Istoria Daciei Romane Dacia Felix

ADRIAN BEJAN
DACIA FELIX
Istoria Daciei romane
Timişoara
1998
Stăpânirea romană în Dacia prezintă un dublu

aspect. Ea s-a instaurat pe pământul Daciei
prin violen ă, pe calea armelor şi s-a men inut
tot timpul sprijinindu-se pe o armată
numeroasă şi pe un puternic sistem de apărare.
Cu toate acestea, ea nu a avut un caracter
distructiv. Dimpotrivă, epoca stăpânirii romane
în Dacia a însemnat un progres din punct de
vedere al evolu iei generale a societă ii fa ă de
epoca precedentă, schimbând întreaga
înfă işare a Daciei şi ridicând-o la o treaptă
superioară.
~4~
CUCERIREA DACIEI DE C TRE ROMANI

Civiliza ia dacic
Perioada sec. I î.Hr. – 106 d.Hr., finalizat cu cucerirea Daciei de c tre
romani este perioada celei mai înalte manifest ri, pe un întreit t râm, a
capacit ii creatoare a poporului geto-dac. Pe plan economico-material este
perioada form rii unei civiliza ii de tip oppidan; pe plan spiritual ea este
marcat de însuşirea scrisului şi de existen a a numeroase cunoştin e
ştiin ifice; pe plan politic, este vremea organiz rii celei mai înalte la care a
ajuns societatea dacic , statul lui Burebista şi Decebal.
Se cuvine subliniat unitatea profund a civiliza iei dacice. Complexul din
Mun ii Or ştiei este un fenomen singular, dar cercet rile au dovedit c
elementele care-l compun se reg sesc, pe scar mai redus , în alte zone.
Descoperirile reflect existen a unui sistem de ap rare vast şi complex, care
justific , pentru intervalul cronologic post Burebista, continuarea existen ei
statului dac transilv nean, care avea s uneasc din nou, pe vremea lui
Decebal, majoritatea triburilor geto-dacice din celelalte regiuni ale rii.
Unitatea politic realizat pe tot spa iul dacic în anumite momente este
dovedit de sistemul de cet i şi fortifica ii, unitar pe întreg cuprinsul
Daciei.
Unitatea profund de cultur material a civiliza iei dacice este dovedit şi
de construc iile civile sau sacre, precum şi de inventarele aşez rilor dacice.
Aceast unitate nu a însemnat îns uniformizare sau identitate absolut .
Cultura şi civiliza ia dacic au fost profund originale. Aceast originalitate
nu exclude ci dimpotriv , implic acceptarea unor influen e din afar . Dar
dacii nu s-au mul umit doar cu preluarea unor elemente de cultur material
şi spiritual de la alte popoare; ei le-au adoptat, le-au transformat şi le-au
îmbog it, topindu-le în crea iile lor tradi ionale şi formând o civiliza ie
profund original .
Desf şurarea civiliza iei geto-dacice în sec. I î.Hr. – I d.Hr. pe cele patru
nivele: economic, social, politic şi cultural-spiritual permite cristalizarea a
cel pu in dou concluzii privitor la existen a daco-ge ilor în perioada statului
dac:
1. Civiliza ia oppidană dacică constituie faza clasică (în
raport cu cele anterioare) a culturii materiale şi spirituale
a poporului geto-dac, reprezentând ceea ce epoca lui
Pericles fusese pentru Atena antic sau principatul lui
Augustus pentru Roma.
~5~
2. Pozi ia civiliza iei daco-getice în ansamblul civiliza iei

antice europene. Poporul dac, civiliza ia şi statul dacilor
apar in lumii clasice. Ea se afl înc la periferia acestei
lumi, dar întreaga sa dezvoltare urmeaz calea deschis
de statele antichit ii clasice. Deşi inegale ca şi nivel de
dezvoltare, prin natura sa civiliza ia dacic este egal cu
cea elenistic sau cu cea roman imperial . “Şi dac
civiliza ia dacilor, mai pu in evoluat , a fost înfrânt şi
distrus în confruntarea militar cu civiliza ia Romei,
caracterul ei clasic a trebuit s joace un rol de seam în
înlesnirea romaniz rii popula iei autohtone”
(H.Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea
romană).
Expansiunea roman la Dun rea de Jos

În paralel cu “creşterea” puterii dacilor, are loc penetrarea treptat (pe etape)
roman în sud estul Europei. La sfârşitul sec. III – începutul sec. II î.Hr.
Roma devine pentru prima oar arbitru al situa iei politice din Balcani. În a
doua jum tate a sec. III (anul 229 î.Hr.) ocup primele teritorii; la 148 î.Hr.
transform statul macedonian în provincie; peste doi ani creeaz provincia
Ahaia (146 î.Hr.); spre sfârşitul sec. II î.Hr. ocup tot litoralul est adriatic
(129 î.Hr.). Dispari ia statului lui Mithridates al VI-lea Eupator al Pontului
(112 - 63 î.Hr.) aduce Roma la Dun re şi Marea Neagr ; în anul 74 î.Hr.
generalul C.Scribonius Curio ajunge la Dun re, undeva în Banatul de Sud,
f r a trece fluviul; peste doi ani, în 72 î.Hr. generalul M.Terentius Varro
Lucullus p trunde în Dobrogea şi instaleaz controlul roman asupra oraşelor
vest pontice, prin guvernatorul provinciei Macedonia.
Dup zece ani (62-61 Î.Hr.) guvernatorul Macedoniei C.Antonius Hybrida
efectueaz o expedi ie în Dobrogea (pentru a pedepsi coloniile greceşti
r sculate împotriva abuzurilor sale), dar este înfrânt de o coali ie greco-
bastarno-get . Expedi ia lui Hybrida se înscrie în tendin a Romei de a
înv lui Dacia, care se profila în perspectiv un inamic greu de învins. Se
explic astfel preluarea de c tre Burebista, prin for a armelor sau diploma ie,
a controlului asupra litoralului pontic.
Prin campania sa, regele dac reuşise s stopeze pentru o perioad
expansiunea roman spre inuturile nord dun rene. Apari ia unui stat
puternic în imediata vecin tate a grani elor Romei şi lezarea intereselor
imperiale prin scoaterea cet ilor greceşti pontice din sfera de interes roman
nu putea s nu stârneasc reac ia Imperiului. Reac ie întârziat de r zboiul
civil de la Roma (conflictul Caesar-Pompeius), în care regele dac intervine,
plasându-se de partea lui Pompeius. Astfel se explic planurile militare ale
~6~
lui Caesar, care preconiza o campanie împotriva dacilor, chiar înainte de

proiectatul r zboi cu par ii. Moartea celor doi conduc tori amân
confruntarea decisiv , dar zona devine un puternic focar de tulbur ri (atacuri
dacice şi bastarnice) periclitând liniştea posesiunilor sudice.
Izvoarele vremii pomenesc frecvent amenin area dacic (asupra Romei)
luptele cu dacii constituind un subiect foarte actual la Roma în epoca lui
Augustus. În 29 î.Hr. regele dac Cotyso al dacilor care stau “anina i de
mun i” (Florus) este înfrânt de c tre generalul Marcus Licinius Crassus,
într-o expedi ie desf şurat la sudul Dun rii.
“Regii” daci se implic frecvent în via a politic de la Roma: un conduc tor,
probabil din Câmpia muntean , Dicomes (Plutharch) se amestec în r zboiul
civil dintre Octavian şi Antonius. Un “rege al ge ilor“ (Suetonius) pe nume
Coson este implicat în intrigile legate de Octavianus, acesta fiind acuzat de
Antonius c inten ioneaz s se c s toreasc cu fiica regelui get Coson,
care, la rândul s u, urma s o ia în c s torie pe fiica lui Octavianus.
Urm rind diminuarea tulbur rilor de la grani a cu dacii, Octavianus va
demara politica “spa iului de siguran ” prin crearea de-a lungul frontierei
cu dacii, în teritoriul duşman, a unei zone mai pu in populate, mai uşor de
supravegheat. Din ordinul lui Augustus, Sextus Aelius Catus transfer la
nord de Dun re 50.000 de ge i din Muntenia. La mijlocul sec. I d.Hr.,
legatul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus transfer şi el în sudul
Dun rii peste 100.000 de ge i (cifr exagerat de izvoare).
În paralel, Roma intervine în conflictele dintre conduc torii locali ge i din
Dobrogea, Roles, Dapyx şi Zyraxes . “Prietenul şi aliatul” romanilor Roles
va chema în ajutor în conflictul cu Dapyx pe generalul roman Crassus care,
atacându-l şi pe al treilea conduc tor get Zyraxes ocup întregul inut
dobrogean. În scurt timp vor transforma litoralul în district militar
dependent de provincia Macedonia, iar restul teritoriului, numit Ripa
Thraciae va fi înglobat în regatul clientelar al Thraciei.
Ocuparea roman a Dobrogei a intensificat conflictele daco-romane, daco-
ge ii atacând în permanen teritoriile cucerite de romani. Primele decenii
ale sec. I d.Hr. se vor caracteriza prin numeroasele atacuri dacice precum şi
prin preocuparea împ ra ilor romani de-a le anihila : sunt aduse în Dobrogea
numeroase trupe, se creeaz praefectura orae maritimae (15 d.Hr.) –
împ ratul Nero va crea flota M rii Negre (Classis Pontica) iar Vespasian pe
cea dun rean (Classis Flavia Moesica), sunt situa i sarma ii iazigi în
Câmpia Tisei creându-se şi aici o zon tampon între Imperiu şi daci. Se
efectueaz în Câmpia Muntean men ionatele transferuri de popula ie la
sudul Dun rii. În vremea împ ratului Claudius, Dobrogea a fost anexat
Moesiei şi ap rarea sa a fost organizat temeinic, în 86 d.Hr. fiind
încorporat Moesiei Inferior.
~7~
Preluarea puterii politice în Dacia de c tre Decebal, reconstituirea de c tre

acesta a statului dac unitar a reacutizat conflictele dintre Imperiul roman şi
Dacia, aducându-le în faza final .
Incursiunile dacilor la nord de Dun re din iarna 85/86 au pus în pericol
taberele de iarn ale legiunilor şi liniştea provinciilor romane. Ca urmare a
acestor incursiuni asupra Moesiei, guvernatorul acesteia Oppius Sabinus
moare în lupt .
Impunându-se o ripost la adresa dacilor, împ ratul Domi ian p r seşte
Roma îndreptându-se spre Dacia, şi îşi stabileşte cartierul general la Naissus
(Niš-Serbia). Între timp, în Dacia Decebal preia tronul şi trimite soli la
împ ratul roman promi ând pace. Oferta lui Decebal este îns respins ,
împ ratul roman încredin ând comanda r zboiului generalului Cornelius
Fuscus. Ca r spuns, Decebal trimite o a doua solie la Domi ian, de aceast
dat sfidându-l: va încheia pace dac Domi ian are s vrea ca fiecare roman
s -I dea lui Decebal anual câte doi oboli. Dac împ ratul nu primeşte
propunerea, Decebal va duce mai departe r zboiul, pe romani aşteptându-i
mari nenorociri.
Prin aceast atitudine orgoliul roman a fost grav lezat; în prim vara anului
87 armata roman condus de Fuscus trece Dun rea pe un pod de vase.
Decebal, retr gându-se din fa a lui Fuscus îi preg teşte o curs şi îl atac pe
neaşteptate. Armata imperial este înfrânt , Fuscus ucis, stindardele armatei
romane r mânând în Dacia, dezastrul lui Fuscus producând o puternic
impresie la Roma.
În anul urm tor, romanii preiau ofensiva, sub comanda generalului Tettius
Iulianus, fost consul, veteran al r zboaielor de la Dun re, care va înainta
prin Banat, câştigând lupta de la Tapae. Însuşi Vezina, al doilea demnitar
dac ca importan dup Decebal se preface mort pe câmpul de lupt pentru a
putea fugi noaptea.
Învins de c tre marcomani, Domi ian va propune lui Decebal un tratat de
pace pe care acesta îl va accepta, dar nu se prezint personal la întâlnirea cu
împ ratul ci îl trimite pe Diegis s -l reprezinte. Condi iile avantajoase
pentru daci au f cut ca aceast pace s fie ulterior considerat ca ruşinoas
pentru romani: Decebal a primit sume importante de bani, meşteri
constructori de cet i şi multe alte avantaje. În schimb, Domi ian s-a
considerat singurul biruitor şi a trimis la Roma “aşa zişi soli ai lui Decebal
şi o pre ioas scrisoare de-a acestuia” pentru a anun a senatului triumful s u
asupra dacilor.
Istoricii consider pacea din 89 ca pe o pace de compromis, necesar din
cauza violen ei luptelor şi a epuiz rii reciproce. Decebal era interesat în
ob inerea şi p strarea acestei p ci, ca aliat al Romei el putându-se mai bine
ap ra de atacurile neamurilor din jur – bastarnii şi sarma ii care râvneau la
~8~
p mântul dacilor. De aceea, deşi s-a str duit s ob in avantaje cât mai mari
în pacea cu Domi ian, el a c utat îns s respecte tratatul încheiat şi s nu se
implice în acte ostile Romei, reuşind, pân în momentul prelu rii conducerii
Imperiului de c tre Traianus, s evite o confruntare decisiv cu romanii.
R zboaiele purtate de Traian împotriva Daciei

Izvoarele documentare privind războaiele lui Traian în
Dacia
Informa iile documentare privind r zboaiele lui Traian în Dacia sunt pu ine
şi lacunare, majoritatea scrierilor despre daci pierzându-se de-a lungul
timpului: scrierea relatând r zboaiele daco-romane intitulat Dacica a
împ ratului Traian, Getica scris de medicul militar Criton care l-a înso it pe
Traian în Dacia, scrierile lui Dios Crysostomos, de asemeni participant la
evenimente, Istoria romană a lui Appianus, scrierile despre daci ale lui
Flavius Arrianus, opera poetului Forus, toate au constituit documente
valoroase pentru antici, dar ele s-au pierdut pentru posteritate.
Cea mai important surs documentar r mâne Istoria romană a lui Dio
Cassius (sec. III), c r ile tratând r zboaiele lui Domi ian şi Traian ajungând
la noi în copii târzii, bizantine din sec. XI şi XII.
Columna lui Traian, monument ridicat la Roma, în forumul lui Traian a fost
inaugurat la 12 mai 113 fiind opera arhitectului Apollodor din Damasc.
Este o crea ie original a artei romane de la începutul sec. II, prezentând
totodat un deosebit interes ca izvor istoric. În privin a valorii sale istorice,
p rerile sunt împ r ite: unii cercet tori consider Columna ca o cronic
fidel a evenimentelor, al ii consider c ea ar fi doar o reprezentare artistic
de sintez . Este cert c în multe aspecte legate de r zboaiele dacice,
Columna ofer informa ii unice, de neînlocuit prin alte surse. Dup moartea
împ ratului Traian Columna a servit ca mormânt împ ratului. Pentru Dacia,
Columna reprezint o istorie în imagini a cuceririi ei şi a transform rii în
provincie roman , de aceea poate fi considerat ca un adev rat act de
naştere al poporului român.
Complexul de monumente de la Adamclisi. Pe teritoriul comunei Adamclisi
(jud. Constan a) se afl ruinele a trei monumente legate de luptele romanilor
contra dacilor. Cel mai cunoscut este Trofeul ridicat de împ ratul Traian; la
80 de m nord de acesta se afl un tumul, Iar la 250 m de trofeu este un altar
funerar. S-a presupus c tumulul reprezint mausoleul cu resturile
p mânteşti ale solda ilor lui Oppius Sabinus, c zu i în lupt în timpul
atacului dacic din 85/86, adunate de romani dup încheierea p cii; altarul ar
reprezenta cenotaful ridicat de Domi ian în memoria lui Fuscus şi a
solda ilor s i c zu i în luptele cu dacii; trofeul, ridicat în anul 109 de c tre
~9~
Traian avea scopul s comemoreze luptele grele pe care romanii le-au dus în
aceste p r i împotriva dacilor şi alia ilor lui. Monumentul ilustreaz , într-o
art provincial , prin sculptur , scene la care particip în afar de lupt torii
daci şi familiile lor şi sarma ii şi bastarnii.
Se adaug la documentele şi monumentele men ionate izvoarele epigrafice
şi cele arheologice. Cele mai multe inscrip ii fac referiri la ofi eri şi generali
romani participan i la lupte şi la unit ile militare pe care le conduceau. Ele
provin de pe teritoriul viitoarei provincii dar şi din afara acesteia.
Cercet rile arheologice, îndeosebi cele din Mun ii Or ştiei au adus elemente
importante privitoare la distrugerea şi cucerirea cet ilor dacice în primul
r zboi dacic, refacerea lor şi apoi distrugerea lor definitiv . Cercet rile din
castrele romane au oferit date privitoare la momentul şi condi iile construirii
lor.
Cauzele războaielor daco-romane

Spre deosebire de conflictele anterioare desf şurate între romani şi daci,
r zboaiele duse de Traian împotriva dacilor aveau ca scop definit acela de a
transforma Dacia în provincie romană. Cauzele acestor r zboaie au fost
diverse:
- Creşterea puterii dacilor îngrijora profund Imperiul, care
se vedea prins între dou for e inamice: regatul partic care
amenin a provinciile romane din Orient şi regatul dac. O
cooperare militar între cele dou putea constitui un serios
pericol pentru romani.
- Sumele de bani pl tite ca subsidii barbarilor de c tre
Roma ap sau greu asupra economiei Imperiului. De aceea,
împ ra ii romani, inclusiv Traian urm reau reducerea
stipendiilor c tre barbari.
- Prada de r zboi oferit de o campanie victorioas contra
dacilor şi posibilitatea exploat rii ulterioare a bog iilor
Daciei în cadrul Imperiului.
- Nemul umirea romanilor (îndeosebi a lui Traian) fa de
avantajele câştigate de Decebal în urma tratatului de pace cu
Domi ian, pace considerat ruşinoas pentru Imperiu.
- Ambi iile militare personale ale lui Traian.
Se pare c Decebal a în eles noua politic roman impus de Traian şi s-a
str duit s amplifice cât mai mult for a de ap rare a statului dac. Totodat , a
evitat s declanşeze conflictul cu Imperiul, respectând pactul încheiat cu
Domi ian şi nereac ionând la t ierea subsidiilor de c tre Traian.
În aceste condi ii Traian este cel care face primul pas, comi ând actul de
agresiune împotriva Daciei.
~10~
Primul război dacic din anul 101/102
Personalitate lui Traian

Marcus Ulpius Traianus a fost primul împ rat din afara Italiei urcat pe
tronul Imperiului Roman. El s-a n scut la 18 septembrie 53 d.Hr. în oraşul
Italica din Spania. Ascensiunea tat lui s u – ajuns consul şi guvernator al
Siriei a deschis drumul fiului care face o str lucit carier militar . A fost
tribun militar în armata din Siria şi apoi din Germania, pretor, comandant al
legiunii VII Gemina din Hispania, guvernator al provinciei Hispania,
consul, guvernator al provinciei Germania Superior. În anul 97 este adoptat
de c tre împ ratul Nerva. A domnit între anii 98-117 sub numele oficial de
Imperator Caesar Nerva Traianus Augustus. Cu el se deschide cel mai
prosper secol din istoria Imperiului. Este ini iatorul unor reforme economice
şi sociale care au redresat statul roman.
A fost unul dintre cei mai mari comandan i militari ai lumii antice. În 97
primeşte titlul de Germanicus, în 102 de Dacicus şi în 116 de Parthicus, ca
urmare a înfrângerii germanilor, dacilor şi par ilor.
A murit la 10 august 117 în Cilicia, la Traianopolis, la întoarcerea din
expedi ia împotriva par ilor.
Preg tirile de r zboi

Dup trei ani de preg tiri minu ioase, la 25 martie 101 împ ratul Traian
pornea din Roma spre baza de opera iuni militare din Moesia Superior.
Preg tirile de r zboi fuseser intense atât de partea roman cât şi de cea
dacic . Traian ia urm toarele m suri:
- Facilitarea concentr rilor şi mişc rilor de trupe şi a
leg turilor cu provinciile învecinate teatrului de opera iuni
(Pannonia şi Moesia) prin: construirea uni drum în stânc în
anul 100, pe malul drept al Dun rii în defileul Cazanelor;
uşurarea leg turilor pe Dun re a fost înlesnit prin s parea în
anul 101 a unui canal de-a lungul malului drept al fluviului,
între localit ile actuale Šip şi Carataš (Serbia);
- Concentrarea în provinciile vecine a 13-14 legiuni,
num rând peste 70.000 de oameni, a numeroase unit i
auxiliare din armata regulat , alae şi cohorte precum şi unit i
speciale recrutate din rândul popoarelor supuse. Armata de
uscat era sprijinit de flota dun rean , Classis Flavia Moesica.
În total au fost mobiliza i cca. 150.000 de oameni;
- Unit ile militare au fost puse sub comanda unor generali
şi ofi eri capabili dintre care se remarc viitorul împ rat
~11~
Hadrian şi viitorii guvernatori ai Daciei Iulius Sabinus,

D.Terentius Scaurianus şi C.Iulius Quadratus Bassus.
La rândul s u Decebal s-a preg tit de r zboi. Armata dacilor, apreciabil ca
for , nu s-a ridicat numeric la valoarea celei romane, ea netrecând de
50.000 de oameni. Aceast armat era format din cavaleria luptând cu
arcuri şi pedestrime înarmat cu paloşe curbe (sicae) şi s bii drepte sau
curbe (falces). Stindardul era vestitul balaur draco. Aceast armat se baza
pe condi iile de teren favorabile şi pe sistemul de fortifica ii şi cet i din
Dacia, îndeosebi cel din jurul capitalei.
Decebal s-a str duit s realizeze un sistem de alian e antiroman cu popoarele
vecine (bastarnii şi sarma ii) dar şi cu regatul part, trimi ând o ambasad
(solie) înaintea celui de-al doilea r zboi la regele par ilor Pacorus II.
Desf şurarea conflictului

Încheind minu ioasele preg tiri, Traian p trunde în Dacia în fruntea unei
armate de aproximativ 50.000 de oameni pe un pod de vase, pe la
Viminacium (Kostolač, Serbia) şi traverseaz Banatul spre Tibiscum. O a
doua coloan a armatei romane p trunde în Dacia pe la Dierna (Orşova)
înaintând pe Valea Cernei şi a Timişului şi unindu-se cu prima coloan la
Tibiscum (Jupa, lâng Caransebeş). Probabil c o a treia coloan a p truns
în Dacia pe la Drobeta de unde s-a îndreptat spre mun i şi apoi prin pasul
Vâlcan spre Sarmizegetusa. Înaintarea armatei romane s-a f cut f r
incidente, Decebal aşteptându-i pe romani la Tapae (Por ile de Fier ale
Transilvaniei).
În timpul înaint rii împ ratului spre Tapae, Decebal încerc s -l determine
pe Traian s renun e la expedi ie trimi ându-i un sol bur care aduce o
ciuperc mare pe care era scris cu litere latine c atât burii cât şi ceilal i
alia i îl sf tuiesc pe Traian s se întoarc şi s fac pace. Traian respinge
ultimatumul şi b t lia se d la Tapae unde lupta este crâncen şi cu rezultat
indecis. Decebal se retrage spre cet ile cu ziduri de piatr din mun i, iar
armata roman îl proclam pe Traian pentru a doua oar imperator.
Pe parcursul desf şur rii conflictului, Decebal a f cut mai multe încerc ri de
a ob ine pacea de la Traian. De fiecare dat îns soliile dace au fost respinse.
Ca urmare, în iarna anilor 101-102 Decebal a încercat s schimbe soarta
r zboiului, organizând o diversiune: invazia dacilor alia i cu sarma ii
roxolani şi cu burii germanici asupra Dobrogei. Atacul a luat prin
surprindere garnizoanele romane, dar nu a avut amploarea şi importan a
scontate, nereuşind s nimiceasc for ele romane r mase în garnizoanele de
la Dun re şi nici s pun în primejdie liniile de comunica ie ale lui Traian.
Împ ratul renun la asedierea capitalei lui Decebal l sând o parte din
armat în teritoriul ocupat; f r a disloca principalele for e de pe teritoriul de
~12~
lupt , el se îndreapt spre Moesia Inferior; înfrânge într-o lupt separat

c l re ii roxolani şi apoi pe daci, devenind pentru a treia oar imperator. În
urma acestor lupte Traian supune triburile geto-dacice din Muntenia şi parte
din sudul Moldovei.
Dup aceste evenimente, în prim vara anului 102 Traian reia ofensiva, în
ciuda încerc rilor de tratative ale lui Decebal, duse de solii formate din
comati şi apoi prin tarabostes. Traian atac din mai multe p r i, probabil
dinspre apa Oraşului, prin pasul Turnu Roşu şi trec toarea Vâlcan. Cu
prilejul luptelor au fost cucerite câteva cet i din Mun ii Or ştiei printre care
şi Costeşti, capturându-se insignele militare şi maşinile de r zboi pierdute de
Fuscus.
În urma acestor lupte, dacii sl bi i au cerut pace, pe care Traian a acceptat-o
la sfârşitul verii sau începutul toamnei 102; armata îl aclam pentru a patra
oar imperator. Biruin a asupra dacilor este anun at prin emisiuni monetare
de bronz pe care Traian poart titlul oficial de Dacicus. Prin r zboiul din
101-102 Dacia a fost învins dar nu zdrobit . Era nevoie de o a doua ac iune
militar de amploare, care s des vârşeasc ceea ce conflictul din 101-102
începuse.
Traian nu a transformat Dacia în provincie roman dup primul r zboi,
deoarece o astfel de m sur ar fi comportat riscuri deosebite şi ar fi putut
dezl n ui în rândul dacilor o mişcare general antiroman , îndep rtându-i pe
dacii care s-au apropriat de Imperiu; în condi iile în care armata roman
suferise pierderi grele, ea nu ar fi f cut fa unei revolte generale
antiromane. De asemenea, o parte a senatului prefera o Dacie clientelar
care, dup înfrângere, nu mai prezenta o primejdie pentru Roma.
În schimb, Traian impune lui Decebal o pace extrem de grea: predarea
armelor şi maşinilor de r zboi primite de la Domi ian, predarea meşterilor
romani şi a dezertorilor, interzicerea primirii fugarilor (ostaşi) romani;
d râmarea zidurilor cet ilor; retragerea regelui dac din teritoriile cucerite de
romani în cadrul r zboaielor din 101-102 (este vizat îndeosebi Banatul, cu
trec toarea Tapae şi probabil partea de vest a Olteniei), s fie aliat devotat
Romei, interzicându-i-se o politic extern independent .
Dup încheierea p cii Traian se întoarce la Roma dar las garnizoane
romane atât în cet ile dacice cât mai ales în castrele construite în timpul
înaint rii în Banat, ara Ha egului, Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei şi
sud-estul Transilvaniei.
For a de ocupa ie roman l sat în Dacia a fost apreciabil . Diplomele
militare datând din aceast perioad şi descoperite în viitoarea provincie
men ioneaz frac iuni de legiuni şi trupe auxiliare. Comandantul armatei de
ocupa ie a fost Longinus cu titlul de legat imperial al armatei din legiuni şi
trupe auxiliare aflate în Dacia “legatus Augusti pro praetore exercitus
~13~
legionarii et auxiliorum in Dacia tendentium” de rang consular, identificat

cu fostul legat al provinciilor Moesia Superior (93-95) şi Pannonia (96-98).
Traian trimite soli daci la Roma s se înf işeze senatului şi scrie acestui for
cerând pacea. La Roma, Traian îşi s rb toreşte triumful, ia titlul de Dacicus
şi organizeaz festivit i. Emisiunile monetare de dup r zboi (anul 103) îl
vor reprezenta pe Traian înving tor.
În condi iile în care inten ia ferm a lui Traian era de a transforma Dacia în
provincie, este evident c el a considerat pacea din 102 doar ca pe un
armisti iu. Între cele dou r zboaie, Apollodor din Damasc construieşte
podul de piatr de peste Dun re, între Drobeta şi Pontes, eveniment
imortalizat prin baterea unei monede de bronz ce va reprezenta podul şi a
alteia reprezentându-l pe zeul Danubius.
La rândul s u Decebal, conştient de inten iile lui Traian, se preg teşte pentru
revanş . Pe ascuns continu s -şi înarmeze oamenii şi s primeasc
dezertori din Imperiu; revine la politica extern independent , c utând s
creeze acel front antiroman cu vecinii; marcomanii şi cvazii din nord-vest,
carpii şi costobocii din centrul şi nordul Moldovei, bastaranii şi sarma ii din
r s rit.
Probabil sarma ii iazigi se num r printre alia ii lui Decebal. Profitând de
sl biciunea lui Decebal şi a dacilor în timpul luptelor cu Domi ian ei au
ocupat zona de câmpie a Banatului (la vest şi nord de linia Lederata-Aizis-
Berzobia-Tibiscum – pân la Mureş) şi sperau c romanii s le recunoasc
acest teritoriu. Dup încheierea luptelor îns , Traian nu va restitui sarma ilor
acest teritoriu (recunoscut între timp de Decebal) înglobându-l în Imperiu.
În prim vara anului 105, reclamând nerespectarea de c tre Decebal a
clauzelor tratatului, Traian va reîncepe ostilit ile, de aceast dat decis s
transforme Dacia în provincie roman .
Al doilea război dacic (105-106)

La 4 iunie 105 Traian p r sea Roma şi înso it de Decimus Terentius
Scaurianus, viitorul guvernator al Daciei, se îmbarc la Brundisium,
îndreptându-se spre Moesia Superior. Înc înainte de a p trunde în Dacia
într-o localitate din fa a Drobetei, Traian primeşte o solie de pace a lui
Decebal. O parte a triburilor dacice se supuseser romanilor, iar încerc rile
lui Decebal de a se alia cu neamurile vecine eşuaser . Cum condi iile puse
de Traian echivalau cu o capitularea, Decebal încerc s organizeze un
complot împotriva lui Traian pentru a opri intrarea pe teritoriul dac a
armatelor romane, complot care eşueaz şi el. Pentru a for a mâna lui Traian
îl captureaz pe Longinus, comandantul armatei romane din Dacia, cerând
în schimbul s u lui Traian retrocedarea teritoriilor cucerite pân la Istru şi
plata banilor cheltui i cu r zboiul. Longinus se va otr vi în închisoare,
~14~
anulând tentativa de în elegere a lui Decebal. Toate acestea dovedesc cu

claritate c Decebal s-a str duit s evite o confruntare decisiv cu Traian.
Capturarea şi moartea lui Longinus înseamn de fapt deschiderea
ostilit ilor. În speran a stop rii duşmanului pe linia Dun rii, dacii atac
primii. Acum, în grab , se vor reface fortifica iile vechi (Costeşti, Piatra
Roşie) şi se va construi la Blidariu a doua cetate.
Traian trece Dun rea pe podul de la Drobeta şi se îndreapt spre Dacia.
R zboiul este greu şi resim it de ambele p r i. Împ ratul evit capcanele şi
gândeşte fiecare ac iune, iar biruin a în lupt este rezultatul unor “lungi şi
grele str danii “. Ac iunile din vara anului 105 au avut ca scop recucerirea
pozi iilor câştigate în urma r zboiului din 101-102 şi apoi pierdute. Atacul
asupra Daciei s-a desf şurat din mai multe direc ii: din vest prin Banat, spre
vale Mureşului şi Valea Oraşului; dinspre sud, de la Drobeta prin pasul
Vâlcan; posibil şi pe Valea Oltului. Abia în anul 106 au început opera iunile
de cucerire a ultimelor cet i st pânite de daci. Columna ilustreaz prin
scene dramatice aceste cuceriri, asediul cet ii Costeşti trecut din nou prin
foc şi sabie; rezisten a ap r torilor Sarmizegetusei, ap r tori care-şi împart
ultimele r m şi e de ap , iar înainte de a p r si cetatea îi dau foc; cucerirea
şi jefuirea de c tre romani a capitalei, capturarea tezaurului regal.
Cu toat vitejia şi îndârjirea dacilor, cet ile lor au fost rând pe rând cucerite
şi distruse. În fa a acestei situa ii disperate Decebal împreun cu cei
apropia i a fugit spre est cu inten ia de a organiza o nou rezisten . Urm rit
de romani el a fost ajuns şi pentru a nu c dea prizonier s-a sinucis. Scena
145 de pe Column îl arat pe regele dac lâng trunchiul uni stejar, t indu-şi
beregata cu sabia sa scurt . Dup sinuciderea sa, capul şi mâna lui stâng au
fost duse la Roma şi expuse în for.
Exist mai multe informa ii care confirm sfârşitul lui Decebal. Cea mai
important este stela funerar a lui Tiberius Claudius Maximus de la
Grammeni din Macedonia (lâng anticul Philippi). Din biografia lui
T.Cl.Maximus redat în inscrip ie rezult c acesta a fost conduc torul
grupului de c l re i romani care l-a urm rit pe Decebal. Dup prinderea lui,
i-a adus capul la Ranisstorum (localitate neidentificat ) fapt pentru care a
fost f cut ofi er (decurion) în ala a II-a a Pannoniei. Valoarea inscrip iei
const în faptul c confirm veridicitatea scenei de pe Columna lui Traian.
Moartea lui Decebal pune practic cap t r zboiului. Deşi chiar şi înainte de
moartea regelui dac au existat nobili daci care s-au închinat lui Traian,
focare de rezisten au mai continuat s existe, fiind îns treptat în buşite.
Romanii au urm rit capturarea membrilor familiei regale, atât pentru a
împodobi cortegiul triumfal al împ ratului, cât şi pentru a nu le da
posibilitatea acestora de a organiza din exteriorul Daciei rezisten a
antiroman . De asemenea, pentru a face imposibil rezisten a dacilor au fost
~15~
distruse din temelie cet ile şi sanctuarele. În locul lor se va construi

sistemul defensiv roman, popula ia din zona cet ilor dacice fiind evacuat
în zona viitoarelor aşez ri.
Prada de r zboi, în care se include şi tezaurul lui Decebal, a fost mare.
(Scena 78 de pe Column ). Dio Cassius, Ioanes Lydus, (bazat pe datele din
Getica lui Criton) apreciaz acest tezaur la 165.000 kg aur şi 331.000 kg
argint. Chiar dac cifrele sunt exagerate, bog ia pr zii a permis redresarea
par ial a finan elor Imperiului, edificarea unor construc ii impun toare,
organizarea la Roma a s rb toririi victoriei lui Traian asupra dacilor. Au mai
fost captura i şi duşi la Roma 50.000 de prizonieri.
Victoria romanilor împotriva dacilor a fost s rb torit în mod deosebit atât
la Roma cât şi în Imperiu. S-a hot rât ridicarea Columnei comemorative la
Roma şi a unor monumente triumfale pe locul luptelor (ex. la Adamclisi),
întemeierea unor oraşe noi (Trophaeum Traiani, Nicopolis ad Istrum) s-au
b tut monede şi medalioane comemorative.
Dacia învins devine în vara anului 106 provincie imperial (diploma
militar din 11 august 106 de la Porolissum), cucerirea roman marcând
sfârşitul regatului independent al geto-dacilor. Nu tot teritoriul cucerit de
Traian va intra în componen a noii provincii. Ea va cuprinde cea mai mare
parte a Transilvaniei (f r col ul de sud-est), vestul Olteniei, Banatul.
Dacia ca provincie imperial era condus de un legatus augusti pro praetore
– primul guvernând ca loc iitor al împ ratului Decimus Terentius
Scaurianus, care a fondat şi Colonia Ulpia Traianan Dacica – capitala noii
provincii. O alt parte a Daciei, Muntenia şi sudul Moldovei împreun cu
sud-estul Transilvaniei au fost înglobate la provincia Moesia Inferior; în
sfârşit Crişana, Maramureşul şi cea mai mare parte a Moldovei au r mas în
afara ocupa iei romane, fiind locuite de dacii liberi. Astfel, atât în cadrul
provinciilor romane cât şi în afara Imperiului, dar sub puternica amprent a
Romei, istoria poporului dac nu înceteaz , ci îşi continu cursul, în istoria
poporului român deschizându-se un nou capitol, cel al simbiozei daco-
romane.
~16~
ORGANIZAREA ADMINISTRATIV ŞI
MILITAR A DACIEI ROMANE
Dacia între anii 102-105
Organizarea teritoriilor cucerite
“Dup ce st tu câtva timp la Roma, Traian f cu o expedi ie împotriva
dacilor, gândindu-se la ceea ce f cuser ei, sup rat pentru banii pe care ei îi
luau în fiecare an şi v zând c puterile şi trufia lor cresc” (Dio Cassius,
“Istoria Romană”, LVIII, 6). În cadrul primului r zboi dintre Traian şi
Decebal armata roman a p truns în Dacia pe trei c i, Traian însuşi
conducând grosul trupelor (150.000 solda i) pe traseul Viminacium
(Kostolač, Serbia) – Tibiscum (Jupa, Caransebeş). Dup lupta de la Tapae şi
dup rev rsarea armatei romane în ara Ha egului în anul 102 se încheie
primul r zboi. Având o armat mai numeroas şi mai organizat , romanii ies
înving tori iar dacii accept pacea impus de Traian care prevedea: cedarea
teritoriilor cucerite în campania din anii 101-102, predarea armelor şi
maşinilor de r zboi, extr darea specialiştilor constructori şi a dezertorilor
romani afla i în armata lui Decebal. Mai mult, regele dac consimte a avea
“drept prieteni şi drept duşmani pe prietenii şi pe duşmanii Romei” (Dio
Cassius).
Pacea încheiat între cei doi conduc tori era privit ca un armisti iu. În
privin a condi iilor încheierii p cii, opiniile istoricilor difer : unii consider
c Traian nu şi-a continuat expedi iile pentru a nu fi nevoit s fac fa
rezisten ei întregii popula ii dacice într-un moment înc neprielnic pentru
Imperiu, al ii consider c împ ratul nici nu a vizat cucerirea statului dac
înc din primul r zboi.
Oricare a fost contextul şi motiva iile p cii din 102, este fapt constatat c o
parte a regatului Daciei (zone importante, corespunzând provinciilor actuale
româneşti) a fost integrat în urma acestui prim conflict în Imperiu, o parte a
armatei romane r mânând în Dacia dup încheierea armisti iului (Dio
Cassius), probabil pe locul unde se va ridica ulterior capitala noii provincii,
în ara Ha egului.
În anul 102 sunt anexate Imperiului cea mai mare parte a Banatului, cu
trec torile de la Tapae şi ara Ha egului, care deschid drumul spre
Transilvania. Peste Carpa i, romanii ocup Oltenia, Muntenia şi sudul
Moldovei cu aşezarea de la Poiana. Castrele de la Jigorul Mare, Vârful Lui
Pătru şi Comărnicel au servit ca loc de cantonament pentru trupele romane.
~17~
O dovad a anex rii unor teritorii nord dun rene la Imperiu o reprezint
construc ia podului peste Dun re la Drobeta - Turnu Severin pod care nu
putea fi construit decât dac st pânirea roman în zon (Oltenia) era deja
consolidat . Scenele de pe Columna lui Traian referitoare la începutul
campaniei din anul 105 indic libera deplasare a armatei romane în teritoriul
dacic, neîntâmpinându-se nici o rezisten din partea armatei lui Decebal.
Deplasarea f r conflict a armatei romane spre capitala Daciei în anul 105
nu ar fi fost posibil f r ca m car o parte a Olteniei (zona cuprins între
Dun re şi partea de nord a Olteniei) s nu fi fost deja sub st pânirea
Imperiului.
La British Museum se p streaz un document – papirusul Hunt – descoperit
în Egipt, al c rui text reprezint un registru de efective militare (pridianum)
al unui detaşament al cohortei I Hispanorum veterana, apar inând Moesiei
Inferioare, detaşament cantonat la Buridava în Oltenia. Majoritatea
istoricilor dateaz documentul ca apar inând perioadei de cucerire a Daciei,
nu mai târziu de anii 105-106, perioad când Buridava din Oltenia a putut
apar ine provinciei Moesia Inferior.
Utilizarea în epoc a expresiilor “trans Danuvium, intra provinciam” şi
“trans Danuvium in expeditionem” referitoare la provincii din Banat,
Muntenia şi sudul Moldovei indic anexarea acestor zone la Imperiu, înc
dup r zboiul din 101-102.
Din teritoriile anexate se asigura aprovizionarea armatei, proviziile fiind
p zite de un detaşament de solda i (ad annona[m] defendendam).
O inscrip ie descoperit la Corinth specific expres faptul c doar în al
doilea r zboi a fost cucerit de c tre romani întreaga Dacie rezultând deci
c doar o parte a sa fusese ocupat în cursul primului r zboi.
În teritoriul cucerit, romanii ridic numeroase fortifica ii de p mânt şi piatr
(ex. Castra Traiana la Sâmbotin pe Olt), multe din ele r mase neterminate,
(în locul praetoriului în centrul lag rului se instalaser corturi de campanie).
Este greu de stabilit limita precis a teritoriului care a fost anexat imperiului
dup r zboiul din 101-102. Astfel, unii istorici consider c Oltenia a fost
anexat în întregime, al ii opresc aceast anexare pe cursul Jiului, deci doar
partea vestic a Olteniei. Construirea podului de la Turnu Severin (Drobeta)
impunea totuşi crearea unei zone de protec ie care nu putea fi limitat doar
pân la Jiu.
Descoperirea de c r mizi cu ştampile ale unit ilor militare sta ionate în
zon contribuie şi ele la elucidarea problemei. S-au descoperit ştampile
apar inând celor trei legiuni din Moesia Inferior: I Italica, V Macedonica şi
XI Claudia. La Buridava s-au descoperit ştampile ale cohortelor II Flavia
Bessorum, IX Batavarum şi pedites singulares (garda personal ) puse sub
comanda legatus-ului provinciae al Moesiei Inferior. Detaşamentele de lucru
~18~
de la Buridava se aflau sub ordinele unor grada i (ex. Iulius Aper şi

Cornelius Severus).
Ştampilele cu pedites singulares (garda imperial ) demonstreaz prezen a
guvernatorului Moesiei Inferior pentru mai mult timp la Buridava, fapt ce
înt reşte afirma ia c dup 102 romanii st pâneau probabil în mod ferm
întreaga Oltenie., cu pasul Oltului pân la Turnu Roşu şi pân la actualul
teritoriu al Munteniei.
O parte din efectivele cohortei I Hispanorum veterana se aflau la
Piroboridavae in praesidio, Buridavae in vexillatione. Aceste toponime
dacice au fost identificate ca fiind actualele Poiana (pe valea Siretului) şi
Stolniceni (la ieşirea Oltului din mun i, nu departe de aşezarea dacic de la
Ocni a, identificat de c tre arheologul D. Berciu cu Buridava dacic ).
Papirusul Hunt, care men ioneaz aceste denumiri, permite concluzia c în
cursul celui de-al doilea r zboi dacic, teritoriile de la sud de Carpa i precum
şi o bun parte a sudului Moldovei se aflau integrate Moesiei Inferior. Tot
acestei provincii îi apar ineau (conform geografului Ptolemeu) şi “oraşele”
Zargidava, Tamasidava şi Piroboridava, aflate lâng râul Hierassus (Siret)
iar între acestea şi Tyras “oraşele” Iniconum, Optiussa şi Tyras.
În aceste centre sta ionau garnizoane romane. La Piroboridava se afla un
detaşament al cohortei amintite, iar la Buridava fusese trimis o vexila ie,
descoperirile epigrafice atestând aici şi alte efective din legiunile I Italica,
V Macedonica şi XI Claudia.
Spre nord, la Rucăr, se g seşte un castellum unde au fost descoperite
ştampile ale cohortei II Flavia Bessorum. Spre sud, spre Prahova, la
Târgşorul Vechi se afl alt castru de unde provin c r mizi cu ştampila
legiunii XI Claudia, iar spre est, pe Teleajen, sunt castrele de la Mălăieşti şi
Drajna de Sus unde au fost g site c r mizi purtând sigla legiunilor I Italica,
V Macedonica, XI Claudia şi ale cohortei I Flavia Commagenorum.
Probabil ca şi pe Valea Buz ului, la Filipeşti s fi existat un castru.
La sfârşitul r zboiului din 101-102 sud estul Transilvaniei a fost anexat
provinciei Moesia Inferior. Se poate constata contemporaneitatea (sistem de
construc ie şi datare) castrelor de la Bre cu şi Hoghiz cu cele din Muntenia
şi Oltenia. Castrele erau construite în preajma drumurilor ce înso eau cursul
principalelor râuri. Cele de dimensiuni mici erau dotate cu val de p mânt,
cele mari integrându-se în sistemul de ap rare numit “limes transalutanus”.
Deoarece descoperirile monetare din castrele de la Drajna, Mălăieşti,
Târgşor şi Voineşti nu dep şesc domnia lui Traian, se pare c micile
fortifica ii (din cadrul c rora fac parte şi cele men ionate) şi-au încetat
existen a spre sfârşitul domniei cuceritorului Daciei.
~19~
Armata romană din Dacia între 101-105

Unit ile auxiliare care apar inuser armatei Moesiei Inferior au fost
deplasate pe Olt. Sunt cunoscute deplas ri ale cohortei I Flavia
Commagenorum la Arcidava, ale cohortei I Hispanorum la Arutela, ale
cohortei II Flavia Numidarum la Feldioara, ale cohortei II Flavia Bessorum
la Criscior, ale cohortei I Bracarangustanorum la Angustia(Bre cu) şi ale
alaei I Asturum la Hoghiz.
Cea mai important cl dire a comandamentului roman în Dacia este aşa
numitul Palat al Augustaliilor, care are caracteristici asem n toare cu
principia de la Potaissa, din sud-estul Transilvaniei. Aedes Augustalium are
intrarea pe latura de nord. Pe laturile de est şi vest se aflau înc peri
denumite principia. Acest tip de construc ie este specific Orientului
Apropiat. Conform specialiştilor, “Aedes Augustalium” de la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa reprezint principia castrului de aici.
Dintre legiunile care au sta ionat în Dacia între cele dou r zboaie sunt
men ionate legiunea XIII Gemina şi legiunea IV Flavia Felix.
Înaintea primului r zboi daco-roman legiunea XIII Gemina se afla cantonat
la Vindobona unde îşi încheiase misiunea. La începutul sec. II d.Hr.
împreun cu legiunile I Adiutrix şi XV Apollinaris sunt mutate, probabil în
101, în dreapta Dun rii de Jos, în apropierea viitorului teatru de opera iuni
militare. Legiunea XIII Gemina îşi aduce aportul militar la ambele campanii
daco-romane. Comanda legiunii a avut-o (dup cercet torul N. Gostar)
Longinus (Cn. Pompeius Longinus) care era şi comandantul legiunii IV
Flavia Felix. Cercet torul ieşean aduce ca argument ştampila abreviat a
legiunii XIII Gemina descoperit împreun cu materiale identice apar inând
legiunii IV Flavia Felix, în unele localit i din Banat şi datând – dup opinia
autorului – din anii 102-103. Aceast supozi ie trebuie privit cu rezerve,
deoarece textul antic pe care se face demonstra ia (Dio Cassius, LXVIII, 12,
1-5) nu ofer decât în mod vag indica ii în privin a misiunii reale a
generalului roman Longinus.
Materialul tegular dateaz îns din primii ani ai st pânirii romane în Dacia,
dar în actualul stadiu al cunoştin elor nu se poate afirma cu certitudine dac
produsele respective sunt anterioare canton rii legiunii la Apulum.
Arheologul Vasile Moga este de p rere c acest material dateaz din etapa
imediat ulterioar instal rii legiunii la Apulum şi c prezen a sa în sud-
vestul Daciei trebuie pus în leg tur cu vexila ii ale legiunii dislocate în
zon . Confirmarea faptului c legiunea XIII Gemina a participat la ambele
r zboaie şi c dup aceasta se g sea în Dacia (tendit in Dacia) reiese clar din
inscrip ia onorific ridicat la Corinth în onoarea lui C. Caellius Martialis,
tribunus legionis XIII Geminae, personaj distins de împ ratul Traian ca
urmare a actelor de bravur militar s vârşite în cea de-a doua campanie.
~20~
Longinus a fost primul magistrat care a exercitat o comand stabil în

nordul Dun rii. Putem socoti c el este aceeaşi persoan cu Cn. Pompeius
Longinus, guvernator al Moesiei Superior între 93-96 şi al Pannoniei între
96-98.
N. Gostar era de p rere c Pompeius Longinus comanda ca vir consularis o
armat de rang consular, nefiind subordonat altui vir consularis. Longinus
dispunea de cel pu in dou legiuni, a IV-a Flavia Felix şi a XIII-a Gemina şi
controla Banatul şi vestul Olteniei, precum şi punctele strategice din sudul
Transilvaniei, inclusiv capitala Sarmizegetusa. Istoricul ieşean era de p rere
c armata de ocupa ie din Dacia a ascultat de o comand consular de sine
st t toare, pe când teritoriul ocupat fusese anexat din punct de vedere
administrativ Moesiei Superior; aceast situa ie i se pare contradictorie, mai
de grab a fost cazul unei cooper ri militare.
Nu to i specialişti sunt de acord cu existen a pe locul Ulpiei Traiane a unui
castru legionar în perioada dintre cele dou r zboaie. Cei care accept
ipoteza existen ei sale consider c acest castru legionar a fost un pilon
central al strategiei lui Traian în Dacia.
La Ulpia Traiana Sarmizegetusa au fost descoperite cărămizi cu ştampilele
legiunii IV Flavia Felix, ceea ce explic participarea unor detaşamente ale
legiunii la construirea unor edificii publice dup 106 d.Hr. În ceea ce
priveşte sta ionarea legiunii XIII Gemina la Ulpia, unii cercet tori nu o cred
posibil , ipoteza bazându-se pe publicarea eronat a c r mizilor cu ştampila
legiunii, care nu proveneau de la Ulpia ci de la Micia.
Cassius Dio (LXVIII, 97) afirm c Traian las în regiunile ocupate
legiunea IV Flavia Felix. N. Gostar considera c comanda acestei legiuni o
avea tot Cn. P. Longinus, fost senator roman (93/94-94/95), fost Legatus
Augusti pro praetore în Moesia Superior (95/96-97/98) având aceeaşi
func ie şi în Pannonia. Alegerea sa în func ia de comandant militar a fost o
consecin a faptului c acesta era un bun cunosc tor al realit ilor dacice,
dup perioada îndelungat cât fusese guvernator în cele dou provincii
limitrofe Daciei libere.
Cornelius Fronto în “De bello Parthico” men ioneaz c în vremea lui
Traian în Dacia a c zut în captivitate un vir consularis. Acest vir consularis,
care avea sub comanda sa dou legiuni a fost identificat cu generalul roman
amintit de Dio Cassius.
Deci, în Dacia, dup primul r zboi r mân dou legiuni: legiunea XIII
Gemina cu sediul de sta ionare înc incert şi legiunea IV Flavia Felix
sta ionând, conform lui Cassius Dio, în capitala provinciei romane, singura
cunoscut cu acest statut în sec. III d.Hr. când scria autorul antic.
O compara ie între unit ile auxiliare men ionate în diploma din anul 100
(CIL, XVI, 46) şi cea din anii 103/107 – datat de N. Gostar în ianuarie-
~21~
februarie 105/106 (CIL, XVI, 54) dovedeşte c multe din cele 23 de unit i
men ionate în anul 100 lipsesc în a doua diplom . Aceste unit i ar fi
constituit armata de ocupa ie a lui Longinus, unele r mânând în cadrul
armatei provinciei Dacia. Ele sunt: alae I Claudia Nova Miscellanea; coh.
I Antiochiensium; coh. II Britannorum c.R.p.f.; coh. III Brittanum; coh. II
Hispanorum; coh. V Hispanorum; coh. I Thracum c.R.; coh. I Vindelicorum
c.R.
Între anii 102-105 legiunile şi auxiliile au sta ionat în castre mari de p mânt
ridicate la Schela Cladovei, Zăvoi, Berzobis, posibil Tibiscum şi
Sarmizegetusa. Castrele de la Drobeta şi de la Pojejena au fost construite de
cohors I Antiochiensium (Drobeta) şi coh. V Gallorum (Pojejena), iar Leg.
IV Flavia Felix şi-a avut sediul într-un mare castru de p mânt ridicat pe
locul viitoarei capitale a provinciei.
Se poate concluziona c între cele dou r zboaie daco-romane Traian a fost
preocupat de consolidarea st pânirii teritoriului dacic cucerit şi organiz rii
sale militare în vederea distrugerii statului dac. Fortifica iile care s-au
construit au fost astfel amplasate încât trupele romane de aici s poat
rezista unor eventuale atacuri prin surprindere, dar au fost totodat şi
bastioane pentru viitoarea organizare militar a provinciei. Teritoriile
ocupate în urma primului r zboi au fost supuse unei comenzi unice. Cele
situate în apropierea Moesiei Inferior, respectiv estul Olteniei, Muntenia,
sudul Moldovei au fost subordonate guvernatorului Moesiei Inferior, iar
Banatul şi vestul Olteniei subordonate Moesiei Superior (sau au format înc
din anul 102 un comandament aparte).
Banatul în cadrul provinciei romane

Dup pacea din anul 102 se poate considera c Banatul f cea parte din
Imperiu, inclusiv cu trec toarea spre Transilvania, unde se afla locul luptei
de la Tapae. Aici, din dispozi ia împ ratului Traian se ridic un altar şi se
oficiaz jertfe în memoria celor deceda i. Pentru ca romanii s de in un
punct stabil la Tapae, era necesar ca spatele s fie asigurat, deci se poate
presupune c Banatul era deja integrat în Imperiu în intervalul dintre cele
dou r zboaie. Cu toate acestea, sunt înc controversate atât problema
st pânirii romane în Banat cât şi apartenen a acestuia la Dacia sau Moesia
Superior.
Problema st pânirii romane în Banat şi apartenen a acestuia la
Dacia sau la Moesia constituie înc obiectul disputei ştiin ifice. Unii
cercet tori caut s dovedeasc c partea de câmpie – Banatul vestic
– nu se afla sub control roman, ci se integra în teritoriul st pânit de
sarma ii iazigi, masa i în zona de la vest de Tisa. Descoperirile
sarmatice b n ene ar dovedi astfel penetra ia şi extinderea sarmat
~22~
în sec. I – III d.Hr. Cercet torii români au demonstrat caracterul

roman al întregului Banat, ocupat efectiv în partea sa occidental
înc din timpul lui Traian. Ca dovezi şi argumente se apeleaz la
urmele romane (vestigiile) descoperite cât şi la necesitatea pentru
Roma de a avea o acoperire strategic pân la Tisa.
Din punct de vedere geografic Banatul reprezint teritoriul delimitat la nord
de Mureş, la vest de Tisa, la sud de Dun re, la est de Mun ii Carpa i. În ce
priveşte rela ia Banatului cu Imperiul Roman, exist urm toarele ipoteze:
Banatul a fost incorporat Moesiei Superior;
Banatul a apar inut în totalitate provinciei Dacia;
Doar Banatul de est a fost ocupat de romani;
Banatul nu a fost incorporat imperiului roman;
Banatul a fost ocupat de sarma ii iazigi înc din sec. I
d.Hr. iar în sec. II-III era un teritoriu “extra provinciam”.
C. Daicoviciu, în studiul “B natul şi iazigii” (1939) analizeaz critic ipoteza
lui A. Alföldi (cercet tor maghiar, ipoteza “e”):
În prima jum tate a sec. I d.Hr. iazigii se despart de masa sarma ilor aflat la
nordul M rii Negre şi în valuri succesive încep stabilirea în pusta ungar în
timpul lui Tiberius. Pe timpul lui Claudius (cca. 50 d.Hr.) ei se afl deja
între Dun re şi Tisa, avându-i ca vecini pe germani şi pe quazi, astfel încât
teritoriul lor era sigur cel din nordul pustei ungare. Spre deosebire de
A. Alföldi care crede c drumul urmat de iazigi a fost prin Muntenia şi
Oltenia, C. Daicoviciu considera c aceştia au ajuns în zona Tisei prin
nordul Daciei, trecând peste Carpa i. Tot Alföldi mai sus ine c iazigii,
aduşi în pusta ungar de c tre împ ra ii romani din motive de siguran ,
ocupaser în sec. I d.Hr. Banatul şi Oltenia, de la ei fiind cucerite aceste
teritorii şi nu de la daci.
Teoria potrivit c reia Banatul şi Oltenia au apar inut iazigilor în sec. I d.Hr.
este neîntemeiat . Este posibil ca înc înainte de Decebal iazigii s fi f cut
incursiuni în Dacia, dovad fiind numeroasele descoperiri de la nord de
Mureş. Dar înc din timpul lui Augustus tipul de monede specifice
sarma ilor era imita ia dup denarul imperial, aceste imita ii g sindu-se şi la
sarma ii roxolani (Gali ia) şi la cei iazigi (pusta ungar ), dar nu s-au
descoperit pentru sec. II d.Hr. şi cu atât mai pu in în Muntenia şi Oltenia.
Dio Cassius afirm c dup primul r zboi cu romanii, Decebal recucereşte
de la iazigi unele teritorii, pe care ulterior Traian nu le va mai restitui
iazigilor. A. Alföldi consider c aceste teritorii erau Banatul şi Oltenia.
Argumentele arheologice aduse de c tre cercet torul maghiar în favoarea
tezei sunt nesemnificative (m rgele de calcedon caracteristice iazigilor
descoperite în Banat, dar care se g sesc şi în spa iul pannonic, aceasta
neînsemnând ocuparea Pannoniei de c tre iazigi). Deci nu se poate dovedi
~23~
pe cale arheologic ocuparea Banatului şi Olteniei de c tre iazigi în sec. I

d.Hr.
Banatul roman a avut cu totul alt caracter decât Oltenia şi vestul
Transilvaniei, zone intensiv colonizate. El a fost un inut de ocupa ie
militar , servind pentru a face leg tura cu Dacia interioar . Exist p rerea
(L. M rghitan) c dup primul r zboi cu dacii, Traian a organizat Banatul ca
pe un fel de district militar care nu apar inea nici Moesiei Superior nici
Pannoniei pentru c “în situa ia strategic în care se aflau teritoriile
desprinse prin for a armelor din vatra statului geto-dac, era mai eficient o
autoritate militar la fa a locului, capabil s ia hot râri ferme şi rapide în
eventualitatea unui atac prin surprindere, decât s aştepte dispozi iile
guvernatorului uneia dintre cele dou provincii învecinate.”
Relieful şi clima Banatului au contribuit ca aceast zon s fie din cele mai
vechi timpuri istorice o vatr de locuire uman , existând toate condi iile
necesare existen ei şi evolu iei omului. Faptul este valabil şi pentru epoca
roman . Aparenta raritate a urmelor romane şi sarmatice de aici (datorat de
fapt unei deficien e de cercetare pentru o lung perioad de timp) şi
inexisten a în Banat a unor cariere de piatr pentru construc ii au determinat
pe unii cercet tori s considere aceast zon ca una neprielnic existen ei
umane, plin de mlaştini şi terenuri nisipoase. Carl Patsch (“Banater
Sarmaten”) consider c zona era controlat de romani doar prin unele
puncte de veghe (posturi de control) situate pe în l imi. Problema se
complic dac se iau în considerare cele trei valuri de p mânt ce despart
zona deluroas de cea de câmpie. Ele puteau fi un limes roman pentru
ap rarea Daciei de sud-vest, sau numai lucr ri de îndiguire şi secare a
b l ilor. C. Daicoviciu nu le consider romane, ele neavând, în concep ia
cercet torului, nimic comun cu sistemul de limes roman. Cercet rile
arheologice întreprinse nu au putut demonstra caracterul roman al acestor
valuri, care puteau fi tot atât de bine iazige sau avare. Deci teza ocup rii
integrale a Banatului de c tre romani nu este infirmat de existen a acestor
valuri. De altfel, ar fi fost lipsit de logic ca romanii s fi ocupat linia
Mureşului pân la v rsarea în Tisa şi linia Dun rii pân la v rsarea Tisei,
l sând Banatul de vest neocupat. Dup unii istorici, Banatul a fost p r sit de
c tre Hadrian, dovad fiind încetarea existen ei castrelor de p mânt din sud
vestul Daciei. Explica ia cea mai plauzibil a încet rii acestei existen e a
fost simplificarea sistemului de ap rare, dup liniştirea iazigilor de c tre
Q. Marcius Turbo. De fapt, dac romanii ar fi cedat câmpia Banatului
iazigilor, aceştia ar fi trebuit s fie al turi de Imperiu în r zboaiele
marcomanice, fapt neadeverit de nici un izvor istoric. În momentul
împ r irii Daciei sub Hadrian în 118-119, Banatul apar inea Daciei Superior;
o diplom militar din 126 atest Tibiscum-ul ca apar inând Daciei
~24~
Superior. Odat cu reorganizare Daciei, Banatul ine de Dacia Apulensis

(dup opiniile lui D. Tudor şi Al. Borza).
Istoricul şi arheologul Dumitru Tudor demonstreaz faptul c Banatul a fost
ocupat efectiv de c tre romani (D. Tudor, Oraşe târguri şi sate în Dacia
Romană). Repertoriul urmelor romane din Banat este considerabil: la Vârşe
(Banatul de sud, Serbia) înc s p turile lui F. Milleker indicau prezen a unui
castru înconjurat de canabaele specifice. S-au descoperit ziduri romane,
canale de scurgere, c r mizi, sculpturi în marmur , monede romane,
inscrip ii, c r mizi cu ştampilele coh. I Hispanorum Scutata Cyrenaica şi
alae I Tungrorum Frontaniana, trupe apar inând Daciei Porolissensis, care
au sta ionat probabil la Vârşe în timpul cuceririi Daciei pân la Hadrian. La
Foeni este atestat un vicus, aici descoperindu-se igle, ceramic , c r mizi,
monede şi o inscrip ie. La Deta s-a descoperit ceramic , monede, amfore de
import, o moned de argint de la Antoninus Pius, probabil aici existând un
vicus. Urme de aşezări romane s-au descoperit la Moravi a (şi minerit),
Jamul Mare şi c r mizi cu inscrip ia Leg. IV Flavia Felix şi monede de la
Claudius II Goticul şi Constans, la Carani un post de paz militar, c r mizi
cu ştampile ale Leg. V Macedonica, ceramic provincial şi terra sigilata. La
Timişoara a existat o aşezare rural roman . S-au descoperit aici 35 monede
de aur de la Augustus, c r mizi, vase, monede de bronz, terra sigilata, o
rozet de aur. Continuitatea vie ii în acest loc este dovedit de succesiunea
monedelor din sec. I-IV (pân la huni). La Recaş s-au descoperit o oglind ,
o figurin din bronz şi 100 de monede a c rei serie se încheie la Decius,
fiind atestat aici o aşezare romană. La Cenad s-au descoperit pietre de
mormânt, sarcofage, ceramic , monede (Traian, Hadrian, Claudius II,
Constantin cel Mare), c r mizi cu ştampila Leg. XIII Gemina de produc ie
local . S-au descoperit şi c r mizi cu ştampila SISC(IA) dovedind
transferarea unor trupe de la Siscia la Cenad în sec. IV, pentru lucr ri
militare. Deci la începutul sec. IV Banatul se g sea înc sub st pânirea
roman , fapt dovedit şi de numeroasele descoperiri monetare de la Aurelian
la Constantin cel Mare. La Sânicolaul Mare s-au descoperit urme de ziduri,
monede, ceramic de sec. II-III, c r mizi cu ştampila Leg. XIII Gemina, un
monument funerar şi o necropol . Numeroase descoperiri s-au f cut la
Aradul Nou, Lipova, Chesin , Bulci, etc. Deşi în ultimii ani urmele romane
din Banat sau înmul it, acest teritoriu r mâne înc o zon mai s rac decât
alte provincii în urme romane. Majoritatea aşez rilor sunt rurale, cele urbane
, mai pu ine, plasându-se spre zone “marginale” provinciei (Dierna,
Tibiscum, etc.) Desigur lipsa cercet rilor sistematice şi de durat îşi spune
cuvântul.
La Denta s-a descoperit ceramic , c r mizi cu ştampila Leg. IV Flavia
Felix, urme de ziduri şi castru roman precum şi o important inscrip ie, în
~25~
care, la sfârşitul textului apare numele lui C. Kaninius Sabinianus, urmat de

trei ini iale D.C.M. Carl Patsch este de p rere c cele trei ini iale ar însemna
Decurio Coloniae Malvensis şi c aici ar trebui localizat capitala Daciei
Malvensis. Majoritatea cercet torilor cred îns c ini ialele reprezint
prescurtarea curent de la Decurio Muncipii. La Deta a fost de fapt doar un
vicus, p zit probabil de un mic grup de solda i ai Leg. IV Flavia Felix.
Dacia Malvensis a fost localizat în Oltenia, de c tre majoritatea
specialiştilor. La Sevilla s-a depistat o inscrip ie care atest oraşul Romula,
despre care Mihail Macrea spunea: “identitatea dintre civitas Romulensium
din Dacia Inferior şi Malva nu este de loc probat şi nici asigurat …
întrucât inscrip ia de la Sevilla se citeşte Romulensium M. Arvensium, adic
Romula avea un curator civitatis Romulensium, care la o dat anterioar a
fost curator [m]uncipii Arvensium din Baetica (Hispania) [Sex. Iulius
Possesol]”.
Deoarece inscrip ia este prost p strat (greu lizibil ), permite diverse
interpret ri.
C. Daicoviciu înclina s considere Banatul ca f când parte din Dacia
Malvensis. O inscrip ie ridicat de sclavul Felix atest dou puncte vamale:
Micia şi Pons Augusti. Sclavul este mutat de la Micia (la grani a natural
dintre Banat şi Transilvania) la Pons Augusti (Marga sau Voislova) care se
afl la extremitatea estic a Banatului. Acest transfer atest faptul c
amândou punctele vamale erau sub supravegherea financiar şi
administrativ a imperiului roman. Modul de amplasare a celor dou puncte
de vam din estul Banatului poate constitui un temei pentru ideea c întregul
Banat a fost organizat ca o provincie de sine st t toare; ca întindere
teritorial , aria geografic cuprins între v mile de la Partiscum, Dierna,
Pons Augusti şi Micia s-ar p rea c justific suprafa a unei provincii
romane. S-ar putea ca Malva s fie pe undeva prin Banat dovad c Malva
provine de la cuvântul moesic “mal”; Banatul antic era delimitat de trei
importante “maluri”: Mureş, Tisa şi Dun re. H. Daicoviciu considera c
Malva nu ar fi existat, capitala Daciei Malvensis fiind unul dintre centrele
urbane ale Banatului. Majoritatea cercet torilor sus in îns ideea egalit ii
Romula = Malva, fapt ce pare a fi confirmat de cercet rile arheologice de la
Reşca (Romula).
Cercet rile arheologice din ultima vreme au dovedit cu certitudine c
Banatul a apar inut, în întregimea sa, imperiului roman. Sunt numeroase
descoperirile arheologice care atest continuitatea daco-roman – peste 400
de puncte în 181 de aşez ri b n ene, iar în cadrul lor un num r de
aproximativ 30 reprezint aşez ri romane edificate pe cele dacice, iar peste
200 sunt puncte locuite în epoca roman şi continuând şi dup retragerea
aurelian . Dublarea num rului de descoperiri de epoc roman fa de cele
~26~
de epoc dacic constituie o dovad c dup 102/106, prin integrarea

Banatului în Imperiu are loc un proces de intensificare a locuirii sale şi de
spor demografic atât prin colonizare cât şi prin creşterea demografic
natural . Este o dovad a rolului pe care Banatul l-a avut în epoca roman ,
faptul constituind o premis a continuit ii daco-romane pe teritoriul
Banatului, în cadrul viitorului proces al etnogenezei româneşti (sec. IV-
VIII).
Organizarea administrativ a Daciei romane

Conform diplomei militare din 11 august 106, în vara aceluiaşi an se
încheiase r zboiul contra dacilor cu victoria definitiv a romanilor.
Împ ratul mai r mâne câteva luni în Dacia pentru a organiza noua provincie,
dar în prim vara anului urm tor (107) se afl la Roma unde îşi s rb toreşte
al doilea triumf, acordând cu aceast ocazie fiec rui cet ean roman 450
denari şi organizând pentru popula ia capitalei 123 zile de spectacole, în
cadrul luptelor fiind ucise cu aceast ocazie 11.000 animale şi 10.000 de
gladiatori.
Solda i participan i la lupte primesc cet enia roman înainte de termen,
dup cum rezult din diploma militar descoperit la Porolissum.
Pentru a comemora cucerirea Daciei este emis o moned cu legenda
DACIA CAPTA (Dacia a fost cucerit ), având pe revers reprezentarea unei
femei stând pe o stânc şi având al turi o sabie dacic curb .
Înc în perioada când se afla în Dacia, Traian organizeaz provincia: acord
Lex Provinciae, prin care se stabilesc hotarele, conducerea, trupele care vor
sta iona aici, impozitele pe care provincia trebuie s le pl teasc . Emisiunile
monetare din anul 112 au legenda DACIA AUGUST[I] PROVINCIA,
dovedind c noua cucerire era o provincie imperial . Prin prezen a în acest
teritoriu a legiunilor XIII Gemina, IV Flavia Felix şi probabil I Adiutrix,
titulatura guvernatorului provinciei era aceea de legatus Augusti pro
praetore (vir consularis), ales dintre foştii consuli, exercitându-şi atribu iile
militare şi juridice în numele împ ratului.
Cassius Dio în Istoria romană (LII, 23) precizeaz c durata obişnuit a
guvern rii unui Legatus Augusti pro praetore într-o provincie era de cel
pu in trei ani şi cel mult cinci ani. Puternica armat de ocupa ie r mas în
Dacia dup plecarea împ ratului era pus sub comanda generalului Iulius
Sabinus (men ionat în diploma din 14 octombrie 109), succedat în anul 108
sau 109 la guvernarea provinciei de D. Terentius Scaurianus. Prin 113 i-a
succedat C. Avidius Nigrinus, urmat în 117 de C. Iulius Quadratus Bassus,
fost guvernator al Spaniei.
Faptul c Traian plecând în Orient retrage multe trupe auxiliare şi le
transfer în armata provinciei Pannonia poate fi explicat ca urmare a
~27~
instaur rii p cii în noua provincie, probabil şi la hotarele acesteia. Traian

acord o aten ie deosebit Daciei în cadrul politicii imperiale la Dun rea de
Jos şi de Mijloc.
Situa ia se schimb brusc dup moarte împ ratului, prin declanşarea unor
puternice mişc ri ale sarma ilor şi popula iei locale. Revolta sarma ilor
iazigi stabili i la vest de Tisa are loc concomitent cu atacuri ale roxolanilor.
Atât de grave sunt tulbur rile încât noul împ rat Hadrian este pe punctul de
a abandona Dacia.
În anul 117 Hadrianus trimite în Moesia trupele aduse din Orient, ca urmare
a atacurilor violente îndreptate împotriva Daciei şi Pannoniei Inferior.
Situa ia se agraveaz odat cu moartea natural a guvernatorului consular al
provinciei, C. Iulius Quadratus Bassus.
Pentru a reprima revolta iazigilor, în fruntea trupelor este numit generalul
Q. Marcius Turbo, acesta având o practic de reprimare a r scoalelor din
Egipt şi Cirenaica. Însuşi împ ratul este nevoit s se deplaseze în zona aflat
în primejdie. Turbo va fi numit praefectus al Pannoniei inferior şi al Daciei;
func ie care se pare c a de inut-o pân la înfrângerea sarma ilor şi plecarea
împ ratului la Roma (ipotez M. Macrea). Pentru ca Turbo s poat prelua
conducerea celor dou provincii, fusese numit prefect al Egiptului (generalul
fiind de rang ecvestru, putea comanda doar trupe auxiliare, dar cu noul titlu
preia comanda unei armate formate din legiuni şi trupe auxiliare).
Hadrian încheie pace cu regele roxolan, iar pân în vara anului 118 iazigii
sunt zdrobi i. Dup definitivarea reprim rii revoltelor, în anul 119 pleac la
Roma.
Ap rând evident necesitatea reorganiz rii teritoriilor de la nordul Dun rii,
Hadrian revine la concep ia politic a lui Augustus: “o politic defensiv în
cadrul limitelor existente”. Diplomele militare datate la 29 iunie 120
descoperite la Căşei (Cluj), Moigrad (Sălaj) şi Românaşi (Sălaj) sunt
primele care dovedesc schimb ri în organizarea administrativ a Daciei, ca
urmare a evenimentelor men ionate, respectiv existen a Daciei Superior,
cuprinzând probabil cea mai mare parte a Daciei Traiane. În ceea ce priveşte
Dacia Inferior, existen a sa este atestat pentru prima oar de diploma din 22
martie 129 descoperit în anul 1842 în satul Grodjibod (Dolj). Datorit
denumirii celor dou provincii Superior – Inferior, p rerea unanim a
cercet torilor este c ele au fost create concomitent, probabil prin anii 118-
119.
Dacia Superior cuprindea Banatul şi Transilvania, cu excep ia zonei de sud-
est. Hadrian transfer la Singindunum în Moesia Superior legiunea IV
Flavia Felix, în Dacia Superior r mânând doar legiunea XIII Gemina cu
centrul la Apulum. Dup aceast schimbare, comandantul legiunii XIII
Gemina, Legatus Augusti Legionis era în acelaşi timp şi guvernatorul Daciei
~28~
Superior, având titlul de legatus Augusti pro praetore (vir praetorius), având
doar rang pretorian, (ajungea la consulat doar dup guvernarea Daciei)
deoarece provincia de inea doar o singur legiune (XIII Gemina), secondat
de un Procurator Augusti din ordinul ecvestru, pentru problemele de ordin
administrativ-financiar.
Dacia Inferior cuprindea Oltenia, col ul de sud-est al Transilvaniei şi fâşia
din Muntenia aflat la vest de linia Fl mânda-Ruc r şi era condus de un
Procurator Augusti vice praesidis din ordin ecvestru. Dup unele ipoteze,
Daciei Inferior i-ar fi putut apar ine o zon mai mare a Olteniei: ori întreaga
Oltenie apusean la vest de Jiu, ori partea de sud (zona Drobetei), ori partea
de nord-vest. Muntenia şi sudul Moldovei vor fi evacuate de romani, aceştia
mul umindu-se cu supravegherea lor.
Alte dou diplome militare, una descoperit în castrul de la Gherla în anul
1971 şi a doua lâng satul Čovdin (Serbia), ambele datate în vara anului 123
(10 august), indic existen a unei a treia provincii, Dacia Porolissensis,
plasat în nordul Daciei Traiane, în teritoriul aflat la nord de cursul superior
al Mureşului, râul Arieş, pân la Mun ii Meseşului şi râul Someş.
Privitor la momentul apari iei noii provincii exist urm toarele ipoteze:
a) Dacia Porolissensis a ap rut din necesitatea de a constitui
aparte zona de nord-vest a Daciei Superior în împrejur rile
datorate r zboiului cu iazigii din anii 118-119.
Cea de a treia provincie a ap rut în urma reorganiz rii în
dou etape, chiar dac perioada dintre constituirea lor a
fost de scurt durat (I. Piso, Cluj). Dup cercet torul
clujean, diploma de la Gherla nu poate proba apari ia
provinciei în 119, ci oricând între 119-123.
Provincia Dacia Porolissensis a fost constituit c tre anul
124, momentul vizitei lui Hadrian în Dacia.
Dacia Porolissensis a fost creat concomitent cu celelalte
dou provincii (C. Petolescu, Bucureşti).
Asemeni Daciei Inferior era condus de un procurator Augusti, provenind
din ordinul ecvestru (Flavius Italicus) (aveau în subordine doar trupele
auxiliare din provinciile ce le guvernau). Dacia Porolissensis îşi va men ine
atât numele cât şi aceeaşi întindere teritorial – la nord cursul superior al
Mureşului şi de la Arieş pân la Mun ii Meseşului şi cursul râului Someş –
inclusiv în timpul lui Marcus Aurelius. Din 124 este cert existen a celor trei
provincii, Dacia Porolissensis avându-şi reşedin a la Napoca (cercet torul
clujean N. Gudea nu este de aceeaşi p rere, luând în considerare faptul c
oraşul Porolissum a dat denumirea întregii provincii).
Constituirea Daciei Porolissensis s-a realizat din ra iuni de ordin militar,
provincia fiind un puternic bastion înt rit al ap r rii romane, înfipt în
~29~
mijlocul lumii barbare. Prin prezen a sa, ap rarea Imperiului era mult
uşurat şi asigura liniştea în zona Dun rii de Mijloc şi de Jos, precum şi la
sudul Dun rii. De aceea, provincia a avut de la început armata sa proprie,
deosebit de cea a Daciei Superior – Exercitus Daciae Porolissensis,
alc tuit din trupe auxiliare conduse de un procurator Augusti vice praesidis
(ca şi Dacia Inferior). Diploma de la Gherla men ioneaz dou alae şi şase
cohorte, ulterior existând dou alae şi dou sprezece cohorte şi cel pu in trei
numeri; efectivul trupelor sta ionate în Dacia ajungând la 13.000 de solda i.
Scurta perioad de linişte este întrerupt de conflictele cu dacii liberi din
anii 143, 156-157. Îndeosebi cele desf şurate spre sfârşitul domniei lui
Antoninus Pius (156-157) provoac grele pierderi. Sunt aduse noi trupe în
Dacia, se fac masive l s ri la vatr a veteranilor epuiza i. În urma luptelor
lui Antoninus Pius cu dacii liberi, noul împ rat Marcus Aurelius şi-a asociat
la domnie pe fratele s u prin adop ie, Lucius Verrus, numindu-l Caesar şi
Augustus şi “atunci pentru prima dat Imperiul Roman a începu s aib doi
Augusti” (SHA, Vita Marci Aureli, 7). În primii ani de domnie a celor doi
Augusti se fac l s ri la vatr din trupele auxiliare, atestate de diplomele
militare descoperite, referitoare la armata Daciei Porolissensis (Diplomele D
XVIII-XXI în IDR I).
În anul 166 se declanşeaz aşa numitele r zboaie marcomanice. Barbarii vor
ini ia atacuri asupra limes-ului dun rean al Imperiului, fiind afectate treptat
toate provinciile limitrofe Dun rii. Se consider c adev rata cauz a
r zboaielor marcomanice a constituit-o începutul migra iei gotice care a
produs mari mişc ri de popula ie în toate direc iile şi o serie de presiuni
asupra triburilor barbare aliate romanilor. Noile împrejur ri vor determina în
Imperiu regrup ri de trupe şi alte schimb ri. O fraz din SHA Vita Marci
Aureli, 22, men ioneaz schimb ri intervenite în rangul provinciilor: “A
schimbat provinciile din preconsulare în consulare şi din consulare în
preconsulare sau pretorale dup cum au cerut necesit ile r zboiului”. În
Dacia, pentru înt rirea for elor armate de aici şi în special a zonei nordice
este adus la Potaissa (în Dacia Porolissensis) legiunea V-a Macedonica,
dup întoarcerea acesteia din Orient (fosta garnizoan a acesteia fiind
Troesmis, în Moesia Inferior). Tot acum, la conducerea Moesiei Superior
este adus ca Legatus Augusti pro praetore trium Daciarum generalul
Marcus Claudius Fronto, care se distinsese anterior în Orient în r zboiul cu
par ii. Func iile exercitate de acest important personaj sunt cunoscute din
dou inscrip ii, una descoperit la Sarmizegetusa, oraş al c rui patronus a
fost, şi alta, mai complet , aflat la baza statuii de bronz ce i-a fost ridicat
în Forul lui Traian de la Roma, dup moartea sa, din ordinul împ ratului
Marcus Aurelius. În aceste inscrip ii este men ionat pentru prima oar pân
acum denumirea de Dacia Apulensis, dar este şi singura dat când la
~30~
conducerea acestei provincii este atestat un Legatus Augusti pro praetore de

rang consular, de inând titlul de Procurator Augusti Daciae Apulensis.
Apare acum şi prima atestare cunoscut a unei noi provincii, Dacia
Malvensis dat de o inscrip ie de la Roma referitoare la cariera lui
M. Macrinius Avitus Catonius Vindex din ordinul ecvestru, promovat de
c tre Marcus Aurelius în senat dup anul 173. Între anii 167 şi 169
Macrinius Avitus a fost praefectus alae I Ulpiae Centariorum, iar prin anul
169 a fost numit procurator provinciae Daciae Malvensis.
În anul 1984 a fost publicat o diplom militar datat la 1 aprilie 179,
descoperit la Drobeta. Pân la descoperirea sa se considera c
reorganizarea Daciei în timpul lui Marcus Aurelius a determinat dispari ia
denumirilor de Dacia Superior şi Inferior, în locul lor ap rând Dacia
Apulensis şi Dacia Malvensis. Privind modific rile teritoriale care au înso it
schimb rile de nume, p rerile erau împ r ite, acceptându-se unele modific ri
minore, de exemplu integrarea col ului de sud-est al Transilvaniei la Dacia
Apulensis. Diploma de la Drobeta a dat o nou viziune asupra reorganiz rii
Daciei în timpul lui Marcus Aurelius, deoarece la 1 aprilie 179 Publius
Helvius Pertinax apare ca şi comandant al trupelor din Dacia Superior.
Informa iile epigrafice dovedesc c în timpul lui Marcus Aurelius cele trei
provincii dacice au alc tuit din nou o unitate, din punctul de vedere al
guvern rii şi al conducerii trupelor. Denumirile de Apulensis şi Malvensis
se reg sesc doar în leg tur cu procuratorii financiari, cu excep ia
men ionat anterior.
Primul guvernator cunoscut al celor trei Dacii a fost M. Claudius Fronto.
Inscrip iile referitoare la cariera sa arat c el a fost legat consular al
Moesiei Superior în anul 167, apoi Legatus Augusti pro praetore Moesiae
Superior et Daciae Apulensis. Din februarie 169 şi pân în vara anului 170,
când moare în lupt , generalul Fronto a avut dou func ii: Legatus Augusti
pro praetore provinciarum Daciarum apoi cel de Legatus Augusti pro
praetore provinciarum Daciarum et Moesiae Superior. Inscrip ia de la
Sarmizegetusa roman arat c Fronto a fost Legatus Augusti pro praetore
trium Daciarum et Moesiae Superior, cuvântul trium demonstrând c este
vorba de trei provincii dacice.
Dup Fronto, guvernator general a fost Sextus Cornelius Clemens, numit
consularis et dux trium Daciarum (într-o inscrip ie din Caesareea
Mauretania, pus de un centurion din legiunea XIII Gemina), func ie pe care
o va de ine probabil pân în anul 172.
Un alt guvernator general a fost C. Arrius Antoninus, probabil între anii
175-177, dup care este numit viitorul împ rat al Imperiului Roman,
Publius Helvius Pertinax, numit consularis III Daciarum, func ie de inut
pân cel mult în anul 180 când este numit guvernator al Siriei. În SHA, Vita
~31~
Helvi Pertinax, se consemneaz : “… a plecat la paza Dun rii unde a fost

guvernator al celor dou Moesii şi al Daciei. Conducând bine lucrurile în
aceast provincie, a fost avansat, dându-i-se guvernarea Siriei”.
Revenind la diploma militar de la Drobeta, în care apare numele lui
Pertinax cercet torul I. Piso apreciaz c este normal ca în titulatura
guvernatorului consular s fie consemnate districtele militare subordonate
autorit ii sale şi nu cele financiare, în continuare ar tând c şi în timpul lui
Marcus Aurelius, trupele auxiliare au fost enumerate în func ie de districtele
militare, vechea împ r ire continuând s existe formal, din tradi ie şi poate
din ra iuni practice, ap rând numai în diplomele militare. De asemenea
I. Piso precizeaz c acest fapt nu trebuie s duc la concluzia c ar fi vorba
de trei grup ri de trupe autonome, organizate în func ie de cele trei provincii
şi c , pe de alt parte, Dacia Apulensis, Malvensis şi Porolissensis trebuie
în elese ca districte financiare, delimitând domeniile de competen ale
procuratorilor financiari.
Procuratorii (magistratur creat de Augustus şi ocupat de membrii
ordinului ecvestru), cunoşteau o ierarhie în func ie de venitul (plata) pe care
îl primeau: sexagenarii şi centenarii primeau 60.000 şi respectiv 100.000
sester i pe an, ducentenarii şi trecentenarii primeau 200.000 şi respectiv
300.000 sester i pe an. To i cei trei procuratori ai Daciilor au apar inut clasei
centenarilor, cu toate c anterior, Pertinax a f cut parte din clasa
ducentenarilor. Procuratorul Daciei Apulensis de inea un rang superior, fiind
adesea numit pe parcursul sec. III, agens vice praesidis.
Problema important care se pune în leg tur cu aceste districte financiare
este dac ele corespund din punct de vedere teritorial vechii împ r iri a
Daciei. Nu exist dubii în privin a Daciei Porolissensis, aceeaşi denumire
sugerând aceeaşi întindere teritorial . Dac identitatea ce s-a stabilit între
Dacia Superior = Dacia Apulensis şi Dacia Inferior = Dacia Malvensis este
real , se naşte problema motivului pentru care s-au schimbat denumirile
celor dou provincii, în timp ce aceea a Daciei Porolissensis a r mas la fel.
O analiz a împrejur rilor istorice în care a fost reîmp r it Dacia constat
c , dup ce Helvius Pertinax a avut comanda flotei de la Rin, a fost mutat în
Dacia, cu o sold de 200.000 sester i, dar “suspectat de Marcus Aurelius din
cauza unor intrigi, a fost îndep rtat din func ie”. Ulterior, “ducându-şi mai
departe bine sarcinile şi fiind descoperit uneltirea organizat împotriva lui,
împ ratul, ca s -i compenseze nedreptatea, l-a f cut pretorian” (SHA, Vita
Helvi Pertinax, 2). Şi epigrafic este atestat calitatea lui Pertinax de
procurator Augusti ad ducaena III Daciarum. Dac într-adev r Pertinax a
fost procurator financiar al celor trei Dacii, neîn elegerea ivit în leg tur cu
el, corelat şi cu faptul c , începând cu Marcus Aurelius, se trece la folosirea
pe scar larg a procuratorilor, care devin numeroşi şi de o extrem de mare
~32~
varietate, s -l fi determinat pe împ rat s reîmpart Dacia din punct de

vedere financiar pentru a dispersa puterea prea mare pe care o acumulaser
procuratorii financiari.
Deci, reorganizarea Daciei sub Marcus Aurelius, spre deosebire de cea
realizat în timpul domniei lui Hadrian, a presupus o guvernare şi o
conducere militar unic a celor trei provincii dacice. Reforma înf ptuit de
Marcus Aurelius a avut un caracter cu prec dere militar. Men inerea
identit ii fiec rei provincii va consta nu numai din faptul c trupele celor
trei provincii formeaz în continuare armate separate, ci şi din faptul c
lega ia guvernatorului general con ine totdeauna referire la tres Daciae sau
provinciae Daciarum, cele trei provincii p strându-se în continuare ca şi
departamente financiare distincte.
Unirea celor trei Dacii efectuat de Marcus Aurelius va fi valabil probabil
pân la sfârşitul st pânirii romane în Dacia, ultimul legat cunoscut al celor
trei Dacii este din timpul lui Gordian al III-lea. Pe vremea lui Septimius
Severus şi Caracalla, se constat c un procurator al Daciei Apulensis era
îns rcinat s asigure interimatul guvern rii Daciei cu titlul agens vice
praesidis. Sub împ ra ii ce au urmat, procedeul este reluat, ultima men iune
fiind în timpul domniei lui Trebonianus Gallus. De cele mai multe ori,
men iunea exercit rii interimatului era asociat cu titlul de Procurator
Augusti Daciae Apulensis, deci probabil autoritatea sa se întindea doar
asupra Daciei Apulensis.
Spre mijlocul secolului al III-lea uzurp rile tot mai frecvente la tron, bazate
pe existen a în provincii a unor mari contingente militare, a f cut ca s se
generalizeze practica interimatului.
Disputa privind localizarea Daciei Malvensis

Localizarea Daciei Malvensis a fost una din problemele controversate legate
de istoria Daciei romane, unii cercet tori considerând, pe baza interpret rii
izvoarelor (inscrip ii îndeosebi) c Dacia Malvensis ar fi fost pe teritoriul
Olteniei, iar al ii c ar fi fost în Banat, existând şi opinia c Dacia Malvensis
nu ar fi alta decât Dacia Inferior. Chiar şi momentul apari iei provinciei este
controversat: a fost creat în timpul lui Antoninus Pius, care o numeşte
astfel dup un “municipium Hadrianum, Malvum”, sau a fost creat în
vremea lui Marcus Aurelius. În sfârşit, localizarea oraşului de reşedin –
Malva a fost o problem mult controversat .
Diploma militar din 7 ianuarie 230 acordat lui Marcus Aurelius Decianus,
c l re în garda imperial , numeşte oraşul natal al acestuia cu titlul de
coloniae: coloniae Malvense ex Daciae. Alte dou men ion ri ale Malvei şi
Daciei Malvensis sunt tot din afara Daciei: Marcus Macrinus Avitus –
~33~
procurator al provinciei în timpul lui Marcus Aurelius şi o inscrip ie care

atest existen a unei cohors Prima Flavia Miliaria Brittanum Malvensis.
Privitor la localizarea Malvei au existat în istoriografia româneasc
urm toarele opinii:
1. V. Pârvan o plaseaz la Răcari (Dolj), f r dovezi suficiente.
2. C. Nicolăescu-Plopşor – la Cioroiu, sat la nord de Craiova – de
asemeni argumenta ia nu rezist din lips de dovezi.
3. În anul 1926, în curtea castelului feudal din Denta a fost
descoperit o inscrip ie pus de un anume Caius Kaninius
Sabinus, închinat lui I[OVI] O[PTIMO] M[AXIMO] I[UNONI]
R[EGINAE] M[INERVAE] T[ERRAE] M[ATRI] C. KANINIUS
SABINUS D.C.M. II VIR. Unii cercet tori au interpretat
prescurtarea D.C.M. II VIR ca fiind Decurio Coloniae Malvensis,
localizând Malva la Denta (com. Deta), iar Dacia Malvensis în
Banat; al i cercet tori consider c D.C.M. este doar o
prescurtare de la Decurio Muncipii.
4. Cei mai mul i istorici plaseaz Malva la Reşca-Romula (jud. Olt)
iar Dacia Malvensis în Oltenia. Aceştia se bazeaz pe textul unei
inscrip ii aflate în Sevillia (Romula Hispolis din Spania), aflat
azi la baza unui turn (La Girallda). S-a p strat pân în prezent
doar o copie realizat în anul 1575 de umanistul Ambrosie de
Morales şi un mulaj în ghips aflat la muzeul din Sevillia. În
rândurile 4 şi 5 este men ionat o localitate Romula: CVRATORI
CIVITASIS ROMULEN/SIUM MAVENSIUM. Unii au
interpretat textul Curatori civitasis Romulensium Malvensiam,
identificând Romula = Malva. Al ii au interpretat Romulensium
M. Arvensium, adic Romula, Municipium Arvensium, Arva fiind
o localitate, municipium din Peninsula Iberic .
Pornind de la premisa c “mal” în limba dac este acelaşi cuvânt ca “ripa”
din latin , cercet torul D. Tudor aprecia c Dacia Ripensis de la sud de
Dun re a fost întemeiat datorit faptului c se afla pe malul opus al Dun rii
fa de Dacia Malvensis.
Referitor la denumirea Romula – Malva s-au f cut numeroase specula ii:
- Romula ar fi numele roman al aşez rii, Malva ar fi
numele dac;
- Malvum poate fi o denumire de plant (la fel ca
Ulmetum) caracteristic regiunii unde era aşezat localitatea;
- Cuvântul Malva porneşte de la radicalul indo-european
(prezent şi în limba albanez ) “mal” care înseamn munte.
S-au adus şi argumente împotriva rela iei Romula = Malva:
- numele popular al Romulei a fost Antina;
~34~
- Romula se afl într-o zon de câmpie, la sute de kilometri

de mun i deci interpretarea mal-munte nu se potriveşte;
- inscrip iile descoperite la Romula nu fac referire direct
la Malva;
- Malva era municipiu înc de pe vremea lui Hadrian
(poate chiar Traian), Marcus Aurelius ridicând-o la rang de
coloniae; în schimb, Romula la sfârşitul domniei lui
Antoninus Pius era înc municipium, fiind ridicat la rang de
coloniae abia în timpul lui Filip Arabul, în 248, poate pu in
mai devreme;
- zidurile şi fortifica iile Romulei au fost ridicate “manu
militari” de solda i din Legio VII Claudia din Moesia Superior
şi Legio XXII Filipianorum din Germania superior, sta ionat
în Moesia. Deci garnizoanele Romulei erau formate din
trupele provinciei Moesia şi nicidecum ale Daciei. Înainte de
cucerirea Daciei, romanii controlau un anumit teritoriu din
stânga Dun rii. Primul val de ap rare al oraşului, de fapt
primul castru , datat în timpul lui Traian, putea fi un punct
înaintat al liniei romane. Deci dac în faza de început trupele
sta ionate aici apar ineau provinciei Moesia iar ulterior erau
tot garnizoane moesiene, rezult c Romula era mult mai
dependent de Moesia Superior decât de Dacia. Ştampilele
care atest prezen a Leg. V Macedonica şi Leg. XI Claudia
sunt mult mai târzii. Prezen a roman în zon este atestat şi
dup 275 la Acidava – locuire neîntrerupt pân la Constantin
cel Mare şi la Slăveni pe Olt, unde se afla cel mai mare castru
de piatr din zona sudic a Daciei, locuit pân în sec. IV,
ambele aşez ri fiind în perimetrul Romulei. Dac Dacia
Malvensis s-ar fi întins atât de mult spre sud, Aurelian ar fi
p strat în scop propagandistic şi titlul Daciei Malvensis pe
lâng Dacia Ripensis, fiind dovedit prezen a roman în
continuare. Un alt fapt ce infirm identificarea celor dou
oraşe se desprinde din inscrip ia de la Sevillia: Sextus Iulius
Possesor era curator al Romulei, dar este ştiut faptul c aceşti
curatori nu erau numi i decât în provinciile senatoriale ale
imperiului în timp ce Dacia era provincie imperial , deci acest
Sextus Possesor ar fi singura excep ie.
Chiar dac dovezile plas rii Malvei la Romula sunt incerte, plasarea sa la
Denta este şi mai pu in posibil , aici descoperindu-se doar “modeste cioburi
romane” care dovedesc cel mult o aşezare. Dar existen a la Denta a
~35~
c r mizilor cu ştampila Legio IV Flavia dovedesc c Denta, ca şi Centum

Putea şi Berzobis f ceau parte tot din Moesia Superior şi nu din Dacia.
La R cari este o aşezare roman necercetat înc care ocup o suprafa
nou hectare. Doar castrul a fost s pat, ultimele cercet ri având loc în anii
1928/1929. Au sta ionat aici trupe din Leg. V Macedonica şi un Numerus
Maurorum.
Se poate deci concluziona c Dacia Malvensis ocupa zona din nordul
Olteniei, Oltenia Subcarpatic , probabil unele regiuni din sudul şi sud-vestul
Transilvaniei (castrele de la Cumidava şi Angustia). Pu in probabil ca
Banatul s fi f cut parte din Dacia Malvensis, eventual zona muntoas a
Banatului – exploat rile de la Sasca Montan şi din Valea Cernei, în
amonte.
Organizarea militar a provinciei Dacia

Cucerit printr-un efort militar uriaş, provincia Dacia, datorit pozi iei sale
geografice şi strategice – cap de pod peste Dun re, f când leg tura între
Imperiu şi lumea “barbar ” (popoarele şi semin iile libere aflate în exteriorul
limesului roman) a putut fi men inut sub controlul Imperiului doar printr-o
atent şi permanent între inere a unui puternic sistem de ap rare.
Multiplele interese de ordin economic, politic şi militar legau Dacia de
Roma. În sistemul de ap rare al Imperiului, la Dun rea de Mijloc şi de Jos,
Daciei îi revine rolul de a sparge unitatea lumii aşa zis “barbare” din aceast
zon , de a întrerupe leg turile dintre diferitele neamuri, de a bara accesul
acestora în Imperiu prin Câmpia Tisei şi şesul Munteniei. Iar pe plan intern,
armata avea sarcina de a supraveghea popula ia supus a provinciei.
Totodat , este important rolul armatei în procesul de romanizare a
popula iilor noilor provincii.
Pentru îndeplinirea rolului s u strategic, Dacia a fost înc de la început
în esat cu trupe şi înt rit cu numeroase castre, castele, burguri, turnuri,
valuri şi alte lucr ri de fortifica ie. Efectivele militare au fost men inute tot
timpul la un nivel ridicat, iar sistemul militar defensiv a fost în permanen
adaptat în func ie de situa ia din exteriorul grani elor provinciei.
Organizarea militar a provinciei a cuprins dou categorii:
b) Sistemul ofensiv, constând din unit ile militare (legiuni şi
trupe auxiliare).
Sistemul defensiv, constând din diverse tipuri de
fortifica ii, edificate atât în zona limesurilor cât şi în
interiorul provinciei.
~36~
Sistemul ofensiv
Nucleul armatei în Dacia îl formeaz legiunile, în jurul c rora se grupeaz
celelalte trupe. Legiunile erau alc tuite în exclusivitate din cet eni romani
şi efectivul lor era de aproximativ 5600 de oameni. O legiune cuprindea
zece cohorte, împ r ite la rândul lor în centurii. Comandantul legiunii era un
Legatus legionis ce se intitula şi Legatus Augusti pentru c era numit de
împ rat dintre membrii ordinului senatorial. Din timpul domniei lui
Gallienus el se va numi praefectus legioni, nemaiavând rang senatorial,
fiind numit dintre militarii de profesie. Dup el urmau în rang tribunii ce
puteau fi tribuni laticlavii (tineri din ordinul senatorial) sau tribuni
angusticlavii (rang ecvestru).
În continuare, comandan ii de centurii erau centurionii (centuriones), ei
fiind ofi eri de carier , ca şi solda ii din rândul c rora se alegeau
comandan ii mai m run i – principales şi imunes (cei scuti i de corvoad ).
Centurionii puteau avansa în grad şi, de asemenea, se puteau transfera de la
o legiune la alta pân ajungeau în pozi ia de primipili (comandan i ai primei
centurii din prima cohort ), dup care, de obicei, erau admişi în ordinul
ecvestru. Comandantul legiunii avea un stat major alc tuit din subofi eri de
diferite grade care îndeplineau diverse func iuni, îns rcin ri şi misiuni.
În Dacia, doar legiunea XIII Gemina din garnizoana de la Apulum a
sta ionat f r întrerupere de la cucerirea provinciei şi pân la p r sirea ei.
Dup cucerire, în Dacia a mai r mas şi legiunea IV Flavia Felix care a fost
transferat ulterior în Moesia Superior.
Dup reorganizarea provinciei din anul 119 d.Hr. în Dacia a r mas doar
legiunea XIII Gemina urmând s asigure paza regiunii aurifere. Între anii
167-168 d.Hr. o a doua legiune – legiunea V Macedonica – a fost transferat
din Moesia Inferior, de la Troesmis, cu garnizoana la Potaissa (Turda).
Aceste dou legiuni r mân pe teritoriul Daciei pân la retragerea aurelian
când vor fi retrase împreun în sudul Dun rii în Dacia Aurelian .
Începând din vremea lui Septimius Severus, subofi erii se organizeaz în
colegii care îşi au cl direa lor proprie chiar în lag r. Detaşamente ale celor
dou legiuni sunt atestate epigrafic în diferite localit i din Dacia, iar pe
lâng acestea mai apar detaşamente ale legiunilor I Italica, IV Flavia, VII
Claudia, XI Claudia, X Gemina şi XXII Primigenia, care au stat temporar în
acest spa iu.
Trupele auxiliare, foarte numeroase în Dacia, se numesc alae, cohortes,
numeri. Alaele sunt trupe de c l re i, iar cohortele sunt alc tuite din
pedestraşi. Efectivul lor poate cuprinde 500 de militari, în acest caz
numindu-se quinagenariae, iar în cazul în care au 1000 de militari sunt
numite milliariae. Dac au în alc tuire şi c l re i, se vor numi equitatae.
~37~
Membri trupelor auxiliare se recrutau dintre locuitorii provinciilor care nu

aveau cet enia roman , dar erau organizate dup sistemul roman şi erau
conduse de ofi eri şi subofi eri romani. Alaele erau conduse de un praefectus
alae, iar cohortele de un praefectus /tribunus cohortis. Comandan ii mai
m run i – principales – erau de diferite grade. Aleşi din rândul cet enilor
romani, se numeau: decuriones, optiones, imaginiferi, signiferi, tubicines,
etc.
Solda ii primeau cet enia roman la ieşirea din armat (dup 25 de ani de
serviciu sau mai mult), atât pentru ei cât şi pentru urmaşii lor.
În majoritatea lor, trupele auxiliare din Dacia erau originare din provinciile
vorbitoare de limb latin , din Thracia (ex. cohors I Thracum Germanica,
coh. I Thracum Sagitariorum), din Dalma ia (alae I Illiricorum, coh. III
Dalmatarum) din Pannonia, din Raetia, Gallia, etc.
În afar de alae şi cohorte, în Dacia au sta ionat şi multe forma iuni
neregulate, recrutate din inuturile m rginaşe şi mai pu in romanizate ale
Imperiului, care îşi p strau armamentul şi felul lor de lupt , doar
comandan ii fiind romani: Mauri Gentiles, Surii Sagitarii, etc.
Începând cu Hadrian sau Antoninus Pius, aceste forma iuni neregulate sunt
organizate în numeri. Organizare de numeri aveau şi Pedites singulares şi
Equites singulares care alc tuiau la Apulum garda legatului imperial.
Numeri aveau un efectiv de 500-900 de oameni care alc tuiau unit i
separate de pedestraşi şi c l re i, dar puteau fi şi forma iuni mixte. În frunte
sta un praepositus, sau, din sec. III d.Hr., un praefectus.
Trupele de toate categoriile, care au sta ionat în Dacia
însumeaz un efectiv mare, care în anul 110 d.Hr. era apreciat ca
situându-se în jurul cifrei de 35.000-40.000 de oameni. Ulterior, în
ultimii ani de domnie a lui Traian şi în vremea lui Hadrian, efectivul
a sc zut. Abia sub Antoninus Pius, datorit r zboaielor din anii 157-
158 duse cu dacii liberi, au fost masate noi trupe în Dacia
Porolissensis pentru ca, în timpul lui Marcus Aurelius, trupele s
ajung la cca. 40.000 de oameni.
În timpul sta ion rii lor în Dacia, trupele auxiliare şi-au schimbat mult
compozi ia etnic ini ial . Recrutarea local , introdus treptat în toate
provinciile Imperiului, îşi g seşte aplicarea într-o m sur mai redus în
Dacia secolului II d.Hr.; dar în sec. III d.Hr., dup adoptarea constitu iei lui
Caracalla şi mai târziu, ea se generalizeaz şi în provincia din nordul
Dun rii, recrutarea de elemente locale provinciale devenind aproape o
regul .
Indiferent de categorie, toate trupele sta ionate în Dacia au jucat un rol de
seam în romanizarea provinciei şi în general în via a acesteia. În cursul
serviciului militar îndelungat, solda ii se romanizeaz , devenind la rândul
~38~
lor factori ai romaniz rii popula iei din Dacia. Mul i veterani îşi g sesc rost
în Dacia, devenind proprietari de p mânt, meseriaşi sau negustori.
Unităţile armate ale Daciei

(dup C. Petolescu, “Scurt istorie a Daciei
Romane”, Bucureşti, 1995, p. 58-60)
Fiecare provincie a Daciei avea propria sa armat (exercitus). Armata

Daciei Superioare num ra, al turi de Leg. XIII Gemina un num r important
de unit i auxiliare, sunt cunoscute unit i de:
- cavalerie – (alae): I Batavorum miliaria (garnizoana de la
R zboieni-Cetate, probabil singura alae miliaria din Dacia);
I Bosporanorum (Cristeşti) şi I Hispanorum Campagnorum
(Micia-Ve el);
- infanterie – reprezentat în majoritate de cohortes
quingenarie: I Gallorum Dacica, II Gallorum Pannonica,
V Gallorum (Pojejana), I Augusta Ituraerorum sagittariorum,
I Thracum sagittariorum, I Ubiorum (Odorheiul Secuiesc);
cohortes equitates: I Alpinorum (S r eni), II Flavia
Commagenorum sagittaria (Micia), IV Hispanorum (Inl ceni),
VIII Raetorum civium Romanorum torquata (Teregova);
cohortes miliariae din care trei peditatae: I Vindelicorum
(Tibiscum), I Aurelia Brittonum (Bumbeşti) şi III Campestris
(Drobeta); dou equitatae: I Sagittariorum (sec. III Drobeta)
şi III Delmatarum (Mehadia-Praetorium).
Diplomele men ioneaz existen a unor Palmyreni sagittari ex Syria qui sunt
in Dacia Superiore, organiza i ulterior în numeri: numerus Palmyrenorum
Tibiscensium (la Tibiscum). Diploma din anul 158 aminteşte: vexil[larii]
Afric[ae] et Mau[r]et[aniae] Caes[ariensis] qui sunt cum Mauris
gentilib[us] in Dacia Super[iore]. În 204 sunt pomeni i la Micia Mauri
Micienses; al i numeri: ex. numerus Maurorum Miciensium, numerus
Maurorum Hisp. (Ampelum), numerus Maurorum Tibiscensium; Pedites
singulares Britannici organiza i ulterior în numerus singularium peditum
Britannicorum, numerus exploratorum Germanicianorum (Bucium,
Or ştioara de Jos).
În garda guvernatorului provinciei intrau pedites singulares şi equites
singulares (c l re i organiza i ulterior în numerus singularium).
Dacia Inferior – aici au sta ionat doar trupe auxiliare: trei alae
quingenariae: I Asturum (Hoghiz), I Claudia Gallorum Capitoniana (sud-
estul Transilvaniei), I Hispanorum (Sl veni).
~39~
Cohortes quingenariae: II Flavia Bessorum (la Cincşor),

I Bracaragustanorum (Bre cu), II Gallorum, III Gallorum (întâi pe
Olt, la Ioneştii Govorii, ulterior în sud-estul Transilvaniei),
I Tyriorum sagittariorum, VI nova Cumidavensium (Râjnov-
Cumidava).
Unele unit i au avut în componen şi efective de c l re i:
I Flavia Commagenorum sagittariorum (în nordul Munteniei, pe
timpul lui Traian, apoi pe Olt, atestat în castrul de la Câmpulung-
Jidova), I Hispanorum veterana quingenaria (men ionat de
papirusul Hunt), II Flavia Numidarum (Feldioara).
Se men ioneaz cohors I Augusta Nervia Pacensis Brittonum
milliaria şi cohors I Aurelia Brittonum milliria (Bumbeşti).
Alte unit i: arcaşii sirieni – surii sagitarii (men iona i în 138
la Bivolari-Arutela şi R d cineşti, ulterior organiza i într-un
numerus Surorum sagitariorum atestat la Romula), vexillatio equitum
Illyricorum (ulterior organiza i într-un numerus equitum Illyricorum
sta ionat în sud-estul Transilvaniei) şi un n[umerus] burg[ariorum]
et veredario[rum] Daciae Inf[erioris], atestat la Cop ceni-
Praetorium.
Armata Daciei Porolissensis este cel mai bine documentat :
alae de cavalerie I Brittonum (Britannica) civium Romanorum, II
Gallorum et Pannoniorum (garnizoana de la Gherla), Siliana (Gil u),
I Tungrorum Frontoniana (Iliuşa).
Cohortes quingenariae: I Cannanefatium (Tih u), I Hispanorum pia fidelis
quingenaria (Românaşi), II Hispanorum scutata Cyrenaica (Bologa),
V Lingonum (Porolissum), VI Thracum equitata.
Cohortes milliariae: I Aelia Gaesatorum (Bologa), II Augusta Nervia
Pacensis Brittonum (Buciumi), I Batavorum pia fidelis (Romita),
I Brittonum milliaria Ulpia torquata pia fidelis civium Romanorum,
I Britannica milliaria civium Romanorum, II Brittonum equitata milliaria
civium Romanorum pia fidelis (Romita), I Flavia Ulpia Hispanorum
milliaria civium Romanorum equitata (cu excep ia primelor dou , toate
celelalte sunt atestate ca fiind equitatae). Mai existau un numerus
Palmyrenorum Porolissensium (cu garnizoana la Porolissum) şi probabil un
n[umerus] M[aurorum?] O[ptatianensium?] la Zutor-Optatiana.
Sistemul defensiv şi căile de comunicaţii

Organizarea acestuia a început îndat dup cucerire, pe timpul lui Traian, şi
a fost apoi, treptat, amplificat şi des vârşit.
În Dacia sunt folosite aceleaşi elemente de fortifica ie ca şi în restul
Imperiului, caracteristice sec. II-III d.Hr. Sistemul defensiv al Daciei se
~40~
bazeaz în primul rând pe numeroase castre, mai mari sau mai mici, castele,
burguri şi turnuri. În centrul acestui sistem defensiv se afl castrul leg. XIII
Gemina de la Apulum, la care se adaug apoi şi cel al legiunii
V Macedonica de la Potaissa. Castrele erau astfel dispuse pe teren încât
închideau în primul rând v ile ce intrau şi ieşeau din podişul central al
Transilvaniei, barând principalele c i de intrare în provincie. Pe drumurile
de leg tur , alte castre serveau atât pentru a supraveghea teritoriul şi
popula ia din interior, cât şi ca etape şi rezerve pentru fortifica iile şi trupele
din linia întâi. În plus, acest sistem de ap rare nu a fost unul rigid, ci el a
fost adoptat la formele de teren, care au fost exploatate la maxim (culmile
muntoase, apele, v ile abrupte pe care apele le s pau în sol). Ele constituie
frontiera (limes-ul), în sens larg, al provinciei.
Propriu zis, limes – zid de piatr sau val de p mânt – nu s-a folosit în Dacia,
spre deosebire de alte regiuni ale Imperiului: Raetia, Brittania, Africa, etc.,
decât în dou por iuni:
c) Una de aproximativ 4 km (scurt ), în fa a castrului şi oraşului
Porolissum;
Una mai lung (235 km) în Muntenia, de la localitatea
Fl mânda, pe Dun re, pân la pasul Bran şi poart
numele de Limes Transalutanus, fiind construit de
Septimius Severus.
Sistemul de fortificare a grani elor cuprindea urm toarele linii de castre: în
sud, pe Dun re, pornind de la Drobeta se înşiruie câteva castre menite a
supraveghea cursul fluviului (Dierna, Moldova Veche, Pojejena). Pe drumul
c tre Tibiscum se g seau castre la Arcidava, Berzobis, Centum Putei, aceste
castre constituind linia de ap rare exterioar în Banat.
Principala poart de intrare spre vest în provincie, pe valea Mureşului, era
p zit de puternicul castru de la Micia. Spre vest, alte castele sau fortifica ii
mai mici sunt cunoscute de-a lungul Mureşului, pân la v rsarea lui în Tisa:
Bulci, Aradul Nou, Sânicolaul Mare, Cenad.
Ap rarea inutului aurifer era asigurat de cele dou legiuni de la Apulum şi
Potaissa, iar pe o linie interioar , în jurul Mun ilor Apuseni se g sesc
castrele de la Abrud şi Gilău.
Valea Crişului Repede era închis de castrul de la Bologa, iar pe culmile
Mun ilor Meseş au fost identificate mai multe turnuri de paz . Porolissum
era cheia de bolt a ap r rii romane din nord-vestul Daciei. Aici au existat
dou castre – unul pe dealul Citera şi unul pe dealul Pomet.
Începând de la Tihău, castrele sunt dispuse de-a lungul Someşului, la Căşei,
Gherla şi Ilişua. De asemenea, spre sud-est, o serie de noi castre blocheaz
c ile de acces dinspre mun ii vulcanici spre interiorul Daciei: castrele de la
~41~
Orheiul Bistri ei, Brâncoveneşti, Călugăreni, Sără eni. Pe râul Bârsa,

castrul de la Râşnov, supraveghea pasul Bran.
De la Caput Stenarum (Boi a), pe Olt în jos, pân la Islaz, pe Dun re, se
înşiruie numeroase castre ce formeaz Limes Alutanus (limes nu exista,
locul valului fiind luat de cursul apei). De-a lungul acestei linii de ap rare s-
au identificat: Râul Vadului, Câineni, Racovi a, Copăceni, Stolniceni
(Buridava), Momoteşti (Rusidava), Enoşeşti (Acidava), Reşca (Romula).
Fortificarea acestei linii şi organizarea ei ca o frontier a provinciei are loc
pe timpul lui Hadrian dup abandonarea teritoriului Munteniei şi
reorganizarea Daciei.
În interiorul teritoriului Olteniei alte castre sunt cunoscute de-a lungul
principalelor artere de comunica ie. Pe malul stâng al Dun rii, de la Islaz
pân la Drobeta, s-au identificat mai multe castre, precum şi o serie de
castele şi fortifica ii mai mici la Celei (Sucidava), Zavalu, Desa, Izvoarele,
Izvorul Frumos. Pe drumurile din interior se aflau castrele de la Răcari şi
Craiova.
Ultima linie de castre din Dacia se afla de-a lungul limes-ului transalutanus
în Muntenia. Acesta a fost construit de Septimius Severus fiind un val
continu de p mânt situat la 10-15 Km de Olt. Valul era înalt de 3 m şi lat la
baz de 10-12 m. Pe culme se afla o platform lat de 3 m pe care se ridica
un zid (parapet) de p mânt şi palisad , gros de cca. 1 m şi înalt de 1,60 m,
ce a fost ars inten ionat devenind astfel mai rezistent. La 150-300 m în
spatele valului, s-au ridicat din loc în loc castre de p mânt, c r mid sau
piatr . S-au identificat 13 castre dintre care o parte sunt castre duble
(Băneasa, Săpata de Jos, Jidova). Limesul transalutan este p r sit în anul
245 d.Hr. ca urmare a invaziei carpilor din acest an, când ap rarea
provinciei a fost din nou transferat pe Olt.
Cele mai numeroase castre au fost construite ini ial din p mânt, pentru ca,
ulterior, s fie recl dite din piatr .
Unele castre de p mânt folosite în timpul r zboaielor dacice au fost
abandonate, iar cele construite cu începere de sub Traian au fost folosite ca
fortifica ii permanente şi au fost incluse în sistemul defensiv al provinciei.
Castrele sunt înconjurate de o incint de p mânt – agger – înt rit cu
palisad constând dintr-un gard de nuiele şi pari de lemn. În cazul castrelor
de pe limes Transalutanus, incinta este construit din p mânt b tut aşezat pe
un pat de trunchiuri de copaci şi înt rit cu un gard de pari şi nuiele, apoi ars.
La unele castre se foloseşte p mântul ars şi c r mida. O tehnic deosebit
este c ptuşirea zidului cu glii de p mânt (cazul castrului de la Bumbeşti).
Pe timpul împ ratului Hadrian, se completeaz şi se consolideaz limes-ul
transalutan, iar opera de des vârşire a sistemului defensiv al provinciei este
~42~
continuat de împ ratul Antoninus Pius, când castrele de p mânt sunt treptat
recl dite din piatr (Gherla, Porolissum, Micia, Ilişua).
Castrele de piatr sunt situate de obicei în v i sau pe terase, în apropierea
unui curs de ap . Forma lor este în cele mai multe cazuri dreptunghiular ,
mai rar fiind p trat . Zidul de incint , înalt de 3-5 m, era sprijinit dinspre
interior de un val de p mânt (agger-ul) pe care se afla drumul de rond lat de
cca. 2 m. La unele castre, valul de p mânt este înlocuit de un pod de lemn,
sprijinit pe stâlpi de piatr . În exterior, de jur împrejurul zidului de incint ,
se afl o platform lat de 1,50-2 m, numit berma, dup care urma un şan
f r ap . Col urile zidului de incint erau rotunjite şi înt rite în multe cazuri
cu turnuri. Pe fiecare latur se deschidea o poart flancat de dou
bastioane, alte turnuri ridicându-se între por i şi col uri. În mijlocul castrului
se afla cl direa comandantului (praetorium). Prin fa a sa trecea via
principalis ce unea cele dou por i laterale. De la poarta principal , situat
în fa a praetoriului, venea via praetoria, iar din spatele praetoriului venea
via decumana. Aria interioar a castrului era împ r it în trei p r i:
praetentura partea din fa a pretoriului, latera praetorii – pe cele dou
laturi ale praetoriului şi retentura, partea din spatele s u.
Castrele trupelor auxiliare din Dacia prezint o serie de particularit i. De
exemplu, la câteva castre, cum ar fi cele de la Bologa, Porolissum, C şei,
turnurile por ii ies în afara liniei zidului de incint , descriind un semicerc.
La altele (Bre cu), turnurile de col sunt circulare. Tot aici, zidul de p mânt
este sus inut dinspre interior de un zid de piatr paralel cu cel de incint .
Nelipsite pe lâng fiecare castru erau b ile.
Datorit faptului c în timpul lui Marcus Aurelius şi a fiului s u Commodus,
poten ialul armatei şi sistemul defensiv al Daciei au fost deteriorate,
Septimius Severus hot r şte s îl refac şi s îl înt reasc . Se refac astfel
castrele de la Bumbeşti, Slăveni, se repar drumul de-a lungul Oltului şi se
construieşte Limes Transalutanus. Se înt reşte grani a de vest şi nord-vest a
Daciei, se reface castrul mare de la Porolissum, cele de la Căşei, Inlăceni,
Bologa, Ilişua, Micia.
În vremea lui Caracalla, sistemul defensiv a ajuns la apogeu. Reconstituirea
în piatr a castrelor de p mânt precum şi refacerea celor d râmate era
aproape terminat .
Dup Caracalla se mai practic înc înconjurarea cu ziduri a unor oraşe. S-
au fortificat puternic aşez rile urbane din Dacia Inferioar , semn c
provincia din nordul Dun rii se afla într-o situa ie precar . Oricât de
puternic ar fi fost sistemul defensiv, în fa a atacurilor migratorilor el nu a
putut rezista.
Cercet rile arheologice au dovedit c romanii au f cut pân la sfârşit
încerc ri disperate de a reface în prip fortifica iile distruse, folosind pentru
~43~
aceasta şi monumentele din piatr , chiar şi cele ridicate în onoare

împ ra ilor.
Când situa ia a devenit precar în teritoriile de la sudul Dun rii, împ ratul
Aurelian, realizând c ap rarea şi men inerea provinciei de la nordul Dun rii
nu mai erau posibile, abandoneaz provincia retr gându-şi armata împreun
cu toat administra ia la sud de Dun re. Atunci, fortifica iile atât de
puternice cad încetul cu încetul în ruin .
Castrele ridicate de armata roman în timpul r zboaielor din 101-106 r mân
dup cucerire intra Provinciam. Pierzându-şi rolul militar, cele mai multe
vor fi abandonate.
Sistemul defensiv al Daciei romane a fost ini iat de Traian şi rezolvat sub
Hadrian. Castrele din Dacia sunt situate:
d) Pe principalele artere rutiere ale provinciei. În Dacia
superioar – marele drum ce lega Porolissum de Dun re (
Dun re – Ulpia Traiana – Apulum – Porolissum); în Dacia
Inferioar – pe Olt şi limes Transalutanus.
Pe artere ce f ceau leg tura cu Imperiul, trecând prin
zona doar controlat de romani (valea Meseşului, prin
trec toarea Bre cu şi nordul Moldovei, spre Dobrogea).
Toate castrele sunt amplasate în func ie de configura ia
geografic a provinciei, spre a bara c ile de acces în provincie. Deci
principalele c i de comunica ie indic şi principalele linii de castre:
5. Lederata – Apus flumen – Arcidava – Centum Putei – Berzobis –
Aizis – Caput Bubali- Tibiscum este drumul urmat de împ ratul
Traian şi marcat la mijlocul sec. III de Tabula Peutingeriana,
având castre mai importante Arcidava şi Berzobis;
6. Dierna – Tibiscum (estul Banatului) cu castrele de la
Praetorium (Mehadia) şi Ad Pannonios (Teregova) –
Zăvoi – Ulpia Traiana Sarmizegetusa – Aquae (pe râul
Strei) – pe Mureş între Orăştioara de Sus şi Bucium.
7. Pe Mureş pân la Porolissum. Malul stâng al Mureşului
inferior a fost fortificat în vremea lui Traian (Cenad,
Aradul Nou, Bulci), fortifica iile fiind apoi abandonate.
Drumul pe Mureş era str juit de castrele de la Ve el; urca
pe Mureş şi, dup unirea cu drumul de la Ulpia Traiana –
Aquae era castrul de la Cigmău, apoi Războieni-Cetate,
Potaissa – Napoca, Porolissum.
Grani a de vest a provinciei trecea la vest de Micia şi Alburnus Major apoi
pe culmile Mun ilor Apuseni pân la Crişul Repede, sistem ce avea în centru
castrele de la Apulum şi Potaissa, drumurile vestice care porneau din aceste
mari garnizoane fiind p zite de mici fortifica ii şi turnuri de observa ie.
~44~
Ap rarea Daciei Porolissensis pornea de le Bologa(pe Crişul Repede)

continuând cu castrele de la Bucium, Românaşi, Romita şi cele dou
castre(de pe dealurile Citera şi Pomet) de la Porolissum. În fa a acestor
castre se aflau turnuri de supraveghere. Complexul militar defensiv de la
Porolissum era completat prin dou linii de ap rare constând din val de
p mânt şi zid de piatr (pe o por iune), p zite de burgi de p mânt şi turnuri
de supraveghere.
Limesul Daciei Porolissensis continua astfel: Tihău - Căşei (Samus) – Ilişua
– Orheiul Bistri ei – Brâncoveneşti (pe Mureş). În interiorul provinciei
Gilău, Gherla, Zutor.
Dacia Superior – limesul pornea de la Brâncoveneşti – Călugăreni – Joseni
– Sără eni – Înlăceni – Odorhei – Sânpaul.
Dacia Inferior cu sud-estul Transilvaniei: Castrul de la Bre cu p zea
trec toarea Oituz (Angustia). Pe malul drept al Oltului Transilvan: Olteni,
Hoghiz, Feldioara, Cincşor, Boi a (Caput Stenarum). În zona Carpatic , pe
malul stâng al Oltului se afl castrele de la Câineni (Pons Vetus), Racovi a,
Copăceni, Călimăneşti – Bivolari (Arutela), Jiblea; la est de masivul Cozia
sunt castrele de la Titeşti, Rădăcineşti şi Sâmbotin (Castra Traiana); între
ieşirea Oltului din mun i pân la Dun re sunt castrele de la Stolniceni
(Buridava), Ioneştii Govorei (Pons Aluti), Momoteşti (Rusidava), Enoşeşti
(Acidava), Reşca (Romula), Slăveni, Tia Mare, Islaz.
În Oltenia sunt dou drumuri importante: Drobeta – Bumbeşti – pasul
Vâlcan – Transilvania şi Drobeta – Admutrium – Pelendava – Castra Nova
– Romula (drum men ionat de Ptolemeu, pe traseul c ruia se afla şi castrul
de la R cari).
Limes Transalutans (în vestul Munteniei) prezint urm toarele castre,
pornind de la Dun re: Flămânda, Putinei, Băneasa (dou ), Roşiorii de
Vede, Gresia, Ghinca (Crâmpoaia), Urlueni (dou ), Fâlfani, Săpata de Jos
(dou ), Albota, Purcăreni, Câmpulung (Jidova) (dou ), continuându-se
peste mun i pân în ara Bârsei (castrul de la Râşnov - Cumidava). Sunt
castre cu val de p mânt, cu excep ia celor de la Săpata (c r mid ) şi Jidova
(piatr ). C. Petolescu consider c fortifica iile mici (în special cele duble)
dateaz din perioada cuceririi Daciei, cele mari fiind construite mai târziu
(sub Hadrian sau Antoninus Pius, cel mult sfârşitul sec. II).
Sistemul defensiv al Daciei este unitar şi perfect închegat, el reprezentând o
unitate indisolubil între linia de castre şi drumul care le uneşte.
~45~
Principalele unităţi militare ale Daciei
Legiunea XIII Gemina

Începuturile legiunii XIII Gemina sunt obscure datorit lipsei unor dovezi
concludente şi a p rerilor divergente ale cercet torilor. Astfel, Th. Mommsen
plaseaz începuturile unit ii în anul 6 d.Hr. când Augustus, silit de
împrejur ri externe, adaug la cele 12 legiuni republicane înc opt,
numerotate de la XIII la XX. Al i autori remarc c şi înainte de Augustus a
existat o legiune XIII Gemina şi propun pentru data înfiin rii sale anii 16-
15 î.Hr.
Epitetul “Gemina” indic fuzionarea într-o singur unitate a dou sau mai
multe corpuri de trup (poate chiar legiunile cu num rul XIII ale lui Caesar
şi Pompei) fapt explicat de Caesar în “De bello Gallico”: unam [legionem]
ex Cilicia veteranam, quam factum ex dualus gemellam appelabat. Dio
Cassius spune de asemeni c legiunile contopite poart denumirea de
Gemina.
Insigna emblem a unit ii era leul, simbol protector pus în leg tur cu
perioada zodiacal în care fusese constituit (20 iulie – 19 august).
Monedele emise de Filip Arabul, Gallienus, Victorinus precum şi
descoperirile arheologice confirm , din punct de vedere iconografic, aceast
insign (Ex.: pe reversul unora dintre monedele lui Filip Arabul figureaz
leul şi un stindard cu cifra XIII, iar cele ale lui Victorinus, pe lâng
inscrip ia Leg. XIII Gemina Pia Fidelis con in şi reprezentarea animalului
simbol).
Activitatea legiunii XIII Gemina a început înc din timpul lui Augustus.
Câteva epigrafe men ioneaz o colonia alc tuit din veterani ai legiunii –
Colonia Uthina ex Africa, apoi un centurio legionis şi un evocatus din
efectivele unit ii. Aceste inscrip ii se crede c dateaz din faza ini ial a
istoriei legiunii, când Augustus se preg tea s formeze, prin contopirea
legiunilor republicane, o unitate nou cu num rul XIII şi epitetul Gemina.
La scurt timp dup anul 14 d.Hr. are loc revolta legiunilor din Pannonia şi
Germania îndreptate împotriva noii conduceri de la Roma. Tacitus şi
Suetonius arat c nemul umirea trupelor între care şi XIII Gemina a fost
calmat de prezen a la Rin a lui Germanicus. Dup evenimentele de la
începutul domniei lui Tiberius, din ordinul împ ratului, legiunea XIII
Gemina ocup castrul de la Vindonissa unde sta ioneaz aproape trei
decenii. Misiunea legiunii la Vindonissa se încheie sub Claudius, anul 45
sau 46 când unitatea este transferat de pe limesul germanic în Pannonia la
Poetovio pân în a doua jum tate a sec. I d.Hr.
În perioada pannonic istoria legiunii XIII Gemina se împleteşte cu
evenimente ce s-au petrecut la Roma în anul 69 d.Hr. La r zboiul civil
~46~
cunoscut sub numele de “anul celor trei împ ra i” au luat parte trupe militare
din mai multe provincii. Potrivit lui Tacitus şi Suetonius, în prima faz a
r zboiului civil unitatea îl sprijin pe Otho. Pe câmpurile de lupt , la
Bedriacum (Galia Cisalpină) şi Castores (lâng Cremona), sub conducerea
legatului Vedius Aquila, legiunea sufer o grea înfrângere din parte legiunii
V Alaudae.
În 22 decembrie Senatul recunoaşte ca împ rat pe Flavius Vespasianus.
Solda ii legiunii XIII Gemina, reîntorşi la Poetovio, trec în tab ra
proasp tului împ rat. Vespasianus înfrânge la Cremona pe ultimul dintre
rivali Vitellius, punând cap t tulbur rilor.
În anul 70 d.Hr., împreun cu alte legiuni, legiunea XIII Gemina ia parte la
înfrângerea unora dintre semin iile galice. Victorioas în aceast campanie
militar legiunea revine la Poetovio.
Noua detaşare trebuie pus în leg tur cu luptele împotriva suebilor şi
sarma ilor din 92-93. Dovad a particip rii legiunii XIII Gemina la aceste
conflicte este inscrip ia descoperit la Antiochia cu men ionarea legatului
legiunii Stel(?) Sospes, datorit contribu iei sale din “expeditio subica et
sarmatica”. La încheierea ostilit ilor, noul sediu al legiunii este stabilit la
Vindobona (Viena).
Începând cu sec. II d.Hr., când Traian hot r şte declanşarea atacului
împotriva Daciei, se încheie şi misiunea legiunii XIII Gemina la Vindobona.
În aproximativ anul 101 este mutat împreun cu legiunile I Adiutrix şi XV
Apollinaris în dreptul Dun rii de Jos. Ea va participa la ambele campanii
daco-romane, confirmarea reieşind din inscrip ia ridicat la Corinth în
onoarea lui Caellius Martiales tribunus legionis XIII Geminae, distins de
Traian ca urmare a actelor de bravur militar s vârşite în cea de a doua
campanie în urma c reia “universa Dacia devicta est”.
Legiunea XIII Gemina a sta ionat permanent în Dacia din primii ani ai
întemeierii provinciei pân la abandonarea ei de c tre romani la începutul
domniei lui Aurelian. Ea a avut tot timpul garnizoana în castrul de la
Apulum, cl dit pe în l imea “Cetate” de la Alba Iulia.
În perioada de la Hadrian şi pân la r zboaiele marcomanice, guvernatorul
Daciei Superior a fost totodat şi comandantul legiunii XIII Gemina. Dup
organizarea celor trei Dacii din 168-169, legiunea îşi are din nou
comandan ii s i aparte. La cele 15 nume de legati legionis XIII Geminae
cunoscute trebuie s fie ad ugat şi numele unui anonim, Valerius Maximus,
care nu a fost guvernatorul Daciei dar pe vremea lui Commodus, în 182, a
de inut comanda legiunii XIII Gemina, dup cum precizeaz inscrip ia
descoperit la Diana Veteranorum Numidia.
~47~
Un alt legat al legiunii este M. Herennius Faustus, documentat prin dou

altare cu inscrip ii, la Apulum, unul închinat lui Saturnus Securus şi cel lalt
zei ei Minerva Supera. Nici el nu a de inut func ia de guvernator.
În timpul domniei lui Gallienus, ca urmare a reformei efectuate de acesta,
comandan ii legiunilor poart numele de praefecti, fiind numi i dintre
cavaleri. Dup comandantul legiunii urmeaz în rang tribunii legionis
laticlavi, func ie de inut de tinerii din ordinul senatorilor, care exercit
aceast comand înainte de a avea acces la cariera senatorial propriu-zis .
Aceast comand a de inut-o şi Iulius Rufinus Proculinus, care a închinat un
altar zeit ilor egiptene Seraphis şi Isis.
Legiunea XIII Gemina a fost singura legiune care a sta ionat în Dacia de la
ocupare şi pân la evacuarea provinciei. Pentru început, legiunea a fost
utilizat la ac iuni de pacificare şi organizare a noii provincii romane. În
momentul în care Traian începe preg tirea campaniei împotriva par ilor, el
are în vedere şi participarea militarilor legiunii. Izvoarele epigrafice ofer
informa ii privind participarea trupelor din Dacia la luptele din Orient.
Inscrip iile ap rute în Moesia Inferior, Galatia, Beyrut semnaleaz
centurioni şi solda i din legiunea XIII Gemina prezen i în corpul
expedi ionar roman. Vexila iile din legiunea de la Apulum împreun cu alte
detaşamente legionare au fost puse în Orient sub comanda lui Iulius
Quadratus Bassus.
La începutul domniei lui Hadrian solda ii legiunii, împreun cu trupele
auxiliare din provincie au opus o rezisten dârz atacurilor sarmate.
Inscrip iile din Dacia, îndeosebi cele de la Apulum fac referiri la ofi eri şi
solda i ai legiunii (lega i, ofi eri superiori, solda i, veterani), indic originea
lor etnic , divinit ile adorate şi scot în eviden rolul legiunii XIII Gemina
în dubla misiune de ap rare şi romanizare pe care a exercitat-o în Dacia.
Sub domnia lui Antoninus Pius provincia Dacia a trebuit s fac fa
numeroaselor şi puternicelor atacuri ale dacilor liberi. Se remarc în
ac iunile militare din 156-157 unit ile legiunii, care era condus de
guvernatorul Daciei Superior, legatul Statius Prisscus. La sfârşitul
ostilit ilor comandantul unit ii de la Apulum a ridicat în apropiere de
Gr diştea Muncelului un altar închinat zei ei Victoria Augusta pentru
s n tatea împ ratului.
R zboaiele cu cvazii şi marcomanii pericliteaz pentru mai bine de dou
decenii grani ele imperiului, afectând via a provinciilor. Centre ca Apulum,
Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi regiunea aurifer a mun ilor Apuseni au
cunoscut atacurile externe. Ca urmare, Marcus Aurelius a procedat la
înt rirea Daciei din punct de vedere militar, transferând din Moesia Inferior
la Potaissa legiunea V Macedonica. Astfel, întregul efectiv militar al Daciei
trece la contraofensiv . Inscrip ia descoperit în Mauretania Caesariensis,
~48~
dedicat lui Cornelius Clemens (comandant superior al unit ilor din Dacia)
de c tre Avidius Valens din legiunea XIII Gemina, indic participarea
acestei legiuni la lupte.
În urma aducerii legiunii V-a Macedonica la Potaissa, detaşamentele
legiunii XIII Gemina vor fi retrase din zon . Legiunii XIII Gemina îi
revenea în mod special paza inutului aurifer. Întreg drumul de-a lungul
Mureşului era p zit de detaşamente ale legiunii de la Apulum, instalate în
sta iunile militare de la Micia, Bulci, Sânicolaul Mare, Cenad, fapt dovedit
de c r mizile cu ştampile descoperite în aceste localit i.
Sub Commodus armata Daciei se g seşte în aceeaşi stare de alert , datorit
noilor atacuri ale dacilor liberi unitatea de la Apulum se al tur eforturilor
colective de înl turare a pericolelor.
În timpul dinastiei Severilor (193-235) aşezarea civil din jurul castrului
legiunii XIII Gemina primeşte titlul de Municipium Septimium Apulense iar
la Apulum se constituie o schola speculatorum, asocia ie a ofi erilor unit ii.
În aceast perioad , armata beneficiaz de o serie de înlesniri: la
promovarea în ierarhia militar , m riri de solde, crearea de asocia ii
militare, c s torii în timpul efectu rii serviciului militar. (Constitu ia
Antoniniana – dat de Caracalla în anul 212).
Starea de nesiguran se accentueaz tot mai mult la grani ele imperiului în
perioada ulterioar Severilor. Atacul carpilor în anul 242 este respins de
unit ile din Dacia, dar situa ia grav impune prezen a împ ratului
Gordianus în provincie (238-244).
Italia propriu-zis fiind amenin at , se impunea concentrarea aici a
numeroase trupe. Ca urmare, sunt aduse din provincii trupe care s apere
teritoriul peninsulei. În localit i din Italia de nord (Aqvilea, Ticinium, etc.)
au ap rut indicii despre existen a unor vexila ii apar inând legiunii XIII
Gemina, care au sta ionat aici. Situa ia imperiului se degradeaz şi sub
Gallienus. Inscrip iile descoperite în apropierea de Poetovio semnaleaz
detaşamentele legiunii XIII Gemina şi V Macedonica aflate sub comanda lui
Flavius Aper pe teritoriul provinciei Pannonia.
Sub împ ratul Aurelian, legiunea XIII Gemina este transferat
la sudul Dun rii, în Dacia Ripensis (la Ratiaria), primind
îns rcinarea de a supraveghea malul drept al Dun rii. La nordul şi
sudul fluviului, datate aproximativ în sec. IV şi descoperite la
Ratiaria, Kladovo, Drobeta, Dierna, sunt c r mizi şi igle marcate cu
ştampila L XIII G. RAT, LE XIII GE, LEG XIII G PC.
Notitia Dignitatum ofer informa ii privind disloc rile de
trupe în timpul Imperiului roman târziu; se atest existen a unor
praefecturi şi praefecti legionis XIII Geminae în centre ca: Aegeta,
Transdrobeta, Ratiaria, Zernis. Dup toate probabilit ile sediul de
~49~
baz al legiunii era la Ratiaria; dar unit i ale legiunii erau dislocate
şi în localit ile men ionate în Notitia Dignitatum. Acest fapt
înt reşte constatarea privind procesul de divizare al armatei romane
ca urmare a reformelor împ ratului Diocletian prin crearea unui mare
num r de praefecturi militare.
În cele 18 detaşamente apar inând unor legiuni dislocate pe
valea Nilului cu misiunea de a potoli revoltele locale, dou erau
vexila ii ale legiunii V Macedonica şi XIII Gemina, care în jurul
anului 235 se g seau cantonate la Memphis şi Babilonia, pe Nil.
Reforma constantinian a fixat definitiv detaşamentele
respective malurile fluviului egiptean. Frac ionarea legiunii în mai
multe praefecturi cantonate pe o întins arie teritorial a f cut ca
numele legiunii XIII Gemina s se piard în Egipt. În perioada
tulbure a sec.IV-V, când Imperiul a fost zguduit de invaziile
popula iilor migratoare, existen a acestei legiuni nu mai poate fi
urm rit .
Legiunea V Macedonica
Până la venirea în Dacia

Începuturile legiunii care a avut drept embleme taurul şi vulturul sunt pu in
cunoscute. A fost adus pe teritoriul Moesiei probabil de Augustus dar ea
este atestat , cu siguran , în timpul lui Tiberius. Prin 33-34, împreun cu
legiunea IV Schytica construieşte o parte din drumul strategic din dreapta
Dun rii, iar în 44 ia parte la opera iunile militare ce transform Thracia în
provincie roman . În timpul lui Claudius legiunea se afla în castrul de la
Oescus. În anul 69 legiunea ia parte la războaiele dacice ale lui Domi ian.
Dup invazia dacilor în Moesia, în iarna anului 85/86, când îşi pierde via a
guvernatorul provinciei, C. Oppius Sabinus, Domi ian vine la Dun re pentru
preg tirea r zboiului. Împarte Moesia în dou provincii, legiunea V
Macedonica f când parte din armata provinciei Moesia Inferior. Dup
alungarea dacilor, armatele trec Dun rea sub comanda praefectului
praetoriului, Cornelius Fuscus. Traian hot rându-se s rezolve conflictele cu
dacii, maseaz numeroase trupe în cele dou Moesii, printre care se afla şi
legiunea V Macedonica, care avându-l la conducere pe Q. Roscius Caelius
Pompeius Falco particip la ambele r zboaie şi este distins cu “dona
militaria”. Legiunea particip şi la construirea podului peste Dun re din
dreptul Drobetei. În perioada dintre cele dou r zboaie, 103-105, sau
imediat dup cucerirea Daciei legiunea este mutat de la Oescus la Troesmis
(Igli a), în Dobrogea.
~50~
Aşezat de Traian în castrul de la Troesmis, timp de şase decenii, va

contribui la organizarea, dezvoltarea economic şi romanizarea teritoriilor
dobrogene.
Prezen a legiunii la Troesmis este atestat de Ptolemeu, dar şi de materialul
epigrafic. Cele mai vechi inscrip ii sunt din vremea lui Hadrian. În timpul
lui Traian este posibil ca legiunea V Macedonica s fi f cut parte din
armatele romane care lupt în războaiele orientale, dar nu se cunosc
am nunte, mai sigur este prezen a unei vexila ii din legiune în războiul
iudaic a lui Hadrian (132-135). Cea mai de seam ac iune militar la care
particip legiunea în acest r stimp este r zboiul lui Lucius Verrus (161-166).
R spândirea m rturiilor epigrafice, a materialului tegular, a permis stabilirea
teritoriului militar al legiunii. Inscrip ii s-au descoperit la Troesmis,
Orlovka, Tyras, Trophaeum Traiani şi Tomis, iar iglele cu ştampila legiunii
la Troesmis, Capidava, Dinoge ia, Barboşi, Orlovka, Tyras, Noviodunum,
etc. Influen ele legiunii s-au f cut sim ite şi pe litoral la Tomis, dar mai ales
la Histria şi Callatis.
Detaşamentele din legiune au participat la construirea unor castre de pe
teritoriul dobrogean (în sec. II, la Barboşi, Capidava şi Arrubium). În cele
şase decenii de sta ionare în Dobrogea legiunea a contribuit la ridicarea
unor fortifica ii, la construirea şi între inerea drumurilor, la realizarea unor
re ele de aduc iune a apei, etc.
Din studiul inscrip iilor rezult c militarii legiunii erau recruta i în aceast
perioad mai ales din provinciile orientale (Asia Mică, Siria) dar şi din
Italia, Pannonia şi Moesia.
În anul 161, pu in dup urcarea pe tron a lui Marcus Aurelius începe
“expeditio orientalis” în frunte cu Lucius Verrus, terminat cu succes pentru
romani în 166. Dup lupte în Armenia, au loc opera iunile împotriva
par ilor, la care particip şi legiunea V Macedonica.
Legiunea V Macedonica în Dacia şi după anul 271

O amenin are mult mai grav pândeşte Imperiul: vasta coali ie cvado-
marcomanică. Probabil data venirii legiunii V Macedonica este legat de
interpretarea care se d func iei îndeplinite de Sex. Calpurnius Agricola în
inscrip ia lui T. Valerius Marcianus din Troesmis, militar participant la
r zboiul marcomanic. Din text rezult c în timpul acestui r zboi, legiunea
se afla sub comanda lui Sex. Calpurnius Agricola. E posibil ca la sfârşitul
r zboiului oriental, Agricola s fi condus un corp de armat din care f cea
parte şi legiunea V Macedonica, în timpul expedi iei din 168 a celor doi
împ ra i în nordul Alpilor. Cu aceast ocazie Raetiei i s-a atribuit legiunea
III Ithalica, provinciei Noricum legiunea II Ithalica, iar Daciei Porolissensis
legiunea V Macedonica. Prin urmare, legiunea a putut sosi cel mai devreme
~51~
în Dacia în 168 şi putem b nui c garnizoana a fost stabilit de la început la

Potaissa.
Dacia prin aşezarea sa geografic a avut de suferit, în 170, din partea
sarma ilor, lacringilor şi burilor care au pustiit zona aurifer ajungând pân
la capitala provinciei, astfel c legiunea V Macedonica este adus pentru
ap rarea grani elor din aceast parte a Imperiului. Dup moartea lui Marcus
Aurelius, Commodus renun s mai continue r zboiul.
Sosind la Potaissa, legiunea îşi construieşte castrul pe platoul numit azi
“Cetate”. Dimensiunile sunt foarte mari 535x408 m. castrul s-a ridicat
respectând regulile artei fortifica iilor cu şan , zid de incint , agger, turnurile
de la col urile castrului şi de curtin , turnurile care flancheaz por ile.
Legiunea a participat la r zboaiele civile din timpul lui Septimius Severus.
Legiunile dacice s-au declarat de la început de partea acestui împ rat.
Vexila iile dacice l-au înso it pe împ rat în 193 în expedi ia contra lui Didus
Iulianus. În expedi ia împotriva lui Pescenninus Niger au plecat tot în 193
vexila ii ale legiunilor V Macedonica şi XIII Gemina. Dup b t lia de la
Lugundum (II, 197) vexila iile legiunii dacice se reîntorc în provincie, poate
sub comanda unui tribunus militum laticlavius.
Caracalla s-a interesat de soarta castrelor şi a trupelor din provincie, şi
m reşte legiunii V Macedonica solda anual de la 450 denari la 675/750
denari. Acum legiunea primeşte epitetul de “Antoniniana”, atestat pe
ştampile. În timpul împ ratului Elagabal (218-222) şi apoi Severus
Alexander (222-235) legiunea mai primeşte şi epitetul “Seviriana”.
Cu domnia lui Maximin Tracul (235-238) începe perioada anarhiei militare
când armata proclam şi detroneaz împ ra i. E de remarcat faptul c
legiunea V Macedonica are o atitudine loial fa de împ ratul în func ie. În
aceast perioad se înte esc atacurile popoarelor barbare. La 242 carpii îşi
fac apari ia la Dun re. Marele atac al carpilor se produce în timpul lui Filip
Arabul. B t lia decisiv se d în 247. La lupte particip legiunile şi unit ile
auxiliare. Nu este exclus ca îns şi Potaissa s fi fost atacat sau chiar
amenin at , pentru c s-au constatat refaceri la col ul de nord-vest al
castrului.
Prima jum tate a domniei lui Gallienus (253-268) este ultima perioad din
care se de in ştiri despre activitatea legiunii V Macedonica în cadrul armatei
Daciei şi la Potaissa. Exist indicii c înainte de 257, Gallienus duce lupte la
grani ele provinciei cu dacii liberi. Poate c epitetul III “pia fidelis” cu care
legiunea V Macedonica este învrednicit în inscrip ia lui Donatus, s -l fi
dobândit în urma particip rii la aceste lupte.
Din anul 260, situa ia din Dacia devine tulbure, izvoarele epigrafice dispar,
iar cele literare vorbesc despre o amissio Daciae interpretat de H.
Daicoviciu ca o pierdere nu a unui teritoriu, ci a autorit ii puterii centrale
~52~
asupra Daciei, în urma unei revolte militare. Unele detaşamente din legiunea
V Macedonica aflate în afara provinciei par s -şi fi modificat atitudinea fa
de Gallienus trecând de partea uzurpatorului Victorinus.
Aurelian reface autoritatea asupra provinciei, pentru a retrage apoi trupele şi
administra ia. Abia atunci legiunea V Macedonica va abandona castrul.
Dup 16-17 decenii, legiunea revine la Oescus unde este atestat de
numeroase igle. Din perioada de la Aurelian pân la Constantin cel Mare,
Imperiul s-a str duit s -şi consolideze capetele de pod din stânga Dun rii.
iglele ştampilate de la Sucidava confirm existen a unui detaşament din
legiunea de la Oescus. Alte ştampile sunt semnalate la Hinova şi eventual şi
la Drobeta.
Dup reorganizarea Egiptului de c tre Diocle ian, în noua provincie
Aegyptus Herculia sunt transferate detaşamente ale legiunii XIII Gemina şi
V Macedonica. Aceast ultim perioad r mâne, deocamdat , necunoscut .
Armamentul roman în provincia Dacia
În cadrul materialului arheologic, piesele de armament sunt bine

reprezentate, deşi înc pu ine ca num r inând seama de num rul şi durata
sta ion rii trupelor romane pe teritoriul provinciei Dacia. Num rul relativ
redus al pieselor de armament ar putea fi explicat prin faptul c aceste piese
au fost fie pierdute, deteriorate şi apoi aruncate, fie uitate de c tre solda i cu
ocazia retragerii.
În fiecare castru – în cl direa comandamentului (praetorium) – se aflau una
sau mai multe înc peri (armamentaria) destinate depozit rii armelor.
Arsenalele mai erau încadrate cu personal specializat. În afara celor care
participau efectiv la f urirea armelor, împ r i i în decurii, se aflau slujbaşii
îns rcina i cu serviciul de eviden (scribae armamentarii) sub conducerea
unui armorum custos sau magister officiorum.
Armele romane se pot clasifica dup tipologia clasic în:
e) Arme ofensive – arma
Mijloace de ap rare individual – armatura
Arme de mare putere în atac şi în ap rare – tormenta
f) Armele ofensive se subclasific la rândul lor în:

- arme de aruncare şi de împungere – pilum, hasta, cu
diferitele lor variante;
- arme de t iere şi de împungere – gladius, spatha, pugio,
clunaculum;
- arme de lovire şi de zdrobire - clava, securis;
Mijloacele de ap rare individual erau compuse din:
- casc şi coif –cassis;
~53~
- cuiras – lorica;
- scut – scutum.
Armele de mare putere cuprindeau maşinile grele de
lupt , de lansare şi de asediere:
- catapulta
- balista
- onager
- aries.
Iar ca intermediare între acestea şi armele ofensive erau armele uşoare de
lansare de la distan arcus şi funda(praştia).
Armele romane, chiar provinciale, respect formele şi dimensiunile
“standard” din Imperiu. Ele se remarc prin uniformitate şi f urire în serie.
Armele romane se dovedesc foarte practice, cu superioritate pe câmpul de
lupt , mai uşoare decât cele greceşti şi mai eficace decât ale trupelor uşoare
destinate ofensivei.
În primele dou secole ale Imperiului, armele romane au atins culmea
perfec iunii. Grija pentru arme se reflect în crea iile pur romane de pe urma
experien ei în lupte. În acelaşi timp armele au devenit luxoase, f r îns a-şi
pierde din valoarea combativ . În Imperiul roman târziu armele s-au adaptat
tacticii şi tehnicii de lupt a popoarelor “barbare”.
Arma
Arme de aruncare şi împungere

Pilum (suli a) format din verutum, veche arm italic . A fost folosit prin
excelen de infanterie. Avea o în l ime cuprins între 2,10-2,20 m. Era
alc tuit din vârf, tij şi hamp . Vârfurile de suli au de regul 4 muchii sau
sunt de form conic multifa etat , terminate cu manşon sau peduncul,
atingând dimensiuni variabile între 6-18 cm. Aplicarea la hamp pentru
sistemul de înm nuşare tubular , cel mai utilizat, se face prin fixarea la baza
manşonului, prev zut în acest scop cu una sau dou perfora ii. În Dacia –
vârfurile de suli sunt foarte numeroase.
Aceste tipuri, fie de lupt , fie de parad , dateaz din sec.II-III d.Hr., la care
se adaug , coexistând cu ele, o form nou cu una sau dou proeminen e
inelare la baz , plasate intermediar între muchii şi manşon. Aceast form
îşi face apari ia din a doua jum tate a sec II d.Hr. şi are rolul de a înt ri
centrul de greutate al armei respective. Sub Diocle ian s-au utilizat, ca
variante ale suli ei clasice spiculum şi verunculum, cu vârful mai scurt (22-
25 cm şi respectiv 12 cm), ambele de form piramidal din fier masiv.
În s p turile arheologice de la Sl veni, au fost descoperite peste 50 de
vârfuri de pila turnate în bronz, cu înm nuşare piramidal şi f uite
~54~
piramidal (cu trei pân la opt fe e). Ele fuseser frumos lustruite, în unele
cazuri chiar poleite cu foi de argint. Sunt f r îndoial arme de parad .
Cu totul excep ional se întâlneşte pilum murale, care este o suli dubl ,
lung de 1,50 m, folosit mai ales la asedierea unei cet i. Prins la centru
cu mâner, ea se putea manevra de pe scara de asediu introducându-se prin
golul dintre dou creneluri în scopul de a lovi în dreapta şi în stânga pe
duşmanii ascunşi dup aceste parapete.
Hasta (lancea) este o arm uşoar folosit atât în lupta corp la corp, cât şi la
aruncare, a fost purtat de legiuni şi de trupele auxiliare de infanterie sau de
cavalerie. Are vârf de fier (cuspis) şi hamp lung (hastille) de sec iune
circular , fiind prev zut cu o curea (amentum) fixat în centrul de greutate
al armei pentru a-i da o for cât mai mare de aruncare şi un c lcâi metalic
(spiculum), montat la cap tul opus vârfului, de form conic cu vârful în jos
pentru a putea înfige arma în p mânt pe timp de repaus. În general, vârfurile
de lance erau de dou forme: foliform şi romboidal , masiv sau plat ,
fixate la hamp cu tub de înm nuşare şi se fixau de mâner cu un cui. În sec.
I-II în l imea total a ajuns la 1,15 m, dintre care cca. 15-20 cm reprezint
vârful propriu-zis. Din a doua jum tate a sec. III, lancea va fi folosit şi de
cavaleria roman cu numele de contus. În Dacia vârfurile de lance sunt
prezente în toate castrele.
Arme de t iere şi împungere

Gladius (spada), considerat sabia “na ional ” a romanilor. În timpul
Imperiului, spre deosebire de epoca precedent , are lama lung de 50-55 cm
pentru infanterie şi de 70-75 cm pentru cea de cavalerie. Mânerul cilindric
prezint patru şan uri corespunzând degetelor. Acesta putea fi din os, fildeş
sau bronz. Corpul mânerului masiv, sferic sau bilenticular avea la partea
superioar un buton aplatizat (capulus) şi un adaos sferic intermediar la
capul mânerului, de fixare a cotorului lamei, care trecea prin mâner. Capul
de mâner bilenticular era alc tuit din dou discuri bombate în lentile
biconvexe dispuse în planul lamei. Modelul era folosit şi la pumnalele
epocii. Unele spade dispun şi de a doua pereche de lentile la baza mânerului.
Teaca, alc tuit din dou buc i de lemn, este înt rit la extremit i cu
garnituri metalice şi terminat în vârf ascu it la care se ataşeaz buterola.
Adesea, tecile sunt îmbr cate în tabl de aram sau în bronz cu ornamente în
volut şi uneori numai în piele. Garnitura de la gura tecii are dou inele de
ag are a spadei de cingulum sau de balteus.
Soldatul roman purta gladius-ul atârnat pe şoldul drept fiindc în stânga
avea scutul. Ofi erii nu purtau scut şi de aceea îşi fixau gladius pe şoldul
stâng.
~55~
Din a doua jum tate a sec. II şi începutul sec. III apare un nou tip de spad ,
spatha, purtat de trupele c l ri (auxiliare). Acest model se va generaliza
treptat înlocuind gladius în a doua jum tate a sec. III.
Spatha, va fi purtat de toat armata din vremea lui Diocle ian. Se
caracterizeaz printr-o lam lung , între 85-95 cm. Mânerul este mult mai
alungit (15 cm) fa de gladius şi p streaz cele 4 ş n uiri, dar capul
mânerului este ovoidal mergând spre aplatizare şi garda masiv cubic .
Teaca ei este din lemn cu br ri metalice la gur , pe mijloc şi la vârf, având
inele de suspendare fixate pe marginile garniturii de la gura tecii.
Pugio (pumnal) este scurt ca dimensiuni, era folosit pentru lupta apropiat ,
se purta pe şoldul stâng, pe partea opus spadei. Are lam spatulat , lat de
4-6 cm, lung de 20-25 cm. Mânerul prismatic sau cilindric era placat cu os.
Capul mânerului, bilenticular, avea între lentile un buton sferic pentru
fixarea lamei la mâner. Teaca din bronz era ornamentat cu motive
decorative gravate sau reliefate şi dispunea de dou perechi de inele de
suspendare pe p r ile laterale, la gura tecii şi la mijloc. Unele teci erau
lucrate în aur sau argint (cele pentru parad ). Pumnale bine conservate au
fost descoperite în castrele de la Buciumi şi de la Racovi a – Praetorium II
(jud. Vâlcea).
Clunaculum este pumnal de propor ii mai reduse, cu lam îngust şi scurt ,
având mânerul alungit, f r lentile. Se purta la spate, f r alte arme, pe
timpul diferitelor lucr ri în afara luptei. Numeroase exemplare au fost
descoperite în castrul Arutela.
Arme de lovire şi de zdrobire

Clava (buzdugan) a fost întrebuin at pe scar larg în sec. II d.Hr., are corp
metalic pe care sunt montate vârfuri masive ascu ite cu înm nuşare tubular .
De form mai mic este întrebuin at de cavalerie la sfârşitul Imperiului. În
Dacia sunt cunoscute buzduganul de la Romula.
Securis (secure) a fost mai pu in folosit la începutul Imperiului apoi devine
una din armele principale atât pentru infanterie cât şi pentru cavalerie, în
sec. V-VI.
Armatura
Căştile şi coifurile (cassis) folosite în Imperiul roman, mai ales în primele
dou secole, sunt cele numite de tip Haguenau şi de tip Weissenau intrând în
dotare înc de la sfârşitul sec. I î.Hr. şi începutul sec. I d.Hr. În timpul
marşului casca se atârna pe umeri cu o sfoar petrecut printr-un inel fixat în
vârful calotei (Columna Traiana).
Primul tip (Haguenau) are o calot din fier sau din bronz cu marginea
îngust în zona frontal şi mai proeminent în dreptul urechilor şi ap r toare
~56~
de ceaf orizontal ; avea avantajul de a rezista la loviturile armelor de t iere

şi de a permite mişc rile capului, dar l sa un spa iu vulnerabil între casc şi
cuiras .
Casca de tip Weissenau are calota alungit pân la baza craniului şi în fa
un ieşind de protec ie. Prezint proeminen e în zona urechilor, jugulare
(bucculae) mai late şi ap r toare de ceaf oblic şi arcuit .
Apare şi un nou tip (Niederbiber), mai greu şi mai complet, cu ap r toare de
ceaf , aproape oblic , care ajunge pân la baza gâtului. Calota este înt rit
pe partea superioar cu o plac fixat cu nituri şi acoper fruntea pân la
sprâncene. Ap r toarele de urechi sunt fixate cu balamale de calot ,
protejând tot obrazul, încheindu-se una peste alta sub b rbie cu ajutorul unei
catarame cu limb , l sând liberi ochii, nasul şi gura. Aceasta este casca de
cavalerie, întâlnit şi în a doua jum tate a sec. III, care foloseşte ca decora ie
volutele, fulgerele, scorpionul şi şarpele încol cit.
C ştile sunt prev zute de asemenea cu inscrip ii legate de numele
posesorului sau al unit ii din care f cea parte. Diversele tipuri de c şti
expuse sunt exemplificate cu cele descoperite la Bumbeşti, Berzovia şi Ocna
Mureş.
În epoca imperial a fost utilizat şi casca cu masc
asem n toare cu forma tipului de Niederbider, elementele fe ei fiind
conturate, marcând ochii, nasul şi gura. Acest model se
întrebuin eaz la diferite întreceri hipice şi la parad . Dou asemenea
c şti de cavalerist, de parad , datând din sec. I provin de la Ostrov
(jud. Constan a) şi au ornamente în relief turnat şi cizelat, înf işând
dioscurii, şarpele şi mistre ul. De la asemenea c şti provin şi m ştile
de la Carsium (sec. II) şi de la Romula (sec. III).
Începând din sec. IV pe tot timpul Imperiului roman târziu,
forma c ştii se schimb . Calota este alc tuit din dou p r i unite de
o band , care formeaz în acelaşi timp creasta (crista) longitudinal ,
pu in proeminent . Baza calotei este de asemenea prev zut cu o
band de înt rire, ap r toare de ceaf îngust şi scurt , ap r toare de
urechi semicirculare cu perfora ii, toate fiind cu nituri, unele având
şi nazal dup modelul oriental. Ornamentarea const în aplicarea de
pietre pre ioase sau semipre ioase pe calot şi pe ap r toarele de
urechi. Uneori creasta era reprezentat de un panaş fixat pe vârful
calotei. El consta din pene colorate în func ie de natura armei şi a
gradului. Panaşele se foloseau mai ales la parade. Forma, culoarea şi
aranjamentul acestor “creste” variau foarte mult; se ştie c
centurionul purta crista transversa, de culoare alb-argintie şi aranjat
cu penajul r sfrânt lateral, în dou grupe de pene. Dup culoarea şi
forma penajului ostaşii puteau recunoaşte uşor gradele superioare.
~57~
Lorica reprezint o pies de ap rare individual , de diferite

modele, dintre care dou sunt cunoscute şi pe teritoriul rii noastre,
lorica segmentata şi lorica squamata (plumata).
Lorica segmentata este un tip de cuiras , format din benzi
metalice articulate (laminare). Cuirasa protejeaz partea superioar a
bustului cu dou pl ci suprapuse şi restul bustului pân la brâu cu
cinci-şase benzi metalice late de 5-6 cm. Trei sau patru benzi
identice alc tuiau umerarii. Piesele metalice erau fixate pe o dublur
sau pe un spen er de piele, iar pl cile sp tarului, alc tuite din dou
p r i, pivotau pe balamale pentru a îmbr ca armura şi se închideau în
fa pe pieptar cu ajutorul unor curele şi catarame cu limb , montate
pe fiecare band , descoperite în castrul de la Sl veni.
Lorica squamata era alc tuit din pl cu e suprapuse în forma
solzilor de peşte (squama) sau a penelor de p s ri (plumata). La
începutul Imperiului roman era scurt şi dantelat la baz , f r
elemente decorative.
De la începutul sec. II a existat o varietate de forme în ce
priveşte dispunerea solzilor şi pandantivelor, care erau rotunjite sau
ascu ite la baz . Solzii aveau şi ei diferite forme: dreptunghiulare,
p trate sau semicirculare (dup descoperirile arheologice în castrele
de la Sl veni, Gil u sau Buciumi), uşor bomba i şi lega i între ei cu
sârm de aram , care trecea prin orificii anume perforate în pl cu e
şi se r sucea apoi pe partea opus . Uneori solzii erau prev zu i cu o
uşoar nervur în scopul de a abate loviturile de spad . Acest tip de
cuiras dispare c tre mijlocul sec. III.
În epoca târzie a Imperiului a existat şi lorica hamata. Aceasta
era o c maş realizat din es tura continu a unor ineluşe de metal
sau din împletirea unei sârme. Se îmbr ca mai uşor decât celelalte
dou tipuri.
Cele trei tipuri de lorica descrise mai sus, erau purtate de
trup şi de gradele inferioare.
Împ ratul şi ofi erii îmbr cau loricae alc tuite din dou piese,
de bronz, turnate dup un mulaj luat pe bustul beneficiarului. O pies
acoperea partea din fa a bustului şi alta spatele.
Ele se completau cu leg turi din segmenta peste urechi şi cu
bambrechine în partea inferioar . Prinderea cu catarame şi curele a
celor dou buc i se f cea de la şolduri pân sub bra e. În fa ,
aceast lorica era decorat cu diferite figuri de zei (Meduza, Mars,
Victoria) sau cu unele semne religioase şi de r zboi.
Pentru atârnarea sabiei şi pumnalului, fiecare soldat purta un balteus sau un
cingulum. Primul consta dintr-o diagonal de piele, petrecut pe deasupra
~58~
um rului stâng, apoi legat pe şoldul drept. Mult mai frecvent apare îns pe
reprezent rile cu caracter militar, cingulum militiae, adic centironul care se
lega peste pântece, imediat sub lorica. Centura se f cea de obicei dintr-o
curea lat de piele, prins în fa cu o cataram puternic . Mai rar era
compus dintr-o serie de pl cu e patrulatere din metal, legate între ele cu
ineluşe. În ambele cazuri, centura era decorat cu aplice din metal str lucitor
sau cu felurite pandantive. De centiron era atârnat în fa un fel de “şor ”,
realizat din piele placat cu foi de metal şi terminat la poale cu pandantive
ornamentale de metal (bulae). La ofi erii superiori şi la împ ra i cingulum
avea un caracter ornamental şi distinctiv în ceea ce priveşte gradul. Ei îşi
atârnau sabia de o verig legat sub lorica. În asemenea situa ie cingulum
devenea o fâşie de lân frumos colorat care se încingea în jurul cuirasei,
peste pântece şi se înnoda elegant în fa .
În epoca imperial , cnemidele (ocrae) nu s-au mai folosit, fiind incomode în
lupte. Se purtau numai ca piese de parad de c tre centurioni şi erau f cute
din stof bogat decorat cu es turi colorate sau cu aplice lucitoare din
metal.
Scutum avea în imperiul roman diferite forme: oval , rectangular , curbat ,
rotund , hexagonal , cu o convexitate mai mic decât în epoca precedent .
Lungimea lui este de pân la 70-80 cm, l imea reducându-se propor ional.
Umbo, în majoritatea cazurilor este ovoidal sau semisferic, cu margine
circular sau dreptunghiular , care ader la câmp şi se fixeaz cu nituri (ex:
umbo de la un scut de parad sau umbo de scut descoperit la Cop ceni).
La interior, scutul avea ataşate dou mânere, unul la mijloc pentru mân şi
altul la margine pentru antebra . Marginea scutului era prev zut cu o
bordur metalic marginal , de înt rire. Din a doua jum tate a sec. II s-a
generalizat forma dreptunghiular a scutului, iar din sec. III pân la sfârşitul
Imperiului nu mai r mâne în dotare decât scutum oval cu umbo oval sau
semisferic.
Clipeus este un scut oval sau hexagonal care proteja numai bustul, era lucrat
din lemn înt rit cu şaibe de metal acoperite cu piele t b cit şi înt rit pe
margini cu o bordur de metal. În exterior, la centru, avea fixat un umbo.
Parma era un scut de form rotund , lucrat din aceleaşi materiale, se purta
de cavalerie şi de forma iile uşoare de infanterie.
În primele trei secole ale Imperiului, decora ia câmpului abund , cele mai
numeroase ornamente constituindu-le motivele geometrice, arabescurile şi
volutele, la care se adaug simboluri siderale, soarele cu raze, steaua cu şase
bra e, semiluna, fulgerul înaripat sau simplu. O alt grup de ornamente o
constituie p s rile, animalele, vulturii, scorpionii, taurii. Mai pu in frecvent
este decora ia vegetal , ghirlande cu volute de flori, coroane cu lauri. Aceste
însemne nu erau individuale, ci apar ineau grupelor de solda i. Uneori
~59~
numele soldatului şi num rul unit ii erau înscrise pe umbo sau pe pl cu e

din bronz prinse de scut.
Tormenta
Catapulta este o maşin de lupt pentru lansarea s ge ilor de mare greutate
(trifaces, pila muralia). A fost alc tuit din trei p r i: corpul propriu-zis
prev zut cu o cremalier şi opritor; arcurile şi corzile; cutia cu resorturi.
Catapulta a fost montat pe un suport cu dou t lpi, una sus inând cutia şi
alta corpul propriu-zis, la extremitatea opus cutiei cu resorturi. Catapulta
avea bra ul traiectoriei orizontal, de aceea arunca proiectilele numai în linie
dreapt . Se mai numea şi scorpion. Imaginea ei o întâlnim pe Columna
Traiana.
Balista este o maşin de lupt folosit la asedii şi ap rare, era amplasat pe
turnurile fortifica iilor pentru aruncarea ghiulelelor de piatr . Maşinile de
lupt de acest fel erau de dimensiuni diferite (maiores şi minores). Ele erau
formate din arcuri mari de fier montate pe care trase de cai (carroballista)
pentru a fi mai uşor transportate din loc în loc şi amplasate în diferite puncte
ale luptei. Bra ul de înclinare avea 45º şi era prev zut cu un cursor mobil, iar
cablul se întindea ca şi coarda unui arc. Mecanismele de balist , din fier,
erau ac ionate prin for a de torsiune a unor leg turi de frânghii, care se
realiza printr-un sistem de pârghii. Încordarea se f cea în func ie de distan a
dorit pentru lovirea intei. Mecanisme din fier de balist au fost descoperite
în fortifica iile de la Gornea şi de la Orşova. Balistele puteau lansa o ghiulea
(glans) pân la 30 de kg. Pe o distan pân la 600 de metri. Ghiulelele
(descoperite în majoritatea castrelor de pe teritoriul Daciei) erau din pietre
naturale, altele prelucrate la m rimi diferite, calculate dup nevoile de
distrugere a intelor şi pentru a învinge rezisten a aerului pe traiectorie.
Onager era o maşin puternic de lansat pietre grele cu un singur bra ,
atingând pe traiectorie o vitez mic , aruncând piatra dup greutatea ei pân
la o distan de numai 130-160 metri. Se compunea dintr-o cutie format din
dou bârne puternice, legate între ele. În interiorul ei se aşezau în pozi ie
orizontal , segmente de funii (nervi) puternic r sucite. Aceste fâşii de
coarde articulau un bra de pârghie care, în stare de nefunc ionare, st tea
vertical. La extremitatea lui superioar , era atârnat proiectilul (o piatr ), într-
o mic plas . Pârghia se încorda şi se apleca tot cu un troliu, pân ce
ajungea în pozi ie aproape orizontal . Cu o lovitur de ciocan, se ridica
brusc şi arunca proiectilul. Onagerul avea o traiectorie curb , asem n toare
cu o praştie. În afar de pietre, cu el se aruncau asupra inamicului şi vase cu
materiale inflamabile.
Catapultele, balistele inclusiv onager erau folosite mai ales pentru ap rarea
fortifica iilor. Dar pentru a distruge înt riturile, romanii se foloseau de aries
~60~
(berbec), cunoscut ca arm de dislocare a zidurilor. Arma const dintr-o

bârn de lemn de esen tare, lung de cel pu in 18 metri, având la una
dintre extremit i un tablou masiv de fier, f urit de obicei în form de cap de
berbec. Bârna se atârna uneori de grinda interioar a unei case mobile,
aşezat pe ro i. Acest “hangar” poseda acoperiş în dou pante şi era c ptuşit
cu materiale neinflamabile (de obicei cu piei de animale proasp t jupuite).
În aceast situa ie, mişc rile de şoc se d deau de la în l ime, nu mergeau
întotdeauna la int şi trebuiau reluate de mai multe ori, pentru a produce
efectul dorit.
Bârna mai putea fi rulat pe ro i sau cilindri, loviturile fiind mai puternice
decât ale berbecului suspendat sau mai putea fi purtat pe bra ele
asediatorilor.
Când asediul era considerat de mic importan , solda ii f ceau testudo
(carapace de broasc estoas ) din scuturi rectangulare. Se aşezau solda ii
unul lâng altul şi ridicau scuturile orizontal, deasupra capetelor, în aşa fel
ca acestea s fie unul lâng altul şi s formeze un acoperiş.
Asem n toare cu aries erau falces murales şi terebrae. Prima se prezenta ca
o uriaş “secer -coas ” care prin izbire p trundea prin paramentul de blocuri
al zidului şi-l desf cea. terebra, “sfredel-burghiu”, era un aries cu vârful
ascu it care producea perfora ii în zidurile de ap rare, construite din
c r mid .
Romanii mai foloseau pentru asedii şi turnurile de apropiere, construite din
lemn şi împinse pe ro i. Acestea aveau forma trunchiului de piramid şi în
ele luau loc atacatorii. Şi la aceste turnuri exteriorul trebuia protejat cu piele
crud , ca s fie ferit de materiile inflamabile aruncate de inamic.
Arcul este de asemeni arm de lovire şi împungere, folosit numai de trupele
auxiliare, ca arm “na ional ”. Arcul se bazeaz pe elasticitatea lemnului şi
a corzii, de aceea era cioplit din esen e de lemn din cele mai tari şi mai
elastice. Era de dou feluri – simplu, cu extremit ile r sucite, unite printr-o
pies cilindric la mijlocul armei şi de form semicircular , format dintr-o
hamp , prev zut la un cap t cu crest tur cu pene (pennata) şi la cel lalt
cap t, cu un vârf de fier (spiculum). În castrele din Dacia au fost descoperite
numeroase s ge i pentru care s-a putut fixa o tipologie. Existau vârfuri de
s geat (ferrum) de form piramidal , conic , triunghiular , de tip sirian sau
cu barbeluri.
Funda (praştia) era folosit pentru aruncarea bilelor de piatr . Bile de
praştie au fost descoperite de asemenea în num r mare în castrele din Dacia.
Dotarea cu armament şi uniform a ostaşului roman se f cea în func ie de
specificul trupei în care lupta respectivul.
Costumul solda ilor din legiuni, în timpul Imperiului era compus dintr-o
c maş -tunic , de lân sau pânz de in (tunica); o mantie groas esut din
~61~
lân (sagum-paenula), folie împotriva intemperiilor; un şal (focale),

pantaloni scur i şi sandale (caliga). Caliga se purta pân la gradul de
centurion; avea talpa intuit şi peste laba piciorului o re ea de cureluşe
prinse în diferite feluri. În Dacia (Sl veni, Tibiscum, ş.a.) se cunosc urme de
t lpi intuite, imprimate pe c r mizi şi mortarul zidurilor.
Armamentul legiunilor era alc tuit din galea (cassis), lorica segmentata,
scutum cu umbo, cingulum, gladius, pugio, hasta, pilum. Corpul
subofi erilor purta aproape acelaşi costum şi armament.
Purt torii de insigne militare (signiferi) aveau îns un costum aparte. Erau
acoperi i pe creştet cu o piele de cap de urs (ale c rui labe se legau pe piept),
având o cuiras de piele tare, tunica, sagum, şi gladius prins de balteus.
Grada ii din serviciul de administra ie se identific prin pachetul de tabulae
pe care îl poart sub bra .
Centurionul purta un costum bogat ornamentat. În inuta de gal , el purta
cuiras de piele (sau o lorica squamata), cnemide ornamentate, galea,
gladius, pugio, scutum. Semnul lui caracteristic era bastonul confec ionat
dintr-un butuc de vi pe care îl purta în mâna dreapt .
Despre ofi erii superiori (tribuni legionem, praefectus castrorum şi legatus
legioni) nu avem date suficiente în ceea ce priveşte costumele şi armele pe
care le purtau. Ştim despre tribuni c puteau fi identifica i dup o band lat
de purpur pus pe poala mantiei. La cei de rang senatorial ea era lat
(laticlavi), şi îngust la cei din ordinul ecvestru (angusticlavi). Mantia şi-o
atârnau de um r cu o fibul . Casca lor avea o crista foarte bogat în pene
multicolore; gladius-ul era atârnat de o diagonal iar pantalonii lor coborau
pân deasupra genunchilor. Ofi erii superiori aveau dreptul de a purta calcei
(cizmuli e cu carâmb înalt şi r sfrânt, care închideau complet piciorul).
Fiecare comandant, de la centurion în sus, purta paludamentum o fâşie de
stof de diferite culori (în func ie de grad).
În efectivul fiec rei legiuni întâlnim un detaşament de cavalerie. C l re ii
erau înarma i cu un gladius lung, contus, scutum, galea, lorica şi trei pila.
Trupele auxiliare regulate (alae şi cohortes) erau recrutate dintre popula iile
barbare cucerite.
Cohortes (de infanterie) se recunosc dup tunica scurt , cingulum, sagum,
caliga şi focale. Ca arme, erau dotate cu o cuiras de piele, galea cu inel de
atârnat, scut oval, gladius şi hasta.
Alae (de cavalerie) purtau în general aceleaşi costume şi aceleaşi arme ca şi
cohortele. Scutul lor era o parma oval sau hexagonal .
Solda ii din numeri erau specializa i în mânuirea unei anumite arme. Ei
veneau în castru cu costumul şi armamentul specific etniei lor.
Deci, în domeniul armamentului, Roma, în decursul istoriei a adoptat şi a
perfec ionat armele cu bun efect combativ asupra duşmanilor. Arsenalul
~62~
armelor ofensive şi defensive varia dup caracterul unit ilor pe care le

echipa (infanterie, cavalerie, marin , trupe de asediu).
Forma, dimensiunile, modul de întrebuin are a armamentului roman se pot
cunoaşte din relat rile unor autori, din reprezent rile sculpturale sau
picturale, dar mai ales din obiectele originale g site în urma s p turilor
arheologice. În afara armelor de lupt , în majoritatea cazurilor lucrate din
fier, au fost descoperite şi arme de parad , turnate din bronz, câteodat
poleite cu aur şi argint.
~63~
HABITATUL ÎN DACIA ROMAN

O în elegere cât mai complet a problemelor social-economice şi etno-
culturale ale provinciei Dacia impune cunoaşterea condi iilor de habitat ale
provinciilor şi a tipurilor de aşez ri existente aici. Deşi toponimia antic a
provinciei este destul de redus , cuprinzând aproximativ 80 de denumiri de
aşez ri, este evident c num rul acestora a fost mult mai mare, cele mai
multe fiind aşez rile rurale, al turi de care s-au dezvoltat îns şi câteva
centre urbane-oraşe. Dac oraşele concentreaz via a politic , cultural ,
meşteşug reasc şi comercial a provinciei, în schimb aşez rile rurale
cuprind cea mai mare parte a popula iei, îndeosebi a popula iei autohtone,
coloniştii îndreptându-se predilect spre mediul urban, unde se g sesc şi mai
frecvent men iona i în inscrip ii.
Izvoarele epigrafice sunt suplimentate de cele documentare : Geografia lui
Ptolemeu men ioneaz 44 de aşez ri dintre care unele sunt men ionate şi de
alte surse de informare, putând fi identificate topografic, iar altele dateaz
din perioada anterioar provinciei; Tabula Peutingeriana (mijlocul sec. III
d.Hr.), Cosmografia geografului anonim din Ravena (sec. VII) completeaz
şi ele informa ia documentar .
Aşezările rurale (pagus şi vicus)

Aşez rile rurale sunt atestate pe întreg teritoriul provinciei,
dar r spândite inegal. Reparti ia geografic inegal reflect
densitatea popula iei şi importan a economic diferit a unor regiuni
cu o anumit form de relief sau mai bogate ori mai s race în surse
ale solului şi subsolului. Gradul de densitate al aşez rilor într-o zon
geografic indic , pe de o parte ponderea autohtonilor în zon , iar pe
de alt parte procesul de colonizare roman în exteriorul centrelor
urbane sau militare.
Al turi de villae-le rusticae, aşez rile rurale de pe teritoriul Daciei romane
au fost de tip pagii (pagus) şi vicii (vicus). Ambele aveau caracter agricol–
pastoral, dar existau şi centre miniere sau centre cu pronun at caracter
meşteşugăresc (ex.: execu ia de ceramic -ol rit).
Raritatea documentelor epigrafice şi caracterul lor lacunar face s se ştie
pu in despre statutul juridic, organizarea şi administrarea aşez rilor rurale
ale provinciei. Analogiile cu modul de organizare a aşez rilor rurale din alte
provincii ale Imperiului, ofer totuşi unele indicii. Astfel, istoricul
Gr. Florescu comparând situa ia din Dacia cu cea din Mauretania şi alte
zone (provincii) cu aglomer ri de origini şi etnii diferite, înc neromanizate,
consider c în administra ia satelor din Dacia, acolo unde dreptul roman era
~64~
în vigoare, nu se aplica principiul colegialit ii şi al eligibilit ii, ci se

recurgea la sistemul numirii unei singure persoane (principes), îns rcinat
cu administrarea comunei sau a acelui territorium în fruntea c ruia se afla.
Arheologul şi istoricul D. Tudor sus inea c administra ia rural era realizat
de organele şi serviciile oraşului pe teritoriul c ruia se g seau satele, iar
func ionarii (magistri) aşez rilor rurale din territoria municipiilor erau
lipsi i de putere de ini iativ în problemele importante, ei ac ionând dup
dispozi iile venite de la conducerea oraşului. Iar satele înglobate în
territorium-ul militar al unui castru erau administrate de comandantul
garnizoanei ajutat probabil de un consiliu format din proprietarii rurali
locali.
Cercet torul C. Petolescu, în urma studierii unei inscrip ii care se referea la
aşezarea roman de la Lucidava, în care sunt men ionate curial[es]
terit[orii] Luc[idavensis] care se îngrijeau de restaurarea statuii templului
zei ei Nemesis, g seşte o analogie într-o inscrip ie din Dobrogea unde este
amintit un loci principes quinquenalis territo[rii] Capidavensis. Statutul
aşez rii de la Capidava era acela de vicus, deci şi Lucidava a fost probabil
tot un vicus. La conducerea aşez rii de la Barboşi era atestat un
quinquenalis.
Termenul de pagus indic , dup majoritatea cercet torilor, o comun rural
de tip roman, constituit pe teritoriul unui oraş cu rangul de colonia.
Economic, urbanistic şi administrativ un pagus se situa imediat dup
municipia. Aceste comune de tip roman duceau o vie activitate economic ,
care favoriza posedarea a multor elemente de urbanism. De aceea, în sens
economic, ele se pot numi târguri (forarerum venalium).
Calitatea juridic de pagus se acorda probabil de guvernatorul provinciei. La
origine, cele mai multe dintre pagii s-au dezvoltat pe vechi târguri dacice.
Unele dintre aceste pagii au fost, din punct de vedere urbanistic adev rate
oraşe, dar nu au putut ajunge la rangul de municipia, cauzele fiind diverse:
ori nu se aflau pe teritoriul unui oraş cu rang de colonia, ori prezen a local
a unei garnizoane impunea o conducere militar .
Deşi au existat mai multe asemenea pagii pe teritoriul Daciei, epigrafic sunt
atestate doar pe teritoriul Ulpiei Traiane Sarmizegetusa: Pagus Aquensis şi
Pagus Miciensis.
Pagus Aquensis (C lan, jud.Hunedoara) este prima localitate atestat
epigrafic între Sarmizegetusa şi Apulum, tabula Peutingeriana men ionând-
o sub numele de Ad Aquas. Aici s-a format o aşezare civil datorit
izvoarelor termale existente în zon şi a carierelor de piatr din apropiere.
Pozi ia juridico-administrativ a aşez rii de la Aquae este relevat de
inscrip ia în care este men ionat un anume C. Iulius Marcianus, decurion
colonia Sarmizegetusa şi praefectus pagi Aquesensis. Rezult c era un
~65~
pagus pe teritoriului capitalei condus de un praefectus care era în acelaşi

timp şi decurion al Ulpiei Traiane. Aşezat într-o zon muntoas , lipsit de
resurse naturale, acest pagus nu a avut for a economic de a se ridica la
rangul de municipia.
Pagus Miciensis (Ve el, jud. Hunedoara) este cel mai important pagus
cunoscut pân acum în Dacia. El era un târg de grani care avea un dublu
rol: economic şi militar. Aici se f ceau schimburi comerciale cu iazigii de
peste Tisa, iar puternica garnizoan ce sta iona la Micia controla zona
minier a mun ilor Apuseni şi asigura siguran a plutelor care coborau pe
Mureş.
Tot la Micia s-a creat şi o statio cu caracter vamal care v muia toate
m rfurile supuse taxei tranzitând pe Mureş spre v rsarea sa ori venind de la
iazigi. De asemeni, Micia dispunea de un mic port în care acostau
ambarca iunile care transportau m rfuri din Dacia spre Dun re, pe Tisa.
Pagus-ul avea şi un important rol de ap rare, indicat de marele castru de aici
şi de puternica garnizoan care-l ocupa: cohors II Flavia Commagenorum,
venit din Orient şi Mauretania.
Din punct de vedere al urbanisticii şi arhitecturii, Micia era un adev rat oraş.
Se g seau aici therme romane, amfiteatru, templu.
Studiind urbanistica de al Micia, cercet torul Liviu M rghitan a ajuns la
concluzia c prezen a capitelelor de marmur , fragmentelor de coloan , a
hypocaustusului, pardosirea camerelor cu mortar, prezen a ceramicii fine, a
paharelor de sticl , atest caracterul unei localit i tipic urbane. În nici una
din locuin ele cercetate nu s-au g sit igle sau c r mizi cu inscrip ii militare
care s ateste existen a unei unit i militare aici, ceea ce dovedeşte c
localitatea civil s-a dezvoltat independent de castrul roman. Se poate spune
c între deceniile II şi III ale sec. III d.Hr. este perioada în care pagusul
Micia, din aşezare rural devine o aşezare asem n toare oric rui oraş din
Dacia. Chiar şi prin existen a celor doi magistri corespunz tori duumvirilor,
pagusul de la Micia se deosebea de celelalte aşez ri rurale.
Cercet toarea Lucia eposu-Marinescu crede c termenul de pagus pentru
Micia ar trebui abandonat. Micia ar trebui s fie considerat un district din
teritoriul unei colonia. Cercet toarea consider c pentru magistri de la
Micia nu exist nici o dovad a leg turilor cu metropola, deci nu se ştie dac
aceştia au fost numi i de c tre ordo decurionum al capitalei sau erau aleşi de
veterani et cives romani.
Vicus-urile sunt a doua categorie important de aşez ri rurale. Sunt foarte
pu in cunoscute din punct de vedere topografic şi administrativ. Prin vicus
se desemneaz de obicei o mic comun rural , un sat organizat dup tip
roman, populat de colonişti, veterani, peregrini sau necet eni. Conducerea
aşez rii apar inea unui magister f r importan politic , sediul
~66~
administrativ fiind propria-i locuin . Au prosperat vicus-urile din regiunile

agricole înfloritoare şi de pe noile drumuri de comer ocupate în general de
colonişti.
Izvoarele literare şi epigrafice men ioneaz multe asemenea aşez ri, dar la
cele mai multe nu li se cunoaşte precis statutul juridic de vicus-uri.
Prezentarea unora dintre ele permite o mai bun în elegere a organiz rii şi
importan ei lor.
În Banat, pe drumul care duce de la Lederata la Tibiscum sunt amintite
aşez rile: Arcidava (Vărădia), Centrum Putei (Surduc), Caput Bubali
(Delineşti), Berzobis (Berzovia), Aizis (Ezeriş). Pe drumul ce pornea de la
Dierna şi care, unindu-se cu primul, ducea la Sarmizegetusa se aflau
localit ile: Ad Mediam (Mehadia), Praetorium (Plugova), Ad Pannonis
(Gornea).
În Oltenia sunt amintite: Admutrium (Butoieşti), Pelendava, (Mofleni),
Acidava (Enoşeşti), Rusidava (Momoteşti). Pe valea Oltului, de la sud spre
nord erau aşez rile de la Pons Aluti (Ioneştii Govorei), Buridava
(Stolniceni), Pons Vetus (Câineni), etc.
În Transilvania sunt de asemenea nenum rate aşez ri cu caracter rural:
Cedonia (Guşteri a), Lacidava, Brucla (Aiud) şi Salinae (aşezare în care se
exploata sarea) – ambele între Apulum şi Potaissa. Între Napoca şi
Porolissum se aflau: Optatiana (Gârbou), Zargiana (Zutor), Cersie
(Romita). Între Apulum şi Sarmizegetusa sunt men ionate de izvoare:
Germisara, Aquae, Petrae şi Burticum.
În Mun ii Apuseni, datorit t bli elor cerate, exist informa ii despre unele
aşez ri: vicus Pirustarum, care era situat lâng castrul de la Alburnus Major.
Era un sat de mineri iliri aduşi din Dalma ia pentru exploat rile miniere din
Mun ii Apuseni. În Dalma ia aşez rile purtau numele de castella şi erau
conduse de un princeps, fiind organizate în collegia. Se pare c o astfel de
organizare dalmat a fost la Pirustarum.
Pe teritoriul oraşului Turda de ast zi a existat un vicus Patanissensium – sat
de colonişti (sau poate de autohtoni) care a precedat faza de municipiu a
Potaissei.
O inscrip ie din timpul lui Gordian III semnaleaz existen a unui vicus
Anartorum pe grani a de vest a Daciei, localizat la Almaşul Mare, în
apropierea castrului de la Bologa, vicus considerat de unii cercet tori, pe
baza materialelor arheologice de aici, drept sat de autohtoni.
Aşez rile de la Germisara şi Herculane, deşi au rol de sta iuni balneare pot
fi interpretate tot ca vici. Ele dispun de ape termale vindec toare şi s-au
constituit în scopul valorific rii acestor ape, cu amenaj ri speciale numite
thermae.
~67~
Istoricul Ulpian precieaz c localit ile Napoca şi Potaissa au fost vicus-

uri înainte de a deveni municipii.
Constatând num rul mare de aşez ri cu nume dacic C.C. Giurăscu sus inea
c pe locul unor aşez ri dacice s-au cristalizat aşez ri de tip roman şi c în
cuprinsul acestor aşez ri, elementele romane coexist cu cele autohtone
majoritare.
Un loc aparte între aşez rile de tip vicus îl reprezint cele formate în
imediata apropiere a castrelor militare. Construirea fortifica iilor cât şi
instalarea armatei romane a fost urmat concomitent de instalarea unor
construc ii şi cl diri cu caracter semicivil care apar ineau unor mici
negustori, meşteşugari sau familiilor solda ilor care înso eau trupele în
momentul transfer rii lor.
În literatura de specialitate aceste aşez ri sunt numite Vici militari, Auxiliar
vici, Kastellvici. În aceast categorie intr şi vicusul de la Tibiscum (Jupa)
atestat pe malul stâng al Timişului. Cercet rile de aici au dus la concluzia c
organizarea vicusului începea odat cu ridicarea castrului auxiliar, când se
luau m sur torile, se stabilea o zon în apropierea castrului şi se împ r ea
terenul în loturi mici pentru case şi pentru diferite cl diri publice. Aşezarea
era dispus în jurul unei pie e, unde se aflau ateliere meşteşug reşti, brut rii,
cârciumi, pr v lii care deserveau popula ia.
Se întindea pe o suprafa de 12 hectare, cu cl diri dispuse la 1,5-2 m una de
cealalt . Vicusul militar de la Tibiscum a cunoscut mai multe faze de
dezvoltare. În jurul s u a fost construit un sistem de ap rare f cut în dou
faze: în prima era ap rat de un val de p mânt cu dou şan uri de ap rare, iar
în cea de-a doua faz se ridica un zid de incint . Se pare c apogeul acestei
aşez ri îl reprezint prima jum tate a sec. III, când aşez rii civile i s-au
ad ugat multe elemente de urbanism şi a cunoscut o mare extindere,
stabilindu-se aici prima genera ie de veterani şi au fost atraşi un num r mare
de colonişti. Se poate presupune c popula ia sa ajungea la 3000-3500 de
locuitori din care 2000 reprezentau so iile şi copii solda ilor.
El a avut rol în formarea centrului urban de pe malul drept al Timişului care
în sec. III ajunge la rangul de municipiu. Cunoaşterea unor astfel de vicusuri
este util , deoarece asemenea aşez ri preg tesc urbanizarea provinciei,
contribuind totodat la romanizarea sa.
Tot cu caracter militar sunt aşez rile numite stationes, situate de-a lungul
drumurilor şi în punctele de control de grani . Exist stationes vamale,
militare, fiscale şi de poştă.
La C şei pe Someş s-a descoperit o inscrip ie datând din anul 239. Ea
men ioneaz o unitate administrativ teritorial (regio) sub jurisdic ie militar
precum şi func ia militar pe care a ob inut-o personajul de la Napoca
concomitent cu comanda militar asupra unei regiuni.
~68~
Tot o sta ie militar este atestat şi la Cioroiul Nou dar statutul juridic al
acestor tipuri de aşez ri r mâne necunoscut.
Exist vicus-uri în care se g sesc urme de construc ii din piatr , c r mid ,
olane, igle fragmente de terra sigilata, monede, inscrip ii, instala ii de
hypocaustus. Aceste aşez ri care reflect o vie activitate economic au luat
naştere în cea mai mare parte prin colonizarea roman . În alte vicus-uri
construc iile din piatr lipsesc, locul lor fiind luat de bordeie simple din
p mânt, altele modeste din lemn, împletite din nuiele, având în inventar
ceramic rudimentar , în care se constat o “slab activitate economic ”.
Acestea au fost interpretate ca apar inând popula iei autohtone. Dovada
concret pentru caracterul lor independent o formeaz printre altele
perpetuarea unor forme de cultur material şi spiritual din timpul Daciei
independente, care se întâlnesc în acelaşi strat de cultur roman şi în
aceeaşi locuin sau groap de provizii, laolalt cu unele produse superioare,
unele aduse sau f cute în Dacia de c tre romani.
Un exemplu de astfel de aşezare este cea de la Obreja, la 20 km de Apulum.
Cercetarea f cut în aşezarea şi cimitirul de la Obreja a dus la concluzia c
în teritoriul care apar ine leg XIII Gemina de la Apulum exist în plin
epoc roman un sat de daci autohtoni care au practicat modul de via şi
obiceiurile avute înainte de cucerire, dar care au primit din abunden
numeroase produse şi influen e romane.
Vicus-urile autohtone se aflau mai ales în inuturile izolate, cu p mânt slab
productiv sau în zonele periferice dep rtate de oraşele şi castrele militare
sau de principalele c i comerciale. Aceste sate ale autohtonilor se prezint
diferit de cele ale coloniştilor având o not de conservatorism şi în
majoritatea cazurilor având un caracter agricol-pastoral.
Vicus-ul autohton era îns mult mai înapoiat din punct de
vedere economic, cultural şi aceasta se datoreaz şi faptului c
p mânturile cucerite de la daci erau împ r ite conform cu interesele
st pânilor. De asemeni minele, salinele, carierele de piatr , p şunile
toate intrau în patrimoniul împ ratului. Satului dac îi mai r mânea
cel mai s r c cios p mânt şi foarte pu ine posibilit i de dezvoltare
şi de aceea r mânea în urma vicus-ului roman.
Beneficiarii veniturilor ob inute de pe seama aşez rilor rurale erau doar
câ iva proprietari funciari, colonişti, veterani.
Prin prezen a unui magistrat numit de consiliul oraşului se urm rea
ob inerea a cât mai multe venituri de pe seama vicus-urilor din teritoriul lor.
Oraşele îşi d deau tot interesul ca ele s fie cât mai bine organizate şi
supravegheate totodat de garnizoanele militare.
Se poate concluziona c , prin faptul c fiecare aşezare rural din Dacia urma
planul unei aşez ri tipic romane, prin intensa via economic , socio-
~69~
cultural şi uneori prin elementele de urbanism, prin schimburile şi

interferen ele pe care le-au avut cu autohtonii, vicii şi pagii au fost celulele
economice ale statului roman şi principalii piloni ai romanit ii în Dacia.
Villae rusticae în Dacia Romană

Dup cucerirea Daciei, coloniştii veni i din alte provincii sau proveni i din
rândul veteranilor s-au instalat – parte din ei – în mediul rural, pe parcelele
de p mânt ob inute de la stat.
Condi iile concrete ale noii provincii au determinat tipul de proprietate
funciar . “În Dacia Roman predomina proprietatea funciar mic şi
mijlocie. Marile latifundii imperiale sau private, de felul celor cunoscute în
Italia sau în alte provincii întinzându-se pe mii de jug re, în Dacia nu sunt
documentate. Cu timpul îns , dup jum tatea sec. al II-lea, se formeaz
totuşi probabil şi aici propriet i funciare mai mari, mai ales în teritoriile
oraşelor. Cei mai mul i dintre membri ordinului decurionilor erau proprietari
de p mânt. Ei şi-au rotunjit cu timpul propriet ile provocând ruinarea
micilor propriet i r neşti” (M. Macrea, Via a în Dacia Romană, Bucureşti
1969, p.293).
Coloniştii şi veteranii şi-au ridicat case pe loturile primite. Cu timpul, în
func ie de m rimea şi rentabilitatea lotului şi sub ocrotirea permanent a
statului roman, unele din aceste propriet i vor deveni “gospod rii bine
închegate, unit i de exploatare agricol , locuite permanent, cu o serie de
construc ii anexe împrejmuite de cele mai multe ori, situate la o anumit
distan de oraşe sau sate, producând astfel nu numai pentru gospod rie ci şi
pentru pia ”. Astfel de gospod rii sunt cunoscute de autorii antici şi în
literatura de specialitate sub numele de villae rusticae.
Num rul descoperirilor semnalate (prin cercet ri arheologice de suprafa )
drept villae rusticae în Dacia se ridic pân la 100, dar certe se pot
considera în jur de 25-30 de asemenea gospod rii.
Dup planul constructiv şi dup materialele arheologice descoperite sunt
considerate villae rusticae cele de la Deva, Hobi a-Grădişte, Sântămărie
Orlea, Mânerău (jud. Hunedoara), Aiud, Răhău (jud. Alba), Apahida,
Ciumăfaia (jud. Cluj), Gârbou (jud. Sălaj). Identificate doar pe baza unor
observa ii f cute pe teren sau mici sondaje sunt la: Lesnic (jud. Hunedoara),
Straja (jud. Alba), Chinteni, Dezmir (Criseni), Jucul de Sus, Viştea (jud.
Cluj), Şeica Mică (jud. Sibiu), Darju şi Înclăceni (jud. Harghita) în
Transilvania, Cerna i (jud. Mehedin i), Cioroiu Nou (jud. Dolj), Corabia şi
Cilieni (jud. Olt).
Alte descoperiri considerate drept villae rusticae nu îndeplinesc aceste
caracteristici (Ex. cele de la Ighiu – Alba şi Cinciş - Cerna - Hunedoara), cu
câte o singur cl dire (la Inghiu – cu elemente arhitecturale impun toare, la
~70~
Cinciş – lipsind sistemul de înc lzire) la ambele construc ii lipsind anexele

absolut necesare unei economii agrare, dar având în apropiere modeste
aşez ri cu cimitirul mic adiacent pentru lucr torii folosi i în exploatarea
unor cariere de piatr sau mine de fier, sunt mai de grab sedii
administrative ale acestor exploat ri.
Alte descoperiri – la Apahida, Dezmir şi Aiton (jud. Cluj) – aflate în
apropierea marelui oraş (Napoca) şi având doar câte o cl dire, sunt de fapt
villae suburbanae (sau au putut servi drept mansion, ori au apar inut unor
gospod rii modeste, care nu au dep şit cerin ele minime ale unei familii). În
zona Banatului, în apropierea Diernei s-au descoperit villae rusticae, înc
insuficient cercetate. La Eşelni a punct “Valea Mala”, la Jupalnic care era
prima aşezare dinspre Dierna spre Ad Mediam.
În provincia Dacia, villae-le rusticae erau situate în apropierea marilor
artere de circula ie, în v ile laterale sau pe terasele dealurilor. Reprezint
gospod rii de ar de mari dimensiuni, închise într-o curte înt rit , având în
proprietate culturi agricole, pomi fructiferi, p şuni care asigurau
proprietarului venituri. De obicei st pânii locuiau la oraş. În absen a lor,
muncile erau dirijate de un om de încredere (cel mai adesea sclav - vechil
numit servus villicus sau actor). Produsele ob inute erau valorificate parte
din ele pe pie ele târgurilor şi oraşelor din vecin tate.
Prin modul de aşezare şi tehnica construc iilor, villae-le rusticae din Dacia
se încadrau în tipul de villae rusticae cu cl diri dispersate în interiorul unei
incinte, întâlnite în Italia şi în Africa, îndeosebi în provinciile de nord ale
Imperiului, în Gallia şi în provinciile dun rene.
Zidurile de incint descoperite (Hobi a-Grădişte, Ciumăfaia, Deva, etc.)
sunt construite din pietre legate cu mortar în tehnica opus incertum, groase
de 0,70-0,90 m. Se urma un traseu rectiliniu încadrând o arie
dreptunghiular (Deva) sau se urm reau forme de relief (Ciumăfaia, Hobi a-
Grădişte). Suprafa a integrat în incint era cuprins între 0,26 şi 3,00 ha
(Sânt m rie Orlea).
Clădirile – în zona central se afla cl direa principal (locuin a
proprietarului). Uneori în zona central se mai afla şi o cl dire secundar
(Cium faia, Hobi a). Restul construc iilor dependente (totalul construc iilor
ajungând, pân în prezent, la cinci în cadrul unei villae) sunt înşiruite în
jurul celor dou cl diri şi lipite de zid.
Locuin a proprietarului (cl direa principal ) se afla în partea central a
incintei. Nu este niciodat lipit de zidul de incint . Cl direa are form
patrulater (dreptunghiular cel mai adesea) cu un perimetru relativ mic,
între 350-600 mp. Zidurile cl dirilor erau din pietre legate cu mortar în opus
incertum, fiind folosite uneori c r mizi, lespezi sau lemn. Zidurile
exterioare aveau grosimea de 0,40-0,80 m; iar cele interioare 0,40-0,50 m
~71~
(în interior unii pere i erau doar din c r mid ). Fa adele erau decorate de la
caz la caz cu porticuri (Aiud), abside exterioare, segmente de ziduri ieşind în
exterior şi sus inând, cu ajutorul unor stâlpi de lemn, acoperişuri de exterior
mult prelungite. Acoperişul cl dirii este în dou pante, conform prescrierilor
arhitec ilor epocii.
Cl dirile aveau între 5 înc peri (Hobi a) şi 12 (Mâner u), construite într-o
singur faz sau dou faze – m rirea cl dirii, refaceri, etc. (Cium faia,
Apahida). La Sânt m rie Orlea cl direa avea trei faze. În interiorul cl dirilor
s-au g sit instala ii pentru ap sau baie. Înc perile erau padimentate, unele
fiind pardosite cu mozaic de lut ars sau c r mizi. Unele aveau pe pere i
ornamente reliefate din stuc (Apahida) sau tencuial pictat . Toate
locuin ele au fost acoperite cu igl şi olane.
Privitor la rolul înc perilor din cas , existau camere de locuit, buc t rii şi
dependin e utilitare. La toate cl dirile centrale din villae a fost descoperit o
camer mai mare care prin pozi ia central şi prin num rul mare de
fragmente de igl din interior era probabil atrium-ul redus la o mic curte
interioar ce oferea lumin celorlalte înc peri.
Construcţii anexe – de la una la patru cl diri anexe. Construite din piatr şi
mortar în opus incertum, mai rar c r mid şi mortar sau din lemn. Cele mai
multe anexe sunt plasate ce-a lungul zidului de incint şi lipite de acesta. La
toate villaele rusticae descoperite cl dirile anex erau dreptunghiulare,
formate din una pân la trei înc peri, unele fiind padimentate. Majoritatea
sunt acoperite cu igl (un singur caz – Deva – cu şindril ). Uneori anexele
sunt de mari dimensiuni, dep şind chiar cl direa principal , cuprinzând
locuin e pentru personal auxiliar sau slujitori, ateliere, ad posturi pentru
animale sau magazii pentru cereale.
Exist anexe care se pare c au destina ie special : la Deva, o
anex patrulater avea func ia de post de observa ie; la Hobi a-
Gr dişte pozi ia, spa iul şi confortul pe care îl oferea indic posibila
locuin a unui villicus.
Se poate constata faptul c villaele rusticae din Dacia erau
asem n toare cu cele din nordul Imperiului roman atât prin planul şi
tehnica construc iilor cât şi prin materialul utilizat.
Construite îndat dup cucerire, cele mai vechi villae rusticae (Deva,
Hobi a, Sântămărie Orlea, Şeica Mică) erau de dimensiuni modeste, fiind
formate doar dintr-o cas de locuit şi câteva anexe. Cu timpul (cele
construite mai târziu sau prin l rgirea celor vechi), vor constitui unit i
agricole bine închegate, ajungând la maxima dezvoltare în perioada
Severilor. Dar prin dimensiunile lor villaele rusticae din Dacia nu au dep şit
niciodat limita unor domenii mijlocii.
~72~
Caracterul agricol al acestor edificii este cert documentat de inventarul lor

(unelte agricole), situarea în zone fertile rurale ale provinciei, în apropierea
surselor de ap naturale necesare oamenilor şi animalelor. Unele îns au
caracter mixt, meşteşugul secundar având îns o importan mai sc zut . Ex.
villa rustica din apropiere de Corabia – avea un cuptor de olar apar inând
probabil unui atelier de produse ceramice care producea şi lucernae imitate
dup cele cu ştampilele Ianuarius şi Flavius, doi produc tori din nordul
Italiei şi Pannoniei; la Deva, într-o anex s-au descoperit pietre de râşni –
moar primitiv .
Proprietarii acestor villae sunt în primul rând veteranii. Se adaug coloniştii,
peregrinii sau chiar autohtonii. Ei îşi recrutau mâna de lucru dintre localnicii
din zon , folosindu-i ca muncitori sezonieri sau angaja i permanen i. Aşa se
explic prezen a în inventarul ceramic al unora dintre villae (Aiud, Deva,
Mânerău) a ceramicii dacice. Ca urmare, locuirea villaelor era permanent .
Uneori, activitatea economic era dirijat direct de st pâni (ex. aedicula de
la Şeica Mică – indicând participarea efectiv a proprietarului la muncile
câmpului). Proprietarii sau loc iitorii acestora c utau s -şi fac via a cât mai
pl cut , imitând în condi ii diferite, ale casei de la ar , confortul şi traiul din
domus urbana prin sisteme de înc lzire, b i, pictarea şi ornamentarea
pere ilor. Inventarele descoperite sunt obiecte de factur roman , de la
ceramic , unelte agricole de metal (fier de plug, seceri, etc.) şi din piatr
(râşni e), obiecte de cult (statuete din bronz la Deva, şapte altare din piatr
la Cium faia dedicate divinit ilor romane, inscrip ii funerare), monede,
stilus de bronz pentru scris, c r mizi cu ştampila L.D.P. Toate indic faptul
c villaele rusticae din Dacia, prin gradul lor de romanizare, constituie
(al turi de caracterul economic al lor) surse de r spândire în mijlocul masei
de autohtoni a civiliza iei şi culturii romane. Ele îşi aduc, deci, aportul
substan ial atât la crearea romanit ii rurale cât şi a stabilit ii şi evolu iei
social-economice şi politice a provinciei Dacia.
~73~
Urbanizarea provinciei Dacia

Prin procesul de urbanizare se în elege acel proces istoric în cursul c ruia
ansamblul aşez rilor de pe un teritoriu dat cap t o form complex ,
ierarhizat şi diversificat func ional. Deci, urbanizarea roman a Daciei a
fost acel proces istoric reprezentând un aspect al procesului mai amplu de
romanizare, integrat în timp etnogenezei româneşti.
Istoricii antichit ii au elaborat un model de oraş specific, adecvat societ ii
antice, cunoscut sub denumirile antice de polis, civitas, municipium.
“Cetatea antică” – modelul municipal la nivelul cel mai general este un
oraş-stat, constituit din cet eni liberi, bucurându-se de “libertas”
(autonomie deplin intern şi extern ), conducându-se singur şi folosind un
teritoriu propriu, având aceeaşi condi ie ca şi aşezarea urban propriu-zis ,
care era capitala şi cel mai însemnat centru dintre mai multe care formeaz
teritoriul.
Cucerirea roman a surprins regatul dac în plin proces de dezvoltare a unui
sistem de aşez ri diversificate şi ierarhizate, cu pronun ate tendin e de
urbanizare, dar şi cu forme specifice clar definite de cele din sudul greco-
roman dar şi de vestul celtic. În cadrul acestui sistem se distinge un nivel
maxim, caracterizat de o dezvoltare planificat , de amplasarea în locuri greu
accesibile, de arhitectura monumental , de amenaj ri edilitare importante,
precum şi de efortul relativ însemnat prestat pe o durat de timp restrâns ,
pentru realizarea aşez rilor urbane. Nivelul este dovedit de grupul de cet i
din piatr ale ansamblului din Mun ii Orăştiei precum cele de la Piatra
Craivii, Polovragi, Tilişca, Râşnov, Jigodin – Cetatea Zânelor. Dintre
acestea, ansamblul din Mun ii Orăştiei (Grădiştea Muncelului, Costeşti,
Blidaru, Piatra Roşie, Vârful lui Hulpe, Fe ele Albe) – constituie un
ansamblu unitar, care are un caracter urban, atât prin diversificare
func ional cât şi prin sectorizarea şi ierarhizarea zonelor locuite. Celelalte
cet i de piatr reproduc la o scar restrâns caracteristicile “cet ii regale”
respectiv ansamblului din Mun ii Or ştiei: acelaşi plan constructiv, utilizând
spa iul montan accidentat, aceleaşi tipuri arhitecturale, aceeaşi tehnic de
construc ie, situarea lor în afara c ilor de comunica ie, dar în apropierea
unui drum important. Cele mai multe sunt centre administrative, militare şi
religioase ale zonei (districtului, circumscrip iei) cum sunt Tilişca, Căpâlna,
Boi a, Bâtca Doamnei, altele sunt predilect centre economice (Piatra
Craivii).
Nuclee cu func ii diferen iate şi rol de centre ale unor zone întinse pare s fi
fost cet ile de p mânt din Câmpia Dunării şi Podişul Moldovenesc:
Popeşti, Tinosul, Poiana, Brad la care se adaug Pecica (jud. Arad). Sunt
aşez ri cu veche tradi ie şi cu o dezvoltare ocupând o îndelungat perioad
~74~
istoric , iar prin plasarea lor geografic puteau supraveghea importante

drumuri strategice şi comerciale. Planul lor con inea o acropol fortificat
(cu val de p mânt, cu palisad şi şan ), în care erau situate şi edificiile
publice precum şi sanctuarele şi atelierele meşteşug reşti, al turi de care se
afla aşezarea “joas ” (civil ) şi necropola de incinera ie (tumular sau
plan ). Aceste cet i nu reprezint tr s turi urbane atât de pronun ate, dar se
situeaz într-o etap de trecere de la locuirea s teasc , specific
comunit ilor agrare, la o form de organizare urban . Sunt aşez ri
compacte, compuse dintr-un num r restrâns de locuin e (ex. Marca, Arpaşu
de Sus) plasate pe un mic pinten de teras , fortificate cu val, palisad şi şan ,
şi supraveghind de la distan un drum.
Ultimul nivel de aşez ri dacice este reprezentat de aşez ri mici, r sfirate,
deschise, amplasate pe malul unor ape curg toare: Comana de Jos, Slimnic,
Vlădiceasca.
Istoricul Radu Florescu afirm c în tipologia şi evolu ia aşez rilor şi
locuirii în cultura dacic a putut fi sesizat un proces îndelungat de
diversificare şi de diferen iere ierarhic a tipurilor de aşez ri, dar c acest
proces a cunoscut o puternic accelerare în perioada regatului. În vremea lui
Decebal se pare c aceast dezvoltare a oferit baza pentru o reform
administrativ : cet ile conduse pân atunci de reprezentan ii aristocra iei
locale au fost subordonate unor func ionari regali.
Fenomenul de urbanizare dac de tip “oppidan” s-a desf şurat sub influen e
mediteraneene, dar adaptate concep iei de via a unei societ i ce ieşea din
sfera organiz rii gentilice. Dezvoltarea unor aşez ri fortificate – sediu al
uniunilor de triburi este urmat de crearea sistemului de cet i din jurul
capitalei politice a statului dac din Mun ii Or ştiei. Abia în cet ile dacice
din jurul capitalei apar elemente de urbanism. Fenomenul va fi întrerupt prin
cucerirea roman , care va aduce pe teritoriul dacic întreaga experien de
colonizare şi urbanizare a Romei.
Urbanizarea roman a întrerupt procesul incipient dacic, de care nu a inut
cont. Particularit ile urbaniz rii provinciei Dacia sunt tocmai o consecin a
adapt rii urbanismului roman la realit ile etno-istorice g site aici. Provincia
Dacia fiind printre ultimele create de c tre Imperiu, toate mecanismele de
asimilare utilizate de Imperiu – colonizare, urbanizare, romanizare – ating
forme optimizate func ional.
Fenomenul urban grec nu a produs elenizarea mediului autohton geto-dac.
Oraşele greceşti urm resc propria dezvoltare economic şi social ,
asigurând coloniilor condi ii de via proprii metropolei, într-un teritoriu în
care continu s tr iasc popula ia autohton în forme organizate specifice.
La cucerirea teritoriilor geto-dacice din sudul Dun rii, Imperiul roman va
ine cont de dualismul dezvolt rii “urbane” a acestora. Oraşele greceşti
~75~
pontice vor continua s existe cu un regim de civitates foederate sau

civitates stipendiariae, bucurându-se în acest cadru juridic de privilegii care
le asigurau dezvoltarea tradi ional în condi ii de securitate sporit ,
l rgindu-le posibilit ile de prosperitate.
Teritoriul daco-getic dintre Balcani şi Dun re (Ripa Thraciae)va fi obiectul
urbaniz rii de tip roman, transpus la realit ile specifice, mult mai
asem n toare celor din Dacia nord-dun rean .
Urbanizarea este termenul modern utilizat pentru a defini politica imperial
de constituire a unor centre urbane de drept roman sau peregrin. Cu rare
excep ii (Sarmizegetusa roman , Aquae în Dacia inferioar ) se dovedeşte
arheologic c mai toate oraşele provinciei s-au edificat pe, sau în apropierea,
vetrelor unor aşez ri dacice mai vechi; ceramica arat categoric aceast
continuitate de via , în timp ce numele autohtonilor din inscrip iile
provinciei pot fi uşor confundate cu ale coloniştilor traci veni i de la nord de
Dun re. Doar printr-o asemenea permanen se poate explica toponimia
dacic p strat masiv în oraşele, târgurile şi satele provinciei romane.
Ptolemeu (Geografia, III, 8) descrie pentru Dacia popula iile care locuiau
aici, f r s indice oraşele care apar in fiec reia dintre ele. Prin faptul c
Ptolemeu men ioneaz printre popula iile din Dacia, al turi de câteva nume
autentice de triburi (anar ii, costobocii, tauriscii, biephii, ciagisii, piephigii)
şi nume derivate din al unor aşez ri dacice, permite ipoteza c el a dispus de
o surs documentar privind provincia în care erau indicate unit i teritoriale
în jurul unor centre, cel pu in cu numele autohton dac nu şi cu o comunitate
majoritar autohton . Faptul c printre localit ile men ionate în list
(Geografia, III, 8, 4) nu se g sesc oraşele Buridava, Potula, Cauca, etc., iar
pe de alt parte în lista popula iilor lipsesc comunit i atestate de alte
izvoare (Apulii, Sucidavensii, Cumidavensii) a fost unul din argumentele
neîncrederii cercet torilor în veridicitatea descrierii lui Ptolemeu. Din
prezentarea oraşelor lipsesc de asemenea date despre statutul fiec rui oraş în
parte, iar neidentificarea pe teren a celor mai multe din aşez rile men ionate
(şi necercetarea sistematic a celor localizate) au m rit neîncrederea fa de
afirma iile geografului antic.
Importante pentru localizarea centrelor urbane şi a aşez rilor rurale sunt şi
alte dou izvoare documentare: Tabula Peutingeriana (sec. III d.Hr.) care
asigur localizarea multor stationes şi mansiones pe drumurile imperiale ale
provinciei (cu erori de cifre rutiere) şi compila ia cartografică a unui scriitor
(geograf?) anonim din Ravena (sec. VII d.Hr.).
În condi iile impreciziei izvoarelor documentare specialiştii apeleaz în
problema urbaniz rii Daciei exclusiv la documentele epigrafice. Totuşi,
informa ia epigrafic este par ial , marea majoritate a monumentelor
g sindu-se în marile centre urbane moderne, în urma descoperirii, adun rii
~76~
şi depozit rii lor începând din Renaştere pân în epoca modern . Num rul
relativ redus de inscrip ii g site în restul teritoriului Daciei se poate datora
absen ei lor în mediul rural, dar şi faptului c nu au fost descoperite prin
lucr ri moderne, sau au fost pierdute de-a lungul timpului, f r s se
semnaleze descoperirea lor. Inscrip iile descoperite nefiind emana ia unor
institu ii juridice, termenii de redactare a lor nu sunt suficient de precişi
pentru a defini juridic statutul aşez rilor men ionate în text. Ex. între
inscrip iile din Dacia nu exist nici una care s confirme existen a unor
civitates. În mediul geto-dacic civitas apare doar în cazul Ausdecenses pe un
act de hot rnicie, emana ie a administra iei provinciale. Pentru Dacia
roman lipsesc astfel de documente. În inscrip iile cu utilizare public apare
VICUS – ca centru al unei comunit i, cum este cazul acelui R______um
VICUS ANARTORUM de pe miliarul de la Amlaşul Mare, interpretat drept
Ruconium din lista lui Ptolemeu.
Odat cu venirea romanilor se fundeaz primele oraşe din Dacia. Fiecare din
aceste oraşe se bucur de protec ia unei divinit i, c reia i se rezerva un
sanctuar de seam (Esculap şi Hygea la Apulum Fortuna la Romula,
Nemesis la Sucidava, etc.). Oraşele se întrec în c utarea de patroni puternici
politic şi pecuniar, c rora le ofer magistraturi onorifice, laice şi religioase,
monumente epigrafice şi statui.
În timp, urbanizarea Daciei coincide cu punctul culminant atins de
urbanizarea în Imperiu, pe vremea Antoninilor şi Severilor (îndeosebi
Septimius Severus). Statistic se constituie un oraş cu rang de colonia sub
Traian (Colonia Dacica), dou cu statut de municipium sub Hadrian
(Drobeta şi Napoca) alte dou cu statut de municipium sub Marcus Aurelius
(Apulum – Partoş şi Romula) şi şase sub Septimius Severus (Apulum –
Cetate, Potaissa, Porolissum, Dierna, Tbiscum, Ampelum).
Dup unii cercet tori (R.Florescu) procesul de urbanizare al Daciei romane
comport trei probleme specifice:
g) Cum şi când au ap rut noile oraşe;
h) Tipologia oraşelor romane din Dacia;
i) Modul în care în jurul oraşelor s-a constituit o re ea de
aşez ri, diferen iat func ional şi ierarhic, şi locul pe care
aceast re ea l-a ocupat în via a provinciei.
1) Cu excep ia Ulpiei Traiana Sarmizegetusa, cele mai vechi oraşe romane
din Dacia apar pe vremea împ ratului Hadrian. Drobeta se dezvolt în
vecin tatea podului lui Apollodor, fiind municipium Aelium Hadrianum. Pe
columna lui Traian scenele XCIX – C redau întâlnirea lui Traian, chiar
lâng pod, cu reprezentan i ai popula iei barbare în fa a unui oraş cu
sanctuare, amfiteatre şi zid de incint . Se pare c în momentul construirii
~77~
podului peste Dun re în 102 s-a creat aici un oraş civil diferit de Castellum,
acesta fiind, cel c ruia Hadrian îi acord statut de municipiu.
Romula, municipiu tot din timpul lui Hadrian. Aici a existat ini ial doar un
agger şi fassa, înconjurând o suprafa de 216x182 m. Istoricul D. Tudor
considera c în interiorul acestei incinte s-a creat oraşul, prin colonizare de
veterani apoi, ca urmare a dezvolt rii sale, prin construirea zidului de
incint . În sec. III s-a construit manu militari o incint de p mânt care
cuprindea în interiorul s u locuirea dezvoltat în jurul incintei timpurii.
Acordarea statutului de municipium aşez rii de la Napoca de c tre Hadrian
dovedeşte existen a aici, imediat dup cucerire a unui vicus care s-a
dezvoltat spre statutul de oraş roman. Acestei prime etape de urbanizare
trebuie s -i fie inclus şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa, prima şi singura
coloniae creat din start cu acest statut, aşezat într-o pozi ie central şi la
un important nod de drumuri, servind drept nucleu organizatoric al întregii
provincii. Ridicarea canabaelor castrului de legiune de la Apulum la rang de
municipiu sub Marcus Aurelius reprezint ultimul episod al primei etape de
urbanizare, respectiv de constituire a re elei fundamentale urbane a Daciei.
Pe aceast baz ia avânt via a economic şi social care, la rândul s u,
adânceşte procesul de urbanizare. Centrele urbane existente se l rgesc ca
spa iu, cresc ca num r de popula ie, îşi diversific activit ile economice, se
diferen iaz popula ia. Al turi de aceste centre apar noi centre urbane.
Efectul este consacrarea oficial în promovarea urban din timpul
împ ratului Septimius Sever, când primesc regim juridic de municipiu şase
oraşe dacice – Dierna, Tibiscum, Apulum, Potaissa, Porolissum, Apulum –
oraşul civil, iar alte trei municipii – Apulum – oraşul militar, Drobeta,
Romula – sunt ridicate la rang de coloniae. Aceast etap de urbanizare
coincide şi ea cu alte m suri de organizare administrativ , militar , rutier a
provinciei. Astfel, recunoaşterea statutului de oraş apare ca o m sur de
integrare a unor realit i locale în sistemul general al Imperiului.
2) În cadrul tipologiei oraşelor romane din Dacia un loc îl ocup planul de
tip centralizat al Coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa, patrulater aproape
p trat, cu o re ea de str zi octogonal , generat de cele dou axe mediane cu
rol de magistrale, forumul ocupând unul dintre cvartalele centrale. Oraşul
are o suprafa de m rime medie. Înc de timpuriu locuirea şi unele institu ii
publice s-au amplasat în afara zidurilor constituind cartiere întregi de-a
lungul unor artere care prelungeau re eaua stradal din interior.
Cele mai multe oraşe îns , dezvoltate din canabae, evolueaz în contact
direct cu lag rul fortificat al trupei pe lâng care fiin eaz . De obicei una sau
dou dintre magistralele lag rului se prelungesc în canabae şi genereaz o
re ea octogonal , baz a organiz rii habitatului din oraşul militar. Dar
~78~
planificarea urban a canabaelor ine seama, într-o m sur important , şi de

relief şi de natura locului.
Marile oraşe ale Daciei – Apulum, Potaissa, Napoca sunt relativ pu in
cunoscute datorit suprapunerii lor de c tre localit i moderne. Totuşi din
informa iile fragmentare, culese din fiecare dintre ele, se poate modela o
imagine de ansamblu destul de concludent . La Potaissa a putut fi delimitat
un cartier meşteşug resc cuprinzând ateliere de olari, sticlari şi fierari.
Cartierele meşteşug reşti sunt situate în general în zonele periferice ale
oraşelor, în preajma unei surse de ap . Tot marginal sunt plasate şi unele
construc ii publice – amfiteatre, therme. În general, amfiteatrele sunt
extramuros, dar la Porolissum, unde nu a fost identificat o incint
fortificat , amfiteatrul este plasat în marginea aşez rii. La Drobeta, thermele
sunt situate în interiorul centurii fortificate, dar în marginea oraşului, pe
malul Dun rii. La Ulpia Traiana se pare c sunt localizate în afara zidurilor,
între oraş şi amfiteatru.
3) În ceea ce priveşte urbanistica şi arhitectura oraşelor, pu inele informa ii
permit totuşi s se sesizeze aspectele esen iale: str zi pavate, canaliz ri,
apeducte, temple. Toate aceste edificii foloseau elemente arhitectonice şi
artistice de tradi ie clasic roman , dar purtând, cel mai adesea, amprente
provinciale.
Aspectul urban roman, chiar dac cu accent provincial, este ceea ce
caracterizeaz oraşele Daciei. Din acest aspect face parte şi arta funerară. În
jurul oraşelor, de-a lungul principalelor c i de comunica ie se înşiruiau
mausolee, aediculae sau simple stele funerare. Mormintele erau decorate cu
statui, reliefuri şi inscrip ii. Necropola constituie o adev rat reflectare a
oraşului viu.
4) Apare evident din analiza efectuat c procesul de urbanizare în Dacia
roman a afectat întreg teritoriul, constituind o structur general ,
fundamental , care a oferit cadrul nu numai administrativ dar mai ales
pentru dezvoltarea economic şi social specific provinciei.
Faptul c aceast structur nou a înlocuit radical şi complet vechea re ea de
habitat dacic , constituind totodat baza unei dezvolt ri economice şi
sociale de nivel superior i-a asigurat un rol hot râtor în procesul de asimilare
al localnicilor daci şi pe cel de omogenizare al coloniştilor veni i “ex toto
orbe romana”. Se poate deci admite c organizarea militar , colonizarea şi
urbanizarea au fost cei trei factori esen iali ai romaniz rii Daciei, factori
strâns corela i între ei.
Urbanizarea a supravie uit retragerii administra iei şi trupelor romane din
Dacia. Este cunoscut faptul c oraşele romane de la Dun re – Dierna,
Drobeta, Sucidava, au continuat s existe. Marile oraşe de pe drumul
imperial Dierna – Tibiscum – Ulpia Traiana – Apulum – Potaissa – Napoca
~79~
– Porolissum au continuat s existe ca oraşe, chiar dac restrânse teritorial şi

modificate ca institu ii, pân c tre mijlocul sec. V d.Hr.
Este evident c procesul de urbanizare roman a Daciei, jucând un rol de
prim ordin în acela mai larg de romanizare a provinciei, a constituit un
factor important şi în etnogeneza poporului român.
Oraşele Daciei romane

Oraşele provinciale erau “efigies parvae simulacraque populi Romani” în
sensul încerc rilor de a copia modelul Romei sub toate aspectele.
Întemeierea lor repet fundarea Romei. Noile ctitorii trebuiau s urmeze
destinul cet ii lui Romulus tocmai prin aceast respectare scrupuloas a
actului ini ial. Iar Roma a fost creat din dorin a zeilor. De aceea,
întemeierea devine un act ritual cu semnifica ie cosmologic , presupunând
inauguratio (constând din delimitarea unui spa iu fictiv necesar consult rii
zeilor prin aruspicium), orientatio (stabilirea topografiei str zilor principale:
decumana maximus de la Est la Vest şi cardo maximus de la Nord la Sud),
limitatio (întoarcerea brazdei – sulcus primigenius – şi delimitarea incintei –
pomerium ). Pomerium-ul era determinat de num rul participan ilor la actul
întemeierii, iar acesta determina m rimea celorlalte edificii publice sau
private, dup legile economiei de spa iu.
Topografia aşez rilor romane a fost complet schimbat fa de cea
anterioar , dacic , vechile criterii regional-tribale fiind ineficiente.
Amplasarea lor s-a f cut în func ie de sistemul rutier şi re eaua navigabil ,
care garantau schimbul şi posibilitatea rapid de mişcare a popula iei şi a
trupelor. Datorit traficului rutier intens Apulum dep şeşte în dezvoltare
chiar capitala provinciei, situat într-un punct rutier mai pu in important.
Un alt criteriu de amplasare a fost cel al fertilit ii solului şi bog iilor
subsolului, care determinau în mod direct existen a unor meşteşuguri.
Cetatea antic , mai ales cea roman , a fost cadrul favorabil unei vie i în
special civile. Toate construc iile din cadrul s u sunt dispuse cu sim practic,
dup legi strict func ionale. “Centrul” cet ii era forul cu anexele sale, apoi
curia şi basilica, str zile axe principale orientate în cruce dup coordonatele
locului (EV-NS) (decumana şi cardo), str zile secundare (decumanes şi
cardines). Urmau apoi alte construc ii mai pu in importante: stabilimente
profesionale (officinae, scholae), locuin e (domuri, insulae), Capitolium-ul,
sanctuare, portice, thermae, fântâni publice, (fontes, putei, nymphae).
Existau şi edificii extramurane (temple, necropole, villae suburbane).
Primul şi singurul oraş din Dacia întemeiat sub Traian dup toate regulile
religioase, juridice şi de sistematizare ale urbanismului roman clasic a fost
Colonia Dacica, care în timpul lui Hadrian se va numi colonia Ulpia
~80~
Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa şi c reia Severus Alecsander îi va

conferi titlul onorific de Metropolis.
Amplasamentul oraşului a fost ales de Traian, potrivit tradi iei de a întemeia
un oraş pe locul unei victorii, în aceast regiune sta ionând trupele romane
dup primul r zboi dacic (101-102 d.Hr.). Cercet rile arheologice au avut ca
rezultat descoperirea unei inscrip ii care îi certific fundarea: “ex autoritate
imperatoris Caesaris divi Nervae filii Nervae Traiani Augusti condita
colonia Dacica per Decimus Terentium Scaurianum legatum eius pro
praetore”. Deci ctitorul de fapt este trimisul de rang consular (legatus
Augusti)Terentius Scaurianus, executorul puterii (auctoritas) lui Ulpius
Traianus în Dacia. Întemeierea se dateaz între plecarea împ ratului şi
expirarea mandatului primului s u legat, deci între 108-110 d.Hr. Textul
dovedeşte prin “condita colonia” faptul c oraşul s-a întemeiat prin
colonizare efectiv . Nucleul de cet eni l-a constituit un grup de veterani,
to i combatan i în r zboaiele daco-romane. Dac la început aşezarea a avut
un oarecare caracter militar, acesta se va pierde cu timpul, aici predominând
popula ia civil .
Titlul de coloniae a impus înzestrarea oraşului cu extinse teritorii
extramurane (teritoria ad tributa) parcelate dup legile urbanismului în
parcele de câte jugera alocate cet enilor romani.
Datorit dimensiunilor apreciabile (32,4 ha) teritoriul extramuran dependent
de oraş era foarte întins, pentru a putea hr ni o popula ie numeroas .
Limitele sale nu sunt exact cunoscute, dar se presupune c el cuprindea ara
Ha egului şi bazinul mijlociu al Mureşului de la Micia la Germisara.
Pân în a doua jum tate a sec. II, localit ile Tibiscum, Apulum şi Ampelum
au depins tot de Sarmizegetusa, dup aceast dat primind regim de
municipii şi teritorii administrative proprii. Cetatea şi regiunea rural
dependent beneficiau de jus Italicum, probabil de la întemeiere, ceea ce
presupunea anihilarea impozitelor capitatio et jugatio şi omologarea religios
- juridic a p mânturilor sale cu cele ale Romei şi Italiei. Ca urmare,
cet enii Sarmizegetusei au fost incluşi în tribul Papiria din care f cea parte
fondatorul Traianus.
Aşezarea s-a dezvoltat şi datorit fertilit ii solului, abunden ei p durilor,
bog iei de vite şi resurselor de piatr de construc ie, metale, ape curative.
În calitatea de capital administrativ şi cultural a provinciei, Ulpia
Traiana a fost un puternic centru de romanitate. Guvernatorul celor trei
Dacii se va muta la Apulum, dar procuratorul financiar va r mâne, oraşul
fiind permanent adev rata capital a provinciei. Aici s-a centralizat
tabularium provinciae – întreaga activitate privitoare la fisc.
S p turile arheologice au avut ca rezultat descoperirea unor urme ale
cl dirilor publice şi religioase. În centrul oraşului se construise un forum
~81~
monumental decorat cu numeroase statui. Lâng acesta se afla casa

Augustalilor (aedes Augustalium). În curtea central a palatului Augustalilor
se fixase altarul imperial, unde se aduceau jertfe pentru împ rat. Un
cet ean de prestigiu cu func ia de sacerdos Arae Augusti oficia acest
sacrificiu dar tot el era şi preşedintele concilium-ului Trium Daciarum.
În prima jum tate a sec. III, oraşul primeşte titlul de Metropolis, se pare
datorit prezen ei aici a acestui consiliu.
Un rapid proces de urbanizare a cunoscut şi Napoca. La început fusese o
aşezare rural (vicus) ce fiin ase din 107 sau 108, cu numele unui vechi sat
dacic.
În anii 122-123 devine Municipium Aelium Hadrianum iar sub Marcus
Aurelius sau Commodus i se acord titlul de Colonia Aurelia.
Aşezarea Napoca va primi rangul de municipiu datorit necesit ii fix rii
unei capitale pentru provincia Dacia Porolissensis, îns titlul de colonia
poate fi pus în leg tur cu reorganizarea administrativ a celor trei Dacii de
c tre Marcus Aurelius, un rol decisiv avându-l îns şi dezvoltarea social-
economic a localit ii. Cet enii municipiului au fost incluşi în tribul
Serapia din care provenea şi întemeietorul Hadrian şi au beneficiat de un
extins teritoriu rural pe care s-au descoperit numeroase villae rusticae.
Popula ia era majoritar civil , singurele trupe sta ionate aici fiind pentru
paza procuratorului Daciei Porolissensis.
Oraşul s-a dezvoltat datorit fertilit ii solului şi situ rii pe drumul
comercial de pe Mureş, prin castrele de la Războieni, Potaissa, Napoca şi
Porolissum. În sec. III sau chiar la întemeiere a fost fortificat cu zid.
Suprafa a era de 32 ha, aproximativ egal cu a Ulpiei Traiane.
Ap rarea oraşului era asigurat de alae Silvana. Studiul inscrip iilor
dovedeşte c din punct de vedere onomastic, majoritatea cet enilor era de
origine latin . Ulpia Traiana şi Napoca au avut un caracter strict civil, toate
celelalte oraşe din Dacia ap rând şi dezvoltându-se în vecin tatea castrelor.
Începuturile Drobetei sunt în leg tur cu marele castru de p mânt dintre
Turnu Severin şi Schela Cladovei unde, în timpul r zboaielor dacice au
sta ionat detaşamente ale legiunilor şi cohorte. Aşezarea s-a dezvoltat pe
locul unei vechi aşez ri dacice. Nucleul de cet eni l-a constituit o mic
comunitate stabilit cu ocazia construirii podului de peste Dun re. În
inscrip ii apare cu numele de Aelium Hadrianum, primind titlul de
municipiu la a doua vizit a împ ratului, în anul 142 d.Hr. Titlul de coloniae
l-a primit de la Septimius Severus între 193-198 d.Hr. Dezvoltarea aşez rii a
fost foarte rapid , datorit situ rii sale lâng pod, la întret ierea unor
drumuri comerciale. Oraşul era ap rat de trupele din castrul pe lâng care se
formase. Castrul şi oraşul erau înconjurate de ziduri, în forma unui poligon
neregulat, cu şan în fa . Se pare c lâng oraş era şi un port, iar lâng pod
~82~
func iona un tabularium vamal. Lâng Dun re se afla o vast instala ie de

b i publice ridicat de garnizoana local . Dezvoltarea sa urbanistic îi va
aduce epitetul de colonia splendissima. Inscrip iile au demonstrat
diversitatea etnic şi religioas existent aici. Chiar şi dup evacuarea
Daciei, Drobeta va r mâne sub st pânire roman , fiind distrus doar în urma
invaziei hunilor în zona Dun rii, pe vremea lui Attila.
Apulum a avut o evolu ie asem n toare Drobetei. Aşezarea roman
moşteneşte numele centrului tribal al apulilor, dava Apoulon, identificat cu
cetatea de la Piatra Craivii sau cu vicus Apulensis, sat dacic dezvoltat în
imediata apropiere a castrului legiunii XIII Gemina, pe valea Mureşului nu
departe de cartierul Partoş (Alba Iulia). În timpul lui Marcus Aurelius,
canabaele devin municipium cu numele de municipium Aurelium Apulense,
ajungând se pare în timpul lui Commodus coloniae Aurelia Apulensis.
Evolu ia rapid s-a datorat dezvolt rii social-economice şi urbanistice,
aşez rii pe malul drept al Mureşului, într-o zon propice naviga iei, într-un
punct de întâlnire a tuturor marilor artere rutiere din Dacia. Teritoriul
administrativ dependent de oraş cuprindea întreg centrul Transilvaniei şi a
fost investit cu jus italicum de Marcus Aurelius sau Commodus.
Dezvoltarea economic este dovedit de inscrip ia ce men ioneaz aici
colegiile fabrilor, dendrophorilor, centonarilor, navitorilor ( esători,
lemnari, navigatori) şi negu ătorilor.
Alte dovezi în acest sens sunt şi descoperirile de numeroase monede,
materiale de uz cotidian (râşni e, ol rie, sticl rie, unelte din fier, bronzuri)
precum şi mul imea fermelor (villae rusticae) profilate în produc ia de
cereale, viticol , creşterea vitelor şi mai ales a oilor.
Apulum şi inutul s u au cunoscut cea mai larg şi diversificat produc ie de
m rfuri din Dacia, dep şind limitele topografice şi demografice ale coloniei
Ulpia Traiana, capitala provinciei. De fapt oraşul se compunea din dou
oraşe separate între ele de castrul legiunii şi de o necropol . La început, în
stadiu de canabae, acestea erau organizate dup modelul oraşelor, cu un
magister şi cu un ordo decurionum, dar asupra lor îşi exercit controlul şi
comandantul garnizoanei.
În locul actualului cartier Partoş al oraşului Alba Iulia era zona cea mai
urbanizat din Apulum, mândrindu-se cu epitetul Crysapolis (oraşul de aur).
Al doilea oraş a ap rut la nord de castru (pe dealul Cet ii) ca municipium
Septimium Apulense şi a coexistat al turi de colonia Aurelia Apulensis. Este
posibil ca şi acest municipiu s fi ajuns la rangul de coloniae. O inscrip ie
pus în onoarea împ ratului Traianus Decius (249-251) ca restitutor
Daciarum aminteşte de o colonia nova Apulensis.
Zeit ile adorate la Apulum demonstreaz varietatea etnic , ca şi în cazul
Ulpiei Traiana.
~83~
În privin a oraşului Romula, p rerile sunt împ r ite, mai ales în ceea ce
priveşte cronologia de inerii rangului de municipiu. D. Tudor sus ine c
promovarea la acest rang s-a datorat necesit ii fix rii unei capitale pentru
Dacia Inferior, întemeiat în 118-119 de c tre Hadrianus.
Inscrip iile din Sevillia atest pe Iulius Posessor, între 161-167, curator
civitatis Romulensium Malvensium, adic inspector financiar al oraşului şi
nu al municipiului Romula-Malva. Din func ia titularului inscrip iei se
deduce c Romula era la jum tatea sec. II în situa ia unui oraş cu autonomie
intern dar cu sarcini financiare, deci inferior municipiului. Rezult c peste
satul getic Malva, lâng cele dou castre de la gura Tesluiului s-au stabilit,
imediat dup cucerirea roman , un grup de cet eni romani care, datorit
fertilit ii câmpiei Romana ului au reuşit s dezvolte aşezarea, dându-i un
aspect urban.
Ridicarea la rangul de municipium în timpul domniei comune a lui Marcus
Aurelius şi Lucius Verrus, probabil între 167-169 s-a datorat înfiin rii
districtului Dacia Malvensis. Titlul de colonia l-a primit anterior datei de 7
ianuarie 230, de când dateaz o diplom militar care consemneaz expresia
colonia Malvense ex Dacia, deci nu aşa cum s-a apreciat, de la Filip Arabul
în anul 248. În aceste condi ii, rangul de colonia i se atribuie de c tre
Septimius Severus.
Descoperirile arheologice atest la Romula o intens via citadin ,
abundent şi luxoas , cu toate c oraşul nu a beneficiat niciodat de jus
italicum, locuitorii suportând impozitele capitatio et jugatio al turi de alte
sarcini fiscale. Situa ia s-a datorat rodniciei lanurilor câmpiei romana ene,
incluse în teritoriul administrativ al oraşului şi vecin t ii cu Oltul şi
apropierii de Dun re, artere hidrografice care ieftineau transportul,
rentabilizând comer ul cu cereale. O m rturie în acest sens este extinderea
topografic a oraşului de la patru la şaizeci şi cinci de hectare.
La început, aşezarea era o fortifica ie de p mânt patrulater situat lâng
râul Teslui. Aici au fost colonizate sub Hadrian grupuri importante de
veterani şi cet eni, baza demografic a viitorului oraş. Filip Arabul a
înconjurat cu ziduri întregul oraş. Popula ia va creşte treptat, cu colonişti
dardani şi orientali (mai ales sirieni) atraşi de bog ia agricol .
Cercet rile arheologice au identificat o monetărie în mijlocul oraşului,
primăria (curia), ferme (villae suburbanae) un canal de scurgere (cloaca).
Un apeduct subteran, lung de 50 de m, alimenta oraşul cu ap din izvoarele
de la Frăsinetul de Pădure.
În 245 d.Hr. oraşul a fost jefuit de o invazie carpic , iar la o a doua invazie,
efectuat de go i, a fost distrus (în timpul împ ratului Decius). Inscrip iile
descoperite dovedesc c aici se vorbea latina, greaca şi siriana.
~84~
Romula a fost centrul urban care a importat cele mai numeroase terra
sigilatta, amfore cu vin sau untdelemn şi diferite alte m rfuri din provinciile
îndep rtate ale imperiului.
Potaissa – Turda de azi este un exemplu tipic de oraş militar, n scut din
canabaele legiunii a V–a Macedonica, instalat acolo în anul 168. Pân la
acea dat , Potaissa fusese vicus locuit de autohtoni şi pu ini veterani. Într-o
inscrip ie din Dacia apare cu numele de Potaissa, dar la Salona-Patavissa.
Ptolemeu o numeşte şi Patrovissa. Dezvoltarea rapid îi aduce titlul de
municipiu şi la scurt timp pe cel de coloniae. Aşezarea sa pe marele drum
imperial ce ducea de la Dun re la Porolissum este extrem de favorabil .
Oraşul s-a extins la poalele dealului Cetate, pe care se ridicase castrul.
Th.Momsen crede c la început aşezarea depindea de Napoca, concluzie
desprins din traducerea miliarului de la Aiton. În mod cert îns , pân la
acordarea rangului de oraş, aşezarea a depins direct de comandantul legiunii.
Favorurile din partea împ ratului au venit şi datorit contribu iei legiunii în
lupta de la Lungdumum (14 februarie 197 d.Hr.) sus inut de Septimius
Severus împotriva lui Clodius Albinus, favoritul aristocra iei senatoriale care
se proclamase împ rat în Gallia. Cercet rile arheologice demonstreaz c
primele şase decenii s-au scurs într-o dezvoltare lent .
Momsen crede c cohors I Flavia Ulpia Hispanorum ar fi sta ionat în
castrul ridicat aici de Traian pe care l-a m rit, fiind preluat apoi de legiunea
V Macedonica. Tot aici au mai sta ionat şi cohors I Batavorum şi Numerus
Maurorum Miciensis, precum şi un detaşament al legiunii XIII Gemina.
Un jurist de la începutul sec. III men ioneaz c Septimius Severus îi acord
rangul de colonia şi dreptul italic.
În ceea ce priveşte situa ia demografic , s-a apreciat c ajungea pân la 20-
23.000 de locuitori, iar din descoperirile epigrafice rezult c popula ia
oraşului se compunea din iliri, greci, traco-ge i, orientali, cel i.
Importante pentru stabilirea situa iei economice sunt descoperirile de
ateliere de ol rie, de pietrar, prelucrarea metalului şi a osului. Sub Severi
predomin denarul de argint, dar balan a argint-bronz se va echilibra.
Indiferent de moned , schimbul comercial a fost foarte dezvoltat.
Oraşul va cunoaşte stratificarea social a epocii, rangul cel mai important
fiind cel al comandantului legiunii, membru al ordinului senatorial.
Conducerea oraşului era asigurat de aristocra ia local şi un consiliu
municipal din care f ceau parte veterani, proprietari de ateliere şi proprietari
funciari precum şi negustori. Existau şi colegii meşteşug reşti, religioase,
militare.
Oraşul a fost construit cu munca solda ilor, inclusiv apeductele. Tot aici
func iona o c r mid rie ce a produs materie prim pentru construirea
amfiteatrului.
~85~
Din punct de vedere religios, se adora pantheonul clasic (Jupiter, Mars,

Hercules, etc.).
Plecarea armatei şi a celor lega i prin interese de ea a determinat o sc dere
demografic brusc începând procesul de ruralizare. Nu se constat
distrugeri sau incendii inten ionate. Castrul cade în ruin , iar în urma
invaziei hunilor, popula ia se retrage la mare distan de oraş, acesta fiind
locuit doar sporadic.
Oraşul Porolissum s-a întemeiat pe locul unei aşez ri dacice unde s-a
instalat o garnizoan militar înc sub Traian.
Primii colonişti erau veterani din cohors I Brittonum şi Numerus
Palmyrenorum Porolissensium, forma iuni auxiliare cantonate în localitate.
S-au construit dou castre: unul mai mic, pe dealul Citera şi altul mai mare,
pe dealul Pomet, reconstruit de Caracalla.
Localitatea a fost un punct important al sistemului defensiv din aceast parte
a Daciei. La sfârşitul sec. II primeşte titlul de respublica Municipii Septimii
Porolissensium. În jurul castrului s-a format de la început o aşezare civil
dependent de acesta. Însemn tatea sa era militar-strategic , ea dând numele
provinciei create în anul 124 de Hadrian. Vremurile tulburi care au urmat
dup epoca Severilor nu au fost favorabile dezvolt rii şi nu a primit titlul de
colonia. Se pare c nu a avut ziduri de incint , fiind ap rat dinspre
barbaricum de un limes în spatele c ruia era amplasat.
Tibiscum apare şi evolueaz asem n tor cu Porolissum. Era situat la
întâlnirea Bistrei cu Timişul. R mâne pân la sfârşitul sec. II în teritoriul
administrativ al coloniei Ulpia Traiana. Aceast dependen s-a datorat
fertilit ii şi bog iei p mânturilor sale, ceea ce i-a şi determinat dezvoltarea.
Aşezarea se va dezvolta în jurul castrului ce bara accesul din câmpia
timişan c tre Banatul de sud şi, prin culoarul Por ilor de Fier, c tre
Transilvania.
Leg turile cu solda ii garnizoanei şi rolul de cel mai important nod rutier al
Banatului roman impulsioneaz dezvoltarea meşteşug reasc şi comercial
a oraşului.
Septimius Severus promoveaz aşezarea – între timp urbanizat – la rangul
de municipiu, sco ând-o de sub controlul administrativ al capitalei şi
acordându-i un teritoriu rural propriu, care se pare c era foarte extins.
Garnizoana de la Tibiscum îndeplinea func ia de bastion al Banatului sudic
expus atacurilor sarma ilor din Pannonia.
Dierna era situat în Clisura Dun rii, la întret ierea cu râul Cerna.
Toponimul este , ca şi Tibiscum, de origine geto-dacic . S-a dezvoltat
datorit activit ilor meşteşug reşti şi comerciale portuare sus inute de
traficul naval şi rutier.
~86~
La urbanizarea Diernei a contribuit corpul func ion resc al v mii

(portorium) din localitate.
Descoperirile arheologice demonstreaz caracterul militar al aşez rii.
Septimius Severus îi ofer titlul de municipium, îns nu i s-a putut constitui
un teritoriu administrativ datorit reliefului. A existat aici un castru, fiind
descoperite c r mizi şi igle cu ştampila Legiunii XIII Gemina şi cohortei I
Brittonum.
Oraşul Ampelum s-a dezvoltat ca centru administrativ al minelor de aur, pe
valea râului Ampoi. Toponimul provine din r d cina amp sau din elenicul
ampeos = vie, podgorie.
Aşezarea de tip vicus se dezvolt în direct leg tur cu extrac iile aurifere
din regiunea Zlatnei, imediat dup cucerire aici având loc o intens
colonizare cu mineri specializa i din Dalma ia.
Localitatea dep şeşte limitele unui vicus, devenind pagus înaintea domniei
lui Marcus Aurelius şi apoi municipium, cum dovedeşte formula “Ordo
Ampelensium” dintr-o inscrip ie din anul 200 d.Hr.
La urbanizare au contribuit şi solda ii Legiunii XIII Gemina şi al unui
numerus Maurorum Hispanorum în paza c ruia intra întreg inutul montan
aurifer. Nici dup ce devine municipium nu se poate vorbi de un teritoriu
rural, deci oraşul r mâne la nivelul Diernei. Apropierea de Apulum nu i-a
permis o dezvoltare prea mare.
Se poate constata c oraşele au fost unul din elementele fundamentale prin
care Roma a reuşit s men in sub control provinciile cucerite (deci şi în
Dacia) reprezentând un vast teritoriu, locuit de popula ii foarte diverse. Ele
au fost focare de romanizare, puncte de r spândire a limbii latine şi a
civiliza iei romane în ansamblul ei.
Administra ia central şi local

Administraţia centrală
Statutul şi modul de organizare al provinciei justific numele de Dacia
Augusti provinciae de pe monedele emise de Traian. Administra ia centrală
a provinciei era de inut de guvernatorul provinciei şi de adunarea
provincială. Guvernatorului îi reveneau atribu ii de ordin politic, juridic şi
administrativ. Dup împ rat, guvernatorul avea cea mai mare autoritate
asupra locuitorilor provinciei. Atribu ii importante reveneau adunării
provinciale (concilium provinciae Dacorum Trium) aceasta reglementând
problemele administrative curente ale provinciei şi implicându-se în
promovarea cultului imperial pe teritoriul provinciei.
Una din preocup rile administra iei centrale a fost organizarea propriet ii
funciare. Înc din timpul lui Traian s-a procedat la organizarea
~87~
administrativ a teritoriului provinciei, acesta alc tuind ager publicus

(p mântul public) de care împ ratul putea dispune. Traian a efectuat un
recens mânt general al provinciei (censum provinciae), p mântul fiind
înregistrat şi stabilindu-se impozite fa de fiscul imperial. O parte din
p mânt a fost împ r it veteranilor şi coloniştilor. Pentru întemeierea coloniei
Sarmizegetusa a fost parcelat un întins teritoriu în loturi de câte dou iugera,
p mântul trecând din proprietatea statului în proprietatea deplin a
coloniştilor, devenind ager privatus optimo iure cu scutire de impozit
funciar, colonia bucurându-se de jus italicum. O alt parte din p mânt a fost
dat coloniştilor prin atribuire individual (ad signatis viritim), în acest caz
coloniştii având doar drept de folosin (posessio, usufructum).
Şi dup Traian s-au constituit comunit i de cet eni romani, îndeosebi în
regiunile bogate ale Daciei; loturile de p mânt erau atribuite de asemeni
trupelor sta ionate în provincie (ex. la Apulum, teritoriile Legiunii XIII
Gemina). Unele teritorii de interes special (ex. minele de aur din Mun ii
Apuseni, cu centrul de exploatare la Alburnus Major – Roşia Montană) erau
trecute în patrimoniul împ ratului (patrimonium Caesaris) ele fiind
administrate de un praefectus aurarium cu sediul la Ampelum. Veniturile
realizate intrau în visteria împ ratului, acesta având monopolul şi asupra
produc iei de aur. În patrimoniul imperial intrau şi minele de fier, p şunile şi
salinele din Dacia, toate arendate unor conductores (ferrariarum, pascui et
salinarum).
O parte din p mântul Daciei era dat în folosin popula iei autohtone (ager
stipendiaris), aceasta prestând în schimb impozite, presta ii fa de castre,
servicii publice de poşt , etc.
Administraţia locală
Oraşele, chiar şi când s-au dezvoltat pe aşez ri dacice, au schimbat
organizarea şi înf işarea acestora. Sarmizegetusa, Apulum, Napoca şi
Potaissa se bucurau de dreptul italic. Conducerea şi organizarea intern a
oraşului era asem n toare altor oraşe din imperiu: consiliul de conducere al
oraşului (localit ii) format de obicei din zece persoane (ordo decurionum),
c ruia îi reveneau atribu ii juridice şi administrative. Acesta era forul
superior de conducere, emi ând decizii obligatorii tuturor celorlalte organe,
care i se subordonau. Magistraturile erau anuale. Cei mai importan i
magistra i erau duumvirii (la coloniae) şi quattuorvirii (la municipii – deci
consiliul de administra ie era format din patru membrii). Primus duumvir
(primul duumvir) prezida şedin ele.
Existau, pentru problemele curente, func ionari inferiori (aedili) c rora le
revenea sarcina între inerii drumurilor, canalelor, între inerea şi arendarea
b ilor publice şi în general probleme de urbanistic şi între inerea oraşului şi
~88~
questorii, având rol de casieri municipali sau comunali. În cazuri deosebite,

împ ratul putea fi ales de c tre locuitori în calitate de primus duumvir şi, în
acest caz, el conducea printr-un delegat – preafectus quiquinalis.
Între municipiu (sau coloniae) şi teritoriul aferent exista o dependen
administrativ , de oraş depinzând atât aşez rile înt rite (castella) cât şi
satele (vicii, pagii) din inutul respectiv. inutul îns şi putea forma o unitate
administrativ (territoria), unele din ele având o autonomie relativ iar
conducerea lor fiind încredin at unui sfat de “consilieri comunali” ales pe
cinci ani.
Pagii şi vicii (cele locuite de autohtoni p strau forma mai veche de
organizare în obşti peste care se suprapunea organizarea de tip roman) erau
conduse de doi magistra i aleşi de s teni şi un questor, ei putând fi şi numi i.
Sub aspectul organiz rii financiare, impozitele pl tite în Dacia erau aceleaşi
ca şi în alte provincii: impozite directe şi indirecte. Dintre impozitele
directe, cel mai important era cel funciar, pe terenuri şi imobile, şi capita ia,
încasat de la oameni de condi ie liber , cet eni sau necet eni. Impozitul
funciar nu se pl tea de c tre cet enii din oraşele din Dacia care primiser
dreptul italic.
D rile indirecte erau diverse şi numeroase: birul de 5% pl tit pe moşteniri
sau pe eliber ri de sclavi, taxa de vânzare (14% pentru sclavi, 1% pentru
m rfuri obişnuite). Conducerea finan elor o de inea, în fiecare dintre cele
trei Dacii un procurator ajutat de func ionari inferiori.
Tot în cadrul obliga iilor fiscale intrau şi obliga iile la care erau supuşi
ranii pentru transporturi, între inerea drumurilor, g zduirea func ionarilor
importan i, etc. De asemenea, taxele de vam (Dacia f când parte din
circumscrip ia vamală a Illiricum-ului) încasate pentru m rfuri şi c l tori, la
frontiera şi în interiorul provinciei (taxe de barier , de circula ie pe anumite
artere, trecerea peste poduri, etc.). Dac în primele decenii ale provinciei
statul arenda v mile unor particulari (publicani), ulterior ele se vor percepe
direct, printr-un procurator.
În concluzie, organizarea administrativ a Daciei dovedeşte unitatea
sistemului administrativ impus provinciilor în epoca imperial , dar în
acelaşi timp şi particularit ile pe care acest sistem le îng duia, dup
împrejur ri şi situa ii locale, atât în ce priveşte conducerea şi administrarea
provinciei cât şi organizarea teritoriului.
~89~
ROMANIZAREA DACIEI. COLONIŞTI ŞI

AUTOHTONI ÎN PROCESUL DE ROMANIZARE.
Coloniştii
Dup transformarea Daciei în provincie, Traian a efectuat aici o colonizare
masiv : “Traian, dup ce a supus Dacia a adus aici din toat lumea roman
mul imi nesfârşite de oameni pentru a cultiva ogoarele şi a popula oraşele”.
Afluxul de popula ie puternic romanizat l-a obligat pe urmaşul s u Hadrian
s renun e la ideea p r sirii Daciei (Eutropius, “Breviarum historiae
romanae”). Exagerat ca formulare, totuşi pasajul eutropian se confirm
epigrafic, onomastica Daciei fiind pe cât de bogat pe atât de divers .
Patrimoniul documentar (inscrip iile) a fost clasificat în două categorii de
nume, romane şi neromane. În a doua categorie predomin numele greceşti
şi greco-orientale (420) care atest colonişti imigra i în Dacia din
provinciile grecofone ale imperiului roman: Peninsula Balcanică (Tracia,
Macedonia, Achaia), Asia Mică, Siria, Mesopotamia, Egipt sau chiar din
Roma, cum este cazul lui Marcus Ulpius Augusti, libertus Hermias,
procurator aurariarum decedat în func ie şi depus într-o necropol din
Roma. Urmeaz apoi numele ilirice (120) frecvente în zona aurifer
Ampelum – Alburnus Major şi purtate de minerii şi coloniştii veni i din
Dalma ia şi Pannonia dar şi din Moesia Superior şi Macedonia.
Onomasticile celtice şi germanice sunt mai pu in numeroase (70) deşi
coloniştii originari din Gallia, Britannia, Hispannia, din zona renană şi din
Alpi, Noricum şi nord-estul Pannoniei s-au aşezat în num r mare în Dacia,
odat cu forma iunile auxiliare recrutate din alte spa ii occidentale (allae şi
cohortes Batavorum, Britannicorum, Gallorum, Hispanorum, Raetorum,
etc.).
Cele 60 de onomastici traco-getice din inscrip iile existente în Dacia
roman arat c majoritatea popula iei provinciei, autohtonii daco-ge i au
continuat s tr iasc la ar , f r a renun a la tradi ionalismul lor rural şi f r
a prelua integral obiceiurile romane (ridicarea de altare şi monumente
funerare, care s poarte inscrip ii).
Elementele tracice sunt bine reprezentate în mediul civil, dar mai ales în cel
militar (cohortele Flavia Bessorum, Thracum, Germanica I, Thracorum
sagitariorum) inscrip iile men ioneaz 60 de nume, majoritatea purtate de
militari din cele 12 unit i auxiliare recrutate din Syria, Palmzria, Tyr,
Antiochia, etc. În sfârşit, câteva cognomene microasiatice (Thraco-
bythyniene, frigiene şi galateene) sau nord-africane (punice) completeaz
tabloul atât de divers al popula iei neromane dar latinofone din Dacia.
~90~
Cele aproximativ 2200 nume romane atestate în inscrip ii, reprezint 75%
din întreg patrimoniul onomastic al provinciei Dacia, ele fiind clasificate în
dou categorii: republicane şi imperiale; cele republicane erau purtate de
italici şi mai ales de descenden ii acestora sau de italo-provinciali emigra i
în Dacia dup cucerirea traian , în timp ce numele imperiale erau purtate de
provincialii încetă eni i în sec. I-II şi începutul sec. III în exteriorul şi
îndeosebi în cadrul provincial daco-roman.
În condi iile declinului economiei romane Dacia, exercit o atrac ie fireasc
şi puternic pentru italici. În aceast situa ie, mul i dintre italici au preferat
s vin în provincie, ale c rei bog ii erau bine ştiute, date fiind rela iile
comerciale anterioare cuceririi traiane. Pentru definirea şi catalogarea cât
mai exact a italicilor aşeza i statornic sau doar temporar în Dacia,
cercet torul N. Branga a repartizat onomasticile romane republicane atestate
în inscrip iile nord-dun rene; s-au înregistrat 712 persoane purt toare de
gentilici republicane şi derivate ale acestora, majoritatea statornici în Dacia
şi doar câteva zeci fluctuante. Dintre acestea doar 114 sunt italici, diferen a
de 598 constituind-o descenden ii italicilor coloniza i de Caesar şi Augustus
în vechile provincii din Orientul şi Occidentul imperiului, cu deosebire în
Illyricum (Dalma ia, Moesia, Pannonia şi Noricum) veni i pe p mântul
Daciei dup cucerirea roman .
Majoritatea italicilor din Dacia provin în primul rând din Roma, întreg
Latinum-ul şi Campania, apoi din Umbria, Etruria, Picenum şi Sanium
(circa 62,63%), deci din leag nul romanismului; prin originea şi puritatea
culturii lor latine aceştia au constituit fermentul cel mai activ şi eficace în
procesul istoric al romaniz rii Daciei. Un rol important în acest proces a
revenit italicilor, imigran i în Dacia din nordul peninsulei (Gallia
Cisalpină). Num rul lor redus (30,70%) în compara ie cu cei veni i din zona
central se explic prin faptul c aceste inuturi erau mai bogate, cu
propriet i mici şi mijlocii, înc prospere în sec. II-III d.Hr., cu oraşe
înfloritoare profilate pe produc ie şi schimburi interne cu provinciile
centrale şi sud-est europene ale imperiului. Num rul extrem de mic al
elementelor venite în Dacia din sudul Italiei (6,6%) s-a datorat în mare
m sur depopul rii zonei, aservirii popula iei sale în cadrul raporturilor de
colonat şi organiz rii tradi ionale autohtone a localit ilor elene maritime.
Din cei 148 italici înregistra i, majoritatea (119) s-au aşezat în Dacia
Superior (Dacia Apulensis), 25 în Dacia Porolissensis şi doar patru în
Dacia Inferior (Dacia Malvensis). Masiva concentrare în Dacia
intracarpatic s-a datorat resurselor existente în aceast zon cât şi faptului
c tocmai aici s-a fixat oficialitatea roman imperial , civil şi militar . Cei
mai mul i italici din Dacia (103-69,59%) s-au aşezat în cele cinci coloniae
~91~
(Apulum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Potaissa, Napoca şi Romula) şi în

dou municipii (Tibiscum şi Ampelum).
Italicii din Dacia se înscriu în categoriile libere ale societ ii romane din
epoca principatului. Majoritatea italicilor afla i în Dacia f ceau parte din
tertius ordo categoria cea mai larg de cives romani: oameni de mijloc şi de
jos ai societ ii romane (plebes); sunt antrena i în produc ia agricol şi
meşteşug reasc , în afacerile comerciale locale şi constituiau rezerva de
cadre pentru legiuni şi pentru demnitarii din provincie. Câ iva dintre
demnitarii de rând au reuşit s se ridice la un cens de cel pu in 100.000 de
sester i, sum care le-a asigurat accesul în ordo decurionum, de inând
magistraturi superioare (quattuorviri şi duumviri în Ulpia Traiana
Sarmizegetusa şi Apulum).
Cei mai activi italici din Dacia au fost cavalerii, to i cei 44 de italici din
ordinul ecvestru au ocupat pozi ii înalte în oraşele, administra ia şi armata
provinciei; jum tate ca magistra i municipali (decurioni sau duumviri) în
Dacia Apulensis şi Dacia Porolissensis, iar cealalt jum tate au alc tuit-o
comandan ii (tribuni angusticlavi, praepositi, praefecti) numeroaselor
forma iuni auxiliare. Varietatea func iilor îndeplinite de consuli arat c
aceast categorie social înst rit a fost cea mai puternic angrenat în
afacerile economice şi administrative sau în comanda armatei în Dacia, fapt
ce-i confirm calificativul de prim factor de leg tur între casa imperial din
Roma şi provincia carpatic . Ca factor de conducere şi decizie, cavalerii
italieni au impus oficial legile şi principiile romane, de conduit în toate
sectoarele vie ii provinciei, contribuind cu eficacitate sporit la procesul
romaniz rii Daciei.
Peste 30 de italici (14 reprezentan i ai ordinului senatorial, cel pu in 17
cavaleri şi 2 solda i din legiunea XIII Gemina) au fost sezonieri în Dacia;
aportul lor la romanizarea Daciei nu este mai pu in important decât al
italicilor aşeza i aici definitiv, deoarece în cei câ iva ani de conducere
militar şi administrativ aceşti sezonieri contribuie şi ei cu eficacitate
sporit la impunerea limbii şi a culturii latine, a legilor romane în rândul
locuitorilor provinciei. Astfel se probeaz , înc odat în plus, contribu ia
italicilor la înt rirea romanit ii Daciei prin promovarea ideilor existente la
acel moment în Imperiul roman.
Procesul romaniz rii Daciei nu mai poate fi redus cu
prec dere la factorul etnic italic, cum s-a procedat în perioada
iluminismului na ional latinizant. Înrolarea în forma iunile auxiliare
şi în legiuni a constituit unul din cele mai eficace mijloace de
integrare în romanitate a Daciei. Acest fenomen s-a finalizat pe
planul vie ii civile daco-romane în apari ia categoriei sociale a
veteranilor, statornic şi privilegiat . Problema num rului de
~92~
veterani elibera i din armata Daciei în cei 165 de ani de st pânire

roman nu poate fi pe deplin solu ionat prin analiza izvoarelor
epigrafice de care dispune cercetarea, cele mai multe inscrip ii
pierind în decursul veacurilor, altele fiind înc nedescoperite. Ceea
ce se poate afirma pe baza informa ional existent este c diplomele
militare din bronz şi o seam de inscrip ii în piatr din Dacia atest
numai l s ri la vatr individuale sau în grup din forma iunile
auxiliare şi legiunile cantonate în provincia de la nordul Dun rii de
Jos.
Datele oferite pân acum de izvoarele epigrafice permit o analiz etno-
cultural şi socio-economic a veteranilor aşeza i statornic în Dacia, f r a
reflecta îns numeric aceast larg categorie social . Ca urmare a
cercet rilor f cute, s-a presupus c în Dacia s-au aşezat statornic în decurs
de un veac şi jum tate circa 82.500 de veterani, cam 1000 la doi ani, cifr
care nu poate fi departe de realitate şi care constituie un argument
demografic cert pentru romanitatea carpato-dun rean . Din aceast imens
mas social inscrip iile consemneaz doar 154 de cazuri.
Majoritatea veteranilor aşeza i statornic în Dacia provin din legiunile şi
auxiliile provinciei, fapt ce confirm şi în cazul Daciei preferin a veteranilor
pentru inuturile pe care le-au cucerit şi ap rat. Ca dovad este aşezarea în
Dacia a câtorva veterani din legiunile cantonate în provinciile învecinate şi a
unui fost matelot din flota moesic care s-a datorat particip rii lor la
r zboaiele lui Traian cu Decebal, rela iilor de familie sau diverselor leg turi
inerente între inuturile din nordul şi sudul Dun rii Inferioare.
Demn de semnalat este şi prevalen a relativ a veteranilor proveni i din
legiuni (38,96%) asupra celor l sa i la vatr din trupele auxiliare, deşi
ultimele forma iuni însumau efective de peste trei ori mai numeroase; este
cert c 33,12% dintre veteranii men iona i în inscrip ii provin din legiunile
men ionate timp de un veac şi jum tate (24,68%-legiunea XIII Gemina) şi
un veac în Dacia(8,44%-legiunea V Macedonica). Aceast elit a veteranilor
Daciei s-a aşezat cu predilec ie în oraşe (Apulum, Drobeta, Potaissa, Ulpia
Traiana, Napoca sau Ampelum) sau canabae, dar şi în mediul rural, la
propriile vilae situate în bazinul mijlociu al Mureşului.
Obârşia solda ilor şi implicit a veteranilor nu corespunde totdeauna cu
teritoriile tribale şi spa iile etnice de recrutare ale forma iunilor auxiliare din
armata Daciei (ex. siro-palmireanul Publius Aelius Theimes din Ulpia
Traiana Sarmizegetusa, fost centurion în cohorta I de cel i vindelici la
Tibiscum). Stabilirea originii veteranilor din legiuni este şi mai dificil
deoarece recrut rile în aceste trupe se efectuau în întregul Imperiu;
laconismul şi stereotipia textelor epigrafice constituie un alt impediment în
calea preciz rii obârşiei veteranilor.
~93~
Cu toate acestea, analiza onomasticelor, în special cognomelor,

patronimelor, a înrudirii şi genealogiilor, dar mai ales a referirilor textuale
la provinciile şi la localit ile de provenien a permis stabilirea locului de
origine a unui num r de 67 din cei 154 veterani atesta i în inscrip iile din
Dacia. Astfel, se confirm teza momsenian verificat şi de G.Formi, dup
care recrut rile în legiuni şi trupe auxiliare s-au efectuat atât în provinciile
occidentale cât şi în cele orientale, constatându-se chiar un echilibru între
veteranii originari din Orient fa de cei din Occidentul Imperiului roman.
Dintre occidentali precump nesc cei din provinciile de adstrat etnic celtic
(Britannia, Gallia, Hispannia, Noricum) aceştia fiind urma i de italici,
pannoni, dalma i. Mai frecven i printre orientali sunt sirienii, în special cei
recruta i din Palmyra, apoi tracii din Balcani şi elementele microasiatice de
cultur romanic şi elenistic .
Clasificarea gentiliciilor în republicane, imperiale din sec. I şi imperiale din
sec. II-III aduce noi l muriri privitoare la originea unora, precizeaz
cronologia încet enirii altora. Cei 39 de veterani cu gentilicii de tradi ie
republican descind direct din Italia, dar mai ales din rândul italicilor
coloniza i cu prec dere de c tre Caesar şi Augustus atât în vestul cât şi în
estul Imperiului. Cei cu gentilicii imperiale din sec. I sunt urmaşii nu prea
îndep rta i ai peregrinilor din interiorul şi de la fruntariile Imperiului,
romaniza i şi încet eni i în Dacia dup 25-30 de ani de serviciu militar.
Cercet torul sibian N.Branga ajunge la concluzia c “romanitatea carpato-
dun rean s-a pl smuit mai mult în Dacia prin latinizarea şi încet enirea
peregrinilor, decât prin imigrarea aici a unor mase romanice din alte
provincii”.
În ceea ce priveşte aşezarea veteranilor în cele trei districte provinciale se
confirm ca şi în cazul italicilor preferin a net pentru Dacia Superior
(Dacia Apulensis) în num r de 91, apoi Dacia Porolissensis 46 şi în cele din
urm Dacia Inferior (Dacia Malvensis) doar 17. Cei mai mul i, 115 s-au
stabilit dup eliberare în aşez ri cu garnizoane, fapt ce arat c şi veteranii
Daciei, asemeni celor din întreg Imperiul, au continuat s tr iasc între
militari şi în vecin tatea centrelor unde au fost instrui i şi romaniza i. În
general, familiile veteranilor alc tuiesc un izvor nesecat de revitalizare a
efectivelor armatei romane din Dacia şi din alte spa ii ale imperiului.
Indiferent de localit ile în care s-au aşezat statornic dup eliberare,
veteranii au continuat s impun disciplina şi ordinea în rândul popula iei
civile daco-romane, în care s-au integrat cu familiile şi activit ile cotidiene
paşnice; ei constituiau o larg categorie de cet eni romani înst rit şi
privilegiat . Examinarea gradelor avute în armat arat caracterul omogen al
acestei categorii sociale daco-romane, majoritatea reprezentând-o foştii
solda i (68,18%) şi subofi eri (28,57%), corpul ofi eresc superior al
~94~
centurionilor ocupând doar 3,25% din totalul veteranilor atesta i epigrafic.

Aceast situa ie pledeaz pentru comunitatea de interese, spirit de grup şi
ac iuni unitare ale veteranilor în planul vie ii social-economice, politice şi
culturale din Dacia.
În concluzie, to i reprezentan ii diferitelor categorii sociale colonizate în
Dacia s-au integrat foarte rapid noului mod de via împreun cu autohtonii,
aducându-şi fiecare, indiferent de clasa social c reia îi apar inea (veteran,
aristocrat sau sclav) sau de origine etnic (italic , germanic , sirian )
contribu ia sa cât de modest la romanizarea Daciei
Autohtonii în Dacia
Popula ia geto-dacic nu dispare dup cucerirea roman . Este îns mai greu
depistabil , faptul realizându-se îndeosebi pe cale arheologic .
Aşez rile
Descoperirile arheologice dovedesc existen a unor aşezări autohtone în
timpul st pânirii romane în Dacia. Din aşez rile perioadei cercetate, cel
pu in 2/3 sunt vetre de sate locuite de daci. Tipurile de locuin e din aşez ri
sunt bordeie îngropate în p mânt şi locuin e de suprafa . În multe bordeie
erau cuptoare de pâine, mici depozite de unelte agricole şi meşteşug reşti,
obiecte de port şi podoab din bronz şi os şi inventare ceramice cuprinzând
vase dacice şi romane.
Unele aşez ri dateaz înc dinainte de cucerirea roman : ex. Cernatu, jud.
Covasna, Ciumbrud, jud. Alba, unde s-au g sit bordeie şi semibordeie
datând din epoca preroman .
Descoperirile arheologice au dovedit c ceramica dacic din locuin ele
aşez rilor din epoca provinciei se g seşte împreun cu ceramica roman
provincial . Unele aşez ri autohtone dateaz o perioad îndelungat de
timp, din epoca preroman pân dup retragerea aurelian (aproximativ trei
secole), fapt constatat atât în aşez rile din Mun ii Orăştiei, cât şi la Poiana
Siret, Crăsani-Ialomi a, Tinosul, Zimnicea.
Necropolele
În condi iile st pânirii romane, dacii, asemeni altor popula ii, şi-au p strat
datinile proprii, reflectate arheologic îndeosebi prin particularit ile de rit de
înmormântare specifice care se pot deosebi de cele ale coloniştilor romani.
Mormintele de incinera ie ale geto-dacilor dinainte de cucerire pot fi
clasificate în dou grupe:
- cu arderea defunc ilor pe loc;
- cu arderea defunc ilor în alt parte.
~95~
Din prima grup fac parte trei tipuri de înmormânt ri: morminte cu cuptor,
morminte tumulare şi morminte plane (f r urn ). În a doua grup se
încadreaz mormintele cu urn depus în groap simpl , rectangular ,
cilindric , l caş sau caset de piatr şi f r urn , resturile funerare fiind
aşezate în gropi asem n toare ca form cu urnele.
Morminte cu cuptor se cunosc doar dou , unul la Poieneşti (Vaslui) şi altul
la Zimnicea, ambele datate în sec. IV – III î.Hr. şi apar inând unor lupt tori.
Mormintele tumulare, cu arderea cadavrelor pe loc şi în l area unor movile
de p mânt peste resturile funerare sunt semnalate în Dobrogea, Muntenia,
sudul Moldovei (Poiana, Brad), Transilvania (Şimleul Silvaniei).
Mormintele cu groap f r urn s-au descoperit doar în necropola Histriei
datate în sec. IV î.Hr. Mormintele cu urn , indiferent de forma lor, sunt
folosite de majoritatea popula iilor care practic incinera ia şi sunt foarte
r spândite, datându-se în sec. II î.Hr.
Cu toat circula ia de moned a perioadei (monede greceşti, macedoniene,
dacice şi denarul roman), acestea nu apar în mormintele daco-ge ilor.
În Dacia roman se cunosc mai multe cimitire dintre care men ion m:
Cinciş (Hunedoara) – 12 morminte, cinci amplasate în pant şi 12 situate în
afara construc iilor funerare. La Iacobeni (Cluj) s-au descoperit 15
morminte din care patru aveau urne. La Locusteni (Dolj) s-au descoperit 290
morminte, la Obreja (Alba) 243 morminte de incinera ie şi inhuma ie.
Mormintele de incinera ie f r urn (mai rare, câteva zeci) se reduc la o
simpl scobitur în p mânt, de form oval şi au mai pu ine obiecte de
inventar decât cele cu urn . Ceramica din cimitire este autohton şi de
factur roman provincial . Mormintele cu urn au form rotund -oval şi
dup culoarea urnelor (modul de ardere) se pot împ r i în trei categorii:
- cu urne roşii, de factur roman ;
- cu urne de culoare cenuşiu-brun, de factur roman ;
- cu urne dacice modelate cu mâna de culoare cenuşiu
negricioas .
Mormintele depuse în caset de piatr (cistă) sunt pu in numeroase.
Deci, mormintele autohtone din Dacia roman se pot grupa în dou mari
categorii: de incinera ie şi de inhuma ie. Majoritatea sunt în prima grup , a
doua grup este mai rar , reprezentând îndeosebi copii. Ritul de
înmormântare din perioada roman ilustreaz faptul c tradi iile din
perioada dinaintea cuceririi sunt p strate de popula ia autohton care, deşi
preia elemente de cultur material superioare, romane, nu abandoneaz
total ritul funerar, tehnica de execu ie a vaselor (îndeosebi urnele, legate
direct de rit) şi alte obiceiuri, fapt ce se reflect în mai mic m sur în
aşez rile epocii.
~96~
Descoperirile monetare
Se cunosc peste o sut de tezaure monetare din perioada provinciei. Printre
acestea, aproximativ patruzeci încep cu piese anterioare cuceririi romane,
emise în timpul republicii, ori de c tre împ ra i din sec. I d.Hr. (îndeosebi
împ ra ii Nero şi Vespasian) şi încheindu-se cu piese din vremea provinciei.
Romanizare şi continuitate
Prin romanizare în spa iul Imperiului roman se în elege asimilarea, de către
o popula ie cucerită şi integrată în componen a Imperiului sau aflată sub
influen a acestuia, a limbii latine şi a modului de via ă roman. Dar cucerirea
şi transformarea în provincii a unor teritorii de c tre Imperiu nu a avut
obligatoriu ca şi consecin imediat romanizarea. Trecerea de la simpla
cucerire militar la romanizare a presupus în primul rând existen a unor
factori interni favorabili.
Existen a unei civiliza ii autohtone cu un anumit nivel de dezvoltare şi cu un
anumit grad de receptivitate fa de împrumut sau inova ie precum şi
existen a unor contacte anterioare cuceririi ale respectivei popula ii cu
lumea roman , contacte care au creat o anumit familiarizare a autohtonilor
cu elementele noii civiliza ii. În al doilea rând, procesul de romanizare este
strâns legat de un alt fenomen politico-social în care factorii de decizie ai
Imperiului roman vor conştientiza necesitatea trecerii de la simpla cucerire
la romanizare, respectiv de la st pânirea noilor teritorii la asocierea
provinciei la via a şi conducerea Imperiului, colonizarea devine un fenomen
reglementat prin m suri de stat. De numele lui Cezar se leag demararea
politicii oficiale de stat de colonizare, iar urmaşii s i vor continua aceast
politic , creându-se treptat convingerea c vastul Imperiu nu putea fi
men inut f r câştigarea elitelor provinciale. Deci asimilarea civiliza iei
romane şi a limbii latine de c tre membrii reprezentativi ai popula iei
cucerite a reprezentat obiectivul final al unei politici conştiente, mergându-
se pân la realizarea, începând cu a doua jum tate a sec. I d.Hr. de c tre
împ ra ii din dinastiile Flavilor (67-69) şi Antoninilor (96-192) a unor
coloniz ri autoritare în acele teritorii incorporate Imperiului care s-au putut
înscrie prin caracteristicile lor interne în dimensiunile acestei politici.
Desigur colonizarea autoritar ca şi acordarea dreptului de cet enie au
constituit doar mijloace, c i de rezolvare a problemei romanit ii, ele
nereprezentând îns procesul propriu-zis. Romanizarea presupune
abandonarea limbii materne şi a culturii tradi ionale de către marea masă a
popula iei şi adoptarea în cvasitotalitate a civiliza iei romane, fapt ce nu se
poate realiza decât în condi iile în care transferul de popula ie sau
colonizarea este urmat de transferul de civiliza ie. De aceea, pentru oricare
~97~
din provinciile Imperiului roman procesul de romanizare se poate constata

pe deplin romanizat în momentul în care romanizarea a p truns în p turile
de rând ale popula iei, cu prec dere în rândul popula iei rurale, care de
regul p streaz mai mult vreme formele sale culturale tradi ionale,
romanizarea manifestându-se al turi de alte modalit i de preluare a
civiliza iei romane prin:
- înlocuirea limbii materne cu limba latin (generalizarea
limbii latine la nivelul marii mase a popula iei autohtone);
- preluarea credin elor religioase romane (sincretism şi
interpretatio romanae) şi apoi creştinarea în limba latin .
Înc din vremea lui Claudius (41-54) s-a condi ionat prin lege dreptul de
cetă enie romană de cunoaşterea limbii latine. Într-un timp relativ scurt
limba latin devine limba de larg utilizare în toate provinciile europene ale
Imperiului cu excep ia celor în care limba greac era limba matern .
P trunderea limbii latine în toate straturile popula iei autohtone şi unificarea
lingvistic prin romanizare a fost mult înlesnit de difuzarea creştinismului
în limba latin
În concluzie, este evident c procesul de romanizare presupune existen a pe
un anumit teritoriu a popula iei autohtone, care reprezint elementul
demografic supus romaniz rii. Asimilarea formelor de civiliza ie roman
nefiind un proces mecanic şi unilateral, este firesc fenomenul de
supravie uire în timp a substratului autohton înregistrându-se convergen a
celor dou grupuri etnice, autohtoni şi colonişti, convergen în cadrul
c reia fiecare grup, prin natura tradi iilor incorporate vor conferi
personalitate şi unicitate fenomenului universal al romaniz rii.
Trecând de la general la particular, este de constatat c romanizarea dacilor
este component inseparabil a aceluiaşi proces general-european prin
factorul roman, dar particular zonal prin componenta dacic .
Procesul de romanizare este de neconceput f r a accepta parcurgerea unei
etape timpurii a modului de via roman, cel pu in în domeniul culturii
materiale. Zonele care au venit în contact cu civiliza ia roman înainte de
cucerire au fost mai uşor romanizate decât zonele care nu au cunoscut
contactul cu civiliza ia roman şi influen a acesteia în perioada de dinainte
de cucerire. Spa iul dacic a fost deschis curentelor de civiliza ie egeo-
mediteraneene, din cele mai vechi timpuri (neolitic), aceast deschidere
amplificându-se în epoca bronzului şi Hallstatt. Prezen a coloniilor greceşti
la Pontul Euxin a favorizat şi intensificat influen a sudic (Dobrogea şi
ambele maluri ale Dun rii) penetrând pe râurile interioare spre Muntenia,
Moldova şi, în mai mic m sur , spre Transilvania. Fenomenul este unitar la
scara întregului spa iu dacic. O importan deosebit au avut-o emisiunile
monetare ale coloniilor greceşti din Pont ca şi formele superioare de gândire
~98~
provenind de aici: sistemul metric şi alfabetul. De asemeni intrarea

obiectelor greceşti în lumea geto-dacic dovedeşte gradul de deschidere al
geto-dacilor la împrumut şi la inova ie.
Demararea leg turilor economice dintre spa iul nord-dun rean şi lumea
italic se leag de activitatea centrului economic de la Aquileea (nord-vestul
Italiei), leg turile dintre cele dou zone devenind constante abia dup
cucerirea şi integrarea în Imperiu a Dobrogei şi stabilirea limesului pe
Dun rea inferioar (începutul sec. II î.Hr.), când p trund atât produse ale
metalurgiei romane cât şi elemente de arhitectur . Din sec I î.Hr. produsele
romane devin majoritare în cadrul importurilor, în defavoarea celor greceşti,
pe care îns nu le elimin total. Moneda roman reduce procentul monedelor
greceşti şi elimin total moneda dacic . Se adaug şi alte modalit i de
penetra ie: alfabet, unele credin e religioase. Corespunzând nivelului de
dezvoltare al civiliza iei dacice, p trunderea elementului roman în spa iul
dacic se datoreaz expansiunii militare a Imperiului şi integr rii spa iului
nord dun rean în sfera de interese a lumii romane. Se poate constata spiritul
geto-dacilor de receptivitate şi incorporare a influen elor str ine la toate
nivelurile societ ii dacice astfel încât, în momentul cuceririi, societatea
dacic era preg tit pentru a se integra procesului de romanizare.
În vremea lui Augustus limesul roman se fixeaz pe Dun rea Inferioar , din
acest moment contactul dintre Imperiu şi spa iul dacic fiind direct. De acum
se succed o serie de evenimente care vor constitui etape ale cuceririi Daciei
de c tre romani:
- constituirea provinciei Moesia în 15 d.Hr.;
- încorporarea Dobrogei în Moesia în 46 d.Hr.;
- declanşarea unei politici active romane la nordul Dun rii,
politic demarat odat cu prima mare opera iune militar
roman în aceast zon în anii 60-62 d.Hr.; condus de
Tiberius Plautius Silvanus Aelianus.
Opera iile militare au fost urmate de deplas rile de popula ie de pe malul
nordic pe cel sudic al fluviului şi de luarea în st pânire efectiv roman a
unor zone de la nordul Dun rii.
Aceast linie politic se amplific în timpul dinastiei Flavilor şi se
accentueaz dup preluarea domniei Daciei de c tre Decebal. Transformarea
Daciei în regat clientelar concomitent cu anexarea Munteniei şi a sudului
Moldovei la provincia Moesia preg tesc înfrângerea final a Daciei.
Ocupa ia militar s-a desf şurat în paralel cu organizarea administrativ şi
demografic : în momentul încet rii conflictului provincia era deja
constituit ; la 112 noul teritoriu era pacificat (chiar dac grani ele noii
provincii s-au trasat doar dup moartea lui Traian). M surile organizatorice
declanşeaz procesul de colonizare. Împ ra ii Antonini şi Severi continu
~99~
politica de colonizare şi de organizare a provinciei, determinând dezvoltarea

economic şi demografic deosebit , având ca efect înmul irea aşez rilor şi
constituirea oraşelor. Se adaug popula iei civile (colonişti şi autohtoni)
numeroşi militari din unit ile armate din Dacia (legiuni şi trupe auxiliare).
Veteranii de diverse etnii primesc pentru serviciul prestat de ei şi familiile
lor cet enia roman şi p mânt.
Cele peste 3500 de inscrip ii din Dacia indic originea coloniştilor, ponderea
majoritar de inând-o provinciile Dalma ia, Noricum, Pannonia şi Moesia.
Din aceste provincii sunt transferate mase compacte de popula ie care vor
constitui enclave distincte pe teritoriul dacic. Urmeaz italicii, apoi
popula ie de origine oriental şi micro-asiatic . To i aceştia atinseser deja
un grad avansat de romanizare dovedit de limba vorbit şi scris , de
onomastica şi de adoptarea practicilor funerare romane. Romanizarea şi
cunoaşterea limbii latine fiind condi ia obligatorie în promovarea socială,
şcolile municipale vor des vârşi procesul de romanizare al urmaşilor
coloniştilor.
Romanizarea priveşte integrarea noii provincii atât în sistemul administrativ
institu ional al Imperiului cât şi în via a economic şi spiritual roman .
Economic Dacia a fost atât o consumatoare de produse cât şi o
produc toare. Asimilarea modului de via roman este evident în
urbanistic , tehnica construc iilor, decora ia edificiilor publice şi private, în
arta provincial roman , în riturile şi monumentele funerare, în asimilarea
religie şi mitologiei greco-romane. Deci pentru lumea dacic integrat
Imperiului romanizarea a reprezentat însuşirea în totalitate a civiliza iei
romane, ea p trunzând la toate nivelurile societ ii. Baza acestei romaniz ri
a constituit-o popula ia dacic din provincie şi capacitatea sa de asimilare a
noii civiliza ii.
Continuitatea existen ei popula iei autohtone este deci condi ia
fundamental a romaniz rii unei noi provincii. Este greu de surprins în
descoperiri acea parte a aristocra iei dacice care, pentru a-şi p stra
privilegiile dup dispari ia statului a asimilat rapid şi aproape în totalitate
modul de via roman. Descoperirile arheologice surprind îns popula ia de
rând, mai ataşat tradi iilor, reflectat în practicile funerare tradi ionale din
necropolele rurale şi din aşez rile acestor comunit i. Se surprind aici
elemente de cultur material de caracter mixt şi detalii de ritual specifice
lumii dacice.
Continuitatea este documentat şi de hidronimie şi toponimie. Dacia fiind o
provincie de grani a cunoscut un regim sever de ocupa ie militar . Se
interzicea locuirea autohtonilor în centrele fortificate ale provinciei, pentru a
se evita organizarea unor r scoale cu sprijinul cet ilor. Tot ca o m sur pe
~100~
linia romaniz rii s-a interpretat şi distrugerea sanctuarelor dacice şi a

oric ror elemente care s înlesneasc practicarea religiei tradi ionale.
Dar cele mai elocvente exemple de romanizare rapid şi eficient a dacilor
sunt recrut rile de trupe din provincie. Înc din vremea lui Traian (conform
lui Pliniu cel Tân r) se formeaz Alla Prima Ulpia Dacorum şi Cohors
Prima Ulpia Dacorum. Hadrian recruteaz noi trupe odat cu organizarea
limesului dacic, sistemul de recrutare continuând sub Antoninus Pius,
Marcus Aurelius, dinastia Severilor, Gordian al III-lea.
Religia ofer şi ea dovezi de romanizare a autohtonilor. Unele culte
tradi ionale persist şi dup cucerire: Silvanus, Diana, cavalerii danubieni,
dezvoltate pe vechiul pantheon geto-dacic, peste care triumf religia roman
care îşi imprim amprenta asupra vie ii spirituale a autohtonilor.
În meşteşuguri şi art , tehnicile tradi ionale vor ceda noilor tehnici aduse din
lumea roman . Renumita art a orfevr riei dacice este total abandonat ,
fiind înlocuit cu timpul de bijuterii de provenien sau imita ie roman .
Se poate constata c în cadrul raportului continuitate /romanizare, p strarea
tradi iei autohtone reprezint o form , o modalitate de protejare a culturii
locale în fa a penetra iei treptate dar decisive a civiliza iei romane.
Asimilarea limbii latine a fost înlesnit de faptul c în Dacia preroman
limba dac a fost o limb f r scriere (iliterar ). Se poate constata c
asimilarea şi apoi vehicularea al turi de colonişti a limbii latine şi
p trunderea latinei vorbite pe teritoriul dacic au asigurat particularitatea
latinei vorbite în provinciile dun rene fa de limba altor provincii, ca şi
particularitatea sintezei de popula ie din aceast zon – sinteza
daco-roman .
~101~
STRUCTURA SOCIAL ÎN DACIA

Dreptul roman
Izvoarele dreptului roman pe teritoriul Daciei
Aplicarea dreptului roman în Dacia priveşte acele norme de drept aplicabile
cet enilor reziden i aici, peregrinilor din aceast provincie, precum şi aşa
numitul “jus gentium” ce reglementa raporturile dintre cet eni şi peregrini.
Al turi de dreptul roman se mai aplica în provincie şi dreptul local, geto-
dacic, folosit concomitent cu cel roman, în cazuri ce priveau exclusiv
popula ia autohton şi când normele sale nu veneau în contradic ie cu
normele de drept romane. (Constitu ia antoninian preciza necesitatea
respect rii în aşez rile urbane provinciale a drepturilor locale, cu condi ia de
a nu contraveni dispozi iilor de ordine public roman ).
Ca izvoare de drept, prioritate aveau pentru cet enii romani reziden i –
normele dreptului roman aplicabile pe întreg teritoriul imperiului, iar pentru
celelalte categorii de locuitori ai provinciilor – cele mai importante izvoare
de drept erau constitu iile imperiale şi edictele guvernatorilor.
Edictele guvernatorilor constituiau o modalitate de aplicare de c tre
guvernator a normelor juridice romane în condi iile adapt rii lor la
necesit ile locale şi imediate. Edictul avea dou p r i:
j) dispozi iile referitoare la dreptul roman aplicabil cet enilor
romani reziden i în provincie;
k) edictul provincial (norme de drept local).
Constituţiile imperiale puteau fi:
l) edicte imperiale (aedicta) – dispozi ii scrise date de împ rat şi
valabile pentru tot teritoriul imperiului şi pentru întreaga sa
domnie;
m) mandate – instruc iuni date de împ rat guvernatorilor,
referitoare la diferite probleme de drept civil şi penal care
urmau s fie aplicate locuitorilor din provincia respectiv sau
doar în câteva provincii enumerate în text (mai rar, mandatele
puteau fi aplicate în toate provinciile).
~102~
Instituţiile de drept. Regimul persoanelor, instituţia familiei,

dreptul penal şi procesual.
Înainte de edictul împ ratului Caracalla, locuitorii liberi din Imperiu erau
împ r i i în trei categorii:
n) cet eni romani,
latini,
peregrini.
o) Cetăţenii romani locuiau în majoritate la oraşe, se bucurau de
aceleaşi drepturi ca şi cet enii reziden i din Roma sau Italia.
Dac colonia în care tr iau c p tase jus italicum (teritoriul
coloniei primise calitatea de sol roman) atunci cet enii
acestor coloniae aveau şi în materie imobiliar dreptul de
proprietate roman .
p) Latinii beneficiau de dreptul latin, aveau aceleaşi drepturi
patrimoniale ca şi romanii (jus comercii). Nu se bucurau de
jus conubii dreptul de a se c s tori în conformitate cu
dispozi iile legii romane – şi nu aveau toate drepturile
politice.
q) Peregrinii constituiau marea mas a popula iei libere. Situa ia
lor era reglementat prin legea de organizare a provinciei (lex
provinciae) şi prin edictele guvernatorilor.
Existau dou categorii de peregrini:
- peregrini obişnui i,
- peregrini dediticii.
Peregrinii obişnui i erau str inii a c ror cet i n-au fost desfiin ate din punct
de vedere politic în urma integr rii lor în Imperiul roman. Ei puteau s -şi
exercite drepturile politice fiind supuşi sub aspectul capacit ii juridice
dreptului existent în teritoriile de provenien . Puteau dobândi cet enia
roman prin servicii aduse statului roman sau prin naturalizare. Puteau
stabili raporturi juridice cu cet enii romani printr-un sistem juridic numit
“jus gentium”.
Peregrinii deditici erau acei peregrini ale c ror cet i, prin capitulare f r
condi ii, au fost desfiin ate din punct de vedere politic şi administrativ. Ei nu
aveau drepturi politice şi nu se puteau folosi de vechiul lor drept decât în
limitele fixate de cuceritorii romani.
În Imperiul roman exista institu ia sclavajului. Sclavii puteau fi proprietatea
împ ratului, proprietatea unor oraşe, colegii, temple, dar şi proprietatea
persoanelor particulare. În cazul sclavilor apar inând persoanelor
particulare, situa ia lor juridic era reglementat de dreptul roman dac
~103~
apar ineau cet enilor romani sau de norme juridice locale dac proprietarul
era peregrin.
Exista o categorie de sclavi publici, de inând func ii importante şi care
datorit ocupa iei lor aveau o putere financiar remarcabil . Aceast
“aristocra ie servilă” deşi era lipsit de drepturi îşi cucereşte o situa ie
economic şi social aparte, superioar uneori oamenilor liberi. Ca urmare a
eliber rilor de sclavi, aceştia deveneau liber i.
Începând din a doua jum tate a sec. II d.Hr. între oamenii liberi şi sclavi se
formeaz o nou p tur social (colonii), care va deveni tot mai numeroas ,
de locuitori care, deşi liberi în drept se aflau într-o situa ie de fapt
asem n toare cu sclavia.
În cazul cet enilor romani şi a latinilor predomina aplicarea dreptului
roman valabil pe teritoriul întregului Imperiu, particularit ile juridice locale
privindu-i îndeosebi pe peregrini.
Căsătoria între peregrini nu era reglementat de dreptul roman, ci conform
legilor tradi ionale sau conform drepturilor popoarelor (în cazul peregrinilor
dediticii), peregrinii neavând jus conubii.
În cazul căsătoriilor mixte (cet eni romani şi peregrini) puteau ap rea
diverse situa ii:
- în cazul c s toriei unui cet ean roman cu o peregrin ce
primise jus conubii, c s toria era o căsătorie romană, copii
devenind cet eni romani;
- în cazul c s toriei unui cet ean roman cu o peregrin
care nu avea jus conubii, c s toria nu era valabil dup
dreptul roman, copii având situa ia juridic a mamei
(peregrini).
Conform dreptului roman, căsătoria sclavilor nu era legal , ea constituind
doar o uniune (deci contubernium nu matrimonium) a c rei stabilitate era
dat de necesitatea existen ei mâinii de lucru servile.
În cazul liber ilor c s toria avea caracteristicile categoriilor de oameni liberi
în care aceştia intraser prin dezrobire.
Cet enilor romani li se aplicau legile romane cu particularit i (îndeosebi
procedurale) caracteristice dreptului roman provincial. Tutela, curatela,
adop iunea şi adroga iunea constituiau în provinciile Imperiului institu ii de
drept roman. Cu toate acestea, se aplica peregrinilor şi dreptul local al
popula iei autohtone. Se practica probabil “înfr irea”, diferitele forme de
“înfr ire” fiind practicate şi perpetuate de c tre români pân în epoca
feudal .
Procedura de judecată privea doar cet enii romani. În cazul delictelor,
peregrinilor li se acorda fictiv calitatea de cet ean roman, atribuit ad-hoc
pentru rezolvarea situa iei juridice respective. În materie penal ,
~104~
guvernatorul avea jus gladii putând condamna la moarte pe locuitorii

provinciei, cu excep ia cazurilor în care cei implica i erau fruntaşi ai
popula iilor supuse, în aceste situa ii pedeapsa capital putând-o da doar
împ ratul.
Se poate constata c sistemul de drept roman a încercat s solu ioneze
problema naturaliz rii peregrinilor în mod cazuistic inând seama de
situa iile particulare existente şi de interesele de stat.
În ce priveşte regimul juridic al propriet ii, peregrinii nu puteau avea o
proprietate roman decât dac aveau jus commercii. Ca mijloace de folosire
a propriet ii de c tre peregrini se utilizau ocupa iunea şi tradi iunea
(traditio). Proprietatea peregrin era insuficient ap rat îndeosebi în cazul în
care ea provenea de la o persoan ce nu avea calitatea de proprietar
(cet eanul roman – proprietar – putând revendica proprietatea).
Pentru ap rarea propriet ii peregrine în aceste situa ii s-a instituit, începând
din anul 199 edictul numit prescriptio longi temporis prin care peregrinii
care au dobândit cu jus titlu un fond funciar şi l-au st pânit zece sau
dou zeci de ani puteau fi ap ra i împotriva oric ror preten ii de posesie.
Prescrip iunea era un mijloc de ap rare şi nu un mijloc de dobândire a
propriet ii, peregrinii nedevenind proprietari dup scurgerea timpului
prev zut de lege. Pentru remedierea acestei situa ii, s-a acordat şi
peregrinului deposedat dreptul de a intenta o ac iune real (revendicatio
utilis) prin care putea reclama bunul (proprietatea) în mâna oricui s-ar g si
acesta. Peregrinii din Dacia aveau şi o proprietate reglementat de dreptul
geto-dacic în m sura în care normele acestui drept fuseser acceptate de
cuceritori.
Dreptul succesoral cunoştea moştenirea testamentar şi cea legal . Potrivit
legii romane, peregrinii nu aveau capacitatea s -şi întocmeasc un testament
sau s fie institui i moştenitori sau gratifica i ca legatori (excep ie f când
ostaşii romani care puteau s -şi instituie ca moştenitori persoane peregrine
sau latine). Dreptul geto-dac cuprindea îns norme speciale pentru
întocmirea testamentelor de c tre autohtonii Daciei.
Tranzacţiile din provincie sunt documentate de t bli e cerate descoperite pe
teritoriul Daciei (în jur de 25 de buc i) mai ales în zona minelor de aur de la
Alburnus Major (Roşia Montan ) având drept con inut o serie de contracte.
Cele mai numeroase sunt contractele de vânzare-cumpărare. Încheiate fie
de romani, fie de peregrini, au utilizat procedeul mancipa iunii. Actul de
mancipa ie ce înso ea vânzarea nu era îns valabil – potrivit legisla iei
romane – pentru peregrinii ce nu de ineau jus comercii. De aceea pentru
garan ia de evic iune peregrinii recurgeau la ajutorul stipula iei.
Garanţiile de vicii şi evic iune sunt; în cazul în care se constat vicii,
ap r torul poate cere anularea contractului; în cazul evic iunii, totale sau
~105~
par iale, cump r torul este satisf cut prin pre ul dublu restituit de vânz tor.
Rol foarte important în tranzac ie îl au garan iile, garan ii fiind numai
cet eni romani.
Contractele de închiriere con in normele juridice romane în materie. Foarte
r spândit era închirierea for ei de munc (îndeosebi pentru munca în min )
utilizându-se expresia “lucr torul şi-a închiriat persoana sa fizic şi munca
sa”; contractele de împrumut de asemeni utilizeaz tipul de procedur
roman – stipula iunea – menit s garanteze restituirea împrumuturilor.
Concluzii. Se poate deci concluziona c dreptul roman clasic s-a aplicat în
provincii (inclusiv în Dacia) într-o form adaptat nevoilor practicii
cotidiene, atât în raporturile dintre cet enii romani, cât şi în raporturile
dintre aceştia şi peregrini sau doar între peregrini, abaterile ap rute derivând
din condi iile concrete de existen a provinciei. Evident, forma de drept
roman a fost o form de drept superioar fa de cel dacic peste care par ial
se suprapunea. De aceea, el va constitui principalul izvor al dreptului
românesc, p strând îns şi unele tradi ii anterioare ale dreptului dacic.
Structura socială în Dacia

Statutul juridic al persoanelor, rezultat ca urmare a aplic rii dreptului roman
pe teritoriul Daciei, reflect structura social creat în provincie dup
cucerirea roman . În fruntea ierarhiei sociale se aflau cetă enii romani, atât
cei din teritoriul coloniae-lor cât şi veteranii, deveni i în momentul l s rii la
vatr , ei şi familiile lor, cet eni romani. Urmau cetă enii romani cu drepturi
limitate (cet eni din clasa II-a – D.C.Giur scu) reprezenta i de locuitorii
municipiilor. În cadrul acestei categorii, nu to i se aflau în aceeaşi pozi ie,
existând municipii cu drepturi mai largi şi altele cu drepturi mai restrânse.
Majoritatea coloniştilor din Dacia aveau statutul latinilor, oameni liberi dar
necet eni romani, având dreptul latin dar unele drepturi politice fiindu-le
limitate. Peregrinii, cuprinzând majoritatea popula iei autohtone au devenit
cet eni romani doar dup edictul lui Caracalla (212 – Constitutio
Antoniniana). Sclavii, recruta i din prizonierii de r zboi sau cump ra i, erau
lipsi i de libertate personal şi drepturi.
Din secolul III se presupune c a existat în Dacia institu ia colonatului –
colonii fiind s tenii lega i de p mântul pe care-l lucreaz . Institu ia
colonatului nefiind reglementat printr-o lege, momentul apari iei sale în
Dacia este greu de precizat. Unii cercet tori presupun c o institu ie
asem n toare colonatului a existat în Dacia şi înaintea cuceririi
(C.C.Giur scu şi D.C.Giur scu).
Chiar dac Dacia a intrat târziu în componen a Imperiului roman, într-un
moment în care institu ia sclavajului intrase în declin, totuşi rela iile de tip
sclavagist determin principalele aspecte ale vie ii provinciei. Sclavajul în
~106~
Dacia poart caracteristici determinate în primul rând de condi iile în care s-

a efectuat cucerirea şi colonizarea provinciei precum şi de statutul popula iei
autohtone, pus în stare de inferioritate fa de cuceritori. Pu ini dintre daci
au reuşit s p trund cu timpul în rândul elitei provinciale. Se poate
presupune o colaborare, înc înainte de cucerire, a unei p r i a aristocra iei
dacice cu autorit ile imperiale, nobilii daci c utând s -şi conserve
privilegiile în condi iile noilor realit i politice care se profilau. Aceşti
reprezentan i ai aristocra iei dacice, prin num rul şi ponderea lor nu au putut
reprezenta o categorie distinct în conducerea politic a noii provincii. Lor li
se vor ad uga treptat oameni de afaceri proveni i din masa autohton ,
proprietari de ateliere meşteşug reşti, interesa i în promovarea unor
activit i productive.
În cazul oraşelor, p tura cea mai avut a cet enilor romani o constituia
aristocra ia municipal , de in toare a conducerii ca magistra i sau membri ai
consiliului municipal (ordo decurionum). Odat cu întemeierea în Dacia a
noi oraşe, num rul cet enilor romani a crescut sim itor, la aceast creştere
numeric contribuind şi înrol rile în cadrul armatei, veteranii care se
stabilesc aici, eliber rile de sclavi sau acordarea de c tre unii împ ra i a
dreptului de cet enie individual sau unor grupuri mari de locuitori. Cu toate
acestea, num rul cet enilor romani r mâne permanent inferior fa de restul
popula iei din provincie, alc tuit din peregrini “dediticii” şi sclavi.
Caracalla acord prin Constitutio Antoniniana dreptul de cet enie celor
mai multe categorii de oameni liberi, disp rând deosebirea de privilegii
dintre cet enii romani şi ceilal i oameni liberi care nu avuseser pân în
acel moment cet enia, dar impunea tuturor obliga ii fiscale mai mari.
Dintre cet enii romani atesta i epigrafic în Dacia, foarte pu ini fac parte din
ordinul senatorial; aceast categorie privilegiat este reprezentat de
guvernatorul provinciei (Legatus Augusti pro praetore), comandan ii de
legiuni (legati Augusti legionis) şi tribunii laticlavi (ofi erii superiori ai
legiunii). Cu to i r mân în Dacia doar pentru perioada în care îşi exercit
func ia civil sau comanda militar . Urmeaz ca importan în ierarhia
social a provinciei membrii ordinului ecvestru, reprezenta i în Dacia de
procuratorii provinciali (procuratoris Augusti), procuratorii minelor de aur
(procuratores aurariarum), începând de la împ ratul Hadrian procuratorii
v milor (portoriului); dup Marcus Aurelius tribuni legionis angusticlavi,
comandan ii trupelor auxiliare (tribuni şi praefec i) şi praefec ii legionis
începând cu domnia lui Gallienus. Cavaleri romani erau şi unii arendaşi ai
p şunilor şi ai salinelor (conductores pascui et salinarum) dintre care unul,
Publius Aelius Strenius s-a bucurat de cele mai mari onoruri din partea mai
multor oraşe din Dacia (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta).
~107~
Cei mai mul i st pâni de sclavi sau patroni ai liber ilor erau proprietari de
p mânt dar totodat şi proprietari de ateliere meşteşug reşti sau pr v lii,
oameni de afaceri implica i în tranzac ii economice. Cel mai mare proprietar
de sclavi era statul roman, reprezentat prin persoana împ ratului; circa 41 de
inscrip ii din Dacia men ioneaz sclavi ai împ ratului şi ai casei imperiale.
Ei fac parte din familia Caesaris şi în inscrip ii se intituleaz Augusti nostri,
Caesaris nostri sau Imperatoris nostri servus sau verna (sclav n scut în casa
împ ratului). În Dacia ei alc tuiesc o adev rat armat de func ionari de
rang inferior, folosi i în diferite birouri ale procuratorilor provinciei; ale
procuratorilor portoriului ca şi ale procuratorilor minelor de aur. St pâni de
sclavi erau şi alte autorit i, institu ii civile sau religioase, organiza ii sau
asocia ii cu caracter public. Ex.: oraşele, templele, colegiile profesionale.
Deşi men iuni directe despre sclavi ai oraşelor şi colegiilor profesionale
lipsesc pân în prezent, în Dacia, se poate presupune c ei au existat, fiind
men iona i în alte provincii ale Imperiului.
În Dacia nu se cunosc mari latifundii particulare care s fi atins importan a
şi întinderea celor din Italia; aici predominante au r mas tot timpul st pânirii
romane propriet ile agricole mici şi mijlocii. Mul i dintre colonişti, chiar
dac conduceau singuri exploatarea lotului de p mânt primit din agger
publicus, foloseau şi sclavii din proprietate pentru muncile agricole, p storit
sau în gospod rie. Domeniul în care s-au folosit în Dacia sclavii în num r
mai mare au fost exploat rile miniere de aur din regiunea Ampelum
(Zlatna), al turi de muncitorii liberi salaria i. În num r mai mic sclavii erau
folosi i şi în alte activit i productive, ex. ateliere meşteşug reşti,
c r mid rii, lucr ri de construc ii, comer . Dezvoltarea relativ mai slab a
meşteşugurilor face ca aici s lipseasc marile ateliere cunoscute în alte
provincii. Este sigur c folosirea în num r relativ mic în compara ie cu alte
zone a muncii sclavilor a l sat loc în m sur apreciabil oamenilor liberi în
toate domeniile. În agricultur predomin numeric micii produc tori, mai
ales în regiunile din estul Daciei, locuite în cea mai mare parte de autohtoni;
munca salariat era folosit şi în exploat rile miniere, cum mici produc tori
şi lucr tori liberi se g seau şi la oraşe. Ei au reprezentat în Dacia (lucr torii
liberi şi micii produc tori) cel mai important factor de produc ie.
Dezvoltarea sclavajului în Dacia roman a avut un preambul datorit
existen ei sclavilor pe acest teritoriu dinainte de cucerirea Daciei. În Dacia
preroman dezvoltarea sclavajului s-a realizat inegal şi a fost condi ionat
de mai mul i factori precum: creşterea popula iei, m rirea necesit ilor
economice, creşterea produc iei, creşterea schimburilor comerciale,
frecven a conflictelor armate etc. Dup constituirea provinciei, sclavii
reprezentau un obiect de comer între provincie şi teritoriul de la sud de
Dun re, chiar de la Marea Mediteranean .
~108~
Numele sclavului nu constituie întotdeauna un indiciu al popula iei din care

el provenea, comer ul cu sclavi la nivelul întregului Imperiu determinând
diversificarea acestor nume. Sclavii purtau în general un singur nume, care
era dat de st pânul în slujba c ruia se afla. Lista cu nume de sclavi din
inscrip iile Daciei romane con ine nume latineşti (majoritatea), greco-
romane, traco-dacice, orientale, celto-ilire, etc. Aceste nume pot indica:
locul de provenien , de creştere sau de cump rare (Atticus, Aelianus, etc.)
adjective sau substantive indicând bog ie, fericire, iubire; anumite
aptitudini, particularit i fizice, însuşiri psihice, virtu i corporale şi
spirituale, referiri la divinit i (Hygya, Hercules) etc.
Inscrip iile din Dacia fac men iuni asupra familiei şi a rudelor sclavilor.
Unele se refer la “familia privat ”, altele la “familia public ”. Între sclavi
nu se încheie o c s torie legal (matrimonia) ci o uniune “contubernium”,
care constata unirea celor dou persoane. Proprietarii de sclavi protejau
“contubernia” sclavilor pentru a evita micşorarea num rului lor. Termenul
de contubernium (contubernales) indic pe sclavii şi sclavele ce
convie uiesc sub acoperişul unui proprietar.
Inscrip iile din oraşele Daciei fac referiri şi la c s torii ale sclavilor, de
obicei “servi publici”, de inând func ii în slujba statului şi o situa ie
material superioar , c s tori i cu femei de condi ie liber , peregrine sau
dezrobite. Au existat şi cazuri când proprietarii de sclavi s-au c s torit cu
sclave de-ale lor, dup ce în prealabil le-au trecut în rândul libertelor. Copii
n scu i din asemenea uniuni erau oameni liberi, având condi ia social a
mamei.
Principalul proprietar de sclavi este şi în Dacia împ ratul (statul). Peste 40
de inscrip ii men ioneaz sclavi ai împ ratului; utilizându-se în inscrip ii
expresiile “Augusti nostri servus”, “Caesari nostri servus” şi “imperatori
nostri servus”. Erau achizi iona i prin cump rare sau în urma r zboaielor.
Templele de in sclavi utiliza i ca îngrijitori şi ajutoare pentru preg tirea
ceremonialului de cult.
Textele epigrafice prezint proprietari de sclavi particulari. Cea mai
puternic familie de proprietari de sclavi din Apulum era Antipater
Marcellus. Ea apare în cel pu in 12 texte epigrafice, descoperite în Dacia şi
Italia; la Tibiscum se cunosc ca proprietari de sclavi Cn. Marsus şi Marcus
Terrianus.
Proprietarii rurali st pânind sclavi se g seau şi în mediu rural:
Themopropius (M cicaşul de Sus); Aelius Iulianus (Dezmir), Claudius
Rufinus (Sic).
Mul i colonişti din mediul rural utilizau în exploatarea lotului şi în
gospod rie munca sclavilor (servi villici, actores).
~109~
În num r mult mai mare sclavii erau utiliza i în atelierele meşteşug reşti,
c r mid rii şi în carierele de piatr .
Cei mai numeroşi proprietari de sclavi din Ampelum au fost “leguli”, adic
mici arendaşi de pu uri şi galerii de mine aurifere. La Densara s-a
descoperit o inscrip ie ce reprezint un contract, proprietarii de sclavi din
respectiva t bli fiind considera i “bancheri locali”. În sistemul de
exploatare al minelor de aur un rol însemnat îl au “redeneptores” care
concesionau prin arendare minele. Munca fizic din min se efectua cu
sclavi de stat sau particulari, fapt dovedit atât prin inscrip ii de piatr cât şi
prin t bli e cerate.
Cercetarea a câtorva zeci de inscrip ii a dovedit c o mare parte a sclavilor
erau utiliza i ca supraveghetori în gospod rie sau ca mici slujbaşi în aparatul
de stat. Ei erau considera i oameni de încredere ai împ ratului sau ai
proprietarului şi formau “aristocra ia” sclavilor. Printre func iile îndeplinite
sunt: “actores” – folosi i exclusiv în serviciul proprietarului. Acestor “servus
fidelisimus” li se încredin a administrarea moşiei, supravegherea atelierului,
mânuirea banilor în tranzac ii. Cei publici se numeau “villicus”.
- aeditus – gardian la templu;
- arcarius (arca = cutie, cas de bani) – func ionari
inferiori cu atribu ii de casier;
- p zitori ai tezaurelor templelor, arendaşi ai praetoriului,
- verificatori de acte (contrascriptorii) – verificau calculele
din registrele oficiale vamale,
- dispensatores (dispens = a distribui banii) – contabili,
casieri, trezorieri, încasatori, etc., care aveau o situa ie
material deosebit ;
- tabularii – servi publici de rang inferior, p str tori de
registre (Tabula – t bli de scris, tabulorium – birou unde se
p strau registre);
- arhivari, agen i de încas ri de impozite, de impuneri,
copişti, etc.
Recens mintele de popula ie nu luau în considera ie sclavii. Ca atare nu se
poate cunoaşte precis num rul sclavilor din Dacia, maximul ajungând, dup
unii istorici, în anumite perioade la un sfert din popula ia Daciei.
În anumite condi ii favorabile, sclavii sunt elibera i (recunoştin fa de
loialitatea serviciilor), atât cei publici (ai împ ratului), cât şi cei priva i. Cei
elibera i deveneau liber i şi constituiau o categorie social aparte. Dup
modalitatea în care se f cuse eliberarea (existau trei forme în care se f cea
eliberarea) şi dup pozi ia juridic a persoanei patronului se stabilea statutul
juridic al persoanei libertului: “cives romani”, “latini Juniani” sau peregrini.
~110~
Sclavii dezrobi i de persoanele particulare poart “tria nomina” (praenomen

şi nomen gentilicum luate de la fostul st pân iar cognomenul era fostul nume
de sclav), fie dou nume (dintre care unul era gentilicul st pânului), sau un
singur nume, pe care-l purtaser în calitate de “servi privati”.
Se consider c cei cu trei nume au devenit prin dezrobire cet eni romani,
ceilal i doar peregrini.
La Sarmizegetusa şi Porolissum s-au descoperit trei inscrip ii care fac
referiri despre sclavi care sunt în posesia altor sclavi (servii vikanii) –
Vikanus – apare în inscrip ii în dou situa ii: ca sclav al unui dominus de
condi ie liber , sau ca sclav al unui alt sclav (unii sclavi din “familia
publica” ajungând la o stare material care le permitea s aib proprii
sclavi).
Trei t bli e descoperite la Alburnus Major şi vicus Pirustanum vorbesc
despre comer ul cu sclavi. Ei sunt aduşi din alte zone şi contractan ii, atât
vânz tori cât şi cump r tori, sunt în cele trei cazuri peregrini posedând “jus
comercii”. Valoarea în bani a sclavilor cump ra i era determinat de factori
precum: vârsta, sexul, aspectul fizic, preg tire, s n tate, etc. Contractele
stabilesc stipula iuni de vicii (s n tate, furt, fug , etc.) şi garan ii de
evic iune (atacarea şi anularea actului). Cele trei contracte descoperite în
Dacia sunt dintr-o perioad în care Roma nu întreprindea ac iuni militare
care s aduc noi sclavi din sfera Imperiului (anii 139, 142 şi 160 d.Hr.) şi
ca urmare pre ul sclavilor a fost destul de ridicat: o feti cu 205 dinari, un
tân r (10-19 ani) cu 600 dinari şi o femeie (20-30 ani) cu 420 dinari. Nu
exist indicii pentru documentarea unui comer sistematic cu sclavi în
Dacia, dar se poate presupune existen a sa.
Se poate constata c structura societ ii din Dacia roman a îmbr cat
formele clasice r spândite în tot Imperiul, dar s-a adaptat realit ilor
existente aici.
~111~
VIA A ECONOMIC
Cucerirea roman a inclus provinciile Moesia Inferior şi Dacia în orbita
lumii romane, subordonând aceste teritorii intereselor economice ale
Imperiului. Colonizarea roman a contribuit la o via economic intens şi
înfloritoare.
Evolu ia economic a provinciei Dacia se poate împ r i în patru etape:
8. De la cucerire pân la r zboaiele marcomanice (106-166)
– perioad de avânt a economiei;
9. Perioada de la r zboaiele marcomanice pân la domnia lui
Septimius Severus (166-193) – stagnare a vie ii economice;
10. De la Septimius Severus la Gallienus (193-253) – o nou înflorire
a vie ii economice;
11. Pân la retragerea aurelian (253-271/275) – perioad de criz
(criz general a Imperiului).
Agricultura
Constituie principalul domeniu economic. Conform dreptului roman,

p mântul Daciei a trecut în proprietatea Imperiului, devenind agger
publicus. El a fost m surat şi cadastrat, iar apoi împ r it astfel:
r) O parte a teritoriului a trecut în patrimoniul împ ratului care l-
a arendat sau exploatat direct prin func ionarii imperiali (ex.
minele de aur din zona Mun ilor Apuseni).
s) O a doua parte revenea armatei (territorium militare) şi intra
sub jurisdic ia militar (teren agricol, p duri, p şuni, etc.).
t) O parte important a fost dat în folosin a veteranilor,
coloniştilor şi familiilor lor. (ex. la întemeierea coloniaei
Sarmizegetusa – 105 d.Hr. – teritoriul a fost parcelat în loturi
de câte dou jugera şi împ r it veteranilor care au participat la
cucerire). Aceste parcele cap t statut de agger privatus
optimo iure, împropriet ri ii având asupra lor drept de
proprietate privat total.
Când p mântul nu se împ r ea unor grupuri de veterani
sau colonişti ci unor persoane individuale, acestea aveau
asupra p mântului doar drept de folosin , pl tind impozit.
Începând cu Hadrian, veteranii primesc bani cu care pot
cump ra p mântul. P mântul vândut de stat individual
civililor r mânea în proprietatea statului, se putea moşteni dar
nu se putea vinde.
~112~
u) Agger stipendiarus – p mânt l sat în folosin popula iei

autohtone, care îl lucra în schimbul unui impozit şi a unor
presta ii pentru armat , administra ie sau lucr ri publice.
Sistemul de distribuire a p mântului a condi ionat noua structur social a
provinciei, Dacia fiind o provincie preponderent agrar .
Existau dou tipuri de organizare a sistemului agricol:
v) Exploatarea de tip roman, în sistemul latifundiilor şi a villae-
lor rusticae, utilizându-se munca oamenilor liberi precum şi a
sclavilor. În capitolul referitor la habitat (aşez ri rurale şi
villae rusticae) s-a constat c nu au existat în Dacia latifundii
de mari propor ii. Proprietarii villae-lor rusticae au fost
veteranii şi coloniştii.
Lucr torii din rândul popula iei libere erau pl ti i pentru
munca prestat . Autohtonii constituiau şi în acest sistem de
exploatare a fondului funciar for a principal productiv , prin
exploatarea individual a terenurilor (mici produc tori) sau
prin prestare de servicii.
w) Obştile săteşti autohtone, supravie uind în zonele mai retrase
sau în estul provinciei, mai pu in urbanizat şi aflate sub
control roman. Aceste comunit i îşi continu existen a pe
locul vechilor aşez ri, p strând formele tradi ionale ale
civiliza iei daco-getice, dar asimilând totodat noile elemente
de civiliza ie roman .
Dacia a fost cunoscut drept un grânar al Imperiului, cerealele ocupând un
loc de frunte în produc ia agricol a provinciei. Zonele cerealiere (câmpia
Banatului, a Olteniei, valea Mureşului etc.) asigurau atât necesit ile interne
cât şi necesarul pentru aprovizionarea trupelor din provinciile nord estice ale
Imperiului (papirusul Hunt consemneaz obligativitatea contribu iei cu
cereale ce reveneau agricultorilor din Dacia pentru aprovizionarea armatei).
Arheologic, practicarea agriculturii este dovedit prin depozitele de unelte
agricole (Dedrad, Obreja, Tibiscum, Gornea, etc.); numeroase râşni e şi
mortaria, semin e de grâu carbonizat. Se cultivau dou -trei soiuri de grâu,
ov z, orz, mei, legume. La Tibiscum s-au descoperit sâmburi ce indic
existen a în aproprierea unor livezi de pomi fructiferi (cireşi sau vişini);
dintre plantele textile se cultivau inul şi cânepa.
Inscrip iile şi monumentele votive dionisiace vorbesc despre practicarea în
provinciile dacice a viticulturii, ob inându-se un vin local, consumat al turi
de vinul de import, mai scump. În descoperirile arheologice s-au g sit unelte
utilizate de viticultori (cosoare şi cu ite pentru vi a de vie).
Numeroasele construc ii publice şi private ale provinciei, inscrip iile
dedicate zeului Silvanus Silvester, imaginile de pe Column , uneltele de
~113~
dulgherit descoperite de arheologi precum şi men ionarea într-o inscrip ie la

Apulum a unui collegium dendrophorus, indic exploatarea întinselor p duri
din provincie.
Creşterea vitelor este a doua mare ramur a economiei rurale. P şunile
constituie proprietate imperial , fiind arendate împreun cu salinele.
Se creşteau boi, vaci, ovicaprine şi cai (animale reprezentate pe Columna lui
Traian). Boii şi caii se creşteau pentru trac iune, bovinele, porcinele,
ovicaprinele pentru hran . S-a efectuat analiza osteologic asupra oaselor de
animale descoperite în aşezarea de la Moldova Veche, punct “Vinograde
Vaskicrai”. S-au descoperit zece specii de mamifere: şase domestice
(bovine, ovicaprine), patru s lbatice (cerb, mistre ) şi p s ri de curte.
P şunile necesare creşterii vitelor erau arendate unor conductores. Cel mai
important conductores cunoscut din inscrip iile Daciei a fost P. Aelius
Strenuus (Apulum, sfârşitul sec. II), cumulând demnit i municipale şi
publice la Apulum, Sarmizegetusa şi Drobeta.
Prelucrarea pieilor de animale este atestat de colegiile utricularilor atesta i
la Apulum, Marga – Pons Augusti (Caraş Severin), Călugăreni (Mureş),
care confec ionau burdufurile (utriculus) necesare ambarca iunilor.
Civiliza ia roman a îmbun t it tehnicile rurale şi a perfec ionat uneltele
agricole. Uneltele romane (îndeosebi plugul şi cu itul de plug din fier de tip
roman) p trund în Dacia unele înc înaintea cuceririi, dar abia în perioada
provinciei se generalizeaz . Se cunosc în Dacia depozite de unelte:
Mărculeni (jud. Mureş) – aproximativ 200 de piese, Dedrad (jud. Mureş),
Obreja (Alba), Lechin a de Mureş (Mureş) sau descoperiri de unelte
agricole Apulum, Cristeşti, Tălmaciu, Ungra (Transilvania), Răcari
(Oltenia), Moldova Veche, Tibiscum, Dierna, Pescari, Gornea, Băile
Herculane (Banat) constând din: cu ite de plug, seceri, coase, sape, greble,
etc.
În Dacia se utilizau dou tipuri de fiare de plug:
- cel roman în dou variante, triunghiular şi mai larg şi
rotunjit la vârf;
- elenistic-dacic, cunoscut înc dinainte de cucerire şi
p strat de popula ia autohton a provinciei.
În unele descoperiri arheologice (M rculeni, Aiud) lan urile g site al turi de
cu itul de plug indic utilizarea plugului pe ro i.
Dintre uneltele agricole romane descoperite în Dacia men ion m: sapa
roman (trei tipuri: sarculum – cu lama în form de scut, marra şi ligo),
hârle e (palla), aratrum, grape (restrum), seceri (falces strumentariae sau
messariae), coasa (falx foenaria), topoare (securis) de diferite tipuri, cosoare
şi cu ite de altoit (falces arboriae sau sylvaticae – pentru pomicultur şi
falces vineticae pentru viticultur ). Izvoarele men ioneaz existen a unei
~114~
instala ii de treierat (plastellum Punicum) – luat de romani de la

cartaginezi, dar cel mai frecvent se treiera cu ajutorul unui t v lug cilindric,
tras de vite.
Cerealele se zdrobeau pentru a fi transformate în f in în râşni e şi mori
(molae), acestea de diferite tipuri, de la piua de piatr în care se sf râmau
cerealele cu ajutorul unui pis log (mola trusatilis) la cele puse în mişcare de
un animal (mola asinaria) sau de for a hidraulic (mola aquaria) – aceasta
descoperit în regiunea aurifer a Daciei şi la Sucidava.
Cele mai numeroase, aproape în fiecare aşezare, sunt râşni ele din piatr , din
tuf vulcanic şi se învârteau cu mâna (molae manuariae) printr-un mâner
fixat lateral sau vertical, în dunga pietrei. O râşni portativ pentru zdrobit
alimente fierte era mortaria (albii de pisat) foarte r spândite (unele cu
ştampila produc torului), de execu ie local sau de import.
Se poate concluziona c în provincia Dacia noul sistem de proprietate şi
distribuire a p mântului ca şi diversitatea noilor unelte agricole au dus la
practicarea unei agriculturi performante care, în perioadele de avânt
economic ale provinciei (şi Imperiului) au asigurat necesit ile interne de
produse agricole, ele de inând ponderea principal şi în exportul provinciei.
Exploatarea bog iilor subsolului
Cucerirea roman s-a datorat, pe lâng cauze politice, strategice şi de ordin

economic, şi solului şi subsolului Daciei, bogate în minereuri feroase şi
neferoase, piatr de construc ie, depozite de sare.
Exploatarea aurului şi a metalelor neferoase

Exploatarea metalelor pre ioase (aur şi argint) are o îndelungat tradi ie în
spa iul dacic, îndeosebi în Transilvania. Exist o art a argintului şi aurului
dac, reflectare a unor realit i economice privind exploatarea şi prelucrarea
acestor metale în Dacia preroman . Estim rile privind tezaurul dus de
Traian din Dacia (J.Carcopino) indic drept o posibil motiva ie pentru
cucerirea Daciei marea bog ie de metal pre ios a mun ilor s i, îndeosebi
Mun ii Apuseni.
Înc din perioada când, dup cucerire, Traian se mai afla în Dacia, este
organizat administrativ zona minier : se iau m suri pentru m rirea
produc iei de aur, se înfiin eaz noi aşez ri miniere, începe construc ia de
drumuri care s lege cele mai importante centre miniere de Alburnus Major.
Exist dou zone importante: Mun ii Apuseni şi Banat. Zona Aurifer din
Mun ii Apuseni a fost împ r it în şapte regiuni miniere.
Toate aceste puncte miniere au fost organizate administrativ. Minele fiind
proprietate imperial , în fruntea lor se afla un “procurator aurarium” – ca
~115~
împuternicit al împ ratului. Primul “procurator aurarium” al minelor de aur

din Dacia a fost Ulpius Herminas, libert a lui Traian, mort în func ie la
vârsta de 55 de ani.
Din cronologia procuratorilor minelor de aur rezult c exploatarea minier
în Mun ii Apuseni a suferit doar o întrerupere sau stagnare temporar în
vremea r zboaielor marcomanice. Sediul administra iei provinciale a
exploat rii minelor de aur a fost la început la Ampelum (Zlatna)
“Procuratorul aurarium” avea în subordinea sa numeroşi func ionari,
tabulori şi ajutoarele lor “aditores tabula”, care ineau eviden a exploat rilor
şi arhiva, ei fiind liber i ai casei imperiale sau sclavi imperiali.
Lâng Alburnus Major s-a descoperit un important material epigrafic şi
unelte. Împ ratul exploata minele prin arendarea unor întreprinz tori numi i
“leguli”. În min se folosea munca sclavilor, a celor condamna i la munc
for at şi a oamenilor liberi angaja i prin contract.
Administrativ, sistemul de organizare a regiunii aurifere din Mun ii Apuseni
era împ r it în trei sectoare:
I. Al municipiului Ampelum, care ad postea şi administrarea
minier ;
II. Aşezarea Alburnus Major (Roşia montan ).
III. În jurul oraşului de azi Brad.
Aşez rile miniere din jurul Ampelum-ului se compuneau din aşez ri care nu
puteau ajunge la dimensiunile unui vicus. Fiind centrul minier al aurului,
Ampelum-ul era p zit de solda ii Legiunii XIII Gemina.
Pentru o mai bun exploatare a minelor de aur, Traian a adus şi colonizat în
Dacia colonişti dalma i specializa i în extragerea aurului. Dup cum rezult
din inscrip ii, un important num r de dalma i locuiesc în sate sau cartiere
separate, numite dup semin iile din care fac parte. Inscrip iile şi t bli ele
cerate arat prezen a orientalilor în regiile aurifere, în postura oamenilor de
afaceri (leguli).
Tehnicile folosite şi uneltele erau rudimentare. Un important centru a fost la
Amlaşu Mare care avea mai multe puncte de extrac ie în satele apropiate:
Poiana, Amlaşu Mic şi dealurile din zon . La Poiana a fost descoperit o
aşezare minier . La Amlaşu Mic, într-o construc ie s-a descoperit o
inscrip ie în cinstea împ r tesei Lucilla în care “legatus et familia aurarum”
îşi înscrie numele înaintea arendaşilor de min (leguli aurarum). Ordinea
trecerii pe inscrip ie dovedeşte pozi ia superioar a primilor fa de leguli.
Sclavii şi liber ii din oficiul procuratorial de la Ampelum prezentau frecvent
nume specifice clasei lor cu rezonan greco-oriental (Diocles, Suriales,
etc.). sclavii persoanelor particulare indic o stare material bun a celor ce
tr iau din exploat rile miniere aurifere. “Leguli” constituiau asocia ii cu
caracter profesional – colegium aurorum. Colegiile lucr torilor dalma i erau
~116~
conduse de princeps care, datorit pozi iei lor, ob ineau cu uşurin cet enia
roman .
Se poate constata c deşi galeriile şi pu urile aurifere puteau fi date în
exploatare unor particulari, rezultatul muncii în min – respectiv produc ia
aurifer – a fost şi în provincia Dacia monopol de stat.
Aurul şi argintul exploatat în Dacia roman (cu excep ia celui prelucrat pe
plan local) era destinat monet riilor din Siscia, Sirmium, Viminacium,
ajungând pân chiar la Roma. Este greu de evaluat cantitatea produc iei
aurifere a provinciei. Din lipsa informa iilor, se pot face doar supozi ii pe
baza analogiilor din alte provincii. Pentru cei 165 de ani de st pânire
roman s-a propus cifra de 11.200 kg aur, ob inut din Dacia, cifr
neacceptat de c tre to i cercet torii.
Tehnologia ob inerii aurului se deosebeşte de cea a altor metale întrucât el
apare în stare nativ sub forma unor filoane sau pepite. Diodor din Sicilia
red procedeul zdrobirii minereului, alegerea sterilului cu mâna,
transportarea masei semiprelucrate la locurile de m cinare. Aici se executa
pisarea în mojare, cu ajutorul unor r ngi de fier, apoi m cinarea în râşni e
prev zute cu mânere, pân când minereul ajunge la m rimea unui bob de
linte.
Sp larea se f cea în canale s pate în p mânt, firele de aur colectându-se cu
ajutorul unor tufe de rosmarin. Apoi tufele se uscau şi se ardeau pentru a
recupera aurul. Produsul ob inut prin sp lare era topit în recipiente de lut,
executate dintr-un material refractar (creuzete) care se introduceau într-un
cuptor.
Datorit faptului c aurul con inea şi anumite cantit i de argint (în Mun ii
Apuseni în procentaj ridicat), era supus unui proces de rafinare (numit
cementatio) pentru eliminarea impurit ilor. În acest scop se ad ugau
cantit i de plumb şi t râ e de orz sau alte metale indicate de autorii antici
(cositor etc.). Creuzetele descoperite în Dacia la Lupşa şi Baia de Arieş nu
poart urmele unui foc puternic, deci retopirea avea loc la o temperatur
moderat şi constant . Aurul exploatat din depozitele aluvionare, con inând
mai pu ini compuşi mineralogici, nu era supus unei topiri repetate.
Aurul se mai putea ob ine şi prin amalgamarea, cu ajutorul mercurului,
tehnologie cunoscut din izvoare dar şi din descoperirile arheologice din
zona minier a Daciei. În zona oraşului Zlatna s-au descoperit dou vetre
pentru reducerea minereului, considerate de cercet tori drept “distilerii”
primitive de mercur. Minereul era supus unei opera ii de pr jire închis ,
descompunându-se în vapori de mercur şi oxizi de sulf. Opera ia se execut
în vase piriforme cu gât înalt în care se introducea o cantitate de cinabru,
fiind astupate ermetic cu un dop de argil crud . La temperatura de 400°
~117~
Celsius cinabrul se descompunea. În timpul r cirii, mercurul se condensa şi

se aduna pe fundul vasului, de unde se recolta prin scurgere.
Metalurgia argintului este mai complex decât cea a aurului. În minereu
argintul apare amestecat cu plumbul. Cuptoarele de redus minereul aveau
dou compartimente, corespunzând la dou faze ale procesului de topire. În
cel superior se ob inea plumbul brut, iar în cel inferior se rafina plumbul
prin separarea argintului.
Nu se cunosc în Dacia cuptoare de topire pentru ob inerea argintului, nici
m car gropi. Pentru rafinarea minereului topit în prim faz nu era nevoie
de cuptoare, putând fi utilizate şi creuzetele.
Tehnologia metalurgiei cuprului se deosebea din punct de vedere chimic şi
al construc iei cuptorului de tehnologia aurului şi argintului. Temperatura de
topire de peste 1000° Celsius impunea folosirea unor materiale refractare de
calitate.
Mineritul şi metalurgia fierului

Au avut o tradi ie foarte îndelungat în spa iul dacic, înc înainte de
cucerirea roman . Pentru epoca roman , informa iile privitoare la metalurgia
fierului sunt reduse. Exploatarea minelor şi prelucrarea metalului constituiau
proprietatea statului roman, organizat dup un sistem centralizat, cu sediul la
Roma. Exploatarea z c mintelor era condus de un Procuratores
metallorum care aveau atribu ii bine stabilite, putând fi muta i de la un
district minier la altul. Procuratorii aveau în subordine exploat ri miniere
conduse de conductores ferrarium. În ordine ierarhic urmau vegtigal
ferrariarum care se ocupau cu organizarea procesului propriu-zis de minerit,
iar villicus officinarum ferrariarum aveau sub control instala iile
metalurgice.
O inscrip ie descoperit la Teliuc (jud. Hunedoara) men ioneaz în timpul
lui Caracalla doi arendaşi ai minelor de fier, conductores ferrarium care fac
o închinare împ ratului.
Aceşti conductores alc tuiau poate o asocia ie de exploatare a fierului în
Dacia, o societas. Datorit însemn t ii mai reduse a fierului fa de aur,
fierul era concesionat spre exploatare unor arendaşi (spre deosebire de
Illiricum unde exploatarea fierului era administrat direct de c tre
procuratorii imperiali).
Inscrip ia de la Teliuc dovedeşte c acolo se afla centrul administra iei
minelor de fier din Dacia. Urme de exploatare au mai fost constatate în
aceast regiune la Hunedoara, Gherla, Ruda.
Mici exploat ri miniere sunt documentate în centrul şi sudul Banatului, deşi
modeste fa de cele din Mun ii Apuseni şi Transilvania. Din lipsa
cercet rilor arheologice acestea nu ofer informa ii prea clare privind
~118~
sistemul de exploatare. Cercet rile sunt îngreunate de faptul c aceste

exploat ri au continuat şi în evul mediu precum şi în perioada modern ,
ducând la distrugerea eventualelor materiale arheologice. Tehnica
exploat rii în evul mediu a evoluat foarte pu in fa de cea roman , acest
fapt ducând la confuzii de datare.
Numeroase centre miniere au existat şi în masivul Semenic şi pe valea
superioar a Timişului şi afluen ii s i. Fierul se exploata la Bocşa Montană,
Reşi a şi Anina, iar plumbul se extr gea din zona Centum Putei, Moldova
Nouă şi Ebenthal(lâng Orşova). Lucr ri de exploatare a fierului în perioada
roman s-au g sit la Criciova (Timiş) în cadrul unei aşez ri rurale. Pe o
suprafa de 600 m² s-au descoperit ziduri romane reprezentând un centru
meşteşug resc datat în sec. III d.Hr. Exploat ri miniere s-au mai descoperit
la Tincova, Turnu Rueni şi Vârciorova. Între Găvojdia şi Jena s-a g sit o
mân turnat din bronz, pus în leg tur cu zei a sirian Sabasius.
Importante exploat ri miniere romane au fost la Bocşa Montană (CS) pe
locul numit “Cracul de aur”. Aici s-au g sit opai e, drugi de fier, sape,
ciocane, icuri, ele fiind descoperite în cavit i speciale s pate în stânc .
La Bocşa Montan este dovedit existen a unui detaşament de paz pentru
cei care munceau cu for a fizic (îndeosebi sclavi – domati metalla). O
aşezare de mineri este atestat la Dognecea, zona de provenien a minerilor
fiind necunoscut .
La Cinciş a fost cercetat o villae rusticae şi o necropol din apropiere cu o
construc ie funerar şi 17 morminte, necropola reprezentând locul de
înmormântare al proprietarului minei de fier şi a lucr torilor, fapt dovedit de
buc ile de metal depuse în morminte ca simbol al îndeletnicirii defunc ilor.
În zona Moldova Nouă existau multe puncte de exploatare a minereurilor de
fier. Dezvoltarea aşez rilor miniere a fost împiedicat de dificultatea
p str rii leg turii cu principalele artere economice, aşez rile fiind plasate pe
v ile înguste, precum şi de faptul c zona nu se preta practic rii agriculturii.
Ca urmare, aşez rile care s-au creat au avut mai mult un caracter sezonier,
format din locuin e improvizate şi pu in rezistente.
Cu tot num rul lor mare, aşez rile miniere din Banat nu au ajuns la nivelul
de dezvoltare a celor din Transilvania (nu au devenit oraşe), atât datorit
lipsei condi iilor favorabile cât şi datorit faptului c aici colonizarea nu a
fost atât de intens ca şi în Dacia Superioar . Se folosea pe scar larg
munca oamenilor liberi dar şi a sclavilor şi ocnaşilor. Cele mai importante
centre miniere beneficiau de un detaşament de paz format dintr-un grup de
solda i, num rul lor fiind determinat de m rimea exploat rii miniere.
Zonele bogate în metale au fost proprietatea împ ratului, exploatarea lor
începând imediat sau la scurt timp dup cucerire. fierul exploatat în Dacia
era destinat satisfacerii nevoilor interne, arendaşii minelor de fier având
~119~
probabil şi dreptul de comercializare a metalului, fiind îns obliga i ca pe

lâng arenda datorat fiscului imperial, s predea şi o parte din produc ie
(fierul ob inut) administra iei provinciei, folosit în special pentru nevoile
armatei.
O inscrip ie de la Apulum men ioneaz doi arendaşi care se ocupau totodat
şi de producerea şi între inerea armelor. Execu ia armelor era supravegheat
de administra ia imperial .
Din punct de vedere juridic, prin lex Metalli Vipascensis (fines metalli) se
stipuleaz faptul c teritoriul fiscal al unei mine este strict separat de restul
provinciei. Oraşele sunt întotdeauna în afara fines metallorum. Cele care
erau în interior se numeau vicus castellum. Munca în mine era organizat pe
baza unui contract între minerii liberi şi arendaşi. De transportarea metalului
sub form de lingouri de la atelierele meşteşug reşti se ocupau
detaşamentele militare.
Extrac ia minereului era foarte grea, în condi iile tehnicii rudimentare.
Minereul era extras din pu uri sau galerii care porneau din fa a dealului.
Principala metod de extrac ie era aceea de a înc lzi puternic minereul,
peste care apoi se turna ap , r cirea brusc a rocii provocând cr p turi. În
cr p turi se introduceau icuri de lemn cu care se desprindeau calupuri de
minereu care apoi se transportau la atelierele de reducere. Atelierul
metalurgic de mici dimensiuni descoperit la Criciova (Timiş) con inea în
inventar un fragment de lup de fier cu diametrul de 26-28 cm, groas de 4,5
cm. Cuptorul de redus minereu în care a fost ob inut a trebuit s fie distrus.
În apropierea bazei cuptorului se aflau una sau dou perfora ii prin care se
introduceau tuburi de suflare din lut folosite pentru tirajul de aer în timpul
arderii.
Cuptoare asem n toare au mai fost g site la Şoşdea, Fizeş, Reşi a, Berzovia.
Cuptorul se instala într-o groap de dimensiuni mai mari unde se constat
inventar ceramic, obiecte din fier şi sticl . Un astfel de cuptor putea produce
100 kg zgur , pentru aceasta erau necesare 200 kg minereu, din care se
ob ineau aproximativ 34 kg fier. Topirea dura aproximativ 20 de ore. Lupa
de fier era scoas din cuptor şi prin cioc nire se îndep rta zgura iar apoi se
introducea în cuptor pentru a doua topire care contribuia la purificarea
metalului.
Metalul era transportat în bare de cca. 4-5 kg şi lungi de 50 cm (0,5 m). în
cazul Criciova, sursa de materie prim era minereul extras din Mun ii
Poiana Rusc i.
Fierul brut se ob inea sub forma unor lupe de cca. 30 kg care erau apoi
prelucrate din nou prin forjare. Prin batere cu ciocanul la cald se m rea
duritatea, iar prin procedeul c lirii se ob inea o elul, cu calit i superioare
~120~
fierului. Aliajul de fier-carbon prelucrat d dea urm toarele variet i; o el,

fier moale, font alb şi font neagr .
Dup ob inerea metalului (feros sau neferos) el era prelucrat în cadrul
atelierelor. Se executau obiecte casnice, unelte agricole şi artizanale, arme,
podoabe, obiecte de port; meşterii fierari şi bijutierii (aurari, argintari)
st pânind tehnologia transform rii metalului brut în piese finite.
Cercet rile arheologice au eviden iat în castre şi aşez ri civile prezen a unor
instrumente şi creuzete folosite în prelucrarea metalelor. Au fost stabilite
dou tipuri de ateliere:
I. Ateliere pentru producerea de piese de podoab şi piese
de echipament militar
II. Atelier pentru producerea de piese de uz comun, de cult şi
ateliere pentru turnat statui votive
Din prima categorie au fost descoperite în prezent 13 ateliere de bijutier
dintre care, la Tibiscum 5(4 de bijutier – unul de fibule – şi unul de
echipament militar); la Dierna 1 atelier de bijuterii de bronz, la Napoca un
atelier de fibule, un atelier la Potaissa, atelier de fibule la Porolissum iar
ateliere de echipament militar la Bucium, Romita, Gil u, Bologa, Feldioara,
C şei, Romula, Sl veni. Se mai presupune pe baz de informa ii ateliere la:
Cop cei, Ilişua, Micia, Gherla, Apulum.
În a II-a categorie de ateliere sunt cele care produc piese din plumb şi bronz
– Drobeta, Sucidava, Romula – pl cu e cu cavalerii danubieni, iar pentru
statuete m rturiile sunt foarte pu ine – Venus Pudice la Dierna şi o pies de
mâner la Romula. În ceea ce priveşte descoperirea de la Bucium, ea
demonstreaz c existau castre pe limes care şi produceau echipament
militar.
Num rul mic de ateliere din Dacia poate fi pus şi în leg tur cu slaba cerere
a pie ei din zon . O alt caracteristic a produc iei meşteşug reşti este faptul
c majoritatea atelierelor se afl în mediul militar ceea ce arat c produc ia
metalurgic trebuia s satisfac nevoile armatei.
Din sec. III desele conflicte militare vor determina renun area la paza
minelor, districtele miniere vor dec dea, astfel încât se va folosi
preponderent ini iativa particular . Instabilitatea politic va influen a negativ
dezvoltarea activit ilor miniere şi implicit a celei metalurgice, determinând
o criz a metalului. Se va practica tezaurizarea metalului vechi, utilizat
pentru retopire. Precaritatea condi iilor va restrânge exploatarea şi
prelucrarea metalului la comunit ile rurale.
~121~
Exploatarea sării şi a pietrei
Exploatarea s rii
Exploatarea şi valorificarea s rii a constituit una dintre principalele ocupa ii
ale popula iei din Dacia. Monumentele epigrafice fac referiri la modul de
organizare a salinelor.
Pe baza analogiilor, se presupune c au existat exploat ri de suprafa cu
sec iune p trat cu latura de 7m., prev zute cu arm turi din lemn de fag sau
stejar fasonat. Blocurile se scoteau de la talpa exploat rii, pentru
desprinderea lor folosindu-se penele şi r ngile. Dup atingerea nivelului de
sare (între 0,30 – 10 m) se montau jgheaburi pe supor i de lemn, prin care se
aducea ap dulce de la suprafa . În contact cu sarea, apa devenea tot mai
saturat , sarea urcând la suprafa . Procedeul ducea la p r sirea salinei
destul de repede şi deschiderea altei saline, la 15-20 m de cea abandonat .
Când apa se aducea de la distan mare, se foloseau ro ile hidraulice.
Tabula Peutingeriana men ioneaz localit ile unde s-a exploatat sarea. La
Salinae lâng castrul Potaissa şi la Ocna Sibiului s-au identificat exploat ri
romane. Tot în epoca roman s-au utilizat exploat rile de la Sic, Pata şi
Ocna Dejului, în regiunea salinelor de pe Târnava, la Sânpaul-Homorod. În
localit ile Rupea (Braşov), Cojocna (Cluj) de asemeni s-au depistat urme
ale exploat rilor de sare. Sarea transilv nean era transportat pe Mureş. Pe
Olt pân la Dun re se transporta sarea din salinele de la Ocnele Mari. În
Maramureş sunt cunoscute salinele de la Coşteiu şi Cr ciuneşti.
Administrarea salinelor (proprietate imperial ) se f cea de c tre arendaşi
(conductores salinarum), ele putând fi arendate împreun cu p şunile
(conductores pascui et salinarum), putându-se arenda chiar şi dreptul la
desfacere a s rii. Este cazul lui Publius Aelius Strennus, conductor pascui,
salinarum et commerciarum, concomitent patron al colegiului plutaşilor. Se
mai cunosc din inscrip iile Daciei înc doi conductores salinarum: Aelius
Mar(i)us semnalat în dou inscrip ii, la Micia şi Domneşti şi C.Iulius
Valentinus la Sânpaul-Homorod. Sarea extras din Transilvania aproviziona
regiuni întinse din Europa central şi sud estic pân în Evul Mediu,
transportul f cându-se cu plutele pe Mureş sau pe Olt şi Dun re.
Carierele de piatr
Piatra a constituit materia prim de baz la edificarea a numeroase edificii
urbane şi militare (fortifica ii), apeducte, mausolee, poduri şi monumente
epigrafice şi sculpturale. Având o atât de larg utilizare, este fireasc
preocuparea pentru exploatarea carierelor de piatr de construc ie (calcar,
granit) şi marmur . Deschiderea unei cariere presupunea stabilirea a o serie
~122~
de factori: tipul de roc , granula ia şi densitatea acesteia, m rimea suprafe ei

de exploatare, factori geologici, direc ia diaclazei.
Maximul de roc ce urma a fi exploatat era apoi împ r it în sistemul de
diaclaz (acesta formând direc iile naturale de despicare a straturilor).
Pentru a disloca blocul de piatr , într-o prim opera ie trebuiau s pate
şan uri înguste cu ajutorul unor ciocane duble, ascu ite la un cap t. Apoi se
introduceau un şir de icuri metalice, b tute cu ciocane foarte grele. La Deva
(dealul Bejan) au fost descoperite trei ciocane. Pe un capitel roman
descoperit la Napoca sunt redate, pe lâng un ciocan de pietrar cu dou bra e
şi câteva d l i ascu ite, o dalt simpl şi o dalt cu trei din i. Uzura mare a
metalelor utilizate în carier presupune existen a în apropiere a unor ateliere
de fier rie care asigurau schimbul de unelte.
Dup desprindere, blocurile erau transportate pe uscat sau pe ap . Blocurile
de pân la zece tone erau transportate pe uscat cu ajutorul unor ro i tubular
cilindrice. De obicei, blocurile foarte mari erau transportate pe ap .
Nu exist informa ii privind organizarea numeroaselor cariere de piatr din
Dacia. Prin analogie cu alte provincii, se presupune c ele au fost exclusiv
proprietate imperial . Procuratorul imperial avea în atribu iile sale întreaga
activitate a carierei şi de expediere a blocurilor. În aparatul administrativ se
includea şi un procurator sau ofi er (cu rang de centurion) care supraveghea
opera iunile tehnice, asigurând calitatea pietrei extrase. Existau şi
func ionari speciali care urm reau transportul pân la destina ie.
În condi iile în care particularii preluau în folosin carierele (sau doar
anumite por iuni de carier ) aceştia pl teau o anumit sum de bani, având
un statut juridic intermediar între func ionarii imperiali şi arendaşi.
În cadrul lucr torilor la cariere (lapicizi) intrau oameni de condi ie liber şi
liber i. Nu exist în Dacia atest ri privind munca sclavilor în cariere, deşi se
presupune c sub supraveghere militar au lucrat atât sclavi cât şi
condamna i la munc silnic . Cei mai mul i pietrari par s fi fost de origine
greco-dalmat sau italic . Ei se organizau în corpora ii profesionale. La
Micia este atestat un collegium lapicidarim. Unul asem n tor trebuie s fi
existat şi la Ulpia Traiana Sarmizegetusa., unde au func ionat mai multe
ateliere de pietrari.
Fiecare aşezare mai important din Dacia şi-a avut propria carier de piatr .
Dintre cele mai importante sunt; cea de la Bucova (marmur ) lâng Ulpia
Traiana, altele la Călan, Strei, Săcel, Deva. Apulum se alimenta cu piatr
din cariera de la Geoagiu, iar Potaissa – de la Gherla; în zona Drobetei se
cunosc cariere la Vârciorova şi Gura Văii, iar în Banat la Iablani a şi
Petnic. Blocurile de piatr erau utilizate pentru necesit ile locale, dar
puteau fi şi exportate (marmura).
~123~
Meşteşugurile
Fa de epoca statului dac, produc ia meşteşug reasc a provinciei a luat un

avânt considerabil, diversificându-se şi crescând calitativ şi cantitativ.
Meşteşugarii erau organiza i în colegii (colegia) care reprezentau asocia ii
de ajutor reciproc organizând ceremonii religioase, banchete, distribuind
ajutoare. Autorit ile apelau la colegii pentru îndeplinirea anumitor sarcini
obşteşti. Colegiile aveau o organizare paramilitar , membrii lor fiind
împ r i i în decurii (colegiul faurilor de la Ulpia Traiana avea cel pu in 15
decurii şi era condus de un praefectus sau magister. De inea local propriu
(schola) pentru organizarea diferitelor activit i. Pentru a se proteja, ele îşi
alegeau câte un protector dintre personalit ile marcante (patronus defensor)
pe care îl onorau prin inscrip ii.
Cel mai frecvent men ionat colegiu era cel al faurilor (collegium fabrum),
men ionat în marile oraşe ale Daciei: Ulpia Traiana, Apulum, Drobeta.
Cuprindea pe cei care se ocupau cu metalurgia, dar şi alte meşteşuguri
(dulgheri, zidari, olari) şi negustori lega i de aceste meşteşuguri. Sunt
atestate epigrafic şi alte colegii: colegium centonariorum (al post varilor),
lapidariorum (pietrari), utriculariorum (plutaşi), lecticariorum (purt tori de
lectica şi hamali).
Inscrip iile atest de asemenea meserii, f r a se şti dac cei care le practicau
erau organiza i în colegii: mensor (inginer hotarnic), arhitectus, coriarius
(curelar), armamentarii (armurieri), ocularii (oculişti – preparau şi vindeau
alifii pentru boli de ochi).
Descoperirile arheologice atest zidari, olari, sticlari, giuvaergii dovedi i
prin rezultatele muncii lor. Materialul de construc ie din lut era produs în
officinae civile sau militare. Cea a lui Mannius Servius Donatus de la Ulpia
Traiana era cea mai cunoscut .
Cel mai r spândit era meşteşugul ol ritului, ceramica reprezentând
majoritatea inventarului din aşez ri şi necropole. Domina ceramica lucrat
la roat . Fiecare aşezare mai important de inea propriile ateliere pentru
necesit ile sale, dar marile centre lucrau pentru zone mult mai largi (ex.
Centrele de la Mic sasa – Sibiu, Cristeşti – Mureş, etc.). Cuptoare de
ceramic s-au descoperit la Ulpia Traiana, Apulum, Micia, Tibiscum,
Romula, Sucidava, Drobeta, etc.
În aceste ateliere se produceau atât vase de uz gospod resc cât şi imita ii
dup ceramica de lux (terra sigilata) importat din Gallia, Germania sau
Pannonia. Cel mai mare centru de produc ie de terra sigilata descoperit pân
în prezent este la Mic sasa. În marile ateliere se turnau opai e (lucernae),
existând şi ateliere profilate doar pe acest produs. De asemeni se realizau
din teracot statuete, pl ci ornamentale, medalioane.
~124~
S-au descoperit ateliere de sticl rie la Tibiscum şi Ulpia Traiana. La Romula

şi la Porolissum s-au g sit urmele unor ateliere pentru producerea de geme
şi camee.
Numeroase şi importante în via a economic a provinciei au fost atelierele
de ceramic şi materiale de construc ii.
Ateliere de ceramică şi materiale de construcţii

Despre existen a unor ateliere în care se producea ceramic sau materiale de
construc ii, vorbesc atât izvoarele scrise (ştampile), cât şi descoperirile
arheologice: urme ale instala iilor de ardere, tipare, instrumente de lucru.
Prezen a unui cuptor de ars ceramic (materiale de construc ii) este pus în
leg tur cu func ionarea unui atelier specializat în domeniu.
Clasificând atelierele în func ie de proprietarul lor, s-a constatat şi în cazul
Daciei Romane existen a officinelor militare şi a celor civile.
În mediul militar au existat c r mid rii apar in toare castrelor. Ele au fost
amplasate în interiorul castrului (Drobeta) sau, în cele mai multe cazuri, în
zona canabaelor. Materialele de construc ii produse de aceste officine
(c r mizi, igle, olane, tuburi pentru apeducte sau hipocaust) erau utilizate
pentru ridicarea fortifica iei, a cl dirilor de interes public, dar erau vândute
şi în mediul civil. De altfel, cu timpul produc ia s-a mutat din castru în
mediul civil (Napoca, Dierna, Ulpia Traiana Sarmizegetusa).
Pe lâng c r mid rii, în castre au func ionat şi ateliere de olari.
În fiecare castru sau în zone mai mult sau mai pu in îndep rtate de acesta s-
au g sit urme materiale care fac trimitere la func ionarea unor c r mid rii.
Aşa sunt c r mizile ce poart ştampila diferitelor unit i (legiune, cohort ,
alae, numeri) ce au sta ionat la un moment dat în provincia Dacia. Astfel:
- de la Romula provin materiale de construc ii ce poart
ştampila: LEG VII CLAUDIA sau LEG XI CLAUDIA,
- la Drobeta: LEG XIII G, LEG IV FF, LEG I ITAL,
L.V.M, lor ad ugânduli-se atelierele din castrele de la
Bumbeşti, Bivolari, R d cineşti, Stolniceni, Sl veni,
- de la Derna provin abrevierile: COH I BR, LEG XIII R,
LEG XIII G, DRP DIERNA,
- la Tibiscum: CIS, NPT, A I H;
- la Apulum: LEG XIII G;
- la Potaissa: LEG.V.M.,
- la Micia: COH II HIS,
- Porolissum cu ştampilele unit ilor ce au cantonat aici
etc.
Se consider c materialele de construc ie produse în spa iul militar, erau
realizate de c tre detaşamente de c r midari afla i sub conducerea unui
~125~
magister, care se deplasau în diferite puncte, aplicând ştampila sediului

principal de garnizoan .
Officinele militare şi-au început activitatea imediat dup cucerirea Daciei,
iar dup retragerea aurelian centrele s-au restrâns pe linia Dun rii: Dierna,
Ostrovul Banului, Gornea – acestea activând pân în sec. III – IV.
Urme ale c r mid riilor şi ale atelierelor de olari au fost descoperite şi în
mediul civil, unde officinele respective au fost amplasate în zone ce ofereau
condi ii propice: lut de calitate, apa în apropiere, la fel şi lemnul necesar
pentru alimentarea cuptoarelor. Şi aici au ap rut c r mizi care poart
ştampila unor produc tori particulari: la Romula (GREC – exporta şi la
Sucidava, QAB – abreviere cunoscut şi la Sarmizegetusa) sau atelierul lui
Marcus Syrus de la Tibiscum, care producea pe lâng ceramic şi materiale
de construc ii. De obicei, ştampilele aplicate pe materialele de construc ii
ieşite din atelierele particulare, sunt scurte şi greu de descifrat.
Pentru a-şi semna produc ia meşterii utilizau ştampile dreptunghiulare şi
mai rar p trate, dar şi m rci speciale de olari (rozet , cruce, frunz ). Scrierea
cu mâna se f cea ocazional. Aceste m rci se aplicau pe vase în diferite zone:
pe toarta unei amfore – MARC SYR (Tibiscum); pe burta unui vas
descoperit la Sl veni: ς; ATTICUS – nume ap rut pe un
fragment de la Romula, AA – produc tor de opai e din acelaşi centru.
În mediul civil ateliere de ceramişti (c r midari) existau atât în mediul
urban cât şi în cel rural (villae rusticae sau centre de mai mic importan ).
Pe teritoriul Daciei Romane astfel de centre au fost identificate în urma
descoperirii cuptoarelor pentru ars sau a unui bogat material ceramic.
Officine au func ionat la Mic sasa – cel mai mare centru de olari din
Transilvania, unde s-au descoperit 15 cuptoare, tipare de vase şi ceramic ;
Micia – unde a fost descoperit un grup de cinci cuptoare, Apulum – dou
cuptoare, Ampelum – officina ceramistului Gaius Proculus, la Ulpia
Traiana, la Tibiscum – unde prof. M.Moga a presupus existen a unei
pr v lii antice datorit multitudinii de cioburi provenite de la diverse tipuri
de vase, toate g site în aceeaşi cl dire, Dierna, Ramna.
În Oltenia ateliere au fost la: Romula – cel mai însemnat centru, unde în
villa suburban s-au g sit cinci cuptoare care au f cut parte dintr-un singur
atelier, Sucidava (4 cuptoare), Drobeta, Locusteni, Cârcea, Govora, Aquae
(Cioroiul Nou), Ghidici, etc.
În mai toate aşez rile rurale trebuie s fi existat ateliere care s deserveasc
interesele comunit ii, având caracter temporar sau permanent. N.Branga
consider c au existat officine în toate localit ile în care au ap rut
materiale de construc ii sau fragmente de ceramic .
Este greu de stabilit dac centrele au cunoscut o specializare strict , unele
producând numai c r mid , igl , iar altele olane, apeducte. Se pot observa
~126~
diferen ele dintre atelierele de olari şi cele de c r midari. În urma studierii

cuptoarelor; cele din urm sunt mai mari, iar placa de reverbera ie mai
rezistent .
Un cuptor pentru ars ceramic (materiale de construc ii) are dou p r i
distincte: camera de foc (praefussium) şi camera de ardere. În s p turi au
fost surprinse mai multe tipuri de cuptoare:
x) Cuptor cu plan dreptunghiular. Camera de foc era format
dintr-un canal lung (de la gura focarului şi pân la peretele din
spate, opus intr rii) din care perpendicular pe el se
desprindeau în stânga şi dreapta o serie de câte şapte canale,
care aveau menirea s distribuie c ldura din focar în întreg
cuprinsul camerei de ardere. De pe cele şapte canale paralele
porneau arcuri de bolt care înc lecau canalul principal şi care
aveau menirea de a sus ine platforma orizontal ce separa cele
dou p r i ale cuptorului.
Placa de reverbera ie era construit din straturi de chirpici
şi fragmente de igl lipite cu lut, fa a dinspre camera de
ardere fiind bine f l uit . Ea era str b tut de numeroase
orificii dispuse în moduri ce variaz de la un cuptor la altul.
Camera de ardere avea form dreptunghiular , pere ii
lipi i cu lut, iar dup aşezarea vasului pe gr tar, aceasta se
închidea printr-un strat gros de lut.
Alimentarea cu lemne se f cea printr-un coridor boltit,
flancat de cei doi pere i.
Astfel de cuptoare s-au descoperit la Micia, Garv n,
Sarmizegetusa.
y) Cuptor de formă dreptunghiulară cu colţurile uşor rotunjite
şi cu perete median. Peretele median putea fi l sat din p mânt
cru at (Micia) sau construit din chirpici (Romula). În cazul
cuptorului de la Romula, din cele dou canale principale mai
porneau câte cinci canale secundare, perpendiculare pe
primele şi desp r ite prin pere i de chirpici.
Astfel de instala ii erau utilizate şi pentru arderea vaselor,
dar în special pentru materialele de construc ii: c r mid ,
igle, tuburi, pl ci ornamentale.
z) Cuptor cu plan rotund şi stâlp central de susţinere. Focarul
avea form aproximativ rotund , din centrul s u pornind un
plan realizat din p mânt cru at sau din c r mizi şi igle lipite
cu lut (Tibiscum). Pe el se sprijinea placa de reverbera ie care
era str b tut de orificii rotunde dispuse concentric.
~127~
Partea de sus a camerei de ardere era în form de bolt ,

construit din lut. Ea se ridica deasupra nivelului p mântului,
iar dup un num r repetat de arderi trebuia ref cut .
Vasele destinate arderii se aşezau pe deasupra, dup aceea
deschiz tura era acoperit cu fragmente de ceramic şi lut.
Alimentarea camerei de foc se f cea tot printr-un canal,
iar dup înc lzire gura focarului se astupa treptat pentru a
primi cât mai pu in aer, apoi, în ultima faz de ardere a
obiectelor, gura se alimenta pentru ultima oar şi se astupa
complet.
Astfel de cuptoare au fost descoperite în Transilvania la:
Cristeşti, Blandiana, Apulum, Potaissa, Napoca, Micia, iar în
Oltenia la: Sucidava, Sl veni, Drobeta, Buridava, Bumbeşti.
Exist şi în afara grani elor Daciei Romane, la: Str uleşti,
Scheia, Dorm neşti.
aa) Cuptor rotund cu perete median pe care se sprijină placa
perforată. Poate fi considerat o variant a celui de mai sus, în
Dacia fiind pu in r spândit (Locusteni), mai multe fiind în
afara provinciei: Medieşul Aurit, Ceala – Arad şi în mediul
carpic din Moldova.
bb) Cuptor rotund, la care camera de ardere era săpată în
pământ şi era mai larg decât cea de foc. Gr tarul se sprijinea
pe trei pilaştri alipi i de pere i, fiecare realizat din câte şase
buc i de chirpici. Peste camera de ardere se în l a deasupra
solului o cupol . Un astfel de exemplar s-a g sit la Sucidava.
cc) Cuptor de formă aproximativ ovală. (D=1,90 m) placa de
reverbera ie se sprijinea pe un stâlp construit din c r mizi, dar
şi pe bordura aflat pe marginea pere ilor camerei de ardere.
La Tibiscum, într-un atelier de ol rie ce era situat la 20-25 m de castru, pe
lâng cuptor s-au g sit anexe pentru preg tirea lutului: platform pentru
b tut lutul (L=3 m; l=0,90 m) şi dou bazine pentru fr mântare şi cur irea
lutului de impurit i.
Pân în prezent se cunosc multe centre de produc ie ceramic , cuptoare
pentru arderea ceramicii g sindu-se la Apulum, Potaissa, Blandiana, Micia,
Ilişua, Cristeşti, Orheiul Bistri ei, Tibiscum, Sl veni, Stolniceni, Sucidava,
Drobeta, Romula, Bumbeşti, Locusteni etc. dar cel mai important dintre
toate pare s fie cel de pe vatra actualei comune Mic sasa, jud. Sibiu.
Aşezarea Mic sasa din partea de Est a provinciei Dacia a fost fondat de
coloniştii romani, situându-se pe drumul imperial ce ducea la Apulum şi
totodat pe drumul ce pleca de la Apulum spre estul provinciei, vestigiile ei
aflându-se pe aproximativ 20 hectare, cercetându-se pân în prezent doar 23
~128~
arii. Straturile de cultur material demonstreaz c fondatorii aşez rii,

coloniştii romani s-au stabilit aici înc din primii ani ai provinciei şi au
d inuit aici pe toat durata st pânirii romane.
În cadrul aşez rii Mic sasa se practic o serie de îndeletniciri, cea mai
important fiind ol ritul.
“Aşezarea roman de la Mic sasa este, incontestabil pân în prezent, cel mai
mare centru de ol rie cunoscut în Dacia şi, se pare, din provinciile dun rene,
fiind comparabil cu marile centre similare din Vestul Imperiului Roman.”
(I.Mitrofan – conduc torul cercet rilor). Pân la descoperirea acestei aşez ri
Dacia era socotit dependent în domeniul produc iei de ceramic de
provinciile învecinate. Dup descoperirile de la Mic sasa, cercet torii
afirm c , dimpotriv din Dacia erau exportate în provinciile învecinate din
“barbaricum” ceramica terra sigilata.
Despre structura atelierelor de ol rit se ştie foarte pu in, considerându-se c
existau 6 faze în confec ionarea ceramicii:
III. extrac ia şi transportul argilei,
IV. prepararea pastei,
V. fasonarea vaselor şi decorarea lor,
VI. uscarea,
VII. arderea,
VIII. înmagazinarea şi transportul produsului finit.
Lutul cur at de impurit i era modelat în vase cu ajutorul ro ii olarului, pus
în mişcare de piciorul olarului în timp ce cu mâinile acesta modela bucata de
lut aşezat pe roat . Decorarea vaselor se putea realiza prin diferite metode:
- incizarea lutului moale cu un obiect ascu it;
- ştampilarea cu ajutorul unor ştampile din lut ars ce l sau
în lutul moale o varietate de modele,
- ornamentele în relief se ob ineau cu ajutorul tiparelor sau
prin tehnica barbotinei.
În ceea ce priveşte mâna de lucru, în Dacia roman nu exist dovezi ale
prezen ei sclavilor în atelierele de ceramic , al turi de oamenii liberi.
Pe lâng vasele ceramice produse în Dacia roman , în atelierele de aici se
f ceau şi figurine de lut, imitând pe cele de bronz, importate şi reprezentând
personaje umane sau divinit i. Asemenea tipare folosite pentru
confec ionarea statuetelor se cunosc la Apulum, Dierna, Drobeta, Romula.
Unele dintre statuete erau probabil divinit i dacice reprezentând un zeu cu
barb şi o zei , uneori cu un copil între ei.
Cercet rile arheologice au demonstrat c în atelierele din provincia Dacia s-
au realizat cele mai variate tipuri de ceramic ; de la cea de uz comun, pân
la imita ii dup terra sigilata, diferite forme de vase, opai e lucrate cu roata
~129~
sau turnate în tipare, chiar m rgele de lut şi o camee din ceramic

(Porolissum).
Prelucrarea lutului a fost una dintre cele mai vechi îndeletniciri practicate de
diferitele comunit i umane. Înc dinaintea cuceririi romane, dacii foloseau
cuptoarele pentru ars, iar ceramica acestora a fost utilizat şi în timpul
provinciei.
Cercet torii au observat unele similitudini între cuptoarele dacice şi cele
romane existente în provincie. Exist diferen e în ceea ce priveşte
construc ia lor şi este sesizabil evolu ia, îns aportul cuceritorilor este mai
clar delimitat în ce priveşte tipologia vaselor sau în modul de ştampilare a
acestora, respectiv a materialelor de construc ii.
Ceramica în provincia Dacia
Studierea ceramicii este important pentru cunoaşterea vie ii social-

economice a provinciei Dacia. Cucerirea Daciei de c tre romani reprezint
un impuls pentru dezvoltarea meşteşugurilor locale. Atelierele de ol rie
încearc – pe de o parte – s imite produsele importate pentru a satisface
dorin ele p turilor avute, iar pe de alt parte se str duiesc s p streze
tradi ia, în scopul de a satisface gustul şi cerin ele mai conservatoare
manifestate de p turile s race ale popula iei. În acelaşi timp, ceramica din
import ilustreaz leg turile economice ale Daciei cu alte provincii.
Ceramica din epoca roman perpetueaz ceramica din epoca premerg toare,
din Laténe-ul geto-dacic. Pe de o parte, exist vase lucrate cu mâna sau
numai la roat , ce-şi p streaz ornamenta ia de dinaintea cuceririi romane,
astfel încât de multe ori este greu de deosebit un vas de secolul II d.Hr. de
un altul din sec. I î.Hr. (G. Popilian), iar pe de alt parte exist în Dacia
ol rie de factur roman , aceasta fiind lucrat la roat , în alc tuirea c reia
influen a produselor indigene mai vechi a ocupat un loc însemnat, dându-i
coloritul ce o deosebeşte pân la un punct de ceramica din alte provincii ale
imperiului.
Vasele de tradi ia Laténe-ului geto-dacic lucrate cu mâna sunt confec ionate
din past grosolan amestecat cu mult nisip, un mic num r de vase au o
past amestecat cu pietricele. Vasele sunt arse inegal, de culoare cenuşie
sau uneori g lbuie. Toarta orizontal şi ornamentul v lurit sunt elemente des
întâlnite în ceramica de epoc dacic Laténe care se perpetueaz şi în
produc ia ceramic din Dacia roman . Cele mai importante vase lucrate cu
mâna sunt ceaşca dacic şi oala borcan.
Ceaşca dacic este cel mai des întâlnit în aşez rile romane din sec. II-III
d.Hr., fiind r spândit în acelaşi timp şi în aşez rile carpice. Forma sa este
tronconic , cu fundul mai scurt decât gura, cu o toart sau dou tor i, fiind
uneori ornamentat . În aşez ri ele au fost folosite ca opai e, având urme de
~130~
fum şi foloseau drept capace pentru urnele funerare. Forma ceştii dacice nu
se schimb , ea r mâne aceeaşi din sec. II d.Hr., pân în sec. IV d.Hr.
Oalele borcan sunt numeroase în aşez ri şi necropole. În necropole sunt
folosite ca urne funerare, cele mai multe fiind descoperite la Locusteni dar şi
în aşez ri rurale din provincie (Soporul de câmpie, Ocna Sibiului, Sl veni,
Stolnicani, Cârcea, Ocni a). Oala borcan are form de sac sau uşor
bitronconic . Cele mai des întâlnite sunt cele cu buza r sfrânt în exterior şi
decorat cu brâuri alveolare aplicate pe um rul vasului şi mai pu in pe zona
maxim de rotunjire. La acest tip exist mici diferen e de profil sau decor.
Ceramica dacic lucrat grosolan nu are corespondent în ceramica roman
provincial . Ea a persistat în mediul rural al provinciei în tot timpul
st pânirii romane, g sindu-se în castrele forma iunilor auxiliare, în
cimitirele de incinera ie rurale, asociate fiind în aceleaşi gropi de provizii,
bordeie, în acelaşi strat de cultur cu ol rie şi produse romane. Amestecul
acestor dou specii ceramice asigur datarea ol riei primitive dacice în
perioada roman şi exclude posibila sa apartenen la epoca dacic .
Produc ia s teasc este principala surs a ceramicii primitive dacice din
provincie, folosit îndeosebi pentru uzul casnic şi fiind produs în ateliere
dar şi în gospod rii, pentru nevoi personale. Cantitativ este relativ pu in ,
ol ria de factur roman reprezentând majoritatea. Ea reflect participarea
dacilor la via a provinciei. Folosind produse romane, p streaz totuşi şi
elemente de cultur proprie.
Ceramica dacică fină continu şi ea, dar într-o cantitate foarte mic , doar în
aşez ri rurale şi în num r redus de forme: fructiere, chiupuri, oale, str chini.
Este de dou categorii: din past zgrun uroas , care de cele mai multe ori are
culoare c r mizie şi din past fin , cenuşie (categoria cea mai r spândit ).
Tipul de vas de factur dacic cel mai r spândit lucrat la roat este oala-
borcan, modelat fie din past zgrun uroas de culoare c r mizie (identic
cu oalele borcan modelate cu mâna), fie din past cenuşie cu suprafa a
lustruit . Corpul este bitronconic, cu um r bine marcat în zona diametrului
maxim, decorul fiind format din dou -trei linii paralele adânc incizate,
în l imea vaselor fiind de 0,25-0,45 m.
Motivele ornamentale ale ceramicii dacice din epoca roman se simplific
foarte mult sub influen a ceramicii romane. Se mai p streaz înc brâul
împletit alveolar sau crestat, proeminen e rotunde sau late, crest turi sau
alveole pe buza vasului, linia simpl , motivul "br dule ", dar frecven a
folosirii lor este mai redus .
Componenta local în ceramica provinciei Dacia se poate constata şi în
evolu ia unor forme ale ceramicii romane provinciale de culoare cenuşie-
negricioas , preluate din repertoriul ol riei dacice, vase care nu au analogii
în ceramica din provinciile vecine. O categorie aparte de ceramic , mai
~131~
bogat ornamentat , este format din vase ştampilate, roşii sau negre-cenuşii,
întâlnite în special în Dacia Porolissensis. Ea este tot de tradi ie dacic ,
dezvoltat în epoca roman , probabil în leg tur cu noile ateliere din afara
provinciei ale dacilor liberi (ex. Medieşul Aurit, jud. Satu Mare). Vasele
sunt decorate cu ajutorul unor sigilii cu motive ornamentale de tradi ie
dacic Laténe.
Ceramica romană din provincie se grupeaz în dou categorii
- ceramic local
- ceramic de import
Ceramica locală
Se împarte în cinci categorii:
12. imita ii locale de terra sigillata
13. ceramica decorat cu figuri în relief
14. ceramica ştampilat
15. ceramica pictat
16. ceramica de uz casnic
Imita ii locale de terra sigillata

Pre ul ridicat al ceramicii "terra sigillata" de import şi cererea tot mai mare a
acestei categorii ceramice au stimulat încerc rile de imita ie. Situa ia este
comun şi pentru alte provincii precum Pannonia sau Moesia. Atelierele
unde s-au g sit tipare de terra sigillata sunt r spândite în toat provincia
Dacia, dar în special în oraşe. Tehnica este mai rudimentar , pasta mai
zgrun uroas şi deci calitatea mai slab a acestor vase imitate o face uşor de
distins de cea original . Anumite zone ale vasului, în care intr întotdeauna
p r ile cu decor în relief, sunt acoperite cu o vopsea roşie cu toat gama
nuan elor ei. Toate p r ile decorate sunt realizate cu ajutorul tiparului.
Elementele de decor sunt de natur uman , animalier , vegetal sau
geometric . Combinarea acestor motive simple d originalitatea decorului
pe care îl compun.
Ceramica decorat cu figuri în relief

Decorul în relief nu se ob inea cu un tipar în negativ pentru întregul vas, ca
în cazul sigillatelor, ci prin realizarea unor motive ornamentale
independente, care se aplicau apoi pe pere ii vasului respectiv. Metoda
aceasta a fost folosit mai întâi la Pergam, de unde a fost preluat de olarii
de la Arretium, ca în cele din urm s se r spândeasc în centrele ceramice
din mai multe provincii ale Imperiului roman. De remarcat în cadrul acestei
~132~
grupe vasele decorate cu şerpi (Schlangefösse). Vasele de acest fel se pot

clasifica în dou categorii:
dd) vase decorate cu şerpi şi alte figuri
vase decorate numai cu şerpi.
Luând drept criteriu tehnica realiz rii solzilor, putem distinge patru variante:
- vasele pe care solzii şerpilor sunt reda i prin cercule e
ştampilate;
- vasele pe care aceste detalii sunt realizate prin
împuns turi;
- vasele cu reprezent ri realiste ale solzilor;
- vasele pe care solzii şarpelui nu au fost indica i.
Semnifica ia acestor vase decorate cu şerpi în relief este pus în leg tur cu
cultul lui Mithras sau al lui Sabazios. Al i cercet tori consider c acest tip
de ornament este de origine oriental , având semnifica ie apotropaic . Se
admite îns , de c tre toat lumea, c ele servesc pentru îndeplinirea unor
anumite ceremonii religioase în culte de origine oriental . Posibil deci ca ele
s fi p truns în Dacia odat cu coloniştii orientali.
Ceramica ştampilat
Tehnica ştampil rii este folosit destul de frecvent în tot Imperiul roman.
Ornamentarea prin ştampilare dateaz din sec. IV î.Hr. şi pân în sec. V-VI
d.Hr. Ceramica ştampilat exista în Dacia înc din primii ani ai cuceririi
romane, pe fondul cunoaşterii acestei tehnologii de c tre daci prin
intermediul grecilor.
Dup calitatea pastei putem împ r i ceramica ştampilat în dou categorii:
- ceramica din past fin ;
- ceramica din past zgrun uroas ,
- iar dup culoare, în ceramic roşie şi cenuşie.
Vasele din past fin sunt frecvente în sec. II d.Hr., iar cele din past
zgrun uroas sunt mai des întâlnite în sec. III d.Hr. Totuşi, ceramica din
aceast categorie este rar întâlnit sau pu in publicat .
Ceramica pictat
Este o categorie de ceramic fin , mai rar întâlnit , pictat la exterior sau în
interior cu ornamente geometrice (benzi de cercuri paralele), cu o vopsea de
culoare roşie sau c r mizie pe fond g lbui.
Exist ipoteza c ceramica pictat din epoca roman este specific dacic şi
continu tradi ia autohton , anterior cuceririi romane. R spândirea acestei
ceramici pe tot cuprinsul imperiului dovedeşte c ea nu este specific numai
dacilor, ci este transmis din Laténe târziu ceramicii romane.
~133~
Ceramica de uz casnic
Prin aceste termen se în eleg vasele care se întrebuin au la preg tirea
mânc rii sau serveau drept vesel pentru mas . Se includ în aceast
categorie şi unele tipuri de vase care foloseau la alte îndeletniciri casnice sau
practici funerare, deoarece în cadrul acestei categorii nu se pot face
delimit ri precise.
Ceramica de uz casnic exprim mai precis individualitatea ceramicii romane
provinciale din Dacia. Aceast categorie reprezint în modul cel mai fidel
sinteza roman cu cea a autohtonilor, în domeniul ol ritului. Olarii daci au
cunoscut cu siguran ceramica roman înainte de transformarea rii lor în
provincie roman . Strânsele leg turi economice şi culturale între lumea
roman şi Dacia de dinainte de cucerire au avut ca efect, printre altele, şi
influen e în meşteşugul ol ritului. Pentru a sublinia influen a ceramicii
romane asupra celei dacice, este suficient s men ion m c , în general,
ulcioarele dacice, cu o singur toart , lucrate la roat imit formele romane.
Numai maniera lor de confec ionare, precum şi detaliile tehnice ne dovedesc
c avem de-a face cu piese lucrate de daco-ge i şi nu de import. De multe
ori, unele vase dacice, care au forme asem n toare cu cele din repertoriul
roman, nu reprezint altceva decât evolu ii din forme autohtone. În cazul
acesta este foarte greu de delimitat unde se opresc formele tradi ionale
supravie uitoare şi noul repertoriu de forme aduse de romani. De aceea se
cere, în acest sens, o foarte mare pruden , deoarece anumite forme din
Laténe-ul târziu, comune cel ilor şi dacilor, au intrat şi în repertoriul roman,
înainte de cucerirea Daciei.
Ceramica de uz casnic constituie capitolul cel mai dificil al studiului
ceramicii provinciale romane din Dacia. Dificult i mari se întâlnesc mai
ales la înscrierea cronologic a formelor. Multe din acestea au o via lung
şi se g sesc în timpul întregii epoci de st pânire roman în Dacia, f r s
sufere schimb ri sesizabile. Criteriile de datare nu prezint totdeauna o mare
siguran . Modelele din morminte pot s fie mai vechi (câteodat cu mai
multe decenii) decât mormintele. În aceste cazuri, tipurile de vase din
mormintele respective trebuie s fie datate prin analogie cu vase de acelaşi
tip care pot fi datate mai sigur.
O alt dificultate se întâlneşte în sistematizarea materialului ceramic, destul
de bogat şi divers. O sistematizare mai judicioas (care s in seama de
anumite criterii de importan major ) este indispensabil . Nu se poate
contesta importan a deosebit pe care o are calitatea pastei într-o încercare
de clasificare a ceramicii romane, dar acest criteriu nu poate fi folosit singur.
Importante sunt, de asemenea, forma şi culoarea vasului.
Luând drept criterii calitatea pastei, ceramica local de uz casnic se poate
împ r i în dou mari grupe:
~134~
- Ceramica din past fin ;

- Ceramica din past zgrun uroas .
Ceramica fină are o past bine fr mântat , f r impurit i, iar ca degresant
se foloseşte mica şi nisipul fin. Culoarea cea mai des întâlnit la aceast
categorie este cea roşie-c r mizie. Majoritatea vaselor de aceast culoare
sunt acoperite cu o vopsea de nuan roşie brun , care poate s ocupe
anumite por iuni din întreaga suprafa a vasului. Un num r mult mai mic de
vase din aceast categorie au suprafa a interioar şi cea mai mare parte a
suprafe ei exterioare acoperite cu un firnis similar cu acela al vaselor "terra
sigillata" de import.
Tot în categoria ceramicii cu past fin exist un num r destul de important
de vase de culoare cenuşie. O parte din vasele fine de culoare gri au pere ii
acoperi i cu un firnis negru, care imit întrucâtva ceramica "terra nigra". În
general, anumite forme din aceast categorie nu sunt specifice pentru o
anumit culoare. Trebuie subliniat faptul c ceramica fin roşie are acelaşi
repertoriu de forme cu ceramica fin de culoare cenuşie (gri).
Ceramica zgrunţuroasă are pasta amestecat cu pietricele şi este executat
mai pu in îngrijit. Culoarea cea mai frecvent a vaselor lucrate din astfel de
past este cenuşie cu toate nuan ele sale, dar un procent destul de însemnat
de vase este de culoare roşie-c r mizie. Repertoriul formelor lucrate din
past gri-cenuşie nu este identic cu acela al celor lucrate din past fin .
Exist îns şi forme comune ambelor categorii. Se consider c vasele din
past zgrun uroas apar la începutul sec. II, iar pasta fin continu s existe
şi în sec. III - începutul sec. IV d.Hr.
Deşi exist mai multe variante de tipologii, totuşi specialiştii în domeniu
sunt de acord cu clasificarea în dou categorii a ceramicii de uz casnic, dup
origine:
- de tradi ie roman ;
- de tradi ie Laténe dacic .
Ceramica de uz casnic de tradiţie romană

Cea mai complet tipologie a acestei categorii ceramice pentru provincia
Dacia o dator m istoricului Gh. Popilian, care face o clasificare în
nou sprezece tipuri:
Oale-borcan (11 subtipuri). Cele mai multe exemplare din past
zgrun uroas de culoare cenuşie. O mic parte a ceramicii de acest tip este
din past fin . La prima vedere forma este stereotip . Totuşi unele elemente
ca marginile, buzele şi felul în care este modelat fundul, permit stabilirea
unor tipuri. Decorul de pe oala-borcan este foarte s rac: de obicei una sau
dou linii orizontale incizate. Utilizat pentru fiert mâncarea, prin excep ie
şi ca urn funerar .
~135~
Oale cu o toartă, din past zgrun uroas , cenuşie, cu pântecul bombat, cu

urme de utilizare în buc t rie sau ca urne funerare. Nu are variante. Buza
este r sfrânt în afar , corpul sferic sau ovoidal. Fundul este neprofilat dar
uşor concav.
Oale cu două torţi (6 subtipuri). Tipic pentru fiert mâncarea.
Căni (4 subtipuri). Este un vas cu o toart , de în l ime medie, care are ca
func ie principal turnarea şi p strarea lichidelor. Sunt confec ionate din
past fin de culoare roşie-c r mizie sau cenuşie.
Ulcioare cu o toartă (12 subtipuri), din past fin de culoare în general
roşie-c r mizie. Utilizare multipl .
Ulcioare cu două torţi (6 subtipuri). Utilizate în special în scopuri funerare.
Toate tipurile sunt din past fin de culoare roşie, cu pere ii vopsi i în
nuan e de roşu.
Căniţe cu o toartă (7 subtipuri), de dimensiuni reduse, comune pentru întreg
imperiul. Utilizate pentru b ut sau liba ii funerare. Pasta este fin , de culoare
roşie sau cenuşie.
Căniţe cu două torţi (2 subtipuri). Utilizate în general pentru b ut, sau
depuse ca ofrande în morminte.
Cupe-pahare (8 subtipuri). Utilizare exclusiv pentru b ut. Imit forme ale
ceramicii de tip "terra sigillata".
Creuzete. Sunt utilizate pentru turnat metalele lichide. Au cap cilindric sau
tronconic, cu cioc şi pere i groşi.
Puşculiţe. Utilizate pentru p strarea banilor; de forma unui ulcior f r gât şi
corpul bombat.
Chiupuri (2 subtipuri). Vase de mari dimensiuni care serveau pentru
p strarea proviziilor (cereale), cunoscute sub numele de "dolia" sau "pithoi".
Afumători (4 subtipuri). Asem n toare cu o fructier . Din past fin sau
zgrun uroas , culoare roşie-c r mizie sau roşie-brun . Pere ii sunt înal i,
buza îngroşat şi r sfrânt spre exterior.
Castroane (7 subtipuri). Vase de dimensiuni mari şi adânci. Past fin ,
culoare roşie sau c r mizie. Form bitronconic , buz îngroşat şi evazat .
Fund profilat sau inelar.
Străchini (3 subtipuri). Mai mici decât castroanele şi mai late. Buza este
dreapt şi pere ii arcui i. Fund inelar.
Farfurii-talere (7 subtipuri). Vase mai largi cu pere ii mai mici şi oblici
(sau drep i). Fund drept, uneori uşor concav. Past fin sau zgrun uroas ,
culoare cenuşie, roşie sau neagr .
Strecurători (2 subtipuri). În dou registre, partea inferioar în form de con
şi perforat sau în form de castron complet perforat.
Platouri-tăvi (3 subtipuri). Vase cu diametrul mare şi cu pere ii scunzi. Din
past fin de culoare roşie sau cenuşie.
~136~
Capace (5 subtipuri). Lucrate mai neglijent din past fin sau zgrun uroas ,
culoare roşie-c r mizie sau cenuşie, form tronconic , cu un buton, o toart
sau mai multe.
Ceramica de import.
Se împarte în mai multe tipuri ceramice, cele mai importante fiind:
Terra Sigillata
Constituie cel mai sigur mod de datare pentru situl arheologic respectiv.
Varia iile formei sale, schimbarea elementelor de decor, în perioade
succesive de la o epoc la alta, de la un atelier la altul, cât şi m rcile olarilor
dau posibilitatea încadr rii perfecte într-o evolu ie cronologic a produselor
de tip terra sigillata. În Dacia, ca şi în alte provincii ale imperiului roman,
terra sigillata nu p trunde decât odat cu unit ile militare care o cuceresc.
Cele mai vechi vase terra sigillata au p truns în zona de la sud de Carpa i şi
sunt produse în atelierele nord-italice. Fragmente de astfel de vase sunt
pu ine, pentru c la sfârşitul sec. I Dacia nu devenise înc provincie roman .
Importul de terra sigillata şi în general de obiecte de lux se intensific în
Dacia, dup ce procesul de urbanizare şi romanizare se dezvolt .
Importul masiv de sigillata în Dacia începe cu sfârşitul domniei lui Traian şi
cu epoca lui Hadrian. Centrele de unde sunt aduse vasele terra sigillata se
întind din nordul Italiei pân în Gallia, Germania şi Pannonia, Arretium, La
Granfesenque, Le Toux, Pheinzabern, Westerndorf, Pfaffenhofen am Inn
etc. şi se explic prin migrarea treptat a centrelor de produc ie spre pie ele
de consum. Se pare c terra sigillata p trunde în Dacia la început adus de
solda ii primelor garnizoane militare. Odat cu dezvoltarea procesului de
urbanizare, sigillatele vor fi aduse de negustori pentru a satisface cererile
p turii înst rite. Lipsa aproape total a vaselor terra sigillata în aşez rile
rurale dovedeşte c acest tip de vas era considerat de lux.
Mortaria
Sub denumirea latineasc de "mortaria" sau "pelves" sunt cunoscute vasele
de mari dimensiuni, cu pere i groşi, cu marginea evazat şi curbat în jos,
prev zut cu deversor, care are rolul de a înlesni curgerea lichidelor.
Mortaria sunt r spândite peste tot în imperiul roman, dar în special în castre.
Exist mai multe ipoteze legate de utilizarea lor:
- au folosit la sf râmarea gr un elor sau a legumelor fierte,
- au folosit la smântânirea sau la închegarea laptelui,
- au folosit la macerarea diverselor produse alimentare.
Cert este c au fost întrebuin ate în special de solda i, fiind uşor de
transportat.
~137~
Amforele
De origine greceasc , amfora a devenit un vas foarte obişnuit la romani,
aflându-se peste tot în cuprinsul imperiului roman. Amfora a fost creat
pentru p strarea şi transportarea lichidelor, în special a untdelemnului şi
vinului. Spre deosebire de ceramica terra sigillata de import, care indic
rela iile comerciale apusene ale imperiului, studiul amforelor descoperite în
Dacia, care vin şi din regiunea oriental , întregeşte tabloul comer ului
acestei provincii. Deşi amfora este prezent destul de frecvent în aşez rile
urbane şi rurale din cuprinsul Daciei romane, totuşi nu exist dovezi sigure
pân în prezent c ar fi fost produse şi în atelierele locale. Având în vedere
c , înc din Laténe, autohtonii imitau amforele greceşti, se poate admite c
olarii din Dacia s fi lucrat şi amfore atât de necesare în comer .
Forma cea mai timpurie de amfor este din past fin c r mizie, cu gâtul
lung, buza îngroşat în afar şi toarta înalt , compus din dou benzi
rotunde, cu protuberan în partea unde face unghiul drept. Va evolua, în
diferite variante (cu gâtul, scurt, larg, fundul ascu it, decorate, ştampilate
etc.), forma cea mai r spândit fiind cea a amforei fusiforme cu piciorul
tubular, din past fin , cenuşie, acoperit cu angob gri-neagr , ce va
continua s existe pân în sec. IV d.Hr.
Alte categorii de vase de import

Vase cu decor în tehnica barbotinei, sunt vase de lux, din past fin f r
impurit i, acoperite cu o vopsea de culoare roşie. Datorit faptului c
pere ii vaselor sunt sub iri şi friabili, s-au p strat foarte pu ine forme de
vase. Majoritatea acestora sunt castroane sau boluri şi în pu ine cazuri c ni e
cu dou tor i sau oale cu corpul bombat, de asemenea cu dou tor i. Cea mai
r spândit form de vas decorat cu tehnica barbotinei este castronul sau
strachina de diferite profile şi m rimi. Unele dintre ele sunt decorate cu
motive vegetale, majoritatea specialiştilor admi ând originea r s ritean a
acestei tehnici de ornamentare, venit din Grecia şi bazinul oriental al M rii
Mediterane.
Vase cu interiorul decorat cu figuri în relief. Acest tip de vas este rar
întâlnit, având un rol decorativ; se întâlneşte într-o singur variant de
farfurie larg deschis pentru a se putea observa mai bine decorul interior.
Decorul se afl pe fundul vasului şi reprezint figuri mitologice ieşite în
relief. Autohtonii au încercat imitarea acestui tip de vas, îns într-o tehnic
rudimentar şi dintr-o past mai pu in fin , cu impurit i.
Vase cu ştampilă. Majoritatea descoperirilor de acest tip provin de la
castroane din past c r mizie fin , cu pere ii acoperi i cu o vopsea roşie
închis . Pe partea interioar a vaselor se afl unul sau dou cercuri
concentrice, formate din linii incizate, realizate cu roti a din at , în centrul
~138~
c rora este imprimat o marc ce reprezint un picior înc l at într-o sandal ,

sau diferite alte simboluri. Tipurile acestea de vase sunt importate de la sud
de Dun re, aria lor de r spândire fiind restrâns şi cu rol decorativ.
Vase fine decorate cu rotiţa. Sunt vase din past foarte fin , cu suprafa a
acoperit cu o vopsea roşie, de dimensiuni mici, în special boluri sau
farfurii. Decora ia cu roti a se aplic pe întreaga suprafa exterioar a
vasului, de jur împrejurul axei.
Vasele din pastă fină cu pereţi subţiri. Pere ii vaselor sunt acoperi i la
exterior cu o vopsea roşie-c r mizie. Formele obişnuite sunt farfuriile,
cupele şi bolurile. Uneori fundul vasului este decorat cu cercuri concentrice
incizate cu ajutorul roti ei din ate.
Ceramica cu glazură. Apare spre sfârşitul ocupa iei romane, vasele având o
culoare galben-lemon sau verde-oliv. Num rul de fragmente este foarte mic
şi în general datat în sec. III-IV d.Hr.
În concluzie, din preistorie şi pân în feudalism ceramica a
reprezentat elementul cronologic cel mai frecvent şi mai important
pentru datarea obiectivelor arheologice. Şi în Dacia roman , ca şi în
celelalte provincii ale imperiului, ceramica este produsul cel mai
r spândit, atât în centrele urbane, cât şi în cele rurale. Element
fundamental al culturii materiale, ea permite studiul evolu iei
economice şi sociale a provinciei. În cazul provinciilor dacice,
ceramica permite surprinderea continuit ii de via a dacilor în
condi iile st pânirii romane.
Comerţul
Schimburile comerciale au cunoscut o intensificare fa de perioada statului
dac, ca urmare a creşterii demografice, urbaniz rii, m rirea re elei c ilor de
comunica ii şi perfec ion rii mijloacelor de transport, creşterii produc iei de
m rfuri. În circuitul comercial intern intrau cerealele, sarea, fierul, lemnul,
textilele, vitele, pieile, lâna, ceara, mierea, c r mizile, iglele, vase ceramice,
etc.
Dacia avea leg turi de schimb intense şi cu provinciile învecinate sau mai
îndep rtate: Pannonia, Noricum, Illyria, cele dou Moesii, Gallia, Germania,
provinciile din Asia Mic , precum şi cu triburile din Barbaricum. Se
exportau cam aceleaşi produse utilizate şi pe plan intern
O situa ie aparte o prezenta comer ul cu Italia şi provinciile dezvoltate
economic. În schimbul produselor de lux (vase, bijuterii, obiecte de port,
bronzuri) se exportau mari cantit i de materii prime şi produse alimentare.
În schimb aurul lua drumul monet riilor imperiale f r ca Dacia s câştige
ceva, produc ia aurifer fiind monopol de stat.
~139~
Intensitatea vie ii comerciale este atestat de marele num r de monede

descoperite izolat sau în tezaure. Circulau denari şi mai târziu antoninieni de
argint, diferite monede de bronz emise la Roma sau în provincii, monede de
bronz ale oraşelor greceşti de pe litoralul dobrogean, din peninsula
Balcanic şi din Asia Mic . În anul 245 împ ratul Filip Arabul a acordat şi
provinciei Dacia dreptul de a bate moned de bronz, monet ria func ionând
probabil la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Emisiunile au continuat pân prin
anii 256-257.
Rolul de frunte în comer ul Daciei îl aveau negustorii de origine oriental ,
grupa i adesea în asocia ii. La Napoca sunt atesta i Galatae consistentes
municipio şi un colegiu de Asiani precum şi negustori greci şi traci. Galatae
activau şi la Germisara, iar la Ampelum sunt cunoscu i negustorii din
Bithynia; la Densara (neidentificat pe teren, în zona aurifer ) doi negustori
greci înfiin eaz o societate cu scopul de a împrumuta bani pe dobând .
Al turi de orientali, activi au fost negustorii din zona renan ; câte unul sunt
atesta i la Apulum şi Drobeta, iar o inscrip ie din Colonia Agrippina (Köln –
Germania) numeşte pe unul din locuitorii s i: negotiator Dacicus.
Negustorii originari din Dacia sunt men iona i epigrafic în Dalma ia.
Concluzii.
Se poate constata intensa via economic a provinciei. Principalele ramuri
economice au continuat s fie – asemeni perioadei statului dac – agricultura,
creşterea vitelor, exploatarea bog iilor subsolului şi a solului, meşteşugurile
(îndeosebi metalurgia, materialele de construc ii şi ol ritul). Dar
îndeletnicirile vechi au primit un nou impuls prin noile tehnologii introduse
în toate domeniile. Meşteşugurile s-au orientat spre tipuri de produse
apar inând lumii romane. Integrat Imperiului, comer ul provinciei se
diversific şi intensific , orientându-se spre schimbul de produse cu alte
provincii, inclusiv Roma. Toate determin o înfloritoare şi neîntrerupt via
economic .
~140~
VIA A SPIRITUAL PROVINCIAL

Studiul spiritualit ii romane provinciale reprezint studiul componentelor
fundamentale ale procesului de romanizare într-o provincie. El presupune
existen a unei numeroase popula ii romanizate — sau în curs de romanizare
—. Dac procesul romaniz rii se poate surprinde în cultura material a
popula iei asupra c reia se exercit , procesul nu se des vârşeşte decât atunci
când se extinde asupra vie ii spirituale. El va fi încheiat atunci când
romanizarea a triumfat şi în via a spiritual . De aceea, cunoaşterea vie ii
spirituale a provinciei Dacia reflect gradul atins de romanizare în aceast
provincie — consecin ă a integr rii coloniştilor şi autohtonilor provinciei în
lumea roman , premisă a procesului de etnogenez româneasc .
Însuşirea limbii latine, manifest ri literare şi cunoştin e

ştiin ifice
Însuşirea limbii latine a constituit condi ia fundamental a procesului de
romanizare. Cele 3.500 de inscrip ii latine (comparativ cu 40 greceşti şi mai
pu in de zece în limba siro-palmyrean ) indic evolu ia procesului de
romanizare din provincie. "Latina popular " vorbit în Dacia este o limb
unitar . Abaterile de la limba latin clasic din inscrip ii sunt comune unor
arii provinciale întinse, deci nu constituie excep ie pentru Dacia.
Num rul relativ mare al ştiutorilor de carte indic existen a unor şcoli, unde
copiii erau instrui i şi înv au în limba latin . Maturii c utau dobândirea
ştiin ei de carte pentru a putea ocupa anumite pozi ii în societate. Desigur,
înv mântul era preponderent de nivel elementar.
Indicii pentru capacitatea r spândirii romaniz rii prin scrierea latin le ofer
dovezile privind practicarea scrisului cursiv în Dacia roman . Inscrip iile
cursive au ap rut în castre, oraşe şi aşez ri rurale. Ele sunt pe vase (în jur de
80 de texte, aproximativ jum tate în Dacia Malvensis, mai pu in în Dacia
Porolissensis) şi pe igle şi cărămizi (peste 100 de texte, majoritatea tot în
Dacia Malvensis, cele mai pu ine în Dacia Apulensis). P strate cele mai
multe fragmentar, ele reprezentau: nume de persoane, exerci ii de scriere,
epitafe funerare, jocuri, cifre etc. Când numele era scris în pasta crud , el
desemna meşterul produc tor (ori ajutoarele sale), iar când era zgâriat pe
produsul finit — proprietarul sau destinatarul respectivelor produse (vase,
igle, c r mizi). Cifrele indicau litrajul (la vase) sau num rul de obiecte
prelucrate de muncitorul (meşterul) care noteaz cifra. Literele de alfabet
reprezint exerci ii de scriere. De remarcat c numele din inscrip ii sunt
majoritatea latineşti (aproape exclusiv cognomina), cele greceşti sau
~141~
orientale fiind pu ine. Numele reflect propor iile etnice ale popula iei
provinciei, aşa cum apar ele şi în inscrip iile lapidare.
Compararea tipurilor de litere folosite în inscrip iile cursive din Dacia,
con inutul inscrip iilor şi tipul general de scriere a permis constatarea c
aceste inscrip ii se înscriu perfect în scrierea latin cursiv din imperiu din
secolele II-III d.Hr. În ceea ce priveşte problemele de lexic, textele întregi
sau întregibile folosesc limba latin comun specific zonei de la Dun rea
de Jos a Imperiului Roman.
Monumentele funerare con inând epitafuri (unele din ele în versuri)
dovedesc existen a unor preocup ri literare. Se detaşeaz o p tur de
locuitori care cunosc operele scriitorilor clasici (Homer, Ovidiu, Vergiliu),
receptiv la curentele filosofice ale vremii. Elemente noi de rit şi ritual
funerar (utilizarea sarcofagelor, introducerea de vase de cult în morminte, a
monedelor-obol al lui Charon etc.), credin ele despre "lumea umbrelor" se
reflect în inscrip iile funerare. Textul unei inscrip ii de la Tibiscum indic
elemente de simbolism sideral de origine stoic : p mântul ine trupul,
numele (este pe) piatr iar sufletul (se afl ) în aer. Reprezent rile simbolice
ale sufletului, ale mor ii sau ale virtu ilor umane indic elementele unui
sistem filosofic şi etic al celor care au dedicat monumentele (uneori şi
supravie uiri ale spiritualit ii autohtonilor).
Dintre ştiin e, se remarc cele din domeniul juridic, matematic şi medical.
Institu iile juridice şi modul lor de func ionare se reflect îndeosebi în
elementele de drept succesoral (testamente) şi al contractelor (a se vedea
capitolul privind dreptul roman în Dacia).
Cunoştin ele matematice erau indispensabile în activitatea economic
(tranzac ii etc.) şi arhitectonic (construc ii). Ele aveau şi caracter sacru,
astronomia şi matematica slujind calcul rii timpului şi prezicerii viitorului.
Practicarea medicinei este ilustrat de monumentele şi templele închinate
zeilor Aesculap şi Hygeea (vezi capitolul privind religia) drept mul umire
pentru vindecarea dedicatului sau unor apropia i ai s i. Cunoştin ele
medicale şi de igien corporal sunt dovedite de utilizarea apelor termale de
la Germisara (Geoagiu) şi Aquae (B ile Herculane), existen a numeroaselor
b i publice (therme) dar mai ales men ionarea în inscrip ii a unor medici şi
descoperirea pe cale arheologic a unor instrumente chirurgicale.
Arta
Conceptul de art provincial se refer la produc ia artistic realizat în
provinciile din afara imperiului, exceptând Grecia. Ea priveşte îndeosebi
arta produs în provincia respectiv (Ex. arta provinciei Dacia etc.) dar şi
importurile din centrele cu veche tradi ie. Ca urmare, se poate afirma c
"produc ia artistic " a Daciei romane a avut un caracter specific, local,
~142~
datorat multiplelor influen e pe care artiştii le primesc din zonele de

provenien sau învecinate, încadrându-se îns în tiparele generale ale artei
romane.
Avântul economic, social şi spiritual al provinciei în noile cadre politice
create de integrarea Daciei în imperiu a determinat dezvoltarea artistic ,
legat direct de evolu ia urban . Construirea oraşelor provinciei a impus
dezvoltarea nu numai a arhitecturii civile şi religioase ci, odat cu ea, a
monumentelor sculpturale şi de decorare: statui, reliefuri, mozaicuri.
Corespunz tor evolueaz plastica de lut sau metal, artele minore.
Concep ia roman de urbanistic — având drept model Roma — repartiza
pe zone (cartiere) principalele domenii ale vie ii aşez rii: via a public în
for, cea economic în for şi cartierele meşteşug reşti, via a religioas în
zonele sacre, care cuprindeau templele, via a cultural în amfiteatre, teatre,
therme. Se ad ugau locuin ele private ale cet enilor înst ri i. Cl dirile,
str zile şi pie ele sunt decorate cu porticuri, monumente, fântâni arteziene.
În oraşele mai importante exist sisteme de canalizare şi aprovizionare cu
ap , b i şi instala ii sanitare, iar unele str zi sunt pavate.
Oraşele Daciei erau aşez ri menite s asigure stabilitate, siguran şi confort
locuitorilor. Erau dotate cu: incinte de apărare (Ulpia Traiana, Napoca,
Drobeta, Romula, Sucidava), forumuri (Ulpia Traiana, Napoca), amfiteatre
(Ulpia Traiana — 5.000 de locuri; Micia — amphiteatrum castrense —
1.000 de locuri; Porolissum — 5-6.000 de locuri; Apulum — men ionat
epigrafic), apeducte (Ulpia Traiana, Apulum, Drobeta, Romula, Potaissa),
thermae (Ulpia Traiana, Drobeta, Micia, Sl veni, Orheiul Bistri ei,
Bumbeşti etc.).
Villaele suburbanae sau rusticae erau astfel concepute încât s ofere în
mediul rural maximul de confort ocupan ilor lor.
Se ad ugau construc iile cu caracter utilitar: amenajările portuare (Drobeta,
Dierna, Micia), podurile (al lui Apollodor din Damasc fiind una din cele
mai renumite construc ii ale epocii).
Templele, incintele funerare şi mausoleurile constituie principalele
construc ii religioase. În Dacia sunt identificate arheologic peste zece temple
(la Ulpia Traiana, Porolissum, Micia etc. — a se vedea capitolul referitor la
religie) dedicate divinit ilor romane şi orientale.
Arhitectura militar este reprezentat de castre, turnuri de paz şi
semnalizare, precum şi de limes-urile provinciei.
În mediul rural, arhitectura provincial cuprinde şi construc iile de tradi ie
dacic din aşez ri: locuin ele şi amenaj rile gospod reşti.
Sculptura. Lucr rile sculpturale cele mai importante au fost statuile din
bronz sau marmur şi busturile împ ra ilor şi membrilor familiei imperiale.
De cele mai multe ori se p streaz doar fragmente de statui (capul ori alte
~143~
p r i anatomice). Sunt monumente şi piese sculpturale provenite din afara

provinciei (îndeosebi monumentele din bronz) sau executate doar în
provincie, fiind cunoscute atelierele de sculptur şi pietr rie din Dacia
(Apulum, Napoca, Porolissum, Tibiscum), men ionarea unor d ltuitori la
Aquae, Ulpia Traiana, Cristeşti (Mureş), chiar a unui colegium lapidarium
la Micia. La Tibiscum se afl un centru specializat în confec ionarea
t bli elor votive dedicate cavalerilor danubieni.
În aceste sculpturi se constat influen e occidentale şi orientale.
Monumentele sculpturale se împart în:
- reprezentări şi statui ale împăra ilor sau ale membrilor familiei imperiale
şi ale unor conducători militari din provincie: statuia de marmur a lui
P.Helvius Pertinax la Apulum; statuia ecvestr a lui Caracalla şi statuia
mamei sale Iulia Domna la Porolissum; capul lui Traianus Decius de la
Ulpia Traiana. Monumentele sunt distruse, s-au p strat doar fragmente
(capul sau alte elemente anatomice).
- sculpturile funerare feminine şi masculine (b rba i înveşmânta i în tog ).
Se înscriu în cadrul schemelor iconografice preluate de sculptura roman din
statuaria greac şi difuzate în provinciile europene ale imperiului. Statuile,
turnate din bronz, uneori aurite (Diana — descoperit la Ulpia Traiana,
Dionysos de la Apulum, Mars şi Jupiter de la Potaissa, Venus şi Diana de la
Ulpia Traiana, Venus de la Gilău, Jupiter Dolichenus şi Libera de la Ilişua
etc.), sau din marmur — replici provinciale înf işând diferite divinit i.
Numeroase sunt aediculaele, altarele, stelele şi medalioanele funerare
(uneori cu reprezentarea banchetului funerar).
Plastica de lut este întruchipat de reprezent rile de zeit i, dup modele din
bronz şi m ştile de teracote, precum şi imita iile de terra sigilatta şi opai e.
La Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Apulum au fost descoperite mozaicuri,
din care dou de la Ulpia, de sec. II-III reprezint , dup modelele din Orient,
teme din mitologia greac : "Judecata lui Paris" şi "Priam cerând lui Achiles
corpul lui Hector".
Religia în provincia Dacia

Expresia "Mozaic de culte" reflect extrema varietate a cultelor din
provincie. Ele se r spândesc îns inegal ca intensitate în provincie. Anumite
culte s-au generalizat şi formeaz un "grup principal" (exist aproximativ 20
de divinit i romane considerate principale, selectate înc din antichitate). În
Dacia, apartenen a la acest "grup principal" de culte nu este condi ionat de
originea geografic a unui cult sau altul. Grupul formeaz o unitate din
punctul de vedere al importan ei în ansamblul religiei provinciale.
Divinit ile care formeaz "grupul principal" în Dacia sunt: Jupiter, Mithras,
Liber şi Libera, Hercules, Venus, Silvanus, Diana, Aesculapus şi Hygia,
~144~
fiecare divinitate fiind atestat de un num r de monumente. Participarea

împreun , în alc tuirea grupului principal a unor culte cu origini diferite este
urmarea "universaliz rii" credin elor.
O sintez a religiei romane în Dacia distinge urm toarele departaj ri:
ee) Cultele loialismului politic fa de statul roman şi împ rat;
Culte din "religia roman universal " — care se
constituie în grupul caracteristic de culte ale provinciei;
Cultele "personale" ale unor grupuri etnice — se
r spândesc în provincie;
Culte care reprezint "moda", curente religioase diverse;
Cultele popula iei autohtone — cu pondere redus .
În epoca roman , sentimentul religios al majorit ii locuitorilor lumii
romane a suferit profunde transform ri: sl birea piet ii, a gândirii religioase
care, treptat, se goleşte de con inut. Dep rtarea de divinit ile civice,
restrângerea ariei sacrului, incredulitatea sunt fenomene care-şi f cuser
apari ia în elenism, iar la Roma în vremea r zboaielor punice, f când paşi
repezi în ultimul secol al republicii, astfel c în primele secole ale imperiului
sc derea religiozit ii (a sentimentelor sincere fa de divinitate) este
general . Importante r mân manifest rile exterioare, impuse de obiceiuri
precise. Practicile religioase trebuiau îndeplinite cu grij , fiind acte civice;
zeii înşişi reclam împlinirea riturilor tradi ionale; dac nu exist dragoste
fa de zei, cu atât mai important r mâne respectul şi datoria de a le câştiga
pacea. De aici concep ia roman privind virtu ile religioase: a fi religios
înseamn a îndeplini cu scrupulozitate toate ceremoniile de cult.
Se fac f g duieli divinit ii în schimbul ob inerii unor func ii sau onoruri.
Uneori credinciosul men ioneaz c a primit din partea divinit ii indica ia
de a depune ofrand . Inscrip iile votive ale unor militari, înal i func ionari
sau chiar personaje modeste care aspir la diferite func ii se înscriu în sfera
loialismului politic înveşmântat în hain religioas . Aici se încadreaz
dedica iile c tre zeii oficiali ai pantheonului roman, protectori ai împ ratului
şi statului, dedica ii pentru victoria împ ratului, pentru zeii cu epitetul
Augustus, Augusta, pentru divinit ile abstracte la mod , în sfârşit, pentru
divinit ile venerate în mod deosebit de împ ratul în via . Pozi ia social
ocupat sau cea spre care se aspir constituie adev rata motiva ie a
dedica iilor c tre asemenea divinit i sau pentru Domus Divina.
Apartenen a la corpul sacerdotal sau împlinirea unor func ii în colegiile
religioase determin dedica iile spre divinit ile slujite. Uneori s rb torile
religioase constituie motivul sau, cel pu in, prilejul dedic rii unor
monumente votive.
Contactul cu divinitatea, rug ciunea care vizeaz înduioşarea divinit ii sau,
mai rar, opera ia magic care urm reşte s impun divinit ii voin a
~145~
credinciosului, sunt cele mai obişnuite rela ii între om şi divinitate.

Locuitorul Daciei romane, privit ca homo religiosus, va avea trei categorii
de ac iuni şi atitudini, în func ie de locul unde tr ia, ocupa ie, starea social
şi obârşia etnic :
17. avea larariul cu zeii s i, religia lui cotidian , cu forme moştenite
sau mai recent îmbr işate, credin ele şi divinit ile sale
protectoare, avea templul sau templele pe care cu predilec ie le
frecventa.
18. participa la manifest rile religioase oficiale publice, în m sura în
care prezen a îi era impus sau şi-o autoimpunea din motive
personale precise.
19. privea cu respect, cu bun voin sau toleran (de la caz la caz, în
func ie de interese şi situa ii) zeii vecinului, care puteau fi al ii
decât ai s i.
Dou tr s turi fundamentale caracterizeaz religia în provincie (inclusiv
provincia Dacia):
ff) sincretismul, respectiv contopirea într-o singur zeitate a unor
divinit i cu atribute apropiate (Jupiter cu Zbelsurdos a
rezultat Jupiter Zbelsurdos etc.);
gg) interpretatio romana — adorarea divinit ilor locale sub haina
celor romane cu atribute asem n toare sau identice: Silvanus,
Liber şi Libera, Diana, Hercule invictus etc.
Cultul cavalerilor danubieni, de sorginte traco-dacic a fost rezultatul
contopirii mai multor divinit i.
Divinit ile atestate epigrafic şi figurativ în provincie au urm toarea
pondere: zeii greco-romani: 73% din monumentele religioase ale provinciei
(2.100 monumente); zeul Mithras: 10%; divinit ile siro-palestiniene:
aproape 5%, cultele din Asia Mic : 3,8%, cultele traco-moesice: 3,6%,
cultele egiptene: aproape 3%.
În Dacia şi Moesia Inferior sunt atestate peste 130 de divinit i, fapt
explicabil prin originea divers a popula iei.
Pentru ilustrarea fenomenului religios din provinciile dacice, prezent m
succint r spândirea în Dacia a cultului imperial, a cultelor lui Jupiter,
Silvanus, Liber şi Libera, cultele orientale (îndeosebi Mithras, Jupiter
Heliopolitanus şi Jupiter Dolichenus).
Cultul imperial
Inaugurând epoca principatului, Augustus va implica institu ia imperial în
via a social-economic şi cultural-religioas a imperiului. Pentru sus inerea
acestei institu ii, reprezentat prin persoana împ ratului şi mai târziu a
familiei sale, Augustus se va folosi de toate prerogativele puterii, punând
~146~
autoritatea imperial în leg tur cu autoritatea zeilor. S-a conceput

venerarea persoanei împ ratului, care dup moarte era ridicat în rândul
zeilor prin formula "divus — cel trecut în rândul zeilor". Adularea va deveni
treptat tot mai complex , împ ratul ajungând s fie considerat zeu înc în
timpul vie ii, iar familia sa, de origine divin .
Termenii în care au fost redactate inscrip iile imperiale oglindesc evolu ia
concep iei despre puterea imperial . Începând cu Septimius Severus, se
impunea în titulatura imperial termenul de stăpânul nostru "dominus
noster", iar fiul s u, Caracalla, este prosl vit ca "felicissimus fortissimusque
princeps", în timp ce mamei sale, Iulia Domna, i se dau epitete de "mater
sanctissimi Antonini augusti et castrorum senatusque ac patriae".
Înc din timpul lui Hadrian, casa imperial era venerat într-un templu al ei
la Ulpia Traiana. Inscrip iile dedicate ei încep cu formula "in honorem
domus divinae".
De la Traian pân la Gallienus, aproape fiec rui împ rat îi revin câteva
monumente onorifice în Dacia, num rul cel mai mare înregistrându-l
Caracalla şi Gordianus al III-lea, apoi num rul dedica iilor sc zând brusc.
Se mai utiliza şi formula "pro salute imperatori", prin care se ura s n tate
veşnic împ ratului.
Prezen a conduc torului statului era obligatorie în toate domeniile de
activitate. Unit ile militare vor purta etichete ca Antoniniana, Severiana,
Gordiana, Philipiana, iar oraşele p streaz fiecare numele împ ratului în
timpul c rei domnii a fost constituit. Pentru a sublinia devotamentul fa de
împ ratul aflat la putere, unit ile militare îşi încheiau dedica iile epigrafice
prin formula "devota minimi maiestatique eius" (devotat numelui şi
maiest ii sale). Inclusiv divinit ile încep s aib epitete care le leag de
casa imperial : Apollo, Hercule, Liber, Jupiter primesc epitetul de August,
iar divinit ile feminine Minerva, Diana, Venus, titlul de Augusta.
Apropierea dintre împ rat şi zei era realizat şi invers. De exemplu,
împ ratul Commodus ap rea uneori acoperit cu blana de leu şi cu o m ciuc
în mân , imitându-l pe Hercule.
Pentru a între ine cultul imperial a fost organizat o adev rat re ea,
finan at de casa imperial (ordo augustalium), de inând temple conduse de
augustali care, pe lâng între inerea cultului imperial, se implicau şi în via a
economic şi religioas a provinciei.
Cea mai fastuoas s rb toare a ordinului era cea din ziua de 3 noiembrie,
când, prin jertfe, ceremonii şi jocuri se aduceau ur rile şi biruin ele solemne
împ ratului domnitor.
Sediul central al ordinului era la Ulpia Traiana, unde, în curtea palatului
augustalilor (aedes augustalium), se g sea şi altarul principal al cultului
imperial.
~147~
Deşi data în l rii construc iei nu poate fi precizat cu certitudine, ea a fost

stabilit pe la mijlocul secolului al II-lea d.Hr.
Existen a augustalilor este atestat şi în alte oraşe (Apulum, Napoca,
Potaissa) care se bucurau de Jus Italicum. La Drobeta, existen a unui aedes
augustalium este presupus pe baza unei inscrip ii închinate împ ratului
Caracalla.
În oraşele mai mici, rolul augustalilor este luat de flamines (Micia, Dierna,
Tibiscum). Ei sunt atesta i epigrafic şi la Sarmizegetusa.
O form de manifestare a cultului imperial o constituie adorarea lor ca genii
sau puteri divine (la Apulum, Sarmizegetusa, Napoca), semnificative fiind
dou dedica ii adresate geniului lui Gordianus al III-lea la Apulum. Acestea
nu sunt simple acte de adora ie a împ ra ilor, ci adorarea lor ca fiin e divine,
constituind o "alian a tronului cu altarul", potrivit concep iei c "zeii sunt
f cu i ca s serveasc statul".
Cultul lui Jupiter

Jupiter, tat l zeilor, este prima divinitate oficial a statului. Trebuind s fie
adorat peste tot unde se exercit puterea Romei, formeaz cu Juno şi
Minerva triada capitolin , totdeauna prezent în capelele castrelor şi în
centrul oraşului. De aceea, el a fost denumit "cel prea bun şi prea mare"
(optimus et maximus), epitet ce i se d în cele mai multe inscrip ii .
Este zeul suprem în mitologia roman , de inând principalele atribute cereşti,
în genere derivate din ideea de lumin şi este ocrotitorul Romei.
Figura lui se recunoaşte dup fa a de b trân senin: Jupiter încununat st pe
tron, poart în mâini un sceptru şi o Victoria ce-i ofer o coroan , iar la
picioare o acvil priveşte spre fa a divinit ii.
În Dacia, Jupiter e întâlnit în peste 250 de inscrip ii, la acestea ad ugându-se
num rul mare al reprezent rilor: statui şi reliefuri din piatr , statuete din
bronz. Caracterul oficial al cultului s u e înt rit de analiza dedican ilor.
Jupiter e numit de cele mai multe ori Iupiter Optimus Maximus, dar poart
şi alte epitete, ca "fulgurator", "stator", "conservator", "vincinius"
(protectorul r chitei), "frugifer" (aduc tor de roade), "sumanus" (zeul
întunericului, al nop ii), "depulsor" (cel care-i învinge pe inamici), "pistor"
(brutarul), "supilanis" (atotdoborâtorul), "victor" (înving torul), "tronans".
Ca prim zeu al Olimpului (princeps) şi al imperiului, Jupiter are cele mai
multe epitete în inscrip ii şi apare asociat cu multe alte divinit i. Altarele
închinate lui IOM, Juno Regina şi Minerva la Sarmizegetusa,
Apulum şi Napoca ar putea constitui un indiciu pentru existen a în aceste
trei oraşe a câte unui capitoliu, triada capitolin fiind probabil protectoarea
celor trei oraşe.
~148~
Dedica iile au un caracter oficial prin calitatea dedican ilor: magistra i,

municipali, comandan i de legiune, solda i din legiunea V Macedonia.
Cultului militar al lui Jupiter îi apar ine şi o mare cantitate de acvile
modelate în piatr , metal sau argil , cu fulgerul în gheare şi coroana în plisc.
Cu timpul, Jupiter cap t numeroase ipostaze, definite de epitete
corespunz toare: Jupiter Elicius — produc torul ploii şi cel care d ruieşte
semne miraculoase; Jupiter Vernus — diriguitorul ploilor de prim var ;
Jupiter Tonans — autorul tunetelor; Jupiter Feretrius — cel care ia prada
sau care învinge, care loveşte, dar şi ocrotitorul direct al copacului de care
erau atârnate pr zile de r zboi, luate de la duşmani: exist şi o ceremonie a
ofertei pr zilor, ca ofrand c tre zei, pe o targ special , numit "feretrum".
Arborele consacrat lui Jupiter este stejarul, copacul pe care, în credin a
romanilor, îl lovea cel mai des fulgerul, ca semn simbolic al ordinelor
comunicate de zeu pentru auguri. Procesul treptat de foarte larg sincretism
realizeaz cele mai diferite epitete atributive: Jupiter Lapis — simbolul
cremenei; Jupiter Propugnator — ap r torul prin lupt ; Jupiter Pistor
(brutarul), pentru c i-a sf tuit pe romani, în timpul asediului gallic, s
arunce din cetate ce aveau mai de pre , iar aruncarea pâinilor peste ziduri a
fost interpretat de gali drept belşug şi for .
De asemenea, Jupiter e cunoscut şi sub epitetele de "Acraeus" — ipostaza
de mare divinitate a altitudinilor montane, unde avea sanctuare speciale;
Jupiter Capitolinus — patronul templului ce îi era consacrat pe Capitoliu.
Cultul lui Jupiter era slujit de preo ii flamini (flamines), constitui i într-un
colegiu.
Lui Jupiter i se dedic s rb tori publice (feriae publicae), îi sunt consacrate
toate zilele cu lun plin (idus), de asemenea, toate s rb torile vinului şi alte
zile. La 21 aprilie lui Jupiter, ca protector al vi ei de vie şi al butoaielor care
se deschid în ziua de 23 aprilie, pentru prima dat dup culesul din anul
trecut, îi e consacrat s rb toarea "Vinalia".
Principalele atribute ale tat lui zeilor erau fulgerul, acvila şi sceptrul, mai
rar patera. În secolele II-III d.Hr. el a sincretizat cu o serie de Baali
orientali, c p tând epitetele de Dolichenus, Heliopolitanus, Turmas,
Tavianus.
Pas rea lui Jupiter, vulturul, turnat în argint, a fost dat ca emblem
legiunilor de c tre Marius. Ea era reprezentat cu aripile desf cute pentru
zbor, avea o coroni în plisc şi fulgerul în gheare. Soldatul purt tor al
acestui steag era numit "aquilifer"
Reprezentând puterea statului, cultul lui Jupiter se s rb torea la 3 ianuarie în
castrele romane.
În Dacia existau şi temple dedicate cultului. La Potaissa a fost indicat un
templu de descoperirea celor cinci altare la întret ierea str zilor Cheii şi
~149~
B lcescu. Dou din cele cinci altare erau închinate lui Jupiter. Aceste altare
dovedesc c în zon se g sea un templu al lui Jupiter, de fapt al triadei
capitoline. De fapt, la Potaissa s-au ridicat cele mai multe monumente zeilor
din pantheonul clasic greco-roman. Zeului suprem, Jupiter, i s-au dedicat 44
de monumente (din care 40 de altare, cu inscrip ie). Numai Apulum întrece
Potaissa printre oraşele dacice în num rul de dedica ii pentru Jupiter.
În spa iul Daciei, num rul taurilor dolichenieni se ridic la 5 sau la 6.
Piesele este posibil s fi fost realizate în ateliere locale, execu ia lor nefiind
perfect . Piesele de la Porolissum, la care se adaug şi o mân votiv
dolichenian , ne îndeamn s credem c aici a fiin at un posibil templu
dolichenian.
Aşa cum s-a observat, Jupiter, zeul suprem în mitologia roman , de inând
principalele atribute cereşti, ocup un loc important şi în Dacia, cultul s u
fiind larg r spândit.
Cultul lui Silvanus

Un element remarcabil al pantheonului roman este Silvanus, zeu de origine
italic , ce a reuşit s penetreze în majoritatea provinciilor imperiului şi care
de inea o palet larg de dedican i din punctul de vedere al aspectului social.
Silvanus este considerat de specialişti drept o divinitate italic str veche.
În Dacia, Silvanus este atestat epigrafic şi prin intermediul a numeroase
reprezent ri figurative. Sunt cunoscute în jur de 100 de inscrip ii închinate
lui Silvanus, iar num rul lor creşte pe m sura noilor descoperiri. Într-o
ordine ierarhic privind num rul de inscrip ii votive închinate unor divinit i
din Dacia, Silvanus ocup locul al III-lea, dup Jupiter Optimus Maximus şi
Mithras.
Din 78 de inscrip ii mai recente, 24 provin de la Apulum, 6 de la Ampelum
(Zlatna), 7 de la Alburnus Maior (Roşia Montan ), 20 de la Micia (Ve el), 4
de la Napoca, 4 de la Porolissum (Moigrad), 1 de la Potaissa (Turda), 6 de
la Ulpia Traiana, 1 de la Tibiscum şi câte una din urm toarele centre:
Salinae, Sebeş, Germisara (Geoagiu B i), Cristur, Bejan.
Silvanus este reprezentat în 12 reliefuri în Dacia, situându-se, în ceea ce
priveşte num rul reprezent rilor, pe locul al treilea al turi de Pannonia
Inferior, dup Pannonia Superior şi Dalma ia. De asemenea, exist o gem
care provine de la Micia, care îl reprezint pe Silvanus.
O reprezentare statuar a lui Silvanus, provine de la Apulum (aflat în
custodia Muzeului de Istorie a Artei din Viena), fiind vorba despre Silvanus
Pater. Pe baz de bibliografie, mai poate fi identificat un fragment statuar al
lui Silvanus Pater, provenind de la Napoca.
Pentru cultul lui Silvanus, atest rile de temple sunt extrem de rare, situa ie
care poate fi întâlnit şi în provincia Dacia.
~150~
La Ulpia Traiana a fost dezvelit în anul 1976, la S-E de amfiteatrul şi la

circa 50 m distan de zidul oraşului, o cl dire care, pe baza inventarului a
fost identificat cu templul lui Silvanus. Atribuirea templului s-a realizat pe
baza unui ex voto (pe care sunt reprezenta i Silvanus şi nou Silvanae).
Templul presupus al lui Silvanus este unul din pu inele temple cunoscute
pentru acest zeu. Unii specialişti îşi manifest rezervele în atribuirea
edificiului practic rii cultului lui Silvanus.
Referitor la alte edificii de cult închinate lui Silvanus, nu exist înc dovezi
arheologice. Exist îns o inscrip ie la Apulum, închinat lui Silvanus
Sanctus, care pomeneşte de refacerea din temelie a unui templu închinat
probabil acestuia.
Adorarea lui Silvanus se realiza izolat, de c tre fiecare individ, în jurul unui
altar amplasat în propria cas . O situa ie similar este întâlnit la
Carnuntum, în casa num rul 6 fiind surprins un astfel de l caş de cult.
Demn de remarcat este faptul c în Dacia sunt cunoscute altare închinate lui
Silvanus Domesticus la Apulum, care prezint în partea superioar un
orificiu, realizat probabil în vederea liba iilor. Din acelaşi centru provine un
altar închinat lui Silvanus, ridicat de Ammius Valens, altar care în partea sa
superioar prezint o adâncitur care servea, probabil, liba iilor.
Practicarea cultului lui Silvanus nu era aşadar legat de existen a unor
temple, el desf şurându-se dup caz, în natur .
Cultul lui Silvanus reprezint unul dintre cele mai populare culte din Dacia
roman , cunoscând cea mai puternic r spândire în Dacia Superior.
P trunderea cultului în Dacia s-a produs dinspre Italia, prin filier
pannonic , existând îns şi dovezi ale influen ei dalmatine, cu prec dere în
iconografia zeului.
La practicarea cultului participau reprezentan i ai tuturor categoriilor sociale
deşi, de multe ori, Silvanus a fost considerat prin excelen un zeu protector
al celor s raci.
Cultul lui Liber şi Libera

Liber Pater — din latin libare "a stropi, a jertfi, a gusta" — este un zeu
italic al sporului, al înmul irii, de obicei fiind asociat cu zei a Libera,
ambele, zeit i plebee. S rb torile consacrate se numeau Liberalia şi erau
originare din Latium. Un sanctuar roman de pe Aventin (construit de
arhitec i greci în 494 î.Hr.) era închinat unei triade rurale, adorat de plebei:
Ceres, Liber şi Libera; triada avea scopul de a se opune triadei aristocratice
Jupiter, Juno, Minerva. Liber Pater devine apoi patronul oraşelor libere
(cet i autonome), probabil şi datorit consonan ei fonetice între Liber şi
Libertas (libertate). Mult mai târziu, Liber Pater a fost identificat cu
~151~
Bacchus, iar Libera cu Proserpina. S rb toarea Libreralia (17 martie) era un

soi de carnaval, cu m şti din scoar de copac şi din frunze.
R spândirea cultului lui Liber ca zeu protector al vi ei de vie, al vegeta iei,
d t tor de roade p mântului şi de for e omului, zeu al universului şi al
mor ii, o ultim ipostaz sub care apare, este ilustrat de num rul relativ
mare al inscrip iilor şi reprezent rilor figurate descoperite în diverse aşez ri
ale provinciei de la Dun re.
Dezvoltarea în Dacia a cultului celor dou zeit i este în strâns leg tur cu
marea r spândire a acestui cult în epoca imperial , apoi cu existen a
asocia iilor lui Liber-Dionysos, originare din Asia Mic .
Între zeit ile adorate de cet enii metropolei Daciei romane, la loc de cinste
se afl Liber Pater şi perechea sa Libera. Dovada cea mai concludent o
constituie îns şi descoperirea din 1974 a templului închinat lui Liber, a
câtorva inscrip ii şi a numeroase reprezent ri.
Din cele 44 de inscrip ii din Dacia, care se cunosc, dedicate lui Liber şi
Libera, 3 provin de la Sarmizegetusa, dou fiind inscrip ii pe reliefuri şi una
fiind pe un altar. Capitala Daciei romane ocupa locul patru dup Turda
(Potaissa), Alba Iulia (Apulum) şi Ve el (Micia). S p turile efectuate aici în
ultimii ani au scos la iveal înc 9 inscrip ii, dintre care 6 sigure şi 3
probabile, plasând astfel Sarmizegetusa al turi de Turda.
În Dacia se cunosc 157 de reprezent ri apar inând lui Liber-Dionysos şi
acoli ilor s i, dovad a popularit ii de care zeul se bucura: Sarmizegetusa se
situeaz cu dou zeci şi dou de reprezent ri pe primele locuri, al turi de
Romula (Reşca), Apulum (Alba Iulia) şi Potaissa (Turda).
Lucrate din marmur , piatr , teracot şi bronz, reprezent rile se încadreaz
cronologic în sec. II-III. Opere ale meşterilor locali, piesele sunt realizate
artistic diferit, priceperea acestor meşteri indicând intensa activitate
meşteşug reasc din centrele economice ale Daciei.
Cultul lui Aesculap şi al Hygiei

Dintre divinit ile de origine greac ale pantheonului roman, de o r spândire
mai mare s-au bucurat în Dacia zeii s n t ii Aesculap şi Hygia, c rora li se
ridic numeroase altare votive, peste 80 de inscrip ii şi reliefuri votive
(c rora li se adaug şi câteva geme) din care men ion m cele descoperite la
Săcelu (Gorj), Băile Herculane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Germisara,
Ampelum, Napoca, Porolissum, Hoghiz şi îndeosebi Apulum, de unde provin
23 de altare dedicate celor doi zei, precum şi dou temple la Apulum şi
Ulpia Traiana.
Majoritatea dedican ilor din inscrip iile pentru Aesculap şi Hygia sunt de
origine roman , italic şi mai rar greco-oriental . Ei sunt oameni politici,
militari, func ionari, meşteşugari boga i, dar şi sclavi.
~152~
La Apulum, templul celor doi zei era loc de pelerinaj şi tratament pentru
bolnavi, dup cum indic descoperirea unor instrumente medicale folosite în
opera ii uşoare, a unei ştampile-re et cuprinzând patru remedii
oftalmologice şi a unei inscrip ii exprimând recunoştin a pentru rec p tarea
vederii în acest sanctuar, a unui veteran, C. Iulius Frontanianus, care
activase în Legiunea V Macedonia.
Zeii aveau la Apulum un sanctuar renumit, pentru înfrumuse area c ruia se
ridicau porticuri lungi de 30-40 de picioare. Exist dou table votive care ne
vorbesc de cele dou porticuri ridicate, unul de c tre un augustal al
municipiului Septimium Apulense şi altul de c tre un decurion al
municipiului Apulum. Cele dou inscrip ii dateaz cam din aceeaşi
perioad , sfârşitul sec. II - începutul sec. III (193-250). Din p cate, templul
nu s-a p strat.
Preo ii asklepeionului de la Apulum se bucurau de o deosebit considera ie
în rândul concet enilor lor. De exemplu: un libert al templului, dup
eliberare devine un personaj de seam al oraşului, intrând chiar în rândul
augustalilor. El primea din partea consiliului or şenesc distinc ia de
ornamenta decurionalia — care se d dea onorific şi pe via .
În ceea ce priveşte cronologia templului, se presupune pe baza inscrip iilor
c asklepeionul a luat fiin la sfârşitul sec. II, iar perioada de maxim
înflorire a avut-o în prima jum tate a sec. III. d.Hr.
Templul de la Sarmizegetusa a cunoscut trei faze de construc ie,
suprapunându-se în mare m sur una peste cealalt , faza I datându-se la
începutul sec. II d.Hr.
Dup reconstruc ia din faza a treia, complexul a mai func ionat aproape un
secol.
Cultele orientale
Cultele orientale sunt atestate în mediul roman înc de la sfârşitul secolului
al III-lea î.Hr., dar r spândirea lor a fost la început lent , redus la câteva
divinit i micro-asiatice, siriene sau egiptene. De la sfârşitul secolului I
d.Hr. pân la începutul secolului al V-lea, afirmarea şi ascensiunea cultelor
orientale este continu , cu amplitudini diferite pentru fiecare cult.
Dintre divinit ile siriene sincretizate cu prima divinitate a pantheonului
roman, Jupiter, o mai mare importan o are Jupiter Dolichenus (Jupiter
sincretizat cu Baal din Dolichene). El a fost adorat ca t m duitor al tuturor
bolilor, dar şi ca mântuitor moral şi aduc tor de victorii, pân când ajunge
zeul patron al militarilor, cel care asigur s n tatea soldatului şi triumful în
lupt . De altfel, unele statui îl şi înf işeaz în vestimenta ie militar
roman . În unele inscrip ii din Dacia este asociat şi extrac iei minereurilor
de fier.
~153~
Alte descoperiri în Dacia, referitoare la cultul lui Jupiter Dolichenus sunt

men ionate la Micia (un altar), la Ulpia Traiana (un dolicheum, altorelief cu
inscrip ie), Tibiscum (altar în l at de Iulius Valentius), Pojejena de Sus
(altar fragmentar), la Ilişua (în Bistri a) — apare al turi de Serapis — pe o
statuet fragmentar de bronz, în Dacia Inferioar , la C tunele (o mân
votiv de bronz), Drobeta (un cap de marmur dintr-o statuie a zeului),
Am reştii de Sus (statuie de marmur ). Al turi de templul de la
Sarmizegetusa, mai are unul la Apulum. Din punct de vedere cronologic,
monumentele se grupeaz în perioada împ ra ilor Antonini. Dedica ii în
Dacia au fost: 14 f cute de militari, 6 de preo i, 4 de negustori, 2 de
meşteşugari. Analiza numelor dedican ilor ofer gradul de romanizare:
26,7% sirieni, 11,7% greci, 6% romani.
O alt divinitate sirian r spândit în Dacia a fost Jupiter Heliopolitanus.
Cunoscut în sec. II-III, reprezenta evolu ia cultului lui Hadat (zeu din
localitatea Balbek din Mesopotamia). Acest zeu, Jupiter Heliopolitanus, e în
fruntea unei triade din care f ceau parte Venus Heliopolitana, Mercurius
Heliopolitanus — echivalent cu Hadat, Atargatis, Simios. Era un zeu al
furtunilor şi al cerului, dar şi al grâului. Apare în aproximativ 60 de
inscrip ii greceşti şi latine. În Dacia s-au descoperit dou altare cu inscrip ii,
la Micia şi Sarmizegetusa. Aici apare cu epitetul de Optimus Maximus. La
Micia altarele au fost ridicate de 2 militari. A treia dedica ie a fost
descoperit în ara Ha egului.
Dea Syria, preluat de romani din Siria şi preluând în noul cult alura şi
atributele zei ei Atargatis, pandra lui Hadad din Hieractopolis. Numele de
Syria Dea este un apelativ, inten ionat vag pentru a nu divulga adev ratul
nume. Apelativul devine îns şi numele zei ei şi cunoaşte în inscrip ii
numeroase variante: Suria Dia, Dasuria, Lasura.
Un loc important îl de ine zeul Mithras. Este singura divinitate de origine
persan ce a invadat Imperiul Roman, ajungând s aib cea mai mare
longevitate. Cultul acestui zeu a existat şi în epoca elenistic . El s-a
r spândit foarte mult atunci când legiunile romane s-au apropiat de Eufrat.
La început Mithras a fost un zeu solar. El s-a n scut într-o peşter , în ziua de
25 decembrie. În momentul naşterii sale p storii au venit s i se închine.
Dup un timp s-a în l at la cer cu ajutorul lui Sol. Dup alte variante îns ,
Mithras a avut o lupt cu Sol, pe care-l va învinge, dar acesta îl va r pi pe
Mithras şi-l va duce în carul s u solar în cer. În Europa, cultul s u a fost
adus de legiunile lui Pompeius. În epoca roman , Mithras apare ca salvator
al omenirii. El trebuie s sacrifice un taur fabulos. Tot din lumea elenistic
este preluat dogma preg tirii sufletului pentru via a urm toare. Treptele de
ini iere în cultul mithriac sunt în num r de 7, la acest cult participând doar
b rba ii. Cei ini ia i trebuiau s p streze secretul ritualului. În reprezent ri
~154~
acest zeu apare înso it de doi discipoli care asist la ritual. Animalele sale
sacre sunt: şarpele, câinele, scorpionul. Locaşul de cult închinat acestui zeu
se numea Mithreum. La acesta se ajungea pe o scar . În Dacia s-a descoperit
un templu al acestui zeu, iar în Dobrogea e cunoscut peştera lui Adam.
Toate peşterile trebuiau s fie iluminate printr-o cr p tur , pe unde s
p trund raza soarelui. Apare reprezentat având sub piciorul drept capul
taurului, iar în mâna dreapt — pumnalul. Exist şi un relief care-l
reprezint pe Mithras tr gând cu arcul într-o stânc din care va âşni apa.
În Oltenia sunt cunoscute 50 de monumente dedicate lui Mithras, cele mai
importante ap rând la Romula; sunt prezentate scene care arat sacrificiul
taurului. Se presupune c aici a existat şi un templu închinat acestui zeu. În
Transilvania prezen a cultului este atestat prin reliefuri şi statui.
Dimensiunile mici ale acestor pl ci şi reliefuri nu dau posibilitatea de a
b nui prezen a unor grote, ci de a considera aceste piese ca ofrande. Cultul
mitriac a avut cel mai mare rol în formarea religiei creştine, prin care începe
dec derea acestuia, dup anul 391 importan a lui sc zând considerabil, iar în
secolul VIII un sinod va interzice definitiv practicarea acestui cult.
Dintre multele divinit i orientale atestate în Dacia, mai amintim:
- divinit i siriene: Jupiter Eractopolitanus, Jupiter
Turmasgades, Baltis, Sol Invictus, Deus Acternus;
- zei palmyrieni: Theos Hypsistos, Jupiter
Exsuperantissimus, Bellus, Malachbellus, Iarhibolus,
Belhamon (zeu punic adus de palmyrieni);
- zei egipteni: Isis şi Seraphis;
- zei microasiatici: Cybele, Attis.
Pe lâng practicarea numeroaselor culte au existat în Dacia şi adep i izola i
ai creştinismului.
Răspândirea creştinismului
Practicile religioase, orient rile şi tendin ele religioase cu nuan e de
monoteism şi universalitate din cadrul religiilor p gâne au preg tit, ca şi în
alte inuturi romane, ascensiunea creştinismului. S-au creat astfel condi iile
apari iei unui creştinism de factur popular , care se va manifesta îndeosebi
în secolele ulterioare. Descoperirile arheologice din Dacia şi Moesia
Inferior, sec. II-III dovedesc apari ia în aceste zone a adep ilor noii religii,
chiar în vremurile primare ale creştinismului. Sunt îns manifest ri
disparate, între hotarele statului roman. Ele nu sunt prea numeroase şi
apar in în general artei minore, datându-se majoritatea în a doua jum tate a
secolului al III-lea d.Hr. Dac nu se poate vorbi de o generalizare a noii
credin e în intervalul cronologic amintit, se poate aprecia îns c la acea
vreme, în cele dou provincii existau nu numai creştini izola i, dar şi nuclee
~155~
de credincioşi. Este valabil îndeosebi pentru Dobrogea, unde comunitatea

devenise o realitate, modul de existen a adep ilor noii religii. Faptul este
atestat şi documentar, prin acte de martiraj ale creştinilor c zu i în vremea
lui Diocle ian, reflectând o organizare ierarhic creştin aici înainte de
edictul de la Milan (313), prin men ionarea lui Evanghelius, episcop de
Tomis, purt tor al sfintelor lui Dumnezeu biserici (plural, deci mai multe
l caşe de cult).
Mici nuclee creştine au existat probabil şi în spa iul fostei Dacii,
descoperirile creştine sau gnostico-creştine de la Romula, Potaissa, Orlea
fiind argumente c în stânga Dun rii existau "biserici" creştine.
În spa iul extracarpatic (dacii liberi) se poate admite prezen a adep ilor noii
religii doar dup mijlocul sec. III, credincioşii respectivi provenind din
rândurile prizonierilor lua i de carpi şi de go i din provinciile sud-dun rene.
Propagarea credin ei s-a f cut printr-un fel de "evanghelizare celulară", o
mişcare ce s-a întins de la o "celul " la alta, de la un oraş la altul, marea
religie câştigând locuitori din diverse st ri sociale ale Daciei şi Moesiei
Inferior, îndeosebi în mediul urban şi armat , mai pu in la sate. Deşi limba
originar a cultului a fost greaca, din sec. II, în provinciile latinofone latina
se substituie treptat acesteia, din acest moment creştinismul devenind un
factor de latinizare. Apostolatul Sf. Andrei în Scythia dar şi al altor sfin i şi
martiri au generat o literatur istoriografic de propor ii. Men ionarea unor
martiraje pe linia Dun rii în vremea tetrarhiei indic sporirea num rului de
credincioşi şi organizarea solid a bisericii în Scythia (Dobrogea) dar şi în
alte zone. Refugierea unor adep i ai religiei Mântuitorului la nordul Dun rii
a contribuit la strângerea leg turilor dintre grupurile locale şi cele de pe linia
fluviului, punându-se bazele unor tradi ii privitoare la rolul anumitor biserici
sud-dun rene la via a religioas a celor nordice (preten iile ulterioare
jurisdic ionale ale unor episcopate din provinciile Moesia I, Dacia Ripensis,
Scythia Minor etc.).
Se poate deci afirma c începuturile creştinismului la români dateaz înc
din perioada provinciei.
Concluzii
Instaurarea st pânirii romane în stânga Dun rii s-a soldat cu un transfer de
civiliza ie de factur roman , respectiv un nou sistem de valori politice,
morale, alte concep ii artistice şi estetice, o ideologie specific , o alt limb
oficial — latina, tradi ii, mentalit i, credin e de alt sorginte şi cu alte
modalit i de manifestare. În acest mod, o bun parte a patrimoniului
spiritual autohton a fost anihilat. În acelaşi timp îns , unele valori
tradi ionale s-au dovedit viabile, ceea ce a dat specificul romanit ii nord-
dun rene.
~156~
Însuşirea cultelor romane de c tre autohtoni a reprezentat factorul decisiv al

romaniz rii Daciei, asimilarea valorilor culturii spirituale a marcat
integrarea definitiv a geto-dacilor în universul roman.
~157~
ISTORIA POLITIC A PROVINCIEI DACIA
Informa iile documentare, legate de evenimente care reflectau interesele

imperiale, integreaz via a politic a provinciei în istoria imperiului pe
parcursul celor 165 de ani de existen , cu particularit ile politice ale
acestui bastion în lumea barbar . Dacia lui Traian este tipul de provincie
pacificat (provincia pacta) purtând pe monede titlul de Dacia August(i)
Provincia. Apogeul dezvolt rii sale l-a cunoscut în timpul dinastiei
Antoninilor, denumit astfel dup cel mai pacifist dintre ei, Antoninus Pius.
Marcus Ulpius Traianus (98-117)

Primul şi cel mai important împ rat din dinastia Antoninilor a fost Marcus
Ulpius Traianus. În timpul domniei sale imperiul a cunoscut maximul
extinderii teritoriale (3.300.000 km) şi demografic (55.000.000 locuitori).
Cucerirea Daciei şi transformarea sa în provincie a constituit apogeul
politico-militar al domniei lui Traian.
Marcus Ulpius Traianus s-a n scut la 18 septembrie 52 d.Hr. în municipiul
Italica, colonie de veterani în provincia Boetica (sudul peninsulei Iberia).
Tat l s u p trunde în via a public roman în timpul domniei lui Nero.
Având protec ia filosofului Seneca, ajunge guvernatorul provinciei Boetica
şi particip la asediul Ierusalimului. În timpul lui Vespasianus devine consul
(aprox. 69 d.Hr.), peste zece ani ajungând guvernatorul Siriei şi deschizând
astfel drumul fiului spre tronul imperial.
Soldat înn scut, viitorul împ rat îşi va petrece o mare parte din via în
armata Siriei, ca tribun militar, apoi în cea de pe Rin, ajungând la Roma în
timpul lui Domi ian, unde va de ine mai multe func ii civile. De aici pleac
în Spania, la conducerea legiunii VII Gemina, apoi guvernator al provinciei.
Dup trei ani ajunge consul, dup care va fi guvernator imperial în
Germania Superioar .
Dup moartea lui Domi ian, împ ratul Nerva, b trân şi bolnav, îl adopt pe
Traian ca fiu şi unic moştenitor al tronului (octombrie 97 d.Hr.). Aflat în
Germania Superioar la aflarea veştii numirii sale, proasp tul împ rat nu se
întoarce la Roma nici dup moartea lui Nerva (27 ianuarie 98 d.Hr.), ci
r mâne s consolideze sistemul defensiv dintre Rin şi Dun re, preg tind
planul cuceririi Daciei.
Reîntors la Roma în vara anului 99, îşi câştig popularitatea deoarece "se
purta cu blânde e fa de popor şi cu demnitate în rela iile sale cu senatul,
era iubit de to i, dar netemut de nimeni, în afar de inamici... Nu era nimic
în care s nu se remarce" (Dio Casius).
~158~
Traian aduce cu el un nou program de guvernare a imperiului, neimplicând

armata în via a politic . Deşi imperiul avea mari probleme financiare,
programul de guvernare grandios cuprindea mari cheltuieli (r zboaie, lucr ri
publice, constituirea de noi legiuni, scutiri de taxe pentru popula ie).
Consolidând liniştea intern a imperiului, Traian va favoriza dezvoltarea
economic în toate ramurile de activitate. Solu ia pentru toate problemele
imperiului, financiare, politice şi militare care se profileaz pentru Traian
înc de la începutul domniei a fost cucerirea Daciei. Campaniile împotriva
Daciei au fost îndelung preg tite şi s-au soldat cu integrarea celei mai mari
p r i ale statului independent dac în imperiu (provinciile Dacia şi Moesia
Inferior).
În anul 107 Traian se întoarce glorios la Roma, unde şi-a serbat cu mare fast
triumful, Senatul acordându-i înc din 105 titlul unic de "Optimus Princeps"
(Cel mai bun împ rat).
Prada de r zboi adus din Dacia i-a permis lui Traian s redreseze finan ele
imperiului, s sus in cheltuielile exorbitante pentru construirea unor
importante monumente şi edificii, s organizeze grandioase spectacole pe
durata a 123 de zile.
Traian a l rgit grani ele imperiului şi prin alte cuceriri: provincia Arabia (în
teritoriul Arabiei apusene) între 107-113; dup lupte grele cu par ii cucereşte
Partia în anul 116 (luându-şi numele de Parthicus), transformând în
provincii romane Armenia şi Mesopotamia. Numeroasele r scoale din
teritoriile cucerite în Orient îl vor determina s încoroneze ca rege al Partiei
un aliat al imperiului.
Bolnav, înaintat în vârst şi uzat de conflictele din Orient, Traian va muri în
13 august 117 d.Hr., în timpul r zboiului cu par ii.
Urmaşul s u Hadrianus va ocupa tronul sprijinit de v duva lui Traian,
Plotina, care anun Senatul c Traian îl adoptase pe patul de moarte.
Publius Aelius Hadrianus (117-138)

S-a n scut la 24 ianuarie 76 în oraşul Italica din provincia Boetica, unde îşi
va petrece copil ria şi adolescen a. Tat l lui Hadrian este v r cu împ ratul
Traian, iar Hadrianus va fi c s torit cu nepoata de sor a împ ratului. În
momentul în care Traian devenea împ rat, Hadrian comanda o legiune. Va
face parte din statul major în timpul r zboaielor dacice, remarcându-se din
timpul luptelor. A fost unul dintre cei mai cul i împ ra i, de inând o cultur
universal vast . Este caracterizat de contemporani (Vita Hadriani) astfel:
"Vesel şi sever, amabil şi grav, p timaş şi st pânit, avar şi darnic, ascuns şi
deschis, s lbatic şi blând, era întotdeauna schimb tor la toate". Din cei 21 de
ani de domnie, zece ani Hadrianus i-a petrecut c l torind prin Orient şi
Occident, punând ordine în administrarea provinciilor, reorganizând armata,
~159~
anihilând r scoalele din noile provincii, construind fortifica ii şi limesuri,

restaurând monumentele înaintaşilor. Între anii 121-125 va face un lung
traseu prin Britannia, peninsula Iberic , Orient, Grecia, Sicilia. Dup trei ani
petrecu i la Roma pleac într-un scurt voiaj în Africa (128), apoi în Asia
Mic (128-134), ajungând pân la Ierusalim. Pe plan intern, deşi a colaborat
cu Senatul, a aplicat politica autoritar în administra ia imperiului. Astfel, în
anul 120, împarte Italia în patru regiuni distincte, conduse fiecare de câte un
fost consul, om al împ ratului, dând astfel caracter formal administr rii
Italiei de c tre Senat.
Prin politica sa economic şi legislativ a redresat tezaurul imperial şi a
sprijinit provinciile, contribuind la procesul de romanizare şi integrare a lor
în via a imperiului. Moare la 10 iulie 138, dup ce îşi asigur prin adop ie
succesiunea la tron.
Evolu ia provinciei Dacia este strâns legat de domnia lui Hadrian:
organizarea militar administrativ , construirea a numeroase castre şi a
limesului alutanus, stabilitatea economic şi dezvoltarea urban , realizate şi
ca urmare a prezen ei împ ratului în provincie în dou rânduri, între anii
117-118 şi 123-124. Mult discutat de c tre istorici a fost inten ia lui
Hadrian de a p r si Dacia în perioada ce a urmat mor ii lui Traian.
În anii 117-118, în momentul în care împ ratul se afla în provincie
inspectând fortifica iile de la Dun re, au loc r scoale şi invazii ale sarma ilor
(roxolani şi iazigi), la care particip şi daci, înfrânte cu greu de c tre armata
roman . Datorit nemul umirilor sarma ilor legate de integrarea în Moesia a
Moldovei şi Munteniei (cu p şunile de aici), Hadrian renun la st pânirea
efectiv a acestor teritorii, p r sind castrele de la Drajna de Sus, M l ieşti şi
Târgşor, încheind şi pace cu roxolanii. Tot acum înf ptuieşte şi prima
reorganizare administrativ a Daciei, creând la nord de Dun re cele dou
provincii, Dacia Superior şi Inferior.
Cu toate c organizase mai temeinic provinciile, Hadrian — potrivit
concep iei sale militar-politice de "repliere şi defensiv " — avea ini ial
inten ia s evacueze Dacia, cum informeaz celebrul pasaj din istoria-
cronic eutropian : "încercând s fac acelaşi lucru (evacuare) în Dacia,
prietenii l-au speriat şi îndep rtat de la asemenea plan, spre a nu fi astfel
preda i barbarilor, mul i cet eni romani...". Un istoriograf roman din
secolul al doilea a interpretat acest proiect aproape ca pe un fapt împlinit.
Semnificativ apare de asemenea m sura luat de comandamentul roman de
a se demonta podeaua şi partea superioar a podului peste Dun re, de la
Drobeta Turnu-Severin, cu scopul de a bloca trecerea, împiedicând astfel
p trunderea în Moesia a cetelor de barbari n v litori, care ar fi înfrânt
rezisten a din castrul de pe malul dacic al fluviului.
~160~
S-a pretins c afirma ia despre evacuarea iminent a provinciei Dacia ar fi

fost o simpl calomnie şi "insinuare" din partea adversarilor împ ratului şi a
istoriografiei duşm noase, ori vreo "confuzie", unii istorici admi ând c
"inten ia i-ar fi fost atribuit lui Hadrianus de c tre contemporanii s i, în
urma faptului c el a retras din Dacia câteva unit i militare".
Sigur este numai c Aelius Hadrianus a retras din Dacia Legiunea IV Flavia,
pe la 117/118 (?) şi eventual câteva unit i auxiliare, aducând în schimbul
acestora alte forma iuni auxiliare din Occident şi Orient, poate chiar mai
numeroase decât cele din timpul lui Traian.
Dar elementul cel mai deosebit în acest context este faptul c în alternativa
retragerii totale a trupelor şi administra iei imperiale sub presiunea puternic
a invaziilor sarmato-dace, nu urmau s fie evacua i romanii, ci erau l sa i
sub ocupa ie "barbar ". Istoriografia ultimului secol a reluat acest argument
pentru a considera c "Dacia" care ar fi inten ionat s fie evacuat de c tre
Hadrianus era doar Dacia Superior.
În anii 118/119 Hadrian organizeaz strategic şi administrativ zona de sud-
vest a Daciei Superioare în Dacia Porolissensis. Reorganizarea s-a f cut în
dou etape, afectându-i provinciei nou formate o armat proprie. Diploma
de la Gherla din 123 atest Dacia Porolissensis, creat între anii 119-123,
aşezat fiind la nord de Arieş şi de cursul superior al Mureşului.
Prin m surile de ordin administrativ şi militar luate de Traian şi de Hadrian,
Dacia a fost ferit de atacurile din afar , timp de aproape dou secole,
r stimp în care teritoriul şi popula ia daco-roman au devenit parte organic
a istoriei imperiului.
Antoninus Pius (138-161)

N scut la 19 septembrie 86 în împrejurimile Romei, era descendent dintr-o
familie nobil , str moşii s i de inând înalte func ii în stat. A moştenit de la
bunici o însemnat avere şi posibilitatea accesului la înalte func ii.
La vârsta de 23 de ani ajunge consul, apoi guvernator al uneia din cele patru
provincii italice create de Hadrianus. Domnia sa de pace intern şi extern a
reprezentat des vârşirea pe plan politic, administrativ şi legislativ a
guvern mântului imperial. Personalitatea şi politica sa au întruchipat în
ochii contemporanilor idealul cooper rii dintre senat şi împ rat (care i-a
adus epitetul de Pius). Provinciile au cunoscut în vremea sa o prosperitate
nemaiîntâlnit pân atunci.
Conservator în domeniul religiei, respect vechea religie a romanilor, fiind
îns adeptul "p cii religioase", tolerând şi celelalte religii care se
consolidaser în imperiu.
Domnia lui Antoninus Pius nu a fost scutit de puternice r scoale care au
zguduit imperiul: în Dacia între 143-157; în 155 se r scoal Iudeea; în
~161~
Africa are de înfruntat triburile maure timp de opt ani (144-152). Treptat
îns , aceste r scoale au fost potolite.
La vârsta de 74 de ani, în anul 161 se stinge din via , l sând drept succesor
pe Marcus Aurelius, dându-i de so ie pe fiica sa, Faustina Minor.
În vremea lui Antoninus Pius au avut loc tulbur ri şi în Dacia, o mare
r scoal în anul 139, în timpul c reia unele castre au fost incendiate. În anul
143 este respins o încercare de p trundere a dacilor liberi în provincie.
Favorizat de tulbur rile provocate de dacii liberi, în 157 partea de nord a
Daciei a fost afectat de o r scoal a localnicilor.
Pentru liniştea provinciei au fost aduse alte trupe în Dacia, s-au înt rit
fortifica iile, prin reconstruirea în piatr a castrelor din nord-estul Daciei şi
de pe Olt, acum putând s dateze începuturile construc iei limes-ului
Transalutanus.
În perioada domniei sale a fost respins un atac al alanilor în zona Olbiei,
romanii restabilindu-şi autoritatea în stepele din nordul M rii Negre.
Marcus Aurelius Antoninus(161-180)

N scut la 26 aprilie 121 la Roma, a fost asociat la domnie înc din anul 146.
Familia sa era originar din Spania (ca şi Traian şi Hadrian) num rând
printre str moşi şi rude personalit i ale vie ii publice romane. Înc din
copil rie a manifestat interes pentru filosofia stoic , care l-a preocupat toat
via a, fiind autorul unor medita ii intitulate "c tre sine însuşi". A domnit în
asocia ie cu Lucius Verrus, pân la moartea acestuia în 169. Domnia sa a
fost dominat de r zboaie, constituind începutul crizei care se va declanşa
un secol mai târziu.
Din cei nou sprezece ani de domnie, şaisprezece au fost ani de r zboi
efectiv. Succesiv, a trebuit s fac fa la dou mari atacuri barbare în Orient
(161-166) şi la Dun re (166-175). Dup doi ani de relativ linişte (175-177)
a izbucnit cel de-al treilea r zboi cu barbarii, tot la Dun re (177-180) şi pe
care n-a putut s -l încheie datorit mor ii sale.
Diploma ia roman s-a str duit vreme îndelungat s evite conflictul cu
neamurile barbare de pe malul stâng al Dun rii, în mijlocul c rora str juia
ca un puternic bastion provincia Dacia. Roma nu putea duce concomitent
dou r zboaie, unul la Dun re şi altul în Orient. Între popula iile duşmane se
afl cele germanice, marcomanii, vandalii, longobarzii, quazii, lacringii,
suevii, apoi cele sarmatice: roxolanii, alanii şi iazigii.
Primul atac barbar s-a desf şurat între anii 166-169. În 168 s-a încheiat pace
cu unii dintre barbari. În 169 Marcus Aurelius porneşte o contraofensiv
împotriva marcomanilor şi quazilor. Atacul combinat germano-sarmat din
anul 170, îndreptat asupra Daciei şi Moesiei Superioare, le-a adus romanilor
un mare dezastru. Marea ofensiv nord-dun rean a împ ratului a fost
~162~
deschis în anul 171 prin invadarea teritoriilor locuite de quazi, marcomani

şi iazigi. În 173 legiunile au ob inut o victorie hot râtoare, ceea ce i-a
determinat pe quazi s cear pace. Rezisten a quazilor a încetat în 174, nu
îns şi aceea a altor neamuri barbare. La sfârşitul anului 174 "bellum
Germanicum" dus împotriva marcomanilor şi quazilor era încheiat, nu îns
şi "bellum Sarmaticum", cel purtat separat contra iazigilor. În momentul
când Marcus Aurelius se apropia de izbânda final şi era pe punctul de a
crea dou noi provincii romane: Marcomannia şi Sarmatia, s-a produs în
Orient r zvr tirea lui Avidius Cassius. Marcus Aurelius a fost silit s
accepte pacea cu iazigii, în toamna anului 175, când împreun cu fiul s u
Commodus a primit titlul de Sarmaticus. Apoi a fost nevoit s plece spre
Orient împotriva uzurpatorului, care a fost ucis de propriii solda i.
Quazii şi marcomanii suportau cu greu tratatul de pace care le fusese impus
de Marcus Aurelius. Timp de trei ani (177-180) a avut loc un nou r zboi cu
marcomanii, sarma ii şi quazii. Marcus Aurelius şi fiul s u Commodus se
deplaseaz la Dun re în vara anului 178 pentru organizarea unei noi mari
campanii, care în planurile împ ratului trebuia s fie ultima şi decisiv . În
179 romanii ob in o mare victorie. Quazii au acceptat st pânirea roman .
Mai r mâneau de învins marcomanii, care sc paser de jugul roman prin
moartea neaşteptat a împ ratului şi în urma nechibzuin ei lui Commodus,
gr bit s încheie pacea cu orice pre , cât mai repede. R zboaiele de la
Dun re au ocupat 12 ani din domnia lui Marcus Aurelius.
Provincia Dacia a fost profund afectat de r zboaiele cu quazii şi mai ales
cu marcomanii. Unele triburi au p truns şi au devastat regiunea aurifer a
Daciei, au atacat Apulum, Porolissum. Concomitent, costobocii au invadat
dinspre vest, înaintând în Peninsula Balcanic pân în Attica. Urmele acestei
invazii s-au p strat în Dobrogea, la Trophaeum Traiani, unde s-a descoperit
epitaful unui triumvir c zut în lupta împotriva costobocilor. La Tomis
autorit ile romane au consultat oracolul spre mântuirea public , iar la
Callatis dup trecerea primejdiei s-au ref cut zidurile. Nevoit s fac
concesii sarma ilor din vest, Marcus Aurelius permite iazigilor s fac
comer cu roxolanii (ramura r s ritean a sarma ilor) folosind drumurile
Daciei. În schimb, a reorganizat ap rarea Daciei şi a adus legiunea a V-a
Macedonica în provincie. Reorganizeaz administrativ cele trei provincii,
creând Concilium trium Daciarum, adunare provincial cu sediul la Ulpia
Traiana.
În prim vara anului 180, la 59 de ani, Marcus Aurelius moare de cium în
tab ra de la Vindobora, preocupat de soarta imperiului sub conducerea fiului
s u Commodus pe care-l asem na cu Nero, Caligula şi Domitianus.
Conform lui Dio Cassius "pentru romanii de atunci istoria a trecut de la o
domnie de aur la una de fier şi rugin ".
~163~
Lucius Aelius Aurelius Commodus (180-192)

Ultimul împ rat al dinastiei Antoninilor s-a n scut la 31 august 161. Dup
mam se tr gea din Hadrian, avându-l str bunic pe Traian.
Istoricii au subliniat contrastul dintre educa ia deosebit pe care a primit-o şi
caracterul "nedemn de rangul imperial". Înc din anul 177 a fost asociat la
domnie de c tre tat l s u. Dup moartea acestuia şi preluarea tronului a
încheiat r zboiul cu marcomanii, renun ând la proiectul lui Marcus Aurelius
de a muta grani ele imperiului pe linia Carpa ilor nordici. Între condi iile de
pace impuse de Commodus în anul 180 popula iilor de la nordul Daciei, Dio
Cassius aminteşte interdic ia ca burii s se apropie de hotarele Daciei
dincolo de o linie de 400 de stadii. În timpul guvern rii lui Sabianus (cca
180) au fost supuşi 12.000 de daci liberi, c rora li s-a f g duit p mânt în
"Dacia noastr ". Aşeza i sub scutul st pânirii romane, aceştia aveau situa ia
social-economic a colonilor. Din anul 184 Dacia a fost iar şi atacat de
"barbari de dincolo", probabil de sarma i. În aceste r zboaie şi-au dobândit
faima guvernatorii Clodius Albinius şi Pescenius Niger, viitori împ ra i.
Commodus moare la 1 ianuarie 193, asasinat de adversarii s i politici. Dup
moartea sa, senatul a decretat damnatio memoriae, numele s u fiind şters de
pe monumentele publice ale imperiului.
Odat cu moartea lui Commodus se stinge dinastia Antoninilor. Conducerea
statului este preluat de prefectul Romei, P.Helvius Pertinax, apoi Didius
Iulianus, pân la instaurarea noii dinastii, cea a Severilor.
Dinastia Antoninilor a însemnat pentru imperiu, ca şi pentru provinciile
dacice un apogeu al dezvolt rii. Deşi în urma cuceririi şi a r scoalelor de
dup moartea împ ratului Traian provincia a cunoscut un regim de ocupa ie
militar , treptat, dacii din cadrul provinciei s-au integrat nu numai vie ii
politice a imperiului, dar au asimilat cultura şi civiliza ia roman .
Lucius Septimius Severus (193-211)

Primul împ rat roman n scut în afara Europei, la 11.04.146, în oraşul
Magna, pe coasta libian a Africii, provenind dintr-o familie de rang
ecvestru. De ine diverse func ii publice şi militare, între 191-193 fiind
guvernator al Pannoniei Superior. Se pare c un rol important în ascensiunea
sa l-a avut cea de-a doua so ie, Iulia Domna.
Dup moartea lui Commodus la Roma se instaureaz anarhia. Pertinax este
ucis doar dup 87 de zile de domnie; tronul imperial este ocupat de
senatorul Didius Iulians, fapt ce duce la revolta legiunilor care se r scoal şi
îşi proclam conduc torii împ ra i. Astfel armatele din Siria îl proclam
împ rat pe Pescenius Niger, cele din Pannonia pe Septimius Severus, iar
cele din Britannia pe Clodius Albinus. În urma r zboiului civil (193-197
prim vara) Septimius Severus r mâne singur st pânitor al Imperiului.
~164~
Pe tot parcursul domniei sale domin autoritatea imperial , Septimius

Severus declanşând regimul militarilor, care va duce la transformarea
imperiului în dominat, domnia sa fiind o form de tranzi ie între principat şi
dominat.
În anii 197-198 va desf şura o nou campanie în Orient, înfrângându-i pe
par i. Îşi va lua titlul de Parthicus Maximus şi pune bazele dinastiei
Severilor prin ridicarea celor doi fii la rangul de auguşti. El r mâne în
Orient pân în 202, desf şurând aici o intens activitate administrativ . În
anul 208 pleac în Britannia pentru a în buşi r scoalele de aici. Va muri în
aceast provincie la 4 februarie 211.
Sprijinindu-se pe armat , Septimius Severus acord aten ie provinciilor
c rora le asigur o lung perioad de pace şi de relativ prosperitate. Se
ocup peste tot de înt rirea ap r rii hotarelor imperiului.
Dup vremurile precare din timpul r zboaielor marcomanice, Dacia
cunoaşte în timpul domniei lui Septimius Severus o perioad mai lung de
linişte şi de refacere economic . Activitatea economic este reluat cu
intensitate.
Oraşele se bucur de o nou perioad de înflorire. Septimius Severus acord
rangul de municipiu aşez rilor de la Potaissa, unde se afla sediul legiunii V
Macedonica şi de la Porolissum, alt important centru militar în nordul
Daciei. Poate tot el a acordat dreptul de municipiu şi oraşelor Dierna,
Tibiscum şi Apulum, iar la Apulum se întemeiaz , în jurul importantului
castru al legiunii XIII Gemina, un al doilea oraş, municipium Septimium
Apulense, al turi de mai vechea colonia Aurelia Apulensis.
Unora dintre oraşe, ca de pild Drobeta, Septimius Severus le acord rangul
mai mare de coloniae, iar Potaissei, rangul de coloniae şi dreptul italic (Ius
Italicum), care pune oraşele din Dacia pe aceeaşi treapt cu cele din Italia,
ceea ce le aducea reale beneficii.
În timpul lui se reconstruiesc în piatr mai multe castre de p mânt. Este
foarte probabil c tot sub Septimius Severus se organizeaz , poate pe o linie
de ap rare men inut înc din timpul lui Hadrian, aşa-numitul limes
transalutanus, de la est de Olt, astfel c acum hotarul Daciei este împins
efectiv dincolo de Olt, în Muntenia, pân la linia care de la Fl mânda, pe
Dun re, continu f r întrerupere pân în fa a pasului Bran.
Comer ul se desf şoar într-o ambian cosmopolit , ceea ce, în cazul
Daciei, presupunea o imigra ie de cet eni şi supuşi romani, ex toto orbe
romano, dar şi a unei popula ii dacice locale, care se romanizase chiar
înainte de venirea romanilor, din nevoia de a comunica cu negustorii care
vorbeau latineşte şi cu clien ii veni i s cumpere.
Inscrip iile din aceast perioad p streaz nume latineşti, aşa cum purtau
oamenii de pe suprafa a întregului imperiu, dar majoritatea acestor nume par
~165~
s fi fost mai degrab de origine italic şi din provinciile limitrofe din sudul
Dun rii şi din Pannonia.
Consecin ele deosebitei aten ii fa de Dacia a lui Septimius Severus au dus
la construirea de drumuri pentru transportul m rfurilor şi, bineîn eles, al
trupelor, precum şi la crearea a numeroase edificii necesare administra iei şi
serviciilor publice.
Septimius Severus a ales cu mult grij guvernatorii Daciei, stabilind
totodat şi garnizoane importante şi de elit între Carpa i şi Dun re.
Guvernatorul Pollux Terentianus reconstruieşte la Micia b ile cohortei II
Flavia Commagenorum. Publius Septimius Geta, fiul împ ratului, amintit
într-o inscrip ie de la Apulum aşezat acolo de trupele sale, a ridicat la
Potaissa, în anul 195, un edificiu în numele împ ratului. Fostul consul Caius
Iulius Maximianus ajunge şi el guvernator în Dacia şi, drept mul umire, el
ridic un altar împ ratului la Apulum. Multe inscrip ii din Dacia îl amintesc
pe guvernatorul Lucius Octavius Iulianus, în func ie în anii 200/201, cel
care a ridicat, întru cinstirea împ ratului şi a celor doi fii, un altar la
Germisara, închinat zei ei Fortuna. Guvernatorul Lucius Pomponius
Liberalis (204) a acordat daruri colegiului post varilor din Apulum, a
reconstruit Templul Patriei în localitatea Micia, închinat Împ ra ilor
Neînvinşi — Septimius Severus, augustul Antoninus zis Caracalla şi
Cezarul Geta —, nefiind uitate nici împ r tesele Iulia şi Plautilla,ca şi socrul
lui Caracalla. Tot la Apulum, un alt guvernator, Menius Surus (205) a
înscris la temelia cl dirilor numele curierilor statului s u major. În Banat, la
B ile Herculane, guvernatorul Claudius Gallus închin un altar lui Hercule,
între anii 205-209.
Al i comandan i şi func ionari în Dacia au l sat urme prin inscrip ii de tot
felul, ca, de exemplu, legatul consular Herennius Gemellinus, procurator in
Dacia Apulensis. Acesta provenea din rândul cavalerilor şi era pentru prima
dat când se acorda un post atât de înalt unui membru al acestui ordin.
Ini iativa lui Septimius Severus a avut ca scop înlocuirea senatorilor care
ocupaser aproape în exclusivitate posturile cele mai importante, cu oameni
dintr-un ordin inferior, mult mai supuşi şi mai devota i împ ratului.
Ini iativa cap t mai târziu şi o form legal , prin reforma introdus de
Gallienus.
O deosebit solicitudine manifest Septimius Severus fa de trupele şi
solda ii de toate categoriile din Dacia. Armata care se g sea în Dacia în acea
perioad de inea 15 unit i auxiliare, sub form de alae şi cohorte, recrutate
în Dacia printre tinerii autohtoni. Pentru a nu-i obliga pe tinerii daci la
ac iuni împotriva propriilor familii, politica statului roman a fost aceea de a-
i trimite s lupte în alte provincii ale imperiului. Astfel, o unitate recrutat în
Dacia şi numit vexillatio Dacorum Parthica, a luat parte la campania
~166~
împotriva par ilor din anii 197-199, comandantul ei fiind decorat de împ rat
şi de c tre Iulia Domna pentru bravura sa. O alt vexillatio recrutat din
Dacia în anul 196 a luat parte la luptele din Gallia, sub comanda lui Tiberius
Claudianus, cu ocazia înfrângerii lui Clodius Albinus.
În timpul lui Septimius Severus nu se cunosc lupte la hotarele Daciei.
Liniştea care domneşte în provincie pare s fie oglindit şi de faptul c abia
dou tezaure monetare sunt îngropate în timpul lui Severus. O ştire,
înregistrat de Dio Cassius, aminteşte de z d rnicirea pornirii unui r zboi
împotriva Imperiului roman, în 196, de c tre o popula ie din estul Daciei pe
care el o numeşte sci i. Este vorba probabil de popula ii amestecate de la
nordul gurilor Dun rii şi a rmului M rii Negre, care se g seau înc din
acest timp în fierbere. Starea de nelinişte în aceste inuturi este oglindit şi
de îngroparea în Moldova a cinci tezaure monetare, dintre care patru au ca
ultim emisie, monede din anul 196. Dar din relatarea istoricului antic reiese
clar c incursiunea în Dacia sau în alt parte a Imperiului roman nu a avut
loc acum. În Dacia domneşte liniştea şi aici oraşele şi templele se întrec s -i
ridice lui Septimius Severus şi celor doi fii, asocia i la domnie, statui ,
monumente, altare.
Pe baza ştampilelor de pe c r mizi cu numele legiunii XIII Gemina, s-a
ajuns la concluzia c pe timpul lui Septimius Severus a avut loc o intens
activitate constructiv în castrul de la Apulum, ridicându-se cl diri noi sau
ref cându-se altele mai vechi. Dreptul de a se organiza în colegii şi de a
avea cl diri proprii pentru întruniri chiar în castru a fost dat subofi erilor de
Septimius Severus în cadrul favorurilor acordate de el solda ilor şi armatei.
Toate aceste fapte demonstreaz clar c , la sfârşitul secolului al II-lea, Dacia
a ajuns la apogeul puterii şi importan ei sale. Iar dac Septimius Severus a
fost acuzat pentru asprimea sa, nu numai în conducerea statului, dar şi în
eliminarea tuturor inamicilor reali sau poten iali, Dacia şi locuitorii s i au
avut de câştigat, deoarece m surile adoptate de împ rat au contribuit la o
mai eficient integrare a locuitorilor provinciei în via a economic şi politic
a imperiului.
Marcus Aurelius Antoninus (Caracalla) (211-217)

Fiu al lui Septimius Severus şi al Iuliei Domna, n scut la Lyon, în 4 aprilie
188, va fi desemnat în anul 196 Caesar, iar în anul 198 Augustus, devenind,
la moartea lui Septimius Severus, împ rat al turi de fratele s u Geta. Va fi
numit neoficial Caracalla, dup mantia sold easc cu acest nume pe care o
purta în campaniile militare.
Despre Caracalla s-a scris c era "o caricatur a tat lui s u", fiind considerat
un tiran, brutal, crud şi r zbun tor. Cu toate acestea, a moştenit de la
Septimius Severus incontestabile calit i militare, dorin a de glorie şi ordine
~167~
în stat. Cea mai mare parte a domniei (cinci ani din şapte) şi-a petrecut-o în
expedi ii pentru ap rarea şi înt rirea frontierelor de la Rin, Dun re şi în
Orient.
A purtat r zboaie în Germania şi Boetica (213) împotriva carpilor şi în
Orient (215-217). Conducerea administrativ a imperiului a l sat-o pe seama
mamei sale Iulia Domna care, înconjurat de jurişti şi administratori
capabili, a desf şurat o activitate legislativ remarcabil .
Aflat în permanent conflict cu fratele s u Geta, în februarie 212 reuşeşte s -l
înl ture, punând s fie asasinat.
Fiind preocupat exclusiv de armat , toate veniturile vistieriei s-au scurs în
tabere militare. Ca urmare, împ ratul efectueaz o reform militar , b tând
o nou moned , argentus Antoninianus, în greutate de 5,45 g, dar con inând
doar 20% argint.
Pe plan spiritual, deşi consecvent cultelor tradi ionale romane, sub influen a
mamei sale a sprijinit r spândirea în provincii a cultelor orientale, îndeosebi
cele siriene.
Tot din necesit i financiare — nevoia creşterii num rului impozitelor —
promulg în anul 212 Constitutio Antoniniana prin care acord privilegiul
de cet ean roman tuturor locuitorilor liberi ai imperiului.
În prim vara anului 214 p r seşte Roma pentru totdeauna, pornind spre
Orient prin Peninsula Balcanic şi Asia Mic .
La Porolissum, punctul cel mai nordic vizitat de împ rat în Dacia s-au
descoperit fragmentele unei mari lespezi (3,20 x 1,20 m) puse de unitatea
militar din zon , cu un text închinat împ ratului. Pe blocul de piatr a fost
fixat o statuie ecvestr din bronz a lui Caracalla, din care s-au descoperit
mai multe fragmente.
Împ ratul a reorganizat garnizoanele din provincie şi de pe malul Dun rii,
trecând apoi în Tracia, spre Orient. Va fi ucis la 8 aprilie 217 într-un
complot organizat de c tre praefectul pretoriului Marcus Macrinus, viitorul
împ rat (217-218).
Marcus Aurelius Severus Alexander (222-235)

Fiu al Iuliei Mamaea şi al lui Casius Marcianus din Cezareea Libanului,
Severus Alexander s-a n scut la Emessa, la 10 octombrie 205. Bunica sa era
sor cu so ia lui Septimius Severus, Iulia Domna.
A venit la Roma în anul 218 şi a fost adoptat de împ ratul Elagabalus (218-
222), în anul 221 primind titlul de Caesar. A fost proclamat împ rat la vârsta
de 16 ani, în data de 11 martie 222. Noul principe fiind minor, treburile
statului au fost conduse de c tre bunica (pân în 226) şi mama sa şi de un
"consiliu de regen " format din 16 senatori în frunte cu jurisconsul ii
Ulpianus, Paulus şi Modestinus. Ei au desf şurat o politic de echilibru între
~168~
curtea imperial şi senat. Domnia sa a fost o perioad de avânt economic, cu

numeroase reforme interne; s-au efectuat edificii publice (apeductul care-i
poart numele la Roma, a terminat templele lui Caracalla) şi s-au înl turat
autocratismul şi excentricit ile predecesorului s u. În probleme de stat,
împ ratul şi mama sa au apelat la oameni cu experien în domeniu. Au
profitat de pe urma m surilor imperiale provinciile, inclusiv Dacia.
O inscrip ie de pe frontispiciul b ilor militare de la Micia indic refacerea
lor în timpul lui Severus Alexander. Unitatea purta numele imperial de
Severiana Alexandrina, dup numele împ ratului. Acum colonia
Sarmizegetusa devine metropolis. Aici s-a constituit conciliul provincial al
Daciei (Concilium Daciarum Trium) care se întrunea anual. Constituit din
delega ii oraşelor şi ai districtelor rurale, prezidat de marele preot al cultului
imperial, dezb tea diversele probleme ale provinciei, aducea elogii
guvernatorului, îşi exprima loialitatea fa de împ rat, printr-o hot râre
consemnat într-o inscrip ie şi transmis uneori acestuia.
Împ ratul a dus o politic tolerant fa de religiile apar inând popoarelor
din imperiu, p strând ataşamentul fa de cultele oficiale, fapt de care a
profitat creştinismul în dezvoltare, care şi-a l rgit pozi iile în toate p turile
sociale. A eşuat în schimb în politica militar . Docilitatea total fa de
mama sa, eşecul contraofensivei romane în Orient (231-233) şi în Gallia
(234-235) au nemul umit armata şi garda pretorian fa de "un tinerel fricos
ce nu ieşea din vorba mamei". În martie 235, în tab ra militar din apropiere
de Maintz, în Germania, împ ratul, mama şi anturajul s u sunt ucişi, armata
proclamându-l împ rat pe Maximinus Thrax, stingându-se astfel dinastia
Severilor.
Perioada 235-275
Înc din timpul dinastiei Severilor, dup Caracalla s-au înregistrat atacuri
ale dacilor liberi şi ale sarma ilor la Dun rea de Jos, astfel încât împ ratul
Maximinus Tracul, în urma luptelor cu aceste popula ii şi-a luat numele de
Dacicus Maximus şi Sarmaticus Maximus. Dacia reprezentând o tenta ie
pentru popula iile din exteriorul imperiului, va fi în continuare atacat sub
Gordian al III-lea (238-244) şi Filip Arabul (244-249). Un puternic atac
carpic are loc în anul 245. Sosit în zon , împ ratul îi învinge pe carpi,
luându-şi, în 247, numele de Carpicus Maximus. Din ini iativ imperial va
func iona timp de 11 ani o monet rie imperial în provincie, b tându-se
moned cu legenda Victoria Carpica. Invazia are îns drept consecin
abandonarea limesului transalutan (grani a revine pe Olt) şi îngroparea unui
mare num r de tezaure. Se iau m suri de consolidare a grani elor, se
consolideaz fortifica iile, se fortific oraşele (Romula, Sucidava) din
apropierea limesului alutan, se aduc noi detaşamente în Dacia. Un moment
~169~
important în ap rarea imperiului la Dun rea de Jos şi în Tracia (Balcani) l-a

constituit domnia lui Traianus Decius.
Caius Messius Quintus Traianus Decius (249-251) s-a n scut în anul 195 în
apropierea oraşului Sirminium, capitala provinciei Pannonia Inferioar . A
avut o str lucit carier : guvernator al celor dou Moesii, apoi al Pannoniei
Inferior şi prefect al Romei. În anul 248 respinge invaziile barbare din
Peninsula Balcanic . Trupele pe care le comanda îl proclam împ rat. În
b t lia de la Verona, Filip Arabul moare, Traianus Decius devenind noul
împ rat. Urm rind restaurarea principatului conform concep iei lui
Augustus, Decius a avut un program politic conservator, bazat pe
restaurarea tradi iilor romane, aceasta explicând efortul de consolidare a
cultelor oficiale, prin încercarea de eliminare a celorlalte culte şi îndeosebi a
creştinismului. Pe plan militar se remarc luptele de la Dun re cu go ii şi
carpii. În iarna anului 249/250 se constituie la Dun re o coali ie goto-
carpic . În dou coloane, alia ii atac imperiul: o coloan trece Dun rea
înghe at în Dobrogea. A doua coloan , mai puternic , înainteaz prin sudul
Moldovei, p trunde în Muntenia, trece peste limes Alutanus şi prad Dacia
Sudic (acum este distrus castrul de la Sl veni), iar apoi, trecând şi ea
Dun rea, atac cet ile Oescus şi Novae, f r a le putea cuceri fiind ap rate
de guvernatorul Moesie Inferioare, Trebonianus Gallus. Sosit în zon cu
trupe, Decius şi fiii s i ob in o important victorie lâng Nicopolis ad
Istrum. Go ii p trund în Tracia, îl înfrâng pe împ rat şi cuceresc capitala
provinciei, Philipopolis (Plovdiv). Pe drumul de întoarcere, în cadrul a trei
lupte succesive, armata roman este distrus , în lupt fiind ucis şi împ ratul.
Se pare c înfrângerea s-a datorat şi tr d rii lui Trebonianus Gallus,
guvernatorul Moesiei Inferior, care se proclam împ rat (251-253).
În timpul invaziilor goto-carpice, soarta Daciei a fost mai bun decât a
Moesiei Inferior şi a Traciei. Cel mai mult a avut de suferit zona de câmpie
a Olteniei, atacurile dacilor liberi fiind st vilite, iar go ii neputând p trunde
în podişul transilvan. Faptul se reflect în inscrip ii, Decius fiind numit
"Dacicus Maximus". La Porolissum se pun inscrip ii în onoarea sa, la
Apulum este numit într-o inscrip ie "restitutor Daciarum". Legenda "Dacia
Felix" de pe inscrip ii constituia mai pu in o realitate politico-economic şi
mai mult o dorin optimist . Retragerea garnizoanelor romane de pe
litoralul nordic al M rii Negre punea în pericol viitorul provinciilor Dacia şi
Moesia Inferior. Sub Gallienus (253-268) continu invaziile, împ ratul
luându-şi titlul de Dacicus Maximus. Provincia se afl în situa ie dificil şi
în timpul lui Claudius II Goticull (268-270), motiv care îl va determina pe
Aurelian s fixeze grani a din aceast zon a imperiului pe Dun re.
Lucius Domitius Aurelianus (270-275) s-a n scut la 5 septembrie 214, dintr-
o familie de origine modest din apropierea oraşului Sirmium. Are o
~170~
ascensiune militar remarcabil . Este protejat de Valerianus (259-260), dar

va complota împotriva fiului acestuia, Gallienus. Moartea lui Claudius II
Goticul (dec cium ) îl surprinde în luptele cu go ii la Dun re. Este
proclamat împ rat de armat , împotriva pretendentului Senatului, care va
domni doar 20 de zile. Programul s u politic corespunde situa iei grele a
imperiului: alungarea barbarilor din Italia, cur irea m rilor de pira i,
refacerea unit ii imperiului, reprimarea regatului Zenobiei şi a "imperiului
gallic". Perseveren a şi energia sa îl vor ajuta s -şi îndeplineasc programul
politic propus. A purtat numeroase r zboaie împotriva vandalilor în
Pannonia, a iuthungilor în Italia, a go ilor şi carpilor la Dun re. În r s rit
(271-273) a purtat r zboi împotriva Zenobiei, regina Palmyrei care, ocupând
Egiptul şi Asia Mic pân în Bithynia, punea în primejdie unitatea
imperiului. În Gallia l-a învins pe Tetricus, care se proclamase împ rat.
Str lucita activitate militar desf şurat de Aurelian de-a lungul tuturor
frontierelor, asigurând unitatea imperiului şi disciplina trupelor i-a adus
titlul de restitutor orbis. Nu a neglijat problemele interne ale statului,
cunoscându-se activitatea sa legislativ şi efectuarea unei reforme monetare.
Vedea consolidarea imperiului pe plan spiritual prin doi factori religioşi:
cultul imperial şi o religie unic . Datorit politicii sale autoritare, sfârşeşte
ca urmare a unui complot.
A p r sit provincia Dacia dar, pentru a disimula pierderea, care afecta
prestigiul politic şi militar al Imperiului, a înfiin at la nordul Dun rii, în
teritoriul Moesiei o provincie nou numit Dacia, care curând va fi împ r it
în dou , Dacia Ripensis între Dun re şi Balcani, cu capitala la Ratiaria
(Arčar, Bulgaria) şi Dacia Mediteraneea, la nord de aceasta, cu capitala la
Serdica (Sofia).
~171~
RETRAGEREA AURELIAN
Încetarea st pânirii romane în Dacia constituie un important eveniment în

istoria Imperiului roman şi prin consecin ele sale a c p tat o însemn tate
excep ional în alc tuirea, evolu ia şi d inuirea romanit ii orientale.
Datorit importan ei deosebite pe care o prezint pentru istoria româneasc
acest eveniment, el a fost îndelung controversat în lumea ştiin ific . În epoca
modern a primit şi o înc rc tur politic deosebit . Din modul în care
cercet torii au c utat s surprind caracterul p r sirii oficiale a Daciei şi
îndeosebi soarta romanit ii de la nordul Dun rii şi din Carpa i în perioada
ulterioar retragerii, au rezultat cele dou opinii contrare privind locul de
formare a poporului român: teza continuit ii daco-romane în Dacia şi teza
despre migrarea târzie a poporului român, deja constituit, din Peninsula
Balcanic în teritoriile de la nordul Dun rii.
Deosebirea de opinie la istoricii moderni îşi are originea în faptul c ştirile
literare antice referitoare la p r sirea Daciei sunt insuficiente, neclare şi
contradictorii. Interpretarea altor categorii de izvoare (epigrafice,
arheologice, numismatice) s-a f cut adesea greşit sau tenden ios, cercetarea
fiind adesea viciat de tendin e inspirate de interese politice, fapt ce a
tergiversat stabilirea adev rului istoric.
Izvoarele literare cu privire la p r sirea Daciei se caracterizeaz prin
exager ri şi lips de obiectivitate. "Istoriile cele mai vechi n-au scris ce
vedeau, ci ce auzeau. Înv a ii aceia de atunci, scriind şi ei numai dup c r i,
nu şi dup via , au pus în povestea lor ştirea ce li s-a spus la Roma..." (V.
Pârvan). Se impune de asemenea constatarea c istoricii antici mai
însemna i care relateaz despre p r sirea Daciei, to i de limb latin : Sextus
Aurelius Victor, Eutropius, Rufius Festus, Historia Augusta, Orosius,
Iordanes nu sunt contemporani cu evenimentul, ci mult ulterior lui. Astfel,
Sextus Aurelius Victor, Eutropius şi Rufius Festus şi-au redactat opera în a
doua jum tate a secolului al IV-lea (360/361, 369/370 şi 371/372), Historia
Augusta a fost alc tuit probabil în ultimul deceniu al aceluiaşi secol,
Orosius şi-a încheiat scrierea pe la 417, iar Iordanes îşi redactase lucrarea
prin anii 550/551. Deci, sunt izvoare datânt dintr-o perioad mai târzie decât
faptele la care se refer şi prezentând un anumit coeficient de relativitate.
Cât priveşte momentul desf şur rii acestui eveniment, sursele literare
amintesc dou p r siri ale Daciei, una sub Gallienus, alta în timpul lui
Aurelian.
Aurelius Victor, Eutropius, Rufius Festus şi Iordanes vorbesc în termeni
aproape similari de o pierdere a Daciei "amissa Daciae" în timpul lui
~172~
Gallienus, iar apoi, f r nici o referire la cele spuse înainte, Eutropius,

Rufius Festus şi Iordanes, vorbind despre Aurelian, afirm c acest împ rat
a retras st pânirea roman din Dacia, termenii în care se exprim fiind
numai pu in diferi i. Sextus Aurelius Victor şi Orosius atribuie pierderea
Daciei numai lui Gallienus, iar Historia Augusta pune evenimentul numai pe
seama lui Aurelian.
În ceea ce priveşte presupusa retragere roman din Dacia în timpul lui
Gallienus (263-268), se observ la autorii antici care sus in aceasta o
asem nare a frazelor care dovedeşte faptul c au copiat mai mult sau mai
pu in precis pe un predecesor al lor, Vopiscus şi c "n-au cules ştiin a lor
despre p r sirea Daciei din alte izvoare, decât numai din cel ar tat" (A. D.
Xenopol). Acest autor antic, aproape contemporan cu Aurelian (aproximativ
25 de ani dup moartea împ ratului Aurelian) sus inea c "v zând Illyricul
devastat şi Moesia pierdut (Aurelian) a p r sit provincia întemeiat de
Traian peste Dun re, Dacia, disperând de a o mai putea men ine şi a retras
din ea armata şi pe provinciali (sublato exercitu et provincialibus). Oamenii
lua i de acolo i-a aşezat în Moesia şi a numit (noua provincie) Dacia sa
(adic Aurelian ) care acuma desparte cele dou Moesii.
Afirma iile lui Vopiscus con in unele contradic ii flagrante, el neputând fi
considerat un izvor sigur. El vorbeşte despre retragerea "provincialilor" din
Dacia. Or sudul Dun rii era mereu pr dat şi nesigur pentru locuitorii de aici,
deci cei veni i de la nordul Dun rii nu ar fi g sit aici siguran în fa a
n v lirilor barbare, deci nu ar fi avut rost mutarea locuitorilor nord dun reni
în sudul Dun rii. Pe de alt parte, Aurelian nu i-ar fi putut ad posti pe to i
locuitorii Daciei în Moesia.
Se consider de c tre istorici c Vopiscus nu a relatat adev rul pur. Ca izvor
el a folosit jurnalul opera iilor militare ale lui Aurelian, deci un izvor
"oficial", prezentând evenimentele într-o lumin favorabil împ ratului.
În termeni asem n tori, Sextus Aurelius Victor (De Caesaribus) afirm c
Gallenius "a pierdut dincolo de Istru ceea ce câştigase Traian". Eutropius
(Breviarum ab Urbe condita), vorbind despre acelaşi împ rat, spune c
Dacia, pe care Traian o alipise (imperiului) dincolo de Dun re, a fost
pierdut atunci, (adic sub Gallienus) şi tot el, uitând parc cele relatate cu
pu in înainte, ne informeaz : "deoarece întreg Illyricum şi Moesia erau
devastate şi pierzând speran a c va putea-o p stra, Aurelian a evacuat
provincia Dacia, pe care o întemeiase Traian dincolo de Dun re şi sco ând
pe romani din oraşele şi de pe ogoarele Daciei, i-a aşezat în partea de mijloc
a Moesiei şi pe aceasta a numit-o Dacia, care acum desparte cele dou
Moesii."
Rufius Festus (Breviarum rerum gestarum populi Romani), referindu-se la
"provincia" organizat de Traian "dincolo de Dun re, pe p mântul barbar",
~173~
spune şi el c sub împ ratul Gallienus Dacia a fost pierdut , iar Aurelian,
dup ce au fost str muta i de acolo romanii (translatis exinde Romanis), a
înfiin at dou Dacii în inuturile Moesiei şi Dardaniei.
Acelaşi fapt îl relateaz şi Iordanes în Romanica, 21, 7:
"Dar Gallienus în timpul domniei sale, i-a pierdut (pe daci), iar împ ratul
Aurelian, retr gând de acolo legiunile (evocates exinde legionibus), le-a
aşezat în Moesia şi într-o parte a acesteia a întemeiat Dacia Mediteraneea şi
Dacia Ripensis, la care a alipit Dardania". Singura deosebire relevant este
c expresia "Romanis" de la Rufius Festus este înlocuit la Iordanes cu
"legionibus", f r nici o aluzie la locuitorii civili, aceasta fiind o restric ie
semnificativ pentru dovedirea continuit ii de locuire la nordul Dun rii
(autorul fiind originar din apropierea Daciei, de la Durostorum — V.
Pârvan).
"Historia Augusta" plaseaz evenimentul exclusiv lui Aurelian. Retragerea
este prezentat în Vita Aureliani, cap. 39 aproape în aceiaşi termeni şi cu
aceeaşi explica ie ca şi la Eutropius, fiind înlocuit totuşi cuvântul Romanos
din expresia "abdustaque Romanos" ("şi sco ând pe romani") cu populos din
expresia "abdustaque ex eo populos" ("sco ând popula ia de acolo" — din
Dacia) şi fiind introdus şi expresia "sublato exercitu et provincialibus"
("mutând armata şi pe provinciali"), ceea ce lipseşte cu totul la Eutropius şi
Rufius Festus, dar c reia îi corespund la Iordanes cuvintele "evocatis exinde
legionibus" ("retr gând de acolo legiunile") f r "provincialibus".
În leg tur cu deosebirile şi coinciden ele remarcate la aceşti autori antici, s-
a emis ipoteza c ei ar fi folosit ca izvor şi "o colec ie mai veche de biografii
oficiale ale împ ra ilor, ast zi pierdut , scris pe timpul lui Constantinus II
şi cunoscut dup numele istoricului care i-a stabilit existen a, sub
denumirea de "Istoria împ r teasc a lui Enmann".
Orosius (Istoriorum adversum paganos libri septem), deosebindu-se de
ceilal i scriitori aminti i, men ioneaz c sub Gallienus "Dacia de dincolo de
Dun re a fost r pit pentru totdeauna", iar despre Aurelian afirm c
"f când o expedi ie la Dun re, a b tut pe go i, în lupte mari şi a restabilit
st pânirea roman în vechile ei grani e". Mihail Macrea şi al i istorici
consider c relatarea lui Orosius (secolul al V-lea) este lipsit de interes şi
nu se poate lua în considerare, din cauza caracterului apologet creştin al
operei sale. Din afirma ia lui nu trebuie dedus c Aurelian ar fi cucerit ceea
ce Gallienus pierduse în Dacia, ci numai c "dup alungarea invadatorilor
din inuturile illirice, el a men inut frontiera imperiului anterioar r zboiului
cu go ii. (a. 272).
Pe baza acestor informa ii literare antice, confuze şi contradictorii, istoricii
moderni au solu ionat problema în mod diferit. Cei mai mul i, începând cu
Th. Mommsen, sus in c Dacia a fost abandonat pe timpul lui Gallienus,
~174~
prin anii 256 sau chiar 260 d.Hr., dar c unele zone mai bine ap rate din
sudul provinciei, mai ales din Oltenia şi Banat au fost men inute de romani
pân la Aurelian. Acest împ rat roman a p r sit ultimele teritorii de la
nordul Dun rii, înfiin ând o nou Dacie la sudul fluviului. O astfel de
interpretare este de fapt echivalent cu acceptarea relat rii lui Eutropius,
Festus şi Iordanes despre p r sirea provinciei ("amissio Daciae") în dou
etape. Referitor la termenul "amissio Daciae", C. Daicoviciu considera c
aceasta se referea la "pierderea teritoriului Munteniei şi Moldovei de sud,
cuprinse în termenul de Dacia, în accep iunea lui mai veche de dinainte de
cucerirea roman ". Situa ia creat în Dacia pe timpul lui Gallienus se
oglindeşte în Tabula Peutingeriana, al c rei prototip ar data (pentru Dacia şi
inuturile de la Dun rea de Jos) dintre 250-260 sau în apropierea acestei
date. Într-adev r, din aceast hart lipsesc p r ile de est ale Daciei şi cele
care se întind la r s rit de ea şi la nord de Dun rea de Jos, figurând îns
celelalte teritorii ale provinciei.
Exist îns istorici care, având în vedere scrierile lui Sextus Aurelius Victor
şi Orosius, consider c toat Dacia a fost definitiv pierdut sub domnia lui
Gallienus. Concep ia a fost mai des întâlnit în istoriografia mai veche
româneasc , la Miron Costin (De neamul moldovenilor), stolnicul
Constantin Cantacuzino (Istoria ării Româneşti), autorii demonstrând îns
continuitatea de locuire la nord de Dun re.
În sfârşit, unii istorici, luând în considerare doar datele din Historia Augusta
au preconizat o singur p r sire a Daciei, efectuat de Aurelian. De fapt,
punându-se de acord ştirile literare cu datele oferite de izvoarele directe, s-a
concluzionat c în timpul lui Gallienus a avut loc o retragere par ial din
anumite teritorii (nordul şi estul Daciei transilvane). Al ii, orientându-se
dup toate ştirile literare antice, afirm c sub Gallienus a fost retras
popula ia civil , iar Aurelian a evacuat armata, des vârşind astfel
abandonarea provinciei întregi.
De fapt, exist dou tradi ii istorice în aceast privin (Vl. Iliescu): prima
vorbeşte de o evacuare total , atât a armatei cât şi a popula iei (fals şi
tenden ios), a doua indic doar o evacuare par ial sau oficial (tradi ia
corect ).
Contribu ii la clarificarea istoriei Daciei în perioada de la Traianus Decius la
Aurelian aduc descoperirile arheologice, îndeosebi inscrip iile şi circula ia
monetar din acest interval cronologic.
Dificultatea întocmirii unui repertoriu arheologic, numismatic şi epigrafic al
acestei perioade de un sfert de veac este deosebit . Majoritatea materialului
arheologic este compus din obiecte de uz gospod resc care au evoluat pu in
pe parcursul existen ei provinciei, cele mai multe tipuri fiind în uz şi dup
secolul al III-lea d.Hr., deci pot fi luate în considerare doar cele g site în
~175~
nivele stratigrafice dup anul 250. Se adaug ca dificultate perioada de

circula ie (monede) sau folosin (obiecte de port, podoabe) ale pieselor.
Singurele vestigii care se pot încadra cronologic cu certitudine sunt
inscrip iile, cele executate în aceast perioad sau cele mai vechi, refolosite
acum.
Cercetarea comport dou posibilit i de abordare: una larg , care include
toate piesele care au putut fi utilizate şi în perioada dat , alta restrâns ,
incluzând doar piesele ce se pot data cu certitudine în aceast perioad .
Materialul epigrafic cunoscut atest existen a provinciei pân la Gallienus.
Perioada de refacere şi stabilitate a provinciei din vremea lui Traianus
Decius a fost suficient ilustrat de epitetele atribuite împ ratului în
inscrip iile onorifice — "restitutor Dacorum". Este perioada în care poate fi
datat prima etap de construc ii şi refaceri din cadrul fazei finale a
castrelor, tehnica şi sensul acestei activit i tr dând continuitatea vie ii
provinciale în tipare cunoscute.
Dup moartea împ ratului (252), pacea r scump rat de Trebonianus Gallus
asigur o perioad de linişte provinciei: se refac drumuri (între Micia şi
Apulum), se dezvolt oraşele (Colonia Aurelia Apulensis). Materialul
epigrafic (inscrip iile) indic o perioad de tranzi ie în care atribu iile
administrative şi de comand sunt preluate de reprezentan i ai ordinului
ecvestru. Situa ia se datoreaz cre rii noilor complexe provinciale de la
Dun rea de Mijloc şi de Jos de care inea şi Dacia. În aceste condi ii, este
posibil ca la conducerea fiec rei provincii s se afle de facto un agens vice
praesidis care nu avea doar atribu ii juridice ci de inea şi comanda efectiv
asupra acelor trupe care la momentul respectiv nu erau concentrate sub
comanda guvernatorului celor trei Dacii. Galllienus va des vârşi aceast
doctrin politic , nemainumind guvernatori de rang imperial.
Domnia lui Valerian (253-259) şi Gallienus (253-268) marcheaz începutul
unei noi perioade de instabilitate. Sunt presupuse conflicte cu dacii liberi în
preajma anului 257. În cadrul luptelor pentru putere împotriva uzurpatorilui
Regalianus, legiunile Daciei r mase fidele imperiului detaşeaz trupe în
Pannonia Superior (260 toamna). În provincie atmosfera este calm , fapt
dovedit de inscrip iile puse acum: la Tibiscum un altar, la Potaissa se
termin lucr rile la un templu. Se aşeaz inscrip ii onorifice împ ra ilor la
Mehadia şi lui Licinius Cornelius Valerianus, nobilissius Caesar la
Sarmizegetusa. Toate monumentele provin din prima jum tate a domniei lui
Gallienus. Dup 259 se poate data cu certitudine doar altarul lui Marc(us)
Aurel(ius) Veteranus prae(fectus) leg(ionis) XIII Gall(i).
Este ultima atestare epigrafic a unui func ionar imperial în Dacia. Altarul a
fost g sit în secolul al XVIII-lea la Mehadia sau Herculane şi titlul
personajului ilustreaz reforma lui Gallienus. Se poate presupune prezen a
~176~
veteranului la tratament la apele termale de la Herculane, mai mult, probabil

c legiunea se mai afla în vechea sa garnizoan la Apulum, deci în provincie
era linişte. Interpretarea ştampilelor târzii ale legiunii ap rute la Mehadia şi
Herculane, precum şi a ştampilei comune a legiunilor XIII Gemina şi V
Macedonia, puse în leg tur cu refacerile târzii ale castrelor de la sfârşitul
secolului al III-lea - începutul secolului al V-lea la care au participat cele
dou legiuni permite îns şi ipoteza c praefectul legiunii a venit de la
Ratiaria la Herculane, unde erau dislocate trupe ale legiunii.
Statistica descoperirilor monetare indic o creştere de moned de la
Traianus Decius la Gallienus, pentru a coborî la Claudius II Gothicus.
Ruptura intervine odat cu a doua parte a domniei lui Gallienus, explicându-
se prin încetarea emiterii de moned în Dacia în anul 256. Monede de la
Gallienus continu totuşi s existe în mediile militare (castre).
Deci inscrip iile şi descoperirile monetare par a indica continuarea vie ii
normale a provinciei romane şi dup Gallienus.
Ideea abandon rii Daciei de c tre întreaga popula ie daco-roman a fost
respins de aproape to i istoricii români, care au sus inut cu to ii c este
cazul doar al retragerii legiunilor, administra iei şi a unei minorit i a
popula iei civile: "Un popor aşezat nu fuge niciodat în întregimea lui
înaintea unei n v liri. Numai nomazii care îşi duc via a în c ru ele lor,
umblând din loc în loc, se pot str muta cu totul. Se poate oare g si un singur
exemplu în istorie unde un popor întreg aşezat s fi p r sit ara sa pentru a
c uta sc pare aiurea?... Pentru ce oare s fi f cut excep ie de la aceast
obşteasc lege?" (A. D. Xenopol).
"Condamnat de critica izvoarelor, teza unei evacu ri totale a popula iei din
Dacia este respins şi mai mult de realit ile generale ale vie ii omeneşti şi
de ordinea fireasc a lucrurilor. Teritoriile Daciei Aureliene de pe malul
drept al Dun rii şi din Balcani nu ofereau nici întinderea, nici mijloacele de
trai ale Daciei Traiane şi nici nu erau depopulate pentru a-i primi pe to i
locuitorii acesteia pân la ultimul om" (R. Vulpe, Considérations
historiques autour de l'évacuation de la Dacie).
Numeroşi al i istorici: D. Cantemir (Hronicul vechimii româno-moldo-
vlahilor), P. Maior (Istoria pentru trecutul românilor Dacia), A. T. Laurian,
A. Sacerdo eanu etc., au remarcat faptul c locuitorii Daciei Traiane nu se
puteau muta de pe locurile str bune într-o regiune s rac şi nesigur , cu atât
mai mult cu cât şi la sud de Dun re aveau loc incursiuni barbare.
Istoricilor români li se adaug în demonstrarea tezei continuit ii daco-
romane şi numeroşi istorici şi înv a i str ini. Astfel, mitropolitul Stefan
Stratimirovici de Carlovitz — contemporan cu Petru Maior — sus inea cu
juste e la 1806: "M rturia lui Vopiscus din aceast expresie «sublato
exercitu et provincialibus» (retr gând armata şi pe provinciali) şi a lui
~177~
Eutropius «abductos Romanos ex urbis et agri Daciae» (luând pe romani din

oraşele şi de pe ogoarele Daciei) cel mai bine şi probabil aşa se poate
în elege dac spunem c romanii şi-au retras de acolo armata lor, toate
garnizoanele şi to i func ionarii care au apar inut armatei sau aşa-zis
conducerii, şi poate pe to i cet enii romani care s-au distins prin propriet i
şi prestigiu, care au putut şi au vrut s plece. Acolo au l sat întreaga
prostime (vulgus ignobile colluviem) a acelui popor, care întotdeauna a
alc tuit cea mai mare parte a locuitorilor, neputând afirma c ei (romanii) au
retras, în afar de func ionari, or şeni şi familiile ilustre, şi marele num r al
prostimii de acolo."
Marele istoric E. Gibbon afirm c Aurelian a retras numai armata din
Dacia, dar c aici "a r mas, totuşi, un num r considerabil din locuitorii s i,
care se îngrozeau mai mult de pribegie decât de st pânul got."
De aceeaşi p rere se declara şi J. Jung care spunea c "Aurelian nu a retras
din Dacia decât o parte din colonişti, mai ales dintre cei boga i, îns marea
majoritate a popula iei, care cunoscuse destule greut i în timpul st pânirii
romane, a continuat s tr iasc sub noii st pâni, go ii."
L. Homo, în "Essai sur le regne de l'empereur Aurélien" (p. 316-317),
sus ine şi el c nu a fost posibil p r sirea Daciei de c tre toat popula ia
daco-roman .
Un alt mare istoric, Jacques Zeiller, sus ine c "o plecare în mas (a
locuitorilor) ar fi fost inexecutabil f r r zboi. Go ii, înaintea c rora se
retr geau romanii, n-ar fi admis o evacuare a întregii popula ii civile. Dac
aceast popula ie se acomoda noului regim, Aurelian n-avea nici un motiv
s se arate mai intransigent decât ea... Înclin m deci a crede c Dacia n-a
fost evacuat complet la 275."
Numeroşi al i istorici (D. Cantemir în "Hronicul vechimii romano-moldo-
vlahilor", P. Maior "Istoria pentru trecutul românilor în Dacia", A. T.
Laurian A. Sacerdo eanu etc.) au remarcat faptul c locuitorii Daciei Traiane
nu se puteau muta de pe locurile str bune într-o regiune s rac şi nesigur ,
pentru c şi la sud de Dun re aveau loc incursiuni barbare.
Aceşti eminen i istorici (români şi str ini) şi-au fondat teoriile lor cu privire
la cine a plecat şi cine a r mas în Dacia traian , pe afirma iile scriitorilor
antici. Eutropius şi Festus noteaz c , din Dacia au fost evacua i "romanii"
(Romani), iar în "Historia Augusta" se spune c au plecat "armata"
(exercitus), "provincialii" (provinciales) şi "mul imile" (populi). Iordanes,
îns , men ioneaz numai retragerea "legiunilor" (legiones). Indiferent de
felul relat rii şi de terminologia folosit , indiferent de lucr rile istorice mai
vechi din care ei şi-au luat informa ia, de la aceşti autori rezult c din Dacia
a fost retras atât armata, cât şi o parte din popula ia civil .
~178~
În ce priveşte data precis în care a avut loc retragerea st pânirii romane de

la nordul Dun rii pe timpul lui Aurelian a fost şi continu s fie subiectul
unei îndelungi polemici în literatura de specialitate, evenimentul fiind
plasat, cu excep ia anului 273, în fiecare an din domnia acestui împ rat.
Unii istorici accept anul 270 (Th. Bernhardt, H. Schiller şi V. Pârvan), al ii
sus in anul 271 (J. Jung, M. Macrea, C. Daicoviciu), existând istorici care
plaseaz abandonarea definitiv a Provinciei carpatice la sfârşitul domniei
lui Aurelian, în anul 275 (Br. Rappaport, L. Homo, E. Ritterling, A. D.
Xenopol, M. Besnier, V. Christescu, R. Vulpe "data retragerii aureliene
trebuie c utat nu spre începutul domniei, ci spre sfârşit, în 274-275".),
considerând c totul pledeaz în favoarea acestei date.
Cu toate acestea, în istoriografia româneasc din ultimele decenii, anul 271
e. n. a fost acceptat în general ca dat a p r sirii Daciei. Dar, dup
numeroase cercet ri, se poate afirma cu certitudine numai faptul c Dacia a
fost abandonat de Imperiu pe timpul lui Aurelian (270-275), f r a se putea
preciza în care an anume. Dup D. Protase, izvoarele literare, datele
epigrafice şi numismatice, toate pledeaz pentru p r sirea Provinciei la
sfârşitul domniei lui Aurelian (274/275).
Indiferent de data la care a avut loc retragerea administra iei romane din
Dacia şi care a fost contextul în care s-a desf şurat, cert este faptul c la
nord de Dun re a continuat s existe o popula ie daco-roman , majoritar ,
care în contact sau convie uind cu migratorii, a format baza etnic a
proceselor istorice desf şurate aici ulterior. "Altoiul roman pe trunchiul
dacic s-a dovedit rezistent şi viabil, în ciuda vicisitudinilor istorice din
fr mântata perioad a migra iilor, din care romanitatea dacic va ieşi
biruitoare şi capabil de noi sinteze etnice în regiunile de la Dun re şi din
Carpa i."
~179~
DACII LIBERI ŞI RELA IILE LOR CU

IMPERIUL ROMAN
Dup înfrângerea regatului lui Decebal, teritoriul dacic neintegrat
provinciilor Dacia şi Moesia Inferior vor r mâne sub controlul dacilor liberi.
Dacii liberi din est(costobocii şi carpii)

Soarta teritoriilor estice r mase în afara provinciei nu a fost aceeaşi pe toat
întinderea lor. Ptolemeu, în Geografia (III, 10, 7-9) men ioneaz c
provincia Dacia se m rgineşte la r s rit cu Siretul şi c regiunea dintre Siret
şi Nistru apar ine Moesiei Inferior. Cercet rile au indicat faptul c regiunea
dintre Prut şi Nistru este clientelar Romei. Deşi nu s-au f cut numeroase
cercet ri arheologice, se poate constata c aceast zon nu a fost abandonat
de popula ia dac , continuând s existe aşez ri şi necropole, doar
fortifica iile fiind abandonate. Societatea local evolueaz continuu, în
permanent contact cu lumea roman , pe tot parcursul existen ei provinciei.
Raporturile dintre b ştinaşi şi romani nu au r mas aceleaşi, ci au suferit
treptat unele modific ri. Odat cu schimbarea zonei de ocupa ie de dup
cucerire, în inutul clientelar s-au schimbat par ial rela iile între b ştinaşi şi
romani. Cu toate c încaseaz tributul şi f ceau unele recrut ri din cadrul
comunit ilor s teşti, acestea r mâneau cu o larg autonomie şi organizare
proprie. S-a constatat c , cultura material a popula iei din zona clientelar
din sudul Moldovei era mai apropiat de cea a dacilor liberi din centrul
Moldovei decât de civiliza ia roman , fapt datorat gradului ridicat al acestei
autonomii.
În privin a dacilor din zona liber , cercet rile de la Lipi a, Vârteşcoiu,
Poieneşti, Moldoveni, P dureni, V leni, Poiana Dulceşti şi G lineşti aduc
importante preciz ri privind cultura dacic de la est de Carpa i. Se observ
aici c toate aşez rile sunt de factur clasic , iar necropolele, aproape în
totalitatea lor, apar in dacilor; doar un num r restrâns de morminte au fost
l sate de nomazii sarma i, descoperirile dacice şi sarmatice formând
complexe distincte, diferen iate cu mult claritate, cu toate împrumuturile
reciproce ce au avut loc între ele ca urmare a contactelor dintre cele dou
popula ii. Elementele de civiliza ie roman nu apar concentrate în complexe
ce ar putea fi definite ca romane. În schimb, vestigiile romane propriu-zise,
ca şi elementele imitate sau inspirate dup acestea se g sesc în toate
aşez rile şi necropolele dacice, uneori chiar şi în mormintele sarmatice.
Aşez rile dacice aveau o mare întindere, erau nefortificate, situate de-a
lungul v ilor, pe terasele râurilor de obicei sau pe panta mai domoal de la
~180~
poalele dealurilor, având în preajm terenuri agricole şi pentru creşterea

vitelor. Locuin ele par ial îngropate în p mânt sau construite la suprafa a
solului se aflau orânduite pe dou sau mai multe şiruri, probabil de o parte şi
de alta a uli elor care str b teau aşezarea de la un cap t sau altul. Printre
cele mai intens cercetate sunt aşez rile de la V leni (com. Boteşti, jud.
Neam ), B iceni (jud. Iaşi), Cucor ni (jud. Botoşani), Poiana-Dulceşti (jud.
Neam ), Lipi a de Sus (Republica Moldova).
Între spa iile dintre multe locuin e s-au semnalat şi resturi de la diferite
anexe gospod reşti. Între acestea sunt de men ionat vetrele şi "cuptoarele de
copt pâine", care nu sunt altceva decât r m şi ele unei buc t rii în aer liber.
Ambele puteau fi protejate cu pere i uşori şi chiar cu acoperiş, pentru
aceasta folosindu-se stâlpi de lemn, stuf. De asemenea, au fost descoperite
în num r apreciabil şi diferite gropi, în general cilindrice, uneori cotlonite,
în umplutura c rora se g sesc de obicei şi multe resturi menajere, deşi se
pare c destina ia lor ini ial trebuie s fi fost aceea de a ad posti rezervele
de hran , în special de cereale.
Un loc important între complexele de aşez ri îl ocup atelierele
meşteşug reşti, din care cele mai r spândite sunt acelea de ol rie.
Constatarea c atelierele perfec ionate pentru lucrat vase de lut nu lipsesc în
nici una din aşez rile mai intens cercetate d dreptul de a sus ine c ele au
existat în toate aşez rile sau în marea lor majoritate, în unele din aşez ri
dezvoltându-se adev rate cartiere specializate cu ateliere de ol rie.
Inventarul de obiecte din cuprinsul aşez rilor este foarte bogat şi de o mare
varietate. O parte din uneltele care se foloseau în agricultur : cu ite,
br zdare de plug, seceri, coase dar şi topoare, d l i, burghie, piese de
harnaşament, amnare, chei, ace de cusut, undi e folosite în diferite
meşteşuguri şi activit i gospod reşti erau lucrate din fier. Râşni ele pentru
m cinat boabe, de form discoidal şi perforate la mijloc erau imitate în
roc local dup modelul roman. Ca obiecte din piatr foarte frecvente în
aşez ri sunt gresiile pentru ascu it, fusoaiele din lut, precum şi greut i
piramidale şi conice pentru r zboaiele de esut.
Ceramica este de dou feluri: lucrat cu mâna şi la roat , într-o prim etap
timpurie predominând vasele lucrate cu mâna, ca apoi vasele lucrate la roat
s preia întâietatea. Vasele lucrate cu mâna erau dintr-o past de proast
calitate, p strând formele şi ornamentele specifice tradi ionale Laténe-ului
dacic. Astfel apar oale, ceşti tronconice cu şi f r toart , cu brâie în relief,
alveole, crest turi, proeminen e, linii orizontale sau în val incizate.
Ceramica la roat este dintr-o past de calitate superioar , fin , de culoare
cenuşie sau roşie, prezint o varietate mai numeroas de forme. Între
acestea, mai frecvent se g sesc diferite tipuri şi variante de oale, vase de
provizii, str chini, castroane, fructiere, c ni, amfore şi capace, lucrate
~181~
întotdeauna cu mare grij şi acoperite cu angob . Ele sunt de multe ori

decorate în tehnica lustrului, mai ales cu numeroase combina ii de linii
drepte şi în val.
În aşez ri au mai fost descoperite şi arme (vârfuri de lance), accesorii
vestimentare (fibule, catarame, scuturi) şi obiecte de podoab (m rgele,
cercei, br ri, pandantive, amulete) şi oglinzi.
Se mai adaug pe lâng acestea şi numeroase alte materiale de origine
roman . Mai frecvente sunt amforele (prezente în toate aşez rile, ceea ce
demonstreaz c nici una din ele nu a r mas în afara contactului cu lumea
roman ); se mai pot semnala şi alte categorii de vase precum castroanele,
uneori chiar terra sigillata. Trebuie de asemenea amintite vasele de argint,
de sticl , diferite fibule, piese de harnaşament din bronz placate cu argint,
râşni e de tuf vulcanic, piese mici de joc de form sferic , turnate din sticl
şi alte obiecte. Un loc foarte important îl ocup monedele, ce apar ca
exemplare izolate în aşez ri sau constituite în tezaure, cuprinzând uneori
peste 2.000 de piese.
În privin a necropolelor, acestea cuprind morminte de incinera ie, dar unele
cuprind şi morminte de înhuma ie, g sindu-se în apropierea aşez rilor în tot
teritoriul locuit de dacii liberi; la V leni (comuna Boteşti, jud. Neam ) au
fost dezvelite 608 morminte , iar la G lineşti (comuna Onceşti, jud. Bac u)
291 de morminte.
Dacii practicau incinera ia, aceasta fiind o continuare fireasc a ritului
tradi ional, încât mormintele de incinera ie s-au g sit în num r mare în toate
necropolele cu inventar de ceramic dacic din sec. II-III d.Hr. Exist dou
tipuri de morminte de incinera ie: morminte cu oase calcinate depuse în
urne, acoperite sau neacoperite cu capac şi morminte cu oase calcinate
depuse direct în groap , dar fiecare variant are multe particularit i ce
demonstreaz marea variabilitate a practicilor funerare din lumea dacic .
Pe lâng incinera ie, se mai practica şi înhuma ia. S-a stabilit caracterul
dacic al mormintelor de înhuma ie de la V leni, Poieneşti, Moldoveni,
aducându-e argumente hot râtoare pentru contemporaneitatea mormintelor
de înhuma ie cu cele de incinera ie şi deci pentru apartenen a lor dacic , cu
toate aparen ele de apartenen la lumea sarmatic , pe deasupra g sindu-se
similitudini cu mormintele de înhuma ie descoperite în provincie, în ce
priveşte detaliile de rit ale mormintelor de înhuma ie. Toate acestea arat c
în mod cert pe teritoriul dacilor liberi cât şi al acelora afla i în provincia
roman , în sec. II-III se practic , pe lâng incinera ie şi înhumarea, ar tând
prin întinderea spa iului cu descoperiri de morminte de înhuma ie, c
obiceiul nu era de dat recent şi nu era luat de la o alt popula ie.
Raporturile cu sarma ii au fost rela ii de împrumut reciproc cultural şi
colaborare în politica fa de imperiul roman. Nu se cunoaşte dac natura
~182~
acestor raporturi a r mas aceeaşi din perioada r zboaielor daco-romane şi

pân la retragerea aurelian . Se pare c sarma ii s-ar fi infiltrat treptat în
grupuri mici, ceea ce nu a dus la un conflict cu autohtonii. Sarma ii n-au
p truns pe tot teritoriul locuit de daci. Concentr ri mai mari de morminte s-
au g sit pe cursul R utului, Bârladului şi Jijiei. Sarma ii nu s-au aşezat în
câmpia Moldovei decât în zona dintre Prut şi Jijia, iar spre vest doar pe
cursul inferior al Bahluiului, unde mai apar câteva morminte. Mai apar
morminte şi la Brosc u i (jud. Botoşani) şi Larga (comuna Movileni, jud.
Iaşi).
În teritoriul dacilor liberi nu au fost g site aşez ri şi necropole romane, în
schimb s-au g sit produse romane în absolut toate aşez rile şi în mormintele
dacilor. Cele mai des întâlnite produse sunt amforele, g sindu-se depozite la
Holboca, Iaşi şi Vetrişoaia. Prezen a amforelor cu ulei de m sline sau vin în
aşez rile dacilor liberi presupune şi p trunderea unor negustori romani în
teritoriul lor, dar nu este exclus ca negustorii daci s fi preluat m rfurile
chiar din centrele romane de la nordul Dun rii de Jos şi de pe litoralul nord-
pontic (Barboşi, Tyras).
Monedele romane se g sesc de asemenea în aşez rile şi necropolele dacilor
liberi dar şi în tezaure. P trunderea acestora s-a f cut prin schimburi
comerciale, stipendii, incursiuni militare în teritoriul roman, r scump rarea
captivilor, mercenariat. În privin a tezaurelor de monede, ele se întind pe tot
teritoriul dacilor liberi şi cu ajutorul lor se poate cunoaşte momentul
apogeului puterii lor, cât şi momentele de dec dere sau din nou de creştere.
Astfel, descoperirile arheologice de pân acum atest cu certitudine unitatea
culturii dacice din zonele neocupate de romani. Doar în privin a unor
elemente secundare se poate observa o anumit variabilitate de la o zon la
alta. Toate aceste deosebiri nu fac altceva decât s ofere elemente de
diversitate fireasc în spa iul culturii dacice.
Pentru diferite grupe din teritoriul est-carpatic s-au folosit denumiri cum ar
fi "cultura Lipi a" — pentru descoperirile de pe Nistrul superior şi "cultura
Poieneşti" pentru cele din zona subcarpatic şi Podişul Central
Moldovenesc. Gheorghe Bichir va impune pentru descoperirile de la
Poieneşti termenul de "cultur carpic ". El îşi exprim p rerea c "în carpi
trebuie v zut un trib dacic, care ini ial a locuit în zona Carpa ilor r s riteni,
zona de la vest de Siret cuprins între râurile Putna şi Trotuş la sud, de apa
Moldovei la nord şi cu timpul s-au extins treptat, aşa încât în sec. II-III d.Hr.
a ajuns s -şi exercite autoritatea asupra celei mai mari p r i din teritoriul
geto-dacic de la est de Carpa i. Ei, precizeaz autorul, s-au extins din zona
ini ial spre sud şi est, "ocupând regiunea cuprins între Siret şi Prut", au
p truns şi la r s rit de Prut pân la Nistru "dar într-un num r mai mic decât
în teritoriul dintre Siret şi Prut."
~183~
Între popula iile men ionate de Ptolemeu (III, 8, 3) figureaz şi costobocii,

situa i în p r ile de nord-est ale Daciei. Identificarea lor cu grupul de tip
Lipi a, este aproape unanim acceptat .
Geograful antic Ptolemeu (III, 8, 3) aminteşte numele a 15 popula ii din
Dacia de dinainte de cucerirea roman , printre care coistobocoii,
caucoensioii, cotensioii, sensioii şi piefigoii sunt situa i în partea de r s rit a
Daciei. La mijlocul sec. II carpii nu apar, ei neavând un rol important în
acea vreme; abia începând cu anul 238 sunt men iona i în izvoarele scrise
dar în sec. III, carpii ocupau un loc de frunte între celelalte popula ii dacice
libere din regiunile est-carpatice. Autoritatea lor este recunoscut , iar
atacurile îndreptate împotriva Imperiului Roman, la care îşi asociaz uneori
pe sarma i şi pe go i, sunt de o for rar întâlnit , mai ales pân în vremea lui
Filip Arabul (244-249). Pentru a înl tura pericolul carpic, romanii le pl tesc
substan iale stipendii.
Se pot sesiza dou etape importante în evolu ia societ ii dacice de la r s rit
de Carpa i în intervalul 106-275, fiind împ r ite cronologic de evenimentele
din jurul anului 170, care se desf şoar pe un spa iu mai larg şi la care
particip şi dacii liberi. În prima perioad stipendiile romane sunt sc zute
deoarece dup înfrângerea lui Decebal, romanii nu pl teau stipendii dacilor
liberi, pentru moment ei nemaireprezentând un pericol. În prima perioad
deci, stipendiile sunt sc zute şi vor creşte odat cu creşterea puterii militare
şi a refacerii dacilor liberi. Acum se remarc între triburile dacilor liberi
costobocii, despre care se cunoaşte c au organizat mai multe expedi ii în
Moesia Inferior, ajungând pân în Grecia. Ei st pâneau nordul Moldovei,
Bucovina şi zona Nistrului superior din Ucraina subcarpatic . Dup 170
puterea lor militar decade, nemaifiind men iona i în izvoarele scrise.
Dup dispari ia costobocilor din izvoarele scrise ale antichit ii (dovad a
sc derii puterii lor militare), apar atesta i carpii, al c ror nume, dup unii
cercet tori, ar fi în leg tur cu Mun ii Carpa i, iar dup al ii ar deriva din
cuvântul kar, de origine indo-european ; sunt men iona i în izvoarele antice
şi atesta i arheologic la est de Carpa i, locuind mai intens în zonele
subcarpatice şi de podiş ale Moldovei. Constitui i într-o puternic uniune
tribal — în care poate au fost integra i şi costobocii — au atacat în sec. III
şi IV Imperiul Roman, în alian cu sarma ii, go ii şi alte popula ii, având
suprema ia coali iei pân la mijlocul secolului al III-lea, pe care au preluat-o
apoi go ii. Aceast perioad de la 170 la 275 reprezint a doua perioad ,
g sindu-i pe dacii liberi cu for ele ref cute şi reorganiza i în mai multe
forma iuni, care se vor uni la un moment dat sub autoritatea carpilor.
Refacerea for elor dacilor este ar tat şi de descoperirile de mari cantit i de
monede ce demonstreaz importan a unora din aceste forma iuni.
~184~
Plata stipendiilor substan ial m rite dup 170, înc din vremea lui Marcus
Aurelius, continu pe vremea împ ra ilor Commodus şi primii ani de
domnie ai lui Septimius Severus (193-196), când cresc şi mai mult.
Creşterea substan ial a stipendiilor reflect recunoaşterea de c tre romani a
unor prefaceri interne calitative din societatea dacic . Reforma monetar din
imperiu şi schimbarea politicii de abordare a stipendiilor îi afecteaz pe
dacii liberi, la care se înregistreaz o sc dere a tezaurelor.
P trunderea sarma ilor mai accentuat în ultima parte a acestei perioade pare
s fie înso it , la un moment dat, de retragerea stipendiilor; în acest sens
sunt şi dat rile din aceast perioad a marii majorit i a descoperirilor
sarmatice din teritoriul dacilor liberi. Depunerile şi complexele arheologice
din aşez rile şi necropolele dacice apar inând acestei etape sunt mai
consistente şi au un inventar bogat şi variat. Produsele romane apar în
cantit i mult mai mari şi mai diversificate în compara ie cu etapa
precedent . Obiectele de lux, cum ar fi paharele de sticl ori podoabele de
argint lucrate în tehnica filigranului, au acum o larg r spândire; apare
evident astfel prosperitatea tuturor aşez rilor.
În noua situa ie creat de apari ia go ilor şi problemele pe care le pun aceştia
st pânirii romane, istoria dacilor liberi intr într-o nou faz , cuprins în
intervalul de timp de la retragerea aurelian , 275, pân la invazia hunilor,
376. În aceast perioad , puterea militar şi suprema ia sau mai bine zis
rolul de conduc tor al uniunii de triburi din estul Carpa ilor, pe care îl
avuseser pân atunci dacii liberi, va fi luat de noii veni i, go ii, care îşi vor
impune suprema ia în zon .
Zona de la nord de Dun re, din sudul Moldovei va fi p r sit şi ea în
momentul ac iunii generale de repliere pe aliniamentul Dun rii în perioada
Gallienus-Aurelianus.
Aceast retragere treptat a avut importante urm ri pentru teritoriul dacic
est-carpatic, deoarece dispare zona de ocupa ie şi clientelar , cât şi grani a
ce le desp r ea, popula ia dacilor liberi intrând într-un contact direct cu
modul de via roman, prin p trunderea de elemente dacice în teritoriul
abandonat sau grupuri de daci liberi care s-au instalat aici. Schimbul treptat
de popula ie între zone (popula ie gata romanizat trecând în teritoriul
dacilor liberi şi invers), contribuind la o restructurare etnic în teritoriile
dacice r s ritene, aducându-şi aportul la extinderea aici a romanit ii.
Retragerea aurelian va fi folosit de go i pentru a p trunde pe o mare parte
a teritoriului dacic, în timp ce for a militar şi politic a dacilor liberi scade.
Consecin a este constituirea complexului cultural Sântana de Mureş.
Restructurarea nu se realizeaz îns prin înlocuirea unei popula ii vechi cu
alta nou venit , ci printr-un adaos de popula ie de alt etnie.
~185~
Dacii liberi din Muntenia

Începând cu domnia lui Augustus, împ ra ii romani s-au str duit s
înt reasc paza frontierelor, creând, de-a lungul lor, în teritoriu duşman
(acolo unde zona s-a pretat unei astfel de m suri) — politica "spa iului de
siguran " — practicat de romani şi la Dun rea de Jos din ordinul lui
Augustus. Sextus Aelius Catus transfer la sud de Dun re 50.000 de ge i. La
mijlocul sec. I d.Hr. legatul Moesiei Tiberius Plautius Silvanus Aelianus
transfer şi el la nord de Dun re peste 100.000 de ge i (cifr exagerat ).
Pornind de la aceste informa ii, unii istorici (A. Alföldi) considerau c
Muntenia a fost golit de popula ie şi c în locul ge ilor au p truns sarma ii
roxolani. Dar nu s-au descoperit în Muntenia şi Câmpia Român morminte
sarmatice anterioare sec. II d.Hr., iar popula ia geto-dac , tr ind în zona
colinar , a început dup 106 s se extind treptat şi în zona de câmpie, mai
pu in locuit în urma depopul rilor practicate de romani în sec. I. Pe teren se
pot vedea uneori consecin ele politicii de siguran : în vremea lui Augustus
sunt abandonate dave din Câmpia Dun rii (Zimnicea, Popeşti); în vremea
lui Plautius Aelianus este afectat linia Tirosul (Prahova)-M t sari
(Dâmbovi a), afectând nordul Moldovei şi Basarabiei. Distrugerea aşez rilor
s-a f cut prin incendiere, deci transferul s-a f cut prin împotrivirea dacilor.
Geto-dacii au revenit pe fostele meleaguri începând probabil chiar cu epoca
lui Traian, când teritoriul Munteniei şi sudul Moldovei au fost înglobate la
Moesia Inferior (101-117). Din papirusul Hunt (datat în anii 105-106)
rezult c solda ii cohortei I Hispanonum veterana, cu detaşamente la
Piroboridava (Poiana - Sudul Moldovei) şi Buridava ob ineau periodic
tributul de grâne din teritoriu, tribut care se putea ob ine doar de la geto-
daci, agricultori sedentari din zon . Cu atât mai mult cu cât sarma ii, nomazi
în acel moment, au p truns în Moldova dup 105-106, iar în Muntenia abia
dup 117-118. Ei s-au limitat la zonele de şes, cele mai numeroase
descoperiri sarmate f cându-se în sud-estul Munteniei (B r gan), unde în
necropole sarmate s-a descoperit ceramic dacic , atestând şi prezen a
localnicilor în zon .
Deci sarma ii vor convie ui cu autohtonii, influen ându-se reciproc.
Istoria Munteniei în vremea provinciei Dacia se rezum la sfor rile f cute
de imperiu pentru men inerea acestor teritorii sub supravegherea sa.
Continuare a politicii de siguran , începând cu Traian se vor construi castre
în zona subcarpatic (Drajna de Sus, Mălăieşti, Târgşor, Rucăr, Voineşti,
Ciolanu, Filipeşti, Năieni şi capete de pod (Barboşi şi Fl mânda — aici este
un castru de p mânt din timpul r zboaielor cu Decebal). Pe vremea lui
Antoninus Pius s-a construit în vestul Munteniei şi linia transalutan a
limesului din S-E Daciei. Muntenia a avut un statut aparte fa de alte
teritorii r mase în afara provinciei Dacia, deoarece a fost temporar st pânit
~186~
de romani şi continuu supravegheat . O dovedeşte titlul de praefectus

acordat în 143 lui T. Flavius Priscus C. Gallonius Franto Q. Marcius
Turbo, procurator şi pro legato al Daciei Inferior, având atribu ii militare pe
care le exercit în afara provinciei (Muntenia).
Dezvoltat din Laténe-ul geto-dacic, cultura Militari-Chilia reprezint
cultura material a geto-dacilor din Muntenia şi Câmpia Român . Cele mai
importante descoperiri sunt la Mătăsaru (Dâmbovi a), Coloneşti-Mărun ei
(Olt) şi Târgşor (Prahova) (aşez ri) şi Chilia (necropol ).
Cercet rile arheologice au demonstrat continuitatea popula iei geto-dacice
din toate zonele neocupate de romani. Cultura lor (a dacilor liberi) a fost
unitar în esen a sa, atât sub aspectul material, cât şi spiritual, existând îns
particularit i determinate de factori zonali.
Astfel, purt torii culturii Militari-Chilila aveau aşez ri compuse din locuin e
de suprafa şi bordeie; practicau aceleaşi variante de ritualuri funerare —
incinera ia — p strat din Laténe (particularitate pentru Muntenia — nu s-
au descoperit morminte de înhuma ie). Ocupa iile lor principale au fost
agricultura, p storitul şi produc ia meşteşug reasc . În cadrul
meşteşugurilor — practicarea metalurgiei fierului este dovedit în aşez ri la
Mătăsaru, Coloneşti-Mărun ei, Scorniceşti, Bucureşti-Militari, Dulceana.
Au existat ateliere de turnat oglinzi (Bucureşti-Militari) dintr-un aliaj
con inând mai multe metale: cupru, plumb, staniu, zinc etc. În alte ateliere
se reparau (sau chiar turnau) obiecte de bronz (Mătăsaru, Dulceana).
Uneltele de tâmpl rie, rot rie, dulgherie atest prelucrarea lemnului. Iar
numeroasa ceramic , precum şi cuptoarele de olar de la M t saru atest
meşteşugul olăritului.
Ceramica geto-dacilor din Muntenia indic pe de o parte tradi ia Laténe-ului
geto-dacic, pe de alt parte, o puternic influen roman . Influen a roman
este sesizabil îndeosebi la ceramica lucrat la roat , mai dificil de constatat
la ceramica lucrat cu mâna.
Durata aşez rii de la M t saru se poate stabili pe baza inventarului.
Începuturile sale dateaz din timpul domniei lui Hadrian (dup retragerea
trupelor romane din zona subcarpatic ), primul s u nivel de locuire datând
pân în vremea lui Caracalla (atacul carpilor în 214) când înceteaz şi
aşez rile de la Scorniceşti şi Coloneşti-Gueşti). Dup atacul carpic, imperiul
va construi un castru la Şarânga-Pietroasele, care va fi ocupat spre mijlocul
sec. III de carpi. Cercet torul Gh. Bichir consider c aici s-a aflat
Costellum Carporum (inscrip ia de la Intercisa (Dunapentele) şi respectiv
cetatea men ionat de istoricul Zosimos. De altfel, spre sfârşitul sec. III se
poate data chiar sfârşitul "culturii" Militari-Chilia (în centrul şi vestul
Munteniei continuându-se pân în primele decenii ale secolului IV).
~187~
Toate aşez rile cercetate au fost distruse prin incendiu. Popula ia va

continua s tr iasc al turi de noii veni i — go ii, care vor st pâni aceste
teritorii în calitate de foedera i ai imperiului roman.
Descoperirile arheologice şi numismatice (121 de descoperiri monetare, din
care 21 tezaure) indic integrarea Munteniei în aceast perioad circuitului
economic roman, pe teritoriul ei trecând şi drumurile comerciale care legau
Moesia Inferior de Dacia roman .
Solda ii care p zeau castrele şi capetele de pod de pe linia transalutan ,
stabili i mul i ca veterani în zon , au contribuit, al turi de alte influen e, la
propagarea în teritoriu a culturii romane şi la acomodarea daco-ge ilor
munteni cu limba latin (unii chiar înv ând vorbitul şi scrierea în aceast
limb ).
Se poate afirma c în Muntenia procesul de romanizare s-a desf şurat
paralel cu cel din Dacia roman . Popula ia de aici era familiarizat cu
civiliza ia roman înc înainte de ocuparea Daciei, iar sudul Munteniei a
r mas în st pânire roman pân în sec. VI d.Hr., în tot acest interval
cronologic geto-dacii constituind un factor de permanen şi continuitate
(Gh. Bichir).
Dacii vestici
Informa iile documentare şi cercet rile arheologice au demonstrat c
teritoriul locuit de daci se întindea spre vest pân la Dun rea mijlocie şi
Mun ii Slovaciei, inclusiv nord-estul Pannoniei. Înc de la sfârşitul sec. I
d.Hr., în spa iul locuit preponderent de daci au p truns alte popula ii: quazii
în Slovacia de vest, sarma ii, iazigii între Dun re şi Tisa, pe o limit
r s ritean cuprinzând localit ile Arad-Oradea-Săcuieni-Carei.
Cucerirea roman stabileşte grani a vestic a provinciei pe Tisa, Mureş,
versan ii vestici ai Mun ilor Apuseni şi la nord de Someş. Se contureaz
astfel teritoriul dacilor liberi vestici: el cuprindea Crişana, Maramureşul,
estul Slovaciei, nord-estul Ungariei şi Ucraina de Vest. Pentru siguran a
limesului vestic, imperiul creeaz o zon de supraveghere în spa iul dacilor
vestici pân la Depresiunea Zarandului, pe valea Crişului Repede, la vest de
Bologa, la nord de Someş şi pân la poalele Mun ilor Maramureşului.
În acest context, sub control roman, iar în anumite zone suprapuşi de
popula ii "barbare" (quazi, sarma i, iazigi), dup o retragere a dacilor spre
mun i, se poate constata în sec. II-III d.Hr. o "renaştere" a fondului vechi
dacic, la care se adaug mereu elemente dacice noi, venite din vestul şi
nord-vestul Daciei romane. Izvoarele literare şi inscrip iile atest
participarea dacilor vestici la luptele date de imperiu în vestul Daciei.
Inscrip iile din provincie (Ulpia Traiana, Apulum) amintesc de luptele
~188~
desf şurate în vestul provinciei în vremea împ ra ilor Antoninus Pius şi

Marcus Aurelius, la care au participat şi dacii vestici.
Descoperirile arheologice, circula ia monetar şi importurile de ceramic
roman (îndeosebi terra sigillata) din aşez ri şi necropole demonstreaz c
dacii liberi au intermediat schimbul de produse între Dacia roman şi lumea
sarmato-iazig , celt şi veche german , evident în m sur diferen iat de la
o zon la alta. Cercet rile arheologice au dus la identificarea unor noi
ateliere ceramice în spa iul dacic la Biharea (Crişana) un important centru
de ol rie celtic , iar la Medieşu Aurit(Satu Mare) un atelier de olărie dacică
care realiza atât ceramic de tradi ie local , dacic , cât şi ceramic de
tradi ie roman provincial . Cercet torul Sever Dumitraşcu (Oradea),
studiind evolu ia şi r spândirea unui important tip de vas dacic, chiupul,
consider revelatoare r spândirea acestui tip de vas de factur dacic în
peste zece variante la popula iile cu care dacii vestici au intrat în contact.
Pentru prezen a şi rolul dacilor în zon se detaşeaz aşezarea şi centrul de
ol rit de la Medieşul Aurit, unde se poate constata puternica influen
roman provincial asupra comunit ii de daci liberi.
Aşez rile şi necropolele dacilor vestici (Medieşul Aurit, Sântana- Arad,
Cicir, Arad-Ceala), cele din depresiunea Holodului (între localit ile Tinca
şi Holod, pe valea Crişului Negru la Cociuba Mare, Rohaci, Râpa, Tinca, pe
valea Crişului Repede (Oradea), ilustreaz identitatea culturii materiale a
dacilor liberi (evoluat sub influen diferen iat roman ). Aşez rile sunt
deschise, cu locuin e de suprafa şi bordeie. Activit ile economice
fundamentale ale localnicilor sunt agricultura şi p storitul, atelierele de
ol rie şi metalurgice (extrac ia metalului, fier rie) indicând principalele
meşteşuguri practicate de daci. Tezaurele monetare descoperite în zon la
Covăsân (jud. Arad) — 500 de piese, 14 identificate, de la Nero la Faustina
Senior; între localit ile Vânători şi Sântana (Arad) tezaur de 150 de piese,
unele de la Domi ian şi Hadrian; Aştileu (Bihor) — 28 de piese, de la
Antoninus Pius la Commodus şi Crispina; Ghiuşa (Satu Mare) —
aproximativ 200 de piese de la Vespasian la Lucius Verrus; la Teceu
(Maramureş) — peste 1.100 decari romani imperiali, de la Vitellius la
Septimius Severus, la care se adaug numeroasele monede izolate
(descoperite la Arad, Arad-Ceala, Chişineu Criş, Oradea etc.) permit
observa ii privind evolu ia economic a zonei (comer , circula ie monetar )
dar şi concluzii istorice asupra momentului îngrop rii lor.
Se poate deci dovedi c spa iul vestic al Daciei, asemeni celui din estul
provinciei (Moldova) şi din sud (Muntenia), prin dacii liberi de aici şi
civiliza ia lor, se integreaz procesului de continuitate daco-roman şi
romanizare.
~189~
DOBROGEA ÎN SECOLELE I - III

Organizarea administrativ-militară
La mijlocul sec. I d.Hr. statul dac a lui Burebista integreaz în componen a
sa Dobrogea, stopând pentru un timp expansiunea roman în zon . Dup
dispari ia lui Burebista şi dezmembrarea statului dac, oraşele greceşti de pe
malul vestic al Pontului Euxin vor fi nevoite s accepte treptat controlul,
apoi st pânirea roman , ob inând în schimbul supunerii lor, condi ii
prielnice de dezvoltare şi protec ia împotriva atacurilor dacilor şi sarma ilor.
Intrate dup Burebista în componen a statului odris, stat clientelar Romei,
oraşele greceşti se aflau de fapt sub directul control roman, p strându-şi îns
autonomia, manifestat prin perpetuarea conducerii proprii, organizat dup
modelul metropolei, în care îns vor accede tot mai mul i oameni ai Romei
(chiar cet eni romani – în anul 15 Ovidius, exilat la Tomis devine
aghonothet al cet ii). Edificator este faptul c Tomisul va emite monede cu
sigla împ ra ilor romani, aflându-se aici probabil şi un templu destinat
cultului imperial. Deci, înc înainte de ocupa ia roman efectiv , Dobrogea
va evolua integrat Imperiului sau controlat de acesta.
În urma declanş rii luptelor pentru putere în regatul odris (12 d.Hr.) care vor
dura cu intermiten e pân la desfiin area sa (46 d.Hr.), în vremea împ ratului
Augustus oraşele greceşti de aici vor intra sub autoritatea unei prefecturi a
litoralului maritim (praefectura orae maritimae) ini ial subordonat
proconsulului Macedoniei, iar dup anul 15 guvernatorul Moesiei, aceasta
însemnând de fapt integrarea litoralului în provincia Moesia. Restul
teritoriului dobrogean va fi inclus în Ripa Thraciae, aflat înc sub
autoritatea nominal a regatului odris.
În anul 46 statul odris este desfiin at, provincia Moesia extinzându-şi
grani ele pân la Delta Dun rii şi Marea Neagr . Înc de la început Moesia a
fost o provincie de rang consular, dispunând de dou legiuni: V Macedonica
sta ionând la Oescus şi III Scitica la Viminacium. Roma îşi va imprima
sigiliul impunându-şi propria ordine în zon ; guvernatorul Moesiei, Tiberius
Plautius Silvanus Aelianus, în urma unei expedi ii la nord de fluviu având ca
rezultat liniştirea temporar a ge ilor şi sarma ilor, va transfera în Moesia un
mare num r de transdanubieni (izvoarele dau exagerat 100.000) creând
astfel “zona de siguran ” necesar liniştii provinciei.
Cu prilejul acestei expedi ii, datat între anii 57-67, oraşele greceşti sunt
obligate s accepte garnizoane romane. Cu toate aceste m suri, mai ales pe
timp de iarn , când apele Dun rii înghe au, expedi iile dacilor şi sarma ilor
de la nordul Dun rii în Moesia sunt frecvente. Astfel, în anii 67-68 are loc o
~190~
expedi ie sarmat , iar peste doi ani o puternic incursiune dacic provoac
mari daune în provincie.
Împ ratul Vespasian (69-79) va declanşa o politic energic de pacificare a
zonei: m reşte num rul unit ilor militare (doar trupe auxiliare), organizeaz
flota de pe Dun re (Clasiss Flavia Moesica) dup ce în timpul lui Nero s-a
format flota M rii Negre, toate acestea având drept scop, conform lui
Tacitus (Historia) “pentru ca barbarii s nu poat trece deloc Istrul”. Reuşit
de scurt durat , atacul dacilor din anii 85/86 soldându-se cu moartea
guvernatorului Caius Oppius Sabibus. Situa ia este atât de grav încât
împ ratul Domi ian este nevoit s se deplaseze în zon . El încredin eaz
conducerea armatei din Dobrogea praefectului praetoriului Cornelius
Fuscus care reuşeşte s -i resping pe daci. Continuarea opera iilor pe
teritoriul dacic se va sfârşi îns în anul 87 cu dezastrul de la Tapae.
Prezent la Dun rea de Jos, Domi ian reorganizeaz provincia Moesia
împ r ind-o în Moesia Superior şi Moesia Inferior (în func ie de aşezarea
lor pe cursul Dun rii), Dobrogea integrându-se Moeiei.
Conform teoriilor care sus ineau c nordul Dobrogei a fost abandonat de
romani, cercet rile ultimelor decenii au demonstrat c teritoriul Dobrogei a
r mas unitar în perioada st pânirii romane.
Un izvor important pentru cunoaşterea organiz rii administrative dobrogene
îl reprezint Horotensia teritoriului rural al Histriei. Este un document emis
la 25 octombrie anul 100 d.Hr. de c tre M. Laberius Maximus, legat al
provinciei sub Traian, con inând hot râri cu privire la hotarele şi privilegiile
Histriei, din momentul prelu rii de c tre romani în vremea lui Claudiu şi
pân la Traian.
Intensa men ionare prin inscrip ii a guvernatorilor, indic faptul c centrul
de greutate a provinciei Moesia Inferior s-a deplasat treptat spre zona
dobrogean , aici existând importante efective militare dar şi un intens trafic
economic, tot aici ridicându-se şi numeroşi pretenden i la tron în timpul
anarhiei militare.
Istoricii au stabilit pe baza informa iilor documentare şi epigrafice lista
probabil a guvernatorilor provinciei Moesia pân în timpul lui Traian:
- Tulius Geminus (47-50);
- Flavius Sabinus (50-57);
- Tiberius Plautius Silvanus Aelianus (57-67);
- C. Pompeius Pius (67-68);
- Lucius Iulius Marius, pe vremea lui Nerva (inscrip ie la
Salsovia - Mahmudia);
- Q. Pomponius Rufus (99);
- Laberius Maximus (100-102) (autorul Horotensiei
Histriei);
~191~
- Quintus Fabius Postuminus (inscrip ie la Carsium),

reface teritoriul distrus de r zboi (103);
- A. Ceacilius Faustinus (105);
- Q. Sosius Senecio (105 ?);
- Fabius Iustus (105-108) (?);
- P. Calpurnius Macer (112);
- Quintus Pompeius Falco (116-117).
Urmaşul lui Traianus, Hadrian, viziteaz Dobrogea în dou rânduri, în 118

cu ocazia interven iei împotriva roxolanilor când parcurge traseul
Marcianopolis – Trophaeum Traiani (ocazie cu care drumul este reparat) şi
probabil în anul 123-124 când a putut vizita oraşele Tomis şi Troesmis.
Exist ipoteza c Hadrian ar fi trecut prin Dobrogea şi în intervalul anilor
128-134 când viziteaz provinciile r s ritene ale Imperiului.
Dup perioada de linişte din timpul lui Antoninus Pius, implicarea unit ilor
militare dobrogene în conflictele marcomanice şi cu perşii, din timpul lui
Marcus Aurelius, afecteaz şi Dobrogea. Profitând de lipsa unei legiuni în
zon (Legiunea V Macedonica dup campaniile din Orient este mutat la
Potaissa în Dacia) costobocii atac în anul 170 Moesia Inferior, trecând
Dun rea pe la Dinoge ia, înaintând pân spre Durostorum şi Peninsula
Balcanic . R spândesc team şi insecuritate (locuitorii Histriei p r sesc
teritoriul extramuran) şi provoac mari distrugeri municipiului Trophaeum
Traiani, unde se d şi lupta decisiv .
În timpul Severilor, Dobrogea cunoaşte din nou o perioad de înflorire (cu
scurtul interval al conflictului dintre Caracalla şi fratele s u Geta). Relativa
linişte este propice dezvolt rii oraşelor şi satelor, înflorii economice. Cu atât
mai grea va fi perioada care urmeaz dinastiei Severilor, caracterizat prin
revigorarea invaziilor asupra grani elor Imperiului, limesul dun rean
cunoscând numeroase atacuri. De Moesia se leag personalitatea
împ ratului Maximinus Thrax care se pare c era originar din aceast
provincie, istoricul Radu Vulpe încercând s -i g seasc originea pe baza
izvoarelor documentare în Moesia Inferior, mai mult, chiar în sudul
Dobrogei.
În anul 238 are loc o mare invazie a carpilor. Coali ia carpo-gotic
constituie un grav pericol pentru Imperiu. Pentru a o destr ma, sunt acordate
subsidii go ilor, respingându-i peste Dun re pe carpi. Atacurile carpice vor
continua, îndeosebi în sudul Dobrogei (cu centrele urbane importante şi
bogate) în speran a ob inerii de subsidii. Peste zece ani, în 245 are loc o
puternic expedi ie, coalizând go i, carpi, vandali, bastarni şi totalizând
30.000 de lupt tori, ca r spuns la refuzul împ ratului Filip Arabul de a mai
acorda subsidii go ilor şi a campaniilor acestuia împotriva carpilor.
~192~
Atacatorii asediaz cetatea Marcianopolis. Numit comandant militar al celor

dou Moesii şi Pannoniei, Traianus Decius depresoar Marcianopolisul
(contra unei importante sume de bani – dup Iordanes). Succesul în lupt îi
aduce proclamarea de c tre armat ca împ rat (248) dar în iarna 249-250 o
mare coali ie condus de c tre regele got Kniva atac pe dou coloane
Moesia Inferior, fiind asediat Novae unde se aflau trupele conduse de
guvernatorul Trebonianus Gallus.
În lupte succesive, armata roman este înfrânt , lâng Abrittus murind şi
împ ratul Decius. Guvernatorul Trebonianus Gallus este proclamat de trupe
împ rat şi încheie pacea cu go ii.
Moartea lui Decius constituie punctul culminant al crizei Imperiului la
Dun rea de Jos. Luptele vor continua în anii urm tori, abia pe vremea lui
Claudius II Goticus instituindu-se par ial un climat de linişte. Între anii 238-
269, datorit invaziilor succesive, cet ile dobrogene decad, suferind
distrugeri importante.
Reconstruc ia va începe pe vremea lui Aurelian, f r a avea for a de a se
ridica la nivelul de dezvoltare anterior. Dobrogea va continua s fac parte
din Imperiu, integrându-se fazei târzii a acestuia (dominatul) şi perioadei
romano-bizantine.
Moesia Inferior a fost o provincie imperial , guvernat de un legatus
augusti pro praetore, având în subordine trei legiuni: I Italica, XI Claudia, şi
V Macedonica (pân la transferarea sa în Dacia). administrarea finan elor
era încredin at unui procurator augusti de rang ecvestru, îns rcinat uneori,
cu titlu interimar, s guverneze chiar provincia.
Dun rea a constituit grani a natural care desp r ea cele dou Moesii de
Dacia, precum şi Moesia Inferior de dacii liberi, sarma ii roxolani şi go ii
din Muntenia şi Moldova. De la crearea Moesiei, acest teritoriu a fost
puternic ap rat de unit i militare: dou legiuni pe vremea lui Tiberius, trei
sub Augustus, patru sub Vespasian şi cinci în timpul lui Domi ian şi Traian:
III Flavia Felix cu castrul de legiune la Singidunum – Belgrad; VII Claudia
la Viminacium – Kostolac; I Italica la Novae – Sistov; XI Claudia la
Durostorum – Silistra şi V Macedonica la Troesmis – Igli a, Turcoaia.
Dac pân la împ ratul Traian rolul militar al Dobrogei a fost secundar,
importan a strategic a col ului sud-estic al Moesiei Inferior creşte prin
aducerea aici de c tre Traianus a legiunii V Macedonica.
Populaţia Dobrogei
Ge ii alc tuiau procentul majoritar demografic în teritoriul dintre Dun re şi
mare. Cet ile greceşti de pe litoral concentrau popula ia greac , aflat în
sec. III d.Hr. într-un proces avansat de romanizare. De-a lungul timpului s-
au ad ugat, ca urmare a succesivelor p trunderi de popula ie de la nordul
~193~
Dun rii şi din spa iul nord pontic alte grupuri etnice: sci ii – ajunşi aci înc
din perioada prestatal dacic şi p strându-se în anumite zone pân la
sfârşitul epocii romane; bastarnii şi sarma ii roxolani, iar din a doua
jum tate a sec. III d.Hr. carpii şi go ii.
Cucerirea roman aduce colonişti romani din provinciile Imperiului, în
primul rând învecinate dar şi mai îndep rtate, inclusiv din provinciile
orientale, aşeza i în mediul urban (castrele, canabaele şi oraşele, în primul
rând cele construite de romani dup cucerire, dar şi în cet ile greceşti),
precum şi în mediul rural (villae rusticae şi aşez ri rurale). În num r mare
sunt atesta i, îndeosebi în mediul rural, colonişti de la sudul Dun rii,
respectiv popula iile bessilor şi larilor (neamuri sud-tracice).
Habitatul şi dezvoltarea economică

Aşez rile civile din Dobrogea erau oraşele şi aşez rile rurale (vici şi pagi).
Oraşele se împart în dou categorii:
hh) Oraşe greceşti de pe malul Pontului Euxin, care îşi p streaz
modul de organizare propriu: Histria, Tomis, Callatis.
ii) Oraşe întemeiate de romani.
Oraşele greceşti
Histria a avut înc de la începutul st pânirii romane statutul de foederat sau
oraş liber. Se restrânge şi se separ teritoriul extramuran al cet ii, aceasta
nemaiavând o posesiune efectiv asupra teritoriului care înconjura cetatea -
în inscrip ii ap rând men ionarea regio Histria, distinct de civitas. Cetatea
va g zdui o garnizoan roman doar din timpul lui Marcus Aurelius.
Teritoriul oraşului este foarte întins. Organizat în regio are o evolu ie
proprie, fiind constituit din localit i cu organizare diferit . Doar o mic
parte a teritoriului intr în posesia efectiv a cet ii. Popula ia oraşului şi a
terrotirium-ului ajungea lşa 15.000 – 20.000 locuitori.
Tomis a fost, pân la Hadrianus, doar o civitas stipendiaria, în timpul
acestui împ rat oraşul reprimindu-şi libertatea şi p strându-şi vechea
organizare. Din sec. II exist aici o garnizoan militar roman . Oraşul şi
territorium-ul s u aveau o popula ie de cca. 20 – 30.000 de locuitori.
Calatis, p strându-şi vechea organizare, are statutul unui
civitas foederata. Popula ia sa şi a territoriumului s u se ridic la
aproximativ 15.000 de locuitori.
În oraşele greceşti de la Pont se constat procesul de romanizare. Cet enii
greci parcurg acest proces purtând ini ial (sec. I) dou nume, unul grecesc şi
unul roman, pentru ca spre sfârşitul perioadei (sec. III) s poarte trei nume,
fiind definitiv romaniza i.
~194~
Oraşele întemeiate de romani

Au organizare administrativ tipic . Unit ile militare auxiliare au avut
propriile aşez ri civile (canabae) care, prin dezvoltare au devenit municipii:
- Troesmis, pe locul unei foste cet i getice, a fost sediul
legiunii V Macedonica;
- Trophaeum Traiani – municipiu existent, probabil înc
de pe vremea lui Traian (care prin monumentul ridicat aici a
dorit glorificarea victoriei în luptele cu dacii), sigur de la
Marcus Aurelius, oraş de origine civil (caracter de civitas).
La începutul sec. II este adus aici o vexila ie a legiunii
V Macedonica. Popula ia oraşului şi a teritoriului s u ajungea
la cca. 10.000 de locuitori.
- Durostorum – canabaele legiunii XI Claudia s-au
dezvoltat pe locul unei vechi aşez ri traco-getice. În sec. II va
deveni un important punct vamal, cu o mare dezvoltare
economic .
- Aflate într-un avansat proces de municipalizare,
dezvoltate îndeosebi din canabae ale castrelor de unit i
auxiliare men ion m: Aegyssus (Tulcea), Arrubium (M cin),
Beroe (Piatra Frec ei), Cius (Gârliciu), Carsium (Hârşova),
Libida (Slava Rus ), Noviodunum, Axiopolis, Capidava.
La oraşele romane dezvoltate pe limesul dun rean se poate constata
împ r irea oraşului în canabae şi aşezarea civil .
În mediul rural, foarte numeroase sunt atest rile epigrafice care men ioneaz
vicus-uri şi villae rusticae în teritoriul oraşelor, la care se adaug
surprinderea arheologic pe teren a numeroase alte aşez ri, neatestate
documentar. Astfel, se pot documenta vicus-urile: Quitionis, Cassianus,
Secundini, Buteridava, (în teritoriul Histriei); Turris Muca…,
Clementianensis, Narcisiani, Sca[…]lia (în teritoriul Tomisului); Amlaidina
(teritoriul Calatisului) urme de vicusuri la Niculi el şi Valea Teilor (teritoriul
Noviodunum-ului); Tarni a, Cerna (teritoriul Troesmisului); vicus
Vergobrittani - lâng castrul Cius; vicus Carporum - lâng Carsium;
Ulmetum - vicus cu caracter protourban (pagi ?) în teritoriul Capidavei, etc.
Villae rusticae: Nistoreşti (Histria), Agigea, Lazu (Tomis); Moşeni, 2 Mai
(Callatis); Teli a (Noviodunum); Turcoaia, Horia (Troesmis), Capidava
(lâng cetate, apar inând familiei Cocceilor).
Modul de organizare a acestor aşez ri şi villae rusticae este
asem n tor celor din Dacia.
Cucerirea roman a însemnat perioada de uniformizare a culturii materiale
dobrogene, înl turând astfel monopolul exercitat de oraşele greceşti.
Agricultura r mâne principala activitate economic . Practicarea ei de ge ii
~195~
dobrogeni este amintit de Ovidius, dar şi de al i autori antici: Polybius,

Strabon, Pomponius Mella, etc.
Principalele plante cultivate erau meiul, orzul, grâul, inul, cânepa. În siturile
arheologice au ap rut urme de cereale carbonizate (grâu, orz, mei) precum şi
unelte agricole. În produc ia agricol , cerealele de ineau locul cel mai
important. Surplusul necesar aliment rii popula iei era asigurat din
importuri.
Creşterea animalelor de inea şi ea un rol important în economie, fapt dovedit
de oasele de animale domestice din s p turile arheologice, dar şi datorit
existen ei întinselor p şuni. Se poate presupune practicarea pescuitului ca
mijloc important în asigurarea hranei în zona litoralului şi pe malul Dun rii,
fapt dovedit de greut ile de la plasele de pescuit, sau oasele de peşte,
descoperite pe cale arheologic .
P mântul Dobrogei pretându-se la cultivarea vi ei de vie, este de presupus
existen a unei produc ii viticole pentru necesit i locale sau chiar şi export.
Al turi de agricultur se practicau numeroase meşteşuguri. Se exploata
subsolul: minerit (fier şi cupru) – dar ca îndeletnicire secundar ; se
exploatau intens carierele de piatr , cunoscute fiind cele de la Cernavod ,
Deleni şi Capidava. De la Deleni provine piatra folosit la construc ia
monumentului de la Adamclisi.
Oraşele greceşti au continuat tradi iile meşteşug reşti din
epoca elenistic , dar în interiorul teritoriului predomin produsele de
factur roman . Nu se cunosc îns colegii meşteşug reşti.
Produsul principal este ceramica, fiecare aşezare mai important avându-şi
cuptoare proprii de produs ceramic unde se realiza ceramic comun şi se
imitau vasele de lux romane.
Construc iile monumentale, vasele de sticl , obiectele de port şi bijuteriile
atest indirect prezen a zidarilor, sticlarilor, giuvaergilor şi altor
meşteşugari.
Prin pozi ia sa geografic , Dobrogea a avut un comer foarte dezvoltat atât
cu Barbaricum cât şi cu alte provincii. Se exporta peşte, miere, ulei, lemn,
vite, în Imperiu, aducându-se cereale şi produse de lux. La Tomis este
men ionat un colegiu de Asiani. Rol important a avut comer ul de tranzit.
Negustori din Olbia şi Byzantion sunt men iona i la Tomis şi Trophaeum
Traiani. Intensitatea schimburilor comerciale este dovedit şi de marele
num r de monede şi tezaure monetare descoperite. Ele erau fie monede
imperiale emise la Roma fie emisiuni locale ale cet ilor greceşti dar care au
pe avers imagini ale autorit ii romane. Tomis şi Calatis au reb tut monede
din sec. I d.Hr., Histria pe vremea lui Antoninus Pius. Activitatea monetar
cunoaşte o mare înflorire pân la criza din sec. III.
Dezvoltarea comer ului a fost strâns legat de c ile de comunica ie.
~196~
Pe lâng porturile greceşti de la Pont şi transportul pe Dun re se dezvolt o

re ea de drumuri terestre care legau Dobrogea cu Imperiul, cele mai
importante fiind:
20. Durostorum – Halmyris – Axiopolis – Troesmis – Noviodunum –
Aegyssus, drum care lega castrele de pe linia Dun rii;
21. Halmyris – Histria – Tomis – Callatis – Byzantion
22. Marcianopolis (Devina - Bulgaria) – Trophaeum Traiani –
Aegyssus
Moesia Inferior apar inea de districtul vamal al Dun rii (Portorium ripae
Thraciae)
Viaţa spirituală
Dobrogea prezint , sub aspectul spiritualit ii, particularitatea existen ei
concomitente a celor dou mari civiliza ii ale antichit ii: litoralul cu cet ile
greceşti perpetuând, conform tradi iei, spiritualitatea greac antic şi limba
greac , în vreme ce în interiorul zonei şi de-a lungul Dun rii, cet ile
întemeiate dup cucerire dezvolt o via spiritual provincial roman de
limb latin , integrând Dobrogea în aria latinit ii şi romaniz rii.
Un sarcofag de copil descoperit la Tomis, având sculptat pe el ustensile de
scris (t bli cerat şi penar pentru stylus) indic existen a înv mântului
elementar în cetate. Inscrip iile cuprinzând manifest rile literare de gen
minor din aceeaşi cetate (Tomis) dovedesc c cet ile greceşti şi-au p strat
utilizarea limbii greceşti în manifest rile spirituale (din 40 de inscrip ii, 38
sunt în limba greac şi doar dou în limba latin ).
Sunt dovedite cunoştin ele matematice, de astronomie, medicale iar o
inscrip ie de la Sucidava referitoare la o moştenire poate sluji drept izvor de
drept testamentar.
Dintre manifest rile artistice (arhitectur , sculptur , arte minore, etc.) cel
mai important monument r mâne cel ridicat în anul 109 de c tre Traian la
Adamclisi (Trophaeum Traiani) închinat luptelor date aici în timpul
r zboaielor daco-romane. El este cel mai mare monument triumfal din
lumea roman . Având în l imea total de aproximativ 40 m, const dintr-un
cilindru aşezat pe mai multe trepte şi având diametrul egal cu în l imea;
deasupra cilindrului se g sea o statuie iar întregul monument era acoperit cu
un acoperiş conic, imitând igla în form de solzi. De jur împrejurul
cilindrului se g seau 54 de metope (48 p strate) cu scene din timpul
r zboaielor. Modul de execu ie al metopelor determin specialiştii s
considere monumentul ca reprezentativ pentru arta provincial din zona
Dun rii. Elementele arhitecturale indic influen a oriental , explicabil dac
se admite c proiectul monumentului a fost executat de c tre Apollodor din
Damasc.
~197~
Via a religioas a Dobrogei reflect existen a celor dou mari civiliza ii. În
cet ile greceşti predominau divinit ile tradi ionale: Herakles, întemeietorul
mitic al oraşului Callatis, Apollo la Tomis şi Histria.
În oraşele romane apar monumente închinate divinit ilor din pantheonul
adus de romani şi în Dacia. Sunt r spândite cultele orientale, (cel a lui
Mithras îndeosebi) aduse de colonişti din provinciile orientale. Coloniştii
din provinciile sud dun rene sunt atesta i prin r spândirea remarcabil a
cultului “cavalerului trac” şi a “cavalerilor danubieni” (acesta mai bine
atestat în Dacia decât în Dobrogea).
Concluzii
Se poate concluziona c în epoca roman Dobrogea, parte important a
provinciei Moesia (Moesia Inferior din 86 d.Hr.) s-a integrat prin toate
aspectele existen ei sale (economic, social, spiritual, politic) în civiliza ia
roman provincial , realit ile concrete de la Dun rea de Jos (demografice,
politice, etc.) asigurându-i specificul în cadrul acestei civiliza ii.
~198~
CONCLUZII
În urma r zboaielor daco-romane, Traian transform cea mai mare parte a
Daciei în provincie roman , încadrând-o în structura social-economic ,
politico-administrativ şi spiritual a Imperiului roman. Timp de aproape
170 de ani, pân la Aurelian, istoria Daciei ocupate de romani a fost istoria
unei provincii a Imperiului unde romanii au introdus formele proprii de
organizare militar , administrativ , economic şi social ; limba latin ,
cultura şi civiliza ia proprie. Civiliza ia roman a venit în Dacia (atât în
provincie cât şi în Dobrogea integrat Moesiei Inferior) în contact cu
civiliza ia dacic , sub toate aspectele vie ii sale materiale şi spirituale. Din
întâlnirea celor dou civiliza ii cu nivel inegal de dezvoltare, în urma
coloniz rii masive şi a romaniz rii (proces care presupune obligatoriu
prezen a autohtonilor supuşi romaniz rii, diferen iat în provincie fa de
teritoriile dacilor liberi) în cele aproape dou veacuri de provincie roman s-
au pus bazele simbiozei daco-romane.
Romanizarea a continuat şi s-a definit, ca un proces natural în sânul
popula iei daco-romane pân în sec. V inclusiv (Dobrogea f când în tot
acest timp parte integrant din Imperiu). Asemeni altor provincii (Italia,
Hispania, Gallia) unde popula ia autohton şi-a p strat romanitatea în
vâltoarea contactelor cu migratorii, pe fondul continuit ii etnice indigene
daco-romane în fostul spa iu dacic s-a creat o mas compact de popula ie
romanic , extins şi asupra dacilor liberi latinofoni, nucleu al poporului
neolatin în formare – poporul român.
~199~
BIBLIOGRAFIE SELECTIV
Alicu, Dorin, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Amfiteatrul (I), Cluj

Napoca, 1997.
Ardevan, Radu, Via a municipală în Dacia romană, Timişoara,
1998.
Aricescu, A., Armata în Dobrogea romană, Bucureşti, 1977.
Barbu, V., Adamclisi, Bucureşti, 1965.
Barnea, I., Dinoge ia (ed. a II-a), Bucureşti, 1969.
B rbulescu, M., Interferen e spirituale în Dacia romană, Cluj
Napoca, 1984.
B rbulescu, Mihai, Din istoria militară a Daciei. Legiunea V
Macedonia şi castrul de la Potaisa, Cluj Napoca, 1987.
B rbulescu, M., Potaisa. Studiu monografic, Turda, 1994.
B rbulescu, Mihai, Deletant, Denis, Hitchins, Keit, Teodor
Pompiliu, Istoria României, Bucureşti, 1998.
Bârzu, L.,Continuitatea crea iei materiale şi spirituale a poporului
român pe teritoriul Daciei, Bucureşti, 1978.
Benea, D., Din istoria militară a Moesiei Superior şi a Daciei.
Legiunea a VII-a Claudia şi legiunea a IV-a Flavia, Cluj Napoca,
1983.
Benea, D., Bona, P., Tibiscum, Bucureşti, 1994.
Bichir, Gh., Cultura carpică, Bucureşti, 1973.
Bichir, Gh., Geto-dacii din Muntenia în epoca romană, Bucureşti,
1984.
Branga, N., Urbanismul Daciei romane, Timişoara, 1980.
xxx, Civiliza ia romană în Dacia, coord. B rbulescu, M., Cluj
Napoca, 1997.
Cizek, E., Epoca lui Traian, Bucureşti, 1980.
Daicoviciu, C., La Transylvanie dans l'Antiquité, Bucureşti, 1945.
Daicoviciu, C., Dacica. Studii şi articole privind istoria veche a
pământului românesc, Cluj, 1970.
Daicoviciu, M., Alicu, D., Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa, Bucureşti, 1984.
Davidescu, M., Drobeta, Craiova, 1980.
xxx,, Din istoria Europei romane (volum îngrijit de S. Dumitraşcu,
V. Moga, A. Chiriac, Sorin Şipoş), Oradea, 1995.
Dumitraşcu, Sever, Dacia apusean , Oradea, 1993.
Fischer, I., Latina dunăreană, Bucureşti, 1985.
~200~
xxx, Fontes ad Historiam Dacoromaniae pertinentes. Izvoare privind

istoria României. I. De la Hesiod la itinerarul lui Antoninus,
Bucureşti, 1964.
Gramatopol, Mihai, Dacia Antiqua, Bucureşti, 1982.
Gudea, N., Ghiurco, I., Din istoria creştinismului la români.
Mărturii arheologice, Oradea, 1988.
Gudea, N., Porolissum. Un complex arheologic daco-roman la
marginea de nord a imperiului roman, Zal u, 1989.
Gudea, N.,Gornea. Aşezări din epoca romană şi romană târzie,
Reşi a, 1997.
Ionescu, I., Începuturile creştinismului românesc daco-roman,
Bucureşti, 1998.
Ioni , I., Din istoria şi civiliza ia dacilor liberi, Iaşi, 1982.
Iorga, N., Istoria Românilor. I/2 - Sigiliul Romei, Bucureşti, 1968.
xxx, Istoria României, I, Bucureşti, 1960.
Macrea, Mihail, Via a în Dacia romană, Bucureşti, 1969.
Moga, Vasile, Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea a
XIII-a Gemina, Cluj Napoca, 1985.
Mommsen, Th., Istoria romană, I-IV, Bucureşti, 1987-1991.
Opai Andrei, Aspecte ale vie ii economice din provincia Scythia
(sec. IV-VI p. Ch.). Produc ia ceramică locală şi de import,
Bucureşti, 1996.
Petolescu, C., C., Decebal, regele dacilor, Bucureşti, 1991.
Petolescu, C., C., Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, 1995.
Petrescu-Dâmbovi a, Mihai, Daicoviciu, Hadrian, Teodor, Dan,
Gh., Bârzu, Ligia, Preda, Florentina, Istoria României. De la
începuturi până în secolul al VIII-lea, Bucureşti, 1995.
Pippidi, D., M., Studii de istorie a religiilor antice, Bucureşti, 1969.
Piso, I., Fasti provinciae Daciae, I, Bonn, 1993.
Popilian, Gh., Ceramica romană din Oltenia, Craiova, 1976.
Protase, D., Un cimitir dacic din epoca romană la Soporu de
Câmpie. Contribu ii la problema continuită ii în Dacia, Bucureşti,
1976.
Protase, D., Autohtonii în Dacia, I, Bucureşti, 1981.
Protase, D., Orizonturi daco-romane, Cluj Napoca, 1995.
R dulescu, A., Monumente romano-bizantine din sectorul de vest al
cetă ii Tomis, Constan a, 1966.
Russu, I., I., Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi
componenta latino-romanică, Bucureşti, 1981.
Suceveanu, Al., Via a economică în Dobrogea romană (sec.I-III
e.n), Bucureşti, 1977.
~201~
T tulea, C., M., Romula-Malva, Bucureşti, 1994.

Tudor, D., Istoria sclavajului în Dacia romană, Bucureşti, 1957.
Tudor, D., Sucidava, Craiova, 1974.
Tudor, D., Figuri de împăra i romani, I-III, Bucureşti, 197-1975.
Tudor, D., Oltenia romană, Bucureşti, 1978.
Vl descu, Gr., M., Armata romană în Dacia Inferior, Bucureşti,
1983.
Vl descu, Gr., M., Fortifica iile romane din Dacia Inferior,
Craiova, 1986.
Vulpe, R., Barnea, I., Romanii la Dunărea de Jos (Din istoria
Dobrogei, II), Bucureşti, 1968.
Wolman, Volker, Mineritul metalifer, extragerea sării şi carierele
de piatră în Dacia romană / Der Erzbergbau, die Salzgewinnung und
die Steinbrűche im Römischen Dakien, Cluj Napoca/Klausenburg/,
1996.
Zugravu, Nelu, Istoria romanită ii nord-dunărene, Bucureşti, 1995.
Zugravu, N., Geneza creştinismului popular al românilor,
Bucureşti, 1997.
~202~
CUPRINS
CUCERIREA DACIEI DE C TRE ROMANI ....................5

C IVILIZATIA DACICA ..........................................................5
E XPANSIUNEA ROMANA LA D UNAREA DE J OS .......................6
R AZBOAIELE PURTATE DE T RAIAN IMPOTRIVA D ACIEI ..........9
ORGANIZAREA ADMINISTRATIV ŞI MILITAR A
DACIEI ROMANE ............................................................ 17
D ACIA INTRE ANII 102-105 ............................................... 17
O RGANIZAREA ADMINISTRATIVA A D ACIEI ROMANE ........... 27
D ISPUTA PRIVIND LOCALIZAREA D ACIEI M ALVENSIS .......... 33
O RGANIZAREA MILITARA A PROVINCIEI D ACIA .................. 36
A RMAMENTUL ROMAN IN PROVINCIA D ACIA ...................... 53
HABITATUL ÎN DACIA ROMAN ................................. 64
A DMINISTRATIA CENTRALA SI LOCALA .............................. 87
ROMANIZAREA DACIEI. COLONIŞTI ŞI AUTOHTONI
ÎN PROCESUL DE ROMANIZARE. ................................ 90
C OLONISTII ...................................................................... 90
R OMANIZARE SI CONTINUITATE ......................................... 97
STRUCTURA SOCIAL ÎN DACIA .............................. 102
D REPTUL ROMAN ........................................................... 102
VIA A ECONOMIC ..................................................... 112
A GRICULTURA ............................................................... 112
E XPLOATAREA BOG IILOR SUBSOLULUI ......................... 115
M EŞTEŞUGURILE ............................................................ 124
C ERAMICA ÎN PROVINCIA D ACIA ..................................... 130
VIA A SPIRITUAL PROVINCIAL .......................... 141
Î NSUŞIREA LIMBII LATINE , MANIFEST RI LITERARE ŞI
CUNOŞTIN E ŞTIIN IFICE ................................................. 141
A RTA ............................................................................ 142
R ELIGIA ÎN PROVINCIA D ACIA ......................................... 144
C ONCLUZII .................................................................... 156
~203~
ISTORIA POLITIC A PROVINCIEI DACIA .............. 158

RETRAGEREA AURELIAN ........................................ 172
DACII LIBERI ŞI RELA IILE LOR CU IMPERIUL
ROMAN ..................................................................................... 180
DOBROGEA ÎN SECOLELE I - III................................ 190
CONCLUZII .................................................................... 199
BIBLIOGRAFIE SELECTIV ....................................... 200
~204~

Istoria Daciei Romane Dacia Felix

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Daciei Romane Dacia Felix

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ADRIAN BEJAN

Istoria Daciei romane

Stăpânirea romană în Dacia prezintă un dublu

CUCERIREA DACIEI DE C TRE ROMANI

2. Pozi ia civiliza iei daco-getice în ansamblul civiliza iei

Expansiunea roman la Dun rea de Jos

lui Caesar, care preconiza o campanie împotriva dacilor, chiar înainte de

Preluarea puterii politice în Dacia de c tre Decebal, reconstituirea de c tre

R zboaiele purtate de Traian împotriva Daciei

Cauzele războaielor daco-romane

Primul război dacic din anul 101/102

Personalitate lui Traian

Preg tirile de r zboi

Hadrian şi viitorii guvernatori ai Daciei Iulius Sabinus,

Desf şurarea conflictului

lupt , el se îndreapt spre Moesia Inferior; înfrânge într-o lupt separat

legionarii et auxiliorum in Dacia tendentium” de rang consular, identificat

Al doilea război dacic (105-106)

anulând tentativa de în elegere a lui Decebal. Toate acestea dovedesc cu

distruse din temelie cet ile şi sanctuarele. În locul lor se va construi

de la Buridava se aflau sub ordinele unor grada i (ex. Iulius Aper şi

Armata romană din Dacia între 101-105

Longinus a fost primul magistrat care a exercitat o comand stabil în

Banatul în cadrul provinciei romane

în sec. I – III d.Hr. Cercet torii români au demonstrat caracterul

pe cale arheologic ocuparea Banatului şi Olteniei de c tre iazigi în sec. I

Superior. Odat cu reorganizare Daciei, Banatul ine de Dacia Apulensis

care, la sfârşitul textului apare numele lui C. Kaninius Sabinianus, urmat de

de epoc dacic constituie o dovad c dup 102/106, prin integrarea

Organizarea administrativ a Daciei romane

instaur rii p cii în noua provincie, probabil şi la hotarele acesteia. Traian

conducerea acestei provincii este atestat un Legatus Augusti pro praetore de

Helvi Pertinax, se consemneaz : “… a plecat la paza Dun rii unde a fost

varietate, s -l fi determinat pe împ rat s reîmpart Dacia din punct de

Disputa privind localizarea Daciei Malvensis

procurator al provinciei în timpul lui Marcus Aurelius şi o inscrip ie care

- Romula se afl într-o zon de câmpie, la sute de kilometri

c r mizilor cu ştampila Legio IV Flavia dovedesc c Denta, ca şi Centum

Organizarea militar a provinciei Dacia

Membri trupelor auxiliare se recrutau dintre locuitorii provinciilor care nu

Unităţile armate ale Daciei

Fiecare provincie a Daciei avea propria sa armat (exercitus). Armata

Cohortes quingenariae: II Flavia Bessorum (la Cincşor),

Sistemul defensiv şi căile de comunicaţii

Orheiul Bistri ei, Brâncoveneşti, Călugăreni, Sără eni. Pe râul Bârsa,

aceasta şi monumentele din piatr , chiar şi cele ridicate în onoare

Ap rarea Daciei Porolissensis pornea de le Bologa(pe Crişul Repede)

Principalele unităţi militare ale Daciei

Legiunea XIII Gemina

Un alt legat al legiunii este M. Herennius Faustus, documentat prin dou

Până la venirea în Dacia

Aşezat de Traian în castrul de la Troesmis, timp de şase decenii, va

Legiunea V Macedonica în Dacia şi după anul 271

în Dacia în 168 şi putem b nui c garnizoana a fost stabilit de la început la

Armamentul roman în provincia Dacia

În cadrul materialului arheologic, piesele de armament sunt bine

f) Armele ofensive se subclasific la rândul lor în:

Arme de aruncare şi împungere

Arme de t iere şi împungere

Arme de lovire şi de zdrobire

de ceaf orizontal ; avea avantajul de a rezista la loviturile armelor de t iere

Lorica reprezint o pies de ap rare individual , de diferite

numele soldatului şi num rul unit ii erau înscrise pe umbo sau pe pl cu e

(berbec), cunoscut ca arm de dislocare a zidurilor. Arma const dintr-o