DIN VIAȚA DE ZI CU ZI (19)

Știam că am gură de aur...

... când am spus ce-am spus ieri, și ați citit desigur, cu referire la
spectacolul susținut astăzi de marea actriță româno-canadiană Claudia
Motea, la Brașov! Prima sală de spectacole construită vreodată în
România, în 1794, cu cele 500 de locuri câte are acum, din incinta
Centrului Cultural „Reduta”, din orașul de sub Tâmpa, a fost realmente
neîncăpătoare pentru numărul mult mai mare al celor care au venit s-o
admire în rolul „puștoaicei”, din piesa „Pușlamaua de la etajul 13”, de
Mircea M. Ionescu, cu regia semnată Vlad Stănescu, unul dintre cei mai
apreciați regizori ai Teatrului Național București. Abia am putut să
pătrund în sală, cu bilet procurat pe sub mână și la suprapreț, dar a
meritat, pentru că nu am mai văzut o astfel de manifestare entuziastă
din partea spectatorilor de pe timpul marilor evenimente de muzică și
poezie organizate, fără cusur, de regretatul poet Adrian Păunescu. Mai
toate replicile actriței au fost urmate de aplauze furtunoase, de
tropăituri și urale de zeci de secunde, valuri de zâmbete, de râsete și de
aclamații de recunoștință și de prețuire pentru această „zână”, cum a
numit-o recent Nicolae Vasile în romanul „Zâna și viața” (editor Ion C.
Ștefan, lector George Vlaicu), au inundat permanent atmosfera din fața
scenei. Într-un proiect-program la acest spectacol, se subliniază, printre
altele, pe marginea subiectului piesei: „O puștoaică. O viață. Un destin
incipient. O poveste a cărei traiectorie duce departe, în camera
sufletului unui copil abandonat de familie și de societate. „Pușlamaua”
de la un etaj superior, care trăiește în mizeria realității, printre farfurii și
furculițe murdare, cutii și ambalaje, alături de păpuși – prieteni,
inocenți și analogi celor închipuiți ca iubind-o – mamă, tată, bunică,
dirigă, prof, etc., și-ar fi dorit o mamă „clean” la minte și la trup, care să
o protejeze și să o îndrume pe o cale a liniștii și a echilibrului, să îi ofere
afecțiune și un exemplu de demnitate și de escaladare a virtuților. Și-ar
fi dorit un tată care să nu fie monoton și mototol, să jubileze în timpul
liber pe terenul de tenis și să îi prezică, chiar la nivel moral,
performanțele viitoare. Stălucitoarea Claudia Motea îmbracă hainele
acestui personaj, purtând aceeași măsură. Nimic, din pleiada empatică
a trăirilor umane, nu îi este străin, pe scenă. Scena este un podium pe
care, de fiecare dată, actrița îl domină. Îl domină cu expresivitate
mimică și intransigență, cu acuratețe verbală și cu șlefuirea tonalităților
interpretative, în funcție de caractere. „Pușlamaua de la etajul 13” este
ca o voce interioară care se manifestă imperativ și vulcanic, malițios și
empatic, dramatic dar și cu un umor filigranat, în universul stătut al
locuinței – scenă. Steaua teatrului românesc de astăzi, Claudia Motea,
este ea însăși un personaj care îmbracă și dezbracă prejudecăți, inhibiții
și refulări, virtuți și angoase. Este o orchestră armonizată a trăirilor
universal umane, etalând, de fiecare dată, din instrumentul cu coarde al
sufletului, simfonii vibrante în consens cu cel al spectatorului. Aplauzele
îi aparțin. Misterioasă și dezavuată dă tot dar nu ia nimic din ovațiile
colective, ea le împarte, de fiecare dată, sub formă de flori ale
generozității faptelor sale. Respiră odată cu scena, iar din acest „duo”
sentimental se naște o formă de iubire-energie, pe care ingenua Claudia
Motea o răspândește cu forța unei comete sau a unui astru terestru,
coborât pe pământ să dea speranță acolo unde se lasă întunericul – dar
dispare când se ridică, după al treilea gong, cortina.

George Șt. Savu