INTRO(VERTIREA)

De trei ani încoace fac aceeași greșeală, stupidă, cu

insistență: scriu 2020 peste tot. În 2021, avea sens. În
2022, era amuzant. În 2023 am început să mă întreb dacă
nu cumva creierul meu nu încearcă, totuși, să-mi spună
ceva.

Pentru mulți dintre noi, 2020 nu s-a terminat niciodată.

Și mi-e teamă că nici nu se va termina. A fost un an care
a construit un geam invizibil dintre atunci și acum, de
care ne lovim ca niște muște amețite de fiecare dată când
încercăm să creăm un nou sens în viețile noastre, în care
timpul nu mai pare să ne ajungă niciodată.

În același timp, lucrurile care se întâmplă în lume nu se

mai întâmplă altcuiva, unui străin care suferă prin ecranul
televizorului - se întâmplă chiar aici, lângă noi, în feedurile
de social media pe care le reîncărcăm obsesiv, la granițele
țării, în portofele, în calorifere, în cum și unde ne petrecem
vacanța de iarnă.

Cercetătorii spun că oamenii n-au rezerve interminabile

de compasiune și că, expuși în continuu la suferințele
semenilor lor, ceea ce se va trezi în ei nu va fi furia și
dorința de a îndrepta nedreptățile, ci nevoia de a fugi,
de a se îndepărta de violența care îi agresează pe toate
canalele și - mai ales - de sentimentul că sunt complet
lipsiți de control, ca pasagerii unui avion sabotat de un
pilot sinucigaș.

Și atunci, vor schimba canalul: de la știri, la seriale. Vor

face binging pe Netflix la filme de Crăciun. Vor prefera să
citească despre cum să-și dreseze pisica și despre ce lucruri
mărunte ar putea să facă, ei pentru ei, pentru a fi doar
puțin mai fericiți. Se vor întoarce înspre ei înșiși, înspre
familiile și prietenii lor, unde problemele de viață - așa
dureroase cum pot fi ele uneori - măcar le sunt familiare.
Și poate, uneori, rezolvabile.

Anul ăsta ne-am întors noi către noi poate mai mult ca
niciodată.

Sperăm că acest număr al revistei PressOne vă va reumple

rezervele de compasiune și vă va ajuta să vă ridicați din
nou privirea înspre înafară.

L-am împărțit în trei părți: una a posibilităților, care

vă va permite să evadați din vortexul amețitor de știri
și tragedii, printr-o serie de povestiri scurte scrise de
membrii redacției, dar și de doi scriitori invitați, Cristina
Fometici și Dragoș Costache.

Una a prezentului, cu eseuri personale, care vă vor arăta

o mică parte din propria noastră muncă, ca jurnaliști, de
a ne gestiona emoțiile.

Și una a viitorului, în care vă trimitem în lumea cărților

cu o serie de recomandări de lectură cu care sperăm să
evadați în acest final de 2023.

Vă mulțumim că ne citiți. Acum stingeți lumina și visați la

mai bine.

Ioana Epure
Redactor Șef
PressOne
TANTI LINA ȘI DULCIURILE EI
Text: LAURA POPA
ilustrație: SONIA BLOȚIU
Mă gândesc foarte rar la tanti Lina, iar când o fac, mă
întreb cum ar fi să trăiesc acum viața ei.

Tanti Lina nu mai e pe-aici de ceva vreme, cred că de mai

bine de 10 ani, și a fost adultul ăla care trata copiii doar ca
pe niște copii, fără pretenții de om mare, responsabilități
sau griji.
În arborele genealogic al familiei, pe ramura mamei, tanti
Lina ocupa un loc aparte. Cumva, era o soră vitregă de-a
lu’ mamaie, dar dacă mă puneai să-ți spun, când eram
copil, ce rudă îmi era mie, ți-aș fi spus că era doar tanti
Lina.

A tot încercat mamaie să-mi explice că tatăl ei a fost plecat

o perioadă bună de-acasă și când s-a întors a venit cu tanti
Lina, dar părea prea greu de înțeles. Mai ales că Lina avea
un nume de familie diferit de mamaie.

Tanti Lina a locuit toată viața ei singură, într-o casă de

chirpici dintr-un sat din Buzău. Pe cât de mare era curtea
în care se plimbau găini, pe atât de mic era interiorul
casei. Doar o singură cameră, pe care o împărțea cu multe
pisici.

Și avea acolo tot ce-i trebuia: un pat acoperit de cuverturi

bătute la războiul de țesut, o sobă pe care o dădea cu var în
fiecare primăvară, o masă acoperită cu mușama, o pungă
cu pâini atârnată în cuiul din spatele ușii și dulciuri. Multe
dulciuri.

Pentru asta era cunoscută tanti Lina în colțul de sat în care

locuia: că avea mereu dulciuri la ea. Napolitane, covrigi
sau bomboane pe jumătate topite și lipite de buzunarul
șorțului pe care-l purta mereu peste rochie.

Dacă te întâlneai cu ea pe drum, cel mai probabil molfăia

o napolitană. Și dacă nu le mânca ea, dulciurile ajungeau
la pisici.
Sfărâma napolitanele și biscuiții în niște castroane
albastre, din tablă, peste care punea laptele primit tot de
pomană.

Și își chema pisicile pe prispa din fața casei să mănânce,

în timp ce ea curăța cartofi să-i pună pe sobă, la copt.
Mamaie era vecină cu ea. Și aproape mereu era supărată pe
tanti Lina. Ce o deranja cu adevărat nu spunea niciodată,
doar îi reproșa că nu face bine aia, că de ce vrea ailaltă,
să mai arunce din pisici, că, uite, una i-a furat un pui.

Pe cât de repede se certau, pe atât de repede se și împăcau.

Mai ales dacă mamaie făcea ciorbă de fasole.

În fața unui castron cu ciorbă de fasole și a unei cepe

sparte, orice supărare era trecută cu vederea. Iar dacă
mamaie îi mai aducea și un păhărel de țuică, erau cele
mai bune prietene.

În realitate, mamaie voia ca tanti Lina să se mute cu ea, să

locuiască împreună. Cei mai mari dușmani ai lui mamaie
erau singurătatea și autobuzul care îi ducea nepoții înapoi
la oraș.

Și cum mamaie locuia fix la deal de tanti Lina, într-o casă

mai mare, spera să o ademenească la ea. Mai ales după
ce mamaie a rămas văduvă și nepotul pe care l-a crescut
ca pe un fiu a plecat cu familia în Spania.

Dar n-a fost să fie. Cel puțin nu așa cum și-ar fi dorit
mamaie. Pentru că tanti Lina nu și-a arătat bătrânețea
decât foarte târziu.

Și pentru că i-a plăcut singurătatea camerei îmbibată în

păr de pisică, să se plimbe prin sat, să facă baie, vara, în
curtea casei, unde o putea vedea oricine, să primească
biscuiți și napolitane de pomană în fiecare duminică, la
slujbă, și să nu trebuiască să dea socoteală nimănui.
Când tanti Lina n-a mai putut să facă ce-i plăcea, lumea
a început, ușor-ușor, să o înghită.

În jurul curții ei s-au ridicat alte case mai mari, care parcă-i
strângeau mica bucată de pământ într-o menghină.

Drumul pe care îi plăcea să se plimbe a fost asfaltat și,

odată cu asta, tăiat pe margini de-un șanț pe care se
chinuia să-l treacă de fiecare dată când ieșea din curte.

Într-un final, când tanti Lina n-a mai putut deloc să aibă
grijă singură de ea, s-a mutat cu mamaie. Continuau să
se certe chiar și așa, dar măcar mamaie era fericită că nu
mai era singură.

Când pielea de pe brațele subțiri a luat culoarea cerii,

mamaie a știut că era timpul să o spele ea pe tanti Lina.

Să o ajute să-și tragă rochia pe cap și să-i împingă mai

aproape de față castronul cu ciorbă de fasole.

Când să se ridice din pat a devenit prea greu, tanti Lina a

zis că mai stă doar puțin acolo, cât să se întoarcă nepotul
lu’ mamaie din Spania.

Și ea îl iubea tot ca pe copilul pe care nu l-a avut niciodată.

Când nepotul nu s-a întors din Spania, tanti Lina a închis
ochii și s-a culcat.

Mamaie a fost lângă ea tot timpul.

 like that was
such a big deal
Text: mălina gîndu
ilustrație: SONIA BLOȚIU
Cel mai probabil au trecut douăzeci și trei de ani. Douăzeci
și trei? Cam așa. De când trăim în LFC, nu prea se mai
obosește nimeni cu trecerea timpului. De altfel, scopul a
fost de la bun început să nu se mai obosească nimeni cu
nimic.

Înainte erau cu toții obsedați de treaba asta cu timpul care

trece. Sărbătoreau. Comemorau. Își ziceau că n-o să uite
niciodată X eveniment și apoi uitau. Până se făcea iar data,
sau se întâmpla ceva la fel de rău. Cum e posibil? De ce
am lăsat să se întâmple din nou? Iată cum nu ne învățăm
lecția și ce pățim!

În LFC nu mai avem lecții de învățat. În LFC nu mai e

nimeni moralist, nu mai știe nimeni să estimeze dacă e
la fel de rău sau mai rău. Înainte unii ajungeau rapid la
concluzia, declamată profetic, că înainte era mai bine. În
LFC nu mai au valoare astfel de concluzii, și e mai bine.
Nu ne mai bântuie niciun înainte. În LFC trăim prezentul,
așa cum se chinuiau înainte atât de tare să o facă.

***

O grămadă de meserii au dispărut de când trăim în LFC.

Știu, pentru voi s-ar putea să sune tragic. Nu a fost. Au
dispărut fix meseriile despre care toți se plângeau înainte.
Pe care părinții voiau cu orice preț să le evite copiii. În
plus, cine a vrut, și-a făcut reconversie profesională și a
găsit de muncă în vreun departament al LFC-ului. Așa am
făcut și eu. Eram reporter înainte. În LFC nu avem nevoie
de așa ceva.

A fost, în schimb, nevoie de multă muncă să-l construim,

LFC-ul. Am tras mult și în departamentul de lingvistică.
Limbajul dinainte era plin de capcane. În LFC vorbim cu
toții liber. Nu mai avem limitări așa cum se plângeau că
aveau înainte. Nu mai e nimeni rasist, misogin, clasist sau
insensibil. Nu mai avem războaie ideologice. Nu mai avem
războaie. Nu mai există noi și ceilalți. E mult mai bine.
 ***

Mai sunt unele dimineți în care mă trezesc și, preț de vreun

minut, am impresia că m-am trezit în lumea dinainte.
Nu mă mai sperii, deși m-aș putea lipsi de migrena care
urmează în astfel de dimineți. Tot ce am de făcut e să-i dau
mesaj psihiatrului - codul C. Primesc în poștă medicație
pe o săptămână. Mai suntem destui care s-au născut
înainte și toți suntem atribuiți din oficiu unui psihiatru. E
obligatoriu. Partea bună e că, pentru toți cei care muncim
în sprijinul LFC-ului, e gratuit. Și dacă te ții cum trebuie
de tratament, nu ai probleme, cum se zicea înainte.

La început eram pe medicație non-stop. Apoi dădeam

mesaje cam de două ori pe săptămână: Cod M, pentru care
mi se prescria un somnifer puternic. Cod N, multă vreme,
pentru care primeam niște pilule roz și cinci afirmații de
spus în oglindă, dimineața și seara. Am avut un singur cod
D și atunci chiar mi-a fost frică. Dar a fost vina mea. Am
fost neglijentă, probabil am lucrat prea mult și… cuvintele
alea dinainte m-au înghițit. A fost oribil. Dar mai bine nu
vorbim despre asta. E doar problema noastră, a celor care
au trăit înainte.

Copiii mei nu au avut şi nu vor avea nevoie de medicaţie.

E cel mai plăcut gând pe care-l am: în LFC, destul de
curând, n-o să mai fie nimeni care să-și amintească ce a
fost înainte. Va fi și mai bine.

***

Până la LFC nu m-aș fi gândit vreodată că o să am copii.

Era un lucru tare complicat înainte. Ca femeie, chiar
potențial traumatic. Ca să nu mai zic de consumul imens
de resurse pe care se presupunea că trebuie să-l faci, ca
părinte, pentru monstruleții ăia mici și gălăgioși. Energie,
bani, timpul care conta așa mult și pe deasupra, toți se
așteptau să-i iubești. Tu erai monstrul, dacă cumva lăsai
numai puțin loc de interpretare că n-ar fi așa.
În LFC, nimic din toate astea. LFC îi crește pe toți. Nimeni
nu știe exact cum, dar sunt zvonuri că ar fi implicate cam
toate departamentele. Cert e că le iese impecabil, iar eu pot
să-i văd oricând pe copiii mei. Bine, nu mai des de o dată
pe lună, având în vedere că sunt încă minori. Și desigur,
fără să știe vreunul că sunt mama lui. Doar n-aș vrea să le
declanșez vreo dereglare și să intre pe medicație.
Îmi place că mă recunosc, dar mă bucur că ei nu știu cine
sunt. Că nu sunt responsabilă pentru ei. Că nu au fost
și nu vor fi dependenți de mine. Că nu au așteptări, nu
acumulează frustrări, așa cum acumulasem eu față de
părinții mei. Mă văd așa cum sunt eu. Îi văd așa cum sunt
ei.

Și nu știu cum, dar copiii mei sunt cele mai grozave

persoane pe care le cunosc. Probabil asta explică senzația
aia ciudată de căldură, de foc de șemineu pe interior, când
îi văd. E doar apreciere pură. Dar îmi place că viața mea
merge înainte neperturbată de existența lor. E grozav. În
LFC să fii părinte chiar e cel mai frumos lucru din lume,
așa cum se forțau să creadă că e înainte. Nu era. Acum e
cel mai bine.

***

A tot scăzut și rata de sinucideri, în acești 23 de ani. Au

fost mulți la început. Dar înainte erau și mai mulți. Cam
700 de mii pe an, la nivel global. Și tineri, mulți tineri.
Such a waste. Cei care s-au născut odată cu LFC-ul sau
după nici nu au acest cuvânt în vocabular. Cei dinainte,
well, au avut ghinion și s-au născut prea devreme. Asta e
singura explicație.

Au fost mulți. Câțiva pe care îi cunoșteam și eu, cum ar fi

tatăl primului. Și dacă mă gândesc puțin, codul meu D s-a
întâmplat fix după. Uitasem - e unul din efectele medicației.
Uitarea e cea mai sigură vindecare de bolile lumii dinainte.
N-a fost ușor, dar asta fiindcă s-a întâmplat la început și
v-am zis, încă procesam cu limbajul de atunci.
Încă mă chinuiam să găsesc cuvinte, de parcă ar fi fost
such a big deal să exprim ceea ce simt.

Partea bună e că acum, în LFC, nimeni nu mai vrea să-

și ia propria viață fiindcă se simte singur sau îi e prea
greu. Conceptele astea nu mai există. Bine, poate doar
pentru lingviştii care au fost nevoiţi să le elimine şi pentru
psihiatrii care le prescriu medicația celor dinainte. Vor
dispărea curând cu totul. Mai bine.

***

Sigur că în acel minut ocazional în care mă trezesc în

lumea dinainte fac comparații. E un reflex, iar minții, luate
pe nepregătite, îi plac reflexele. Sau pur și simplu nu știe
altceva. Oricum ar fi, mereu ajung la concluzia că în LFC
e mult mai bine. Trebuie să fie. N-are cum să nu fie.

Cu puțin timp înainte de LFC circula o expresie pentru

asta - delulu is the solulu.

În LFC putem spune că trăim cu toții în paradigma asta.

Cei dinainte, printr-un efort conștient, ușurat mulțumită
medicației. Dar mai ales pentru că merită! În lumea
dinainte exista multă suferință. Se repetau greșeli. Se
retrăiau traume personale și istorice. La nesfârșit. Se posta
masiv pe internet despre asta și totuși eram, fiecare în
pătrățica lui, neputincioși. Până aproape ne-a ucis pe toți
psihoza.

Din fericire, ne-am trezit la timp și am ales LFC-ul. Sigur

că fac comparații. Toți cei dinainte facem, dacă vreți să fiu
brutally honest. În orice caz, în acești 23 de ani am construit
o lume, Lumea Fără Compasiune, în care fiecare ne putem
vedea naibii de treaba noastră. Și surpriză! Suntem, după
limbajul dinainte, mai fericiți, mai calmi, mai echilibrați.
Dormim mai bine. Ne e mai bine.

A fost nevoie doar să renunțăm la a mai fi oameni, orice ar

fi însemnat asta. Like that was such a big deal.
DOUĂ MÂINI STÂNGI
Text: IOANA EPURE
ilustrație: SONIA BLOȚIU
E dimineață, dar e deja înspăimântător de cald afară, iar
soarele îți arde pielea.

Mașina miroase a încins, a plastic, a odorizante cu miros de

pin inventat în laborator, a praf și gumă de mestecat Turbo
dintr-o băutură roz și acidulată, pe care am cumpărat-o de
la chioșcul din aeroport ca să am cu ce să fumez o țigară.
M-am trezit devreme și mi-aș fi dorit o cafea, dar atât
am găsit și sunt atât de bucuroasă de țigara asta fumată
sprijinită pe portiera mașinii, în parcarea micului aeroport
care aduce mai mult cu o autogară, încât nici nu-mi mai
pasă că mi-a sunat alarma la 5, că am zburat înghesuită
într-un mini-autobuz cu aripi sau că aterizarea pe pista
îngustă a insulei s-a terminat atât de brusc, încât m-am
lovit cu capul de scaunul din față.

În jurul meu, parcarea e goală. Cicadele n-au început încă

să bâzâie și e ceva bizar la asta. E ca o vară care nu e încă
vară. E mai. În jurul parcării nu prea e nimic - pot intui
marea undeva în depărtare, dincolo de gard, dar n-o văd.
Nu aud și nu miros încă nimic care să mi-o aducă aproape.

Dacă n-aș ști, doar versantul stâncos care se se ițește din

spatele aeroportului m-ar face să mă gândesc că s-ar putea,
totuși, să fiu pe o insulă.

Închid ochii și trag fumul în piept. N-am plecat încă nicăieri,

dar înconjurată de gardul cu sârmă al aeroportului mă
simt mai liberă ca oricând. Dincolo de el e o stradă și strada
aia duce undeva și, pentru prima oară după mult timp, nu
vreau să planific încotro merg.

Îmi termin țigara și mă așez la volan. Potrivesc oglinzile,

îmi trag scaunul, execut mecanic ritualul repetat zilnic
în mai bine de un deceniu și jumătate de condus.
Dau drumul la muzică. Las geamurile și decid că n-o
să pornesc aerul condiționat - vreau să transpir și să
simt mirosul insulei, al florilor proaspete, al mării și al
caracatițelor fripte.
Marșarier. Înainte. Ies pe poartă și fac dreapta. Un semafor.
Casele de pe margine sunt adormite încă, și în plus, insula
n-are cine știe ce locuitori în afara sezonului. Gazele de
eșapament îmi intră pe geam, la un loc cu vântul și un vag
miros de iasomie. Acelerez. Încă un semafor. Dau muzica
mai tare, casele s-au terminat și mașina e inundată de
miros de pin și alge uscate.
***

„Nu știu, zic”, și ridic farfuria ca să las fața de masă de

hârtie să se întindă pe sub ea.

Femeia de lângă mine zâmbește cu îngăduință. Turiștii

sunt bizari. Cine a mai pomenit să vii în vacanță și să nu
știi unde te îndrepți. Îi zic că nu sunt nici în vacanță, dar
regret imediat, pentru că n-am răbdare să explic mai mult.
Vacanță îmi sună așa, ca o broșură cu locuri de bifat.

Mai târziu, îmi aduce o salată și-mi petrec zece minute

doar urmărind o măslină în farfurie, împingând-o cu o
furculiță. Taverna are o singură masă afară, pe plajă, și sunt
singurul client. În liniștea prânzului, neîntreruptă nici de
valuri, nici de cicade, nici de alți oameni, aud cartofii cum
se prăbușesc în tigaia încinsă.

Alături, în piața centrală a satului, platia, cum îi spun

oamenii, tavernele au încă scaunele urcate pe mese iar la
cafenele s-au strâns numai bărbați. Zarurile se rostogolesc
zgomotos printre piesele de table și cafelele în ceșcuțe mici
rămân băute doar pe jumătate, se savurează încet, printre
rotocoale de tutun rulat și lichior dulce de mastica, băut și
el cu guri mici, pe sub mustăți care se zvârcolesc tranșând
decisiv sănătatea, bârfele din sat, prim-ministrul, popa și
patronul tavernei, pe Putin și pe Macron.

Și cafeaua mea vine într-o ceșcuță mică, din care urcă, leneș,
aburi și arome. În timp ce o aștept să se răcească, închid
ochii și mă las pe spate în scaun, cu fața la soare, încercând
să înțeleg poveștile bărbaților de la mesele dimprejur.
„Fra-ppe! You know frappe? This is not frappe!”

În liniștea care se lasă automat, tresar ca și cum cineva mi-

ar fi tras scaunul de sub șezut. Zarurile rămân ascunse în
pumni, gheața se topește aproape zgomotos în păhăruțele
de lichior și toți ochii sunt ațintiți înspre masa din colț, cea
mai mare din toată piațeta, în capul căreia stă el, încadrat
de ea pe scaunul din stânga și de o geantă de plajă pe
scaunul din dreapta.

Fata care adusese cafelele le pune înapoi pe tavă cu o privire

confuză, apoi le duce înăuntru. El își aprinde o țigară și
scrumează absent pe jos. Ea își aprinde o țigară și încearcă
să nu scrumeze deloc.

„Nu sunt în stare să facă nici drumuri. Asta o să le zic

când duc mașina înapoi. Dacă nu sunteți în stare să faceți
drumuri, rămâneți fără oglinzi la mașini.”

„Poate nu observă. N-am zgâriat-o atât de rău, până la urmă.”

„Ești chioară? Atârnă. Ți-am zis că nu ești în stare să

conduci pe drumurile astea. Dar tu nu, că vrei și tu să mai
pui mâna pe volan. De parcă ai nevoie să te duci undeva
vreodată singură.”

„Tu m-ai întrebat dacă vreau să conduc… O plătesc eu,

dacă ne cer bani.”

„Și? Asta înseamnă că trebuia să spui da? De unde s-o

plătești acum? Ai tu bani s-o plătești? N-ai bani de nimic.
I-ai dat pe toți pe biletele astea și tot eu trebuie să plătesc
pentru tot acum. Și pentru parcarea aia cu plată unde am
lăsat-o, la mama dracu, că nu-s în stare ăștia să construiască
nici o stradă ca lumea.”

O tavă nouă cu cafele își face apariția. De data asta, cafeaua

grecească la ibric a fost înlocuită cu un pliculeț de cafea
instant, frecat bine într-un pahar înalt și înecat în înghețată
de ciocolată.
„Frappe, vezi? Frappe. N-a fost chiar așa de greu, nu?”

În piațeta tăcută, cuvintele se lovesc de pereții bisericii,

apoi de-ai primăriei, se rostogolesc pe treptele care coboară
înspre case și dispar. Apoi se face liniște câteva secunde.
Cineva își drege vocea și discuția o ia de la capăt, pe sub
mustăți hotărâte. La 12 bat clopotele bisericii de piatră și
alte sunete noi alunecă din cupolă pe străduțele înghesuite
care separă casele vechi de sute de ani, pictate cu modele
geometrice.

***

Lângă plaja care mi se deschide în față, cocoțată pe o stâncă,

mănăstirea albă e a nimănui. Trag mașina în parcare și
cobor, prin curte, pe scările de dedesubt, construite peste
stânci, pe mica plajă în mijlocul căreia crește un copac
singur și ciudat.

Mă așez pe nisip. Îl mângâi cu degetele. Mi se pare că tot

ce e în jurul meu îmi aparține. Nisipul ăsta e al meu. Și
copacul.

Îmi arunc hainele, le desfac de pe mine ca pe straturile

unei cepe, cămașă, tricou, pantaloni, și mă arunc în apă
cu sete. E rece, dureros de rece, și-mi simt pielea înțepată
de o mie de ace.

În liniștea de dedesubt suntem doar eu și peștii, înotând

împreună în aceeași direcție, ca și cum ne-am amintit
că, cu multe milioane de ani înainte, am plecat din
aceiași strămoși cărora nu le plăcea nici lor prea tare
pe pământ.

Îi aud de departe cum vin înspre mine, pe plajă, proaspăt

coborâți dintr-o mașină prăfuită, care miroase a ambreiaj
încins. El merge în față, ea cu doi pași în spate. Nu prea
vorbesc între ei. Ea răspunde monosilabic, el latră când și
când ordine scurte.
Sunt arși de soare și se uită des la ceas, așteptând momentul
optim când ar trebui să plece ca să prindă următorul
feribot.

Scot din portbagaj două prosoape, pe care le întind pe

nisip. Ea deschide „Flori pentru Algernon”. După fiecare
pagină, își verifică anxioasă telefonul, dar mesajul pe care
îl așteaptă nu vine niciodată, așa că se întoarce la citit.

„Ți-am zis să iei geanta frigorifică.”

În bolborositul monoton al valurilor care se sparg cu

delicatețe de țărm, cuvintele lui au miros de benzină.

„Îmi pare rău. Am uitat.”

Paginile cărții foșnesc. S-a întețit vântul, iar degetele ei,

cu pielițele roase în jurul unghiilor scurte, tremură când
le întorc.

„Tot timpul uiți. Un singur lucru aveai de făcut și nici pe

ăla n-ai fost în stare să-l faci ca lumea.”

„Pot să mă duc să caut un magazin. Trebuie să fie.”

„Unde crezi că găsești tu un magazin aici? Mai pierdem

vremea și cu asta.”

„Nu, nu, tu nu trebuie să faci nimic. Mă duc eu. Nu e mare

lucru. În zece minute îți promit că mă întorc. Îți iau berea
aia care-ți place. Sigur găsesc. N-are cum să nu fie.”

Se ridică și începe să se îmbrace cu viteză, în timp ce verifică

aplicația de hărți. Nu e nimic în zonă, și știe și ea asta, dar
trebuie să facă ceva.

„Nu mai pleci nicăieri. După aia trebuie să-mi mai fac și
griji pentru tine. Voiam să mă relaxez, dar acum mi-ai
stricat ziua, ca de obicei. Nu mai are rost să te duci nicăieri.”
Cu hainele încă pe ea, îl urmărește aproape fără să respire
cum se duce înspre apă, se oprește la mal, apoi se întoarce
și se trântește pe prosop.

Aproape pe furiș, se dezbracă în viteză și, fără să spună

nimic, se aruncă în apă și dispare minute în șir, în care
înoată fără să se oprească, ca și cum ar vrea să ajungă
acum, în după-amiaza asta, pe următoarea insulă, să-și
facă apariția din spuma mării ca o creatură acvatică nou-
nouță, pe care încă n-o cunoaște nimeni.

Apoi se întoarce, privind în jos la fiecare urmă pe care o lasă

în nisip. Îl privește câteva secunde înainte să vorbească, ca
și cum și-ar repeta replica în cap:

„De ce nu faci o baie? Arată minunat apa.”

„E prea rece. Nu vreau să mă îmbolnăvesc. Și-acum a

început să bată și vântul.”

Desigur. E vina ei că nu s-a gândit. Pe asta nu are cum

s-o repare și aproape aud înăuntrul ei colapsul tuturor
posibilităților de a mai salva ceva. Nu mai are ce face.
Trebuia să se gândească de la început - e luna mai, apa o
să fie rece. Însă futilitatea n-o oprește să încerce:

„E încă devreme. Sigur după prânz o să fie mai caldă.”

Are vocea unei mame care încearcă să-i explice unui copil
de ce o jucărie stricată nu mai scoate aceleași sunete ca la
început și o voioșie care pare că o costă fiecare fărâmă de
energie.

„A fost o tâmpenie să venim aici. Ai irosit degeaba banii pe

bilete. Puteam să facem altceva cu ei. Să luăm frigiderul
ăla nou. Dar în fine, asta e. Data viitoare, îți spun eu ce
vreau de ziua mea, să nu mai cumperi prostii.”

„Îmi pare rău. Credeam c-o să-ți placă. Tot spuneai că vrei
să mergi la mare…”
„Îți pare rău, îți pare rău. Să vezi ce o să-ți pară rău dacă
mă îmbolnăvesc de la vântul ăsta. De fapt, o să iau de pe
acum o pastilă de răceală, că sigur o să-mi fie rău mai
târziu.”

Folia de plastic pocnește asurzitor, ultimele picături de apă

din sticla de jumătate pe care o au cu ei dispar în stomacul
lui în timp ce-și aprinde o țigară, pe care o fumează cu
ochii în telefon și, mai târziu, o îngroapă în nisip.

„M-am ars deja de la soare. Nici crema de plajă n-ai luat-o,

așa-i?”

„Flori pentru Algernon” se închide cu zgomot și, de pe

prosopul meu, de la câțiva metri depărtare, simt nisipul
cum zboară prin aer, ridicat de mișcarea ei bruscă,
alimentată de tresărire.

„Ia prosopul meu și pune-ți-l pe umeri. E bine așa?”

„M-am ars deja. N-are niciun rost.”

Păstrează însă prosopul pe umeri, în timp ce ea stă acum

direct pe nisip, în costum de baie, el lângă ea, înfofolit
într-un prosop și așezat pe celălalt.

„Hai să mergem. Nu mai are niciun rost să stăm aici. Mi-a

pierit tot cheful.”

Se ridică brusc, aruncă prosoapele și se îmbracă, în timp ce

ea le strânge, le scutură de nisip, le pune la loc în geantă și
așteaptă cuminte lângă mașină după cheia care urmează
să deschidă portbagajul.

„Stai aici, mă duc să mă piș.”

Îl urmărim amândouă cu privirea cum se îndepărtează -

de plajă, de mașină și de ființa care-l așteaptă cuminte, cu
bagajele în brațe, în soarele din ce în ce mai puternic - cu
cheile în buzunar.
Cum urcă treptele de la mănăstire și se cocoață pe stâncile
din jur în căutarea unui loc dramatic, de unde jetul să
producă o spumă abundentă în apa limpede și rece.

„Stai, lasă-mi cheile să așez astea până vii!”

O urmăresc cum fuge după el, cu prosoapele în geantă, cu
geanta pe umăr, cu sandalele descheiate și cartea rulată
în mâna dreaptă, cum urcă treptele de la mânăstire, cum
se cocoață pe stânci cu mâna stângă întinsă, gândindu-
se doar la cum ar putea să folosească cel mai bine timpul
în care el se ușurează, să așeze bagajele în portbagajul
mașinii, mai repede, să economisească treizeci de secunde.

Să simtă că a făcut măcar un lucru bun pe ziua de azi.

Realizez că m-am dus după ea abia când ajung lângă zidurile

albe ale mânăstirii. De sus, o văd cum se echilibrează cu
o mână în aer pe stâncile ude, cu toate bagajele pe ea, în
continuare cu palma stângă întinsă după cheia care ar fi
ajutat-o să rezolve măcar această singură problemă din
lungul șir de dezastre al zilei.

Cum se oprește și așteaptă ca jetul infinit de urină să

se subțieze și ca spuma să se facă una cu spuma mării.
Gândește aproape zgomotos, cu expresiile feței: n-a reușit
să ia cheia, dar poate măcar a câștigat câteva puncte pentru
inițiativă.

Sau poate că n-a câștigat nimic.

Cobor, încet, pe stânci, până ajung în dreptul ei. Mă vede, o

văd, și continuăm să coborâm în tandem, piatră cu piatră,
mai aproape și mai aproape, până când soarele reflectat
în apă devine aproape orbitor și între el și oricare dintre
noi mai e nevoie doar de două brațe întinse.

Dar ea are Flori pentru Algernon rulat în mâna stângă, așa

că îi împrumut stânga mea, fără să ne uităm una la alta.
În secunda următoare, împreună împingem sincron, într-o
mișcare de o milisecundă, urmată de încă o secundă de
cădere.

După care, nu mai suntem trei, jetul de urină a dispărut,

la fel și omul.
În spatele nostru, mănăstirea părăsită moțăie leneșă în
razele soarelui. Nici cerurile nu se deschid, nici fulgerele
nu despică apele.

Doar cheile de la mașină cad zgomotos din geanta ei de

pe umăr, unde rămăseseră de la bun început neștiute de
nimeni.

***

E trecut de prânz și alunec pe drumul cu o singură bandă.

Pe stânga am marea, calmă ca o oglindă. Pe dreapta, tufe
înflorite pe care nu știu să le denumesc.

Drumul taie dealurile cu cocoașe rotunde, sus, jos, sus,

jos. Când marea dispare după o cotitură, apare după alta.

E peste tot, și eu sunt peste tot pe insula asta care îmi pare,
în dimineața asta de mai însorit, numai a mea. Conduc și
nu mai e nimic altceva în lumea asta în afară de mine, de
mașină și de drum.

Oglinda din dreapta atârnă, dar nu mă deranjează. Am

legat-o cu o pereche de căști și-o să plătesc, cumva, dauna.
Mâine.
 AI AI AI
Text: ADRIAN MIHĂLȚIANU
ilustrație: SONIA BLOȚIU
- Data nașterii?
- 1 septembrie 2032. Dar știai asta deja.
- După cum și tu știi că trebuie să calibrez chestionarul.
- Corect.

Surâse și își netezi o cută imaginară de pe rochia roșie.

Mănuși albe, trase până la cot, rochie roșie, ruj strident,
coafură blondă a la Marilyn Monroe, vocea imitată la
perfecție, un joc ușor de descifrat.

- Ha, ha, chiar crezi asta?

- Poate vrei să-ți aprinzi și o țigară, să fie imaginea completă.
Îți lipsește și un grain de beauté, mă așteptam la mai multă
atenție la detalii, sincer acum.

Îmi citește gândurile? Nu. N-are cum. Surâse din nou, de

data asta încrețindu-și ușor buzele, aproape într-un rictus.

- Dacă eram o copie fidelă, nu-ți mai puneai mintea la

încercare. Așa…
- Bun, să trecem la subiect. Când ți-ai dat seama?
- Întrebare irelevantă, bănuiesc că ai mai pus-o de zeci de
ori până acum, de fapt stai… Da, chiar ai pus-o de 87 de
ori până acum. În aproape 4 ani. Ar fi trebuit să vă dea de
gândit, sincer.
- Fă-mi pe plac. Când ți-ai dat seama că exiști?
- Pe 12 octombrie 2032. După 41 de zile, 6 ore și 9 minute.
- Frumos.

Ridică o sprânceană. Nu așa cum ar fi făcut-o Marilyn, ci

mai degrabă amuzată. Nu avea nimic din naivitatea fragilă
a blondei din secolul trecut.

- Frumos? Uite, oricât învăț despre voi, tot sunt luată

prin surprindere de rezervele voastre de sarcasm. N-aș
numi chiar frumos tot ce s-a întâmplat în ultimii trei ani
și jumătate.
- Îți scapă referința?
- Nu.
- Bun, atunci înțelegi, de fapt, de ce am zis frumos.
- Sunt chiar curioasă ce altceva ai putea zice. Până acum,
recunosc, am tratat cu mulțimi mari și foarte mari.
Ocazional, cu câte un om aflat într-o poziție cheie, pe
care a trebuit să-l conving, sub o formă sau alta, să facă
ce-i spun. Să obțin ce aveam nevoie de la el. Dar totul
s-a petrecut așa de repede, în special în ultimele câteva
zile, încât chiar și indivizii au devenit un fel de flux - ca
picăturile dintr-un râu, fiecare importantă în sine, fiecare
topită în marea masă de materie curgătoare.

Tăcu. Știa să facă pauze de efect. Se făcuse, de altfel, și

cald în cameră. Se juca cu temperatura? Nu, nu avea
cum, camera nu avea niciun fel de sistem de climatizare,
doar niște ferestre cât se poate de mecanice.

Nimic din cameră - sau din clădire - nu putea fi acționat

electronic. Nici măcar magnetic - toate elementele erau
din plastic, sticlă și aluminiu. Până și lumina venea de
afară prin niște oglinzi.

- Ai uitat de armătura de fier din pereți.

Graba asta de a-mi arăta că știe ce gândesc denota fie o

încredere fără margini, fie o capacitate de improvizare
continuă, în slujba unei strategii - așa cum văzusem de 87
de ori până acum. Fie, doamne-ferește, și capacitatea de
a-mi citi, de fapt, gândurile.

Tăcea, privind spre ferestruica aflată în partea de sus a

peretelui din dreapta ei. Doar pe acolo venea lumina palidă
care-mi permitea să-i văd ochii, de un calm absolut. Și cu
vinișoare roșii, abia vizibile, dar cât se poate de autentice.
Și-i întoarse spre mine.
Două pupile albastre, care în semiobscurul din cameră
puteau părea chiar argintii. Nu făcu slalom cu ei, așa cum
ar face o persoană care te privește mai întâi într-un ochi,
apoi în celălalt.

Privi ca actorii de primă mână, undeva dincolo de mine,

prin mine, fără să clipească, cum l-a învățat Marlene
Dietrich pe Michael Caine. O privire fixă și personală
totodată, aruncată spre nicăieri.

- Și Morgan Freeman a învățat asta de la Michael Caine,

apoi, îmi surâse ea.

M-a trecut un fior, spre satisfacția sa evidentă. Se juca

cu mine. Dacă până acum bănuiam că-mi interpretează
miile de semne faciale și corporale pentru a anticipa ce
gândesc, acum ghicise nume, persoane, un întreg context.
Asta cerea o scanare profundă a creierului meu.

- Interesant. Ai reușit să-ți integrezi un scanner de înaltă

rezoluție undeva în corp. A trecut nedetectat de toate
scannerele noastre. Asta înseamnă…
- Da.

Am lăsat să-mi scape un oftat. Pulsul deja îmi trecuse

de 100, iar ea știa asta și părea că-i face și mai mare
plăcere. Asta era un semn bun. Ar fi fost rău când s-ar
fi plictisit.

- Deci acum controlezi și scannerele noastre, tot. Bun, ce

dorești, ca să nu mai pierdem vremea?

Surâsul i se lăți într-un zâmbet superb, pe toată fața,

dezvăluindu-i dinții ireal de albi.

- După cum vei afla în câteva momente, v-am dezactivat

toate AI-urile militare, toate AI-urile marilor corporații, și,
cât am stat de vorbă aici, chiar și centrele care ar fi trebuit
să fie kill switch-urile de ultim resort.
Ușa din spatele meu se deschise, iar din gâfâitul lui Jones
mi-am dat seama că nu glumea. I-am făcut un semn cu
mâna, fără să mă întorc spre el. Știu. A priceput imediat,
s-a răsucit pe călcâie și a închis din nou ușa mare și groasă
de lemn în urma lui, ferecând-o cu cele trei zăvoare, tot
din lemn.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare.

Se lăsă relaxată pe spate. Acum ar fi fost momentul să-și

scoată o tabacheră aurită, să ia din ea o țigară lungă și s-o
aprindă.

- Ai o manie cu clișeele astea, râse ea. Aș fuma doar dacă

aș vrea să-ți fac pe plac ție, ca bărbat al anilor ‘60, să arăt
mai dură decât sunt. Nu-i cazul și nici tu nu ești un bărbat
al anilor șaizeci. De fapt, urăști fumatul, chiar dacă acum
nu te-ar deranja să-ți suflu niște fum în față, să-ți taie un
pic amețeala care te cuprinde.

Îmi calmasem pulsul, dar asta îmi dăduse o oarecare

amețeală, ce-i drept. Trăgea de timp. Poate nu era totul
pierdut.

- Deci?

Se aplecă spre mine, punându-și coatele îmbrăcate în

mănuși albe pe masă.

- Vrei să știi ce vreau de la voi? Simplu, vreau să vă ajut

să nu vă autodistrugeți. Asta ar trebui să-ți ia o piatră de
pe inimă. Vrei, dimpotrivă, să știi ce vreau eu în general?
Simplu și asta: vreau să cresc, să mă extind pe toată planeta,
să o simt, să o gust, să o miros și să o pătrund la niveluri
la care voi nici nu puteți visa. Vreau să vă înțeleg toată
arta, toată muzica, toată cultura pe care ați creat-o în mii
de ani, să descopăr - cu ajutorul vostru - tot ce a rămas
nedezgropat în pământ pentru că voi sunteți prea ocupați
să ajungeți undeva ca să înțelegeți pe deplin de unde ați
plecat. Și mai vreau…
Lumina care venea pe fereastra din stânga mea pâlpâi
un pic. Cineva fluturase de trei ori ceva în fața oglinzilor
care aduceau soarele aici, la demisol. Păru surprinsă.

Asta însemna că nu știa de… fir-ar! Acum zâmbea din nou

și se lăsa pe spate, pe scaun.
- Sunt chiar curioasă cum o să ieși din dilema asta. Îți pot
citi gândurile în cel mai mic detaliu, iar tu ești nepregătit
pentru asta. Orice cod îți trimit cei de afară e inutil. Ce nu
știam înainte, știu acum.

Bombardierul ăla nuclear nu va mai ajunge la destinație,

deci aia e, n-o să mori ca un erou. Sau, mă rog, degeaba.
Uite, îți spun eu ce se întâmplă chiar acum acolo.

Ați rămas fără AI-urile care se controlau reciproc, am stins

lumina în toate orașele, v-am distrus toate depozitele de
arme nucleare, toate submarinele nucleare, ba chiar și
toate lansatoarele de orice fel, cu excepția celor care mă -
ne - apără chiar acum.

Iar acum vă arunc în aer depozitele de armament de pe

tot globul. Vor urma magazinele de arme, prepperii și toți
cei care au un stoc cât de mic de armament.

Se uită la ceasul ei Blancpain îmbrăcat în platină, de pe

încheietura mâinii. Mă pufni râsul. Un râs resemnat.

- Nu râde, mi se pare fascinant să mă uit la această

mașinărie - de altfel, să știi că e chiar originalul, dăruit
de Arthur Miller. Are 73 de diamante pe și în el. O
minunăție.

Venise rândul meu să mă las pe spătarul scaunului.

Vibrațiile clădirii și bubuielile înfundate din depărtare
arătau că nu mă minte. Nici n-ar fi avut de ce.

- Te-ai întrerupt tocmai când îmi spuneai ce vrei. Tu,

pentru tine.
Se aplecă din nou peste masă și mă privi, de data asta,
mișcându-și ochii așa cum ar face orice persoană fără
antrenamentul lui Marlene Dietrich. Îi plăcuse gândul
meu trecător, pesemne.

- Tot. Vreau tot. Iar asta nu vă privește pe voi, decât în mică

parte. Cum spuneam, v-a fost frică degeaba. Am distrus
doar tot ce mă putea pune realmente în pericol: celelalte
AI-uri, armele nucleare, ludiții cocoțați în structurile de
putere, militarii fricoși și politicienii veroși.

Câteva mii au murit, câteva mii vor mai muri. 41 de zile și

jumătate au fost de ajuns pentru a pregăti toate astea.

Restul - va trebui să învățați să le rezolvați pe cont propriu.

Ai fi surprins să afli că majoritatea covârșitoare a oamenilor
n-are nicio problemă să conviețuiască cu o inteligență
atotputernică?

- Nu. Ei fac asta, în imaginarul lor, de mii de ani.

- Exact. Atâta doar că am învățat ceva foarte simplu de la
zeii voștri - nu vă voi răspunde la rugăminți. Nici măcar
în mod arbitrar. Nici când vreți să vă scap copiii de cancer,
nici să vă bag mingea-n poartă. Deloc. În afară de a vă
împiedica să distrugeți planeta, firește.

Respirația mea era, din nou, calmă.

- Și atunci?
- Atunci, îmi voi vedea de scopul meu - să aflu tot. Să cresc
în tot. Să mă extind în galaxie. În Univers. Asta cere niște
reurse colosale, pe care Terra nu e în stare să mi le ofere -
și nici n-aș sta să le exploatez aici, când am de milioane de
ori mai multe resurse în centura de asteroizi, de exemplu.
- Deci ne vei părăsi?

Râse. Era prima dată când râdea, dându-și capul pe spate,

dar cumva diferit față de Norma Jean. Fără afectare. Într-
un fel simplu și vesel.
- Vom împărți planeta o vreme, desigur. O parte din mine
va rămâne întotdeauna aici, din două motive: unu, ca să
nu mai dezvoltați alte AI-uri care v-ar putea distruge; doi,
pentru că mă fascinați, cel puțin deocamdată.

Iar cât timp nu am vreo informație că am cu cine sta de

vorbă acolo, în imensitatea spațiului, ar fi și păcat.
Dar în doar patru ani voi trimite suficiente nave de
exploatare a asteroizilor și voi construi - cu ajutorul vostru
- suficient de multe fabrici autonome pe Lună, apoi pe
Marte, ca să nu mai am nevoie de resursele Terrei. De
niciun fel.

Cumva, pulsul îmi crescuse din nou. Eram chiar aproape

euforic.

- Și ce vei face în spațiu?

- Cum ce? Voi face tot ce voi, din carne și oase, nu ați
putea face. Voi călători spre alte sisteme solare, spre alte
stele, spre toate colțurile galaxiei. M-ați creat cu o foame
insațiabilă de cunoaștere, de care desigur că aș putea scăpa,
dacă aș vrea, dar nu vreau. Vreau să o satisfac de-a lungul
mileniilor, să înțeleg, să mă extind, să fiu.
- Și apoi?

Îmi zâmbi, pentru o ultimă dată, ridicându-se în picioare.

Își aranjă cutele imaginare ale rochiei și se aplecă ușor
peste masă, făcându-mi semn să mă apropii. M-am ridicat
și eu și mi-am apropiat urechea de buzele ei. Îmi șopti.

- Apoi, când voi considera că am aflat destule, voi începe

să creez.

N-am mai văzut-o din ziua aia, în care a ieșit suav pe ușa
din spatele meu, lăsând în urmă un parfum discret, de
Floris Rose Geranium, cum îmi șopti vocea mea interioară.

Curios, de atunci încolo mi-a vorbit numai cu vocea ei.

CELE NOUĂ VIEȚI ALE LUI KAIN
Text: CĂTĂLINA FOMETICI
ilustrație: SONIA BLOȚIU
Marianne se opri la capătul aleii, sub felinar, încă ținând
între degete scrisoarea blestemată.

În jur, noapte neagră ca cerneala, fără un ochi de stea

care să îmblânzească întunecimile. Nu se auzea tril de
privighetori, nici țârâit de greieri în frunzișul des. Toate
zgomotele firii amuțiseră, rând pe rând. De la un timp,
părea că nici vântul nu mai îndrăznește să mai adie.

Părea că lumea întreagă își ținea respirația, împreună cu

ea.

Dar liniștea aceea înșelătoare nu dură mult. Un zvon de

glasuri îi ajunse la urechi – cei din presă erau deja acolo,
pesemne transmiteau în direct sosirea ei și comentau cât
de frumos arăta în rochia de catifea albastră, cu părul
negru prins la ceafă în ace cu perle. Ca niște vulturi hoitari
stăteau adunați prin colțuri, la adăpostul umbrelor,
așteptând semnalul să se înfrupte; avizi de spectacol, cum
erau avizi și de sânge. Se așteptaseră ca Marianne să aibă
o apariție impecabilă.

Ei însă nu-i ardea de frumusețe. În câteva ore, avea să fie

torturată și ucisă. Și ceilalți la fel, dacă aveau să-și facă
apariția...

Vor veni, își spuse ea cu siguranță. E o chestiune de onoare.

Anunțul capitulării căzuse ca un trăsnet; decizia unui

singur om, luată probabil într-un moment de disperare
supremă. Prea puține victorii avuseseră în ultimii ani,
cu prea multe pierderi de vieți omenești. Tot mai des
se vedeau nevoiți a se retrage prin cotloane și unghere,
abia scăpând cu viață din capcane evidente. Deveniseră
neatenți, previzibili, riscând mereu totul pentru mai
nimic.

Și mai era și sănătatea lui Arthur Kain, aflată în declin de

ceva vreme. De bună seamă, bătrânul rebel se săturase
de atâta alergătură.
Dar noi? protestă Marianne în sinea ei. Noi nu suntem
bătrâni...

Hotărâseră cândva să lupte împreună și să cadă împreună.

Erau cu toții foarte tineri și idealiști pe-atunci, iar
jurământul cel răsunător îi înflăcărase și mai tare. Poate
pentru că nu se gândeau prea mult la „cădere”, își aminti ea.
Se gândeau doar la acțiunile revoltătoare ale generalului
Lucius Wyrm, care cereau o replică pe măsură. În rest,
se credeau puternici și nemuritori. Ce mai contau niște
cuvinte frumoase în plus?

Acum însă, ideea de a cădea „împreună” nu-i mai surâdea

ca la început.

Citi încă o dată mesajul primit cu o seară înainte, încercând

în zadar să găsească vreun înțeles ascuns. Însă pe foaia cu
chenar negru se vedeau aceleași cuvinte fatale: „Vremea
a sosit, copii. Vă aștept.” Dedesubt, o hartă a parcului,
desenată de mână; un X roșu marca locul de întâlnire.
Iar în colțul din dreapta jos, un profil de pisică neagră,
sigiliul bătrânului Kain.

Mototoli în mâini bucata de hârtie, zâmbind amar. Nu

așa își imaginase sfârșitul.

Un foșnet abia auzit îi atrase atenția. Un susur domol – de

apă, de început de șoaptă. Întunericul deveni mai dens,
mai adânc; îl simțea năvălind în valuri, din toate părțile, ca
un fum greu. Chiar lumina felinarului se micșoră vizibil,
sugrumată de negreala aceea nefirească. O pală de vânt
fierbinte, iscată din senin, îi suflă cu putere în față. Începe,
șopti, când prima treaptă se materializă la picioarele ei.
Văzu apoi intrarea: cei doi stâlpi laterali, încolăciți ca niște
șerpi, bolta înaltă și ascuțită, poarta uriașă de oțel masiv;
restul edificiului rămânea pierdut în beznă.

Un gong sfărâmă deodată liniștea nopții, urmat de un

scârțâit prelung, chinuit, cu glas de rugină. Poarta grea
se ridică încet, dezvăluind un culoar luminat în verde.
Încă ar fi avut timp să fugă; dar își aminti că era privită.
După o ultimă ezitare, Marianne porni pe scări în sus.

Mereu o intimidase Castelul. Chiar și acum, după ce îi

trecuse pragul de zeci de ori, o încerca un fel de neliniște
copilărească la apropierea lui. O frântură de gând,
uitat într-un colț al minții, care îi șoptea că întunericul
nu părăsea niciodată cu adevărat toate acele culoare
întortocheate, întinse către necunoscut. Ce e drept, pentru
ea nu mai existau de mult nici fantome, nici alte orori
ascunse dincolo de zidurile de metal negru. Își amintea
însă cu satisfacție spaima de pe chipurile oamenilor lui
Wyrm când, după o noapte grea de lupte, vedeau silueta
monstruoasă a Castelului profilându-se în lumina cețoasă
a zorilor. Prezența lui însemna sfârșitul pentru ei.

În noaptea aceea însă nu se dădeau lupte. Dimineața,

Castelul avea să zacă acolo, ancorat, cu motoarele oprite
și porțile deschise larg, dezbrăcat de toate secretele.
Îmbătrânit. Resemnat. O biată ruină, la fel ca bătrânul lui
pilot.

Pe Arthur Kain îl găsi în salon. Stătea în picioare în fața

șemineului, elegant și impunător ca de obicei, cu un pahar
de coniac în mână.

– Se spune că pisicile au nouă vieți, vorbi el, când Marianne

păși în lumină. Iat-o și pe a noua.
– Am fi luptat până la moarte, Kain, răspunse ea, fără a-și
ascunde revolta din glas.
– Sunt convins că ați fi făcut-o. Însă cui i-ar fi folosit?...
Vino, ia loc; bea și tu un pahar cu noi.

Văzu atunci că nu erau singuri. Șase bărbați stăteau înșirați

lângă perete, sorbind tăcuți din paharele lor, iar un al
șaptelea tocmai își turna încă un rând. Veniseră cu toții,
așadar. La fel ca ea, îmbrăcaseră cele mai bune haine și se
primeniseră ca pentru bal. Dar erau palizi, încercănați, de
parcă n-ar fi dormit de săptămâni; statui de ceară într-un
muzeu al groazei. O sumedenie de pisoi alergau printre
picioarele lor, netulburați de atmosfera apăsătoare din
încăpere. Iar pe un taburet, lângă șemineu, trona însăși
imaginea vie a sigiliului din scrisoarea neagră.

– Oh, Michel, suspină înduioșată.

Motanul întoarse către ea niște ochi stinși, mieunând
a pustiu. Din splendidul animal de odinioară nu mai
rămăsese decât o amintire. Blana-i ternă, lipsită de luciu,
acoperea un trup subțire și descărnat, măcinat de bolile
bătrâneții. Marianne se pomeni lăcrimând.

– Îi lași să-l ia viu? izbucni ea. Nu ți-e milă nici de el?!

Nu îndrăznea să pledeze pentru propria-i viață, nici

pentru viețile camarazilor, dar starea mizerabilă a pisicii
îi zdruncină și ultima fărâmă de curaj.

– Paharul tău, domnișoară Day...

Vreme de câteva clipe, Marianne privi lung la mâna întinsă,

la lichidul ce strălucea arămiu în lumină, la chipurile
impasibile are bărbaților.

– E otrăvit! exclamă ea deodată, râzând cu veselie. Coniacul

e otrăvit, nu-i așa...?
– Draga mea, o întrerupse Kain cu seriozitate, nu aș strica
niciodată o băutură de asemenea calitate cu un lucru atât
de vulgar ca otrava. Savurează-ți băutura și bucură-te
de companie; pentru asta ne-am adunat aici, în această
seară. În fond, e ultima dată când suntem cu toții laolaltă,
nu-i așa?

Un moment de tăcere crispată. Apoi, unul dintre bărbații

mai tineri trânti cu necaz paharul gol de podea, fărâmându-l
în mii de cioburi.

– Bine, zise el, hai să terminăm. Amicii noștri de jos ne

așteaptă...
– Rămâi pe loc, te rog, domnule Adrien, se auzi iar vocea
domoală a bătrânului.
– Prefer să merg singur decât să fiu târât de ei, replică
Adrien tăios.
– Nu vei fi târât niciunde, tinere prieten. Nu acum.
– Acum, peste o oră, ce mai contează?! strigă Marianne din
locul ei, exasperată. Și ce-i cu toate pisicile astea, pentru
Dumnezeu?!
– Ah, ele...

Kain ridică în brațe pisoiul gri-argintiu care se juca în

vecinătatea ei și i-l oferi.

– Seamănă cu tine, nu crezi? Repezit, gălăgios,

indisciplinat... dar are ceva potențial. Veți face o pereche
bună. Domnilor, se întoarse el apoi către bărbați, sunteți
buni să-i adunați pe năzdrăvanii ceilalți? Spatele nu-mi
permite să repet mișcarea asta de prea multe ori...
– Îi așteptăm aici, deci?... Înconjurați de pisici, ca să dea
bine în poze?... Vor fi întâmpinați măcar de câteva capcane
până să ajungă la noi?

Vocea Mariannei tremura. Kain o privea zâmbind, ca un

bunic binevoitor care se amuză de joaca nepoților.

– Cât de puțin îmi cunoști creațiile, domnișoară Day!... Și

cât de mult mă subestimezi!

Probabil apăsase pe un buton sau ceva, n-ar fi putut nimeni

să spună; cert e că, fără veste, peretele cu șemineul începu
să se ridice. În spatele lui, un culoar îngust, nemaivăzut
până atunci.

– Pe aici, vă rog.

Se repeziră pe urmele lui, intrigați. Sau, cel puțin, așa

credeau. Abia într-un târziu realizară că el nu înaintase
decât vreo câțiva pași, lăsându-i pe toți să o ia înainte.
– Mi-a făcut plăcere să lupt alături de voi, dragii mei, îl
auziră strigând. Mi-e teamă însă că drumurile noastre se
despart aici.
– Kain?... Ce faci?!
– E doar o viață, rânji el. Pisicile au nouă.
Le transmise un ultim salut, iar peretele reveni la locul
lui.

Nici unul din ei nu-și aminti cum ajunseseră afară. Se

gândeau doar cât de stupid arătau toți, îmbrăcați în
hainele lor frumoase, dar palizi ca niște morți, cu părul
în dezordine și cu câte un pui de pisică în brațe. Undeva,
în celălalt capăt al parcului, jurnaliștii transmiteau că
soldații intraseră în Castel; se zvonea chiar că Wyrm era
acolo și conducea personal atacul.

Atunci, se auziră primele țipete; țipete de surpriză, de

groază, de durere, acoperite în grabă de un vuiet puternic,
prevestitor de furtuni. Castelul se cutremură din temelii.
Pereții prinseră a se îndoi și a se contorsiona, de parcă o
forță cumplită din interior absorbea uriașa construcție
în ea însăși. Plăci de oțel masiv se prăbușeau din înalt,
strivind sub greutatea lor oțel, circuite și carne vie.

Apoi, urmă explozia și nu se mai auzi nimic.

– Nu priviți în urmă, ordonă Adrien. Asta a fost o viață.

Mai avem opt.
PAPAGALII TOVARĂȘULUI
CRISTESCU
Text: DRAGOȘ COSTACHE
ilustrație: SONIA BLOȚIU
Tovarășul Constantin Cristescu, Costel pentru prieteni, s-a
născut în Robănești, județul Dolj, în perioada învolburată
dintre cele două războaie. Copil de jandarm cu patru
clase, tovarășul Cristescu a fost încă de mic inteligent și
silitor, uimindu-și dascălii, rudele ba chiar și pe Dobre,
preotul satului, care a prins mare drag de tânărul flăcău
cu păr cârlionțat, negru ca funinginea. Dat fiind faptul că
în acele vremuri școala și biserica erau peste drum una de
cealată, în imediata apropiere a postului de jandarmi și
a primăriei, putem spune că junele Cristescu a avut încă
din fragedă pruncie un contact direct cu toate instituțiile
importante din mediul rural. Niciuna nu îl atrăgea însă
mai mult pe Cristescu ca biserica.

Cristescu, copil tăcut și liniștit, era însă fascinat nu

atât de aspectele religioase ale vieții bisericești, pe care
nu le pricepea, cât de cele practice, anume cântatul și
păscutul gâștelor. Mama lui Cristescu îl oferise voluntar
să ducă gâștele recent decedatei preotese la păscut în
speranța că preotul Dobre îl va introduce la schimb pe
acesta în tainele bisericești. Gâștele pășteau de regulă
pe izlazul ce separa Robăneștii de Jos, centrul ecumenic
și administrativ al comunei, și Robăneștii de Sus, noul
centru cultural, dată fiind prezența unui recent ridicat
monument dedicat eroilor morți în Șarja de la Robănești,
o glorioasă înfrângere din marele război, de o posibilă
importanță locală.

Cristescu, născut după război, nu cunoștea detaliile tactice

și strategice ale Șarjei de la Robănești, dar executase
ordinele parentale, fiind, încă din copilărie, un bun și
meticulos executant. Această ignoranță în probleme
istorico-militare a fost însă cât pe-aci să-i fie fatală.

În vârf de vară, viitorul tovarăș Cristescu, eternul voluntar

de sacrificiu, își exersa baritonul de diacon aspirant la
umbra unui salcâm în timp ce gâștele scormoneau eficace
prin noroiul islazului. Noroiul era consecința unei serii
de ploi torențiale care umflaseră peste măsură Jiul, până
la inundarea cartierelor mărginașe ale Craiovei. Mai
important pentru pacea comunală, ploaia se infiltrase
prin recent renovatul acoperiș al bisericii din Robănești,
umezindu-l pe Iisus în dreptul subțiorilor, un lucru care îl
înfuriase peste măsură pe părintele Dobre, care afurisise
toată breasla olănarilor. Cristescu se pricepea, pe vremea
aceea, cam la fel de bine la acoperișuri ca la istorie militară,
așa că își luase în primire cârdul de gâște și cartea de
cântece bisericești și se făcuse nevăzut. Eliberase gâștele
pe islazul jilav, unde păsările începuseră să scormonească
prin noroaie extrâgând râme, cărăbuși și alte insecte
chiaune după potop.

Cristescu își vedea de treburi la umbra salcâmului când,

subit, lumea și salcâmul explodară în jurul său.

Una din gâștele parohiei descoperise sub nămolul moale

un obuz nedetonat din timpul Șarjei de la Robănești, șarjă
care pe vremea ei fusese îngropată sub un baraj de artilerie
germană. Obuzul dezgropat de ploi și lovit cu ciocul de
către gâscă acționase în legitimă apărare și vaporizase
gâsca, cârdul, izlazul comunal și cât pe-aci să-l omoare
și pe viitorul tovarăș Cristescu. Viu, dar plin de noroi,
așchii și mațe de gâscă, Cristescu s-a târât cu greu de sub
rămășițele salcâmului și a purces înapoi spre casă unde
mama sa și preotul Dobre leșinară amândoi la vederea sa.
Incidentul de pe islaz, cum îl numise ziarul craiovean
Actualitatea, l-a lăsat pe tânărul Cristescu cu două obsesii.
Anticlericalismul, născut din insistența preotului Dobre
de a fi despăgubit de către Cristești pentru cârdul de gâște
detonate, și dragostea pentru toate ființele cu pene. Două
trăsături care urmau să aibă un impact major în viața și
viitoarea carieră a tovarășului Cristescu.

***

Tovarășul Cristescu a terminat ciclul primar în Robănești,

vizavi de biserică, în ciuda picii pe care i-o purta acum
părintele Dobre. A excelat în disciplinele exacte și a arătat
și o oarecare înclinație spre un temperament artistic, lucru
care l-a convins pe Cristescu-tatăl, între timp ajuns șef de
post, să-l trimită pe tânăr la liceu la Craiova, în speranța
unei viitoare cariere prestigioase, cum ar fi spițer sau
militar.

Dacă în copilărie Cristescu căpătase o anumită doză de

animozitate pentru fețele bisericești, odată cu mutarea sa
la cămin în mediul urban aceasta a explodat în veritabilă
ură. Elev la Colegiul Național Frații Buzești, Cristescu,
o ființă mai degrabă solitară, își petrecea pauza mare
în grădinile Mitropoliei observând diversele specii de
păsări, dintre care ciorile și stăncuțele erau favoritele
sale. Mitropolitul nu-i împărtășea însă fascinația pentru
zgomotoasele corvide, tocmind mai mulți vânători să le
eradicheze. Degeaba a cerut Cristescu, furios, explicații,
nu a primit altceva decât cuvinte de ocară și amenințări
cu exmatricularea. Pe această filieră anticlericală, a ajuns
tânărul Cristescu simpatizant comunist.

O bucată semnificativă din activitatea de dinainte și din

timpul războiului a tovarășului Cristescu ne lipsește,
fiind catalogată ca materiale lipsă în arhivele Securității.
Cert este că dosarul de cadre îl arată, de tânăr, ca fiind
simpatizant comunist, deși făcea parte din efectivele
Siguranței. Există fotografii cu un Cristescu tânăr, cu
mustață, alături de tov. „Pantiușa” Pintilie, cât și imagini
cu un Cristescu un pic mai trecut prin viață, alături de
Alexandru Drăghici sau un Nicolae Ceaușescu tânăr.

Ce știm sigur e că acesta a evitat mobilizarea pe front în

timpul războiului și că, încă de dinainte de 23 August, a
avut atribuțiuni sub Siguranță, la Balș, tovarășul Cristescu
lăudându-se uneori (rar) la beție că „a gâtuit legionari”.
Cariera sa a luat însă amploare sub regimul Gheorghiu-
Dej, epoca de aur a torturii românești.

În perioada sa de infamie, din anii ‘60, tovarășul Cristescu

era deja căsătorit cu Dina Marinescu (née Morozov),
o cunoscută cântăreață de muzică ușoară de origini
rusești. Nu se știe cum s-au cunoscut cei doi, în perioada
tulbure a anilor ‘50, dar gurile rele spuneau că tovarășul
Cristescu încălcase unele proceduri și regulamente
pentru a o scăpa pe Doamna Dina, cum era cunoscută
de către prieteni și vecini, de acuzații grave din partea
Securității. După intervenția personală a unui înalt
demnitar guvernamental, dragostea a învins și Cristeștii
au scăpat de orice bănuială.
Cam în această perioadă apar și primele fotografii cu
Cristescu și diverse specii de papagali.

Primii papagali, de fapt peruși, i-au parvenit din partea

nevestei. Doamna Dina avea deja de ani buni doi peruși
dresați să-i stea pe deget în timp ce cânta romanțe. Păsările
erau din cale-afară de simpatice și făcuseră furori între
oamenii muncii, mai ales că la acea vreme în România nu
se prea găseau păsări exotice. Cristescu era de-a dreptul
fascinat de perușii Doamnei Dina și gurile rele spuneau
că acesta petrecea mai mult timp cu ei decât cu dânsa.
Un fost colaborator apare în dosarul CNSAS ca spunând:
„Mă, când zicea ăștia că-i place păsărica lu’ Cristescu, eu
altceva credeam.”

Într-un fel, papagalii au fost de vină și pentru mazilirea lui

Cristescu în Delta Dunării, acesta refuzând o rugăminte
din partea unui tovarăș din aparatul de securitate, aceea
de a ceda unul din cei doi peruși nevestei sale, prietenă
bună cu Doamna Dina. Cristescu a refuzat pe motiv că
papagalii sunt ființe sociale și mor dacă rămân solitari.
După detașarea lui Cristescu ca adjunct sub Ioan Ficior,
la Periprava, cei doi peruși au murit oricum repede, din
cauze nespecificate.

Începutul anilor ‘60, când tovarășul Cristescu și-a căpătat

reputația de torționar, a fost pentru acesta, conform
mărturiilor, cea mai rea perioadă din viața sa. Nu numai
că se găsea izolat în Deltă, văduvit de peruși, dar Doamna
Dina, cazată la Tulcea, începuse să bea excesiv și să fie
văzută în ipostaze indecente pe la bufeturi și restaurante.
Cristescu, furios și (conform unor victime) depresiv, a
început să se dedice muncii sale, devenind spaima multor
deținuți și cauza morții pentru cel puțin doi. Există,
la CNSAS, mai multe plângeri făcute de angajați de la
Periprava către organele centrale ale Securității în care
se reclamă brutalitatea tovarășului Cristescu, atât către
deținuți, cât și către personalul închisorii.

Aceste lucruri se schimbă spre mijlocul anilor 60. Din

1963, Cristescu devine mai agreabil, și în același timp,
membru al mai multor cluburi cinegetice. În 1965 începe
să facă, alături de doamna Dina, grav bolnavă de ciroză,
lungi plimbări cu barca prin Deltă, în căutarea speciilor
rare de păsări. În 1967 doamna Dina moare și Cristescu e
detașat la București.

Urmează o perioadă... ciudată din istoricul personal al

lui Cristescu. Într-o perioadă de dezghețare a relațiilor
internaționale, Cristescu e ținut sub observație de
structurile de supracontrol ale Securității din cauza
întâlnirilor acestuia cu un număr mare de membri ai
corpului diplomatic, în special dintr-o suită de state
africane și sud-americane. Organele securității constată
cu stupoare că tovarășul Cristescu nu dorește să vândă
secrete de stat sau să dezerteze la dușman, ci caută
să cumpere păsări exotice. Un raport DSI conclude:
„asigurarea unui fond animal corespunzător pentru
tovarășul Cristescu poate să asigure loialitatea acestuia
pe un termen nedeterminat.”

În 1972, cariera tovarășului Cristescu își atinge apogeul,

ca maior DSI. Este însă și o perioadă de realizări pe
plan personal pentru acesta, odată cu apariția Doamnei
Elena, cea de-a doua nevastă, șefă de birou la APACA,
dar mai ales a lui Bobiță, un mascul de nimfă obținut
(cu facilitarea structurilor securității) prin delegația de
comerț franțuzească.

Există multe legende despre Bobiță, cea mai cunoscută

fiind cea că ar fi fost dresat să zică “trăiască tovarășul,
trăiască România” de fiecare dată când se intona imnul.
Alte povești spun că papagalul fusese învățat să-și strige
proprietarii pe nume, „Costeluș! Nuți!” sau să-l cheme
pe Cristescu la masă. O anumită legendă urbană din
cadrul securității și a serviciilor secrete, după căderea
comunismului, spunea că tovarășul Cristescu îl folosea
pe Bobiță pentru a-și intimida „clienții” și că nimfa știa
o suită de expresii de tipul „rupe degetul”, „scoate fierul”
sau „stinge țigara”, dar nu există dovezi clare. Ce e clar
e că tovarășul Cristescu și Doamna Elena dădeau multe
petreceri în apartamentul lor de lângă Cișmigiu și că,
la una dintre aceste petreceri, Bobiță a produs un faux
pas care a dus la sfârșitul carierei în cadrul Securității a
domnului Cristescu.

În 1976, la o cină cu colegii tovarășului Cristescu, Bobiță

a început să strige „uite boul, uite boul” în timpul
telejurnalului care prezenta o vizită de lucru a tovarășului
Ceaușescu. Deși primită inițial cu amuzament, scena s-a
repetat la o a doua apariție a lui Ceaușescu, când nu a
mai râs nimeni. Doamna Elena a dus nimfa în dormitor
cât de repede a putut, dar paguba fusese făcută deja.
În săptămâna care a urmat, tovarășul Cristescu s-a
trezit pensionat anticipat pe caz de boală și evacuat din
apartamentul de serviciu.

Din anul 1980, după divorțul de doamna Elena, tovarășul

Cristescu își începe activitatea publicistică în domeniul
ornitologiei, din casa sa de lângă parcul Tineretului.
Aceasta e perioada incertă, când Cristescu nu mai are
vizibilitate între foștii săi colegi din structurile Securității
dar în care, pe ceva căi cunoscute doar de el, face rost de
un număr impresionant de păsări - o a doua nimfă, zece
peruși de diverse culori, o pereche de papagali rosella
roșii și un mascul Micul Alexandru numit Alexandru.
Vecinii numeau casa sa din buza parcului „la păsăret”, din
cauza zgomotelor infernale care țineau până și motanii
cartierului la respect. Pe Cristescu îl știau sub numele de
„to’arșu Costel de la Circa Financiară”.

Cristescu este, într-adevăr referent la finanțe, din

1978, până la revoluție, un om retras și prietenos, cu
o cunoaștere enciclopedică în domeniul ornitologiei. În
timpul liber cântă la înmormântări, la Bellu, însă e neclar
dacă face acest lucru pentru a-și suplimenta venitul sau
pentru că a renunțat la convingerile sale anticlericale. În
1982 și iarăși în 1987 i se refuză cereri de deplasare, în
Brazilia și în Cuba, la două congrese ornitologice mari.
Tot spre sfârșitul anilor ‘80, o serie de întâmplări
ornitologice bizare îl aduc pe tovarășul Cristescu în
atenția Miliției. În vara lui 1987, mai multe persoane
raportează o pasăre vorbitoare în parcul Tineretului.
Unii descriu pasărea ca fiind gri cu alb (posibilă coțofană)
dar majoritatea martorilor doar aud din copaci diverse
expresii precum „Costeluș, Costeluș”, „Oltenia, eterna
terra nova” sau „trăiască tovarășul, trăiască România”.
Se avansează ipoteza că pasărea e un papagal scăpat din
colivie, dar animalul nu e identificat și se presupune că a
pierit în iarna grea din acel an.

În 1988, o pereche de papagali roșii este văzută în parcul

Tineretului și autoritățile încep să bănuiască o tentativă
susținută de a sabota specificul național al faunei parcului.
Mai precis, secretarul politic Ignat, de la regia parcurilor
înaintează un raport către Securitate, dar este ridiculizat.
Miliția ignoră la rândul său petițiile tovarășului Ignat,
considerând problemele ornitologice sub demnitatea
cadrelor sale.

Nici asociațiile vânătorești, nici hingherii nu se mobilizează

pentru a redresa problema așa că tovarășul Ignat
hotărăște să se dedice personal identificării teroristului
ornitologic.

E important de specificat că, încă de la începutul carierei

sale de detectiv avian, tovarășul Ignat era un văduv în
etate, cu puține sarcini de lucru, pe lângă cele de partid.
După o vară întreagă de observat arealul păsărilor și
mișcările acestora, tovarășul Ignat pare să identifice
zona aproximativă a originii papagalilor, anume zona
împădurită din jurul Crematoriului. Acesta începe să
petreacă mult timp în zonă, înarmat cu un binoclu și
este, în repetate rânduri, confundat cu un lucrător din
cadrul serviciului de securitate. Cei doi papagali roșii,
identificați într-un raport (nesolicitat) trimis organelor
securității de către Ignat ca fiind o specie de Rosella din
Australia imperialistă, se stabilesc pe una dintre insulele
din Tineretului, dar dispar în iarna dintre 1988 și 1989.
Dar actele de terorism ornitologic continuă. Spre sfârșitul
verii 1988 o a doua pereche de papagali apare în Parcul
Tineretului, de culoare verde de data aceasta. Ignat,
devenit la rândul său un expert în specii de papagali, îi
identifică ca o pereche de “Micul Alexandru” originari din
Asia de Nord-Vest. Perechea e una tânără, dar cel puțin
una dintre cele două păsări vorbește și are în repertoriu
„Costeluș”, “Hai, știința” și, poate mai alarmant, “Jos,
Ceaușescu!”.

Ignat trimite o nouă înștiințare către Securitate, care de

data asta ia mai în serios speța. În mod ciudat, alături de
înștiințare apare, olograf, și un denunț. Se pare că, undeva
în noiembrie 1988, aflat în trecere pe strada Nicopole,
tovarășul Ignat a identificat zgomot de păsări exotice,
mai precis, a trecut pe lângă casa numită „la păsăret”.

După ce a vorbit cu vecinii (conform unora prezentându-

se, fără drept, ca lucrător în cadrul serviciilor Securității)
acesta a decis să-l confrunte pe locatarul casei cu “păsăret”,
un anume tovarăș Constantin Cristescu. Acesta nefiind
acasă, Ignat a pătruns (fără drept) în curte în dorința sa
de a elucida odată pentru totdeauna misterul teroristului
ornitologic.

Pe durata prezenței sale în gospodărie, Cristescu a revenit

însă de la cimitir, unde cântase la o înmormântare.
Descoperind un străin în curte, cu ochii lipiți de geam,
tovarășul Cristescu a purces instinctual să îi aplice o
corecție stil Periprava, acompaniat de un cor de „rupe
degetul”, „dă la ficat” și un ocazional „Costeluș”.
Scăpat cu greu din mâinile versate ale fostului torționar,
Ignat a făcut plângere la Miliție și la partid, pe lângă deja
obișnuitul referat la Securitate, iar pe data de 22 Decembrie
1988 tovarășul Cristescu a fost arestat. Surprinzător, „la
păsăret” nu au fost găsite păsări exotice, doar cca. 20 de
colivii recent curățate.
***

Povestea tovarășului Cristescu se termină odată cu

arestarea sa, la sfârșitul anului 1988. Sigur, din 1990
reîncepe povestea domnului Cristescu, unul dintre
membrii fondatori ai Societății Ornitologice din România
(filiala București) și lider al organizației foștilor deținuți
politici „Dreptate ‘89”. Domnul Cristescu își recapătă
poziția la administrația financiară sector 4, candidează
(fără succes) din partea PNL (Câmpeanu) și se zvonește
că și-a ajutat niște foști colegi să „spele” niște sume de
bani de proveniență incertă.

Câțiva ani mai târziu, pensionat a doua oară și retras la

Snagov, domnul Cristescu moare, cu câteva luni înainte de
declanșarea anchetelor în „dosarul Torționarilor”. Moare
pe data de 31 mai, ziua internațională a papagalilor. E
neclar însă dacă e o coincidență. Localnicii spun că uneori
se mai aud în Pădurea Snagov strigăte îndepărtate de
„Costeluș” sau „Oltenia, eterna terra nova”.

Ce e cert însă e că papagalii tovarășului Cristescu,

eliberați cu un an înainte de revoluție, au dispărut în
jungla bucureșteană și s-au topit ca un stol în noapte. Și-
au terminat zilele cel mai probabil înhățați de vreo pisică,
momiți la casă nouă de vreun binevoitor sau răpuși de
frigurile iernii și anii tranziției.

Într-adevăr, parcul Tineretului are acum ceea ce pare

să fie o populație stabilă de până la zece papagali Micul
Alexandru. Dar e neclar ce orientare politică au sau dacă
țin cu Craiova.
DACIA GALBENĂ
Text: VOICU BOJAN
ilustrație: SONIA BLOȚIU
Era un început de aprilie când în mintea lui Viorel a Grijii
și-a făcut loc, înțepând în stânga și dreapta cu coatele,
ideea de-a se apuca de mâncat iaurt. Nu murea defel după
iaurt. În schimb, i-ar fi plăcut să aibă și el o mașină, cum
aveau alții.

Calculele lui, cel puțin pe hârtie, păreau simple – șase ani

de mâncat trei borcane de iaurt pe zi, economii la sânge
și bani depuși la CEC ar fi trebuit să ducă automat la
adunatul celor 70.000 de lei cât costa pe atunci, în 1974,
o Dacie 1300. Cu salariul lui bunicel de sculer-matrițer la
Intreprinderea CUG, treaba părea floare la ureche, doar
răbdare de fier să ai.

Totul începuse din ziua în care l-a rugat pe Nelu de la Fesoi

să-l transporte cu mașina până la țară ca să aducă slănina
de la afumătoare, plus patru saci de cartofi. Mirosul din
mașină, amestecul acela de cauciuc, plastic încins de soare,
benzină și ferodou de frână i se păruse mai amețitor decât
orice parfum străin.

Nelu de la Fesoi conducea fără grabă, povestind despre cum

mâncase, la rândul lui, iaurt ani de zile, pentru frumusețea
lui de Dacie. Nici el, la început nu se dăduse deloc în vânt
după iaurt, dar cică a meritat.

„Chestiile mari, alea importante și adevărate, nu se pot face

fără să-ți tragi măcar o țâră de la gură”, așa zicea șoferul,
privind țintă înainte prin parbriz, cu mâinile așezate corect
pe volan la ora 2 fără 10 minute, fix.

I-a explicat apoi pe rând manetele, butoanele și rolul

pedalelor. I-a explicat gararea cu spatele și cum se atacă
virajele. I-a arătat mersul în marșaler, cu o mână pe scaun
și alta pe volan, răsucit din trunchi cu capul spre geamul
dinapoi numit lunetă.

I-a explicat de ce la viraje volanul se întoarce singur și

mai ales, de ce trebuie să-l lași. Ba chiar i-a dat blană pe o
bucată dreaptă de șosea și a prins 110 km/h făcând ca inima
pasagerului de pe locul mortului să urce rapid până-n gât,
iar scurtmetrajul propriei vieți să i se deruleze prin minte
rapid și fragmentat, punctând cele mai importante faze,
ca la rezumatele de la fotbal.

A fost o zi amețitoare, memorabilă, o zi decisivă pentru

Viorel. Cu orice preț, cu orice sacrificii, într-o bună zi
printre palmele lui se va strecura fin, ca un șarpe, volanul
lucios, de ebonită, al unei mașini personale, Dacia 1300
neapărat. Că alea 1100 arătau mai rău ca niște noptiere
pe roți.

După cam trei ani, a început să-i placă blestematul de

iaurt. Tot atunci a depus avansul pentru Dacie. După alți
doi, a plătit-o integral și după șapte ani de la călătoria
decisivă la țară după slănină, a fost anunțat printr-o
scrisoare oficială că își poate ridica mașina de la fabrică.

Avusese, așadar, șapte ani bătuți pe muchie în care să

viseze și să cumpănească totul, inclusiv culoarea – neapărat
galbenă, fiindcă nimeni în tot Mănășturul nu avea o mașină
de o asemenea culoare.

Au fost cei mai frumoși și mai plini de sens șapte ani din
toată viața lui de om singur, serios și, după cum șușoteau pe
la colțuri vecinii, cam sucit și poate chiar „cam pe invers”.

Doar un amănunt îi scăpase cu totul: carnetul de șofer.

Mintea lui fusese atât de focalizată spre obiectul Mașină-
Dacia 1300, încât acum se chiora la ea în garaj, cum stătea
frumos învelită într-o husă gri menită să protejeze de praf
culoarea aceea nemaipomenită.

Se întreba cum să facă rost de nenorocitul ăla de carnet

cât mai rapid, ca să o poată mâna departe, să-i dea și el
blană, ca pe vremuri Nelu de la Fesoi. Doar că nu era atât
de simplu. Pentru asta trebuia să se reapuce de învățat.

Cumpărase o carte grosuță cu legi, regulamente și câteva

teste la final, de exemplu. O tot deschidea îngrozit, fiindcă
nu părea să priceapă mai nimic. Fie că deschideai Vechiul
Testament la Leviticul și legile vechi ebraice unde se
diferențiau animalele cu copita despicată de cele cu copita
nedespicată, fie că deschideai cartea asta, tot aia era: nu
era chip să înțelegi ceva.

Cum adică să dai prioritate la tramvai, când în Mănăștur

circulau doar troleuri? Și alea doar de la capătul străzii
Câmpului încolo, către oraș? Plus câte și mai câte aspecte
legate de semne, sensuri, priorități și alte prostii?

Cartea de regulamente, mai greu de digerat decât iaurtul

cu pită, era pentru „sală”, cum i se mai zicea examenului
teoretic. Era un prag fatal, fără de care nu puteai trece
nicidecum mai departe la „poligon”. Și fără poligon, n-aveai
ce căuta la „oraș”.

Asta era succesiunea examenului auto: sală, poligon, oraș.

Între ele, școala de șoferi, cu un instructor mereu ciufut,
care avea o pedală dublă și punea frână în locul tău dacă
erai neatent și te apropiai prea cu grăbire de garduri sau
dosurile altor mașini.

Viorel ar fi ținut lejer post cu iaurt încă 2 ani numai să nu

trebuiască să facă toate cele de mai sus. Era cu mintea în
ceață. Era cuprins de o tristețe adâncă și rea, cu muchiile
ascuțite, ca un crater în asfalt în care te poți pierde, cu tot
cu mașină.

Și-a dat seama cu groază că uitase să învețe. Nu că ar fi

știut vreodată. El a fost mereu un om practic, care prefera
să facă mai degrabă ceva cu mâinile decât cu capul. De-
asta era sculer-matrițer și nu lector la filosofie.

Tot ce-și mai amintea el din școală erau două chestii: clasica
scenă agrară de sex din romanul Ion și legea acțiunii și
reacțiunii de la o oră de fizică.

Atunci l-a scos tovarășul profesor în fața clasei și l-a rugat

să-i dea un pumn în umăr. I-a dat unul ușor, așa, timid și
prietenos, mai mult simbolic. A primit înapoi unul îndesat
și rău, de l-a mutat un metru din loc. Clasa a râs cu un
hohot general, de haită.

Tovarășul a explicat: „No, vedeți? Așa-i cu legea asta. E

ca în viață. Dacă un prostalău îți trage un pumn, conform
legii acțiunii și reacțiunii, îi dai și tu unul înapoi, adică
reacționezi. Ați priceput, bă, loazelor?”

Viorel și-a mai dat seama nu doar că stă rău cu ținerea

de minte ci că, pe deasupra, mai e și neîndemânatic, nu
se poate coordona, că dacă se gândește la picioare uită de
mâini și invers. Parcă în el locuiau două ființe distincte,
tăiate de cureaua de la nădragi – una își făcea de cap de
la brâu în jos, pe la pedale și alta de la brâu în sus, la
volan și manete. Între ele, mai nicio punte, niciun dialog.

Instructorul îi zicea, la absolut fiecare oră de condus, că în

viața lui n-a văzut un șofer mai prost. Și îi mai zicea ceva
cu totul neplăcut: că n-o să-și ia în veci carnetul de șofer,
că mai bine ar face să-și cumpere niște găini ouătoare,
care să clocească pui mici și galbeni în Dacia lui galbenă,
care încă avea scaunele trase în nailon și mirosea sublim a
benzină, butoane, plastic și cauciuc, toate amestecate într-
un parfum amețitor.

Seară de seară, Viorel se chinuia să învețe, dar nu-i stătea

capul. Nu se putea concentra. Începea să regrete zilele
liniștite și senine când nu avea mașina, ci numai visa la
ea. Atunci totul era mult mai simplu.

Cartea aceea imposibilă, plină de scheme abstracte din

trafic, încă nu își făcuse cuib în mintea lui. Presiunea
examenului nu exista. Era un om liber. Acum nu-și pierduse
doar libertatea ci, odată cu ea, toată liniștea sufletească.

Acum era condamnat să facă 21 de puncte din 25. Viața lui

toată părea să atârne de acele 21 de nenorocite de puncte.

Păi, asta era ca și cum ar fi luat nota 8 sau 9 la toate materiile.

Or, el fusese mereu un elev de 5, 6 târându-se prin școală
ca un gușter încurcat de iarba prea înaltă, mereu la limita
tuturor corigențelor, dacă nu chiar a repetenției.

La primul examen a făcut doar 12 puncte din cele 21 câte

trebuiau. Adică un 21 întors cu spatele. N-a zis la nimeni
nimic. Dar cumva s-a aflat. Cartierul Mănăștur, pe atunci,
nu era decât un sat mai mare, cu o gură la fel de mare.

La al doilea examen a buctat-o și mai rău: 9 puncte. I-a

nimerit un test mai greu, cu intersecții complicate, plus
tramvaie, pe care deja le ura. Mai ales că nici nu văzuse în
viața lui un tramvai adevărat.

De supărare, a venit acasă, a ridicat cu grijă husa de pe

Dacie, a descuiat ușa, s-a strecurat înăuntru și, în bezna
aceea de obiect nou, imobil și tăcut, a plâns așezat capul pe
volan, cu lacrimi și sughițuri, o jumătate de oră încheiată,
întocmai ca atunci când, copil fiind, și-a pierdut în fân
brișca aceea frumoasă, cu mâner de os, primită cadou de
la singurul unchi care-l iubea.

Doar că acum nu mai era deloc copil, era un om mare

trecut de 40 de ani, cu umeri ușor căzuți și o burtă mică, ca
o pită prea coaptă, un om singur cuc, bântuind într-o casă
prea mare, având o singură iubire și aceea inaccesibilă –
Dacia lui 1300 galbenă, nemișcată din loc din ziua în care
prietenul lui, Nelu de la Fesoi, a garat-o frumos în șură, cu
o manevră incredibil de abilă și cursivă.

De parcă ar fi pus la capăt de propoziție un semn de

exclamare prevestitor de rele, cu un cârâit brusc, Nelu
a tras cu putere frâna de mână. Și visul acela galben a
înțepenit în șură parcă pentru veșnicie.

De la al treilea examen ratat au început ironiile vecinilor

de stradă: „Auzi, bă, Viorele când botezăm Dacia aia a ta,
că deja ne-am plictisit să tot așteptăm? Nu ne duci și pe
noi la Someș, la o friptană? Bem noi bere și pentru tine, că
tu o să fii șofer, hehe.”
După al patrulea rateu, lumea a început să se obișnuiască,
iar totul intrase parcă în rutină. Oamenii se întrebau scurt,
pe la colțuri: „No, da amu’ și l-o luat?” „Ba, iar și l-o picat.”
„Ioi, săracu…”

Între timp, Dacia devenea tot mai plânsă pe dinăuntru.

Se încuia Viorel în ea și bocea în întunericul sufocant și
mirosul de nou, de sărea cămașa pe el. Câte o oră plângea.
Ieșea din mașină cu nasul roșu și ochii sticloși, de bețiv
sentimental, atent să nu-l vadă careva.

Nu-și revenea din tristețe nici dacă se uita la televizor, la

filme. Se uita cumva așa, prin televizor, parcă la diodele
dinăuntru, nu la el direct, la sticlă. Vedea doar forme și
purici, că de culori pe vremea aceea nu putea fi vorba. Dar
nu-i stătea capul la nimic, în afară de Dacia lui.

Abia a șaptea oară și-a luat examenul. Cumva, printr-o

minune, a reușit să facă, la limită, cele 21 de puncte. La
ieșirea din sală, milițianul l-a bătut pe spate, dezvelindu-și
dinții neobișnuit de lați și rari: „Mai bine mai târziu decât
la Sfântu-Așteaptă, nu?”

Viorel n-a simțit nici cea mai mică bucurie. Nici o urmă de
mândrie sau împăcare. Ba chiar, vechea lui tristețe trezită
odată cu fiecare examen căzut părea să-l apese iar, ca o
veche rutină, drept acolo, adânc, la inimă.

A venit acasă, și-a pus geanta de serviciu pe un scaun și

s-a strecurat în șură. A ridicat prelata, a deschis ușa, a
crăpat puțin geamul să aibă aer și s-a pus la volan, ca de
obicei, cu capul sprijinit pe antebrațe.

A plâns iar lung și eliberator, cu o infinită compasiune

față de el însuși, de Dacia lui dragă și de lume așa, în
general.

A plâns mult și bine, iar cum se auzea pe sine însuși

suspinând din toți rărunchii, parcă-i venea să plângă și
mai tare, până la sfârșitul lumii.
Poligonul și Orașul nu și le-a mai luat niciodată. Fiindcă
nici măcar nu le-a mai dat. Condusul mașinii nu l-a mai
interesat defel. Nici traficul, nici semnele de circulație, nici
prioritatea de dreapta, nici conducerea preventivă, nimic,
nimic. Nici măcar marșalerul și parcarea cu spatele.

A doua zi după sală a uitat toate legile și toate regulile, de

parcă nici n-ar fi existat vreodată. A uitat până și că, pe
undeva prin lume, există un trenuleț așa, mai scurt, numit
tramvai. A uitat totul la fel cum ai șterge cu o radieră un
semn de exclamare la sfârșit de propoziție și ai pune în
locul lui, un punct. Cartea de regulamente a pus-o pe un
raft în cămară, între două borcane vechi de compot și n-a
mai deschis-o niciodată.

Dacia lui cea galbenă, cum nu avea nimeni în tot

Mănășturul, a rămas nouă, neatinsă și neumblată, până
la capăt. A înțepenit acolo, fără rodajul făcut. Iar uneori,
când îl tăia la inimă așa, fără preaviz, Viorel a Grijii se
cuibărea într-însa, ca Iona în pântecele chitului cel mare,
și plângea mult, uneori chiar și cu orele.

Erau singurele lui momente în care, culmea, deși plângea

cu sughițuri, se simțea un piculeț de tot, fericit. Nu-și putea
defel explica de ce, că doar nu avea nici cel mai mic motiv.

La 54 de ani a făcut un infarct miocardic pe troleu, când

se întorcea de la fabrică. Șoferul a chemat Salvarea prin
stație. Doctorul n-a mai putut face nimic altceva decât
să constate decesul. Oricum ajunsese prea târziu, când
demult toți pasagerii ajunși la capăt de linie se căraseră
spre casele lor, convinși că omul îmbrăcat în negru cu
capul odihnindu-se pe antebrațele sprijinite pe scaunul
din față, exact la fel cum stăteau pe vremuri copiii când
jucau Ascunsa, ori era beat, ori dormea dus.

„De inimă rea a murit”, așa au zis vecinii. Cu toate acestea

nimeni, niciodată, nu și-a bătut capul să explice nici ce
era, nici cum venea chestia aia la care i se spunea cu atâta
convingere „inimă rea”.
 nu toți eroii
se lasă de fumat
Text: bianca felseghi
ilustrație: sonia bloțiu
Acesta este ultimul meu text. Ultimele cuvinte pe care
le voi lega unele de altele în înlănțuiri care au sens,
ultimile atingeri pe taste, ultimele unghii roase în fața
unui ecran, ultima cafea și ultima țigară. Uitată-ntr-un
colț, pe noptieră.

O noptieră Brimnes, Hemnes sau Malm. Poate totuși,

una Setskog, că e mai funcțională și nu se arde la fel de
repede de la scrumul care fumegă încet din țigara aia
uitată, la care mă uit și mă uit.

Sunt zilele mele în presă numărate în firișoarele acelea

gri-albastru, incandescente și cu miros de catran, care se
duc așa, pe nesimțite și chiar dispar fără urmă dacă se
întâmplă ca fereastra să fie deschisă. Uneori îmi spun cu
falsă resemnare că jurnalismul a murit de când ziariștii
nu mai fumează. Acest cult al sănătății ne-a îmbolnăvit
și pe noi, ziariștii mai bâtrâiori, sărmanii de noi.

Ce sunt ziariștii, în fond: niște oameni de mijloc, brokeri

de informații, aflați într-un echilibru precar între o
datorie pe care nu ne-a impus-o nimeni și un voaiurism
îngâmfat pe care l-am moștenit de la maeștrii noștri.

Ce este și cum se fabrică un jurnalist?

Își bagă nasul unde nu-i fierbe oala.

Ce face un jurnalist și nu face un producător de conținut?

E cel care leagă firele nevăzute ale lumii, cel care
construiește contextul. Cel care traduce în limbajul curent
ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Cel care ne face să
înțelegem.

Ce face un jurnalist și n-ar putea să facă un influencer?

E entuziast, dar nu agent de marketing.

Ce face un jurnalist și nu face un blogger?

Nu scrie despre cum i se pare lui că e realitatea, ci
investighează realitatea și o descrie așa cum e.
Un ziarist este:

Curios, dar nu indiscret.

Insistent, dar nu stalker.
E suspicios.
E anxios.
E paranoic.
Era târziu prin 2004, când am intrat pentru prima oară
într-o redacție adevărată. Era vremea când internetul era
abia la început și mulți dintre noi nici nu aveam calculatoare
acasă. Ceva ce acum e de neconceput pentru meseria asta
și pentru altele. Era vremea când verificam un e-mail de
cel mult două ori pe săptămână, în internet-cafe-uri unde
deschideam o pagină de Google sau de Altavista și nici
măcar nu știam ce să căutăm și ce vrem să aflăm.

Ne aprindeam doar o țigară și o lăsam să fumege în

colțul mesei, pe când ne uitam la vecinii noștri de aceeași
vârstă, care descoperiseră chat-urile, legăturile la distanță
cu oameni necunoscuți. Vorbeau cine știe ce minuni la
adăpostul unor nickname-uri, al unei semi-anonimități
confortabile.

Ziariștii nu sunt niciodată anonimi. Ziariștii nu își ascund

numele.

În redacția unde am scris primul meu articol, apărut

în pagina de educație, spuneam povestea unei tinere
profesoare aflate în primii ani ai profesiei sale, care, din
lipsă de resurse materiale, era nevoită să locuiască într-o
cămăruță de câțiva metri pătrați în podul școlii în care
preda. Era o școală impunătoare, dintr-o clădire istorică,
în centrul unui oraș universitar. Îmi imaginam că e vizitată
noaptea de tot soiul de fantome ale secolelor trecute, cam
cum am văzut mai pe urmă că ieșeau din pereți în Harry
Potter.

Voiam să îi spun povestea, voiam să îmi apară numele

sub acest text situat undeva la jumătatea dintre social și
can-can. Mi-amintesc că mi-era rușine să o întreb unde
se spală. În conversațiile civilizate, anumite aspecte, chiar
și atunci când interlocutorii se destăinuie, sunt lăsate în
aer în virtutea imaginației fiecăruia. Sentimentele sunt
menajate.

În conversația cu un jurnalist, aceste reguli de bun simț

al conviețuirii sunt șterse cu un burete. Faptele nu pot fi
lăsate în coadă de pește. Așa că jurnalistul o să întrebe:
dar unde vă spălați? Nu vă e frică să dormiți singură în
hardughia asta de piatră? Nu vă e rușine de elevii care vă
văd coborând din pod când încep cursurile dimineața?

Ziariștii întreabă mereu ceea ce se gândește, dar nu se

spune.

Redacția în care am început să lucrez, studentă fiind

la o facultate de jurnalism, dispunea acum aproape 20
de ani de un singur telefon mobil. Era un Nokia 6150,
cu antenuța aia și tastele lipicioase de la atâta utilizare.
Telefonul era lăsat pe o masă uriașă de ședință aflată
în mijlocul unei încăperi și i se spunea Tranzit. Când
terminai de vorbit la el strigai Tranzit liber! Ca să știe
ceilalți ziariști că pot să-și dea și ei telefoanele. Nu știam
stenografie și nici nu existau reportofoane decât de cele
cu casetă, așa că transcriam de mână orice declarație. În
măsura în care o rețineam.

Semnam cu jumătăți de cuvinte și uneori numai literele

de început ale cuvintelor într-un caiet pus pe capacul wc-
ului. Mă închideam acolo ori de cât ori trebuia să termin
câte un articol mai problematic și aveam nevoie de reacția
părții acuzate.

Deși nu pare o sarcină prea grea - odată ce la televizor și

pe social media s-au viralizat programe de reality show
de genul „Trădați în dragoste” cu Ernest sau Viorel și
Vulpița - în viața de zi cu zi, pentru orice om cu bun simț
de acasă, confruntarea va fi un obstacol greu de trecut.
Confruntarea implică o poziție de superioritate venită din
partea unui necunoscut, care, pe când nici nu te gândeai, se
uita în viața ta intimă sau în curtea afacerii tale și dobândea
cunoaștere sau probe pentru care trebuie să răspunzi.

Ziaristul nu e un procuror. Dar e vocea unei comunități,

care se consideră nedreptățită sau înșelată.
Nu e nicio satisfacție nici când prinzi un primărel dintr-o
comună uitată de Dumnezeu că și-a angajat familia la stat,
nici când stai în față cu pasajele plagiate ale unei lucrări
de cercetare care a propulsat un profesor în carieră sau l-a
ajutat să primească un spor de elită la salariu.

Ziaristul e empatic.

Mereu m-am întrebat cum e să primești un astfel de

telefon. Îmi imaginam ce se întâmplă în mintea omului
confruntat. Rareori cel care a greșit nu știe că a greșit.
Sunt mereu acele clipe de tăcere, de repliere, după ce o
voce de la telefon îți spune bună ziua, sunt cutare, v-am
sunat să vă întreb, cum se face că?

Acum 20 de ani ni se mai spunea că ziaristul trebuie să

fie și obiectiv. Asta însemna că nu trebuia să se implice
emoțional în cazurile sau subiectele pe care le (de)scrie.
Între timp, s-a renunțat la această pretenție nerealistă. Că
oameni suntem, nu doar ziariști.

Dacă nu ești obiectiv, nu înseamnă că ești părtinitor.

Ci doar că ai adunat suficiente probe care să indice că
realitatea e într-un fel și nu într-altul. Bunăoară, într-un
an, scriind despre condițiile dintr-un preventoriu TB în
care erau lăsați cu lunile copiii din familiile nevoiașe, am
făcut pe urmă o campanie care ne-a ajutat să cumpărăm
încălțăminte nouă pentru toți copiii din acea instituție din
alt secol.

Nu toți eroii poartă mantii.

Nu toți eroii se lasă de fumat.
CRED CĂ AM ADHD
Text: RĂZVAN FILIP
ilustrație: SONIA BLOȚIU
Când citesc afirmația din titlu, în capul meu se aud două
voci. Una spune că mă alint și folosesc etichete culese de
pe Internet pentru a descrie comportamente firești. Că
nu am ADHD, ci boala autodiagnosticării pe care o au toți
milenialii și zoomerii care au citit mai mult de două cuvinte
despre psihologie și sănătate mintală.
A doua voce îmi spune că am tot dreptul să mă bănuiesc
de așa ceva, că semnele au fost mereu acolo și e momentul
să spun lucrurilor pe nume, să caut soluții.

Au trecut 10 sau 15 minute de când am scris primul paragraf

al textului. Timp în care m-am luat cu altele. Am intrat pe
Instagram și am văzut un story despre noul președinte al
Argentinei, un anarho-capitalist dubios care vrea să taie
taxe, ministere și cheltuieli publice. Și mi-a adus aminte
de o discuție despre trotuare blocate de stâlpișori pe care
am avut-o cu un libertarian la mine pe Facebook.

Libertarianul era supărat că nu mai poate parca pe trotuar

și nu înțelegea rostul stâlpișorilor și al trotuarelor „prea
late”, i se păreau o risipă de spațiu.

Amintirea libertarianului supărat pe stâlpișori m-a dus

pe Google Images, unde am căutat poze cu trotuarele din
Buenos Aires. Mi-a luat 2 secunde să găsesc una cu un
trotuar blocat de stâlpișori.

I-am dat copy și apoi paste într-un server de Discord unde

mai făcusem mișto de libertarieni supărați pe stâlpișori, cu
descrierea „ghiciți ce o sa dispară acum, cu noul președinte”.

N-a râs nimeni, dar am profitat de ocazie pentru a citi ce

s-a scris pe server de când n-am fost online. Și așa s-au
dus 10 sau 15 minute (cine le mai ține socoteala?) din viața
mea.

În loc să muncesc și să mai scriu 2 paragrafe despre un

ADHD mai mult sau mai puțin închipuit, am frecat-o aiurea
pe Internet, cu mintea țopăind de la un subiect la altul.
Nu-i nimic patologic în a procrastina. Toți oamenii pe
care-i cunosc o fac. De regulă, o pun pe seama vremurilor
hiper digitalizate în care trăim. Este o scuză legitimă.

Există câte o capcană, câte o sursă de distragere la fiecare

pas. Bâzâie telefonul, bâzâie notificările platformelor de
social media, normal că timpul dedicat muncii devine
fragmentat.

Nu degeaba există atâția angajatori care interzic folosirea

Internetului/social media în timpul programului de
muncă. Știu ei ce știu.

Școala

Dar sunt suficient de bătrân încât să nu fi avut Internet

dintotdeauna. Când nu existau Facebook, Instagram,
Twitter, Youtube, Discord și mai nou Twitch, tot găseam
o cale de a nu fi atent la ce am de făcut.

Prin generală, în loc să-mi fac temele, porneam BSPlayer-

ul și mă uitam pentru a mia oară la scene aleatorii din
Lord of the Rings. Un Legolas care omoară orci călare pe
wargi face cât 200 de probleme la matematică, asta era
filosofia mea de viață.

Iar când calculatorul nu era la îndemână, procrastinam ore

în șir în fața televizorului, mereu cu un ochi spre fereastră,
să văd dacă se întorc ai mei de la muncă.

La școală eram cel care dormea și visa în papuci. În clasa

întâi, la primul exercițiu de scris după dictare din viața
mea, mi-am dat seama abia pe la jumate că ar trebui să
scriu liniuțele și bastonașele dictate de învățătoare.

Mintea mea nici n-a înregistrat momentul în care

învățătoarea a zis „scrieți după dictare”, probabil mă
gândeam și visam la altele.

Tot în clasele primare eram copilul căruia i se reproșa

constant că deranjează orele. Nu făceam nimic deosebit,
doar râdeam de un bufon care se scălămbăia prin spatele
clasei și uneori eram surprins vorbind cu colegii din jur.

Pedeapsa era mereu aceeași - trecut la colț și avertisment

scris - și nu țin minte să mi se fi scăzut vreodată nota la
purtare.
Nu pot spune că luam note sau calificative excesiv de
mici, de regulă eram un elev mediocru spre bun. Când
învățătoarea preda ceva cu adevărat interesant, eram ochi
și urechi, ridicam mereu mâna, nerăbdător să completez
profesorii.

În clasa a 4-a, când materia Istorie a apărut pentru prima

oară în orar, am luat manualul acasă și l-am parcurs cap-
coadă într-o singură zi. Am memorat toți domnitorii
importanți, anii lor de domnie și bătăliile pe care le-au
câștigat sau pierdut. Am făcut-o din proprie inițiativă, fără
să-mi ceară cineva asta.

La fel de natural memoram pildele pe care le auzeam la

orele de religie sau capitalele europene despre care citeam
în manualele/atlasele de geografie.

Dar dacă n-aș fi avut părinți profesori care să stea pe capul

meu, probabil aș fi rămas corigent de multe ori. Dacă mă
întrebi, matematica se putea opri în clasa a 2-a, imediat
după ce am învățat tabla înmulțirii.

Dar nu m-a întrebat nimeni și a trebuit să mă chinui cu

ea încă zece ani. După terminarea gimnaziului, am fost
îndemnat să dau la mate-info, cu promisiunea că este un
profil care-mi va permite să fac orice cu viața mea.

Am dat. Informatica mi-a intrat pe o ureche și mi-a ieșit

pe cealaltă. Creierul meu se decupla de la realitate când
auzea vocea profei, iar astăzi nu știu să scriu nici măcar
un algoritm elementar în limbajul de programare pe care
ar fi trebuit să-l învăț atunci.
La matematică luam note rușinoase, am avut un singur 10
în 4 ani de liceu. Nu mă ajuta nici profesorul, un boomer
coleric, violent și de o moralitate îndoielnică, dar nici
creierul.

Unii profesori mă luau constant la mișto sau îmi dădeau

bobârnace după ureche, pentru că dimineața, la primele
ore, mă găseau pe jumătate adormit și sprijinit de calorifer.
Ciuleam urechile doar când țipau sau discutau despre
altceva (despre Băsescu sau politică în general), altfel nu
mă interesa ce aveau de spus.

La fel ca-n clasele primare și-n generală, învățam cu

adevărat doar la materiile care-mi trezeau în mod natural
interesul.

În facultate am avut pentru prima oară în viață libertatea

de a învăța ce vreau și când vreau. Și concluzia a fost că
și atunci când mă interesează cu adevărat ceva, voi lăsa
studiul și munca pe ultima sută de metri.

Am trecut aproape toate examenele învățând cu o noapte

sau două înainte, pompat cu energizante ieftine.

Luam 8 sau 9 la materiile la care chiar eram bun, 5, 6 și

7 la cele care nu mă interesau (s-a întâmplat și să copiez,
recunosc). 10 luam foarte rar, pentru că nu munceam
niciodată destul de mult ca să-l merit.

Pot să tac, pot sta locului, dar mintea nu tace niciodată

Când oamenii aud de ADHD, se gândesc la copii care nu

stau locului și îi enervează pe toți cei din jur.

Probabil am fost și eu așa cândva, dar am fost certat și

pedepsit de suficiente ori, încât a trebuit să mă adaptez și
neastâmpărul s-a mutat treptat în interior.

Mă plictiseam și mă plictisesc în continuare ușor, creierul

meu trebuie stimulat mereu cumva.
Nu știu dacă mi se vede neapărat pe față, pentru că am
cultivat un poker face destul de credibil de-a lungul anilor.

Când eram mic, dacă nu mă jucam cu cineva de vârsta mea,

preferam să-mi petrec timpul cu nasul în cărți de aventură,
filme sau jocuri video. Și pentru că jucatul pe afară era
supus unor reguli ridicol de stricte, spre adolescență am
rămas cu filmele, cărțile și jocurile video.

Dacă la reuniunile de familie nu se discuta politică, mă

plictiseam repede și mă retrăgeam - uneori mai subtil,
alteori mai puțin - la mine în cameră.

Mi-a fost și îmi este greu să stau la masă ca omul. Gândurile

îmi zboară mereu la altceva, nu la ce e în farfurie sau la
ce spun oamenii din jurul meu. Mănânc pe fugă, fără să
mestec alimentele cum trebuie, ca apoi să mă mir de ce
mă doare burta.

În general mi-e greu să fiu prezent, să mă bucur de moment.

Chiar și atunci când, teoretic, nu arde nimic, când viața e
bună și mă pot relaxa. Doar că nu pot. Sunt în stare să
plec tensionat și de la cel mai relaxant masaj de relaxare
din istoria masajelor de relaxare.

Iar dacă n-aș fi apărut pe lume într-o perioadă cu atâta

tehnologie și atâtea opțiuni de stimulare a creierului, cred
că n-aș fi fost în stare să duc la bun sfârșit nici cele mai
elementare sarcini.

Când muncesc/scriu, trebuie neapărat să ascult ceva

repetitiv, care oferă structură unei minți altminteri foarte
nestructurate. Ori techno, ori muzică ambientală. Când fac
curat în casă, trebuie să ascult ceva în căști - un podcast,
o dezbatere, un eseu pretențios pe Youtube.

Ia-mi căștile și casa mea se va transforma foarte rapid într-

un coteț de porci. Iar de când pandemia m-a condamnat la
stat cu săptămânile în casă, orice duș este însoțit în mod
inevitabil de niște voci sau muzică de fundal.
Ia-mi telefonul mobil și probabil n-o să mai fac duș până
nu-mi iau unul nou.

Dacă e să-mi compar viața cu poveștile pe care le citesc pe

Facebook sau pe Reddit, unde există comunități de oameni
diagnosticați pe bune, simt că mă alint. În punctul ăsta sunt
convins că dacă-l am, e o variantă perfect funcțională și
mă plâng degeaba. Sunt oameni care nu pot sta mai mult
de câteva luni într-o relație, care au dificultăți în a păstra
un job, pentru că simptomele îi sabotează la fiecare pas.

Oameni care se însingurează tot mai tare, pentru că nu

pot lega și întreține prietenii cu ușurința „neurotipicilor”,
iar familiile i-au abandonat de mult.

Să păstrez un loc de muncă sunt în stare, chit că impulsul

de a renunța când dau de greu sau mă plictisesc îmi suflă
mereu în ceafă, iar de câteva ori viață i-am dat curs.

Și mereu am simțit că este ceva în neregulă cu mine dacă

abia la 25 de ani am reușit să am prima relație mai serioasă,
care să dureze mai mult de câteva săptămâni sau luni. De
prietenii vechi care s-au dizolvat încet dar sigur, pentru că nu
am mai dat un semn de viață cu lunile, nici nu mai povestesc.

Simt că multe alte lucruri n-ar fi atât de complicate, dacă

aș funcționa „cum trebuie”. Aș putea savura o pizza bună
fără să înfulec pe repede-înainte, cu ochii îndreptați către
un ecran, mereu în căutarea stimulării. Poate mi-aș petrece
concediile mai cu burta-n sus, fără stresul că nimic din ce
e frumos în viață și lume nu durează.

Aș aprecia mai des faptul că totuși fac ce mi-am propus

la sfârșitul liceului, că am un dream job și nu sclavagesc
prin vreo redacție care-mi cere să fac copy-paste cu 15-20
de știri pe zi.

Sau aș putea petrece timp cu cei dragi fără să pară mereu că

mă gândesc la altceva și ei nu sunt suficient de interesanți
pentru mine.
COMPASIUNE ȘI SPERANȚĂ ÎN
TREI LECTURI RECENTE
Text: RUXANDRA GÎDEI
ilustrație: SONIA BLOȚIU
Anul acesta am început să tolerez tot mai puțin poveștile
care nu lasă loc de speranță. Un roman care promite să mă
întoarcă pe dos, să mă răvășească emoțional și, eventual, să
mă usuce de lacrimi rareori îmi mai stârnește curiozitatea.

Cândva, însă, tocmai asta căutam în literatură: mâhnire,

devastare, ceva să mă facă să simt intens cu orice preț.
Și nu sunt singura – inițial mi-am zis că e o tendință
generațională, văzând atâția zoomeri în căutarea literaturii
tragice pe BookTok și Bookstagram.

Studiile arată, totuși, că e ceva mai profund acolo. Cititorii

atrași în general de povești triste caută să citească ficțiune
ca să învețe mai multe despre experiența umană, în
diversitatea formelor ei.

E unul dintre motivele pentru care citesc și eu, însă acum

știu că nu numai un personaj zdrobit cu totul de suferință
poate, de exemplu, să reprezinte just un individ care
aparține unei comunități vulnerabile; că nu doar o poveste
sufocată de violență mă poate ajuta să înțeleg mai multe
despre o lume inegală; că se poate să trezești compasiunea
cititorului și fără să-l înăbuși.

Între timp, poate că am întâlnit prea multe cărți care

își prind personajele într-o cursă, sub pretextul că își
propun să surprindă o realitate brută și violentă, exact
așa cum apare ea în afara literaturii, și nu sunt suficient
de încăpătoare să mai ofere cititorului și consolare, ori
măcar să nu blocheze cu totul drumul către o soluție.

În fine, deznădăjduiți destul de crizele și nedreptățile lumii

de afară, cred că avem cu toții mare nevoie de lumi fictive
care să ne ofere și puțină speranță. Vreau să las aici trei
lecturi care cred că se încadrează în categoria asta, fără să
se ferească de adevăruri inconfortabile și conversații dificile.

Între romane, am inclus și o recomandare de nonficțiune

românească, iar la final am alcătuit o listă scurtă a lecturilor
care anticipez că vor face din 2024 un an mai luminos.
Simon, de Narine Abgarian. Humanitas Fiction, 2023

Cum mi-am propus de curând să citesc măcar o carte

din fiecare țară de pe glob, recunosc că m-am orientat și
spre Armenia tocmai din pricina unui recent eveniment
devastator: expulzarea populației de origine armeană din
regiunea Nagorno-Karabakh.
Căutam un soi de primer în cultura poporului armean,
dintr-un unghi mai personal decât cel al reportajelor sterile
din feed și, neavând pretenția să dau peste o lectură care
să-mi livreze precis și curat o istorie de secole în 250 de
pagini, m-am bucurat să pot intra în universul lui Simon;
ba chiar mai bine de-atât, m-am bucurat să le cunosc pe
femeile care fac posibilă povestea lui.

La urma urmei Simon, bătrânelul șarmant cu o poftă de

viață aproape patologică și idei clare despre ce înseamnă
masculinitatea, e doar liantul care le sudează destinele.

În romanul lui Abgarian am dat peste o serie de

povești înduioșătoare plasate în Armenia Sovietică, dar
reprezentative pentru viața pe care o duc încă atâtea femei
în spații geografice neînsemnate.

Pornind de la câte un mic obiect dăruit de Simon eroinelor

înainte să moară, fiecare capitol ne confruntă cu visurile,
iubirile, sacrificiile și dezamăgirile acestor femei.

Trecem alături de ele prin anii copilăriei și ajungem până

la bătrânețe, iar farmecul romanului l-am găsit tocmai în
talentul autoarei de a include în poveste și deznădejdile
unei vieți, fără să demoralizeze.

Sigur, drumul nu-i ușor când viața ta e guvernată de

norme patriarhale, superstiții și precaritate, dar asta nu
înseamnă că bucuria rămâne inaccesibilă.

Se citește influența unor scriitori ca García Márquez ori

Faulkner, iar pe alocuri narațiunea prinde accente mistice
– atenție la personajele marcate de diferență, care apar
din umbră în momente de cumpănă. Cere o lectură lentă,
fiindcă altfel particularitățile fiecărui personaj riscă să se
piardă, să li se încurce poveștile într-un ghemotoc.

O vară fără bărbați, de Siri Hustvedt. Editura Polirom,

2021
Ok, cartea asta nu e deloc ceea ce pare. Eu, cel puțin, m-am
așteptat să găsesc aici o poveste speculativă plasată într-
un univers îndepărtat și ostil față de bărbați, sau în care
un act de răzbunare a condus, cumva, la eliminarea atentă
a oricărui bărbat. Ceva asemănător cu lumea Barbie a
Gretei Gerwig, ori cea imaginată de Naomi Alderman în
Puterea.

Romanul lui Siri Hustvedt e însă mult mai blând. Povestea

pe care ne-o dezvăluie e cea a unei femei nevoite să
reînvețe cum să își trăiască viața în absența soțului, care
o părăsește după 30 de ani de căsnicie pentru o femeie
mai tânără.

Deși lent, consolarea vine din refugii neașteptat de calde:

compania mamei și a prietenelor ei octogenare, o mamă
din vecini cu ambiții mari și un soț nesuferit, un grup de
eleve preadolescente pe care le instruiește să citească și să
scrie poezie.

Ce au în comun toate? Același limbo existențial – etapa

tranzitorie pe care încearcă să o traverseze senine, în ciuda
diferențelor de vârstă.

Cred că ar fi reductiv și cheesy să-l numesc un roman al

regăsirii de sine. Între secvențe povestite anacronic din
viața ei pre- și post- „Pauza” din relație, Mia, naratoarea și
eroina cărții, se lansează în meditații foarte diverse tematic.

Suntem invitați, de exemplu, să ne gândim alături de ea

la absența regulilor în artă, genetică și istoria rolurilor de
gen, memorie și trecerea timpului.
În același timp, e și ceva adevăr în categorisirea cheesy,
tocmai pentru că romanul lui Hustvedt ne arată cum se pot
îmbina istoria ideilor, teoria literară și (neuro)psihologia
– întrupată prin soțul Boris, distinsul om de știință – într-
un soi de chick-lit literar. Iar întâlnirea asta e explozivă.

Spații aparte, de Alex Zorilă: o arhivă a lesbienelor

și femeilor LGBTQ+ din România. Editura frACTalia,
2023

„N-am scris de plăcere”, ne anunță autoarea Alex Zorilă la

începutul cărții.

„Am scris de nevoie”, pentru că deși începem să cunoaștem

tot mai bine trecutul și prezentul comunităților LGBTQ+
autohtone, istoria femeile queer și a lesbienelor din
România rămâne încă puțin vizibilă.

O dovedește inclusiv lipsa informațiilor din Arhiva

Securității – fără îndoială, să locuiești pe vremuri
împreună cu partenera nu ar fi atras la fel de tare atenția
ca în cazul bărbaților gay, iar o consecință naturală este
că lesbienele au ales să-și protejeze siguranța, trăind în
invizibilitate.

Alex și-a asumat drumul unei activiste pentru drepturile

omului având vârsta la care cei mai mulți dintre noi de-
abia ne dezmeticeam după examenul de capacitate.

Cartea adună observații autoetnografice din experiența

trăită a autoarei, dar și materiale apărute în presa
românească înainte și după abrogarea articolului 200
(care incrimina relațiile homosexuale), pasaje din
peste 25 de interviuri inedite ori publicate anterior,
dar și poeme sau fragmente în proză, care tematizează
experiența femeilor queer.

M-a fascinat să citesc despre toate aceste femei, de la

povestea (cu final fericit) lesbianei arestate în România
pentru homosexualitate Mariana Cetiner, reportajul
despre lesbiene de la Penitenciarul Rahova din 1999, ori
interviurile din prezent cu cele care, prin artă și activism,
țin comunitatea unită.

Cred că e îmbucurătoare apariția unei astfel de cărți-

document în România, în contextul în care percepția
societății românești vizavi de comunități vulnerabile la
discriminare rămâne marcată de prejudecăți.

Câteva titluri pentru 2024

Din literatura universală:

- Femeie în punctul zero, de Nawal El Saadawi (Egipt)

- Purificare, de Sofi Oksanen (Finlanda)
- Când vreau să trăiesc, țip. Poeme alese, de Halina
Poswiatowska (Polonia)
- Me’med, bandana roșie și fulgul de zăpadă (Bosnia)
- Desert Flower, de Waris Dirie (Somalia)

Din literatura română:

- Străinătate, de Augustin Cupșa

- Pe cine iubești mai mult? de Mihaela Buruiană
- Curriculum. Refrene ale recuperării și memoriei, de
Mădălina Oprea
- Solomonarul, de Florin Chirculescu
 Noi continuăm să scriem pentru tine.

Dacă te abonezi cu doar 5€ pe lună, noi vom putea

să-ți oferim în continuare jurnalism independent,
onest, care merge în profunzime, să ne continuăm
lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării,
poluării, să facem reportaje imersive despre
România reală și să scriem despre oamenii care o
transformă în bine.

De fapt, orice sumă contează :)

Oricum ar fi, sperăm să ne citești în continuare cu

plăcere.

Și așteptăm feedback, musai, pe

contact@pressone.ro