„Micile Rome” - Așezările coloniștilor romani în Dacia

📁 Dacia antică Autor:  Andrei Pogăciaș

După cucerire, teritoriul unei noi provincii romane era

împărțit administrativ și guvernat după principiile
dreptului roman. Elementele principale ale romanizării
au fost armata, administrația, coloniștii, dreptul roman,
veteranii și școlile create în provincii. Armata avea
legături permanente cu autohtonii, unii dintre ei
înrolându-se în trupă imediat după cucerire, în
provinciile lor sau fiind trimiși în altele, chiar departe:
trupe auxiliare formate din daci, imediat după cucerire,
au fost trimise ulterior în Egipt, Pannonia și Britannia. 
Probabil, din zonele unde urmau a fi construite noile așezări – coloniile –
populația locală era îndepărtată, iar cea aflată în zone greu accesibile și greu
de controlat era adusă în zone care să fie sub observația directă a
autorităților. În Dacia, pe lângă un probabil exod al unei părți a populației,
această politică pare a fi avut succes. 

Noile așezări, niște „mici Rome”, erau menite a asigura coloniștilor

confortul necesar începerii unei vieți noi, dar și de a arăta populației locale
care sunt standardele de viață în Imperiu, standarde net superioare celor
existente. De aici iradia civilizația romană – romanizarea – spre zonele
rurale autohtone.

Primele care îmbrățișau civilizația romană erau, bineînțeles, elitele, iar în

Dacia este posibil ca o parte dintre aceste elite să fi rămas pe loc și să fi
pactizat cu noul stăpân, primii fiind acei nobili care îl trădaseră pe Decebal
și îi sprijiniseră pe romani în timpul campaniilor militare. 
Coif de infanterie aparţinând legiunii IIII Flavia Felix, fier, sec. II, descoperit în castrul
legionar de la Berzovia-Berzobis (jud. Caraş-Severin) – MNIR, Bucureşti; expo LIMES

Situația nu ar fi fost nouă: Ovidius, poetul exilat la Tomis, scrie clar că o

parte dintre locuitorii acestui oraș erau geți care preferau să locuiască în
interiorul zidurilor decât în așezările din afară, din varii motive, unele fiind
în mod cert legate de confortul civilizației urbane. 

În mod evident, nobilii barbari care locuiau în orașele grecești și/sau

romane, chiar dacă aveau translatori angajați, învățau la rândul lor măcar
limba oficială a Imperiului, din motive pragmatice și de prestigiu. Fosta
elită a Regatului Dac se bucura și ea în noile orașe din provincie de cultura
materială romană, de clădiri somptuoase, mâncare aleasă, sclavi (poate chiar
din neamul lor), vase din ceramică și din metal, o parte de lux, obiecte de
podoabă, haine „la modă” în Imperiu, terme. 

Începea astfel un mimetism cultural, mulți dorind să-i imite pe romani prin
obiceiuri, ajungând să se considere la rândul lor romani, parte a unui mare și
puternic Imperiu. Să nu uităm că zona estică a Imperiului, chiar și după
scindare, cu toate că era de limbă și cultură greacă, se numea Imperiul
Roman de Răsărit, iar locuitorii săi se numeau înșiși, cu mândrie, romei. 

Mozaicul etnic din noua provincie a Imperiului

Pe lângă coloniștii aduși de Imperiu – în cazul Daciei, în număr mare și,
după cum spune o sursă romană, ex toto orbe romano (din toată lumea
romană) –, mai puteau veni și alți locuitori, în mod voluntar, atrași de
posibilitățile unui trai mai bun, într-o zonă unde viața era mai ieftină și
posibilitățile erau nenumărate. 

Astfel, populația noii provincii se prezenta sub forma unui mozaic etnic,
coloniștii vorbind însă toți latina (vulgară, adică obișnuită, lipsită de
finețurile latinei culte, literare, diferența fiind aceeași cu limba română
vorbită azi, în mod uzual, sau scrisă zilnic sub formă de comentarii pe
rețelele de socializare, și cea literară, corectă gramatical, logic și sintactic). 
Fragment de statuie din bronz, reprezentându-l pe împăratul Caracalla, descoperită la
Moigrad-Porolissum – MNIT, Cluj-Napoca; expo LIMES. Astfel de statui ornau forurile
publice ale oraşelor provinciei, iar unele, chiar locuințele somptuoase ale elitei.

În campaniile de construcții – drumuri, poduri, castre, temple, apeducte,

viaducte, orașe întregi – era folosită populația autohtonă, care, astfel,
deprindea limba vorbită de noii conducători și conlocuitori. Meșteri
autohtoni – pietrari, lemnari, fierari etc. – au continuat cu siguranță să
lucreze în provincie în domeniile lor, iar copiii lor, indiferent de calea
urmată în viață, au învățat limba oficială, chiar dacă și-au păstrat sau
perpetuat încă o generație-două numele dacice. Ca dovadă stau acele pietre
funerare descoperite în Dacia, unde numele latine ale membrilor aceleiași
familii stau alături o perioadă de cele dacice. Cultura locală nu a dispărut
complet, dar aceasta a pălit în fața aportului civilizațional adus de zeci de
mii sau sute de mii de oameni, civili și militari, toți vorbitori de latină. 

Clişeu au ba?
Clișeul cu soldații romani care s-au căsătorit cu văduvele dacilor și cu
fiicele acestora nu trebuie abandonat complet, chiar dacă pentru unii pare
aberant. În primul rând, soldații romani nu aveau voie să se căsătorească atât
timp cât erau încadrați în armată, dobândind acest drept abia după lăsarea la
vatră. Este clar însă că aceștia aveau legături amoroase permanente și/sau
ocazionale cu localnice, care beneficiau de noul lor statut de ibovnice ale
militarilor, care erau foarte bine plătiți. Din aceste legături, în mod natural,
se nășteau și copii, care trăiau într-o societate în care obiceiurile erau
pestrițe, dar limba vorbită era latina, pe care o învățau și ei de mici. Odată
cu lăsarea la vatră, legionarul veteran primea un lot de pământ în provincie,
iar auxiliarul veteran devenea cetățean și primea un lot pe care se muta
împreună cu familia, acum recunoscută oficial de către stat. 

De fapt, dacă este să gândim logic și să avem în vedere pierderile mari de

vieți în rândul bărbaților daci și numărul mare de sclavi bărbați duși la
Roma pentru a fi aruncați în arenă, primii care s-au căsătorit cu văduve și
tinere fete dace au fost tocmai coloniștii aduși în noua provincie pentru a
presta diverse munci, unii venind singuri. Astfel, o primă generație de copii
cu măcar un părinte vorbitor de latină a apărut la puțini ani după fondarea
provinciei. 

Acest text este un fragment din articolul

„Romanizarea. Modelul-standard, aplicat și în Dacia”,
publicat în revista Historia Special nr. 32, disponibilă în
format digital, pe platforma paydemic.com.
Cumpără Acum