SUBIECTUL 9

Tema dragostei in comediile

Take, Ianke si Cadar, Visul unei nopti de iarna, Micul infern

o Take Ianke si Cadir – Victor Ion Popa

 Piesa “Tache, Ianke şi Cadâr”, a fost reprezentată pentru prima dată la teatrul “Maria
Ventura”, în direcţia de scenă a lui Victor Ion Popa, în seara de 25 martie 1932, inspirat
din realitate

 relaţiile inter-etnice dintre un român, un evreu şi un turc. O piesă despre toleranţă,

prietenie şi dragoste.

Trei mici si dulci negustorasi dintr-o mahala moldoveneasca - un roman (Tache), un evreu
(Ianke) si un turc (Cadar) - rezolva problema complicata a tolerantei religioase si comuniunii
raselor prin iubire. Fiul lui Tache (Ionel) si fiica lui Ianke (Ana) se iubesc, dar impotriva acestei
idile se ridica la inceput nu numai parintii, ci si "opinia publica" a targului. In piesa lui Victor Ion
Popa, accentele cad pe alte elemente dramatice si solutii izbavitoare: cumsecadenia, omenia
romaneasca acomodabila, dintr-un univers al "sufletelor curate", biruie, cu umor si duiosie,
prejudecatile cele mai adanc inradacinate. Cei trei negustori vecini, de natii si de conditie
diferita, ajung sa-si semene, - desi fiecare isi pastreaza specificul individual si pe cel al natiei si
credintei lui. Facuti sa se inteleaga se cearta mereu, ca niste copii batrani si vaduvi, carora li s-a
urat cu singuratatea parca pentru a avea totdeauna prilejuri sa se impace. Crestinul e mai violent,
evreul persifleaza permanent, in timp ce mahomedanul filozofeaza grav. Iar cand problema cea
grea - iubirea dintre cei doi tineri si perspectiva unei casnicii -se aseaza intre ei, gata sa-i dezbine
si sa-i dusmaneasca, filozofia ingaduitoare a turcului gaseste singura solutia. Conflictul nu capata
o turnura tragica, ci are caracterele proprii unei comedii sentimentale.

 Tache ianke si Cadar: Casatoria si dragostea primejduita. comunitate evreiasca si

comunitate crestina. Casatorie imposibila intre Ana si Ionel. Tache si Ianke; prieteni.
Conflictul incepe cand tinerii isi manifesta dorinta de a se casatorii. Intervine Cadar care
aplaneaza conflictul. Toleranta religioasa.

o Micul Infern - Mircea Stefanescu

 Casatoria e un infern mai mare sau mai mic, ai nevoie de mai mult curaj ca sa intri in el
decat sa iesi

 Fata prima a comediei intime, pur sentimentale. O comedie a casatoriei, morala vietii
intime, ingaduinta profunda a sufletului omenesc, granite de fericire pe care o aduc
sentimentele trainice si curate- dragostea conjugala
Dramaturg fecund, Mircea Ştefănescu exceleaza in genul de comedie sentimentala sau intima.
Viata si raporturile dintre oameni sunt privite cu un fel de intelegere lucida, „de umor bland si
egal", de „ingaduinta si duiosie" (Radu Popescu), din perspectiva idealismului moral al autorului
si a increderii sale in natura umana. In Micul infern, Mircea Ştefănescu urmareste tema cuplului
pe parcursul a patru decenii, miscand, ca in teatrele de marionete, patru personaje centrale care
poarta nume generice, amintind oarecum de teatrul expresionist: Sotia, Sotul, Soacra, Doctorul,
la care se mai adauga doua-trei personaje secundare. 

Cu un aer de bunavointa, dramaturgul ii surprinde de-a lungul a patru decenii, la 1908, 1938 si
1948, ani in care lucrurile s-au schimbat in lume si, o data cu varsta, s-a schimbat si
comportamentul oamenilor. Micul infern, „mai mare sau mai mic", nu c altceva decat institutia
casatoriei pentru care „iti trebuie mai mult curaj sa intri, decat sa iesi din el" afirma Sotul in
momentul in care ii deschide ochii Curtezanului atras de sotia sa. Osciland intre stilul de farsa si
stilul sentimental, Mircea Ştefănescu priveste cu umor discret si emotie netrucata aceasta
umanitate care evolueaza in cursul anilor, traind cumva aproape fara sa-si dea seama, cu
preocuparile marunte si cu metehnele ci. Actul I prezinta o casa confortabila de la inceputul
secolului, casa sotilor Vernescu (el capitan de artilerie, ea casnica). 

Cuplul este amenintat cu un divort iminent, intrucat sotul se decide sa demisioneze din armata si
sa se dedice studierii dreptului, iar sotia se lasa aparent curtata de locotenentul de cavalerie
galant si prostanac. Agitatia din scena nu duce insa la nimic, lucrurile se linistesc si isi intra in
fagasul lor normal. Peste treizeci de ani, personajele se regasesc in acelasi decor, doar partial
schimbat, in ipostaze de oameni in varsta trecuti prin experiente care nu le-au modificat nici
caracterul, nici sentimentele. Flirtul cu Secretara al avocatului Vernescu nu e decat intentional, ca
o contrapondere la cel cu Curtezanul din actul anterior si, ca si acolo, singurul element de
suspans al piesei. Nici acum nu se intampla nimic cu adevarat in acest univers domestic de cea
mai crasa banalitate, in care intriga este absenta, iar dialogul stereotip. Aflam ca fiica celor doi
soti, Marica, arc doi gemeni; in actul urmator, ea va anunta mutarea impreuna cu sotul de la
Campina la Bucuresti, in actul III totul se deconspira, cei doi soti regasindu-se in ipostaza unui
cuplu al devotamentului reciproc, al fidelitatii si al unei comice puritati. Personajul pitoresc al
piesei este Soacra aspra si carcotasa, creatie admirabila, amintind de alte personaje din
dramaturgia romaneasca interbelica, ale unor Musatescu sau Kiritescu. 
Cei patru au ajuns la varsta senectutii, au traversat mai multe epoci carora li s-au adaptat cu
seninatate si umor. 

„Piesa de consum curent", amintind, dupa N. Carandino, „de acea ecole de Paris", respectiv de
Jean Sarmant, Jacques Deval si mai ales de Marcel Achard, ea poarta timbrul unei clasicitati
autohtone gratie constantei psihologice a personajelor, umoristicii de bun augur, atentiei la
replica si caracterului static al actiunii dramatice, aproape inexistente. 
Pentru ca Mircea Ştefănescu este o natura solara, echilibrata, un temperament clasic. De aceea,
comedia casatoriei nu se transforma in satira, ca la alti colegi de generatie ai scriitorului, si nici
in tragedie, ci in elogiul, in cele din urma, adus valorii sociale a casatoriei, sentimentelor perene
si dragostei conjugale. Tipologia sa nu ignora personaje de gen ca soacra, curtezanul sau doctorul
fidel si timid.

In Micul infern „se impletesc un lirism tandru, subtil, o cumseeadenie duioasa, foarte personala,
in optica asupra vietii, dublata de un zambet ironic la fel de bonom fata de oameni si metehnele
lor" (Traian Selmaru), ceea ce i-a si asigurat succesul de public.