1.

ETNOGENEZA POPORULUI
ROMÂN

2. APARIȚIA ȘI FORMAREA
DREPTULUI ROMÂNESC.

- LEGEA ȚĂRII -
 Organizarea socio‑politică în perioada prestatală

• revoltele dacilor au luat amploare mai ales după moartea Împăratului Traian;
• intrarea Imperiului Roman într-un declin politic şi economic, începând încă de pe timpul lui
Hadrian (117 – 138), va obliga administraţia romană să-şi mărească cuantumul taxelor şi
impozitelor în provinciile ocupate;
• necesarul de bani pentru întreţinerea armatei imperiale şi asigurarea întăririi graniţelor
erau suportate de autohtoni, care se vor vedea puşi în faţa unor măriri permanente de
taxe şi impozite, ceea ce a dus la escaladarea conflictelor interne cu administraţia şi
legiunile romane;
• Provincia Dacia era înconjurată pe trei părţi de dacii liberi, la est de dacii pannonici, la
nord, de daci mari şi costoboci, iar la est de carpi;
• puşi în faţa ostilităţii duşmănoase a dacilor din provincie, a invaziilor costoboce şi
carpe în provincie, dar şi a ameninţării invaziilor goţilor, sarmaţilor iazigi,
vandalilor, roxolanilor, bastarnilor, de multe ori aliaţi cu carpii sau costobocii,
romanii încep să realizeze că Provincia Dacia nu mai poate fi apărată, ajungând la
soluţia că graniţa naturală a fluviului Dunărea poate asigura securitatea
imperiului;
• data retragerii romane din Dacia nu poate fi stabilită cu certitudine, optând
pentru anii 267-268 în vremea domniei lui Gallienus sau pentru anul 271-274, în
timpul împăratului Aurelian;
• romanii trebuiau să-şi retragă în primul rând administraţia pentru a-i proteja de
furia ulterioară a băştinaşilor - o retragere a civililor a fost lungă durată;
• o retragere bruscă a funcţionarilor putea provoca haos în provincie, atât din punct
de vedere adiministrativ cât şi economic;
• romanii aveau mari interese în industria de exploatare a sării, a minereurilor feroase şi
neferoase, dar mai ales al aurului şi argintului - aceste zone de exploatare nu au putut fi
închise şi părăsite într-un timp foarte scurt
• retagerea haotică, părăsirea dintr-o dată a provinciei, ar fi favorizat o invazie a triburilor
sarmatice şi germanice pentru ocuparea ţinuturilor, ceea ce ar fi dus la mutarea graniţei
migratorilor direct la Dunăre, aspect care nu era dorit de către romani
• autorităţile romane au evacuat numai armata şi administraţia, la care se adăugau clasele
înstărite din zonele urbane, proces care se va repeta întocmai şi în alte provincii romane;
• Tabula Peutingeriana (Peutingeriana Tabula Itineraria) - harta se presupune că a fost
realizată după anul 330, an în care împăratul Constantin cel Mare mută capitală imperiului
de la Roma în Bizanţ;
• arată chiar şi după retragerea aureliană, nu mai puţin de 88 de localităţi cu rezonanţă geto-
dacă atât la nordul cât şi la sudul Dunării
Pergamentul pe care a fost făcută reproducerea medievală după harta originală are o lungime
de 6,75 m și conține 11 secțiuni (inițial 12 secțiuni, prima s-a pierdut). În acestea apar așezări
romane, drumurile care le legau, râuri, munți, păduri și mări, precum și distanțele dintre
așezări.
 Așezări din Tabula
Peutingeriana suprapusă în
Google Maps peste așezările
din ziua de astăzi pe
www.omnesviae.org
• Zona țării noastre apare și ea pe hartă în secțiunile 6 (7) și 7 (8).
• În secțiunea 6 (7) se pot citi cu ușurință inscripțiile Mesia (Moesia) Inferior și, cu
litere mai mici, Drubetis (Drobeta) și Pelendova (Pelendava)
• Această hartă este considerată a fi primul document care conține referiri directe la
cea mai veche așezare din vatra actualului oraș Craiova.
• Pe una din rutele de pe hartă mai apar și alte așezări care corespund unor sate și
localități oltenești, precum Amutria – Botoșești-Paia (Dolj), Castris Novis –
Castranova (Dolj), Romula – Reșca (Olt), Rusidava – lângă Drăgășani (Vâlcea),
Ponte Aluti – Ionești (Vâlcea), Burridava – Stolniceni (Vâlcea), Castra Tragana
(Traiana) – sat Sâmbotin, comuna Dăești (Vâlcea), Arutela – lângă Căciulata
(Vâlcea), Pretorio – Racovița-Copăceni (Vâlcea), Ponte Vetere – Câineni (Vâlcea).
 Problema romanizării Daciei

Poziția lui Robert Roesler (1871)

„Dacia era provincie imperială în frunte cu un legat de rang pretorian la început, apoi, din
vremea lui Marcus Aurelius, cu rang consular. Țara, care și-a pierdut cea mai bună și cea mai
mare parte a puterii sale demografice de-a lungul unui război îndârjit și sângeros care a durat
mai mulți ani, cași prin emigrare, primi o nouă popula]ie prin coloniștii romani care s-au
revărsat aici din toate provinciile Imperiului roman, dar în mare măsură din Italia de Jos.
Avem motive să credem că elementul dacic supus s-a ținut departe de contactul cu civilizația
romană și și-a menținut dușmănia față de Roma. Romanitatea Daciei a fost însă diferită de cea
a altor provincii cucerite de armata Romei. În Italia de Sus, Gallia, Spania, Britannia, Pannonia
etc. ea a fost produsul unei fericite deznaționalizări a unei populații numeroase preexistente
care a continuat să reprezinte majoritatea, a atragerii acestei populații la un alt mod de a gândi
și de a vorbi, a amestecului unei părți a sângelui roman imigrat cu cel local iberic, celtic și alte
neamuri.
În Dacia însă a fost creată o adevărată țară de colonizare dintr-un teritoriu slab
locuit și înconjurat de o populație dușmănoasă, în care însă romanitatea nu și-
a înfipt rădăcini atât de adânci, nesprijinindu-se pe bazele sigure ale unei
naționalități cucerite și din punct de vedere spiritual. De aici și ușurința cu
care mai târziu a putut să fie îndepărtată și a dispărut, fără a lăsa atât de
multe urme ca în Britannia sau în Noricum, fiind ștearsă ca o simplă poleială.”
(Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte
Rümäniens, Leipzig, 1871, p. 44–45)
 Răspunsul lui A.D. Xenopol (1884)
„Roesler pare deci a primi de adevărate spusele lui Eutropiu, care zice că „Dacia pierduse prin
lungul război împotriva romanilor poporațiunea sa bărbătească“. […] Dară, chiar dacă am lua ca
atare spusele lui Eutropiu, nu arată el oare prin cuvintele sale că femeile și copii dacilor nu suferiră
cu toții soarta părinților? Apoi această nouă generație nu era ea îndestulătoare pentru a reconstitui
în țară o bază națională pe care să se poată hultui elementul roman? De aceea, și inscripțiunile
găsite atât în Dacia, cât și aiurea ne dovedesc cu prisosință ființarea poporului dac după cucerire,
precum și romanizarea lui. Trebuie amintit că poporul roman înțelegea a lipi de imperiul său
provinciile cucerite într-un cu totul alt chip de cum au făcut-o în timpurile mai noi ungurii sau
nemții. Departe de a alcătui o castă despărțită de poporul cucerit, romanii se legau cu el prin
căsătorii, îi înlesneau intrarea în cetățenia romană și cu toate că îl întrebuințau la toate lucrările, îl
făceau să se bucure de toate foloasele.”
(A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, București,
1998, p. 22–23)
 Punctul de vedere al lui Dimitrie Onciul (1885–1886)
„[…] Pe baza indiciilor istorice, noi nu putem susține romanizarea acestei țări decât în
partea apuseană a Ardealului cu Banatul timișan și Oltenia, pe care teritoriu se
mărginise colonizarea romană. In Moldova și Valahia răsăriteană, precum și în regiunea
dintre Tisa superioară și Ardeal, lipsea această temelie;aici nomenclatura topografică a
rămas sub dominația romană curat dacă, ca și populația. […] Și după părăsirea provinciei
dacii din țară susțin ostilități cu Imperiul roman. Acest element ostil, în cea mai mare
parte, nu se poate privi ca romanizat.”
(Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică îngrijită de A. Sacerdoțeanu, București,
Editura Științifică, 1968, p. 167–168)
 Continuitatea populației romanice după
retragerea aureliană
Poziția lui Robert Roesler (1871)

„Cei care susțin menținerea unei populații romanice în Dacia se împart în două categorii. Unii susțin părerea că
provincialii romani s-au refugiat în munți pentru a-și păstra acolo libertatea și viața, alții, printre care Maiorși
Laurian, consideră că ei au rămas netulburați în văi și câmpii în vechile lor case și așezări. Împotriva primei
păreri putem ridica întrebarea de ce coloniștii romani, obișnuiți cu bunurile unei culturi mai dezvoltate, ar fi
preferat să îmbrățișeze o viață în sălbăticie, să schimbe modul de viață urban și agricultura cu păstoritul, când
împăratullor le asigurase în Moesia locuințe și pământuri, în mijlocul poporului lor, în condițiile plăcute ale
unei existențe obișnuite, sub protecția săbiilor legiunilor romane, unde nu trebuiau să părăsească nici măcar
vechiul nume al provinciei lor? A doua părere își găsește respingerea în căutarea zadarnică a presupusei
continuități a orașelor și populației Daciei în toate monumentele literare ale vecinilor.”

(Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig, 1871, p.
118–119)
 Răspunsul lui A.D. Xenopol (1884)
„Chiar bogații când fugeau din Dacia, încă nu o părăseau fără gândul de a se întoarce, căci
greu se dezlipește omul de ceea ce a agonisit, dovadă mulțimea de comori îngropate,
găsite pe pământul vechii Dacii! Dar încă sărmanul! El se retrăgea totdeauna în preajma
locuinței sale, sperând că se vor liniști vremile și că va putea să-și revadă așezarea și casa.
[…] Timpul trecea și o generație se strîngea după alta în creierii munților, încît cei născuți
la umbra înaltelor lor piscuri se deprinseră în curând a găsi aici o nouă patrie. […] Cei
bogați s-au dus, daci sau romani;cei săraci au rămas aici, ori de ce naționa litate s-ar fi
ținut. […] Un popor așezat nu fuge niciodată în întregimea lui în fața unei năvăliri. […]”
(A.D.Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană,
București, 1998, p. 38–39)
 Punctul de vedere al lui Dimitrie Onciul (1885–1886)
„Plecarea deosebită a românilor din astă parte a Dunării către agricultură este general
cunoscută. De dragul acesteia ei disprețuiesc chiar industria și comerțul. Această
împrejurare este îndestul spre a arăta că agricultura a fost totdeauna pusă în lucrare de
acest popor, fapt adeverit pe deplin prin limbă, care posedă un mare număr de cuvinte de
origine latină din această sferă. Astfel imigrarea românilor ca păstori nomazi, după cum
voiesc roeslerianii, nu este nimic mai puțin decât adevărată. Deprinderea statornică cu
agricultura cere însă ca poporul român trebuie să fi avut în stăpânirea sa un teritoriu, pe
care s-o fi putut pune în aplicare. Cum să se explice deci aceasta, dacă el ar fi venit mai
târziu în țara sa, când aceasta era acum ocupată de alte popoare, slavoni și unguri ș.a.,
fără ca el s-o fi cucerit, pentru a putea deveni proprietar de pământ și agricultor? […]”
(Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică îngrijită de A. Sacerdoțeanu, București, Editura
Stiințifică, 1968, p. 157)
 Migrarea vlahilor la nord de Dunăre
Poziția lui Robert Roesler (1871)
„Invadarea și ocuparea Valahiei a fost liniștită și imperceptibilă, începutul ei, care trebuie să fi fost încă în
perioada dominației cumane, neputând fi precizată. La fel de puțin menționată este și așezarea vlahilor de sud
pe pământul Greciei care a avut loc ca urmare a migrației albanezilor începând cu secolul al XII-lea. Multă
vreme și mulți dintre ei au zăbovit doar o parte a anului pe văile și câmpiile țării care a fost numită apoi după
numele lor Valahia, considerând încă câmpiile din Haemus drept adevărata patrie, cămin părintesc, până să
ajungă la așezări stabile în nord. Așa migrează și astăzi mocanii din Moldova nu numai în Dobrogea, dar până în
Macedonia și Grecia […] Prin ipoteza migrării treptate spre nord a valahilor din Moesia se poate explica
împrejurarea surprinzătoare că populația valahă se întâlnește la nord de Dunăre numai după începutul veacului
al XIII-lea, devenind apoi din ce în ce mai numeroasă, până ce vor umple în mare măsură țara numită azi
Valahia și apoi țările din jur, în timp ce în Moesia, locul de odinioară al primului lor stat, au dispărut până la
nivelul unei enclave sporadice.”
(Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig, 1871, p.
118–119)
 Răspunsul lui A.D. Xenopol (1884)
„Pentru ca poporul român să revină în Dacia din Moesia, trebuia ca el să se fi aflat acolo la
epoca la care se presupune că a părăsit-o, sau cel puțin la o epocă anterioară. Însă noi vom
vedea că aceasta niciodată nu s-a întâmplat, că elementul roman întotdeauna a fost prea
slab în Moesia […]. Dar chiar când acesta din urmă ar fi avut o oarecare vlagă, încă este vădit
că Moesia a fost expusă unei năvăliri tot atât de sălbatice ca și aceea îndurată de Dacia. Mai
ales orașele, fiind dărâmate de barbari, locuitorii lor fugiră pentru a găsi o scăpare în părțile
mai retrase ale împărăției, pe când săracii trebuiră să-și adăpostească viața lor retrăgându-se
în munții care mărgineau țara despre miazăzi, Haemul sau Balcanul. […] Ce nevoie ar fi
împins pe valachi a trece Dunărea în cei dintîi ani ai ființării statului valacho-bulgar? […] Cum
să ne putem închipui că valachii să fi părăsit țara lor tocmai în momentul când, întemeind un
stat neatârnat, ei puteau să se bucure de toate drepturile lor, și în ce scop?”
(A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană,
București, 1998, p. 49)
 Punctul de vedere al lui Dimitrie Onciul (1885–1886)
„Admigrarea română din dreapta Dunării, care trebuie deci s-o admitem, nu alteră
caracterul de continuitate al elementului roman în Dacia Traiană, așa că se păstră
tradiția despre originea dacoromânilor din timpul dominației romane asupra acestei
țări. Partea rămasă în Dacia, după pierderea provinciei, formă elementul
fundamental, din care se născu poporul dacoromân. Adaosul primit succesiv din
dreapta Dunării contribui mai mult la întărirea numerică a acestuia, decât la
întemeierea lui. Până în secolul VII, când începe admigrarea de care e vorba, s-au
putut păstra în părțile muntoase ale Daciei încă destul element roman, pentru ca
continuitatea să nu fie aici nicidecum întreruptă. Argumentul toponimic împreună cu
tradiția istorică pun aceasta, cum am văzut, afară de îndoială.”
(Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică îngrijită de A. Sacerdoțeanu, București,
Editura Stiințifică, 1968, p. 257)
 Organizarea administrativă
Consecințele retragerii aureliene:
• desfiinţarea administraţiei cen­trale;
• dezorganizare din cauza presiunii popoa­relor migratoare;
• populaţia renunţă la viaţa din oraşe şi se retrage în zone rurale;
• decăderea centrelor urbane;
• satul rămâne principala formă de organizare administrativă;
• unele centre mari urbane își continuă existență fiind expuse atacurilor
populațiilor migratoare - necesitatea reconfigurării arhitecturii.
 Obştea sătească teritorială (obștea vicinală)
• Vreme de câteva secole, obştea sătească va constitui fundamentul existenţei populaţiei
daco‑romane în spaţiul fostei Dacii.
• La temelia obştii au stat solidaritatea de interese, nevoia de apărare şi supra­vieţuire.
• Obştile au avut o existenţă îndelungată:

- obştea genti­lică, structurată pe rudenie de sânge;

- a urmat obştea teritorială, bazată pe stăpânirea în comun a pământului.
Comparând obştea teritorială cu statul
ü trăsătură comună - ambele sunt constituite pe temeiul unor grupări teritoriale,
nu de rudenie
ü deosebire - numai statul dispune de o forţă publică instituţionalizată, obștea
păstrează forme arhaice de conducere, realizate prin participarea tuturor
membrilor săi
Din punct de vedere politic, obştea teritorială
reprezenta o democraţie care folosea prin­cipiul colectiv
şi se autoadministra.
Obştea îşi alegea singură organele de conducere prin
consimţământ general, organe pe care membrii
comunităţii le respectau, supunându‑se de bunăvoie
dispoziţiilor acestora.
Asemenea organisme de conducere erau:
a) Adunarea Megieşilor, membri stăpânitori de‑a valma;
b) Oamenii Buni şi Bătrâni, aleşi dintre megieşi, care
aveau împuterniciri judiciare, în special în pricini legate
de hotarele obştii săteşti sau de obiceiul pământului;
c) Juzii, şefi militari ai satului (obştii); un fel de strajă
permanentă. Şi aceştia aveau împuterniciri judiciare.
 Uniunile de obști („romaniile populare”)
• vor constitui temelia a ceea ce s‑a numit ţări, apoi cnezate şi voievodate;
• formaţiuni mult mai cuprinzătoare şi mai clar exprimate în plan politic, administrativ şi
militar;
• erau conduse de sfatul cel mare, format din reprezentanţii obştilor săteşti componente
Acest organism:
- hotăra în probleme de natură patrimonială,
- rezolva litigiile dintre obştile componente,
- stabilea contribuţiile fiecărei obşti la rezerva comună
- organiza apărarea satelor
 Cnezatul
• poate fi caracterizat drept o stăpânire de natură feudală asupra unui sat;
• dovedește existenţa unei ierarhizări în rândul feudalităţii prestatale româneşti;
• menţionarea cnezatelor româneşti din Oltenia din prima jumătate a secolului al XIII‑lea
• Cnezatele lui Litovoi, Farcaş şi Ioan, pomenite la 1247 de Diploma cavalerilor ioaniţi

Cnezatele:
ü de sat – aveau în compunere un sat sau două – conduse de jude sau judec;
ü de vale – aveau în compunere un grup de patru până la optsprezece sate situate într‑o regiune
unitară din punct de vedere geografic
- conduse de jupan – denumite domenii jupanate
- reprezintă formațiunea prestatală intermediară obștii sătești și voievodatului
 Voievodatul
• o instituţie superioară cnezatului de vale, cu organizare social‑politică şi militară proprie;
• înglobează mai multe cnezate de vale
• este o formă de organizare prestatală cu un caracter ereditar mai puţin consolidat decât
cnezatul de vale, dar are atribuţiuni administrative mai întinse;
• voievozii provin din familiile celor mai puternici cnezi de vale
• voievozii erau aleşi şi îndeplineau trei tipuri de atribuţii: militare, judiciare, religioase.
• autoritatea voievodului era limitată de adunarea cnezilor;
• Ahtum, voievodul Banatului de la începutul secolului al XI‑lea, este precizat că ar fi
descendentul voievodului bănăţean Glad din primii ani ai secolului al X‑lea.
•
 Țara
• în documentele cancelariilor europene şi cronici, formațiunea prestatală apare sub
denumirea de „pădure” sau „codru”
• documentele oglindesc în mod clar corespondenţa dintre „ţară” şi voievodatul de la
începuturile vieţii statale româneşti;
• Maramureşul este desemnat în documente ca fiind o „pădure”
• regiunea din sudul Transilvaniei, situată la începutul secolului al XII‑lea la marginile
autorităţii regatului arpadian, este desemnată în acea vreme ca fiind „pădurea românilor
şi a pecenegilor”.
 Legea Țării sau Jus Valahicum

 lege nescrisă - totalitatea normelor

tradiţionale după care funcţionau obştile
săteşti;

 lege scrisă - normele juridice redactate în
scris de instituţiile statale şi impuse
colectivităţilor prin constrângerea
organelor puterii politice.
 lege creştină - regulile de conduită cuprinse
în scrierile bisericeşti ortodoxe care au
influenţat conştiinţa românilor încă din
perioada etnogenezei.
Trăsăturile caracteristice Legii Țării
 Drept unitar din punct de vedere geografic
 Drept unitar din punct de vedere social
 Caracterul teritorial şi imobiliar al dreptului
 Caracterul original al Legii Ţării
•

•
 Dreptul de proprietate

Pământul era
principal mijloc de
producţie – moşia

Îm p nă
ă
s f âr rţ i r ea p a c om u
te li zată
şitul r
cultuoduselo ri e t a a
ri i a r l a Prop individu
nua ne
le

Pr
op
as ri e t
p up at ţi a
l i v ăd u r a t u e a c s or u r ă
e z i r i l r m om a l a c ul t
lor or, e un r e e
, p v i i l or ă a ge l o r d
ris lo , Tr turi
ăc r,
il o lo
r
 Relațiile de muncă
• Populația era formată din plugari și crescători de animale;
• Culturi de grâu, cereale, in cânepă, legume, producție de fructe;
• Meserii pentru prelucrarea produselor agricole și meșteșugărești
• Norme care reglementau relațiile de muncă:
- tragerea la sorți a câmpurilor de cultură;
- dreptul de protimis;
- stabilirea numărului de culturi;
- timpul de muncă și sărbătorile;
- împărțirea produselor, ascunderea acestora, rezerva
satului;
- reguli de minerit, olărit, construcții de case, taxele de
plătit stăpânilor;
- munca individuală sursă de proprietate
particulară
•
 Căsatoria și statutul
persoanelor
• Egalitatea dintre membrii obştii săteşti
• Relaţiile din interiorul familiei mari şi familiei
pereche
• Influenţa bisericii cu privire la regulile sociale
• Căsătoria se încheia prin liberul consimţământ al
soţilor iar după răspândirea creştinis­mului, prin
binecuvântarea religioasă
• Obligația de întreținere reciprocă între soți și între
părinți și copii
• Divorţul era admis la cererea oricăruia dintre soţi
• Vocaţie succesorală a tuturor fiilor şi fiicelor în mod
egal
•