NIVERSITATEA ACADEMIEI DE ȘTIINȚE A MOLDOVEI

Olesea CIOBANU
LITERATURA UNIVERSALĂ ȘI
COMPARATĂ

PARTEA I
(ANTICHITATE-CLASICISM)

Suport de curs

Chișinău, 2015
1
 Cuvânt înainte
Suportul de curs la literatura universală și comparată
(Partea I) cuprinde cele mai importante fenomene literare și
culturale care au trasat direcțiile de dezvoltare ale literaturii în
plan universal începând cu Antichitatea și finalizând cu
perioada Clasicismului.
Lucrarea se dorește a fi o prezentare generală şi accesibilă
a problemelor fundamentale și a faptelor literaturii universale
şi comparate, în mod succint şi esenţial, în ordinea lor logică
şi în perspectivă istorico-literară. Finalitatea demersului
întreprins constă în surprinderea specificului literaturii
practicate în cadrul unui curent literar, a interferenţelor
literaturilor naţionale, a circulației și fluctuației miturilor,
simbolurilor și imaginilor literare de la o epoca la alta, de la
un autor la altul, evident fără a neglija principiul valoric.
Operele literare sunt reperate în contextul afirmării lor,
precum şi al investigaţiilor de ultimă oră întreprinse în
domeniu.
Suportul de curs se bazează pe principiul deschiderii
transnaţionale şi transculturale. Studiul operelor literare,
conjugat cu trimiterile la celelalte domenii ale artei (pictură,
muzică, cinema etc.) sau la filosofie, va facilita înţelegerea
spiritului unei epoci, identificarea principiilor estetice,
surprinderea originalității operei literare.
Competențe generale și specifice
Cunoaşterea noţiunilor de bază ale ştiinţei literare cu
referire la literatura universală și comparată;
Caracterizarea şi comentarea operelor reprezentative ale
literaturii universale;
Prezentarea unei opere sau fenomen literar concret din
literatura studiată în context cultural-istoric prin conexiuni
interdisciplinare (istorice, politice, filosofie, arte etc.);
Identificarea formelor şi modalităţilor de receptare a
literaturii universale în spaţiul literar românesc;
3
 Clasificarea fenomenelor literare studiate în funcţie de
diferite criterii (cronologic, tipologic, prozodic etc.);
Argumentarea apartenenţei unei opere literare la anumite
direcţii, mişcări, genuri, specii literare;
Compararea unor opere sau fenomene literare studiate în
vederea stabilirii unor izvoare, influenţe, confluenţe,
convergenţe etc.;
Sistematizarea cunoştinţelor literare acumulate;
Îmbinarea eficientă a diverselor forme ale educaţiei
literar-artistice;
Aplicarea metodelor şi tehnologiilor moderne de cercetare
a literaturii universale și comparate.
Conținutul tematic al cursului
Din considerente didactice, Suportul de curs este
structurat tematic, cuprinzând 8 unități de curs care, dincolo
de aspectele teoretice, acoperă cinci perioade importante din
istoria literaturii universale: Antichitatea, Evul Mediu,
Renașterea, Barocul și Clasicismul.

4
 TEMA 1
CONCEPTUL DE LITERATURĂ UNIVERSALĂ
Importanța disciplinei.
Definirea literaturii universale are încă un statut
ambiguu în cercetarea literară, deşi de mai bine de două mii
de ani nimeni nu pune la îndoială utilitatea studierii textelor
literare universale.
Cea dintâi expresie conştientă a rostului „literaturii
universale” în creaţia artistică şi în cercetarea propriu-zisă
poate fi socotită recomandarea lui Horatius adresată prin anul
15 î.Chr. prietenilor din familia Pisonilor, în cunoscuta
Epistola către Pisoni:
„Modelul grecesc, o, voi toţi, studiaţi-l
Ziua şi noaptea, mereu, întorcându-l pe-o parte şi alta”
Istoricul literar român, George Călinescu, conchide în
același context: „În afară de cultura filosofică îi mai trebuie
criticului şi istoricului literar o vastă şi foarte sistematică
cunoaştere a literaturilor universale. Specializarea într-o
singură literatură este greşită, fiindcă substanţial nu există mai
multe literaturi, ci numai aspecte naţionale ale aceluiaşi spirit
cosmic.” (Principii de estetică, EL, București, 1968, p.83).
Într-un înţeles similar afirmaţiei călinesciene, René
Wellek şi Austin Warren, în cunoscuta lor Theory of
Literature (prima ediţie este din 1942), consemnau:
„Literatura universală şi literaturile naţionale se presupun
reciproc” (Teoria literaturii, traducere de Rodica Tiniş, ELU,
Bucureşti, 1967, p. 83).
Istoria conceptului de literatură universală
Termenul de „universal” nu trebuie opus numaidecât
celui de „naţional”, perechea antinomică fundamentală fiind:
„universal-particular”, noţiunea de naţional fiind circumscrisă
în sfera mai cuprinzătoare a noţiunii de particular.
Antichitatea. Inţelegând aşa conceptul de universal,
obiectul literaturii universale se lărgeşte considerabil,
5
cuprinzând ca moment iniţial Antichitatea.
Astfel, între grecii, navigatori ai mărilor, şi popoarele
din bazinul mediteranean (egipteni, fenicieni etc.), dar şi
persani au existat legături permanente, chiar dacă le-am
reduce la dispreţul grecilor faţă de cei ce le „bolboroseau”
limba (barbarii, adică).
De asemenea, literatura latină cultă se va ivi doar o dată
cu influenţa greacă, iar afirmaţia lui Horatius, precum că
grecii învinşi i-au subjugat spiritual pe romanii victorioşi
(Epistulae, II, 1, p. 156-157) rămâne o evidenţă şi,
deopotrivă, un moment de afirmare a literaturii universale.
Evul mediu cunoaşte prezenţa literaturii universale şi a
conceptului de universalitate, prin faptul politic al hegemoniei
papale şi al universalităţii limbii latine ca limbă de cult şi
cultură.
Renaşterea cunoaşte şi ea prezenţa literaturii
universale, prin comunitatea cu marile culturi clasice greco-
latine. Ideea unei „universalități” literare începe să se
contureze exact în această epocă a Renașterii, umaniștii fiind
creatorii unui concept numit „republica literelor”, ce
presupune inclusiv sensurile de comunitate, unitate, toleranță,
solidaritate, deschidere, schimburi reciproce între literaturile
din diferite țări, atât de actuale în vremea noastră.
Iluminism-Romantism.
Secolul XVIII. Preocuparea de universalitate a
secolului XVIII este mai evidentă decât a oricărei perioade
din istoria anterioară lui. Secolul XVIII caută să înlăture
barierele lingvistice dintre state, preconizând că este posibilă
instituirea unei limbi universale de a cărei perspectivă era
ispitit şi Leibniz;
Secolul XVIII este secolul descoperirii vechilor culturi
şi literaturi, fapt care, practic, va duce la elucidarea ideii de
literatură universală şi comparată, favorizată de apariția mai
multor studii importante în acest sens:
6
 Johan Gottfried Herder, Glasurile popoarelor în
cântece, 1799;
A. G. Baumgarten, Aesthetica, 1750;
Im. Kant, Critică a puterii de judecată, 1790;
G. W. F. Hegel, Prelegeri de estetică, ținute la
Heidelberg și Berlin între 1817-1829.
Secolul XIX. Ideea de literatură universală, după cum s-
a putut vedea, s-a conturat mai clar spre sfârșitul Secolului
Luminilor, dar numai la începutul secolului XIX, ea a fost
subliniată şi valorificată de către Goethe, care, într-un renumit
pasaj din Convorbirile cu Eckermann din 31 ianuarie 1827
spunea că „poezia a devenit un bun al întregii umanităţi” şi că
„a sosit vremea literaturii universale, în timp ce literatura
naţională nu mai înseamnă astăzi mare lucru”. Textul acesta
este, incontestabil, „actul constitutiv al literaturii universale;
unul din primele momente în care literatura universală
dobândeşte conştiinţă de sine”.
Prin literatură universală Goethe nu înțelege suma
asemănărilor dintre diferitele literaturi naționale, provenite
din identitatea evoluției lor istorice, din succesiunea stilurilor
epocale, din comunitatea ideilor, temelor și plăsmuirilor.
Literatura universală este pentru Goethe acea literatură care,
mijlocind între diferitele literaturi naționale, produce
schimbul dintre bunurile ideale ale acestei națiuni. Ea
cuprinde tot ce ajută popoarelor să se cunoască reciproc pe
cale literară. Literatura universală este un dialog între națiuni.
Literatura universală însemna pentru Ghoethe unitatea
literaturilor europene, ceea ce a dus la o viziune
europocentristă asupra fenomenului.
Aşadar, „obiectul literaturii universale şi totodată
conştiinţa lui teoretică” apar explicit la începutul secolului
XIX, secol al burgheziei în ascensiune, preocupate de
schimbul mondial de valori, secol în care „conştiinţa
naţiunilor se deşteaptă şi face posibilă raportarea mai eficace
7
a naţiunilor între ele, fiecare cu specificul ei şi cu contribuţia
ei distinctă” – aprecia Al. Dima într-un studiu din 1967 asupra
Conceptului de literatură universală.

În final, ar fi de reținut:
Literatura universală nu este suma literaturilor
naţionale.
Istoria literaturii universale reţine din enormul material
de fapte al literaturilor naţionale numai pe acele care au
dobândit o importanţă universală în cultura lumii şi pe acele
care, în calitate de emiţători, de transmiţători sau receptori de
influenţe, au jucat un rol în constituirea curentelor universale
de literatură. Foarte important este în acest sens criteriul
calitativ, de valoare.
Literatura universală nu este constituită doar din
literaturile europene.
De exemplu, literatura rusă în a doua jum a sec. XIX a
adus germeni fecunzi atunci când a intrat în circulaţia
mondială, când marii ei poeţi, autori dramatici şi romancieri
au ajuns să fie cunoscuţi în întreaga lume.
Nu se consideră universale doar acele opere care s-au
scris într-o limba de mare circulație, a unei mari națiuni.
De exemplu, o ţară mică precum Norvegia, cu o limbă
de circulaţie restrânsă, l-a dat pe Henryk Ibsen; de asemenea,
Danemarca l-a dat pe Andersen, Ungaria pe Petöfi, România
pe Eminescu, Creangă, Caragiale, etc.

8
 TEMA 2.
ORIGINILE LITERATURII.

A. NOȚIUNEA DE MIT ȘI MITOLOGIE

Definiții ale mitului
Noţiunea de mit a fost atât de nestatornică în judecata
mileniilor încât între înţelesul de basm şi acela de filosofie a
universului s-au emis nu mai puţin decât cinci sute de foarte
diverse definiţii, din care n-au lipsit nici construcţiile logice,
nici încheierile fanteziste. Cercetat de istorici, filosofi,
medici, sociologi, poeţi, folclorişti, antropologi, critici de artă,
etnografi, psihologi, geologi, chiar fizicieni şi, bineînţeles, de
teologi şi istorici ai religiilor, mitul nu a izbutit să
dobândească o definiţie cuprinzătoare: pe de o parte
fenomenul însuşi este neobişnuit de complex, pe de altă parte
fiecare exeget abordează problema numai din unghi strict
profesional, ceea ce, inevitabil, limitează şi câmpul de
observaţie şi exerciţiul raţionamentului.
Există numeroase definiții ale mitului, peste 500,
menționează Victor Kernbach în Dicționar de mitologie
generală, dar „nici una nu a izbutit să înglobeze toată materia
plurisemnificantă a noțiunii”, acestea reprezentând mai mult o
„acumulare teoretică de puncte de vedere”.
Nume ilustre datorită cărora studiul mitologiei a devenit
știință, propun următoarele definiții:
Bwnisla Malinowski: mitul este „o cartă pragmatică a
înţelepciunii primitive”;
Claude Levi-Strauss : mitologia este un cod cu ajutorul
căruia gândirea sălbatică îşi construieşte diferite modele de
lumi;
M. Eliade: mitul „povestește o istorie sacră; el relatează
un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul
fabulos al „începuturilor”. Altfel zis, mitul povestește cum,

9
mulțumită isprăvilor ființelor supranaturale, o realitate s-a
născut.
Prin mituri si legende, omul primitiv încearcă să-și
explice lumea înconjurătoare, dar și lucrurile și evenimentele
petrecute în propria viață psihofizică, locul și rostul său în
această lume, inclusiv posibilitatea de a domina și de a
supune fenomenele naturii.
Sensurile noțiunii de mitologie
Dintre diversele sensuri ale noțiunii de mitologie, cele
mai importante sunt:
1. Totalitatea miturilor unui popor sau al unui grup de
popoare, care alcătuiesc un sistem mai mult sau mai puțin
unitar: mitologia greacă, romană, biblică, celtică, orientală
(chineză, egipteană, arabă, japoneză, iraniană, persană etc.),
geto-dacă, românească etc.
2. O primă treaptă, naivă, neștiințifică a cunoașterii, un
început, o formă rudimentară a filosofiei.
3. Știința care cercetează miturile, geneza, clasificarea,
interpretarea, compararea lor.
4. Reprezentare artistică a vieții, înrudindu-se cu
literatura și, reprezentând de fapt, primele încercări de creație
artistică.
Tipologia miturilor
Miturile au o tipologie variată și o sferă tematică foarte
largă:
1. Miturile fenomenologice privesc fenomele de nivel cosmic,
alcătuind narațiuni explicative în jurul marilor întrebări
omenești asupra existenței omului și a cadrului său vizibil și
nevăzut:
a. Miturile teogonice povestesc cum au apărut zeii
sau cum și-au împrățit aceștia atributele;
b. Miturile cosmogonice povestesc cum a apărut
lumea mai ales din haosul primordial, adesea acvatic, sau din

10
întâlnirea principiului feminin cu cel masculin, sau prin
pornirea timpului inert);
c. Miturile etiologice se referă la originea unor
fenomene, ritualuri, instituții, etc. Exemplu poate fi mitul
Pandorei, care încearcă să explice originea răului;
d. Miturile antropologice – crearea omului, ca
pereche arhetipală sincronică sau diacronică, printr-un singur
act definitiv sau în câteva etape experimentale;
e. Miturile escatologice (vizând ideea de moarte) se
referă la sfârșitul lumii. Ele povestesc despre distrugerea
lumii și a umanității, cu excepția unui cuplu;
f. repetiția manifestărilor naturii (succesiunea
zilelor și a nopților, anotimpurilor, erelor terestre și cosmice);
g. regnurile fabuloase;
h. cadrul astral (astrele fiind, în concepția
mitologică, nu corpuri cerești ci ,,luminători dependenți de
voința patronală a anumitor zei, locuințe divine, iar uneori
chiar formele vizibile de întruchipare a zeilor);
i. elementele (apa, focul, aerul, eterul).
2. Miturile memoriale sunt păstrătoarele faptelor ancestrale și
se poate presupune că ele au înregistrat fie psihoze colective
provocate de evenimente de mari proportii cu caracter insolit
(cunoașterea focului, revoluția agrară), fie încercarea
empirică de a explica diverse fapte neobișnuite, petrecute de
obicei la confluența existențială a două populații de nivel
spiritual foarte diferit. Exemple: omul primordial, invenția
uneltelor, modificările condiției umane (revoluția agrară,),
războaiele cerești, potopul și reconstrucția universului.
3. Miturile cosmografice includ întregul cadru divin, adică pe
zei și locuințele lor universale: teogonia, panteonul, lumile
coexistente (lumea divină, cea umană și cea demonică).
4. Miturile transcedentale, consacrate de omul primitiv
elucidării contradicțiilor existențiale aparente, pe care el nu le
acceptă decât ideal. Exemple: eroul arhetipal, suprastructura
11
demonologică, destinul, universul dual, simbolurile condiției
umane, viața și moartea, aria timpului.

B. MITURILE LUMII ANTICE

Literatura Orientului antic
Popoarele orientale au creat o bogată mitologie cu un
caracter politheist și monotheist. Cele mai vechi civilizații ale
Orientului antic sunt: egipteană, mesopotamiană, hitită,
ariană, indiană, chineză etc.
Popoarele orientale au dat lumii strălucite modele de
cultură și civilizație, inclusiv, importante modele literare cu
nimic inferioare celor din țările europene. Literaturile
popoarelor orientale din perioada sclavagismului ne pun în
contact cu primele concepții, modalități, teme și forme ale
literaturii scrise.
Cele mai multe dintre marile mitologii au ajuns până la
noi în transcripţii cu tendinţe:
a. literare (Poemul lui Ghilgameș, Mahăbhărata,
Iliada, Odiseea, Theogonia),
b. magice (Cartea Morţilor),
c. teologice (Biblia...),
d. filosofice (Vedele, Upanişadele, dialogurile
platoniciene...),
e. istorice,
f. enciclopedice etc.
Literatura sumero-babiloniană.
Epopeea lui Ghilgameş
Izvoarele Epopeii lui Ghilgameș se pierd în negura celui
de-al treilea mileniu î.e.n., deci e veche de vreo 5000 de ani.
Mai veche decât Iliada și Odiseea, mai veche decât
Biblia, Epopeea lui Ghilgameș cântă vitejiile și suferințele lui
Ghilgameș, legendarul rege al Urukului.
Valoarea poemului. „Prin vigoarea și autenticitatea eternului
omenesc pe care-l oglindeste, ea (Epopeea lui Ghilgameș, s.n)
12
este pe drept cuvânt una dintre primele capodopere ale
literaturii universale.” (Al. Dima, Cuvânt înainte la Epopeea
lui Ghilgameș, București, 1996) Poemul își datorează
valoarea universală nu atât vechimii, ci calității și caracterului
operei. Printre acestea enumerăm:
1. Unitatea poemului. Deși închegată din aluviunile mai
multor poeme anterioare, epopeea s-a cristalizat în
jurul unui nucleu central: eterna tragedie umană
provocată de groaza morții și apriga năzuință de a o
birui).
2. Tendința spre concret, spre imagini și fapte menite să
ilustreze mereu nu numai acțiuni, ci și trăsături de
caracter și sentimente.
3. Puterea descriptivă și dramatică, de o plasticitate
viguroasă pentru o epocă atât de îndepărtată.
4. Naturalismul cu care sunt descrise anumite întâmplări,
ceea ce conferă textului un grad mare de autenticitate.
5. Repetarea în manieră arhaică a epitetelor, care dau
textului un farmec pregnant.
6. Revenirea anumitor pasaje, reluarea acelorași
fragmente, spuse însă de personaje diferite, crează un
ritm interior poemului sumerian, îmbogățindu-i
plasticitatea.
7. Asaltul erotic sugerat, și nu spus direct, pe care-l
dezlănțuie zeița Iștar asupra lui Ghilgameș.
8. Desfășurarea epică a epopeii coincide cu respirația
largă ce învăluie acțiunea, conducând-o până la
sfârșitul ei.
9. Ritmul nu se vădește totuși a fi totdeauna același.
Povestitorul știe să-l încetinească sau să-l grăbească,
cu o artă care dezvăluie un anumit rafinament oriental.
Tehnica narațiunii in ritardandoo ilustrează îndeosebi
călătoria lui Ghilgameș la Uta-napiștim.

13
10. Tendința fantastică o domină, desigur, pe cea istorică,
epopeea plutind cu preferință în lumea basmului.
Personajele sunt în mare parte fabuloase, nu mai puțin
fabuloase sunt și locurile: apa morții, sfârșitul
pământului și al lumii, împărăția negurilor, Infernul,
adâncul oceanului.
11. Poemul ne înfățișează pe cel dintâi erou tragic al
tuturor timpurilor. Numeroase motive apărute aici
pentru prima dată vor fi reluate de-a lungul veacurilor.
Descoperirea celei de-a 11 tablete a Epopeii lui
Ghilgameș a dat în vileag faptul că:
a. Potopul biblic nu este o creație ebraică, ci un mit
de origine sumeriană preluat apoi de babilonieni.
b. Uta-napiștim este primul Noe al literaturii
universale.
c. Crearea omului plămădit din lut pentru a-i sluji pe
zei, la fel, nu este o creație ebraică. În Epopeea lui
Ghilgameș, zeița Aruru îl făurește, de asemeni, pe
Enkidu din lut și-i dă suflare din propria respirație.
d. În Epopeea lui Ghilgameș apare întâia formă a
Stixului și a strămoșului lui Caron. Din spațiul gol
ce despărțea pământul de marea primordială,
sumerienii făcuseră locul de adunare a umbrelor
celor morți. Acolo găsim descrierea Hadesului
grecesc de mai târziu și a Șeolului ebraic. Sufletul
ajungea acolo trecând tot cu luntrea un „fluviu
mistuitor”, călăuzit de „omul cu barca”.
e. Revenirea duhului lui Enkidu din Infern la
chemarea lui Ghilgameș, care vrea să afle ce se
petrece în împărăția morții este un motiv ce nu
lipsește nici Odiseei lui Homer, de pildă. Mai mult
decât atât, tema însăși a învierii din morți, a
învierii lui Lazăr mai întâi, apoi a lui Isus Hristos

14
 din Noul Testament, este expus pentru prima dată
în poemul „Coborârea Inannei în Infern”.
f. Mitul omorârii balaurului în epopee, dezvoltat în
mitologia celor mai multor popoare, e ilustrat de
eroi celebri ca Hercule și Perseu, creștinii
cântându-l de asemenea în legenda sfântului
Gheorghe.
g. Legendara pritenie dintre Ghilgameș și Enkidu
apare la diferite răstimpuri întrupată de Oreste și
Pylade, Castor și Pollux sau Ahile și Patroclu.
Ce impresionează cel mai mult în Epopeea lui
Ghilgameș este universalitatea temei, tablou succint și
esențial al bucuriilor și suferințelor omenești, în care s-au
recunoscut întotdeauna ascultătorii și cititorii tuturor
timpurilor. Resemnarea însăși, care coboară tonusul operei nu
este decât expresia aceleiași profunde umanități.
Literatura egipteană.
Cântecul harpistului;
Convorbirea dezamăgitului cu sufletul său.
Cele mai vechi texte egiptene reprezintă inscripții
ritualice și magice, descoperite pe pereții inferiori ai
piramidelor faraonilor din dinastiile a V-a și a VI-a, numite
Textele Piramidelor.
În această literatură a existat și o bogată tradiție a
„învățăturilor”, evidențiindu-se Învățăturile lui Ptahhotep, cu
peste 40 de sfaturi, având un scop pur utilitarist.
Un loc aparte în literatura egipteană revine imnurilor
închinate zeilor, mai ales zeului Soarelui (Re) sau zeului
Nilului (Hapy), zeului suprem Osiris sau altor divinități. În
ele și-au găsit expresia atitudinea omului față de natură și de
societate, sentimentele și trăirile lui.
O capodoperă a poeziei egiptene antice este Cântecul
Harpistului, compus în timpul dinastiei a XI-a.

15
 Cântecul harpistului este un poem gravat pe
mormintele faraonilor, având ca imagine un harpist orb care
cântă la harpă. Se presupune că harpistul cânta acest poem în
timpul ceremonialului de mumificare a faronului. Versurile
acestor poeme ritualice din timpul Vechiului Imperiu erau
scurte și mai generale ca tematică pe când cele din perioada
mai târzie sunt mai lungi și mai puțin „tradiționale” ca
tematică, uneori chiar satirizând piramidele ca fiind morminte
„mult prea largi”.
Prin conținutul său, Cântecul harpistului pare a fi o
antiteză a ideii dogmatice despre nemurire, legată de cultul
zeului Osiris.
Sub numele de Cântecul harpistului au fost reunite vreo
15 texte păstrate astăzi în diferite versiuni, toate exprimând
idei asemănătoare precum că viața e trecătoare și trebuie să te
bucuri de ea (fortuna labilis și carpe diem) și, care, fiind
cântate la ritualuri funerare, practic, contraveneau ideii de
nemurire în viața de apoi.
Apropiată de Cântecul harpistului e Convorbirea
dezamăgitului cu sufletul său (sub dinastia a XII-a), în care se
spune că un om sărac și necăjit a hotărât să-și pună capăt
zilelor, dar sufletul nu vrea să-l urmeze, exprimând idei
similare celor din Cântecul harpistului. Sărmanul încearcă să-
și convingă sufletul să nu-l abandoneze. În final, sufletul îi
promite că va rămâne cu el și după moarte.
Literatura indiană.
Mahābhārata;
Ramayana.
Literatura religioasă hindusă scrisă în sanscrită –
Vedele, Ramayana și Mahābhārata – ocupă un loc important
în cultura indiană, fiind adaptată și în zilele noastre în opere
ficționale, în teatru sau în cinematografie.
Cea mai veche operă a literaturii indiene este Rig-Veda
(compusă între 2000 și 1500 î.e.n.) – o culegere de imnuri
16
cosmogonice, religioase, filosofice, matrimoniale, satirice,
funerare etc. Cuvântul „Veda” înseamnă cunoaștere
superioară, sfântă. Este elocvent în acest sens Imnul
creațiunii, la care face referință Eminescu în Scrisoarea I.
Elementul fundamental al mitologiei hinduse este
epopeea. Din poezia epică indiană s-au păstrat două mari
epopei: Mahābhārata și Ramayana.
Mahābhārata, scrisă în limba sanscrită, este textul
major al hinduismului și cea mai mare operă de imaginație a
Asiei. Având peste 100,000 de versuri, pasaje lungi de proză
și un total de aproape 1,8 de milioane de cuvinte,
Mahābhārata este unul dintre cele mai lungi poeme epice ale
lumii. Iliada și Odiseea luate împreună sunt de opt ori mai
scurte, Divina Comedie a lui Dante – de cinci ori, iar
Ramayana – de patru ori. Ea a fost elaborată într-o perioadă
foarte lungă de timp: de prin secolul V-IV î.e.n., până prin
sec. IV-V e.n. „Numai un sfert însă interesează literatura,
restul cuprinzând adaosuri de felurite alte texte” (O.Drâmba,
Cr. Ionescu, V. Alecu, Gh. Lăzărescu Literatura universală,
Manual pentru clasele a XI-a și a XII-a, București, 1997).
Mahābhārata discută patru scopuri principale ale
oamenilor:
Artha – intenție
Kama – satisfacție
Dharma – obligație
Moksha – eliberare
Mahābhārata încearcă să explice o relațiune între
individ, societate, lume și activitățile karmei. Omul e dator să
acționeze, iar acțiunile trebuie să corespundă unui imperativ
moral specific – datoriei supreme (dharma), prin care destinul
omului se contopește cu armonia generală a universului.
Omul își cunoaște datoria, dar are dreptul să acționeze după
cum găsește el de cuviință. Acest liber arbitru determină
concepția etică, patosul eroic din Mahābhārata.
17
 Subiectul îl formează istoria luptei dintre două neamuri
– frații Pandava și verii lor – frații Kaurava, cu toții
descendenți ai lui Bharata, fiul regelui Dusyanta și ai
Sakuntalei, lupta încheindu-se cu victoria fraților Pandava. În
final însă, are loc împăcarea neamurilor învrăjbite,
instaurându-se pacea și înțelegerea.
Acest subiect principal ocupă doar peste un sfert din
volumul operei. Celelalte trei sferturi incluzând episoade
separate, legate doar indirect de evenimentele relatate și
cuprinzând legende, mituri, fabule, parabole, tratate cu
caracter etic, politic filosofic.
Pe parcursul secolelor, cântăreții creatori ai
Mahābhāratei au îmbogățit epopeea cu numeroase episoade
noi, încât aceasta nu mai pare o operă poetică unitară, ci o
întreagă literatură, o enciclopedie. Un proverb indian spune:
„Ce nu există în Mahābhārata, nu există nici în India”.
Ramayana este o epopee antică, scrisă în sanscrită de
către poetul Valmiki. Reprezintă totodată o carte importantă a
hinduismului. Se pare că versiunea cunoscută astăzi a fost
scrisă în perioada 500 - 100 î. Hr. Ramayana conține 24.000
de versuri împărțite în șapte cărți.
Ramayana povestește despre călătoriile prințului Rama,
persecutat de mama sa vitregă, despre refugierea sa și a soției
sale Sita în codri, care este răpită de către regele vecin
Rākshasa și salvată în luptă de către Rama.
Ca și Mahābhārata, Ramayana, este pătrunsă de un
înalt spirit de umanitate, de eroism și de justiție, iar violența și
viclenia sunt pedepsite.
Literatura ebraică.
Biblia.
Literatura ebraică a dat lumii Biblia, capodoperă a
literaturii universale, având nu doar un caracter religios, ci și
istoric, estetic, etic, didactic etc.

18
 Scrierile ebraice vechi ne-au parvenit prin Canonul
biblic – o culegere de opere selectate și prelucrate de generații
de cărturari și consfințite de autoritatea religiei.
Canonul era considerat Biblia iudaismului („biblie”
însemnând în greacă pur și simplu carte), dar și ca prima parte
a Sfintei Scripturi sau a Bibliei creștinismului, numită Vechiul
Testament.
Însă Canonul cuprindea și opere cu caracter laic: cronici
istorice, scrieri sapiențiale, scrieri lirice și narative de
imaginație..., corelate într-un fel sau altul cu ideea religioasă.
Vechiul Testament include:
a. texte istorico-legendare (Pentateucul, Judecătorii,
Cărțile lui Samuel, Cărțile regilor, Cronicile);
b. scrieri lirice (Cântarea lui Moise, Cântarea
Deborei, Cântarea Cântărilor, Psalmii);
c. proză narativă de imaginație (Tobit, Ruth ș.a);
d. scrieri premonițiale (Cărțile profeților).
A doua carte a Bibliei creștine – Noul Testament,
include: Evangheliile, Faptele Apostolilor, Epistolele,
Apocalipsul.
Cântarea Cântărilor. Dintre scrierile cu caracter laic se
evidențiază Cântarea Cântărilor, cel mai frumos poem de
dragoste, atribuit de tradiție regelui Solomon, de aceea mai
este cunoscut și sub denumirea Cântarea lui Solomon, iar în
latină Canticum Canticorum.
Interpretată literal, Cântarea Cântărilor este un poem
de dragoste între Solomon și Sulamita, fiind cântate iubirea
fizică dintre cei doi, frumusețea creației divine și bucuria de a
trăi. Poemul reprezintă, de fapt, un ciclu de cântece erotice
nupțiale și descrie iubirea dintre doi tineri: el fiind rege,
apărând uneori și în chipul unui păstor, iar fata (Sulamita) -
păstoriță.
Cele șapte episoade corespund celor șapte zile din
săptămâna nunții, numită și „săptămâna regelui”, descriind
19
starea sufletească a miresei, portretul mirelui, căutarea și
întâlnirea cu acesta.
Conform tradiției iudaice, sub chipul mirelui se află
divinitatea, iar mireasa reprezintă comunitatea ebraică, deci
Cântarea Cântărilor reprezintă alegoria dragostei lui
Dumnezeu pentru „copiii lui Israel”. În cadrul tradiției
creștine, cartea exprimă unirea lui Isus Hristos cu Biserica sau
cu sufletul credincioșilor, în general.
Literatura chineză
Originile literaturii chineze trebuie căutate în poezia
populară, în Shi Jing, sec.V î.d.Ch. (trad. Cartea cântecelor
sau Cartea stihurilor), o antologie de lirică populară chineză,
cuprinzând peste 300 de poezii cu o tematică diversă: cântece
de dragoste, de nuntă, de muncă, de luptă, de război, de jale...,
antologia fiind o imagine a vieții, obiceiurilor, mentalității
poporului chinez.
Pentru vechea literatură chineză e semnificativă
activitatea filosofilor: Confucius (Kong Fu Zi, 551-479 î.Ch)
și Lao Țe (579-499 î.Ch).
Lui Confucius i-a fost atribuită culegerea de „judecăți și
convorbiri” – Lun Yu, – primul monument literar în proză a
literaturii antice chineze, ce expune concepția unui stat ideal,
a unui monarh ideal, a unui om ideal. Lucrarea dă în vileag
imperfecțiunile lumii și caută ieșire din această situație, pe
care Confucius o vede în perfecționarea omului.
Lao Țe este autorul primului monument literar în
versuri al literaturii antice chineze Tao Te Jing, cu alte cuvinte
cartea despre cale (tao sau dao) și calitățile naturii umane (te
sau de), cunoscută mai mult sub numele de Lao-țe (Tao Te),
după numele autorului. Aceasta expune o concepție
asemănătoare celei evocate anterior, deși calea de urmat e
diferită de cea propusă de Confucius, constând în existența
armonioasă a omului cu natura și întreg universul.

20
 TEMA 3.
LITERATURA GRECIEI ANTICE
În plan cultural, grecii au lăsat o bogată moştenire
europenilor. Ceea ce a diferenţiat într-un mod aparte cultura
greacă de cultura altor popoare antice a fost umanismul,
acesta fiind şi marele său titlu de glorie care a fundamentat şi
influenţat în mod decisiv dezvoltarea ulterioară a culturii
europene. Tema unică a artei a devenit omul. „Omul este
măsura tuturor lucrurilor” a fost dictonul care a sintetizat cel
mai complet semnificaţia artei şi a culturii greceşti.
Dezvoltarea literaturii grecești e strans legată de cele
patru perioade principale parcurse de societatea elenă:
1. Perioada arhaică (preliterară, preclasică sau homerică)
– (trecutul îndepărtat – sec. VIII – VII î.Hr);
2. Perioada atică (sau clasică) – (sec. V î. Hr. – IV î.Hr.);
3. Perioada elenistică – (sf. sec. IV î.Hr. – sec. I î.Hr.);
4. Perioada imperială (sau elenistico-romană) – (sf. sec. I
î.Hr – sec. IV d.Hr.).
Perioada arhaică
Genul epic cunoaște cea mai amplă dezvoltare, fiind
reprezentat de cicluri de poeme epice și epopei, dintre care
cele mai vechi sunt poemele homerice.
La baza epopeilor homerice stă creația epică orală a
generațiilor de aezi. La început cântăreți populari
neprofesionalizați, aezii ajung apoi cântăreți de profesie, care
de cele mai multe ori improvizau versuri pe o temă dată,
acompaniindu-se de liră. Cel mai adesea, aezii se fixau la
curţile basileilor greci, de care erau răsplătiți cu tot felul de
daruri, cu condiția cântării faptelor de glorie ale acestora.
Spre deosebire de aezi, rapsozii erau recitatorii epici
care colportau în toate cetățile grecești legendele troiene sau
alte cicluri epice, fiind în stare să rostească un număr mult
mai mare de versuri decât aezii, întrucât nu se mai
acompaniau de liră, ca aceștia.
21
 Perioada arhaică. Evoluția genului epic
Homer: Iliada și Odiseea
Prin secolul VIII î.e.n., din rândurile rapsozilor s-a
ridicat un rapsod de geniu din Grecia asiatică: Homer.
Giambattista Vico afirma (cu o anumită doză de exagerare,
totuși, dacă luăm în considerație faptul că până la Homer s-a
scris o vastă literatură, care, însă, s-a pierdut în întregime):
„Este sigur că el (Homer) merită cele trei laude nemuritoare
care i se aduc: mai întâi aceea de a fi întemeiat așa numita
„politeia”, adică civilizația greacă; a doua aceea de a fi fost
părintele tuturor celorlalți poeți; a treia, aceea de a fi fost
izvorul întregii filosofii grecești.” (Giambatistta Vico,
Principiile unei științe noi cu privire la natura comună a
națiunilor. Trad. Nina Façon, București, 1972).
Iliada
Cunoscută fie direct, fie indirect dintr-un noian de
referinţe şi prelucrări, acţiunea epică a Iliadei cuprinde trei
mari secvenţe epice.
Cea dintâi secvenţă epică ţine până la cântul al XI-lea;
Cea de-a doua secvenţă epică ţine de la capitolul al XI-
lea şi până la capitolul al XVII-lea;
Ultima secvenţă epică şi, în acelaşi timp, cea mai intens
dramatică este centrată în jurul faptelor de arme ale lui Ahile.
Acţiunea epică segmentată, aşadar, în trei mari unităţi
permitea rapsodului organizarea recitării în trei şedinţe, în
care un rol însemnat îl avea aşa-numitul procedeu al
întârzierii (retardatio), pentru a ţine mereu trează atenţia
ascultătorilor. Procesul receptării poemului în secolele şi
mileniile următoare a transformat aceste caracteristici ale artei
rapsodice în legile estetice ale genului, conferind, în acelaşi
timp, intuiţiei şi măiestriei homerice valoarea supremă în arta
epică.
Iliada este epopeea luptei şi, de cele mai multe ori,
Homer zăboveşte în detalii realiste ori de-a dreptul naturaliste
22
asupra scenelor de luptă pe viaţă şi pe moarte. Indiferent de
rangul lor, indiferent de poziţia pe care o ocupă în acţiunea
epică, toţi eroii de la Troia, toate personajele homerice din
Iliada optează invariabil pentru glorie, pentru consideraţie
socială şi istorică: dorinţa lor de a face ceva memorabil
înaintea oamenilor.
Toţi eroii homerici ştiau şi credeau că viaţa lor depinde
da „moira” (μο˜ρα), legea supremă a tuturora, oameni şi zei
deopotrivă, care fixează „lotul” de existenţă al fiecăruia, cu
întreaga suită de fapte, de succese şi eşecuri, singur Ahile, ca
cel mai viteaz luptător de la Troia, beneficiază de posibilitatea
alegerii, a opţiunii între glorie şi viaţă.
Fenomenologia personajului
Homer deschide în arta şi literatura europeană seria
marilor creatori de personaje.
Două personaje polarizează acţiunea Iliadei: Ahile şi
Hector.
Ahile. Forţa fizică a tinereţii este cea dintâi trăsătură
caracterologică a lui Ahile, descrisă în permanenţă de către
Homer în prim plan, trăsătură care cuprinde în subordinea ei
toate celelalte trăsături ale eroului. Forţa lui Ahile este forţa
tinerească, forţă care nu simte şi nici nu resimte
comandamentele unei vieţi sociale.
Homer ni-l prezintă apoi pe Ahile în iureşul luptei. O
scenă semnificativă pentru caracterizarea lui Ahile este cea a
morţii tânărului Lycaon: dezarmat, acesta-l conjură pe Ahile
să-i cruţe viaţa în virtutea primei lor întâlniri în grădina tatălui
său; prin contrast, răspunsul lui Ahile este şi mai dur, uciderea
adolescentului şi mai brutală, iar gestul de a apuca de picioare
cadavrul şi de a-l arunca în Scamandru, de-a dreptul primitiv.
Pe de altă parte, Homer se foloseşte de o întreagă serie
de comparaţii largi, „homerice”, pentru a descrie forţa dură a
lui Ahile: Ahile este asemenea unui incendiu care mistuie o
pădure; în altă imagine Ahile treieră vieţile oamenilor etc.
23
Dacă l-ar fi prezentat, însă, fixat în duritate şi forţă fizică,
Homer ar fi redus personajul principal al Iliadei la brutalitate
şi primitivism. Ori, care este mobilul acţiunii sale, totdeauna
dure? Aceasta este pasiunea împinsă la paroxism: dragostea şi
ura răvăşesc sufletul lui Ahile; chiar după uciderea lui Hector,
acesta nu ajunge și nu poate ajunge la acea stare de
„catharsis” atât de specific grecească şi se pretează la fapte
dezonorante, târând leşul lui Hector în jurul movilei în care
zăcea Patrocle.
Există în Iliada un pasaj în care Ahile iese din
subordinea dureroasă, solitară şi inumană a pasiunii: este
momentul în care acest erou care iubeşte viaţa ca nimeni altul
preferă o moarte glorioasă unei vieţi obişnuite, anoste. De
două ori este avertizat că dacă-l va ucide pe Hector va muri:
prima dată de către mama sa Tetis, a doua oară de către calul
său Xanthos, într-o celebră prosopopee a Iliadei, Ahile, însă,
rămâne inflexibil, şi aici îşi dovedeşte înţelepciunea.
În fine, mai există o scenă tulburătoare în Iliada, care ne
prezintă umanitatea lui Ahile: este vorba despre ruga lui
Priam de a i se înapoia corpul lui Hector pentru a-l
înmormânta după cuviinţă.
Ahile va muri şi el, lovit în călcâiul „vulnerabil” de
săgeata lui Paris.
Hector. Pandantul „modern” al lui Ahile este Hector,
pare-se eroul preferat al lui Homer, prin încrederea sa
nemărginită în om, pe care o ilustrează viaţa şi moartea lui
Hector.
Hector întruchipează umanitatea superioară pe care ne-o
propune Homer. Nu întâmplător, cel mai frecvent criticat
personaj epic de către Platon este Ahile, pe când Hector este
trecut sub tăcere.
Ca şi la Ahile, cea dintâi imagine impresivă a lui Hector
este forţa. Hector este un viteaz puternic care stârneşte groaza
în tabăra aheilor; la un moment dat era pe punctul de a da foc
24
corăbiilor acestora şi înfrângerea aheilor ar fi fost atunci
inevitabilă.
Spre deosebire de Ahile, vitejia lui Hector este de altă
natură; nu este vitejia pură ahileană, ci este curaj socratic, ivit
din disciplinarea fricii, din reflecţia asupra fricii.
Reluând concepte ale criticii moderne, l-am putea socoti
pe Hector un „erou neeroic”. Lui Hector îi este teamă din
instinct; pentru început nu-şi poate stăpâni frica, atunci când
asupra sa se năpusteşte masivul Aiax, dar îşi disciplinează
frica, încrezându-se în ştiinţa sa militară. Erou neeroic, Hector
se lasă stăpânit de laşitate, atunci când rămas singur înaintea
morţii întruchipate de Ahile se gândeşte să fugă în cetate şi
să-l evite pe Ahile, şi astfel, moartea. Îşi înfrânge şi de data
această frică şi se avântă spre onoare cu preţul vieţii.
Aşadar, Ahile este vitejia în sine, Hector, însă, este
curajos printr-un act de reflecţie.
Personalitatea lui Hector este, însă, mai umană, întrucât
atinge toate domeniile posibilului uman: puternic şi fricos,
singur şi apărător al ţării, pasional (îşi iubeşte soţia şi copilul
ca de la egal la egal – lucru nemaipomenit pentru acele
timpuri) şi raţional, ucigaş (din cauza războiului) şi civilizat
etc.
Hector este superior urii, pe când Ahile ucide din ură.
Hector nu vrea să-l ucidă pe Ahile întrucât este Ahile, ci
întrucât este duşmanul Troiei.
Eroul civilizaţiei „moderne”, Hector respinge violenţa
şi doreşte să rezolve conflictele printr-un pact încheiat cu
Ahile. Pe de altă parte, idealurile pentru care luptă Hector
sunt imagini foarte concrete: Troia, Andromaca, Astyanax etc.
Iată de ce, imaginea lui Hector se înscrie pe traiectoria
universalităţii, pe când Ahile rămâne limitat la particularul
pasiunii sale.
Hector reprezintă lumea nouă, poate o lume „prozaică”,
Ahile reprezintă lumea poeziei originale, a frumuseţii forţei şi
25
fermităţii.
Personaje secundare. Alături de cei mai importanți
războinici de la Troia, luptă mulţimea celorlalţi, care își
dobândesc locul lor de importanţă logică şi estetică în
economia textului homeric:
Din tabăra ahee: cei doi Atrizi, Agamemnon, Menelau,
uriaşul și iutele Aiax, masivul Diomede, inteligentul Ulisse
(Odysseus), înţeleptul şi sfătosul bătrân Nestor, Phoenix,
bătrânul care s-a îngrijit de copilăria lui Ahile, Patrocle,
prietenul lui Ahile etc.;
Din tabăra troiană: Paris-Alexandru, cel care a adus-o la
Troia pe Elena, soţia lui Menelau, viteazul şi cumpătatul
Eneas, Polidamas, tânărul Licaon, Sarpedon, Glaucos şi atâtea
alte victime ale lui Ahile.
Aproape fiecare personaj de importanţă în desfăşurarea
acţiunii epice are o ilustrare a lui în alese fapte de arme, ceea
ce-l fixează bine în memoria ascultătorilor şi cititorilor.
Arta lui Homer, însă, surprinde şi fixează cu aceeaşi
putere impresivă nenumăraţi luptători de la Troia, marea masă
a soldaţilor anonimi, pe care îi scoate din „anonimat”, nu de
puţine ori sesizând printr-un gest doar, printr-o atitudine,
printr-o vorbă etc. un întreg comportament, o întreagă
existenţă, ori gândire asupra existenţei.
Intervenţiile zeilor în poemul homeric era de cel puţin
două ori motivată: mai întâi prezenţa zeilor era motivată din
punct de vedere paradigmatic, ei nefiind altceva decât
modele, idealuri spre care trebuie să tindă în permanenţă
muritorii; în al doilea rând, prezenţa zeilor era cerută din
motive estetice, căci elementele miraculoase pe care le aduc
cu sine zeii conferă epopeii garanţia receptării „întru plăcere”.
Odiseea
Odiseea este un fel de „istorie poetică" a cuceririi
mărilor de către greci. S-ar putea spune că este o continuare şi
o completare a Iliadei, pe care însă Odiseea nu o egalează
26
nici ca înaltă semnificaţie morală, nici ca forţă epică sau
dramatică, şi nici ca demnitate, ca elevaţie, ca solemnitate a
tonului, a expresiei, a stilului. Interesul, semnificaţia, valorile
literare pe care le prezintă Odiseea sunt de cu totul altă natură
(Adrian Pârvulescu, Introducere la Odiseea, Homer,
București, 1979).
Povestea întoarcerii lui Ulisse, subiectul exclusiv al
Odiseei, este savant orchestrată pe mai multe registre, cu o
tehnică literară impecabilă.
La începutul epopeii, Homer ne-o arată pe Atena
reușind să-l convingă pe Zeus să-i dea drumul lui Ulisse, ținut
de șapte ani prizonier de nimfa Calipso. Totodată zeița îi
sugerează lui Telemah să plece în căutarea unor vești despre
tatăl său, la curtea lui Nestor și a lui Menelau. Este aici o
inteligentă artă literară. Ulisse nu apare încă personal în
scenă, dar iată-l în centrul preocupărilor zeilor, iată-l descris
în termeni hiperbolici de înțeleptul Nestor și de blândul
Menelau, foștii lui camarazi de armă. Din relatările lor prinde
contur chipul unui mare viteaz și al unei minți sfredelitoare, al
unuia dintre principalii artizani a prăbușirii Troiei. Pentru
Telemah, care abia se născuse când se pleca la război, e
singurul prilej de a cunoaște dimensiunile eroice ale
portretului tatălui său. Iar odată cu Telemah, chipul se
întregește și în mintea cititorului sau auditoriului.
Dar e momentul ca protagonistul să apară în scenă.
Poetul ni-l arată pe malul insulei Ogigia, singur, topindu-se de
dor și lăcrămând „cu ochii duși spre largul pustiului noian al
mării”. Este leit-motivul dorului de întoarcere în patrie a lui
Ulisse. Ne vom izbi mereu de acum înainte de această vrere
de neînvins. Ea ne dezvăluie, pe lângă amploarea sufletului
său, această a doua calitate, care este constanța de caracter,
capacitatea de a-și urmări țelul în ciuda nenumăratelor piedici
răsărite în cale. Urmează construirea corabiei, furtuna pe
mare, insula feacilor, exemplara lecție pe care le-o dă la
27
jocuri, spectaculoasa dezvăluire a identității și povestea de
neuitat a peregrinărilor sale prin mările dezlănțuite și
ostrovele amăgitoare, mereu temător și promt la poruncile
zeilor, răbdător indiferent de intensitatea suferinței, ocrotitor
al camarazilor săi și stăpânit de un dor nestins de patrie. De
acum înainte Ulisse nu mai părăsește centrul evenimentelor:
debarcarea în Ithaca, metamorfoza în cerșetor, șederea la
Eumeu, întâlnirea cu Telemah, intrarea în palat și conflictele
cu pețitorii, convorbirile cu Penelopa și istoriile lui inventate,
în sfârșit, întrecerea cu arcul din marea sală a palatului,
lovitura de teatru a deconspirării lui, cumplita moarte pe care
le-o dă pețitorilor și slujnicelor, recunoașterea lui Ulisse de
către Penelopa și de către Laerte, tatăl său.
Ulisse este subiectul epopeii și tot el constituie,
probabil, și mesajul ei. Poetul a descris un erou care, în pofida
unor adversități de tot felul, a reușit să-și clădească un destin
fericit. Destinul fericit este unul din idealurile și leit-
motivurile literaturii eline. După cum s-a văzut, arta literară
derivă mai întâi din forța morală pe care o emană
personajele.
Adrian Pârvulescu subliniază faptul că Homer este și
un maestru al compoziției. S-a remarcat de multă vreme
savanta țesătură a narațiunii. Pentru a crea o atmosferă
încordată, Homer recurge la un complex de istorisiri paralele,
cu privire în trecut și aspecte de perspectivă, cu povestiri și
descrieri alternative. Acțiunea nu este prezentată cronologic,
începând cu chemarea muzelor de către Homer și sosirea lui
Ulisse în Ithaca. A fost lăudată abila urmărire a acțiunii pe
mai multe planuri, neașteptata intervertire a ordinii
cronologice în povestirea peripețiilor lui Ulisse, o tehnică a
flash-back-ului.
La fel ca Iliada, şi Odiseea este construită pe motivul
unei situaţii morale şi anume; dorul de casă al pribeagului
urgisit de zei. Structura Odiseei însă, natura personajelor, a
28
acţiunii, a conflictelor, a stilului, – totul deosebeşte cele două
epopei. În locul unei învolburate încleştări războinice a unui
neam întreg de ahei, din Iliada, în Odiseea ne întâmpină
drama familială a navigatorului rătăcitor, care trebuie să
înfrunte la fiecare pas tot felul de piedici.
În Iliada vedem ampla desfăşurare a unei imense forţe
eroice, cu numeroase personaje puternice în primul plan, în
timp ce în Odiseea atenţia cititorului este reţinută aproape
exclusiv de figura lui Ulisse-Odiseu – şi este sedusă de
încântătoare naraţiuni fantastice plasate într-un cadru de
basm. Elementele exotice şi cele miraculoase abundă la tot
pasul. Cu excepţia descrierii furtunii (cântul V) şi al
masacrului peţitorilor Penelopei (cântul XXII), nu găsim în
Odiseea nici gravitatea subiectului, nici măreţia epică a
faptelor, nici dramatismul încordat al situaţiilor, nici
solemnitatea tonului din Iliada.
Însă preocuparea stăruitoare şi subtilă de analiză
psihologică a personajelor şi situaţiilor din Odiseea nu o
găsim în Iliada. Nu găsim nici gradaţia perfectă a ritmului
povestirii unor episoade, căci în Odiseea Homer vrea să
stârnească curiozitatea, iar nu admiraţia cititorilor sau
ascultătorilor săi. Nu găsim în Iliada decorul de fundal al
mării nesfîrşite din Odiseea, efectele surpriză, pitorescul
locurilor exotice descrise, farmecul fascinant al
necunoscutului, viziunile fantastice – cu ciclopi, sirene,
nimfe, monştri marini, ţări cu oameni fericiţi, cetăţi răsunând
de cântecele şi muzica ospeţelor. Este o lume care te încântă
în Odiseea şi este redată într-un stil lipsit de energie,
severitate şi pompă; un stil familiar; s-ar putea spune mai
modern – pentru că este ales de preferinţă din registrul
vorbirii curente, fireşti, al vieţii de toate zilele. Căci ceea ce
aduce mai ales nou Odiseea este fineţea povestirii, naturaleţea
redării scenelor de viaţă obişnuită, a descrierii moravurilor,
obiceiurilor, oamenilor şi lucrurilor prin aspecte şi trăsături de
29
detaliu exact notate.
Hesiod.
Eposul didactic: Teogonia, Munci și zile
Începutul declinului eposului eroic începe cu așa-
numitele poeme ciclice (sec.VII-VI î.Hr.), inferioare ca
realizare artistică și care nu s-au păstrat. În schimb, în această
perioadă înflorește eposul didactic, reprezentat de poemele lui
Hesiod: Teogonia, Munci și zile.
Hesiod, prin Munci și zile și Teogonia, cultiva idealurile
omului simplu, ale agricultorului, căruia i se datorau, în
perioadele de liniște, stabilitatea și prosperitatea cetății.
Teogonia
Poemul genealogic Teogonia este un poem-catalog, de
factură filosofică, consacrat panteonului divinităţilor elene.
Numărând o mie de versuri, Teogonia reprezinta una dintre
cele mai bogate surse de informații privind mitologia greacă.
În poem va cânta despre naşterea Cerului şi a Pământului,
despre zeii cei mai vechi şi despre generaţiile divine care au
urmat. Fondul poemului este mitologic. Teogonia debuteaza
cu prezentarea cosmogoniei (nașterea universului). Astfel,
aflăm că la început a fost Haosul. Din el au luat naștere:
Erebul (Infernul), Nyx (Noaptea), Aither (Eterul) și Hemere
(Ziua). Din Gaia (Pământul) s-au născut Uranus (Cerul) și
Marea. Unirea dintre Gaia și Uranus a adus pe Pământ
mulțimea titanilor, a ciclopilor și a altor uriași, simboluri ale
vânturilor și furtunilor. Ultimul dintre titani, Chronos, și-a
mutilat părintele, instituindu-se stăpân peste zei. Dar Zeus,
fiul său, îi va rezerva o soartă similară. Aflăm în continuare
despre ivirea zeilor mai mici, precum și despre diverse
evenimente din viața acestora, mai cu seamă unirile lor cu
făpturi pământene, din care aveau să se nască eroii.
Hesiod a delimitat atribuţiile zeilor olimpieni, le-a fixat
ierarhia şi i-a conturat fiecăruia personalitatea. El nu s-a
limitat la simpla juxtapunere a legendelor despre zei, ci a
30
procedat călăuzit de un veritabil simţ teologic, încercând să
raţionalizeze religia grecească timpurie, să integreze
legendele despre zei într-o viziune unitară, coerentă şi
consecventă.
Munci și zile
Poem agrotehnic şi didactic, Munci şi zile este pătruns
de poezia sinceră a naturii. El constituie un calendar pentru
agricultori şi navigaţie, cu preţioase indicaţii și înfăţişează
amănunţit modul de viaţă al ţăranului grec din epoca arhaică.
Viziunea despre lume este umilă, căci ţăranul este copleşit de
griji şi necazuri, nu se întovărăşeşte cu zeii pentru a-şi atinge
scopurile, cum făceau eroii homerici şi nici nu îi înfruntă când
destinul se arată nedrept.
Pe lângă sfaturile referitoare la agricultură şi la negoţ,
pe lângă elogiul ritmului unei existenţe în concordanţă cu
natura, două mituri domină opera: mitul Pandorei, plăsmuită
de Zeus ca pedeapsă pentru muritorii cărora Prometeu le
dăruise focul furat de la zei şi mitul vârstelor. După vârsta de
aur din timpul lui Cronos, existenţa umana cunoscuse declinul
prin vârsta de argint, vârsta de bronz, vârsta eroilor, ajungând,
în contemporaneitate, la vârsta de fier, departe de fericirea
iniţială, de temperanţă și de armonie. Atmosfera generală ce
se degajă din poem este pronunţat pesimistă. Lumea ar fi într-
o continuă decădere, aşa cum sugerează şi degradarea
succesivă a nobleţei metalelor care le denumesc, iar acest
motiv prezintă similitudini formale cu mitul biblic al căderii
omului în păcat. Căzut prin voinţa divină, omul se poate
ridica prin propriile-i forţe. Munca elogiată de Hesiod este
cea agricolă, pe care el o opune celei negustoreşti, suspectată
de înşelăciune.
Poemul lui Hesiod este didactic, întrucât conţine
numeroase sfaturi moralizatoare adresate de poet fratelui său,
Perses, căruia nu-i prea plăcea munca, dar, cu ajutorul unor
judecători corupţi („mâncători de daruri”), reuşise să-l
31
deposedeze de o parte din moştenirea ce-i revenea de drept.
Hesiod îşi îndeamnă fratele şi pe cei asemenea lui să respecte
dreptatea lui Zeus, căci, dacă o încalcă, vor fi aprig pedepsiţi.

În perioada arhaică s-a dezvoltat și proza, reprezentată

prin diverse specii de proporții mai mici (proverbe, zicători,
povești). Mai multe proverbe și zicători, sub formă de sentințe
sau aforisme, au fost incluse apoi în culegeri de proză, de
exemplu, în cunoscuta carte populară despre Cei șapte
înțelepți, apărută pe la sf. sec.VI î.Ch.
De această perioadă ține și legenda despre viața și
creația fabulistului Esop, căruia i se atribuie peste 400 de
fabule în proză, ce au servit ca modele, izvoare de inspirație
pentru fabuliștii de mai târziu.

Perioada arhaică. Evoluția genului liric

Începând cu secolul VII î.Hr., se impune poezia lirică,
numită inițial melos. O particularitate a vechii poezii lirice
grecești este caracterul ei sincretic, legătura strânsă cu muzica
și dansul, legătură care a slăbit treptat până la dispariție.
În funcție de numărul interpreților, a existat:
1. o melică monodică (monodia)
2. o melică corală (chorodia)
Melica monodică
Alceu (sf.sec.VII – înc.sec.VI î.Ch.), care a cultivat
tema social-politică, dar și cântecul de petrecere, îndemnând
la trăirea din plin a vieții. Alceu a fost un poet liric. Poezia sa
de mare diversitate tematică, este scrisă în dialect eolic. Alceu
preferă cântecul monodic, în strofe scurte, cu structură fixă.
Strofa specifică poeziilor sale poartă numele de „strofă
alcaică”.
Alceu a cultivat însă și lirismul coral. Participând intens
la viața politică a cetății, era firesc ca multe din poemele sale
să abordeze o tematică de actualitate.
32
 Alte poeme îl înfățișează ca un iubitor de viață, de
petrecere, înclinat uneori spre speculații filosofice.
Poeta Sappho (sau Safo) este contemporana mai mică
sau compatrioata lui Alceu, în a cărei poezie tema principală
este iubirea, descrisă cu un sentiment uman profund, ce
produce bucurie, dar și suferințe.
Cei vechi o numeau pe Sappho „a zecea muză” și-i
așezau uneori opera alături de cea a lui Homer. Ea știa să-și
exprime emoțiile asociindu-le cu Natura și Întregul Univers,
cele trei lucruri părând inseparabile pentru Sappho. Apa,
focul, fluviile, soarele, stelele sunt mereu evocate în versurile
lui Sappho și sunt amestecate mereu cu tulburările sau
bucuriile inimii ei prin corespondențe subtile și secrete, care
conferă poeziei sale un accent modern. Catul și Horațiu i-au
adaptat și imitat unele poeme, încetățenind strofa safică la
Roma. În lirica universală, au fost poeți care au încercat să
scrie versuri în metrul safic (la noi Mihai Eminescu).
Anacreon (a doua jumătate a sec. VI), poet liric grec
antic, celebru prin ale sale imnuri și cântece de banchet. În
locul gravității și tensiunii sapphiene, Anacreon cântă
desfătarea și viața ușoară, jocul de-a dragostea, bucuriile
lumești, vinul, petrecerile etc. Imitatorii săi de mai târziu,
numiți poeți anacreontici, au creat așa-numita poezie
anacreontică, ale cărei tradiții s-au prelungit din Antichitate
până în timpurile noi.
Elegia antică
Elegia antică s-a constituit ca urmare a prelucrării
cântecelor de jale și a bocetelor: Tirteu (a doua jumătate a sec.
VII î. Hr.) și Solon (prima jumătate a sec. VI î. Hr.) era o
adevărată lecție de curaj civic și de înțelepciune morală,
abordând o vastă tematică: apărarea patriei, proslăvirea
eroismului, dragostea, datoria, onoarea, tinerețea, bătrânețea
etc.

33
 Conform unei legende antice, Tirteu a fost un profesor
șchiop, trimis de atenieni în ajutorul spartanilor la un război
pe care îl pierdeau. Prin poemele sale Tirteu i-a însuflețit atât
de mult pe spartani, încât aceștia s-au avântat cu mare elan în
luptă și au câștigat.
Poemele lui Tirteu sunt scrise în stilul elegiei ionice,
având multe trăsături comune cu epopeea greacă. Ele glorifică
instituţiile spartane, „ordinea” și avântul eroic, criticând
lașitatea. Versurile naive, dar mobilizante ale lui Tirteu au
servit drept cântece de luptă pentru spartani.
Solon a fost un faimos om de stat atenian, legislator și
poet. A fost considerat printre cei „Șapte Înțelepți” ai Greciei
antice. Reformele sale au oprit declinul economic și moral al
Atenei și au pus bazele democrației ateniene. El a fost primul
dintre poeții atenieni a cărui operă a supravieţuit până în ziua
de azi. Versurile lui au ajuns până la noi în citate fragmentare
de la autori antici, cum ar fi Plutarh şi Demostene, care le-a
folosit pentru a-și ilustra argumentele.
Cele mai multe dintre versurile existente îl arată în rolul
unui activist politic, hotărât să îşi afirme autoritatea personală
şi de conducere. Cu toate acestea, Solon a scris iniţial poezie
de amuzament, discutând plăcerea într-un mod popular mai
degrabă decât filosofic. A scris, de asemenea, versete iambice
şi trohaice.
Poezia iambică
Arhiloh (a cărui creație e datată cu mijlocul secolului
VII î.Hr.) cultivă o poezie satirică, vehementă, demascatoare,
orientată împotriva adversarilor săi, care a fost numită iamb.
Ulterior, orice versuri violent-satirice erau numite iambi.
Poezia iambică își datorează denumirea nu numai
caracterului glumeț (de la numele slujnicei Iamba, care cu o
glumă a făcut-o să râdă pe zeița Demeter, îndurerată de
răpirea fiicei sale Persefona), dar și piciorului de vers
caracteristic, iamb fiind o combinare a unei silabe scurte cu
34
una lungă. Numai câteva fragmente din Iambii săi au
supraviețuit, remarcându-se varietatea tonurilor, abundența
imaginilor, verva și forța stilistică.
Creația sa a prefigurat-o pe cea a lui Aristofan și a servit
ca model poetei Sappho. Arhiloh a manifestat întotdeauna o
atitudine cinică şi critică față de contemporanii săi, a respins
valorile propagate, printre altele, în lucrările lui Homer, care
preamărea onoarea şi curajul ca valori superioare ale vieţii.
Melica corală
Cel mai mare reprezentant al melicii corale a fost
Pindar (521?-441 î.Hr.). Dintre operele sale s-au păstrat
complet numai odele scrise pentru comemorarea victoriilor
atletice ale învingătorilor de la festivalurile de la începuturile
Greciei clasice, între care Jocurile Olimpice.
Cele 45 de epinicii (cântece în cinstea învingătorilor la
diferite competiții), au fost grupate după locul de desfășurare
a jocurilor în Grecia antică (olimpice, pytice, nemeene,
istmice).
Epiniciile lui Pindar au fost numite ulterior ode
(cântec), ce glorifica o persoană sau un eveniment.

Perioada atică sau clasică

Secolul V î.e.n. este „secolul de aur” sau „secolul lui
Pericle”.
Literatura e strâns legată de evoluția polisului și a
democrației sclavagiste. Atena devine centru cultural și
literar, asumându-și dreptul de a se numi „școala Eladei”.
Epoca lui Pericle, coincide cu cea mai impresionantă
înflorire a Greciei antice. Încrederea în armonia lumii
înconjurătoare și în forța rațiunii umane și-a lăsat amprenta nu
doar asupra monumentelor de arhitectură și de sculptură din
Atena pericleană, dar și asupra literaturii, care tratează
comportamentul omului în relațiile cu lumea din jur și
responsabilitatea morală pentru deciziile luate. Aceasta e
35
problematica principală a operelor dramatice, legată de
evoluția polisului și a democrației ateniene.
Perioada atică. Evoluția genului dramatic
Tragedia a atins culmile perfecțiunii prin operele lui
Eschil (s-au păstrat însă doar fragmente) sau prin creațiile
rafinatului Sofocle (Antigona, Orestia, Oedip etc.) și ale
sensibilului Euripide (Electra, Medeea etc.).
Tragedia greacă își are obârșia în cultul zeului
Dionysos, la marile serbări închinate lui, un cor de tineri
travestiți în satiri (tragoi care își puneau coarne, copite și
coadă de țap; de aici tragodia - cântecul țapilor) cântau și
povesteau momente triste din viața zeului.
Comedia, spre deosebire de tragedie, funcționa ca un
neîndurător „formator” de opinie publică, biciuind, prin opera
lui Aristofan (Cavalerii, Viespile, Adunarea femeilor), viciile
„demagogilor” și ridicolul unor zei. Comedia de „moravuri”,
în special, a înflorit în secolele V – IV î. H., în contextul
manifestării individualismului și erodării valorilor
tradiționaliste.
Perioada atică. Evoluția genului epic
Proza istorică e prezentată de Herodot, „părintele
istoriei”, autorul istoriei războaielor greco-persane (medice),
Tucidide, istoricul războiului Peloponesiac și Xenofon,
autorul Cyropediei.
O mare răspândire în democrația ateniană capătă arta
oratorică sau elocința. Discursul oratoric e considerat specie
literară. Au existat mai multe tipuri de elocință, fiecare având
schema, regulile și legile sale.
Elocința judiciară a fost cultivată de Lisias.
Isocrate, autorul cunoscutului discurs politic public
Panegiricul, e un maestru al elocinței solemne și, totodată, un
precursor al elocinței ciceroniene.
Demostene s-a impus ca cel mai mare orator al
antichității elene, maestru clasic al elocinței politice și autorul
36
celebrelor discursuri reunite sub genericele Filipice și
Olintice.
În plan estetic, proza filosofică prezintă interes pentru
Platon, întemeietorul speciei literare numite dialog filozofic,
dar și pentru Aristotel, discipolul lui Platon, autorul
cunoscutei lucrări Poetica, prin care a pus bazele teoriei
literare și a exercitat o influență considerabilă asupra gândirii
estetice europene de mai târziu.
Perioada elenistică
Perioada elenistică începe la sf.sec. IV î. Hr. și durează
până în sec. I î. Hr. Se pierde strălucirea anterioară și
creșterea interesului pentru forme artistice mai rafinate și
pentru studiul filologic al textelor.
Centrul culturii elenistice se transferă la Alexandria.
Atena își menține, până la cucerirea romană, doar statutul de
„școală”. Capătă amploare legăturile cu Orientul, se dezvoltă
intens științele, filozofia (apar noi doctrine – stoicismul,
epicurismul, cinismul). La Alexandria se înființează muzeul
Muzeul (un fel de academie, templu al muzelor) și vestita
Bibliotecă, unde ia naștere o nouă știință – filologia.
Perioada elenistică. Evoluția genului dramatic
Genul dramatic e reprezentat de comedia antică nouă,
care devine acum o comedie de moravuri sau de caractere.
Comedia elenistică a fost influențată de cunoscutul tratat al
lui Teofrast, întitulat Caracterele.
Cel mai cunoscut autor de comedii al perioadei este
Menandru (Ursuzul, Împricinații, Fata cu cosița tăiată ș.a.).
El aduce importante inovații comediei clasice, renunțând la
cor și mărind numărul personajelor. A compus peste o sută de
comedii, prima realizând-o la vârsta de 22 de ani.
Menandru a impus comedia nouă, de caracter, ale cărei
caracteristici constau în investigarea vieții particulare, a
adevărului uman durabil, în schițarea psihologiilor tuturor
claselor sociale, surprinse în mecanismul relațiilor cotidiene.
37
 Perioada elenistică. Evoluția genului liric
În poezie se impune școala alexandrină, ce situează
minuțios mitologia și moștenirea poeziei grecești din perioada
clasică, însă nu se axează pe imitare, ci caută căi noi,
originale.
Cei mai reprezentativi poeți alexandrini sunt:
Callimah (director al Bibliotecii din Alexandria),
maestru al elegiei epice și moralizatoare, multă vreme model
pentru literatura latină. Scrierile sale se caracterizează prin
erudiție și spontaneitatea inspirației. Printre acestea ne-au
rămas poemul Cosița Berenicei, fragmente din epopeea
Hécalé, câteva epigrame și imnuri religioase);
Apolonios din Rodos (a fost poet elen și bibliotecar la
Biblioteca din Alexandria). Este cunoscut nu atât prin poeziile
sale, cât, mai ales, pentru scrierea Argonautica, epopee
celebră a antichității, care relatează expediția argonauților
plecați în căutarea Lânei de Aur. În aceasta epopee, accentul
este pus pe episodul pasiunii patetice a Medeii pentru Iason.
Este remarcabilă profunzimea investigării psihicului
personajelor și a realismului cu care sunt redate scenele.
Teocrit este considerat creatorul unei noi forme de
poezie – idila, o specie a genului bucolic sau pastoral, adus în
literatura cultă din tradiția poeziei folclorice (bukolos
însemna, în grecește „cel care paște boii”). Opera sa cuprinde
epigrame, epistole, imnuri, cântece cu caracter epic. De la
Teocrit ne-au rămas un număr de 30 de idile. Un alt element
care particularizează arta lui Teocrit este descrierea poetică a
unor obiecte de artă, imaginare sau nu.
Perioada imperială sau elenistico-romană
Perioada imperială sau elenistico-romană presupune
perioada dominației romane – sf. sec. I î.Hr.
Dispar tradițiile culturale vechi și apar altele noi,
creștine. Viața literară a lumii elenistice intră în crepuscul,

38
scriitorii greci caută, însă mijloace să-și mențină prestigiul,
demnitatea, superioritatea culturală, rolul de îndrumători.
Printre autorii acestei perioade se evidențiază:
Plutarh – un Voltaire al antichității clasice, autorul
celebrelor biografii incluse în Viețile paralele. Lucrarea
cuprinde 50 de biografii, dintre care 46 sub formă de pereche
și 4 biografii separate.
Satiricul Lucian, creatorul dialogului satiric
(Dialogurile zeilor, Dialogurile morților),
Prozatorul Longos – autorul romanului bucolic Dafnis
și Cloe. Longos este considerat fondatorul romanului ca
specie literară.

39
 TEMA 4
LITERATURA LATINĂ
Periodizarea literaturii latine
Periodizarea literaturii latine, subordonată periodizării
istoriei Romei antice, are la bază raportarea la gradul de
clasicitate.
I Perioada preclasică (cele mai vechi timpuri – sf. sec.
II î.Hr.):
a. literatura arhaică
b. literatura latină timpurie.
II Perioada clasică (sf. sec. II î.Hr. – înc.sec.I d.Hr.)
a. literatura din epoca războaielor civile și a
destrămării polisului;
b. literatura din perioada principatului
III Perioada postclasică (sec. I – IV d.Hr.)

Perioada preclasică. Literatura arhaică

Literatura arhaică (preliterară), nescrisă, este
reprezentată prin:
creații folclorice și legende istorice
imnuri sacrale
reprezentaţii scenice, investite cu un caracter magic,
pentru a capta bunăvoinţa divinităţilor
diferite forme de cântece numite carmina:
a. de leagăn,
b. ale marinarilor
c. didactice
d. descântece și incantaţii
e. bocete (nenia) (amestec de elemente lirice
şi epice. Ele nu comportau doar
exprimarea durerii, ci şi lauda răposatului.
Scopul era în principal magnificarea
răposatului, glorificarea lui prin relevarea

40
 meritelor. Naenia era elogioasă şi poetic-
muzicală, fiind acompaniată la flaut).
f. de ospăț (carmina con-vivalia). Cu prilejul
banchetelor romane, comesenii sau nişte
„copii” însoţiţi de cantăreţi din flaut,
celebrau gloria unor bărbaţi vestiţi.
Carmina convivalia trebuie să fi continuat
practica recitării de către aezi.
g. triumfale (carmina triumphalia). Exista
obiceiul ca în urma unei mari victorii să se
organizeze procesiunea numită triumphus,
în cadrul căreia, pe lângă intonarea unor
elogii la adresa comandantului, soldaţilor
le era permis să cânte un fel de cuplete
satirice, în care era ironizat chiar generalul
victorios.
h. versuri (versul latin este de sorginte italică
şi se numea saturnin, versus Saturninus, ca
şi cum ar fi fost inventat de zeul Saturn)
creații populare persiflante:
a. Versurile fescennine. Erau invective pe
care şi le aruncau ţăranii unul altuia,
motivate de contextul ritualic, al
sărbătorilor fertilităţii, al ceremoniilor
nupţiale. Fesceninele aveau formă
dialogată.
b. Satura. O înseriere de scheciuri sau
scenete.
c. Atellana sau fabulae atellanae. Farse cu
subiecte improvizate şi personaje
stereotipe: mâncăciosul flecar, îngâmfatul
lacom, cocoşat şi şiret, prostănacul
desfrânat, arhetip al militarului fanfaron,
bătrânul vanitos şi libidinos, mistificat de
41
 toată lumea, mâncăul insaţiabil a cărui
mască avea desenată o gură cu dinţi
enormi, tipul zgârcitului și a fals eruditului
ş.a.
d. Mimii. Scurte improvizaţii comice jucate
de actori numiţi sofişti, discelişti,
paradoxologi etc. Constau în imitaţii
bufone ale unor caractere, şi, pentru că
erau compuse mai ales în iambi, au fost
numite şi miniambi. Autorii au fost numiţi
mimografi. Acţiunea era minimă, corul
lipsea iar gesticulaţia prevala asupra
textului vorbit. Reprezentarea putea fi
acompaniată de flaut, de unde denumirea
de mimaules. Actorii de mimi erau
clasificaţi după competenţele lor:
biologii (făceau un fel de portrete
personale, simulau caractere);
cinedologii (specializaţi în glume
licenţioase şi gesturi obscene);
parodiştii (persiflau luptători, poeţi
ditirambici etc.);
logomimii (ridiculizau vorbirea şi
pronunţia defectuoasă).
Perioada preclasică. Literatura latină timpurie
Dacă proza se află încă într-o fază incipientă,
rudimentară, poezia obţine succese surprinzătoare, dat fiind
apariţia sa încă recentă. Se dezvoltă un anumit tip de epos,
prin excelenţă cetăţenesc, dar mai ales teatrul, tragedia şi
îndeosebi comedia.
Primii autori ai literaturii latine sunt:
Livius Andrinicus (c. 280- 200 î.Hr.) – primul autor de
limbă latină de origine greacă. Luat prizonier şi adus ca sclav
la Roma, la vârsta de opt ani, va fi eliberat. A fost profesor de
42
greacă şi latină şi a avut o operă bogată, exersându-se în mai
multe genuri literare: epic, liric, dramatic. Din opera sa nu s-
au păstrat decât aproximativ 60 de versuri izolate.
După eliberare a deschis o şcoală, continuându-şi
activitatea de profesor (grammaticus). Pentru că avea nevoie
de material didactic, a decis să traducă Odiseea în limba
latină. Multe generaţii de şcolari au folosit această traducere.
Contribuţia lui Livius Andronicus nu rezidă în
originalitate, dar a fost considerabilă, în măsura în care el a
aclimatizat la Roma mai multe genuri greceşti, i-a familiarizat
pe romani cu tradiţia greacă, a pus fundamentele travaliului
de traducere şi adaptare prin care se va constitui literatura
latină.
Cnaeus Naevius (c.265-c.200 î.Hr.). Mai original şi mai
„roman” decât Livius Andronicus ar fi considerat de unii cu
adevărat primul poet (autor) latin.
A fost şi el un poligraf, ilustrându-se în mai multe
genuri literare, în primul rând epic şi dramatic. A scris 9
tragedii (Licurgus, Danae, Equos Troianus, Hercules
proficiscens, Iphigenia, Hesiona), din care s-au păstrat doar
60 de versuri răzleţe. S-a inspirat şi din repertoriul mitologic
şi tragic elin, dar şi din istoria autohtonă (Romulus,
Clastidium – numele localităţii unde a avut loc bătălia și
victoria lui Claudius Marcellus asupra galului Virdumarus,
conducătorul insubrilor, în 222 î.Hr.).
Opus magnum a lui Naevius e poemul epic Bellum
punicum (Războiul punic). E o epopee patriotică, alcătuită în
timpul celui de-al doilea război punic, chiar în momentele
dramatice ale invadării Italiei de către Hannibal.

În perioada timpurie a literaturii latine a cunoscut o

amplă dezvoltare comedia cultă, dar cu veșmânt grecesc
(fabula palliata, de la pallium – mantia greacă, deosebită de
toga specific romană). Principalii reprezentanți sunt:
43
 Titus Maccius Plautus, cunoscut ca Plaut (c.250 –c.184
î.Hr). Dacă literatura greacă debutează cu cel mai mare poet
epic din cultura universală, adică Homer, literatura latină
începe practic cu unul dintre cei mai importanţi şi mai
semnificativi autori de comedie din aceeaşi cultură universală
– Plaut.
Nutrită din farsă, palliata plautină va privilegia comicul
de intrigă şi pe cel de situaţie. Cea mai importantă trăsătură a
comicului plautin este gratuitatea sau autonomia lui. Nu-i
putem atribui lui Plaut vreo intenţie moralizatoare. Ceea ce
prevalează e funcţia de divertisment, de delectare asigurată de
efectele comice enorme.
Cea mai cunoscută operă a sa rămâne Aulularia
(Ulcica). E o comedie de caracter, oferind arhetipul
caracterologic al avarului: bătrânul Euclio, care găseşte în
casa sa îngropată o ulcică plină cu bani. Zgârcit şi temător, o
îngroapă şi mai adânc în vatră şi se străduieşte să pară cât mai
sărac, tremurând să nu-i fie descoperită sau furată comoara.
Acţiunea e complexă, dar comicul e copios, iar analiza
caracterului şi a moravurilor şi mentalităţilor epocii –
magistrală. Aulularia l-a inspirat pe Molière în celebra lui
comedie Avarul. Harpagon e avatarul literar al lui Euclio.
Fenomenologia personajelor plautine
Sclavul, proclamat de critică rege al comediei plautine,
e depozitarul celor mai puternice efecte comice şi „arhitect”
prin excelenţă al intrigii. Sclavii au competenţe diverse:
cântăreţi din flaut, din liră, pedagogi, bucătari. Adesea tineri
ei înşişi, sclavii „intriganţi” îşi canalizează toată energia
pentru a-l ajuta pe tânărul stăpân îndrăgostit, care încearcă să-
şi răscumpere iubita de la un leno (personajul odios al
comediei), şi pentru asta are nevoie de bani. Sclavul devotat îi
va obţine, prin vicleşuguri complicate, chiar de la pater
familias (sau chiar de la odiosul leno). Ei sunt sincer devotaţi
tânărului stăpân, adesea riscând bătaia sau trimiterea la ţară
44
(dacă nu chiar închisoarea sau crucificarea) de dragul
acestuia.
Parazitul e un personaj comic care, în unele comedii,
face concurenţă sclavului. Aceștia erau oameni liberi, dar fără
resurse, care se ataşau pe lângă un bogătaş vanitos pe care îl
flatau în mod ipocrit şi îl distrau, învăţând chiar cărţi întregi
de glume în acest scop. Îndeplineau astfel şi rolul unui
măscărici. Scopul lor era să-şi asigure mesele gratuite.
Militarul fanfaron. Vanitos, narcisiac până la
inconştienţă, el personifică propensiunea general umană spre
megalomanie şi amor propriu. Se crede un erou infaibilibil şi
invincibil, idolul femeilor, cuceritor irezistibil; în realitate, e
fricos şi prost. Infatuat şi stupid, e gata să creadă orice
fantasmagorie care îi gâdilă orgoliul.
Curtezanele sunt reprezentate potrivit prejudecăţilor şi
stereotipiilor epocii. Atitudinea faţă de prostituţie era
duplicitară. Pe de o parte aceasta era tolerată şi chiar
exploatată ca „instituţie”, pe de altă parte curtezanele sunt
înfăţişate ca fiinţe rapace, care seduc tinerii şi îi determină să
risipească averea părintească.
Leno este personajul odios al palliatei, cel pe care
atmosfera comică nu-l va asimila niciodată.
Tineri. Ei nu sunt propriu-zis personaje comice, ci figuri
melodramatice, în general, lipsiţi de iniţiativă, un fel de
marionete în mâna sclavilor, care îi scapă din toate
încurcăturile şi care îi privesc cu un amestec de afecţiune şi
condescendenţă.
Senex. Bătrânul cap de familie, care nu e întotdeauna un
exemplu de comportament pentru fiul lui. Înclinat spre
petreceri, prea tolerant şi naiv sau dimpotrivă obstinat şi
arţăgos, el oferă o imagine în total contrast cu imaginea ideală
a autorităţii paterne pe care societatea romană o propunea prin
tradiţie.

45
 Publius Terentius Afer, cunoscut ca Terențiu.
(aproximativ 195 î.Hr. – 159 î.Hr). Născut sclav, a fost adus la
Roma de către senatorul Terentius Lucanus, care i-a remarcat
frumuseţea şi talentul (ingenium), iniţiindu-l în cultura greacă
şi latină. După ce l-a eliberat, i-a dat, după cum era obiceiul,
numele său, Terentius. Exista şi legenda că ar fi fost răpit de
piraţi şi apoi adus ca sclav la Roma.
Originalitatea lui Terenţiu trebuie cântărită în primul
rând în raport cu Plaut. Intriga nu mai are vivacitatea celei
plautine, dar este mai alambicată, în virtutea simetriei aduse
de obiceiul contaminării subiectelor.
Dacă palliata în versiunea plautină era mai degrabă
motoria, plină de efecte spectaculoase şi de răsturnări bruşte
(cu predilecţie pentru comicul de situaţie), la Terenţiu
comedia devine stataria, „liniştită”, aparent monotonă, dar cu
mai mare atenţie pentru explorarea psihicului personajelor,
pentru analiza caracterologică (el privilegiază comicul de
caracter). Deplasarea de accent, mutaţia în estetica teatrală
intervine mai ales sub acest aspect, al orientării spre un teatru
psihologic. Problematica socială a pieselor reflectă de
asemenea ideologia lui novatoare. Terenţiu e preocupat de
educaţia tinerilor.
Perioada clasică
Literatura din epoca războaielor civile și a
destrămării polisului
Proza
Dacă literatura preclasică fusese dominată de poezie,
acum pe primul plan se impune proza. Datorită prozatorilor
vremii, limba latină literară se distanţează sensibil de vorbirea
cotidiană. În acest secol se consemnează debuturile filologiei.
Genul rege al prozei este totuşi cel oratoric.
Expansiunea oratoriei se împleteşte strâns cu dezvoltarea
dreptului, care îşi enunţă acum tezele fundamentale. Cei mai
importanți reprezentanți ai acestei perioade sunt:
46
 Marcus Tullius Cicero (106 î.Hr. – 43 î.Hr.). Pentru
Cicero, discursul, inclusiv cel istoriografic sau literar,
urmărea să educe, să emoţioneze, dar și să atragă de partea
sa.
Proza latină atinge, în opera lui Cicero, un înalt nivel de
maturitate artistică, în realitate una dintre culmile sale.
Activitatea sa literară s-a concretizat în foarte numeroase
domenii, încât Cicero poate fi calificat ca un „om universal”,
homo universalis. Cicero a definit un program de educaţie, a
conexat studiile literare cu cele de filosofie, a făurit
ansamblul aşa numitelor ştiinţe umane. Elocinţa era
închipuită de Cicero ca servind angajarea politică.
Gaius Iulius Caesar (aproximativ 100 î.Hr. – 44 î.Hr.).
Acest dictator beneficia şi de o solidă formaţie literară. Opera
sa a fost destul de amplă, dar, din nefericire, numeroase
lucrări s-au pierdut. Se pare că a scris tragedia Oedipus şi o
culegere de anecdote şi vorbe de spirit. A rostit numeroase
discursuri cu un caracter politic sau reprezentând elogii
funebre. Mai important este tratatul gramatical De analogia
(Despre analogie). Se ocupa de diverse aspecte ale gramaticii
latine. De asemenea, Caesar a intreţinut o intensă
corespondenţă, din care s-au conservat numai câteva scrisori
trimise lui Cicero şi înserate în culegerea epistolelor acestuia.
Poezia
Cei mai importanți reprezentanți ai poeziei latine din
epoca războaielor civile și a destrămării polisului sunt:
Titus Lucretius Carus, cunoscut ca Lucrețiu
(aproximativ 99 î.Hr.- aproximativ 55 î.Hr.). Inaugurează la
Roma poezia didactică prin poemul didactic sau didascalic
Despre natura lucrurilor sau chiar Despre natură, în latină
De natura rerum – o epopee în şase cărţi, adresată lui
Memmius. Conţinutul poemului rezidă într-o artă militantă,
angajată în profesarea filosofiei lui Epicur.

47
 Gaius Valerius Catullus, numit și Catul (aproximativ 87
î.Hr. – aproximativ 54 î.Hr.) a transformat poezia
epigramatică într-o adevărată operă de valoare. Epigramele
sale nu aveau neapărat un conţinut satiric, persiflant, ci erau
niște poeme scurte, de circumstanţă. El a potenţat
considerabil expresia subiectivă, directă a sentimentelor, a
creat o poezie plină de spontaneitate, dar şi de tensiune a
discursului literar, energică, uneori chiar vehementă. Ceea ce
caracterizează prevalent poemele catulliene este o strategie
nuanţată, o extraordinară diversitate a motivelor și a
modalităţilor de versificare. Centrul real de greutate al operei
catulliene îl formează poemele care se referă la dragostea
nutrită pentru Lesbia, deşi aceasta este tratată numai în
douăzeci din cele o sută şaisprezece poeme ale lui Catul.
Literatura din perioada principatului (secolul lui
August)
Literatura „secolului” lui August constituie unul dintre
momentele majore ale evoluţiei culturii romane. În această
vreme îşi stabileşte definitiv normele clasicismul literar
roman. Mulţi cercetători au apreciat „secolul” lui August ca
epoca de aur a scrierilor romane, ca apogeul lor.
În literatură se evidențiază două tendințe:
1. Una oficială, apologetică, susținând politica lui
August (Vergiliu, Horațiu)
2. Alta, de opoziție, mai slab dezvoltată, exprimând
stări de spirit contrare regimului oficial (Ovidiu,
Tibul, Properțiu)
Literatura oficială
Publius Vergilius Maro, cunoscut ca Virgiliu (70 î.Hr.-
19 î.Hr.). Este poetul oficial al acestei perioade, conștient de
rolul artistului în viața țării și de importanța reformelor lui
August pentru regenerarea morală a țării.

48
 Bucolicele – prima operă a lui Virgiliu, reia caracterul
specific al literaturii pastorale grecești. Vergiliu surprinde prin
sinceritatea sentimentelor și maniera de a sesiza natura.
Georgicele – poem didactic, alcătuit din patru cărți, ce
descriu muncile agricole într-o manieră idealizantă. Acest
poem al lui Virgiliu este foarte apropiat de eposul didactic al
lui Hesiod.
Eneida, capodopera care i-a adus lui Virgiliu faima
universală, care are la bază mitul despre eroul troian Enea.
Eneida glorifică Roma și pe împăratul Octavian August.
Quintus Flaccus Horatius (65 î.Hr. – 8 î.Hr.). Geniu
meditativ, am spune reflexiv, Horaţiu îşi propune exortarea
moralizatoare a contemporanilor săi, modelarea lor in spiritul
preceptelor sale. Horaţiu s-a invederat a fi teoretician, poate
chiar în măsură mai mare decât poet. A emis judecăţi critice
pătrunzătoare asupra literaturii latine. El a lansat un adevărat
manifest al clasicismului din toate timpurile. Seninătăţii,
echilibrului armonios, recomandate de meditaţiile horaţiene,
îi corespunde o artă literară întemeiată pe simetrie, pe
stăpanirea raţională a expresiei, pe convenienţă. Cele patru
opere fundamentale ale lui Horațiu sunt: Epode, Satire, Ode și
Epistole
Literatura de opoziție.
Poezia elegiacă
În „secolul” lui August, distihul elegiac se specializează
în exprimarea sentimentului de dragoste. Elegiacii s-au
detaşat parţial de viaţa politică, preferând să se orienteze spre
relaţiile private, spre viaţa individului, spre dragoste,
prietenie, artă şi existenţă mondenă.
Albius Tibullus, numit și Tibul (aproximativ 54 î.Hr. –
18 î. Hr.). Tibul cunoscuse, încă în 31 î.Hr. pe Delia,
principala eroină a elegiilor sale, dar a frecventat şi alte
mondene sau curtezane ale epocii. Substanţa elegiilor
tibuliene consistă în îmbinarea motivului erotic cu cel agrest.
49
Iar piesa de rezistenţă a acestei împletiri poate fi decelată în
aşa numitele elegii deliene sau „cartea Deliei”, adică în
poemele dominate de pasiunea pentru frumoasa iubită cu
acelaşi nume.
Tematica tibuliană implică şi alte dimensiuni. Ea
vehiculează prietenia sinceră şi tandră, oroarea încercată faţă
de servituțile, de aspectele dezagreabile ale bătrâneţii, dar şi
ale războiului.
Sextus Aurelius Propertius Carus, numit și Properțiu
(aproximativ 47 î.Hr. - aproximativ 15 î. Hr.). În elegiile sale,
Properțiu se adresează atât nonconformiştilor preocupaţi de
problemele intime, prin excelenţă unui public feminin, cât şi
celor ce susţineau eforturile politice şi propagandistice pe
care le întreprindea regimul augusteic. Properţiu dispreţuiește
acumularea de bogăţii, veleităţile filistine, moravurile corupte
de aviditate, căci Roma sucombă sub avuţiile ei. Properţiu
este şi un poet al păcii. El refuză angajarea civică şi militară
în slujba Romei. Elegiile properţiene ilustrează opţiunea
pentru o artă dificilă, laborioasă, intenţional orientată spre
încifrarea mesajului, spre un anumit ermetism, spre o eleganţă
aspră.
Publius Ovidius Naso (43 î.Hr.-18 î.Hr.). Nu l-a atras
cariera politică, însă a devenit un poet la modă, care
răspundea orizontului de aşteptare al mediilor favorabile
poeziei erotice şi elegiace. Brusc, în anul 8 e.n., Ovidiu a fost
supus unei forme blânde de exil, care îi permitea să-şi
conserve averea. Cauzele acestei relegări continuă să fie
necunoscute şi în vremea noastră.
Elegiile sale erotice şi Ars amatoria traduceau un
nonconformism moral şi politic absolutizat şi sfidau nu numai
regimul augusteic, ci şi lirismul consistent, relativ sincer, al
poeziei latine anterioare.
Poezia exilului, însă, denotă şi conotează trăirea
vibrantă a unei experienţe de viață profund amare. Totodată,
50
Ovidiu documentează şi informează asupra legendelor greco-
romane şi sărbătorilor italice, ca şi – mai ales – asupra vieţii
cotidiene şi problemelor socio-politice ale Dobrogei antice.
Pentru istoria patriei noastre, Ovidiu constituie un izvor de
primă importanţă.
Perioada postclasică
Este reprezentată de:
Lucius Annaeus Seneca (aproximativ 4 î.Hr. – 65 d.
Hr.), numit și Seneca sau Seneca cel Tânăr. A fost filosof stoic
roman, preceptor al împăratului Nero. Principalele sale scrieri
etice sunt Scrisori morale, o utilizare timpurie a formei
epistolare.
Seneca a scris un șir de tragedii cu subiecte preluate de
la tragicii greci (Medeea, Fedra, Oedipus, Agamemnon). El,
însă, le-a interpretat conform concepțiilor sale despre om și
destinul acestuia în lume: lipsa temerii de moarte, libertatea
ca înțelegere a necesității, controlul ferm al pasiunilor,
virtutea și conformarea cu ordinea universală și cu propria
natură.
Seneca este de fapt un transmițător de teme, subiecte și
modele umane pentru literatura din Epoca Renașterii și a
Clasicismului.
Marcus Valerius Martialis (Marțial) (aproximativ 40 d.
Hr. – aprox. 103 d. Hr.). Este cunoscut pentru cărțile sale de
epigrame, în care, manevrând cu o mare ușurință gluma
ironică și umorul caustic, prezintă instantanee din viața
variată a Romei din timpul împărăților Domițian, Nerva și
Traian. Marțial este considerat a fi creatorul epigramei
moderne.
Decimus Iunius Iuvenalis. A scris Satirele (Satires), o
critică aspră și pitorească a viciilor, care se remarcă prin
realismul descrierilor, vioiciune, forță retorică, stil satiric de
mare efect. În cele 16 satire ale sale, Iuvenal supune unei
critici necruțătoare realitățile timpului, protestează împotriva
51
puterii banilor, împotriva inegalității sociale, a degradării
morale a vârfurilor societății romane.
Caius Iulius Phaedrus sau Fedru (aproximativ 15 î.Hr. –
aproximativ 50 d.Hr.). Este considerat cel mai important
fabulist latin.
Prin fabulele sale, imitate după Esop, a satirizat
societatea epocii respective. Este remarcabilă varietatea
tonurilor, de la epigramă până la dramă sau meditație morală,
analiza psihologică a sentimentelor și eleganța versului.
Arbiter Gaius Petronius sau Petroniu (aproximativ 27d.
Hr. – 66 d. Hr.) a fost un om politic și scriitor latin, autor al
romanului Satyricon, păstrat în fragmente, cel mai important
fiind cel consacrat descrierii ospățului lui Trimalchio.
Autorul surprinde tendințe ale dezvoltării societății într-
o manieră satirică de prezentare a realității și a personajelor.
Lucius Apuleius Platonicus (123 sau 125 d. Hr. - 180 d.
Hr.). Singura lucrare a lui Apuleius care a rămas integral,
Metamorfozele (sau Măgarul de aur), având la bază un
subiect din basmele mai multor popoare (transformarea
eroului în măgar), conturează o imagine a vieții cotidiene din
epoca sa și conturează temele filosofice ale perioadei.

52
 TEMA 5.
LITERATURA EVULUI MEDIU
În Europa, Evul Mediu cuprinde perioada dintre căderea
Imperiului Roman de Apus, ca urmare a migrațiunilor
popoarelor germanice (anul 476) și cucerirea de către turci a
Constantinopolului, capitala Imperiului Bizantin (1453).
Denumirea a fost dată de către umaniștii italieni, Evul
Mediu constituind perioada cuprinsă între Antichitate și
Epoca Modernă.
Evul Mediu a fost marcat de numeroase războaie
interne și externe, revolte populare, cruciade, expansiuni etc.
În secolul XVIII, termenul avea inițial sensul peiorativ
de „Ev Mediu întunecat”, caracterizat prin cruzimile
inchiziției cu arderea pe rug a vrăjitoarelor și ereticilor, o
perioadă de obscurantism, iadul fiind în picturi reprezentat ca
un loc de groază.
Reabilitarea noțiunii și includerea sa în circuitul
științific se petrece abia în secolul XIX, în epoca
Romantismului, atunci când Evul Mediu devine o perioadă
idealizată în literatură și în artă.
În Evul Mediu, forma de organizare socială, economică
și politică a fost feudalismul – un sistem bazat pe proprietatea
asupra pământului (feud = pământ) și pe relațiile de
dependență între oameni, straturile sociale având următoarea
structură: regalitatea, nobilimea, țărănimea.
În condițiile feudalismului are loc constituirea unor noi
state Anglia, Franța, Germania, Ungaria, Spania, Portugalia,
Polonia, Rusia, Danemarca, Suedia etc. Apar și se dezvoltă
orașele. Fărâmițarea feudală duce treptat la unificarea
teritorială, apoi la constituirea monarhiilor absolute.
În planul culturii și al învățământului, un rol important
îl joacă biserica și clerul. Evul Mediu constituie o sinteză
între Antichitate și creștinism. Spiritualitatea acestei epoci a
fost un amestec între credință, rațiune și tradiții laice. Cultura
53
Europei medievale a fost o cultură creștină, bazată pe Biblie
și pe toată comentarea acesteia, dar și o cultură bazată pe
tradiția de gândire greco-latină a Antichității. Pentru a împăca
cele două modalități de gândire, cultura medievală a creat
scolastica – filosofia pusă în slujba teologiei. Cel mai
important reprezentant al scolasticii a fost Toma d'Aquino.
Modul de viață, institutele politice, sociale și culturale
ale societății feudale au determinat caracterul tipologic
asemănător al evoluției literaturii din diferite țări.
Genurile literare sunt împărțite, de obicei, în superioare
și inferioare sau după stările sociale.
În perioada Evului Mediu pot fi delimitate:
Pe de o parte – o literatură religioasă sau clerică și una laică
Pe de altă parte – o literatură cavalerească (curteană), o
literatură orășenească și una populară.
Literatura orientală în Evul Mediu
Literatură indiană în Evul Mediu
Dacă în literatura indiană veche majoritatea textelor
aparțineau tradiției orale sau erau de origine populară, în Evul
Mediu apar opere scrise de autori concreți, cu un interes
sporit pentru aspectele estetice. Sanscrita se oficializeză ca
limbă literară.
O capodoperă a literaturii indiene o constituie
Panciatantra (în traducere Cinci cărți). Lucrarea prezintă
primul model de povestire înrămată, de origine folclorică.
Cele cinci cărți conțin povestiri cu caracter didactic de tipul
fabulelor, anecdotelor, snoavelor. Cartea a avut o influență
considerabilă pentru literatura arabă (O mie și una de nopți)
sau pentru Decameronul lui Boccaccio.
Cel mai important poet al Indiei acestei perioade este
Kalidasa. El este autorul poemului Norul vestitor, remarcabil
prin descrierile de natură, dar și autorul a două poeme epice și
a trei drame, inclusiv Sakuntala. Subiectul acestei drame în
șapte acte, în versuri și proză, este împrumutat din
54
Mahābhārata. După ce a fost publicată pentru prima dată în
traducere engleză în 1789, Sakuntala s-a bucurat de o
rezonanță universală, fiind admirată de Schiller și Goethe în
Germania, de Karamzin în Rusia, iar la noi de Coșbuc, care a
și tradus-o în română.
Literatura chineză medievală
Tu Fu sau Du Fu – unul dintre cei mai importanți poeți
chinezi medievali. În creația lui Tu Fu (712 - 770) se remarcă
profunzimea sentimentului, realismul viziunii și forța
expresiei. Poetul este reținut în special de spectacolul mizer și
revoltător al nedreptăților sociale, iar ororile războiului sunt
exprimate cu o mare intensitate dramatică.
Li Tai (sau Li-Bai, Tai-Bai, Li-Po) (aproximativ 701 -
762), poet al iubirii, a cultivat un vers elegant, grațios, în care
finețea notației se îmbină cu puritatea sentimentului. Când
tratează problematica socială, stilul său este grav și plin de
forță.
Literatura persană
În literatura persană, un loc aparte îi revine poeziei din
secolul X-XIV, reprezentată de mai mulți poeți cu renume
universal: Rudaki (aproximativ 858-941), Firdousi
(aproximativ 934-1025), Nizami (1141-1209), Omar
Khayyam (aproximativ 048-1131), Saadi (aproximativ 1213-
1292), Haviz (aproximativ 1326-1390) ș.a.
Firdousi este autorul primului monument literar de
valoare universală - epopeea Șah-namé - Cartea regilor.
Omar Khayyam a scris peste o mie de catrene numite
„rubaiat” sau „robai”, micropoeme sub forma de catrene,
exprimând dezamăgire, tristețe, scepticism cauzat de existența
trecătoare a omului, dar și îndemn la bucuriile și plăcerile
vieții.
Saadi este autorul unor capodopere ca Bustan (Livada
cu fructe) și Golestan (Grădina florilor). A cultivat forme
poetice precum gazelul, rubaiatul (sau robai-ul).
55
 Literatura arabă medievală
A dat lumii monumentala operă O mie și una de nopți.
Acest ansamblu epic utilizează motive folclorice de largă
circulație nu doar în spațiul oriental, ci și în cel european. În
Europa, ciclul poveștilor din O mie și una de nopți a pătruns
târziu, iar în Țările Române a fost cunoscut drept cartea
populară intitulată Halima.
O mie și una de nopți este o creație cu o tehnică
narativă specifică – povestirea în ramă. Pentru a ține trează
atenția ascultătorului este folosită tehnica ,,cu sertare” (,,a
tiroirs”), tehnică ce constă în integrarea poveștilor una în alta.
Literatura japoneză medievală
A cultivat unele specii poetice de largă rezonanță
universală: tanka și haiku, creații de formă fixă, de
dimensiuni miniaturale. Tanka constă din cinci unități cu o
formă a silabelor în fiecare vers de tip 5-7-5 / 7-7, iar prima
culegere de tanka aparține lui Otomo Yakamoti (718-785) și
se întitulează Cartea celor zece mii de foi.
Haiku-ul e alcătuit din 17 silabe repartizate pe 3 versuri
formate din 5, 7, 5 silabe. Un maestru recunoscut al speciei
este și cel mai mare poet japonez Matsuo Bashoo (1644-
1694).
Eposul eroic
Evenimentele petrecute în epoca migrației popoarelor
au fost evocate în scurte compoziții versificate, recitate de
cântăreți ambulanți la diverse ocazii, unde se aduna un
auditoriu numeros. De cele mai multe ori aceste întâlniri se
produceau în târguri, la nunți sau petreceri. Faptele și figurile
evocate aveau în ele un sâmbure de adevăr istoric, alterat însă
de fantezia menestrelilor. Cu timpul, aceste cântece scurte au
fost contopite în compuneri ample și unitare, centrate pe un
eveniment sau un personaj. În felul acesta au apărut cântecele
de vitejie sau poemele eroice, cele mai cunoscute fiind:

56
 1. Eposul celtic. Cea mai veche poezie epică în
Europa de după căderea Imperiului Roman. Legenda
regelui Arthur.
2. Eposul scandinav:
Edda (adică, Străbunele), poeme arhaice, având
caracter mitologic și legendar, transmise din generații
prin viu grai, adunate și transcrise prin sec. XII;
Siegfried și comoara nibelungilor.
3. Saga Islandeză, considerată precursoarea
romanelor istorice.
4. Eposul anglo-saxon: Beowulf
5. Eposul germanic: Cântecul Nibelungilor
6. Eposul francez:. Cântecul lui Roland
7. Eposul spaniol: Cântecul Cidului
8. Eposul rusesc: Cântecul oastei lui Igor

Literatura cavalerească
Cavalerul este figura principală în scrierile medievale.
Cunoscând bine lupta, acești cavaleri își oferă serviciile
nobililor, aflați în conflict permanent între ei. Cavalerii
constituiau o noua nobilime, de rang inferior.
În secolul XI s-a formulat un cod ideal, nescris, al
cavaleriei, ce presupunea :
loialitatea și respectarea cuvântului dat;
ascultarea datorată Bisericii;
apărarea religiei, a creștinătății (de unde exaltarea
idealului de cruciadă), a oamenilor Bisericii și a
bunurilor ei.
Cavaleria imprima un stil războiului, la fel și dragostei,
și morții. Dragostea este trăită ca o luptă și războiul ca o
dragoste. Cavalerul se sacrifică și pentru una și pentru alta,
până la moarte.
Literatura cavalerească s-a manifestat în poezie și în
roman.
57
 Poezia cavalerească
Poezia lirică medievală apare mai târziu (aproximativ
sec. XII) la curțile seniorilor. Centrul de dezvoltare al acestei
poezii a fost sudul Franței (regiunea Provence), de unde apoi
s-a răspândit în nordul țării și în alte țări precum Germania,
Spania și Sicilia.
Poeții medievali francezi se numeau trubaduri – cei din
sudul Franței și truveri – cei din nordul Franței.
Notele caracteristice ale poeziei trubadurești sunt:
sentimentul frumosului formei, curtoazia, înfrumusețarea
vieții, generozitatea civilizată, curtoazia. Altfel zis, aceasta
este o poezie ce nu mai promovează vitejia și eroismul, ci
idealul estetic. Sentimentul erotic e o pasiune de principiu, o
pasiune imaginată, exprimată elegant.
Poezia trubadurilor cultivă specii noi: canțona, romanța
lirică, balada, obida, pastorala și tensonul.
Cei mai importanti trubaduri sunt: Guillaume de
Poitiers, Jauffre Rudel și, în primul rând, Bernard de
Ventadour.
Natura poeziei truverilor este diferită. Poeții din nordul
Franței au un orizont cultural ceva mai larg, un simț al
realității mai ascuțit, un gust mai puțin sau deloc legat de
convenționalismul curtean, iar poezia lor va fi pătrunsă de un
spirit burghez pronunțat și de o inspirație realistă, chiar
satirică.
Cel mai cunoscut truver, Rutebeuf (secolul XIII), nu
mai cânta grațiile doamnei, ci își evoca cu sinceritate și umor
amar starea lui de sărăcie.

În alte țări europene, poezia cavalerească a urmat

modelele provensale, adaptându-le unor condiții specifice.
O bogată moștenire poetică există în Portugalia și
Spania. În Italia, ea s-a manifestat în creația poeților celor
două școli celebre: școala siciliană și școala „dulcelui stil
58
nou”. În Germania, această poezie se numește Minnesang
(cântec de dragoste), iar poeții – minnesingeri.
Romanul curtean sau cavaleresc
În romanul medieval, realul și fantasticul se
întrepătrund. Se povestesc fapte de vitejie împletite cu iubiri
și aventuri fantastice. Termenul de curtenesc denotă că în
aceste romane e vorba de moravurile și oamenii de la curțile
nobililor.
Romanul curtean cultivă o tematică asemănătoare celei
din poezia cavalerească, însă apare ca element nou fantasticul
preluat din folclor. Autorii romanelor cavalerești propagă
idealul cavaleresc, dar îi și distrează pe cititori prin relatarea
aventurilor eroului.
Ca și în lirică, atestăm tendințe pre-umaniste, elogierea
bucuriilor lumești, interesul major pentru individualitatea
omului, încrederea în perfectibilitatea umană, firescul
afirmării individuale, respectul față de femeie etc.
Romanul cavaleresc medieval se constituie din mai
multe cicluri:
1. romanul cavaleresc de inspirație antică: Romanul
Troiei, Romanul Tebei, Romanul lui Enea, Romanul
despre Alexandru cel Mare ș.a.
2. ciclul breton:
a. lais-urile franceze, aparținând Mariei de
France
b. romanele despre Tristan și Isolda
c. romanele despre regele Arthur
d. romanele despre Sfântul Graal
Literatura orașelor
Fabliaux-urile
Burghezia timpului își are și ea o literatură bogată, de
largă raspândire în masă, deosebită de literatura curteneană,
cultivând alte teme, genuri și specii literare, exprimând o altă
concepție despre lume și om.
59
 Ca și în cazul literaturii cavalerești, formele clasice ale
literaturii orășenești sau burgheze provin din Franța. Din
această literatură fac parte povestirile fabliaux (diminutiv de
la latinescul fabula - povestire) destinate burghezilor și
poporului, povestiri vioaie, în versuri scurte, al căror scop era
să distreze.
Umorul acestor povestiri este destul de grosolan,
constând în genere din bufonerii, calambururi, bastonade etc.
Povestirile sunt batjocoritoare și lipsite de respect, satira
lor nu poate încă, la această epocă, ataca amplu marile
instituții ale feudalismului; totuși, nu menajeaza clerul și-și
permite chiar anumite ironii. În tonul viu, realist, natural se
descifrează atitudinea burghezului optimist, pentru care viața
este placută și frumoasă.
Cele mai cunoscute fabliaux-uri sunt : Țăranul medic,
Țăranul care a cucerit paradisul prin istețime, Testamentul
măgarului.
Tradiția acestui gen a fost preluată ulterior de generații
întregi de scriitori (Boccaccio, Ariosto, Rabelais, Molière, La
Fontaine, Voltaire, Balzac, Maupassant...).

Din categoria literaturii orașelor fac parte și alegoriile

didactice, dintre care, cele mai importante sunt:
Romanul lui Renard
În celebrul Roman al lui Renard (satiră-alegorică), sub
aspectul fabulei, sub haina în aparență inocentă a povestirilor
cu animale se ascunde adeseori o satiră la adresa întregii
orânduiri feudale.
Romanul lui Renard este o epopee comică în care
animalele sunt reprezentate ca trăind în societate, ca oamenii.
Scrisa în versuri, opera cuprinde 25 de capitole, de un viu
comic de caracter: animalele au vicii omenești, care se
împletesc cu instinctele lor tipice. În multe părți, romanul
devine o parodie atât a societății feudale, cât și a cântecelor
60
de vitejie. Trebuie să observăm că în timp ce literatura
nobililor s-a stins o dată cu clasa careia i se adresa, literatura
burgheză și populară a supraviețuit. Realismul observației
sale și volubilitatea agresivă a ironiei sau satirei au inaugurat
o literatură pe care o vor ilustra personalități ca Boccaccio,
Rabelais, Molière sau La Fontaine.
Romanul Trandafirului
Romanul Trandafirului (sec. XIII) – o producție literară
alegorico-didactică. Acțiunea este plasată într-o lume
imaginară, populată de zeități, de virtuți sau de vicii
personificate, lume pe care poetul o străbate în căutarea
iubitei sale, întruchipată în persoana Trandafirului. Prima
parte utilizează exclusiv alegoria. În fond, prima parte a
romanului este o adevărată artă a iubirii, a iubirii
convenționale, galante, de curte.
Partea a doua (redactata cu 40 de ani mai târziu de către
Jean de Meung), deși continuă subiectul, oferă un contrast
absolut. Partea a doua este foarte viguroasă, uneori grosolană,
ridiculizând iubirea, atacând femeile, clerul, seniorii și chiar
regii. De asemenea, simpatia pentru oamenii umili, oropsiți,
respectul față de știință și încrederea în marile sale posibilități
– toate acestea alcătuiesc interesantul fond de idei al operei
lui Jean de Meung.
Viziunea lui Petru Plugarul
Alegorii didactice atestăm și în literatura medievală
engleză cu Viziunea lui Petru Plugarul, de William Langland.
Viziunea era o specie foarte răspândită în literatura
medievală.
Poemul lui Langland e alcătuit din 11 viziuni. Mai
importante sunt cele din prima parte, care povestesc despre
peregrinările unor oameni păcătoși în căutarea adevărului, dar
nimeni nu știe unde poate fi găsit. Numai un om simplu, Petru
Plugarul, cunoaște acest drum, care e, de fapt, drumul muncii.
Poemul are un caracter anticlerical, antifeudal.
61
 Literatura populară
Poezia lirică populară
Poezia lirică populară medievală denotă o tendință spre
cultivarea formelor fixe de poezie, dar și o tendință spre o
poezie didactică și satirică.
Speciile liricii populare includ și baladele. Un caz
aparte sunt baladele spaniole (numite romanțe), aceasta a
înflorit mai ales în Anglia (baladele despre Robin Hood).
În lirica franceză se impun câțiva mari poeți:
Rutebeuf, care cultivă poezia autobiografică și satirică
(preponderent anticlericală);
Charles d’Orleans, care a practicat balada, rondoul,
versurile triste, melancolice;
François Villon.

Teatrul și drama în Evul Mediu

Biserica creștină interzisese teatrul și dramele antice,
considerându-le păgâne. Însă tot biserica a încercat să reînvie
teatrul, urmând scopuri utilitare. Astfel, a apărut teatrul
religios. Drama religioasă include drama liturgică, misterul,
miracolul.
Biserica nu a putut, însă, distruge tradițiile populare,
vechile culturi naturiste, legate de sărbătorirea venirii
primăverii sau a iernii, a semănatului sau a strângerii roadei,
însoțite de dansuri, cântece, de respectarea unor tradiții și
obiceiuri, de unde provine teatrul comic.
Teatrul comic a cultivat specii ca: farsa, sotia
(comparabilă cu șotia noastră), moralitatea.

62
 TEMA 6.
RENAȘTEREA
PreRenașterea (secolul XIII- XIV)
Este o fază de pregătire, distinctă de Renașterea
propriu-zisă, e o fază de tranziție în care se întâlnesc elemente
ale tradiției medievale cu noile idei renascentiste ce apar
treptat. Aceste idei novatoare sunt prezente mai întâi în
literatura vremii, Dante, Petrarca, sau Boccaccio făcând
primii saltul spre umanism, aducand în operele lor noile
idealuri despre om.
Dante Alighieri (1265-1321), primul scriitor care a
reușit să capteze spiritul Renașterii. Deși continuă modul
caracteristic al literaturii și stilului medieval (inspirație
religioasă, tendință moralizatoare, limbaj bazat pe percepția
vizuală și imediată a faptelor), poemul lui Dante Divina
comedie nu este numai o sinteză a literaturii și culturii
medievale, ci și o prevestire a literaturii umaniste din epoca
Renașterii, adică poate fi considerată operă prerenascentistă.
„Elogiul culturii antice al demnității și nobleței omenești, al
meritului, al cunoașterii, al voinței și al acțiunii” sunt
caracteristicile monumentalei sale creații care prevestesc
idealuri noi. Deși tematica pare a fi una pur religioasă, vizând
lumea de apoi, este însuflețită în mare parte de lumea reală,
de problemele actuale ale apocii. Problema bisericii și a
clerului, problema antichității, problema credinței și a rațiunii,
problema iubirii și a activismului omului ș.a. pot fi abordate
dintr-o dublă perspectivă, pe de o parte, în spiritul
concepțiilor medievale, iar pe de altă parte, prin prisma
concepțiilor umanismului renascentist.
Petrarca (1304-1374) este o altă figură a Renașterii
timpurii. Aparținând mișcării umaniste, el a ajuns la concluzia
că înălțimea la care poate ajunge împlinirea omului a fost
atinsă în Imperiul Roman, iar secolele scurse de atunci au fost
o perioadă de degradare socială numite și Era Medievală.
63
Petrarca a văzut în istorie o avansare pe plan social, artistic și
literar, și nu un set de evenimente religioase.
Pe lângă cunoașterea profundă a autorilor clasici și a
limbii latine, operele sale scrise în volgare au jucat un rol
precumpănitor în dezvoltarea limbii italiene vorbite într-o
limbă literară. Prin convingerea sa asupra strânsei legături
între cultura clasică și învățătura creștină, Petrarca a
contribuit la dezvoltarea umanismului european, care reunește
aceste două idealuri. Împreună cu Giovanni Boccaccio a
contribuit, printr-o activitate perseverentă, la redescoperirea
Antichității clasice, respingând preceptele scolasticei
medievale.
Rime in vita e morta di Madonna Laura (1336-1369),
cu titlul original în latină Rerum vulgarium fragmenta, este
cea mai renumită creație a lui Petrarca, cunoscută mai ales
sub titlul de Il Canzoniere (apărută în limba română cu titlul
Canțonierul). Culegerea cuprinde, în cea mai mare parte,
sonete urmate de canzoni, sextine, balade și madrigale și are
drept conținut, cu precădere, exprimarea pasiunii sale
nemărginite pentru Laura. Cu această operă a lui Petrarca,
literatura devine element precumpănitor în viață ca primă
lecție a umanismului.
În poezia sa, descrierea sentimentelor apare în opoziție
cu peisajul. Suferința, durerea, dorința de ispășire devin
speranță și chiar plânsul morții ființei iubite se transformă în
transfigurarea Laurei, care coboară consolatoare din ceruri.
Boccaccio (1313 – 1375) împreună cu Petrarca se
angajează în traducerea autorilor Antichității clasice. Opera
reprezentativă a lui Boccaccio este Decameronul (1740),
alcătuit dintr-un număr de 100 nuvele. Nuvelele se
caracterizează prin tematica foarte variată, plină de umor și
galanterie, adesea foarte îndrăzneață, din care nu lipsesc
picanteriile spre deliciul cititorului, cu o compoziție în formă
magistrală și descrierea pregnantă a caracterelor. În unele
64
cercuri puritane ale timpului, cartea a fost curând considerată
periculoasă pentru moravuri, încât nu mult a lipsit să fie arsă
în public. Cu povestirile sale reunite în Il Decamerone a
influențat nu numai dezvoltarea literaturii italiene, dar a și
creat modelul genului de nuvelă, reluat în creația multor
scriitori europeni.
Renașterea
Renașterea nu are un punct de start sau un loc. S-a
întâmplat treptat în locuri diferite, în timpuri diferite. Locul
de început al Renașterii este aproape universal. S-a căzut
totuși de acord că acesta este Centru Italiei, mai exact orașul
Florența. Italia s-a afirmat ca principal factor de unitate
spirituală europeană pentru că centrul de cultură şi civilizaţie
consacrat din Antichitate a rămas în conştiinţa europeană
lumea romană. A fost reabilitat astfel, după o mie de ani,
prestigiul vechiului Imperiu Roman de Apus. În acest sens,
Renaşterea a apărut într-adevăr ca o nouă naştere a
Antichităţii clasice greco-romane.
Renașterea este denumirea curentului de înnoire socială
și culturală, înnoire caracterizată prin reînviorarea interesului
pentru cultura și arta Antichității clasice.
Epoca Renașterii poate fi considerată una de tranziție de
la Evul Mediu spre epoca moderna. Ea cuprinde, în linii
generale, sec. XIV – XVI, în perioada începutului destrămării
feudalismului și a apariției capitalismului. Renașterea a dus la
o schimbare a valorilor umane – un avânt de energie și de
încredere în potențialul uman – care a avut numeroase
consecințe. Printre cele mai spectaculoase consecințe se pot
enumera înflorirea artelor și noua viziune asupra rolului
artelor și a artiștilor în viața societății.
Noțiunea de Renaștere a fost folosită pentru prima dată
la începutul secolului XIX de către istoricul francez Jules
Michelet, care în 1855 a publicat volumul 7 al Istoriei
Franței, pe care l-a numit Renaissance.
65
 Schimbări politice și religioase
În această perioadă începe dezvoltarea unor state
teritoriale, începând cu statele-orașe italiene și continuând cu
Germania, Franța și Spania. Acest proces este favorizat de o
diplomație modernă, care, evitând războaiele, devine un
important instrument politic.
Clerul, în special cel înalt, își schimbă modul de viață,
renunțând la preocupările exclusive de cult și aspirând la o
participare activă în politică. Papi, cardinali și episcopi nu se
mai deosebesc în această privință de negustori sau
conducători politici. Creștinismul rămâne, totuși, elementul
preponderent al culturii. În același timp, însă, învățații
umaniști se ocupă de problemele teologice și adaptează
cunoștințele filologice și istorice noi la studiul și interpretarea
scrierilor religioase. Viziunea umanistică asupra teologiei și
scripturilor sfinte a dus, în cele din urmă, la apariția reformei
protestante, inițiată în Germania de către Martin Luther
(1483-1546) și răspândită apoi în întreaga lume catolică.
Trăsături ale Renașterii
Ruperea cu tradițiile. Acest fenomen a fost decisiv în
special în domeniul istoriografiei. Opere ca Historiarum
Florentini populi libri XII (1420) de Leonardo Bruni și Istorie
fiorentine (1520) de Niccolò Machiavelli sunt exemple ale
unui nou mod de a interpreta istoria și problemele statale.
Istoricii Renașterii renunță la periodizarea istoriei după
criterii religioase (Creația, Nașterea lui Iisus și Așteptarea
Judecății de Apoi).
Redescoperirea Antichității. În timp ce învățații Evului
Mediu priveau cu neîncredere lumea păgână a grecilor și
romanilor, noua generație a Renașterii era plină de admirație
față de civilizația antichității și condamna perioada secolelor
ce i-au urmat ca fiind ignorantă, barbară, întunecată. Propriul
lor timp îl considerau epocă a luminii.

66
 Evul mediu cunoştea Antichitatea, dar numai parţial,
adesea trunchiat şi incorect, prin prisma teologiei. Renaşterea
ia Antichitatea ca model, încercând s-o cunoască în toată
bogăţia ei de valori. Începe o căutare febrilă de manuscrise
antice, care, o dată descoperite, sunt studiate cu atenţie şi –
începând cu a doua jumătate a secolului XV – tipărite.
Săpăturile scot la iveală ziduri şi statui, comori ale artei
antice. Se creează biblioteci şi librării, iar academiile nou-
apărute grupează savanţi care dezbat probleme filozofice,
cum sunt membrii Academiei platoniciene de la Florenţa.
Creaţiile antice devin modele, surse de inspiraţie, atât
pentru scriitori – care folosesc adesea chiar limba latină – cât
şi pentru artişti. Antichitatea afirmase cu mândrie că „Omul e
măsura tuturor lucrurilor” şi că „În lume-s multe mari minuni;
/ Minuni mai mari ca omul nu-s!”
Redescoperirea Antichității a făcut ca literatura clasică
să devină accesibilă Europei, după ce fusese pierdută sau
inaccesibilă timp de sute de ani, ceea ce a dat numele epocii,
Renașterea. În anul 1488, epopeile homerice au fost din nou
citite în Italia, fiind apoi traduse în mai multe limbi europene
în secolul XVI: franceză și germană în 1530, italiană în 1544,
engleză în 1581.
Umanismul. Termenul umanism are două sensuri:
1. Poziţie filozofică care pune omul şi valorile umane mai
presus de orice, orientându-se în special asupra omului ca
individ. Omul constituie astfel valoarea supremă, este un scop
în sine şi nu un mijloc
2. Mişcare spirituală care stă la baza Renaşterii, apărută în
Italia în secolul XIV şi care s-a extins în mod progresiv în
Europa apuseană până în secolul XVII. Ea este marcată de
reîntoarcerea la textele Antichităţii greco-romane, care
servesc ca modele ale modului de viaţă, de gândire şi de
creaţie artistică.

67
 În legătură cu Renaşterea, termenul se foloseşte în
ambele sensuri.
Idealul uman. Renaşterea realizează un ideal de „om
universal” (homo universalis), multilateral, un om căruia, ca
şi personajului antic, „nimic din ceea ce este omenesc” nu-i
este străin: armonios dezvoltat fizic şi cultivat ca intelect,
pasionat, iubitor de cunoaştere şi de frumos, om de cultură şi
de acţiune în acelaşi timp. Un astfel de om este un „abis de
ştiinţă”, după cum se exprima Rabelais, sau, cum se întitula
Pico della Mirandola, „doctor în toate ştiinţele şi în alte
câteva pe deasupra”. Un astfel de om avea o educaţie
multilaterală, filozofică, literară, ştiinţifică, artistică şi fizică.
Omul Renaşterii tinde să realizeze o armonie între el şi
natură. Această atitudine se opune dogmatismului şi
fanatismului medieval. Reprezentativi pentru idealul de
personalitate al Renaşterii au fost Leonardo da Vinci, pictor,
om de ştiinţă, inventator, sau Michelangelo Buonarroti,
sculptor, pictor, poet şi arhitect.
Raționalismul Renașterii. Teologi precum Erasmus sau
Martin Luther au contestat status quo-ul aristotelian,
indroducând idei radicale în ceea ce privește dreptatea și
credința. În aceasta exista un conflict latent cu viziunea
Bisericii referitor la locul omului în lume, dar majoritatea
umaniștilor erau credincioși convinși, care nu doreau o
ruptură cu Biserica.
Umanismul Renașterii a revăzut sau schimbat filosofia
medievală a lui Toma de Aquino, dar totodată au fost făcute
încercări de a crea un sincretism prin a da Antichității valori
creștine, ca de exemplu în cazul lui Marsilio Ficino sau Pico
della Mirandola. Etica se studia independent de teologie, iar
în locul autorității Bisericii se aplica logica rațională, ceea ce
îi punea pe umaniști în permanent pericol de a fi numiți
eretici.

68
 Spre deosebire de Evul Mediu, care vedea în om o
creaţie a divinităţii, supusă în exclusivitate voinţei acesteia,
Renaşterea pune accentul pe raţiunea, libertatea şi demnitatea
omului, pe caracterul său perfectibil. „Nimic nu este mai
presus pe pământ decât omul, nimic nu este mai presus în om
decât mintea şi sufletul[…]”, scria Pico della Mirandola, în
Discurs despre demnitatea omului.
Realismul Renașterii, presupune înlocuirea viziunii
fantastice a lumii, corespunzătoare concepțiilor medievale, cu
cea a unui univers organizat, inteligibil. Realismul Renaşterii
consta în surprinderea vieţii în maximum de amănunte.
Pictorii renascentişti foloseau pentru pictarea chipurilor
cereşti modele omeneşti, chiar de provenienţă joasă din punct
de vedere al moralităţii. Picturile renascentiste au imprumutat
masiv de la stilul cercetarii știintifice. Renașterea imită
formele naturii, caută în ea izvoarele perfecțiunii.
Cunoașterea artistică și cea știintifica se împletesc în
activitatea multor creatori de seamă.
Caracterul anticlerical. Lectura în original a vechilor
texte considerate sfinte le permite savanţilor vremii să releve
modificările ulterioare şi interesate făcute în aceste scrieri de
către reprezentaţii bisericii. Corupţia şi ipocrizia clerului
catolic reprezintă unul dintre subiectele favorite ale
scriitorilor satirici din Renaştere, iar în Germania Renaşterea
se asociază cu Reforma, care favorizează dezvoltarea culturii
în limba naţională.
Suportul ideologic al Renașterii – filosofia umanistă.
Întreaga lume artistică renascentistă a avut ca suport
ideologic filosofia umanistă a unei pleiade de erudiţi italieni
care afirmau că omul este în mod fundamental bun, liber şi
responsabil, că, asemeni unei grădini, el poate fi cultivat prin
studiu filosofic şi filologic, coroborat cu studiul naturii. La
curtea din Florenţa a lui Lorenzo de Medici, Marsilio Ficino
şi Pico della Mirandola întemeiază Academia
69
neoplatoniciană. Ideile vor circula repede în limba
internaţională a timpului care era latina şi datorită noii ere
„mass-media” născută odată cu apariţia tipografiilor
(Guttenberg, 1455).
Descoperirile geografice
Descoperirile geografice au schimbat radical concepțiile
asupra lumii. La 12 octombrie 1492, Cristofor Columb
debarcă pe insula Guanahani din arhipelagul insulelor
Bahamas și descoperă, astfel, America. În același an, la 2
ianuarie, prin cucerirea Granadei de către regii Castiliei din
Spania dispare – după 800 de ani de dominație – ultimul
bastion al prezenței arabe în Peninsula Iberică. În 1497 Vasco
de Gama descoperă drumul spre India, trecând în Oceanul
Indian pe la Capul Bunei Speranțe din sudul Africii. Prin
expediția întreprinsă de Magellan între 1519-1522 dispar și
ultimele îndoieli asupra formei sferice a Pământului.
Progresele în știință și tehnică
În cursul secolului XVI au fost traduse unele din cele
mai importante lucrări grecești în domeniul matematicii și s-a
găsit soluția ecuațiilor de gradul trei.
Cunoștințele obținute în astronomie de către Nicolai
Copernic (1473-1543), Tycho Brahe (1546-1601) și Johannes
Kepler (1571-1630) prin descoperirea legilor mișcării
planetelor, depășesc viziunea geocentrică a lui Ptolemeu,
conducând la reprezentarea heliocentrică a sistemului solar.
Către sfârșitul secolului XVI, Galileo Galilei (1564-
1642) aplică modelele matematice în studiul fenomenelor
fizice.
Un eveniment determinant îl constituie punerea la punct
a imprimeriei cu caractere mobile de către Johannes
Gutenberg (1440), ceea ce contribuie la răspândirea largă a
cunoștințelor.
Tot în aceeași perioadă au înflorit și universitățile și alte
școli, în special în Italia și în Franța, ceea ce a erodat poziția
70
absolută a teologiei în studiile academice. Se studiau și
traduceau lucrări filosofice și opere ale Antichității.
Reforma protestantă
Reforma protestantă din secolul XVI constituie unul
dintre cele mai mari evenimente din istoria universală, în
special din istoria Bisericii Romano-Catolice. La izvoarele
Reformei, se gasește revolta omului și proclamarea
drepturilor sale de a se defini. Reforma a fost începută de
Martin Luther, cu cele 95 de teze despre practica
indulgențelor. Reforma Protestantă a dus la o Reformă
Catolică sau Contrareformă în sânul Bisericii Catolice, printr-
o varietate de noi mișcări spirituale, reforme ale comunităților
religioase, înființarea de seminarii, clarificarea teologiei
catolice, ca și schimbări structurale în instituția Bisericii.
Declinul Renașterii
Ca orice mișcare socio-culturală, Renașterea, după o
perioadă de apogeu, cunoaște un declin în care ideile
înnoitoare lipsesc, iar epigonii realizează, în cel mai bun caz,
lucrări de imitație. Declinul Renașterii a fost favorizat și
accelerat de două împrejurări:
1. Decăderea politică și economică a Italiei, începând
deja în prima jumătate a secolului XVI, bântuită de războaie
nesfârșite, ce au culminat cu jefuirea Romei de către trupele
de mercenari ale lui Carol Quintul. Aceasta a dus la slăbirea
puterii și prestigiului papalității, la decăderea orașelor-state ca
Florența și Milano. Iar descoperirea unui nou drum spre India,
prin înconjurul Capului Bunei Speranțe, slăbește substanțial
situația economică a Veneției și Genovei.
2. Ca reacție la Reforma religioasă inițiată în Germania
de Martin Luther, Biserica Catolică instituie Contrareforma și
tribunalele inchizitoriale, adevărată lovitură de grație
împotriva libertății de gândire. În urma Conciliului din Trient
(1545-1563), se alcătuiește o listă a cărților interzise,
considerate eretice în cazul că vin în contradicție cu dogmele
71
bisericești (Index librorum prohibitorum, 1559): Galilei este
constrâns să-și abjure public convingerea asupra rotației
pământului în jurul soarelui; filosoful Giordano Bruno (1548-
1600), combate teza aristoteliană, admisă oficial de Biserică,
a unui univers închis, și este ars pe rug ca eretic; teologul și
medicul spaniol Miguel Servet (1511-1553), pentru faptul de
a fi pus sub semnul întrebării dogma Sfintei Treimi, sfârșește
și el ars pe rug, condamnat pentru blasfemie, de data aceasta
de un tribunal protestant.
Ideile Renașterii nu pot fi însă înăbușite, ele sunt apărate
de oameni curajoși ca Erasmus din Rotterdam, Francis Bacon
sau René Descartes (1596-1650), filosoful olandez Baruch
Spinoza (1632-1677), care își propun ca obiectiv fundamental
transmiterea unui mesaj eliberator și purtător de bucuria pe
care o dă cunoașterea, iar secolul al XVIII-lea va relua spiritul
Renașterii sub forma Iluminismului francez.

72
 TEMA 7
LITERATURA RENAȘTERII
Genuri și specii literare cultivate în Renaștere
În perioada Renașterii se reiau vechile genuri literare
din Antichitate – epopeea, satira, epigrama, biografia şi se
creează genuri noi ca sonetul şi nuvela.
Sonetul a fost dus la perfecțiune de către Francesco
Petrarca, ale cărui poeme de dragoste dedicate Laurei au fost
extrem de cunoscute și influente în toate literaturile europene:
în lirica spaniola (Garcilaso de la Vega), franceză ( Clément
Marot, Pleïada cu Pierre Ronsard, Joachim Du Bellay...),
engleză (Thomas Wyatt, W. Shakespeare)
În ceea ce privește nuvelistica, sursa de inspiraţie se
regăseşte în Decameronul lui Boccaccio. Nuvela a părăsit
spaţiul italian şi a fost asimilată de cultura franceză.
Momentul de glorie al nuvelei franceze îl reprezintă apariţia
lucrării scrise de Marguerite de Navarre, Heptameronul. Un
alt mare scriitor francez care s-a inspirat în scrierile sale de
Boccaccio a fost La Fontaine. În Spania, un reprezentant de
seamă al nuvelisticii este Cervantes cu Nuvelele exemplare.
O importantă dezvoltare o atestă romanul renascentist,
care a cunoscut o înflorire considerabilă mai ales în Spania. În
perioada Renașterii genul romanului e reprezentat de romanul
cavaleresc şi romanul pastoral (Jorge de Montemayor,
Diana.)
Ia avânt proza picarescă (romanul picaresc): Diego
Hurtado de Mendoza a scris prima operă picarescă spaniolă
Lazarillo de Tormes (1554). Mateo Aleman a dat însă modelul
clasic de roman picaresc Guzmán de Alfarache. Cele mai
importante realizări în genul romanesc sunt: în literatura
spaniolă romanul Don Quijote al lui Cervantes, iar în cea
franceza – romanul lui Rabelais Gargantua şi Pantagruel. În
literatura engleza se remarca romanul Utopia a lui Thomas

73
More sau Morus (1478-1535), Utopia fiind romanul
premergător speciei utopiei literare.
În dramaturgie s-a înregistrat cele mai importante
succese în literatura engleză cu Christopher Marlowe (1564-
1593), care este considerat cel mai important precursor al lui
Shakespeare. Teatrul spaniol l-a dat pe cel mai mare
reprezentatnt al său: Lope de Vega, iar cel elizabetan – pe
Shakespeare.
În această perioadă renascentistă se dezvoltă eseul.
Francezul Michel de Montagne (1533-1592) este cel care a
popularizat eseul ca specie literară.
Literatura Renașterii în Italia.
Literatura renascentistă italiană poate fi împărțită
convențional în trei perioade mari:
1. secolul XIV, il Trecento
2. secolul XV, il Quattrocento
3. secolul XVI, il Cinquecento
Prima perioadă ține de activitatea umaniștilor Petrarca
și Boccaccio, urmați de Luigi Marsili, Colluccio Salutati ș.a.,
care continuă tendințele renascentiste conturate în creația lui
Dante.
În a doua perioadă a Renașterii, curțile marilor seniori
devin adevărate centre culturale, unde umaniștii italieni își
desfășoară activitatea, adesea subordonate intereselor
mecenaților. Astfel, Lorenzo de Medici (1449-1492), numit
Magnificul, a atras la curte personalități importante precum:
Botticelli, Donatello, Leonardo da Vinci, Michelangelo,
gânditorii Marsilio Ficino, Pico della Mirandola ș.a. Însuși
Lorenzo Magnificul era un om de mare cultură, mecenat și
poet. A cultivat diferite specii poetice: poemul, sonetul, idila
pastorală, canțona, manifestând interes și pentru poezia
populară. Reprezentanți:
Angelo Poliziano (1454-1494), promotorul ideii de a
scrie în limba latină. Poate fi considerat fondator al filologiei
74
moderne grație simţului critic, susţinut de o cultură umanistă
profundă şi de stăpânirea perfectă a limbilor clasice: greacă şi
latină. A scris mai multe comentarii pe texte antice. A cultivat
balada, canțona, stanța (Stanțe pentru Giuliano Magnificul),
elegia (Elegii latine)..., dar și piese de teatru (Orfeu).
Luigi Pulci (1432-1484), autorul poemului cavaleresc
eroi-comic Uriașul Morgante care povestește despre istoria
unor lideri militari din timpul lui Carol cel Mare, așa cum ar
fi Orlando (sau Roland).
Matteo Boiardo (1441-1494), autorul poemului
cavaleresc Orlando îndrăgostit.
Ludovico Ariosto (1474-1533), autorul poemului
Orlando furiosul, considerat continuarea poemului epic
Orlando Innamorato al lui Boiardo. Ariosto scrie și
înscenează primele piese de teatru ale literaturii italiene, în
majoritate comedii (La cassaria, 1508 sau I suppositi 1509).
Ultima perioadă e marcată de creația ultimilor umaniști,
atunci când începe criza umanismului. În literatură se cultivă
cu predilecție genul pastoral sau bucolic. Reprezentanți:
Iacopo Sannazzaro (1456-1530), care a determinat
dezvoltarea genului pastoral în Vestul Europei. El este cel mai
bine cunoscut ca autor al povestei de dragoste pastorală în
proză şi versuri Arcadia.
Pietro Bembo (1470-1547), autorul faimosului tratat
Proze asupra limbii comune, axat pe problemele limbii
literare italiene. A promovat creațiile literare ale lui Petrarca
și ale lui Boccaccio. Ciclul de poezii Rime, publicate în 1530,
oferă un exemplu tipic de petrarchism, în tentativa de a repeta
în mod fidel stilul esențial din sonetele lui Petrarca.
Baldassare Castiglione (1478-1528), scriitor moralist,
autorul tratatului Omul de Curte.
Niccolò Machiavelli (1469-1527), autorul celebrului
tratat Principele. De-a lungul carierei sale, Machiavelli a
căutat să creeze un stat capabil de a rezista atacurilor externe.
75
Scrierile sale tratează principiile pe care este bazat un
asemenea stat și modalitățile prin care aceste principii pot fi
implementate și menținute. Machiavelli e și autorul unei
comedii de mare succes, Mătrăguna, care satirizează Florența
și degradarea ei morală.
Torguato Tasso (1544-1595) a fost unul din cei mai
însemnați reprezentanți ai Renașterii italiene. Cea mai
cunoscută operă a sa este epopeea în versuri Ierusalimul
eliberat, 1581. Tema poemului este asediul Ierusalimului
ocupat de păgâni și eliberarea lui de către cruciați. Problema
pe care o pune Tasso e una foarte actuală pentru sf.sec. XVI,
problema măreției credinței creștine. Alte opere: Poemul
Rinaldo (1562), Discursuri asupra artei poetice (1587),
Discursuri asupra poemului eroic (1594).
O mare realizare a secolului XVI este așa-numita
commedia dell`arte, care a exercitat o influență deosebită
asupra comediei europene.
Literatura Renașterii în Franța
Epoca Renașterii în Franța cuprinde secolul XVI. Ideile
umaniste nu s-au bucurat de sprijin din partea burgheziei
franceze. Umanismul a fost susținut de nobili, ca urmare a
contactelor cu cultura umanistă italiană.
O altă particularitate a Renașterii în Franța ține de
Mișcarea Reformei. Confrumtarea dintre catolici și protestanți
(numiți în Franța hughenoți) a generat războaiele religioase
din a doua jum. a sec. XVI, ce a culminat cu Noaptea
Sfântului Bartolomeu (1572).
Literatura Renașterii franceze poate fi împărțită
convențional în două perioade:
1. Prima jumătate a sec. XVI
2. A doua jum. a sec.XVI.
În prima perioadă, Margareta de Navarra (sau de
Valois), sora regelui Francisc I, susținătoarea ideilor
umaniste, adună la curtea sa mai mulți umaniști, inclusiv
76
simpatizanți ai protestantismului, persecutați pentru ideile lor.
Cea mai importantă operă a ei este culegerea de nuvele
Heptameronul, scrisă sub influența Decameronului lui
Boccaccio. Dinte scriitorii de la curtea sa se evidențiază:
Clément Marot (1496-1544), primul care a introdus
sonetul în literatura franceză. În versurile sale se împletește
satirizarea clerului și a justiției corupte cu elogierea bucuriilor
și a plăcerilor vieții pământești. A tradus în stil liber
Bucolicele lui Vigiliu, dar și Psalmii lui David.
François Rabelais, cel mai important autor al primei
perioade a Renașterii franceze, autorul celebrului roman
Gargantua și Pantagruel.
A doua perioadă a literaturii franceze din epoca
Renașterii este reprezentată de poezia Pleïadei. Numele se
datorează admirației lui Pierre Ronsard, unul din cei șapte
membri, pentru pleiada de poeți greci din perioada elenistică.
Acest grup de poeți francezi au resuscitat rondelul, făcând din
el un gen monden și rafinat. Temele din rondeluri sunt
aproape mereu legate de dragoste, de celebrarea bucuriilor
sale, de evocarea necazurilor pe care aceasta le produce.
Sonetul era unul din genurile predilecte ale Pleïadei, ca și alte
forme fixe ale poeziei.
Pierre Ronsard (1524 – 1585), considerat „prinț al
poeților”, s-a impus ca cel mai important poet al Pleïadei. A
fost poetul Curții, foarte apreciat de rege datorită ideilor sale
în favoarea politicii reginei-mamă contra hughenoților,
exprimate în opera sa Discours de la Misère de ce Temps
(1562-1563) și s-a bucurat de o poziție privilegiată: aceea de
a sta în dreapta suveranului. În tot timpul festivităților s-a
aflat la Curte, elogiindu-l pe rege în versuri și sonete,
compuse pe placul invitaților. Fiind veșnic îndrăgostit,
Ronsard își cântă iubirile în poezie, Casandra, Maria, Elena
fiind muze ale poetului. În sonetele dedicate acestor
inspiratoare, se împletesc frecvent motivul sorții schimbătoare
77
(fortuna labilis), al trăirii clipei (carpe diem), al trecerii
iremediabile a timpului (fugit irreparabile tempus), în același
timp elogiindu-se bucuriile și plăcerile vieții de la țară, în
sânul naturii.
Joachim Du Bellay (1525-1560) a fost poet și critic
literar francez, întemeietor, alături de Pierre de Ronsard al
școlii poetice La Pléiade, el fiind și autorul programului
acesteia: Apărarea și ilustrarea limbii franceze (1549), în care
pledează pentru recunoașterea limbii franceze ca limbă
literară națională.
Ca poet liric, Du Ballay a cultivat sonetul în ciclul
Măslinul (Olivul) conținând cca 50 de sonete scrise în
perioada 1549 – 1550. După modelul lui Petrarca, autorul
omagiază o iubită imaginară. Regretele (Les regrets)
reprezintă o culegere de poeme cu 191 sonete petrarchizante.
De data aceasta, subiectul nu mai este dragostea pentru vreo
femeie, ci pentru tărâmul natal. Poetul conștientizează
zădărnicia eforturilor omenești de a schimba lumea, regretă
viața irosită, exprimând ideea imposibilității realizării
idealurilor umaniste. Lucrarea Les antiquités de Rome,
publicată în 1558, are ca subiect trecutul glorios în antiteză cu
prezentul decăzut al marelui oraș.
În a doua perioadă a Renașterii franceze, a doua
jumătate a sec. XVI, scade optimismul primelor generații de
umaniști, ceea ce marchează începutul declinului
umanismului în Franța.
Michel de Montagne (1533-1592) este ultimul mare
umanist francez, autorul celebrelor Eseuri, în care constată
criza ideilor umaniste. Este cunoscut ca fiind cel care a
popularizat eseul ca specie literară și pentru ușurința cu care
trecea de la speculații intelectuale serioase la anecdote, unele
cu caracter autobiografic. Colecția sa voluminoasă de Essais
(cuvânt ce însemna propriu-zis încercări) conține unele din
cele mai influente eseuri din istoria literaturii occidentale.
78
 Scrierile lui Montaigne au influențat în mod direct
scriitori variind de la William Shakespeare la Ralph Waldo
Emerson, sau de la Jean-Jacques Rousseau la Friedrich
Nietzsche.
Literatura Renașterii în Spania
Epoca Renașterii în Spania cuprinde sf. sec. XV – înc.
sec. XVII. Umanismul spaniol nu a gasit sprijin nici în
burghezie nici în nobilime, nici în regalitate. Cultul
Antichității era unul instabil, în schimb s-a menținut legătura
strânsă cu tradiția populară, ceea ce a imprimat un conținut
mai democratic și mai realist întregii culturi spaniole din
perioada respectivă.
În literatura spaniolă se evidențiază două perioade:
1. Renașterea culminantă, sf. sec. XV și înc. sec. XVI
2. „Secolul de aur”, a doua jum. a sec. XVI – prima
jum. a sec. XVII
În prima perioadă, concepțiile vechi medievale se
împletesc cu ideile umaniste. Primii umaniști spanioli sunt:
Elio Antonio de Nebrija (1444-1522) autorul primei
gramatici a limbii spaniole;
Juan Luis Vives (1492-1540), promotorul sistemului
pedagogic umanist;
Juan de Valdés (1500-1541), autorul unui tratat despre
limbă;
Antonio de Guevara (1480-1545), autorul lucrării
Ceasornicul domnilor (1529), prima operă spaniolă
tradusă în română de Nicolae Costin.
În această perioadă se dezvoltă poezia lirică. Poeții
spanioli preiau mai multe specii și genuri literare din
literatura italiană, în special, sonetul, dar valorifică și tradițiile
poeziei populare. Se evidențiază:
Garcilaso de la Vega (1501-1536), considerat „rege al
poeților castilieni” și unul din cei mai mari scriitori de
expresie spaniolă din istorie. Opera poetică a lui de la Vega,
79
cuprinde sonete, cântece, ode, elegii, o epistolă, egloge,
cuplete castiliane...
Juan del Encina (1468-1529), numit „patriarhul
teatrului spaniol” a fost poet, dramaturg, actor și compozitor.
A fost considerat întemeietor al dramaturgiei spaniole atât în
tradiția dramei liturgice, cât și a celei cu caracter laic, de
inspirație pastorală și mitologică.
Bartolomé Torres Naharro (1485-1531), autorul
primului tratat despre dramă în limba spaniolă, Propalladia.
În a doua perioadă, lirica se diversifică, apar școli
poetice ca:
Școala de la Salamanca, ilustrată de Luis de León
(1527-1591), călugăr augustin și poet spaniol. A fost
considerat unul dintre cei mai valoroși poeți castilieni. Luis
de León a efectuat și traduceri remarcabile din Biblie (Cartea
lui Iov, Cântarea Cântărilor, Psalmi), poeți elini (Pindar,
Euripide), latini (Virgiliu, Horațiu), italieni (Petrarca).
Școala de la Sevilla, impunându-se cu Fernando de
Herrera (1534-1597). Supranumit El Divino, a fost șef al
școlii poetice din Sevilla și principal reprezentant al
petrarchismului spaniol. A scris ode închinate iubirii de patrie,
gloriei și faptelor de arme ale poporului spaniol, iar prin
sonete și canțone, a cântat iubirea pentru Doña Leonor de
Milán.
Jorge de Montemayor (1520-1561), a scris cel mai
cunoscut roman pastoral Diana. Acesta combină proză şi
versuri, proza serveşte pentru a nara acțiunea, iar versurile
pentru a exprima sentimentele personajelor. Acest roman a
avut un succes imens în timpul său: au apărut aproape treizeci
de ediţii între 1559 şi 1624.
Diego Hurtado de Mendoza, a fost poet, romancier,
diplomat și istoric. A scris prima operă picarescă spaniolă
Lazarillo de Tormes (1554).

80
 Mateo Aleman (1547-1614), a dat modelul clasic de
roman picaresc Guzmán de Alfarache.
Cervantes – culme a prozei spaniole din epoca
Renașterii: Nuvelele exemplare, Don Quijote.
Teatrul spaniol renascentist e dominat de figura lui
Lope Félix de Vega Carpio (1562-1635).
Literatura Renașterii în Anglia
Epoca Renașterii în Aglia coincide cu domnia dinastiei
Tudorilor, de la venirea la putere a lui Henric VII (1485),
până la moartea reginei Elisabeta (1603), care a contribuit la
transformarea Angliei într-un stat puternic din punct de
vedere econimic și comercial, a cărui rivalitate cu Spania a
dus până la război. Umanismul englez a fost mai puțin
preocupat de aspectele literare și filosofice și mai mult de cele
sociale, politice și morale.
În epoca elisabetană a avut loc o mare înflorire a
literaturii, în special în domeniul teatrului. Renașterea italiană
a redescoperit teatrul vechi grec și roman, pe care l-a făcut să
evolueze în altă direcție față de vechile piese religioase ale
Evului Mediu.
Proza
Thomas More sau Morus (1478-1535) – cel mai
cunoscut umanist englez și admirator al Antichității clasice,
autorul cărții Utopia. Morus a introdus termenul de „utopie”
(greacă „niciun loc”, dar similar cu eu topos - „loc fericit”),
numele dat de el unei națiuni insulare ideale, imaginare, a
cărui sistem politic a fost descris în cartea lui, publicată în
1516.
Utopia este considerată premergătoarea speciei utopiei
literare, în care diferite „societăți ideale” sau orașe perfecte
sunt descrise mai mult sau mai puțin amănunțit de autor.
Lirica
Thomas Wyatt (1503-1542) a valorificat sonetul.
Importanța lui Wyatt în literatura engleză constă în
81
introducerea sonetului în Anglia, respectiv în revitalizarea
modului liric, de data asta sub forma sonetului.
Henry Howard Surrey ( 1517-1547) a fost prieten și
discipol lui Wyatt. Poeziile sale pot fi considerate mai reușite
decât cele ale lui Wyatt datorită unei mai bune mânuiri a
limbii și a ritmului. De asemenea a cultivat sonetul. Una
dintre contribuțiile sale este introducerea versului alb.
Philip Sidney (1554-1586), autorul celebrului tratat
Apărarea poeziei. A creat după modelul Pleïadei franceze un
grup literar numit Areopagul care promova opera lui Petrarca,
Ronsard și Du Ballay.
Edmund Spencer (1552-1599), membru al Areopagului,
promotor al idealului platonic al iubirii.
William Shakespeare. Specia sonetului a atins culmile
perfecțiunii în lirica engleză prin sonetele lui Shakespeare – o
colecție de 154 de sonete, care discută teme precum trecerea
timpului, iubirea, frumusețea și mortalitatea.
Dramaturgia
În dramaturgie s-a înregistrat cele mai importante
succese.
Christopher Marlowe (1564-1593), cel mai important
precursor al lui Shakespeare. Prima piesă a lui Marlowe
jucată pe scena din Londra a fost Tamerlan cel Mare (1587),
urmată curând și de Tamerlan Partea II. Alte piese: Eduard al
II-lea – o piesă istorică engleză despre detronarea regelui
homosexual Eduard al II-lea de către baronii nemulțumiți și
de către regina Franței; Masacrul de la Paris; Tragica istorie
a doctorului Faust etc.
Robert Greene (1558-1592), autor de piese cu caracter
satiric și popular.
Thomas Kyd (1558-1594), autorul celebrei piese
Tragedia spaniolă, o dramă a răzbunării și a violenței. Kyd
este părintele tragediei sângeroase sau al tragediei răzbunării
din perioada Renașterii engleze.
82
 Ben Jonson (1572-1637), umanist și admirator al lui
Shakespeare. Anticipează teatrul clasic scriind comedii cu
caracter didactic, ce au drept scop corectarea moravurilor,
amintind de specia medievală moralitatea: Fiecare cu toana
lui; Fiecare fără toana lui; Alchimistul și renumita comedie
Volpone, în care demască influența negativă a banului.
William Shakespeare – cel mai mare reprezentant al
dramaturgiei engleze.

83
 TEMA 8
BAROCUL
Barocul este o dezvoltare fireasca a manierismului
renascentist.
Se naște în Italia la sfârşitul anilor 1600, devenit
predominant în secolele XVII şi XVIII, dar a cărui extensie
maximă a fost de aproximativ 300 de ani, de la 1600 până în
preajma începutului secolului XX.
Stilul baroc s-a manifestat iniţial în arhitectură,
sculptură şi pictură, dar în perioada ascendenţei sale maxime
(1670 – 1780) a pătruns triumfal în tot ceea ce se poate numi
creaţie artistică şi ideatică: balet, dans, grădinărit, filozofie,
literatură, mobilier, muzică, teatru, etc.
Etimologia numelui
Numele „baroc” are o etimologie dublă:
1. „Baroco” – un cuvânt artificial, care în Evul
Mediu, descria un silogism.
2. „Baruecco” din spaniolă sau „barocco” din
portugheză – o varietate de perlǎ imperfectǎ,
având o formă între sferǎ şi oval.
În Dicţionarul artelor frumoase din 1797, teoreticianul
Italia Milizia defineşte barocul ca un superlativ al bizarului,
un exces al ridicolului.
Barocul în artă
În arhitectură, stilul baroc este caracterizat de
monumentalitatea clădirilor şi excesivitatea decorării
interioare şi exterioare a acestora;
În sculptură se caracterizează prin folosirea scenelor
dramatice, cu personaje multiple, reprezentate din unghiuri
diverse, grupate în jurul unui vortex asimetric plasat în
ansamblu;
În pictură – prin realizarea de compoziţii complexe cu
personaje multiple, aflate în situaţii dramatice prin utilizarea
diagonalelor şi a tehnicii clarobscurului;
84
 În muzică, barocul aduce armonie confuză, încărcată cu
modulaţii şi disonanţe, o intonaţie dificilă şi constrângătoare;
În literatură Barocul a fost văzut inițial ca o formă a
bizarului. De abia mai târziu a ajuns să desemneze un obiect
cizelat cu multǎ fineţe.
Trăsăturile artei baroc
pierderea clarității și coerenței imaginii;
multiplicarea elemenelor și a planurilor în compoziție;
simboluri complexe ce se referă la domenii care nu
aparțineau până acum tematicei artistice (alchimie, arta
blazonului, limbajul florilor, ...);
gust pronunțat pentru un erotism estetizant;
deformarea și torsiunea corpurilor;
scheme sinuoase („figuri în serpentină”);
modificarea proporțiilor între diverse părți ale corpului;
alungirea formelor etc.
Omul baroc
Renaşterea considerase omul ca fiind „măsura tuturor
lucrurilor”, centrul şi beneficiarul creaţiei. Ea preamărea
frumuseţea corpului şi perfecţiunea inteligenţei umane.
Antropocentrismul dinainte apare acum ca o iluzie sau ca o
naivitate. Dorind mai mult ca înainte să se bucure de viaţă,
omul e mai obsedat ca niciodată de existenţa sa fizică. El se
așază pe același nivel ontologic ca şi alte creaturi, având
acelaşi caracter trecător, fiind create din aceeaşi materie. Încă
din Antichitate se pune în valoare stabilitatea şi statornicia,
numai că acum se accentuează nulitatea lumii şi a omului.
Omul baroc dovedeşte o fascinaţie dezgustătoare pentru
anatomii. El ne vorbeşte despre muşchii săi, tendoanele şi
viscerele sale, de scheletul şi carnea sa, cu un patetism
violent. Comportamentul personajului şi omului baroc este
ostentativ, capabil să producă şocuri şi surprize.
Traumatismele declanşate asupra altora se pot întoarce asupra
lui însuşi şi, astfel, despre personajele literaturii baroce se
85
poate spune că au voluptatea cruzimii. Ele sunt sadice şi
mazochiste, atât în ipostaza de agenţi ai răului, cât şi în aceea
de victime.
În epoca Barocului, eul se individualizează mai mult.
Omul este gândit mai puţin ca un membru al comunităţii sau
al esenţei universale, ci mai mult în sine însuşi şi pentru sine.
Omul baroc se gândeşte la destinul său personal unic şi diferit
de al tuturor celorlalte persoane.
Artistul baroc
Artiștii căutau, prin utilizarea a tot felul de artificii, să
uimească, să producă admirație. Fantezia și imaginația
trebuiau trezite și activate în spectator, cititor sau ascultător.
Scrisul devine acum o necesitate organică, viscerală. Toată
atenția artistului se concentra asupra unui singur individ,
OMUL.
Spre deosebire de perioada anterioarǎ, Renaşterea, în
care predomina bucuria și idealismul, barocul aduce
sentimentul tragicului.
Personajul Baroc
Cameleon şi Proteu sunt două imagini ale omului
frecvent întâlnite în arta baroc. Imaginea cameleonului
ilustrează libertatea dăruită omului de a se transforma şi de a
se construi după propria voinţă. Această imagine
demonstrează, în Baroc, nestatornicia şi inconsistenţa unei
fiinţe care nu are esenţă proprie, ci doar existenţă determinată
de hazard, mediu şi circumstanţe.
Pe de altă parte, personajul baroc are obsesia de a
deveni un altul în sensul propriu al termenului, prin nebunie
sau vrajă, printr-o metamorfoză subită, sau prin dragoste. În
personajul baroc coexistă mai multe euri, care nu există în
simultaneitate, ci în succesiune: „Pe stomacul gol mă simt
altul decât după masă; dacă sănătatea îmi prieşte şi frumoasa
dimineaţă e clară, luminoasă, iată-mă un om desăvârşit; dacă

86
am o bătătură care-mi apasă degetul mare, iată-mă posomorât,
dar plăcut şi inaccesibil”.
Don Juan este un mit al acestei perioade. Ca şi el, mulţi
practicau acestă inconstanţă, care compensa lipsa esenţei prin
multitudinea aparenţei. Desigur eul, care se schimbă fără voie
şi nu se mai recunoaşte, încearcă un sentiment de
incertitudine şi angoasă.
Personajul baroc nu poate fi pre-fixat, aşa cum se
întâmplă cu personajul clasic. Traseul său de existenţă este
lipsit de puncte sigure de reper. Starea aceasta conferă omului
din literatura barocă, sentimentul mişcării într-un univers
labirintic, în care zonele timpului şi spaţiului real nu mai pot
fi delimitate de cele ale imaginarului. Nesigur de sine,
suspicios faţă de alţii, mânat de îndoieli în faţa providenţei,
omul baroc se ascunde, se preface, se deghizează. El trăieşte
sub adăpostul măştii, se dedubleză, evită expunerea
identificatoare la lumină pe care eroul clasic o caută cu
tenacitate. Scara socială şi etica este mobilă, favorizând
căderile şi ascensiunile precipitate. Diversele ipostaze,
deghizarea schimbarea de nume, replierea într-o stare socială
diferită de cea reală, reprezintă un arsenal literar bogat, la
care face apel atât romanul, cât şi teatrul baroc.
Literatura Barocului
Barocul descoperă drama și genurile neregulate, libere,
mixte, de tip tragicomedia, comedia-balet. Barocul grav,
spiritualizat, continuă și amplifică literatura religioasă de
apologii, profeţii şi viziuni, cel popular, însă, literatura de
colportaj, de gust democratic. Atenția sporită acordată relației
personale, individualizate, este fundamentul apariției unor
importante genuri literare, printre care romanzo, romanul, este
cel mai important de menționat.
Caracteristici ale literaturii baroc
Antagonismul baroc. Barocul descoperă drama vieţii,
tragedia existenţei, pe care o exprimă sincer, plenar, uneori
87
sumbru. Echilibrul anterior, viziunea senină a veacurilor care
au precedat apariţia barocului se surpă brusc: lumea alunecă
pe o pantă abruptă, fără posibilitatea recâştigării imediate a
stabilităţii. Acestea sunt şi cauzele care au dus la apariţia unui
program estetic, a unui crez artistic, pendulând permanent
între aparenţă şi materialitate, idealitate şi realitate, abstract şi
concret, ludic şi grav, antagonismul baroc fiind el însuşi
oscilant, exersând dialectica extremelor şi echilibrul
antagonismelor.
Realismul exprimării. Viaţa începe să fie observată cu
mai multă luciditate, mult mai critic şi mai sceptic.
Nesiguranţa, constanta veacului despre care vorbim îşi lasă
amprenta asupra tuturor creaţiilor şi producţiilor literare.
Grija pentru detalii. Grija extremă (aproape paranoidă)
față de detalii devine unul dintre elementele definitorii ale
perioadei Baroc, iar perfecțiunea, adică virtuozitatea era nu
numai un lucru căutat, dar era și de dorit de către artiști.
Viziune specifică despre lume. Raportul dintre
comportamentul scriitorilor şi universul tematic reprezintă
spaţiul intelectual afectiv în care se configurează viziunea lor
despre lume, înţeleasă ca o stare de spirit hipersensibilă la
impulsurile unui mediu foarte larg şi eterogen.
Barocul are zonele sale extreme, deschise percepţiei
realului, cotidianului dar şi misterului, visului, iluziei care
comunică cu dimensiunile diferite ale imaginarului, ale
mentalului, găsind sentimente noi, viziuni noi, suferinţe şi
bucurii pe care nimeni nu le mai trăise până atunci. Privind
spre real, sensibilitatea scriitorului descoperă o lume rău
alcătuită, împărţită în categorii sociale ce nedreptăţesc
demnitatea umană, descoperă neconcordanţe între valoarea
individuală a omului şi comunitatea din care face parte.
Examinat din acest unghi de vedere, destinul omului apare
capricios, sinuos, situat sub impulsul unor forţe mai puternice
decât cele de care dispune omul.
88
 Tematică de largă circulație. Universul baroc pune în
lumină o reţea de teme şi motive de largă circulaţie, cu o
frecvenţă deosebită în operele scriitorilor din diferite ţări.
Tema cunoscută a Renașterii – suferința psihologică a
omului – se regăsește în toate formele artistice în care
Barocul s-a manifestat, dar mai ales în literatura sa. Ființa
umană îşi pune întrebări din ce în ce mai dese despre menirea
sufletului şi a trupului.
Observarea vieţii, analiza realului, a cotidianului, a
spaţiului istoric în care se moare uşor la vârsta tinereţii,
conduce omul la concluzii pesimiste, sceptice. Dacă până
atunci credinţa îi oferea entuziasmul unei viziuni liniştitoare,
care arăta reperele unei vieţi cuminţi şi senine, compensaţia
unei justiţii divine finale, acum omul veacului baroc este
zdruncinat de uşurinţa cu care moartea îşi face loc printre
oameni de repetatele şi obositoarele războaie, provocatoare de
suferinţe şi boală, de lipsa securităţii. El se simte ca o fiinţă,
prizonieră a unei vieţi trecătoare, a unui corp perisabil,
ameninţat de degradare.
Sentimentul timpului veşnic şi al spaţiului infinit, abia
intuite sau înţelese de omul timpului, au lăsat urme profunde
în conştiinţa atât de delicată a sensibilităţii baroce.
După cum s-a putut observa, poetica Barocului se
rezumă, în fond, la o singură mare temă – moartea. Printre
strălucirile baroce, destinate să ia ochii şi să izbească
receptivitatea omului decepţionat de viaţă, se numără şi
strălucirea morţii. Există un adevărat gust necrofil. Se va
dezvolta un gust excesiv pentru funerarii. Niciodată n-au fost
mai cultivate catafalcurile, draperiile de doliu, sarcofagiile
spectaculoase, criptele bogate, mausoleele cu proporţii
gigantice temple ale morţii. Se pare totuşi că această obsesie
provocă, prin ricoşeu, setea de a se bucura intens de puţinul
timp acordat vieţii.

89
 Imagini și motive specifice:
Imaginea lumii răsturnate, care apare în imaginarul
baroc, descrie în raport cu apocalipsele, o bulversare aproape
beningnă. Figurează aici imaginea eteroclitică a realităţii,
incoerenţa cotidianului, nechibzuinţa curentă. Tatăl este
pedepsit, înţeleptul este sau pare să fie nebun, înţelepţii sunt
guvernaţi de nebuni, animalele pot fi stăpâne ale omului sau
mai inteligente decât aceştia, peştele zboară, pasărea înoată.
Susul şi josul, rezonabilul şi smintitul îşi schimbă poziţia şi se
confundă. Nu realul se schimbă, ci ierarhiile, ordinea sa. Este
o luptă împotriva tradiţiei şi a obişnuinţei. Aceste situaţii
puteau cauza în afara surprizei, un sentiment de instabilitate şi
dereglare.Textele cauzau o transgresie miraculoasă a legilor;
normalitatea şi legalitatea deveneau mai ample.
O altă imagine frecventă în Baroc este cea a lumii ca
teatru. În acest mod, Barocul vrea să sublinieze faptul că
realitatea nu are mai multă substanţă decât un decor, că viaţa
nu are mai multă durabilitate şi autenticitate decât un rol, că
oamenii nu au esenţă, ci doar aparenţă, ca actorii care sunt
ceea ce sunt pentru puţin timp, părăsind scena lumii pe care
alţi actori vor veni să joace.
Barocul este sensibil faţă de inconstanţa şi inconsistenţa
formelor. Schimbările formelor – metamorfoze – deformări –
anamorfoze – aberaţii ale formelor – monştri groteşti –
proliferarea formelor – fiinţe proteiforme, evanescenţa lor
(obiecte fără forme ca apa, norii, focul, vântul), toate
constituie clişeele instabilităţii. Senzaţia că totul a scăpat de
sub control, că moartea se află în proximitatea oricărei clipe
de fericire, că prăpastia căderii în gol se deschide în locurile
cele mai neaşteptate, formează axa centrală a creaţiei baroce.
Formalismul. O altă trăsătură importantă a Barocului
se referă la preferința acordată, în lucrări foarte diferite,
formei exterioare în detrimentul conținutului.

90
 Barocul italian
Un poet care anticipă unele experiențe ale Barocului
este Torquato Tasso. Putem observa la el o dualitate de
tendințe: spiritul clasic și lirismul care tinde să se elibereze de
reguli, lirism guvernat de imaginație. Ca și în Baroc, în cazul
operei sale, realitatea și aparența sunt două domenii imposibil
de delimitat. E de remarcat, în acest sens, și preferința
poetului pentru genul mixt – pastorala.
Torquato Tasso anunță, deci, Barocul atât prin
predilecția pentru clar-obscur sau vagul obiectelor și stărilor
sufletești, dar și prin victoria imaginii asupra simțirii, prin
grija sa aproape excesivă față de formă (folosește antiteze și
paralelisme uneori excesive), prin gustul pentru ornamentul
stilistic și decor.
Giambattista Marino se opune clasicismului Renașterii
prin gustul său pentru insolit, bizar și romanesc. Marini este
autorul poemului Adonis (1623), un poem de 45.000 de
versete, care relatează povestea lui Adonis şi Venus. Succesul
acestei compoziții a stârnit mare admiraţie inspirând moda
Marinismului şi, de altfel, și critici. Adonis a fost criticată, în
principal, pentru imposibilitatea autorului de a urma
subiectul, diferitele părţi ale operei sale, în același timp roman
eroic, mitologic şi satiric, par să formeze lucrări separate.
Istoricii literari au observat gustul pentru erotism al
poetului italian, vizibil mai cu seamă în Adonis, care, s-a
afirmat, este o epopee a simțurilor. Nici un alt poet baroc nu a
exploatat cu atâta pasiune olfactivul, vizualul și tactilul.
Ca un artist al Barocului, Marino iubește mișcarea sau
așa-zisa „frumoasa dezordine”. Sunt evidente preferințele
pentru linia curbă, ondulatorie...Marino folosește cu multă
virtuozitate antiteza, repetiția.
Marino și contemporanii săi vor să placă cu orice preț,
iar arta lor este aristocratică, prețioasă, rafinată... Pe Marino

91
nu-l interesează viața interioară a omului, ci numai poezia,
înțeleasă ca un ornament luxos.
Barocul spaniol
Mai mult decât în altă țară, în Spania, limita dintre
Renaștere și Baroc este greu de identificat. Specifică
literaturii spaniole baroce e starea sufletească de dezamăgire.
Sufletul spaniol este supus mai mult decât cel al altor
neamuri contrastului dintre viață și vis (ștergerea granițelor
dintre cele două zone ale existenței). Izbește tonalitatea
depresivă a literaturii din această perioadă, percepția vie a
morții. Calderón de la Barca, de exemplu, privește nașterea și
moartea drept două acțiuni simultane, trecerea dintr-un
mormânt în altul. Sufletul spaniol e marcat de meditația în
fața morții, dar el răspunde și apelului vieții.
Specifice literaturii spaniole sunt cele două mișcări
poetice din cadrul Barocului spaniol:
a. Conceptismul (Francisco de Quevedo), care aduce
nou în poezie o altă concepție despre viață. Spre deosebire de
cultism, conceptismul punea accentul pe claritatea ideii și
subtilitatea imaginii.
b. Culturanismul sau cultismul. Un exponent al
cultismului este Gongora. Autorul fuge de claritate, recurgând
la o exprimare eminamente metaforică. Gongora face parte
din acel grup de poeți care visau la o limbă poetică elevată,
incapabilă să fie înțeleasă de omul de rând. E adevărat că la
Gongora metafora este uneori un punct de plecare pentru alte
metafore. Amestecul culorilor și fuziunea lor (ninsoarea
purpurie, zăpada roșie din Fabula lui Polifem și a Galateei)
este un exemplu izbitor al unei arte antirealiste. Pentru
Gongora natura nu-i decât un pretext și un model. Din ea
reține tot ce-i prețios, strălucitor și colorat. Gongora
îmbogățește vocabularul cu cuvinte latine și grecești,
folosește sistematic neologismul, răstoarnă și complică

92
raporturile gramaticale, imaginează o sintaxă proprie versului
inversând cuvintele, omite articolul...
Specific literaturii baroce spaniole este și gustul
solitudinii, a singurătății, echivalentă cu lipsa de orizont, cu
moartea inexorabilă.
Barocul francez
În Franța fenomenul Baroc este privit cu suspiciune și
destule rezerve datorită vecinătății Clasicismului.
Toți poeții francezi ai Barocului remarcă schimbarea
sau inconstanța ființei umane.
Du Bartas compară materia din univers cu o ceară
informă în care Dumnezeu zi și noapte își gravează
amprentele sale. Imaginea ființei umane apare în culori foarte
întunecate în poezia misticilor francezi din perioada
Barocului. Bucuria degenerează deseori în plictiseală, nu
există nimic pe pământ care să fixeze dorințele omului. Omul
este sfâșiat de contradicții, e robul antinomiilor.
Théodore Agrippa d’Aubigné compară dragostea femeii
cu fumul, flacăra și vântul, elemente care simbolizează
mișcarea și dispersarea materiei.
Timpul care, în concepția lui Antoine Favre, nu-i decât
clipa ce pururi se schimbă, este până la urmă personificat de
mitul antic al lui Proteu, simbol aș mișcării și schimbării.
Metamorfoza și deghizarea își găsesc realizarea perfectă
în teatru (pastorala și tragicomedia). Omul secolului XVII se
zbate pradă antinomiei mască-chip. Părem într-un fel și
suntem altfel alcătuiți. Suntem sclavii aparenței, pentru că
viața noastră este necontenit supusă schimbării.
În epoca Barocului se impun saloanele „prețioaselor”,
adică a lumii „prețioase”. Propunându-și să devulgarizeze
limba, aceste „prețioase” crează un vocabular ales, plin de
expresii alambicate. Metaforele limbajului prețios nu sunt
„imagini” în sensul exact al cuvântului, ci un mod spiritual de
a face să ți se ghicească ideile.
93
 TEMA 9
CLASICISMUL
Clasicismul este un curent literar-artistic ce apare în
Franța în a doua jumătate a secolului XVI, în timpul domniei
lui Ludovic al XIV-lea și se dezvoltă în perioada dintre
secolele XVII-XVIII. Clasicismul pledează pentru
valorificarea Antichității și este caracterizat, în special, prin
respectul pentru Antichitate.
Semnificația termenului
Termenul „clasicism” vine de la latinul clasicus, ceea ce
înseamnă de prim rang, în care te poți încrede, demn de
urmat. Cuvântul „clasic” are mai multe accepții:
a. Se consideră clasice operele literare și artistice care
întrunesc condițiile perfecțiunii. În acest sens sunt clasici
scriitorii și artiștii a căror operă își păstrează valoarea de-a
lungul veacurilor (da Vinci, Goethe, Hugo, Eminescu, Enescu
etc.)
b. „Clasic” înseamnă ceea ce aparține lumii și culturii
antice greco-latine (Homer, Eschil, Sofocle, Virgiliu etc.)
c. O operă este clasică pentru că e de valoare, pentru că e
exemplară și pentru că aparține Clasicismului. Însă, nu orice
operă clasică, în sensul că aparține Clasicismului, este și
clasică, în sensul de exemplară, perfectă, valoroasă. Corect ar
fi dacă pentru ceea ce aparține curentului artistic numit
clasicism am folosi cuvântul clasicist. În acest caz, o operă
clasicistă poate fi și clasică, dar poate și să nu fie.
Baza filosofică a Clasicismului
Baza filosofică a Clasicismului este raționalismul.
Asupra literaturii din sec. XVII și-a lăsat amprenta sistemele
filosofice ale perioadei, în primul rând filosofia raționalistă a
lui René Descartes, autorul Discursului asupra metodei de a
ne conduce rațiunea și de a căuta adevărul în științe, 1637.
Descartes respinge tradiția scolastică cu raționamentele ei seci
și abstracte, opunându-i o nouă metodă de gândire, bazată pe
94
primatul și autonomia rațiunii, considerată criteriul suprem
atât al cunoașterii științifice, cât și al celei artistice. Filosofia
carteziană recunoaște natura duală a omului, în care se îmbină
esența sa spirituală, superioară și cea materială, inferioară,
adică rațiunea și pasiunea.
În Clasicism, rațiunea are un rol dominant în estetică,
dar și în operele scriitorilor clasici. Clasicismul încearcă
stabilirea încrederii umaniste în măreția omului așezat în
centrul operei de artă, ca în Renaștere, dar omul rațional al
clasiciștilor se deosebește de omul Renașterii. Concepțiile
umaniștilor se întemeiau pe armonia principiului material și
cel ideal, a rațiunii cu sentimentul, a datoriei cu pasiunea.
Concepțiile Clasicismului reflectă antagonismul lor: rațiunea
este opusă sentimentului, interesele generale – celor
personale, raționalul – emoționalului, ceea ce determină și
conflictul operelor clasice, conflictul dintre datorie și pasiune,
dintre rațiune și sentiment.
Sursele poeticii clasiciste
Sursele poeticii clasiciste le aflăm, în primul rând, în
comentariile și dezvoltările renascentiste ale ideilor cuprinse
în Poetica lui Aristotel.
În formarea esteticii clasiciste distingem trei perioade
importante (după René Bray):
1. Perioada Renașterii franceze și a activității Pleïadei,
ce cuprinde a II-a jumătate a secolului XVI. Ideea generală a
esteticii clasiciste este cea a imitațiilor Antichității, care se
desprinde cu limpezime din cel mai de seamă manifest literar
al vremii Apărarea și ilustrarea limbii franceze a lui Joachim
du Bellay. Se recomandă aici, în special, imitația vechilor
greci, idolatria față de valorile impuse de aceștia.
2. A doua perioadă cuprinde anii 1600-1660 și
înlocuiește primatul imitațiilor cu primatul regulilor. Imitația
grecilor rămâne un deziderat estetic fundamental, însă ea
trebuie raționalizată și regularizată. Personalitatea dominantă
95
a perioadei este Jean Chapelain (1595-1674), autorul Scrisorii
despre regula celor douăzeci și patru de ore, al Discursului
asupra poeziei reprezentative, al faimoaselor Sentimente ale
Academiei cu privire la Cid etc. Chapelain crede că o bună
cunoaștere a regulilor poate suplini lipsa talentului.
3. Perioada a treia începe cu anul 1660 și e marcată de
apariția Satirelor lui Boileau (1636-1711) și se prelungește și
în sec. XVIII. E perioada în care primatul regulilor se
înlocuiește cu gustul clasic. Valoarea unei opere literare nu
mai e determinată nici de faptul simplu al imitației anticilor,
nici de fidelitatea față de reguli, ea trebuie să răspundă în
primul rând înaltelor exigențe ale gustului.
Principiile estetice ale Clasicismului
Principiile estetice ale Clasicismului au fost sintetizate
în Arta poetică (1674) a lui Nicolas Boileau-Despéaux (1636-
1711).
Aspectele fundamentale ale esteticii Clasicismului:
Se poate susține că esența Clasicismului se află în
postulatul raționalității actului artistic, din care rezultă toate
celelalte: tendința spre ordine și rigoare, respingerea sub orice
formă a accidentalului din câmpul artei, spiritul critic și
metodica acestui spirit critic, concretizată în reguli.
1. Problema imitației. Noțiunea de imitație are în
estetica clasicistă un dublu sens:
a. Reluarea concepției antice aristoteliene a artei ca
mimesis, ca imitație a naturii;
b. Recomandare cu caracter programatic a imitației
modelelor antice.
Cele două modele nu sunt independente. Scaliger
afirmă că arta e imitație a naturii, dar natura nu oferă
niciodată decât modele imperfecte. Opera lui Vergiliu poate fi
considerată ca o natura secunda, lipsită de imperfecțiuni,
ideală. A-l imita pe Vergiliu, deci,e tot una cu a imita natura.

96
 2. Aspirația universalistă. Pentru clasici, imitarea
naturii implică esențializarea, selectarea elementelor necesare
și universale, paralel cu eliminarea celor locale și istorice,
acestea considerându-se accidentale și constituind, de fapt,
imperfecțiunile naturii.
3. Principiul îmbinării utilului cu plăcutul. Imitația
poetică a naturii nu urmărește numai producerea plăcerii, ci
are și scopuri morale. Scaliger afirmă că poezia trebuie să
învețe delectând.
„O lecție ce muza vă dă și-i de folos:
Legați întotdeauna utilul de frumos” (Boileau, Artă
poetică)
Dacă Renașterea și Barocul dădeau prioritate geniului,
Clasicismul dă o netă prioritate meșteșugului în creație. Ar
exista în Clasicism reguli a căror respectare garantează
valoarea mimesis-ului și suplinește lipsa inspirației:
4. Verosimilitatea. Această regulă își are originea în
distincția pe care o făcea Aristotel între poezie și istorie,
prima înfățișând fapte ce s-ar putea întâmpla, a doua – fapte
ce s-au întâmplat, prima înfățișând mai degrabă universalul, a
doua – particularul.
5. Regula bunei-cuviințe (Les bienséances). Buna
cuviință decide „ce se cade” și „ce nu se cade”, ea
exprimându-se printr-un șir de tabu-uri. De exemplu, scenele
violente nu trebuie să se desfășoare în fața spectatorului, ci
doar să fie relatate indirect, sentimentele tragice să nu
depășească un anume prag al intensității (Mila – spune
Boileau – trebuie să fie „fermecătoare”, groaza trebuie să fie
„dulce”..., termenii populari, tehnici sau familiari sunt
expulzați din limba literară a „genurilor înalte” (tragedia,
poemul eroic) și admiși cu mari restricții în genurile
„mijlocii” sau „umile” (în anumite specii ale comediei, parțial
în satire).

97
 6. Miraculosul. Această regulă se aplică doar în
genurile eroice, tragedia și epopeea și presupune apelul la
elemente de miraculos (mituri, ființe mitice). Folosirea
elementului miraculos are mai mult un caracter ornamental,
fiind un mod de a perfecționa discursul literar și în același
timp, de a potența verosimilul.
7. Unitățile:
de acțiune, care prevede necesitatea caracterului
convergent al episoadelor, se referă la toate „genurile mari”:
epopeea, tragedia, comedia.
de loc și de timp, se referă doar la teatru:
„Un loc o zi anume și un singur fapt deplin
Vor ține pân-la urmă tot teatrul arhiplin”
(Boileau, Arta poetică)
8. Problema genurilor. Aceasta înseamnă două lucruri:
a. fiecare dintre genuri își are realitatea lui distinctă
(puritatea genurilor)
b. fiecare dintre poeți poate excela numai într-un gen,
conform înzestrării sale naturale.

Clasicismul în literaturile naționale

Spania se caracterizează printr-o lipsă de receptivitate
față de experiența clasică. Spania va cunoaște, așadar, numai
un Clasicism târziu și minor, față de un baroc de o
extraordinară forță și varietate.
În Anglia se pot distinge trei perioade ale
Clasicismului:
a. perioadă de formare (1660-1700)
b. perioada de maturitate (1700-1740)
c. ultima perioadă (1740-1770). Deși PreRomantismul
exercită o influență tot mai profundă, Clasicismul doctrinar
rămâne încă o orientare vie, mai ales datorită prestigiului
imens al lui Samuel Johnson (1709-1784), autorul Vieților
poeților. De-a lungul evoluției sale, Clasicismul capătă un tot
98
mai marcat caracter burghez și național, originile sale
aristocratice fiind încetul cu încetul uitate. Clasicismul
englez, în ansamblul lui, este mult mai liberal față de
Clasicismul francez.
Reprezentanți: J. Milton, A. Pope, W. Temple, J.Swift.
În Germania, Barocul joacă în literatură, artă și filosofie
un rol mai important decât în Franța, ceea ce poate explica
manifestarea mult mai săracă și mai tardivă a unei direcții
clasiciste. De altfel, Germania e divizată în această perioadă
în mai multe state, lipsind baza pentru apariția unui
Clasicism. Cel mai de seamă susținător al Clasicismului este
în Germania Johan Cristoph Gottshed (1700-1766), autor,
printre altele, a unei Poetici critice, în care sunt reluate toate
principiile doctrinei clasice.
În Italia, de un Clasicism propriu-zis nu se poate vorbi
până în primul deceniu al sec. XVIII. Pozițiile estetice clasice
le găsim ilustrate în Despre poezia italiană perfectă al
marelui erudit al vremii – Lodovico Muratori (1672-1750).
Adeziunea față de îndrumările clasice nu împiedică însă
apariția de foarte timpuriu a accentelor polemice împotriva
rigidităților Clasicismului francez. Un neoclasic perfect, cum
este Gravina, autorul tratatului Despre rațiunea poetică, se
ridică împotriva sclaviei față de reguli și denunță
intelectualismul excesiv al unor francezi. Cu toate acestea,
influența franceză e vie și poate fi descoperită mai ales în
creația celui mai de seamă reprezentant al Clasicismului
italian, Alfieri (1749-1803).
În Rusia, momentul clasic a fost inițiat de Lomonosov
(1711-1765) și reprezentat, în special, de Sumarokov (1718-
1777), traducătorul în limba rusă a lui Boileau (Arta poetică).
Esențial clasice sunt și satirele lui Antioh Cantemir (1708-
1744), cărora poetul le-a datorat reputația sa de „Boileau al
Nordului”. Epoca clasică a Rusiei corespunde istoric cu

99
domnia Ecaterinei I, apoi a lui Petru al III-lea, succedat la
tronul imperial de soția sa, Ecaterina a II-a.
În literatura română, Clasicismul a pătruns târziu,
niciodată în formă pură, în ultimele decenii ale sec. XVIII și
la începutul sec. XIX cu poeții Văcărești, Barbu Paris
Mumuleanu în Muntenia, în Moldova – C. Conachi, Gh.
Asachi, în Transilvania – Școala Ardeleană (cu cea mai
strălucită lucrare a genului clasic al poemei eroi-comice -
Țiganiada de I.Budai-Deleanu.
Dramaturgia clasicistă
Teatrul tragic este considerat forma cea mai înaltă a
poeziei. Tragedia clasicistă și-a atins punctul cel mai înalt al
prestigiului european în Franța.
Cea dintâi piesă construită conform regulilor este
tragicomedia pastorală Silvanire (1625) a lui Jean Mairet
(însă fiind un gen impur, ea a fost sortită dispariției).
Prima tragedie clasică aparține aceluiași Jean Mairet
(Sofonisba, 1637).
Începând cu al patrulea deceniu, s-a scris în Franța
secolului XVII sute de tragedii, dar autorii lor, cu excepția lui
Pierre Corneille (1606-1684) și a lui Jean Racine (1639-
1699), nu depășesc nici unul, din punctul de vedere al
literaturii universale, o însemnătate secundară.
Epoca în care a creat Corneille și-a făurit un ideal al
rigorii și al ordinii, ideal tradus în plan etic prin credința că
rațiunea, prin intermediul voinței, poate triumfa asupra
pasiunilor. Efortul de raționalizare a pasiunii alcătuiește
esența idealismului moral al lui Corneille, care duce, în ultimă
instanță la abolirea conflictului dintre pasiune și datorie.
Teatrul lui Racine se caracterizează prin realism psihologic
nuanțat, dublat de un latent pesimism metafizic.
Pretutindeni, în opera lui Racine, se simte dogma
jansenistă a predestinării. Asistăm în teatrul lui Racine la o
reîntrupare a ideii de fatalitate din vechea tragedie elină. La
100
Corneille în schimb, destinul tragic este conceput dintr-o
perspectivă idealistă, el fiind rezultatul liberului arbitru, a
liberei voințe a eroului.
Efectul final al tragicului la Corneille este, după cum
singur a observat, admirația pe care spectatorul sau cititorul o
resimte față de erou și de soarta pe care singur și-a ales-o.
Spre deosebire de eroul cornelian, care-și domină
pasiunea raționalizând-o, eroul racinian este purtat de valul
interior al pasiunii sale spre o catastrofă ineluctabilă.
Corneille cultivă tragedia zis „implexă” (complicată),
cu numeroase reminiscențe baroce, mijloacele folosite fiind
cerute de necesitatea demonstrării tezelor idealismului său
moral. La Racine, însă, analiza nu implică desfășurarea, ci
doar sondajul în adâncime.
Forța individualității constituie nucleul situației tragice.
La Corneille, avem de-a face cu caractere tari, cu eroi
înzestrați cu cele mai evidente trăsături ale bărbăției, chiar și
când e vorba de personaje feminine, de exemplu, Medeea.
Pentru a dovedi eroismul moral al personajelor, Corneille le
pune la multiple încercări, accentuând, de fiecare dată, felul
reacțiilor acestora la diversitatea de situații în care sunt
plasate. La Racine, personajele au o structură accentuat
feminină, fiind dominate de pasiuni irezistibile. S-a observat
de multe ori că, de-a lungul întregii sale creații, Racine a
manifestat o anume predilecție pentru analiza sufletului
feminin, și, într-adevăr, galeria raciniană de portrete
psihologice ale femeii este foarte bogată.
În Anglia, singura tragedie cu adevărat clasică o dă
Joseph Addison cu al său Caton, 1713, operă care a fost
caracterizată de Voltaire ca „singura operă bine scrisă de la un
capăt la celălalt”.
În Germania, Gottshed cu opera sa Caton murind, 1732,
a dorit să reformeze în sens clasic teatrul german, dar fără
succes.
101
 În Italia, în a doua jumătate a sec. XVIII, se remarcă
Alfieri. Deși tributar tragicilor clasici francezi, tragediile lui
Alfieri respiră deja un alt aer, iar poetul tragic este, în ciuda
respectului față de reguli, un precursor al romanticilor.
Adevărul e că tragedia clasică nu și-a putut împlânta rădăcini
adânci decât în solul francez, și chiar și aici, în sec. XVIII
apar semne certe de secătuire.
Cel care menține în veacul luminilor prestigiul tragediei
clasice este Voltaire.
Comedia clasicistă
Între autorii de comedii dinainte de Molière, trebuie
amintit în primul rând Corneille, care a debutat cu o suită
remarcabilă de comedii. Pline de strălucire și rafinament
psihologic, comediile lui Corneille au exercitat, totuși, o
influență destul de limitată asupra evoluției genului în Franța
sec. XVII.
Un alt autor de comedii – Paul Scarron – pune accentul
pe elementul burlesc, vizând efecte enorm caricaturale. Cel
mai mare succes al lui Scarron a fost Jodelet sau stăpânul-
valet, comedie în versuri.
Molière va fi cel care va realiza sinteza artistică
superioară a tuturor modalităților comice cunoscute în epoca
sa. Clasicismul lui Molière (1622-1673) stă în această
uimitoare capacitate de sinteză. De la comedia latină (Plaut,
Terențiu) și până la vechea farsă populară franceză, de la
comedia spaniolă și până la italiana „commedia dell´arte”,
spre a nu mai vorbi de predecesorii săi francezi mai apropiați,
Molière a folosit în opera sa efectiv toate resursele comicului
ce-i stăteau la îndemână. Comicul lui Molière tinde să
sancționeze orice abatere de la fireasca măsură. Caracterele
comice au toate un profil individual bine marcat. Pentru
Molière numai abaterea de la norma morală poate deveni
obiectul unei particularizări și, mai mult decât atât, pentru el
particularul este prin excelență comic.
102
 În Anglia, primele eforturi în direcția comicului de
caractere se vădesc în piesele lui George Etherege (1634-
1693), exemplul cel mai timpuriu de comedie clasică engleză
fiind Răzbunarea comică, 1664.
Analiza molierescă a caracterelor e reluată cu mai multă
abilitate dramatică de William Wycherley (1640-1716), cu cea
mai importantă comedie a sa Cinstitul, 1677.
Un alt autor dramatic, Congreve, manifestă un mare
interes pentru analiza caracterelor, dar originalitatea
scriitorului o constituie în mult mai mare măsură verva
ironică și paradoxală a dialogurilor.
În Italia, descoperirea prin Molière a sensului comediei
clasice a jucat un rol important în evoluția lui Goldoni.
Goldoni reia motivul avarului în câteva comedii: Avarul gelos
1753, Avarul, 1756, Avarul fastuos, 1773.
În Rusia, influența comediei clasice franceze se face
simțită în a doua jumătate a sec. XVIII, prin comediile lui
D.I.Fonvizin (1715-1792), prelungindu-se până în sec. XIX,
prin Griboedob (1795-1829) cu Prea multă minte strică, al
cărei model îndepărtat este Mizantropul lui Molière.
În România, influențe clasice întâlnim chiar și la
Alecsandri, care, alături de procedeele inițial molierești ale
satirizării prețiozității de moravuri și de limbaj (Coana Chirița
sau Gahița Rozmarinovici din Iorgu de la Sadagura...)
apelează și la câteva din tipurile comediei clasice.

Moralismul
Moralismul clasic comportă trei aspecte:
a. unul reflexiv, urmărind explicarea felurilor
comportamentului moral al omului;
b. unul normativ, urmărind stabilirea unor table de valori
în conformitate cu exigențele adevărului și ale rațiunii;

103
 c. unul practic sau pedagogic, urmărind formularea unor
recomandări utile pentru îmbunătățirea
comportamentului.
Moralismul apăruse în formă autonomă la sfârșitul
Renașterii, odată cu descoperirea de către Michel de
Montagne a genului eseului. Noul gen este introdus în Anglia
de către Francis Bacon (Eseuri sau sfaturi civice și morale).
În Clasicism, moralismul își crează alături de eseu noi forme
de expresie literară: maxima sau sentința morală, portretul,
caracterul, discursul moral, cugetarea, anecdota.
Reprezentanți:
În Franța – René Descartes, Blaise Pascal, Bossuet, La
Rochefoucauld, La Bruyère.
În Anglia moraliștii clasici cultivă în special eseul,
reprezentat de Abraham Cowley, Alexander Pope, Joseph
Addison, Richard Steele.

Genul memorialistic și epistolar

Strâns legate de fenomenul moralist sunt genurile
memorialistic și epistolar. Memoriile mai vechi, cele ale sec.
XVI, de exemplu, puneau accent pe relatarea evenimentelor
unei vieți; cele clasice fără să ignore acest aspect esențial, pun
adeseori accentul pe implicațiile filosofice și morale.
Dintre memorialiștii francezi, cei mai importanți sunt
cardinalul Retz, ducele de La Rochefoucault, ducele de Saint-
Simon.
În Anglia: Antony Hamilton, John Evelyn și Samuel
Pepys.
Dintre epistolierii englezi, cea mai cunoscută figură
rămâne cea a Lordului Chesterfield, care a corespondat mai
ales cu fiul său nelegitim. Sensul scrisorilor sale este mai ales
educativ și moral, de aceea se înscriu în coordonatele
moralismului clasic. În aceeași categorie trebuie incluse și
scrisorile lui Horace Walpole.
104
 Genul epic
Epopeea
E curios că deși criticii și teoreticienii literari ai vremii
speculează la nesfârșit în jurul poemului eroic, Clasicismul
modern nu a dat nici o operă viabilă în acest sens. De mai
multe șanse de succes decât epopeea beneficia poemul
eroicomic (deși Clasicismul interzicea amestecul genurilor).
Dar, în cazul dat nu avem, cum s-ar părea din titlu, de-a face
cu amestecul genurilor. Poemul eroicomic nu este, de fapt,
niciodată eroic, ci pur comic, efectele comice fiind însă
obținute prin folosirea inadecvată a mijloacelor și tonului
poemului eroic.
Poemul eroicomic al lui Boileau, Strana (1674-1683)
pleacă de la un pretext simplu: pe Boileau îl amuzase, relatată
de un amic, cearta ce avea drept obiect locul unde avea să fie
instalată o strană (diaconul nu acceptase să fie mascat
privirilor credincioșilor de către strana plasată de către
trezorier chiar în fața pupitrului său). Faptul, atât de minor
este tratat într-un ton eroic hiperbolic.
Poemul eroic al lui Alexander Pope, Bucla furată, este
construit după modelul lui Boileau. Bucla furată pleacă de la
un mic incident al vieții londoneze: un tânăr lord îndrăgostit
voise să taie pe furiș o buclă din părul iubitei, acțiunea
inocentă sfârșindu-se cu un scandal și cu o ceartă între familii.
În toată tradiția poemului eroicomic clasic, unul din
locurile cele mai înalte îl deține românul Ion Budai-Deleanu
cu Țiganiada.
Romanul
Acest gen va fi ignorat de către adepții Clasicismului.
Tema a două capodopere ale prozei clasice ale sec. XVII o
formează iubirea: Scrisorile călugăriței portugheze 1669,
atribuite Marianei Alcoforado și Prințesa din Clèves 1678 a
doamnei de La Fayette.

105
 Scrisorile portugheze alcătuiesc un roman aproape
fără subiect: o călugăriță portugheză e sedusă de un ofițer
francez care o părăsește și, odată ajuns în țara sa, îi mai
trimite câteva scrisori convenționale pentru a o da apoi cu
totul uitării. Scrisoarea are un dublu aspect: expresia spontană
a sentimentelor atinge uneori intensitatea țipătului pe de o
parte, analiza sentimentelor, pe de altă parte, – ambele ne
îngăduie să presupunem că aceste scrisori aparțin
Clasicismului. E greu de vorbit despre existența unui roman
clasic în alte literaturi decât în cea franceză.
Genurile mici
În cântul II al Artei poetice, Boileau se ocupă de așa-
numitele genuri mici: idila (poezia bucolică), elegia, oda,
sonetul, epigrama, rondelul, balada, madrigalul, satira.
Genurile mici sunt mult mai libere de reguli decât celelalte.
Dintre genurile mici, clasicii au ilustrat mai consecvent
și cu rezultate artistice mai înalte oda și, în special, satira
(considerând epistola în versuri ca pe o formă a satirei, cu un
mai marcat caracter personal).
Oda și satirele sunt principalele genuri folosite de
clasicii englezi: Dryden și Pope. Un rol însemnat îl joacă
stilul satiric clasic în poeziile lui J. Swift.
În Clasicismul rus, Satirele lui Antioh Cantemir și
Odele lui Lomonosov sunt printre manifestările cele mai de
seamă.
În literatura română se remarcă Satiră asupra omului a
lui Asachi, subîntitulată Imitație după Boileau, tot din Boileau
se inspiră și Gr. Alexandrescu cu Satiră, Duhului meu.
Ultimul a cultivat și epistola clasică în esența ei ironică
Epistola familiară și Epistola către Voltaire. Scrisorile lui
Eminescu reprezintă, cu sarcasmul lor strivitor, culminația
acestui gen în poezia noastră.

106
 În fabulă se remarcă La Fontaine în literatura franceză,
Christian Gellert în Germania, Krîlov în Rusia, în România –
Donici, Gr.Alexandrescu.
Neo-clasicismul
Neo-clasicism sau academismul. Născut în sec. XVIII
(Secolul Luminilor), sub influența filosofiei și a literaturii
iluministe germane (Lessing, Goethe, Kiopstok, Herder) și a
studiilor de arheologie clasică (săpăturile de la Pompei), Neo-
clasicismul se manifestă ca un curent de excesivă admirație
pentru arta clasică păgână și de reîntoarcere la liniile ei
simple și clare, ca o reacție împotriva formelor bizare și
artificiale, în care barocul și rococo-ul înecaseră puritatea
formelor inițiale ale Renașterii, din secolele XV și XVI. Se
caută deci a se înlătura nu numai inovațiile baroce și rococo,
ci și înnoirile care nu consunau cu cele antice.

107
 Chestionar pentru examen
la cursul de Literatură universală și comparată (Partea I)
1. Conceptul de literatură universală. Definiţii eronate ale
literaturii universale şi comparate.
2. Originile literaturii. Noțiunea de mit și mitologie.
Sensurile noțiunii de mitologie
Tipologia miturilor
Literatura sumero-babiloniană: Epopeea lui Ghilgameş.
Valoarea artistică
Literatura egipteană: Cântecul harpistului
Literatura indiană: Mahabharata şi Ramayana.
Literatura ebraică: Biblia
Literatura chineză: Confucius, Lao Te.
3. Literatura Greciei antice.
Periodizarea literaturii Greciei antice
A. Perioada arhaică
Eposul homeric. Iliada şi Odiseea.
Eposul didactic şi poemele lui Hesiod.
Lirica antică greacă şi reprezentanţii principali. elegia
– Tirteu, Solon, Arhiloh
melica monodică – Alceu, Sapho, Anacreon
melica corodică – Pindar
Proza – Esop
B. Perioada atică sau clasică
Proza istorică – Herodot, Tucidide, Xenofon
Elocința– Lisias, Isocrate, Demostene
Proza filosofică – Aristotel, Platon
Tragedia – Eschil, Sofocle, Euripide
Comedia – Aristofan
C. Perioada elenistică
Comedia de moravuri – Menandru
Lirica și epica:
Elegia epică și moralizatoare – Callimah
Idila – Teocrit
Epopeea - Apolonios din Rodos
D. Perioada elenistico-romană
108
 Biografia – Plutarh
Dialogul satiric – Lucian
Romanul – Longos
4. Literatura latină. Periodizarea literaturii latine
A. Perioada preclasică
a. Literatura arhaică – carmina, naenia, creațiile
populare persiflante: versurile fescenini, satura,
atellana, mimii
b. Literatura timpurie – Livius Andronicus, Cnaeus
Naevius
Comedia cultă – Plaut, Terențiu
B. Perioada clasică
Oratoria (Cicero, Caesar)
Poezia lui Lucrețiu și Catul
Poezia lui Vergiliu, Horațiu;
elegia – Tibul, Properțiu, Ovidiu;
C. Perioada postclasică
Tragedia – Seneca
Epigrama – Marțial
Satira – Iuvenal
Fabula – Fedru
Romanul – Petroniu, Apuleius
5. Literatura Evului Mediu.
Literatura orientală – indiană, chineză, persană,
arabă, japoneză

Eposul – scandinav, anglo-saxon, germanic,

francez, spaniol, slav

Literatura cavalerească
Poezia medievală (trubadurii, truverii)
Romanul curtean sau cavaleresc
Literatura orașelor
Romanul lui Roland
Romanul trandafirului
Viziunea lui Petru Plugaru
Literatura populară
109
 Poezia lirică populară (Fr. Villon)
Teatrul comic
6. Renașterea.
a. Prerenașterea (Dante Aligheri, Petrarca)
b. Renașterea. Definiție, trăsături, suport ideologic etc.
Umanismul
Realismul Renașterii
Declinul Renașterii
c. Literatura Renașterii (Italia, Franța, Spania, Anglia)
7. Barocul.
Trăsături. Omul baroc
Literatura barocului. Trăsături.
Barocul italian, spaniol, francez.
8. Clasicismul.
Evoluția și semnificația termenului. Trăsături
Sursele poeticii clasice
Principiile estetice ale Clasicismului – Boileau, Arta
poetică
Aspecte fundamentale ale esteticii clasiciste
Tragedia clasică – Corneille, Racine
Comedia clasică – Molière
Moraliștii clasici; memorialiștii și epistolierii
Genul epic – romanul)
Genurile mici: fabula – La Fontaine
Neo-Clasicismul

110
TITLURI PENTRU LECTURĂ OBLIGATORIE:
Kun N.A. Miturile şi legendele Greciei antice ( orice ediţie )
Homer. Iliada și Odiseea
Sofocle. Oedip rege
Plaut. Aulularia
Vergiliu. Eneida
Horaţiu. Poezii. Arta poetică
Ovidiu. Poezii
Cântecul lui Roland
Dante Alighieri. Divina Comedie
Petrarca. Canțonierul
Boccacio. Decameronul
Rabelais Fr. Gargantua şi Pantagruel
Cervantes M. Don Quijote de la Mancha
Shakespeare W. Hamlet
Lope de Vega. Câinele grădinarului
Calderón de la Barca P.. Viaţa este vis
Corneille P.. Cidul
Molière. Avarul

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Anixt A. Istoria literaturii engleze, Bucureşti, 1965
Bercescu S. Istoria literaturii franceze, Bucureşti, 1970
Chabas J. Istoria literaturii spaniole, Bucureşti, 1971
Cisteacova N.A., Vulih N.V. Istoria literaturii antice (trad. de
Sergiu Pavlicenco), Chişinău, 1991
Drimba O. Istoria literaturii universale (orice ediţie)
Façon N. Istoria literaturii italiene, Bucureşti, 1970
Isbăşescu M. Istoria literaturii germane, Bucureşti, 1968
Pavlicenco S. Literatura universală. Manual pentru licee, clasele
X, XI,XII cu profil umanistic, Chişinău: Litera (orice ediţie).
Pavlicencu S. Caiete de studiu la istoria literaturii universale: 1.
Antichitatea şi Evul Mediu; 2. Epoca Renaşterii; 3. Secolele XVII-
XVIIII (orice ediţie)
111
112