Dacia în timpul stăpânirii romane

Cucerirea Daciei de către romani, încheiată la 106 d.Hr., deschide o nouă epocă în
istoria societăţii omeneşti de pe teritoriul României. Ca urmare a înfrângerii dacilor, romanii
se înstăpânesc pe cea mai mare parte a ţinuturilor locuite de aceştia. Statul dac este desfiinţat,
iar teritoriul lui este alipit imperiului, fiind organizat ca provincie romană. Prin actul cuceririi
Daciei de către romani, dezvoltarea strălucită a culturii daco-getice, care în ultimele două
secole luase un mare avânt şi ajunsese la o amploare deosebită, societatea daco-getică
atingând stadiul sclavagismului începător, este brusc întreruptă.
Romanii introduc în Dacia sclavagismul dezvoltat, aşa cum se alcătuise el în restul
imperiului, cu toate formele de organizare economică şi socială care îi sunt proprii. Cultura
romană se impune pe tot cuprinsul provinciei. Timp de 165 de ani cât durează stăpânirea
romană în Dacia (106-271), istoria provinciei întemeiată de Traian la nordul Dunării se
desfăşoară în cadrul imperiului roman, constituind un capitol din istoria acestuia. O dezvoltare
independentă a culturii şi societăţii geto-dacice continuă numai în regiunile periferice ale
Daciei, rămase în afara cuceririi romane, în ţinuturile dacilor liberi.
Stăpânirea romană în Dacia prezintă un dublu aspect. Ea s-a instaurat pe pământul
Daciei prin violenţă, pe calea armelor, şi s-a menţinut tot timpul sprijinindu-se pe o armată
numeroasă şi pe un puternic sistem de apărare. Cu toate acestea, ea nu a avut un caracter
distructiv. Dimpotrivă, epoca stăpânirii romane în Dacia a însemnat, fără îndoială, un progres
din punct de vedere al evoluţiei generale a societăţii, faţă de epoca precedentă. Cultura
materială şi spirituală e ridicată la o treaptă superioară. Viaţa economică se desfăşoară cu
intensitate în toate domeniile.
Se întemeiază oraşe, se construiesc drumuri, se exploatează bogăţiile subsolului şi ale
solului, meşteşugari iscusiţi prelucrează materiile prime, transformându-le în produse de tot
felul, care satisfac nevoile sporite ale populaţiei. Peste tot se ridică clădiri din piatră şi
cărămidă, se fac lucrări edilitare, se cioplesc monumente de piatră, iar scrisul cunoaşte o
oarecare răspândire, după cum ne arată descoperirea a numeroase inscripţii latineşti. Întreaga
înfăţişare a Daciei se schimbă. Urmele romane ne întâmpină până astăzi la tot pasul pe
teritoriul fostei provincii, mărturii grăitoare ale unei civilizaţii înaintate.
Pornind de la acest aspect pozitiv, istoriografia burgheză, română şi străină, mai veche
sau mai nouă, lipsită de orientare justă în interpretarea fenomenelor sociale şi a evoluţiei
istorice, a apreciat unilateral şi greşit caracterul stăpânirii romane în Dacia. Considerând
stăpânirea romană în Dacia ca o adevărată binefacere pentru întreaga populaţie a provinciei,
„un izvor de ordine şi de propăşire”, cum se exprima de pildă A.D. Xenopol, şi proslăvind în
toate felurile rolul „civilizator” al romanilor, istoricii burghezi au trecut sub tăcere aspectul
negativ al cuceririi Daciei de către romani.
Negând lupta de clasă şi chiar împotrivirea autohtonilor daci faţă de cuceritori, ei
prezentau viaţa romană în Dacia ca desfăşurându-se în deplină armonie socială, lipsită de
frământări şi de lupte. „Viaţa dacică până în adâncurile ei, fără zgomot şi fără pompă, se face
viaţă romană”, spunea Vasile Pârvan. E un tablou diformat şi idilic pe care istoriografia
burgheză l-a înfăţişat cu insistenţă despre viaţa romană în Dacia, tablou copiat după imaginea
tot atât de falsă pe care istoricii burghezi din apus, până la cei mai de seamă, şi-au făcut-o
despre imperiul roman în general.
În realitate, cucerirea romană a adus în Dacia nu numai progresul economic, social şi
cultural, ci şi întreg cortegiul de suferinţe, împilări, jaf şi exploatare nemiloasă, inerente
societăţii bazate pe relaţiile sclavagiste. Chiar unii dintre scriitorii antici au sesizat caracterul
silnic şi spoliator al statului roman. De pildă, Sallustius relatează că romanii erau numiţi de
către supuşi jefuitorii popoarelor, latrones gentium. Şi în istoriografia noastră a existat la

1
început o concepţie cu vederi progresiste, care judeca critic caracterul stăpânirii romane în
Dacia.
Astfel, Nicolae Bălcescu, după ce arată starea foarte înfloritoare la care provincia
ajunsese sub romani, adaugă: „Dar, alături cu această mare civilizaţie materială, două rele
mari care mistuiau împărăţia: robia şi proprietatea cea mare, trebuiră a produce şi în noua
colonie relele lor”. Iar mai departe continuă: „Ostenită de atâtea rele ce o rodeau într-însa,
împărăţia romană trebuie să cază. Unitatea falsă, la care supuseseră lumea, trebui să se
sfarme”. La fel Cezar Bolliac spunea la 1869: „Misiunea noastră a românilor în arheologie
este mai cu seamă să definim ce au fost dacii... În ce grad de civilizaţie ajunseseră ei când i-au
cotropit romanii şi le-au luat ţara?”. Aceste preţioase indicaţii au fost uitate însă de istoricii
noştri de mai târziu.
La o înţelegere justă şi reală a caracterului stăpânirii romane. În Dacia s-a putut ajunge
numai în lumina concepţiei materialismului istoric. Clasicii marxismului au dezvăluit
adevărata esenţă a orânduirii sclavagiste a antichităţii, punând în lumină atât caracterul ei
progresist pentru acele vremuri, cât şi aspectele sale negative. Ei au arătat în primul rând că
orânduirea sclavagistă reprezintă un însemnat progres faţă de societatea primitivă. „Datorită
acestei orânduiri, spune Friedrich Engels, civilizaţia a realizat lucruri de care n-ar fi fost nici
pe departe capabilă vechea societate gentilică”.
Tot Friedrich Engels a arătat că sclavagismul antic a fost o etapă necesară în istoria
societăţii omeneşti. „Abia sclavagismul a făcut posibilă pe o scară mai întinsă diviziunea
muncii între agricultură şi industrie şi a permis înflorirea lumii vechi. .. Fără sclavagism nu ar
fi. existat statul elen, nu ar fi existat arta şi ştiinţa elenă; fără sclavagism nu ar fi existat
imperiul roman. Dar fără această bază a elenismului şi a imperiului roman, nu ar fi existat nici
Europa modernă…”.
În acelaşi timp însă, întemeietorii materialismului istoric au dezvăluit şi aspectul
negativ al orânduirii sclavagiste în general şi caracterul de oprimare şi jaf al imperiului roman
mai ales în provinciile cucerite. „Dat fiind că baza civilizaţiei este exploatarea unei clase de
către altă clasă, - spune Friedrich Engels, - întreaga ei dezvoltare decurge într-o contradicţie
permanentă. Fiecare progres al producţiei înseamnă în acelaşi timp un regres al situaţiei clasei
asuprite, adică a marii majorităţi. Tot ceea ce este bine pentru unii este în mod necesar un rău
pentru ceilalţi”.
Imperiul roman, stat tipic al unei clase dominante, este şi el, „în esenţă, o maşină
pentru oprimarea clasei asuprite, exploatate”. În dezvoltarea sa, arată Friedrich Engels, „statul
roman devenise o maşină uriaşă şi complicată numai pentru despuierea supuşilor. Biruri, dări
către stat şi prestaţii de tot felul aruncau masa populaţiei într-o sărăcie din ce în ce mai mare;
împilarea crescuse până la un grad de nesuferit datorită stoarcerilor făcute de guvernatori, de
perceptorii de impozite, de soldaţi”.
În tabloul de mai sus se încadrează şi Dacia din timpul stăpânirii romane. El se
deosebeşte esenţial de cel pe care obişnuit îl înfăţişa istoriografia mai veche cu privire la viaţa
romană din Dacia. Există suficiente indicaţii de ordin literar-istoric, epigrafic şi arheologic din
care rezultă că istoria Daciei în epoca romană nu a fost nici pe departe atât de armonioasă şi
lipsită de frământări, cum era înfăţişată de istoricii mai vechi. Studiile mai noi ale istoricilor
sovietici şi români au reuşit să lămurească pe bază de documente şi informaţii autentice multe
din aspectele înainte neglijate sau greşit tălmăcite ale epocii romane în Dacia.
Societatea din Dacia romană este împărţită în clase antagoniste, cu interese diametral
opuse. Între aceste clase se duce o neîncetată luptă. Realizările uneori minunate ale acestei
epoci au fost posibile, în condiţiile societăţii sclavagiste dezvoltate, numai prin extinderea şi
înăsprirea exploatării în aproape toate ramurile producţiei şi ale vieţii sociale. De binefacerile
civilizaţiei superioare romane se bucură numai o minoritate de cetăţeni romani şi oameni

2
bogaţi, în timp ce sclavii şi păturile exploatate, care formează majoritatea populaţiei
provinciei, duceau greul muncii şi trăiau în mizerie.
În Dacia romană, populaţia autohtonă este cea îndeosebi lovită şi nedreptăţită, în
raport cu coloniştii aduşi dinafară. De aceea, încă din primele timpuri de după cucerire,
populaţia dacică este ostilă stăpânirii romane, împotriva căreia ea se ridică şi luptă. Pe de altă
parte, există un contrast pronunţat între oraşe şi sate. La oraşe se concentrează bogăţii mari şi
populaţia înstărită din ele trăieşte în belşug, în timp ce satele, mai ales cele ale autohtonilor,
rămân înapoiate.
Oraşul exploatează satul prin diferite mijloace. Karl Marx a arătat că „oraşul
exploatează economiceşte satele, pretutindeni şi fără excepţie, prin preţurile lui de monopol,
prin sistemul lui fiscal şi corporatist, prin înşelăciunile lui comerciale directe şi prin cămătăria
lui”. La fel de valabilă este şi pentru Dacia afirmaţia lui Friedrich Engels că „prima mare
diviziune a muncii, separarea dintre oraş şi sat, a condamnat populaţia de la ţară la o
îndobitocire de mii de ani…”.
Cu timpul însă şi la oraşe se formează o plebe săracă, lipsită de mijloace de producţie.
Criza generală a imperiului roman din secolul III, care este o criză a însăşi orânduirii
sclavagiste a antichităţii, îşi are repercusiunile ei şi în Dacia. Frământată în interior de
contradicţii sociale, cauzate de gravele nemulţumiri ale populaţiei exploatate, şi atacată
dinafară tot mai violent de triburile libere ale dacilor şi ale altor popoare, Dacia nu mai poate
fi menţinută de romani şi este definitiv părăsită de aceştia pe timpul împăratului Aurelian.