DIN VIAȚA DE ZI CU ZI (21)

Exprimarea pe scenă

De regulă, mergem la teatru pentru frumusețea jocului actoricesc,

pentru că ne place piesa vreunui dramaturg citită cândva, ori doar am
auzit că este bună și merită văzută, pentru că vrem să vedem neapărat
un actor sau vreo actriță, pentru destindere după un program încărcat,
sau din te miri ce alt motiv. Personal, merg la teatru și pentru a mă
distra, dacă mental înțeleg bine conținutul piesei care se joacă și mă
mai și închipui în postura vreunui personaj. Că doar, de, vorba lui
Shakespeare, toată lumea este o scenă. Așa este, numai că distracția
dintr-o sală de teatru adevărat diferă de distracția dintr-un birt, unde
pe scena ad-hoc, se bea de se stinge și toată lumea vorbește pe limba
ei, diferă de distracția pe care ne-o oferă pe scena politică toate curvele
nenorocite și ai lor amanți cu care se aseamănă, și de oricare altă
distracție. De-asta mă și duc într-o ținută mai îngrijită, mai mereu
însoțit pentru a avea un complice la savurarea spectacolului respectiv
sau cu care să mă întrețin în pauză, dacă are, ori cu care să împart
impresiile la sfârșit. În aceste condiții, de asigurare a unui confort
personal, aștept ca și scena teatrului adevărat să-mi ofere satisfacția pe
care o aștept, adică să simt arta, cultura, valoarea spirituală acasă la ea.
Din păcate, în ultimii ani, piese chiar foarte bune sunt scrise sau
adaptate, de autorii lor, de regizori și chiar de actori, în așa fel încât
exprimarea publică a acestora, pe scenă, să nu difere celei pe care, din
păcate, o folosesc dincolo de scândură. Nu cu multe luni în urmă, prin
octombrie-noiembrie, am avut în mână întreg programul Festivalului
Național de Teatru – 2017, al zecilor de reprezentații la teatre din
capitală. Fără să vreau am remarcat că, exceptând două spectacole,
toate celelalte atenționau că este vorba de un „spectacol
nerecomandat persoanelor sub 16 ani”! De ce oare? Ce conțin astfel de
piese pe care tinerii nu trebuie să le vizioneze? Din întâmplare cineva a
renunțat la două bilete, le-am luat eu și am fost la Teatrul de Artă
București, din str. Sf. Ștefan, să văd comedia „O femeie singură”, jucată
de Andreea Bibiri, o actriță foarte tânără și foc de talentată, delicată și
suavă ca o petală de trandafir, plăcută ochilor mei de cum a apărut pe
scenă. Dar, după câteva replici a sorbit, figurativ, se-nțelege, vreo două
porții zdravene de urină populară și atmosfera în sală a început puțin să
miroasă urât, apoi a înfulecat și ceva fecale neaoșe, iar spectatorii își
duceau șervețelele sau batistuțele la nas, pentru ca, în momentul când
ne-a mai arătat și un falus din cauciuc cu care, chipurile, un aparținător
nevăzut încerca să-i ridice rochia pe la spate, eu și prietena mea, dar și
alți spectatori, am părăsit sala. Nu ne venea să credem că din gurița
senzuală a acelei minuni strălucitoare sub reflectoare, laureată anterior
la un concurs prin provincie, refulau conținuturile intestinelor sale, ca
să nu mai spun și cu ce franchețe mânuia obiectul inert descris mai sus.
Pe stradă, loc public, chiar dacă nu e nimeni și cineva pronunță tare un
cuvânt murdar, sau expune spre vedere un organ genital, fie el și numai
din cauciuc ori din lemn, poate fi amendat pentru tulburarea liniștii
publice. Dar, într-o sală de teatru, ca la proști, se permite propagarea
vulgarității, a obscenității, a inculturii și a prostului-gust! Că așa ar fi
modern! Trebuie să se termine odată și-odată cu o astfel de
mentalitate, care nu are nimic, dar nimic absolut, cu arta și cu cultura!
Și se mai miră lumea – fără mine, că doar m-am explicat – de ce sălile
de teatru sunt din ce în ce mai goale! Fiindcă piesele jucate emană
miros pestilențios, iar spectatorii nu mai suportă așa ceva! Nici dacă li s-
ar permite intrarea gratuită ori li s-ar da, la intrare și tot gratuit, măști
de gaze!

George Șt. SAVU