07/01/2019 - 07/01/19

Blestemul domniilor fanariote

Bacșiș, robie, bir, mazilire, corupție, peșcheș, lașitate, caftan, abuz, ciubuc, halal, complot,
aga, jaf, lefegiu, lingușeală, alai, lulea, anteriu, trândăvie, cămătărie, mojicie, calicie,
samavolnicie, vizir, caimacam, politichie, tâlhărie, capuchehaie, viclenie, pricopsire,
firman, lichea, bașbuzuc, capudan, buluc, bairam, mahala, calabalâc, protipendada, taifas,
cârdășie, agie, taclale. Și cu voia dumneavoastră, geamparale și manele! Toate de mai sus
s-au năpustit cu urgie peste Moldova și Valahia secolelor trecute, contribuind cu vârf și
îndesat la o decădere spirituală și materială fără precedent în istoria românilor. Făptașii?
Imperiul Otoman, evident, alături de hulpavii reprezentați ai unor familii grecești din
Stambulul de odinioară...
Modelul corupției lui
Nicolaie Mavrogheni (fanariot), copiat
și azi în România.

Întrebare : Ce iese din încrucișarea dintre un om și o căpușă ?

Răspuns : Un fanariot...
Cartierul Fener (Fanari în greaca...) din Istanbulul de astăzi a dat Turciei moderne una
dintre cele mai iubite echipe de fotbal din această țară. Acum peste 300 de ani, din exact
același loc, adevărate dinastii de dăunători si-au întins aripile în zbor pentru a parazita, la
propriu și figurat, două țări mici, dar viteze care se chinuiau să supraviețuiască
înconjurate de dușmani puternici și lacomi, undeva la o răspântie de imperii din estul
Europei. Oricât de incredibil pare, însăși civilizația, cultura, ființa națională,
caracterul, viața și chiar genetica romanilor din acea perioadă au fost afectată
iremediabil de invazia acestor trântori umani. Nu o spune doar autorul a acestei
creații , ci și o ilustră suită de cercetători și istorici care au analizat în detaliu toate
aspectele fenomenului istoric reprezentat de fanarioți. Revenind la cartierul de pe
malul drept al Bosforului, în aste locuri rău famate apare o specie nouă de om care a dus
al perfecțiune concepte negative precum avariția, parvenirea, ticăloșia sau trădarea...
 Mihail Sutu

Mihail Șuțu După cutremurul creat de căderea

Constantinopolului, o serie de familii
grecești nobiliare, și-au revenit foarte repede,
ba chiar au căutat să profite din plin de noua
schimbare politico-socială care lovise
șubredul Imperiu Bizantin. Scormonind prin
istorie, apar numeroase marturii conform
cărora, grecii din capitala Bizanțului nu
aveau o reputație foarte bună nici măcar în
ochii semenilor lor. Odată cu stăpânirea
turcească, sultanii au realizat dezamăgiți că
proprii cetățeni turci nu știau să facă nimic
altceva decât să ducă războaie. Abili și
atenți, grecii din Fanar au mirosit repede
ocazia apărută. S-au făcut rapid
evidențiați în rândul noii stăpâniri,
deoarece aveau deja experiență seculară a
conducerii unui stat. Negustori, bancheri
și cămătari iscusiți, au pus din nou mâna
pe aparatul administrativ în care se
împotmoliseră cuceritorii. otomani.
 Ca și cum nu ar fi fost îndeajuns, înspre
clădirile înghesuite ale metropolei
urmau să curgă șiruri, șiruri de
afaceriști, carieriști, fripturiști, profitori
și aventurieri de pe tot necuprinsul
Grigorescu Ghica Imperiului Otoman. Influența lor a
devenit între timp atât de mare, încât la
apogeu își permiteau chiar să facă legea
în administrația Patriarhiei. Istoricii
greci sunt de părere că inclusiv ființa
națională a Greciei a fost lovită de
fanarioți, deoarece deveniseră peste
noapte elita unui popor care trăia la
rândul său sub crunta asuprire turcească.
Grecii acuză pe bună dreptate clasa
fanariotă de subordonarea și diluarea
identității naționale pentru asigurarea
unor interese materiale.
 Pentru noi românii, la fel ca pentru greci, albanezi, sârbi,
bosniaci sau bulgari, fanarioții au întrupat, la propriu,
esența corupției, trădării și perfidiei politice. Răul nu a
fost doar acesta. Deoarece au stăpânit îndelungat în țara
noastră și în Balcani, au reușit să infesteze
comportamental elitele politice naționale ale țărilor pe
care le parazitau. Vechea elită conducătoare românească
reprezentată de familiile boierești a fost iremediabil
afectată, valorile sale etico-tradiționale de tip autentic
românesc bazate pe Legea Pământului și Dreptul
Cutumiar țărănesc fiind, la rândul lor, pervertite și
influențate de principii străine ființei naționale
românești. Datorita acelorași fanarioți, încă din acea
perioadă imaginea românilor a fost compromisă în ochii
țărilor europene. De fapt, dacă este să analizăm serios
fenomenul propagării în timp a unor trăsături negative în
cadrul unei populații de oameni, nu trebuie să blamăm atât
de mult pentru starea României de astăzi, nici perioada
comunistă, nici pseudo-capitalismul sălbatic în care ne
împotmolim astăzi. Semințele răului au fost aruncate
Grigore Matei Ghica atunci, în dezastruoasa și decadenta perioadă fanariotă...
 Dinastii de lăcuste umane.
Istoricește vorbind, epoca fanariotă a poluat țările
române începând cu anii 1711 în Moldova și 1714 în
Țara Românească. De-abia în anul 1821, românii au
putut să răsufle oarecum ușurați, odată cu revenirea
domnilor pământeni la conducerea celor două țări surori.
Atenția fanarioților în privința Țărilor Române a fost
alimentată de la bun început de lăcomie. Lăcomie pură
am putea spune deoarece, în perioada medievală,
voievodatele românești erau deosebit de bogate și
prospere. Primul domn român care a intrat în contact
cu fanarioții a fost Mihai Viteazul. Întâmplarea este
una de pomină. În fața liotei chirăitoare a
datornicilor și strângătorilor de biruri din Fanar
trimiși de sultan la București, viteazul voievod aplică
cea mai bună soluție. Sub pretextul plătirii tuturor
dobânzilor și birurilor, plus promiterea unor
dregătorii înalte, Mihai Vodă le dă lipitorilor grecești
drept punct de întâlnire o clădire unde reușește să-i
Alexandru Șuțu strângă pe toți. Odată adunați, marele Mihai ordonă
ostașilor să blocheze ușile și ferestrele, după care dă
foc clădirii cu tot cu căpușele din Fanar.
Totuși acest eficient episod de lichidare nu are darul să oprească invazia fanariota pe
meleagurile noastre. Multe familii fanariote găsiseră pe meleagurile noastre condiții mult
mai favorabile pentru afaceri si negoț, comparativ cu cele din teritoriile de sub stăpânirea
turcilor. Adevărata instaurarea a fanarioților a fost definitivată de nefericita inspirație a
ultimilor domni pământeni, Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir, de a scapă de
jugul otoman cu ajutorul taratului Rusiei. După eșecul Campaniei ruse de la Prut și
dezastrul bătăliei de la Stănilești, Înalta Poartă nu mai vrea să riște domni români în
coasta sa și, prin urmare, acceptă mită și peșcheșurile fanarioților care se întreceau
să devină domni. Mulți dintre acești paraziți penetraseră deja boierimea valahă sau
moldovenească prin căsătorii și alianțe de rudenie. Într-atât de râvnite erau voievodatele
românești de către parveniții din Bosfor încât, pe întreaga perioadă fanariotă, nu mai puțin
de 31 de domni din 11 familii s-au înghesuit și s-au luptat pe viața și pe moarte pentru
privilegiul de a se îmbogăți pe spinarea românilor. Dintre cele 11 familii, doar două au
fost românești, Racoviță și Călmașul, devenită Callimachi prin grecizare. Alta familie ne-
greacă a fost Ghica, la origine un clan albanez ai cărei membri au fost până la urmă
românizați. Restul familiilor erau de sorginte grecească, printre cele mai faimoase fiind
grupările Caradja, Cantacuzino, Moruzi, Mavrocordat, Ipsilanți, Rosetti și Suțu.
 Adevărul este că regimul fanariot a fost
mai mult unul politico-economic decât
un regim eminamente etnic. Turcilor nu
le păsa prea mult cine conducea
bogatele state vasale românești, atâta
timp cât din ele se scurgeau spre
Stambul cât mai mulți bani și bogății
naturale. Conștienți de regulile jocului,
fanarioții s-au desăvârșit în arta
intrigilor și mituirii înalților funcționari
turci (sultanul, marii viziri, eunucii,
dragomanii, pașalele, valide-hanuma,
adică mama sultanului). Domnitorii
proaspăt numiți de Stambul intrau în
țară cu o adevărată suită de rude,
creditori, datornici și prieteni, toți
aceștia sperând la rândul lor să se
căpătuiască pe spinarea populației
băștinașe. Veneau ca lăcustele! Numai
Mihail Suțu a venit pe tronul
Nicolae Mavrogheni Moldovei înconjurat de 80 de rude și
800 de prieteni apropiați.
O imagine a extravaganţelor atribuite fanarioţilor
din Muntenia: Nicolae Mavrogheni călătorind prin
București într-o trăsură trasă de cerbi.
Avem de a face cu o adevărata măsură de prevedere luată de fanarioții care se
temeau să fie trădați de către boierii autohtoni. Așa iau naștere pe meleagurile
noastre hidrele protipendatei și camarilei de mai târziu!

Atunci au luat naștere în țara noastră nefastele și rușinoasele tradiții ale

nepotismului și cumetriei. Totuși, menținerea tronului nu era deloc o treabă ușoară
în ciuda alaiului de măsuri luate. Credeți că Fanarul dormea? Nici pomeneală ...
Zeci de alte familii concurente trudeau zi și noapte în uneltiri și comploturi care
vizau mazilirea actualului domn fanariot pentru a se chivernisi o altă familie de
căpușe. IÎ fața unui astfel de pericol, domnitorii fanarioți deja disperați după putere
și menținerea tronului, procedau la împilarea și mărirea numărului impozitelor.
Cum clerul și marile familii boierești erau scutite de biruri, dezastrul și jaful
se abăteau asupra țăranilor și crescătorilor de animale români. Pentru mai
multă siguranță în privința circularii banilor, vipera fanariotă încredința
perceperea dărilor doar propriilor rude. Scaunul țărilor române era cea mai
râvnită comoară, cronicile ne asigura că doar cele mai bogate și influente dinastii
fanariote se luptau între ele pentru stăpânirea sa. Sumele de bani puse în joc pentru
stăpânirea Moldovei sau Munteniei atingeau cifre incredibile. Pentru mituirea
marelui vizir, în scopul scaunului de la București sau Iași, fanariotul se prezenta la
ușa acestuia cu 1-2 milioane de lei-aur...
 Viața dintr-o calească trasă de cerbi.
Odată ajuns pe tronul țării, cea mai mare grijă
a trântorului cu anteriu și căciula înaltă constă
în strângerea unui bir cât mai mare care să-i
asigure atât lui cât și familiei sale mult râvnita
continuitate la domnie. Nu precupețeau
nimic, dădeau dovadă de o cruzime și o
nemernicie greu de egalat. La ordinul lor,
bandele de arnăuți care inițial se ocupau de
ordinea interna și paza domnitorului erau
trimise să jefuiască satele românilor.
Generații de țărani și meșteșugari au căzut
victime bătăilor și torturilor în scopul
stoarcerii birurilor prin orice metodă. Se
inventează dări și taxe incredibile, care
sfidează atât ridicolul cât și simțul realității.
Românilor li se cereau taxe pe numărul de
copii, pe hainele de pe trup, pe dreptul de a
purta pălărie sau căciulă, chiar și pe fumul
de pe horn sau numărul de uși și ferestre
care îl avea casa...
Ioan Theodor Calimah
Conform unui cronicar contemporan, atât bărbații cât și femeile, plus copiii, erau închiși
în încăperi și înecați cu fum iute de ardei și gunoi, fără apă și mâncare. Erau biciuiți ca pe
niște animale, erau legați și bătuți la tălpi până unii dintre ei deveneau infirmi. Sadismul
autorităților străine nu se oprea aici, mulți români fiind ținuți iarna cu picioarele în apă
înghețată sau în zăpadă...
Alexandru Hangerli Cei care mai aveau o brumă de avere
erau închiși în beciurile agiilor și
bătuți până plăteau tot și rămâneau, în
consecință, pe drumuri. De atunci s-a
împământenit în limba noastră
termenul de calic. În fața unei
asemenea existente zilnice, multe
familii românești și-au luat lumea în
cap, plecând fie peste munți la frații
din Ardeal, fie în stepele de peste
Nistru sau în munții inaccesibili din
Balcani. Alți români s-au organizat în
frații de arme al căror scop era
pedepsirea și atacarea familiilor
fanariote. Așa se naște pe meleagurile
noastre, nobila și prețuita
îndeletnicire a haiduciei!
De teama renumelui de dârji ăi nesupuși luptători a românilor, fanarioții interzic
băștinașilor portul armelor. Se estimează de către specialiști ca 6-7 generații de
valahi nu au mai continuat tradiția militară, cu excepția haiducilor care ne-au mai
salvat din onoarea de popor viteaz și de temut, pe care o aveam în trecut. În
vremurile de glorie ale voievozilor pământeni se obișnuia ca orice bărbat valah să poarte
arme și să se antreneze. Doar robii țigani, tătari sau evreii erau scutiți de serviciul militar
obligatoriu, deoarece voievozii nu se încredeau în calitățile lor militare.

Fiecare valah era obligat să-și asigure arme și echipament de luptă, în caz contrar
pedepsele fiind extreme de aspre. Aceasta situație de dezarmare silită de stăpânirea din
Fanar a fost, din nefericire, suficientă pentru că românii să se transforme într-unul dintre
cele mai pașnice și inofensive popoare din lume. De atunci ni se trage etichetarea de
popor blând, îndelung indurator și indiferent. Tot atunci a apărut și păguboasa zicală
"Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie", transformată din nefericire în motto pentru mulți
români. Ca și cum năpasta nu era îndeajuns de mare, fanarioții care trăiau de generații
rupți de realitate se dezlănțuiau într-o viață de huzur și excese comparabilă, probabil,
doar cu dezmățurile din perioada Romei Antice. Megalomania, nebunia și sfidarea
ajunseseră la un asemenea nivel încât domnitorul Nicolae Mavrogheni, unul dintre
cei mai reprezentativi fanarioți, avea o calească personală trasă de o pereche de
cerbi dresați. Nesocotitul fanariot călătorea astfel printr-un București mizer, spre uimirea
calicilor, podăreselor și talentelor care nu mai pomeniseră un asemenea spectacol ireal...
Moda fanariotă în
târgul Bucureștilor

Sfârșitul unei boli îndelungate. Sau nu?

Năpasta venită pe capul fanarioților s-a tras tot de la lăcomia lor proverbială. Nesătui de
bogații și privilegii, s-au implicat în revoltele grecilor de după 1821, mirosind și aici un
rost de câștig. De fapt, nu erau animați deloc de vreun sentiment național, nici nu
urmăreau emanciparea și eliberarea societății grecești. Pur si simplu, marea lor
majoritate a fost orbită de lăcomie sperând că mișcarea Eteriei să reușească înfrângerea
și alungarea turcilor pentru ca ei să se instaureze în rolul de noua clasă conducătoare în
Balcani. Nu a fost deloc așa. După înăbușirea în sânge a Eteriei, turcii s-au răzbunat
pe majoritatea familiilor fanariote. De fapt, loviturile de moarte date fanarioților,
au survenit în urma creșterii puterii statelor Europei pe fondul disoluției interne a
Imperiului Otoman.
În est, Rusia avansează contopind
posesiunile turcești din Caucaz, anexând
pentru sine hanatul tătarilor crimeeni. În
Africa și Asia, turcii pierd succesiv
Algeria, Tunisia, Egiptul, Sudanul, Arabia
și Libia, în favoarea Angliei, Franței, și
Italiei care, pe atunci, erau în plină
dezvoltare economică și consolidare
colonial. Peste tot acest substrat politic se
suprapune apariția la scenă deschisă a
Masoneriei care, prin așa-zisele ei idei
iluministe, a grăbit Revoluția Franceză,
urmată de suita de Revoluții de la 1848
din majoritatea statelor europene. Un alt
cui în cosciugul perioadei fanariote a fost
reprezentat de exacerbarea sentimentului
naționalist în Balcani, sentiment alimentat
fără îndoială de abuzurile săvârșite atât de
turci cât și de slugile lor din Fanar.
Constantin Mavrocordat
 După momentul 1821, reprezentat de
Revoluția Domnului Tudor din Vladimir,
fanarioții părăsesc tronurile celor două țări
românești. Perioada următoare până la
Unirea săvârșită de Alexandru Ioan Cuza a
fost una tulbure, presărată de ocupația și
dominarea țaristă. Moravurile sunt și ele
influențate, noua generație de boieri
adoptând orbește o subcultură
franțuzită, atât de bine ironizată de
Caragiale, Eminescu sau Creangă. Cât
despre caracterul fanariot, ei bine, nu a
dispărut deloc... Precum un balaur din
povești, căruia dacă-i tai capul, crește
altul, stilul de viață fanariot nu a dispărut
nici în perioada următoare. Ba din contră,
îl vedem și astăzi la orice colț de stradă și
pe toate canalele TV...

Constantin Mavrocordat
Mănăstirea “Poiana Mărului” a fost înfiinţată de stareţul Vasile Sloveanu în anul 1733,
în vremea Domnitorului Constantin Mavrocordat, după cum se arată într-o jalbă a
stareţului Matei:
“Acest schit s-a înfiinţat întâi de către repauzat, repauzatul stareţul Vasile cu cheltuiala
neuitatului Domn Constantin Mavrocordat, la leat 1733”.
13 septembrie 1724: Sfinţirea Mănăstirii Văcăreşti, ctitorie a familiei Mavrocordat
- cel mai valoros ansamblu arhitectonic în stil brâncovenesc, cea mai mare
mânăstire din Balcani.
Mănăstirea Văcăreşti, cunoscută şi ca Închisoarea Văcăreşti, a fost un ansamblu
arhitectonic construit între 1716-1736 în stil brâncovenesc, unul din cele mai
valoroase monumente istorice din Bucureşti, demolat în anul 1986 din ordinul lui
Nicolae Ceauşescu.
În 1736, Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae şi succesor al său la tronul
Ţării Româneşti, aduce completări ansamblului, ridicând un superb paraclis –
adevărată bijuterie arhitectonică – pe latura de răsărit şi, totodată alte câteva
clădiri care au format o nouă incintă, mai mică, în partea de apus a primeia.
Transilvania - 1848 revoluţia care a provocat pe Constantin
Nicodinescu de Făgăraş să se refugieze în Moldova.
Până la apariția unor organe specializate de
apărare a ordinii și liniștii interne, cum sunt
poliția, armata.., justiția, conviețuirea
socială a fost asigurată cu concursul întregii
comunități.
Cuvântul "politie" s-a împământenit în
limba română, probabil, din epoca fanariotă,
sub influența grecească. Regulamentului
Organic se reorganizează și Agia, care se va
numi Poliție. Primul act normativ care
reglementează activitatea Poliției a fost
"Alcătuirea Poliției și drepturile sale", și era un
regulament întocmit de aga Costache
Cantacuzino.
Aceasta prima lege privind activitatea
Poliției prahovene cuprindea 46 de articole.
Conform acestui act normativ, paza orașului era
asigurată în timpul zilei de dorobanți călărași și
pedestrii, iar pe timp de noapte de străjerii
plătiți de negustori și proprietari.
Epoca domniilor fanariote reprezintă un capitol aparte din istoria românilor. O perioadă
controversată cu aspecte pozitive şi negative. Concluzia este că a fost o epocă de
aplicare a unor reforme, unele cu caracter benefic.
Este cuprinsă între:
1711 – 1821 în Moldova
1716 – 1821 în Ţara Românească
În Moldova, Dimtrie Cantemir (1710 – 1711) a determinat prin rebeliunea sa,
Poarta Otomană să aducă primul domn fanariot Nicolae Mavrocordat. La sud de Carpaţi
după ce Constantin Brâncoveanu a sfârşit sângeros în 1714 a urmat un scurt interegn
autohton până în 1716 când Nicolae Mavrocordat este cel care deschide balul fanariot şi
în Valahia.
Europa Vestică trecea prin epoca luminilor şi a împăraţilor consideraţi
reformatori precum Maria Tereza, Ecaterina cea Mare sau Iosif al II-lea. Principatele
dunărene se aflau în era fanariotă.
Controlul otoman în epoca fanariotă a fost fără precedent în istoria principatelor
nord-dunărene iar venalitatea şi plăţile ce cădeau asupra oropsiţilor au dus la situaţii
dramatice.
În secolul al XVIII-lea, o data cu instaurarea regimului fanariot, modul de viaţă şi
portul principilor din Ţara Românească şi Moldova erau influenţate de moda de la
Constantinopol, ca dovadă a slujirii cu devotament a Înaltei Porţi. Curţile domneşti
cultivau un stil de viaţă opulent şi risipitor, în acord cu modelul oriental, însă care
contrasta violent cu stilul simplu, tradiţional, al vieţii oamenilor de rând.

Depăşind uneori luxul marilor demnitari ai Înaltei Porţi, boierii, imitând Curtea
domnească, se întreceau în a purta giubele, işlice, anterie, cepchene, şalvari, fermenele
confecţionate din cele mai rare stofe, unele căptuşite cu blană, ornamentate cu fir din aur
sau argint şi cele mai scumpe nestemate. Blănurile aplicate pe poale, la guler, pe mâneci,
şi mătăsurile fine constituiau bogăţia garderobei boierimii, în care un loc aparte îl
deţinea blana de samur, adusă din Siberia, foarte scumpă şi rezervată în exclusivitate
pentru elita boierească.
În secolul al XVIII-lea, o data cu instaurarea regimului fanariot, modul de viaţă şi
portul principilor din Ţara Românească şi Moldova erau influenţate de moda de la
Constantinopol, ca dovadă a slujirii cu devotament a Înaltei Porţi. Curţile domneşti
cultivau un stil de viaţă opulent şi risipitor, în acord cu modelul oriental, însă care
contrasta violent cu stilul simplu, tradiţional, al vieţii oamenilor de rând.

Depăşind uneori luxul marilor demnitari ai Înaltei Porţi, boierii, imitând Curtea
domnească, se întreceau în a purta giubele, işlice, anterie, cepchene, şalvari, fermenele
confecţionate din cele mai rare stofe, unele căptuşite cu blană, ornamentate cu fir din
aur sau argint şi cele mai scumpe nestemate. Blănurile aplicate pe poale, la guler, pe
mâneci, şi mătăsurile fine constituiau bogăţia garderobei boierimii, în c.are un loc
aparte îl deţinea blana de samur, adusă din Siberia, foarte scumpă şi rezervată în
exclusivitate pentru elita boierească.
Costumul boieresc din catifea orientală,
atribuit după culoarea verde unui boier de
rangul doi sau trei, este alcătuit din trei
piese: acoperământul de cap specific pentru
interior, decorat cu motiv floral executat cu
fir din aur, anteriul – piesa lungă din
componenţa costumului, bogat ornamentat
cu rânduri de benzi, nasturi şi găitane din
fir de aur, şi cepchenul – haina scurtă, cu
mânecile despicate pe toată lungimea, ce se
purta pe umeri peste anteriu, de asemenea
împodobit cu decor floral stilizat din fir din
aur.
Slujind la reconstituirea unor timpuri
revolute, Muzeul Municipiului Bucureşti,
prin vastul patrimoniu deţinut, oferă
prilej de cunoaştere şi înţelegere a unor
crâmpeie din viaţa societăţii
bucureştene. Câtă asemănare cu ceea ce
se întâmplă în zilele noastre.
O nouă cotropire a avut loc la începutul epocii fanariote,
când a izbucnit războiul turco - austriac, în 1716.
O legendă adevărată din “Hanul
Ancuţei” de Mihail Sadoveanu:
povestea haiducului Haralambie.

Printre legendele descrise de către scriitorul Mihail Sadoveanu în “Hanul

Ancuţei” se află şi povestea lui Haralambie. Legenda, păstrată şi astăzi de
bătrânii de pe meleagurile moldovene, povesteşte cum la Curtea domnească din
Iaşi, în epoca fanarioţilor, au fost înrolaţi, ca neferi sau arnăuţi în garda
domnească, doi fraţi. Unul se numea Haralambie, celălalt Gheorghe. Cel dintâi
a rămas simplu ostaş, cel de-al doilea a devenit ofiţer cu gradul de maior-
tufecci-başa şi comandant al gărzii domneşti.
Călugărul Gherman, în gura căruia pune Mihail Sadoveanu povestea de la Haniil
Ancuţei, ar fi fost fiul nelegitim al lui Haralambie, care, rămas orfan după tragica
moarte a tatălui său, a ajuns monah la Schitul Durău de sub muntele Ceahlău. Trecând
întâmplător pe la Hanul Ancuţei în drum spre Iaşi, unde mergea în pelerinaj la
mănăstirea Sf. Haralambie să-şi pomenească părintele, el povesteşte cum Haralambie,
în urma unui incident avut la Curte cu un boier sau dregător, şi, poate, sătul de viaţa de
ostaş, părăsise de la o vreme meseria armelor şi începuse să prade casele marilor boieri
şi ale negustorilor înstăriţi din Iaşi. Urmărit de autorităţi, el s-a retras în părţile
împădurite ale Moldovei. Acolo, fiind după vreme de ciumă şi secetă, a găsit uşor alţi
nemulţumiţi şi persecutaţi, cu care şi-a alcătuit o ceată de haiduci. Cu această mică, dar
bine organizată trupă, Haralambie lovea uneori curţile boiereşti de prin sate şi chiar
Curtea domnească de la Dumbrăveni, împărţind averile la nevoiaşi. Alteori, mai ales în
timpul verii, cutreiera drumurile care duceau spre munte şi aţinea calea marilor boieri,
ce mergeau în pelerinaj spre mănăstiri, uşurându-le bagajele şi golindu-le pungile de
bani.
Într-o zi, adunându-se divanul domnesc la sfat, a fost pusă în discuţie, printre alte treburi
ale ţării, şi aceea a tulburătorilor ordinii sociale şi publice. Domnul, fiind supărat mai ales
din cauza încălcării Dumbrăvenilor, i-a cerut marelui vornic să aducă, viu sau mort, pe
Haralambie. Înaltul dregător propuse domniei să însărcineze cu prinderea haiducului pe
fratele acestuia, Gheorghe, comandantul gărzii domneşti, singurul considerat în stare să-l
prindă pe căpitanul haiducilor.
Gheorghe, deşi primi ordinul cu strângere de inimă, fiind vorba de urmărirea, prinderea şi
înaintarea spre judecata scaunului domnesc a propriului şi unicului său frate, îşi alese,
totuşi, cincizeci din cei mai viteji neferi călări şi după câteva ceasuri porni spre drumurile
de munte. Trupa călare adulmecă repede locurile pe unde hălăduia Haralambie, după
casele boiereşti prădate şi, în curând, începu operaţia de urmărire. Hăituit în ascunzişurile
munţilor, strâmtorat în raza lui de activitate şi obosit, Haralambie fu în cele din urmă
înconjurat, împreună cu întreaga sa ceată, în satul Bozieni, din ţinutul Neamţ, la una din
gazde – mama călugărului povestitor Gherman. După mai multe schimburi de focuri,
încercuit şi somat să se predea, Haralambie ieşi în grădină şi descarcă pistolul asupra
urmăritorului, care nu era altul decât fratele său Gheorghe. Dar, în timp ce căpetenia
haiducilor, vlăguită de nesomn şi oboseală îşi greşi ţinta, comandantul gărzii domneşti,
ţintaş desăvârşit, trase în plin şi Haralambie se prăbuşi la pământ.
Tăind apoi capul fratelui său, Gheorghe îl luă şi se prezentă cu el la Curtea domnească. În
sala tronului, în prezenţa întregului Divan, Gheorghe, îngenuncheat în faţa Scaunului
domnesc, a depus capul fratelui său spunând: „Măria Ta, am îndeplinit ordinul, am liniştit
ţara şi am adus capul fratelui meu, şi armele mele cu care l-am ucis, iar mie să-mi dai voie
să mă retrag din oaste şi să mă pocăiesc”.
Scena a fost aşa de zguduitoare, încât a plâns întregul Divan şi a smuls lacrimi
chiar domnului.
Copleşitoare prin natura ei, drama, ai cărei actori au fost cei doi fraţi, s-a răspândit
repede în popor, intrând curând în legendele populare, iar de aici în literatura
română.
Dar tragedia din legendă, prin natura ei, reţinută de popor şi povestită de la o
generaţie la, alta, trebuie totuşi să pornească de la un eveniment istoric. Dar a fost
ea adevărată?
Aflăm de la cronicarul Manolachi Drăghici, în “Istoria Moldovei pe timp de 500 de
ani” (Iaşi, 1857, pag. 63-64), care scrie că domnul Moldovei Constantin Ipsilanti,
(domn între 7 martie 1799 şi 28 iunie 1801) a dăruit lui tufecci-başa o moşie
„pentru că au împuşcat pe frate-său”. Acolo s-a retras Gheorghe Leondarie.
Părăsindu-şi meseria de arnăut şi adunându-şi veniturile, el a zidit biserica din Iaşi
cu hramul Sfântului Haralambie la Sărărie. Lăcaşul a ars în mai multe rânduri,
păstrându-se astăzi numai biserica. „Putem dar să venim a crede – adaugă
cronicarul – după starea zidurilor însemnate, că o fatalitate se ţinea de dânsele
necurmat, fiind fondate din preţul sângelui”.
După un sinodic găsit în arhiva bisericii, s-ar putea spune că construcţia acesteia
ar fi fost începută în 1797. Majoritatea dovezilor însă confirmă ridicarea ei între
anii 1800-1804, după marea dramă. La 19 martie 1805, biserica era gata şi
Gheorghe Leondarie tufecci-başa cerea domniei să-i aprobe închiderea unei
stradele spre a lărgi curtea bisericii. Biserica a fost înzestrată cu trei clopote; pe
unul din clopote se află o inscripţie din care se constată că Gheorghe tufecci-başa
şi, deci, şi fratele sau Haralambie, erau fiii lui Leondarie. Urmărit toată viaţa, ca şi
Cain, de conştiinţa sa, pentru crima săvîrşită, el spune că „a înălţat şi aceste trei
clopote din banii lui, în biserica pe care a ridicat-o cu râvnă caldă şi roagă pe toţi
cei ce vor auzi dangătul lor, toţi cei mici şi cei mari să-i spuie cu glas tare
«Dumnezeu să-l ierte»”.
După terminarea bisericii, Gheorghe Leondarie a mai trăit încă treizeci de ani. A
murit în vara anului 1835 şi a fost înhumat, la 27 august, în curtea bisericii. Prin
prezentarea acestor probe documentare s-a putut dovedi că persoanele în jurul
cărora s-a format întreaga legendă au existat în realitate şi că faptele s-au petrecut
aidoma.
07/01/2019 - 07/01/19