Maria Panciuc – Bucataru

Lacrima pământului
Versuri

1
 … Am închis ochii şi mi-am închipuit că toată
omenirea rosteşte aceeaşi Rugăciune pe întreg pământul.
Pentru un moment am văzut în braţele iubirii!
Oamenii îl inundau cu dragostea lor, cu demnitatea
şi respectul scrise în Legile firii omeneşti.
Am simţit cum oamenii îl ajută să ducă povara încărcăturii
Sale de milenii, dar nu-i pot descifra durerea, tăcerea,
dorinţele ce se pierd în răbdarea veşnică de a ne ocroti.
Am văzut cum Pământul plânge cu noi oamenii, zărindu-i
lacrima pe obrazul său acoperit de munţi, ape şi coline
puse de Dumnezeu, tocmai de a ne crea diversitatea în
existența noastră. Atât cât va plânge cu noi, cât îi vom zări
„Lacrima”, ne vom simţi în siguranţă. O clipă să nu uităm
că e greu să se pregătească un spectacol cu lumea întreagă.
Deşi omul poate stăpâni totul, fiind fascinaţia Îngerilor,
întrecând imaginaţia divinităţii, după cum spun
înţelepţii veniţi cu misiuni speciale pe pământ,
suferinţa lui a crescut neîncetat.

De aceea trebuie:
Să-i ascultăm dorinţa
Devenită povară
Ce de milenii o duce
În spate o cară!

O carte pentru lacrima pământului ce pare

tot mai la vedere în ultimul timp.

Maria Panciuc-Bucătaru

2
Scrisoare către Eminescu!

Ce faci, domnule Eminescu?

Nu te-ai plictisit de atâta tăcere,
De atâta uitare adunată de vreme,
De vorbele incomode aruncate în vânt
Strânse de când te-ai dus de pe pământ?

Se pare c-au păstrat din tine o fărâmă

Doar acei care fac poze cu tine, an de an mereu,
Căci pentru unii ai devenit aproape ciumă,
Se tem făţiş de nemurirea ce-o porţi neamului tău.

Nu sunt joviali şi dacă-ţi aduc osanale

Ei visează doar la mâna de parale
Ce-o împart edilii de ziua TA din obişnuinţă
La acei linguşitori, jurându-le credinţă.

Vin smerii şi pun o floare la mormânt,

Dar ochii sunt numai spre fotograf.
Tu nu eşti decât un reper mărunt
A scrisului uitat pe un epitaf.

Nu se mai feresc, te folosesc ca momeală

Să poată deschide uşi zăvorâte,
Căci viaţa multora e doar o spoială,
Ei despre tine nu cunosc prea multe!

Domnule Eminescu, e mult mai rău

E haosul mai mare decât pe timpul tău.
Oamenii sunt răi, farsori şi criminali,
Au dat totul trăind doar pentru bani.

E mai rău ca atunci când scriai Epigonii,

Căci duşmanii sunt şi din afară veniţi,
Iar viaţa geme neputincioasă zilnic
Sub cizmele străine unor troglodiţi.

3
Pe tine te scor în faţă pe an de două ori
Şi găsesc motive, de ei ca să vorbească.
De multe ori se ceartă, de la premii mici,
Bine că nu-i vezi, că nu mai eşti aici!

De fapt aduc aproape cuvintele-n van

Pe care le rostesc, aceleaşi, în fiecare an
Şi se laudă cu dânşii, spun ce-au făcut,
Îşi mai dau şi o îmbrăţişare, cu-n sărut.

Mai vin şi agramaţii, ce doar poze fac,

Căci în rest nu ştiu nimica despre tine,
Ci doar c-ai fi român din Botoşani
Pe care multă lume, nici minte nu-l mai ţine.

Cu tine ţi încă vreo doi cărturari

Se foiesc unii în adunări ca nişte bondari
Şi se înfoaie, îşi pun etichete noi,
Pe ei, pe viaţa lor seacă, doar pomenind de voi.

Nu mai ai ce face, frate Eminescu,

Lumea se transformă într-un mod ciudat.
Roboţii cară bagajele pe mare şi uscat
Oamenii privesc la un grotesc improvizat.

Nu mai ai ce face, frate Eminescu,

Nici în Uniune nu cred că te-ar primi,
Căci le-ar fi frică de inteligenţa ta
Şi că în timp i-ai putea substitui.

Nu cunoşti cu câtă ostilitate

Îi ţin pe cei tineri, mult mai departe,
Căci dacă-i aduce mai aproape de ei
Vor pierde din lux şi ultimul crâmpei.

E trist, poete! Mai trist decât crezi

Să vezi cum plâng colinele verzi
Pe timp ce trece iubirea-i mai rară
De oameni, de neam sau de ţară.

4
Au apărut femei contrafăcute
Ce par aduse de sus din ozeneuri.
Nu au familii şi nici nu fac copii,
Căci zilnic se răsfaţă în dineuri.

E trist, Domnule, aproape jalnic

Să nu ai cu cine să stai la taifas.
Dacă ai reveni te-ar umple plânsul
De câţi oameni buni au mai rămas!

Şi nici nu ştiu ce-ai scrie, dacă ai vedea

Numai prăpăd, nemulţumiri în calea ta?
În schimb nu mai avem jalnica cenzură
Scriem toţi şi publicăm ca-ntr-o strânsură.

Daca-i reveni te-ar crede rus, că eşti frumos,

Alţii ar zice că eşti neamţ, că eşti deştept.
Şi cine ştie dacă evreii nu te-ar revendica
După porunca lor de neam ales!

Va trebui să cauți un om ce te cunoaște,

Căci au rămas puțini ce știu de tine,
Doar acei care te folosesc manta de ploaie
Ca lor în zile jubiliare să le fie bine.

E trist, Domnule Eminescu, mai trist decât a fost

În loc să reparăm am stricat de tot
S-a pierdut speranţa, în folosuri inutile,
Poporul se căzneşte pentru un gram de bine!

Nici plopii tăi fără de soţi nu mai sunt,

Coci au adus din ţările îndepărtate
Tot felul de copaci, arbuşti ciudaţi
Şi plopii tăi au fost îndepărtaţi!

Se mai cântă somnoroase păsărele,

Dar pe la cuiburi nimeni nu le-adună,
Căci vocea care azi mai fredonează
E rece, fără armonie, că-i străină.

5
Se pare că străinii mai doresc ceva
Pentru Dulea Românie care a fost a ta,
Căci astăzi defilează ca-n satul fără câini
De când la noi în ţară nu mai avem stăpâni.

S-au înstrăinat aşa de mult de ţară

Au rupt poporul românesc în două
Ș-au agonisit averi, imperii și-au făcut
și nu se-ndură să ne dea din drepturi nouă.

Și dacă prin absurd ai reveni

S-ar putea să stai zile-ntregi prin vamă
Să-ţi trebuiască vize şi aprobări,
Căci nimeni înapoi nu te mai cheamă.

Îţi poate cere şi un paşaport

Câte-un neghiob în uniformă albastră
Şi să te-ntrebe până acum unde-ai fost,
Căci s-ar putea să nu mai ai nici casă.

Mă simt jenată de tot ce-ţi spun eu

Ţi-am citit şi Rugăciunea către Maica-Preacurată
Chiar dacă nu-s prea ataşată de Dumnezeu
L-am implorat mereu să ajute neamul meu.

Nu l-a mai ajutat, nu ştiu de ce,

Poate nu a meritat atât efort,
Poate existenţa şi-a pierdut sensul
Şi ajutorul nu mai poate avea suport!

Dacă stau puţin şi mă gândesc

E mult mai rău ca-n vremurile tale
Aşa că dacă mai apari doinind pe vale
Nu te aştepta să-ţi cânte osanale!

Lumea azi e rece, fără sentimente.

Avem conducător străin, sobru şi tăcut.
În jurul Domniei sale se înalţă
Un zid al tăcerii, aproape temut.

6
Lucrăm pe curat doar cu ce avem,
Căci ne-am complica gândindu-ne la voi.
Nici nu aţi mai avea loc, n-aţi încăpea
Prin ceata agramată de ciocoi.

E un haos, peste tot cumplită gălăgie

Nu ştiu dacă cu tot talentul ai mai scrie.
Se pare că nu mai sunt cititori
S-au făcut peste noapte in corpore scriitori.

Să nu mă-ntrebi dacă te mai citim,

De cartea Veronicăi o am şi ţi-o arăt,
Dar totul pare că se vrea modernizat
Şi arta… şi cultura, toate s-au blazat.

Dar să nu exagerăm, nu vreau să te-ntristezi

Chiar dacă-ţi spun atâtea fără să le vezi,
Voi trece apele aşa cum sunt, învolburate
Şi pietrele ce vor rămâne mândre şi curate.

Ţi-am spus toate astea ca să mă alint

Cât sufăr şi regret o lume neînţeleasă
În rest e vară, verdeaţă şi culoare
Peste suferinţa ce românul o are.

Şi Ţara e la fel de frumoasă

Şi munţii şi apele au rămas la fel.
Doar vântul şi cu ploaia se mai ceartă
Şi fac în văzul lumii câte-un duel.

Şi dacă te-am supărat, mă iartă,

Că am vrut să mă destăinuiesc.
Mă ştii de-atâta vreme, că nu-i prima dată
Când mă întorc în timp să te opresc.

N-am nicio treabă cu farsorii

Ce fac de zor fotografii cu tine
Eu am portretul tău cel falnic
Pe care nu l-am scos încă spre lume.

7
Căci dacă m-ar întreba cine ai fost?
Poate m-ar umple un dor nebun,
Căci nu aş şti cu ce să-ncep întâi
Şi care vorbă ar fi prima ca s-o spun.

Le-aş arăta doar urmele pe unde ai trecut,

Căci nimeni nu le poate şterge
Şi că din plăsmuiri ai apărut
Suport să fii unui neam de veghe.

Nu-ţi sunt joviali, dacă aduc osanale

Ei visează doar la mâna de parale
Ce-o împart edilii din obişnuinţă
La acei ce-ţi jură an de an credinţă.

Şi dacă n-oi muri în zilele ce vin,

Domnule Eminescu îţi voi mai scrie o scrisoare
Doar aşa din când în când să te aduc
În minte, mai aproape ca pe-o Sfântă alinare!

30 iunie 2023 (L-am visat pe Eminescu)

8
Dar eu continui…

Eu continui ca să-mi fie dor

De satul meu sărac de peste balta cu răchită.
Eu tot continui să mă-nchin
La locul meu cu iarba sfântă.

Eu continui... încă, dorul mă așteaptă

Pe valea despicată de un fir de apă.
Eu încă umblu fără de-ncălțări,
Pe hudițele cu case fără poartă.

Eu continui, încă să sărut cu drag

Mâinile bătrânelor ce mă alintă.
Îmi place să aud "bine-ai venit!"
Rostit de acei ce-ntâmplător apar în prag.

Eu continui să respect pământul

Pe care l-am călcat pe țărâna moale
Chiar dacă am plecat de mult de-acasă,
Mă plimb mereu pe-aceeași vale.

Nu sunt străină azi în fața lor,

Deși ei nu mai sunt, iar eu sunt mai puțină,
Un legământ semnat cu lacrima de dor,
În veșnicie, nemuritor, o să rămână.

1 septembrie 2022
Satului meu, Slobozia, Broscăuți

Să nu uiți de mine
9
Să nu uiți de mine,
Căci toamna iarăși vine
Și frunza ei cea verde,
Îndată se va pierde.

Să nu uiți de mine,
Căci ploile se-adună
În loc de gânduri bune,
Vor purta furtună.

Să nu uiți de mine,
Căci eu vreau flori și zâmbet
Pe undele oline,
Al cântecului zumzet.

Să nu uiți de mine
Ca de o valiză-n gară,
Căci fără să scriu cărți
Simt viața prea amară.

Să nu uiți, copile,
Să-mi pui pe rost ce scriu
Căci fără de romane
Mă simt un om pustiu.

Lui Dragoş Lespezeanu – tehnoredactor

10
Aduceri aminte!

Bătrâne sat, la colţ de lume

Te am în minte cum erai
Cu iaz, cu mândrele grădini,
Cu oameni harnici şi blajini.

Pe panta dulce a unui deal

Era o casă cu verdeață
Cu stâlpi frumoși lucrați în lemn
Cu-n zarzăr falnic, drept în față.

Erau crin i şi stânjenei

Pe lângă prispele-nălţate
Crăiesele zâmbeau cu drag
Tufelor de liliac.

Când m-am dus din sânul tău

Aveam părinţi, aveam surori
Şi mai veneam din când în când
În vizită de sărbători.

Mai sărutam pisica-n bot

Ce nu părea ă mă uitasă
Doar mama-mi reproşa mereu
„Că vin prea rar acasă”.

Bătrâne sat, eu am plecat

Să-nvăţ din slova cărţii sfinte
În suflet veşnic te-am purtat
Şi te-am iubit ca pe-un părinte.

Atâta vreme a curs pe vale

Şi M-am întors cam împlinit,
Dar casa-n care m-am născut
Azi nu mai este – a dispărut.

Bătrâne sat, izvor de vise

11
Ce-n braţul tău m-ai legănat
Eu nu-ţi mai cer să-mi spui povestea
Căsuţei mele cu cerdac!

Ar fi prea mult să-mi spui de toate

De câmp, de iaz, fâneţele cu flori,
De soarele ce-a ars pe coastă,
De oameni buni şi primitori.

Renasc poveştile cu tine

Le scot din suflet şi le scriu
Şi lupt cu gândurile mele
Să nu te văd un sat pustiu.

Bătrâne sat te-ador cum eşti

Niciun minut nu te-am uitat
Şi simt sub tălpi ţărâna ta
Pe care veşnic am călcat.

Botoşani, 27 septembrie 2022

Satului meu natal Slobozia, Broscăuţi

Nedumerire
12
E linişte, prea linişte.
Totul e verde, totul e calm.
Eu adorm în nelinişte totuşi
Gândul meu pare ascuns
Îl simt pustiu, că-i fără tine
De undeva nedumerirea vine!

De ce gândul nu-i cum a fost

Unde s-a ascuns sau poate-i pierdut?
Căci visul trece mult mai greu
Parc-ar aduce omagii lumii
Trecută prin vămile existenţei noastre
Ce se îndreaptă spre a fi dezastre.

Oamenii grăiesc în limbile îngerilor,

Roagă dragostea să aibă răbdare
Să lupte, să scoată trufia din noi,
Să fim mai curaţi şi mai devotaţi,
Să gustăm adevărul, inundat de nedreptate,
Să mai schimbăm ceva, acum cât se mai poate.

Cred că asta se numeşte nedumerire

Când una gândeşti şi altceva îţi vine
De parcă cineva doreşte să te-ncurce
Să crezi că povara vieţii ai putea-o duce!
Însă gândul meu nu vede nicio rezolvare
Dacă stăm deoparte, fără implicare.

Octombrie 2022, Botoşani

13
Moment de răscruce!

Lumea se făcuse mai puţină

Şi florile pe câmp se scuturau,
Iar marea agitată se-nvolbura
Când atingea privirea mea.

Pământul într-un geamăt necuprins

Îngâna toate durerile apuse.
Doar inima din mine stăruia
Să stingă amintirea ce duruse.

S-a trezit şi vântu-n libertatea lui

Şi aşa viclean a început să zburde
Să treacă peste zbuciumul simţit
Al unei lumi ce părea mai strâmbe.

Doar o scamatorie ţi se prezenta

Ca să mai rabzi din nedreptăţi,
Iar eu păream un saltimbanc
Cu acelaşi rol ca-n alte dăţi.

Ce se făcuse cu elanul Lumii

De-i înfricoşase atât de mult pe unii
De ce în plină şi dorită libertate
Cu nonşalanţă se seamănă doar moarte?

20 octombrie 2022

14
Ce face dragostea?

Ce face dragostea din Om

E ca furtuna pentru pom.
Îi rupe crengile, le-ndoaie
Și-i spală frunzele în ploaie.

Ce face dragostea din tine,

Habar nu ai de unde vine.
Îți dă speranțe fără leac,
Apoi ți-l ia pe omul drag.

Ne chinuie, ne poartă-n zori,

Apoi ne închide cu zăvoare,
Până s-o cunoști mai bine
Trece, pleacă și dispare.

De multe ori vine târziu,

Când primăverile-s puține
Și niciodată nu aflăm
Cât din ea ni se cuvine?

Uite așa ne amăgește...

De milenii ce s-au scurs,
Omul după ea tânjește,
De rămâne sau s-a dus!

Botoşani, octombrie 2022

15
Trebuie!

Trebuie să creşti prunci

După datina străbună
Să aibă cine peste ani
În locu-ţi să rămână!

Să-nduri şi să ai putere
Să nu-ţi trădezi iubirea de ţară
Să nu te laşi păcălit
De-o viaţă mai uşoară.

Nu face cârdăşie cu străinul

Ar trebui să ştii că nu vă potriviţi.
Doar o conjunctură v-a adus
Faţă-n faţă să vă ploconiţi.

Trebuie să ai orgoliu
Cum a avut şi neamul tău.
Să nu renunţi la demnitate
Cât v-ar fi traiul de greu.

Zâmbeşte chiar şi când amarul

Te prinde greu şi nu te lasă
Aprinde-n dragoste amnarul
Pentru ai tăi de-acasă.

Iartă, uită şi iubeşte

Nu te-ntrista române.
Viaţa-i scurtă, se topeşte,
Iar ce trece nu mai vine!

Botoşani, octombrie 2022

16
Meditaţie!

O linişte adâncă ce venea de nicăieri

Acoperea tot ce părea a fi existentă
Din clipa de pe urmă greu se strecura
Viaţa-n jurul meu părea o penitenţă.

M-am adunat pe aripile vântului şăgalnic,

Iar marea-ntinsă-mi sclipea la picioare.
Păream o picătură ce venea de sus,
Ce trebuiam aruncată-n mare.

Cu greu am trecut prin mirifica-mi prezenţă

Prin livada înflorită a existenţei mele.
Am simţit împliniri pentru drumul lung în vreme
Şi pentru textul greu, trecut la rezistenţă.

Mi se dau note pentru menţiune…

Mai sunt braţe care vor să mă cuprindă.
Mă las în voia sentimentelor din mine,
Aştept iubirea din nou să mă cuprindă.

Eu n-am trişat, mă simt un om integru

Cu tot şi toate pe care le-am trăit.
De aceea stau acum în pragul de apus
Ce poartă draperie luminoasă, fără negru.

E lin işte! Ce linişte îmbietoare…

De parcă cineva anume trimis de Destin
Mă anunţă că-mi trebuie eleganţă şi răbdare
Să particip la ultimul Festin!

Botoşani, 2022

17
Ce sunt?

Până mai ieri eram o rază de lumină,

Ce se întindea peste zarea plină,
Să-mi dezvăluie urmele făcute,
De multe ori de nimeni ştiute.

Pot fi cântecul scris din freamătul durerii

Pe care l-am lăsat celor ce cântă.
În el e Rugăciunea mea dintâi,
Către măicuţa mea cea sfântă.

În el îmi cer iertare c-am plecat,

O bună vreme n-am mai fost prin sat.
Aveam atât de multe de făcut,
Nici nu ştiu când anii au trecut.

Sunt poate un vis care nu piere,

Căci mereu o floare din el răsare
Poartă falnic emblema puterii
Pe care omul din fericire-o are.

Pot fi suferinţă grea lăsată,

Prin mine, peste neamul meu.
Dorinţa ce-am purtat-o vie şi curată
În urma mea să se vadă mereu.

M-a pus să semnez atâtea acte,

Să fie pe când eu mă voi duce.
Le va preface toate în artefacte,
Cu viza pusă pe-o simplă cruce.

Pot fi freamătul de lângă Ipoteşti,

Rămas de mult, din tinereţea mea.
Când codrul marilor poveşti
Mereu mă-ngenunchea!

Pot fi orice, dar înainte de toate,

Sunt un român frumos şi cu credinţă.
Îmi voi iubi neamul şi dincolo de moarte,
Rugându-mă pentru mântuire şi căinţă!

Botoşani, 24 noiembrie 2022

Părinţii noştri!
18
Ce-i un părinte pentru copilul lui?
Ajunge la capăt ca un căţel.
Mai treci şi-i aduci câte-o pâine
Şi pui o sticlă de apă lângă el.

Când te vede venind se bucură,

Îşi şterge lacrima amară
Şi se abţine să nu-ţi spună
Că n-a dormit aseară…

E bine, e bine, puiule, am de toate

Îţi spune cu un zâmbet camuflat.
De fapt lui nu-i trebuie nimic,
Se bucură că tu nu l-ai uitat!

Atât de mult se simte-nstrăinarea

Aproape nu mai sunt puncte comune,
Iar când vorbeşti ăţi simte nepăsarea
Încât el nu mai crede în vorbele lui bune.

E un fel de amăgire între noi,

Bătrânii sunt plini de neputinţă şi de dor.
Iar copiii prinşi în gheara timpului ce-l au,
Luptă să-şi trăiască viaţa lor.

Ce-am fi făcut oare fără de moarte?

Ce vine senină şi dă o mână de ajutor.
Ne-am fi chinuit atât de mult unii pe alţii
Până ar fi dispărut noţiunea de dor.

Aşa e legea omenească scrisă,

Să mai rămână măcar un fir subţire.
Ca cel care mai are de stat pe pământ
Să ştie al cui este şi de unde vine.

Tuturor părinţilor din lume!

19
Acrostih, Ovidiu Chelaru

Orizontul astăzi se complică

Vedem pe antologii o zburătoare mică.
Imaginea o face stăpână pe carte,
După ce poetul o implică în toate.
Iureşul din cale mereu îl evită
Urmărind colaboratorii, la scris îi invită.

Chemarea sa pare îndrăzneală,

Harul nu-i dă pace, starea e normală.
E supus hazardului cu tot ce are,
La criticile aduse, nu pare că tresare.
Aş zice că nu dă vina nici pe condieri,
Rosteşte în fală că-s mai buni ca ieri
Uitând că are-n faţă mici bombardieri.

(sau Uitând că viaţa e şi cu păcăleală.) ?

Acrostih, Dan Teodorescu

20
Duios cuprinde lumină după lumină
Acolo unde doar simţire-aleasă adună
Numai valoarea adevărată să rămână.

Talent destul, dar şi mult HAR,

E peste umbra sorţii ce trece nepăsătoare,
Opreşte haosul lumii cu faţa sa lacră,
Dar osânda scrisului pare pasiunea sacră.
Onoarea vieţii o ia ca pe un dar,
Rupând zăgazuri mereu şi porţi ferecate,
Eliberând bavete şi lucruri minunate.
Se adună, se răsfaţă cu cărţile cochete
Ce par a curge-n şir una după alta.
Urmând Porunca cerească de la TATA.

8 decembrie 2022

Încredere,
21
Nu te târî ca un gândac,
Zboară ca o libelulă.
Nu lăsa viaţa să-ţi dea
Numai ceea ce se-ndură.

Nu afişa prea multă îndrăzneală,

Că poţi greşi nelimitat.
Păstrează-ţi gândurile bune
Pentru tot ce-ai căpătat.

Nu spune mereu că eşti nefericit,

Căci nimeni nu o duce mai bine.
Nu pierde respectul pentru muncă,
Nu sta mereu cu gândul de ducă!

Suntem obligați să fim buni,

E singura noastră bogăție.
Trăiește și nu te amăgi,
N-așteaptă promisa Împărăţie.

Aici e Raiul, aici e Iadul,

Aici e dragostea precară,
Ce pierzi în timp, nu mai revine,
Nici când a doua oară!

Botoşani, 2022

Lumea se schimbă!
22
Din primăveri trăite,
Triste şi trecute.
N-a mai rămas niciuna
Ca să asculte.

Poate-i prea târziu

Sau poate-i prea devreme
Să fim luaţi în seamă
Ca să ne mai cheme.

Nu mai este unde

Să ne aşeze-n rând,
Căci este altă lume,
Venită pe pământ.

Sunt mai rebeli, mai vii,

Şi poartă grea povară,
Li se arată zilnic
O viaţă mai amară. (uşoară ?)

Au îngrădit concesii,
Au furat din bunuri.
Şi astăzi fac obsesii
Celor ce sunt pe drumuri.

Lumea doar se schimbă,

Nu va mai muri de tot,
Dar vom purta osânda
Neamului netot.

„Garda” se va duce,
Rapid spre acea schimbare.
Ce pare că promite
În moarte alinare.

Botoşani, decembrie 2022

Acrostih îmbrăţişat, Gheorghe şi Diana Şchiopu

23
1 decembrie 2022

După mare întâlnire

Imnul sufletului cântă.
Dăruieşte împlinire,
Izbăvire-n satul meu.
Numai amintirea neuitată
Aduce un timp de altădată.

Şuşotesc părerile de rău,

Chemate să fie de faţă,
Hipnotizând anii cei mulţi
Iertarea cere s-o asculţi.
Oprind şi timpul să ne vadă
Punând pe trup o îmbrățișare
Unei clipe-n sărbătoare.

Plus:

Glăsuind de multă vreme

Hituri vechi de toţi uitate,
Emanaţi un fel de vise
Oblăduirea unui timp trecut.
Revizuind la cote-nalte
Gama sentimentelor sădite,
Hărăzite ca să pună
Etichetele de dor.

Şipotele-şi dau coate,

C-ai ajuns de mult departe
Înşirând două…………………
Hăul a rămas în spate
Imitând doar o-ncleştare
Odiseei ce apare!
Pentru lumea ce se-arată
Unde m-am născut odată!

La decernarea distincţiilor primite în com. natală, Broscăuţi, pe 1 dec.2022

24
Chemare

Măi bădiţă bădişor,

Ce mai faci tu la izvor?
Am venit ca să mai stau,
Apă rece ca să beau.

Lasă apa, hai pe deal,

C-au ieşit brânduşele.
Să le strângem bucheţele,
Să ne mângâiem cu ele.

Hai să alergăm pe coastă,

Iarba-i verde peste tot.
Să mă treci pârâu-n spate,
Că-s micuţă şi nu pot.

La poiana cea din vale,

Îţi voi da o îmbrăţişare.
De nu mă vei supăra,
Poate te voi săruta.

Lasă totul şi ascultă,

Vino fără vorbă multă.
Dar să ne te vadă tata,
Că el îşi păzeşte fata.

Decembrie 2022, Botoşani

Dorinţe
25
Mi-i dor în fiecare clipă
De pământul călcat sub picioare.
Mă poartă speranţa pe-o aripă,
Mă înveşmântă în candoare.

Nu sunt gânduri gratuite,

Nici ifose de doamnă mare.
Sunt sentimentele venite,
Din dorinţe arzătoare.

Fără gânduri ce te dor,

Nu poţi fi un om întreg.
Fără neam şi fără glie,
Nu-ţi va arde a ta făclie.

Am să las inima să zburde,

Fără văzul lumii-ntregi.
S-adun bucurii mărunte,
Doar de gândul meu ştiute.

Apoi să le adun grămadă,

Spre desfătarea unor clipe.
Să nu uit din frumuseţi
Trăite cu mult-nainte.

Botoşani, 2022

Nu pleca!
26
Nu-mi lua dimineţile,
Nu mă lăsa umbrelor,
Căci fără de tine se va stinge
Lumina sfântă a zorilor.

27