1.1.

Instaurarea regimului fanariot în Țările Române

Denumirea de fanariot vine de la ”fanar”, cartier în Constantinopol de unde erau recrutații domnitorii Țărilor
Românești. Sub regim fanariot înțelegem procesul prin care la putere se investec domnitorii din cartierul fanar din
Constantinopol.

În Moldova primul domnitor fanariot vine în 1711 după ce Dmitre Cantemir pierde lupta împotriva Porții, iar în Țara
Românească în 1716.

Principatele Romane aveau un statut special in cadrul sistemului politic Otoman, iar prin introducerea regimului
fanariot in Principatele Romane, Moldova si Tara Romaneasca, Poarta otomana a urmarit consolidarea controlului
asupra acestora in conditiile in care in Transilvania se instaurase stapinirea habsburgica, iar in Europa de sud-est isi
facuse aparita, ca factor de putere Rusia. Astfel incit Regimul fanariot infatiseaza efectele absolutismului luminat,
cauzele declasarii acestuia sunt in marea parte de ordin economic si politic, care nu puteau sa nu se rasfringa asupra
societatii.

Din punct de vedere politic Tarile romane nu aveau dreptul de a-şi alege domnitori pământeni; domnitorii sunt
numiţi de către sultan din supuşii sultanului şi consideraţi înalţi dregători ai Porţii Otomane. Domniile erau de scurta
durata si se schimbau dintr-o tara in alta: astfel Constantin Mavrocordat a domnit de 6 ori in Muntenia si de 4 ori in
Moldova. Aceasta instabilitate deruta intreaga populatie deoarece toti veneau la putere cu scopul de a se imbogati
uitind de rolul vital al unui Domnitor. Totodata este desfiinţat dreptului Moldovei şi al Ţării Româneşti de a întreţine
legături diplomatice cu alte state, slabeste valoarea sfatului domnesc, iar armata este complet desfiintata deaceea
poporul nu are nici o sansa de a se revolta.

Influenta economica s-a manifestat asupra tuturor claselor sociale, proeminenta fiind marirea tuturor platilor,
impozitelor si preturilor de achizitie (stabilite de turci). Toate aceste acutizari economice au dus la minimalizarea
puterii economice chiar si a boerilor, care pe fondalul luptelor Ruso-Austro-Turce au transformat teritoriul Tarilor
Roanesti in ,,teatru de razboi” care s-a soldat cu pierderi teritoriale imense.

In general, epoca fanariota este una de decadere, dar se evidentiaza si o serie de aspect pozitive precum cele
din ordinea social: se desfiinţează rumânia care reprezenta libertatea ţăranilor, se înfiinţează şcoli şi spitale, se fac
legiuiri noi. Într-adevăr, secolul fanariot (1711-1821) poate fi numit “secolul reformelor”, întrucât de-a lungul a peste
o sută de ani toate sectoarele vieţii sociale – fiscalitate, relaţii agrare, administraţie, justiţie, biserică şi cultură – au
făcut obiectul unei ample restructurări, vizând, în ultimă instanţă, instaurarea ordinii şi modernizarea.Cei mai de
seamă domni fanarioţi au fost Constantin Mavrocordat si Alexandru Ipselanti din a doua jumatate a sec. XVIII. Ambii
au dus o politica reformatoare insa cel mai mult s-a manifestat C. Mavrocordat, care a încercat reorganizarea
sistemului fiscal, în sensul asigurării stabilităţii masei ţărăneşti şi sporirea competenţei statului în reglementarea
raporturilor de proprietate. Îngrijorat de fuga locuitorilor de pe moşii, ca reacţie a mulţimii dărilor şi a apăsării fiscale,
Mavrocordat unifică sistemul de impunere, introducând o dare fixă, ridicată de patru ori pe an. Alte reforme au fost:
cea administrative care presupune impartirea tarii in judete, in frunte cu cite doi ispravnici, introducerea protocolului,
eliberearea taranilor (lichidarea serbiei) s.a.

In concluzie pot afirma ca deteriorarea pozitiei international a Imperiului Otoman a dus la agravarea dominatiei sale
prin introducere regimului Fanariot. Intentia de a impiedica trecerea T.Ro din sistemul politic turcesc micsora
probabilitatea expansiunii a celor doua mari imperii vecine : imperiul Habsburgic si cel Tarist. Pericolul a fost limitat
insa cu pretul unor sacrificii suporatate in primul rind de Principatele Romane deaceea regimul fanariot a avut in
marea parte un impact negativ ducind, practic la stagnarea dezvoltarii politice sociale si economice a Tarilor
Romanesti.

Regimul fanariot a fost instaurat în Moldova în 1711, după plecarea lui Dimitrie Cantemir în Rusia şi în 1716 în Ţara
Românească, după Ştefan Cantacuzino, începând cu acelaşi domn - Nicolae Mavrocordat. Reprezentatul pe scaunul
domnesc al sultanului este un grec din Fanar, cartier al Constantinopolului. Deoarece turcii nu învăţau limbi străine,
iar grecii cunoşteau destule, aceştia ajung să ocupe şi funcţia de dragoman (un fel de ministru de externe) şi să ştie
totul despre politica imperiului.
Regimul fanariot a durat în ambele ţări până la 1821 şi în evoluţia lui se disting două etape:
1. 1711/1716 - 1770 de consolidare, când tronul va fi ocupat de familii de origine română (Racoviţă, Ghica,
Callimachi)
2. 1770 - 1821 de înăsprire, când tronul va fi ocupat de familii greceşti (Caragea, Mavrogheni, Şuţu, Ipsilanti)
Regimul fanariot are multe aspecte negative, dar şi destule pozitive. Apectele negative sunt numeroase şi au dus la
agravarea continuă a sarcinilor faţă de Poartă şi implicit, la ştirbirea autonomiei interne:
 domnul numit direct de sultan dintre grecii din Fanar;
 în Divan pătrund mulţi boieri greci;
 sumele pentru cumpărarea domniei sunt fabuloase;
 cresc tributul, mukarerul, peşcheşurile, apare geigeaua;
 cresc obligaţiile în muncă, în vite şi cereale;
 armata este practic desfiinţată (rămânând practic doar o gardă de arnăuţi);
 lipsa dreptului la politică externă;
 pierderi teritoriale (Banat, Bucovina, Basarabia).
Pe lângă aspectele negative, regimul dominaţiei fanariote a avut şi destule aspect pozitive:
 schimbările de domni (aceiaşi) dintr-o ţară în alta contribuie la unire;
 fac reforme pentru modernizarea celor două ţări;
 încurajează cultura;
 uneori duc o politică externă, contrară intereselor Porţii.
Dintre domnii mai importanţi ai acestei perioade trebuie amintiţi Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Alexandru
Ipsilanti, Grigore Ghica al III-lea, Scarlat Callimachi şi Ioan Caragea. Aceşti domni vor încerca să modernizeze
instituţiile celor două ţări,cel mai de seamă reformator fiind Constantin Mavrocordat, care iniţiază mai multe reforme
între 1746-1749:
a) pe plan social desfiinţează şerbia (legarea de glie);
b) pe plan administrativ funcţionarii sunt plătiţi de stat, fără să mai poată să-şi reţină singuri drepturile din încasările
realizate;
c) pe plan fiscal a desfiinţat puzderia de dări pe care le unifică într-o singură dare plătită în patru sferturi anuale;
d) boierimea este şi ea „reformată”, cei mai importanţi fiind boierii cu dregătorii, veliţii, iar boierii fără funcţii vor fi
mazilii sau neamurile.
Instaurarea regimului fanariot în Țara Românească.Influențe în domeniul juridic și cultural
Unii dintre domnitorii fanarioţi Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Ioan Caragea, au iniţiat, sub influenţa
iluminismului, o serie de reforme interne care au vizat sistemul fiscal, administraţia, învăţământul, situaţia ţărănimii,
inaugurând astfel un proces de modernizare a statuluiUnii dintre domnitorii fanarioţi Constantin Mavrocordat,
Alexandru Ipsilanti, Ioan Caragea, au iniţiat, sub influenţa iluminismului, o serie de reforme interne care au vizat
sistemul fiscal, administraţia, învăţământul, situaţia ţărănimii, inaugurând astfel un proces de modernizare a
statului.Pentru acest domnitor, justiţia şi administraţia trebuiau să se transforme, potrivit afirmaţiilor istoricului Florin
Constantiniu, din factori de instabilitate demografică în auxiliari eficienţi ai politicii de reformă .Domnitorul a urmărit
lichidarea abuzurilor cauzate de aplicarea normelor obiceiului pământului care puteau şi erau de multe ori interpretate
subiectiv. Dintre boierii fără dregătorii au fost numiţi judecători, funcţie care a devenit o profesie ce depindea de o
pregătire ştiinţifică.
Regimul fanariot a fost un compromis între statutul de autonomie al Principatelor Române şi cel al administraţiei
directe. Instituirea paşalâcului la nord de Dunăre nu mai era posibilă în secolul al XVIII-lea, întrucât, nici Viena, nici
Petersburg-ul nu ar fi tolerat-o iar impunerea ei ar fi dezlănţuit reacţia violentă a elitei politice a societăţii moldo-
muntene.Se desfiinţează dreptul Ţărilor Române de a-şi alege domnitori pământeni.Domnitorii sunt numiţi de către
sultan din supuşii sultanului şi consideraţi înalţi dregători ai Porţii Otomane.Însemnătatea politică a Ţărilor Române
pentru Imperiul Otoman şi valoarea lor economică a determinat elaborarea unui program de reforme cu o dublă
finalitate, consolidarea puterii centrale în raport cu boierimea şi sporirea capacităţii economice a contribuabilului. În
calitate de reprezentanţi ai Imperiului Otoman au desfăşurat o politică de reforme având ca obiectiv îndeplinirea
obligaţiilor către Poartă, consolidarea controlului ei asupra Principatelor Române, limitarea puterii boierimii şi
modernizarea structurilor sociale şi politico-administrative pentru a le adapta unei mai eficiente exploatări în
beneficiul Porţii Otomane.
Singurul domeniu în care despotismul luminat din perioada regimului fanariot a dat roade a fost acela al codificării
legislative şi al alcătuirii de coduri moderne.Codurile laice ale veacului al XVII-lea, Cartea românescă de
învăţătură(1646), Pravila de la Govora(1652) Îndreptarea legii(1652), bazate pe obiceiul pământului, pe izvoarele
romano-bizantine şi pe scrierile italianului P.Farinacius, nu mai reflectau decât incomplet noile realităţi sociale şi
juridice.
Cele mai importante codificări au fost Capetele de porunci (1714 –Muntenia) întocmite de mitropolitul Munteniei,
Antim Ivireanul, în scopul reglementării uniforme a materiei succesiunilor, redactarea testamentelor (diate) ţinând
exclusiv de competenţa clerului.
Codul lui Mihai Fotino (1765 –Muntenia) a reprezentat prima încercare de codificare, întocmită de juristul Mihai
Fotino din porunca domnitorului Ţării Româneşti, Ştefan Racoviţă. În anul 1780, în Ţara Românească a fost redactată
din porunca lui Alexandru Ipsilanti primul cod fanariot Pravilniceasca condică (Manualul de legi), domnitorul însuşi
colaborând la întocmirea şi redactarea lucrării.
Pravilniceasca condică a reprezentat un cod complet de legi cu privire la organizarea instanţelor judecătoreşti şi
procedura judiciară pe care Alexandru Ipsilanti le reorganizase, cu cinci ani în urmă, prin Hrisovul intitulat „Pentru
rânduiala departamenturilor de judecăţi”. Astfel, domnul îi sfătuia pe boierii judecători să judece fără zăbavă, numai
după pravilă, cu toată dreptatea, ca să nu cheltuiască oamenii luptând cu judecăţi multă vreme (principiul procedural
modern al celerităţii).
În domeniul administraţiei, Constantin Mavrocordat a urmărit să constituie un control eficient al întregii vieţi publice,
numirea în fruntea instituţiilor a unor oameni corespunzători şi eliminarea suprapunerilor de atribuţii dintre slujitorii
instituţiilor centrale şi cele locale. În cadrul reformelor sale au fost create posturi de ispavnici ai judeţelor în Ţara
Românească şi ai ţinuturilor în Moldova, cu leafa plătită din visteria ţării.Ispravnicii trebuiau să detalieze modul cum
se aplică măsurile luate de domn. Prin aceasta s-a format un limbaj şi o terminologie specifică administraţiei în limba
română, s-a uniformizat practica elaborării actelor administrative şi notariale, au fost create arhive unde se puteau găsi
copii autentice ale unor acte importante ale persoanelor fizice şi juridice. Faptul că înlocuirea ispravnicilor din funcţie
crea obligaţia acestora de a lăsa înlocuitorilor toate instrucţiunile a statornicit principiul continuităţii în administraţie,
eliminându-se marile abuzuri din acest domeniu.Remarcabil este faptul că domnitorii care au urmat lui Constantin
Mavrocordat au continuat măsurile acestuia.
2.2.Reformele efectuate de către Constantin Mavrocordat. Semnificația lor
Împrejurările politice favorabile, prin care au trecut principatele în secolul al XVIII-lea, au permis domnitorului Ţării
Româneşti Constantin Mavrocordat să treacă la o totală reorganizare a vieţii de stat. Constantin Mavrocordat a fost
numit domn al Ţării Româneşti în 1730, primind coroana la moartea tatălui său, Nicolae. El a domnit de şase ori în
Ţara Românească şi de patru ori în Moldova, între anii 1730 şi 1769. În această vreme are loc războiul ruso-austro-
turc din 1736-1739, care aduce realipirea Olteniei la Ţara Românească, dar vin totodată şi sarcini grele asupra
populaţiei, ce a dus la risipirea contribuabililor şi a impus luarea de măsuri fiscale şi administrative noi. „Deşi impuse
de relaţiile economice şi sociale interne, reformele lui Constantin Mavrocordat poartă amprenta unei contribuţii
personale, care prin centralizarea vieţii de stat a urmărit modernizarea tuturor instituţiilor, pentru a ajunge să facă faţă
pretenţilor din ce în ce mai mari ale puterii suzerane şi de a potoli, în limita posibilului, nemulţumirile claselor sociale.
„Constitution“
Reformele lui Constantin Mavrocordat se compun dintr-o serie de măsuri luate succesiv. Ele încep cu scutirile
acordate boierilor din Moldova, în 1734, urmate de măsurile mai complexe din 1740-1741 în Ţara Românească.
Textul acestora din urmă a fost tipărit la Paris în „Mercure de France“ (1742), sub titlul „Constitution“. A urmat apoi
reforma fiscală din Moldova (1741-1743) şi abia la urmă s-a luat măsura desfiinţării rumâniei şi a veciniei, în 1746 în
Ţara Românească şi în 1749 în Moldova. Căutând să pună capăt abuzurilor, domnitorul Constantin Mavrocordat a
hotărât suprimarea „veniturilor din afară“ ce le aveau boierii, rânduindu-le „lefuri“, proporţionale cu funcţiile ce le
aveau. Jean Louis Carra, călător atras de hotarele orientale ale Europei, ne oferă în cartea sa publicată în anul 1777 cea
mai amplă mărturie despre societatea românească de la sfârşitul veacului al XVIII-lea. El arată că după 1739, marele
ban al Craiovei era guvernatorul celor cinci judeţe oltene şi avea hotărâtă ca leafă câte o para de leu din toate
capitaţiile. Din 1761 nu se mai trimit bani la guvernarea Craiovei, ci domnitorul le fixează acestora sediul la
Bucureşti, în apropierea domnului. Un boier, sub numele de caimacan al domnului, îndeplinea acolo poruncile lui,
având o „leafă de 300 de lei pe lună“. Tot Jean Louis Carra arată că şef al cancelariei principatului este marele
logofăt, prin el se expediază toată corespondenţa ţării şi de jurisdicţie, decretele, cărţile de patentă, sentinţele,
gratificaţiile date de domn. Conform reformei, logofătul primeşte de la vameş, pe lângă ce se mai adăugă, şi a şasea
parte din vama oraşului Bucureşti.
Lefuri din visterie
Constantin Mavrocodat şi-a dat seama că temeiul organizatoric al unui stat este administraţia. Nicolae Iorga în „Istoria
României“ arată că încă din 1739 se păstra, în teritoriul oltean realipit, regimul financiar de sub austrieci şi sistemul
administraţiei prin ispravnici. El a desfiinţat puterea căpitanului numind ispravnici la judeţe cu lefuri din visterie, aleşi
dintre mazili. Ispravnicii aveau să-i apere pe locuitori contra nedreptăţilor, violenţelor, celor care strângeau birurile,
tot ei supravegheau alegerile comunale. În 1757, în urma recensământului s-a hotărât să adauge fiecărui ispravnic câte
un grec şi amândoi trebuiau să facă contul satelor şi nu trebuiau să plătească visteriei judeţului lor decât după ce au
primit o chitanţă.
Ce impozite se plăteau
Contribuţiile asupra produselor pământului erau: oieritul, vechea dijmă pe oi, care de la trei parale crescuse până la
şase în 1748. Mănăstirile, boierii şi mazilii, care se bucuraseră de privilegiul de a nu plăti oieritul decât odată la trei
ani, fuseseră obligaţi să-l plătească în fiecare an, precum ceilalţi. În 1775, au primit scutire de la Alexandru Ipsilanti.
Dijmăritul prin care fiecare stup şi fiecare roi erau taxaţi cu patru parale şo jumătate. Mănăstirile şi boierii erau scutiţi
de aceasta. Vinăritul se plătea cu o para pentru fiecare vadră sau măsură de vin. Străinii care aveau vii în Valahia
plăteau pentru fiecare pogon doi piastri şi opt parale. Străinii plăteau 22 de parale de cap pentru vitele mari şi 11
pentru cele mici. Tutunăritul, impozit pe tutun, era taxat cu 4 piastri şi 16 parale. Minele de sare aveau un preţ foarte
mic, în aşa fel încât cu două secole înainte nu se plăteau decât 20 de parale pentru 100 de ocale. În 1743 se desfiinţa
văcăritul, vădrăritul şi pogonăritul, trei din dările cele mai grele. Constantin Mavrocordat recomanda ca la încasarea
impozitelor să se procedeze cu calm, răbdare şi dreptate, niciodată să nu se comită vreun abuz, să nu şicaneze, pe
niciun locuitor să nu-I supună la corvezi, să respecte pe săteni şi ţărani. „Măsurile financiare, economice au nevoie de
perspectiva vremii ca să-şi poată dovedi eficacitatea şi superioritatea ca sistem. În general, lumea stăpânitoare nu
admite să fie deranjată. Programul lui Constantin Mavrocordat era ca o revistă, care lupta pentru anumite idei,
provocând nemulţumiri şi într-o altă parte nostalgie politică“, mai spune Veronica Tamaş. Istoricii consemnează că
reformele domnitorului Constantin Mavrocordat au avut valoarea lor nu numai ca idee, ci şi ca o încercare de
ameliorare a nivelului de trai din acele vremuri, fiind o măsură practică fiscală - în fapt o operă politică, economică şi
socială.
3.3. Instaurarea regimului habsburgic în Transilvania
După 1683 (respingerea asediului otoman asuprea Vienei), Imperiul Habsburgic a trecut la o politică de extindere
teritorială în direcţia Dunării şi a sud-estului Europei.
Regimul habsburgic s-a instaurat, în Transilvania, în cursul anilor 1687-1688. Statutul politic al Transilvaniei a fost
precizat prin Diploma Leopoldină (1691). Conform acesteia, principalele caracteristici ale organizării provinciei erau:
 menţinerea autonomiei, a Dietei (instituţia reprezentativă, provincială),a vechilor legi şi a privilegiilor
maghiarilor, saşilor şi secuilor;
 menţinerea românilor ortodocşi ca „naţiune tolerată”;
 conducerea provinciei de către împărat, prin intermediul unui guvernator.
S-a trecut la organizarea Bisericii greco-catolice (Unite cu Roma), prin atragerea unei părţi a românilor ortodocşi la
catolicism, cu scopul consolidării stăpânirii habsburgice în Transilvania.
Domniile împăraţilor Maria Tereza (1740-1780) şi Iosif al II-lea (1780-1790) au fost marcate de reforme ce vizau
sistemul social, cultural, administrativ şi religios. Agravarea obligaţiilor ţărănimii aservite faţă de nobili şi abuzurile
acestora, nemulţumirea stârnită de neaplicarea reformelor imperiale în Transilvania au dus la izbucnirea răscoalei
ţărăneşti din 1784, sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan. Deşi răscoala a fost înfrântă, în 1785, Iosif al II-lea a
impus desfiinţarea legării de glie şi acordarea libertăţii de strămutare pentru ţărănimea dependentă din Transilvania.
Mişcarea naţională românească din Transilvania a fost reprezentată, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, de
Şcoala Ardeleană, curent cultural şi ideologic bazat pe concepţia europeană iluministă, care susţinea latinitatea,
vechimea, continuitatea românilor, emanciparea naţională, contribuind la formarea conştiinţei naţionale româneşti.
Samuil Micu, Ioan Budai Deleanu, Petru Maior, Gheorghe Şincai au fost membri de seamă ai Şcolii Ardelene.
În 1791, a fost redactat primul program politic modern al românilor din Transilvania, Supplex Libellus Valachorum.
Acesta revendica cunoaşterea şi respectarea drepturilor naţionale româneşti, înlăturarea denumirii de „naţiune
tolerată” penrtu românii transilvăneni, egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni ale provinciei.
Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan
Răscoala din 1784, numită și „Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan”, a fost o importantă acțiune de revoltă a țărănimii
iobage din Transilvania împotriva constrângerilor feudale la care era supusă. La ea au participat iobagi români,
maghiari, sași de pe domeniile nobililor și statului, mineri din Munții Apuseni și ocnele din Maramureș, meșteșugari,
preoți etc. Răscoala a pus în discuție statutul de tolerați în Transilvania imperială al românilor, ceea ce i-a conferit și
un caracter național.[1] A izbucnit la 2 noiembrie 1784, în satul Curechiu, Hunedoara, și s-a încheiat la sfârșitul lui
decembrie 1784, când Horea și Cloșca au fost capturați de către autorități.
 Situația dinaintea răscoalei
Numărul zilelor de muncă ale iobagilor ajunsese la patru la săptămână cu brațele, trei cu animalele și două pentru
jeleri. Asupra țăranilor apăsau și o serie de dări: zeciuiala din produsele agricole și animale, plocoanele, cărăușiile,
cazarea funcționarilor ce încasau birurile, încartiruirea militarilor. Nobilimea deținea monopolul vânatului, morăritului
și pescuitului, cotropise păduri, pășuni și multe terenuri agricole ceea ce îi nemulțumea pe țărani. Au mai fost supuși
unor obligații privind mineritul, construirea de cuptoare, transportul lemnului și al minereului, ca și la plata unor
impozite. Iobagii aveau voie să se căsătorească numai cu aprobarea nobililor.
Deși împărăteasa Maria Tereza emite decretul de toleranță pentru românii de religie ortodoxă sau neunită din
Transilvania și le permite numirea unui episcop ortodox, măsurile nu au imediat efectele scontate. Fiul ei, Iosif al II-
lea, coregent, a ajuns prima oară în Transilvania pe când era asociat la tron, în 1773. În timpul călătoriei a adunat un
număr impresionant de petiții, cam 19.000, la fel întâmplându-se și cu prilejul celei de-a doua călătorii, din 1783.
Conducătorul răscoalei, Horea, a fost de patru ori la Viena pentru a-i prezenta împăratului nedreptățile la care sunt
supuși țăranii români din Transilvania, ultima audiență fiind în aprilie 1784.
În vara anului 1784 s-a dispus de către împăratul Iosif al II-lea o conscripție militară, în cadrul regimentelor de
graniță; cei înrolați urmau să primească arme și să nu mai facă slujbe iobăgești, iar pământurile și casele pe care le
aveau în folosință vor deveni ale lor. Numărul celor care doreau să se înscrie a depășit însă cu mult așteptările
autorităților. Conscripția a fost anulată de guvernatorul Transilvaniei Samuel von Brukenthal, sub presiunea nobililor
maghiari care își simțeau amenințate privilegiile de clasă, ceea ce i-a nemulțumit și mai mult pe țărani.
 Izbucnirea răscoalei
În ziua de 28 octombrie 1784, la târgul săptămânal din Brad, a venit Crișan cu vestea că Horea a adus noi porunci de
la împărat, pe care le va comunica în duminica viitoare (31 octombrie 1784), la biserica din Mesteacăn, îndemnându-i
pe iobagi ca în acea zi să vină cât mai mulți, sau cel puțin 4-5 din fiecare sat. Duminică se întruniră circa 500- 600 de
țărani iobagi, iar Crișan le arătă o cruce aurită, susținând că a fost primită de Horea de la împărat ca semn că este
împuternicit să îndrume pe iobagi să-și hotărască singuri soarta de a rămâne în continuare iobagi sau de a se înscrie
grăniceri în regimentele împărătești. Iobagii, la îndemnul lui Crișan, se hotărâră să plece la Alba Iulia pentru a se pune
în slujba împăratului.
Oamenii pornesc spre Alba Iulia peste munte, ocolind orașul Brad, ca să nu fie opriți de nobilii maghiari, și înnoptează
în satul Curechiu. În timpul nopții sunt atacați de trupele de husari, pe care însă le înving și le dezarmează. Atacul a
schimbat planurile răsculaților, care s-au întors spre Brad. Ei au atacat, în ziua de 3 noiembrie 1784, curtea nobiliară
Kristyory din Crișcior. Apoi, o parte din ei au urcat în amonte, spre Abrud, prin Mihăileni, iar o altă grupă a coborât în
aval, cucerind Bradul, Baia de Criș, Ribița, Hălmagiu, Hălmăgel, Ociu Aciuta și Pleșcuța, necruțând nici populația
civilă.
 Desfășurarea
Mișcarea începută în comitatul Zarandului se întinde și în comitatul Hunedoarei. În ziua de 4 noiembrie 1784, cete de
țărani ard castelul baronului Anton Iosika din Brănișca pe valea Mureșului, iar în cele 2 zile următoare țăranii
distruseră și arseră toate curțile nobililor din comunele Sulighet, Bretea, Ilia, Sârbi, GuraSada, Tătărești, Leșnic,
Dobra, Roșcani, Geoagiu de Jos etc. O mulțime de nobili și preoți unguri fură executați și pe aici. Țăranii veniți din
Zarand îi pun în mișcare și pe iobagii de pe Valea Streiului și din Țara Hațegului, unde de asemenea mulțimea
țăranilor răsculați devastează și dă foc edificiilor nobililor din aproape toate comunele până la granița cu Țara
Românească.[5]
La 5 noiembrie răscoala ajunse la marginea orașului Deva, dar eșuează în încercarea de a cuceri orașul. La 11
noiembrie, Horea adresează nobilimii refugiate în oraș un ultimatum, care rezuma ideile politice și sociale ale
răscoalei (deși istoricii au arătat că documentul nu a putut să fie redactat de liderii răscoalei, care nici nu erau în zona
respectivă și nici nu știau să scrie; mai mult, documentul este identic cu un act redactat la curtea imperială de la Viena,
o propunere a consilierului Borie, trimisă Mariei Tereza):
„Nobilul comitat, împreună cu toți stăpânii de moșii și cu toată seminția lor, să jure pe cruce; nobili să nu mai fie, ci
fiecare dacă va putea găsi o slujbă să trăiască din aceea. Nobilii stăpâni pe moșii să părăsească odată pentru totdeauna
moșiile nemeșești. Și ei să plătească dare ca poporul de rând. Dacă comitele și nobilii stăpâni de moșii se vor învoi la
aceasta, țăranii le făgăduiesc pace, iar în semnul păcii să ridice pe cetate, pe la marginile orașului, pe prăjini cât mai
înalte, steaguri albe”
Programul cerea și eliberarea țăranilor arestați, preconiza eliberarea națională și organizarea, după planurile lui Horea,
a unei "republici populare".
Răscoala s-a întins, ajungând și în părțile Aradului, Maramureșului și Sibiului, la ea participând și țărani sași și
maghiari. Pentru a câștiga timp, autoritățile militare și civile au semnat armistiții cu răsculații la Tibru, Valea Bradului
și Sălciua. La Brad (27 noiembrie 1784), Lupșa și Râmeț (29 noiembrie) au avut loc lupte grele între răsculați și
trupele imperiale, succesul favorizându-i pe țărani. Dar, la 7 decembrie, țăranii au fost învinși la Mihăileni, iar peste o
săptămână, Horea a cerut oamenilor să se retragă la casele lor pe timp de iarnă.
 Înfrângerea răscoalei și execuția
Pentru a-l prinde pe Horea, nobilii au pus pe capul lui un premiu de 300 de galbeni. Pasurile de trecere în Țara
Românească și Moldova erau riguros supravegheate, ca nu cumva capii revoluției să fugă acolo. Guvernul din Viena a
intervenit și la Constantinopol, pentru ca turcii să nu dea azil răsculaților transilvani.[9] Prin trădare, la 27 decembrie
1784, de către pădurarul Anton Melzer din Abrud, Horea și Cloșca au fost prinși în pădurea Scorușetului din Munții
Gilăului. În 30 ianuarie 1785 a căzut prizonier și Crișan, vândut de nouă țărani din Cărpeniș, căpeteniile lor fiind
preoții ortodocși din acel sat, tată și fiu (Popa Moise/ă și Popa Moise/ă cel Tânăr). Arestații au fost depuși la Alba
Iulia.
S-a constituit o comisie de anchetă, condusă de baronul Anton Iankovic, care a cercetat desfășurarea răscoalei și pe cei
trei conducători ai acesteia.
Crișan s-a spânzurat în închisoare, iar Horea și Cloșca au fost supuși celei mai grele pedepse prevăzută de Constitutio
Criminalis Theresiana, prin frângerea cu roată. În ziua de 28 februarie, orele 9:00, a început procesiunea execuției.
Horea și Cloșca au fost transportați în două care separate, având alături până în momentul execuției pe preotul Rațiu
din Maierii Bălgradului. Procesiunea era încadrată de un escadron de cavalerie de Toscana și aproximativ de 300 de
pedestrași și husari. Pe Dealul Furcilor (astăzi Dealul lui Horea), în jurul podiumului amenajat, au fost aduși cu forța
între 2.500-3.000 de iobagi români, câte trei tineri și trei bătrâni, din peste 400 de sate din cele patru comitate
apropiate, unde s-au desfășurat principalele evenimente ale răscoalei.
Execuția prin tragere pe roată s-a desfășurat după un ritual dinainte stabilit. Mai întâi a fost executat Cloșca care a
primit 20 de lovituri, în timp ce Horea asista în picioare. A urmat Horea, căruia i-au dat 4 lovituri prin care i-au
zdrobit picioarele, apoi călăul, un țigan pe nume Grancea Rakoczi din Alba Iulia, i-a zdrobit pieptul și după alte 8-9
lovituri și-a dat sufletul. Conform sentinței, organele interne au fost îngropate pe Dealul Furcilor, iar corpurile le-au
fost tăiate în 4 părți și puse în țeapă în cele mai importante localități din comitatele Alba și Hunedoara pentru
intimidarea poporului. Corpul lui Crișan a fost tratat în aceeași manieră.

Răsplata promisă și dată de împăratul de la Viena pentru cei care s-au implicat în prinderea conducătorilor răscoalei a
fost imediată. Din lucrarea academicianului David Prodan, „Răscoala lui Horea“, volumul II, reiese că cei șapte țărani
moți care i-au prins pe Horea și Cloșca urmau să primească 600 galbeni (n.r. monedă de aur) și să fie eliberați din
iobăgie, iar pădurarul responsabil de planul prinderii 100 de galbeni. Premiați urmau să fie și țăranii români care l-au
trădat pe Crișan, cu 30 de galbeni, dar și o medalie de aur pentru protopopul ortodox Iosif Adamovici și 70 de galbeni
pentru cei care au participat de prinderea lui Crișan. „Dar pentru ca această recompensă să-și atingă în cel mai înalt
grad scopul, se știe că împărțirea premiilor s-a efectuat cu solemnitatea necesară, în prezența mulțimii care se adună
obișnuit în zilele de târg“, notează David Prodan.
 Urmările și ecourile răscoalei
Conform ordinului împăratului, ca “toți românii care vor fi neîndoios cunoscuți că au comis maltratări, să fie mutați cu
vitele și ustensilele lor”, sute de moți au fost strămutați în Banat și Bucovina.
Moților li se acordă libertatea pășunatului, scutirea de cărăușie, desființarea servituții personale și a legării de glie
(august 1785), căsătorii fără consimțământul nobilului și dreptul la învățătură.
Răscoala a avut un larg ecou în străinătate. Din Austria până în Portugalia, din Germania până în Italia s-au publicat
broșuri, calendare, articole de presă, rapoarte diplomatice, gravuri privind liderii răscoalei. Unii oameni de cultură și
filosofi au apărat și explicat acțiunea țăranilor. Lui Horea i s-a atribuit, cu precădere de către presa europeană, gândul
de a reface Dacia, fiind chiar numit "Rex Daciae". În îndepărtatul Stockholm, revolta țăranilor ardeleni conduși de
Horea a fost urmărită prin dese corespondențe cu Viena, Sibiu și alte centre europene.Decenii mai târziu, povestea
răsculaților a fost transpusă într-o piesă de spectacol, numită Horia și Cloșca sau banda lotrilor din Ardeal, jucată în
mai multe orașe sedeze.
Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (din latină, însemnând Petiția Valahilor din Transilvania) este
numele a două memorii înaintate de liderii națiunii române din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului
Imperiu Roman.
Primul Supplex a fost trimis în martie 1791 de Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, Consiliului de Stat
din Viena. Cel de al doilea Supplex, o versiune mult lărgită și argumentată a primului, a fost înaintat Curții din Viena
pe 30 martie 1792 de către Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, și de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al
Transilvaniei.
Documentul a fost redactat de cei mai însemnați reprezentanți ai națiunii române din Transilvania (în cea mai mare
parte clerici ai Bisericii Române Unite cu Roma): Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Piuariu-Molnar,
Iosif Meheși, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc. Petiția era semnata în numele națiunii române de categoriile sale
libere Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae.
Cererile Supplex-ului erau structurate în jurul câtorva idei, corespunzând doleanțelor laicilor și clericilor români:
 „ca numirile odioase și pline de ocară: tolerați, admiși, nesocotiți între stări și alte de acest fel, care ca niște
pete din afară, au fost întipărite fără drept și fără lege (pe fruntea națiunii române), acum să fie cu totul
îndepărtate, revocate și desființate“ (reintegrarea românilor ca națiune de drept în Transilvania)
 „națiunea română să fie repusă în folosința tuturor drepturilor civile și regnicolare“ (restituirea drepturilor
istorice vechi medievale)
 „clerul acestei națiuni credincios bisericii orientale să fie tratat în același fel ca și clerul națiunilor care
alcătuiesc sistemul uniunii“ (egalitatea clerului)
 „la alegerea slujbașilor și deputaților în dietă ... să se procedeze în chip just, în număr proporțional cu această
națiune“ (reprezentare proporțională în dietă și funcționărime)
Textul Supplex-ului se referă transparent la Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului a Franței și include și
unele motive istorice, precum și statistici despre români (care formau aprox. 55% din populația Transilvaniei). Despre
o cercetare mai recentă, argumentarea Supplex-ului se bazează pe ideile dreptului natural și pe tradiția juridică feudală
maghiară.
Petiția a fost respinsă, astfel încât statutul românilor a rămas neschimbat.
 Tradiția petiționarismului în Transilvania
Supplex-ul se încadrează în linia revendicativă începută de episcopul Ioan Inocențiu Micu-Klein, care a cerut pentru
prima oară drepturi pentru națiunea română din Transilvania, bazându-și solicitările pe argumente juridice solide. În
aceeași tradiție se înscrie petiția trimisă în 1791 la Viena de Mihai Timariu, vicarul Hațegului, în numele clerului
greco-catolic din Blaj, Memorandumul Transilvaniei, trimis în anul 1892, petițiile lui Iuliu Maniu adresate mareșalului
Ion Antonescu, mișcarea memorandistă din 1956, care viza repunerea în libertate a Bisericii Române Unite cu Roma,
memorandumul transilvănean pentru construcția regională a României , memorandumul greco-catolic din anul 2002
(Memorandumul din 2002), ca și protestele ierarhiei ortodoxe legate de patrimoniul fundației Gojdu din Sibiu.