Trei surori de A. P.

Cehov este drama unor mutații sociale de mare rezonanță, iar spectacolul cu
același nume pus în scenă de Andrei Șerban la Teatrul Național din Budapesta este o bogată
comedie cu elemente de satiră. Cehov își identifică această piesă - dramă în patru acte, însă
Andrei Şerban alege să îi redefinească pe scenă coordonatele, conducând-o într-o zonă în care
umorul devine cel mai inteligent dintre instrumentele dramei. Abordarea scenică relaxată,
detașată, lucidă și jocul sarcastic conferă întregului spectacol o deschidere expresivă și inedită.
Andrei Șerban respinge stereotipurile. Într-o manieră rebelă el caricaturizează caracterele, dar
rămâne profund, deloc superficial.

Teatralitatea lui Andrei Șerban e ca o poezie inovatoare. De exemplu: oraganizarea spațiului –

îngustarea sau lărgirea în chip de castel fermecat a spațiului scenic (scenograf Menczel Robert);
planurile răsturnate – de obicei scena prânzului din actul I loc în fundal, cu duetul Natașa –
Andrei în prim plan, aici bineînțeles este invers, masa de sufragerie se ridică din fosa orchestrei;
miraculoasa compoziție tehnică; tempoul – ritmul onținut de trântirea ușilor-panou tâiate în
peretele decorului; fantezia vizuală a incendiului; luminile vii, albastre, verzi, roșii în permanent
schimbare, selectarea umbrelor, recompunerea mascaților în personaje (Kulâghin, Verșinin și
Olga în fundal în fundal într-o vizualizare de carnaval) ; amplificarea până la efecte sonore
intense, până la zgomot a acusticii natural (flueratul Mașei, zgomote de sticlărie spartă, focuri de
pistol) – toate acestea împreună vorbsc despre capacitățile unui mare regizor. Deși Trei surori
pare o imensă farsă a destinului, care-și deposedează eroinele de orice vitalitate, viziunea lui
Șerban crează un tablou energic, lipsit de compasiune a unei retragere și resemnare social și
psihologică. Parodia, buful, burlescul, grotescul, absurdul se unesc cu realismul și demascarea
clișeelor gândirii, simțirii, spunerii și refelectării scenice. Comicul acestui spectacol ține de
relevarea general-umană și de modurile actualizării plină de miez.

Personajele apar în dimensiuni multimple, ca într-o pictură cubistă. Actrița Udvaros Dorottya
construiește cu un echilbru superb între gesturi fizice și reacții comportamentale din prsonajul
Olga o femeie puternică, devotată, în același timp feminină, dulce, cu umor și scânteie. ,,În
Mașa, interpretată de Schell Judit, zac talente artistice - la Cehov citează versuri într-un lăbrățat
stil melodramic; la Șerban le interpretează înfășurată într-un imens șal de mătase, în stilul
teatrului de mișcare, chiar mai mult, ca interpretă de teatru fizicalizat, cățărându-se în anume
momente pe cortina de catifea a scenei, executându-și nuărul în genul gimnastelor acrobate.” Teatrul
azi 1-2/2011, p.166 În
acest spectacol Cortina are un rol important de element scenic, de recuzită chiar,
fiindcă interpreții planează, plutesc, zboară ținându-se de faldurile ei, își scot capul printre ele,
precum clovnii la circ, ori marionetele în teatrul de păpuși, surorile adesea tripticul lor este
parodia binecunoscutelor clișee trei surori se confesează publicului csoțându-și capul prin
crăpăturile imensei cortine. ,,Nu demolarea clișeelor reprezintă cea mai important calitate a
montării, Cehov de mult nu mai e falsificat. Șerban a reușit să cuprindă esența în structură” Teatrul
azi 1-2/2011, p.167
, iar acest fapt este într-adevăr admirabil.

Departe de montările în care spiritul Rusiei e redat prin imagini-clişeu, gen samovare şi şaluri
grele, „Trei surori” de la Budapesta propune o lume în care costumul contemporan –  al Maşei,
de exemplu, imagine atipică, haină de piele neagră, pantaloni şi ochelari de soare – nu împiedică
deloc o receptare a personajului în liniile în care l-a construit dramaturgul. Andrei Şerban
plasează povestea celor trei surori care visează la Moscova într-un spaţiu care lasă de la
începutul şi până la sfârşitul reprezentaţiei sentimentul de loc de trecere, de aşteptare… Celebra
scenă cu care piesa se deschide, cea a aniversării Irinei, se întâmplă dincoace de cortină, într-un
loc care nu pare deloc acasă – metaforă ce atât de subtil materializează scenic tot sentimentul
înstrăinării concentrat în replica „La Moscova! La Moscova!”. O imagine deloc cehoviană în
sensul consacrat al termenului, dar extrem de cehoviană în substanţă, o imagine în care trei femei
stau de vorbă fără patetisme despre ce-a fost şi ce va fi, aşteptând să-l cunoască pe celebrul
Verşinin care le va schimba vieţile în fond, nu şi în formă… Se naşte astfel, încă din prima
scenă, un tip de intimitate cu personajele, pe care Andrei Şerban o cultivă până la sfârşitul
reprezentaţiei, jonglând în permanenţă cu nuanţele psihologiei lor, până la limita la care drama se
confundă cu absurdul. Iar amestecul dintre realitatea cea mai absurdă şi absurdul cel mai real, pe
care piesele lui Cehov îl conţin şi care cel mai adesea este sacrificat în favoarea unui patetism
echivalat cu cehovianismul, este, în acest spectacol, materia vie din care sunt construite relaţiile
dintre personaje.

Cu trăsături bine definite, cele trei surori – Olga, Maşa şi Irina – sunt conturate subtil şi sunt la
fel de aproape de psihologia femeii de secol 19, precum şi de cea a femeii contemporane, rătăcită
într-o lume care i se refuză, închisă în sine, fragilă şi puternică în acelaşi timp, tributară unei idei
preconcepute despre sine însăşi, de care nu are cu adevărat curajul să se desprindă. Ca un cerc
închis, montarea lui Andrei Şerban este o privire aproape cinică în interiorul lumii, în care
„toate-s vechi şi nouă toate”… Şi râsul, şi plânsul, şi iubirea, şi speranţa, şi neputinţa de a iubi, şi
tristeţea, şi amăgirea, şi moartea, totul e o loterie în care totul e loz câştigător sau nu… depinde
din ce unghi priveşti.

Noua paradigmă în care este citit Cehov aduce în prim-plan o notă de (auto)ironie care, folosită
în doze potrivite, echilibrează scenele şi potenţează drama din spate. Iar mecanismul este cu atât
mai surprinzător, cu cât este folosit în momente care mustesc de substanţă patetică, precum cel în
care Maşa şi Verşinin îşi declară dragostea, lucrat într-o cheie comico-absurdă: un bărbat şi o
femeie, aşezaţi pe o canapea şi vorbind despre iubire ca şi cum ar discuta despre starea vremii…
aproape ca-ntr-o comedie romantică, printre gesturi care s-ar putea uşor transforma într-un dans
absurdo-comic. La fel, scena despărţirii dintre aceiaşi Maşa şi Verşinin este contrabalansată atât
prin sărutul pe care Verşinin i-l dă Olgăi, în clipa în care Maşa intră în scenă, cât şi prin
subminarea tot comică a momentului în care Maşa se agaţă cu disperare de bărbatul care
încarnează, pentru ele, ideea de Moscova, de fericire, de iubire şi de altceva…

Dincolo de arhitectura cu totul originală a spectacolului, care dezvăluie un Cehov de o

modernitate tulburătoare, dincolo de rafinamentul cu care regia realizează fiecare scenă,
modelând personalităţile şi punând în valoare fiecare actor în parte – de la profunzimea Olgăi la
subtilitatea lui Andrei şi de la nuanţele fine ale Irinei la culorile ţipătoare ale Nataşei – cel mai
puternic rămâne felul în care sunt construite relaţiile. Şi jocul aproape pervers, în care regia îşi
atrage în cursă publicul dispus să se lase purtat de la agonie la extaz şi care, în cuvinte preţioase,
s-ar putea numi condiţia umană.

Finalul – în are cele trei su rori au încheiat prima rundă a jocului în care, pe rând, au câştigat şi-au
pierdut tot, ca la ruletă, îşi asumă firesc şi ce-a fost, şi ce va fi să fie – lasă jocul deschis…
Andrei Șerban este un gânditor nonconformist, un căutător de semnificații, neânfricat îmbină
comicul cu tragicul și face din textul marelui dramaturg un mare spectacol.