UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

FACULTATEA DE MEDICINĂ
DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

LUCRARE DE
ABSOLVIRE
Coordonator ştiinţific:
Lect. Drd. .... etc.
Absolvent:
CRISTIAN MARIUS MARINAŞ

Craiova
 2009
UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE
FACULTATEA DE MEDICINĂ
DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

Familia ca mediu
socio-educativ

Coordonator ştiinţific:
Lect. Drd. .... etc. X Y
Absolvent:
CRISTIAN MARIUS MARINAŞ

2
 Craiova
2009
CUPRINS

 INTRODUCERE

 CAPITOLUL 1. Copilul şi nevoile sale

....................................pag.
 1.1 Copilul şi statutul său ........................................................................ pag.
 1.2 Familia, cadru socio-cultural al dezvoltării personalităţii..................... pag.
 1.3 Tipuri de copii............................................................................... pag.

 CAPITOLUL 2. Calitatea de părinte

..........................................pag.
2.1 Condiţiile mediului familial ............................................................. pag.
2.2 Tipuri de părinţi.....................................................................................pag.
2.3 Defecte ale părinţilor .............................................................................pag.

 METODOLOGIE............................................................................pa

g.

 CONCLUZII.................................................................................pag.

3
  BIBLIOGRAFIE
SELECTIVĂ ..........................................................pag.

 ANEXE .....................................................................pag.

Se spune că familia este lucrul pe

care nu noi îl alegem, ci care ne este dat.
Însă cu siguranţă nu întotdeauna reuşim să
o preţuim ca un dar, să recunoaştem rostul
tainic pe care Dumnezeu l-a aşezat în
alegerea Sa către noi, nu întotdeauna ştim să înţelegem
că este cea mai bună familie în care am fi putut să ne
naştem vreodată.
De ce este familia atât de importantă în existenţa
unui om ? Care sunt resorturile ei nevăzute, ce îi
modelează acestuia devenirea ? Cum de nevoia unui
„acasă” primitor, cald, continuu, urmăreşte fiece fiinţă
întreaga sa viaţă, la fel de puternic precum necesităţile de
hrană ori de adăpost ?
În prezenta lucrare îmi propun să explorez tocmai
această „pepinieră” de suflete, această „sursă” de
caractere, care este familia, într-un discurs care să ofere
argumente, întrebări şi răspunsuri deopotrivă, într-o
manieră neexhaustivă, însă.

4
 Pe de altă parte, lucrarea urmăreşte să ofere repere,
să contureze – prin informaţiile şi exemplele furnizate – un
„profil” al familiei adevărate, reuşite, care să-şi
împlinească menirea de a creşte şi de a forma copii buni
– copii fericiţi, sănătoşi, eficienţi, bine adaptaţi, morali şi
pozitivi.
Cu toţii ne dorim, la un moment potrivit din existenţa
noastră, să întemeiem propria familie, să aducem pe lume
copii. Dar suntem pregătiţi într-adevăr să fim buni
părinţi ? Ştim oare ce înseamnă această nobilă misiune,
această binecuvântare? Care îi sunt provocările ? Putem fi
modele pentru copiii noştri ? Suntem suficienţi de
conştienţi că trebuie să devenim întâi buni părinţi pentru
a ne putea forma copiii buni?
A creşte bine un copil nu este un lucru uşor, dar
împlinirea finală resimţită este, cu siguranţă, nemărginită,
neînchipuită.
A devenit, din păcate, o constantă faptul că în lume,
zilnic, milioane de copii adorm flămânzi, sunt bolnavi, nu
pot merge la şcoală; unii sunt bătuţi, maltrataţi, sunt
trimişi la muncă forţată;; milioane de copii de pe întreaga
planetă nu ştiu să citească şi să scrie. Un copil moare la
fiecare patru secunde... (sursa:World Vision) Organizaţiile
guvernamentale sau nonguvernamentale cu competenţe
în domeniul protecţiei copilului sunt efectiv depăşite de
situaţie, copleşite.

5
 Realitatea este crudă, departe de textele legilor în
vigoare, convenţiilor stabilite, declaraţiilor etc. Guvernele
se poartă neputincios în a corecta neajunsurile, în a stăvili
adâncirea sărăciei, în a perfecţiona programele de
educaţie etc.
Devine firesc şi obligatoriu să ne reîntoarcem
privirile, mai mult ca oricând, către ceea ce este, şi a fost
în toate timpurile, „colacul salvator” al societăţii, „oaza
de rezistenţă” – familia. Ea păstrează acele resurse
tainice – spirituale şi energetice – pentru a reînnoi şi
vindeca, din interior, comunitatea umană. Formarea
pentru viaţă începută în familie poate fi factorul
catalizator pentru a creşte oameni adevăraţi, capabili,
morali, responsabili, sensibili la nevoile semenilor lor.
Drumul este anevoios, lung, dar merită întreaga
osteneală.
Deloc metafizice, nu pot fi ignorate multele
obstacole iscate la tot pasul. Este de ajuns să privim
aproape, în jurul nostru, ca să ajungem asaltaţi de
mulţimea de veşti proaste în legătură cu condiţiile în care
suntem nevoiţi să ne creştem copiii şi nepoţii: conflictul
dintre generaţii se acutizează rapid, poluarea ne sufocă
pretutindeni, televiziunea şi internetul au un rol copleşitor
(de cele mai multe ori negativ) în formarea personalităţii
tinerilor, violenţa (de toate tipurile) răzbate de oriunde,

6
lumea globalizată şi dezvoltarea tehnicii pun sub semnul
întrebării valorile morale şi perenitatea lor.
Noile familii, în care cei doi părinţi lucrează 8-10 ore
la serviciu, la care se adaugă alte ore pe drumuri, la
cumpărături, treburi casnice etc. ne determină să
REGÂNDIM modul în care se pot creşte copiii în societatea
actuală.
Când îi ajutăm ? Cum îi sprijinim ? Cât timp petrecem
alături de ei? Când şi unde îi plimbăm ? Ce este
disciplina ? Cum să abordăm educaţia sexuală a tinerilor ?
Cum să folosim lauda şi încurajarea, fără a devia către
răsfăţ ? Cum să ne cunoaştem copiii, să le descoperim
înclinaţiile ? şi numeroase alte întrebări la care familia
modernă este provocată să caute un răspuns pertinent.
La toate acestea, prezenta lucrare se vrea a fi o
replică, un răspuns izvorât dintr-o emoţie intelectuală şi
spirituală susţinută.
Structura lucrării are în prim-plan două capitole
(împărţite în subcapitole): „Copilul şi nevoile sale”,
„Calitatea de părinte”. Dacă în cel dintâi accentul este pus
pe copil – cu trăsăturile şi nevoile sale specifice („Statutul
copilului”, Familia, cadru socio-cultural al dezvoltării
personalităţii”, „Tipuri de copii”), cel de-al doilea tratează
personalitate părintelui, atitudinea pe care acesta trebuie
să o aibă faţă de copil, condiţiile şi sprijinul pe care

7
trebuie să le asigure acestuia („Condiţiile mediului
familial”, „Tipuri de părinţi”, „Defecte ale părinţilor”).
Lucrarea se sprijină pe literatura de bază disponibilă
(atât surse străine cât şi autohtone), dat fiind numărul în
creştere de publicaţii şi preocupări la nivel internaţional.
Studiul temei alese îşi propune să redea aspecte
ştiinţifice, folosind o serie de teorii uzuale din psihologie şi
psihopedagogie, dar şi aspecte concrete, practice,
păstrând permanent un ochi obiectiv. Aşadar, lucrarea îşi
extrage resursele din informaţiile colectate atât din cărţi şi
reviste de specialitate, cât şi din materiale electronice
(articole, site-uri ale unor organizaţii internaţionale) dar şi
din date culese în mod direct din experienţa de zi cu zi.

1. COPILUL ŞI NEVOILE SALE

1.1 COPILUL ŞI STATUTUL SĂU

„Nu vreau decât un colţ de cer să cadă pe
pământ...
Nu vreau nimic, doar visul cel frumos să fie
sfânt...

8
 Nu vreau decât iubirea-n palme să o
prind...”

Preocuparea pentru copil ca fiinţă umană cu drepturi

depline este unul din principalele aporturi ale secolului XX la
evoluţia umanităţii.
A existat o unanimă recunoaştere a nevoii speciale de
protecţie a copilului datorită vulnerabilităţii sale în raport cu
societatea. Vulnerabilitatea a fost interpretată prioritar în legătură cu anumite
incapacităţi, prin urmare copilul a fost mai curând tratat ca obiect al actelor de caritate
decât ca o fiinţă umană individuală, cu propriile sale drepturi. Elaborarea deciziilor cu
privire la copil a avut loc de cele mai multe ori în absenţa copilului.
În cea de-a doua jumătate a secolului XX a început să crescă gradul de
înţelegere a nevoilor psihologice ale copiilor şi recunoaşterea copilăriei ca o valoare
în sine. În acelaşi timp, a apărut evident faptul că, uneori, interesul copiilor este
diferit de cel al protectorilor săi – mulţi copii fiind supuşi unor tratamente
inacceptabile chiar în famiile lor. Toate aceste constatări au exercitat presiuni pentru
elaborarea unei convenţii care să plece de la nevoile reale şi specifice ale copilului şi
să trateze independent drepturile copilului mai curând decât să le includă în drepturile
omului.
La 20 noiembrie 1989 Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a
adoptat cele 54 de articole ale Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile
Copilului. România a ratificat Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului prin
Legea 18 din 27 septembrie 1990.
Acesta a reprezentat momentul de pornire al unui întreg proces de schimbări
legislative şi de politică socială, ajungându-se la momentul actual la importante
progrese legiferate prin adoptarea Legii nr.272/2004 cu privire la protecţia şi
promovarea drepturilor copilului şi multe altele. Dintre noutăţile aduse de Legea
272/2004 ar fi de menţionat faptul că responsabilitatea primă revine părinţilor şi apoi
instituţiilor, intervenţia statului fiind complementară activităţilor întreprinse de
familie. De asemenea, art. 2, aliniatul 1 din lege subordonează orice act juridic din

9
acest domeniu principiului general al Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la
Drepturile Copilului, şi anume principiul interesului superior al copilului. Pe baza
acestui principiu statele şi-au asumat răspunderea de a acorda prioritate problemelor
copiilor şi de a folosi toate resursele materiale şi umane în limite maxime pentru a
asigura supravieţuirea şi dezvoltarea acestora. Astfel, se constată o diversificare a
serviciilor pe plan local, asigurarea de asistenţă specială copilului pentru a se evita
separarea acestuia de familie.
De asemenea, potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile
Copilului, „orice copil are dreptul la un nume, o cetăţenie, o familie.””Copilul va
beneficia întotdeauna printre primii de protecţie şi ajutor”. Dreptul la familie este
unul dintre cele mai importante drepturi ale copilului. Pentru majoritatea dintre ei, ne-
am bucura dacă am putea spune vreodată că pentru toţi, familia este locul protector în
care se nasc, care le asigură existenţa şi afecţiunea de care au nevoie pentru a
supravieţui, a creşte, a-şi dezvolta personalitatea. În cadrul familiei, copiii găsesc
climatul necesar bunei creşteri. Ei sunt protejaţi şi înconjuraţi de afecţiune. Aici
învaţă limba maternă, află despre bunici şi străbunici, despre obiceiurile şi datinile
lor. Un copil învaţă să trăiască alături de ceilalţi oameni mai întâi în familia sa.
Familia transmite urmaşilor patrimoniul genetic al părinţilor şi pe cel cultural: bunuri
de familie, un anumit mod de a acţiona, de a fi, care îi modelează, îi ajută să crească,
să devină oameni adevăraţi.
Conform DEX-ului, FAMÍLIA reprezintă: „forma socială de bază,
întemeiată prin căsătorie, şi care constă din soţ, soţie şi din descendenţii acestora”;
„totalitatea persoanelor înrudite, care sunt din acelaşi neam; rude de sânge, rude,
neamuri.”
Potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, art.1, FAMILIA
„constituie elementul fundamental al societăţii. Ea ocroteşte copilul şi are dreptul la
ocrotire din partea societăţii.” Copiii nu sunt vinovaţi de situaţia familiei sau a
societăţii căreia aparţin.
Precum este menţionat în legislaţie, prin Codul Familiei,
(http://www.dreptonline.ro/legislatie/codul_familiei.php), părinţii exercită drepturile
lor în interesul copiilor, indisolubil legate de interesele societăţii democratice.

10
Creşterea copiilor constituie pentru părinţi nu numai o datorie faţă de copii, dar şi o
nobilă sarcină socială. Părinţii au obligaţia de a creşte copiii minori în aşa fel încât să
le asigure sănătatea, dezvoltarea fizică şi educarea, instruirea şi pregătirea
profesională potrivit cu însuşirile pe care le au. Obligaţia de a asigura întreţinerea
subzistă şi după ce copiii devin majori, dacă îşi continuă studiile. Pentru minorii
lipsiţi de ocrotire părintească şi pentru cei cu deficienţe fizice/psihice, Codul prevede
plasamentul familial şi încredinţarea minorilor unor instituţii de ocrotire.
Următorul drept important în viaţa copilului este dreptul la educaţie. Mediul
familial, afecţiunea şi grija acestuia constituie prima şcoală pentru copil. Apoi grupul
de prieteni, comunitatea, societatea contribuie la transmiterea de informaţii, de
cunoştinţe, de atitudinişi comportamente. Acestea oferă copilului un suport practic în
faţa problemelor zilnice, însă sunt insuficiente viitorului adult. Şcoala, instituţie
specializată în educaţie, preia şi continuă educaţia începută în familie. Copilul
primeşte informaţii în funcţie de vârsta sa şi de capacităţile ce trebuie formate. Învaţă
să comunice cu ceilalţi, descoperă lumea cu realităţile ei complexe şi în continuă
schimbare.
Convenţia, prin art. 28-29, defineşte scopurile educaţiei, după cum urmează:
“Orice copil are dreptul la educaţie. Educaţia trebuie să pregătească copilul pentru
viaţă, să-i dezvolte respectul pentru drepturile omului şi să-l formeze în spiritul
înţelegerii, păcii şi toleranţei.” Statele, prin ratificarea Convenţiei ONU cu privire la
Drepturile Copilului, îşi asumă răspunderea de a asigura dreptul la educaţie tuturor
copiilor, indiferent de sex, rasă, de religie, de condiţie materială.
Conform art. 12, copilul are dreptul să se exprime în orice decizie care îl
priveşte : educaţie, sănătate, mediul în care trăieşte etc. Deciziile copilului trebuie
analizate şi luate în considerare în funcţie de vârsta şi nivelul lui de maturitate.
Această prevedere trebuie respectată în toate mediile în care se dezvoltă copilul:
familie, şcoală, comunitate. Dreptul este valabil pentru orice copil, fără nici o
restricţie de vârstă. Familia şi şcoala au un rol important în pregătirea copiilor pentru
a-şi exprima liber opinia. Părinţii şi profesorii trebuie să-i trateze pe copii ca pe un
partener real, iar nu ca pe un beneficiar static al îngrijirilor sau eforturilor educative.
Copilului trebuie să i se ofere informaţii, dar şi învăţat să le caute singur. Copilul are

11
dreptul să ştie, dar adultul trebuie să-l ajute să-şi dezvolte propria gândire, să înveţe
să gândească singur. De asemenea, el trebuie învăţat să se apere de efectul negativ al
informaţiei, să o selecteze. Dacă sunt ajutaţi, copiii se vor dezvolta armonios, vor
învăţa să se autoevalueze obiectiv, să-şi asume responsabilităţi.
Art. 31 din Convenţie ne trimite la următorul drept, şi anume dreptul copiilor
la joacă şi recreere : “Statele părţi recunosc copilului dreptul la odihnă şi la
vacanţă, dreptul de a practica activităţi recreative proprii vârstei sale, de a participa
liber la viaţa culturală şi artistică.” De ce se regăseşte jocul printre drepturile
copilului? Răspunsul ar fi faptul că jocul este modalitatea copilului de a descoperi
lumea, de a se integra în aceasta. Jocul este o activitate de învăţare, de cunoaştere, de
recreere, o modalitate de exprimare şi dezvoltare a personalităţii umane. Învaţă să
respecte regulile, să experimenteze diferite roluri în grup, de lider, de coechipier, de
organizator.

1.2 FAMILIA, CADRU SOCIO-CULTURAL AL DEZVOLTĂRII

PERSONALITĂŢII
„Fiule, păzeşte povaţa tatălui tău şi nu lepăda îndemnul
maicii tale.”
(Pilde 6, 20)

Este tot mai cunoscut faptul că provocările familiei în societatea actuală sunt
extrem de numeroase - abandonul copiilor, divorţuri, concubinaje, emigrări ale
familiei, părinţi plecaţi la muncă în străinătate, sărăcie şi condiţii de viaţă precare,
izolare teritorială, discriminări, abandon şcolar, consum infantil de tutun şi de
droguri, violenţă (de diverse tipuri) în familie, incesturi, abuzuri, alcoolism, jocuri de
noroc, pedofilie, trafic de persoane etc.

Dacă procesul de învăţământ începe oficial cu prima zi de şcoală, educaţia

începe în familie, din prima zi de existenţă a copilului. Din nefericire, mai sunt şi
replici din partea unor părinţi de genul: „ Lasă-l, e încă prea mic, nu înţelege, ce ştie
el, mititelul! Când va merge la şcoală, se va cuminţi.”, pentru a „scuza” purtarea

12
urâtă sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului lor. Aceste „scuze”
trădează de fapt greşelile educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai
copilului.
Educaţia este un proces lent şi continuu, care se
desfăşoară treptat, şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului.
Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie
este în dauna copilului şi, deci, a adultului de mai târziu.
Nu întâmplător se spune că „cei şapte ani de-acasă” sunt definitorii în educaţia
omului.
În funcţie de relaţiile din familie, se constituie diferite atitudini generale ale
copilului faţă de oameni, faţă de obiecte, faţă de îndatoriri, şi se formează conduita şi
caracterul lui.
„Viaţa de familie este ca o sală înzestrată cu cele mai formidabile proprietăţi
acustice. Copiii cresc auzind nu numai vorbele părinţilor (pe care treptat încep să le
treacă cu vederea), ci aud şi intenţiile, atitudinile dindărătul cuvintelor. Ei află, mai
presus de toate, ce admiră, ce dispreţuiesc părinţii în realitate.” (Thornthon Wilder,
1976)
După structura sa, există mai multe tipuri de familie. Familia nucleară
(elementară) este un grup social format din părinţi şi copii. În aceasta, există legături
de sânge (biologice) între părinţi şi copii, dar şi legături sentimentale şi sociale - de
alianţă (între soţ şi soţie), de adopţie (între părinţi şi copii înfiaţi).
Pe lângă părinţi şi copii, de multe ori se
regăsesc în sânul familial şi alţi membri: bunici,
unchi, mătuşi etc., ceea ce se numeşte familia extinsă.
De pildă, adesea de la bunici se pot învăţ cele mai
alese calităţi morale, cele mai bune sfaturi. În unele
cazuri (divorţ, deces, părinţi plecaţi în străinătate etc.) rolul părinţilor este preluat de
alţi membri, chiar şi de copiii înşişi, de obicei de fraţii mai mari.

13
 Oricum ar fi - extinsă, primară, mono-parentală
- , familia are drepturi şi obligaţii în creşterea şi educarea copilului. Acei copii care
din diferite motive au fost adoptaţi, se bucură de aceleaşi drepturi, iar familia
adoptivă are aceleaşi responsabilităţi ca şi familiile biologice.
Un părinte este cu atât mai bun educator cu cât ştie să ascundă elementul
intenţional, moralizator al intervenţiilor sale. Nu este necesar ca părintele să se simtă,
în fiecare clipă trăită printre membrii familiei,
„educator”.
Copiii au nevoie de acţiuni care să le
lărgească lumea lor spirituală, să le împlinească
setea de cunoaştere, să le ofere prilejuri de a se
emoţiona puternic, de a fi în stare să iscodească singuri pentru a-şi forma convingeri
durabile. Se ştie că jocul este esenţa şi raţiunea de a fi a copilăriei. Prin joc copilul
aspiră la condiţia adultului. Jocul socializează, umanizează, prin joc se realizează
cunoaşterea realităţii, se exersează funcţiile psihomotrice şi socio-afective, creează
confort spiritual, compensează terapeutic tensiunea şi neîmplinirile individuale.
Familia trebuie să pună accent pe activitatea proprie a copilului. Aceasta este
un anumit mod de muncă. Exerciţiile de viaţă sunt o adevărată gimnastică. Originile
dezvoltării sunt interioare: copilul nu creşte pentru că vrem noi, viaţa din el îl
împinge la aceasta. Copilul este fiinţa cu misiunea de a creşte şi a fi OM. Actul
creativ este în însăşi viaţa sa. Este nevoie să se îmbine cei doi factori esenţiali -
îndrumarea şi exerciţiul individual.
Educaţia presupune înţelegere şi toleranţă. Ea este un drum lung pe care
copilul îl parcurge pentru a învăţa să se disperseze de părinţi.
Fiecare om, încă de la naştere, posedă o anumită capacitate de învăţare, o
anumită receptivitate faţă de influenţele educaţiei, care „este programată genetic
pentru anumite perioade ale vieţii” (Emil Păun, 1984). „Dacă nu cred în existenţa
structurilor cognitive înnăscute în cadrul inteligenţei – susţinea Jean Piaget -
funcţionarea acesteia implică mecanisme nervoase ereditare.” (Jean Piaget, 1965).

14
 După cum ereditatea fără un mediu favorabil nu poate hotărî ce va deveni un
individ biologic uman, acelaşi lucru îl putem spune şi despre mediul social. Cei doi
factori acţionează atât de strâns, încât cu greu putem delimita influenţa fiecăruia.
Dacă ereditatea oferă o serie de premise naturale, mediul socio-cultural este
acela care oferă condiţii şi dă conţinut personalităţii. Aşadar, educaţia are rolul
determinant.
Un copil, rupt de mediul socio-cultural şi crescut de animale de la o vârstă
mică, cu greu poate fi umanizat, sau poate niciodată. De exemplu, drama micuţei
„Mowgli” (ANEXA 1) impresionează lumea – fetiţa crescută printre câini şi pisici
comunică prin lătraturi şi arată ca un copil de doi ani, deşi are cinci. Cazul Nataşei
Lozhkin nu este izolat, din păcate. „ Cel puţin o duzină de poveşti asemănătoare, cu
copii maltrataţi, neglijaţi, care nu ştiau să meargă decât în patru labe, care muşcau
sau miorlăiau, au fost făcute publice în Rusia, din 2003 încoace.” În luna martie
(a.c.), preşedintele rus Dimitri Medvedev, afirma că 760 000 de copii din ţara sa
trăiau în „condiţii sociale periculoase”. (Adina Şuteu, Adevărul de Seară din 30 mai
2009, pag. 11)
Doar în familie copilul învaţă limbajul şi comportamentul social, îşi formează
aspiraţii şi idealuri, convingeri şi atitudini, sentimente, trăsături de voinţă şi caracter.
Nu întâmplător, funcţiile familiei sunt atât de variate şi cuprinzătoare:
- funcţia biologică (dă naştere copiilor);
- funcţia socială (asigură creşterea copiilor);
- funcţia economică (creează condiţiile materiale necesare supravieţuirii);
- funcţia cultural-educativă (asigură formarea, educaţia copiilor);
- funcţia juridică (dă identitate socială – cetăţenie, nume, etc.).
Copilul se maturizează învăţând, iar maturizarea biologică e doar una dintre
condiţiile realizării progresului în educaţie.
În concepţia lui Brunner, copilul învaţă (descoperă
lumea) prin următoarele modalităţi: prin acţiune, prin
organizarea vizuală (iconică), şi simbolică. (J.S. Brunner,
1970).

15
 Ajuns la vârsta adultă, George Enescu rememora: „Nu aveam decât trei ani
când am auzit pentru prima dată un taraf de lăutari (...). Orchestră cioudată,
alcătuită dintr-un nai, câteva viori, un ţambal şi un contrabas, dar care mi-a făcut
pesemne o impresie destul de puternică. A doua zi de dimineaţă încercam să întind
un fir de aţă pe o bucată de lemn şi, crezând într-adevăr că făurisem o vioară,
imitam ceea ce auzisem cu o zi înainte. Fluieram pentru a reda sunetul naiului, iar cu
două bastonaşe de lemn înlocuiam ţambalul. Mi-am ascuns micul taraf în livada
părintească sub un copăcel, în timp ce mama înnebunită mă căuta peste tot,
strigându-mă spre cele patru zări. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu
muzica.”(Bernard Gavoty, 2005)
Personalitatea unui om este rezultatul dezvoltării unitare prin procesul
învăţării, a însuşirilor înnăscute, şi a celor dobândite sub influenţa mediului socio-
cultural, asigurând fiecărei individualităţi o adaptare originală şi activă la mediul
înconjurător. În lumina teoriei învăţării (teoria sistemelor) (C. Bălăceanu, Ed. Nicolau
,1972 cit. în Stoica Marin, 1992) personalitatea poate fi considerată ca un sistem
supraordonat, cu autoorganizare şi autoreglare, structurat pe trei niveluri: biologic,
psihologic şi social.
Nivelul biologic (fiinţa instinctuală) – cu anumite trebuinţe biologice, tendinţe
şi pulsiuni, nivelul psihologic (fiinţa care gândeşte) – structurat pe cel biologic sub
influenţa mediului socio-cultural (alcătuit din subsisteme: dinamico-
energetic/temperamental, cognitiv-operaţional, proiectiv-creativ, şi volitiv-
caracterial), nivelul social (fiinţa social-morală) – care controlează şi reglează
activitatea celorlalte două niveluri în raport de concepţia despre lume, a propriului
mod de apreciere a valorilor, de convingeri, interese, idealuri, de deprinderi şi stiluri
de viaţă condiţionate de relaţiile sociale.
Potrivit cercetărilor de psihologie genetică ale lui Jean Piaget (1965), sunt
patru stadii în dezvoltarea intelectuală a copilului, fără ca un stadiu nou să-l anuleze
pe cel anterior, noile trăsături suprapunându-se peste cele existente, realizându-se
astfel o construcţie psiho-individuală continuă.

16
 1. Stadiul inteligenţei senzorio-motorii (0-2 ani): principala formă de
manifestare a inteligenţei este acţiunea practică cu obiectele, cu ajutorul căreia copilul
îşi formează schemele senzorio-motorii.
2. Stadiul inteligenţei pre-operatorii (2-7 ani):
stadiul gândirii în imagini, când se dezvoltă funcţia
semiotică, pe baza învăţării limbajului, şi are loc
conceptualizarea acţiunilor. Activitatea dominantă este jocul.
În acest stadiu se dezvoltă 50% din inteligenţă.
3. Stadiul operaţiilor concrete (6/7-11/12 ani): acţionând cu obiectele şi
fenomenele, copilul reuşeşte să interiorizeze acţiunile externe, care, pe plan mental,
devin operaţii concrete, ce stau la baza formării conceptelor. Copilul manifestă spirit
de cooperare în jocuri, atenţia devine mai stabilă, apare tendinţa spre raţionamente
inductive şi deductive.
4. Stadiul operaţiilor propoziţionale (11/12-14/15 ani): individul gândeşte
şi asupra enunţurilor verbale. Către sfârşitul stadiului, preadolescentul poate gândi
abstract, construind raţionamente ipotetico-deductive. Preadolescenţa se
caracterizează printr-un fenomen de accelerare biologică. Acum se pot însuşi uşor
valorile culturii, dezvoltându-se conştiinţa şi conduita morală.
În adolescenţă (17/18/19 ani) gândirea devine independentă, creativă,
inteligenţa permite individului să elaboreze judecăţi de valoare, să-şi pună probleme
şi să caute rezolvarea. Datorită atitudinii interogative, a spiritului critic, a volumului
de cunoştinţe acumulat, unii adolescenţi observă că lumea poate fi schimbată şi
construită după alte modele. Idealurile de viaţă se conturează tot mai precis,
nonconformismul devine tot mai pregnant, viaţa afectivă este tot mai intensă,
interesele profesionale se fixează mai bine.
Aceasta este poate perioada crucială în devenirea lor ulterioară. De aceea
familia trebuie să asigure o îndrumare discretă, încurajând bunele înclinaţii, oferind
sprijin şi consiliere.
De altfel, în toate stadiile amintite familia trebuie să ţină cont permanent atât
de particularităţile generale ale vârstei, cât şi de cele specifice fiecărui copil – poziţia
corectă în bancă pentru a evita deformarea coloanei vertebrale,

17
dozarea efortului fizic, exerciţii fizice în aer liber, supravegherea medicală a copiilor
cu deficienţe, educaţia sexuală a tinerilor în preadolescenţă, consilierea în cazurile de
emotivitate crescută, de timiditate şi anxietate, complexe de inferioritate, nesiguranţă.
Părinţii vor trebui să înlăture cu calm tensiunile emoţionale, menţinând o atitudine
pozitivă, binevoitoare, cu sugestii îmbinate cu exigenţă echilibrată. ( a se vedea şi
ANEXA 3)
Printr-o socializare începută în familie şi continuată în instituţiile de
învăţământ şi cultură, copilul devine persoană cu un anumit statut, cu o anumită
poziţie socială din care decurge un anumit rol social.
Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câştigăm”, concluziona
Victor Hugo.

1.3 TIPURI DE COPII

„Copiii sunt născuţi pentru fericire.”
(José Marti)

Odată cu intrarea în şcoală, copilul trăieşte în două lumi

diferite: una a familiei, colorată încă de afectivitatea primei
copilării, cealaltă, a şcolii, încărcată de noi exigenţe şi de
promisiunile viitorului, la fel de importante.

Dacă aceste medii educaţionale se completează şi

se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a copilului
în activitatea şcolară şi, pe plan mai general, în viaţa socială.
Pot fi identificate mai multe tipuri de copii, în funcţie de
temperament şi de comportare: copilul sensibil, copilul sociabil,
copilul hotărât, copilul conştiincios. (André Berge, 1968)
Copilul sensibil este tăcut, timid, emotiv, se simte
bine într-un mediu protector, iubeşte lectura, poate avea
înclinaţii artistice, are câţiva prieteni buni, se adaptează mai

18
greu la situaţii noi, este mai vulnerabil la instabilitatea familială. Performanţele sale
şcolare scad în situaţii de stres.
Familia trebuie să încurajeze un astfel de copil să-şi exprime sentimentele,
gândurile, să-l implice în diverse sarcini, să-i ofere suport emoţional când are nevoie,
apreciindu-i calităţile, ajutându-l să ia decizii.
Copilul sociabil are încredere în oameni, toţi sunt prietenii lui, este creativ,
activ, dar nu întotdeauna reuşeste să înfăptuiască ideile. Este sensibil la ceea ce cred
ceilalţi despre el şi vulnerabil la opinia grupului. Îşi exprimă deschis sentimentele,
tinde să fie instabil emoţional. Pasiunile sale sunt jocul, distracţia. Familia îl poate
ajuta prin crearea unui mediu cald, primitor, prin acordarea de ajutor în soluţionarea
unor proiecte, acţiuni, evitarea criticii lui în public, evitarea atitudinii reci, distante,
care îl face pe copil să creadă că nu mai este iubit, aprecierea promptă după orice
sarcină dusă la bun sfârşit.
Copilul hotărât este lider înnăscut, simte nevoia să deţină controlul
situaţiilor. Îi este dificil să admită că poate greşi. Spune ceea ce gândeşte fără a ţine
seama de riscul de a îi răni pe ceilalţi. De obicei profită de vulnerabilitatea celor
apropiaţi. Familia trebuie să-i ofere cât mai multe alternative posibile, să-l înveţe să
accepte şi să tolereze diferenţele dintre oameni, să înţeleagă şi să-şi accepte propriile
limite. De asemenea, un astfel de copil are nevoie să i se specifice sarcinile, să ştie ce
este compasiunea, să fie corectat cu tact.
Copilul conştiincios preferă să lucreze singur, doreşte să i se aprecieze
competenţa şi performanţa. Este un bun organizator, are un dezvoltat spirit analitic,
urmăreşte să atingă performanţele cerute, manifestă egoism şi rigiditate
comportamentală. Familia trebuie să-i aprecieze rezultatele obţinute, să-l încurajeze
în alte tipuri de activităţi decât cele şcolare, să-l înveţe să aprecieze oamenii după
calităţile lor, nu după performanţe. În plus, este nevoie să fie ajutat să descopere
bucuriile unei prietenii.

19
 2. CALITATEA DE PĂRINTE

2.1 CONDIŢIILE MEDIULUI FAMILIAL

„Ceea ce înveţi în leagăn durează până la mormânt.”
(proverb)

În afară de satisfacerea trebuinţelor de ordin material (hrană, somn, adăpost,

îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial”, în care
dragostea să ocupe primul loc. Îngrijirea făcută fără paricipare lăuntrică nu poate
acoperi această nevoie specială.
Copilul are nevoie de iubire necondiţionată. „Iubirea nu stă niciodată să
analizeze, ci oferă din belşug – fără să se gândească – şi mereu se teme că a făcut
prea puţin.” (Hannah Moore, cit. în Zig Ziglar, 2000)
Din păcate, mulţi părinţi îşi iubesc copilul doar dacă îşi face ordine în
cameră, ia note mari, vine acasă până la ora unsprezece şi este „băiat bun” sau „fată
bună”. Pe scurt, iubirea este condiţionată. Aceasta înseamnă că adesea copilul nu
simte că merită iubirea nici măcar din partea părinţilor lui. Iubirea este strict legată de
performanţă, şi dacă performanţa este slabă, înseamnă că nu există iubire. „În cazul
în care copilul simte că părinţii ţin doar la faptele lui şi nu la el, o adevărată cutie a
Pandorei care cuprinde potenţiale probleme se deschide.” (Zig Ziglaz, 2000). În
cazul în care copilul nu simte că merită iubirea propriilor săi părinţi, el presupune că
e nedemn de iubire. De aici este doar un pas până la a se simţi neiubit de nimeni,
inutil. Imaginea despre sine poate primi astfel o lovitură devastatoare.
Trebuie subliniat rolul pe care familia îl joacă în promovarea valorilor
spirituale. Familia constituie un factor de adaptare, un instrument de reglare şi
echilibrare a relaţiilor cu mediul fizic şi social.
„Negreşit, grupul familial cu cei mari
laolaltă şi cu acea distribuire naturală a puterilor
şi îndatoririlor, este un lucru frumos pe care nimic
nu-l poate înlocui. Aici este şcoala sentimentului,
aici operează devotamentul, încrederea, ambiţia;

20
băieţii imită pe tată, fetele imită pe mamă, fiecare fiind totodată şi protector şi
protejat, venerat şi venerator.” (Alain, 1993)
Relaţiile în cadrul familiei trebuie să se bazeze pe comunicare, afecţiune,
ajutor reciproc, protecţie, încredere, adevăr, dreptate, toleranţă, înţelegere, sinceritate,
respect. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă un rol bine stabilit în cadrul
acesteia, participând activ la păstrarea climatului armonios.
De atmosfera familială depind sentimentele de siguranţă sau nesiguranţă, care
au influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării individului. Există climate familiale
constant agitate sau constant calme, climate de armonie sau climate de neînţelegere,
climate de solidaritate sau climate de ostilitate şi rivalitate. Există climate senine ori
stări permanente de tensiune şi dezechilibru, care se pot datora şi copiilor, dar care
depind în mai mare măsură de tonalitatea de fond imprimate de părinţi, de capacitatea
lor de a înţelege şi îndruma copiii, depind de existenţa sau de absenţa acelor elemente
de bază care condiţionează formula înţelegerii dintre soţi. Climatul de fond este acela
care echilibrează capacităţile afective şi intelectuale ale copilului, care determină, în
ultimă instanţă, calitatea socializării lui. ( a se vedea ANEXA 2)
Traume, de multe ori ireversibile, pot rezulta şi dintr-o structură disimetrică a
familiei – părinte absent, părinte sau copil unic, preferinţe manifestate de părinte
pentru unul dintre copii.
De asemenea, dezechilibre majore pot apărea în cazul manifestării abuzului
(de orice tip) în climatul familial.
Abuzul este o manifestare a violenţei faţă de copil, profitându-se de diferenţa
de forţă (fizică, psihică, economică) dintre adult şi copil, provocând intenţionat
afectarea fizică şi/sau psihică a acestuia. Abuzul poate lua diverse forme : abuz fizic,
emoţional sau sexual, însă nu se poate realiza o delimitare precisă între ele, deoarece
se întrepătrund. Efectele abuzului sunt profunde şi au reverberaţii de-a lungul întregii
vieţi. Comportamentul de tip abuziv se bazează pe de cele mai multe ori pe o formă
de educaţie moştenită, preluată de la părinţi, uitând de ce e bine şi ce e rău pentru
copil. Pedeapsa corporală aplicată copiilor încalcă dreptul fundamental la demnitate şi
integritate fizică afectând evoluţia armonioasă a copilului. Copilul este o persoană şi
învaţă mai bine din îndrumări şi încurajări decât din pedepse.

21
 2.2 TIPURI DE PĂRINŢI
„Pentru a educa un copil, trebuie mai întâi şi fără
încetare,
să te educi pe tine.” (André Berge, 1967)

După temperamentul şi comportarea faţă de propriii copii, părinţii pot fi:

protectori, exigenţi, interactivi şi directivi. (André Berge, 1968)
Părintele protector asigură copilului securitate, este deosebit de sensibil la
nevoile copilului, este factor stabilizator al familiei, se sacrifică pentru copil, ia în
considerare doar aspectele pozitive ale copilului. Riscurile părintelui protector sunt că
cedează uşor la rugăminţile copilului, nu are în vedere şi responsabilizarea acestuia.
Copiii unor asemena părinţi devin în totalitate dependenţi, nu au iniţiativă, nu îşi
asumă responsabilităţi.
Părintele exigent este preocupat de corectitudinea (perfecţiunea) acţiunilor
copilului. Presează copilul să înveţe, să studieze permanent, pretinde copilului o
înaltă competitivitate. Riscurile sunt: sancţionarea copilului la orice deviere de la
drumul considerat corect, menţinerea controlului prin stabilirea unor standarde prea
înalte în raport cu posibilităţile reale ale copilului, neexteriorizarea sentimentelor faţă
de copil, admiterea cu greu a ideii că şi copilul e supus greşelii, criticarea inclusiv a
situaţiilor în care copilul face ceva bine, rigiditatea, intoleranţa. Astfel de părinţi riscă
să aibă copii neîncrezători, descurajaţi, copleşiţi de exigenţe, sau copii rebeli, care nu
acceptă regulile, nu ţin cont de ceilalţi.
Părintele interactiv este cel căruia îi place să-şi petreacă timpul cu copilul şi
cu prietenii acestuia, este cald şi înţelegător, ajută copilul când acesta are nevoie şi
apelează la el, îi place să dialogheze cu copilul, asociind rolul de părinte cu cel de
prieten. Riscurile sunt ca părintele să devină uneori manipulat de către copil, poate
avea tendinţa de a vedea exclusiv aspectele pozitive ale odraslei, are încredere totală
în spusele copilului. Din teama de a nu fi plăcut de copil, devine adolescentin,
neautoritar.
Părintele directiv este caracterizat de responsabilitate, energie şi competenţă.
Constituie un model pentru copil, ia toate deciziile inclus în locul copilului, este

22
autoritar. Aşteaptă de la copil să devină bun lider. Riscurile sunt că are obiceiul de a-l
zori pe copil să facă un anumit lucru, nu acceptă în faţa copilului propriile erori, are
tendinţă de a manifesta furie pentru a controla comportamentul copiilor. Din frica de
a-şi pierde controlul, devine dominator, didactor. Sub influenţa unui asemenea
părinte, copilul este lipsit de iniţiativă, de opinii şi de încredere în forţele proprii.
Totodată, el poate imita „modelul” dominator, căutând să impună celor din jur
propriile păreri.

2.3 DEFECTE ALE PĂRINŢILOR

„A fi părinte e uşor, dar nu e simplu.”
(Zig Ziglar, 2000)

În orice situaţie, un părinte adevărat trebuie să dea dovadă de tact, iubire,

răbdare, şi buna cunoaştere a posibilităţilor de manifestare ale copilului său. La polul
opus însă, se situează dragostea zgomotoasă manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări
şi sărutări care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a
părinţilor care cedează la cel mai mic capriciu al copilului, ca să-i demonstreze cât de
mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un mic tiran, care va crede că
totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său, şi va căpăta
trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.).
Atenţi la dozarea corectă a timpului pentru muncă şi joacă al copilului,
părinţii trebuie să nu creeze în jurul lui o atmosferă veşnic încordată. Dacă este
împins de la spate în tot ceea ce face, se va produce un dezechilibru în funcţiile
neuropsihice, stânjenind dezvoltarea copilului şi transformându-l într-o fiinţă
irascibilă, nervoasă.
Pe de altă parte, copilul nu trebuie ocrotit excesiv. El va fi lăsat şi să zburde
nestingherit, să se joace, să-şi inventeze jocurile, pentru a nu-i stânjeni posibilităţile
de formare şi împlinire a personalităţii şi pentru a nu-i îngrădi experienţa de viaţă.
Activitatea lui va fi supravegheată, dirijată, fără însă a-l dădăci la tot pasul.
Adresându-se părinţilor, Ziglar (Zig Ziglar, 2000) sublinia: „Pentru a creşte
copii buni trebuie să înţelegem că există lucruri pe care nu le putem face în locul

23
copiilor noştri. Chiar dacă încercăm să-i apărăm de orice rău, nu putem să-i scăpăm
de influenta negativă a lumii. Nu-i putem izola în întregime de ceea ce e rău. Nu se
poate să ne doară pe noi atunci când ei îşi scrântesc o gleznă, îşi fracturează un
deget, se taie, sunt bolnavi sau orice altceva li s-ar întâmpla din miile de lucruri care
li se întâmplă copiilor noaştri. Nu putem să dăm examene în locul lor, şi nici nu
putem să mergem să solicităm o slujbă atunci când sunt gata să intre şi ei pe piaţa
muncii.[...]Atunci când copiii se izbesc de dificultăţi şi îi doare, trebuie să-i facem să
ştie că îi înţelegem, le suntem aproape, că îi iubim şi îi sprijinim. Trebuie să
înţelegem foarte bine importanţa empatiei în asemenea situaţii.”
Un părinte exemplar, considera Ziglar (Zig Ziglar, 2000) este acela care
reuşeşte să-şi vadă propriul copil cu întreg potenţialul lui hărăzit de Dumnezeu, să-l
pregătească să facă faţă şi momentelor dure ale vieţii, chiar când e vorba de perioade
mai lungi, având grijă ca informaţiile furnizate zilnic să fie canalizate spre mintea şi
sufletul copilului astfel încât să producă un efect puternic şi stimulator. Concepţia
părintelui despre viaţă trebuie să fie una pozitivă, pe care apoi s-o poată insufla şi
copilului său. Gândirea în termeni negativi şi conversaţiile prăpăstioase viciază
educaţia: „De exemplu, un părinte îşi trimite copilul la şcoală spunându-i: <<– Vezi
să nu te calce maşina!>>.[...] Când există informaţii pozitive obţinem un rezultat
pozitiv, iar când există informaţii negative obţinem un rezultat negativ.” (Zig Ziglar,
2000).
În ultimele decenii, în sistemul de învăţământ se constată din partea elevilor o
mai mare libertate de acţiune, uneori greşit înţeleasă – de a se manifesta, inclusiv în
rău. Din păcate, aceeaşi optică o au şi unii părinţi, care declară în mod răspicat: „Nu
mă interesează dacă nu învaţă copilul meu, fiindcă tot o va duce bine, îl fac
milionar!”
De asemenea, există părinţi care nu-şi supraveghează copiii în activităţile
şcolare, nu se implică în colaborarea cu şcoala, nu onorează cu prezenţa lor nicio
activitate pedagogică, unde ar fi putut să-nveţe ei înşişi lucruri privind educaţia
propriilor odrasle.
Pentru copii, o fundaţie solidă presupune o bază morală solidă. De pildă,
părinţii care-şi învaţă copiii să fie cinstiţi, dar care nu reuşesc să fie astfel ei înşişi,

24
creează mari probleme. De exemplu, când părinţii le spun mereu copiilor să fie
sinceri, dar sună telefonul şi ei îl strigă pe copil zicându-i: „Spune că nu sunt acasă”,
mesajul recepţionat de copil este cât se poate de clar. Pentru că dacă aceşti copii sunt
învăţaţi să mintă pentru părinţi, înseamnă că sunt învăţaţi implicit să mintă şi pe
părinţi.
Franklin Delano Roosvelt spunea: „A forma mintea cuiva fără a ţine seama
de morală înseamnă a forma o ameninţare pentru societate.”
Pe de altă parte, unii părinţi recunosc chiar că-şi bat copiii, în timp ce alţii vin
cu exigenţe nemăsurate faţă de pregătirea elevilor. La alţii se remarcă o totală lipsă de
control a felului în care copilul lor îşi petrece timpul liber. Toate acestea se vor
răsfrânge asupra personalităţii şi asupra întregii conduite a tânărului de mai târziu. (a
se vedea şi ANEXA 4)
În zilele noastre, accesul nesupravegheat al copiilor la televizor ori la
calculator le creează dependenţă nocivă, lipsă de discernământ în a selecta informaţia
utilă de cea distructivă, izolare, stagnare afectivă şi intelectuală. „Deschiderea
televizorului poate să însemne blocarea procesului de transformare a copiilor într-un
întreg, în nişte persoane receptive, şi transformarea lor în nişte telespectatori pasivi
în gândire şi afectiv.””Principalul pericol al ecranului constă nu atât în
comportamentul pe care îl induce, cât în comportamentul pe care îl împiedică să se
mai dezvolte. Fiecare oră petrecută în faţa televizorului înseamnă o oră mai puţin
investită într-o motivaţie personală, în creativitate, într-o implicare propriu-zisă în
viaţa celorlalţi.”
De multe ori, personalitatea dezorganizată a părintelui este proiectată asupra
personalităţii copilului. Degradarea celei din urmă poate lua o formă sau alta, în
funcţie de însuşirile sale constitutive. Slăbiciunea activă a părinţilor se exprimă prin
răsfăţarea copilului. Copilul răsfăţat se formează ca personalitate instabilă,
capricioasă, egoistă, devine adult comod, pretenţios, instabil, veşnic nemulţumit,
scutit de orice obligaţie, cu tendinţe de „parazitism social”.
Atât de complexe au devenit problemele cu care se confruntă oamenii, atât de
profund s-a adâncit sărăcia, dar şi atât de mult s-a răsturnat
scara de valori în societatea actuală, încât în multe cazuri

25
decalajul între familii şi implicit între copii este imens. (a se vedea şi cazurile
prezentate în ANEXA 5).
În timp ce familiile de români foarte sărace, abia mai pot să-şi trimită copiii la
şcoală, cu aceeaşi pereche de „ciubote”, ca pe vremea lui Niculae al lui Moromete, nu
pot trece neobservaţi elevii „cu pretenţii”, care sunt plini de bani. Pentru cei care au
împlinit 18 ani, a veni la şcoală la volanul unei maşini „de fiţe” a devenit un fapt
cotidian. Elevele din anii terminali şi studentele stabilesc moda în materie de „ţoale”.
Haine de firmă, machiaj, parfumuri şi bijuterii pe măsură, cizme de 1.000 de euro
perechea sunt doar câteva elemente de opulenţă menite să le sporească „prestanţa” în
faţa cadrelor didactice, care, nu de puţine ori, vin sifonate la catedră, după ce au
scăpat cu bine din mijloacele de transport în comun.
Copiii bogaţi au haine frumoase, celulare ultimul răcnet, abia apărute pe piaţa
din Occident, bijuterii şi ghiozdane, pixuri, creioane, acuarele, „de fiţe”. Sunt cu toţii
„trendy”, „în tendinţe”, „cool”, „şmecheri”, „valoroşi” şi, inevitabil, „deasupra
tuturor”.
Pe de altă parte, nu trebuie uitate nici influenţele exercitate de părinţi asupra
alegerea profesiei odraslelor lor.
Formarea pentru viaţă a fiecărui tânăr după aptitudinile înnăscute şi abilităţile
dobândite în şcoală şi în afara ei se reflectă în alegerea profesiei. Fiecare persoană
creşte, se dezvoltă şi acţionează în cadrul comunităţii din care face parte, potrivit
dorinţelor şi posibilităţilor sale. Copiii unor generaţii se deosebesc de cei ai altor
generaţii (respectiv, de aceea a părinţilor lor), formulându-şi alte vise, având alte
interese şi gusturi, pe fondul schimbării continue a condiţiilor de viaţă. Dacă în
alegerea profesiei unui tânăr se pierd din vedere diverse calităţi intelectuale şi
aptitudini practice, cât şi însuşirile morale, atunci tânărul este condamnat să se lupte
cu greutăţi, adesea de neînvins, pentru a nu se plasa în rândul codaşilor într-o profesie
pe care i-au ales-o alţii, deşi ar fi putut fi fruntaş în alta pentru care era dotat. De aici
şi tatonările inutile, reprofilarea în activitate etc.
De exemplu, în ultimii ani se remarcă tot mai mult tendinţa părinţilor din
mediul rural de a-şi trimite odraslele la studii la oraş şi de a face apoi tot posibilul de
a le instala acolo, visând să le facă persoane culte, aspirând la profesii mai uşoare,

26
mai rentabile pentru copii, diferite de munca în agricultură, diferite de viaţa pe care o
trăiesc ei. Cei mai mulţi dintre tineri refuză ulterior să se întoarcă în satele lor, chiar
dacă li se oferă unele posturi remunerate asemănător celor din oraş (medici, învăţători
etc.). Însă sunt şi cazuri în care copiii îşi doresc continuitatea stilului de viaţă în
mediul natal, considerând că aptitudinile de muncă în agricultură dobândite încă din
copilărie îi ajută să dezvolte tocmai acest cadru în care s-au născut, să modernizeze
viaţa comunităţii rurale.
De susţinerea primită din partea părinţilor lor depinde formarea profesională
în direcţia înclinaţiilor şi aspiraţiilor pe care le împărtăşesc, sau orientarea prestabilită
către profesii şi locaţii pentru care nu şi-au exprimat opţiunea.
Dicţionarele definesc pe omul cult ca fiind persoană cu un nivel intelectual
ridicat, care posedă cunoştinţe universale multe şi temeinice. Cult, în adevărata
accepţiune a cuvântului, nu este nici absolventul liceului, nici al universităţii, oricât
de sârguincioşi ar fi ei. Aceştia din urmă ar putea fi socotiţi cel mult oameni instruiţi,
potenţial-culţi, dar nu culţi în adevăratul sens. Cultura înseamnă, sub acesta aspect,
dezvoltarea multilaterală, orizont larg de cunoştinţe, familiarizare cu problemele mari
ale vieţii, ale societăţii, capacitate de valorificare creatoare a informaţiilor dobândite
în diferite domenii de activitate.
Până când / dacă părintele nu va recunoaşte capacităţile şi valoarea copilului
său, nu va reuşi să se bucure că-l ajută să se dezvolte şi să-şi realizeze potenţialul.
Într-un film documentar, Andrew Carnegie, un bogat om din SUA, considera
că oamenii sunt trataţi precum aurul din mine. Atunci când aurul este scos din mină,
trebuie îndepărtate câteva tone de noroi pentru a obţine o uncie de aur; dar cine merge
în mină nu caută noroiul, ci aurul. Tot astfel, părinţii pot forma copii de succes cu o
gândire constructivă – căutându-le calităţile, nu doar slăbiciunile, aurul, nu noroiul, şi
sprijinindu-i să-şi valorifice abilităţile, talentele. Copiii crescuţi în acest spirit vot fi
mai eficienţi, mai ascultători, mai fericiţi.

27
METODOLOGIE

CONCLUZII

28
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

♣ Alain (Émile Chartier) (1993) - „Propos sur L’éducation”, Les Editions Rieder,
Paris
♣ Bălăceanu, C., Ed. Nicolau (1972) - Personalitatea umană, o interpretare
cibernetică, Ed. Junimea, Iaşi
♣ Berge, André (1967) - Education familiale”, Aubier Montaigne, Paris
♣ Berge, André (1968) - Defectele copilului, E.D.P., Bucureşti
♣ Brunner, J.S. (1970) - „Pentru o teorie a instruirii”, E.D.P., Bucureşti
♣ Emil, Păun (1984) - Revista de Pedagogie, Nr.1/1991
♣ Gavoty, Bernard (2005) - Amintirile lui George Enescu, Ed. Curtea Veche,
Bucureşti
♣ Montessori, Maria (1977) - Descoperirea copilului, E.D.P, Bucureşti
♣ Piaget, Jean (1965) - Psihologia inteligenţei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
♣ Popescu, Ion (1982) - Prietenii noştri de la catedră, E.D.P., Bucureşti
♣ Stoica, Marin (1992) - Sinteze de pedagogie şi psihologie şcolară, Ed.
Universitaria, Craiova
♣ Stoica, Marin (1995) - Pedagogie Şcolară, Ed. „Gheorghe Cârţu-Alexandru”,
Craiova
♣ Şincan, Eugenia; Alexandru, Gh. (1993) - Şcoala şi familia, Ed. „Gheorghe Cârţu-
Alexandru”, Craiova
♣ Wilder, Thornthon (1976) - Ziua a opta, Ed. Univers, Bucureşti
♣ Ziglar, Zig (2000) - Putem creşte copii buni într-o lume negativă, Ed. Curtea
Veche, Bucureşti

♣ http://www.dreptonline.ro/legislatie/codul_familiei.php, consultată pe 4 iunie 2009

♣ http://www.copii.ro/, consultată pe 9 iunie 2009
♣ http://www.monitoruloficial.ro/ - Convenţia cu privire la drepturile copilului,
(adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie
1989) consultată pe 11 iunie 2009
♣ http://www.worldvision.org/, consultată pe 16 iunie 2009

29
 ANEXE
ANEXA 1:

POVESTEA NATAŞEI MIHAILOVA,

fetiţa de cinci ani descoperită, alături de câini şi de pisici, într-un apartament
mizer din oraşul siberian Cita

„Prima fotografie a Nataşei ca şi primele relatări din centrul de reabilitare

unde a fost internată, au fost date publicităţii ieri, stârnind un val de compasiune şi
de proteste. Starea psihică şi fizică a fetiţei este deplorabilă. Specialiştii şi medicii
din centrul de reabilitare unde a fost internată susţin că ea pare să înţeleagă limba
rusă, dar nu se poate exprima decât imitând lătratul şi sunetele scoase de câinii în
compania cărora a crescut. În plus, deşi a împlinit cinci ani, Nataşa arată ca un copil
de doi şi nu poate merge decât ca un patruped.

În prezent, fetiţei i se acordă ajutor de specialitate, medicii fiind totuşi

optimişti în privinţa capacităţilor ei de adaptare la noul mediu.
Nataşa Mihailova a fost descoperită acum trei zile, de către reprezentanţi ai
Protecţiei Copilului, „prizonieră” într-un apartament insalubru, fără apă curentă şi
căldură, din care nu ieşise niciodată. Vecinii au povestit că tatăl şi bunicii fetiţei erau
persoane „ciudate, care nu plecau de acasă decât noaptea”
Mama Nataşei îşi părăsise familia acum doi ani, fără să se mai intereseze de
soartea acesteia. Atât mama, cât şi tatăl copilei, Viktor Lozhkin (27 de ani), au fost
arestaţi pentru neglijenţă şi rele tratamente aplicate unui minor.”

• Adevărul de Seară, 30 mai 2009; articol de Adina Şuteu

30
ANEXA 2:

COPIII TRĂIESC CUM ÎNVAŢĂ

„Dacă un copil este criticat,

Învaţă să condamne.

Dacă un copil trăieşte într-un mediu ostil,

Învaţă să fie violent.

Dacă un copil este ridiculizat,

Învaţă să fie timid.

Dacă un copil trăieşte în ruşine,

Învaţă să se simtă vinovat.

Dacă un copil este încurajat,

Învaţă să aibă încredere.

Dacă un copil este lăudat,

Învaţă să aprecieze.

Dacă un copil este tratat drept,

Învaţă ce este dreptatea.

Dacă un copil trăieşte în siguranţă,

Învaţă ce e credinţa.

Dacă un copil este acceptat,

Învaţă să se placă pe sine însuşi.

Dacă un copil este încurajat de prieteni,

Învaţă să iubească OAMENII.”

(DOROTHY LAW NOLTE - Child development)

31
ANEXA 3:

COD DE CONDUITĂ

1. COPILUL ESTE O PERSOANĂ –

îl respect.

2. COPILUL ÎŞI DESCOPERĂ CORPUL –

îi arăt că sănătatea este o forţă.

3. COPILUL SE MINUNEAZĂ –
îl ajut să caute frumosul.

4. COPILUL CAUTĂ UN MODEL –

sunt pentru el un exemplu.

5. COPILUL ARE NEVOIE DE UN IDEAL –

îl ajut să dea un sens vieţii sale.

6. COPILUL SE ÎNDOIEŞTE DE EL –
îi dau încredere în el.

7. COPILUL VREA SĂ FIE INDEPENDENT –

îl invit să fie responsabil.

8. COPILUL ÎŞI AFIRMĂ PERSONALITATEA –

îl ajut să se cunoască.

9. COPILUL SE GÂNDEŞTE DOAR LA EL –

îl invit să descopere societatea.

10. COPILUL ESTE CURIOS –

vorbesc cu el.

(Association mondiale des amis de l’enfants)

32
ANEXA 4:

LEAGĂNUL PISICII

„Ieri a venit pe lume copilul ce-l doream,

S-a întâmplat aşa cum o visam.
Dar în călătorii eram plecat mereu
Şi-a învăţat să umble făr’ să ştiu eu.
Primele vorbe când le-a spus, acasă nu eram,
Şi-a crescut, şi-l auzeam:
„Tăticule, ca tine am să fiu când mă fac mare,
Tăticule, ca tine am să fiu.”

Leagănul pisicii şi linguriţa de argint cea bună,

Băieţelul cel trist şi omul de pe lună.
„Când vii acasă, tăticule? „Nu ştiu,
Dar o să stăm de vorbă, promit, când am să viu.”

Deunăzi băieţelul a făcut zece anişori:

„Mulţumesc, tăticule, pentru minge”, mi-a spus din ochişori;
„Hai să ne jucăm,
Hai să mă-nveţi s-o aruncăm”;
I-am spus: „Nu azi, că sunt pe grabă
Şi am cam multă treabă.”
„În regulă” a grăit,
Şi a plecat spăşit,
Dar zâmbetul nu l-a părăsit.
„Tăticule, ca tine am să fiu când mă fac mare,
Tăticule, ca tine am să fiu.”

Leagănul pisicii şi linguriţa de argint cea bună,

Băieţelul cel trist şi omul de pe lună.
„Când vii acasă, tăticule? „Nu ştiu,
Dar o să stăm de vorbă, promit, când am să viu.”

33
Deunăzi s-a întors de la facultate,
Şi recunosc că-i un bărbat şi jumătate.
„Fiule, sunt mândru de tine. Nu poţi să stai?”
A dat din cap şi mi-a zâmbit, dar vai,
„Aş vrea cheile de la maşină să mi le dai,
Şi ne vedem noi mai târziu. Ce faci, nu mi le dai?”

Leagănul pisicii şi linguriţa de argint cea bună,

Băieţelul cel trist şi omul de pe lună.
„Când vii acasă, fiule? „Nu ştiu,
Dar o să stăm de vorbă, promit, când am să viu.”

M-am pensionat de mult şi băiatul meu a plecat de acasă;

L-am sunat deunăzi, într-o după-masă,
I-am spus: „Aş vrea să te văd, dacă n-ai alt program.”
Mi-a zis: „Cu drag, tată, dar am şi eu ceva în plan.
Vezi tu, slujba cea nouă, şi copiii... au gripă,
Dar mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine, în pripă.”
Când am închis, mi-am dat seama şi mi-a fost ruşine
Că-ntr-adevăr s-a făcut mare şi e exact ca mine.
Băiatul meu cel drag este la fel ca mine.

Leagănul pisicii şi linguriţa de argint cea bună,

Băieţelul cel trist şi omul de pe lună.
„Când vii acasă, fiule? „Nu ştiu,
Dar o să stăm de vorbă, promit, când am să viu.””

(Harry Chapin)

34
ANEXA 5:

„ÎL AŞTEPT ŞI EU PE MOŞ CRĂCIUN...”

„Povestea unui băiat de 11 ani, aşternuă pe câteva pagini trimise redacţiei GdS,
l-a impresionat în mod special pe Moş Crăciunul Gazetar, convingându-l astfel să-şi
oprească sania întâia oara la el. Mihăiţă Calina locuieşte în comuna Plopşoru, judeţul
Gorj. Ultimii cinci ani au fost un adevărat coşmar pentru el - băiatul a rămas orfan de
ambii părinţi. Prima lovitura a primit-o în 2000, când mama lui a închis ochii pentru
totdeauna.Tatal a părăsit şi el lumea aceasta chiar la începutul anului 2005,
spulberându-i definitiv toate bucuriile copilăriei. Mai multe luni, băiatul s-a zbatut între
durerea provocată de pierderea părinţilor şi problemele birocratice care au decurs de
aici. În cele din urmă, după nenumărate demersuri pe lângă Direcţia pentru Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului Gorj, băiatul de numai 11 ani a rămas, din fericire, în casa
în care s-a născut. Dorul de cei dragi, singuratatea şi lipsurile materiale „moştenite“ de
la părinţi îi întunecă însă şi acum dimineţile copilăriei. Ajuns la capătul puterilor,
Mihăiţă a scris redacţiei GdS, implorând ajutorul aceluia care întotdeauna a îndeplinit
dorinţele copiilor: Moş Crăciun.

Pe Ionuţ Ţugui l-a găsit Moş Crăciun în Caracal. Nici pentru el, soarta nu a fost
mai blândă. La vârsta de numai un an, pruncul şi-a pierdut fiinţa cea mai dragă - mama.
Cinci ani mai târziu, după o suferinţă îndelungată, copilul a fost părăsit şi de tată. Acum,
la doar zece ani, Ionuţ a uitat ce înseamnă bucuriile şi liniştea copilăriei: în timpul liber,
când nu are de scris ori de învăţat, băiatul îşi îngrijeşte un văr paralizat - una dintre
puţinele rude care i-au rămas aproape. Pentru prima dată de când tristeţea i-a întunecat
sufletul tânăr şi frumos, privirea lui Ionuţ s-a luminat: a venit Moş Crăciun!”

„Moş Crăciunul Gazetar” - Sorina STĂICULESCU, Ana CARAMAN DANESCU,

Gazeta de Sud, Anul 10, nr. 3258. Vineri, 23 Decembrie 2005

35