PUNCTUL CRITIC

Trimestrial de diagnozã
socialã, politicã ºi culturalã
nr. 1‑3 (35‑37) 2021

EUROPA
EUROPA SUB
SUB PRESIUNEA
PRESIUNEA CRIZELOR
CRIZELOR
ENDEMICE
ENDEMICE ȘI
ȘI PROVOCĂRILOR
PROVOCĂRILOR
PANDEMICE
PANDEMICE
♦♦
DEZVOLTARE
DEZVOLTARE INSTITUȚIONALĂ
INSTITUȚIONALĂ ȘI ȘI
METAMORFOZE
METAMORFOZE CULTURALE
CULTURALE ÎNÎN
ROMÂNIA
ROMÂNIA ÎNTREGITĂ
ÎNTREGITĂ (1918-1940)
(1918-1940)
♦♦
PUNCTE
PUNCTE CARDINALE
CARDINALE ÎN
ÎN HAOS
HAOS
(AFGANISTAN,
(AFGANISTAN, TUNISIA,
TUNISIA, LIBIA)
LIBIA)

Editor: Fundația Culturală „Ideea Europeană”

Co‑editor: Fundația „Platon Pardău”
Punctul critic – Trimestrial de diagnoză socială, politică și culturală

Fondator: Eugen Uricaru

Consiliul științific:
Bernard Castelli, Institutul de Cercetare pentru Dezvoltare (IRD) din Paris
William J. Connell, Seton Hall University, New Jersey
Ding Chao, Universitatea de Studii Externe din Beijing
Cristian Dumitrescu, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, București
Raffaella Gherardi, Universitatea din Bologna
Manuel Herrera Gomez, Universitatea UNED din Madrid
Oleg Kudryavtsev, Universitatea MGIMO din Moscova
Marco Lucchesi, Universitatea Federală din Rio de Janeiro
Andrei Marga, Universitatea Babeș‑Bolyai din Cluj‑Napoca
Victor Moraru, vicepreședinte al Academiei de Științe a Republicii Moldova, Chișinău
Irina Moroianu‑Zlătescu, membru titular al Academiei Internaționale de Drept Comparat (AIDC Haga/Paris);
SNSPA București
Giacomo Marramao, Universitatea Roma III
Vasile Pușcaș, Universitatea Babeș‑Bolyai din Cluj‑Napoca
Gheorghe Lencan Stoica, Universitatea din București

Colegiul redacțional:
Director: Mihai Milca
Redactor‑șef: Iacob Florea
Redactor‑șef adjunct: Sebastian Simion
Redactor‑șef adjunct: Mihai‑Bogdan Marian
Redactor de rubrică: Adrian Pop
Redactor de rubrică: Claudia Elena Marinică
Redactor principal: Bogdan Ionuț Berceanu
Redactor principal: Luminița Iordache

Tehnoredactare: Carmen Dumitrescu

Corectură: Alina Preda, Nicoleta Arsenie
Distribuție: Adrian Ionuț Preda

Adresa poștală:
OP‑22, CP‑113, Sector 1, București
Tel/Fax: 021/212.56.92

ISSN print 2068‑8989

Revistă co‑finanțată de COPYRO – Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor

PUNCTUL CRITIC se distribuie în librării.

e‑mail: office@punctulcritic.ro
www.punctulcritic.ro

Expedierea se face prin poștă.

Tipărit în România

Toate drepturile rezervate. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine în exclusivitate autorilor.
Nicio parte a acestui volum nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și prin niciun mijloc, electronic
sau mecanic, inclusiv prin fotocopiere, înregistrare sau prin orice sistem de stocare și accesare a datelor,
fără permisiunea scrisă a Editurii Ideea Europeană. Orice nerespectare a acestor prevederi conduce în mod
automat la răspunderea penală față de legile naționale și internaționale privind proprietatea intelectuală.
SUMAR
EDITORIAL
♦ În căutarea „normalității” dincolo de teoriile conspirației și
realitățile distopice (Mihai‑Bogdan Marian)......................................... 5

DOSAR 1: EUROPA SUB PRESIUNEA CRIZELOR

ENDEMICE ȘI PROVOCĂRILOR PANDEMICE
♦ Răspunsuri de sus și de jos la câteva crize ale Uniunii Europene
(Lucian Dumitrescu).......................................................................... 23
♦ Europa geopolitică (Corneliu Vlad).................................................... 38
♦ Europa rezilientă, verde, digitală, socială și globală
(Irina Moroianu Zlătescu).................................................................. 55
♦ Solidaritatea în Uniunea Europeană (Claudia Elena Marinică)......... 61
♦ Câteva reflecții privind migrația în timpul pandemiei
(Alexandra Bucur‑Ioan)..................................................................... 70
♦ Mecanisme europene de dezvoltare, inovare și promovare
a valorilor proprietății intelectuale în etapa post‑pandemie
(Ionescu Mircea Felix Melinești)...................................................... 75
♦ Aplicarea politicilor publice educaționale cuprinse în Cadrul
strategic ET 2020 (Elena Roxana Vișan)........................................... 79

DOSAR 2: DEZVOLTARE INSTITUȚIONALĂ ȘI

METAMORFOZE CULTURALE ÎN ROMÂNIA ÎNTREGITĂ
(1918-1940)
♦ Votul universal – baza democrației în România interbelică
1918‑1937 (Gabriel Dolinschi).......................................................... 85
♦ Cultura națională în România Întregită. Ministrul Instrucțiunii Publice
Constantin Angelescu – un ctitor vizionar (Vasile Pasailă).............. 104
♦ Mircea Eliade și aura secretului (Victor Ivanovici)...........................113
♦ Un teoretician al totalitarismului – Nae Ionescu (Marta Petreu)........118
♦ Criterion: ultimul act al democrației (Irma Carannante) .................. 142
♦ Criterion: probleme de metodă [Mattia Luigi Pozzi
(în românește de Lucia Uricaru)]..................................................... 152
♦ Bucureștiul în vremea „Criterionului” [Giovanni Rotiroti
(în românește de Lucia Uricaru)]..................................................... 161

DOSAR 3: PUNCTE CARDINALE ÎN HAOS (AFGANISTAN,

TUNISIA, LIBIA)
♦ Afganistanul – cimitirul imperiilor? (Ioan Alexandru Florea)............ 175
♦ Primăvara Arabă în Tunisia: Protestele din mediul online
și graffiti (Kimberly Dincă)............................................................... 185
♦ Crisis in Libya. Political economy, authority and legitimacy
(Jweida Ihab).................................................................................... 195

Fondul și forma
♦ Rădăcinile intelectuale ale paradigmei moderne a birocrației.
De la fiziocrați la neomachiavellieni (Partea I) (Mihai Milca).............211
♦ „Triunghiul iubirii” la români și la alte popoare
(Septimiu Chelcea).......................................................................... 229
♦ Sociologii și puterea în comunism (Sorin Mitulescu)....................... 242

IMPACTUL REALITĂȚII
♦ Atribuțiile Poliției Române în privința violenței domestice
(Alina‑Raluca Cucu)........................................................................ 261
♦ Legea vânzării terenurilor agricole, golită de conținut
(Ovidiu Marian)................................................................................ 268

RESTITUIRI
♦ Ovidiu Trăsnea – omul și opera (Gabriel Gherasim)....................... 273
♦ Simbolica revoluției. Revoluția Română din 1989
(Ovidiu Trăsnea).............................................................................. 277

LUMEA CĂRȚILOR
♦ John P. Pace, The United Nations Commission on Human Rights.
„A very great enterprise”, Oxford University Press, 2021
(Recenzie de conf. univ. dr. Mihai Milca).......................................... 295
♦ Hillgje van’t Land, Andreas Corcoran, Diana‑Camelia Iancu,
The Promise of Higher Education, Springer International
Publishing, 2021
(Recenzie de prof. univ. dr. Irina Moroianu Zlătescu)..................... 299
♦ O istorie a dreptului românesc (Petre Buneci și Cristian
Moșneanu, Istoria dreptului românesc, Editura Librex, 2021)
(Recenzie de prof.univ.dr. Irina Moroianu Zlătescu)....................... 302
♦ Frans de Waal, Mama: ultima îmbrățișare. Ce ne spun emoțiile
animalelor despre noi înșine, București, Editura Humanitas,
2020 (Recenzie de prof. univ. dr. Septimiu Chelcea)...................... 306
♦ Marginal, experimental, dar... consistent și interesant [Ionuț Butoi,
M.L. Salamon (coord.), Marginal și experimental. Cooperativa
Gusti: două decenii de cercetare în istoria sociologiei, Eiko,
București, 2020, 523 pagini] (Sorin Mitulescu)................................ 312
♦ Oblomov. Ilia Ilici Oblomov (Iacob Florea, Un halat pentru un
secol. Oblomovismul, în răspăr, Editura Tracus Arte, 2021)
(Recenzie de Horia Gârbea)............................................................ 316
♦ Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg (George G. Daragiu)...... 320
♦ Irina Moroianu Zlătescu, Claudia Elena Marinică, Instituțiile
Uniunii Europene, Editura Universitară – Universul Academic,
2021 (Recenzie de Ica Miclea)......................................................... 321

Eveniment
♦ Lansare carte [Mari juriști și diplomați din România interbelică,
Aurora Ciucă și Mihai Lupu (coord.), Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, 2021] (Ion M. Anghel)................................ 333
♦ Inteligența Artificială – Covid-19 – Schimbări Climatice
(a 27‑a ediție a Universității Internaționale de la Cheia)
(Alexandra Bucur‑Ioan)................................................................... 337
Editorial
În căutarea „normalității”
dincolo de teoriile
conspirației și realitățile
distopice
Mihai‑Bogdan MARIAN
O realitate neverosimilă
Cum arată lumea după un an și
ceva de pandemie? În Europa tocmai
a avut loc campionatul european de
fotbal (11 iunie‑11 iulie 2021), primul
din istoria competiției organizat la nivel
pan‑statal, cu stadioanele deschise
pentru publicul larg, ca‑n vremurile
bune de odinioară, este adevărat însă
cu impunerea respectării unor măsuri
de siguranță medicală, cum ar fi cer‑
tificatele de vaccinare sau testele de
depistare ale infecțiilor cu Covid‑191.
În siajul evenimentului, care oricum a
implicat o mobilitate mai crescută între
țări față de alte ocazii similare din tre‑
cut datorită conceptului organizatoric
1
Pentru detalii în acest sens, a se vedea,
spre exemplu, „Procedura de acces pe Arena
Națională la optimea de finală UEFA EURO
2020”, stabilită prin HG nr. 636 din 9 iunie
2021, Anexa 3, art. 6, disponibilă online la
https://www.frf.ro/euro-2020/procedura-de-ac‑
ces-pe-arena-nationala-la-optimea-de-fina‑
la-uefa-euro-2020/, accesat la 20.07.2021.
5
inedit2, el însuși parcă asumat de ofici‑
alități în disprețul pandemiei, terasele
și localurile publice de pretutindeni au
pulsat intens, însuflețite de entuzias‑
mul și speranțele împătimiților fotba‑
lului care le‑au umplut până la refuz.
În fața acestui tablou plin de viață și
de vervă, pandemia deja părea mai
mult un coșmar demult trecut pentru
europeni, de parcă nici nu ar fi fost
vreodată. La întărirea acestei impre‑
sii contribuie din plin imaginile plajelor
și destinațiilor tradiționale de vacanță
pline și ele până la refuz în „luna lui
Cuptor”. Nu în ultimul rând, organiza‑
rea celei de‑a 74‑a ediții a Festivalului
de film de la Cannes în perioada 6‑17
2
Meciurile de la acest turneu final au fost
găzduite pe arene localizate în 11 metropole
din țări diferite de pe întregul continent euro‑
pean, respectiv: Londra, Roma, Baku, Sankt
Petersburg, Sevilia, București, Amsterdam,
Glasgow, Copenhaga, Budapesta, München.
Pentru detalii a se vedea https://ro.wikipe‑
dia.org/wiki/Campionatul_European_de_
Fotbal_2020, accesat la 20.07.2021.
iulie3, cu toată pompa și extravaganța
obișnuite, precum și sărbătorirea pe
14 iulie de către Franța a zilei națio‑
nale prin desfășurarea unei grandi‑
oase parade militare la Paris4 păreau
că și‑au propus, și ele, să proclame în
mod oficial revenirea la „cele bune” de
dinaintea pandemiei, dând un exem‑
plu întregii lumi.
Discrepanța între această frescă
ce parcă zugrăvește o odă adusă
vieții și bucuriei de a trăi, completată
până la detaliu de alte și alte festiva‑
luri și evenimente publice, și cele ce
se petreceau cu numai câteva luni în
urmă este uriașă și frapantă. Pentru
a ne reaminti cât de cât, chiar fie și
numai în linii mari, ce a reprezentat
până de curând această pandemie
pentru întreaga planetă este suficient
să privim spre un alt tablou, pe care
ni‑l conturează atât de realist și edi‑
ficator Bernard‑Henry Lévy, și la a
cărui desfășurare în ipostaza de „act
de creație colectivă” am asistat și, mai
mult, chiar am participat, cu voie sau
fără voie, cu toții:
„Și nu doar epidemia de Covid s‑a
abătut asupra lumii, ci și epidemia de
frică.
3
Referitor la ce-a de a 74-a ediție a
Festivalului de film de la Cannes a se vedea
https://www.festival-cannes.com/en/, accesat
la 20.07.2021.
4
„Franța a marcat Ziua Națională cu o
paradă militară pe Champs-Elysées. Publicul
a avut acces doar cu permis sanitar și mas‑
că”, disponibil online la https://www.digi24.
ro/stiri/externe/franta-a-marcat-ziua-natio‑
nala-cu-o-parada-militara-pe-champs-ely‑
sees-publicul-a-avut-acces-doar-cu-per‑
mis-sanitar-si-masca-1597861, accesat la
20.07.2021.
6
Am văzut oameni altfel curajoși din
fire care, acum, au fost paralizați.
Am auzit intelectuali, care au fost
martori și la alte războaie, reluând
retorica inamicului invizibil, a luptători‑
lor din prima și a doua linie, a războiu‑
lui sanitar total.
Am văzut Parisul golindu‑se, ca în
Jurnalul despre Ocupație al lui Ernst
Jünger.
Am văzut metropolele lumii trans‑
formându‑se în orașe‑fantomă, cu
bulevardele tăcute ca niște drumuri de
țară, în care zilele, cum spune Hugo,
erau la fel ca nopțile.
Am văzut, în înregistrări video pe
care le‑am primit din Kiev, Milano,
New York, Madrid, dar și din Lagos,
Arbil sau Qamishli, trecători rari, gră‑
biți, care păreau să fie acolo numai ca
să amintească de existența unei spe‑
cii umane, dar care treceau pe celălalt
trotuar, cu ochii în pământ, atunci când
apărea o altă ființă umană.
Am văzut cu toții, de la un capăt
la altul al planetei, în țările cele mai
sărace, ca și în marile metropole,
populații întregi care tremurau și se
lăsau mânate spre casele lor, uneori
cu lovituri de bâtă, așa cum sunt alun‑
gate sălbăticiunile în vizuinile lor.
Manifestanții din Hong Kong au
dispărut ca prin minune.
Militanții Peshmerga [n.n. – forțe
militare din regiunea autonomă a regi‑
unii Kurdistan din Irak], războinicii al
căror nume spune că știu să înfrunte
moartea, s‑au baricadat în tranșee.
În Yemen, saudiții și rebelii Huthi,
care se aflau într‑un război intermina‑
bil, au încheiat un armistițiu încă de la
anunțarea primelor cazuri.
Gruparea Hezbollah s‑a retras în
izolare.
 Gruparea Hamas, care înregistra
pe atunci opt cazuri printre membrii ei,
a declarat că nu mai are decât un scop
de război, acela de a obține măști de
la Israel: «Măști! Măști! Regatul nostru
pentru măști! Dacă e cazul, vom lua
viața a șase milioane de israelieni».
Daech [n.n. – Statul Islamic] a
declarat Europa zonă de risc pentru
combatanții săi, care au șters‑o ca
să‑și sufle nasul în batiste Kleenex cu
eucalipt, în fundul unei peșteri siriene
sau irakiene.
(...)
Și, într‑adevăr, toată planeta, țările
bogate laolaltă cu cele sărace, cele
care‑și permit laolaltă cu cele care
urmează să clacheze, îmbrățișează
această idee a unei pandemii fără
precedent, pe cale a extermina rasa
umană.”5.
Iar cele de mai sus se desă‑
vârșesc în aceeași notă terifiantă și
macabră cu reportajele rulate în con‑
tinuu timp de aproape un an de postu‑
rile de televiziune de pretutindeni care
revelau colapsul sistemelor medicale
ale statelor și statistici alarmante pri‑
vind numărul de infectări și de decese
cauzate de pandemie, punând astfel
în lumină o dramă de neimaginat a
întregii umanități.
Așadar, puse în oglindă, cele două
imagini par a aparține unor puzzle‑uri
complet diferite, unor lumi și unor
realități care nu au nimic în comun
între ele și care nu se întrepătrund
sub nicio formă. Cum a fost posibilă
această trecere intempestivă de la
5
Bernard-Henry Lévy (2020), Acest vi‑
rus care ne smintește, Ed. Act și Politon,
București, pp. 10-14.
7
dezolare și disperare la exuberanță
și veselie și care este secretul aces‑
tei metamorfoze demne parcă de
basmele cu feți‑frumoși și zâne ori
de operele oculte ale maeștrilor alchi‑
miști? Potrivit narativului asumat de
autorități și promovat intens de media
mainstream, „marele secret” rezidă
în campania de vaccinare și gradul
de imunizare atins de un segment
larg de populație ca urmare a trece‑
rii ei prin boala generată de virusul
SARS‑COV2. Dintr‑odată, pandemia
care se arăta de neînvins pare că
și‑ar fi găsit „nașul” conform acestui
narativ pe cât de intens vehiculat, pe
atât de oficial asumat de conducă‑
tori de organizații internaționale, șefi
de state, prim‑miniștri sau miniștri ai
cabinetelor executive de peste tot.
Și totuși... dincolo de prestanța ofici‑
ală a discursului public al celor ante‑
rior menționați, ceva parcă sună fals
în interpretarea acestei partituri, iar
ceea ce sună fals este tocmai această
succesiune atât de rapidă de la ago‑
nie la extaz, imposibil de asimilat ca
atare într‑o realitate plauzibilă obiec‑
tiv și care pune în discuție pe fond, în
orice încercare rezonabilă de cuanti‑
ficare rațională a situației, fie veridici‑
tatea pandemiei, fie pe cea a atât de
doritului și trâmbițatului ei sfârșit. La
o privire mai atentă, această realitate
devine și mai fragilă și neverosimilă,
punându‑ne în față o sumedenie de
puncte de inflexiune care vin mai
degrabă să ne destrame iluzia reveni‑
rii la vremurile de dinainte decât să ne
justifice bucuria debordantă, pe care
o fac să pară tot mai nejustificată și,
mai mult decât atât, să semene din
ce în ce mai mult cu o descărcare
nervoasă a unei omeniri agonizante,
ajunsă dincolo de pragul suportabili‑
tății ei psihice.
Un coșmar cu repetiţie sau
cronica unui dezastru deja
anunţat
Primul semn de întrebare în ceea
ce privește natura benignă sau pato‑
logică a veseliei ce a cuprins Europa
vine, la fel cum a venit și pandemia,
dinspre Asia, dar nu din China, ci
din Japonia acum. Astfel, în timp ce
continentul european a exultat în
fața regalului fotbalistic, oficialii de
la Tokyo au decis că este mai înțe‑
lept ca Jocurile Olimpice programate
să se desfășoare în metropola lor în
perioada 23 iulie‑8 august 2021 să
aibă loc cu porțile arenelor închise
publicului larg, sens în care încă din
12 iulie premierul japonez a hotărât
să plaseze Regiunea Tokyo în starea
de urgență sanitară. Mai mult decât
atât, în funcție de evoluția situației
pandemice se ia în calcul inclusiv sus‑
pendarea sau anularea desfășurării
Jocurilor Olimpice6. Aceeași planetă,
aceleași realități, cu foarte mici vari‑
ațiuni de fond, dar abordări complet
diferite.
După acest duș rece, urmează un
altul, care de data aceasta vine, în mod
paradoxal, tocmai dinspre acele state
6
Pentru detalii a se vedea https://
www.digi24.ro/stiri/externe/jocurile-olimpi‑
ce-se-vor-desfasura-fara-spectatori-tokyo-in‑
tra-in-stare-de-urgenta-1590805, accesat la
20.07.2021.
8
care s‑au dovedit fruntașe în campa‑
nia de vaccinare. Astfel, într‑o bizară
contradicție care sfidează logica nara‑
tivului oficial ce promovează campa‑
nia de vaccinare ca unică și sigură
soluție de stăvilire a actualei pande‑
mii, Sir Patrick Vallance, Consilier
științific al guvernului Marii Britanii,
se încurcă într‑o declarație făcută
pe 19 iulie a.c. invocând procente
ba de 60%, ba de 40% atunci când
se referă la ponderea deținută de cei
dublu‑vaccinați în numărul total de
spitalizări diagnosticate cu COVID‑19
în Marea Britanie7. Că e vorba de 60%
sau de 40%, trecând peste impactul
negativ asupra credibilității autorități‑
lor pe care îl au asemenea bâlbe și
rectificări de declarații, oricum pro‑
centul este unul foarte mare și în
niciun caz nu vine să susțină poves‑
tea oficială a vaccinării cu actualele
seruri experimentale, căci asta sunt
așa‑numitele vaccinuri anti‑COVID
potrivit prospectelor medicale care le
însoțesc, ca unică și singură soluție
la problema pandemiei. Tot în con‑
tradicție cu narativul privind soluția
vaccinării intră și statisticile din Israel,
despre care dintr‑un articol publicat
în cotidianul Haaretz și preluat de
presa din România pe data de 5 iulie
a.c. aflăm că „Israel, una dintre țările
7
În acest sens, a se vedea Hotnews,
„Oficial britanic se corectează: 60% din per‑
soanele internate cu Covid în Marea Britanie
sunt nevaccinate, nu dublu vaccinate”, dispo‑
nibil online la https://www.hotnews.ro/stiri-co‑
ronavirus-24926881-coronavirus-60-din‑
tre-persoanele-spitalizate-covid-marea-brita‑
nie-sunt-vaccinate-ambele-doze.htm, accesat
la 20.07.2021.
campioane la nivel planetar atunci
când vine vorba despre vaccinarea
anti‑Covid, se confruntă din nou cu o
creștere exponențială a cazurilor de
coronavirus. Varianta Delta a virusu‑
lui, o variantă mult mai contagioasă,
s‑a răspândit atât de rapid în această
țară, încât numărul cazurilor aproape
că s‑a dublat de la o săptămână la
alta, scrie Haaretz. În plus, 14 dintre
cele 35 de persoane aflate în stare
gravă în spitale sunt persoane vac‑
cinate cu ambele doze”8. Vești la fel
de îngrijorătoare vin și din Franța, la
numai șase zile de la sărbătorirea
zilei naționale purtătorul de cuvânt
al guvernului francez, Gabriel Attal,
declarând, pe 20 iulie a.c., că: „Am
intrat într‑un al patrulea val al virusu‑
lui. Dinamica pandemiei este extrem
de puternică. Vedem un val mai rapid,
o pantă mai abruptă decât preceden‑
tele”9. Pe finalul lunii iulie, veștile din
acest registru continuau și în ceea ce
privește alte țări cu rate foarte bune
și bune de vaccinare, precum Malta,
Cipru sau Grecia, ori chiar SUA10.
Ceea ce este într‑adevăr curios
la acest deja conturat val patru al
8
Haaretz apud Digi24, articol disponibil
la https://www.digi24.ro/stiri/externe/isra‑
el-una-dintre-campioanele-vaccinarii-grav-lo‑
vita-de-varianta-delta-numarul-cazurilor-co‑
vid-s-a-dublat-de-la-o-saptamana-la-al‑
ta-1585797, accesat la 20.07.2021.
9
„Guvernul Franței a anunțat că țara a in‑
trat în al patrulea val al pandemiei de Covid”,
disponibil online la https://www.digi24.ro/stiri/
externe/guvernul-frantei-a-anuntat-ca-a-in‑
trat-in-al-patrulea-val-al-pandemiei-de-co‑
vid-1604379, accesat la 20.07.2021.
10
A se vedea în acest sens rapoartele
Johns Hopkins University.
9
pandemiei de COVID‑19, acum în
varianta tulpinii Delta, și care în ace‑
lași timp vine să zdruncine din temelii
narativul care promovează vaccina‑
rea ca unică soluție, plasându‑i în
ofsaid pe toți înverșunații vaccinării,
este faptul că studiile în derulare, așa
cum observă chiar dr. Robert Malone,
inventatorul serurilor pe bază de
ARNmesager, relevă că ratele cele
mai mari de infectare cu noua tulpină
COVID‑19 se înregistrează, în mod
paradoxal, în țările cu cea mai mare
rată de vaccinare, în timp ce țările cu
rate scăzute ale vaccinării înregis‑
trează mai puține infectări cu varianta
Delta (a se vedea harta alăturată)11.
11
Cătălin Vușcan, „Inventatorul vaccinului
ARNm: Sunt îngrijorat! Cele mai vaccinate țări
se confruntă cu creșterea numărului de cazuri
COVID-19, în timp ce cele mai puțin vaccinate,
nu”, Activenews din 20 iulie 20221, disponi‑
bil online la https://www.activenews.ro/stiri/
Inventatorul-vaccinului-ARNm-Sunt-ingrijorat-
Cele-mai-vaccinate-tari-se-confrunta-cu-
cresterea-numarului-de-cazuri-COVID-19-in-
timp-ce-cele-mai-putin-vaccinate-nu-168122,
accesat la 20.07.2021.
 Sursa: John Hopkins University CSSE COVID‑19 Data, apud activenews.ro12
Astfel,12studiile recente par a veni
să confirme în bună măsură o serie de
alte studii și rapoarte anterioare care
conchideau că serurile experimentale
utilizate în campania de vaccinare nu
ar fi foarte eficiente împotriva vari‑
antei Delta a COVID‑1913. Mai mult
12
Disponibil online la https://www.active‑
news.ro/stiri/Inventatorul-vaccinului-ARNm-
Sunt-ingrijorat-Cele-mai-vaccinate-tari-se-
confrunta-cu-cresterea-numarului-de-cazuri-
COVID-19-in-timp-ce-cele-mai-putin-vaccina‑
te-nu-168122, accesat la 20.07.2021.
13
A se vedea în acest sens „Tulpina Delta
poate trece de protecția dată de o doză de vac‑
cin, dar cei imunizați rareori fac forme grave
de boală”, disponibil online la https://www.dw.
com/ro/spotmedia-tulpina-delta-poate-trece-
de-protec%C8%9Bia-dat%C4%83-de-o-do‑
10
decât atât, ele readuc în prim‑plan și
acele opinii medicale potrivit cărora
actuala campanie de vaccinare ar
fi implementată în mod eronat, în
fapt ea facilitând virusului adaptarea
și rezistența14. Deși bagatelizate și
z%C4%83-de-vaccin-dar-cei-imuniza%C8%‑
9Bi-rareori-fac-forme-grave-de-boa‑
l%C4%83/a-58087869, precum și „Vaccinul
este inutil. Iată dovezile: Imunitatea naturală
este de 6,72 de ori mai mare decât imunitatea
prin vaccinare, disponibil online la https://www.
activenews.ro/covid-dezvaluiri-covid/Vaccinul-
este-inutil.-Iata-DOVEZILE-Imunitatea-
naturala-este-de-6-72-de-ori-mai-mare-decat-
imunitatea-prin-vaccinare-168067, accesate
la 20.07.2021.
14
Ștefan Constantinescu, „Laureat Nobel:
«Vaccinarea este o eroare uriașă... creează
noi tulpini și provoacă decese»”, publicat pe
blamate până în prezent de autorități
și de media mainstream, aceste studii
și rapoarte alternative față de narati‑
vul oficial par a fi confirmate, dincolo
de evoluțiile recente, în mod indirect
chiar și de promotorii vaccinării prin
faptul că încetul cu încetul aceștia
încep să invoce necesitatea efectuării
unei a treia doze de vaccin, ceea ce
implicit vine să arate ineficiența celor
două doze deja inoculate în fața noi‑
lor tulpini. Întregul tablou parcă repre‑
zintă un deja vu actualizat, o reeditare
a coșmarului care ne‑a petrecut de la
o „banală gripă” la o „cumplită pande‑
mie”, acum în varianta care ne trece
de la narativul potrivit căruia „vaccina‑
rea a învins pandemia și este momen‑
tul ridicării restricțiilor și al relaxărilor”
către precipitarea vecină deja cu
panica generată de valul patru al pan‑
demiei, ranforsată în varianta tulpinii
Delta, mult mai contagioasă și agre‑
sivă decât precedenta, după cum ni
se relatează de către aceeași media
mainstream și autorități. În ciuda
acestor inadvertențe și inconsecvențe
majore pe care realitatea le opune
discursului oficial, probabil că promo‑
varea intensă a vaccinării va continua
și va îmbrăca noi forme, invocând
necesitatea unor doze sezoniere și
ajustarea din mers a serurilor expe‑
rimentale, care și ele totuși, de unde
erau prezentate inițial ca fiind sigure
activnews.ro în 20 mai 2021, disponibil onli‑
ne la https://www.activenews.ro/stiri/Laureat-
Nobel-%E2%80%9EVaccinarea-este-o-
eroare-uriasa%E2%80%A6-Creeaza-noi-
tulpini-si-provoaca-decese-166972, accesat
la 20.07.2021.
11
și eficiente, dintr‑odată nu mai sunt
chiar așa, admițându‑se de către
autoritățile politice și sanitare, sub
presiunea evidențelor, că ele produc
chiar și unele efecte adverse, ba chiar
și decese în anumite cazuri, însă con‑
siderându‑se în continuare de către
aceleași autorități că „beneficiile lor
rămân incontestabile” în raport cu ris‑
curile pandemice.
Toate aceste evoluții paradoxale
în raport cu discursul extrem de inci‑
siv și exclusivist promovat de oficiali
în ceea ce privește necesitatea vac‑
cinării s‑au adăugat altor incoerențe
care au însoțit campania de vacci‑
nare, în particular, dar și gestionarea
de ansamblu a pandemiei, în general,
venind să știrbească profund credi‑
bilitatea variantei susținute de oficiali
și să ridice o sumedenie de întrebări,
firești până la urmă, care încă nu și‑au
primit un răspuns plauzibil. În fața
acestor chestiuni controversate, ulti‑
mul argument de forță la care fac apel
autoritățile în susținerea imperativului
vaccinării este acela că, chiar dacă
vaccinarea nu este eficientă până la
capăt în a proteja împotriva infectării,
ea ar împiedica totuși evoluția către
forme grave și decese, aspect vizibil
în primul rând prin faptul că spitalele
nu mai sunt sufocate de cazuri grave.
Dar, dincolo de faptul că acest argu‑
ment cu pretenții de absolut începe să
fie contrazis oarecum de unele statis‑
tici, după cum am văzut, la rândul lui
naște o altă serie de întrebări. Acestea
gravitează în principal în jurul chesti‑
unii monitorizării efective a situației
deceselor post‑vaccinare pe intervale
de timp mai lungi și a modului în care
aceste decese se corelează sau nu
cu vaccinarea, respectiv dacă dimi‑
nuarea deceselor cauzate de pande‑
mie în spitale este una reală sau dacă
decesele doar au fost mutate din
spațiul public al spitalelor în cel privat
al locuințelor. Cu alte cuvinte, între‑
barea care rezultă de aici ar fi dacă
vaccinarea creează anumite vulne‑
rabilități și maladii ce se dezvoltă în
timp, cum sunt deja identificatele tro‑
mboze, miocardite și pericardite, și
care determină decese premature în
rândul unui număr însemnat de vacci‑
nați, decese care nu se mai petrec în
spitale, în „lumina reflectoarelor”, ci la
domiciliu sau în alte ipostaze ale vie‑
ții private, nemaiputând fi corelate cu
vaccinarea, deși cauza decesului pre‑
matur s‑ar regăsi totuși în vaccinare?
Verificarea unei asemenea ipoteze
teoretic ar fi posibilă prin compararea
statistică, luând în calcul toți indicato‑
rii relevanți, a deceselor înregistrate în
perioade similare din ani diferiți. Dar
aici contextul pandemiei ne aduce în
fața unei alte controverse majore, cea
a înregistrării și raportării oficiale ale
cazurilor de COVID‑19 și deceselor,
care, cel puțin în România, după ce
au făcut obiectul unor intense dispute
politice, s‑au concretizat în haluci‑
nanta raportare a sute de decese
petrecute din cauza pandemiei în
anul 2020 abia în anul 2021. Situația
din România nu reprezintă o excep‑
ție, ba din contră, sens în care un alt
exemplu revelator este, după cum ne
arată Giorgio Agamben, cel al Italiei:
12
„Trebuie să punem în discuție modul
în care au fost comunicate cifrele pri‑
vind decesele și contaminările provo‑
cate de epidemie. Cel puțin în ce pri‑
vește Italia, oricine știe cât de cât epis‑
temologie nu poate să nu fie surprins
de faptul că mass‑media a răspândit
în toate aceste luni niște cifre lipsite
de orice criteriu de științificitate, nu
doar fără a le pune în raport cu mor‑
talitatea anuală pentru aceeași peri‑
oadă, dar chiar și fără a preciza cauza
deceselor. Eu nu sunt nici virolog, nici
medic, însă mă mulțumesc să citez
textual sursele oficiale verosimile. 23
de mii de morți din cauza Covid‑19
par și sunt o cifră impresionantă. Dar
dacă îi punem în raport cu datele
statistice anuale – cum se și cuvine
– lucrurile capătă un aspect diferit.
Președintele ISTAT (Institutul național
de statistică din Italia), doctorul Gian
Carlo Blangiardo, a comunicat acum
câteva săptămâni cifrele mortalității de
anul trecut: 647.000 de morți (așadar
1.772 de decese pe zi). Dacă anali‑
zăm cauzele în detaliu, observăm că
ultimele date disponibile în legătură
cu anul 2017 înregistrează 230.000
de decese datorate bolilor cardiovas‑
culare, 180.000 de morți de tumoare,
și cel puțin 53.000 de morți din cauza
maladiilor respiratorii. Dar un aspect
e deosebit de important și ne privește
în primul rând. Citez termenii relatării:
«În martie 2019, decesele cauzate de
maladii respiratorii au fost 15.189, iar
cu un an înainte – 16.220. Întâmplător,
se observă că sunt mai mari decât
numărul corespunzător de decese
datorate Covid (12.352) declarate în
martie 2020». Dar dacă este adevărat,
și nu avem motive să ne îndoim, fără
să încercăm să minimalizăm impor‑
tanța pandemiei, va trebui totuși să
 ne întrebăm dacă ea poate justifica
măsurile de limitare a libertății care
depășesc orice măsuri adoptate în
istoria țării noastre, chiar și cele din
timpul celor două războaie mondiale.
Astfel apare îndoiala legitimă, în ce pri‑
vește Italia, potrivit căreia răspândind
panica și izolând oamenii în casele lor
s‑a încercat o plasare asupra popu‑
lației a responsabilităților extrem de
grave ale guvernelor care au deman‑
telat în toți acești ani serviciul sani‑
tar național și care, în Lombardia, au
comis o serie de erori nu mai puțin
grave odată confruntate cu epide‑
mia. Cât privește restul lumii, fiecare
stat are modalități diferite de a folosi
în interesul său datele epidemiei și de
a le manipula conform propriilor exi‑
gențe. Consistența reală a epidemiei
va putea fi măsurată doar punând de
fiecare dată în legătură datele comuni‑
cate cu datele statistice privind morta‑
litatea anuală din cauze de boală.”15.
Să se fi încercat oare măsluirea și
manipularea datelor privind pandemia
și campania de vaccinare de către
autorități în scopuri politice, econo‑
mice sau de altă natură, inclusiv acela
de a ascunde propria incapacitate de
gestionare a problemei? Să se fi aco‑
perit de către autorități prin manipula‑
rea statistică a cifrelor mari ecoul mut
al dramelor individuale generate de
COVID‑19, dar și de celelalte maladii
care nu și‑au mai putut găsi rezolva‑
rea în spitalele blocate din cauza pan‑
demiei? Deja întrebările la care am
ajuns în acest punct ne atrag atenția
că, urmărind ițele atât de încurcate
15
Giorgio Agamben (2020) Epidemia ca
politică. Ed. Alexandria Publishing House,
Suceava, pp. 54-55.
ale pandemiei de COVID‑19, încetul
cu încetul am alunecat fără să băgăm
de seamă în zona aridă a incertitudinii
și neîncrederii, un teren atât de fertil
pentru ceea ce generic obișnuim să
definim drept teorii ale conspirațiilor,
dar și un loc atât de propice pentru
îngroparea adevărului.
Teorii ale conspiraţiei,
conspiraţii și distopii
Dar neîncrederea și incertitudinea
aduc cu ele angoasa și anxietatea,
precum și nevoia stringentă a oricărei
ființe vii de a găsi răspunsuri care să‑i
risipească ceața ce pare că‑i învă‑
luie și amenință existența de zi cu zi.
În acest sens, abordarea celor mai
banale dintre interogațiile pe care pan‑
demia de COVID‑19 le ridică pentru
oricine încearcă să ajungă cât de cât
la o imagine coerentă, logică, asupra
situației create nu face decât să des‑
chidă o veritabilă Cutie a Pandorei.
Astfel, prima dintre marile între‑
bări rămase încă fără răspuns este
cea care privește originea virusu‑
lui, naturală sau de laborator. Și în
această chestiune, reacția autorități‑
lor politice, dar și a specialiștilor din
zona sanitară a fost și continuă să fie
marcată de ambiguități și contradicții
din cele mai flagrante, ambele ipo‑
teze, atât cea care susține originea
naturală a virusului, cât și cea care
afirmă că acesta a fost creat în labo‑
rator având susținători de prim rang.
Mai mult decât atât, o serie de perso‑
nalități ale establishmentului politic,
sanitar, dar și din zona serviciilor de

13
informații din diferite state ale lumii
care inițial au fost rezervate în a sus‑
ține originea de laborator a virusului și
chiar i‑au etichetat ca fiind „conspira‑
ționiști” pe cei care ridicau o aseme‑
nea problemă, treptat, și‑au schimbat
perspectiva, ajungând chiar să admită
în cele din urmă că nu este exclusă
originea de laborator a virusului, ba
chiar că aceasta este foarte proba‑
bilă. Cel mai elocvent caz în acest
sens este cel petrecut în Statele Unite
ale Americii16. Însă conex acestei din
urmă ipoteze, aceea a virusului creat
în laborator, ni se conturează cel puțin
alte două întrebări care în mod firesc,
având în vedere că decurg dintr‑o ipo‑
teză nevalidată încă, sunt rămase și
ele până în prezent de vreun răspuns:
virusul a fost scăpat din greșeală din
laborator sau a fost eliberat în mod
intenționat?, respectiv dacă a fost
eliberat în mod intenționat dintr‑un
laborator, atunci ne aflăm în prezența
unui act de război perfid sau, cum s‑ar
16
A se vedea spre exemplu relatările
din buletinele de știri și articolele de pre‑
să care-i citează pe oficiali din administra‑
ția SUA, începând de la cel mai înalt nivel,
dar și pe cei din alte state ale lumii, inclusiv
din China: https://www.digi24.ro/stiri/exter‑
ne/china-riposteaza-dupa-ancheta-ceru‑
ta-de-biden-privind-originea-covid-relansea‑
za-o-teorie-care-sustine-ca-virusul-ar-fi-por‑
nit-din-sua-1545065; https://www.dw.com/ro/
coronavirus-creat-de-oameni-%C3%AEn-la‑
borator/a-53357409; https://www.hotnews.ro/
stiri-international-24693696-pentru-fost-ofi‑
cial-sanatatii-din-sua-coronavirusul-pro‑
vine-dintr-laborator-chinez.htm; https://
newsweek.ro/international/ipoteza-scaparii-vi‑
rusului-dintr-un-laborator-din-wuhan-este-pla‑
uzibila-raport-sua-citat-de-wsj.
14
spune, hibrid, în cadrul căruia compo‑
nenta sanitară se întrepătrunde cu
cea politică, economică, militară, dar
și cu cea psihologică? Mai departe
pe acest fir ajungem la alte întrebări
față de care dacă încercăm răspun‑
suri ajungem să ne sporim neliniștea
mai degrabă decât să ne‑o ostoim,
respectiv, cine a eliberat de fapt viru‑
sul? actualul război, dacă chiar este
un război, este unul care se poartă
între state? sau, având în vedere
conexiunile relevate dintre „persona‑
lități globale”, precum Bill și Melinda
Gates sau dr. Fauci, atât cu cercetă‑
rile în domeniul coronavirusurilor, dar
și cu Organizația Mondială a Sănătății
(OMS), industria Big Pharma și prin‑
cipalele companii producătoare de
seruri experimentale anti‑covid17, este
un război care se derulează într‑o altă
paradigmă, specifică globalizării, care
opune elita globalistă populației de
pretutindeni, amestecând până a le
face de nedeslușit planurile naționale
17
A se vedea în acest sens „Presa din SUA
scrie că Pfizer și Dr. Fauci au investit în la‑
boratorul din Wuhan. CristianTerheș: Au avut
unii antidotul din timp?”, disponibil online la
https://www.capital.ro/presa-din-sua-scrie-
ca-pfizer-si-dr-fauci-au-investit-in-laborato‑
rul-din-wuhan-cristian-terhes-au-avut-unii-an‑
tidotul-din-timp.html, precum și „Dr. Anthony
Fauci încearcă să justifice în Congres faptul
că a acordat fonduri Institutului de Virologie
din Wuhan”, disponibil online la https://epo‑
chtimes-romania.com/news/dr-anthony-fa‑
uci-incearca-sa-justifice-in-congres-fap‑
tul-ca-a-acordat-fonduri-institutului-de-virolo‑
gie-din-wuhan---314863, sau https://verificat.
afp.com/aceasta-insiruire-de-conexiuni-ca‑
re-leaga-laboratorul-wuhan-de-compani‑
ile-farmaceutice-bill-gates-si, accesate la
23.07.2021.
cu cele globale? Ne aflăm oare în plină
„Mare Resetare” a ordinii Lumii, așa
cum ne tot spune amfitrionul „Clubului
de la Davos”, Klaus Schwab, unde în
fiecare an se reunește elita politică,
economică și financiară a Lumii, pen‑
tru a pune, cum am spune parafra‑
zând expresia „a pune țara la cale”,
planeta la cale18?
După cum lesne se poate observa,
mergând în această direcție incertitu‑
dinile se accentuează din ce în ce mai
mult, sens în care nu prea are rost
să continuăm cu interogațiile. Totuși,
deși acestea par că ne duc deocam‑
dată nicăieri, tocmai prin aceasta se
dovedesc a ne fi fost utile și suficiente
pentru a ne ajuta să formulăm o con‑
cluzie: nu știm absolut nimic sigur,
cel puțin la nivel de opinie publică,
despre originea virusului, după
mai bine de un an de pandemie!
Mai mult decât atât, tocmai dimensi‑
unea valului de ciudățenii și incerti‑
tudini care învăluie originea acestui
virus și formele sale de manifestare
și de adaptare pare a încadra toată
situația, tocmai prin absurdul acestei
așa‑zise necunoașteri despre nimic
cert în legătură cu virusul pe care o
invocă autoritățile din toată lumea, în
schema „Secretului lui Polichinelle”,
înclinând mai degrabă către o origine
de laborator a COVID‑19.
18
Pentru unele detalii despre Klaus
Schwab, Clubul Davos și „Marea Resetare”
a se vedea Ambrus Bela, „Sfârșitul democra‑
ției: «Marea Resetare»” în Qmagazine din
03.02.2021, disponibil online la https://www.
qmagazine.ro/sfarsitul-democratiei-marea-re‑
setare/, accesat la 23.07.2021.
15
Abandonând întrucâtva prim‑pla‑
nul chestiunii originii virusului, însă
în strânsă corelație cu această pro‑
blemă se naște o altă mare întrebare,
care aduce o altă serie de întrebări
în cascadă, respectiv dacă nu s‑a
putut afla nimic cert despre origi‑
nea virusului în acest răstimp, cum
de s‑au putut dezvolta atâtea „vac‑
cinuri” promovate intens, ca să nu
spunem chiar agresiv, de autorități
ca fiind sigure și eficiente? De aici
mai departe ne afundăm într‑un desiș
de alte interogații care nu își pot găsi
răspunsuri plauzibile prin raportare
la o logică minimală de bun‑simț: de
ce populația este îndemnată, stimu‑
lată, condiționată și chiar amenințată
de către autorități să se vaccineze
cu niște seruri care, deși sunt totuși
experimentale, potrivit tuturor cutu‑
melor sanitare, sunt prezentate de
aceleași autorități ca sigure și efici‑
ente? inocularea unor seruri experi‑
mentale populației în masă oare nu
reprezintă în sine un experiment la
scară largă pe cobai umani? cunosc
oare autoritățile la ce obligă populația
de fapt? există o monitorizare adec‑
vată a efectelor adverse ale acestor
seruri experimentale și a inciden‑
ței cu care apar ele? este suficientă
scurta fereastră de timp de un an și
ceva de la declanșarea pandemiei
pentru a formula concluzii obiective
în acest sens? spre exemplu, chesti‑
unea trombozelor și a afecțiunilor car‑
dio‑vasculare care s‑au asociat vac‑
cinării și mai ales a incidenței acestor
efecte adverse în rândul celor vacci‑
nați a putut fi lămurită întru totul, sau
decesele de Covid‑19 au fost evitate
cu prețul creșterii deceselor de afecți‑
uni cardio‑vasculare care la o inves‑
tigație serioasă s‑ar putea corela cu
vaccinarea? în ce condiții te mai poți
infecta cu COVID‑19 dacă ești vac‑
cinat și dacă da, fiind în continuare
purtător, deci reprezentând un pericol
social din punctul de vedere al răs‑
pândirii virusului, de ce restricțiile nu
ți se mai aplică fiind vaccinat, dar te
vizează dacă nu ești vaccinat și totuși
ești sănătos, deci nu constitui un peri‑
col social? etc. etc. etc.
Nu vom continua mai mult decât
este cazul nici în această direcție.
Totuși, nu putem să nu ne amintim de
faptul că întreaga politică de prevenire
și stăvilire a pandemiei de la începutul
acestei stranii și terifiante experiențe
este marcată de contradicții și de afir‑
mații și asigurări ale autorităților care
pe cât de sigure au fost la momentul
inițial, pe atât de efemere și lipsite
de fundament s‑au dovedit în final.
Exemplul cu purtarea măștii, care ba
nu e necesară, ba se impune atât în
interior, cât și în spațiile exterioare,
ba nu este necesară decât în spațiile
interioare etc., a intrat deja în bana‑
litate și de aici mai departe aproape
că a fost dat uitării sau derizoriului.
La fel s‑a întâmplat și cu alte aspecte
care au ținut capul de afiș al declarați‑
ilor oficiale la începuturile pandemiei,
precum cea a persistenței virusului
pe suprafețe și/sau alimente care de
unde oscila între câteva minute și
până la câteva zile a sfârșit și ea prin
a fi abandonată aceluiași noian de
chestiuni dubitative lăsate nelămurite
16
de către autorități pentru populație.
Cât privește spectacolul dramatic al
„izoletelor” cu care erau transportați
inițial suspecții de COVID‑19 și care
acum au dispărut complet din peisaj
nu mai rămâne nimic de spus. Totuși,
la fel ca și mai înainte, toate aceste
necunoscute și inadvertențe ne pot
ajuta să tragem o concluzie: nu știm
exact toate modalitățile de trans-
mitere ale virusului și nici felul în
care acesta își alege victimele și
nici cât de eficace și sigure sunt
serurile experimentale anti‑COVID!
Mai departe, toate bâlbele autorită‑
ților în gestionarea acestei ciudate
pandemii par a se înscrie unor stra‑
tegii de management al crizelor luate
după manual și înțelese și aplicate
în mod eronat. Dacă măsurile inițiale
ale autorităților în fața extinderii pan‑
demiei păreau a se circumscrie unei
strategii de evitare completă a peri‑
colului, fără a fi luate la timpul potrivit
și cu determinarea necesară până la
capăt, motiv pentru care au și eșuat,
ulterior s‑a trecut la măsuri de dama‑
ge‑control, respectiv de diminuare a
impactului, și acestea însă marcate de
nenumărate paradoxuri, dintre care
cel mai vizibil este acela că odată cu
anunțarea unui nou val al pandemiei
în perspectiva previzibilă se anunță,
chestiune deja devenită obicei, și
măsuri de relaxare. Toate acestea vin
să ne arate că politicile statelor națio‑
nale vizavi de pandemie, condiționate
fiind de logica economiei de piață și
a interdependențelor globale, ajung
să prioritizeze în cadrul strategiei de
damage‑control aspectele economice
în locul celor care privesc sănătatea
populației. Astfel, statistica cifrelor
mari ajunge să acopere dramele indi‑
viduale și să pună în fața acestora
chestiunile economice. Relevante în
acest sens sunt, spre exemplu, ima‑
ginile din anul 2020 de pe aeroportul
din Cluj, România, cu mii de muncitori
sezonieri înghesuiți fără respectarea
oricăror măsuri de siguranță sani‑
tară în plină pandemie, care așteptau
îmbarcarea pentru a pleca la muncă
în străinătate. Ulterior, după apro‑
ximativ o lună, au început să curgă
neîntrerupt știri despre zecile și sutele
de români infectați cu COVID‑19 prin
taberele de muncă ale fermelor, aba‑
toarelor, depozitelor și șantierelor din
străinătate.
Dincolo de toate aceste chestiuni
controversate și contradictorii, totuși
în această pandemie există și anumite
certitudini și tendințe de evoluție care
se manifestă cu o asemenea consec‑
vență și coerență, încât sunt de natură
să dea naștere unei îngrijorări firești
pentru orice om care pune cât de cât
preț pe propriile drepturi și libertăți.
Astfel, tot ceea ce a evoluat coerent
și in crescendo de la începutul pande‑
miei se poate contabiliza în restrânge‑
rea și câteodată chiar anularea unor
drepturi și libertăți fundamentale pen‑
tru a căror afirmare și recunoaștere
în trecut au luptat generații întregi și
s‑au vărsat râuri de sânge. Statele
de pretutindeni par a nu mai fi capa‑
bile în contextul actual să își respecte
partea de contract social și să garan‑
teze bunul exercițiu al unor drepturi și
libertăți esențiale pentru ființa umană,
17
precum dreptul la viață și sănătate,
dreptul la demnitate, dreptul la educa‑
ție, dreptul la liberă circulație, dreptul
la libertate de conștiință, de gândire,
dar și la exercițiul vieții religioase în
comunitate, ori pur și simplu nu mai
doresc să respecte aceste imperative
ale contractului social care le revin în
sarcină. Spitalele blocate atâta timp
pentru alte maladii decât COVID‑19
și ignorarea bolnavilor cronici care
aveau nevoie de tratament în mod
constant, restricții de circulație și obli‑
gativitatea de a nu părăsi domiciliul
în anumite intervale orare, precum și
imperativul completării de declarații
privind scopul și traseul de deplasare,
limitarea sau chiar suspendarea pe
perioade îndelungate a cursurilor în
școli, licee și universități, fără asigu‑
rarea unor alternative viabile privind
continuarea procesului de învățământ
la distanță, restricționarea vieții religi‑
oase și călcarea în picioare la propriu
a demnității umane prin denaturarea
ritualurilor și ceremoniilor funerare,
toate acestea nu fac altceva decât
să pună în evidență, dincolo de per‑
deaua de ceață care înconjoară pan‑
demia de COVID‑19, coerența și per‑
severența autorităților în a lua măsuri
împotriva drepturilor și libertăților indi‑
viduale, dar și realitatea cât se poate
de palpabilă a distopiei sociale în care
am ajuns să viețuim.
De departe în rândul celor de mai
sus cel mai tare frapează insistența
autorităților din tot mai multe state de
a impune în mod direct sau disimulat,
prin tot felul de condiționări și restricți‑
onări aferente, vaccinarea populației,
trecând peste liberul arbitru al fiecă‑
ruia și recurgând la discriminări care
prefigurează polarizarea populației
în vaccinați și nevaccinați, mergând
până într‑acolo încât și dreptul la
muncă al unor categorii profesionale,
deocamdată doar unele, nu toate,
ajunge să fie condiționat de vacci‑
nare. Iar asta este cu atât mai șocant
încât, pe de o parte, autoritățile obligă
prin diferite modalități populația să
se vaccineze, în caz contrar restric‑
ționându‑i accesul la viața publică,
iar pe de altă parte, îi impune celui
care consimte să se vaccineze, prin‑
tr‑o declarație pe proprie răspundere,
să‑și asume, cum s‑ar zice „pe per‑
soană fizică”, riscurile, necunoscute
de altfel în întregime deoarece vacci‑
nurile sunt încă în perioada de testare,
ale inoculării cu seruri experimentale.
Apoi, incoerența atinge cote maxime,
dacă luăm în considerare că pretex‑
tul invocat public de autorități în sus‑
ținerea obligativității vaccinării, cum
este, de exemplu, cazul implementării
acesteia pentru personalul medical,
este acela că trebuie să ne vaccinăm
ca să‑i protejăm pe ceilalți, în condiți‑
ile în care atât autoritățile politice, cât
și specialiștii din zona medicală sunt
de acord că o persoană vaccinată se
poate infecta cu virusul și poate fi pur‑
tător și transmițător al acestuia către
ceilalți. Trecând peste toate aceste
fracturi logice evidente, ceea ce îngri‑
jorează cel mai tare este determina‑
rea cu care autoritățile și‑au propus
parcă să ne „salveze” chiar de‑ar fi și
împotriva voinței noastre, ducând dis‑
topia pe cele mai înalte culmi, până
18
într‑acolo încât ajungem să fim salvați
de noi înșine.
În loc de concluzii
În lumina celor de mai sus, rela‑
xările de peste vară, campionatul de
fotbal și verva și expunerea publică
ce l‑au însoțit, plajele pline, la fel cum
sunt de altfel și terasele și localurile
publice, în timp ce autoritățile și media
mainstream de pretutindeni profețeau
valul patru al pandemiei deja par a se
încadra într‑un tipar de evoluție carac‑
teristic pentru actuala criză și care are
ca prioritate damage‑controlul asu‑
pra sectorului economic. În același
timp, acest tipar de evoluție lasă să
se întrevadă și o urmă de premedi‑
tare în politicile de gestionare a pan‑
demiei, în sensul că, deși recrudes‑
cența acesteia devine evidentă la un
moment dat, autoritățile promovează
măsuri de relaxare până când criza
capătă asemenea cote încât se pot
justifica, din nou, măsuri de restrân‑
gere și anulare a drepturilor și libertă‑
ților, din ce în ce mai aspre. Pare că
relația dintre state și cetățeni se înca‑
drează tot mai mult într‑un reflex de
tip pavlovian, care încă nu e asimilat
de majoritate ca atare și care presu‑
pune ca lege de evoluție: declararea
pandemiei – măsuri de combatere a
pandemiei prin restrângere de drep‑
turi individuale – relaxarea prematură
a măsurilor – recrudescența pande‑
miei – noi măsuri de combatere sub
forma vaccinării – ridicarea prema‑
tură a restricțiilor – recrudescența,
din nou, a pandemiei – învinuirea
celor nevaccinați pentru persistența
pandemiei și instituirea obligativității
vaccinării, și probabil că acest meca‑
nism destul de articulat este proiectat
să continue până ce întreaga filosofie
de organizare socială se va fi modi‑
ficat. Fără să ne fi propus să‑i dăm
dreptate lui Klaus Schwab, totuși
ceea ce am ajuns să trăim și să expe‑
rimentăm seamănă din ce în ce mai
mult cu „Marea Resetare” despre care
acesta ne tot vorbește. Oare încotro
ne îndreptăm sau, mai bine spus,
„Quo vadis, Domine”?
Post-scriptum
Ciulind urechile dincolo de zgomo‑
tul pandemiei, vom putea auzi că în
toată lumea armele parcă zăngăne
mai tare ca niciodată, fie că e vorba
de nesfârșite „exerciții militare planifi‑
cate” sau chiar de conflicte deschise
ca atare, hărmălaia acestora asoci‑
indu‑se cu cea a pandemiei într‑un
vacarm infernal și rău‑prevestitor
pentru omul obișnuit de oriunde. Mai
mult decât atât, pandemia în sine, prin
metamorfozele bruște pe care le‑a
impus planului social și contextului
de ansamblu, s‑a manifestat precum
o veritabilă „lebădă neagră”, creând
riscuri, vulnerabilități, dar și oportuni‑
tăți pentru împătimiții jocului de putere
global mai mult sau, unii dintre ei, mai
puțin străini de originea și natura pan‑
demiei de COVID‑19. În fond, este
mult mai ușor acum, după cum s‑a
demonstrat deja, să pui un stat, mai
multe sau chiar pe toate în genunchi
prin facilitarea răspândirii unui agent
patogen necunoscut împotriva lor
și derularea de operațiuni de război
19
psihologic, de intoxicare și promo‑
vare a unor pseudosoluții, decât să îți
propui să le înfrângi militar la propriu.
În plan ideologic, de asemenea, ide‑
ologia progresist‑globalistă pare că
face și ea progrese majore, contextul
pandemic părând a‑i conveni și chiar
a o ajuta pe calea înfăptuirii „new‑nor‑
mal‑ului”. Că ne place sau nu, este
evident că deja am pășit dincolo de
pragul unei schimbări majore de para‑
digmă, iar evoluțiile se anunță a fi din
ce în ce mai tumultuoase. Dincolo de
pandemie și războaie, tot mai multe
state sunt cuprinse de revolte sociale,
micile afaceri au de suferit, în timp ce
acelea globale par a câștiga pe toate
planurile, iar autoritățile statale se
arată incapabile de a gestiona lucru‑
rile în avantajul cetățenilor pe care îi
reprezintă, cărora le încalcă în mod
flagrant tot mai multe drepturi și liber‑
tăți prin politicile adoptate sub pretex‑
tul stării de excepție, adâncind frac‑
tura creată deja între cetățean și stat.
În acest sens, nu putem considera ca
fiind decât o stranie coincidență, însă
cu un impact major în plan simbolic,
faptul că impunerea vaccinării obliga‑
torii în Europa a demarat în trombă
tocmai în Grecia, „patria democrației”,
și în Franța, „patria revoluției libertății,
egalității și fraternității”, lovind practic
în plin ideea de libertate individuală,
dar și pe cea a organizării sociale
pe principii democratice. Așadar, cel
puțin deocamdată, principalii per‑
danți ai acestor evoluții par a fi cetă‑
țenii simpli, dar și statele, în fapt păr‑
țile contractului social în baza căruia
eram obișnuiți să funcționeze lumea
și al căror parteneriat pare că a fost
viciat de intervenția unor terți ce nu ni
se dezvăluie încă. Ne oprim aici, pen‑
tru că, vrând‑nevrând, privind către
din ce în ce mai ciudata lume care ne
20
înconjoară, încetul cu încetul alune‑
căm din nou către atât de ademenito‑
rul tărâm al teoriilor conspirației... sau
al terifiantelor distopii sociale devenite
realitate cotidiană.
Dosar 1:
Europa sub
presiunea
crizelor
endemice și
provocărilor
pandemice
 Răspunsuri de sus și de
jos la câteva crize ale
Uniunii Europene
Lucian DUMITRESCU1
După1Summitul Statele Unite –
Federația Rusă de la Helsinki, din
2018, președintele Trump a fost acuzat
că „i‑a predat cheile cetății lui Putin” și
că, indirect, a luat parte la un alt Pearl
Harbor sau 11 Septembrie. Cam aces‑
tea au fost reacțiile presei mainstream
din Statele Unite, care a exploatat
gafa de comunicare strategică a unui
Donald Trump care declara că are
încredere în președintele Federației
Ruse mai multă decât în comunita‑
tea de informații din Statele Unite. Cu
toate acestea, în pofida așteptărilor
presei mainstream, dar în special celor
ale Kremlinului, președintele Trump nu
a ridicat sancțiunile economice împo‑
triva Federației Ruse și nu a recunos‑
cut anexarea Peninsulei Crimeea de
către regimul lui Vladimir Putin. Două
aspecte merită subliniate. Primul este
că un Summit la nivel înalt între cei doi
șefi de stat a avut loc la aproape doi
ani de la câștigarea de către Trump a
1
Lucian Dumitrescu este doctor în so‑
ciologie și doctor în filosofie al Universității
București.
23
controversatelor alegeri prezidențiale
din noiembrie 2016. Al doilea aspect
e că administrația Trump e prima
administrație americană din perioada
post‑Război Rece care nu generează
un reset2 diplomatic în raporturile cu
Federația Rusă. Acestea sunt fap‑
tele. Un alt fapt este că, la aproximativ
un an de la Războiul din Georgia din
2008, administrația Obama încheia
un reset diplomatic cu administrația
Medvedev. Consecința? O politică de
appeasement (conciliatorie) a admi‑
nistrației Obama față de Moscova
până în 2012, când Vladimir Putin
prelua al treilea mandat de președinte
ale Federației Ruse. Despre recen‑
tul Summit Statele Unite – Federația
Rusă de la Geneva, din 16 iunie 2021,
s‑a scris deja in extenso. Nu e limpede
dacă Summitul în discuție a produs un
nou reset, al cincilea, între Washington
și Moscova. Sau dacă doar a forma‑
lizat mini‑resetul generat de ridicarea
2
Relansare a diplomației personale dintre
președintele Statelor Unite și cel al Federației
Ruse.
sancțiunilor administrației Trump pen‑
tru Nord Stream 2. De interes este
faptul că, la aproximativ o săptămână
după Summitul de la Geneva, a avut
loc Summitul Consiliului European,
la Bruxelles, în perioada 24‑25 iunie
2021. Cu o zi înaintea acestui Summit,
liderii Germaniei și ai Franței, care deja
se întâlniseră cu președintele Biden la
Reuniunea G7 de la Cornwall, își anun‑
țau partenerii din Uniunea Europeană
de necesitatea „unui contact direct cu
Rusia și Putin”3. Dacă asta înseamnă
că Uniunea Europeană, în pofida dis‑
cuțiilor și progreselor făcute de „armata
europeană”, încă se află în siajul geo‑
politic al Statelor Unite ne vor lămuri
comentatorii avizați. Ceea ce vreau
să subliniez aici este tema mai gene‑
rală a acestui articol. Și‑anume, când
vorbim despre Uniunea Europeană,
despre ce (cine) vorbim de fapt? Când
Uniunea Europeană intră în criză, cine
intră de fapt în criză? Faptul că, la ini‑
țiativa Germaniei și a Franței, Uniunea
Europeană se va apropia de Federația
Rusă – e de văzut cum se va întâm‑
pla asta – demonstrează că, dacă în
Uniunea Europeană nu există ierarhii
politice formale, sigur se manifestă
raporturi de putere la nivel informal.
Textul despre asta este. Adică
despre o perspectivă (mai) realistă
asupra Uniunii Europene, ale cărei
raporturi de putere, inerente orică‑
rei organizații politice, par să fie sis‑
tematic camuflate de perspectivele
3
https://cursdeguvernare.ro/contact-di‑
rect-cu-rusia-si-putin-propunerea-merkel-ma‑
cron-care-bulverseaza-statele-ue-pozitia-ro‑
maniei.html
24
liberale și constructiviste. Cred că
Uniunea Europeană funcționează
și cu alt software (Lonergan și Blyth
2020). Că este modelată și de alte
idei și perspective. Așa că, după ce
voi „traduce” Uniunea Europeană din
perspectiva realismului neoclasic, o
să discut, succint, despre câteva crize
ale acesteia. Evident, în funcție de
ochelarii paradigmatici cu care te uiți
la o situație de criză, aceasta poate
să nu pară deloc o criză, sau poate
să apară ca o criză atenuată, pentru
care nu există motive de îngrijorare,
politic vorbind. În esență, voi vorbi
despre Brexit, dar în special despre
răspunsul de sus la această criză.
Și‑anume Strategia Globală a Uniunii
Europene din 2016. Acesta este un
evident răspuns de sus, produs de
tehnocrația bruxelleză. După care
voi vorbi despre populism. Acesta
cred că e un răspuns de jos la mai
multele crize ale Uniunii Europene,
dintre care cele mai semnificative au
fost criza din 2008, criza euro și, mai
recent, criza refugiaților. Prin urmare,
textul își propune să prezintă în prima
sa secțiune o dezbatere conceptu‑
ală despre Uniunea Europeană, ca
să știm despre ale cui crize vorbim.
Apoi, voi analiza un răspuns de sus
și unul de jos. Nu mă interesează o
dezbatere punctuală nici a Strategiei
Globale a Uniunii Europene și nici a
populismului. Ci mai degrabă o dez‑
batere contextualizată, care să releve
elementele structurale din spatele
acestor răspunsuri. Mai precis, diferi‑
tele vulnerabilități atât ale democrației
liberale, cât și ale Uniunii Europene.
Ce este Uniunea Europeană?
Uniunea Europeană, ca de altfel și
sensurile ei, începe să se banalizeze,
adică să se naturalizeze. Evident, în
spatele a aproape tot ceea ce pare
„natural” găsim de cele mai multe
ori o relație de putere. Adică exact
ce‑și propun să scoată la iveală ști‑
ințele sociale. De cele mai multe ori
lucrul acesta nu este posibil. Motivul?
Comunitățile epistemice aflate la
modă și, implicit, la putere în zona
academică – dar și politică, prin inter‑
mediul subculturilor strategice pe care
le formează – își camuflează propriul
discurs de putere arătând cu degetul
spre narațiunea de putere a uneia sau
mai multor comunități epistemice con‑
curente, acestea din urmă aflate la
putere cândva sau nutrind încă spe‑
ranța de a‑și impune paradigma de
gândire. Mai ales pentru funcționarii
Uniunii Europene, aceasta a devenit
un misticism banal, observă Merje
Kuus. Uniunea Europeană continuă
să fie o „ambiguitate constructivă”,
adică o entitate politică „aflată simul‑
tan în centrul atenției, dar indescrip‑
tibilă, concretă din punct de vedere
teritorial, dar abstractă din punct de
vedere filosofic” (Kuus 2014, 75).
Ce vrea să spună Merje Kuus este
că, deși Uniunea Europeană consti‑
tuie deja un clișeu de limbaj, o noți‑
une banalizată, dacă e să vorbim în
termenii lui Michael Billig, aceasta
rămâne mai degrabă „invizibilă din
punct de vedere analitic” (Kuus 2014).
La reproducerea invizibilității analitice
a Uniunii Europene contribuie în mod
25
direct lucrările recomandate cu fer‑
voare, aproape religioase, despre UE.
Cele mai multe dintre aceste lucrări
confundă ideal‑tipul cu realitatea, așa
cum face și Robert Cooper în deja
celebra Sfârșitul națiunilor. Dincolo de
discursul orientalizant al lui Cooper,
care face diferențieri nete între secu‑
ritatea modernă și cea post‑modernă,
aceasta din urmă eliminând, chipurile,
statul din ecuația securității, lucrarea
„bruxellizează” masiv politica externă
a Uniunii Europene. Că nu Bruxelles‑ul
controlează politica externă cu miză
a Uniunii Europene reiese și din
exemplul inclus în partea introduc‑
tivă. În definitiv, Germania și Franța
au solicitat contactul direct cu Rusia
lui Vladimir Putin, iar nu Bruxelles‑ul
Ursulei von der Leyen și al lui Charles
Michel. Semn că, în politica externă a
Uniunii Europene, statele continuă să
își taie partea leului. Aspectul acesta
a fost sesizat de multă vreme de unul
dintre specialiștii veritabili ai României
în relații internaționale. Este vorba
de Nicu Popescu, care nota că cea
mai puțină Uniune Europeană există
în zona politicii externe și de securi‑
tate. Din acest motiv, Politica Externă
și de Securitate Comună a Uniunii
Europene seamănă cu un „avion
ușor” (Popescu 2013, 130), care este
obligat să zboare cât mai jos pentru a
nu fi detectat de radarul politic al sta‑
telor membre. Ar fi naiv să ne închi‑
puim că Bruxelles‑ul nu este un pol de
putere în Uniunea Europeană. Dar cel
puțin la fel de naiv este să credem că
influența statelor‑națiune a dispărut
din Uniunea Europeană.
 Pentru József Böröcz, care uti‑
lizează o abordare neo‑funcționa‑
listă, Uniunea Europeană este un
meta‑stat. Adică o organizație politică
în care se ciocnesc interesele statelor
membre, ale corporațiilor multinațio‑
nale cu baza în Uniunea Europeană,
a elitei trans‑atlantice, precum și inte‑
resele economice și politice ale publi‑
cului. Evident, în acest ghem de inte‑
rese intră și interesele Bruxelles‑ului
(Böröcz, 2005, p. 166). Dacă spunem
deci că Uniunea Europeană este o
entitate politică, e probabil că vom lua
o notă de trecere la un examen de
sociologie politică. Dacă nu vom fi însă
capabili să dezagregăm, măcar parțial,
Uniunea Europeană în grupurile sale
de interese majore și, de asemenea,
să pricepem că între aceste grupuri de
interese există mai degrabă conflicte
decât armonie, atunci am participat de
pomană la un astfel de curs. Și există o
șansă bună să credem că toată lumea
câștigă – mai ales clasa muncitoare –
din interacțiunea capitalism‑democra‑
ție. Cel mai interesant lucru la Böröcz
e modul în care Uniunea Europeană
își exercită influența. E deja un lucru
comun în relațiile internaționale că
realiștii erau obsedați de putere și
neorealiștii de securitate. Realismul
neo‑clasic se desparte de rețetele de
mai sus și echivalează puterea unui
stat cu influența pe care acesta o
exercită asupra politicii sale interne și
externe. Deci cum își exercită Uniunea
Europeană influența? Prin interme‑
diul a patru mecanisme, răspunde
Böröcz. Adică prin intermediul apa‑
ratului birocratic al statelor membre,
26
prin organizațiile interguvernamentale,
prin corporațiile transnaționale și, nu
în ultimul rând, prin extinderea către
est. După 2007, ultimul mecanism de
influență la care se referă sociologul
maghiar s‑a concretizat preponderent
în Parteneriatul Estic, a cărui acțiune
strategică a produs și efecte perverse,
așa cum s‑a observat în 2014. Pornind
de la Böröcz, definiția de lucru propusă
de acest articol este aceea că Uniunea
Europeană seamănă cu un stat seg‑
mentar (McCormick 2007). Din această
perspectivă, Uniunea Europeană nu
e deloc omogenă, așa cum apare în
covârșitoare majoritate a narațiunilor
politice. Și nu e nici solidară, din cauza
influenței majore a anumitor state. Ca
stat segmentar, Uniunea Europeană
se înfățișează ca o organizație politică
formată din microsfere transnaționale.
Acestea au suficientă influență politică
încât, pe de o parte, să se derobeze de
la reglementările supra‑naționale, iar
pe de altă parte, să influențeze direct
politicile Uniunii Europene. Cel puțin
două consecințe derivă de aici. Prima
se referă la apariția mai multor Europe:
o Europă comercială, o Europă ener‑
getică, o Europă monetară, o Europă
agricolă, o Europă de securitate etc.
Iar a doua consecință este diminuarea
importanței politice a Bruxelles‑ului în
raport atât cu statele naționale, dar
mai ales față de microsferele naționale
menționate mai sus. Ar fi naiv să ne
imaginăm că aceste microsfere trans‑
naționale sunt omogene sau congru‑
ente din perspectiva influenței. Ceea
ce analistul dorește să afle este care
sunt statele care domină aceste sfere
transnaționale. Și dacă nu cumva
un stat este prezent într‑o poziție de
putere în toate microsferele transnați‑
onale. Pentru că, dacă este așa, mai
multă Uniune Europeană înseamnă
de fapt consolidarea dominației unui
singur stat sau a unei alianțe de state
asupra celorlalte.
Pentru Yanis Varoufakis, profe‑
sor de economie politică, membru al
Syriza și ministru de finanțe al Greciei
între ianuarie‑iulie 2015 în cabine‑
tul Tsipras, Uniunea Europeană este
„un cartel al businessului mare care
limitează competiția între funda‑
mentalele industrii grele din Europa
și care își propune să asigure piețe
de desfacere pentru acestea în
țările periferiale precum Italia și, mai
apoi, Grecia” (Varoufakis 2018, 23).
Wolfgang Streeck duce mai departe
raționamentul lui Varoufakis și spune
pe șleau că Uniunea Europeană este
de fapt un proiect al Berlinului, din
care Germania are cel puțin două
foloase fundamentale. În primul rând,
moneda euro. Iar în al doilea rând,
acces la piețe economice externe la
o rată de schimb stabilă și scăzută
(Streeck 2020, 57). În acest mod,
economia de export a Germaniei,
precum și influența politică pe care o
aduce bogăția duduie. Balanța comer‑
cială pozitivă a Germaniei se traduce
în fonduri colosale pentru dezvoltare
infrastructurală și socială, iar datoria
publică a Germaniei scade sistematic,
în contrast cu datoria publică a altor
state – mai ales a celor mediterane‑
ene – care a ajuns la dublul PIB‑ului
acestora. După Streeck, Germania
27
a reușit să camufleze cu succes
proiectul euro, care‑i aduce benefi‑
cii economico‑politice semnificative,
într‑un proiect european. Viziunea lui
Streeck confirmă definiția că Uniunea
Europeană e de fapt un stat segmen‑
tar. O confirmare și mai puternică
pentru această definiție de lucru vine
de la Ulrich Beck. Pentru sociologul
german, Germania nu se mai strădu‑
iește de mult să‑și camufleze domi‑
nația asupra Uniunii Europene. Ceea
ce se întâmplă în Uniunea Europeană
ține de Germania, așa cum reiese
din tranșanta lucrare O Europă
Germană. „Extins şi aplicat politicii
europene, acest universalism vădeşte
că Germania de azi este Europa de
mâine. Propria noastră experienţă
socială şi valorile noastre politice sunt
transformate într‑un absolut. (...) Noi
afirmăm cu îndrăzneală că ce este
bun pentru economia germană este
bun şi pentru întreagă economie euro‑
peană, şi chiar mai mult decât atât”
(Beck 2013, 59). Beck continuă. Într‑o
Uniune Europeană a celor bogaţi şi
a celor săraci, adică a statelor aflate
în zona euro şi a statelor din zona
non‑euro, iniţiativă politică ar trebui
să aibă mai degrabă cei bogaţi. Adică
în special Germania. Utilizând deci o
conceptualizare a Uniunii Europene
ca stat segmentar, adică o organiza‑
ție politică dominată de microsfere
transnaționale, care la rându‑le sunt
dominate de anumite state‑națiune
– în special de Germania – nu mai
putem vorbi despre „crizele Uniunii
Europene”. Am fi jurnaliști dacă am
face‑o. Expertul în științe politice sau
în relații internaționale va încercă să Federației Ruse – și la nivel de ele‑
afle care microsfere transnaționale mente tangibile, dar mai ales la nive‑
sau care state se află în spatele „cri‑ lul celor intangibile (discursul conser‑
zelor Uniunii Europene”. vator al Kremlinului) – este din ce în
ce mai puțin convingătoare. De aici
Un răspuns de sus. Strategia și aprecierea președintelui Obama,
Globală a Uniunii Europene, care, în legătură cu criza din Ucraina
reacţia Bruxelles-ului la din 2014, caracteriza Federația Rusă
Brexit ca o putere regională care acționează
astfel din cauza propriilor slăbiciuni. E
Între narațiunile care s‑au cioc‑
discutabil dacă Federația Rusă chiar
nit – și încă se mai ciocnesc – pentru
este o putere regională. De regulă,
a conferi semnificație Brexitului, una
puterile regionale produc, prin inter‑
pare marginală. Și‑anume aceea potri‑
mediul unei arhitecturi instituționale
vit căreia că Brexitul reprezintă (și) „o
specifice, ceea ce în limba engleză se
criză auto‑indusă a integrării euro‑
numește regionness. Adică un nivel
pene” (Tocci 2017, vii). Într‑o carte deja
ridicat de integrare regională. Expresia
celebră, William Hill argumentează că
acestui nivel ridicat de integrare regio‑
Euromaidanul este (și) o consecință a
nală este dispariția probabilității izbuc‑
Parteneriatului Estic. Explicația oferită
nirii unui conflict armat între membrii
de Hill nu ține de interesele contrarii ale
unei organizații regionale. Din motive
Uniunii Europene și Federației Ruse în
care țin mai ales de privatizarea
Ucraina. Ține de percepții. Mai exact,
patentă a propriilor instituții publice,
Hill punctează că oficialii europeni
Federația Rusă e departe de a fi o
n‑au înțeles că, în cultura strategică a
putere regională. Statele puternice, nu
Federației Ruse, nu există nicio dife‑
statele autoritariste, devin de regulă
rență între înaintarea NATO și înainta‑
puteri regionale. După mine, „conflic‑
rea Uniunii Europene. Din perspectiva
tele înghețate” produse de Federația
lui Hill, războiul din Georgia, din 2008,
Rusă sunt expresia unei strategii de
apărut la scurtă vreme după Summitul
tipul „pământului pârjolit”, adică o stra‑
NATO de la București, a prefațat
tegie de gherilă, care nu este utilizată
Euromaidanul și anexarea Crimeii.
de statele puternice. Dar nu aceasta
Evident, iar acest aspect este subli‑
este problema aici. Întrebarea e dacă
niat apăsat de Hill, cultura strategică
în ocurența Euromaidanului, ca de
a Federației Ruse nu trebuie privită
altfel și a Brexitului, observatorul poate
ca un element legitimator al acțiunilor
vedea reflectate anumite vulnerabilități
agresive ale Kremlinului în vecinăta‑
ale Uniunii Europene. Vulnerabilitățile
tea apropiată. E limpede că în fostele
apar în funcție de paradigma utilizată.
republici sovietice, unde Moscova are
Dintr‑o direcție realist‑neoclasică, se
„interese privilegiate”, potrivit lui Dmitri
văd vulnerabilități în ambele cazuri.
Medvedev, acțiunea civilizatoare a
Atenție, vulnerabilitățile nu înseamnă

28
vini. Spre deosebire de un jurnalist,
un expert în studii de securitate/științe
politice nu poate spune că Uniunea
Europeană este de vină pentru Brexit
sau pentru Euromaidan. Am văzut, în
prima secțiune, că nu e chiar floare la
ureche să conceptualizezi Uniunea
Europeană. Apoi, orice criză geopo‑
litică, mai ales în cazul unui stat cu
profil post‑colonial cum e Ucraina, are
mai mulți factori exogeni implicați. Dar
și factori endogeni, precum trendurile
instituționale specifice unui spațiu.
Adică procesul de state‑building, cu
plusurile și minusurile sale. Evident,
narațiunile care dau semnificație unui
eveniment nu au timp de analize insti‑
tuționale. Narațiunile esențializează
masiv și oferă ca explicație un singur
factor/variabilă pentru o criză geopo‑
litică.
Nathalie Tocci nu operaționali‑
zează „criza auto‑indusă a integrării
europene” (Tocci 2017, vii) care a pro‑
vocat Brexitul. Lonergan și Blyth pun
apariția Brexitului pe seama angry‑
nomics. Adică, cu o traducere aproxi‑
mativă, a unei economii dominate de
furie. În acest nou model economic,
observatorul descoperă „incertitudine
ridicată și furie, precum și subminarea
încrederii în capacitatea piețelor și a
politicii” (Blyth și Lonergan 2020, 10).
Observăm din vaga definiție de mai
sus că nu e vorba doar de economie,
ci mai degrabă de conexarea econo‑
miei cu politicul. Din acest punct de
vedere, „economia furioasă” are în
spate câteva trenduri instituționale
vechi de cel puțin o generație. Mai
exact, dizolvarea identităților politice
29
de către neoliberalism, cu consecința
creării unui vacuum umplut de triba‑
lism, politicienii tehnocrați lipsiți de
charismă (dar și de abilitate în materie
de politici publice), precum și „centris‑
mul” politic insipid generat de migra‑
rea atât a creștin‑democrației, cât și
a social‑democrației spre un centru
politic generator de insecuritate onto‑
logică și, astfel, lipsit de forță mobiliza‑
toare cu ocazia alegerilor. Consecința
acestor trenduri de mai sus, susțin
Blyth și Lonergan, a fost sentimentul
abandonului politic. Mai precis, seg‑
mente importante ale electoratului se
simt lipsite de voce și nereprezentate.
Din această perspectivă, Brexitul nu
are absolut nicio legătură cu Uniunea
Europeană. „În mod similar, Brexit a
avut legătură cu Uniunea Europeană
pentru puțină lume. E mai degrabă
vorba despre solicitarea de a fi auzit”.
La fel s‑a întâmplat și cu ascensiu‑
nea lui Trump, explică cei doi. Furia
publică derivă din lipsa de reprezen‑
tare politică. Cetățenii s‑au săturat
de consensul centrist care îi ignoră
și nu îi aude. Pe scurt deci, Brexitul
ține mai degrabă de un deficit demo‑
cratic al Uniunii Europene sau de o
problemă structurală a democrației
liberale? Se pare că de ambele, dar
mai ales de ultima, adică de crește‑
rea constantă a distanței dintre elite
și mase. Consecința? Emergența
populismului (Mair 2013, 18). Mai ales
atunci când elitele se retrag în func‑
ții publice, iar cetățenii din politică,
e nevoie de o rețetă discursivă care
să retribalizeze populația marcată
de apatie politică. Sau dimpotrivă.
Fără o rețetă populistă, cetățenii nu
vor mai ieși la vot după o generație
de neoliberalism. În cazul participării
scăzute, vor câștiga în permanență
candidații de centru, cu profil tehno‑
cratic. Reținem deci că Brexitul, cel
puțin pentru Blyth și Lonergan, n‑are
nicio legătură cu Uniunea Europeană.
Ci mai degrabă cu un anumit fel de
a face politică, în bună măsură după
o rețetă neoliberală, care a creat nu
numai o inegalitate marcantă, ci o
chestiune cu adevărat explozivă din
punct de vedere politic. Este vorba de
insecuritatea ontologică. Narațiunile
și programele partidelor mainstream
nu mai aduc în discuție nici intresele
clasei muncitoare – uitată complet de
Partidul Conservator înainte de sosi‑
rea lui Donald Trump – și nici anxietă‑
țile identitare ale acesteia. Nu‑mi pro‑
pun să discut populismul în termeni
morali, de bine și de rău. Îl prezint ca
tehnologie politică de captare a furiei
unui segment de cetățeni – mai mult
sau mai puțin numeros – afectat atât
de insecuritate economică, cât și de
insecuritate ontologică. În interpreta‑
rea aceasta, populismul nu apare ca
fiind finanțat de Kremlin – e probabil
să fie așa –, ci mai degrabă ca vul‑
nerabilitate a unei democrații libe‑
rale care a transformat piața în noul
Leviathan după stagflația din anii ’70
ai secolului trecut.
Secțiunea nu‑și propune să deta‑
lieze principiile Strategiei Globale a
Uniunii Europene, cu accentul aces‑
teia pe reziliența statelor și pe prag‑
matismul principial. Discuția ar deveni
prea tehnică și mult prea apropiată de
30
sfera relațiilor internaționale. Secțiunea
își propune să arate că, dincolo de
aspectele tehnice ale unei strategii
de securitate, Strategia Globală a
Uniunii Europene a fost un instrument
de nation‑building, adică un instru‑
ment de refacere nu doar a solidarității
europene, ci un instrument menit să
reafirme sensurile Uniunii Europene.
Cine o va citi pe Nathalie Tocci, va
constata că, în realitate, obiectivele
Strategiei Globale a Uniunii Europene
au fost trei: promovarea unei noi direc‑
ții de politică externă (mai hobbesi‑
ană), consolidarea unității politice și
refacerea eficienței acțiunii externe a
Uniunii Europene. Și va mai afla ceva
semnificativ. Și‑anume că, în 2003,
s‑a procedat la fel. Prima strategie de
securitate a Uniunii Europene, celebra
doctrină Solana sau European Security
Strategy, apărea la puțină vreme după
ce doctrina George W. Bush, a unila‑
teralismului, producea efectele deja
cunoscute: invadarea Irakului fără o
rezoluție în acest sens a Consiliului
de Securitate al ONU. Protestele de la
Londra, Berlin și Madrid împotriva răz‑
boiului din Irak au pus bazele, chipu‑
rile, „naționalismului european”, după
cum susțineau anumiți Habermas
și Derrida4. Conținutul acestui națio‑
nalism e mai puțin important aici. Ce
4
Pentru Habermas și Derrida, naționalismul
european era unul progresist. Secularismul şi
propensiunea spre stânga erau valorile defini‑
torii ale Europei politice, iar de instituționaliza‑
rea acestora depinde viitorul comun al Uniunii
Europene. Nu e greu de ghicit cam ce stat din
Uniunea Europeană ar avea cel mai mult de
câștigat din uitarea sau ignorarea completă a
trecutului.
contează e că, după tensiunile sus‑
citate în cadrul NATO de invocarea
celebrului Articol 5 în favoarea Statelor
Unite, la Bruxelles, pe data de 14 sep‑
tembrie 2001, începerea războiului
din Irak scotea încă o dată la iveală
tensiunile dintre statele membre ale
Uniunii Europene. Îndeosebi Franța și
Germania s‑au manifestat împotriva
războiului din Irak, mai exact împo‑
triva unilateralismului administrației
George W. Bush. Probabil obișnuite cu
multilateralismul unilateralist din fostul
Tratat al Pactului de la Varșovia, dar
și din motive pragmatice, fostele țări
comuniste, devenite de puțin timp atât
membre ale NATO, cât și ale Uniunii
Europene, au achiesat la formula coa‑
lition of the willing utilizată de Statele
Unite pentru războiul din Irak. Donald
Rumsfeld, secretarul de stat american
al apărării, vorbea la vremea respec‑
tivă de emergența unui clivaj (geo)
politic între Vechea Europă și Noua
Europă. Aceasta din urmă era formată
preponderent din statele din Europa
Centrală și de Est, abia intrate în struc‑
turile euro‑atlantice. Clivajul invocat
de Rumsfeld s‑a manifestat plenar și
în 2005, cu ocazia conflictului dintre
Georgia și Abhazia. Cu acea ocazie,
îndeosebi statele din Vechea Europă
au militat pentru reducerea interven‑
ției Uniunii Europene în Georgia, în
vreme ce Noul Grup al Prietenilor
Georgiei, format din Estonia, Letonia,
Lituania, România, Polonia, România
și Bulgaria, a solicitat contrariul. E
de menționat că separarea dintre
Vechea și Noua Europă s‑a manifes‑
tat și cu ocazia crizei din Ucraina. Mai
31
ales statele mediteraneene care sunt
membre ale Uniunii Europene au cla‑
mat că Federația Rusă ar trebui să
aibă „propria zonă de influență” (Tocci
2017, 18), venind astfel în întâmpi‑
narea dorinței lui Dmitri Medvedev
(și, evident, și a lui Vladimir Putin) ca
Federația Rusă să dețină „interese
privilegiate” în zona fostelor republici
sovietice. Iată deci că o grilă de lectură
mai realistă relevă diferitele rupturi poli‑
tice în cadrul Uniunii Europe în situații
de criză. Și încă n‑am atins criza euro.
Strategia de Securitate Europeană
din 2003, cunoscută și sub denumi‑
rea de doctrina Solana, a avut meni‑
rea de a mai reduce asperitățile (geo)
politice dintre Vechea Europă și Noua
Europă. Pe același model, a apărut și
Strategia Globală a Uniunii Europene.
Iată, deci, două răspunsuri de sus –
sub forma unor strategii de securitate
– formulate de Bruxelles în situații de
criză. Ce efect au avut aceste strategii
și narațiuni de securitate asura solida‑
rității europene? Întrebarea rămâne
deschisă. Cert e că în momente de
criză Bruxelles‑ul pare să fi adoptat
deja un pattern: mai produce o strate‑
gie de securitate europeană. De ce n‑a
apărut una și în 2008, anul marii crize
financiare, precum și anul războiului
din Georgia? Dintr‑un motiv foarte sim‑
plu. În 2008, sistemul bancar al state‑
lor puternice din Uniunea Europeană a
fost mult mai expus decât băncile din
statele mai puțin dezvoltate. În 2008,
Uniunea Europeană s‑a comportat ca
un stat segmentar, motiv pentru care
a fost imposibil de atins minimul con‑
sens politic necesar elaborării unei
strategii de securitate. Discutăm în
secțiunea următoare despre populism,
ca răspuns de jos la crizele Uniunii
Europene.
Populismul. Un răspuns
de jos la „crizele Uniunii
Europene”?
Secțiunea nu își propune să
descrie nationalism‑populismul din
ce în ce mai prezent în toată Uniunea
Europeană. Secțiunea încearcă să
răspundă la o interogație simplă. Pe
modelul patentat de James C Scott,
al discursului ascuns (hidden tran‑
script) care reacționează la discursul
public (public transcript), oare popu‑
lismul nu poate fi citit și ca o reacție,
de jos, din rândul maselor, la „crizele
Uniunii Europene”? Fac câteva preci‑
zări înainte de a aborda frontal inte‑
rogația de mai sus. În primul rând,
naționalism‑populismul nu e chiar
un discurs ascuns. Pentru James C.
Scott, bârfele, furtișagurile, munca
de mântuială, absența de la muncă,
incendierea recoltelor etc. erau moda‑
litățile prin care țăranii malaesieni
sabotau arendașii în plină Revoluție
Verde în anii ’70 ai secolului trecut.
„Noi ne facem că muncim, ei se fac
că ne plătesc”, celebra practică din
anii ’80 din România comunistă, e o
altă manifestare a discursului ascuns.
Naționalism‑populismul e gălăgios și
foarte prezent atât în mass‑media, cât
și pe rețelele sociale. Nu e deci un dis‑
curs ascuns autentic. Este însă o reac‑
ție la discursul oficial al unei democra‑
ții liberale marcată de din ce în ce mai
32
multe vulnerabilități, cea mai evidentă
fiind disproporția dintre capitalism și
democrație în favoarea piețelor. O a
doua precizare pe care o fac e legată
de ideea că populismul e o reacție din
rândul maselor. Mai ales reprezentan‑
ții clasei muncitoare, conștientizând
nemulțumirea crescândă în legătură
cu tratarea forței de muncă ca orice
altă marfă, reacționează la neo‑tri‑
balismul avansat de ideile populiste.
Asta nu înseamnă că aceste idei sunt
prelucrate și difuzate de clasa mun‑
citoare. Ele vin tot de „sus”, de la o
elită care luptă pentru puterea politică
și care caută tehnologii politice efici‑
ente în mobilizarea cetățenilor la vot.
Mai ales a precariatului, care nu mai
votează fiindcă, pe de o parte, mem‑
brii săi sunt prea săraci ca să mai aibă
timp de politică, iar pe de altă parte,
pentru că aceștia nu se simt repre‑
zentați de o social‑democrație deca‑
dentă, caracterizată de idei centriste
și, evident, de programe economice
cu caracter neoliberal. Încă o preci‑
zare. Naționalism‑populismul nu va
dispărea curând, precizează Eatwell
și Goodwin (2018, 270). Că nu va dis‑
părea, argumentează și Cas Mudde.
Motivul? În mod treptat, ideile dreptei
radicale sunt preluate de partidele din
zona mainstream sau, în alți termeni,
de partidele tradiționale. Ca atare,
populismul n‑ar mai trebui înțeles ca
o patologie normală a democrațiilor în
perioadele de criză. Ci mai degrabă
ca o normalitate patologică, fiindcă
democrația liberală traversează deja
o criză prelungită, conchide Mudde.
Drept urmare, populismul înțeles ca
normalitate patologică nu se va mai
concentra în special asupra teme‑
lor clasice ale populismului, precum
chestiunea șomajului sau a salariilor
mici. În varianta sa de normalitate
patologică, populismul va exploata
constant teme legate de corupție,
imigrație și securitate (Mudde 2016).
Trilema politică – democrație, globali‑
zare, suveranitate –, suspiciunea tra‑
dițională a elitelor față de mase, pre‑
cum și erodarea deja veche a rapor‑
turilor dintre cetățean și partidele poli‑
tice sunt doar câțiva dintre factorii care
vor asigura, după Eatwell și Goodwin,
reproducerea populismului pe termen
lung. În aceste condiții, înainte de a
fi blamat per se, populismul ar trebui
studiat, ceea ce implică (și) un trava‑
liu academic de descifrare a fisurilor
democrației liberale. Dar, simultan, și
a fisurilor Uniunii Europene. „Uniunea
Europeană a fost proclamată ca motor
al cooperării, iar cei care o critică
sunt numiți agenți ai lui Putin. Faptul
că Uniunea Europeană a generat
recent conflicte majore prin gestio‑
narea precară a crizei monedei euro,
a crizei refugiaților și, într‑o anumită
măsură, chiar a crizei din Ucraina, a
fost ignorat și negat. Chestiuni ele‑
mentare ale economiei neoliberale au
fost tratate ca fiind sacrosancte, deși
tocmai aceste fapte au contribuit la
criza financiară din 2008 și au produs
greutăți pentru milioane de europeni”
(Zielonka 2018, 8). Două lucruri înțe‑
legem din citatul de mai sus. Primul,
Jan Zielonka este agentul lui Putin
pentru că și‑a permis să aducă în dis‑
cuție trei crize generate de Uniunea
33
Europeană. Evident, lucrurile nu
stau deloc așa. Dimpotrivă. Zielonka
e un savant cu anvergură mondială,
genul de intelectual pe care România
euro‑atlantică întârzie să‑l producă. Al
doilea aspect, și cel mai preocupant, e
că dezbaterea critică despre Uniunea
Europeană și neoliberalism nu prea
mai este academică. Că, altfel spus,
chiar și critica ce se dorește con‑
structivă e întâmpinată cu o cano‑
nadă narativă a suporterilor Uniunii
Europene și ai neoliberalismului. Știm
cine sunt suporterii neoliberalismului.
În marea lor majoritate, sunt cei care
își doresc ca statul să intervină doar
pentru ei. Și, în general, cei care au
transformat statul bunăstării în agent
al „pieței”. Cine sunt însă suporterii
Uniunii Europene? Evident, aceștia
sunt mai mulți, dar în primul rând sta‑
tul/statele care câștigă cel mai mult
economic și politic de pe urma Uniunii
Europene. În acest condiții, criza refu‑
giaților și criza euro nu sunt crize ale
Uniunii Europene, după cum afirmă
Zielonka. Mai degrabă sunt crize pro‑
duse de un anumit stat și camuflate
drept crize ale Uniunii Europene. Să
vedem deci cine ar putea fi acest stat
și cum au apărut răspunsurile popu‑
liste la crizele create de acesta.
În privința crizei refugiaților din
2015, lucrurile sunt cât se poate
de clare pentru Wolfgang Streeck.
În spatele acestei crize nu se află
Uniunea Europeană și nici războiul
din Siria, arată Streeck. Ci Germania.
O Germanie care domină Uniunea
Europeană, cum aflasem deja din
prima secțiune a textului de la Ulrich
Beck. „Germania a ajuns să considere
Uniunea Europeană ca o extensie a
sa, astfel încât ceea ce este benefic
pentru Germania este prin definiție
benefic pentru toată lumea” (Streeck
2020, 101). Faptul că Germania
a atras un milion de imigranți din
Siria nu a fost deloc surprinzător.
Germania este un stat cu capacitate
administrativă ridicată, care poate
tria, caza, hrăni și educa un număr
mare de imigranți. În plus, dincolo de
infrastructură, Germania are o vastă
experiență în această direcție, având
în vedere cazul milioanelor de imi‑
granți turci care și‑au înscris direct
aportul la miracolul economic pro‑
dus de Republica Federală Germană
în plin Război Rece. De asemenea,
economia Germaniei este una de
export, cea mai mare și mai competi‑
tivă economie de export din Uniunea
Europeană. Pe scurt, o economie
care are nevoie de brațe de lucru, mai
mult sau mai puțin educate. Doctrina
Merkel a adăugat noi valențe strate‑
gice acestei economii de export prin‑
tr‑un pragmatism marcant. Germania
face afaceri cu oricine atâta vreme
cât asta generează noi piețe de des‑
facere, locuri de muncă și salarii con‑
sistente pentru muncitorii germani. Nu
mă refer aici la afaceri cu Federația
Rusă și China, unde Germania este
cel mai mare investitor din Uniunea
Europeană. Mă refer la afaceri cu
state care n‑au absolut nicio legătură
cu democrația, cum ar fi vânzarea
de tancuri Leopard de ultimă gene‑
rație către Arabia Saudită. Evident,
ca orice putere politico‑economică
34
majoră, Germania este și o putere
normativă, care se implică în cano‑
nade narative împotriva statelor care
nu respectă principii fundamentale ale
democrației liberale, precum statul de
drept. În felul acesta, utilizând princi‑
piul clasic al orientalizării, eventualele
deficite de democrație ale Germaniei
sunt catapultate asupra altor state
prin intermediul unui discurs mora‑
lizator. Revenind, e de înțeles de ce
Germania avea nevoie de un număr
mare de imigranți. Cum s‑a ajuns
la criză? Răspunsul, cel puțin după
Streeck, a fost supralicitarea capabi‑
lităților civilizaționale ale Germaniei.
Acest aspect a fost relevat la Köln,
în noapte de Anul Nou a anului 2016,
când aproximativ o mie de imigranți
au atacat cetățenii germani prezenți
într‑o piață a orașului pentru a celebra
trecerea dintre ani5. Înainte de acest
incident, granițele Uniunii Europene
nu putea fi altfel decât lichide, sus‑
ținea Berlinul. De aici, critica dură a
modului în care Ungaria i‑a tratat pe
imigranții veniți din Siria. După inci‑
dentul din Köln, Germania a aplicat
peste noapte modelul patentat de
Viktor Orban, al granițelor închise pen‑
tru imigranți. Concomitent, Berlinul i‑a
cerut Greciei să‑și închidă granițele
pentru imigranți. La fel și Italiei. Când
Turcia a cerut bani pentru imigran‑
ții sirieni blocați de regimul Erdogan,
Berlinul a jucat cartea solidarității
europene. Una nesocotită atunci când
au fost impuse și votate cotele de
5
https://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/koln-
atacul-de-revelion-al-celor-1-000-de-tineri-marturi‑
ile-victimelor-474109
imigranți pentru fiecare stat membru
(Streeck 2020). Dincolo de solidarita‑
tea, sau mai degrabă de lipsa aces‑
teia, relevată de „criza imigranților” la
nivelul Uniunii Europene, aceasta a
generat un puternic răspuns populist
în Germania. Este vorba de numărul
semnificativ de voturi – aproximativ
13% la nivel național în 2017 – obținut
de o formațiune politică de extremă
dreapta, respectiv Alternativa pentru
Germania. Cel mai surprinzător lucru
legat de ascensiunea Alternativei
pentru Germania e faptul că votan‑
ții acestei formațiuni nu provin din
zonele în care imigranții din Siria au
fost preponderent cantonați, respec‑
tiv sud și sud‑est. Cei mai numeroși
simpatizanți ai Alternativei pentru
Germania au venit din nord‑est, din
zonele mai sărace ale Germaniei,
care au aparținut acum o generație
de RDG (Lonergan și Blyth 2020). În
aceste zone nu prea erau imigranți
din Siria, însă vreme de treizeci de ani
locuitorilor de aici li s‑a transmis că ei
sunt de vină pentru sărăcia relativă
în care se află și că statul german nu
mai are fonduri pentru cheltuieli soci‑
ale. Dar fondurile acestea au apărut
brusc pentru imigranți. De aici, reacția
de susținere pentru Alternativa pentru
Germania, votată de cetățeni cu un
profil social‑politic asemănător celor
care au votat pentru Brexit. Adică de
cetățeni pe care politica centrist‑teh‑
nocratică și politicile neoliberale din
ultimii 30 de ani i‑a lipsit de reprezen‑
tare politică.
Wolfgang Streeck e la fel de răs‑
picat în privința crizei euro. Nu a
35
fost o criză a Uniunii Europene, așa
cum părea la prima vedere, ci o criză
generată de viziunea economică neo‑
liberală impusă asupra statelor din
zona euro de Germania și Franța.
La fel de răspicat e și Varoufakis.
Procesul de finanțare de către
Troikă – Banca Centrală Europeană,
Comisia Europeană, Fondul Monetar
Internațional – a colosalelor datorii
acumulate de Grecia a avut menirea a
salva mai ales băncile franceze și ger‑
mane din Grecia. Criza băncilor euro‑
pene a fost mai mare decât aceea a
băncilor americane, arată Varoufakis.
Când criza financiară a lovit în 2008,
băncile din Franța, Germania, Olanda
și Marea Britanie aveau o expunere
de peste 30 de trilioane de euro.
De două ori mai mult decât PIB‑ul
Statelor Unite și de trei ori mai mult
decât PIB‑ul total al celor patru state
amintite mai sus. Cum s‑a ajuns aici?
Răspunsul e evident, arată Varoufakis.
Management financiar defectuos, pe
fondul deregularizării masive a pie‑
țelor prin politici neoliberale. Cum a
fost salvată situația? Pentru că Banca
Centrală Europeană nu are pârghiile
Federal Reserve din Statele Unite,
statele membre ale Uniunii Europene
fie au luat împrumuturi de la FMI și
le‑au redirecționat spre Grecia, fie
au trimis împrumuturi direct Greciei.
Așa se face, susține Varoufakis, că
din fiecare 1 000 de euro primiți de
Grecia, „Germania garanta 270 de
euro, Franța 200, iar restul de 530 de
euro erau garantați de țările mai mici
și mai sărace” (Varoufakis 2018, 27).
Problema e că acești bani nu au ajuns
în băncile grecești din Grecia. Ci mai
ales în băncile franceze și germane
din Grecia. Rezultatul? Socializarea
pierderilor pentru salvarea celor mai
puternice bănci ale celor mai impor‑
tante state din Uniunea Europeană.
Adică austeritate pentru toate statele
membre ale Uniunii Europene, una
diferit resimțită în funcție de perfor‑
manțele politico‑economice ale fiecă‑
rui stat. Care a fost consecința politică
a austerității? Și mai mult populism.
Din această perspectivă, Cas Mudde
vorbește despre al patrulea val de
populism, alimentat puternic de criza
financiară din 2008 (Mudde 2019).
De remarcat un lucru. Și‑anume că
Varoufakis nu vorbește de teribila slă‑
biciune administrativ‑politică a Greciei
în raport cu Troika și Germania. Nu
mă refer la corupție. Ci la un stat slab,
puțin dezvoltat din punct de vedere
economic și politic, care a intrat în
zona euro, una extrem de competitivă
mai ales din punct de vedere politic,
fără a dispune de minime atuuri insti‑
tuționale atât de tip hardware, cât și
software.
În loc de concluzie. Ce se
află în spatele „crizelor
Uniunii Europene”
Mi‑am propus să evidențiez
două aspecte în acest text. Primul
este acela că Uniunea Europeană
e departe de a fi o organizație poli‑
tică coerentă și monolitică, așa cum
reiese din narațiunea dominantă.
Uniunea Europeană e mai degrabă un
stat segmentar, format din microsfere
36
transnaționale dominate mai ales de
Germania și Franța. Ca atare, statele
care doresc ca Bruxelles‑ul să le sus‑
țină diferitele interese de dezvoltare
trebuie să aibă o voce suficient de
puternică în microsferele transnațio‑
nale de care vorbeam, dar mai ales la
Berlin și la Paris. Cine n‑are voce în
aceste capitale, va avea doar o voce
formală la Bruxelles. Al doilea lucru
pe care mi‑am propus să‑l arăt e că
populismul nu e neapărat un atac la
adresa democrației liberale. Poate fi
și asta, mai ales când vine vorba de
reticența politicienilor populiști față de
instituțiile reprezentative și față de plu‑
ralismul politic. Precum și în cazul în
care liderii populiști privatizează insti‑
tuțiile publice cu propriii oameni, cum
s‑a întâmplat deja atât în Ungaria,
cât și în Polonia. Pe de altă parte,
populismul e și o reacție la diferitele
probleme ale democrației liberale. Și
mă refer aici în special la inegalita‑
tea economică puternică și la crizele
identitare provocate de politicile neoli‑
berale din ultima generație. Fascismul
și comunismul au fost reacții politice
directe față de piața dereglementată
și față de marea recesiune din peri‑
oada interbelică. Când piața devine
noul Leviathan, iar forța de muncă e
doar o altă marfă sau o altă resursă,
reacțiile politice nu se vor lăsa prea
mult așteptate. Iar mișcările populiste
deja au demonstrat asta. Simultan,
cum arată și Jan Zielonka, populis‑
mul este și o reacție la crizele Uniunii
Europene. Mai exact, la raporturile de
forță dintre statele membre ale Uniunii
Europene. Ca atare, a fi eurosceptic
nu înseamnă neapărat a fi un adver‑
sar al Uniunii Europene. Evident,
sunt și eurosceptici de acest fel. Din
prezentarea pe care am făcut‑o,
euroscepticismul poate fi și o reac‑
ție la raporturile de putere inegale
din Uniunea Europeană, unde unele
state sunt mai competitive instituți‑
onal, economic și, ca atare, politic
decât altele. E probabil ca procesul
care se numește „colonialitatea impe‑
riului” să reproducă raporturile ine‑
gale dintre statele membre ale Uniunii
Europene în loc să le atenueze. Mai
mult decât atât, interacțiunea politică
disproporționată dintre statele mem‑
bre ale Uniunii Europene a exacerbat
numeroasele probleme ale democra‑
ției liberale. Mai ales în zona deficitu‑
lui de reprezentare politică. În aceste
condiții, euroscepticul nu e neapărat
un antidemocrat. Ci mai degrabă un
democrat rezervat, care înțelege din
propria experiență că reprezentarea
sa politică depinde de raporturi de
putere pe care nu le poate influența
direct, doar prin mersul la vot.

Bibliografie selectivă
Eatwell, Roger; Matthew Goodwin. 2018. National Populism. The Revolt Against Liberal Demo‑
cracy, Penguin Books.
Hill, William H. 2018. No Place for Russia. European Security Institutions Since 1989, New York,
Columbia University Press.
Kuus, Merje. 2014. Geopolitics and Expertise. Knowledge and Authority in European Diplomacy,
Oxford, Wiley Blackwell.
Lonnergan Eric; Mark Blyth. 2020. Angrynomics, Newcastle upon Tyne: Agenda Publishing.
Mair, Peter. 2013. Ruling the Void. The Hollowing of Western Democracy, London: Verso.
McCormick, John P. 2007. Weber, Habermas, and Transformations of the European State, New
York: Cambridge University Press, 2007.
Mudde, Cas. 2016. On Extremism and Democracy in Europe, London: Routledge.
Mudde, Cas. 2019. The Far Right Today, Cambridge: Polity Press.
Popescu, Nicu. 2013. Politica externă a Uniunii Europene şi conflictele postsovietice, Chişinău:
Ed. Cartier.
Scott, James C. 1990. Domination and the Arts of Resistance. Hidden Transcripts, New Haven:
Yale University Press.
Streeck, Wolfgang. 2020. Critical Encounters. Democracy, Capitalism, Ideas, London: Verso.
Tocci, Nathalie. 2017. Framing the EU Global Strategy. A Stronger Europe in a Fragile World,
London: Palgrave Macmillan.
Ulrich, Beck. 2013. German Europe, Cambridge: Polity Press.
Varoufakis, Yanis. 2018. Adults in the Room. My Battle with Europe’s Deep Establishment, Lon‑
don: Vintage.
Zielonka, Jan. 2018. Counter‑revolution. Liberal Europe in Retreat, Oxford: Oxford University
Press.

37
 Europa geopolitică
Corneliu VLAD
În 2019, la instalarea ei în fruntea
Executivului european, după alege‑
rile europene din acel an, Ursula von
der Leyen le‑a promis europenilor
o Comisie Europeană „geopolitică”,
înzestrată cu o voce mai puternică
și mai unitară, prin care să afirme și
să protejeze suveranitatea strategică
a Europei Unite în lume. Iar dacă
Ursula von der Leyen a vorbit des‑
pre o „Comisie geopolitică”, iar ceilalți
doi înalți demnitari ai UE nou înves‑
tiți în funcție, președintele Consiliului
European, Charles Michel, și Înaltul
Reprezentant pentru afaceri externe
și securitate politică, Josep Borrell,
au recurs la conceptul de „autonomie
strategică” europeană.
În discursul său de instalare în
fruntea Comisiei Europene, Ursula
von der Leyen sublinia: „În timp ce
Uniunea Europeană a avut mult timp
o politică externă comună și o politică
comună de securitate și apărare, în
ultima perioadă a devenit conștientă
de necesitatea unei afirmări geopoli‑
tice”. Diferite crize, în special în ulti‑
mii zece ani, ne‑au amintit că acest
proiect inițial intern nu putea ignora
lumea exterioară și că această inte‑
grare, care a fost văzută în primul
38
rând ca sfârșitul puterii, nu s‑ar putea
lipsi de echilibrul puterii.
Prin urmare, cel puțin în discursul
său, Europa începe să adopte limba‑
jul puterii. Dar ce înseamnă o Europă
geopolitică? Pentru analiștii francezi
ai publicației „La Revue internationale
et Stratégique” conceptul înglobează
mai multe dimensiuni, între care
autonomia strategică, poziționarea
Europei în concurența geopolitică a
puterilor, apărarea, redresarea eco‑
nomică, dimensiunea externă a pac‑
tului migrațional, problema democra‑
ției etc.
Poate fi UE o mare putere?
Redescoperind, la nivel teoretic,
geopolitica, Uniunea Europeană înțe‑
lege să pună capăt etichetării ironice și
minimalizatoare cu care au gratulat‑o
decenii în șir comentatorii malițioși prin
formula „gigant economic, pitic politic”
și care poartă dezbateri interminabile
pe tema statutului internațional al con‑
structului european care se singulari‑
zează în concertul mondial: este sau
nu Uniunea Europeană o mare putere
sau, în termeni și mai necruțători:
poate fi Uniunea Europeană o mare
putere? Și poate nu este întâmplător
faptul că UE „a descoperit” geopoli‑
tica într‑un moment când și Germania
a făcut aceeași „descoperire” în ce
o privește, în sensul că se declară
decisă să joace un rol mai important
și mai activ pe scena europeană și
internațională. Și, iarăși, poate nu
este întâmplător că în acest moment
Germania deține președinția în exer‑
cițiu a Uniunii Europene, iar preșe‑
dintele Comisiei Europene este fostul
ministru al Apărării de la Berlin.
Dincolo însă de acest tip de aso‑
cieri care fac deliciul politologilor mai
mult sau mai puțin bine intenționați,
fapt este că, la nivelul echipei comu‑
nitare de la Bruxelles, dar și în dife‑
ritele capitale ale statelor membre,
imperativul statuării Europei Unite ca
protagonist politic activ al vieții inter‑
naționale devine tot mai presant în
climatul tensionat și în care se acu‑
mulează tot mai multe sfidări majore
la adresa Uniunii și a statelor mem‑
bre. „Această idee a venit la momen‑
tul potrivit, în timp ce o pandemie
zguduie lumea, cetățenii europeni își
dau seama ce le costă absența unei
Europe geopolitice”, remarcă într‑un
articol Jeremy Shapiro, director de
cercetare la Consiliul European pen‑
tru Relații Externe și fost consilier
special la Departamentul de Stat al
SUA.
Sfidările externe obligă
O Europă Unită inclusiv în para‑
digma politică și de apărare nu este
doar o problemă de prestigiu, ci în pri‑
mul rând o cerință tot mai presantă,
după cum a demonstrat‑o în ultima
39
vreme noianul de sfidări cu care s‑a
confruntat și se confruntă UE: pan‑
demia covid, recesiunea globală și
relansarea economică post‑flagel,
schimbările climatice, relațiile cu
superputeri extraeuropene ‑ Statele
Unite, China, Rusia sau cu puteri regi‑
onale extraeuropene: Turcia, Iranul,
momentul Brexit. „Statele Unite ame‑
nință statele europene cu sancțiuni
economice pentru a‑și impune politi‑
cile iraniene. Turcia amenință să tri‑
mită refugiați în Europa dacă UE nu
o plătește sau nu o sprijină împotriva
Libiei. Rusia își politizează aprovizi‑
onarea cu gaze”, remarcă Shapiro.
Sondajele Consiliului European pen‑
tru Relații Internaționale arată că
aceste evoluții au determinat mari
majorități să vadă că este necesar să
acționăm împreună pentru a păstra
suveranitatea națională într‑o lume
din ce în ce mai periculoasă, cu 63%
dintre europeni care doresc să vadă
mai multă cooperare europeană în
urma crizei Covid‑19. Chiar și în state
membre „mai puțin europene”, după
cum se exprimă el, ca Franța (52%),
Suedia (51%) și Danemarca (53%),
mai mult de jumătate dintre cei chesti‑
onați sunt de acord.
Crearea unei Comisii Europene
„geopolitică” se confruntă însă cel
puțin cu două probleme esențiale,
apreciază Shapiro. Prima se referă
la statele membre ale UE. Toate sta‑
tele membre spun că vor o Europă
mai geopolitică, ceea ce înseamnă
că vor ca UE să ia mai în serios pro‑
blemele geopolitice specifice în care
sunt direct interesate. Pentru statele
din Est, aceasta înseamnă o atenție
deosebită acordată relațiilor cu Rusia;
pentru statele din Sud, aceasta
înseamnă o preocupare concentrate
pe tulburările de pe cealaltă parte a
Mediteranei; pentru alții, importantă
este situația din Balcani sau Turcia;
pentru statele din nordul Europei,
aceasta înseamnă protejarea inte‑
reselor UE în relațiile comerciale cu
China.
Președintele Comisiei nu poate și
nu are cum să coordoneze și să ges‑
tioneze politica statelor membre, mai
ales în materie de securitate națio‑
nală. Dar pentru ca UE să acționeze
coerent și „într‑un mod mai geopolitic”
în condițiile tuturor acestor diviziuni,
Bruxelles‑ul recunoaște această pro‑
blemă și propune introducerea votu‑
lui cu majoritate calificată în politica
externă, cel puțin pentru problemele
legate de drepturile omului și sanc‑
țiuni. Acesta este un pas important,
dar care oferă doar o modalitate de
a ignora statele considerate recal‑
citrante. Important însă, apreciază
Shpiro, este „să facem ca toate sta‑
tele membre UE să simtă că Europa
reprezintă prima lor linie de apărare în
aceste domenii și că vor pierde ceva
important dacă vor slăbi UE în alte
domenii care pentru ele contează mai
puțin”.
A doua problemă este mașina biro‑
cratică a UE de la Bruxelles, care nu
recurge la utilizarea tuturor instrumen‑
telor de guvernanță disponibile pentru
atingerea obiectivelor geopolitice. În
timp ce SUA își pot folosi relația de
apărare cu UE pentru a cere concesii
40
comerciale, iar Beijingul penalizează,
pentru politicile lor față de Taiwan,
state europene dependente de impor‑
turile din China în sectorul consuma‑
bilelor medicale, UE a fost creată toc‑
mai pentru a evita astfel de practici și
nu concepe să accepte concesii la un
acord comercial UE pentru a obține
satisfacții geopolitice. De aceea,
spune Shapiro, UE ar trebui să își sta‑
bilească în mod explicit obiectivul de
a investi în infrastructura unei Europe
suverane, care să dispună de sto‑
curi comune de echipamente medi‑
cale pentru a face față pandemiilor
viitoare, baze de date reglementate
pentru instruirea inteligenței artificiale,
investiții în infrastructură pentru pro‑
movarea independenței energetice și
tranziția către o economie cu emisii
reduse de carbon, precum și proiecte
și investiții de apărare comune.
Proiectul de creare a unei Comisii
Europene „geopolitice”, explică Paul
Maurice, cercetător la Comitetul de
studiu pentru relațiile franco‑germane
al IFRI, în termenii săi, „ar însemna
ca UE să devină o putere, dacă nu
chiar concurentă, cel puțin capabilă
să poată vorbi pe picior de egalitate
cu SUA, China sau Rusia”.
Prioritate consacrată de
președinţia germana
La 1 iulie 2020, Germania pre‑
lua președinția rotativă a Uniunii
Europene pentru o perioadă de șase
luni. Pentru unii comentatori occiden‑
tali, Germania nu ar fi probabil cel mai
potrivit stat din Europa care să afirme
ambiții geopolitice ale Comisiei.
Revista britanică „The Economist” o
descria în 2013 ca o „putere hege‑
monică reticentă” („hegemon reti‑
cent”), folosind o sintagmă a polito‑
logului britanic William E. Paterson.
Revista susținea că „mulți germani
cred că datoria țării lor este să fie o
mare Elveție: prosperă din punct de
vedere economic, modestă din punct
de vedere politic”. Cu toate acestea,
Germania a devenit în ultimii ani o
putere „în ciuda sa” și astfel asistăm
la o „trezire geopolitică lentă”, stimu‑
lata, în ultima vreme, între altele, de
alegerea lui Donald Trump în 2016,
Brexitul și afirmarea tot mai vizibilă a
Chinei pe scena internațională, care,
scria un ziarist vest‑european, au for‑
țat Germania să „se dedice din ce în
ce mai mult unui joc de care nu s‑a
bucurat istoric: geopolitica”. Dar pre‑
ședinția rotativă a Consiliului UE pe
care Germania a ocupat‑o în a doua
jumătate a anului 2020 a făcut ca ea
să se implice mai mult, cu „prudență
și pragmatism”, în problemele interna‑
ționale.
Pentru mulți observatori, această
președinție a devenit rapid o „preșe‑
dinție a coronavirusului”, care însă
nu a eclipsat alte priorități europene,
inclusiv în ce privește natura declarat
geopolitică a acestei președinții care
și‑a stabilit în obiectivele sale „de a
pune Europa în fruntea scenei inter‑
naționale”. Programul președinției
germane a avut și intenții pe termen
lung, cu privire la evoluția coeziunii și
securității europene în Europa, tensi‑
unile dintr‑un arc amplu, desfășurat
41
din estul Mediteranei până în Caucaz,
relația transatlantică și dezangajarea
americană a președinției Trump. În
acest context geopolitic și cu aceste
sfidări la adresa „suveranității euro‑
pene”, pandemia pare să se fi trans‑
format într‑un catalizator.
Oricum, chiar dacă pandemia nu a
„schimbat‑o întru totul”, această pre‑
ședinție și‑a schimbat considerabil
prioritățile. Pentru cancelarul german
Angela Merkel, „multe nu s‑au putut
realiza – și este păcat”.
Relaţii complexe cu Marea
Britanie, China, Turcia, SUA,
Rusia
„Ceva s‑a schimbat în Europa”,
constata la începutul lui 2021 comen‑
tatorul Alain Salles, șeful rubricii inter‑
naționale a cotidianului „Le Monde”.
În 2020 UE s‑a confruntat cu două sfi‑
dări colosale, care ar fi putut să o dis‑
trugă, aprecia comentatorul francez:
Brexitul și pandemia Covid‑19, dar
Uniunea a rezistat și chiar s‑a consoli‑
dat. Sau, mai nuanțat spus, prin retra‑
gerea britanică din UE, Uniunea a
câștigat coeziune politică, dar a pier‑
dut ca pondere geopolitică, fapt ce
s‑a constatat în relațiile sale cu China,
Rusia, Turcia. În schimb, proba pan‑
demiei a pus‑o la o grea încercare,
căci a dus la închiderea dezordonată
a frontierelor, la reacții neputincioase
în fața valurilor pandemiei înainte de
lansarea planului de relansare de 750
miliarde euro pentru combaterea con‑
secințelor flagelului. Iar retragerea bri‑
tanică din UE, care a solicitat eforturi
fără precedent, s‑a produs în cele din
urmă în termeni amiabili.
În ciuda „traumatismului” Brexit,
„Europa stă bine”, conchidea istoricul
Luuk van Middelaar. În fața cerințe‑
lor britanice, Uniunea a reacționat în
bloc, în ciuda diferențelor de poziție
cu aliații tradiționali ai Marii Britanii în
UE (Olanda și statele scandinave) și
cu state din „noua Europa” (Polonia și
Ungaria).
Coeziunea europeană și‑a demon‑
strat virtuțile la elaborarea planului de
relansare a Uniunii, căci, remarca un
analist, ar fi greu de imaginat cum l‑ar
fi putut convinge Emmanuel Macron
și Angela Merkel pe Boris Johnson să
subscrie la principiul solidarității euro‑
pene pentru crearea unui dispozitiv
de ajutorare a celor mai afectate țări
de pandemie.
Dacă problema coronavirusului a
ocupat o mare parte a preocupărilor
președinției germane, câteva priorități
stabilite anterior și mersul evenimen‑
telor au obligat la diversificarea agen‑
dei sale.
Negocierile privind Brexit au fost
supuse unei mari presiuni, căci peri‑
oada de tranziție, în care toate nor‑
mele UE încă se aplicau Regatului
Unit, urma să se încheie la 31 decem‑
brie 2020. Dacă un acord nu ar fi fost
încheiat înainte de acea dată, conse‑
cințele economice și sociale ar fi fost
dramatice pentru Regatul Unit, dar și
pentru UE, în special pentru compa‑
niile germane pentru care piața brita‑
nică este mult prea importantă. Cu 118
miliarde de euro, volumul schimburilor
comerciale dintre Marea Britanie și
42
Germania a reprezentat aproape 5%
din totalul comerțului german în 2019,
iar companiile germane au acumulat
un portofoliu de investiții de peste 159
miliarde de euro în Marea Britanie.
Acordul semnat cu Regatul Unit
la 24 decembrie 2020 a fost resimțit
ca o ușurare la nivel european, chiar
dacă, după cum s‑a spus la Bruxelles,
în viziune geopolitică „dacă Germania
pierde un aliat economic cu Brexit,
Franța pierde un partener strategic”.
Acordul de comerț și cooperare între
UE și Regatul Unit a intrat în vigoare
la 1 ianuarie 2021 și multe puncte de
negociere sunt apreciate semi‑eșe‑
curi. Regatul Unit, de exemplu, a
abandonat programul Erasmus din
„motive financiare”, dar Boris Johnson
a făcut o altă alegere, anunțând cre‑
area unui nou program dedicat stu‑
denților britanici care doresc să stu‑
dieze în străinătate. Politica externă,
securitatea externă și cooperarea în
domeniul apărării nu sunt acoperite
de acord, căci Marea Britanie a refu‑
zat să le includă în negocieri.
Prioritară pe agenda 2020 a fost
și stabilirea unui program ambițios
pentru relațiile UE‑China, inclusiv
un summit la Leipzig în septembrie
2020, care trebuia să simbolizeze
importanța acestei relații pentru UE
(și bineînțeles Germania). Cancelarul
german Angela Merkel a declarat că
„relațiile cu China vor fi în centrul poli‑
ticii externe a președinției Consiliului”
și a pledat clar în favoarea unei pozi‑
ții europene puternice în ceea ce pri‑
vește China.
 Summitul UE‑China planificat
la Leipzig a avut ca scop încheie‑
rea negocierii unui „acord cuprinză‑
tor privind investițiile”. Dar după ce,
din cauza pandemiei, summitul a
fost amânat, la 14 septembrie 2020,
un summit virtual dintre Xi Jinping
și cei trei lideri europeni, președin‑
tele Comisiei, Ursula von der Leyen,
președintele Consiliului European
Charles Michel și cancelarul Angela
Merkel, a relansat discuțiile privind
acordul sino‑european având ca
obiect de interes investițiile. Europenii
vor ca companiile lor să beneficieze
de aceleași condiții în China ca cele
oferite firmelor chineze din UE.
La 30 decembrie 2020 s‑a ajuns la
un „acord de principiu” care, a spus
Ursula von der Leyen, „va oferi inves‑
titorilor europeni acces fără precedent
la piața chineză”. Acordul a fost însă
criticat de multe voci din Europa, care
îi reproșează destule limitări. El nu
prevede mijloace specifice de arbitraj
pentru gestionarea disputelor. În plus,
europenii au obținut de la Beijing doar
promisiuni vagi de a ratifica conven‑
țiile fundamentale ale Organizației
Internaționale a Muncii privind munca
forțată. Iar amploarea accesului pe
piață este problematică.
China va beneficia de un acces
sporit la mai multe sectoare energe‑
tice și de producție din Europa, iar ofi‑
cialii europeni se asigură că China și‑a
asumat angajamente semnificative în
sectorul producției, inclusiv 28% pen‑
tru sectorul auto și 22% pentru mate‑
rialele de bază. În domeniul serviciilor,
China ar deschide europenilor doar o
43
parte a pieței sale de telecomunicații
(în special cloud) și a serviciilor finan‑
ciare. În sfârșit, Bruxelles‑ul a rămas
cu ideea că acordul îi angajează pe
europeni mai mult decât angajează
China, deoarece aceste progrese sus‑
ținute de oficialii Comisiei presupun
că Beijingul își va onora angajamen‑
tele, ceea ce este adesea departe de
a fi cazul.
În cadrul războiului comercial cu
Statele Unite, în urma sancțiunilor
economice impuse de Administrația
Trump, China a dorit să se apropie
de Uniunea Europeană. Pentru ea,
este o modalitate de a învinge hege‑
monia Statelor Unite prin reconfigu‑
rarea rețelelor comerciale la scară
globală. Pe de altă parte, prin acest
acord Germania apreciază că se
poate repoziționa ca un jucător-cheie
între Washington și Beijing și își poate
asuma poziția de „broker onest”
diplomatic între Administrația Biden
și China. Oricum, industria auto ger‑
mana va realiza o cifră de afaceri mai
mare pe piața chineză decât cea de
pe piața americană.
În 2020 UE a trebuit să gesti‑
oneze și o criză izbucnită în estul
Mediteranei, după semnarea, la sfâr‑
șitul lunii noiembrie 2019, a unui acord
privind delimitarea granițelor maritime
dintre Libia și Turcia. La 10 august
2020, o navă de cercetare seismică a
Turciei, aflată într‑o zonă revendicată
de Grecia, s‑a ciocnit cu o navă gre‑
cească. Germania a trebuit să ia atitu‑
dine în numele UE în cadrul președin‑
ției Consiliului și a încercat să restabi‑
lească dialogul între Turcia și câteva
țări ale UE – Franța, Grecia, Cipru, dar
prezența unei comunități puternice de
origine turcă în Germania a făcut ca
Berlinul să rămână mai degrabă pru‑
dent în demersurile sale, ceea ce i‑a
nemulțumit pe partenerii comunitari
implicați în dispută.
Relațiile dintre Uniunea Europeană
și Rusia s‑au aflat și ele într‑o situație
delicată din cauza crizei ucrainene
și a afacerii opozantului politic rus
Navalnai, ceea ce s‑a soldat cu noi
sancțiuni ale UE la adresa Rusiei. În
plus, guvernul Merkel s‑a aflat sub
presiune crescândă și pe problema
gazoductului Nord Stream 2, un cata‑
lizator geopolitic în relațiile dintre UE
și Rusia. Început în 2018, proiectul
de conductă de gaz Nord Stream 2
pentru a lega Rusia de Germania prin
Marea Baltică, aproape 95% finalizat,
a fost suspendat din decembrie 2019,
din cauza sancțiunilor SUA. Guvernul
german insista că Nord Stream 2
este un proiect economic care nu are
nimic de‑a face cu politica și a avut
întotdeauna grijă să facă distincția
între cele două dosare, din cauza
intereselor economice (mai mult de o
sută de companii europene sunt aso‑
ciate cu acesta, inclusiv jumătate din
companiile germane) și a intereselor
energetice ale acestui proiect pentru
Germania. Dar Nord Stream 2 a deve‑
nit un subiect controversat în clasa
politică germană aflată în febra pree‑
lectorală pe fondul gestionării succe‑
siunii cancelarului Merkel. Proiectul
are oponenți vocali și în UE, unde o
serie de state din Europa Centrală și
de Est, în special Polonia și statele
44
baltice, se opun, din motive istorice,
extinderii relațiilor cu Rusia. Disputele
pe tema Nord Stream 2 aveau să fie
aplanate abia după ce Wahingtonul a
decis să renunțe la sancțiunile proiec‑
tate asupra firmelor care participă la
proiect.
Analistul rus, dar care conduce
Centrul Carnegie din Moscova, Dmitri
Trenin, analizează din acest context
complex, derutant și labil relația dintre
Rusia și Europa, mai precis Europa
din NATO și UE. Căci nici Vestul, nici
Estul nu mai sunt blocuri politico‑mili‑
tare unitare, iar China a devenit un nou
pol de putere mondială. Politologul rus
pornește de la constatarea că în acest
moment proiectul unei noi arhitecturi
de securitate europeană nu mai este
o prioritate de prim rang pentru Rusia,
el fiind eclipsat de confruntarea greu
de definit Moscova‑Washington, de
apropierea Moscova‑Beijing și de
rivalitatea comercială și strategică (în
zona Pacificului) Washington‑Beijing.
Oricum, spune el, Rusia și Europa
nu sunt în confruntare, ci coexistă în
relații mai degrabă confuze. Rusia
nu se mai manifestă nici ca putere
europeană, nici eurasiatică, ci pur și
simplu ca Rusia, așadar ca protago‑
nist geopolitic și strategic cu priori‑
tăți distincte la scară globală. Europa
rămâne pentru ea principalul partener
comercial și prima sursă de tehnolo‑
gie și investiții. Dar un actor mondial
mai degrabă secund, divizat, în per‑
petuă căutare, fără o politică externă
și o forță militară proprie. Iar NATO
și‑a pierdut ponderea și unitatea de
acțiune din timpul Războiului Rece,
odată cu clivajul crescând dintre
cele două țărmuri ale Atlanticului și
cu configurarea „Noii Europe” a sta‑
telor central și est‑europene foste
membre ale Tratatului de la Varșovia.
Criza ucraineană, sancțiunile aplicate
Rusiei în acest context, divergențele
interatlantice au reconfigurat (impre‑
cis) nu numai peisajul geopolitic dintre
Vancouver și Vladivostok, ci și spațiul
dintre Atlantic și Pacific.
La 1 ianuarie 2021, când Portugalia
a preluat președinția Consiliului UE,
cancelarul Angela Merkel i‑a adresat
cele mai bune urări succesorului său
în acești termeni: „Am lăsat puțină
muncă de făcut”. Optimistă apreciere.
Căci, de pildă, problemele de apărare,
esențiale pentru afirmarea Europei
ca o putere geopolitică, nu au figurat
decât pe ultima pagină în agenda pre‑
ședinției germane a UE.
Europa Unită într‑o lume
multipolară
„Poate Uniunea Europeană să
devină o mare putere?”, se întreabă
într‑un articol‑analiză ambasadorul
francez Maxime Lefebvre. Crearea
Serviciului european pentru acțiune
externă întârzie să producă rezultate
notabile, iar proiectul unei „Europe
puternice” pare tot mai complicat pen‑
tru o Europă din ce în ce mai nume‑
roasă (27 de state membre). Ar trebui
privită această situație cu pesimism?
Să nu uităm că nu mai puțini de 20
de ani au fost necesari pentru ca
construcția europeană, lansată prin
declarația Schuman din 1950 privind
45
economia, să ia formă politică prin
cooperare la nivelul politicii externe
și alți 30 de ani pentru ca aceasta să
capete o dimensiune de securitate și
apărare. Și aceasta pentru că însăși
natura proiectului european este un
proces lent și gradual, în care alter‑
nează fazele de progres și stagnare.
În această situație, în loc de lamen‑
tări pe tema stării actuale a Uniunii
Europene, se impune un proces de
reflecție asupra modului în care lucru‑
rile ar putea progresa.
În primul rând, dezbaterea pe
tema „marii puterii europene” trebuie
să aibă la bază o abordare realistă.
Uniunea Europeană nu este și poate
nu va fi niciodată un stat federal, adică
un stat care să dispună, ca Germania,
Statele Unite sau Elveția, de „compe‑
tența competențelor”. UE nu poate fi
o putere „westfaliană”, întemeiată pe
o putere politică ce încorporează o
unitate de comandă și care manipu‑
lează instrumentele de suveranitate
ale statului westfalian (diplomație și
apărare). Și aceasta din simplul motiv
că securitatea Europei nu trece prin
Uniunea Europeană, ci prin statele
sale membre, care păstrează o exis‑
tență suverană pe scena internațio‑
nală, precum și decizia asupra instru‑
mentului lor de apărare.
Dar cele 27 de state membre ale
Uniunii Europene, dintre care majorita‑
tea sunt membre ale NATO (21), con‑
tinuă să se gândească la securitatea
lor prin relația cu aliatul american, care
se află într‑o poziție cvasi‑hegemonică
pe tabla de șah planetară. Uniunea
Europeană și‑a asumat un angajament
colectiv de apărare prin Tratatul de la
Lisabona – asistență în caz de agresi‑
une armată –, dar punerea sa în apli‑
care a fost delegată NATO prin același
tratat. Altfel spus, dacă Europa apără‑
rii există, această realitate nu asigură
totuși apărarea Europei.
În strategiile și politicile sale, UE
trebuie să țină seama în proiectele
sale de realitatea procesului de glo‑
balizare. În mod evident, lumea de
azi rămâne parțial westfaliană, cu un
rol semnificativ al forței militare și al
descurajării nucleare și cu rivalitatea
strategică crescândă dintre Statele
Unite și China. Dar, în același timp,
UE devine din ce în ce mai interde‑
pendentă în economie, comunicare și
în probleme globale, cum ar fi mediul
sau chiar securitatea. Iar securitatea
internă și securitatea externă sunt din
ce în ce mai interconectate (criminali‑
tatea informatică, pirateria, traficul ilicit,
terorismul, dezastrele naturale etc.).
Cu toate acestea, globalizarea cre‑
ează în aceste domenii oportunități
pentru puterea europeană. Valorile
deschiderii, cum ar fi libertatea de
comerț, sunt tot mai larg recunoscute
și ele stau la baza proiectului euro‑
pean și a unei globalizări pașnice.
În jocul global, Uniunea Europeană
există acolo unde este unită: prin poli‑
tica sa comercială, prin politica sa de
concurență, prin standardele pe care
le definește pentru cea mai mare piață
din lume. UE trebuie să‑și apere inte‑
resele și preferințele non‑piață (pro‑
bleme sociale, mediu, rolul non‑piață
al agricultorilor, reglementarea finan‑
ciară), să‑și apere valorile (drepturile
46
omului), să manifeste generozitate
(dezvoltarea ajutorului), dar, de ase‑
menea, să acorde mai multă atenție
reciprocității în schimburile econo‑
mice cu principalii parteneri. Pe scurt,
Uniunea Europeană are un interes
fundamental în consolidarea multila‑
teralismului, a rolului legii și a guver‑
nanței globale, astfel încât globaliza‑
rea să fie mai bine reglementată și
mai echitabilă („comerț echitabil”).
În „confruntarea multipolară”,
punctele forte ale Uniunii Europene
sunt considerabile și adesea subesti‑
mate. Demografia, de exemplu: popu‑
lația europeană stagnează și îmbă‑
trânește, chiar dacă nu este singura
în aceasta situație. În 2050, Uniunea
Europeană va fi în continuare mai
populată decât Statele Unite, fiind (că
în prezent) a treia în lume, după India
și China. În plus, aspectele calitative
ale organizării societăților europene
prezintă avantaje majore și durabile
‑ statul de drept, transparența puterii
și a administrației, educația, modelul
social etc. Din punct de vedere eco‑
nomic, Uniunea Europeană, luată în
ansamblu, este atât puterea econo‑
mică principală, cât și puterea comer‑
cială principală a lumii. Ea reprezintă
nu mai puțin de jumătate din ajutorul
global pentru dezvoltare și fluxurile
globale de investiții străine. Este, de
asemenea, o putere tehnologică și
militară, chiar dacă în aceste domenii
are încă multe întârzieri de recuperat
și obiective de atins.
Diversitatea poate deveni un
atu
Constructul european trebuie să
țină cont de diversitatea națiunilor
pentru a afirma o voință colectivă și
pentru a apăra „interesele europene”.
Este evident că pluralitatea națională
este un obstacol în calea concentră‑
rii puterii politice și a puterii Uniunii
Europene. Dar această diversitate
poate deveni un atu. La urma urmei,
emulația și spiritul competiției se
numără printre factorii care au pro‑
pulsat civilizația europeană către cel
mai avansat nivel al evoluției lumii, cel
puțin atunci când nu au împins‑o în
confruntări suicidare, cum au fost cele
două războaie mondiale. Fiecare țară
are interese, priorități și reflexe diferite
pe scena internațională. Țările „mici”
au grijă mai ales de a se asigura că
interesele lor vitale nu sunt periclitate
de deciziile europene, iar „cei mari”
încearcă să‑și transfere ambițiile sau
interesele globale la nivel european.
Este de aceea necesar ca, mai pre‑
sus de potențialele divergențe, să fie
definite „interesele europene” de ordin
general, precum politica de vecinătate
a Uniunii Europene, de exemplu, care
reconciliază orientările către zonele
estice și orientările spre zonele sudice
ale continentului sau „reciprocitatea”,
ca mijloc de a combina tendințele mai
protecționiste ale țărilor latine și pozi‑
țiile mai libere și deschise ale țărilor
nordice.
„Europa puternică” este în primul
rând o chestiune de voință politică. O
bună articulație între statele naționale
47
și instituțiile și politicile comunitare
este condiția pentru a produce o
adevărată „energie colectivă” și a
apăra interesele comune, astfel încât
Uniunea să devină un adevărat multi‑
plicator al puterii.
Un punct de sprijin major al puterii
europene se află în politicile comune
(„comunitare”) și în punerea în comun
a resurselor europene. Atunci când
Europa este unită și își pune în comun
capacitățile, ea devine mai puternică
față de lumea exterioară. Desigur, nu
totul poate fi comunitarizat, dar trebuie
să fie anumite proiecte și programe,
cum ar fi, de exemplu, cele 5 miliarde
de euro investite în programul Galileo,
care vor permite sistemului european
să rupă monopolul sistemului ameri‑
can de geolocalizare GPS, ceea ce
niciun stat european nu ar fi putut rea‑
liza singur.
Acest lucru este valabil și în dome‑
niul diplomației și al apărării. Crearea
Serviciului European de Acțiune
Externă (SEAE) are drept scop îmbu‑
nătățirea diplomației europene și
a diplomației naționale. Din 2003,
Uniunea Europeană este echipată cu
instrumente funcționale de gestionare
a crizelor civile și militare. Există o
capacitate europeană reală de gesti‑
onare a crizelor care s‑a dezvoltat și
care părea încă de neimaginat la sfâr‑
șitul Războiului Rece. Astăzi, Europa
a devenit un producător independent
de securitate, chiar dacă acțiunea sa
pare încă modestă. Oricum, rămâne
în continuare un drum lung de par‑
curs. Resursele Agenției Europene
de Apărare (30 de milioane de euro)
rămân mult prea mici în comparație cu
investițiile militare ale NATO (600 de
milioane de euro). Cheltuielile militare
ale statelor europene sunt atât reduse
(mai puțin de jumătate din cheltuielile
militare ale SUA), cât și ineficiente
din cauza dispersiei programelor de
armament.
Soft Power, Hard Power
În dezbaterea privind viitorul geo‑
politic al Uniunii Europene apare și
întrebarea dacă puterea europeană nu
este sortită să rămână a fi o putere de
tip soft power (putere moale), bazată
adică pe seducție, atracție, influență.
Reușita acestei puteri (reduse) este
oricum evidentă în politica de extin‑
dere, care permite Uniunii să obțină
schimbări radicale în comportamen‑
tul țărilor care negociază aderarea
lor și care este uneori prezentată
ca fiind cea mai de succes politică
europeană. Dar „puterea moale” are
la activ și alte politici, precum nego‑
cierea acordurilor externe, ajutorul,
politica de vecinătate sau intervenție
în crizele diplomatice (Macedonia de
Nord, Ucraina, Georgia).
Uniunea Europeană nu se rezumă
însă doar la soft power, susțin alte
opinii. Europa știe să folosească și
constrângerea, fie în cadrul politicilor
sale comunitare, cum ar fi represaliile
comerciale (sancționarea Microsoft
din cauza încălcării regulilor concu‑
renței) sau sancțiunile împotriva regi‑
murilor care încalcă drepturile omului
(Belarus, Birmania, Libia, Siria etc.)
sau amenință pacea internațională
(Iran). În plus, Uniunea Europeană
48
s‑a dotat și cu mijloacele de utilizare
a instrumentului militar. Desigur, este
(încă?) dificil să ne imaginăm că
Uniunea Europeană s‑ar lansa în răz‑
boaie, precum cele purtate de NATO
în Kosovo, Afganistan, Libia sau în
operațiuni armate precum Franța, în
Africa.
Cu toate acestea, utilizarea forței
nu ar trebui exclusă a priori pentru
viitor. Tratatele europene prevăd de
altfel că Uniunea poate întreprinde
„misiuni de combatere a forței pentru
gestionarea crizelor, inclusiv operați‑
uni de pace”.
Așadar, chiar și cu limitele sale
actuale, puterea europeană depă‑
șește conceptul soft power. Uniunea
Europeană este o regiune‑actor
fără echivalent la nivel global: cu un
buget infinit mai mare decât ONU
sau NATO, chiar dacă beneficiază de
o imagine „mai soft” decât NATO. O
putere capabilă să recurgă la toate
instrumentele politice de acțiune ‑ de
la ajutor comercial și de dezvoltare
la diplomație și apărare, inclusiv mij‑
loace de sprijin pentru poliție, justi‑
ție, vamă, reconstrucție și reformă
de stat, la protecția civilă. Preluarea
reconstrucției și pacificării Balcanilor
în ultimii cincisprezece ani este, fără
îndoială, cel mai semnificativ exemplu
al acestei acțiuni europene aprofun‑
date.
Repoziţionarea între
superputeri
„UE a părăsit tabla de șah geopoli‑
tică odată cu bipolarizarea lumii între
China și SUA”, apreciază necruțător
politologul francez Pierre Coste. De
altfel, și șeful diplomației europene
Josep Borrell a trebuit să recunoască
incapacitatea UE de a acționa ca
actor semnificativ în această încer‑
care de forțe, după vizita sa nereușită
la Moscova, care nu numai că nu a
contribuit la o reconciliere între Rusia
și UE, dar a adâncit neîncrederea și
clivajul între cele două părți.
În ultimele trei decenii lumea bipo‑
lară s‑a destructurat și nu a încetat
nici până acum să se recompună
într‑o nouă paradigmă, a raporturilor
de forțe relativ echilibrate. De 30 de
ani, politicienii, politologii și publicul se
tot întreabă dacă Războiul Rece s‑a
încheiat sau supraviețuiește, ori dacă
s‑a intrat într‑un nou Război Rece.
Privitor la poziționarea Europei
Unite în noul echilibru global între
superputeri, universitarul belgian
Fabien Herbert scria: „Realitatea este
că nu realizăm nici în mod corespun‑
zător, nici în mod clar această nouă
faza a Istoriei. Da, raporturile între
europeni și Rusia sunt complicate,
chiar conflictuale, dar un nou Război
Rece nu va fi, fie și pentru faptul că
Europa nu mai este centrul lumii. Ea
rămâne un centru mondial important,
dar la concurență puternică cu China,
India și vecinii lor”. Rămâne, așadar,
de văzut dacă noii politici europene a
Rusiei i se va răspunde cu o nouă poli‑
tică față de Rusia a Uniunii Europene.
Deocamdată, Bruxelles‑ul încearcă
să‑și găsească o poziție proprie în
cadrul lumii euroatlantice și a instituții‑
lor sale, ținând seama și de tendința de
49
dezangajare treptată a Statelor Unite
în relațiile sale cu partenerul euro‑
pean. Distanțarea Washingtonului de
UE nu a fost doar un capriciu pasager
al Americii președintelui Trump, ci o
linie politică aplicată și de câțiva pre‑
ședinți americani de dinaintea sa, și
de actualul șef al Casei Albe, Biden.
Iar această dezangajare treptată a
SUA obligă Bruxelles‑ul să se gân‑
dească tot mai stăruitor la consoli‑
darea capacității de autodeterminare
a Uniunii și la asumarea propriilor
responsabilități în domeniul apărării,
chiar dacă ministrul forțelor armate al
Franței, Florence Parly, ține să sublini‑
eze „necesitatea revitalizării cooperă‑
rii cu partenerii tradiționali, în special
cu NATO, Statele Unite”, iar preșe‑
dintele Consiliului European, Charles
Michel, declara că: „O UE mai puter‑
nică este o alianță transatlantică mai
puternică”.
„Noua administrație americană își
încurajează partenerii să gândească
și să acționeze într‑un cadru trilateral,
promovând consultări între Statele
Unite, Asia, Japonia, Australia, India
și Europa”, subliniază politologul ger‑
man Alexandra de Hoop Scheffer.
Prin sloganul „America s‑a întors”,
președintele Joe Biden anunță reim‑
plicarea Statelor Unite în Europa (și în
lume) alături de aliații săi în finalitatea
unui dublu obiectiv: reafirmarea unei
conduceri americane mai cooperante
și construirea unui front comun împo‑
triva Chinei.
Pentru a face față Chinei, Statele
Unite recurge la aliații săi din Asia
și Europa și așteaptă mai multă
coeziune și coerență din partea
Uniunii Europene.
Dacă politica Administrației Trump
părea să încurajeze, voit sau involun‑
tar, UE să devină independentă de
Washington, astăzi China este cea
care accelerează, în interesul SUA,
„geopolitizarea” Uniunii Europene,
care acționează în funcție de impli‑
cațiile strategice ale interesele sale
economice. Uniunea se dotează cu
noi instrumente care îi permit să‑și
consolideze politicile, precum noul
cadru de sancțiuni pentru cazurile
de încălcare a drepturilor omului
sau reguli mai stricte pentru exportul
de bunuri cu dublă utilizare, care se
vor aplica acum și tehnologiilor de
supraveghere cibernetică produse de
Uniunea Europeană.
Sub impulsul american, Alianța
Atlantică este orientată în direc‑
ția extinderii câmpului său de acți‑
une și a parteneriatelor sale în zona
indo‑pacifică. Administrația Biden își
încurajează partenerii europeni să
gândească și să acționeze trilateral,
promovând consultări între Statele
Unite, Asia (Japonia, Australia, India)
și Europa. Trilateralizarea alianțelor
prinde contur în domeniul apărării:
Japonia încearcă să își consolideze
cooperarea militară dincolo de prin‑
cipalul său aliat american, pentru
a contracara afirmarea crescândă
a Beijingului în estul și sudul Mării
Chinei, iar Franța este văzută ca un
aliat important. În ce o privește, și
Alianța Atlantică este direcționată, tot
sub impulsul american, să‑și extindă
50
câmpul de acțiune și parteneriatele
sale în zona indo‑pacifică.
La această răscruce de opțiuni
a UE, europenii se întrebă tot mai
insistent dacă Europa Unită va reuși
să devină o putere geopolitică și dez‑
baterea pe această temă abundă în
argumente pro și contra. Activizarea
europeană în fața sfidării chineze nu
este totuși însoțită de o aliniere necon‑
diționată la politica americană. UE
își dezvoltă propria strategie pentru
arealul indo‑pacific și aprofundează
legăturile cu țările din regiune, inde‑
pendent de Washington și Beijing. În
ceea ce privește clima, europenii nu
au așteptat noi angajamente de la
Washington pentru a se poziționa și a
păstra conducerea în lupta împotriva
încălzirii globale.
„UE nu va fi niciodată o putere geo‑
politică!” – titrează la modul tranșant
ziaristul Renaud Girard, în cotidianul
francez „Le Figaro”. Este adevărat că
Uniunea Europeană este o superpu‑
tere economică, dar ea nu a reușit să
devină o putere politică. PIB‑ul UE
(14 trilioane de dolari) este echivalen‑
tul celui al Chinei. UE este una din‑
tre cele mai mari trei piețe din lume
și este organizată instituțional. Toate
țările lumii doresc să facă comerț cu
UE și trebuie să treacă sub furcile sale
caudine din punctul de vedere al stan‑
dardelor de sănătate, tehnic, social
sau de mediu. Direcția Generală pen‑
tru Concurență a Comisiei Europene
este o autoritate respectată la nivel
global, la care toate marile companii
din lume, indiferent dacă sunt euro‑
pene sau străine, ajung să se supună
întotdeauna. Astăzi, nu UE trebuie
să se adapteze la standardele altora;
ceilalți se adaptează regulilor sale.
Dar atuul economic, oricât de
important și necesar ar fi el, nu este
și suficient pentru a asigura UE statu‑
tul de putere geopolitică. În contextul
tensionării crescânde a relațiilor inter‑
naționale din ultimii ani, îndeosebi
după izbucnirea crizei ucrainene, un
asemenea statut impune și o com‑
ponentă a apărării care nu mai poate
rămâne în responsabilitatea integrală
a NATO și a puternicului aliat de peste
Ocean. Sub umbrela de securitate a
NATO și a SUA, Europa Unită a pri‑
melor decenii postbelice era alergică
la însăși noțiunea de putere, care
era apreciată drept cauza celor două
războaie mondiale a promovat o poli‑
tică externă bazată pe deschiderea
economică și cultura compromisului,
într‑o lume previzibilă în care predo‑
mina multilateralismul. Dar situația
avea să se schimbe într‑o lume din ce
în ce mai brutală, dominată de luptele
pentru putere și UE a apreciat că tre‑
buie să‑și reformuleze politica externă
și de apărare, căci, așa cum spunea
Frank‑Walter Steinmeier, președin‑
tele Republicii Federale, slăbiciunea
UE este de „a fi ierbivoră într‑o lume a
carnivorelor”.
O Europă geopolitică?
Dacă Uniunea Europeană a adoptat
de mult o politică externă comună și o
politică comună de securitate și apă‑
rare (PESC, PSAC), în ultima perioadă
a luat cunoștință cu adevărat de necesi‑
tatea unei afirmări geopolitice. Iar acest
51
lucru se datorează în primul rând fac‑
torilor externi, apreciază într‑un studiu
publicat în „La Revue Internationale
et Strategique” politologii Maxime
Lefebvre și Édouard Simon.
În sudul Mediteranei, eșecul „pri‑
măverii arabe”, care a provocat haos
în Libia și Siria, a fost urmat de pre‑
siuni migratorii masive în 2015‑2016.
Confruntată cu aceste fluxuri, dar și
cu amenințarea teroristă – în spe‑
cial atacurile din 2015 din Franța –
Uniunea și statele sale membre au
trebuit să reia controlul la frontieră.
În est, politica de vecinătate s‑a cioc‑
nit frontal cu puterea Rusiei, care nu
se temea să folosească forța față
de Georgia în 2008 și apoi față de
Ucraina în 2014, ceea ce a deter‑
minat UE să‑și întărească politica.
Turcia se afirmă, de asemenea, ca o
nouă putere în Marea Mediterană și
Asia de Vest, exploatând presiunea
migratorie, operând foraje ilegale
în apele cipriote și grecești, interfe‑
rând în conflictul libian, intervenind
în Siria împotriva kurzilor și sprijinind
Azerbaidjanul în recucerirea parțială
a zonei Nagorno‑Karabah. În cele
din urmă, pandemia Covid‑19 a dez‑
văluit punctele slabe ale globalizării
și a acutizat problema frontierelor. În
sfârșit, alegerea lui Donald Trump, la
sfârșitul anului 2016, a zguduit cadrul
confortabil al relației transatlantice.
Consideraţii strategice sau
idealuri morale?
„Este timpul ca Europa să devină
adultă!”, afirma peremptoriu, în
martie 2021, Benjamin Daubeuf, pro‑
fesor de istorie și geografie la liceul
Val‑de‑Seine din Grand‑Quevilly,
care comenta în „Courrier interna‑
tional” punctele slabe ale Europei
pe scena internațională. Și care la
un moment dat întreabă: „Cine mai
ascultă Europa?” Întrebare relevantă
și care merită într‑adevăr pusă, întru‑
cât Uniunea Europeană este serios
solicitată și afectată de crize acute
(Brexit, creșterea populismului, criza
migrației, criza sănătății).
Într‑un interviul acordat cotidianu‑
lui olandez „De Volkskrant”, publicis‑
tul Hans Kribbe face bilanțul punc‑
telor slabe ale europenilor pe scena
internațională, în special în ce pri‑
vește relațiile UE cu Turcia și Rusia
și îndeamnă Europa să devină în cele
din urmă adultă pentru a putea face
față provocărilor ridicate de marile
puteri din Estul continentului.
Relațiile UE cu Turcia sunt o bună
ilustrare a punctelor slabe care îi
împiedică pe europeni să se afirme.
Turcia își revendică trecutul otoman
și încearcă să devină un actor impor‑
tant în Orientul Mijlociu. Președintele
Erdogan a trimis nave de război pen‑
tru a căuta petrol în Marea Egee,
încălcând ZEE (zona economică
exclusivă) a Greciei, iar reacția UE a
fost ezitantă și confuză: „Germania a
vrut să negocieze, în timp ce Franța
a trimis nave de război în Marea
Mediterană”, constata jurnalistul Hans
Kribbe. Pentru acest expert geopoli‑
tic, UE trebuie să dobândească „auto‑
nomie strategică”. Această noțiune
este fundamentală pentru înțelegerea
52
locului Europei în geopolitica globală.
Este vorba despre capacitatea UE de
a se apăra și de a influența relațiile
internaționale fără sprijinul Statelor
Unite. Ceea ce, adaugă el, implică și
faptul că Europa „trebuie să‑și lase
deoparte reticența obișnuită de a
încheia acorduri cu liderii care încalcă
drepturile omului”.
Pentru a ilustra punctul său de
vedere, expertul geopolitic se bazează
pe cazul relațiilor ambigue dintre UE
și Egipt. Dacă, în mod oficial, UE con‑
damnă toate regimurile care amenință
drepturile omului (cum ar fi Egiptul
generalului Abdel Fatah Al‑Sisi),
Franța nu a ezitat să se întâlnească
cu liderul egiptean și chiar să‑i vândă
arme. În acest caz, subliniază Hans
Kribbe, Emmanuel Macron a ales să
favorizeze mai degrabă considerați‑
ile strategice decât idealurile morale.
În opinia sa, stabilitatea Egiptului și
lupta împotriva terorismului erau mai
importante decât respectarea drep‑
turilor omului. Ar trebui, prin urmare,
Europa să renunțe la idealurile sale
pentru a deveni o putere pragmatică
capabilă să negocieze cu regimuri
autoritare?, se întreabă profesorul
Benjamin Daubeuf.
O nouă poziţie, un nou rol în
noul echilibru global
În lumea acestor prime decenii
ale secolului XXI, o lume în căutarea
febrilă a unui nou echilibru, iar prin
aceasta o lume labilă, imprevizibilă,
tensionată, înclinată mai mult spre
competiție și confruntare decât spre
conlucrare și cooperare, Europa Unită
pare mai nepregătită decât alți actori
globali să facă față la sfidările aflate
înaintea sa. Dincolo de toate solicită‑
rile presante de natură endogenă și
exogenă care se impun fi gestionate
în interes general european, dar și
în interesul fiecărui stat membru, UE
este pusă în fața unei opțiuni esenți‑
ale, și anume, trebuie să‑și definească
precis poziția și rolul în noul echilibru
global între principalele centre de
putere ai lumii, care se prefigurează
ca o formula G2 ai cărei protagoniști
sunt America și China.
Antrenată în schimbarea mondi‑
ală, Uniunea Europeană este tot mai
preocupată de viitorul alianței sale pri‑
vilegiate cu Statele Unite și întârzie să
definească o politică coerentă față de
China. Supraviețuirea UE ca putere
mondială depinde de capacitatea sa
de a depăși propriile diviziuni interne,
pentru a putea să joace un rol central
în lumea multipolară și în economia
digitală a secolului.
Relațiile transatlantice din primele
decenii ale perioadei postbelice își
pierd treptat vitalitatea și credibilita‑
tea. După ce a dominat lumea timp
de câteva secole, după expansiu‑
nea colonială și revoluția industrială,
Europa a fost reconstruită și integrată
după cele două războaie mondiale cu
ajutorul Statelor Unite, care au finan‑
țat Planul Marshall și și‑au desfășurat
umbrela sa militară asupra continen‑
tului în timpul Războiului Rece pen‑
tru a asigura Pax Americana. Astăzi,
această axă transatlantică, pe care se
sprijină ordinea internațională liberală
53
dominată de Occident, este tot mai
subminată de unilateralismul ameri‑
can și de deplasarea lumii spre Est.
De la începutul anilor 2000, un
fenomen dublu a perturbat ordinea
mondială centrată pe Occident. Pe
de o parte, Statele Unite, care timp
de câteva decenii au fost principalul
garant al sistemului multilateral, s‑au
îndreptat către o abordare din ce în
ce mai unilateralistă ‑ mai întâi sub
administrația Bush dominată de neo‑
conservatori, apoi după interludiul
Obama, sub administrația Trump și
sloganul său America First. Iar pre‑
ședinția Biden rămâne deocamdată
în mare măsură o ecuație cu necu‑
noscute preocupante. Pe de altă
parte, creșterea Chinei și a altor țări
asiatice emergente a avut ca rezul‑
tat un transfer treptat al centrului de
greutate al economiei mondiale din
Vest în Asia de Est. Rezultatul este
polarizarea relațiilor internaționale din
ce în ce mai pronunțată în jurul valo‑
rii unui G‑2, în care Statele Unite ale
Americii caută să se retragă din acor‑
durile multilaterale, pentru a‑și apăra
mai bine interesele sale naționale, iar
China aspiră la un rol preeminent în
procesul de globalizare a lumii seco‑
lului XXI, prin construirea unui Noul
Drum al Mătăsii.
Fără o viziune și o strategie clar
definite, Europa riscă să fie nu doar o
victimă colaterală a rivalităților dintre
Statele Unite și China, ci și să piardă
rolul central pe care l‑a jucat de secole
în relațiile internaționale, scrie univer‑
sitarul belgian Arnaud Zacharie.
 Deși are în alcătuirea sa state din‑
tre cele mai dezvoltate ale lumii, UE
se confruntă cu tendințe demogra‑
fice, socio‑economice și geostrate‑
gice nefavorabile. Există un evident
regres demografic, ca urmare a înce‑
tinirii creșterii populației și a îmbătrâ‑
nirii. Acest lucru duce nu numai la o
punere în discuție a modelului său
social, care este finanțat în esență
de munca „oamenilor activi”, ci și la o
scădere mecanică a ponderii demo‑
grafice și economice a UE în lume.
Ca urmare a impactului crizei ban‑
care din 2008 și a politicilor de auste‑
ritate care au urmat, UE se confruntă
cu una dintre cele mai slabe creșteri
din economia mondială. În plus, deca‑
lajul în creștere al veniturilor între sta‑
tele membre din zona euro duce atât
la creșterea euroscepticismului în
54
țările cu venituri mai mici, cât și la slă‑
birea sau ignorarea solidarității comu‑
nitare în țările cu venituri mai ridicate.
UE, care a beneficiat în perioada
postbelică de umbrela militară ameri‑
cană, a rămas doar o „putere civilă”
care nu are o apărare comună. În
plus, diferențele crescânde dintre sta‑
tele membre, exacerbate de ascensi‑
unea național‑populismului, împiedică
UE să convină asupra unei politici
externe adaptate provocărilor schim‑
bării din lume.
Confruntată cu dezangajarea trep‑
tată a Statelor Unite și prezența tot
mai activă a Chinei în spațiul euro‑
pean, șansele UE ca putere mondială
depind de capacitatea sa de a adopta
o strategie coerentă pentru a face față
marilor mutații care se produc pe eși‑
chierul mondial.
 Europa rezilientă, verde,
digitală, socială și globală
Prof. univ. dr. Irina MOROIANU ZLĂTESCU
1. Introducere
Factor de stabilitate a continen‑
tului european, Uniunea Europeană
are la bază democrația, statul de
drept și drepturile omului. Formată la
ora actuală din 27 de state membre,
Uniunea dispune de un cadru institu‑
țional unic, reprezentat, potrivit artico‑
lului 13 din Tratatul privind Uniunea
Europeană în versiunea consolidată,
de Parlamentul European, Consiliul
European, Consiliul, Comisia
Europeană, Curtea de Justiție a
Uniunii Europene, Banca Centrală
Europeană și Curtea de Conturi, la
care se adaugă organe consultative
și agenții create în scopul realizării
atribuțiilor stabilite conform prevede‑
rilor tratatelor care stau la baza orga‑
nizării și funcționării sale. O parte din‑
tre acestea au fost create chiar prin
Tratatul semnat la Paris la 18 aprilie
1951, intrat în vigoare la 25 iulie 1952,
care punea bazele primei organizații
europene de tip federal, indepen‑
dentă de guvernele statelor membre,
dotată cu atribuțiile necesare pentru
realizarea prevederilor înscrise în tra‑
tat. Este vorba despre Comunitatea
55
Europeană a Cărbunelui și Oțelului
(CECO), care plasa sub un regim
supranațional industria cărbunelui și
oțelului. Una dintre aceste instituții
este Consiliul Uniunii, care inițial se
numea Consiliul Special de Miniștri1.
Instituția și‑a schimbat denumirea în
cea actuală începând cu Tratatul pri‑
vind Uniunea Europeană semnat la
Maastricht la 7 februarie 1992 și intrat
în vigoare la 1 noiembrie 19932.
Consiliul este format din miniș‑
trii guvernelor statelor membre ale
Uniunii, abilitați să angajeze guver‑
nele lor și este una dintre principalele
instituții ale UE, având putere decizi‑
onală și reprezentând, de altfel, cen‑
trul de greutate instituțional al aces‑
teia. El exercită funcțiile legislativă și
bugetară împreună cu Parlamentul
European, dar îndeplinește și funcțiile
de definire a politicilor și de coordo‑
nare potrivit condițiilor prevăzute în
tratate. Președinția Consiliului Uniunii
1
A se vedea Irina Moroianu Zlătescu, Elena
Marinică, Dreptul Uniunii Europene, Editura
Universitară, Editura Universul Academic,
București, 2017, p. 76.
2
Ibidem, p. 97 și urm.
Europene se exercită de fiecare stat
membru prin rotație, la fiecare 6 luni.
În acest an, de la 1 ianuarie la 30 iunie
ea a fost asigurată de Portugalia3,
care a ales ca slogan: „Trebuie să
reușim o redresare echitabilă, ecolo‑
gică și digitală”. Se consideră ca fiind
prioritară în această perioadă crearea
unei Europe globale, multiculturale
care să acorde o atenție specială țări‑
lor vecine. Este vorba de Europa pro‑
tagonistă a tuturor programelor inter‑
naționale pertinente, ceea ce presu‑
pune un program complet și o relație
echilibrată cu absolut toți ceilalți actori
și mai presupune o activitate susți‑
nută pentru ca Europa să joace un
rol de motor în consolidarea unui sis‑
tem comercial internațional deschis și
bazat pe reguli, promovând un pro‑
gram comercial puternic și echilibrat,
în condițiile în care trebuie să se dea
un răspuns european la Covid‑19, să
urmărească reducerea la minimum a
impactului asupra vieții cetățenilor și
să asigure buna funcționare a pieței
unice, punând la punct instrumente
comune pentru a asigura reziliența,
competitivitatea și creșterea durabilă
a Uniunii Europene după pandemie.
2. Președinţia portugheză a
Consiliului
În continuare, ne‑am propus să
prezentăm unele aspecte ale pre‑
ședinției portugheze la Consiliu din
primul semestru al anului în curs.
3
Portugalia a deținut președinția Consiliului
în următoarele perioade: ianuarie‑iunie 1992;
ianuarie‑iunie 2000; iulie‑decembrie 2007 și
ianuarie‑iunie 2021.
56
Portugalia și‑a propus, pe de parte,
să acorde o atenție specială punerii
în valoare a Programului ONU 2030
și punerii în aplicare a celor 17 obiec‑
tive de dezvoltare durabilă ale aces‑
tuia (și anume: fără sărăcie, foamete
zero, sănătate și bunăstare, educa‑
ție de calitate, egalitate de gen, apă
curată și sanitație, energie curată și la
prețuri accesibile, muncă decentă și
creștere economică, industrie, inova‑
ție și infrastructură, inegalități reduse,
orașe și comunități durabile, consum
și producție responsabile, acțiune
climatică, viața acvatică, viața teres‑
tră, pace, justiție și instituții eficiente,
parteneriate pentru realizarea obiec‑
tivelor), iar pe de altă parte, să con‑
solideze reziliența Europei, să contri‑
buie la creșterea încrederii cetățenilor
europeni în modelul social european,
prin promovarea valorilor comune de
solidaritate și nu în ultimul rând de
convergență și coeziune pentru ca
societatea să își revină în urma cri‑
zei provocate de pandemia cauzată
de Covid‑19. Portugalia și‑a propus
să susțină parteneriatele internațio‑
nale pentru dezvoltare orientate spre
rezultate și, de asemenea, să promo‑
veze dezbaterile pe tema dezvoltării
umane, cu precădere în domeniile
sănătății și educației, al egalității de
gen ș.a. Remarcăm atenția care se
acordă în acest context asigurării
tranziției climatice și digitale realizate
în mod inclusiv, fără să fie lăsat nimeni
în urmă, și abordând, totodată, dimen‑
siunea socială a pandemiei provocat
de Covid‑19. Deci liniile de acțiune
ale președinției portugheze privesc o
„Europă verde”, o „Europă digitală”, o
„Europă rezilientă” o „Europă socială”
și o „Europă globală”.
3. Pactul verde european
Dacă ne referim la Europa verde,
trebuie să ne referim în primul rând
la „Pactul Verde european”4, priori‑
tatea actualei președinte a Comisiei
Europene, Ursula von der Leyen, care
a făcut, de altfel, așa cum se afirmă
în literatura de specialitate, din ecolo‑
gie prioritatea mandatului său. Acest
Pact, numit în unele documente și
foaia de parcurs de mediu sau eco‑
logică a mandatului președintei, se
axează pe reducerea gazelor cu efect
de seră, dar și, ceea ce este foarte
important, pe transformarea unor sec‑
toare cum ar fi agricultura, industria
etc., urmărind să pună bazele unei
Europe mai verzi, care să devină
neutră sub aspectul emisiilor de car‑
bon până în anul 2050. În această
luptă împotriva schimbărilor climatice,
Comisia își propune să aloce 1000
miliarde euro în 10 ani, bani care să
provină în mare parte din investiții pri‑
vate și care să susțină în primul rând
țările rămase în urmă în tranziția ener‑
getică. Însă Parlamentul European
cheamă statele membre ale UE să
se angajeze în privința unor obiec‑
tive intermediare, pentru a se putea
ajunge la neutralitatea carbonului în
4
Reprezintă obiectivul UE pentru realiza‑
rea neutralității climatice. Se impune revede‑
rea legislației europene privind clima pentru a
garanta un angajament comun de reducere a
emisiilor de bioxid de carbon cu cel puțin 55%
până în anul 2030, în raport cu anul 1990.
57
2050. Se propune de fapt promova‑
rea unui model de dezvoltare inovator
și rezilient, desigur, neutru în carbon
care să garanteze integrarea deplină
a politicii climatice europene și a
obiectivului de neutralitate în carbon
în diferite politici sectoriale. În semes‑
trul portughez la Consiliu, s‑au pro‑
movat obiectivele de decarbonificare
deficitare energetic, de economie
circulară, de mobilitate durabilă și de
conservare și restaurare a ecosiste‑
melor și biodiversității, de protejare a
pădurilor și a apei etc. Semnalăm fap‑
tul că un punct important pe agenda
de lucru privind Pactul Verde în timpul
acestei președinții l‑a reprezentat pre‑
ocuparea de a ajunge la un consens
în legătură cu propunerea legislativă
vizând alinierea ordinii juridice a UE
cu privire la Convenția de la Aarhus
referitoare la accesul la informații,
la participarea publicului la proce‑
sul decizional și accesul la justiție în
materie de mediu, conferință organi‑
zată înainte de următoarea reuniune
a părților. În această perioadă s‑a pus
accentul pe stabilirea unui program
european de luptă împotriva agenților
abiotici și biotici și de atenuare a efec‑
telor lor în scopul protejării pădurilor
față de amenințările care apasă asu‑
pra lor, cum ar fi incendiile rurale și
infestările cauzate de unii paraziți. O
atenție aparte este acordată urmări‑
lor negocierilor întreprinse în vederea
încheierii unui acord juridic cu forță
coercitivă în ceea ce privește pădu‑
rile din Europa. Președinția amintită
a depus toate eforturile, atât în cadrul
UE, cât și în relația cu state terțe, la
nivel atât bilateral, cât și multilateral,
în special în cadrul Fondului Națiunilor
Unite pentru alimentație și agricultură
și al Organizației Internaționale a
Pădurilor Tropicale, în vederea luptei
împotriva exploatărilor ilegale și defri‑
șărilor, ca și împotriva comerțului cu
lemn rezultat din astfel de activități ile‑
gale. De asemenea, s‑a acordat prio‑
ritate negocierilor privind reforma poli‑
ticii agricole comune, depunându‑se
eforturi pentru a se ajunge la un acord
politic, priorități reprezentând dezvol‑
tarea rurală, securitatea alimentară,
inovația în domeniul agriculturii ș.a.
4. Europa digitală
În semestrul portughez din acest
an a fost promovată strategia mon‑
dială de cooperare în domeniul digi‑
talizării, evidențiindu‑se rolul Uniunii
Europene ca actor mondial, dar și
de referință în materie de etică și de
fiabilitate la scară internațională. A
fost organizată în această perioadă,
de către președinția portugheză și
Comisia Europeană, la Porto Digital
Day și, recent, Adunarea digitală a
adoptat Declarația de la Lisabona pri‑
vind democrația digitală, însoțită de
un obiectiv: „Declalaration on Digital
Democracy with a Purpose”.
5. Europa socială
În acest semestru al președin‑
ției portugheze la Consiliul Uniunii
Europene s‑a pus accentul pe valori‑
zarea și întărirea modelului social,
urmărindu‑se să se dea cetățenilor
încrederea necesară pentru a face
58
față tuturor provocărilor, începând
cu criza cauzată de Covid‑19 și con‑
tinuând cu schimbările climatice, cu
schimbările impuse de digitalizare și
veghind ca nimeni să nu aibă de sufe‑
rit. S‑a căutat să se evidențieze faptul
că numai o Europă socială mai puter‑
nică, mai inclusivă poate răspunde
consecințelor sociale ale pandemiei,
garantând echilibrul intergenerațio‑
nal și bunăstarea tuturor. Evident, s‑a
ținut seama în primul rând de faptul că
„Soclul european al drepturilor sociale
trebuie să aibă un sens concret în
viața cetățenilor”. Totodată, s‑a încu‑
rajat întărirea cooperării între statele
membre în domeniul sănătății, susți‑
nându‑se acțiunile necesare pentru
creșterea și îmbunătățirea servicii‑
lor privind sănătatea pentru a putea
răspunde amenințărilor prezente și
viitoare asupra sănătății publice. De
asemenea, s‑a urmărit să se pună
accentul pe rolul Uniunii Europene în
domeniul sănătății mondiale.
6. Europa globală
În cadrul președinției portugheze
la Consiliu din acest an, s‑a desfășu‑
rat o activitate de susținere a Înaltului
reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politică de securitate5,pen‑
tru o politică externă importantă și
coerentă, care să permită Uniunii să
acționeze rapid și eficient, în confor‑
mitate cu interesele sale și să permită
5
În legătură cu atribuțiile acestuia a se ve‑
dea și Irina Moroianu Zlătescu, Claudia Elena
Marinică, Instituțiile Uniunii Europene, Editura
Universitară, Editura Universul Academic,
București, 2020, p. 21 și urm.
difuzarea valorilor europene, în spe‑
cial datorită unui multiculturalism rapid
și eficace și unei ordini internaționale
care să aibă la bază reguli clare. De
asemenea, s‑au dezvoltat parteneri‑
ate regionale în cadrul ONU și al altor
organizații multilaterale.
În loc de concluzii:
Europa drepturilor omului
Europa acestui prim semestru
al anului 2021, în care președinția
Consiliului Uniunii Europene a apar‑
ținut Portugaliei, rămâne în memoria
noastră în primul rând prin prisma
drepturilor omului, acordându‑se pri‑
oritate promovării, protecției și res‑
pectării acestora, mai ales în fața
sfidărilor existente pe plan internați‑
onal. Promovarea egalității de șanse
și lupta împotriva oricăror discriminări
bazate pe sex, rasă, culoarea pielii,
origini etnice sau sociale, caracteris‑
tici genetice, limbă, religie sau convin‑
geri, opinii politice sau orice alte opinii,
apartenența la o minoritate națională,
la naștere sau handicap, la vârstă sau
orientare sexuală constituind priorități
transversale6. S‑a evidențiat în acest
context încurajarea punerii în practică
a Planului de acțiune privind dreptu‑
rile omului și democrației 2020‑2024,
susținerii eforturilor pentru abolirea
pedepsei cu moartea, dar și Planului
de acțiune al Uniunii Europene pri‑
vind egalitatea între femei și bărbați,
emanciparea femeilor, 2021‑2025. În
6
A se vedea pentru o prezentare mai am‑
plă și Irina Moroianu Zlătescu, Human rights
a dynamic and evolving process, Editura Pro
Universitară, București, 2015, p. 246 și urm.
59
această perioadă se continuă susți‑
nerea politicii antidrog a UE, punân‑
du‑se în aplicare Strategia antidrog a
Uniunii Europene, dar și a politicii de
prevenire a terorismului și extremis‑
mului violent, precum și lupta efec‑
tivă împotriva acestor fenomene care
reprezintă grave încălcări ale dreptu‑
rilor omului.
Înscriindu‑se în aplicarea progra‑
mului strategic 2019‑2024, preșe‑
dinția portugheză a urmărit obiec‑
tivul aderării Uniunii Europene la
Convenția Europeană a Drepturilor
omului, obiectiv stabilit de art. 6
(2) din Tratatul privind Uniunea
Europeană, versiunea consolidată,
și a lucrat la revizuirea strategiei de
punere în aplicare a Cartei drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene și a
Regulamentului Agenției Drepturilor
Fundamentale‑FRA, care asigură și
urmărirea planului de acțiune euro‑
pean contra rasismului 2020‑2025.
De asemenea, președinția a acordat
prioritate noului pact privind migra‑
ția și azilul și inițiativelor care decurg
de aici, pentru a crea un mecanism
comun de gestiune privind migrațiile
care să fie eficace, rezilient, fiabil,
care să garanteze respectarea drep‑
turilor omului și care să se bazeze pe
o partajare echitabilă a eforturilor și
a obligațiilor7. În acest scop se încu‑
rajează aprofundarea parteneriatelor
între Uniunea Europeană și statele
de origine și de tranzit ale migranților,
7
A se vedea Irina Moroianu Zlătescu,
Alexandra Bucur‑Ioan, Petru Emanuel Zlătescu,
Migrants, asylum seekers and refugees in a
globalised world, p. 9 și urm.
în special printr‑un dialog constructiv
privind elaborarea unei politici care să
favorizeze canalele migrației legale,
care constituie o soluție alternativă
durabilă și care ține cont de obiecti‑
vul integrării migranților, în special a
minorilor neînsoțiți. Deși se angajează
să apere libera circulație a persoane‑
lor în Europa, această președinție a
urmărit dezbaterile privind controlul
efectiv al frontierelor exterioare și a
arătat cât de necesară este punerea
în aplicare a unui nou mandat corpului
european de pază a frontierelor și de
pază a coastelor (FRONTEX), al cărui
corp permanent s‑a lansat în luna
ianuarie a acestui an, la Lisabona.
60
S‑a urmărit, de asemenea, interope‑
rabilitatea sistemelor de informație și
punerea în aplicare a sistemului de
intrare‑ieșire și a sistemului european
de informație și de autorizare privind
călătoriile8.
Evident, aici se pot înscrie și aspec‑
tele de drept umanitar, fiind vorba de
punerea în acest semestru în apli‑
care a unui sistem de gestionare a
catastrofelor în Uniunea Europeană,
care promovează de o manieră inte‑
grată și solidară o mai mare reziliență
colectivă, ca răspuns la situațiile de
urgență, la repatrierea cetățenilor reți‑
nuți în state terțe.
8
Ibidem.
 Solidaritatea în
Uniunea Europeană
Claudia Elena MARINICĂ1

Keywords: solidarity, European values, human rights, responsability,

active citizen

Rezumat: Acest articol aduce în prim‑plan solidaritatea la nivelul Uniunii Euro‑

pene în contextul pandemiei generate de COVID‑19, de la o scurtă încadrare
legislativă până la câteva situații concrete de aplicabilitate a solidarității, luând
în considerare că pandemia a generat măsuri ample, cu implicații la nivel institu‑
țional și structural, pentru combaterea acesteia. Solidaritatea constituie o temă
actuală de interes la nivel internațional și regional (Uniunea Europeană) care
poate fi și chiar trebuie abordată din multiple unghiuri, iar pentru aceasta instituți‑
ile Uniunii Europene trebuie să ofere premisele necesare interacțiunii umane, să
susțină implicarea activă și să dezvolte valorile și idealurile comune astfel încât
acestea să fie parte integrantă pentru fiecare cetățean al Uniunii Europene. Ar‑
ticolul subliniază că măsurile luate la nivelul Uniunii Europene, în interiorul unui
cadru legislativ stabilit, necesită o abordare complexă, multilaterală și echilibrată
deoarece doar în acest fel se va putea asigura restabilirea încrederii recipro‑
ce între statele membre, pe de o parte, și între Uniunea Europeană și statele
membre, pentru protejarea și promovarea valorilor europene prin solidaritate,
colaborare și responsabilitate, pe de altă parte.

Abstract: This article highlights solidarity showen at the EU level in the context
of the pandemic generated by COVID‑19, starting with a short legislative fra‑
mework then addressing a few concrete situations of applicability for the princi‑
ple of solidarity, taking into account that the pandemic has generated extensive
action, with implications at institutional and structural level with the end goal to
combat it. Solidarity is a current topic of international and regional interest (in‑
volving the European Union) that can and should be approached from multiple
angles, and for this purpose the institutions of the European Union must provide
the necessary premises for human interaction, support active involvement and

1
Asistent universitar dr., SNSPA – Școala Națională de Studii Politice și Administrative,
Facultatea de Administrație Publică, București, e-mail: elena.marinica@administratieublica.eu.

61
 develop common values and ideals that should describe every citizen of the Eu‑
ropean Union. This article emphasizes that action taken at European Union level
‑such as measures incorporated within an established legislative framework that
require a complex, multilateral and balanced approach, this being the only way
to restore mutual trust between Member States, on the one hand, and between
the European Union and the Member States, so that the European values are
protected and fostered through solidarity, cooperation and responsibility.

Este adevărat că „Uniunea nevoia de cooperare, sprijin reciproc

Europeană reprezintă unul dintre
principalii actori globali care sprijină
democrația și statul de drept – valori
care trebuie protejate și promovate
pentru a oglindi o Uniune Europeană
mai puternică, urmărind asigurarea
unui echilibru permanent la nivelul
statelor membre”2, însă este la fel de
adevărat că asigurarea echilibrului în
Uniunea Europeană se realizează și
prin respectarea și aplicarea princi‑
piului solidarității3 și întărirea solidari‑
tății dintre popoarele sale.
Solidaritatea de facto, așa cum a
fost gândită de Robert Schuman și
transpusă în Declarația ce îi poartă
numele, din 9 mai 1950, sublini‑
ază nevoia, încă de la începuturile
Comunităților Europene, de solidari‑
tate între statele membre, justificată
fiind de „dificultatea abordării și solu‑
ționării problemelor cu care statele
se confruntă în mod individual, de
2
Pentru mai multe detalii a se vedea
Moroianu Zlătescu I., Marinică C.E., Dreptul
Uniunii Europene, Editura Universul Academic
și Editura Universitară, București, 2017, pp.
249-289.
3
Pentru mai multe detalii a se vedea
Moroianu Zlătescu I., Marinică C.E., Instituțiile
Uniunii Europene, Editura Universul Academic
și Editura Universitară, București, 2020, pp.
27-28.
și unitate, iar evenimentele ultimilor
ani au demonstrat că solidaritatea
este un cuvânt-cheie. Solidaritatea
cu care statele membre vor acționa
în comun trebuie să aibă la bază
mobilizarea tuturor politicilor, meca‑
nismelor și instrumentelor de care
Uniunea Europeană dispune în pre‑
zent”4. Această solidaritate are rădă‑
cini în „moștenirea spirituală și morală
la care se referă UE în preambulul
Cartei Drepturilor Fundamentale. Dar
s‑a dezvoltat ca urmare a interde‑
pendenței și a intereselor legate de
conservarea proiectului european și
a bunurilor sale comune, care astăzi
sunt reprezentate de piața internă și
de euro. Această asistență reciprocă,
de sine stătătoare, face solidaritatea
europeană cu atât mai evidentă, fără
a elimina niciun motiv emoțional sau
justificare altruistă. Implementarea
solidarității europene se bazează pe
cadrele legale stabilite, mecanismele,
fondurile și programele finanțate de
la bugetul european. În ultimele două
decenii, au fost adăugate noi instru‑
mente UE, create în mod explicit de
4
Pentru mai multe detalii a se vedea
Moroianu Zlătescu I., Marinică C.E., Building
European Solidarity in time of crisis, Fiat
Justitia, Cluj-Napoca, nr. 1/2021.

62
dragul solidarității: „Clauza de soli‑
daritate”, „Fondul de solidaritate al
Uniunii Europene” și, mai recent,
„Corpul european de solidaritate”5.
Dacă până acum ceva timp se
putea vorbi oarecum de idealismul
acestei idei și mai puțin de aplicabi‑
litatea concretă a acesteia, ultimii ani
au demonstrat că această afirmație,
predictibilă și facultativă, a devenit
„necesară”. Nevoia de „solidaritate”
în statele membre, între cetățenii
Uniunii Europene, a făcut ca aceasta
să se dezvolte într‑un mod din ce în
ce mai natural, urmare a efectelor
globalizate produse de pandemia de
SARS‑COV‑2. Astfel, întreaga Uniune
Europeană a asistat la restricționa‑
rea liberei circulații a persoanelor, la
reinstaurarea controalelor la fronti‑
erele naționale, la ajutorul medical
acordat (personal medical, transfer
de pacienți, medicamente, vaccinuri
etc.) în interiorul granițelor interne ale
Uniunii, dar și la nivelul celor externe
(ex. Africa).
În acest context, se impune a fi men‑
ționate câteva cuvinte și în legătură
cu libera circulație pe teritoriul Uniunii
Europene. Libera circulație reprezintă
una dintre cele patru libertăți esenți‑
ale ale Uniunii Europene, una dintre
cele mai apreciate de cetățenii euro‑
peni, „prin prisma calității sale de
5
Pentru mai multe detalii a se vedea
Chopin, Thierry, The EU facing the coronavi‑
rus: A political urgency to embody European
solidarity disponibil la https://institutdelors.eu/
en/publications/lue-face-au-coronavirus-lin‑
dispensable-incarnation-politique-de-la-so‑
lidarite-europeenne-2/, accesat la data de
20.06.2021.
63
drept individual al fiecărui cetățean,
dar și prin prisma interesului general
comun al U.E. de a acorda cetățenilor
săi o cât mai largă mobilitate și trece‑
rea frontierelor într‑o manieră cât mai
simplă”6. În completarea acesteia vine
și spațiul Schengen, despre care se
poate afirma că nu a cunoscut nicio‑
dată izbucnirea unei pandemii grave
pe teritoriul său (ex. pandemia gene‑
rată de Sars-Cov-2), acesta comple‑
tându‑se conform Codului frontierelor
Schengen, stabilind că „o amenin‑
țare pentru sănătatea publică poate
constitui un motiv de refuz al intră‑
rii la frontierele externe”7. Cu toate
acestea, „Codul nu menționează, iar
Convenția de punere în aplicare a
Acordului Schengen nu a menționat
nici ea sănătatea publică drept motiv
pentru reintroducerea controalelor la
frontierele interne, prevăzând rein‑
troducerea controalelor la frontierele
interne numai pentru a aborda ame‑
nințări grave la adresa ordinii publice
sau a securității interne”8.
Solidaritatea este esențială pen‑
tru întreaga lume, pentru oameni,
state, organizații, fiind prezentă în
orice proces de schimbare socială.
Fundamentată pe interese și valori
umane împărtășite în mod reci‑
proc, solidaritatea poate fi esențială
și extrem de puternică, dar poate fi,
de asemenea, greșit interpretată și
6
Ibidem, p. 301.
7
Rezoluția Parlamentului European din
19 iunie 2020 referitoare la situația din spațiul
Schengen în urma epidemiei de COVID-19.
8
Ibidem.
insuficient de puternică dacă societa‑
tea nu o pune în valoare.
Cadrul legislativ. Ca o scurtă intro‑
ducere în tema supusă cercetării,
Tratatul privind Uniunea Europeană
(denumit în continuare „TUE”) subli‑
niază la articolul 2 valorile care stau
la baza funcționării Uniunii Europene,
care „sunt comune statelor membre
într‑o societate caracterizată prin plu‑
ralism, nediscriminare, toleranță, justi‑
ție, solidaritate și egalitate între femei
și bărbați”. În completare, articolul 24,
alineatul 2 din TUE subliniază că UE
urmărește dezvoltarea solidarității
politice reciproce a statelor membre,
precum și identificarea chestiunilor de
interes general, în aspecte ce țin de
politica externă și realizarea unui grad
din ce în ce mai mare de convergență
a acțiunilor statelor membre.
Același tratat menționează că
Uniunea Europeană promovează
solidaritatea între statele membre,
respectul reciproc între popoare, întă‑
rind conceptul la nivel teoretic.
În art. 222 din Tratatul privind func‑
ționarea Uniunii Europene (denumit
în continuare „TFUE”) este stipulată
o clauză de solidaritate prin care
„Uniunea Europeană și statele sale
membre acționează în comun, în spi‑
ritul solidarității, în cazul în care un
stat membru face obiectul unui atac
terorist ori al unei catastrofe naturale
sau provocate de om. Uniunea mobi‑
lizează toate instrumentele de care
dispune, inclusiv mijloacele militare
puse la dispoziție de statele membre”.
Trebuie menționat și Regulamentul
(UE) 2018/1475 al Parlamentului
64
European și al Consiliului din 2 octom‑
brie 2018 de stabilire a cadrului juridic
al Corpului european de solidaritate
și de modificare a Regulamentului
(UE) nr. 1288/2013, a Regulamentului
(UE) nr.1293/2013 și a Deciziei nr.
1313/2013/UE. Regulamentul inter‑
pretează noțiunea de solidaritate,
apreciind că aceasta reprezintă „un
simț al responsabilității pe care îl are
fiecare persoană față de toate cele‑
lalte și care o determină să se implice
pentru realizarea binelui comun, care
se exprimă prin acțiuni concrete, fără
a aștepta nimic în schimb”9. Trebuie
precizat că acest Regulament, pe
lângă interpretarea dată noțiunii de
solidaritate, dă naștere și Corpului
european de solidaritate – un instru‑
ment de finanțare a acțiunilor Uniunii,
care își propune să funcționeze „ca
o comunitate și ca o sursă de inspi‑
rație pentru un spirit de solidaritate
mai pronunțat în Europa prin interme‑
diul impactului mai larg al activităților
sale”; toate acestea în vederea deter‑
minării de „schimbări pozitive în soci‑
etate prin oferirea de sprijin comuni‑
tăților de persoane și entităților care
s‑au angajat să consolideze solidari‑
tatea în întreaga Europă” .
Aplicabilitate. La peste un an de
la izbucnirea pandemiei Covid‑19,
9
Regulamentul UE) 2018/1475 al
Parlamentului European și al Consiliului din 2
octombrie 2018 de stabilire a cadrului juridic
al Corpului european de solidaritate și de mo‑
dificare a Regulamentului (UE) nr. 1288/2013,
a Regulamentului (UE) nr.1293/2013 și a
Deciziei nr. 1313/2013/UE publicat în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene L 250 din data de
04.10.2018.
virusul continuă să fie prezent și să
producă efecte negative în aproape
toate domeniile și în multe țări din
întreaga lume.
Astfel, în încercarea de a identifica
soluții, instituțiile Uniunii Europene
au creat „certificatul verde digital” în
vederea facilitării liberei circulații între
statele membre, într‑un mod cât mai
sigur, prin punerea la dispoziție a
dovezii că o persoană a fost fie vac‑
cinată împotriva Covid‑19, a primit un
rezultat negativ al testului, fie a trecut
prin boală și are anticorpi. Acesta este
un efect generat de nevoia de solida‑
ritate comună a Uniunii Europene prin
emiterea certificatului digital Covid
UE, ca propunere pentru circulația
cetățenilor UE, preconizat să devină
funcțional până la 1 iulie 2021, resta‑
bilindu‑se astfel libertatea de mișcare,
inclusiv zona Schengen redevenind
pe deplin operațională; certificatul
verde digital este considerat o măsură
mai puțin restrictivă față de altele pre‑
cum interdicția de intrare, carantina
etc., însă ridică și o serie de întrebări
referitoare la implicațiile asupra drep‑
turilor și libertăților fundamentale; la
acesta se adaugă și asigurarea de
condiții mai accesibile pentru testele
PCR, prin alocarea în acest sens a
aproximativ 100 milioane EUR.
Mergând mai departe, în încer‑
carea de a găsi o aplicabilitate con‑
cretă a solidarității la nivelul Uniunii
Europene, trebuie amintit și sprijinul
Uniunii Europene pentru COVAX
(accesul global la vaccinurile
COVID‑19), aceasta fiind un important
contribuitor care susține necesitatea
65
de a accelera producția și livrarea de
vaccinuri la nivel mondial, astfel încât
țările cu venituri mici și medii să aibă
acces echitabil la testele și vaccinu‑
rile COVID‑19. Cu toate acestea, la
începutul anului 2021, din obiectivul
de 100 de milioane de doze de vac‑
cin de livrat, la nivelul lunii aprilie 2021
fuseseră livrate doar 38,5 milioane de
doze în 106 țări și teritorii10, ceea ce
poate genera o oarecare îngrijorare
privind atingerea acestui obiectiv.
O altă soluție aplicată în mijloci‑
rea solidarității este oferită de Noul
Corp de Solidaritate European, care
„susține prioritățile politice ale Uniunii
Europene și angajează organizațiile
și tinerii în proiecte pentru a le aborda.
Programul promovează incluziunea și
diversitatea, își propune să încorpo‑
reze practici ecologice în proiecte și
încurajează un comportament durabil
și responsabil din punct de vedere
ecologic în rândul participanților și al
organizațiilor participante. Programul
promovează, de asemenea, partici‑
parea tinerilor la procesele democra‑
tice și implicarea civică. Programul
va mobiliza tinerii în proiecte care
abordează provocările din domeniul
sănătății, inclusiv impactul pande‑
miei COVID‑19 și recuperare”11. Prin
urmare, Comisia Europeană a alocat
10
Gleeson, Deborah, The best hope for
fairly distributing COVID-19 vaccines globally
is at risk of failing. Here’s how to save it dispo‑
nibil la https://theconversation.com/the-best-
hope-for-fairly-distributing-covid-19-vaccines-
globally-is-at-risk-of-failing-heres-how-to-sa‑
ve-it-158779, accesat la data de 23.06.2021.
11
Pentru mai multe detalii a se ve‑
dea https://europa.eu/youth/news/
noului Corp european de solidaritate
2021‑2027 un buget de 1,009 miliarde
EUR pentru această perioadă, oferind
oportunități pentru cel puțin 270 000
de tineri pentru a ajuta la abordarea
provocărilor societale și umanitare
prin voluntariat sau prin crearea pro‑
priilor lor proiecte de solidaritate.
Exemplele de solidaritate între
statele membre, instituțiile europene
sau societatea civilă se regăsesc și la
nivelul Consiliului European prin inter‑
mediul European Solidarity Tracker –
un proiect care scoate în evidență
solidarizarea din timpul pandemiei,
proiect care este încă în derulare și
într‑o evoluție crescândă, jucând un
rol important la nivel european în ulti‑
mele luni.
Totodată, trebuie urmărită și pro‑
punerea președintelui Consiliului
European12, Charles Michel, pentru
instituirea unui tratat internațional
privind pandemiile, care reprezintă
un instrument internațional privind
pregătirea și răspunsul la pandemie
„întrucât pandemia de COVID‑19 con‑
stituie o provocare mondială. Niciun
guvern și nicio instituție nu poate face
față pe cont propriu amenințării unor
european-solidarity-corps-2021-2027-laun‑
ched_en, accesat la data 20.06.2021.
12
Această propunere a fost supusă pen‑
tru prima dată discuțiilor în cadrul Forumului
de Pace de la Paris din luna noiembrie 2020,
reluată mai apoi la reuniunea liderilor Uniunii
Europene desfășurată în 25 februarie 2021
și aprobată, de principiu, ca idee, sub forma
creării sale în cadrul Organizația Mondială a
Sănătății.
66
pandemii viitoare”13. Această propu‑
nere „este formulată în spiritul unei
solidarități colective și este ancorată
în principiile echității, incluziunii și
transparenței. Nici guvernele acțio‑
nând fiecare în parte, nici comuni‑
tatea mondială nu pot preîntâmpina
complet pandemiile. Însă comunita‑
tea internațională trebuie să fie mult
mai bine pregătită și să dea dovadă
de o mai bună coordonare pentru a
răspunde eventualelor pandemii vii‑
toare de‑a lungul întregului ciclu de
detectare, alertă și răspuns”14. Ca
obiective și principii ale acestui tratat,
se consideră că „un tratat internațio‑
nal privind pandemiile ar sprijini și ar
pune accentul pe: detectarea timpurie
și prevenirea pandemiilor, reziliența
față de pandemiile viitoare, răspunsul
la orice pandemie viitoare, în special
prin asigurarea unui acces universal
și echitabil la soluții medicale, cum ar
fi vaccinurile, medicamentele și meto‑
dele de diagnosticare, un cadru inter‑
național mai solid în materie de sănă‑
tate, în care OMS să fie autoritatea de
coordonare în materie de sănătate la
nivel mondial, abordarea de tip „O sin‑
gură sănătate”, care stabilește cone‑
xiuni între sănătatea oamenilor, a ani‑
malelor și a planetei noastre”15.
În zona de exercitare a dreptului
la libera circulație, apreciem că în
13
Un tratat internațional privind prevenirea
pandemiilor și pregătirea pentru acestea, dis‑
ponibil la https://www.consilium.europa.eu/ro/
policies/coronavirus/pandemic-treaty/, acce‑
sat la data de 20.06.2021.
14
Ibidem.
15
Ibidem.
prezent, față de perioada anterioară,
din ce în ce mai puține state mem‑
bre au controale temporare interne la
frontiera Schengen, controale gene‑
rate de pandemia de coronavirus
(ex. Ungaria, Finlanda, Danemarca
și Franța), însă mai există state
care mențin aceste controale (ex.
Germania, Suedia și Austria). Acesta
este și motivul pentru care Comisia
Europeană a publicat o nouă strate‑
gie pentru spațiul Schengen, care se
axează pe asigurarea unei gestionări
eficiente și moderne a frontierelor
externe ale UE, consolidarea internă
a spațiului Schengen, îmbunătățirea
guvernanței și pregătirea pentru criză
și, nu în ultimul rând, finalizarea extin‑
derii spațiului Schengen.
Cu siguranță că pandemia
COVID‑19 este, fără îndoială, una
dintre cele mai mari provocări cu care
s‑a confruntat omenirea, efectele și
criza în sănătate generate de aceasta
transformând‑o foarte ușor și într‑o
criză socio‑economică similară cu
criza zonei euro. Evident că răspun‑
sul Uniunii Europene nu a întârziat să
apară, reglementând nu doar legis‑
lativ și instituțional, răspunzând mai
mult sau mai puțin eficient la provocă‑
rile generate de aceasta.
La ora actuală, poate fi întrezărită o
oarecare redresare pentru anul curent
(2021), însă consecințele sociale, poli‑
tice și economice ale pandemiei vor fi
cu siguranță de lungă durată. Ceea
ce va determina un răspuns pozitiv în
acest sens este calitatea guvernării
Uniunii Europene (politicile publice) și
a fiecărui stat, în mod individual, iar
67
reformele instituționale și structurale
sunt esențiale pentru asigurarea unui
climat de bine și a unei creșteri dura‑
bile.
Mergând mai departe, putem apre‑
cia că, în realitate, solidaritatea nu ar
trebui privită doar prin prisma instru‑
mentelor de sprijin financiar, care, în
opinia noastră, reprezintă doar o per‑
spectivă asupra solidarității, ci ar tre‑
bui ca aceasta să reprezinte o compo‑
nentă a integrării europene, care să
presupună dincolo de un cadru insti‑
tuțional și relație bazată pe interacți‑
une între cetățenii și instituțiile Uniunii
Europene. Această relație trebuie clă‑
dită pe fundamente precum interesul
propriu și comun, empatie, altruism și,
am putea spune, și responsabilitate
generată de cadrul legal.
De asemenea, reiterăm ideea că
„viitorul U.E. depinde mai mult ca nici‑
odată de sprijinul cetățenilor, o Uniune
mai unită în diversitate, permanent
înconjurată de spiritul de solidaritate
(umanizat, obiectiv și integrat societă‑
ții), fiind posibilă doar dacă societatea
civilă europeană și statele membre,
indiferent de nivelul de guvernare, se
vor implica în proiectul european” 16.
În cele din urmă, dorim să ne raliem
opiniei potrivit căreia „ne confruntăm
cu o provocare la un nivel fără prece‑
dent, care este împărtășit de toți cei
douăzeci și șapte de membri, fiind
nevoie de articulații mai concrete
16
Marinică, C.E., Migration - a challenge
for The European Union and a cause of Brexit,
published in ”EU – Diversity, Citizenship and
Solidarity under Migration Pressure, Ed. LAP
Lambert Academic Publishing, 2019, pp. 58-71.
ale solidarității europene”. Această
solidaritate necesită „o activare ofici‑
ală”, dar și „o strategie geopolitică ce
include măsuri de solidaritate globală
și o strategie de comunicare mai sis‑
tematică”, toate aceste inițiative poli‑
tice fiind necesare „pentru a aborda
o criză care a dat deja naștere unor
situații fără precedent în Uniunea
Europeană, ceea ce pune în pericol
viitorul proiectului european”17.
Contrar a ceea ce s‑ar putea crede,
această problematică nu va fi soluțio‑
nată integral acum, iar posibilitatea ca
Uniunea Europeană și cetățenii săi să
se confrunte din nou cu crize care să
scoată din nou în prim-plan solidarita‑
tea este numai o chestiune de timp.
Prin urmare, reiterăm ideea potri‑
vit căreia, dincolo de mecanismele
create și implementate, este nevoie
de o accepție largă a solidarității, de
educarea cetățenilor în acceptarea
acesteia, admițând că solidaritatea
apare urmare a interacțiunii umane,
empatizând cu nevoile celorlalți și
conștientizând că, la un moment dat,
nevoile celorlalți pot deveni propri‑
ile nevoi. Pentru aceasta, instituțiile
Uniunii Europene trebuie să ofere
premisele necesare interacțiunii
umane, să susțină implicarea activă
și să dezvolte valorile și idealurile
comune astfel încât să acestea să fie
17
Pentru mai multe detalii a se vedea
Thierry Chopin, The EU facing the coronavi‑
rus: A political urgency to embody European
solidarity disponibil la https://institutdelors.eu/
en/publications/lue-face-au-coronavirus-lin‑
dispensable-incarnation-politique-de-la-so‑
lidarite-europeenne-2/, accesat la data de
20.06.2021.
68
parte integrantă din fiecare cetățean
al Uniunii Europene.
Rămâne să vedem cum va con‑
tinua acțiunea Uniunii Europene de
„construire” a solidarității, mai ales
că, așa cum precizat mai sus, soli‑
daritatea presupune mai mult decât
instrumente și mecanisme de incluzi‑
une, presupune interacțiune, valori și
idei comune, o identitate europeană
care „nu este punctul terminus al unei
metamorfoze, ci exigența însăși a
unei înscrieri într‑un alt proces trans‑
formator”18, chiar și o politică de euro‑
penizare a statelor Uniunii Europene.
Este cert că această acțiune, pre‑
cum și „rezolvarea crizei valorilor
Uniunii Europene reprezintă o condiție
sine qua non în restabilirea încrederii
reciproce între statele membre, pe de
o parte, și între Uniunea Europeană
și statele membre, oferindu‑i Uniunii
Europene posibilitatea protejării și
promovării valorilor europene și a
obiectivelor pentru care aceasta a luat
naștere”19.
18
Milca, M., Identitate românească și euro‑
peană, Ed. Ager, București, 2005, p.183.
19
Marinică C.E., Noi perspective asu‑
pra statului de drept în Uniunea Europeană,
Revista Punctul Critic, nr. 3-4/2020, pp. 219-
231.
Bibliografie
Chopin, T., The EU facing the coronavirus: A political urgency to embody European solidarity dis‑
ponibil la https://institutdelors.eu/en/publications/lue‑face‑au‑coronavirus‑lindispensable‑in‑
carnation‑politique‑de‑la‑solidarite‑europeenne‑2/, accesat la data de 20.06.2021.
Gleeson, Deborah, The best hope for fairly distributing COVID‑19 vaccines globally is at risk of
failing. Here’s how to save it disponibil la https://theconversation.com/the‑best‑hope‑for‑fair‑
ly‑distributing‑covid‑19‑vaccines‑globally‑is‑at‑risk‑of‑failing‑heres‑how‑to‑save‑it‑158779,
accesat la data de 23.06.2021.
Marinică, C.E., Migration ‑ a challenge for The European Union and a cause of Brexit, published
in ”EU – Diversity, Citizenship and Solidarity under Migration Pressure, Ed. LAP Lambert
Academic Publishing, 2019.
Marinică C.E., Noi perspective asupra statului de drept în Uniunea Europeană, Revista Punctul
Critic, nr. 3‑4/2020.
Milca, M., Identitate românească și europeană, Ed. Ager, București, 2005.
Moroianu Zlătescu I., Marinică C.E., Building European Solidarity in time of crisis, Fiat Justitia,
Cluj‑Napoca, nr. 1/2021.
Moroianu Zlătescu I., Marinică C.E., Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Academic și
Editura Universitară, București, 2020.
Moroianu Zlătescu I., Marinică C.E., Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Academic și
Editura Universitară, București, 2017.
Rezoluția Parlamentului European din 19 iunie 2020 referitoare la situația din spațiul Schengen
în urma epidemiei de COVID‑19.
Regulamentul UE) 2018/1475 al Parlamentului European și al Consiliului din 2 octombrie 2018 de
stabilire a cadrului juridic al Corpului european de solidaritate și de modificare a Regulamen‑
tului (UE) nr. 1288/2013, a Regulamentului (UE) nr.1293/2013 și a Deciziei nr. 1313/2013/UE
publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 250 din data de 04.10.2018.
Un tratat internațional privind prevenirea pandemiilor și pregătirea pentru acestea, disponibil
la https://www.consilium.europa.eu/ro/policies/coronavirus/pandemic‑treaty/, accesat la data
de 20.06.2021.
European Solidarity Corps 2021‑2027 launched https://europa.eu/youth/news/european‑solida‑
rity‑corps‑2021‑2027‑launched_en

69
 Câteva reflecții privind
migrația în timpul
pandemiei
Alexandra BUCUR‑IOAN1

Cuvinte-cheie: COVID‑19, solicitanți de azil, Uniunea Europeană, drepturile

omului, asylum seekers, European Union, human rights

Rezumat: Acest studiu analizează impactul COVID‑19 asupra imigranților prin

referire la măsurile existente. Sunt aduse în atenție câteva din recomandările din
timpul pandemiei la nivel regional european, precum și câteva din bunele practici
existente, astfel încât imigranții să nu întâmpine dificultăți.

Abstract: This study analyzes the impact of COVID‑19 on immigrants by re‑

ferring to existing measures. Some of the recommendations during the pande‑
mic at European regional level, as well as several of the existing good practices,
are brought to the attention so that they are immigrated so that difficulties are
not encountered.

Trăim1 într‑o perioadă în care migra‑ implementate politici durabile2 pentru

ția a luat amploare. Numărul imigran‑
ților a crescut în ultimii ani din cauza
lipsei siguranței în anumite state și a
încălcării drepturilor fundamentale, iar
acestea vor fi exacerbate de schimbă‑
rile climatice și impactului COVID‑19.
În aceste condiții, interacțiunea din‑
tre normele privind drepturile omului,
în special Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și legislația Uniunii
Europene este una fundamentală.
Totodată, având în vedere tendințele
amintite anterior, trebuie elaborate și
1
Doctor, cadru didactic asociat SNSPA,
membru al Institutului European de Drept
(Viena).
ca persoanele care părăsesc statele
de origine să trăiască în siguranță și
demnitate.
Pandemia globală a influen‑
țat circulația imigranților deoarece,
ca răspuns imediat la răspândirea
COVID‑19, statele din întreaga lume
și‑au închis temporar granițele, iar în
unele cazuri au suspendat procedurile
de azil. Drept urmare, a fost aproape
imposibil ca majoritatea solicitanților
de azil să călătorească pentru a avea
2
Irina Moroianu Zlătescu, Claudia Elena
Marinică, Good governance and happiness
of citizens, Fiat Iustitia, nr.1/2020, Ed. Pro
Universitaria, 2020, pp. 199-200.

70
acces la protecție. Cu toate acestea,
închiderea frontierelor și măsurile
impuse de stările de urgență din sta‑
tele de destinație nu au suspendat
dreptul de a solicita azil.
Imigranții au reprezentat cel puțin
3,7% din populație în 14 din cele 20 de
țări cu cel mai mare număr de cazuri
COVID‑19, iar această pondere este
mai mare de 7% în 9 dintre aceste
țări3. În comparație cu ponderea glo‑
bală a migranților internaționali, care
reprezintă 3,6% din populația totală,
aceștia sunt suprareprezentați în
aceste țări.
Dreptul la liberă circulație al stră‑
inilor este garantat de articolul 2 al
Protocolului numărul 4. Astfel, orice
persoană poate părăsi orice stat,
inclusiv statul său de origine. Cu
toate acestea, ca principiu general,
Convenția nu garantează dreptul unui
imigrant de a intra și a avea reșe‑
dința pe teritoriul unui stat membru. În
aceleași linii apare și dreptul de azil,
acesta nefiind garantat de prevede‑
rile Convenției. Totuși, în exercitarea
atribuțiilor de securizare a frontierelor,
autoritățile statelor membre trebuie
să respecte standardele impuse de
instrumentul regional.
Apreciem că, în anumite condi‑
ții, statele membre sunt obligate să
permită intrarea unei persoane, spre
exemplu, atunci când trebuie să îi pro‑
tejeze viața, în conformitate cu preve‑
derile articolului 2, sau atunci când
3
A se vedea United Nation, International
Migrant Stock, 2020, p.1, World Health
Organization, WHO Coronavirus (COVID-19)
Dashboard, 2021, p.1.
71
acesta este în pericol de a fi grav
vătămat, în sensul articolului 3.
De asemenea, aceste prevederi se
aplică și în cazul în care s‑ar aduce
atingere vieții de familie, în conformi‑
tate cu articolul 8. În acest sens, în
cauza Moustaquim împotriva Belgiei4,
Curtea a stabilit că minimalizează inte‑
resul statelor pentru menținerea ordinii
publice, în special în virtutea dreptului
de a controla intrarea pe teritoriul lor
a unei persoane. Cu toate acestea,
atunci când deciziile statului ar repre‑
zenta o „ingerință” în dimensiunile pro‑
tejate de articolul 8, paragraful 1, aces‑
tea trebuie să fie menite și probate a
fi „necesare într‑o societate democra‑
tică”5, în sensul de a fi luate pe baza
nevoilor sociale și, totodată, proporțio‑
nale cu un scop legitim ce este vizat.
Considerăm că o aprofundare a
caracteristicilor societății actuale și
conectarea migrației la schimbările
acesteia nu poate decât să conducă
la reducerea barierelor întâlnite și la
o mai bună gestionare a fenomenu‑
lui, astfel încât migrația să devină un
beneficiu al comunității gazdă.
În Raportul final de implementare a
Planului de Acțiune pentru protejarea
copiilor refugiați și migranți în Europa,
publicat în februarie 2020, s‑a subli‑
niat că „există mai multe conștientizări
și resurse cu privire la standardele și
provocările existente”. Totodată, s‑a
accentuat că este nevoie de un sprijin
suplimentar, testarea noilor abordări
4
A se vedea Case of Moustaquim
v. Belgium, Application no. 12313/86,) judg‑
ment Strasbourg, 18.02.1991.
5
Ibidem, para. 43.
reprezentând un punct important, iar
acest Plan „a confirmat locul Consiliului
Europei ca un actor esențial în dome‑
niul migrației într‑o abordare care res‑
pectă drepturile omului”6.
În unele rapoarte ale Consiliului
Europei se exprimă îngrijorarea
legată de imigranți, în sensul că se
apreciază că anumite condiții de
primire nu îndeplinesc standardele
cerute. Astfel, Greciei i se sugerează
să ia măsuri pentru a îmbunătăți pri‑
mirea și integrarea, condițiile de viață
fiind „extrem de îngrijorătoare”, capa‑
citatea fiind limitată7. De asemenea,
în raportul respectiv se exprimă „pro‑
funda îngrijorare”8 legată de situația
minorilor neînsoțiți.
De asemenea, Consiliul Europei
a luat poziție în legătură cu virusul
COVID‑19 și consecințele sale asu‑
pra imigrației. Astfel, Dunja Mijatović,
comisarul pentru drepturile omului
al Consiliului Europei, a declarat,
la data de 16.04.2020, că, în ciuda
COVID‑19, salvarea imigranților și
debarcarea supraviețuitorilor în por‑
turi sigure este necesar să continue.
În aceeași declarație, a îndemnat
statele membre ale Consiliului Europei
să răspundă cu promptitudine „la orice
6
Council of Europe, Information
Documents SG/,2020, “Refugee and migrant
children in Europe” – Final report on the im‑
plementation of the Action Plan (2017-2019),
Council of Europe, 2020, p. 31.
7
A se vedea Council of Europe, Report of
the Commissioner for Human Rights of the
Council of Europe Dunja Mijatović following
her visit to Greece from 25 to 29 June 2018,
Strasbourg, 2018, para. 16, p. 4.
8
Idem, para. 60, p. 11.
72
apel de suferință pe mare”, subliniind
că situația generată de COVID‑19 „nu
poate justifica abandonarea în cunoș‑
tință de cauză a oamenilor pentru a
se îneca”, în acest context fiindu‑ne
reamintită „calea grea a valorii vieții
umane și necesitatea păstrării dreptu‑
lui la viață”9.
Consiliul Europei a publicat în
2020 un manual, „Cum să asigurăm
drepturile omului pentru toți”, în care
sunt prezentate și aspecte legate de
migrație. Astfel, sunt subliniate preo‑
cupările pentru victimele traficului de
persoane în corelație cu imigrația10,
admițându‑se că mulți din imigranți
au suferit abuzuri în timpul călătoriei.
Pe de altă parte, se recomandă func‑
ționarilor publici, cu precădere polițiș‑
tilor, ca, în dialogul cu mass‑media,
să acorde o atenție deosebită pentru
a nu dezvolta sau „perpetua prejude‑
cățile”11 legate de origine, etnie sau
statutul de imigrare să nu fie privit în
corelație cu infracționalitatea. De ase‑
menea, mass‑mediei i se recomandă
9
Council of Europe, Commissioner for
Human Rights, Statement, States should en‑
sure rescue at sea and allow safe disembarka‑
tion during the COVID-19 crisis, 16.04.2020,
Strasbourg, disponibil la: https://www.coe.
int/en/web/commissioner/-/states-should-en‑
sure-rescue-at-sea-and-allow-safe-disembar‑
kation-during-the-covid-19-crisis?inheritRedi‑
rect=true&redirect=%2Fen%2Fweb%2Fcom‑
missioner%2Fthematic-work%2Fmigration.
10
A se vedea Council of Europe, Close
the gap, How to ensure human rights for all,
Compilation of Human Rights Comments pub‑
lished in 2018 and 2019 by Dunja Mijatović,
Council of Europe Commissioner for Human
Rights, 2020, p.26.
11
Idem, p.44.
să evite alimentarea rasismului prin
„stereotipizarea” imigranților, a solici‑
tanților de azil și a refugiaților, reflec‑
tând corect contribuția pozitivă a
acestora în societate12.
La data de 26 martie 2020, Consiliul
Europei a cerut statelor membre să ia
măsuri pentru a elibera solicitanții de
azil ale căror cereri au fost respinse,
precum și imigranții care se află într‑o
situație de iregularitate, care se află
plasați în detenție și care nu au putut
fi îndepărtați de pe teritoriu prin pune‑
rea în practică a deciziilor de returnare
din cauza suspendării procedurilor ca
urmare a epidemiei de COVID‑1913.
În Uniunea Europeană, COVID‑19
a precipitat închiderea frontierelor
externe și interne și a condus la restric‑
ții suplimentare în Marea Mediterană.
Ca urmare, cererile de azil au scăzut
în aprilie 2020. Cu toate că situația în
Europa a fost una dificilă începând cu
anul 2020, Comisia Uniunii Europene
a recomandat ca închiderile frontiere‑
lor să includă scutiri vizând solicitanții
de azil și pentru majoritatea statelor.
De exemplu, în anul 2020, Grecia și‑a
suspendat procedura de azil pentru
o lună pentru solicitanții de azil care
traversează granița terestră turcă, iar
Italia, Malta și Cipru și‑au închis portu‑
rile pentru majoritatea ambarcațiunilor.
12
Ibidem.
13
A se vedea Council of Europe,
Commissioner calls for release of immigra‑
tion detainees while Covid-19 crisis contin‑
ues, Statement, 26/03/2020, Strasbourg,
2020, disponibil la: https://www.coe.
int/en/web/commissioner/-/commission‑
er-calls-for-release-of-immigration-detain‑
ees-while-covid-19-crisis-continues
73
În anul 2021, Organizația
Internațională pentru Migrație în
Germania și Balcanii de Vest a creat
un sistem prin care imigranții pot cere
în mod anonim informații legate de
întoarcerea în statele de origine sau
pot lăsa datele de contact pentru a fi
contactați ulterior și direcționați către
un centru local de consiliere în vede‑
rea returnării voluntare. În condițiile
pandemiei, în multe state, sesiunile
de consiliere au fost direcționate
către platformele virtuale și aplicații
mobile14.
Pe de altă parte, Organizația
Internațională pentru Migrație a înfiin‑
țat 30 de linii telefonice pentru asis‑
tență a imigranților, în 14 limbi diferite,
astfel încât străinii să primească infor‑
mații corecte despre procedurile exis‑
tente, precum și despre măsurile de
prevenire a COVID‑1915.
Politicile de imigrare urmăresc un
proces instituționalizat de reglemen‑
tare a drepturilor imigranților într‑o
societate multiculturală. Imigranții, în
special cei care sunt angajați la locuri
de muncă mai puțin plătite, pot fi mai
afectați și vulnerabili la răspândirea
COVID‑19.
Pe de altă parte, constatările pen‑
tru 2020 sugerează că populația
Germaniei nu a crescut pentru prima
dată în ultimul deceniu din cauza
scăderii imigrației (Biroul Federal de
14
International Organization for Migration,
Migrant Protection and Assistance during
COVID-19: Promising Practices, Geneva,
2021, p.6.
15
Idem, p.7.
Statistică al Germaniei, 2021)16. De
asemenea, în alte părți ale lumii pan‑
demia a influențat demografia. De
exemplu, în Australia, migrația netă
pentru 2020/2021 este negativă pen‑
tru prima dată din anul 1945 și acest
lucru va duce la cea mai mică creștere
a populației din acest secol (Australian
Center for Population, 2020)17.
Deoarece informațiile legate de
pandemia COVID‑19 sunt în conti‑
nuă evoluție, iar datele se modifică,
urmează să vedem cum va afecta
pandemia imigranții, dar și măsurile
ce vor fi luate de autorități în perioada
următoare.

Bibliografie
2020 Voraussichtlich kein Bevölkerungswachstum, Pressemitteilung Nr. 016 vom 12. Janu‑
ar 2021, disponibil la:https://www.destatis.de/DE/Presse/Pressemitteilungen/2021/01/
PD21_016_12411.html;
Case of Moustaquim v. Belgium, Application no. 12313/86,) judgment Strasbourg, 18.02.1991;
Centre for Population, Australia, 2020, Insights from Australia’s first Population Statement, dispo‑
nibil la: https://population.gov.au/publications/publications‑population‑statement.html;
Council of Europe, Close the gap, How to ensure human rights for all, Compilation of Human
Rights Comments published in 2018 and 2019 by Dunja Mijatović, Council of Europe Com‑
missioner for Human Rights, 2020;
Council of Europe, Commissioner calls for release of immigration detainees while Covid‑19 cri‑
sis continues, Statement, 26/03/2020, Strasbourg, 2020, disponibil la: https://www.coe.int/
en/web/commissioner/‑/commissioner‑calls‑for‑release‑of‑immigration‑detainees‑while‑co‑
vid‑19‑crisis‑continues;
Council of Europe, Commissioner for Human Rights, Statement, States should ensure rescue
at sea and allow safe disembarkation during the COVID‑19 crisis, 16.04.2020, Stras‑
bourg, disponibil la: https://www.coe.int/en/web/commissioner/‑/states‑should‑ensu‑
re‑rescue‑at‑sea‑and‑allow‑safe‑disembarkation‑during‑the‑covid‑19‑crisis?inheritRedirec‑
t=true&redirect=%2Fen%2Fweb%2Fcommissioner%2Fthematic‑work%2Fmigration;
Council of Europe, Information Documents SG/,2020, “Refugee and migrant children in Europe”
– Final report on the implementation of the Action Plan (2017‑2019), Council of Europe, 2020;
Council of Europe, Report of the Commissioner for Human Rights of the Council of Europe Dunja
Mijatović following her visit to Greece from 25 to 29 June 2018, Strasbourg, 2018, para. 16;
International Organization for Migration, Migrant Protection and Assistance during COVID‑19:
Promising Practices, Geneva, 2021;
Irina Moroianu Zlătescu, Claudia Elena Marinică, Good governance and happiness of citizens,
Fiat Iustitia, nr.1/2020,Ed. Pro Universitaria, 2020;
United Nation, International Migrant Stock, 2020, p.1, World Health Organization, WHO Corona‑
virus (COVID‑19) Dashboard, 2021.

16
2020 Voraussichtlich kein Bevölkerungs-
wachstum, Pressemitteilung Nr. 016 vom 12.
Januar 2021, disponibil la: https://www.destatis.
de/DE/Presse/Pressemitteilungen/2021/01/
PD21_016_12411.html
17
Centre for Pupulation, Australia, 2020,
Insights from Australia’s first Population
Statement, disponibil la: https://population.
gov.au/publications/publications-populati‑
on-statement.html

74
 Mecanisme europene
de dezvoltare, inovare
și promovare a valorilor
proprietății intelectuale în
etapa post‑pandemie
Conf. univ. dr. Ionescu Mircea Felix MELINEȘTI
Apariția crizei provocate de pan‑
demia Covid-19 a generat o repozițio‑
nare a riscurilor internaționale în ceea
ce privește securitatea și economia
bazată pe globalizare și noi tehnici
comerciale care au dinamizat schim‑
burile de valori în noul echilibru multi‑
polar promovat de Europa.
Noile provocări adresate statelor
pe fondul pandemiei de covid 19 au
impus măsuri rapide de implementare
a unor măsuri în domenii de cercetare,
inovare şi proprietate intelectuală de
natură să răspundă și să rezolve pe
termen mediu și lung crizele apărute
la nivel mondial.
Europa și‑a propus să reprezinte
un motor principal de inovare, dez‑
voltare și promovare a proprietății
intelectuale în domeniile-cheie, cum
sunt cel al sănătății, inovări în proprie‑
tatea industrială, cultură, precum și în
orice forme și garanții care să asigure
identitatea, bunăstarea și securitatea
cetățenilor europeni.
Pandemia de Covid-19 a afectat
relațiile economice internaționale,
75
externalizarea producției de mărfuri
și servicii în state din afara UE, dar și
securitatea în domeniul sănătății, fapt
ce a impus măsuri urgente pentru a
determina conlucrarea interdepen‑
dentă între forțele multipolare ce asi‑
gură ordinea mondială actuală.
Crearea unei ordini economice
internaționale bazate pe condiții pri‑
etenoase de mediu, de dezvoltare
durabilă susținute de conceptul de
inovare presupune promovarea unei
largi cooperări economice și tehni‑
co‑științifice mondiale a unui comerț
internațional în sensul său cel mai
corespunzător nevoilor și deziderate‑
lor umanității.
La mijlocul lunii martie, pe baza
experienței avute în gestionarea
pandemiei, Comisia Europeană a
adoptat primul plan strategic pen-
tru conceptul „Orizont Europa”.
Noul program este un cadru larg
de cercetare și inovare al Uniunii
Europene (UE), în valoare de 95,5
miliarde EURO, care să asigure
viitorul standard de sănătate și
securitate al cetățenilor europeni.
Acest plan strategic reprezintă
o noutate în cadrul programului
Orizont Europa și stabilește orien-
tările strategice pentru direcționa-
rea investițiilor în primii patru ani ai
programului.
Acesta asigură faptul că acțiunile
UE în materie de cercetare și inovare
contribuie la prioritățile UE și cetățe‑
nilor europeni, printre care se numără
o Europă verde și neutră din punct de
vedere climatic, o Europă pregătită
pentru era digitală și o economie în
serviciul cetățenilor comunitari. Acest
plan reprezintă un model și o garan‑
ție pentru ceilalți factori geopolitici de
a urgenta și aplica măsuri menite să
răspundă exigențelor post‑pandemie
și provocărilor ce vor urma în viitorul
imediat și mediu.
Margrethe Vestager, vicepreșe‑
dinta executivă a Comisiei Europene,
a declarat: „Acest plan oferă un cadru
pentru cercetarea și inovarea de
înaltă calitate, bazate pe excelență,
care urmează să fie realizate prin
programul de lucru Orizont Europa.
Prin această orientare strategică, ne
asigurăm că investițiile în cercetare
și inovare pot contribui la un proces
de redresare bazat pe dubla tranziție
verde și digitală, pe reziliență și pe
autonomia strategică deschisă”.
Mariya Gabriel, comisarul euro‑
pean pentru inovare, cercetare, cul‑
tură, educație și tineret, a declarat:
„Orientările planului strategic vor
garanta că prioritățile noastre comune
de politică a UE beneficiază de noi
76
cunoștințe, idei și inovații. Această
nouă abordare reprezintă o altă
modalitate de a ne asigura că cerce‑
tarea și inovarea finanțate de UE vor
aborda provocările cu care se con‑
fruntă europenii”.
Acest deziderat european este un
plan ambițios pentru un program care
să răspundă cu celeritate exigențelor
post‑pandemie.
Planul strategic stabilește patru
orientări principale pentru investițiile
în cercetare și inovare în cadrul pro‑
gramului Orizont Europa pentru urmă‑
torii patru ani, astfel se preconizează
următoarele ținte:
• Promovarea unei autonomii stra‑
tegice deschise prin orientarea
dezvoltării tehnologiilor, sectoa‑
relor și lanțurilor valorice digitale,
generice și emergente esențiale;
• Refacerea ecosistemelor și a
biodiversității Europei și ges‑
tionarea durabilă a resurselor
natural, protejarea pe termen
lung a resurselor regenerabile;
• Transformarea Europei în prima
economie digitală, inovativă,
neutră din punct de vedere cli‑
matic și sustenabilă pe termen
mediu și lung;
• Crearea unei societăți euro‑
pene mai reziliente, mai favora‑
bile incluziunii și mai democra‑
tice, care să răspundă nevoilor
și aspirațiilor tuturor cetățenilor
comunitari pentru a elimina dis‑
crepanțele de abordare ce țin
de componente culturale, soci‑
ale și economice din cadrul țări‑
lor europene.
 Cooperarea internațională stă la
baza tuturor celor patru orientări,
deoarece este esențială pentru abor‑
darea mai multor provocări globale și
are menirea de a răspunde fenome‑
nelor ce apar în contextul noilor pro‑
vocări ale secolului al XXI‑lea.
Planul strategic identifică, de ase‑
menea, parteneriatele europene cofi‑
nanțate și programate în comun, pre‑
cum și misiunile UE care urmează să
fie sprijinite prin intermediul programu‑
lui Orizont Europa. Parteneriatele vor
acoperi domenii critice precum ener‑
gia, transporturile, biodiversitatea,
sănătatea, alimentația și circularitatea
și vor completa cele zece parteneriate
europene instituționalizate propuse
de Comisie în prima parte a anului
2021. Misiunile UE vor aborda provo‑
cările globale care ne afectează viața
de zi cu zi prin stabilirea unor obiec‑
tive ambițioase și inspiraționale, dar
realizabile, cum ar fi lupta împotriva
cancerului (promovarea și inovarea
de noi vaccinuri și tehnologii medi‑
cale), adaptarea la schimbările clima‑
tice, protejarea oceanelor, ecologiza‑
rea orașelor pe conceptul dezvoltării
durabile și asigurarea sănătății solului
și a alimentelor pentru ridicarea stan‑
dardului de viață al cetățenilor euro‑
peni. Toate acestea au avut ca obiect
de reflecție toate reperele negative pe
care UE le‑a resimțit în gestionarea
și controlul pandemiei de Covid‑19.
Utilizând un portofoliu amplu de
instrumente în diverse discipline ino‑
vative, chiar unele dintre ele și dome‑
nii de politică, misiunile UE vor aborda
aspecte complexe prin proiecte de
77
cercetare, măsuri de politică sau chiar
inițiative legislative.
Orientările planului abordează, de
asemenea, o serie de aspecte orizon‑
tale, cum ar fi problemele legate de
gen și conceptualizarea acestei noți‑
uni din perspectivă inovativă, juridică
și socială. Integrarea dimensiunii de
gen va constitui o cerință implicită în
conținutul cercetării și inovării în între‑
gul program, cu excepția cazului în
care se specifică faptul că sexul sau
genul ar putea să nu fie relevant pen‑
tru subiectul în cauză.
Pașii următori ai acestui deziderat
european de dezvoltare urmărește
prioritățile stabilite în planul strategic
al Orizont Europa ce vor fi puse în
aplicare prin intermediul programului
de lucru. Acesta stabilește oportuni‑
tăți de finanțare pentru activitățile de
cercetare și inovare prin cereri tema‑
tice de propuneri și teme de inovare.
Primele cereri de propuneri au fost
lansate în primăvara anului curent
(2021) și prezentate în cadrul Zilelor
europene ale cercetării și inovării din
23‑24 iunie 2021.
Viitoarea creștere economică și
prosperitate ale Europei depind de
capacitatea acesteia de a rămâne
un lider mondial în domeniul cer-
cetării și inovării, deziderat urmărit
de UE încă de la constituire sa în
formula extinsă. Orizont Europa este
instrumentul ce oferă mijloacele nece‑
sare pentru atingerea acestui obiectiv.
Astfel, Orizont Europa ar trebui să
consolideze atât sectorul științei, cât
și sectorul tehnologiei din UE, pen‑
tru a permite abordarea principalelor
provocări globale din domenii vitale
precum sănătatea, îmbătrânirea
populației, securitatea, poluarea și
schimbările climatic și dezvoltarea
durabilă.
Structura propusă a fi implemen‑
tată programului Orizont Europa pre‑
supune trei vectori:
• excelență științifică
• provocări globale și competitivi‑
tate industrială europeană
• o Europă inovatoare
O secțiune transversală supli‑
mentară ar urma să introducă măsuri
de sprijin care să le permită statelor
membre să‑și valorifice la maximum
potențialul național de cercetare și
inovare pe componenta proprietății
intelectuale. Acest lucru ar trebui să
consolideze Spațiul european de
cercetare/inovare.
Al doilea vector vizează provo-
cările globale și competitivitatea
în raport de noua ordine internați-
onală post‑Covid.
Acest vector ar trebui să susțină
cercetarea care abordează provocă‑
rile societale și tehnologiile industriale
în domenii precum digitalul, energia,
mobilitatea, alimentele și resursele
natural ale spațiului european.
În cadrul acestui vector este pre‑
văzută, introducerea anumitor misi-
uni și parteneriate în domeniul cer‑
cetării, având ca obiectiv, de exem‑
plu, orașe cu zero emisii de dioxid
de carbon, orașe complet digita-
lizate și care înglobează pe deplin
noile tehnologii.
Al treilea vector al programului
Orizont Europa ar trebui să se axeze
78
pe promovarea inovării prin înființa‑
rea unui Consiliu european pentru
inovare. Acesta ar urma să ofere un
punct de contact unic pentru inovato‑
rii cu potențial ridicat în toate domeni‑
ile de cercetare științifică cu aplicații
directe în sfera proprietății intelectu‑
ale și industriale.
Consiliul European a solici‑
tat implicarea strânsă a statelor
membre în procesul de planificare
strategică a programului Orizont
Europa, precum și în proiectarea și
punerea în aplicare a misiunilor și par‑
teneriatelor aferente.
Acest cadru asigură o relaționare
directă și o competitivitate între sta‑
tele din estul și vestul Europei pentru
implementarea tuturor acelor măsuri
de cooperare economică și tehni‑
co‑științifică care să răspundă cerin‑
țelor internaționale în care inovarea și
cercetarea sunt afectate de fenome‑
nul de globalizare.
Experienţa în gestionarea pan-
demiei de Covid-19 la nivel euro-
pean a demonstrat faptul că exter-
nalizarea producţiei de bunuri şi
servicii esenţiale din domeniul
sănătăţii, economiei şi alimenta-
ţiei, au generat riscuri şi blocaje în
asigurarea standardului de viaţă al
cetăţenilor europeni şi a evidenţiat
fragilitatea conceptelor economice.
Prin programele şi mecanismele ce
sunt adoptate de UE, se încearcă o
asigurare deplină a tuturor resur-
selor necesare rezolvării oricăror
necesităţi şi crize ce pot apărea ca
urmare a efectelor globalizării.
 Aplicarea politicilor
publice educaționale
cuprinse în Cadrul
strategic ET 2020
Prof. Elena Roxana VIȘAN
1. Introducere
Ultimul deceniu se remarcă printr‑o
acțiune edificatoare a educației, un
fenomen și un proces social cuprin‑
zător. Acțiunea educației în sistemul
social devine semnificativă prin per‑
fecționarea și dezvoltarea individului și
a comunităților umane. Direcțiile con‑
turate în realizarea educației la nivel
european devin priorități pentru recu‑
noaşterea educaţiei şi formării profe‑
sionale. În acest context, se observă
o deschidere către politicile publice
educaţionale europene adaptate fie‑
cărui sistem de educaţie în parte, rele‑
vante pentru asigurarea „coerenței și
eficienței politicilor Uniunii Europene”1.
În vederea aplicării la nivelul rețele‑
lor educaționale există propuneri de
politică publică în domeniul educației.
Pentru aplicarea acestora a fost creat
un set de mijloace şi instrumente la
nivel european. Apelând la mijloa‑
cele şi instrumentele utilizate. Cadrul
Strategic ET 2020 oferă îndrumări
1
Irina Moroianu Zlătescu, Claudia Elena
Marinică, Instituțiile Uniunii Europene, Editura
Universitară, Editura Universul Academic,
București, 2020, p. 9.
79
practice, sfere de acțiune menite să
creeze sinergii și să asigure o legătură
remarcabilă între conținutul politicilor
publice propuse și modul de acţiune.
Se certifică conformitatea programe‑
lor/strategiilor și intervențiile planifi‑
cate, obiectivele strategice menţionate
în documentul ET 2020.
În această notă, Cadrului Strategic
ET 2020 oferă îndrumări practice pen‑
tru actorii statali implicaţi, sprijinindu‑i
în distingerea unor mijloace menite să
asigure cele patru obiective prevăzute
în document: „grupuri de lucru alcătu‑
ite din experți desemnați de statele
membre și de principalele părți inte‑
resate; activități de învățare reciprocă
găzduite de un stat membru pentru a
prezenta bunele practici existente la
nivel național sau pentru a analiza o
anumită problemă împreună cu alte
state membre; evaluări inter pares
în cadrul cărora un grup de state
membre oferă orientări unui alt stat
membru cu privire la o anumită pro‑
blemă națională; consiliere reciprocă
în cadrul căreia o serie de omologi cu
experiență din doar câteva administra‑
ții naționale oferă consiliere la cererea
unui stat membru pentru conceperea
sau punerea în aplicare a unei politici
în vederea soluționării unei anumite
probleme naționale”2. Ca o sinteză a
dispozițiilor precizate în document,
politicile publice sunt puse în aplicare
prin atingerea cu eficacitate a obiec‑
tivelor ce privesc cooperarea interin‑
stituțională la nivelul statelor membre
din Uniunea Europeană.
2. Mijloace de aplicare a
politicilor publice
Implementarea cu eficiență a poli‑
ticilor publice educaționale este spriji‑
nită de crearea unor mijloace specifice
de colaborare și cooperare în asigu‑
rarea unei educații de calitate pentru
toți. Prin urmare, se deschid orizonturi
noi pentru aplicarea politicilor publice
și consolidarea relațiilor interstatale.
În cele ce urmează vom evidenția mij‑
loacele utilizate în dezvoltarea meca‑
nismului de politici publice:
Grupurile de lucru vin în sprijinul
statelor membre pentru a aborda prin‑
cipalele provocări ale sistemelor lor de
educație și formare, prioritățile comune
convenite la nivel european, prin iden‑
tificarea de bune practici în materie
de educație și formare. Prin urmare,
Consiliul Educație, Tineret, Cultură și
Sport (EYCS) s‑a întrunit în ultimul tri‑
mestru al anului 2018 pentru desfăşura‑
rea unei dezbateri cu privire la crearea
unui spațiu european al educației până
în 2025. În cadrul Consiliul s‑a adop‑
tat în unanimitate propunerea privind
2
A se vedea https://ec.europa.eu/educa‑
tion/policies/european-policy-cooperation/
et2020-framework_ro.
80
promovarea recunoașterii reciproce a
diplomelor de învățământ superior și
de învățământ secundar, precum și a
perioadelor de învățare în afara spa‑
ţiului naţional. Facilitarea mobilităţii în
scop educaţional înlesneşte recunoaş‑
terea automată a calificării dintr‑un stat
membru în altul, cu condiţia învăţării
ulterioare. În acelaşi context, repre‑
zentanţii grupului de lucru au adus în
discuţie teme noi privind modalităţile
de carieră a cadrelor didactice și a
liderilor educaționali, făcând referire la
diverse modele cu rezonanţă pe plan
internațional, care să asigure calitatea
educaţiei. Discuţiile au adus în centrul
atenţiei modalităţi de evaluare a perso‑
nalului didactic, oportunităţi de carieră
atractive și durabile, ce pot garanta o
educaţie de calitate prin activități de
învățare de la egal la egal. Seminarul
a urmărit identificarea obiectivelor eva‑
luării personalului didactic, criteriile uti‑
lizate, modul în care trebuie efectuată
evaluarea și cine ar trebui să fie impli‑
cat.
Consilierea reciprocă este un alt
mijloc de observare a exemplelor pozi‑
tive și negative ale reformelor politice
adoptate în alte țări pentru a susţine
cooperarea în domeniul educației
la nivelul U. E. Raportul din 2015 al
Consiliului și al Comisiei privind pune‑
rea în aplicare a ET 2020 a adoptat, la
23 noiembrie, introducerea consilierii
reciproce în cadrul setului de instru‑
mente ET 2020. Caracteristicile consi‑
lierii reciproce sunt adaptate politicilor
unei țări, oferind consultanță externă
statului în curs de elaborare a unei
politici. Considerată punct de plecare
pentru discuții diferite, provocări poli‑
tice şi sociale, consilierea reciprocă
intenționează să depășească schim‑
bul de informații și să ofere şi strate‑
gii pentru găsirea de soluții la provo‑
cările naționale, în cadrul unui atelier
participativ. Oportunităţile acordate de
consilierea reciprocă constau în legă‑
tura directă cu alte state, în crearea de
rețele cu colegii care lucrează la pro‑
iecte echivalente din alte administrații,
în identificarea de informații privind
bune practici ale altor state membre.
Toate acestea însumează şanse noi
de explorare a practicilor pozitive în
aplicarea unei reforme care generează
un angajament politic.
Pentru implementarea Strategiei
ET 2020, vom avea în vedere şi
instrumente de referinţă, abordări
comune precum: monitorul educației
și formării, activități de consultare și
cooperare cu părțile interesate3. Cu
titlu de exemplu: „Summitul european
pentru educație, Forumul educației,
formării și tineretului, activități care
susțin politicile și pentru proiecte ino‑
vatoare, prin programul Erasmus +”4.
Monitorul educației și formării ali‑
mentează dezbaterea pe teme priori‑
tare pentru educație și contribuie la dis‑
cuțiile legate de reformarea sistemelor
naționale de învățământ. Plecând de
la numeroase surse calitative și can‑
titative, Monitorul educației și formării
include date furnizate de Eurostat, stu‑
dii și anchete derulate de Organizația
3
A se vedea https://ec.europa.eu/educa‑
tion/policies/european-policy-cooperation/
et2020-framework_ro.
4
Idem.
81
pentru Cooperare și Dezvoltare
Economică (O.C.D.E.), precum și ana‑
lize privind sistemele de învățământ
realizate de rețeaua Eurydice5.
Evaluarea progreselor socio‑eco‑
nomice realizate de statele membre,
în cadrul semestrului european se
înfăptuiește printr‑o analiză integrată
a rezultatelor ce privesc aplicarea poli‑
ticilor publice în domeniul educației.
În pofida majorărilor din anul 2016,
România continuă să investească
puțin în domenii care sunt esen-
țiale pentru combaterea părăsirii
timpurii a școlii și asigurarea unui
start în viață în condiții de egalitate.
Cheltuielile pentru învățământul pre‑
școlar și primar sunt foarte scăzute în
comparație cu media UE (0,7%, față
de 1,5% din PIB în UE‑28). Cheltuielile
pentru învățământul secundar sunt,
de asemenea, mai mici (1,5%, față
de 1,9% din PIB). În schimb, proporția
cheltuielilor pentru învățământul supe‑
rior este în general mai mare6, reflec‑
tând prioritățile politice la nivel nați‑
onal. Dovezile arată că o mare parte
a inegalității veniturilor poate avea la
bază un start în condiții de inegalitate,
în special în țările care investesc mai
puțin în învățământ, în special la nivelul
învățământului preșcolar (BM, 2018).
Egalitatea șanselor, debutând de la
vârstă timpurie, când se formează cea
mai mare parte a abilităților cognitive
și socio‑emoționale, poate contribui la
îmbunătățirea distribuției competen‑
țelor populației și la prevenirea unor
5
A se vedea https://ec.europa.eu/educati‑
on/policy/strategic-framework/et-monitor_ro.
6
1 % față de UE-28: 0,7 % din PIB în 2016.
inegalități ulterioare legate de apariția
de noi tehnologii7.
Părăsirea timpurie a școlii rămâne
un aspect problematic. Aflat la un nivel
de 18,1% în 2017, numărul persoa‑
nelor care părăsesc timpuriu sistemul
de învățământ și de formare profesio‑
nală (cu vârste cuprinse între 18 și 24
de ani) rămâne unul dintre cele mai
ridicate din UE. Acesta este cu mult
peste media la nivelul UE (10,6%) și
peste obiectivul național pentru 2020
(11,3%). Rata este alarmant de ridi‑
cată în zonele rurale (27,1%) și în
rândul romilor (77%, FRA). Un studiu
recent (UNICEF, 2017) sugerează că
numărul ridicat de persoane care pără‑
sesc timpuriu sistemul de învățământ
și de formare profesională s‑ar putea
menține. Deși ratele abandonului șco‑
lar din învățământul primar și secundar
inferior au scăzut, în special în zonele
rurale, proporția copiilor neșcolarizați a
crescut. Ratele de înscriere în învăță‑
mântul secundar superior sugerează
că unul din patru elevi fie nu își conti‑
nuă studiile în învățământul secundar
superior (după clasa a opta), fie aban‑
donează după absolvirea învățămân‑
tului obligatoriu (clasa a zecea).
Studiul constată că, în pofida politi‑
cilor de îmbunătățire a calității educa‑
ției din ultimul deceniu, intervențiile au
fost insuficient corelate, iar legătura cu
creșterea ratelor de participare rămâne
slabă. Majoritatea măsurilor se axează
pe abordarea barierelor sociale în
calea participării școlare și mai puțin
7
A se vedea Monitorul educației și formării
2018 - Analiză pe țări, Monitorul educației și
formării 2018, România, p. 2.
82
pe creșterea calității educației oferite în
instituțiile de educație8. România se află
în prezent în plin proces de dezvoltare
a unui mecanism de avertizare rapidă
pentru identificarea copiilor expuși ris‑
cului de abandon. Deși cu întârziere, au
început să fie puse în aplicare proiecte
finanțate din Fondul social european
pentru a atrage cadre didactice motivate
în școlile dezavantajate și a aborda rata
abandonului școlar 9. Astfel, calendarul
opțiunilor de tip „a doua șansă” pentru
cursanții adulți a devenit mai flexibil,
însă modul în care sunt elaborate astfel
de mecanisme rămâne neatrăgător.
3. Concluzii
Afirmarea cu precădere a mijloace‑
lor utilizate la nivel european în reali‑
zarea politicilor educaționale în dome‑
niul educației contribuie la potențarea
dreptului la educație, întrucât educa‑
ția este și formă și fond pentru deve‑
nirea ființei umane. Sintetizând înlăn‑
țuirea argumentelor, se prefigurează
o viziune nouă de implementare a
politicilor publice în domeniul educa‑
ției, printr‑o conectare și o conlucrare
reciprocă a actorilor statali interesați
de evoluția socio‑economică a ome‑
nirii. Fundamentarea și promovarea
mijloacelor necesare aplicării politici‑
lor publice susțin o mai mare aplecare
spre soluții pertinente pentru bene‑
ficiarii educației, cu încrederea că
autoritățile publice vor sluji cetățeanul
într‑un mod echilibrat și drept.
8
Idem.
9
122 de proiecte pentru „Școala pentru
toți” (146 de milioane EUR) și 27 de proiecte
pentru „Profesori motivați în școli defavoriza‑
te” (21 de milioane EUR).
Dosar 2:
Dezvoltare
instituțională și
metamorfoze
culturale în
România întregită
(1918-1940)
 Votul universal – baza
democrației în România
interbelică 1918‑1937*
Gabriel DOLINSCHI
Întâiul pas al angajării României
secolelor XIX‑XX pe calea moder‑
nității este reprezentat de reforma
electorală, rezultat direct al puternice‑
lor impulsuri ideologice ale Vestului.
Sistemul electoral, organizarea și
desfășurarea de alegeri au adus
cu sine legitimarea elitelor politice.
Mecanismul electiv inițial, timid, este
restrictiv, dreptul de a alege este
rezervat doar celor ce întrunesc con‑
dițiile censului, iar dreptul de a fi ales
îl au doar boierii. Suflul ideilor liberale
venite din Vest a pătruns în societa‑
tea românească, aducând ideile nați‑
onaliste de afirmare a identității înce‑
pând cu deceniul al doilea al secolului
al XIX‑lea, când se produce declicul
angajării României pe traiectoria
occidentală – Revoluția de la 1821
a lui Tudor Vladimirescu, al cărei
obiectiv central era înlăturarea regi‑
mului fanariot și a suzeranității oto‑
mane. Începută ca mișcare, capătă
prin amplitudine relevanța revoluției,
urmare a angajamentul maselor pe
linia afirmării naționale. „Forțele soci‑
al‑politice intrate în acțiune în 1821
nu mai puteau fi oprite în manifes‑
tarea lor. Mica boierime, blocată în
afirmarea ei social‑politică de marii
85
boieri, revendică o participare mai
importantă în conducerea statului”1.
Chiar dacă revoluția a fost înăbușită
în sânge de turci și Tudor – asasinat,
mișcarea sa a trezit spiritul românesc
și l‑a animat în jurul ideei de libertate.
„(…) Turcia a trebuit să recunoască
faptul că este mai bine să renunțe la
regimul fanariot în Moldova și Țara
Românească”2. Cele două principate
române au rămas sub suzeranitate
turcă.
Germenii parlamentarismului în
Țările Române își au originea în struc‑
tura instituțională a Divanului boieresc
(Sfatul boierilor) „(…) prima adunare
deliberativă cunoscută este divanul.
Domnul țării avea, după cum se știe,
puterea absolută. (…) Rolul Divanului,
compus din boierii de primă speță, era
numai de sfătuitor al Domnului, mai
cu seamă în vremuri grele. Această
*Notă: Prezentul studiu a fost prezentat în
cadrul Colocviului Național de Istorie organizat
de Muzeul Național de Istorie Cotroceni din
data de 18 mai 2021, la secțiunea Reformele
României moderne.
1
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a ro‑
mânilor, p. 206.
2
Pompiliu Eliade, Influența franceză asu‑
pra spiritului public în România, p. 330.
adunare nu era electivă, iar compe‑
tința sa puțin clară”3.
Debutul proceselor elective și
electorale în Moldova și Muntenia
este reprezentat de alegerea domni‑
lor în cele două principate din rândul
boierimii autohtone, prin votul aces‑
tora. Dincolo de debutul demersurilor
electorale, implicit, apar grupările poli‑
tice boierești și ulterior partidele poli‑
tice, mecanismele de selecție interne
menite a aduce în confruntarea poli‑
tică elite.
Tratatul de la Adrianopol din anul
1829 statuează ieșirea principatelor
de sub suzeranitatea turcă și le pla‑
sează sub protectoratul rus. Pe teri‑
toriul Moldovei și al Munteniei sunt
plasate și staționează forțe ale arma‑
tei ruse la comanda cărora se află
generalul Pavel Kiseleff, promotorul
reformelor administrative. Numește
Divanele și adoptă Regulamentele
Organice „(…), o constituție redactată
în termeni aproape identici pentru cele
două state. Menținând Principatele cu
domnitorii lor, cu adunări și administra‑
ții distincte, Regulamentul era incon‑
testabil un pas mare spre unitatea
politică. Principiul acesteia era chiar
proclamat în mod deschis”4. Ideile libe‑
rale ale Occidentului sunt îmbrățișate
de tot mai mulți boieri care se anga‑
jează în lupta afirmării identității nați‑
onale: „(…) abolirea regimului fanariot
era dorită de toți, de la marele boier la
umilul clăcaș: în 1848, revoluționarii
3
Ilie Gănescu, Const. GR. C. Zotta, Alex.
Kostachi, Dreptul electoral roman, p. 10.
4
Gheorghe Brătianu, Originile și formarea
unității românești, p. 215
86
au ars la București Regulamentul
Organic, simbol al conservatorismu‑
lui și al controlului”5. Boierimea preia
modelul vestic, stilul de viață francez
și îl abandonează pe cel greco‑turc
al fanarioților, lectura și scrisul, preo‑
cupări de natură intelectuală fac parte
din viața unora dintre boieri. „Lucrările
lui Montesquieu, Voltaire și Rousseau
pătrundeau în bibliotecile publice și
private din Principate, mai ales în Țara
Românească. Boieri intelectuali și
negustori din București și Iași plecau
ca în pelerinaj la Paris. Estetica ora‑
șelor românești s‑a schimbat pe par‑
cursul celor două decenii, începând cu
mijlocul anilor 1820”6. Angajarea unei
părți a boierilor în linia creației intelec‑
tuale în desăvârșirea spiritului national
a contribuit covârșitor la susținerea,
perpetuarea și angajarea tuturor româ‑
nilor în atingerea idealurilor naționale.
„La baza mecanismului contem‑
poraneității vieții noastre materiale și
morale stă factorul unic al imitației”7.
Țările Române sunt atrase de cultura
occidentală și rezonează cu preface‑
rile politice și sociale europene datorită
tinerilor intelectuali români formați în
marile centre universitare ale Vestului,
revoluționarii pașoptiști pătrunși de
idealurile naționale ale revoluției fran‑
ceze. „Boierii români, înainte de 1848,
n‑aveau nici conștiința românismului,
nici mândria lui. Naționalismul român
5
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a ro‑
mânilor, p. 211.
6
Misha Glenny, Balcanii Naționalism, răzb‑
oi și Marile Puteri (1804‑2012), p.84.
7
Apud, G.Tarde, Istoria civilizației române
moderne, p. 404.
a fost adus după imitația celui francez
de către bonjuriști și patruzecioptiști”8.
În toate cele trei Țări Române socie‑
tatea era ancorată în preceptele unui
feudalism întârziat. Transformările din
Apus datorate revoluției franceze de la
1789, sincronizată cu prefacerile din
zona anglo‑saxonă, neoprotestantis‑
mul cu ideile liberale, și‑au găsit calea
către Transilvania prin fruntașii mișcă‑
rii de renaștere națională sub: Petru
Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai,
Ioan Piuariu Molnar – personalități de
marcă ale Școlii Ardelene, emana‑
ție a Bisericii Greco‑Catolice. Aceștia
elaborează programul politic intitulat
Supplex Lubellus Vallachorum, în
care sunt afirmate drepturile românilor
lipsiți de drepturi, în baza Diplomei
Leopoldine, documentul care a sta‑
tuat privilegii pentru cele trei națiuni,
unguri, secui și sași. Mai mult de două
treimi din populația Transilvaniei erau
români, diferența era reprezentată de
minoritarii unguri, sași, șvabi și evrei.
Chiar dacă reprezentau majoritatea
covârșitoare, românii erau reprezen‑
tați în parlamentul de la Buda de doi
până la patru deputați, cauzele fiind
votul cenzitar și rata mare de repre‑
zentare. Minoritarii celor trei națiuni,
unguri, sași și secui, sunt favorizați și
de legea electorală. „Legile electorale
au devenit din ce în ce mai restrictive
pentru români, nelăsându‑le decât
un deputat la 50.000 sau 60.000 de
locuitori, în timp ce secuii aveau unul
pentru 4.000 sau 5.000. Numele erau
maghiarizate cu rapiditate, cântecele
8
Mihai Ralea, Fenomenul românesc, p. 221.
87
românești erau prohibite (…)”9. Pe
fundalul vieții aspre a românilor tran‑
silvăneni datorată restricților și impu‑
nerilor practicate de autoritățile impe‑
riale apar ideile de libertate venite din
Vest, care vor potența lupta români‑
lor de afirmare a identității naționale.
Revoluția de la 1848, burgheză și
democratică deopotrivă, este rezul‑
tatul afirmării idealurilor și principiilor
liberale îmbrățișate de revoluționa‑
rii români dornici de a se concilia cu
maghiarii din Transilvania pentru a
contribui la o viață mai bună a româ‑
nilor. Acțiunea pașoptiștilor români nu
are sorți de izbândă în fața naționalis‑
tului Kossuth Lajos. „Principiul națio‑
nal, aruncat în laboratoriul istoriei uni‑
versale de marea revoluție franceză, a
inaugurat epoca de redeșteptare și la
noi ca și în alte părți”10.
Procesele electorale intră într‑o
nouă fază, cea marcată de alege-
rea Divanurilor ad‑hoc în cele două
principate. Este de remarcat la acest
proces electoral deschiderea largă
de reprezentare a claselor sociale.
Au drept de vot și sunt aleși marii
boieri, reprezentanții micii burghezii
și chiar reprezentanți ai țăranilor clă‑
cași. După războiul Crimeei, valul alert
de dezvoltare economică și socială
generat de marea revoluție industrială
determină Europa occidentală să pri‑
vească Principatele și apoi România
din perspectivă geopolitică și econo‑
mică. Reglementarea navigației pe
Dunăre și implicit accesul la porturile
9
Gheorghe Brătianu, Originile și formarea
unității românești, p. 255.
10
Octavian Goga, Mustul care fierbe, p. 268.
românești situate pe fluviu asigură
circulația mărfurilor. Conjunctura
politică și economică este favorabilă
românilor, convergența intereselor
puterilor industrializate europene cu
idealurile românilor aduce susținerea
cancelariilor apusene pentru Unirea
Principatelor din 1859, avându-l ca
domitor pe Alexandru Ioan Cuza, ale
cărui reforme consolidează tânărul
stat România. „(…) regulele juridice
sunt expresia cea mai fidelă a vieții
sociale a unui popor, și că dreptul este
oglindirea cea mai exacta a raporturi‑
lor dintre membrii societății”11. În anul
1866 este instalat principe al României
Carol de Hohenzollern‑Singmeringen;
la scurt timp de la instalarea sa, având
ca model constituția belgiană, este
adoptată noua constituție a României.
Urmând același model belgian, este
adoptată și legea electorală care sta‑
tuează votul cenzitar, drept de care
se bucură un număr redus de români,
în special boierii și mica burghezie.
Puterea legislativă, ca în tot Vestul,
revine parlamentului bicameral.
România se consolidează constant, iar
în urma războiului ruso‑româno‑turc,
România își câștigă independența, în
anul 1878. Din anul 1881, România
devine regat, pe al cărui tron va urca
regele Carol I. Având o constituție
modernă europeană, urmând modelul
occidental, statul român se întărește,
edificând instituții politice și adminis‑
trative similare celor europene, sursa
principală de inspirație fiind Franța.
11
Dumitru Drăghicescu, Din psihologia po‑
porului român, p. 402.
88
„Constituția din 1866 seamăna în
numeroase privințe cu legile funda‑
mentale liberale din Europa de Vest.
(…). Sursa la care au recurs autorii
constituției era Constituția belgiană
din 1831, atât ca formă, cât și ca sub‑
stanță”12. Valorile occidentale sunt
preluate de tot mai mulți români, înce‑
pând cu elitele, care le propagă până
la nivelul țăranilor. Preluarea ideilor
articulate pe lupta pentru unitate nați‑
onală și independență a indus coezi‑
une în societatea românească spre
afirmarea identității și atingerea idea‑
lurilor naționale – Unirea de la 1859
și apoi câștigarea independenței, în
1878. Împliniri ce au marcat întreaga
suflare românească din Transilvania,
Banat, Bucovina și Basarabia, acți‑
onând asupra sufletului etnic al
românilor. „Sufletul etnic se preface
mereu, nu există un singur suflet
(…). Continuitatea vieții sufletești nu
se poate stabili decât între momente
imediat învecinate în timp”13.
România găsește tăria și hotărârea
pentru a depăși presiunile de atracție
și ostilitățile Rusiei și ale Imperiului
Austro‑Ungar, având de partea sa luci‑
ditatea decidenților, a elitelor române,
politice și intelectuale. Viața politică
este animată de lupta pentru putere
dintre Partidul Conservator (al moși‑
erimii) și Partidul Liberal (exponentul
burgheziei novatoare), cea mai mare
parte a societății nu poate, și nu are
dreptul de a participa la viața politică,
cauza fiind censul. Alternarea la putere
12
Keith Hitchins, Scurtă istorie a României,
p. 133.
13
Mihai Ralea, Fenomenul românesc, p. 60.
a celor două partide va fi percepută de
criticii vremii și de istoriografie drept
rotativa politică. Afirmarea identității
naționale a fost un proces de durată,
construit și alimentat continuu de eli‑
tele naționale, a căror preocupare cen‑
trală a fost îmbunătățirea vieții celor
mulți. „Societatea ne precedează, ea
există înainte de nașterea noastră, iar
când apărem în cadrul ei, ne modelăm
mental după atmosfera care domină în
mediul ambiant”14. Educarea popula‑
ției, a întregii societăți românești, dar
în special a tinerilor în spiritul unității
și al identității naționale a reprezentat
edificiul central al rezistenței românilor
în fața grelelor încercări ale Primului
Război Mondial, sacrificii, ocupația
germană pentru aproximativ doi ani,
precaritățile vieții sociale, pandemii de
tifos și gripa spaniolă etc.
Încă de la începutul sec. al XX‑lea
societatea românească reclama
necesitatea reformării sistemului poli‑
tic. Răscoala de la 1907, ultima mare
răscoală țărănească din Europa, își
are originea în precaritatea relațiilor
sociale ale feudalismului târziu apărat
de Partidul Conservator. Intrarea în
război de partea Antantei, eșecurile
militare și ocupația germană pentru
aproximativ doi ani, pericolul dispariție
ca stat, lipsurile și mizeria, retragerea
întregului aparat politic al țării la Iași,
în Moldova, sunt realități crude aduse
în fața decidenților politici, dar mai cu
seamă conservatorilor, cei care bloca‑
seră orice inițiativă reformatoare.
14
Mihai Ralea, Fenomenul românesc, p. 6.
89
Reforma electorală
alătură România celorlalte
democraţii
Ieșirea din această situație, în
care urgența cea mare era starea de
asediu, necesita antrenarea tuturor
energiilor din întreaga societate româ‑
nească, iar acest lucru s‑a petrecut la
data de 19 iunie 1917, când regele
Ferdinand promulgă proiectul de revi‑
zuire a Constituţiei. Erau adoptate
reforma electorală, care introducea
votul universal, și reforma agrară, prin
exproprierea marii proprietăţi.
Demersuri electorale întru
legitimare: Consiliile și
plebiscitul
În Transilvania Comitetul Național
Român își asumă și integrează în
acțiunile sale puncte din programul
președintelui american, pilon central
fiind democrația și alegerile libere.
Au fost organizate consiliile și
plebiscitul, în urma căruia sunt aleși
câte cinci delegați în fiecare circum‑
scripție. Au rezultat 1.228 de delegați,
câte cinci pentru fiecare circumscrip‑
ție electorală, reprezentanți ai tuturor
categoriilor sociale: clerici, învățători,
tinerimea universitară, din rândul cor‑
pului profesoral de la școală civilă și
gimnaziu, liceu, institut pedagogic și
teologic, meseriași, câte doi aleși ai
fiecărei societăți culturale, dar și din
fiecare secțiune județeană a Gărzilor
Naționale, reprezentată de câte un ofi‑
țer și un soldat. Astfel, între cei 1.228
de delegați se găseau 628 de delegați
reprezentați ai burgheziei naționale și
ai intelectualității, iar 600 de delegați
au fost aleși prin vot universal. Toți cei
1.228 delegați aleși în mod democra‑
tic devin posesori de documente ofi‑
ciale („credenționale”). La 20 noiem‑
brie 1918, prin Actul Convocării este
anunțată Marea Adunare Națională
de la Alba Iulia din data de 1 decem‑
brie 1918, „cetatea istorică a neamu‑
lui nostrum”.
Marea Unire, ideal împlinit
democratic urmare a
proceselor elective de
legitimare
Întrunită la 1 decembrie 1918,
Marea Adunare Națională de la Alba
Iulia adoptă rezoluția de Unire a
Transilvaniei cu România, despre care
Vasile Goldiș afima „România Mare
nu este creația partidelor politice sau
a armatei, ci a evoluției istorice, ce nu
poate fi oprită de nici o forță umană”15.
În efervescența momentului, alege‑
rile sunt anunțate a se desfășura în
ianuarie 1919, urmând, la data de 24
ianuarie, să se întrunească în ședință
solemnă cele două camere ale par‑
lamentului pentru a legifera făurirea
României Mari. Nu au putut fi orga‑
nizate alegerile în ianuarie din cauze
multiple: lipsa unui cadru legal și nor‑
mativ unitar; administrația incapabilă
încă să ducă la îndeplinire organiza‑
rea și desfășurarea primului exercițiu
electoral; incompatibilități ale legisla‑
ției încă funcționale în Transilvania,
15
Titu Georgescu, Gheorghe I. Ionță, Ioan
Scurtu, Ștefan Ciobanu, Probleme fundamen‑
tale ale istoriei României, p.97.
90
Bucovina, Banat, Regat și Durostor,
Caliacra. Prin urmare, alegerile nu
s‑au desfășurat în luna ianuarie, au
fost amânate pentru luna mai, apoi, pe
rând, în iulie și septembrie, pentru ca
în final să aibă loc în noiembrie 1919.
Mai exact în datele de 2, 3 și 4 s‑a votat
pentru Adunarea deputaților, respectiv
7, 8 și 9 pentru Senat.
Reforma electorală prevedea intro‑
ducerea votului universal prin amen‑
darea legii electorale ce fusese adop‑
tată odată cu constituția din anul 1866.
După încheierea „Marelui război”, dis‑
pariția celor trei imperii: Austro‑Ungar,
German și Otoman, a generat oportu‑
nitatea realizării Marii Uniri a români‑
lor într‑un stat național unitar, devenită
realitate la data de 1 Decembrie 1918,
la Alba Iulia. Actele Unirii necesitau
ratificarea de către parlament a trata‑
telor de unire cu România.
• Unirea Basarabiei cu Regatul
României, din data de 27 martie
1918;
• Unirea Bucovinei cu Regatul
României, din data de 28 noiem‑
brie 1918;
• Unirea Transilvaniei cu țara, din
data de 1 decembrie 1918;
Alegerea parlamentului României
Mari era una dintre prioritățile auto‑
rităților române. În această direcție
instituțiile satului român au elaborat,
emis și aprobat un corolar de acte nor‑
mative menite a defini cadrul legal în
baza căruia s‑au organizat şi desfă‑
şurat primele alegeri parlamentare din
România Mare. Sunt elaborate și rati‑
ficate cincisprezece DECRETE-LEGE
ELECTORALĂ (distinct pentru fiecare
provincie), dar și alte acte normative,
toate fiind corelate cadrului legislativ și
administrativ care vor completa siste‑
mul electoral al României Mari, înce‑
pând încă dinaintea datei de 1 decem‑
brie 1918 și continuând să apară pe
durata întregului an 1919, până în luna
octombrie. Întregul cadru legal poartă
semnăturile miniștrilor de interne, al
justiției, de război și a prim‑ministrului și
sunt promulgate de regele Ferdinand I.
Legislația, pe cât de complexă,
pe atât de cuprinzătoare, statuează
pentru prima dată în România votul
universal, drept pe care îl au doar
bărbaţii cu vârsta de 21 de ani împli‑
niți. Numărul alegătorilor creşte prin
comparație cu votul cenzitar existent
până atunci. România este preponde‑
rent rurală, iar ţărănimea dobândeşte
greutate electorală ce va avea impact
clar şi direct asupra vieţii politice.
Rata de reprezentare creşte, prin
comparație cu sistemul anterior al
votului cenzitar: un deputat la 30.000
de locuitori; un senator la 70.000 de
locuitori. Universităților din București,
Iași, Cluj, Cernăuți și Chișinău le sunt
repartizate câte un mandat de sena‑
tor de drept, ales de către profesori și
agregați titulari dintre aceștia.
Pentru a candida pentru un post
în Adunarea Deputaților și/sau Senat,
cadrul legal și normativ prevedea
următoarele condiții:
1. Să fie cetățean român;
2. Să dețină exercițiul drepturilor
civile și politice (să nu fi fost
condamnat);
3. Să aibă vârsta minimă de 25 de
ani;
91
4. Să aibă domiciliul real în una
dintre comunele României reîn‑
tregite;
Pentru a candida pentru un post
în Senat, erau necesare următoarele
condiții:
1. Să fie cetățean roman;
2. Să dețină exercițiul drepturilor
civile și politice (să nu fi fost
condamnat);
3. Să aibă vârsta de 40 de ani
împliniți;
4. Să aibă domiciliul real în una
dintre comunele României reîn‑
tregite;
Fiecare candidat are dreptul de a‑și
depune candidatura pentru Adunarea
Deputaților și/sau pentru Senat în cel
mult două circumscripții electorale.
Delimitarea circumscripțiilor elec‑
torale; mai exact, fiecare județ va
forma o circumscripție electorală care
va fi coordonată de un Birou Electoral
Central, condus de un președinte
magistrat, ajutat de magistrați și de
grefieri. Secțiunile și subsecțiunile
de votare vor fi conduse de un pre‑
ședinte de secție de votare, care va
fi magistrat (judecător) sau cel puțin
magistrat stagiar asistat de un grefier.
Incompatibilități, cine poate candida
și cine nu. Sunt considerați nedemni
a fi alegători sau aleși: cei aflați sub
interdicție; alienații; deținătorii case‑
lor de prostituție sau jocuri de noroc;
criminalii condamnați; condamnații de
instanțele judecătorești militare pentru
dezertare; comercianții în stare de fali‑
ment, până la reabilitare; cei care au
comis acte de dușmănie împotriva sta‑
tului român sau a națiunii române; cei
care s‑au sustras de la recrutările orân‑ rezultatele); Ministerul de Interne a
duite de autoritățile statul român sau asigurat ordinea în interiorul și în veci‑
au refuzat prestarea jurământului de nătatea Birourilor centrale electorale,
credință; cei care declară că renunță la a secțiilor și subsecțiilor de votare;
cetățenia română sau își rezervă drep‑ Ministerul de Război a asigurat efec‑
tul de a opta pentru o cetățenie străină; tivele militare necesare pazei locații‑
militarii și toate funcțiunile retribuite de lor electorale și a oficialilor electorali,
stat; asistații sociali. magistrați și grefieri; Direcția poștelor
Au dreptul de vot doar posesorii de și telefoanelor a asigurat deplasarea
certificatului de alegător și care sunt magistraților și grefierilor în teritoriu
înscriși în lista de alegători. Sunt pre‑ cu ajutorul ambulanțelor poștei; Căile
văzute de lege: data, intervalul orar de ferate au asigurat transportul pe calea
desfășurare a scrutinului, locația pen‑ ferată sub pază militară a formularisti‑
tru fiecare Birou Electoral Central de cii și logisticii electorale. Toate aceste
circumscripție, secțiune și subsecțiune demersuri au fost posibile ca urmare
de votare, până la asigurare pazei și a comunicării și cooperării inter‑insti‑
logisticii, la penalități ce sunt aplica‑ tuționale. Alegerile sunt programate
bile tuturor celor implicați. Secțiunea și se desfășoară în 2, 3 și 4 noiem‑
„penalități” prevede și obligativitatea brie 1919, când se votează pentru
exercitării votului pentru toți alegătorii. Adunarea deputaților, respectiv 7, 8 și
Alegătorul deținător al certificatului de 9 noiembrie pentru Senat.
alegător înscris în lista electorală care Tabel 1. Rezultatele primelor alegeri
nu votează este pedepsit de lege, este parlamentare din România Mare,
dat în judecată și amendat. Absența noiembrie 1919
de la vot și neexercitarea dreptului
PARTIDUL MO MO%
obligatoriu poate fi motivată doar prin
adeverință medicală eliberată de un 1. Național 199 35,03
medic și din care să reiasă imposibili‑ 2. Țărănesc 130 22,88
tatea, incapacitatea medicală a depla‑ 3. PNL 103 18,13
sării alegătorului. Doar așa alegătorul 4. Independenți & 59 10,39
înscris în lista electorală poate scăpa facțiuni
de judecată și amendă. 5. Naționalist 27 4,75
Organizarea și desfășurarea prime‑ 6. Democrat al Unirii 20 3,52
lor alegeri parlamentare din România
7. Conservator‑Pro‑ 16 2,82
Mare a căzut în sarcina guvernului
gresist
condus de prim‑ministrul, general
Arthur Văitoianu, și a necesitat core‑ 8. Socialist 7 1,24
larea eforturilor mai multor instituții 9. Liga poporului 7 1,24
ale tânărului stat: Ministerul Justiției TOTAL 568 100,00
(organizator, prin Direcția judiciară Sursa: Cristian Preda, Revista Română de
și Direcția contabilitate, a centralizat Știință Politică, vol. II, nr. 1/2002, p. 62

92
 În data de 20 noiembrie 1919
se reunește primul parlament al
României Mari, sub cupola Ateneului
Român, fiind compus din 805 aleși,
senatori și deputați. Scrutinul a gene‑
rat o majoritate parlamentară, Blocul
parlamentar compusă din: Partidul
Național; Partidul Țărănesc; Partidul
Naționalist‑Democrat; Partidul
Democrat al Unirii din Bucovina;
Partidul Țărănesc din Basarabia
Conducerile partidelor au semnat,
la data de 25 noiembrie 1919, un
acord de colaborare pentru consti‑
tuirea Blocului parlamentar condus
de Alexandru Vaida‑Voevod, devenit
președinte al Consiliului de miniștri
(prim‑ministru), care va demara pri‑
mele măsuri în direcția reformei
agrare și administrative.
Istoriografia evidențiază că reforma
electorală a devansat cu mult reforma
agrară, condiționată de inexistența
cadrului legal necesar, adoptarea
greoaie a legilor necesare, tertipurile
marilor proprietari pentru a întârzia și/
sau anula punerea în aplicare a anga‑
jamentului regal de reformă agrară.
Acestea toate sunt cauze care au
contribuit la acumularea de tensiuni
sociale și accentuarea sentimentu‑
lui frustrării pentru familiile și urmașii
celor morți, dispăruți și ai veteranilor
de război.
Pe fondul sărăciei generalizate și
al tensiunilor sociale, la data de 12
martie 1920, regele Ferdinand I îi
impune lui Alexandru Vaida-Voevod
demisia din funcția de prim‑minis‑
tru, și tot regele dizolvă parlamentul.
În data de 13 martie 1920, regele îl
93
desemnează în funcția de președinte
al Consiliului de miniștri pe genera‑
lul Alexandru Averescu, preşedinte
al Partidului Poporului, și cel care va
organiza următoarele alegeri. Este
emis decretul regal, ce stabilește
zilele de 25, 26 şi 27 luna mai pentru
alegerea Adunării Deputaţilor şi zilele
30 şi 31 ale lunii mai pentru alegerea
Senatului.
Deficitul de coeziune politică
reclamă revenirea la urne
Alegerile parlamentare din luna
mai 1920 au urmat cadrul legislativ
existent la alegerile precedente, din
luna noiembrie 1919, cu unele modifi‑
cări și adăugiri:
– Rata de reprezentare, crescută
de la 30.000 la 50.000 de locu‑
itori pentru Camera Deputaţilor
şi de la 70.000 la 100.000 de
locuitori la Senat.
– Orice candidat nu poate figura
decât pe o singură listă elec‑
torală și într‑o singură circum‑
scripție.
Keith Hitchins evidențiază faptul că:
„În 1920, populația rurală înregistra…
(77,8%) iar cea urbană… (22,2%)”16.
Având în vedere ponderea mare a
populației de la sate, 3/4 față de 1/4
populația de la orașe, corelată cu
popularitatea mare de care se bucura
generalul Alexandru Averescu, apare
ca explicabilă și îndreptățită victoria în
alegeri a Partidului Poporului.
16
Keith Hitchins, ROMÂNIA 1866‑1947, p. 375
 Tabel 2. Rezultatul alegerilor
parlamentare organizate în luna
mai 1920
PARTIDUL MO
1. Poporului
2. Țărănesc
3. Național din Transilvania
4. Socialist
5. Federația Democrației
national‑sociale
6. Independenți & facțiuni
diverse
7. PNL
8. Conservator‑Progresist
9. Naționalist
10. Democrat
TOTAL
Sursa: Cristian Preda, Revista Română de
Știință Politică, vol. II, nr. 1/2002, p. 64
Ulterior alegerilor parlamentare,
„Pe baza unei înțelegeri prealabile,
în iunie 1920 în guvernul Alexandru
Averescu au intrat și trei lideri ai
Partidului Democrat: Take Ionescu
(externe), Nicolae Titulescu (finanțe)
și Dimitrie Greceanu (justiție)”17.
Situația economică, socială și politică
a României reclama reforme imediate
și asupra lor se vor concentra ener‑
giile guvernamentale. Reforma elec‑
torală era văzută ca esențială, presu‑
punând că „PNR cere o lege unitară
de reformă electorală pe baza votu‑
lui obștesc, egal, secret, obligatoriu
cu reprezentarea proporțională. (…)
17
Ioan Scurtu, Viața Politică din România
1918 – 1944, p. 44
dreptul de vot [urmând – n.ns.] să se
acorde în măsură egală și femeilor”18.
General Alexandru Averescu
224 – Președinte al Consiliului
44
de Miniștri
23 Reformele inițiate de guvernul con‑
dus de Alexandru Averescu au avut
20
impact profund în viața social‑eco‑
20 nomică, politică și administrație, însă
rezultatele nu puteau veni imediat
19 (urgent) în întâmpinarea nevoilor și
așteptărilor societății, aflată la capă‑
9 tul răbdării. Prin urmare, primele
4 rezultate ale reformelor și măsurilor
3 guvernării Averescu încep să apară în
3 perioada vară‑toamnă a anului 1921,
atunci când popularitatea generalului
369
era deja în declin, angrenând‑o impli‑
cit pe cea a Partidului Poporului, afec‑
tat la rândul său de scandaluri și diver‑
gențele (nu puține) dintre Argetoianu
și Averescu. În volumul său, intitulat
Portrete Politice, istoricul Ioan Scurtu
constată: „În vara anului1921, cabine‑
tul Averescu își îndeplinise misiunea:
adoptase reforma agrară și restabilise
ordinea în țară”19.
Acestei majorități și partidelor poli‑
tice angajate pe linia reformei li se
opun: Partidul Conservator, condus
de Alexandru Marghiloman, și Partidul
Conservator Naționalist, deve‑
nit din 19 noiembrie 1919 Partidul
Democrat, condus de Take Ionescu,
ambele formațiuni interesate doar de
18
Ioan Scurtu, Gh.Z. Ionescu, Eufrosina
Popescu, Doina Smărcea, Istoria României
1918‑1944 Culegere de documente, p. 201.
19
Ioan Scurtu, Portrete Politice, p. 121
94
conservarea poziției dominate în soci‑ de dezvoltare au stat democrația și
etate. sistemul electoral în baza căruia s‑au
organizat și desfășurat procesele
Alegerile parlamentare din electorale, în urma cărora au rezultat
martie 1922 majoritățile parlamentare. Votul uni‑
Organizator: guvernul condus versal reprezintă soclul democrației
de prim‑ministrul Ion I.C. Brătianu, și el va produce schimbări pe eșichi‑
PNL 19 ian. 1922 – 29 mart. 1926. erul politic românesc. Organizarea
Rezultatele alegerilor parlamentare și desfășurarea celor trei rânduri de
organizate în luna martie 1922 evi‑ alegeri parlamentare în România
dențiază victoria Partidului Național Mare, din noiembrie 1919, mai 1920
Liberal. și martie 1922, au avut ca bază legală
Constituția din 1866 și legea electo‑
Tabel 3. Rezultatul alegerilor
rală inspirată din cea belgiană. Unul
parlamentare organizate în luna
dintre obiectivele urmărite de legea
martie 1922
electorală a fost pentru aceste rân‑
PARTIDUL MO duri de alegeri și va rămâne și pen‑
1. PNL 227 tru următoarele găsirea formulei care
2. Țărănesc 40 să asigure reprezentarea minorită‑
3. Național 25 ților în parlamentul de la București.
Mai exact, legile electorale elaborate
4. Țărănesc basarabean 22
și aprobate distinct pentru fiecare
5. Independenți et alii 18
provincie istorică în parte au urmă‑
6. Democrat al Unirii 16 rit acest obiectiv al asigurării repre‑
7. Poporului 12 zentării minoritarilor, fiind totodată
8. Național Țărănist 4 mulată pe legile administrative aflate
9. Naționalist 3 în vigoare și care operau și erau apli‑
10. Socialist 2
cate anterior Marii Uniri.
TOTAL 369
Necesitatea unificării politice
Sursa: Cristian Preda, Revista Română de
Alegerile parlamentare din mai
Știință Politică, vol. II, nr. 1/2002, p. 66
1926 și primele alegeri ale adminis-
trației locale.
În 1923 este adoptată Constituția Organizator: guvernul condus de
din care decurg: Legea electorală; prim‑ministrul Alexandru Averescu,
Legea administrativă; Legea funcțio‑ PP 30 mart. 1926‑4 iunie 1927. În pre‑
narilor publici etc. Orice analiză isto‑ gătirea alegerilor parlamentare este
rică, sociologică, economică și/sau elaborată și aprobată o nouă lege
politică a României interbelice are ca electorală, corelată cu Constituția și
punct de start reforma electorală. Prin cu Legea administrativă: DECRETUL
urmare, la baza oricărei coordonate REGAL NR. 1424/26 mart. 1926

95
publicat în M.O: 71/27 mart. 1926.
Legea electorală prevede prima elec‑
torală și coboară pragul electoral la
2%. De prima electorală se bucură
grupările politice care obțin un rezultat
de minim 40,01% din voturi și cărora
le sunt repartizate jumătate din man‑
datele ce se vor distribui celorlalte
partide în funcție de voturile obținute.
Rezultatele alegerilor parlamen‑
tare organizate în luna mai 1926 evi‑
dențiază victoria Partidului Poporului.
Tabel 4. Rezultatul alegerilor
parlamentare organizate în luna
mai 1926
PARTIDUL
1. Poporului
2. Național Țărănesc
3. PNL
4. L.A.N.C. (Cuza)
TOTAL
Sursa: Cristian Preda, Revista Română de
Știință Politică, vol. II, nr. 1/2002, p. 67
Celelalte formațiuni politice parti‑
cipante la scrutin au acumulat voturi
sub procentul minim de 2%.
Prima electorală fusese gândită
pentru a genera o majoritate parla‑
mentară solidă, stabilă, centrată pe
un singur partid politic consolidat
parlamentar, veritabil pol al stabilită‑
ții politice. Nu puteau fi omise mino‑
ritățile, prin urmare, legea electorală
prevede pragul electoral de 2%, asi‑
gurând minorităților reprezentarea în
parlament. Pragul electoral redus la
2% are efecte negative asupra struc‑
turii politice a majorității parlamentare
în componența căreia vor intra parti‑
dele mici, care abia au trecut pragul
electoral, generatoare ale mozaicului
politic parlamentar, atomizarea majo‑
rităților parlamentare caracterizate de
instabilitate parlamentară. Acest prag
electoral jos, asociat cu individualita‑
tea exacerbată a unor reprezentanți
ai elitelor politice, va favoriza înființa‑
rea unor partide politice noi, cu ideo‑
logii deja existente, dar puse sub sigle
noi, nefiind altceva decât cioburi ale
mozaicului politic.
„(…) desființarea numeroaselor
grupări de opoziție, în anul 1926, se
datorește în mare parte noii legi elec‑
MO
torale, aplicată pentru prima data în
292 anul 1926”20. Un alt eveniment politic
69 important petrecut pe scena politicii
românești în anul 1926 este repre‑
16 zentat de fuziunea dintre Partidul
10 Național din Transilvania și Partidul
387
Național Țărănesc, devenit Partidul
Național Țărănesc. Depășind ast‑
fel teritoriul de origine, acoperă poli‑
tic întreg teritoriul țării, având cea
mai mare rețea politică, despre care
Marcel Ivan notează: „Apariția lui (în
anul 1926) inaugurează o epocă nouă
în viața noastră politică, obligând și
celelalte partide (de guvernământ) a
se organiza, potrivit noilor cerințe ale
timpului”21.
Prim‑ministru Barbu Știrbey (inde‑
pendent) 4 iun. 1927 – 20 iunie 1927.
Prim‑ministru Ion I.C. Brătianu,
PNL, 21 iun. 1927 – 24 nov. 1927.
20
Marcel Ivan, Evoluția partidelor noastre
politice 1919‑1932, p. 9.
21
Idem, p. 27.
96
 Alegerile parlamentare din iulie
1927
Organizator: guvernul condus
de prim‑ministrul Ion I.C. Brătianu,
PNL, 21 iun. 1927 – 24 nov. 1927.
Rezultatele alegerilor parlamentare
organizate în luna iunie 1927 evi‑
dențiază victoria Partidului Național
Liberal.
Tabel 5. Rezultatul alegerilor
parlamentare organizate în luna
iulie 1927
PARTIDUL
1. PNL
2. Național Țărănesc
3. Maghiar & German
TOTAL
Sursa: Cristian Preda, Revista Română de
Știință Politică, vol. II, nr. 1/2002, p. 67
Celelalte formațiuni politice parti‑
cipante la scrutin au acumulat voturi
sub procentul minim de 2%.
Defunctului Ion. I.C. Brătianu îi
urmează în funcția de Prim‑ministru
Vintilă I.C. Brătianu, PNL, 24 nov.
1927 – 9 nov. 1928.
Prim‑ministru Iuliu Maniu, PN‑Ț,
10 nov. 1928 – 6 iun. 1930.
Alegerile parlamentare din
decembrie 1928; România, un
deceniu de la Marea Unire.
Organizator: guvernul condus de
prim‑ministrul Iuliu Maniu, PN‑Ț, 10
nov. 1928 – 6 iun. 1930. Adaptarea
legislației electorale în vederea asigu‑
rării unei reprezentări cât mai clare a
electoratului s‑a dovedit a fi una din
preocupările partidelor politice. „În
noiembrie 1930 guvernul a elaborat
un anteproiect de lege electorală, care
a fost înaintat spre studiu partidelor
politice. Se avea în vedere menține‑
rea legii electorale din martie 1926, cu
unele modificări privind buna desfășu‑
rare a alegerilor, prevenirea și pedep‑
sirea abuzurilor electorale. Totodată,
se preconiza desființarea primei elec‑
torale și repartizarea mandatelor pro‑
porțional cu numărul de voturi obținut
de fiecare listă. Anteproiectul n‑a mai
fost adus în dezbaterea parlamen‑
MO
tului, întrucât guvernul a trebuit să
318 demisioneze”.
54 Rezultatele alegerilor parlamen‑
15 tare organizate în luna decembrie
387 1928 evidențiază victoria Partidului
Național Țărănesc, cartelat.
Tabel 6. Rezultatul alegerilor
parlamentare organizate în luna
decembrie 1928
PARTIDUL MO
1. Național Țărănesc 348
2. Maghiar 16
3. PNL 13
4. Poporului 5
5. Țărănesc (Lupu) 5
TOTAL 387
Sursa: Cristian Preda, Revista Română de
Știință Politică, vol. II, nr. 1/2002, p. 68
Celelalte formațiuni politice parti‑
cipante la scrutin au acumulat voturi
sub procentul minim de 2%.
Prim‑ministru Gheorghe Mironescu,
PN‑Ț, 7 iun. 1930 – 12 iunie 1930.
Prim‑ministru Iuliu Maniu, PN‑Ț,
13 iun. 1930 – 9 oct. 1930.
97
 Prim‑ministru Gheorghe Mironescu, electoral redus al celorlalte elemente
PN‑Ț, 10 oct. 1930 – 17 apr. 1931. componente ale Uniunei Naționale”22.
Prim‑ministru Nicolae Iorga, PN‑D, Prim‑ministru Alexandru Vaida-
18 apr. 1931 – 5 iun. 1932. Voevod, PN‑Ț, 6 iun. 1932 – 10 aug.
1932.
România ,afectată de criza 11 aug. 1932 – 19 oct. 1932.
economică
Alegerile parlamentare din iunie Alegerile parlamentare din iulie
1931 1932
Organizator: guvernul Iorga‑Arge‑ Organizator: guvernul Alexandru
toianu, prim‑ministru Nicolae Iorga, Vaida-Voevod, PN‑Ț, 6 iun. 1932 – 10
18 apr. 1931 – 5 iun. 1932. Rezulta‑ aug. 1932.
tele alegerilor parlamentare organi‑ Rezultatele alegerilor parlamen‑
zate în luna iunie 1931 evidențiază tare organizate în luna august 1932
victoria Uniunii Naționale. evidențiază victoria Partidului Național
Țărănesc.
Tabel 7. Rezultatul alegerilor
parlamentare organizate în luna Tabel 8. Rezultatul alegerilor
iunie 1931 parlamentare organizate în luna
iulie 1932
PARTIDUL MO
PARTIDUL MO
1. PNL 289
1. Național Țărănesc 274
2. Național Țărănesc 30
2. PNL 28
3. PNL‑ Brătianu 12
3. Liberal (Brătianu) 14
4. Poporului 10
4. Maghiar 14
5. Maghiar 10
5. Țărănesc (Lupu) 12
6. L.A.N.C. 8
6. L.A.N.C. 11
7. Țărănesc (Lupu) 7
7. Național‑Agrar (Goga) 8
8. Social‑Democrat 6
8. Social‑Democrat 7
9. Liga contra Cametei 6
9. Garda de Fier 5
10. Blocul Muncitoresc‑Țără‑ 5
nesc 10. Uniunea Națională (Iorga) 5
11. Evreiesc 4 11. Evreiesc 5
TOTAL 387 12. Poporului 4
Sursa: Cristian Preda, Revista Română de TOTAL 387
Știință Politică, vol. II, nr. 1/2002, p. 68 Sursa: Cristian Preda, Revista Română de
Știință Politică, vol. II, nr. 1/2002, p. 68
„În ce privește alegerile din anul
1931, în fine (Uniunea Națională)
le‑am considerat și apreciat ca ale‑ 22
Marcel Ivan, Evoluția partidelor noastre
geri liberale, având în vedere aportul politice 1919‑1932, p. 3.

98
 Celelalte formațiuni politice parti‑
cipante la scrutin au acumulat voturi
sub procentul minim de 2%.
Prim‑ministru Alexandru Vaida-
Voevod, PN‑Ț, 11 aug. 1932 – 19 oct.
1932.
Prim‑ministru Iuliu Maniu, PN‑Ț,
20 oct. 1932 – 13 ian. 1933.
Prim‑ministru Alexandru Vaida-
Voevod, PN‑Ț, 14 ian. 1933 – 13 nov.
1933.
Prim‑ministru I.G. Duca, PNL, 14
nov. 1933 – 29 dec. 1933.
Alegerile parlamentare din
noiembrie 1933
Organizator: guvernul condus de
prim‑ministrul I.G. Duca, PNL, 14 nov.
1933 – 29 dec. 1933.
Rezultatele alegerilor parlamen‑
tare organizate în luna decembrie
1933 evidențiază victoria Partidului
Național Liberal.
Tabel 9. Rezultatul alegerilor
parlamentare organizate în luna
noiembrie 1933
PARTIDUL
1. PNL
2. Național Țărănesc
3. Țărănesc
4. PNL Brătianu
5. L.A.N.C.
6. Național‑Agrar
7. Maghiar
8. Țărănesc‑Radical
9. Uniunea Agrară
TOTAL
Sursa: Cristian Preda, Revista Română de
Știință Politică, vol. II, nr. 1/2002, p. 69
Celelalte formațiuni politice parti‑
cipante la scrutin au acumulat voturi
sub procentul minim de 2%.
Prim‑ministru Constantin I. Ange­
lescu, PNL, 29 dec. 1933 – 3 ian.
1934.
Prim‑ministru Gheorghe Tătărăscu,
PNL, 4 ian. 1934 – 1 oct. 1934.
2 oct. 1934 – 28 aug. 1936.
29 aug. 1936 – 14 nov. 1937.
17 nov. 1937 – 28 dec. 1937.
Democraţia în umbra
dictaturii
Alegerile parlamentare din
decembrie 1937
PNR avusese în anul 1920 ini‑
țiativa legiferării dreptului de vot al
femeilor, însă cu acea propunere nu a
rezonat nici un alt partid politic, totuși
propunerea este reluată și devine
realitate în anul 1937, fiind aplicabilă
doar în cazul alegerilor administrative
(locale).
Legea administrativă adoptată în
anul 1936, Art. 5, al. 2 „‑ Pentru ale‑
MO gerile administrative sunt de aseme‑
nea alegători și femeile care, pe lângă
300
condițiunile arătate la aliniatul prece‑
29
dent, vor îndeplini și una din următoa‑
11 rele condițiuni:
10 a) să aibă cel puțin certificatul de
9 absolvire al ciclului inferior secundar,
9 normal sau profesional;
8
b) să fie funcționare sau pensio‑
nare la Stat, județ sau comună;
6
c) văduvele de război;
5 d) să fie decorate pentru activitate
387 în timp de război;
e) să facă sau să fi făcut parte din
conducerea societăților române cu
99
personalitate juridică, având ca scop întreg teritoriul României Mari, sigur
propaganda culturală sau asistența în căutarea voturilor și a legitimării
socială”. populare. Parte a dansului electoral
Organizator: guvernul condus de este educarea electoratului conștien‑
prim‑ministrul Gheorghe Tătărăscu, tient de importanța exercitării drep‑
PNL, 17 nov. 1937 – 28 dec. 1937. tului pe care îl are. În această logică
Rezultatele alegerilor parlamen‑ Mattei Dogan reliefează: „Participarea
tare organizate în luna decembrie electorală era relativ ridicată: 75% în
1937 evidențiază victoria Partidului 1926, 77,4% în 1927, 77,5% în 1928,
Național Liberal. 72,5% în 1931, 70,8% în 1932, 67,8%
Tabel 10. Rezultatul alegerilor în 1933 și 66,1% în 1937”23. Reforma
parlamentare organizate în luna electorală și toate celelalte completări
decembrie 1937 și adăugiri succesive aduse cadrului
legal și normativ au generat o anu‑
PARTIDUL MO
mită dinamică electorală și politică ce
1. PNL 152 stă la baza tuturor celorlalte reforme.
2. Național Țărănesc 86 Votul universal în condițiile României
3. Totul pentru Țară 66 preponderent rurale a dus la schim‑
4. Național‑Creștin 39 bări majore ale eșichierului politic
5. Maghiar 19 românesc, angrenând dispariția parti‑
delor conservatoare, exponenții mari‑
6. PNL‑ Brătianu 16
lor proprietari (moșierimea) și apariția
7. Țărănist Radical 9 de partide noi în toată perioada inter‑
TOTAL 387 belică.
Sursa: Cristian Preda, Revista Română de
Știință Politică, vol. II, nr. 1/2002, p. 70 ANUL NR. PARTIDE
1919 10
Celelalte formațiuni politice parti‑
1920 11
cipante la scrutin au acumulat voturi
sub procentul minim de 2%. 1922 12
Prim‑ministru Octavian Goga, 1926 7
PNC, 29 dec. 1937 – 10 feb. 1938. 1927 8
Prim‑ministru Patriarhul Miron 1928 7
Cristea (Independent), 11 feb. 1938 – 1931 12
29 martie 1938.
1932 12
30 mart. 1938 – 31 ian. 1939.
1 feb. 1939 – 6 mart. 1939. Sursa: Marcel Ivan
Efervescența politică generată de Participarea partidelor politice la
votul universal a impus partidelor poli‑ exercițiul electoral a fost strâns legată
tice redefinirea organizatorică a pro‑
priilor structuri capabile de a acoperi 23
Mattei Dogan, Sociologie politică‑Opere
alese, p.143.

100
de tacticile politice și electorale adap‑
tate ale actorilor politici, astfel „ La ale‑
gerile din 1922, 1926, 1927 și 1928 au
luat parte șapte partide. La următoa‑
rele patru alegeri, 1931, 1932, 1933,
1937, au participat de la doisprezece
la șaptesprezece partide”24. O preocu‑
pare constantă a autorităților române,
a instituțiilor statului român care au
făcut parte din angrenajul electoral,
a fost asigurarea reprezentării mino‑
rităților naționale în parlamentul de la
București. În această linie pentru toate
scrutinele organizate și desfășurate în
România din acea perioadă întreaga
formularistică electorală a fost tipărită
deopotrivă în limba română și în lim‑
bile minorităților: germană, maghiară,
bulgară, pentru județele, circumscrip‑
țiile electorale în care trăiau minorita‑
rii. Preocupările decidenților români
vizavi de reprezentarea minorităților
s‑au materializat prin coborârea pra‑
gului electoral la 2%, ceea ce a repre‑
zentat o vulnerabilizare a stabilității
parlamentare. Instabilitatea repre‑
zintă linia continuă ce străbate viața
politică și parlamentară a României
interbelice, când au fost organizate
zece rânduri de alegeri parlamentare
în optsprezece ani. Una dintre cau‑
zele ce au girat instabilitatea politică
este formarea guvernului înaintea ale‑
gerilor, criticată de P.P. Carp: „dați‑mi
guvernul și vă dau Parlamentul”25.
Practicată dinainte de război, deci
pe o durată mare de timp, a devenit
cutumă, despre care Mattei Dogan
24
Ibidem.
25
Apud, Consiliul de Coroană 100 de ani
de la neutralitatea României, 19.
101
afirmă: „(…) regele a inversat ordinea
normală în care șeful unui stat demo‑
cratic își exercită prerogativele; întâi
alegerile și apoi formarea guvernului.
(…). Inversiunea a creat ceea ce eu
numesc democrație mimată”26. Efecte
negative induse de cutumă asupra
vieții politice devin evidente odată
cu dispariția regelui Ferdinand, cu o
regență fragilă, urmare a slabei legi‑
ferări, realitate evidențiată de moartea
înaltului regent Gheorghe Buzdugan.
În avalașă, amintita cutumă a gene‑
rat o altă disfuncționalitate, cunos‑
cută drept zestrea guvernului, despre
care Marcel Ivan reliefa: „Ceea ce s‑a
fărâmițat efectiv, este tradiționala zes‑
tre a guvernului, fenomen care se atri‑
buie în mod firesc progresului remar‑
cabil realizat în ultimii ani în educația
politică a maselor populare”27. În cău‑
tarea stabilității, parlamentul a recurs
la ingineria electorală și a legiferat
prima electorală, al cărei efect a fost
unul invers, plecând de la structurile
de partid slab închegate ca urmare a
incapacității asociative, de solidaritate
și a ambițiilor personale disonante.
Dincolo de acest tablou al insta‑
bilității politice, decidenții, autorită‑
țile vremii au reușit să consolideze
de la an la an statul român. Însăși
această instabilitate politică poate
fi privită ca rezultat al confruntărilor
politice în direcția acumulărilor demo‑
cratice care au întărit România, în
ciuda atacurilor ideologice, teroriste,
26
Mattei Dogan, Sociologie politică‑Opere
alese, p. 154.
27
Marcel Ivan, Evoluța partidelor noastre
politice 1919‑1932, p. 34.
iredentist‑revendicative cu care s‑a
confruntat. Exercițiul democratic apli‑
cat pe durata celor zece rânduri de
alegeri, desfășurate între 1919‑1937,
a educat electoratul, întreaga soci‑
etate, în spiritul democratic al auto‑
determinării, al liberei opțiuni poli‑
tice, despre care Marcel Ivan afirmă:
„Această emancipare a masei ale‑
gătorilor constituie cel mai important
câștig durabil, realizat în evoluția din
ultimii ani ai vieții noastre politice”28.
Aplitudinea magnitudinii electorale
în relația alternantă putere/opoziție
este deopotrivă favorizată de situarea
la putere încă dinaintea alegerilor, dar
mai ales de nivelul scăzut de educație
politică și electorală și necunoașterea
mecanismelor democratice de către
marea masă a electorilor, compusă
din oameni neștiutori de carte dispuși
a urma calea dată de rege. Mattei
Dogan surprinde în volumul său dina‑
mica electorală a partidelor politice
aflate la putere și în opoziție sinteti‑
zată în tabelul 11.

Tabel 11. Dansul electoral: voturi primite de partidele majoritare aflate la putere și în
opoziție, 1919‑1937 (în procente)

Data Partidul aflat Partidul Partidul Partidul Total pentru Total

alegerilor la putere în Liberal Național Poporului principalele pentru
ziua Țărănesc partide celelalte
alegerilor partide
1919 (nov.) Neutru 21,2 45,8 1,2 68,2 31,8
1920 (mai) P. Poporului 6,8 23,0 42,5 72,2 27,8
1922 (mar.) P. Liberal 60,3 14,5 6,5 81,3 18,7
1926 (mai) P. Poporului 7,3 27,7 52, 9 87,9 12,1
1927 (iul.) P. Liberal 61,7 22,1 1,8 85,7 14,3
1928 (dec.) P.N.Ț. 6,6 74,8 2,5 83,9 16,1
1931 (iun.) P. Liberal 47,8 15,0 4,8 67,6 32,4
1932 (iul.) P.N.Ț. 13,6 40,3 2,1 56,0 44,0
1933 (dec.) P. Liberal 51,0 13,9 1,6 66,5 33,5
1937 (dec.) P. Liberal 36,4 20,4 0,8 57,6 42,4
Sursa: Mattei Dogan, Sociologie politică‑opere alese, p.144.

28
Ibidem.

102
Bibliografie selectivă
Brătianu Gheorghe, Originile și formarea unității românești, Editura Universității „Alexandru Ioan
Cuza” Iași 2018.
Constantiniu Florin, O istorie sinceră a românilor, Editura Univers Enciclopedic, București 1997.
Dogan Mattei, Sociologie politică ‑ Opere alese, Editura Alternative, București 1999.
Drăghicescu Dumitru, Din psihologia poporului roman, Editura Albatros, București 1995.
Eliade Pompiliu, Influența franceză asupra spiritului public în România, Editura Univers București
1982.
Gănescu Ilie, Zotta. C. GR. Const., Kostachi Alex., Dreptul electoral român, Institutul de arte
grafice „VREMEA” 1937.
Georgescu Titu, Ioniță I. Gheorghe, Scurtu Ioan, Ciobanu Ștefan, Probleme fundamentale ale
istoriei României, Editura Didactică și Pedagogică, București 1983.
Glenny Misha, Balcanii – Naționalism, război și Marile Puteri (1804‑2012), Editura Trei, București
2020.
Goga Octavian, Mustul care fierbe, Editura Vicovia, Bacău 2014.
Hitchins Keith, Scurtă istorie a României, Editura Polirom 2015.
Ivan Marcel, Evoluța partidelor noastre politice 1919‑1932
Ralea Mihai, Fenomenul românesc, Editura Albatros, București 1997.
Scurtu Ioan, Viața Politică din România 1918 – 1944, Editura Albatros 1982.
Scurtu Ioan, Ionescu Gh.Z., Popescu Eufrosina Smărcea Doina, Istoria României 1918‑1944,
Culegere de documente, Editura Didactică și Pedagogică, București 1982.

103
Cultura națională în
România Întregită.
Ministrul Instrucțiunii
Publice Constantin
Angelescu – un ctitor
vizionar
Prof. dr. Vasile PASAILĂ

104
 Așa cum se poate aprecia și astăzi,
la un veac de la evenimentele pe care
le evocăm, Școala, alături de Biserică
erau instituții cu un larg impact asupra
întregii societăți.
Constituția din martie 1923 pre‑
vedea, referindu‑se la domeniul
învățământului: Învățământul este
liber în condițiile stabilite prin legile
speciale și întrucât nu va fi contrar
bunelor moravuri și ordinei publice.
Învățământul primar este obligato‑
riu. Statul, județele și comunele vor
da ajutoare și înlesniri elevilor lipsiți
de mijloace, în toate gradele învăță‑
mântului, în măsura și modalitățile
prevăzute de lege1. Constituția a fost
suportul legal al adoptării legislației
privind învățământul de toate gra‑
dele. Legea învățământului primar al
statului și învățământul primar ‑ nor‑
mal2, din 26 iulie 1924, Legea privind
învățământul secundar, promulgată la
15 mai 1928; învățământul industrial
s‑a organizat pe baza mai multor legi,
dintre care una adoptată în 30 aprilie
1936; învățământul secundar teologic
se desfășura în seminarele teologice;
învățământul pedagogic (normal) pre‑
gătea personalul didactic pentru șco‑
lile primare; cursurile durau opt ani.
Liceele militare aveau o durată de opt
ani, ca și liceele obișnuite, un accent
deosebit punându‑se pe pregătirea
de specialitate. Legea din 1928 stabi‑
lea principiile de bază pentru învăță‑
mântul industrial, comercial și agricol.
1
Enciclopedia României, vol.I, Statul,
p.191‑195.
2
Ibidem.
105
Învățământul superior a cunos‑
cut un proces de legiferare mai
îndelungat. Prin decretele regale,
Universitatea maghiară din Cluj și
Universitatea germană din Cernăuți
s‑au transformat, începând cu 1
octombrie 1919, în universități româ‑
nești. Alături de universități au apărut
și s‑au dezvoltat instituții de învăță‑
mânt superior tehnic și economic:
Academia de Înalte Studii Comerciale
și Industriale din Cluj (1920); Școală
Politehnică din Timișoara (1920);
Academia de Studii Agricole din Cluj
(1929); Facultatea de Agricultură din
Chișinău (1933) etc.
Legea pentru organizarea învăță‑
mântului universitar, adoptată în apri‑
lie 1932, preciza că învățământul uni‑
versitar se preda în: 1. Universitatea
din București; 2. Universitatea din Iași;
Universitatea din Cluj; Universitatea
din Cernăuți3.
Alături de universități funcți‑
onau și alte instituții de învăță‑
mânt superior: Școlile Politehnice
(București, Timișoara); Academia de
Arhitectură (București); Academia
de Arte Frumoase (București și
Iași); Academia de Muzică și Artă
Dramatică (București, Iași, Cluj,
Cernăuți); Academii Agronomice
(București și Cluj); Școala Superioară
de Război (București); instituții supe‑
rioare de învățământ medical și altele.
Școala românească a beneficiat
de o legislație modernă și de un corp
3
Academia Română, Istoria românilor,
vol. VIII, România Întregită (1918‑1940),
coordonator prof. dr. Ioan Scurtu, Editura
Enciclopedică, București, 2003, p. 217‑218.
profesional cu o temeinică pregătire
de specialitate. S‑a dezvoltat și o bază
materială pe măsură, comparabilă cu
cele din statele din zona geografică a
României.
Ministerul pe care l‑a condus cel
mai mult C. Angelescu în anii guver‑
nărilor liberale interbelice a purtat și
alte denumiri: Ministerul Instrucțiunii
Publice și Cultelor; Ministerul
Instrucțiunii Publice și/sau Artelor;
Ministerul Educației Naționale
În ansamblul ei Școala era o insti‑
tuție importantă a statului român, cu o
influență considerabilă asupra întregii
societăți, îndeosebi a tineretului, per‑
sonalul didactic fiind modelul pentru
toți cetățenii României, fie în mediul
orășenesc, fie în cel rural4.
În primii ani de după Unire, pre‑
ocupările de bază ale guvernanților
au fost: refacerea școlilor distruse în
timpul războiului (în vechiul Regat,
numărul acestora era de aproape
50%), asigurarea accesului la învăță‑
tură pentru toți tinerii (mai ales pen‑
tru cei privați de acest drept în timpul
stăpânirilor străine asupra Basarabiei,
Bucovinei și Transilvaniei), precum și
organizarea unitară a învățământului
pe întreg cuprinsul țării.
Realizările în domeniul învăță‑
mântului s‑au datorat în mare parte
miniștrilor de resort. Între cei care au
condus învățământul s‑au aflat perso‑
nalități de înalt prestigiu intelectual,
precum: Ion Borcea, P.P. Negulescu,
Nicolae Costăchescu, Nicolae Iorga,
Dimitrie Gusti, Petre Andrei, Ion
Petrovici, Dumitru Caracostea, Traian
4
Ibidem, p. 218‑219.
106
Brăileanu, Radu Rosetti. Cheltuielile
pentru învățământ au oscilat între
12% și 18% din bugetul României. În
Ungaria și Polonia, alocațiile erau de
aproximativ 14%, în Bulgaria – 15%,
în Olanda – 25%. Concret, benefici‑
ile acestui efort uman și material s‑a
tradus în faptul că în 1938 numărul
celor care știau carte în România era
de circa 70%, față de 57% în 1930.
În fața noastră se găseau Ungaria –
85% și Cehoslovacia – 93%, ca să
ne referim doar la statele din zona
central‑est europeană, cu care ne
puteam compara5.
În aceste condiții generale de evo‑
luție a învățământului, domeniu domi‑
nat de mari probleme de rezolvat, s‑a
ivit Constantin Angelescu, ministru
de resort în mai mulți ani, punând în
aplicare direcțiile generale promovate
de Partidul Național Liberal6.
În declarația către țară, guvernul
condus de Ion I.C. Brătianu, decla‑
rație publicată în 29 noiembrie 1918,
se arăta, între altele, că: În poli‑
tica internă guvernul va concentra
toată munca lui pentru desăvârșirea
fără întârziere a celor două reforme
făgăduite de majestatea sa regele,
înscrise în Constituție și așteptate
de țară: votul obștesc și împropri‑
etărirea sătenilor prin expropriere
[...] Guvernul urma să dea o deose‑
bită atenție chestiunilor de refacere
și aprovizionare și va fi însuflețit de
spiritul democratic manifestat cu căl‑
dură de românii de pretutindeni și va
5
Ibidem, p. 220.
6
Ibidem, p. 661‑663.
urmări înfăptuirea ideilor cuprinse în
programul Partidului Național Liberal7.
Explicând cauzele care i‑au obli‑
gat pe liberali să înceapă acțiunea de
reformare, în care se încadra și învă‑
țământul, oficiosul partidului Viitorul
scria: A încerca astăzi, în marea
epocă a prefacerilor și dezrobirilor, să
te opui reformelor, înseamnă să nu‑ți
dai seama de mersul istoriei și să negi
existența uriașului spirit democratic
care a răscolit Europa de la un capăt
la altul, desființând imperii și nimicind
cele mai influente regimuri8.
În această guvernare (29.XI.1918 –
12.XII.1919), Constantin Angelescu
a primit, pentru prima dată, portofoliul
Cultelor și Instrucțiunii Publice, minis‑
ter ce avea multe probleme de soluțio‑
nat imediat după Unire, cum erau cele
ale refacerii instituțiilor de învățământ
sau cele ale integrării într‑un sistem
unic a Învățământului național, știut
fiind că noile provincii unite veneau
cu sisteme de învățământ diferite de
cel din Vechiul Regat, respectiv cu cel
austro‑ungar și rusesc.
Dr. Constantin Angelescu a
îndeplinit mai multe funcții publice
în România interbelică: Președinte
al Consiliului de Miniștri, timp de
7
Ibidem, p.661‑664; Stelian Neagoe,
Oameni politici români - enciclopedie, Editura
Machiavelli, București, 2007, p. 22‑24,
Prof. univ dr. Ion Agrigoroaiei, Prof. univ. dr.
Gheorghe Iacob, Universitatea Al. I. Cuza,
Iași, Politică și cultură în România interbeli‑
că, 2016‑2017, p. 49‑54; Mircea Mușat, Ion
Ardeleanu, România după Marea Unire, vol.
II, Partea I, 1918‑1933, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1986, p. 3‑2‑348.
8
Monitorul Oficial din 30 noiembrie/13 de‑
cembrie 1818, p3541.
107
patru zile (30.XII.1933 – 3.I.1934),
după asasinarea prim‑ministrului
precedent, I. Gh. Duca; ministru al
Instrucțiunii Publice în perioadele:
12.XII.1918 – 12.IX.1919; 9.I.1922 –
27.III.1926; 22.IV.1918 – 3.XI.1928;
14.XI.1933 – 28.XII.1937, dar și ad‑in‑
terim la Comunicații – 19‑24.I.19229.
A funcționat ca ministru al Instrucțiunii
Publice 10 ani și 4 luni, cu foarte bune
rezultate, fiind considerat om al școlii
și învățământului, așa cum pe vremuri
fusese Spiru Haret.
Dr. Constantin Angelescu s‑a
născut pe 10 iunie 1869, în Craiova,
fiu al unui comerciant de vază,
Dumitru Angelescu, și al Teodorei
Geblescu – descendentă din vechea
boierime a Craioveștilor. A fost căsă‑
torit cu Virginia Monteoru. După
studiile primare și secundare la
Craiova, a urmat cursurile Facultății
de Medicină de la Paris, unde și‑a
susținut doctoratul, în 1897. Revenit
în țară, a lucrat în calitate de chirurg
la Spitalul Brâncovenesc și la Spitalul
Filantropia. În 1903 a devenit profe‑
sor și director al Clinicii de Chirurgie a
Facultății de Medicină din București.
A publicat, atât în Franța, cât și în
țară, o serie de lucrări științifice (sin‑
gur sau în colaborare) în domeniul
evoluției învățământului, precum:
Activitatea Ministerului Instrucțiunii
Publice (1922‑1926); Saint‑Aulaire et
l’ universite roumainé (1930); Evoluția
9
Viitorul, din 2/15 decembrie 1918; Stelian
Neagoe, op. cit, p. 22; Prof. univ dr. Ion
Agrigoroaiei, Prof. univ. dr. Gheorghe Iacob,
curs. cit., p 49.
învățământului primar și secundar în
ultimii 20 de ani (1937).
În 1901 a intrat în PNL și a deve‑
nit membru marcant al acestuia, fiind
ales deputat sau senator în mai multe
legislaturi, dobândind, la sfârșitul peri‑
oadei interbelice, statutul de senator
de drept.
La începutul secolului XX a înce‑
put și activitatea în guvernele libe‑
rale. În guvernele Ion I.C. Brătianu
(4.I.1914 – 11.XII.1916) a deținut por­
to­­foliul Lucrărilor Publice, făcându‑se
remarcat prin organizarea și aprovi‑
zionarea serviciului sanitar al arma‑
tei. A fost ministru plenipotențiar la
Washington (1 octombrie 1917 – 25
martie 1918). A desfășurat la Paris,
alături de alți oameni politici și de cul‑
tură, o activitate susținută în apărarea
cauzei naționale, fiind desemnat, la
3.X.1918, vicepreședinte al Consiliului
Național al Unității Române, condus
de Take Ionescu.
Anul 1918 i‑a adus și primul man‑
dat în guvernul Ion I.C. Brătianu, fiind
numit la Instrucțiunea Publică, unde
trebuia un politician cu experiență,
cunoscător de oameni și bun organi‑
zator. Destul de bogat, C. Angelescu
nu a făcut avere din funcțiile publice,
dorind doar binele Țării, dorință care
a nutrit‑o toată viața sa, încheiată la
14.IX.1948, în București. A trecut în
eternitate la timp, fără să fie nevoit să
înfrunte anii dictaturii comuniste10.
Activitatea politică și‑a desfășu‑
rat‑o exclusiv în PNL. Prin urmare,
10
Prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei, Prof. univ.
dr. Gheorghe Iacob, curs.cit., p 49; Stelian
Neagoe, op.cit, p.22‑23.
108
traseismul politic nu l‑a caracterizat,
de aceea s‑a bucurat de aprecierea
lui Ion I.C. Brătianu, care l‑a numit la
Instrucția Publică în toate guvernele pe
care le‑a format, urmat de alți premieri
liberali, așa cum a fost Gh. Tătărescu.
După Marea Unire, așa cum
am subliniat, a devenit ministrul
Instrucțiunii Publice și Cultelor (12.
XII.1918 – 12.IX.1919), într‑un nou
Guvern Ion I.C. Brătianu – când a luat
locul titularului de până atunci, I.G.
Duca, trecut la Ministerul Agriculturii
și Domeniilor, pentru accelerarea pro‑
cesului de înfăptuire a reformei agrare
postbelice.
Altminteri, a deținut portofoliul Ins­
trucțiunii Publice, Cultelor și Artelor
(devenit în noiembrie 1937 Ministerul
Educației Naționale) în toate guvernele
național – liberale următoare, conduse,
succesiv de Ion I.C. Brătianu, Vintilă
I.C. Brătianu, I.G. Duca, Gheorghe
Tătărăscu (19.I.1922 – 27.III.1926;
22.VI.1927 – 3.XI.1928;14.XI.1933 –
28.XII.1937)11.
S‑a confruntat cu starea dezas‑
truoasă a rețelei școlare, cu localuri
distruse sau într‑o stare avansată de
uzură, ținând seama că multe școli
fuseseră transformate în spații de
încartiruire a trupelor.
Era timpul unui om politic experi‑
mentat, cu experiență în organizare și
chiar la catedră, cunoscător al oame‑
nilor și problemelor din societate, fără
să nutrească ambiții politice exce‑
sive sau resurse financiare ilicite din
bugetul statului. Așa s‑a menținut la
ministerul ce avea grijă de educația
11
Ibidem, p. 23.
națională, în diferite etape ale peri‑
oadei interbelice. În politica educa‑
țională s‑au implicat regii României
– Ferdinand I și Carol al II-lea – sau
premieri de talia lui Ion I.C. Brătianu.
Deși nu a lucrat în administrație și
nici nu a condus mari spitale bucureș‑
tene, totuși Dr. C. Angelescu a fost
găsit potrivit, și a dovedit prin fapte,
pentru a prelua de la I. G. Duca func‑
ția de ministru al Instrucțiunii publice
și Cultelor, în decembrie 1918, într‑un
moment când se cerea un titular la
acest minister cu calități organizato‑
rice, cu responsabilitate, cinstit și bun
român. Răspundem, astfel, la între‑
barea: De ce un medic la Ministerul
Educației Naționale?
Ținând seama de situația extrem
de dificilă a finanțelor statului, dr. C.
Angelescu a trecut la constituirea,
imediat după război, a Comitetelor
școlare, formate din reprezentanți ai
corpului didactic, ai autorităților locale,
din părinți și foști elevi ai școlii, ape‑
lând la sprijinul altor persoane – fizice
și juridice – care să contribuie direct la
opera de refacere și construcție.
Așa cum aprecia Constantin Kiri­
țescu, Haret fusese cel dintâi minis‑
tru al Instrucției care atacase vigu‑
ros chestiunea, întărind și utilizând
Casa Școalelor predecesorului său,
Petru Poni. Dar aparține doctorului
Angelescu meritul de a fi îmbrățișat
cu pasiune problema localurilor șco‑
lare, de a o fi ridicat la rangul unei mari
probleme de stat și de a găsi solu‑
ții pe cale nouă, originală și fecundă.
Servindu‑se în largă măsură de
instrumentul nou creat al Comitetelor
109
școlare, cărora le‑a deschis un nou și
vast câmp de activitate, Angelescu a
luat inițiativa marii opere de construc‑
ție de localuri de școli, la orașe, dar
mai ales la sate, de școli secundare,
dar mai ales primare și normale, între‑
buințând în scopul acesta nu numai
mijloacele bugetate, ce obținea prin
stăruințe și insistențe ce nu cunoșteau
obstacole, dar mai cu seamă a știut să
atragă, să însuflețească și să pună în
mișcare masele populare, stimulând
interesul obștesc pentru școala care
luminează mintea, organizând ofranda
publică, făcând să răsune apelul său
până în cele mai îndepărtate comune
din toate colțurile țării, mobilizând tot ce
era forță și capacitate de colaborare:
miniștrii – colegi de la departamentele
ce administrau bunuri publice, prefecți,
și primari, profesori, învățători, părinți
și foști elevi ai școlilor, fruntași și chiar
codași ai satelor12.
Prin urmare, în condițiile refacerii și
dezvoltării economiei naționale de până
la criza economică din 1929‑1933, s‑a
declanșat o amplă campanie de con‑
strucții școlare; la alocațiile bugetare
s‑au adăugat contribuțiile însemnate
ale Comitetelor școlare, în bani, mate‑
riale, munca sătenilor.
În anul 1923, învățământul de
toate gradele primea 7,3% din tota‑
lul cheltuielilor statului, situându‑se
pe locul al IV-lea, după Ministerul de
Finanțe, Ministerul Comunicațiilor
și cel de Război, dar la acest pro‑
cent se adăugau sumele din credi‑
tele extraordinare: 200 de milioane
12
Constantin Kirițescu, Portete. Oameni pe
care i‑am cunoscut, București, 1985, p. 336‑337.
pentru construcții, 50 de milioane
pentru burse, 500 de milioane pentru
lemn de construcții, ajungându‑se, de
fapt, la 12,2% din cheltuielile statului.
Din motive lesne de înțeles, s‑a acor‑
dat o atenție specială învățământului
primar și școlilor normale13.
Legea pentru învățământul primar
al statului (școli de copii mici, școala
primară, școala și cursuri de adulți,
școalele și clasele speciale pentru
copii debili și anormali educabili) și
învățământul normal‑primar, din 26
iulie 1924, pornea de la o analiză
atentă a situației existente după Marea
Unire în fiecare din provinciile istorice
și vechiul Regat (constatând greaua
moștenire pentru românii din noile pro‑
vincii – din Basarabia, în special) și de
la primele rezultate pozitive obținute în
1918‑1923. Prevederile legii, o ade‑
vărată reformă în domeniu, aveau în
vedere unificarea organizării școlare la
nivelul înregistrării pe baze democra‑
tice, pentru toți cetățenii, fără deose‑
bire de credințe religioase, stare eco‑
nomică sau socială, să participe efec‑
tiv la viața politică și ca toate valorile
de la sate, ca și de la orașe să poată
circula nestânjenite, pentru ca fiecare
să poată contribui, în măsura puterilor
și aptitudinilor sale, la progresul țării14.
Legea învățământului particular
(22 decembrie 1925) conținea condi‑
țiile de funcționare a școlilor de acest
fel, care puteau fi: școli de copii mici,
școli primare, școli de grad secundar
13
Prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei, Prof. univ.
dr. Gheorghe Iacob, curs.cit., p. 50;
14
Academia Română, Istoria românilor,
vol.VIII, România intregită (1918‑1940), op.
cit., p. 217.
110
– cu învățământ teoretic și practic. Pe
baza prevederilor Constituției din mar‑
tie 1923 și ale celor două legi, a func‑
ționat o amplă rețea de școli ale sta‑
tului și particulare, în limba română,
precum și în limbile maghiară, ger‑
mană, rusă, ucraineană etc., școli ale
diferitelor confesiuni etc. S‑a urmărit
realizarea egalei îndreptățiri, cu res‑
pectul dreptului tutelar al statului, fără
nici o îngrădire în ce privește etnia,
limba maternă sau cultul. Se face
uneori un cap de acuzație împotriva
legiuirilor școlare ale d‑rlui Angelescu
din așa‑zisul caracter «naționalist» pe
care l‑ar avea ele; se spune chiar că
ele ar fi cuprins măsuri discriminato‑
rii menite să reducă posibilitățile de
școlarizare a naționalităților conlo‑
cuitoare. Acuzația este nedreaptă și
lucrurile sunt considerate cu exagera‑
ție. Greșeala provine din cauza meto‑
dei de a nu se socoti perspectiva tim‑
pului și împrejurărilor contemporane
evenimentului. Se examinează acțiuni
petrecute în trecut de pe poziții și con‑
cepții actuale15. Învățământul a stat în
atenția factorilor decidenți ai statului
în toată perioada interbelică.
După ce, la 8 martie 1925, a intrat
în vigoare legea pentru modificarea
învățământului secundar și superior,
la 15 mai 1928, a fost promulgată
legea pentru organizarea învățămân‑
tului secundar, care, dincolo de unele
restrângeri motivate financiar, a con‑
solidat prestigiul bacalaureatului (rein‑
trodus prin legea din martie 1925), a
urmărit să consolideze învățământul
15
Constantin Kirițescu, op.cit., p. 661‑665;
Istoria românilor, vol.VIII, op.cit, p. 661‑665.
gimnazial, să stabilească o legătură
mai strânsă între diferitele grade și
ramuri de învățământ etc.
La 22 aprilie 1932 a fost adoptată –
din inițiativa lui N. Iorga – legea pentru
organizarea învățământului universi‑
tar, dominată de ideea cadrului unitar
de desfășurare a stadiilor și principii‑
lor autonomiei universitare, susținută
corespunzător din punct de vedere
financiar.
În 1935 au fost adoptate două
legi importante: legea învățământului
comercial și, la 30 aprilie, legea învăță‑
mântului industrial. Am îndrumat tine‑
retul școlar – preciza prim-ministrul la
1 noiembrie 1937 – spre învățământul
profesional și practic, organizând învă‑
țământul comercial și învățământul
industrial prin votarea legilor respec‑
tive. Am creat Casa învățământului
comercial și Casa învățământului
industrial, care vor veni în ajutorul
absolvenților cu fondurile necesare
pentru deschiderea de magazine și
exercitarea profesiunii și am ridicat
bursele pentru elevii săraci de la 17
milioane la 75 milioane. Am terminat
construcția a peste 70 școli de meserii,
profesionale și de menaj. Am acordat
79 milioane pentru construcțiile învăță‑
mântului superior și 91 milioane pentru
laboratoriile și institutele universitare16.
Nu există o situație care să conțină
numărul total al localurilor de școală
ridicate în campaniile inițiate și orga‑
nizate de dr. C. Angelescu; ministrul
nu a ținut (sau nu se știe) o evidență,
dar colaboratorii săi au apreciat la
16
Gh. Tătărăscu, Mărturii pentru istorie,
București, 1996, p. 186.
111
12.000 numărul de noi lăcașuri de
școală. Școlile din timpul său – numite
tip Angelescu – aveau patru săli de
clasă, cancelarie și camera directo‑
rului. Cheltuielile pentru învățământ
au oscilat între 12 și 18% din buge‑
tul României; în Ungaria și Polonia
acestea reprezentau 14%, în Bulgaria
15%, în Olanda 25%. Datele statis‑
tice ne arată că s‑au realizat progrese
notabile, deși inegale, în diferite nive‑
luri de învățământ17.
Unificarea și, implicit, continuarea
procesului de modernizare a învăță‑
mântului primar și secundar în România
Întregită nu s‑a făcut – nici nu se putea
face – peste noapte. A fost un proces
amplu, cu dificultăți și neînțelegeri, un
proces care a cerut tact și perseve‑
rență. Unificarea s‑a înfăptuit – scria C.
Angelescu – în mod metodic, lăsând
câtva timp școalelor din cele 4 ținuturi
să meargă mai departe în conformitate
cu legile organice din acele provincii și
numai în 1924 am trecut legea învă‑
țământului primar și, în 1928, legea
învățământului secundar, iar modifică‑
rile ulterioare din 1934‑1937 nu au fost
decât modificări de detalii, principiile
rămânând neschimbate18.
Dr. C. Angelescu a fost ministru
secretar de stat (februarie‑martie
1938) și consilier regal (martie1938
– septembrie 1940); din 1923 și până
în 1947 – președinte al Comitetului
de conducere al Societății Ateneului
Român; în 1934 a devenit membru de
17
Academia Română, Istoria români‑
lor, vol. VIII, România Întregită (1918‑1940),
p. 661‑662.
18
Prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei, Prof. univ.
dr. Gheorghe Iacob, curs. cit., p. 52.
onoare al Academiei Române, fiind
repus în drepturi (după epurările din
1948) la 3 iulie 1990; între 1935 și 1948
– președinte al Academiei de Științe
și al Academiei de Medicină; între
1938‑1940 – președinte al Societății
pentru Învățătura Poporului Român;
între anii 1941 și 1947 – președinte
al Ligii Culturale și al Universității N.
Iorga de la Vălenii de Munte.
De‑a lungul anilor a fost decorat cu
Ordinul Steaua României în grad de
cavaler, Ordinul Coroana României
în grad de mare ofițer, Ordinul Meritul
Cultural și Crucea Legiunii de Onoare
în grad de mare ofițer19.
Enumerarea demnităților și recu‑
noașterilor și, mai presus de aceasta,
munca susținută și rezultate înregis‑
trate, ce se dezvăluie la o analiză
atentă, ne relevă legătura strânsă –
pentru C. Angelescu și nu numai pen‑
tru el – între politică și cultură.
Dr. Constantin Angelescu a fost,
înainte de toate, un mare om al Școlii
ce poate fi așezat – din multe puncte
de vedere – alături de Spiru Haret. A
înțeles cerințele epocii și a slujit învă‑
țământul cu competență și dăruire.
Între 1947 și 1948, regimul comunist
l‑a înlăturat din funcțiile pe care le deți‑
nea și de la Academie. La 14 septem‑
brie 1948 s‑a stins din viață pe patul
Spitalului Francez din București, după
ce fusese alungat din propria‑i casă,
pentru a face loc sediului Frontului
Plugarilor. A fost înmormântat într‑o
19
N. Peneș, Dr. C.Angelescu. Povestea
unei vieți, București,1998, p. 8.
112
tăcere impusă de autorități, la Cimitirul
Bellu din București20.
Spunea același C. Kirițescu că: Ne
copleșește inima de întristare în amin‑
tirea durerilor ce au marcat ultimii ani
ai existenței sale. Chinuit trupește de
o boală împotriva căreia el, medicul,
n‑a știut să reacționeze la timp și cu
energie, ajuns la o vârstă când per‑
spectivele viitorului sunt cu atât mai
slabe cu cât mai multe se îngrămă‑
desc restriștile prezentului și regretele
trecutului, Angelescu s‑a stins la 14
septembrie 1948 pe patul unui sana‑
toriu și – ca o culme a ironiei soartei –
fostul Cresus, marele ziditor, de sub
a cărui baghetă magică ieșeau ca din
pământ mii de palate, n‑a avut parte
măcar de mormânt propriu, ci a fost
nevoie ca rămășițele lui să fie primite
în cavoul unui binevoitor prieten poli‑
tic21.
Dr. C. Angelescu, om cu avere,
chiar foarte bogat, chirurg de faimă
(singurul care a diagnosticat cu pre‑
cizie stupida boală ce a cauzat fulge‑
rătoarea moarte a lui I.I.C. Brătianu),
a intrat în politică din ambiție perso‑
nală și cu dorința sinceră de a sluji
cât mai bine interesele naționale.
Prin urmare, nu s‑a situat în categoria
celor atrași de politică pentru a face
avere pe căi ilicite. Gândea mult îna‑
inte să ia o decizie, de aceea a intrat
în mitul despre el expresia profundă:
Stai, domnule, să mai vedem!22. Câtă
nevoie am avea și astăzi la guvernare
de un asemenea om politic!
20
Ibidem, p. 21.
21
Constantin Kirițescu, op.cit., p. 354.
22
Stelian Neagoe, op.cit., p. 24.
 Mircea Eliade și
aura secretului
Victor IVANOVICI (Atena)
Un tânăr savant revenit în țară
după un lung stagiu în străinătate pri‑
mește într‑o bună zi o ofertă pe cât
de neașteptată pe atât de ispititoare.
Ofertanta este o văduvă, iar comanda
constă în a trece în revistă și a ordona
arhiva defunctului ei soț. Acceptând,
eroul nu întârzie să constate că obiec‑
tul căutărilor sale conține o enigmă, a
cărei dezlegare atrage după sine con‑
secințe extraordinare în actualitatea
imediată (atât în viața descoperitoru‑
lui, cât și în realitatea înconjurătoare).
Cititorul sau auditorul paragrafu‑
lui de mai sus, dacă este familiarizat
cu literele hispanice, va recunoaște
de îndată într‑însul rezumatul nuvelei
fantastice Aura (1962), a mexicanului
Carlos Fuentes (1928‑2012), unul din‑
tre reprezentații de frunte ai așa-nu‑
mitului boom al narativei latino‑ame‑
ricane din anii 60ʼ‑70ʼ ai secolului
trecut; cel venind dinspre literatura
română, va vedea aici sinapsa nuve‑
lei Secretul doctorului Honigberger
(1940), de Mircea Eliade (1907‑1986).
Pe fondul acestei uluitoare coinci‑
dențe, iată și detaliile deosebitoare:
În povestirea românească nara‑
torului anonim la persoana întâi i se
cere să limpezească misterul dispa‑
riției doctorului Zerlendi, pasionat de
ezoterisme orientale și studios al vieții
113
și operei medicului și indianistului bra‑
șovean Johann Martin Honigberger
(1795‑1869). Încetul cu încetul, eroul
înțelege că, pe urmele înaintașului
sas, doctorul român trecuse prin dure
probe inițiatice, reușind în cele din
urmă să traverseze hotarul ontologic
al tărâmului invizibil Shambala. Îndată
după această descoperire, urmele
lăsate de Zerlendi în lumea vizibilă
încep să dispară una după alta, reali‑
tatea însăși modificându‑se până la a
le șterge cu totul.
În nuvela lui Carlos Fuentes, mis‑
terul conținut în hârtiile defunctu‑
lui general Llorente are de‑a face
cu practicile oculte ale soției sale,
Consuelo, doritoare, mai întâi, să‑și
conserve eternă tinerețea, mai apoi
să‑și păstreze iubirea vie și dincolo
de moarte. Pentru aceasta e nevoie
de ceea ce anumite doctrine mistice
vechi și noi descriu drept „proiecție
ectoplasmatică”, adică de materiali‑
zarea „corpului astral” sau „aurei”. Ni
se sugerează că ea, Consuelo, izbu‑
tise efectiv să se ipostazieze în dama
de companie și nepoata ei, numită
nu întâmplător chiar Aura. Stabilind
raporturi sexuale cu tânăra, cerce‑
tătorul, pe nume Felipe Montero, se
descoperă pe sine drept ipostază a
soțului făcând dragoste cu văduva, pe
când dovada dedublării, iarăși neîn‑
tâmplător, dispare.
Orice influență punctuală a lui
Eliade asupra lui Fuentes este impro‑
babilă; de aceea propun să abordăm
„confluența” lor cu ajutorul unui model
interactiv, a cărui formulă ideală ar fi
aura secretului. Interacțiunea respec‑
tivă are loc la diverse nivele. Rezum
drastic etapele mai „tehnice”.
O abordare de tip naratologic, spre
exemplu, pune în evidență asemănă‑
rile dintre cele două narațiuni, și mai
ales simetriile și corespondențele
funcționale reieșind din diferențele lor.
Ambele confluează în spațiul „secre‑
tului”, văzut ca un parametru tematic
și de gen, dar actualizat în chip spe‑
cific. În amândouă, enigmele cu pri‑
cina răsar din narațiunile intercalate
în câte o narațiuni‑cadru; deci ele țin
de sfera enunțului. Drept care, etapa
următoare va examina modalitățile de
enunțare a misterului respectiv.
Caracteristică nuvelei eliadești
este permanenta fugă înapoi a
subiectului enunțării, odată cu emer‑
gența corelativă a unui subiect al
enunțării enunțate. Rezultatul este
dedublarea misterului, al cărui nucleu
ireductibil rămâne „secretul docto‑
rului Honigberger”. Acest nucleu se
dedublează în „secretul doctoru‑
lui Zerlendi” și acela al „doctorului
Eliade”, proiectându‑l pe al doilea în
afara ficțiunii, iar pe primul în afara
lumii contingente.
Și opera lui Fuentes implică dedu‑
blarea misterului (1 = 2: dualitatea
Consuelo – Aura). Aici însă procesul în
cauză nu e decât primul impuls al unei
dinamici tinzând la (re)unificarea finală
114
a termenilor dedublați (2 = 1). Între
aceste două extreme, enunțarea e cea
care produce convergența enigmelor
parțiale într‑un mister unic, în vreme ce
enunțul tinde să multiplice dedublarea
inițială. Cu începere de la 1 = 2 (Aura e
Aura și Consuelo, iar Felipe, Felipe și
Llorente) se ajunge la 2 = 4, formulă a
scenei psihanalitice care, în orice act
sexual, implică, pe lângă perechea
participantă, și una „spectrală” (tinerii
amanți își împart îmbrățișările cu cei
din trecut, iar aceștia retrăiesc vechea
lor pasiune prin intermediul uneia actu‑
ale). Trecând de la episodul concret
la libretul narativ lato sensu, combina‑
toria dedublării suferă o primă reduc‑
ție: 4 = 3. Schema ei este triunghiul
amoros sau „dorința după un terț” (R.
Girard): Consuelo o proiectează pe
Aura în chip de mediatoare a apropierii
ei de Felipe, al cărui rol este mediat la
rându‑i în (re)întâlnirea lui Llorente cu
Consuelo. Ultima reducție efectuată în
ordinea enunțului este 3 = 2, ceea ce
înseamnă încetarea medierii triunghiu‑
lare ca scenariu activ (Felipe e „fagoci‑
tat” de Llorente, iar Aura e retrasă din
circulație). Convergența finală (2 = 1),
ce pune capăt dedublării, ține de ordi‑
nea enunțării. Din rațiuni pe care nu pot
să le dezvolt aici, ultima ecuație aduce
un control absolut al subiectului locutor
asupra destinatarului, rezultatul fiind
că cititorul se trezește prizonier al unei
rețele autoreferențiale de nepătruns.
Cele de mai sus reprezintă cam tot
ce se poate spune și afla în narațiu‑
nile lui Eliade și Fuentes în urma unei
analize formale de tip structuralist, deci
bazată pe modele lingvistice. Inutil să
așteptăm de la o asemenea analiză
orice fel de repere valabile pentru
interpretarea secretelor incluse în isto‑
riile respective, fie considerate fiecare
în parte, fie în „confluența” și interacți‑
unea lor. Pentru așa ceva, potrivită ar
fi o abordare, să‑i zicem, „mitanalitică”.
După Ioan Petru Culianu, ultimul și
cel mai strălucit discipol al lui Mircea
Eliade, mitanaliza sau mitocritica e pur
și simplu „o critică literară din punctul
de vedere al istoriei comparate a religi‑
ilor”. Premisa ei o constituie principiul
că „textul literar nu se definește ca o
secvență lingvistică, ci ca una de fan‑
tasme (sau secvență fantastică)”.
Există suficiente argumente ca să
considerăm ambele narațiuni drept
„scenarii cu fantasme”.
La Eliade, secretul doctorului
Honigberger, care exercită un mag‑
netism irezistibil atât asupra docto‑
rului Eliade, cât și asupra doctorului
Zerlendi, și prin care unul îl intuiește
decisiv pe celălalt, constă în tradiția
indiană, explicit menționată, cu pri‑
vire la mitica țară Shambala. Datul
respectiv pare a fi de natură fantas‑
matică, deoarece suscită la receptor
o puternică empatie de identificare.
Pe această identificare se sprijină
„secretul doctorului Eliade”, care în
acea vreme probabil credea în posi‑
bilitatea trăirilor paranormale. Dovadă
și faptul că el însuși, autoral empiric,
manipulând o fantasmă doar cu puțin
mai vagă ca cea dinainte, misteriosul
Orient, izvor și sălaș al tuturor experi‑
ențelor oculte, se pare că urmărea să
suscite în cititorul extraficțional o reac‑
ție empatică de aceeași natură. Dar,
cum adesea se întâmplă în povești,
manipulatorul descoperă că lumea
115
solidă din care el pretindea să‑și mani‑
puleze fantasmele s‑a dizolvat într‑o
ceață spectrală, lipsită de consistență.
Această identificare ultimă și totală
emană dinspre „secretul doctorului
Zerlendi” și ne trimite la un al doilea mit
indic, al Mayei, cu vălul ei înșelător, ce
constituie singura substanță a univer‑
sului empiric.
În Aura, urzeala mitică e și mai
deasă, iar repertoriul ei de fantasme,
și mai numeros și complicat. Dacă ne
amintim de mecanismele enunțiative
ale relatării, nu va fi greu să observăm
că, în fiecare punct nodal, dinamica
dedublării și a convergenței suscită cel
puțin o fantasmă, raportată sau rapor‑
tabilă la unul sau mai multe mituri.
Pentru început, formula inițială
1 = 2 trimite la credința ocultistă în
posibilitatea corporalizării unei entități
spectrale prin excelență, care este
„aura”. Pe de altă parte, externaliza‑
rea corporală a interiorității e produ‑
sul unui soi de fecundare a sufletului,
ceea ce face odată mai mult aluzie la
tradiția ocultă, în particular la magia
erotică, ce permite acuplări și pro‑
creații imateriale. În sfârșit, din așa
ceva se naște o prezență feminină, a
cărei condiție de fantasmă se mani‑
festă prin repetate apariții și dispariții.
Fapt care ne dă posibilitatea de a privi
dedublarea inițială prin prisma mitului
grecesc al Perséfonei‑Kore, tânăra
fată prizonieră în împărăția morții,
care la răstimpuri revine pe pământ,
pentru a se retrage apoi, din nou, în
inexistență.
Varianta 2 = 4 rezumă „cadrilate‑
rul erotic”, care ne arată că, în prin‑
cipiu, orice acuplare a unei perechi
reale cere și participarea uneia dintre
fantasme. Formula în cauză implică
un simbolism oedipian (căci pen‑
tru Freud, actanții virtuali ai copula
sunt ‑ cine alții? – Umbrele tatălui și
mamei). Însă mitul lui Oedip, dincolo
de cheia psihanalitică, admite multe
alte interpretări. De pildă, Artemidorus
Daldianus, autor al unei „cărți de vise”
din Antichitatea târzie, îl explică drept
o fantasmă de putere: cine visează
să‑și posede mama nutrește dorința
de a lua în posesie tronul, expulzând
figura paternă a regelui. În acest sens,
însușirea lui Felipe de către Llorente
este simbolic reversibilă din momentul
în care primul, posedând‑o pe Aura, o
posedă în același timp pe Consuelo
și deci „uzurpă” suveranitatea (patul și
tronul!) generalului defunct.
Următoarea ecuație, 4 = 3, cores‑
punde clasicului „triunghi erotic”, con‑
stituit aici pornind de la „cadrilaterul”
anterior. Dacă însă cadrilaterul implică
un parametru interactiv (atât înăuntrul
perechii efective, cât și între aceasta
și cea virtuală), triunghiul e în schimb
un „scenariu cu fantasme” în solitar:
doresc pe cutare sau cutare persoană
pentru că – și cu atât mai mult cu cât –
o dorește un al treilea, mediatorul (ce
poate fi real sau, cel mai adesea, imagi‑
nar, adică „fantastic” lato sensu). După
părerea mea, figura narativă a „dorinței
după un terț” (Girard) constituie un „mit
literar” ce servește drept fantasmă de
identificare înăuntrul perechii, iar pe
de altă parte, este foarte activ și în alte
mitos literarios. Spre exemplu, Tristán
o dorește pe Izolda pentru că ea e
menită regelui Mark, și fiecare „vic‑
timă” a lui Don Juan se lasă sedusă de
116
acesta pentru că alte femei înaintea ei
căzuseră pradă farmecelor lui.
Ultima variantă combinatorie cu
care operează enunțul (3 = 2) pare a
se întemeia pe un complex mitic ce
cuprinde atât perechea arhetipală, cât
și eventualii ei avatari și transmigra‑
ții. Autismul radical al îndrăgostiților îi
preschimbă în fantasme unul pentru
celălalt (în acest sens, a se observa
cât de „alunecoasă” este prezența
Aurei și cât de labile în genere sunt
identitățile în nuvela lui Fuentes).
În fine, suprimarea finală a dedu‑
blării ar putea fi o aluzie la arhetipul
androginului, a cărui unitate scindată
se reface, după Platon, odată regăsite
jumătățile inițiale, în perechea amo‑
roasă. Pe de altă parte, formula 2 = 1
poate, de asemenea, rezuma în cheie
mitanalitică convergența celor două
personaje feminine, Aura și Consuelo.
Dat fiind că reciproca (1 = 2) indica
dualitatea Perséfone‑Kore, anularea
dualității duce cu gândul la taina ce se
revela doar inițiaților de la Eleusis, și
anume identitatea între Mamă și fiică.
Iar în sfera enunțării, aceeași ecuație
invocă o ultimă fantasmă născută din
fuziunea unui locutor nedeclarat cu un
destinatar ce se ignoră. Asupra aces‑
tei umbre fără identitate, ficțiunea se
închide în chip de spațiu impenetrabil
locuit de un mister compact și opac.
Aici se încheie și faza empirică a
mitanalizei, în care constatăm exis‑
tența faptelor, și se deschide cea de‑a
doua, unde suntem ținuți să cercetăm
semnificația lor.
Un asemenea demers ne duce din‑
colo de simplul inventar al datelor fur‑
nizate de cele două natațiuni, fie una
câte una, fie în paralelismul lor. Ipoteza
„confluenței” Fuentes‑Eliade (și îna‑
poi) mă face să bănuiesc că semnifi‑
cația în cauză constă în corelația lor
interactivă, adică în ceea ce numeam
mai înainte aura secretului. Este vorba
de o nouă „secvență de fantasme”,
în speță una de natură intertextuală.
Existența ei oferă mitanalizei posibili‑
tăți de aplicare în domeniul mai larg al
literaturii fantastice ca gen literar.
Așa cum am sugerat, figura capti‑
vului în cercul magic al ficțiunii este o
fantasmă de identificare sau fuziune
dintre narator și cititor; ea ne ajută să
înțelegem că una din condițiile de exis‑
tență a genului fantastic e tocmai erme‑
tismul lui. În narativa fantastică, „erme‑
tism” înseamnă izolarea completă a
spațiului fictiv de cel real. Doar astfel
e posibilă substituirea „realității reale”
cu „realitatea ficțiunii”. În fine, proce‑
sul respectiv implică faimoasa condiție
a „verosimilitudinii”, adică necesita‑
tea de a crede în ce ne propune fic‑
țiunea. Cerință a fortiori obligatorie în
cazul celei fantastice, amenințate în tot
momentul de o incredulitate spontană
în natura (stranie, supranaturală etc.)
a faptelor relatate. Dacă neîncrederea
se extinde și asupra faptelor ca atare,
rezultatul este de o patetică stângăcie.
Din contră, maeștrii genului au știut să
facă din lectorul neîncrezător o funcție
a textului fantastic, de vreme ce, aici,
efectul estetic prin antonomază este
„incredibil, dar adevărat”.
Pe de altă parte, ermetismul pare a
fi și semnul de recunoaștere a sacru‑
lui, acel mysterium tremendum des‑
pre care ‑ subliniază filosoful german
Rudolf Otto ‑ nu putem afirma nimic
117
altceva decât că este „cu totul dife‑
rit” (ganz anderes) față de realitatea
empirică. Această alteritate radicală
se reflectă – și, la rigoare, chiar cre‑
ează – secretul ce ocupă spațiul celor
două narațiuni.
Deși impenetrabil, secretul cu pri‑
cina se cere ocrotit, de fiecare dată
când realitatea extraficțională încearcă
să‑l reducă la propria ei scară: să‑l
elucideze sau să‑l profaneze. Valabilă
e însă și reciproca: realitatea trebuie
și ea ocrotită de puternicul impact al
secretului. Altminteri, textele afectate
riscă, pe de‑o parte, să‑și piardă tră‑
săturile definitorii ca fantastice, iar pe
de alta, misterul amenință să prici‑
nuiască profunde alterări lumii reale.
Aura lui Carlos Fuentes se apără cu
succes de primul pericol, grație absen‑
ței quasi totale a indiciilor care să ne
trimită în afara operei. La rândul său,
Secretul doctorului Honigberger ne
arată cât de virulentă poate fi a doua
primejdie: transferându‑și către lumea
înconjurătoare credința în realitatea
enigmei interne a istoriei sale, docto‑
rul Eliade operează în corpul ficțiunii o
incizie foarte riscantă; reacția de apă‑
rare a secretului va fi, atunci, să scoată
lumea din țâțâni spre a‑și putea păstra
propria‑i integritate.
O asemenea complementaritate a
celor două narațiuni, în „administra‑
rea” comună a unui mister împărtă‑
șit, e încă un semn al interacțiunii lor
în domeniul genului fantastic. „Aura
secretului” dăruiește domeniului cu
pricina strălucirea acelui soare negru
care, în alte vremuri, scăldase în raze‑
le‑i întunecate pe magi și alchimiști,
pe inițiații în marile arcane.
 Un teoretician al
totalitarismului –
Nae Ionescu
Prof. univ. dr. Marta PETREU

Cuvinte-cheie: Nae Ionescu, generația ʻ27, totalitarism, extremism, fascism,

comunism, Mussolini, Stalin, Hitler.

Rezumat: Studiul reface traseul istoric (între 1911 și 1940) și ideatic prin care
Nae Ionescu (1890‑1940), absolvent de filosofie, apoi jurnalist și profesor de
filosofie la Universitatea din București, a evoluat treptat de la o doctrină politică
organicistă și conservatoare la o doctrină politică totalitară. Prin activitatea lui de
jurnalist și profesor, Nae Ionescu a fost un factor de influență asupra vieții politice
interbelice din România. A fost mentorul generației ʻ27 și, din vara/ toamna anu‑
lui 1933, ideologul din culise al Mișcării Legionare, în serviciul căreia și‑a pus și
ziarul propriu, Cuvântul, și condeiul.

Mulți sunt factorii naționali și inter‑ internaționalist România s‑a orientat

naționali care ne permit să înțelegem
cum anume a fost posibil ca mulți din‑
tre membrii generației ʻ27 (numită și
generația anilor ʻ30, generația crite‑
rionistă ș.a.) să opteze pentru extre‑
mism și totalitarism – fie spre acelea
de dreapta, fie spre acelea de stânga
–, și numai foarte puțini să rămână pe
poziții fie apolitice, fie democratice.
Unul dintre factori, cel mai puternic,
a fost chiar „spiritul veacului”, adică
apariția în întreaga Europă, după
Primul Război Mondial, a unui suflu
revoluționar puternic, hotărât s‑o rupă
cu trecutul liberal sau democrat. Ca
țară mereu imitatoare, România s‑a
aliniat acestui spirit. Ca țară care abia
își realizase Unirile (cele trei), între
fascismul naționalist și comunismul
spre acel curent de gândire care părea
că i‑ar garanta integritatea național‑te‑
ritorială abia creată. Situația geopoli‑
tică a țării – vecinătatea cu Uniunea
Sovietică, cu care România nu a avut
un tratat de garantare a granițelor, dar
a avut în schimb divergențe teritoriale
– a fost un alt argument de orientare
spre dreapta, iar nu spre stânga. La
această vecinătate amenințătoare
s‑a adăugat propaganda Partidul
Comunist din România, aflat sub con‑
trolul Cominternului, care a diagnos‑
ticat România drept stat multinațional
și, în consecință, a făcut propagandă
pentru dezlipirea de România a pro‑
vinciilor abia unite.
Pentru membrii generației ʻ27, la
toți acești factori care țin se spiritul

118
veacului și de situația geopolitică con‑
cretă a țării, s‑a adăugat un element
particular: faptul că mulți dintre ei l‑au
avut ca profesor pe Nae Ionescu.
Nu România a inventat fenome‑
nele politice majore care au marcat
secolul al XX‑lea în Europa, adică
extremismul și totalitarismul. Noi
numai am imitat, adoptat și „nuanțat”
în felul nostru „original” acestei creații
a lumii europene. Este însă interesant
că la noi, unde doctrinele politice nu
sunt numeroase, pentru totalitarismul
de dreapta (numit generic fascism) au
apărut, în perioada interbelică, rela‑
tiv numeroase teoretizări. În afară de
doctrina politică a Mișcării Legionare
(creație ideologică și practică a lui
Corneliu Zelea Codreanu, Vasile
Marin și Ion Moța), mai există măcar
proiectele politice totalitare de dreapta
ale lui Nichifor Crainic, Nae Ionescu,
Constantin Rădulescu‑Motru, Emil
Cioran – și nu am epuizat lista –,
semn că naționalismul dictatorial și
apoi de‑a binelea totalitar a exercitat
la noi o atracție vie și puternică.
Unul dintre teoreticienii români ai
totalitarismului naționalist, nu foarte
original, dar foarte influent asupra
multor tineri intelectuali din generația
ʻ27, „învățătorul”1 lor, cum l‑a numit
Eliade, a fost Nae Ionescu.
1
Mircea Eliade, „...Și un cuvânt al editoru‑
lui”, în Nae Ionescu, Roza Vânturilor.19261933,
culegere îngrijită de Mircea Eliade, București,
Editura Cultura Națională, 1937; formulele lui
Eliade sunt: „învățătorul”, „învățătorul meu”,
„învățătorul neamului” și „învățător spiritual” al
generației tinere, vezi pp. 421, 424, 438.
119
Schiţă de portret
Poate fi văzut în pridvorul Catedralei
Patriarhiei, pentru că în anul 1934,
când a refăcut, din porunca patriarhu‑
lui Miron Cristea, „zugrăveala” de la
Catedrală, pictorul Dimitrie Belizarie,
cel şcolit în Italia, la Muntele Athos şi la
Ierusalim, l‑a portretizat în fresca din
tindă. „Învăţătorul” apare aici în chip
de diavol, în partea dreaptă a frescei,
acolo unde este înfăţişat Iadul:
„Pe zidul din afară al bisericii, lângă
uşa de intrare, din tindă, acolo unde e
zugrăvită Judecata de Apoi, cu Raiul
în stânga uşii şi cu focul gheenei în
dreapta ei, un diavol mare negru,
aşezat vizibil în centrul de greutate al
compoziţiei, în picioare, cu aripile des‑
făcute, atrage prostimea şi tineretul
la pierzanie, îndrumînd‑o spre focul
de veci./ Sub trăsăturile luciferice ale
duhului întunecat, într‑o zi în care mă
aflam, ca subsecretar de stat, la o defi‑
lare în urma unui Te Deum, am tresărit
recunoscînd – fără putinţă de înşe‑
lare – chipul zugrăvit al Profesorului
Nae Ionescu. Nu‑i lipseşte nici privi‑
rea ageră şi chinuită, nici fruntea lată
în margini, pe care nu izbutesc s‑o
acopere coarnele late; nu lipsesc nici
sprâncenele stufoase, nici forma spe‑
cifică a bărbiei şi nici nasul cel cu trei
cocoaşe, caracteristic oamenilor din
Renaştere, de care profesorul vorbea
deseori când încerca să‑şi situeze‑n‑
făţişarea fizică într‑o anumită epocă!”2.
Descrierea aceasta amănunţită pe
care o face Mircea Vulcănescu, unul
dintre discipolii lui Nae Ionescu, este
2
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa
cum l‑am cunoscut, ediție îngrijită de Alexandru
Badea, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p.
76.
confirmată de o amintire a lui Valeriu
Anania din Rotonda plopilor aprinşi.
Preasfinţia Sa l‑a condus într‑o zi în
tinda catedralei, în faţa „râului de foc
prin care mişună diavolii, chinuindu‑i
pe păcătoşi”, pe Şerban Cioculescu,
venit anume să‑l caute pe Nae Ionescu
„sub chip de drac”. „Cioculescu a
dat roată cu ochii peste ei, apoi a
pus degetul pe unul din încornoraţi”,
povesteşte Anania: „Ăsta e, a excla‑
mat [Cioculescu], sigur, el e! [...] E leit,
nu‑ncape nici o‑ndoială”3. Într‑adevăr,
în centrul frescei se află un diavol sau
„mai degrabă un liliac‑vampir, psi‑
hopomp – suplu, cu gingii roşii, cu
mîna dreaptă pe braţul unei femei, cu
stânga indicând unui ucenic drumul
spre flăcările Iadului”4.
Iniţiativa acestei reprezentări,
ce n‑are cum să‑i aparţină pictoru‑
lui de biserici Belizarie, a fost pusă
pe seama patriarhului României,
Miron Cristea, care a dat curs în
felul acesta nu numai antipatiei sale
la adresa ziaristului Nae Ionescu, cu
care avusese un conflict, ci şi unui loc
comun5, nu se ştie de unde şi când
iscat, al epocii. Căci trăsăturile lucife‑
rice / diabolice / satanice ale lui Nae
3
Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi,
ediţia a cincea, cu o prefaţă de Dan C.
Mihăilescu şi o cronologie de Ştefan Iloaie,
Cluj‑Napoca, Editura Limes, 2005, p. 59.
4
Marta Petreu, „Cronologie Nae Ionescu”,
în Iordan Chimet, Momentul adevărului [antolo‑
gie], Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1996, p. 382.
5
Pentru descrierea lui Nae Ionescu drept
diavol, vezi Marta Petreu, „Portretul «învă‑
țătorului» ca diavol”, în Idem, De la Junimea
la Noica. Studii de cultură românească, Iași,
Editura Polirom, 2011, Seria de autor Marta
Petreu.
120
Ionescu au fost observate şi consem‑
nate ca atare de mai mulţi contempo‑
rani de‑ai săi. De exemplu, Maruca
Cantacuzino‑Enescu, partenera lui
Nae Ionescu la sfârşitul anilor 1920 şi
începutul anilor 1930, a fixat, în pagini
de mare forţă prozastică, imaginea
„profesorului” ca diavol. Mai precis,
ca Lucifer, îngerul purtător de lumină,
care, răzvrătindu‑se contra puterii
lui Dumnezeu, a fost prăvălit drept
pedeapsă, ca „Prinţ al Tenebrelor”.
„[Î]n anumite momente de clar‑ob‑
scur, crepuscul sau lumină slabă de
lampă”, scrie Maruca Cantacuzino,
„chipul tulburătorului profesor îşi
punea o mască înspăimântătoare bine
cunoscută... de care el personal nu
era conştient, ceea ce întărea ciudă‑
ţenia acestui fenomen. / Orbite scobite
în adâncul cărora lumini fosforescente
începeau să joace, unica lui strălucire,
din acele momente, înaltul frunţii teşite,
pătrate, deodată animalică, de himeră
gotică, nas alungit fără măsură şi un
hău întunecat în loc de gură. Urechi
de faun, lungi şi ascuţite, sfârşind în
coarne ascunse, dar ghicindu‑se în
întuneric. / Această mască, pe care
orice creştin când o vede îşi face sem‑
nul crucii, i‑am zărit‑o, i‑am văzut‑o
neîndoielnic, cu ce cutremurare!, la
Tescani o dată, pe când mergeam
alături de profesor, la căderea nopţii
[...]. Altă dată, în timpul unei plimbări
nocturne prin Sinaia, de‑a lungul căii
ferate, cu şinele strălucind în lumina
lunii, masca înspăimântătoare a înlo‑
cuit, cu rapiditatea gestului unui pre‑
stidigitator, chipul interesant al lui Nae,
de o paloare siderală în seara aceea
(chipul pe care‑l avea în ceasurile de
mare emoţie). În acelaşi timp, vedeam
 cum privirea cu care mă ţintuia se
dizolva (ca sub efectul unui acid), în
timp ce două lumini fosforescente ce‑i
înlocuiau privirea, în aceste situaţii, se
aprindeau pe masca despre care nu
se vorbeşte”6.
În excepţionalele pagini pe care i le
dedică prietenului său, „prinţesa mol‑
davă” povesteşte şi o întâmplare de
toamnă, petrecută în vila lui Enescu
de la Sinaia:
„Într‑o noapte anume, la sfârşit de
toamnă, în salonul auriu patinat, cio‑
colatiu, de la Luminiş, în timp ce vân‑
tul scutura obloanele închise bântu‑
ind în jurul casei, iar focul trosnea în
vatră aruncând jerbe de scântei verzi
şi roşii, Enescu îmi spuse că a văzut
clar, din colţul în care îşi fuma ţigări de
foi, pe Necuratul cum (ignorîndu‑l pe
el, pe Enescu) i se suprapune profeso‑
rului, care stătea întins cu nonşalanţă
pe perna mare, galbenă, la picioarele
divanului meu, cu o ţigară de lux în
gură, cu ochii aţintiţi asupra focului,
răspunzându‑mi în surdină, cu glasul
şovăielnic de «mare rănit», la între‑
bările ce i le puneam despre Platon,
de nu cumva erau despre Pitagora,
Sakya‑Muni sau Pascal, subiectele
noastre obişnuite de conversaţie”7.
Maruca recunoaşte că, de această
dată, n‑a observat metamorfoza:
„Scufundată în blănurile de pe divanul
cel mare din mijlocul încăperii, ţinând
o împletitură în mână, n‑am observat
nimic anormal în jurul nostru în acea
6
Maruca Cantacuzino‑Enescu, Umbre şi
lumini. Amintirile unei prinţese moldave, ediţia
a doua revăzută, traducere din limba france‑
ză de Elena Bulai, ediţie, prefaţă, note, tabel
cronologic şi indice de C.Th. Ciobanu, Oneşti,
Editura Aristarc, p. 272.
7
Ibidem, p. 273.
121
seară, decât tonul întunecat al vocii
sale în care auzeam mereu plânsetul
sufletului său chinuit, sfâşiat, într‑un fel,
de inteligenţa sa. / Vântul ce urla afară
şi gemea, şuiera în hornul sobei, întă‑
rea, amplifica acest plânset până ce
devenea sfâşietor, cu siguranţă. Foarte
faustiană atmosfera de la Luminiş,
din noaptea aceea – Faust vizitat de
Mefisto şi semnând cu sânge faimosul
pact – ca, de altfel, adesea, atunci cînd
profesorul era sub acoperişul nostru”8.
În paginile sale intens lirice, ea
consemnează un „alt amănunt ciu‑
dat”, şi anume faptul că metamorfoza
la care a asistat de mai multe ori a tre‑
zit în ea „o nedefinită şi fugitivă com‑
pasiune [...] pentru cel blestemat!”.
Adică, nu numai pentru Nae, ci şi
pentru „Blestematul, a cărui imagine
am văzut‑o, de mai multe ori, înlocu‑
ind‑o pe cea a lui Nae... înfiorătoare
şi aceasta... Compasiune, da, ori‑
cât de extraordinar ar părea, pentru
acesta, care este dintotdeauna, pre‑
tutindeni şi pentru totdeauna, Intrusul,
Spurcatul”9. Prin mila ei pentru amân‑
doi, şi pentru Nae Ionescu, şi pentru
„Spurcatul”, Maruca simte că participă
la sfâşierile interioare ale extraordina‑
rului său prieten: „Povara nemăsura‑
bilă a destinului [...] ar explica, poate,
ciudata milă faţă de răspunzătorul
pentru atâtea rele? Milă ce‑mi venea
în orele în care asistam şi participam
prin puterea mea de înţelegere la tra‑
gicele conflicte ale profesorului N. cu
el însuşi: atunci când îl vedeam întu‑
necându‑se de drama ce se petrecea
8
Ibidem.
9
Ibidem, pp. 273‑274.
în el, fără o legătură directă cu el,
având în vedere că demonul lui N.I.
nu aparţinea categoriei răului care
roade, acoperă cu mucegai, descom‑
pune, îţi provoacă un «cârcel» sau îţi
înfige cuţitul în spate. / El avea aripi
întunecate, sumbra şi nealterata fru‑
museţe a lui Lucifer, chiar şi mândria
aceluia care, după ce l‑a adorat pe
Dumnezeu acum se măsoară cu El şi
Îl sfidează...”10.
După părerea Marucăi Cantacuzino,
atras de „spaţiile întunecate” şi de
„acele ţinuturi [ce] îţi îngheaţă sângele
în vene” ale lui Lucifer, Nae Ionescu se
afla „la el acasă... cu ce înfiorare... îl
vedeam păşind într‑acolo şi ce groază
trăiam până ce, cu greu, îl smulgeam
din acel loc şi îl readuceam la viaţă!
Neantul îl chema... îl atrăgea pe Nae...
în mod irezistibil, fiind înclinaţia sa
firească, nu putea să scape de el”11.
Moștenirea lui Nae Ionescu
De la Nae Ionescu ne‑a rămas
vestirea totalitarismului, adică:
1. Diagnosticarea epocii contem‑
porane lui ca epocă de criză a demo‑
crației și de naștere a colectivismului /
totalitarismului; nașterea noului regim
se va întâmpla prin revoluție. În acest
sens, începând cu anii imediat urmă‑
tori sfârșitului războiului, el a mențio‑
nat revoluția din Uniunea Sovietică,
fenomenul fascist mussolinian și,
apoi, ascensiunea lui Hitler și a nați‑
onal‑socialismului, pentru care a avut
cea mai mare considerație.
10
Ibidem, p. 275.
11
Ibidem, p. 276.
122
2. Din acest diagnostic, corect de
altfel, a tras concluzia că România
trebuie să se alinieze fenomenului
colectivist, drept care a pledat, pe
toate tonurile, contra democrației și
pentru trecerea României la colecti‑
vism / totalitarism; el a rațional, dacă
îmi este permisă o analogie, ca un
medic care, diagnosticând un paci‑
ent cu un cancer, îl pregătește febril
nu pentru lupta cu boala, ci pentru
predarea necondiționată și fără luptă
maladiei și morții.
3. În al treilea rând, de‑a lungul arti‑
colelor lui de presă, așa cum observa
și George Voicu în cartea12 pe care i‑a
dedicat‑o, Nae Ionescu a articulat o
ideologie politică totalitară completă
sau aproape completă. Articolele lui,
cu deosebire acelea din toamna anu‑
lui 1933, apoi memoriul pe care i l‑a
trimis lui Armand Călinescu în ianua‑
rie 1939, dau imaginea clară a statului
totalitar român construit după ideile lui
Nae Ionescu.
Cele trei aspecte se împletesc, cu
nuanțe date de împrejurările cronolo‑
gice și politice concrete în care și‑a
scris articolele; căci, așa cum se știe,
el a scris articole de ziar – poate de‑a‑
ceea a și avut așa de mare succes –,
iar nu, precum Rădulescu‑Motru,
Crainic (în parte) sau Cioran, un pro‑
iect sistematic despre doritul, de către
toți aceștia, stat totalitar român.
De formație filosofică, profesor
de filosofie la Facultatea de Litere și
Filosofie a Universității din București,
12
George Voicu, Mitul Nae Ionescu,
București, Editura Ars Docendi, 2000.
ziarist la Cuvântul și apoi proprietarul
acestui ziar, Nae Ionescu (1890‑1940)
a fost un personaj influent în perioada
interbelică – atât de influent, încât
este de presupus că epoca ar fi arătat
altfel fără el. A făcut studii de filoso‑
fie la București, apoi în Germania, la
München. S‑a întors în țară în 1919,
a ajuns profesor la Liceul Militar de
elită de la Mănăstirea Dealu, și, foarte
curând, cadru didactic la Universitatea
din București. Personalitate seducă‑
toare, a coagulat în jurul lui, începând
cu anul 1927, generația ’27, al cărei
mentor a fost.
Anii 1910‑1929
Nae Ionescu a început să publice
(recenzii, articole de atitudine, pole‑
mici) încă din timpul studenției13, în
Noua revistă română a lui Constantin
Rădulescu‑Motru, unul dintre profeso‑
rii săi. După întoarcerea din Germania,
gândirea lui politică s‑a fixat, așa cum
arată și George Voicu în cartea pe
care i‑a consacrat‑o, pe linia organi‑
cismului; opțiune comună, de altfel,
căci așa s‑a întâmplat cu atâția alți
oameni de cultură români din secolul
al XIX‑lea și prima jumătate a seco‑
lului al XX‑lea, de pildă cu Maiorescu
și cu mulți junimiști, sau cu profesorul
care l‑a patronat în tinerețe pe Nae
Ionescu însuși, cu Rădulescu‑Motru.
Față de organiciștii de la Junimea,
de pildă, Nae Ionescu a venit cu o
13
Nae Ionescu a colaborat, cu recenzia
„Carlyle. Studiu de C. Antoniade”, la revista
Ramuri (1909), dar cele mai multe articole i‑au
apărut în Noua revistă română, proprietate a
lui C. Rădulescu‑Motru.
123
noutate: el a pus democrația liberală
sub acuzare (ceea ce este altceva
decât faptul că Maiorescu a criticat
liberalismul; Nae Ionescu a pus sub
acuzare democrația ca regim politic).
Critica regimului democrat (nu doar
a accidentelor lui, ci a principiilor lui
fundamentale) a fost o preocupare
pentru care a găsit mereu alte și alte
justificări, și pe care nu a abando‑
nat‑o niciodată. La început, în 1919,
a acuzat democraţia că ar confunda
societatea cu „o sumă (aritmetică) de
indivizi, a căror asociaţie are o origine
contractuală”14 – o obiecție de largă
circulație în toată Europa, de altfel.
Pentru el, contractualismul, împre‑
ună cu tot ceea ce venea de la auto‑
rii luminiști francezi și în general din
gândirea secolului al XVIII‑lea, repre‑
zenta un corpus ideatic care trebuie
abandonat: în anul 1933, de exem‑
plu, când a pledat în Cuvântul cauza
Mișcării Legionare și a elogiat „forțele
revoluției”, unde încadra ziarul său și
legionarismul, a scris că legionarii „au
rupt de mult orice contact cu luminis‑
mul veacului XVIII, cu primatul rațiu‑
nii și celelalte libertarisme, recunosc
categoric – chiar dacă nu formulează
încă – o precumpănire a colectivului
asupra individualului”15.
Pe urmele organicismului german,
inclusiv ale lui Spengler (a cărui operă o
14
Nae Ionescu, „Regionalism şi democra‑
ţie”, 28 sept. 1919, în Nae Ionescu, Opere,
VI, Publicistică. 1, 1909‑1923. Ediție îngrijită
de Marin Diaconu și Dora Mezdrea. București,
Ed. Crater, 1999, p. 201.
15
Nae Ionescu, „Cum moare un regim”, în
Cuvântul, anul X, nr. 3105, 16 dec. 1933.
cunoştea măcar din 192216), el a consi‑
derat naţiunea un organism etnic, care
are un „suflet” sau „sâmbure” propriu,
de natură religioasă: și anume, religia
ortodoxă, pe care o socotea esențial‑
mente imuabilă: ea „nu se poate înnoi”.
Încă foarte devreme, în orice caz, îna‑
inte de Nichifor Crainic, alt teoretician
al tradiționalismului ortodoxist, tânărul
teoretician a afirmat că ortodoxia este
organică sufletului nostru național, deci
trebuie păstrată: „dacă ortodoxismul
nostru are un rost și corespunde unei
necesităţi organice sufletului nostru
naţional, atunci el să fie păstrat în for‑
mele lui originare și autentice”17. Prin
aceste observaţii, Nae Ionescu a pre‑
figurat de timpuriu filosofia organicistă
și ideologia ortodoxistă despre cultură
și politică pe care o va dezvolta com‑
plet în anii 1930, când a respins prin
definiţie din corpul naţiunii române pe
toți cei care nu întruneau simultan cri‑
teriile de neam românesc și ortodoxie.
De asemenea, prin aceste observa‑
ţii de la începutul anilor 1920, tânărul
autor îşi prefigurează ideologia orto‑
doxistă intransigentă şi autohtonismul
antieuropean. Presupoziţia lui a fost că
„există un creştinism al nostru”, a cărui
valorificare este „singura cale”18 crea‑
toare de cultură originală.
16
Nae Ionescu, „Friedrich Muckle…”, ian.
1922; Idem, „Ideile”, 1923; vezi Idem, Opere,
VI, pp. 390, 432. Cunoștea din Spengler nu
numai Declinul Occidentului, ci și Anii decisivi.
17
Nae Ionescu, „Reforma bisericească.
Problema autonomiei”, 7‑15 febr. 1920, în
Idem, Opere, VI, p. 255.
18
Nae Ionescu, „Forme româneşti ale
problemei religioase”, 1 febr. 1923, în Idem,
Opere, VI, p. 438.
124
Anii 1920 au fost, în toată filosofia
europeană, de criză generală a car‑
tezianismului, pus sub semnul îndo‑
ielii ca o paradigmă cognitivă prea
îngustă; filosofia europeană (inclusiv
aceea românească) a încercat să
remodeleze conceptul de raţiune și să
lărgească prin asta ideea de cunoaș‑
tere. În acord cu epoca sa – iar nu ca
o trăsătură proprie, cum se spune ade‑
sea în exegeza românească – și Nae
Ionescu a avut o serie de observaţii
critice despre Descartes, mai ales pe
linia consecințelor politice ale cartezia‑
nismului: ca antidemocrat declarat cum
era, a observat că filosoful francez stă,
prin individualismul său şi prin metoda
matematic‑raţionalistă, la temelia
„democratismului nostru contimporan”
şi, deci, a „crizei care frământă astăzi
omenirea”19. La fel ca antidemocratis‑
mul, Nae Ionescu a perpetuat toată
viața și anticartezianismul, transformat
în antiraționalism în general, fără însă
să ajungă vreodată să scrie o critică
articulată asupra filosofului francez,
cum făgăduise la un moment dat.
Pe parcurs, el a numit câteva din‑
tre bolile congenitale ale democraţiei:
ea este „negarea tradiţiei şi a eredită‑
ţii”, atrage „atomizarea, aritmetizarea
societăţii” şi „anularea trecutului pur
şi simplu”, este o mentalitate „ame‑
tafizică” şi „ahistorică”20 și așa mai
departe. „Marii oameni de cultură,
19
Nae Ionescu, „Descartes – părinte al de‑
mocratismului contemporan”, 8‑15 mai 1921,
în Idem, Opere, VI, pp. 342‑343.
20
Nae Ionescu, „Tradiţionalism şi democra‑
ţie”, 14 aug. 1926, în Idem, Roza Vânturilor,
pp. 359‑360.
marii creatori în ordinea spirituală nu
au fost niciodată democraţi”21, a afir‑
mat el. (Și este posibil ca aversiunea
lui timpurie și persistentă față de E.
Lovinescu, declarată polemic încă
din 1911, să aibă legătură nu numai
cu influența lui Rădulescu‑Motru, alt
adversar al lui Lovinescu, asupra sa,
ci și cu rezervele lui la adresa spirite‑
lor raționaliste în general.)
La început, ca gânditor politic, Nae
Ionescu îl continuă pe Eminescu, şi,
direct, pe Rădulescu‑Motru; ca stil
de argumentare, are ceva din vioi‑
ciunea personajelor lui Caragiale, în
special din ingeniozitatea celui mai
reprezentativ și filosofic erou caragi‑
alian, Mitică; la fel, trebuie să obser‑
văm că multe afirmații ale lui Nae
Ionescu utilizează teoria junimistă,
maioresciană, a formelor fără fond.
Iar combinaţia aceasta insolită de
posteminescianism, postmaiorescia‑
nism şi postcaragialism dă, adesea,
rezultate uimitoare. În calitatea lui de
filosof organicist, Nae Ionescu este
din start un antidemocrat, accentuat
antiliberal. În anul 1922, în timpul
dezbaterilor pentru noua Constituţie
a României întregite, precizând că
existenţa Constituției este specifică
„organizării democratic‑burgheze a
21
Nae Ionescu, „Cultură şi democraţie”,
11 sept. 1926, în Idem, Roza Vânturilor, p.
370. Această ultimă idee a trecut în anii trei‑
zeci, spre stupoarea nemotivată a lui Mihail
Sebastian, care se înfruptase la rândul lui din
ideile vehiculate de Nae Ionescu, la Eliade;
vezi Mihai Sebastian, Jurnal: 1935‑1944, text
îngrijit de Gabriela Omăt, prefață și note de
Leon Volovici, București, Editura Humanitas,
1996, nota din 27 nov. 1935, p. 41.
125
statului”, sugerează inutilitatea ei de
principiu: „Fără «reforma omului»,
orice Constituţie e zadarnică; iar cu
această reformă, ea devine inutilă”22,
susține el, iar noi putem identifica aici
ideea că trebuie o reformă a omului,
adică un „om nou” (reclamat în epocă
atât de extrema dreaptă, cât și de
extrema stângă).
Tot foarte timpuriu, în anii studen‑
ţiei, Nae Ionescu ia act de problema
evreiască din România; marcat de
simpatia iniţială faţă de evrei a lui
Rădulescu‑Motru (simpatie care a
durat până în preajma celui de‑al
Doilea Război Mondial), tânărul publi‑
cist de la revistele lui Motru nu cre‑
ditează nici el soluţia antisemită23.
În 1919, după perioada de studii în
Germania, enunţă pentru prima dată
ideea că asimilismul este o „impo‑
sibilitate” și sugerează ca evreii să
rămână evrei:
„Mai natural ar fi deci să se înles‑
nească întoarcerea la iudaism a tutu‑
ror elementelor degenerate, a căror
activitate funestă rezultă în bună parte
tocmai din conflictul dintre tradiţia
organică şi inconştientă a rasei cu for‑
mele de viaţă europeană”24.
(De precizat că, în acest articol,
termenul „rasă” nu are semnificaţie
rasistă, cum n‑are de altfel nici for‑
mula „elemente degenerate”, pentru
22
Nae Ionescu, „Problema Constituţiei”,
5‑12 nov. 1922, în Idem, Opere, VI, p. 426.
23
Nae Ionescu, „Din literatura sionistă”, 8
mai 1911; Idem, „Evoluţia naţionalismului la
«Neamul românesc»”, 3 iul. 1911; vezi Idem,
Opere, VI, pp. 43, 45.
24
Nae Ionescu, „Evreii şi socialismul”, 14
sept. 1919, în Ibidem, p. 196.
Nae Ionescu oricine, de orice neam,
care încearcă să se asimileze, ajunge
finalmente la „degenerare”.)
Un important aspect al publicisticii
lui timpurii constă în diagnosticarea, în
tip real și corectă, a faptului că, după
război, Europa, și în general lumea
contemporană, a intrat într‑o criză
profundă – el vorbește despre „criza
care frămîntă astăzi omenirea”25 – și
într‑o epocă de schimbare, de revo‑
luţie inclusiv „sufletească”, vestitoare
a „vremurilor noi”26. În articolul Ideile,
din 1923, diagnostichează faptul că
omenirea sau numai Europa se află
într‑o epocă de schimbare:
„stăm călare pe granița dintre două
cicluri [istorice]. Sunt perioadele cele
mai tragice ale istoriei spirituale. […]
Căci dacă Einstein sau Spengler nu
pot însemna, ca Galilei, și Descartes,
începuturile unor vremuri noi, mai
avem la îndemână nădejdea experi‑
enței ruse. […] Răsturnarea de peste
Prut e sufletească. […] simțim că
dincolo se plămădește, cu groaznice
dureri, ceva ce nu a mai fost încă”27.
Începutul anilor 1930
Pe parcurs, Nae Ionescu şi‑a dez‑
voltat acest nucleu de idei, accentu‑
ând antiliberalismul şi ortodoxismul.
(După Primul Război Mondial, pune‑
rea sub acuzație a liberalismului a fost
25
Nae Ionescu, „Descartes – părinte al de‑
mocratismului contemporan”, 8‑15 mai 1921,
în Ibidem, pp. 342‑343.
26
Nae Ionescu, „Descartes – părinte al de‑
mocratismului contemporan”; Idem, „Ţărănism
şi sovietism”, 9‑16 oct. 1921; Idem, „Ideile”,
1923; vezi Ibidem, pp. 343, 358, 432‑433.
27
Nae Ionescu, „Ideile”, 1923; vezi Ibidem,
pp. 432‑433.
126
o trăsătură prezentă în toată Europa;
în condițiile concrete de la noi, de
adversitate față de Brătieni, antilibe‑
ralismul a fost o atitudine cu atât mai
larg împărtășită.) În 1930, el a stabi‑
lit „o relaţie directă şi exclusivă între
românitate şi ortodoxia de tip răsări‑
tean”28, după cum a observat Z. Ornea.
„Suntem, ca atare, ortodocşi pentru că
suntem români, şi suntem români pen‑
tru că suntem ortodocşi”29, enunţă Nae
Ionescu, precizând că în românitate
intră numai cine întruneşte simultan
amândouă aceste condiții, etnicitatea
şi ortodoxia. (Suntem departe de pozi‑
ția raționalistă și laică a lui Maiorescu,
din 1879, enunţată cu ocazia discutării
articolului 7 din Constituţie: „Religiunea
[…] este o notă accesorie a naţionalită‑
ţii”30.) Practic, pe motiv că rumânia (cu
u)31 şi ortodoxia se presupun obligato‑
riu și reciproc, și ar fi cu totul străine de
orientarea politică liberală, el exclude
din sfera națiunii române: cetăţenii
români de altă etnie decât română,
28
Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreap‑
tă românească, București, Editura Fundației
Culturale Române, 1995, p. 91.
29
Nae Ionescu, „A fi «bun român». Sorţii de
isbândă a noii ofensive catolice”, în Cuvântul,
anul VI, nr. 1991, 5 nov. 1930.
30
Titu Maiorescu, „Asupra declarării pen‑
tru revizuirea art. 7”, 24 febr. 1879, în Idem,
Discursuri parlamentare cu priviri asupra
dezvoltării politice a României sub domnia lui
Carol I, II, (18761881), ediție îngrijită, studiu
introductiv, note și comentarii de Constantin
Schifirneț, București, Editura Albatros, 2003,
p. 170.
31
Trecerea de la român, românesc la ru‑
mân și rumânesc s‑a petrecut în aprilie‑mai
1932, și poate fi urmărită în articolele lui din
Cuvântul.
fie ei ortodocşi sau nu; cetățenii etnic
români dar de altă religie decât cea
ortodoxă32; pe liberali, indiferent de
etnicitatea și religia lor. La fel, stabileşte
net că „A voi să fii român nu însem‑
nează însă şi a fi român”33 (poziţie prin
care îl contrazice, cel mai probabil în
cunoştinţă de cauză, pe E. Lovinescu).
Reluând o mai veche idee de‑a sa din
1919, pe care o argumentează spen‑
glerian (o cultură are un „sâmbure”,
un „element esenţial şi caracteristic
generator”, care este „netransmisibil,
netransformabil”, deci „neasimilabil”34),
filosoful naționalist‑etnicist conchide că
asimilarea nu este cu putinţă. (Liderul
legionar Vasile Marin își va argumenta
antisemitismul într‑un mod asemănă‑
tor.) La fel, argumentând ideea autoh‑
tonistă, arată că „promoţia” sa, numită
a lui „Neculai Iorga”, are datoria să
repună statul românesc pe baze româ‑
neşti, să unifice instrumentul politic
(statul) cu realitatea culturală a naţiunii
32
Nae Ionescu, „A fi «bun român»”, în
Cuvântul, anul VI, nr. 1987, 1 nov. 1930; Idem,
„Noi şi Catolicismul”, în Cuvântul, anul VI, nr.
1988, 2 nov. 1930; Idem, „A fi «bun român».
Sorţii de isbîndă a noii ofensive catolice”, în
Cuvântul, 5 nov. 1930; Idem, „Iluziile catolici‑
zanţilor”, în Cuvântul, anul VII, nr. 1995, 9 nov.
1930; Idem, „La închiderea unei discuţii. Între
catolicism şi ortodoxie”, în Cuvântul, anul VII,
nr. 2033, 17 dec. 1930; Idem, „«Internaţionala»
sub glugă”, în Cuvântul, anul VII, nr. 2034, 18
dec. 1930. Vezi şi răspunsurile lui Iosif Frollo,
care defineşte naţiunea prin „loc” şi „limbă”:
Iosif Frollo, „Cum s‑ar putea defini noţiunea
de român”, în Cuvântul, anul VII, nr. 2005, 19
nov. 1930.
33
Nae Ionescu, „A fi «bun român»”, 1 nov.
1930.
34
Nae Ionescu, „«Internaţionala» sub glu‑
gă”, 18 dec. 1930.
127
române (aceasta din urmă, gândită în
termenii precizaţi mai sus, ca etnicitate
și ortodoxie)35. Abia aşezarea statu‑
lui şi a naţiunii pe baze autohtoniste
şi pe ţărănime, împreună cu elimina‑
rea „transplantului” de forme apusene
din ultima sută de ani, ar permite ca
„neamul nostru” să se reculeagă şi să
devină „creator în ordinea spirituală”36.
La sfârşitul anilor 1920 şi începu‑
tul anilor 1930, organicismul naeio‑
nescian îmbracă definitiv expresia de
ultimă modă – europeană, în fapt! Nu
trebuie să uităm faptul că nu România,
ci Europa a inventat colectivismul sau
totalitarismul37 – a colectivismului. „Nu
există în univers decât colectivităţi”38,
enunţă directorul Cuvântului. El reco‑
mandă pentru colectivitatea româ‑
nească, drept „politică net revoluţio‑
nară”, autarhia antieuropeană:
„o decuplare a noastră de la politica
mondială; o închidere a noastră, cât
mai departe împinsă, în graniţele noas‑
tre; o luare în considerare a realităţilor
româneşti; [...] şi aşezarea temeiurilor
unui stat românesc de structură ţără‑
nească, singura formă [...] care poate
îngădui o adevărată şi completă rodire
a puterilor rasei noastre”39.
35
Nae Ionescu, „De la «Sămănătorul» la
noul stat românesc”, în Cuvântul, anul VI, nr.
1907, 13 aug. 1930.
36
Nae Ionescu, „«Internaţionala» sub glu‑
gă”, 18 dec. 1930.
37
Termenul de totalitarism provine din
Italia mussoliniană; primul stat totalitar a fost
Uniunea Sovietică.
38
Nae Ionescu, „Eroarea filantropică”, 15
oct. 1931, în Roza Vânturilor, p. 282.
39
Nae Ionescu, „Problema politicii noastre
de stat”, 27 ian. 1932, în Ibidem, p. 286‑287.
 Nae Ionescu a declarat că arti‑
colele lui din Cuvântul sunt „numai
reflexul unei stări de fapt”40. Cu alte
cuvinte, a susținut că descrie reali‑
tatea și nimic altceva, că vede sem‑
nele timpului şi cursul fatal al istoriei,
care îi indică direcţiile viitoare; şi, în
numele acestei fatalităţi istorice, Nae
Ionescu a uzat de tonul propriu, pe
de o parte, familiar, pe de altă parte,
sentenţios şi complet lipsit de consi‑
derente morale sau „sentimentale”.
Au rezultat comentarii politice scrise
de sus, de la înălțimea înțelegerii filo‑
sofice sau „științifice” a cursului isto‑
riei, pe un ton apodictic, comentarii
care, în fapt, au justificat a priori – în
numele fatalităţii istorice pe care el
a avut pretenţia că o sesizează și o
descrie – orice crimă şi orice violență.
Bazată în fapt pe o selecţie de fapte,
nu pe realitatea întreagă, această
pretenţie a lui Nae Ionescu a generat
un stil oracular sec, asertoric, cu totul
fascinant, care a funcţionat în sine, cu
o logică internă autonomă; abia când
compari comentariile lui cu articolele
altora, din ziare de altă orientare poli‑
tică, și cu cronologia evenimentelor
politice, îţi dai seama că stilul lui Nae
Ionescu, aparent ancorat în realitate,
este un enorm artificiu, care îl face pe
acesta să prevestească sau să con‑
semneze, fără nicio tresărire, orice
crimă. E de discutat (mai ales pentru
ultimele două luni ale anului 1933,
când Nae Ionescu a prevestit aproape
zilnic crime şi sânge) în ce măsură
40
Nae Ionescu, „Biserica ţăranilor”, 8 nov.
1926, în Ibidem, p. 36.
128
anunţarea permanentă a unor catas‑
trofe ce se vor produce cu necesitate
influenţează sau nu producerea lor în
fapt, fiind oarecum o apriorică legiti‑
mare a acestora41.
Doctrina politică a lui Nae Ionescu
era bine articulată la sfârșitul anilor
1920 și începutul anilor 1930; singurul
element care, până în toamna anului
1933, a lipsit din acest corpus teore‑
tic a fost antisemitismul explicit, deşi
toate premisele lui existau, presărate
în articolele lui din 1926 până în 1930.
Dar, fapt important, dacă în Europa
de Vest epoca nu ar fi fost 1. de criză
a democrației liberale; 2. o epocă
revoluționară; și, 3. o epocă explicit
prototalitară, atunci doctrina naeio‑
nesciană, așa cum era ea formulată la
sfârșitul anilor 1920 și începutul anilor
1930, ar fi rămas, cel mai probabil,
un model rigid de organicism, con‑
servatorism și ortodoxism, dar fără
consecințe majore. Este de reținut
însă și că în 1926 era deja acuzat că
ar fi „antisemit” și„reacționar”42, iar el
se declara conservator43, iar în 1927
se recunoștea implicit de extremă
41
Un reproş similar i‑a adresat Charles
Maurras lui Chauteaubriand; vezi Charles
Maurras, „Chateaubriand ou l’anarchie”, în
Idem, Ceuvres capitales, II, Paris, Flammarion,
1954, p. 67‑68.
42
Nae Ionescu, „Reacțiune și altceva”, în
Cuvântul, nr. 549, 3 sept. 1926, vezi antologia
Între ziaristică și filozofie, Iași, Editura Timpul,
1996, pp. 15‑16. Ne dăm seama că a fost acu‑
zat deoarece răspunde polemic acestor acuzații.
43
Nae Ionescu, „Reacțiune și altceva”,
în Cuvântul, nr. 549, 3 sept. 1926, vezi Între
ziaristică și filozofie, p. 16.
dreaptă: „va sfârși printre noi – la
extrema dreaptă”44.
Principalele elemente care există în
doctrina naeionesciană la sfârșitul ani‑
lor 1920 și începutul anilor 1930 sunt:
‑ diagnosticarea crizei regimului
democratic45; punerea democrației
sub acuzare, iar odată cu democrația
este pus sub acuzare „statul româ‑
nesc, creat de liberali”46, căci este
creat pe baza „individualismul[ui]
democratic apusean, care stă la baza
statului românesc de astăzi”.
‑ diagnosticarea crizei lumii con‑
temporane, respectiv diagnosticarea
crizei statului român: „statul româ‑
nesc, creat de liberali […] este astăzi
în criză”, iar criza statului „angajează
și partidele politice”. De fapt, afirmă
Nae Ionescu, „aceste partide nu există
realmente”47 și trebuie eliminate pen‑
tru ca Regele și Poporul să poată crea
„adevăratul stat românesc”48. Ideea
că partidele politice pot să dispară49
este, la fel, afirmată tot mai insistent.
‑ definirea restrictivă a românită‑
ții, pe baza ortodoxiei, într‑o relație
strânsă, reciprocă, exclusivistă cu
etnicitatea.
44
Nae Ionescu, „Fratele meu democrat”,
în Cuvântul, nr. 660, 15 ian. 1927, vezi Între
ziaristică și filozofie, p. 22.
45
Nae Ionescu, „Democrația evoluează”,
în Cuvântul, nr. 533, 15 aug. 1926, vezi Între
ziaristică și filozofie, p. 9‑10.
46
Nae Ionescu, „Și despre «dictatura»…
noastră”, în Cuvântul, anul VI, nr. 1926, 22
aug. 1930.
47
Ibidem.
48
Nae Ionescu, „Statul partidelor politice”,
în Cuvântul, anul VI, 1903, 9 aug. 1930.
49
Nae Ionescu, „Criza partidelor politice”,
în Cuvântul, anul VI, nr. 1893, 30 iul. 1930.
129
‑ afirmarea tot mai insistentă a
necesității lichidării epocii contempo‑
rane – „epoca pe care o lichidăm”50 –
printr‑o revoluție.
‑ ideea de revoluție devine la Nae
Ionescu tot mai insistent. Ea este
afirmată uneori învăluit: de pildă, vor‑
bește despre criza regimului demo‑
cratic și „îndreptarea omenirii spre alte
forme de gospodărire socială”51, lucru
dovedit, de exemplu, de dictatura lui
Mussolini. Ca bun diagnostician al
contemporaneității, își dă seama că
fascismul și bolșevismul „neagă pur și
simplu democrația”52. Alteori numește
revoluția în mod eufemistic „o schim‑
bare de sistem. Iar schimbarea de sis‑
tem – știți cum se numește”53.
De pe o bază, în 1919, pe care
o putem socoti de diagnostician
antiliberal aflat în expectativă, Nae
Ionescu a evoluat vizibil spre teoria
schimbării regimului. Cu alte cuvinte,
așteaptă o revoluție, chiar dacă uneori
o numește eufemistic. Preferințele lui,
foarte probabil influențate și de schim‑
bările din Europa, merg spre un regim
autoritar, menit să facă și la noi marea
schimbare. În acest sens, el a mizat,
întâi pe un partid, pe acela Național
50
Nae Ionescu, „Minunea de la Bethleen”,
în Cuvântul, anul VII, 2041, 25 dec. 1930.
51
Nae Ionescu, „Despre «feudalismul fran‑
cez» și alte articole de import ale noastre”, în
Cuvântul, 19 aug. 1926, vezi Între ziaristică și
filozofie, p. 11.
52
Nae Ionescu, „Sora noastră, Italia”, în
Cuvântul, nr. 1073, 19 apr. 1928, vezi Între
ziaristică și filozofie, p. 25.
53
Nae Ionescu, „Ucenicul vrăjitor”, în
Cuvântul, nr. 1206, 31 aug. 1928, vezi Între
ziaristică și filozofie, p. 32.
Țărănesc, în frunte cu Maniu (1928);
apoi a mizat pe un rege (începând cu
1929, face politică procarlistă, pentru
întoarcerea prințului Carol în țară54; iar
din toamna anului 1933, a mizat pe o
mișcare și pe șeful acesteia, adică pe
Mișcarea Legionară și pe Căpitanul
ei, pe Corneliu Zelea Codreanu.
Între iunie 1930 și iarna (poate chiar
vara) anului 1933, Nae Ionescu a făcut
parte din camarila regală, iar Cuvântul
a fost considerat ziarul regelui. În
acești ani, el a susținut și argumentat
teoria regelui stăpân și a misticismului
regal (regalitatea este o instituție mis‑
tică55), enunțată încă din 1929; de ase‑
menea, a pledat pentru „dezarticularea
noastră de sistemul european”56 pen‑
tru a ne proteja de criza economică,
adică pentru autarhie economică; în
varii formule, a cerut „o decuplare
a noastră de la politica mondială; o
închidere a noastră, împinsă cât mai
departe, în granițele noastre”, ceea ce
ar însemna ar fi, după el, „o politică net
54
Vezi „Atribuțiile constituționale”, din 23
mai 1929 (în antologia Nae Ionescu, Între zi‑
aristică și filozofie, pp. 45‑46), în care afirmă
că, departe de a fi un contract bilateral între
țară și rege, constituția unei țări este „o cartă
ACORDATĂ țării de către rege!”. Viitoarea sa
teorie absolutistă a regelui stăpân se află aici
în germene. Regele, spune el, deține „drepturi
absolute de stăpânire asupra unei țări și a unui
popor”.
55
Nae Ionescu, „Argumentele”, în
Cuvântul, 21 iun. 1929, vezi Între ziaristică și
filozofie, p. 58.
56
Nae Ionescu, „Noi și Europa în fața cri‑
zei”, în Cuvântul, anul VII, nr. 2246, 23 iul.
1931.
130
revoluționară”57. La fel, după ce aștep‑
tase ca Partidul Național Țărănesc
și Maniu să facă revoluția, și fusese
dezamăgit în așteptările lui de politica
de continuitate democrată a țărăniști‑
lor, acum pledează pentru o revoluție
făcută imediat, de către un „cap lumi‑
nat”, adică de către rege, pentru că
numai așa s‑ar face „intrarea noastră
în normal” și, în plus, dacă ar fi făcută
imediat, revoluția ar putea fi înfăptuită
pașnic:
„Ceea ce se cere astăzi, deci, e un
cap luminat. Un cap care să înțeleagă
realitățile, care să vadă încotro se
mișcă ele; și care, neașteptând o răs‑
turnare violentă, să creeze, un ceas
mai devreme, regimul juridic și de stat
al realităților actuale. Care, deci, să
înfăptuiască el revoluția”58.
În anul 1933, când ascensiu‑
nea lui Hitler (devenit, la 30 ianuarie
1933, cancelarul Germaniei) înclină
cumpăna politică a Europei în favoa‑
rea „noii ordini”, Nae Ionescu devine
foarte atent la evenimentele politice
externe din Germania și Italia și elo‑
giază „lumea nouă”59 care se naște,
în Germania hitleristă îndeosebi. El
manifestă un fel de iritare față de
lumea românească, care, în loc să se
sincronizeze cu revoluțiile din Europa,
le critică.
57
Nae Ionescu, „Problema politicii noastre
de stat”, în Cuvântul, 27 ian. 1932, vezi Idem,
Roza Vânturilor, pp. 285‑287.
58
Nae Ionescu, „Vine revoluția”, în
Cuvântul, anul VII, nr. 2280, 26 aug. 1931.
Vezi și „Tot despre revoluție”, în Cuvântul, anul
VII, nr. 2285, 31 aug. 1931.
59
Nae Ionescu, „Perspectiva istorică și
cealaltă perspectivă”, în Cuvântul, anul IX, nr.
2894, 18 mai 1933.
 Din punct de vedere politic, Nae
Ionescu a fost un sincronist – atâta
doar că lumea cu care dorește să
ne sincronizăm este cea de‑a doua
Europă, revoluționară și colectivistă,
Europa prototalitară și totalitară, năs‑
cută din criza democrației liberale pe
care a trăit‑o prima Europă; în peri‑
oada interbelică, în Europa geogra‑
fică au existat și conviețuit tensionat
două Europe spirituale și politice60,
în primul rând, Europa burgheză
și democrată, în al doilea rînd, cea
de‑a doua Europă, pretotalitară și
apoi totalitară de‑a binelea. În limba‑
jul lui Nae Ionescu, ca în al multora
din epocă, „lumea veche” și „lumea
nouă”61, cu presupoziția, falacioasă,
că aceea nouă e preferabilă pur și
simplu pentru că mai nou ar însemna
automat și mai bun. De unde se vede
că folosirea generoasă de către noi a
termenilor „european” și „sincronist”
cu înțeles strict pozitiv este o eroare.
În perioada interbelică, au existat la
noi mulți sincroniști cu Europa, dar unii
voiau sincronizarea cu Europa demo‑
crată – cu Franța, să zicem, cazul lui
Bucur Țincu și Eugen Ionescu –, iar
alții, sincronizarea cu Europa totali‑
tară, cu Germania hitleristă, accentul
căzând pe hitlerism, nu pe țară – de
pildă Nae Ionescu, Nichifor Crainic,
60
Vezi Marta Petreu, „«Evreofili»” şi „«evre‑
ofagi»”. Şapte autori despre chestiunea evre‑
iască”, „De la lupta de rasă la lupta de clasă.
C. Rădulescu-Motru”, în Idem, De la Junimea
la Noica. Studii de cultură românească, Iași,
Editura Polirom, 2011.
61
Nae Ionescu, „Perspectiva istorică și
cealaltă perspectivă”, în Cuvântul, 18 mai
1933.
131
Cioran ș.a.. Pentru Nae Ionescu, de
altfel, Europa a murit62. În această peri‑
oadă, metafizicianul regelui pledează
pentru „radicalism”, refuză – la soma‑
ția unor jurnaliști de la alte ziare – să
se declare de dreapta sau de stânga,
și se declară pur și simplu cu forțele
revoluției. În ceea ce privește revolu‑
ția, e rezervat față de modelul italian
al lui Mussolini, diagnosticat că rezistă
numai prin personalitatea Ducelui, și
admirativ față de modelul german, al
lui Hitler, unde diagnostichează o ade‑
vărată revoluție.
Toamna anului 1933
În septembrie 1933, zvonul că
urmează o schimbare de guvern și
că regele îi va aduce la guvernare pe
liberali, în frunte cu I.G. Duca, îl face
să intre într‑o activitate frenetică și să
vrea să declașeze el însuși revoluția
în România, și anume cu ajutorul lui
„Zelea‑fiul”, adică al lui Corneliu Zelea
Codreanu. O mărturie despre intenți‑
ile lui revoluționare o găsim în însem‑
nările lui Nicolae Iorga:
„21 septembrie 1933/ Vizita lui Nae
Ionescu, care s‑a anunțat de ieri
pentru o «chestiune personală». /Îmi
spune că, neavând cui altuia să se
adreseze, îmi cere sfatul într‑o «ches‑
tie de conștiință». Totul merge rău.
Scăparea nu mai e în partide. Trebuie
o «revoluție». «O mie de oameni o
pot face.» Regele trebuie susținut,
dar mai întâi intimidat de o asemenea
mișcare. Astfel, temător cum e, poate
să plece pe linia cea bună./ Îi spun că
62
Nae Ionescu, „Ideea europeană a murit”,
în Cuvântul, anul IX, nr. 3006, 7 sept. 1933.
 «revoluția» ne‑ar scădea și mai mult
în străinătate și ne‑ar primejdui înă‑
untru. Nici nu e cu cine. (Aici, Nae
Ionescu‑mi spune că Zelea‑fiul a venit
la el să‑i spună că «poate face revo‑
luția, dar nu știe ce să facă apoi cu
dânsa».) Așa vorbea și Goga a doua
zi după Turtucaia. I‑am spus că sunt
prea bătrân ca s‑o fac eu, dar c‑o să
mă uit cum o face el. Aceasta va dura
vreun an. Pe urmă, față de stârpiciu‑
nea dovedită a tuturor – căci oameni
ca Goga, Iunian, chiar Gh. Brătianu
nu contează – Regele se va îndrepta
către nație…”63.
Nu stă în intențiile mele să refac
cronologia evenimentelor politice
din România din intervalul septem‑
brie‑decembrie 1933, nici măcar din
perspectiva îngustă a atitudinii lui Nae
Ionescu și a poziției politice a ziaru‑
lui său, Cuvântul64, ci mă voi limita la
semnalarea ideilor totalitare pe care
Nae Ionescu le‑a aruncat cu această
ocazie pe piața ideilor politice româ‑
nești. Pe scurt, fundalul politic a fost
următorul: la începutul toamnei, a
apărut zvonul că regele îi va aduce
la guvernare pe liberali; în noiembrie
1933, acest zvon s‑a împlinit, iar I.G.
Duca, în calitate de premier, a fost
însărcinat de suveran cu organizarea
alegerilor parlamentare. În țară, presa
și partidele politice au intrat într‑o
stare de agitație politică preelectorală.
63
Nicolae Iorga, Memorii, 1932‑1938,
Sinuciderea partidelor, volumul 7, București,
Editura Paul Editions, 2018, p. 76.
64
M‑am ocupat de asta, în mod parțial, de‑
sigur, în volumul meu Diavolul și ucenicul său:
Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Iași, Editura
Polirom, 2009, v. ediția a treia revăzută și adă‑
ugită, 2016.
132
Au fost înregistrate violențe cu victime
(cu morți), poliția s‑a ciocnit repetat cu
membrii Gărzii de Fier (partidul prin
care Mișcarea Legionară urma să se
prezinte la alegeri), iar noile măsuri
luate de guvernul lui I.G. Duca în scop
de pacificare au întărâtat și mai mult
spiritele.
În aceste condiții, încă din septem‑
brie 1933, Nae Ionescu își declară
public respectul pentru revoluția hitle‑
ristă din Germania și, complemen‑
tar, indiferența pentru situația evrei‑
lor de acolo: „Evrei, pe câte știu, nu
suntem”65, declară fostul oaspete al
Elenei Lupescu. În curând, afirmând
că societatea românească nu va
putea fi pacificată decât atunci când
evreii vor fi retrași din toate posturile
politice, își dă pe față antisemitismul.
„cuvântul acesta de pace nu va putea
fi obținut. Nu numai pentru că evreii
din rosturile conducătoare ale presei
democrate confundă calitatea lor de
evrei cu cea de conducători ai unor
organe de presă româneşti […]. Noi
nu vrem să jignim pe nimeni – dar
pentru ca pacea cetățenească să nu
fie amenințată, mai general încă: pen‑
tru ca desfășurarea vieții politice să
ia drumurile normale, ar fi nevoie de
o măsură radicală: retragerea tuturor
evreilor de la posturile de conducere
politică”66.
În primul rând, să observăm că
această cerință a sa presupune nu
numai un antisemitism declarat, ci și
65
Nae Ionescu, „Ce avem noi cu revoluția
germană?”, în Cuvântul, anul IX, nr. 3021, 23
sept. 1933.
66
Nae Ionescu, „...Și un cuvânt de pace”,
în Cuvântul, anul X, nr. 3076, 17 nov. 1933.
o idee de stat bazat exclusiv pe etnic;
cu alte cuvinte, această cerință este
un corolar direct al concepției lui Nae
Ionescu despre națiune ca unitate
obligatorie a două elemente, etnicita‑
tea românească și ortodoxia, neamul
și religia. În al doilea rând, să obser‑
văm că doar aceste două elemente,
adică respectul declarat pentru hitle‑
rism și antisemitismul, oricât de grave
din perspectiva de zilei de atunci sau
a celei de azi, nu sunt suficiente pen‑
tru a diagnostica la Nae Ionescu o
concepție totalitară.
Însă, în cele trei luni de la sfârșitul
anului 1933, Nae Ionescu și‑a decla‑
rat, punct cu punct, editorial după edi‑
torial, celelalte idei politice, iar ansam‑
blul lor conturează proiectul complet
al unui regim totalitar:
1. Nae Ionescu și‑a declarat expli‑
cit, din nou, atitudinea antidemocra‑
tică: „Nedemocratizanți – nedemo‑
cratizanți, nu antinedemocratizanți –
nedemocratizanți deci, întâmplările
de astăzi, de natură a ne bucura, ar
putea să ne îndemne să credem că
procesul de lichidare a ideologiei vea‑
cului al 18‑lea este pe sfârșite…”67.
2. Nae Ionescu a declarat că e tim‑
pul să dispară libertatea individuală, și
a diagnosticat disoluția acestui ideal
uman, juridic garantat, pentru a se
trece la „firescul” colectivismului:
„Pentru mine semnul că societatea
liberal burgheză nu e numai istoric,
dar și politic coaptă morții, este diso‑
luția ideii de libertate individuală. Când
vor dispărea deci toate nenorocitele
67
Nae Ionescu, „Ce nu știu încă”, în
Cuvântul, anul IX, nr. 3044, 15 oct. 1933.
133
prejudecăți în legătură cu libertatea
individuală de a scrie, de a gândi, de a
vorbi, de a face după capul tău, când
va fi distrusă până în rădăcină abera‑
ția liberului examen, când în conști‑
ința oamenilor se va înfige realitatea
colectivității nației cu imperativele ei
de ordine, de ierarhie, de datorie, de
dreptate în opoziție cu dreptul, când
adică insul se va îngloba organic și
armonic totului, – atunci momentul
politic al răsturnării așezărilor demo‑
cratice va fi sosit”68.
Integrarea insului în tot sau integra‑
rea în colectivitate este semnificativă,
căci însăși e condiția totalitarismului.
3. Nae Ionescu a diagnosticat că în
România îndeplinește una dintre con‑
dițiile totalitarismului, și anume dispa‑
riția pluripartitismului, căci partidele
au intrat în stare de disoluție: „Este
adevărat că în viața noastră publică
partidele politice se destramă; și se
destramă în chip iremediabil. E ade‑
vărat că destrămarea partidelor este
unul din semnele cele mai caracteris‑
tice și mai sigure ale disoluției socie‑
tății liberal‑burgheze”69. Din criza par‑
tidelor, a tras concluzia că trebuie să
intrăm, precum Germania, Italia sau
Rusia, în revoluție:
„La noi, ca și pretutindenea, regimul
de partide a intrat în disoluție. Aiurea
el s‑a și disolvat chiar, viața publică
intrând deja într‑un proces explicit
revoluționar, în care își caută noile
forme de existență”70. „Guvernele, pre‑
cum se știe, nu sunt, în forma lor de
68
Ibidem.
69
Ibidem.
70
Nae Ionescu, „Despre «necesitatea
obiectivă» a unui guvern Duca”, în Cuvântul,
anul X, nr. 3072, 13 nov. 1933.
 azi, formațiuni ale națiunii luată în tota‑
litatea ei. Ar putea să fie; cum sunt de
pildă în Italia, în Germania sau chiar în
Rusia; nu sunt însă – la noi nu”71.
4. Editorialistul a subliniat starea de
disoluție revoluționară a societății, care
a ajuns, spune el, în epoca asasina‑
telor (pe care el le prevestea mereu):
„viața noastră publică a ajuns la un
grad de disoluție revoluționară așa de
înaintat, încât a intrat în era asasinate‑
lor; adică a luptelor cu mână armată,
în care viața individului nu mai contea‑
ză”72. Punctul de pornire al raționamen‑
tului – o ilegalitate flagrantă comisă de
poliție, asasinarea unui legionar, ceea
ce este evident grav pentru un stat de
drept – îi permite, printr‑o ingenioasă
răsucire a ideii, să argumenteze drep‑
tul legionarilor de a ucide la rândul lor:
întâi, el le amintește cititorilor că isto‑
ria noastră este doldora de „asasinate
politice”, dar făcute „de boieri”; iar în
pasul următor, argumentează dreptul
legionarilor de a asasina:
„Mai întâi, avem în fața noastră oameni,
și anume rumâni, pentru cari viața nu
are nici un preț; cari au dovedit că nu
se intimidează de moarte. Și să notăm,
nu e vorba de un desgust individual de
viață; ci de cu totul altceva: de subordo‑
narea totală a vieții individului, scopuri‑
lor – bine sau fals înțelese, asta e indi‑
ferent – ale colectivității. Tânărul care
consimte astăzi să moară, deci, nu o
face dintr‑o coborâre a puterii lui de
viață, nu abdică de la existență pur și
71
Nae Ionescu, „Alianțe – cu fiecare în par‑
te”, în Cuvântul, anul X, nr. 3098, 9 dec. 1933.
72
Nae Ionescu, „Când ne vom desme‑
teci?”, în Cuvântul, anul X, nr. 3084, 25 nov.
1933.
134
simplu – ci abdică de la existența indi‑
viduală, cu scopul precis de a potența
pe cea a colectivității. Asta, mai întâi. În
al doilea rând, și asta e încă mai sem‑
nificativ și mai grav, avem în fața noas‑
tră nu numai oameni cari consimt să
moară, ci și să omoare. Și nu criminali
de rând, suflete dezechilibrate […] ci
tineri cari văd în acest act de supremă
violență prin care se înfrânge cea din‑
tâi lege a lui Dumnezeu, un act impus
lui de onoarea lui ca membru al colec‑
tivității din care face parte, al frăției din
care face parte. Și aici, deci, nu un gest
individual, pornind dintr‑o intenție și ini‑
țiativă personală; ci din credința adânc
înrădăcinată că insul nu mai e și nu mai
poate fi decât unealtă a colectivității” 73.
Aceștia, pledează editorialistul, nu
trebuie considerați criminali de rând, ci
„oameni noi”74 sau, mai precis: „jertfe”75.
În numeroasele sale intervenții pen‑
tru Legiune, Nae Ionescu a avertizat
guvernul că măsurile antilegionare vor
avea consecințe nefaste pentru țară.
Și, pretextând că descrie o stare de
fapt – violența legionară la care le‑a dat
dezlegare Zelea Codreanu camarazilor
săi –, în realitate o legitimează, legiti‑
mând în mod potențial crima și anarhia:
„Noi le știm o singură hotărâre
«tare»: aceea de a rezista violent ori‑
cărei măsuri nelegale”76, scrie el des‑
73
Ibidem.
74
Nae Ionescu, „Ce e de făcut – și ce nu
se va face”, în Cuvântul, anul X, nr. 3106, 17
dec. 1933.
75
Nae Ionescu, „«Liniștea domnește la
Warșovia!»”, în Cuvântul, anul X, nr. 3092, 3
dec. 1933.
76
Nae Ionescu, „Pentru risipirea oricăror
nedumeriri”, în Cuvântul, anul X, nr. 3082, 23
nov. 1933.
pre legionari, propagând astfel dezle‑
garea la crimă dată de Căpitan.
5. Toată toamna anului 1933,
accentuat după ce regele a adus la
putere pe liberali (mijlocul lunii noiem‑
brie 1933), Nae Ionescu a scris întru
apărarea, justificarea și elogierea, pe
diverse motive, a Mișcării Legionare.
Când noul guvern și‑a declarat inten‑
ția de a „suprima” mișcările extre‑
miste, directorul Cuvântului a sărit în
apărarea extremismului vizat, adică a
celui legionar, „de nuanță antisemită”,
căci, a spus el: „dacă avem dreptul
noi, o parte din români, a fi filose‑
miți, atunci este evident că noi, altă
parte de români, avem dreptul de a
fi antisemiți”77. Un raționament logic
foarte înșelător, căci legitimează, în
numele unei simetrii de postulate, ura
(un raționament analog, care pune
în lumină mai repede decât analiza
logică eroarea intenționată a lui Nae
Ionescu, ar fi: dacă avem dreptul să
salvăm oameni, avem dreptul și să
ucidem oameni). Iar pe mai departe,
în editorialele sale, a apărat deschis
Legiunea și intențiile ei. Nae Ionescu
a promovat explicit Garda de Fier și
politica ei de anarhie socială și asasi‑
nat politic ca un exemplu de formare a
visatului (de către amândouă formele
de totalitarism) om nou. În toamna
anului 1933, Nae Ionescu a publicat
în Cuvântul nu numai informații des‑
pre acțiunile (incidentele) în care a
fost implicată Legiunea, ci și comuni‑
catele și circularele Căpitanului. Ziarul
77
Nae Ionescu, „... Și un cuvânt de pace”,
17 nov. 1933.
135
s‑a umplut de știri legionare, uneori
comentate din partea ziarului a doua
zi. Iar prin editoriale și prin comen‑
tariile, semnate sau nesemnate, dar
mereu favorabile Gărzii, ziarul lui Nae
Ionescu a devenit unul de propagandă
legionară; numărul știrilor, tonul lor și,
în plus, sprijinul dat de Nae Ionescu
prin editorialele sale au transformat
ziarul într‑unul propagandist. În plus,
în 29 noiembrie 1933 redacția se
îmbogățește cu un nou colaborator,
devenit și redactor al ziarului78, ideo‑
logul legionar Vasile Marin79. Alți con‑
ducători legionari sunt și ei prezenți în
Cuvântul cu apeluri, proteste, reco‑
mandări etc., de pildă Mihail Stelescu,
I. Moța, Mihail Polihroniade, genera‑
lul Gheorghe Cantacuzino80 ş.a.; iar
Corneliu Zelea Codreanu și‑a publicat
aici repetat comunicatele81.
6. Nae Ionescu a propagat ideea de
revoluție națională pentru „schimba‑
rea fundamentală a așezării statului”82
78
Nae Ionescu, „Prefață”, 1937, în Vasile
Marin, Crez de generație, „Cuvânt înainte” de
Corneliu Zelea Codreanu. „Prefață” de Nae
Ionescu. „Biografia lui Vasile Marin” de Mihail
Polihroniade. Ediție îngrijită și postfață de
Radu‑Dan Vlad. București, Ed. Majadahonda,
1997 p. 11.
79
Vasile Marin, „Abdicările statului demo‑
crat”, în Cuvântul, anul X, nr. 3088, 29 nov. 1933.
80
Vezi colecția Cuvântului, începând cu 18
nov. 1933 până la sfârșit.
81
Corneliu Zelea Codreanu, „«Garda de
fier» și alegerile viitoare. La violență se răs‑
punde cu violență”, în Cuvântul, anul X, nr.
3076, 17 nov. 1933, p. 8.; Corneliu Zelea
Codreanu, „D. Corneliu Zelea Codreanu şi le‑
gionarii uciși”, în Cuvântul, anul X, nr. 3091, 2
dec. 1933.
82
Nae Ionescu, „Roluri blestemate”, în
Cuvântul, anul X, nr. 3103, 14 dec. 1933.
român, una contra drepturilor indivi‑
duale garantate de regimul democrat
și în favoarea colectivismului, adică
a totalitarismului, regim în care sin‑
gura realitate importantă este colecti‑
vitatea, întregul. El a făcut următorul
tablou al forțelor politice din România:
„La dreapta, forțele reacționare:
partidul liberal ducist, partidul (oficial)
național‑țărănist, partidul poporului
(acesta din urmă fiind capabil de o
lovitură de stat, evident reacționară);
la mijloc, formațiile radicale; dd.
Iunian, Argetoianu, dr. Lupu, eventual
Maniu (în formă dictatorială totuși);
personal‑dictatorială: d. George
Brătianu;
la stânga, forțele revoluției, urmă‑
rind toate în fond un regim de dicta‑
tură a maselor – fie în direcția revo‑
luției naționale, fie în cea a revoluției
comuniste”83.
Cuvântul, din punctul lui de vedere,
se află în aripa revoluționară, ală‑
turi de Garda de Fier, de partidul lui
Goga și de comuniști84, și ar repre‑
zenta stânga. Pentru el, cine dorește
revoluția, regimul politic colectivist și
dictatura de masă reprezintă stânga
revoluționară. El însuși pledează pen‑
tru revoluția națională (nu comunistă)
și îi elogiază pe revoluționari pentru
că „au rupt de mult orice contact cu
iluminismul veacului XVIII, cu prima‑
tul rațiunii și celelalte libertarisme;
recunosc categoric – chiar dacă nu
formulează încă – o precumpănire a
83
Nae Ionescu, „Cum moare un regim”, în
Cuvântul, anul X, nr. 3105, 16 dec. 1933.
84
Nae Ionescu, „«Liniștea domnește la
Warşovia!»”, în Cuvântul, anul X, nr. 3092, 3
dec. 1933.
136
colectivului asupra individualului, și
urmăresc o refacere a statului por‑
nind nu de la categoriile juridice, ci de
la cele ale vieții”85. Iar după ce îl mai
critică o dată pe Iuliu Maniu, pentru că
ar fi putut să facă revoluția națională
în mod pașnic, dar nu a făcut‑o, își
declară convingerea că în viitor se va
produce și la noi „marea răsturnare,
revoluția națională”86. Conform aces‑
tui tablou, ușor de descifrat în toamna
anului 1933, Cuvântul este în aceeași
tabără, a revoluției naționale colecti‑
viste, cu Garda de Fier și partidul lui
Goga87.
7. Hannah Arendt remarca faptul
că cele două forme de totalitarism,
comunismul și hitlerismul, și‑au
revendicat autoritatea pe seama știin‑
ței, hitlerismul declarând că vorbește
științific în numele biologiei, iar comu‑
nismul că vorbește științific în numele
legilor implacabile ale istoriei. Și Nae
Ionescu a susținut că vorbește într‑un
spirit absolut științific:
„am lărgit liniile inițiale […] ale politi‑
cii ziarului Cuvântul, până la o larg
cuprinzătoare, vie și precisă doctrină
politică a realităților românești; făcută
nu din deziderate sentimentale sau din
trecătoare mode de import, ci dintr‑o
gândire științific controlată care, veri‑
ficată de împrejurări chiar și în înche‑
ieturile ei cele mai îndrăznețe și mai
surprinzătoare, a putut deveni îndrep‑
tar și program de guvernământ pentru
85
Nae Ionescu, „Cum moare un regim”, în
Cuvântul, anul X, nr. 3105, 16 dec. 1933.
86
Ibidem.
87
Nae Ionescu, „«Liniștea domnește la
Warşovia!»”, în Cuvântul, anul X, nr. 3092, 3
dec. 1933.
 România de mâine – cea adevăra‑ Iar ceea ce a prevestit s‑a împli‑
tă…”88. nit (iar contemporanii au susținut
8. În această perioadă tulbure că s‑a‑mplinit chiar datorită lui Nae
din istoria României, Nae Ionescu Ionescu însuși): I.G. Duca a fost asasi‑
prevestește permanent evenimente nat de legionari la 29 decembrie 1933.
extreme, catastrofe, asasinate.
„Predicțiile infailibile”, cum a observat Pentru un totalitarism
Hannah Arend scriind despre regimul românesc. Sfârșitul anilor
lui Hitler (care prevestea mereu cri‑ 1930
mele adversarilor săi politici, apoi le
Între 2 ianuarie 1934 și 20 ianuarie
înscena el însuși și, prin aparatul de
1938, Cuvântul a fost interzis, așa că
propagandă, le atribuia adversarilor),
Nae Ionescu și‑a expus ideile politice
nu sunt predicții, ci avertismente89 și
mai ales la cursuri – de pildă, la acela
crase manipulări ale opiniei publice.
de „Logică a colectivelor”, început în
De la Crăciun, când a scris un uluitor
anul școlar 1934‑1935 și reluat și în
text intitulat „Măcelul” (în care îi aver‑
anii următori.
tiza cifrat, dar transparent pe regele
La reapariția ziarului său, în 21
Carol al II‑lea și pe prim‑ministrul I.G.
ianuarie 1938 (a fost din nou suspen‑
Duca, vinovați de închiderea legiona‑
dat în 17 aprilie 1938), Nae Ionescu
rilor, că vor fi pedepsiți precum per‑
susține direct și precis statul totali‑
sonajele biblice Irod/Herodes și Iuda
tar contra democrației de tip liberal;
Iscariotul) și până la sfârșitul anului
într‑un articol intitulat „Dictatură și
1933, Nae Ionescu a „prevestit”, dar
democrație” face teoria, dragă lui,
de fapt a avertizat guvernul I.G. Duca
a conducătorului ideal; așa cum pe
cum că: „ne putem aștepta la orice”90:
„Măsura brutală și absolut nejustificată
vremuri făcuse teoria misticismu‑
a dizolvării Gărzii de Fier e de natură lui regal, acum își pune condeiul în
a ridica tot felul de aprehensiuni. […] slujba demonstrării valorii unui tip
După presiunea inițiată de d. Duca, ne de conducător, asemănător lui Hitler
putem aștepta la orice”91. și Mussolini, care nu e dictator, nu e
democratic, ci e „Omul pe care l‑au
găsit masele”, aflat „în legături mistice”
88
Nae Ionescu, „La zece ani”, în Cuvântul, cu realitatea socială și istorică. „Care
anul X, nr. 3066, 6 nov. 1933, p. 1.
este omul?” întreabă el, cu știuta lui
89
Vezi Hannah Arendt, Originile totali‑
tarismului. Traducere din engleză de Ion retorică, și răspunde parafrazând
Dur şi Mircea Ivănescu. București, Editura Biblia: așa cum Dumnezeu se auto‑
Humanitas, 2006, p. 434‑435. legitimează „Eu sunt cel ce sunt”92,
90
Nae Ionescu, „Măcelul”, în Cuvântul, anul și omul providențial al totalitarismu‑
X, nr. 3114, 25 dec. 1933; Idem, „1933‑1934”,
în Cuvântul, anul XI, nr. 3119, 1 ian. 1934 (dar
lui se legitimează, în varianta lui Nae
datat că ar fi fost scris: „Sinaia, 29 dec. 1933”).
91
Nae Ionescu, „1933‑1934”, în Cuvântul, 92
Ieșirea, Cartea a doua a lui Moise: „Eu
anul XI, nr. 3119, 1 ian. 1934. sunt cel ce sunt”.

137
Ionescu, cu formula „Omul maselor
este cel care este”93. Felul mistic – nu
e nici o exagerare în termeni – în care
masele își recunosc conducătorul, iar
conducătorul își adună masele sea‑
mănă, în versiunea lui Nae Ionescu,
cu teoriile ideologului legionar Vasile
Marin, care era o minte ascuțită și
avea un stil precis și explicit94, iar nu
neguros și lipsit de precizie ca Zelea
Codreanu.
Spre sfârșitul anilor 1930, Nae
Ionescu dă cea mai clară și articu‑
lată variantă a proiectului său tota‑
litar. Este vorba despre două texte:
conferințele Fenomenul legionar, pe
care le‑a ținut în lagărul legionar de la
Miercurea Ciuc, în care a fost închis
în 1938 (a fost arestat în noaptea de
7 spre 8 mai 1938); apoi, scrisorile pe
care i le‑a trimis la începutul anului
1939 lui Armand Călinescu, pe atunci
ministru de Interne.
Fenomenul legionar este format
din rezumatul celor patru conferințe
ținute de Nae Ionescu la Miercurea
93
Nae Ionescu, „Dictatură și democrație.
Pe marginea unei conferințe a domnului Iorga”,
în Cuvântul, anul XV, nr. 3126, 27 ian. 1938,
vezi antologia Ideea care ucide. Dimensiunile
ideologiei legionare, culegere de studii ela‑
borate de Alexandru Florian, Radu Florian,
Victor Neuman, Dionisie Petcu, Constantin
Petculescu, Gh. Lencan Stoica, Antologie
de texte realizată de Constantin Petculescu,
Alexandru Florian, București, Editura Noua
Alternativă, 1994, pp. 291‑292.
94
I. Negoițescu (Straja dragonilor, ediție
îngrijită și prefață de Ion Vartic, epilog de Ana
Mureșanu, Cluj, Editura Biblioteca Apostrof,
1994, pp. 206‑207) remarca la rândul lui că
Vasile Marin este unul dintre ideologii „mai ca‑
lificați” ai legionarismului.
138
Ciuc, în fața legionarilor din lagăr, în
luna mai 1938. Aici, Nae Ionescu nu
se ferește să își flateze publicul și să‑i
spună exact ceea ce vrea să audă, dar
fără a‑și trăda ideile sale de bază. El
anunță că „România legionară va fi
o formă de viață politică, economică,
spirituală, alta decât cea de astăzi”95,
îl critică pe regele Carol al II‑lea pen‑
tru că uzează de o formă de autoritate
desuetă, iar nu de „principiul autoritar
de astăzi”96, care presupune că „par‑
ticipă masele la istorie”; critică demo‑
crația liberală ca formă istorică hibridă,
monstruoasă, complet nepotrivită la
noi97, își repetă mai vechile idei despre
națiunea română, prin care exclude
din corpul acesteia pe democrați și
capitaliști („nu pot fi ortodox dacă sunt
capitalist”98), căci, susține el, ei contra‑
zic religia ortodoxă, și trage concluzia
că la noi democrația nu este potrivită,
în vreme ce totalitarismul, da.
„Nu există concepție individualistă în
România. […] La noi, liberalismul nu
găsește materialul necesar. Așa se
explică de ce statul nostru este rău” 99.
Pe gustul publicului său particular
din lagăr, vorbește despre „jidani”100.
Considerațiile lui despre popor și nați‑
une continuă organicismul care i‑a fost
permanent caracteristic și se îndato‑
rează filosofiei lui Spengler despre
95
Nae Ionescu, Fenomenul legionar,
cu o introducere de Constantin Papanace,
București, Antet XX Press, 1993, p. 31.
96
Ibidem, p. 33.
97
Ibidem, p. 34.
98
Ibidem, p. 37.
99
Ibidem, p. 38.
100
Ibidem, p. 39‑40.
aceste entități colective101: „Românul
este tipul de om care se regăsește
în colectivul român. Individul se defi‑
nește astăzi în funcție de colectivul
din care face parte”102. Pledoaria lui
este pentru acest colectivism așa de
potrivit românilor:
„Azi au apărut în lume forme politice
noi: fascism, hitlerism, legionarism”,
care „se sprijină pe națiune. Națiunea
luată nu în sens democratic”; „popo‑
rul este considerat ca unitate, iar
oamenii care stau în capul statului
(în fruntea poporului) sunt considerați
ca emanațiuni ale poporului, sunt ca
națiunea. Hotărîrea lor este prezen‑
tată a fi hotărîrea întregului popor. De
aceea se zice totalitar, căci individul
e complet topit în colectivitate”. „Deci
în politica actuală hotărăște colecti‑
vitatea care este o ființă cu legile ei,
individul supunîndu‑se și împlinindu‑i
legile”103. „Statul se amestecă, nu dă
voie individului să facă ce vrea. Statul
este reprezentant al intereselor colec‑
tivității, hotărînd activitatea individului.
Așadar, peste tot domină colectivita‑
tea. Totul este răsturnat. În locul indi‑
vidului avem națiunea. Interesul indivi‑
dual (particular) trece după cel colec‑
tiv. Individul trebuie să se încadreze în
legile colectivității, căci altfel avem o
stare anormală…”104.
Iar acest nou naționalism duce la o
formă nouă de religiozitate, exprimată
de Nae Ionescu în formula „eu sunt
dator lui Dumnezeu numai în nația
mea”105.
101
Ibidem, p. 46.
102
Ibidem, p. 51‑52.
103
Ibidem, p. 47‑48.
104
Ibidem, p. 49.
105
Ibidem, p. 55.
139
*
Mult mai clare decât aceste con‑
ferințe reconstituite după note, iar nu
după stenograme, sunt ideile lui Nae
Ionescu din scrisorile pe care i le‑a tri‑
mis, în a doua jumătate a lui ianuarie
1939, ministrului Armand Călinescu
(viitorul prim‑ministru al țării începând
cu martie 1939). Așa cum în toamna lui
1933 îi ceruse ajutor lui Iorga să pună
de‑o revoluție prin care să‑l îndrume
pe rege pe drumul cel bun, și acum,
din lagărul de la Miercurea Ciuc, Nae
Ionescu îi cere lui Armand Călinescu
o întrevedere – aceasta a avut loc, în
23 ianuarie 1939106 – pe care apoi o
comentează și completează în scri‑
sori cu un proiect politic totalitar foarte
clar articulat. El propune:
„Am fost, iarăși, de acord, mai departe,
în a constata că forma istorică, în
drum spre realizare astăzi, este aceea
a unor așezări omenești «comuni‑
tare», în cari colectivitatea precumpă‑
nește asupra individului; că această
comunitate este o unitate organică, de
sine stătătoare…”; „Problema politică
a Restaurației este dublă: / Să lichi‑
deze definitiv formele, perimate deja
106
Vezi Nae Ionescu, Scrisori și memo‑
rii, ediție îngrijită de Dora Mezdrea și Marin
Diaconu, București, Editura Muzeul Literaturii
Române, Editura Roza Vânturilor, 2006, p. 35
și următoarele. Data primei scrisori este ne‑
clară, 25 sau 23 ianuarie 1939, cum o datează
editorul, este pusă în discuție de următoarea
scrisoare, din 27 ianuarie 1939, care face o tri‑
mitere la întâlnirea lor de luni. Or, 23 ianuarie
a fost o zi de luni, dar pare destul de impro‑
babil ca în 23 ianuarie să îi fi scris lui Armand
Călinescu și în aceeași zi acesta să îi fi acor‑
dat audiența. Oricum, schimbul de scrisori a
fost în ianuarie 1939, iar în 23 ianuarie cei doi
se pare că s‑au întâlnit.
 și intrate în descompunere, ale vieții
publice, și / Să creeze sau să capteze
o mare mișcare de mase, care să con‑
fere un caracter plebiscitar Domniei”;
„Procesul de lichidare a democrației
liberalizante, care a început imediat
după război, a impus […] autoritatea
unui principiu nou de organizare a
așezărilor omenești”,
Nae Ionescu nu recomandă
„cezarismul” teoretizat de Spengler,
ci totalitarismul, după modelul de suc‑
ces al lui Hitler, Mussolini și Stalin:
„iar regim totalitar au realizat: cu apro‑
ximație impresionantă, Hitler; cu grave
abateri de la tipul pur (reminiscențe
sindicaliste), amendate de o persona‑
litate vulcanică, Mussolini; în formă cu
totul hibridă, dar cu suplețe și posibili‑
tăți de adaptare, Stalin”.
După el, „forma firească înspre
care evoluează așezările omenești
nu e cea personală, ci cea totalitară,
a maselor cari «te ridică pe scut»”.
El apreciază mișcarea lui Corneliu
Zelea Codreanu, pe care declară că
l‑a cunoscut în mai 1933, căci „aveam
de‑a face cu o mișcare totalitară”. Și,
criticând încercările de destrămare
a Mișcării Legionare făcute de statul
român, propune combinarea puterii
regelui cu puterea Mișcării Legionare:
„De îndată ce, pentru țara noastră,
nu există altă putere politică decît
aceea care rezultă din puterea abso‑
lută a Domnului, putere izvorîtă din
adeziunea activă a nației, și de îndată
ce Mișcarea Legionară era singura
organizație totalitară existentă la
noi (și anume, realmente totalitară),
datoria tuturor oamenilor devotați
nației și Coroanei era să sprijine și
140
să înlesnească conjoncțiunea, dintre
rege și Garda de Fier”.
După el, în România „toți oamenii
politici au lucrat, de la iunie 1930 și
până în februar 1938, împotriva sta‑
tului totalitar românesc – adică împo‑
triva Regelui și a Nației”. Toți, cu o
excepție unică, a sa:
„Un singur om a văzut că singura
noastră salvare stă într‑o Domnie spri‑
jinită pe adeziunea totală și activă a
maselor – eu; un singur om a încercat
să facă legătura între rege și singura
mișcare totalitară existentă – eu.”
Apoi precizează: „Legiunea era
singura mișcare totalitară” de la noi
din anul 1938, de când regele a înce‑
put să își facă revoluția sa și a inven‑
tat Frontul Renașterii. Ce caută, în
acest front, sașii și ungurii? se miră
Nae Ionescu, fiindcă el știe că „Ideea
totalitară e esențialmente etnică; și
anume, ofensiv‑etnică; naționalistă.
Ea se contruiește pe conceptul orga‑
nic, de sânge, și nu pe cel juridic,
de cetățean”. În plus, totalitarismul
cere un om nou, „schimbat în suflet”.
Soluția la starea de fapt așa cum o
descrie el este:
„Soluția? Una singură: cea asupra
căreia suntem, de altfel, de acord: sta‑
tul totalitar; bază populară activă, dina‑
mizată, fanatizată pentru orice gest de
inițiativă regală. / Cum? Asta o știu eu.
(Să stăm de vorbă!) Eu știu mai bine
decât oricare altul în țara românească
ce însemnează regim totalitar; și sunt
în măsură să realizez mișcarea pe
care să se sprijine acțiunea regală. /
Ofer, deci, regelui meu, cu devota‑
mentul încercat, cu certitudinea ieșită
dintr‑o îndelungată cumpănire a lucru‑
rilor, munca mea – pentru a‑i pune la
 picioare o țară tânără, onestă, vitează
și harnică, câștigată până la jertfa vieții
pentru nația noastră și Domnul ei”107.
Deși în acest studiu intenția mea
nu este de a reface biografia lui Nae
Ionescu, ci numai de a pune în evi‑
dență trăsăturile totalitare ale scrisu‑
lui și acțiunilor lui, nu pot să nu atrag
atenția asupra următorului aspect ce
rezultă din succesiunea cronologică
a evenimentelor: scrisorile lui Nae
Ionescu către Armand Călineascu, în
care filosoful vrea să îi ducă regelui pe
tavă Mișcarea Legionară, datează din
a doua jumătate a lunii ianuarie 1939.
În 30 noiembrie 1938, Căpitanul Zelea
Codreanu fusese asasinat, împreună
cu alți 13 legionari, de către poliție;
Armand Călinescu era atunci minis‑
trul de Interne în guvernul, condus
de Miron Cristea, al regimului autori‑
tar instalat de Regele Carol al II‑lea
la data de 30 martie. Nae Ionescu s‑a
adresat deci cu proiectul său de stat
totalitar celui care într‑un fel sau altul
fusese copărtaș la asasinarea, prin‑
tr‑o crimă de stat (fapt cu totul des‑
calificant pentru un stat de drept), a
șefului Mișcării Legionare. Observația
aceasta, pe care au făcut‑o, pe alte
tonuri, și alți cercetători – de pildă, Dan
Zamfirescu108, în postfața la volumul
107
Nae Ionescu, scrisoare către Armand
Călinescu, 27 ianuarie 1939, în Idem, Scrisori
și memorii, ediție îngrijită de Dora Mezdrea
și Marin Diaconu, București, Editura Muzeul
Literaturii Române, Editura Roza Vânturilor,
2006, pp. 38‑56.
108
Dan Zamfirescu, Postfață la: Nae
Ionescu, Tratat de metafizică (1936‑1937),
curs inedit, stenografiat și transcris de Dumitru
Neacșu, ediție îngrijită și postfață de Marin
141
Nae Ionescu, Tratat de metafizică
(1936‑1937) – îndreptățește presu‑
punerea că Nae Ionescu, urmărind
să folosească Mișcarea Legionară,
de fapt a trădat‑o. Nu și‑a trădat însă
în nici un caz ideile totalitare la care
ajunsese.
Textul acestei scrisori‑memoriu a
lui Nae Ionescu se întâlnește în conți‑
nut, în multe privințe, cu ideile și pro‑
iectele altor autori de propuneri totali‑
tare, de pildă cu ideile lui Vasile Marin,
Nichifor Crainic și, uneori, cu acelea
ale lui Cioran.
Critic față de imitația de stat tota‑
litar creată de Carol al II‑lea (fapt
ce rezultă chiar din scrisoarea către
Armand Călinescu pe care am
citat‑o), Nae Ionescu nu a apucat să
vadă statul totalitar român proclamat
în septembrie 1940, creat și după ide‑
ile sale. A murit la 15 martie 1940.
*
Și, încă o dată: Nae Ionescu a fost
unul, doar unul, dintre factorii mai
numeroși care au înlesnit aluneca‑
rea ca pe gheață a unei bune părți
din tânăra generație ʻ27 în extrema
dreaptă românească.
2017‑2021, Cluj
Diaconu și Dan Zamfirescu, cuvânt-înainte și
postfață de Dan Zamfirescu, însemnări inedi‑
te despre Curs și o mărturie de Nestor Ignat,
și un document inedit prezentat de Octavian
Ghibu, București, Roza Vânturilor, 1999, pp.
286‑295.
 Criterion: ultimul act al
democrației
Dr. Irma CARANNANTE
(Istituto L’Orientale - Napoli)

Abstract: Articolul își propune să ilustreze evenimentele politice și sociale care

au marcat elita intelectuală românească în ajunul celui de‑al Doilea Război
Mondial. O atenție aparte va fi acordată asociației culturale Criterion, care în
acei ani, deși pentru scurtă vreme, s‑a străduit să radicalizeze democrația și să
construiască o voință colectivă capabilă să se opună unei orânduiri politice și
economice oprimante. Cu timpul însă, impulsul radical revoluționar al grupării
s‑a îndreptat spre politica activă, ajungând la extremisme politice, pentru că in‑
stituțiile democratice și liberale din epocă nu s‑au arătat capabile să răspundă
nemulțumirilor sociale venite din partea maselor de tineri studenți șomeri. Pe
de altă parte, nu trebuie uitat că gruparea Criterion a reprezentat, poate pen‑
tru prima oară în istoria României, o tentativă extraordinară de opoziție față de
puterea oligarhiilor economice care, după pătrunderea capitalului străin și sub
imperativul „modernizării” țării, estompaseră granițele dintre dreapta și stânga.

La fel ca în timpurile noastre, când reprezentau o resursă indispensabilă

modernitatea capitalistă a creat felurite
contradicții pe plan social, și România
interbelică, stat care pe atunci se
insera timid în panorama marilor cul‑
turi europene, s‑a confruntat cu antino‑
miile sociale care au dus țara în criză.
La sfârșitul anilor ’20 ai secolului tre‑
cut, depresiunea economică mondială
curma­­se promițătoarea evoluție econo‑
mică a României, aducând după sine
un lung deceniu de incertitudine poli‑
tică și socială. Având în vedere că prin‑
cipala sursă de venit a statului român
erau produsele agricole, țara depindea
în primul rând de exporturi, așadar
de piața internațională. România se
afla deci la discreția fluctuațiilor eco‑
nomice din Occident, cu care nici nu
putea întrerupe raporturile, fiindcă ele
pentru buna funcționare a economiei
naționale. Cu toate acestea, partidele
conservatoare, democrate și liberale
s‑au dovedit incapabile să rezolve difi‑
cultățile, iar poporul a început curând
să‑și manifeste exigența de a‑și face
auzit glasul: avea nevoie de cineva
capabil să‑l reprezinte și să‑l apere în
numele unei justiții sociale mai echita‑
bile.
Emblematică din acest punct de
vedere a fost greva organizată în 1933
la București de muncitorii Atelierelor
CFR Grivița. Cu un an înainte, guver‑
nul român introdusese o serie de
măsuri restrictive menite să limiteze
efectele devastatoare ale crizei eco‑
nomice. Printre altele, dispozițiile pre‑
vedeau și tăierea salariilor angajaților

142
de la Atelierele Grivița, care, profund
dezamăgiți de autoritățile politice,
au hotărât să iasă în stradă ca să‑și
strige nemulțumirea. Protestul a fost
înăbușit imediat de forțele de ordine,
care au deschis focul, provocând un
masacru cu numeroși morți și răniți1.
Cum atestă și Memoriile lui Eliade,
după Primul Război nemulțumirile
sociale ale cetățenilor români, culmi‑
nate cu greva de la Atelierele Grivița,
erau atât de generalizate, încât se
făceau simțite până și în rândul stu‑
denților, obligați să sufere din cauza
unui guvern ineficient. În consecință,
ca să se definească, să se deose‑
bească și să se afirme ca subiecți ai
unei clase sociale emergente, se reu‑
neau făcând cultură, adeseori stârnind
tumult și scandal. Spiritul lor de revoltă
era dictat și de aspirația profundă de
a concura cu lumea întreagă. Năzuiau
la afirmarea universală a propriei cul‑
turi. Nu aveau însă o idee unanimă în
privința modalităților prin care trebuia
obținută această recunoaștere tânjită.
Prezența a diverse orientări de gân‑
dire îi împinsese pe tineri să se orga‑
nizeze și să creeze un spațiu unde să
poată exprima o pluralitate de opinii
culturale, sociale și politice. Foarte
probabil din acest motiv s‑a născut
și asociația culturală Criterion2. Cum
1
Pentru aprofundarea temei, vide articole‑
le: C. Diac, „1933, lecția Griviței”, în Adevărul,
19 iulie 2011; I. Tiu, „Amintiri despre grevele
din februarie 1933”, în Jurnalul Național, 13
martie 2005.
2
Pentru aprofundarea temei, vide G.
Rotiroti, Il segreto interdetto. Eliade, Cioran,
Ionesco sulla scena comunitaria dell’esi‑
lio, Edizioni ETS, Pisa, 2011, pp. 59‑91; și
143
spune Cioran, Criterion „era expresia,
dusă până la paroxism, a unei voințe
de‑a forța Istoria, a unei pofte de‑a
ne face loc în ea, de a aduce în ea
noul, indiferent de preț. Frenezia era
la ordinea zilei”3.
Acest grup, compus de câțiva
dintre cei mai prestigioși exponenți
ai Generației ’27, reunea, pe de o
parte, tânăra elită intelectuală de la
Universitatea din București și înde‑
osebi studenții înscriși la Facultatea
de Litere și Filosofie, care frecventa‑
seră cursurile profesorului de logică
și metafizică Nae Ionescu, iar pe de
alta, pe colaboratorii aceluiași de la
redacția ziarului Cuvântul. Asociația
a luat ființă în 1932 sub conducerea
lui Petru Comarnescu, care hotărâse
să organizeze o serie de conferințe cu
participare liberă, subiectele discutate
urmând să meargă de la filosofie la
economie, de la politică la muzică și
la alte tipuri de arte. Caracterul spe‑
cific al grupului Criterion consta în
modul de desfășurare a reuniunilor.
Modelul de referință pentru realizarea
dezbaterilor era, „în cinstea lui Platon”
(Comarnescu), simpozionul. Astfel, la
fiecare întrunire interveneau mai mulți
conferențiari, care cel mai frecvent
abordau tema serii din perspective
critice diferite. Obiectivul principal
al asociației era să răspândească în
România cultura europeană și să se
M. Petreu, „Generația ’27 între Holocaust și
Gulag, în M. Petreu, De la Junimea la Noica,
Polirom, Iași, 2011, pp. 251‑342.
3
E. Cioran, Exerciții de admirație, tra‑
ducere în română de E. Marcu, Humanitas,
București, 2003, p. 125.
afirme în viața socială a capitalei. În
plus, tinerii intelectuali din grupare
considerau întâlnirile culturale o opor‑
tunitate de a‑și încerca puterile în
exercițiul disputei, orientat spre creș‑
terea intelectuală și personală într‑un
context social și economic aflat în
curs de dezvoltare.
Filosoful Mircea Vulcănescu, teo‑
retician de frunte al asociației, susține
că generația Criterion aduna laolaltă
tineri proveniți din toate mediile cultu‑
rale, contribuind astfel, într‑o anumită
măsură, la unificarea culturală a pro‑
vinciilor române recent unite4. Inițial
chiar și Nae Ionescu, susținător al
asociației Criterion, considera că stu‑
denții ar fi trebuit să se ferească de
angajamentul politic și, mai ales, să nu
se lase tentați de politica antisemită
a lui A.C. Cuza, fondatorul mișcării
naționaliste extremiste Liga Apărării
Național‑Creștine. Mircea Eliade, dis‑
cipolul cel mai fidel al lui Nae Ionescu,
opunea politicii cultura și spirituali‑
tatea, cu scopul de a scoate cultura
românească din „provincialism” și de
a o ridica la rangul de cultură univer‑
sală. Așadar, în programul inițial al
generației figurau proiecte culturale,
nu obiective de natură politică5. Chiar
dacă în articolele „Itinerariu spiritual”
4
M. Vulcănescu, „Generație”, în Criterion,
an. I, nr. 3‑4, 15 noiembrie‑1 decembrie 1934,
p. 6
5
În legătură cu programul tinerei genera‑
ții, vide capitolul IX din M. Petreu, Cioran sau
un trecut deocheat, ediția a III‑a revăzută și
adăugită, Polirom, Iași, 2011, pp. 259‑293, și
capitolul „Ionescu și ideologia generației ’27”,
în M. Petreu, Ionescu în țara tatălui, Editura
Biblioteca Apostrof, Cluj‑Napoca, 2002.
144
și „Manifestul crinului alb” se găsesc
idei conservatoare și etniciste, anti‑
democratice și ortodoxiste, ele sunt
lipsite de finalități declarat politice.
Iar în cazul lui Eliade ele trimiteau în
substanță la conținutul cursurilor uni‑
versitare predate de Nae Ionescu, pe
atunci aflat în raporturi foarte bune cu
regele Carol al II‑lea.
Criterion reprezenta direcția spiri‑
tualistă a elitei intelectuale din tânăra
generație, iar programul său cultu‑
ral se baza pe o „spiritualitate nouă”
ce dorea să sintetizeze tendințele
dominante ale mai multor generații
de intelectuali. Potrivit Memoriilor lui
Eliade și Jurnalului lui Comarnescu,
Criterion își stabilise ca obiectiv un fel
de emancipare de „complexele pro‑
vinciale” și în același timp o încredere
în „posibilitățile de creație ale geniului
românesc”.
În 1932 însă lucrurile au înce‑
put să se schimbe. Unii membri ai
generației s‑au înscris în diverse
grupări politice. Cu deschiderea unui
ciclu de conferințe despre „idolii vre‑
mii” (Lenin, Mussolini, Greta Garbo,
Gide, Chaplin, Gandhi, Bergson,
Krishnamurti etc.), Criterion își propu‑
sese să lămurească, prin intermediul
dezbaterii publice, problemele con‑
temporaneității, așadar și pe cele rela‑
tive la politică. În consecință, acesta a
fost momentul în care, din asociație
culturală, Criterion s‑a transformat
într‑un grup politizat.
În Memorii, Mircea Eliade sus‑
ține că persoanele care luau parte la
evenimentele organizate de Criterion
sesizau imediat importanța temelor
tratate. Și când se atingeau chesti‑
uni „delicate” pentru epocă, de pildă
Lenin sau Freud, lumea era foarte
interesată să participe. Oratorii își
pregăteau arareori discursul în prea‑
labil. O făceau doar când se abordau
subiecte arzătoare, ca Mussolini sau
Gide. În ochii lui Eliade, scopul real
al grupului Criterion era „trezirea”
publicului din somnul ignoranței6 și
informarea lui în legătură cu ideile și
curentele care se difuzau pe atunci în
Europa. În scrierile lor, Mircea Eliade
și Petru Comarnescu consemnează
câteva momente marcante din interi‑
orul grupării. În Memorii, Eliade amin‑
tește, spre exemplu, conferința despre
Freud ținută în amfiteatrul Fundației
Carol și la care veniseră atât de multe
persoane încât, în lipsa unui spațiu
potrivit, evenimentul a trebuit repetat7.
Sala s‑a umplut până la refuz
și în seara dedicată lui Gide, când
chestura fusese obligată să cheme
sergenți și comisari ca să prevină
eventuale dezordini în apropierea
Fundației. Însă întocmai cum prevă‑
zuseră organizatorii evenimentului și
cum notează Eliade, conferința a fost
luată în vizor de studenți de extremă
dreapta8. Studenții cuziști, adică
adepții ultranaționalistului și antise‑
mitului Alexandru C. Cuza, îl suspec‑
tau de filocomunism pe Gide, întors
de curând din Uniunea Sovietică.
Prin urmare, au dat buzna în sală ca
6
M. Eliade, Memorii. 1907‑1960,
Humanitas, București, 2004, p. 226–238.
7
Ibid., pp. 235‑236.
8
Ibid. pp. 237‑238.
145
să țină dezbaterea sub control și să
împiedice elogierea publică a scriito‑
rului francez.
Succesul conferințelor Criterion a
alarmat până și Ministerul de Interne,
iar criterioniștii au devenit ținta critici‑
lor multor ziariști și scriitori. În jurnalul
său, Comarnescu susține că asocia‑
ția Criterion fusese atacată de presa
naționalistă, fascistă și șovinistă9 și
înaintea acestui episod. El se referă
în mod deosebit la campania violentă
de defăimare întreprinsă de Nichifor
Crainic împotriva grupării; Crainic ar fi
dorit să frâneze importarea modelelor
culturale din străinătate, căci, în opi‑
nia lui, acestea ar fi sufocat „sufletul
stirpei” românești, pe care‑l socotea
autentic creștin și ortodox. Pe deasu‑
pra, prin jocul de cuvinte „Gide‑jidan”,
Crainic voia să insinueze că asociația
Criterion cultiva o anumită înclinație
spre homosexualitate, îmbinată cu o
vocație antipatriotică și antireligioasă,
dat fiind că, în epocă, stigma rasială
antisemită era citită în cheie cripto‑co‑
munistă și filosovietică10.
La simpozionul despre Lenin,
Comarnescu își amintește că a
întâmpinat unele dificultăți birocratice
până a găsit un sediu apt să găzdu‑
iască marele eveniment pentru care
se preconiza o afluență masivă a
publicului. La conferință erau de față
Rădulescu‑Motru, părintele românis‑
mului, un grup consistent de comu‑
niști și poliția11.
9
P. Comarnescu, Jurnal (1931‑1937),
Institutul European, Iași, 1994, p. 77.
10
Ibid., p. 78.
11
Ibid., p. 73.
 La acest moment, în ochii criterio‑
niștilor situația din interiorul asociației
se prezintă destul de încurcată și echi‑
librul democratic al „simpozionului”
devine din ce în ce mai precar. Politica
începe să intre în forță într‑o mani‑
festare care inițial se dorea exclusiv
culturală. De la tribuna Criterionului
vorbesc acum indivizi angajați per‑
sonal în „activismul politic”. Paginile
Jurnalului lui Comarnescu din peri‑
oadă înregistrează semnele celor din‑
tâi neînțelegeri care vor duce la dis‑
persarea definitivă a societății12.
După cele două conferințe despre
Lenin, susținea Comarnescu, intenți‑
ile democratice care caracterizaseră
dintotdeauna conferințele Criterion
erau tot mai primejduite, întrucât
conferențiarii participanți la întruniri
nu mai erau oratori neutri, ci indivizi
implicați direct în politică13.
Din toamna lui 1932 și până în
iarna lui 1933 criterioniștii intră în poli‑
tica activă. Totuși, chiar dacă asocia‑
ția se radicaliza din punct de vedere
politic, generând tensiuni acute între
membri și autoritățile statului, seratele
Criterion au continuat. Dar sfârșitul
era foarte aproape. Potrivit lui Petru
Comarnescu, devenea tot mai greu
să așezi la aceeași masă legionari,
democrați și comuniști. Principalul
motiv care a provocat încetarea acti‑
vității asociației trebuie căutat într‑o
serie de evenimente din 1933 și al
căror protagonist a fost Nae Ionescu.
Revenit dintr‑o călătorie în Germania
12
Ibid., pp. 73‑74.
13
Ibidem.
146
– aflată într‑un proces de nazificare
treptată – și după ce s‑a „certat”14 cu
Regele Carol al II‑lea, profesorul a
început să sprijine pe față Garda de
Fier. A făcut‑o în momentul în care
prim‑ministrul Ion Duca a scos în afara
legii mișcarea lui Codreanu, din cauza
acțiunilor sale subversive estimate
anticonstituționale. Nae Ionescu, care
nu era de acord cu această măsură,
a scris în Cuvântul, ziarul său, că
ordonanța de desființare a Gărzii de
Fier nu se justifica, că mișcarea lui
Codreanu nu era nici clandestină,
nici teroristă. Însă faptele l‑au con‑
trazis în mod fatal. La trei săptămâni
după decizia lui Duca, mai precis la
29 decembrie 1933, un grup de legio‑
nari, alcătuit în majoritate de studenți
la teologie, l‑a asasinat pe prim‑minis‑
tru în gara Sinaia. Actul terorist săvâr‑
șit de „echipa morții” sfârșește prin a‑l
compromite definitiv pe Nae Ionescu
în ochii suveranului. La începutul lui
1934, un decret regal ordonă închi‑
derea cotidianului Cuvântul, iar la 2
ianuarie filosoful e arestat, acuzat de
responsabilitate morală în cazul asa‑
sinării prim‑ministrului Ion Duca15.
Deși Nae Ionescu și‑a redobândit
libertatea peste câteva zile, episodul
l‑a marcat profund, astfel că începând
14
Cf. E. Ionescu, scrisoare către Tudor
Vianu, Paris, 19 septembrie 1945, în Scrisori
către Tudor Vianu, II, 1936‑1949, ediție îngrijită
de M. Alexandrescu Vianu și V. Alexandrescu,
Minerva, București, 1994, pp. 274‑275.
15
Pentru reconstituirea istorică a firului
evenimentelor, vide Z. Ornea, Anii Treizeci,
Extrema dreaptă românească, Cartea
Românească, București, 2015, pp. 178‑194.
Vide și M. Eliade, Memorii, ed. cit., p. 268.
din 1934 își va radicaliza poziția poli‑
tică filolegionară în sens categoric
antisemit. Prilejul i l‑a oferit tocmai
un fost student și colaborator de la
Cuvântul, Mihail Sebastian, când i‑a
cerut să scrie o prefață la romanul său
De două mii de ani16.
În prefață, Nae Ionescu afirma în
substanță că în România problema
evreiască nu avea soluție, deoarece
cauzele conflictului plurimilenar al
evreilor cu popoarele din jur trebuiau
puse pe seama înseși esenței popo‑
rului evreu. Potrivit profesorului, ori
de câte ori i se ivise ocazia de a avea
o patrie, acest popor, veșnic rătăci‑
tor, o ratase, fapt datorat, în ultimă
instanță, caracterului esențialmente
„corupt” al poporului evreu. În opinia
lui, poporul evreu nu a voit să‑l recu‑
noască pe Mesia și din acest motiv
toate celelalte popoare întâlnite de‑a
lungul eternei lui peregrinări l‑au hăi‑
tuit cu ura lor. Iată motivul pentru care,
afirmă Nae Ionescu, poporul evreu va
fi hărăzit să sufere pe vecie: deoarece
evreul, în calitate de evreu, nu are nici
o posibilitate de răscumpărare.
Romanul autobiografic al lui
Sebastian, De două mii de ani17,
narează povestea unui tânăr stu‑
dent evreu obligat să îndure, alături
de coreligionari, abuzurile xenofo‑
biei tot mai înverșunate răspândite în
16
M. Sebastian, De două mii de ani. Cum
am devenit huligan, Litera, București, 2020.
17
Cf. frumoasa recenzie a romanului
publicată de Alessandro Lita Modignani în
Foglio, 21 martie 2018: https://www.ilfoglio.it/
una‑fogliata‑di‑libri/2018/03/21/news/da‑due‑
mila‑anni‑mihail‑sebastian‑una‑fogliata‑di‑li‑
bri‑185241/
147
mediile cuziste și legionare bucureș‑
tene. Acțiunea se petrece în cruciala
perioadă dintre cele două războaie
mondiale, iar Sebastian descrie cu
luciditate propagarea antisemitismu‑
lui în România, intensificarea mișcării
sioniste, apropierea tragediei euro‑
pene. Jurnalul începe din 1923, când
universitățile românești sunt măturate
de un val de ură și violență îndrep‑
tate contra studenților evrei, care sunt
alungați de la cursuri.
Deși definește situația drept un
adevărat „martiriu”, protagonistul nu
se va resemna cu starea de fapt. În
ciuda greutăților, Iosif Hechter nu
se va da bătut, fiindcă dorința lui de
a cunoaște lumea, de a studia și de
a‑și găsi propriul drum nu pare că‑l
va părăsi vreodată. Într‑una din nenu‑
măratele ori când fuge de un grup de
tineri porniți să‑l bată, nimerește într‑o
aulă unde își ține cursurile profesorul
Ghiță Blidaru, pseudonim inventat
de autor pentru a‑l desemna pe Nae
Ionescu.
Urmându‑i cursurile și citindu‑i arti‑
colele din presă, mulți intelectuali din
tânăra generație au crezut că găsesc
în populismul Legiunii baza spirituală
și națională a propriei concepții filo‑
sofice. Între timp în Europa căpătau
forță idei mistice și naționaliste simi‑
lare, care atribuiau tot atâta sacrali‑
tate nazismului și fascismului. După
cum susține Luc Ferry, încercările lui
Eliade și Noica de a spiritualiza miș‑
carea legionară și de a lăsa în plan
secund aspectele ei violente – tero‑
rism, infracțiuni, antisemitism dus la
extrem – se aseamănă cu strădaniile
făcute în epocă de Heidegger, care
scotea în evidență caracteristicile spi‑
rituale ale nazismului, punând pe pla‑
nul al doilea fundamentul lui biologic
și rasial18. De fapt, prin acțiunile lor,
Eliade, Noica și alți intelectuali aco‑
liți ai mișcării legionare urmăreau să
zugrăvească o imagine spiritualizată
a Gărzii de Fier, iar atmosfera mistică
pe care au creat‑o în jurul Legiunii a
avut un impact atât de mare pe plan
cultural încât a dezlănțuit exaltarea
„mistică” a maselor studențești.
Semnificativ din acest punct de
vedere e romanul lui Mircea Eliade
Huliganii, care exprimă limpede sen‑
zația de nihilism și vid încercată de
tinerii români în anii interbelici. În
Huliganii, Eliade schițează portretul
unor rebeli fără morală, nici lege, stu‑
denți zbuciumați, muzicieni și scriitori
debutanți care nu peste mult timp vor
îngroșa rândurile Gărzii de Fier a lui
Codreanu. Romanul e o frescă unde
se împletesc povestirile protagoniș‑
tilor uniți de sentimentul nihilismului
și dezorientării, al ruperii de tradițiile
burgheze care caracterizează atâția
tineri în perioada dintre războaie. Tot
ei însă, în avântul lor autodistructiv
disperat, anunță și prefigurează deja
nașterea unui „om nou”, revoluționa‑
rul în cămașă verde19. Rebeli apa‑
rent fără cauză, în râvna lor anarhică
18
L. Ferry și A. Renaut, Heidegger et les
Modernes, Grasset, Paris, 1988, pp. 104‑105.
19
Cf. pătrunzătoarea recenzie a lui Andrea
Colombo, apărută în Stampa, 28 ianuarie
2017: https://www.lastampa.it/2017/01/20/
cultura/lingenua‑furia‑nichilista‑degli‑huliga‑
ni‑di‑eliade‑qh9i3fgMbiDZEHhYZGkyFM/pa‑
gina.html
148
pregătesc terenul pentru sosirea unui
fascism care în România va asuma
conotațiile foarte originale ale unui
misticism militant violent. Istoriile
depănate de Eliade în Huliganii par
extrem de realiste și reparcurg în
cheie narativă câteva episoade din
existența asociației Criterion și a „tine‑
rei generații” în jurul cărora gravitează
tineri și tinere animați de un „vitalism
neliniștit și disperat în vidul de idea‑
luri și valori”20. Pentru ei sinuciderea
e o practică la ordinea zilei, furtul nu
e considerat infracțiune, trădarea e
normalitate, mustrările de conștiință,
ceva din trecut, libertatea, un arbitru
absolut și neîngrădit. Personajele sunt
sfâșiate adesea de năzuințe opuse,
suspendate între dorința de ascetism
și carnalitate. Printre ele se găsesc
profeți ai violenței care exaltă valoa‑
rea mântuitoare a războiului, a „morții
colective”; scriitorul ratat, care începe
în fiecare vară un roman fără a‑l ter‑
mina vreodată; alții care se aruncă în
vâltoarea politicii pentru fiorul acțiunii
devenite scop în sine; nu lipsește stu‑
dentul întârziat de familie bună care
își toacă banii pe călătorii și aventuri
sentimentale fără speranță. Fetele,
care păstrează o rămășiță de idealism
sentimental, sunt adesea victimele
nihilismului existențial al partenerilor.
De altfel experiența „huliganică” pre‑
supune „să nu respecți nimic, să nu
crezi decât în tine, în tinerețea ta”.
20
R. Scagno, „Uno scrittore fra due „univer‑
si spirituali”, în M. Eliade, Gli huligani, traduce‑
re în italiană de C. Fantechi, Calabuig, Milano,
2016, p. 8.
 În ciuda siguranței emanate de
aceste cuvinte, în realitate protago‑
niștii romanului percep în mod tragic
nonsensul propriei existențe, prove‑
nit dintr‑o emancipare extenuantă de
nucleul familiar și de modelul educa‑
ției tradiționale. Angoasa generată
de această separare le dezvăluie în
întregime disconfortul adolescentin și
frustrarea de a nu‑și putea satisface
propriile exigențe de absolut. De
altminteri această imposibilitate con‑
stituie chiar sursa autodistructivă care
va măcina viețile tuturor personajelor
din roman.
După sfârșitul Criterionului, unii
exponenți ai grupului au exprimat
puncte de vedere relativ contradictorii
în legătură cu alegerile politice făcute
în interiorul asociației21. În conferința
din martie 1935, intitulată Specificul
național, Mihail Sebastian susține
retrospectiv că, de fapt, gruparea
Criterion luase de la bun început
poziție politică, mai ales în ce privea
„ideea specificului național”22.
Vulcănescu declară, în schimb,
că gruparea Criterion se destrămase
„odată cu ascuțirea antagonisme‑
lor dintre membrii ei, angajați pe
poziții politice și spirituale divergen‑
te”23. Dintr‑o altă perspectivă, Eugen
Ionescu afirmă, într‑o scrisoare tri‑
misă lui Tudor Vianu în 1945, că în
generația politizată migraseră spre
21
Cf. M. Petreu, „Generația ’27 între
Holocaust și Gulag”, ed. cit., pp. 259‑268.
22
M. Sebastian, „Specificul național” [21
martie 1935], în Apostrof, mai 2001, p. 13.
23
M. Vulcănescu, „Generație”, în Criterion,
15 noiembrie‑1 decembrie 1934, p. 6.
149
extrema dreaptă inclusiv aceia care
inițial avuseseră simpatii de stânga24.
Așadar nici măcar după desființa‑
rea asociației membrii nu se înțeleg în
ce privește felul cum s‑a petrecut sfâr‑
șitul. Dimpotrivă, din informațiile dis‑
ponibile reiese mai degrabă că majo‑
ritatea membrilor grupului, după ce au
fost dezamăgiți de o facțiune politică
sau alta, au trecut automat la cea‑
laltă extremă, ocolind centrul. Excepții
importante au fost Eugen Ionescu,
Bucur Țincu și Petru Comarnescu. În
acest sens, mărturia lui Ionel Jianu
ilustrează destul de bine situația
afilierilor politice din 1932 în sânul
Criterionului25.
Oricum, lucrurile sunt mai com‑
plexe decât rezultă din minuțioasele
liste cu nume furnizate de feluriți pro‑
tagoniști, martori ai evenimentelor
istorice din epocă. Căutarea adevăru‑
lui despre sfârșitul grupării Criterion e
mult mai complicată și, cum remarcă
Rotiroti, ține esențialmente de „logica
subiectivă a legăturii comunitare”26.
Din acest punct de vedere, în focul
încrucișat al depozițiilor retrospective
ale martorilor, e semnificativ să vedem
cum se conturează deosebirea exis‑
tentă pe atunci – și subliniată de cri‑
terioniști – între naționalismul filolegi‑
onar și legionarismul activ încadrat în
24
E. Ionescu, scrisoare către Tudor Vianu,
19 septembrie 1945, Paris, în Scrisori către
Tudor Vianu, II, ed. cit., p. 274.
25
Ionel Jianu într‑un interviu luat de Ion
Pop, în I. Pop, Ore franceze, II, Polirom, Iași,
2002, p. 194.
26
G. Rotiroti, La comunità senza destino.
Ionesco, Eliade, Cioran all’ombra di Criterion,
Alefbet, Firenze, 2007, p. 66.
mișcare. Cu greu ar fi putut Legiunea
lui Codreanu să cuprindă și să înre‑
gimenteze în cuiburile sale eteroge‑
nitatea vocilor din Criterion. Urmând,
așadar, această perspectivă, coro‑
borată de mărturiile protagoniștilor,
îndeosebi a lui Vulcănescu, se poate
spune, cum a susținut deja Rotiroti,
că unii criterioniști proeminenți, de
pildă Polihroniade și Tell – într‑un prim
moment membri ai Criterionului –, ar fi
apucat pe calea politică activă înspre
Garda de Fier, asemenea capilor legi‑
onari Moța și Marin, devenind efectiv
membri ai Gărzii; alții în schimb, mai
coerenți cu spiritul de engagement
existențial al grupului Criterion și fatal‑
mente mai aproape de Nae Ionescu,
ar fi simțit că aparțin unei „drepte
naționaliste” și „revoluționare” ce ar
fi trebuit să dea naștere, tocmai din
cenușa Criterionului, unei „comunități
spirituale” de aleși, o „comunitate poli‑
tică de destin” menită să influențeze
de pe plan filosofic alegerile ideolo‑
gice și politice ale Legiunii înseși27. Cu
alte cuvinte, s‑ar zice că impulsul radi‑
cal revoluționar al Criterionului care îi
stăpânise până în acel moment n‑ar fi
putut fi găzduit cum se cuvine decât
de extremismul politic promovat de
Nae Ionescu și de figura carismatică
și mistică a lui Codreanu28.
Așadar, politizarea în direcție tota‑
litară a grupării Criterion a survenit ca
o consecință a incapacității dovedite
de instituțiile democratice și liberale
27
Cf. G. Rotiroti, Il segreto interdetto, ed.
cit., pp. 84–89.
28
Cf. M. Petreu, „Generația ’27 între
Holocaust și Gulag”, ed. cit., pp. 272‑278.
150
din epocă de a răspunde nemulțumiri‑
lor sociale apărute în masele de tineri
studenți fără locuri de muncă și aflați
în căutarea propriului rol în societate.
După Primul Război Mondial și criza
economică din 1929, România nu era
deloc pregătită să afirme și să lăr‑
gească valorile democratice, iar acest
fapt a deschis calea soluțiilor autori‑
tare și totalitariste.
În opinia mea însă, nu trebuie uitat
că gruparea Criterion cu „simpozioa‑
nele” sale a reprezentat – poate pen‑
tru prima oară în istoria României (și,
sper eu, nu ultima) – o încercare de
recuperare și aprofundare a instituți‑
ilor democratice șubrezite treptat din
cauza puterii oligarhiilor economice
care, după aportul de capital extern
și sub imperativul „modernizării țării”,
estompaseră granițele dintre dreapta
și stânga. Ajunsă în mâinile oligarhilor
și ale „camarilei” regale, politica deve‑
nise o simplă chestiune tehnică de
guvernare a ordinii curente, un teren
rezervat experților. Fenomenul a afec‑
tat în mod deosebit clasa muncitoare
și pe cei care erau deja dezavantajați,
ca studenții, dar și un segment semni‑
ficativ din clasa mijlocie, devenită mai
săracă și mai nesigură.
După moartea asociației Criterion,
înfruntarea dintre proiecte politice
și culturale diferite, cruciale pentru
democrație, a fost eliminată de pe
scena publică. Autodeterminarea
poporului, noțiune înrădăcinată în
însăși inima idealului democratic,
fusese deposedată de autoritate. Prin
urmare, mișcările de extremă dreapta,
ca Legiunea, au rearticulat într‑un
limbaj naționalist și xenofob reven‑
dicările celor care se simțeau aban‑
donați de stat. Populiștii de dreapta,
ca Nae Ionescu și Codreanu, procla‑
maseră că cetățenilor trebuia să li se
restituie vocea care fusese acapa‑
rată de elitele străine. În formularea
lui Chantal Mouffe, ei își dăduseră
seama că politica e mereu partizană
și înțeleseseră că, pentru a construi
o identitate politică obștească era
necesar să mobilizeze sfera emoțiilor
și sentimentelor29.
Citându‑l tot pe Mouffe, unicul
mod de a combate populismul de
dreapta e să dăm un răspuns progre‑
sist revendicărilor exprimate în limbaj
xenofob. Asta înseamnă să recunoaș‑
tem existența unui nucleu democratic
în respectivele revendicări și posibili‑
tatea de a le orienta, prin intermediul
unui alt fel de discurs, într‑o direcție
democratică radicală30.
Tocmai asta au încercat să facă
Criterion și „tânăra generație” în anii
1932 și 1933, înainte de prăbușirea
lor incredibilă: au încercat să radica‑
lizeze democrația, să construiască o
voință colectivă în stare să se opună
unei orânduiri politice și economice
oprimante, să manifeste un nucleu
democratic capabil de gândire și acți‑
une disidentă pe care autoritățile nici
nu l‑ar fi înțeles, nici nu l‑ar fi inter‑
zis, dar poate că l‑ar fi lăsat liber să
exprime un orizont de sens și o pro‑
misiune de viitor pentru cei proaspăt
ieșiți de pe băncile școlilor și univer‑
sităților.

29
Cf. Moffe, I populisti stanno crescendo,
ma questa può essere anche una fase per
i progressisti, 10 septembrie 2018: https://
poterealpopolo.org/i‑populisti‑stanno‑cres‑
cendo‑ma‑questa‑puo‑essere‑anche‑una‑fa‑
se‑per‑i‑progressisti/
30
Ibidem.

151
 Criterion: probleme de
metodă
Dr. Mattia Luigi POZZI (Milano)
(în românește de Lucia Uricaru)
A vorbi astăzi despre ce a fost
Criterion – „Asociație de arte, litere
și filosofie”, înțeleasă aici, prin meto‑
nimie, ca o forjă de tineri intelec‑
tuali care s‑a format în acel climat
(Petru Comarnescu, Mircea Eliade,
Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu,
Emil Cioran, Dan Botta, Constantin
Noica, Ion Cantacuzino, Arșavir și
Haig Acterian, Flora Capsali, Marietta
Sadova, citându‑i numai pe cei mai
cunoscuți) ‑ despre care a fost sensul
său profund, înseamnă, după păre‑
rea mea, a vorbi despre un spirit, s‑ar
putea spune despre o respirație, dar
mai ales despre o metodă.
Poate chiar despre un timp, nu
numai cel al României interbelice în
care au apărut inițiativele Asociației,
dar și de un timp care vorbește des‑
pre temporalitatea doliului1 înscrisă
constitutiv în criza – sau, în crizele,
personale și politice – care i‑au mar‑
cat parabola și falimentul, și care
va fi continuu amânată într‑un efort
interminabil în operele succesive, cel
puțin al unora dintre membrii săi2. De
un timp efemer – activitatea Asociației
1
Cfr. Giovanni Rotiroti, Il segreto interdetto.
Eliade, Cioran e Ionesco sulla scena comuni‑
taria dell’esilio, Edizioni ETS, Pisa2011, p. 77.
2
Cfr. Ibidem, p. 26 și 77.
152
se desfășoară într‑o perioadă de timp
foarte scurtă, aproximativ doi ani, din
octombrie 19323 până în octombrie
19344, până la dispariția sa5, s‑ar
putea spune al sinuciderii sale, în
cristalizarea în revista omonimă, al
cărei prim număr din octombrie 1934
specifică foarte clar că „nu reprezintă
Asociația de arte, litere și filosofie cu
același nume”6, un timp punctual, nu
3
Organizarea, minuțioasă și ramificată în
termeni logistici și ecconomici, începe în primă‑
vara precedentă, cu întâlniri informale deja din
luna aprilie și prima întâlnire oficială în 1 iulie.
Cfr. Cristina A. Bejan, Intellectuals and Fascism
in Interwar Romania. The Criterion Association,
Palgrave Macmillan, Cham 2019, p.79
4
Chiar în ianuarie 1933, deci puține luni,
dacă luăm în considerație că deja atunci unii
dintre membrii Asociației s‑au politizat. Asupra
poziționării politice a membrilor Criterion cfr.
Marta Petreu, Cioran sau un trecut deocheat,
Ed. III revăzută și adăugită, Polirom, Iași,
2011, pp. 313/316.
5
Cfr. Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema
dreaptă românească, Cartea Românească,
București, 2015, pp.126‑127. Pentru o opinie
contrarcare susține în principal, continuitatea
între Asociație și Revistă, v. Cristina A. Bejan,
Intellectuals and Fascismin Interwar Romania,
p.150.
6
Cfr. „Criterion”, I, 1, 15oct.1934, p.5.
Articolele din acest număr au un fel de va‑
loare testamentară. Cfr. Petru Comarnescu,
Experiența, și Mircea Vulcănescu, Spiritualitate,
ambele în același număr „Criterion”, pp. 3‑4.
într‑un sens naiv, care în propriul pre‑
zent vede un punct de coagulare a
unui trecut – confruntarea cu „vechea
generație”, moștenirea românității,
Grecia clasică în fundal sau ca funda‑
ment – de conjugat la viitor.
A vorbi numai despre acest lucru
nu înseamnă, desigur, a ignora res‑
ponsabilitățile individuale ale mem‑
brilor Criterion, nici a fi indulgenți
zugrăvind scurta perioadă de viață a
Asociației ca o idilă, copleșită și sfă‑
râmată, brusc, de catastrofa politică.
Nu înseamnă nici să o considerăm
drept o paranteză total și miraculos
neatinsă de elemente ideologice sau
de contraste, de ambiții, de idiosin‑
crazii personale. O acțiune culturală
e întotdeauna o acțiune politică. Și e
întotdeauna o acțiune umană, prea
umană, dar care – și poate în asta
stă esența și demnitatea sa – țintește,
dincolo de finitudinea și caducitatea
singularului, la universal.
Și, în plus, nu înseamnă a impune
metoda Criterion ca normă, ci, mai
curând, să citim efortul unui experi‑
ment democratic și comunitar, sub
semnul imposibilului. Dar tocmai
imposibilul face posibilă o repetiție
diferită și amânată, o repetiție crea‑
toare.
Aș vrea deci să pun în evidență
anumite aspecte pe care le consider
structurale pentru o astfel de metodă
adoptând forma unor articole dintr‑un
dicționar filosofic imaginar.
Trăire și experienţă
Trăirea și experiența, împrumu‑
tate din lecțiile lui Nae Ionescu – pe
153
urmele trasate de Lebensphilosophie,
dar și de noțiunea élan vital a lui
Bergson, nu întâmplător subiectul
unui simpozion (29 noiembrie 1932)
– reprezintă indicatori pentru metodo‑
logia Criterion. Acești termeni indică
ruptura cu tradiția românească pre‑
cedentă și cu modelul corespunzător
de intelectual și mai ales de adevăr:
nici un deținător de cunoaștere abs‑
tractă, nici un adevăr absolut, deținut
o dată pentru totdeauna și expus sau
garantat de autoritate sau de o insti‑
tuție – oricare ar fi, universitate sau
parlament7. Dimpotrivă, experimen‑
tarea în prima persoană a ideilor8 și
circumscrierea în spațiul și în dez‑
baterea publică ale locului propriu al
nașterii adevărului, cât și al celui de
„punere la probă a acestuia”, al veri‑
ficării, al criticii sale. Cu alte cuvinte,
locul evenimentului, imprevizibil, al
experienței adevărului, a „unei creații
deschise la sensurile neunivoce ale
7
Cfr. Giovanni Rotiroti, Il segreto interdet‑
to, cit., p. 60
8
O va sintetiza, cu obișnuitul stil incandes‑
cent, Emil Cioran, în mai 1933, în Împotriva
oamenilor inteligenți („Discobolul”, I, 9, pp.
1‑2): „Toți acești oameni «inteligenți», subtili,
clari și uscați trebuiesc demascați, pentru a le
decoperi nulitatea, sărăcia lăuntrică și defici‑
ențele spirituale. Le lipsește, acestor oameni
cari operează numai cu formule și se complac
numai în discuții și diferențieri, o zonă profun‑
dă de viață spirituală, un chin organic și o tor‑
tură esențială. (…) Afirmațiile pe cari le fac nu‑i
angajează, nu‑i dor și nu plesnesc din cauza
lor. (...) Astăzi este timpul gânditorului existen‑
țial și organic, acela pentru care gândul este
necesitate și risc”.
contradictoriului, (...) al unui act și al
unei elaborări a nașterii gândirii”9.
Spiritualitate agonistică
Drapelul „spiritualului” flutura deja
de câțiva ani deasupra Generației
Tinere10 datorită manifestului progra‑
matic al lui Eliade, dar acum e mult
mai decis folosit de criterioniști în sen‑
sul unei spiritualități agonistice11. Ei
par să se așeze sub egida „bunei Eris”
a lui Hesiod, analizată de Nietzsche în
Agon homeric, care sub forma invidiei
– de notat relațiile furtunoase dintre
membrii asociației – și a discordiei,
„stimulează oamenii spre acțiune,
nu spre o luptă de anihilare, ci spre
agon”12. Arșavir Acterian nu va vorbi
întâmplător de concordia discors și
de discordia concors13. Dar, așa cum
9
Giovanni Rotiroti, Il segreto interdetto,
cit., p.60.
10
Cred că încă ne puteam considera tineri.
Media de vârstă a nucleului responsabil al gru‑
pării era atunci de 25 de ani (Mircea Eliade,
Memorii (1907‑1960), ediție revăzută și indice de
Mircea Handoca, Humanitas, București 2004, p.
232). Despre Tânăra Generație sau Generația
’27, deși nu poate fi total suprapusă Generației
Criterion, cfr. Marta Petreu, Generația ’27 între
Holocaust și Gulag. Mircea Eliade și Klaus Mann
despre generația tânără, Polirom, Iași 2016.
11
Emilia David, Modelli di intellettuali nella
cultura romena tra le due guerre, în A. d’Orsi ‑
A. Chiarotto (a cura di), Intellettuali. Preistoria,
storia e destino di una categoria, Aragno,
Torino 2010, pp. 393 414, in part. p. 401.
12
F. Nietzsche, Agone omerico (1872), în
Id., La filosofia nell’epoca tragica dei Greci e
Scritti 1870‑1873, tr. it. de G. Colli, Adelphi,
Milano 1991, pp. 117‑127, aici p. 121.
13
Arșavir Acterian, Cîte ceva despre
Asociația Criterion, «Criterion Seria Nouă», 1,
1, 1990, p. 1.
154
ne‑a învățat filosoful italian Giorgio
Colli, chiar din agonism se nasc florile
dialecticii (și ale retoricii)14.
Dialectica
Modelul ales de criterioniști pentru
propria acțiune culturală15 e chiar cel
dialectic. Referința cea mai evidentă
este Platon – conferințele care au
adus faimă Asociației, în sălile ticsite
ale teatrelor și în auditorium de la
Fundația Carol I, nu împrumută întâm‑
plător propriul nume de la Simposium
16
platonician‑ dar, cred, că pentru o
caracterizare adecvată, dialectica tre‑
buie înțeleasă „ în sensul originar și
propriu al termenului, adică sensul de
artă a discuției, a unei discuții reale,
între două sau mai multe persoane vii,
nu născocită într‑o fantezie literară”17
14
Giorgio Colli, La nascita della filosofia
(1975), Adelphi, Milano 2006, pp. 92 și 97‑105.
15
Cfr. Liviu Antonesei, Un model de ac‑
ţiune culturală: grupul «Criterion», în Cultură
sși societate: studii privitoare la trecutul româ‑
nesc, volum îngrijit de Al. Zub, Editura ştiinţifi‑
că, Bucureşti 1991, pp. 368‑396.
16
«Cuvintele de Forum […] şi însuşi ter‑
menul de simpozion sau simposium (aceasta
forma latină) eu le‑am introdus la noi, acum
devenind cuvinte curente, ca și Criterion»,
scrie Comarnescu (Petru Comarnescu, Jurnal
(1931‑1937), Institutul European, Iași 1994,
p. 79). «Forum» era o asociație culturală fon‑
dată de Ionel Jianu, care reunea pe unii din‑
tre viitorii membri ai Criterionului – Eliade,
Vulcănescu, Sebastian, Noica și Comarnescu
– și care a propus din ianuarie până în martie
1932 un ciclo de conferenze, care au inspirat
în parte viitoarea acțiune a Criterionului. Cfr.
Cristina A. Bejan, Intellectuals and Fascism in
Interwar Romania, cit., pp. 70‑77.
17
Giorgio Colli, La nascita della filosofia, p.
73.
ca aceea platoniciană, care e „un palid
surogat al fenomenului originar”18.
Un model antic și nou, de vreme
ce țintea la reînvierea spiritului19 poli‑
sului grec într‑un București gândit ca
o „capitală a viitorului”. De aici por‑
nește organizarea concretă a con‑
ferințelor: „La fiecare simpozion, ar
fi participat cinci sau șase vorbitori:
majoritatea aleși din grupul nostru.
Ne‑am fi adresat, ca să ne prezideze,
unui cărturar mai în vârstă ca noi”20.
Vor participa, de exemplu, Constantin
Rădulescu‑Motru, Simion Mehedinți,
Dimitrie Gusti, Tudor Vianu, Mihai
Ralea și Ion Petrovici. Discuția con‑
versată urmărea să prezinte și să dis‑
cute problema obiect a simpozionului
„din perspective diferite, dar comple‑
mentare”, în puternică tensiune dia‑
lectică, și „asistând la simpozioanele
noastre, unde erau prezentate și
18
„Fie pentru că lipsește imediatul, instan‑
taneul, prezența interlocutorilor, inflexiunea
vocilor, aluzia din priviri, fie pentru că descrie
o întrecere gândită de o singură persoană, și
numai gândită, în lipsa întâmplătorului, a nou‑
tății, a imprevizibilului care pot izvorî numai din
confruntarea verbal a două personae în carne
și oase.” (ibi, p 85). Într‑un anumit sens, me‑
toda dialectică adoptată de Criterion accentu‑
ează un asemenea model, lărgind numărul de
participanți la „confruntare” și desfășurându‑se
în fața unui public care participă (cfr. ibi, p. 81),
adeseori zgomotos, uneori chiar partizan.
19
Nu putem insista aici asupra distincției
(marxiste) dintre spirit și fantasmă, în sensul
de revenant, și mai ales asupra indicibilității
sale (Derrida), care totuși va da roade în viitor,
în acțiunea doliului care va apropia criterioniș‑
tii din exil, îndeosebi Eliade, Ionesco, Cioran,
cum arată Giovanni Rotiroti, Il segreto inter‑
detto, cit.
20
Mircea Eliade, Memorii, cit., p. 231.
155
dezbătute atâtea puncte de vedere,
publicul asista de fapt la un nou tip de
dialog socratic”21. Spectatorii aveau
posibilitatea să pună întrebări relata‑
torilor, intrând și ei, ca parte activă, în
jocul dialectic.
Discuţie în contradictoriu și
anamneză
Inima pulsândă a acestui proces
consta în confruntare și contrazicere,
care adeseori sunt descrise de mem‑
bri ai Asociației.
Un exemplu semnificativ este
structurarea simpozionului dedicat
lui Benito Mussolini din 3 noiem‑
brie 1932, repetat apoi în 4 decem‑
brie la Ploiești, despre care avem
o relatare și o evaluare critică a lui
Vulcănescu: Mihail Polihroniade a
tratat tema „De la om la idol” în con‑
trapoziție cu H.H. Stahl, care a pre‑
zentat tema „De la idol la om”. În
același fel, Alexandru‑Christian Tell a
vorbit despre „Creatorul”, în timp ce
C. Enescu a răspuns argumentând
despre „Distrugătorul”, iar în încheiere
R.Hillard despre „Antidemocraticul”22.
P. Comarnescu notează „spiritul de
confruntare a ideilor, de expunere în
contradictoriu, noi, cei de la Criterion,
l‑am ridicat la un nivel uneori superior,
științific”23. Arșavir Acterian va preciza
apoi că membrii Asociației propuneau
„viziuni contradictorii, cu voința de a
21
Ibidem, p. 240, cursivele noastre.
22
Cfr. M. Vulcănescu, De la Nae Ionescu
la Criterion, ediție îngrijită de Marin Diaconu,
Humanitas, București 2003, p. 411.
23
Petru Comarnescu, Jurnal, cit., pp. 79‑80.
ilumina o lume spirituală prin integra‑
rea contradicțiilor”24.
Nivelul științific despre care vor‑
bește aici Comarnescu coincide cu
„operația de anamnesis platonici‑
ană” pe care, conform lui Dan Botta,
„Criterion o poate efectua în mințile
celor mai inteligenți dintre ascultători”
sau cu descoperirea, sau, mai curând,
redescoperirea, trezirea conștiințe‑
lor pe planul noetic a unei conștiințe
superioare, dobândite prin discuție.
Educaţie
Scopul Asociației era deci educativ,
în sensul unei elevații, unei înălțări.
Era o asumare plină de responsabili‑
tate, cum același Dan Botta nu înceta
s‑o amintească celorlalți criterioniști:
Dan Botta (...) nu uita niciodată să ne
amintească răspunderea pe care o
aveam față de public. Pentru el, asta
însemna în primul rând datoria de a
ridica publicul, nu până la noi, ci din‑
colo de noi, până la idealurile noas‑
tre25.
Obiectivul simpozioanelor nu se
reducea la simpla divulgare cultu‑
rală. Așa cum arată Eliade: „scopul
pe care‑l urmăream nu era numai
24
Arșavir Acterian, Cîte ceva despre
Asociația Criterion, cit. 13, p. 1.
25
Ibidem, cursivele noastre. Dan Botta
insista ca elevația să treacă și prin limbajul
adoptat: «Dan Botta insista ca măcar unul din‑
tre vorbitori să nu facă nici o concesie „publi‑
cului de rând”, ci să utilizeze limbajul sever al
metafizicii, al ştiinţei sau al poeziei. De obicei,
cam aşa se întâmpla. Dar unii dintre noi so‑
coteau că simplul fapt de a dezbate probleme
dificile era destul de curajos, că nu trebuie să
agravăm dificultatea printr‑un limbaj excesiv
de riguros» (ibidem).
156
informația, ci, în primul rând «trezi‑
rea» auditorilor, confruntarea lor cu
ideile și, în cele din urmă, modificarea
modului lor de a fi în lume”26. O ope‑
rațiune modernistă care se va dovedi
necesară, dat fiind că publicul presu‑
pus în intențiile inițiale, tineri universi‑
tari, se va lărgit neașteptat la un public
eterogen, transversal, fără deosebire
de apartenență la o clasă socială.
Improvizaţie și repetiţie
Dezbaterile la Criterion nu erau
lăsate la voia întâmplării, și totuși
improvizația juca un rol esențial,
urmând modalitățile în care Nae
Ionescu își ținea lecțiile la Universitate,
dar și concepția dialectică despre
care am vorbit:
Foarte arareori şi numai în cazurile
delicate – bunăoară, Lenin, Mussolini
– vorbitorii se întâlneau în prealabil şi
pregăteau riguros simpozionul. De obi‑
cei, fiecare anunţa observaţiile pe care
avea de gând să le dezvolte. Numai
dacă vedeam că doi sau mai mulţi
dintre noi intenţionează să insiste asu‑
pra aceloraşi aspecte, îi rugam să‑şi
modifice planul. În orice caz, sponta‑
neitatea dialogului era aproape întot‑
deauna asigurată27.
Nici în ce privește stilul adop‑
tat pentru conferințe nu erau reguli
impuse relatatorilor. În plus, uneori,
chiar relatatorii improvizau ca răs‑
puns la „solicitările” – aici termenul e
un eufemism – publicului. Un public,
e bine să amintim, adesea înregimen‑
tat (cuziști, legionari, comuniști), care
26
Ibidem.
27
Ibidem, p. 239.
nu ezita să provoace vorbitorii, chiar
deliberat. Cel mai cunoscut caz, care
merită să fie citat pentru valența sa
simbolică – perceput de criterioniști
ca o victorie, dar, oricum, o prevestire
funestă a atacurilor (interne și externe)
care aveau să apară în curând – este
cazul lui Mihail Sebastian la simpozio­
nul dedicat lui Charlie Chaplin, din 27
octombrie 1932.
Tot Eliade îl povestește în detaliu,
considerându‑l totuși „mai puțin grav”
decât incidentele ce vor avea loc la
conferința despre André Gide28:
Un incident mai puţin grav, şi care
s‑a soldat în favoarea noastră, a avut
loc la simpozionul despre Charlie
Chaplin. Printre vorbitori, era şi Mihail
Sebastian. Când i‑a venit rândul,
cineva din galerie a strigat: „Un ovrei
despre un alt ovrei!” Mihail Sebastian
era în picioare, cu câteva foi pe care
îşi însemnase planul conferinţei. Se
făcuse foarte palid. A rupt foile, a
făcut un pas înainte şi a început cu o
voce fierbinte, sugrumată de emoţie:
„Aveam de gând să vorbesc despre
un anumit aspect al artei lui Charlot, a
spus. Dar cineva dintre dumneavoas‑
tră mi‑a adus aminte de ovrei. Şi am
să vorbesc, ca evreu, despre evreul
Charlot.” Sala a izbucnit deodată în
aplauze. Mihail Sebastian a ridicat
braţul şi le‑a spus: „Vă mulţumesc”,
28
În reconstrucția lui Eliade se confundă
datele: simpozionul despre Gide va fi succe‑
siv(10 noiembrie 1932). Mai fidel cronologiei,
dar și mai alarmat de incidentele de la simpo‑
zion – puse la cale de „Calendarul” lui Nichifor
Crainic cu jocul de cuvinte „Gide‑jidan” – și
relatarea e diferită de cea a lui Comarnescu
(Jurnal, cit., p.78) (întreruperea antisemită
era adresată lui Ion Călugăru, nu lui Mihail
Sebastian).
157
apoi a improvizat una din cele mai
patetice şi mai inteligente conferinţe
pe care mi‑a fost dat să le ascult. A
prezentat un Charlot pe care numai
cineva din Europa răsăriteană îl putea
ghici şi înţelege. A vorbit despre solitu‑
dinea omului în filmele lui Charlot, aşa
cum reflecta ea solitudinea ghetouri‑
lor. Când a încheiat, după vreo două‑
zeci de minute, l‑au răsplătit aplauze
frenetice. O parte din sală aplauda
în picioare. Câştigasem o bătălie şi o
ştiam29.
În fine, repetiția. Fiică a unei nece‑
sități practice – afluența de public la
simpozioane era atât de mare, încât
obliga organizatorii să le repete de
două-trei ori. Simpozionul despre
Freud, de exemplu, va fi repetat de
trei ori în București și de câteva ori
în orașe de provincie. O extindere
în spațiu, dar și o mișcare de apro‑
fundare, dat fiind că improvizarea
dezbaterilor, și structura lor (păstrată
identică, chiar dacă se schimbau rela‑
tatorii), garanta o repetare totdeauna
reînnoită.
Critică, cosmopolitism,
democraţie
Numele Criterion a fost introdus de
homo americanus Petru Comarnescu,
probabil inspirat de revista ‑ pionier
„Criterion”, fondată în 1922 de T.S.
Eliot. Traducere în engleză din gre‑
cescul kritêrion, din krinein – jude‑
cată, dar și sita care separă făina de
tărâțe, și, de asemenea, diferențierea
și ordonarea, în sensul performativu‑
lui ordonare, nu a ceva deja ordonat.
29
Mircea Eliade, Memorii, cit., pp. 237‑238.
Dar în franceza curent folosită la
București s‑ar fi putut prin critérium,
azi critére, care trimite la „critica”.
Substantiv folosit în multe limbi,
aproape simbol al cosmopolitismului,
o altă marcă a grupului, și nu numai
datorită experienței personale a unor
membri (Comarnescu, Eliade...). Un
cosmopolitism care reprezintă depă‑
șirea orizontului național, tradițional,
pentru a introduce critic în cultura
română alternative la paradigma de
gândire dominantă.
Iar această analiză a situației con‑
temporane, alegerea problemelor de
înfruntat, în mod voit extreme și în
contradicție – de exemplu, violență
(Lenin, Mussolini) contra nonviolență
(Gandhi), stat vs națiune, rațiune vs
experiență – sunt dovada democrației
(chiar și aceasta supusă unei cerce‑
tări critice).
Colectiv și Comunitate
Criterion e și o experiență comuni‑
tară, un colectiv în care fiecare mem‑
bru participa și contribuia conform
propriei competențe. Fără a intra în
detalii de organizare30, e important
de subliniat că grupul era împărțit în
secțiuni tematice și că fiecare asociat
putea avea o singură afiliere: astfel
erau promovate atitudinile individuale
și, în același timp, apărea o platformă
care să unească și să coordoneze
eforturile creatoare individuale cu sco‑
pul de a crea o cultură universală31.
30
Cfr. Cristina A. Bejan, Intellectuals and
Fascism in Interwar Romania, cit., pp. 80‑81.
31
Programul manifestărilor din octombrie
1932 indică ca obiective ale Asociației: «de
158
În acest ideal de comunitate nu se
găsește nici o subordonare a părții la
întreg, ci o lucrare a părților în vede‑
rea construirii întregului, un întreg
constituit din diferențe. Rezultatul va
fi: „cea mai originală şi mai semnifica‑
tivă manifestare colectivă a «tinerei
generaţii»”, „o experienţă culturală
semnificativă şi de mari proporţii”32, și
„titlul asociaţiei era […] bine cunoscut,
simbolizând înnoirea, îndrăzneală,
problematică”33.
Singular și universal
Modalitatea de dezbatere din seria
de simpozioane dedicate Idolilor con‑
temporanității – printre alții: Gandhi,
Lenin, Mussolini, Charlie Chaplin,
Proust, Gide, Freud, Bergson,
Picasso, Stravinski – e, în acest sens,
ilustrativă. Idolii erau aduși în scenă
printr‑o abordare atât ca persoană
– biografie și personalitate, cât și ca
impact colectiv (în patrie, în lume, în
Istorie), cum e demonstrat de inter‑
venția lui Mircea Vulcănescu la simpo‑
zionul dedicat lui Lenin, din 13 octom‑
brie 193234. Un efort analitic complet,
de la cauze la efecte și invers, s‑ar
a uni şi coordona activitatea tinerilor artişti şi
ideologi români, oferindu‑le putinţa unei mani‑
festări demn susţinute, sistematic întocmită şi
profitabilă nevoilor lor morale şi materiale, iar
pe de altă parte, de a promova valori, idei şi
informaţii care să ajute creării unei atmosfere
publice româneşti de înaltă ţinută intelectuală,
artistică şi etică».
32
Mircea Eliade, Memorii, cit., pp. 231‑232
e 239.
33
Petru Comarnescu, Jurnal, cit., p. 79.
34
Cristina A. Bejan, Intellectuals and
Fascism in Interwar Romania, cit., pp. 94‑95.
putea spune, care confirmă impor‑
tanța fundamentală a individualului în
elaborarea teoretică, fără care nu se
poate ajunge la universal.
Poliperspectivismul
Ceea ce susține Eliade, în Memorii,
despre contrapoziția dintre o cultură
majoră și o cultură minoră care țin‑
tește la a depăși propriul „provincia‑
lism” (cu referire, evident, la cultura
română și la ideea spengleriană – nu
întâmplător simpozionul din 7 decem‑
brie 1932 a fost dedicat autorului
Apusul Occidentului) și era asumat
în întregime de Eugen Ionescu și de
Emil Cioran35, e valabil, după părerea
mea, pe un plan mai general și poate
fi considerat o definiție pentru ce înțe‑
leg eu prin „poliperspectivism”:
Noi încercasem să fim „obiectivi”:
audiatur et altera pars. Ne spuneam
că într‑o cultură majoră toate curen‑
tele de gândire pot fi prezentate. Ne
simţeam destul de tari ca să nu ne mai
fie frică de confruntări cu ideologii şi
sisteme potrivnice credinţelor noastre.
Simţeam, de asemenea, că nu vom
putea depăşi provincialismul cultural
decât anulând complexele de inferio‑
ritate şi mecanismele infantile de apă‑
rare inerente oricărei culturi minore.
O dată ce credeam în posibilităţile de
creaţie ale geniului românesc – aşa
cum credea majoritatea dintre noi,
deşi din motive diferite – nu ne mai era
teamă de „influenţele nefaste” sau de
„ideile subversive”. Pe de altă parte,
ne simţeam adulţi; nu mai acceptam
35
Cfr. Ion Vartic, Cioran naiv și sentimental,
Ediția a III‑a revăzută și adăugită, Polirom, Iași
2011, pp. 63‑95.
159
să ni se strige: „Nu vă jucaţi cu focul!”
pentru că ştiam foarte bine că nu ne
jucam36.
Obiectivitatea despre care vor‑
bește Eliade nu înseamnă o pretenție
de adevăr absolut, și, cu atât mai puțin,
o neutralizare a sa plecând de la pro‑
pria poziție, ci, mai curând, exigența
curajului, a ascultării și a confruntării,
o exigență de libertate. Cu cuvintele,
de data asta, ale lui Comarnescu:
Firește că în 1932 cei de stânga mai
puteau apărea în public laolaltă cu cei
de dreapta, spre a‑și expune in con‑
tradictoriu concepțiile și Criterion‑ul a
fost ultima tribună liberă, căci din ce
în ce taberele îşi înteţesc atacurile şi
probabil că în curând nu va mai fi posi‑
bil să se confrunte în acelaşi loc şi în
acelaşi timp cu stânga, dogmatismul
cu spiritul critic, idealismul cu materi‑
alismul etc.37
Poate e chiar acest spirit și această
metodă ceea ce rămâne din Criterion,
dincolo de naufragiul din istorie. E,
poate, adevărata sa moștenire: o ere‑
ditate de readus la viață în cultură, în
dialectica stricto senso, în critica neo‑
bosită care vrea să traverseze criza –
dacă prin criză se înțelege și punctul
de cotitură, metabolé – în krinein care
cerne voci și texte eterogene, care le
pune în dialog dialectic între ele.
Și asta e exact ceea ce doresc să
fac cu o editură italiană care își pro‑
pune să dea voce unei întregi geo‑
grafii spirituale fidelă acestui spirit. O
editură care poartă numele Criterion,
ca o confirmare.
36
Mircea Eliade, Memorii, cit., pp. 238‑239.
37
Petru Comarnescu, Jurnal, cit., p. 80.
 Să‑mi fie permis deci să închei
puținele mele cuvinte cu manifestul
editurii, care spune ce este Criterion
pentru mine astăzi.
Criterion:
Este a alege imposibilul unei comu‑
nități sau o comunitate imposibilă.
Este sita, krinein, criza, critica.
Nicidecum norma, poate criteriul.
Este sofistica, minus retorica.
Este eterogenitatea rosturilor și
pluralitatea graiurilor.
Nu este o antitetică, dar nici o dia‑
lectică, cu sinteza la urmă sau pe
urmă.
160
Mai degrabă un poliperspectivism
asumat ca metodă.
Este o pretenție, o presupunere,
un pretext.
Este o urgență, stăruitoare, tenace,
care acceptă sfâșierea în timp și coa‑
gularea într‑un punct.
Este un nume de femeie, o nuanță,
o săgeată, un efect la distanță.
Este arabescul dintr‑o cheie, veche
și nouă, făcută din rugină care strălu‑
cește la soare, din soare de culoarea
unei rugini noi.
 Bucureștiul în vremea
„Criterionului”
Prof. Univ. Dr. Giovanni ROTIROTI (Istituto L’Orientale - Napoli)
(în românește de Lucia Uricaru)
Cunoscut într‑o vreme drept „Micul
Paris” al Orientului – datorită nume‑
roaselor monumente și clădiri de
mare valoare artistică și istorică ce
se găseau în oraș, precum și dato‑
rită aurei sale culturale și intelectu‑
ale, remarcată la vremea sa de Paul
Morand1 – Bucureștiul e un oraș extra‑
ordinar de complex. Înfățișarea sa
actuală e rezultatul unei transformări
și a unei masive restructurări urba‑
nistice care l‑au asaltat deja înainte
de perioada comunistă. Într‑adevăr,
la sfârșitul Primului Război Mondial
și după constituirea României Mari,
dinamica urbană a Bucureștiului a
cunoscut o puternică accelerare.
Capitala a fost supusă unui proces de
occidentalizare „pariziană” evidentă
cu scopul de a arăta lumii că țara
acceptase fără rezerve modernitatea
de tip occidental. A fost începutul unei
coabitări a două modele de urbanism
în același oraș. Pe de o parte, mode‑
lul tradițional, bizantin și otoman, pe
de alta, cel occidental, francez și rați‑
onal.
Rolul politic ce trebuia să‑l joace
Bucureștiul, de mare capitală euro‑
peană, a creat un mozaic urban, iar
1
Paul Morand, Bucarest, Plon, Paris, 1935.
161
impulsul spre industrializare i‑a orien‑
tat pe arhitecți spre construirea noi‑
lor cartiere muncitorești, gândite ca
cité – jardins, cartiere care, de fapt,
fuseseră smulse modului de viață
tradițional tipic oriental, aflate în net
contrast cu policentrismul ireductibil
al mahalalelor, adaptând orașul impe‑
rativelor de regularitate, uniformitate
și geometrizare ale urbanisticii occi‑
dentale.
Mărturia vie a acestei metamor‑
foze urbane a fost consemnată de
Eugen Ionescu în Revista „Rampa”
din 30 septembrie 1933. Titlul artico‑
lului era: „București, cetate a viitoru‑
lui”. Și începe cu aceste cuvinte ironic
triumfale:
„Și vom avea o cetate cu ziduri groase,
multe și înalte. Casele vor avea un
număr indeterminat de etaje. Anul tre‑
cut s‑au construit o sută. Anul acesta
s‑au construit cinci sute. Anul viitor se
vor construi cinci mii.
Acum zece ani, toate casele erau
locuite și nimeni nu era pe dinafară.
Astăzi, numărul caselor față de suta de
locuitori este de o sută optzeci. Peste
cinci ani, va fi de opt sute optzeci. Căci
numărul locuitorilor crește în progresie
aritmetică, pe când al caselor cuprinză‑
toare de locuitori, în progresie geome‑
trică (cel puțin). În același timp, în alte
 părți ale orașului, se dărâmă cartiere
întregi, cu case mici, se pustiește locul
și se reașază, în plină cetate, câmpia
– dar pavată: piețe. Înfățișarea este,
desigur, occidentală, dar înfățișarea,
de fapt, nu se poate ști cum este, căci
vara rarii locuitori sunt orbiți de căldura
care izbucnește din pământ, de soa‑
rele care arde de sus, și iarna locui‑
torul este aruncat la zeci de metri de
furia crivățului sau nămolit în troienele
de zăpadă. Piețele foarte occidentale,
bune, desigur, în țările cu climă tem‑
perată, sunt, la noi, răscruci ale tuturor
intemperiilor, vânturilor, lupilor. Astfel,
casele cu confort modern vor crește,
se vor aglomera, dar vor fi goale (….),
și în piețele goale vor rătăci hectare
de pustiu și lupii. Vom avea telefoane
care nu vor zbârnâi și în care nu se va
auzi decât absența vocilor omenești.
Tipografii mari, imense, cu mașini per‑
fecte ce nu vor avea ce să lucreze;
seara, cetatea ce se întinde la nesfâr‑
șit, și se va mai întinde, va fi lumi‑
nată de reclamele cinematografelor,
teatrelor, restaurantelor, în care vor
rula filme în fața sălilor întunecate și
goale, vor răsuna glasuri în auzul unor
urechi absente, orchestre pentru câte
un singur comesean trist, morocănos
și somnoros, ce va fi fost și singurul
spectator al teatrului cu două mii de
locuri de alături2.
Ionescu afirmă că acest oraș va fi
asemenea unei broaște care se umflă
pentru a deveni mare cât un bou, cu
diferența că la urmă nu va exploda
pentru că stomacul se va îndepărta
de ficat, și inima de plămâni, iar
comunicarea între organe se va face
2
Eugen Ionescu, Bucureşti, cetate a viito‑
rului, in Rampa, XVI, 4, 714, 30 sept. 1933,
p. 1.
162
prin tras cu praștia. Mai scrie că acest
oraș care a fost făcut să primească 15
milioane de locuitori, azi, în realitate,
găzduiește numai 550 de mii, deci vor
fi necesari 500 de mii de scriitori, 500
de mii de studenți, 500 de mii de func‑
ționari, preoți, actori, ziariști, care vor
fi constrânși să facă de gardă cel puțin
două ore pe zi pentru a păzi orașul.
Articolul se încheie cu aceste cuvinte:
„A ne occidentaliza însemnează a
muri. Vom muri într‑un cimitir cu ziduri,
solemn, cu turnuri, cu piețe, cu tele‑
foane. Ca în cetatea visată de Papini
(Gog), caldarâmul va suna a gol. Vor
crește, la poalele palatelor de zece
sau douăzeci de etaje, ierburi. Se vor
înmulți gândaci în sălile de concert.
Vor umbla șobolanii pe străzi, goniți de
pisici, pisicile de urși. Si cetatea noas‑
tră va fi frumușică și un pic apocalip‑
tică. Așa stă frumos și e modern. Vezi
autorii curenți3”.
Ca de obicei, lui Eugen Ionescu
îi place să se contrazică. Pe de o
parte, duce la București, în cadrul
asociației Criterion din care face parte
integrantă, campania personală de
modernizare a literaturii române, afir‑
mând că e necesar să ne inspirăm
din modelele culturii occidentale, în
particular francez, și în același timp
pare, paradoxal, să ia o poziție mai
tradiționalistă, ridicând în slăvi virtu‑
țile satului, făcut din „case și grădini
micuțe, cârciumi, opinci și lăutari”
care se potrivesc cu „lenea levantină”
a românilor.
Ionescu, în România, i‑a obișnuit
de mult timp pe cititori cu provocările
3
Ibidem.
sale spectaculoase. Dar dincolo de
ironia usturătoare, spune un lucru
foarte precis, având punct de plecare
chiar cartea lui Papini „Gog”, citată
în articol. Modelul orașului nițel apo‑
caliptic pe care îl are în minte Ionescu
în vremea deschiderii șantierului
sub cer liber din București ‑ care se
întinde la Nord și la Sud cu marile sale
bulevarde și construirea Arcului de
Triumf – e acela al „Orașului Cimitir” și
al „Orașului Titanic”, pe care le găsim
în capitolul „Cele mai noi Orașe”, unde
se află și „Orașul Invizibil” care foarte
curând se va transforma în cunoscuta
carte a lui Italo Calvino.
Acest articol își găsește perfect
locul în dezbaterea provocată în sânul
asociației Criterion de „Căpitanul”
generației tinere, Mircea Eliade, care
visa, după întoarcerea din India, un
București la înălțimea vremurilor,
capabil să mijlocească un dialog între
Orient și Occident.
Avându‑l pe Eliade în frunte, în
siajul succesului obținut de „Itinerarul
spiritual”, și coordonat cu zel de Petru
Comarnescu, adevăratul animator al
mișcării, grupul „Criterion” începuse
să organizeze în capitală, începând
cu toamna lui 1932, un ciclu de con‑
ferințe deschise publicului. Temele
în dezbatere erau diverse, priveau
filosofia existențială, teoria econo‑
mică, politica externă și a partidelor
naționale, muzica, artele figurative,
folclorul și chiar sportul. Multe seri au
fost dedicate „Idolilor” timpului: Freud,
Lenin, Chaplin, Gide, Mussolini,
Bergson, Krishnamurti, Greta Garbo,
Gandhi, Valry, Proust.
163
Noutatea introdusă de „Criterion”
a fost de a face să retrăiască în
Bucureștiul României Mari spiritul
democratic al polisului grec. Membrii
asociației luaseră ca model forma
dialogică a Simposionului platonician
– în sensul că, la orice întâlnire cul‑
turală, numită chiar „simpozion”, era
prevăzută prezența nu a unui singur
relatator, ci a patru sau cinci experți
care abordau tema cu intensă tensi‑
une dialectică, din unghiuri diferite, în
general opuse între ele. Fiecare invi‑
tat la „simpozion” încerca să susțină
propria teză în fața publicului înghe‑
suit, deseori gălăgios și partizan.
Această nevoie a „criterioniștilor” de
a vorbi unui public numeros nu era o
pretenție pur retorică sau dorință de
spectacol, ci avea o clară valență poli‑
tică și socială. Însemna, din punctul
lor de vedere, eliberarea de un com‑
plex de inferioritate culturală față de
generația anterioară de scriitori care,
tradițional, erau deținătorii puterii con‑
ferite în principal de universitate și,
practic, controlau presa și editurile.
Obiectivul asociației era populariza‑
rea culturii universale, participarea
activă la viața socială a capitalei și o
deschidere, critică dacă era nevoie,
față de evenimentele mai importante
ce se desfășurau în lume în vederea
demarării unui proces treptat de înti‑
nerire a culturii autohtone pe făgașul,
oricum, al tradiției.
Pentru tinerii de la „Criterion” nu
mai era posibil un mod de a vorbi ca
în aulele universitare, în termeni de
adevăr absolut, și nici nu mai era de
conceput figura eruditului, ilustrată de
Nicolae Iorga, investit cu o cunoaș‑
tere indiscutabilă, conferită, expusă și
transmisă de autoritatea catedrei sau
a parlamentului. Relația dintre noul
intelectual de la „Criterion” și publicul
cultivat, cu tensiuni normale, cu inevi‑
tabilele dificultăți de organizare logis‑
tică, nu era concepută după schema
rigidă și fixă a sistemului academic de
„stil vechi”. Întâlnirile serale, desfășu‑
rate de cele mai multe ori în săli de
conferințe sau teatre, erau conside‑
rate de exponenții „Criterionului” ca o
punere directă la încercare, ca o crea‑
ție deschisă sensurilor nonunivoce al
contradictoriului, adică un act de ela‑
borare a unei gândiri vii. Acest lucru
pretindea din partea lor o implicare
continuă și obositoare, îndreptată atât
spre reînnoirea socială a țării, cât și
spre propria lor creștere personală și
intelectuală.
Aceste reuniuni, pregătite cu grijă
și, uneori, repetate cu o zi înainte prin
simulări planificate, se distingeau,
mai ales, printr‑un fel de poliprospec‑
tivism metodic. În teatrele de stat, în
cinematografe și în cercurile cultu‑
rale erau, invitate personalități cu o
anumită faimă, care proveneau și din
exterior (care se găseau, întâmplător,
în vizită diplomatică sau ca turiști la
București)4. Alegerea modelului „sim‑
pozion platonician” ne duce, desigur,
cu gândul la modul netradițional în
4
Printre mulți alții, scriitorul și diplomatul
Paul Morand a lăsat o vie mărturie despre
Criterion în jurnalul său de călătorie București
1935. V. Paul Morand, București…, 207‑2015.
164
care Nae Ionescu „își improviza” lecți‑
ile la universitate5.
Reproducem acest lung fragment
din „Memoriile” lui Eliade pentru a
avea un decupaj semnificativ pentru
„spiritul de grup Criterion” care anima
programul „seratelor”:
„Ceea ce s‑a numit mai târziu «spiri‑
tul Criterionului» devenea mai limpede
și mai articulat cu cât ne împlineam
programul. Dar, chiar de la cele dintâi
simpozioane, publicul a ghicit că avea
de‑a face cu o experiență culturală
semnificativă și de mari proporții – și
ne‑a rămas credincios până la urmă.
Chiar când nu era vorba de subiecte
senzaționale ca Lenin, Freud sau
Gide, sălile erau pline (…). Ce pasi‑
ona publicul era dialogul între mem‑
brii «Criterionului». Foarte arareori și
numai în cazurile delicate ‑ bunăoară,
Lenin, Mussolini – vorbitorii se întâl‑
neau în prealabil și pregăteau riguros
simpozionul. De obicei, fiecare anunța
observațiile pe care avea de gând
să le dezvolte. Numai dacă vedeam
că doi sau mai mulți dintre noi inten‑
ționează să insiste asupra acelorași
aspecte, îi rugam să‑și modifice planul.
5
Așa cum își amintesc în mărturiile lor,
Cioran, Sebastian, Eliade, lecțiile profesorului
la Universitate erau deschise spre dialog și
opinii contradictorii și erau frecventate de un
public numeros, auditori atrași de fascinația
discursului și a personalității „socratice” a ma‑
estrului. Poate nu e o simplă coincidență faptul
că temele cele mai discutate în asociație erau
aceleași pe care profesorul de Metafizică le
aborda în aulă: problematici existențiale, mai
ales de tip gnoseologic și soteriologic, pre‑
cum plictisul, disperarea, angoasa, salvarea,
dragostea, nimicul, autenticitatea, credința,
ratarea, dar și teme mai generale, ca viața în
comunitate, implicarea intelectuală, misiunea
culturală, politica națională etc.
 În orice caz, spontaneitatea dialogului
era aproape întotdeauna asigurată.
(…) Pentru membrii «Criterionului»,
simpozionul nu se încheia în sala
«Fundației». Ne adunam toți la cafe‑
neaua «Corso», unde ocupam un colț
întreg, la etaj, și continuam discuția
până după miezul nopții.(…)
Scopul pe care‑l urmăream nu era
numai informația, ci, în primul rând,
«trezirea» auditorilor, confruntarea lor
cu ideile și, în cele din urmă, modifi‑
carea modului lor de a fi în lume. (…)
Dar, evident, eram toți de acord că
fiecare vorbitor e liber să utilizeze «sti‑
lul» care‑i convenea”6.
Cum se poate deduce din această
mărturie, obiectivul grupului în orga‑
nizarea acestor serate era în fond
educativ, în sensul că nu se limita la
o simplă divulgare științifică sau cultu‑
rală. Discuțiile erau foarte vii și, deci,
pretindeau alegerea unei anumite exi‑
gențe expresive a limbajului celui mai
potrivit la întâlnirile cu publicul. Un alt
aspect demn de subliniat, care nu pri‑
vește exclusiv dimensiunea „trezirii”
sau a elevării spirituale a spectatorilor
prezenți la „simpozion”, era acela că
încasările de la conferințe erau inves‑
tite de responsabilii manifestării în
publicarea textelor promotorilor mani‑
festărilor „Criterion” și ale prietenilor
lor.
„Memoriile” lui Mircea Eliade redau
„atmosfera insomniacă” a acelor ani,
marele ferment cultural care se trăia
în Bucureștiul dinamic, deschis dia‑
logului internațional, între cele două
războaie mondiale, dar înregistrează
6
Mircea Eliade, Memorii, ed. II, Humanitas,
1997, p.243.
165
și acele semne neliniștitoare, acei
germeni patogeni ai iminentei orbiri
ideologice care se va abate după
puțin timp peste aproape întreaga
generație Criterion.
Eliade își amintește în „Memorii”
deschiderea ciclului marilor „Idoli” al
Asociației criterioniste și marele suc‑
ces repurtat de „simpozionul” dedicat
lui Freud7. Dar, începând cu serata
dedicată lui Gide, atmosfera începu
să degenereze.
„Așa cum ne temeam, simpozionul
consacrat lui Gide a dat naștere la
incidente. André Gide vizitase de
curând Rusia sovietică și era consi‑
derat comunist. În seara aceea, vreo
sută de studenți cuziști au încercat să
pătrundă în sală. Opriți de sergenți,
au început să cânte și să vocifereze.
Simpozionul începuse, dar sala era
încărcată de electricitate. Câțiva din‑
tre noi s‑au dus să stea de vorbă cu
șefii manifestanților. Au parlamentat
mai bine de un ceas. Studenții pretin‑
deau că n‑au venit să provoace scan‑
dal, ci numai să asculte, să fie siguri
că nu se face apologia unui comunist.
În cele din urmă, i‑am lăsat să intre.
Simpozionul era pe sfârșite, dar nu
cred că în seara aceea s‑a sfârșit așa
cum fusese prevăzut. Curând după ce
au pătruns în sala ticsită, studenții au
început să vocifereze, și președintele
a încheiat ședința prin câteva fraze
ironice, usturătoare, care s‑au pierdut
în tumult.”8
Cuziștii erau naționaliști înfocați,
xenofobi și filonaziști. În legătură
cu serata dedicată lui Gide, Petru
Comarnescu aduce alte detalii în
7
Ibidem 244.
8
Ibidem 245.
„Jurnalul” său și notează cum „presa
naționalistă, fascistă, șovină” înce‑
puse să atace societatea „Criterion”
încă de la primele conferințe9.
În special, se referă la campa‑
nia publicitară virulentă montată de
Nichifor Crainic cu o zi înainte de
eveniment. Pentru a înțelege deplin
această mișcare de natură politică, cu
manifestări alarmiste și propagandis‑
tice, e necesar să amintim că Nichifor
Crainic era unul dintre promotorii
importanți ai ortodoxismului naționa‑
list românesc și proclamase „sfânta
cruciadă împotriva bolșevismului
sovietic”. El voia să frâneze pătrun‑
derea modelelor culturale importate
din exterior, care, după părerea lui,
ar fi sufocat „sufletul stirpei” române.
Războiul împotriva „Criterionului” e
deci oficial declarat. Prin jocul de
cuvinte „Gide‑jidan”, Crainic voia să
arate că societatea „Criterion” cultiva
o anumită aplecare spre homosexu‑
alitate, precum și o înclinație antipa‑
triotică și antireligioasă, dat fiind că
stigmatul rasial antisemit era prezen‑
tat în epocă în cheie criptocomunistă
și filosovietică. Evident, această acu‑
zație lansată de Crainic n‑a căzut în
gol. Iată cum redă Comarnescu acel
eveniment:
„Ziarul lui Nichifor Crainic «Calendarul»
asmuțise cu o zi înainte sau chiar în
ziua conferinței împotriva lui Gide,
făcând calamburul Gide‑jidan etc.
Sala era plină, simpozionul începuse,
când am aflat că studenții «naționa‑
liști» adică cuziști și legionari, vor să
9
Petru Comarnescu, Jurnal (1931‑1937),
Institutul European, Iaşi 1994, p. 77.
166
vină in corpore spre a sparge aduna‑
rea. Atunci, eu și cu Ion Cantacuzino,
care nu vorbea în seara aceea, am
pus să se închidă și [să se] încuie
toate ușile Fundației Carol I, precum
și grilajele de fier de la intrare. La
puțin timp după aceasta, într‑adevăr
un puhoi de tineri au cerut să intre la
conferință. Cantacuzino și cu mine
am parlamentat cu ei, spunându‑le că
sala e plină, nu e loc, dar slăbiciunea
lui Nelu Cantacuzino (poate chiar sim‑
patia lui pentru cei de afară) a făcut
să li se dea drumul în sală, după ce
căpeteniile studenților ne‑au asigurat
că vor păstra ordinea și liniștea. Îndată
ce Cantacuzino a dispus să se des‑
chidă ușile, puhoiul a năpădit în sală,
producând dezordine, stârnind panică
și apostrofând pe vorbitorul din clipa
aceea – nu mai țin minte dacă era
Șerban Cioculescu sau Emil Gulian.
Eu spunând unuia dintre cei pe care îi
văzusem afară că nu se țin de cuvânt
și tulbură adunarea […] huliganul a
sărit la mine și mi‑a dat o palmă. Am
sărit la dânsul, alții au sărit să ne des‑
partă […]. Simpozionul nu s‑a mai
putut ține și de atunci la simpozioanele
Criterion‑ului nu mai veneau decât
oameni curajoși. (Mi‑amintesc acum
că la simpozionul anterior despre
Chaplin sau «Charlot» tocmai când
vorbea Ion Călugăru a fost întrerupe‑
rea aceea antisemită)”10.
Relativ la serata dedicată lui
Charlot, expunerea lui Eliade e mult
mai bogată în amănunte față de cea
a lui Comarnescu. În „Memoriile”
sale presiunea antisemită îndreptată
împotriva „Criterionului” e pusă deo‑
sebit în evidență. Conform lui Eliade,
10
Ibidem p. 78.
protagonistul nu era Ion Călugăru, ci Comarnescu își amintește în
Mihail Sebastian – dacă nu cumva e Jurnal dificultățile birocratice enorme
vorba de o altă replică a simpozionu‑ pe care le întâmpinase pentru a avea
lui. Ambii erau evrei, colaborau activ la dispoziție localuri pentru conferințe.
cu Nae Ionescu și erau, se poate Și tot în jurnalul său, citim că la simpo‑
spune, prietenii lui11. Iată mărturia: zionul despre Lenin au fost „două săli
„Un incident mai puțin grav, și care pline până la refuz de oameni”. Ca
s‑a soldat în favoarea noastră, a avut urmare, cum se întâmpla de obicei în
loc la simpozionul despre Charlie asemenea situații, dezbaterea a fost
Chaplin. Printre vorbitori, era și Mihail repetată în zilele următoare. Scrie cu
Sebastian. Când i‑a venit rândul,
orgoliu:
cineva din galerie a strigat: «Un ovrei
„Simpozionul de la 13 octombrie 1932,
despre un alt ovrei! » Mihail Sebastian
cu care am inaugurat ciclul, în care se
era în picioare, cu câteva foi pe care
va vorbi treptat despre Gandhi, Freud,
își însemnase planul conferinței. Se
Chaplin, Gide, Bergson, Krishnamurti,
făcuse foarte palid. A rupt foile, a
Valéry și alți «idoli» ai vremii noastre
făcut un pas înainte și a început cu o
– a fost unic în analele conferințelor
voce fierbinte, sugrumată de emoție:
de la noi. Se vorbea despre Lenin,
«Aveam de gând să vorbesc despre
arătându‑se teza leninistă în contrast
un anumit aspect al artei lui Charlot, a
cu teze opuse. Ca să nu se spună că
spus. Dar cineva dintre dumneavoas‑
noi, tinerii, vrem să rupem cu bătrânii,
tră mi‑a adus aminte de ovrei. Și am
am luat măsura ca fiecare simpozion
să vorbesc, ca evreu, despre evreul
să fie prezidat de către o personalitate
Charlot... »
din generațiile mai vârstnice. La sim‑
Sala a izbucnit deodată în aplauze.
pozionul despre Lenin (joi 13 octom‑
Mihail Sebastian a ridicat brațul și le‑a
brie) a prezidat C. Rădulescu‑Motru.
spus: «Vă mulțumesc», apoi a impro‑
Venind cu un ceas înainte de ora fixată
vizat una din cele mai patetice și mai
am văzut o masă de oameni în fața
inteligente conferințe pe care mi‑a fost
Fundației Carol I, iar în hol și în sală
dat să le ascult. A prezentat un Charlot
aproape că nu se mai putea pătrunde.
pe care numai cineva din Europa răsă‑
Comuniștii și simpatizanții lor veniseră
riteană îl putea ghici și înțelege. A vor‑
în păr de cu vreme. Venise și poliția,
bit despre solitudinea omului în filmele
iar când l‑am adus pe profesorul Motru
lui Charlot, așa cum reflecta ea soli‑
poliția ne‑a comunicat că simpozi‑
tudinea ghetourilor. Când a încheiat,
onul nu se poate ține din pricină că
după vreo douăzeci de minute, l‑au
va deveni o manifestație comunistă.
răsplătit aplauze frenetice. O parte din
Plin de curaj, am spus că garantăm
sală aplauda în picioare. Câștigasem
că lucrurile vor decurge în liniște și
o bătălie și o știam.”12.
că e preferabil să se țină simpozionul
decât să se interzică, căci tocmai în
acest caz s‑ar putea produce proteste,
11
V. Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa
cum l‑am cunoscut, Humanitas, Bucureşti
tulburări etc. Vorbitorii cu Motru și cu
1992, pp. 129‑131. mine abia am putut pătrunde în sală.
12
Mircea Eliade, Memorii, ed. II, p.244. Ca niciodată, erau oameni în picioare

167
 și pe balustrada mai lată a balconului
I, unele figuri cunoscute, multe necu‑
noscute. Am văzut că majoritatea
chelnerilor de la Corso pe care îi știam
erau comuniști.
Simpozionul a decurs civilizat,
Motru având autoritate, comuniștii fiind
bucuroși că se discută despre Lenin
și se arată și poziția lui, chiar dacă
în contrast cu poziția țărănismului, a
burgheziei etc. față de comunism. Au
vorbit cinci oratori. Aplauze mai ales
la expunerea personalității și concep‑
ției lui Lenin. Succesul unic ne‑a făcut
să repetăm trei‑patru zile simpozionul
acesta.”13
Și pentru serata despre Lenin
există mărturia lui Eliade. Aici se
observă prin contrast primele dife‑
rențe politice în interiorul asociației
„Criterion”:
„La simpozionul despre Lenin, îl invi‑
tasem să participe, în afară de Belu
Silber, pe Lucrețiu Pătrășcanu. Voiam
să aveam cu noi doi marxiști, ală‑
turi de Mircea Vulcănescu și Mihail
Polihroniade, care se pregăteau să cri‑
tice comunismul în numele democra‑
ției și al naționalismului. Pe Belu Silber
îl întâlnisem mai demult, în redacția
«Cuvântului». Se împrietenise cu Gh.
Racoveanu de cînd acesta scrisese,
cu vreo doi ani mai înainte, un articol,
luându‑i apărarea într‑un proces de
spionaj. Belu Silber fusese extrem de
mișcat și, îndată după achitare, venise
să‑i mulțumească. Venea de atunci
mereu pe la redacție. Era prieten
mai ales cu Mircea Vulcănescu, Ion
Călugăru, Paul Sterian. Era mărunt,
sclipitor, destul de cultivat și, deși
repeta necontenit că e marxist, nu
părea nici dogmatic, nici intolerant. Pe
13
Petru Comarnescu, Jurnal…., p.73.
168
mine mă admira mai ales pentru că, în
articolele despre India, atacam coloni‑
alismul și British Raj.
Pe Lucrețiu Pătrășcanu l‑am întâl‑
nit, cred, în acea seară. Mi‑a plăcut
figura lui blândă și totuși gravă. Avorbit
fără eclat, dar sincer și cu o înțeleaptă
sobrietate, și întreruperile studenților
din sală nu l‑au tulburat. Aștepta să se
potolească vacarmul și‑și relua expu‑
nerea, calm, concentrat. În schimb,
studenții întrerupeau, ca să‑l aplaude,
pe Mihail Polihroniade, de câte ori
acesta aducea vorba despre necesita‑
tea unei revoluții naționale. Iar când a
amintit expresia lui Lenin că statul bur‑
ghez e un cadavru care va fi răsturnat
dintr‑o singură lovitură, a fost aplaudat
atât de studenții naționaliști, cât și de
grupurile de simpatizanți comuniști pe
care îi adusese la Fundație prezența
lui Lucrețiu Pătrășcanu. În urma aces‑
tui simpozion, se răspândise zvonul,
mai ales în cercurile Siguranței, că
gruparea «Criterion» e criptocomu‑
nistă. Adevărul este că singurul comu‑
nist dintre noi era Belu Silber. Dar
curajul pe care‑l avusesem să‑l invi‑
tăm să vorbească, și încă la «Fundația
Carol», pe însuși secretarul partidului
comunist, Lucrețiu Pătrășcanu, fusese
răstălmăcit. Noi încercasem să fim
«obiectivi»: audiatur et altera pars.
Ne spuneam că într‑o cultură
majoră toate curentele de gândire pot
fi prezentate. Ne simțeam destul de
tari ca să nu ne mai fie frică de con‑
fruntări cu ideologii și sisteme potriv‑
nice credințelor noastre. Simțeam de
asemenea că nu vom putea depăși
provincialismul cultural decât anulând
complexele de inferioritate și meca‑
nismele infantile de apărare inerente
oricărei culturi minore. O dată ce cre‑
deam în posibilitățile de creație ale
 geniului românesc – așa cum credea
majoritatea dintre noi, deși din motive
diferite – nu ne mai era teamă de
«influențele nefaste» sau de «ideile
subversive». Pe de altă parte, ne sim‑
țeam adulți; nu mai acceptam să ni se
strige: «Nu vă jucați cu focul! » pentru
că știam foarte bine că nu ne jucam.”14
Totuși, situația în interiorul aso‑
ciației e destul de încurcată, și echi‑
librul democratic al „simpozionului”
devine tot mai precar. Politica începe
să intre în forță într‑o manifestare
care își dorea, inițial, un caracter
exclusiv cultural. De acum, de pe
scena „Criterion” vorbesc persoane
angajate în prima persoană în „acti‑
vismul politic”. Paginile Jurnalului lui
Comarnescu din acea perioadă înre‑
gistrează semnele primelor crăpături
care vor duce la dizolvarea definitivă
a societății15.
E clar că, după conferința des‑
pre Lenin, „Criterion” trăiește deja în
strânsoarea menghinei ideologice
și politice. Asociația e suspectată de
bolșevism de autoritățile oficiale și
de Siguranță și e arătată cu degetul
de mișcările naționaliste de extreme
dreaptă ca filosemită și antipatrio‑
tică16. La București, seratele Criterion
continuă totuși, cu toate disensiunile
interne, cu două noi cicluri de con‑
ferințe, intitulate „Idolii” și „Cultura
română actuală”.
În „Jurnalul” său, impresarul Crite­
rionului schițează un prim bilanț.
14
Mircea Eliade, Memorii…, p.245.
15
Petru Comarnescu, Jurnal..., pp. 73‑74.
16
Ibidem 75‑76.
169
„Așa s‑a încheiat primul trimestru de
activitate al Criterion‑ului, asociația
care s‑a bucurat de mare răsunet,
folosită ca tribună de comuniști, com‑
bătută de fasciști, deși printre membrii
asociației erau și unii care se îndreptau
spre dreapta. […] Firește că în 1932
cei de stânga mai puteau apărea în
public laolaltă cu cei de dreapta, spre
a‑și expune în contradictoriu concepți‑
ile și Criterion‑ul a fost poate ultima tri‑
bună liberă, căci din ce în ce taberele
își întețesc atacurile și probabil că în
curând nu va mai fi posibil să se con‑
frunte în același loc și în același timp
cu stânga, dogmatismul cu spiritul cri‑
tic, idealismul cu materialismul etc.
Se simte de pe acum în sânul aso‑
ciației că se va produce o netă rup‑
tură și mă întreb dacă ea va putea
supraviețui, când conflictele sociale
și politice devin zi de zi mai puternice
și mai exclusiviste. Ne vom separa de
huligani, de intoleranți, de obscuran‑
tiști, chiar dacă vor trece cu aceștia
și unii dintre oamenii de valoare, care
optează pentru întuneric și ură, pentru
bestialitate și dictatură fascistă.”17
Mâhnirea lui Comarnescu, clar
exprimat față de unii exponenți ai
„Criterionului” care se deplasează pe
poziții ideologice totalitariste și anti‑
liberale, privește contextual și preo‑
cuparea sa întemeiată că guvernul
instituțional al propriei țări poate să
creadă că grupul Criterion e filoco‑
munist și că, plecând de la rapoartele
poliției, el însuși va fi obligat să între‑
rupă ciclul de conferințe deja progra‑
mate în capitală.
E cântecul de lebădă al Criterio­
nului. În 1933 se vor întâmpla foarte
17
Ibidem 79‑80.
multe evenimente politice de mare
importanță care vor culmina în luna
decembrie cu arestarea lui Nae
Ionescu, acuzat oficial drept „insti‑
gator al atentatului” terorist comis de
legionari împotriva prim-ministrului
Duca. Și Eliade, în „Memorii”, scrie
că în perioada aceea relațiile în inte‑
riorul asociației „Criterion” s‑au fisurat
iremediabil. Alegerea unei tabere în
activismul politic bate de‑acum la ușă,
chiar dacă experiența comunitară
a „Criterionului” nu va apune decât
după doi ani, adică în 1935, după
închiderea definitive a revistei.
Cum să înțelegem atunci eve‑
nimentul „Criterion”? În mod sigur,
„Criterion” n‑a fost una dintre multele
experiențe revoluționare de avan‑
gardă, și n‑a fost nici doar o cotitură
a conservatorilor reacționari. Cum
s‑a văzut, din punct de vedere isto‑
ric, atacurile majore la adresa aso‑
ciației proveneau atât de la extrema
dreaptă, cât și de la extrema stângă,
dar și de la centru. Și, poate, motivul
era pentru că din mai multe părți se
cerea „Criterionului”, care prin vocație
era pluralist, o mai precisă și defini‑
tivă localizare pe fragila tablă de șah
politică națională. E greu de spus ce a
fost „Criterion” (ca generație, asocia‑
ție culturală, revistă) după oroarea pe
care ideologiile totalitare a adus‑o pe
terenul democratic al politicii. E mai
ușor să spunem ce n‑a fost „Criterion”.
Mărturiile despre „Criterion”
(strânse în cărți, în articole de revistă,
în conferințe radiofonice), fiind ele
însele pătrunse fundamental de
o ontologie negativă, citite astăzi,
170
trădează toate semnele timpului.
Textele sunt adesea scrise cu un ase‑
menea patos și frenezie, încât pot
părea ciudate sau chiar iritante. Dar
temele care sunt expuse pe scena
culturală, semnalează cu siguranță o
fractură metafizică profundă care stă
sub semnul exasperării și al delirului.
Vârsta medie a acestei generații de
tineri intelectuali, ieșită de puțin timp
din adolescență și formată pe băncile
universității, era cuprinsă între 20 și
25 de ani. Mulți dintre ei, la sfârșitul
studiilor universitare, nu aveau un
loc de muncă stabil, se zbăteau în
probleme economice și încercau cu
multă îndârjire și efort de voință să fie
recunoscuți ca jurnaliști de publicul
intelectual. Ceea ce se poate observa
astăzi e că pe parcursul a foarte puțini
ani s‑au acumulat în dezordine și în
contrast reciproc un imens volum
de documente (publicate în reviste,
ziare, săptămânale), de mărturii, de
incitări și de intuiții (pe plan etnopsi‑
hologic, antropologic, estetic, teolo‑
gic, politic, critic, artistic, muzical),
care îi vor duce pe mulți dintre ei spre
transformarea acestor idei într‑un
act politic decisiv, urmare a unui
engagement personal. Mulți dintre ei
erau dispuși să împărtășească lipsa
de încredere radicală în democrația
parlamentară și monarhică a țării de
tradiție liberală și erau orbiți de ideea
de revoluție (națională, comunistă,
spirituală). Moscova, Roma, Berlin
băteau la porțile Bucureștiului din vre‑
mea „Criterionului”, ale României. Și
apăreau amenințătoare pe table de
șah politică atât războiul din Spania,
cât și revenirea fermenților reacționari
și revoluționari provenind din Franța.
Generația Criterion poartă în sine,
încă de la debutul pe scena națio‑
nală, multe zone de umbră și germeni
care expun democrația, puțin conso‑
lidată în anii de regim liberal al țării,
la riscul de răsturnare la polul opus.
În această atmosferă de confuzie
democratică și de răstălmăcire a rolu‑
lui instituțiilor reprezentative oficiale,
ideea de libertate, autenticitate, expe‑
riență, primatul spiritualității și al crea‑
tivității puneau în evidență încărcătura
potențial distructivă, autodistructivă,
oricum conflictuală, care, paradoxal,
în loc să fie bine primită, cu dorință de
înțelegere, de regimul monarhic‑par‑
lamentar slab și imatur, acesta din
urmă încerca să o sterilizeze sau să
o suprime, recurgând deseori la for‑
țele de ordine și la Siguranță, încă de
la început. Iar aceasta a fost fatal nu
numai pentru „Criterion”, ci și pentru
democrația din România Mare. În
spatele înțelegerilor raționale și a ale‑
gerilor colective, problemelor de cetă‑
țenie, problemei minorităților etnice și
a modelelor instituționale dorite, vor
ieși la lumină străluciri orbitoare, forțe
mai puternice, care vor lăsa „tinerii
generaționiști” implicați, încercați, sfâ‑
șiați, exact pentru că fuseseră scoși
de pe traiectoria personală. S‑a vor‑
bit de legionarism, de antisemitismul
grupului Criterion, de sectă eretică
condusă de maeștri îndoielnici care
promovau cultul sacrificiului individual
pentru „salvarea patriei” și a idealului
național, iar în câmpul mai specific
al literaturii, s‑a vorbit de experiment
171
„amoral” și „pornografic”. Totuși, ele‑
mentul cel mai tipic pentru „Criterion”
a fost eterogenitatea motivelor și
disonanța vocilor. Și nu e ușor să se
ajungă la o concluzie univocă fără a
cădea în judecăți extrem de sumare.
Criterion reprezintă, în multe sensuri,
o „comunitate fără destin”, adică acea
plăsmuire de „imposibilă comunitate”
sau „comunitatea imposibilului”18. Dar
apusul n‑a fost identic pentru toți pro‑
tagoniștii. Dacă apusul era destinul
„Criterionului” (înțeles ca generație
de intelectuali, asociație culturală,
revistă), forma care a fost aleasă,
pentru mulți dintre ei, a fost aceea
de distrugere și autodistrugere în
politică. În acest sens „Criterion”, ca
comunitate intelectuală, trebuie adec‑
vat gândită și interogată, și pentru a o
face e necesar s‑o restituim complexi‑
tății istorice căreia îi aparține.
18
V. Giovanni Rotiroti, La comunità senza
destino. Ionesco, Eliade, Cioran all’ombra di
Criterion, Alefbet, Firenze 2007.
Dosar 3:
Puncte
cardinale în
haos
(Afganistan,
Tunisia, Libia)
 Afganistanul – cimitirul
imperiilor?
Ioan Alexandru FLOREA
În ultimele luni, Afganistanul a rea‑
părut în fluxurile de știri ale mass‑me‑
diei internaționale. După ce talibanii
au reușit să intre în Kabul fără să
întâmpine rezistență, toate trusturile
de presă și toți analiștii par să vor‑
bească numai despre asta. Ce a dus
la victoria atât de rapidă a talibanilor
în fața armatei naționale? De ce s‑au
retras americanii? În rândurile care
urmează vom încerca să analizăm,
fie și sumar, atât societatea afgană,
cât și jocurile geostrategice ale mari‑
lor puteri în această țară. Nu trebuie
să fim analiști militari pentru a înțe‑
lege de ce această țară este conside‑
rată „cimitirul imperiilor”. Putem totuși
să ne întrebăm de ce fiecare impe‑
riu insistă să fie prezent aici. Este o
simplă greșeală, e incapacitatea de a
învăța din lecțiile trecutului sau este
ceva mai adânc? Moartea imperii‑
lor este cauzată de Afganistan sau e
rezultatul natural al inabilității aces‑
tora de a controla „Inima Asiei” și,
astfel, rute importante din Drumurile
Mătăsii?
Dacă în Orientul Mijlociu vor‑
bim de societăți împărțite în triburi
și secte, aceeași situație o regăsim
și în Afganistan. Pe lângă această
împărțire, există și o diversitate etnică
demnă de luat în seamă. Principalele
175
etnii din Afganistan sunt Pashtun,
Tadjică, Hazara și Uzbecă.
Cea mai numeroasă etnie este
Pashtun, iar aceasta a jucat un rol
foarte important în istoria recentă a
țării. Ea reprezintă și cea mai mare
organizație tribală din lume. Pashtunii
se împart în patru mari ramuri tribale:
Sarbani, Bhittani, Ghurghust și Karlani.
Cele mai importante triburi ale
acestor ramuri sunt:
Sarbani: Sherani, Tareen, Urmer,
Durrani, Khalil, Mohmand, Daudzai,
Chamkanis, Yousafzai, Shinwari și
Tarkalani.
Bhittani: Bhittani, Niazi, Lodhi,
Marwat, Babar, Gandapurs, Kundis
și confederația Ghilzai (această con‑
federație este una din cele mai mari
populații nomade din lume. Are urmă‑
toarele triburi: Hotak, Sulaiman Khel,
Kharori, Ali Khel, Nasar și Taraki).
Ghurghust: Kakar, Mando Khel,
Musa Khel, triburile Panri (care locu‑
iesc în provincia Baluchistan din
Pakistan), triburile Safi și Gandun
(care locuiesc în provincia pakista‑
neză Khyber Pakhtunkhwa, zonele
tribale și estul Afganistanului).
Karlani: Afridis, Khattaks, Mangal,
Zadran, Muqbil, Zazi (Jaji), Bangash,
Mehsud (Maseed), Orakzai, Khugiani,
Wardak, Turi și Wazir.
 Poate să devină ușor deranjantă
această înșiruire. Dar ea ni se pare
inevitabilă. Pentru că astfel putem să
observăm că doar în interiorul unei sin‑
gure etnii există o puternică scindare tri‑
bală. Dacă la asta adăugăm diferențele
etnice și sectare este lesne de înțeles
de ce unei puteri străine i‑a fost mereu
ușor să intre în Afganistan, dar nu a
reușit niciodată să controleze țara.
Trebuie menționat codul Pashtun­
wali, care încă joacă un rol extrem
de important în societatea pashtună.
Acesta include câteva principii de
nezdruncinat: onoare (nang); ospi‑
talitate (melmastya); reciprocitate, în
sensul de răzbunare (badal), rivalitate
între veri (Tarboorwali) și competiție
în interiorul familiei extinse (Siyali).
Această rivalitate trece mereu în plan
secund atunci când interacționează
cu străinii.
Dacă se vorbește de moștenirea
colonială și granițe trasate artificial în
Orientul Mijlociu, acest lucru este cu
atât mai valabil în Afganistan. Linia
Durand a despărțit etnia pashtună
și, astfel, ea a devenit cea mai mare
minoritate din Pakistan (15‑20%).
Spre deosebire de Orientul Mijlociu,
unde autoritatea centrală a reușit într‑o
oarecare măsură să limiteze contactul
membrilor triburilor prinse în granițe
diferite, acest lucru nu a fost posibil în
Afganistan. Pe de o parte, geografia a
jucat un rol important în limitarea auto‑
rității centrale (fie că e vorba de Kabul
sau Islamabad), iar pe de altă parte,
acest contact a fost facilitat și încurajat
de autoritățile Pakistanului și SUA în
timpul invaziei sovietice.
176
Scurt excurs istoric
Merită să facem o scurtă trecere
în revistă a istoriei recente deoarece
chiar și în zilele noastre avem de‑a
face cu mulți protagoniști din anii ’90
ai secolului trecut. Cititorului îi va fi
ușor să traseze paralele cu situația
de astăzi, în care talibanii, la fel ca în
anul 1995, încep să cucerească țara.
Invazia sovieticilor a determinat
relocarea unui număr mare de pash‑
tuni în Pakistan. Influența pakistaneză
nu s‑a limitat doar la această etnie și
a precedat invazia sovieticilor. Cea
mai veche formațiune politică musul‑
mană afgană este Jamiat‑e‑Islami
(Societatea Islamică). Aceasta a
luat naștere sub conducerea lui
Burhanuddin Rabbani, un profesor de
teologie islamică de la Universitatea
din Kabul. Acesta a format partidul
fiind inspirat de pakistanezul Abul
A’la Maududi și de partidului său
Jamaat‑e‑Islami Pakistan.
Majoritatea acestui partid este for‑
mată din etnia tadjică, iar în timpul
războiului cu sovieticii și în războiul
civil care a urmat era una din cele mai
puternice formațiuni de mujahedini.
Când președintele Mohammad Daoud
Khan a ordonat arestarea lui Rabbani,
acesta s‑a refugiat în Pakistan.
Atât Ahmad Shah Massoud, cât și
Gulbuddin Hekmatyar erau susținători
ai lui Rabbani. În 1976, Hekmatyar
s‑a rupt de Jamiat‑e‑Islami și și‑a
format propriul grup, Hezb‑e‑Islami.
Acest grup, fiind mai puțin dispus să
facă compromisuri, a devenit favoritul
Pakistanului și al Arabiei Saudite.
 Ahmad Shah Massoud a creat
Shura‑e Nazar, o coaliție formată din
12 regiuni din nordul, estul și centrul
țării. Această coaliție, deși era legată de
Jamiat‑e Islami, acționa independent.
În 1992, când guvernul comunist
s‑a prăbușit în întregime, mujahedinii
Jamiat‑e Islami au fost printre primii
care au intrat în Kabul. Prin Acordurile
de la Peshawar, s‑a decis o împărțire
a puterii între facțiunile de mujahedini.
Gulbuddin Hekmatyar nu a susți‑
nut acordul de pace, deși i s‑a oferit în
mod repetat funcția de prim‑ministru.
Ulterior, Hezb‑i Islami a atacat noul
guvern interimar și capitala Kabul
cu zeci de mii de rachete. Uzbekul
Abdul Rashid Dostum, cu gruparea
lui, Janbesh‑i Milli, s‑a alăturat lui
Hekmatyar în 1994, iar Kabulul a fost
în mare parte distrus.
În 1995, guvernul statului islamic
din Afganistan și forțele Jamiat au păs‑
trat controlul asupra Kabulului, împin‑
gând înapoi coaliția lui Hekmatyar și
Abdul Rashid Dostum.
Până în 1995, talibanii au preluat
controlul unei mari părți din sudul
Afganistanului și au avansat spre
Kabul. Jamiat a respins cererile tali‑
banilor de a se preda, iar talibanii au
refuzat oferta lui Jamiat de a se ală‑
tura unui proces politic pașnic care să
ducă la alegeri generale.
După capturarea Kabulului de
către talibani, Ahmad Shah Masood
a format împreună cu Rabbani
Frontul Islamic Unit pentru Salvarea
Afganistanului (Frontul Unit). Acest
front este cunoscut în Occident sub
denumirea de Alianța Nordului.
177
Inițial, această alianță era predo‑
minant formată din tadjici, dar până
în anul 2000 s‑au alăturat și alte gru‑
puri etnice. Printre participanții princi‑
pali îi amintim pe Karim Khalili, Abdul
Rashid Dostum, Abdullah Abdullah,
Mohammad Mohaqiq, Abdul Qadir,
Asif Mohseni. Merită, de asemenea,
amintit că această alianță nu con‑
trola în 2001 decât 5‑10% din terito‑
riul Afganistanului. Se pot lesne trasa
paralele cu situația din prezent.
Mișcarea Talibanilor
După cum am spus, invazia sovie‑
tică a cauzat un flux de refugiați din
Afganistan în Pakistan. Organizația
pakistaneză Jamiat‑ul‑Ulema‑i‑Islam
s‑a ocupat de înființarea madraselor
(școli islamice) pentru educarea tine‑
rilor afgani și pregătirea acestora pen‑
tru Jihad. Aceste madrase, pe lângă
învățătură islamică, predau și tactici și
strategii de luptă. Copiii refugiați din
anii ’80 aveau să devină talibanii (stu‑
denții) anilor ’90.
Aceste „miliții studențești” au fost
atât o reacție a clericilor din Kandahar
la anarhia mujahedinilor, cât și efortul
Pakistanului de a crea o conducere
afgană care să‑i îndeplinească ordi‑
nele.
Mullah Abdul Salam Zaeef, unul
dintre fondatorii mișcării și ambasa‑
dorul talibanilor în Pakistan până la
invazia americană, spunea că ini‑
țial aspirațiile lor au fost limitate la
districtele Panjwai și Maiwand din
provincia Kandahar. El a precizat
că prima încercare de a organiza o
miliție a eșuat din cauza diferențelor
tribale. Dar la a doua încercare, sub
Mullah Mohammad Omar, a început
să obțină sprijinul populației după ce
un mic grup de talibani s‑a confruntat
cu un grup de mujahedini. A ținut să
adauge că serviciile secrete pakista‑
neze au început să interacționeze cu
mișcarea după ce a reușit să cuce‑
rească Kandaharul.
Wakil Ahmad Muttawakil, fost
ministru de externe sub talibani, spu‑
nea că mișcarea era formată din foști
jihadiști care au luptat împotriva ocu‑
pației sovietice și o tânără genera‑
ție de studenți afgani din madrasele
pakistaneze.
Din cauza ideologiei, mișcarea tali‑
bană nu avea cum să câștige simpatia
comunității Hazara (șiiți). Taberele au
fost delimitate cu atât mai clar după
ce liderul acestei comunități, Abdul Ali
Mazari, a fost capturat și executat în
martie 1995.
Forțele lui Ismail Khan din jurul
Heratului li s‑au opus, de asemenea,
talibanilor. În cele din urmă, talibanii
au reușit să pună mâna pe provincie.
Cu fiecare victorie, rândurile talibani‑
lor se îngroșau, mișcarea numărând
25.000 de luptători până la sfârșitul
anului 1995.
Talibanii au reușit să învingă toate
aceste facțiuni beligerante și să con‑
troleze teritoriul țării. Astfel, după ce
au cucerit majoritatea țării, începând
cu anul 1999, talibanii s‑au concentrat
pe consolidarea puterii. Este greșit să
vorbim de talibani și afgani în socie‑
tatea afgană. Ea nu este o mișcare
extraterestră.
178
Deși era o mișcare religioasă,
aceasta s‑a bazat pe dinamica tribală
pentru a controla țara. Talibanii au tra‑
tat fiecare zonă diferit, alegând dese‑
ori minorități tribale care erau nevoite
să se bazeze pe patronajul lor în exer‑
citarea puterii. Au făcut acest lucru
chiar și în locurile unde trebuiau să
aleagă un grup care înainte nu le era
prea apropiat ideologic în detrimentul
altuia mult mai apropiat.
Spre sfârșitul anilor ’90 ai secolului
trecut s‑a evidențiat cu claritate mag‑
nitudinea controlului pe care îl exerci‑
tau talibanii. Populația din Helmand,
cunoscută pentru disponibilitatea de a
reacționa împotriva conducătorilor, nu
s‑a revoltat, în ciuda faptului că tali‑
banii au interzis opiumul (principala
sursă de venit) și în condițiile în care
a avut loc o secetă masivă.
Totuși, chiar controlul talibanilor
avea limite. Sistemul mahaz creat
de ei a dus la o serie de lupte între
grupuri care operau în aceeași zonă.
Este asemănător cu sistemul tribal
Rutbavi, care se bazează pe proprie‑
tatea terenurilor și pe ciclul de resurse
de sus în jos ‑ o ierarhie tribală pentru
a menține coeziunea socială. Aceasta
este mediat de indivizi-cheie, care, de
obicei, își transmit poziția ereditar. Așa
cum înainte mujahedinii au început
să lupte între ei, diferiți comandanți
talibani au început să se războiască
pentru influență. Conducerea centrală
talibană a decis să adopte un sistem
centralizat (nezami) condus de un băr‑
bat numit Zakir. Acesta a simțit nevoia
să‑și creeze propriul mahaz pentru a
putea impune structura centralizată a
nezami. Oamenii lui Zakir au susținut
că l‑au urmat mai degrabă în calitatea
sa de mahaz decât cea de nezami.
Este evident că până și talibanii au
fost nevoiți să lucreze într‑un cadru
tribal pentru a controla țara, ideologia
nefiind suficientă.
Astăzi lucrurile nu stau prea diferit.
Nu putem să îi separăm pe talibani de
societatea afgană. Ei fac parte din ea.
Cucerirea în câteva zile a unei mari
părți a țării, inclusiv capitala, arată că
talibanii au din nou sprijinul populației
sătulă de război și corupție.
Invazia americană
Mujahedinii care se războiau în anii
’90 au profitat de invazia americană
pentru a redobândi controlul asupra
teritoriilor pierdute în fața talibanilor.
Uzbecul Abdul Rashid Dostum, un
mujahed foarte puternic în anii ’90,
s‑a folosit de invazia americană pen‑
tru a se reînarma și a‑și întări poziția
pe plan local. A folosit, de asemenea,
forțele americane pentru a scăpa
de rivali susținând că sunt talibani.
Dostum a fost ministru adjunct al apă‑
rării în timpul președinției lui Hamid
Karzai și prim‑vicepreședinte în tim‑
pul președinției lui Ashraf Ghani.
După ce au reușit să îi alunge pe
talibani, SUA s‑au văzut nevoite să
reconstruiască forțele armate afgane
impunând o cotă etnică strictă în
cazul celor 120‑130 de posturi de
conducere. Astfel, pashtunii ocu‑
pau 40%, tadjicii 30%, Hazara 15%,
uzbecii 10%, iar restul grupurilor
etnice 5%. Această reformă inten‑
ționa să limiteze controlul Shura‑e
179
Nazar (majoritari tadjici) asupra for‑
țelor armate. Totuși Shura‑e Nazar și
implicit Jamiat‑i Islami au reușit să își
păstreze controlul prin delegarea de
posturi unor non‑tadjici aliați.
În ceea ce privește forțele de poli‑
ție, președintele Karzai în încercarea
de a‑și consolida puterea a numit în
funcție generali corupți și incompe‑
tenți. Human Right Watch chiar i‑a
acuzat pe unii dintre ei că au fost
implicați în multe crime și acte de tor‑
tură. În 2008, Abdul Rashid Dostum
a răpit un adversar politic, iar preșe‑
dintele Karzai nu a putut să‑l aresteze
de teamă să nu provoace o revoltă în
provinciile din nord. După interven‑
ția ministrului de externe turc, Abdul
Rashid Dostum s‑a refugiat în Turcia.
După mai puțin de un an, înaintea
alegerilor prezidențiale, a revenit în
Afganistan, iar președintele Karzai,
având nevoie de votul uzbecilor, l‑a
reinstalat în funcție. O situație simi‑
lară s‑a întâmplat în 2016, în timp ce
Dostum era prim vice‑președinte sub
Ashraf Ghani. Dostum a fost acuzat
că a răpit și violat un adversar politic.
În aceste condiții, s‑a văzut nevoit să
plece din nou în Turcia, dar înainte de
alegerile prezidențiale este primit îna‑
poi de președintele Ashraf Ghani.
Cea mai puternică agenție de
securitate, Directoratul Național de
Securitate, a fost dominată de tadjici
în proporție de 70%. Amrullah Saleh a
condus multă vreme acest directorat,
până a fost înlăturat de președintele
Karzai în 2010. Această revocare a
fost o încercare a președintelui Karzai
de a‑și consolida propria bază loială și
de a se apropia de Pakistan și de tali‑
bani, după ce a realizat că americanii
nu puteau câștiga războiul.
În timpul președintelui Ashraf
Ghani, Amrullah Saleh a fost minis‑
tru de interne, iar în 2020 îi ia locul
lui Dostum și devine prim vice‑preșe‑
dinte. Cu siguranță această numire
nu a îmbunătățit relațiile tensionate
cu Pakistanul.
După ce a fost cucerit Kabulul, iar
președintele Ghani a fugit, Amrullah
Saleh s‑a declarat președinte inte‑
rimar și încearcă să organizeze o
rezistență împotriva talibanilor. Dacă
ne uităm la regiunea în care acesta a
ales să lupte, observăm că și Saleh
operează într‑un cadru de loialități tri‑
bale și regionale.
Rândurile de mai sus ar trebui să
distrugă odată pentru totdeauna mitul,
perpetuat atât de mass‑media națio‑
nală, cât și cea străină, că talibanii au
fost creați sau susținuți de americani
în timpul invaziei sovietice. Talibanii
nu existau în vremea aceea. SUA a
sprijinit mujahedinii afgani împotriva
sovieticilor, iar apoi i‑a sprijinit din nou
împotriva talibanilor. Foștii mujahedini,
care se războiau la începutul anilor ’90
ai secolului trecut, au fost sprijiniți din
nou și ajutați să ajungă la putere după
invazia americană din 2001.
Un mit nou, destul de răspândit
printre analiștii noștri, este că taliba‑
nii de acum sunt altfel decât taliba‑
nii de la sfârșitul secolului trecut. La
prima vedere așa ar părea. În 2002,
Mullah Omar spunea: „Dumnezeu
ne‑a promis Victoria, iar Bush înfrân‑
gerea. Vom vedea care promisiune se
180
adeverește”. Astăzi, Suhail Shaheen,
purtătorul de cuvânt al talibanilor, vor‑
bește de linii roșii. Este indiscutabil
că talibanii au învățat, în ultimii 20 de
ani, ce fel de cuvinte să folosească
pentru a fi acceptate de comunitatea
internațională. Au învățat, poate chiar
de la ISIS, cât de importantă este pro‑
paganda în mediul virtual. În schimb,
putem fi siguri că ideologia care le‑a
adus victoria nu a fost schimbată. De
altfel, e greu de crezut că vor schimba
măcar felul în care au guvernat țara
la finalul anilor ’90 ai secolului trecut,
având în vedere că au fost singurii
care au reușit să controleze acest
teritoriu.
Un puzzle complicat
SUA, China și India
Afganistanul a fost numit „Inima
Asiei” tocmai pentru a sublinia impor‑
tanța geostrategică a acestei țări. Se
află în mijlocul rutelor comerciale asi‑
atice care conectează China de Asia
Centrală și Orientul Mijlociu. Faptul
că e foarte bogată în elemente de
pământuri rare, minereuri industriale
și metale prețioase poate să însemne
pentru SUA o ocazie de a scădea
dependența față de China, știut fiind
faptul că tehnologia militară americană
se bazează foarte mult pe minereuri
din China. China ar fi și ea interesată
de aceste minerale, având în vedere
faptul că dezvoltarea economică o
obligă să micșoreze exporturile aces‑
tor minerale. Pe lângă aceste consi‑
derente, stabilitatea Afganistanului
este importantă pentru marele proiect
al Chinei „Belt and Road Initiative”,
precum și pentru a nu oferi un refu‑
giu și un teritoriu fertil pentru antrena‑
mentele posibilelor celule jihadiste din
regiunea Xinjiang. Analiștii americani
au realizat că prezența americană în
Afganistan, deși oferă o oarecare sta‑
bilitate regiunii, stabilitatea respectivă
este mai degrabă în favoarea Chinei
și pe cheltuiala SUA. Probabil că
acești analiști au considerat că retra‑
gerea din Afganistan va readuce în
prim-plan problemele structurale, dar
și rivalitățile mărunte cu care de acum
vor trebui să se confrunte celelalte
puteri regionale pe propria cheltuială.
Astfel, după ce Tadjikistanul a mobili‑
zat o forță de 20.000 de militari pentru
a‑și asigura granița cu Afganistanul,
ministrul de externe rus a declarat
că Rusia își va apăra aliații la nevoie.
Acest lucru poate fi înțeles ca încerca‑
rea Rusiei de a‑și menține relevanța
în regiune. Într‑un posibil viitor război
rece între SUA și China, Rusia poate
să joace rolul pe care l‑a jucat China
în conflictul SUA‑URSS. Pentru asta
are nevoie de cât mai multe atuuri în
negocierile cu americanii.
Până de curând, singura putere
regională capabilă să se confrunte
China era India. Felul în care strategii
chinezi au citit ideologia militară indi‑
ană este mai mult decât relevant. Ei
consideră că India urmărește să sta‑
bilizeze granița de vest (cu Pakistan),
să întărească granița de nord (cu
China) și să se extindă spre sud.
Cu alte cuvinte, să devină o putere
maritimă. Având în vedere că „Noul
Drum al Mătăsii” maritim este nevoit
181
să treacă prin strâmtoarea Malacca,
China nu poate să‑i permită Indiei
să îi conteste supremația pe mare.
Pentru moment, India nu are o flotă
suficient de puternică încât să închidă
această strâmtoare. În această cheie
pot fi citite și incidentele de la granița
dintre India și China din timpul din
urmă. China încearcă să semnaleze
că problemele din nord nu s‑au înche‑
iat și că India este în continuare nevo‑
ită să investească în trupe terestre și
aviație, neglijând, astfel, marina.
Sancțiunile SUA asupra Iranului au
împins practic Iranul în brațele Chinei,
atât economic, cât și strategic. Acesta
a semnat un pact de cooperare în care
se angajează să combată terorismul
(ceea ce se poate citi ca un schimb
intens de intelligence). Această coo‑
perare ar putea însemna că, în cazul
în care China o cere, Iranul să fie mai
puțin dispus să apere comunitatea
Hazara (pe care a organizat‑o în miliții
și a folosit‑o în luptele din Siria și Irak)
în fața talibanilor.
China va primi proiectul de cale
ferată care conectează Chabahar de
Zahedan, la graniță cu Afganistan.
Cele două rute maritime Kandla‑
Chabahar, Mumbai‑Chabahar ar fi
oferit Indiei posibilitatea de a acți‑
ona pe piața Afganistanului ocolind
Pakistanul și portul Gwadar (în care
China a investit masiv). Odată ce
Iranul a devenit mai dependent de
China, portul Chabahar și‑a pier‑
dut o bună parte din valoarea stra‑
tegică pentru India. Dacă luăm în
considerare și Coridorul Economic
China‑Pakistan care leagă regiunea
Xinjiang de Gwadar, India se arată din
ce în ce mai izolată. Încercările Indiei
de a se apropia de Pakistan, precum
și reușita ei de a participa la negoci‑
erile dintre talibani și guvernul afgan
pot fi citite în această cheie.
Astfel, retragerea americană poate
să creeze noi poziționări. Talibanii nu
pot fi controlați total de Pakistan și ar
putea crea tensiuni pe viitor cu Iranul
și Rusia. Toate aceste lucruri vor tre‑
bui avute în vedere și analizate de
factorii de decizie chinezi, care vor fi
nevoiți să stabilească un echilibru fin
între stabilitatea regiunii, dar și o posi‑
bilă amenințare pentru India.
India, Pakistan și Turcia
Afganistanul a fost multă vreme
locul unde Pakistan și India luptau
pentru supremație în zonă. Pakistanul
a considerat că gruparea talibani‑
lor îi oferă anumite oportunități stra‑
tegice în special în relația cu India.
În aceste condiții, a împărțit mereu
gruparea în „talibani buni” (cei care
luptă în Afghanistan și în Kashmir)
și „talibani răi” (în special gruparea
Tehreek‑e‑Taliban Pakistan, care
contestă legitimitatea guvernului
pakistanez și inițiază atacuri pe teri‑
toriul Pakistanului). Este interesant
că talibanilor le este din ce în ce
mai greu să facă această distincție.
Mai ales după invazia americană a
Afganistanului, SUA a pus presiune
pe guvernul pakistanez să colaboreze
operațional în zonele tribale. Aceste
zone erau considerate autonome
încă de la înființarea statului Pakistan.
182
Tot la cererea SUA, Pakistanul
a înghețat activele organizațiilor
Lashkar‑e‑Taiba, Jaish‑e‑Mohammad
și Rețeaua Haqqani. Aceste organiza‑
ții acționau în Kașmir și în Afganistan
și erau formate din pashtuni pakista‑
nezi. Aceste tensiuni aproape că au
dus țara în pragul unui război civil.
India, în schimb, a încercat mereu
să folosească Afganistanul ca o con‑
trapondere pentru Pakistan. Așa
cum în perioada Războiului Rece
Pakistanul nu putea să permită sovie‑
ticilor să îi pună în pericol granița de
vest, aceleași temeri le are și cu un
guvern la Kabul care are relații prea
apropiate cu India. De astfel, India a
urmărit mereu să își facă relații utile în
Afganistan.
Politica Indiei față de Afganistan
s‑a schimbat în decursul timpu‑
lui. Deși susținea că dorește un
Afganistan unit, puternic și stabil, a
susținut Alianța Nordului în lupta cu
talibanii. Între timp această politică
s‑a schimbat, realizând că unele con‑
tacte cu talibanii pot fi în folosul ei.
Grupările cu care nu vrea sub
nici o formă să aibă contact sunt
Lashkar‑e‑Taiba, Jaish‑e‑Mohammad
și Rețeaua Haqqani. De altfel, nego‑
cierile dintre guvernul afgan și talibani
cereau ca talibanii să se îndepărteze
de aceste grupări și de al‑Qaida.
Deocamdată este improbabilă rup‑
tura între al‑Qaida și talibani, având
în vedere codul Pashtunwali care i‑a
obligat să lupte cu cel mai mare impe‑
riu doar pentru a nu‑l trăda pe Bin
Laden. Ruptura de celelalte organiza‑
ții pare imposibilă, având în vedere că
delimitarea dintre aceste organizații, Turcia a jucat un rol foarte impor‑
considerate străine, este mai mult o tant în facilitarea negocierilor cu tali‑
invenție colonială. banii. Totuși se pare că încrederea
Având în vedere că India este din talibanilor în imparțialitatea Turciei se
ce în ce mai izolată și că Pakistanul mărginește doar la aceste medieri.
nu poate să controleze în totali‑ Atunci când Erdogan a anunțat că tru‑
tate mișcarea talibană, la insisten‑ pele turcești nu vor părăsi Afganistanul
țele SUA, aceste două puteri pot să odată cu restul trupelor NATO, reacția
cadă la o înțelegere. Acest lucru se talibanilor nu a întârziat.
poate realiza doar atâta vreme cât
Pakistanul nu se simte amenințat de Spre secolul asiatic?
India. Întrebat de această înțelegere,
Retragerea SUA din regiune
Ned Price, purtătorul de cuvânt al
înseamnă că americanii au realizat
Departamentului de Stat, a fost atent
că ordinea mondială instaurată după
la acest aspect atunci când a răspuns:
Războiul Rece nu își mai are rostul.
„Evident, Pakistanul are un rol impor‑
SUA trebuie să își conserve energiile
tant de jucat atunci când vine vorba
pentru viitoarea confruntare cu sin‑
de Afganistan și de ceea ce are loc
gura putere capabilă să constituie o
peste cealaltă frontieră”.
amenințare atât din punct de vedere
SUA nu a vrut să joace un rol
ideologic, cât și tehnologic, China.
direct în acest proces. Acest rol i‑a
Acest pas în spate înseamnă că
revenit Emiratelor Unite Arabe. Astfel,
fiecare națiune este nevoită să își
Emiratele reușesc să își crească rolul
asigure din nou rutele de comerț. Ea
în regiune, izolând Qatarul, Iranul și
oferă puterilor regionale ocazia de a
Turcia (alte bătălii geo‑strategice des‑
umple acest gol și de a‑și exercita
fășurate pe mai multe fronturi și în
propria influență. Într‑o lume globa‑
regiunea MENA).
lizată, dar în același timp descentra‑
Turcia are contacte foarte bune în
lizată, identitatea individului este tot
Afganistan prin populația turkmenă și
mai puțin legată de ideea de stat. Cei
uzbecă. În condițiile în care SUA s‑au
care au considerat că ne îndreptăm
retras din regiune, rămâne doar cu
spre o lume globală încă nu reușesc
Pakistan și India ca aliați pentru posi‑
să înțeleagă legitimitatea imperiilor.
bilele misiuni limitate în Afganistan.
Dacă privim harta, observăm că multe
Având în vedere că acești doi aliați
dintre granițele țărilor din regiune
pot oricând să reia ostilitățile și sin‑
s‑au schimbat. Nu mai există state.
gura țară care are influență adevă‑
Afganistanul reprezintă doar o piesă
rată în Afganistan e Turcia, va fi vital
importantă pe tabla de șah sau go
ca SUA să păstreze o relație bună cu
jucată de noile imperii. La cum arată
Turcia. Asta va crește capacitatea de
tabla de joc în momentul de față, o
negociere a Turciei cu SUA pe alte
singură entitate a reușit să obțină
dosare precum Siria și Libia.

183
victoria supremă după principiile lui
Sun Tzu… Taiwanul.
Putem să nu fim de acord cu Peter
Frankopan când spune că deja trăim
în secolul asiatic. În schimb, nu putem
să nu recunoaștem că Drumurile
Mătăsii sunt din ce în ce mai impor‑
tante, iar felul în care va evolua
această regiune va influența în mod
decisiv lumea viitorului.

Bibliografie
Akbar, Ahmed (2013). The Thistle and the Drone: How America’s War on Terror Became a Global
War on Tribal Islam, Brookings Institution Press.
Avinas, Paliwal (2017). My enemy’s enemy. India in Afghanistan from the Soviet Invasion to the
US Withdrawal, Hurst & Company.
Collombier, Virginie (2018); Roy, Oliver (eds), Tribes and Global Jihadism, Oxford University
Press.
Frankopan, Peter (2019). Drumurile Mătăsii‑ O nouă istorie a lumii, Editura Trei.
Giustozzi, Antonio (2010). “Reconstructing the Defence Sector,” in Afghanistan’s Security Sector
Governance Challenges: DCAF Afghanistan Working Group, DCAF Regional Programmes
Series 10 (Geneva: Geneva Centre for the Democratic Control of the Armed Forces).
Malkasian, Carter (2021): The American War in Afghanistan: a History, Oxford University Press.
Mattox, Gale A.; Grenier, Stephen M. (eds) (2015). Coalition Challenges in Afghanistan. The
Politics of Alliance, Stanford University Press.
Roy, Olivier (2011) Islam and resistance in Afghanistan, Cambridge University Press.
Saddique, Abubakar (2014). The Pashtun Question. The Unresolved Key to the Future of Pakis‑
tan and Afghanistan, Hurst & Company, London.
Saikal, Amin (2012). Modern Afghanistan: A history of struggle and survival, I.B. Tauris.
Wilder, Andrew (2007). Cops or Robbers? The Struggle to Reform the Afghan National Police,
Issues Paper Series (Kabul:Afghanistan Research and Evaluation Unit).
Preliminary Non‑Fuel Mineral Resource Assessment of Afghanistan 2007 https://pubs.usgs.gov/
of/2007/1214/
China Aerospace Studies Institute, In Their Own Words: Foreign Military Though, Scien‑
ce of Military Strategy (2013), Project Everest https://www.airuniversity.af.edu/CASI/
In‑Their‑Own‑Words/Article‑Display/Article/2485204/plas‑science‑of‑military‑strategy‑2013/
https://reliefweb.int/report/afghanistan/afghanistan‑reject‑known‑abusers‑police‑chiefs
https://www.nytimes.com/2018/08/07/world/asia/afghanistan‑dostum‑ishchi‑ghani.html
https://www.csmonitor.com/World/Asia‑South‑Central/2012/0423/Why‑Afghanistan‑s‑intelligen‑
ce‑agency‑has‑a‑major‑blind‑spot
https://www.nytimes.com/2010/06/12/world/asia/12karzai.html
https://www.nytimes.com/2018/08/07/world/asia/afghanistan‑dostum‑ishchi‑ghani.html
https://www.theguardian.com/world/2011/may/05/osama‑bin‑laden‑afghan‑intelligence‑abbo‑
ttabad‑lead
https://www.digi24.ro/stiri/externe/rusia‑spune‑ca‑si‑va‑apara‑aliatii‑dupa‑ce‑tadjikistanul‑a‑mo‑
bilizat‑20‑000‑de‑militari‑pentru‑intarirea‑granitei‑cu‑afganistan‑1589055?__grsc=cookieI‑
sUndef0&__grts=54205922&__grua=7f65ff317c237641f7aace3b7dac03d6&__grrn=1
https://www.digi24.ro/stiri/externe/talibanii‑avertizeaza‑turcia‑dupa‑ce‑erdogan‑a‑anun‑
tat‑ca‑soldatii‑turci‑nu‑vor‑pleca‑din‑afganistan‑odata‑cu‑restul‑trupelor‑nato‑1596531

184
 Primăvara Arabă în
Tunisia: Protestele din
mediul online și graffiti
Drd. Kimberly Dincă

Condiţii socioeconomice și o scurtă și eșuată încercare de a crea

politice înainte de Primăvara reforme socialiste. Încercările timpu‑
Arabă rii de liberalizare economică din anii
’70 ai secolului trecut au fost împie‑
Criza socioeconomică și nemulțu‑
dicate de centralizarea tot mai mare
mirea politică au caracterizat în mod
a statului, a conservatorismului politic
clar regiunea Orientului Mijlociu, în
și a personalității atotputernice a lui
primul deceniu al secolului al XXI‑lea,
Bourguiba. La jumătatea anilor ʼ80
dar există prezumția potrivit căreia
ai secolului trecut, Tunisia era prinsă
țările arabe, indiferent de regimul lor
într‑o situație de criză economică și
politic, erau apte pentru a pune capăt
politică. Deși economia a avut nevoie
revoltelor și protestelor1.
urgentă de restructurare pentru a con‑
Tunisia este un exemplu fasci‑
tracara creșterea problemei datoriilor,
nant, dar adesea neglijat al relației
forțele sociale dominante nu au fost
complexe dintre liberalizarea eco‑
dispuse să inițieze schimbări, care
nomică și schimbarea politică. De la
le‑ar fi putut diminua controlul politic.
proclamarea independenței, în 1956,
Ironia sorții a făcut ca Bourguiba să
până la lovitura de stat constituțională
fie elementul-cheie al crizei întrucât
din 1987, Tunisia a fost condusă de
a subminat, în mod involuntar, armo‑
un singur partid politic, Neo Destour
nia corporatistă, pe care el însuși se
(ulterior Partidul Socialist Destourien)
străduise să o construiască, hotă‑
și de liderul partidului, Habib
rât să centralizeze puterea, așa cum
Bourguiba. Sub conducerea sa, țara
propriile sale politici de modernizare
a trecut printr‑un proces de moderni‑
și dezvoltarea au inspirat creșterea
zare rapidă și creștere economică. Cu
unei societăți civile. În noiembrie
toate acestea, structurile politice, ini‑
1987, Bourguiba a fost înlăturat de la
țial corporatiste ale statului postcolo‑
putere, în cadrul unei lovituri de stat
nial, au început să se atrofieze, după
pașnice și constituționale, condusă
1
Milton‑Edwards, Beverley. THE MUSLIM
de premierul său, Zine el Abidine Ben
BROTHERHOOD ‑ The Arab Spring and its fu‑ Ali. Noul președinte s‑a dedicat trup
ture face. 2016. New York: Routledge. p. 121. și suflet pentru ca Tunisia să intre în

185
procesul de reformă economică și, în
același timp, a promis că va deschide
o nouă eră a liberalizării politice2.
Rolul militar în contextul
Revoluţiei tunisiene
Primăvara Arabă a readus forțele
armate ale tuturor țărilor din regi‑
une în centrul atenției. Apelul pentru
o dawlah madanīyah sau „stat civil”
în străzi, mass‑media și politică, a
contestat, în mod clar, caracterul
militar al multor regimuri existente.
Președintele Tunisiei, Zine el‑Abidine
Ben Ali, un fost ofițer al forțelor aeri‑
ene, și‑a asumat puterea, printr‑o lovi‑
tură de stat în 1987. Forțele armate
tunisiene au susținut protestele popu‑
lare aproape de la început. În 2011,
răscoalele din întreaga lume arabă au
devenit atât de violente, încât poliția
nu le‑a putut ține sub control, iar deci‑
zia militarilor de a‑și proteja guvernele
sau de a se alătura protestatarilor a
definit, în mod clar, evoluțiile națio‑
nale. În ciuda acestui fapt, știrile din
mass‑media, precum și studiile exper‑
ților s‑au concentrat, în mare parte,
pe dihotomia dintre protestatari și
regimuri, ignorând astfel importanța
militarilor și faptul că probabil se vor
baza pe deciziile referitoare la factori,
nu numai politici, ci anume, pe propri‑
ile lor interese corporative. În ultimii
ani, foarte puțini cercetători au eva‑
luat rolul militarilor arabi în contextul
revoltei. În ceea ce privește cadrul
2
Murphy, Emma C. 1999. ECONOMIC
AND POLITICAL CHANGE IN TUNISIA ‑
From Bourguiba to Ben Ali. Great Britain:
MACMILLAN PRESS LTD. pp. 4‑5.
186
constituțional pentru forțele armate,
nu par să existe nici puncte de vedere
recente; poate pentru că, printre alte
motive, mulți juriști tind să subesti‑
meze influența potențială a armatei
asupra sistemelor constituționale3.
La revoluția din 2011, armata tuni‑
siană a sprijinit protestatarii și a jucat
un rol decisiv în evoluțiile care au dus
la înlăturarea președintelui Ben ʿAlī
de la putere în ianuarie 2011. Stând
cu protestatarii, armata și‑a câștigat o
reputație eroică nu numai în Tunisia,
ci și în întreaga lume4.
Cum a luat naștere Primăvara
Arabă în Tunisia?
În timp ce regimurile corupte și
autoritare s‑au aliat pentru a con‑
tracara islamismul, s‑au desfășurat
demonstrații pline de frustrare, în
ceea ce privește sărăcia generalizată,
creșterea șomajului, inflația, penuria
alimentară și lipsa de libertăți și drep‑
turi, care au dus la cea mai mare
perioadă de rebeliune și instabilitate
din Orientul Mijlociu, de zeci de ani.
Primăvara Arabă a luat naștere când
au avut loc revoltele în Tunisia, înce‑
pând cu decembrie 20105.
La data de 17 decembrie 2010,
un tânăr care s‑a luptat să‑și câștige
3
Grote, Rainer & Tilmann J. Röder.
CONSTITUTIONALISM, HUMAN RIGHTS,
AND ISLAM AFTER THE ARAB SPRING.
2016. New York: Oxford University Press. pp.
283‑284.
4
Ibidem, p. 287.
5
Milton‑Edwards, Beverley. THE MUSLIM
BROTHERHOOD ‑ The Arab Spring and its fu‑
ture face. 2016. New York: Routledge. p. 121.
pâinea, ca vânzător în piața din Sidi
Bou Said, și‑a dat foc pentru a atrage
atenția națională asupra situației
șomerilor. Având arsuri grave, acesta
a fost în cele din urmă transportat la
un spital din Tunis, unde a murit la
data de 4 ianuarie 2011. În timp ce
sacrificiul lui Mohamed Bouazizi din
decembrie 2010 a dus la declanșarea
unei acțiuni colective la nivel național,
acesta nu a fost primul caz de sinuci‑
dere politică. Mai mulți tineri s‑au omo‑
rât înainte de 2010, pentru a atrage
atenția asupra situației generației lor,
a sărăciei și a lipsei de oportunități în
viață, acestea creând un sentiment
universal de disperare. Într‑adevăr,
faptul că o „cultură a sinuciderii” s‑a
dezvoltat printre tinerii cei mai margi‑
nalizați ai țării, la sfârșitul mileniului, a
fost complet șocant pentru societatea
tunisiană6.
Bouazizi, la doar douăzeci și șase
de ani, nu avea autorizație pentru a
vinde fructe, așa că poliția i‑a confis‑
cat marfa de mai multe ori. În cele din
urmă, pe 17 decembrie 2010, acesta
s‑a certat cu o polițistă tunisiană, care
i‑a confiscat căruța din nou. Mai mult,
ea a vorbit aspru despre tatăl dece‑
dat al lui Bouazizi și i‑a dat o palmă
peste față ‑ acestea fiind catalogate
ca insulte grave în lumea arabă. Mai
târziu, tot în acea zi, în care Bouazizi
a stat în fața sediului guvernamental
din Sidi Bou Said, acesta și‑a turnat
dizolvant pe el și și‑a dat foc. „De ce
6
Haas, Mark L., David W. Lesch. THE
ARAB SPRING ‑ Change and Resistance in
the Middle East. 2013. Boulder: Westview
Press. p. 16.
187
fel de represiune îți închipui că este
nevoie ca un tânăr să facă asta?”, a
întrebat sora sa, Leila. „Un om care
trebuie să‑și hrănească familia, cum‑
părând bunuri pe datorie atunci când
nu are pile și nu are bani pentru mită,
trebuie să fie umilit, insultat și nu este
lăsat să trăiască”7.
Puțini s‑au gândit că acesta va fi
începutul unui val de proteste vio‑
lente, nu numai în toată țara, ci și în
întreaga regiune MENA8. Acestea au
dus, în cele din urmă, la eliminarea
instituțiilor politice, despre care se
credea că sunt de neclintit. Sute de
tineri s‑au adunat pe străzile orașelor
din Tunisia. Protestele au început în
orașul Sidi Bou Said, la aproximativ
200 km distanță de capitala Tunis, dar
s‑au extins pe neașteptate la scară
națională, până când Zine al‑Abidine
Ben Ali a fugit din țară în data de 14
ianuarie 2011, după 23 de ani în care
a fost la putere9.
Rolul reţelelor de
socializare în mobilizarea
protestelor
Revoluția tunisiană a fost susținută
de o vastă coaliție de forțe sociale,
care a unit o elită intelectuală, formată
din clasele sociale rurale, sărace și
7
Marcovitz, Hal. The Arab Spring Uprising.
2014. San Diego: ReferencePoint Press. pp.
30‑31.
8
MENA ‑ acronim folosit pentru a defini o
regiune formată din Orientul Mijlociu și Africa
de Nord.
9
Talani, Leila Simona. 2014. The Arab
Spring in the Global Political Economy. New
York: Palgrave. Macmillan. p. 3.
cele urbane, în opoziție cu regimul.
Se presupune că această unire de
forțe nu ar fi fost posibilă fără tehno‑
logia modernă a comunicațiilor și a
mediului online, ceea ce a contribuit
la învingerea distanțelor geografice și
sociale. Cu toate acestea, nu este clar
modul în care mediul online a interac‑
ționat cu alți factori contextuali, pentru
a crea o mișcare de protest națională
de dimensiuni suficient de mari ca să
răstoarne un regim autoritar foarte
bine clădit10.
Mulți telespectatori occidentali au
fost șocați când arabii au început să
se împotrivească guvernelor lor în
decembrie 2010. Tinerii șomeri din
regimurile autoritare pot deveni o forță
puternică, în special în ceea ce pri‑
vește mediul online, cel mai frecvent
asociat cu generațiile tinere. Mediul
online a permis crearea unei noi sfere
publice virtuale, care să permită acti‑
viștilor să se exprime liber, în ciuda
interzicerii acestui lucru de către
guvernele autoritare. Sfera publică
virtuală neutralizează clasa, genul,
chiar și distincțiile referitoare la secte,
permițând crearea unui nou activism
social, unul care nu necesită un lider
charismatic sau de avangardă. Tot
ceea ce era necesar pentru a vedea
eficacitatea unei organizări în mediul
online era un „punct critic”, în cazul
10
Sayre, Edward A. & Yousef, Tarik M.
Young Generation Awakening ‑ Economics,
Society, and Policy on the Eve of the Arab
Spring. 2016. New York: Oxford University
Press. p.111.
188
Tunisiei acesta fiind autoincendierea
lui Mohamed Bouazizi11.
Facebook, Twitter, YouTube
Revoluțiile Primăverii Arabe au
fost, în mare parte, non‑violente și au
dus la înlăturarea mai multor guverne
autoritare. Acest lucru se datorează
rețelelor de socializare precum
Facebook, Twitter și YouTube, pentru
că internauții au reușit să comunice
prin intermediul mesajelor și pentru
că au provocat reacții la nivel inter‑
național. Mediul online a jucat și încă
joacă un rol semnificativ în revoluțiile
arabe. Totuși, acest rol s‑a schimbat
din cauza mai multor factori: timpul,
locul și tipul de lider pe care îl are
fiecare țară. Mediul online a ajutat
Tunisia și Egiptul să răspândească
mesajul în Occident și să‑și înlăture
dictatorii, organizând proteste și mitin‑
guri. Folosirea rețelelor de socializare
în aceste revoluții a dovedit pute‑
rea poporului împotriva unui guvern
corupt. Revoluțiile Primăverii Arabe
sunt cele care au reușit să genereze o
propensiune pentru democrație după
decenii de guvernare coruptă, printr‑o
mișcare socială fundamentală12.
Manifestațiile de pe străzi au
izbucnit în Sidi Bou Said, în ziua de
18 decembrie 2010, după ce Bouazizi
11
Esposito, John L., Tamara Sonn, and
John O. Voll. 2016. Islam and Democracy after
the Arab Spring. New York: Oxford University
Press. pp.1‑2.11
12
Gire, Sabiha. „THE ROLE OF SOCIAL
MEDIA IN THE ARAB SPRING”. https://si‑
tes.stedwards.edu/pangaea/the‑role‑of‑soci‑
al‑media‑in‑the‑arab‑spring/)
și‑a dat foc. Cetățeni obișnuiți, mulți
dintre ei săraci ca Bouazizi, s‑au ală‑
turat manifestațiilor. La început, ști‑
rile despre revoltă au fost transmise
exclusiv pe rețelele de socializare.
Fotografii, precum și videoclipuri ale
demonstrațiilor au fost postate pe
Facebook, YouTube și pe alte site‑uri
de internet. Activiștii au descoperit că
se pot urmări între ei pe Twitter. Totuși,
în câteva zile, rețeaua de televiziune
Al Jazeera din Qatar a trimis echipaje
de știri în Tunisia, pentru a da pe post
demonstrațiile13.
Imagini ale protestatarilor trium‑
fători din Tunisia i‑au inspirat pe alții
din toată regiunea. Facebook a oferit
o infrastructură solidă pentru etapele
inițiale ale protestului în fiecare țară.
Twitter a hrănit oamenii din țară și din
afara ei cu informații despre locul în
care s‑a desfășurat acțiunea, unde au
fost abuzurile și care va fi următorul
pas. În acest sens, putem spune că
mediul online a jucat un rol principal
în schimbarea sistemului de comuni‑
care, în momentele sensibile din tran‑
ziția regimului14.
Se pune, de asemenea, întreba‑
rea, dacă Mohammad Bouazizi ar fi
știut despre puterea rețelelor de soci‑
alizare, ar mai fi luat aceeași deci‑
zie și și‑ar fi sacrificat propria viață?
Ceea ce a fost interesant în această
situație a fost faptul că mass‑media și
13
Marcovitz, Hal. The Arab Spring Uprising.
2014. San Diego: ReferencePoint Press. p. 34
14
Hudson, Leila, Adel Iskandar, and
Mimi Kirk. Media Evolution on the Eve of the
Arab Spring. 2014. New York: PALGRAVE
MACMILLAN, p. 107
189
jurnaliștii nu au încercat să acopere
știrile despre sinuciderea acestuia.
Cu toate acestea, Facebook a fost
cel mai important mijloc de informare
al publicului din Tunisia și al altor
țări. Acest lucru arată că protestatarii
găsesc întotdeauna o modalitate de a
se exprima, în ciuda tuturor măsurilor
de precauție luate de putere, pentru
a controla situația. Unul dintre princi‑
palii factori luați în considerare, care
ar putea fi declanșatorul unei crize de
legitimitate, este de a impune limitări
referitoare la libera participare politică
și socială15.
Al Jazeera
Rețelele de socializare, precum
și știrile de pe canalul Al Jazeera
s‑au dovedit a fi componente vitale
și importante în ceea ce privește
Revoluția Iasomiei. In timp ce ziarele
tunisiene și posturile locale de radio și
TV, care au fost sub controlul lui Ben
Ali, au ignorat manifestațiile, oamenii
din Tunisia au apelat la rețelele de
socializare și la Al Jazeera pentru știri
despre proteste, precum și la fotogra‑
fii și videoclipuri din timpul protestelor.
Said Rochdi Horchani, o rudă a lui
Bouazizi, a spus: „Am putea protesta
timp de doi ani aici, dar, fără video‑
clipuri, nimeni nu ne‑ar fi luat în sea‑
mă”16.
15
Jamali, Reza. Online Arab Spring ‑
Social Media and Fundamental Change. 2015.
Waltham & Kidlington: Chandos Publishing.
p. 12.
16
Marcovitz, Hal. The Arab Spring Uprising.
2014. San Diego: ReferencePoint Press. p. 34.
 Revolta tunisiană a dezvăluit
mesajele transmise de către regimul
țării – care era de neclintit, iar servi‑
ciile sale de securitate invincibile ‑ nu
era decât o propagandă menită să țină
poporul tunisian supus. Al Jazeera a
împărtășit această revelație în toată
regiunea, în direct și în timp real, dez‑
legând vraja care a oprit milioane de
oameni să se ridice și să își ceară
drepturile legitime. Schimbarea părea
deodată posibilă peste tot în Orientul
Mijlociu17.
„ANONYMOUS”
Pentru un grup neidentificat, gru‑
pul de hackeri numit Anonymous și‑a
făcut cunoscută prezența de câteva
ori de la înființare ‑ atât în bine, cât și
în rău. Revista New Yorker presupune
că aceștia ar putea fi cel mai puter‑
nic grup non‑guvernamental de hac‑
keri din lume. În data de 12 februa‑
rie 2015, de exemplu, Anonymous
a închis sute de conturi din mediul
online ale utilizatorilor care aveau
legături cu Statul Islamic. Deci, cum
a început exact Anonymous, de unde
provin și ce încearcă să facă?18
Anonymous s‑a alăturat activiș‑
tilor tunisieni, pentru a pune capăt
17
Lynch, Marc, Susan B. Glasser, and
Blake Hounshell. 2011. Revolution in the Arab
World ‑ Tunisia, Egypt, and the Unmaking of
an Era. Washington: Foreign Policy. p.16.
18
Stanek, Becca. 2015. „How Did
Anonymous Start? The History Of The
Mysterious Hacktivist Group Began Quite
Some Time Ago”. https://www.bustle.com/
articles/65444‑how‑did‑anonymous‑start‑the‑
history‑of‑the‑mysterious‑hacktivist‑group‑be‑
gan‑quite‑some‑time‑ago.
190
contracarării mediului online de
către guvern. Mii de tunisieni au ieșit
în stradă, pentru a solicita schim‑
bări economice și sociale în țara lor.
Printre schimbările fundamentale pe
care le‑au solicitat protestatarii se
numără încetarea regimului repre‑
siv de cenzură online și libertatea
de exprimare. Acea luptă are loc nu
doar pe străzile țării, ci și pe forumu‑
rile de pe internet, bloguri, pagini de
Facebook și Twitter. Autoritățile tunisi‑
ene ar fi efectuat operațiuni, precum
furtul parolelor utilizatorilor, pentru a
le spiona și pentru a le șterge criticile
postate online. Anonymous, grupul
care a atras atenția lumii cu atacurile
de tip „distributed denial of service”
(blocarea distribuită a serviciului –
DdoS) asupra serverelor companiilor,
care au blocat plățile și accesul ser‑
verului la site‑ul WikiLeaks, s‑a alătu‑
rat luptei, în solidaritate cu răscoala
tunisiană. Sofiene Chourabi, jurnalist
pentru revista Al‑Tariq al‑Jadid și blo‑
gger cunoscut pentru criticile sale față
de autoritățile tunisiene, nu a putut
să‑și recupereze conturile de e‑mail
și Facebook, după ce au fost sparte.
„Contul meu personal de Facebook,
unde am în jur de 4200 de prieteni,
a fost expus tentativei de hacking,
dar l‑am recuperat repede, după ce o
persoană anonimă a preluat controlul
asupra acestuia”, a declarat acesta
pentru Al Jazeera. Activiștii tunisieni
din mediul online au găsit un aliat în
grupul Anonymous, care și‑a îndreptat
atenția asupra răsturnării regimului
tunisian19.
El Général
Muzica rap în Tunisia are adesea
influențe politice, iar mulți artiști rap
au devenit simboluri culturale în tim‑
pul revoluției din 2011. Muzica lor vor‑
bea despre o generație cu aspirații,
de o dictatură coruptă și despre asu‑
prirea din partea poliției și stagnarea
economică20.
Un tânăr rapper tunisian cunoscut
sub numele de „El Général” a postat
melodia Rayes Le Bled (Președintele
țării) pe YouTube și pe pagina sa de
Facebook. O piesă, cu un videoclip
simplu făcut acasă și cu un mesaj plin
de furie, l‑a întărâtat pe președintele
tunisian de atunci, Zine al Abidine
Ben Ali. El Général, pe numele lui real
Hamada Ben‑Amor, a devenit din‑
tr‑odată vocea unei întregi populații
nemulțumite. Un tânăr destul de timid,
care trăiește în suburbiile din Sfax, a
fost numit de Times Magazine drept
una dintre cele mai influente voci în
anul 2011. El este, de asemenea, un
musulman practicant, influențat puter‑
nic de Tupac Shakur. „Genul de rap
folosit de Tupac a fost revoluționar.
19
Ryan, Yasmine. 2011. „Tunisia’s bitter
cyberwar”. https://www.aljazeera.com/indep‑
th/features/2011/01/20111614145839362.
html?fbclid=IwAR3iHMCgbPD0IOITl‑
Vo5zQ00Vyc8GSKRxqQgzBHNaev0eFo_
FzsewngNxdw .
20
(Doshi, Vidhi. 2015. „«We’ll be the first
they kill»: the Tunisian rappers taking on Isis”,
https://www.theguardian.com/music/2015/
dec/07/tunisian‑rappers‑isis‑we‑fight‑bac‑
k‑with‑art‑interview
191
Când am devenit rapper, nu cău‑
tam dragoste. Am căutat să cânt rap
pentru binele oamenilor”. Lansarea
melodiei Rayes Le Bled a fost fie o
decizie stupidă, fie una incredibil de
curajoasă de a ataca un guvern, care
nu tolerează opoziția. El Général a
încărcat videoclipul pe YouTube, pro‑
pulsându‑se de la statutul de necu‑
noscut la cel de periculos revoluțio‑
nar al răscoalelor tunisiene. Acesta
s‑a trezit în situația în care devenise
vocea revoluției tunisiene, Rayes
Le Bled ajungând să fie, de aseme‑
nea, imnul cântat de manifestanți pe
străzi21. Versurile cântecului includ:
„Domnule Președinte, oamenii tăi mor
/ oamenii mănâncă gunoi / Uitați‑vă la
ce se întâmplă / Sărăcia e peste tot,
domnule Președinte / Eu vorbesc fără
teamă / Deși știu că voi avea probleme
/ Văd nedreptatea peste tot”. Piesa l‑a
făcut pe El Général să fie în centrul
atenției, dar și în pericol, declarând:
„După aceea, telefonul meu mobil a
început să fie ascultat și contul meu
de Facebook a fost blocat.”22.
Tunisienii au ieșit în stradă, scan‑
dând cuvintele către „Rayes Le Bled”,
dar au fost întâmpinați de polițiști cu
bastoane, gaze lacrimogene și muni‑
ție de război. Acest lucru l‑a inspirat pe
Ben‑Amor să scrie melodia „Tunisia,
țara noastră”, o nouă melodie despre
21
Momo. 2015. „The Rap that star‑
ted a Revolution”, https://medium.com/@
AmIALawyerNow/the‑rap‑that‑started‑a‑revo‑
lution‑19b278308a62 .
22
Walt, Vivienne. 2011. „El Général and
the Rap Anthem of the Mideast Revolution”
http://content.time.com/time/world/arti‑
cle/0,8599,2049456,00.html .
proteste. La două zile după ce a scos
această melodie, Hamada s‑a trezit
cu 30 de polițiști în dormitorul său.
Acesta a petrecut trei zile, fiind inte‑
rogat, torturat și redus la tăcere, dar
și‑a dat seama de impactul muzicii
sale, când protestatarii se aflau pe
străzi și cereau eliberarea lui. Ulterior,
a fost eliberat și și‑a dat seama de
adevărata valoare a muzicii sale.
Mass‑media occidentală a preluat
povestea, melodiile sale au fost cân‑
tate chiar și în Piața Tahrir din Egipt23.
Influenţa feminină & blogging
Țările din Orientul Mijlociu și din
Africa de Nord au fost mult timp domi‑
nate de bărbați, care acordau o aten‑
ție deosebită islamului, dar ceea ce a
fost remarcabil la aceste proteste poli‑
tice a fost egalitatea manifestată în
afara credințelor, vârstelor și sexului.
Femeile mergeau alături de bărbați,
nu în spatele lor. Revoluțiile au fost un
semn al speranței că se vor forma noi
guverne democratice, unde libertatea
și egalitatea dintre sexe aveau să fie
valorificate. Femeile au avut cel mai
mult de câștigat în urma acestor pro‑
teste24.
În Tunisia, considerată de mult timp
cea mai avansată dintre toate țările
arabe, în ceea ce privește drepturile
femeilor, acestea au fost personaje
23
Momo. 2015. „The Rap that star‑
ted a Revolution”, https://medium.com/@
AmIALawyerNow/the‑rap‑that‑started‑a‑revo‑
lution‑19b278308a62 .
24
Çakmak, Cenap. The Arab Spring, Civil
Society, and Innovative Activism. 2017. New
York: Palgrave Macmillan. p. 122.
192
semnificative în revoluția din ianuarie
2011. Sihem Ben Sedrine, militantă
pentru drepturile omului și purtător de
cuvânt al Consiliului Național pentru
Libertate, a fost în fruntea manifestați‑
ilor, care solicitau reforma constituției,
precum și înlăturarea președintelui
Ben Ali. Protestele și‑au arătat în scurt
timp efectele: Ben Ali a fost înlocuit și
a treia constituție a fost adoptată în
ianuarie 2014, aceasta acordându‑le
femeilor drepturi și îndatoriri egale25.
Femeile au fost în fruntea revoltelor,
care au dus la izgonirea președintelui
Ben Ali. Acestea se aflau pe străzile
din Tunisia, stând umăr la umăr cu
bărbații, luptând pentru un viitor mai
bun. Femei sărace sau privilegiate,
cu văl sau fără văl, femei din fiecare
clasă socială și generație, nu numai
că au participat la proteste la nivel
național, dar au fost prezente și pe
bloguri și în rețelele de socializare.
Femeile activiste nu s‑au mobilizat pe
străzile din Tunis doar pentru a cere
înlăturarea lui Ben Ali de la putere și
pentru a pune capăt deceniilor de dic‑
tatură; aveau alte aspirații și așteptări
legate de propriile drepturi și șanse de
emancipare și propriul statut în socie‑
tate. Continuau o luptă care începuse
în epoca colonială26.
Bloggerii tunisieni au fost
remarcabili în activismul desfășu‑
rat pe internet, printre aceștia s‑au
numărat femei bloggeri precum Lina
Ben Mhenni, Neila Kilani și Emna Ben
25
Sadiqi, Fatima. Women’s Movements in
Post‑“Arab Spring” North Africa. 2016. New
York: Palgrave Macmillan. p.33.
26
Ibidem, p.214.
Jemaa. Blogul „O fată tunisiană” al lui
Mhenni a devenit celebru în Tunisia și
în afara țării; Ben Jemaa a luat parte
la o demonstrație anti‑cenzură din
mai 2010; Kilani a fost susținătoare a
secularismului. De remarcat, de ase‑
menea, că Tunisia a avut un partid
politic cu o femeie la conducere. Maya
Jribi a coordonat (împreună cu Nejib
Chebbi) Partidul Democrat Progresist
din 1986 și a fost prima femeie care
a condus un partid politic în Tunisia,
când a fost aleasă secretar general în
200627.
Lina Ben Mhenni avea 27 de ani
când Mohamed Bouazizi și‑a dat foc
și a fost printre primii jurnaliști care a
ajuns la locul faptei să filmeze revol‑
tele. A încărcat videoclipurile pe blogul
său: „O fată tunisiană”, unde a conti‑
nuat să posteze despre restul mișcării
în limba arabă, franceză și engleză.
Blogul ei a ajuns să aibă 22.000 de
abonați în timpul revoluției. Tânăra
s‑a plimbat prin Tunisia rurală cu
micul ei aparat de fotografiat pentru
a surprinde imagini cu revoltele care
au luat amploare în toată țara. Nu a
ezitat să facă fotografii cu cadavrele
și rănile celor brutalizați de poliție în
cele mai violente perioade ale pro‑
testelor, trimițându‑le canalelor media
din străinătate, precum France 24 sau
TF1. Ben Mhenni a fost în prima linie
a revoluției tunisiene, în care au luptat
tinerii înarmați cu computere, bloguri
și rețelele de socializare. Blogging‑ul
27
Shalaby, Marwa & Valentine M.
Moghadam. Empowering Women after the
Arab Spring. 2016. New York: Palgrave
Macmillan.
193
împotriva unei dictaturi poate părea
ca o luptă virtuală, dar, cu siguranță,
are consecințe în viața reală. Moartea
și arestările din cadrul revoluției au
fost reale. Afișarea feței, blogging‑ul
și tweeting‑ul sub numele ei real a fost
un act incredibil de curajos. Ea a fost
unul dintre puținii bloggeri din Tunisia
care a făcut acest lucru, atunci când
președintele Zine El Abidine Ben Ali
era încă la putere. Aceasta s‑a stins
din viață în data de 27 ianuarie 202028.
Zwewla
Osama, inițiator al mișcării
„Zwewla”, explică faptul că în spa‑
tele graffiti‑ului există, în mod clar, o
afirmație socială: „Am făcut această
mișcare graffiti pentru că nimeni nu
vorbește despre noi, despre proble‑
mele noastre, șomaj, sărăcie și dis‑
criminare. Așa că am decis să vorbim
singuri. De ce graffiti? Deoarece gra‑
ffiti‑ul este mai accesibil pentru tunisi‑
enii care nu au Facebook, de exem‑
plu”29.
În plus, într‑un interviu, Osama
mărturisește câteva lucruri despre
Zwewla: „Zwewla este rezultatul
unui proces. Venim din medii diferite.
Susținem toleranța, respectul față de
ceilalți, în ciuda diferențelor, fără a fi
28
Quinio, Akila. 2020. „Mourning «A
Tunisian Girl»: Arab Spring blogger Lina Ben
Mhenni.” https://observatoryihr.org/blog/mo‑
urning‑a‑tunisian‑girl‑arab‑spring‑blogger‑li‑
na‑ben‑mhenni/ .
29
Juralib. [Révolution tunisienne] Bas les
pattes sur les tagueurs du groupe Zwewla!.
https://juralib.noblogs.org/2012/11/26/revolu‑
tion‑tunisienne‑bas‑les‑pattes‑sur‑les‑tagu‑
eurs‑du‑groupe‑zwewla/ .
extremiști în ceea ce privește ideile
noastre. Am fondat Zwewla pentru a
milita, pentru a avea o Tunisie mai
bună, astfel încât oamenii să trăiască
cu demnitate, în special persoanele
discriminate. Mai mult, am fondat
colectivul în timpul unei manifestații
în stradă pentru drepturile sociale și
economice ale lucrătorilor, organizată
de Uniunea Națională a Muncitorilor
din Tunisia. De asemenea, cred că
graffiti‑ul este o artă rebelă, ca revo‑
luția. Pentru noi era normal ca siste‑
mul să vrea să ne oprească. Dar nu
ne vom opri. Vom continua activismul.
Am discutat și cu prietenii noștri egip‑
teni, africani, dar și cu cei francezi și
am decis să colaborăm și să facem
zgomot, lucru care poate distruge sis‑
temul”30.
30
Kloix, Mahn & Yuvany Gnep. #SmallisBig:
Interview à #Tunis du colectif d’artistes
#Zwewla. http://m.lamarseillaise.fr/anniver‑
saire‑des‑70‑ans‑du‑journal‑la‑marseillaise/
small‑is‑blog/31225‑smallisbig‑interview‑a‑tu‑
nis‑du‑colectif‑d‑artistes‑zwewla.
194
În concluzie, în timpul Primăverii
Arabe, mesajele graffiti au eviden‑
țiat circumstanțele politice, inclusiv
comentariile despre evenimentele
recente, precum și critici, cu privire la
acțiunile statului în plină desfășurare.
În acest fel, graffiti‑ul a reprezentat o
modalitate de a se împotrivi politicilor
guvernamentale și de a comemora
momentele istorice31. Tunisia a trecut
prin multe schimbări, în timpul regimu‑
rilor lui Habib Bourguiba și al lui Zine
el Abidine Ben Ali. Regimul autocratic
al lui Zine el Abidine Ben Ali a impus
restricții, în ceea ce privește libera
exprimare a cetățenilor. Astfel, oame‑
nii au căutat diverse metode pentru a
se exprima liber, unii apelând la pro‑
testele directe în stradă, alții la reali‑
zarea graffiti‑urilor și a street‑art‑uri‑
lor, iar alții la protestele din mediul
online.
31
Jamshidi, Maryam. The Future of the
Arab Spring ‑ Civic Entrepreneurship in
Politics, Art, and Technology Startupsp. 2014.
Kidlington, Oxford: Butterworth‑Heinemann.
pp. 82‑83.
 Crisis in Libya. Political
economy, authority and
legitimacy
Jweida Ihab1

Key words: Libya, war, economy, authority, armed groups

Abstract: Crisis in Libya started with Arab Spring protests and Libyan protest
formed revolution and the result of this revolution was civil war. The civil war drove
Libya in many changes it started from revolution (2011) and continued till present
day. After fall of Muammar Gaddafi government, civil war started, instability and
violence spread all over the country. In the absence of government, many armed
groups were formed and each group started to control the area that they were/
are present.
Armed groups smuggled oil in internal and international black markets and
they are making a lot of money. Central government and people did not get
benefit from smuggled oil. Libya became a corridor for illegal refugees to the
Europe. People from African countries come to Libya and from there they are
transported by human traffickers to Europe and these groups are making huge
money and it became a profitable market for them. Politician, armed groups and
central bank employees did fraud in letters of credit and they were sending USD
abroad and import the money in cash to Libya and sell USD in black market.
There is a big exchange rate between official and black market rate and by
selling imported USD, they are making huge profit.
Every group and every tribe tried to control more area for their own profit and
this drove the country in several civil war. The war still did not finish and each
group / tribe tries to establish their own authority on the area they control. Many
countries are involved in Libyan war and each country try to turn the war in their
own interest.

1
Ihab Jweida was born in Cuba Havana, from Libya Tripoli, in present student of Ph.D. in
The Bucharest University of Economic Studies. He graduated from The Bucharest University of
Economic Studies, faculty of Business Administration in 2014, and in 2016 he graduated from
master program in Entrepreneurship and Business Administration at The Bucharest University
of Economic Studies. Present work was prepared for his Ph.D. (e‑mail: ihab_emperor@yahoo.
com).

195
I. Introduction
We have been witness for major
changes in Libya’s economy since fall
of Muammar Gaddafi. The economic
reformation is not going well because
of countries security and political
circumstances.
Before 2011, the main income of
the country was coming from oil and
gas export. Libya has the largest oil
reserve in Africa and the top 10 largest
in the world. Libya was exporting
around 1.65 million barrels of oil per
day and the main buyers were China,
Turkey, Germany, Spain and Italy.
Revolution decreased profits
from oil export. Before revolution the
country’s GDP was 74.77USD million
and after revolution, it fell to 34.6USD
billion. Libya’s foreign exchange
reserves remained un‑touch and it
reached to 125 USD billion in 2012 but
political problems and war declined it
to 79USD billion in 2017.
The battle in 2014 which took
place in Tripoli affected very badly
political economy of the country. The
conflict destroyed infrastructure such
as International Airport of Tripoli and
Brega oil facility. The conflict forced
many countries to call back their
diplomats and close their embassies,
commercial companies and NGO
also decided to leave Libya. Involved
armed groups were trying to capture
and control important areas for their
economic interests. Armed groups
were selling oil in black markets of
the country and internationally. There
is a gap between the official data
196
and actual oil trade in the markets.
Because of the uncertainty in banking
system, almost half of the Libyans are
not using banking system.
The economic crisis hit Libya in
2015 and the authorities decided
to introduce austerity measures
and meanwhile they decided not to
pay salary to armed groups. The
groups searched to create new
revenue and they started trade
of arm and ammunition, human
trafficking, smuggling of oil in/out of
country. Involved armed groups in
fuel‑smuggling earned more money
and this triggered conflict between
them.
A number of armed group leaders’
fraud Letters of Credit via Central
Bank of Libya. These leaders were
paying bribes to corrupt officers and
employees to help them for Letters
of Credit. Mainly these Letters of
Credit fraud contained to import the
declared things. They were providing
falls documents to the Central Bank
to send amount of dollar abroad and
then to bring the sum of money back
to the country in cash and sell it on
the black market. Some groups are
involved in human trafficking and
they were smuggling people to the
Europe. They had members in Libyan
coast guard and were helped by coast
guard to smuggle people in Europe.
II. Methodology
El Sayyid Prince Muhammad Idris
Bin Muhammad Al‑Mahdi As‑Senussi
is the founder of modern Libya and
before that; the country was divided
in Tripolitania, Fezzan and cyrenaica
provinces. Muammar Gaddafi over
threw him from the power [1].
Muammar Gaddafi ruled the
country for 42 years (1969‑2011). He
renamed the country as Libyan Arab
Republic. During his government,
the state took control of all petroleum
companies and the scope was to
invest all the income in education,
health and housing for everyone.
Public education became free and
the primary school was obligatory for
everyone. Medical services were free
for everybody but the government
failed to provide houses for
everyone. During Muammar Gaddafi
government, the countries income
raised and Libya became the 5th
highest income country in Africa [2].
Arab Spring brought civil war in
Libya in 2011. Rebels, who were
fighting against the government forces,
established National Transitional
Council which was working in
rebel‑controlled areas. Multinational
coalition led by NATO forces started to
fight against government forces. The
rebel forces over threw Gaddafi from
power and took control of the capital.
Gaddafi was captured by rebels and
then killed.
During Arab Spring in Libya,
military members joined rebel forces
and formed many military small
groups around the country. Some of
the armed groups appeared during
the war against the government forces
and some were formed to protect
their areas and homes from rebels
and thieves. Each formed groups
197
are different based on its influence,
power, members, capability and size.
Some armed groups are formed from
criminals, thieves, extremists, and
so on. Each group controls a part of
the country and still they could not
established a single government.
The war against government forces
ended in October 2011 but the armed
groups refused to lay down their arms
and each group tries to capture and
control more area and they consider
themselves as guardians of the
revolution. The National Transitional
Council called on all groups to join the
Ministry of Defence, to be registered,
and to become member of the Ministry
of Defence and were promised to
receive salary. Armed groups were
registered and they become legal
group in the country. Between these
groups, General Khalifa Haftar was
also included and he is one of the
most powerful man in the country.
Military conflict between rebel
groups did not stop and each group
is trying to control more area. Major
conflicts took place between elected
government (in 2014), which is
call Council of Duties or Libyan
Government and General National
Congress, which is controlling Tripoli.
These two bodies tried to negotiate
and divide the power but they could
not agree [3].
Other countries such as Egypt,
UAE, Qatar, Sudan and Turkey are
involved in Libyan conflict and each
country support a group. For example,
UAE and Egypt are helping Council
of Deputies and Turkey, Sudan and
Qatar are helping General National
Congress.
Several negotiation took place
between rival groups in Libya
since 2015 and there were some
development as well. The UN proposed
a cease‑fire between the rival groups
in 2015 and after a long negotiation
each group introduced and agreed
for sending their representatives
for further negotiation in Tripoli. In
2016, the General National Congress
announced to deliver the power to
the central government (they called it
Government of National Accord) but
still it is not clear when they are going
to sign the agreement. In the same
year, involved groups agreed to re‑join
the management of the oil export.
Government of National Accord could
not receive General Khalifa Haftar’s
support and representative in the
unity government. For having upper
hand in negotiation General Khalifa
Haftar, captured two key oil terminals.
Before war in Libya, there were nine
oil terminals and because of the
conflict, some of them did not work,
in 2017, the rival groups agreed for
increasing oil production and exports
and they agreed to re‑open all nine
submission.
III. Political Economy
It is review of business, producing
and their links with authorities, law and
custom and also dividing of national
resources and income. It concentrates
on a country’s economy among market
and government forces. The inverse
relation between unemployment and
198
inflation can be manipulate fiscal
policy by the state. States should
work to develop a system that can
help for a gradual shift in the sense of
liberalism of market because private
sector works better and their effort
help to generate growth and provide
more jobs for people.
On the other hands, political
economy concentrates the results
of international policies, world‑wide
economics, and other social systems
such as communist, capitalism and so
on. It also focuses on issues that can
appear from international business,
finances, connection/relation between
rich and poor countries, activities and
roles of multinational organizations
and also the result of changing
economy to globalization economy
[4].
Analytical research and its
approach to political economy is
different based on each issues. There
are many approach to a problem such
as a). Mercantilists, b). Liberal, c).
Structuralism theory, and so on.
a. Mercantilists – this approach is
close to the reality, it concentrates on
people and government interest and
try to accomplish stability and power.
b. Liberal – this approach focuses
on creating good links by people
and governments according to the
countries demand.
c. Structuralism – this approach
has been taken from Marxist system
and it figures out that how economic
structure of society can have influence
interests and links [5].
 Each of the above approach has
been used in different situation and
based on each problem they have
been implemented. The problems
can be individual, in a country level
or in international level. As an idea,
if the authorities of the United States
want to stop immigrant from Mexico,
they should invest money (building
factories, in agriculture and so on)
there and this investment can bring
benefit for both countries.
During cold war (Between US and
Soviet Union) scholars were focusing
and working on international relations
and they used international political
economy theories. Scholars mainly
worked on international security and
then they decided to add with it,
economic security and the importance
of it in the markets and the same
time they included main player/ key
player in trade such as international
enterprises, banks (international
banks) and so on.
IV. Authority
It is lawful power that one man/
woman or group of people practice
it over others. Authority is used to
identify political legitimacy that entitle
a person or group of persons to
practice it. A stat appointed by people
vote do it formal by judicial section and
government becomes its executive
section. Sometimes authority and
power are consider synonyms but
authority means political legitimacy
that gives possibility for a person
to practice power of stat and power
shows the possibility to perform a
199
legal aim. However, authority is a
potential of decisions‑making and the
right to formulate lawful conclusion or
commitment and to put it in action.
Authority can be found in three
forms such as Charismatic, Traditional
and Legal Rational [5].
Charismatic authority – personal
ability that make someone (for example
a leader) especial or extraordinary.
Such person is not only capable but
also have ability of charisma to face
any kind of challenges. Such power
comes from the trust and unbreakable
faith of his followers.
Traditional authority – it shows
personal power and influence over
others. Such person relies on rules
and regulation that already exist.
Hence, this person have dominant
personality, the existed system in the
society provides possibility to rule.
Traditional authority is a reaction of
daily routine.
Legal Rational authority – such
authority is based on specific laws. In
here personal ability is not important
or required and everybody should
respect and accept the laws that are
already established. At the same
time, society relies on this model
of rationalization and the difficulty
of issues need the emergence of a
bureaucracy [6].
V. LEGITIMACY
It is a choice and it is collaborating
and being agree with authority such
as government or stat. A government
can established only by indicating
authority, legitimacy indicates a
structure of government. Authorized
people in the government has
legitimate choice to practice power.
For good governing, legitimacy of a
government is very important and in
absence of legitimacy a government
will face many problems and even it
can collapse. There are some cases in
which government is not a legitimate
one but survive since they are
supported by foreign governments.
Legitimacy is an advantage for
institution to prepare and implement
their laws and policies. It is a value
that people should accept and
recognize it. In political science field,
people understand and accept the
authority of the state and the state
has political control and power and
each party (people and state) respect
and understand their responsibilities.
Legitimacy is divided in 3 sections: a)
Traditional legitimacy, b) Charismatic
legitimacy, c) Rational legal legitimacy.
• Traditional legitimacy – it bases
on traditional culture and attitude. It
has been accepted by people from
the past and they have practiced it
since long ago. It has been continued
till now and some society still believe
in it and practice it.
• Charismatic legitimacy – it has
been taken from leaders by examples
and leaders lead people and they
are the main pillars of the system or
government. Such government is
basically weak from administrative
and political point of view, since
everything is related to the leader,
if the leader dies or disappears in
this case the system or government
200
collapse. In this, if the leader will
have a successor the charismatic
legitimacy will continue.
• Rational legal legitimacy – it bases
on institutional procedure, in which
state institutions setup and impose
law accordance with public interest.
That is why most of laws are based
on public interest and in some cases
people representatives participate in
meeting to express their opinion and
interest [7].
VI. Political Economy in Libya
During the Arab Spring in 2011
in Libya upraising gained ground,
Barak Obama’s government imposed
sanctions on Muammar Gaddafi, his
family and those who were close
to him. The United States Treasury
announced for seizing all Gaddafi’s
assets in the US. The main reason for
seizing assets, to put more pressure
on Gaddafi and to prevent him for
using those assets. The assets which
were seized valued 30 USD billion, this
value is equal almost to half of Libya’s
sovereign wealth fund. The next day,
UN adopted a resolution and asked
all countries to seize Gaddafi and
his family assets. The total amount
of assets seized around the world
valued 50‑55 USD billion [8].
Those countries who seized
Libya’s assets announced, they will
give those assets to Libyan people
but they haven’t been returned to
Libyan due to uncertain condition
and instability. In 2018, Libyan
authorities asked for the release of
assets which is seized in Belgium,
later Libyan Investment Authorities
announced that assets was paid to
un‑known beneficiaries and they
could not receive them. Libyan assets
remained seized in other countries
and public funds continued to be used
by different groups in the war.
The seized assets were used by
the US to pave the way for attack
on Libya. The US government
announced for providing the assets to
the rebels who were fighting against
Gaddafi. Barak Obama declared, all
options are available to use against
Gaddafi to overthrow him. NATO
attacked the regime and assisted
the rebels to overthrow Gaddafi.
As a result of NATO intervention in
Libya, the country is divided between
many armed groups and there is not
any clear vision for the future of the
country.
After fall of Gaddafi and in absence
of central government, many armed
groups and warlord started to take
by force government and also
Gaddafi’s family property. Armed
group members claimed that during
Gaddafi’s regime, their land and
property were taken and divided to
others. Armed groups forced others
to give their lands and property to
them. There were many attempt by
the residents to solve these issues
peacefully but influential politicians
and armed groups are refusing to
handover the lands and property
back to their owners. They consider
these properties compensation for
the armed groups who took part in
revolution and killed Gaddafi [9].
201
Second civil war started in Libya in
2013, when a tribe leader (Ibraheem
Jadhran) seized main oil terminals
on the Mediterranean and demanded
that central government should
appoint him as prime minister and he
must have control on oil terminals.
This seized cost Libya 30 USD million
per day. He wanted to declare his own
government on east part of Libya. He
tried to establish relation with the US
and Russia to have their support. He
ran a parallel oil and gas corporation
based in Benghazi [10].
The situation drove the country
in civil war. The Prime Minister
warned to attack any tanker or ship
which will carry sold oil by Ibraheem
Jadhran. Besides the warning,
Ibraheem Jadhran stared to sell oil
and ships carried it out. The ships
were registered in the UAE and later
it shows that UAE wanted to help him.
The US and the UK did not agree
with this situation and they forced the
ships to return to Libya. Ibraheem
Jadhran forced was attacked and he
was forced to retreat. But the conflict
damaged oil infrastructure and for a
period of time it did not work. Central
government negotiated with the tribe
to provide them better economic and
social treatment. The tribe accepted
and they did not support any more
Ibraheem Jadhran. Ibraheem Jadhran
blockade had bad consequence for
Libya’s economy and also exchange
reserved downed from 108 USD
billion to 57USD billion. The exchange
rate was very unsustainable and
fragile [11].
 Libyan Audit Bureau in 2015
announced list of those people and
companies who are involved in
money smuggling. The list included
12 foreign entities, twenty five Libyan
entities and 25 individuals. They were
smuggling USD by providing fake
import transaction. Involved entities
used approved Letters of Credit by
Central Bank of Libya, for importing
essential goods to Libya, instead of
essential goods they shipped empty
containers in Libya. The entities were
selling USD in the black‑market and
making huge profit for exchange rate
difference between USD and Dinar.
For example one USD rate in black
market was equal to ten Dinar but the
Central Bank rate was one USD was
equal to 1.3 Dinar. Other methods
that used by smugglers, to get benefit
from exchange rate in Libya, to use
debit card scheme. They were using
issued Visa cards by Libya’s Central
Bank, they were withdrawing cash
in other countries at official rate and
were brining money in cash back to
Libya and sell it black market [12].
In 2015, Libyan authorities took
austerity measures which led to huge
cuts in expenses. Fiscal expenses
decreased up to 33% and public
institutes’ salaries were stabilized and
huge subsidiary for essential goods
were announced. Libyan Central Bank
took measures against fraud for Letter
of Credits and made it impossible for
cheaters to get benefit from Letter of
Credit by Central Bank.
General Khalifa Hafter head
of Libyan National Army in 2017,
202
announced for military personal
involvement in investment and public
works. The General took this step for
better quality of work and to element
corruption. He formed administrative
committee under leadership of
Muhamad Madani Abdul Hafiz
Al‑Fakri, the former interior minister
of the Al‑Bayada government.
He used Egypt’s militarized army
model economy, this system was
implemented in Egypt and the result
was very good. General Khalifa Hafter
appointed his son as head of finance
and investment department [13].
Those people who were involved in
human trafficking and fuel smuggling
were arrested, we have seen 80%
decrease in human trafficking. In
2017 King of Smuggling (Fahmi Salim
Ben Khalifa) was arrested. He is a
well know smuggler of oil and goods
across Libya and he was sentenced
for 15 years in jail. The value for
smuggled oil by Fahmi Salim Ben
Khalifa reached up to 4 USD billion.
There is an estimate of 150 USD
billion of oil and goods, smuggled
annual from Libya in Europe. There
are many fuel and human traffickers
that are still liber and they continued
their activities.
Libyan authorities called on
international community to sanction
oil smugglers but because of their
own interest they did not take any
measure. According to Libyan
authorities, 30‑40% produced oil
is smuggled from Libya. Libyan
authorities announced, oil smuggling
cost each year Libya’s economy
450‑750 USD million. Beside armed
groups, companies, politician and
Libyan employees are also involved
in oil smuggling.
VII. AUTHORITY IN LIBYA
After 6 months of revolution, rebel
forces entered in Libyan capital –
Tripoli and took control of the power.
Rebel forces were assisted by tribes’
leaders and also by NATO. Rebel
groups were formed from different
tribes and background. Each group
took control of different part of the city
and later they competed to influence
and control more area.
Rebels stole everything they
seized and then they claimed reward
for their participation in the war
against Gaddafi. New established
government in Tripoli offered them
salary but they were asking for more
power and control in the government
[14].
Shortly after revolution, east part
of Libya asked for autonomy and they
wanted to form their own institutes,
forces and so on. They blocked the
main road, which was connecting
Libya’s east to west for forcing the new
government in Tripoli to accept their
wishes and the main time they were
asking for more seats in parliament
and more privileges in Libya’s new
constitution. Central government
decided to give eastern more power
and control but this provoked other
armed groups and they used their
military influence for more power and
control.
203
Forces in east Libya shutdown
oil terminals to force Tripoli for more
power and rewards. The shutdown
continued nine months and cost
Libya’s economy seven USD million
in revenue. The commander of the
forces (Jadhran) was selling oil
illegally and the money was used
for by him and his forces. Jadhran
received a large amount of money
from Tripoli government and agreed
to open oil terminals [15].
In 1969 General Khalifa Haftar
joined military coup in the favor of
Gaddafi and helped Gaddafi to take
power of the country. In 1980 he
defected from Libya and in 2011 he
returned and joined the revolution.
He concentrated for creating his own
circle of support from former military
officers and his tribe. Then he asked
for a new government in Tripoli to be
established. Khalifa was accused for
coup against the central government
and was announced to be taken
action against him. Some considered
Khalifa’s maneuver, the same
maneuver that was taken by General
Sisi against Muhammad Morsi of
Egypt [16].
General Khalifa Hafter in 2014
entered Benghazi and was supported
by the military and resident of the area.
People were tired of armed groups and
they wanted to bring change and they
their best choice was General Khalifa
Hafter. He promised to establish a
new army and they will be paid. He
started his military operation against
armed groups in Benghazi and he
could to capture new area.
 Central government in Tripoli
condemned General Khalifa Hafter
military action in Benghazi and they
accused General Khalifa Hafter for
taking power in Benghazi and then
to start military action against central
government in Tripoli [17].
After revolution in 2011, Tripoli
was divided between armed groups.
Armed groups weren’t under control
of the central government and their
interest and rivalries many times led
into violence. People in the capital did
not want these armed group anymore
and they protested for their with‑draw
from the city. Two armed groups in
2014 started war in the city and one
of these armed groups declared his
loyalty to General Hafter Khalifa. The
fight destroyed international airport of
the capital and other important place.
UN members, embassies, companies
and businessmen decided to leave
the country. The prime minister fled
to east Libya and new prime minister
was selected.
UAE and Egypt supported
financially and military armed groups
in Benghazi and they could to defeat
General Khalifa Hafter forces and
capture his command center in
Benghazi. People in Benghazi did not
support the armed groups because
they could not established peace
and security and they were accused
of violence, theft and kidnap. Armed
groups could keep their union against
General Hafter Khalifa and they were
forced to withdraw from Benghazi but
the war continued for many years [18].
204
In 2016, General Khalifa Hafter
launched military operation against
Ibrahim Jadhran who was controlling
east Libya oil terminals. Oil terminals
were very important for all involved
parties in Libya and Hafter could use
these terminals as useful bargaining
tool against central government.
General Hafter Khalifa forces
occupied other areas as well in 2017,
2018 and 2019.
In 2019 General Khalifa Hafter
attacked central government in Tripoli
and he had gains as well. Turkey is the
main supporter of Tripoli government
and sent his forces to stop Khalifa
forces. General Khalifa Hafter control
most of the country and the central
government control the capital. The
fight still continues for Tripoli [19].
VIII. LEGITIMACY IN LIBYA
Arab Spring led revolution in Libya
and after revolution Arab League
suspended Libya’s membership in
the league. France recognized the
rebels as legitimate body and political
arm. The UN allowed NATO forces
to attack Libya’s army position in the
favor of rebels and rebels started to
get financial and military support from
abroad. Gaddafi’s government was
overthrown and he was killed but his
government overthrown and his dead
did not bring peace in Libya and the
war still continued between various
groups around the country. The central
government of Tripoli is supported by
Turkey and the rival, General Khalifa
Hafter is supported by many countries
and each involved body tries to keep
control on power [20].
In 2012, Libya held its first election
after fall of Gadhafi. Election run
for General National Congress that
included 200 seat. The seats number
were divided per zone based on size
and demography. Beside the complex
military and political situation, the
election went very good and without
any violence. The authorities
persuaded women to participate in
the election and to have their own
representative. Women won 34 seats
out of 200 and 42 years for the first
time women have their representative
in General National Congress. The
winner of the election was Mahmood
Jabril from National Forces Alliance
group who won 80 seats and the
remaining seats were won by different
groups and individuals [21].
In 2013, General National Congress
pave way for new constitution. They
banned all Gadhafi’s government high
rank members to participate in any
election or to have any representative.
They asked from all armed groups to
withdraw from cities and to return to
their military bases or their own towns
[22].
In 2018 first election took place
for electing mayor in a number of
cities. In 2019, 85 municipalities were
witness of election but the democratic
procedure faces may challenges
especially from armed group that are
not under control of the government.
They are refusing to leave their
positions and they are preventing new
elected members to start their job [23].
205
In 2019, United Nation’s envoy
to Libya objected that House of
Representative in Tripoli and State
Council of Libya are trying to take
power in their own hands and they
are keeping the political procedure
hostage. They are not doing enough
to solve political issues of the country
and to put an end for political matters.
UN envoy to Libya announced that
Libyan authorities failed to pave
way for country wide government
and constitution election. He called
on Libyan authorities to call for
referendum and let the people to
choose. He asked the authorities for
holding election as soon as possible
to select a fresh united government,
in which all involved parties in Libya
have their representative [24].
IX. Conclusion
International community should
help Libyan Central Bank to improve
its system and to collaborate with
it for preventing any fraud. Central
Bank and Finance Ministry should
get help from international community
to solve economic problems in
the country and to rebuild Libya’s
fragile economy. Financial and
administrative reforms are necessary
and important for eliminating any
fraud and black market. Authorities
should take measure for eliminating
of those elements that are involved
in Letter of Credit and debit cards
frauds. Libyan Central Bank should
adopt new methods to eliminate step
by step exchange black market and
to fill the gap. Authorities should work
hard to build and gain public trust in
the country’s financial and monetary
system.
Libya’s transformation started
from 2011 and continue till present.
Libyan territory is controlled by many
armed groups and tribes. Different
armed groups and politicians belong
to different tribes with different
background. These groups and
politicians used military force for their
demand and their position. Armed
groups that are controlling Tripoli have
different point of views, some of them
have Islamic ideas, some are secular,
some are armed groups who fought
against Gadhafi regimes and some
are defected military and intelligence
service of Gadhafi regimes. It is still
unclear and almost impossible to say,
who should be the next president of
the country.
International players are also
involved in Libya’s conflict and each
player support their own interest in the
ground. Countries like Turkey, UAE
and Egypt are directly involved in the
military conflict in the country. Turkey’s
army is fighting in support of Central
Government in Tripoli and some
Turkey’s soldier were killed during
military conflict against General Hafter
Khalifa. UAE and Egypt are sending
their military plane to bombard Libya.
International Community should force
206
international players to get out from
Libya and obliged them to put an
end for their intervention. All involved
parties in Libya should be forced by
International Community to select
new constitution and to elect a new
president to lead the country.
With International Community
support, smuggled Libyan oil should
be stopped to reach to the black
market. Involved countries in oil
black market should be punished by
UN and people who are involved in
oil smuggling inside Libya should be
arrested.
Libya became a corridor for illegal
migrants from Africa to Europe. It
is very clear that armed groups and
politicians are involved. Involved
people should be arrested and
illegal migrant should be stop. It
is only possible with the support
of International Community and a
strong central government in Tripoli.
Human traffic is a profitable business
but many migrants lost their life for
reaching to Europe.
The complex situation and the lack
of transparency in Libya and also
involvement of many foreign players
in the country which influence Libya’s
political economy, make it very difficult
for those who are trying to improve the
economy and to implement the law.
References
[1] Hashim, Malik (2010). “The History of Libya’, Vol I., Khartom Press pp 42–43”. Fordham
University.
[2] Mubarak Hassan (2018). ”What did happen to Qaddafi?” Berut Press, P. 120.
[3] Raj Kapoor (2018). Armed Groups of Libya. New Dehli.
[4] Chivvis, Christopher S.; Martini, Jeffrey (2017). Libya after Qaddafi: Lessons and Implications
for the Future (Accessed on February. 2020).
[5] Mahmad Wali (2017). ”What’s is going on in Libya?” Katib Press, P. 89.
[6] Stephen, Chris (29 August 2016). “War in Libya – the Guardian briefing”. The Guardian
(Accessed on Feb.2020).
[7] Arthur Isak Applbaum (2019), Legitimacy: “The Right to Rule in a World” Press: Harvard
University, Pp‑pp 180‑188.
[8] Malik Salman Abbas (2016). Fall of Qaddafi, Tehran press, P. 199‑215.
[9] Rasheed Farooq (2017). Black gold in black market. Islam Abad. P. 56.
[10] Michael Cruickshank (2014), Libya’s Second Civil War: How did it come to this?
https://web.archive.org/web/20150320232806/http://www.conflict‑news.com/
libyas‑second‑civil‑war‑how‑did‑it‑come‑to‑this/.
[11] Masoum, Nader (2015). ”What’s is going on in Libya?” Katib Press, P. 190.
[12] Khalid Ben Malik, “Economy Vs Shadow Economy in Libya”, Mercy Corps, May 2018.
[13] Allahoum, Karim (2018). ”What’s next for Libya?”Qahera Press, pages pp‑pp 135 – 144.
[14] Karim Mofti, Wakil Malik (8 November 2019). “After new elections, members of Libya’s
Supreme Judiciary Council hold first meeting in Tripoli”. Libya Herald. Archived from the
original on 15 November 2019.
[15] Westcott, Tom (January 2013). “Libya loses ‘world’s oil market”.
[16] Fahim, Paul; Kirkpatrick, David D. (23 February 2015). “Qaddafi’s Grip on the Capital
Tightens as Revolt Grows”.
[17] Elumami, Ahmed (2018). “Libya’s self‑declared National Salvation government stepping
down” (Accessed on January. 2020).
[18] Alan Cafruny, Leila Simona Talani, Gonzalo Pozo Martin (2016), The Palgrave Handbook of
Critical International Political Economy, Palgrave Macmillan.
[19] Wasim, Frederic (June 2015). “Ending Libya’s Civil War: Reconciling Politics, Rebuilding
Security (Accessed on Feb. 2020).
[20] Ethan Bueno de Mesquita (Sep.2016), Political Economy for Public Policy, Princeton
University Press.
[21] Sami Zaptia (2016), Ageela Salah now supports UN‑brokered Skhirat agreement: Kobler,
https://web.archive.org/web/20160224053305/https://www.libyaherald.com/2016/01/01/
ageela‑salah‑now‑supports‑un‑brokered‑skhirat‑agreement‑kobler/.
[22] Frederic Wehrey (2014), Ending Libya’s Civil War: Reconciling Politics,
Rebuilding Security, https://carnegieendowment.org/2014/09/24/
ending‑libya‑s‑civil‑war‑reconciling‑politics‑rebuilding‑security‑pub‑56741 (Accessed on
March. 2020) Halsall, Malik (August 1998). “The History of Libya’, Book. Khartom Press pp
42–43”. Fordham University.
[23] Hauslohner, Abigail (24 September 2015). “Libya militia leader: Heat‑seeking missiles, other
weapons stolen during firefight” (Accessed on February 2020).
[24] Meo, Nick (31 October 2014). “Libya: revolutionaries turn on each other as fears grow for law
and order”. (Accessed on Feb. 2020).

207
Fondul
și forma
 Rădăcinile intelectuale
ale paradigmei moderne a
birocrației. De la fiziocrați
la neomachiavellieni
(Partea I)
conf. univ. dr. Mihai MILCA

1 menit să răspundă unor cerințe func‑

ționale de ordin teoretic și practic:
Atât în vorbirea curentă, cât și în dis‑
de a descrie și de a explica un anu‑
cursul de specialitate prin care anumite
mit curs al lucrurilor, la începuturile
discipline științifice excelează există un
modernității europene. Este vorba de
număr de cuvinte, de termeni ce aca‑
conștientizarea unui primat al puterii
parează prim‑planul atenției, părând
funcționarilor și oficiilor administrative
să se constituie într‑un univers sufici‑
ale statului într‑o societate pe cale de
ent sieși, privilegiat, cu pretenții logo‑
a‑și multiplica și diversifica fațetele,
mahice. Aproximând diverse stări de
structurile, practicile și manifestările
fapt, respectivele cuvinte sau termeni
la nivelul comportamentelor colective.
desemnează mai curând reprezentări
Gânditorului fiziocrat francez
sociale. Identificarea acestora, în con‑
Vincent De Gournay i se datorează
dițiile în care esența lor și contururile
meritul de a fi „inventat” termenul de
cu care se prezintă sunt nebuloase,
birocrație prin fuziunea a două enti‑
imprecise, poate chiar amăgitoare
tăți lingvistice: „bureau”, provenind
și derutante, se sprijină în neputință
din limba franceză, și sufixul grecesc
de cauză pe proiecții intuitive grăbite
„cratos”, indicând ceea ce s‑ar numi
îngreunând un legitim proces de con‑
„putere”. A rezultat astfel un neolo‑
ceptualizare. Un astfel de cuvânt sau
gism polisemic, un produs de sinteză
termen de care se uzează și se abu‑
sugestiv și convenabil până la un
zează în același timp fără prea mult
anumit punct, care a pătruns rapid și
discernământ și cu discutabilă rigoare
s‑a instalat confortabil în vocabularul
este cel de birocrație.
politic și al vieții de zi cu zi1.
Intrat în circulație cu mai bine de
două secole în urmă, termenul ca 1
Giovanni Previtera, „Burocrazia” în Franco
atare este un construct lingvistic Demarchi, Aldo Ellena (coord.), Dizionario di

211
 Cu toate acestea, termenul de
birocrație nu a fost scutit de suspiciu‑
nea, în mare măsură îndreptățită, că
ar denota imprecizie, că ar ascunde
îndeajuns de multe ambiguități, iden‑
titatea fenomenului în sine rămânând
încă sub semnul întrebării.
Eventualele interogații vizează atât
natura fenomenului, cât și dimensiu‑
nile, amploarea acestui. Privesc deo‑
potrivă caracterul social și originea
sa istorică, devenirea și metamorfo‑
zele birocrației2. Și nu în ultimul rând
reclamă răspunsul la întrebări care au
devenit din ce în ce mai preocupante
cu privire la condiția „cameleonică”
a birocrației, la ipostazele polimorfe
ale deghizamentului acesteia îndă‑
rătul altor realități de factură politică,
administrativă, militară sau religioasă:
Ce este și ce nu este birocrația? Ce a
fost și nu mai este birocrația? Ce va
însemna birocrația în viitor?
Diversitatea răspunsurilor pe care
le presupune un astfel de efort conex
de conceptualizare și raționalizare ști‑
ințifică nu se sustrage nici riscurilor,
nici temerilor ce însoțesc tentativele
de generalizare empirică ce alimen‑
tează perpetuarea incertitudinilor pe
care experiențele de tot felul în mate‑
rie de conducere birocratică le‑au pro‑
dus de‑a lungul vremii.
Dacă fiziocrații secolului al
XVIII‑lea au fost primii care au sesizat
emergența fenomenului birocratic și
au fost totodată animați de dorința de
sociologia, Edizioni Paoline, Milano, 1976,
p. 186.
2
Claude Lefort, Eléments d’une critique de
la bureaucratie, Gallimard, Paris, 1979, p. 271.
212
a realiza o descripție cât mai exactă
a acestuia, birocrația desemnând nu
numai un corp distinct al funcționarilor
ce îndeplinesc atribuții administrative,
ci și multitudinea procedurilor cu care
ei operează, alți gânditori din dome‑
niul științelor sociale pe par­cursul
secolelor al XIX‑lea și al XX‑lea au
surprins nu doar conotații neutre sau
pozitive ale conceptului de birocrație,
ci și valențele sale negative care s‑au
devoalat fără întârziere.
Reflecțiile ce tutelează întreaga
perioadă post‑iluministă, în cursul
căreia concepția industrialistă, libe‑
ralismul economic și politic, viziunea
progresistă asupra evoluției societății,
scientismul și pozitivismul s‑au exer‑
sat și s‑au potențat reciproc, au făcut
ca geneza ideologiei birocrației să se
desfășoare într‑un registru dual. Pe de
o parte, fenomenul birocratizării a fost
sincron cu intrarea sistemului capitalist
în faza sa de creștere și expansiune
tout azimut. Dincolo de determinați‑
ile intrinseci ale birocrației, ținând de
diviziunea socială a muncii, care au
favorizat specializarea și poziționarea
avantajoasă a grupurilor birocratice
în raport cu alte categorii sociale și
profesionale, ceea ce a contat a fost
accentuarea gradului de autonomie al
diferitelor secvențe ale procesului de
producție și exacerbarea rolului unor
agenți intermediari între deținătorii
mijloacelor de producție și executanții
efectivi ai activităților din diferite sec‑
toare. A apărut, inerent, o anumită ten‑
siune între inițiativa privată, tendința
întreprinzătorilor de a transcende acele
interdicții și limitări impuse de autorități
și aparatele ministeriale interesate să
exercite un control birocratic, s‑a evi‑
dențiat astfel caracterul frenator și dis‑
creționar din punct de vedere politic și
administrativ al birocrației, iar metoda
birocratică de gestionare a probleme‑
lor publice, de implementare a unor
politici economice, sociale a înregistrat
un trend ascendent, provocând efecte
ireversibile în planul opțiunilor pentru
acest tip de organizare, în toate sferele
de activitate.
Pe de altă parte, generalizarea
practicilor birocratice la nivelul între‑
gului sistem social a generat mutații
structurale, polarizări și drapaje în
ceea ce privește puterea de decizie
care au atras atenția asupra perico‑
lelor pe care le presupune birocra‑
ția. Pe parcursul secolului al XIX‑lea
conotațiile peiorative ale termenului
de birocrație au început să prevaleze
în percepția generală și a cercurilor
intelectuale, remarcile criticilor aflați
pe liniamentele liberalismului obs‑
tinându‑se de a vedea în birocrație
consecința directă a propensiunii sta‑
tului de a‑și întări autoritatea la nivelul
societății; birocrația fiind suspectată
că ar reprezenta o „revanșă” muta‑
tis mutandis a monarhiei absolutiste,
în rezidualitatea ei instituțională. Ca
atare, birocrația apărea ca o formă sui
generis de guvernare, la concurență
cu aristocrația, monarhia și democra‑
ția, cu pretenția de a li se substitui cu
succes.
Pentru sociologii pozitiviști, exem‑
plul cel mai elocvent furnizându‑l
Herbert Spencer, corifeul darwinis‑
mului social, birocrația reprezintă un
213
stadiu intermediar în procesul de con‑
centrare a puterii ce‑și propune să
minimalizeze concentrările sectoriale,
să le încetinească, reglementând pe
această cale jocul liber al forțelor soci‑
ale. În aceste condiții este inevitabilă
apariția unei coliziuni care se poate
permanentiza între birocrație și socie‑
tate, între ordinea instituită de sistemul
administrativ și exponenții sistemului
antreprenorial al liberei inițiative3.
Elementele critice dezvoltate în
teoriile sociologice clasice la adresa
birocrației au consonat cu pledoari‑
ile în favoarea democrației, pe filiera
liberalismului modern, care suprali‑
citau nu doar drepturile politice fun‑
damentale consfințite ca urmare a
revoluțiilor burgheze europene, ci și
îndreptățirea cetățenilor de a‑și adju‑
deca in actu valorile și principiile con‑
stitutive ale autodeterminării. Frederic
Le Play a fost primul și cel mai acerb
susținător al ideii potrivit căreia în
organizarea administrativă poate fi
identificată o „diseminare” a autorită‑
ții, în sensul recunoașterii rolului de
intermediere îndeplinit de către func‑
ționari în societate. Personalitatea
acestora se relevă în acte pe care ei
înșiși le direcționează, concentrând în
mâinile lor o putere efectivă, dublată
de o derobare de responsabilitate.
Putem să anticipăm, fără a greși prea
mult, că, de fapt, Le Play furnizează
avant la lettre premisele teoriei lui R.
Merton referitoare la ultraconformis‑
mul cultural decurgând din accesul
privilegiat la mijloace instituționale și
3
Giovanni Previtera, op. cit., p. 186.
implicit la scopurile atinse prin aceste
mijloace pe care funcționarii, birocrații
îl ilustrează în mod predilect.
Între tentativele de ordonare a
criteriilor de definire a birocrației
se distinge prin acuratețe contribu‑
ția teoretică a lui Ferrel Heady, care
departajează între: a) o concepție în
cadrul căreia variabilele cu caracter
structural consacră o anumită formă
de organizare ce evidențiază dimen‑
siuni și trăsături derivate din tipul ideal
acreditat de Max Weber cvasiunanim
acceptat și valorizat; b) o concepție
în care variabilele comportamentale
sunt asociate variabilelor structurale
în măsură să genereze modele biro‑
cratice de comportament, în urmărirea
unor obiective organizaționale; c) o
concepție de factură teleologică, cen‑
trată pe organizații catalogate ca fiind
birocratice, întrucât vizează maximi‑
zarea eficienței prin intermediul unei
combinații de modele culturale și de
comportament specifice4.
În condițiile modernității europene,
birocrația poate fi abordată și înțe‑
leasă numai într‑un sistem referențial
atotcuprinzător, incluzând sectoare
instituționale dintre cele mai diverse
ale societății (politic, economic, cul‑
tural, religios, militar etc.), chiar dacă
istoria societății omenești nu face
abstracție de mentalitățile și configu‑
rațiile de tip birocratic (vezi funcționa‑
rii celești sau funcționarii cu atribuții
fiscale în societățile „hidraulice” ori‑
entale – Egipt, Mesopotamia, India,
4
Vezi Ferrel Heady, Public Administration:
A Comparative Perspective, Prentice‑Hall,
Englewood Cliffs, N.Y., 1966.
214
China – care au reprezentat matricea
despotismului asiatic), chiar dacă în
marile imperii – roman, bizantin, caro‑
lingian, otoman, austro‑ungar, țarist
etc. sau în monarhiile constituționale
din Europa premergătoare Primului
Război Mondial au funcționat seg‑
mente consistente de funcționărime
în slujba puterii politice sau religioase,
abia manifestările birocratice în epoca
modernă au suscitat în mod simpto‑
matic un larg interes.
Însăși apariția și evoluția statului –
ca formă de instituționalizare a pute‑
rii, care îmbracă o formă eminamente
politică – evidențiază fără echivoc
preeminența unor tot mai complexe și
ramificate rețele, a unor tot mai com‑
pacte și solidare mașinării, a unui vast
și ierarhizat aparat birocratic, precum
și a unui corp socioprofesional – func‑
ționarii publici – caracterizându‑se
printr‑o formație tehnic‑administra‑
tivă, deci specializată, prin compe‑
tențe profesionale recunoscute oficial
și reglementate din punct de vedere
juridic, prin ethos specific și tendințe
constante de autoreproducere și
autoprezervare.
Din perspectivă istorică, birocratiza‑
rea aparatului de stat s‑a materializat
și s‑a accentuat în strânsă corelație
cu tipurile de administrație cristalizate
printr‑un proces de durată, potrivit
unor tradiții culturale și politice persis‑
tente, proprii sau de împrumut, fapt
constatabil cel puțin în Europa occi‑
dentală. În statele centralizate (Franța,
Prusia – după reformele administra‑
tive adoptate pe parcursul secolului
al XIX‑lea) a prevalat interesul pentru
consolidarea laturii instituțional‑ju‑
ridice. În Marea Britanie și în țările
Commonwealth‑ului, unde principiile
selfgovernmentului erau adânc înră‑
dăcinate, iar aportul notabilităților era
dezirabil și luat în considerare, birocra‑
tizarea a cunoscut un cu totul alt curs.
Mai lent, mai puțin dramatic, mai puțin
supus contestării publice.
Ambele direcții de evoluție, mar‑
cate de diferențe semnificative și
achiziții contrastante, raportate însă
la criteriul eficienței structurilor admi‑
nistrative, aveau să se dovedească
compatibile cu exigențele democrației
liberale aflate în continuă expansi‑
une la scara continentului european,
și nu numai, de‑a lungul secolelor al
XIX‑lea și al XX‑lea.
Un alt aspect ce merită să fie sem‑
nalat și care este indisociabil de pro‑
liferarea aparatului funcționăresc în
viața publică și a standardelor cărora
trebuie să li se conformeze reprezen‑
tanții acestuia se referă la acele valori
împărtășite, grație cărora birocrația
apare ca o categorie socială aparte,
ca o clasă în sine, sau mai bine spus
ca o castă, bucurându‑se de admirația
și invidia altor membri ai societății, dar
și de resentimentul și disprețul acelora
cărora li se refuză un asemenea sta‑
tut sau care‑și refuză din varii motive
o carieră birocratică. Cu titlu de exem‑
plu supunem atenției cititorului o para‑
frază la reflecțiile istoricului german L.
von Stein, datorată contemporanului
său, gânditorul radical Karl Heinzen:
„[birocrații – n.n] nu sunt aliații niciunei
clase ce cuprinde cetățeni și care con‑
stituie Statul, ci formează mai degrabă
215
o castă sieși suficientă, clasa funcțio‑
narilor, lipsită de proprietate și ca atare
insensibili la fluctuațiile acesteia. Că
este ploaie sau este soare, că taxele
cresc sau se diminuează, că drepturi
consolidate în timp sunt abolite sau
păstrate, ei rămân indiferenți. Își pri‑
mesc salariile din trezoreria statului și
scriu, scriu, scriu în liniște, îndărătul
ușilor închise ale birourilor lor, rămân
anonimi, fără a primi vreo atenție sau
elogii și își cresc copiii astfel încât să‑i
transforme în alte mașini de scris, utili‑
zabile în același mod”.
Statul prusac, de altfel, a reprezen‑
tat patul germinativ ideal al birocrației
de tip administrativ. El a constituit însă
nu mai puțin expresia ultimă, împli‑
nită a unei construcții birocratice și a
unui ethos birocratic frizând perfecți‑
unea; un „paradis birocratic”, cum pe
bună dreptate avea să remarce Isaac
Deutscher într‑un edificator eseu con‑
sacrat rădăcinilor istorice ale acestui
fenomen contrariant5. Și Hegel, care a
dezvoltat o filosofie a dreptului public
și o teorie a statului ca punct culminant
al spiritului în Istorie, având ca model
aparatul birocratic prusac în postura
de mediator al relațiilor dintre stat și
societatea civilă, și, ulterior, Marx, care
a surprins, la rândul său, tendința cor‑
pului funcționăresc de a‑și asuma atri‑
buțiile unei corporații închise, dedicate
formalizării intereselor private în bene‑
ficiul și pentru prestigiul statului, în rea‑
litate urmărindu‑și propriile interese, nu
au făcut decât să pregătească terenul
5
Isaac Deutscher, „Roots of Bureaucracy”
în Socialist Register, vol. 6, 1969, p.10.
teoretic pentru decodificarea elemen‑
telor pe baza cărora Max Weber avea
să propună tipul ideal al dominației
legal‑raționale. Altfel spus paradigma
exemplară a modului predilect de
organizare în societatea modernă –
birocrația6.
Avem aici de a face cu o linie de
gândire, a cărei continuitate este evi‑
dentă, în pofida unor diferențe și par‑
ticularități învederate de către fiecare
dintre acești gânditori. Cu toții sunt
„metafizicieni ai birocrației prusace”
care au subscris la efortul de a gene‑
raliza experiența birocratică prusacă,
care au proiectat această experiență
la scara istoriei mondiale și într‑un
fel au absolutizat‑o. Pentru Hegel,
Statul și birocrația erau deopotrivă
reflectarea unei realități și realitatea
însăși a unui principiu moral, a unei
rațiuni supreme, Weltgeist. În vreme
ce la Max Weber, care nu și‑a renegat
în vreun fel descendența hegeliană,
raționalitatea birocratică îndeplinea
o sarcină similară, virtuțile birocrației
în genere decurgând din catalogul
aptitudinilor și manifestările ideal‑ti‑
pice ale funcționarului de stat prusac:
„precizia, promptitudinea, claritatea,
cunoașterea dosarelor, perseverența,
discreția, solidaritatea, stricta subor‑
donare, evitarea fricțiunilor, reduce‑
rea costurilor materiale și de perso‑
nal – toate ridicate la cota optimă în
administrarea birocratică cu strictețe”.
Dacă Weber era atașat mai curând de
valențele pozitive și beneficiile aduse
6
Vezi Franco Ferraresi, Alberto Spreafico
(a cura di), La burocrazia, Il Mulino, Bologna,
1975, p. 111.
216
de birocrație, nu este însă mai puțin
adevărat că aceasta din urmă pre‑
zintă numeroase valențe negative,
comportă reale maleficii pentru indi‑
vizi și societate, în întregul ei7.
Dacă în plan intelectual problema‑
tica birocrației pare să fi fost conce‑
sionată științelor socio‑umane – filo‑
sofia, sociologia, politologia, dreptul
și psihologia – încă de la începuturile
procesului de ideologizare a consta‑
tărilor, reflecțiilor și judecăților eva‑
luative și anticipative cu privire la
ascensiunea corpului funcționarilor
– ca parte a unei clase sociale sau
politice în căutarea propriei legitimități
–, reflexul interesului public față de o
nouă categorie de outsiders ai puterii
ce‑și revendică o identitate distinctă
și accesul la privilegii, se relevă a fi
irezistibil. Și acest lucru este cât se
poate de vizibil în presă, în dezbate‑
rile parlamentare, în literatură.
Puțini știu, de exemplu, că unul
dintre cele mai originale, elaborate
și pline de substanță epică romane
ale lui Balzac poartă, nu întâmplător,
titlul Funcționarii (Les Employés). Un
roman de factură mai curând modernă
decât clasică și care, din păcate, este
cvasinecunoscut. În cuprinsul său, se
întrepătrund: o intrigă romanescă, un
eseu asupra mediocrației, un pam‑
flet la adresa birocrației, un plan de
reforme vizând sistemul administra‑
tiv și financiar, o sumă de portrete și
analizele fine ale unor evenimente
din istoria Franței sub Restaurație și,
7
Isaac Deutscher, Emmanuel Hérichon,
„Les racines de la bureaucratie” în L’Homme
et la socièté, nr. 14. 1969, p. 65.
nu în ultimul rând, cronica curentă a
activităților dintr‑un minister; o cronică
minuțioasă, acidă și cât se poate de
plauzibilă. Balzac n‑ar fi avut cum să
observe și să înregistreze ca martor
ocular secvențele de viață adminis‑
trativă și nici să descrie cu precizie
angrenajul intern al unei mașinării biro‑
cratice. Pentru crearea tablourilor din
capitolele „Birourile” și „Funcționarii”,
Balzac a recurs la studii documentare
din epocă: Moravuri administrative
(Des Moeurs administratives) semnat
de Ymbert, apărut în 1825, și Scene
din viața birocratică (Des Scènes de
la vie bureaucratique), publicat în
1835 de Henri Monnier. Primul autor,
el însuși funcționar, șef de birou, i‑a
furnizat lui Balzac informații indispen‑
sabile despre pulsul cotidian al vieții
dintr‑un minister, despre ierarhia pos‑
turilor și procedurile administrative,
despre anatomia comportamentală
și fiziologia funcționarului. Cel de al
doilea, la rândul său funcționar timp
de cinci ani, l‑a familiarizat pe inega‑
labilul creator al Comediei umane cu
trăsăturile tipice, particularizante ale
slujbașilor din birourile ministeriale,
i‑a livrat la cheie prototipuri portretis‑
tice oferindu‑i totodată indicii despre
maniere, ticuri, automatisme de lim‑
baj, amănunte vestimentare și mos‑
tre onomastice. Toate acestea au fost
topite într‑o operă de ficțiune care, nu
de puține, surclasează realitatea8.
8
Vezi Honoré de Balzac, Les Employés,
Gallimard, Paris, 1985 și în special prefața și
notele întocmite de Anne‑Marie Meininger, pp.
7‑28 și 305‑327.
217
Psihologia micilor și marilor func‑
ționari, identificarea acestora cu sta‑
tutul lor oficial, obediența față de
superiorii ierarhici și aroganța față de
inferiori și petenți, rigiditatea, forma‑
lismul, apetitul conțopistic și tehnicile
de tergiversare, incompetența și chiar
impostura alături de multe alte tare
congenitale ale birocrației au făcut
deopotrivă obiectul criticilor caustice
și al satirei cu tușe îngroșate (Kafka,
Musil, Roth, Hasek), în literatura
europeană a secolelor al XIX‑lea și al
XX‑lea (Gogol – cu nemuritoarele sale
opere „Mantaua”, „Revizorul”, „Suflete
moarte”, Saltâkov‑Scedrin, Cehov,
Uspenski, Sologub, Ilf și Petrov,
Bulgakov, Zoșcenko, ca să cităm doar
câteva nume de referință ale literaturii
ruse și sovietice).
Toate considerațiile noastre ante‑
rioare acreditează ideea prevalentă
potrivit căreia cheia înțelegerii gene‑
zei și consolidării birocrației ca forță
socială se află într‑un registru codificat
din punct de vedere sociologic, deco‑
dificabil însă prin recursul la analiza
structurii sociale. Și în cazul fondato‑
rilor marxismului și al continuatorilor
demersului lor, și în cazul reprezen‑
tanților școlii politice italiene, centrate
pe aportul elitelor, minorităților active
și activizante la accelerarea dinamicii
sociale, și în cazul lui Max Weber și
al pleiadei de gânditori și cercetători
de sorginte post‑weberiană, birocrația
poate fi tratată într‑o manieră ambi‑
valentă. Ea este și nu este o clasă
socială în adevăratul sens al cuvân‑
tului. Ea poate fi privită prin prisma
dihotomiei și antagonismului claselor
sociale, la care marxismul face trimi‑
tere, ca un segment socio‑profesio‑
nal pendinte de clasa dominantă, în
situația în care nu este cumva perce‑
pută ca o pătură socială ce aspiră să
devină chiar o clasă în sine și pentru
sine, cu identitate proprie, cu atribu‑
tele autonomiei și legitimității. Într‑o
primă fază, constitutivă, birocrația
este inerent în serviciul clasei domi‑
nante în societate. Are o poziție subal‑
ternă în raport cu clasa politică sau
clasa conducătoare în plan politic, în
accepția pe care o propune Gaetano
Mosca, vădind un pronunțat caracter
ancilar față de deținătorii reali și ofi‑
ciali ai puterii în stat. Avantajul său
rezidă însă în faptul că administrarea
treburilor publice în cadrul unui regim
politic dat presupune cu necesitate
conservarea și recunoașterea statu‑
tului pe care îl deține. Întrucât birocra‑
ția nu este parte cu drepturi depline
a clasei dominante sau clasei politice
conducătoare, în anumite circum‑
stanțe, urmărindu‑și propriile interese,
ea poate evolua în sens contrar inte‑
reselor clasei dominante. În măsura
în care un anumit echilibru al forțelor
sociale lasă birocrației suficient spațiu
de manevră, aceasta din urmă poate
dobândi o relativă autonomie. Dar nu
trebuie să uităm că, oricât de mare ar
fi un asemenea spațiu de manevră,
el este limitat și ține de configurația
raporturilor de forțe dintr‑o societate
dată, într‑un moment istoric determi‑
nat. De aceea manifestările birocrației
subordonate puterii nu sunt univoc
extensive, ci pot înregistra reculuri și
tendințe retractile.
218
Clasicii marxismului erau seduși
de o astfel de perspectivă care lega
destinele birocrației de cele ale clasei
dominante. Și aceasta prin faptul că
funcționalitatea birocrației într‑o struc‑
tură socială stabilită era pe de‑a între‑
gul angrenată în sistemul prin care
dominația burgheziei se exercita, iar
dispariția birocrației se justifica astfel
odată cu evacuarea burgheziei de pe
marea scenă a istoriei9.
Așa se și explică fascinația exerci‑
tată de experimentul antibirocratic al
Comunei din Paris asupra lui Marx,
Engels și Lenin, care au cochetat
fără a o recunoaște vreodată cu ideile
anarhiste ale lui Proudhon și Bakunin
în materie de organizare socială,
odată abolit statul burghez.
Într‑o altă ordine de idei se impune
să recunoaștem că birocrația nu este
doar apanajul puterii de stat, ci și un
vector în creștere manifestându‑se în
cele mai diverse sectoare ale socie‑
tății civile. În această privință există
și suficiente temeiuri și antecedente
istorice care ne obligă să luăm în con‑
siderare criterii și principii ce permit
definirea unui tip de organizare soci‑
ală, cu un grad mai larg de cuprindere
și valabilitate.
Vorbim de o birocrație de stat. Dar
ea singură nu epuizează spectrul
aparatelor birocratice specifice unor
zone și sectoare de activitate socială,
politică, religioasă etc. Există o biro‑
crație industrială, după cum există o
birocrație de partid, una sindicală sau
o birocrație eclesiastică.
9
Claude Lefort, op. cit., p. 272.
 Când Max Weber a oferit premisele
„depolitizării” conceptului de birocrație,
eliberându‑l de conotații negative pen‑
tru a‑i conferi „neutralitate” și dimen‑
siunea raționalității, el se debarasa
totodată de orice posibilă limitare și
cantonare a viziunii despre birocrație
într‑un regn subiacent sau sectorizat,
indiferent că era vorba de politică sau
de economie. „Birocrația” este destinul
nostru” – spunea Weber și el avea în
vedere un tip de organizare socială în
concordanță cu coordonatele moder‑
nității pe care se înscrisese de acum
societatea timpului său. Dar el era
conștient și de pericolul iminent și inse‑
sizabil al birocratizării masive și acce‑
lerate a societății, în condițiile în care
se produce fuziunea puterii politice cu
cea economică; mai cu seamă atunci
când socialismul de stat devine o for‑
mulă fără alternativă. Instituirea unui
regim politic ce monopolizează pârghi‑
ile politice, economice, administrative
și exercită un control social total asu‑
pra membrilor societății aduce cu sine
riscul instaurării dictaturii funcționarilor
asupra celor ce produc și asupra nevo‑
ilor. Exact ceea ce avea să se întâmple
în secolul al XX‑lea în regimurile totali‑
tare, cu obstinație în Uniunea Sovietică
în epoca lui Stalin și mai apoi în țările
lagărului comunist10.
Birocrația, în mimetismul său func‑
țional în raport cu sistemele politice și
administrative care alocă valori și ges‑
tionează resurse și necesități sociale,
se pliază aproape până la indistincție
10
Max Weber, Scritti politici, Giannotta,
Catania, 1970, pp. 264‑265.
219
regimurilor autocratice, totalitare sau
democratice, pe care pretinde că le
slujește. Mai mult, birocrațiile asigură
tranziția de la un regim sau altul supor‑
tând într‑o măsură mai mare sau mai
mică impactul factorului politic, efec‑
tele unor politici de reforme sau con‑
tracții ale aparatului administrativ, asi‑
gurând continuitatea anumitor insti‑
tuții chiar atunci când un stat suferă
șocuri pe plan intern sau extern, își
pierde suveranitatea și trece prin
perioade de ocupație militară străină
(vezi în acest sens procesele de tran‑
ziție de la democrație la dictatură sau
viceversa, cazul regimului de la Vichy
după înfrângerea Franței, în 1940, de
către cel de al III‑lea Reich, situația
din Irak după căderea regimului lui
Saddam Hussein ș.a.).
În secolul al XX‑lea, exacerbarea
rolului birocrației în viața politică și
socială a favorizat nu de puține ori
identificarea birocrației cu guvernarea,
fiecare dintre ele părând alter‑ego‑ul
celeilalte. Iar atunci când procesele
democratice erau proiectate și exa‑
minate prin prisma acestei identificări,
rateurile și eșecurile guvernării erau
mai ușor de trecut cu vederea pentru
a fi imputate aparatului birocratic ca
acte și practici marcate de ineficiență,
rezistență la schimbare, scleroză
administrativă.
Nu trebuie deci să ne surprindă
faptul că, în câmpul științei politice și
al științelor administrației, birocrația
este considerată mai curând ca pse‑
udonimul unui grup de indivizi și/sau
organizații ce acționează având la
bază interesul public și voința publică
așa cum apar acestea în decizii poli‑
tice și în reglementări legislative.
Întrucât politicienii sunt creditați ca
reprezentând interesul public și biro‑
crații ca implementând comenzile poli‑
ticienilor, birocrațiile servesc publicul și
acționează implicit în favoarea intere‑
sului public. Ca atare, interesul public
transpare nu doar din legi și decizii
politice, ci și din ethosul birocratic11.
Așa cum guvernarea tinde să
facă loc guvernanței, statul național
metamorfozându‑se în epoca post‑
modernă într‑un stat‑subsidiar ce
transferă competențe unor structuri
supra și trans‑naționale, și birocrația
de tip etatic cunoaște o hipostaziere
dincolo de frontierele Statului, supor‑
tând, la rândul ei, efectele procesu‑
lui de globalizare pe care, pe de altă
parte, îl potențează dincolo de orice
limite, fără a‑și asuma astfel vreo
misiune sau responsabilitate.
2 fisme. Din momentul în care membrii
Prudența ce trebuie să însoțească
orice demers științific, cu atât mai mult
în cazul de față, când între concept
și realitatea pe care acesta o desem‑
nează există o suprapunere aproxi‑
mativă, ne obligă să operăm câteva
necesare distincții. Genealogia con‑
ceptului de birocrație coboară în timp,
după cum am putut constata, până în
secolul al XVIII‑lea, în vreme ce biro‑
crația – ca realitate, fenomen social,
11
Vezi Gyorgy Gayduschek, „Bureaucracy:
Is it Efficient? Is it Not? Is That the Question?
Uncertain Reduction: An Ignored Element of
Bureaucratic Rationality” în Administration
and Society, vol. 34, no. 6, Jan. 2003, p. 706.
220
tip de organizare, fațetă a puterii sau
grup socialmente determinat – are
rădăcini istorice la fel de vechi ca și
civilizația omenească însăși. Desigur,
există deosebiri cantitative și calita‑
tive frapante între modalitățile în care
anumite funcțiuni, diviziuni de atribuții
și competențe rutiniere, de ordin teh‑
nic, executiv, în derularea activităților
grupurilor, comunităților, societăților,
organizațiilor ajung să se diferențieze
și să se specializeze la nivelul triburilor
primitive sau în lumea zilelor noastre,
hipertehnologizate cu un înalt grad
de complexitate, multiple medieri și
conexiuni. De la ritualizări funcționale
și rudimente de practici specifice,
deduse din diviziunea socială a mun‑
cii în comuna primitivă, până la sofis‑
ticatele, masivele, omniprezentele și
omnipotentele mașini birocratice sta‑
tale și internaționale, traseul istoric
parcurs a fost acela al unor perma‑
nente acumulări și inevitabile izomor‑
triburilor și clanurilor s‑au segregat în
conducători și conduși, agricultori și
meșteșugari, militari, preoți și dregători
de toate felurile, de când oamenii au
început să exploateze natura în vede‑
rea satisfacerii necesităților lor vitale,
dezvoltându‑și capacitățile, abilitățile
și potențialul de adaptare la situații
de relativă stabilitate sau de criză, din
acel moment putem vorbi de apariția
germenilor birocrației. Diviziunea soci‑
ală a muncii a determinat totodată și o
ierarhizare a funcțiilor, a privilegiilor și
a statusurilor anumitor indivizi similari
între ei, dar distincți de masa celorlalți.
Servitorii egipteni, mandarinii chinezi,
perceptorii de biruri, slujbașii religioși,
auxiliarii puterii politice in statu nas‑
cendi cu toții se deosebeau în mod
categoric de mulțimea nedefinită a
celor care prestau muncă fizică, manu‑
ală. Activitățile pe care aceștia le des‑
fășurau erau de factură administrativă,
intelectuală, spirituală, poziționarea
lor fiind de a intermedia sfera relațiilor
dintre deținătorii puterii, ai bunurilor
și resurselor, ceea ce Marx și Engels
identificau cu proprietari ai mijloacelor
de producție, și cei fără putere și pro‑
prietate, dar care prin truda lor cotidi‑
ană asigurau tuturor cele necesare
existenței. Isaac Deutscher, în buna
tradiție marxistă, examinând rădăci‑
nile istorice ale birocrației, avansează
grație metodei tipologice câteva cate‑
gorii bazate pe relații între birocrație
și configurația claselor sociale funda‑
mentale. Primul tip, egipteano‑chinez,
specific modului de producție asiatic
și corelativ despotismului oriental. Al
doilea tip, sau romano‑bizantin, cu
derivația sa cea mai bine structurată
și persistentă în timp, respectiv ierar‑
hia ecleziastică a Bisericii Catolice. În
toate aceste tipuri, acoperind epoca
sclavagistă, cea feudală și cea preca‑
pitalistă, administratorul este complet
subordonat deținătorului de putere și
proprietate. În Evul Mediu, birocrația,
în pofida extensiei sale, pare să fie
eclipsată datorită accederii adminis‑
tratorilor în clasa feudalilor. Ierarhia
socială se edifică în interiorul ordinii
feudale, nefiind nevoie de un aparat în
sine, ierarhic specializat, pentru a ges‑
tiona afacerile publice și a ține în frâu
masele de indivizi aserviți. Al treilea tip,
221
birocrația capitalistă vest‑europeană.
În fine, al patrulea tip, cel post‑capita‑
list12.
Odată cu intrarea pe orbita capita‑
lismului, birocrația dobândește iden‑
titate recunoscută, agenții săi devin
„liberi” de dependențele consacrate în
ordinea ierarhică feudală anterioară,
profitând de disocierea între mașină‑
ria statului și clasele sociale. Ficțiunea
egalității civice, adusă de revoluția bur‑
gheză, câștigă tot mai mult teren, ceea
ce permite aspiranților la condiția de
administratori și componenți ai apara‑
tului puterii, indiferent de proveniența
și extracția lor socială, să transgreseze
limitele și barierele Vechiului Regim și
să escaladeze noi trepte ierarhice la
nivelul stratificărilor de clasă.
Birocrația se dovedește o forță ce
devine tot mai conștientă de menirea
sa. Ține să‑și confirme utilitatea soci‑
ală și îndreptățirea de a ocupa un loc
pe măsura disponibilităților și servici‑
ilor pe care le poate oferi puterii poli‑
tice, societății în condițiile trendului
ascendent al civilizației moderne.
Se poate ușor remarca faptul că,
dacă inițial acreditarea termenului de
birocrație, în plină perioadă iluministă,
răspundea unei necesități difuze de
a identifica un fenomen sau o stare,
fără a reuși să aducă elucidările teo‑
retice așteptate, efortul de elaborare
a unor construcții ideologice având în
centru enigma și obsesia birocrației a
constituit, într‑o anumită privință, răs‑
punsul contradictoriu la o provocare
12
Isaac Deutscher, „Roots of Bureaucracy”
în Socialist Register, vol. 6, 1969, pp. 4‑5.
ținând de însăși spiritul epocii, ceea
ce a făcut ca pe terenul disputelor teo‑
retice angajate să se detașeze câteva
concepții și viziuni despre birocrație
antagonice: liberalism versus autori‑
tarism conservator, marxism versus
hegelianism, anarhism versus eta‑
tism. Conceptul de birocrație s‑a eta‑
lat în toate aceste confruntări de idei
ca un element revelator, care precum
în tehnica fotografică pune în lumină
contururi, forme, contraste, pete de
lumină și întuneric.
Prima concepție elaborată, siste‑
matică și coerentă în plan ideologic
este cea datorată lui G.W.F. Hegel,
care în lucrarea sa Filosofia dreptului,
apărută în 1821, avansează postula‑
tul „statului etic”. Hegel atribuie „cla‑
sei generale” a funcționarilor guver‑
namentali un rol primordial în înfăp‑
tuirea intereselor generale ce consti‑
tuie scopul ultim al statului însuși. De
aceasta depinde executarea strictă și
cu maximă corectitudine a deciziilor
ce emană de la puterea suverană.
Prin natura sarcinii pe care o are
de îndeplinit, această clasă generală
ajunge să ocupe o poziție determi‑
nată în cadrul societății, ea este dis‑
pensată de servituțile muncii directe
pentru a obține cele necesare subzis‑
tenței, întreținerea ei intrând în obliga‑
ția statului.
Hegel care opera cu distincția din‑
tre „societatea civilă” și „stat”, rezer‑
vându‑i primeia puteri pe linie judi‑
ciară și de poliție iar celui de al doi‑
lea puterea guvernamentală, nimic
altceva decât administrația care a
evoluat ca birocrație, considera că
222
funcțiile administrative au o natură
obiectivă. Indivizii chemați să‑și des‑
fășoare activitatea în aceste funcții
nu vor fi desemnați în virtutea unor
caracteristici individuale, native, ci
ținându‑se cont de anumite com‑
petențe specifice dobândite prin
instruire. Pe această cale se asigură
Statului ceea ce are nevoie iar fiecă‑
rui cetățean i se oferă posibilitatea
de a se dedica îndatoririlor, ce revin
„clasei generale”. Birocrația presu‑
pune ca o primă premisă autoguver‑
narea societății civile în corporații.
Alegerea administratorilor, a autorită‑
ților publice este una mixtă. Se rea‑
lizează din rândul cetățenilor și este
aprobată de puterea guvernamentală
propriu‑zisă („aprobare superioară”)
– cum se exprimă Hegel. Deasupra
acestei sfere ce vizează „salvgarda‑
rea” intereselor generale ale Statului
și legalitatea se află „delegații pute‑
rii guvernamentale”, „funcționarii de
Stat executivi” și „autoritățile con‑
stituite colegial” care converg către
monarh13. În opinia filosofului german
sistemul birocratico‑monocratic este
singurul în măsură să asigure func‑
ționarea eficientă și corectă a admi‑
nistrației Statului modern. Exercitarea
autorității delegate conform legilor în
vigoare, prin intermediul funcționarilor
de carieră, competenți, este funda‑
mentată pe stabilitatea internă a sis‑
temului, constituind totodată garanția
contra intruziunii intereselor private
13
Vezi Karl Marx, „Critica della teoria he‑
geliana della burocrazia” în Franco Ferraresi,
Alberto Spreafico (a cura di) La burocrazia, Il
Mulino, Bologna, 1975, p. 113.
în conducerea oficiilor publice, dar și
contra abuzurilor și actelor arbitrare
imputabile suveranului. Sistemul con‑
ține în sine și mecanismele instituțio‑
nale care să împiedice ca o astfel de
clasă, a funcționarilor, să se erijeze
într‑o corporație care să urmărească
doar interese autonome. Principiul
ierarhic și cel al responsabilității față
de suveran, pe de o parte, și integra‑
rea controlului de sus cu cel de jos,
exercitat de comunitățile locale ori
camere, vor asigura echilibrul și buna
funcționare a sistemului.
Calitatea mecanismelor instituți‑
onale puse în mișcare ține însă și de
caracteristicile clasei sociale din rându‑
rile căreia provine cea mai mare parte
a funcționarilor „acea clasă mijlocie în
care se regăsesc inteligența educată
și conștiința juridică a unui popor”14.
Merită o deosebită atenție consi‑
derațiile pe care Hegel le‑a făcut cu
privire la relația dintre birocrație și
corporații, în sensul că birocrația pre‑
supune nu „spirit corporativ”. Acestea
au făcut ulterior obiectul analizei cri‑
tice întreprinse de Marx, care remarcă
propensiunea lui Hegel de a proceda
la o descriere empirică a birocra‑
ției fără a determina exact conținutul
acesteia, preferând o supralicitare a
caracterului ei formal.
„Corporațiile reprezintă materialis‑
mul birocrației și birocrația este spiri‑
tualismul corporațiilor. Corporația este
birocrația societății civile; birocrația
este corporația statului. În realitate
birocrația se contrapune, așadar, ca
14
Karl Marx, op. cit., pp. 113‑114.
223
«societate civilă a Statului» «Statului
societății civile», corporațiilor. Acolo
unde «birocrația» constituie un nou
principiu, unde interesul general al
Statului începe să devină un interes
«aparte» este totuși un interes «real»,
ea luptă contra corporațiilor, în con‑
secință luptă contra existenței pre‑
miselor sale. Din contră, atunci când
viața reală a Statului se înviorează
și societatea civilă, împinsă de pro‑
priul instinct rațional, se eliberează
de corporații, birocrația încearcă să le
restaureze; imediat ce se prăbușește
«Statul societății civile» se prăbușește
și «societatea civilă a Statului»”15.
Birocrația, ca formalism de stat al
societății civile, se vrea, altfel spus,
o corporație perfectă, repurtând vic‑
toria asupra corporației care este o
birocrație imperfectă. Întrucât corpo‑
rația reprezintă o tentativă a societății
civile de a deveni Stat, birocrația este,
prin urmare, Statul care realmente s‑a
materializat ca societate civilă.
Birocrația ca încarnare a „forma‑
lismului de Stat” este însuși „Statul
ca formalism”. Acest formalism se
înconjoară cu o putere reală care dă
consistență materială actelor birocra‑
ției. Este de înțeles deci că „birocra‑
ția” întreține o textură de iluzii prac‑
tice care asigură combustia „iluziei
Statului”, mitului acestuia.
Și, cum avea să conchidă Marx,
„spiritul birocratic este în esența sa un
spirit iezuit, teologic”. Birocrația apare
ca o pseudo‑republică preoțească16.
15
Karl Marx, op. cit., p. 115.
16
Karl Marx, op. cit., p. 115.
 Întrucât birocrația se pretinde
depozitarea „spiritului formal al
Statului”, ea se propune ca scop ultim
al Statului însuși. Scopurile Statului
suferă o imperceptibilă mutație și
apar ca scopuri birocratice, singu‑
rele care contează. Birocrația ajunge
la împlinirea deplină când devine un
cerc închis, exclusivist și impenetra‑
bil. Scopul Statului devine scopul ei
privat. Spiritul general al birocrației
este secretul, misterul a cărui custo‑
die o exercită în chip egolatru, doar
pe filiera sa ierarhică. Lumii exterioare
birocrația i se înfățișează ca o corpo‑
rație ocultă; opiniei publice interzicân‑
du‑i‑se accesul la misterul pe care o
birocrație îl păstrează cu strășnicie17.
Hegel a înrâurit decisiv evoluția ide‑
ilor politice și juridice în spațiul intelec‑
tual german și european. Atât adepții
săi, cât și posteritatea sa critică, în
interiorul căreia scrierile marxiene de
tinerețe au reușit să potențeze prin
ricoșeu valoarea constatărilor hegeli‑
ene privind birocrația, au putut separat
și împreună să se înscrie pe firul unei
fructuoase tradiții. În științele juridice
și administrative dezvoltate pe întreg
parcursul secolului al XIX‑lea concep‑
tul de Bureau system, mai puțin com‑
promis decât termenul de birocrație, a
încurajat o nouă abordare a problema‑
ticii conducerii politice și administra‑
tive cu trimitere la practici specializate
corespunzând unor criterii de eficiență
și raționalitate. Hegel a fost nu doar
precursorul, ci și inspiratorul celui mai
de seamă teoretician al birocrației
17
Karl Marx, op. cit., p. 116.
224
– Max Weber. El a identificat și a pro‑
clamat necesitatea raportării la acel rol
și care este considerat primul model de
administrație publică modernă: statul
prusac, un model care mutatis mutan‑
dis s‑a dovedit viabil și susceptibil de
a conduce la structuri organizaționale
și comportamente administrative asi‑
milabile în cea mai mare parte a sta‑
telor Europei continentale, în secolul al
XX‑lea.
Dacă în analiza sa dedicată biro‑
crației Hegel găsește de cuviință să
facă apologia statului de pe poziții
autoritarist‑teleologice, criticii săi,
desprinși din filonul hegelianismu‑
lui de stânga, între care Marx și
Engels se detașează de la distanță,
se situează deliberat pe liniamente
opuse anti‑etatice și anti‑birocra‑
tice. Birocrația este subsumată rolu‑
lui îndeplinit de structurile politice ca
instrument al luptei claselor antago‑
nice în societatea burgheză.
Deși paginile consacrate de către
Marx birocrației sunt puțin numeroase
și abordează chestiunea în mod spo‑
radic și fragmentar, considerațiile
avansate sunt pertinente și demne
de reținut. Concepția hegeliană des‑
pre stat și birocrație este supusă de
către Marx unei examinări severe, lip‑
site de menajamente în Critica filoso‑
fiei hegeliene a dreptului (1843). Mai
târziu, procedând la radiografia isto‑
rico‑politică a timpului său, aplecân‑
du‑se asupra realităților Germaniei
și Franței, Marx și Engels vor apro‑
funda chestiunea birocrației în con‑
textul demersului lor centrat pe con‑
tradicțiile sociale imanente sistemului
exploatării capitaliste și dominației de
clasă în societatea burgheză. Departe
de a‑i reproșa lui Hegel o eventu‑
ală subliniere abstract‑speculativă
a reflectării problematicii statului și
birocrației, Marx se arată deranjat de
descrierea empirică pe care antece‑
sorul său filosofic o face fenomenului
birocratic interpus între stat și socie‑
tatea civilă, care se nutrește din spiri‑
tul corporatist, manifest cu precădere
în limitele societății civile, pentru a‑și
găsi concretizarea și expresia inalie‑
nabilă în sfera de gravitație a puterii
politice instituționalizate – Statul.
Marx mai sesizează caracterul for‑
malist și viciat de abstracțiuni, iluzii
și o falsă conștiință de sine imputa‑
bile birocrației. Devenind o corporație
închisă și exclusivistă, birocrația își
găsește rațiunea de a fi nutrindu‑se
din contradicția, proprie societății bur‑
gheze între stat și societatea civilă.
Birocrația nu este nici agentul istoric
ideal, nici vehiculul prin care intere‑
sele generale ale societății ajung să
fie puse în mișcare. Ea nu face decât
să resuscite spiritul corporatist pe care
și‑l apropie, revendicat ca însuși spiri‑
tul său identitar. Mecanismele pe care
Hegel le pune chezășie pentru o dezi‑
rabilă unificare a statului cu societatea
civilă – deținerea de către funcționar
a unei pregătiri specifice în măsură
să‑i favorizeze accederea în „branșa
generală”, recrutarea pe bază de exa‑
men a funcționarilor, menținerea lor în
slujba statului – demonstrează totuși
că birocrația și statul – pe care biro‑
crația pretinde că îl reprezintă – alcă‑
tuiesc un corp separat, ce se impune
225
ca o realitate străină societății civile.
Astfel, „identitatea pe care a constru‑
it‑o între societatea civilă și stat este
identitatea a două armate inamice, în
care orice combatant are posibilitatea
de a deveni prin dezertare membru al
armatei «inamice»”18. Ca urmare, biro‑
crația tinde să se manifeste spre exte‑
rior prin tentative repetate și deliberate
de privatizare a funcțiilor statului, în
propriul profit, prin etanșeizarea activi‑
tăților sale și secretizarea lor, în vreme
ce în interiorul structurilor birocratice
se dezvoltă un cult al autorității, obe‑
diența și servilismul, formalismul rigid
și carierismul neînfrânat. Focalizarea
atenției lui Marx pe menirea birocrației
în societatea burgheză îi permite aces‑
tuia să constate că Statul nu poate
elimina contradicția de principiu între
scopul și bunăvoința administrației, pe
de o parte, și mijloacele ei, capacitatea
ei de a‑și atinge obiectivele promise
sau fixate. Statul nu poate crede că
sursa acestei contradicții rezidă într‑o
incapacitate funciară, într‑o „impo‑
tență” administrativă, care se trans‑
mite de la birocrație către Statul însuși.
Statul poate recunoaște anumite dis‑
funcții, anumite anomalii de ordin for‑
mal, fortuite, pe care chiar caută să le
remedieze. Dar aceste modificări sunt
infructuoase, răul social decurgând din
imperfecțiunea naturii independent de
voința oamenilor sau poate din cauză
că voința indivizilor este prea coruptă și
interesată pentru a veni în întâmpina‑
rea bunelor intenții ale administrației19.
18
Karl Marx, op. cit., p. 118.
19
Karl Marx, „L’impotenza dell’ adminis‑
trazione della societa‑borghese” în Franco
 În lucrarea sa 18 Brumar al lui
Ludovic Bonaparte (1852), Marx
accentuează asupra caracterului
instrumental pe care îl evidențiază
birocrația, mai întâi acționând în slujba
clasei dominante – cazul studiat fiind
statul francez de la monarhia abso‑
lută, trecând prin Revoluția de la 1789,
Imperiul napoleonian și Restaurație
– tinzând apoi, prin forța lucrurilor, să
râvnească la statutul de putere inde‑
pendentă și să se autonomizeze ca
forță socială. Lovitura de stat a lui
Ludovic Bonaparte din 2 decembrie
1851 nu ar fi fost posibilă fără complici‑
tatea puterii executive, care s‑a subor‑
donat voluntar unei autorități cezarice
considerate salutare. Și scrie Marx:
„Această putere executivă, cu organi‑
zarea sa birocratică și militară enormă,
cu mecanismul său statal complicat
și artificial, cu o armată de funcționari
de jumătate de milion, alături de o altă
armată de o jumătate de milion de
soldați, acest înfricoșător corp para‑
zitar care înfășoară corpul societății
franceze și care‑i astupă toți porii s‑a
constituit în perioada monarhiei abso‑
lute odată cu prăbușirea sistemului
feudal, la a cărui cădere a contribuit,
accelerând‑o. Privilegiile senioriale ale
proprietății funciare și ale orașelor s‑au
transformat în tot atâtea atribute ale
puterii Statului, demnitarii feudali s‑au
transformat în funcționari stipendiați și
pestrița colecție de contradictorii drep‑
turi suverane medievale a devenit pla‑
nul perfect pus la punct al puterii unui
Ferraresi, Alberto Spreafico, op. cit., pp.
122‑123.
226
stat, a cărui activitate este subdivizată
și centralizată ca într‑un oficiu”20.
Pentru Marx critica birocrației nu
era doar un exercițiu de deconstruc‑
ție ideologică și nici o stratagemă de
învăluire a unei redute teoretice ine‑
xpugnabile – statul. Contrar viziunii
idealizante pe care Hegel a avut‑o
despre sistemul birocratic‑monocratic
căruia îi atribuie și virtuți reprezen‑
tative, dar contrar în egală măsură
denunțului ingenuu al riscurilor și
amenințărilor pe care le presupune
procesul de birocratizare, denunț cu
care își face un titlu de glorie con‑
cepția liberală clasică, demersul lui
Marx a pus în lumină inexorabila legă‑
tură funcțională a structurilor sociale
cu cele politice, nexul lor invizibil.
Corelarea acestei veritabile revelații
teoretice cu înțelegerea rolului apa‑
ratelor birocratice ale puterii statului
și recunoașterea „indispensabilității”
lor în configurarea, perpetuarea și
accentuarea unui sistem al inegalității
– în materie de proprietate și distribu‑
ția resurselor de decizie și control – a
desăvârșit efortul de revelare a trăsă‑
turilor distructive ale formațiunii soci‑
ale burghezo‑capitaliste.
Din tot acest efort de cunoaștere,
Marx a tras, inevitabil, concluzii prac‑
tice. El credea în posibilitatea schim‑
bării prin intervenția factorului conști‑
ent revoluționar în viața societății. El
miza pe o acțiune globală de recom‑
punere a corpului social care ar fi dus
inerent la extincția statului burghez
20
Karl Marx, Friedrich Engels, Opere scel‑
te (a cura di Luciano Gruppi), Editori Riuniti,
Roma, 1969, pp. 576‑577.
sau cel puțin a acelei forme de orga‑
nizare etatică bazate pe raporturi
sociale de producție ce încurajează
exploatarea omului, dominația de
clasă, manipularea maselor și mistifi‑
carea ideologică.
Marx își închipuia că abolirea pro‑
prietății private și sfârșitul luptei clase‑
lor, înțeleasă pe tărâmul politicii ca o
acerbă competiție pentru cucerirea și
păstrarea puterii ar reprezenta în cele
din urmă începutul procesului de adju‑
decare de către corpul social a funcțiilor
conexe ale guvernării și administrării.
Înlăturarea dominației de clasă ar face
ca statul – în calitate de instrument de
putere și opresiune îndreptată împotriva
membrilor societății – să‑și dovedească
deplina inanitate, să devină superfluu,
un element anacronic.
Experiența istorică ratată a Comunei
din Paris (1871) i‑a permis lui Marx să
se elibereze din mrejele iluziei potri‑
vit căreia „administrația și guvernarea
politică ar fi mistere ale funcțiilor tran‑
scendente care ar putea fi încredințate
doar în mâinile unei cuvenite caste de
paraziți ai statului, de sicofanți retribu‑
iți în mod exorbitant și beneficiari de
sinecuri care, din poziția înaltă a pos‑
turilor lor, absorb inteligența maselor și
o întorc contra acestora și a nivelurilor
ierarhice inferioare”21.
Salutând Comuna din Paris ca
pe un imens și intempestiv succes
al clasei proletare, ca pe o antiteză
a imperiului lui Napoleon al III‑lea și
o anticipare a unei „republici sociale”
21
Pentru Marx Comuna din Paris oferea
oportunitatea abolirii nu doar a statului bur‑
ghez ci și a birocrației tradiționale ca atare.
227
dătătoare de speranțe, Marx încerca
totodată să înțeleagă cum plecând de
la un aparat de stat pulverizat, com‑
promis și cândva dedicat dominației
de clasă și represiunii se poate ajunge
la a imagina și reconstrui structuri de
organizare și gestiune colectivă, care
să nu mai reediteze erorile și ororile
trecutului. „Comuna – sesiza Marx
– era alcătuită din consilieri munici‑
pali aleși prin sufragiu universal în
diverse circumscripții din Paris, res‑
ponsabili și revocabili în orice moment.
Majoritatea membrilor săi era repre‑
zentată de muncitori sau exponenți
ai clasei muncitoare. Comuna trebuia
să fie nu un organism parlamentar, ci
unul de lucru, executiv și legislativ în
același timp. În loc de a mai continua
să fie agentul guvernului central, poliția
a fost imediat privată de atribuțiile sale
politice și transformată în instrument
responsabil al Comunei, revocabil în
orice moment. La fel s‑a procedat și cu
ceilalți funcționari din alte branșe ale
administrației. Membrii Comunei tre‑
buiau să îndeplinească serviciul public
în schimbul unor salarii de muncitori.
Drepturile dobândite și indemnizațiile
de reprezentare ale înalților funcțio‑
nari ai Statului au dispărut odată cu
funcționarii înșiși. Însărcinările publice
au încetat de a mai fi proprietatea pri‑
vată a favorizaților guvernului central.
Nu numai administrația municipală,
ci toate inițiativele deja luate de către
Stat au trecut în mâna Comunei”22.
22
Karl Marx, „La guerra civile in Francia”
în Karl Marx, Friedrich Engels, Opere scelte,
vol. 2, a cura di Luciano Gruppi, Editori Riuniti,
Roma 1962, pp. 908‑909.
 Comuna din Paris, embrionul de
stat proletar a fost însă un experi‑
ment eșuat și nu a putut rezista asal‑
turilor vindicative ale aparatelor de
represiune cu care statul burghez a
intervenit fără întârziere. Comuna a
sucombat din cauza circumstanțelor
istorice neprielnice, dar și din cauza
incapacității sale de a dezvolta struc‑
turi de putere și administrative via‑
bile, funcționale, capabile să concu‑
reze cu birocrația statului burghez.
Friedrich Engels remarca faptul că,
odată ajunsă la putere, Comuna nu
a putut continua să administreze tre‑
burile publice cu vechea mașină eta‑
tică. În același timp, o anumită mis‑
tică a Statului a făcut ca în anumite
momente și în privințe voința politică
a comunarzilor să fie paralizată sau
devitalizată23.
Cu toate acestea, se impune să
recunoaștem că locul ocupat de ana‑
liza birocrației în scrierile fondatorilor
marxismului este unul marginal și epi‑
sodic. Deși pansantul antibirocratic și
egalitarist era mai mult decât evident
în paginile pe care Marx și Engels
le consacră unei atare problematici,
și această perspectivă avea să fie
îmbrățișată cu fervoare de către dis‑
cipolii și continuatorii operei marxi‑
ene, totuși pozițiile lor teoretice nu au
evidențiat vreo apropiere notabilă de
punctul de vedere principial al libera‑
lismului politic european pentru care
temerile legate de creșterea puterii
funcționarilor, a birocrației în genere,
23
Friedrich Engels, „Introduzione a «La gu‑
erra civile in Francia»”, în Karl Marx, Friedrich
Engels, op. cit., pp. 1161‑1163.
228
ca strat social distinct al unei societăți
în plină metamorfoză, ce‑și consoli‑
dează „autonomia” și monopolizează
tot mai multe pârghii de putere, erau
cât se poate de reale și preocupante.
La Marx independența instituită între
sfera raporturilor de producție, com‑
plexul instituțiilor reprezentative și
al aparatelor birocratice se întemeia
pe solidaritatea organică între clasa
socială dominantă, clasa politică și
birocrație, între care contradicțiile și
conflictele de interese nu pot fi inci‑
dentale, temporare și ținând doar
de situații excepționale, de anumite
momente de criză.
Marx nu‑și putea reprima resenti‑
mentul adânc înrădăcinat în conști‑
ința sa, dar „raționalizat” cu simulată
răceală obiectivă, la adresa birocra‑
ției, considerată o pătură parazitară,
lipsită de o funcție reală în ansamblul
societății. Procedând astfel, Marx a
subevaluat de fapt importanța și rolul
social istoric al birocrației, coborând‑o
pe aceasta din urmă la rangul de epi‑
fenomen. Iar atunci când și‑a propus
valorizarea în plan practic a consi‑
derațiilor lor critice despre birocrație,
el avea în vedere dispariția ei, chiar
dacă acest lucru avea să se dove‑
dească un deziderat utopic.
 „Triunghiul iubirii” la
români și la alte popoare
Prof. univ. dr. Septimiu CHELCEA
Se spune că iubirea este forța
care apropie munții, că este veșnică.
Poetul grec Hesiod (secolul al VII‑lea
î. H.) scria că „Iubirea este arhitectul
universului”. Dar se mai spune și că
iubirea este fragilă și efemeră. De
mii de ani, poeții au cântat iubirea și
filosofii au încercat să o conceptuali‑
zeze. Și totuși, iubirea a rămas până
la urmă o întrebare: Ce este acest
„fenomen misterios”?
Prima scriere despre iubire este
veche de peste 4000 de ani. În
săpăturile arheologice din orașul
Nippur, în Irakul de azi, în 1880 a fost
găsită o tăbliță de lut pe care este o
poezie de dragoste – cea mai veche
descoperită până acum. Se crede că
poezia a fost recitată de o mireasă
a regelui sumerian Shu‑Sin, care a
domnit între anii 2037 și 2029 î.Hr.:
„Mire, drag inimii mele, frumoasă este
frumusețea ta, dulce ca mierea […],
lasă‑mă să stau tremurând în fața ta”.
Acest document arheologic se află la
Muzeul Orientului Antic din Istanbul
(Arsu, 2006).
În toate mitologiile lumii, au existat
zei ai iubirii: la romani, Cupidon, la
greci Eros, în mitologia Indiei Kama
ș a. În mitologia română, zeul iubirii,
Dragobetele – fiul Babei Dochia –,
este asemuit lui Cupidon și Eros
229
(Vulcănescu, 1979). Zeițele iubirii
sunt asociate frumuseții și fertilității: în
mitologia greacă, Afrodita, la romani,
Venus, la sumerieni Ishtar, în Egiptul
antic, Issis, în mitologia nordică, Freya
ș.a.m.d.
Iubirea din perspectivă
psihosociologică
Ca fenomen psihosocial, iubirea a
început să fie studiată abia în a doua
jumătate a secolului trecut. Studiile
teoretice și cercetările empirice au
destrămat rând pe rând mitul inefa‑
bilității, „potrivit căruia iubirea este
o realitate trăită atât de înălțătoare,
gingașă, subtilă, sublimă, încât nu
poate fi exprimată conceptual, definită
ca noțiune” (Iluț, 2015, p. 21).
Cât ar părea de prozaic, pentru
cei mai mulți cercetători iubirea este
o emoție secundară, derivată din cele
șase emoții de bază (bucurie, dez‑
gust, frică, furie, surpriză, tristețe)
identificate de Paul Ekman, Wallace
V. Friesen și Phoebe Ellsworth (1972).
Sunt și filosofi (René Descartes, 1649,
de exemplu), psihologi (precum John
B. Watson, 1930) sau sociologi (Phillip
Shaver, 1987 ș.a.) în concepția cărora
iubirea este o emoție primară sau de
bază (vezi Chelcea, 2020, pp. 58‑76).
Renunțând la controversata disjuncție
emoții primare versus emoții secun‑
dare, Paul F. Griffith, profesor de filo‑
sofie la Universitatea din Pittsburgh,
include iubirea în categoria emoțiilor
„cognitive mai elevate” (Griffith, 1997).
Emoțiile din această categorie au
caracter universal, ca și emoțiile pri‑
mare, dar, spre deosebire de acestea,
pot fi influențate într‑o mare măsură
de gândirea logică. Acest lucru se
întâmplă datorită faptului că în cazul
lor procesarea informației nu se rea‑
lizează preponderent la nivel subcor‑
tical, ci la nivelul neocortexului. De
regulă, emoțiile cognitive mai elevate
se formează mai greu, într‑o perioadă
mai lungă, și dispar, de asemenea,
mai greu; uneori, durează toată viața.
Dar este iubirea o emoție, așa cum
o consideră din toate timpurile filo‑
sofii, psihologii, sociologii, psihoso‑
ciologii și așa cum populația, în sen‑
sul cel mai larg, o percepe? Recent,
Arina Pismenny, profesoară de filo‑
sofie la Universitatea din Florida, și
Jesse Prinz, profesor de filosofie la
City University din New York, și‑au
pus această întrebare. Răspunsul lor,
bazat pe concepția lui James R. Averill
despre construcția socială a emoțiilor,
este următorul: iubirea nu este o emo‑
ție, ci un sindrom (Pismenny, Prinz,
2017). După James R. Averill, profe‑
sor de psihologie la Universitatea din
Massachusetts, sindromul iubirii are
următoarele caracteristici: a) ideali‑
zarea persoanei iubite; b) debutează
brusc („dragoste la prima vedere”); c)
excitare fiziologică; d) angajamentul
și dorința de a face sacrificii pentru
230
persoana iubită (Averill, 1985). Arina
Pismenny și Jesse Prinz, făcând o
analogie între iubire și tulburările psi‑
hiatrice (depresia), au ajuns la con‑
cluzia că iubirea este un sindrom, o
dispoziție afectivă, nu o emoție, așa
cum susține James R. Averill.
Din cele spuse până aici, rezultă
că vorbind despre iubire ne aflăm pe
nisipuri mișcătoare: iubirea este o
emoție primară, iubirea este o emoție
secundară; nu este nici primară, nici
secundară: este o emoție cognitivă
mai elevată. În plus, iubirea nu este
emoție, ci sindrom, dispoziție afec‑
tivă, sentiment. Ca și când nu ar fi de
ajuns pentru a spori ceața din jurul
iubirii, se mai adaugă traducerea în
limba română a cuvântului „love”: unii
psihosociologi folosesc echivalentul
„iubire”, alții „dragoste”. Fără pretenția
de a da o soluție indubitabilă, precizez
că mă voi referi în continuare la iubire
ca „emoție cognitivă mai elevată”.
Teorii psihosociologice
despre iubire
Dintre enunțurile cu caracter teore‑
tic despre iubire, pe plan internațional
s‑au impus „teoria iubirii romantice”,
„teoria culorilor iubirii” și „teoria triun‑
ghiulară”.
Teoria iubirii romantice a fost lan‑
sată în 1973 de Isaac Michael Rubin
(nume de autor: Zick Rubin), pro‑
fesor de psihologie socială la
Universitatea Brandels din Waltham
(Massachusetts). Zick Rubin a creat
în 1970 Scala „Liking and Loving”,
considerată „primul instrument de
măsurare a iubirii camaraderie (com‑
panionate love) (Hatfield, Bensman,
Rapson, 2012, p. 148). Teoria lui
Zick Rubin se fondează pe asumpția
că iubirea romantică însumează trei
elemente: a) atașament (attachment),
trebuința de aprobare, de a primi spri‑
jin și de a avea contact fizic cu o altă
persoană; b) îngrijire (caring), a res‑
pecta cealaltă persoană și a o face
fericită; c) intimitate (intimacy), împăr‑
tășirea gândurilor, sentimentelor și
dorințelor cu cealaltă persoană.
Teoria culorilor iubirii. În Colours
of Love. An Exploration of the Ways
of Loving (1973), psihologul canadian
John A. Lee identifică, prin analogie
cu cromatica spectrului solar (vezi
„roata culorilor” inventată în 1666 de
Isaac Newton), tipuri (stiluri) princi‑
pale, tipuri secundare de a iubi, rezul‑
tate din combinarea a două câte două
tipuri principale, și tipuri terțiale, pro‑
duse de combinarea unui stil primar
cu un stil secundar.
Voi prezenta în rezumat doar stilu‑
rile principale și secundare de iubire.
Recomand celor interesați de cunoaș‑
terea amănunțită a teoriei lui John A.
Lee studiul „Dragostea ca fenomen
psihosocial, între teorie și metaforă.
Teorii metaforice ale dragostei” de
Mihai S. Rusu (2015), profesor de psi‑
hosociologie la Universitatea „Lucian
Blaga” din Sibiu.
Stilurile principale. Eros, stil de a
iubi rezultat din atracția fizică. În limba
greacă, cuvântul „eros” înseamnă
„pasiune”. De aici provine expresia
„iubire pasională”. Este un stil de a
231
iubi extrem de senzual, motivat de
statisfacerea trebuinței sexuale.
Ludus (gr. ludus, joc). John A. Lee
folosește acest termen pentru a‑i
descrie pe cei care văd în iubire, în
principal, distracție, farsă inofensivă,
răsfăț, tachinare, fără a da prea multă
atenție angajamentului.
Storge (gr. storge, iubirea familiei).
Cei care practică acest stil de iubire
văd în celălalt mai degrabă un tova‑
răș de viață, un prieten decât un „altul
erotic”. Caracteristicile acestui stil de
a iubi sunt satisfacția de a fi împreună
și loialitatea reciprocă.
Stilurile secundare. Mania, dra‑
gostea obsesivă rezultată din combi‑
narea stilurilor eros și ludus. În limba
greacă, cuvântul „μανία” înseamnă
„tulburare mentală”. Mania este rezul‑
tatul combinării stilurilor eros și ludus.
Cel care iubește maniacal este obse‑
dat să iubească și să fie iubit pasional.
Este posesiv, suspicios, excesiv de
gelos, sfârșind adesea într‑o neferi‑
cită singurătate. Agape este conside‑
rat de John A. Lee stilul „iubirii pure”.
Cuvântul din limba greacă „ἀγάπη”
are semnificația termenului de „altru‑
ism”. Rezultă din eros + storge. Este
o iubire a „celuilalt generalizat”, a
tuturor semenilor. Se manifestă prin
caritate și ocrotirea celorlalți. Pragma
(gr, πραγμα, lucru) este „iubire inte‑
resată”, combinație a stilului ludus cu
stilul storge. Iubirea pragmatică se
bazează pe evaluarea celuilalt după
caracteristicile socio‑demografice
(vârstă, status socioeconomic, apar‑
tenență etnică, religioasă etc.).
Teoria triunghiulară a iubirii
Celebrul psiholog american Robert
J. Sternberg (n. 1949), profesor de
dezvoltare umană la Universitatea
Cornell, și‑a făcut cunoscută teoria
sa despre iubire în 1986 în studiul „A
triangular theory of love”, publicat în
Psychological Review. Voi prezenta
teoria triunghilară a iubirii, larg accep‑
tată, urmând îndeaproape acest stu‑
diu. Într‑o prezentare generalizatoare,
teoria este expusă doi ani mai târziu în
cartea The Triangle of Love: Intimacy,
Passion, Commitment (1988), anun‑
țând chiar de pe copertă cele trei com‑
ponente ale iubirii: intimitate, pasiune
și angajament (implicare). (Fig. 1)
Intimitate
(Simpatie)
Iubire romantică
Intimitate + Pasiune Intimitate + Angajament
Iubire deplină
Intimitate +
Pasiune +
Implicare
Pasiune
(Iubire „nebună”) Iubire iluzorie
Pasiune + Implicare
Fig. 1. Triunghiul iubirii
(după Sternberg, 1986)
Intimitatea (Intimacy), așa cum
se vede în Fig. 1, este plasată con‑
vențional în vârful de sus al triun‑
ghiului. „Intimitatea este exprimată
de: a) dorința de a promova bunăs‑
tarea celui iubit; b) resimțirea ferici‑
rii alături de celălalt; c) considerație
reciprocă; d) sentimentul că te poți
baza la nevoie pe celălalt; e) înțele‑
gere reciprocă; f) împărtășirea sinelui
și împărțirea bunurilor materiale cu
celălalt; g) primirea de suport emoțio‑
nal din partea celui iubit; h) oferirea de
suport celui iubit; i) comunicare intimă
și j) prețuirea celui iubit în cursul vieții”
(Sternberg, Grajek, 1984, apud Rusu,
2015, p. 46). În funcție de durata rela‑
ției, nivelul intimității se modifică. În
prima fază a relațiilor de succes nive‑
lul este scăzut. Apoi crește secven‑
țial și descrește în același mod. Spre
sfârșitul relației scade (din cauza mor‑
ții uneia dintre persoanele din cuplul
marital, de exemplu), dar se oprește
la un nivel mai înalt decât cel de la
debut. Evoluția intimității aproximează
o „curbă Gauss” (arată ca un clopot).
În cazul relațiilor nereușite, spre sfâr‑
Iubire însoțitoare
șit nivelul final al încrederii scade sub
valoarea pe care o avea în prima fază
a relației (Ivan, 2013, p. 182).
Pasiunea (Passion) cuprinde pul‑
siunile care orientează persoana spre
un comportament erotic (sexual) în
relațiile cu celălalt. Dinamica acestei
Angajare
(Iubire loială) componente diferă de cea a intimită‑
ții. La începutul relației, nivelul pasi‑
unii crește imediat, apoi scade la fel
de rapid. „Doctor Love” – cum a fost
supranumit Sternberg – consideră că
dinamica pasiunii în relația de iubire
se aseamănă cu cea a consumă‑
rii drogurilor: înainte de a le experi‑
menta, nu prezintă o bază motivați‑
onală, după, devin o obișnuință. Ca
și în cazul consumării drogurilor, pe
durata lungă a relației, pasiunea nu
mai are efectul de la început.
232
 Angajarea (Commitment) este
componenta cognitivă a iubirii con‑
stând inițial în decizia de a iubi cea‑
laltă persoană, iar pe termen lung
în hotărârea de a rămâne împreună
cu această persoană: este un anga‑
jament. Cele două planuri (inițial și
pe termen lung) nu sunt totdeauna
congruente. Decizia inițială nu este
urmată neapărat de angajament
(cazul celor care se îndrăgostesc
pentru o clipă), după cum angajamen‑
tul (implicarea) poate apărea fără să
fie precedat de decizia de a iubi (cazul
căsătoriilor „aranjate” – cum se prac‑
tica de multe ori și în România până
la jumătatea secolului trecut și se mai
practică și azi în societățile tradițio‑
nale. Evoluția implicării aproximează
o curbă în formă de „S”: pornește de
la zero și tinde să crească pe măsură
ce relația intimă se prelungește.
Prezentând cele trei componente
ale iubirii, „Doctor Love” precizează:
În general, componenta angajare ar
putea fi privită, în mare măsură, dar
nu exclusiv, derivând din investiții
emoționale în relație; componenta
pasiune, ca derivând, în mare măsură,
dar nu exclusiv, din implicarea moti‑
vațională în relație; iar componenta
decizie/angajament, ca derivând, în
mare parte, dar nu exclusiv, din deci‑
zia cognitivă privind angajamentul
față de relație. Dintr‑un anume punct
de vedere, componenta intimității ar
putea fi privită ca una „caldă”, com‑
ponenta pasiunii, ca una „fierbinte” și
decizia/angajamentul, ca una „rece”.
(Sternberg, 1986, p. 219)
233
Cele trei componente ale iubirii au
proprietăți diferite: de exemplu, deci‑
zia/angajamentul este o componentă
relativ stabilă, în timp ce pasiunea
este relativ instabilă. De asemenea,
fiecare componentă are funcții specia‑
lizate în relația de iubire. Pasiunea, de
exemplu, are un rol central în decizia
imediată (pe termen scurt) de a iubi;
în contrast, componenta intimitate
și componenta decizie/angajament
au un loc central în relația de iubire
pe termen lung (Sternberg, 1986, p.
220). Caracteristicile componentelor
iubirii sunt prezentate în Tabelul 1.
Din combinarea celor trei compo‑
nente rezultă opt situații (șapte tipuri
de iubire):
Lipsa iubirii se referă la absența
celor trei componente. Este carateris‑
tică relațiilor cu cei cu care interacțio‑
năm în diferite contexte sociale, fără
a fi interesați cu adevărat de existența
lor.
Simpatia (Liking) rezultă din inti‑
mitate, în absența pasiunii și a deci‑
ziei/angajament. Este proprie relației
de prietenie. Este o iubire amicală.
Iubirea nebună (Infatuated). Este
„iubirea la prima vedere”. Este carac‑
terizată de excitarea psihofiziologică
ridicată, manifestată prin accelerarea
pulsului, palpitații, modificări hormo‑
nale și erecția organelor genitale.
Iubirea loilă (Empty love). Acest
tip de iubire emană din decizia de a
iubi o anumită persoană. Într‑o astfel
de relație lipsesc componentele inti‑
mitate și pasiune. Iubirea goală se
 Tabelul 1. Caracteristicile componentelor iubirii (după Sternberg, 1986, p. 220)
Caracteristici Intimitate
Stabilitate Moderat ridicată Redusă
Controlabilitate conștientă Moderată
Proeminență (salience) Variabilă
Importanță în relațiile pe termen Moderată
scurt
Importanță în relațiile pe termen Ridicată
lung
Comunalitate în relațiile de iubire Ridicată
Angajare psihofiziologică Moderată
Susceptibilitatea conștientizării Moderat redusă
întâlnește ca decizie pe termen scurt
în „căsătoriile aranjate” din societă‑
țile tradiționale și la sfârșitul relației
maritale pe termen lung în societățile
moderne.
Iubirea romantică (Romantic
love) rezultă din combinarea com‑
ponentelor intimitate și pasiune, în
absența deciziei/angajament. Este
caracteristică relațiilor extramaritale.
Iubirea camaraderie
(Companionate love). Când într‑o
relație pe termen lung iubirea roman‑
tică se destramă, apare iubirea cama‑
raderie (companională), în care este
atotcuprinzătoare „componenta rece”
a iubirii, anume componenta deci‑
zie/implicare. Trecerea de la iubi‑
rea romantică la iubirea camarade‑
rie caracterizează căsătoriile cu o
durată lungă. Imaginea „Un bătrân și
o bătrână/ Două jucării stricate/ Merg
ținându‑se de mână” (Minulescu,
1930, p. 47) cred că ilustrează deplin
acest tip de iubire.
234
Componentele
Pasiune Decizie/Angajare
Moderat ridicată
Redusă Ridicată
Ridicată Variabilă
Ridicată Redusă
Moderată Ridicată
Redusă Moderată
Ridicată Redusă
Ridicată Moderat ridicată
Iubirea iluzorie (Fatuous love).
Este iluzorie, „în sensul că angaja‑
mentul se face pe baza pasiunii fără
elementul stabilizator al implicării
intime” (Sternberg, 1986, p. 224).
Acest tip de iubire constă din pasiune
instantanee și angajament, în absența
intimității. Căsătoriile bazate pe iubi‑
rea iluzorie sfârșesc de cele mai multe
ori prin divorț. Robert J. Sternberg
numește „iubire Hollywood” acest tip
(stil) de iubire: se întâlnesc, după o
săptămână se logodesc, o lună mai
târziu sunt deja căsătoriți, dar, pentru
că lipsește intimitatea, componenta
care dă stabilitate relației, „minunatul
cuplu” se destramă.
Iubirea deplină (Consumate love)
este iubirea în care sunt prezente
toate cele trei componente. Atingerea
scopului de a ajunge la o iubire deplină
nu garantează că aceasta va fi defini‑
tivă. Menținerea iubirii depline implică
efortul partenerilor din cuplurile mari‑
tale în condițiile sociale concrete
favorabile sau mai puțin favorabile, iubire măruntă. Cu cât sunt mai lungi
ca să nu spun adverse. În Tabelul 2 laturile triunghiului, cu atât mai mare
este prezentată taxonomia tipurilor de este iubirea. (Fig. 2)
iubire.
Intimitate Puțină iubire

Tabelul 2. Taxonomia tipurilor de iubire

(după Sternberg, 1986, p. 223)

Componentele iubirii
Intimitate Pasiune Angajare Pasiune Decizie/Angajare

Lipsa iubirii ‑ ‑ ‑
Simpatie + ‑ ‑
Iubire ‑ + ‑
nebună
Iubire goală ‑ ‑ +
Iubire + + ‑
romantică Multă iubire
Iubire + ‑ +
camaraderie Fig. 2. Aria triunghiului ca indiciu al
Iubire ‑ + ‑ importanței iubirii (după Sternberg, 1986,
iluzorie p. 228)
Iubire + + +
deplină Fiecare dintre noi ne‑am dori să
Notă. + = componentă prezentă; ‑ com­ avem triunghiul iubirii cât mai mare și
ponentă absentă. Aceste tipuri de iubire să intrăm într‑o relație emoțională cu
reprezintă limitativ cazurile bazate pe o persoană care are triunghiul iubirii la
teoria triunghiulară. Multe relații de iubire fel de mare. Dar aceasta nu depinde
pot fi situate între aceste categorii, întrucât de noi, ci de un complex de factori bio‑
variațiile componentelor sunt exprimate logici și culturali, ca și de întâmplare.
de‑a lungul unui continuum, nu discret
„Dacă nu ne‑am fi‑ntâlnit/ (Absolut din
întâmplare)/ Tu pe altul oarecare/ Tot
„Iubește‑mă cum te iubesc și eu/ așa l‑ai fi iubit” (Topârceanu, 1928).
Iubește‑mă, iubește‑mă mereu” – Splendide versuri, dar din punct de
versuri de legănat visări, așteptări vedere psihosociologic piața mari‑
utopice. În realitate, triunghiul iubirii tală are legile ei (vom vorbi despre
partenerilor în relațiile de cuplu vari‑ aceasta în subcapitolul „Alegerea
ază mai mult sau mai puțin ca arie și partenerului/ partenerei în cuplurile
formă. În ce privește aria, triunghiul cu maritale).
arie mare corespunde unei mari iubiri, Forma triunghiului iubirii variază
triunghiul cu arie redusă exprimă o de la o persoană la alta. Nu toți ne

235
particularizăm printr‑un triunghi echi‑
lateral, reprezentând o iubire echili‑
brată: unii dintre noi ne identificăm cu
un triunghi scalen (triunghi cu laturile
inegale): când vârful triunghiului este
proeminent, predomină intimitatea,
când unghiul din stânga este foarte
ascuțit, predomină pasiunea, iar când
este excesiv de ascuțit unghiul din
dreapta, predomină decizia/angaja‑
ment. (Fig. 3)
Triunghi echilibrat
Triunghiuri dezechilibrate
Intimitate
Pasiune Decizie/Angajare
Fig. 3. Forma triunghiului ca tip de iubire
(după Sternberg, 1986, p. 228)
Forma triunghiului iubirii fiecăruia
dintre partenerii de cuplu are impor‑
tanță pentru predicția duratei relației.
Iubirea dintre o persoană cu triunghi
al iubirii echilibrat (triunghi echilateral)
și altă persoană cu triunghi accentuat
neechilibrat (triunghi scalen) nu pre‑
vestește viață lungă cuplului.
Iubirea, așa cum subliniază „Doctor
Love”, nu implică un singur triunghi, ci
o mulțime de triunghiuri. Relevante
pentru teoria sa sunt „triunghiul real”
236
și „triunghiul ideal”. Suntem așa cum
suntem, dar am dori să fim altfel, să
avem un triunghi al iubirii mare cât tot
universal. În Fig. 4 sunt reprezentate
patru posibile relații între triunghiu‑
rile real și ideal ale iubirii în funcție
de angajament: suprafețele care se
suprapun arată satisfacția, iar supra‑
fețele care nu coincide, insatisfacția.
Intimitate
Implicare ideală
Decizie/
Pasiune
Angajare
Sub-implicare
Supra-implicare
Implicare greșită
Ideal Real
Fig. 4. Relații între nivelurile implicării
reale și ideale
(după Sternberg, 1986, p. 229)
Când triunghiul ideal coincide cu
triunghiul real ca formă și mărime,
satisfacția relației intime este deplină.
În celelalte situații, nivelul satisfacției
este redus. „Cu cât discrepanța dintre
cele două triunghiuri este mai mare,
cu atât individul va fi mai puțin satis‑
făcut într‑o relație de iubire. Dacă dis‑
crepanța este mult prea mare, relația
poate fi grav periclitată” (Sternberg,
1986, p. 229). Fiecare persoană
care intră într‑o relație intimă își are
propriul triunghi al iubirii. Dincolo de
potrivirea triunghiurilor reale ale celor
doi parteneri, intervine percepția reci‑
procă a triunghiurilor, care poate să
fie aproape exactă sau, dimpotrivă,
deformată. Dacă percepția triunghiuri‑
lor este puternic deformată, relația de
iubire are puține șanse de împlinire.
Am acordat prezentării teoriei tri‑
unghiulare a iubirii un spațiu mai
mare, pentru că această teorie are o
circulație internațională bine conso‑
lidată și pentru că a fost în repetate
cercetări verificată și confirmată. O
cercetare din 2020 a probat triun‑
ghiul iubirii în 25 de țări (inclusiv în
România). Piotr Sorokowski, Agniszka
Sorokowska, Maciej Lorwowski și
Agata Groyecka‑Bernard, profesori
în Departamentul de psihologie al
Universității din Wrocław (Polonia),
împreună cu colaboratori din fiecare
țară în care s‑a desfășurat cerceta‑
rea au măsurat triunghiul iubirii unui
număr de 11422 de persoane (câte
cel puțin 150 de subiecți de sex mas‑
culin și feminin din fiecare țară), folo‑
sind „Triangular Love Scale” (STLS)
elaborată de Robert J. Sternberg. La
prelucrarea statistică a datelor au fost
excluși subiecții care au declarat că
nu sunt într‑o relație intimă, că sunt
237
divorțați sau văduvi. În final, eșan‑
tionul a rămas cu un volum de 7316
persoane (3288 – bărbați și 4028
– femei) cu vârsta cuprinsă între 18
și 76 de ani. Dintre aceștia în eșan‑
tion au fost cuprinse 3629 (49,5%)
de persoane care aveau – conform
declarațiilor lor – relații intime, 887
(12,1%) de persoane erau logodite
și 2816 (38,4%) persoane căsăto‑
rite. Durata medie a relației a fost de
aproape 8 ani (M = 91,30 luni, SD =
111, 46). Eșantioanele de conveni‑
ență (nereprezentative statistic) nu
trebuiau să includă studenți într‑o pro‑
porție mai mare de 50%. Subiecții nu
au fost chestionați în legătură cu alte
aspecte ale familiei lor (Sorokowski et
al., 2020, p. 4).
Versiunea „Scalei Triunghiul Iubirii”
(STLS) conține 15 itemi pentru măsu‑
rarea intimității (de exemplu, „Primesc
suport emoțional puternic de la .....),
15 itemi pentru pasiune (de exemplu,
„Nimic nu este mai important pentru
mine decât relația cu .....) și 15 itemi
pentru angajament (de exemplu,
„Consider relația cu ..... ca fiind per‑
manentă). Subiecții au fost întrebați în
ce măsură sunt de acord cu cele 45
de enunțuri, utilizându‑se o scală tip
Likert cu 9 trepte, de la 1 (total deza‑
cord) la 9 (total de acord). STLS a fost
tradusă în limba oficială a fiecărei țări
și culegerea datelor s‑a realizat con‑
comitent, prin interviuri față în față.
Spicuiesc din rezultatele acestei
cercetări interculturale care a rele‑
vat universalitatea triunghiului iubi‑
rii imaginat de Robert J. Sternberg.
S‑a constatat că nivelul intimității se
ridică odată cu creștea duratei rela‑
ției. Nivelul pasiunii cel mai ridicat a
fost înregistrat la cuplurile cu durata
cea mai mică și cel mai redus nivel
la cuplurile cu durata cea mai mare.
Atașamentul cel mai scăzut caracte‑
rizează cuplurile cu durata mică (de
mai puțin de un an), iar cel mai ridicat
nivel al atașamentului caracterizează
cuplurile cu durata de peste 20 de ani.
(Fig. 5)
Fig. 5. Nivelurile de intensitate ale
componentelor iubirii, pe o scală de la
1 (minim) la 9 (maxim) (după Sorokowski
et al., 2020, p. 7)
Datele cercetării coordonate
de Piotr Sorokowski, Agniszka
Sorokowska, Maciej Lorwowski și
Agata Groyecka‑Bernard susțin rezul‑
tatele cercetărilor anterioare, care au
evidențiat influența culturii (vestice‑in‑
dividualiste/estice‑colectiviste) asu‑
pra relațiilor romantică (Dion, Dion,
1993¸ Ting‑Toomey, 1991). De exem‑
plu, pasiunea este mai mare în cuplu‑
rile americane decât în cele chineze,
dar intimitatea și angajarea sunt egale
(Gao, 2001). O analiză comparativă a
stilurilor de iubire a studenților ame‑
ricani, chinezi, japonezi și sud‑coree‑
eni, realizată de Susan L. Kline, Brian,
Horton, Shuangyue Zhang (2008), a
relevat că studenții americani apre‑
ciau că iubirea este esențială pentru
căsătorie, în timp ce studenții asia‑
tici considerau că importantă pentru
căsătorie este încrederea, grija și res‑
pectul reciproc.
Pe baza datelor din cercetarea
coordonată de Piotr Sorokowski și
colab. (2020) putem să comparăm
Triunghiul iubirii în cuplurile de români
cu nivelurile componentelor iubirii pe
total eșantion. (Tabelul 3)

Tabelul 3. Nivelul componentelor iubirii în România și pe total eșantion

(după Sorokowski et al., 2020, p. 5)

Volumul Intimitate Pasiune Angajare

eșantionului
M DS M DS M DS
(Nr. persoane
intervievate)
România 151 8,07 1,08 7,29 1,56 7,84 1,06
Total eșantion 7332 7,78 1,17 7, 01 1,17 7,75 1,04
Notă. M = media. DS = Abaterea medie standard (gradul de împrăștiere a valorilor în
jurul mediei), pe o scală de la 1 (minim) la 9 (maxim) (după Sorokowski et al., 2020,
p. 5)

238
 La români, cele trei componente
ale triunghiului iubirii (intimitate, pasi‑
une, atașament) sunt mai mari decât
media pe total eșantion. Cel mai mult
se abate de la medie în sens pozitiv
intimitatea și cel mai puțin angajarea.
Am putea spune că iubirea romantică
la români este bazată în primul rând
pe intimitate, pe dorința de a asigura
starea de bine a persoanei iubite și
mai puțin pe angajare (pe termen
scurt, decizia de a iubi cealaltă per‑
soană și, pe termen lung, hotărârea
de a rămâne împreună cu celălalt/
cealaltă).
Profilul iubirii în cuplurile din fiecare
țară nu trebuie absolutizat, date fiind
volumul redus și structura eșantionu‑
lui. Ne putem face totuși o imagine, fie
ea și insuficient de clară, despre parti‑
cularitățile iubirii la diferite popoare, în
variate culturi. (Tabelul 4)

Tabelul 4. Nivelul componentelor triunghiului iubirii în România și în țările cu nivelurile

cele mai ridicate și cele mai reduse

Volum Componentele triunghiului iubirii

eșantion
Intimitate DS Pasiune DS Angajare DS
Intimitate
Pakistan 472 6,57 1,37 6,20 1,40 6,73 1,57
România 151 8,07 1,08 7,29 1,56 7,84 1,62
Uganda 171 6,77 1,36 6,43 1,59 6,83 1,74
Pasiune
Portugalia 156 8,16 0,79 7,63 1,22 8,03 1,06
România 151 8,07 1,08 7,29 1,56 7,84 1,62
Pakistan 472 6,57 1,37 6,2 1,40 6,73 1,57
Angajament
Ungaria 831 8,14 0,89 7,53 1,32 8,17 1,22
România 151 8,07 1,08 7,29 1,56 7,84 1,62
Pakistan 472 6,57 1,37 6,2 1,40 6,73 1,57

Replicarea anchetei în România, pretutindeni o valoare socială funda‑

pe un eșantion reprezentativ național,
utilizând același instrument de măsu‑
rare (STLS), ar putea aduce date noi
despre identitatea noastră națională.
Dincolo de diferențele nivelului com‑
ponentelor triunghiului iubirii și deci
al ariei triunghiului din societățile con‑
temporane, iubirea este considerată
mentală. Avansez ipoteza că mări‑
mea triunghiului iubirii este un bun
predictor pentru disponibilitatea gelo‑
ziei partenerilor de cuplu și că forma
triunghiului poate prezice tipul de
gelozie resimțit (gelozie emoțională/
sexuală).

239
Bibliografie
Arsu, Sebnem (2006). „The oldest line in the world”, The New York Times, p. 1 (Feb. 14).
Averill, James R. (1985). „The social construction of emotion. With special reference to love”, în
K. J. Gergan, K. E. Davis (eds.). The Social Construction of the Person (pp. 89‑109). New
York, Springer.
Chelcea, Septimiu (2020). Emoțiile sociale. Despre rușine, vinovăție, regret și dezamăgire. Bu‑
curești, Editura Tritonic.
Dion, Karen K., Dion, Kenneth L. (1993). „Individualistic and collectivistic perspectives on gender
and the cultural context of love and intimacy”, Journal of Social Issues, 49, 3, pp. 53‑69.
Gao, G. (2001). „Intimacy, passion, and commitment in Chinese and US American romantic rela‑
tionships”, International Journal of Intercultural Relations, 25, 3, pp. 329‑342.
Griffiths, Paul E. (1997). What Emotions Really Are. The Problem of Psychological Categories.
Chicago, University of Chicago Press.
Hatfield, Elaine, Bensman, Lisamarie, Rapson, Richard L. (2012). „A brief history of social sci‑
entists’ attempts to measure passionate love”, Journal of Social and Personal Relationships,
29, 2, pp. 143‑164.
Iluț, Petru (2015). „Dragoste și căsătorie. Posibile temeiuri pentru o sociologie a seninătății”, în
P. Iluț (coord.). Dragoste, familie și fericire. Spre o sociologie a seninătății (pp. 17‑31). Iași,
Editura Polirom.
Ivan, Loredana (2013). „Atracția interpersonală: afilierea, iubirea și gelozia”, în A. Duduciuc, L.
Ivan, S. Chelcea. Psihologie socială. Studiul interacțiunilor umane (pp. 179‑201). București,
Editura Comunicare.ro.
Kline, Susan L. Horton, Brian, Zhang, Shuangyue (2008). „Communicating love: Comparisons
between American and East Asian university students”, International Journal of Intercultural
Relations, 32, 3, pp. 200‑214.
Minulescu, Ion (1930). „Acuarelă”, în I. Minulescu. Strofe pentru toată lumea. București, Editura
Cultura Națională.
Pismenny, Arina, Prinz Jesse (2017). „Is Love an Emotion?”, în C. Grau, A. Smuts (eds.). The
Oxford Handbook of Philosophy of Love. New York, Oxford University Press.
Rubin, Zick (1970). „Measurement of romantic love”, Journal of Personality and Social Psycho‑
logy, 16, 2, pp. 265‑273.
Rusu, Mihai S. (2015). „Dragostea ca fenomen psihosocial, între teorie și metaforă. Teorii me‑
taforice ale dragostei”, în P. Iluț (coord.). Dragoste, familie și fericire. Spre o sociologie a
seninătății (pp. 32‑85). Iași, Editura Polirom.
Sorokowski, Piotr, Sorokowska, Agniszka, Lorwowski, Maciej, Groyecka‑Bernard, Agata (coord.)
(2020). „Universality of the Triangular Theory of Love. Adaptation and psychometric proper‑
ties of the Triangular Love Scale in 25 countries”, The Journal of Sex Research, 58, 1, pp.
1‑10.
(DOI: 10.1080/00224499.2020.1787318)
Sternberg, Robert J., Grajek, Susan (1984). „The nature of love”, Journal of Personality and
Social Psychology, 47, 2, pp. 312‑329.
Sternberg, Robert J. (1986). „A triangular theory of love”, Psychological Review, 93, 2, pp.
119‑135.
Sternberg, Robert J. (1988). The Triangle of Love: Intimacy, Passion, Commitment. New York,
Basic Books.

240
Sternberg, Robert J. [1998] (2010). Săgeata lui Cupidon. Cursul dragostei în timp. București,
Editura Trei.
Ting‑Toomey, Stella (1991). „Intimacy expressions in three cultures: France, Japan, and the Uni‑
ted States”, International Journal of Intercultural Relations, 15, 1, pp. 29‑46.
Topârceanu, George (1928). „Gelozie”, în G. Topârceanu. Migdale amare. Versuri umoristice și
fanteziste. București, Cartea Românească.
Vulcănescu, Romulus (1979). Dicționar de etnologie. București, Editura Albatros.

241
 Sociologii și puterea în
comunism*
Sorin MITULESCU
Renașterea și reinstituționalizarea
sociologiei ca disciplină academică
la noi în țară se produce la începutul
deceniului șase1 din secolul trecut.
Se recupera atunci un domeniu ști‑
ințific prin care, în perioada interbe‑
lică (datorită Școlii Gusti), România
strălucise la un nivel recunoscut
european. Regimul comunist inclu‑
dea reluarea activității sociologice în
strategia sa mai largă de recuperare a
legitimității naționale și internaționale.
A fost reluat din 1966 și învățămân‑
tul (universitar) sociologic, astfel că
prima promoție (postbelică) de soci‑
ologi a ieșit în 1970. La început un
număr relativ mic de absolvenți (25
de la București), iar în anii următori
(din 1972) și de la secțiile de socio‑
logie‑filosofie și, respectiv, de sociolo‑
gie‑psihologie de la Cluj și Iași), dar
care a crescut destul de repede în
anii următori. Includerea sociologilor
într‑un număr din ce în ce mai mare în
* Articolul reprezintă prelucrarea unei părți
din textul volumului în curs de apariție intitu‑
lat Sociologi în comunism. Începuturile unei
profesii fără statut, în anii socialismului târziu.
1
Vezi și Șt. Bosomitu, Tudor Bugnariu și
un proiect eșuat de reinstituționalizare a socio‑
logiei în România comunistă, Revista română
de sociologie, nr. 1‑2 / 2017, pp. 55‑77.
242
aparatul administrativ, de producție și
de servicii al societății a reprezentat o
provocare căreia regimul comunist nu
i‑a putut face față.
Repartizarea acestor absolvenți nu
a pus pentru început probleme seri‑
oase. Era nevoie (mai ales în acei
ani de dezgheț ideologic) de oameni
noi, cu pregătire umanistă în presă,
în cadrul nucleelor de cercetare care
tocmai se constituiau, în învățămân‑
tul superior, care se extindea treptat.
Și această situație s‑a putut menține
încă vreo doi‑trei ani. Dar de prin
1974 au început problemele cu repar‑
tizarea absolvenților de sociologie,
mai ales că numărul lor crescuse an
de an. Se ajunsese la o „producție”
anuală de aproape 200 de sociologi
și psiho‑sociologi, provenind din toate
cele trei centre universitare amintite.
Soluția a fost mai întâi o înăsprire a
condițiilor și de limitare a ofertei de
posturi la repartizarea sociologilor, iar
ulterior (din 1977) închiderea secțiilor
care pregăteau sociologi.
Ce s‑a întâmplat totuși cu acele
câteva sute de absolvenți de studii
sociologice care au rămas să lucreze
în diferite structuri economice sau
sociale unde fuseseră repartizați?
Cum s‑au descurcat ei, confruntați
cu o putere care deja transmisese un
semnal clar că nu îi dorește, că nu îi
sprijină, că nu are nevoie de ei? Am
încercat să răspund la această între‑
bare provocând din partea câtorva
colegi de generație (absolvenți ai soci‑
ologiei din 1975), dar și a unora dintre
profesorii lor de atunci, de la Secția de
Sociologie din București, amintiri din
anii ʼ70‑ʼ80. Asemenea documente de
istorie orală se pot constitui în con‑
cluziile unui adevărat experiment la
scară istorică privitor la relația posibilă
(sau mai degrabă imposibilă) dintre
sociologie și un regim totalitar.
Producţia academică de
sociologi
Din 1974 legea care reglementa
repartiția absolvenților de studii supe‑
rioare fusese completată cu restricții
privind repartizarea în învățămân‑
tul superior și cercetare, se limitase
accesul în marile orașe. De acum
înainte sociologii urmau să fie reparti‑
zați numai în producție. Dar ce putea
însemna „producție” pentru un soci‑
olog, în acei ani? Dacă pentru ingi‑
neri, economiști, profesori era clar ce
însemna să‑și exercite profesia prin
„activități direct productive industriale,
pe șantiere de construcții, în unități
agricole și de transporturi, în activități
de execuție din unitățile economice,
în instituții de învățământ”2, pentru
sociologi, această activitate, la nivel
primar, abia urma să fie inventată.
Evident că era vorba în principiu de a
2
Legea nr. 22/ 1975.
243
furniza autorităților de la toate nivelu‑
rile informații relevante pentru adopta‑
rea deciziilor. Dar care ar fi urmat să fie
modalitățile de obținere a informațiilor,
de prelucrare, de analiză nu era deloc
limpede. Cât despre autorități, cele
mai multe dintre acestea erau departe
de a ști la ce ar putea sau ar trebui să
se aștepte din partea unor subalterni
cu calificare de sociolog. Dar tot în
1974 (coincidență?) dispărea și pro‑
fesorul Miron Constantinescu, cel care
prin eforturi personale reușise întru‑
câtva să impună sociologia și pe soci‑
ologi în spațiul public al societății soci‑
aliste, dar totodată stârnise și animozi‑
tate personală din partea unora dintre
tovarășii săi politici. Aceste sentimente
aveau să se extindă și asupra moș‑
tenirii „sociologice” lăsate de Miron
Constantinescu. Acum venise momen‑
tul ca – în consecința noii paradigme
ideologice instituite din 1971 – așa
cum va observa H. H. Stahl, „orga‑
nele de stat să‑și pună întrebarea: la
ce folosesc sociologii? Și să ajungă la
constatarea că nu folosesc la nimic…
Dar nu puteau desființa sociologia așa
cum se procedase în 1948, măcar din
teama de oprobiul internațional”3.
La un an după dispariția mentorului
oficial al sociologiei reinstituționalizate,
apărea un articol sub semnătura șefu‑
lui de atunci al Catedrei de sociologie
de la Universitatea București, con‑
ferențiar Ioan Drăgan4, care atrăgea
3
Apud Rostás, Zoltán, Monografia ca uto‑
pie. Interviuri cu Henri H. Stahl,. Bucureşti:
Paideia, 2000, p. 169.
4
Ion Drăgan, Sociologia o știință și o profe‑
sie, în Viitorul social, nr. 2 / 1975, pp. 239‑ 249.
atenția că unii dintre absolvenții facul‑
tății, angajați să lucreze individual ca
sociologi în mari organizații... s‑au pier‑
dut ca sociologi, deprofesionalizân‑
du‑se și devenind funcționari în com‑
partimentele administrative. Profesorul
Drăgan își dădea seama că „este dificil
ca sociologul să supraviețuiască ca
profesionist dacă este lăsat să lucreze
ca un cercetător solitar într‑o mare
organizație”5 și recomanda, pentru o
mai bună integrare a sociologilor, con‑
stituirea la nivelul unităților economice
în care sunt repartizați a unor „structuri
organizatorice de cercetare”. Or, ase‑
menea structuri – noi știm astăzi – nu
s‑au constituit decât rareori și adesea
mult mai târziu decât ar fi fost necesar
sau chiar niciodată, din varii motive.
Într‑o altă ordine de idei, prudent, prof.
Drăgan avea grijă să sfătuiască soci‑
ologii la reținere și respect / de fapt,
subordonare față de factorii de decizie:
„Ajungem la mult discutata problemă a
responsabilității pentru aplicarea con‑
cluziilor cercetării sociologice într‑o
societate democratică. Sociologul, prin
statutul său profesional și social (dar
acel statut, după cum va recunoaște
chiar autorul un pic mai departe nu
este încă unul oficial recunoscut –
nota mea), nu se poate dezinteresa
de destinul cercetărilor sale și mai
ales de valorificarea rezultatelor apli‑
cative care rezultă din ele. Dar nici nu
poate pretinde să le aplice el însuși, în
locul organelor legale de decizie”6. Din
păcate, ar trebui să facem observația
5
Idem, p. 244.
6
Idem, p. 247.
244
că nu era avută în vedere în nici un fel
eventualitatea publicării rezultatelor de
cercetare. Într‑o societate cu adevărat
democratică, așa cum voia profesorul
I. Drăgan să creadă că era România
acelor timpuri, aducerea rezultatelor
cercetării la cunoștința opiniei publice
ar fi putut – cel puțin teoretic – să pună
o anumită presiune pe organele de
decizie și să le împingă în direcția dori‑
tei aplicări a rezultatelor cercetărilor.
Un asemenea îndemn la prudență
venea oarecum în contradicție cu
ceea ce se discuta în sălile de curs
ale Secției de Sociologie. După cum
ne amintim noi, studenții de atunci și
după cum confirmă și astăzi profeso‑
rul Septimiu Chelcea:
Când unele cadre didactice din
Facultatea de Filozofie susțineau că
adevărata sociologie este socialismul
științific sau materialismul dialectic, noi
ne apăram cu notele de curs tipărite
ale profesorului Miron Constantinescu,
în care era scris negru pe alb că soci‑
ologia are identitate de necontestat ca
știință socială, a ansamblului raportu‑
rilor sociale, a structurilor și proceselor
sociale, a acțiunilor și luptelor sociale.
Noi, cei din Catedra de Sociologie,
ne permiteam să semnalăm, pe baza
cercetărilor din practica studențească,
problemele pe care le ridicau comuni‑
tățile rurale și colectivele de muncitori.
Era, se poate spune, o critică obiec‑
tivă a realității sociale. Ne prevalam de
funcția critică a sociologiei, așa cum
scria profesorul Miron Constantinescu
în Introducere în sociologie. Note de
curs (1973, pp. 14‑15): „Sociologia tre‑
buie să examineze critic fenomenele
sociale, să prezinte rezultatele acestei
analize și sinteze critice. Fără critică
 socială, întreaga sociologie este dimi‑
nuată în rostul și funcționalitatea sa.
[…] Sociologia nu trebuie să fie o ști‑
ință apologetică, rolul sociologiei este
să analizeze critic realitatea socială”.7
Contradicția era recunoscută și
explicată de profesorul Ioan Mihăi­
lescu, care, pe parcursul unui dialog
cu Z. Rostas, sesiza cel puțin una din‑
tre dilemele ce stăteau în fața absol‑
venților repartizați în producție:
„Când se definea sociologia, se insista
pe faptul că aceasta are o funcție ști‑
ințifică, de cunoaștere, o funcție critică
și o funcție de inginerie socială. Deci
erau adunate toate la pachet”8.
Dar, mai departe, același interlo‑
cutor constata anumite imprecizii și
discrepanțe:
…studenții erau educați să fie critici,
dar de fapt ce se aștepta de la ei era
un fel de inginerie socială cât mai
pragmatică pusă în folosul economiei
socialiste. Iar în ce privește funcția de
inginerie socială, apărea o chestiune
dilematică: dacă sociologul trebuia să
se limiteze la simpla studiere a soci‑
alului și doar să prezinte politicianului
situația sau dacă ar trebui să meargă
mai departe, să propună unele soluții9.
Revenind la articolul din 1975 al
profesorului Drăgan, să mai notăm
că autorul exprima încă una dintre
nemulțumirile acumulate la momentul
respectiv, în cei cinci ani până atunci,
de plasare și integrare a absolvenților
7
Interviu publicat pe site‑ul România so‑
cială: www.romaniasociala.ro/sociologii‑in‑co‑
munism‑inceputurile‑unei‑profesii‑fara‑statut/.
8
Zoltan Rostas, Ioan Mihailescu, Dialog
neterminat, Curtea Veche, București, 2007,
p. 56.
9
Ibidem.
245
de sociologie în producție: el constată
că activitatea acestora întâmpină încă
o serie de dificultăți rezultate din fap‑
tul că nu a fost reglementat statutul
profesiei de sociolog, faptul că pro‑
fesia nu fusese (și nici nu va fi până
după 1990) înscrisă în nomenclatorul
ocupațiilor crea impresia falsă că nu
ar fi existat o necesitate obiectivă a
sociologului profesionist10.
Articolul era – după cum vedem –
destul de tranșant și descria corect
experiența primelor promoții de absol‑
venți de sociologie. Din păcate, acest
semnal disperat, tras în ceasul al doi‑
sprezecelea, nu a fost auzit și nici nu
s‑au luat măsurile corespunzătoare.
În presa sociologică a vremii nu au
urmat nici un fel de reacții la acest
punct de vedere, ci mai degrabă o
tăcere care nu prevestea nimic bun.
Absolvenții deja existenți, ca și cei
ai celor câteva promoții care au mai
urmat până la închiderea propriu‑zisă
a Secției au fost cei care au suportat
consecințele directe. Pe cele indirecte
le‑a suportat întreaga activitate soci‑
ologică și, am putea spune, întreaga
societate.
Și totuși, doi ani mai târziu, în chiar
zilele în care Secția de Sociologie a
facultății din București era practic
desființată (și același lucru se întâm‑
plase și la Cluj și Iași), absolvenții din
10
Drăgan, op. cit. Astăzi, același profesor
Ioan Drăgan, ajuns la o vârstă venerabilă,
exprimă opinia sa că neincluderea profesiei
de sociolog în nomenclatorul oficial al profe‑
siilor s‑ar fi datorat animozității dintre Miron
Constantinescu și Petre Lupu, ministrul mun‑
cii în guvernul comunist, un activist limitat și
obtuz.
acel an fiind împrăștiați pe la catedre
de istorie din învățământul liceal, un
articol de pe ultima pagina a influen‑
tei reviste Flacăra se intitula, nici mai
mult, nici mai puțin decât Un secol al
inginerilor și sociologilor11. Era vorba
despre un interviu pe care ziaristul
Tudor Octavian îl lua profesorului
(conferențiar atunci) Achim Mihu, de
la Cluj, încercând să prezinte cititori‑
lor rolul și utilitatea cercetărilor socio‑
logice. Profitând de ocazie, profesorul
se străduiește să liniștească pe diri‑
guitorii vremii în privința relației din‑
tre sociologul cercetător și decident
care, desigur, „are ultimul cuvânt”, iar
„sociologii pot numai să consilieze, în
funcție de adevărul rezultat din cerce‑
tare”. Dar penultima întrebare a zia‑
ristului punea punctul pe i: interlocu‑
torul este invitat să vorbească despre
„absolvenții secțiilor de sociologie de
până azi ale universităților” care „s‑au
prezentat la posturile repartizate,
unde, în cele mai fericite cazuri, au
fost asimilați cu personalul de cadre
sau administrativ”. În viziunea lui T.
Octavian (de pe atunci, probabil, mai
atașat de problemele artelor plastice),
sociologii împărtășesc aceeași soartă
cu a designerilor12: „este mare nevoie
de ei, dar cum, în ce locuri și de câți
11
Tudor Octavian, Un secol al inginerilor și
sociologilor, convorbire cu conferențiar univer‑
sitar dr. Achim Mihu, Flacăra, nr. 28/ 14 iulie
1977.
12
Probabil articolul ar fi trebuit să se che‑
me Un secol al designerilor și sociologilor, dar
ar fi fost prea mult pentru anii aceia, chiar și
pentru „curajoasa” Flacăra. Așa că, fără nici o
susținere în textul interviului, designerii sunt
înlocuiți cu inginerii.
246
este realmente nevoie, nu prea se
știe”. Ce răspunde profesorul de soci‑
ologie, este destul de dezamăgitor. A.
Mihu nu face altceva decât să amâne
răspunsul. El ilustrează timorarea
sociologilor reprezentativi în fața bru‑
talității deciziilor politice: „Discuția ar
trebui să pornească chiar de la faptul
că s‑au restructurat înseși Secțiile de
Sociologie ale universităților. De ce?
Iată o întrebare care comportă o dis‑
cuție aparte. Sunt convins că se va
reveni curând asupra acestei chesti‑
uni”. Și continuă argumentația referin‑
du‑se la cerința formulată de însuși N.
Ceaușescu, de a se perfecționa învă‑
țământul științelor sociale. Doar că,
probabil, în viziunea conducătorului,
chiar această desființare a învățămân‑
tului superior de sociologie (cu excep‑
ția Academiei „Ștefan Gheorghiu”)
făcea parte din așa-zisa perfecționare
a învățământului științelor sociale, era
în spiritul dogmatizării sale pe care
intelectuali ca Achim Mihu încercau
să nu o vadă. Iar optimismul afișat
atunci de A. Mihu nu s‑a justificat în
anii următori. Nimeni nu a mai avut
curajul să discute justețea unei decizii
deja luate și învățământul sociologic
a trebuit să aștepte „revoluția” din ’89
pentru a fi repus în drepturi.
Z. Rostas observa recent, în mod
just, că cei care în anii ʼ60 ‑ ʼ70 s‑au
grăbit să reabiliteze sociologia au
mers mai ales pe calea „instituțio‑
nalizării” (facultăți, institute, reviste
etc.) și mai puțin pe cea a „clarifică‑
rilor de conținut”. Nu s‑au preocupat
să formeze la viitorii sociologi com‑
petențe corespunzătoare „realității
socialiste” și nu au reușit „includerea
meseriei de sociolog în nomenclato‑
rul de meserii”13. Autorul opinează că
nu s‑a exploatat suficient experiența
Școlii gustiene – atât împlinirile, cât și
eșecurile acesteia. Părerea mea este
că în perioada antebelică (chiar prin
Școala Gusti) nu s‑a putut acumula
experiența unei sociologii practice,
aplicate. A existat doar varianta aca‑
demică și cea a campaniilor de vară,
cu amestecul lor de cercetare (multi‑
disciplinară) și propagandă politică, și
deci această (scurtă și ea) experiență
nu putea servi prea mult nevoilor unor
sociologi „parașutați” de urgență în
producție – adică mai precis în fabrici
(unități industriale sau de transport),
administrații județene, instituții de
sănătate publică sau de cultură –
adică în acele locuri în care autorită‑
țile comuniste au „îndrăznit” în acei
ani să trimită proaspeți absolvenți de
sociologie. Așa că cei ajunși la post
au fost nevoiți să se descurce fiecare
cum a putut. Au făcut‑o unii mai bine,
alții mai puțin, după cum le‑au permis
condițiile locale și abilitățile personale.
Pe de altă parte, eșecul sociolo‑
giei în anii ʼ80 (când nu mai exista nici
învățământ superior de specialitate,
nici vizibilitate publică pentru socio‑
logi) fusese pregătit cu ceva timp îna‑
inte. Așa cum se exprimase același
H.H. Stahl într‑un articol publicat prin
1944 referitor la modalitățile în care
pot eșua intențiile reformatoare, cei
13
Z. Rostas, (2013) O istorie nefardată a
reabilitării sociologiei românești, în O istorie
nefardată a reabilității sociologiei românești |
Cooperativa Gusti.
247
ce intenționează să saboteze realiza‑
rea unei idei nu au nimic mai mult de
făcut decât să permită punerea sa în
practică, însă în condiții defavorabile.
Și tot sabotori, însă involuntari, sunt
și aceia care, având cele mai bune
intenții, nu au însă suficientă putere
de prevedere, pricepere și dârzenie
pentru a‑i asigura acesteia condiți‑
ile necesare pentru realizare14. Chiar
dacă ilustrul nostru profesor se refe‑
rea atunci la cu totul altă situație isto‑
rică, cuvintele sale se potrivesc de
minune și la cazul pe care îl punem
aici în discuție. Asemenea „sabo‑
taje” au putut influența fără discuție și
soarta sociologiei din anii ʼ70‑ʼ80, dar
și a unor oameni concreți, acei tineri
naivi, încrezători într‑un proiect dove‑
dit mai degrabă utopic.
Din păcate, literatura dedicată la
noi istoriei sociologiei în anii dictatu‑
rii comuniste neglijează să ia în con‑
siderare situația și contribuția unor
largi promoții de sociologi, formați
după 1966. Este și cazul unei așa-
zise istorii sociale a sociologiei care,
menționând că „noua generație de
sociologi «diplomați» a constituit o
bază solidă pentru dezvoltarea soci‑
ologiei românești”15, dă totuși dovadă,
pe parcursul paginilor următoare, că
nu a acordat atenția cuvenită aces‑
tui grup de sociologi. Deși declară
că și‑au propus „să contextualizeze”
14
Henri H. Stahl apud Z. Rostas, Răfuiala
cu scopurile noastre, Paideia, București,
2013, p. 82.
15
C Zamfir, I. Filipescu (coord.), Sociologia
românească 1900‑2010. O istorie socială, Ed.
Eikon, 2015, p. 86.
sociologia din perioadele analizate în
mediul său social propriu, autorii își
limitează analiza la nivelul academic
și cel al principalelor institute de cer‑
cetare (structurile de cercetare mai
restrânse sunt ignorate), iar cerceta‑
rea sociologică practicată în cadrul
unor unități de producție sau altor
instituții fără profil de cercetare, dar
având sociologi în funcțiune, nu este
luată în considerare. În plus, se afirmă
că, după 1977, profesia de sociolog
ar fi fost „exclusă din sistemul public,
posturile de sociologi din întreprinderi
au fost desființate, ele primind alt pro‑
fil”16, ceea nu corespunde realității,
după cum se va vedea și din mărturi‑
ile sociologilor practicieni cuprinse în
actualul volum. Chiar dacă o aseme‑
nea schimbare a fost cumva dorită de
autoritățile comuniste de rang înalt, la
baza sistemului ea nu a fost (sau nu a
putut fi) pusă în aplicare decât foarte
sporadic. Ceea ce nu înseamnă că
sociologii din aceste unități aveau o
poziție de frunte sau un statut de invi‑
diat.
Sociologul practician și
birocraţia administrativă în
comunism
În amintirile și interviurile obținute
de la colegii sociologi și de la foștii lor
profesori au fost menționate cazurile
unor șefi inteligenți, moderni, infor‑
mați, la curent cu ce era actual la
vremea respectivă (care fie că înțele‑
geau la ce e bună sociologia, fie că se
gândeau că nu poate face rău), dar
16
Idem, p. 96.
248
și ale unor șefi temători, circumspecți
care se temeau că sociologia (și pre‑
zența unui sociolog) le poate periclita
puterea și controlul.
Din prima categorie, profesorul
Virgil Constantinescu Galiceni își
amintește de liderii agriculturii din Olt,
din anii ʼ70:
V.C.G.: .... Practicile, în general erau
foarte serioase. Eu pot să spun asta
cu mâna pe inimă, practicile se făceau
în colaborare cu anumite instituții. Eu
am lucrat permanent, mai mulți ani la
rând cu două județe: județul Olt, unde
am și trimis sociologi, de exemplu, la
Uzinele de aluminiu de la Slatina, iar
pe linia agricolă cu Uniunea Națională
a Cooperativelor Agricole.
Eu: Asta voiam să vă întreb în mod
special pe dvs., pentru sociologia
rurală, ce oportunități vedeați pentru
absolvenți? Că majoritatea au ajuns în
fabrici.
V.C.G.: De exemplu, în județul Olt,
primul secretar era foarte deschis față
de cercetările în CAP‑uri: integrarea
membrilor cooperatori în activitățile
agricole, combaterea furturilor și, în
fine, atragerea femeilor la activitățile
din CAP‑uri.
Eu: Sigur, se confruntau și ei cu lipsa
forței de muncă…
V.C.G.: Da, el mergea pe ideea înfiin‑
țării unor unități cum era ciupercăria de
la Stoicănești unde lucrau 40 de femei.
.... Președintele de la Stoicănești ar fi
vrut să angajeze chiar în CAP‑ul lui
un sociolog care să continue ceea e
făceam în timpul practicii cu studenții.
Eu: Da, dar până la momentul acela,
după câte știu, nu a fost nici un socio‑
log repartizat la vreun CAP. Poate de
atunci încolo ar fi putut să fie. Până
la urmă se vede că totul era legat de
 timp, de familiarizarea societății cu
această nouă profesie.
V.C.G.: De atunci încolo chiar erau
perspective bune, pentru că se con‑
știentizau valențele sociologiei. Și mai
era un aspect. La Caracal funcționa
un mare centru de cercetări (probabil
agricole – nota mea). Cu ei colaboram
și erau interesați de fenomenul ino‑
vației în agricultură. Cei de‑acolo au
spus că le‑ar fi trebuit un sociolog care
să cerceteze situații legate de accep‑
tarea noilor soiuri de grâu pe care ei
le produceau, dar mulți președinți de
CAP nu le acceptau. Considerau că un
sociolog i‑ar putea ajuta la o mai bună
propagandă în sensul acceptării ino‑
vației în agricultură. Eu eram în foarte
bune relații cu directorul și cu inginerul
șef de la Caracal. Ei veneau cu solu‑
ții pe care le agrea primul secretar de
atunci (care era nașul lui Ceaușescu),
Așa că aceștia agreau sociologia,
încurajau inovațiile. ...
Un alt director de la o întreprindere
nouă insista să îi fie trimis un socio‑
log:
Prin august m‑am dus la directorul fila‑
turii, care mi‑a spus că își dorește un
sociolog și nici nu se pune problema
negației. Dar, pentru moment, mi‑a
recomandat să mă angajez la Centrală
și ulterior să vin la Drăgănești, după ce
vor începe activitatea. La Centrală am
fost încadrată la serviciul Organizare,
unde relativ curând am fost chemată
să particip la selecția personalului de
la Drăgănești. Împreună cu o colegă
psiholog am aplicat teste psihologice.
Era mare efervescență și emoție de
ambele părți. Am refuzat uimite ouăle
primite de la candidate care doreau
să ne răsplătească. I‑am promis
directorului că voi veni pentru oricare
249
solicitare de cercetare, integrare în
activitate, buget de timp, fluctuație în
muncă, numai să nu rămân cu totul
la Drăgănești. A fost de acord... (L.S.,
fost sociolog la Centrala bumbacului).
Directorul de la ITB premiază con‑
sistent echipa de sociologi care reali‑
zează un studiu asupra cauzelor flu‑
ctuației.
Însă pe timpul acela, la ITB era un
director „mai destupat”. Ăsta chiar
era interesat de lucrările sociologilor.
Lucrarea noastră a premiat‑o. Ne‑a
dat câte o primă de valoarea unui
salariu, ceea ce era mult pe vremea
aia… În toată evoluția asta, un rol
important l‑au avut cei doi directori ai
ITB: Stoian și Popescu (care i‑a luat
locul). Aveau amândoi o viziune destul
de „capitalistă”. Se gândeau la renta‑
bilitate, eficiență, inovație. …. A fost o
conducere tehnică luminată, cu relații
în străinătate, cu informații la zi des‑
pre ce se întâmplă în lume. Nu erau
închiși. Și noi, sociologii, am profitat,
ne‑am dezvoltat și noi în ambianța
asta. Se practica o gândire strategică
destul de bine fundamentată – pentru
care ne foloseau și pe noi, pe socio‑
logi, cât se putea – cum nu prea mai
găsești astăzi când totul s‑a politizat
de parcă ne‑am întoarce la anii ʼ50.
(R.T., fost sociolog la ITB din 1975)
Un șef fără studii superioare intu‑
iește la ce poate fi bun un sociolog
și îl lasă să facă ce se pricepe el mai
bine, știe când și cu ce beneficii pen‑
tru instituție să îl folosească pe noul
angajat sociolog:
Eram încadrat oficial la Direcția Muncii
ca sociolog, ceea ce nu era puțin
lucru în acea perioadă. Și am avut
șansa cu șeful meu de birou (biroul
forță de muncă), care nu avea studii
 superioare, dar și‑a dat seama că nu
are ce pierde dacă îmi lasă libertate.
Așa că m‑a scutit de o serie de atribu‑
ții – controale la întreprinderi, amenzi
etc. și, în schimb, mă folosea atunci
când se cerea o lucrare pentru județ
sau pentru minister. Venea la mine
și mă întreba dacă n‑aș putea să fac
un studiu pe tema respectivă. Și eu
făceam, bazându‑mă fie pe statistici,
pe observație, pe anchete prin ches‑
tionar. (I.M., fost sociolog la Direcția
Muncii Galați)
În schimb, nu lipsesc acei șefi
rutinieri și autoritari care nu acceptă
metoda sociologică (studii pe bază
de date statistice, dar și chestionare,
interviuri etc.), e adevărat mai lentă,
mai analitică în prelucrarea informa‑
ției, dar mai puțin superficială decât
obișnuitele „statistici”.
În problematica de acolo – gestiona‑
rea formularisticii lansate de forurile
centrale în materie de productivitate a
muncii, de dinamică a forței de muncă
– sociologul își putea construi jobul,
asta, bineînțeles, dacă instanțele deci‑
zionale ar fi fost dispuse să accepte.
Șeful oficiului unde speram să‑mi
dovedesc utilitatea era și secretar de
partid al direcției, adică avea ultimul
cuvânt în tot și în toate. Era un fost ofi‑
țer și, ca și alți vreo doi dintre angajați
ai Direcției, participase la facerea lumii
noi (la colectivizare, de pildă). Unii din‑
tre aceștia păreau dezamăgiți de ceea
ce le oferea după niște ani acea lume
nouă pentru care ei se luptaseră, așa
că aveau niște fețe mereu încruntate,
îți lăsau impresia unei opacități intelec‑
tuale și culturale evidente. Șeful oficiu‑
lui se arăta profund stresat de toți noii
angajați cu studii superioare – majo‑
ritatea economiști, așteptând să‑și
250
încheie stagiul cu referințe corespun‑
zătoare de la locul de muncă; altfel, se
manifesta obsedat de așa-zisa „idee
de nou”; noutate (în fapt superficiali‑
tate, instabilitate), care ar fi trebuit să
se vadă, după concepția lui, în toate
planurile de muncă periodice, care
trebuiau să se prezinte mereu diferit,
chiar de la o săptămână la alta. Așa
că devenea imposibil să ai un proiect
de mai lungă durată, mai complex,
fiindu‑ți impus să te limitezi la analize,
note/rapoarte pe marginea statisticilor
curente sau la participarea la adună‑
rile/ședințele din întreprinderi. Și ast‑
fel, rutina și lipsa de orizont deveneau
ucigătoare. Obediența, solidaritatea
precară a grupului de stagiari, achi‑
esarea la termenele birocratice și la
ceea ce pe linie ierarhică se accepta
ca fiind util (altfel spus, nou) constitu‑
iau condiția de supraviețuire zilnică.
(F.B., fost sociolog la Direcția Muncii
din Arad)
Birocrația comunistă nu poate să
își însușească stilul sociologic de
a analiza sau rezolva problemele.
Responsabilii dintr‑un minister urmă‑
resc la început cu o anumită curio‑
zitate și chiar bunăvoință eforturile
făcute de un sociolog din subordine.
Dar când realizează ce efort ar pre‑
supune preluarea și generalizarea
acestei maniere de a lucra, renunță
repede.
Eu: Dar grupul de la minister cum ți s‑a
părut?
I.M.: Era mort. Am stat acolo o săp‑
tămână. Dar nu puteau ieși din para‑
digma lor funcționărească. Eu vedeam
lucrurile altfel. M‑au chemat pentru
că nu erau ei lămuriți cu ce fac eu.
Făcusem ceva diferit de modul în
care gândeau ei. Și nu ne‑am putut
 înțelege. Ar fi vrut să facă și ei la nivel
central ce făcusem eu la nivel local,
dar și‑au dat seama că este prea greu
pentru ei, în logica birocratică în care
înțelegeau să funcționeze. Unii mi‑au
spus că invitația fusese făcută în inten‑
ția de a mă aduce la minister. Dar eu
n‑am crezut prea mult în asta și apoi
aveam să plec destul de repede din
sistem. (I.M., fost sociolog la Direcția
Muncii Galați)
Sunt menționați șefi care se con‑
trează unul pe altul folosindu‑se de
studiile sau rapoartele sociologice: la
Constanța, un șef de la partid îl critică
pe directorul unei întreprinderi că nu
a dat importanță semnalelor negative
dintr‑un asemenea studiu realizat de
sociologul întreprinderii. Dar, înțele‑
gem, rivalitatea dintre cei doi era cu
mult mai veche. La rândul său, direc‑
torul respectiv reproșează sociolo‑
gului că a transmis informația către
nivele ierarhice superioare, fără să
ceară permisiunea.
În unele județe, rapoartele asupra
unor cercetări comandate de autori‑
tăți sunt prezentate în cadru oficial, în
plenare, ședințe, sesiuni de comuni‑
cări cu scopul de a susține măsurile
politice la zi. Sunt amintite situații în
care studii sociologice au fost cerute
pentru a rezolva situații conflictuale
din cadrul unor unități subordonate –
cazul unui director contestat de masa
subalternilor la o întreprindere din
Focșani.
Alteori, lucrările și mai ales con‑
cluziile sociologilor sunt considerate
nerealiste, prea sentimentale, insufi‑
cient de temeinice. Cu o asemenea
justificare, ele nu mai sunt transmise
251
nivelelor ierarhice superioare, din
teama de a nu fi interpretate ca un
refuz de a îndeplini sarcini care în
esența lor sunt politice. Constituirea
unui colectiv sociologic în cadrul
Combinatului Minier Valea Jiului s‑a
dovedit a fi fost doar o măsură de
fațadă, luată după revolta minerilor
din 1977. Nu că sociologii nu și‑ar fi
făcut datoria, dar șefii locali sau cei
veniți de la Centru nu s‑au aplecat
de fapt niciodată cu seriozitate asu‑
pra studiilor și rapoartelor sociologice
care argumentau absurditatea unor
măsuri de politică economică.
L.R.: Ce pot să spun este că noi am
lucrat la un nivel științific ridicat. Temele
noastre principale erau fluctuația forței
de muncă, satisfacția profesională,
calitatea condițiilor de muncă, recru‑
tarea, integrarea și stabilizarea forței
de muncă, creșterea randamentului și
îmbunătățirea climatului psihosocial în
formațiile de muncă. Dar cei care pri‑
meau studiile noastre erau șefii tehnici
ai Combinatului Minier Valea Jiului.
Mulți considerau sociologia un moft.
Ziceau despre noi că scriem „cărți din
cărți”, deși studiile noastre erau foarte
aplicate, foarte documentate. Nu ne
îngăduiau să le dăm lecții. Ce puteam
noi să știm mai bine decât ei despre ce
se întâmpla în „măruntaiele pământu‑
lui”. Lucrurile se tratau până la urmă
formal: noi eram sociologi, ne făceam
meseria și ei trebuia să ne plătească
și pe noi. Și trebuia să facem studii
și cercetări ca să aibă și ei justificări.
Pentru că era o mare presiune și asu‑
pra lor. Nicolae Ceaușescu voia dubla‑
rea producției de cărbune și indepen‑
dența energetică a țării și trimitea o
mulțime de controale pe capul lor.
Eu: Mă gândesc că puteau găsi în
lucrările voastre niște (contra) argu‑
mente raționale la presiunea volun‑
taristă care venea peste ei: uite ce
spun sociologii, iată de ce nu putem
crește producția atât de mult.
L.R.: Desigur! Asta scriam și noi
și știau și ei. Dar cui să spună mai
departe? Acolo, sus, se întâmpla ce
voiau „directivele de stat și de partid”.
Eu: Bun, întrebarea pe care ne‑o
putem pune astăzi este dacă avea
nevoie societatea de atunci de socio‑
logi sau nu?
L.R.: Avea, așa cum au toate tipurile
de societăți, din toate timpurile. Ce pot
să spun este că noi am lucrat foarte
serios, la nivelul unui adevărat institut
de cercetare. Acesta a fost un avantaj
deosebit pentru mine personal. Chiar
am putut să fac acolo ce ne doream
toți la terminarea facultății: sociologie
adevărată. Am fost într‑o situație mult
mai bună decât a celor care au eșuat
prin compartimentele de personal.
Despre aplicarea concluziilor noastre,
ce pot să spun! Personal am consta‑
tat că prognozele pe care le făceam
se aplicau cu o întârziere de 3‑5 ani,
când fenomenele sociale pe care le
vizau deveneau cronice. În legătură
cu „cifrele de plan”, nu prea puteau
concluziile noastre să influențeze
„decizia politică de la vârf”, dacă la
asta te gândești. Sistemul, deși unul
economic, era mortificat, inflexibil,
încremenit în dogma ideologică. Nu
se punea problema rentabilității, ci a
„tonei de cărbune” scoase la suprafață
cu orice preț. De exemplu, în `88 ‑ `89
a fost o adevărată deportare în Valea
Jiului a oamenilor din întreaga țară.
252
Se deschideau noi mine și se făceau
angajări masive, aproape forțate. Un
fenomen social de mare amploare și
de mare tristețe. Angajați mutați, de
pildă, de la Combinatul Siderurgic de
la Hunedoara, care‑și reducea capaci‑
tățile de producție, promoții întregi de
absolvenți ai liceelor industriale, repar‑
tizate în minerit. Umblau bieții părinți
pe culoarele Combinatului să obțină
negație pentru copiii lor.
Eu: Și aspectele astea apăreau și în
lucrările voastre?
L.R.: Sigur că apăreau. Și eram pre‑
gătiți să răspundem oricărui control
metodologic. Păstram toate chestio‑
narele, toate tabelele de prelucrare a
datelor, saci întregi! Studiind fluctua‑
ția, am văzut cum își valorizau minerii
profesia și cum opera mediul subteran
o selecție psihofiziologică naturală,
asemănătoare cu cea din cazul mari‑
narilor de pe vasele de cursă lungă.
Numai cine putea să reziste fizic și
psihic era acceptat... de către MINĂ.
Din păcate, studiile pe care le‑am
făcut eu și colegii mei din Valea Jiului
au rămas necunoscute. Nici printre noi
nu a existat mult interes ca să le publi‑
căm. Eu am recuperat câteva dintre
ele de la un prieten revoluționar care
le‑a găsit în decembrie 1989 în cabine‑
tul primarului municipiului Petroșani.
(L.R., fost sociolog la Institutul de
Cercetări Miniere Petroșani)
S‑a preferat ca studiile respective
să fie păstrate prin seifuri sau ser‑
tare. De altfel, sertarul a fost destina‑
ția finală cea mai frecventă a studii‑
lor realizate în acea perioadă. Foarte
puține au văzut lumina tiparului și
atunci s‑au ales aspectele mai puțin
contondente. Mai mulți colegi au
relatat că au făcut studii asupra vie‑
ții precare din căminele de nefamiliști
ale fabricilor, sau asupra condițiilor
de muncă inumane din mai multe
ramuri de producție, dar când a fost
să publice în Viitorul Social, au ales
(sau au trebuit să aleagă) teme legate
de policalificare, stilul de conducere
al maiștrilor sau rolul intelectualității
tehnice, adică subiecte cu mai puțină
încărcătură critică.
Primirea rece, rezervele și neîncre‑
derea în sociologi – e adevărat, majo‑
ritatea tineri și lipsiți de experiență –
i‑au făcut pe mulți dintre aceștia mai
timizi decât poate că ar fi fost cazul.
Autoritatea unică și incontestabilă nu
putea fi contrazisă de un mărunt soci‑
olog abia angajat.
Aș caracteriza situația profesiei de
sociolog în acei ani prin câțiva ter‑
meni: atributele unei profesii „tolerate”,
acceptate mai mult ca prezență încăr‑
cată cu o vagă‑distincție simbolică, cu
un mod de cunoaștere‑acțiune aleato‑
rie, adică dependentă de înțelegerea
și toleranța șefilor respectivelor insti‑
tuții de încadrare. Sociologii au tre‑
buit să se adapteze ei înșiși cadrelor
instituționale în care lucrau și mai ales
dispozițiilor personale ale acelor șefi.
O dificultate majoră pentru statutul și
rolul sociologului profesionist (cel din
domenii extra‑academice) provenea,
în majoritatea cazurilor, din diferența
și chiar antagonismul inevitabil dintre
optica sociologului profesionist dintr‑o
unitate socioeconomică sau institu‑
ție care era centrată pe valorizarea
angajaților ca subiecți ai unei grupări
organizaționale, reprezentând ceea
253
ce numim (astăzi) resurse umane, și
optica direcțiilor sau compartimente‑
lor zise de „cadre” sau de „personal”.
Mulți sociologi s‑au confruntat la locu‑
rile lor de muncă cu obtuzitatea și riva‑
litățile celor din „serviciile de cadre”
care dețineau poziții de putere mai
înalte. Evident că, mai ales într‑un sis‑
tem politico‑economic socialist‑dicta‑
torial, cei care reprezentau voluntaris‑
mul politic se aflau în conflict cu cei
care aveau o viziune rațional‑sociolo‑
gică definită prin sintagma „resurselor
umane”, în loc de simpli pioni și exe‑
cutanți în formațiile de muncă. Contau
și diferențele de status socio‑cultural
și profesional: în timp ce majoritatea
celor din serviciile de „cadre” / per‑
sonal erau recrutați din masa sala‑
riaților cu școlaritate redusă, dar cu
mari ambiții de promovare și de acces
la putere, aceștia se aflau în situația
neplăcută a „complexelor de inferiori‑
tate”. De unde, încă o sursă a incon‑
gruențelor, disparităților și disensiuni‑
lor dintre sociologii profesioniști – cul‑
tivând viziunea „resurselor umane” și
responsabilii „de la cadre”, mai curând
simpli birocrați și executanți servili ai
celor investiți oficial cu puterea insti‑
tuțională. Așa că sociologul atrăgea
asupra lui mai curând invidie față de
nivelul său mai înalt de școlaritate, de
pregătire, de educație. Șansa era ca
sociologul să ajungă pe o poziție pro‑
fesională de pe care se putea bucura
de aprecierea cadrelor de conducere
de nivel mai înalt, directori, ingineri
șefi. Astfel că în multe cazuri era pre‑
zentă o interacțiune funcțională între
directori și alți conducători de instituții
cu sociologii din subordine. Și aceste
aspecte intrau în definiția „fluidă” și cu
geometrie variabilă a sociologului pro‑
fesionist în câmpul instituționalizării
 activităților sale. (Ioan Drăgan, text
inclus în volumul Sociologi în comu‑
nism)
Când sociologii erau acceptați ca
instrumente utile (dar de preferință
docile) ale puterii, această acceptare
se putea totuși considera ca un pas
înainte. Sociologii, în marea lor majo‑
ritate, au fost gata să colaboreze cu
autoritățile, în schimbul recunoaște‑
rii poziției lor profesionale. Unii chiar
și‑au abandonat profesia propriu‑zisă,
constatând că studiile, anchetele,
sondajele pe care învățaseră să le
facă în facultate nu sunt dorite de șefi
și au acceptat să le înlocuiască prin
testări, examinări psihologice, studii
de ergonomie, considerate mai utile
bunului mers al întreprinderilor, în vizi‑
unea conducătorilor de atunci.
N.T.: Nu, nu chiar așa. Trebuie să fiu
mai clar. Ei au spus să fac cât mai
puțin pentru că eu venisem cu ideea
sondajelor de opinie. Mai ales privind
satisfacția personalului. Și ei și‑au dat
seama că asemenea întrebări au un
potențial subversiv, provocator. Mi‑au
dat voie să fac câteva sondaje, dar
apoi nici eu nu am mai continuat când
mi‑am dat seama că nu (mai) exista
deschidere pentru sociologie, pen‑
tru sociologia pe care o învățasem în
facultate. În schimb, testarea psiholo‑
gică era mult mai utilă din punctul lor
de vedere. Așa că făceam mult – nu
puțin, în ergonomie, psihotehnică etc.
– dar mai puțin pe planul sociologiei
„tradiționale”. Despre care mi‑au dat
de înțeles că nu merge, nu intere‑
sează. Ei voiau lucruri practice, apli‑
cate. Restul nu prea conta... (N.T., fost
sociolog la I.M. Plopeni)
254
Alții au migrat către munci adminis‑
trative, mai bine văzute, mai integrate
(și mai sigure) în interiorul structurilor
organizatorice în care au fost repar‑
tizați și au devenit ei înșiși șefi de un
anumit nivel.
P.P.: Pentru că nevoia lor era – jude‑
când astăzi – alta. Aveau în curs de
organizare un laborator de psihoso‑
ciologie de care se ocupa un coleg…
Nevoia era mai ales de psihologi.
Întreprinderile erau foarte mari, 9‑10
mii de oameni, se angajau multe
meserii care necesitau examen psiho‑
logic: macaragii, sudori etc. El a dove‑
dit ușor conducerii că este nevoie de
aceste evaluări și i s‑a aprobat toată
investiția. Dar, ca sociolog, exista o
mare confuzie la nivelul managemen‑
tului. Pentru psiholog se înțelegea uti‑
litatea, dar pentru sociolog, era mai
greu de demonstrat.
Eu: Utilitatea pe care o înțelegeau ei…
P.P.: Da, era mai greu de explicat. Deși
a fost un management care a înțeles
ușor când le‑am vorbit de problemele
integrării, fluctuației etc. Probleme, de
fapt, chiar erau: fluctuația era majoră,
cam 2000 de muncitori se angajau
pe an și tot 2000 plecau. Așa că au
înțeles ei că ar fi nevoie și de mine (ca
sociolog), dar mie nu mi‑au dat atribu‑
ții exclusive de sociolog, ci m‑au dus și
către zona administrativă. Așa că am
îmbinat eu, o vreme, partea de interes
profesional – cercetări privind inte‑
grarea, fluctuația forței de muncă, dar
nu asta îmi era atribuția de bază. O
făceam printre celelalte. De exemplu,
am studiat eficiența diferitelor forme
de pregătire profesională – ucenicie,
cursuri, școală profesională. Studiile
astea se terminau cu un Raport și
toată lumea era fericită cu asta, era
 prezentat, discutat. Puteam să o fac
relativ ușor pentru că, în nici 2 săptă‑
mâni de când am venit, am fost numit
șeful compartimentului de învățământ.
Inginerul care condusese departa‑
mentul a trebuit să plece în proiectare.
Eu: Era ceva neobișnuit totuși ca un
stagiar, după două săptămâni, să fie
numit într‑o funcție de conducere.
P.P.: Da, s‑a întâmplat așa pentru că
în acel colectiv de 35 de oameni, cu
studii superioare eram numai eu și
cu șeful de la retribuire (salarii), plus
șeful de serviciu, care era un fost acti‑
vist de partid cu școală politică. Deci
noi eram singurii cu studii superioare,
veniți din facultate. În rest, ceilalți erau
veniți cum s‑a putut, ruda cuiva, nea‑
muri, soții. Deci nu exista altcineva
pe care să îl pună pe acel post. Și
puteam fi pus chiar ca stagiar, dar nu
eram plătit (nu aveam indemnizație de
conducere). Am fost plătit doar când
am împlinit vechimea necesară pentru
șef de birou. … M‑am descurcat bine
cu acest serviciu, eram foarte conști‑
incios. Eu aveam chiar un complex,
plecat de la lipsa de statut profesio‑
nal (a sociologilor). Lumea, în gene‑
ral, nu știa prea bine ce facem noi, cu
ce putem să ne ocupăm. Acest defi‑
cit mi‑a creat un complex, o anumită
teamă: nu cumva la o restructurare –
era și atunci restructurări – aș fi putut
rămâne fără serviciu. Că cine mă mai
angaja ca sociolog? La momentul ăla,
în Galați, dacă mi‑aș fi pierdut postul,
poate doar Combinatul Siderurgic ar
fi avut, teoretic, posibilitatea să mă
angajeze. Asta teoretic, nu că m‑ar fi
angajat, practic. (P.P., fost sociolog la
Șantierul Naval Galați)
Politica autorităților din anii ʼ70‑ ʼ80
în raport cu sociologii, atâția câți au
255
fost, a mers mai ales către dispersa‑
rea acestora în diferite structuri, mai
mult sau mai puțin stimulatoare sau
benefice performanței intelectuale.
Astfel atomizați, sociologii au fost lip‑
siți de vizibilitate și de minima putere
de a influența decizia. Când s‑au con‑
stituit colective de sociologi, acestea
au fost orientate către obiective strict
funcționale sau incluse în structuri
mai cuprinzătoare de proiectare sau
cercetare. Și adesea au făcut obiectul
unor frecvente și grăbite reorganizări
sau chiar al unor desființări abuzive.
L.S.: ..... Apoi a venit perioada ʼ82‑ʼ83
cu meditația transcendentală, când
psihologii și sociologii au fost prigoniți.
Eu: Ați avut și voi în colectiv oameni
care participaseră la meditație?
L.S.: Da, chiar și eu fusesem odată
și nu venise mai nimeni, undeva pe
la o casă de cultură din sectorul 4, în
spatele Patriarhiei. M‑am dus, nu prea
m‑a interesat ce spuneau ei acolo.
Dar probabil am fost luată în evidență.
Nu sunt sigură că această participare
a mea a fost cauza, cert este că am
fost mutată de la Centrală la o între‑
prindere. Fără nici o explicație. Pe
toți ne‑au împărțit. Pe toți psihologii
și sociologii, vreo 6‑7. Ne‑au împrăș‑
tiat și pur și simplu au desființat sec‑
ția. Acolo la fabrică făceam câte ceva
„doar pentru mine”, mă lăsau să fac,
nu‑mi interziceau. Dar nu se mai ținea
cont cum se întâmplase până atunci
la Centrală. Și ne‑au dat și lucrări de
personal să facem. Și simțeam că
sunt urmărită. M‑au pus în birou cu o
tipă dubioasă. Eu atunci nu am reali‑
zat că se întâmplă datorită „meditației
transcendentale”. M‑am gândit că așa
 sunt vremurile. (L.S., fost sociolog la
Centrala bumbacului)
Concluzii
În anii ʼ70, sociologia a avut un
parcurs ce astăzi ne apare aproape
în întregime previzibil. Și în România,
ca în majoritatea țărilor cu regimuri
totalitare, sociologia a fost supusă
marginalizării, reprimării și desființării.
Singura notă specifică poate fi consi‑
derată înviorarea aproape forțată la
care a fost supusă la începutul anilor
ʼ60 – ceea ce a dat multora, inclusiv
unei pleiade de tineri veniți cu entuzi‑
asmul specific vârstei pe băncile unei
facultăți efemere, iluzia că va fi posibil
în condițiile acelea să profesezi onest
ca sociolog. În volumul despre care
am amintit și care se află în curs de
publicare se va vedea mai clar care
a fost gama de răspunsuri la obtuzi‑
tatea puterii, ale diferiților actori impli‑
cați, care au fost reacțiile individuale
(mai puțin de grup) la această hărțu‑
ire din partea puterii care a durat mai
bine de 15 ani.
Relatările prezentate ne oferă o
imagine destul de coerentă asupra
destinului profesional al sociologilor
care și‑au făcut debutul de stagiari
în toamna lui 1975. Se poate con‑
stata că, dincolo de dramatismul isto‑
riei pe care au străbătut‑o – ani de
dictatură, de penurie, de blocare a
dezvoltării care se prefigurase de la
începutul anilor ʼ70, oamenii, în cazul
nostru sociologii, s‑au descurcat cum
au putut, au supraviețuit și unii – nu
puțini – au cunoscut și satisfacții.
Poate, pe lângă satisfacții în viața
256
personală – ceea ce era până la urmă
cu totul firesc, și satisfacții în plan pro‑
fesional. Și mulți s‑au arătat mulțumiți
– cel puțin pe moment, dar unii conti‑
nuă să se declare mândri și acum –
de lucrările lor, de anchetele și studiile
sociologice realizate în condițiile difi‑
cile de atunci. Alții au găsit satisfac‑
ție în domenii profesionale apropiate:
psihologie industrială și chiar medi‑
cală, ergonomie, urbanism, organi‑
zarea muncii sau pregătirea forței de
muncă, demografie sau muzeografie.
Și chiar competențele sociologului,
într‑o formă oarecum diferită de cea
canonică, și‑au găsit valoare de între‑
buințare în anumite situații. Astfel că
mulți colegi au reușit poate, pe plan
local, mai mult decât a putut în peri‑
oada respectivă sociologia (ca insti‑
tuție) să înregistreze ca recunoaștere
oficială, pe plan național.
Dar era greu să ajungi la nive‑
luri mai înalte, mai ales atâta timp
cât lipseau (sau se realizau cu mare
dificultate) solidaritatea, comunica‑
rea, competiția cu efectele benefice
cunoscute. În lipsa oricărei forme de
asociere a sociologilor, dar și a unor
structuri organizatorice de lucru – pe
care le solicitase în van, în articolul
său din 1975 profesorul Drăgan, ato‑
mizarea sociologilor a fost cea mai
importantă piedică în calea afirmării și
perfecționării lor profesionale.
Analizele din ultimii ani ale politici‑
lor statului comunist în raport cu pro‑
fesioniștii de toate categoriile – soci‑
ologii fiind și ei incluși – au sesizat,
de fapt, același fenomen. De pildă,
despre statul sovietic s‑a afirmat că
„făcea tot posibilul să distrugă profesi‑
onalismul”, pe care îl considera un eli‑
tism periculos. Autoritățile respective
interveneau constant în activitatea
oricăror asociații profesionale, con‑
ducând până la urmă la modificarea
autopercepției membrilor acestora:
ei ajungeau să nu se mai considere
ca atare (membri ai unui corp profe‑
sional – nota mea), ci doar ca indivizi
izolați. Iar rezultatul final era deprofe‑
sionalizarea ca deposedare a profe‑
sioniștilor de propria putere, o desfi‑
ințare și discreditare a elitei sau altfel
spus o proletarizare a intelectualilor17.
Cred că ne putem da seama, astăzi,
că am trecut și cei mai mulți dintre noi
printr‑o asemenea experiență.
Nici „cacealmaua” tragică a
„Mediației transcendentale” nu a ocolit
pe unii din generația noastră, fiind un
episod care, pe lângă josnicia lideri‑
lor comuniști manipulatori și despotici
din vremea respectivă, a mai pus în
evidență și slăbiciunile în ce privește
solidaritatea de breaslă a unor cate‑
gorii profesionale ca psihologii sau
sociologii18.
Pentru sociologi, o primă lovitură
din acest punct de vedere fusese
aplicată atunci când, prin desființa‑
rea Secției de Sociologie, au fost lip‑
siți de suportul pe care ar fi putut să
17
Cf. Roman Abramov, The History of
Sociological Research on Occupations and
profession in the USSR, 1960‑1980, Working
Paper, 2014, p 18.
18
De menționat că psihologii, spre deo‑
sebire de sociologi, dispuneau de o asociație
profesională proprie. Dar nici această formă
de organizare (controlată drastic de autorități‑
le comuniste) nu le‑a putut veni în ajutor.
257
îl reprezinte alma mater din punct de
vedere profesional. Și în acest caz,
așa cum consemnează un important
psihosociolog, „nimeni nu s‑a solidari‑
zat cu noi psihologii (sociologii, peda‑
gogii), care am dispărut deodată din‑
tre filierele de formare”19.
În lipsa acestui minim suport, sen‑
timentul sociologilor de comunitate,
de apartenență la o breaslă a lor, a
rămas prea puțin dezvoltat în acei ani.
Din perspectiva traiectoriei profesio‑
nale, a carierei colegilor sociologi, se
poate constata rolul important, hotă‑
râtor adesea, al circumstanțelor indi‑
viduale. Datele personale ale absol‑
ventului, dar și atitudinea celor puțini
care formau mediul instituțional ime‑
diat (câțiva colegi, câțiva șefi, câțiva
subalterni) au pus o amprentă hotă‑
râtoare asupra evoluției ulterioare.
Într‑o situație de accentuată nesigu‑
ranță și improvizație, rolul sociologului
(în lipsa unui statut profesional cât de
cât precizat) s‑a compus pe chiar par‑
cursul desfășurării sale, din primele
zile și din primii ani de carieră.
În aceste condiții, chiar dacă
există și trăsături comune care uni‑
fică demer­­surile colegilor, experien‑
țele relatate rămân mai degrabă niște
aventuri individuale, asemănătoare
cu cele relatate – de exemplu – de
alpiniștii temerari care au urcat un vârf
de mai multe mii de metri înălțime: în
cazul lor, reușita depinde de perioada
anului în care au făcut încercarea, de
ce vreme au prins în zilele respective,
19
Ad. Neculau, Viața cotidiană în comu‑
nism, Polirom, Iași, 2004, p. 265.
de cât de bine a fost antrenat fiecare
și încă de multe alte elemente care
au făcut ca unii să ajungă în vârf, alții
să se oprească pe parcurs, iar alții
să eșueze definitiv într‑un accident
tragic. În cazul sociologilor, ascensi‑
unea profesională a depins de foarte
multe, dar factorul putere a fost per‑
manent potrivnic.

Bibliografie
Abramov, Roman (2014), The History of Sociological Research on Occupations and Professions
in the USSR. 1960‑190, Working Paper.
Neculau, Adrian (2004), Viața cotidiană în comunism, Iași, Polirom.
Rostas, Zoltan, Mihăilescu Ioan (2007), Dialog neterminat, București, Curtea Veche.
Rostas, Zoltan (2000), Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, București, Paideia.
Rostas, Zoltan (editor) (2013), Răfuiala cu scopurile noastre, București, Paideia.
Zamfir, Cătălin, Filipescu, Iancu (2015), Sociologia românească 1900‑2010. O istorie socială,
București, Eikon.

258
Impactul
realității
 Atribuțiile Poliției Române
în privința violenței
domestice
Drd. Alina‑Raluca CUCU
1. Introducere și informaţii
legislative
Violenţa domestică constituie în
prezent unul dintre cele mai grave
fenomene cu care se confruntă soci‑
etatea contemporană. Acest feno‑
men este întâlnit la nivelul tuturor
comunităților umane, prezintă cauze
complexe și apare impregnat în toate
mediile sociale, indiferent de situația
economică sau statutul social al acto‑
rilor implicați (victimă și agresor).
Violența domestică se manifestă în
cadrul familiei și reprezintă nu numai
o problemă socială, dar și de sănătate
publică și, mai mult decât atât, o gravă
nerespectare și încălcare a drepturilor
și libertăților fundamentale ale omului.
Datorită tipului special de relație
existentă între agresor și victimă, vio‑
lenţa domestică prezintă caracteristici
diferite față de alte tipuri de violenţe.
În același timp, din cercetările efec‑
tuate rezultă că acest tip de violență
prezintă o dinamică proprie, gradu‑
ală, pornindu‑se de la forme mai puţin
vizibile, precum violenţa psihologică,
economică şi socială, ajungându‑se
la forme extreme și vizibile, precum
violenţa verbală, fizică și sexuală.
261
Acest fenomen grav constituie
o problemă socială şi de sănătate
publică, care afectează în principal
femeile, astfel că, la nivel mondial,
între 40% şi 70% dintre femeile ucise
sunt victime ale violenţei intrafamili‑
ale1.
Datorită complexității acestui feno‑
men, este imperios necesară atât pro‑
tecţia integrităţii fizice și psihice a vic‑
timelor, cât şi apărarea drepturilor lor
fundamentale, astfel că în ultimii ani
beneficiază de o atenție sporită, mai
ales din perspectivă normativă, atât
la nivel internațional, cât și regional și
local.
În România, Legea nr. 217/2003
pentru prevenirea și combaterea
violenței domestice reprezintă legea
cadru în materie. De‑a lungul timpului,
această lege a suferit multiple modifi‑
cări și completări, cele mai recente și
importante fiind făcute în anul 2018,
1
Ghid de informaţii şi bune practici în do‑
meniul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi,
pag. 51, Centrul Parteneriat pentru Egalitate,
2004. Family Violence Professional Education
Taskforce, 1991.
prin Legea nr. 174/2018 și în anul
20202.
Printre modificările importante
aduse în anul 20183 se evidențiază
reglementarea detaliată a ordinului
de protecție provizoriu. Spre deo‑
sebire de ordinul de protecție emis de
către instanța de judecată, ordinul de
protecție provizoriu este emis de către
organele de poliție.
a. Atribuțiile agenţilor de poliție
în baza Legii nr. 217/2003
Legea nr. 217/2003 modificată și
republicată reglementează, alături
de alte măsuri administrative, două
instrumente juridice menite să pro‑
tejeze victimele violenței domestice,
respectiv Ordinul de protecție provi‑
zoriu și Ordinul de protecție.
Ordinul de protecție provizoriu
este emis de către organele de poli‑
ție care, „în exercitarea atribuțiilor de
serviciu, constată că există un risc
iminent că viața, integritatea fizică ori
libertatea unei persoane să fie pusă
în pericol printr‑un act de violență
domestică, în scopul diminuării aces‑
tui risc”4.
Ordinul de protecție este emis
de către instanța de judecată, „în
scopul înlăturării stării de pericol”, la
2
Prin Legea 106/2020, publicată în
Monitorul Oficial nr. 588 din 6 iul. 2020 și prin
Legea nr. 183/2020, publicată în Monitorul
Oficial nr. 758 din 19 aug. 2020.
3
Legea nr. 174/ 2018, publicată în
Monitorul Oficial nr. 618 din 18 iulie 2018.
4
Art. 221 din Legea nr. 217/2003 republica‑
tă, publicată în Monitorul Oficial nr. 948 din 15
octombrie 2020.
262
solicitarea oricărei persoane „a cărei
viaţă, integritate fizică sau psihică ori
libertate este pusă în pericol printr‑un
act de violenţă din partea unui mem‑
bru al familie”5.
În strânsă legătură cu Ordinul de
protectie, legea stabilește în sarcina
organelor de poliție atribuții de supra‑
veghere a respectării ordinului de pro‑
tecţie.
Așadar, organele de poliție sunt
abilitate, pe de‑o parte, să emită
Ordine de protecție preventive și, pe
de altă parte, să supravegheze, prin
mijloacele specifice, ducerea la înde‑
plinire a măsurilor luate de instanța
de judecată prin Ordinele de protecție
emise.
În vederea punerii în aplicare a dis‑
pozițiilor legale a fost adoptat Ordinul
comun al Ministrului Afacerilor Interne
și al Ministrului Muncii și Justiției
Sociale6, „ordin ce reglementează
modalitatea de gestionare a cazurilor
de violenţă domestică de către poli‑
ţişti”7, stabilind procedura administra‑
tivă în vederea emiterii ordinului de
protecție provizoriu.
2. Ordinul de protecţie
provizoriu
Așa cum am arătat, Ordinul de pro‑
tecție provizoriu reprezintă acel act
emis de către organele de poliție, în
exercitarea atribuțiilor lor, cu scopul
de a diminua un risc iminent ca viața,
5
Art. 23, idem.
6
Ordinul nr. 146/2578/2018, publicat în
Monitorul Oficial nr. 1110 din 28 decembrie
2018.
7
Idem.
integritatea fizică sau libertatea unei
persoane să fie pusă în pericol prin
fapte de violență venite din partea
unui membru al familiei.
a. Natura juridică
Din coroborarea textelor legale
arătate, reiese că natura juridică a
ordinului de protecție provizoriu este
de act administrativ individual, emis
de către organele de poliție, în baza
unei proceduri administrative speci‑
ale, necontencioase. Acest act admi‑
nistrativ individual, chiar dacă este
emis de către organele de poliție, se
încadrează într‑un cadrul procedural
civil, normele administrative speciale
completându‑se cu normele procedu‑
rii civile generale.
Scopul primordial al acestui instru‑
ment este acela de prevenție, prin
care se garantează siguranța victimei,
fără a se impune vreo altă condiție în
vederea emiterii, alta decât existența
unui pericol iminent pentru viața, inte‑
gritatea fizică ori psihică sau liberta‑
tea persoanei.
b. C
 ondiții de adoptare și măsu-
rile ce pot fi adoptate
Așa cum rezultă din definiția dată
de lege ordinului de protecție provi‑
zoriu, pentru emiterea acestuia este
suficientă existența unui risc iminent,
de natură a aduce vătămări vieții, inte‑
grității fizice, psihice sau libertății victi‑
mei. Așadar, beneficiar al unui ordin
de protecție provizoriu poate fi orice
persoană asupra căreia se exercită
acte și fapte de violență, de către un
263
membru al familiei, violență ce este
de natură a‑i leza valorile enumerate
de textul legal.
Prin risc iminent legiuitorul a înțeles
orice situație de violență intrafamilială,
existentă sau care poate regenera, de
intensitate suficient de gravă încât să
pună în pericol valorile indicate.
Ordinul 146/2578/20188 conține
criterii clare pentru evaluarea riscu‑
lui, iar marja de apreciere a polițistu‑
lui este relativ redusă. Este lăsată la
aprecierea organului de poliție apre‑
cierea asupra gravității riscului, baza
legală dându‑i posibilitatea acestuia
să emită ordinul de protecție provizo‑
riu chiar dacă riscul nu este apreciat
ca fiind deosebit de grav, dacă acesta
constată că starea victimei impune
emiterea.
Măsurile dispuse de polițiști, prin
ordinul de protecție provizoriu, sunt
stabilite pentru o perioadă de 5 zile,
calculate pe ore, respectiv 120 de ore
de la momentul emiterii și sunt execu‑
torii imediat. Agenții de poliție pot lua
una sau mai multe dintre următoarele
măsuri, ce reprezintă, în esență, anu‑
mite obligații și interdicții date în sar‑
cina agresorului:
a) evacuarea temporară a agreso‑
rului din locuința comună, chiar dacă
acesta deține un drept de proprietate;
b) reintegrarea victimei și, după
caz, a copiilor în locuința comună;
8
Ordinul comun al Ministrului Afacerilor
Interne și al Ministrului Muncii și Justiției
Sociale nr. 146/2578/2018, publicat în
Monitorul Oficial nr. 1110 din 28 decembrie
2018.
 c) obligarea agresorului să păs‑
treze o distanță minimă determinată
față de victimă, față de membrii fami‑
liei acesteia, sau față de reședința,
locul de muncă sau unitatea de învă‑
țământ a persoanei protejate;
d) obligarea agresorului de a purta
permanent un sistem electronic de
supraveghere;
e) obligarea agresorului de a preda
poliției armele deținute.
c. Confirmarea și contestarea
ordi­nului de protecție provi-
zoriu
În etapa imediat următoare emiterii
unui ordin de protecție provizoriu, pro‑
cedura administrativă specială stabi‑
lește atribuții și în sarcina unor organe
din sfera atorității judecătorești.
Astfel, într‑un termen de 24 de ore,
se instituie obligativitatea organului
emitent de a înainta spre confirmare
actul emis către Parchetul de pe lângă
Judecătoria în a cărei rază de compe‑
tență teritorială a fost emis ordinul de
protecție provizoriu.
Procurorul, odată cu primirea
actului, este obligat să ia una dintre
următoarele rezoluții motivate, într‑un
temen de 48 de ore de la momentul
emiterii actului:
– fie decide menținerea măsurilor
luate de polițist, sens în care
este obligat ca în cel mai scurt
timp să sesizeze Instanța de
Judecată, în vederea emiterii
Ordinului de protecție;
– fie decide că nu mai este nece‑
sar să fie menținute măsurile
luate de polițist, sens în care
264
prin rezoluție va specifica și
momentul de la care aceste
măsuri încetează.
Rezoluția motivată prin care pro‑
curorul confirmă ordinul de protecție
provizoriu este, din punct de vedere
juridic, tot un act administrativ indivi‑
dual, pe când rezoluția motivată prin
care procurorul dispune încetarea
măsurilor dispuse are caracter juris‑
dicțional.
Ca orice act administrativ, și ordinul
de protecție provizoriu poate fi con‑
testat la Instanța de Judecată compe‑
tentă, într‑un termen de 48 de ore de
la comunicare (art. 35 din lege), orga‑
nul emitent având obligativitatea de
a‑l informa expres pe agresor despre
această posibilitate legală.
Hotărârea dată de Instanța de
Judecată prin care se soluționează
contestația este definitivă9.
3. Atribuţiile agenţilor de
poliţie în vederea aducerii
la îndeplinire a măsurilor
dispuse de instanţa de
judecată prin ordinul de
protecţie emis pe cale
judecătorească
Așa cum am arătat, Legea nr.
217/2003 stabilește în sarcina orga‑
nelor de poliție atribuții de supra‑
veghere a respectării ordinului de
protecție emis de către Instanța de
Judecată.
9
Art. 228, alin. 5 din Legea nr. 217/2003 re‑
publicată, publicată în Monitorul Oficial nr. 948
din 15 octombrie 2020.
 Potrivit art. 46, alin. 1 din lege, „o
copie a dispozitivului hotărârii prin
care s‑a dispus cererea de emitere a
ordinului de protecție se comunică, în
maximum 5 ore de la momentul pro‑
nunțării hotărârii, structurilor Poliției
Române în a căror rază teritorială se
află locuința victimei și/sau a agre‑
sorului, precum și Direcției pentru
Evidența Persoanelor și Administrarea
Bazelor de Date”.
Comunicarea ordinului de protecție
emis către structurile Poliției Române
se face, așadar, cu urgență, pentru ca
aceasta să întreprindă măsurile ce se
impun, în vederea ducerii la îndepli‑
nire a dispozițiilor instanței, mai ales
dacă prin ordinul de protecție se dis‑
pune evacuarea agresorului din locu‑
ința familială sau reintegrarea în locu‑
ința familială a victimei și a copiilor.
Aceste măsuri au caracter urgent,
iar organele de poliție au obligația de
a le pune în executare de îndată sau,
după caz, să supravegheze executa‑
rea acestora.
Organele de poliție mai au obliga‑
ția legală de a supraveghea modul în
care se respectă hotărârea judecăto‑
rească prin care s‑a dispus ordinul de
protecție și, în caz de sustragere de
la executare, să sesizeze organul de
urmărire penală.
În vederea exercitării atribuțiilor de
supraveghere a respectării ordinului
de protecție, agenții de poliție au posi‑
bilitatea de a lua măsuri de prevenire
a nerespectării hotărârii judecăto‑
rești. Aceste măsuri pot fi, printre alte
modalități specifice activității poliției:
265
– vizite inopinate la locuința per‑
soanei vătămate;
– apelarea telefonică de control a
victimei și/sau a agresorului;
– culegerea de informații de la
vecini, colegii de la locul de
muncă al victimei și/sau a agre‑
sorului, de la unitatea de învă‑
țământ frecventată de victimă
și/sau de agresor ori din partea
oricăror persoane care ar putea
furniza informații relevante.
4. Atribuţiile organelor de
poliţie atunci când intervin în
baza Legii nr. 217/2003
Procedura administrativă spe‑
cială reglementată de Legea nr.
217/2003 republicată, comple‑
tată cu normele Ordinului comun
al Ministrului Afacerilor Interne și al
Ministrului Muncii și Justiției Sociale
nr. 146/2578/2018 conferă agenților
de poliție unele atribuții, fără a mai fi
necesară efectuarea de acte premer‑
gătoare sau obținerea unor avize sau
permisiuni.
Astfel, în condițiile în care se indică
expres în sesizarea făcută că într‑un
anumit spațiu (domiciliu, reședință,
sediul al vreunei societăți) au loc acte
de violență domestică, polițiștii sunt
îndreptățiți să intre în acel spațiu, fără
acordul proprietarului și fără a avea
nevoie de un mandat emis de jude‑
cătorul de drepturi și libertăți în acest
sens. De asemenea, organele poli‑
ției nu necesită mandat și pot intra în
locuința sau reședința victimei, chiar
și în lipsa acesteia, în condițiile în care
duc la îndeplinire măsurile dispuse de
Instanța de Judecată prin ordinul de
protecție.
În cadrul acestei proceduri admi‑
nistrative speciale li se conferă polițiș‑
tilor atribuția de a folosi atât forța, cât
și armele din dotare (în mod proporți‑
onal cu rezistența întâlnită și adecvat
împrejurărilor), precum și să facă foto‑
grafii și să înregistreze audio‑video
cu mijloacele tehnice din dotare, fără
consimțământul persoanelor filmate
și/sau înregistrate și să folosească
aceste fotografii și înregistrări ca mij‑
loace de probă.
În exercitarea tuturor acestor atri‑
buții, organele de poliție au posibilita‑
tea de a solicita sprijin din partea ori‑
căror autorități, inclusiv ajutor din par‑
tea unor alte efective din dispozitivele
de ordine şi siguranţă publică, dacă
starea conflictuală necesită sporirea
numărului de forțe de ordine, astfel
încât procedura de evaluare a riscului
şi de emitere a ordinului de protecţie
provizoriu să se poate asigura în con‑
diţii de siguranţă.
5. Concluzii
În momentul de față, din punct de
vedere legislativ, România are unul
dintre cele mai bune ordine de pro‑
tecție din Europa. Polițiștii pot emite
ordinul de protecție provizoriu ime‑
diat după ce violența domestică a fost
raportată. Au posibilitatea de a intra în
domiciliul sau reședința în care victima
anunță că se află, indiferent dacă este
și proprietatea agresorului. Ordinul de
protecție provizoriu este emis după
ce agentul de poliție evaluează la fața
266
locului situația și aplică un chestionar
prin care evaluează cât de gravă este
situația în care se găsește victima.
Ordinul provizoriu de protecție de 120
de ore este confirmat sau infirmat de
procuror. Etapa următoare aparține
instanței, unde judecătorul este cel
care decide dacă se impune emiterea
unui ordin de protecție, prin care să
se dispună măsuri de natură a proteja
victima de agresor.
Natura juridică a acestui ordin de
protecție provizoriu este de act admi‑
nistrativ individual, emis de o auto‑
ritate a statului, în regim de putere
publică, ca urmare a unei proceduri
administrative speciale. Acest act
este supus, ulterior, unei proceduri
de confirmare și poate fi și contestat,
ambele implicând instituții și proceduri
judiciare.
Ordinul de protecție provizoriu are
un caracter de prevenție, scopul emi‑
terii acestuia fiind acela de a proteja
viața victimei, integritatea fizică și psi‑
hică sau libertatea acesteia de actele
și faptele de violență îndreptate împo‑
triva ei de către un membru al familiei.
Deși nu este expres prevăzut în
lege, ordinul de protecție provizoriu
mai are și un scop educativ, respectiv
acela de informare atât a victimei, cât
și a agresorului cu privire la gravita‑
tea faptelor de violență și cu privire la
consecințele ce le generează, atât pe
plan fizic, afectiv și emoțional, cât și
pe plan social.
Pentru a ajunge aici și la forma
actuală pe care o are baza legislativă,
România a modificat și remodificat
din anul 2003 și până în anul 2020
prevederile legale ce aveau o prea
puțină utilitate practică.
Cu toate acestea, pentru ca siste‑
mul să funcționeze potrivit așteptări‑
lor, încă este necesar să se armoni‑
zeze prevederile legislative speciale
cu prevederile legislative generale,
care prezintă, de multe ori, termino‑
logie ce nu mai concordă cu formele
actualizate ale legii speciale și, în
paralel, cu o specializare a funcțio‑
narului administrativ venit să pună
în executare procedurile administra‑
tive speciale, astfel încât eforturile în
vederea ameliorării fenomenului de
violență domestică să dea rezultate
concrete și, pe cât posibil, să ducă la
o scădere reală a numărului de cazuri
raportate.

Bibliografie
„Analiză de situație” – Centrul Național de evaluare a stării de sănătate, http://www.violenta.wvf.
ro/, ultima accesare: 28.11.2020;
„Drept administrativ. Administrația publică. Actul administrativ. Note de curs și seminar” ‑ Ovidiu
Podaru, Anca Boariu, ed. Hamangiu, feb. 2020;
„Ghid practic pentru victimele violenței în familie” ‑ www.eeagrants.org, www.fondong.fdsc.ro,
ultima accesare 29.11.2020;
„Ghid de informaţii şi bune practici în domeniul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, pag. 51,
Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2004. Family Violence Professional Education Taskfor‑
ce, 1991”.
„Model de proceduri de asistenţă şi soluţionare administrativă a plângerilor cetăţenilor cu privire
la abuzuri şi nereguli pentru o autoritate din sistemul judiciar” ‑ Bogdan Dima, Carmen Achi‑
mescu, Elena‑Mihaela Fodor, Transparency International România, www.transparency.org.
ro, ultima accesare 28.11.2020;
Legea nr. 217/2003 republicată, publicată în Monitorul Oficial nr. 948 din 15 octombrie 2020;
Ordinul comun al Ministrului Afacerilor Interne și al Ministrului Muncii și Justiției Sociale nr.
146/2578/2018, publicat în Monitorul Oficial nr. 1110 din 28 decembrie 2018.

267
 Legea vânzării terenurilor
agricole, golită de conținut
Ovidiu MARIAN
Zilnic, mijloacele de informare,
mass‑media, în general, ne bombar‑
dează cu zeci și zeci de știri, care de
care mai alarmante. Desigur, la loc de
frunte se află evoluția coronavirusului,
această pandemie nenorocită care,
după spusele specialiștilor, vine peste
noi acum în al patrulea val, iar în viitor
nu se știe câte valuri vor mai fi. Și câte
nu se mai întâmplă în țara noastră fără
ca noi să știm sau măcar să aflăm din
alte surse, obicei folosit tot mai des de
presa noastră scrisă și audiovizuală.
După mine, printre cele mai impor‑
tante informații de interes național
nemediatizate este proiectul de lege
depus la Senat de 61 parlamentari ai
actualei Puteri, care prevede modifi‑
carea și completarea Legii nr. 17/2014
privind unele măsuri de reglementare
a vânzării terenurilor agricole situate
în extravilan și de modificare a Legii
nr. 268/2001 privind privatizarea soci‑
etăților ce dețin în administrație tere‑
nuri proprietate publică și privată a
statului cu destinație agricolă și înfi‑
ințarea Agenției Domeniilor Statului.
Pentru orice redactor specializat pe
probleme economice, dar mai ales
pentru cei acreditați la Parlament, și
nu sunt puțini, peste 400 la număr,
iar dacă mai adaugi și personalul teh‑
nic, depășesc mia, această inițiativă
268
legislativă trebuia să se afle în topul
informațiilor zile la rând. Dar tăcere,
tăcere suspectă. Legat de acest nou
proiect de lege trebuie să subliniem
că, în ziua de 14 august 2020, deci
acum mai bine de un an, președintele
României, Klaus‑Werner Iohannis,
a semnat cu mânuța Domniei Sale
tocmai Decretul privind promulgarea
Legii pentru modificarea și comple‑
tarea Legii nr. 17/2014 privind vânza‑
rea‑cumpărarea terenurilor agricole
situate în extravilan... Noua lege pro‑
mulgată a adus îmbunătățiri esen‑
țiale în acțiunea de înstrăinare prin
vânzare a terenurilor agricole, ținân‑
du‑se seamă de directiva europeană
în acest domeniu. Drept urmare, per‑
soanele fizice și juridice din alte țări
europene pot să devină proprietari de
terenuri în România numai respec‑
tând prevederile din noua lege. De doi
ani de zile au avut nevoie parlamen‑
tarii noștri pentru a corecta și a face
aplicabilă o asemenea lege, care,
ce‑i drept, era mult mai permisivă
pentru străini. Nu au trecut nici șase
luni de la aplicarea noii Legi 17/2014
și actualii guvernanți și‑au dat seama
că noile reglementări impuse prin
norme nu sunt agreate de samsarii
din afara țării. Surse demne de încre‑
dere apreciază că suprafața de teren
arabil vândută străinilor depășește
un milion de hectare, iar după spu‑
sele liderului PSD, această suprafață
ar depăși patru milioane de hectare.
Încă nu știm ce suprafețe s‑au înstră‑
inat cu adevărat. Ce știm, însă, este
că, în România, suprafața agricolă se
ridică la 14,6 milioane de hectare, din
care se pot cultiva în condiții de ran‑
dament sporit între 9,5 și 10 milioane
de hectare. Trebuie să subliniem și
faptul că, într‑o perioadă de cinci
ani, conform Institutului Național de
Statistică, perioada cuprinsă între anii
2012‑2017, suprafața cultivată anual
nu a depășit 8,4 milioane de hectare,
ceea ce ne arată că, în teritoriu, mai
există suprafețe de terenuri nelucrate.
Ce‑i drept, cetățenii din țările cu agri‑
cultură dezvoltată au pus ochii pe
pământurile noastre mănoase situate,
în special, în sudul și în vestul țării.
Este cunoscută, de acum, situația
agriculturii din județul Timiș, unde fer‑
mierii italieni dețin circa 150 de mii de
hectare de teren arabil, circa o treime
din totalul suprafeței cultivabile. Așa
că legea promulgată de președintele
României a fost o grea lovitură dată
cumpărătorilor de pământ, celor stră‑
ini, în special. Drept urmare, cei din
actuala Putere, în frunte cu ministrul
Agriculturii, au inițiat un nou proiect
de lege care să modifice „Un lucru
bine făcut” și semnat de locatarul din
Dealul Cotrocenilor. Inițiatorii noului
proiect de lege cer, în principal, abro‑
garea articolelor 41 și 42, adică osatura
legii care se aplică în prezent. Iată ce
nu vor să mai vadă în cuprinsul legii
parlamentarii Puterii:
269
Art. 41 (1) În cazul în care titularii
dreptului de preempțiune nu își mani‑
festă intenția de a cumpăra terenul,
înstrăinarea prin vânzare a terenurilor
agricole situate în extravilan se poate
face către persoanele fizice cu respec‑
tarea următoarelor condiții cumulative:
a) să aibă domiciliul, reședința situate/
situată pe teritoriul național pe o peri‑
oadă de cel puțin 5 ani anterior înre‑
gistrării ofertei de vânzare; b) să des‑
fășoare activități agricole pe teritoriul
național pe o perioadă de cel puțin 5
ani, anterior înregistrării acestei oferte;
c) să fie înregistrate de autoritățile fis‑
cale române cu minim 5 ani anterior
înregistrării ofertei de vânzare a tere‑
nurilor agricole situate în extravilan.
(2) În cazul în care titularii dreptu‑
lui de preempțiune nu își manifestă
intenția de a cumpăra terenul, înstră‑
inarea prin vânzare a terenurilor agri‑
cole situate în extravilan se poate face
către persoanele juridice cu respecta‑
rea următoarelor condiții cumulative:
a) să aibă sediul social și/sau sediul
secundar situat pe teritoriul național pe
o perioadă de cel puțin 5 ani anterior
înregistrării ofertei de vânzare; b) să
desfășoare activități agricole pe terito‑
riul național pe o perioadă de cel puțin
cinci ani anterior înregistrării ofertei de
vânzare a terenurilor agricole situate
în extravilan; c) să prezinte înscrisurile
din care să reiasă că, din venitul total
al ultimilor 5 ani fiscali, minimum 75%
reprezintă venit din activități agricole,
așa cum sunt prevăzute de Legea
nr. 227/2015 privind cadrul fiscal cu
modificările și completările ulterioare,
clasificate conform codului CAEN
prin ordin al ministrului Agriculturii și
Dezvoltării Rurale; d) asociatul/acțio‑
narul care deține controlul societății să
aibă domiciliul situat pe teritoriul nați‑
onal pe o perioadă de cel puțin 5 ani
anterior înregistrării ofertei de vânzare
a terenurilor agricole situate în extra‑
vilan; e) în cazul în care în structura
persoanelor juridice, asociații/acționa‑
rii care dețin controlul societății sunt
alte persoane juridice, asociații/acți‑
onarii care dețin controlul societății
să facă dovada domiciliului situat pe
teritoriul național pe o perioadă de cel
puțin 5 ani anterior înregistrării ofertei
de vânzare a terenurilor agricole situ‑
ate în extravilan. La acest articol, la
alineatele (3), (4) și (5) sunt prevăzute
alte reguli precise privind înstrăinarea
suprafețelor agricole din extravilan.
La articolul 42 se stipulează: (1)
Terenurile agricole situate în extravilan
se pot înstrăina, prin vânzare, înainte
de împlinirea a 8 ani de la cumpărare,
cu obligația plății impozitului de 80%
pe suma ce reprezintă diferența dintre
prețul de vânzare și prețul de cumpă‑
rare, în baza grilei notarilor din respec‑
tiva perioadă. Și tot la acest articol, la
alineatul (5) se precizează: Proprietarii
terenurilor agricole situate în extravilan
au obligația să le utilizeze exclusiv
în vederea desfășurării activități‑
lor agricole de la data cumpărării, iar
în situația în care pe terenul agricol
există investiții agricole pentru culturile
de pomi, viță‑de‑vie, hamei și irigații
exclusiv private, se va păstra destina‑
ția agricolă a acestei investiții.
Inițiatorul noului proiect de lege
de modificare a Legii 17/2014 este
270
nimeni altul decât actualul ministru al
agriculturii, care, la numai 27 de ani,
în 1992, devenea membru marcant al
PNȚCD, secretar al acestei formațiuni
politice și chiar vicepreședinte regio‑
nal (2001‑2007). Am să prezint mai jos
o parte din discursul deputatului țără‑
nist, învățătorul Ion D. Isac, rostit în
Parlamentul României cu ocazia dez‑
baterilor pe marginea „Legii Cametei”
din ziua de 21 februarie 1931:
„Țăranul român n‑a mers la luptă de
frica șefului ori pentru că a fost plătit,
a mers în luptă cu lacrimile mândriei
în ochi, că luptă pentru bucata de
pământ pe care și‑o iubea. Vitejia sol‑
datului român a fost un rezultat dictat
de legătura lui cu pământul. Legătura
aceasta cu pământul a fixat în sufletul
țăranului, în decursul istoriei, reguli de
înaltă morală care apar ca principii, ca
idei călăuzitoare și formează acel tot
al sufletului țărănesc, refractar inova‑
țiilor moderne de colectivizare a pro‑
prietății și de distrugere a credinței în
Dumnezeu. Țăranul își iubește bucata
de pământ; prin ea își iubește țara,
Regele, neamul, familia, dă respect
mai marilor, dă respect legilor. Luați
țăranului bucata de pământ, ați făcut
dintr‑o dată gol în sufletul lui”...
Stau și mă gândesc așa, de unul
singur, întrebându‑mă oare la cine s‑a
referit prim‑ministrul liberal, în plenul
Parlamentului, zilele trecute, când, în
loc să răspundă întrebărilor adresate
de colegii săi, senatori și deputați,
de la înalta tribună a Parlamentului
a spus doar atât: „Puneți mâna pe
carte...”.
Restituiri
 Ovidiu Trăsnea – omul și
opera
Gabriel GHERASIM
Despre personalitatea și opera
profesorului Ovidiu Trăsnea se vor‑
bește astăzi puțin în cercurile de spe‑
cialitate, foarte puțin, sau deloc, în
afara lor. În jurul lor se construiește,
difuz, imaginea unui cărturar, a unui
erudit, a unui pionier al disciplinei
științelor politice în România postbe‑
lică, care însă a fost tributar întreaga
viață paradigmei marxiste și obedient,
până la momentul decembrie 1989,
față de comandamentele ideologice
ale defunctului regim totalitar.
Nu ne propunem, în acest cadru
limitat, să modificăm această ima‑
gine – lucrul ar fi, de altfel, extrem
de dificil – ci să o nuanțăm numai.
Într‑adevăr, erudiția profesorului
cu greu și‑ar fi găsit corespondent
în rândul confraților de breaslă din
lumea întreagă, înclinați tot mai mult,
în deceniile șapte‑nouă ale veacului
trecut, spre o cât mai riguroasă spe‑
cializare. Însă, într‑un peisaj autohton
extrem de sărac – în care s‑au desco‑
perit totuși resurse pentru crearea, în
martie 1968, a „Asociației Române de
Științe Politice”, afiliată în același an
asociației internaționale de profil (A.
I. S. P.) – profesorul a fost nevoit să
acopere toate ramurile disciplinei, în
contrasens cu trendul internațional, și
273
să probeze un autentic enciclopedism
politologic.
Astfel, a efectuat în 1970, din
perspectivă istorică, „un examen
istoric‑epistemologic asupra științei
politice” într‑o lucrare de pionierat la
noi1, atent documentată, ce atestă
momentul maturizării lui științifice.
Peste doi ani, realiza o concisă radi‑
ografie a stadiului disciplinei pe plan
mondial, în diversitatea modalităților
ei de abordare2. Tot în anii șaptezeci,
două lucrări mărturisesc preocupările
lui perseverente în domeniile socio‑
logiei politice3 și doctrinelor politice4.
Ulterior, la mijlocul anilor optzeci,
colecția „Idei contemporane” a Editurii
Politice îi găzduiește un volum ce tra‑
tează evoluția istorico‑metodologică
a filosofiei politice5. Partea secundă a
cărții – o istorie subiectivă a gândirii
politice universale – se parcurge cu
1
O. Trăsnea, Ştiinţa politică. Studiu is‑
toric‑epistemologic, Ed. Politică, Bucureşti,
1970.
2
Idem, Curente şi tendinţe în politologia
contemporană, Ed. Politică, Bucureşti, 1972.
3
Idem, Probleme de sociologie politică,
Ed. Politică, Bucureşti, 1975.
4
Idem, Doctrine politice ale capitalismu‑
lui contemporan. Studii critice, Ed. Politică,
Bucureşti, 1977.
5
Idem, Filosofia politică. Momente şi sem‑
nificaţii, Ed. Politică, Bucureşti, 1986.
folos și astăzi, ea debutând, fapt inso‑
lit în peisajul publicistic specializat, cu
relevarea valențelor gândirii politice
din India antică și circumscriind, spre
final, un moment auroral autohton
marcat de personalitatea lui Dimitrie
Cantemir.
Anii optzeci reprezintă, de fapt,
epoca în care profesorul se orien‑
tează spre abordarea unor subiecte
ce scăpau parțial presiunii ideologice,
spre exemplu impactul la nivel socie‑
tal al „revoluției tehnico‑științifice”6.
Desigur, paradigma interpreta‑
tivă marxistă însoțește toate aceste
demersuri epistemice: „Nu trebuie
să surprindă, scria Ovidiu Trăsnea
într‑una dintre lucrări, absența for‑
mală a unui capitol despre marxism,
pentru că această concepție este
atotprezentă, furnizând și orienta‑
rea teoretico‑metodologică precum
și criteriile de evaluare”7. De aseme‑
nea, o pernicioasă viziune manihe‑
istă, tributară logicii Războiului Rece,
6
Vezi, printre altele, Idem, „Science et
politique”, în Ethiques, Contexte politique,
Critères de choix de la science, A. Philippart
ed., Bruxelles, 1977; idem, „Utilizarea socie‑
tală a cercetării ştiinţifice şi tehnologice”, în
Viitorul social, nr. 3/1980; idem, “Philosophical
and Ethical Aspects of Science and Technologi
Transfer”, în International Review of Political
Science, nr. 3/1982; idem, “Incertitudes
and Promises of Political Science in the
Perspective of technical‑Scientific Revolution”,
în Political Science and Science Policy in an
Age of Uncertainty, B. Crousse, M. Th. Greven
eds., Campus, Frankfurt‑New York, 1985.
7
Idem, op. cit., 1986, p. 21. Uneori autorul
s‑a exersat şi în domeniul exegezei marxiste
nemijlocite, cf. „K. Marx şi ştiinţa politică”, în
Marx, contemporanul nostru, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
274
diminuează, coextensiv, rezistența în
timp a studiilor amintite în pofida ori‑
entării bibliografice excepționale, a
structurării inteligente a materialului
ori a riguroasei metodologii aplicate.
Toate acestea întregesc profilul
de teoretician al profesorului și nu pe
acela de analist al fenomenului politic,
ultimul imposibil de edificat și de exer‑
citat în cadrele înguste ale trecutului
regim politic de tip totalitar.
‫٭٭٭‬
Totuși, marcat de evenimentele din
1989 – cu deosebire de aspectul tragic
pe care l‑au căpătat în România, poli‑
tologul evadează din orizontul livresc
care i se impusese vreme de câteva
decenii și se manifestă mai activ atât
în viața publică în general, cât și în
cea academică. Contribuind la naște‑
rea Școlii Naționale de Studii Politice
și Administrative (SNSPA), a acceptat
ulterior un angajament politic, stimulat
poate de exemplul oferit de colegi de
breaslă occidentali, între care putem
aminti pe longevivul Norberto Bobbio.
Din activitatea lui în cadrul Partidului
Național Român (PNR) a supraviețuit
un interesant program politic8, unul
dintre cele mai elaborate din peisajul
nostru doctrinar.
Din preocupările‑i academice de
dată recentă s‑a născut un curs de
simbolică politică unic în România.
De aici a izvorât, cu siguranță, intere‑
sul profesorului pentru studierea – din
8
Cf. Partidul Naţional Romăn, Programul
politic, Braşov, 5‑6 februarie 2000.
perspectiva orizontului metodologic
amintit – a revoluțiilor sociale și poli‑
tice care au zguduit umanitatea în ulti‑
mele două veacuri.
Prin simbolică politică el înțelegea,
desigur, alături de Lucian Sfez, „un
tot indisociabil de imagini și acțiuni;
o dinamică cu doi poli, unul al imagi‑
nilor și altul al operațiunilor”9, dublate
de un „principal instrument de coeziu‑
ne”10. Or, tocmai mișcările și regimu‑
rile revoluționare au abuzat de mani‑
pularea acestui univers al semnelor și
simbolurilor, al ritualurilor menite să
consolideze pozițiile reprezentanților
noii ordini11.
Abordarea era de maximă actua‑
litate de vreme ce, în anul 1987, un
reputat specialist în domeniu, Eric
Selbin, constata, cu stupoare, că „în
cercetarea revoluției, importanța poli‑
ticii simbolice a fost ignorată prea
multă vreme”12.
Când își redacta studiul privind
simbolica revoluțiilor, profesorul
Ovidiu Trăsnea nu avea predece‑
sori. De aici caracterul de pionierat
al demersului său epistemic probat
de maniera în care a fost organizat
9
L. Sfez, Simbolistica politică, Traducere
de D. Sălceanu, Prefaţă de D. Lungu, Institutul
European, Iaşi, 2000. p. 16.
10
Ibidem, p. 13.
11
Pentru rolul ritualurilor în revoluţii,
vezi David I. Kertzer, Ritual, politică şi pu‑
tere, Traducere de S. Avram şi T. Fleşeru,
Cuvânt‑înainte de R. Florescu, Ed. Univers,
Bucureşti, 2002, p. 169 şi urm.
12
Cf. Teoretizarea revoluţiilor, Volum coor‑
donat de J. Foran, Traducere de R. P. Gheo,
Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 139.
275
materialul factologic sub zodia unui
eclectism metodologic moderat.
Primul capitol, în care sunt definite
principalele concepte cu care se ope‑
rează în text (semn, simbol, ordine
simbolică), prezintă un pronunțat
caracter didactico‑explicativ, model
prelungit în capitolul secund, unde
este urmărit rolul deținut de simbol în
cadrul mecanismelor de propagandă
politică. Două capitole, al treilea și
al patrulea, intitulate „Revoluția fran‑
ceză” și „Revoluția rusă”, mărturisesc
dorința autorului de a avea o perspec‑
tivă istorică asupra revoluțiilor, inclu‑
siv a instrumentarului lor simbolic.
Montajul istorist nu‑l împiedică totuși
să ne propună, în orizont compara‑
tiv, apropieri între cele două revoluții
și cea desfășurată în România anului
1989, precum și o suită de incursiuni
în universul propagandistic al regimu‑
rilor comuniste, inclusiv cel autohton,
îmbibat de simboluri căzute în desu‑
etudine.
Astfel, apare firească trecerea la
relevarea semnelor și simbolurilor
cu care au operat actanții revoluțio‑
nari în 1989, moment ce a marcat, de
fapt, „nu numai înlocuirea simbolurilor
vechi cu altele noi, ci, mai mult decât
atât, distrugerea violentă a simbolu‑
rilor vechi, condamnarea lor defini‑
tivă la uitare”. Ce altceva reprezintă,
se întreabă oarecum retoric autorul,
„euforia cărților arse, a tablourilor dis‑
truse, a carnetelor de partid arse în
public, a epoleților călcați în picioare”?
De asemenea, la nivelul simbolu‑
rilor prezentative ni se indică schim‑
bări esențiale, înlocuirea stemei de
stat și a imnului național, în paralel cu
metamorfozarea rapidă a semnelor în
simboluri: eșarfa tricoloră, banderola
tricoloră, proclamarea de orașe‑sim‑
bol (Timișoara, București), zile‑sim‑
bol (16 decembrie, 22 decembrie),
locuri‑simbol (Piața Universității).
La nivelul simbolurilor discursive
este operată aceeași mare transfor‑
mare: termeni consacrați în timpul
vechiului regim („tovarăș”, „dușman
al poporului” etc.) sunt înlocuiți cu cei
revoluționari impuși de noua ordine.
276
Desigur, analiza propusă spre
lectură celor interesați poate părea
incompletă dacă ignorăm data la care
a fost încheiată (prima jumătate a
anilor nouăzeci). Ea poate suscita, în
același timp, controverse, fapt de care
autorul însuși era convins. Totuși,
scrisă la cald, utilizând o metodologie
riguroasă și o informație abundentă,
„Simbolica revoluțiilor” poate consti‑
tui, suntem convinși, un izvor prețios
de sugestii interpretative în siajul unei
direcții de cercetare puțin frecventată.
 Simbolica revoluției.
Revoluția Română din
1989
Ovidiu TRĂSNEA

1. Consideraţii generale clară sau opacă. Todorov, referin‑

1.1. Semn și simbol du‑se la simbol din perspectiva feno‑
menalizării verbale, distinge opoziția
Simbolicul implică un grad de
dintre a spune și a lăsa să se înțe‑
motivare. Astfel, funcționarea simbo‑
leagă, așa luând naștere cele două
lică raportată la funcționarea semni‑
moduri de receptare, înțelegerea sau
ficativă ne relevă o necesitate care
logos și interpretarea sau mythos, sau
cunoaște două forme deosebite:
limbajul simbolic și cel nesimbolic.
în simbol ea este compatibilitatea
Simbolul se articulează invariabil
logică și ontologică, în semn este
pe semn, el este o sarcină semantică
respectarea convenției care asoci‑
suplimentară, un exces de semnificat
ază un anumit suport (semnificantul)
sau o economisire a semnificantului.
cu o anumită imagine conceptuală
Această ultimă formulă propusă de
(semnificatul). Necesitatea ca factor
Todorov este una dintre modalitățile
comun face cvasiimposibilă distincția,
cele mai curente de desemnare a
fie și numai operațională, între semn
simbolului.
și simbol, deoarece cei doi termeni
Pentru Antoine Arnauld și Pierre
se află într‑o implicare reciprocă.
Nicole, a semnifica înseamnă a aso‑
Aceasta înseamnă, în mare măsură,
cia o substanță, de orice natură, cu
convertibilitate, simbolul putându‑se
o imagine mentală, un concept, o
transforma în semn, după cum sem‑
idee trezită de substanța respectivă.
nul, printr‑o mișcare inversă, se poate
A semnifica înseamnă deci a atribui
transforma în simbol.
semnificație datorită funcției simbo‑
Tzvetan Todorov propune o teorie
lice.
a simbolului bazată pe relația între trei
În discurs, semnificația este înso‑
termeni: suportul – gândirea (starea
țită de o atitudine, o manifestare
sufletească) – lucrul evocat. Motivat/
ideologică de idei accesorii care nu
nemotivat, direct/indirect, mediat/
întotdeauna sunt atribuite cuvintelor
nemediat, sunt atribute ale unei relații
de uzajul general, ci numai într‑o anu‑
de desemnare care poate să fie pro‑
mită situație semiotică, într‑o utilizare
prie/improprie, transpusă/deplasată,
personală.

277
 Astfel, Arnauld și Nicole atribuie
discursului valențe trezite de tonul
vocii, de aerul chipului, de gesturi, de
celelalte semne naturale care leagă
de cuvintele noastre un număr de
idei, diversificându‑le, schimbându‑le,
scăzându‑le sau sporindu‑le semnifi‑
cația, adăugând imaginea simțămin‑
telor, judecăților și părerilor celui care
vorbește.
Aceste fenomene paraverbale
sunt totuși instituționalizate, ele sem‑
nifică sau simbolizează potrivit unei
convenții recunoscută într‑un anumit
univers spiritual și, laolaltă, reprezintă
un adevărat cod de „semne naturale”.
Având o concepție fundamentată
de posibilitatea paralelismului logi‑
co‑gramatical, autorii Gramaticii de
la Port‑Royal stabilesc o relație de
determinare între limbă și gândire.
Astfel, conceperea, judecata, rați‑
onamentul pun în evidență obiectul și
o manieră a căror expresie lingvistică
vor fi numele substantive și, respectiv,
numele adjective.
Diferența obiect‑manieră, substan‑
tiv‑adjectiv sau maniera de a semni‑
fica readuc în actualitate sau sublini‑
ază permanenta actualitate a teoriei
medievale despre „modis semnifi‑
cant”, referindu‑se la modificările con‑
ceptual operate în discurs.
Expresiile figurate semnifică, pe
lângă lucrul principal, simțământul și
pasiunea celui ce vorbește și le înti‑
părește pe amândouă în minte, în
vreme ce expresia simplă nu arată
decât adevărul simplu. Nu este de
mirare că expresia figurată este mai
izbitoare, căci sufletul se instruiește
278
cu imaginea adevărului, dar nu este
mișcat decât de imaginea simțămin‑
telor.
Simbolul și semnul abordate din
perspectivă politică comportă unele
deosebiri față de teoria simbolului la
Todorov. Avem astfel caracteristici
specifice ale simbolicii politice gene‑
rate de ambivalența clasică a politicii
exprimată ca o relație între două cate‑
gorii: guvernanți și guvernați. Această
relație va marca teoria simbolului în
domeniul politicii deoarece politica,
exprimată simplist ca luptă pentru
cucerirea puterii, se va folosi de sim‑
bol ca de o armă importantă. Lucian
Sfez sublinia, în „Simbolica politică”,
faptul că „Politica nu este o chestiune
de interese, ci este o chestiune de
simbol, adică de legitimitate, adică de
credințe și de memorii validate, adică
de simboluri”. Conceptul de legitimi‑
tate, prin gradul lui mare de abstracti‑
zare, va fi obținut, susținut și menținut
cu ajutorul simbolurilor.
Rolul simbolului în politică se
relevă și din faptul că acesta, apărând
sub cele două aspecte, dominanți și
dominați, echilibrul dintre cele două
categorii nu poate fi menținut numai
prin forță. Forța este una dintre meto‑
dele folosite pentru a obține asculta‑
rea, dar recurgerea la ea este semnul
slăbiciunii dominanților, este semnalul
că cealaltă categorie, și anume persu‑
asiunea, a eșuat. Recurgerea la forța
de coerciție pentru a obține ascultare
poate fi prevenită printr‑o metodă mai
puțin costisitoare, folosirea simboluri‑
lor.
 Simbolica politică poate deci con‑
duce, prin folosirea ei abilă, la supor‑
tarea de către populație a unor impo‑
zite, taxe și legi nepopulare.
Charles Pierce definește semnul,
în lucrarea sa „Semnificație și acți‑
une”, ca „ceva” ce reprezintă „altceva”
și care este înțeles sau interpretat de
cineva ca atare.
Deci, dacă faptul că „ceva” care
reprezintă „altceva” se numește semn
este clar, statutul său căpătând obiec‑
tivitate, nu tot atât de clară este pro‑
blema înțelegerii. Am putea spune că,
statutul ontologic fiind fixat, intrăm în
domeniul axiologiei.
În acest moment intervine dificulta‑
tea majoră în desemnarea semnelor.
Astfel, banii care nu mai au valoare,
televizorul care nu mai funcționează,
statuile care nu sunt privite sunt tot
atâtea exemple ale unor obiecte, a
unor „ceva‑uri” ontologic clare, dar
care, în lipsă de percepție, nu devin
altceva, nu‑și îndeplinesc caracterul
lor de semn.
Mai clar, unui „ceva” care poate
reprezenta „altceva”, dar nu e perce‑
put ca atare, nu i se poate atribui cali‑
tatea de semn. Ca răspuns la această
teorie găsim teoria relațională a sem‑
nelor. Aceasta susține că semnul este
o relație triadică formată din mijloc,
obiect desemnat și conștiință inter‑
pretativă. Astfel, semnul nu este un
obiect cu proprietăți, ci o relație.
În afară de relația și interdepen‑
dența între cele trei elemente ale tria‑
dei, interpretarea semnelor mai poate
depinde de factori precum ar fi facto‑
rul geografic și cel istoric.
279
Cei doi factori pot influența modul
de interpretare a semnului. Astfel,
doliul este reprezentat de culoarea
neagră în unele zone, iar în altele de
culoarea albă.
Este relevant, prin urmare, carac‑
terul relativ al semnelor, relativitate
logică având în vedere că experiența
individului este un factor determinant
în ceea ce privește capacitatea de
desemnare.
Astfel, condițiile înțelegerii semne‑
lor sunt determinate de capacitatea
umană de cunoaștere.
Totuși, mergând mai departe, se
poate spune că relativitatea semnu‑
lui, a acestui „ceva” care face dintr‑o
pânză un steag, dintr‑un interval de
timp petrecut în tăcere, un moment
de reculegere pentru cei dispăruți,
și generalitatea lui, pot exclude doar
o singură afirmație, și anume că
aceste „ceva”‑uri nu înseamnă nimic.
„Ceva”‑ul palpabil va fi pus în legă‑
tură cu „altceva” și această relație se
extinde între om și mediul său încon‑
jurător, prin această rețea de legă‑
turi ființa umană căutând, acționând
mereu să găsească sprijin împotriva
neantului.
Marea diversitate de semne, măr‑
turie a necesității lor, oferă certitudi‑
nea că restul nu este nimic, nu este
decât tăcere.
P. Wyss susține, de altfel, că primul
strigăt al copilului este un mesaj prin
care acesta vrea să se convingă că în
afara lui mai există ceva, este un mij‑
loc de menținere trează a încrederii
primare. Influența semnului ar putea
începe prin naștere, dar cu siguranță
intervine în procesul de socializare.
Socializarea privită din două per‑
spective, sociologică și psihologică,
este asociată formării capacității de
desemnare, cunoașterii sistemelor de
semne și stăpânirii lor sau supunerii
față de ele.
Această disfuncție ar putea fi apro‑
piată de diada dominanți‑dominați, în
care unii creează semne și se folo‑
sesc de ele, iar ceilalți se supun lor.
Ținând seama de relativitatea semne‑
lor și de dinamica vieții, în care unii pot
lua locul altora, această dihotomie nu
funcționează în mod absolut. Relația
subiect‑mijloc‑obiect leagă experiența
individuală cu cea de dincolo de ea.
Semnele se constituie astfel într‑o
rețea de semne, devenind mediul prin
care percepem realitatea. Obiectele,
semnele, conștiința interpretativă
se modifică, evoluează, o însușire a
semnelor fiind aceea că ele se află în
continuă mișcare. Semnele conferă
siguranța că există „ceva” care repre‑
zintă „altceva”, însă, prin evoluția lor,
transmit nesiguranță. O proprietate a
semnelor și sistemelor de semne este
aceea de a alcătui relații de scurtă
durată și de continuă înnoire. Un alt
aspect este stabilirea a „ceva” care
este altceva, ceea ce conduce la o
excludere a altor semne și reduce
posibilitatea de desemnare a subiec‑
tului. Aceasta ar putea duce la uni‑
vocitate. Totuși această univocitate,
chiar dacă ar exista, este efemeră,
conștiința critică necesară pentru a nu
te subordona unui singur semn sau
unor sisteme de semne reprezentând
280
principalul dușman al perenității unui
semn.
Simbolurile, spre deosebire de
semne, desemnează abstractul, au
o funcție designativă care diferă de
funcția operativă a semnelor. Prin
funcția designativă a simbolului,
obiectul desemnat are valoare de
generalitate.
Sociologii atenuează exagerarea
lui Ernst Cassirer și afirmă că omul nu
trăiește numai într‑un mediu natural,
ci și într‑unul simbolic. Această afir‑
mație își găsește originea în psihana‑
liză.
Immanuel Kant, în antropologia sa,
va sublinia opoziția dintre gândirea
simbolică și cea rațională. El susține
că, apelând la reprezentări simbolice,
o facem pentru că aparatul nostrum
rațional e foarte sărac.
Cassirer subliniază efemeritatea
simbolurilor în „Filozofia formelor sim‑
bolice” și poate ar trebui remarcat
că, în acest context, conștiința critică
individuală poate deveni colectivă,
declanșând starea pregătitoare unei
schimbări majore, unei rupturi pe
toate planurile, dar mai ales în dome‑
niul semnelor și simbolurilor – starea
revoluționară.
1.2. Semn și simbol în revoluție
Un pas important în identificarea
semnelor este diferențierea lor. Astfel,
distingem două clase de semne:
a) Limbajul, caracterizat prin capa‑
citatea de a unifica reprezen‑
tări, dar și limitat prin depen‑
dența de cuvinte. Susan Langer
 consideră limbajul un mediu
greoi, dar un instrument prefe‑
rat al gândirii raționale exacte
prin caracterul său denotativ.
Ea susține că este unicul instru‑
ment de precizie cu aplicabili‑
tate generală creat de creierul
uman.
b) Simbolismul prezentativ, definit
drept locul unde se încadrează
simbolurile nediscursive consi‑
derate ca acele lucruri care pot
fi înțelese prin altă schemă sim‑
bolică decât limbajul discursiv.
Acest tip de simbol este netraduc‑
tibil și e înțeles prin importanța între‑
gului, deci nu prin îmbinarea părților
componente.
Asemenea simboluri presupun
existența altui tip de prezentare ca
integrală simultană. Aceste simboluri
prezentative se adresează nemijlocit
simțurilor și nu cunosc generalitatea
limbajului realizat prin abstracție.
Este important de subliniat faptul
că nici unul dintre cele două tipuri de
simboluri nu este exclusiv. Ele sunt
complementare. Activitatea nonver‑
bală are proprietatea de a‑l pune pe
actor în legătură directă cu lucrurile,
proprietate pe care activitatea nonver‑
bală nu o are.
Folosirea în afara simbolurilor ver‑
bale a celor nonverbale – gesticulația,
tonul, mimica – conduce la nuanțarea
mesajului.
Cert este faptul că, în cadrul comu‑
nicării sociale, ambele tipuri de sim‑
boluri sunt indispensabile.
Într‑o societate stabilă, dominată
de alfabet, simbolul prezentativ pare a
281
juca un rol secundar. Noi însă ne‑am
propus să studiem o societate insta‑
bilă în care o nouă ordine ia locul celei
vechi. În acest moment se mai poate
vorbi, prin urmare, de o ierarhie a sim‑
bolurilor?
Dacă admitem că socializarea
copiilor este caracterizată și prin exer‑
sarea simultană a simbolurilor discur‑
sive și prezentative (mai ales în socie‑
tatea modernă), va trebui să admitem
că accesibilitatea semnelor, caracte‑
ristică constituirii unui mediu în care
subiectul se poate mișca, se desăvâr‑
șește și se înnoiește, este asigurată.
Astfel, accesul la semn și la simbol
implicit este făcut metodic și conști‑
ent de fiecare societate, omul modern
fiind pregătit să perceapă și să înțe‑
leagă.
Acest fapt, benefic societății în
ansamblu, privit prin prisma guver‑
nanților conduce la implicații cu carac‑
ter dual.
Prima consecință este legată de
crearea semnelor și simbolurilor.
Această activitate este desfășurată
de către guvernanți în exclusivitate, în
slujba menținerii privilegiilor și puterii.
Implicațiile pe plan moral cuprinse în
lucrarea lui Karl Popper „Societatea
deschisă și dușmanii ei” sunt ace‑
lea prin care fiecare forță politică ce
accede la putere își va impune pro‑
priul sistem de norme și valori.
În aceste condiții, este normal să‑și
impună propriul sistem de semne și
simboluri. Așa stând lucrurile, ajun‑
gem la cerințe, crearea cerințelor și
nevoilor, satisfacerea lor.
 Este evident că un guvernant
va încerca să creeze acele nevoi și
cerințe pe care le poate satisface,
numai că amplificarea acestor nevoi
nu se poate face planificat deoarece
niște nevoi satisfăcute vor crea alte
nevoi care nu vor fi neapărat previzi‑
bile, satisfacerea lor devenind din ce
în ce mai dificilă. Iată cum se ajunge
la situația de a se folosi simbolul ca o
armă a amăgirii, o armă ideologizantă
menită să limiteze nemulțumirile și să
deturneze sensurile.
Nici această epocă a discursurilor
demagogice și a simbolurilor clasice
pentru perioada de criză nu poate
dura veșnic. Este momentul prielnic
schimbării în general, incluzând aici și
schimbarea revoluționară.
Pierre Bourdieu observă că vio‑
lența simbolică, în lumea noastră, e
mult mai eficace decât violența fizică.
Violența simbolică are ca apanaj per‑
suasiunea și manipularea.
Un exemplu de utilizare a simbo‑
lului este demascarea. Vom constata
că demascarea este o metodă cu
predilecție aleasă în momentele de
criză. „Demascarea” este o expresie
simbolică foarte complexă. Lungul
șir al „demascărilor” efectuate de fie‑
care revoluție, cu consecințe dintre
cele mai grave (închisoare, execuție),
creează imaginea forței unei expresii
simbolice folosită cu abilitate mai ales
într‑un moment de criză.
Cassirer, la rândul lui, riscă o
definiție a omului, așa cum o făcuse
Aristotel cu mult timp înainte, numin‑
du‑l „animal simbolic” și apropiin‑
du‑se astfel de idealismul subiectiv.
282
Prin această abordare, conștiința ar
deveni creatoarea realității, rolul exis‑
tenței obiective aproape dispărând.
Ca orice abordare extremistă, abor‑
darea lui Cassirer este criticabilă,
însă, revenind la tema în discuție și
anume fenomenul revoluționar, ar fi
riscantă o abordare sectorială?
Desigur, este riscantă gândindu‑ne
că orice rabat în ceea ce privește
gradul de generalitate și abstracti‑
zare poate aduce după sine o critică
severă. Dar, vrăjit de mirajul spațiului
intermediar, care, într‑o accepțiune
fatalistă, pare că începe cu nașterea
și se termină cu moartea și de impon‑
derabilitatea conceptului de tranziție,
îmi voi asuma acest risc și‑l voi sus‑
ține pe Cassirer spunând că fenome‑
nul revoluționar, în coordonatele sale
spațio‑temporale, este un moment
de tranziție în spațiu și timp, de tre‑
cere prin definiție și că este marcat și
caracterizat decisiv de semne care,
datorită tensiunii de arc voltaic al
momentului, devin simboluri prin care
oamenii percep sau cred că antici‑
pează viitorul de după tranziție, care
va fi stabil, în care se va întrona ordi‑
nea. Ea va fi întronată neîndoielnic,
dar ceea ce precedă ordinea, pe care
aș numi‑o relativă, este dorința de
ordine, dorință nesatisfăcută exclusiv
prin simboluri.
Ce altceva ar putea oferi lide‑
rii revoluționari mulțimii dezlănțuite
care‑i aclamă și căreia îi vor cădea
victimă? Cum ar putea ei materializa
viitorul pentru a aduce, în fața viselor și
iluziilor scăpate de sub control, supor‑
tul obiectiv al acestei iluzii colective și/
sau individuale? Răspunsul este sim‑
plu: până în secolul XX acest lucru nu
s‑a realizat.
Revoluția declanșată din cauze
obiective și subiective deopotrivă
va fi condusă și dirijată exclusiv prin
prisma gândurilor, dorințelor, iluziilor,
speranțelor liderilor acesteia, a pro‑
iecției mentale privind viitorul creată
de acești lideri, materializată în sim‑
boluri, nesfârșite simboluri, cu care
oamenii se vor hrăni până când va
veni momentul deziluziei, al realității
crude, când își vor devora liderii pre‑
cum Saturn fii în opera lui Goya.
În acel moment, în care nu mai
există lege sau regulă, ele se creează
pe loc, totul devine fluid, valorile nu
mai există sau se luptă unele cu altele
pentru supremație până devin grotești
sau respingătoare, în acel moment
deci, când omul de rând este dezori‑
entat, debusolat, lipsit și de o minimă
conștiință critică stabilă, ea schimbân‑
du‑se după pulsul străzii, el devine
victima sigură a manipulării, voite
sau nu. Tind să cred că cea voită are
totuși o pondere mai mare. Astfel, el,
omul, va prelua simbolurile aproape
pe nemestecate și le va însuși ca și
cum ar fi propriile lui creații, produsul
propriului său proces de gândire.
Prin urmare, pentru un interval de
timp, putem afirma că omul devine un
animal simbolic?
Din acest punct de vedere, revolu‑
ția, schimbarea radicală, nu este înso‑
țită în mare măsură de rațiunea rece
și metodică, ci mai degrabă de atitu‑
dini, sentimente, adeseori extreme,
paroxistice, în care un gest la mâinii
283
devine obligatoriu, un steag devine
sfânt, o clădire simbolizează întregul
eveniment.
1.3. Ordinea simbolică
Pentru a aborda simbolica revoluți‑
onară este necesar să clasificăm ordi‑
nea în simbolică.
Ordinea se stabilește atunci când
omul răspunde la semn pentru că
acesta a devenit valoare prin el însuși.
Astfel, capacitatea de desemnare
devine o impunere de desemnare.
Impunerea ordinii ne apare sub
cele două forme ale sale, prezentativă
și discursivă. După cum am mai sub‑
liniat, nu s‑a întâlnit o ordine care se
dăinuie veșnic. Astfel, vom deduce că
o ordine succedă alteia în mod firesc,
între cele două ordini aflându‑se
mereu procese de tranziție, spații și
timpi intermediari. Ordinea se poate
transforma prin trei forme: distrugere,
procese simbolice sau adaptare și
înnoire.
Întotdeauna autoritatea va fi com‑
bătută cu argumente logice în virtutea
unei noi ordini, mai bună, mai dreaptă,
de fapt o megaordine. Rezumând pro‑
cesul în câteva cuvinte, putem afirma
că încrederea în semne e mereu întâl‑
nită, dar mereu distrusă din cauza
fenomenelor de dezamăgire și dezilu‑
zionare înțelese ca ieșiri din vrajă.
Loialitatea față de ordine nu se
poate verifica decât în situații de criză.
Loialitatea nefiind totuși o valoare
politică, ci mai degrabă una morală,
nu vom insista asupra ei.
 În aceste situații de criză apelul la
spiritul colectiv e zadarnic dacă sem‑
nele supraordinii nu mai garantează
semnele egocentrice ale supușilor.
Ordinile puterii sunt aprobate cât timp
sunt credibile. Individul nu trebuie să
accepte o ordine ce contravine ordinii
egocentrice. Dar nevoia unei supraor‑
dini este evidentă pentru el.
Ordinea susținută de lege trebuie
se fie susținută, la rândul său, de posi‑
bilitatea coercitivă a statului. Din acest
punct de vedere legile acționează nu
prin suportul lor material, ci ca simbol.
Omul se teme de rigorile legii datorită
efectelor pe care își imaginează că le
va suporta în cazul încălcării ei.
În momentul când ordinea nu mai
este ascultată va apărea nevoia unei
noi ordini deoarece trecerea e o rela‑
ție dintre o subordine și o supraordine.
Aceste treceri le putem numi spații și
timpi intermediari, ele marcând tranzi‑
ția de la o ordine la alta.
În simbolică există multe exem‑
ple de spații intermediare: colțuri,
muchii, holuri, scări, granițe, uși. Cea
mai vastă, mai bogată în sensuri,
mai complexă, rămâne tranziția ca
spațiu intermediar specific trecerii de
la o ordine la alta, regăsită, de cele
mai multe ori, în sensul termenului de
revoluție.
2. Revoluţia Română din 1989
Explicația faptului că România a
fost singura țară din blocul comunist
în care regimul totalitar a fost repri‑
mat cu violență și cruzime este dată
de specificul trăsăturilor lui. Regimul
totalitar din România a fost cea mai
284
închistată și mai represivă întruchi‑
pare a modelului stalinist, cea mai
contraproductivă în economie și cea
mai distructivă la nivel socio‑uman.
Un model care a dus la extrem trăsă‑
turile regimului totalitar în general și
care a condus la situația limită care a
provocat dezlănțuirea neașteptat de
violentă din decembrie 1989.
O trecere în revistă a acestor tră‑
sături este de ajuns pentru motivarea
acelei violențe:
– puterea deținută în mod integral
și absolut de partidul comunist; aca‑
pararea statului de către acest partid
unic conducător; acapararea aces‑
tui partid unic de către o birocrație
politică și coercitivă care guverna în
numele clasei muncitoare;
– supunerea totală a societății
civile în fața statului, lipsa de control
a corpului social asupra conducăto‑
rilor printr‑o anihilare a formelor de
organizare și manifestare ale socie‑
tății civile, ale grupurilor sociale și ale
indivizilor;
– o economie excesiv centralizată,
care a dus la o criză economică de
proporții, afectând grav nivelul de trai
al populației;
– elementul central al regimului
totalitar a fost ideologia comunistă,
răspândită obsesiv printr‑o propa‑
gandă totalitară de tip leninist;
– cultul exagerat, dus până la limita
paranoicului, al personalității șefului
de stat;
– exercitarea dominației printr‑un
aparat represiv (legendara Securitate)
cu funcții extrem de ample și diversi‑
ficate, implicat în toate sectoarele de
activitate, exercitând funcția de con‑
trol și supraveghere a populației;
– politizarea excesivă a tuturor
domeniilor vieții – economic, social,
cultural.
Toate acestea au dus, în mod firesc,
la acumularea unor grave nemulțumiri
sociale, la generarea unor stări con‑
flictuale și de criză. Criza regimului
dictatorial a fost determinată, în pri‑
mul rând, de ineficacitatea totală a
economiei, de incapacitatea regimului
de a o face cât de cât rentabilă.
Criza economică s‑a transfor‑
mat într‑o criză globală, generală, a
regimului, provocând o criză politică
acută, asociată cu o la fel de acută
criză socială și o profundă criză cul‑
turală și morală a societății românești.
Multiplele consecințe ale crizei glo‑
bale a dictaturii au distrus treptat orice
urmă a consensului social, au genera‑
lizat nemulțumirea și starea de spirit
antidictatorială.
Astfel, putem înțelege de ce o
revoltă se impunea cu necesitate și
de ce această revoltă nu putea fi o
„revoluție de catifea”.
Revenim la întrebarea obsedantă:
„Revoluție sau lovitură de stat”?
Vom vedea în ce măsură revoluția
română corespunde conceptului de
„revoluție”. Aceasta este definită în
literatura de specialitate drept un con‑
flict politic deschis, care presupune o
schimbare bruscă, totală, violentă a
vechii ordini politice și înlocuirea ei cu
una nouă.
Revoluția presupune schim‑
bări structurale în fizionomia și
285
funcționarea sistemului, schimbări
care se întind de la transformarea
regimului politic, a instituțiilor poli‑
tice, până la mentalitate și conștiință
politică. Revoluțiile survin ca urmare
a acumulării unor tensiuni în cadrul
sistemului politic, atunci când concen‑
trarea puterii este pe cale a produce
un colaps al regimului. În prima fază a
revoluției are loc mobilizarea și partici‑
parea politică a maselor. A doua fază
constă în efortul de implementare a
valorilor noii ordini, care ține de stabi‑
litatea instituțiilor politice nou apărute.
Atât din punctul de vedere al con‑
dițiilor de apariție (după cum am văzut
și mai înainte), cât și din punctul de
vedere al formelor de manifestare și
evoluție, revoluția română se înca‑
drează în acest model. Ceea ce o evi‑
dențiază însă este caracterul ei spon‑
tan, neprevăzut, spontaneitate vizibilă
atât la nivelul acțiunii revoluționare a
maselor, cât și la nivelul simbolisticii
revoluționare (după cum vom vedea
din analiza ulterioară).
Declanșarea ei s‑a datorat unei
situații limită, neprevăzută, care a
aprins scânteia revoluționară – anume
incidentele de la Timișoara, care au
spart zidul tăcerii, făcând să fie auzite
pentru prima dată cuvinte până atunci
doar șoptite, cuvinte devenite apoi
cuvinte‑cheie: „Libertate!”, „Jos dicta‑
torul!”, „Jos tiranul!”. După Timișoara,
devenită apoi simbol al revoluției,
„oraș erou”, „oraș martir”, a urmat un
val de solidarizare, întâi în București
(21‑22 decembrie), generalizat apoi în
toată țara și, în cele din urmă, victoria
finală asupra dictaturii și instaurarea
unui regim democratic, sub semnul
libertății atât de mult visate.
Și totuși cum a fost posibil ca un
regim atât de rigid și de bine organizat
precum cel al dictaturii comuniste din
România, care a redus la tăcere atâ‑
ția ani milioane de oameni, să fie răs‑
turnat în doar câteva zile? Răspunsul
este dat parțial de conjunctura externă
favorabilă. Dar, pentru o privire inte‑
grală asupra apariției și manifestării
revoluției din 1989, este absolut nece‑
sară perspectiva simbolicii politice.
Simbolica politică ne ajută să distin‑
gem între aparență și esență, desci‑
frează mecanisme care dezvăluie fața
nevăzută a fenomenelor politice, mai
ales când este vorba de fenomene de
masă, explicabile foarte puțin prin ele‑
mente logice, raționale.
Deteriorarea ordinii vechi – cea a
regimului dictatorial – a fost anunțată
de deteriorarea simbolurilor sale, care
își pierduseră total credibilitatea, fiind
acceptate numai formal, sub imperiul
amenințării permanent întreținute.
Încrederea în stat (asimilat cu partidul
comunist și conducătorul său), con‑
diție elementară a legitimității puterii,
dispăruse cu desăvârșire. Decăderea
simbolurilor puterii a însemnat decă‑
derea puterii; ordinea veche se golise
de autoritate, nu mai transmitea nimic.
Sfidarea ordinii, contestarea auto‑
rității ei, este o probă de loialitate, dar,
dacă această loialitate nu mai există,
prăbușirea vechiului regim este ine‑
vitabilă. Acesta a fost cazul dictatu‑
rii comuniste. Orice apel la loialitate
a fost zadarnic – dovadă mitingul
organizat pe 21 decembrie, după
286
evenimentele de la Timișoara – când
nici măcar teroarea exercitată de for‑
țele represive, prezente masiv, nu a
mai funcționat ca înainte. Semnele
ordinii dominante nu mai corespun‑
deau semnelor egocentrice, mai ales
că era vorba de o ordine impusă și
menținută prin forță, care nu poate fi
acceptată la infinit. Dereglarea – criza
sistemului – ca dezordine, afectează
la un moment dat autoîncrederea indi‑
viduală (conform căreia orice lucru își
are ordinea sa) și aceasta are ca efect
manifestările explozive, care‑i fac răs‑
punzători pe cei de sus, iar această
trimitere la cei de sus este mult mai
violentă după o perioadă de centra‑
lism excesiv, așa cum a fost cea a
regimului totalitar ceaușist.
De aici obsesia autobiografiilor
„nepătate” de după revoluție în care
trebuia să se menționeze, în primul
rând, neimplicarea activă a cetățeanu‑
lui ca membru al partidului comunist.
Revoluția română n‑a însemnat
numai înlocuirea simbolurilor vechi
cu altele noi, ci, mai mult decât atât,
distrugerea violentă a simbolurilor
vechi, condamnarea lor definitivă la
uitare, aruncarea lor într‑un loc șters
cu buretele din istoria României, sub
denumirea‑formulă „perioada de tristă
amintire”. Așa se explică euforia cărți‑
lor incendiate, a tablourilor distruse, a
carnetelor de partid arse în public, a
epoleților călcați în picioare.
Dorința de nou, de schimbare
totală, este vizibilă atât la nivelul sim‑
bolurilor prezentative, cât și la nivelul
simbolurilor discursive.
 În domeniul simbolurilor prezenta‑
tive s‑au operat modificări fundamen‑
tale: tricolorul fără stemă – vechea
stemă, simbol al guvernării comu‑
niste, fiind înlăturată; înlocuirea ste‑
mei; modificarea imnului național –
adoptarea singurului cântec patri‑
otic oarecum ilegal, „Deșteaptă‑te,
române!”, celelalte fiind compromise
de vecinătatea impusă cu discursurile
lui Ceaușescu.
Spontaneitatea actului revoluțio‑
nar, condensarea lui în timp au făcut
ca majoritatea semnelor să se trans‑
forme imediat în simboluri: eșarfa
tricolor, banderola tricolor, stea‑
gul fără stemă. Au apărut și‑au fost
proclamate ca atare orașe‑simbol
(Timișoara, București), zile‑simbol (16
decembrie, 22 decembrie), locuri‑sim‑
bol (Piața Universității).
Dorința de nou apare și la nivelul
simbolurilor discursive. De fapt, reali‑
tatea întregii revoluții este cuprinsă în
cuvintele ei: strigate, scrise, cântate.
Revolta, bucuria, violența, speranța,
ura, toate apar sub formă de cuvinte.
Apare un nou limbaj, apar formule
revoluționare – „odiosul dictator”, „sti‑
mați cetățeni”, „oameni de bine” – în
paralel cu condamnarea la uitare a tot
ce însemna limbajul vechi, „limba de
lemn”. Apare astfel mult dorita înlo‑
cuire a termenului „tovarăș” cu cel de
„domn”, consacrată în acel celebru
„Domnilor, tiranul a fugit!”.
Întreaga desfășurare a revoluției e
ilustrată în aceste cuvinte vehiculate –
analiza lozincilor scandate sau scrise
oferind o imagine a evoluției și etape‑
lor ei.
287
Ce se remarcă la o asemenea
analiză?
– Apelul la solidaritate, nonvio‑
lență, unitate: „Noi suntem popo‑
rul!”, „Și voi aveți copii!”, „Veniți
cu noi!”, „Fără violență!”, „Noi
suntem români!”, „Și noi am fost
soldați,/ Și nu am tras în frați!”,
„Și vouă vă e foame!”, „Armata
e cu noi!”, „Ieri la Timișoara,/ Azi
în toată țara!”.
– Proclamarea libertății – cuvânt
cheie cu valoare supremă:
„Luptăm, murim/ Dar liberi
vrem să fim!”, „Libertate!”, „De
Crăciun ne‑am luat rația de
libertate!”.
– Ura împotriva vechiului regim și
a reprezentantului său – apare
obsedant cuvântul „Jos…”, aso‑
ciat cu întunericul, cu dispariția,
prin definiție revoluțiile tinzând
spre „în sus”, spre recâștigarea
verticalității: „Jos dictatorul!”,
„Jos tiranul!”, „Jos Ceaușescu!”,
„Jos comunismul!”, „Ceaușescu
judecat,/ pentru sângele văr‑
sat!”.
– Hotărârea de a rezista până
la capăt, până la sacrificiul
suprem, în numele libertății:
„Suntem gata să murim!”, „Nu
plecăm, nu plecăm acasă,/
Morții nu ne lasă!”, „Trăim,
murim,/Dar liberi vrem să fim!”,
„Nu ne este frică!”.
– Cultul eroilor, recunoștința față
de cei căzuți: „Să nu uităm
Timișoara!”, „Eroii din Timișoara
sunt nemuritori!”, „Glorie eternă
eroilor căzuți în 1989!”.
 – Asimilarea comunismului cu
nazismul și condamnarea lui:
„Jos tiranul +Hitler!”, „Dacă
Ceaușescu era mai rău ca
Hitler,/ Atunci PCR era mai rău
ca naziștii!”.
– Proclamarea victoriei, un alt
cuvânt‑cheie: „Victorie!”, „Am
învins!”, „A învins libertatea!”.
– Proclamarea unor valori
democratice: „Vrem guvern
democrat!”, „Alegeri libere!”,
„Democrație și pluralism!”.
Naivitatea lozincilor, simplitatea
simbolurilor vehiculate sunt expli‑
cabile prin gradul redus de educație
democratică, de cultură politică ale
maselor, elemente ce se asimilează,
în mod normal, în procesul de soci‑
alizare, perceperea simbolurilor fiind
dependentă de acești factori. La noi
a fost însă vorba de o socializare
politică de tip comunist, forțată, care
nu avea nimic în comun cu valorile
autentic democratice.
Și imnul revoluționar „Ole, ole, ole,/
Ceaușescu nu mai e!” ilustrează ace‑
lași fenomen de nepregătire. Acest
strigăt al victoriei sportive (folosit la
singurele reuniuni de masă relativ
nesupravegheate, meciurile de fotbal)
s‑a impus ca imn al revoluției pentru
că nu existau alte cântece compatibile
cu revoluția, cele patriotice vechi –
„Trei culori…” sau „Hora Unirii” – fiind
confiscate și demonetizate la mitingu‑
rile politice oficiale ale fostului regim.
Continuând analiza revoluției
române din perspectivă simbolică,
putem sesiza prezența unor fenomene
288
și manifestări tipice de revoltă a mase‑
lor explicabile la nivelul iraționalului, al
subconștientului, numai prin interme‑
diul simbolicii politice, cum ar fi: viziu‑
nea maniheistă, operația simbolică a
demascării, impunerea unei noi mode
politice, apariția simbolurilor de con‑
densare.
Viziunea maniheistă, specifică
și propagandei de tip totalitar (în
comunism separația netă între cei
buni, estul, și cei răi, vestul, între ini‑
țiați, membri de partid, și neinițiați,
nemembri de partid) este deosebit de
frecventă în mișcările revoluționare.
Revoluția este percepută ca lumină,
începutul unei ere noi, în opoziție cu
ordinea veche, cea apusă, simbol al
întunericului, al terorii.
Din acest punct de vedere, revo‑
luția va scoate la iveală simboluri cu
caracter opus, cum ar fi, spre exem‑
plu, ținutele.
Astfel, ținuta militară simboliza
binele, apărătorul, salvatorul. În mod
contrar, ținutele închise la culoare,
aparținând de regulă Securității, sim‑
bolizau răul, teroarea, întunericul.
Jocul acestor ținute implică o
multitudine de simboluri în revoluția
română. Amintindu‑ne, vom constata
că ținutele teroriștilor nu numai că
erau închise la culoare, ci erau mai
multe pentru un singur individ. Astfel
demascarea era totală, pentru că răul,
neapărând niciodată la suprafață, tre‑
buia demascat.
Simbolul răului regăsit în teroriști
se accentuează când, pe lângă unifor‑
mele multiple, aflăm că ei circulă prin
subterane și canale. Ce poate fi mai
odios și mai îngrozitor decât o mul‑
țime de criminali înarmați, însetați de
sânge, circulând chiar pe sub picioa‑
rele noastre! Trebuie aici recunoscut
că simbolul era atât de convingător,
atât de bine realizat, încât putea fi
decriptat exclusiv în urma unei ana‑
lize la rece, ceea ce nu era cazul în
zilele fierbinți ale revoluției.
Ce este de remarcat, și a mai fost
făcut în această lucrare, este implica‑
rea puternică, percutantă și nemijlo‑
cită a televiziunii în evenimente.
Nicăieri în istorie nu s‑a mai întâlnit
o revoluție care să poată fi urmărită în
direct la televizor de către milioane și
milioane de oameni. Impactul intern și
extern au fost imense.
Despre tehnicile și mijloacele folo‑
site, spontaneitatea sau premeditarea
evenimentelor ce au alcătuit revoluția,
mai sunt foarte multe de spus.
Ceea ce cred însă că trebuie sub‑
liniat și nu trebuie uitat atunci când se
vorbește de un eveniment cu o ase‑
menea încărcătură afectivă, cum este
revoluția în general și revoluția română
în special, este acel curaj vecin cu
nebunia care a cuprins, în decembrie
1989, oamenii din Timișoara și, ulte‑
rior, din București. Acești oameni au
rămas pe baricade pentru o credință,
o speranță. Unii credeau în libertate,
alții sperau la bunăstare, iar alții, pur și
simplu, nu mai puteau suporta. Dintre
ei unii au murit. Au fost mulți, au fost
puțini? Cine știe. Oricum, au devenit
ei înșiși simboluri ale revoluției.
289
3. Concluzii
Capitolul acesta ar fi trebuit să
poarte titlul „În loc de concluzii”. Nu
poartă acest titlu pentru conformitate,
dar trebuie să subliniem, din capul
locului, că, în cazul nostru, concluziile
nu apar de la sine. În această încer‑
care de introducere în universul sim‑
bolicii revoluționare am reușit, parcă,
să complicăm și mai mult lucrurile,
decât să le clarificăm.
Acest fapt survine nu din dorința
noastră, ci din complexitatea feno‑
menelor supuse studiului, a implică‑
rii eternului uman care face din orice
studiu o corvoadă, iar din orice con‑
cluzie un risc.
Desigur, riscul nu apare la tot
pasul. Astfel, nu este nici un risc să
afirmi că simbolurile moderne sunt
mai percutante, datorită cuceririlor
tehnicii, față de cele de odinioară.
Riscul însă intervine atunci când îți
asumi următoarea afirmație: sublime
sunt ideea și fapta revoluționarilor
francezi care au făcut primul și cel
mai important pas în lungul drum al
recunoașterii și respectării drepturi‑
lor omului. Din punct de vedere legal,
al drepturilor omului, afirmația este
adevărată. Revoluționarii francezi au
înfăptuit ceea ce se afirmă. Acum se
pune problema cât de sublim a fost
gestul.
La o privire superficială, vom con‑
stata că revoluționarii francezi au fost
ceea ce se numește eroi ai revoluției
și, dacă ne gândim că ei și‑au pierdut
și viața cu ocazia acestor evenimente,
atunci spiritul lor de sacrificiu poate fi
ridicat la rangul de sublim.
În realitate, însă, această afirma‑
ție poate fi atacată pe diverse căi.
Astfel, atacul ar putea veni din partea
celor care cred că, și fără o revoluție
însoțită de atâta violență, rezultatele
în ceea ce privește drepturile omului
nu ar fi întârziat să apară pentru că
monarhia, slăbită, făcuse deja conce‑
sii importante stării a treia și era de
presupus că nu s‑ar fi oprit aici.
În aceste condiții, revoluția apare
ca o vărsare de sânge inutilă, ca un
fapt comandat de forțe ambițioase
și însetate de răzbunare. Dacă așa
ar sta lucrurile, ce ar mai rămâne
din sublimul faptelor liderilor revolu‑
ționari? Nimic, desigur. Ar rămâne,
poate, doar amintirea unor oameni
cultivați, dar scelerați (așa cum le
place francezilor să‑i numească pe
presupușii trădători) care, odată aca‑
parată puterea, nu au acționat decât
în vederea întăririi și menținerii ei.
Apologeții Revoluției franceze vor
fi revoltați, spunând că momentul isto‑
ric nu poate fi restrâns la elementele
enumerate mai sus și invocând argu‑
mente legate de organizarea revolu‑
ției și aplicarea deja celebrului cuvânt
de ordine „Libertate – egalitate – fra‑
ternitate!”.
Dar contraargumentele nu vor
întârzia să apară. Spre exemplu, fap‑
tul că despre libertate poporul nu știa
mai nimic, deci nu putea cere ceva ce
nu știa cum arată. Egalitatea, salutată
la început ca cea mai mare cucerire
a revoluției de la 1789, s‑a dovedit o
unealtă de răzbunare în mâinile stării
290
a treia, atâta timp umilită de regalitate
și cler. În ceea ce privește fraternita‑
tea, a existat poate doar o fraternitate
a ghilotinei.
Controversa poate fi continuată la
nesfârșit, fără să ajungem la nici o
concluzie.
Pentru a încerca să deslușim o cale
prin care să stabilim repere cât de cât
valabile, vom sublinia că revoluțiile,
ca fenomen social, politic, economic,
cultural, prezintă două mari aspecte.
Primul este cel tehnic. El este com‑
pus din tehnici, mijloace, metode care
și‑au manifestat prezența pe parcursul
evenimentelor. Acest aspect ar avea
un caracter predominant statistic, de
constatare și contabilizare a tuturor
acestor tehnici și mijloace. În această
categorie se pot include metodele
folosite pentru propaganda revolu‑
ționară, tipul publicațiilor, numărul
lor, enumerarea semnelor revoluției
(steaguri, eșarfe etc.), discursurile
folosite de către liderii revoluției în
această perioadă, numărul partici‑
panților la diferite manifestări revoluți‑
onare (mitinguri, ceremonii etc.).
Al doilea este cel ideologic. În
cadrul acestuia putem include cau‑
zele declanșării unei revoluții, modul
de receptare a acestei revoluții, rezul‑
tatele revoluției la nivelul individului,
al societății, pe plan intern, pe plan
extern etc..
Dacă pentru primul aspect lucru‑
rile sunt destul de clare, pentru cel
de‑al doilea, care pătrunde în sfera
psihicului uman, a mentalității umane,
care ține de modul și de posibilită‑
țile de receptare, care depinde de
preferințele fiecăruia, chiar ale istorici‑
lor, în sfârșit, ține și de avantajele sau
dezavantajele aduse de revoluția în
cauză. Ele sunt mult mai complicate.
Toate acestea fac ca o concluzie
globală, care să mulțumească pe
toată lumea, să nu existe, revoluțiile
suscitând controverse care dăinuie
peste ani.
Oricum, revoluția rămâne unul
dintre cele mai fascinante fenomene
legate de destinul ființei umane.

Bibliografie selectivă
Bachelard, G., Psihanaliza focului, Traducere de L. R. Munteanu, Prefață de R. Munteanu, Ed.
Univers, București, 1989.
Baczko, Br., Ieșirea din teroare. Termidor și revoluția, Traducere de T. Cristea, Ed. Humanitas,
București, 1993.
Bourdieu, P., Economia bunurilor simbolice, Traducere și prefață de M. D. Gheorghiu, Ed. Meri‑
diane, București, 1986.
Cassirer, E., La philosophies des formes symboliques, Ed. de Minuit, Paris, 1972.
Idem, Eseu despre om. O introducere în filosofia culturii umane, Traducere de C. Coșman, Ed.
Humanitas, București, 1994.
Domenach, J. M., La propagande politique, P.U.F., Paris, 1979.
Le Bon, G., La Révolution française et la psychologie des Révolutions, Ernest Flammarion, Pa‑
ris, 1916.
Marcuse, H., Lʼhomme unidimensionnel, Ed. de Minuit, Paris, 1968.
Pierce, Ch., Semnificație și acțiune, Traducere de D. Marga, Prefață de A. Marga, Ed. Humani‑
tas, București, 1990.
Popper, K. R., Societatea deschisă și dușmanii ei, I‑II, Traducere de D. Stoianovici, Ed. Huma‑
nitas, București, 1993.
Sfez, L., La symbolique politique, P.U.F., Paris, 1988.
Idem, La politique symbolique, 2‑nd edition, P.U.F., Paris, 1993.
Todorov, Tz., Teorii ale simbolului, Traducere de M. Murgu, Introducere de M. Carpov, Ed. Uni‑
vers, București, 1983.

291
Lumea cărților
 John P. Pace, The United
Nations Commission on
Human Rights. „A very
great enterprise”, Oxford
University Press, 2021
Recenzie de conf. univ. dr. Mihai MILCA
În primăvara anului 2021, în sis‑
tem online, la Centrul de Drepturile
Omului „Antonio Papisc” din cadrul
Universității din Padova a fost lan‑
sată cartea „The United Nations
Commission on Human Rights. A
very great enterprise”, apărută anul
295
trecut la Oxford University Press.
Lansarea, la care au participat experți
ONU din diverse perioade, s‑a des‑
fășurat cu participarea autorului,
John P. Pace, care în prezent este
Senior Visiting Fellow la Facultatea
de Drept a Universității din New
South Wales și Adjunct la Centrul
de Drept Internațional al Universității
din Sydney. El a desfășurat o acti‑
vitate de 33 de ani în sistemul ONU
(1966‑1999), în cea mai mare parte
urmărind implementarea standar‑
delor ONU în domeniul drepturilor
omului în statele membre ale acestei
organizații, în perioada 1978‑1994
fiind chiar secretarul Comisiei ONU
pentru Drepturile Omului și în 1993
coordonatorul Conferinței Mondiale a
Drepturilor Omului de la Viena, ultima
conferință mondială în acest domeniu
din secolul trecut. Autorul și‑a con‑
tinuat activitatea în ultimii douăzeci
de ani având aceeași arie de preocu‑
pări și având numeroase responsa‑
bilități în Indonezia, Irak, Liberia etc.,
prioritate având pentru el drepturile
femeii, lucrătorii migranți, solicitanții
de azil, administrarea justiției, lupta
împotriva terorismului și altele.
În cartea sa, John P. Pace reali‑
zează un raport cronologic complet și
extrem de revelator sub aspectul sub‑
stanței lor al programelor desfășurate
de ONU în materia drepturilor omu‑
lui. Lucrarea reflectă activitatea des‑
fășurată în domeniul asupra căruia
se apleacă, din momentul începerii
activității organizației mondiale, la
24 octombrie 1945, având în vedere
rapoartele tuturor sesiunilor Comisiei
și ulterior ale Consiliului ONU pentru
drepturile omului, dar și alte docu‑
mente. Sunt analizate metodele
adoptate pentru îmbunătățirea imple‑
mentării la nivel național a standar‑
delor internaționale privind drepturile
omului. Regăsim aici procedurile spe‑
ciale privind drepturile omului la nivel
ONU și modul în care a luat naștere
legislația internațională în materie. În
continuare, autorul prezintă modul în
care a fost înființată Comisia pentru
Drepturile Omului a ONU, se referă
la crearea funcției de Înalt Comisar
pentru Drepturile Omului și la preocu‑
parea, din ce în ce mai intensă, pen‑
tru drepturile omului în cadrul ONU,
ceea ce a dus, de altfel, la înlocuirea
Comisiei care a funcționat până în
2006, adică 60 de ani, cu Consiliul.
În prezent, multe dintre problemele
cărora trebuie să le facă față societa‑
tea, la nivel mondial, cum ar fi sărăcia,
conflictele sau problemele legate de
mediul înconjurător, își au, în opinia
296
lui John P. Pace, rădăcinile în încălca‑
rea drepturilor omului.
Această carte dă posibilitatea citi‑
torului să afle ce anume s‑a reușit
la nivel internațional în trecut și care
sunt aspectele asupra cărora mai
este nevoie să se intervină în viitor.
Lucrarea de față are o abordare cro‑
nologică a problemelor asupra cărora
s‑a aplecat Comisia și apoi Consiliul
și reușește să surprindă esența lor.
Volumul reușește în cele peste 800
de pagini ale sale să redea toate
momentele importante privind evolu‑
ția drepturilor omului în sistemul ONU
ulterioare apariției Comisiei pentru
Drepturile Omului. Primul capitol
înfățișează prima etapă a activității
Comisiei, în mod deosebit redactarea
Declarației Universale a Drepturilor
Omului, rolul pe care l‑au avut încă
de la început, dar și ulterior Eleonor
Franklin D. Roosevelt, Rene Cassin,
Fernand Dehousse, Cl. Hsia, K.C.
Neogy, Paal Berg, Victor Raul Haya
de la Torre, Alexander Borisov, Dusan
Brkish alăturându‑li‑se pe parcurs
și P.C. Chang, Charles Malik, John
Humphrey ș.a. De asemenea, este
evidențiat modul în care drepturile
omului au fost împărțite în două cate‑
gorii, denumite ulterior de Karel Vasak
„generații de drepturi”, și anume drep‑
turile civile și politice și cele econo‑
mice, sociale și culturale. În capitolul
următor sunt descrise direcțiile către
care s‑a îndreptat Comisia în deceni‑
ile ulterioare, iar în capitolul al treilea
sunt descrise metodele create cu sco‑
pul de a îmbunătăți implementarea și
introducerea în sistemele naționale a
normelor internaționale privind drep‑
turile omului. Următorul capitol pri‑
vește unele aspecte organizatorice și
administrative ale activității Comisiei.
În capitolul următor se pune accen‑
tul pe drepturile economice, sociale
și culturale. Acest capitol reprezintă,
totodată, o introducere pentru capito‑
lul următor privind procedurile ad‑hoc
și procedurile speciale. Aici găsim
menționat ca expert care a activat pe
proceduri speciale, într‑un grup de
experți pe probleme de discriminare,
în baza mandatului avut atât în cadrul
Comisie, cât și al Consiliului ONU
pentru Drepturile Omului, și un român.
Este vorba de directorul fondator al
Institutului Român pentru Drepturile
Omului, Irina Moroianu Zlătescu.
Capitolul următor privește legislația
internațională din domeniul drepturilor
omului. Apoi, un întreg capitol, capitolul
al optulea, este consacrat Conferinței
Internaționale a Drepturilor Omului de
la Viena, al cărei coordonator a fost
autorul, așa cum am menționat în
prima parte a prezentării noastre, fiind
specificată inclusiv crearea funcției de
Înalt Comisar ONU pentru Drepturile
Omului, ca o dovadă în plus a creșterii
interesului, a preocupării ONU pentru
drepturile omului. Cum era și firesc,
următorul capitol este alocat înființă‑
rii Consiliului ONU pentru Drepturile
Omului. În cadrul celui de al zecelea
capitol, regăsim exprimată importanța
la nivel individual a procedurilor ce
s‑au dezvoltat în timp, pentru sesiza‑
rea încălcărilor de drepturi ale omului
în state membre ale organizației mon‑
diale, printre care menționăm accesul
297
la anumite instituții prin plângeri sau
petiții sau prin reprezentarea la nivelul
societății civile.
Epilogul înfățișează cititorului
următoarea etapă a evoluției proble‑
maticii drepturilor omului în sistemul
ONU, iar aceasta poartă amprenta
experienței îndelungate a autorului
și a priorităților actuale referitoare la
drepturile omului.
Lucrarea își propune și reușește să
realizeze o imagine complexă și com‑
pletă asupra activității desfășurate
de Comisia ONU pentru Drepturile
Omului și de Consiliul ONU pentru
Drepturile Omului. Este remarcabil
faptul că John P. Pace, deși a lucrat
atâtea zeci de ani în sistemul ONU
și încă mai colaborează cu acesta
și în prezent, reușește să descrie în
cartea sa fapte și să evite formularea
unor opinii personale, pentru a‑i oferi
cititorului posibilitatea de a‑și forma
propria imagine despre Comisia ONU
pentru Drepturile Omului și, respec‑
tiv, Consiliul ONU pentru Drepturile
Omului și să reflecteze asupra ceea
ce este necesar a fi făcut pe mai
departe.
Reamintim cititorilor că țara noas‑
tră a devenit membră a ONU în 1955
și că în aceste condiții abia din acel
moment se regăsesc, în ce o pri‑
vește, date considerate semnificative
în carte. Totuși vrem să precizăm că
printre colaboratorii Comisiei care
au lucrat la redactarea Declarației
s‑a aflat și un român, marele jurist
Nicolas Mateescu Matte, creatorul
dreptului cosmic, care părăsise țara
cu puțin timp înainte și era cercetător
doctorand la Institutul de Drept
Internațional de la Geneva.
Referitor la țara noastră, amintim
că John P. Pace a colaborat în cadrul
Comisiei ONU pentru Drepturile
Omului cu raportorul special pri‑
vind încălcările drepturilor omului în
România, iar după 1990 s‑a implicat
în acordarea asistenței ONU în dome‑
niul formării, informării și respectării
298
drepturilor omului, până la 10 mar‑
tie 1993. Atunci s‑a încheiat activita‑
tea raportorului special, cu conclu‑
zia Comisiei că în privința încălcării
drepturilor omului România a ajuns
la nivelul statelor ale căror regimuri
democrate nu au fost întrerupte de
regimuri totalitare, programul de asis‑
tență tehnică încheindu‑se în anul
următor.
Hillgje van’t Land, Andreas
Corcoran, Diana‑Camelia
Iancu, The Promise
of Higher Education,
Springer International
Publishing, 2021
Recenzie de prof. univ. dr. Irina MOROIANU ZLĂTESCU

„The Promise of Higher Education”

este titlul cărții apărute la Springer
International Publishing în 2021,
avându‑i ca editori pe consacrații spe‑
cialiști în domeniu Hillgje van’t Land,
doctor în literatură francofonă com‑
parată, secretar general al Asociației
Internaționale a Universităților (AIU/
IAU), Andreas Corcoran, doctor în
istorie, secretar general adjunct al
AIU, și conf. univ. dr. Diana‑Camelia
Iancu, senior membru al AIU, decan
al Facultății de Administrație Publică
a SNSPA. Lucrarea, care are ca sub‑
titlu „Essays in Honour of 70 Years of
IAU”, a fost elaborată de personalități
de seamă ale vieții academice mon‑
diale, unele dintre acestea ocupând
de‑a lungul timpului și/sau în prezent
diferite demnități în organisme inter‑
naționale cu caracter universal sau
regional, ori în diferite state. Una din‑
tre personalitățile care au contribuit

299
ca autori la realizarea remarcabilu‑
lui volum este prof. univ. dr. Remus
Pricopie, rector al SNSPA, ministru al
Educației și Cercetării (2012‑2014),
vicepreședinte al AIU, președinte
al EU‑Latin America and Caribbean
Permanent Academic Forum.
Cartea are ca punct de por‑
nire a 70‑a aniversare a Asociației
Internaționale a Universităților, înfiin‑
țată în 1950, în urma Conferinței de la
Nisa, la inițiativa UNESCO. Precizăm
că în statutul AIU sunt menționate prin‑
cipiile fundamentale la care trebuie să
adere orice universitate care accede,
pornind de la dreptul de a avea acces
la educație și de a urmări adevărul,
oricare ar fi acesta, toleranța față de
opinii diferite și independența față de
influența mediului politic.
Evident, deși schimbările care au
survenit în ultimele decenii în socie‑
tate și în domeniul educațional sunt
semnificative, universitatea ca institu‑
ție, datorită structurii și misiunii sale,
a supraviețuit. Cu toate transformările
care au avut loc la nivel global, sub
aspect economic, politic și social, ea
a supraviețuit dând dovadă de adap‑
tabilitate, reziliență. De ce? Pentru
că universitatea creează, mediază și
observă schimbările la nivelul socie‑
tății. Pe de altă parte, această institu‑
ție se află în fața unor provocări cum
ar fi progresul tehnologic, inteligența
artificială, care au un impact semnifi‑
cativ asupra activităților de cercetare,
predare și colaborare. Există, desi‑
gur, voci care se întreabă dacă uni‑
versitatea mai poate oferi atitudinile
și competențele necesare pe piața
300
muncii. În același timp se pune între‑
barea dacă universitatea viitorului are
nevoie de spații fizice, în condițiile
în care multe din activitățile educați‑
onale se îndreaptă către spațiul vir‑
tual, pentru a oferi un acces cât mai
larg. Modul în care mediul universitar
a răspuns actualei pandemii demon‑
strează odată în plus receptivitatea
și flexibilitatea de care universitatea
este capabilă, atunci când situația o
cere. În cei 70 de ani care au trecut de
la fondarea asociației, aceasta a ofe‑
rit o platformă, un punct de întâlnire
și a creat condițiile dialogului. Una
dintre realizările sale a reprezentat‑o
monitorizarea mediului academic
sub aspectul zonelor de interes și a
numărului de universități existente,
elaborând chiar în 1950 prima lucrare
care cuprinde 620 universități și alte
instituții de învățământ superior din
lume. Începând cu anul 2014, acest
„Manual internațional al universită‑
ților” a devenit baza pentru porta‑
lul online al World Higher Education
Database (WHED). În ultimele decenii
asociația a dorit să devină mai acce‑
sibilă și să‑și aducă propria contri‑
buție la dezvoltarea învățământului
superior. Acest moment aniversar a
reprezentat un bun prilej pentru a se
publica o culegere de eseuri care sunt
elaborate de personalități ale vieții ști‑
ințifice internaționale, studii realizate
de personalități ale vieții științifice din
India, Marea Britanie, SUA, Mexic,
Rusia, Finlanda și din asociații pre‑
cum EAIE, NAFSA și UArctic, lucrări
ale unor reprezentanți ai UIL, UDUAL,
HETL, dar și ale unor cadre didactice
universitare din Coasta de Fildeș,
Germania, Africa de Sud, Canada,
SUA, Israel și Thailanda. Ultima parte
a cărții este consacrată concluziilor la
care au ajuns autorii, unii dintre ei ela‑
borând chiar anumite scenarii privind
viitorul învățământului superior din
diferite țări. Lucrarea își propune să
ilustreze diferitele provocări și oportu‑
nități, realizările și potențialul viitor ale
învățământului superior, rememorând
trecutul, analizând prezentul și privind
către viitor.
Eseurile publicate ating teme de
mare interes, cum ar fi: coopera‑
rea internațională, drepturile omului,
valorile academice, globalizarea și
învățământul superior, asociațiile de
universități ca promotori ai schim‑
bării, oportunitățile și limitele globa‑
lizării, obiectivele locale și naționale
ale universităților, cunoștințe despre
guvernanță, învățământul superior și
dezvoltarea sa durabilă, rolul social al
universităților, învățământul superior
ca bun public, în contextul național și
internațional, mobilitatea și coopera‑
rea la nivel internațional, asigurarea
și recunoașterea calității, experiența
studenților în sistem internațional,
301
scepticismul epistemic/fobia episte‑
mică și încrederea publică, aspecte
ce țin de leadership, decolonizare și
egalitate, digitalizare și învățământ
online, implicarea la nivelul comunită‑
ții, calitatea predării, leadership‑ul în
mediul universitar, limitele euristice și
impactul ierarhizării, formarea conti‑
nuă în domeniul universitar, probleme
ridicate de egalitatea socială, diver‑
sitate și incluziune posibile modele
ale viitoarelor instituții de învățământ
superior on-line, rolul învățământului
superior în garantarea democrației,
justiției sociale și responsabilității
etc. Acestea sunt numai câteva din
subiectele ce se regăsesc în volumul
la care ne referim și care, suntem
convinși, reprezintă o lucrare de refe‑
rință pentru mult timp, fiind deosebit
de utilă pentru cercetătorii științifici,
pentru întreg mediul universitar, pen‑
tru reprezentanții organizațiilor inter‑
guvernamentale și neguvernamentale
cu atribuții sau preocupări în dome‑
niu. Prin varietatea temelor, tratate la
un nivel științific de excepție, cartea
oferă, totodată, cititorului posibilitatea
de a se familiariza cu multiplele fațete
ale mediului academic.
O istorie a dreptului
românesc
(Petre Buneci și Cristian Moșneanu,
Istoria dreptului românesc, Editura
Librex, 2021)
Recenzie de prof.univ.dr. Irina MOROIANU ZLĂTESCU

Cu puțin timp în urmă, a văzut

lumi­­na tiparului o lucrare de o reală
valoare științifică. Este vorba de
„Istoria dreptului românesc” (Editura
Librex, București, 2021) ai cărei
autori sunt reputatul jurist prof. univ.
dr. Petre Buneci și cunoscutul istoric
Cristian Moșneanu, după ce majorita‑
tea demersurilor au fost făcute de‑a
lungul timpului exclusiv de juriști.
Autorii au apreciat, după cum
afirmă ei înșiși, ca fiind de datoria lor
să încerce să reconstituie și să pună
cap la cap toate episoadele din isto‑
ria țării noastre în care se face refe‑
rire la dreptate, aducând în atenția
cititorului atât modul în care a evo‑
luat dreptul și toate principiile care
s‑au desprins de‑a lungul timpului
din el, cât și modul în care acestea
au influențat istoria poporului român.
Așa cum menționează aceștia, un
argument al demersului lor științific
poate fi conturat foarte bine de un
postulat potrivit căruia „legitimitatea
unui stat rezidă în pretenția sa de a
face justiție”, ei precizând că încă de
la formarea Principatelor Române,

302
apoi continuându‑se cu înfăptuirea
Marii Uniri, ansamblul legilor, dar și al
instanțelor judecătorești, a constituit
unul dintre stimulentele care, iată, au
făcut să existe o continuitate și o uni‑
tate, să legitimeze ceea ce reprezintă
„conștiința de neam și limbă”.
În prima parte a lucrării, după defi‑
nirea în primul capitol a conceptelor
utilizate pe parcursul cercetării între‑
prinse, sunt tratate, în capitolul urmă‑
tor este prezentată perioada de la
sfârșitul preistoriei până în anul 105
d.Hr., când Imperiul Roman a cucerit
statul dac al lui Decebal. Aici este ilus‑
trată o posibilă legătură dintre legile
turtedanilor, vechi de peste 8000 de
ani, și spațiul carpato‑danubiano‑pon‑
tic și sunt analizate diferitele dovezi
din acele timpuri de care dispune ști‑
ința de azi, dar și informații mitologice.
Se regăsesc pagini impresionante în
carte despre Zamolxe și Anarcharsis,
despre codul de legi pe care acesta
din urmă l‑ar fi scris și despre care, din
păcate, nu mai există informații azi,
despre obiceiurile, cutumele și drep‑
tul de proprietate la traci, daco‑geți,
agatârși, sacii galactofagi și sciți, iar pe
baza izvoarelor rămase până astăzi,
au încercat autorii să arate care era
dreptul aplicabil și forma statelor cen‑
tralizate din timpul lui Dromichaetes
și Rubobostes, ce reprezenta rega‑
tul lui Burebista și perioada de după
acesta până la Decebal. În acest con‑
text autorii prezintă dreptul de propri‑
etate asupra pământului și animalelor,
dreptul familiei în lumea geto‑dacică
dreptul de proprietate asupra bunu‑
rilor imobile, lemnului, fierului, dar și
303
a minelor de sare și a celor de aur.
Ne‑a reținut atenția analiza făcută în
lucrare sclavagismului în societatea
geto‑dacică. În capitolele următoare
este prezentată evoluția dreptului
în perioada 106‑275 d.Hr.; în peri‑
oada 275‑secolul al IX‑lea, dreptul în
evoluția sa în perioada 800‑1315 în
Moldova și Valahia, dar și în perioada
800‑1541 în Transilvania, dreptul în
perioada 1315‑1711, dreptul în peri‑
oada 1711‑1859. Evident, sunt pagini
de o rară frumusețe, cu o amplă docu‑
mentare ce vine în sprijinul cercetăto‑
rilor, dar și doctoranzilor care studiază
evoluția anumitor instituții juridice de‑a
lungul timpului. Capitolul opt se referă
la dreptul din perioada 1859‑1920;
este format din două părți: prima pri‑
vește dreptul în România cealaltă,
dreptul în Transilvania. Se remarcă
și analiza, în mod special a evoluției
dreptului în aceeași perioadă în pro‑
vinciile românești istorice.
În prima parte, autorii se referă la
evenimentele cu un rol major în evo‑
luția dreptului și este explicat concep‑
tul de Constituție și se evidențiază,
de asemenea, reglementarea, pentru
prima oară după unirea principate‑
lor, a principiului separării puterilor în
stat, în continuare este prezentat sta‑
tutul juridic internațional al României
după Unirea din 1859, precum și pașii
urmați până în momentul recunoaște‑
rii acestui act de către Marile Puteri.
Sunt evidențiate reformele din
timpul domnitorului Al.I. Cuza și este
ilustrată pe larg reforma administra‑
ției ce a avut loc în acea perioadă.
Dar nu numai Legea administrației
locale, ci și Codurile penal și de pro‑
cedură penală și Civil și de procedură
civilă, adoptate în timpul domniei lui
A.I Cuza, își găsesc locul pe care
îl reprezintă în evoluția dreptului și
legislației din România. Remarcăm
modul în care se face în lucrare tre‑
cerea la adoptarea Constituției din
1866, apărută după abdicarea dom‑
nitorului A.I. Cuza. Unul dintre aspec‑
tele importante din acest capitol pri‑
vește prezentarea statutului juridic
al României în perioada respectivă,
în focul evenimentelor care aveau
să ducă la independența României,
crearea Regatului României și, nu în
ultimul rând, la Marea Unire din 1918.
Partea a doua a capitolului, în care
autorii se ocupă evoluția dreptului din
Transilvania, de la crearea dualismu‑
lui austro‑ungar până la Unirea din
1918. Este evidențiat statutul româ‑
nilor de dinaintea revoluțiilor de la
1848 și după aceea și este prezen‑
tată organizarea statală și administra‑
tivă din Transilvania, dar, așa cum era
firesc, și evoluția dreptului și a justi‑
ției din această parte a țării aflată sub
jurisdicție străină. În capitolul urmă‑
tor, autorii se ocupă de dreptul româ‑
nesc începând cu anul 1920, adică
după Trianon, când este recunoscută
România Mare pe plan internațional,
continuând cu Constituția adoptată
în 1923, în timpul regelui Ferdinand,
cu legile adoptate ulterior și care evi‑
dențiau împreună evoluția societății
democratice românești, desigur, până
la momentul adoptării Constituției din
1938 de către regele Carol al II‑lea,
publicată printr‑un decret regal și
304
care, spre deosebire de cea din 1923,
care se referea în Titlul II la „dreptu‑
rile românilor”, privea acum „datoriile
și drepturile românilor”. În capitolul
zece, autorii prezintă evoluția dreptu‑
lui în perioada domniei regelui Carol
al II‑lea și până la venirea la condu‑
cerea țării a regimului comunist, în
1948, pentru ca în capitolul următor ei
să se ocupe de istoria dreptului româ‑
nesc în perioada regimului comunist
(1948‑1989), iar în ultimul capitol să
trateze perioada aferentă căderii regi‑
mului comunist în 1989 și revenirii la
democrație. Cercetarea se oprește
cu câteva luni în urmă, adică în 2020.
Sunt prezentate în carte evenimentele
care au dus la schimbarea de regim.
Sunt enunțate principalele măsuri cu
caracter legislativ, dar și politic luate
în ultimii 30 ani. Astfel, este eviden‑
țiată adoptarea unei noi Constituții
în 1991 și revizuirea ei în 2003, sunt
prezentate câteva din instituțiile mai
importante care au luat naștere în
baza Constituției, de exemplu, Curtea
Constituțională, Curtea de Conturi,
dar este subliniată și importanța
reînființării unui organism consulta‑
tiv de specialitate al Parlamentului –
Consiliul legislativ, care inițial a fost
creat în baza Constituției din 1923 și
a funcționat în anumite perioade de
timp, până la introducerea lui din nou,
în Constituția din 1991. O parte impor‑
tantă a acestui capitol este rezervată
de autori influențelor obligatorii pe
care le are dreptul Uniunii Europene
asupra dreptului intern în România
devenită stat membru al Uniunii
Europene din 2007. În ultima parte
a acestui capitol, autorii fac referire
la normele ce conțin dispoziții civile
care guvernează raporturile dintre
oameni, adoptarea unei legi organice
cum este Codul civil, care reflectă
realitatea unui sistem social ca într‑o
oglindă, Codul de procedură civilă,
Codul penal, Codul de procedură
penală, Codul administrativ și altele.
Ceea ce este extrem de util pentru
cititor, fiecare capitol se încheie cu
concluzii. Lucrarea dispune de o bibli‑
ografie impresionantă. De altfel este
interesant de știut că în activitatea de
cercetare a autorilor, așa cum afirmă
ei înșiși, un rol important l‑au avut ‑
alături de documente inedite din fon‑
duri de arhivă, documente editate
și publicate de Academia Română,
surse narative (cronici), instrumente
de lucru ale dreptului românesc
(monitoare oficiale, culegeri de legi și
alte acte normative), lucrări de o mare
305
valoare științifică și documentară din
doctrină (atât din domeniul dreptului
și în special istoriei dreptului, cât și
al istoriei), enciclopedii, dicționare –
documentele din arhivele electronice
ale Academiei Române și Bibliotecii
Digitale a Bucureștilor.
Lucrarea este, în opinia noastră,
foarte utilă juriștilor, cercetătorilor în
domeniu, dar și tuturor celor intere‑
sați de istoria dreptului din țara noas‑
tră, reprezentând cu prisosință ceea
ce și‑au propus autorii, și anume „un
pod peste timp”, care să facă legătura
între prezent și trecut, să ne facă să
conștientizăm faptul că, în cazul în
care acest pod reprezentat de istorie
ar dispărea, „urmașii noștri nu ar mai
avea repere și nici viziunea unde să
se îndrepte, iar atunci vom fi condam‑
nați să repetăm greșelile trecute sau
să avem soarta altor popoare care au
dispărut”.
 Frans de Waal, Mama:
ultima îmbrățișare.
Ce ne spun emoțiile
animalelor despre noi
înșine, București, Editura
Humanitas, 2020
Recenzie de prof. univ. dr. Septimiu CHELCEA

Waal: Mama’s Last Hug: Animal

În primăvara anului 2019, apă‑
rea, la Editura Norton, din New York
City, cartea cunoscutului primato‑
log olandezo‑american Frans de
Emotions and What They Tell Us
about Ourselves. Ea a fost tradusă de
Carmen Strungaru și a fost publicată
după un an de Editura Humanitas cu
titlul Mama: ultima îmbrățișare și cu
subtitlul amputat Ce ne spun emoțiile
animalelor despre noi înșine. Din sub‑
titlul original a fost eliminată sintagma
„emoțiile animalelor”, păstrându‑se
doar partea a doua a subtitlului, cea
care direcționează atenția cititorului
spre semnificația cercetării emoțiilor
la animale pentru cunoașterea științi‑
fică a emoțiilor la om. Consider nein‑
spirat acest artificiu publicistic, pentru
că tema centrală a cărții o reprezintă
tocmai emoțiile animalelor, mai precis
analiza emoțiilor incluse în categoria
emoțiilor sociale: empatia și simpatia
(capitolul 3), dezgustul, rușinea, vino‑
văția (capitolul 4). Acestor emoții, care
până nu demult erau atribuite numai
oamenilor, li se adaugă emoțiile ce

306
stau la baza unor comportamente
considerate a fi specific umane: jocul
(capitolul 2), politica, războiul, crima
(capitolul 5) și unele fenomene psihice
greu de acceptat că le împărtășim cu
animalele: stima de sine, moralitatea,
corectitudinea, echitatea (capitolul 6).
Primul capitolul al cărții șochează
de‑a dreptul: animalele, dincolo de
faptul că „știu ce știu” (metacogniție),
au simțământul morții, sunt capabile
să negocieze în situațiile conflictuale,
trăiesc clipe de fericire. În fine, ultimul
capitol are un caracter teoretic accen‑
tuat, urmărind să lămurească relația
dintre creier și conștiință, înțelesul
termenului de „simțire”, ajungând la
presupunerea – rezonabilă din punc‑
tul de vedere al autorului, profesor
de biologie (comportamentul prima‑
telor) în cadrul Departamentului de
psihologie de la Universitatea Emory
(Georgia, SUA) – că animalele sunt
capabile „să‑și analizeze conștient
experiența și memoria, au și capacita‑
tea de a recunoaște explicit și tulbură‑
rile corporale pe care le numim emoții”
(p. 305). Prologul, concluziile, notele
și bibliografia întregesc configurația
acestei cărți, pe care o consider o
excelentă continuare a lucrării fonda‑
toare a psihologiei sociale: Expresia
emoțiilor la om și animale, de Charles
Darwin (1872). Pe tot parcursul celor
332 de pagini ale cărții sale, Frans de
Waal analizează în paralel emoțiile
la animale și la om, inclusiv expresia
(exteriorizarea) acestora. Ilustrația
descrierilor (desene și fotografii) ne
conving – dacă mai era nevoie – că
primatele nonumane au aceeași
307
expresie universală a emoțiilor omului.
Sunt relatate rezultatele faimoaselor
testări controlate cu oameni din peste
20 de etnii diferite ale antropologului
Paul Ekman care au dovedit că expre‑
siile faciale ale emoțiilor primare/de
bază/fundamentale (furie, frică, dez‑
gust, bucurie, tristețe și surpriză) sunt
universale, o moștenire de la primate
– teorie avansată de Charles Darwin
cu o sută de ani înaintea acestor tes‑
tări. Cu ajutorul „Sistemului de codifi‑
care a acțiunii faciale” (FACS), creat
de Paul Ekman și Walter V. Friesen în
anii 1980, cercetătorii de azi pot iden‑
tifica chiar și emoțiile pe care oamenii
încearcă să le ascundă.
Frans de Waal respinge clasifica‑
rea emoțiilor în fundamentale, secun‑
dare și terțiare, ca și dihotomia emoții
pozitive versus emoții negative, consi‑
derând că emoțiile sunt ca organele:
„Toate sunt necesare și le împărtășim
cu celelalte animale […]. Nimeni nu ar
putea susține că unele organe sunt
fundamentale, cum ar fi inima, cre‑
ierul, plămânii, în timp ce altele ar fi
mai puțin utile, de exemplu pancrea‑
sul și rinichii” (p. 202). El identifică în
structura emoțiilor trei componente:
schimbări ale organismului, compor‑
tamente și simțiri. Dacă schimbările
corporale și comportamentele pot fi
observate și înregistrate cu ajutorul
aparatelor și tehnicilor din ce în ce
mai performante, simțirea – senzațiile
subiective pot fi evidențiate prin rela‑
tările verbale: spunem sunt fericit, sau
trist, îmi este rușine, mă simt vinovat
etc. Animalele nu ne pot comunica
prin limbajul articulat ce simt – zidul
care separă omul de animale a fost
fisurat, dar nu dărâmat –, dar aceasta
nu înseamnă că animalele resimt ca
și oamenii emoțiile de fericire, tristețe,
rușine sau vinovăție: „Având în vedere
cât de asemănător cu noi acționează
animalele, că împărtășesc reacțiile
noastre fiziologice, au expresii faciale
și posedă același tip de creiere, n‑ar fi
cu adevărat straniu dacă experien‑
țele noastre interne ar fi radical dife‑
rite?” – se întreabă retoric, în capitolul
de concluzii, Frans de Waal (p. 332)
Mama’s Last Hug: Animal
Emotions and What They Tell Us
about Ourselves prezintă un real inte‑
res pentru biologi, antropologi, soci‑
ologi, psihologi, filosofi, și – de ce
nu?! – pentru publicul larg, pentru toți
cei dornici să se cunoască pe sine,
să înțeleagă lumea exterioară și legă‑
tura dintre om și natură. Sunt abor‑
date – uneori în profunzime, alteori
făcându‑se doar trimitere – probleme
încă disputate de oamenii de știință,
precum hominizarea, antropogeneza,
inteligența emoțională, sănătatea
mintală, fundamentele traiului lao‑
laltă al oamenilor, evoluția omului pe
„scara animală” etc. Cartea la care mă
refer are calitatea rar întâlnită în scri‑
erile academice de a îmbina judicios
rigoarea științifică (datele din miile de
ore de observație controlată, conclu‑
ziile experimentelor de laborator și de
teren, valorificarea critică a bibliogra‑
fiei „de primă mână”, definirea precisă
a termenilor) cu anecdotica (evocarea
unor evenimente din biografia autoru‑
lui, din viața propriei familii, relatarea
cu har și haz a unor întâmplări din
308
cariera sa de peste cinci decenii). Cu
un fin simț al măsurii, Frans de Waal
distinge faptele dovedite științific de
speculațiile neîntemeiate ale unor cer‑
cetători, dar și de propriile lui presu‑
puneri. Curajul de a pune la îndoială
concluziile deja omologate de știință,
propensiunea introducerii de con‑
cepte noi în vocabularul antropologiei,
psihologiei și al disciplinelor conexe,
simpatia și respectul nu numai pentru
„verii noștri” – maimuțele antropoide,
adică „asemenea oamenilor” –, ci și
pentru toate viețuitoarele („animale
umane” și „animale nonumane”), ca și
pentru natură, în general, dau monu‑
mentalitate personalității savantului.
„Oamenii ar trebui să respecte toate
formele de viață: demnitatea inerentă
tuturor ființelor vii, participarea pe care
o are fiecare formă de viață la propria
sa existență și la supraviețuirea omu‑
lui și senzitivitatea și capacitatea de a
suferi” – ne îndeamnă Frans de Waal
(p. 294).
În cele ce urmează voi încerca să
evidențiez contribuția acestei recente
cărți a lui Frans de Waal, considerat
unul dintre cei mai importanți 47 de
oameni de știință din toate timpurile
(Discover, 2011), la progresul cunoaș‑
terii în domeniul psihologiei, în mod
particular al psihosociologiei. Înainte
de a face aceasta, găsesc de cuviință
să devoalez identitatea „Mamei” și tâl‑
cul „îmbrățișării”, folosind chiar textul
din carte: „Mama, slăbită, aproape
muribundă, era printre cei mai bătrâni
cimpanzei [femelă – n.n.] din grădina
zoologică [Grădina zoologică Burgers
din Arnheim, Olanda – n.n.]. Jan, cu
părul alb, care contrasta cu o jachetă
de ploaie de un roșu aprins, este pro‑
fesorul de biologie care mi‑a condus
teza de doctorat cu mult timp în urmă.
Cei doi se cunoșteau de peste patru‑
zeci de ani” (p. 23). Jan [profesorul Jan
van Hoof – n.n.], cel care a intrat cu
încredere în cușca cimpanzeului‑fe‑
melă spre a‑și lua rămas-bun de la
muribundă, studiase comportamentul
„Mamei” începând din 1972, stabilind
o relație afectivă reciprocă. „Mama” a
înțeles compasiunea profesorului și
l‑a îmbrățișat fericită. „Mama” a murit
câteva săptămâni mai târziu, la vârsta
de 59 de ani.
Interacțiunea comportamentelor
umane în mediul social constituie, în
opinia mea, obiectul de studiu al psi‑
hologiei sociale. Primatologia studi‑
ază în principal comportamentele pri‑
matelor nonumane (cimpanzei, gorile,
macaci ș.a.) în mediul lor natural și în
captivitate. Metoda de studiu practi‑
cată cu succes de Frans de Waal a
fost „observația holistică integrată
în context”, care presupune „privi‑
rea ansamblului, dincolo de centrul
scenei” (p. 10). Opinez că aplicarea
observației holistice integrată în con‑
text poate promova cu succes ase‑
mănător cunoașterea și în domeniul
psihologiei sociale. În studiul compor‑
tamentului de întrajutorare umană,
de exemplu, nu este suficient să îți
concentrezi atenția asupra compor‑
tamentului persoanei aflată în dificul‑
tate și al donatorului de ajutor, notând
caracteristicile socio‑demografice
(vârsta, apartenența la gen, statusul
social) ale protagoniștilor. Trebuie să
309
observi ce se întâmplă și „la perife‑
rie” (comportamentul celor care pri‑
vesc scena) și, totodată, să integrezi
tot ce se întâmplă în contextul social
concret (tipul de cultură: colectivist/
individualist, regimul politic: demo‑
cratic/dictatorial, situația: normalitate/
criză economică, sanitară etc. Și mai
trebuie să treci dincolo de ceea ce
observi, să pătrunzi în black box, să
descifrezi procesele neurale și men‑
tale. Un astfel de studiu nu știu să se
fi făcut, deși „neuroștiința deschide
cutia neagră pentru a ne permite să
privim în interiorul creierului” (p. 314).
Profesorul Frans de Waal se pro‑
nunță deschis, fără niciun echivoc,
împotriva behaviorismului – școală de
gândire cu impact internațional, care
„a început cu intenția lăudabilă de a
dezvolta un cadru unificator, care să
explice atât comportamentul uman,
cât și pe cel animal. Și‑a dobân‑
dit numele din concentrarea asupra
comportamentului observabil și din
rezerva față de lucruri neobservabile
precum conștiința, gândurile și sen‑
zațiile” (p. 311). S‑a ajuns până acolo
încât unii behavioriști au afirmat că
psihologia are nevoie să se lepede
de „jugul conștiinței” (ibidem). De
asemenea, remarcă, deplin justificat,
excesul de chestionare în cercetarea
psihologică a emoțiilor. În ce mă pri‑
vește, adaug că acest exces este vizi‑
bil și în cercetarea psihosociologică,
în general.
În legătură cu evoluția, poziția lui
Frans de Waal este la fel de clară:
„evoluție fără miracole”, respingerea
argumentată a „excepționalismului
uman”, care presupune o „răsturnare
spectaculoasă în locul procesului lent
și lin al evoluției”. Împotriva viziunii
hobbsiene – bellum omnium omnes
– autorul acestei fascinante cărți și
a atâtor altora (Peacemaking Among
Primates. Cambridge, Harvard
University Press, 1989; Chimpanzee
Cultures. Cambridge, Harvard
University Press, 1994; Bonobo: The
Forgotten Ape. Berkeley, University
of California Press, 1997; The
Bonobo and the Atheist: In Search of
Humanism Among the Primates. New
York, Norton, 2013 (trad. rom. Bonobo
și ateul. În căutarea umanismului
printre primate, București, Editura
Humanitas, 2017); Chimpanzee
Politics: Power and Sex Among Apes.
Baltimore, Johns Hopkins University
Press, 2007); Are We Smart Enough
to Know How Smart Animals Are?
New York City, Norton (trad. rom.
Suntem îndeajuns de inteligenți pen‑
tru a înțelege inteligența animalelor?
București, Editura Humanitas, 2017)
ș.a. – acreditează ideea că „princi‑
pala noastră strategie de supraviețu‑
ire este traiul în grup” (p. 239). „Setea
de putere”, prezentă la om și la mai‑
muțele antropoide, generează însă
violență, conflicte în interiorul grupu‑
rilor și între grupuri. „Mari diferențe de
venituri destramă țesutul social, redu‑
când încrederea reciprocă, întreținând
tensiunile sociale, creând anxietate
și compromițând sistemul imunitar,
atât al bogaților, cât și al săracilor” –
afirmă Frans de Waal (p. 266), făcând
trimitere la un studiu din 2001 al lui
Richard G. Wilkinson, profesor de
310
epidemiologie socială la Universitatea
din Nottingham. În continuare, Frans
de Waal avertizează: „Dacă inechi‑
tățile ating niveluri extreme, o socie‑
tate se poate afla chiar într‑o situație
explozivă, iar Revoluția Franceză, de
exemplu, a oferit o lecție importantă”
(p. 267). Această lecție nu a avut însă
ecou, dacă ne gândim că în întreaga
lume diferența dintre bogați și săraci
s‑a adâncit continuu. Un Raport al
Băncii Mondiale arată că „Înainte
de pandemie, rata sărăciei extreme
[sărăcia extremă este definită ca nive‑
lul de trai al unei persoane care are
mai puţin de 1,9 dolari pe zi – n.n.]
era de așteptat să scadă la 7,9% în
2020. Dar acum este probabil să afec‑
teze între 9,1% şi 9,4% din populația
lumii”. La polul opus, în plină pande‑
mie, din aprilie până în iulie, „averile
celor mai bogați oameni din lume au
crescut cu 27,5%” (BBC, 7.10.2020).
În mediile universitare din
Occident, Mama’s Last Hug: Animal
Emotions and What They Tell Us
about Ourselves a generat vii discuții
asupra tezelor formulate de profeso‑
rul Frans de Waal. Deși i s‑au adus
unele critici – exagerarea rolului hor‑
monului oxitocină în stările și proce‑
sele emoționale și încălcarea uneori
a liniei fine care separă obiectivitatea
științifică de antropomorfism (termen
provenit din gr. άνθρωπος / anthro‑
pos, „om” + μορφή / morphé, „formă”
+ suf. – ism, pus în circulație de filo‑
soful, teologul și poetul grec Xenofan
(sec. V î.e.n.), care a satirizat descri‑
erea zeilor de către Hesiod și Homer
ca și cum ar fi arătat ca oamenii) și
antropodenialism (termen introdus
în vocabularul antropologiei de către
Frans de Waal, semnificând negarea
faptului că animalele au emoții ca și
oamenii) –, recenta carte a lui Frans
de Waal a devenit imediat bestseller,
fiind nu numai un depozitar de date
științifice extrem de valoros, ci și un
ghid practic de raportare rezonabilă
a omului la animale, dată fiind „biofi‑
lia”, legătura noastră instinctivă cu
natura și cu alte animale, studiată
de entomologul evoluționist Edward
O. Wilson, fondatorul sociobiologiei,
domeniu de studiu al bazei biologice
a comportamentelor sociale.
Personal, mă îndoiesc de faptul
că „atracția pentru carne ne‑a mode‑
lat evoluția socială”, că „Datorăm
natura noastră cooperantă, tendința
de împărțire a hranei, simțul nostru de
echitate și chiar moralitatea noastră
vânătorii de subzistență a strămoși‑
lor noștri” (p. 292). De asemenea, am
serioase rezerve față de rolul atribuit
de Frans de Waal emoțiilor ca trăiri
care „dau înțeles tuturor lucrurilor” (p.
19), precum și față de unele presupu‑
neri, cum ar fi cea care leagă expresia
„pupatul/linsul în fund” al celor de la
putere, întâlnită în numeroase limbi
(în română există o expresie depreci‑
ativă, „pupincurismul”), de toaletarea
intensă în jurul anusului a masculului
alfa din grupul antropoidelor nonu‑
mane de către masculii rivali învinși
(p. 11). Ezitările mele în acceptarea
unor astfel de aprecieri ale autorului
311
nu umbresc valoarea de ansamblu a
cărții.
Voi încheia recenzia acestei cărți
relatând o întâmplare petrecută cu
mulți ani în urmă. Unul dintre fiii mei,
pe atunci în vârstă de 5 – 6 ani, mi‑a
declarat, tam‑nesam, că este bucu‑
ros. L‑am întrebat în glumă unde
simte el bucuria. A făcut un gest cu
ambele mâini înconjurându‑și genun‑
chii. M‑am amuzat copios. L‑am luat
în brațe și l‑am sărutat. Aflu acum
din cartea lui Frans de Waal (pp.
308‑309) că în 2016 o echipă de
cercetători din Finlanda, condusă
de Lauri Nummennaa, a cartografiat
regiunile corpului implicate în diferite
emoții: au cerut subiecților vorbitori de
finlandeză, suedeză și taiwaneză să
marcheze pe siluete corporale regi‑
unile pe care le asociază cu diferite
emoții. Au descoperit că, indiferent
de cultura de care aparțin, subiecții
de experiment au proiectat dezgustul
în zona gâtului și în sistemul digestiv,
furia și fericirea în membrele superi‑
oare, teama și anxietatea în perime‑
trul stomacului, rușinea profilându‑se
la nivelul capului și în obraji, bucuria
fiind localizată în tot corpul. Morala:
ceea ce în urmă cu mai mult de patru‑
zeci de ani îmi părea mie – și cred că
oricărui psiholog – o utopie (localiza‑
rea corporală a resimțirii emoțiilor), în
zilele noastre este un dat științific pro‑
bat experimental. Universul cunoaște‑
rii își lărgește mereu orizontul.
Marginal, experimental,
dar... consistent și
interesant
[Ionuț Butoi, M.L. Salamon
(coord.), Marginal și experimental.
Cooperativa Gusti: două decenii
de cercetare în istoria sociologiei,
Eiko, București, 2020, 523 pagini]
Sorin MITULESCU

Anul 2020 a reprezentat un moment

important pentru Grupul Cooperativa
Gusti pentru că în acel an s‑au împli‑
nit 65 de ani de la moartea fondato‑
rul Școlii Sociologice de la București,
profesorul Dimitrie Gusti, și tot atunci
grupul a aniversat 20 de ani de activi‑
tate. Evenimentele a fost marcate de
publicarea unui volum masiv de stu‑
dii reprezentative pentru preocupările
Cooperativei G. Volumul cuprinde stu‑
dii semnate de 19 membri ai rețelei:
fondatori (cooperatiști), colaboratori și
prieteni seniori care, fără excepție, se
remarcă prin aportul unor plusuri de
cunoaștere în ceea ce privește istoria
sociologiei gustiene și modul în care
aceasta s‑a desfășurat.
Cele mai multe studii sunt preo‑
cupate de – cum era și de așteptat ‑
contribuțiile profesorului Gusti. Zoltan
Rostas se apleacă asupra descifrării

312
profilului politico‑ideologic al lui Gusti,
în timp ce Ionuț Butoi, Balsz Telegdy,
Antonio Momoc și Dumitru Sandu
aprofundează o serie de aspecte ale
concepției teoretice a fondatorului.
Într‑o contribuție separată (pregătită
pentru a fi prezentată în cadrul eve‑
nimentului prilejuit de aniversarea la
Academia Română a 140 de ani de
la nașterea lui Dimitrie Gusti), Zoltan
Rostas exprimă temerea că, datorită
preocupărilor, ideologiilor și obsesii‑
lor noastre actuale, riscăm să ratăm
descoperirea lui Gusti, înlocuind‑o
cu „o proiecție a noastră despre el”
(p. 511). De aceea el recomandă – și
Cooperativa G chiar practică o ase‑
menea abordare – „reîntoarcerea la
rădăcinile fenomenului și biografiei
sale, la contextele concrete și semni‑
ficative care ne dau șansa să înțele‑
gem actorii car au contribuit, conștient
sau spontan, la nașterea și creșterea
sociologiei gustiene” (p. 511).
Altor membri marcanți ai școlii de
la București le sunt, de asemenea,
dedicate studii separate în acest
volum: este vorba despre H.H. Stahl,
Ștefania Cristescu Golopenția, un alt
studiu trece în revistă contribuțiile mai
multor participante (femei) la echi‑
pele monografice și, în fine, un altul
detaliază contribuțiile participanților la
monografia realizată în satul Cornova
din Basarabia.
Având în vedere focalizarea pre‑
zentului număr din revista Punctul
Critic pe o problematică europeană,
voi stărui în cele ce urmează pe relie‑
farea celor câteva contribuții din volum
prin care se situează Școala Gusti în
313
contextul său european. Asemenea
abordări sunt în conformitate cu
metodologia comparativă practicată
de Cooperativa G., care pleacă de la
considerentul că „gustiștii înșiși nu au
construit și cercetat într‑o sferă izolată
doar la România sau cu legături unila‑
terale cu Occidentul referențial, ci au
fost în legătură și au avut interese în
ceea ce se întâmpla la nivel regional,
în Europa Centrală și de Est” (p. 512).
În primul rând, merită semnalat
studiul semnat de prestigioasa Sanda
Golo­­penția, care investighează cu
multă răbdare dosarul Celui de al
XIV‑lea Congresului internațional
de sociologie, plănuit să aibă loc la
București la începutul lui septembrie
1939 și amânat în ultimul moment
din cauza declanșării a ceea ce urma
să reprezinte cel de‑al Doilea Război
Mondial.
Alegerea Bucureștiului ca gazdă
pentru un congres internațional de
sociologie constituia la data respec‑
tivă o premieră pe plan european,
până atunci congresele desfășurân‑
du‑se exclusiv în mari metropole
europene și se datora, evident, presti‑
giului deja dobândit în scurta perioadă
postbelică de Școala sociologică de
la București.
Sociologii din România s‑au anga‑
jat cu o maximă seriozitate pentru
îndeplinirea unui angajament asu‑
mat față de comunitatea sociologică
internațională din vremea respectivă.
Este impresionantă minuțiozitatea și
amploarea organizatorică a lucrări‑
lor de pregătire a Congresului reali‑
zată de sociologii români în perioada
1938‑1939, începând de la contri‑
buția la stabilirea temei Congresului
(problema Sat – Oraș, stabilită
parcă anume pentru ca sociologi din
întreaga lume să poată recepționa
la sursă experiența de cercetare a
Școlii monografice) și până la pregă‑
tirea în cele mai mici detalii a desfă‑
șurării Congresului, care urma să se
încheie cu o amplă vizită de studiu
prin mai multe sate transilvane, ade‑
vărate laboratoare de cercetare pen‑
tru echipele multidisciplinare coor‑
donate de Gusti. Pentru a ne face o
idee despre amploarea muncii orga‑
nizatorice desfășurate în pregătirea
congresului, să amintim ce spunea
în 1948 profesorul Gusti cu privire la
activitatea laborioasă a celei care asi‑
gurase coordonarea Secretariatului
general al Congresului, Christina
Galitzi-Brătescu: „D‑sa a desfășurat o
activitate prodigioasă. A scris aproape
2000 de scrisori, a redactat și a trimis
informațiile necesare domnilor partici‑
panți și (doamnelor participante ale)
congresului atât în privința comunică‑
rilor lor științifice, cât și în ce privește
reducerile obținute pe toate căile de
comunicație, reducerile și reținerea
camerelor la hotelurile din București,
viza gratuită română, declarația valu‑
telor străine șamd. / Pentru a ne face
o idee de enorma muncă desfășurată
de d‑na secretară generală a congre‑
sului, este de ajuns să vă comunic că
corespondența d‑sale a alcătuit 27
clasoare mari, 10 dosare mici și 2 fiși‑
ere. Numai pentru amânarea congre‑
sului d‑sa a expediat aproape 200 de
314
telegrame și aproape 500 de scrisori
circulare” (p. 197).
O altă investigație amănunțită între‑
prinde Irina Năstasă‑Matei, prezen‑
tând detaliat participarea sociologilor
germani la amintitul Congres interna‑
țional de sociologie de la București.
Alegerea participării germane este
cu atât mai interesantă cu cât era
vorba tocmai de țara care, declan‑
șând Războiul Mondial prin ataca‑
rea (simultan cu URSS) a Poloniei, a
determinat și amânarea Congresului,
ce nu a mai putut fi reluat decât peste
11 ani (la Roma). Chiar dacă numele
potențialilor participanți din Germania
nu mai spun astăzi mare lucru citito‑
rului, analiza pune în lumină nivelul
și preocupările cercetătorilor din anii
premergători războiului, ca și rapor‑
turile complicate între sociologie și
provocările ideologice și politice ale
vremii. Concluzia autoarei este că
„influențele ideologice sunt de cele
mai multe ori ușor sesizabile, dar, în
mod contrar, sunt extrem de rar mani‑
festate fățiș (antisemitismul apare dis‑
tinct într‑un singur articol, spre exem‑
plu). De asemenea, sunt foarte greu
de desprins acele caracteristici ale
cercetărilor sociologice care ar putea
fi interpretate ca tributare ideologiei
naziste, de emulațiile științifice spe‑
cifice epocii, de factură «patriotică»,
dacă nu naționalistă” (p. 252).
În fine, un alt studiu ce cuprinde
aspecte internaționale sensibile se
referă la „strămutarea aromânilor”
din Grecia în Cadrilaterul românesc
în anul 1926. Chiar dacă fenomenul
nu este prezentat în legătură directă
cu cercetările Școlii Gusti (deși pre‑
ocupări ale unor monografiști pentru
fenomenul colonizării în Dobrogea
au mai existat), prezența studiului în
volum se justifică în plus prin punerea
în evidență a contextului internațional
în care evolua statul român și popu‑
lația acestuia, a problemelor eco‑
nomice, politice și sociale care stă‑
teau în fața autorităților din perioada
interbelică. Studiul beneficiază și de
sursele de informare de primă mână
la care a avut acces autorul (M.L.
Salamon) în calitatea sa temporară
315
de consul general al României la
Salonic. În consecință, abordarea mi
se pare extrem de echilibrată și echi‑
distantă în privința unei situații care a
avut adesea darul de a încinge spiritul
celor implicați.
Volumul prezentat, departe de a se
înfățișa cititorului ca un material arid
și prăfuit (cum se mai întâmplă uneori
cu abordările istorice) are darul de a
face din istoria sociologiei interbelice
un domeniu captivant și care ar merita
mai multă atenție din partea publicului
de la noi.
 Oblomov. Ilia Ilici Oblomov
(Iacob Florea, Un halat pentru un
secol. Oblomovismul, în răspăr,
Editura Tracus Arte, 2021)
Recenzie de Horia GÂRBEA

eseu, iar Iacob Florea s‑a consacrat,

O carte surprinzătoare oferă citi‑
torilor mereu simpaticul Iacob Florea,
pentru cei care‑l cunosc mai bine
– Jacky. Ea se intitulează Un halat
pentru un secol. Oblomovismul, în
răspăr (Editura Tracus Arte). Cartea
este surprinzătoare pentru că este un
vreme de vreo trei decenii, ca proza‑
tor. Apoi pentru că este un eseu nu
despre un autor de literatură, nici des‑
pre o chestiune literară sau culturală
în sens larg, ci despre un personaj,
numitul Ilia Ilici Oblomov.
Surpriza continuă prin aceea că
personajul este unul din secolul XIX,
când a fost creat de părintele său lite‑
rar, I. A. Goncearov, și când acesta a
presupus că ar fi trăit, la Petersburg.
Deci ar părea un personaj inactual în
sens strict. Dar ‑ încă un fapt neaș‑
teptat ‑ secolul la care face aluzie titlul
și care ar prelua (discutabil dacă pe
merit sau ca pe o obligație) halatul
lui Oblomov este secolul nostru, al
XXI‑lea.
Iacob Florea s‑a născut la exact
100 de ani după nașterea lui Oblomov,
romanul lui Goncearov fiind scris în
1858, apărând în 1959. Anul apari‑
ției eseului lui Iacob Florea împarte
existența lui aproape exact în două
jumătăți: una în secolul XX, cealaltă
în XXI. Ilia Ilici însă a fost un om
exclusiv al secolului XIX. Deși apa‑
rent ghinionist ca persoană, destinat
unei existențe scurte, Oblomov a fost

316

norocos ca personaj: nu doar longe‑
viv, ci având norocul să nască un con‑
cept după numele său: oblomovismul,
ca și bovarismul, a devenit substantiv
comun, deși semnificația acestui ter‑
men nu e îndeajuns de clară. De aici
tendința lui Iacob Florea de a‑l explica
și a‑l proiecta în prezent.
La întrebarea retoric‑ironică a
lui Eminescu, „au prezentul nu ni‑i
mare?” putem parafraza: „au Oblomov
nu‑i și‑al nostru?” Iacob Florea decide
că da, dar ca să ducem parafraza
mai departe, spre Delavrancea, că
Oblomov e, mai ales, al urmașilor
noștri și al urmașilor urmașilor noștri.
În veacul vecilor.
Oblomov, spre deosebire de alte
personaje ilustre ale activității și între‑
prinderilor, precum Jean Valjean,
Rastignac, Vitoria Lipan, Scarlett
O’Hara, nu este măreț prin ceea ce
face, ba dimpotrivă. El e faimos prin
ceea ce nu face. Sunt o grămadă de
lucruri, de la activitatea de slujbaș
până la însurătoare, pe care Ilia Ilici ar
putea să le facă și majoritatea oame‑
nilor le înfăptuiesc. El le refuză.
Iacob Florea atacă subiectul
oblomovismului dintr‑o perspectivă
extrem de personală, deși indică la
finalul cărții o bibliografie destul de
bogată. Cărțile care ar putea fi citite
de cei care îi parcurg eseul sunt doar
indirect legate de Oblomov și oblomo‑
vism. Abordarea autorului este departe
de orice didacticism și de o demon‑
strație în trepte ori arborescentă.
Iacob Florea are o metodă antimeto‑
dică și care ar putea fi caracterizată
317
de îndemnul „mușcă și fugi”. El ia în
discuție un aspect al temei și alege un
element relevant, cel mai însemnat
sau mai ofertant pentru el, ia caimacul
subiectului, în pasaje puține și pene‑
trante. Apoi încheie secvența și trece
la cu totul altceva.
Un personaj la fel de important
ca Oblomov însuși – pentru autorul
eseului – și pe care îl găsim și în titlul
volumului este halatul lui Oblomov.
Halatul oriental, vast, uzat prin vreme,
este simbolul oblomovismului. În car‑
tea sa, Iacob Florea îl trece printre
„secretele lui Oblomov”, celelalte fiind
„Lumea dinăuntru”, „Lumea din afară”
și „Casta Diva”, aria din primul act al
operei Norma de Bellini, care‑i place
anume lui Oblomov. Dintre secrete,
Halatul e sigurul obiect concret, și își
merită o majusculă.
Fraza-cheie a eseului lui Iacob
Florea este scrisă și pe copertă:
Oblomovismul meu înseamnă capa‑
citatea omului de a întoarce spatele
lumii și de a se salva ca om. Sensul
pe care îl dă el termenului este unul
total și indiscutabil pozitiv. Eseistul
aderă implicit la fraza lui Sartre des‑
pre infern. Pentru om, iadul sunt cei‑
lalți oameni. Unii îl acceptă, de voie,
de nevoie, Oblomov îl refuză. Cu ezi‑
tări, desigur, cu tentative inerente de
a se alinia și reușind până la urmă să
se sustragă bolgiilor sociale.
Totuși Oblomov moare cu zile, se
stinge prematur dintr‑o viață pe care
poate că a înțeles‑o și din care a fugit.
Iacob Florea nu analizează sfârșitul
lui Oblomov, ci „devenirea” lui, care e,
de fapt, încununată tocmai de acest
sfârșit. Există semne în carte că regă‑
sirea de către Iacob Florea a lui Ilia
Ilici a fost generate de anul pandemiei
care a alienat lumea. Sensul cărții
este dat de reflecția autorului la direc‑
ția în care merge omenirea. Cartea
lui Iacob Florea nu este una despre
romanul lui Goncearov, nici despre
Oblomov, ci, cel mai mult, un eseu
despre devenirea societății omenești
în secolul XXI, despre care autorul, tot
printr‑o parafrază la un citat celebru,
spune că va fi oblomovistă sau nu va
fi deloc.
În adolescență mă intriga formula
propagandistică: „Trăiască comu‑
nismul, viitorul de aur al omenirii!”
Dincolo de cacofonie nu înțelegeam
cum poate să trăiască un „lucru” care
nu există încă, un concept abstract și
spre care abia „înaintam”. Din fericire,
nici n‑am ajuns la el. Dar mai teribilă
era supoziția că omenirea, așa în
general, avea acest vis auriu. Oare
nu erau și oameni care visau altceva?
Oblomovismul însă există, și Iacob
Florea adună date din sociologie,
politică, literatură ca să ne convingă
de teza sa, că el nu va salva lumea în
general, ci îi va mântui individual pe
cetățenii lumii care vor avea curajul să
îl adopte.
Dacă vom accepta ideea devenirii
omenirii spre post‑umanism, ne va fi
mai ușor să primim ipoteza conform
căreia ceea ce contemporanii lui Ilia
Ilici nu puteau concepe și îndeplini,
decât prin excepție, va deveni loc
comun. Un mașinism cuantic și o
realitate virtuală atoatedominatoare
vor stăpâni lumea. Viețuirea umană
318
va avea foarte puțin de datorat miș‑
cării, agitației și chiar socializării în
forma clasică. Fiecare ins de pe pla‑
netă, sau oricum imensa majoritate,
va sta în halatul său, în fața propriu‑
lui PC conectat la rețele internet de
colosală viteză, și va face câte ceva
ce nu va avea mare legătură cu ceea
ce se numea în secolele anterioare
„muncă”.
Pe vemea lui Oblomov, abia înce‑
pea să se contureze modelul – consi‑
derat de unii alienant și fiind chiar așa,
în bună măsură – al muncii normate și
reglementate de un program cu număr
fix de ore zilnic. Emblema lui era func‑
ționarul, birocratul care își împărțea
existența între o parte publică, în care
pleca de acasă pentru a merge într‑un
loc precis stabilit, unde își câștiga
existența alături de alții, și una perso‑
nală. Slujbașul a făcut carieră în lume,
ca și în literatură. El s‑a afirmat la
marii prozatori ruși, la I. L. Caragiale,
la Musil și Kafka, ajungând să se pre‑
facă, la acesta, într‑o insectă uriașă.
Societatea industrială capitalistă, dar
și cea comunistă, a făcut un ideal, dar
și o obsesie, iar uneori o obligație stri‑
vitoare din „serviciu”. Statul impunea
indirect, dar uneori chiar direct, cetă‑
țenilor să se „ducă undeva”, în fiecare
dimineață, șase zile pe săptămână,
vreo unsprezece luni din an. Cele
două părți ale existenței se suprapu‑
neau puțin sau deloc. Unii produceau
bunuri concrete sau simbolice, dar
mulți doar supravegheau, normau,
numărau ceea ce făceau alții într‑un
aparat hipertrofiat, ironizat în formula
„doi cu sapa, trei cu mapa”.
 Eseul lui Iacob Florea ia în con‑
siderare aceste realități, ce începu‑
seră a se constitui în secolul XIX, dar
și disoluția acestui model în secolul
XXI. Oblomov își dă seama că tiparul
respectiv nu e pentru el. Dar și că, în
general, nu se potrivește omului pen‑
tru că tocmai îl dezumanizează.
Autorul îl citează pe Beau Brumell:
„Nimic nu seamănă mai puțin cu
omul decât un om”. Ne putem gândi
și la Éloge de la paresse (1926) a lui
Eugène Marsan. Un alt autor fran‑
cez se mira când cineva muncea ca
un idiot în loc să lenevească precum
un om inteligent. E clar că o socie‑
tate formată numai din Oblomovi ar fi
murit însă de foame în secolele XIX
sau XX. Lucrul acesta nu mai e atât
de clar acum, când înaintăm nu „spre
319
comunism în zbor”, ci spre alt tip de
activitate, de împărțire a timpului, de
fluidizare și reducere a intervalelor
„muncii”. Sistemul piramidal de ierar‑
hii se pulverizează accelerat și fiecare
dintre noi devine un nod al unei rețele.
Chiar și entertainmentul nu mai funcți‑
onează după vechile modele. Fiecare
poate realiza rating de la el de‑acasă,
ca vlogger, în fața camerei instalate în
propriul domiciliu, ori să se bucure de
celebritate postându‑și pozele „virale”
cu pisica personală.
În analiza oblomovismului, Iacob
Florea reușește să scrie o carte inci‑
tantă, vie, paradoxală adesea, neli‑
niștitoare pe‑alocuri, să îndemne la
reflecții variate și să păstreze trează
atenția cititorului.
 Buletinul Bibliotecii
Române din Freiburg
Prof. George G. DARAGIU
Recent a apărut Buletinul Biblio­
tecii Române din Freiburg 2021,
partea 1 și partea 2, fiecare având
peste 700 pagini ce înmănunchează
articole și studii aparținând unor dis‑
tinși oameni de cultură. Din România
și din alte țări. Amintim aici și acum
pe Mircea Roșian (Freiburg), Matei
Cazacu (Paris), Mioara Alina Nicolae
și Ioana Anca Matenco (Olanda), Ioan
Dură (Bruxelles), iar din România Al
Zub, Victor Spinei, Nicolae Brânzea,
Corneliu Vlad și mulți alții.
Nu în ultimul rând trebuie să îl
amintim pe cel care se ocupă în fapt
de ani de zile de apariția în condiții
excepționale a acestui Buletin de cul‑
tură – Mihai Neagu.
Prezentul Buletin al Bibliotecii
cuprinde interesante studii de istorie
(cu numeroase tanițe, secvențe, nu
la îndemâna oricui din istoria uneori
mai puțin cunoscută ce aduc cititoru‑
lui cunoaștere amplă a evenimente‑
lor vremurilor). Aici notăm și ceea ce
a scris distinsul prieten Ion Dumitru
în cartea „Un destin între destine” –
volumele 10‑13, care prin secvențe
autobiografice aduce lămuriri istorice
privind românii, soarta și istoria lor.
Mihai Neagu, cunoscut și ca scriitor
(Mihai Neagu Basarab), alege pentru
acest deosebit și interesant Buletin
freiburghez și prezentări de scriitori
320
români. „In memoriam Paul Goma”
– de dr. Virgil Răzesu, „Ipostaze ale
etern femininului la Lucian Blaga” –
de conf.dr. Anca Sirghie. Sunt prezen‑
tate, de asemenea, și secvențe din
revistele de cultură și artă ce apar în
România contemporană. Astfel, sunt
recenzate publicațiile: „Memoria”,
„Historia”, „Moldova literară”, „Surâsul
Bucovinei”, „Curtea de Argeș”,
„Cugetul”, „Luceafărul de dimineață”,
„Baadul literar”, „Epigrama” etc. Iată o
secvență despre „Luceafărul de dimi‑
neață” nr. 4/1118 în care directorul
acestei publicații, criticul literar Dan
Cristea, subliniază despre cartea lui
Răzvan Voncu „Poeți români de azi”,
ediție revăzută și adăugită – că în
această carte „s‑au realizat acum și
reparații morale, cum ar fi prezenta‑
rea poetului Radu Brateș, fost deținut
politic”, cu volumul postum „Trăite și
scrise‑n furtună”. În acest areal de idei
subliniem și contribuția Luciei Hossu
Longin prin articolul „Reeducarea de
la Pitești. Cerberii penitenciarelor”.
Mihai Neagu (Basarab) merită din
plin toată lauda pentru faptele sale
culturale ce le face din poziția celui
ce își sacrifică benefic timpul și viața,
dedicându‑se total activităților de la
Rumanisches Institut – Rumanische
Bibliotek din Freiburg, Germania.
 Irina Moroianu Zlătescu,
Claudia Elena Marinică, In‑
stituțiile Uniunii Europene,
Editura Universitară – Uni-
versul Academic, 2021
Recenzie de Ica MICLEA
Lucrarea Instituțiile Uniunii Europene prezintă sintetizat cadrul instituțional
unic al Uniunii Europene, care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea

și a continuității politicilor și acțiunilor

obiectivelor sale, susținerea interese‑
lor sale, ale cetățenilor săi și ale insti‑
tuțiilor și ale statelor membre, precum
și asigurarea coerenței, a eficacității
sale.
De la crearea sa, Uniunea Euro‑
peană a dezvoltat un sistem complex
de guvernanță, iar instituțiile acesteia
evoluează constant, oferind premisele
creșterii legitimității Uniunii Europene.
Uniunea Europeană – factor de
stabilitate a continentului european –
are la bază democrația, statul de
drept și drepturile omului.
Instituțiile Uniunii Europene sunt
Consiliul European, Consiliul, Par‑
lamentul European, Comisia Euro‑
peană, Curtea de Justiție, Banca Cen‑
trală Europeană și Curtea de Conturi,
cărora li se alătură o serie de alte
agenții, organisme, ce sunt guvernate
de principii de organizare și funcțio‑
nare (principiul autonomiei instituți‑
ilor europene, principiul echilibrului
instituțional, subsidiarității, proporți‑
onalității). Aceste principii sunt com‑
pletate, printre altele, și de principiul

321
supremației dreptului european asu‑
pra dreptului național, și fac Uniunea
Europeană un spațiu fără frontiere
interne, în care libera circulație a măr‑
furilor, a persoanelor, a serviciilor și a
capitalurilor conferă un cadru unic la
nivelul continentului european.
Consiliul European și Parlamentul
European au devenit mai puternice,
astfel consolidându‑și rolul pe care îl
au în sistemul instituțional al Uniunii
Europene.
1. Consiliul European reprezintă
centrul politic al Uniunii Europene,
influențând marile orientări ale Uniu‑
nii, și a fost creat cu ocazia reuniunii
la nivel înalt de la Paris, din 10 decem‑
brie 1974, la inițiativa președintelui
Franței, Valéry Giscard d’Estaing, și a
cancelarului german Helmut Schmidt,
fiind recunoscut ca instituție prin Actul
Unic European, consolidat și oficiali‑
zat prin Tratatul de la Maastricht din
1992. De remarcat faptul că Consi‑
liul European este confundat uneori
cu Consiliul Uniunii Europene sau cu
Consiliul Europei.
Consiliul European – instituție a
Uniunii Europene care deține cel mai
înalt nivel de decizie politică din Uni‑
unea Europeană. Pentru Consiliul
European urmează provocări precum
menținerea unei poziții comune în
ceea ce privește schimbările clima‑
tice sau politica de extindere, dar și
reconciliere a tuturor statelor membre
ale Uniunii Europene pentru întărirea
capacității decizionale.
Consiliul European, hotărând cu
majoritate calificată, cu acordul pre‑
ședintelui Comisiei, numește Înaltul
322
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de Securitate.
2. Consiliul Uniunii Europene
– instituție a Uniunii Europene care
exercită, alături de Parlamentul Euro‑
pean, funcția legislativă.
Consiliul Uniunii Europene este
una dintre principalele instituții ale
Uniunii Europene, reprezentând cen‑
tru de greutate instituțional al Uniunii,
fiind competent pe cei trei piloni ai UE,
având ca principale atribuții pe cele în
materie decizională, prin adoptarea
legislației Uniunii Europene, alături
de Parlamentul European, dar și de
coordonare a politicilor Uniunii Euro‑
pene. Rolul Consiliului Uniunii Euro‑
pene este deosebit de important,
contribuind la echilibrul și colaborarea
instituțională în timp, având în vedere
că „poate nu este (încă) o instituție
supranațională independent, dar cu
siguranță a încetat să mai fie doar
un loc de luare al deciziilor și piața în
care să se tocmească reprezentanții
guvernelor naționale, așa cum fusese
inițial conceput”, însă în realitate „un
amalgam unic între interguvernamen‑
talism și supranaționalism”.
3. Consiliul Europei – organiza‑
ție internațională fondată în 1949 și
care reunește în prezent 47 de state
membre.
Parlamentul European, Consiliul și
Comisia sunt asistate de un Comitet
Economic și Social și de un Comi‑
tet al regiunilor, care exercită funcții
consultative.
4. Parlamentul European –
prima instituție enumerată în arti‑
colul 13 alin. (1) din Tratatul Uniunii
Europene – reprezintă instituția care
deține puterea legislativă a Uniunii
Europene, membrii acesteia, deputa‑
ții europeni (europarlamentari) – fiind
aleși în mod democratic, prin vot uni‑
versal direct de cetățenii din statele
membre ale Uniunii Europene, la fie‑
care cinci ani.
Parlamentul European este sin‑
gura instituție a Uniunii Europene
căreia i‑au fost sporite competențele
în mod progresiv prin modificarea tra‑
tatelor, începând cu Tratatul privind
instituirea Comunității Europene a
Cărbunelui și Oțelului și Tratatele de
la Roma și terminând cu Tratatul de la
Lisabona, devenind o instituție esen‑
țială în procesul de elaborare a legis‑
lației UE, unul dintre principalele sale
obiective fiind consolidarea caracteru‑
lui democratic.
Președintele Parlamentului Euro‑
pean este ales prin vot secret pentru
o perioadă de doi ani și jumătate, cu
posibilitatea de reînnoire a mandatu‑
lui, urmare a candidaturilor prezen‑
tate numai de un grup politic sau de
un număr de deputați care atinge cel
puțin pragul redus, după alegerea sa
urmând alegerea vicepreședinților și
a chestorilor.
Deputații europeni sunt organizați
în 20 de comisii, două subcomisii
și 44 de delegații, iar fiecare dintre
acestea își alege propriul birou, alcă‑
tuit la rândul său dintr‑un președinte
și până la patru vicepreședinți. Rolul
celor 20 de comisii și două subcomi‑
sii este acela de a solicita membrilor
săi să întocmească rapoarte, să facă
audieri, să facă amendamente, care
323
să se concretizeze prin realizarea de
propuneri legislative, prin adoptarea
de rapoarte, dar și să monitorizeze
activitatea celorlalte instituții și organe
ale UE.
Cele 20 de comisii și două sub-
comisii sunt: Comisia pentru afaceri
externe, Subcomisia pentru Drepturile
omului, Subcomisia pentru Securitate
și Apărare, Comisia pentru Dezvol‑
tare, Comisia pentru comerț interna‑
țional, Comisia pentru Bugete, Comi‑
sia pentru Control bugetar, Comisia
pentru afaceri economice și mone‑
tare, Comisia pentru ocuparea forței
de muncă și afaceri sociale, Comisia
pentru mediu, Sănătate publică și
siguranță alimentară, Comisia pen‑
tru industrie, cercetare și energie,
Comisia pentru Piața internă și pro‑
tecția consumatorilor, Comisia pentru
Transport și turism, Comisia pentru
Dezvoltare regională, Comisia pentru
agricultură și dezvoltare rurală, Comi‑
sia pentru Pescuit, Comisia pentru
Cultură și educație, Comisia pentru
Afaceri juridice, Comisia pentru Liber‑
tăți civile, justiție și afaceri interne,
Comisia pentru Afaceri Constituțio‑
nale, Comisia pentru Drepturile femeii
și egalitatea de gen și Comisia pentru
Petiții.
Atribuțiile de supraveghere și con‑
trol ale Parlamentului European pri‑
vesc, în principal, exercitarea contro‑
lului democratic asupra tuturor institu‑
țiilor UE.
În cazul atribuțiilor de suprave‑
ghere ale Parlamentului European
intră și desemnarea Ombudsmanu‑
lui European (Mediatorul European),
creat prin Tratatul de la Maastricht, în
1992.
Ombudsmanul european este
creat pentru a oferi posibilitatea ori‑
cărui cetățean care aparține unui stat
care face parte din UE de a fi apărat
împotriva abuzurilor administrative,
în mod gratuit, fără ca această per‑
soană să apeleze la acțiuni judiciare
costisitoare, să fie obligată să ape‑
leze sau să fie în imposibilitatea de
a‑și reclama drepturile sau încălcarea
acestora, în situația în care o acțiune
în fața justiției ar fi imposibilă.
5. Comisia Europeană, instituită
inițial în cadrul CECO, sub denumirea
de Înalta Autoritate și devenind mai
apoi o „Comisie” unică, cu compe‑
tențe actualizate gradual prin fiecare
tratat fundamental al Uniunii Euro‑
pene, reprezintă puterea executivă a
Uniunii Europene, „instituția cea mai
originală a sistemului european, înde‑
plinind atribuțiile unui adevărat exe‑
cutiv, prefigurând viitorul guvern euro‑
pean supranațional”. Dacă într‑un
stat național dreptul de inițiativă este
exercitat de guvern și de parlament, la
nivelul Uniunii Europene acest drept
revine, în principal, Comisiei Euro‑
pene și, doar cu titlu de excepție, în
unele cazuri revine Consiliului Uniunii
Europene și Parlamentului European.
Misiunea Comisiei Europene,
cunoscută și sub denumirea de „gar‑
dianul tratatelor”, este aceea de asi‑
gurare și respectare a intereselor
cetățenilor statelor membre și ale
Uniunii, inclusiv a politicilor Uniunii și
a modalității de alocare a fondurilor
europene.
324
Cu siguranță că și pentru celelalte
instituții europene (Curtea de Justiție
a Uniunii Europene, Curtea de Con‑
turi și Banca Centrală Europeană)
vor urma provocări dintre cele mai
diverse.
Curtea de Justiție a Uniunii Euro‑
pene cuprinde Curtea de Justiție,
Tribunalul și tribunalele specializate.
Aceasta asigură respectarea drepturi‑
lor omului în interpretarea și aplicarea
tratatelor.
6. Curtea de Justiție a Uniunii
Europene își consolidează compe‑
tențele în materie de libertate, secu‑
ritate și justiție, fiind posibil să se
pronunțe și asupra chestiunilor ce țin
de vize, azil, imigrație și asupra poli‑
ticilor relaționate liberei circulații a
cetățenilor; totodată, în domeniul coo‑
perării polițienești în materie penală,
intervine obligativitatea pronunțării
Curții de Justiție prin hotărâri prelimi‑
nare, iar în domeniul poliției și justiției
penale, competența Curții de Justiție
este aplicabilă și în prezent.
7. Banca Centrală Europeană
Instituție a Uniunii Europene,
Banca Centrală Europeană (BCE) a
fost reglementată prin Tratatul privind
Uniunea Europeană (1992), fiind înfi‑
ințată la 1 iunie 1998. Aceasta a înlo‑
cuit, începând cu data de 1 ianuarie
1999, Institutul Monetar European.
Intrarea în vigoare a Tratatului de
la Lisabona în anul 2009 a marcat
și dobândirea în mod oficial de către
Banca Centrală Europeană a statu‑
tului de instituție a Uniunii Europene,
alături de Comisia Europeană, Par‑
lamentul European, Consiliul Uniunii
Europene, Consiliul European și Cur‑
tea de Justiție a Uniunii Europene.
BCE este o instituție indepen‑
dentă, înzestrată cu personalitate juri‑
dică, singura abilitată să autorizeze
emisiunea de monedă euro și care,
alături de băncile centrale ale statelor
membre ale UE, formează Sistemul
European de Bănci Centrale (SEBC).
Obiectivul principal al Sistemului
European al Băncilor Centrale, denu‑
mit în continuare „SEBC”, este men‑
ținerea stabilității prețurilor. Banca
Centrală Europeană este singura
abilitată să autorizeze emisiunea de
bancnote euro în Uniune.
8. Curtea de Conturi
Curtea de Conturi a Uniunii Euro‑
pene a fost instituită fiind sub denu‑
mirea de Curtea Comunităților Euro‑
pene, prin Tratatul de la Bruxelles,
activitatea sa având ca debut anul
1977.
„Odată cu Tratatul de la Maastricht,
la 1 noiembrie 1993, Curtea de Con‑
turi Europeană a devenit o instituție
europeană de sine stătătoare, iar prin
Tratatul de la Amsterdam (1999), rolul
Curții a devenit și mai puternic, prin
extinderea competențelor de audit în
mai multe domenii de politică; ulte‑
rior, prin Tratatul de la Nisa (2003) s‑a
stabilit că este necesară cooperarea
Curții cu instituțiile naționale de audit
și că în componența colegiului Curții
trebuie să fie câte un membru din fie‑
care stat al UE.
În prezent, Curtea de Conturi a
Uniunii Europene constituie gardianul
finanțelor Uniunii Europene, asigură
controlul conturilor Uniunii (articolul
325
285 TFUE) și exercită acțiunea de
verificare a utilizării corecte a fonduri‑
lor Uniunii Europene, acest audit fiind
independent de cel exercitat de insti‑
tuțiile naționale controlate.
9. Organisme consultative și
agenții ale Uniunii Europene
Organele, organismele și agenți‑
ile Uniunii Europene asigură sprijin
instituțiilor europene, create prin dis‑
pozițiile tratatelor, fiind „entități juri‑
dice separate, numeroase, de o mare
diversitate, cu atribuții, preocupări,
modalități de funcționare și de con‑
stituire diferite, cu statute, de aseme‑
nea, specifice; se mai deosebesc prin
poziție juridică, adică beneficiază de
personalitate juridică, cu autonomie
sau fără autonomie, cu caracter con‑
sultative, altele au caracter etnic sau
financiar ș.a.
Aceste organe sunt specializate pe
diferite domenii de activitate, fiind cre‑
ate cu rolul de a sprijini managemen‑
tul sistemului instituțional al UE.
Din această categorie fac parte
– Comitetul Economic și Social
European (CESE) – organ consulta‑
tiv al UE înființat în anul 1957.
Istoricul CESE începe cu Tratatele
de la Roma, continuând cu Tratatul de
la Maastricht și până la Tratatul de la
Lisabona.
Comitetul Regiunilor (CoR) ‑
organism consultativ ‑ reprezintă
autoritățile locale și regionale din
Europa, la ora actuală acest Comi‑
tet este constituit din membri care au
calitatea de reprezentanți ai statelor
membre ale Uniunii de Europene, 27
la număr.
 Pornind de la Comitetul consultativ
al colectivităților regionale și locale,
istoricul comitetului reperează anul
1994 ca an de înființare și Tratatul
de la Maastricht ca tratat de înfiin‑
țare, acest organism având sediul la
Bruxelles, Belgia.
Comitetul Regiunilor poate fi con‑
sultat ori de câte ori Parlamentul
European, Comisia Europeană sau
Consiliul apreciază că este necesar,
chiar și în situațiile în care tratatele nu
prevăd acest lucru.
Banca Europeană de Investiții
(BEI) – organism financiar
Banca Europeană de Investiții
face parte din categoria organisme‑
lor financiare ale Uniunii Europene,
asigurând sprijin și finanțare pentru
proiectele de realizare a obiectivelor
Uniunii Europene.
Componența Băncii Europene de
Investiții este dată de acționarii băn‑
cii, care sunt statele membre ale Uni‑
unii Europene; la rândul său, Banca
Europeană de Investigații are calita‑
tea de acționar majoritar al Fondului
european de investiții (FEI), formând
împreună cu acesta Grupul BEI, al
cărui rol este acela de a acoperi defi‑
citul de investiții.
În prezent, Banca Europeană de
Investiții este în toate statele membre
ale UE, fiind un organism indepen‑
dent față de alte instituții europene, cu
o largă autonomie financiară și cu o
structură organizatorică proprie: Con‑
siliul guvernatorilor (format din miniștri
desemnați de statele membre); Con‑
siliul de administrație (organ princi‑
pal alcătuit din câte un administrator
326
provenind din fiecare stat membru al
Uniunii Europene, căruia i se adaugă
și un reprezentant al Comisiei Euro‑
pene); un Comitet de direcție și un
Comitet de audit.
Parchetul European – organism
independent al Uniunii Europene
Parchetul European a apărut din
dorința unor state membre ale Uniunii
Europene de a contribui la cooperarea
consolidată în interiorul Uniunii Euro‑
pene în domeniul investigării, urmări‑
rii penale și deferirii justiției celor care
săvârșesc infracțiuni de natură a pre‑
judicia interesele financiare ale Uniu‑
nii Europene.
Activitatea și organizarea Parche‑
tului European va fi monitorizată de
Consiliul pentru existența unui Par‑
chet European caracterizat de efici‑
ență, de eficacitate, de indivizibilitate
și de independență.
Organisme descentralizate – au
rolul de a contribui la realizarea obiec‑
tivelor Uniunii Europene, din acestea
făcând parte agențiile executive, des‑
centralizate, organisme EURATOM și
alte tipuri de agenții și organisme ale
Uniunii Europene, entități juridice dis‑
tincte, al căror rol este acela de a rea‑
liza sarcini specifice, potrivit dreptului
Uniunii Europene. Alături de agențiile
descentralizate își desfășoară acti‑
vitatea o serie de organisme, oficii,
interinstituționale specializate, pre‑
cum – Autoritatea Europeană pentru
Protecția Datelor (AEPD) are rolul de
a monitoriza aplicarea normelor de
protecție a datelor în cadrul instituții‑
lor europene și cu investigarea plân‑
gerilor, Echipa de intervenție în caz de
urgență informatică (CERT) reprezintă
un centru de răspuns la incidente de
securitate cibernetică, Oficiul Euro‑
pean pentru Selecția Personalului –
EPSO este un oficiu interinstituțional
care are rolul de a asigura organizarea
concursurilor pentru recrutarea per‑
sonalului în vederea angajării în toate
instituțiile UE, Oficiul pentru Publicații
al Uniunii Europene – este un oficiu
interinstituțional care are misiunea să
editeze publicațiile instituțiilor Uniu‑
nii Europene, producând și difuzând
publicații cu caracter juridic sau gene‑
ral, in forme tipărite și/sau electronice,
Școala Europeană de Administrație
are rolul de a organiza cursuri de for‑
mare adresate personalului UE, la
care pot lua parte toți membrii perso‑
nalului care lucrează în instituțiile UE,
SEA contribuind, astfel, la difuzarea
valorilor comune, la promovarea unei
mai bune înțelegeri între membrii per‑
sonalului UE și permițând realizarea
unor economii de scară.
Evoluția instituțională poate fi
remarcată și prin asigurarea trans‑
parenței (accesul la documente, coe‑
rența și claritatea procedurilor deci‑
zionale) la nivelul Uniunii Europene,
pentru a asigura respectarea valorilor
fundamentale ale Uniunii, respec‑
tiv principiile democrației, statului de
drept, astfel încât fiecare instituție
europeană să își exercite rolul deți‑
nut și să asigure o bună guvernare,
pentru a crea o Uniune Europeană
transparentă și deschisă dialogului cu
cetățenii săi.
Organisme descentralizate –
au rolul de a contribui la realizarea
327
obiectivelor Uniunii Europene, din
acestea făcând parte agențiile exe‑
cutive, descentralizate, organisme
EURATOM și alte tipuri de agenții și
organisme ale Uniunii Europene, enti‑
tăți juridice distincte, al căror rol este
acela de a realiza sarcini specifice,
potrivit dreptului Uniunii Europene.
Alături de agențiile descentralizate
își desfășoară activitatea o serie de
organisme, oficii, interinstituționale
specializate, precum:
• Autoritatea Europeană pentru
Protecția Datelor (AEPD);
• Echipa de intervenție în caz de
urgență;
• Oficiul European pentru Selec‑
ția Personalului – EPSO (2005);
• Oficiul pentru Publicații al Uniu‑
nii Europene;
• Școala Europeană de Adminis‑
trație (2005).
Agențiile descentralizate au rolul
de a contribui la luarea deciziilor și
implementarea politicilor instituțiilor
Uniunii Europene, asigurând informa‑
ții de specialitate referitoare la diverse
aspecte ale vieții de zi cu zi din UE.
Agențiile descentralizate sunt:
1. Agenția pentru Cooperarea
Autorităților de Reglementare
din Domeniul Energiei (ACER);
2. Autoritate Europeană în dome‑
niul Muncii (2009);
3. Agenția de Sprijin pentru
OAREC (Oficiul OAREC);
4. Oficiul Comunitar pentru Soiuri
de Plante (OCSP) (1995);
5. Agenția Europeană pentru
Sănătate și Securitate în
Muncă (EU‑OSHA) (1994);
6. Agenția Europeană pentru
Poliția de Frontieră și Garda de
Coastă (Frontex) (2004);
7. Agenția Europeană pentru
Gestionarea Operațională a
Sistemelor Informatice la Scară
Largă, în Spațiul de Libertate,
Securitate și Justiție (eu‑Lisa)
(2011);
8. European Asylum Support
Office (EASO) (2010);
9. Agenția Uniunii Europene pen‑
tru Siguranță a Aviației (AESA);
10. Autoritatea Bancară Europeană
(ABE) (2011);
11. Centru European de Prevenire
și Control al Bolilor (ECDC)
(2005);
12. Centrul European pentru Dez‑
voltarea Formării Profesionale
(Cedefop) (1975);
13. Agenția Europeană pentru Pro‑
duse Chimice (ECHA) (2007);
14. Agenția Europeană de Mediu
(1990);
15. Agenția Europeană de Control
al Pescuitului (AECP) (2005);
16. Autoritatea Europeană pentru
Siguranță Alimentară (EFSA)
(2002);
17. Fundația Europeană pentru
Îmbunătățirea Condițiilor de
Viață și de Muncă (Eurofound)
(1975);
18. Agenția GNSS European
(GSA);
19. Institutul European pentru Ega‑
litate de Șanse între Femei și
Bărbați (EIGE) (2010);
328
20. Autoritatea European de Asi‑
gurări și Pensii Ocupaționale
(EIOPA) (2011);
21. Agenția Europeană pentru
Siguranță Maritimă (EMSA)
(2002);
22. Agenția Europeană pentru
Medicamente (EMA) (1995);
23. Observatorul European pentru
Droguri și Toxicomanie (OEDT)
(1993);
24. Agenția Uniunii Europene
pentru Securitate Cibernetică
(ENISA);
25. Agenția Uniunii Europene pen‑
tru Formare în Materie de Apli‑
care a Legii (CEPOL) (2005)
26. Oficiu European de Poliție
(Europol) (1999);
27. Agenția Uniunii Europene pen‑
tru Căile Ferate (AEF);
28. Autoritatea Europeană pen‑
tru Valori Mobiliare și Piețe
(ESMA) (2011);
29. Fundația Europeană de For‑
mare (ETF) (1991);
30. Agenția pentru Drepturi Fun‑
damentale a Uniunii Europene
(FRA);
31. Oficiul Uniunii Europene pen‑
tru Proprietate Intelectuală
(EUIPO) (1994);
32. Comiteul unic de rezoluție
(SRB) (2015);
33. Agenția Uniunii Europene pen‑
tru Cooperare în Materie de
Justiție Penală (EUROUST)
(2002);
34. Centrul de Traduceri pentru
Organismele Uniunii Europene
(CdT) (1994);
 35. Centru European pentru
Securitate Cibernetică (sin‑
gura agenție cu sediul în țara
noastră).
În prezent Uniunea Europeană se
confruntă cu noi provocări care ridică
semne de îngrijorare și cu privire
la agențiile UE, întrucât, dacă sunt
privite sub spectrul independenței
329
deținute, pot fi folosite în mod eficient
în dezvoltarea și modernizarea guver‑
nanței europene, iar o eventuală con‑
știentizare a tuturor beneficiilor pe
care acestea le‑ar putea aduce Uniu‑
nii Europene ar fi de dorit și prevăzut,
în caz contrar, guvernanța europeană
pe mai multe niveluri ar putea fi pusă
sub semnul întrebării.
Eveniment
 Lansare carte1
[Mari juriști și diplomați din
România interbelică, Aurora Ciucă
și Mihai Lupu (coord.), Editura
Universității „Alexandru Ioan
Cuza”, 2021]
prof. univ. dr. h.c. Ion M. ANGHEL
Mulțumind1 călduros pentru prile‑
jul ce mi se oferă de a lua cuvântul,
1
Intervenție făcută cu prilejul lansării volu‑
mului Mari juriști și diplomați din România in‑
terbelică (coordonatori Aurora Ciucă și Mihai
Lupu), organizată de Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza” în cadrul Târgului de
Carte Gaudeamus 2021.
333
încep prin a adresa un salut colegial
participanților la acest select eveni‑
ment de cultură în domeniul dreptului
și al diplomației – lansarea de carte
„Mari juriști și diplomați din România
interbelică” și aș dori să fac câteva
aprecieri asupra acestui volum și
să‑i felicit totodată pe autori pentru
această reușită.
Publicarea acestui volum se con‑
stituie în operă de restituire ce se
cuvine a fi făcută personalităților evo‑
cate – un gest de respect și admirație
al autorilor față de remarcabile somi‑
tăți din domeniul dreptului și cel al
diplomației din țara noastră. Volumul
reprezintă deci un studiu aplecat și
de calitate sub raport științific – operă
elaborată cu acribie și are un caracter
omagial adus juriștilor și diplomaților
români din acea epocă, reamintin‑
du‑ne despre capacitatea și meritele
acestora în afirmarea identității noas‑
tre naționale și în promovarea intere‑
selor României.
Prezentarea juridicului în tandem
cu diplomația se explică prin faptul că,
plasându‑se într‑o poziție transnațio‑
nală, diplomatul constituie instrumen‑
tul prin care se asigură relațiile paș‑
nice și de cooperare dintre state, iar
cunoașterea regulilor dreptului inter‑
național, precum și a legislațiilor nați‑
onale reprezintă elementul esențial –
sine qua non, pentru desfășurarea, în
bună ordine, a delicatelor și de mare
răspundere activități diplomatice.
Cazul celor două personalități
de marcă – Nicolae Titulescu și
Vespasian V. Pella – ilustrează pe
deplin această idee.
Ca jurist, Nicolae Titulescu a fost
profesor de drept civil și ministru, iar
de numele lui se leagă legea privind
impozitarea progresivă în România;
ca diplomat, s‑a aflat la cârma politicii
externe a României, fiind șeful diplo‑
mației române o vreme îndelungată și
făcând epocă prin strălucita viziune pe
care a avut‑o, în ceea ce privește poli‑
tica externă; este cel care a semnat,
alături de Ion Cantacuzino, Tratatul de
a Trianon; ca Președinte al Adunării
Ligii Națiunilor, în două rânduri ales,
a acționat pentru menținerea sistemu‑
lui de la Versailles și aplicarea deci‑
ziilor Conferinței de pace; a contribuit
la constituirea celor două Antante,
de care țara noastră avea imperios
nevoie, pentru menținerea integrității
României Mari. Nicolae Titulescu a
fost și rămâne cel mai mare diplomat
al României, o personalitate proiec‑
tată în mod vizibil în viața internațio‑
nală și care a făcut cinste neamului
românesc.
Vespasian V. Pella, un remarcabil
deschizător de drumuri în domeniul
334
dreptului penal internațional, a fost
profesor de drept penal, om politic cu
activități în domeniul legislativ, dar și
mare vizionar prin promovarea ideii
că statele trebuie să răspundă pentru
încălcarea normelor de drept – o idee
pe care a susținut‑o în numeroasele
sale studii și conferințe internaționale,
un deziderat imperativ ce a fost con‑
sacrat în Statutul Tribunalului Militar
de la Nürnberg (unde a și funcționat
ca expert); ca diplomat, a reprezentat
România la Societatea Națiunilor de
la Geneva, dar și acreditat apoi, ca
ministru plenipotențiar al României, la
Haga – centrele în care s‑au adoptat
regulile de ducere a războiului.
Ideea avută în vedere de autorii
acestui volum a fost să reamintească
figurile emblematice din domeniul
dreptului și al diplomației României,
din rândul cărora au strălucit cele două
remarcabile personalități, Nicolae
Titulescu și Vespasian V. Pella.
Ca atare, regăsim în volum 11
studii despre mari juriști și diplomați
de marcă: despre colaborarea din‑
tre Nicolae Titulescu și Vespasian
V. Pella; o comparație între drep‑
tul penal internațional în viziunea lui
Vespasian V. Pella și Statutul de la
Roma al Curții Penale Internaționale;
un studiu despre Vintilă Dongoroz –
format la cunoscuta școală italiană
de drept penal, o autoritate emblema‑
tică în gândirea juridică și de legife‑
rare din România; Traian Ionașcu – o
autoritate incontestabilă în domeniu,
care s‑a format la Sorbona, cu cei
mai reprezentativi specialiști din acea
vreme în dreptul civil, precum Planiol
și Capitant; Constantin Hamangiu –
un adevărat enciclopedist al legislației
române; ministrul afacerilor Externe,
Ion Gh. Duca – un precursor al poli‑
ticii noastre externe, prin încheierea
de pacte între statele susținătoare ale
sistemului de la Versailles; sunt evo‑
cate mari personalități precum Regina
Maria – care s‑a remarcat prin impli‑
carea sa în acțiunile de promovare
ale intereselor României în perioada
Conferinței de pace de la Paris, inclu‑
siv prin întâlnirile avute cu președin‑
tele american W. Wilson la Paris și
vizita, în acest scop, la Londra; de
asemenea, Elena Văcărescu și filoso‑
ful Lucian Blaga, care, prin prestigiul
lor și ceea ce au reprezentat ei, au
adus mari servicii cauzei României.
Dacă juriștii evocați în volum au
făcut epocă în istoria dreptului româ‑
nesc, prin aportul la dezvoltarea gân‑
dirii juridice din România și formulând
noi concepte de drept, ce au fost apoi
consacrate prin reglementări interna‑
ționale de anvergură și impact în viața
internațională, diplomații, la rândul
lor, au reprezentat cartea de vizită a
României, proiectându‑i în lume ima‑
ginea la care țara noastră avea drep‑
tul.
Volumul însumează rezultatele
Conferinței științifice desfășurate în
cadrul „Zilelor Academice Ieșene”,
inițiată și organizată de d‑na profesor
universitar Aurora Ciucă – președin‑
tele „Asociației Vespasian V. Pella”, la
care am participat ca invitat în calitate
de președinte al Societății Române
de Drept European și ca membru
de onoare al Asociației Vespasian V.
335
Pella; cu acest prilej, am făcut o expu‑
nere despre răspunderea penală în
viziunea lui Vespasian V. Pella.
Am fost impresionat de nivelul ști‑
ințific și de abordările studiilor prezen‑
tate, precum și de calitatea dezbate‑
rilor care au urmat. Volumul de față
dă expresie acestei acțiuni de înaltă
ținută, pe care am apreciat‑o ca atare,
felicitându‑i încă o dată pe organiza‑
tori pentru această reușită.
Am evocat cu acel prilej numele
unor mari profesori – teoreticieni, dar
și cu îndelungată participare în acțiu‑
nea de legiferare din țara noastră care,
prin statura lor academică, erau vene‑
rați de noi, studenții acelor timpuri, și
pe care îi luam ca etalon în speranțele
noastre de afirmare – precum Traian
Ionașcu (un sumum în rândul civiliș‑
tilor, cu o autoritate incontestabilă în
corpul profesoral, apropiat și admi‑
rat de studenți), Vintilă Dongoroz (un
strălucit orator, cu influență notabilă
în gândirea dreptului penal), Mihail
Eliescu (riguros în expunerea pre‑
legerilor și în interpretarea textelor
de lege), Tudor Popescu (o capaci‑
tate deosebită în dreptul comparat,
participant la forurile internaționale
din domeniu). Remarcam că aceste
personalități, respectate pentru pro‑
bitatea lor profesională și statura
lor intelectuală, au venit de la Iași la
Facultatea de Drept din București și
la Institutul de Cercetări Juridice, for‑
mând numeroase generații de juriști,
de unde și notorietatea lor. Am avut
șansa să‑i cunosc pe toți acești iluștri
juriști, în calitatea mea de student, iar
apoi de colegi, lucrând împreună în
Catedra de drept civil; având un ase‑
menea mediu profesional select, de
care am beneficiat din plin, le datorez
și lor formarea mea ca jurist.
Ca semn de respect și admirație,
dar și de recunoștință față de distin‑
sele personalități, Nicolae Titulescu
și Vespasian V. Pella, am prezentat
într‑un studiu contribuția lor la opera
de codificare a dreptului internațional,
iar în volumul Politica externă și diplo‑
mația României pe parcursul unui
secol de la înfăptuirea României Mari
am rezervat un spațiu corespunzător
pentru ei. În mod special menționez
faptul că, desfășurându‑mi întreaga
336
activitate (ca diplomat aproape
4 decenii, iar cadru didactic peste
6 decenii) tocmai în domeniul în care
au excelat aceste ilustre personalități,
conceptele și modul meu de gândire
au fost puternic influențate de către
aceștia și consider că așa se explică
pasiunea mea pentru problematica
răspunderii (răspunderea civilă și răs‑
punderea statelor).
Îmi exprim convingerea că volumul
va trezi aceleași ecouri de interes,
respect și recunoștință față de marile
personalități evocate și în rândul actu‑
alei generații de viitori juriști și diplo‑
mați.
 Inteligența Artificială –
Covid-19 – Schimbări
Climatice
(a 27‑a ediție a Universității
Internaționale de la Cheia)
dr. Alexandra BUCUR‑IOAN
Sub genericul: „Lost in translation
Inteligență artificială – Covid‑19 –
Schimbări climatice”, în perioada
20‑22 august a.c., în organizarea
Clubului de la Cheia „Victor Dan
Zlătescu”, în colaborare cu: Secția
de Drept Internațional a Academiei
de Științe Juridice din România
(ASJR), Asociația pentru Națiunile
Unite din România (ANUROM),
membră a Federației Mondiale a
Asociațiilor pentru Națiunile Unite
(WFUNA), Centrul Transdisciplinar
de Drepturile Omului – S.N.S.P.A.,
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din
România (UZPR), cu concursul
membrilor Institutului Internațional
de Drept de Expresie și Inspirație
Franceze (IDEF) și ai Institutului
European de Drept (ELI), s‑au des‑
fășurat, de data aceasta în sistem
hibrid, lucrările celei de‑a 27‑a edi‑
ții a Universității Internaționale de la
Cheia (UIC). Reamintim că, în ulti‑
mele zile ale anului trecut, participan‑
ții, on‑line, la sesiunea a 26‑a a UIC
au reafirmat – așa cum a remarcat
337
mass‑media – mesajul optimist al
Secretarului General ONU: „Să facem
din 2021 un an al vindecării”.
Reuniunea din acest an a încercat
să evidențieze – la un înalt nivel aca‑
demic, așa cum, de altfel, ne‑a obiș‑
nuit de‑a lungul timpului – faptul că pe
fondul restricțiilor impuse de corona‑
virus societatea s‑a adaptat condițiilor
existente, a contribuit la promovarea
utilizării inteligenței artificiale în dome‑
nii în care era aproape inexistentă, a
depus un efort incomensurabil pentru
descoperirea rapidă și utilizarea unor
tratamente experimentale, pentru a
reuși, sperăm, să învingă, într‑un timp
cât se poate de scurt, pandemia pro‑
vocată de coronavirus și a face tot ce
este posibil pentru a preveni schimbă‑
rile climatice.
Evident, în condițiile în care pentru
Uniunea Europeană, așa cum afirmă
Agenția Europeană a Drepturilor
Fundamentale (FRA), problema
numărul unu rămâne migrația, fie‑
care subiect a fost tratat și prin prisma
acesteia. A fost subliniată importanța
pe care a avut‑o pentru cei prezenți
la această reuniune, în ceea ce pri‑
vește ultimul subiect menționat mai
înainte, activitatea desfășurată în
cadrul Modulului Jean Monnet „EU‑
Diversity, Citizenship and Solidarity
under Migration Pressure. From
Learning to e‑Learning”, program
educațional în domeniul studiilor pri‑
vind Uniunea Europeană la nivelul
învățământului superior, coordonat
de conf. dr. Mădălina Cocoșatu, la
Facultatea de Administrație Publică
din cadrul SNPSA. Unii dintre parti‑
cipanți au arătat că au avut activitate
didactică sau au urmat în calitate de
cursanți modulul și că o parte dintre
ei au elaborat studii care se regă‑
sesc în volumele publicate în cadrul
proiectului amintit: „EU‑ Democracy
and Citizenship under Migration
Pressure”, „EU – Diversity and
Solidarity under Migration Pressure”
și „European Union under Migration
Pressure – past and present tenden‑
cies”, volume editate de coordona‑
toarea acestuia în colaborare cu prof.
univ.dr. Irina Moroianu Zlătescu, pri‑
mul avându‑l editor și pe lector univ.
dr. Bogdan Berceanu.
Ne‑a reținut atenția, în mod deo‑
sebit, contribuția adusă la reușita
acestei sesiuni, participând fizic sau
prin intermediul diverselor sisteme
de comunicare, de reprezentan‑
ții unor foruri științifice, academice,
profesionale naționale și internațio‑
nale, dintre care amintim: membrii
ASJR: prof. univ. dr. Ioan Alexandru,
decan onorific al FAP‑SNSPA, prof.
univ. dr. Monna-Lisa Belu Magdo,
338
judecător la Înalta Curte de Casație
și Justiție (2001‑2010), prof. univ. dr.
Irina Moroianu Zlătescu, expert ONU
(2002‑2011), membru în Comitetul
Director al IDEF și în Consiliul ELI,
ministru plenipotențiar Florin Emeric
Saghi, Ministerul Afacerilor Externe
prof. univ. dr. Maria Magdalena Jianu,
lector univ. dr. Valentin‑Sorin Popescu,
directori generali în Ministerul
Educației, prof. univ. dr. Petre Buneci,
vicepreședintele Asociației Române
de Drept Penal, prof. univ. dr. Mihai
Milca, conf. univ. dr. Constanța
Mătușescu, decanul Facultății de
Drept și Științe Administrative a
Universității Valahia Târgoviște, conf.
univ. dr. Mihaela Elena Fodor, conf.
univ. dr. Corina Florența Popescu,
conf. univ. dr. Maria Orlov, conf. univ.
dr. Mădălina Cocoșatu, lector univ. Dr.
Bogdan Buneci, asist. univ. dr. Elena
Claudia Marinică și asist. univ. Petru
Emanuel Zlătescu, asist. univ. asociat
dr. Alexandra Bucur‑Ioan ș.a.
Menționăm contribuția pe care au
avut‑o în cadrul lucrărilor unii con‑
silieri parlamentari sau ai instituției
Avocatului Poporului, ai Consiliului
pentru Combaterea Discriminării, ai
unor instituții ale administrației locale
ori ai societății civile, dintre care
amintim: Alina Cucu, dr. Alexandru
Jianu, Roxana Denis Gavrilă, Andrei
Nicolae, Andreea Petre Nicolae, Alina
Rădulescu, Doru Rădulescu, Elena
Roxana Vișan, Ștefan Ion Vasilescu
ș.a.
Sesiunea s‑a desfășurat sub sem‑
nul împlinirii a 30 de ani de la adop‑
tarea Constituției, care prevede în
articolul 1, alin. 3 că „România este un
stat de drept, democratic și social, în
care demnitatea ființei umane, dreptu‑
rile și libertățile cetățenilor, libera dez‑
voltare a personalității umane, justiția
și pluralismul politic reprezintă valorile
supreme, în spiritul tradițiilor demo‑
cratice ale poporului român și al idea‑
lurilor Revoluției din decembrie 1989”,
și a împlinirii a 30 de ani de la pune‑
rea bazelor unor importante instituții
cu un rol decisiv în crearea societății
românești actuale. În acest context,
au fost oferite plachete unor persona‑
lități care au contribuit la promovarea
democrației, statului de drept și drep‑
turilor omului.
În continuarea unor frumoase și
valoroase tradiții, în cadrul reuniu‑
nii au fost lansate mai multe cărți
care vor deveni un util instrument
de lucru pentru cei interesați: „Teoria
contractului”, sub semnătura prof.
339
univ. dr. Monna‑Lisa Belu Magdo,
„Despre sacralitatea dreptului”, autor
prof. univ. dr. Ioan Alexandru și, nu
în ultimul rând, în prezența directo‑
rului Editurii Universul Academic, dr.
Marian Bîrgău, volumul „De la norme
la bune practici de la bune practici la
norme” cuprinzând o selecție a lucră‑
rilor susținute în cadrul ediției prece‑
dente a Universității Internaționale de
la Cheia, avându‑i ca autori pe: prof.
univ. dr. Irina Moroianu Zlătescu, prof.
univ. dr. Monna‑Lisa Belu Magdo,
prof. univ. dr. Maria Magdalena Jianu,
ambasador dr. Ioan Voicu, conf. univ.
dr. Elena Mihaela Fodor, conf. univ.
dr. Corina Popescu, lector univ. dr.
Valentin‑Sorin Popescu, asist. univ.
dr. Claudia Elena Marinică, asist. univ.
Petru Emanuel Zlătescu, asist. univ.
asociat dr. Alexandra Bucur‑Ioan, dr.
Alexandru Jianu, prof. Elena Roxana
Vișan.