Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Știinte ale Educatiei

Conversie PIPP
Anul I

Literatura română și literatură pentru copii

Conf. Univ. Dr. Cîrstea Mihaela

Studente:
Cobuz Maria
Cristea A. (Bratega) Elena
Popa Cristina Ștefania
Radu Corina Laura
 Romane interbelice cu tema iubirii
Prezentarea tipurilor de roman din perioada interbelică

Perioada interbelică a literaturii române (1918-1939) a fost una extrem de bogată în

creații literare, operele publicate atunci fiind încă de actualitate și studiate de elevi la școală.

Ceea ce diferențiază perioada interbelică în literatura română de restul grupărilor culturale este
faptul că în această perioadă au reușit să coexiste și să „înflorească” două curente literare de
orientări opuse: modernismul și tradiționalismul românesc.
În perioada interbelică a literaturii române se remarcă două tipuri de roman: romanul psihologic
şi romanul obiectiv.

Romanul de tip proustian (de analiză psihologică) promovat de Camil Petrescu,

impune un nou univers epic, o altă perspectivă narativă (una uniscientă) şi un nou tip de
personaj, o conştiinţă lucidă, ce ilustrează tipul intelectualului, al inadaptatului superior. Accentul
în romanul psihologic cade pe analiza stărilor interioare (prin introspecţie şi monolog),
temporalitatea este subiectivă, iar discursul este fragmentat. Înnoirea romanului românesc
interbelic se produce prin sincronizare cu filozofia şi ştiinţa, dar şi cu literatura universală,
potrivit concepţiei lui E. Lovinescu. Printre mutaţiile aduse de modernism se numără
intelectualizarea prozei, schimbarea mediului rural cu cel citadin şi dezvoltarea romanului de
analiză.
Camil Petrescu este considerat fondatorul romanului psihologic în literatura română.
Primul roman psihologic, subiectiv, apare în anul 1930, în perioada interbelică a literaturii
române, cu titlul: „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” şi se încardează în
curentul literar al realismului, orientarea tematică fiind modernistă lovinesciană. În roman sunt
prezente două suprateme, anunţate şi în titlu: dragostea şi războiul. Subteme ale romanului sunt
drama intelectualului care îşi doreşte să trăiască în plan afectiv experienţele absolute şi
inadaptarea intelectualului într-o lume meschină, drama cunoaşterii fiind cauzată de
imposibilitatea trăirii experienţelor fundamentale (ca dragostea şi moartea) la cote maxime.
Perspectiva narativă prezentă în roman este una subiectivă, romanul fiind scris la persoana I, sub
forma unei confesiuni a personajului narator: Ştefan Gheorghidiu.
 Naraţiunea la persoana I presupune existenţa unui personaj narator, care îl determină pe
cititor să ştie despre personaje atât, cât însuşi personajul narator (în acest caz personaj central)
ştie. Timpul şi spaţiul evenimentelor din roman sunt fixate în incipit: „la Piatra Craiului, între
Buşteni şi Predeal”, locul cantonării armatei române, „în primăvara anului 1916”. Romanul de
iubire fixează temporal acţiunea: „în urmă cu doi ani şi jumătate”, având în centru relaţia dintre
Ştefan Gheorghidiu şi Ela, derulată la Bucureşti, anterior momentului narării. Revenirea la
timpul războiului se realizează prin fraza : „Dar ultima scrisoare mă chema negreşit la Câmpul
Lung pentru sâmbătă, sau cel târziu duminică”, din capitolul al VI-lea. Toponimele precizate în a
doua parte a romanului fac referire la înaintarea armatei române şi la graniţele frontului.
Subiectul romanului începe cu fixarea timpului şi a spaţiului acţiunii: în primăvara anului 1916,
Ştefan Gheorghidiu, un tânăr sublocotenent de infanterie, se află concentrat pe Valea Prahovei la
popota ofiţerilor. El asistă la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un fapt divers,
aflat dintr-un articol de ziar: un bărbat care îşi ucise soţia infidelă a fost achitata de justiţie.
Această discuţie declanşează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintirile legate de
cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela. Tânărul, pe atunci student la filizofie, se căsătorise cu
Ela, studentă la Litere, orfană crescută de mătuşă. După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest, dar
sunt fericiţi. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o moştenire pe care Gheorghidiu o primeşte
de la unchiul Tache. Din momentul primirii moştenirii, Ela se simte atrasă de viaţa mondenă la
care noul statut social îi oferă acces. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, al
cărei punct culminant are loc cu ocazia excursiei de la Odobeşti, prilejuită de Sărbătoarea
Sfinţilor Constantin şi Elena. În timpul excursiei, lui Ştefan i se pare că Ela îi acordă o atenţie
exagerată unui anume domn Grigoriade, care, după opinia personajului narator, îi va deveni mai
târziu amant. După o serie de sperări şi regăsiri, Ela şi Ştefan se împacă. Aflat într-o tabără
militară „la Piatra Craiului”, Ştefan încearcă să obţină o permisie, sperând să afle dacă soţia îl
înşală într-adevăr, dar intrarea neaşteptată a României în război îl împiedică.

A doua experienţă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă războiul, ale cărui atrocităţi pun
definitiv în umbră drama iubirii. Rănit, Gheorghidiu se întoarce acasă, la Bucureşti, şi hotărăşte
să o părăsească pe Ela, lăsându-i cea mai mare parte a averii. În perioada interbelică proza
românească stă sub semnul modernismului, promovat de Eugen Lovinescu, anexat realismului de
tip clasic. Prin urmare, proza de factură subiectivă, promovată de Camil Petrescu şi Mircea
Eliade inovează epica românească atât prin perspectivă narativă cât şi prin construcţia
personajului narator şi abordarea tehnicilor narative specifice acestui tip de scriere.

Romanul de tip tradiţional (obiectiv) porneşte de la ideea redării cu maximă fidelitate a

realităţii, perspectiva narativă este obiectivă, naratorul fiind omniscient iar naraţiunea realizându-
se la persoana a III-a. Personajul central este reprezentantul unei întregi categorii sociale iar
tehnicile narative specifice sunt înlănţuirea, alternanţa, elipsa, descrierea şi naraţiunea. Romanul
obiectiv creează iluzia unei lumi concrete, surprinse în toate aspectele sale.
 La Medeleni
Ionel Teodoreanu, autorul romanului "La Medeleni" s-a născut la Iași pe 6 ianuarie 1897
și a murit pe 3 februarie 1954. Ionel Teodoreanu a fost considerat de mulți unul dincei mai
originali autori. El a avut o memori buna a copilăriei, că și Ion Creanga și de aceea în romanul
"La Medeleni" a descris o parte a vieții lui. Pe lângă aceasta opera, autorul a mai scris și alte
romane precum: "Turnul Milenii", "Bal Mascat", "Secretul Anei Florentin" și altele. Prima lui
opera literara a fost "Uliță copilăriei", care a fost publicata în anul 1923. Opera "La Medeleni" a
fost a doua opera literara a vieții sale, fiind publicata intre anii 1925-1927.
Începând cu Amintirile din copilărie ale lui I. Creangă, în literatura română se impune o
nouă specie literară. Ea este cel mai bine reprezentată în epoca interbelică a secolului XX,
perioadă în care se bucură de mare succes de public autori precum: Ionel Teodoreanu – Uliţa
Copilăriei, La Medeleni şi Prăvale Baba.
Într-un soi de poeme în proză şi de însemnări, cam vaporose şi dezordonate, dar nu mai
puţin suav, autorul reconstruieşte în ton idilic acea vârstă a exuberanţei pe care adultul o uită de
obicei uşor”. Cu tot aspectul liric, prozele prezintă interes psihologic, tocmai prin puterea de a
fixa o experienţă, pe care toţi o pierdem la vârsta maturităţii. Temele statornice ale naraţiunilor
lui Ionel Teodoreanu sunt voluptăţile şi melancoliile creşterii carnale, tulburările ivirii unei vieţi
sufleteşti mai complexe, în general fazele puberale, de nelămurit fizic şi psihic.
Cea mai cunoscută creaţie a lui Ionel Teodoreanu este La Medeleni, romanul copilăriei
lui Olguţa, Dănuţ şi Monica, trei copii care îşi petrec vacanţele în spaţiul privilegiat al moşiei
părinteşti. Fiecare dintre cei trei eroi are temperamentul şi caracterul lui distinct. Olguţa, cu toate
îndrăznelile şi cinismul ei ostentativ are un suflet ales. Ea trăieşte un sentiment aparte de tandreţe
pentru vizitiul Gheorghe şi o neobişnuită nevoie de ocrotire maternă faţă de Monica, fetiţa orfană
aflată în custodia familiei sale. Faţă de Dănuţ, fratele reflexiv, interiorizat şi timid, voluntar şi
tenace, ea manifestă un ciudat sentiment de duioşie şi de protecţie. Decizia familiei de a-l trimite
la Bucureşti pentru continuarea studiilor provoacă o adevărată furtună în viaţa copiilor. De altfel,
în primul volum Hotarul nestatornic este evocată evoluţia sufletească a celor trei eroi copii în
spaţiul ocrotit şi patriarhal al moşiei de la Medeleni. Romanul se dovedeşte o monografie
sentimentală a unui ţinut sufletesc, Medelenii simbolizând o binefacere sufletească, o fântână de
întinerire pentru inimile iubitoare de frumos.
Personajelor numeroase şi variate din primul volum, părinţii Deleanu, Olguţa, Monica,
Dănuţ, Herr Direktor, moş Gheorghe, în volumul al II-lea, Drumuri li se adaugă familia Balmuş,
Mircea Balmuş, Adina Pallă, Ioana Pallă, Rodica, Puiu, Tonel, domnu Nae ş.a.
Olguţa, un drac împieliţat şi inteligent, spiritual, voluntar, care se afirma ostentativ atunci
când avea ceva de ascuns, este axa centrală a primului volum. În cel de-al doilea autorul este
interesat a sublinia asemănările dintre Dănuţ şi propria biografie. Elev în clasa a VIII-a liceală, în
Bucureşti, fratele Olguţei traversează primele experienţe erotice şi sentimentale. Băiatul
concentrat în lumea închipuirilor sale de miraculoasa turbincă a lui Ivan, Buftea al Olguţei, calul
de bătaie şi de tachinerie al neastâmpăratului ei spirit, logodnicul tăinuit al angelicei Monica,
Dănuţ tăcutul, dar mai puţin presimţit voluntarul, pe care sfârşitul primului volum îl pornea la
Bucureşti, în pensiunea unchiului său, este în volumul al doilea elev în clasa terminală a liceului
Gheorghe Lazăr. Şcolar bun, cu o cultură umanistă temeinic însuşită, aptitudini literare şi
sportive, Dănuţ devine amantul Adinei, o cochetă cu morală incertă, micuţă ca un copil, alintată,
sentimentală, cu poezia simţurilor, strună poetică pe care Ionel Teodoreanu o vibrează cu
deosebit talent. Adina este reversul feminităţii independente şi voluntare reprezentată de Olguţa.
Relaţia amoroasă a lui Dănuţ este descoperită de sora lui, care vigilentă, porneşte
împreună cu domnul Deleanu la Bucureşti. Aici, Olguţa descoperă pe Mircea Balmuş, coleg de
clasă şi şef de promoţie, care se îndrăgosteşte de ea în ciuda faptului că firea şi familiaritatea ei
autoritară îl terorizează. Mircea mărturiseşte dragostea lui doar blândei Monica, duşmănind aprig
pe Adina, a cărei pasiune tiranică o socoteşte singura pricină vinovată de noul fel de viaţă al lui
Dănuţ. Mircea reprezintă tipul hotărâtului în viaţă, mândru de firea lui, orgolios de victorii ca şi
de înfrângeri. El devine student şi în acelaşi timp profesor suplinitor la liceul Lazăr, avându-l ca
elev pe prietenul său Dănuţ.
În Dănuţ autorul s-a zugrăvit pe sine, cel puţin în aspectul literar. Adolescentul, după cele
câteva aventuri care-l smulg caietelor cu metafore, în urma experienţelor sufleteşti care se pare
că l-au îmbogăţit scrie nuvelă şi anunţă roman. El va scrie chiar Medelenii, cu eroii întâlniţi în
romanul lui Ionel Teodoreanu. Ficţiunea cu care ne deprinsese autorul se despică, planurile se
suprapun, eroii din carte îşi ies din roluri şi trec pe copertă, substituindu-se autorului.
Între vânturi, al treilea volum al Medelenilor adaugă Olguţei o nouă ipostază. Cu
francheţea cu care a fost cinică şi veselă, cu generozitatea cu care a târât după dânsa viaţa, ca un
mic ciclon de bucurie, stârnind sufletele, întreţind ritmul, fără să smulgă însă pe nimeni din locul
său, cu aceeaşi francheţă şi cu aceeaşi generozitate ea este acum tristă. Au trecut zece ani de la
primele pagini ale romanului. Primul război a trecut şi peste Medeleni. Adina Stephano, fosta
amantă a lui Ionuţ se căsătorise cu pictorul Alexandru Palla, dar viaţa libertină din timpul
războiului îi desparte. Pictorul pleacă la Paris, cu hotărârea de a şterge din memorie înfrângerile
trecutului. Acceptă să întovărăşescă fetele domnului Deleanu, care doresc a-şi perfecţiona
studiile: Olguţa în arta pianului iar Monica, doctoratul în litere. Adevăratul nucleu al
întâmplărilor din acest volum este Vania. Aventurier care a străbătut lumea, Vania revine în ţară
pentru a participa la război. La întoarcerea în ţară, Olguţa îşi aminteşte de dragostea ei pentru
tenebrosul basarabean.
Reîntoarcerea se face sub semnul morţii inevitabile a eroinei principale. Ea descoperă pe
vapor pe cel considerat dispărut. Îi află peregrinările prin lume, prizonieratul, stagiul de librar în
Elveţia, luptele pe frontul francez şi hotărârea de a se reîntoarce în America după ce va fi lichidat
o moştenire în Basarabia. Întâlnirea cu Vania aduce Olguţei înviorare şi speranţă. Ea pleacă în
Basarabia, la Bălţi de unde revine la Medeleni. Acum ea descoperă că boala avansase
condamnând-o la moarte. Cu hotărârea care a caracterizat-o pe parcursul celor trei volume ale
romanului, tânăra se sinucide în odăiţa lui moş Gheorghe, acolo unde îşi descoperă trusoul de
nuntă mâncat de molii.
Moartea Olguţei înseamnă şi încheierea ciclului de existenţă luminoasă a Medelenilor.
Familia Deleanu se desparte definitiv de acest spaţiu, vânzând proprietatea Rodicăi Bercale. La
Iaşi, Dănuţ profesează avocatura împreună cu tatăl său, Iorgu Deleanu, şi îşi continuă existenţa
alături de Monica aşa cum îi hărăzise încă din copilărie sora sa.
 Enigma Otiliei

Iubirea este una dintre temele fundamentale ale literaturii din toate timpurile și din toate
epocile literare. Acest sentiment uman complex, în care oricine își poate găsi împlinirea și
echilibrul sufletesc, se poate asocia cu explorarea propriului suflet, cu o modalitate de cunoaștere
sau cu multe alte sentimente. Pentru că, așa cum observa Emil Cioran, "iubirea are atâtea fețe,
atâtea devieri și atâtea forme, încât este destul de greu să găsești un sâmbure central sau o formă
tipică" a acestui sentiment.

În literatura română, tema iubirii este abordată de mulți scriitori, indiferent de formula
estetica ilustrată de romanele lor. Că este vorba despre romanul de tip realist - obiectiv ( Enigma
Otiliei de George Călinescu,) sau despre romanul de tip subiectiv, iubirea este una dintre
coordonatele esențiale ale evoluției personajelor. Astfel, se poate vorbi despre sentiment care stă
sub semnul instinctualității, despre o iubire adolescentină în cazul lui Felix Sima, despre o iubire
matură, poate ultima șansă la împlinire sentimentală, în cazul lui Leonida Pascalopol.

Publicat în 1938, romanul Enigma Otiliei este menit să ilustreze convingerile teoretice ale lui
George Călinescu. Într-o perioada în care polemicile vizând structura narativă a acestei specii
epice susțineau puncte de vedere diverse ( de la narațiunea obiectivă la narațiunea subiectivă ),
autorul optează pentru romanul obiectiv și metoda balzaciană ( realismul clasic). Roman obiectiv
realist, care reconstituie o atmosferă - aceea a Bucureștiului antebelic -, dar și Bildungsroman,
urmărind maturizarea lui Felix ( îndelungata și frustranta sa educație sentimentală fiind una
dintre temele centrale ale cărții) - Enigma Otiliei urmărește evoluția raporturilor dintre personaje,
pe fondul așteptării unei moșteniri supralicitate de unii ( clanul Tulea ), indiferente pentru alții
( Felix, Otilia, Pascalopol ). Acțiunea este amplă, desfășurându-se pe mai multe planuri narative,
care conturează un conflict complex.

Romanul propune mai multe "fețe" ale iubirii. Două cupluri - Simion și Aglae Tulea,
respectiv Stănică Rațiu și Olimpia Tulea - se încadrează în categoria antimodelelor, prin evoluția
negativă a sentimentului și prin degradarea modelului de familie. Demagogia personajului
Stănică Rațiu degradează însăși ideea de iubire - Olimpia este "scumpa soție", dar este părăsită
după ce Stănică reușește să fure banii lui moș Costache, Relișor este "îngerașul", dar, neglijat de
ambii părinți, moare tragic.

Un alt cuplu - Felix Sima și Otilia Mărculescu - e numai o promisiune și nu se realizează, în

ciuda compatibilității spirituale și sentimentale. În sfârșit, relația sentimentală dintre Otilia și
Pascalopol se realizează într-un cuplu, dar numai pentru o perioadă determinată, date fiind
diferențele sociale și de disponibilitate afectivă ale celor doi.

Unul dintre cele mai importante planuri narative ale romanului urmărește delicata poveste de
dragoste care îi leagă pe cei doi orfani, Felix găsind în Otilia o companie feminină care
suplinește absența mamei, a unei surori sau a unei iubite. Având în Otilia un tovarăș de
încredere, Felix rezistă atacurilor răutăcioase ale Aglaei, devenind din ce în ce mai implicat în
relația sentimentală cu fata și în munca epuizantă de la facultate. Iubirea adolescentină a celor
doi, a cărei delicatețe se înscrie, pe tot parcursul romanului, în relație de opoziție cu societatea,
caracterizată de alte valori, contrabalansează imaginea sentimentului degradat din roman,
reprezentată de personajele Aurica, Stănică, Olimpia, Titi, Ana Sohatki.

În cazul lui Felix, se aplică cel mai bine concepția despre iubire a lui Ștefan Gheorghidiu -
"Orice mare iubire e un proces de autosugestie". Când ajunge în casa lui moș Costache, Felix
rămâne contrariat de reacția bătrânului: acesta, pentru a evita asumarea responsabilităților, îi dă o
replică absurdă: "Aici nu locuiește nimeni". Apariția Otiliei îl impresionează pe tânărul obosit de
drum și derutat de reacția proprietarului, iar această primă imagine a fetei va subordona toate
sentimentele lui Felix. Era firesc, de altfel, ca tânărul să găsească în Otilia un ideal feminin. Fata
răspunde nevoii lui de ocrotire, de protecție și de dragoste. Lipsit de la o vârstă fragedă de
căldura sentimentului matern, Felix își îndreaptă înspre Otilia aceste sentimente: "Pentru întâia
oară, Felix era prins de braț cu atâta familiaritate de o fată și pentru prima oară, luând act de
izbucnirea unei simțiri până atunci latente, încercă și acul geloziei, văzând cum Otilia
generalizează tratamentul." Comportamentul contradictoriu al fetei - care e amabilă și cu Felix și
cu Pascalopol - determină accentuarea sentimentelor lui Felix, care oscilează între pasiunea
necondiționată și suspiciunea că fata nu-l iubește. Cei doi orfani găsesc în iubirea lor puterea de a
rezista în fața răutăților familiei Tulea și de a supraviețui într-o lume mercantilă și degradată
valoric. În cuplu, Otilia se dovedește puternică, susținându-l moral pe Felix, deși acesta e mai
mare decât ea. Fata are grijă ca tânărul să-și urmeze studiile cu aplicație, îl supraveghează și nu îi
permite să se abată de la calea pe care a ales-o. În același timp, însă, ea îl face să sufere, pentru
că e sinceră în ceea ce privește dorințele pe care le are și e conștientă de propriile limite. Pentru
Otilia, Pascalopol nu e rivalul lui Felix, ci bărbatul capabil să o ocrotească așa cum nici moș
Costache nici Felix nu o pot face - unul din avariție, celălalt din lipsa experienței de viață. Tot
Otilia este aceea care își sacrifică iubirea, profundă, de altfel, deși mascată sub aparența
indiferenței, pentru a nu stânjeni viitorul lui Felix. Fata e de o luciditate pe care i-o dă experiența
tristă de viață pe care a parcurs-o:

"Felix îngenunche la marginea patului și-și așeză capul lângă poalele ei.

- Te iubesc!

- Știu asta - spuse fata - trecându-și ușor degetele prin părul lui. Cine iubește își ascunde
sentimentele, nu face rău celuilalt."

În ciuda acestui sfat, Felix nu poate împiedica evoluția sentimentului pentru Otilia, trăindu-l
cu intensitatea specifică vârstei: "Era încredințat de puritatea Otiliei și pătruns de fericire la ideea
unui devotament inocent. Viața i se păru plină de sens și se aruncă cu voluptate în studiu. Mergea
din proprie inițiativă la spitale, făcându-se invitat de câțiva colegi înaintați."

Felix și Otilia fură, atât cât e posibil, clipe de fericire, creându-și iluzia că trăiesc normal și că
pot scăpa determinismului social - "Felix și Otilia se plimbau acum des la braț la șosea sau se
așteptau pe rând la ieșirea de la cursuri." Realitatea socială îi învinge însă. În ciuda insistențelor
lui Felix ca Otilia să renunțe la protecția și la sprijinul lui Pascalopol, adolescentul însuși este
nevoit să admită că, fără prezența acestuia, viața din casa de pe strada Antim e lipsită de sens.
Imixtiunea socialului corupe ideea de frumusețe a vârstei la care se poate iubi curat și sincer.
Deasupra cuplului Felix - Otilia planează permanent umbra lui Pascalopol, moșierul pe care
Otilia îl iubește filial, dar cu care se căsătorește pentru că așa se poate salva din coșmarul de
după moartea lui moș Costache. De altfel, gestul Otiliei vine după ce Felix nu face nici un gest
decisiv pentru a-i da de înțeles că vrea să-și petreacă toată viață alături de ea. Este adevărat că
Otilia îi impune lui Felix un respect aproape paralizant: "Cu toată exuberanța fetei, Felix se
simțea inferior. În ochii Otiliei mocneau judecați despre viață și despre el, hotărâri îndelung
meditate, ironii. Asupra unei astfel de fete, nu putea avea nici un fel de autoritate, seriozitatea ei
îl paraliza." În același timp însă, atitudinea ei ar putea fi motivata de dorința de a vedea daca
Felix e capabil să reziste unei relații dificile, să-i suporte capriciile și să-i ofere atât sentimentul
ocrotitor, cât și o viață antrenantă. În relația cu Felix, Otilia se conduce după reguli raționale.
Iubind-o exaltat, Felix se dovedește a fi mai nepregătit pentru viață, mai copilăros. El nu înțelege
că Otilia, care aleargă desculță prin iarbă, are nevoie de o iubire matură, care să-i asigure, pe de o
parte, siguranța materială și, pe de altă parte, libertatea de mișcare și de acțiune. Felix nu este
pregătit pentru această revelație. El crede sincer că iubirea lui e absolută, că nu e determinată de
senzualitate, că e inocentă, platonică. Iar daca subconștientul îi joacă feste, se revoltă împotriva
lui însuși, pentru că Otilia reprezintă imaginea feminină cea mai pură din existenta lui. Iubirea
dintre Felix și Otilia rămâne o sumă de virtualități, pentru că nu se împlinește într-un cuplu, în
cele din urma fata preferându-l pe acela care îi oferă siguranță financiară și chiar sentimentală.
Pascalopol îi mărturisește lui Felix că nu poate defini sentimentul pe care îl trăiește pentru Otilia
- "N-aș putea să-ți spun dacă o iubesc pe domnișoara Otilia ca părinte sau ca bărbat." Ovid S.
Crohmălniceanu observă că "drama Otiliei e că Pascalopol nu-și poate realiza instinctul patern
decât printr-o expresie erotică. El, ca să-i fie tată, trebuie să-i devina soț." Fascinat, ca și Felix,
de personalitatea particulară a fetei, Leonida Pascalopol nu-și poate domina gelozia, pe care o
ascunde însă, sub masca perfectului om de lume. De altfel, Felix și Pascalopol sunt personaje
complementare, ultimul fiind o copie matură a celui dintâi. Leonida Pascalopol exercită asupra
Otiliei o fascinație pe care Felix nu o poate concura. Legătura lor, din ce în ce mai adâncă pe
parcursul anilor, i-a devenit fetei indispensabilă. Bărbatul matur știe, însă, că nu va fi, pentru
Otilia, decât un personaj pasager. De aceea, "Pascalopol e un dezamăgit. O luciditate amară îl
face să vadă că această rudenie include o ambiguitate fatală în ordinea sentimentelor. Pascalopol
nu e un îndrăgostit generos și nici nu face acte de sacrificiu din dragoste." (Ovid S.
Crohmălniceanu ) Amiciția pe care i-o arata lui Felix, înțelegerea pe care i-o cere cu o notă de
implorare ( "Eu unul vă ajut din toată inima, crede-mă. Aș fi fericit să vă știu fericiți. Pentru asta
nu e nevoie să mă goniți, sunt un om inofensiv. Ce primejdie pot reprezenta eu, om bătrân, față
de tinerețea dumitale? Bani, ah, banii! Când o femeie iubește, ia banii de la cel bătrân și-i dă
celui tânăr" ) izvorăsc dintr-o certitudine. Pascalopol propune o întrecere leala, deoarece știe că
va câștiga. Otilia va veni până la urmă cu el, de aceea are tăria să aștepte. Știe totuși că nu câștigă
decât o iluzie, că Otilia, ca orice fată tânără, se simte acum atrasă de maturitatea lui, dar că
devenind femeie va descoperi foarte curând adevărata dragoste și-l va părăsi. De aceea, siguranța
lui Pascalopol e tristă, prefigurând destinul eroinei." ( Ovid S. Crohmălniceanu ) Nu întâmplător,
ultima imagine a Otiliei din roman, văzută din perspectiva lui Pascalopol, sporește ambiguitatea
acestui personaj complex, care își sacrifică dragostea pentru reușita socială a celui pe care îl
iubește, înțelegând că existența lor este determinată de convenții sociale și, mai ales, financiare:
"Pe dumneata te-a iubit foarte mult și mi-a spus că, daca ar ști că suferi, nu s-ar da înapoi de a mă
înșela cu dumneata. Mi-a spus aceasta, dar n-a făcut-o. A fost o fată delicioasă, dar ciudată.
Pentru mine e o enigmă."
 De la iubirea pură, adolescentină și generoasă care caracterizează cuplul Felix – Otilia, până
la iubirea matură, oarecum interesantă și convențională care definește cuplul Pascalopol-Otilia,
romanul lui George Călinescu propune tot "atâtea fețe, atâtea devieri și atâtea forme" ale
sentimentului cate pot fi găsite în realitatea imediată, pentru că substanța romanului este aceea
realistă. Deși tema iubirii nu ocupă locul esențial în acest roman, în care autorul este preocupat
de explorarea socialului și de crearea unei imagini fidele a societății române la începutul
secolului al XX-lea, imaginea cuplului Felix - Otilia rămâne emblematica pentru universul fictiv.
Acest cuplu este unul ideal tocmai prin imposibilitatea realizării lui. Rămânând o sumă de
virtualități, acest cuplu se înscrie în seria poveștilor de dragoste cu final melancolic, neîmplinit,
care nu ilustrează, în nici un caz, "o formă tipică a iubirii”.
 Maitreyi

Romanul „Maitreyi”, apărut în 1933, face parte din literatura modernă interbelică și
ilustrează epicul pur, în spiritul lui André Gide, care crează eroul lucid, dominat de dorința
cunoașterii de sine, care-și ordonează epic experiențele trăite: „Mircea Eliade este cea mai
integrală și severă întrupare a gideismului în literatura noastră” - George Călinescu.
Romanul debutează cu starea de incertitudine a personajului masculin, Allan, un englez
de 24 de an și este scris la persoana I, pe baza însemnărilor făcute de autor în cei trei ani
petrecuți în India.
Incipitul îl constituie ezitarea personajului care ar fi dorit să știe exact ziua când o
întâlnise pe Maitreyi. Jurnalul realizat în timp obiectiv, adică în timpul real al evenimentelor, îi
provoacă personajului-narator stări de confuzie și nedumeriri, deoarece atunci când scrie
romanul, în timp subiectiv, întâmplările nu mai au pentru el aceeași relevanță. Cercetând caietele,
naratorul încearcă să-și amintească momentul când se îndrăgostise de Maireyi, mărturisindu-și
neputința de a trăi aievea acum, când scrie romanul, „tulburarea celor dintâi întâlniri” cu
frumoasa bengaleză. Citind în jurnal, este uimit că la prima întâlnire, Maitreyi i se păruse urâtă,
cu „ochii ei mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară
bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt”, descriere din care și reiese în mod direct
portretul fizic al eroinei. Dialogul cu Harold, colegul său de cameră, scoate în evidență firea
analitică a lui Allan, căriua îi plăcea să audă lumea vorbind de rău pe cei pe care îi „iubesc sau de
care mă simt aproape”, întrucât astfel avea ocazia să-și verifice „anumite procese obscure ale
conștiinței”.
Allan, inginer englez, aflat la începutul carierei sale în India, merge împreună cu un
gazetar în vizită la profesorul Narendra Sen și Maitreyi i se pare acum „mult mai frumoasă”
decât atunci când o văzuse prima oară, tânărul admirându-i vestimentația, ale cărei detalii le
consemnase în jurnal: „sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi, cusuți în argint, cu șalul
asemenea cireșelor galbene”. Soția inginerului, Srimati Devi Indira, era îmbrăcată cu „o sari
albastră, cu șal albastru muiat în aur” și zâmbea întruna, fiind atât de tânără, de proaspătă și de
timidă”, încât părea sora Maitreyiei. Chabu, cealaltă fiică, avea vreo zece - unsprezece ani, părul
tuns, rochie de stambă și fața oachesă, semănând cu „o tigăncușă”. Cele trei femei „se strânseseră
una lângă alta”, temătoare și timide, retrase, deși inginerul încerca zadarnic „să le încurajeze”.
Narendra Sen îl sprijină pe Allan să ocupe un post de subinspector într-o zonă de junglă,
dar acesta se îmbolnăvește de „o malarie gravă” și este internat într-un sanatoriu din Calcutta.
Inginerul Narendra Sen îl invită să locuiască la el pentru perioada convalescenței și cât ca trebui
să rămână în India.
Englez, venit dintr-o altă cultură și civilizație, Allan se simte stingherit în casa
inginerului, stă retras în bibliotecă, învață salutul său tradițional, „împreunând palmele în dreptul
frunții”, apoi, încetul cu încetul, se împrietenește cu Maitreyi, care se interesează de obiceiurile
europenilor, presupunând că în țara lui este foarte frig, din care cauză sunt cu toții albi. Allan este
fascinat de povestea micuței Chabu, care are un pom al el, pe care îl hrănește în fiecare zi cu
„turbă și prăjuturi și firimituri”. Trăind în preajma Maitreyiei, tânărul european este mirat de
firea inocentă a fetei, în contradicție cu faptul că scria „poeme filozofice, care îi plac foarte mult
lui Tagore”. Tânăra de șaisprezece ani are o vastă și profundă căldură, atât în domeniul literaturii,
cât și al civilizației indiene, subiectele expunerilor și conferințelor publice pe care fata le ținea în
fața unui auditoriu de intelectuali despre „esența frumosului”, stârnind un adevărat interes.
În primele luni, Allan nu are nici un fel de sentimente pentru tânăra bengaleză, este
tulburat numai de straniul din ochii și râsul fetei. El o învață franțuzește și ea îl învață bengaleza,
lecțiile destind relațiile dintre ei, îi apropie din ce în ce mai mult, iar toleranța excesivă a
doamnei Sen îl determină pe englez să se întrebe dacă nu cumva ei vroiau sa îl însoare cu fata
lor, deși era imposibil, pentru că „ei toți și-ar fi pierdut casta și numele dacă ar fi îngăduit o
asemenea nuntă”. Ea scria mereu numele gurului ei, Robi Thakkur, și acest lucru îl irita pe Allan,
pentru că i se părea anormală „pasiunea ei pentru un bărbat de șaptezeci de ani”. Notele de jurnal
din această perioadă sunt pline de incertitudini și de autoanalize asupra sentimentelor, totul i se
părea un joc, pe care eroul îl urmărea „cu multă luciditate”.
Puternic impresionat și emoționat, Allan se simte ca în fața „unei sfinte”, cand vede
austeritatea în care locuiește fata, în camera ei fiind numai un scaun, două perne și un pat, în
care, află cu stupoare că doarme Chabu, iar Maitreyi se culca pe o rogojină, așezată pe jos. El se
simte din ce în ce mai atras de Maitreyi, cei doi schimbă autografe pe care le scriu pe cărți și
reviste, își povestesc istorisiri insinuante, vorbesc despre cășătoria indiană, fapte ce duc la o
apropiere și o relație mai firească între ei.
Autenticitatea romanului este reflectată în continuare prin ilustrarea tulburării, a
frământărilor interioare ale lui Allan, în dorința de a înțelege exact sentimentele pe care le are
pentru Maitreyi, exprimate printr-o multitudine de gânduri și interpretări ale unor gesturi,
cuvinte și atitudini. De pildă, într-o seară, pe veranda casei, un ceremonial al atingerii picioarelor
goale, care era la ei un semn de respect, îi dă europeanului o emoție deosebită, o beatitudine a
simțurilor.
Allan se gândește din ce în ce mai des la căsătorie, mai ales că asistă la nunta lui Mantu,
un văr al lui Sen și este copleșit de simpatia maternă a doamnei Sen, care „se plânge că o chem
încă <<doamnă >>, iar nu <<mamă >>, cum e obiceiul în India.
Între cei doi tineri se manifestă o atracție irezistibilă ce scapă de sub control, ea i se
dăruiește într-o noapte și Allan se simte ușor jenat pentru faptul că Maitreyi „se abandonase atât
de decisiv trupului meu, încât avusei chiar o urmă de melandolie că mi se dăruise atât de
repede”. A doua zi, dis-de-dimineață, când cei doi se întâlnesc în bibliotecă, Maitreyi, copleșită
de vinovăție, îi spune că e timpul să plece din casa lor. Îi povestește despre iubirea pe care o avea
de la treisprezece ani, pentru gurul ei, Robi Thakkur, relatându-i cu detalii despre scrisorile
primite de la el, din toate părțile lumii, pe unde umblase. Cu toate acestea, gesturile tandre
continuară, Maitreyi îi dăruiește o coroniță de iasomie, despre care află mai târziu că este semnul
logodnei, 1 că fecioara care dăruiește o asemenea coroniță unui tânăr este considerată pe veci a
lui, căci schimbul acesta de flori avea valoarea unui legământ dincolo de împrejurări și de
moarte”. Ea îi oferă apoi cutiuța dată de Tagore, mărturisind că nu l-a iubit, că a fost numai o
rătăcire și abia acum își dă seama ce este dragostea adevărată.
Allan se hotărăște să spună părinților fetei despre dragostea lor, fiind convins că aceștia
așteaptă ca el s-o ceară în căsătorie, dar din nou îl derutează reacția Maitreyiei, care se opune:
„Tu nu știi un lucru, îmi spune. Nu știi că noi te iubim altfel (ezită și se corectă), ei te iubesc
altfel, și eu ar trebui sa te iubesc tot așa, nu cum te iubesc acum... Trebuia să te iubesc ca la
început, ca pe un frate...”. Cei doi tineri o adevărată poveste de dragoste, cu gesturi tandre, priviri
și sărutări furate. Maitreyi îi mărturisește iubirea ei pentru pomul „cu șapte frunze”, cu care se
îmbrățișa, se săruta și căruia îi făcea versuri.
 Iubirea lor culminează cu mirifica logodnă, oficiată de Maitreyi după un ceremonial
sacru, iral de frumos. Episodul acesta conturează, poate, cele mai emoționante pagini de iubire
exotică din literatura română, prin ritual erotic. Ea îi dă lui Alla inelul de logodnă din fier și aur,
ca doi șerpi încolăciți și eroul primește botezul logodnei printr-o incantație mistică: „Mă leg de
tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan și a nimănui altuia, voi crește din el ca iarba din tine [...]
Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să
nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu, mă auzi mamă pământule, tu nu mă minți,
maica mea”. Dominat de o luciditate a autenticității, englezul este și ușor iritat de această
„mascaradă”. Întâlnirile lor devin mai dese, Maitreyi se duce noaptea în camera lui Alla, care
este „fericit că păcatul n-o deprimă, că nu vine în ceasurile de dragoste cu teama că face un rău”,
deși el trece prin tot felul de îndoieli atât în ceea ce privește iubirea fetei, cât și în privința
propriilor sentimente.
Întâmplător, Chabu, sora mai mică a Maitreyiei, divulgă părinților o scenă văzută în
pădure între cei doi , fapt care determină o ruptură banală a relației dintre Allan și familia
Narendra Sen.
De aici, romanul prezintă, după povestea de iubire extatică, nefericirea profundă și
bulversantă a celor doi îndrăgostiți, Allan se retrage în Himalaya pentru a se vindeca într-o
singurătate deplină. În numele iubirii, Maitreyi luptă cu toate mijloacele, sfârșind prin a se dărui
unui vânzător de fructe, apoi „a plecat la Midnapur, să nască, chipurile în taină, dar toată lumea a
aflat”. Ea spera că va fi izgonită de acasă și va putea astfel să-l urmeze pe Allan. Dar Sen nu vrea
cu niciun chip s-o alunge, deși ea țipă întruna: „De ce nu mă dați la câini? De ce nu mă aruncați
în stradă?”. De altfel, drama întregii familii este cutremurătoare: pe Maitreyi au vrut s-o mărite,
dar ea a țipat că va mărturisi soțului, în noaptea nunții, relația amoroasă cu englezul și va
compromite întreaga familie, căci va fi dată afară cu scandal și tot orașul va afla de rușinea ei.
Tatăl a lovit-o peste față, umplând-o de sânge și trântind-o la pământ, după care a avut și el un
atac și a fost dus la spital, urmând să fie operat. Pe Maitreyi au închis-o în cameră, după ce
doamna Sen a chemat șoferul s-o bată cu vergile în fața ei, până a căzut în nesimțire, iar Chabu,
având sentimentul de vinovăție, a încercat să se sinucidă.
O nouă scrisoare a lui Narendra Sen pecetluiește definitiv incompatibilitatea celor două
civilizații și religii, imposibilitatea căsătoriei între un alb european și o bengaleză, în numele
iubirii sublime.
Allan are o relație amoroasă cu Jenia Isaac, o evreică finlandeză și se simte dezgustat de
această aventură, apoi încearcă o relație cu o tânără nemțoaică Geurtie, la care se mutase „pentru
că nu mai aveam ce mânca”.
Plecarea din India constituie pentru el o izbăvire, având un sentiment al vinovăției pe
care-l exprimă în cuvintele așezate ca motto la roman: „Îți mai amintești de mine, Maitreyi și
dacă da, ai putea să mă ierți?”.
Finalul romanului descrie încercările lui Allan de a se consola, se retrage în munții
Himalaya, ultimul gând, cu care se și termină romanul, este sugestiv pentru natura dilematică a
eroului dominat de incertitudini, care ar vrea să știe dacă Maitreyi îl iubise cu adevărat: „Și dacă
n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde să știu? Aș vrea să privesc
ochii Maitreyiei”.
Romanul „Maitreyi” de Mircea Eliade ilustrează mitul cunoașterii și al fericirii prin
iubire, fiind și primul roman exotic din literatura română.
 Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi
Romanul a apărut în anul 1930; marchează începutul propriuzis al prozei analitice
romanești. Așa cum sugerează și titlul, romanul este alcătuit din doua parti: o monografie a
geloziei și un jurnal de companie.
Exista în acest roman un plan subiectiv, fundamental în care personajele își analizează
stările, gândurile, sentimentele, și un plan secund consacrat descrierii societății bucureștene și a
războiului.Cele doua parti ale romanului și cele doua planuri, alcătuiesc un tot unitar fiind legate
printr-o conștiință unica a personajului principal, care analizează și se analizează.
Personajul principal al romanului Ștefan Ghiorghidiu este confruntat cu doua experiențe
fundamentale ale existentei: iubirea și războiul. în acest sens autorul mărturisea în 1933: “Mai
mult decât orice, în fata morții și în dragoste, omul apare în auntenticitatea lui structurala.”
Asemenea altor personaje din roman și piesele de teatru, Ștefan Ghiorghidiu trăiește o
profunda drama a cunoașterii. Deci nu este vorba în acest roman de o juxtapunere arbitrara a
celor doua parti, pentru că a doua o rezolva pe prima din perspectiva proximității morții și a
tragediei colective.
La începutul romanului Ghiorghidiu este convocat la front la Piatra Craiului. El își
rememorează viață, relația cu Ela, soția să.Tânăr student lipsit de mijloace materiale o cunoaște
pe Ela, stundenta la litere. La începutul acestei iubiri sta interesul comun pe filozofie, dar și
vanitatea, orgoliul bărbatului de a se ști iubit de cea mai frumoasa studenta din an.
În sentimentul lui Ghiorghidiu exista multa înțelegere, chiar un fel de mila pentru
devotamentul lui Ela, cu care și-a îngrijit o prietena bolnava.De la început ne dam seama că
Ghiorghidiu este tipul intelectualului rupt de realitatea vieții, pasionat de lumea ideilor și a
filozofiei, manifestând un dispreț profund pentru tot ceea ce înseamnă bani și avere. Pentru un
astfel de om iubirea înseamnă o experiență fundamentala, în care se impune totul pretinzând
partenerei același lucru.
La început viață celor doi este senina, fericita, desi trăiesc modest. intre ei se pare că
exista o comunicare intelectuala și fizica.
Cămil Petrescu rezuma finalitatea iubirii printr-o foarte sugestiva formula intelectualista:
“O îmbrățișare adurata a corpului e frumoasa că o convorbire intre doua inteligente.”
Intelectualul intransigent, Ghiorghidiu aplica acestei iubiri, exigentele sale absolute, care
nu admit compromisul. în aceasta faza, Ela reprezintă pentru el totul. Se pare că, chiar numele
femeii este un derivat feminin de la “el”.
Drama lui Ghiorghidiu vă fi deci cu atît mai profunda cu cât este vorba de un om lucid
cerebral. Totul decurge normal până în momentul în care Ghiorghidiu primește o moștenire
neașteptată de la unchiul Țache. Cu mirare el descoperă în Ela o femeie cu totul noua, cu totul
diferita de aceea pe care o cunoscuse el.
Brusc se trezesc gesturile Elei pentru viață mondena, pentru moda, petreceri, călătorii și
concomitent interesul pentru alti bărbați. Din acest moment începe pentru Ghiorghidiu un chin
fară sfârsit, viață lui devine o permanenta pândă. Animal de o sete de certitudini el o urmărește
pe Ela pentru a se convinge daca îl inșeala sau nu.
Personajul trece printr-o drama a geloziei, a orgoliului rănit. împotrivă tuturor eforturilor
nu poate avea dovezi certe ale infidelității soției. Treptat se convinge că orice mare iubire este la
început un proces de autosugestie, că dragostea pornește de la autosugestie, devine o obișnuință,
a doua natura, simbioza, despărțirea insemnând o destrămare a personalității. Din roman nu
reiese daca Ela l-a înșelat sau nu, dar nici nu are importanta, pentru că Ghiorghidiu s-a înșelat pe
sine însuși atunci cînd a văzut-o pe Ela altfel decât era ea în realitate.
Femeia nu s-a schimbat bănuind că tot timpul a fost o femeie frumoasa, mai puțin
înzestrată intelectual și închinată spre viață mondena.Ghiorghidiu este acela care trăiește o drama
a cunoașterii.
Ghiorghidiu înzestrează ființă iubita cu trăsături, calități,ideale, pe care acesta în fond nu
le are. El iubește o femeie ideala așa cum ar dori să fie și nu cum este ea în realitate.
Rememorarea relației cu Ela înseamnă defapt un sir de revelații succesive, la capătul cărora
Ghiorghidiu își da seama că sa automistificat, aplicând exigentele absolutului la o ființă mediocra
și la un sentiment eferm.
Intuiția lui Cămil Petrescu este că pune iubirea sub semnul devenirii, al schimbării, al
efemerului. Defapt marea literatura se hrănește tocmai din iubirea neimplinita, din absență și
despărțire. Cu cât personajul este mai conștient, mai lucid, cu atât drama să este mai profunda. în
acest sens Ghiorghidiu susține că luciditatea și iubirea nu se exclude.
Sentimentul de iubire nu apare la Camil Petrescu că o explozie irațională, ci ca o
consecință a unor acte reprezentare și judecata: “Atenția și luciditatea nu omoară voluptatea
reala, ci o sporesc așa cum de altfel atenția sporește durerea de dinți. Marii voluptoși și cei care
trăiesc intens viața sunt neapărat și ultraluciri.”
Ștefan Ghiorghidiu este o ființă neliniștită, problematica, este un fanatic al ideilor sfâșiate
de drama neimplinirii în absolut. Ghiorghidiu este animat permanent de o sete de a cunoaște, de a
ajunge în spirit kantian la esență, la adevărurile ultime. Bănuială că Ela îl inșeala îi rănește
orgoliul și îl face să exagereze cele mai mici gesturi ale femeii. El ajunge la concluzia că: “Orice
iubire e un caz de monoideism voluntar la început, patologic pe urma.”
Experiență frontului îl trezește pe Ghiorghidiu; în fata suferinței și a morții, Ghiorghidiu
își da seama că framântarile sale de Ela sunt nesemnificative. El descoperă valoarea, căldura
solidarității umane în suferință, depășind individualismul din prima parte.
Revenit de pe front, el privește cu detașare scrisoarea anonima prin care este prevenit că
Ela îl inseala.
 Despărțirea de Ela nu mai produce nici o criza sufleteasca, pentru că Ghiorghidiu a ajuns
la o înțelegere superioara a vieții. El se desparte de Ela lasându-i moștenirea, țoată averea și tot
trecutul. La capătul acestor experiențe dramatice fundamentale, personajul nu este un învins, se
pare că mai are suficiente resurse sufletești pentru a încercă o noua experiență: “M-am înșelat
odată, aș putea încerca din nou.”
În cele doua experiențe fundamentale, personajul trăiește drama singurătății, a
înstrăinării, a imposibilității de a comunica cu ceilalți. Permanent eul lui Ghiorghidiu se definește
în și prin contrast cu ceilalți.