Isdr 4-8

Unitatea de învăț are 4
APARIȚ IA Ș I FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC
Cuprins:
4.1. Introducere
4.2. Obiectivele ș i competenț ele unităț ii de învăț are
4.3. Conț inutul unităț ii de învăț are
4.3.1 Etnogeneza poporului român
4.3.2. Organizarea socio-politică
4.3.2.1. Desființ area administraț iei centrale
4.3.2.2. Obș tea sătească teritorială
4.3.2.3. Normele de conduită specifice obș tilor săteș ti teritoriale
4.3.3. Legea Ț ării ( ius valachicum )
4.3.3.1. Conceptul de lege
4.3.3.2. Trăsăturile caracteristice ale Legii Ț ării
4.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
4.1.Introducere
Părăsirea Daciei de către romani în anii 271-275

e.n. a constituit şi mai constituie o preocupare constantă
pentru istorici, momentul dovedindu-se de un interes aparte
pentru istoriografia românească şi cea generală. Retragerea
romană s-a petrecut destul de repede şi într-un moment
când raporturile dominator –– dominaţi treceau printr-o
perioadă liniştită, iar apropierea dintre cele două părţi
căpătase o direcţie nouă în procesul de romanizare.
4.2.Obiectivele ș i competenț ele unităț ii de

învăț are
Obiectivele unităț ii de învăț are:
- înț elegerea conceptului de lege;
- cunoaș terea caracteristicilor obș tei săteș ti;
- identificarea particularităț ilor Legii Ț ării.
39
Competenț ele unităț ii de învăț are:
- studenț ii se vor familiariza cu conceptul de normă;
- dezvoltarea unor abilităț i de a utiliza noi concepte
juridice;
- conș tientizarea factorilor ce au contribuit la formarea
dreptului românesc.
Timpul alocat unităț ii : 2h
4.3. Continutul unitatii de invatare

4.3.1. Etnogeneza poporului român
Odată cu părăsirea Daciei de către romani s-a spulberat
diviziunea impusă de către cucerirea imperială. Dacia s-a
refăcut aşadar teritorial, demografic şi spiritual, economic, aşa
cum fusese la începutul domniei lui Decebal. Războiul cu
romanii nu a secătuit teritoriul dacic de populaţia autohtonă,
cum susţin, cu rea intenţie, unii pseudoistorici, încercând astfel
să acrediteze ideea vidului demografic, privind continuitatea
românilor în acest spaţiu.
Adevărul, confirmat de numeroase mărturii scrise şi
arheologice, susţinut de logică, este acela că în pofida
pierderilor mari de oameni, în Dacia cucerită de romani a
continuat să vieţuiască şi să muncească o populaţie dacă
numeroasă, acceptând procesul de romanizare şi de schimbare
a destinului istoric.
După retragerea autorităţilor romane din teritoriul
fostei Provincii Dacia, s-a înregistrat un fenomen de ruralizare
a vieţii sociale, ca efect al încetării existenţei puterii
administrative centrale şi locale, precum şi ca urmare
decăderii oraşelor. Astfel, în fosta Dacie a lui Decebal au
apărut o multitudine de obşti teritoriale, lipsite însă de clasa
dominantă conducătoare şi fără structuri administrative
centralizate sau locale.
În Dacia post-romană factorul demografic majoritar cel
mai vechi ș i de bază este cel al geto-dacilor aborigeni, acum
latinizaț i. Contopiț i cu ei sunt coloniș tii romani, veteranii
ș i celelalte elemente locale care nu au urmat autorităț ile ș i
legiunile retrase de Aurelian. Prezenț a lor este permanent
documentată prin izvoare istorice scrise, documente epigrafice
40
ș i numismatice, prin trupele dace recrutate în armata romană,
prin toponimie ș i antroponimie, ca ș i prin numeroase
materiale arheologice care conț in în linii mari, modul de
viaț ă tradiț ional.
Roma a organizat un complex de aș ezări fortificate cu
scopul de a întări graniț a la Dunăre, libertăț ii ș i securităț ii
locuitorilor săi împotriva popoarelor migratoare. Pe lângă
aceste legături militare cu lumea romană au continuat ș i
relaț iile economice, dovadă fiind monedele, podoabele ș i
alte materiale preț ioase găsite pe teritoriul ț ării noastre.
După sec. III e.n. populaț ia daco-romană devine
omogenă, cetăț enii având ocupaț ii tradiț ionale comune,
precum ș i scopul de a ț ine piept popoarelor migratoare.
Procesul romanizării continuă ș i în noile condiț ii, prin
legăturile cu lumea romano-bizantină. Un alt element
important al romanizării geto-dacilor este formarea unei noi
limbi, prin îmbinarea limbii autohtonilor cu latina, o limbă
romanică cu substrat tracic.
Spre sfârș itul sec. III e.n. populaț ia dacă ș i greco-
romană adoptă religia creș tină, aceasta devenind un element
distinctiv pentru populaț ia daco-romană în faț a popoarelor
barbare. Creș tinarea a făcut parte din etnogeneza românilor,
aceș tia născându-se ca un popor creș tin.
Rezultatul procesului de etnogeneză prin desăvârș irea
fuziunii elementului autohton geto-dac cu coloniș tii romani,
în condiț iile contactelor cu lumea romano-bizantină ș i ale
creș tinării a fost formarea poporului român, cu o limbă
latinofonă, singurul popor care a păstrat numele de romani,
nume ce a servit drept mijloc de diferenț iere faț ă de păgâni.
Romanizarea s-a dovedit un fenomen ireversibil ș i
niciodată nu s-a mai revenit la ceea ce a fost. Ea a continuat
mai accentuat în perioada migraț iunilor când, din cauza
riscurilor la care a fost supusă, populaț ia daco-romană de la
oraș e, mai puternic romanizată, s-a deplasat spre ț inuturile
rurale, lăsându-se astfel pecetea definitiv ș i, cum spuneam,
ireversibil, asupra fostului univers dacic, inclusiv asupra
dacilor liberi, care în timpul stăpânirii romane atacau mereu
noua provincie la gândul unei posibile izgoniri a romanilor din
vechile lor hotare.
După celebrul edict din Milan, (313) al lui Constantin
cel Mare, creș tinismul s-a răspândit cu o mare iuț eală în tot
Imperiul Roman, mai ales la oraș e, unde comunicaț iile ș i
schimbul de idei între oameni s-au realizat cu mare uș urinț ă.
Enclave de păgâni au mai rămas la sate. Termenul de paganus,
care înseamnă sat, caracterizează pe locuitorii satelor care au
rămas greci ș i romani: adică cei ce mai ț ineau cultui zeilor.
În materia dreptului cutumiar românesc, evidenț iem
următoarele precepte creș tine la fundamentarea principalelor
41
instituț ii de drept:
- dispariț ia oricăror urme de poligamie în cadrul
familiei daco-romane ș i româneș ti, încheierea
acesteia potrivit canoanelor bisericii, este o dovadă
certă a elementului creș tin la fundamentarea căsătoriei
ș i familiei;
- spiritul de solidaritate la nivelul obș tii ș i păstrarea
îndelungată a primatului dreptului de proprietate
devălmaș ă este strâns legat de preceptele creș tine,
chiar dacă proprietatea devălmaș ă a existat ș i anterior
creș tinismului;
- procedura de judecată, sistemul probator, în mod
deosebit, sunt strict înrâurite de preceptele ș i
credinț a creș tină;
- de la înscăunarea domnitorului ș i legitimitatea de
necontestat a acestuia, ca provenind de la divinitate,
până la exercitarea prerogativelor sale absolute ș i
respectarea conș tientă a poruncilor sale în rândul
maselor, preceptele creș tine au fundamentat întreaga
instituț ie fundamentală ș i centrală a dreptului
românesc;
- în existenț a statelor româneș ti, biserica a fost reazem
de nădejde al statelor, iar statele au organizat biserica
pentru a le servi interesele. A existat o împreunare
fundamentală între aceste două instituț ii de
importanț ă vitală pentru poporul român.
4.3.2. Organizarea socio-politică

4.3.2.1. Desființ area administraț iei centrale
Părăsirea Daciei de către legiunile romane ș i
aparatului administrativ, acompaniate de pătura de autohtoni
îmbogăț iț i, a avut ca primă consecinț ă desfiiț area
administraț iei centrale. Fiind abandonată ș i aflându-se într-o
stare de dezorganizare din cauza presiunii popoarelor
migratoare, populaț ia s-a aflat în situaț ia de a renunț a la
viaț a din oraș e ș i a trebuit să se retragă în zona de câmpie,
de deal ș i munte, pentru a putea să-ș i continue viaț a
cultivând ș i păstorind.
Astfel s-a produs ruralizarea, sau mai bine zis,
decăderea centrelor urbane. Satul va rămâne principala formă
de organizare administrativă a populaț iei rurale, unele
aflându-se pe locul vechilor ruine ș i cetăț i, altele de-a lungul
apelor curgătoare.
Marile centre urbane rămase pe teritoriul Daciei
romane ș i-au continuat viaț a socială ș i economică o
perioadă îndelungată de timp, mai ales că erau locuite de o
populaț ie densă, bine apăarată ș i organizată. Atracț ia spre
42
aceste oraș e a migratorilor este dată de bogăț iile ce se
găseau aici ș i de posibilitatea de a procura rapid hrană, arme,
cai ș i robi. Atacurile permanente asupra oraș elor au dus la
întărirea lor ca adevărate cetăț i înconjurate de ziduri de
apărare, de turnuri de observare, de fortificaț ii cuprinzând
ș anț uri cu apă, porț i întărite în faț a unor poduri mobile,
care să oprească hoardele migratoare de a devasta. Cu toate
acestea, oraș ele decad.
De la mândrele metropole, municipii ș i falnicele
colonii, se ajunge treptat la o abandonare sau distrugere a
oraș elor ș i ruralizarea lor, existând exodul populaț iei către
centre mai mici sau sate, în care puteau mai uș or să se
ascundă din faț a trecerii devastatoare a migratorilor. Rămân
oraș e ca Apulum, Ampelum, Potaisa, Napoca, Porolisum, dar
celelalte se pierd treptat. Pe ruinele fostelor oraș e rămân sate,
uneori cu denumirea originală a oraș ului sau cu denumiri noi.
În procesul de decădere a oraș elor, atribuț iunile
administrative ș i de judecată rămân acelor juzi sau judeci, de
unde ș i denumirea teritorială de județ e.
4.3.2.2. Obș tea sătească teritorială

Vreme de câteva secole obştea sătească va constitui
fundamentul existenţei populaţiei daco-romane în spaţiul
fostei Dacii. Ea (obştea) va face şi va promova legea în acest
răstimp în spaţiul amintit. Chiar dacă migraţiile au afectat (mai
puternic la început) procesul de organizare socială a
autohtonilor, ele nu au putut opri acest proces.
Comunităţile locale, cu timpul, s-au consolidat, astfel
încât obştea teritorială a căpătat adevărate competenţe
economico-sociale şi administrative.
Cercetarea istorică şi sociologică a reuşit să pătrundă
tainele obştii româneşti şi să dea un răspuns coerent. Obştile
au avut o existenţă îndelungată. Mai întâi a fost obştea
gentilică, structurată pe rudenie de sânge. Apoi a urmat obştea
teritorială bazată pe stăpânirea în comun a pământului. Obştea
teritorială a existat şi în societatea dacică sub forma aşezărilor
rurale cu denumirea de davă. Acestea au devenit fossattum în
timpul stăpânirii romane în Dacia, termen păstrat în limba
română cu denumirea binecunoscută de sat.
Obştea, ca formă de organizare teritorială nu trebuie
înţeleasă ca fiind oponenţa organizaţiei de stat, dimpotrivă ea
a dovedit disponibilităţi de încadrare în forme statale, aşa cum
a fost în cazul Daciei centralizate sau în situaţia provinciei
Dacia Romană, iar mai târziu în statul feudal. Comparând
obştea teritorială cu statul, se constată că există o trăsătură
comună, şi anume aceea că ambele sunt constituite pe temeiul
unor grupări teritoriale, nu de rudenie.
Totodată obştile se deosebesc esenţial de stat prin
43
aceea că numai statul dispune de o forţă publică
instituţionalizată (cu organisme de constrângere etc), ce se
situează deasupra societăţii, în timp ce obştea este lipsită de
astfel de instituţii. Ea păstrează forme arhaice de conducere,
realizate prin participarea tuturor membrilor săi. Obştea
teritorială constituie, prin aceasta prismă, primul pas spre
organizarea de stat, prin prezenţa criteriului teritorial, ca
temelie de constituire, fapt pentru care obştea devine prima
grupare socială a oamenilor liberi, nelegaţi prin legături de
sânge.
Saltul calitativ realizat încă din ultima perioadă a
statului dac definitivat de stăpânirea romană, şi anume
generalizarea organizării teritoriale a comunităţilor vicinale nu
a putut fi lichidat de noii cuceritori.
Aşadar, înfruntând vitregiile provocate de migraţiile
barbare, obştea strămoşească s-a păstrat şi s-a dezvoltat,
evoluând către închegarea unor noi forme de convieţuire
socială, economică şi politică. Existenţa satelor obşte este
atestată arheologic şi prin scrieri contemporane, în întreg
spaţiul vechii Dacii.
Creşterea demografică, oglindită în extinderea
teritorială a obştilor existente, precum şi apariţia de obşti noi
s-a reflectat în apropierea dintre acestea, dând naştere la
formaţiuni mai mari, mai cuprinzătoare. În cadrul acestui
proces, unele obşti şi-au pierdut identitatea în noile
comunităţi, numite uniuni de obşte, cu o capacitate economică
mai mare şi cu o eficienţă sporită în apărarea fiinţei lor faţă de
pustiitoarele migraţii care nu conteneau.
Uniunile de obşti, unele mai puternice, altele mai
firave, vor constitui temelia a ceea ce s-au numit ţări, apoi
cnezate şi voievodate, formaţiuni mult mai cuprinzatoare şi
mai clar exprimate în plan politic, administrativ şi militar.
Încadrarea obştilor săteşti în formaţiuni politice mai
largi nu a modificat structura internă tradiţionala a fiecareia
dintre ele. Obştea teritorială a rămas celula de bază a
organizării administrative rurale, adică satul cu particularităţile
şi meritele lui în susţinerea formaţiunilor mai mari din care
vor face parte.
Obştea sătească a fost singura formă de organizare
social-economică a populaţiei daco-romane în acest răstimp,
de la părăsirea Daciei de către romani, până la integrarea în
structurile statale feudale. Obştea nu şi-a încetat existenţa nici
în timpul stăpânirii romane şi nu a putut fi distrusă nici de
marile migraţii.
Forma tradiţională dacică, apoi daco-romană de
organizare social-economică, obştea sătească a supravieţuit şi
s-a dezvoltat corespunzător, în secolele ce au urmat, pe tot
teritoriul fostei Dacii, constituind una din liniile de forţă ale
44
unităţii românilor, un adevărat bastion etnic, social-economic,
juridic şi religios al populaţiei autohtone în lupta pentru
dăinuire pe pământul strămoşesc.
Deşi lipsită de conducere administrativ-politică
centrală sau zonală, obştea strămoşească a cunoscut totuşi
organizarea, o organizare sui generis ce particularizează în
comparaţie cu perioada dacică sau cea feudală de mai târziu,
precum şi faţă de alte obşti.
Locul primordial l-a avut criteriul teritorial susţinut de
cel economic. La temelia trăiniciei obştii a stat întotdeauna
solidaritatea de interese, nevoia de apărare şi supravieţuire. În
virtutea celor de mai sus, membrii ai obştii erau numai cei ce
stăpâneau prin voinţa întregii comunităţi o parte din teritoriul
comun. În obştea teritorială, vicinală sau sătească, teritoriul
avea atât funcţie economică, precum şi semnificaţie socială de
determinare a apartenenţei la obşte.
Din punct de vedere politic, obştea teritorială
reprezenta o democraţie care folosea principiul colectiv şi se
autoadministra. Obştea îşi alegea singură organele de
conducere prin consimţământ general şi pe care membrii
comunităţii le respectau, supunându-se de bunăvoie
dispoziţiilor acestora.
Asemenea organisme de conducere erau:
a) Adunarea Megieşilor, membrii stăpânitori de-a valma;
b) Oamenii Buni şi Bătrâni, aleşi dintre megieşi, şi care aveau
împuterniciri judiciare; “Ceata de bătrâni - arată Romulus
Vulcănescu - era dătătoare şi păstrătoare de datini, cutume şi
tradiţii juridice. Ea constituia organul suprem de
reglementare obişnuielnică a obştei şi totodată de judecata
fără apel...”
c) Juzii, şefi militari ai satului (obştii); un fel de strajă
permanentă. Şi aceştia aveau împuterniciri judiciare.
În cadrul procesului de teritorializare a obştilor, un rol
important l-a avut economicul, evoluţia „tehnicilor agricole”
şi pastorale – cum se demonstrează în lucrări de specialitate.
Obştea a fost în primul rând o comunitate de muncă,
într-un teritoriu dat, constituită într-un prim stadiu pe baza
legăturilor de rudenie. Destrămarea relaţiilor gentilice
(familiale) a dus la slăbirea legăturilor de rudenie, locul
acestora luându-l criteriile teritorial şi economic. În acest fel,
în cadrul obştii teritoriale, vicinală sau sătească principiul
teritorial va căpăta şi o funcţie economică.
Principalele îndeletniciri ale obştilor au rămas aceleaşi,
ca şi în vremea geto-dacilor: agricultura, păstoritul, creşterea
animalelor, meşteşugurile etc. În privinţa muncii agricole se
poate afirma că era bine organizată, pe bază de normative
speciale cum erau: repartiţia câmpurilor de cultură pentru
membrii obştii; folosirea asolamentului pe culturi şi câmpuri;
45
stabilirea momentelor privind declanşarea campaniilor de arat-
semănat şi recoltat; fixarea rezervelor agricole pentru sămânţă,
schimburi comerciale, dări etc.
În paralel cu agricultura se desfăşura o substanţială
activitate în domeniul creşterii vitelor (bovine, cabaline,
porcine), precum şi a păstoritului. Existau şi aici norme, bine
delimitate şi respectate ca atare, legate mai ales de păstorit:
pornirea turmelor, împărţirea produselor în cazul turmelor
comune; stabilirea locurilor şi perioada de păşunat etc.
Alte activităţi, comune sau individuale, la fel de
importante, care intrau, de asemenea, în răspunderea şi
atribuţiile obştii erau: mineritul, vânătoarea, pescuitul,
executarea cailor de acces (drumuri), defrişări de păduri,
amenajări hidrotehnice sau construcţia de aşezăminte publice
(de rugăciune).
Această organizare solidară s-a realizat ș i ca urmare a
rudeniei dintre membrii săi, dar ș i ca urmare a unităț ii de
limbă , tradiț ii, cutume ș i religie, precum ș i din necesitatea
muncii eficiente pentru exploatarea agricolă a teritoriului.
Obș tea sătească are în principal o trăsătură economică, chiar
dacă există încă puternice relaț ii de rudenie de sânge, ca ș i
în obș tea gentilică. Stăpânirea teritorială, agricultura ș i
creș terea vitelor- baza existenț ei comunităț ii – face să se
schimbe accentul pe latura economică a tipului de relaț ii ce
se stabilesc între membrii colectivităț ii. Puternicele tradiț ii
monogame ale relaț iilor de familie generează o diferenț iere
a familiei mari, în frunte cu pater familias, în favoarea familiei
individuale, formate din perechea de soț i ș i copiii lor.
Procesul de unire a obș tilor teritoriale este evidenț iat
în cele trei forme de organizare socială ș i politică:
CNEZATUL- existau cnezi de stat, care stăpâneau de regulă
un sat sau două, ș i cnezi de vale, care ajungeau să
stăpânească un grup de patru până la optsprezece sate situate
într-o regiune unitară din punct de vedere geografic. Deoarece
cneazul a fost conducător al satului, el a luat locul politic de
judec sau jude. Cnezatul de vale este o formă intermediară
între cnezatul de sat ș i voievodat, uneori cneazul de vale fiind
numit jupan, de unde derivă mai târziu denumirea de
domeniu-jupanat.
VOIEVODATUL- este o formă cu un caracter ereditar mai
puț in consolidat ca ș i cnezatul de vale, dar are atribuț iuni
administrative mai întinse. Voievozii au provenit din familiile
cnezilor celor puternici, erau aleș i ș i îndeplineau trei tipuri
de atribuț ii: militare, judiciare, religioase. Autoritatea
voievodului era limitată de adunarea cnezilor, aș a cum mai
târziu va fi limitată de sfatul boierilor.
Ț ARA- uniunea a ș ase sau ș apte uniuni de obș ti, situate din
punct de vedere geografic în aceeaș i zonă; sunt cunoscute în
46
izvoarele istorice : Ț ara Bârsei, Haț egului, Făgăraș ului,
Oaș ului, Loviș tei, Vrancei.
4.3.2.3. Normele de conduită specifice obș tilor săteș ti

teritoriale
Principala avuţie a obştii era pământul pe care locuia şi
îl lucra, păşunile, pădurile, apele, tot ce intra sub incidenţa
teritorială a obştii. Proprietatea era comună; o stăpânire în
devălmăşie care nu era suma proprietăţilor individuale ci un
întreg asupra căruia aveau drepturi egale toţi membrii
colectivităţii, cu excepţia bunurilor personale. De precizat
faptul că doar pământul era în proprietate comună, roadele
acestuia reveneau fiecărei familii potrivit lotului ce i se
atribuia la începutul fiecărui an agricol.
În cadrul proprietăţii devălmaşe, membrii obştii,
individual sau în grup, nu aveau voie sa înstrăineze părţi din
moşie. Proprietatea obştească era sacră, intangibilă. Turmele
de oi, vite, cai etc., erau socotite, de asemenea, bunuri comune
(devălmaşe). În această categorie intrau bunurile din subsol
(diferite minereuri), morile, precum şi alte instalaţii. În aceste
condiţii se pare că a luat naştere dreptul de preemţiune,
cunoscut prin durabilitatea lui. Înstrăinarea de bunuri imobile
privea pe cei ce nu făceau parte din clanul respectiv. Dacă
cineva renunţa la drepturile lui asupra lotului de pământ se
impunea consultarea mai întâi a rudelor doritoare de a
cumpăra, iar în cazul că nu se găsea cineva dintre rude, urmau
vecinii, obştea. Ideea era aceea de a nu înstrăina părţi ale
comunităţii.
Dacă pământul era în devălmăşie, existau şi bunuri ale
familiei, cum erau casa şi curtea, unelte şi alte bunuri
personale, care vor sta la temelia viitoarelor proprietăţi
feudale. Casa a fost prima desprindere de obşte. Fără îndoială
că şi uneltele personale aveau acelaşi statut, legiferat de către
comunitatea de obşte. Semnul trecerii gospodăriei în stăpânire
personală l-a constituit gardul cu care a fost izolată de
proprietatea comună a obştii. Modul de îngrădire a casei şi a
curţii este constatat începând cu secolul al IV-lea e.n. Un
proces asemănător s-a petrecut cu câmpul, ajungându-se la
delimitări de loturi numite sort. Probabil pentru încurajarea
unei mai bune organizări a muncii şi pentru randament mai
mare, conducerile obştilor au stimulat loturile familiale sau
personale. Se ivea astfel o valoare nouă în domeniul
proprietăţii şi o normă legislativă proprie viitoarelor forme de
proprietate feudală.
Lărgindu-se treptat, proprietatea va deveni una dintre
instituţiile fundamentale ale dreptului feudal şi burghez de mai
47
târziu.
Fapt enunţat deja la alte capitole, regimul fundamental
48
al obştii era egalitatea dintre membrii acesteia. Egalitatea era
determinată de caracterul de devălmăşie asupra pământului şi
de participarea tuturor la muncă de producere a bunurilor, în
condiţiile absenţei elementului economic dominant, care să nu
muncească dar să aibă mai mult decât cei ce lucrau. Prin
dispariţia stăpânirii romane de tip sclavagist, şi când încă nu
apăruseră deosebirile de avere, oamenii erau toţi egali.
Calităţile personale de inteligenţă, vitejie, buna comportare –
aşa cum erau de exemplu, oamenii buni şi bătrâni, puteau să
evidenţieze pe unii membrii din cadrul comunităţii săteşti, dar
nu să-i suprapună celorlalţi. Prin sarcinile obşteşti pe care le
îndeplineau, aceştia aduceau foloase întregii obşti.
În perioada la care ne referim (sec. IV-IX) familia mică
devine celula de bază a societăţii. Familia avea atribuţii
economice, paternale, biologice, educative, sociale etc. Există
o solidaritate familială rezultată din aceste atribuţii şi
răspunderi. Există îndatorirea de întreţinere reciprocă între soţi
şi între părinţi şi copii. Asemenea principii tradiţionale la daci
vor fi întărite de religia creştină, răspândită în lumea daco-
romană încă din secolul al III-lea e.n..
Căsătoria se încheia prin liber consimţământ al soţilor,
iar după răspândirea creştinismului şi prin binecuvântarea
religioasă. Divorţul era admis la cererea oricăruia dintre soţi
pe baza aceloraşi principii de egalitate, în ceea ce privea
motivele invocate. De asemenea, succesiunea: descendenţii
aveau drepturi egale la moştenirea părinţilor. Dreptul de
moştenire era recunoscut şi sotului supravieţuitor.
De necrezut că într-o lume atât de zbuciumată, expusă la
permanente retrageri din calea năvălitorilor şi revenirea la
vetrele iniţiale, o lume în care orice lucru se realiza anevoios,
s-a găsit forţa necesară menţinerii şi promovării vieţii
specifice, a normelor morale şi de drept, condiţie fără de care
nu se poate vorbi de societate organizată sau civilizaţie.
Ştiinţa istoriei evidenţiază faptul că obştea sătească
străromânească, în tainica ei evoluţie a răspuns multor cerinţe
ale momentului, reuşind să se încadreze în normele fireşti de
ascensiune ale unui popor. A creat şi acumulat valori noi,
reuşind chiar să asimileze numeroase grupuri de populaţie
străine, risipite în acest spaţiu de tăvălugul migraţiilor,
populaţii cu care autohtonii adesea au conlucrat sau pe care le-
au înfruntat. Asimilarea de populaţii migratoare explică
diferenţa istorică dintre autohtoni (mai evoluaţi) şi năvălitori,
aflaţi într-un stadiu mult înapoiat. În astfel de condiţii, foarte
succint prezentate, daco-romanii, mai exact străromânii, au
menţinut legea pământului, adică norme şi instituţii de drept.
Obiceiul pământului nu este o creaţie a unui moment
49
oarecare din trecut, ci este produsul unui îndelungat proces
istoric care, în linii mari, coincide cu însuşi drumul urmat de
poporul ce l-a aplicat. Într-o formă iniţială, acest sistem
normativ a corespuns societăţii fără clase, iar după înglobarea
comunităţilor săteşti în organisme politice de tip statal ––mai
întâi de tip sclavagist, apoi feudal––– ele au căpătat caracter
de formaţiune juridică, în cadrul unui proces dialectic specific,
prin care dreptul clasei dominante, impus maselor populare ca
drept pozitiv, a continuat să fie aplicat de acestea şi după
dispariţia acestor clase, a modului de producţie şi a sistemului
de drept respectiv, transformându-se din drept pozitiv în obicei
juridic.
Dreptul civil s-a manifestat sub diferite forme de
exprimare juridică. În primul rând, că persoane libere şi egale,
membrii obştii puteau încheia diverse tranzacţii sub formă de
contracte. Vânzarea era contractul cel mai răspândit, cu efect
translativ de proprietate prin simplul consimţământ al părţilor.
Numeroase tezaure monetare scoase la iveală de arheologi
pentru epoca respectivă, precum şi exemplarele de balanţe
pentru cântărirea obiectelor de vânzare, fac dovada unui
comerţ intens şi implicarea persoanei în afaceri, care atrăgea
după sine responsabilităţi şi respectarea de norme comerciale,
juridice de piaţă. Contractele verbale erau precumpănitoare,
iar cuvântul dat leagă părţile, ca şi datul mâinii, ambele
procedee având sensuri magice. Jurământul era folosit şi în
înţelegerile particulare şi în cele cu alte popoare.
În condiţiile din acele vremuri este aproape
surprinzător faptul că au existat norme de drept care au
funcţionat cu eficienţa. Cu certitudine, la menţinerea şi
impunerea normelor juridice în societate a contribuit biserica,
precum şi spiritul foarte puternic de comuniune. Există o
supunere totală faţă de voinţa colectivităţii.
Aşadar au existat instituţii şi activităţi legislative pe
care trebuie să le descifrăm din multitudinea ştirilor despre
alte domenii. Adesea, actul juridic putea fi confundat cu faptul
economic, religios, militar sau politic.
Totuşi, cu toată perfecţiunea pe care, din
sentimentalism încercăm să o atribuim înaintaşilor noştri,
trebuie relevat faptul că existau şi abateri de la normele de
conduită socială stabilite prin tradiţie sau impuse de
colectivitate (direct ori prin conducătorii ei). Complexitatea
fiinţei umane, imprevizibilul social au cauzat şi anomalii care
la rândul lor au determinat măsuri pentru stoparea şi
eradicarea lor.
Spre deosebire de perioada anterioară retragerii
aureliene formalismul caracteristic dreptului roman a dispărut,
impunându-se formele mai vechi, simple şi directe.
Se poate susţine că tradiţia dacică a fost destul de
49
puternică, dacă avem în vedere următoarele:
- după retragerea romană, statul cu organismele lui a
lipsit; clasele dominante nu existau; lumea daco-
romană s-a refăcut în mediul rural;
- populaţiile migratoare au frânat evoluţia societăţii
daco-romane. Menţinerea şi revigorarea cutumei
dacice s-a datorat faptului că dreptul roman nu a fost
aplicat marii majorităţi a populaţiei din Dacia Romană.
Această populaţie avea statutul de peregrin, iar
cetăţenii romani colonizaţi în provincie au păstrat în
bună măsură propriul lor drept provincial, pe care apoi
l-au luat cu ei odată cu retragerea din Dacia.
Dreptul acţiona atunci când normele de conduită socială
stabilite prin obiceiul pământului sau ad-hoc, erau încălcate.
Conflictele dintre membrii obştii se rezolvau în cadrul
acesteia. În alte cazuri nefericite se recurgea la Legea
talionului. În cazul în care o persoană sau mai multe dintr-o
obşte provocau daune altei obşti, răspunderea o prelua obştea
vinovatului. Aşadar răspunderea era solidară din partea
comunităţii, care îşi aroga dreptul de a pedepsi pe vinovat
potrivit regulilor din obştea respectivă, răspunzătoare de
educaţia lui. În cazul că existau daune, de asemenea, obştea
căreia îi aparţinea vinovatul plătea despăgubiri.
În vechiul sistem punitiv popular românesc pedeapsa
maximă era nu moartea, ci izgonirea vinovatului din
colectivitate (sat, obste). Opinia publică exercita astfel un
control şi o înrâurire puternică şi permanentă asupra celor ce
nu respectau regulile de convieţuire. S-au păstrat până târziu
în evul mediu şi epoca modernă, şi alte pedepse cum erau
strigarea peste sat, sau cu ocazia unor întruniri atribuirea de
porecle făptaşilor vinovaţi.
În general, în lumea obştilor predominau infracţiuni
contra persoanelor, şi nu cele contra bunurilor, furtul fiind
considerat un lucru lipsit de sens. Însuşirea roadelor pentru
consumul pe loc nu era socotită furt, ci numai culegerea lor
pentru alte scopuri (înstrăinare). Sancţiunea pentru hoţ era
purtarea lui prin sat cu lucrul furat, ceea ce echivala cu
moartea civilă a celui vinovat. Se aplica şi vendeta
(răzbunarea) dar în zonele rămase în urmă, unde relaţiile
gentilice au durat mai multă vreme. În zonele în care obştile
teritoriale s-au dezvoltat mai de timpuriu, începuse să se
admită compoziţia.
Normele de convieţuire aplicate în vechime, în relaţiile
materiale dintre membrii comunităţilor vecine de pe teritoriul
ţării noastre au îmbrăcat forme multiple: organizare,
administraţie, regimul persoanelor, bunuri, obligaţii, pedepse,
relaţii intercomunitare publice şi private etc. având caracter de
sistem normativ ce corespundea, în conţinut şi forma, nevoilor
50
concrete ale acestor comunităţi, stadiului lor de dezvoltare.
Toate relatările subliniază vechimea acestor practici, ce au
avut o aplicare îndelungată, pe baza convingerii că ele
reprezentau o ordine juridică şi că aveau deci o raţiune de a
exista.
Nerespectarea obiceiului juridic, înzestrat cu sancţiune
materială, însemna, în acelaşi timp, nesocotirea voinţei întregii
comunităţi, fapt pentru care cel vinovat se excludea automat şi
fără drept de apel din mijlocul ei, fiind “desconsiderat şi
povestit peste tot satul”, “rămânea toată viaţa batjocura
satului”, “nu mai scăpa de gura satului” –formulări de
expresie juridică venite din vechime şi care s-au păstrat până
în contemporaneitate.
Obştea sătească a cunoscut, în perioada de care ne
ocupăm, şi relaţii interetnice publice. Aceste elemente de drept
intercomunitar privat se regăsesc în modul de tratare a
străinilor, care în sistemul popular tradiţional nu erau neapărat
neromâni ci “om din alt sat”. Relaţiile intercomunitare
publice se stabileau pentru nevoi de apărare.
4.3.3. Legea Ț ării ( ius valachicum)

4.3.3.1 Conceptul de lege
Despre Legea Ţării trebuie spus că aceasta însemna o
multiseculară practică a vieţii sociale, bazată pe îndeletnicirile
fundamentale, ce acopereau întreg spaţiul locuit de români.
Asemenea legi nescrise, de sorginte străveche, cu numeroase
elemente de drept cutumiar, agrar şi pastoral, cuprind şi
organismele de aplicare a normelor juridice.
Referindu-se la această tradiţie juridică, istorici ai
dreptului românesc susţin că Jus Valachicum constituie
apogeul unei îndelungate evoluţii, în cadrul obştilor săteşti.
Ascensiunea organizării teritoriale şi politice către ceea ce s-a
numit „ţară”, la un moment dat, urmată apoi de cnezat şi
voievodat, s-a făcut pe temeiul consolidării şi perfectării
normelor de drept proprii.
Jus Valachicum constituie dovada faptului că instituţia
dreptului la români era puternică prin vechimea, logica şi
răspândirea ei. Nu numai că a supravieţuit vicisitudinilor
istoriei, ci mai mult decât atât, s-a perfectat într-un sistem,
ceea ce nu a putut fi dislocat de migratori sau de către
influenţe din afară. Un lucru, îndeobşte cunoscut, anume acela
că procesul cristalizării societăţii feudale româneşti a căpătat
trăsături proprii mult diferite faţă de feudalismul popoarelor
vecine, care de la stadiul de barbarie au trecut direct la
feudalism. Datorită acestui fapt autohtonii au exercitat o
puternică influenţa asupra vieţii populaţiilor migratoare,
grăbindu-le procesul de trecere spre feudalism şi chiar
sedentarizarea geopolitică.
51
Comunităţile gentilice ale populaţiilor migratoare, din
prima fază a pătrunderii lor pe teritoriul fostei Dacii, nu au
putut influenţa, cum eronat le-a fost atribuit, organizarea
social-economică a autohtonilor, cu atât mai puţin în plan
juridic, dimpotrivă, modul de organizare în unităţi teritoriale a
populaţiei localnice a grăbit sedentarizarea noilor veniţi.
„Ca atare – conchid Vl. Hanga şi L. P. Marcu -terminologia
social organizatorică a populaţiilor migratoare, ce au trecut
vremelnic pe teritoriu dacic n-au reprezentat decât un
paralelism cu ceea ce exista deja…
Potrivit dicţionarelor, Jus Valachicum sau Jus
Valachorum, se traduce prin dreptul românesc. Acesta a fost
sistemul de reglementare în cadrul obştilor săteşti ale
românilor, pe când nu se numea aşa (Jus Valachicum) şi care,
pe măsura cristalizării societăţii feudale în Europa de est, state
din preajma românilor au receptat Jus Valachicum,
recunoscându-i aplicabilitatea. Jus Valachicum este de fapt
Legea Românească, lege păstrată şi aplicată în toate teritoriile
locuite de români. Adică, statele feudale din vecinătatea ţărilor
Române, pe teritoriul cărora existau colectivităţi româneşti, au
recunoscut acestora dreptul de a se folosi de normele juridice
proprii, numindu-le Jus Valachicum, ca un drept personal şi
colectiv.
După cum se va vedea în continuare, Legea Ţării va fi
tot mai îngrădită de către normele de drept medievale, norme
elaborate de clasa feudală, şi servind în principal această clasă.
Jus Valachicum face în plan legislativ trecerea de la societatea
de obşte, la cea feudală. Elemente ale lui Jus Valachicum sunt
prezente în lumea obştilor, care încă nu erau vlahe (ci mai
mult daco-romane). Aceste elemente au pregătit şi au făcut
trecerea la următoarea societate structurată pe clase şi
organisme administrativ politice de stat. Se poate conchide
astfel că au existat două stări diferite, şi anume: obştea şi
societatea feudală, care au avut ca numitor comun Legea Ţării,
Legea Românească sau Jus Valachicum.
4.3.3.2. Trăsăturile caracteristice ale Legii Ț ării

Caracterul teritorial imobiliar avea în vedere faptul că
vechiul drept românesc a luat ființ ă în aș ezările rurale, cele
care ș i-au păstrat continuitatea chiar ș i după retragerea
romanilor din Dacia. Acest caracter exprimă legarea Legii de
un teritoriu locuit de o populaț ie organizată politic pe un
anumit teritoriu.
Această caracteristică a Legii Ț ării este întărită ș i de
atenț ia cu care este reglementată proprietatea imobiliară, în
primul rând asupra pământului. Din timpuri străvechi ea este
precis hotărnicită, iar normele prevăd proceduri speciale
52
pentru stabilirea ș i apărarea hotarelor ș i rezolvarea
conflictelor rezultate din încălcarea sau stricarea lor. Toate
acestea sunt semne ale caracterului sedentar al populaț iei
româneș ti, cu proprietăț i stabile, agrare, ce se transmiteau
din generaț ie în generaț ie.
Caracterul original al Legii Ț ării- se referă la faptul că
aceasta este o creaț ie românească, ce izvorăș te din modul de
viaț ă al strămoș ilor, dezvoltată de români în condiț iile
organizării lor în obș ti ș i în formaț iuni politice cu caracter
feudal.
Normele juridice referitoare la cnezat ș i voievodat
alcătuiesc începutul dreptului public al ț ărilor române.

Sinteza unităț ii de învăț are 4
Cercetarea istorică ș i sociologică a reuș it să pătrundă tainele obș tii româneș ti ș i

să dea un răspuns coerent. Obș tile au avut o existenț ă îndelungată. Mai întâi a fost
obș tea gentilică, structurată pe rudenie de sânge. Apoi a urmat obș tea teritorială
bazată pe stăpânirea în comun a pământului. Obș tea teritorială a existat ș i în societatea
dacică sub forma aș ezărilor rurale cu denumirea de dava. Acestea au devenit fossattum în
timpul stăpânirii romane în Dacia, termen păstrat în limba româna cu denumirea
binecunoscută de sat.
Obș tea, ca formă de organizare teritorială nu trebuie înț eleasă ca fiind oponentă
organizaț iei de stat, dimpotrivă ea a dovedit disponibilităț i de încadrare în forme
statale, aș a cum a fost în cazul Daciei centralizate sau în situaț ia provinciei Dacia
Romana, iar mai târziu în statul feudal. Comparând obș tea teritorială cu statul, se
constată că există o trăsătură comună, ș i anume aceea că ambele sunt constituite pe
temeiul unor grupări teritoriale, nu de rudenie.
Totodată obș tile se deosebesc esenț ial de stat prin aceea că numai statul dispune de
o forț ă publică instituț ionalizată (cu organisme de constrângere etc), ce se situează
deasupra societăț ii, în timp ce obș tea este lipsită de astfel de instituț ii. Ea păstrează
forme arhaice de conducere, realizate prin participarea tuturor membrilor săi. Obș tea
teritorială constituie, prin această prismă, primul pas spre organizarea de stat, prin
prezenț a criteriului teritorial, ca temelie de constituire, fapt pentru care obș tea devine
prima grupare socială a oamenilor liberi, nelegaț i prin legături de sânge.
Concepte şi termeni de reţinut
53
Romanizare, ruralizare, obştea sătească, cnezat, voievodat, ţară, proprietate devălmaşă,
drept de preemţiune.
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Daţi exemplu de bunuri în devălmăș ie.
2. Care era regimul fundamental al obştii?
3. Ce reprezintă obiceiul pământului?
4. Detaliaţi în câteva cuvinte Legea talionului.
5. Definiţi Jus Valachicum.
Bibliografie :
1. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, 1991

2. CHIȘ IOAN, Istoria Statuluil Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,
Bucureș ti, 2012
3. NEGOIȚ Ă FLORIN, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul
Juridic, Bucureș ti, 2013
4. VOICU COSTICĂ, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul
55
Unitatea de învăţare 5
FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI
Cuprins :
5.1. Introducere
5.2. Obiectivele ș i competenț ele unităț ii de învăț are
5.3.1.Ț ările Româneș ti de sine stătătoare
5.3.1.1. Ț ara Românească a Munteniei
5.3.1.2. Întemeierea Moldovei
5.3.1.3. Voievodatul Transilvaniei
5.3.1.4. Statul feudal al Dobrogei
5.1. Introducere
Feudalismul sau evul mediu reprezintă orânduirea
care face legătura dintre clasicismul antic şi epoca
modernă. Începuturile evului mediu în Europa s-au conturat
pe fundalul destrămării (prăbuşirii) Imperiului Roman,
începând cu secolul al IV-lea era noastră şi în condiţiile
năvălirilor barbare ce vor dura aproape o mie de ani.
Această epocă istorică - feudalismul - care a durat peste 12
secole (sec. V-XVIII) prezintă unele caracteristici care o
deosebesc de antichitate, dar şi de epoca modernă care a
succedat-o.
5.2. Obiectivele ș i competenț ele unităț ii de

învăț are
Obiectivele unităţii de învăţare:
- înţelegerea conceptului de stat feudal;
- cunoaşterea formării statelor feudale româneşti;
- identificarea fiecărui stat.
56
Competenţele unităţii de învăţare:
- studenţii se vor familiariza cu conceptele de state
feudale româneşti;
- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza noile noţiuni
juridice.
Timpul alocat unităţii : 2h

5.3.1.Ț ările Româneș ti de sine stătătoare
Moment remarcabil în istoria românilor,
constituirea celor trei state centralizate (Transilvania,
Ţara Româneasca şi Moldova) a marcat începutul unei
noi etape istorice, deosebit de importantă în procesul
de afirmare şi consolidare a românismului. Formarea
statelor feudale centralizate a constituit momentul de
încheiere a procesului de reunire a vechilor
formaţiuni de dimensiuni mai mici (cum erau ţările,
cnezatele, voievodatele).
Dacă alte popoare s-au regăsit de la începutul evului
mediu în state unice, românii, ca şi alte etnii, au cunoscut
vreme de mai multe secole pluralismul statal. Din cauza
presiunilor şi ameninţărilor externe, venite din mai multe
direcţii deodată, românii au fost nevoiţi să se
constituie mai întâi în cunoscutele formaţiuni centralizate
(Transilvania, Moldova şi Ţara Românească).
Românii, prin tradiţia lor dacică, prin evoluţia lor
unitară în perioada migraţiilor, aveau dreptul la o
organizare feudală centralizată într-un singur stat pe toată
întinderea fostei Dacii. Însă, vicisitudinile istoriei nu au
57
permis acest lucru, realizându-se astfel cele trei state
româneşti cu puternice şi permanente legături între ele. În
pofida unor atari realităţi politice pluraliste, românii vor
evolua unitar prin spirit, limba şi conştiinţa originii
comune. Unirea politică deplină se va înfăptui, după
încercarea lui Mihai Viteazul la 1600, mai târziu, în epocile
modernă şi contemporană.
5.3.1.1. Ț ara Românească a Munteniei

A fost constituită ca stat feudal centralizat de sine
stătător în prima parte a secolului al XIV-lea, rezultat
firesc al unui proces complex şi îndelungat de unificare
a tuturor formaţiunilor politice româneşti prestatale existente
de secole între Carpaţi şi Dunăre. Pe parcursul veacului al
XIII-lea s-a realizat pe întreg teritoriu amintit o
omogenizare etnică în condiţiile asimilării de către autohtoni
a ultimilor migratori (slavi, pecenegi, cumani, tatari). Se
constata o maturizare politica a formatiunilor existente din
spatiul de la sud de Carpati.
Pe plan intern se înregistrează o creştere numerică a
populaţiei , aşezată în sate şi tîrguri, precum şi o stare
economică satisfăcătoare, marcată de creşterea producţiei
agricole, extinderea relaţiilor comerciale, dezvoltarea
meşteşugurilor şi creşterea reţelei de drumuri.
Dezvoltarea acestor cnezate şi voievodate a fost
stânjenită, de asemenea, de tendinţele expansioniste ale
regatului maghiar, care râvnea cu insistenţă la supunere
faţă de Coroana Maghiară a acestei ţări româneşti.
Periodic, aceste formaţiuni au avut statut de vasalitate faţă
de regii unguri. Aceştia din urmă, fără să aibă vreun drept,
cu atât mai puţin accepţiunea românilor, se considerau
suzerani ai cnezatelor şi voievodatelor de la sud de Carpaţi.
Nu puţine şi nu uşoare au fost confruntările
voievozilor români cu regatul maghiar, în tendinţa şi
dorinţa lor firească de a-şi menţine independenţa
deplină.
Exemplul cel mai atrăgător îl oferă voievodul
Litovoi, care în anii 1272-1277 a refuzat să recunoască
suzeranitatea regelui maghiar Ladislau Cumanul.
Intervenţia militară a ungurilor a fost întâmpinată de
români cu rezistenţa armată. Litovoi a căzut în luptă (1277)
iar fratele său Bărbat, succesor la domnie, a fost nevoit să
recunoască pentru un timp suzeranitatea regelui maghiar.
Cel care a conferit românilor de la sud de Carpaţi
independenţa şi un larg prestigiu a fost Basarab (fiul lui
Tihomir) care a domnit între anii 1310-1352, recunoscut
ca mare voievod, apoi ca domnitor (unificator) de toţi
58
ceilalţi cnezi şi voievozi dintre Dunare şi Carpaţii sudici.
Victoria armatelor sale la Posada (9-12 noiembrie
1330) asupra regelui maghiar Carol Robert a reprezentat
actul de naştere a Ţării Româneşti ca stat independent,
unitar, centralizat şi de sine stătător.Acest fapt a asigurat
pentru o perioadă de circa o sută de ani, organizarea şi
dezvoltarea liberă a acestei ţări. Totodată, noul stat
european se va bucura de un real prestigiu în rândul ţărilor
vecine şi în Europa.
5.3.1.2. Întemeierea Moldovei

Începând cu secolul al XI-lea sunt atestate, la est de
Carpaţi, mai multe formaţiuni politice româneşti, care au ieşit
în evidenţă, fiind consemnate în cronicele vremii. Izvoarele
poloneze ce stau la baza Cronicii lui Jan Dlugosz dovedesc
faptul că în anul 1070 “valahii” au luptat alături de Viaceslav
de Polotk împotriva lui Boleslav al II-lea, “cel îndrăzneţ”,
regele Poloniei.
Formaţiunile politice româneşti de la est de munţii
Carpaţi au urmat aceeaşi cale ca şi Ţara Românească, în
efortul lor de constituire a statului feudal centralizat de sine
stătător, existând în acest caz multe asemănări. Realităţile
social-economice şi politice, existenţa mai multor formaţiuni
politice în regiunea la care ne referim confirmă gradul evoluat
la care ajunsese această zonă. La fel ca în Ţara Românească şi
în Moldova, slăbirea dominaţiei Hoardei de Aur (tătarii)
crease condiţii mai bune procesului de unificare a românilor.
În primii ani ai secolului al XIV-lea este pomenită în
zona o “ţară a românilor” (Vlachenlant), dar şi aici
pătrunsese regalitatea maghiară, care a organizat în părţile
nord-estice ale Moldovei începând din anul 1352 o Marcă
(administrativ-politică) cu capitala la Baia. Conducerea ei a
fost încredinţată lui Dragoş (boier român din Maramureş) care
a căpătat titlu de voievod supus coroanei maghiare.
Lichidarea vasalităţii ce o impuseseră maghiarii aici s-a
înfăptuit prin lupta armată a românilor localnici, în alianţă cu
oştenii maramureşeni conduşi de către căpetenia lor, Bogdan
de Cuhea. Acesta era un aprig luptător român împotriva
tendinţelor şi practicilor expansioniste ale feudalitaţii
maghiare.
Profitând de faptul că ungurii se găseau în conflict cu
Ţara Românească şi cu bulgarii, Bogdan din Maramureş a
trecut munţii cu o mică armată, şi în conlucrare cu oştile
boierilor moldoveni l-a alungat pe voievodul Balk (1359),
urmaşul lui Dragoş la tronul Moldovei, aflat şi el sub
suzeranitate maghiară. Drept urmare a îndepărtării
“împuternicitului” maghiar, boierii moldoveni l-au ales pe
Bogdan domn al ţării Moldovei. Astfel se alcătuia o nouă ţară
59
românească ca stat independent de sine stătător centralizat.
Concluzionând asupra organizării statelor feudale
centralizate româneşti, se poate aprecia că, românii, prin
tradiţia dacică a statului lui Burebista şi Decebal, precum şi
prin evoluţia unitară, după retragerea romană, aveau dreptul la
realizarea unui stat centralizat pe întreg spaţiul fostei Dacii.
Nu s-a putut realiza acest lucru din două motive şi anume:
1. Ameninţările externe venite din mai multe direcţii deodată
i-a obligat pe români să se apere spate-n-spate;
2. În al doilea rând i-a împiedicat şi mentalitatea feudală de
pluralism statal, care se regaseşte şi la alte popoare europene.
Cu toate acestea, în contextul dat, realităţile politice româneşti
au ieşit din anonimatul stăpânirilor străine temporare,
observându-se creşterea efortului formaţiunilor statale din
spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic de a se organiza şi de a se
stabiliza. Faptul nu convenea însă intereselor statelor vecine
care urmăreau să se folosească de pluralitatea statală creată,
precum şi de urmările dezastruoase lăsate de ultimele năvăliri
barbare. Statele centralizate româneşti create în secolele XII-
XIV, având în fruntea lor domnitori destoinici, vor reuşi să se
consolideze şi să promoveze instituţii tipice, precum domnia,
care s-a afirmat puternic în secolele următoare.
5.3.1.3. Voievodatul Transilvaniei

Cum anume s-a produs actul de unificare a
cnezatelor şi voievodatelor din Transilvania, dând naştere la
o puternică formaţiune politică centralizată, nu se ştie prea
bine. Ceea ce se cunoaşte cu exactitate este faptul că în
secolele XI-XIII teritoriul românesc a cunoscut ultimele
valuri ale populaţiilor migratoare: pecenegi, uzi, cumani,
mongoli şi tătari. Acestea au cauzat enorme distrugeri
materiale şi pierderi de vieţi omeneşti, au frânat dezvoltarea
societăţii româneşti, aflată în acea vreme într-o perioadă de
avânt economic şi de consolidare a vieţii politice şi de stat.
Notarul anonim al regelui maghiar Bela aminteşte
în cronica sa Gesta Hungarorum de existenţa, la sfârşitul
secolului al IX-lea, a trei formaţiuni politice - ducate
(voievodate) ––sau “ţări”–– în Banat, Crisana şi Podişul
Transilvaniei, conduse de: Glad, Menumorut, Gelu,
urmate la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului
al XI-lea de alte doua ducate sau voievodate: unul cu centru
la Alba-Iulia, iar al doilea în Banat, având cetatea de
scaun la Morisena (Cenad, jud. Timis).
Aceste două voievodate cuprindeau teritoriile unor “ţări”
ale românilor, fiind mai întinse decât cele precedente,
mai bine organizate şi mai bogate. Totodată, săpăturile
arheologice au scos la iveală cetăţi ca Moigrad şi Moresti,
60
reşedinte ale unor căpetenii politice.
Un alt izvor convingător este epopea intitulată
Viaţa sfântului Gerard de Cenad, scrisă în prima jumătate
a secolului al XII-lea, în care se dau informaţii despre
organizarea voievodatului “bănăţean”, precum şi despre
legăturile lui politice şi religioase cu Bizanţul.
În această etapă, voievodatele româneşti au evoluat
de la formaţiuni de mică întindere spre forme statale mai
cuprinzătoare, mai bine organizate, adică spre realizarea
centralizării într-un singur voievodat.
Lucru, de asemenea ştiut, este faptul că în anul
1176, Leustachius apărea ca voievod al întregii
Transilvanii, ceea ce atrage atenţia asupra unificării care
avusese loc în acest spaţiu românesc. Au urmat alţi
voievozi ca Roland Borsa (1284-1293) sau Ladislau Kan
(1294-1315), care au asigurat unitatea înfăptuită, precum şi
un cuprinzător statut de autonomie românească.
5.3.1.4. Statul feudal al Dobrogei

Între Dunăre şi Marea Neagră, pe tot timpul secolelor
XI-XIII au existat formaţiuni politice, dintre ai căror
conducători sunt cunoscuţi Tatos, Sestlav, Satza. Continuă să
existe marile porturi Constanţa şi Mangalia, precum şi
porturile fluviale Sulina, Chilia, Tulcea, Vicina, Măcin,
Hârşova, Cernavodă şi Dîrstor. Teritoriul dobrogean a format
un stat feudal sub autoritatea împăraţilor bizantini, sub numele
de Paristrion. După ce o perioadă se află sub suzeranitatea
ţaratului bulgar, profitând de destrămarea acestuia se
întemeiază Ţara Cavarnei, în 1346, când această formaţiune
politică este condusă de Balica, apoi de Dobrotici. Aceştia
aveau titlu de despot şi erau recunoscuţi de împăraţii
Constantinopolului. După Dobrotici, de la care se moşteneşte
şi toponimia regiunii, urmează la tron Invanco, în anul 1386.
Domnii munteni se vor lupta pentru a apăra Dobrogea şi a o
include în Ţara Românească, aşa cum reuşeşte Mircea în 1386
şi în 1404, dar, mai apoi, Dobrogea cade sub stăpânirea
turcească timp de patru secole şi jumătate..
61
5.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare:
Dreptul românesc vechi, nescris, a cărui origine trebuie căutată în practicile
populare de la nivelul obș tii săteș ti, agrare ș i pastorale, este o creaț ie originală a
poporului nostru, o sinteză de norme juridice formată treptat în secolele de trecere la
feudalism. Acest drept oglindeș te un sistem juridic de sat (rural) bazat pe stăpânire,
folosinț ă ș i responsabilitate colectivă.
Primele norme ale cutumei priveau, desigur, organizarea ș i ordinea socială,
proprietatea, folosirea pământului, relaț iile de familie etc. S-au constituit ș i instituț ii de
judecată specifice, alese după anumite rânduieli; s-au instituit dări ș i pedepse
concepute după o datină proprie.
Factorul juridic reprezentat prin dreptul nescris, obiceiul, legea cea vie „care
trăieș te în conș tiinț a tuturor ––aprecia istoricul Ioan Lupas–– a constituit o creaț ie
originală a românilor, care a evoluat în direcț ia spiritului de unitate, întreț inut de
limba ș i religia româă”. Pe calea „dreptului românesc” (Jus Valachicus), a dreptului
consuetudinar sau obiș nuielnic, s-au transmis multe tradiț ii ș i instituț ii ancestrale
româneș ti, socotite cu temei, contribuț ii la patrimoniul ș tiinț ific universal.

Feudalismul, cutuma, populaţii migratoare.
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1.Daţi exemplu de formaţiuni politice.
2. În ce secol a fost întemeiată Moldova?
3. Între ce ani a domnit Basarab?
4. Când a avut loc Lupta de la Posada?
5. Daţi exemplu de popoare migratoare în Transilvania.
Bibliografie:

Bucureș ti, 2012
2. NEGOIȚ Ă FLORIN, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul
62
63
INSTITUŢIA DOMNIEI
Cuprins:
6.1. Introducere
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Apariț ia ș i originalitatea Domniei
6.3.2. Sistemul electivo-ereditar
6.3.3. Organele centrale ale statului
6.3.4. Organizarea de Stat ș i Dreptul în Transilvania
6.1. Introducere
Ca instituţie centrală, reprezentativă pentru societatea

feudală românească, domnia la români a constituit elementul
de referinţă în evaluarea unor norme juridice. Această
instituţie, asemănătoare altora de acest fel din alte ţări, are
unele trăsături specifice, originale prin reprezentativitatea şi
funcţionalitatea ei.

- înţelegerea instituţiei Domniei;
- cunoaşterea particularităţilor instituţiei Domniei;
- identificarea organelor centrale ale statului.

- studenţii se vor familiariza cu noţiunile specifice
acestei instituţii;
- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza noile noţiuni
specifice instituţiei Domniei.
65
Timpul alocat unităţii : 2h

6.3.1. Apariț ia ș i originalitatea Domniei
Domnia constituie o creaţie instituţională
românească, originală. Ea a apărut ca treaptă superioaă în
evoluţia organizării de stat la români, sintetizând forma
“ţărilor”, cnezatelor şi voievodatelor. O asemenea
instituţie, cum era domnia, nu a avut corespondent la
statele vecine. Denumirea însăşi este românească, pusă de
cărturari în legătură cu latinescul dominus, mare conducător
militar. Asocierea, în cazul românilor, a titlului de voievod şi
domn, în succesiunea lor, subliniază tradiţia dar şi inovaţia.
În consolidarea autorităţii lor, domnitorii români
s-au folosit de sprijinul bisericii ortodoxe, ceea ce
însemna asentimentul (voinţa) întregii ţări, a creştinilor
ortodocşi. Şi nu în ultimul rând, domnii celor două ţări
româneşti (Moldova şi Muntenia) s-au sprijinit în
activitatea şi afirmarea instituţiei domniei pe normele de
drept româneşti, bine înrădăcinate şi cunoscute la acea
vreme. Aşa cum s-a mai arătat în paginile acestei cărţi,
normele de drept (legea) au constituit întotdeauna un
element important în afirmarea unor momente şi instituţii
româneşti. Normele de drept au fost acelea care au
stimulat conştientizarea factorului politic de prezenţa
momentului oportun pentru a acţiona într-o direcţie sau alta.
După întemeierea statelor feudale româneşti, Ţara
Românească şi Moldova, s-a impus constituirea unor noi
instituţii juridice noi, cu scopul de garanta funcţionarea
normală a societăţii. Astfel a apărut Instituţia Domniei, odată
cu întemeierea Ţării Româneşti şi Moldovei, fiind rezultatul
unui proces de lungă durată, având la bază cnezatele şi
voievodatele.
Titularul instituţiei domniei era domnul sau marele
voievod, primul termen referindu-se la calitatea sa de stăpân,
de proprietar, al întregului pământ al ţării, pe când cel de-al
doilea are în vedere caracterul militar al instituţiei.
Acesta deţinea toate puterile statale, atât pe plan intern
cât şi pe plan extern, limitele acestora aflându-se în principiul
electivităţii, în normele juridice din Lgea Ţării, în pravilele şi
canoanele bisericeşti.
Cadrul juridic pentru instituţia domniei este dat de
66
Legea Ţării, care cuprinde un ansamblu de norme juridice ce
s-au format de-a lungul timpului.
Potrivit concepţiei şi practicii vremii, încă de la
primele începuturi, domnia şi puterea domnească erau
considerate ca puteri ale statului, ca întruchipând ideea de stat.
Domnul a apărut încă de la început ca reprezentant al statului,
al ţării, prin ţară înţelegându-se diversele categorii sociale,
care erau consultate uneori de domn, sub forma unor adunări
asupra problemelor de importanţă mai deosebită. Prin urmare,
la început, domnul se confunda cu statul, iar puterile
domnului, cu puterile statului.
Domnul exercita o putere care se pretindea că vine de
la Dumnezeu, ceea ce impunea respect şi veneraţie. Ungerea
cu mir de către patriarhul Constantinopolului sau mitropolitul
ţării, încoronarea în cadrul bisericii, însoţită de rugăciuni,
aveau o încărcătură mistică deosebită. Încoronarea domnului
s-a realizat până în sec. al XVI-lea, când coroana a fost
înlocuită cu cuca, dar ceremonialul s-a păstrat. Acesta
depunea un jurământ pe cruce şi evanghelie, puterea sa era
limitată de regulile obiceiului pământului şi de pravile, iar mai
târziu de suzeranitatea otomană.Puterea domnului era
indivizibilă şi personală, netransmisibilă.
6.3.2. Sistemul electivo-ereditar

Principiile care au stat la baza legitimităţii domniei
aveau o puternică tradiţie la români. Astfel de principii
rezultau din două trăsături fundamentale şi anume: alegerea
domnitorului, cu respectarea eredităţii.
a. Alegerea era un principiu întemeiat de vechea obşte,
încă din vremea dacilor, respectat în timpul cuceririi
romane şi consolidat după retragerea romanilor din
Dacia (275 e.n.). Ca atare, pe fundalul unei
îndelungate tradiţii, noua instituţie, domnia a putut
fi acceptată cu uşurinţă. Aceasta cu atât mai mult cu
cât ea (domnia) nu a fost impusă din afară, ci
dimpotrivă, s-a afirmat în luptă cu agresorii
străini, pentru apărarea valorilor româneşti.
Reprezentarea principiului legitimităţii a făcut ca mulţi
domnitori români să domnească perioade îndelungate.
Astfel, Basarab I a domnit 42 de ani în Ţara
Românească; de asemenea, Mircea cel Batrân a domnit 32 de
ani, Alexandru cel Bun a condus Ţara Moldovei 32 de ani iar
Ştefan cel Mare 47 de ani.
Legitimitatea trebuia să rezulte din acceptarea
domnitorului de către marea majoritate a boierilor
(boierimii) de la curte şi din teritoriu, principiu care, în cele
mai multe cazuri, s-a respectat la români.
b. Ereditatea, unul din cele două principii
67
fundamentale amintite mai sus, constituia un
element nou în practica instituţională feudală
românească. Fără să se renunţe la principiul
eligibilităţii s-a introdus, odată cu domnia, şi acela
al eredităţii, ajungându-se la împletirea celor două
modalităţi, deopotrivă de utile şi trainice.
Funcţiile de cneaz şi voievod au devenit cu timpul
ereditare, modalitate transmisă şi la instituţia
domniei. Deci instituţia voievodală, foarte
puternică la români, s-a transformat treptat în una
domnească, titlul de voievod menţinându-se alături
de acela de domnitor, în cele mai multe cazuri.
Principiul domniei ereditar – elective, bazat pe legitimitate,
a cunoscut şi unele variante cum erau asocierea la domnie
sau recomandarea. Urmărindu-se prin acestea transmiterea
paşnică a puterii dar şi o mai sigură modalitate de a se
păstra domnia în cadrul aceleaşi familii domnitoare.
c. Asocierea era atunci când domnitorul proclama din
timpul vieţii una din rudele sale (fiu, nepot, frate) ca asociat
la domnie, alături de el, urmând ca asociatul să domnească în
continuare după decesul sau îndepărtarea domnitorului.
d. Recomandarea a fost o altă modalitate de asigurare
paşnică a succesiunii, exemplul cel mai elocvent şi mai
cunoscut este acela când Ştefan cel Mare, la o vârstă
înaintată şi suferind, a adunat Sfatul Ţării, recomandându-i
să aleagă ca succesor pe tronul Moldovei pe fiul său
Bogdan al III-lea. Mai târziu, peste ani, Ştefaniţă Vodă a
recomandat ca succesor pe Petru Rareş.
Prin recomandare, ca şi prin asociere nu se încălcau
normele sistemului electiv – ereditar. Ambele modalităţi
aveau un caracter paşnic, sprijinindu-se pe
consimţământul Sfatului Ţării. Era totodată, şi o
recunoaştere din partea domnitorului a prerogativelor
adunării stărilor, o dovadă de respect faţă de normele impuse
de Legea Ţării cu privire la domnie, ceea ce întărea acesteia
caracterul ei de legitimitate.
Intensificarea luptelor interne pentru tron, lupte
întreţinute abil de puterea Otomană, devenită din secolul
al XV-lea suzerană Ţărilor Române, a dus la slăbirea
sistemului electiv – ereditar. În acelaşi timp un nou neajuns
l-a constituit larga vocaţie succesorală (prea mulţi aveau
dreptul la domnie) fapt ce a provocat numeroase
fricţiuni, patimi, violenţe, cheltuieli inutile şi păguboase.
Toate acestea au şubrezit sistemul traditional, adică legea.
Pe măsură ce puterea Otomană se consolida şi se
extindea (sec. XV-XVIII) iar lupta pentru putere în Ţările
Române căpăta forme acute, s-a deschis posibilitatea ca
domnitorii români să fie mai întâi confirmaţi de Poartă,
68
după care Sfatul Ţării se pronunţa „pentru”. Şi mai gravă a
devenit situaţia când domnitorii români erau numiţi direct
de către Constantinopol. Faptul a constituit o atingere
gravă a demnităţii româneşti, erodată între timp cu
concursul marii boierimi.
6.3.3. Organele centrale ale statului

Domnul. Statele feudale româneşti de sine stătătoare
s-au format prin unirea cnezatelor şi voievodatelor în jurul
unui mare voievod care purta titlul de domn al ţării. Instituţia
domniei a ajuns la deplina cristalizare prin preluarea unor
tradiţii formate în cadrul primelor formaţiuni politice feudale,
ca şi prin asimilarea unor trăsături ale monarhiei bizantine care
păstrau amintirea organizării politice romane, aveau ca
fundament ideologic creştinismul ortodox şi aveau premisele
necesare ăentru centralizarea puterii şi apărarea independenţei
de stat.
În calitatea sa de şef al statului, de vârf al ierarhiei
feudale în sistemul vasalităţii, domnul exercita atribuţii
privind conducerea politico-administrativă, militară,
judecătorească şi legislativă.
În calitatea sa de şef suprem al administraţiei, domnul
hotăra în domenii ca : împărţirea teritorial-administrativă a
statului, numirea dregătorilor, încasarea dărilor, şi efectuarea
prestaţiilor către domnie sau baterea monedei. În viaţa
religioasă domnul exercita o o tutelă asupra bisericii, având
dreptul de a confirma pe mitropoliţi, episcopi şi egumeni. În
domeniul vieţii internaţionale el încheia tratate de alianţă sau
comerciale şi declara starea de război sau de pace în relaţiile
cu alte state.
Comanda militară era exercitată de către domn în
calitate de voievod, denumire păstrată din epoca feudalismului
timpuriu. Dacă iniţial rolul militar al domnului consta în
coordonarea armatei, formată în principal din steagurile
boierilor, începând cu sec. al XV-lea, ca o expresie a
centralizării puterii, domnul îşi creează o armată proprie,
condusă de dregători cu atribuţiuni speciale în acest sens.
În acelaşi timp, domnul era judecător suprem al tuturor
supuşilor săi. Hotărârile judecătoreştiale domnului se bucurau
de forţă juridică numai pe timpul vieţii acestuia, urmaşii la
tron având dreptul de a rejudeca procesele. De regulă, domnul
judeca procesele împreună cu sfatul domnesc.
S f at u l Ţ ă r ii . În cele două ţări româneşti, Muntenia
şi Moldova, funcţiona ca organism reprezentativ
Adunarea celor mai de seamă boieri, organism căruia i s-a
spus Sfatul Ţării. Această adunare, constituită încă de
la întemeierea statelor centralizate româneşti, era menită
69
să asigure conducerea treburilor ţării alături de domnitor.
Din operele cronicarilor moldoveni rezultă faptul logic,
potrivit căruia domnitorul nu conducea singur ţara, ci el
trebuia să consulte Sfatul în problemele principale.
Importanţă deosebită a Sfatului Ţării rezultă din
atribuţiile sale în conducerea treburilor statului. Acest
organism avea îndatoriri asemănătoare cu cele ale
domnitorului. Ca exponent al clasei feudale, Sfatul Ţării
consilia pe domnitor în probleme juridice, financiare,
religioase, militare, de politica externă etc.
Ca organism de conducere superioară, Sfatul Ţării,
era rezultatul, nu a unei invenţii sau creaţii de moment,
ci a unei evoluţii îndelungate, marcând odată cu
instituţionalizarea domniei, o treaptă nouă, superioară în
afirmarea politică şi juridică a românilor. Sfatul Ţării
semnifică într-un plan superior ceea ce altă dată, în lipsa
clasei feudale era Sfatul oamenilor buni şi bătrâni, iar mai
târziu adunările voievodale.
Până în secolul al XVI-lea adunările boiereşti
(Sfatul Ţării) au acţionat în concordanţă cu voinţa
voievodului (domnitorului), perioadă în care puterea
domnească reuşea cu uşurinţă să o domine pe cea a
boierilor. De altfel, între cele două puteri centrale erau
legături fireşti, “originare de solidaritate între domn şi
marii boieri”. Faptul se explică prin menţinerea, un timp,
nealterată a vechilor tradiţii care constau în interdependenţa
dintre cele două instituţii. Adunarea boierilor alegea pe
domnitor, iar acesta la rându-i ocrotea interesele clasei
feudale, din mijlocul căreia provenea şi el.
Instituţia Sfatul Ţării a înregistrat cu timpul
transformări şi modificări de atribuţii, în sensul creşterii
acestora, la un moment dat, dar şi pierderea lor mai târziu,
când situaţia politicaă a celor două state (Moldova şi Tara
Românească) se va deteriora ca urmare a amestecului
turcesc în viaţa lor internă. Începând din a doua jumătate a
sec. al XVI-lea se va impune termenul de divan, de
origine turcească (însemnând consiliul sultanului,
domnitorului în cazul românilor). S-a menţinut însă şi
termenul de sfat, care era folosit alternativ.
Ca instituţia cea mai prestigioasă, după domnie,
Sfatul Ţării îşi asigurase atribuţii dintre cele mai
importante. Mai mult decât atât, ca prerogativă politică
Sfatul avea în primul rând pe aceea a alegerii
domnitorului, participând apoi deopotrivă la actul de
conducere şi gospodărire a ţării.
Avea atribuţii în politica externă, contribuind
împreunaă cu domnitorul la încheierea tratatelor cu alte
ţări, şi chiar semnându-le alături de şeful statului. În cele
70
mai multe situaţii domnitorul se consulta cu membrii
Sfatului în privinţa direcţiilor de orientare a politicii externe.
În domeniul juridic Sfatul era implicat ca element de
consiliere a domnitorului, dar şi de soluţionare a unor
procese importante. Membrii Sfatului erau aceia care
cunoşteau normele dreptului consuetudinar sau al
pravilelor, asigurând, prin intervenţia lor, acurateţea şi
obiectivitatea actului de drept. Sfatul domnesc nu era o
instanţă de judecată. Membrii săi ajutau pe domnitor în
cercetarea şi judecarea cazurilor “pe rol”. Ei nu votau,
nu hotărau, ci îşi dădeau doar cu părerea (vot
consultativ).
Una dintre atribuţiile relevante ale Sfatului
Domnesc a fost acea judiciară, atribuţie despre care s-a
amintit doar tangenţial. Este locul să detaliem aceste
atribuţii deoarece interesează în mod deosebit lucrarea de
faţă. Există opinia, sprijinită de mărturii documentare,
potrivit căreia în Moldova în secolele XIV-XVIII
Sfatul Domnesc “conlucra cu domnitorul în dezbaterile
judiciare”.
Alte opinii mai recente, converg către ideea că
Sfatul Domnesc şi domnitorul constituiau “instanţa supremă
de judecată”. Acest fapt nu înseamnaă că orice şedinţă de
judecată se derula neapărat în aceastaă componentă.
Existau situaţii când domnitorul judeca şi dădea sentinţele
singur, probabil asistat doar de unii membrii ai Sfatului. În
principiu însă, consultarea de către domnitor a Sfatului
Ţ ării la judecăţi constituia o necesitate politică, dar şi o
cerinţă „profesională”, întrucât între membrii Sfatului
existau buni cunoscători ai legilor. Se explică, astfel,
principiul că unde judecă mai mulţi nu poate fi încălcată
(ştirbită) dreptatea.
Sfatul Domnesc avea în secolul XVII atribuţii
judiciare mai clar exprimate. Dacă până în secolul al
XVII-lea judecata se desfăşura în prezenţa domnitorului,
începând cu acest veac, Sfatul Domnesc judecă în absenţa
acestuia (şeful statului). Se crede că domnitorul nu mai
participă la toate instanţele, acordând în mod tacit gir
sfatului sau reprezentanţilor acestuia. De altfel, se constată
ca hotărâri judiciare ale instanţei boierilor, formată din
membrii Sfatului Domnesc erau întărite de către
domnitor prin semnătura şi sigiliul său.
În secolul al XVIII-lea participarea Divanului la
judecata domnească a căpătat noi forme de organizare şi
manifestare juridică. Un colectiv restrâns, de data aceasta,
format din membri ai Divanului, din dregători sau foşti
dregători primea misiune de la domnitor de a cerceta pricina
şi de a propune soluţii. Actul emis se va numi anafora, şi
71
dobândea putere executorie numai după ce era întărită,
semnată (confirmată) de către domnitor. Acesta putea
modifica hotărârea propusă.
Secolul al XVIII-lea a fost secolul luminilor şi era
de aşteptat ca şi în practica juridică să se facă simţit acest
lucru. Faptul a coincis cu instituirea în Ţările Române a
domniilor turco-fanariote. Noii “domnitori” veniţi din
Constantinopol au adus cu ei şi practici noi în domeniul
juridic. S-a impus dreptul scris, răspândirea lui fiind mai
largă şi mai expresivă.
O alta instituţie centrală cu puteri destul de mari
a fost dregă toria. Aceste dregătorii erau numeroase,
fiind conduse de către un dregător sau doi; dregătorii erau
înalţii demnitari ai Tării, numiţi de către domnitor din
rândul
marilor boieri, mulţi dintre ei având un exerciţiu îndelungat
în Sfatul Domnesc. Aceşti dregători exercitau diverse
atribuţii în cadrul Curţii Domneşti, dar unii dintre ei
funcţionau cu răspunderi pe plan administrativ în teritoriu.
Adesea, competenţele dregătorilor se încrucişau dând naştere
la confuzii şi suprapuneri de atribuţii.
Sistemul dregătoriilor este mai bine cunoscut din
vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) în Tara
Românească, şi Alexandru cel Bun (1400-1432) în
Moldova. Dregătoriile au fost, în mare, aceleaşi atât în
Moldova cât şi în Ţara Româneasă. Acest fapt se datora
tradiţiilor comune şi a limbii române, precum şi a ideii
de apartenenţa la acelasi trecut de cultura şi civilizaţie.
Nefiind aleşi, ci numiţi de către domnitor, după
preferinţele şi interesele sale, dregătorii trebuiau să fie
ataşaţi Domniei. Aceasta cu atât mai mult cu cât ei depuneau
jurământ de fidelitate. Nu erau retribuiţi în aceste funcţii, în
schimb beneficiau de danii domneşti, care constau din
moşii, păduri, iazuri etc. Totodată, dregaătorii primeau
daruri consistente de la cei pe care-i păstoreau.
Existau două categorii de dregători: marii dregători,
care şi participau la Sfatul Domnesc (Divan) şi micii
dregători, cu funcţii mai mici, nu lipsite însă de importanţă.
Amintim câteva dintre dregătoriile mai importante şi mai
cunoscute: logofătul–şeful
cancelariei, având şi atribuţii de ordin judiciar; marele
vornic–conducătorul slujitorilor curţii, judeca anumite
procese penale; postelnicul––care coordona politica
externă;
vistiernicul–avea răspundere în domeniul strângerii venitului
la stat, între altele judeca procese cu privire la stabilirea şi
perceperea darilor. Începând cu secolul al XVIII-lea, visteria
statului s-a separat de cămara domnească, veniturile
domnitorului fiind administrate de camarasi; spatarul–cu
72
atribuţii militare; banul (specific Olteniei)– coordona
dregătoria Baniei, dar era subordonat domnitorului Ţării
Româneşti, avea roluri administrative, militare şi
judecătoreşti în Oltenia.
Au mai funcţionat şi alte dregătorii însă de mai mică
importanţă, mai ales în ceea ce priveşte atribuţiile
judecătoreşti.
Vornicul. Era conducătorul slujitorilor curţii, judeca
anumite procese penale şi asigura paza graniţelor. În Ţara
Românească vornicul îşi exercita atribuţiunile numai în
stânga Oltului, iar în Moldova erau dor mari vornici : al Ţării
de Sus şi al Ţării de Jos.
Postelnicul. Era tâlmaciul domnului şi
coordona relaţiile cu alte state. Totodată el exercita
jurisdicţia asupra
funcţionarilor inferiori de la curtea domnească.
Vistiernicul. Avea atribuţiuni în domeniul strângerii
veniturilor statului, asigura mijloacele necesare pentru
întreţinerea curţii şi a armatei, păstra catastifele visteriei,
judeca procesele cu privire la stabilirea şi perceperea dărilor,
iar după instaurarea dominaţiei otomane coordona şi
activitatea de strângere a haraciului.
6.3.4. Organizarea de Stat ș i Dreptul în Transilvania

Dacă în cele două ț ări româneș ti (Moldova ș i
Muntenia) instituț iile de drept ș i exprimarea juridică au
evoluat identic, în cea de-a treia Ț ară Românească
(Transilvania) au existat particularităț i cauzate de imixtiunea
mai îndelungată a maghiarilor în arcul Carpatic. În
Transilvania, Voievodul (voievodatul) a fost prima instituț ie
centrală românească pe care cucerirea maghiară a găsit-o
funcț ionând, din vechime. Voievodatul s-a menț inut ș i în
timpul dominaț iei Regatului Maghiar, până în anul 1526.
Cucerirea maghiară a însemnat impunerea unor limite
în prerogativele voievodului, care va fi numit de către rege, în
noua conjunctură, spre deosebire de faptul că până atunci
voievozii erau aleș i.
Cu toată dominaț ia lor, regii maghiari nu vor reuș i
totdeauna să-ș i impună autoritatea. Au fost momente în care
Voievodul Transilvaniei ș i-a manifestat tendinț a ș i chiar
independenț a totală faț ă de regele maghiar. La finele
secolului al XII-lea ș i pe parcursul secolelor XIV ș i XV
voievozii Transilvaniei au încercat să înlocuiască numirea cu
ereditatea (românească), conș tientizând faptul că voievodatul
pe care îl conduceau constituia altceva decât Ungaria: o altă
entitate politică. Un asemenea statut de independenț ă,
încercat de către voievozii Roland Borsa, Ladislau Kan, Iancu
de Hunedoara, nu a putut dura din motive lesne de înț eles.
73
Autoritatea politică ș i jurisdicț ională a voievodului a fost
treptat redusă, ca urmare a intervenț iei puterii regale.
Un alt organism central în Transilvania, după rege ș i
voievod era congregaț ia nobililor, adunare reprezentativă pe
stări corespunzătoare adunărilor extraordinare din Ț ara
Românească ș i Moldova. La lucrările acesteia participau
reprezentanț i ai categoriilor locale privilegiate, adică
neromânii. Un fapt demn de reț inut, privitor la raporturile
dintre Regatul Maghiar ș i Transilvania, îl constituie actele
legislative adoptate de Dieta Ungariei, care nu puteau fi
aplicate în Voievodatul Transilvaniei fără însuș irea acestora
de către congregaț ia nobililor. Era un semn de autonomie ș i
personalitate juridică.
Congregaț ia transilvană adopta hotărâri în domeniul
administrativ, fiscal ș i judiciar. Pentru început, la lucrările
Congregaț iei participau ș i nobili români. După 1438 când s-
a constituit Unio Trium Nationum a fost interzisă în mod
expres participarea românilor la viaț a politică.
După prăbuș irea Regatului Maghiar, ce a urmat
înfrângerii suferite în războiul cu turcii la Mohacs (1526)
Transilvania a ieș it de sub dominaț ia acestuia, intrând în
schimb sub suzeranitatea otomană, ca Principat autonom,
condus de către un principe (1541). Important este faptul că
principele, noua denumire luată de conducătorii Transilvaniei,
era ales de Dietă, spre deosebire de voievod care era numit de
către rege. Dieta întrunită la Cluj în anul 1543 declara că i s-a
recunoscut dreptul de a alege “orice principe ar voi”. După
alegere, principele trebuia confirmat de Înalta Poartă. În fapt
însă, Puterea Otomană se va amesteca din ce în ce mai mult în
problemele Principatului Transilvaniei, ajungându-se până la
numirea principelui, contrar cerinț elor iniț iale ș i împotriva
voinț ei Dietei, pe care o nesocoteau.
Un nou moment în istoria Transilvaniei cu consecinț e
asemănătoare l-a constituit trecerea acesteia de sub
suzeranitatea otomană în componenț a Imperiului Austriac.
Schimbarea a fost consemnata în Diploma Leopoldina din
anul 1691, prin care se stipula că împăratul Leopold al II-lea
devenea ș i principe al Transilvaniei. În această situaț ie
conducerea efectivă a Principatului o exercita un locț iitor al
său care se numea guvernator, acesta fiind ales dintre nobilii
ț ării ș i aparț inând uneia dintre cele trei naț iuni
autodeclarate încă de la 1438 ca dominante.
Este vorba despre nobilimea maghiară, saș ă ș i secuie
care s-a constituit în Unio Trium Nationum (uniunea celor trei
naț iuni). Aceasta uniune ș i-a asumat cu de la sine dreptul
condamnabil de a conduce Transilvania fără nobilimea
română, care era socotită, dimpreună cu întreaga populaț ie
românească (majoritară) ca tolerată pe propriul pământ. De
74
altfel, nobilimea română fusese supusă de mai înainte de 1438
unui proces sistematic de decimare printr-o draconică politică
de maghiarizare ș i marginalizare a acesteia. Nobilii
români care n-au acceptat maghiarizarea sau trecerea la
biserica catolică au ajuns oameni de rând, denobilizaț i.
Stăpânirea habsburgică a menț inut ș i cultivat regimul Unio
Trium Nationum, cu toate consecinț ele lui nefaste,
antiromâneș ti. Guvernatorul îș i avea reș edinț a în provincia
pe care o conducea ș i de care era legat printr-un jurământ
solemn faț ă de legile patriei atât în probleme bisericeș ti cât
ș i laice. El era ajutat de un sfat intim.
În cazul Transilvaniei, puterea legislativă era
împărț ită între împărat ș i adunările dietale, iar cea executivă
îi revenea numai împăratului, care o exercita potrivit
Constituț iei Imperiale.
Activitatea judecatorească era independentă,
păstrându-se vechea organizare ș i legiuirile introduse între
timp de maghiari, cum erau Aprobatele, Compilatele,
Decretele regale, Tripartitul lui Werböczi etc. Însă au fost
păstrate ș i folosite elementele de drept românesc
tradiț ionale, îndeosebi pe plan local; altele se regăsesc în
codurile enunț ate.
Românii din Transilvania ș i-au păstrat ș i în
condiț iile stăpânirii străine instanț ele judecătoreș ti proprii.
Acestea erau scaunele de judecată a căror competenț ă avea
să fie restrânsă prin impunerea sistemului juridic al Regatului
maghiar, ș i apoi al celui austriac. De remarcat faptul că în
timpul dominaț iei otomane în Transilvania (1541-1691) nu
au fost implementate norme de drept turcesc, păstrându-se cele
existente.
Scaunul de judecată era compus dintr-un preș edinte
ș i mai mulț i membri (de obicei 12), aleș i în mod obiș nuit
dintre cnezi, boieri (mai rar dintre preoț i sau ț ărani) în
calitate de juraț i ș i asesori. Referitor la scaunele de judecată
româneș ti, în Sara Chioarului (Cetatea de Piatră) existau trei
foruri de judecată: Scaunul sătesc, Scaunul voievodal, ș i
Scaunul cetăț ii (Căpităniei). Cele opt districte româneș ti
privilegiate din Banat aveau fiecare câte un Scaun de judecată
propriu.
Rezistenț a scaunelor săteș ti de sorginte românească
se explică prin aceea că satul românesc a fost puternic ș i a
conservat multe din formele de viaț ă autohtone. Scaunul
sătesc de judecată avea în frunte pe judele satului, asistat de
vicejude (acolo unde exista) ș i de “oamenii buni ș i bătrâni”
ca reprezentanț i ai comunităț ii.
În ț ara Făgăraș ului sau în ț ara Oltului existau două
categorii de instituț ii judiciare:
Scaunul superior sau Scaunul căpităniei, constituit din
75
doisprezece asesori, un notar, doi juzi ai nobililor ș i căpitanul
ca preș edinte. La acest nivel erau judecaț i boierii,
reprezentanț ii clerului, negustorii ș i militarii, pentru pricini
civile ș i penale grave.
Scaunul inferior, constituit din doisprezece boieri
asesori ș i un notar. Aici judecata se făcea după statute proprii.
De competenț a acestui tribunal erau pricinile dintre ț ăranii
iobagi, ș i acele ce priveau persoanele libere ș i pe supuș ii
lor. Conscripț ia urbarială a satului Ileni, din anul 1788
precizează că “judecata pricinilor se făcea după legile ș i
obiceiurile satului, de către forul inferior al localitatii
...compus din ș ase membrii: cinci juraț i, aleș i de către
bătrânii comunităț ii, ș i judele satului”. Scaunele de judecată
săteș ti se păstrau ș i la sfârș itul secolului al XVIII-lea ș i
începutul celui următor, pe domeniul Gurghiului. Între anii
1652-1715 existau acolo trei foruri de judecată ș i anume:
a. Scaunul de judecată sătesc, care judeca pricini mărunte, ș i
în fruntea căruia se afla judele;
b. Scaunul de judecată al crainicului, crăinicia fiind o
instituț ie tradiț ională românească;
c. Există ș i o instanț ă intermediară, între scaunul de judecată
sătesc, al judelui ș i cel al provizoriului domenial;
d. Scaunele de judecată ecleziastice protopopeș ti, episcopale
ori vicariale. Acestea din urmă funcț ionau în cadrul bisericii
româneș ti unite. În atribuț iile tuturor scaunelor de judecată
ecleziastice intrau cauzele ce ț ineau de domeniile confesiunii
respective.
Privitor la menț inerea ș i funcț ionarea normelor de
drept româneș ti în Transilvania istoria a reț inut faptul că ș i
pe această cale românii din arcul carpatic au dovedit o
rezistenț ă deosebită faț ă de elementul alogen dezintegrator.
6.4. Îndrumar pentru verificare-autoverificare

Domnia constituie o creaț ie instituț ională românească, originală. Ea a apărut ca
treaptă superioară în evoluț ia organizării de stat la români, sintetizând forma “ț ărilor”,
cnezatelor ș i voievodatelor. O asemenea instituț ie, cum era domnia, nu a avut
corespondent la statele vecine. Denumirea însăț i este românească, pusă de cărturari în
76
legătura cu latinescul dominus, mare conducător militar. Asocierea, în cazul românilor, a
titlului de voievod ș i domn, în succesiunea lor, subliniază tradiț ia dar ș i inovaț ia.
În consolidarea autorităț ii lor, domnitorii români s-au folosit de sprijinul
bisericii ortodoxe, ceea ce însemna asentimentul (vointa) întregii ț ări, a creș tinilor
ortodocș i. Si nu în ultimul rând, domnii celor două ț ări româneș ti (Moldova ș i
Muntenia) s-au sprijinit în activitatea ș i afirmarea instituț iei domniei pe normele de
drept româneș ti, bine înrădăcinate ș i cunoscute la acea vreme. Aș a cum s-a mai arătat în
paginile acestei cărț i, normele de drept (legea) a constituit întotdeauna un element
important în afirmarea unor momente ș i instituț ii româneș ti. Normele de drept au fost
acelea care au stimulat conș tientizarea factorului politic de prezenț a momentului
oportun pentru a acț iona într-o direcț ie sau alta.

Domnia, ereditatea, Sfatul Ţării, voievodul, dregătoria, logofătul, postelnicul, banul,
vornicul, Scaunul de judecată.
Bibliografie:

Bucureș ti, 2012
NEGOIȚ Ă FLORIN, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul
77
ORGANIZAREA JUSTIŢIEI
Cuprins:
7.1 Introducere
7.3. Conţinutul unităţăţii de învăţare
7.3.1. Organizarea judecătorească
7.3.2. Procedura de judecată
7.3.3. Instituț iile dreptului privat medieval
7.3.4. Ideile politico-juridice în feudalism
7.1. Introducere
În perioada feudalismului, în Ț ara Românească ș i
Moldova, justiț ia era exercitată de următoarele organe:
domnul, divanul, anumiț i dregători centrali sau locali,
stăpânul feudal, clericii, megieș ii (justiț ia obș tii libere),
anumite organe de conducere a oraș ului ș i de breaslă
orăș enească.
Justiț ia feudală a avut următoarele caracteristici:
dominaț ia de clasă; separaț ia puterilor în stat era
necunoscută; confuzia jurisdicț iei civile cu cea penală;
aducea venituri importante pentru domn ș i dregători;
autoritatea lucrului judecat era inexistentă; autonomia
justiț iei faț ă de puterea suverană.
79
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de
învăţare
- Studierea ș i aprofundarea acestor noț iuni;
- Însuș irea cunoș tinț elor juridice;
80
- Definirea acestora cu uș urinț ă

- Înț elegerea anumitor termeni juridici;
- Argumentarea cu date ș i fapte oferite de acest capitol
Timpul alocat unităţii: 2h
7.3. Conţinutul unităţăţii de învăţare

7.3.1. Organizarea judecătorească
În perioada feudalismului, în Ț ara Românească şi
Moldova, justiț ia era exercitată de următoarele organe:
domnul, divanul, anumiț i dregători centrali sau locali,
stăpânul feudal, clericii, megieș ii (justiț ia obș tii libere),
anumite organe de conducere a oraș ului ș i de breaslă
orăș enească.
Justiț ia feudală a avut următoarele caracteristici:
- dominaț ia de clasă;
- separaț ia puterilor în stat era necunoscută;
- confuzia jurisdicț iei civile cu cea penală;
- aducea venituri importante pentru domn ș i dregători;
- autoritatea lucrului judecat era inexistentă; autonomia
justiț iei faț ă de puterea suverană.
Organizarea judecătorească ș i procedura judiciară au fost
dominate de justiț ia domnească, exercitată de domn ca
judecător suprem.
Instanț ele judecătoreș ti se împărț eau în: instanț e
supreme (domnul ș i sfatul domnesc, scaunul de judecată al
voievodului), instanț e locale (sătească, seniorială, județ ene,
ț inutului, comitatului).
Domnul era judecătorul suprem al ț ării, reprezentând
instanț a de ultim control judiciar; hotărârile sale erau
definitive, nefiind supuse căilor de atac (apel, recurs,
revizuire); numai el însuș i putea să revină asupra hotărârilor.
Pe lângă atribuț iile de control judiciar, domnul avea
competenț a să preia, de pe rolul dregătoriilor, orice cauză
civilă sau penală.
Volumul de cauze fiind foarte mare, domnul putea
delega dreptul de judecată unor dregători: banul ș i vornicul –
în Ț ara Românească; vornicul ș i conducătorii ț inuturilor
(pârcălabii, oltuzii ș i pârgarii) – în Moldova. Judecata se
făcea însă tot în numele domnului, iar hotărârile date de
dregători puteau fi atacate în faț a domnului, care le judeca
singur sau în Divan (avea vot consultativ).
Hotărârile domnului, date de acesta singur sau în
Divan, aveau o autoritate de lucru judecat numai relativă,
procesul putând fi redeschis sub o nouă domnie.
7.3.2. Procedura de judecată

În dreptul penal medieval, infracț iunea era
considerată fapta apreciată ca periculoasă de către
reprezentanț ii puterii politice; de aceea ea era sancț ionată de
către organele publice cu pedeapsă. Comparat cu alte sisteme
de drept ale altor popoare în această etapă, dreptul penal
feudal românesc a fost un drept destul de progresist.
În statele feudale s-au întâlnit resturi de justiț ie
privată, cum ar fi: compoziț iunea (înț elegerea dintre vinovat
ș i victimă ori rudele acesteia, prin care vinovatul plătea o
sumă de bani sau dădea unele bunuri pentru a-i răscumpăra
vina) ș i răzbunarea sângelui. În istoria medievală a
poporului român se cunosc două forme de răspundere penală
colectivă (de ș ugubină): răspunderea penală colectivă a
satului pentru omorul sau furtul săvârș it pe teritoriul lui ș i
răspunderea penală familială.
Dreptul penal român a făcut deosebire între
infracț iuni intenț ionate ș i neintenț ionate, a incriminat
tăinuirea ș i chiar tentativa; recidiva era pedepsită mai aspru,
iar legitima apărare asigura impunitatea. Pedepsele erau
aplicate individual vinovaț ilor. Termenul de „proces”
din limba română provine din latinescul processus, ce
desemna activitatea de înaintare, progres, activitate progresivă.
Deș i, la început, în dreptul roman a fost folosit termenul de
judicium, prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea,
termenul de processus s-a generalizat, desemnând ceea ce
înț elegem astăzi prin proces, adică o activitate desfăș urată
de organe judiciare, anume desemnate, cu participarea
părț ilor, în conformitate cu legea, în scopul rezolvării
pricinilor de natură civilă, al identificării, tragerii la
răspundere penală ș i pedepsirii celor care se fac vinovaț i de
comiterea unor infracț iuni.
81
Pentru pornirea unui proces era nevoie să existe un
conflict (litigiu) născut prin încălcarea dispoziț iilor legale
(acest litigiu purta numele de „pricină”, „gâlceavă”).
Părț ile în proces purtau diferite denumiri: reclamantul
se numea „pârât ”, „jăluitor”, „prigonitor”, iar pârâtului i se
spunea „prigonit” şi în penal „învinuit” sau „învinovăț it”; în
Transilvania reclamantul purta numele de „actor”.
Potrivit normelor dreptului feudal, aveau capacitatea de
a sta în justiț ie toț i oamenii liberi ș i persoanele juridice
(cei dependenț i puteau sta numai în anumite cazuri, ca ș i
robii, ț iganii sau femeia căsătorită).
Chemarea în judecată se făcea în urma plângerii orale
sau scrise adresată de reclamant, în general, domnului ț ării.
Această plângere purta denumirea de „pâră”, „jalbă”. Divanul
sesizat prin plângere fixa termenul de judecată („punea soroc”,
„sorocea pricina”).
La termenul fixat erau ascultate susț inerile părț ilor,
se administrau probele, se trecea la judecată ș i se pronunț a
hotărârea judiciară. Rezultatul proocsului consta într-o
hotărâre (carte de judecată) sau într-o încheiere a Divanului
(anafora). De regulă, părț ile nemulț umite se puteau adresa
instanț elor superioare, iar în ultimă instanț ă domnului ț ării.
Probele se clasificau în:
- probele scrise erau cele oficiale (hrisoavele, cărț ile
domneș ti ș i zapisele particulare), cercetate cu
atenț ie în procesele privitoare la proprietate; ele
puteau fi reconstituite de către sfatul domnesc, pe baza
martorilor, în caz de deteriorare sau pierdere;
- probele orale erau, pe lângă mărturia simplă, jurătorii
ș i jurământul cu brazda. Biserica a căutat să
înlocuiască această credinț ă păgână cu jurământul
creș tinesc (pe Biblie, carte de blestem);
- probele preconstituite (adălmăș arii din contractele de
vânzare).
În epoca medievală nu exista o diferenț iere netă între
procedura civilă ș i procedura penală. Normele juridice
privind judecata proceselor penale erau nescrise, aparț inând
obiceiului. Neexistând instanț e penale speciale, dregătorii
judecau pricinile penale ș i pricinile civile; arma îi aduceau la
îndeplinire hotărârile penale, iar aprozii hotărârile civile.
Acuzaț ia era pornită de către partea vătămată sau din oficiu
de către dregători. Cercetarea se făcea de către judecător.
Martorii ș i jurătorii constituiau mijloacele de probă, de
regulă.
Procedura de judecată se desfăș ura, de obicei, în public. Cu
ocazia instrumentării procesului penal nu se redactau acte
scrise. Graț ierea a fost folosită, dreptul de graț iere
individuală aparț inând cu predilecț ie ș efului statului.
82
Evoluț ia reglementărilor în domeniul dreptului penal
poate fi evidenț iată, în general, prin trei mari aspecte:
- identificarea unor anumite categorii de fapte, care, prin
esenț a lor, sunt îndreptate împotriva unor valori
umane fundamentale ș i au un pericol social sporit
prin urmările lor.
- problema tragerii la răspundere penală pentru comiterea
unor astfel de fapte ș i procedura acestei activităț i judiciare.
- pedepsele aplicate pentru comiterea unor astfel de fapte.
Infracț iunile erau numeroase, putând fi grupate în
următoarele categorii:
Infracț iuni îndreptate împotriva statului ș i ș efului statului:
- înalta trădare, denumită hiclenie, viclenie, vicleș ug
ș i hainie;
- lesmajestate – atingerea adusă onoarei ș efului statului
prin insultă sau calomniere;
- osluhul - neascultarea faț ă de poruncile domnului;
- călpuzenia - falsificarea de monedă.
Infracț iuni contra vieț ii:
- omorul („moartea de om” sau uciderea) – competenț a
de judecată revenea în exclusivitate domnului;
- patricidul - suprimarea vieț ii copiilor, părinț ilor sau
a fraț ilor soț iei; era considerată o infracț iune
deosebit de gravă, fiind pedepsită cu arderea de viu.
Infracț iuni contra proprietăț ii:
- furtul (furtiș agul) – era infracț iunea cea mai frecvent
întâlnită în Evul Mediu. „Furtul cu burta”, adică furtul
din livezi sau vii, constând în consumaț ia imediată a
fructelor însuș ite, nu era pedepsit. Mai aspru pedepsit
era furtul flagrant;
- tâlhăria („jaf”, „jac”, „tâlhuș ag”) – consta în furtul
săvârș it prin violenț ă. Datorită gravităț ii faptei, erau
pedepsiț i ș i cei care îi găzduiau pe infractori în mod
conș tient;
- încălcarea hotarelor – consta în distrugerea,
nesocotirea sau mutarea semnelor de hotar;
incendierea caselor ș i holdelor, prin „punerea de foc”
– era considerată o infracț iune uș oară, pedeapsa constând în
plata dublului sau triplului despăgubirilor.
Infracț iuni contra integrităț ii corporale: în această categorie
intrau rănile simple cu palma sau cu toiagul, precum ș i
sluț irile de orice fel.
Infracț iuni împotriva normelor de convieț uire socială
(împotriva moralei):
- răpirea de fată sau de femeie – consta în lipsirea
efectivă de libertate a fetei sau femeii, prin
transportarea victimei dintr-un loc în altul și
„necinstirea” acesteia prin violenț ă; .
83
- seducț ia – consta în „ademenirea victimei” cu
„dezmierdăciune”, cu „zburdălniciuni” ori cu
„făgăduinț e” în scopul întreț inerii de raporturi
sexuale;
sodomia – consta în întreț inerea de raporturi sexuale între
persoane de acelaș i sex, atât de sex masculin, cât ș i de sex
feminine;
curvia sau desfrânarea – consta în întreț inerea de
raporturi sexuale în afara căsătoriei sau a unui concubinaj de
notorietate (care nu era pedepsit). Pentru aceeaș i faptă,
femeile erau mai aspru pedepsite decât bărbaț ii. O
infracț iune deosebit de gravă, putând fi pedepsită chiar cu
moartea, era fapta femeii măritate de a avea o relaț ie sexuală
constantă în afara căsătoriei (preacurvia);
- incestul („amestecarea de sânge”) – consta în
întreț inerea de relaț ii sexuale fireș ti de către
persoane care, potrivit obiceiului pământului, nu se
puteau căsători, din cauza gradului de rudenie;
- defăimarea – consta în denunț area calomnioasă a unei
persoane, prin învinovăț irea pe nedrept de comiterea
unei infracț iuni. În funcț ie de persoana vătămată
(persoană importantă sau obiș nuită) sau de autoritatea
în faț a căreia se realiza ori se reclama infracț iunea, a
îmbrăcat două forme: „sudalma mare” ș i „sudalma
mică”.
Infracț iuni care împiedicau înfăptuirea Justiț iei:
- vicleș ugul sau înș elăciunea (falsul) – consta în
falsificarea înscrisurilor prin plăsmuirea sau alterarea
acestora în scopul de a produce anumite consecinț e
juridice. Uzul de fals, adică utilizarea unor înscrisuri
false, era, de asemenea, pedepsit;
- neascultarea – se săvârș ea prin nesupunerea la
executarea unei hotărâri judecătoreș ti sau a poruncilor
domneș ti cu valoare judiciară;
- jurământul mincinos („mărturia strâmbă” sau „limba
strâmbă”) – era fapta martorului care, într-o cauză
penală sau civilă, făcea declaraț ii mincinoase ori nu
spunea tot ce ș tia în legătură cu obiectul procesului în
care fusese chemat ca martor;
- vrăjitoria – consta în întrebuinț area diferitelor
procedee oculte de magie în vederea atingerii anumitor
scopuri; era pedepsită numai dacă aducea atingere
intereselor statului sau dacă realiza „stricăciunea”
oamenilor.
Infracț iuni îndreptate împotriva religiei:
- erezia – consta în îndepărtarea, abaterea conș tientă de
la preceptele bisericii dominante;
- apostazia – consta în părăsirea condiț iei de călugăr
84
ș i reintrarea în viaț a laică;
- ierosilia – consta în profanarea valorilor bisericeș ti,
sacrilegii, cum ar fi furturile din biserică, împreunarea
trupească în biserică sau întreț inerea de raporturi
sexuale cu călugăriț e.
Pedepsele au avut următoarele caracteristici:
- urmăreau intimidarea;
- nu erau limitate prin lege, căci domnul aplica
sancț iuni ș i „peste pravilă”;
- cumulul de pedepse era admis;
- pedepsele erau inegale în raport de clasa socială;
- erau stabilite de judecător;
- erau aducătoare de venituri pentru domni ș i dregători;
- răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală;
erau în general expiatorii etc.
Sistemul pedepselor se caracteriza prin cruzimea și
varietatea lor. Ele pot fi clasificate în:
- pedepse corporale: pedeapsa cu moartea (prin
spânzurare, decapitare, arderea de viu, înnecare,
sugrumare, îngroparea de viu);
- mutilarea (scoaterea ochilor, tăierea limbii, tăierea
mâinilor, tăierea picioarelor, tăierea nasului, tăierea
organului sexual); înfierarea cu fierul roș u pe frunte,
pe mâini sau crestarea nasului; bătaia (cu toiagul, cu
buzduganul, la tălpi, pe uliț a satului);
pedepse privative de libertate: ocna (munca silnică în
saline, pe timp limitat sau pe viaț ă); temniț a; gnosul
(închisoare pentru arestaț i înainte de a fi judecaț i);
surghiunul (izgonirea făptuitorului din localitate);.
- pedepse pecuniare: duș egubina (infracț iune de aprob
la început, apoi amendă care se aplica ș i unei
colectivităț i în cadrul răspunderii colective); gloaba
(amendă care se plătea domniei în bani sau în natură;
„certare cu bani sau cu dobitoc”); confiscarea (anumite
bunuri ale vinovatului sau chiar totalitatea
patrimoniului acestuia treceau în patrimoniul domniei
sau al victimei).
Graț ierea a fost practicată încă de la începutul feudalismului
ș i a aparț inut nu numai ș efului statului, ci ș i unor foruri
superioare celui care pronunț ase sentinț a. Amnistia însă a
apărut numai spre sfârș itul perioadei medievale, fiind un
drept exclusiv al ș efului statului.
7.3.3. Instituț iile dreptului privat medieval

Persoanele. Pentru a desemna persoana fizică, în înț elesul
modern de titular de drepturi ș i obligaț ii, autorii pravilelor
din Evul Mediu românesc utilizat termenii de „om”, „obraz”,
„laic” sau „cleric”. Elementul esenț ial de identificare a
85
persoanei era numele, dobândit prin filiaț ie legitimă sau prin
adopț ie. Numele dublu (prenumele ș i numele de familie) a
apărut începând cu a doua jumătate a sec. al XV-lea, înlocuind
treptat numele unic. Numele oamenilor se afla într-o strânsă
legătură cu locul naș terii ș i domiciliul lor, elemente
fundamentale ale identităț ii ș i definirii capacităț ii juridice a
persoanelor fizice. Persoanele juridice continuă să existe, ca
ș i în timpurile mai vechi, fiind asociaț ii cu patrimoniu
propriu, constituite în vederea exercitării drepturilor ș i
obligaț iilor membrilor lor.
Capacitatea juridică era recunoscută tuturor oamenilor
liberi, dar varia în funcț ie de poziț ia lor socială, inegalitatea
subiecț ilor de drept fiind o trăsătură definitorie a dreptului
medieval românesc. Cu cât rangul era mai înalt, cu atât
persoana respectivă se bucura de mai multe drepturi.
Consecinț a a fost existenț a unei pluralităț i de poziț ii ș i
capacităț i juridice: marea boierime de curte ș i clerul înalt,
boierii de ț ară ș i clerul inferior, orăș eni, ț ărani liberi ș i
aserviț i, robi. În Transilvania, capacitatea juridică a
persoanelor depindea ș i de apartenenț a la catolicism sau
ortodoxism; apartenenț a românilor la ortodoxism a dus la
eliminarea lor din stările privilegiate.
Alte elemente care au influenț at capacitatea de
exercitare a drepturilor au fost vârsta ș i sexul. Conform
obiceiului, incapacitatea pricinuită de vârstă înceta odată cu
căsătoria tinerilor. Potrivit pravilelor din sec. al XVII-lea,
majoratul se atingea la vârsta de 25 de ani, persoana
dobândind dreptul de a face „tot lucrul”.
În Transilvania, existau trei categorii de vârstă:
impubertatea, pubertatea ș i majoratul, care se atingea la 24 de
ani (pentru băieț i) ș i la 16 ani (pentru fete), conferind ș i
capacitatea deplină de exerciț iu al drepturilor. În ceea ce
priveș te sexul, femeia avea o poziț ie inferioară în
exercitarea drepturilor sale.
Tutela nevârstnicilor era încredinț ată rudelor celor
mai apropiate: părinț i, bunici, fraț i mai mari, legea
prevăzând îndatoririle tutorelui faț ă de minori, orfani,
văduve, precum ș i sancț iunile administrării necinstite a
tutelei.
Actele de stare civilă erau întocmite ș i păstrate în
registre de evidenț ă, de către biserică, care avea competenț a
de a oficia taina botezului, căsătoria ș i înmormântarea.
Rudenia îmbrăca următoarele forme:
- Rudenia naturală (de sânge) – se stabilea după tată (iar,
în lipsa acestuia, după mamă), pe linie directă
(ascendenț i ș i descendenț i) ș i colaterală, după
numărul generaț iilor până lgradul al ș aptelea („a
ș aptea spiț ă”) în dreptul popular ș i al optulea în
86
dreptul scris. Acest gen de rudenie a creat drepturi ș i
obligaț ii de ajutor reciproc ș i întreț inere, precum ș i
de vocaț ie succesorală, dar a impus ș i anumite
interdicț ii la căsătoria persoanelor înrudite prin sânge,
întărite de biserică, condamnându-se căsătoria între
rude până la un anumit grad.
- Rudenia prin alianț ă avea la bază căsătoria.
Rudenia spirituală rezulta din botez ș i implica
îndatoriri reciproce între naș i ș i fini, cum erau ascultarea
celor dintâi ș i ocrotirea celor din urmă.
Alte forme de rudenie derivau din înfrăț ire ș i înfiere
(adopț iunea sau „luarea de suflet”), cu consimț ământul
părinț ilor, în urma căreia copilul adoptiv avea aceleaș i
drepturi ca ș i copiii naturali.
Căsătoria nu se încheia printr-un act scris. Ea începea
cu logodna, contractată de obicei cu prilejul peț itului, ș i se
încheia cu ceremonialul de nuntă, precedat de cununia
religioasă, ocazie cu care tinerii îș i jurau credinț ă ș i
primeau binecuvântarea bisericii. Femeia lua, de regulă,
domiciliul ș i numele soț ului.
O practică tradiț ională, de tradiț ie geto-dacă, a fost
consimț ământul liber al tinerilor, concretizat în „vederea în
ființ ă” ș i „urmarea de vorbă”, care ajutau acestora să se
cunoască mai bine, spre deosebire de unele legiuiri bizantine
care dădeau numai părinț ilor dreptul de a decide.
O variantă a căsătoriei a fost cea făcută „cu fuga”, prin
răpirea fetei, dar cu consimț ământul ei, pentru a forț a
încuvinț area părinț ilor. Dota sau zestrea a fost iniț ial un
drept al ambilor tineri, pentru a deveni ulterior o obligaț ie
exclusivă a viitoarei soț ii, ș i consta îndeosebi în bunuri
mobile.
Foile de zestre au apărut abia în sec. al XVII-lea, când
părinț ii fetelor au început să-i asigure măsuri juridice de
protecț ie a integrităț ii dotei, concretizate în regimul dotal
modern. Impedimentele la căsătorie rezultau din rudenia de
sânge până la un anumit grad, din deosebirile de confesiune,
nevârstnicie, legea îngăduind însă unele dispense.
Relaț iile de familie. În familie, raporturile dintre soț
i
erau dominate de inegalitatea sexelor, femeia fiind obligată să-
ș i urmeze bărbatul, să-i fie fidelă. Bărbatul îi putea aplica
corecț ii, îndeosebi bătaia. Puterea părintească îmbrăca forme
absolute, părintele putând dispune în timpul vieț ii de copiii
săi după bunul plac. În ceea ce priveș te statutul copiilor din
afara căsătoriei, Sintagma lui Matei Vlastare (1335) făcea
deosebire între copiii legitimi (născuț i dintr-o căsătorie
legală) ș i copiii nelegitimi (născuț i din părinț i
necăsătoriț i), pe care îi împărț ea în trei categorii:
- copilul născut dintr-o femeie necăsătorită, dar care
87
convieț uieș te permanent cu tatăl copilului se numea
fiu natural;
- copilul născut dintr-o femeie care nu convieț uieș te
cu tatăl copilului se numea bastard;
- copilul a cărui mamă nu-l cunoaș te pe tatăl lui se
numea copil „întunecat”.
Divorț ul. Căsătoria înceta prin moartea unuia dintre

soț i sau prin divorț . Conform dreptului scris, divorț ul putea
fi cerut atât de către bărbat, cât ș i de către femeie, în temeiul
unei „cărț i de despărț enie”, situaț ie în care se proceda la
împărț irea bunurilor.
Recăsătorirea nu era posibilă decât în lipsa copiilor
minori, iar, după legea scrisă, numai după trecerea termenului
de viduitate (văduvie). Nu se îngăduiau mai mult de trei
căsătorii succesive.
Dreptul medieval românesc a admis situaț ia morț ii
prezumate a soț ului aflat în captivitate sau care, părăsind
domiciliul conjugal pentru a căuta de muncă, nu mai comunică
vreme de 5 ani.
cu soț ul rămas acasă; în ambele cazuri, se permitea
recăsătorirea celui care dovedea cu martori moartea
prezumtivă a celui absent.
Proprietatea ș i dreptul de proprietate. Din vechime s-a
păstrat şi cultivat la români procedeul ca înstrăinarea unei
moşii să nu se facă la întâmplare. Cel ce voia să vândă un
teren era dator (obligat) să se adreseze pentru cumpărare mai
întâi rudelor, spre a vedea dacă acestea sunt interesate în
cumpărarea acelui teren; numai dacă nu erau amatori în rândul
rudelor se putea adresa (în al doilea rând) celor ce se învecinau
cu proprietatea în discuţie. În cazul când nici aceştia nu erau
interesaţi, caz foarte rar întâlnit, atunci proprietatea respectivă
putea fi vândută la oricine vroia să o cumpere. În situaţia când
vânzătorul nu proceda la consultarea mai întâi a rudelor şi a
vecinilor şi făcea vânzarea altcuiva, cei dintâi puteau acţiona
în judecată pe vânzător pentru dreptul de preemţiune. Cel ce
acţiona, cu temei, în judecată obţinea câştig de cauză cu
obligaţia de a răsplăti cumpărătorului valoarea achitată.
Chiar şi proprietatea mare (domeniul feudal) era
supusă în privinţa înstrăinarii aceloraşi norme de drept. Mai
multe documente adeveresc faptul că nici proprietarii de case
sau de moşii nu puteau vinde proprietăţile lor fără a întreba
mai întâi rudele sau vecinii( în sensul dacă nu vroiau ei să le
cumpere cu preţul oferit de străini).
O altă formă a comunităţii şi unităţii de proprietate era
înfrăţirea; doi sau trei posesori de pământ, care nu aveau
urmaşi, se angajau să fie fraţi testamentari. Adică, averea celui
ce deceda mai întâi trecea la următorul (următorii) în viaţă.
88
Asemenea înţelegeri se făceau tot în ideea de a nu fi înstrăinat
pământul moştenit de la străbuni. Aceste înfrăţiri aveau
probabil un caracter perpetuu în timp; ultimul rămas în viaţă,
dacă nu avea nici el copii, realiza o altă înfrăţire, încheindu-se
în cele din urmă cu donaţii la mănăstiri din ţară.
Înfrăţirile aveau putere doar atunci când lipseau copii,
adică în cazurile când nu existau moştenitori; altcumva nu se
încheiau astfel de înţelegeri. Acest aspect ermetic privind
neînstrăinarea pământului căpăta conotaţii mai largi. Aşa se
explică miracolul supravieţuirii românilor în perioada
migraţiilor şi a evului mediu, perioadă în care românii au fost
năpăstuiţi de agresiuni, unele mai puternice decât altele.
Românii au făcut acea distincţie necesară între
pământenii băştinaşi care aveau o ţară moştenită de la
înaintaşii lor, şi acele populaţii sau popoare instabile, aflate în
permanentă mişcare, în căutarea unui loc stabil. Românii au
vazut în aceştia din urmă un pericol, constatând că noii veniţi
să se aşeze printre ei urmăreau pe diverse căi să-i alunge de pe
pământul şi din drepturile lor. Aşa, şi numai aşa se explică
grija la strămoşii noştri de a nu înstrăina principalul lor bun
economic, pământul cu bogaţiile lui. Cu timpul, acest
simţământ a slăbit la români, mai ales în perioadele modernă
şi contemporană. Lucru ştiut, românii n-au dus lipsă de intruşi,
de diverse etnii, care au încercat să devină ei stăpâni pe
pământul şi bogăţiile românilor. Mai mult decât atât, în zilele
noastre, încălcându-se în mod dureros această normă de lege
străveche, se constată ca fiind preferenţială înstrăinarea, atunci
când este vorba de valorile statului, respectiv ale poporului
român. Acest concept de a nu înstrăina, nu contravenea
reputaţiei românilor de ospitalitate. Dimpotrivă, ei tratau pe
străini cu multă grijă şi cinste, crezând ca aceştia (străinii) erau
la fel de bine intenţionaţi.
Între normele de drept civil ce merită a fi reţinute este
şi aceea referitoare la hotarul dintre moşii sau sate. În cazul în
care se schimba matca unui râu ce slujea de hotar între sate
sau moşii, se impunea o reglementare, pe care o întâlnim
funcţionând în vremea domniei lui Vasile Lupu. Un hrisov al
acestui domnitor, expresie a unor practici mai vechi, hotărăşte
cum că o atare schimbare nu poate să atingă drepturile
proprietarilor afectaţi, dispunându-se că hotarul dintre moşii
(sate) să fie, cu toată schimbarea, tot matca veche (de mai
înainte) idee venită din dreptul roman.
Obligaţiile – angajamentele între părţi constituie de
asemenea un alt aspect al dreptului medieval românesc. Marea
majoritate a afacerilor în acea perioadă se raporta la drepturi
de proprietate, restul fiind de neluat în seamă. Ceea ce s-a
păstrat din vechiul drept de pe teritoriul Ţărilor Române se
referă la schimbările contractate (vânzare – cumpărare) de
89
terenuri, zălogire (amanetare) etc. Vânzările, deşi erau
numeroase, nu au dat naştere la procese, deoarece se făceau
mai întotdeauna pe bani şi printr-o învoială prealabilă.
Practica amanetării şi a sechestrului rezultă dintr-un
document din anul 1619. Această practică venea şi ea din
vechimea dreptului românesc. Moşia unui boier a fost pusă
zălog (garanţie) unui creditor. Întrucât cel ce s-a învoit a
împrumuta nu a putut restitui la timp banii, a pierdut moşia
prin judecată, fapt ce pune în evidenţa funcţionarea sistemului
ca atare.
În feudalism, dreptul de proprietate s-a caracterizat
prin limitări, complexitate ș i suprapunere, deosebindu-se,
esenț ial, de proprietatea din dreptul roman comun. De
asemenea, se mai caracterizează prin diversificarea
proprietăț ilor după titulari, ceea ce a dus la crearea
următoarelor categorii:
- proprietatea domnească a cuprins terenurile neintrate
în proprietatea individuală, pământurile pustii,
pământurile făcând parte din moș teniri vacante,
pământurile confiscate ca pedeapsă pentru trădare,
cetăț ile ș i milele; ea era scutită de dări, iar moș iile
au fost lucrate de ț ăranii dependenț i;
- proprietatea feudalilor laici consta din bunuri mobile
ș i imobile; ea putea fi dobândită originar (prin luarea
în stăpânire a bunurilor fără stăpân, defriș are,
ocupaț iune) sau derivat (prin moș tenire, donaț ie
domnească, uzucapiune, acte între vii ș i acte mortis
causa);
- proprietatea bisericească, aparț inând episcopiilor,
mănăstirilor, parohiilor, a provenit mai ales din danii
domneș ti, regale sau princiare, dar ș i din donaț ii
particulare; era scutită de dări, însă în caz de criză
financiară se cerea ajutorul bisericii prin împrumuturi
ș i contribuț ii directe;
- proprietatea funciară urbană cuprindea vatra oraș elor
ș i un teritoriu din apropiere, ce a fost folosit în comun
de către toț i membrii comunităț ii pentru agricultură
ș i creș terea vitelor;
- proprietatea ț ărănească nu reprezenta o formă de
exploatare. În Ț ara Românească ș i Moldova au avut
drept de proprietate atât ț ăranii liberi, cât ș i
producătorii dependenț i. În obș tea liberă,
proprietatea imobiliară a ț ărănimii libere avea un
caracter mixt: devălmaș ă sau individuală.
Vechea obș te sătească exercita un drept de stăpânire
superioară (dominium eminens) asupra întregului teritoriu din
cuprinsul hotarelor sale, care privea dreptul de păș unat pe
izlaz, munț ii, miriș tea obș tei, dreptul de a pescui în apele
90
curgătoare ș i bălț ile obș tei, dreptul de a folosi pădurea
comună.
Dreptul de stăpânire personală avea drept obiect
pământul desprins din devălmăș ie prin desț elenire ș i
defriș are pentru a dobândi vatra de casă, ogorul, poiana,
grădina, via, prisaca, vadul de moară, dar mai cu seamă
câmpul (ț arina) reprezentând pământul de arătură (delniț ă,
ocină, moș ie), care era transmis ereditar.
Odată cu intensificarea aservirii satelor de răzeș i din
Moldova ș i de moș neni din Ț ara Românească (sec. XVII-
XVIII), dreptul de proprietate în obș tea aservită a revenit
stăpânului feudal. Ț ăranii aserviț i (rumâni ș i vecini)
dispuneau de o proprietate mai consolidată asupra casei ș i
bunurilor create de ei (terenuri desț elenite, pădure scoasă din
stăpânirea devălmaș ă, prisăci ș i vii, grădini ș i livezi), cât ș i
de dreptul de proprietate deplină asupra vitelor ș i uneltelor
lor.
Iobagii ș i jelerii din Transilvania dispuneau de dreptul
nelimitat de folosinț ă asupra sesiei (teren de cultură) ș i de
stăpânire deplină asupra casei, proprietăț ii imobiliare ș i
curăturilor (pădure scoasă din stăpânirea devălmaș ă)
obț inute prin munca lor.
În legătură cu proprietatea imobiliară, o importanț ă
deosebită a avut-o ș i procedura hotărniciei moș iilor, utilizată
fie cu ocazia ieș irilor din indiviziune, fie pentru precizarea
limitelor moș iilor divize, în caz de controversă, cu alte ocazii.
Această procedură consta în fixarea, în prezenț a martorilor, a
unor semne durabile (movile, pietre de hotar etc.). În urma
efectuării acestei proceduri, în Transilvania se redactau cărț i
funciare rurale sau urbane. În Ț ara Românească ș i Moldova,
transmiterea de proprietate era consemnată în catastiful
târgului.
Obligaț ii ș i contracte. În sistemul dreptului
popular, obligaț iile luau naș tere fie cu ocazia unor
evenimente majore din viaț a omului (nuntă, botez,
înmormântare), fie în cazul întrajutorării la diverse munci
agricole; în toate aceste cazuri se urmărea realizarea unui
echilibru între prestaț ii.
Principalele contracte reale au fost: donaț ia, schimbul
ș i împrumutul. Cel mai important contract real a fost
donaț ia. Donatori puteau fi domnul, regele ungur, apoi
principele pentru Transilvania, persoane private (nmai cu
confirmarea domnului, în calitatea sa de emitent). În
Transilvania, concomitent cu domeniul primit, beneficiarul
dobândea ș i rangul de nobil. Schimbul putea avea ca obiect
pământul, dar ș i ț ărani ș erbi sau robi. Împrumutul avea
drept obiect, în special, sume de bani, garantate cubunuri
imobiliare (zălog).
Dintre contractele consensuale amintim: vânzarea-
91
cumpărarea, arendarea, asocierea mandatul. Obiectul
contractului trebuia să fie determinat, preț ul era stabilit în
bani sau în natură, iar consimț ământul nu trebuia să fie viciat.
Dreptul de preemț iune (protimisul) se realiza sub două
modalităț i diferite: precumpărarea sau protimisul propriu-zis
ș i răscumpărarea sau retractul. Vânzarea pământurilor
ț ăranilor liberi atrăgea ș i pierderea libertăț ii, aceș tia
devenind ș i ei dependenț i ș i continuând să lucreze
pământul vândut în folosul noului proprietar. Contractul de
vânzare-cumpărare se putea încheia în scris sau verbal, dar
întotdeauna în prezenț a martorilor, adălmarilor ș i
chezaș ilor.
Actul scris încheiat între particulari cuprindea numele
părț ilor, martorilor, adălmăș arilor, forma de plată, zălogul
etc. Hrisovul domnesc de întărire a vânzării se putea obț ine
ș i după încheierea contractului, în baza prezentării zapisului.
Actele scrise distruse sau pierdute puteau fi reconstituite de
către domn ș i sfatul domnesc pe bază de martori ș i jurători.
Contractele nenumite mai importante au fost depozitul
ș i comodatul. Dintre contractele amintite, numai donaț iile
constituiau acte cu titlu gratuit, celelalte contracte constituind
acte cu titlu oneros.
În dreptul feudal, garanț iile au fost de două feluri:
personale ș i reale. Dintre garanț iile reale, cea mai utilizată a
fost gajul (zălogul), cuprinzând bunuri imobiliare sau
mobiliare.
Delictele ș i cvasidelictele erau ș i ele obligaț ii în
sistemul dreptului feudal, o serie de abateri putând fi
răscumpărate în bani sau în natură. De asemenea, paguba
adusă pe nedrept era creatoare de obligaț ii.
Pentru dovedirea înț elegerilor ș i a contractelor,
dreptul feudal prevedea o serie de probe, în principal de ordin
testimonial. În vederea asigurării publicităț ii actelor, exista
procedeul adălmaș ului, pe care de obicei îl da cumpărătorul,
fără a fi o condiț ie esenț ială pentru validitatea operaț iei
juridice. Se mai practicau darea mâinii ș i jurământul, care
aveau atât o valoare simbolică, cât ș i una magică,
considerându-se că încălcarea lor putea avea urmări nefaste.
Succesiuni. În Evul Mediu românesc, dreptul
consuetudinar succesoral cunoaș te importante deosebiri în
Ț ara Românească faț ă de Moldova. Dacă în Moldova,
transmisiunea moș tenirii se făcea după principiul egalităț ii
sexelor, în Ț ara Românească funcț iona privilegiul
masculinităț ii.
În vechiul drept românesc moştenirea legală (ab intestato)
revenea mai multor îndreptăţiţi la aceasta, pe care putem să-i
nuanţăm astfel:
Descendenţii erau cei coborâtori în linie directă din
92
aceiaşi părinti, dar erau luaţi în calcul şi colateralii
defunctului în ordinea apropierii ca grad de rudenie cu cel
decedat.
Ascendenţii sunt părintii, bunicii, străbunicii
defunctului. Aceştia erau chemaţi la succesiune numai în
cazul că nu existau descendenţi. Părinţii moşteneau pe
copiii înfiaţi ca şi pe cei legitimi în caz de deces.
Colateralii, erau o altă categorie de succesori la
moştenire. Se aveau în vedere rudele coborâtoare dintr-un
autor comun, chemate la moştenire, în cazul absenţei
descendenţilor şi ascendenţilor. Existau două clase de
colaterali şi anume:
Privilegiaţii, adică fraţii şi surorile, precum şi
descendenţii acestora;
Ordinarii, însemnând celelalte rude alăturate până la
un anume grad. Aici intrau copiii din afara căsătoriei,
copiii înfiaţi, soţul supravieţuitor, autoritatea publică
(domnia, fiscul, cutia milei). Nu e lipsit de interes să
amintim şi de acea parte a sufletului, obicei ce se
practica în Ţările Române. O porţiune din averea
defunctului se păstra pentru împlinirea grijilor sufleteşti,
după datină, adică necesarele cheltuieli de înmormântare şi
pomenire până la ceremonialul de dezgropăciune de la şapte
ani.
Privitor la succesiune (moştenire) existau şi alte
aspecte, din care consemnăm:
- Dacă defunctul lăsa copii din mai multe căsătorii,
succesiunea se împărţea între ei astfel: copiii de la tată
moşteneau averea acestuia, iar copiii de la mamă averea
mamei.Copiii nelegitimi erau chemaţi doar la averea
mamei. Există şi alte opinii bazate pe documente, ca şi
aceştia se bucurau de averea ambilor părinţi în cazul că
tatăl era cunoscut. Altcumva „copilul din flori”, nelegitim,
era înfiat de tatăl vitreg şi intră în drepturi ca şi ceilalţi copii.
- În privinţa soţului supravieţuitor existau mai multe
judecăţi contradictorii, dintre care ne vom rezuma la
aspectele cele mai cunoscute şi mai răspândite. În Ţara
Românească, dacă deceda soţia şi nu existau urmaşi, averea
acesteia trecea jumătate în posesia soţului şi jumătate în
posesia mamei ei. În cazul altei judecăţi, participă la
moştenire soţul, mama şi verişoara (verişoarele)
defunctei, primind fiecare câte o treime din succesiune.
Potrivit aceloraşi reglementări, cuprinse şi în Îndreptarea
legii (vezi mai jos) dacă defunctul soţ nu avea rude de
sânge până la gradul al şaselea, ci numai soţie, aceasta
moştenea jumătate din averea succesorală, iar jumătate
devenea domnească. Domnia era ultima (în ordine) parte
succesorală. Din lipsa de rude ale defunctului şi de
93
testament, averea celui decedat revenea legal domniei
(domnitorului).
O succesiune nerevendicată de nimeni era
Desherenţa. Aceasta revenea, din oficiu, autorităţii publice,
ca o consecinţă a ideii fundamentale potrivit căreia bunurile
fără stăpân îi aparţin. Acea autoritate publică nu putea fi
decât domnia, care la rândul ei putea înzestra cu acea
succesiune o mănăstire.
În aceeaşi perioadă a evului mediu românesc
funcţiona dreptul de opţiune ca una dintre normele nescrise
la început, apoi scrise, căpătând caracter de lege. Acest
fapt, dreptul de opţiune, însemna că succesorul putea
să accepte sau să refuze moştenirea.
Dezmoştenirea. O consecinţă opusă moştenirii era
dezmoştenirea moştenitorului, aspect destul de
frecvent în evul mediu românesc. Dezmoştenirea
înseamna modificarea ordinii succesorale de către de
cuius. Urmarea acestui fapt, mosştenirea revenea celorlalţi
chemaţi de lege, în absenţa excluşilor. În cazul că erau
înlăturaţi toţi virtualii moştenitori fără a fi indicaţi altţii,
succesiunea revenea, de asemenea, domniei.
Atunci când bunurile ereditare erau amanetate sau
decedatul avea datorii se proceda la lichidarea succesiunii.
O asemenea acţiune comporta două operaţiuni şi anume:
lichidarea activului şi lichidarea pasivului succesoral. În
primul caz se făcea raportul dărilor şi a dotei, adică
masa succesorală şi restabilirea egalităţii între
descendenţi; în al doilea caz, moştenitorii trebuiau să onoreze
obligaţiile contractate de către de cuius. Ei nu puteau
pretinde să primească bunuri succesorale înainte de a fi
achitat datoriile şi obligaţiile succesorale (moştenitorul nu
dobândea bunurile ereditare decât după lichidarea pasivului
succesoral). Se plăteau creditorii, achitau legaliatrii etc.
Transmiterea averii pe cale testamentară este atestată
documentar înainte chiar de apariţia termenului de diată
(testament), ca urmare a consolidării proprietăţii private
şi a individualizării stăpânirii şefului de familie cu
sprijinul bisericii. Până la consolidarea proprietăţii
individuale, nu se putea vorbi despre dreptul de a dispune
de avere prin testament. În secolul al XIV-lea întâlnim o
asemenea transmitere în Ţara Românească, una dintre
primele atestări documentare cunoscute în această privinţă.
În secolele următoare testamentele s-au înmulţit.
Înainte de consacrarea prin pravile a testamentului se
obişnuia ca acest act să se facă în faţa notarilor, ceea ce
dădea un caracter solemn momentului. Între martori
figurau adesea preoţi sau cărturari, dar şi prelaţi cu funcţii
mai înalte, sau chiar în faţa domnitorului şi a Divanului.
94
Dacă există testament scris şi semnat, nu mai
erau necesari martorii. De asemenea, se avea în vedere că
testatarul s ă fie în toate facultăţile sale mintale pentru ca
voinţa lui să nu poată fi viciată. Îndreptarea legii prevedea
că testatarul trebuie să fie cu “mintea întreagă şi
sănătoasă” şi declaraţia sa de ultima voinţă să fie facută în
faţă a şapte martori, care în anumite cazuri puteau fi reduşi
până la trei. Numeroase testamente conţineau şi blesteme,
în dorinţa dispunătorilor de a le face astfel
respectabile.
Un testament putea fi revocat prin altul ulterior.
Îndreptarea legii mai stipula faptul ca femeia nu putea lăsa
testament decât în mod excepţional. Se mai prevedea că în
cazul voinţei menţionate, bunurile primite să fie păstrate şi
transmise altui urmaş, şi aşa mai departe.
Şi aici se observă preocuparea ca averea s ă nu fie
înstrăinată (să nu devină prădalnică), ci să rămână în
familie. Ideea păstrării în familie (şi în ţară) a averii a jucat
un rol important în orânduirea feudală în general.
Preluată de la romani, această concepţie şi practică “a dat
familiilor cele mai ilustre din Franţa şi de aiurea mjlocul de
a-şi menţine strălucirea” prin impunerea păstării averii în
familie.
Dacă în ceea ce priveș te excluderea totală a fiicelor de
la moș tenirea părintească atunci când veneau în concurs cu
descendenț i pe linie masculină nu există probe suficient de
relevante, în literatura de specialitate părerile fiind divergente,
numeroase documente ale epocii atestă faptul că, atunci când
moș tenirea se transmitea descendenț ilor de gradul al doilea
(nepoț i) ai defunctului/defunctei (moș tenirea prin
reprezentare), descendenț ii din fii ai acestora aveau un drept
mai mare decât descendenț ii din fiice.
Din aplicarea acestui privilegiu s-a născut prădalica, instituț ie
proprie Ț ării Româneș ti, constând în dreptul domniei care
deț inea dominium eminens de a-i însuș i moș iile celor
decedaț i fără urmaș i pe linie masculină. Ș i în Moldova au
existat cazuri de preluare de către domnie a unei moș ii
rămase de pe urma cuiva care a rămas fără urmaș i sau cazuri
de desheredare a fiicelor, unice moș tenitoare, în favoarea
domniei, dar acestea nu au purtat numele de prădalică.
În Ț ara Românească, principiul egalităț ii sexelor avea
să se instaureze treptat, prin derogări de la principiul
masculinităț ii, prin înzestrările fiicelor cu moș ii, prin
„aș ezările fiicelor în loc de fii”, prin înfrăț iri prin care fiicele
dobândeau vocaț iune succesorală la bunurile părinț ilor lor.
O altă trăsătură care diferenț iază societatea feudală
românească de cea occidentală este aceea că, potrivit dreptului
consuetudinar român, căminul părintesc nu revenea
95
primogeniturii, ci mezinului. Copiii nelegitimi („copii din
flori”, „bastarzi”, „copii întunecaț i”) nu moș teneau pe tatăl
lor. Soț ul ș i soț ia aveau dreptul de a se moș teni reciproc.
Se făcea deosebire între bunurile de baș tină ș i bunurile
agonisite în timpul convieț uirii, văduvul sau văduva având,
atunci când veneau în concurs cu celelalte rude ale
defunctului, precădere la moș tenirea bunurilor agonisite.
7.3.4. Ideile politico-juridice în feudalism

Între cele trei facultăț i ale Universităț ii din Cluj,
înființ ate în anul 1581, se număra, la sfârș itul secolului al
XVI-lea, ș i o facultate de drept; alte instituț ii de
învăț ământ superior în care se predau cursuri cu profil juridic
s-au înființ at ulterior la Oradea, Sibiu ș i Braș ov. În
bibliotecile particulare se aflau, de asemenea, numeroase
cărț i de drept, între care predominau cele de drept roman.
Identitatea obiceiurilor juridice, circulaț ia largă a
principalelor monumente scrise ale dreptului românesc în toate
provinciile locuite de români ș i existenț a unei puternice
conș tiinț e a unităț ii naț ionale, promovată de strânsele
legături economice ș i culturale între cele două versante ale
Carpaț ilor ș i fundamentate teoretic de marii cărturari ai
vremii, au făcut ca ideologia politico-juridică să fie unitară pe
tot cuprinsul pământului românesc ș i să constituie un factor
activ în acț iunile comune care vor duce, o dată cu
redeș teptarea naț ională, la construirea unui edificiu politico-
instituț ional unic.

Instanț ele judecătoreș ti se împărț eau în: instanț e supreme (domnul ș i sfatul
domnesc, scaunul de judecată al voievodului), instanț e locale (sătească, seniorială,
județ ene, ț inutului, comitatului).
96
Domnul era judecătorul suprem al ț ării, reprezentând instanț a de ultim
control judiciar; hotărârile sale erau definitive, nefiind supuse căilor de atac (apel, recurs,
revizuire); numai el însuș i putea să revină asupra hotărârilor. Pe lângă atribuț iile de
control judiciar, domnul avea competenț a să preia, de pe rolul dregătoriilor, orice cauză
civilă sau penală.
Volumul de cauze fiind foarte mare, domnul putea delega dreptul de judecată unor
dregători: banul ș i vornicul – în łara Românească; vornicul ș i conducătorii ț
inuturilor (pârcălabii, oltuzii ș i pârgarii) – în Moldova. Judecata se făcea însă tot în
numele domnului, iar hotărârile date de dregători puteau fi atacate în faț a domnului, care le
judeca singur sau în Divan (avea vot consultativ).
Hotărârile domnului, date de acesta singur sau în Divan, aveau o autoritate de
lucru
judecat numai relativă, procesul putând fi redeschis sub o nouă domnie.

Justiţie feudală, infracţiune intenţionată, proces, organe judiciare, probe scrise, probe
orale,
probe preconstituite, pedepse.
Bibliografie:
1. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, 1991

Bucureș ti, 2012
97
EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SEC. AL XVII-LEA
Cuprins:
8.1. Introducere
8.3.1. Primele pravile ș i importanț a lor
8.3.2. Cartea românească de învăț ătură
8.3.3. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare
8.3.4. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada Voievodatului ș i a Principatului
8.1. Introducere
Dreptul scris în feudalismul românesc se
defineşte într-un capitol separat, deoarece scrierea în
slavona veche a ocupat un loc însemnat în cultura
medievală europeană şi românească, începând din secolul al
X-lea până către mijlocul secolului al XVII-lea, cu anumite
particularităţi de la o ţară la alta. În această perioadă a fost
creată o bogată literatură slavo-română religioasă şi laică,
în ambele găsindu-se şi noţiuni de drept.

- Studierea ș i aprofundarea acestor noț iuni;
- Însuș irea cunoș tinț elor juridice;
- Definirea acestora cu uș urinț ă

- Înț elegerea anumitor termeni juridici;
- Argumentarea cu date ș i fapte oferite de acest capitol
99
Timpul alocat unităţii: 2h.

8.3.1. Primele pravile ș i importanț a lor
Pentru înţelegerea mai în profunzime a procesului
de coabitare a scrisului slavon cu latinitatea românilor,
vom reda succint modul de apariţie şi a evoluţiei acestui
proces. Alfabetul şi scrisul în limba slavă veche a fost
inventat de cărturarii de origine slavă din Salonic, Chiril şi
Metodiu, în deceniile 7-8 ale secolului IX, utilizând alfabetul
grecesc. Ei au tradus mai multe cărţi bisericeşti creştine din
limba greacă în cea slavonă, punând astfel bazele limbii
literare slave şi a literaturii slavone.
Răspândirea acestor două componente ale culturii
slavone (scrisul şi literatura) în spaţiul statelor slave în
formare ca Moravia Mare, Serbia şi Bulgaria a condus la
întemeierea unor importante centre de cultură scrisă
slavonească. Astfel, s-au pus bazele unor literaturi
naţionale ale popoarelor slave din jurul Ţărilor Române.
Către sfârşitul secolului al X-lea scrisul chirilic-slavon a
prins rădăcini şi în Rusia Kieveana, una dintre cele mai mari
ţări din acea vreme; vecina de nord-est a românilor.
Aşadar, treptat şi pe neobservate, românii au devenit
o insulă latină înconjurată de ţări şi popoare care vorbeau
şi scriau limba slavonă veche, scrierea fiind cu caractere
chirilice. Această situaţie geopolitică şi cultural-
religioasă a dus la răspândirea scrisului chirilic-slavon în
mediul românesc. Un rol substanţial în această privinţa l-a
avut biserica creştin-bizantină, care îşi consolidase poziţia în
această parte a Europei.
Începuturile scrisului slavon în Ţările Române
datează din secolul al X-lea. Însă, cele mai vechi
manuscrise bisericeşti din spaţiul românesc, în slavonă, care
100
s-au păstrat până în zilele noastre, datează din secolele
XIII-XV. Importante centre ale culturii scrise în Ţările
Române au devenit mănăstirile ortodoxe, între care
amintim Tismana, Vodiţa, Neamţ, Bistriţa, Moldoviţa, Putna,
precum şi o serie de mănăstiri din Transilvania. Pe lângă
unele dintre acestea au fost întemeiate scriptorii, în care
era copiat un larg spectru de literatură bisericească, istorică,
juridică, scrieri populare de înţelepciune etc.
Constituirea statelor feudale centralizate româneşti şi
consolidarea bisericii au accelerat impunerea scrisului ca
expresie a identităţii statal-religioase. Din păcate pentru
români, vreme de câteva secole, în Moldova şi Ţara
Românească scrisul nu a fost conform cu limba vorbită,
română, ci s-a impus cel slavon, implementat în
cancelariile domneşti şi cărţile religioase. Vorbirea
românilor, însă, de la domnitor până la sătean a fost cea
românească. A. D. Xenopol susţine existenţa în acea
perioadă şi a scrierii româneşti alături de cea slavonă.
„Românii vor fi menţinut în toate timpurile şi cărţi pe
înţeles”, adică în limba vorbită de poporul român, care însă
„nu
vor fi fost întrebuinţate decât prin excepţiune în slujba
bisericească şi vor fi fost citite de acei doritori de a
cunoaşte prin ei înşişi obiectul credinţei lor. Asemenea
trebuinţe fiind totdeauna simţite de poporul român, întâlnim
la el cărţi de religie scrise în limba lui din vremuri îndestul
de vechi, alături de cele slavone”.
În aceeaşi perioadă, în care s-au înfăptuit statele
centralizate feudale româneşti s-a înregistrat şi o amplificare
a fenomenului juridic. Pe lângă menţinerea şi folosirea
cutumei, în Ţările Române a început să se răspândească şi
literatura juridică bizantină. Din această perioadă (secolul
al XIV-lea) datează cele mai vechi copii slavone ale
traducerilor unor coduri de legislaţie bizantină
bisericească, numite nomocanoane. Totodată, au fost
răspândite traduceri ale codului bizantin, cunoscut sub
denumirea de Sintagma lui Matei Vlastares. Acel cod
conţinea norme de drept bisericesc, dar şi norme ale
dreptului civil şi penal. Substanţa codului în discuţie
o constituia codificările lui Iustinian şi ale descendenţilor
săi.
În ceea ce priveşte Transilvania subscriem la ideea
susţinută de Andrei Eşanu, potrivit căreia în această
provincie românească, deşi s-a simţit puternic cultura şi
scrierea latină, în secolele XIV-XVI, cultura scrisă slavonă
a avut o largă răspândire. Cercetările din ultima vreme,
valorificarea depozitelor de manuscrise slavone
transilvănene de la Cluj, Braşov, Sibiu, Arad şi Năsăud,
101
confirmă acest lucru. Faptul constituie o dovadă a unităţii
etno-culturale şi teritoriale româneşti.
Fiind în contact cu Bizanţul multă vreme, Ţările
Române ar fi putut ca prin intermediul Bisericii Ortodoxe
să fi preluat elemente de drept scris bizantin, mai de
timpuriu decât se cunoaşte, aşa cum s-a mai arătat în
această lucrare. Iniţial, astfel de scrieri erau în manuscris,
fiindcă nu apăruse tiparul. Ele erau multiplicate de către
gramatici-călugări de pe la mănăstiri. După introducerea
tiparului în Ţările Române (1508) şi aici au început să se
răspândească şi pravile tipărite, în paralel cu scrierile de
mână.
Cele mai vechi izvoare de drept se regăsesc în
lucrările canonice (dreptul canonic) scrise în limba slavonă,
limba oficială în Ţările Române. Privitor la asemenea
manuscrise slave în spaţiul românesc, Mircea Păcurariu
dovedeşte, cu date noi, faptul ca în secolele X-XI au fost
scrise pe teritoriul românesc lucrări ca Sovina Kniga şi
Codex Suprasliensis. Pentru secolul al XIII-lea există, de
asemenea, suficiente dovezi privitoare la scrieri pe
teritoriul românesc, în aceiaşi limbă slavonă, cum erau:
Tetraevanghelul de la Putna; un alt Tetraevanghel (fără să
se cunoască autorul sau locul realizării lui); o lucrare
intitulată Apostol (Ibidem); Octoihul de la Caransebeş;
Tetraevangheliar, descoperit la Râşnov -Braşov etc.
Numărul manuscriselor slave a crescut apoi în
secolul al XIV-lea. Asemenea scrieri în slavonă ––susţine
M. Păcurariu–– infirmă vechea părerea a istoriografiei
româneşti, potrivit căreia cultura românească în limba
slavă, deşi apăruta mai târziu (secolele XV-XVI) ar fi o
simplă continuare a culturii bulgare de limba slavă, prin
cărturarii bulgari refugiaţi la nord de Dunăre, după
căderea ţării lor sub turci (sec. XIV).
Mai bine cunoscute sunt lucrările din secolul al XV-lea şi
următorul. Astfel amintim câteva dintre acestea:
- Tetraevanghelul lui Alexandru cel Bun, 1429;
- Pravila de la Târgovişte, scrisă de gramaticul Dragomir, în
anii 1451-1452, din porunca domnitorului Ţării Româneşti,
Vladislav al II-lea;
- Tetraevanghelul de la Humor, scris şi decorat de către
miniaturistul Nicodim;
- Pravila de la Mănăstirea Neamţ -1474, copie a lucrării
bizantine de drept, Syntagma;
- Liturghier slavon, copiat în anul 1481 la
Mănăstirea Feleacului din Transilvania;
- Evangheliarul, copiat şi ornamentat de monahul Filip,
în Moldova, la anul 1502;
- 1518-1521 Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti, a
102
redactat Învăţăturile către fiul sau Teodosie, în care îl sfătuia
pe acesta din urmă cum să judece („să nu pedepseasca la
beţie, ci să judece la trezie, dimineaţa cu boierii în divan”);
- Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Moldova) redactată
aproximativ în anul 1618 şi altele;
Este greu de precizat numărul manuscriselor slavo-
române, păstrate până în zilele noastre, dat fiind
multitudinea lor. Ce se poate preciza, este faptul că în
Moldova s-au emis cele mai multe lucrări de acest gen. Un
număr mai redus s-a înregistrat în Ţara Românească. În
Transilvania şi Banat se estimează la 150 manuscrisele
slavone din secolele al XIII-lea până în secolul al XVII-lea.
Dacă în prima parte a mileniului II scrierile aveau
în principal un caracter religios, treptat în cea de doua
jumătate a aceluiaşi mileniu se vor contura scrieri a căror
conţinut era evident juridic. Complexul de practici şi
norme care alcătuiau obiceiul juridic feudal, „legea ţării”,
dreptul nescris a devenit la un moment dat insuficient în
raport cu realităţile unei societăţi în proces de maturizare
feudală. În acest context s-a impus legea scrisă de sorginte
bizantină, bisericească şi laică, care era mai completă şi mai
bine structurată, putând fi uşor generalizată.
Dreptul dispunea astfel de noi posibilităţi de
informare şi cunoaştere necesare atât reconstituirii drumului
parcurs de la cutumă la dreptul tipărit, cât mai ales pentru
evaluarea relaţiei dintre dreptul laic şi cel ecleziastic, dintre
dreptul consuetudinar şi pravilă etc.
Prin anii 1580-1581 a fost realizată de către un copist
o culegere de manuscrise din literatura apocrifă şi
hagiografică, tradusă în româneşte. Această culegere a fost
continuată, până în anul 1620 de către preotul Grigore din
Mahaci, rezultând un Codex (sturdzanus) în care se
presupune că erau consemnate şi norme de drept
românesc, intercalate cu lucrări din dreptul bizantin.
Secolul al XVII-lea cu marile lui realizări
culturale, a înscris procese remarcabile în domeniul
dreptului scris, conceput corespunzător cu stadiul de
dezvoltare a societăţii româneşti. La jumătatea acestui
veac au fost tipărite primele coduri în limba română.
Eustratie Logofatul, cronicar moldovean, contemporan cu
Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, a realizat, în 1632, o
colecţie de legi intitulată Pravila aleasă, compilaţie din
operele mai multor scriitori greci; o altă lucrare de drept a lui
Eustatie a fost Şapte taine ale bisericii, tipărită la Iaşi în anul
1644. Se presupune a fi tot o traducere din limba greacă,
însă avea o prefaţă semnată de mitropolitul Moldovei,
Varlaam. Lucrarea este un Codice penal şi civil clerical,
conţinând sfaturi şi pedepse care priveau botezul, mirul,
103
liturghia, preoţia, pocăinţa, cununia şi maslele. În
anul 1640 apărea Codul juridic în limba română, cunoscut
sub denumirea de Pravila de la Govora. Acest cod a fost
întocmit la porunca domnitorului Munteniei, Matei
Basarab. În Predoslovie se spune între altele: „Socotita-
am ca mai toate limbile popoarelor au carte pre limba
lor…” din care motiv s-a editat „această carte, anume
Pravila pre limba românească”. Cunoscută şi sub numele
de Pravila cea mică sau Prăvilioara, această legiuire a
apărut în doua ediţii: una pentru Ţara Româneasăa alta
pentru Transilvania. Pe o listă de cărţi, cunoscute şi
folosite în ţara Haţegului, întocmită pe la 1857 este
înregistrat şi un exemplu din Prăvilioara –Direptoru de lege,
Govora 1640.
În anul 1646 apărea în Iaşi Pravilele împărăteşti,
numite şi Pravila lui Vasile Lupu, o adevărată operă
juridică, care este cunoscută în istorie, potrivit subtitlului
acesteia, de Carte românească de învăţătură. Dat fiind
importanţa deosebită a acestei lucări vom insista puţin
asupra ei. A fost elaborată din dispoziţia domnitorului Vasile
Lupu şi tipărită cu cheltuiala acestuia. În prefaţă se arată că
s-a tipărit din următoarele motive: „să se cultive poporul,
pentru ca astfel să-şi corigeze răutăţile, pentru ca poporul
să-ţi dea seama de ceea ce este rău şi de ceea ce e bine;
pentru ca cei ce judeca, să judece drept”. La acest cod au
lucrat Eustatie Logofatul, care a tradus unele date şi norme
de drept din greceşte, şi diverşi „dascăli şi filozofi” tocmiţi
de Vasile Lupu.
Pentru a dimensiona cât mai exact valoarea juridică
a Pravilei lui Vasile Lupu subliniem faptul că aceasta avea la
bază trei izvoare şi anume:
1. Pravilele împărăteşti ale lui Iustinian şi jurisprudenţele
lui Prosper Farinaccius, învăţat italian din secolul al XVI-lea.
2. Obiceiurile obşteşti şi localnice.
3. Însăşi judecata personală a judecătorului.
Izvoarele de la punctul 1 au fost apoi adecvate
cerinţelor de atunci ale Ţărilor Române, iar între izvoarele
de la punctul doi intră şi Pravila netipărită, şi pierdută a lui
Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei (1400-1432).
Pravila lui Vasile Lupu a influenţat multă vreme
dreptul românesc, rezultând a fi fost folosită ca unicul
codice penal bun. Matei Basarab, domnitor al Ţării
Româneşti, contemporan cu Vasile Lupu, a copiat într-un
codice al Ţării Româneşti, intitulat Îndreptarea legii şi
tiparit la Târgoviste în anul 1652. Astfel, lucrări de
specialitate observă pe bună dreptate ca Pravila din
Moldova a fost aplicată în Ţara Românească şi
Transilvania, prin extinderea legislaţiei moldoveneşti în
104
Muntenia, ca şi în Transilvania s-a realizat o operă
românească remarcabilă „menită să afirme şi să servească
unitatea juridică a românilor…”- susţine Val. Al. Georgescu.
Concluzionând asupra acestui ultim aspect se
poate susţine că importanţa Codicelui Vasilian rezultă şi
din răspândirea lui în cele trei ţări româneşti, precum şi din
aceea că a rezistat multă vreme. Spre exemplu, Nicolae
Mavrocordat cerea în 1724 să i se facă o copie după Pravila
lui Vasile Lupu. O altă copie era utilizată la Iaşi în 1817.
Dimitrie Cantemir a consemnat faptul că Vasile Lupu
„a poruncit câtorva bărbaţi , cunoscători de legi, să adune
într-o colecţiune toate legile scrise şi nescrise, şi a făcut din
toate un singur Codice, care este norma de astăzi pentru
judecători, pentru a judeca drept.”.
8.3.2. Cartea românească de învăț ătură

La mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate
pravilele laice. Prima pravilă laică în istoria dreptului nostru
este Cartea românească de învăţătură. Această legiuire a fost
elaborată de către logofătul Dragoş Eustraţie din ordinul
domnitorului Vasile Lupu şi tipărită în 1646 la tipografia
Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi.
Izvoarele acestei legiuri au fost:
- Legea Ţării;
- basilicalele (legiuirile împărăteşti);
- legea agrară bizantină, apărută în sec. al V I I I - lea sub
domnia lui Leon Isaurul;
- tratatul modern de drept penal şi de procedură penală scris de
italianul Prosper Farinnaci la începutul secolului al XVII-lea,
tratat care se bucura de o mare faimă în Europa acelei vremi.
Unii autori au afirmat în mod greşit că această legiuire
ar fi avut un scop didactic, întrucât au interpretat în mod
eronat termenul de "învăţătură". În realitate, termenul de
"învăţătură" a fost utilizat cu înţelesul de normă juridică. De
altfel, logofătul Eustraţie precizează în introducere că toţi cei
care nu vor urma acele învăţături vor fi loviţi de urgia
domnească.
Drepturile persoanelor sunt pe larg tratate: felurile,
exerciţiul, dobândirea şi pierderea lor. Persoanele fizice sunt
tratate în raport de statutul lor şi de poziţia de clasă. Pravila
cuprinde şi reglementări cu privire la familie şi persoane,
poziţia fiului de familie, capacitatea persoanelor, poziţia lor în
funcţie de clasă, religie, vârstă, stare mintală, înrudire,
profesiune, domiciliu şi stare civilă. Pravila cuprinde reguli cu
privire la proprietatea bunurilor, posesiune şi uzufruct. Un alt
domeniu se referă la problema obligaţiilor (izvoare, garanţii,
contracte), a faptelor ilicite (dolul şi culpa), actelor juridice şi
105
a reprezentării. Calea judecătorească de apărarea drepturilor
subiective este tratată în mod deosebit, vorbindu-se despre
judecători, împricinaţi, instanţe, înscrisuri, martori, experţi,
jurământ, prezumţii, hotărâri şi executarea acestora.
Sunt reglementate de asemenea, tentativa, recidiva,
complicitatea, cumulul de infracţiuni, cauzele care apără de
pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul
superiorului, legitima apărare, denunţul).
Printre circumstanţele care micşorează pedeapsa sunt
prevăzute: mânia, vârsta, beţia, obiceiul locului, ignoranţa,
somnambulismul, somnul, dragostea, iscusinţa sau destoinicia
făptaşului şi aprecierea judecătorului.
De asemenea, pravila se ocupă în amănunt de unele
infracţiuni, cum sunt trădarea, rebeliunea, ultragierea solilor,
calpuzania, omorul, paricidul, otrăvirea, bigamia, biandria,
adulterul, hotria, răpirea, atentatul la pudoare, sosomia şi
injuria. Acţiunea penală porneşte la iniţiativa victimei sau a
reprezentantului acesteia şi se încheie sau se pierde prin
prescripţie, executarea hotărârii sau prin împăcare.
8.3.3. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare

Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în
anul 1652. La fel ca şi în ,,Cartea românească de învăţătură de
la pravilele împărăteşti şi de la alte judeţe cu zisa şi cu toată
cheltuiala a lui Vasile voievodul şi domnul Ţării Moldovei, de
multe scripturi tălmăcite de limba italienească pre limba
românească,,.
Porunca lui Matei Basarab determină această
Îndreptare a legii să aibă acelaşi conţinut. Întregul cuprins al
lucrării este mai bine sistematizat, iar traducerea este mai
bună. Partea a doua, cea cu privire la partea penală, este luată
întocmai din Cartea românească de învăţătură.
Pravila este împărţită în 417 articole sau glave, fiecare
articol fiind divizat în zaceale, care reprezintă alineatele. Faţă
de modelul moldovean, sunt şi unele prevederi noi cu privire
la închiriere, asociere, donaţie, căsătorie, divorţ, moştenire şi
unele prevederi procedurale.
8.3.4. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada

Voievodatului ș i a Principatului
În perioada feudalismului timpuriu şi în prima perioadă
a feudalismului dezvoltat, dreptul scris a cuprins o seamă de
norme prevăzute în Decretele regale. Dacă la început aceste
decrete emanau de la Regatul feudal maghiar, în perioada
Principatului acest izvor de drept se completează cu legile
106
elaborate de principi în colaborare cu Dietele, iar sub împăraţii
Habsburgi, prin legile generale ale imperiului şi cele
particulare ale Transilvaniei. Decretele regale au reglementat
atât dreptul public, cât şi cel privat. Acestea au consolidat
drepturile şi privilegiile clasei nobiliare, dau au cuprins şi
norme procesuale de drept civil, drept administrativ şi
bisericesc.
În timpul Voievodatului, în Transilvania, ca urmare a
tendinţei de autonomie, au apărut, ca o desfacere de autoritate
centrală, activităţi intense de legiferare, conduse de voievozi.
Totuşi, decretele au fost principalul izvor de drept până la
desprinderea de statul ungar.
.

Dezvoltarea economiei, a producț iei de mărfuri ș i a schimbului, precum ș i
prefacerile din domeniul relaț iilor sociale au impus schimbări în domeniul suprastructurii,
printre care ș i în domeniul instituț iilor juridice. Vechile reglementări nu mai corespundeau,
iar obiceiurile juridice, diversificate, neprecise ș i deseori necunoscute de cei chemaț i să le
aplice, mai ales când aceș tia erau străini, reclamau ș i ele noi reglementări pe plan juridic.
După formarea statelor româneș ti de sine stătătoare, domnii s-au preocupat de organizarea
bisericii, de propagarea ideologiei religioase, de introducerea unor regulamente juridice care
să le asigure stabilitate. Pravilele bisericeș ti au un caracter oficial deoarece au fost întocmite
din ordinul domnului sau al mitropolitului. Potrivit concepț iei autorilor de pravile
bisericeș ti, reglementările de drept civil, penal sau procesual ț ineau de domeniul religios,
dispoziț iile din pravile fiind impuse atât clerului, cât ș i laicilor ș i în domeniul juridic.

Cartea românească de învăţătură, pravilele împărăteşti, circumstanţe atenuante.
Întrebări de control şi teme de dezbatere:

1. Explicaț i conceptele : pravilele împărăteşti, decretele regale, pravila .
2. Care sunt izvoarele Cărţii româneşti ?
3. Ce înț elegeț i prin Cartea românească de învăţătură?
4. Daţi exemplu de circumstanţe atenuante.
5. Cum era structurată Pravila cea mare?
107
Teste de evaluare/autoevaluare
Alegeţi varianta corectă:
Răspundeț i adevărat (dacă consideraț i că propoziț ia este adevărată) sau fals (dacă
consideraț i că propoziț ia este falsă) :
a) Cele mai vechi izvoare de drept se regăsesc în lucrările canonice scrise în limba
slavonă, limba oficială în Ţările Române.
b) Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în anul 1652.
c) Printre circumstanţele care micşorează pedeapsa sunt prevăzute: mânia, vârsta, beţia,
obiceiul locului, ignoranţa, somnambulismul, somnul, dragostea, iscusinţa sau destoinicia
făptaşului şi recunoaşterea vinovăţiei.
Bibliografie:

2. CLIPA CRISTIAN, MICULESCU PETRU, Istoria Instituț iilor Juridice În
Spaț iul Românesc, Editura Worldteach, Timiș oara, 2007
Bucureș ti, 2012
108
109

Isdr 4-8

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Isdr 4-8

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Unitatea de învăț are 4

APARIȚ IA Ș I FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC

Părăsirea Daciei de către romani în anii 271-275

4.2.Obiectivele ș i competenț ele unităț ii de

Timpul alocat unităț ii : 2h

4.3. Continutul unitatii de invatare

4.3.2. Organizarea socio-politică

4.3.2.2. Obș tea sătească teritorială

4.3.2.3. Normele de conduită specifice obș tilor săteș ti

4.3.3. Legea Ț ării ( ius valachicum)

4.3.3.2. Trăsăturile caracteristice ale Legii Ț ării

4.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Cercetarea istorică ș i sociologică a reuș it să pătrundă tainele obș tii româneș ti ș i

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, 1991

5.2. Obiectivele ș i competenț ele unităț ii de

Timpul alocat unităţii : 2h

5.3. Conț inutul unităț ii de învăț are

5.3.1.1. Ț ara Românească a Munteniei

5.3.1.2. Întemeierea Moldovei

5.3.1.3. Voievodatul Transilvaniei

5.3.1.4. Statul feudal al Dobrogei

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. CHIȘ IOAN, Istoria Statuluil Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,

Ca instituţie centrală, reprezentativă pentru societatea

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Competenţele unităţii de învăţare:

6.3. Conț inutul unităț ii de învăț are

6.3.2. Sistemul electivo-ereditar

6.3.3. Organele centrale ale statului

6.3.4. Organizarea de Stat ș i Dreptul în Transilvania

6.4. Îndrumar pentru verificare-autoverificare

Sinteza unităț ii de învăț are 6

Concepte şi termeni de reţinut

1. CHIȘ IOAN, Istoria Statuluil Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 2h

7.3. Conţinutul unităţăţii de învăţare

7.3.2. Procedura de judecată

7.3.3. Instituț iile dreptului privat medieval

Divorț ul. Căsătoria înceta prin moartea unuia dintre

7.3.4. Ideile politico-juridice în feudalism

7.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare:

Concepte şi termeni de reţinut

1. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, 1991

8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Competenţele unităţii de învăţare:

8.3. Conţinutul unităţii de învăţare

8.3.2. Cartea românească de învăț ătură

8.3.3. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare

8.3.4. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada

8.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare:

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere:

1. VOICU COSTICĂ, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul

S-ar putea să vă placă și