Balan Claudia CON-13

CRIZA IMPERIULUI ROMAN DE APUS

După moartea lui Theodosius I (395), Imperiul a fost definitiv
împă rțit in doua entită ți, intre cei doi fii ai lui: Ră să ritul a revenit
lui Arcadius, iar Apusul lui Honorius. Se incheiat un proces de
bipolarizare politica initiat de Consatantin cel Mare. Bipolarizarea
politica se suprapunea unei mult mai vechi bipolarizari lingvistice
si culturale, intre vestul latinofon si estul elenofon.Pe tronul
imperial, in Occident, s-au succedat imparati slabi, manevrati de
comandanti militari barbari. Multi dintre acesti suverani efemeri
erau copii, deoarece, incepand de la Constantin, ereditatea puterii
imperiale a fost ostentativ dezvoltata.

Esentiala pentru intelegerea acestui fapt (despre caderea

imperiului) este incetarea ratiunii de a fi a Imperiului. El nu mai
dispunea, in noile conditii, de capacitatea necesara pentru
lichidarea diviziunilor, crizelor, conflictelor locale
destabilizatoare, indispensabila in vederea accelerarii proceselor
istorice, a implantarii unei civilizatii superioare.
Cauzele concrete si directe ale acestor evenimente, ale caderii
imperiului, care au fost expuse si in capitolele anterioare, ar fi
astfel sintetizate:
a. Criza institutionala care a asigurat triumful
tendintelor centrifuge, in conditiile imposibilitatii
realizarii unei federalizari reale a Imperiului, ca si ca
urmare a sclerozarii unei ierarhii sociale rigide si
ineficace;
b. Recesiunea economica in cadrul careia s-au
suprapus subproductia si inflatia, disproportia
dintre import si export in Italia, teoretic centrul
imperiului, disproportia dintre resurse, din ce in ce
mai reduse si cheltuielile, progresiv sporite
 c. Criza mentalitatilor, tradusa in destabilizarea
identitatii romane;
d. Continuele invazii ale semintiilor migratoare. Acest
element cauzal extern, derulandu-se in conditiile
actiunii celorlalte cauze, a devenit in timp un
element de natura interna. Aceasta datorita faptului
ca barbarii s-au instalat intre frontierele imperiului,
fiind sprijiniti in actiunile lor din spatiul roman. In
plus, barbarii nu-si propuneau sa distruga imperiul,
cu exceptia vandalilor si hunilor. Mai ales dupa anul
269, aceste atacuri erau totdeauna urmarea unor
navaliri externe, ci revolte ale unor supusi ori vasali
(foederati) ai statului roman, nemultumiti de
impilarile la care ii supuneau administratiile
centrale si locale. Admiratori ai civilizatiei romane,
barbarii nazuiau sa se infiltreze in interiorul
structurilor sociale si administrative romane. Doar
relativ tarziu barbarii s-au decis sa lichideze
autoritatile romane, fara a constientiza rolul jucat in
distrugerea propriu-zisa a imperiului.