UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

PLEȘCO VALERIA

«Clasificarea partidelor politice: abordări actuale»

ANUL 1 DREPT
GRUPA 2011

Conducător științific _____________ Iulia Gorincioi

(semnătura)

Autor _____________

(semnătura)

CHIȘINĂU 2020
 Planul:

1. Noțiunea de partid politic

2. Tipologia partidelor politice
3. Tipuri de partide politice contemporane
4. Sisteme de partide politici
Bibliografie

2
 1. Noțiunea de partid politic
Problema definirii partidului politic a constituit și constituie și astăzi un subiect de dispută
atât în literatura politologică, în stasiologie cât și în sociologia politică.
Pe marginea acestei teme apar o mare diversitate de opinii, păreri, unele pun accentul pe
latura instituțională, organizatorică-program, funcții sau rol social. Alții reduc partidul politic la
putere, la obținerea și menținerea acestuia.
Max Weber considera partidul politic ''o asociație de oameni liberi, voluntar constituită,
necesară societății cu un anumit program, cu obiective ideale sau materiale''. Dupa cum se
observă în definiția sa, M.Weber pune accentul pe aspectul instituțional, organizatoric și pe
program și mai puțin pe dimensiunea culturală, socială.
O definiție apropiată de cea a lui Weber o dă partidului politic și D.Hum cu deosebire că
centrul aprecierii sale cade pe program. În faza inițială, programul joacă un rol esențial în
definirea partidului, organizarea trecând apoi pe primul plan.
În perioada postbelică accentul în definirea partidului politic se pune atât pe ideea de
organizare, dar mai ales pe rolul și funcțiile exercitate de acesta și, cu precadere, pe aspectul
puterii. În acest sens se remarcă M.Duverger.
O definiție cuprinzătoare a partidului politic o dă Sigmund Neumann: ''Partidul politic este
organizația închegata a forțelor politice active ale societății, preocupate de controlul asupra
puterii guvernamentale... el reprezintă acea verigă mare care leagă forțele sociale și ideologiile
de instituțiile guvernamentale oficiale și le angajează în activitatea politică într-un cadru mai
larg al comunității politice''.
Și în cadrul gândirii politice românești interbelice și postbelice au existat preocupări în
definirea partidului politic ca la Petre Negulescu, Dimitrie Gusti, M. Manoilescu sau mai recent
la Ovidiu Trăsnea și Virgil Magureanu.
Petre S. Negulescu considera partidele politice ''curente mai mult sau mai putin puternice
ale opiniei publice''. Un partid politic trebuie să fie o parte a natiunii, și să se caracterizeze printr-
o comunitate de idei. Dimitrie Gusti vede partidul politic ''o asociație liberă de cetățeni uniți în
mod permanent prin interese și idei comune, de caracter general, asociație ce urmărește, în
plină lumină publică, a ajunge la putere de o guvernare pentru realizarea unui ideal etic și
social''.
În analiza și definirea partidului politic cercetătorul român pune accentul pe putere,
principalul interes al activității unui partid, în realitate, ideea pentru a avea puterea este
întotdeauna întovărășită de un interes, iar interesul nu se poate satisface fără idee.
Sintetizând, putem aprecia că partidul politic este o ''personalitate colectivă'', caracterizată
printr-o reunire voluntară, cu o gândire și acțiune proprie, cu o unitate de scopuri, interese și idei,
toate grupate pe un fundament politic-ideologic acceptat și însușit de membrii săi.

3
 2. Tipologia partidelor politice
S-ar putea spune că prima tipologie a partidelor politice aparţine părintelui politologiei
moderne, Alexis de Tocqueville, care în De la Democratie en Amerique, după ce constată că
aceste formaţiuni sunt “un rau inerent guvernarilor libere”, vorbeste staruitor “de partide mari” şi
“partide mici”. Criteriul care discerne între un tip şi celălalt nu este, însă, aşa cum s-ar părea la
prima vedere, legat atât de cantitate, ci mai degraba de calitate. Cu alte cuvinte nu dimensiunile
sau numarul de aderenţi fac un partid mic sau mare, ci principiile pe care se întemeiază şi
moralitatea politică adiacentă. Faptul că exista de obicei coincidenţa între calitatea principiilor
unui partid şi marimea sa fizica ţine cumva de relatia cauza-efect, dar accentual cade, evident, pe
primul termen. S-ar putea spune că pentru Tocqueville grand parties sunt de fapt great parties.
Căci iată cum defineşte el partidele mari: “Numesc partide politice mari pe acelea care se
ataşează mai mult principiilor decât consecinţelor lor; generalităţilor şi nu cazurilor
particulare; ideilor şi nu oamenilor. Aceste partide au, în general, trăsături mai nobile, pasiuni
mai generoase, convingeri mai reale, o alură mai sinceră şi mai îndrăzneaţă decât celelalte.
Interesul particular, care joacă întotdeauna cel mai mare rol în pasiunile politice, se ascunde
aici cu mai multă abilitate sub voalul interesului public; ajunge câteodată chiar în situaţia de a
se ascunde de privirile celor care-l însufleţesc şi-l fac să acţioneze.”
Tocqueville exprima prin aceste cuvinte subtila dialectică a interesului public şi a
interesului privat; ca neîntrecut moralist, în cea mai bună tradiţie franceză, dar şi ca spirit care
întelege raţiunile profunde ale liberalismului, el nu se putea lăsa intimidat de retorica interesului
general, sugerând, cu o rară ştiinţă a măsurii şi a gustului, complementaritatea de conţinut a
acestuia cu interesul particular. Cum Tocqueville era un aristocrat, având nostalgia lumii vechi
(dar şi deplina înţelegere a lumii noi, realizând cu luciditate ceea ce se pierdea şi ceea ce se
câştiga prin trecerea societăţii de la aristocraţie la democraţie), el era foarte atent la moravuri.
Prim contrast, iată cum descrie el cealalată categorie de partide: “Partidele mici, dimpotriva,
sunt fără credinţă politică. Cum ele nu se simt elevate şi sustinute de mari obiective, caracterul
lor este impregnat de un egoism care se produce făţiş cu fiecare din actele lor. Ele se încălzesc
mereu la frig; limbajul lor este violent, iar mersul le e timid şi nesigur. Mijloacele care le
folosesc sunt mizerabile, ca şi scopul însuşi pe care şi-l propun.”
Efectele sociale ale acestor două tipuri de partide sunt, bineinteles, diferite: “Marile
partide bulverseaza societatea, cele mici o agita; unele o rup, celelalte o pervertesc; primele o
salveaza câteodata zdruncinând-o (en lebranlant), celelalte o tulbură întotdeauna fără folos”.
Tipologia lui Tocqueville (o sintagma cum se poate mai rebarbativa) nu este însă doar
literar-portretistică. “Partidele mari” sunt specifice, precizează filosoful, marilor momente
revoluţionare, de ample răsturnări şi rupturi sociale, iar cele “mici” perioadelor de calm, de
aşezare sociala, micimea lor fiind reductibilă la rolul lor intrigant. Experienta istorică partizană
era mult prea redusă în acea epocă (1831-1840) pentru a nu circumscrie partidele politice unui
rol mai degraba istoric decât politic. La noi, la începutul secolului XX, dar cu experienţa şi
învăţătura secolului de dinainte, Xenopol aprecia la fel partidele, adică după rolul şi misiunea lor
istorica; anii 1821, 1848 si 1859 marchează - spune istoricul - mareţia “partidului naţional”,
veritabilele puncte de apogeu ale acestuia, în rest fiind declinul (adică divizarea partidului
naţional). De altfel, Tocqueville însuşi deplânge micimea partidelor americane din vremea sa şi
evoca romantic grandoarea celor dinainte.

4
 Evident că partidele mari şi partidele mici au continuat să existe de la Tocqueville încoace,
dar ele suscită mai mult atenţia istoricilor. Politologii preferă în masura posibilului criteriile
pozitive, emanaţie a judecăţilor de existentă. Acestea nu înseamnă ca ei exclud judecăţile de
valoare sau că le acordă acestora un rol second. Aici este doar o chestiune de metodă, de
procedură, de articulare a demersului politologic, care doreşte să respecte puterea probatorie a
argumentelor.
Din aceasta perspectivă, există o tipologie mai nouă, datând de la 1951, dar pe care deja o
putem numi clasică, data fiind cariera politologică de excepţie pe care a facut-o. Ea aparţine lui
Maurice Duverger şi distinge între partide de creaţie interioară şi partide de creaţie exterioară,
criteriul fin cel al genezei partidelor. Originea, interioară sau exterioară, a partidelor se referă la
societatea politică şi, respectiv societatea civilă. Partidele de creaţie interioară, adica cele de
origine parlamentară şi executive (mai bine zis prezidenţială, căci fenomenul s-a petrecut numai
in S.U.A.), sunt cele care au apărut primele. Partidele de creatie exterioara (exterioară în raport
cu parlamentul sau cu alte puteri publice) sunt ceva mai târzii, nu însă defazate, şi ele au apărut
din grupuri sociale situate în afara sistemului politic propriu-zis: grupuri de presiune (asociaţii
profesionale, sindicate, cooperative), societăţi de reflecţie sau de gândire (secte religioase,
francmasonerie), asociaţii de vechi combatanti etc. În concluzie, folosind termenii zilelor
noastre, partidele de creaţie interioara ţâşnesc din structurile societaţii politice, în vreme ce
partidele de creaţie exterioară se nasc din structurile societăţii civile.
M. Prelot face o clasificare a partidelor politice în cinci categorii:
 partide ideologice;
 partide personale;
 partide istorice;
 partide de tendință;
 partide de interes.
Adeziunea la un partid porneşte de la acceptarea unei anumite concepţii despre lume, de la
opţiunea pentru o doctrina. Ideologia permite prezentarea în veşminte universale a intereselor
materiale şi morale proprii unui anumit grup. Unii oameni politici cred în posibilitatea construirii
a posteriori a unei ideologii. În acest caz, preocuparea partidului este de a crea o ideologie.
Trăsătura dominantă a partidului personal este strângerea membrilor în jurul unei
personalităţi, care se impune prin diferite modalitaţi, dar, mai ales, prin vocatia sa charismatica.
Partidul personal poate supravieţui dispariţiei şefului său. Totuşi, de multe ori, partidul dispare
sau se transforma în alt tip.
Partidele istorice provin dintr-un regim dispărut anterior. De exemplu, în Franta, partidul
republican se reclama de la regimul de drept eliminat prin lovitura de stat din 1851 şi reapărut la
4 septembrie 1870. Partidele istorice au o durata limitata, spune M. Prelot.
Partidele de tendinţă corespund exigenţelor democraţiei reprezentative şi
semireprezentative. Ele se potrivesc cu exigenţele psihice ale naturii umane. Bluntschli şi
Rohmer considera că partidele corespund vârstelor. Tendinţa partidului radical se acordează cu
copilaria, cea a partidului liberal cu tinereţea, partidului conservator este asemenea omului
matur, iar partidul reacţionar asemenea unui bătrân.Sistemul partidelor de tendinţă implică
existenţa unui consens, adică acceptarea unei baze politice comune şi a unor reguli
constituţionale.
Partidele de interes se bazează pe un interes specific numai unei părţi a colectivităţii
naţionale. Partidele de interes pot fi constituite pe baza naţională, pe baza confesională, pe baza

5
socială sau pe baza profesională. Partidele create pe baza naţionala există în statele cu mai multe
naţionalitaţi. Scopul acestor partide este de a acţiona pentru înfiinţarea de şcoli în limba maternă
şi pentru a face posibil accesul la funcţii publice a membrilor minorităţilor naţionale. Catolicii în
ţările cu majoritate protestantă se constituie în partide. Partidele de clasa sunt: partide
muncitoresti, partide ale marilor industriasi, ale proprietarilor funciari, ale clasei de mijloc.
Aceste partide se bazează pe interesele unei clase sau categorii sociale. Astazi, afirma Prelot,
structura socială a partidelor nu joacă un rol esential în existenţa lor.
Exista tendinţa de a folosi cuvintele dreapta, stânga şi centru pentru a denumi tendinţele
partidelor politice. Explicaţia originii acestor termeni e data de Littre, în Dicţionarul limbii
franceze, în care scrie că preşedintele primei Adunări apărute în cadrul revoluţiei
franceze(Constituanta) avea la stânga sa revoluţionarii cei mai decişi şi la dreapta revoluţionarii
moderaţi. După apariţia partidelor muncitoresti, partidele sunt clasificate în:

 dreapta – partide conservatoare, partide liberale;

 centru – partide radicale, partide democrat-crestine;

 stanga – partide muncitoresti.

Se folosesc şi expresiile extrema dreapta şi extrema stanga, expresii care se încadrează

în tipologia clasică a partidelor politice. Această tipologie s-a nascut în revoluţia franceză de la
1789, termenii fiind de la începuturi o metafora legată de o soluţie procedurală inventată ad-hoc
pentru a facilita numărarea voturilor în chestiunea veto-ului regal: parlamentarii aparţinând
democraţiei şi favorabili acestei prerogative monerhice s-au aşezat în dreapta preţedintelui
Adunarii, iar ceilalti în stanga acestuia. Deşi aceasta împartire spaţială a fost fortuită,
semnificaţia politică s-a păstrat şi a facut o cariera pe care politologii nu o pot ignora. Ei au
încercat să dea acestui dualism un conţinut ştiinţific. Criteriul propus de Francois Goguel pentru
a distinge stânga de dreapta, cel al atitudinii partidelor faţă de ordinea existenta este probabil cel
mai corect. Conform acestuia, dreapta ambiţioneaza la prezervarea şi administrarea ordinii
existente, în vreme ce stânga o contesta, cerând schimbarea socială.
Mulţi cercetatori, nemultumiti de maniheismul inerent al acestei dualitati, au incercat s-o
corecteze prin introducerea unui al treilea concept: cel de centru. M. Duverger combate însă
această amendare. Argumentele lui par viabile. Căci el recunoaşte că nu exista în mod regulat un
dualism al partidelor, dar aceasta nu poate fi o piedică în calea acestei tipologii duale, deoarece -
cum spune el - “exista întotdeauna un dualism al tendinţelor”. Socilologul francez se explica
imediat: “Orice politica implica o alegere între două tipuri de soluţii, iar soluţiile intermediare
se apropie de una sau de alta. Aceasta este echivalent cu a spune că centrul nu exista în
politica”. În concluzie, după Duverger, “centrul nu este altceva decât gruparea artificiala a
parţii drepte a stangii si a partii stangi a dreptei. (…) De-a lungul istoriei, toate marile lupte de
facţiuni au fost dualiste. (…) De fiecare dată când opinia publica este plasata în faţa marilor
probleme de bază, ea tinde să se cristalizeze în jurul a doi poli opuşi. Mişcarea naturală a
societăţilor înclină spre bipartidism.”
Considerațiile lui Duverger pe tema acestei tipologii sunt probabil adevărate, dacă
acceptăm, desigur, că stânga și dreapta desemnează în primul rând tendințe politice de ansamblu.
În cazul, de pildă, al Franței, contrar totuși altor exemple occidentale, dreapta nu a fost niciodată

6
încârnată într-un mare partid dominant și structurat puternic, ci mai mereu într-o multitudine de
partide, mai slabe sau mijlocii, ale căror filiații au fost destul de diferite. Anii ’80 pareau sa
marcheze un abandon al eterogenității formațiunilor de dreapta, în ciuda apariției unui nou
partid, Frontul Național (FN), în mare măsură incongruent cu celelalte partide de dreapta,
Adunarea pentru Republică (RPR) și Uniunea pentru Democrația Franceză (UDF). Dar
aceste două ultime partide amână a nesfârșit unitatea mereu promise, ceea ce confirma tradiția
dreptei franceze. Alegerile prezidențiale din 1995 au arătat, însa, că dacă între RPR și UDF
relațiile de înrudire sunt profune, UDF sincronizându-se rapid în a susține candidatura
gaullistului Jacques Chirac, dreapta liberală basculând astfel spre – cum numesc politologii
francezi - “drepta cezariană”, FN, în schimb, s-a dovedit inaderent la acest current politic, fiind
chiar extreme de intratabil. Mijlocul anilor ’90 pare, așadar, să confirme că dreapta franceză
rămâne aceeași. Multiplicarea de nume și de sigle mai vechi sau mai noi (UDC, Renovatorii
Opoziției, Renovatorii RPR-ului, Forța Unită, Forumul Civic, CLES, UPF) marturisește și ea în
spiritual acestei tradiții politice.
Partidele de centru cred in valoarea unei politici a unui “centru echitabil” al moderatiei.
Unele partide se numesc de centru-dreapta, altele de centru-stanga. Unii politologi considera ca,
pentru politologie, clasificarea care opune dreapta stangii nu constituie un subiect de analiza.
Pentru viata politica, insa, dreapta si stanga constituie o tipologie eficace si normative. Aceasta
tipologie “delimiteaza campul politic, determina judecatile si orienteaza alegerile”. Pentru
majoritatea oamenilor, drepta, stanga si centrul constituie singurele categorii prin care ei gandesc
politicul.
Stânga și dreapta se dovedesc însă mult mai puțin aplicabile altor sisteme de partide.
Dacă în Italia, chiar și după reformarea sistemului de partide, această tipologie se dovedeste
utilă, recomandabilă, în alte țări stânga și dreapta abia pot spune ceva despre tendințele politice
(în Marea Britanie, în Australia) sau chiar nu pot să spună nimic (este cazul S.U.A.; la rigoare, s-
ar putea accepta totuși ca într-un anumit moment cele două mari partide americane se plasează
simetric pe axa stânga-dreapta).
Inițial, între partid și clasă era o corespondență deplină. Partidul era acea parte a clasei
active din punct de vdere politic și ideologic. În a doua jumătate a secolului al XX-lea au avut
loc mutații în compoziția socială a partidelor, acestea declarând că nu mai sunt partide de clasă.
Din multitudinea de criterii de clasificare a partidelor, l-am considerat cel mai adecvat pe
acela al doctrinei pe care se fundamentează programul. Din perspectivele acestui criteriu se
consideră că partidele sunt: liberale, conservatoare, democrat-crestine, socialiste, social-
democrate, comuniste, fasciste și ecologiste.
Sensurile variate atribuite noțiunii de partid politic și particularitățile efective extrem de
diferite pe care le-au consemnat și le consemnează partidele, din fiecare etapă și din fiecare țară,
au generat o largă paletă de criterii de clasificare a partidelor politice din lumea contemporană.
Dificultățile de elaborare a unei tipologii exacte și exhaustive sunt substanțial sporite atât de
complexitatea fenomenului în discuție, cât și de pozițiile, în general angajante, ale cercetătorilor.
Literatura de specialitate din tara noastra in perioada interbelica a grupat partidele dupa
programul lor, apreciat drept “sufletul unui partid”, in partide de program integral, sau
principiale, si partide de actiune imediata, sau oportuniste.[11] Experienta istorica si
contemporana arata ca exita frecvente rupture sau discrepante intre coerenta teoretica, doctrina a
programului unui partid sau al altuia si ceea ce acesta intreprinde efectiv, fara a anula importanta
optiunilor doctrinaire.

7
 Disciplinele politice contemporane au avansat, prin reprezentanti din Europa de Vest și
Est, din America de Nord, mai multe clasificări, dintre care vom reda unele mai frecvent utilizate
în tratate, cursuri universitare, monografii sau culegeri de studii. Ceea ce se desprinde din
parcurgerea acestora este marea varietate de tipologii si dificultatea opțiunii în favoarea unora
sau altora.
În constituirea și existența oricărui partid - se susține în acest sens - se regăsește de fiecare
dată un element predominant, care permite o departajare în cinci mari categorii: partide
ideologice, partide personale, partide istorice, partide de tendinte, partide de interese.
Spațiile dintre partidele fundamentale enumerate pot fi, și de obicei sunt, acoperite de “partide
de legatura”.
Partidele ideologice își condiționează rolul și funcțiile, întregul lor destin de o doctrină
explicită și de o anumită filosofie. Primatul ideologiei este motivat de faptul că ineteresele
materiale sau valorile pentru care militează nu pot fi prezentate într-o forma “brută”, precum și
de aprecierea că doctrina permite fiecarui partid să se distingă de altele și să-și evidențieze relația
prieten-adversar.
Partidele personale se creează în jurul unor personalități individuale și beneficiază de
prestigiul și influența acestora.
Partidele istorice izvorăsc, de regulă, dintr-un regim dispărut și, în unele privințe, se
aseamănă cu partidele personale. În general, sunt limitate în timp, dispar aproape complet ca
partide propriu-zise și se mențin, mai ales, ca tendințe.
Partidele de tendințe își propun să răspundă modului de structurare a opiniilor unor largi
categorii sociale, exigențelor psihologice ale naturii umane și cerințelor democrației
reprezentative sau semi-reprezentative. Tendințele politice ar fi în număr de cinci și ar putea să
formeze tot atâtea partide: liberal, conservator, reactionary, radical și socialist.
Partidele de interese, promotoare ale intereselor proprii unei părți a colectivității
naționale, ar fi partide “de minorități”, cu un rol politic mai degrabă nefast decât util, fiindcă ar
reprezenta, pur și simplu, un fel de dizidență care ar urmări nu atât să participle la exercitarea
puterii, cât să obțină o situație privilegiată pentru categoria socială în numele căreia acționează.
În anumite imprejurări, acestea pot deveni majoritare și pot să-și asume responsabilități generale
pentru întreaga țară. Acestea se structurează în: partide de baza națională, prezente mai ales în
statele cu mai multe naționalități; partide cu bază religioasa sau confesională, de regulă de
inspirație catolică, neprotestantă, musulmană sau inter-confesională creștină; partide de clasă,
mai ales muncitorești, revoluționare; partide de interese materiale nemuncitorești ce au, de
asemenea, caracter de clasă, dar aparțin marii industrii, uneori proprietăți funciare, categoriilor
de mijloc, inclusive țărănimea și se afirmă că partide liberale, conservatoare, democrate,
agrariene etc…
Folosirea criteriului structural-organizațional și al numărului de membri, ca factori
esențiali în definirea partidului - pentru că ar reprezenta “reflectarea unei strategii de cucerire a
puterii” – a contribuit la elaborarea unei tipologii de largă circulație, care distinge partidele de
cadre, creații și urmașe ale votului censitar, și partidele de masă. În interiorul fiecăreia dintre
aceste două ramificații există grupări distincte și lor li se adaugă partidele intermediare sau
indirecte.
Partidele de cadre nu urmaresc să atragă un număr ridicat de aderenți, ci să reunească
persoane influente, calitatea membrilor fiind mult mai importantă decât cantitatea. Persoane
reprezentative sunt considerate acelea care dispun de prestigiu intelectual și moral sau de venituri

8
necesare pentru a acoperi cheltuieli electorale ți de altă natură. Partidele de cadre sunt grupate în
jurul comunităților locale, în limitele circumscripțiilor, iar organizarea interna a comitetelor este,
de regulă slabă, deoarece numărul redus de membri nu solicita o structură fermă sau rigidă.
Autonomia comitetelor locale față de conducerea națională este efectivă, iar grupările
parlamentare și liderul partidului au un rol foarte important.
Partidele de masa sunt caracterizate prin structuri organizatorice, ferme prin disciplină,
printr-un numar mare de adepți individuali care plătesc cu regularitate o cotizație. Inițial, acestea
au reprezentat creații ale partidelor socialiste. Asemenea inovații au fost ulterior adoptate și
perfectionate de partidele comuniste si altele, iar dupa al doilea razboi mondial de anumite
partide din țările în curs de dezvoltare. Structurile partidelor de masă urmaresc să asigure
finanțarea campaniilor electorale pentru candidații muncitorilor, care nu au alte surse de sprijin
material. În afara considerentelor menționate, s-a urmărit că alegerea candidaților partidului și a
cadrelor ce îl conduc să constituie rezultatul voinței unei reprezentări democratice a aderenților
(sau sa creeze o astfel de imagine), exprimata in congrese nationale sau reuniuni locale. De
asemenea, ședintele statutare, regulate, ale tuturor organizațiilor de partid au devenit un fel de
“curs seral politic”, destinat să facă “educația civică a maselor populare”.
Dacă partidele de cadre, tradiționale, au răspuns mai ales particularităților conflictelor
dintre aristocrație și burghezie, partidele de masă corespund, în principal, deschiderii instituțiilor
politice representative pentru intreaga populație, atrasă fără discriminări materiale la vot și la alte
forme de participare politică. Totodata, partidele de masă și-au creat, de regulă, un aparat
permanent, specializat și ierarhizat. Acest grup de “conducători interni” slăbește poziția grupării
parlamentare. Astfel, se formează două categorii de “șefi” - conducătorii interni ai partidului și
deputatii - între care se pot declanșa anumite dispute pentru putere, dispute care reflectă
conflictul dintre membrii partidului - care aleg conducătorii interni - și comunitatea mai largă de
votanți - care alege deputații. Aderenții partidului sunt, în general, mai intransigenți decât
alegătorii.
Partidele indirecte au o situație intermediară între partidele de cadre și cele de masă.
Acestea recrutează, în primul rând, nu adepți individuali, direcți, ci își formează comitetele de
bază din reprezentanți ai sindicatelor, ai societăților de ajutor reciproc, ai cooperativelor și
asociațiilor de intelectuali care sunt de acord să acționeze în comun în viața politică. Aceste
organisme desemnează candidații pentru alegeri, coordonează, desfășoară și subvenționează
propaganda. Partidul Laburist din Marea Britanie a inițiat această formulă care a fost preluată
ulterior, mai mult sau mai puțin întocmai și de alte partide socialiste, îndeosebi în țări
scandinave, din Belgia (înainte de 1940), de unele partide democrat-creștine. Astfel, aceste
partide dispun de un număr mare de aderenți care sunt incluși indirect. Spre deosebire de
partidele de masă, adepții nu aderă propriu-zis la un anumit partid, ci la o organizație socio-
profesională, care are calitatea de membru colectiv și asigură, în bună masură, funcționarea
partidului.
Sintetizându-se într-o schemă tipologiile lui Duverger s-ar putea obține următoarea
schemă:
PARTIDE DE CADRE:
–suple
–rigide

9
 PARTIDE INDIRECTE:
–catolice
–socialiste

PARTIDE DE MASE:
–specializate
–totalitare

Pornind de la ideile tipologice ale lui Duverger și Kirchheimer, Jean Charlot a propus o
nouă tipologie, mai simplă:
 partide de notabili
 partide de militanti
 partide de alegatori

Pusă în analiză, nici această tipologie nu scapă de dificultăți. Partidele de notabili și

partidele de militanți corespund întru-totul partidelor de cadre și, repectiv, partidelor de mase, în
timp ce partidele de alegători sunt în linii mari suprapuse partidelor catch-all; acestea din urmă
însa pot fi foarte bine partide de notabili/de cadre, astfel încat inconvieniențele ne se elimină prin
această simplă redenumire, îndecizia și aproximația continuând să persiste.
O tentativă temerară de a clasifica partidele după geneologia și afinitățile lor ereditare
aparține lui Daniel-Louis Seiler, care a încercat o abordare holistă, valorificând mai toate
contribuțiile tipologice, de cele ale lui Marx, și până la cele ale lui Duverger, Charlot și Rokkan.
Obiectivul acestei întreprinderi taxinomice a fost acela de a clasa cât mai complet și în mod
comparativ partidele în funcție de “familiile” pe care ele le-au constituit în mod obiectiv. În
concepția lui Seiler, patru clivaje instituționalizate stau la baza arborelui genealogic al partidelor:
proprietari/muncitori, urban/rural, biserica/stat și centru/periferie. Fiecărui versant al acestor
clivaje îi corespunde o familie de partide, definite prin existenta unor afinități care creează o
relație de inrudire între acestea, familie construită deopotrivă prin analiza diacronică și
sincronică.
Analiza lui Seiler este theoretic foarte provocătoare, dar din punct de vedere practice ea se
lovește de mai vechile inconveniențe cât și de aletele noi. Căci, astăzi mai ales, afirmația că un
partid este expresia unui versant, al unui din cele patru clivaje sociale este foarte riscantă. După
cum am vazut mai înainte, toate partidele, fără excepție, sunt socialmente mixte. Și chiar dacă
pentru unele partide se poate considera definitoriu un anume versant, pentru altele, în schimb,
această relație este foarte problematică, de nu chiar imposibilă.
Inspirandu-se din tipologia pe care am exprimat-o, alți specialiști au propus în deceniul al
optulea o clasificare ce include: partide electorale de masă și partide de apărat.
Partidele electorale de masă reprezintă rezultatul proceselor și transformărilor declanșate
în interiorul celor mai multe partide de cadre după al doilea război mondial. De fapt, asemenea
mutații au început să se desfășoare lent, odată cu ascensiunea partidelor socialiste, după
întroducerea votului universal și după integrarea acestora - cu diferite ponderi - în sistemul
politic. Treptat, partidele de cadre și-au creat aparate relative permanente pentru a desfășura
activități politice și propagandiste eficiente, pentru a încerca să-și atragă votanții, pentru a
conferi partidelor o bază stabilă pentru un consens cât mai larg. Diferența esențială față de o serie
de partide muncitorești constă în orientarea lor prioritară spre mobilizarea alegătorilor, nu a

10
membrilor. Din punct de vedere organizatoric, partidele electorale de masă se aseamănă cu unele
partide muncitorești, dar spre deosebire de acestea nu constituie nici produsul, nici exponentul
unei anumite forțe sociale. De asemenea, nu-și propun nici să se apropie de o anumită clasă sau
pătură socială, ci urmăresc să obțină increderea celor mai diverse categorii ale populației. În
acest scop, sunt propuse platforme ample și flexibile - dar sufficient de vagi din cauza
caracterului atotcuprinzator -, care încearcă să ofere soluții disperate problemelor sociale. Dacă
prin obiectivele pragmatice și de acțiune politică aceste partide tind să atragă cât mai mulți
alegători, participarea membrilor de rând la elaborarea platformei politice este formală.
Partidele electorale de masă se bazeaza pe cadre capabile să atragă votanți și să furnizeze
mijloace economice pentru finanțarea campaniilor electorale. Aceste partide acorda doar în mica
măsură atenție disciplinei și acțiunii politice a aderenților.
Partidele de apărare, de diverse orientări, au apărut mai ales după anii puternicului avânt
economic și social înregistrat între anii 1950-1970. pentru a se constitui și consacra, acestea au
procedat la schimbări organizatorice și de strategie politică referitoare, în principal, la:
dezvoltarea profesionalismului politic la nivelele mediu și superior ale partidului; importanța
capitală dobândită de cooptarea experților pentru a face față problemelor complexe și dificile;
aprecierea participarii “de jos” ca necesara doar pentru scopuri strict electorale; declararea
superfluă a educației politice și morale a maselor.
Specialiștii în științe politice susțin că în multe țări occidentale procesele de transformare
în sensul menționat ar fi cuprins toate partidele principale - inclusiv partidul Comunist Francez și
Partidul Democratic al Stângii din Italia -, fără ca formațiunile electorale de masă sau trăsăturile
acestora să dispară în întregime.
În clasificarea partidelor este deosebit de important să știm ce interese, idealuri și valori își
propun să apere, să promoveze și să susțină acestea, pe cine reprezintă, care este perspectiva
istorică a activității lor, ce opțiuni programatice își formulează și în ce raport se află acestea cu
acțiunea politică, mai ales când dețin puterea politică. Practic, conotația comună - extrasă din
indelungate și variate experiențe istorice și naționale și ratificată de acestea- identifica aproape
automat un anumit partid politic cu un curent determinat de gândire politică și practice politice,
în general, inconfundabile în spirit: partidele liberale cu doctrina liberală; partidele conservatoare
cu doctrina conservatoare; partidele democrat-creștine cu doctrina democrat-creștină; partidele
islamice cu doctrina islamică; partidele țaraniste, foste agrariene, cu doctrina tradițională a
acestor forțe politice, adusă treptat “la zi”, cu unele modificări impuse de diminuarea ponderii
populatiei satelor și de necesitatea de a-și crea organizații și a-și recruta adepți și susținători și
din orașe; partidele socialiste și social-democrate cu doctrina “socialismului democratic” sau a
“socialismului etic”; partidele comuniste cu doctrina marxistă; partidele ecologiste – recent
apărute - cu eforturile de cristalizare a unei ideologii specifice s.a.

11
 3. Tipuri de partide politice contemporane
Din momentul apariției lor și până astaăi, au existat și au funcționat mai multe tipuri de
partide politice. Tipologizarea partidelor politice cunoaste astăzi o mare diversitate de criterii
ideologice-doctrinare, organizatorice, a compoziției sociale, a intereselor și perioadei istorice în
care au apărut, al raportului cu structura socială a societății. În mare știință politică consemnează
următoarele tipuri de partide politice:
 partidele ideologice - sunt constituite și funcționează pe baza unei paradigme
doctrinare, a unei filozofii ideologice, ex.partidul liberal, conservator, social-
democrat, etc.
 partidele istorice – apariția și funcționalitatea acestora este legată de anumite
momente, obiective istorice, eliberarea naționala, constituirea statului national,
modernizarea acestuia, etc. Aparând într-o anumită conjuctură social-istorică,
activitatea acestor partide, însăși existența lor este limitată în timp, ține de anumite
regimuri politice, epoci istorice care au dispărut, au apus. Acolo unde încă mai
există, ele se mai mențin ca tendințe, fără a mai putea juca un rol major în viața
politică a societații.
 partide de interese. Principalul mobil al apariției și funcționalității lor l-a constituit
realizarea unui anumit interes care poate fi: național, naționalist, religios, economic,
de grup, de clasă socială, local, zonal, etnic. Ex: partidele ecologiste, etnice
(U.D.M.R.), P.R.M., partidul automobiliștilor, partida romilor, etc.
 partide de tendință. Sunt acele partide al caror mobil al apariției și ființării ține de
opinia, interesul unor largi categorii sociale, ale realizării unor necesități și
obiective social politice.
 partide personale sunt create în jurul unor personalități, de regulă politice și
beneficiază de prestigiul, influența, forța și carisma acestora. Ex.:partidul golist în
Franța, creat în jurul personalității lui Charles de Gaulle.
 partide de cadre se constituie și reunesc un număr mic de membrii, dar cu deosebita
forță și energie, calități organizatorice și politice care pot influența și activiza
importante grupuri și segmente sociale. În unele cazuri pot capăta un caracter
elitist.
 partide de masă - pun pe primul plan numărul membrilor și mai puțin sau deloc au
în vedere calitatea acestora. Prin partidele de masa se incearcă subordonarea,
dominarea societății de către un singur partid. O asemenea stare este caracteristică
regimurilor totalitare, așa cum au fost cele fasciste și comuniste. Monopolizând
puterea, ideologia, impunându-și cu forță voința în societate, asemenea partide nu
pot fi caracteristice sistemului democratic.

12
13
 Bibliografie

1. Apud Virgil Magureanu, Studii de sociologie politică, Editura Albatros,

București, 1997, p.243
2. P.P.Negulescu, Partidele politice, Editura Cultura Națională, București,
1926, p.33
3. Maurice Dauverger, Les partis politiques, Paris, A.Colin 1951, p.223
4. Sergiu Cornea, Introducere în politologie, Cahul 2008, p.95

14