, iar în provincia
canadiană Alberta trăiesc urmaşi ai românilor emigraţi la 1900 din satul bucovinean
Boian. Strămoşii lor au întemeiat acolo un sat care să poarte numele leagănului de acasă –
Boian. Boianul canadian este o oază de românitate pe care comunitatea bucovineană,
aflată la a treia generaţie pe pământ canadian, o păstrează cu sfinţenie.

Nu este și aceasta o dovadă a transmiterii filonului strămoșesc în actualitate a celor care


știu, pot și vor să nu-și uite trecutul, istoria, neamul?

Aceasta este latura istorică și lirică a existenței mele în zona culturală a Câmpiei
Boianului, existență care se împletește cu proiectele și realizările prof. Traian Zorzoliu și
se întâlnește conjunctural cu elaborarea unei modeste recenzii a cărții cu caracter istoric a
domnului Sergiu Botezatu, epopeea DACIADA-GETICA-DAVA.

* *

octombrie, nr. 73
REALIZAREA EPOPEEI DACIADA-GETICA-DAVA

Scrierea unei epopei în zilele noastre pare a fi un lucru desuet și poate chiar inadecvat…
„Pare” și „poate” deoarece a te angaja la transpunerea în versuri a istoriei unui popor care
acum nu-și mai regăsește ritmul existențial propriu și nu mai acordă credibilitate sau/și
încredere trecutului istoric, lăsându-se târât în paradigme metafizice fără o coerență
minimă, făra a continua lanțul trofic al strămoșilor noștri ca și verigă indubitabilă a
popoarelor europene și nu numai atât este desigur, un act temerar fără precedent.

A scrie o epopee presupune cunoașterea izvoarelor istorice a tot ceea ce s-a scris în
documentele antice din veacul vecilor cu trimitere directă la traco-geto-daci, cât și la
sursele care precizează în mod indirect, tangențial sau în contextul istoric, filozofic sau
descriptiv pur și simplu originea poporului nostru, corespondentul teritorial, de limbă,
obiceiuri, și viețuire a strămoșilor noștri.

M-a surprins, fără îndoială, bogăția și complexitatea listei de „Mărturii despre Geto-
Daci” capitol distinct care ocupă spațiul cărții de la pagina 219 la 269 unde sunt trecute
în revistă toate datele culese de autor din izvoarele istorice de la Sumerologul rus A.
Kifisim și Pitagora (580 î.H – 495 î.H), până la Derjavin, N. S., Istoria Bulgariei,
Moscova, Leningrad, Edit. Academiei de Ştiinţe a U. R. S. S., 1945.

Bibliografia care a stat la baza informării documentare a autorului și studiului aprofundat


a datelor cu caracter istoric veridic și nu imaginativ așa cum am fi predispuși a cataloga
realizarea acestei epooei care străbate de la nord la sud și de la est la vest tot spațiul
teriorial, istoric, cultural și administrativ, eonomic, politic, militar și de observație al
Europei antice este impresionantă. Sunt nu mai puțin de 141 documente studiate laborios
din care autorul a selectat elementele constitutive ale versurilor sale cu respectarea strictă
și absolută a adevărului istoric așa cum transpare el din textele elaborate de Academia
Română sau/și de autorii volumelor menționate.

Așadar, Sergiu Botezatu, român basarabean, absolvent al Universităților din Moldova,


Austria și SUA, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Scriitorilor din
Republica Modova, autor al unor volume de poezie lirică, filozofică, patriotică și pentru
copii, apreciat de personalități literare din cele două teritorii românești, decide, contrar
unor tendințe postmoderniste și a unei libere exprimări specifice curentelor literare de
după anul 2000, să abordeze scrierea unui poem epic de mari dimensiuni, în versuri,
povestind faptele eroice ale poporului român cu oamenii săi absolut deosebiți devenind
de-a lungul timpului personaje istorice- eroi ai neamului: Deceneu, Burebista, Decebal
sau zei, Zamolxis.

Într-o introspecție incipientă plasează desfășurarea eposului în Dacia preistorică:

La Maica Dacie ne tragem, la fel şi noi, copii fiind,

Tăcerile-ndrăznim să spargem, printre milenii colindând.

Aşa şi noi, din întuneric, la Mama Dacie venim


octombrie, nr. 73
Printre milenii de colinde recea tăcere-o răscolim.

Istoria poporului dac curge de la originea sa Pelasgă bine argumentată istoric și


selecționată impresionant și punctual în 57 de poeme document, poeme care dau
dimensiunea însăși a poporului român greu încercat de evenimentele vremurilor. Este așa
de multă și puternică încărcătură istorică și documentară a fiecărui vers și a fiecărei strofe
întregind poemele cu nume ale unor popoare, istorici, localități, zeități, războinici, regi și
regate cu trimiteri la subsol încât pot afirma fără teama de a greși că Sergiu Botezatu
realizează o frescă veridică a acelei perioade istorice, completă și complexă atât prin
abordarea sa realistă, având ca sursă de inspirație izvoarele și documentele istorice, cât și
modalitatea expresivă lirico-poetică, ritmată în context cu desfășurarea acțiunilor.

Cu certitudine este cea mai impresionantă epopee scrisă de-a lungul timpului având în
vedere fondul documentar, multitudinea de informații oferite, respectarea adevărului
istoric și forma care definește o exprimare clară, fără echivoc sau care să dea naștere la
comentarii inadecvate, dat fiind notele explicative de la subsolul paginilor.

Versurile alternează ca dimensiune în funcție de mesajul care se vrea transmis, iar


prozodia evidențiază o structură bine definită a versurilor. Ritmul fiecărui poem
evidențiază mișcarea sufletească și transpunerea melodiei interioare a poetului prin
succesiunea armonioasă a silabelor, încântându-ne spiritul cu transmiterea acestora prin
cuvinte bine alese.

Faptul că folosește rima ca mod de versificare dă o și mai mare valoare realizării sale
lirice, știindu-se că, de fapt, de multe ori căutarea unui cuvânt care face să coincidă
(fonic) silabele de la sfârșitul a două sau mai multe versuri poate duce la „pierderea” sau
denaturarea mesajului care dorește a fi transmis. Din acest motiv, autorul are merite
lăudabile în contextul în care a reușit să găsească „cuvintele potrivite” pentru a motiva
cititorii să continue lecturarea și înțelegerea în totalitatea sa epopeea Daciei noastre
străbune.

Aș spune că finalul acestei producții epice de mare amploare este mobilizator sau poate,
meditativ… având în vedere îndemnul poetului :

Români cu rădăcini măreţe, măreţe timpuri ce-aţi parcurs

Din străvechimi şi până astăzi, chiar dacă veşnicii s-au scurs,

Fiţi mândri toţi de visul sacru, ce veşnic prin strămoşi trăit

Şi prin legende vii ce-n inimi pulsează timpul răstignit

Dar, vreau să cred, să sper că nu există un final, pentru că iubirea adevărată nu are
sfârșit… În afara unei legături constând dintr-un amestec eterogen de suflet și roșu nu am
nicio afinitate materială sau familială cu Basarabia. În schimb am o mare afinitate
sprituală și culturală. Sunt impresionată de faptul că între o comunitate de români și o altă
comunitate tot de români care au aceeași limbă, același trecut istoric, aceeași origine
octombrie, nr. 73
spirituală, aceleași culori în drapelul național și aceleași valori culturale există o graniță
reală și veridică. Tot așa cum reală și veridică este și simțirea noastră românească. Am
câteva prietene și mai multe cunoștințe care sunt de dincolo de Prut… le percep ca fiind
suferinde… bolnave… de dor, de inepuizabilul și intraductibilul dor… pe care doar noi
românii de aici și de dincolo îl simțim cum este cu adevărat… Noi, cei din România
considerăm că ceea ce avem merităm sau că ni se cuvine, românii din Basarabia istorică
luptă încă să aibă ceea ce avem, sau credem că noi avem… o țară! România.

Acesta este și argumentul pentru care am dedicat Basarabiei 12 poeme în volumul


„Vitraliile iubirii”, în capitolul „Basarabia, iubirea mea (poeme neterminate) pentru că
dorul și iubirea pentru Basarabia și pentru oamenii care locuiesc acest pământ nu se va
termina niciodată!

Redau aici ultima strofă din Poem neterminat 10:

Nu.
„nu ne prăbușim în semnul deznădejdii”1
orice cădere impulsionează urcușul
spre un zbor exploziv
nelimitat de nicio îngrădire
din dragoste
de moarte
pentru viață”

În ultimul timp am vizitat câteva cetăți, biserici vechi și dave din țară. Am simțit un
impuls patriotic pentru cunoașterea mai aprofundată a istoriei vechi a țării mele și a
strămoșilor mei. Parcurgerea aceastei cărți a venit ca un corolar, ca o încununare a
pelerinajului meu istorico-ecumenic.

Epopeea lui Sergiu Botezatu este o realizare extraordinară. Am citit în adolescență de


nenumărate ori poemul epic Eneida lui Virgiliu impresionată fiind de călătoria
lui Aeneas de la plecarea din Troia până la sosirea în Latium, de informațiile cu caracter
istoric și mitologic pe care mi le-a oferit și pot să afirm că, această carte a fost leagănul
cu iz de antichitate al tinereții mele. Ei bine, acum la maturitate, citind cartea lui Sergiu
Botezatu, epopeea DACIADA - GETICA-DAVA am realizat care este dimensiunea
istorică, sacră, legendară și culturală a poporului meu.

Sunt impresionată. Mulțumesc autorului Sergiu Botezatu pentru trăirea deplină pe care
m-a determinat să o simt acum, în toamna anului de grație 2020 prin citirea, înțelegerea și
înălțarea spirituală a acestui testament al sufletului românesc!

octombrie, nr. 73
Povești cu tâlc din Marele Război (LXIV). Oameni de onoare

Gabriel Sarcină

Părintele Ilie Roșoga de la Turburea-Gorj a fost preotul confesor al Regimentului I


Vânători Craiova în campania din 1916-1919. Până a cădea în prizonierat a însoțit peste
tot această unitate militară, așa cum reiese și din însemnările sale păstrate cu sfințenie în
scriptele Muzeului Județean „Alexandru Ștefulescu” din Târgu Jiu.

Cine va avea răbdarea să translitereze acest veritabil izvor istoric va avea șansa să
descopere trăirile unui participant direct la Marele Război. L-am folosit și noi pentru a
tâlcui povestea de față, dar și pentru a îndeplini o promisiune mai veche a noastră – o
făgăduială făcută cu mai mult timp în urmă unui cititor mai intrigant de-al nostru –
referitoare la evidențierea unor gesturi de noblețe săvârșite nu doar de români, ci și de
inamicii noștri din Primul Război Mondial: germani, austrieci, unguri, bulgari, turci. Sine
ira et studio!

La o zi după căderea Bucureștiului (23 Noiembrie/6 Decembrie 1916), preotul Ilie


Roșoga a fost făcut prizonier împreună cu cea mai mare parte a regimentului său, la
Tâncăbești-Argeș. Vorba Sfinției Sale: „sărac popa Ilie, greu îi e în colivie”. Hainele de
ofițer precum și „bătrânele obiecte” de cult au stârnit curiozitatea germanilor care l-au
tratat omenește. Apoi a fost supus unui interogatoriu printr-un tălmaci evreu care i-a pus
mai multe întrebări. Cum a răspuns cu seninătate a reușit să obțină nu numai simpatia ci
și hohotele de râs ale germanilor. Una dintre ele a fost de-a dreptul senzațională: „am
mers la bătălie, crezând că voi birui singur”.

După ceva timp a fost urcat într-o ambulanță, iar „doctorul german ridică perdeaua și
zice: Romenschi? Plâng în fața lui și se emoționează și Domnia Sa. Îmi dă untură pe
pâine. Nu pot lua”. După ceva timp a fost dus la Ciocioc (azi, Periș-Ilfov). Aici a fost
„bine îngrijit, dar și bine supravegheat”. Într-o dimineață a fost chemat la comandant,
care i-a dat o veste nesperată: „dumneata fiind bătrân, mergi acasă”! Atunci doctorul
neamț l-a întrebat direct:

– Place Dumitale?

octombrie, nr. 73
– Place, răspund.

„Plecându-mă cu respect, mă mângâie”. Apoi „(…) îmi ia tresele de pe mantaua de


locotenent. Îmi ia galonul șnur de la baston. Îmi lasă mantaua soldățească și pantalonii.
Mă îmbracă personal cu mâinile sale cu cojocul-blană ce aveam la ordonanță. Face
compliment, salută cu stimă pe fostul său prizonier. Îi dă hârtie la mână în care scrie: rog
ca părintele Regimentului I Vânători prizonier fiind că a trecut vârsta de 60 ani să fie
lăsat să treacă nesupărat prin Bucuresci Nord – Craiova – Turburea Gorj”.

Izvorul istoric care ne-a inspirat această poveste a menționat spre bucuria noastră și
numele acestui medic-militar german de toată isprava care a pus mai presus de orice
onoarea și respectul. Este vorba despre V. Masov – Rigmaster Regimentul 10 Dragoni
„Albert de Salsovia”. Respect!

Gabriel Sarcină

octombrie, nr. 73
Drumul spre cer

Neculai Radu

1 Pădurea
Țară Coboară cu tine.
Din frunze
Izvor în mine tu ești, Ne cântă salcâmii,
Lacrimă crudă, Lumină-i cărarea,
Sărutul tău e lumină, E ceartă de greieri.
Depărtarea E seară târzie,
Mereu e un dor. Apari și dispari
Sătul În umbre de tufe,
Mă simt doar cu tine, Soare e luna.
Graiul tău rugăciune, Arțarii
Dumnezeu Cușma vor să mi-o ia,
Prin tine mă știe. Pe frunze le calc,
Rătăcit E strigăt în vale,
Sunt astăzi în lume, Numele tău
Ploaie E ecou,
Tu cazi peste mine, Fugi ca o zână,
Împărtășit Mă lași
Eu plec de la tine, Rătăcit fără tine,
Un an În noapte
E postul la mine. Cobor cu stele pe mine.
Țară
Ești apa din mine 3
Sfințită, Copilul de la țară
Botezul ți-l port,
Țărână eu vreau Ai vorba ta ca versul,
Să fiu doar în tine. Fântână tu ai graiul,
Ai palma tăbăcită
2 De sapă și condei,
Casa din deal Ai talpa urmă
Pe drumul de la țară,
La casa din deal Ești sărutat de soare
Eu urc, Pe față, pe picioare,
octombrie, nr. 73
Crezul tău e țara, Și urcă în ritmul inimii dealul,
Mai sfântă ca icoana. Bastonul îi sprijină anii,
Mereu ai vocea fluier, Urlet de lup
Ai iz de ,,Miorița „, Stârnește fiorii,
Ai plânsul de la mama, Răcoarea se simte,
Ai scâncetul de piatră, Cerbii lovesc
Sfințenie în tine. Cu coarnele ramuri,
Ai viața anotimpuri, Își caută loc de odihnă,
Mereu ai o corvoadă Tărâmul cu zâne
Si calendar E vârful de munte,
Ai sărbătorile creștine, Cocoșii dau știre,
Mireasă albă ai privirea, E creierul nopții,
Zâmbetul Carul atârnă
Bujor de vară, Cu oiștea pe piatră,
Cămașa ta te face înger, Obosit e pământul,
Mereu tu ești o poezie. Drumul urcă spre cer.
Tu ai pământul ca și raiul,
Îl simți ,te simte,
Și plângi, îi simți durere 5
Când ceru-l pedepsește. Noapte de toamnă
Copile de la țară,
Povești tu știi din cimitir, Din cer
Citești pe cruci Coboară tot apusul,
De la morminte, Albastrul se scurge,
Și inima tu o împarți Albie seacă e cerul,
Cu tine și cu satul. Lumina transpiră,
Tremură timpul,
Negrul e poartă,
4 Sub pleoape
Drumul spre cer Ochii dorm,
Sorb din vena solară,
Drumul spre cer Inima simte tăcerea,
Urcă pe dealuri, Plictisită,
Șerpuind pe sub coaste, În ritm monoton
Despică pădurea, Îngână un cântec,
Osteniți de căldură Cuvântul se naște,
Oamenii sorb din ulcioare, Trupul trezește,
Ulii simt, Visul se sfarmă,
E miros de pradă, Umbrele
Urme de pași Cărările zilei se văd,
În praful galben se văd, Pulsarii cad ploaie,
Bătrânul În zbor e pământul.
Sfidează tăcerea

octombrie, nr. 73
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ - ÎNTRE COMPETENTĂ ŞI DILETANTISM -

Pr. Prof. Ionel Cioabă

Luând ca reper cuvintele marelui teolog Dumitru Stăniloae „credinţa nu este


antiştiinţifică, dar ea respinge ideea că ştiinţa e totul; văzând mărginirea ei la cele
materiale, nu putem reduce lumea la materie, sărăcindu-o”, am constat cu tristeţe, că
persoane cu funcţii de răspundere pe linie de învăţământ în ierarhia Bisericii
Ortodoxe, dau dovadă de o evidentă incultură pedagogică, de o argumentaţie
derizorie atunci când sunt puşi în situaţia de a pleda pentru necesitatea predării
religiei în şcoli. O astfel de incompetenţă şi diletantism se poate vedea, din păcate, şi
la mulţi dintre profesori, ba chiar şi la inspectorii şcolari de specialitate.
Aceleaşi probleme le descrie fără menajamente şi marele pedagog Constantin
Cucoş în cartea sa „Educaţia religioasă”. Educaţia în spiritul valorilor religioase nu
este numai o chestiune a clericilor ci şi a laicilor. Unde este vorba de educaţie
trebuie să fie prezent şi pedagogul.
Mediile de informare vizuală au influenţă nafastă asupra tinerilor drept pentru
care educaţia religioasă compensează lipsa educaţiei familiale şi şcolare.
Chiar dacă tindem către o societate democratică, un minim de cenzură
axiologică şi deontologică trebuie să prezideze activitatea specifică de mediatizare.
Nu se poate transmite orice şi oricum. Nu e drept şi moral ca mass -media să
năruiască printr-un simplu gest ceea ce construieşte şcoala, familia, Biserica, etc. Şi
instanţele mediatice trebuie să fie responsabilizate în perspectiva realizării unor
sarcini educativ. Etalarea crimelor pe primele pagini de ziar, vizualizarea în detaliu a

octombrie, nr. 73
consecinţelor unui fapt criminal, produc un şoc psihologic cu urmări de multe ori
imprevizibile şi întârziate asupra cititorilor, auditorilor sau telespectatorilor.
Imaginile se sedimentează în străfundurile fiinţei noastre, generând tot felul de
nevroze sau dereglări de comportament. 1 Iată deci care este rolul educaţiei religioase
în şcolile româneşti.

Privind consecinţele lamentabile care decurg din practicarea unui învăţământ


religios superfial, se poate concluziona că numai solidaritatea de concepţie şi de
metodă a pecialiştilor pedagogi, dar şi teologi ne poate feri de alunecarea pe panta
improvizaţiei şi derizoriului. Realizând un învăţământ religios de calitate ne putem
lipsi de o religie degradată în credulitate şi superstiţie, astfel toate acestea
degenerează în „forme hibride de magie măruntă şi religiozitate maimuţărită.” 2

1
Constantin Cucoş, Educaţia Religioasă, Ed. Polirom, 1999, pag 115
2
Mircea Eliade, Sacrul şi profanul

octombrie, nr. 73
Anul XIV, Nr. 73(7), octombrie 2020

APARIŢIA
Revista (ziarul online de atitudine civică) MAGAZIN CRITIC este
editată periodic la cererea cadrelor didactice şi se găseşte de vânzare la
sediul redacţiilor EURO EDUCATION FEDERATION.
CONTACT
Motru: Str. Primăverii, Nr.3, Bl M4, Sc.1, Ap 16
Târgu Jiu: Ecaterina Teodoroiu, Nr. 4, Bl. 4, Sc. 2, Ap 16
Telefon: 0770529500 sau 0728353441.
http://www.magazincritic.ro/ .
E-mail: magazincritic2007@gmail.com sau cdi7910@yahoo.com
COLABORARE

Aşteptăm colaboratori serioşi. Textele tehnoredactate*, în Microsoft Word,


Office XP, şi semnate pot fi trimise pe adresa de e-mail a revistei:
magazincritic@yahoo.com, până la data de 20 a fiecărei luni.

Tehnoredactarea se va face cu font Times New Roman, corp 12-14, pagină


format A5, folosindu-se diacritice. Responsabilitatea textelor publicate aparţine în
exclusivitate autorilor. O echipă redacţională va selecta articolele în vederea
publicării acestora. Atenţie la plagiat! (*Reguli minime de tehnoredactare: Înainte
de punct, virgulă, punct şi virgulă, două puncte, trei puncte, semnul exclamării,
semnul întrebării, nu se pune spaţiu. Spaţiul se va pune după aceste semne de
punctuaţie, precum şi înainte de deschiderea unei paranteze.)
CONCEPŢIE GRAFICĂ / MACHETARE / DESIGN
Asociaţia culturală Semn – Târgu Jiu
EDITURA
eParadigme
Powered By
EURO EDUCATION FEDERATION
Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321
ISSN–L 1842 – 8541

octombrie, nr. 73
Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321;
ISSN–L 1842 – 8541

octombrie, nr. 73