Apocalipsa intelectului (2)

1524 14
Marin Marian-Bălașa 12/04/2023  

Proliferează (se generalizează?) o modă a co-autoratului. Nu mă refer deloc la coautoratul legitim, util,
justificat, de regăsit mai ales în științe și performanțe ori specializări care impun pluridisciplinaritatea și
plurispecializarea, abordarea unei teme din perspectivele stricte ale unor științe fie înrudite/apropiabile,
ba chiar radical diferite, totuși cooperante. Mă refer la discipline cu maximă suprapunere, unice chiar, în
care grupul („câștigători de granturi” la grămadă, ori doar amici, ba chiar rude) semnează fără jenă un tip
de articole demne (calitativ, conținutistic, stilistic) de un singur ins. Semnează chiar și cărți cu autor
multiplu/colectiv, deși acolo nu prea merită osteneala să verifici dacă auctorialitatea plurală este
justificată (cărțile sunt publicate de către autorii înșiși și se tipăresc nu pe banii editurii, ci pe fonduri
asigurate din varii granturi sau sponsorizări, nimănui nemaipăsându-i ce și cum stă scris pe-acolo). Însă
când e vorba de un articol de 5-10 pagini, conținutistic și calitativ fiind de demnitatea unui licean foarte
bun sau a unui referat de student debutant, articol inedit și tocmai trimis/primit spre publicare,
îndreptățirea pluri-auctorialității este falsă, absentă chiar. Așadar mă refer la moda gonflării rândului de
semnatari, a semnării de articole în grup fără evidență și necesitate a contribuției diverse,
multidisciplinare, pluriperspectivale, plurale în orice sens.

La început m-a șocat să remarc detaliul acesta printre români. Mai ales din partea colegilor geografi
primind articole semnate până la 6-7-9 persoane. Deh, nici geografia de azi nu mai e ce fu acu o juma de
secol, nu mai e menită s-ajute agricultorii sau turiștii a ști despre toate cele ale pământului și-ale
profiturilor extractibile din fiece geoloc. Ci „geografie umană” rebrenduindu-se modern, face sociologie
(intrând/călcând „spațiul vital” al științelor economice și politice), face cultură (chit că numește
geocultura cu empirismul „peisaj cultural”), face filozofie (chiar și când analizează spectograma
mucegaiului unui lemn de troiță, privirea din dronă a economiei pisciole și-a terorismului cormoranic,
respectiv a transmigrației stânii ovine). Așadar face/drege și transgresează/se integrează în
domeniul studiilor culturale, a studiilor socio-umane (ba chiar și umaniste), totuși păstrând din vechea
știință și tehnică, artă și meserie, tradiționalul obicei al muncii la grămadă. Atât doar că te miri când
observi între mulții semnatari de articolaș identități de nume, întrebând/căutând și aflând între ei/ele rude
de grade proxime. Ba chiar și pe contabilul-manager al fondurilor de cercetare. Degeaba am încercat să
vorbesc odată despre treaba asta cu unul (lector, poate conf.univ., căci este nu doar îl cheamă Gheorghe).
„Da-da-da, da așa fac toți!” (a zis repezit, zâmbind larg, cu ochii sclipind bucuroși). – Da e corect, e
etic?…” „Nu-nu-nu, sigur că nu” (foarte înghesuit), „d-așa fac toți!” (iar apăsând, cu entuziasm și
râzând din rărunchi). – Și cum îți poți da seama, din text, de contribuția fiecăruia? „Nu-nu, nu poți. Da
așa fac toți!” (hahaha la pătrat). Siderat de expresia-i facială, îmi dădeam seama că procedura era asumată
convențional și practicată la nivel de breaslă, naționala simpatie față de haiducie devenind în mediul
academic învăluire colectivist-devălmașă, ca atare fiind de-a dreptul lubrică, euforică, gratifiantă, tocmai
de-aceea neavând cum să nu rămână vie, contemporană, perpetuabilă.

O dată am căzut în plasa întrajutorării empatice și compasionale, un expat propunându-mi o întâlnire

față-n față, lăudându-se cu fericirea atohtonizării, românizării și ortodoxizării personale, dăruindu-mi
două volume (originarul englez + traducerea-i română efectuată de studenți masteranzi). Deci o carte în
care-și povestea preafrumosul „pelerinaj” al traversării perpedes a României în ideea și cu mesajul
păstrării vii a frumoaselor noastre tradiții folclorico-strămoșești. În decalaj, deși articolul era slăbuț tare
(îi făcea individului promotion, însă minimalizându-i activitatea culturală filoromânească prin reducere la
„animație turistică”, pe de-altă parte textul fiind semnat de-o gașcă mare de colegi profesori), l-am
avansat întru publicare. Abia apoi, în timp ce tot volumul de articole și studii era deja în tipografie, am
citit și cartea străinului pelerin românizat, ca să mă cutremur. De fapt, omul avea ca mobil numai propria
vanitate, instinctul vindicativ al demonstrației că, drept copil ultim și supranumerar, va fi izbutit să-
ajungă de faimă mult peste toată familia-i modestă la origine, pe plai mioritico-danubian devenind un
levantin, profitând de ospitalitatea autohtonă prin sfruntată lingușire populistă, ca și de slăbiciunea
națională de a te lăuda că „ne caută și ne admiră (toți) străinii”. Bașca integrându-se într-un grup de
interese (va traduce sau rafistola el într-o engleză decentă furajul publicistic al unor colegi banali și
nescrupuloși într-ale parvenirii universitare), grup care-i va fi și dăruit admiterea la un doctorat atât cu
bursă de stat cât și de conținut (predictibil) ieftin.

Altă dată… Era o vreme când, pentru a evita neînțelegerile, deja experimentate la greu, intervenite în
schimbul prea amplelor epistole (în care trebuiau explicate stângăcii ori inadvertențe de exprimare și text
și trebuiau negociate modificări), am prestat cu câțiva autori din București metoda întâlnirii fizice. Gest
eficient, dat fiind că de multe ori autorii dau altora propriile studii la tradus, nu mai verifică atent ce-au
obținut respectivii, iar când alții citim, pe-alocuri vedem ambiguități, gafe, totodată neavând certitudinea
că originarul, în română, chiar ar fi intenționat să zică exact ce rezultase. Acesta e contextul în care, o
dată, m-am întâlnit cu toți cei 4 semnatari ai unui articol pentru a negocia/discuta/corecta micile gafe de
text (poate doar fragilități ori ambiguități de traducere). Pentru ca să am de-a face cu: o tânără doamnă
care stăpânea perfect/admirabil subiectul și detaliile, o domnișoară care nu știa preamulte și uneori se uita
lung pe pereți, proful care era onorabil la capitolul înțelegere și tălmăcire-n engleză, plus soția sa, tăcând
mâlc, un pic sânjenită și evident habar n-având ce căuta-n pagină și-n discuție. Citeam deci împreună,
aproximând ce se poate pricepe de către un lector terț, neutru/distant. În cazul în speță nu era nimic foarte
grav (ca-n multe altele). Articolul oricum a trecut și a fost publicat, cei 4 colegi fructificându-și la activ
punctajul împărțit/înmulțit la egal. (Dovadă că inclusiv doamna cosemnatară pe gratis a continuat să-și
susțină soțul – conform legii cum că-n spatele fiecărui bărbat ajuns stă o nevastă ca lumea – constituind-o
și faptul că tânărul prof, onorabil atât în materie cât și-n traducere, e astăzi suspus, cu autoritate de
barosan.)

După aceste 2 (bucăți) interacțiuni (de o rușine pe care am decis s-o evit pe orice viitor), am pus cep
tuturor contactelor face to face. La primirea ca atașament electronic a articolelor semnate plural doar
ceream distant ori să se renunțe la orice ghost author, ori să se reducă numărul la 2 (hai maxim 3), ori
auxiliarii neesențiali să fie nominalizați și gratificați doar într-o notă de subsol. Altminteri, să se justifice
convingător participarea și contribuția fiecărui semnatar, nicidecum prin simpla declarație cum că „toți
autorii au contribuit în mod egal și își asumă conținutul, informațiile și declarațiile din text”, care nu
poate fi decât trufașă, pretențioasă, autoritaristă, ba chiar cinică, deci dubioasă. Dacă nu e vorba de, să
zicem, o lucrare de medicină, în care e evidentă nevoia participării unui chimist sau microbiolog, a unui
chirurg practician și-a unui fizician-inginer, ci este vorba de-un studiu să zicem filologic sau mitologic
convențional, docil și uniform, care compilează dintr-o bibliografie foarte clasică, omogenă… Ori poate-i
vorba doar de-un fel de recenzare a 1-2-3 autori cât se poate de istorici, nesofisticați, rezultând un text ca
de referat de studențel debutant… Cum să crezi că în asemenea „contribuții de grup” nu-i vorba de trude
și autori nemarcați de lene, incultură sau praf de incompetență, poate impostură sau aserviri/deserviri,
plus promovare și difuzare indiscernabilă și indivizibilă de capacități, activitate, punctaje, propulsii?

Odată am primit (nu din România, ci de departe, unde-i frumos ca-n basme persane), o recenzie
numărând 1 (una) și ½ (jumate) de pagini, semnate de 3 indivizi. Ca lungime de text sau număr de pagini,
mai ales despre o carte de grup, e foarte puțin. Deși nu negreșit imposibil, nu scandalizabil per se. Însă ca
număr de autori: inadmisibil. Inacceptabil nu doar fiindcă era evident abuziv, dar și drept conținut se
reducea la generalități și nespecificități (nici măcar nu erau listate toate contribuțiile din volumul
împricinat), per total constiutind o apă de ploaie de propagandă facilă. Sălcie dar și perversă, fiindcă în ea
pluteau cu aparentă nevinovăție și două șopârlițe politice absolut nedemocratice, părtinitoare, cu aviz și
deviz neacademic. Am cerut „autorului corespondent” (evident unul care doar bate-n porțile oricăror
publicații din „occidentul democratic” sau măcar estul demi-/pro-democratic al UE) să-mi explice
bizareria triumviratului din capul unui textuleț simplist, școlăresc. Omul a zis că s-a împărțit cartea
respectivă în două: un autor a citit 4 capitole, altul restul de 4, iar al 3-lea a făcut sinteza contribuțiilor
respectivilor, motiv și pentru care textul „mi-a părut mie” scris doar de-o persoană. (Cu monovocalismul
sintetic sau omogenitatea care e „doar o impresie” a cititorului sau referentului se apără destui tupeiști,
temeraritatea lor convingându-te și mai abitir c-ai de-a face cu infractori înrăiți.) Fiindcă era ridicol și
rizibil, i-am răspuns cu următoare propunere: experimentul vostru este foarte interesant, dar de ce nu l-ați
duce până-n pânzele albe, până la culmea culmilor? Ce-ar fi, de pildă, să luați o carte de-o sută-două de
pagini, dați-o la 100 de inși, ca să citească fiecare doar câte-o singură pagină (hai una-jumate), devrând
fiecare măcar o propoziție, în final obținând împreună două-trei poate 4 pagini de text propriuzis, însă
semnate de fix 100 de nume/autori. Așa ați obține precis mai multe pagini așazis publicate, iar în finala
„listă a autorilor/contributorilor”, unde volumul nostru tipărește biodata fiecărui autor (5-15 rânduri de
căciulă), ați mai ocupa încă o grozăvie de pagini. Înțelegând sau nu bunăvoința comunicării mele
(zeflemeaua reflectă doar sinceritate, nu și lipsa impulsului motivant), „corespondentul” respectiv (pe
vremuri erau numiți „ofițeri de legătură”) nu a răspuns revoltat. Oarecum politicos, a zis doar că nu
trebuia sau nu era cazul să-i spun așa ceva, ajungând doar să-i fi scris că numărul semnatarilor ne
nemulțumește. I-am răspuns atunci tacticos, cum că, așa cum arată, oferta lor e suspectă de ghost
authorship, fake, sham, fraud, lipsă de etică. Dar că, dacă ar dezvolta recenzia, măcar cu veritabile
prezentări (fie și de-o propoziție compusă) ale mai multora dintre capitolele respectivului volum colectiv,
apoi dacă ar semna textul așa cum se obișnuiește, și-anume de-un singur ins/autor, contribuția ar putea
deveni publicabilă. Ultima replică fiind: dacă am admite acum că un singur om ar fi făcut recenzia, n-ar
însemna să admitem ori să se presupună și că anterior fuseserăm necinstiți? Ceea ce, atingând abisala și
fanatica cultură a „salvării feței” (cea întronizând vanitatea, orgoliul, protejarea necondiționată a
eului/amorului propriu), evident dovedea că nu merită continuată nicio discuție.

Avem nevoie de un opis ferm privind colaborarea și promovarea publică. („Să mori tu?!…” –vor
bombăni surdinat vreo 2-3 pe care-i știu ca plini de talent derbedeu, ba și cu trecut de-acel gen,
momentan șefi de departamente, catedre, comiții. Dar câți alții, pe care-i știți doar voi, nu vor drăcui
ranchiunos cam la fel? Însă dempreună ne prefacem că n-auzim și nu știm, drept pentru care continui,
cum ați face și voi.) Avem nevoie ca în cazul oricărui material plural, de grup sau „colectiv de lucru”,
principiul integrității etice să pretindă precizarea clară a contribuției fiecărui semnatar, în sensul dovedirii
nu doar credibile, ci evident valide/verificabile, a expertizei necesare și-a investirii eficiente din partea
fiecăruia.

Distribuie acest articol

Articole pe aceeasi tema

Apocalipsa intelectului (1)

Apocalipsa energetică începe pe 1 ianuarie 2026!