ARISTIZZA ROMANESCU

Amintiri
Evocare de LUCIA STURDZA-BULANDRA Prefaţă de
MIRCEA MANCAŞ Note şi anexe de MIHAI VASILIU

' " 19 6 0
EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA Şl ARTA
 ARISTIZZA

C/Wf/ am intrat eu în teatru, Aristizza Romanescu era

în al douăzeci ţi şaselea an al carierei sale. Eu, o
începătoare, cu totul străină de viaţa actoriceasca.
Am vâzut-o jucînd, fără să pot deci aprecia la justa ei
valoare, din pricina insuficientei mele pregătiri artistice de
atunci, marea sa personalitate. Am păstrat totuşi o
amintire de neuitat unei împrejurări în care ea şi-a
desfăşurat bogatele însuşiri de artistă genială. Deşi
înaintată în vîrstă, cu părul albit, mică de statură şi cu
trupul îngroşat de ani şi boală, Aristizza Romanescu a
interpretat, în cuprinsul unui spectacol festiv, celebra scenă
a balconului din Romeo şi Julieta. Prin ce farmec al glasului,
prin ce emoţie profundă, fără nici o sforţare, din adîncul
inimii, prin ce artă a nuanţării, a interpretării, prin ce
năvalnică izbucnire a pasiunii şi totuşi cu ce nevinovăţie
feciorelnică a trăit Aristizza axecfyscSnă !
 Ai-am oprit asupra acestei clipe de apreciere personală,
cînd, deşi încă lipsită de competenţa necesară pentru a
judeca la justa ei valoare o personalitate ca Aristizza,
genialitatea ei şi-a întins aripile peste nepriceperea mea.
Pentru că într-adevăr Aristizza Romanescu nu a fost
înzestrată numai cu un mare talent. De la ea pînă astăzi nici
o altă actriţă, aricit de iubită şi apreciată, a teatrului
rominesc, nu a atins apogeul ei. Fiindcă pe ea o mina geniul
care i-a îngăduit, în cei treizeci de ani de carieră, o
activitate de necrezut prin intensitatea şi varietatea ei.
Aristizza Romane seu s-a născut la Craiova, în 1854.
Tatăl său, Costache Dimitriad, şi mamă-sa, Paulina
Dimitriad, erau actori de seamă ai teatrului din Craiova. Era
nepoata lui Teodor Theodorini şi a Măritei Theodorini -
mama celebrei cîntăreţe care a repurtat atîtea succese în
străinătate; avea de mătuşă pe Raluca Stavrescu, altă
renumită actriţă de pe vremuri. Aristizza ne spune în
memoriile sale cu unchiul său - director la teatrul din
Craiova - i-a zugrăvit cu amănunte şi vorbe amare
îndeletnicirea noastră actoricească, ceea ce 11-a
împiedicat-o să intre totuşi in viitoare încă din iSjo, cu imi-
taţiuni cu care, ca orice copil-minune, uimea pe cei ce o
ascultau. Natura o încărcase cu daruri : inteligenţă vioaie,
sensibilitate deosebită, putere emotivă extraordinară, un
glas care stîrnea entuziasmul tuturor ! „Clopoţel de argint",
„picuri de rouă", „voce de privighetoare" erau epitetele cu
care se întreceau, în comparaţii admirative, contemporanii
săi. Privirea ei era pătrunzătoare, dicţiunea perfectă. Nu-i
lipsea decît un singur dar : Aristizza era mică de statură ;
pentru rolurile de travestiuri şi de ingenuă pe care le-a jucat
la începutul carierei era un farmec mai mult. Chiar atunci
cînd silueta ei pierduse din zvelteţea adolescenţei, a biruit
prin marea sa personalitate artistică, prin darul de
convingere, prin autoritatea dobîndită şi prin perfecţiunea
concepţiei şi a redării.
Aristizza a jucat aproape cu egal succes toate genurile
de roluri, trecînd de la comedia bufă la comedia de salon,
de la melodramă la tragedie. A cîntat şi vodeviluri, a
interpretat teatrul clasic, tragedia antică, precum şi teatrul
romantic.
Aproape nu a fost autor mondial in a cărui piesă
Aristizza să nu-şi fi croit un succes şi adeseori un triumf.
într-o zi era de pildă baroana d'Ange din Demimondc a lui
Durnas. în altă zi era lady Macbeth şi, imediat după,
zburdalnica şi nevinovata Toinon din Scînteia lui Pail-leron
şi aşa mai departe. Cum a ajuns Aristizza să interpreteze o
gamă atît de variată de roluri ? Ne spune singură în
volumul ei de amintiri cu cită stăruinţă cerceta orice
amănunt al caracterului personajului de interpretat. Apoi
cu cit elan urmărea pe marii actori de la Paris, Londra şi
Viena, luînd lecţii cu ei, urmărindu-le jocul şi chiar
apropriindu-şi unele amănunte din interpretarea lor, atunci
cînd găsea ceva demn de a fi pus în practică.
însă răsunătoarele succese pe care le repurta Aristizza ti
sporeau nu numai renumele artistic, dar în acelaşi timp îi
măreau orgoliul, încrederea în sine şi nevoia firească de a
înfrunta orice piedici sau orice măsuri restrictive pe care le
înlilnea în cale.
De aceea viaţa artistei a fost un perpetuu zbucium şi
neastîmpăr. Tot felul de motive pe care ea le credea
întemeiate o împingeau să alerge capricios cînd la Iaşi, cînd
la Bucureşti, schimbînd scena Teatrului Naţional pentru
circul „Sidoli" de la Iaşi.
Şi deodată, in 190$, Aristizza cere scoaterea ei la
pensie. Desigur ci nu fără regret şi fără multă, foarte multă
amărăciune sufletească. Ce-a îndemnat-o pe Aristizza să se
retragă atît de timpuriu ? Avea abia patruzeci şi nouă de
ani. Să se despartă cu atîta dezgust de scenă! Motive
tainice ? Decepţiuni ale orgoliului artistei care, deprinsă să
stăpînească singură scena teatrului romînesc, nu putea
îndura să fie pusă în cumpănă cu alte talente ? Să nu
insistăm. Hotărît însă că n-a plecat cu seninătatea aceluia
care după o muncă rodnică se retrage, mulţumindu-se să se
desfete cu ecoul. Peste această amărăciune a Aristizzei
Romanescusva pluti veşnic un mare regret al tuturor celor
ce au cunoscut-o şi apreciat-o.
 LUCIA STURDZA-BULANDRA

PREFAŢĂ

Cititorul care îşi apleacă azi cu emoţie ochii asupra

Amintirilor Aristizzei Romanescu se află in faţa unei
mărturii impresionante, unei autentice experienţe de viaţă,
ce constituie în acelaşi timp un document social al timpului
in care a luptat marea actriţă pentru afirmarea teatrului
rominesc.
Pentru cel care participă astăzi la revoluţia culturală din
ţara noastră şi asistă la imensa şi multilaterala desfăşurare
a culturii, condiţiile dramatice ale vieţii celei mai
proeminente figuri din teatrul rominesc de la sfîrşitul
secolului trecut apar ca un anacronism oribil, explicabil
doar prin egoismul şi mentalitatea de clasă a cercurilor
dominante în societatea timpului. Căci anii în care şi-a
început cariera teatrală Aristizza Romanescu se
caracterizează în primul rînd prin opoziţia dintre gustul
cosmopolit şi diletant al „aristocraţiei", fals rafinată, şi
străduinţa artiştilor autentici de a continua tradiţia realistă
a lui Millo şi a crea un repertoriu alcătuit din operele de
valoare ale literaturii dramatice universale şi ale
dramaturgiei clasice originale. Aceasta e perioada în care
actorii au de luptat nu numai împotriva indiferenţei oficiale
faţă de rolul şi perspectivele de dezvoltare a scenei
naţionale, ci totodată cu imense greutăţi materiale spre a-şi
asigura o modică existenţă.
Talent complex şi multilateral, puternic şi mlădios în
acelaşi timp, actriţa, care s-a identificat mai mult de trei
decenii cu destinul teatrului romînesc, a depus o muncă
fără preget pentru succesul artei scenice şi al dramaturgiei
naţionale.
A debutat la teatrul din Craiova în 1872, şi-a încercat
talentul de „canţonetistă" în trupa cunoscutului I. D.
Ionescu în capitală, pentru a aborda apoi, la Bucureşti şi
Iaşi, rolurile de ingenuă spre care o destinau calităţile ei
dramatice de tinereţe (vestala din Roma învinsă de D.
Parodi) sau cele de „travesti" (în Rabagas, Ludovic al Xl-lea,
Despot-vodă, Noaptea jurtunoasă).
Cu concursul lui I. Ghica, fostul director general al
teatrelor, Aris-tizza e trimisă în 1879 ca bursieră la Paris,
împreună cu viitorul ei partener, Gr. Manolescu. La Paris,
Aristizza - urmînd cursurile lui Got, Delaunay şi Regnier - îşi
uimeşte profesorii prin sensibilitate şi inteligenţă în
interpretare, prin dicţiunea-i impecabilă, dar mai ales prin
tenacitatea în muncă şi pasiunea ei pentru arta dramatică.
Cu o perseverenţă singulară, tînăra actriţă reţine şi-şi
însuşeşte din arta maeştrilor scenei franceze atenţia pentru
studiul aprofundat al rolului şi spiritul de fină nuanţare în
interpretare, urmărind creaţiile marilor tragedieni Monnet-
Sully şi Sarah Bernhardt şi admirînd jocul desăvârşit în
aparenta-i simplitate a artiştilor : Julie Barthet, Rei-
chemberg, Samary, Tholer ş.a. în repertoriul „Comediei
franceze", în aceeaşi perioadă de timp, celebrii H. Irving şi
Ellen Terry, pe care-i cunoaşte la teatrul „Lyceum" din
Londra, îi vor oferi modelul unor realizări artistice în
tragedia shakespeariană (Macbetb, Sbylock, Romeo şi
Julieta), după cum - cu cîţiva ani mai tîrziu - jocul im-
presionant al tragedienei K. Wolter la Viena în lady
Macbeth îi va lăsa o impresie tulburătoare şi neuitată.
Inrîurirea pe care arta teatrală europeană a avut-o
asupra Aristiz-zei Romanescu - departe de a o duce la
imitaţie - a fost un stimulent pentru dezvoltarea propriilor
resurse artistice, deschizîndu-i multiple căi de experienţă
înnoitoare şi oferindu-i exemple de înaltă creaţie
dramatică. Observaţia pe care o făcuse Delaunay în anii
primelor ei studii la Paris („cette petite respire le tbeâtre
par tous Ies pores") atestă nu numai talentul, dar şi
pasiunea Aristizzei pentru arta teatrală, încă în anii de
formaţie. La aceasta se adaugă exemplara sa conduită,
exprimată prin ataşamentul constant faţă de teatrul
romînesc. Astfel, cu tot mirajul pe care îl exercita asupra
tinerei actriţe perspectiva de a juca pe o scenă străină, ea a
ştiut să rămînă devotată scenei naţionale şi - cu o rară
conştiinţă patriotică -a refuzat propunerile ce i s-au făcut.
Abnegaţia pe care a dovedit-o
Aristizza în slujba teatrului naţional, în cursul încercatei
ei cariere artistice, constituie în adevăr una din principalele
trăsături de caracter ale artistei, care - prin contribuţia şi
inovatoare şi fecundă - a dat numele unei întregi perioade
din istoria teatrului romînesc.
Ea s-a manifestat în două direcţii, care reflectă aceeaşi
convingere, aceeaşi voinţă de a asigura ridicarea nivelului
artistic al producţiei dramatice şi al repertoriului scenei
naţionale. Cea dintîi exprimă simţul realist cu care Aristizza
Romanescu privea condiţiile de dezvoltare a teatrului
romînesc - repudierea tendinţelor cosmopolite şi a imitaţiei
servile a „modei" artistice occidentale. „Şi în teatru, ca şi în
întreaga noastră viaţă de toate zilele - nota ea - noi am avut
întotdeauna păcatul de a imita străinătatea, îndeosebi
Parisul, fără a ne gîndi că altele sînt condiţiile de trai acolo
şi altele acele de aici." în această stigmatizare a
subordonării valorilor lor naţionale gustului pseudorafinat
şi detaşat de realităţile specifice ale ţării, pe care îl afecta
snobismul oficial al unor pături de subţiri „intelectuali",
marea artistă condamna lipsa de aderenţă la idealurile artei
şi culturii originale.
 Cea de a doua calc prin care Aristizza Romanescu şi-a
exprimat convingerea în dreptul la afirmare a valorilor artei
scenice şi a teatrului romînesc o reprezintă modalităţile
practice pe care le-a folosit actriţa pentru a sprijini mişcarea
teatrală a epocii sale. A fost, în primul rînd, legătura intimă
pe care a păstrat-o cu producţiile dramaturgiei originale. în
ele a găsit Aristizza, „inegalabila dizeuză" a versurilor lui
Alecsandri, sprijinul care i-a dezvoltat simţul artistic ce a
ridicat-o pe culmile artei dramatice, i-a întărit conştiinţa
artistului-cetăţean şi i-a deschis calea ascensiunii către
perfecţiunea artei adevărate. în evocarea tradiţiei de luptă
pentru libertate din trecut, în critica moravurilor, în
combaterea prejudecăţii antipopulare a claselor
dominante, ca şi în demascarea corupţiei şi demagogici
societăţii burghezo-moşiereşti, prin operele lui Alecsandri,
Hasdeu sau Caragiale - a descoperit Aristizza izvorul care a
alimentat resursele artei ei realiste, în serviciul idealurilor
patriotice şi culturale ale epocii.
O ultimă trăsătură de caracter, vizibilă in comportarea
ei în teatru, defineşte profilul ei moral. Pentru cititorul
neavizat, conflictele care i-au minat rezistenţa fizică şi
morală pot apărea ca rezultat al unei ambiţii ce frizează
orgoliul. Este incontestabil că orice personalitate puternică
are conştiinţa propriei valori, care o opreşte de la comprq
misuri şi resemnare în faţa desconsiderării flagrante a
meritelor recunoscute. Protestele Aristizzci Romanescu f:iţă
de jignirile suportate au avut însă şi o valoare generală,
constituind o rezistenţă împotriva încălcării demnităţii şi
drepturilor întregii categorii profesionale din care făcea ea
parte. Aristizza a luptat pentru afirmarea respectului
profesiunii de actor şi pentru recunoaşterea obiectivă a
funcţiei ei sociale. Spiritul ei critic era dublat de un
pronunţat simţ autocritic. Uneori artista constată că
distribuţia rolurilor nu era adecvată calităţilor scenice ale
actorilor. Alteori îşi explică refuzul de a interpreta un rol
sau de a-1 monopoliza în dezavantajul altor actori.
„Niciodată
- mărturiseşte ca în 1892 pentru a justifica
respingerea propunerii de a juca în piesa Jugend — nu mi-
am pus amorul propriu mai presus de interesele teatrului...
Apreciam că o piesă va avea succes şi nu mă simţeam in
stare a face din rolul dat mic ce eram datoare ? îl refuzam
fără părere de rău. Aşa s-a intîmplat cu Nora. Trei ani am
stat în cumpănă şi, în cele din urmă, n-am îndrăznit să-1
joc."
*
In cariera oricărui artist autentic, a cărui prezenţă în
cimpul artei c, pentru contemporani ca şi pentru generaţiile
ulterioare, un exemplu de urmat şi un model de creaţie
valabilă, înnoitoare, există o serie de momente hotărîtoare
care marchează evoluţia personalităţii sale şi îi indică
etapele principale de afirmare. Pentru Aristizza Romanescu
epoca marilor creaţii corespunde anilor de colaborare cu
Gr. Mano-lcscu şi se situează între 1884 şi 1892 - perioadă
de sensibilă ameliorare a repertoriului şi de înnoire a artei
scenice, sub înrîurirca celor doi actori remarcabili. Din anul
1880, cînd - reîntoarsă de la Paris
- obţine titlul de societară a Teatrului Naţional,
începe ascensiunea artistei, după succesele obţinute în
Sci/iteia de Ed. Pailleron (Toison), Daniel Rochat de V.
Sardou (Lca), în Marion Delorme de V. Hugo, Curierul din
Lyon ş.a. Dar data care constituie incontestabila afirmare a
marelui ci talent a fost premiera piesei lui V. Alecsandri :
Fintîna Blanduziei (22 martie 1884) - succes franc şi
categoric atit pentru autor cit şi pentru interpretarea Gcttei,
care a stimulat în egală măsură creaţia ulterioară a
dramaturgului şi eforturile creatoare ale actriţei.
Revenirea lui Manolescu în 1885 la Teatrul Naţional,
după răsunătoarea izbîndă obţinută la „Dacia", reprezintă
începutul repertoriului clasic de valoare pe prima scenă
naţională, caracterizat prin reprezentarea tragediilor
shakespeariene. E momentul în care, - alături de marele ei
partener, de care o apropia o reală afinitate artistică şi
intelectuală - Aristizza abordează rolul eroinelor din teatrul
lui Shakespeare, creînd pentru început pe acel de ingenuă
tragică al Ofeliei (in timp ce Hamlct in interpretarea lui
Manolescu a constituit un moment culminant în cariera
actorului). Seria creaţiilor Aristizzei în teatrul shakespearian
va continua cu Julietta (Romeo si Julietta), Desdemona
(Othello) la Bucureşti, lady Macbeth şi Porţia (Shylock) la
Iaşi, roluri în care artista va pune în valoare marile calităţi
ale temperamentului ei dramatic, cu acelaşi inepuizabil
succes iniţial.
Repertoriul în care va juca Aristizza aproape un deceniu
(1884-1892), cît va dura colaborarea ei cu Gr. Manolescu,
întreruptă tragic de sfirşitul prematur al strălucitului actor,
exprimă o varietate a genului, grupînd cele mai diverse
opere dramatice, de la comedie la tragedie. Alături de
dramaturgia originală (Fintîna Blanduziei, Ovidiu, Răzvan şi
Vidra, Scrisoarea pierdută, Năpasta, Gaspar Grazz'iani,
Pygmalion -Bengescu-Dabija ş.a.) şi de tragedia clasică
modernă (Shakespeare), el cuprinde tragedii preromantice
(Don Carlos, Măria Stuart, Hoţii de Schillcr), drame
romantice cu caracter istoric şi social (Ruy-Blas, Francisca
da Rimini, D-ra de Belle-lsle, Patrie, Gringoire, în fine
Dcnise, Francillon, Dama cu camelii, Severo Torrelli), drame
de inspiraţie antică (Medeea, Messalina, de Willbrandt,
Narcis de Bracht-vogel şi Ñero de P. Cossa) şi comedii
clasice (Moliere şi Rcgnard) etc.
Aristizza devine acum interpreta consacrată a marelui
repertoriu - îndeosebi tragic şi dramatic - din literatura
universală şi naţională - creaţiile ei fiind considerate ca un
model de originalitate, suferind elogios comparaţia cu
rolurile interpretate de marii protagonişti ai scenelor
europene şi constituind un stimulent şi un exemplu pentru
noile generaţii de actori în teatrul romînesc. Rolurile mari
(Ofelia, Julietta, Francesca, Margueritte Gauthier etc.), ca şi
cele mici (Sarah din Gaspar Grazziani, Anca din
dramatizarea D-na Cbiajna) sint ridicate la acelaşi superior
nivel de interpretare şi, în creaţia Aristizzci, constituie o
chezăşie de succes în spectacol. 1
Ceea ce a făcut în adevăr ca arta interpretativă a
Aristizzei Ro-in mc.i u .-..i atingă un nivel neegalat pînă la
ea a fost permanenta pCSOCUpare ilc dcsăvîrşirc a propriei
experienţe artistice în lumina Studiului aprofundat al
teatrului dramatic şi valorificarea modelelor de creaţie a
marilor interpreţi ai timpului, pe planul cuprinzător al artei
dramatice europene. Purtătoare a tradiţiei realiste a artei
scenice naţionale (Millo), artista nu a neglijat nimic din ceea
ce ar fi putut contribui la perfecţionarea propriilor ei creaţii,
nici efortul personal de a găsi sensuri noi şi noi modalităţi
de interpretare faţă de rolurile deja create, nici inepuizabila
ei sete de cunoaştere a valorilor artistice şi culturale, nici
chiar preocuparea de integrare in epocă a personajelor prin
aspectul fizic, costumaţie sau comportare în piesele cu
caracter istoric şi social. Căci aşa cum singură mărturisea :
„Actorul are nevoie de un enorm capital de cunoştinţe. El
trebuie să cunoască moravurile, costumele şi concepţia de

1 „Micuţa are teatrul în sînge" (fr.).

viaţă a societăţilor trecute, ca şi modul de comportare a
timpurilor ce aparţin diferitelor categorii sociale."
*
Există în Amintirile Aristizzei Romancscu - alături de
relatări minuţioase şi atente asupra evoluţiei teatrului şi a
propriei ei personalităţi artistice - două momente
impresionante prin dramatismul situaţiilor înfăţişate. Cel
dintîi e legat de temerara încercare a lui Gr. Manolescu de a
purta gloria artei scenice naţionale dincolo de hotarele ţării,
cu ocazia turneului făcut la Viena (iunie 1891) ; al doilea, e
momentul dramatic al retragerii artistei din teatrul pe care
îl servise cu un devotament şi o abnegaţie fără egal (14
februarie 1903).
Ca şi Gr. Manolescu, Aristizza nu a fost actorul unui
singur teatru şi nu şi-a desfăşurat activitatea numai pe
prima scenă a ţării. Dimpotrivă, conştiinţa datoriei de a
contribui la ridicarea nivelului artei naţionale în general a
făcut să fie prezentă în cursul unor stagiuni întregi pe scena
Naţionalului ieşean, unde creaţiile sale au constituit un
imbold şi un model de urmat pentru actorii moldoveni şi să
întreprindă turnee în diferite oraşe din ţară. Perseverentul
efort de a trezi atenţia pentru realizările artei dramatice
romîneşti a dus la întruparea visului lui Gr. Manolescu -
organizarea primului turneu peste hotare, experiment unic
în istoria teatrului romînesc de la sfîrşitul secolului trecut.
Dar - episod dramatic — „turneul" s-a lovit de indiferenţa
forurilor oficiale din viaţa statului şi s-a consumat In
sforţările eroice ale iniţiatorului de a dovedi rafinatului
public vienez valoarea artei interpretative a actorilor
romîni. Succesul artistic al creaţiilor Aristizzei şi ale lui Gr.
Manolescu în : Hamlet, Romeo şi Julietta, Mindrie şi amor
sau Nero, remarcate elogios în presă, nu a putut fi egalat de
un succes material similar. Ani de zile au apăsat pe umerii
Aristizzei datoriile contractate la Viena. Fără cel mai mic
sprijin oficial, acuzată de „cupiditate", indisciplină şi
cabotinaj, artista şi-a purtat de-a lungul anilor martiriul în
mici oraşe de provincie, jucînd pe scene primitive şi cu
actori improvizaţi, - cu o abnegaţie rar întilnită, - spre a
putea plăti împrumuturile făcute în cursul turneului şi apoi
a bolii care i-a răpit viaţa lui Gr. Manolescu (¡892) la virsta
de 35 de ani.
Timp de un deceniu - după moartea lui Gr. Manolescu -
Aristizza îşi va continua activitatea în teatru, cu o strălucire
care va marca deplina ei maturitate artistică. Alături de
Nottara, care devenise de mult egalul şi partenerul lui
Manolescu în marile repertorii, cu I. Pctrescu, talent
puternic în curs de afirmare, cu P. Sturza, V. Leo-nescu, P. Lii
iu, Aglae Prutcanu şi alţii, ea va exercita o adevărată
fascinaţie asupra publicului, reluînd marile succese trecute
şi pregătind altele noi. In rolul Titaniei din Visul unei nopţi
de vară sau al Catherinei din Femeia îndărătnică, în
Adrienne Lecouvreur (Legouve), Magda (Sudermann), în
Rcbeca West din piesa Rosmersholm (Ibsen) îşi regăseşte
pentru un timp dragostea de scenă şi seria unor răsună-
toare biruinţe artistice.
Dacă e greu de sezisat cu precizie motivul care a
determinat-o pe Aristizza Romanescu, în plină vigoare şi
forţă creatoare, să părăsească cariera teatrală, nu este mai
puţin adevărat că nemulţumirea surdă faţă de indiferenţa
oficială, cu care era înconjurată activitatea ei, începuse cu
ani dt zile înaintea „momentului" retragerii din teatru.
Artista, care a iluminat scena timp de trei decenii şi a
marcat perioada de ascensiune a teatrului romînesc, dindu-
şi concursul la realizarea marilor iniţiative patriotice şi
culturale, trăia o adevărată dramă personală. Izvorul
nemulţumirii sale adînci 1-a constituit fără îndoială
ostilitatea cercurilor oficiale, incapabile a înţelege
adevărata valoare a artei sale, precum şi tratamentul
jignitor la care a fost supusă.
Cititorul va urmări cu emoţie relatarea sugestivă a
modului în care s-a desfăşurat reprezentaţia festivă de
retragere a Aristizzci - una din acele clipe impresionante
care marchează recunoştinţa şi admiraţia marelui public
pentru actorii săi preferaţi. Retragerea Aristizzci Ro-
manescu nu a însemnat însă o totală şi definitivă eclipsă a
actiiţei din teatru. Pînă în preajma lui 1916, bolnavă,
îmbătrinită şi istovită de munca uriaşă din perioada marilor
ci creaţii, figura artistei va fi prezentă sporadic şi ocazional
pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti şi Iaşi - după cum
profesoara îşi va continua activitatea pînă în 1914 la
catedra de declamaţie de la Conservatorul din Capitală.
Deşi numele Aristizzci revine în presă şi în mediul
publicului teatral în diferite ocazii, deşi se scriu încă rînduri
entuziaste despre arta strălucitei comediane, totuşi - în
atmosfera efervescenţei generale provocate de intrarea
Romînici în primul război mondial - ea va fi treptat uitată.
Retrasă într-o căsuţă din Moldova, Aristizza a închis ochii la
Iaşi la 4/17 iunie 1918.
*
Impresionantele pagini ale Amintirilor cuprind şi unele
indicaţii asupra ideilor despre teatru, stilului şi modalităţilor
de creaţie, prin care marea artistă a transmis generaţiilor
următoare mărturia unei arte profund originale. Ideea
centrală constă în afirmarea efortului necesar pentru
perfecţionarea artei proprii, alături de importanţa acordată
studiului aprofundat, pentru a asigura valorificarea sensu-
rilor, nuanţelor şi frumuseţilor textului dramatic. Aristizza a
valorificat în propria-i experienţă ideile lui I. L. Caragialc
despre specificul teatrului şi artei dramatice, îndeosebi
exigenţele sincerităţii („dubla sinceritate" faţă de rol, faţă
de personaj) pe care trebuie să le satisfacă actorul în creaţia
sa. în munca de pregătire a rolului, ea a arătat că prioritatea
o deţine inteligenţa critică a interpretului, prin care artistul
dramatic completează valoarea talentului nativ.
 E locul să amintim - înainte de încheierea acestor
rinduri - şi o altă latură excepţională ce caracterizează
prodigioasa activitate a marei artiste. Aristizza Romancscu
nu a fost numai o interpretă remarcabilă a rolurilor sale, ci
în acelaşi timp o îndrumătoare directă a tinerelor generaţii
de actori, ca profesoară la Conservatorul din Bucureşti. Pe
întinsul unei activităţi didactice de două decenii (1893-
1914), au trecut sub ochiul ei atent - asimilînd clementele
unei arte superioare - figuri care la rîndul lor au ilustrat
scena naţional-i. Unele i-au devenit pentru un timp colege -
altele au fost indicate să continue marea ei artă
interpretativă : Lucia Sturdza-Bulandra, Constanţa
Dimitriadc, Măria Filotti, Olimpia Birsan, Măria Giurgca ete.
Toate au recunoscut valoarea cursurilor predate la catedra
de declamaţie pe care a ilustrat-o şi au remarcat pasiunea
cu care se dedica ca muncii didactice, ridicînd nivelul
lecţiilor la teoretizarea propriei experienţe artistice, sau
sprijinindu-şi ideile pe comentariile criticii dramatice de
necontestată autoritate.
*
Fără îndoială, spiritul sălbaticei concurenţe burgheze,
mentalitatea îngustă a actorului care „se teme" de colegii
mai tineri, atmosfera dc cancan şi insinuare perfidă, au
atins şi paginile pasionate ale Aristizzei. Cititorii de azi nu
pot trece peste unele penibile autoevi-denţicri şi pledoarii
pro-domo ale autoarei, înţelegîndu-i-le, dar nu iertindu-i-le.
Dc asemenea, lectorul dc astăzi ar fi dorit o carte de
amintiri în care omul să apară în epocă, în toată
complexitatea raporturilor sociale ale vremii. Totuşi,
reeditarea celor 30 de ani, cu toate limitele arătate,
răspunde unei necesităţi reale. Căci memoiiilc Aristizzci
Romanescu aduc o mărturie dramatică a existenţei unei
mari actriţe în condiţiile regimului burghezo-moşieresc.

MIRCEA MANGAS
 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Amintirile Arislizzei Romanescu au fost tipărite în 1904,

la un an după ce marea artistă părăsise oficial scena, deci
într-un moment în care îi erau încă proaspete în memorie
necazurile materiale şi, in primul rînd, decepţiile provocate
de subaprecierea de către cercurile conducătoare ale
Romîniei burgbezo-moşiereşti a deosebitului ei talent şi a
muncii fără preget depuse în serviciul teatrului romînesc.
Astfel se explică tonul plin de amărăciune care străbate
cartea amintirilor sale.
*
Caracterul în bună parte documentar al volumului de
faţă ne-a impus elaborarea unui capitol de note pe care îl
anexăm textului memoriilor. In aceste note dăm cîteva
succinte informaţii biobibliografice asupra autorilor
dramatici şi actorilor - romîni şi străini - de mai puţină
notorietate, pomeniţi de Aristizza Romanescu în amintirile
sale, precum şi - în limita informaţiilor pe care le deţinem
pe baza cercetării documentelor din fondurile Teatrului
Naţional şi Ministerului Invăţămîntului Public şi al Cultelor
aflate în Arhivele Statului din Bucureşti - scurte explicaţii
menite să completeze textul, să restabilească adevărul
istoric sau să fixeze paternitatea unor piese.

21* XIX
 Pentru a facilita cititorului urmărirea notelor de la
finele volumului, am împărţit textul original în capitole -
numerotate de la 1 la XI.VI; titlurile capitolelor, precum şi
completările aduse repertoriului

22* XIX
 Aristizzei Romanescu aparţinindu-ne, le-am închis între
paranteze drepte [ ]. Au fost înlăturate unele pasaje de
ordin strict personal.
Pasajele, expresiile şi cuvintele în limbi străine au fost
traduse in nou sublimare. Numele proprii au fost transcrise,
în textul Aristizzei Romanescu, după ediţia princeps (1904),
iar în note, după semnăturile autografe.

MIHAI VASILIU

A
m dictat aceste aduceri-aminte, silită. Silită, pentru că
intenţia care m-a stâpînit, mai ales in ultimii ani ai carierei
mele, era nu numai să nu las nimic in urma mea - dar chiar,
pe cit s-ar putea - să Împiedic si pe ceilalţi de a-mi fixa
numele.
 Au intervenit însă citeva stăruinţe - printre cari două
mari - şi am cedat.
...Aşa că azi, cînd le dau în vileag, mă mingii cu ideea că
vor avea un scop : pe cei atraşi spre teatru de aparenţe
mincinoase, să-i 'întoarcă înapoi - iar celor pe cari o vocaţie
extraordinară i-a îndrumat deja să le spună ce-i aşteaptă.
Ar. R.
 între 1866 şi 1869.1
La Şcoala Centrală din Craiova.
Unchiu-meu, actorul Th. Teodori/ni -, mă lua din cînd în
cînd acasă şi acolo, toată ziua, n-auzeam vorbkidu-se decît
de teatru. Intre comicul Tănăsescu, - Dimancea, tipul
amorezului de salon - Serghie, care juca mai ales intriganţii -
Pavel Stoenescu, un comedian, aducînd mult cu Thiron 3 -
Costache Teodorini, care avea ca irohiri de predilecţie eroii
şi comicii bătrîni - Catinca Mihăescu, un fel de Pauline
Granger4 - vestita Raluca Stavrescu 5 -fostul ei bărbat Ion
Vlădicescu 6 şi Mariţa Teodorini 7 -între aceştia am crescut,
fie acasă la Teodorini, fie la teatru, unde mă duceau seara,
ca distracţie.
Afară de aceasta, Teodoirini şi nevastă-sa se ocupau
mult cu traducerea pieseloir „îm vogă" pe vremea aceea ;
bunioară : Le roi s'amuse8, Les mousquetaires9, Le supplice
d'une femme10, Germaine, Comme elles sont toutes, Le
dènion du jeu, Julie 11 etc. Teodorini dicta, iar noi, capiii - şi
mai cu seamă eu, ca fiind mai răsărită -scriam.

3
 în cursul săptămînei, la şcoală, jucam fetelor cîte o
scenă memorată, îmbrăcîndu-mă cu ce rochii găseam pe la
directoare şi pe cîte-o scenă improvizată. Mi-aduc
.'iminte că, într-o duminică, tri-am întors ia internat
foarte impresionată : văzusem pe Dimancea jucînd Idiotul12.
Director ne era un oarecare Panaitescu, om inteligent, îl
văzuse şi el pe Dimancea. Cînd im-a auzit reproducind părţi
întregi şi mai ales scena din închisoare, pe o .rogojină, a
irămas uimit. A doua zi, i-a spus lui Teodorini. Acesta,
luîndu-mă acasă, la finele săptămînii, m-a dojenit, căci n-ar
fi vrut cu mici un preţ ca rudele lui să îmbrăţişeze cariera
dramatică. în acelaşi timp, Gostaehe Teodorini, cellalt unchi
al meu, m-a luat deoparte şi mi-a arătat viaţa de teatru într-
un tablou oribil - cam în felul cum vorbeşte Kean cu Ana
Damby 13. Din ziua aceea, atît de antipatic mi-a devenit
teatrul, încît, dacă mai tîrziu se întîmpla ca vreo fată să-mi
zică „parcă eşti actriţă", eram în stare s-o strîng de gît.
Terminînd şcoala, la împărţirea premiilor, fiindcă aveam
glas frumos, m-au pus să cînt Casta-Diva din Norma 14 şi
.aria mare din Robert le Diable 15 — ceea ce dovedea,
înainte de toate, nepriceperea profesorului, un neamţ care,
la 15 ani, mă punea să cânt lucruri aşa de grele. Mare şi
ridicul succes !... Ridicul, pentru că, aricit aş fi cînfcat de
bine, nu puteam lupta cu asemenea bucăţi ; mare, pentru
că primăria şi prefectul Galimah au hotărî t imediat să mă
trimeată, ca bursieră, să studiez canto în străinătate.

3
Teodorini, auzind, foc ! „Nici un copil din neamul imeu nu
va pune piciorul pe scenă !" Şi proiectul a irămas proiect,
căci cine ar fi îndrăznit să ţie piept violenţei sale ?...
M-am întrebat de multe ori pentru ce .această groază a
lui de teatru ? Şi mi-a fost cu atît mai greu isă-mni răspund
atunci, cu cit a dus direcţia 20 de ani... Şi ce direcţie !... O
disciplină nemaipomenită. „Ori bine, ori de loc" era deviza
tutulor. Fiecare trebuia să intre în scenă cu colul perfect
ştiut, căci sufleucul nu sufla - controla. Şi mai toate locuirile
erau abonate, cu aceiaşi .abonaţi, timp de mai mulţi ani. Nu
se zicea loja no. 1, no. 2, no. 3... ci loja Zătrencii, loja lui
Marghiloman, a lui Galfineanu, a lui Aman .etc. - iar în zilele
de sărbători, zile rezervate pieselor naţionale, ca Radu
Calomfirescu, Buzescu şi altele -cu două ceasuri înainte de
începerea spectacolului, se dau tunuri ; era un fel de
privilegiu, de care nici o piesă străină, orick de războinică ar
fi fost, nu se bucura.
Dacă piesele naţionale se distingeau prin .bubuituri de
tunuri, celelalte, mai toate, ,se bucurau de un alt privilegiu,
destul de comic. Şeful orchestrei teatrului, Briaski, renumit
prin imila cu care hrănea toţi dinii fără căpătîi din Cra-iova,
luase obiceiul, spre a intra în gustul publicului, de a
introduce eîntece în mai toate piesele - se potrivea, nu se
potrivea. Şi cìntecele însă, ca şi cuvintele, erau plagiaturi ;
dar cel puţin cìntecele erau pe faţă, căci Briaski lua arii de
prin apere sau operete, fără a schimba vreo notă, şi nu şi le-

3
nsuşea, pe cînd cuvintele erau versuri, cînd din Nicolleanu,
cînd din Gonachi, pe cari amatorii le estrapiau, înloouindu-
le, pe ici pe colo, cîite-o rimă, sau cîte un ouvînt, şi dîndu-le
drept ale lor. Aşa "S-a întâmplat cu Steaua păstorului, cu
Curcănăreasa, Căpitanul Char-lotta şi cu o mulţime de alte
piese din repertoriul Déja-zct printre cari era şi o
melodramă, Le pardon de Bretagne, al cărei titlu fusese
tradus în camîneşte : Pardonul (!) Sfintei Anna.
Terminîndu-mi studiile, obosită, slabă, m-a,m dus la o
moşie, la Zăvideni, unde am petrecut toată vacanţa.
Toamna, la Craiova, am fost dată într-un pension
francez, împreună cu vară-mea Elena Teodorini 17, cu cele
două surori ale ei, Lucrezzia şi Mimi, şi cu Maria Vlădicescu,
fata lui Ion Vlădicescu şi a Raluchii Stavrescu.
Astea ise petreceau în 1870.

[II]

Pe vremea aceea, în .Bucureşti, era director al teatrului

C. Stăncescu 1. Avusese în trupă pe Pascaly2, care, nu ştiu
din ce cauză, plecase la Iaşi. Rămînînd fără „srilp", scrie lui
Teodorini, îi propune angajament, şi acesta face copilăria de
a-şi lăsa teatrul şi publicul lui, pornind cu toată trupa la
Bucureşti 3, în toiul iernei. Parcă văd trăsuiile şi bagajele

3
trupei, în mijlocul curţei - o curte mare, aşternută cu
zăpadă.
Afară de Teodorini, toţi erau împotriva plecărei.
Nevastă-sa, fiindcă nu cuteza să i se împotrivească, îl ruga în
genunchi să nu plece. Ce prevedea ?... Ce s-a în-tîmplat !
Cînd am citit mai tîrziu paragraful din Julin Cesar 4, în care
Calpurnia roagă pe Cesar să nu iasă din palat, căci se duce la
pieire, mi-am adus aminte scena lor. „Te duci la pieire", tot
aşa îi zicea şi ea lui Teodorini. El însă, cu îndărătnicia care-1
caracteriza, a rămas neînduplecat. Mai era apoi în joc şi
amorul propriu, cel mai dezvoltat simţimînt actoricesc 5.
- Mă duc la Bucureşti, să le-arăt ce va să zică teatru,
răspundea el, cînd îl întreba cineva unde pleacă.
Către copii însă, dacă i se tînguiau că-i lasă singuri,
schimba răspunsul ; le zicea, înduioşat : - Mă duc s-aduc
bani.
Frază nenorocită, care, un an mai tîrziu, d-a provocat cel
dinţii atac de nebunie, cînd una din fetele lui, Lu-crezzia, în
agonia unei meningite turberculoase, 1-a mustrat, zicîndu-
i:
- Nici cu bani nu te-ai întors, şi m-ai pierdut şi pe
mine.
Artiştii cari-1 însoţeau erau mai toţi însuraţi şi cu copii.
Trebuiau să-i lase la Craiova, ca să plece. Pe de altă parte,
iarnă, drum greu şi tren nu. Cînd îi vedeai pregătin-du-se de
plecare, îţi făceau impresia că pornesc la război.

3
 Printre ei, erau :
Mariţa Petrescu - azi retrasă - fata lui Pavel Stoenescu,
comicul, şi a Raliţei Mihăileanu, tot actriţă. Nu frumoasă,
dar simpatică. Avea totdeauna succes, fiindcă juca cu inimă.
Instinctul dramatic o îndemna mai mult spre mume şi femei
din popor.
Mariţa Teodorini - blondă, frumoasă, avînd o voce de
soprano admirabilă. „Privighetoarea Olteniei" o supra-
numiseră gazetele. Juca tot repertoriul celebrei Dejazet.
Cînd figura pe afiş, erai sigur de sală plină. Foarte cultă şi
bine sfătuită de Teodorini. Pe cîf. mi-aduc aminte, jocul ei
mi-a făcut impresia că e cam afectat, cam manierat.
Raluca Stavrescu - o brună frumoasă, cu o voce de
zguduia sala, cu o expresie în ochi cum n-am mai văzut de
atunci, decît la Mărie Laurent6, cu calităţi dramatice
extraordinare. Mai puţin cultă decît Teodorina, ou care
contrasta. Educaţie teatrală mai de loc, căci, afară de roluri,
nu citea nimic. Prin relaţii însă şi prin prima educaţie -
cîştigase l'usage du monde 2 şi juca ou foarte mult natural.
Impresiona atît de adînc, încît Ion Ghica 7, vor-bindu-mi mai
tîrziu de ea, în comparaţie cu Matilda Pas-caly 8, pe care eu
n-am cunoscut-o - îmi spunea : „Matilda era totdeauna
corectă, pînă la perfecţie ; dar era rece şi după ce ieşeai din
teatru o uitai. Stavreasca, deşi inegală în joc, cu o singură
scenă, cu un singur paragraf, uneori chiar cu un strigăt, te

2Expresie in limba franceză, însemnînd deprinderea de a sc purta în societate.

3
făcea să ieşi din teatru cu impresia că ai văzut la grande
beaute 3."
Catinca Mihăescu - duioasă, naturală, simpatică, mai
ales în mume. în societatea dramatică, n-am întilnit o
actriţă ca ea, pentru acest gen de roluri.
Teodor Teodorini - al doilea Frederiek Lemaître9 ; cei ce
i-au văzut pe amîndoi făceau comparaţia fără sfială. Om de
o cultură superioară, în toate ramurile, nu numai în arta
dramatică. Studiase în Italia, o dată cu Rossi 10 şi cu Salvini11,
avînd ca profesor pe marele tragedian Mo-dena 12. De la
acesta luase, ca o modă, felul de a vorbi puţin pe nas. Stase
mult timp în Paris, unde intrase în relaţii cu toţi artiştii mari.
Venit în ţară, a început a lega prietenie cu cei din înalta
societate, ceea ce 1-a făcut să ajungă a ocupa diferite
demnităţi, printre cari pe aceea de primar. Director de
teatru, 20 de ani. Disciplinat şi disciplinator. Pe cît era de
violent, pe atît era de bun. Juca Ies grands premiers roles,
Ies roles â panache şi Ies peres nobles 4 - şi în dramă, şi în
comedie, şi în tragedie. Printre rolurile lui de glorie : Don
Cesar de Bazan 13,
Triboulet, Lugardo din piesa Matilda de E. Suc, Robcr5
Maca i re 14 etc.
Costache Tcodorini - frate cu precedentul. Juca grands
jeunes premiers roles, oarecari roluri ă panache, precum şi

3Marea frumuseţe (fr.).

4Denumiri convenţionale, de origine franceză, curente la vremea respectivă în teatru : marile roluri prime, rolurile de demnitari şi rolurile de tată nobil.
5Nătărăi (fr-).

3
Ies ganaches 6, în cari era foarte bine. în amorezi însă era
.nesuferit.
Mihail Dimancea - frumos, elegant. Se născuse prea
devreme, într-o epocă în care toţi erau pentru drame mari
şi melodrame. Azi, ar fi un al doilea Worms 15. Vocea -prea
«labă pentru piese puternice - şi felul său delicat de a juca i-
au răpit mulţumirea de a repurta succese declarate.
Ion Tănăsescu - bun comic, mort nu demult, la Cra-iova,
în mizerie.
Ion Anostim 1(5 - care forma, cu Tănăsescu, o pereche
asemenea celei formată mai -tîrziu ide Iulliam şi Mateescu.
Arcelcanu - comic-grim...
...Şi alţi cîţiva.
Aceştia compuneau trupa, menită - cum zicea Tcodorini
- să arate bucureştenilor „ce va să zică teatru".
Bucureştenii însă, fie capricioşi, fie rău dispuşi, ca
totdeauna pentru tot ce vine din provincie, au primit trupa
foarte rece. Săli mai mult goale. Intervenind şi o .campanie
reavoitoare a presei ,7, pe care Teodorini, din mîndrie, mu
voise s-o eîştige, tot sucesul s-a redus la aplauzele culese de
ol, de Stavreasca, de Tănăsescu, de Petrcasca şi oarecum de
Dimancea, cunoscut 'publicului din vremea cînd jucase cu
Matilda Pasoaly.
în timpul acesta, la Craiova, Lucrezzia, copila favorită, se
stingea din zi în zi. Noi, ştiind că tată-său, pe dată ce-ar afla,
şi-ar lăsa afacerile şi-ar alerga, i-am ascuns adevărul pe cît s-
6Nătărăi (fr-).

3
a putut - pînă cînd bolnava a căzut la pat... Aşa că, vreo
două luni după plecare, Teodorini s-a întors la Craiova,
singur, fără bani, fără nici o mulţumire, descurajat, şi pentru
ce ? ca isă-şi vadă fata pe moarte. Era disperat - şi
disperarea lui ne cuprinsese pe .toţi ai familiei, căci viaţa
tutulor depindea de a lui Teodorini, după cum a acestuia
era legată de a copilului pe care-1 iubea la nebunie.
Mi-e bine întipărită în minte seara întoarcerei - cu odaia
tristă a fetei, cu întunericul împrăştiat de o luminare, şi cu
mine de veghe. Eram evlavioasă pe atunci. Făgăduisem lui
Dumnezeu că de-o scăpa bolnava, mă voi călugări. Ea a
murit, credinţa mi s-a dus... şi iată una din împrejurările cari
m-au întors 'de la mînăstire spre culise.
Trupa - chemată de Teodorini, pe oare-1 izbise un acces
premergător nebunici 18 - s-a întors din Bucureşti, ca o
armată învinsă. A încercat să joace în Craiova - în zadar !
Publicul dc-aci nu-i ierta că nu fusese preferat altui public.
Teodorini, mîndru, în loc să încerce a-1 împăca, plecă în
stagiunea următoare la Iaşi - însă şi acolo, printr-o cabală
datorită camarazilor, se întîlneşfce cu decepţii ; chiar la
prima reprezentaţie, cînd apăru, ca debut, în Don Cesar, fu
fluierat. în culise, după lăsarea cortinei, striga cît putea :
„daţi-mi o puşcă, să omor publicul", pe cînd cabala
răspîndea în sală zvonul că a înnebunit19.
Poate că într-adevăr înnebunise, sau poate că, fiindu-i
dat caracterul, nu era decît o surescitare ; una ori alta,

3
reprezentaţia de-abia a continuat. Peste cîteva zile, liniş-
tindu-se, a încercat să apară şi în alte piese ; dar, tot văzînd
că succesul nu vine, a plecat la Galaţi, unde dar a avut
cîteva succese.
Cînd s-a intors la Craiova, mu l-am mai cunoscut : nici
voinţă, mici 'energie, mici judecată... numai manii şi furii.
Printre ai lui, eu eram singura care-1 puteam oarecum
linişti.
L-au dus la Viena... .şi de-atunci nu l-am mai văzut.
Plecarea lui - ultima - plecare tristă, silită, dureroasă,
formează una din cele mai negre impresii ale mele : vedeam
cum se stinge, o dată cu el, fericirea casei în care crescusem.
[III]
Anul 1872. Toamna.
Mătuşă-mea, Tcodorina, se împacă cu publicul craio-
vean şi face trupă.
Pe cînd pregătea angajamentele, eu eram însărcinată cu
corespondenţa.
Printre alţii, mi-aduc aminte că am scris, din parte-i, lui
Petreanu, un bun elev al Conservatorului. Acesta m-a răs-
puns, însă, ca iuta schimb întîmplător, am primit o propu-
nere de la un coleg al său, Grigorie Manolescu 7. Teodo-rina
a cerut referinţe la Bucureşti ; Ştefan Vellescu 2, care în
nenumărate rin duri sfătuise pe Manolescu să se lase de
teatru, i-a răspuns că nu e bun de nimic 3 şi atunci a fost
anagajat un oarecare Vasiliu.
7Datoria morală (ir.).

3
 îi trebuia însă o atracţie, şi ce-a găsit ? Să mă pună pe
mine să joc. Cît m-am rugat, cît m-am împotrivit, cît am
plîns, Dumnezeu mă ştie ! Degeaba !... Cu ameninţări, cu
promisiuni, cu tot felul de mijloace, printre cari un tablou al
vieţei de teatru, absolut opus celui ce-mi făcuse odinioară
unchiu-meu, a izbutit să mă hotărască a debuta, cu un rol
„travesti", dintr-o melodramă intitulată : Acum 16 ani.
Prima mea intrare în scenă !...
Eram îmbrăcată cu o cămaşă albă de mătase, desfăcută
la piept, şi cu nişte pantaloni tot albi, scurţi. Intram aler-
gînd, cu părul vulvoi, ţinînd în mînă o plasă de prins fluturi.
Trebuia să viu de-a dreptul, fără să mă opresc, la actriţa
care trecea drept mumă-mea. Cum am intrat şi-am văzut
sala plină, s-a făcut întuneric dinaintea ochilor mei, mi-am
adus aminte cum sunt îmbrăcată, mi-a fost ruşine şi-am
rămas pironită, în pragul uşei. Apoi, printr-o reacţiune a
voinţei — puterea care m-a ajutat în toată cariera mea - mi-
am dat seama cu cine am a face, cîtă răspundere am şi am
început a-mi juca rolul.
Apropiindu-mă însă de masă, altă nenorocire ! Pe ea
ardea o lumînaxe, care era cît pe-aci să-mi aprindă peruca,
dacă Iancu Haralamb nu-mi striga, dintr-o avanscenă : „vezi
că-ţi ia părul foc !"
Afară de aceste două amănunte, de aplauze şi de ve-
nirea tutulor pe scenă, nu mai mi-aduc nimic aminte din
seara aceea. Mi s-a spus, şi atunci şi mai tîrziu, că am avut

3
succes. Era firesc : lumea mă ştia aproape orfană, căci itată-
meu nu-mi purta de grijă ; mă cunoscuse de mică, se
interesa de mine... De aceea nici n-am pus preţ pe acel
succes.
Ca dovadă cît îi eram publicului de simpatică şi cu cît
interes mă urmărea, menţionez că, la al doilea .rol pe care l-
am jucat - Chonchón, o femeie desfrînată, în Mila lui
Dumnezeu - mai mulţi fruntaşi, printre cari Barbu Bălcescu,
Braboveanu, Haralamb, mustrară pe mătuşă-mea că mi-a
dat, la vîrsta mea, un asemenea rol.
- Avem - ziceau ei - charge d'âme 8, ca după moartea lui
Tedorini să veghem asupra ei.
Această observaţie mai are şi o altă importanţă : a fost
punctul de plecare al răcelei ce mi-a arătat după aceea
mătuşă-mea, accentuînd-o din ce în ce. •
După Chonchón, jucai pe Madame Grévin - Millo4 îi
zicea „Grevinoaia" - din Vicontele ele Létoriére5, rol de mare
importanţă, jucat pe atunci, la Bucureşti, de Frosa Sarandy
°.
Apoi, un „travesti", în Orbul şi nebuna, şi, Imediat, în
beneficiul meu - beneficiile erau ceva tradiţional, neîn-
lăturabil7 - Turneul nopţii, un vodvil, cu o muzică adorabilă,
compusă de Wachmann bătrînul 8.
Zmeul nopţii mi-aduce aminte începutul carierei doam-
nei Clotilda Calfoglu, pe atunci d-ră Ademólo. Erau trei
surori, foarte frumoase, fiice ale unui cunoscut impresari o
8Datoria morală (ir.).

3
de operă : Eugenia, cea mai mare, devenită pe atunci d-na
Marinescu şi mamă a talentatei Nora Marinescu 9 ; Adela,
cea mai mică, mai tîrziu căsătorită cu artistul Theodor
Popescu, şi Clotilda, singura care dovedise aptitudini pentru
cariera dramatică.
După aceea : Crai-nou 10, Baba Hîrca n, Gentil Ber-nard şi
altele, toate în stagiunea 1872-73, pînă în februarie, cînd
mătuşă-mea începe a căuta să mă depărteze,

3
 dacă nu din teatru, cel puţin din Craiova. Motivele ?...
Şi înainte de a pleca, după un şir de succese, cu cari
multă vreme nu mvam întîlnit, chiar mai pe urmă, cînd
începusem a valora ceva, dau o reprezentaţie de adio,
reprezentaţie căreia nu i-am găsit pereche, ca triumf, decît
tocmai în 1884, la Fîntîna Banduziei,2. Publicul, din lojile
plătite înzecit, mă rechema în fiecare antract de cite cinci-
şasc ori, şi-şi lua adio, în picioare. Aşa impresii nu mai
încercasem pînă atunci, decît de două ori : o dată, cînd Ion
Vlădicescu, despărţit de Stavreasca, părăsea Craiova pentru
totdeauna, şi a doua oară, cînd Nini Va-lery 13, devenită d-
na Gănescu, da concursul, într-o reprezentaţie de
binefacere, după nu ştiu cîţi ani 'de retragere.

[IV]
închizîndu-se stagiunea, începe viaţa mea de suferinţe
într-o trupă, condusă de cîţiva actori din Craiova
-printre cari Arccleanu - plec la Severin.
Acolo, mă vede poetul Grandea, îi place cum joc şi
scoate din romanul său Fidga o piesă pentru mine.
Mă întîlncsc, tot aci, cu multe din fostele mele cama-
rade de pension. Una din ele, măritată cu un domn
Merişescu, urmărindu-mi reprezentaţiile, se entuziasmează
şi-mi înlesneşte un angajament la Iaşi, unde mama soţului
ei, vestita Mcrişeasca i, făcea parte din trupa lui Teodor

38
12
Aslan 2. Aslan, după recomandaţiile primite, îmi propune 25
de galbeni pe lună ; accept... şi plec din Severin, singură, pe
vapor, pînă la Giurgiu.
Doamne ! Ce drum !
De la Giurgiu, înainte, la Bucureşti, unde mă opresc să
văd pe tată-meu, C. Dimitriad:J. Lipsea la Iaşi, in trupă.
Amărîtă, fără parale destule, am plecat mai departe, în
clasa a IlI-a, şi m-am oprit la Buzău, la un prieten al familiei,
Scarlat Leonardescu, preşedinte dc tribunal, care mi-a
înlesnit mijloacele de drum şi m-a pornit spre Iaşi - o,
ironie ! - în clasa I-a.
La Iaşi, mă prezint directorului Aslan şi, bolnavă, slabă,
urîtă, fac atît de rea impresie, încît acesta, chiar în faţa mea,
îşi arată nemulţumirea, într-o discuţie cu artista Merişescu,
care mă recomandase.
- Coane Toadere, nu te-aprinde ! Aşteaptă întîi s-o
vezi jucînd.
Aşa i-a răspuns Merişeasca şi cît timp am stat la Iaşi, cu
toate că aveam lîngă mine pe .tată-meu şi pe mătu-şă-mea
Stavreasca - tot ea, Merişeasca, mi-a fost protectoare. Şi ce
protectoare ! Nimeni nu îndrăznea să se atingă de cei luaţi
sub scutul ei. Era un fel de Madeline Brohan 4 - trufaşă,
ironică, biciuind pînă la sînge, cu un singur cuvînt. Aşa, dc
pildă, unei actriţe de mîna întîia, pe care directorul o
protegea pour le bon motif*, i-a închis gura pentru
totdeauna, cu o singură frază :

39
12
 - Eu nu mi-am iscălit contractul pe pernă ; l-am iscălit
pe masă.
Cînd mă gîndesc cît bine mi-a făcut, cîte lacrămi mi-a
şters, cît curaj mi-a dat, mă înduioşează recunoştinţa.
Mult datorez iarăşi lui Delmary5, regizorul, un fost actor
francez, care mi-a arătat interpretarea mai tutulor rolurilor
ce-am jucat la Iaşi. Sub conducerea lui, am învăţat ce va să
zică a juca un rol, nu la întîmplare, din instinct - cum
jucasem pînă atunci - ci studiat.
Am debutat la Iaşi, cu un rol de ingenuă, din Corabia
Salamandra °, rol cu care debutase şi Baretta7, la „Odeon" 8.
Apoi : Adam şi Eva, Culisele vieţei, Crima din Faver-nes,
Nătărăii amorului9, Haidi cu nunta 10... mai în toate, roluri
de ingenuă şi de subrete n.
La debut, asupra publicului, impresie... mediocră. „Bu-
nicică... drăguţă...", astea erau epitetele, pînă ce mi se dete
Dofinul, din Ludovic al Xl-lea 12 şi Paquita din Don Juan de
Marana* Pentru
13 unavu
, care motiv binereprezentaţii
şapte cunoscut (fr.).
în şir. Aceste două
roluri mă ridicară, dispunînd pe director să-şi schimbe
opinia şi să-mi propuie reînnoirea angajamentului. Fiind
3 — Aristizza Ramanescu

însă decisă a pleca la Bucureşti, nu primii, cu atît mai

mult, cu cît tată-meu, văzînd că dau semne bune, ieşise din
indiferenţa de pînă atunci şi începuse oarecum a-mi purta
de grijă.

40
12
 [V]
în toamna anului 1874, la Bucureşti, nu mai ora nici o
direcţie. Toţi artiştii fuseseră convocaţi să se adune, pentru
a forma o asociaţie *.
Printre convocatori : Millo, Dimitriad, Ştefan Vellescu,
Frosa Popescu (Marcolini) 2 şi Mariţa Flcchtenmacher.
Printre convocaţi : Mariţa Vasiiescu, Anicuţa Popescu 3,
Lina Negrescu, Frosa Sarandy, Tudora Pătraşcu 4, Mariţa
Constantinescu - nu „blonda", ci o alta, supranumită
„nebuna", din cauza veseliei - şi alţii.
Pascaly, convocat şi el, nu răspunse ; voia să facă trupă
aparte ; iar din ceilalţi, mulţi, cari la început răspunse-seră,
nu voiră să rămîie numai cu Millo şi Dimitriad, şi trecură la
Pascaly.
Asociaţia s-a format deci cu : Millo, Dimitriad, Şt. Vel-
lescu, Popcasca-Marcolini, Irina Pocnaru, Ral iţa Mihăi-
leanu, Mariţa Flechtcnmacher, Manolescu, un oarecare
Iliescu, eu... şi nu mai ţiu minte cine. Lîngă cuvîntul cu, ar
trebui să adaog epitetul „venetica" ; aşa-mi ziceau toate.
Stagiunea începe slab.
întîi, Ludovic al Xl-lea, Prăpăstiile Bucureştilor şi o parte
din repertoriul lui Millo.
Pe urmă, Lupta pentru credinţă, o melodramă în care
apăreau Popeasca, Dimitriad şi Şt. Vellescu. Vederea

41
12
acestor trei artişti, în plină putere a talentului, citeşitrei în
scenă, în acelaşi timp - mi-a întipărit în minte un frumos
tablou. Popeasca, măreaţă, pasionată, teribilă. Şt. Vellescu,
în Mihail Scrvctto, nobil, frumos, liniştit, mindru. Dimitriad,
mic, nervos, feroce, Calvin în picioare. Eu jucam pe Mioara
(în franţuzeşte Agncl), iar Manolescu, care fugise de acasă,
juca pe Barză. Acesta c momentul în care mi-aduc aminte a
fi jucat întîi alături de Manolescu, într-un decor rustic, lîngă
o fîntînă.
Slab începusem - slab mergea. Era aproape să ne
înecăm, cînd veni o revistă, Cer cuvîntul 5, scrisă în cola-
borare de cei cari lucrau la Revista contimporană.
Mi se dete în Cer cuvîntul două roluri : unul de ingenuă
şi altul reprezentînd opinia publică. Millo şi Popeasca mi-
erau părinţi. Manolescu juca mai multe roluri, aci imi-tînd
pe Pascaly şi Dimitriad, aci reprezentînd în caricatură pe un
chelner de la Hugues, foarte cunoscut pe vremea aceea.
Juca asemenea roluri, pentru că pe atunci avea foarte mult
succes în comicii bătrîni - cum era unul din Culisele vieţei.
Cer cuvîntul avu un succes nemaipomenit. Săli pline. 16-
20 de reprezentaţii în şir. Multe din aplauze erau ale Irinei
Pocnaru, o actriţă mai puţin decit mediocră, incultă, dar cu
oarecare obicei de a se arăta în lume. Imita în piesă pe o
artistă celebră, Kellcr, care în fiecare primăvară venea în
Bucureşti, cu o trupă de operete şi zăpăcea pe bucureşteni.
Irina Poenaru o imita atît de bine, încît mulţi veneau la

42
12
teatru numai pentru actul în care juca ea. Cu chipul acesta,
o actriţă care fusese zero în toată cariera ei, care nu prea
ştia ce spune pe scenă, care în fiecare seară avea cîte 20 de
lapsuri ca „pămîntul sfîrşi-tului" în loc de „sfîrşitul
pămîntului", a avut totuşi o lună de succes.
Despre mine, ce să spun ? D-l Marian 0 mi-a afirmat
cîţiva ani în urmă, cînd m-am întors de la Paris, că, imediat
ce m-a văzut în Cer cuvîntul, lc-a zis prietenilor : „Asta o s-
ajungă cea dintîi ingenuitate din ţară". Să-1 cred ?... îl cred,
dar nu mă pot opri de a mă gîndi la zicătoarea : „După
bătălie, mulţi viteji s-arată".
Cel ce-a fost însă neîntrecut de bun cu mine e d. Petre
Grădişteanu1. Venea adeseori, cu doamna, pe care o
cunoşteam din Craiova, şi, ştiindu-mă săracă lipită, mă luau
la masă la dumnealor. înaintea reprezentaţiei i-a zis :
„îmbrac-o cum vei şti mai frumos", şi numai aşa am putut
juca în piesă, în costumul cuvenit. Acum, peste atîţia ani,
cînd eu sunt eu şi a fost şi dumnealui ceva, cînd şi unul şi
altul am albit, de-abia mi-năbuş revolta cînd mă gîn-desc
cum protectorul distins de atunci, omul de inimă din
tinereţe :s-a schimbat fără euvînt şi dacă n-ar fi fost în joc
recunoştinţa - de care aş fi avut dreptul să mă leapăd -
necuviincioasa d-sale purtare din iarna anului 1901 mi-ar fi
fost greu să mă mulţumesc a o taxa de inconştientă.
După Cer cuvintul, iar a început să nu meargă.

43
12
 Asociaţia, de nevoie, s-a dizolvat. Fiecare a apucat
încotro i s-a părut. Eu am rămas fără angajament.
De 5-6 ori i-am scris mătuşei mele, Teodorina, la Cra-
iova, să mă primească în trupă. Tăcere !... Noroc că şedeam
la tată-meu, însurat a doua oară cu o femeie de seamă,
care-mi da cu dragă inimă «ă mănînc şi să mă adăpostesc.
Cît a ţinut vara, am jucat de cîteva ori, cînd la „Dacia",
cînd la „Staadt-Pest", unde e acum Pasagiul Vilacros - cu
Frosa Sarandy şi cu Manolescu - cînd la „Union Suisse", în
actuala stradă Cîmpineanu, unde cîntam cîte două-trci
bucăţi pe seară, angajată de canţonistul I. D. Ionescu 8, cu
zece lei „bucata".
Prin septembre, ce să fac ? Am plecat la Craiova, pentru
concerte.
Nici o lună n-am stat şi m-am întors în Bucureşti.
Mateescu 9, Hagiescu I0, Manolescu şi Chiriachide, cari se
pregăteau să deschidă stagiune la „Valhala" - un local situat
unde e acum Poşta - s-au îndurat să mă primească.
După multe repetiţii, începem, mai mult cu piese într-
un act. Intrarea 1 leu şi 50 de bani. Săli frumoase. Se făcuse
un curent care aducea public foarte ales... şi, tocmai cînd
mergea mai bine, Manolescu strică „ansamblul", pleeînd pe
neaşteptate la Iaşi 11, unde izbutise să se angajeze, în irîvna
de a se înălţa, pe care i-o insuflase jocul artistei Pezzana.
Urmă pentru mine o viaţă de mizerie şi mai amară. Iar
alergai de la „Dacia" la „Staadt-Pest", avînd pe actualul

44
12
„baron de Gunsbourg" - pe atunci simplu Ghins-berg - ca
purtător al legăturei mele cu rochii. Iar numărai cîteva
săptămîni, în cari nu mîncam decît o dată pe zi, pînă ce în
sfîrşit mă angaja un antreprenor de café-chantant de la
Galaţi.
100 de lei pe seară ! Mină de aur. Cîntam tot repertoriul
Judic 12. Bucăţile cari plăoeau mai mult erau : Les baisers,
Ne me chatouillez pas, La lettre à mon consin,
La coquette * etc.
Nici aci nu stau mult, căci peste vreo lună mă vede
Alexandru Vlădiccscu 13 - care conducea trupa, cu Fanny
Tardini14 şi cu Ion Vlădiccscu - şi mă decide să las cei o sută
de lei pe seară, pentru un angajament... fără leafă.
Plec cu ei la Ismail, la sfîrşitul primăverei lui 77. Mă
reîntîlnesc cu Nini Valéry, pe care nenorocirile o întorseseră
în teatru. Biata Nini !... Ce artistă ! Atîta gingăşie, atîta
graţie, atît farmec, n-am mai văzut de atunci la nici o altă
actriţă, nici chiar în Paris. Multe am învăţat de la ea !... Era
franceză, crescută în ţara romînească. Cìnta frumos. Se
îmbrăca cu gust. Din petece, făcea un costum. Toate piesele
în cari juca le ştia pe dinafară, şi, lucru uimitor, era surdă.
Lua replica de pe buze şi atît îi era de dezvoltat simţul
muzical, încît, deşi surdă, nu pierdea niciodată măsura. Şi
artista asta, care trăise în succese, care avusese la picioarele
ei un prinţ domnitor, ajunsese să joace pentru o bucată de
pîine !... Soartă !...

45
12
 La Ismail, facem o stagiune de vară, jucînd mai ales
piese naţionale. între Fanny Tardini, Nini Valéry şi cei doi
Vlădiceşti, începui a căpăta conştiinţa meseriei.
Era simpatic Ion Vlădicescu şi natural, şi mai toţi îl
preferau lui Alexandru ; dar cît de departe îl lăsa Fanny,
impunătoare, inteligentă, cultă. Ştia cinci-şase limbi. în
curent cu progresele teatrelor străine. Voce gravă ; figură, şi
mai ales ochi, de mare expresie. Juca şi în melodramele
mari, ca Maria Tudor şi în comedii, ca cele din repertoriul
Alecsandri - printre cari Partida de concină va
• Sărutările, Nu mă fidila, Scrisoare vărului meu.
Cocheta (fr.)rămîne neuitată. A fost directoare de trupă ani
întregi. Bună, pînă la slăbiciune. Nu invidia talentul altora.

Vine toamna lui 77, începe războiul15 şi trupa pleacă la

Galaţi.

[VI]
Aci primesc o scrisoare de la tată-meu, prin care mă
vestea că a venit director general al teatrelor Ion Ghica, cu
o lege nouă 1 ; că se va forma o societate dramatică 2 şi că e
momentul să viu în Bucureşti, încercînd a intra în noua
societate. Deşi prima - cea din 1874, cu Millo -nu-mi lăsase

46
12
amintiri tocmai frumoase, plictisită de rătăciri de colo-colo,
l-ascultai şi venii în Bucureşti.
Cînd m-am prezentat lui Ion Ghica - îi ziceau „Prinţul" -
tremuram varga : ştiam cu ce om am a face. El, sincer ca
totdeauna, după ce m-a întrebat cine sunt, ce-am jucat şi ce
vreau, - mi-a răspuns :
- Eu te primesc, dar ucenică. Vrei ?
- Vreau şi fără leafă, i-am replicat eu.
- Apoi, cc-o să mănînci ?
- E ! Oi mai răbda.
- A la bonheur ! Quand on est intelligent et sage, on
arrivc. 9 Du-te sus şi iscăleşte contractul.
Atît am vorbit cu Ion Ghica.
Sus, secretarul Vieroşanu mi-a pus sub ochi angajamen-
tul : 150 de lei pe lună. L-am iscălit, am plecat veselă, şi
ciudat ! sunt unele lucruri de nimic, cari rămîn imprimate în
memorie pentru totdeauna ; parcă mă văd îmbrăcată într-o
rochie cenuşie, „princesse", cu o pălărie cu maci.
Şi astfel, eu, oropsita de pînă atunci, eu, în viitorul
căreia nimeni n-avea încredere - mulţumită pătrunderei
unui om ca Ghica - îmi găsii în sfîrşit un loc.
Societatea, a cărei gagistă eram, se compunea din 3 :
Millo, Pascaly, Dimitriad, Vellescu Şt., Frosa Popescu,
Raluca Stavrescu, Măria Flechtenmacher, Frosa Sarandy.
Măria Vasilescu4, Irina Poenaru, Ana Popescu, Tudora

9 Să fie cu noroc I Cînd eşti inteligent şi cuminte, izbîndeşli (fr.).

47
12
Pătraşcu, Petre Vellescu5, Panu, Christescu, Iulian0 şi poate
şi alţii.
Printre gagişti : Hagiescu, Amelia Welncr 7, Mariţa Con-
Kantinescu, M. Mateescu şi Aneta Florescu, o biată fată cu
un glas admirabil, moartă foarte tînără, după ce se măritase
cu maior Pruncu.
Director de scenă : Millo8.
Regizor : Gatineau9 - artist francez, rămas dintr-o trupă
în trecere. Un adevărat stîlp al teatrului. Exact, minuţios,
corect, inteligent, răbdător, energic - dcsăvîrşit în meseria
lui. Cum se făcea ziuă, era în teatru, ocupîndu-se cu
decorurile ; pe urmă, pînă Ia ora repetiţiei, se închidea într-
un foaier şi lucra. Lucra nu numai punerile în scenă, ci
însemna şi o mulţime de lucruri, cari mai tîrziu urmau să
fie .trecute într-un registru. în acel registru găseai, zi cu zi,
repetiţiile, distribuţiile, observaţii asupra fiecărui spectacol,
reţetele fiecărei piese, faptele de oarecare însemnătate,
impresiile publicului, accidentele, incidentele, în sfîrşit tot
felul de indicaţii, cari aveau să constituie analele teatrului,
importante în viitor. Ce s-au făcut ?...
Stagiunea s-a deschis în 9 octombre 1877, cu Visul
Dochiei, poemă de Ascanio. Juca în ea Frosa Popescu -Dacia,
şi Măria Vasilescu - Romînia.
Cei ca d-alde mine şi Nottara10 - atunci intrat în teatru -
figuram în cor.
începutul stagiunci a fost frumos.

48
12
 Lumea se interesa oarecum, sub imboldul lui Ion Ghica,
care-şi aducea la teatru, cu plată, toţi prietenii şi toate
neamurile - şi n-avea puţine !
în comitet figurau tot oameni de seamă : C. A. Ro-setti,
B. P. Ffasdeu, V. Alecsandri, Zizin Cantacuzitro, Maiorescu.
N-am jucat în astă primă stagiune mai nimic : pe Cos-
tică din Curcanii, Pensoneta din Cărturăreasa şi atît.
Măuitam tot timpul la ceilalţi, înccpînd cu cei mari şi sfîr-
şind cu Petre Sfetescu, elev al Conservatorului şi merituos
interpret al ţiganului din Curcanii.
Spre sfîrşitul stagiunei, I. L. Caragiale, pe atunci sufleur,
traduse în versuri Roma învinsă n, o piesă care făcuse mult
zgomot la Paris. Distribuţia cuprindea pe : Erosa Popescu, în
rolul jucat de Sarah Bernhardt12 la Comedia Franceză, un rol
de oarbă, în care a fost admirabilă ; Dimitriad, în rolul unui
sclav ; Măria Vasilescu, fin Opimia, eroina piesei ; Şt.
Vellescu, în Fabiu ; Chris-tescu juca pe Lentulus, iar
Dăneasca pe marea preoteasă. Cei cari au văzut pe atunci
piesa nu se poate să nu-şi aducă aminte accentul comic,
rămas legendar, cu care zicea Christescu : „Viu de la satul
Cane".
Tot acest Christescu, în Fata bancherului13, în Moşte-
nitorii 14 şi în alte cîteva piese, era de o eleganţă rara.
Mai era în Roma învinsă un alt rol, al unei vestale, care
nu consta decît în povestirea unui vis, cîteva versuri 15. Cui
să-1 dea ? Erau numai artiste mari, foarte mari, prea mari ;

49
12
şi afară de aceasta, mai toate erau bine legate, corpolente,
femei. M-au ales pe mine, ca fiind mică şi slabă, procurîndu-
mi ocazia unui succes, nu zic marc, dar suficient pentru a mă
scoate din umbra în care aşteptasem toată stagiunea.
în timpul repetiţiilor, tată-meu mi-a fost un maestru
nepreţuit. El m-a învăţat să zic versurile, învăţătură pe care
am urmat-o pînă tîrziu, cînd am ajuns „l'incompa-rable
diseuse" 10, cum îmi zicea Odobescu 10.
Pe de altă parte, Ştefan Vellescu renunţă pe neaştep-
tate la rol. Direcţia îl dete imediat lui Manolescu, care se
întorsese atunci din Iaşi, înconjurat de oarecare faimă. Rol
mare, greu, rol de bătrîn (pere noble) ; umerii lui Manolescu
îl susţinură. Piesa se juca în mai, cu succes, mai cu seamă că
era la sfîrşitul stagiunei şi că lumea d-abia începea să se
deprindă a veni la teatru.
La prima reprezentaţie, deşteptasem în public o mare
• Neîntrecuta
curiozitate ; toţi recitatoare
se întrebau(fr.).
cine sunt. Tinerii întorşi de
curînd din Paris - C. Arion, Take Ionescu, C. Dissescu - veniră
pe scenă să se intereseze, comparîndu-mă cu
Reichembcrg17, care crease rolul la Comedie.
Vara, după închiderea stagiunei, o petiecui la Galaţi,
angajată de Anestin, cu 300 de lei pe lună. Jucai pe Azu-rina
din Fata aerului18, pe Joiţa din Însurăţeii şi cîteva vodviluri
la modă.

10Căutaţi femeia I... (fr.). Expresie folosită de Al. Dumas-p^re în drama Les Mohicans de Paris, actul II ; sensul ei : în orice întîmplare ciudată misterioasă, 'greu de
lămurit, trebuie să fie la mijloc o femeie.

50
12
 [VII]
Toamna, iar la Bucureşti şi iar cu 150 de lei pe lună. 1
Puţin, dar şi mai puţin îmi păsa ! în mine, care urîsem odată
teatrul, seînteile ambiţiei aţîţaseră o pasiune înflăcărată ; în
dorul de a studia, „mîncam" rolurile, atît eram de grăbită să
le învăţ pe toate, şi pe-ale melc, şi pe-ale altora.
Nimeni însă nu mă băga în seamă ; nimeni nu-mi da să
joc, începînd cu Pascaly, care, ca director de scenă, n-ar fi
trebuit să fie părtinitor. Era bun, gentil, îndatoritor, şi din
„Julieto" nu mă scotea, afară din teatru ; cum mă întîlnea
pe scenă, se făcea că nu mă cunoaşte. Cherchez la
femme !...11
Trecură prin repetiţii fel de fel de piese, printre care
Ruy Blas, tradus în versuri de Ascanio 2, cu Manolescu în
rolul lui Ruy Blas, nu fără vii discuţii, căci rolul, într-o altă
traducere în proză, fusese jucat pînă atunci de Pascaly.
înlocuirea avea ca motiv faptul că acesta, deşi artist de
frunte, nu ştia mai niciodată rolurile, defect care trecea
oarecum neobservat în proză, cu atît mai mult cu cît era
actor deştept, cult, cu talent, cu rutină şi ştia prin urmare să
compuie sau să înlocuiască o frază, ce i-ar fi lipsit la un
moment dat ; în versuri însă era altceva şi de aceea tra-
ducătorul a luptat şi a izbutit să dea rolul altuia. Ceilalţi
interpreţi făcură cauză comună cu Pascaly şi refuzară, la
11Căutaţi femeia I... (fr.). Expresie folosită de Al. Dumas-p^re în drama Les Mohicans de Paris, actul II ; sensul ei : în orice întîmplare ciudată misterioasă, 'greu de
lămurit, trebuie să fie la mijloc o femeie.

51
12
rândul lor, celelalte roluri, ceea ce, pe cit mi-aduc aminte,
incintă pe traducător. De aceea, şi rolul lui Don Saluste - dat
întîi lui Dimitriad - trecu lui Petreanu ; numai regina rămase
Măritei Vasilescu, vestită prin frumuseţea ei regală.
Cine n-a văzut Ruy Blas ? Cine nu ştie deci că există în
piesă o oarecare Casilda ?... Eu, care umblam lacomă după
roluri, fie cit de mici - Casilda n-apare decît într-un singur
act - întîlnind pe Ascanio în casa d-rei Welner, îl rog să mi-1
dea mie. Rîzînd cu cea mai frumoasă dantură, îmi răspunde
hotărît : „Nu ! am pe altcineva în vedere" -altcineva, pentru
care scrisese rolul domniţei, din Pe malul gîrlei. Apoi,
întorcîndu-se către mama d-rei Welner, adaogă nu încet :
„Elle est trop insignifiante" 12. Furioasă. îi ripostez :
- Ei^! eu asta, Vinsignifiante, o să vie o zi, în care-ai să
mă rogi să joc pe regina şi n-am să vreau !...
Ziua aceea a venit nu peste mulţi ani, Ascanio m-a ru-
gat, şi mi-am ţinut cuvîntul.
^ Tocmai în 1889, pentru anume cuvinte, m-am făcut că
uit ce-a fost şi am apărut în Ruy Blas.
Tot în stagiunea aceasta, 78-79, am jucat în Fiica lui
Ttntoretto 3 un mic rol de ingenuă, în Viaţa unei come-diane
4
, mare succes pentru Stavreasca, şi în Trei-crai, de Hasdeu ;
iar mai tîrziu pe Spiridon din Noaptea furtunoasă, în care eu
şi Iulian am luat pe Caragiale de mînă şi l-am scos pe scenă,
pe cînd unii îl fluierau 5 - precum şi pe Luceta din Fata
aerului, alături de d-ra Bîrsescu 6, în Azurina.
12E prea ştearsă (fr.).

52
12
 Fata aerului dă naştere unui eveniment : 16 reprezen-
taţii în şir, cu o medie serală de 2000 de lei. Era frumos
montată de Dimitriad şi Gatineau, ajutaţi de maşinistul
Petrache, care s-a spînzurat mai tîrziu, chiar în teatru. Deco-
rurile de Labo, un eminent pictor italian. înaintea primei
reprezentaţii, multă muncă şi mare grijă. La spectacol, efec-
tele de decor au făcut mare impresie.
în vacanţă, Iulian, Mateescu, Hagiescu, Petreanu, Am.
Welner, Tudora Pătraşcu şi A. Andronescu (sufleur) for-
mează trupă. Plec cu ei, în „tournee". Jucăm în T.-Mă-
gurele, în T.-Jiu şi în Severin Noaptea furtunoasă şi comedii
într-un act.

[VIII]

Cu Despot1 se deschide stagiunea următoare.

Povară mare pentru Manolescu, căruia, deşi insuficient,
toţi, afară de Pascaly, i-au recunoscut calităţile. 2
Nici Millo nu era grozav, în Ciubăr.
Erau bine Hagiescu şi Mateescu, în două roluri de ţăran,
precum şi Freiwald în Tomşa.
Despot a fost pentru Nottara prima ocazie de a-şi pune
în evidenţă puterea talentului său de compoziţie.
De mine, piesa nu se leagă, decît prin aceea că am jucat
pe Iliaş.

53
12
 După Despot, Manolescu aduce traducerea piesei Ies
Danicbeff3, în care, cu mari piedici şi cu discuţii împinse pînă
la scandal, de-abia obţinui - prin autoritatea lui Ion Ghica -
rolul de jună primă al Anei.
Erau trei - Anica Popescu, Mariţa Vasilescu şi Mariţa
Constantinescu - cari cereau acest rol, invocînd drepturi,
fără a pune la număr şi pe cele cari aveau numai pretenţii,
fără drepturi. Cine n-a trăit în culisele acelor vremuri nu
poate aprecia cît de greu era să „persezi" pe atunci, în
zilnică luptă cu cîte trei-patru-cinci, cari-ţi puneau piedici, şi
ce uşor a fost mai tîrziu, cînd tinerele intrate în teatru, cu
deosebire între 1890 şi 1900, nu m-au găsit decît pe mine,
interpretă constrînsă a tutulor rolurilor, şi de dramă,şi de
comedie clasică, şi de comedie modernă, ba şi de tragedie !
Rolul Anei din Danicheff, ce n-au făcut ca să mi-1 ia !...
Anonime, insulte, ameninţări, planul de a mă bate pe Piaţa
Teatrului, şi în sfîrşit stăruinţe nemaipomenite spre a face
să fiu dată afară, sub următorul pretext :
Pe atunci, gagiştii nu erau plătiţi în lunile de repetiţii.
Hagiescu, eu şi alţi cîţiva - veniţi cu o lună înainte de
deschiderea stagiunei, spre a repeta - pretindeam să ni se
plătească şi această muncă. Societatea, prin Petre Vellescu,
ne-a răspuns că nu plăteşte decît „munca productivă", adică
spectacolele. într-o seară, nemîncată - după ce de-abia
scăpasem de mînia Tudorei Pătraşcu, care mă ameninţase
cu umbrela - intru, furioasă, pe scenă şi strig :

54
12
 - Dacă nu plătiţi, sunteţi hoţi.
Nu ştiu ce se repeta, dar ştiu că era o repetiţie generală.
Ion Ghica, directorul, kneazul Cantacuzino şi Chiţu, ministrul
Instrucţiunei, asistau din lojile de pe scenă. Directorul aude
apostrofa mea, mă cheamă şi are loc următorul dialog :
- Ce e?
- Cer să ni se plătească repetiţiile.
- Cui ceri ? Cere-mi mie.
- Ei, poftim, îţi cer : plăteşte.
- Nu plătesc.
- Atunci d-ta eşti hoţ.
- Dacă n-am de unde.
- Dar eu ? de unde am să mănînc ?
- Va să zică, ce vrei să fac ?
- Cere ministrului. Ministrul ştie că şi sluga, cînd nu-i
plăteşti, te lasă. Nici ca pe slugi nu ne consideră ?
Chiţu, rîzînd, intervine :
- Nu se lasă olteanca !
Şi au făcut haz de furia mea.
Hazul, haz ; dar din el am tras un folos : s-a luat act de
nemulţumirea mea, s-a văzut că aveam dreptate şi direcţia
a început să ne plătească şi repetiţiile.
Lucru frumos ! Ghica nu se supărase că i-am zis în faţă
„eşti hoţ". Societarii, însă, pentru aceeaşi vorbă, s-au ofen-
sat şi, sub cuvînt de solidaritate, au adresat o petiţie co-
lectivă - afară de Millo, Dimitriad, Sarandyna şi Iulian -

55
12
cerînd directorului să mă dea afară. Pînă şi mătuşă-mea,
Stavreasca, iscălise împotriva mea - alături cu Manolescu,
devenit societar.
Ion Ghica, primind petiţia, îi cheamă, le vorbeşte fru-
mos, ia furia mea drept copilărie şi le declară că am destul
talent ca să cumpănesc cu el o greşeală. Inutil discurs ! Mai
ales Frosa Popescu nici nu vrea s-audă. Recurgea la aşa
expresii şi mă mînjea cu aşa epitete, încît directorul a fost
silit să-i ia cuvîntul. în cele din urmă, petiţia le-a fost
înapoiată, provocînd imediat, chiar acolo, în cabinetul
directorial, două leşinuri.
Reintru deci în repetiţii.
Zisesem bună ziua ; nimeni nu-mi răspunsese. încep să
parcurg rolul ; toţi îmi întorc spatele, mormăind aşa, încît să
n-aud replica... îi rog să vorbească mai tare ; ei, dimpotrivă,
mai încet...
A mers aşa vreo trei zile. Eu... fierbeam. Gatineau, re-
gizorul, mă liniştea cu blîndeţe :
- Laissez, mon enfant... Ça passera... Tout passe... Vous
en verrez bien d'autres... Plus je vieillis, plus je constate que
c'est partout la même chose... Malgré eux, vous arriverez ;
c'est moi qui vous le dis. 13
Cuvinte dulci, sincere, părinteşti ; dar prea îmi făceau
toţi neajunsuri ! Nu mai putui răbda şi mă dusei să mă plîng
directorului că nu vor să repete cu mine. Altă chemare, alt
discurs, însă de astă dată aspru, căci s-au întors toţi mîrîind,
13Lasă, feliţo... O să treacă şi asta... Trec toate... Ai să vezi şi altele... Cu cît îmbătrînesc, cu atît îmi dau scama că peste tot e la fel. In ciuda lor, vei răzbate; t' -0 spun eu (fr.).

56
12
au repetat sub ochii lui Ghica şi au pregătit succesul piesei.
La reprezentaţie, Nottara atrase încă o dată atenţia,
promiţînd a juca în teatru un mare rol. Cînd mai tîrziu, în 80,
am văzut aceeaşi piesă la „Odeon", cu Marais4 în rolul lui
Wladimir - rolul jucat la noi de Nottara - artistul francez nu
mi s-a părut superior.

După Dankheff, joc în Două orfane 5, cînd rolul Mari-

anei, cînd rolul Stariţei.
*

într-o dimineaţă, acasă, primesc un bilet de la Mano-

lescu, căruia mă tînguisem ; mă chema repede la teatru,
deoarece Anica Popescu scrisese că, fiind bolnavă, nu va
putea juca seara, iar, pe de altă parte, Constantineasca,
titulara de altădată a rolului, supărată din cauza unei
distribuţii, plecase la „Dacia", cu Pascaly.
Mi s-a dat rolul Elenei... şi-1 ştiam ; dar cu ce să mă-
mbrac ? Piesa era în costume, însă eu trebuia să mi le
procur. Se mai adăoga şi graba... Ce să fac ?... Norocul mi-a
dat un ajutor : pe Mariţa Vasilescu. De unde-mi fusese
duşmană, mă luă la ea acasă, mi-alese cinci rochii din ale ei,
mi le ajusta... şi seara jucai.
A doua zi, Romînul zicea : „în sfîrşit, teatrul are o in-
genuitate ; să n-o piardă". Această declaraţie era oarecum
şi un răspuns adresat unui critic, Liebricht, fiul intimului lui

57
12
Cuza, critic care susţinea pe Anica Popescu şi care, vorbind
de Dankheff, căutase să mă-ngroape.
Se mai reluă şi Păstoriţa Car taţilor 6, în care, după stă-
ruinţele lui Millo, mi se încredinţa rolul Domniţei.
Aici, într-o împrejurare, am început a-mi da seama ce
maşină complicată e sufletul unei artiste. Anume :
Frosa Popescu nu mă putea suferi, mă batjocorise,
urzise scandal împotrivă-mi... şi cu toate astea, în seara în
care am jucat în Păstoriţa, a venit pe scenă, m-a luat în
braţe şi mi-a zis :
- Draga mea, astă-seară ai rîs şi-ai plîns ca o artistă
mare.
Din seara aceea, ne-am apropiat din cc în ce una de
alta, eu, admirîndu-i talentul, ea, cu aere protectoare, ceea
ce însă n-a împiedicat-o ca, într-o seară, să mă dea afară din
lojă, sub cuvîntul îndreptăţit că o gagistă n-are ce căuta în
loja societarilor. Unde e ea, să vază avanscena de azi !...
Tot în stagiunea aceasta, înainte de Crăciun, se reia
Pata aerului, cu aceleaşi decoruri - decoruri cari slujesc şi
azi. Luceta îmi rămîne tot mie, pe cînd Azurina trece de la d-
ra Bîrsescu la d-ra Gavalâ.
Cam în acelaşi timp, încep a studia un rol în Nunţile
veneţiene sau Căpitanul negru1 - rol cu atît mai greu, cu cît
aveam de luptat cu amintirea Matildei Pascaly. Cîtă
osteneală şi-a dat bietul tată-meu cu mine !... Atunci am

58
12
înţeles eu că era făcut să fie profesor. Avea un nepreţuit dar
de a explica, deşi de un ncrvozism extrem.
în martie, ajungem la Pata bancherului, localizare de V.
A. Urechiă, după Duc Job. Localizatorul, exagerat ca toţi
autorii, şi la bine şi la rău, nu mai vedea nici o actriţă în
teatru, decît pe mine. îi plăcusem în Rara avis, unde mi se
dase un rol din întîmplare, pentru că titulara întîrziase la
băi, şi, în semn de admiraţie, ia rolul fetei bancherului,
destinat Anichii Popescu, şi mi-1 dă mie. Totdeodată, tăie
celelalte două roluri de femei, episodice, înlocuindu-le, în
strictul necesar, prin scrisori.
în tot timpul repetiţiilor, Ion Ghica mi-a fost profesor,
dîndu-mi sfaturi cu un simţ teatral uimitor, atrăgîndu-mi
atenţia asupra părţilor patriotice din rol, lăudîndu-mi pe
Emilie Dubois 8, care-1 crease la Comedie, adueînd în re-
petiţii străini cu pricepere şi rugîndu-i să ne facă obser-
vaţiile ce vor crede. Printre aceştia, nu uit pe bătrînul
Franchetti, care mi-a stabilit, ca regulă, că, în rolurile de
ingenuă, trebuie să mă piepten cu fruntea goală, cu părul în
sus, cam ca fetele din şcoală... fetele de-atunci.
La prima reprezentaţie, asistau : Ion Ghica, V. Alec-
sandri, C. Stăncescu, Chiţu, toţi grăbiţi să ne felicite, şi pe
mine, şi pe Manolescu, eroul, şi pe Christescu, admirabil în
rolul unchiului, şi pe Panu, destul de bine.
îmi dezvoltasem, lingă unchiu-meu Teodorini şi mătuşă-
mea, gustul de a mă îmbrăca nu numai bine, dar şi potrivit

59
12
rolului. Neavînd însă decît o leafă ridiculă, numai cele ca
mine ştiu cîte greutăţi întîmpinam !... După cum mai tîr-ziu,
cînd am avut mijloace, n-am pus rochie de mătase decît
unde a trebuit, tot aşa atunci cînd n-aveam cu ce, nu
I

mă răbda inima să nu pun mătase, acolo unde trebuia.

Ca să-mi fac rochia din Fata bancherului - o rochie bogată,
crem, îmi dasem leafa pe două luni. Ca să-mi cumpăr
pantofi de scenă, mă lăsasem fără ghete de oraş, aşa că, la
un moment dat, ajunsesem să umblu iarna cu pantofi de

60
12
atlaz. Şi nu mă plîngeam ! Mi se părea firesc să fac sacrificii.
Jucam ! Ce-mi mai trebuia ? Alte vremuri !...
Stam în Pasagiul Romîn, la Tudora Pătraşcu, care se
schimbase faţă de mine. Tot acolo, cu un an înainte, stase şi
Enriquctta Cattâneo, ingenuitatea din trupa lui Rossi, trupă
din care făceau parte : Gleck, Peruchetti, Christini, Brizzi şi
Caneva. Ea, Cattâneo, c actriţa pe care am văzut-o întîi
jucînd pe Ofelia, Julieta, Desdemona şi toate eroinele lui
Shakespearc ; poate că de aceea m-a impresionat mai mult
decît toate cele pe cari le-am văzut în aceleaşi roluri. Era de
o drăgălăşenie nespusă. Toată vremea se certa cu Rossi,
căruia, pe cît judec acum, îi plăcea nu numai ca actriţă.
Ştiind ascendentul pe care-1 avea asupra lui şi împrietenită
cu mine printr-un acelaşi dor nebun de teatru, îl hotărîse să
mă ia în trupa lor. Frica de viitor, însă, m-a făcut să nu
primesc. Borelli, alt artist eminent, fost protagonist în trupa
marelui tragedian şi, mai tîrziu regizor la Iaşi, îmi spunea,
acum în urmă, cu ce plăcere, cu cîte laude îi vorbise Rossi de
mine şi cît îi păruse de rău că n-am vrut să-1 urmez. Serile în
cari juca el, dacă aş avea zece vieţi, nu le-aş uita. Stam în
faţa scenei, aproape de tot, unde e acum şanţul orchestrei,
şi ascultam vorbă cu vorbă, urmăream pas cu pas,
memoram intonaţiile, observam toate gesturile... Pe cînd se
juca odată Romeo şi Julia şi pe cînd eu, aprinsă, aruncam
flori Enri-quettei, un domn - Nicu Cerchez - mi-a zis : „Aşa o
să-ţi aruncăm şi dumitale, cînd vei juca rolul ăsta". L-am

61
12
ascultat, dar nu l-am crezut, căci pe vremea aceea, cu toate
forţele pe cari le simţeam în mine, nu îndrăzneam nici să
cuget că voi putea vreodată juca pe Julieta. Tocmai opt ani
în urmă am îndrăznit, după cîte studii şi după cîtă expe-
rienţă !... Azi, actriţele sunt mai grăbite ; cu cît au mai
Aristizza Romanescu în rolul Alma din piesa Onoarea
de H. Suderman»

62
12
 puţin talent, cu atît atacă roluri mai grele. Adriana,
Julieta, I )o!()fes - sînt nimicuri. Nici nu s-au născut autorii
cari s:i scrie roluri pentru ele !...
4
 Ros si pleacă. Stagiunea noastră continuă. Ion Ghica îmi
comunică deriziunea de a ne trimete în străinătate, pe
Manolescu şi pe mine, cu burse : 400 de lei eu, 300 el.
Manolescu încă se mai bucură şi de o altă veste bună : tată-
său, care nu-i vorbise ani de zile, îl aştepta în cancelarie.
- Rău a făcut că nu te-a ascultat, luînd drumul teatrului,
i-a zis Ghica lui Manolescu-tatăl. Va face însă pentru
numele tău mai mult decît ar fi făcut pe un alt drum.
Şi bătrînul şi-a iertat copilul. Azi, poate că nu l-ar ierta şi
poate că şi Ghica, dacă ar reînvia, şi-ar lua vorba înapoi.
Ion Ghica !... Sfînt nume pentru mine. Cît am suferit, cît
am plîns, cînd nu mai puteam - el m-a mîngîiat, el m-a
sfătuit, el m-a încurajat, el mi-a redat încrederea in mine.
Dar focul de teatru cine mi 1-a-nvăpăiat ? Dar puterea
de muncă, cine mi-a înrădăcinat-o ? Dar datoria de a fi
vrednică urmaşă a unei pleiade de artişti, cine m-a făcut s-o
înţeleg ?... Tot el. „Eşti chemată să ţii teatrul pe umeri", îmi
zicea în ceasuri negre. Şi l-am crezut, şi-am luptat, şi ce sunt
azi de pe urma lui sunt.

[IX]

Cu bursa şi cu ce-mi rămăsese dintr-o reprezentaţie

dată la „Bossel", căci Ion Ghica îmi refuzase sala teatrului,
care „e teatru naţional", zicea el, am plecat la Paris.

4
 Acolo l, m-am instalat rue Croix des Petits Cbamps, no.
4.
Seara - prima seară - m-am dus la Comedia Franceză 2.
Se juca Daniel Rochat3, pentru intrarea, în locul Sarei
Bernhardt, a d-rei Bartet4, venită de la „Vaudeville" 5, unde
debutase în 1873, cu Arlesiana6. Atunci am văzut întîi pe
Delaunay 7, care era să-mi devie profesor şi pen-

4
 tru care aveam scrisori de recomandaţie de la Ion
Ghica. Impresia pe care mi-au făcut-o actorii Thiron, Febvre,
Delaunay şi Baretta - un ansamblu dcsăvîrşit - n-o pot
formula decît într-un cuvînt : uimitoare. Am ieşit din teatru
hipnotizată.
A doua zi, cu noaptea-n cap, ne-am dus la Georges
Bengescu8, secretarul legaţiunii romîne, prieten bun cu
Delaunay. Ne-a însoţit la Delaunay - pe Manolescu şi pe
mine - şi, mulţumită recomandaţiilor, am fost imediat ad-
mişi la Conservator, ca auditori. Apoi, tot prin Delaunay şi
tot în aceeaşi zi, Verneuil, secretarul Comediei, nc-a dat
intrări libere în teatru. Seara, ne-am dus să vedem Aven-
turiera, cu Croizette (mai tîrziu M-me Stern), în rolul în care
Sarah se izbise de-un aşa nesucces, încît se şi retrăsese de la
Comedie. Mai tîrziu, după ce le-am văzut ju-cînd pe
amîndouă, după ce-am cunoscut genul fiecăreia, m-am
convins că Sarah nici nu putea fi bine în rolul aventurierei.
Croizctta, din contra, era femeie în deplina accepţie a
cuvîntului, frumoasă, sculptată, fermecătoare, ceea ce o
făcea într-adevăr o curtizană spaniolă.
Tot în ziua a doua, adică înainte de reprezentaţia
Aventurierei, ne-am dus la colonelul Alccsandri, fratele
poetului, stabilit în Paris, rue des Tcrnes, cu o scrisoare a lui
Vasile, plină de recomandaţii călduroase şi de rugămintea
să ne ducă la Got9, cu care poetul era în strînse legături.

66

4* 31
 Colonelul ne duce la Got, la Passy. Got, cum îl vede, îl
întreabă, cu tonul lui îndesat : „Ce mi-aduci ?" Conducătorul
îi spune, adăogînd că suntem bursieri. Cellalt ne măsoară cu
ochii, deschide scrisoarea lui Vasile Alccsandri, şi, de ce
citea, d-aia expresia figurci îl arăta mai binevoitor.
Got ne zice :
- Cereţi intrări la Comedie.
- Avem.
- Cereţi voie să audiaţi la Conservator.
- Ni s-a dat.
- Atunci, ce căutaţi la mine ?
- Lecţii.

- Bine. Să asistaţi la cursurile mele. Mai mult : voi vorbi

şi cu camaradul meu Régnier 10.
Către acesta din urmă, Manolescu avea o altă scrisoare
de recomandaţie, de la Şt. Vellescu, elev al lui Régnier.
Aveam, precum se vede, un geamantan plin numai cu
scrisori de recomandaţie !...
A treia zi, începem audiţiile la Conservator, Faubourg
Poissonnière, cînd la clasa lui Got, cînd la a lui Delaunay,
cînd la a lui Régnier - de la 9 dimineaţa la 11.
Mare deosebire de la unul la altul. Unul, Delaunay, era
blînd, cuviincios, distins, mulţumindu-se cu puţin, explicînd
prieteneşte, luînd pe fiecare de gît, făcînd observaţii dis-
crete... Altul, Got, dimpotrivă : brutal, supărăcios, dificil,

67

4* 31
servindu-sc de expresii triviale, umilitoare. Al treilea,
Régnier, era un fel de trăsură de unire între ceilalţi doi :
rezervat, calm, făcînd observaţiile în două cuvinte.
O caracteristică : mai toţi elevii imitau pe Mounet 11 şi
mai toate elevele pe Sarah.
Eram de vreo două săptămîni în Paris, urmînd regulat
acelaşi program, învăţînd. scene din Daniel Rochat - eu pe
Lca, Manolescu pe Daniel - cînd, într-o zi, Delaunay ne ia
sus, în cabina lui de la Comedie, unde ne dase întîl-nire şi ne
întreabă cam ce-am putea zice, căci nu e de ajuns a asculta ;
îi trebuia şi-o dovadă de aceea ce suntem în stare a asimila.
Manolescu recită „poftă bună, domnilor" din Ruy Blas
în romîneşte ; eu, visul din Roma învinsă, tot în romîneşte.
Ştiam multe bucăţi în franţuzeşte, dar ne sfiam a le zice în
faţa unui francez, a unui profesor, a unui artist. A înţeles,
după felul nostru de a zice, că traducerile sunt în versuri şi a
găsit de cuviinţă să observe că trebuie să fie frumoasă limba
romînă. Apoi, lui Manolescu i-a atras atenţia că are pasiune
„commc notre Mounet" 14, iar pe mine m-a dus lîngă
fereastră, s-a uitat lung în ochii mei şi mi-a zis : - Vei juca
ingenue în primii ani ai tincreţei, din cauza limpezimei vocei
; ai însă prea multă fizionomie, aşa încît va trebui să devii
„jună primă". Prin urmare, să ştii de lamine : ori de cite ori
vei juca ingenue, să pui perucă blondă.
Spre sfîrşit, ne-a întrebat dacă ştim ceva în franţuzeşte.
Cu sfială, ne-am hotărît a-i mărturisi că ştim mai toate
14Ca Mounet al nostru (fr.).

68

4* 31
scenele din Daniel Rochat, precum şi scena cea mare din Le
Cid, pe care-1 văzusem jucat cu Worms şi Dudlay 12.
înolinînd pentru o scenă din actul al III-lea al lui Daniel
Rochat, ne-a pus s-o zicem. Tot timpul cît am jucat-o, îl
auzeam şoptind : „Diable ! c'est extraordinaire !..." 15 Ex-
clamaţiile lui, pe de o parte, atenţia ce trebuia să dăm
rolurilor, pe de alta, deşteptaseră în noi o teamă, care de
multe ori era să ne facă să ne pierdem cumpătul. Cînd am
sfîrşit, aşteptam, fricoşi, să ne zică ceva. Nimic 1 Nici bine,
nici rău. Ne-a recomandat numai ca a doua zi să nu lipsim
de la curs.
N-am lipsit, şi la 11, pe cînd ieşeau toţi elevii, ne-a zis să
nu plecăm. Apoi, a mai oprit şi pe alţi cîţiva printre cari :
Jeana Samary, artistă la Comedie, statuia rîsului graţios,
subretă ideală, venită să asculte pe frate-său, elev al
Conservatorului, d-ra Leroux, tragediana, Georges Ben-
gescu şi doi reporteri, unul de la Figaro şi altul de la
Gaulois.
- Urcaţi-vă pe scenă, ne-a zis în fine Delaunay, lui
Manolescu şi mie... şi jucaţi scena din Daniel Rochat.
Se învîrtea pămîntul cu noi... şi s-a învîrtit cît timp am
jucat. Orbi şi surzi eram. Cînd am isprăvit, ne-au deşteptat
pe amîndoi aplauzele auditorilor.
O săptămînă în urmă, scrisoare veselă de la Ion Ghica :
auzise cele petrecute. Zic „auzise", căci pe la 1880 bursierii
n-aveau obiceiul să se laude singuri. Ne înştiinţa în acelaşi
15Drace I este extraordinar !... (fr.).

69

4* 31
timp că Delaunay, întrebat de Georges Bengescu cît cere
pentru fiecare lecţie, răspunsese că sunt elevi cărora el nu
le dă lecţii pentru bani, ci ca plăcere.
Spre şi mai mare laudă, Delaunay scrie lui Alecsandri
cîteva rînduri, care sfîrşeau cu fraza : „cette petite respire le
théâtre par tous les pores" 16.
în cursul anului întîi, adică în cursul verei, învăţarăm
scene din Dama cu camelii, din Angelo Malipieri, din le Cid,
din Fedra, din Andromaca, din Scînteia 13, din On ne badine
pas avec l'amour 14 etc. Cînd Delaunay n-avea vreme să ne
facă cursul la Conservator, ni-1 făcea sau în cabina lui, la
Comedie, unde ne-a învăţat să ne machiăm, sau acasă, la
Versailles, rue des Missionnaires. Nu trecea o zi, afară de
dumineci, să nu luăm lecţii. Şi nici seară nu trecea fără să
mă duc la teatru. Am văzut Aventuriera de 20 şi mai bine de
ori ; Daniel Rochat, de vreo 30 ; repertoriul clasic, ori de cîte
ori îl afişa. Dar Scînteia ? De cîte ori oi fi vă-zut-o ? Ce
mărgăritar ! Ce interpretare ! Mi-e cu neputinţă să rostesc
numele acestei piese fără să văd în faţa mea pe Croizetta,
pe Samary şi pe Delaunay, ideală trinitate !...
Aiurea decît la Comedie, mă duceam foarte rar ; de-
altminteri, nici Bengescu, nici profesorii nu ne sfătuiau să
colindăm teatrele.
Parisul mi-a mai procurat şi alte foloase, nepreţuite :
am făcut cunoştinţă cu Al. Dumas-/^ 15, cu Sardou 16, cu
Pailleron 17, cu Juliette Adam, cu poetul Emile Chevé şi cu
16Micuţa asta are teatrul în sînge (fr.).

70

4* 31
Chavannes18, fie la prînzuri, fie la serate, cînd jucam scene,
ca aceea a narcoticului din Romeo, sau a nebuniei din H a
mie t.
La una din aceste serate, Chevé, ascultîndu-mă, mi-a
scris, deoparte, rezemat de colţul unui pian, următoarele
strofe :
„Vous m'êtes apparue ainsi qu'en un ciel sombre Un
bolide éclatant, dont la fuite dans l'ombre
Aux troubles horizons, Teint de pourpre et d'azur les
champs bruns,
les mers glauques, Et les noires cités d'où montent des
bruits rauques
El d'immenses frissons.
Vous m'êtes apparue ainsi qu'au steppe aride, Ou qu'au
désert jauni, que de son souffle ride La Khamsin meurtrier,
Apparaît l'oasis où le rideau des palmes Penche son
èmeraude au miroir des eaux calmes Qu'effleure le ramier ;
Comme la blanche fleur sous la rosée éclose Au flanc
âpre et rugueux de quelque roc morose
Par la foudre fendu ; Comme l'étoile d'or qu'en un ciel
de tempête Voit, entre les nimbus, scintiller sur sa tête
Le matelot perdu.
Et nous avons causé d'Art et de Poésie, Et du Monde
Idéal où de la Fantaisie
S'ébattent les essors. Vous avez pour mon coeur évoqué
les mirages Des amours dévorants, des sublimes orages,

71

4* 31
 Des radieux Tbabors.
Je vous buvais des yeux. Suspendue à vos lèvres, Mon
âme retrouvait les rêves et les fièvres,
Les élans d'autrefois. J'oubliais mes dégoûts et mes
rancoeurs amères, Et j'entendais en moi bruire des
Chimères
Les ailes et les voix.
Et je comprenais mieux à travers vos paroles Tous ces
Types divins qu'ont parés d'auréoles,
Immortelles pour nous, Les poètes géants : Juliette,
Opbélie, Marion, sous l'outrage et sous les pleurs pâlie,
Se traînant à genoux.
Oui, vous me les rendiez, plus vraies, plus vivantes, Avec
leurs passions, leurs sombres épouvantes,
Leurs tragiques ardeurs ; Je les sentais en vous,
présentes, incarnées, Et, surpris, je voyais s'ouvrir,
insoupçonnées, D'énormes profondeurs.

Mais je vous regardais, en écoutant mon âme

Et je sentais bouillir sous vos grands yeux de flamme
Ma cervelle et mon sang ; Je ne sais quoi de fou, de
fauve et de farouche Fouillait ma chair, lorsque s'ouvrait de
votre bouche L'ècrin éblouissant.
Je ne sais quel chaos fantastique, où le songe Coudoyait
le désir, dans mon âme que ronge

72

4* 31
 Une soif de banni, Bouillonnait, confondant l'Artiste
avec la Femme, Si bien, qu'en moi chantait, pleurait,
grondait le drame
Entier de l'Infini I
Ce fut V enivrement d'un jour, d'une soirée J Dans le
bois tamisant cette lueur ambrée
Dont, en juin, le soleil Imprègne à son couchant les
athmospbéres blondes. On croyait voir vibrer sous les
feuilles des ondes
D'opale et de vermeil ;
El dans les airs légers, parfumés, diaphanes, Aux sons
de la musique étrange des Tziganes,
Je révais d'Orient, Du pays qui vous vit naître fleurir,
éclore, Vrctresse consacrée à l'Idéal, Lênore,
Dans les brumes fuyant,
Enivrée, emportée au galop frénétique
Et fulgurant de l'Art, de ce secret mystique
Dont le terrible amour Vous dévore et vous tue, et mon
âme enfiévrée Oubliait que ce rêve et que cette soirée
N'auraient pas de retour I
Je sais que nous allons nous séparer, sans doute Pour
toujours - que de vous retrouver sur ma route Je dois perdre
l'espoir.
Partez donc I et pensez quelquefois au Poète Dont vous
aurez un four, flamboyante Comète -Rougi l'horizon noir.

73

4* 31
 Et maintenant la nuit dans mes deux s'est refaite. Il ne
me reste plus qu'un souvenir de fête,
Qu'un bruit d'ailes dans l'air, Qu'un tronçon de
poignard dans une plaie ouverte. Qu'un fantôme hantant
une maison déserte, Et qu'un sillon d'éclair l" 17
Uitasem dezgusturile şi amărăciunile şi aşteptam să
fîlfîie în mine ale himerelor aripi şi glasuri.
Şi pricepeam mai bine din cuvintele tale
toate aceste modele dumnezeieşti pe care le-au
împodobit cu auret
nemuritoare pentru noi, marii poeţi : Julieta, Ofelia,
Marion, sub povara ocării şi a lacrimilor lor
tîrîndu-se în genunchi.
Da, m? le-ai redat, mai adevărate, mai vii. cu pasiunile
lor, cu întunecatele lor spaime,
cu tragica lor aprindere ; Le simţeam în tine, prezente,
încarnate, şi, surprins, vedeam dejschizîndu-se, nebanuitc,
imense adînciml.
Dar te priveam, ascultîndu-mi sufletul
şi simţeam fierbîndu-mi sub privirea ta de flăcări
17Iată traducerea versurilor lui Emile Chcve:
,',Mi-ai apărut aşa cum apare pe cerul cenuşiu un bolid strălucitor, a cărui fugă în umbra
orizonturilor tulburi aşterne purpură şi azur peste cîmpiile brune,
peste mările verzi-albăstrui şi peste negrele cetăţi de unde se ridică
zgomote răguşite
şi o uriaşă înfiorare.
Mi-ai apărut aşa cum în stepa aridă
sau în deşertul gălbui, în care suflă zbîrcitul
Hamsin ucigaş, răsare oaza în care perdelele palmierilor apleacă smaraldul lor în apele liniştite
pe care le ating porumbeii r
Ca o floare albă răsărită sub rouă
pe coltul aspru şi zgrunţuros al vreunei stînci cenuşii (triste) despicate de trăsnet,
ca o stea aurie pe care într-un cer de furtună
o vede, scînteind între norii grei, deasupra sa,
marinarul rătăcit.
Şi noi vorbeam despre Artă şi Poezie, şi avînturile Lumii Ideale sau ale Fanteziei
se-nlăntuie în joc. ai evocat pentru inima mea mirajul dragostei sfîşietoare, al sublimelor furtuni, al strălucitoarelor Thabore.
Te sorbeam din priviri. Agăţat de buzele tale, sufletul meu regăsea visurile şi înfrigurările avînturllor de altădată.

74

4* 31
 mintea şi sîngele ; ceva nebunesc, bestial şi sălbatic
îmi scormonea carnea, cînd se deschidea a gurii tale
casetă strălucitoare.
Nu ştiu ce haos fantastic, în care visul
atingea dorinţa, clocotea în sufletul meu pe care-1
mistuie
o sete de evadare (exil), confundînd Artista cu
Femeia
atît de perfect, încît în mine cînta, plîhgea, murmura
drama întreagă a Infinitului 1
A fost be{ia unei zile, a unei seri 1
In pădure cernînd această licărire chilimbarie
cu care, în iunie, soarele împînzeşte la apus zările aurii,
ai fi crezut că vezi vibrînd sub frunze unde
de opal şi de argint aurit ;
Şi în văzduhurile uşoare, parfumate, diafane, în
sunetele muzicii stranii a t'gan'lor.
eu visam Orientul, tara care te-a văzut năseîndu-te,
înflorind, îmbobocind, preoteasă consacrată Idealului,
Lenoră
în ceţurile care se destramă.
Ameţită, dusă în galopul frenetic şi fulgurant al Artei,
de acest secret misterios, a cărui teribilă dragoste
te sfîşie şi te ucide, şi sufletul meu febril uita că acest
vis şi că această seară nu se va mai întoarce !
Ştiu că ne vom despărţi, fără îndoială

75

4* 31
 pentru totdeauna — că trebuie să pierd speranţa
de a te mai regăsi în drumul meu.' Pleacă deci ! şi
gîndeşte-te cîteodată la Poetul căruia, cîndva, cometă
arzătoare,
i-ai înroşit zările negre.
„Sst!... â la porte !..." 18 strigă doi. Nouă ne venea să
intrăm în pămînt. Vinovatul, calm.
Alte cîteva minute, altă intrare : Mounet.
Şi cum intră, începe să strige. Compatriotul, îngrozit,
nici nu-1 lasă să isprăvească prima tiradă şi se şi adresează
lui Manolescu :
- Mă Grigorie ! Ăsta e Souly ?... Ptiu !... Mă duc !... Să
mă chemi cînd o isprăvi !...
Şi bine-a făcut că s-a dus. Altfel, ar fi ieşit poftit.
Şi acum s-a făcut iar noapte în cerurile mele. Numi
rămîne decît amintirea unei sărbători,
fîlfiirea aripilor în văzduh, minerul unui pumnal într-o
rană deschisă, o fantomă cercetînd o casă părăsită,
şi o dîră de lumină I"
Sfîrşcsc capitolul cu o întîmplare comică.
într-o seară, la Comedie, se juca Gar'm, piesă de Parodi,
autorul Romei învinse. în rolurile principale : M-me Fa-vart,
Mauban, Mounet-Sully şi Reichemberg. Ocupam, cu
Manolescu, două fotoliuri de orchestră. în faţa noastră,
peste două bănci, un domn romîn, Al. O. - trăieşte. Ne vede,

18Sst ! Afară I... (fr.).

76

4* 31
schimbăm cîteva cuvinte după obiceiul romînese, adică în
gura mare, se ridică cortina şi ne astîmpărăm.
Intră în scenă nu ştiu care, zice cîteva cuvinte... Com-
patriotul nostru, nemulţumit, se întoarce către Manolescu
şi-i spune, peste două bănci :
- Nu-mi place.
Peste cîteva minute, apare Favart. Compatriotul, tot
către Manolescu :
- Ia uite, măăă !... Asta parcă e Popeasca, într-adevăr,
avea şi „alura" Frosei Popescu şi cîteva
accente.
Vecinii, auzind reflecţiile, încep să se uite la noi. Eu şi
Manolescu ne roşisem pînă-n creştet. Vinovatul, aş ! habar
n-avea.
Peste alte cîteva minute, intră Reichemberg.
Compatriotul o ascultă, îi place şi, întorcîndu-se de astă
dată către mine, îşi formulează aprecierea, exclamînd :
- Ei, bravo fata ! Bravo !

[X]

în octobre 1880 mă reîntorc în ţară, după ce direcţia îmi

făcuse cunoscut că comitetul, drept încurajare, mă numise
societară de clasa a Il-a, de-a dreptul.

77

4* 31
 Prima reprezentaţie, Daniel Rochat, pentru debutul
meu şi-al lui Manolescu. în sală : Ion Ghica, Alecsandri,
Chiţu, Stăncescu - toţi mulţumiţi de progresele ce făcusem.
A 2-a reprezentaţie de debut, Bucuria casei, piesă în 3
acte de Th. Barrière şi An. Bourgeois. Jucam un rol de
ingenuă, studiat de mine după un copil de 7 ani. Se vede c-
am fost bine, căci într-un antract, o actriţă, care avea
pretenţia să joace toate ingenuităţile, trecînd pe lîngă mine,
mi-a şoptit :
- Am să te otrăvesc, afurisito !
Mai tîrziu, Iadeşul, piesă de Macedonsky, în aceeaşi
seară cu Unchiaşul Sărăcie. Ion Ghica le primise cu entu-
ziasm, ca lucrări originale. Frate-său, Pantazi 1 - veselul,
inteligentul, inimosul Pantazi - făcu în jurul lor un zgomot
neînchipuit, ceea ce avu ca urmare formarea unei mişcări
literare, din care se născu Literatorul, revista la care scria el,
ca director, Bonifacio Florcscu, cronicar teatral, Duiliu
Zamfirescu, începător distins, Al. Macedonsky, poet liric etc.
La reprezentaţia celor două piese de mai sus, mare suc-
ces moral, şi pentru autor, şi pentru interpreţi 2.
A patra la rînd, După despărţenie, de Marian, urmată de
Caterina Howard 3, o piesă care mi-a fost totdeauna
antipatică. Am jucat rolul eroinei, pentru că mi-1 dase di-
recţia, şi mi-1 dase făptuind o nedreptate, căci asemenea
roluri erau perfect potrivite pentru Vasileasca. Ea le avea,
cele două mari calităţi cerute Caterinci Howard : frumu-

78

4* 31
seţea şi amploarea ; eu nu le-aveam. Jucînd deci în locul ci,
am mîhnit-o, şi această greşeală mi-a pricinuit o mustrare
pe care o resimt şi azi. De-aei antipatia pentru piesa
întreagă.
S-au mai jucat multe în stagiunea aceasta 80-81.
Cauza ? Dorinţa direcţiei de a atrage lume, nu pentru bani,
ci pentru a dezvolta gustul publicului.
Printre aceste „multe", au fost Scînteia, studiată cu
Delaunay, Miss Milton, în care jucam rolul băiatului, alături
de Vasileasca, în rolul mumei, poate cel mai frumos rol al ei,
şi Siniziona 4, unde am înlocuit, în 2-3 zile, pe d-ra Am.
Welner.

[XI]

Trece stagiunea. Vreau iar să plec la Paris. Pentru că

mijloacele mi se reduceau la partea de societară şi la cîteva
economii din timpul iernei - căci bursa nu-mi fusese creată
decît pentru un an - rog pe director să-mi dea o zi de
beneficiu. Cu toată trecerea de care mă bucuram, mă tri-
mete iar la „Bossel", sub acelaşi cuvînt.
Anunţ dar la „Bossel" piesa lui Marian, După despăr-
ţenie. Manolescu îmi promisese să joace rolul pe carc-1
crease ; intervine însă o intrigă de femeie şi mă pomenesc,
în ajunul reprezentaţiei, că-şi ia cuvîntul înapoi. Afişe pre-

79

4* 31
tutindeni, bilete vîndute, înlocuitor nu găseam... Care era
scăparea ?... Pascaly, fără să-1 rog, îmi întinde mîna. Bine-
înţeles, primesc, îneîntată, şi el, care, după cum am spus,
nu-şi prea ştia rolurile, învaţă noul rol în două zile şi-1 joacă
cu succes. Eu, ca recunoştinţă, stăruiesc pe lîngă
Ion Ghica şi acesta, uitînd cele întîmplate, recheamă pe
Pascaly în societate.
Iar la Paris. Iar încep lecţiile cu Delaunay. Iar audiez la
Conservator, exceptînd pe Régnier, căci se retrăsese.
Primul rol în studiu, Marion Delorme, avînd ca repli-
cant pe Raşianu, trimes, împreună cu Anica Popescu, de
către V. A. Urechiă, pe atunci ministru al Instrucţiei, să
studieze, în acelaşi timp cu Iulian, care avea un scop mai
uşor : să viziteze teatrele.
Am uitat să spun că Manolescu, încetîndu-i bursa, nu
mai venise.
Mai ales la lecţiile ce luam cu Got, asista - pe lîngă cei
doi de mai sus - şi Vasile Morţun, care pe atunci prefera
Conservatorul Facultăţii de drept ; ba adesea, profesorul,
prin exces de bunăvoinţă, le da şi lor sfaturi. Aşa, de
exemplu, în Frou-frou 1, pe care Anica Popescu o jucase
deja, şi în Angelo, în care voia să joace pe Tisbe - inter-
pretările i-au fost indicate de Delaunay.
Fiind eu în Paris, Ion Ghica trece ministru la Londra -iar
C. Cornescu îi ia locul, la teatru. Profit de ocazie şi mă duc să
văd Anglia.

80

4* 31
 Toate muzeele, toate locurile istorice, toate palatele,
toate sculpturile, toate picturile, arta toată în sfîrşit - nimic
nu mi-a rămas străin.
La ele m-am gîndit mai tîrziu, cînd mi-a trebuit vreo
atitudine, vrun gest, sau vreo mişcare frumoasă. Un după-
amiazi întreg am stat extaziată în faţa statuii Niobea, şi,
cînd Marion Delorme vine la rege, să ceară iertarea lui
Didier, şi aşteaptă răspunsul... poza, pe care-am luat-o în
aşteptare, era poza Niobei.
Ion Ghica m-a prezentat apoi primei artiste din Anglia,
Ellen Terry -, care a primit să-mi dea lecţii, începînd cu rolul
Julietci. Era o favoare pe care mi-o făcea, nu pentru că
intervenise ministrul, ci în virtutea prieteniei care-i lega.
Cît am stat în Londra, am văzut mai tot repertoriul lui
Shakespeare, cînd cu Irving3 fruntaşul, cînd cu Booth 4, un
american, pe atît de mare artist, pe cît era de beţiv ; rareori
juca treaz.

între aceşti doi, ea, Ellen Terry. Cum s-o descriu ?...
Unică. Jocul cel mai natural, cu mijloacele cele mai simple.
Toate coardele. Cînd duioasă, cînd severă ; cînd cochetă,
cînd naivă... Parc-o văd în Beaucoup de bruit pour rien. Juca
pe Béatrice, un rol din cele mai complexe... Şi cum îl juca I...
Dar pe Julieta ! Şi în ce cadru ! Irving, vestit metteur-en-
scène19, făcuse din actul balconului, cu bani dăruiţi de o
milionară, un adevărat paradis.
19Cu săptămîna (fr.). Actorii fruntaşi ai Comediei Franceze înde

81

4* 31
 Ca femeie, era amabilă, blinda, atrăgătoare. într-o scri-
soare, pe care i-a scris-o lui Ghica vorbindu-i de mine, se
oglindea tot caracterul ei.
Trec şase săptămîni şi mă întorc la Paris.
Delaunay îmi alege cîteva roluri : Catarina Bragadini şi
Tisbe din Angelo, de V. Hugo - cu Anica Popcscu replicantă ;
M-elle de Belle-lsle5, cu Iulian în Richelieu şi Raşian în
D'Aubigny.
într-o zi, ce-mi vine mie, îl rog să-mi spuie cam cum s-ar
interpreta rolul Julictei. Eram sigură că-1 ştiu, aşa cum
trebuie jucat : dar voiam să văd dacă interpretarea franceză
se potriveşte cu tradiţia lăsată de Shakespeare. Delaunay
mi-a răspuns :
- Non, mon enfant, pas de Juliette. Nous avons assez
d'auteurs français 20.
Am trecut atunci la rolul Dorinei din Tartuffe, după care
au urmat : Celia din l'Aventurière, ducesa din l'Etrangère 6 şi
Junia din Britannicus.
Din cînd în cînd, d-ra Leroux îmi da consilii asupra
rolului Atalici, pe care-1 juca în perfecţie şi de care nu m-am
atins cu intenţia de a apare în el, ci ca studiu.
Prin d-ra Leroux, am făcut cunoştinţă cu d-ra Reichcm-
berg, care mi-a făcut mai tîrziu multe servicii ; relaţii foarte
intime ne-au legat pînă s-a retras.
într-o seară - se juca Le gendre de Mr. Poirier7
-Delaunay m-a prezentat d-rei Bartet - admiraţia mea,
20plineau cu rîndul, săptătnînal, funcţiunea de director de scenă.

82

4* 31
 * Director de scenă (fr.). •21 Nu, copila mea, nici o
Julietă. Avem destui autori francezi (fr.).
şi atunci, şi azi, cînd o consider ca actriţa... să nu zic cea
mai mare, dar cea mai simpatică din Franţa.
Detaliu comic : în cabina lui Delaunay, la Comedie, de
cîte ori juca el, mă duceam în antracte să vorbim. Imediat,
cabina se umplea de actori, cari veneau să mă vadă, ca „o
curiozitate". într-o aşa împrejurare, am cunoscut pe
Mounet-Sully, odată, pe cînd era „semainier" 22.

[XII]
Toamna - înapoi, la Bucureşti.
Anica Popcscu cere să se deschidă stagiunea (81-82) cu
D-ra de Belle-lsle, pe care o studiase şi ea la Paris ; eu, cu
Marion Delorme. Directorul Corncscu preferă pe aceasta.
Supărări, ţipete, leşinuri... inutile ! Se afişează, pentru 1
octobre, piesa lui Victor Hugo, tradusă de Raşian.
încă un rol care m-a făcut să sufăr ! Toate actriţele din
jurul meu, toate, voiau să-1 joace. Pînă şi Frosa Popescu,
care trecuse de 60 de ani !...
La reprezentaţie, succes indiscutabil, pentru piesă,
relativ, pentru mine. Prin „relativ" înţeleg că publicul şi o
parte din presă mă găseau bine, pe cînd cealaltă parte a
presei

21Cu săptămîna (fr.). Actorii fruntaşi ai Comediei Franceze înde

22Cu săptămîna (fr.). Actorii fruntaşi ai Comediei Franceze înde

83

4* 31
 - citez Romînia liberă - aprecia că sunt insuficientă
pentru acest rol, şi avea dreptate. E adevărat că-1 jucam aşa
cum trebuie : mă dobora însă fizicul. N-aveam nici
frumuseţea, nici „demersul" unei curtizane ; într-un cuvînt,
eram numai vocea unei Marion Delorme, într-un alt corp
decît al ei.
în schimb, Manolcscu, în Didicr şi Nottara, în Ludovic al
XlII-lea, se-ntreceau. Laurian, Ştefan C. Mihăilescu, Ioncscu-
Gion şi Racoviţă - Sfinx - alt soi de critici era pe atunci - i-au
găsit desăvîrşiţi.
S-a anunţat apoi reluarea piesei Moştenitorii, cu Millo
- reluare memorabilă printr-un scandal : Anica
Popescu, nevrînd să joace nimic înainte de D-ra de Belle-
lsle, refuză rolul Polinei. Directorul atunci îl dete Măritei
Constan-
tincscu. Anica, nemulţumită în nici un fel, vine la teatru,
în seara primei reprezentaţii, şi, însoţită de mai mulţi
prieteni, printre cari un procuror, azi membru la Curte
-fluieră pe Constantineasca. Apoi, într-un antract, în fumă-
tor, se suie pe un scaun şi „lansează" un discurs-pamflet
contra direcţiei. A doua zi, comitetul, în unanimitate, o
exclude din societate, pentru un an.
După scandal, se reia Curierul din Lyon 1, cu Pascaly în
rolul dublu, Dimitriad în Lesurque-tatăl, Panu în Cho-pard şi
Iulian în Fouinar. Toţi erau bine, dar mai ales Pascaly, cu
jocul lui de fizionomie. Făcea o diferenţă magistrală între

84

4* 31
omul cinstit şi cel vicios. Eu jucam pentru prima oară rolul
fetei. în scena în care îşi lua adio de la mine, ca să se ducă la
eşafod, nu ştiu cine nu plîngea. Şi soarta a vrut ca situaţia în
care se găsea în această scenă să se împerecheze cu o alta,
la fel, din viaţa lui. Fie-sa era rău bolnavă ; el juca. Pe la
actul al 4-lea, vine vestea că fata a murit. I-am ascuns-o -
însă presimţirea îl făcea să joace cu mai multă pasiune ca
oricînd, şi cînd m-a văzut, pe mine care ştiam, că plîng cu
hohot... a-nţeles c-a murit fata !
Spre februarie, Bengescu-Dabija aduce o operetă,
Olteanca, cu muzică de Caudella şi Otremba. Majoritatea
societarilor se declară împotriva introducerei în teatru a
acestui gen. Biruiesc însă stăruinţele dinafară şi piesa se
joacă, punînd în evidenţă pe tînărul tenor Gabrielescu 2,
menit a ajunge celebritate, după cum, la începutul stagiu-
nei, baritonul Popovici se distinsese în Contrabandierul.
Olteanca era foarte bine înfăţişată de d-ra Welner, iar
Mateescu a făcut o creaţie neuitată din Chirchidescu.
înainte de închiderea stagiunei, comitetul ne face, pe
Manolescu şi pe mine, societari de clasa I-a. Ni se păru atît
de grăbită această înaintare, încît insistarăm - fără a izbuti -
să mai fim lăsaţi într-a Il-a, cel puţin un an. Pascaly,
Dimitriad, Millo, Frosa Popescu, actori vechi, actori buni -
prea erau mari, ca să stăm alături de ci. „Şi voi prea eraţi
modeşti, ar zice cei «moderni»."

85

4* 31
 Poate ; în tot cazul, înainte de 1890, şi chiar mai încoa,
nimeni n-a îndrăznit să ceară să fie înaintat. Meritele erau
subliniate de director, de comitet şi de public, iar nu de
însuşi actorul, care, recomandîndu-se singur, ar fi fost taxat
de postulant.

[XIII]

Vacanţa, la Paris, pentru a treia oară, tot cu cheltuiala

mea, îmboldită de o ambiţie din ce în ce mai aprinsă şi de
un dor de a învăţa tot mai aprig.
Alte lecţii cu Delaunay.
La Conservator, nemaigăsind nici un romîn, profesorii
îmi dau, ca replicanţi, pe Samary (mort de curînd) şi pe
Darmond (intrat, la absolvire, în trupa Sarei Bernhardt), iar
ca replicante pe d-ra Feyguine, care s-a sinucis în urma unui
debut nenorocit, şi pe"d-ra Martin, căreia i-a,m pierdut
urma. Alteori, mai rar, în locul lui Samary îmi da replica De
Feraudy, şi-n locul lui Darmont, Le Bargy.
In acest al treilea an de studii nu m-am mai ocupat decît
foarte puţin de roluri în parte. Asistam mai mult la cursuri,
la repetiţiile de la Comedie, la punerile în scenă şi la toate
reprezentaţiile. O „uvreuză", căreia îi eram simpatică, îmi
păstra totdeauna cel dintîi fauteuil de balcon din dreapta.

86

4* 31
Din fotoliul acela, am văzut fel de fel de piese, jucate de
nenumărate ori, cu felurite distribuţii. Aşa :
M-elle de Belle-Isle, cu Delaunay, Bartet, Worms şi
Tholer 1 - o artistă de-o frumuseţe uimitoare, de-un talent
excepţional, dar .ursită să treacă iute, ca o stea căzătoare,
după o mulţime de dureri, printre cari una, pe care n-a
uitat-o nici la moarte : de a fi ieşit din Conservator premiul
al 2-lea, cînd merita pe cel dintîi.
Le gendre de Mr. Poirier, cu Got, incomparabilul Got.
M-elle de la Seigliere, cu Thiron, Coquelin Aine2 şi
Broisat - o altă actriţă năpăstuită toată vremea de Satcey,
deşi nu mai era nici un alt critic în Franţa care să nu-i
recunoască, printre alte merite, pe acela de a fi făcut din
Engleza din Le monde ou l'on s'ennuie 3 o creaţiune neimi-
tabilă.
Ruy-Blas, cu Mounet-Sully, Bartet şi Febvre.
Le Cid, cu Dudlay şi, cînd cu Worms, cînd cu Mounet.
L'ami Fritz4, cu Reichemberg, Febvre, Got, Barret,
Jouassin şi Coquelin-Cadet 5, într-un ansamblu ideal.
Mariage de Victorine, fosta piesă de debut a d-rei Ba-
retta.
Mariage de Figaro 6, cu Tholer în Contesa, Baretta în
Suzanna, Delaunay în Almaviva, Coquelin Ainé în Figaro,
Thiron în Bridoison şi Reichemberg în Chérubin.
Mă întorc la Ami Fritz, pentru a spune că la una din
reprezentaţiile acestei piese am cunoscut pe Odobescu,

87

4* 31
secretar, sau nu ştiu ce, la legaţia noastră din Paris. Era în
sală şi i-am atras luarea-aminte, prin atenţia concentrată,
cu care urmăream piesa, prin binoclul meu neclintit.
De la Paris, ca şi în anul precedent, la Londra.
Din cele văzute, mi-a rămas în minte Irving, în Shy-lock 7,
muzeul Tussod, şi o mare artistă poloneză, Mod-jeska, care
juca în englezeşte, trecînd de la Julie ta la Maria Stuart cu
cea mai mare uşurinţă. Mare putere dramatică, plăcută
voce, şi era şi frumoasă.
Nu-i trec numele, fără a povesti o farsă a ei : insistau
mult englezii să joace şi-n limba polonă : „N-o să mă-nţe-
legeţi", le răspundea ea. „Cum nu ! replicau ei, vorbită de-o
atît de mare artistă, înţelegem orice limbă." Foarte bine !
Anunţă o scenă dintr-o piesă, joacă, şi reprezentaţia, într-un
salon, se sfîrşeşte cu un succes din cale-afară ; iar cîteva zile
în urmă, la o serată, ca să le-arate că n-au înţeles nimic, le
mărturiseşte că în pretinsa piesă într-un act, nu făcuse
altceva decît numărase, în diferite tonuri, de la 1 pînă la
1000.
De la Londra, m-am dus în Scoţia, cu gînd să vizitez
teatrele ; nu se juca nimic.
Din Scoţia, iar la Paris, unde am auzit, la Opera Mare, pe
Lassalle, pe Célier şi pe Krauss, la Opera Comică pe Van
Zandt.

88

4* 31
 între ele, văzusem la „Gymnase", M-me Cave/iet, de
Dumas-fils, cu Madame Pasca, cu Saint Germain şi o in-
genuă cadra, al cărei nume l-am uitat.

[XIV]
Stagiunea 82-83, sub direcţia lui Gr. Cantacuzino, se
deschide cu Nea Frăţilă, localizare de Odobescu şi Gion,
după l'ami Fritz-

Distribuţia :
Nea Frăţilă - Manolescu
Suzana - eu
Lăutarul - Catopol
Bătrîna - Frosa Sarandy
Alte 2 roluri - Mateescu şi Iulian Localizatorii se ocupară
cu punerea în scenă, pînă la cele mai mici detalii. în seara
primei reprezentaţii, ca şi la ultima repetiţie, se luase şi la
noi obiceiul repetiţiilor generale, „montarea" făcu -mare
impresie. Precum la Comedie, cînd se lua capacul
castronului, se vedea ieşind abur din supă, tot aşa şi la noi,
cînd au adus mămăliga la masă, au adus-o fumegînd, ca şi
borşul de mai-nainte.
Nea Frăţilă e în strînsă legătură cu un turist eveniment -
cu moartea lui Pascaly. Două zile înainte de deschiderea
stagiunei, bolnavul intrase în agonie. Suferea de cîtva timp
de o boală de plămîni, care dase în ftizie, agravată printr-o

89

4* 31
răceală, într-o seară pe cînd juca la „Dacia", şi prin
necazurile, năpustite asupră-i de la un rînd de vreme.
M-am dus să-1 văd, într-o casă din actuala stradă
Cîmpineanu. Slab, galben, schelet. Şi n-avea franc, dar-mite
să-şi plătească doctoriile. în nenumărate rînduri ceruse la
teatru avansuri ; dar fiindcă luase deja ceva din partea sa pe
luna următoare, i se răspunsese că nu sunt bani, cum se
întîmplă totdeauna, şi la teatru, şi aiurea, cînd nu mai eşti
bun de pus la jug. Doctorul Chabudianu, un alt nerod, care,
timp de 18 ani, cit a fost medicul teatrului, a îngrijit nu
numai de actori, ci şi de rudele, de prietenii şi de slugile lor,
pentru ca, după 18 ani, să i se zică „drum bun", doctorul
Chabudianu, pe atunci om cu avere, îi dete bani cum mi-a
dat şi mie, şi multora din cei "cari n-au trimes măcar o
floare la înmormîntarea lui. Cu toate îngrijirile, Pascaly,
prăpădit de boală şi de necazuri, muri în ziua în care trebuia
să se deschidă stagiunea.
Nu ştiu ce-a fost în tinereţe ; cînd l-am cunoscut eu, era
splendid în haină neagră. Figură de scenă frumoasă, farmec
în vorbă, deşi cu dicţiune defectuoasă. Statură mijlocie, dar
proporţionată. Joc influenţat de şcoala franceză. Costumele
nu prea-1 prindeau, afară de unele, ca acel din Don ]uan,
sau cele „Directoire" V. Rolurile de predilecţie, amorezii.
Admirabil în juneţea lui Mirabeau şi într-o melodramă,
Beţia de absent. Era chiar tipul artistului de melodramă.
Activitate prodigioasă. Excelent localizator ; Rotarul,

90

4* 31
Căzăturile, Răposatul dumnealui rămîn modele. Celor cari-1
acuzau că are mania localizărilor, le răspundea : „Actorul
romîn, pînă ce se va cultiva, nu poate întrupa personagii
străine". A creat pe Răzvan, din piesa scrisă de Hasdeu
pentru el. Ca om. cult, glumeţ, vorbăreţ. Particularitate :
bea 10-15 cafele, una după alta, şi nu-i lipsea niciodată
ţigara din colţul gurii.
Moartea lui a născut discuţii între actori. Negustorii
-majoritatea - cereau să nu se amîne spectacolul, sub cu-
vînt că toată sala e vîndută ; minoritatea - cu Mari ţa
Vasiliescu, Iulian, eu şi alţi doi-trei - a ţinut piept şi re-
prezentaţia s-a amînat în mîrîituri.
*
Strigoiul, Olteanca, Fiul Coraliei, Nervoşii, Vornicul
Bucioc, Simziana, Muşchetarii, Orfanele, Roza magică, Fata
aerului, Fiul nopţii, cam astea sunt piesele cari s-au jucat în
stagiune.
într-o seară, în timpul unui antract, nişte domni din
societate, cari aveau obiceiul de a veni în loja direcţiei, pe
atunci pe scenă, mă chemară la rampă şi-mi spuseră că
Alecsandri le-a citit o piesă, în care mi-era destinat rolul
orincipal. Titlul piesei : Fîntîna Banduztet, schimbata mai
tîrziu în Blanduziei, de însuşi autorul, nu ştiu de ce.

[XVI

91

4* 31
 In stagiunea următoare, nu joc nici la deschidere, nici în
reprezentaţiile imediat următoare. Reapar tocmai pe la
jumătatea lui octombre, în două reluări : Cămătarul şi
Scînteia. După aceea, la o oarecare distanţă, ca rol nou,
Elisa din Neruşinaţii, o piesă localizată după Les effrontés ;
localizarea a făcut fiasco.
în noiembre, mi se dă Suzana, din Lumea în care ţi-e
urît. Văzusem piesa la Paris, de nenumărate ori. Impre-
sionată de succesul ce obţinuse în străinătate, am ţinut să
se facă o distribuţie cît mai bună. Pe ducesa de Réville,
creată la Comedie de Madeline Brohan, o juca Frosa Po-
pescu ; pe subprefectul (Coquelin Ainé), Iulian ; pe Belac
(Got), Petre Vcllcscu ; pe Roger, Nottara ; alte două roluri le
ţineau Frosa Sarandy şi Dăneasca, iar pe acela al
englezoaicei (la Paris, Broisat) îl interpreta, în mod re-
marcabil, d-na Vermontl. Succes material, de loc - probabil
din cauză că piesa era prea străină pentru majoritatea
publicului ; moral însă, atît de mare, încît Clubul Tincrimei,
sub îndemnul citorva de curînd veniţi de la Paris, ne-a dat
un supeu, la Hugues.
Cînd mi-aduc aminte acum, după atîţia ani, cît s-ia
strigat pe atunci împotriva lui Perrin că a primit la Comedie
o aşa piesă uşoară şi cînd mă uit ce primeşte azi Claretie2 -
tolerînd pe scena-şcoală expresii ca „je m'en /..." - mă mir.
Nu e inutil, cred, să spun pentru ce rolul lui Roger era
jucat de Nottara, iar nu de Manolescu. Manolcscu, ca

92

4* 31
director de scenă, făcuse observaţie lui Iulian, într-o repe-
tiţie. Acesta, după un schimb de vorbe urîte, se supără şi
părăseşte foaierul. Manolcscu raportează lui Cantacu-zino,
cerînd o pedeapsă aspră ; dar, văzînd că directorul nu dă
curs ecrerci şi în acelaşi timp, împins de soţia sa
Anica Popescu, care ar fi vrut să joace în toate piesele,
îşi dă demisia si, cu toate stăruinţele, pleacă la „Dacia".
Acolo, înconjurat de aureolă, face trupă şi montează
Emani, Dama cu camelii, Regina Margot, Moartea civilă 3 şi
Doi sergenţi 4, în care a obţinut un mare succes, şi moral şi
bănesc. Interpreta rolul lui Guillaume în felul lui Rossi, şi
sunt convinsă că oricine ar relua la noi acest rol n-ar putea
egala nici splendoarea momentului în care, reabilitat, îşi
reîmbracă uniforma, nici pateticul scenei de despărţire din
actul al 2-lea, precum nici intrarea din scena finală, după ce
a trecut marea înot, cu decoraţia în gură.
Prin plecarea lui Manolescu, direcţia de scenă rămîne
vacantă. Cantacuzino, în loc să numească pe altcineva, in-
troduce sistemul de la Comedie, Ies semainiers - adică
actorii fruntaşi făceau cu rîndul.
Certurile împiedică sistemul de a izbuti şi atunci direcţia
recurge la Ştefan Vellescu, profesor la Conservator, retras
de mult din teatru.
Nici Vellescu n-a stat mai mult de o stagiune. Avea
multe merite, multe cunoştinţe de teatru, însă apatia, de-
fectul care-1 îndemnase să-şi lase cariera, 1-a gonit şi de-

93

4* 31
aci, după ce actorii protestaseră că nu lucrează şi că şi-a pus
suplinitor pe un oarecare Ienibace.
înainte de a pleca, Vellescu a montat Fîntîna Ban-duziei,
fie zis în treacăt, cam fără îngrijire şi mai ales fără nici un
fast. căci nimeni nu credea că va avea succes. Din
nenorocire, montarea aceea s-a păstrat pînă azi. Reiese deci
foarte clar că, dacă piesa a reuşit şi se menţine, numai
versurilor şi interpretării li se datoreşte.
Mă opresc, pentru a da un amănunt, luat din corespon-
denţa mea cu Alecsandri.
E inexact că rolul lui Horaţiu a fost scris pentru Ma-
nolescu. Pentru Manolescu era scris Gallus, şi dacă nu 1-a
creat, e că ţinea ca nevastă-sa să joace pe Geta, iar el pe
Horaţiu, refuzînd propunerile lui Alecsandri, care s-a dus în
două rînduri la „Dacia", să-1 recheme în teatru. Atunci, şi
autorul şi direcţia şi-au îndreptat alegerea, nu, cum greşit se
susţine, asupra lui Hasnaş - Hasnaş era încă în trupa de la
Iaşi - ci asupra lui Petreanu, care avea multe calităţi fizice.
Prima distribuţie a fost următoarea : Geta, eu - Gallus,
Petreanu - Scaur, Christescu - Gluto, Mateescu - Zoii,
Raşianu - Mecena, Petre Vellescu - Hebro, Ion Petrescu -
Horaţiu, Nottara - Postum, Iulian - Neera, Am. Welner.
în repetiţii, interpretarea mi-era cu atît mai grea, cu cît
Alecsandri nu intercalase în text mai nici o indicaţie. Tradiţii
nu prea aveam, căci, afară de Roma învinsă, nu mai jucasem
în nici o piesă antică. Toate mişcările trebuiau deci căutate,

94

4* 31
aşa încît toate (indicaţiile introduse în text la tipărire sunt
găsite de mine, sub inspiraţia frumuseţii versurilor. Şi,
fiindcă trebuie dat fiecăruia ce i se cuvine, nu uit a
menţiona că o mişcare foarte frumoasă din actul al IlI-lea -
cînd Geta, după declaraţia iui Horaţiu că o iubeşte, îi sărută
poala mantiei, pleacă şi se reîntoarce -această mişcare de
reîntoarcere mi-a fost arătată de d-1 Ventura 5. Mişcarea a
făcut efect şi sunt sigură că va face ori de cîte ori s-ar mai
juca piesa, şi cu oricine. De aceea sfătuiesc pe viitoarele
interprete să nu se sfiască a o imita, fără frică de imputări,
căci Fîntîna face acum parte din repertoriul romîn clasic, şi e
ştiut că clasicii se joacă după tradiţii.
Mai atrag atenţia că şi la repetiţiile acestei piese, şi la
altele, asistau toţi cei pe carini interesa soarta teatrului, şi
discutau, şi ne povăţuiau, şi primeam poveţele cu dragă
inimă ; nu se adoptase încă sistemul în virtutea căruia
„artiştii" de-abia ieşiţi din Conservator răspund la fiecare
pas : „Da, da !... ştim !... o să facem la reprezentaţie !..."
Premiera a avut loc la 22 martie 1884. Cu o săptămînă
înainte, friguri de grijă ne scuturau pe toţi. Predominau cei
răuvoitori, adică părerea că piesa nu va avea succes ; dar
nici partida optimistă, în frunte cu directorul, nu era
mai slabă ; şi afară de asta Alecsandri era foarte iubit,
înainte de ridicarea cortinei, eu, care înfruntasem atîtea
roluri mari din repertoriul străin, tremuram ca frunza.

95

4* 31
 Era o piesă romînească, se crease două curente,
admiram
pe autor... şi mi-aduceam aminte şi de cuvintele lui :
- J'e-am pus pe mata să-ncepi piesa, ca să fiu sigur c-o
să-nceapă bine.
Apăream imediat după ridicarea cortinei, în fund pe o
colină, zicînd :
„A !... iată ?7iintă creaţă... şi cimbru... şi sulfină..." La
fiecare floare indicată, trebuia să mă opresc, să m-aplec şi
să culeg. Parcă şi acum mi-e frică, gîndindu-mă la atunci. La
fiecare înclinare, mi se părea că se scufundă pămîntul cu
imine. Cum am vorbit, cum m-am mişcat şi cum am ajuns la
banca de lîngă fîntînă, nu ştiu. De-abia acolo, într-o pauză
pe care-o făceam, pe cînd orchestra cînta un preludiu, de-
abia acolo mi-am venit în fire.
Era o sală splendidă. Toată elita 6, adusă de Ion Bră-
tianu, C. A. Rosetti şi Ion Ghica, venit într-adins de la
Londra. Curiozitatea cu care se aştepta prima impresie
făcuse în sală o tăcere, cu care nu m-am mai întîlnit decît o
dată, la Viena, în actul balconului din Romeo. Publicul
amuţise. Nici unul nu se mişca. Cînd am ieşit eu din scenă,
după ce sărutasem mîna lui Horaţiu, zicîndu-i : „Sărut pe a
ta mină duioasele-ţi cuvinte", tunete de aplauze au izbucnit,
destinate nu atît mie, cît piesei, autorului. Succesul se
declara ; îl simţeau toţi. De aci înainte, tăcerea s-a schimbat
într-un freamăt, freamăt ciudat, de şoapte, de mulţumire,

96

4* 31
de admiraţie. La fiecare 10-15 versuri, nu se putea să nu
iasă unul în evidenţă. Aplauzele se ţineau şir. Tot aşa în
scena lui Postum, magistral jucat de Iulian, în a lui Scaur,
bine creat de Chris-tescU, şi aşa mai departe, pînă la sfîrşitul
actului I.
In primul antract, năvală pe scenă. încurajări, felicitări,
laude.
In actul al Il-a, succes mai mare. Scenele Getei cu Hcbro
şi cu Galus nu mai lăsau să treacă nici un vers neaplaudat.
Sunt sclavă, rămîn sclavă, dar sclavă adorată.
...Stăpîn eşti pe-a mea viaţă, dar nu pe-al meu
dispreţ... ...Nu-mi pasă de furtună, cînd soarele e-n nor..."
precum şi imnul lui Bacus, subliniat de caracteristica
muzică a lui Ventura, apariţia Getei şi versurile
„...lat eu, in aiurire, devin, cînd te privesc, ...Culegător
de perle pe spaţiul ceresc."
din improvizaţia lui Horaţiu, toate acestea, cu multe
alte sublime momente, ridicară sala în picioare. După act,
peste zece rechemări.
Alecsandri, cu artiştii, apare pe scenă. Eu îngenunchez
înainte-i şi, întocmai ca Geta în faţa lui Horaţiu, îi dau o
cunună de lauri. El mă sărută, >ia cununa, dată numai din
parte-mi, şi nu ştiu dacă la moarte, în amintirea Banduziei,
i-a fost pusă pe mormînt, precum ceruse.
Succesul din actul al II-lea ar fi putut influenţa ca al III-
lea să nu mai fie Ia înălţime, nu pentru că piesa slăbea, ci

97

4* 31
pentru că entuziasmul nu poate dura la infinit. Acţiunea
însă, care în acest din urmă act se încordează mai mult decît
în toate, şi versurile cari devin frumoase prin vigoare, prin
dramatism - cum şi măiastră interpretare a lui Nottara,
comicul nesilit al lui Iulian, pasiunea şi fizicul d-nei Welner
şi duioşia dureroasă pe care nu mă sfiesc a spune că eu,
Geta, am pus-o în regretul de a nu putea iubi pe Horaţiu -
menţinură piesa în aceeaşi atmosferă de entuziasm.
După spectacol, banchet, cu nenumărate toasturi. Unul
din ele, ridicat, nu mai ţiu minte de cine, în onoarea mea,
zicea în versuri improvizate :
„O, sclavă drăgălaşă şi gingaşă femeie, Vestală
credincioasă zeiţei Cyteree, Cuvîntu-ţi e mai dulce ca glasul
ciocirliei Şi ochii tăi mai limpezi ca unda Blanduziei.
Vîndută sub coroană în ani atît de juni, Tu porţi pe mîndra
frunte şi lauri, şi cununi, Şi sclavă, cînd iubirea se-aprinde-n
al tău sîn, Din cei cari te ascultă, cîţi liberi mai rămîn ? Şi eu,
ajuns acuma la marginea vieţei, Aş duce-atitea lanţuri cu-
avîntul tincreţei, Iar Joe Tunătorul, robit chiar cl de tine, Ar
trece cu mîndrie prin furcile caudine."

Urmează o serie de reprezentaţii, întrerupte de pleca-

rea mea, pe neaşteptate, la Viena - pentru cuvinte cari ies
din cadrul scenei.
în lipsă-mi, vreo zece zile, toate actriţele solicitau rolul
Getei. Direcţia, care voia să reia piesa cît mai repede,

98

4* 31
influenţată de invidia color cari căutau să-mi curme avîn-tul
succeselor, propune d-rei Bîrsescu, de la „Burg" 7, să vie să-
mi ia locul. D-ra Bîrsescu, bolnavă, refuză. Direcţia re-
comandă atunci autorului pe Măria Vasilcscu. Autorul stă la
îndoială şi lucrurile rămîn nehotărîte, pînă ce Ion Ghica mă
găseşte la Viena, mă decide să mă întorc, şi, la 12 aprilie,
reiau rolul.
De atunci mi-a rămas pentru multă vreme numele de
Geta, dat întîi de Alecsandri, repetat de cei din Clubul
Tinerimei şi trecut apoi în public.
încă cîteva detalii : Nottara, care purta barbă, nevrînd s-
o sacrifice, a jucat pe Horaţiu astfel - iar eu îmi făceam
cununa din actul I, cu flori culese de mine însămi, lipsind pe
recuzitor de plăcerea de a trece, la socoteli, flori de cîte 60,
80 şi chiar 100 de lei pe seară, cum s-a întîm-plat cîţiva ani
în urmă, cînd am jucat pe Hero 8.
Am insistat asupra acestei piese, pentru că în inter-
pretarea rolului Getei am pus - ca în puţine - tot capitalul
meu de cunoştinţe, toată puterea mea de muncă, tot
spiritul de observaţie, tot ce puteam. Scenă cu scenă, vers
cu vers, l-am studiat. Pînă şi cămaşa albă, cu care jucam în
actele II şi III, şi aceea a fost făcută cu o deosebită atenţie,
după un desen al celebrului pictor englez Alma Tadema 9. De
atunci s-a înrădăcinat în mine grija de a nu neglija nici un
detaliu, atît în vorbă, cît şi în port. N-am înţeles niciodată
cum pot unii actori să nu se ocupe decît de o anume parte,

99

4* 31
de o scenă mai de efect - negli-jînd restul. Cu toate acestea
recunosc că acest fel de a studia prinde mai mult asupra
publicului în general, şi aceasta trebuie să fie cauza pentru
care, în cariera mea, rareori am repurtat succese mari,
.brutale, succese de acelea cari „ambalează" publicul.
Să nu se creadă totuşi că succesul repurtat în Fintina şi
în cele următoare m-au făcut să mă cred. De cîte ori s-a
reluat piesa şi-am reapărut în Geta, m-am silit să fiu şi mai
bine, căutînd noi nuanţe, noi accente, noi atitutidini, cît mai
apropiate de perfecţie. Şi în privinţa asta, cînd mă uit la
tineri, totdeauna mulţumiţi de ei înşişi, îmi zic : „Slavă ţie,
Doamne, că am trăit în alte vremuri !..."
Pentru a completa repertoriul stagiunei, spun, în
treacăt, că printre piesele noi, s-a jucat Grandomania, o
localizare de Odobescu - o revistă a lui Rosetti-Max, Şahăr-
Mahăr, care a ţinut mult timp afişul - şi Domnul ministru 10,
în care purtam toalete, aduse de la Paris, atît de frumoase,
încît soţia unui 'ministru, venind în loja direcţiei, pe scenă,
m-a întrebat, înţepată :
- Mais, madame, si vous vous habillez ainsi sur le
théâtre, vous - comment dois-je m'habiller, moi, lorsque je
reçois ?23
I-am răspuns, tot înţepată :
- Chacun s'habille selon son goût, madame. 24
Dialogul acesta n-are importanţă decît pentru a stabili
23Dar, doamnă, dacă dumneavoastră vă îmbrăcaţi aşa pe scenă — cum să mai mă-mbrac eu, cînd primesc ? (fr.)

24Fiecare se îmbracă după gustul său, doamnă (fr.).

100

4* 31
 că totdeauna m-am îmbrăcat bine, spre dezminţirea
celor cari, între anii 1900 şi 1903, cîntau toaletele, cam
mototolite, ale altora, îndrăznind a declara că, de cînd
există teatrul romînesc, nici o actriţă nu se îmbrăcase aşa
bine. Ca preuves à l'appui 25, citez - la adresa celor cari au
nevoie - încă cîteva piese, ca Francillon 11 Diana de Lys,
Dama cu cameliil2, Mindrie şi amor13, Vînătorii de Zestre etc.
în cursul acestui an, rugată de generalul Davila 14, am
dat lecţii gratuite la azilul „Elena Doamna" cîtorva eleve
alese, printre cari : d-ra Caterina Botez, azi d-na Kracty, şi d-
ra Consuela Kemingher, azi d^na Peretz.
Stagiunea 84-85 rămîne tot sub direcţia Cantacuzino-
Stăncescu. Stagiune fericită, care s-ar putea supranumi
„stagiunea seriilor", şi-n care fiecare societar de clasa I-a lua
cîte 1000-1200 de lei parte lunară l.
Pentru deschidere Fîntîna.
Imediat apoi, Hamlet, care a ţinut afişul şapte repre-
zentaţii de-a rîndul.
Au urmat : Copila din flori2, Mîndrie şi amor, Mac-beth,
Ovidiu, Boccaccio, Scrisoarea pierdută, care a ridicat pe
Caragiale acolo unde e.
Consultând repertoriul şi reţetele serale, iată ce se
găseşte :
Hamlet, jucat de 13 ori, producînd vreo 18.000 de lei.
Scrisoarea pierdută, 16 reprezentaţii, dind aproape
30.000 de lei, cu alternative între 2700 şi 325.
25**♦ Dovezi (fr.).

101

4* 31
 Boccaccio, 19 reprezentaţii, cari au adus 35.000 de lei.
Copila din flori, 7 reprezentaţii, 11.000 de lei.
Ovidiu, 7 reprezentaţii, 13.000 de lei, atingînd cea mai
mare reţetă din stagiune, 3977, şi coborîndu-se la ultima
reprezentaţie, sub 300.
Fîntîna Banduziei, reluare, de 6 ori, 8000 de lei.
Mîndrie şi amor, de 4 ori, 5000.
Macbeth, de 9 ori, cu reţeta totdeauna sub 500.
Şi altele, ca : Doi sergenţi, D-ale carnavalului, Curierul
din Lyon.
In total, numai vreo 20 de piese cari, în 100 de repre-
zentaţii, au produs 156.000 de lei.
In ce mă priveşte, am jucat de 58 ori, din 100.
Ştiam, din timpul verei, că Manolescu se hotărîse să se
întoarcă în teatru şi că tradusese Hamlet, pentru a-1 juca în
stagiune. Am avut deci vreme să pregătesc rolul Of el ici,
citind nu numai piesa de mai multe ori, ci şi multe din co-
mentariile asupra eroului danez. Francois-Victor Hugo3 şi
Paul de Saint-Victor 4 m-au ajutat mai mult decît toţi. Din
scrierea acestuia din urmă, am luat interpretarea ce-am dat
Ofeliei. Acolo am găsit că Ofelia trebuie să facă impresia
unei „colombe entourée de corbeaux"26 ; că la curtea
Danemarcei, înnămolită în corupţie şi în crime, ea era
singura picătură limpede ; că fiinţa ei trebuie să se apropie
cît mai mult de ideal; că danezele, în general, sunt blonde;
că cele cîteva fraze riscate, pe cari le rosteşte Ofelia, sunt
26Porumbiţă înconjurată de corbi (fr.).

102

4* 31
spuse inconştient, sub influenţa vîrstei critice la care se
găsea ; că ierburile din scena nebuniei au toate cîte o sim-
nificare ; că ea, deşi nebună, le dă, nu la întîmplare, ci cu
intenţii, şi o sumă de alte indicaţii preţioase. Costumul l-am
luat după un portret aflat la Londra, reprezentînd pe
mistress Siddons, o mare artistă, care se bucură de re-
putaţia de a fi dat eroinelor lui Shakespeare cea mai bună
interpretare. Cîntecul mi 1-a inspirat monotonia poetică, pe
care comentariile autorilor îmi cereau s-o dau rolului. Mare
parte din mişcări, precum bătăile cu pumnii în piept,
ridicarea ochilor spre cer, izbirea frunţei cu degetul şi
aparenţa de a fi uneori în întregimea minţii - le-am luat din
spusele celorlalte personagii, cari mă înconjoară în piesă.
Arăt în treacăt aceste cîteva amănunte, cu speranţa că
voi deştepta şi în tinerele mele eleve dorinţa de a studia
adînc rolurile, iar nu de a le învăţa numai pe dinafară, fără a
le analiza, fără a asculta ce spun ceilalţi, fără a cerceta
intenţiile autorului, cînd el e în viaţă, fără a consulta
scrierile ajutătoare, cînd piesa de interpretat s-a născut cu
zeci de ani înainte. A recita par acquit de conscience 27,
aceasta pare a fi unica ţintă a celor cari fac parte din
generaţia nouă.
Hamlet a fost pus în studiu, cu o distribuţie destul dc
slabă. Rolul lui Polonius, de exemplu ; fiind refuzat de
Iulian, a fost trecut lui Panu. Totuşi, piesa a triumfat, graţie
strălucitei interpretări a lui Manolescu, care studiase rolul
27Pentru a avea conştiinţa împăcată (fr.).

103

4* 31
vreo 10 ani, şi numai înţeleptele sfaturi ale prietenilor, ca
Bcngescu-Dabija, îl făcuseră să amîne. îl ajuta mult şi fizicul,
ca şi vocea, care cînd ora înăbuşită, cînd scotea nişte
accente grozave. Amărăciunea din „du-te lamînăstire" ;
silabisirea cuvintelor din „toţi cei însuraţi, afară de unul" ;
ameninţările din scena cu regina şi rîsul cu care întovărăşea
aruncarea în aer a foilor răzleţe, după cari urmărea piesa în
timpul reprezentaţiei din actul al IlI-lea, şi în sfîrşit moartea
- sunt atîtea puncte culminante, cari, la noi, nu vor despărţi
niciodată pe Hamlet de amintirea lui Manolescu. Atît era de
convins de rol, încît, ori-unde-1 juca, pe scene mari, pe
scene mici, cu public ales, sau cu public incult, în Bucureşti,
în provincie, sau la Viena, îl juca totdeauna cu patimă.
Acesta era un lucru care mă surprindea, mai ales de cîte ori
jucam alături de el : el era întotdeauna acelaşi ; pe mine,
din contră, cadrul m-a influenţat fără excepţie, aşa că, pe o
scenă ridiculă, cu ansamblu slab şi cu public de mijloc, mi-
era peste putinţă să nu pierd jumătate din mijloace. Aşa
motivez pentru ce multe din piesele în cari aveam succes, ca
Romeo şi lulia, am refuzat să le joc prin grădini, sau pe
scene cit un fund de cutie.
Revenind la Hamlet, mi-aduc aminte că, ân cursul re-
prezentaţiilor acestei piese, am avut prima deziluzie, mi-am
dat pentru prima oară seama de nestatornicia publicului.
Jucasem pe Ofelia. împărţisem aplauzele cu Manolescu.
Cine nu mă lăuda ! Drept care, cînd, un an mai tîrziu, plec la

104

4* 31
Iaşi, şi rolul Ofelici este dat unei alte actriţe, care, chiar să fi
voit să-1 studieze, nu putea, fiindcă n-avea mijloacele -
acelaşi public, care în fiecare seară, după scena nebuniei,
mă rechema de nenumărate ori, în cinci minute m-a uitat şi
a primit pe urmaşa mea cu aceleaşi aplauze, iar jurnalele i-
au lăudat „geniala" interpretare, cu toate că era mai puţin
decît mediocră.
Ca să sfîrşesc cu Hamlet, spun celor cari nu ştiu, că aci,
în rolul actorului, s-a manifestat în mod nediscutabil ta-
lentul lui Ion Petrescu. 5 Mai trebuie iarăşi să spun că, încă
de pe atunci, începuse mania scoaterii pieselor de pe afiş.
Piesa făcuse serie, cu reţetă mijlocie de 1500, şi cu toate
astea rivalii lui Manolescu, în unire cu autorul unei piese
originale care aştepta, susţineau să se întrerupă. Şi s-a
întrerupt.
I-a luat locul Copila din flori. Distribuţia şi interpretarea,
bune. Succes, destul. D-na Ionaşcu-Papadopol găseşte, într-
un rol mic, ocazia de a se pune în evidenţă.
A reintrat la rînd iar Hamlet, cu întreruperi, pînă spre
Crăciun, cînd a început Scrisoarea pierdută °.
Aceasta din urmă fusese şi bine distribuită şi bine stu-
diată. Autorul, la citire, dase fiecărui rol intonaţiile ne-
cesare. Ion Petrescu în Trahanache, Catopol în Farfuridi şi
Niculescu în Caţavencu făceau un trio „rarisim". Era însă
unul, care, numai apărînd, îi bătea pe toţi : Mateescu ;
nimeni n-a mai jucat pe Cetăţeanul turmentat, ca el. Eu, cu

105

4* 31
o volubilitate drăcească, înfăţişam pe coana Joiţica. Despre
Iulian, în Pristanda, slabă menţiune ; era Iulian ; judecind
după Ipistatul din Noaptea furtunoasă, toţi se aşteptau la
mai mult.
Totuşi, Iulian rămînea şi va rămîne un mare artist.
Printr-un vast talent de a imita, înfăţişa pe oricine. Ordinar
în haină neagră ; şi cu toate astea, lucru curios, era în stare
să interprete nuanţele cele mai fine ale celui mai distins
caracter. O altă calitate însemnată : naturalul. Aplauzele
nu-i influenţau interpretarea ; oricît l-ai fi lăudat, el nu
exagera efectele. Ca om, foarte glumeţ şi foarte fertil în
apropouri. Să citez o scenă : O actriţă, întoarsă, în 78, de la
Paris, după ce vizitase Expoziţia, îi spunea lui Iulian : „Ce de
lucruri frumoase ! M-am întors cu două cufere pline". -
„Cam ce ?" - „Ee ! Multe ! O rochie aşa... alta altmintreli... Şi
pălării şi pantofi, şi lenjerie... Şi mi-am cumpărat şi-o
pereche de ciorapi de mătase, brodaţi cu aur, splendizi..." -
„Aşa ?... Atunci ca să-i arăţi, să nu mai umbli decît cu
picioarele-n sus."
Lîngă el, Mateescu. Alt temperament. Păcătuia adeseori
prin tendinţa de a exagera ; cum simţea c-a făcut efect, îl
întindea. Avea în joc o notă, un fel de naivitate specială,
care-1 făcea numaidecît simpatic. Interpreta tot felul de
roluri : ţărani străini, ca Rutland - băieţi de prăvălie, în Trei
crai - mahalagiu romîn, Cetăţeanul turmentat - gazetar sui
generis 28, Rică Venturianu - bătrîni, ca
28In felul său (lat.).

106

4* 31
 cel din Olteanca, şi roluri ca Choufleury, ca Tromboli,
ca... în sfîrşit un bogat talent de compoziţie.
Nu trec peste Scrisoarea pierdută, fără a spune că a
avut mare 6ucces.
De piesa aceasta, şi de o alta, se leagă una din cele mai
mari dureri din viaţa mea. Tată-meu...
Rup şirul vorbei, pentru a-1 descrie în citeva rînduri.
Mic de statură, slab, dicţiune desăvîrşită, priviri pătrun-
zătoare, voce răguşită, ca a lui Novolli 7. Cult. Poliglot.
Neîntrecut zicător de versuri. Juca cu atîta pornire, încît
mulţi considerau aceasta ca un defect. Artist de detalii, în
scenă, nu se ocupa numai de ol, ci de toţi cari-1 înconjurau.
Mare metteur-en-scene. Juca bine şi comedia de salon,
Acrobatul, şi comedia farsă, Les Jocrisses de l'amour - şi
dramele mari, Les enfants d'Edouard. Rolurile lui favorite :
Ludovic al Xl-lea 8, Glocester 9, Arbore l0, Orscolo etc. Ca om,
să spuie d. Carada - pe care 1-a ajutat cînd ora sărac - ce
inimă bună avea.
Retras din teatru, luase obiceiul, ca, mai la toate repre-
zentaţiile şi fără excepţie la prime, să vie în cabina mea,
pentru a-mi controla îmbrăcămintea, coafura şi grimele.
Dacă era mulţumit, se ducea în sală şi asista la spectacol,
urmărindu-mă cu atîta atenţie, încît mulţi din cunoscuţii lui
- ca Zenide şi Pocnaru-Bordea - îşi ziceau : „Noi ar trebui să
plătim de două ori, căci vedem jucînd şi pe Aris-tizza, pe
scenă, şi pe Dimitriad, în sală". Dacă nu era mulţumit, mă

107

4* 31
silea să mă-mbrac sau să mă pieptăn, a doua oară. Aşa mi-a
făcut în Spiridon din Noaptea furtunoasă. Se ştie că rolul
cere perucă vulvoi, costum murdar, cizme ca vai de lume,
şorţ verde etc. Eu aveam costum murdar, aveam şi cizme
înnoroiate şi şorţ reglementar... numai, în loc de păr vulvoi,
îmi pusesem nişte plete blonde, buclate, iar la obraz, eram
ca cea mai delicată domnişoară de măritat.
- Ce e asta ?... Cum se poate !... Ia uitaţi-vă hal !... Vino-
ncoa !
Şi mi-a pus mîna în perucă, mi-a zbîrlit pletele, mi-a scos
rumcneala din obraji, m-a murdărit cu creion negru - într-un
cuvînt, mi-a dat le physique de l'emploi *.
Tot- aşa păţisem la Iaşi, mai demult, la începutul
carierei. Jucam alături de el, în Rabagas 11, un băiat de
tipografie. El nu mă observase înainte de a se începe
spectacolul : eram îmbrăcată curat, spălată, pieptănată...
Zic, intrînd în scenă, cele cîteva cuvinte din rol şi ies,
nebăgată în seamă. In antract, vine lîngă mine, îmi vorbeşte
şi, prefăcîndu-se că mă mîngîic, ca laudă, începe a-mi netezi
obrajii. Reintru în scenă, în actul următor, şi, pe dată ce
apar, toată sala izbucneşte în rîs. Aşa manifestaţie, pe
neaşteptate, m-a înmărmurit. Mă întrebam : ce-am făcut ?
ce s-a rupt pe mine !... Sfîrşindu-mi paragraful, fuga în
cabină, plîn-gînd ; şi acolo mă văd într-o oglindă. Tată-meu,
mingîin-du-imă, mă mînjise pe obraji cu funingine.

108

4* 31
 Ast obicei al lui de a mă controla şi 1-a curmat la a 10-a
reprezentaţie a piesei Scrisoarea pierdută. In prima jumă-
tate a lunci decembrie 84, fiind bolnavă, cedasem rolul
Zoiţei ; însănătoşindu-mă, n-am apărut repede în nimic, căci
începuse seria lui Boccaccio, - aşa că, pe scenă, tată-meu m-
a văzut pentru ultima oară în Scrisoarea pierdută.
Aceasta e prima legătură.
A doua, e cu piesa Ovidiu.
Intrasem în anul 1885. Jucam rar, dar Dumnezeu mă
ştie cum - fiindcă într-o dimineaţă din februarie, tată-meu,
fără să spuie nimănui nimic - după ce trecuse pe acasă la
mine şi plecase, fără să mă poată vedea, din cauza unui
clopot care nu suna - dispăruse.
O săptămînă, două, trei, patru - nimic !... Nici urmă, pe
nicăieri ! Nici o ştire, de la nimeni !...
Tocmai pe la jumătatea lui martie, după 6 săptămîni, în
timpul reprezentaţiei a 4-a a lui Ovidiu, în care nu mai eram

eu -*un
Aici : înfăţişarea
suflet milostiv, cerută
înaintede
derol (fr.). în scenă, mi-a dat
a intra
de veste că tată-meu a fost găsit înecat, în Dîmboviţa.

60

109

4* 31
(i

110

4* 31
 61
Seria lui Ovidiu s-a întrerupt, şi iată pentru ce nu păs-
trez în legătură cu această piesă, decît două mari amintiri :
adeverirea morţei tatălui meu, la a 4-a reprezentaţie, şi o
durere de cap grozavă, la prima ; atît de grozavă, încît
doctorii teatrului, Marcovici şi Chabudianu, erau de părere
să se amîne reprezentaţia. Mai ţiu minte apoi, ca prin vis, că
sala gemea de lume, că aşteptările tutulor erau mari şi că a
doua zi s-a zis că piesa era inferioară Banduziei. Poate că
opinia avea dreptate şi, în acest caz, cred că agonia
monotonă din actul al 4-lea e cauza, deşi mulţi au fost de
părere că acel act al 4-lea (devenit mai tîrziu, prin adaos, al
5-lea) ar fi putut forma o piesă singură, sub titlul de
Moartea lui Ovidiu. După mine, cauza cea mare a nereuşitei
a fost atît montarea mai mult decît slabă, cît şi - cum îmi
scrisese Alecsandri înainte încă de a sfîrşi piesa - faptul că
publicul nu iartă două succese, unul după altul 12.
Amănunt important, mărturisit, după cum se va vedea
într-o scrisoare, de însuşi autorul : actul morţei lui Ovidiu a
fost scris înaintea celorlalte.
în stagiunea aceasta s-a mai montat şi Mîndrie şi amor,
în care jucam pe Clara de Beaulieu.
Reprezentaţia de închidere, Nea Frăţilă.

[XVII]

111

4* 31
 în primăvara anului 1885, cam prin mai, se formează în
Bucureşti o trupă, compusă din : Amelia Welner-Not-tara,
Nini Valéry, Alexandrina Alcxandrcscu, Maria Schablowsky,
o fostă actriţă ieşană, retrasă de mult, şi din : Nottara,
Gabrielescu (tenorul), Petreanu, Catopol. Mircea Djmitriad
(frate-meu) şi Gusty *, ca regizor şi sufleur.
Plecăm - eram şi eu între ei - de-a dreptul la Cernăuţi,
cu următorul repertoriu :
Fîntîna Banduziei, succes cunoscut ;

Chouţleury, în care Nottara juca pe Balandar şi Gusty pe

Peterman ;
Ovidiu, actul al II-lea, devenit al III-lea ; Angelo
Malipieri; Supliciul unei femei şi Hamlet, actul nebuniei.
Primirea în oraş, cît se poate de animată, cordială. Nu-
mele lui Alecsandri, succesele lui de pînă atunci, reputaţia
cîtorva din trupă ne deschidea toate uşile.
Ne trebuia orchestră pentru Banduzia şi pentru Chou-
fleury. Imediat, membrii societăţii „Armonia" au format o
orchestră de amatori, sub conducerea lui Eugeniu Meşeder,
secretarul de atunci al mitropoliei.
La reprezentaţii nu începeam pînă nu apărea în sală
mitropolitul Morariu Silvestru - un om blînd, bun, desă-
vîrşit, un adevărat păstor. Dacă se juca o piesă a lui
Alecsandri, cît ţinea spectacolul nu se aşeza pe scaun ; sta în
picioare, ca în biserică. Nu numai că nu împiedica pe ceilalţi

112

4* 31
preoţi de a veni la teatru, dar le plătea şi locurile, ca şi
studenţilor de la seminar.
Era pe atunci o pleiadă de tineri : Vasile Morariu, fiul
mitropolitului - poetul Stamate, venit să ne vadă -Onciul,
acum în Bucureşti - şi alţii, care-şi petreceau vremea tot
printre noi, fie la teatru, fie pe unde locuiam, fie la
mitropolie, căci mitropolitul aproape zilnic nc aştepta cu
pusă masă.
Tinerii din societatea „Armonia" se ocupau de toate,
pînă şi de recuzită. în Angelo, aveam nevoie de o cruce, pe
care trebuia să fie gravat numele Tisbe. Mi s-a adus una,
foarte frumoasă, un adevărat giuvaer ; iar a doua zi,
societatea mi-a retrimes-o ca dar, după ce adăogase lîngă
cuvîntul Tisbe, următoarea dedicaţie : „Pentru tine",
cuvintele cu cari Catarina - rolul meu - sfîrşeşte un act, cînd,
după luarea narcoticului, se duce să se roage.
Să zic cîteva cuvinte şi despre oraş.
Poetic, pe placul meu, aşezat pe deal şi pe vale, cu o
grădină publică splendidă şi posedînd o adevărată co-
moară : mitropolia. Frumoasă clădire !... Am văzut in
eaţesături atît de fine, încît nu lc-am crezut lucrate de mină
de om.
Fiindcă vorbii de grădina publică, să povestesc o în-
tîmplare :
Era oprit să se rupă flori. Aveam însă mare dorinţă H
obicei romînesc - să înfrîngem regula. Unul din noi rupe

113

4* 31
eîteva roze, fără să-1 vadă nimeni. Greutatea insă era alta ;
era că, la ieşire, trebuia să trecem pe lîngă pavilionul
grădinarului. Cum să le ascundem ?... Evrika /... în fundul
jobenului unui domn. Ne mai plimbăm puţin, cu
nevinovăţie, şi, uitînd furtul, pornim spre ieşire. în dreptul
pavilionului, grădinarul, care cunoştea pe unii din noi,
salută ; noi răspundem ; domnul cu jobenul se descoperă...
şi începe o ploaie de trandafiri.
Tablou !...
într-altă zi, m-am îmbrăcat ţărăneşte - costumul cu care
jucasem în Nea Frăţilâ - am cumpărat un coşuleţ cu fragi şi
l-am dus la mitropolie.
- Ce vrea ţărăncuţa aia ? a întrebat mitropolitul, ză-
rindu-mă de la o fereastră. Văd că are fragi de vînzare. Să-i
dea 10 crăiţari şi s-o cheme încoa.
Cînd am intrat şi m-a cunoscut, nu mi-a mai dat crăi-
ţarii, dar m-a oprit la masă.
Oprire la Botoşani.
în noul oraş, prima reprezentaţie iar Fîntîna. Ce altceva
am fi jucat, cînd, de la Dorohoi la Severin, nu se vorbea
decît de ea - cum s-a vorbit în aceşti din urmă ani de Cyrano
2
.
A doua zi, dejun în onoarea mea, la d-1 Ionică Ciolac. In
capul scărei, m-aştepta stăpîna casei, îmbrăcată în alb,
avînd în dreapta şi stînga doi copilaşi, doi îngeri. „Cest ce
* „Asta e ceea ce pot să vă ofer mai bun" (fr.).

114

4* 31
que j'ai de meilleur ă vous offrir" 29, mi-a zis, arătîn-du-mi
copiii. în salon, un quatuor de admiratoare ale autorului
Blanduziei : d-rele Alisa şi Adela Cananău, d-na Samurcaş şi
d-na Ulea.
De cîte ori am citit, de atunci încoa, primirile ce li se fac
artiştilor bons pour VAmérique '30, mi-am adus aminte de
succesele noastre din vremuri. E însă o deosebire : în
primirile moderne, predomină elementul material, banul ;
odinioară, altul fiind publicul, predomina simţknîntul. Şi tot
în legătură cu aceste amintiri, răsfoindu-mi impresiile,
constat că in cariera mea, aceea ce nu m-a părăsit niciodată
a fost norocul de a fi totdeauna simpatică tutulor, şi mai
ales femeilor.
Din Botoşani, cu aceleaşi regrete, la Iaşi.
Aci, jucăm în teatrul cel mare, zis „Teatrul de la deal",
clădit pe locul unde e azi Universitatea. Tot acolo jucasem
în 1873, la primul meu angajament, sub direcţia lui Aslan.
Ce-am simţit cînd m-am revăzut pe scena pe care în-
cepusem, nu ştiu să spun, nu pot. Ştiu însă că multă vreme
mă arsese dorinţa de a mă reîntoarce în Iaşi şi de a rejuca în
acel teatru. Mai ştiu iarăşi că în prima seară a acestui
turneu de „revenire" într-un antract, a venit pe scenă să mă
felicite un domn Constantiniu, şi, cum l-am zărit, l-am
recunoscut : aceluiaşi domn, pe la 74, cînd umbla prin
Bucureşti să angajeze actori pentru Iaşi, îi propusesem,
29Buni pentru America (fr.). Aristizza se referă la acei artişti care primeau angajamente sau invitaţii în America numai dacă erau celebri.
30Buni pentru America (fr.). Aristizza se referă la acei artişti care primeau angajamente sau invitaţii în America numai dacă erau celebri.

115

4* 31
modestă, să mă angajeze şi pe mine şi-mi răspunsese,
strîm-bîndu-se : „nu pot, drăguţă ! porţi ochelari". (îi
purtam de la vîrsta de 16 ani.)
Mi-a venit să-i zic : „vezi, domnule, că ochelarii nu strică
?" dar l-am lăsat şi l-am primit laudele, cu aceeaşi plăcere
cu care iei un medicament.
Eram în toiul verei. Lume puţină. Încasări... cît să nu
pierdem ; succes moral, nespus. Printre entuziaşti, era
Veronica Miele, care putrezeşte la mănăstirea Văratic...
*
întoreîndu-mă în Bucureşti, găsesc o scrisoare a lui Alec-
sandri...
Dc altminteri, pentru Alecsandri - care, de cînd m-a
văzut întîi şi pînă a dispărut, mi-a fost prieten - am avut •o
admiraţie, pe care moartea lui mi-a prefăcut-o în cult. De
cîte ori trecea prin Bucureşti, descindea la „Broft" sau la
„Bulevard", şi mă chema să-mi citească ce scrisese în lipsă.
îmi făgăduise un rol în Dezrobirea ţiganilor, o piesă cu un
subiect carc-1 ispitea. Multe versuri mi-a citit, versuri
rămase inedite, din vinovata indiferenţă a mecenilor.
Altora, li se publică, după moarte, toate elucubraţiile ; lui,
care-a dat limbei romîneşti o formă ; lui, privighetoarea,
care a cîntat o viaţă întreagă - ce i s-a mai publicat după ce-
a tăcut pentru totdeauna ?
Un Imn către soare mi-a atras mai ales admiraţia. Cînta
soarele, ca tot ce poate fi mai binefăcător pe lume ; căci, ica

116

4* 31
şi lui Goethe, îi plăcea mult lumina. Odată întrebîndu-1 ce
număr are odaia în care sta la otel, mi-a răspuns : „unde vei
vedea mai multă lumină, acolo să intri".
Şi-n lumină a trăit - lumina gloriei ; în lumină a murit -
lumina luncei din Mirceşti. Vestea stingerei sale mi-a venit
într-o zi de august - 22 august 1890 - zi splendidă, plină de
viaţă.
Nu ştiu de ce, parcă mi-era necaz că nu sc stinge şi soa-
rele, o dată cu poetul.
Iată cîteva din scrisorile sale, pe cari, împreună cu
manuscrisul piesei Ovidin, le-am dăruit bibliotecii V. A.
Urechiă, din Galaţi :

Mehadia, iulie 1884

„Scumpa Getta,
Iţi dau acest titlu pîn'ce, graţie lui Ovidie, vei purta
numele de Julia ; însă, ca să pot rechema din noianul
seculilor trecuţi acele umbre dispărute, îmi trebuie puteri cc
sper să cîştig în apele lui Ercul. In urma curei ce fac, voi
merge la Sinaia unde poate m-oi apuca de lucru...
Vestea despre lucrarea dramatică întreprinsă de
Urechiă m-a bucurat, căci îmi place a vedea tinerimea
lucrînd cu entuziasm pentru teatru. Dar apropo dc teatru :
am auzit că direcţia voieşte să înceapă viitoarea stagiune
prin F'mtîna Blanduziei. De este adevărat, doresc ca piesa

117

4* 31
să se reprezinte cu îndreptările ce am introdus, cînd a fost
să o dau la tipar.
O artistică strîngere de mină."

Mehadia, 1 august 1884

„Dragă Getta,
Ca cea mai bună probă dc bună plecare, spre a-ţi
îndeplini dorinţa, autorizez pe Manolescu să joace rolul lui
Gallus în Blanduzia-
Cît pentru Ovid, mă gîndesc mult la el, însă pîn-acum nu
am reuşit a-mi forma un scenario... de care să fiu mulţumit.
Răbdare 1...
Reintrarea lui Manolescu la teatru şi prezenţa d-rei
Bîrsescu în luna lui mart, la Bucureşti, mi-or prileji poate o
combinaţie dramatică mai largă - vom vedea.
Mai şed aice trei săptămîni ; apoi voi veni la Bucureşti,
ca să vorbesc cu Cantacuzin, despre decorul actului al II-lea
şi apoi voi petrece toată luna lui septembre la Sinaia."

Mehadia, 3 august 1884

„Scumpă Getta,

118

4* 31
 Ţi-am primit portretul şi l-am admirat în privirea pozei
şi a costumului, nu însă şi în privirea asemănării, care lasă
mult de dorit.
Deşi aici sunt prea ocupat cu băile şi cu primblările
higienice şi nu am timp să fac versuri, mă gîndesc cu drag la
Ovidie şi la Iulia, nepoata de fată a lui August ; voiesc să fac
din acest rol ceva încă mai pasionat decît Getta, şi sper să-ţi
pregătesc un succes încă mii mare. Cînd ?...
Asta depinde dc la capriciul muzei... Trebuie dar să nu
fim nerăbdători, ci să aşteptăm venirea copilului pe lume în
cele mai bune
Mirceşti, 9 nov. 1884

Mirceşti, 24 oct. 1884

„Iubită Getta,
Nu ştiu din care împrejurare, scrisoarea d-tale şi
broşura întitulată Romeo şi Julieta au sosit aici abia de trei
zile ; să vede că ele s-au oprit să se odihnească puţin la
Roman, sau poate la Mărăşeşti, pe care funcţionarii poştei îl
confundă cîteodată cu Mirceşti. Am răsfoit broşura în
treacăt şi mărturisesc că, deşi traducerea poate să fie
exactă, însă mi s-a părut că întregul ei, cu scene în proză, în

119

4* 31
versuri albe şi în versuri rimate, ar produce mari dificultăţi
pentru studiul rolurilor, şi nu ar obţinea succesul lui
Hamlet ; afară de aceasta sunt pasagiuri care trebuie sau
şterse, sau prelucrate... Cine ar cuteza să întreprindă o
asemenea lucrare ? Cine ar avea curajul să se atingă de
Shakespeare ? Eu unul, nu. ...Nu mă ating de cele sfinte... si
dar vin a declara că-mi este cu neputinţă să îndeplinesc
cererea ce mi-aţi adresat.
Cerce Manolescu, care a tradus pe Hamlet într-un mod
satisfăcător, şi poate că, consultîndu-vă împreună, veţi reuşi
a adapta pe scena noastră traducerea lui D. Ghica.
Cît pentru mine, ferindu-mă dc această grea sarcină, mă
restrîng în cercul ocupaţiei mele favorite, lucrînd drama lui
Ovidiu.
De-mi va ajuta Dumnezeu, sănătatea şi împrejurările,
sper să o mîntui în iarna aceasta şi poate chiar să o pun pe
scenă în luna. lui martie. Rolul Iulici şi al lui Ovidiu vor avea
o importanţă marc şi, atît d-voastră cît şi lui Manolescu, v-
or da prilej de a dezvolta frumoasele talente ce posedaţi.
Am început de la sfîrşit, şi am scris scena cea dc pe urmă
a piesei ; ca va stoarce cîteva lacrimi publicului, căci însumi
eu am fost uimit în unele pasajuri...
O sărutare părintească dc autor."
„Ma chère Gctta,
Réjouissez-vous ; la pièce d'Ovide avance à grands pas.
J'ai ouvert les robinets et les vers coulent de source, avec

120

4* 31
une abondance telle gue si nulle interruption fâcheuse ne
survient, j'atteindrai rapidement le moment où l'auteur
écrit le mot Finis, au bout de son oeuvre.
La pièce est en quatre actes, au lieu de trois. Dans
chacun, vous avez des scènes très belles, où vous serez
superbe. Tachez donc de conserver précieusement votre
santé, pour que nous puissions remporter une belle victoire
au comencemment du mois de Mars.
Je vous parle de victoire, ma chère amie, avec une
présomption assez juvénile ; mais parviendrai-je à me
soutenir à la hauteur de la Blandusia ? Ne dira-t-on pas que
je baisse ? C'est là mon tintouin.
Bah ja compte sur votre talent et... vogue la galère I
Tout à vous *."

Paris, 31 decembre 1885

„Draga mea Gctta,
închei anul acesta, scriindu-ţi cîteva rînduri, pentru a-ţi
ura de sărbători îndeplinirea tuturor dorinţilor şi a te
felicita de succesele ce obţii la Iaşi.
„Dră^a mea Getta
Bucură-te, piesa Ovidiu face paşi mari. Am deschis
robinelele r versurile ţîşnesc ca din izvor şi alît de abundent
încît dacă nu se Intîmplă nici o oprire supărătoare, voi

121

4* 31
ajunge curînd la momentul în care autorul scrie cuvîntul
Finis, la capătul operei sale.
Piesa are patru acte, în loc de trei. In fiecare ai scene
frumoase, în care vel fi admirabilă. Caută deci să-ţi păstrezi
cu grijă sănătatea, ca să putem culege o biruinţă frumoasă
Ia începutul lunii martie.
Iţi vorbesc de victorie, dragă prietenă, cu o
prezumţiozitate destul de copilăroasă ; dar voi izbuti oare
să mă menţin la nivelul Blan-duziei? Nu se va spune că am
scăzut? Aici e încurcătura. Bah !... Contez pe talentul tău
şi... fie ce-o fi I
Al tău." (fr.).
Ai întreprins un lucru greu, dar meritoriu, acela de a
reda viaţă teatrului naţional din Moldova3 şi sper că vei
reuşi, căci dacă o rîndunică nu face vara, cîteodată o singură
artistă, prin talentul său, ridică pe camarazi la nivelul său şi
scapă o stagiune teatrală de amorţire.
M-am bucurat că ai transplantat în Iaşi pe Horaţiu şi pe
Ovidiu, acum abandonaţi în Bucureşti şi îţi mulţumesc ca
autor şi ca iubitor de literatură dramatică.
în capitală, diletantismul muzical a sfîrşit de a pune în
grea cumpănă pe bieţii societari, cari, după cum mi se scrie,
au puţine bene-ficiuri a împărţi. Gr. Cantacuzino şi-au dat
dimisia... Pentru care motiv însă ? Nu ştiu. Cine va fi numit
director în locul lui ? Mister I...
Poate Stănccscu.

122

4* 31
 Aveţi iarnă siberiana p-acolo ; aice, avem ploi, neguri şi
umezeală şi căminuri cari fumează cît paşa de la Rusciuc. N-
am fost nici la un teatru de cînd mă aflu reîntors în Paris ;
probă că îmi convine mai bine să-mi petrec serile în casă.
Mai mult mă atrăgea teatrul nostru din Bucureşti.
D-na Alecsandri îţi trimite complimente afectuoase şi îţi
doreşte ca şi mine coroane şi ovaţiuni.
Ion Ghica a fost la Paris şi au petrecut vreo opt zile cu
noi.
Salve I"

Mirceşti, 21 septembre 1886

„Iubită Getta, %
Vestea reintrării d-tale între societarii Teatrului Mare3
m-au bucurat foarte mult. Iată-te în sfîrşit iar la locul ce ţi se
cuvine şi pe care l-ai căpătat prin ani de lucru şi prin
talentul necontestat ce posezi. De acum pas înainte,
întovărăşită de aplauzele publicului, pentru dezvoltarea
artei dramatice şi satisfacerea dramaturgilor 1
Eu sper că voi relua condeiul în iarna ce vine şi mă voi
gîndi la artista mea favorită, cînd voi întreprinde o nouă
scriere în versuri.
V. Alecsandri"

123

4* 31
 Intrînd într-altă stagiune (85-86), direcţia Cantacuzino-
Stăncescu combină drama cu opera şi opereta.
La deschidere, Lucia 1. Urmează Hamlet. După Hamlet,
.iar Lucia. A patra, Fîntîna. Apoi, intră-n rînd opereta, cu
Giroflé, alternată cînd cu opera, afiş neschimbat, cînd cu
drama, care tocmai la 15 octobre dă o premieră, Fecioara
de la Orléans 2 ; aşa că, ide la 1 octobre pînă la 1 ianuarie,
reprezentaţiile se ţin şir ; în trei luni, numai vreo zece seri
au fost libere.
Fecioara de la Orléans, tradusă de Iacob Negruzzi, s-a
montat după stăruinţele directorului de scenă Teodor
Aslan.
Am desfăşurat pentru studiarea acestui rol - impus de
direcţie - atîta stăruitoare muncă, cîtă n-am pus pentru zece
alte roluri. Pe lîngă osteneala ce trebuia să-mi dau, ca cu
oricare rol, am luat ca profesor pe un fost regizor german,
Bettelheim. Şase săptămîni, sub explicaţiile lui -prin cari, pe
de o parte, aflam interpretarea dată de germani, iar pe de
alta mi se lămureau comentariile diferiţilor autori - şase
săptămîni, mi-am învăţat rolul vers cu vers, cuvînt cu cuvînt,
cum învaţă un elev al Conservatorului. Scena cu ducele
Burgundiei, ădi-urile din actul prim, monologul din al 4-lea,
scena următoare cu Lionel şi moartea, le repetam zilnic,
pînă cînd cădeam extenuată. Pentru duelurile, pe cari Ioana
d'Are trebuia să le aibă în scenă, fiindcă nu ştiam nici să ţin

124

4* 31
spada în mînă, am luat un maestru de scrimă. Şi pînă în
ajunul reprezentaţiei n-am avut odihnă.
Piesa s-a jucat cu o distribuţie cum nu se putea mai
bună :
Isabeau de Bavière - d-na Vermont-Ventura, care a des-
făşurat o emoţionantă putere dramatică.
Agnès Sorel - Maria Vasilescu, cadra.
Regele - Manolescu, asemenea unui Christ, cînd apărea
la procesiune, sub baldachin.
Ducele Burgundiei - Ion Petrescu, considerat deja ca
actor de seamă.
Carol al Vl-lea - Nottara, al cărui joc nu mi-1 mai aduc
aminte.
Montarea cum nu se mai văzuse la noi. Figuraţie nu-
meroasă ; mişcările mulţimei, bine stabilite ; costumele,
spedele şi armurile, noi, aduse din străinătate... în sfîrşit, se
făcuseră cheltuieli mari.
în zadar !... Piesa n-a plăcut.
Cine era de vină ?... Eu, insuficientă, din punctul de
vedere al fizicului ? Sau publicul nostru, refractar reperto-
riului clasic german, mai ales pe atunci ? înclin pentru
această din urmă presupunere, fiindcă, afară de Hoţii şi,
întrucîtva, Luisa Miller3, nici o „importaţic" nemţească n-a
fost bine primită. Afară de aceasta, oricît de insuficient ar fi
fost fizicul meu, el nu putea avea o importanţă decisivă în
succesul piesei, cu atît mai mult, cu cît asupra interpretării

125

4* 31
nu ini se putea aduce nici o învinuire, nici mie, nici celorlalţi.
Mai mult : cele trei scene capitale, cu ducele de Burgundia,
cu Lionel, şi în faţa morţei, le-am jucat astfel, încît doctorul
Marcovici, cunoscător reputat, după spectacol, i-a zis
directorului :
- Ce crapaud (sic) est extraordinaire. 31
Pierind piesa de pe afiş, după 4 reprezentaţii, s-a hotă-
rît să se monteze Romeo şi Julia.
Iar discuţii !... In lipsa directorului, d-1 Stăncescu, care
ştia cîtă osteneală îmi dasem cu rolul Juliei, îmi făgăduise să
facă loc piesei imediat după Fecioara şi ţineam la aceasta, şi
în nerăbdarea de a juca pe Julia, şi ca o „revanşă" a
nesuccesului, către care nu mă împinsese decît d-sa,
impunîndu-mi rolul.
Romeo era tradus din englezeşte de Dumitru I. Ghica.
Cu tăieturile, pe cari Alecsandri declarase a nu îndrăzni să le
facă, se însărcinase d-1 G. Steriad, membru în comitet,
consultînd textele germane.
Vine prima repetiţie. Directorul Cantacuzino, întors din
străinătate, îmi face cunoscut că nu-mi poate da rolul Ju-
lietci, deoarece, fără a avea ştire de cele ce hotărîse d.
Stăncescu, în lipsă-i, îl făgăduise d-nei Ana Popcscu-
Manolescu. O dată cu aceasta, îmi arată şi o altă traducere
a piesei, făcută de însuşi Manolescu, după textul prescurtat
de Rossi - ceea ce, fie zis în fugă, stabileşte că e vechi
obiceiul actorilor de a traduce piese, momiţi de cei 5%.
31Broscoiul ăsta (sic) este extraordinar (fr.).

126

4* 31
 Insist pe lîngă director, arătîndu-i că am studiat rolul cu
Ellen Terry ; că traducerea lui Manolescu, după o altă
traducere, nu se poate compara cu a lui Dumitru Ghica ; că
promisia d-sale era contrabalanţată de promisia făcută
mie... în sfîrşit, fiindu-mi cu neputinţă să-1 conving, mi-am
pierdut răbdarea şi nu ştiu ce i-am zis. El mi-a bătut cu
pumnul în masă ; eu, drept ultimă replică, am ieşit, trîntind
uşa.
Zece minute în urmă, trimiteam direcţiei din Bucureşti o
hîrtie, demisia - iar preşedintelui din Iaşi, o telegramă :
„propun angajament 500 lei pe lună".
în aceeaşi seară, propunerea fiind imediat primită, plec
la Iaşi, unde, chiar a doua zi, deschid stagiunea 4 cu Ovidiu.
Preşedinte al comitetului era Verussi, un mare iubitor
de artă, artist el însuşi. Acesta, împreună cu societarii,
îneîn-taţi de venirea mea - căci erau siguri că le voi spori
mult reţetele, hotărăsc, la facerea contractului, să-mi dea,
peste angajament, cîte două beneficiuri pe lună.
Şi am intrat în stagiune.
înainte de a arăta repertoriul, să vorbesc, pe cît m-ajută
memoria, de stîlpii de-atunci ai teatrului moldovean.
Bălănescu - comic, cu care cam aduce azi, ca fizic, Ion
Niculescu. Mare talent. Cultură superioară. Bun profesor.
Familie distinsă. Educaţie aleasă. Excesiv de delicat. Inca-
pabil de o faptă josnică. Cinstit. Prieten sincer. începuse
teatrul în Bucureşti. Venise la Iaşi, adus de Pascaly. Nu era

127

4* 31
mediocru în nici un rol. Calitatea de căpetenie, naturalul, îl
prindeau şi costumele, şi haina neagră. Efectele comice nu
le baza pe mimica exagerată, sau pe mişcări dezordonate, ci
pe felul de a zice. Printre rolurile lui de căpetenie : Marecat,
Mercadct, d-rul Tolosan din Amicii falşi 5,

128

4* 31
 Moulinet din Mîndrie şi amor, Postum din Fîntina,
Saint-Godens din Dama cu camelii.
Luchian - comic-cbarge 32.. Te făcea să rîzi, cum apărea.
Avantagii fizice atît de mari, încît la 60 de ani juca comici
naivi şi ingenui. Intonaţii inimitabile. Cînd îmi zicea în Haidi
cu nunta, în care jucam o contesă : „închipuieştc-ţi,
doamnă, că mi-am pierdut lămîiţa", mă porneam pe un rîs,
de nu mai puteam vorbi. Binecrescut. Relaţii alese. Prieten
cu Alecsandri. Pictor distins. Citit. însurat cu Ga-briela, o
actriţă retrasă, renumită în timpuri prin frumuseţe, prin
voce, şi prin aceea că a creat o mulţime de roluri din
repertoriul Millo-Alecsandri. Am jucat cu el foarte rar, căci
evita repertoriul nou, probabil din cauza memoriei care nu-
1 mai ajuta să înveţe, spre deosebire de Bălănescu, care,
din contra, prefera piesele noi. Calul de bătaie : Jocrisse.
32Comic caricatural (fr.).

129
71
 Galino6 - june prim şi grand premier role. în toate
interpretările lui, predomina studiul. Elegant, distins, un
vrai prince 33, Atît era de manierat, încît, dacă ieşea din
rolurile de nobili, păcătuia, căci îi lipsea avîntul. Profesor la
Conservator. Rolurile lui : Ţarul din "Ţarina7, Prinţul din
Rabagas, Horaţiu din Fîntina etc.
Hasnaş8 - tînăr, frumos, natural, în floare. Juca nu
comici, ci amorezi. L-am văzut pentru prima oară în ducele
de Bligny din Mîndrie şi amor, şi imediat mi-a venit ideea să
joc cu el Romeo şi Dama cu camelii.
Avea pe atunci o mare calitate : eleganţa. Se mai zicea
că cîntă frumos ; nu l-am auzit.
Ca femei, puţine şi puţin de zis. Elena Laşcu, Lutza Botez
şi Atena Gcorgescu - aceasta din urmă remarcabilă în cîteva
comedii, ca Noaptea furtunoasă.
între aceştia, am jucat toată stagiunea 85-86.
Repertoriul : Ovidiu, Fîntina, Romeo şi Julia, Fata
bancherului, Mîndrie şi amor, Dama cu camelii, Trecătorul 9
(tradus de Volenti), Mînăstirea de Castro10, Caterina
Howard.

33Un adevărat prinţ (fr-).

130
71
 Mînăstirea de Castro mă sileşte să mă opresc pentru a
arăta că în ea a debutat d-ra Aglae Teodoru.
Cît am jucat în Iaşi, preşedintele comitetului, Leon Ne-
gruzzi, N. Volenti, Al. Xenopol - care pe atunci da adeseori
nişte serate literare strălucite şi întreaga societate ieşană -
se întreceau, care de care, nu să mă admire ; cuvîntul
propriu e altul : să mă răsfeţe n.
în timpul acesta, la Bucureşti, se rcluase Hamlet, cu d-
na Popescu-Manolcscu în rolul Ofeliei, şi publicul, după cum
am spus, o primise ca şi cum n-ar fi fost nici o deosebire
între valorile interpretărilor noastre. Revoltată -eram încă
tînără ! - de atîta... inconstanţă, ca să nu zic altfel, am
respins în nenumărate rînduri propunerile ce-mi făcea V. A.
Urechiă, membru în comitet, de a mă reîntoarce. Speranţa
însă că voi ceda i-a făcut să amîne cu mai bine de o lună
„premierele" cîtorva piese, în cari-ar fi urmat să joc, precum
: Kean, Marţial şi Pygmalion 12.
A urmat chiar un proces, deschis de direcţie, care-mi
cerea despăgubiri pentru pagubele aduse teatrului prin ple-
carea mea. Tribunalul, după pledoariile favorabile mie ale
avocaţilor Danielopol, Grădişteanu şi Haralamb Fundă-
ţeanu, a respins, ca nefundate, pretenţiile direcţiei.

[XIX]

131
71
 In Italia, vara, după sfîrşitul stagiunei.
Văd pentru prima oară pe Eleonora Duse l, în Fedora 2,
la Genua. M-a impresionat mult în scena morţei şi prin felul
cum rupea minuşile, după întrevederea cu Loris, din actul al
2-lea. Juca, ca şi acum, cu nervii. începuse să aibă
reputaţie ; însă nimeni nu prevedea că va ajunge celebri-
tate.
De la Genua, m-am îndreptat spre Brescia, pentru a mă
întîlni cu vară-mea, Elena Teodorini ; era în apogeu şi o
rugase Ponchielli să creeze Gioconda.
în drum spre ţară, m-am oprit la Viena, să văd, la Burg,
pe celebra Wolter.

132
71
 Se juca Macbeth. Era fenomenală. In scena somnambu-
lismului, mima întreg omorul. O săptămînă întreagă m-a
urmărit figura ei.
Am mai văzut-o şi în Messalina 3, unde nu era mai pre-
jos. Atitudinile, gesturile, seducţiunea din scenele de amor,
dramatismul din actul morţei - capodopere !
Ca s-o apreciez şi mai bine, i-am scris, solicitînd o au-
dienţă. M-a primit într-o vilă de lingă Vicna, unde locuia sub
numele de „baroana von Sulivan", pare-mi-se. Şi-n vila
aceea, ce lux ! Ce obiecte de artă ! Ce bibliotecă !... Mult
cintatele cabinete de lucru ale artiştilor francezi ar fi rămas
mult înapoi. Iar ea, Wolter, ce afabilitate, ce maniere, ce
blîndeţe şi, peste toate, ce simplitate !...
Avea, ca parteneri de forţa ei, pe Sonncnthal şi pe I.c-
winsky, cari făceau furori în Cari şi în Frantz Moor, din Hoţii.
Din trupa Burgului, făcea parte şi d-ra Bîrsescu ; însă nici
atunci, nici altă dată, n-am văzut-o jucînd.

[XX]

In septembre următor, obligaţiile de familie, mai mult

decît stăruinţele direcţiei, mă decid să reintru în Societatea
dramatică din Bucureşti, cu un plus lunar de 400 de lei. 1
Pentru deschidere, Fîntîna. După ea, Severo Torelli, tra-
dus în versuri de T. M. Stoenescu. Cu toate silinţele lui

133
Nottara şi ale lui Manolcscu, piesa n-a ţinut afişul. Restul
interpretării trebuie să fi fost cauza. Aşa credea şi Gion, cu
care asistam la prima reprezentaţie dintr-o lojă, loja no. 5,
mi-o aduc aminte. El văzuse piesa lui Coppee la Paris, şi,
fără să facă paralel între artiştii de acolo şi cei de la noi,
ironiza cu glume nerăutăcioase părţile slabe ale fiecăruia.
Tocmai în Lelia din Sulivan 2, apar eu cu un rol nou.
Nottara, devenit de mult egalul lui Manolescu şi întrucîtva
rival - ceea ce le era spre bine, căci îi stimula - a făcut din
rolul principal o merituoasă creaţiune. Presa mă împărtăşea
tot cu atîta merit, lăudîndu-mi gingăşia cu care jucasem şi
insistînd asupra strigătului caracteristic, pe care-1 dam în
actul final, cînd Sulivan se întoarce de Ia duel.
După Sulivan reapar în Clara de Beaulicu, în Ofelia şi în
Geta.
Cam pe la Crăciun, se montează Crima celebră3. Piesa
fiind tradusă de Manolescu, nu mi se dă rol decît întîmplă-
tor, în ultimul moment, cînd cer eu însămi pe al Valentinei,
refuzat de două camarade, sub cuvînt că nu e destul de
important.
O paranteză, ca să atrag atenţia că pe vremile acelea
importanţa consta în strigăte, lacrămi sau alte asemenea
efecte ; în timpii din urmă, ea a început a se măsura cu
cìntami ; aşa că azi, pentru majoritatea actorilor, un rol nu e
important decît cînd hîrtia pe care e scris cîntăreşte cel
puţin un kilogram.

134
 Printre interpreţii Crimei celebre, afară de Manolescu în
erou, s-au mai distins : Ion Petrescu, în Chamborand, Petre
Vcllcscu, în falşul Mornas, şi d-na Vermont-Ventura. Mai
ales Petre Vellescu se întîlnea în acest rol cu un succes care
făcea trio cu alte două repurtate de el în Jacques din Două
orfane şi lîn Don Cesar din Ruy Blas.
Cam în acelaşi timp s-a reluat Chiriţa în laşi, cu Millo.
Nu-mi dau părerea asupra talentului acestui mare artist ;
prea s-au scris multe.
Subliniez numai că învinuirea ce i-au adus-o mulţi, de a
nu fi atacat şi repertoriul clasic străin, mi se pare greşită ;
din cît l-am văzut jucînd, şi l-am văzut mult, mi-am format
convingerea că bine a făcut de n-a ieşit dintr-un anume cerc
de roluri ; şi totdeodată cred că într-adins a făcut aceasta,
pentru a-şi păstra originalitatea, devenind mai tîrziu, în
istoria teatrului nostru, un adevărat Molière al romînilor.
într-adevăr, cine l-ar fi putut împiedica de a juca orice ?
Neîncercarea de a juca pe clasicul Avar al lui Molière era
deci o vădită abţinere, iar nu o teamă de nereuşită, căci el
dovedise că are mijloace pentru a-1 interpreta, cu ocazia
întrupării unui alt avar, de aceeaşi speţă, însă într-o altă
piesă, neclasică.
7 — Aristizza Romanescu

135
 77
în legătură cu numele lui Millo, mai e şi o altă piesă :
Bunul odinioară, adorabila comedie a lui Murger. Jucam cu
el, Manolescu şi eu, şi jocul lui atît ne fermeca uneori, incit
întîrziam replicele. în povestirea luării drapelului, el, mic şi
gros, devenea-nalt, mare, erou, uriaş - atîtea calităţi
dramatice avea.
Spre încheiere, ca un omagiu, dezmint zvonurile păti-
maşe răspîndite asupra caracterului său. Mie cel puţin, şi ca
director de scenă, şi ca prieten, şi ca tovarăş de carieră, şi ca
profesor - în toate mi-a fost bun şi sincer. Consider ca un
blestem epitetul de „secătură", pe care i l-au aruncat unii.
Mai întîi, avea un dar preţios : era delicat. Avis !... Şi cît
spirit fin punea în conversaţia lui ! Dar suvenirurile ! Dar
filozofia, care reieşea din cea mai mică glumă !... El e cel ce-
a definit costumul de baletistă „un costum care începe
foarte jos şi se sfîrşeşte foarte sus". Tot cu el am avut eu
următorul dialog :
- Domnule Millo, a murit... cutare. Te duci la înmor-
mîntare ?
- Amica mea, eu, dac-aş putea, nu m-aş duce nici la
înmormîntarea mea.
Trecînd Chiriţa în laşi, cer direcţiei să respecte marea
condiţie cu care primisem să reintru în teatru : să mi se dea
rolul Julietei. Mi s-a dat, şi, pentru că Manolescu refuza de
a-mi fi partener, Cantacuzino, după recomanda-ţiile lui

136
Bengescu-Dabija, a angajat pe Hasnaş. Acesta, înainte de a
juca pe Romeo, rol în care n-a prea plăcut, deşi avea fizicul
cerut, a apărut în Armând din Dama cu camelii, iar în urmă,
a înfăţişat pe La Tremouille, din Patrie 4.
Inc-o parenteză, înainte de a trece la altceva. Atrag
atenţia elevelor mele că rolului Julietei i se pot da două
interpretări : una, ingenuă, pentru o actriţă cu fizic debil, cu
figură dulce, cu voce duioasă, cum e, bunioară, azi, d-na
Giurgea 5, şi cum l-am jucat şi eu, în primii ani ; alta,
dramatică, pentru cine se ştie că are mască, accente în voce
şi avînturi mişcătoare, cum era Ellen Terry - şi cum l-am
jucat eu în urmă.
Mai departe, Patrie. Parc-mi-se însă că, înaintea ei, am
jucat în Denisa 6, unde aveam toţi succes, afară de Mano-
lescu, mult inferior lui Costescu, în rolul lui Bardannes.
Prima din Patrie, la 1 februarie 1887. Studii îngrijite.
Speranţe mari. Duel - artistic - între Nottara şi Manolescu,
Rysoor şi Carloo, două caractere opuse. între ei, ducele
d'Alba, Ion Petrescu, impunător. în actul conspiraţiei,
lumina unei lanterne arată publicului pe Ionas Clopotarul,
bine jucat de un debutant, Băilescu.
Cît pentru rolul meu, Dolores, îl clasez printre cele mai
obositoare. Şi în actul al 2-lca, între Carloo şi Rysoor, şi în al
3-lea, la ducele d'Alba, şi în ultimul, cînd mă simt
descoperită, trebuia să-mi presăr repeziciunea vorbirei cu
atîta variaţie de accente, încît, la sfîrşitul spectacolului,

137
eram zdrobită. Avîntul nebun de la fine, nici nu l-am putut
obţine, decît după o săptămînă de repetiţii, numai asupra
acestei scene, cîte 5-6 pe zi.
Cum trece Patrie, d-na Vermont-Ventura, rău sfătuită,
cere să se joace Medeea 7. Zic „rău sfătuită", pentru că
publicul de atunci nu admitea unui actor, orieîte calităţi ar fi
avut, să-şi ia răspunderea unor asemenea roluri, din-tr-o
dată. Privind această chestiune mai pe larg, e greşit şi
dăunător sistemul, devenit regulă, de-a face salturi. Afară
de foarte rare excepţii, decepţia e inevitabilă. Nici Rachel,
nici Sarah, nici Mounet, nici atîtea alte somităţi - nici la noi :
Manolescu, Nottara etc. n-au început cu Hamlet sau cu
Hoţii.
Talentul, oricît, cere cultură, ca şi fizicul dezvoltare. D-
na Vermont n-a ţinut seamă de toate acestea, şi greşeala i
s-a răsfrînt asupra întregei carieri. Aceasta însă nu-i micşora
talentul şi nu-i putea lua plasticitatea, o plasticitate
sculpturală - transmisă fiicei sale, Marioara Ventura, fina şi
eleva mea. Moartea a luat pe mamă prea de timpuriu.
în aceeaşi seară cu Medeea, s-a jucat Gringoire8, pentru
întoarcerea lui Costescu de la Paris, unde făcuse studii. El,
Gringoire ; Nottara, Ludovic ; eu, Loysa.
Nu mult în urmă, apar în Desdemona. Cunoscătorii
recunosc imediat în mine pe Desdemona dintr-un tablou
aflat în Palatul dogilor. O rochie albastră en velours de
7*

138
79

139
 Genes 34>, împodobită cu dantele, broderii şi brocard
galben de Veneţia. Reţeaua de pe cap, coroana si tot
corsagiul erau presărate cu pietre scumpe. Ca interpretare,
dacă n-aş fi avut avantagiul fizicului şi-al vocei, n-aş fi primit
rolul, pentru că, nici atunci, nici acum, nu cred că Desde-
mona ar putea ispiti pe o artistă - afară numai pentru
onoarea de a juca o eroină a lui Shakespeare.
Othello — n-a avut succes şi sunt convinsă că s-ar fi
întîmplat altfel dacă Manolescu ar fi jucat pe Maur, iar
Nottara pe Iago.
A urmat Neron 9. Manolescu nu neglijase nimic pentru
a-1 reda perfect. Două erau mai ales notele pe care le intro-
dusese bine iîn caracter : ferocitatea şi frica de moarte. Ca
* Farsor (it.).
** „Renee, noi nu sîntem vinovaţi". — „Nu, [vinovată] este pisica" (fr.).

înfăţişare, el, care pe scenă părea totdeauna frumos, izbu-

tise să-şi eompuie o mască şi un corp dezgustător. Atingea
culmea în scena vedeniilor, din actul final.
Eu, în Acteea - rol, care, mai tîrziu, la Viena, mi-a atras
laude - nu mi-aduc aminte decît că, după actul al 4-lea, mi-
am văzut peplumul sfîşiat. îl rupsesem în scena în care îi
reproşez lui Neron toate crimele, sfîrşind cu cuvintele :
- Una cîte una, mi-ai sfîşiat toate fibrele inimei !... Mi-
aduc aminte şi cuvintele traducătorului, Titu Dunca :
- „Ai jucat con una vera furia 35."
34Din catifea de Genua (fr.).
35Cu o adevărată furie (it.).

140
 Cam peste o săptămână, Francillon, succesul Parisului.
Presa aristocrată, lăudîndu-mi bogăţia şi gustul toaletelor,
făcea, între Bartet şi mine, o măgulitoare comparaţie.
Trei reprezentaţii din Francillon, o reapariţie în Don
Juan de Marana şi o alta în Denisa au pus culme oboselii
mele şi m-au doborît, bolnavă. Era inevitabil. Printr-o sta-
giune atît de încărcată, nu mai trecusem pîn-atunci. Juca-
sem de 54 ori, în 15 piese, din cari 9 noi. Şi roluri de tot felul
: ingenue, în Hamlet, Sulivan, Romeo, Gringoire şi Othello ;
june prime, în Fîntîna, Mîndrie şi amor, Cri/na celebră,
Denisa şi Don Juan ; grands premiers roles, în Patrie şi în
Neron ; cochete, în Dama cu carnelii şi în Francillon ;
ingenuă tragică, în Medeea.

Boala m-a pornit în străinătate, să consult doctorii.

în treacăt, m-am oprit la Florenţa, atrasă de o reprezen-
taţie de gală, în care jucau Rossi, Salvini şi Pezzana. Ce să
mai zic !
De la Florenţa - la Paris, prin Nisa.
înainte de-a face consultul, care mă temeam că mă va
exila cine ştie la ce băi, am văzut vreo cîteva piese :
1. Ventre de Paris, la Théâtre des Nations, cu geniala
Marie Laurent.
Prima piesă de Zola, pe care-am văzut-o eu. Remarca-
bilă, prin realismul punerei în scenă.

141
 2. Renée, cu Brandès şi Duflos. Brandès m-a
emoţionat, iar Duflos, fără vină, m-a făcut să rîd, din pricina
unui spectator farceur 36, care, auzind pe amorez că-i zice
iubitei, ca o consolare, după ce păcătuise : „Renee, nous ne
sommes pas coupables", a găsit de cuviinţă să-i răspundă
din sală : „Non ! c'est le chat" 37.
3. Les beaux messieurs de Boisdoré de George Sand, la
„Porte Saint-Martin"1. Segond-Weber2 juca un travesti, iar
pe erou, Dumaine 3, renumitul Dumaine, despre care
citisem minuni şi care - cînd l-am văzut urît, bătrîn, diform,
enorm - parcă mi-ar fi zis : „voyez !... voyez des ans
l'irréparable outrage" 38, şi m-a făcut să plîng.
Consultul avînd loc, m-am dus, precum hotărîseră, la
Charcot. Charcot m-a trimes într-un institut de hidrote-
rapie, la Bonn. La Bonn, m-am supărat, nu ştiu de ce, pe
doctorul-şef, şi am întrerupt cura, plecînd să-mi biciuiesc
nervii în plimbări. într-adevăr, în vreo 6 săptămîni, mi-am
venit în fire şi, ca tratament de convalescenţă, am trecut la
Ems, unde am făcut cunoştinţă cu Jenny Gross, Rejana
Berlinului. în sfîrşit, întoarcere în ţară, cu oprire la Viena,
pentru a auzi cîţiva eîntăreţi, la Operă.

Altă stagiune. Alt director - Stăncescu.

36Din catifea de Genua (fr.).

37Cu o adevărată furie (it.).
38„Priveşte !... Priveşte a anilor ireparabilă ocară" (fr.).

142
 La deschidere, Oviditi. Alecsandri revăzuse piesa, adăo-
gîndu-i un act la început, introducînd în acţiune pe Corina, şi
făcînd cîteva tăieturi, în actul morţei. Sub privigherea lui
Odobescu, punerea în scenă fu de astă dată mai îngrijită.
Decorul din actul I, cu trecerea lunei printre nori, a făcut
efect. Aceeaşi distribuţie şi aceeaşi interpretare. Publicul,
mai bine primitor ; totuşi, piesa n-a ajuns niciodată succesul
Fîntînei.
Urmară cîteva reluări, întrerupte de o piesă nouă : Frica
de bucurie i. Frosa Popescu, în rolul mumei, Mano-lescu în
marinar, Hasnaş, în Octav şi Ana Popescu-Mano-leseu în
Matilda, egalau, după spusele tutulor, pe cei cari creaseră
rolurile, la Comedie ; Ion Petrescu, bătrînul Nocl, fu
comparat cu Got, iar eu mi-am făcut din Blanşa un rol
favorit şi nu l-am cedat pînă în 96, cînd, nu ştiu de ce,
probabil din amor propriu, l-am jucat pentru ultima oară,
imediat după Reichemberg (venită în turneu), şi nimeni n-a
zis că rău am făcut.
Ca povaţă, fac atente pe cele cari vor voi să interprete
acest rol că e unul din cele mai grele. Trebuie să i se dea o
ingenuitate aparte, plină de fineţe şi cu nenumărate treceri
de la un sentiment la altul. îl consider ca une pierre de
toucbe 39 ; de aceea, la Conservator, ori de cîte ori găsesc o
elevă cu un talent delicat, i-1 dau să-1 studieze.
31 octobre, Don Carlos. Eram trei : Nottara, marchizul
de Poza, Manolescu, Don Carlos, eu, Eboli - trei cari ne
39O piatră de încercare (fr.).

143
luptam. De la Marion Delorme, nu mai abordasem un
asemenea rol, de grande coquette dramatique 40. Rol anti-
patic, ziceau multe camarade ; rol splendid, după părerea
mea. Plin de variaţie, de pasiune şi de efecte. Greu, prin
duplicitatea caracterului. Cerea aceea ce francezii numesc
ampleur, calitate pe care o cîştigasem prin experienţă, prin
studii şi prin vîrstă, aşa că criticii, clin cari citez pe Laurian,
Odobescu şi Negruzzi, nu-mi mai putură imputa aceea ce
într-adevăr îmi lipsise 6 ani mai înainte, în Marion Delorme.
28 noiembre, Ura2. încă o piesă care nu merita să
cadă !... Din nenorocire, traducătorul a greşit distribuţia, cu
rea-voinţă, dînd lui Nottara pe Orso, care i se potrivea lui
Manolescu, iar pe cei potrivit lui Nottara, 1-a trecut lui P.
Vellescu.
Cum îmi motivez părerea că dacă Manolescu ar fi jucat
pe Orso, ar fi fost mai bine ?
Iată cum : Manolescu avea foc în vorbire, avea expan-
siuni cari antrenau publicul, avea convingerea celor ce
spune, avea, cu un cuvînt, acea putere de comunicativitate,
pe care e fapt recunoscut că Nottara - deşi artist mare -n-o
are. Şi neizbînda piesei m-a mîhnit nespus, din două puncte
de vedere : întâi, fiindcă o consider superioară Patriei; al
doilea, fiindcă, stimulată de Frosa Popescu -superbă în rolul
mumei, izbutisem să fac din Cordelia o creaţie. Pentru a mă
pătrunde de pasiunea ce domina caracterul rolului, citisem
tot războiul dintre Gelfi şi Gibc-lini. La facerea costumului,
40 Mare cochetă dramatică (fr.).

144
consultasem nenumărate estampe, aduse din străinătate de
Odobescu şi Gion. Repetam nu numai ziua, ci şi noaptea,
după reprezentaţiile Operei.
Amănunt : în actul al 3-lea, în faţa bisericei, cînd găsesc
pe Orso printre răniţi, cu atîta furie i-am dat lovitura de
pumnal, încît, deşi îmbrăcat în zale, l-am rănit adînc.
21 ianuarie, Francesca da Rimini, de Silvio Pellico, şi
Vinceneta 3. De astă dată, nu s-a mai întîmplat ce se-ntîm-
plase cu Ura; Nottara a fost admirabil în Lanciotto, ca şi
Manolescu în Paolo şi I. Petrescu în Guido. Eu, pentru
Francesca, avusesem de model pe Pezzana. Costumul îl
copiasem după un mozaic aflat într-o biserică din Ravenna.
Fiindcă Paolo, vorbind de mine în actul al 3-lea, zice
„frumoasă ca un vis", dasem o deosebită atenţie măştei, şi
cum, fără pretenţie de a fi fost frumoasă, pe scenă, figura
totdeauna mă avantagia, în seara aceea am realizat
comparaţia lui Paolo.
Vinceneta era un rol de un gen absolut opus. în cinci
acte din Francesca, avusesem a face cu un grand premier
role; în acest al 6-lea, reprezentam o ţărăncuţă. Era o sfor-
ţarc primejdioasă, de care însă nu mă temeam ; dimpo-
trivă, căutam asemenea contraste, nu spre a mă arăta, ci
spre propria mea mulţumire. Rămîne o întrebare : reu-
şeam ? Răspund prin următoarea observare : după ce jucam
piese ca Francesca, toate camaradele cari rîvneau la
ingenuităţi îmi declarau, felicitîndu-mă, că astea sunt ro-

145
lurile în cari excelez ; cele cari nu puteau juca decît în
dramă, procedau invers, sfătuindu-mă, după piese ca
Vinceneta, să nu mai joc decît ingenuităţi. Subtil calcul !
Ca şi în Francesca, ansamblul Vincenetei era perfect.
Luptau toţi, şi luptau nu din invidie, ci cu scop frumos :
înălţarea teatrului. Convingerea care ne însufleţea era im-
posibil să n-o transmitem şi spectatorilor. Pe nici unul din
noi nu-1 preocupa reţeta. Cu sala plină sau goală, noi tot-
una tremuram la intrarea în scenă.
Tot pentru istoria teatrului, dezgrop un lucru uitat :
lojile de pe scenă. Aveau poate cîte un mic inconvenient,
întîmplător ; lîn general, însă, aduceau artiştilor un mare
serviciu, căci stabileau o comunicaţie strînsă, directă, între
cei cari jucau şi direcţia care controla ; se ştiau supra-
vegheaţi de aproape. Şi mai aduceau şi un alt serviciu,
poate mai mare : ţineau pe scenă artistele cari nu jucau, aşa
încît le făcea şi lor un bine, neexibîndu-Ie în sală, şi
publicului, care nu se distra în timpul spectacolului, auzin-
du-le criticele. In sfîrşit, un al treilea avantagiu, nu mai
puţin mare : îi sileau pe toţi să facă şcoală. A asista la
spectacol era o datorie. Tinerii urmăreau interpretarea, iar
artiştii formaţi le-o lămureau. Nimeni nu zicea, necum
începătorii : „e ! ce să mai văd pe cutare ! n-am ce învăţa de
la el !..." între acte, observaţiile severe ale unui Odo-bescu,
laudele moderate ale lui Stăncescu, binevoitoarele aprecieri
ale lui Cantacuzino, ironiile chiar răutăcioase ale

146
pesimistului G. Steriad4, entuziasmul lui Gion şi bunăvoinţa
lui Ascanio, care pe atunci urmărea teatrul cu mai multă
dragoste, cît bine ne-au făcut, şi nouă, şi artei !...
Trecînd Francesca, îndrăznesc o nouă încercare : să joc,
în aceeaşi seară, două ingenuităţi, în două piese : una, Lelia
din Sulivan, o aristocrată mîndră şi elegantă ; cealaltă,
Vinceneta, un copil inconştient, de o foarte mare putere
dramatică. încercarea n-a fost greşită.
Spre sfirşitul stagiunei, după ce reapărusem în Hamlet,
Fîntîna şi Mîndrie şi amor, d. Slavici prezintă directorului
Stăncescu o piesă, Gaspar Grazziani, luată sub aripa Aca-
demiei. Efectul citirii : foarte frumoasă ca limbă romî-
nească, slabă ca lucrare dramatică. însă, pentru că literatura
noastră trebuia încuragiată, s-a hotărît ca piesa să se puie în
studiu cu cît mai multă îngrijire.
Jucam o fată de negustor evreu, Sarah, rol asupra căruia
Odobescu îmi atrăsese atenţia să nu-i dau obicinuitul accent
ovreiesc. Şi mi-am ales atunci o frază, care se repetă de
multe ori în piesă, ca o întrebare-refren ce-mi adresez mie
însămi : „ce te priveşte, Saro ? ce te priveşte ?..." Acestei
fraze îi dam o aşa intonaţie, într-o uşoară gamă creseîndă,
încît, după prima reprezentaţie, mulţi îmi imitau felul de a o
zice, cum ar fi repetat o arie, prinsă dintr-o operetă.
Costumul meu, fiindcă eram mică de statură, nu voiam
cu nici un preţ să-1 admit, aşa cum mi-1 schiţase Odobescu,
din pricina şalvarilor. El însă susţinea că altfel e imposibil.

147
Noroc că, după multe cercetări, am găsit, într-un album
istoric, un costum al unei femei din Levant, compus din :
cămaşă albă, subţire, brodată cu trandafiri, dalmată verde,
eşarfă roşie, pantofi galbeni, turban roşu şi alb, împodobit
cu perle. Cam multe culori, dar se combinau estetic... şi
Odobescu a renunţat să mai pledeze pentru şalvari.
Piesa, după cum se prevăzuse, n-a prins.
Ultimul meu rol nou din stagiune, Măria Stuart, pe care
l-am jucat mai mult ca să-mi stîmpăr necazul ce-mi pri-
cinuise direcţia de scenă, influenţînd să nu mi se dea Amalia
din Hoţii. Nu trec peste el înainte de a-mi pune întrebarea
pe care mi-am pus-o şi atunci cînd l-am jucat : cum era
îmbrăcată Măria Stuart, în ziua morţii ? Sînt trei versiuni :
întîia, adoptată şi de Schiller, îmbracă pe nenorocita regină
într-un vestmînt alb, cu coroană pe cap, cu crucifixul în
mînă şi ascunsă pe jumătate de un zăbranic negru ; a doua,
considerată ca fantastică, o îmbracă înroşu, cu tot fastul
unei ceremonii regale ; a treia, fixată într-un cunoscut
tablou, atribuit celebrului pictor Mytens 5, vorbeşte de o
rochie neagră de catifea, cu guler alb, ondulat după moda
timpului, de o dantelă albă pe cap, prinsă iarăşi după moda
de atunci, şi de un văl tot alb, care o acoperă de sus pînă jos
; cu acest costum, juca Modjeska. Eu am ales pe cel indicat
de Schiller, pentru că, din cercetările făcute, m-am convins
că acesta e costumul cel istoric, după cum cel puţin pretind

148
scrierile apărute cu ocazia unei expoziţii de obiecte istorice,
organizată de Institutul arheologic din Londra.

[XXIII]
O trupă - compusă din : Ana Popescu (despărţită de
Manolescu), Verona Almăgeanu, Alexandrina Alexandrescu,
Elena Petrescu, Elisa Orloff, eu, Ion Petrescu, Ion Nicu-lescu,
Vasile Alexandrescu, Teodor Petrescu, Băilescu şi alţii, sub
conducerea lui Manolescu - pleacă în tournée, în ţară, în
primăvara anului 1888.
Repertoriul : Hamlet, Fîntîna, Intrigă şi amor, Orfanii
regimentului, Mama soacră, Doi sergenţi, Moartea civilă.
Oraşele : Piteşti, Brăila, Galaţi, Iaşi.
Afacerile merg bine în cele trei dintîi ; slab, aproape rău,
în ultimul.
Jucam în grădina „Tivoli" 41, pe lîngă actualul liceu.
Ploua mai în toate serile. Lumea, în mare parte plecase. Cîţi
erau în oraş, veneau ; dar ce folos !... Cheltuielile erau prea
mari. Angajaţii nu se mulţumeau numai cu entuziasmul...
aşa că Manolescu fu silit să desfacă trupa, în deficit - şi să
formeze o alta, numai cu actori din Iaşi.
Plecarăm cu aceasta la Botoşani, unde se schimbară lu-
crurile. Ni se scria din împrejurimi, de la moşii, cu cîte 4-5
zile înainte, să oprim loji. Jucam în teatrul cel vechi, cu două
etaje, azi părăsit. Atîta lume, încît eram siliţi să repetăm
piesele.
41Cine are urechi de auzit, s-audă... (fr.).

149
 A mers bine, pînă cînd, după vreo lună, repertoriul prea
mic ne-a constrîns să plecăm.

începurăm la Iaşi, repetiţiile pregătitoare stagiunii 88-

89, stagiune care s-a deschis foarte tîrziu, din cauză că sala,
o sală nouă „Pastia" 2, nu era gata.
Repetiţii foarte active. Manolescu, numit director de
scenă, era spaimă. Prin supremaţia ce-i dase Sutzu, tot ce
făcea el era bine făcut şi experienţa îl învăţase că amenda e
cel mai eficace corectiv al actorului. 100 de lei, pentru un
rol refuzat ; 200, pentru întîrziere la spectacol ; 50, pentru o
lipsă nemotivată de la repetiţie. Un raport înaintat de
directorul de scenă, să fi venit toate influenţele din lume,
direcţia nu-1 punea la dosar. A bon entendeur !... 42
Am zis repetiţii „foarte active". Precizez : patru pe zi. Şi
se repeta mult mai serios decît acum, cînd, chiar gagiştii,
după două repetiţii, protestează, iar la a treia, îşi însuşesc
dreptul de a lipsi. Dimpotrivă, conştienţi de datoria lor şi de
scopul teatrului, ei singuri cereau repetiţii suplimentare.
Manolescu, neînduplecat pe scenă, cum ieşea în culise, era
glumeţ, prietenos, bon enfant 43. Cît le trebuia pentru a
fuma cîte-o ţigară, nu conteneau glumele şi anecdotele. Şi-a
durat mult acest obicei al trupei din Iaşi de a fi exactă la
repetiţie, de a munci serios, de a nu ieşi cu rolurile ameţite ;
a durat pînă mai deunăzi, cînd au început Piraţii din
42Cine are urechi de auzit, s-audă... (fr.).
43Băiat bun (fr.).

150
America şi alte bombe negustoreşti, anunţate prin afişe de
10 metri, publicului totdeauna amăgit, cu autorizaţia unor
preşedinţi care sunt departe de a semăna lui Sutzu.
S-au format în timpul acestei stagiuni vreo cîţiva artişti :
Penel 3, devenit publicului din ce în ce mai plăcut -C.
Ionescu, clasat azi la Iaşi printre cei dintîi - Verona
Almăgeanu-Kuzinsky, foarte respîndită în repertoriul din
urmă.
Stagiunea s-a deschis cu Don Carlos 4.
Distribuţia : Pruteanu, regele Filip - Ionescu, marchizul
de Pozza - Manolescu, don Carlos - Aglae Teodoru Pruteanu,
regina - eu, Eboli.
Montarea insuficientă, pe o scenă ridicul de mică, cu
decoruri ca vai de lume. în schimb, excelentă interpretare.
Mi-o aduc aminte cu plăcere pe d^na Aglae Pruteanu, du-
ioasă, demnă, resemnată, în rolul reginei. Atît de dulce îi
era vocea, în actul al 4-lea, cînd mă ierta, pe mine, Eboli,
încît fraza „cum ! n-am să-mi mai văd regina ?..." i-am spus-
o plîngînd ; mi se părea că într-adevăr mă despart de
cineva, pentru totdeauna. După spectacol, mi-am zis : iată
un talent pe care se va sprijini mult timp teatrul din Iaşi. Şi
nu m-am înşelat. 5
Tot la prima din Don Carlos, a avut loc o întîmplare, care
va demonstra şi mai bine cît de înrădăcinat era în toţi
simţimîntul datoriei. Aveam în trupă pe Nunuţa Orloff, o
copilă de 3-4 ani, pe atît de precoce atunci, pe cît a fost de

151
ingrată mai tîrziu. Juca pe infanta. E în piesă o scenă în care
regele, căutînd în scrisorile reginei, găseşte un medalion şi-
n furia ce-1 cuprinde, îl trînteşte jos. Pruteanu a avut se
vede un moment de distracţie şi, în loc să-1 arunce jos, 1-a
aruncat pe masă, tot între scrisori. Infanta - care trebuia să-
1 găsească şi să i-1 arate, zicîndu-i : „vezi ce portret
frumos ?..." intră, se uită pe jos... nu-1 vede. Regele, ca şi
replicanţii din culise, observînd greşeala, aşteaptă să vadă
urmările. Infanta iîl întreabă cu ochii ; el, tot cu ochii, i-arată
masa. Infanta pricepe, se duce la scrisori, ia medalionul şi-i
zice „vezi ce portret frumos ?", însă cu aşa ton supărat, cu
atît reproş, încît Pruteanu a trebuit să urce spre fund, ca să
nu-1 vadă publicul rîzînd. Apoi -parte şi mai caracteristică -
într-o următoare scenă, cînd infanta avea să-i zică reginei :
„mamă ! mamă ! s-a umplut de sînge !...", distrată, sau
indispusă de întîmplarea de mai-nainte, strigă numai o dată
„mamă" şi adaogă imediat : „sînge". Greşeală de nimic, căci
sensul era acelaşi. Totuşi, pe dată cc-a ieşit în culise, a
început să se bată cu pumnii în cap, exclamînd : „vai de
mine ! vai de mine !... Ce o să-<mi facă Manolescu c-am
greşit !..."
După Don Carlos am jucat Răzvan şi Vidra, spre norocul
lui Manoliu, căci şi-a găsit în Sbiera un irol de succes. De
asemenea, Arceleanu în moş Tănase, P. Alexandrescu în
Răzeşul, Pruteanu în Hatman, precum şi în Vulpe, un
oarecare Ghiţă Dumitrescu, un comic-charge, care ţiu minte

152
că, într-un rol de amorez, în loc să-şi puie la butonieră o
floare, şi-a pus o creangă întreagă de saieîm înflorit.
După Răzvan, Denisa, Francillon, Dama cu camelii,
Otrava (l'Assommoir), Kean, Bucuria casei, Regina Mar-got
etc.
în seara reprezentaţiei acestei din urmă piese,
Manolescu primi, după actul întîi, o telegramă, care-i vestea
moartea mamă-si, de cancer, boala care 1-a luat şi pe el,
după 4 ani. Sutzu vru să întrerupă spectacolul ; el, ca
exemplu, se opuse. Şi continuă a juca pe Coconaş, un
spadasin comic, rîzînd pe scenă, podidindu-1 plînsul în
culise. O iubise mult pe mamă-sa, pentru că atunci cînd
tată-său îl gonise de acasă, fiindcă se făcuse actor, ea 11
primea noaptea, pe ascuns, şi-i da să mănînce sau îl ajuta
băneşte.
Stagiunea s-a terminat 6 după cîteva reprize, ca : Ham-
let, Luisa Miller, Bomba, Mama soacră (Proces Vora-dieux),
Orfanii regimentului.
în cursul ei, doi studenţi entuziaşti, Liciu şi... un altul,
hotărîră să devie actori. 7 A făcut bine cel dintîi ; cellalt...

[XXIV]

La Bucureşti imediat.

153
 Caragiale, sub a cărei direcţie se montase frumos Mane-
vrele de toamnă, ne propune să renunţăm la restul conge-
diului şi să jucăm pînă la sfîrşitul stagiunei. (Cea din Iaşi se
sfîrşise mai repede.) Pentru că ar fi fost nedrept să Intrăm
ca societari, luînd părţi din munca altora, conveni-răm să ni
se dea 25% din reţete, în serile în cari vom juca.
Cînd am reapărut pe scenă, Manolescu şi eu, aplauzele
nu ne lăsau să vorbim. Şi după întîia reprezentaţie -Hamlet
- şi după a doua - Mîndrie şi amor - manifestaţii (neplătite),
deshămări de cai, plimbări cu torţe pe bulevard,
discursuri... In memoria cui n-au rămas întipărite ?
După aceea, Neron, Crima celebră, Uriel Acosta şi Ruy
Blas. în Uriel jucam pentru prima oară rolul Juditei,iar în
Ruy Blas pe al reginei - faimoasa regină, pentru care
traducătorul făcuse mea culpa 44. De atunci, a rămas unul
din rolurile mele, nu favorit, căci mi s-a părut întotdeauna
prea ă l'eau de rose 45, ci căruia i-am rămas foarte fidelă, în
sensul că-1 jucam ori de cîte ori se relua piesa. Tîrziu de tot,
l-am cedat uneia din elevele mele, îi tac numele, care îl
alesese pentru debut. Ne-am dat mare osteneală pentru
pregătirea lui, şi ea, eleva, şi cu, profesoara. După debut,
mulţi i-au prezis viitor frumos. Din nenorocire, debutanta
nu şi-a prea ţinut promisia, călcînd pe urmele multora
dinaintea d-sale, cari au dovedit că, în general, elevele

44îşi recunoscuse vina (lat.). E vorba de refuzul lui Ascanio de a încredinţa rolul Casildei din Ruy Blas Aristizzei în stagiunea 1878—1879 (vezi cap. VII).

45Cu apă de trandafiri (fr.).

154
Conservatorului, pe dată ce scapă din frînele şcoalei, nu mai
lucrează de loc.
Cit pentru cei cari au zis atunci, la debut, că şi dînsa, ca
mai toate- elevele mele, mă imită, le răspund că nici nu se
poate altfel. E firesc ca un elev să imite. Şi la Conservator,
ca şi în orice altă şcoală, profesorul trebuie să ţie curs, adică
să explice, să analizeze, să critice şi mai ales să arate. Pe de
altă parte, elevii sunt obligaţi să asculte, să înveţe aceea ce
li se spune ; d-aia vin acolo. Ori, ce-au să înveţe ? Ce le-a
spus profesorul. Cum au să intoneze ? Cum au auzit pe
profesor. Cum au să joace ? Cum au văzut pe profesor. Tot
ce li se poate pretinde este să-şi aproprieze cele spuse,
acele intonări şi acele mişcări, dîndu-le un oarecare cachet
personal. Dar să invente tot, nu li se poate cere, pentru
cuvîntul foarte simplu că sunt elevi. Dacă ar avea puterea
de a crea încă de la primul pas pe scenă, n-ar mai sta in
şcoală ; ar pleca artişti, gata pentru Hamlct sau pentru
Julieta. Şi încă şi atunci, tot le-ar trebui un studiu, pentru
exerciţiu, pentru experienţă, pentru a fixa talentul, pe care-
1 au, oricît de extraordinar ar fi acel talent. Prin urmare, să
nu se mai zică : „Ia uite cum imită gesturile lui Nottara", sau
„Ia ascultă cum plînge ca Romaneasca". Se înţelege că da,
pentru că elevul sau eleva, cînd au gesticulat sau au plîns
cum li s-a părut lor, au greşit, şi profesorii au fost nevoiţi să
le arate. Cum să le arate ? Cu ce ?... Cu mijloacele lor, cari
sunt cele bune, negreşit. Elevul, la rîndul lui, cum era să se

155
corigă, decît adoptînd gestul cel bun care, în definitiv nu e al
lui, şi nefiind al lui, e imitat în mod fatal. Tot meritul unui
elev în ce constă deci ? în a imita cît mai puţin. O să vie şi
vremea să creeze ; căci nici pictorul nu se naşte pictor
întreg, nici sculptorul, nici doctorul, nici ceilalţi artişti. Se
nasc jumătăţi şi, încet-încet, se împlinesc, învăţînd de la
alţii. Toţi sunt dar imitatori, cel puţin la începutul carierei,
deşi, drept vorbind, mai dreptate au cei cari susţin că toată
viaţa nu facem decît să imităm ce s-a mai făcut. Este
adevărat că sunt elevi cari prea imită pe profesor ; n-au nici
o mişcare, n-au o pauză, o privire, un accent ale lor proprii.
Acestea însă sunt cazuri excepţionale, nefireşti, nescuzabile,
cari nu se mai numesc imitaţii, ci copii.
*

Ruy Blas mai e înlănţuit şi de amintirea pe care mi-a

lăsat-o un actor destul de cunoscut, Lupescu, comic mai
mult decît charge dăruit cu o mobilitate de figură egală cu a
lui Novelli. De altfel, întregul său fizic aducea cu al acestuia.
A rămas vestit prin obiceiul ce avea de a reduce piesele şi
de a localiza expresiile franţuzeşti, improvizînd echivalente
romîncşti, de multe ori mai mult decît comune. E
memorabilă o reprezentaţie a piesei de mai sus, în care nu
jucau decît trei persoane : Ruy Blas, Don Saluste şi regina ;
toţi ceilalţi fuseseră înlocuiţi, în strictul necesar, prin
scrisori.

156
 Tot în legătură cu debutul elevei despre care am vorbit
mai sus, am avut plăcerea să aud circulînd printre camarazi
zvonul mincinos că, pentru a-i ceda rolul reginei, îmi plătise
2000 lei. Drept răspuns, mă-ntreb : oare drept să fie că
ingratitudinea e independenţa inimei ?
Apropiindu-se închiderea stagiunei, am grăbit reprezen-
tarea unei piese de Zola, Otrava, nouă pentru Bucureşti.
Scena de delirium tremens a lui Manolescu şi scena în care

157
158
 cu, Gervaisa, apăream la sfîrşit, slabă, îmbătrînită, albă,
au făcut mare impresie. La 15 aprilie, închiderea.
Declarăm direcţiei, care voia să alcătuiască repertoriul
stagiunei viitoare, bizuindu-se pe concursul nostru - că
persistăm în intenţia de a demisiona din societate, pentru a
trece la Iaşi, unde Sutzu era dispus să ne angajeze pe cinci
ani, în condiţii mult mai bune. Insistenţe întîi, discuţii pe
urmă... pînă ce am primit în principiu a rămîne la Bucureşti,
însă nu ca societari, ci ca gagişti, cu cîte 12.000 de lei pe an
fiecare, şi trei luni congediu.
Planul de angajament, însă, a rămas plan, căci pentru a
ne degaja de Sutzu, am amînat facerea contractului pentru
începutul stagiunei 89-90, cînd Caragiale a părăsit direcţia. 1

[XXV]
Cu banii cîştigaţi într-un turneu Craiova-Brăila-Galaţi,
am plecat, prin iulie, în străinătate, să vedem teatrele.
La Paris, nu ştiu cum, ne-a venit ideea să rămîncm în
Franţa şi-am început, în acest scop, a lua cîteva lecţii, des
conseils, cum zic francezii, cu Sylvain. După ce-am pregătit

159
bine Le Cid, am cerut o audiţie lui Sarcey, căruia îi vorbise
de noi Delaunay şi Georges Bengescu.
- Avez-vous un trenplain ? ne-a întrebat Sarcey, după
audiţie.
- Qu'est-ce que c'est qu'un trenplain ?
- A, vous ne savez pas ?... Eh bien, mes enfants, un
trenplain c'est une scène, sur laquelle l'on se fait voir.
L'avez-vous ?
- Non, monsieur.
- Tant pis. Tâchez alors d'en trouver. Ce serait vrai-
ment dommage si vous ne réussissiez pas, car avec un
théâtre, 20.000 francs et deux grands talents persévérants

160
 comme les vôtres, on obtiendrait certainement du
succès ; je vous le garantis 46.
Vrun director de teatru, care să ne dea scena, poate tot
am fi găsit, prin intervenţii ; dar 20.000 de franci, de
unde ?... Şi am renunţat, dînd dreptate celor cari-au zis că
Parisul este marele „debuşeu" al talentelor, dar cu o con-
diţie... care nu se spune.
Siliţi am fost aşadar să răspundem propunerilor lui
Cantacuzino, care, reluînd direcţia, cu Stăncescu, ne reche-
mase în societate. „Nu intră în vederile mele, nu admit, ne
scria el, ca societatea să existe fără d-voastră ; şi, pentru a
remedia dezavantagiul pe care-1 invocaţi, vă creez două noi
mijloace : dumitale, 400 de lei des-feux lunar, iar lui
Manolescu direcţia de scenă, plătită." 1
Am primit în cele din urmă, deşi à contre-coeur 47, din
cauza unui început de campanie, urzită de camarazi, după
exemplul de odinioară al lui Racoviţă-Sfinx, care, dacă nu
mă-nşel, succedase lui Ştefan C. Mihăilescu, ca cronicar
teatral, la România liberă. Campania, în cursul sta-giunei, s-
a îndîrjit din ce în ce, împărţind presa în două tabere : una,

A, nu ştiţi ?... Ei
—

bine, copii, un trenplain e o

scenă, pe care poţi să te
provocatoare, susţinînd pe Nottara ; alta, în defensivă, pe
Manolescu. Şi, de unde rivalitatea între aceşti doi artişti,
46— Aveţi un trenplaln ?
— Ce e un trenplain ?
47Călcîndu-mi pe inimă (fr.).

8 161
dacă s-ar fi mărginit la o luptă de scenă cinstită, ar fi fost un
stimulent, şi spre folosul lor, şi spre al teatrului, invidia
unora şi intrigile altora au transformat-o într-un trist
spectacol, care a avut ca rezultat deprimarea lui Manolescu.

Pentru prima reprezentaţie din 1889-90, se alesese

Neamul lui Rantzau. Manolescu, consultat asupra distri-
buţiei, şi ca director de scenă şi ca traducător, a dat lui
Nottara rolul de căpetenie, creat la Paris de Got ; pe cel
creat de Sylvain, lui Petre Vellescu ; lui Ion Petrescu, rolul
profesorului. Cu mine, în locul artistei Bartet, şi cu Mano-
lescu, în locul lui Worms, se completa cea mai bună distri-
buţie ce se putea face la noi. Muncă pierdută ! Piesa n-a
prins.
Ca răspuns la traducerea lui Manolescu, Nottara stăruie
să se joace imediat o traducere a lui, ~Derni-monde 1. La
facerea distribuţiei, lasă deoparte echitatea şi, în loc de a
lua rolul lui Nanjac, rol absolut în coardele sale, jucat la
Paris de Febvre, ia pe De Jalin, croit pentru Manolescu şi
studiat de acesta cu Delaunay. Mai mult : rolul Marcelei, o
ingenuă, nu mi se încredinţează mie, ci, din motive intime,
d-nei El. Mateescu, iar mie mi se dă baroana d'Ange, pentru
care era indicată d-na Welner (despărţită de Nottara). Acest
sistem a fost primul fruct al atacurilor presei. Sistem
condamnabil, devenit endemic.

8 162
 Cu o aşa distribuţie, Demi-monde nu putea izbuti. A
căzut dar, fără surpriză, dînd locul Femeilor noastre, poate
cea mai bună prelucrare a lui Gusty. De la localizările lui
Pascaly, nici una nu plăcuse atît.
Şi piesa aceasta intră printre cele pentru cari s-a pus
multă muncă. Se repeta, nu de la 12 la 6, ca acum, ci şi
dimineaţa, şi după-amiazi, şi, cînd era nevoie, chiar după
spectacol. Manolescu, ca director de scenă, ne întorcea de
nenumărate ori, şi nimeni nu cuteza să-i răspundă „ştiu". Pe
Frosa Sarandy, poreclită Frochard, o întrerupea în-tr-una,
iar ea, artistă veche, cu reputaţie stabilită, primea
observaţiile ca ceva foarte firesc. Garantez că n-a răspuns
niciodată : „lasă, c-am să fac la spectacol !"
Trec şi Femeile ; vine Tartuffe, cu Nottara în rolul prim.
Eu, Dorina, rol caracteristic de subretă, studiat la Paris.
Avusesem două modele frumoase : întîi, pe Dinah Felix,
sora Rachelei, şi apoi, în acelaşi an, pe neuitata .Samary.
Şi mi-a fost dat, la împărţirea rolurilor, să provoc între
Frosa Sarandy şi mine o scenă, asemenea aceleia la care
asistasem, la Paris, între Dinah şi Samary. Dinah, căreia, din
motive de vîrstă, i se luase rolul, plîngea şi vrea să sfîşie pe
Samary, urmaşa cea tînără, tot aşa cum plîngea Sarandyna,
invocînd faptul că jucase altădată asemenea roluri. însă şi
Cantacuzino, la noi, ca şi Perrin la Comedie, nu s-a
înduioşat.

8 163
 Dispare iute Tartuffe, miîngîindu-se cu trista plăcere de
a fi constatat că publicul nostru nu gustă, din repertoriul lui
Molière, decît comediile-farse.
Urmează o mulţime de reluări, întretăiate de cîteva
piese noi, neînsemnate, pînă ce se anunţă Voivodul ţiga-
nilor 2. Pe lîngă Gusty, pentru punerea în scenă, încă trei
mai merită menţiune : o debutantă, d-ra Roth, care
promitea mult - Iulian, de nedescris în rolul ungurului -şi
Dăneasca, neînlocuibilă multă vreme.
După Voivodul, D-ra de Belle-Isle. Manolescu, înfuriat
de răutăţile partidei adverse, îşi ia revanşa şi, pentru a ză-
dărnici un succes al lui Nottara3, joacă pe Richelieu, în loc să
joace pe d'Aubigny. Interpretaţia n-a fost rea, nici aşa ; dar
ar fi putut fi mai bună dacă n-ar fi intervenit iar sistemul,
funestul sistem.
Vine rîndul unei drame a lui Caragiale, Năpasta.
înainte însă de a crea pe Anca în această piesă, Ben-
gescu-Dabija îmi dă, în Pygmalion, rolul Tophei, în a cărui
interpretare introduc, între altele, o mişcare nouă. Cînd, în
actul al 3-lea, regele se repede la mine, zicînd :
„Şi-acuma dczbrăcaţi-o de hainele regeşti I"
eu, în loc de a da curtenilor coroana şi o agrafă, precum
făcuse altădată d-na Ana Popescu, creatoarea rolului, pro-
voc întîi pe rege să mi le smulgă el însuşi şi apoi, aruncînd
de pe mine clamida, rămîn în alb şi răspund cu dispreţ celor
cari voiau să mă atingă :

8 164
 „Luaţi !... îmi vor rămîne vestmintele cereşti."

94

8 165
 8*

8 166
 65
Mişcarea, aprobată şi de autor la repetiţie, şi de aplau-
zele publicului, a rămas de atunci ca tradiţie.
Gîtva timp în urmă, am cedat acest rol unei artiste care
înainta cu paşi mari spre locurile de frunte - Zoe Jianu.
Murind ea şi încercările cîtorva începătoare nemulţumind
pe autor, am reluat rolul, cu atît mai mult, cu cît pe
Astarbea, rol retras de mult d-nei Welner-Hasnaş, direcţia,
sub îndemnul autorului, găsise de cuviinţă să-1 dea d-rei
Bîrsescu, declarând în acelaşi timp că unei artiste de
puterea domniei sale numai eu îi puteam ţine piept. Piesa s-
a jucat cu această nouă distribuţie, şi, după reprezentaţie -
reprezentaţie „extraordinară", ca toate reprezentaţiile date
„cu concursul" d-rei Bîrsescu - mi-am permis a declara, la
rândul meu, că Astarbea d-rei Bîrsescu nu eclipsase pe
Astarbea d-nei Welner-Hasnaş 4. Mai declaram că, fără
discuţie, autorii formează o foarte ciudată speţă de
oameni : cum apare o artistă, tronată de gustul „flotant" al
publicului, imediat îi cad în genunchi, inconştienţi, orbi -
gata ca, mai tîrziu, după ce-o trece furia, să tăgăduiască.
în Năpasta, m-am întîlnit cu cel mai mare nesucces din
cariera mea, nesucces de care sunt vinovată, pentru că-1
prevedeam şi nu m-am dus spre el decît pentru că autorul,
de cîte ori i-1 prevesteam, îmi răspundea : „n-am cui să-1
dau", cuvinte blestemate, cu cari mi s-a dat de multe ori în
cap. Ca culme, critica, în frunte cu d-nii Maiorescu şi Carp,

8 167
contra cărora îmi luase apărarea Odobescu, susţinea că
piesa a căzut din pricina mea 5...
în contrast cu mine, Manolesou, din Dragomir, şi Not-
tara, din Ion Nebunul, au făcut două mari creaţii.
Ba pe acesta din urmă, atît 1-a influenţat interpretarea
acestui rol, încît, multă vreme după, unele din rolurile sale
erau presărate involuntar cu accente din Ion Nebunul.
Ultima piesă nouă, în care am jucat în această stagiune,
e Messalina. Jucam nu pe Aria, ci pe Messalina. Studiasem
rolul, nu numai urmărind pe Wolter, ci şi citind lucrări
amănunţite asupra caracterului .acestei curtizane. Costume,
după modele căutate de Odobescu. Decoruri noi, făcute de
pictorul Romeo Girolamo, venit nu demult. Punere în scenă
îngrijită. Interpretarea aleasă, cu Nottara în Paetus şi
Manolescu, frumos de pica, în Marcus. Luîndu-se reţetele şi
criticile timpului, se poate vedea că piesa a avut succes
bănesc foarte slab, iar moral foarte mare, în opunere cu
acela de zece ani în urmă, cînd am cedat d-rei Bîrsescu rolul
meu, primind pe al Ariei, pentru a dezminţi o rivalitate
inventată în culise. Publicul, care credea că va asista la o
ordinară luare de' păr, făcea săli pline, şi pleca decepţionat.
Ca dovadă că numai invenţia de mai sus era secretul sălilor
pline, cînd am lăsat eu şi rolul Ariei, piesa n-a mai avut nici
succes bănesc - după cum voi arăta, mai departe, cu cifre.
Seara, în Bucureşti, la suirea în tren, fluierături ; a doua
zi dimineaţa, la Iaşi, ovaţii.

8 168
 Fiindcă teatrul din deal arsese, cel actual nici vorbă să
se clădească, iar sala „Pastia" era prea mică, am inaugurat
circul „Sidoli". Hamlet, în circ ! Ironică împerechere de
cuvinte !...
în mai puţin de şase săptămîni, am cîştigat peste 10.000
de lei - cu cari iar am plecat în străinătate. 6

[XXVII]
Reîntorşi, toamna, în Bucureşti, ne salută aceeaşi cam-
panie a presei. Cu cît aveam mai mult succes la Iaşi, cu atît,
la întoarcere, se îndîrjea în contra noastră.
Afară de Eva1, dată imediat după deschidere, prima
piesă nouă de care mi-aduc mai bine aminte e Martira 2, o
ocazie pentru d-na Gănescu-Jianu de a se afirma. Ocazie şi
pentru mine de a mă convinge cu cît temperament inte-
ligent e dăruită. Această artistă ar fi ajuns mult mai de-
parte, şi azi nimeni nu i-ar mai contesta meritele, dacă
ultimele direcţiuni nu i-ar fi tăiat adesea calea, descu-rajînd-
o.

8 169
 ISKffllllllllll!
Altă piesă cu succes, Narcis3, a cărei reprezentaţie, vara,
la Iaşi, inspirase lui Giordano următoarele versuri :
„Pînă ce se oţeleşte Carnea de cumplite chinuri, Pîn'ce
moartea nimiceşte Un cadavru viu în moarte, -Tu ne spui
prin cîte trecem, Tu ne măsuri tristul pas : Pe trei scînduri
faci o lume Şi o viaţă dintr-un ceas."
Se naşte, prin presă, o discuţie încinsă, între Gion şi noi.
Aşa, despre mine, găsea că prea pun multă răutate în ca-
racterul marchizei de Pompadour ; despre Manolescu, că a
greşit cu desăvîrşire interpretarea povestirii din actul cu
pagoda. Noi scrim la Viena lui Sonnenthal, luîndu-1 de
arbitru - ca pe unul ce crease rolul lui Narcis şi asistase şi la
crearea celorlalte, după indicaţiile autorului, Brak-vogel - şi
răspundem acuzărilor lui Gion, publicînd scrisoarea lui
Sonnenthal, din care reieşea că noi avem dreptate.
Polemica s-a închis, cum se închide întotdeauna între
oameni de bună-credinţă : prieteneşte. Cît durase, consta-
tasem două lucruri : întîi, că aveam deja tendinţa de a ne
depărta de şcoala franceză, şcoala veche, aci declamatoare,
aci manierată, dar totdeauna puţin firească ; şi al doilea, că
nu^ e rău ca un actor să aibă un apreciator cinstit, care să-1
discute. Mai mult chiar : mi s-a întîmplat de multe ori să joc
cu plăcere, numai pentru că ştiam că printre spectatori este
unul care va şti să mă aprecieze.

170 99
 Narcis e ultimul mare rol interpretat de Manolescu, la
Bucureşti - în pendant cu Marele Găleotto, la Iaşi. în ele şi-a
pus ultimele forţe ale talentului.
Stagiunea, foarte „surmenată", căci drama iar se ames-
tecase cu opera şi opereta, s-a închis pe la sfârşitul lui
martie. împreună cu cea precedentă, 89-90, şi cu cea
viitoare, 91-92, le pot numi stagiunile lui Manolescu, ară-
tînd prin aceasta cîtă stăruitoare muncă a pus în ele, şi ca
actor, şi ca director de scenă. îşi da osteneala nu numai cu
începătorii, ci şi cu artiştii declaraţi. Brezeanu * după
indicaţiile lui, a studiat Doctorul fără voie, Toneanu 5 lui îi
datorează succesul din Nebuniile amoroase, iar Ion Pe-
trescu în ducele d'Alba, şi-n multe, n-a învăţat un cuvînt
fără Manolescu.

[XXVIII]
Ion Petrescu, G. Gîrjă, Ion Brezeanu, C. Mărculescu, Ion
Jianu, Mircea Dimitriad *, N. Vasilescu, Teodor Petrescu,
Zoe Ştefănescu, Alexandrina Alexandrescu, Eliza Orloff şi un
oarecare Ionescu, zis M-S. - se istrînseră împrejurul lui
Manolescu şi formară o trupă, care, plecînd la Iaşi, se
completă cu : C. Ionescu, Vlad Kuzinsky, C. Penel, Popovici-
tînărul, Verona Almăgeanu, Atena Georgescu, Elena
Levanda, Sturza-Doria, C. Momuleanu, Em. Manoliu şi C.
Gardo.

171 99
 Prima reprezentaţie, în ziua de Paşti, tot în circ, şi tot
Hamlet.
Următoarele : Neron, Messalina, Romeo şi Julieta, Mîn-
drie şi amor, Eva, Intrigă şi amor, Dama cu camelii, Răzvan
şi Vidra, D-ra de Belle-lsle şi Macbeth, în care am jucat pe
lady Macbeth.
Cine cunoaşte felul meu de a juca, mijloacele mele, tre-
buie să se întrebe cum m-am încumetat să lupt cu un ase-
menea rol. Numai stăruinţele lui Manolescu, care n-avea cui
să-1 dea, m-au decis. Rolul îmi inspira temeri, cu atît mai
mult cu cît prevedeam un ansamblu foarte bun. Cum am
ieşit din luptă, să răspundă d-1 A. D. Xenopol, care pe
vremea aceea făcea critici teatrale.
în actul în care se descoperă moartea lui Duncan, am
găsit, chiar atunci, pe moment, prin inspiraţie, nişte strigăte
sfîşietoare, cu cari acopeream şi pe ale lui Macbeth şi pe ale
lui Macduff. Omorul fiind înscenat de mine, strigătele au
părut, în prima clipă, nemotivate, atît publicului, cît şi
partenerilor. Pentru ce strigam ? Mi-au înţeles însă
numaidecît intenţia : ca să maschez şi mai mult compli-
citatea mea la dramă.
în scena somnambulismului, mărturisesc că n-am făcut
decît ce văzusem făcînd pe Wolter.

172 99
 Pc-a pumnalelor, care avusese loc prin fapte, un act
mai-nainte, am repetat-o, ca somnambulă, prin mimică,
întocmai cum făcea Wolter. Ştiind că n-am mijloace de a
hotărî pe Macbeth prin energia atitudinii, a ochilor, a vocei,
luasem interpretarea opusă : îl ademeneam prin blîndeţe,
prin linguşiri, prin făţărnicie, prin mişcări feline,
interpretare pe care, mai tîrziu, am găsit-o şi la Sarah
Bernhardt.
Oricine vrea să interpreteze azi acest rol trebuie să ci-
tească studiul amănunţit şi serios al unui renumit profesor
englez, G. I. Bell.
Ca reuşită generală, stagiune de triumf. Aproape în fie-
care seară, fără exagerare, nu se mai găseau bilete. Se
puneau scaune supranumerare. 3000 de lei seral nu era
ceva rar. Studenţi, atîţi cîţi erau în Iaşi. Buchete, coroane,
cadouri, albumuri cu autografe, versuri, discursuri, mani-
festaţii...
Dintr-un album, iau, la întîmplare, o poezie de d. A.
Steuerman, pe atunci elev în cursul superior al liceului
Naţional.
„Cum fiinţa-n deznădejde, prinsă-n ghearele durerei,
Reînvie cînd atinsă-i de sărutul mîngîierei,
Şi, ştergîndu-şi trista faţă de-ale plînsului şiroaie,
îşi ridică iarăşi fruntea, trupul gîrbov îşi dezdoaie ;
Tot astfel oraşul nostru adormit între ruine,
Lepădînd eterna haină dc-ntuneric şi suspine,

100 173
 In surîs durerea-şi schimbă, iar tristeţea-şi schimbă-n
fală :
Mîndră ca odinioară cată vechea capitală.
Căci în mijlocu-i venit-aţi ca o sfîntă arătare,
Ca din ochi să smulgeţi iarăşi lacrăme de admirare,
Ca din nou să faceţi lumea în extaz să vă admire,
Qnd o lume întrupa-veţi de plăcere sau mîhnire,
Cînd din inimi întristate jeluiri adinei veţi stoarce,
Sau cînd plînsul şi durerea în surîs le veţi întoarce,
Cînd rîzînd de rîsul vostru vom uita şi chin şi jale,
Duşi de valu-nchipuirii în noi lumi, mai ideale.
Pana mea în voi salută falnicii artişti şi genii, Creatori de
lumi măreţe între margínele scenii, Şi pe cînd o lume-
ntreagă, admirînd arta măiastră, Cu a gloriei cunune va
încinge fruntea voastră, Flori şi lauri s-or aşterne pe cărarea
nemurirei, Răsplătind pe prometeii ce dau viaţă-nchipuirei,
Iară eu cînta-voi mîndru pe ai artelor fruntaşi, Cari viaţă
resfirat-au peste-n veci mîhnitul Iaşi."

Ultima reprezentaţie, Marele Galeotto, puternica

dramă a lui Echegaray, care se adresa simţimîntelor
tinerimei. Manolescu era uimitor. Ion Petrescu, în rolul
bărbatului, şi toţi ceilalţi, îl secondam vibrînd. La sfîrşitul
reprezentaţiei, 14 rechemări - numărate. Vremurile în cari
trăim au darul de a stinge orice amintiri ; cu toate astea

100 174
actorii din Iaşi tot mai vorbesc, din cînd în cînd, de
entuziasmul de la prima reprezentaţie a Marelui Galeotto.
In vremea aceasta, se apropia realizarea unui proiect
mare, care-1 ispitise pe Manolescu ani de zile : să joace la
Viena, în romîneşte. Găsise un impresario, un necunoscut,
care să se ducă înainte, să închirieze un teatru, să facă
reclamă şi să cenzureze piesele. Fără nici o garanţie, pe
vorbe mari, pornim din Iaşi la Galaţi, unde trebuia să ne
îmbarcăm cu trupa.
în ziua plecării, surpriză urîtă ! Unul dintre actori dis-
păruse !... Nici camarazii, nici cunoscuţii, nici poliţia nu i-au
putut da de urmă. La zvonul că, în port, a fost pescuit un om
înecat, ne-am dus toţi să vedem cine e. Unii susţineau în
ruptul capului că el e ! Ce era de făcut ? Dispărutul nu ţinea
loc important în trupă, dar, oricum, moartea lui ne pricinuia
neajunsuri.
- El e ! Marcu !
- Nu e, domnule.
- Mie să-mi spui ?... îl cunosc bine... N-am fost cu el la
baie ?... Nu i-am văzut semnul ăsta de pe umăr ?...
înecatul avea, într-adevăr, o cicatrice pe un umăr.
- Ei ! dar faţa ?... La faţă nu prea seamănă.
- Cum să nu semene, domnule ! El e !... S-o fi lovit,
căzînd - .sau l-o fi izbit apa de stîilpii portului şi s-a des-
figurat... Dar el e !...
S-a isprăvit ! Ne convinsesem toţi că el era.

100 175
 Trebuia totuşi să plecăm. Am lăsat bani pentru înmor-
mîntare şi am plecat.
Pe un vapor monstru, pe un timp splendid, pornirăm în
susul Dunării. Toată trupa era veselă. Morţii cu morţii, viii
cu viii !... înecatul le dispăruse tutulor din minte, cu atît mai
uşor, cu cît erau convinşi că e la mijloc o sinucidere din -
amor. „Săracu Marcu !" era ultima oraţie funebră.
Manolescu se apropia de Viena, ca de cîmpul unei vii-
toare victorii. Celorlalţi, ce le păsa ? Se plimbau. Pe mine,
numai presimţiri rele mă săpau. De nu ştiu cîte ori am dorit
să ni se întâmple un accident igrav, care să ne zădărnicească
planul.
Am făcut, pe drum, vreo săptămînă. în ziua de Sfinţii
Constantin şi Elena eram pe la Pesta.
- Săracu Marcu ! Ziua lui !... a exclamat unul din
trupă.
Şi, ca o vecinică pomenire, am repetat cu toţii :
- Săracu Marcu !... 2

[XXIX]

Am ajuns la Viena într-un amurg1.

La hotel „Naţional", unde descinsesem toţi 2, ca să fim
mai aproape de „Karl"-Theater, în care aveam să jucăm, ne
aşteptau scrisori din ţară. Printre ele, una de la casierul din

100 176
Brăila, care ne înştiinţa că „săracu Marcu" fusese găsit la
Macin, unde fugise, ca să nu plece cu trupa şi să scape astfel
de urmările unei „irascibile". Proastă fusese farsa, dar tout
est bien, qui finit bien 48.
Am luat vestea ca o bună prevestire şi ne-am văzut de
* Totul e bine cînd se termină cu bine (fr.).
treabă.
Pe zidurile Vienei, mai nici un afiş, care cel puţin să dea
de ştire că venim. Ici şi colo, cîte un pătrat de hîrtie.
Reclamă, nici vorbă. Presa habar n-avea. Şi, conform
contractului, trebuia să jucăm, cu orice preţ, în serile
reţinute ; altfel, plăteam teatrului, din pungă, 400 de fiorini.
400 de fiorini chirie, vara 1 Prima nepricepere.
A doua, să vii la Viena, sperînd în colonia romînă, care,
după ce e mică, apoi nici nu era în Viena : plecase la băi. Pe
de altă parte, nici pe publicul romîn trecător nu puteam
„compta", deoarece de-abia intrasem în iuni, epocă la care
vacanţia noastră nu e în plin.
A treia, să te încrezi în cel dinţii venit, un pscudo-
impresario. care, spre a scăpa de răspundere, dispăruse.
Nebunie curată !... Şi tot ar fi avut consecinţe mai puţin
grave, dacă Manolescu s-ar fi mulţumit cu pierderea
cheltuielilor de transport, de repatriare şi de despăgubiri
date teatrului. întreţinerea în Viena şi plata trupei formau o
diferenţă frumoasă.

48îngrijirea (fr.).

100 177
 <N-a vrut, şi am început amîndoi vizitele la redacţii. Toţi
ne dau a înţelege, mai mult sau mai puţin categoric, că
iarinxul presei nu vorbeşte nebadijonat. Manolescu, şi
surprins şi mîndru, s-a făcut că nu pricepe : nu vrea succes
plătit.
Ca prim atac, bineînţeles, Hamlet3, puterea lui. Teatrul,
gol. Cu o stăpînire asupră-i de neînchipuit, el a jucat bine ;
mai bine chiar decît îl jucase în ţară. Eu, deprimată, am fost
o adevărată notă discordantă - în ce ? - într-un rol în care
avusesem totdeauna succes. Nici masca nu mi-o făcusem
cum se cade, aşa de tare mă descurajasem.
A doua zi, jurnalele spuneau ce fusese : bine, el ; rău, eu
4
. Adăogau că trupa e rău îmbrăcată şi aveau dreptate, căci
costumelor, deşi noi, le lipseau le soin 49. Sfîrşeau,
persiflîndu-ne cu epitetul de „mărginaşi ai Dîmboviţei".
Alt spectacol, Mîndrie şi a?nor. Iar lume puţină. Iar
presă reavoitoare. Iar se legau de costume, însă de astădată
fără cuvînt ; am văzut aceeaşi piesă la Burg şi le-am judecat
gustul.
La socoteli, de-abia ne ieşeau cheltuielile.
*

A treia reprezentaţie, Neron, de Pietro Cossa5. Presa

face volte-face *, lăudîndu-imă mai ales pe mine 6. Publicul,
acelaşi.

49îngrijirea (fr.).

100 178
 A patra, Romeo şi lulia. Ceva mai multă lume decît la
celelalte reprezentaţii. Convinsesem pe Manolescu că era
de prisos să ne îndărătnicim a urma şi se hotărîse să
plecăm, în urma înţelegerii cu proprietarul să reziliăm
contractul ; vedea şi el că nu jucăm decît pentru cheltuieli.
Prin urmare, era ultima reprezentaţie. Mi-am adunat toate
puterile şi-am jucat rolul meu favorit, dumnezeieşte. Am
mai spus, vorbind de Fîntîna Banduziei, că cu aşa atenţie în
sală nu mă mai întîlnisem decît o dată. Cînd m-am dat jos
pe scară, după actul balconului, regizorul german, care
supraveghea personalul scenei, mi-a zis, o dată cu Sonnen-
thal : „Pareille diction, pareille douceur de voix, nous
n'avons jamais entendues" 50. Acelaşi lucru l-au zis şi
jurnalele1. „Clopoţel de argint" era comparaţia celor mai
multe...

Aşadar, era hotărît : să ne întoarcem. Foarte bine... Dar

cu ce ? Cîştig, nu. Trupa, mare. Hotelul, neplătit. Drumul

» Se
cerea schimbă
bani, la faţă (fr.).
ca şi actorii, cari pretindeau lefurile întregi, fără
să vrea să ştie de împrejurări. Dumba, bogatul, ne trimesese
400 de fiorini pentru loja pe care o ocupase la cele patru
reprezentaţii. Cu ce mai aveam, oricum, era o sumă.
Manolescu, în loc s-o ţie cu dinţii, dă cîteva avansuri şi, sau

50O asemenea dicţiune, o asemenea dulceaţă a glasului n-am auzit niciodată (fr.).

100 179
din spirit de camaraderie - cum avea obiceiul, de cîte ori nu
era pe scenă - fie crezînd că va îmbuna pe cei veninoşi, ia
trupa şi-o duce de-o plimbă, pe socoteala lui, în
împrejurimile Vienei. Se va vedea mai încolo, la întoarcerea
în ţară, care le-a fost recunoştinţa.
Constrînşi, nc-am adresat teatrului din Bucureşti, cerînd
vreo 3000 de lei, asupra stagiunii viitoare ; ni s-a răspuns cu
eternul cîntec : n-avem. Ministerul - acelaşi răspuns.
Legaţiunea - imposibil ! în sfîrşit, sfătuiţi de nu ştiu cine, am
recurs la consulul romîn din Viena, baronul de Lindheim. Şi
consulul, pe simpla noastră iscălitură, ne-a dat împrumut
5000 de lei.
Am plătit în Viena tot, pînă la un ban, chiar luxul
supeurilor trecute de unii actori „în socoteala directorului",
şi am plecat. Am plecat, după ce eu zăcusem de friguri vreo
zece zile, pe cînd Manolescu, dimpotrivă, toată vremea era
de o veselie şi de o vioiciune nefirească. „Mirceo, eu o să
mă prăpădesc", îi ziceam fratelui meu, într-o seară, pe cînd
jucam bolnavă. „N-ai grijă. Tu o să te îndrepţi. De
Manolescu mi-e teamă." Şi, ca un făcut, chiar a doua zi, ni s-
a plîns de o durere surdă în pîntece ; primul avertisment al
cancerului care 1-a secerat.
Ajunşi la Giurgiu, tot cu vaporul, am făcut socoteala
trupei : erau toţi plătiţi pînă-n ziua aceea, a sosirei. Şi eu, şi
frate-meu insistam pe lingă Manolescu să desfacă trupa. El,
nu ! Vrea să mai joace la Galaţi şi Brăila, în-crezîndu-se iar în

100 180
vorbele casierilor din ambele oraşe. „Poate-mi mai scot din
pierdere. Pe urmă, nu vă gîndiţi la bieţii oameni ? Ce se fac
ei o lună întreagă, fără angajament ?" Şi, din cauza „bieţilor
oameni", nu ne-am oprit la Giurgiu.
Am jucat mai toată vara, cînd la Brăila, cînd la Galaţi,
tot aşa, fără nici un calcul. Toţi ne furau, din toate părţile.
Ţiu minte că, într-un antract, Manolescu, disperat, i-a
strigat unui casier : „Fură, domnule ! dar dă-mi şi mie !" Mai
aveam şi un soi de secretar, care nu făcea o cheltuială fără
să tripleze suma. Manolescu îl prindea mai în fiecare zi - şi
nu-1 da afară.
Jucam în grădină, oroarea mea din toată cariera 1 Din
cauza asta, nu ştiu dacă am intrat de două ori în scenă, fără
să fi plîns. Ploua des. De nenumărate ori am fost siliţisă
restituim intrările. Tot ca la Viena, la socoteli nu ne ieşeau
decît cheltuielile, et encore !51 Trupa mîrîia. începea
recunoştinţa...
Atena Georgescu, totdeauna cumsecade, mi-e martoră
cîjte am suferit în vacanţa aceea. Aşa groază se încuibase în
mine, încît mult timp în urmă, întoarsă la Bucureşti,
tresăream din somn, speriată de vise, în cari mă vedeam la
Brăila, jucînd într-o grădină.
Se cuvine însă să declar că, în general, femeile erau
mult mai înverşunate şi că era mare deosebire între actorii
moldoveni, cari aproape toţi ne compătimeau, şi cei de la
Bucureşti, ingraţi fără pereche, afară de Jianu.
51Şi încă I (fr.).

100 181
 Ca să desfacem trupa şi să scăpăm de insulte, am anun-
ţat o reprezentaţie în beneficiul meu, cu 10 lei locul. Reţeta,
1200 de lei. Ce să faci cu ei, faţă de atîtea pretenţii !...
Am alergat la alt mijloc : am rugat pe o prietenă din Iaşi
să-mi împrumute, prin tatăl său, 3000 de lei. I-am primit, şi-
n sfîrşit a dat Dumnezeu de-am scăpat !...
Prin urmare, turneul, nenorocitul turneu, se încheia cu
un deficit de 5000 de lei datorie la Lindheim şi 3000 la Iaşi,
afară de aceea ce avusesem noi, la plecare.

[XXX]

Doamna Kiajna, o dramă de Ţine şi Niger1, cu care s-a

deschis stagiunea 1891-92, n-are importanţă, pentru mine,
decît prin aceea că în actul al 4-lea, după scena cea mai
teatrală, scena călugăriei, o cabală, organizată de o fostă a
mea elevă - care pretindea că direcţia, sub îndemnul meu,
refuzase a o angaja - m-a fluierat ; cum însă toţi i-au ghicit
înscenarea, nu şi-a ajuns scopul. Ah ! elevele !...
Numai trei reprezentaţii, urmate imediat de o comedie,
Ion Rodeanu 2 - căci Manolescu izbutise a convinge direcţia
să înlăture din repertoriu opera şi opereta. Pe aceste două,
şi mai ales opereta, Nottara, Manolescu şi eu le consideram
ca pieirea teatrului, prin decăderea gustului.

100 182
 A treia pe afiş, o refacere a lui Titu Dunca, după o
dramă italiană întitulată Sarah Felton. Traducătorul, ca
omagiu adus mie, i-a dat alt titlu, Ana Row, reamintind, prin
iniţiale, numele meu. Ca şi la Doamna Kiajna, aceeaşi
cabală, sub aceeaşi conducere, mai încercă o lovitură la
apariţia mea pe scenă, continuată în primul antract cu un
pamflet în foi volante, adresat direcţiei. Floare la ureche !
După Ana Row, a urmat, pentru mine, o pauză - în ceea
ce priveşte rolurile noi - pauză în care doamna Ver-mont-
Ventura a jucat cu succes Fedra3, dînd d-nei Gă-nescu încă o
ocazie de a arăta, în rolul Ariciei, că posedă mai ales calităţi
tragice.
în decembre, o domnişoară din societatea ieşană,
S.C. ... înamorată ide scenă, se întoarce de la Paris, unde
luase lecţii cu Sylvaki, şi studiază cu mine iun rol de
ingenuă, într-o piesă de Octav Feuillet, Ispita. Debutează
alături de Hasnaş, Manolescu, Vasileasca şi eu. Succes
apreciabil, repetat mai tîrziu, în rolul regelui >din
Florăreasa4. Cu toate acestea, nu s-a decis a rămîne în
teatru, şi bine a făcut, căci, din cauza caracterului timid şi
susceptibil, n-ar fi putut învinge mizeriile vieţii de culise.
în Ispita, Manolescu a început a îngrija publicul. Slăbise,
şi ca fizic, îşi ca forţe scenice. Boala nu mai voia să stea
ascunsă ; începuse a-1 roade atît de repede, încît vreo zece
zile în urmă, după reluarea Hoţilor lui Schillcr, a căzut la pat.

100 183
 A zăcut o lună. Nomatputînd îndura suferinţele, a plecat
la Viena şi a intrat într-o casă de sănătate, condusă de
Bilroth şi Notnagel. Eu, fiindcă într-o asemenea situaţie nu
ne-ar mai fii ajuns părţile de societari, am rămas în ţară, ca
să joc, cînd în Bucureşti, cînd în reprezentaţii suplimentare,
la Iaşi sau aiurea.
în lipsa lui Manolescu, iau rolul Luisei din Orfanele, căci
d-nei Ana Popescu, pentru motive prevăzute în legea
teatrului, îi retrăsese direcţia toate rolurile. Apoi, mi s-a dat
Marie-Jane, din piesa cu acelaşi nume, căreia Th. Aslan,
traducătorul, îi dase titlul de Virtute şi viţiu 5.
Melodramă-tip, din repertoriul celebrelor artiste Mărie
Dorval şi Mărie Laurent, rămasă pînă azi pe afişele Parisului,
cu Tessandier ca cea mai bună interpretă. Rolul eroinei a
ispitit pe multe artiste mari. L-a jucat şi Wolter la Viena, şi
Pezzana în Italia, şi EJlen Terry la Londra, mai în toate
părţile sub titlul de Femeia din popor.
Ca să fac un fel de şcoală pentru camaradele melc cele
tinere, am jucat, în Nebuniile amoroase, pe Laseta, o su-
bretă, asupra caracterului căreia trebuie să se facă distinc-
ţie. Liseta e o subretă a lui Regnard, şi subretele lui Regnard
diferă de acelea ale lui Moliere. Cele dinţii sunt guralive,
glumeţe, vesele, oarecum farceuses, spre deosebire de ale
lui Moliere, care sunt moraliste, sermoneuses *, avînd în tot
ce spun un fond serios de filozofie.

100 184
 în a doua jumătate a lui februarie, Cantacuzino - căruia
nu i-a lipsit niciodată gustul şi bunul-simţ - a adus tradu-
cerea cunoscutei piese a lui Legouve Bataille de da/nes 6. S-
a reprezentat, cu o distribuţie foarte nemerită. Hasnaş,
intrat în rolurile comice, juca pe De Gruignon ; d-na Welner,
pe contesa d'Autreval ; Nottara, pe Monrichard ; Costescu,
pe Henri de Flavigneul şi eu pe Leonia.
Spre sfîrşitul stagiunei, înainte de 423 7, s-a dat Virgi-
nia, tragedie de d-na Ciupagea. Pas de lendemain **, şi cu
drept cuvînt.
După Virginia, Manolescu, întors de la Viena cu iluzia că
e mai bine, a insistat să joace şi-a reapărut în Moartea
civilă, pe care o alesese tocmai pentru ca fizicul maladiv,
cerut de rol, să fie în acord cu al lui.
Publicul, care-1 aştepta cu nerăbdare, a înmărmurit
revăzîndu-1 : un cadavru ! Cadavrul însă, însufleţit de
puterea pasiunei de teatru, a luptat cu rolul pînă la urmă,
atingînd culmi în scena povestirei şi în a morţei. Amăgin-du-
se singur, a anunţat, pentru a treia zi, Dama cu camelii - dar
n-a mai putut. Tîrîndu-se, a parcurs cele cinci acte, şi
închiderea stagiunei a fost binevenită.
* Dojenitoare (fr.). ** Fără viitor (fr.).
Acesta e anul în care a trecut prin ţară Coquelin Aine,
care, la reprezentaţia Femeii îndărătnice, provocînd scan-
dal, prin aruncarea unor anume cuvinte la adresa actorilor

100 185
romîni, a avut neplăcerea, la intrarea în scenă, de a fi primit
de studenţi cu urlete, zgomote şi diferite legume.
El e cel care mi-a atras atenţia că actorii, în general, şi
comicii, îndeosebi, sunt lipsiţi de sinceritate Şi ne-am
explicat această lipsă prin influenţa rolurilor. Actorul
dramatic întîlncştc în rolurile sale simţimînte înalte, de
recunoştinţă, de devotament, de sacrificiu... pe cînd cel
comic nu are a face decît cu farse, cancanuri, intrigi... aşa
încît, cu timpul, ajunge să nu se mai poată lepăda de pielea
personagiilor.

[XXXI]
După închiderea stagiunei, starea de slăbiciune a lui
Manolescu ne-a pornit la Iaşi1, unde credea el că va găsi o
climă prielnică. Nici acolo însă n-am stat în repaos decît
vreo două săptămîni, căci dorul lui de a juca, unit cu lipsa de
ibani, ne-a silit să organizăm cîteva reprezentaţii acolo şi
prin oraşele vecine. Vai de el, cum juca ! Cînd ieşea în culise,
era alb ca varul şi necontenit gemea, aşa că, într-o seară, a
trebuit să amîn reprezentaţia cu forţa, refuzînd de a mă
îmbrăca.
La Piatra Neamţ i-a fost scris să joace pentru ultima
oară, în Moartea civilă. Văzîndu-i puterea, voinţa, pasiunea
de cari era însufleţit, începusem şi noi, cei dimprejur, să
credem că merge spre bine. Din nenorocire, sforţările l-au

100 186
doborît, şi-n actul ultim, cînd cade mort, ca un mort a
căzut... iar după ce publicul l-a rechemat, el s-a ridicat, a
înaintat la rampă, şi cînd, clătinîndu-se, le-a zis ,,la
revedere", toţi spectatorii, cari-şi puseseră pălăriile să
plece, s-au descoperit. Trist salut, nu de revedere, ci de adio
!
De la Piatra, am plecat, prin Paşcani-Burdujeni, la
Viena. Trebuia să aflu ce are, căci nici cu, nici el nu
9 — Aristizza Romanesc.u
ştiam. Părerile doctorilor din Bucureşti erau în contra-
dicţie : unii ziceau ulcer ; alţii, cei mai mulţi, peritiflită ;
singur Buicliu susţinea că e cancer.
La Viona, Notnagel mi-a confirmat, între patru ochi,
acest din urmă diagnostic, 1-a declarat pierdut şi m-a sfătuit
să-1 întorc imediat în ţară. De operaţie, nici vorbă.
Bolnavul, căruia nu-i puteam spune adevărul, stăpînit
de ideea fixă, insuflată la Iaşi de d-rul Riegler, că trebuie să
aibă o tumoare, oare necesită operaţie, în loc să se întoarcă
în ţară, se încăpăţînează să consulte pe Pean şi plecăm la
Paris, neavînd decît 500 de lei.
Pe drum, gîndul lui nu era la boală, ci la teatru. Şi-
aducea aminte statuile şi tablourile din muzeele pe cari le
vizitase înc-o dată la Viena şi le admira, întrebîn-du-se :
„Cum să nu fii artist, într-o asemenea ţară !"

100 187
 Ajunşi la Paris, ne-am dus la d-na dr. Conta, către care
ne dase o recomandaţie d-rul Cantemir, şi apoi, împreună,
la Pean. Rezultatul consultaţiei, operaţie.

100 188
 Două zile în urmă, Manolescu era instalat într-o casă de
sănătate la Passy, în 13 iulie 1892 a fost operat, şi 28 de ore
după operaţie a murit 2.
Nu împlinise 35 de ani.
Pe urmă... cadavrul, trecut în paza familiei, a rămas să
fie îmbălsămat şi adus în ţară, iar eu... am dăruit teatrului
din Bucureşti toate costumele lui (păstrez adresa de
mulţumire (!) a direcţiei, cu nr. 409 din 1892), iar celui din
Iaşi, biblioteca, cu traducerile mai multor piese, afară de
aceea a lui Hamlet, care i-a fost pusă în coşciug, întru
îndeplinirea ultimei sale dorinţi.3

[XXXII]

în anul teatral următor, ca să plătesc datoriile pe ne-

drept rămase în sarcina mea, am început, precum a binevoit
a mă numi un membru din comitet, să deviu cabotină.
S-or fi întrebînd mulţi : cari datorii ?
Cei 5000 de lei de Ja Lindheim, cei 3000 împrumutaţi de
la Iaşi, 2500 luaţi avans de la teatru, şi încă vreo trei-patru
alte sume, cari, adunate cu celelalte, făceau un total de
14.000. Toţi aceşti bani fuseseră cheltuiţi numai de
Manolescu, fie, precum am spus, în turneul de la Viicna, pe
care îl deconsiliasem să-1 facă fie după, pe cînd era bolnav,
şi toţi, absolut toţi, au trecut in răspunderea mea. Pentru ce

100 189
? Pentru că iscălisem cu el. Se ştia bine că nu mă folosisem
de nici o centimă, dar ce-avea a face !... Şi ml-am vîndut
mult invidiatele bijuterii, ca să plătesc la Viena ; din
reprezentaţii în provincie, am achitat pe celelalte, mai mici ;
teatrului - căruia dreptatea îi dicta să considere ca
despăgubire sumedenia de costume oe-i dăruisem - am fost
constrînsă să-i iscălesc zecimi de chitanţe, pentru
acoperirea cărora ani întregi mi s-a reţinut din leafă ; iar cei
3000 de lei de la Iaşi, de-abia în 1900 am sfîrşit a-i achita. Şi
cîte altele, cu cari - dacă le-aş spune - aş închide gura celor
cari s^au mirat „ce-am făcut cu banii".
Profitam ide zilele în cari nu jucam şi, cu voie, fără voie,
dam fuga în provincie. De cîte ori nu mi s-a întîm-plat să
plec din Bucureşti la 6, cu acceleratul de Vîroiorova, să
sosesc în Piteşti la 8 şi 20, să apar pe scenă la 9-9'A, să joc
pînă la 12, să mă „demachiez" pînă la 1, să-mi as-tîmpăr
foamea într-o jumătate de oră, să iau trenul înapoi la 2
noaptea, şi să fiu în Bucureşti la 6 dimineaţa, pentru a intra
în repetiţie, la 9.
Prima reprezentaţie din 1892-1893, Despot vodă, ou
Nottara, pentru întîia oară, în Despot.
Eu nu m-am arătat publicului decît la a doua repre-
zentaţie, în O vizită, de Dumas-fils.
Am jucat apoi în reluări - Nebuniile amoroase, Pyg-
malion, Lupta între femei şi Fîntîna - pînă la sfîrşitul lui
octobre, cînd s-a montat o piesă originală a d-lui I. Vulcan,

100 190
membru al Academiei, intitulată Ştefăniţâ vodă. Nimic de
zis asupra ei.
Rcluîndu-se Hoţii lui Schitler, am cedat d-nei Gănescu
rolul Amaliei, pentru a studia mai în linişte pe Alma din
Onoarea lui Sudermann, care s-a reprezentat întîia oară
pe la vreo 10 noiembre, cu succes şi pentru mine, şi pentru
Nottara în Trast, şi pentru V. Leonesou în Roibert, şi mai
ales pentru Ion Petreseu, care a ştiut, în rolul batonului, să
se folosească de indicaţiile regizonului Gusty. De altfel toţi
interpreţii erau bine, rezultat datorit amor silinţe îndoite,
pornite oarecum din teama introducerii la noi a
repertoriului german modern. Ne îogrija mai ales realismul
subiectului. Publicul, lucru de mirare 1, 1-a tolerat, şi piesa a
putut face serie.
Aceasta nu înseamnă că, după aceea, orice piesă scrisă
de urmaşii lui Goethe a fost bine primită. Şi Sfîrşitul
Sodomei 2, şi Alexandra 3, şi, mai tîrziu, Vinovat sau Trăiască
viaţa 4, cu toată buna initerpretaţie, de-ahia s-au putut
strecura. Onoarea şi Magda 5 au fost cele mai fericite. M-a
surprins deci cu drept ouvînit intenţia -multora de a repre-
zenta la noi Căruţaşul Henschell, Ţesătorii şi alte piese de
acest gen. E destul să mă gîndesc la Rosmersholm şi la Stri-
goii, ca să prezic cum vor fi primite. Aşa motivez pentru ce
am respins de nenumărate ori propunerea ide a juca
Jugend, o piesă în care mi se potrivea un rol de toată
frumuseţea. Pentru ce să-1 joc, cînd eram convinsă că toate

100 191
silinţele mele ar fi fost zadarnice, deoarece publicul nostru
nu se putea învoi cu subiectul piesei ? Refuzul de imai sus l-
am repetat ori ide cîte ori am avut sub iochi o piesă îm care
mă ispitea un rol, însă, în .conştiinţă, îmi dam seama că
piesa întreagă nu va putea face impresie. Vreau să zic că
niciodată nu mi-am pus amorul propriu mai presus de inte-
resele teatrului. Chiar cînd, .din întîmplare, o asemenea
piesă s-a jucat şi am văzut că succesul meu era ca o notă
discordantă, n-am insistat, după trecere de vreme, oa piesa
să se reia. Invers : apreciam că o piesă va avea succes, şi nu
mă simţeam în stare a face din rolul dat mie aceea ce eram
datoare ? îl refuzam, fără părere de rău. Aşa s-a întîmplat cu
Nora, de Ibsen. Trei ani am stat în cumpănă, şi îm cele din
urmă, n-am îndrăznit is-o joc.
Imediat după Onoarea, am interpretat pe Angelica din
George Dandin - un rol oare-mi cerea multă viclenie fină, şi,
în aceeaşi seară, pe „Lăcrămioara mea", din Lăcrâmioarele,
cea mai reuşită piesă a iui Polizu-Micşuneşti. Fără a recurge
la efecte mari, la aşa-zisul métier 52, izbuteşte a încorda
atenţia publicului de-a lungul a trei acte, neobo-sindu-1,
cum s-a întîmplat mai tîrziu cu Sburătorul, o altă lucrare a d-
sale. Dialog ales, situaţii simple, glume delicate, scene firesc
înlănţuite, iată calităţile ei.
Cîţiva ani în urmă, la reluarea acestei piese, rolul creat
de mine i s-a dat d-nei Gănescu, eu fiind rugată de autor a
juca pe al fetei, iar în urmă de tot, la a doua reluare, l-am
52Meşteşug (fr.).

100 192
dat şi pe acesta .d-nei Ionaşcu, linteirpretînd um al treilea,
de grande coquette 53.
De la Lăcrămioare pînă la Noaptea Sînzienelor (Le
songe d'une nuit d'été 54, de Shakespeare), a trecut un
destul de lung timp, în care Nottara a făcut greşeala de a
juca pe eroul din Marele Galeotto, iar frate-meu, Mircea
Dimitriad, a stăruit să i se reprezinte Renegatul, o dramă
orientală, în versuri, foarte frumoase prin simplitatea lor.
Aceasta a fost scoasă de pe afiş, fără motiv, după trei
reprezentaţii bune - trecînd „la dosar", ca şi Marele Ga-
leotto, care căzuse, din cauza interpretării, căci Nottara,
oricît de bun artist, nu putea să înfăţişeze un caracter
spaniol, tînăr, aprins. Don Saluste, Touvenin, ducele de
Bligny şi alte asemenea personagii reci, elegante, arogante,
ironice - astea sunt rolurile sale.
între prima reprezentaţie a Marelui Galeotto (la 29 de-
cembre) şi a doua şi ultima (la 3 ianuarie), m-am repezit la
Crai ova, chemată de Ulysse Boldeseu, preşedintele co-
mitetului teatral, spre a juca cu trupa de acolo Onoarea şi
Dama cu camelii. Teatru], plin de public - scena, plină de
flori.
La întoarcere, din cauza viscolului, trenul s-a oprit în
Găeşti. Trebuia totuşi să-mi urmez drumul spre Bucureşti,
căci direcţia, către care mă obligasem să viu la timp, mă

53Mare cochetă (fr.).

54Visul unei nopţi de vară (fr.).

100 193
anunţase în Galeotto, pentru seara aceea. Trebuia, dar
cum ? Noroc că un domn, tot aşa de grăbit ca şi mine, a
închiriat o sanie, m-a învelit într-o şubă îmblănită, şi
seara, la opt şi jumătate, eram în cabină.
Direcţia primise, din partea unui german, propunerea
de a monta Ocolul pămîntului 6, cu decorurile şi toate
accesoriile lui. încîntată de perspectiva unui cîştig, nu numai
că a acceptat, dar şi-a dat şi silinţa de a face cea mai bună
distribuţie : nu lipsea nici un societar. 15 reprezentaţii în şir,
cari au adus 50.000 de lei.
Nu mi-aduc aminte de ce, cu o reţetă de 3500, seria s-a
întrerupt şi s-a dat Traían şi Andrada, tragedie de Ventura şi
Leonescu, scrisă anume pentru soţia celui dinţii.
O săptămînă în urmă, reluîndu-se Shylock, Scarlat
Ghica, traducătorul, mi-a dat rolul Porţiei, interpretat pînă
atunci de d-na Welner. L-am jucat, cu gîndul la Ellen Terry.
în aceeaşi seară, am avut de luptat cu dificultăţile altui
rol, dintr-o piesă modernă, tot engleză, întitulată Comedie
şi tragedie 7. S-ar părea, la prima vedere, că autorul n-a
soris-o decît pentru a da prilej cine ştie cărei actriţe de a-şi
dezvolta, în una şi aceeaşi scenă, şi calităţile dramatice, şi
pe cele de comedie. In realitate, scopul a fost dorinţa de a
pune pe scenă un scandal petrecut la Londra, între o mare
cîntăreaţă şi un prinţ de coroană. La noi, prin contrastul
scenelor şi prin lovitura de teatru de la fine, a făcut
impresie.

100 194
 Puţin înainte de a se închide stagiunea, s-a mai dat o
piesă, Adriana Lecouvreur8, în care jucam un rol de actriţă.
In principiu, nu mi-au plăcut niciodată asemenea roluri.
Sunt de efect, însă mie mi se pare că, interpretîn-du-le, eşti
silită, fără voie, să-ţi destăinuieşti multe din secretele
propriei tale fiinţi. Pe acesta, l-am considerat oarecum ca
excepţie, atrasă fiind mai mult de caracterul femeii, decît de
partea exclusiv teatrală.
Reamintindu-mi ce bine fusesem primită la Craiova, n-
am refuzat pe cei cîţiva camarazi cari mă rugau să-i însoţesc
pentru o serie de reprezentaţii, tot acolo, la Craiova, după
închiderea stagiunei. Rău am făcut, căci de astă dată, sub
diferite pretexte, nu venea mai nimeni.
Şi doar eu eram tot aia, iar ansamblul îndrăznesc a
crede că era ceva mai bun decît acela al trupei locale,
deoarece din el făceau parte Ion Petrescu, Hasnaş, I.
Niculescu, V. Leonescu şi Amelia Welner.
Ga să ne putem întoarce, ne-am amanetat ceasornicele.
în schimb, la Bucureşti, mă aştepta o veste bună : se
crease la Conservator două catedre de dicţiune şi mi se
încredinţase una din ele.

[XXXIII]

1893-94, după o vară întreagă petrecută în Italia, la

Mira-Taglio, într-un castel al primadonei Borghi.

100 195
 1) Grizelidis 1 - Urîtă amintire : începutul unei boale
care m-a făcut să sufăr pînă în 1896. Piesa, prea fină pentru
noi. Mai erau poate de vină şi versurile. De mult, de cînd m-
am pomenit în teatru, a existat o antipatie declarată
împotriva lor.
2) Bărbatul doicii2. - Comedie Palais Royal, în care n-a-
veam ce căuta. Am primit un rol din gentileţe pentru tra-
ducător. Şi apoi, chiar împotrivindu-mă, nu cred c-aş fi
putut scăpa, căci ajunsese un fel de regulă să mi se dea rol
în orice piesă. Reprezentaţie „fără Arlstizza ?..." Se pu-
tea ?... Dac-aş mai fi avut glas, ca-n vremuri, sigur că m-ar fi
pus şi-n operetă.
3) Hanul Conachi8. - Altă nerozie pentru mine, şi o
umilitoare ruşine pentru direcţie, care n-a băgat de seamă
decît la spectacol că piesa e proastă. Atunci mi-aduc aminte
să fi jucat întîi cu Aristid Demetriad.
4) Microbii4. - A treia nerozie ! Ce căutam într-un
asemenea gen de comedie ? Iar complezenţele !... Hasnaş
era admirabil. Se întrecea cu Ciucureasca, în rolul Uţei,
şi cu Ion Petrescu, în rolul doctorului. Mi-a rărnas multă
vreme în urechi intonaţia acestuia, cînd striga „exasperat" :
taisez-vous 55, Uţo ! Jianu, cu toată dicţiunea lui defec-
tuoasă, ţinea şi el în piesă un loc de frunte. Liciu s-a dis-

55Taci (fr.).

100 196
 tins în Tonton, promiţînd ereaţiuni delicate. Succes ge-
neral.
5) Primul bal. - Comedie de salon într-un act, de
Ascanio. După reprezentaţie, presa i-a contestat pater-
nitatea, punînd-o pe două coloane cu o lucrare nemţească,
întitulată Unter vier Augen. Chiar aşa de-ar fi, îi rămînca
stilul şi gustul de a o fi ales.
6) Vînătorii de zestre. - Localizare după Goddfisch.
Frumoasă piesă ! Mai frumos, rolul meu.
7) Saul5. - Originală, de Macedonsky şi Cincinat Pa vel
eseu. De la ladeş, cel dintâi nu mai prezentase nimic
teatrului. Piesa a plăcut, deşi la reprezentaţie pierdea mult,
pentru că direcţia distribuise rău rolul lui Da-vid. Purtam, în
Mical, un costum foarte caracteristic, încinsă pe sub şolduri
şi cu fruntea ascunsă sub o placă cu mărgele de cilic.
8) Lizi. - Autorul, Polizu-Micşuneşti, pretindea a fi scris
rolul principal pentru mine. Împrejurările însă, pe icari nu
le-am regretat, căci, de la citire, m-am îndoit de succesul
piesei, au făcut ca acel ral să fie încredinţat d-nei Vermont-
Vântura, şi, ca să nu dau a crede că aceasta mă jignise, am
primit un altul, secundar.
9) Rabagas. - Piesă susţinută ide Th. Aslan, cu
speranţa că faima de odinioară îi va crea succes. Decepţie.
Şi atît în această stagiune, afară, bineînţeles, de reluări.

116 197
 în repertoriul meu, se mai adăogau şi „escapadele" în
provincie, nu numai pentru a-mi plăti datoriile din trecut,
precum am mai arătat, ci şi pentru a face faţă cheltuielilor
de scenă. Numai în Vînătorii de zestre am avut toalete de
peste 3000 de lei, iar în Adriana Lecouvreur, deşi piesă în
costume, direcţia, după ce-mi micşorase desfeux-utile. 56,
apoi mai găsise de cuviinţă să nu-mi facă decît o rochie-, în
loc de patru, cîte trebuiau.
Pe la jumătatea lui februarie, Mounet-Sully, venit pen-
tru prima oară la noi, a dat mai multe reprezentaţii 6. La una
din ele, Oedip, Societatea dramatică, în mijlocul unui
entuziasm, de care prea a început a face risipă, i-a dăruit tot
ce trebuie pentru a mobila o odaie în stilul nostru ţărănesc.

[XXXIV]
De aci încolo, încep a mă simţi năpădită de o nepăsare,
care merse crescînd, din ce în ce, pînă în 98-99 ; şi, de ce
creştea, d-aia căutam să-i găsesc cauza, o cauză multiplă,
complexă, născută dintr-o lipsă mare - lipsa de ideal. Cine
se mai gîndea la artă ?... Pe toţi pereţii teatrului erau scrise,
cu litere de doi metri, cuvintele lui Montecuculi : „Bani !
bani ! şi iar bani !"
Nici cel mai mic gust în alegerea pieselor ; nici o serio-
zitate în repetiţii. Făcea reţete cutare piesă ? Era bună. Se
introdusese apoi şi sistemul chiverniselilor, care îndrep-
tăţea pe orice actor să vîneze cei 5 %, traduoînd piese, fără
56Despăgubiri serale (fr.). Sume de bani acordate societarilor Teatrului National peste cota-parte ce le revenea din beneficiu net, drept ajutor pentru costumele de scenă.

116 198
să ştie nici parlez français ; peste el, a început a se accentua
cellalt, al favorurilor, graţie căruia idistribuţiile nu se mai
făceau decît pe rudenii, pe intrigi, sau pe simpatii intime ;
aşa încît...
După „înalte" stăruinţe, teatrul şi-a deschis uşile cu o
piesă originală, a unui începător.1
A avut norocul, sau nenorocul să facă mult zgomot în
jurul ei. Presa, care începuse să lenevească, a tresărit
deodată, parcă s-ar fi deşteptat din somn. Lucrarea, ce e
drept, păcătuia mai ales printr-un exces de episoade, sau de
scene scrise sub influenţa tutulor lucrărilor dramatice, citite
de autor ; mai avea şi situaţii stranii, sau rău înfăţişate ;
oricum însă, nu atît autorul a fost de vină, cît actorii, cari
interpretau în bătaie de joc - deplorabil obicei, care a atras
de atunci mulţi adepţi, formînd azi o adevărată sectă, sub
conducerea mai multoî societari. Tot actorii sunt de vină şi
în aceea că, spre a-<şi potoli setea de paragrafe, fiecare
cerea autorului să-i introducă în rol cîte o „tiradă", aşa că, la
reprezentaţie, unul vorbea cinci minute, iar ceilalţi
aşteptau. E nenorocit autorul oare se supune influenţei
culiselor. Poate că unii

116 199
 actori - la ,noi, foarte puţini - ar fi în stare, prin
experienţa, să dea un sfat folositor ; însă această parte
bună îşi are „reverul" ei dăunător, în aceea că orice actor,
fără excepţie, e cu imaginaţia şi cu judecata influenţate de o
mulţime de reminiscenţe din piesele în cari a jucat, sau pe
cari le-a citit, încît nici o îndreptare a fondului nu poate
scăpa de aceste influenţe. Pentru acelaşi cuvînt, actorii-
autori, chiar cînd fac piese bune, şi subiectele, şi scenele
mari, de efect, reamintesc alte subiecte şi alte scene, din
alte piese.
Studiată în condiţiunile de mai sus, cu actul ultim ne-
repetat în ajunul primei reprezentaţii, piesa, negreşit, era
condamnată. După trei reprezentaţii, datorite tot înaltelor
stăruinţe, a dispărut pentru totdeauna, dînd locul Burghe-
zului gentilom 2, cu Niculescu în rolul prim. Acest artist, care
adeseori găseşte nişte efecte uimitoare, numai prin instinct,
n-avea, ca să nu zic că n-are, cunoştinţele necesare
interpretării clasicilor. A fost şi va rămîne un distins in-
terpret în piesele romîneşiti sau chiar străine, însă
moderne.
Scoţîndu-se din cartoane Măria Stuart, nu refuz cererea
ce-mi face dina Vermont-Ventura de a-i ceda rolul. Dimpo-
trivă ; mă despart de el, nu cu părere de bine, dar cu
absolută indiferenţă, indiferenţa care, o repet, începuse să
mă domine.

118 200
 De-abia la Se zice 3, o traducere în care găsisem un rol
de ingenuă foarte viu, nepăsarea mi se risipi oarecum. Dacă
e vorba să n-ascund nimic, mai era şi o altă cauză pentru
care acest rol îmi convenea : nu-mi cerea studii adinei, căci
şi pe acesta, ca şi orice rol de ingenuă, era destul să-1 învăţ
şi să apar în scenă, pentru ca interpretarea să vie de la sine.
Efectele le găseam de multe ori jucînd, pe negîndite, în chip
firesc.
în paranteză, mă mir că una din bunele mele eleve, d-na
Giurgea, n-a solicitat pînă acum acest rol. Evitînd afectările,
ar avea succes.
Vdne Sfîrşitul Sodomei. A doua încercare de a introduce
la noi repertoriul german modern. Nereuşită - poate din
cauza interpretării, jumătate foarte bună şi jumătate
submediocră. D-na Gănescu a avut mulţumirea de-a face
parte din prima categorie. Eu, interpreta unui rol foarte
ambiguu, regret şi astăzi moartea piesei.
Tocmai o lună după, s-a anunţat o originală : Iluziile
căsătoriei. Gr. Chrisenghy, autorul, făcînd parte din lumea
aleasă, inspirase tutulor o nerăbdare plină de speranţe.
Cum însă lucrarea era foarte îndrăzneaţă şi cum
„decoltajul", pe vremea aceea, nu fusese încă admis în
literatura noastră dramatică, Iluziile căsătoriei n-au produs
decît deziluzii.
Ca să-şi repare greşeala, direcţia a reprezentat imediat
apoi o localizare a lui V. A. Urechiă, Soare de toamnă, în

118 201
franţuzeşte L'été de la Saint-Martin. Ce piesă fină ! Ce in-
tenţii cinstite ! Ce concluzii ideale ! încă un rol de ingenuă,
în repertoriul meu.
în tot timpul acesta, zi şi noapte, se repeta Amilcar
Barca (sau Salamhôf, piesa chemată, credeau toţi, să în-
treacă succesul lui Pygmalion. Repetiţii forţate, decoruri
somptuoase, costume după desenuri studiate - tot ce se
putea face, cu cheltuieli neîngrădite, s-a făcut. Pygmalion
tot sus a rămas. Autorul, fireşte, învinuia interpretarea. Se
înşela, şi aş dori mult să se reia piesa, cu altă distribuţie ;
sunt convinsă că rezultatul va fi acelaşi. Oricum, Amilcar
Barca mi-a atras încă o dată atenţia asupra unui fapt
caracteristic : are succes o piesă ? autorului i se cuvine.
Cade ? actorii strică.
Trec peste Trei sultane, de Favart - era şi clasică şi
„subţire", şi în versuri ; cum putea să placă ? şi ajung la
reluarea Lăcrămioarelor, în aceeaşi seară cu apariţia unei
noi lucrări a d-lui Polizu, întitulată La 30 de ani. Un act
primit bine, foarte bine, „mulţumită interpretării", zicea
autorul. Zic şi eu că, incontestabil, aceasta e piesa care 1-a
consacrat. Cei mai mulţi o considerau desăvîrşită. Mie, să
spun drept, mi-a făcut totdeauna efectul unei comedii
franţuzeşti.
Pînă la închiderea stagiunei, nu s-a mai montat, ca piese
originale, decît Mort fără luminare^, completat, ca spec-
tacol, cu Noaptea de Paşte 6, un act tot original.

118 202
 S-a strigat în contra celei dintîi, desigur fiindcă n-a adus
bani, căci ar fi o vădită rea-voinţă să nu i se recunoascănici
O calitate. Poate că cele trei acte se puteau concentra în
două şi că stilul nu e tocmai ţărănesc ; măis, comme le style
cest l'homme...57 Brezeanu a făcut o creaţie plină de realism
; d-na Ciupagea şi, mai tîrziu, d-na Jiamu erau bine. Tot aşa
şi ceilalţi, „afară de unul", cum zice Hamlet...
*

JMu trec lă altă stagiune înainte de a declara - la adresa

oui se cade - că tot anul am jucat bolnavă. Făcând parte
dintr-o clasă vieux style58, aşa mi-am înţeles datoria să
muncesc pînă n-oi mai putea. ^ Protestez deci împotriva
acuzărilor ce mi s-au adus pînă în anii din urmă că, jucînd în
provincie în zilele libere, dam un exemplu de indisciplină şi
desfid în acelaşi timp pe cei' cari, sub instigaţiile unor
membri din comitet, au strigat în contră-mi, să probeze că
cupiditatea, sau obiceiul de a „cabotina", mă îndemnau să
recurg la reprezentaţii de ocazie. De cupiditate ar fi ridicol
să mai vorbesc, cînd datoriile plătite şi cheltuielile prea mari
de scenă dovedesc ce s-au făcut banii cîştigaţi în aceste re-
prezentaţii ; cît pentru „cabotinaj", nu doresc nimănui să
sufere cît am suferit eu, jucînd pe scene cu rampă de 4
metri, cu decoruri zdrenţuite şi cu parteneri bîlbîiţi. Un
singur om m-a înţeles, odată, cînd m-a întîlnit într-un
57Dar, pentru că stilul reprezintă omul... (fr.).
58In stilul vechi, de pe vremuri (fr.). Aristizza plăteşte aici tribut părerii că ,.pe vremuri", cîndva, oamenii de teatru munceau altfel, cu temei, cu tragere de inimă. Poate că
la (.impul ei această părere să fi fost justificată. Luată însă în general, opinia Aristizzei este în mod evident greşită.

118 203
asemenea voiaj de „plăcere" şi iată ce scria a doua zi :
„Sîmbătă seara Aristizza Romaneseu a plecat la Ploeşti, ca
să dea acolo o reprezentaţie. Din întîmplare, mă aflam în
acelaşi tren cu eminenta artistă, şi-am văzut-o, şi-am privit-
o mult, m-am căznit să-i scrutez gîndurile. Era palidă,
paloarea fermecătoare a Ofeiiei din scena nebuniei. Marea,
incomparabila artistă se gîndea poate la strălucitele ei
succese de pîn-acum, vedea mii de oameni plingînd cînd
plîngea ea, mii de oameni cu respiraţiile înecate, cu inimile
palpitînde, sorbind-o cu ochii, admirînd-o, şi în urechile
artistei răsuna desigur în surdină muzica dulce a aplauzelor
unei săli în delir. Apoi vraja se rupea deodată ; strălucirea
feerică a acestei vedenii de slavă se întuneca fără veste şi se
vedea - ea artistă fără seamăn, ea sub-jugătoarea de suflete
- călătorind într-un vagon de cl. a II-a, toominduise cu
antreprenorul -unui teatru din provincie ca să-i lase sala
mai ieftin, jucînd pe o scenă primitivă cu decoruri oribile, în
faţa unui public de negustori, şi-apoi, după spectacol,
constatînd încremenită că reţeta reprezentaţiei d-abia-i
permite să plătească chiria sălei şi trenul înapoi spre
Bucureşti. O, cum ne-o fi dispreţuind artista, gîndindu-se că
în ţara asta, ia ridicarea căreia şi talentul ei neîntrecut
contribuie, ca să guşti toate îndestulările vieţei trebuie să te
faci negustor de cherestea, antreprenor de binale, sau să
înfiinţezi o fabrică de luminări de seu."

118 204
 Afară de aceasta, fiindcă vorbii mai sus de indisciplină,
pentru ce camarazii mei, cari, după cum s-a susţinut, n-
aşteptau de la mine decît exemple, pentru ce nu mă imitau
decît la rău ? Şi oare rău era acesta, pe cît timp nu atrăgea
consecinţe ? Lipsit-am eu, din cauza lui, de la vreo repetiţie
însemnată ? Refuzat-am vreun rol, în mijloacele mele ?
Dăunat-am teatrul, făcînd să se amîne vrun spectacol ?... Să
răspundă toţi sufleurii, cîţi s-au perindat prin teatru, dacă
m-au surprins vreodată ou rolul neştiut, chiar cînd mi s-a
dat cu 3-4 ceasuri înainte de spectacol ! Să răspundă
publicul, cînd mi-am arătat eu vrodată, jucînd, durerile
mele intime ! Să răspundă direcţiile şi toţi cei ce mă
înconjurau în culise, dacă i-am ameninţat vreodată cu
leşinuri de senzaţie. Ce le păsa deci lătrătorilor mei că eu
cutreier provincia, eîştigînd mii de lei pe lună, ceea ce e
inexact, ca să nu zic altfel !... Şi apoi, judecata lor nu făcea
nici o deosebire între un actor, oricare, şi un altul, pe ai
cărui umeri se sprijină teatrul ? Nu i se datorează acestuia
din urmă o situaţie excepţională, manifestată prin concesii
şi prin dovezi de respect ? Mounet-Sully şi Bartet pleacă în
fiecare an din Paris, ceea ce nu îndreptăţcştc pc Dehelly şi
pe Delvair să protesteze, cerind aceleaşi drepturi.
Cu această ocazie, mai scot în evidenţă încă o greşeală
marc, enormă, care tinde a se .perpetua : nu se face nici o
deosebire între cheltuielile pe cari le impune scena unei
femei şi acelea impuse unui bărbat. Un bărbat, oricît de

118 205
bine s-ar îmbrăca, îşi face un frac, pentru cel puţin trei
stagiuni ; o redingotă la doi ani ; 2-3 perechi de haine pe an,
şi, afară de excepţii puţin costisitoare, o garderobă de zece
costume îi e suficientă. Femeia însă, mai ales ctnd e
chemată a ţine tot roluri de căpetenie, şi mai în toate pie-
sele, de cîte rochii are nevoie, pentru fiecare piesă ? şi, din
aceste rochii, cîte sunt de bal şi cît costă fiecare ? 7 Nu mai
vorbesc de celelalte accesorii, o adevărată ruină, faţă de ale
bărbaţilor. Jobenul unui actor, cît timp stă în serviciu ? Cel
puţin o stagiune, presupunînd că s-ar schimba moda la
fiecare an, şi nu trebuie decît unul. Dar pălăriile unei
femei ? Ca să împace cerinţele modei, pe ale publicului, pe
ale bunului-gust, şi adeseori şi pe ale luxului, nu poate ţine
o pălărie decît într-o piesă. Dar pantofii ? Cîte perechi, de
cite culori ?... Dar panglicile ?... Dar... cîte altele ?
Ar trebui aşadar să se facă o diferenţă simţitoare intre
apuntamentele unui actor şi acelea unei actriţe. Sunt ri-
dicule angajamentele de azi ale multor femei din teatru,
cărora nu li se mai pot obiecta nici că sunt începătoare, şi
sunt cu atît mai ridiculc cu cît, de multe ori, unei bune
gagiste, cu o vechime de 5-6 ani, i se plăteşte 150 de lei pe
lună, iar unui gagist de merit egal, 200.

[XXXV]

118 206
 Din ce în ce mai bolnavă, cu toată vara-petrecută la
Kreuznach, apar la deschiderea stagiunei 95-96, pentru a
seconda pe Nottara, care juca o carte mare : înfăţişa pc
Hamlet, dîndu-i o interpretare diferită de a lui Manolescu.
Manolescu îl însufleţise cu un caracter poetic, indecis, nu
nebun, ci minat de o mare durere, pe cînd Nottara era de
partea lui Mounet-Sully, făcînd să predomine două note :
exaltarea şi o viclenie sui generis. Nu-i apreciez meritul, căci
nu l-am urmărit niciodată de-a lungul unui spectacol ; ştiu
numai că majoritatea, ostilă înaintea încercării, a tăcut
după vreo opt reprezentaţii în şir.
Temîndu-mă de progresele boalei, fac atentă direcţia să
mă dubleze în rolul Ofeliei şi, drept aceasta, alegerea se
opreşte asupra d-rei Gheorghiu, care, în urma unei bune
interpretări a rolului ce-i cedasem eu în Orfanele, începuse
a se pune în evidenţă.
Ca să nu mi se impute că-mi primesc partea de societară
fără a munci, nu refuz un nou rol, pe Bella, din Steaua lui
Richepin. Rol cu paragrafe, cu joc continuu, cu accente
sfîşietoare, zdrobitor. Cînd ieşeam din scenă, cădeam.
Apoi pentru acelaşi cuvînt negustoresc, reiau Fîntîna,
jucată în aceeaşi seară cu Un leu şi un zlot, o veche locali-
zare după Labiche. E una din piesele într-un act, care,
alături' cu Moştenirea de la răposata, Adevăr dar cu
măsură, Sfredelul dracului, ar plăcea şi azi. De ce nu se mai
joacă ? Fiindcă s-au „demodat" ! Frumosul nu se

118 207
demodează. Fiindcă cer comici hors ligne ? Sunt opt comici
printre societari, şi care e societarul care nu se pretinde
hors ligne ?
Am spus, vorbind de Adriana Lecouvreur, că mi-a dis-
plăcut să joc roluri de actriţă. Mi se prezenta o a doua
ocazie : Magda. N-am stat la îndoială, pentru că teatrul cre-
dea că piesa va prinde, iar împotriva rolului meu n-aveam
nimic de zis. S-a jucat, şi n-aş lăuda ansamblul, dacă nu m-ar
provoca faptul că cinci-şase ani în urmă, la reluarea piesei,
cronica, entuziasmată de talentul artistei căreia, silită, îi
cedasem rolul, declara că pentru întîia oară se pomenea la
noi un aşa „ansamblu" şi pentru prima oară se vorbea
romîneşte. Cît pentru costume, ne prostea rău, mai ales pe
noi femeile, cari pînă atunci nu ieşiserăm pc scenă decît
desculţe şi goale.
Imediat ce trece Magda, ascultîndu-mi dorinţa de a fi cu
introducătoarea la noi a teatrului lui Ibsen, cer direc-

118 208
 ţiei şi mi se admite punerea în studiu a piesei Rosmer-
sholtn.
într-un după-amiazi, acasă, pe cînd îmi învăţam rolul
Rebecca, o femeie cu un caracter care mă impresionase cu
atît mai mult, cu cît îl văzusem foarte bine întrupat de
Sandrock, la „Volks"-Teater, din Viena, primesc înştiinţare
de sus că d-na Gănescu, titulara unui rol din Dama de caro
1
, s-a îmbolnăvit subit şi mi se cerea o sforţare, de care
numai eu eram capabilă : a o înlocui pînă seara, în cîteva
ore, fără repetiţie. Am acceptat - ca să-mi răscum-păr
exemplele rele.
Rosmersholm a fost aşteptat mult şi a plăcut puţin.
Spectatorii s-au împărţit în trei : cei ce „suportau", cei ce
dormitau şi cei ce plecau... înainte de sfîrşitul piesei. Ba încă
un ministru, cu reputaţie de cunoscător, a şi strigat : „Ce
Dumnezeu, frate ! Ştiam că Romaneasca are gust".
Boala, care uneori mă ţinea în pat săptămîni, precum şi
un congediu, obţinut spre a consulta la Paris pe Bouilly şi
alţii ca el, m-au făcut să nu m-arăt decît din cînd în cînd,
rar ; de aceea nici nu-mi mai aduc aminte decît de Le

209
pardon 2, de Jules Lemaître, în care debuta Liciu, după
întoarcerea de la Paris, unde studiase ca bursier al statului.
O dată cu Le pardon, tot într-o seară, probabil ca să-mi
plătesc odihna, mi se ceruse să reiau rolul fetei din Frica de
bucurie, şi să creez şi un rol în judecată şi osindă, un nou act
al d-lui Polizu, cel mai slab din cîte a scris, după părerea
mea.
în sfîrşit, de-abia aşteptînd primăvara, am organizat o
reprezentaţie cu preţuri urcate, din produsul căreia să pot
întîmpina risipa bănească a unei operaţii pe care n-o mai
puteam amîna.
Am ales ca piesă Flâmînzii de glorie 3, o localizare, pe
care am jucat-o, decepţionînd pe cei ce răspîndiseră zvonul
că^ focalizatorul a vizat pe faţă persoane sus-puse. Cu cc mi
se cuvenea din reţeta de 6000 de lei 4, căci d-nii societari nu
admiscscră să mi se dea sala gratis, am început a mă
pregăti, nu fără a întîrzia vreo lună - întîi, pentru că mi se
spusese categoric că din 100 de „şanse" n-aveam nici 20 că
voi scăpa, şi-al doilea pentru că, urît impresionată de casele
de sănătate din Paris, nu mă decideam să trec peste
graniţă. Poate chiar, cine ştie, mi-aş fi schimbat hotă-rîrea
primă, lăsîndu-mă în voia boalei, dacă n-aş fi primit din
partea direcţiei următoarea scrisoare :
„...Vă rog să dezminţiţi, pe cît va fi cu putinţă, zvonurile
rău-voitoare ce s-au răspîndit. Se vorbeşte că, departe de a
vă îngriji sănătatea, gîndul nu vă e decît la plimbări şi la tot

210
felul de distracţii, începînd cu o lungă călătorie în Orient.
Asemenea lucruri, dacă nu vor fi dezminţite, vor răci,
negreşit, simpatiile ce-aţi inspirat întotdeauna..."
Cu alte cuvinte, te-am lăsat să dai reprezentaţia, numai
fă-ne plăcerea : ori mori, ori joacă.
Inimi creştine !... Eu, pentru toţi mă rugasem, venisem
în ajutorul tutulor, ori de cîte ori se găseau în nevoie, lua-
sem iniţiativa atîtor reprezentaţii de binefacere, pledasem
pe lîngă direcţie cauza atîtora şi a atîtora, începînd cu d-na
Ciueurescu, cînd a stat o iarnă întreagă la Menton, şi sfîr-
şind cu d. Gusty, pentru care, de trei ori am ridicat glasul,
apărîndu-1 împotriva celor cari pretindeau că nu e bolnav,
ci se preface, ca să stea în străinătate. Nu mai vorbesc de
morţi, ca Al. Mateescu, Jianu, Jianca şi alţii ; vorbesc de cei
în viaţă, pe cari îi desfid să încerce a zice că nu e aşa. Drept
care, pentru .mine nu s-a găsit unul să se ridice să-mi ia
partea.
Şi-am intrat, chiar a doua zi, la Brîncoveneasa, am
dezminţit, dintr-o sală de operaţie, „zvonurile, cari amenin-
ţau să-mi răcească simpatiile" şi, în loc de a pleca în Orient,
m-am dus în Prahova, la Vălenii de Munte, unde mi-am
trecut cu bine convalescenţa, în ciuda celor ce-şi împărţi-
seră deja toate rolurile mele, bucurîndu-se la ştirea falşă că,
din cauza operaţiei, mi-am pierdut vocea.

211
 [XXXVI]

Anul 96-97 e an mort pentru mine. Direcţia iar adoptase

ideea de a alterna drama cu opera şi cu opereta.

212
 Piuă la Copiii părăsiţi1 în februarie, n-am jucat decît în
cîtcva reluări.
După vreo zece reprezentaţii ale Copiilor părăsiţi, am
studiat pe Catarina din Feyneia îndărătnică, n lui Shakes-
peare, şi piesa s-a jucat spre binele lui Leonescu, excelent în
Petruchio.
O săptămînă în urmă, alt rol, în Fundarea Romei2, o
piesă originală, care de-abia se ţinea în picioare, iar pentru
închiderea stagiunei, Radu de la Afumaţi, dramă istorică de
I. Neniţescu, avînd un act, al treilea, foarte dramatic.
Uitam o altă piesă, o poemă originală, Amor şi prietenie
3
, care are însemnătatea de a-mi reaminti o parte umilitoare
a carierei mele : beneficiurile.
Iată ce zicea pe atunci, cu drept cuvînt, pagina întîia,
coloana a cincea, a ziarului Dreptatea :
„Marţi, 17 decembrie 1896, reprezentaţie de gală (!) în
beneficiul d-nei Aristizza Romanescu.
Beneficiu !...
Vorba aceasta, într-o asemenea împrejurare, e un sacri-
legiu. Cu alte cuvinte, direcţia teatrului, din pornire cari-
tabilă, ca un ajutor, ca să nu zicem altfel, cedează artistei
venitul unei reprezentaţii. Cuvintele banale intrate în uz,
consacrate de dicţionar într-o accepţie alta decît înţelesul
lor etimologic, au cîteodată cruzimi dureroase...
Numele d-nci Aristizza Romanescu, cea mai marc artistă
în viaţă a teatrului romîn - aş putea zice : cel mai mare artist

127 213 10*

- ne evocă atîtea emoţiuni... şi deodată, împerecherea asta
de cuvinte jignitoare, prozaică, negustorească : în beneficiul
d-nei Romanescu !
O asemenea artistă n-ar trebui să aibă nevoie de bene-
ficii. Poporul romîn s-ar cădea să-i facă un trai, cum se face
în alte ţări, care să nu cunoască lipsa ; aceasta ar fi fost cea
mai elementară datorie, cel mai umil semn din partea
acelor cărora marea artistă le-a dat clipe de cea mai înaltă şi
mai puternică emoţie din viaţa lor... Aşa au fost şi sunt
sărbătorite în străinătate artistele mari.
Să nu vi se pară disproporţionată această comparaţie.
Aristizza Romanescu merită un loc între cele mai mari genii
mimice ale lumei. Şi dacă ar fi să ţinem seamă de împre-
jurări, nu ştiu, zău, în partea cui s-ar înclina balanţa.
Să ai de luptat cu greutăţi materiale, căci, orice s-ar
spune, lipsa nu e tocmai un stimulent al artei, să ţii piept cu
greutăţile uriaşe, pe cari arta le întîmpină într-o ţară, în care
ea e cea din urmă dintre preocupări ; să fii nevoită a-ţi
ramifica talentul în atîtea genuri deosebite, începînd cu
naivele şi sfîrşind cu marile figuri tragice, şi cu toate astea
să urci aşa de sus scara artei dramatice... asta nu e dat
oricărui artist !
...Şi, cînd te gîndeşti că, dintre toţi artiştii, cei dramatici
au cel mai mare drept la omagiile contimporanilor lor,
fiindcă gloria lor e cea mai efemeră, nerecunoştinţa noastră

127 214 10*

către Aristizza Romanescu trebuie să ni se pară şi mai
ruşinoasă, şi mai revoltătoare !..."
După stagiune, iau din Bucureşti cîţiva protagonişti şi
trec la Iaşi, unde, formînd trupă, dau cîteva reprezentaţii,
printre care Othello, succes pentru Leonescu, Femeia în-
dărătnică, foarte apreciată, şi Miss Milton, care mi-aduce
aminte cu drag de una din cele mai bune eleve ale mele,
Ecaterina Horvatovici, moartă în nişte crude împrejurări.

[XXXVII]

Reapar în Femeia îndărătnică, în Mîndrie şi amor, şi în

Narcis ; creez un rol în Flori de piatră, a treia piesă într-un
act a d-lui Polizu-Micşuneşti ; las rolul băiatului din Miss
Milton şi iau pe-al mumei ; ca să nu displac lui Urcchiă,
totdeauna binevoitor mie, primesc un rol de cochetă, într-o
piesă a prietenului său, marchizul Pandolfi ; şi ajung la
sfîrşitul lui noiembre, cînd dau în beneficiu O singură iubire,
dramă modernă de I. Neniţescu, primită cam rece.
în decembre, reiau rolul din Ruy Blas şi după ce joc
pentru prima oară pe Janic din Vînturătorii mărilor \
măreped de cîteva ori in provincie, căci, graţie unei
campanii de presă, Curcanii 2 au ţinut afişul vreo lună şi
jumătate.

127 215 10*

 în februarie mi se redă domniţa Măria, din Banul Mă-
răcine 3 ; reiau pe Ana din Radu de la Afumaţi, şi pe Catarina
din femeia îndărătnică ; îmi dau multă osteneală cu un rol
dintr-o piesă italienească, Necinstiţii4, jucată numai de două
ori ; las pe Claudinet din Copiii părăsiţi şi iau parte la
închiderea stagiunei, jucînd pe Ofelia.
Cu alte cuvinte, încă un an, nu mort, dar strecurat în
linişte, o linişte accentuată de intenţia de a se retrage a
directorului.

Ca de obicei, sărbătorile Paştelui şi săptămîna

următoare le-am petrecut, cu Costescu şi alţi camarazi, într-
un „turneu", la Brăila-Galaţi-Iaşi. Publicul din acestei trei
oraşe, împreună cu cel din Sevcrin şi cel din Bîrlad, era, şi e
încă, relativ, cel mai bun public din ţară.

[XXXVIII]

Stagiunea 1898-1899, stagiune de tristă memorie !...

Nişte aparenţe poleite i-au amăgit pe toţi, făcîndu-i să
creadă că regenerează teatrul, pe cînd, dimpotrivă, îl pier-
deau. Atunci a fugit din teatru pudoarea. „Aşa vreau, aşa
fac", atunci a fost proclamat lege domnitoare.

127 216 10*

 Pentru un deficit de nimic, pe care ministrul refuzase
să-1 acopere, deşi i se arătase că el provenea nu din rea
administraţie, ci din nedeschiderea la timp a stagiunei, căci
întîrziaseră reparaţiile sălei, pentru acest ouvînt, agravat de
învinuirile ce presa aducea necontenit direcţiei,
Cantacuzino se retrăsese şi necunoscutul vinovat care a
făcut de atunci şi din postul de director al teatrelor un post
politic numise în loc pe d. Grădiştcanu.
Cu un an înainte, actorii, gazetele şi sateliţii atît se ară-
taseră de nemulţumiţi, încît, la vestea că vine „conu Petra-
che", o bucurie fără seamăn, nefirească, bolnăvicioasă, i-a
cuprins pe toţi ! Venea Mesia !
*

Cu făgăduieli irealizabile şi cu speranţe orbeşti,

stagiunea s-a deschis, în osanalele tuturor. Ce repertoriu,
deşi primul spectacol era un fel de... gemischte Obst l59 Ce
punere în scenă, cu aceleaşi nerafistolate decoruri ! Ce
ansamblu, cu aceiaşi actori, pînă atunci insuficienţi !...
In sfîrşit, circula nu numai în Bucureşti, ci în întreaga
ţară, atmosfera greoaie a unui parti-pris60 declarat.
Astfel „lansată", mult cîntata stagiune a mers o lună,
numai cu reluări. De-abia la 27 octobre, s-a dat o piesă nouă
- nouă pentru noi - Căsătoria lui Figaro. Pentru un director
extra ca „conu Petrache" alegerea nu era tocmai „faină";
59Amestecătură de poame (germ.).
60Atitudine părtinitoare (fr.).

127 217 10*

însă, deoarece, ca şi în avocatură, aceeaşi faptă poate fi
pledată şi pro şi contra, după punctul de vedere în care te
pui, publicul a declarat bune toate piesele pe cari, sub
precedenta direcţie, le taxase ca proaste.
Curînd după Figaro, Marchizul de Villemer1. Debuta d-ra
Luchian, care studiase arta dramatică la Paris. Mă abţin de a
vorbi despre calităţile sau defectele debutantei ;
destăinuiesc numai că, după debut, directorul a declarat-o
artistă, ceea ce nu 1-a împiedicat, la finele stagiunei, să-şi
scoată pălăria, în semn de medieval salut, cînd d-ra Luchian
a discutat chestiunea reînnoirii angajamentului său. De ce
oare ?
Cu aceeaşi bizară volte-face avusese a face şi d-ra Lucia
Sturza. Debutase şi dînsa, chiar la reprezentaţia de des-
chidere, şi, după spectacol, comitetul aprobase în unani-
mitate alegerea directorului, care o angajase, considerînd-o
ca une future Sarah 61. Cu toate acestea, nici o lună înurmă,
printr-una din acele schimbări a căror explicare a fost găsită
mai tîrziu, acelaşi comitet a declarat că se înşelase şi că la
future Sarah ar face bine să se lase de teatru. Incontestabil,
nu meritase „ni cet excès d'honneur, ni cette indignité" 62.
Unul însă care nu se înşelase era directorul. Pipăise,
înainte chiar de a lua direcţia, pulsul actorilor, şi simţise cu
ce le poate calma febra. De aceea secretul întregei sale

61O viitoare Sarah (fr.).

62O, timpuri, o, năravuri !... (lat.).

127 218 10*

conduceri n-a fost decît un simplu contract, care zicea
foarte laconic : „eu vă dau bani ; voi să mă lăudaţi".
De aci, de la lăcomia de bani, a început răul. De aci a
pornit şi ideea „matineuiilor" 2, idee genială în aparenţă,
dar ruinătoare în realitate. Genială, pentru că, ca orice lucru
nou, a atras cîtva timp publicul, sporind veniturile teatrului
cu atît mai mult, cu cît pe de o parte, aceste ma-tineuri nu
fuseseră prevăzute în buget decît în număr restrâns, iar pe
de alta, cheltuielile lor erau aproape nule, deoarece
oamenii de serviciu, maşiniştii, coaforii şi ceilalţi fuseseră,
prin surprindere, angajaţi lunar. Ruinătoare, fiindcă a
„surmenat" actorii, a depreciat repertoriul şi a. furat
spectacolelor de seară mai mult de jumătate din publicul
cel mic.
Şi în teatru, ca şi în întreaga noastră viaţă de toate
zilele, am avut totdeauna păcatul de a imita străinătatea,
îndeosebi Parisul - fără a ne gîndi că altele sunt condiţiile de
trai de acolo, şi altele cele de-aici. Teatrul nostru Naţional,
în loc să dea copiilor şi celor cu gustul de teatru în formaţie
pe Molière, pe Racine, pe Corneille, pe Shakespeare, pe
Alecsandri şi ce bruma mai avem bun - le dă Tudorache
Sucitul3, Toma necredinciosul4, 423, Don vagmistru,
Cinematograful şi alte asemenea otrăvuri.
Conu Petrache mai avusese nelăudabila dibăcie să cap-
tiveze simpatiile intra-culisiare şi prin altceva : pe ale unora,
* Nici această prea mare onoare, nici această

127 219 10*

côté fem?nes 63, prin gesturi şi cuvinte cel puţin cu două
înţelesuri ; pe ale altora, côté hommes 64, prin dese libaţiuni
de tot soiul, iar pe ale ambelor categorii la un ioc, prin
supcuri, animate cînd de talentul comic masculin, cînd de
alte calităţi femenine. Aşa că, ou timpul, învechin-du-se
sita, directorul, ca un adevărat părinte, transformase
Societatea dramatică într-o adevărată familie, ai cărei
membri favoriţi erau recompensaţi cu desfeux-uri, dăruiţi
cu mici surprize, răcoriţi cu şampanie şi onoraţi cu înaintări.
Ba regimul liberal introdus îşi întinsese binefacerile pînă
.acolo încît şi maşiniştii, obosiţi de atîtea repetiţii
nechibzuite din timpul zilei, seara, la spectacol, nu mai
salutau pe director, cînd îl surprindeau în penumbra culi-
selor, examinînd costumul deranjat al vreunei baletiste, din
şcoala de curînd înfiinţată. O, tempora, o, mores /...65
Şi-a mers aşa, cu rîuri de lapte şi piscuri de miere, un an
întreg.
Pentru a nu dezminţi faima creată că noua administra-
ţie e un fel de „deşteaptă-te, romîne", direcţia, diplomată,
s-a pus bine şi cu autorii, întîi „montând" vreo cinci-şase
piese originale şi, mai spre finele stagiunei, premiînd vreo
cîteva din ele. Teoria pulsului.

63Din partea femeilor (fr.).

64Din partea bărbaţilor (fr.).
65O, timpuri, o, năravuri !... (lat.).

127 220 10*

 Seria acestor originale a început cu Sburătorul, o foarte
antipatică dramă a d-lui Polizu-Micşuneşti, devenit sub-
director.
A doua la rînd, Lecţia, prima încercare dramatică a lui
Radu Rosetti.
După Lecţia, Căsnicia 5, o debutantă, care avusese no-
rocul să intre în gustul „familiei", atrăgînd protecţia şefului
ei, pînă la colaborare.
A patra originală, Fraţii Assan6, altă dramă, în care unul
din autori susţinea să mi se dea mie rolul principal, iar
cellalt se opunea, sub ouvînt că de la 1873, cînd începusem
teatrul aproape copil, şi pînă la 1898, avusesem vreme să
deviu babă.
A cincea, Casta-Diva 7, jucată cam cu sila, după repetate
discuţii între autor şi director.
A şasea, 100 de ani, a lui Caragiale.
Cea din urmă, Minciuni convenţionale, de V. Leonescu,
piesă care iarăşi mi-aduce aminte talentul stăruitor al ră-
posatei Zoe Jianu.
La sfârşitul stagiunei, prin bunăvoinţa publicului, prin
plusul produs de matineuri şi prin modificările introduse în
angajamentul personalului, teatrul, adunînd la un loc
reţetele operei şi ale dramei, se pomeneşte la încasări cu
frumoasa cifră de 350.000 de lei, care, împerechiîndu-se cu
diferitele sume de la subvenţii, închirieri şi etc, da un
excedent binevenit. Excedentul însă, în loc să se trimeată la

127 221 10*

Casa de Depuneri, sporind nenorocitul fond de rezervă, spre
binele tutulor, a fost supus mai multor operaţii aritmetice,
numai spre binele unora, începînd cu cumpărări nemotivate
de stofe şi bijuterii şi sfîrşind cu... să spuie scriptele.
In ce mă priveşte, n-am nimic de zis, căci cariera mi-era
de mult făcută, aşa că, oricît de nerespectuos sau duşman
mi s-ar fi arătat directorul, de pe piedestalul meu nu mă
putea nimeni clătina. Dacă mi-ar pretinde cineva să fiu mai
sinceră decît aş vrea, cu mîhnire aş mărturisi că atunci, în
stagiunea 98-99, a început nepăsarea mea de teatru să se
transforme în dezgust.

[XXXIX]

S-a întîmplat că tot în această tristă stagiune, ministrul

Instrucţiunii a auzit în sfîrşit vorbindu-se de mine şi a găsit
de cuviinţă să-mi trimeată o decoraţie, pe care, declar, cu
mina pe inimă, că, aşa cum şi mai ales cînd mi-a fost dată,
am considerat-o ca o ironie. Ironia se dubla prin
următoarea observaţie : în hîrtia trimeasă de la minister
fusese întîi scris „Bene-merenti clasa Il-a", şi pe urmă în-
dreptat in „clasa I-a". De cine ?
Se vede însă că orice ,rău îşi are partea lui bună. Dis-
tincţia cu care credeau cei mari că m-au răsplătit mi-a pro-

127 222 10*

curat o plăcere, pe care cultul ce am pentru cei morţi mă
îndeamnă să n-o ţiu ascunsă.
„Ziarele au anunţat că d-na Aristizza Romanescu a fost
decorată cu medalia «Bene-merenti clasa I», şi nu cred să se
găsească cineva să nu spună că această hotărîre a celor în
drept conţine cea mai dreaptă şi cea mai meritată re-
compensă ce s-a putut da vreodată."
Aşa începea Gion, într-un articol din Constituţionalul de
la 15 ianuarie 1899.
„Artiştii străini şi artiştii români, cîntînd sau jucînd pe
scene străine şi venind cîteodată, pentru a cînta sau a juca
într-altă limbă, pe scena Teatrului Naţional, au fost decoraţi
imediat cu acest «Bene-merenti».
Nu e nimic.
D-na Romanescu ştia de mult că publicul romîn, înce-
pînd cu rafinaţii, cari cunosc pe degete scenele mari ale
Europei, şi sfîrşind cu nenea Lache, care o aplaudă din
galerie, a decorat-o de mult :
1. Pentru cel mai frumos talent natural, pe care vre-
odată o femeie de teatru 1-a primit de la Dumnezeu ;
2. Pentru inteligenţa şi munca artistică, pe care, de la
Roma învinsă, tradusă acum 20 de ani de Caragiale, şi pînă
în momentul în care scriu aceste grăbite rinduri, d-na
Romanescu le-a pus în studierea ultimelor roluri ce-a jucat
aici, la Iaşi, în Transilvania, în Dobrogea, în Austria... şi mai
unde ?

127 223 10*

 3. Pentru limba romînească pe care a vorbit-o, o admi-
rabilă şi artistică compoziţie, în care substratul e oltenesc,
fineţa e bucureşteană, drăgălăşia e moldovenească, iar
accentele apăsate, pe cari artista le are adeseori bătînd
cuvintele, sunt ale fraţilor de dincolo ;
4. Pentru modul cum a vorbit această limbă
romînească, cum şi pentru dicţiunea, pe care, vai ! n-a
putut-o da măcar uneia din cele cari vorbesc azi pe scena
Teatrului Naţional, şi printre cari a fost şi este fără pereche ;
5. Pentru glasul, cu care a înzestrat-o firea, şi pe care
artista şi norocul l-au făcut aşa, ca şi azi să fie tot atât de
dulce, de simpatic şi de departe răsunător, ca şi în primele
timpuri ale minunatei sale cariere ;
6. Pentru masca scenică, cu care a înzestrat-o aceeaşi
fire, dar pe care artista a ştiut, după natura rolurilor ce-a
creat, s-o facă astfel, încît cei cari, ca şi mine, au urmărit-o
atîţia ani, să nu zică niciodată : «rău s-a încondeiat», sau
«rău şi-a pus peruca», «au «rău s-a grimat azi Roma-
neasca !»
7. Pentru neasemuita mlădoşie şi bogăţie a talentului,
cari i-au permis ca azi să joace pe Messalina, ca Wolter.
mîine pe Toinon din Scînteia, ca Samary, şi poimîne o
candidă fetiţă, ca Reichemberg ;
8. Pentru trăinicia, adică puterea de a se ţine «vecinie
tînăr şi ferice» a talentului său, căci, oricît s-ar zice şi s-ar
prooroci - astăzi, în ianuarie 1899, talentul cel mai tînăr, cel

127 224 10*

mai simpatic, cel mai vioi şi cel mai conştient dintre
talentele femenine ale teatrului nostru este şi rămîne ta-
lentul decanei artistelor noastre ; d-na Romanescu, ca şi d-
na Marsi, va juca rolurile de tînără, pînă cînd nu-i va trebui
un baston, ca să se ridice de pe fotoliu ;
9. Pentru măiestria cu care ştie pe scenă, tăcînd, să-ţi
vorbească mai bine decît cel care vorbeşte ; a avea tăcerea
vorbitoare e un dar nepreţuit, pe care nu ştiu, dacă, la noi, îl
au încă 2-3 artişti bărbaţi ;

10. Pentru priceperea psioologiei rolului şi logica lui

dezvoltare de-a lungul actelor, prin faptul citirei şi studie-rei
întregei piese, iar nu numai a rolului său, cum se face de
mulţi alţi ;
11. Pentru jertfirea cochetăriei femenine, în figură, în
îmbrăcăminte, în tot, pentru ca rolul să apară aşa cum
trebuie să fie, probă costumul din partea finală a actului I
din Sburătorul, în care costum, cel mai Antoine 2 din parti-
zanii teatrului realist n-ar fi imaginat o «şusteriţă» mai
galant îmbrăcată ;
12. Şi cel din urmă, pentru patima nestinsă,
covîrşitoare, nemărginită, cu care, mai presus de orice alt, a
iubit teatrul şi cariera ei de artistă."

[XL]

127 225 10*

 După cîteva reprezentaţii date, în primăvară, la Iaşi,
avînd ca prim-angajat pe Murgeanu, un talent dezordonat ;
după o vacanţă petrecută în Suedia şi Danemarca şi după
multe răzgîndiri, în vederea unei mari hotărîri de luat -am
reînceput repetiţiile pregătitoare pentru stagiunea 99-900,
care s-a deschis sub direcţia lui Scarlat I. Ghica.
De Ştefan Vellescu, ales ca viitoare mînă dreaptă a nou-
lui director, nu vorbesc, căci a murit aproape imediat după
începerea stagiunei.
Femeia, de Hasdeu, e prima piesă.
După ea, s-a reluat Năpasta, în care n-am mai jucat pe
Anca.
Şi s-a sfîrşit luna lui septembre.
în octobre, am jucat în Patrie, în Sburătorul şi în Jucă-
torii de cărţi ai lui Lecea 1. Această din urmă piesă mi-a-duce
aminte trei lucruri : 1. afirmarea definitivă a talentului lui
Ar. Demetriad 2 ; 2. debutul unei eleve a mea, dăruită cu
temperament, dar căreia puţini îi iartă cele două mari
defecte ce are, şi 3. discuţia încinsă în public, cu privire la
finalul piesei : poate un tată, şi mai ales trebuie, în anume
împrejurări, să-şi ucidă copilul ?
în noiembre, trec la Iaşi, angajată de d. Bădărău, preşe-
dintele comitetului teatral de acolo, lăsînd în linişte pe d-ra
Bîrsescu, care începe o serie de reprezentaţii în condiţii
fabuloase : 1000 de lei pe seară. Muncesc la Iaşi toată luna,
conducînd toate repetiţiile, cîte 3-4 pe zi. „îşi plăteşte

127 226 10*

banii", ziceau cei din jurul meu. Sigur că da. în tot cazul,
eram departe de a sosi în oraş în dimineaţa spectacolului,
pentru ca seara să surprind pe parteneri cu proverbiale
rătăciri în text 3.
în decembre, plec în străinătate în virtutea unui conge-
diu, mă opresc la Paris, unde revăd pentru ultima oară pe
fostul meu profesor Delaunay - retras din teatru - şi mă mai
odihnesc, urmărind spectacolele.
în ianuarie, întoarsă în Bucureşti, reapar în Hamlet, în
Casta-Diva şi în Romeo.
• La 1 februarie, o premieră, Emilia Galotti4, cu mine şi
cu d-ra Bîrsescu, un fel de reprezentaţie-ooncurs, dată, nu
în scop de a ne măsura puterile, cel puţin eu una am ştiut
totdeauna ce pot, ci pentru alte motive, despre cari voi
vorbi mai tîrziu, cînd se va repeta faptul.
După Emilia Galotti, tot in februarie, Mizerabilii, de
Victor Hugo, în care joc rolul atît de nervos al Fantinei.
în martie, nu mă opresc decît asupra faptului că regre-
tatul Hasnaş mi-a cerut, pentru beneficiu, o piesă din cele
ce văzusem de curînd la Paris. I-am dat Torentul, de M.
Donnny. Piesa, frumos tradusă de Lecca, s-a jucat şi, deşi
bine interpretată, n-a plăcut.
Au mai urmat cîteva reluări fără importanţă şi s-a închis
stagiunea, intr-o ploaie de laude pentru „Agata noastră",
căreia presa îi alimenta aşa de bine succesul, încît mulţi din

127 227 10*

admiratori pretindeau că Duse, biata Duse, care a jucat la
noi cam în acelaşi timp, alesese rău momentul.
Scarlat Ghica, mult mai puţin prevăzător decît părintele
său, aude cîteva păreri şoptite cu dibăcie, le prinde, nu le
meditează, şi, fără să-şi aducă aminte de filozoficul tout
passe, încheie ou d-ra Bîrsescu, prin minister, un contract
pe cinci ani, cu 2000 de lei pe lună şi două luni, din şase,
congediu.
Anul următor însă, ca prin minune, succesele în baza
cărora se făcuse angajamentul au început să dea de gîndit.
Antoniu şi Cleopatra, care a realizat la prima 2700, cu
preţuri ridicate, a scăzut la a doua la 1100, iar la a 4-a la
382, cu toate că sala - mister - era totdeauna plină, mai ales
la galerie. Zece zile în urmă, reluîndu-se Medeea, reţeta de-
abia s-a urcat la 548. Altă dată, anunţîndu-se Sapho 5,
spectacolul s-a amînat... „din cauze neprevăzute". Şi aşa
mai încolo, o mulţime de urîcioase deziluzii, cari la fiecare
dată parcă ziceau : sic transit... 66
într-o zi, nu ştiu ce mi-a venit şi ra-am întrebat :
„Adică, de ce ?... Şi pînă cînd ?..."
Şi mi-am dat demisia din Societatea dramatică 6, decla-
rînd că nu mai vreau să fac parte din trupă, decît în con-
diţiile la modă - excepţionale.
După o seric de consfătuiri telefonice, între minister şi
direcţia teatrelor, consfătuiri de tocmeală, am iscălit un

66Complet : Sic transit 'gloria mundi — Aşa trece gloria lumii (lat.).

127 228 10*

contract pe trei ani, cu 10.000 lei anual şi două luni con-
gediu, în stagiune.
Cam pe aceeaşi vreme mi s-a făcut cunoscut că ministe-
rul desfiinţase catedra de la Conservator, rămasă vacantă
prin moartea lui Ştefan Vellescu - lăsîndu-ne profesori
numai pe Nottara şi pe mine, pentru toţi cei trei ani dţ
studii, şi mărindu-ne (!) deci lefurile, adică : 250 de lei pe
hîrtie, 192 în mînă.

[XLI]

în toamnă, direcţia, cu o nerăbdare rău ascunsă, des-

chide repede stagiunea, reia în fugă cîteva piese, montează
în silă Domniţa Olena x, întrerupe arbitrar seria pe care-o
promitea Suprema forţă a lui Lecca şi, grăbită, foarte gră-
bită, ajunge unde voia : anunţă Medeea.
Las direcţia să meargă înainte, urmărind în tihnă seria
reprezentaţiilor „extraordinare", şi mă întorc înapoi, la
Suprema forţă.
De mult, de ani întregi, nu mai jucasem cu plăcere. Mă
dezlipisem de teatru, şi pace ! Afară de Gina din Casta-Diva
şi de vreo două-trei alte roluri, nu mai ţiu minte să fi intrat
în scenă, cum intram odată.
Zoe, din Suprema, a fost pentru mine ca o reînviere. Mi-
a reaprins dragostea de scenă şi am studiat rolul cu toată

127 229 10*

puterea unei patimi care aştepta să se reverse. L-am studiat
cum studiam odinioară, şi, fiindcă n-am vorbit niciodată, pe
larg, de felul meu de a învăţa - să mă opresc.
Citeam întâi piesa întreagă, de mai multe ori, pentru a
pătrunde bine subiectul şi caracterele. Pe urmă, începeam
să-mi învăţ rolul, împărţindu-l nu în acte, ci în scene, sau,
dacă n-aveam decît o scenă mare, în 3-4 părţi, şi, pînă n-o
memoram bine pe fiecare în parte, nu mă avîntam la în-
treaga scenă sau la întregul act. Tot aşa şi cu actele ; pînă
nu-1 ştiam bine pe cel dintîi, nu treceam la al doilea.
Nu numai că n-am intrat niciodată în scenă fără a fi stă-
pînă pe rol, dar nici nu înţeleg cum îşi poate cineva lăsa
nădejdea în sufleur. Nedomirirea mea e cu atît mai mare, cu
cît sunt convinsă că un actor, oricît de bun, dacă nu ştie
rolul, devine mediocru, şi, viceversa, un mediocru se înalţă,
ştiindu-şi rolul. Acesta e secretul atîtor artişti celebri, şi mai
cu seamă al atîtor trupe străine, renumite prin ansamblu :
îşi ştiu rolurile, sunt stăpîni pe acţiune, şi le ştiu pentru că,
pe lîngă silinţa de a studia, au un repertoriu foarte restrîns.
Am avut chiar eu, în trupele mele, nu ştiu cîte exemple.
Bunioară, în timpii din urmă, am jucat, într-un turneu,
numai trei piese : Omoar-o (La fe??ime de Claude), Dinte
pentru dinte (Les tenailles) şi Ce mai nevastă (La parisienne)
2
. Ei bine ! aceste trei piese, prin faptul că de jucam în
fiecare seară, nu numai că nu mai aveau nevoie de sufleur,
nu numai că fiecare din actori ştia rolurile celorlalţi, nu

127 230 10*

numai prin urmare că realizasem un ansamblu perfect, dar
chiar fiecare în parte progresa din zi în zi, găsind la fiecare
reprezentaţie noi 'efecte, noi nuanţe, noi trouvailles 67, aşa
încît toţi interpreţii se puteau compara fără discuţie cu
mulţi din societarii teatrelor subvenţionate.
Pe dată ce-mi învăţam pe dinafară rolul, începeam a
căuta accentele, căci, cît timp îl memorasem, nu-i dasem
decît intonaţiile prime, intonaţiile fireşti ale momentului.
Pe cele teatrale le dam pe urmă.
După aceea, încet-înoet, mă sileam să aplic indicaţiile
intercalate de autor, şi tocmai la urmă, după mai multe re-
petiţii cu partenerii, completam studiul prin mişcări.
Privitor la indicaţii, nu m-am mulţumit niciodată cu cele
prevăzute în text ; totdeauna am adăogat de la mine
mişcări, poze, accente, găsite fie intuitiv, fie prin diseu-ţiuni
* Descoperiri
cu autorul, (fr.).aprofundarea
fie prin Aici : noi forme de expresie.
caracterelor, fie prin
citirea textelor ajutătoare, şi în acest din urmă caz intrau
piesele scoase din romane, ca Maître de forges, sau
comentate, ca toţi clasicii.
Forma, stilul, nu l-am desconsiderat niciodată. Cu mai
multă tragere de inimă învăţam o piesă scrisă în fraze
simple, curgătoare. încîlcirea, sforăiturile, cuvintele îm-
perecheate cu sila, le recherche 68 cum zic francezii, mă
indispuneau pînă într-atît, încît de multe ori, cu riscul de a
67Preţiozitatea (fr.).
68Preţiozitatea (fr.).

127 231 10*

nemulţumi pe scriitor, îi refăceam frazele pe cari memoria
mea refuza să le reţie, sau graiul să le repete.
Fiindcă veni vorba de grai, recomand celor ce vor voi să
m-asculte, întîi : să înveţe tare, căci, pentru a-şi da cineva
seama de frumuseţea unei situaţii, trebuie s-o audă bine - şi
al doilea : să nu lase vocea în voia ei, chiar cînd ea n-ar fi
slabă. Exerciţiu ! Neîntrerupt exerciţiu ! Prin el, vocile tari se
conservă, cele slabe se întăresc. Apoi, dezvoltă plămînii,
formează respiraţia, deprinde pe actor a străbate paragrafe,
scene, acte întregi, fără a obosi. Talma 3 avea o vorbă mare :
„Actorul care nu ştie să respire e actor mediocru". Numai
lipsa de exerciţiu îi osteneşte pe unii în tirada actului al 3-
lea din Ruy Blas ; numai încrederea că au voce grozavă îi
răguşeşte pe alţii în timpul paragrafului de adio din actul al
4-lea al lui Othello, sau în glumeaţă luptă vorbită a lui
Petruchio, <din Femeia îndărătnică. Manolescu n-avea
organ puternic, şi cu toate astea găsea accente de vibrau
sălile, fără a obosi. Eu, numai voce de tragediană n-am
avut ; totuşi, prin exerciţiu, prin expresie, prin artă,
izbuteam a-i da o aşa putere, încît uneori - ca în Fecioara de
la Orleans, Mărie-]ane, Ura, Hero şi Leandru - mă
înspăimîntam eu însămi, ascul-tîndu-mă.
Căci, lucru care ar părea imposibil, sau cel puţin ciudat,
mai întotdeauna mi-am ascultat vocea. Aveam o scenă fio-
roasă, o povestire care impresiona ? Povestirea aceea mi-o
făceam mie însămi şi, cu cît mă îngrozeam pe mine, ou atît

127 232 10*

continuarea era mai zguduitoare. Aveam o scenă în care
trebuia să mă înduioşez ? îmi îndulceam vocea şi mi-o
ascultam, şi, fără să vreau, începeam să plîng, cu Iacrămi
provocate nu atît de situaţie, cît de duioşia vocei mele.
De aci, din acest obicei de a mă asculta, am tras încă un
mare folos : acela de a şti ce să subliniez şi ce să atenuez.

Scena, tirada, fraza pe care o simţeam că mă im-

presionează, că e frumoasă, o scoteam în relief ; dimpo-
trivă, aceea care-mi zgîria auzul, care-mi suna falş, o as-
cundeam, trecînd repede peste ea. Şi are mare importanţă
acest lucru. Am observat, asistînd la diferite reprezentaţii,
că, de multe ori, nu numai o scenă, dar chiar un act, şi chiar
o întreagă piesă poate cădea sau se poate menţine, după
felul cum interpreţii îi vor sublinia părţile bune sau rele. O

127 233 10*

slăbiciune prea accentuată ia proporţii înzecite, întocmai
după cum o frumoasă poezie devine ridiculă dacă apeşi
exagerat pe cîteva accente ritmice greşite, pe două-trei
rime slabe, sau pe o cacofonie cu două înţelesuri.
Alte două sfaturi :
Primul. Cînd studiaţi un rol, oricît de bună memorie aţi
avea, nu vă încredeţi în ea. însemnaţi în text toate părţile
care trebuiesc scoase în relief, toate cuvintele care au
nevoie să fie accentuate. însemnaţi şi mişcările, şi gesturile,
şi trecerile, şi pauzele... Pentru un moment, nu sunt de
mare folos ; dar mai tîrziu, la reluarea piesei, ajută mult
memoria ; vă va fi destul să recitiţi rolul o dată, pentru ca
interpretarea, cu toate amănuntele ei, să se redeştepte în
gînd.
Al doilea. In fiecare seară, înainte de a intra în scenă, pe
cînd vă îmbrăcaţi, sau pe cînd aşteptaţi în culise, repetaţi,
dacă nu tare, cel puţin pe şoptite, scena importantă care v-
aşteaptă, mai ales dacă ea cere putere sau volubilitate. Nu
aveţi idee cîtă influenţă are un asemenea exerciţiu. Mie,
căreia toţi mi-au recunoscut calitatea de a vorbi repede,
fără a ştirbi o silabă - acesta mi-a fost secretul. Şi prin
aceasta nu înţeleg numai un exerciţiu de memorie ; ar fi
incomplet. Trebuie un exerciţiu al buzelor ; ele au marea
importanţă, care devine capitală prin aceea că, cu timpul,
perfecţionează dicţiunea, aşa încît, în vorbirea repede, nu
încurcă cuvintele, iar în cea rară separă silabele ou aşa artă,

127 234 10*

că parcă curg, dînd un sunet „perlat", caracteristic.
Exerciţiul ajunge la perfecţie atunci cînd actorul care
vorbeşte sub îndemnul lui nu mai arc nevoie să
Aristizza Romanescu în viaţa de toate zilele
se-ntrebe la fiecare replică : „acum, ce trebuie să
spun ?" Răspunsurile vin singure, pe neaşteptate, şi
vorbitorul, ne-fiind preocupat de text, supraveghează
acţiunea, adică e sigur.
Această siguranţă e cu atît mai necesară, cu cit unii
actori nu pot uita că sunt actori - că adică aceea ce spun e
învăţat pe dinafară - decît cînd izbutesc să se amăgească cu
desăvîrşire pe ci înşişi. Şi atunci, această uitare de sine e atît
de adîncă, încît nu-şi mai dau seamă de nimic din aceea ce
se petrece în jurul lor. Aşa, eu ; cînd joc un rol în condiţii
normale, adică bine pătrunsă, nu mai văd, nu mai aud, nu
mai sunt eu - sunt personagiul pe care-1 interpret. Dacă
reprezint pe Julicta, sunt în stare - cum mi s-a şi întîmplat -
să mă rănesc cu pumnalul în scena de la mormînt ; dacă
reprezint o altă eroină, ca Zoe din Suprema forţă, cînd mă
sileşte situaţia dramatică să cad pe jos în nesimţire, cum
cad acolo paralizată, dacă nu mi-aş pregăti căderea într-un
loc larg, ferit de mobile, mi-aş sparge capul. Pînă acolo merg
cu izolarea mea de cele ce mă înconjură, încît, presupunînd
că aş fi Geta, nu numai că nu văd cum e îmbrăcat Horaţiu,
dar de multe ori, în timpul acţiunei, nici nu ştiu dacă cel ce
joacă pe acest Horaţiu e cutare sau cutare actor.

127 235 10*

 De aci vine că de cîte ori, dintr-o cauză oarecare, amă-
girea dispare - cum se întîmplă atunci cînd trebuie să recit
versuri - mă zăpăcesc. Cînd zic versurile din Fînt'ma
Banduziei, mă mint pe mine însămi, mă sugestionez, mă
conving că nu le zic eu, ci Geta ; pe cînd atunci cînd recit, de
exemplu, Sburătorul lui Eliade, mi-e cu neputinţă să-mi
lepăd personalitatea şi, cu gîndul că eu, Romaneasca, recit,
nu mai sunt stăpînă pe mine ; trebuie să fac să intervie o
doză mare de voinţă, pentru a-mi biciui memoria, gata la
tot pasul a mi se împotrivi.
Toate acestea s-ar putea grupa într-un cuvînt : emoţia.
Emoţiunile mele - sau, cum zic mulţi, le trac - se tradu-
ceau întotdeauna prin aceea că, şi înainte, şi în timpul re-
prezentaţiei, nu puteam sta locului, sau vorbind într-una,
sau şoptindu-mi mie însămi părţi din rol. După ce intram în
scenă, o sete nespusă îmi usca gîtul, iar dacă vreo du-

H — Aristizza Ronianescu 141

MM, fie fizică, fie morală, mă stăpînise pînă atunci, ime-
diat ce intram în acţiune, dispărea. Dispărea pînă într-atît,
încît mi-aduc aminte de spectacole, la cari luam parte, fără
să dau nimănui a înţelege că, în antracte, migrena -vestitele
mele migrene - mă dobora pe cîte-o canapea, în nesimţire.
într-un cuvînt, responsabilitatea îmi inspira într-adevăr o
mare grijă, însă ea se traducea mu printr-o frică propriu-
zisă, ci printr-o excesivă încordare a tutulor simţurilor.

127 236 10*

 [XLII]
1901-1902.
Alt director : Ştefan Sihleanu.
Nu joc mai nimic, pînă la sfîrşitul lui octobre, cînd reiau
cu plăcere rolul Eufimiţei din Crai de ghindă - un rol care
cerea multă viaţă, multă patimă şi mai ales multe treceri de
la comedie la dramă.
O lună în urmă - după o reapariţie în Jucătorii de cărţi şi
alta în Romeo - se joacă Sîngele spală de Echegaray. Alt rol
plin de strigăte şi de zbuciumări !...
în timpul acesta, direcţia căuta o atracţie şi, după mai
multe planuri s-a întors tot la ideea lui Scarlat Ghica : să
reprezinte Messalina, cu d-ra Bîrsescu în rolul curtizanei şi
cu în al Ariei ; cu alte cuvinte să redea publicului plăcerea
de a vedea faţă în faţă două actriţe asupra cărora gura
lumoi nu înceta de a răspîndi tot felul de versiuni, inspirate
de o rivalitate imaginară şi, cum se ştia că rolurile noastre
se „pretau" la o luptă înverşunată, era mai mult ca sigur,
credeau toţi, că se va întâmpla aceea ce nu se întîmplase cu
doi ani înainte la Emilia Galotti : o încăierare.
Spre jalea tuturor, Mesalina s-a jucat de multe ori şi nu
ne-am încăierat niciodată. Perseverenţa publicului însă era
mare ; nu se da bătut. Săli aproape pline, la fiecare
reprezentaţie. încaltea să vadă ceva !... Norocul teatrului,

127 237 10*

care, de pe urma acestei nerozii omeneşti, a făcut nişte
reţete neaşteptate, şi ca dovadă, după cum am mai spus
aiurea, că numai întîlnirca mea şi a d-rei Bîrsescu în aceeaşi
piesă a suit aceste reţete şi-a făcut serie piesei este faptul
că, mai tîrziu, plecînd eu în congediu şi reluîndu-se piesa cu
altcineva în rolul Ariei, reţetele au scăzut pe jumătate. Ca
curiozitate, iată cifrele :

1-a cu .
reprezen mine . 2558
taţie, . lei
a u cu •
2-a mine 2147
"
a cu .
3-a mine . 1672
. "
a cu .
4-a mine . 1579
. "
a M cu .
5-a mine . 2332
. "
a " cu .
6-a mine . 1566
. "

127 238 10*

 a M cu .
7-a mine . 1840
. "
a făr .
8-a ă mine . 720
. "
a făr .
9-a ă mine . 654
. "
şi pe urmă, nu s-a mai dat.
între Messalina şi plecarea mea în congediu, ara mai
creat un rol : pe al cochetei din Clinii lui Lecca. Sunt datoare
să nu pomenesc numele acestei piese, fără a mă opri ca să
laud pe Nottara, care, după indicaţiile autorului, a ştiut să
facă din Ion Verera o fiinţă trecută prin trei faze de viaţă,
admirabil studiate.
Plecînd, conform contractului, cedez o mulţime de ro-
luri : şi pe al O feliei din Hamlet, şi pe al Almei din Onoarea,
şi pe cel din Necinstiţii, şi pe cel din Adriana Lecou-vreur - şi
altele, pe cari nu le mai citez.
îmi petrec lunile de congediu jueînd prin provincie, an-
gajată de diferiţi directori de trupe ; respir, cînd mă văd la
ultima reprezentaţie - şi m-ascund la o mînăstire din ţară,
unde, chibzuindu-mă cu mine însămi în tot felul, iau o
hotărîre marc.

127 239 10*

 [XLIII]

- Domnule director, am onoarea a vă atrage atenţia că,

la sfîrşitul acestei stagiuni (1902-903), angajamentul meu va
expira şi vă declar că sunt decisă a nu-1 mai reînnoi,
11*

127 240 10*

 143
in nici o condiţie. Veţi dispune deci ca, cu începere de ia
aprilie viitor, să fiu trecută printre pensionari.
Acestea au fost cele dinţii cuvinte pe care le-am adresat
directorului, după întoarcerea mea din vacanţă. ^ Nu ştiu ce
mi-a răspuns atunci, pe Joc ; ştiu că, după cîtva, in timpul
stagiunei, vorbindu-se de echilibrarea bugetului foarte
zdruncinat, a exclamat cu cea mai copilărească sinceritate :
- Noroc că plecaţi voi, tu şi Bîrseasca !... 30.000 de lei
mai puţin... Altfel, ce m-aş face ?... Drăguţul !...
Ncstudiindu-sc mai nici o piesă nouă şi, afară de asta,
mai toate rolurile mele vechi fiind, precum am spus, cedate,
nu cred să fi jucat în toată stagiunea mai mult decît de vreo
5-6 ori : o dată, în La fille Elisa, de Gon-court ; altă dată, în
Patrie ; de două sau trei ori în Spre ideal şi, ocazional,
fiindcă era reprezentaţie de gală, am recitat fragmente din
nişte versuri de Ascanio, la Jubileul de 50 de ani al teatrului.
1

Atît.

[XLIV]

Şi-am ajuns la reprezentaţia mea dc retragere, în 14

februarie 1903.

127 241 10*

 „S-a hotărît, zicea Gion, într-un articol, cu vreo cîteva
zile înainte. D-na Aristizza Romanescu se retrage, părăseşte
scena Teatrului Naţional. Irevocabil. Ziarele au publicat
programul reprezentaţiei de 'adio, au dat amănunte peste
amănunte asupra trecutului artistei, asupra nenumăratelor
ei creaţiuni. Pentru a fi complete, aceste ziare ar fi trebuit
să ne spuie şi cum rămîne cu locul ce artista îl ocupă în
Societatea dramatică. Ce-are de gînd direcţia să facă,
pentru a umple golul ce va lăsa d-na Romanescu în urma
sa ? Cum rămîn interesele superioare ale artei, prin
pierderea ce li se înflige ? Sunt sigur că criticii se vor ocupa
şi cu acest lucru, dar mai tîrziu. Deocamdată să constatăm
cu plăcere o unanimitate de regrete şi o unanimitate de
îndemnuri, adresate publicului romîn de toate ziarele
noastre, pentru ca acest public, căruia Aristizza Romanescu
i-a dat, din copilărie şi pînă acum, toate ceasurile cele mai
frumoase ale vieţei sale, să vină să-şi ia adio de la artista
care 1-a desfătat peste un sfert de secol.
...Publicul, negreşit, va veni. Va fi o reprezentaţie unică
în felul ci ; va fi frumoasă şi duioasă. Pentru ce ?... Pentru că
Aristizza Romanescu a fost menita să ocupe un loc mare în
istoria artei dramatice romîne."
Aşa-şi termina Gion articolul ; iar într-un alt ziar, un alt
scriitor zicea :

127 242 10*

 „N-am să fac istoricul furtunoasei vieţi a acestei artiste
de mare merit ; voi căuta numai să aştern pe hîrtie primele
impresii ce păstrez din viaţa ei.
Era în iarna anului 1882. Se întorsese dintr-una din că-
lătoriile sale în străinătate şi chemase lumea în sala Bos-sel,
căci cu directorii, departe de a le fi făcut ochi dulci, a avut
totdeauna incidente cu urmări serioase, s-o vadă într-un rol
nou : Julieta, din piesa lui Shakespeare.
O văd încă, subţirică, albă, parcă transparentă, mişeîn-
du-se ca o apariţie şi vorbind cu o voce argintie. Avea
farmecul tinereţei ; era actriţa teatrului romantic, ingenua
dramei amoroase.
Şi mai era indicată pentru drama romantică, nu numai
prin tinereţea pe care o răspîndea întreaga ei fiinţă, nu
numai prin frumuseţea vocei, ci şi printr-o dicţiune de o
claritate surprinzătoare, prin vorbirea ei muzicală, instru-
ment adorabil pentru poezia declamatoare a dramei ro-
mantice.
Succesele cele mari le-a avut însă de la 1885 încoace,
cînd, alături de Manolescu, a atacat mai toate marile roluri
din teatrul romantic.
...De altfel, acela a fost timpul de glorie al mai multor
actori de la noi. Manolescu a fost cel mai bun director de
scenă pe care 1-a avut teatrul nostru şi, sub influenţa lui, s-
au ridicat mulţi în teatru ; ştia să-1 puie pe •fiecare la locul
său şi nu se sfia niciodată de succesul celor care-1

127 243 10*

înconjurau în scenă. Atunci a jucat Nottara mai toate
rolurile ce formează şi azi fondul repertoriului său ; atunci s-
a ridicat Ion Pctrescu, care şi azi are ca principale roluri tot
ce-a jucat sub conducerea lui Manolcscu.
D-na Romanescu imediat ce-a găsit teren liber - prin
trecerea în al doilea plan a d-nci Ana Popescu-Manolcscu -
s-a înălţat cu o iuţeală extraordinară şi mulţi ani a fost
singura actriţă a Teatrului Naţional. Astfel, încît d-sa, care la
început îşi regulase un anume repertoriu, începe a juca în
toate piesele, fără deosebire de gen. Aşa, am văzut-o în
Ocolul pămintului şi chiar în travestiuri, roluri de cari nu mai
jucase din primii ani de teatru.
Născută dintr-o familie de artişti şi crescută tot printre
artişti, a avut cel mai extraordinar temperament de teatru,
şi, pe cît de puternic îi era temperamentul, pe atît de mare
ambiţiunea. Am văzut-o lup tind, ca să înfăţişeze unul din
cele mai grele roluri de tragedie, după ce, cu o seară
înainte, apăruse într-o subretă a lui Molière, sau într-un rod
de ţărancă.
Şi azi, cînd Teatrul Naţional sc dă foarte des în specta-
col, cu piese nestudiate şi cu roluri neştiute, trebuie să
amintim că una din marile calităţi ale Aristizzei Romanescu
a fost şi aceea că ştia totdeauna perfect rolul, deşi juca cele
mai multe roluri din stagiune.
Probabil că şi acest fapt a contribuit mult ca să-i atragă
imensele simpatii de care se bucura. La un moment dat, ea

127 244 10*

a fost actriţa răsfăţată nu numai a publicului din Bucureşti,
ci şi a celui din Iaşi, şi din toată ţara.
...Este, fără îndoială, o foarte mare pierdere pentru tea-
tru retragerea d-nci Romanescu ; dar acestea sunt pierderi
fatale. Actorul, care nu trăieşte decît prin amintirea jocului,
trebuie, mai mult decît oricare artist, să ştie.să se retragă la
timp.
...D-na Romanescu dă încă o dată dovadă de
inteligenţă, cînd, fiind încă în puterea mijloacelor sale, se
retrage de la munca de fiecare zi şi se rezervă să apară
înaintea publicului numai atunci cînd şi cum va crede d-sa
că e bine.
...Merită această odihnă, după colosala activitate ce a
desfăşurat-o ; merită să i se facă o situaţie, care să-i permită
să ducă o viaţă lipsită de griji şi nevoi. Destul a fost
zbuciumata în timpul luptei, ca să-şi primească cel puţin
acum recompensa, pe care i-o datorează ţara."
Astfel vorbea presa, înaintea reprezentaţiei.

[XLV]

Iată acum şi ce s-a zis după.

Mă întorc, la această oră înaintată, ora 1 din
noapte,

127 245 10*

 şi mă grăbesc a-mi fixa impresiile asupra acestei
memorabile reprezentaţii. Mărturisesc că sunt încă sub
stăpînirea unei emoţiuni, care îşi are izvorul, nu atît în cele
patru ceasuri de aseară, cît în timpul de mai bine de 12 ani,
de cînd cunosc pe Aristizza Romanescu şi-i urmăresc
succesele.
Mi s-a părut aseară că o mare lumină, un cald izvor de
credinţă în artă, o imensă pasiune pentru scenă îşi exerci-
tau, cu un transport extatic, vrăjile lor, pentru ultima oară,
înainte de a ni le retrage pentru totdeauna. >
...Reprezentaţia s-a succedat în ordinea următoare :
Veteranul artist Anestin - care scrisese artistei că se
simte fericit şi mîndru pentru alegerea ce-a făcut în per-
soana sa, rugîndu-1 să ia parte la acest festival - a zis mo-
nologul Barbu Lăutarul, în costumul şi cu masca tradiţio-
nală, însoţit de un taraf de lăutari, purtînd vestmintele
epocci. L-a zis cu o artă desăvîrşită şi, prin evocarea figurei
celebrului lăutar, a stîrnit furtună de aplauze. Publicul i-a
dovedit că, deşi e societarul Craiovei, bucureştenii îl con-
sideră ca al lor."
înainte de acest monolog, programul promisese actul
balconului din Romeo şi Iulia, cu d-na Aglae Pruteanu-Teo-
doru, de la Iaşi, în rolul Iuiliei. Nişte foi volante, răspândite
în sală înainte de a sc începe spectacolul, au dat de ştire că
acel prim număr se suprimă, deoarece d-1 Pe-nescu,

127 246 10*

preşedintele comitetului teatral din Iaşi, interzisese d-nei
Pruteanu de a da concursul.
După Barbu Lăutarul, a urmat Ca in Biblie, o comedie
într-un act, de Cavalotti, cunoscută sub numele de Fiica lui
!<■//<■//. Frumoasa, spirituală, cu situaţii foarte bine
prinse. D-na Romancscu a excelat în rolul tinerei soţii : avea
toată naivitatea cerută la 18 ani, precum şi toată pasiunea
unui amor curat, cum sunt dragostele prime. Ovaţiuni
nebune au salutat această nouă creaţiune a mărci artiste.
Al treilea la rînd, Qjiartetnl - Encscu, D. Dinicu, Löbel, G.
Dinicu. A repurtat un strălucit succes, cu tema şi varia-
ţiunile din Der Tod und das Mädchen de Schubert.
Apoi, Cancer la inimă, o piesă în două acte, condensate
de d. Haralamb Lecca într-unui. Viguroasa filipică a femeii a
dat ocazie d-nci Romancscu de a ne readuce aminte o altă
putere a talentului său : virtuozitatea dicţiunei, ritmată cu
cele mai dramatice accente de pasiune...
...Şi s-au petrecut scene înduioşătoare, cari - am fi fe-
riciţi s-o credem - vor convinge pe marea, pe iubita noastră
artistă.
Oricît ar fi publicul de trădător, cum zice ea, aseară i-a
arătat că despărţirea sa de aceea care a fost luceafăr printre
stelele artei rom ine îl costă mult, mult de tot, şi numai
acum poate s-a convins d-na Romanesou ce putere
exercitase asupra publicului romîncsc şi cum a ştiut să-1
captive.

127 247 10*

 La finele părţii a doua, femeile romîne şi-au exprimat
regretul Jor de a pierde pe artistă, nepierzînd totuşi spe-
ranţa că ea va reveni asupra acestei hotărîri.
La finele părţei a patra, sub o ploaie de flori, de bu-
chete, de coroane, de coşuri, de bijuterii şi obiecte de artă,
artiştii Teatrului Naţional, în frunte cu Nottara, într-o
cuvîntare plină de înfocată convingere, au arătat, în simţite
cuvinte, şcoala pe care Aristizza Romancscu a format-o,
frumoasele creaţii pe care le lasă şi, emoţionaţi pînă la
lacrămi, şi-au exprimat regretul de a vedea scena ro-mînă
lipsită de aceea care întrupase perfecţia artistică, ridicînd
prestigiul teatrului prin muncă şi talent.
Tot după partea a patra, d-na Giurgca, din partea ele-
velor d-nei Romancscu, şi-a unit glasul cu a celorlalţi şi a
rugat-o pe neînduplecata maestră să nu le părăsească, să
considere scena ca o datorie, de la care nu-i c permis să
dezerteze.
Apoi, Societatea studenţilor, printr-un delegat, a rostit
o preafrumoasă cuvîntare, sperînd că nu asistă la o re-
prezentaţie de retragere, ci la glorificarea, la apoteozarea
artistei, care a întrupat, în creaţiunile sale, sublimul.
...Şi, în faţa atîtor manifestări de simpatie, atîtor dovezi
de dragoste, artista, vizibil emoţionată, a apărut, spre de-
zolarea tuturor, într-un ultim tablou, Mortua sum, o scenă
deprimantă, o scenă de înmormîntare, înmormîntarea
înainte de moarte a aceleia care a fost gloria teatrului

127 248 10*

nostru. într-o casă ţărănească din munţii Moldovei stă re-
trasă artista. Nu vede pe nimeni, nu vorbeşte cu nimeni, şi
cînd, din întîmplare, se întîlneşte cu foştii săi colegi, ea le
zugrăveşte trecutul în aşa negre culori, încît am ieşit din
teatru cu impresia că această femeie, pe care noi toţi o
credeam victorioasă, a cărei cale fusese aşternută numai cu
flori, care se ridicase pînă la cea mai de sus treaptă, n-a fost
nici învingătoare, nici fericită, nici măcar mulţumită... ci o
martiră.
...în semn de adio, alte aplauze, alte flori, alte ovaţii !...
Ea, ca o pasăre bătută de vînt, cu aripile zgribulite şi udate
de ploaie, tăcea, nemişcată. înaintea ochilor ei deschişi şi
plini de lacrămi, se perindau cu iuţeala gîndului toate
succesele trecute ; în urechile ei răsuna zgomotul atîtor
triumfuri ; iar dinţii ei, strînşi de nervii ncrăbdărci, parcă
voiau să se întredeschidă, pentru a lăsa să-i apară pe buze
surîsul satisfacţiei de odinioară... Nu mai avea decit energia
de a duce pînă la capăt hotărîrea luată.
Şi c bine că a avut-o ; căci ia să ne închipuim că la stri-
gătul lui Nottara : «Rămii, Aristizzo !» - strigăt repetat de
întregul public - să ne închipuim că d-na Romancscu ar fi
răspuns «rămîn»; n-ar fi exclamat acelaşi public : «Ce
cabotină ! comedie !...» nici nu se putea altfel...
Aşa însă, toţi au plecat cu sincere, cu adinei regrete,
repetînd poate dureroasa destăinuire din Mortua sum :
«Ca un amant, care se-nchină Cutărci fiinţe pe pămint,

127 249 10*

 I-am dat iubitei mele, scenei,
Tot cc-am avut mai scump, mai sfînt :
Copilărie, tinereţe,
Amor visat, vis împlinit,
Maternitate, nopţi şi zile,
întreaga-mi viaţă in sfîrşit
I-am dat-o ei, şi, cu mîndria
Unei femei de firea mea,
Nai/Ud să mă părăsească,
Am părăsit-o eu pe ea»."

[XLVI]

Nu, domnule Stănccscu, nu m-am retras în glumă, cum

sperau cei care aşteptau cu plăcere să mă mai întituleze înc-
o dată cabotină. Nu ! m-am retras fără apel, cum zici
dumneata.
Pînă mai deunăzi, îmi răsunau încă în urechi cuvintele
lui Ion Ghica : „Eşti chemată să ţii teatrul pe umeri". Şi-am
luptat, şi-am ajuns unde-mi proorocise, şi-am susţinut bolta
teatrului atîţia ani eu, numai eu... Azi, bolta e crăpată,
ameninţând să se dărime... şi plec, nu ca o laşă, de frică să
nu se surpe clădirea pe mine - ci plîngînd, fără speranţă. „La

127 250 10*

foi! la foi est morte !" îmi striga acum cîţiva ani Mounct-
Suilly. „Cest le deşir du gain, qui Va deca-piltee." 69
Ai fost martor, domnule Stănccscu, martor şi colabo-
rator al teatrului, al artei noastre de odinioară. Spune, cu
cîtă încredere luptam pe atunci ? De cîte ori „casa" nu făcea
nici 150 de lei, cum s-a întâmplat cu localizarea d-lui
Carada, după La petite Fadette ? Şi cu toate astea, jucam,
fiindcă pentru altceva ne băteau inimile.
Şi jucam pe nimic, gratis, -pentru glorie, cum am jucat
pentru Ateneu, pentru răniţi, pentru inundaţi, pentru stu-
denţii în medicină, pentru studenţii în farmacie, pentru
invalizi, pentru „Leagănul", pentru „Materna", pentru
• Dorinţa de cîştig a ucis-o! (fr.).
„Obolul", pentru „Tibişoiul", pentru fondul de rezervă,
pentru cantinele şcolare, pentru studii în străinătate, pen-
tru copii săraci, pentru camarazi bolnavi, pentru statuia lui
Eliade, pentru bustul lui Bolintincanu, pentru „Crucea
roşie", pentru „Ligă", pentru Eminescu, pentru „Reuniunea
femeilor", pentru italieni... şi mai ştiu eu pentru cine - aşa
că, dacă aş sta să număr, mai de multe ori am jucat pentru
alţii decât pentru mine.
De atunci încoa, încetul cu încetul, an ou an, zi cu zi, m-
am dezgustat. Sunt momente în care ajung să cred că mi-a
făcut cineva farmece ; altfel cum se explică că cu, entuziasta
de altădată, m-am întors de unde am plecat : nu mai pot
suferi teatrul. De-abia dacă mă mai atrage, din cînd în cînd,
69Mizeria sfîşietoare a comedianului, care nu trăieşte decît pentru alţii (fr.).

127 251 10*

cîte un artist prea mare, şi chiar atunci, nu cu focul de
altădată, ci ca o simplă curiozitate. Jules Claretie pretinde
că „cumplit trebuie să sufere un actor, cînd citeşte afişele şi
nu-şi mai vede numele". Eu afişe nu mai citesc şi dacă, fără
voie, dau cu ochii de ele, mulţumesc lui Dumnezeu că nu
mi-1 mai văd pe al meu ; aşa am ajuns.
Şi-apoi, ce să-ţi spun... eu am făcut parte dintr-o altă
epocă, epocă eroică ; mă simt streină printre cei de azi.
Afară de asta, orice s-ar zice, cînd stai bine şi te gîndeşti,
teatrul cere iluzii. Şi mai cere multc-multe, înccpînd cu o
abnegaţie de martir. A fi actor - în sensul în care înţelegem
noi, dumneata şi eu - însemnează a fi sclav ; să n-ai odihnă,
să n-ai sărbătoare, să n-ai părinţi, să n-ai copil, să n-ai nici o
afecţiune, în sfîrşit, să n-ai inimă. Pînă şi la moarte ! Acasă,
pe catafalc, te-aşteaptă cineva scump -pe cînd tu, ân loc să-
ţi dai drumul lacrămilor, faci caraghios-lîcuri „la boieri şi la
cucoane". Şi cînd mă gîndesc că mulţi au numit-o „carieră
independentă". Nu, nu ! Bine a zis Vogiic !... Lucrul cel mai
de plîns pe lume e „la misere na-vrante du comedien, qui
ne vit que pour Ies autres" 70.
Cu atâta amărăciune m-am ales, încît plecând, crode-
mă, n-^aş fi dat nici reprezentaţia de retragere Organizarea
ei a fost pentru mine un ultim supliciu, fără care, m-aş fi
scu-
tit şi pe mine de noi decepţii, i-aş fi scutit şi pe camarazi
de a mă plînge (!) şi pe public de a exclama către casier :
70Mizeria sfîşietoare a comedianului, care nu trăieşte decît pentru alţii (fr.).

127 252 10*

„Cum, d-le ! 20 de lei stalul ?... Bree ! Noroc că nu se retrage
decît o dată !"
Dar ce să fac ? Trebuia, fiindcă-mi mai rămăseseră din
datorii mici suveniruri, de cari voiam să scap, pentru ca cel
puţin liniştea asta s-o am. Şi cînd zic linişte, zic numai aşa, o
vorbă, căci în realitate numai cînd mă voi retrage cu
desăvârşire, din lume, numai atunci voi scăpa de consecin-
ţele funeste ale carierei mele. Teatrul m-a nenorocit nu
numai pentru timpul cît am stat în el, ci pentru totdeauna.
Sunt nevoită chiar acum, după ce am plecat din Casa în care
am muncit atîţia ani, sunt nevoită să-mi tîrăsc plictiseala pe
scenele din provincie, pentru a putea întîmpina cheltuielile
la care mă obligă felul de viaţă cu care m-a deprins treapta
la care m-am ridicat. Dac-aş fi fost o biată profesoară,
neştiută de nimeni, aş fi trăit cu leafa mea, sporită prin
gradaţii, poate nu grozavă, dar în tot cazul mai mare decît
pensia de 194 de lei, pe care mi-o dă statul, după 30 de ani
de jug... Dac-aş fi fost „oricine", n-aş fi dat ocazie
ministerului să mă umilească, propunîndu-mi, cu titlul de
„ajutor provizoriu", 100 de lei -pe lună, din fondul milelor.
în definitiv, domnule Stăncescu, chiar dacă aş mai re-
începe, îmbrîncită de cine ştie ce împrejurări, n-aş mai fi eu,
căci simt că nu mai pot. Sufleteşte vorbind, sunt ca Gina,
din Casta-Diva : am îmbătrânit. Mă apropii de acel somn
final, din care nu te mai poţi deştepta. în inima mea, za-

127 253 10*

darnic ar căuta cineva flacăra de odinioară ; ar găsi-o stinsă,
şi-n cenuşa ei ou regret citesc cît de viu a fost odată focul.
Cu cît mă depărtez de ce a fost, dacă mii-arunc ochii
înapoi, să mai văd pe unde am trecut, patimile, simţimîn-
tele, bucuriile, durerile, toate îmi apar, cum zice Gina,
micşorate, aproape şterse, pierdute în zare. Nu mai aştept
decît o mare, o ultimă mîngîiere : aceea care ne adoarme
fiinţa, pentru a ne uşura sfîrşitul.

127 254 10*

ililllil

255
 [I]
1. Aristizza Romancscu s-a născut la Craiova, în ziua de
24 decembrie 1854, dintr-o familie de actori. Tatăl ei,
Costache Dimitriade, a fost unul dintre fruntaşii mişcării
teatrale romîneşti între anii 1860-1885 (vezi nota 3, cap. IV).
Mama, Paulina Stavrescu, ea însăşi actriţă, era sora Ralucăi
şi Măriei Stavrescu, de asemenea artiste dramatice. Că-
sătorită o vreme cu actorul Ion Romanescu, Aristizza a
păstrat, după despărţire, numele sub care începuse să fie
cunoscută, alăturîndu-i o vreme pe acela de Manolescu, în
urma căsătoriei cu fratele lui Grigore Manolescu,
magistratul Mihai Manolesqu.
 2. Teodor Theodorini, soţul Măriei Stavrescu, s-a
născut la Iaşi în 1823. A fost una dintre figurile de seamă ale
teatrului romînesc în perioada 1845-1870. Sprijinit şi
îndemnat, între alţii, de Costache Caragiale, s-a afirmat în
1877 în rolul titular din Don Cesar de Bazan de Dummanoir
şi d'Ennery. A jucat o vreme în trupa lui Matei Millo,
interpretînd diverse roluri de melodramă, comedie şi
operetă. După ce întreprinde o lungă călătorie de studii în
Italia, Germania şi Anglia, ajunge în 1854 director al
teatrului din Craiova, pe care-1 conduce pînă la moarte, cu
uncie întreruperi pentru a juca la Iaşi şi Bucureşti. Actor şi
director de teatru, traducător şi director de scenă, Teodor
Theodorini a fost înainte de toate un mare animator de
teatru.
3. Charles Joseph Thiron (1830-1891), artist dramatic
francez. A fost un talentat comedian, dar din cauza staturii
sale mici şi a lipsei de amploare în interpretările sale, deşi a
obţinut la concursul din 185q

257
 premiul I pentru comedie, a peregrinat mult în diferite
teatre şi trupe, reuşind să devină societar al Comediei
Franceze abia în 1872.
4. Pauline Grangcr (1838-1913), artistă dramatică
franceză. A interpretat la Comedia Franceză roluri de
subrete şi duene.
j. Raluca Stavrescu, mătuşa Aristizzci, artistă de un
puternic temperament dramatic, s-a născut în 1836 la
Focşani. Şi-a început cariera dramatică în 1855, la Craiova,
după ce fusese îndrumată către teatru de Costache
Miliăileanu, jucînd apoi la Bucureşti şi Iaşi cu trupa lui T.
Theodorihi. A făcut parte şi din trupa lui Costache Ca-
ragiale, devenind ulterior societară a Teatrului Naţional din
Bucureşti. A fost căsătorită un timp cu actorul Ion
Vlădiccscu.
6. Ion Vlădicescu (1826-1895) şi-a început activitatea
dramatică de timpuriu, în trupa lui C. Dimitriadc şi M.
Pascaly, participînd apoi la o scrie de turnee în Moldova şi
Ardeal cu trupa Al. Vlădiccscu-Tardini. A făcut parte multă
vreme din ansamblul teatrului din Craiova, unde a
interpretat cu mare succes roluri comice în melodrame, în
piesele de aventuri, dar mai cu seamă în vodevilurile şi
scenetele lui Vasile Alccsandri.
7. Maria Theodorini (1831—1893), născută Stavrescu,
mătuşa Aristizzei, tovarăşa de viaţă şi de activitate artistică
a lui Teodor Theodorini. A continuat opera acestuia la
teatrul din Craiova, ajutată o vreme de Teodor Vasiliu. în
1889, Maria Theodorini a înfiinţat la Craiova Societatea
dramatică, după modelul celei de la Bucureşti.
8. Dramă în versuri de Victor Hugo (1823). în
romineşte : Regele petrece. Drama lui V. Hugo a servit ca
libret marelui compozitor italian Giuscppe Verdi pentru
opera Rigoletto.
9. Piesă în cinci acte de Alexandre Dumas-père, după
romanul său Les trois mousquetaires (1844). în romineşte :
Cei trei muşchetari, Muşchetarii.
10. Piesă dc Alexandre Dumas-///j (1865). în romineşte,
Supliciul
unei femei.
11. Dramă în trei acte dc Octave Feuillet. în romineşte :
Iulia.
12. L'idiot, dramă în cinci acte de A. Bourgeois,
traducere de S. Mihăilescu.
13. Aristizza Romanescu se referă la scena 4 din actul al
doilea al comediei Kean sau Désordre et génie de Alexandre
Dumas-père. Atrasă dc mirajul scenei şi ameninţată să se
căsătorească împotriva
m
voinţei sale cu tutorele ei, tinăra Ana Damby vine la
marele artist Kean, pentru a-i cerc sfatul. Acesta îi descrie în
termeni foarte realişti viaţa de actor, aşa cum era în epoca
respectivă, cu nenumăratele ei sacrificii şi atît de puţinele

259
satisfacţii, „o glorie care costă atît de scump şi care aduce
atît de puţin..."
14. Operă în trei acte (1831) ; cea mai valoroasă
compoziţie (alături de Somnambula) a compozitorului
italian Vincenzo Bcllini.
15. Roberl Diavolul, una dintre cele mai valoroase
opere ale compozitorului german Meyerbeer (1791-1864) a
fost reprezentată pentru prima oară la Paris în 1831.
16. Pauline-Virginie Dejazet (1798—1875), artistă
dramatică franceză. A fost o mare comediană, creatoare a
unui gen propriu, potrivit însuşirilor sale foarte diverse. A
jucat mai ales roluri în travesti, care i-au adus o mare
popularitate. împreună cu fiul ei, compozitor, a condus o
vreme la Paris teatrul ce i-a purtat numele.
17. Elena Theodorini (1857—1925), fiica lui Teodor
Theodorini, a studiat la Conservatorul din Milano şi a fost
apoi angajată, datorită vocii sale excepţionale, la teatrul
„Scala" din acelaşi oraş. A cîntat în Italia, în alte ţări din
Europa şi din cele două Americi, obţinind pretutindeni
succese strălucite. înapoiată în ţară, în 1924, a fost un an
profesoară de canto la Conservatorul din Bucureşti.

[II]

1. C. I. Stănccscu (1837-1909), pictor, profesor şi

director la Şcoala de bele-artc din Bucureşti, a făcut parte
din comitetul teattal (aproape douăzeci de ani) şi a fost o
vreme director al Teatrului Naţional din Bucureşti.
Colaborator apropiat al boierului conservator Grigore
Cantacuzino, Stănccscu împarte cu acesta răspunderea
pentru o bună parte din reaua organizare a mişcării teatrale
romîneşti din vremea respectivă, pentru orientarea
reacţionară a artei dramatice, orientare întemeiată pe o
concepţie estetică idealistă, pentru greutăţile puse în calea
dezvoltării unei dramaturgii originale realiste, pentru
patronarea acelei atmosfere de intrigă, invidie şi
manifestare a parvenitismului, a acelei atmosfere de
mizerie morală şi a acelor greutăţi materiale ale căror
ecouri răzbat adesea şi în volumul de amintiri al Aristizzei
Romanescu.

12 157
2. Mili.iil Pascaly (1830-1882) a fost unul dintre cei mai
de scama artişti romîni din veacul trecut. împreună cu
Matei Millo, deşi deseori în conflict cu acesta, a aşezat
temelii sănătoase teatrului romînesc. M. Pascaly a fost
iniţial un adept al romantismului în arta dramatică. Printre
creaţiile sale de seamă se numără cele din Ruy Blas de
Hugo, Don Carlos de Schiller, Răzvan şi Vidra de Hasdeu. Cu
vremea a ajuns la o sinteză a feluritelor moduri de
interpretare din vremea sa. Repertoriul în care a jucat şi pe
care 1-a promovat a fost de asemenea foarte variat, de la

261
Lope de Vega şi Shakespeare, pînă la Revizorul lui Gogol.
Excelent organizator, director de scenă şi de teatru, Pascaly
a fost şi un corect traducător şi localizator de piese străine,
ba chiai autor dramatic original. La şcoala sa au învăţat cei
doi mari actori care au marcat trecerea artei noastre
teatrale spre realism, Grigore Manolescu şi C. I. Nottara.
3. Afirmaţiile Aristizzei sînt în parte eronate. Theodorini
a plecat într-adevăr la Bucureşti, cu trupa, în ianuarie 1871,
fiind chemat de către C. I. Stăncescu, directorul general al
Teatrului Naţional, în uima dizolvării companiei care
avusese pînă atunci timp de şase săptămini concesiunea
teatrului, companie care avea în fruntea ci pe Matei Millo :
„înlocuirea repede a acestei companii, pentru completarea
aceleiaşi stagiuni prin trupa reprezentată de d-nul
Theodorini din Craiova, nu avu în punctul de vedere
financiar un mare succes, dat nici nu pierdu. Această
companie sosind în Capitală cu un repertoriu variat, de
piese puse în scenă cu îngrijire, avu cel puţin sai-isfacţiunea
morală de-a fi dobîndit aprobarea publicului şi d-a-şi fi ţinut
pînă în fine angajamentele luate cu direcţiunea generală."
(Extras din Raport general despre situaţiunea teatrului de
la punerea în aplicare a Regulamentului promulgat la 1870
ţi pînă astăzi, 17 I 1874, Arhivele Statului, Bucureşti, fondul
Teatrului Naţional, dosar nr. 360, filele 8-12).
4. Este vorba de scena 2 din actul al doilea al piesei.
 5. Părerea Aristizzei Romanescu oglindeşte starea de
fapt a epocii în care au fost scrise amintirile de faţă şi este
rodul unor concepţii burgheze în teatru, dominată de
vedetism, de cultivarea orgoliului - trăsătură care răzbate
nu o dată în cartea Aristizzei.
6. Maric Laurent (1826-1891), artistă dramatică
franceză. A cunoscut succese durabile în drama populară.
7. Ion Ghica a fost primul director general al teatrelor,
post care implica şi pe cel de director al Teatrului
Naţional din Bucureşti

(1877-1881). în această calitate a sprijinit dezvoltarea

talentelor artistice şi în general înflorirea artei teatrale, dar,
influenţat de cercurile conducătoare, de relaţiile sale
politice ca şi de propria sa apartenenţă socială, a manifestat
o atitudine reacţionară faţă de dezvoltarea dramaturgiei
originale realiste. Nu este întîmplător, în această privinţă,
conflictul său binecunoscut cu I. L. Caragialc.
8. Matilda Pascaly (1830-1873) - născută Maior - a
jucat o vreme la
teatrul din Craiova sub directoratul lui Theodorini.
Căsătorită cu
Mihail Pascaly, a jucat la Teatrele Naţionale din Bucureşti şi
Iaşi,
ca şi în turneele întreprinse de acesta în Transilvania.
Printre rolurile

263
mari interpretate de Matilda Pascaly se numără : Luise
Miller (In-
trigă fi Iubire de Fr. Schiller), Ofelia (Hamlet de W.
Shakespeare),
Măria de Neubourg (Ruy Blas de V. Hugo), Margueritte
Gauthier
(Dama cu camelii de Al. Dnmas-/i/.vJ, Vidra (Răzvan şi
Vidra de
B. P. Hasdeu). A murit în urma unui accident provocat de o
greşită
manevrare a aparaturii scenice.
9. Fredcrick Lemaître (1800-1876) a fost unul dintre cei
mai mari
artişti dramatici ai Franţei şi ai timpului său, „titanul întregii
epoci
romantice a teatrului francez dintre anii 1830-1870", cum 1-
a denum't
Petre Sturdza (Amintiri, voi. I, p. 129). Printre marile sale
creaţii se
numără cele din : Kean de Al. Dumzs-pere, Ruy Blas de
Victor Hugo,
Otbello de Shakespeare, Don Cesar de Bazan de d'Ennery.
10. Ernesto Rossi (1829-1896), tragedian italian, elev al
celebrului
Gustavo Modcna. Actor realist, Rossi a întreprins
numeroase turnee
în Franţa, Germania, Rusia, Anglia. Maniera sa de a
interpreta eroii
shakespearieni a entuziasmat Europa, dar n-a fost
acceptată niciodată
în Anglia. Ernesto Rossi a jucat şi la Iaşi, cu trupa sa, în
noiembrie
1895, în rolurile titulare din Otbello, Regele Lear,
Neguţătorul din
Veneţia şi Hamlet de Shakespeare, Ludovic al Xl-lea de
Casimir
Delavigne şi Moartea civilă de P. Giacomctti.
n. Tomasso Salvini, artist dramatic italian din secolul al
XlX-lca, elev, ca şi Rossi, al celebrului Gustavo Modena.
Printre rolurile în care a strălucit se află : Egisto (Meropa de
V. Alfieri), Paolo (Francesca da Rimini de S. Pellico), Romeo
(Romeo şi Julieta de Shakespeare). Tomaso Salvini a jucat la
Iaşi, cu trupa sa, în februarie 1880, interpretînd între altele
rolurile titulare din Hamlet de Shakespeare, Moartea civilă
de P. Giacometti şi Francesca da Rimini.
12*

265
159
 12. Gustavo Modena (1804-1861), artist dramatic
italian. A debutat
în Sanl dc V. Alfieri, dovedindu-se un mare tragedian,
comparat de
unii, mai tîrziu, cu celebrul Talma. A jucat mai ales în
tragediile
clasice franceze şi în tragediile lui Alfieri. în 1839 a
întemeiat o
companie dramatică din care au făcut parte între alţii Rossi
şi
Salvini. Modena a fost un mare patriot, militant pentru
dobîndirca
independenţei Italiei.
13. Rolul titular din piesa lui d'Enncry Don Cesar de
Bazan (1844).
14. Rolul titular din drama L'auberge des Adrets.

15. Gustave Worms (1836-1910), artist dramatic

francez. A jucat la Paris şi, în două rînduri (prima dată zece
ani) în Rusia, la Teatrul Mihail din Petrograd. Din 1878 a
fost societar al Comediei Franceze. Cele mai de seamă
creaţii ale sale au fost în piesele Les Rantzau de Erckmann-
Châtrian, Denise şi Prangillon dc Al. Dumas-fils. A fost o
vreme şi profesor la Conservatorul din Paris.

267
160
 16. Ion Anestin (1847-1919) va fi mai tîrziu unul dintre
fruntaşii scenei craiovene şi ai teatrului romîncsc în general,
actor preţuit în mod deosebit de I. L. Caragiale, care-1
numea „decan al scenei romîne" (vezi /. L. Caragiale despre
teatru, E.S.P.L.A., 1957, p. 431).
17. „La Bucureşti, prima reprezentaţie a avut loc în ziua
de sf. Ion cu piesa Căinţa mumelor, a doua a fost Căpitan
Scharlota şi Pălăria ceasornicarului, a treia Don Câsar de
Bazan; apoi a mai jucat Peticaru din Paris..." (ş.a.). „După
terminarea stagiunii, Theodo-rini voia să mai rămînă în
Bucureşti, dacă Măria Flechtenmacher nu ar fi început o
campanie violentă prin presă împotriva comitetului
Teatrului Naţional din Bucureşti, pentru că a adus o trupă
de provincie să joace pe scena Teatrului cel Mare, pe cînd în
Capitală se aflau 6 artişti şi 6 artiste cunoscuţi de public şi
guvern..." (Al. Olă-reanu : Însemnări pentru o istorie a
teatrului craiovean, Craiova, 1929, pp. 22-25). Trebuie
văzută şi în această împrejurare manifestarea dispreţului
pentru provincie caracteristică mentalităţii burgheze.
18. în luna iunie 1871 (Al. Olăreanu, op. cit., p. 25).
19. „Angajarea lui Theodorini a produs în publicul
ieşean o mare
mulţumire ; fiecare aştepta cu nerăbdare pe artistul
Theodorini cu-
noscut laşului ca posedînd un talent excepţional pentru
scenă", scrie

268
160
T. T. Burada în Istoria Teatrului in Moldova (voi. II, Iaşi,
1922,
p. 314). Stagiunea s-a deschis la 3 octombrie 1871 cu Don
Cesar de
Bazan în care Theodorini interpreta rolul titular. „însă
acest artist fiind atins de un acces de alienaţie mentală,
chiar în timpul reprezentaţiei în care debuta, el jucă într-un
mod aşa că publicul, care nu ştia adevăratul motiv, îşi
închipuise că el s-ar fi suit pe scenă în urma unei petreceri,
aşa că încă înainte de sfîrşitul reprezentaţiei răsunaseră mai
multe şuierături" (T. T. Burada, op. cit., p. 315). Ca urmare,
la 16 octombrie 1871, contractul lui Theodorini cu Teatrul
Naţional din Iaşi a fost reziliat.

[III]
1. Este vorba de marele actor şi regizor de mai tîrziu
Grigore Manolescu (1857-1892), unul dintre cei mai
însemnaţi reprezentanţi ai artei dramatice romîneşti. Elev al
lui Şt. Vcllescu, Gr. Manolescu a făcut parte la început din
trupa lui Matei Millo, în a cărui piesă Un poet romantic a şi
debutat in 1873. în 1877 a fost angajat la Teatrul Naţional
din Bucureşti, dar în anii următori a jucat la Iaşi, apoi, în
1880 şi 1881, a studiat la Paris, împreună cu Aristizza Roma-
nescu, cu celebrii artişti francezi Got, Delaunay şi Régnier.
înapoiat în ţară şi-a format o trupă proprie iar în 1881 a

269
160
reintrat la Teatrul Naţional, al cărui societar a fost,
continuînd să joace în răstimpuri în diferite oraşe ale ţării,
dar mai ales la Iaşi. în 1891 a întreprins cu succes un turneu
la Vicna, unde a jucat cîteva dintre rolurile sale preferate :
Hamlet, Romeo, Neron. Gr. Manolescu a fost unul dintre
susţinătorii de seamă ai realismului în arta noastră
dramatică. în repertoriul său au figurat marile roluri din
dramaturgia universală şi romînească : Hamlet, Romeo,
Hernani, Kean, Neron, Iago, Don Carlos, Ruy Blas, Răzvan,
Despot. Gr. Manolescu a fost primul interpret romin valoros
al lui Hamlet, rol realizat, după zece ani de studiu, la un
nivel cu totul excepţional.
2. Ştefan Vcllescu (1838—1899) a fost elevul lui
Costache Caragiale şi al lui Matei Millo, şi a studiat apoi cu
marele Régnier, la Paris. A jucat cu succes pe principalele
scene ale ţării, dar activitatea sa dc căpetenie s-a desfăşurat
la catedra de artă dramatică a Conservatorului din
Bucureşti (1866-1893). Aci a combătut emfaza şi decla-
matorismul, îndcmnîndu-şi elevii spre o interpretare
naturală. A contribuit la formarea multor fruntaşi ai scenei
romîneşti din perioada următoare, printre care : Grigorc
Manolcscu, C. I. Nottara, M. Mate-escu, Ion Brczeanu, V.
Toneanu.
3. Răspunsul lui Şt. Vellescu, chiar dacă a fost formulat
în termenii folosiţi de Aristizza, se referea desigur la

270
160
defectul de vorbire al lui Grigore Manolescu, manifestat la
începutul carierei sale, dar remediat ulterior.
4. Matei Millo (1814-1896), unul dintre ctitorii
teatrului romînesc. Şi-a început activitatea artistică în 1849,
după ce petrecuse cîţiva ani la Paris, trimis pentru studii
ştiinţifice. A fost un mare actor - creatorul unui stil specific
naţional în teatrul nostru — director al teatrului din Iaşi,
apoi al Teatrului Naţional din Bucureşti, profesor la Con-
servatorul din Bucureşti, autor dramatic (Poetul romantic,
Jianu, căpitan de haiduci, în colaborare cu Ion Anestin,
Chiriţa la Viena, Haine vechi sau zdrenţe politice, Baba
Hîrca ş.a.), mare animator de teatru. Activitatea lui, strîns
legată - mai ales în prima parte a carierei sale - de idealurile
democratice ale mişcării revoluţionate de la 1848, a
însemnat în acelaşi timp o acţiune de mare valoare
educativă, cetăţenească şi artistică.
5. Piesă de Bayard şi Dummanoir.
6. Frosa Sarandi (1840-1904) şi-a început cariera
teatrolă sub direcţia lui Matei Millo şi a jucat pe scenele din
Bucureşti şi Iaşi. A fost cea mai mare actriţă de comedie din
secolul trecut în teatrul nostru. Printre creaţiile sale
durabile se numără cele din Millo director de Vasile
Alecsandri şi D-ale carnavalului de I. L. Caragiale.
7. Beneficiul a constituit o „modă" în trecutul teatrului
nostru, o adevărată plagă a artei dramatice, o „datină" cum
îi zice Caragiale într-un articol pe această temă publicat în

271
160
ziarul Universul la 7 aprilie 1900 : „E vorba de datina
reprezentaţiilor extraordinare în profitul personal al
cutăruia sau cutăruia dintre artiştii noştri dramatici" (I. L.
Caragiale despre teatru, E.S.P.L.A., 1957, p. 268). Beneficiul
a fost unul dintre aspectele negative caracteristice vieţii
teatrale din ţara noastră în timpul orînduirii burgheze,
urmare a grelelor condiţii de viaţă ale actorilor.
8. Ioan-Andrei Wachmann (1836-1908), compozitor şi
şef de orchestră, tatăl lui Eduard Wachmann, de asemenea
compozitor şi şef de orchestră, căruia i-a trecut, în 1863,
direcţia orchestrei Teatrului Naţional din Bucureşti.

9. Nora Marinescu, cunoscută artistă de operetă din

ţara noastră
de la sfiri'ştul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al
XX-lea.
10. Operetă de Vasile Alecsandri, muzica de Ciprian
Porumbescu.
11. Operetă în două acte şi un tablou de Matei Millo,
muzica de A. Flechtenmacher.
12. E vorba de premiera piesei lui Vasile Alecsandri
Fîntina Blan-duziei, la Teatrul Naţional din Bucureşti, în
seara zilei de 22 martie 1884. Aristizza întrebuinţează aci
forma corectă : Fîntina Banduziei.
13. Nini Valery, artistă dramatică de origine franceză,
născută în 1835 în Moldova, a desfăşurat o activitate

272
160
artistică susţinută pe principalele scene romîneşti şi în
turnee. S-a distins mai ales în rolurile de travesti in genul
celebrei Dejazet. Vasile Alecsandri a scris o serie de roluri
pentru talentata artistă. In 1875 s-a căsătorit cu Ioan Gă-
nescu la Craiova.

[IV]
1. Smaranda Merişescu, una dintre artistele fruntaşe
ale primei scene moldovene.
2. Teodor Aslan (1866-1908), director de teatru şi
regizor, a fost de asemenea un merituos traducător de
piese (Oedip-rege de Sofocle, Împricinaţii de Racinc,
Medeca de Legouve).
3. Costache Dimitriade (1831—1885) a fost unul dintre
întemeietorii teatrului romînesc. A avut o tinereţe
aventuroasă, călătorind în mai multe ţări din Europa cu
trupa unui circ şi ca elev marinar pe un vas, dar n-a neglijat
lecturile. In preajma anului 1848, urmînd îndemnul lui Ion
Cîmpineanu, intră în teatru, unde se face remarcat datorită
culturii sale bogate şi vioiciunii sale deosebite. Ca actor, a
fost elevul lui Costache Caragiale, printre colegii săi
numărîndu-se Mihail Pascaly, Ştefan Vellescu, Fanny
Tardini. S-a afirmat în stagiunea 1858—1859 la teatrul din
Craiova în rolurile prime de dramă. După o călătorie la
Paris, împreună cu Pascaly, e angajat în 1864 la Teatrul

273
160
Naţional din Iaşi. în 1866 c director al Teatrului Mare (Na-
ţional) din Bucureşti, iar în 1874 şi 1877 unul din fruntaşii
Societăţii dramatice. în repertoriu : Othcllo, Don Cesar de
Bazan, Ludovic al

Jil-Ica (din piesa cu acelaşi flume de Casimir Delavigne),

roluri'e titulare din piesele lui Alecsandri, C. Caragiale ş.a.
Profesor de declamaţie la Conservatorul din Bucureşti,
Costache Dimitriade a lăsat şi cîteva piese : Virtutea
străbună, Ştefan al IV-lea, Fraţii de munte - aceasta din
urmă în colaborare cu E. Carada.
4. Madeleine Brohan (1833-1900), artistă dramatică
franceză, fiica celebrei artiste Suzanne Brohan, a fost eleva
lui Samson şi a debutat în 1850 la Comedia Franceză, a cărei
societară a devenit doi ani mai tîrziu. A jucat mai ales roluri
de jună-primă şi cochetă. Retrasă din teatru în 1886, a ţinut
la Paris un adevărat salon artistic. „Madame Madeleine",
cum i se spunea, era o femeie de o inteligenţă superioară,
spirituală, bună (Adrien Bérnheim : Autour de la Comédie-
Française, Paris, 1913).
5. V. Delmary a venit în ţara noastră în 1846 cu o trupă
franceză, al cărei conducător era. După ce compania de
teatru francez s-a destrămat, fostul ei conducător a rămas
ca regizor la teatrul din Iaşi.
6. Sau, simplu, Salamandra, piesă de Edouard
Plouvier.

274
160
 7. Hélène Baretta (1856-1939), artistă dramatică
franceză, elevă a lui Régnier, angajată întîi la teatrul
„Odeon" din Paris, apoi la Comedia Franceză, a cărei
societară devine, din 1876. Interpretând mai multe roluri de
ingenuă la începutul carierei sale, Baretta a devenit mai
tîrziu o strălucită interpretă a rolurilor pasionale.
8. Théâtre de l'Odéon, unul din celebrele teatre
pariziene, Întemeiat sub acest nume în anul 1797, într-ô
sală din foburgul Saint-Germain. A purtat un timp
denumirea de Segond Théâtre Français (a doua Comedie
Franceza). Printre directorii săi de mai tîrziu se numără
iluştri oameni de teatru ca Antoine şi Firmin Gémier.
9. Les jocrisses de l'amour, piesă de H. Régnard.
10. Le chapeau de paille d'Italie, comedie în cinci acte
de M. Michel şi E. Labiche (1851).
11. Roluri de subrete : roluri feminine de comedie
cerînd o înfăţişare agreabilă, multă vioiciune, spirit,
siguranţă de sine, o dicţiune clară, aplomb.

12. Dramă de Casimir Delavigne.

13. Piesă de Ad. d'Ennery.

1. In legătură cu constituirea Asociaţiei dramatice din

1874, din documentele cercetate la Arhivele Statului din
Bucureşti (fondul Teatrului Naţional, dosarul nr. 360 din

275
160
1874), se pot constata următoarele, uneori în dezacord cu
afirmaţiile Aristizzei :
în primăvara anului 1874, după ce, o dată cu sfîrşitul
stagiunii, expirase concesiunea deţinută de Mihail Pascaly
timp de trei ani, s-a pus problema constituirii unei asociaţii
dramatice. A fost alcătuit un proiect al actului de asociaţie -
tipărit în broşură, fără dată — care a fost dezbătut şi
aprobat în unanimitate de către o comisiune ad-hoc,
prezidată de ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice şi
compusă din Al. Odobescu, Gr. Ventura, C. I. Stăncescu, M.
Polizu-Micşu-neşti, M. Millo, Şt. Vellcscu, C. Dimitriade. în
tabelul cu „Artistele şi artiştii care sînt chemaţi a face parte
din «Asociaţiunea dramatică romînă»" figurează, după M.
Millo, M. Pascaly (cu o diferenţă de remuneraţie lunară
cifrată la 800 lei noi). Proiectul este semnat de M. Millo şi C.
Dimitriade (vezi dosarul citat, filele 177-183). La acest act se
referă probabil Aristizza cînd afirmă că „Pascaly, convocat şi
el, nu răspunse".
într-adevăr, numele lui Pascaly mai apare doar o
singură dată - într-o copie nedatată şi fără semnături - a
actului de asociaţiune. în nici unul din documentele
ulterioare privitoare la constituirea Asociaţiei dramatice,
numele lui Pascaly nu apare. Mai departe : Monitorul
Oficial nr. 140 din 24 iunie 1874 publică un apel al
comitetului Teatrului Naţional „către d-nii artişti dramatici
de-a se asocia cît mai curînd şi a se prezenta la comitet spre

276
160
a putea căpăta concesiunea..." Perfectarea asociaţiei a avut
loc în lunile următoare, căci la 29 august 1874 o adresă a
Ministerului Instrucţiunii (fila 350), semnată de ministru,
comunică direcţiei Teatrului Naţional că s-a aprobat petiţia
d-lor „M. Millo, C. Dimitriade, S. Bălănescu, Mihail Mincu,
Uiescu, Gr. Manolescu şi d-nelor E. Popescu, Ir. Poenariu,
Măria Constantinescu, Aristizza Romanescu şi M.
Flechtenmacher", „primin-du-se actul de asociaţiune a
Societăţii dramatice romîne pentru anul 1874-75". Iar
procesul-verbal nr. 12 din 31 august 1874 al Comitetului
teatral consemnează primirea actului de asociaţie a unspre-
zece actori cu adresa ministerului, nr. 8032 (amintită mai
sus). Aşadar în actul de asociaţie au figurat pînă la urmă cei
unsprezece artişti şi artiste înşiruiţi în adresa semnată de T.
Maiorescu. Cum

277
160
 tn toate documentele ulterioare figurează şi semnătura
lui $t. Vel-lcscu, rezultă că şi acesta a făcut parte de la
început din asociaţie. In urmă a aderat şi Raliţa Mihăileanu.
La enumerarea Aristizzci sînt necesare trei completări :
Măria Constantinescu, S. Bălănescu, Mihail Mincu. în orice
caz Pascaly n-a făcut parte din asociaţia de la 1874, cum
rezultă şi din petiţia acestuia către ministru (afta*ă în copie
în dosarul Teatrului Naţional, nr. 360, fila 440) : „Chestiunea
teatrului romîn pentru anul acesta este rezolvată de d-
voastră în favoarea d-lor Millo-Dimitriade, directori
asociaţi. Imposibilitatea de a mă înţelege cu d-lor a făcut să
rămîn afară. Societatea chiară prin majoritate a respins
propunerea de a mă chema societatea în mijlocul ei..."
Trebuie precizat că asociaţia din 1874 a mai primit între
timp noi membri (Ion Romanescu - 25 septembrie 1874),
dar a şi pierdut dintre cei vechi (petiţia de retragere din 25
decembrie 1874, semnată de M. Flechtenmacher, P.
Vellescu, S. Bălănescu, Măria Constantinescu, Frosa
Sarandi).
2. Eufrosina Popescu (1821-1900) (Vlasto-Marcolini),
una din pri-
mele actriţe ale teatrului romînesc, a urmat cursurile
Conservato-
rului Filarmonic din Bucureşti, interprctînd roluri din
repertoriul
clasic francez. In acelaşi timp apare şi în reprezentaţiile

278 167
muzicale.
După încetarea activităţii Filarmonicii întreprinde, vreme de
două
decenii, numeroase călătorii în Europa, sub numele de
Marcolini,
culege succes după succes şi câştigă aprecierea marilor
personalităţi
muzicale ale vremii. întoarsă în ţară, reintră în 1859 la
Teatrul
Naţional din Bucureşti, unde deţine locul fruntaş între
artistele dra-
matice pînă la afirmarea Aristizzei Romanescu. La
constituirea So-
cietăţii dramatice, în 1877, se află în fruntea societarelor
Teatrului
Naţional din Bucureşti. A fost pensionată la 1 noiembrie
1889, o dată
cu Matei Millo şi Mihail Matcescu.
3. Ana Popescu (1854-1912) a jucat de timpuriu în
trupa lui Mihail Pascaly, studiind mai tîrziu arta dramatică
la Paris, cu De-launay. A jucat cu succes rolurile titulare din
repertoriul vremii, aflîndu-se în 1877 printre fondatorii
Societăţii dramatice. Anicuţa Popescu a fost un timp soţia
lui Grigore Manolescu, de care sa despărţit ân 1888.
4. Tudora Pătraşcu a fost o admirabilă interpretă
pentru rolurile travesti. A debutat prin 1865 ân trupa lui

279 167
Mihail Pascaly şi a obţinut o serie de succese, printre care
Raphael Marecat din Intimii de V. Sardou şi Aramis din
Muşchetarii de Al. Duraas-//'k. La moartea ei I. L. Caragiale
a scris un emoţionant articol : La mor-mîntul unei artiste
(vezi /. L. Caragiale despre teatru, E.S.P.L.A., 1957, pp. 274-
277).
5. Cer cuvîntul, revistă de Petru Grădiştcanu,
Alexandru Lara şi Nicolae Ţine.
6. George Marian, avocat, publicist, critic. A publicat în
Revista contimporană, Presa ctc. Printre lucrările lui
dramatice se numără piesa După despărţenie, din
repertoriul Aristizzci.
7. Petru Grădiştcanu (1841-1921), avocat, publicist şi
autor dramatic. A fondat în 1870 Revista contimporană. A
fost redactorul şi susţinătorul primei legi de organizare şi
administrare a teatrelor în ţara noastră (6 aprilie 1877),
inspirată din decretul napoleonian privitor la organizarea
Comediei Franceze.
8. I. D. Ionescu (1844-1900) a fost angajat scurtă
vreme la Teatrul Naţional din Bucureşti, apoi a întreprins
numeroase turnee, nu numai în Muntenia, dar şi în
Moldova şi Transilvania, cu un succes extraordinar. A jucat
de asemenea repertoriul de canţonete al lui Vasile
Alecsandri în turnee în Ungaria, Bulgaria şi Austria, în
cupletele sale satiriza în mod frecvent politicianismul şi

280 167
moravurile timpului, îndurînd din această cauză tot felul de
neplăceri din partea autorităţilor romîne.
9. Mihail Matcescu (1858-1892) a studiat la
Conservatorul din Bu-
cureşti, pe care 1-a terminat în 1876. A fost angajat apoi la
Teatuil
Naţional din Bucureşti, unde a jucat neuitatele sale roluri
din pie-
sele lui I. L. Caragiale : Cetăţeanul turmentat (O scrisoare
pierdută),
Catindatul (D-ale carnavalului), Efimiţa - în travesti (Conu
Le-
onida faţă cu reacţiunea). Marele dramaturg îl aprecia ân
mod
deosebit ca un inimitabil creator de tipuri. Matecicu a jucat
cu
acelaşi succes şi în opere comice sau operete.
10. Nicolae Hagicscu a fost unul dintre cei mai talentaţi
actori
realişti de comedie din teatrul romînesc la sfîrşitul secolului
al
XIX-lca şi începutul secolului al XX-lea. A jucat mai ales în
turnee
prin ţară, fiind angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti
doar spo-
radic. A fost apreciat în mod deosebit de I. L. Caragiale. Ha-

281 167
gicscu a fost printre altele creatorul rolului Leonida din
Conu
Lconida faţă cu reacţiunea de Caragiale şi primul mare
interpret

In limba romînă a lui Harpagon din Avarul de Moliere

(13 decembrie 1888).
n. Grigorc Manolescu figurează în stagiunea 1875—1876
printre angajaţii trupei Teatrului Naţional din Iaşi de sub
direcţia lui Teodor Aslan. A continuat să joace la Iaşi şi în
stagiunile 1876-1877, 1877-1878 ; la începutul stagiunii
1878-1879 i se menţionează numele printre actorii trupei
(Ţ. T. Burada, op. cit., voi. II, capitolele XXXI-XXXIV).
12. Anna-Maric-Louise Judic (1850-1911), artistă
franceză.
13. Alexandru Vlădicescu (1842-1903) a făcut parte la
început din trupa lui Mihail Pascaly. Din 1864 şi-a alcătuit el
însuşi o trupă în rîndurile căreia se numărau : Fanny Tardini,
I. Vlădicescu, R. Sta-vrescu, Măria şi Ion Anestin. Cu această
trupă intitulată de la o vreme Vlădiccscu-Tardini, Al.
Vlădicescu a colindat oraşele moldovene, trecînd în
Transilvania (1865—1866). Din această trupă a făcut parte,
ca sufler, şi Mihail Emincscu. Repertoriul trupei cuprindea
melodrame şi piese senzaţionale, comedii originale (in
special din opera lui Vasile Alecsandri) şi traduceri din
literatura franceză. Trupa, în care Al. Vlădicescu era director

282 167
şi regizor, s-a destrămat în 1895, după moartea lui Ion
Vlădicescu.
14. Fanny Tardini (1823-1908), soţia lui Al. Vlădicescu.
Din repertoriul ei au făcut parte nenumărate roluri titulare
din melodramele şi dramele romantice Măria Tudor şi
Angelo Malipieri de V. Hugo, Două orfeline de d'Enncry şi
Cormon, Corabia Salamandra de Ed. Plouvicr etc. ; dc
asemenea a interpretat cu succes diferite roluri din
comediile lui Vasile Alecsandri (laşii în Carnaval, Concina ş.
a.).
15. Afirmaţia Aristizzei este eronată. Starea de război
între Ro-mînia şi Turcia s-a declarat în momentul
proclamării independenţei ţării, la 9 mai 1877. în toamna
anului 1877 războiul ruso-romîno-turc era în plină
desfăşurare.

[VI]
1. Legea pentru organizarea şi administrarea teatrelor
din Romînia din 30 martie 1877, publicată în Monitorul
Oficial nr. 76 din 6 aprilie 1877.
2. Societatea dramatică a fost constituită prin
alegerea a opt
membri societari dintre cei care depuseseră cereri la
chemarea Di-
recţiei Generale a Teatrelor, în conformitate cu legea din 30

283 167
martie
1877. Aceşti opt membri, convocaţi la 24 iulie 1877 pentru
alegerea
reprezentanţilor erau : Eufrosina Popescu, Măria
Flechtcnmacher,
Măria Vasilescu, Ana Popescu, Matei Millo, C. Dimitriade,
Ion
Christcscu şi Şt. Iulian (Arhivele Statului Bucureşti, fondul
Teatrul
Naţional, dosar nr. 418/1877, fila 156).
3. în afară de cei opt numiţi în nota 2, au fost admişi
între
societari în aceeaşi zi : Petre Vellcscu, Ana Dănescu,
Aristizza
Romancscu, Theodora Pătraşcu, Irina Poenaru, Ion Panu, M.
Ma-
teescu şi Ancta Florescu. A doua zi Măria Flechtenmacher se
re-
trage şi în locul ei este admisă Frosa Sarandi. De asemenea
„fă-
cîndu-se arătare de mai mulţi că d-ncle Ancta Florescu,
Aristizza
Romanescu şi d-nul N. Mateescu... neavînd însuşirile de
stagiu... nu
pot fi societari", aceştia sînt admişi ca gagişti. M. Pascaly e
admis

284 167
ca societar şi director de scenă abia la 31 august 1877. Cît
despre
Şt. Vellescu şi Raluca Stavrescu, aceştia au intrat în
societate ulte-
rior. Retribuţia Aristizzei ca gagistă pentru stagiunea 1877—
1878 a fost
fixată prin contractul încheiat în octombrie 1877 la 200 lei
lunar
(Arhivele Statului, Bucureşti, fondul Teatrul Naţional, dosar
nr. 418,
filele 160, 170, 223 şi nr. 449, fila 5).
4. Măria Vasilescu (1848-1897) a debutat sub
îndrumarea lui Matei Millo în vremea cînd acesta deţinea
concesiunea Teatrului Naţional din Bucureşti. S-a remarcat
în 1865 cu rolul Abigail din Paharul cu apă de Scribe.
5. Petre Vellescu (1847-1904) a făcut parte la început
din trupa lui Mihail Pascaly, alături de care a jucat multă
vreme. Printre rolurile sale se numără : Motoc (Despot
vodă), Mecena (Fîntîna Blan-duziei) - piese de Vasile
Alecsandri, Moş Tănase (Răzvan şi Vidra de Hasdeu), Ţară-
lungă (Curcanii de Gr. Ventura).
6. Ştefan Iulian (1851-1892) a fost unul dintre cei mai
talentaţi actori de comedie romîni de la sfîrşitul veacului
trecut. Arta sa a evoluat pe linia realistă de interpretare,
pătrunsă de specificul naţional, iniţiată de Matei Millo. Au
rămas de neuitat creaţiile sale din O scrisoare pierdută

285 167
(Pristanda) şi O noapte furtunoasă (Ipingescu) de I. L.
Caragiale. Cronicile vremii au remarcat de asemenea
creaţiile sale din repertoriul molicresc.
7. Amelia Wellncr şi-a început cariera artistică în 1873
pe scena
Teatrului Naţional din Iaşi cu rolul principal din Emilia
Galotli
de Lessing. A jucat mai ales în comedii şi operete. A fost
căsă-
torită cu C. I. Nottara, apoi cu Vasilc Ilasnaş.
8. La 31 august 1877, o dată cu admiterea sa ca
societar, M. Pas-caly primeşte şi postul de director de scenă
; prin urmare postul era la acea dată vacant. în orice caz
întîlnirea dintre Millo şi Pascaly în Societatea dramatică a
prilejuit redeschiderea vechilor rivalităţi dintre cei doi mari
actori. In dosarul Teatrului Naţional, nr. 418/1877 (Arhivele
Statului, Bucureşti) există un proces-vcrbal, din 16. septem-
brie 1877, pentru „alegerea celui de al treilea membru în
Comisiunca bugetară, în locul d-lui M. Millo care
absentează de un timp îndelungat şi din a cărei cauză se
aduce împiedicare mersului Societăţii". (A fost ales C.
Dimitriade.) Dcsifjur că absenţa îndelungată a lui Millo s-a
datorat venirii Iui Pascaly in mijlocul societăţii dramatice.
9. A. Gatineau, actor francez, venit în ţara noastră cu
trupa lui Dclmary, în 1846. Rămas în ţară, Gatineau a
devenit director de scenă întîi la Iaşi, apoi la Teatrul

286 167
Naţional din Bucureşti. A fost îndrumătorul lui Paul Gusty în
arta regizorală.
10. Constantin I. Nottara (1859-1935), elevul lui Şt.
Vellcscu, a fost angajat în 1877 la Teatrul Naţional din
Bucureşti, al cărui societar va deveni şi pe a cărui scenă va
juca, cu unele întreruperi, pină la sfirşitul vieţii sale,
intcrprctînd peste şase sute de roluri. Educat în şcoala
romantică iniţiată de Mihail Pascaly, Nottara a evoluat spre
un mod de interpretare realist. Actor de mare talent
(interpretul de neuitat al marelui repertoriu clasic, al
dramelor realiste ruse, al repertoriului istoric şi modern
romînesc), director de scenă, profesor la Conservatorul din
Bucureşti, Nottara a ocupat un loc de frunte în istoria
teatrului romînesc.
11. Rome vaincue, tragedie în cinci acte de Alexandre
Parodi, a fost reprezentată pentru prima oară la Teatrul
Naţional din Bucureşti, în traducerea lui I. L. Caragiale, la 21
mai 1878. „Versurile tălmăcite de Caragiale întrec originalul
- scrie Grigore Manolescu în însemnările sale zilnice - fiind
curgătoare şi redate într-o limbă curată şi bine construită."

12. Sarah Bernhardt (184.1-1923), artistă dramatică

franceză, a fost una dintre cele mai mari personalităţi
artistice din teatrul universal modern. A debutat in 1862 la
Comedia Franceză, jucînd apoi în Franţa, în Europa şi în
America cu un succes extraordinar. Artistă de un puternic

287 167
temperament dramatic, a interpretat un repertoriu imens şi
foarte variat : teatru clasic francez, teatru Shakespearean,
teatru contemporan francez şi străin. A jucat, în travesti, şi
rolul titular din Hamlet. In ultimii ani ai vieţii a interpretat
cîtcva roluri în filme. Sarah Bernhardt a lăsat şi cîteva piese
precum şi un număr de scrieri despre teatru.
13. Comedie în trei acte, localizată de V. A. Urechiă,
după Le duc Job.
14. Piesă de Adolphc Bellot şi Villctard.
15. Este vorba de rolul Iunia şi despre scena 5 din actul
al doilea
al piesei.
16. Alexandru Odobescu (1834-1895) a fost un activ om
de teatru. Director al Teatrului Naţional în 1875, a restaurat
clădirea ridicată în 1852, s-a străduit să alcătuiască un
repertoriu valoros, a sprijinit dramaturgia originală şi a
contribuit la încercarea de apropiere între cei doi mari
actori ai vremii, Millo şi Pascaly. De asemenea Al. Odobescu
a localizat La Grammaire de Labichc şi LAmi Fritz de
Erckmann-Châtrian, înecreînd să scrie şi teatru original.
17. Suzanne Rcichcnberg (1853-1924) a fost una dintre
cele mai mari artiste dramatice franceze ale vremii.
Societară a Comediei Franceze, pe a cărei scenă a jucat trei
decenii (1868—1898), a interpretat mai ales roluri de
ingenuă, atît în repertoriul clasic cît şi în cel modern.
18. Piesă de Cognard, traducere de Gr. Manolescu.

288 167
 [VII]

1. Contractul dc angajare pentru stagiunea 1878-1879,

semnat la 28 august 1878, prevedea o remuneraţie lunară
de lei 200 (Arhivele Statului, Bucureşti, fondul Teatrul
Naţional, dosar nr. 449/1877, fila 29).
2. D. C. Ollăncscu-Ascanio (1849-1908) a fost în două
rînduri
membru în comitetul Teatrului Naţional din Bucureşti -
între
1884-1888 şi 1897-1901 - şi a dus o susţinută activitate de
istoriograf
al teatrului romînesc. Printre lucrările sale dramatice
originale se
numără : Visul Dochiei (cu T. Şerbănescu), Oştenii noştri (cu
Fr.
Damé), Doctorul satului, Pribeagul, Fanny, După război, Pe
malul
gir lei.
3. Piesă de Dugue şi Jaine.
4. Adrienne Lecouvreur de E. Scribe şi E. Legouvé.

5. Premiera Nopţii furtunoase a avut loc la 18 ianuarie

1879. După cum se ştie, o parte din publicul de premieră şi

289 167
unii critici au primit piesa lui Caragialc cu duşmănie -
datorită de bună seamă conţinutului ci satiric. Efectuîndu-
sc, fără ştirea autorului, modificări, după a doua
reprezentaţie (21 ianuarie 1879) Caragiale şi-a retras piesa
(vezi /. L. Caragiale despre teatru, Corespondenţă,
E.S.P.L.A., 1957, pp. 407-409). întîia reprezentaţie a come-
diei O noapte furtunoasă a avut loc în următoarea
distribuţie : Jupîn Dumitrache - I. Panu ; Nae Ipingcscu - Şt.
Iulian ; Cbiriac -Gr. Manolescu ; Rică Venturiano - M.
Matccscu ; Spiridon - Aris-tizza Romancscu ; Veta - E.
Dănescu ; Ziţa - Ana Popcscu.
6. Agatha Bîrscscu (1861—1939) a fost una dintre cele
mai de seamă artiste dramatice din cîtc a dat teatrul
romînesc. Angajată multă vreme la „Burgtheater" din
Viena, unde a interpretat cu mare succes rolurile titulare
din repertoriul clasic şi modern, ¿1 întreprins apoi lungi
turnee în Germania, Rusia, Ungaria şi America, în Romînia,
a jucat numai sporadic, între turneele din străinătate, la
Bucureşti, Iaşi etc. Revenită în ţară, a fost profesoară la
Conservatorul din Iaşi.

[VIII]
1. Despot vodă, legendă istorică în
versuri, cinci acte şi două tablouri, de Vasile

290 167
Alecsandri (1879). Premiera a avut loc într-o atmosferă
sărbătorească.
2. D. C. Ollăncscu-Ascanio (în Romînia liberă din 14
octombrie 1879) îi reproşează lui Gr. Manolescu
monotonia gestului şi a intonaţiei, dar recunoaşte că
artistul „a spus versurile şi şi-a jucat rolul său cu un puternic
avint şi cu o convingere demnă de toată lauda". Aprecierile
criticului despre ceilalţi interpreţi concordă in general cu
cele ale Aristizzei.
3. Comedie în patru acte de Pierre Nevski.
4. Léon-Hyacinthe Marais, artist dramatic francez
(1853-1891), a debutat în ianuarie 1876 la „Odeon" în Les
Danicbeff.
5. Les deux orphelines, melodramă în trei acte de Ad.
d'Ennery (1874)-

6. Localizare de N. D. Popcscu.
7. Piesă de Victor Séjour.
8. Emilie Dubois, cunoscută artistă dramatică franceză
(1837-1871),
creatoare a numeroase roluri de ingenuă pe scena Comediei
Fran-
ceze, a cărei societară devenise în 1855.

[1X1

291 167
 1. Aristizza Romancscu şi Grigorc Manolescu au ajuns
la Paris în ziua de 16 februarie 1880. Deducem aceasta din
faptul că, aşa cum arată Aristizza în rîndurile următoare, în
chiar seara sosirii, amîndoi au asistat la reprezentaţia de
debut la Comedia Franceză a Juliei Bartet, în Daniel Rochat.
Or, se ştie că această reprezentaţie a avut loc la 16
februarie 1880.
2. Comédie-Française, prima scenă a Parisului şi a
Franţei, datează ca instituţie de teatru din anul 1680, dar
poartă denumirea ei actuală din 1812, cînd a fost
reorganizată de Napoleon I. Printre societarii ci s-au
numărat cei mai de seamă artişti dramatici francezi, şi
vreme îndelungată Comedia Franceză a însemnat pentru în-
treaga Europă întîia ei scenă. Pentru o bună parte dintre
artiştii dramatici romîni stilul de joc al Comediei Franceze a
reprezentat, în secolul trecut şi la începutul secolului XX, un
model.
3. Comedie de Victorien Sardou.
4. Julie Bartet, născută în 1854, artistă dramatică
franceză, a fost
eleva lui Régnier şi datorită calităţilor sale excepţionale a
jucat cu
egal succes în cele mai diferite roluri clin repertoriul
modern, atît

172

292 167
|3 — Aristizza Romancscu

293 167
 173
în comedie cit şi in drama. Societară a Comediei
Franceze din 1880, Julie Bartct a strălucit îndeosebi in
creaţiile sale din Les Ranţzau de Erckmann-Chàtrian şi
Denise de Al. Dumas-//7.r. S-a retras din teatru în 1919.
5. Unul dintre cele mai vechi teatre clin Paris (1782), al
cărui
repertoriu a fost multă vreme format din vodeviluri şi
comedii
uşoare. La ,.Vaudeville" au văzut lumina rampei multe
dintre pie-
sele lui Al. Dumas-//7.v, Victorien Sardou, Th. Bariere.
6. Piesă de Alphonse Daudet.
7. Louis-Arsenc Dclaunay, artist dramatic francez
(1826-190?) ; societar al Comediei Franceze din 1850 şi
profesor de declamaţie la Conservatorul din Paris din 1877.
A excelat în rolurile de june-prim atit în repertoriul clasic cît
şi în cel modern.
8. Lui George Bengcscu-Dabija (1844-1916) i se
datoresc numeroase traduceri, localizări, adaptări de piese
precum şi o scrie de lucrări dramatice originale, între care
şi opereta Olteanca.
9. Edmond Got (1822-1901), artist dramatic francez.
Societar a) Comediei Franceze din 1850, a jucat rolurile
comice din marele repertoriu cu o vervă şi o fantezie
excepţionale. A fost unul dintre cei mai mari comedieni ai

294 167
timpului. Din 1877 Edmond Got a devenit profesor la
Conservatorul clin Paris.

10. François-Joseph Régnier (1807-1885), artist

dramatic francez, a fost unul dintre comicii de prestigiu ai
timpului, obţinind succese deosebite în rolurile Scapin,
Crispin şi Figaro. Societar al Comediei Franceze, director de
scenă, Régnier a ţinut între 1855 şi 1881 un curs foarte
frecventat la Conservatorul din Paris. Cei mai mulţi dintre
marii actori francezi din ultimele decenii ale secolului trecut
i-au fost elevi.
11. Mounet-Sully (1841-1916), tragedian francez.
Frumos la chip, cu o voce metalică, o privire pătrunzătoare
şi un joc pasionat, plin de elan, Mounet-Sully s-a impus ca
unul dintre cei mai de scamă interpreţi ai tragediilor clasice
franceze şi ai dramelor lui Victor Hugo. Din 1874 a fost
societar al Comediei Franceze.
12. Françoise Dudlay (1859—1934), artistă dramatică
franceză, ds origine belgiană. A debutat la Comedia
Franceză in 1876 în Rotne vaincue de Al. Parodi. Societară
din 1885, a interpretat marile roluri tragice din repertoriul
vechi şi nou.
13. L'Etincelle, piesă de Edouard Pailleron (1879).
14. în romîneştc : Cu dragostea nu-i de glumit, comedie
de Alfred de Musset.

295 167
 15. Alexandre Dumas-//"/* (1824-1895), romancier şi
dramatutg francez, la modă în a doua jumătate a veacului
trecut. Comediile sale, inspirate din societatea
contemporană, s-au jucat şi în ţara noastră, in diferite
traduceri, cu marc succes. Printre ele : la Dame aux
camélias, L'Etrangère (Stràina), Denise, Françillon ş. a.
16. Victorien Sardou (1831-1906), autor dramatic
francez, a creat in toate speciile genului dramatic, de la
vodevil la drama eroică. Membru al Academiei Franceze din
1877. Printre piesele sale celebre cităm : Nos intimes
(1862), Patrie (1869), Fcdora (1882), la Tosca (1887).
17. Edouard Pailleron (1854—1899), autor dramatic
francez, cunoscut mai ales prin piesele sale l'Etincelle (1879)
şi le Monde ou Von s'ennuie (1868), aceasta din urmă o
spirituală satiră a lumii academice.
18. Edouard Chavanncs (1865-1918), profesor de limba
şi literatura chineză la „College de France", membru titular
la „Academie des inscriptions" (1903), unul din cei mai mari
orientalisti moderni.

[X]

1 Pantazi Ghica (1835-1882), publicist, a lăsat şi cîteva

piese de teatru : Nebunii din faţă, Slcrian păţind, Ai
cuvînttd, Furtuna.

296 167
 2. ladeş, comedie în două acte şi în versuri, şi Unchiaşul
Sărăcie, legendă în trei tablouri şi în versuri, ambele de
Alexandru Mace-donsky, s-au reprezentat pe scena
Teatrului Naţional din Bucureşti la 15 noiembrie 1880.
ladeş, apărută apoi în Literatorul (1881, II, 1-2), este
dedicată Aristizzci Romanescu. în distribuţia de la premieră
jucau, alături de Aristizza (rolul Elena), Grigorc Ma-nolcscu,
C. Costcscu, Eufrosina Popcscu, Amelia Wellner ş.a. In
Unchiaşul Sărăcie rolul titular era deţinut de N. Hagiescu.
Mai jucau : Frosa Sarandi, M. Matcescu, Şt. Iulian, Aristizza
Romanescu (rolul Moartea), C. Nottara (introducătorul
piesei) ş. a. în nota care a însoţit tipărirea piesei in
Literatorul (1881, II, 3-4), Al. Maccdonsky scrie despre
Ari'stfzza : „Doamna Romanescu ar fi putut să tragă un folos
mai marc din rolul ce avea"( vezi T. Vianu, Note la voi. II,
Opere - Teatru - de A. Macedonsky, Buc, 1939).
3. Dramă în cinci acte de Al. Dumas-pere.
4. Sinziana si Pepelea de Vasile Alecsandri.

[XI]

1. Comedie în patru acte de Meilhac şi Halcvy.

2. Ellen Terry (1848-1928), celebră artistă dramatică
engleză. A jucat multă vreme la teatrul „Lyceum" din
Londra, împreună cu H. Irving, în piesele lui Shakespeare. Se

297 167
distingea prin trăsăturile sale expresive, jocul suplu şi
graţios, dicţiunea naturală.
3. Henry Irving (1838-1905) a fost unul dintre cei mai
mari artişti dramatici ai Angliei. A jucat pe mai toate
scenele importante britanice. Director şi apoi proprietar al
teatrului „Lyceum" din Londra, a jucat acolo mai ales
repertoriul shakespearean cu partenera sa Ellen Terry. In
1884 şi 1887 a întreprins două mari turnee în Statele Unite
ale Americii şi în Canada.
4. Edwin Booth (1833-1893), artist dramatic american,
de origine engleză, a fost, ca şi Irving, unul dintre marii
interpreţi ai repertoriului shakespearean şi îndeosebi ai lui
Hamlct. Cunoscut nu numai în Statele Unite ale Americii,
dar şi în Anglia şi Germania, Booth a unit în interpretarea
dată lui Hamlet stilul de joc al lui Edmund Kean şi al tatălui
său Junius Brutus Booth, dar adăugind stilului impetuos şi
realist al celor doi o anumită profunzime intelectuală şi o
forţă interioară deosebită. In perioada în care a fost şi
Aristizza Romanescu la Londra, Booth a jucat mult în Anglia,
la Londra şi în provincie, uneori în compania lui Irving (cei
doi au jucat alternativ, la „Lyceum", rolurile Iago şi Othello).

5. Piesă de Alexandre Dumas-pere (1839).

5. Străina, de Alexandre Dumas-//7i- (1876).

298 167
 7. Ginerele domnului Poirier, comedie în patru acte de
Emile
Augier şi Sandeau.

1. Melodramă de Ad. d'Enncry şi Cormon.

2. Grigorc Gabrielescu (1859-1915) a studiat la
Conservatorul din
Bucureşti şi a debutat în cadrul Teatrului Naţional din
Bucureşti.
A cîntat cu succes, alături de Adclina Patti, în reprezentaţiile
marii
artiste la Bucureşti, apoi, plecînd în străinătate, debutează
în mod
strălucit la teatrul „Scala" din Milano în rolul titular din
opera
Ebreea de Halcvy. A cîntat cu mare succes în toată Europa şi
în
America.

[XIII]
1. Gabriellc Tholcr, artistă dramatică franceză de la
sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. A
fost eleva lui Régnier la Conservatorul din Paris. A debutat
la Comedia Franceză în 1869, jucînd apoi pe prima scenă a

299 167
Franţei nenumărate roluri titulare în repertoriul clasic şi
modern.
2. Constant Coquclin (aîné) (1841-1909), artist
dramatic francez, a fost elevul lui Régnier. Debutează în
1860 la Comedia Franceză, al cărei societar devine patru ani
mai tîrziu. Mobilitatea extraordinară a feţei, ochii
pătrunzători, vocea sa cu un timbru de goarnă i-au asigurat
un mare succes în rolurile comice de primul ordin atît în
repertoriul vechi cit şi în cel nou. Cel mai bun rol al său :
Cyrano de Bergerac în piesa cu acelaşi titlu de Ed. Rostand.
Co-qne\m-aîné a întreprins numeroase turnee în
străinătate, dînd o serie de reprezentaţii şi în ţara noastră.
A lăsat şi cîteva cărţi despre teatru : l'Art et le comédien
(1880), l'Art de dire le monologue (1894) etc.
3. Lumea în care domneşte plictiseala de Ed. Pailler on
(1881).
4. Piesă de Erckmann-Châtrian, localizată în romîneşte
de Al. Odobescu şi Ioncscu-Gion sub titlul Nea Frăţilă
(1882). Semnată cu pseudonimul Aliod.
5. Ernest Coquelin (cadet) (1848-1909), artist dramatic
francez. Comic de mare vervă, tip caricatural, excelind în
comicul de mişcate, a obţinut succese Însemnate mai aies in
rolurile secundare. A lost societar al Comediei Franceze din
1879.
6. Nunta lui Figaro, comedie în patru acte de
Bcaumarchais.

300 167
După această piesă a campus Mozart celebra operă cu
acelaşi titlu.
7. Personajul principal din drama Neguţătorul din
Veneţia de
W. Shakcspcnre.

[XIV]

1. Este vorba de costumele ce sc purtau în timpul

„Directoratului" - epocă de tranziţie in istoria Franţei, intre
sfirşitul revoluţiei burgheze şi instaurarea imperiului
napoleonian (1799-1801).

[XV]
1. Fanchettc Ventura-Vermont (1864-1895), societară
a Teatrului Naţional din Bucureşti, a fost una din
tragedicnele noastre de talent. Printre creaţiile sale :
Medeea şi Polyeucte de Corneillc, Fedra şi Andromaca de
Racinc.
2. Emile Perrin (1814-1885) a fost administrator
general al Comediei Franceze din 1871 ; Jules Claretie
(1840-1913), ziarist şi literat, a ifost administrator general al
Comediei din 1885.

301 167
 3. Dramă in cinci acte de Paolo Giacomctti.
4. Melodramă de Carlo Rotti.

5. Grigorc Vcntura (1840-1909), cunoscut în critica

dramatică a vremii siib pseudonimul Arutnev, a scris şi o
seamă de piese de teatru : Căsătoriile în lumea mare.
Curcanii, Traian şi Andrada (în colaborare cu V. Leonescu),
Copila din flori ş. a. A fost în esenţă, în întreaga sa activitate
teatrală, unul din exponenţii ideologiei reacţionare.
6. Ca şi în alte împrejurări Aristizza Romanescu se lasă
aci înşelată de făţărnicia aşa-zisei înalte societăţi, luînd-o
drept adevărată dragoste faţă de artă.
7. „Burgtheater" din Viena.
8. Personajul principal feminin din Hero şi Leandru de
F. Grill-parzer.
9. L. Alina Tadema (1836-1916), pictor olandez, vestit
prin abundenţa detaliilor de mobilă, stofe, costume sau
arme din tablourile sale.

10. Monsieur le ministre, de Jules Claretie (1883).

11. Comedie de Alexandre Dumas-/i/* (1887).
12. Piesă în cinci acte de Alexandre Dumas-/*7.f.
13. Maître de Forges, dramă în cinci acte de Georgcs
Ohnet.
14. Este vorba de doctorul Carol Davila, tatăl lui
Alexandru

302 167
Davila, autorul piesei Vlaicu-vodă şi cunoscut animator de
teatru.

[XVI]

1. Aprecierea Aristizzei se referă la o situaţie cu

caracter de
excepţie, fericită în comparaţie cu majoritatea stagiunilor
teatrale
din vremea aceea, cînd artiştii romîni - chiar cei fruntaşi -
făceau
cu greu faţă cheltuielilor zilnice şi celor necesare scenei.
2. Dramă de Grigore Ventura.
3. Francois-Victor Hugo (1828-1873), literat francez, al
doilea fiu
al poetului Victor Hugo. A studiat literatura engleză şi în
special
opera lui Shakespeare, pe care a şi tradus-o în limba
franceză :
Oeuvres completes de Shakespeare (1860-1864), cu un
studiu asupra
creaţiei marelui dramaturg englez.
4. Paul de Saint-Victor (1825-1881), literat şi critic
francez. Lucrai ea sa de căpetenie, Ies Deux-Masques,

303 167
publicată în cea mai mare parte după moartea autorului,
cuprinde studii despre istoria teatrului.
5. Ion Petrcscu (1857-1932) a fost unul dintre actorii
sprijiniţi dc I. L. Caragiale în timpul direcţiei sale la Teatrul
Naţional din Bucureşti (1888-1889). A jucat în tinereţe
alături de Millo şi Pascaly, în plină maturitate cu Aristizza,
Grigore Manolescu şi Nottara, iar în ultima parte a vieţii
alături de Aristide Demetriade, N. Soreanu, V. Maximilian.
A fost un remarcabil interpret al rolurilor comice din
comedia clasică ; de asemenea a creat roluri de neuitat în
repertoriul original, mai ales în teatrul lui Caragiale, fiind
unul dintre adepţii artei realiste.
6. Premiera Scrisorii pierdute a avut loc la 13
noiembrie 1884 în
următoarea distribuţie : Ştefan Tipătescu - C. /. Nottara ;
Traha-
nache - /. Petrescu ; Pristanda - Şt. Iulian ; Cetăţeanul
turmentat
- M. Mateescu ; Dandanache - I. Panu ; Farfuridi - Al.
Catopol ; Brînzovenescu - A. Leontescu ; Caţavencu - /.
Niculescu ; Ionescu
- C. Dumitrescu; Popescu - V. Alexandrescu ; Zoe -
Aristizz" Romanescu.
7. Ermete Novelli (1851-1919), celebru actor realist şi
autor dra-
matic italian. Printre creaţiile sale cele mai valoroase se

304 167
numără
rolurile titulare din Neguţătorul din Veneţia, Otbello şi
Hamlet de
Shakespeare, Kean de Al. Dumas-pere, Papa Lebonard de J.
Aicard.
8. Rolul titular din Ludovic al Xl-lea de Casimir
Delavignc.
9. Din piesa Regele Lear, de W. Shakespeare.

10. Din Viforul, dramă în patru acte de Barbu

Delavrancea.
11. Piesă de Victorien Sardou.
12. Adevărul e că Ovidiu e cea mai slabă, din punct de
vedere
dramatic, dintre piesele istorice ale lui Vasile Alecsandri.

[XVII]
1. Paul Gusty (1859-1944) a fost copictor de roluri,
sufler şi regizor în trupa lui Pascaly. Apoi, la Teatrul
Naţional, devine asistentul lui A. Gatineau. în 1883 e regizor
titular, iar din 1895 director de scenă. Paul Gusty a fost
primul regizor profesionist în teatrul nostru şi totodată
întemeietorul şcolii regizorale romîneşti. Legăturile sale cu
I. L. Caragiale au contribuit la consolidarea concepţiei
realiste în teatru, promovată de Gusty de-a lungul carierei

305 167
sale regizorale. Scurtă vreme director al Teatrului Naţional,
Paul Gusty a tradus şi localizat cîteva zeci de piese şi a scris
alte cîteva zeci de librete de operetă.
2. Cyrano de Bergerac, tragicomedie în cinci acte de
Edmond Rostand.

1. Lucia de Lamermoor, operă de Gaetano Donizetti.

2. Die Jungfrau von Orleans, tragedie romantică în
cinci acte de Fr. Schiller.
3. Kabale tind Liebe (Luise Miller), tragedie în cinci
acte de Fr. Schiller.
4. Demisia Aristizzei s-a întîmplat la 26 octombrie
1885, iar reprezentaţia de la Iaşi a avut loc la 27 octombrie.
Rolurile principale din Ovidiu erau jucate de : Mihail Galino
- Cezar ; Aristizza Romanescu - Iulia ; Vasile Hasnaş - Ovidiu,
Emanoil Manoliu - Mecena.
5. Comedie de Victorien Sardou.
6. Mihail Galino, societar al Teatrului Naţional din Iaşi
şi pro-
fesor la Conservatorul de artă dramatică. In repertoriul său :
Două
orfeline de Ad. d'Ennery, Paul Jonas de Al. Dutnas-fils,
Intrigă fi
iubire de Schiller, Moartea civilă de P. Giacomctti, rolurile
amintite

306 167
de Aristizza ş.a. Printre elevii lui : Aglae Pruteanu şi State
Drago-
mir, doi dintre marii artişti realişti ai teatrului romînesc.
Galino a
murit în 1897.
7. Piesă de Eugene Scribe.
8. Vasile Hasnaş (1862-1901) a jucat la început pe
scenele teatrelor
din Iaşi şi Craiova, fiind angajat apoi la Teatrul Naţional din
Bucu-
reşti, al cărui societar a devenit în 1897. A interpretat mai
ales roluri
de comedie şi de amorezi, cîntînd şi în cîteva operete.
9. Le passant, comedie într-un act de Francois Coppde.
10. Piesă de J. Gomez, traducere de Matei Millo.
11. Din nou răzbate în amintirile Aristizzei Romanescu
admiraţia
pentru „lumea bună", admiraţie născută din moravurile
actoriceşti ale
vremii, dominate de parvenitism şi cultivarea orgoliului.
12. Tragedie în cinci acte de George Bengescu-Dabija.

[XIX]
1. Eleonora Duse (1859—1924) a fost una din marile
artiste dramatice ale lumii ; a jucat din 1878 cu un succes

307 167
extraordinar în principalele teatre italiene, apoi în Spania,
Statele Unite ale Americii,
Austria, Anglia, Germania, Scandinavia, Rusia şi, in fine,
la Paris (1897). în repertoriul său au ocupat un loc principal
marile roluri din piesele lui Al. Dumas-///*, cele din
dramele lui d'Annunzio, eroinele lui H. Ibsen.
2. Dramă de Victorien Sardou.
3. Tragedie în cinci acte de Adolphe Willbrand.

[XX]

1. Iată răspunsul Aristizzci la propunerile direcţiei

teatrului, înre-
gistrat la 14 septembrie 1886 : ,,D-nul I. Vieroşanu,
secretarul gene-
ral al teatrelor, propunindu-mi din partea d-voastră a
reintra ca
societară în Teatrul Naţional în aceleaşi condiţiuni în care
am fost
anii trecuţi, adică : parte prima de societară, 200 lei pe
fiecare lună
în plus şi un beneficiu in cursul stagiunii, am onoare a vă
răspunde
că primesc cu condiţiunca ca d-voastră să vă angajaţi a-mi
da în

308 167
cursul stagiunii rolurile următoare : Julicta (Romeo si Julieta
- Sha-
kespearc), Măria Stuart (Măria Stuart - Schiller), Regina de
Neu-
bourg (Rity Blas - Victor Hugo), Caterina Bragadin din
Angelo -
Hugo şi Dama cu camelii - Margueritte, Dumas-///*. Aceste
roluri
pot fi jucate şi de alte doamne actriţe din trupă, tot ce cer
este să
le joc şi eu, şi această condiţiune a reintrării melc în teatru
este, vă
asigur, chiar in interesul tuturor. Astfel condiţiunilc fiind
stabilite, nu
vor mai avea loc neînţelegeri regretabile pentru artă."
Semnat : Roma-
ncasca-Manoleasca. în aceeaşi zi, Direcţia Generală a
Teatrelor, prin
C. I. Stăncescu, îi comunică artistei că a fost admisă ca
societară de
clasa I în condiţiile cerute (Arhivele Statului, Bucureşti,
fondul Teatrul
Naţional, dosar nr. 853/1886, filele 1 şi 2).
2. Piesă de Mellesvillc.
3. Melodramă de Ad. d'Ennery.
4. Dramă dc Victorien Sardou.

309 167
 5. Măria Giurgea (1877-1948) a fost, între 1893-1897,
una dintre ele-
vele cele mai apreciate ale Aristizzci Romanescu, la
Conservatorul
din Bucureşti. Angajată un timp la Teatrul Naţional, face
parte între
1909-1912 din Compania Al. Davila. Excelenta ingenuă a
reintrat apoi
la Teatrul Naţional ca societară, dar în 1916 a fost
pensionată pe
nedrept, in plină maturitate artistică, ncmaiapărind pe
scenă d«cit rareori.
6. Comedie de AI. Dumas-//7f.
7. Tragedie în patru acte dc Erncst Lcgouvc şi Eugene
Scribc.
8. Piesă de Thcodorc dc Bainville.
9. Tragedie dc Pictro Cossa.

IXXTJ

1. Teatru parizian construit in 1781, intr-un timp

record (86 dc zile),
pentru a înlocui sala Operei, distrusă dc incendiu. Intre
1814-1871 s-au
dat la „Porte Saint-Martin" mai ales melodrame dc marc

310 167
montare
a feerii. Refăcut după incediu, între 1871-1873, „Porte
Saint-Martin"
a devenit teatru dc dramă.
2. Eugenie Segond-Weber, artistă dramatică franceză,
născută în
1867, s-a făcut cunoscută in special prin emoţionanta şi
patetica int:r-
pretarc dată marilor eroine din tragedia clasică. Segond-
Wcbcr a de-
butat la Comedia Franceză in 1887 în Hernani de Victor
Hugo (rolu!
Dona Sol), spectacolul la care se referă Aristizza fiind
anterior aces-
tui debut.
3. Franţois Dumainc (1831-1893) a fost unul dintre cei
mai populari actori parizieni dc bulevard. A jucat foarte
multe roluri la teatrele : „Ambigu", „Porte Saint-Martin" şi
„Gaiţe", părăsind scena in 1891. Cind 1-a văzut Aristizza,
Dumaine avea cincizeci şi şase de ani.

[XXIII
1. De Em. dc Girardin.
2. Piesă dc Victorien Sardou.
3. Piesă de H. Barbier, tradusă de Edgar Aslan.

311 167
 4. G. Steri.nli a fost in citeva rinduri membru al
comitetului teatral.
5. Olandezul Daniel Mytens (1838-1688) a fost o vreme
pictorul curţii regale britanice. Printre pînzele sale se află
portretele regelui Carol I şi ale Henriettci de Anglia.

[XXIII]
1. Reprezentaţiile au început la 1 iulie 1888. In
repertoriu mai figurau, afară de piesele enumerate de
Aristizza, printre altele : Măria Stuart de Fr. Schillcr,
Macbetb de Shakespeare, Uriel Acosta de K. Gutzkow, Kean
de Al. Dumzs-pere, Francesca da Rimini de S. Pellico.
2. Sala ridicată de Scarlat Pastia în curtea hotelului
„Romînia" avea două rînduri de loji, staluri şi galerii.
3. C. B. Penel (1872-1935) a fost elevul lui Mihail
Galino la Conservatorul din Iaşi între 1887-1890. Printre
rolurile sale de mai tîrziu se numără : Poiri'er din Ginerele
d-liti Poirier de Emile Augier, Ciubăr din Despot vodă de V
.Alecsandri, Actorul din Hamlet de Sha-kespeare.
4. La 17 noiembrie 1888.
5. Aglae Pruteanu, născută în 1865, eleva lui Mihail
Galino la Con-
servatorul din Iaşi, a fost într-adevăr una din marile
personalităţi ale
artei dramatice realiste romîneşti. Aglae Pruteanu a

312 167
interpretat, mai
ales la Iaşi, rolurile principale din marele repertoriu, de la
Shakes-
peare la Maxim Gorki. A lăsat un foarte interesant volum de
amin-
tiri din teatru (Iaşi, 1920).
6. La 16 martie 1889, cu Hamlet.
7.................Petre Sturdza, în Amintiri, 1940, p. 44,
scrie, referindu-se la
această stagiune 1888—1889 : „Atunci au intrat în teatru
Liciu, State
Dragomir, Const. Penel, Alex. Gîdei, Gheorghiu şi cu mine.
Mai toţi
bacalaureaţi sau cel puţin absolvenţi ai liceului, ba unii chiar
şi stu-
denţi universitari." La care dintre aceştia se referă Aristizza,
nu
putem şti. Oricum, intrarea celor şase tineri în teatru (dintre
care cel
puţin trei - Liciu, Dragomir, Sturdza - au ajuns mai tîrziu
fruntaşi
ai scenei romîneşti) s-a produs sub influenţa marilor
personalităţi artis-
tice a Aristizzei şi a lui Manolescu : Aristizza şi mai ales
Mano-
lescu aveau un dar special literalmente de a fanatiza, prin

313 167
puterea talentului, cît şi prin farmecul fiinţei lor, pe toţi cei
cu care veneau în contact, dar mai ales tineretul" (ibidem).

[XXIV]
1. I. L. Caragiale a demisionat din postul de director
general al teatrelor la 5 mai 1889, deci mult mai înainte de
deschiderea stagiunii 1889-1890.

[XXV]
1. Aristizza Romancscu şi Grigore Manolescu au reintrat
oficial, la Teatrul Naţional din Bucureşti, la 15 august 1889
(Arhivele Statului, Bucureşti, fondul Teatrul Naţional, dosar
nr. 937/1889, filele 24 şi 25). In aceeaşi zi Grigore
Manolescu a fost numit director de scenă pentru piesele de
dramă, comedie şi tragedie, împreună cu C. I. Nottan, cu o
diurnă lunară de lei 100 primul şi 150 al doilea. Director de
scenă pentru operetă a fost numit tot în aceeaşi zi Şt. Iulian
(Idem, fila 26).

[XXVI]
1. Comedie în cinci acte de Al. Dumas-fils.
2. Operetă de Schnitzer, muzica de Johann Strauss,
traducere de Paul Gusty.
3. Este vorba despre unul din aspectele reprobabile
ale faimoasei rivalităţi dintre cei doi mari actori, rivalitate

314 167
care, dacă uneori a constituit un stimulent, a adus destule
prejudicii dezvoltării artei dramatice romîneşti.
4. Tonul iritat care apare în rîndurile Aristizzei aproape
de fiecare dată cînd aminteşte de cealaltă mare artistă
dramatică a teatrului romînesc, Agatha Bîrsescu, trebuie
pus în seama atmosferei de vedetism caracteristică
teatrului în orînduirea burgheză. Aristizza Romanescu nu şi-
a putut înfrânge orgoliul artistic, văzînd în Agatha Bîrsescu o
rivală dc temut. Pe de altă parte, trebuie avut însă în vedere
şi faptul că Agatha Bîrsescu se bucura, într-adevăr, dc cîte
ori juca in ţară, de un regim deosebit, fiind favorizată faţă
de actorii la fel de valoroşi, dar -care nu jucau în străinătate.
j. Aprecierile negative ale lui Titu Maiorescu şi Petre
Carp, relative la creaţia Aristizzci Romanescu în Anca,
oglindesc dc fapt atitudinea reacţionară a celor doi fruntaşi
ai partidului conservator faţă dc opera realist-critică,
progresistă a lui I. L. Caragiale.

[XXVII]
1. Piesă de Richard Voss, traducere dc G. Bengcscu-
Dabija.
2. Piesă de Tarbe, traducere de G. Bengcscu-Dabija.
3. Piesă dc Brachvogel, traducere de S. Grossmann.
4. Ion Brezeanu (1868-1940) a fost unul dintre
fruntaşii scenei

315 167
romîneşti, ilustru reprezentant al şcolii de interpretare
realistă, „unul
din rarele fenomene care pun adînc marca lor pe o întreagă
epocă
artistică", cum spunea Caragiale (Caragiale despre teatru,
E.S.P.L.A.,
1957. P- 286). Angajat de marele dramaturg în timpul
directoratului
său la Teatrul Naţional din Bucureşti, Ion Brezeanu a fost
apoi unul
dintre marii interpreţi ai comediilor lui Caragiale. Dc
asemenen
printre creaţiile sale de seamă se numără Sganarelle
(Doctorul fără
voie, de Molière), Harpagon (Avarul de Molière), Shylock
(Neguţă-
torul din Veneţia de Shakespeare), Şbilţ (Patima roşie de M.
Sorbul).
5. Vasile Toneanu (1869-1933) a fost, alături de Ion
Brezeanu, unul
din comicii de valoare ai epocii. A studiat cu Vellcscu la
Bucureşti
şi cu Got la Paris. Ca şi Ion Brezeanu, a strălucit în rolurile
din
piesele lui Molière şi Caragiale.

316 167
 [XXVIII]
1. Fratele Aristizzei Romanescu.
2. Este vorba de actorul C. Mărculescu. întâmplarea e
relatată şi
de Petre Sturdza (op. cit., p. 79).

1. La 7 iunie 1891.
2. „Trupa se compunea cam astfel : Manolescu cu
Aristizza, Ion Petrescu cu doamna şi cu fratele său
Tudorică ; Cîrje cu doamna şi cu fiică-sa Anicuţa ; Costică
Ioncscu, Mihai Popovici-junior, C. Penel, Tudorică
Marincscu, Ion Jianu, Ion Brezeanu, Teodor Cuzinschi (zis
Dragomanul) şi Jcnică Holban, secretarul direcţiei ; tânărul
D. Ioncscu (zis Mese), C. Gardu, suflcr, poetul Mircca
Dimitriadi, fratele Aristizzci, care a jucat la Vicna rolul
Umbrei tatălui lui Hamlet, şi subsemnatul ; precum şi
doamnele Vcrona Almăgcanu, Athena Gcor-gescu, Elena
Lcvanda, Sofia Derăscu şi alte cîtcva doamne care nu mai
îmi aduc aminte" (P. Sturdza, op. cit., pp. 80-91).
3. Spectacolul a avut loc la 9 iunie 1891. în distribuţie
figurau : Manolescu - Hamlet ; Aristizza - Ofclia ; Ion
Petrescu - Actorul ; Ion Brezeanu - Polonius ; Verona
Almăgeanu - Regina ; lonescu -Laert ş.a.
4. Petre Sturdza afirmă contrariul : „Ziarele... vorbind
despre spectacol, scoteau în evidenţă pe Ion Petrescu, în

317 167
Actorul, şi, trecind uşor peste Manolescu, ridicau însă în
slavă pe Aristizza în Ofelîa"... (op. cit., p. 84).
5. P. Sturdza spune că la a treia reprezentaţie s-a jucat
Romeo fi Julieta şi la a patra Neron.
6. Sturdza, dimpotrivă, zice : „în sfîrşit, presa, după
acest spectacol, dădu liber curs întregului său entuziasm şi
lăudă fără nici o rezervă pe Manolescu" (ibidem).
7. „Al treilea spectacol - scrie Sturdza - Romeo fi
Julieta, a fost
un triumf. De astă dată presa n-a mai avut încotro şi lăsînd
la o
parte orice resentiment ridică pe amîndoi, pc Manolescu şi
pe Aris-
tizza, în slavă..." (ibidem).

[XXX*]

1. Rolul titular al piesei fusese încredinţat iniţial artistei

Vermont-Ventura, care însă 1-a refuzat. Autorii piesei au
cerut atunci „a o dispensa de această sarcină,
încredinţind interpretarea acestui roi numai doamnei
Amelia Wellner" (Arhivele Statului, Bucureşti, fondul
Teatrul Naţional, dosar nr. 1030/1891, fila 8). Cererea,
înregistrată Ia 7/19 septembrie 1891, n-are însă nici o
rezoluţie.

318 167
 2. Piesă de Schonthan, localizare de Paul Gusty.
3. Tragedie în cinci acte de Racinc, traducere de G.
Sion.
4. Dramă în cinci acte de A. Bourgeois. 3. Dramă în
cinci acte de Ad. d'Ennery.

6. Lupta între femei, comedie în trei acte de E. Scribc şi

E. Lcgouvc.
6. Comedie în "patru acte, localizare de I. Malla.

[XXXI]

1. Petre Sturdza afirmă că turneul la Iaşi a avut loc în

luna aprilie
1892. Manolescu a jucat în Capitala Moldovei o lună de zile,
în
răstimpuri, Moartea civilă, Ana Row şi o comedie
italienească tradusă
de T. Dunca. Marele artist a fost primit de publicul ieşean cu
un
entuziasm de nedescris. După plecarea din Iaşi, Manolescu
a mai
jucat la Bîrlad, Roman, Bacău şi, în cele din urmă, la Piatra
Neamţ.
(Despre toate acestea : Petre Sturdza, Amintiri, pp. 90-92.)

319 167
 2. La 15 iulie 1892.
3. Inmormîntarca lui Grigore Manolescu a avut loc la
28 iulie 1892.
în aceeaşi zi, teatrul romînesc înregistra o altă mare
pierdere prin
moartea neuitatului comic Ştefan Iulian (P. Sturdza, op. cit.,
pp. 92-93).

[XXXII]

1. Afirmaţia se referă la faptul că publicul bucureştean

era obiş-
nuit cu repertoriul la modă în Franţa, admirînd mai ales
melodramele
şi „dramele cu marc spectacol".
2. Dramă de H. Sudermann, traducere de Oscar
Saphir.
3. Dramă de R. Voss, traducere de Gr. Vcntura.
4. Dramă de H. Sudermann.
5. Dramă de H. Sudermann.
6. Traducere de S. Moscuna, după o dramatizare de
Julcs Vcrne
şi Ad. d'Ennery a romanului cu acelaşi titlu.
7. Piesă de Jones, traducere de Scarlat Ghica.
8. Tragedie de E. Legouve.

320 167
 [XXXIII]
1. Piesă de Silvestre, traducere de Edgar Aslan.
2. Piesă de Najac şi Henncquin, traducere de A.
Brăiloiu.
3. Piesă de Panait Macri.
4. Microbii Bucurestiului de Blumcnthal, localizare de
Paul Gusty. 3. Saul s-a reprezentat la 26 decembrie 1893. In
rolurile principale
jucau : Nottara - Saul ; P. Vellescn - Hiram ; N. Vasilescu
- David ; 1. Petrescu - Samuel ; Aristizzi Romanescu - Mical ;
Ana Ciupagea -Asura.
6. Mounet-Sully a jucat la Bucureşti in : Ruy Blas şi
Hernani de V. Hugo, Ciclul de Corneille, Antigona şi Oedip-
rege de Sofocle. Parteneră i-a fost Segond-Webcr.

[XXXIV]
1. Em. Antoncscu.
2. Comedie în trei acte de Moliere, traducere de Edgar
Aslan.
3. Piesă de Waldberg, traducere de Paul Gusty.
4. Piesă de Georgc Bcngcscu-Dabija.
5. Piesă de Ion Bacalbaşa.
1. Piesă de Ana Ciupagea.

321 167
 7. între hîrtiile aflate la Arhivele Statului din Bucureşti
(fondul
Teatrul Naţional, dosar nr. 853/1886, filele 9 şi 10), există o
cerere
de demisie a Aristizzci Romanescu, înregistrată la 8
noiembrie 1894,
în care se spune : „aceea ce mi se cuvine ca cotă-parte,
precum şi
Ies des feux pe care aţi binevoit a-mi acorda, îmi sînt
insuficiente
deoarece intr-o singură lună, şi numai pentru două
piese, am cheltuit aproape 200 de lei, după cum vă puteţi
asigura din lista alăturată". Reproducem conţinutul listei
amintite : „Cheltuieli - Sfirşitid Sodo-mei : stofe pentru 3
rochii - 120 fr. ; fason - 150 ; peruca - 24 : 2 p. mănuşi - 25 ;
garnitura la rochie - 25 ; farduri - 25". Demisia amintită a
fost însă respinsă cu multă politeţe de directorul general Gr.
Cantacuzino, invocîndu-se faptul că stagiunea era in toi şi
pro-miţindu-sc uşurarea cheltuielilor de toalete...

[XXXV]
1. Piesă tic Hodou şi Stcphcnsohn, traducere de
Hussar.
2. Iertarea.

322 167
 3. Piesă de Gustav Frcytag, localizată de Haralamb
Lccca.
4. I. Massoff subliniază faptul că totalul încasărilor,
6812 lei, reali-
zat la această reprezentaţie „însemna o reţetă colosală"
(Istoria
Teatrului Naţional, Bucureşti, 1937, p. 168).

[XXXVI]
1. Piesă de Picrrc Dccourccllc, traducere de A. Brăiloiu.
2. Dramă istorică de Constantin Mârculcscu.
3. Dc Haralamb Lecca.

1. Piesă de Georges Sand, traducere de Petre Liciu.

2. Primul „matineu" a avut loc în ziua dc 11 octombrie
1898 cu
O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale (T. Massoff, op. cit., p.
176).
3. Piesă dc V. Toncanu şi Marinescu.
4. Piesă dc Laufs, localizare dc Paul Gusty.
5. Piesă dc C. Ursachi.
6. Dramă dc Ion Bacalbaşa şi Mircea Dimitriade.
7. Piesă dc Haralamb Lccca.

323 167
 [XXXIX]

1. M-llc Mars (Salvetat) (1779-1847), artistă dramatică

franceză.
A interpretat principalele roluri din repertoriul clasic şi
modern ca
egal succes.
2. André Antoine (1858-1943), actor diletant şi
director de trupe
improvizate, în tinereţe, a întemeiat în 1887, într-o modestă
sală din
Paris, „Teatrul liber", cu intenţia de a reforma arta
dramatică şi a
o îndrepta pe făgaşul realismului, ca o reacţiune împotriva
„teatrului
teatral" promovat de Eugène Scribe. în 1893, Antoine a
întreprins
un lung turneu în Europa, stîrnind pretutindeni un marc
interes. In
urmă, a devenit directorul teatrului „Odeon", apoi
directorul pro-
priului său teatru : „Theâtre Antoine". Şcoala lui Antoine a
exercent
o influenţă sănătoasă asupra dezvoltării artei noastre
dramatice, prin

324 167
intermediul actorilor şi regizorilor romîni care au studiat în
vremea
aceea la Paris. Opera lui Antoine a fost continuată de alţi
doi iluştri
oameni dc teatru : Gaston Batty şi Charles Dullin.
[XXXVII]
1. Piesă de Jean Richcpin, traducere de N. Ţine.
2. Dramă de Grigorc Ventura.
3. Dramă istorică de V*. A. Urcchiă.
4. Piesă de Girolamo Rovetta, traducere dc Aristizza
Romancscu.

[XL]

1. La 19 octombrie 1899.
2. „Cu totul remarcabil în rolul stricatului fiu al lui
Vanta, Victor.
E o lucrare dc compoziţie, care face onoare şi talentului şi
muncii
cl-lui Ar. Demetriade" - notează atunci criticul Em.
Fagure (V. Bum-beşti, Aristide Demetriade, E.S.P.L.A., 1957,
p. 36). Aristide Demetriade (1872-1930) avea să devină într-
adevăr unul dintre cei mai mari actori romîni, purtătorul
REPERTORIUL

tradiţiei realiste în teatrul romînesc, de la Aristizza

325 167
Romanescu şi C. I. Nottara la generaţia care face şi astăzi
gloria artei noastre dramatice. Susţinător entuziast al
dramaturgiei romîneşti originale, Demetriade a creat - în
afara extraordinarului său Hamlet - rolurile Vlaicu (Vlaicu-
vodă de Al. Davila), Zefir (Trandafirii roţii dc Z. Bîrsan) ş.a.
Mare .maestru al interpretării pe scenă a versurilor,
Demetriade a dobîndit de asemenea succese răsunătoare în
rolurile titulare din Romeo si Jtdieta, Rny Blas, dramele
istorice ale lui V. Alecsandri ş.a.
3. Tonul ironic la adresa Agathei Bîrsescu relevă din
nou rivali-
tatea dintre cele două mari artiste, înţeleasă în sensul
peiorativ, ma-
nifestat frecvent în atmosfera moralei burgheze din teatrul
vremii.
4. Piesă dc Lessing.
5. Piesă dc Fx. Grillparzer.
6. Demisia Aristizzei s-a produs la 1 aprilie 1900
(Arhivele Statului,
Bucureşti, fondul Teatrul Naţional, dosar nr. 853/1886, fila
16).

[XLI]
1. Piesă dc D. Cosmovici.
2. Piesă dc Henry Becque, traducere de Petre Liciu.

326 167
 3. Francois-Joseph Talma (1763-1826) a fost unul
dintre cei mai de
seamă tragedieni francezi. Strălucitele sale creaţii s-au
caracterizat,
între altele, printr-o grijă deosebită pentru interpretarea
mai naturală,
mai aproape de realitate, a personajelor respective.
Dicţiunea, gestu-
rile, mişcarea în scenă, costumul, coafura - totul tindea la
Talma să
se apropie dc adevărul vieţii, înfrîngînd - cel puţin în parte -
tipa-
rele convenţionale tradiţionale.

[XLIII]

1. Este vorba de tabloul dramatic al lui Ollănescu-

Ascanio Din viaţa teatrului.

327 167
 Adriana Lecouvreur [dc Eugene Scribe şi Erncst Lcgouve]
Ana Row [localizare de Titus Dunca]
Angclo Malipieri [de Victor Hugo]
Acrobatul [dc Octave Fcuillct] Alecsandri la Mirceşti
[dc
V. A. Urechiă] Adam şi Eva
Amor şi prietenie [dc Haralamb Lccca]
Amilcar Barca [de Georgc Ben-
gcscu-Dabija] Amoruri triste [dc Giuseppc
Giacosa] Antigona [dc Sofocle] Acum 16 ani Actul al V-
lea Aprilie 1
Bomba cu apă fiartă [de Meil-hac şi I. Halcvy] - 2 roluri
Bucuria casei [de Theodore Bar-ricre şi Anicct
Bourgcois]
Bărbatul cu 3 neveste [de Dan-court]
Bărbierul din Sevilla [de Beaumarchais] Bunul
odinioară [de Murgcr] Banul Mărăcine [de V. A. Urechiă]
Baba Hîrca [operetă dc Matei Millo, muzica dc Alexan-
dru Flcchtenmacher] Benvenuto Cellini [de P. Mcu-ricc]
Caterina Howard [dc Alexandre
Dumas-tatăl] Casta-Diva [dc Haralamb Lccca] Crai-Nou
[operetă de Vasilc Alecsandri, muzica de Ci-prian
Porumbcscu] Cerşetoarea
Cinel-cinel [de Vasilc Alecsandri]
Crimele lui Piperment Culisele viefei

328 167
 Curcanii [dc Grigorc Ventuia] Comedie şi tragedie [de
Joncs] Chir Zuliaridis [dc Vasilc
Alccsandri] Cum sunt toate [de Charles
Narrcy] C/inii [de Haralamb Lecca] Crima din
Favernes Cimpoiul fermecat Cind vrea femeia Călugăriţa
smgerindà Coana Cbiriţa [dc Vasilc Alcc-
sandri]
Curierul din Lyon [de Adolphe d'Ennery şi Cormon]
Cheia unui ginere [localizare de Mihail Pascaly]
Cine vrea, poate
Coarda simţitoare
Cămătarul [dc Grigorc Ventura]
Căpitănia Guillery Ciucurcasca
Crima celebră [de Adolphe d'Ennery]
Căsătoria lui Figaro [de Beaumarchais]
Copila din flori [dc Grigore Ventura] - 2 roluri
Cer cuvîntul [de Petru Grădiş-teanu, Al. Lara, N. Ţincu]
Corabia Salamandra [de Edouard Plouvicr]
Cancer la inimă [dc Haralamb Lecca]
Ca-n Biblie [de F. Cavalotti] Çrai de ghindă [dc
Vasile Leoncsçy]
Copii părăsiţi [de Pierre De-
courccllc] Dama cu camelii [dc Alexandre
Dumas-fiul] Daniel Rocbat [de Victorien
Sardou]
Denisa [dc Alexandre Dumas-fiul]

329 167
 Două orfane [dc Adolphe d'Ennery] - 4 roluri
D-ra de Belle-lsle [dc Alexandre Dumas-fiul]
Despot vodă [dc Vasilc Alcc-sandri] - 2 roluri
D-rele de la Saint-Cyr
Domnul miniştrii [dc Julcs Claretie]
Don Juan
Don Juan de Mar ana [de
Al. Dumas-tatăl] - 3 roluri Doi sergenţi [de Carlo Rotti]
- 2 roluri Danicheff [de Pierre Ncvschi] Diana de Lys
[dc Alexandre
Dumas-fiul] Dòn Carlos [dc Friedrich
Schiller] Două căsnicii
Doamna Kia'ma [dc Nicolae Ţine şi Rădulcscu-Nigcr]
Demi-monde [dc Alexandre Dumas-fiul]
Doi morţi vii
Dama de caro [dc Hodou şi
Stephenson] Domniţa Olena [de Dirpitrie
Cosmovici]
După despărţenie [dc Georgc
Marian] Din glumă
Doctorul fără voie [dc Molierc] Eva [de Richard Woss]
Emilia Galotti [dc Lcssing]
- 2 roluri Ernani [de Victor Hugo] Fedora [dc Victorien
Sardou] Fiul nopţei [localizare de Mihail Pascaly] Faust
[de Adolphe d'Ennery] Fecioara de la Orleans [dc

330 167
 Friedrich Schillcr] Femeia [dc Bogdan-Pctriccicu
Hasdcu]
Fintina Blanduz'iei [de Vasilc
Alecsandri] Filozoful şi femeia Fata bancherului
[localizare de
V. A. Urcchiă] Frica de bucurie [de Em. dc
Girardin] Fata aerului [de Cognard] -2 roluri
Francesca da Rimini [de Silvio Pcllico]
Furtuna casnică [localizare de Rădulcscu-Niger după
Abra-ham Dreyfus]
Fundarea Romei [dc Constantin Mărculcscu]
Francillon [dc Alexandre Dumas-fiul] - 2 roluri
Fulga [dc Grigorc Grandea]
Familia Lambert
Femeia ideală
Florăreasa [de Anicet Bour-geois]
Fata lui Tintorelto [de Duguc
şi Jainc] Foc la mînăslire Femeile care pling [de Eugene
Scribe]
Frantumitele [dc Costache Facca] Fanny [de D. C.
Ollănescu-
Ascanio] Flăminz'ii de glorie [localizare
de H. Lecca după Gustave
Freytag] - 2 roluri femeia 'îndărătnică [de William
Shakespeare] Femeile noastre [localizare dc
Paul Gusty după Moser] Fetele de marmoră [de Théo-

331 167
 dorc Barrière şi L. Ti-
boust]
Femeia să-fi urmeze bărbatul Flori de piatră [de M.
Polizu-
Micşuncşti] Floarea din Firenze [dc Vasilc
Lconcscu] Grizelidis [dc Silvestre] Gazetarii Gugulitul
Gelozie [dc Grigore Mărun-ţianu]
Gringoire [de Théodore de
Banvillc] Georges Dandin [de Molière] Gentil Bernard
[de Victorien
Sardou]
Ginerele prefectului [localizare dc Paul Gusty după
Oscat Blumenthal]
Gaspar Grazziani [de Ion Slavici]
Hamlet [dc William Shakespeare]
Hoţii [de Friedrich Schiller] Heloisa Paranquet Hanul
Conachi [de Panai t Macri]
Hero ţi Leandru [de Franz
Grillparzer] Harţă răzeşul [de Vasile Alec-
sandri]
Hoţii de codru şi hoţii de oraş Haidi cu nunta [de M.
Michel
şi Eugène Labichc] Horaţiu şi Lidia Haimanalele
[localizare de
Mihail Pascaly] însurăţeii Iar plouă !
hulita şi Olofem [de Friedrich Hebbel]

332 167
 îngerul morţei [de Théodore Barrière şi Edouard Plou-
vier]
Iertarea [de Jules Lcmaître] între studenţi [de C.
Brăescu
şl O. Xeni] Ispita [de Octave Feuillet] In timpul balului
[de Edouard
Pailleron] lidia [de Octave Feuillet] In cleşte [de Paul
Hervieux] ladeş [de Alexandru Macc-
donsky]
Iluziile căsătoriei [de Gr. Chri-
senghy] Jocrisse [de H. Regnard]
Jucătorii de cărţi [de Haralamb Lecca]
Jertfa [de Raimond Manigat de Cascres]
Judecată şi osîndă [de M. Po-
lixu-Micşuncşti] Jianu [de Ion Anestin şi Matei
Millo]
Kean [de Alexandre Dumas-tatăl]
Ludovic al XI-lea [de Casimir
Delavigne] Lupta între femei [de Eugene
Scribe şi Erncst Lcgouvâ]
- 2 roluri
Lui sa Miller [(Intrigă şi iubire) dc Fr. Schiller] - 2 roluri
La furaţi [de J. Ajalbert] Lolola [de Meilhac şi Halevy]
- 2 roluri Lăcrămioarele [de M. Polizu-
Micşuneşti] - 2 roluri Lucia Didier
La 30 de ani [dc M. Polizu-

333 167
 Micşuneşti] Lumpaţius [(Vagabondus) de
Johann Nestroy] Lizi [dc M. Polizu-Micşuncşti] Lumea în
care ţi se urăşte [de
Edouard Pailleron] La mormîntul poetului Lupta pentru
credinţă Macbetb [de William Shakes-
peare]
Mîndrie şi amor [de Georges Ohnet] - 3 roluri
Martira [de Ed. Tarbet şi'
Adolphc d'Ennc;] Messalina [dc Adolphe von
Wilbrandt] - 2 roluri Marion Delorme [de Victor
Hugo]
Măria Stuart [de Fricdnch Schiller]
Măria Tudor [de Victor Hugo] Marele Caleotto [de Jose
Eche-garay]
Minciuni convenţionale [de Vasile Lconescu]
Manevrele de toamnă [localizare dc Paul Gusty după
Moser]
Mincinosul [localizare dc Ştefan Vellescu]
Mama-soacră [localizare de Mihail Pascaly]
Martie 1
Muma din popor
Moştenitorii [de Adolphe Bellot şi Villetard]
Mărie- Jane [de A. Theurict]
Moartea civilă [de Paolo Gia-cometti] - 2 roluri
M-elle Nitouche

334 167
 Microbii Bucureştiului [localizare de Paul Gusty după
Oscar Blumenthal]
Mai 1
Medeea [de Ernest Legouve] Mila lui Dumnezeu
Moştenirea de la răposata Magda [de Hcrmann Sudcr-
mann]
Mutul [de Bayard şi Bouffe]
Moartă şi vie — 2 roluri Mizerabilii [dc Victor Hugo]
Mireasa nebună Marchiza spălătoreasă Minorii [de V.
Bacaloglu] Moartea lui Brîncoveanu [dc
Antonin Rocques] Năzdrăvăniile divorţului [de
Alexandre Bisson] Nebuniile amoroase [dc
H. Regnard] Năbădăile Cleopatrei [de Philippe
Dummanoir şi Cler-viile]
Narcis [de Brachvogel]
Nea Frăfilă [de Al. Odobescu
şi G. Ionescu-Gion după
l'Ami Fritz de Erckmann-
Châtrian] Noaptea furtunoasă [de I. L.
Caragiale] Năpasta [de I. L. Caragiale] Necinstiţii [de
Girolamo Ro-
vetta]
Nătărăii amorului [de H. Regnard]
Neruşinaţii [de Emile Augicr] Nebunii din faţă [de
Pantazi Ghica]
Nunţile veneţiene [de Victor

335 167
 Séjour] Nu e fum fără foc Neamul lui Rantzau [de Erck-
mann-Châtrian] Neron [de Pietro Cossa] Naufragiul
Noaptea de Saint-Bartélemy
Othcllo Ide William Shakes-peare]
Ovidiu [dc Vasile Alecsandri]
O singură iubire
Omoar-o ! [de Alexandre Du-
mas-fiul] Orbul si cocofalul Orbul fi nebuna Ocolul
pămîntului [de Jules
Verne şi Adolphe d'En-
nery]
O sută de ani [dc Ion Luca
Caragiale] Oarba din Paris Ordinul de a sforăi Onoarea
[de Hermann Sud ::-
marja]
O lecţie [de Radu Rosetti) O vizită [de Alexandre
Du-
mas-fiul] O ceafeă de ceai Orfanii regimentului [de
Ba-
yard şi Brcville] O răzbunare
Patrie [de Victorien Sardou]
Primar de porunceală [localizare de Miliail Pascaly]
Pariziana [de Henri Becquc]
Porcarul fi măria sa [de V. A. Urechiă]
Prostiile lui Ion
Prăpăstiile Bucureftilor

336 167
 Păcatele bărbaţilor [localizare de Mihail Pascaly]
Primul bal [de D. C. OUă-nescu-Ascanio]
Piatra din casă [de Vasilr Alecsandri]
Paul Forestier - 2 roluri
Pe malul gîrlei [de D. C. Ollă-nescu-Ascanio]
Pygmalion [dc Gcorge Ben-gescu-Dabija]
Pribeagul [de D. C. Ollănescu-Ascanio]
Primăvara amorului
Prea tirziu [dc Ştefan Vellcscu]
Păstoriţa Carpaţilor [localizare dc N. D. Popcscu] — 2
roluri
Peste Dunăre [de Grigore Vcn-tura]
Prima seînteie [localizare dc
Iosif Malla] Puiculiţa [localizare dc Mihail
Pascaly]
Paracliserul [de Vasile Alecsandri]
Romeo fi Julieta [de William
Shakcspcare] Răzvan fi Vidra [de Bogdin-
Petriceicu Hasdeu] Rara avis
Radu de la Afumaţi [de Ion
Neniţcscu] Rozamunda [dc Vasile Lco-
nescu]
Rosmersbolm [de Henrik Ib-sen]
Rabagas [de Victorien Sardou]
Romanul unui tînăr
Regina Margot [de Alexandre

337 167
 Dumas-tatăl] Rita Spaniola Radu al III-lea
Ruy Blas [de Victor Hugo] -2 roluri
Roma 'învinsă [dc Alexandre Parodi]
Răposatul dumnealui [localizare de Mihail Pascaly!
Renegatul [dc Mircea Dimi-triade]
Răposatul Tonpinel [dc Alexandre Bisson]
Sbylock [(Neguţătorul din Veneţia) dc William Sh.i-
kespearc]
Scinteia [dc Edouard Paillcron]
Ştcfăniţă vodă [dc Iosif Vulcan]
Se zue [dc Waldberg] Sfirfitul Sodomei [de Hermann
Sudermann] Strigoii [dc Henrik Ibscn] Smeul nopţei
Sînziana fi Pepelea [dc Vasile
Alecsandri] Steaua [de Jcan Richcpin] Spiritismul Sticla
de Cotnari Sapbo [de Franz Grillparzer] Scrisoarea
pierdută [dc Ion
Luca Caragiale] Suprema forţă [dc Haralamb
Lecca] Severina
Soare de toamnă [localizare dc V. A. Urechiă]
Sau! file Alexandru Maccdon-sky]
Sărutarea [dc Thcodorc dc
Bainville] Spre ideal [de M. Polizu-Mic-
şuneşti]
Singele spală [dc Jose Echc-garay]
Zburătorul [dc M. Polizu-Mic-şuneşti]
Supliciul unei femei [de Em. de Girardin] - 2 roluri

338 167
 Strigoiul [de Adolphe d'En-nery]
Sulivan [de H. J. Meles-villc]
Soacra de deputat [localizate
dc Josif Malla] Soacră-mca Fifina [de Ion Luca
Caragiale] Tartuffe [de Molière] Trecătorul [de François
Coppce] Trei crai [de Bogdan-Pctriccicu
Hasdeu]
Trecutul [de Gcorge de Porto-Richc]
Trei sultane [dc Favart] Treizeci fi trei de mii de franc-
[localizare dc Matei Mill >] Tunsul haiducul Torentul [de
Maurice Donnay] Ţarina [de Eugène Scribe] Uriel Acosta
[dc Karl Gout-
zkow]
Uite popa, nu e popa [de Di-mitrie Radu Rosetti]
Ura [dc Victorien Sardou]
Ultimul clironom
Urîta satului
Ucigaftd lui Samson
Uncbiaful Sărăcie [de Alexandru Macedonsky]
Un trintor cit zece [localizare de Matei Millo]
Vinceneta [de Henri Barbiîr]

339 167
 Vicontele de Letoriere [dc Ba-yard şi Dummanoir]
Vin' să ne sărutăm, Folleville [dc Eugene Labichc]
Virginul [de Ana Ciupagca]
Visul unei nopţi de vară [de William Shakcspeare]
Vinerea patimilor
Visul Romîniei [(Dochiei) dc
D. C. Olăncscu şi T. Şcr-bănescu] Vinovată ?
Vinătorii de zestre [localizare de Paul Gusty după Schon
tan]
Vinovat [de Richard Voss] Vinturătorii mărilor [de
Jean Richcpin]

TABLA ILUSTRAŢIILOR
1. Aristizza Romancscu
în rolul Alma din
piesa Onoarea de H. Sudermann.
1. Aristizza Romancscu
în rolul Dorina din
Tartu/fe de Molière.
2. Aristizza Romancscu
şi Ion Petrescu în
Fintîna Blanduziei de Vasile Alecsandri (Getta şi Scaur).
4. Aristizza
Romancscu în viaţa de toate
zilele.
CUPRINSUL

Pop.
Evocare. • • • •• Y';
Prefaţă............*A
Notă asupra ediţiei IXX
30 de ani . . • • .3 .
Note................153
Repertoriul......193
Tabla ilustraţiilor • • 201