Director:
Daniel Șandru
Colegiul de redacție:
Ștefan Afloroaei,
Emil Brumaru, Al. Călinescu,
Daniel Condurache, Stelian
Dumistrăcel,
Liviu Leonte, Dan Petrescu,
Alexandru Zub
Redactor‑șef:
Gabriel Cheșcu
Corespondenți externi:
J.W. Boss (Amsterdam),
Paula Braga Šimenc (Ljubljana),
Bogdan Călinescu (Paris),
Eva Defeses (Lisabona),
Mircea Gheorghe (Montréal),
Aliona Grati (Chișinău),
Teodora Manea (Exeter),
Ana‑Maria Pascal (Londra),
Aurelian Crăiuțu (Bloomington),
William Totok (Berlin)
Editori coordonatori:
Sorin Bocancea, George Bondor,
Radu Vancu, Andrei Giurgia,
Adina Scutelnicu
Redacția:
George T. Șipoș, Bogdan Ulmu,
Dragoș Dascălu,
Dragoș Păvăloi (tehnoredactare),
Andrei Cucu (fotoreporter)
Responsabilitatea opiniilor exprimate
în paginile revistei aparține autorilor.
Redacția și administrația:
Aleea Copou, nr. 3, Iași – 700460
Tel.: 0040 (232) 277998
Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797
ISSN 1223‑8597
E‑mail: redactie@revistatimpul.ro
www.facebook.com/Timpul.ro
Revista poate fi descărcată, în format PDF,
de pe site‑ul www.revistatimpul.ro
Revistă de cultură contemporană
editată de Grupul Editorial Adenium.
EDITORIAL
Iașul excelenței (Daniel Șandru) ……..............….. 3
ACTUALITATE
„Oamenii Timpului” (Gabriel Cheșcu) ….......… 4
Actualitatea culturală 2014 (Andrei Giurgia) ... 6
Ieșii lui Enescu (I) (Raluca Știrbăț) …............… 14
POLIS
S-a ales! Cu ce ne-am ales? (Alexandru Gabor,
Bogdan Ghiu, Iulia Badea-Guéritée, Melania
Cincea, Paul Dragoș Aligică) ………................... 18
Anul 2014: încheierea unui ciclu (Sorin
Bocancea) ….........................................................… 24
FOCUS
Ochiul și urechea (Andrei C. Șerban) ..........…. 27
Caragiale Reloaded (Ioan Șerbu) ….................... 28
ANCHETĂ
Caragiale după Caragiale (Ioana Pârvulescu,
Marius Miheț, Călin-Andrei Mihăilescu, Radu
Vancu) ….................................................................. 31
FILOSOFIE
Fenomenul „animal” (Cristian Ciocan, Mădălina
Diaconu, Laura T. Ilea, Christian Ferencz-Flatz) .. 34
Retrospectiva filosofiei românești din 2014
(George Bondor) …............................................... 40
INTERVIU
Dorel Vișan: „Nu suport teatrul nou. Nu mă duc
să-l văd și nu mă interesează, pentru că a făcut
mult rău limbii române” (Andrei Giurgia) ….. 46
PROZĂ
Lăcrămioara de tablă (Mircea Daneliuc) .......... 50
POEZIE
Poeme (Emanuel Guralivu) …............................. 53
Îngerii și lucrările lor (Emil Brumaru) …........... 53
Poeme (Vlad Pojoga) .....................................…… 56
skepsis (Cristina Alexandrescu) .....................…. 57
Traduceri aminte (Șerban Foarță) ….................. 57
Poeme (Margento – Chris Tănăsescu) ….......... 58
Fotografii mișcate (Darie Lăzărescu) …............. 59
CRONICI
Balonul captiv și voința de tinerețe (Ana Ionesei) … 60
Contorsionatul O. Nimigean (Maricica
Munteanu) ….......................................................... 62
Teatrul documentar al Gianinei Cărbunariu
(Dana Țabrea) ….................................................... 65
De cât timp ai nevoie ca să înțelegi România
(Roxana Patraș) ..................................................… 68
Sfârșit de etapă? (Angelo Mitchievici) ….......... 71
Caleidoscop teatral (Oltița Cîntec) …............... 75
Primarii pot dăuna grav patrimoniului
(industrial) (Dragoș Dascălu) …......................... 79
Retrospectivă subiectivă (Maria Bilașevschi) …... 82
FĂRĂ AGENDĂ
Puzzle 2014 (Daniel Cristea-Enache) …........… 88
ESEU
Cui îi este frică de Tanti Roza? Sau arheologia
senectuții (Teodora Manea) …............................ 93
Good morning, Vietnam! (Mioara Anton) …... 96
Isaiah Berlin & Grateful Dead in Cyberspace
(Dan Pavel) …....................................................... 101
INTERNAȚIONAL
Politica internațională (Lucian Dîrdală) ….... 104
EXCLUSIV
Michael Lassel – maestrul trompe l’loeil-ului
(Adina Scutelnicu) ….......................................... 108
VITRALIU
Cât prețuiește o imagine? (Mircea Gheorghe) …. 112
Scriitorul japonez, „minunatul georgian”
și criza din Ucraina (George T. Șipoș) …........ 115
De sezon: revelionul (Stelian Dumistrăcel) …... 120
Copil în noaptea Marii Terori (Codruț
Constantinescu) ….............................................. 122
Despre biblioteci (Bogdan Călinescu) ........... 124
PRESA TIMPULUI
Retrospectiva publicisticii culturale din 2014
(Radu Vancu) …................................................... 126
Note despre poezia Politică (Radu Vancu) ....... 130
2 | CUPRINS

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

EDITORIAL
Iașul excelenței
Î
n poves­tea
noas­tră, a
e­­chipei de
la Timpul, po-
veste a cărei
primă parte
e scrisă pe
13 decembrie
anul aces-
ta, subiectul
prin­cipal este
cel al excelen-
ței. E o poveste prin
care preluăm trecutul, premiem pre-
zentul și pregătim viitorul. Prima
ediție a Galei „Oamenii Timpului”
evidențiază excelența Iașului, așa
cum este aceasta configurată de per-
sonalitățile sale de excepție. Sperăm,
însă, ca povestea să meargă mai de-
parte, an de an, nu doar pentru Iași,
ci și pentru celelalte orașe culturale
ale României, întrucât avem con-
vingerea că personajele excelen­ ței
se regăsesc în fiecare dintre aces-
tea. La Iași, așa cum i-am văzut noi,
Oamenii Timpului sunt toți cei ca­
re, prin ceea ce au făcut în timpul
anului ce stă să se încheie, cei mai
mulți departe de lumina reflectoa-
relor, au marcat evoluția comunită-
ții în toate domeniile pe care le-am
luat în considerare: Literatură, Arte,
Educație și Cercetare, Societate ci-
vilă, Diplomație culturală, Memorie
și Istorie, Jurnalism cultural, Tinere
valori, Sănătate, Antreprenoriat. Ca
atare, 10 categorii ale excelenței Ia­
șului și 47 de personalități care, în
opinia noastră, au făcut-o posibilă
și față de care, așa cum am specifi-
cat deja, trebuie să facem o cuvenită
reverență.
Nu asumăm, în aprecierea exce­
lenței Iașului și a personalităților sa­
le de excepție, infailibilitatea. Pen­­tru
nr. 188-189
Daniel Șandru
echipa campaniei „Oamenii Tim-
pului”, constituită din colegii de la
Editura Adenium, producătorul Ga-
lei, din membrii redacției Timpul și
din cei ai Asociației Revistei, ca or-
ganizatori, precum și din entuziaștii
noștri parteneri de la Asociația Stu-
denților Jurnaliști, scrierea acestei
povești înseamnă conturarea unui
cadru al normalității sociale. Și în-
seamnă, în același timp, un proces
de învățare, deopotrivă pentru noi
și pentru comunitate, a lecției re-
cunoașterii și a recunoștinței. Din
această perspectivă, se înțelege că,
asumând ideea construcției subiec-
tive a realității sociale, ne aflăm în
planul secundar al acestei povești.
Rolul nostru este unul minor, doar
acela de a aduce la scenă deschisă
personajele excelenței Iașului, spre a
le aplauda și spre a le premia. Aceste
personaje ocupă, așa cum conside-
răm că este firesc, prim-planul.
Este îmbucurător că, alături de
noi și de cititorii revistei Timpul,
contribuie la scrierea poveștii din
acest decembrie nobil toți cei care
au acceptat să ne fie parteneri, de la
finanțatorul campaniei, Consiliul Ju-
dețean Iași, și până la sponsori, par-
tenerii oficiali și partenerii media. Îi
| 3
asigurăm și aici de întreaga noastră
recunoștință, întrucât au făcut posi-
bil ca oamenii de excepție ai Iașului
să fie apreciați așa cum merită, ca ur-
mare a unui proces de documentare,
a unuia de votare, la care publicul a
participat într-o proporție semnifica-
tivă (ce înseamnă, mai exact, 27 245
de voturi pentru toate cele 10 cate-
gorii) și, așa cum este firesc, a unui
foarte riguros proces de jurizare, rea-
lizat de 10 personalități marcante în
plan național și internațional. Aceas-
ta este, considerăm noi, alternativa
normalității, pentru că excelența
unei comunități nu poate fi apanajul
de imagine al unui om sau al unei
grupări. Ea există independent de
meschinărie și de micimea funcții-
lor vremelnice, fie acestea politice
ori administrative, e foarte departe
de orgoliile mai mici ori mai mari și,
mai devreme sau mai târziu, ajunge
să fie recunoscută ca atare.
Acum, în acest decembrie al lui
2014, e un astfel de moment al unui
act de normalitate, un moment în
care Iașul excelenței este prezentat
la scenă deschisă, spre a fi apreciat și
întru exprimarea recunoștinței întregii
comunități.
www.revistatimpul.ro
4 |
„Oamenii Timpului”
Î
n virtutea misiunii sale și a implicării comunitare pe care
a dovedit‑o și în ultimul sfert de veac, revista de cultură
contemporană Timpul patronează, începând cu anul
2014, Campania „Oamenii Timpului”, având ca scop
C
ampania a fost gândită în
termenii unei reverențe pe
care întreaga comunitate este
datoare să o facă față de personali-
tățile care, prin rezultatele profesio-
nale de excepție obținute în cursul
acestui an, întăresc blazonul orașu-
lui. Ea a demarat pe 24 octombrie,
printr‑o conferință de presă susți-
nută la Muzeul Literaturii Române,
și se va încheia cu gala decernării
Premiilor „Oamenii Timpului”, pe 13
decembrie, în sala mare a Teatrului
Național „Vasile Alecsandri” din Iași.
Categoriile, juriul și
nominalizații
Campania organizată în 2014 vi-
zează doar personalitățile și institu­
țiile ieșene, iar juriul este unul națio-
nal. Lista nominalizaților pentru cele
10  categorii este următoarea: Emil
Brumaru, Dan Lungu, Florin Irimia,
Cătălin Mihuleac, Lucian Dan
Teodorovici (Literatură); Florin
Guzgă, Oltița Cîntec, Lucian Dan
Teodorovici, Felix Aftene, Olimpia
Melinte (Arte); Gabriela Petrache,
Constantin Cucoș, Dan‑Gabriel
Sâmbotin, Bogdan Crețu, Rodica
Perjoiu (Educație și cercetare); or­
ganizațiile, fundațiile și asociațiile
„Iașul iubește teii”, „Surâsul Al­
bastru”, „Izvor”, „Salvați copiii”, „Mai
Bine” (Societate civilă); Cristian
Mungiu, Constantin Chiriac, Silviu
Lupescu (Diplomație culturală);
Bogdan Maleon, Leonidas Rados,
Adrian Vițalaru, Andi Mihalache,
Victor Cojocaru (Memorie și istorie);
Viorel Ilișoi, Alex Aciobăniței, Teodora
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
Gabriel Cheșcu
recunoașterea publică a acelor personalități și organizații
din plan local, național și internațional care contribuie la
dezvoltarea culturală și instituțională a spațiului românesc, în
spiritul valorilor proprii unei societăți democratice.
Tompea, Oana Lazăr, Oltița Cîntec
(Jurnalism cultural); Mălina Ciobanu,
Teodora Simon, David Alexandru,
Ilie Dragoș, Andrei Mihnea Cerbu
(Tinere valori); Norina Consuela Forna,
Diana Cimpoeșu, Grigore Tinică,
Carmen Dorobăț (Sănătate); Răzvan
Gîrmacea, Marius Ursache, Doina
Cepalis și Marius Alexa (Antrepre­
noriat). Juriul național este format
din 10 membri, specialiști și profesi-
oniști din fiecare domeniu și catego-
rie, după cum urmează: Radu Vancu
(Literatură), Cătălin Sava (Arte),
Adrian Cioroianu (Educație și cerce-
tare), Liviu Mihaiu (Societate civilă),
E.S. Cladiu Pérez Paladino (Diploma­
ție culturală), Mioara Anton (Memo­
rie și istorie), Daniel Cristea‑Enache
(Jurnalism cultural), Maia Morgenstern
(Tinere valori), Alexandru‑Vlad Ciurea
(Sănătate) și Bogdan Pițigoi (Antre­
prenoriat). Președintele juriului este
directorul revistei Timpul, Daniel
Șandru.
Jurizarea
Publicul a avut posibilitatea votu-
lui în perioada 24 octombrie  – 1 de-
cembrie, prin intermediul sistemului
electronic pus la dispoziție pe site‑ul
www.oameniitimpului.ro. În scopul
protejării valorilor campaniei, rezul-
tatele finale ale procesului de votare
au fost supuse unui proces suplimen-
tar de jurizare și validare, votul publi-
cului fiind unul consultativ. Premiile
„Oamenii Timpului” constau atât în
conferirea unor trofee, cât și în acor-
darea de recompense financiare, fiind
anunțate public și acordate în cadrul
ACTUALITATE
Galei care se va desfășura pe 13 de-
cembrie 2014.
De asemenea, redacția revistei
Timpul va acorda în mod excepțional
trei premii speciale unor personalități
care au onorat în mod deosebit tradi-
ția culturală a Iașului.
Reacții
Așa cum era de așteptat, inițiativa
revistei Timpul a avut ecouri puter-
nice în rândul intelectualității ieșene
și naționale. Spicuim câteva dintre ele.
Prof. univ. dr. Daniel Șandru, di-
rectorul revistei Timpul: „Sunt conști-
ent, ca și colegii mei, că este foarte
dificil să navighezi, fie numai ideatic,
într‑o lume dominată de orgolii. Dar
cred că există situații în care valoarea
poate să se situeze dincolo de mes-
chinăria maniheistă predominantă,
așa cum știm, în spațiul românesc.
Tocmai de aceea, premiile ce vor fi
oferite în cadrul Galei «Oamenii
Timpului» nu vizează «grupurile de
prestigiu» și nici obișnuita cimentare
formală a unor ierarhii deja configu-
rate. Este principalul motiv pentru
care implicăm publicul ieșean, căruia
îi vom adăuga rigoarea profesională
a unui Juriu Național. Vizăm, așa
cum consider că este firesc, individu-
alitatea fiecăruia dintre cei care, prin
activitatea aflată deseori departe de
luminile rampei, reușesc să contribuie
la fărâma de normalitate necesară ori-
cărei comunități”.
E.S. Cladiu Pérez Paladino, Amba­
sador Extraordinar și Plenipotențiar
al Argentinei în România: „Pentru
mine este un adevărat privilegiu și o
deosebită onoare să pot face parte
din juriul Galei «Oamenii Timpului».
ACTUALITATE
Când mi s‑a propus acest lucru am
fost extrem de onorat și am acceptat
imediat cu mare bucurie.
Salut pe această cale această ini-
țiativă extra­ordinară, de recunoaște-
re a valorii Iașului, oraș universitar,
încărcat de cultură și de frumos.
Într‑adevăr, se simțea nevoia acestui
tribut adus adevăratelor valori și mă
simt cu adevărat onorat să fac parte
din acest juriu minunat”.
Prof. Dr. Msc. Alexandru Vlad
Ciurea: „Întotdeauna capitala Moldo­
vei, Iașul, a oferit în mod necondi­
ționat mari capacități intelectuale,
culturale, artistice, medicale și politi-
ce în Țările Române și, ulterior, în
România Mare Unită. Gala «Oamenii
Timpului» își găsește perfect înca-
drarea și deschiderea către întreaga
suflare culturală a acestei metropole.
Organizatorii ei au făcut pasul înain-
te în domeniul adevăratei culturi,
atât de sensibil și, obligatoriu, de ne-
uitat, prin care rămânem veșnici
pentru posteritate”.
Mioara Anton, cercetător științific
principal, Institutul de Istorie „Nicolae
Iorga” al Academiei Române: „Gala
«Oamenii Timpului» reconfirmă sta-
tutul de capitală culturală pe care
Iașul l‑a deținut în conștiința publică
nr. 188-189
de‑a lungul vremii. Pornită din ora-
șul «arderilor și luminilor», inițiati-
va  revistei Timpul ne demonstrează
o dată în plus că o comunitate se
definește nu numai prin profunzi-
mea tradiției, cât, mai ales, prin valo-
rile prezentului”.
Lucian Dan Teodorovici, scriitor și
regizor: „Inițiativa campaniei «Oamenii
Timpului» e, fără doar și poate, de
apreciat. În spațiul literar de limbă
germană, se insistă, prin premii ale
municipalităților, pe ideea că scriito-
rul este un reprezentant al comuni­
tății. Mi s‑a părut întotdeauna o idee
foarte bună, mi‑aș dori să văd, la noi,
cât mai multe asemenea inițiative,
care să aibă în vedere, desigur, oa-
meni din variate domenii culturale.
Așa încât, deși e vorba abia de prima
ediție, doresc Timpului mult succes
în această campanie. Și sunt sigur că
va fi una de succes”.
Cătălin Mihuleac, scriitor: „Car­
diologi de renume au stabilit că ini-
ma Iașului știe să bată doar în ritm
cul­tural. E un adevăr pe care și l‑au
însușit până și oamenii politici, care
au priceput că e strategic să se acom-
panieze – în goana lor după simpatie
populară, convertibilă în voturi – de
poeți, actori, pictori, contrabasiști,
sculptori și balerine. Se mai știe că,
din nefericire, și în cultura ieșeană se
manifestă vocile dogite ale
| 5
impos­turii. Am încredere că revista
Timpul va avea priceperea de a dis-
tinge adevărata artă de impostură”.
Emil Brumaru, poet: „Campania
«Oamenii Timpului» a revistei dum-
neavoastră este foarte bine venită
pentru a scoate în evidență valorile
ieșene. Deseori, provincia mustește,
ca să zic așa, de asemenea valori cul-
turale, ignorate de capitală. Prin acți-
unea dumneavoastră se echilibrează
oarecum balanța”.
Florin Irimia, scriitor: „Apreciez ini­
țiativa revistei Timpul de a premia
anual valorile orașului și îi mulțumesc
că s‑a gândit și la mine. «Oamenii
Timpului» se poate impune drept un
premiu etalon care să recunoască
munca și talentul ieșenilor”.
Daniel Cristea‑Enache, critic lite-
rar: „Există o nevoie fundamentală a
omului, pe lângă cele condiționate și
«consacrate». E vorba despre nevoia
noastră de repere, care ne face să le
căutăm, să le descoperim și să le apă-
răm ori de câte ori harta valorilor pe
care mizăm este periclitată istoric ori
contextual. Această nevoie de repere
e cu atât mai acută în Estul Europei,
în România fostului lagăr socialist, în
care libertatea democratică a venit
după patru decenii de dictatură și
după tot atâtea de impostură la vârf.
Poate uita cineva cariera științifică
a unei savante de renume mondial?
Iată de ce proiectul Oamenii Timpului,
aflat acum, la un sfert de secol de la
Revoluție, la prima sa Gală, este pe
cât de important, pe atât de relevant
pentru spațiul românesc. Profesio­
niștii diferitelor domenii de activitate
sunt răsplătiți pentru contribuțiile
lor, în urma unei jurizări la care par­
ticipă specialiști și  – prin vot  – pu­
blicul larg. Omologarea profesională
și receptarea publică nu se exclud, ci
se completează. Acesta este un proiect
cu bătaie lungă. Sunt onorat să fiu
parte a lui”.
www.revistatimpul.ro
6 |
Actualitatea culturală 2014
Andrei Giurgia
A
nul 2014 a fost unul plin de evenimente
culturale naționale și locale pe care revista de
cultură contemporană Timpul le‑a susținut și
despre care a relatat. Am încercat să ajungem
în toate colțurile țării și să vă oferim o imagine de ansamblu
cu privire la cele mai importante evenimente desfășurate
Este Timpul lui Enescu
Î
n acest an, am făcut o incursiune prin locurile în care
marele nostru compozitor a copilărit și s‑a format
ca muzician. La Mihăileni, în județul Botoșani, am
descoperit o casă în ruină, uitată de lume și autorități.
Inițiativa pianistei Raluca Știrbăț, de conservare a lăca-
șului de către cei cu putere de decizie, este susținută și
de revista Timpul.
După luni de zile de campanie susținută în presă,
prin cereri și scrisori deschise din țară și străinătate
adresate Ministerului Culturii (semnate de compozitori,
muzicologi, cadre didactice, doctoranzi din Germania și
România, participanți la Simpozionul Internațional
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
ACTUALITATE
de‑a lungul anului. Cititorii noștri au fost părtași la campania
Este Timpul lui Enescu, au aflat ce s‑a întâmplat la Bookfest, ce
actori și regizori au participat la Serile Filmului Românesc –
Timpul, cum se vede istoria pe pelicula de film de la Râșnov,
ce scriitori și traducători a adus FILIT anul acesta la Iași și cât
de mulțumit este Birlic pentru că la Fălticeni se joacă teatru.
dedicat muzicii românești de la Universitatea „Carl von
Ossietzky” din Oldenburg), dosarul pentru clasarea ca-
sei a fost în sfârșit avizat de Comisia Națională a Mo­
numentelor Istorice, în data 22 octombrie 2013, ordinul
fiind semnat de fostul ministru al Culturii, Daniel Barbu,
abia o lună mai târziu și publicat în Monitorul Oficial pe
29 noiembrie 2013.
La sfârșitul anului 2013, președintele Consiliului
Județean Botoșani, Florin Țurcanu, a declarat în repe­
tate rânduri în presa locală că va cumpăra casa de la
Mihăileni, pentru a o recondiționa și introduce în
ACTUALITATE
circuitul turistic. „Recunosc că a fost o lipsă de preocu-
pare. Dacă noi nu o vom achiziționa, va rămâne în para-
gină. Vom vedea exact care va fi prețul aprobat de expert
și după aia vom găsi și bugetul pentru așa ceva”, a decla-
rat acesta (Jurnalul Regional, TVR Iași, decembrie 2013).
Comisia alcătuită din 12 membri ar fi trebuit să nego-
cieze modul în care urmau să fie suportate cheltuielile
legate de procedura de vânzare‑cumpărare, precum și
modalitatea de plată a prețului convenit. Ea trebuia să‑și
înceapă activitatea la data de 15 ianuarie 2014. Acest lu-
cru nu s‑a întâmplat nici până astăzi.
Casa – magazie și hambar
Echipa revistei de cultură contemporană Timpul a
pornit la drum în luna aprilie 2014, pentru a vedea cum
este soluționată această problemă națională. Am întâl-
nit  o imagine mai mult decât dezolantă: un imobil de­
gradat, de care de peste 40 de ani nimeni nu a mai avut
grijă. Lângă imobil locuiește Cornelia Constantinescu,
cumnata lui George Rusu, cel care deține două treimi
din casă. Aceasta a susținut că‑l reprezintă și că, în cel
mai scurt timp, va întocmi un act prin care George Rusu,
stabilit la Galați, îi va ceda toate drepturile asupra tere-
nului și casei (acțiune ilegală, casa fiind monument isto-
ric, aceste „treceri pe alt nume” nu pot fi efectuate!). Din
primele discuții am aflat că, în urmă cu câteva zile, cerda-
cul din fața casei s‑a prăbușit din cauza ploii. Am consta-
tat că nu se mai poate pătrunde în casă nici prin față, nici
prin spate, din cauza pereților dărâmați, spațiul fiind fo-
losit pe post de magazie și hambar.
Ajutorul din partea voluntarilor
Imediat după prezentarea situației de la Mihăileni,
redacția Timpul a hotărât să deschidă un cont bancar
pentru toți cei care doresc să facă donații pentru salvarea
nr. 188-189
| 7
imobilului. Apelul nostru a avut ecou și sprijin din partea
Ordinului Arhitecților din România. Mai mulți voluntari
convocați de arhitectul Șerban Sturdza, prin Ordinul
Arhitecților din România, filiala București, și Fundația
Pro Patrimonio au început lucrările de restaurare. Cu banii
strânși de revista Timpul și cu suma donată în contul
Ordinului Arhitecților din România clădirea a fost con-
solidată.
Deocamdată, fondurile sunt prea puține pentru re-
condiționarea integrală a acestui obiectiv, dar, spun ar-
hitecții voluntari, prioritatea 0 a fost salvarea ei de la
prăbușire. „Pentru punerea în siguranță a casei s‑au re-
alizat sprijiniri interioare și exterioare la pereții din
piatră ai beciului, ale grinzilor planșeului peste parter
și ale șarpantei. Pe fațada principală infiltrațiile de apă
au produs prăbușirea parțială a pereților beciului, an-
trenând și structura pridvorului din față. Astfel, talpa
pridvorului a fost sprijinită, iar peste zona surpată s‑a
extins acoperișul cu o streașină pentru a opri pătrun­
derea apelor și a zăpezii. Întregul acoperiș a fost înve-
lit  cu folie tip poliplan (bannere reciclate primite ca
donație), prinsă cu șipci și cuie. De jur‑împrejurul casei
s‑a realizat un șanț taluzat, la o distanță de 3 metri, care
colectează apele de ploaie și le îndepărtează de funda­
țiile  casei. Studenții arhitecți voluntari coordonați de
Fundația Pro Patrimonio au realizat releveul complet al
casei și al fântânii, care este necesar pentru proiectul
ulterior de restaurare. De asemenea, au studiat, inven-
tariat și detaliat elementele de tâmplărie pentru a per-
mite recondiționarea lor ulterioară și au efectuat rele-
veul sobelor, necesar pentru reparația lor”, a subliniat
Șerban Sturdza.
Nici până în acest moment autoritățile județene nu
s‑au interesat de soarta acestui obiectiv cultural. Cert
este că imobilul va trece cu bine peste această iarnă, însă
întrebarea este ce se va întâmpla de la primăvară.
www.revistatimpul.ro
8 | ACTUALITATE

Bookfest 2014: preferinţe de lectură

B
ookfest este unul dintre cele mai așteptate târguri de carte de peste an.
Evenimentul, care s‑a desfășurat anul acesta în perioada 28 mai – 1 iunie,
a adus și câteva surprize în cifre. Salonul Internațional de Carte a fost vizitat
de aproximativ 100 000 de persoane, iar vânzările înregistrate de cele aproape
200 de edituri prezente au fost mai mari cu 10‑20% față de anul trecut.
Un alt top interesant este cel al vânzărilor de carte. Acesta arată în felul următor:
primul loc a fost ocupat de volumul semnat de Lucian Boia, Primul Război Mondial.
Controverse, paradoxuri, reinterpretări, iar pe următoarele două locuri s‑au plasat
Ce‑am făcut când am tăcut (Andreea Esca) și Cum iubesc bărbații (Mihaela Rădulescu).
Ce spune acest top despre publicul cititor din România?
Revista Timpul a invitat patru personalități să răspundă la această întrebare.

Alex. Ștefănescu alimentează plăcerea suspectă a copioase nu se găsesc neapărat la

unora (poate sincer exasperați de marile tarabe, din centru. Pe mine,
„O scădere a interesului
modul cum este administrată azi unul, de câte ori merg la Bookfest
cititorilor față de cărți”

E
ste un moment prost pentru
piața cărții din România, și edi­
torii, mereu inventivi, într‑o
în­cercare disperată de a supraviețui,
valorifică, printre altele, faima unor
actori, cântăreți, oameni politici, ve-
România) de a înjosi, de a defăima,
de a călca în picioare ceea ce este
demn de respect.
Bogdan Crețu
„Un târg de carte este un bazar”
sau la Gaudeamus, nu mă atrag
standurile marilor edituri, pentru
că acolo știu bine ce mă așteaptă și
pentru că oricum găsesc cărțile lor
în orice librărie. Așa că profit de
ocazie ca să‑mi umplu rucsacul cu

dete TV, cărora le publică memoriile.
Nu este nimic rușinos în asta. În plus,
Andreea Esca și Mihaela Rădulescu
sunt, amândouă, femei inteligente, cu
personalitate, ale căror texte merită
citite.
Regretabil este în schimb faptul
că un istoric de un teribilism ief-
tin, Lucian Boia, este susținut de o
editură prestigioasă, dispusă să ex­
ploateze financiar spectacolul de
prost‑gust oferit de acest istoric.
Lucian Boia este citit de acei inte­
S
incer să fiu, nu mă incită provo-
carea dumneavoastră. Părerea
mea este că aceste cifre de
vânzări (adesea contrafăcute) sunt
ire­levante. Ele nu spun nimic despre
ce se citește, cât se citește și mai ales
despre cine mai citește. Pe astfel de
liste se pot afla nume dintre cele
mai  amestecate; Mircea Cărtărescu
poate sta alături de Andreea Marin,
la fel cum Lucian Boia (un bun isto-
ric, care s‑a lăsat însă dus de politica
apariții foarte bune, care nu stâr-
nesc însă tapaj mediatic. De pildă,
cărțile de poezie sau studiile serioa-
se nu se vor regăsi niciodată pe o
astfel de listă. Ceea ce nu înseamnă
că ele nu sunt citite.
Daniel Cristea‑Enache
„Am o anumită reticență față
de un mare scriitor care vinde
exagerat de mult o carte a sa”

lectuali și pretinși intelectuali care,
pe urmele lui Mircea Badea, numesc
România „Românica” și denigrează
civilizația românească. Ei se defulea-
ză luând cunoștință de aserțiuni con­
form cărora Eminescu este un poet
fără mare valoare, imitator al poe­
ților germani, că aproape toate rea­
lizările importante din România din
perioada interbelică se datorează
unor străini, că România nu are drep-
turi istorice asupra Transilvaniei etc.
Toate aceste idei sunt aberante, dar
C
editorului și scoate cărți pe bandă
rulantă, sub nivelul profesiunii lui)
ocupă podiumul între Andreea Esca
și Mihaela Rădulescu (la urma urme­
lor, nu e o companie chiar neplăcu-
tă, nu?). Dacă aș mai avea naivitatea
superficială de acum zece ani, m‑aș
strădui să ironizez situația. Nu meri-
tă însă efortul.
Un târg de carte este un bazar,
unde se găsește marfă pentru toate
gusturile și pentru toate buzunarele.
Un bazar în care ofertele cele mai
ând luăm notă de vânzările
unor cărți (ale unor produ-
se culturale) mai mari decât
ale altora  – pe care noi le conside-
răm superioare sub raport artistic –,
avem un mic sentiment de revoltă.
Iată cum a ajuns Arta, ne vine să
spunem cu năduf, melancolizați de
„disoluția valorilor” și de „lipsa de
respect” a „cititorilor de azi” față de
piscurile tot mai puțin frecventate
ale Canonului.

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

ACTUALITATE
Dar să stăm strâmb și să jude-
căm drept. Era mai firească situația
dinainte de 1990, când din Heidegger
se vindeau zeci de mii de exemplare,
iar la cărțile lui Nichita Stănescu,
Marin Preda, Augustin Buzura se fă-
ceau cozi? Nu cumva ceea ce se în-
tâmplă azi și care poate fi rezumat
prin enunțul „revoltător” Mihaela
Rădulescu vinde mai mult decât
Gabriela Adameșteanu este chiar
normalitatea de Piață a unei culturi
în care se regăsesc, deopotrivă, cărți
Serile Filmului Românesc TIMPUL 2014,
o ediţie de colecţie
F
ilmele românești au prins din nou
viață la Iași în luna mai. După fiecare
festival, ne întrebăm dacă vom mai
face o ediție în anul următor. Și în
acest an s‑a demonstrat că publicul din Iași este
cinefil. Sala de vizionare a fost umplută până
la refuz, filmele au fost urmărite cu atenție,
iar la final au avut loc dialoguri interesante cu
regizorii și actorii invitați.
P
entru cinci zile, Iașul a fost
capitala filmului românesc.
Edi­ția de anul acesta a Serilor
Filmului Românesc Timpul a fost de­
dicată regizorului Mircea Daneliuc.
Cu o activitate cinematografică de
peste 40 de ani, regizorul a revenit
cu drag în orașul studenției sale,
unde a fost alături de publicul ie-
șean la vizionarea a patru producții
cinematografice. Toate momentele
din festival au fost importante, dar
cea mai mare bucurie a constituit‑o
faptul că am fost privilegiați de în-
tâlnirea cu regizorii și actorii filme-
lor care au rulat în fiecare seară.
Cine ar fi crezut că un film lansat
în urmă cu 27 de ani poate să umple
o sală cu peste 600 de locuri? În a
treia zi de festival, filmul Liceenii
ne‑a rezervat această surpriză
nr. 188-189
foarte slabe, dar cu audiență uriașă
(Dan Puric) și cărți foarte bune, dar
cu audiență modestă (Dan Stanca)?
Doru Pop
„Citiți orice, numai citiți!”
C
um se explică aceste aparen-
te paradoxuri faptice? Prima
concluzie este că, în condiți-
ile în care toată lumea din România
se plânge de „piața cărții”, de fapt,
suntem o țară normală. Vânzările
frumoasă. Laitmotivul ediției din
acest an a festivalului a fost cuvân-
tul emoție, valabil pentru cei trei
protagoniști ai Liceenilor, Oana
Sîrbu, Ștefan Bănică Jr. și Mihai
Constantin, care au rememorat la
Iași momentele filmării și s‑au de-
clarat surprinși de succesul acestor
producții după atâta vreme de la
lansarea lor.
Am avut grijă și de publicul pe
care îl reprezintă copiii. Dumbrava
minunată s‑a bucurat de un public
numeros, iar Cucoana Chirița și Nea
Mărin Miliardar au fost savurate în
cea de‑a patra zi a festivalului.
Printre invitați s‑au mai numă-
rat Luminița Gheorghiu și regizorul
Stere Gulea, care acum 26 de ani
s‑au întâlnit pe platoul de filmare
| 9
sunt în mod firesc dominate de
cartea străină și de autorii străini,
bine promovați la nivel internațio-
nal. A doua concluzie este aceea că
domină vânzările de „carte de vede-
tă”. Din păcate, un indiciu nefast al
vânzărilor din acest an este dat de
faptul că aceleași tipuri de cărți sunt
în topul preferințelor concetățenilor
noștri. Triada Mihaela Rădulescu,
Lucian Boia și Aurora Liiceanu, care
continuă să prevaleze vânzările, ara-
tă îngustimea gusturilor românilor.
la Moromeții. În 2013 s‑au reîntâlnit
și au dat viață romanului Sînt o babă
comunistă semnat de Dan Lungu, o
proiecție aplaudată minute în șir,
urmată de un dialog interesant cu
spectatorii.
Ediția din acest an a Serilor
Filmului Românesc Timpul s‑a înche-
iat cu vizionarea peliculei Moartea
domnului Lăzărescu, în regia lui
Cristi Puiu și premiată la Cannes în
2005.
Un rol foarte important în desfă-
șurarea festivalului l‑au avut mem-
brii Asociației Studenților Jurnaliști,
care au demonstrat încă o dată că o
mână de studenți de la Jurnalism
pot oferi publicului o ediție de co­
lecție a Serilor Filmului Românesc
Timpul.
www.revistatimpul.ro
10 |
Istorie și film la Râșnov
D
eschiderea oficială și prezentarea Școlii de
Vară ASTRA a avut loc la cinematograful
„Amza Pellea”, unde rectorul Universității
„Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca, istoricul Ioan‑Aurel
Pop, a vorbit despre „Spiritualitatea românească între
Occidentul latin și Occidentul bizantin”. Manifestările
din Grădina Cetății Râșnov au fost deschise de forma-
ția byron și de vizio­narea celui mai recent film realizat
de regizorul Nae Caranfil, Closer to the Moon (2013), o
producție având la bază fapte reale (jefuirea, în 1959, a
unei mașini a Băncii Naționale în care se aflau peste un
milion și jumătate de lei). Este un film comic și tragic în
același timp, cu o distribuție internațională de prestigiu
(Vera Farmiga, Mark Strong, Harry Lloyd).
„Suntem oameni! De ce să ne omorâm?”
Manifestările din următoarele trei zile au avut ca su-
biect principal Primul Război Mondial. Filmele, docu-
mentarele și discuțiile cu specialiștii au scos în evidență
ce a însemnat și cum și‑a pus amprenta războiul asupra
popoarelor implicate.
În filmul Panglica albă (2009), regizorul Michael
Haneke surprinde umanitatea dusă în derivă, evocând
întâmplări dintr‑un sat german cu puțin timp înaintea
izbucnirii Primului Război Mondial, o comunitate închisă,
dominată de reguli severe. Capodopera lui Jean Renoir
Iluzia cea mare (1937) aduce în prim‑plan doi ofițeri
francezi din timpul Primului Război Mondial, capturați
de germani. Filmul vorbește despre absurditatea unui
război devastator, care a pus în conflict oameni pe care îi
unesc infinit mai multe lucruri decât îi despart.
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
ACTUALITATE
D
e șase ani la rând, la Râșnov, pe timp de vară, se scriu
pagini de istorie și se predau adevărate lecții despre
„spectacolul lumii”. În perioada 1‑10 august 2014,
Festivalul de Film Istoric Râșnov a avut o distribuție
de invidiat: peste 40 de filme documentare și de ficțiune, un
maraton cinematografic de peste 70 de ore, dezbateri cu istorici
și martori ai unor evenimente care au schimbat lumea, discuții cu
regizori, proiecții de film, prezentări de carte, concerte și expoziții.
Trebuie menționată de asemenea Școala de Vară ASTRA, destinată
studenților și masteranzilor pasionați de istorie. Noutatea din
acest an a constituit‑o participarea unui număr de 13 studenți din
Republica Moldova, prin intermediul Institutului Cultural Român.
Ediția din 2014 a festivalului a celebrat împlinirea a 100 de ani de
la declanșarea Primului Război Mondial, 25 de ani de la Revoluția
din 1989 și 30 de ani de la Olimpiada de la Los Angeles.
O poveste emoționantă și bazată pe un fapt real ne
propune și regizorul Christian Carion, în filmul Joyeux
Noël (Crăciun Fericit) (2005). Pelicula evocă un fapt de
neimaginat în perioada războiului: în noaptea de Ajun,
militarii germani, francezi și britanici au lăsat armele în
tranșee, s‑au felicitat, au cântat, au băut un pahar cu șam-
panie și și‑au urat Crăciun fericit. „Suntem oameni! De
ce să ne omorâm?” este una dintre cele mai întâlnite re-
plici din filmele care au tratat Primul Război Mondial.
Este o întrebare la care și astăzi așteptăm un răspuns.
1989, anul care a schimbat lumea
O altă temă a ediției de anul acesta a Festivalului de
Film Istoric de la Râșnov a reprezentat‑o anul 1989, care
a marcat și schimbat lumea. Seria de filme, documentare
și discuții a creionat profilul perioadei comuniste în mai
multe zone ale lumii: căderea Zidului Berlinului, revolu-
țiile din Europa de Sud‑Est sau Piața Tiananmen.
Evenimentele din România au fost prezentate printr‑o
serie de documentare. Regizorul Bogdan Mustață ne‑a
dus În spatele cortinei (2013), un film ce prezintă istoria
instaurării violente a comunismului în țara noastră, în
perioada 1944‑1951, prin desființarea proprietății private,
reforma agrară și monetară, naționalizarea și fraudarea
alegerilor.
Festivalul de Film Istoric de la Râșnov este un eveni-
ment cultural la care ar trebui să participe cât mai mulți
tineri, pentru a face cunoștință cu istoria și cu evenimen-
tele care au marcat lumea până astăzi. Calitatea dezbate-
rilor, filmelor, concertelor și expozițiilor face din acest
festival un eveniment unic în sud‑estul Europei.
ACTUALITATE | 11

Folkever și atitudinea culturală

Î
n perioada 19‑21 septembrie a avut loc la Rădăuți și Siret a șasea ediție a festivalului Folkever, un eveniment de reper al mișcării
culturale din Bucovina, subintitulat „Festival de atitudine culturală”. După conferința de presă din prima zi, care a avut loc la Casa de
Cultură din Siret, festivalul s‑a mutat la Rădăuți, unde organizatorii au propus publicului numeroase evenimente antrenante: lansări
de carte, expoziție de fotografie, sculptură, grafică și caligrafie, lecturi publice și concerte de chitară clasică și folk.

Î
n a doua zi, festivalul s‑a reîn-
tors în cochetul orășel Siret,
iar suita de evenimente i‑a in-
clus de data aceasta pe Ioan Gyuri
Pascu, George Stanca, Lidia Grosu
și Alexandra Negru, câștigătoarea
din acest an a concursului de de-
but literar Folkever. De asemenea,
au fost lansate ultimele numere ale
revistelor ieșene Timpul și Zona
Literară. Începând cu ora 20.00 și
până spre miezul nopții, Casa de
Cultură din Siret a găzduit recita-
luri de muzică  ale unor artiști și
trupe consacrate din țară, dar și
din Republica Moldova, Ucraina și
Bulgaria.
În ultima zi a festivalului,
Muzeul de Istorie din Siret a orga-
nizat vizionarea filmului documen-
tar România învinsă, avându‑i ca
invitați pe Virginia Paraschiv și
Mihai Ganea.

FILIT, ediţia a doua

Î
n perioada 1‑5 octombrie 2014, capitala Moldovei a găzduit cea de‑a doua ediție a Festivalului Internațional de
Literatură și Traducere (FILIT), cel mai important festival de literatură din România. Evenimentul a reunit peste
300 de invitați de seamă ai literaturii române și mondiale, precum și traducători, manageri culturali, critici și
jurnaliști culturali.

F
ILIT 2014 s‑a concentrat în
jurul a cinci secțiuni princi-
pale: Serile FILIT (care s‑au
desfășurat în Sala Mare a Teatrului
Național din Iași), Scriitori în cen-
tru (întâlniri și dezbateri cu pu-
blicul, în Piața Palatului Culturii),
Casa Poeziei (o noutate absolută în
acest an, care a reunit în toate zile-
le de festival întâlniri și lecturi ale
poeților români, la Casa Dosoftei),
Concerte (o selecție muzicală per-
fect adaptată spiritului evenimen-
tului) și Scriitori printre liceeni
(întâlniri organizate în secțiuni
distincte: „Întâlnirile Alecart”, la
Casa Balș, și „Întâlnirile Clubului
de Lectură Logos”, de la Colegiul
„Mihai Eminescu” din Iași, în sala
Pod Pogor a Muzeului Literaturii
Române).

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

12 |
Serile FILIT: David Lodge,
Guillermo Arriaga,
Herta Müller, Mircea Cărtărescu
și Norman Manea
Evenimentele de la Teatrul Național au debutat pe
1 octombrie, cu o dezbatere ce l‑a avut în prim‑plan pe
scriitorul britanic David Lodge, unul dintre cei mai po-
pulari autori străini în România. Pe 2 octombrie, publi-
cul a avut ocazia să stea de vorbă cu scriitorul mexican
Guillermo Arriaga, o mare personalitate a literaturii
și  filmului mondial. Laureata Premiului Nobel pentru
Literatură, Herta Müller, a venit la Iași anul acesta și a
participat, alături de Ion Vianu, la dezbaterea din a treia
zi a festivalului.
În ultimele două seri, participanții la FILIT s‑au în-
tâlnit cu Mircea Cărtărescu și Norman Manea.
Scriitori în centru
În fiecare zi, pe toată durata festivalului, la Casa
FILIT au avut loc întâlniri cu scriitorii invitați. Dis­
cuțiile, dezbaterile și lansările i‑au avut în centrul aten-
ției pe Care Santos, Ion Vianu, Bogdan Suceavă, Monika
Peetz, Vasile Ernu, Cezar‑Paul Bădescu, Radu Aldulescu,
Dumitru Țepeneag, Romain Puertolas, Ana Maria
Sandu, Corina Sabău, Jens Christian Grøndahl, Gabriel
Chifu, Alexandru Vlad, Andrei Ruse, Georgi Gospodinov,
Dumitru Crudu, Matei Florian, Fabio Stassi, Marta Petreu,
Simona Sora, Alexandru Vakulovski, Caius Dobrescu,
Sahar Delijani, Matei Vișniec, Patrick McGuinness,
Adina Rosetti, Adrian Schiop, Marin Mălaicu‑Hondrari,
Cătălin Dorian Florescu, Radu Părpăuță, Oksana Zabușko,
Lavinia Braniște, James Meek, Magda Cârneci și Mircea
Diaconu.
Casa Poeziei
Peste 20 dintre cei mai importanți poeți români s‑au
întâlnit cu publicul în fiecare zi de festival la Casa Poeziei,
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
ACTUALITATE
de la autori care au debutat în anii ’60 și au devenit
apoi nume mari ale literaturii noastre până la  tineri
scriitori care s‑au afirmat în ultimii ani: Constantin
Acosmei, Radu Andriescu, Liviu Antonesei, Michael
Astner, Svetlana Cârstean, Mariana Codruț, Emilian
Galaicu‑Păun, Bogdan Ghiu, Adela Greceanu, Nora
Iuga, Florin Dan Prodan, Nicolae Prelipceanu, Octavian
Soviany, Aleksandar Stoicovici, Krista Szöcs, Robert
Șerban, Radu Vancu, Elena Vlădăreanu și Răzvan Țupa.
Despre ediția din acest an, Dan Lungu, managerul
FILIT și directorul Muzeului Literaturii Române din
Iași, a afirmat: „Suntem tot mai îndreptățiți să spu-
nem  că FILIT este un festival profesionist, puternic,
cu identitate bine conturată, care s‑a bucurat de recu­
noaștere internațională încă de la prima ediție și care
pune Iașul pe harta culturală a Europei. Un festival pe
care trecutul literar al urbei și cititorii actuali îl merită
din plin”.
Dezbaterea Timpul
Revista de cultură contemporană Timpul a organizat
joi, 2 octombrie, dezbaterea „Jurnalismul cultural în epo-
ca new‑media”, avându‑i ca invitați pe Carmen Mușat,
Marius Chivu, George Bondor, Daniel Cristea‑Enache
și Alexandru Lăzescu, reprezentanți ai unora dintre
cele mai importante publicații și instituții media ce ac-
tivează în spațiul cultural românesc. Discuția a fost mo-
derată de directorul revistei ieșene, Daniel Șandru, iar
axele principale ale dezbaterii au fost următoarele: în
ce măsură afectează mediul virtual tipul de discurs ce a
caracterizat, până spre finele secolului trecut, transmi-
terea conținuturilor culturale, cum se raportează presa
culturală la provocările pe care i le aduc noile medii de
comunicare și care sunt coordonatele jurnalismului
cultural în epoca new‑media.
Împreună cu Asociația Studenților Jurnaliști din
Iași, revista Timpul a realizat și un supliment dedicat
FILIT, în care au fost surprinse toate momentele im-
portante ale festivalului, dar și interviuri cu autorii
invitați.
ACTUALITATE
Birlic este mulțumit. La Fălticeni se joacă teatru!
D
e patru ani la rând, în orașul
Fălticeni se desfășoară Festi­
valul Internațional de Teatru
pentru Tineret „Grigore Vasiliu Birlic”.
Asociația „Fălticeni Cultural”, ini-
țiată și coordonată de preotul Liviu
Mihăilă, este organizația care a pus
la cale acest eveniment în memoria
celui mai mare actor de comedie din
România, Grigore Vasiliu Birlic. Timp
de șapte zile, peste 100 de tineri din
toată țara și Republica Moldova au
participat la ateliere de teatru, spec-
tacole și discuții cu mari actori ai
scenei românești.
Tinerețea, pe scenă la Fălticeni
Ediția de anul acesta, desfășura-
tă în perioada 1‑7 septembrie, a reu-
nit în concurs nouă trupe la categoria
„Interpretare” și peste 30 de tineri la
categoriile „Monolog” și „Poezie”.
Juriul de specialitate, format din
Lorette Enache, coregraf la Univer­
sitatea Națională de Artă Teatrală și
Cinematografică, actorul Tudorel
Filimon, profesorul de limba și litera­
tura română Neculai Sturzu, regizo-
rul Radu Ghilaș și Gheorghe Balint,
regizorul trupei de teatru Birlic și
președinte al juriului, a urmărit și
analizat texte clasice (Almost, Maine,
Legenda Mănăstirii Argeșului, Un
pedagog de școală nouă, Mecanica
inimii), dar și contemporane sau
adaptate (Satul electronic, Cinci nuan-
țe de negru, România… unde ești?).
Prima seară a aparținut trupei
de  teatru Birlic, înființată odată cu
fes­tivalul, în anul 2011. Pregătiți de
regizorul Gheorghe Balint, tinerii
aspiranți la titulatura de actor au
prezentat două spectacole: Țara asta
ține la tine, mă! (Matei Vișniec) și
adaptarea Karagiale Reloaded.
Spontaneitate și improvizație
Pe toată perioada festivalului, cei
peste 100 de participanți au fost im-
plicați în realizarea atelierelor de
teatru susținute de Lorette Enache și
regizorul Radu Ghilaș. Mișcarea sce-
nică, prezența în fața publicului sau
improvizația au fost câteva dintre
nr. 188-189
exercițiile propuse participanților.
„Mă bucur că am observat la concu-
renții de anul acesta un plus de pros-
pețime, venit din maniera de a abor-
da rolurile, de a veni în fața publicului
cu o curățenie sufletească specifică
acestei vârste”, a menționat Lorette
Enache. Pe tot parcursul concursului,
trupele s‑au încurajat, s‑au aplaudat
și au schimbat impresii după fiecare
reprezentație. „Aici, la Fălticeni, am
văzut ceva mai rar întâlnit, din păcate,
în aceste vremuri: teatru de calitate.
Tinerii sunt minunați. Mulți dintre ei
vor face teatru. Sper c‑am reușit să‑i
îndrumăm și mai sper că, datorită
Fălticeniului, teatrul va avea o viață
mai bună. La workshopuri am învă-
țat unii de la alții: spontaneitate, im-
provizație. Am inventat texte, am
creat mici spectacole. Teatrul este o
competiție și i‑am învățat cum să se
comporte într‑o competiție”, ne‑a de-
clarat Radu Ghilaș.
„Grigore Vasiliu Birlic este mult
mai mare decât Louis de Funès”
Ziua mult așteptată a decernării
premiilor a fost precedată de o întâl-
nire de suflet cu doamna teatrului
românesc, Draga Olteanu Matei. De
numele actriței se leagă și salvarea
Casei de Cultură din Fălticeni, actua-
lul Centru Cultural „Grigore Vasiliu
Birlic”. „Nu vă pot descrie ce era aici
acum patru ani! Ferestrele erau mur-
dare, la fel și cortina. În sală totul ară-
ta ca după război. Era o ruină. Scau­
nele erau arse cu țigara și sfâșiate,
mocheta ruptă. Era oribil. Mai lipseau
șobolanii. Am început cu telefoane,
intervenții. În două săptămâni, sala a
fost reamenajată. Nici mie nu mi‑a
venit să cred”, a declarat actrița
| 13
Draga Olteanu Matei. La discuție au
participat și actorii Maria Voronca și
Tudorel Filimon. Au fost evocate
amintiri despre Grigore Vasiliu
Birlic. „Era drăguț și amabil de fieca-
re dată, generos cu toată lumea. Un
actor nemaipomenit. Avea profunzi-
me. Eu cred că maestrul Grigore
Vasiliu Birlic este mult mai mare de-
cât Louis de Funès”, a adăugat Draga
Olteanu Matei.
Trupa Protha, câștigătoarea
Festivalului
Trofeul „Grigore Vasiliu Birlic”
a  fost obținut de trupa de teatru
Protha din Panciu, pentru spectaco-
lul Mecanica inimii. Tinerii, coor­
donați de Cătălin Sfârloagă, au venit
la Fălticeni încă de la prima ediție.
Revista de cultură contemporană
Timpul și Editura Adenium, parte-
neri oficiali ai Festivalului Inter­
național de Teatru pentru Tineret
„Grigore Vasiliu Birlic”, au înmânat
câștigătoarei trofeului, trupa Protha,
premii în cărți și bani.
Într‑o sală arhiplină, gala s‑a în-
cheiat cu un spectacol extraordinar
de operă, susținut de Lucian Dușa
(pian), Silvana Coltor (soprană la
Opera Națională Cluj‑Napoca) și te-
norul Teodor Ilincăi.
„Festivalul a crescut de la o ediție
la alta. Împreună cu membrii juriului
am decis ca, de la anul, Festivalul
Birlic să se transforme în festivalul
festivalurilor. Vom viza câteva festi-
valuri mari din țară, iar trupele câști-
gătoare vor fi invitate timp de o săp-
tămână la Fălticeni. Gala ediției de
anul acesta a fost cea mai frumoasă.
Am lansat albumul folk interpretat
de tineri și ne‑am bucurat de prezen-
ța tenorului Teodor Ilincăi. La anul
vrem să avem un târg de carte în ca-
drul festivalului de teatru. Vom lua și
inițiativa ca o stradă din Fălticeni să
poarte numele marelui actor”, a con-
cluzionat părintele Liviu Mihăilă, or-
ganizatorul evenimentului.
www.revistatimpul.ro
14 | ACTUALITATE

Ieșii lui Enescu (I) Raluca Știrbăț

I
așul a fost neîndoielnic orașul de suflet al lui George Enescu. Dar câți dintre ieșeni (mai) sunt astăzi pe deplin conștienți de
legătura puternică, organică, de rolul decisiv pe care l-a jucat Iașul în traiectoria marelui compozitor român și, pe de altă parte,
de influența capitală exercitată de Enescu în dezvoltarea și emanciparea culturală a vechii urbe moldave? Mult prea puțini,
după cum am avut prilejul să constat cu dezamăgire tot mai des în vremea din urmă.

O capodoperă pierdută și regăsită Se poate spune, fără teama de a greși, că ițele desti-

D
esigur, Universitatea de Arte îi poartă numele,
la fel ca străduța ce coboară de-a lungul zidului
Goliei și unde o tăbliță veche, ruginită și scri-
să agramat, greu descifrabilă, pomenește – rușinos și
trist – numele compozitorului. Oare n-ar merita Enescu
o stradă mai mare sau chiar un bulevard în Iași...? Asta
se întreba încă din 1927 și părintele Nicolae Hodoroabă,
cel care l-a intervievat pe Enescu în repetate rânduri și
care ne-a furnizat multe informații prețioase despre bi-
ografia compozitorului în volumul său George Enescu.
Contribuțiuni la cunoașterea vieții sale.
nului enescian au fost împletite în Târgul Ieșilor, cu bune
și cu rele: de la primul contact cu marele Caudella (cel
care i-a recunoscut geniul și a tras „alarma”) până la
diag­nosticarea bolii mamei sale, Maria Enescu, născută
Cosmovici, și implicarea directă a unchiului său, profe-
sorul Leon C. Cosmovici de la Universitatea din Iași.
Savant biolog, cu un doctorat la Sorbona, fondatorul în-
vățământului de fiziologie animală din România, perso-
nalitate complexă și fascinantă, „Moș Corneliu” (cum i se
spunea în familie) poseda și un talent muzical excepțio-
nal, ce-i permitea, după mărturiile nepotului său George,

George Enescu (1881-1955) Eduard Caudella (1841-1924)

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

ACTUALITATE
„să improvizeze la pian în stil contrapunctic”. Tot Leon
Cosmovici, la care „Bădia Jorj și mătușa Maria de la
Mihăileni trăgeau în casa de pe Codrescu cu nr. 11” (dis-
trusă de o bombă în cel de-al Doilea Război Mondial), a
fost cel care, prin contactele sale cu lumea medicală ie-
șeană, a recomandat efectuarea unei operații la Viena
dovedită salvatoare și care a prelungit viața mamei com-
pozitorului cu mai bine de două decenii. Sfatul medical a
coincis în timp cu îndemnul rezolut al lui Caudella de a-l
trimite pe Jorjac la studii în capitala Imperiului.
Voi reveni pe larg în rândurile viitoare asupra unor
aspecte insuficient (sau eronat) cunoscute din biografia
compozitorului, apoi vom parcurge împreună momentul
crucial al vieții muzicale ieșene marcat prin înființarea
de către Enescu a Societății și Orchestrei Filarmonice (în
toamna-iarna lui 1917/1918). Printre alte gesturi de o ge-
nerozitate nemărginită ale tânărului filantrop și patriot
trebuie amintite devoțiunea sa fără egal în anii de război,
prin implicarea directă în acțiunile Crucii Roșii, prin su-
tele de concerte de binefacere în spitale ori pe front și
zecile de mii de lei donate pentru instituirea Premiului
de Compoziție (în martie 1912) ori achiziționarea unei
orgi la București (în primele luni ale lui 1915).
Jorjac și părinții săi (Iași, 1886)
nr. 188-189
| 15
Pentru că l-am amintit pe marele Caudella, trebuie
limpezită aici o eroare ce continuă să circule nestinghe-
rită în mult prea multe biografii, de mai mică sau mai
mare întindere, ale compozitorului român, unde se susți-
ne faptul că Eduard Caudella ar fi fost primul profesor de
vioară al lui Enescu. Nu a fost așa, pentru că educația
muzicală a lui Jorjac a început la Viena, iar meritul lui
Caudella a constat tocmai în puterea sa de a se ridica
deasupra oricărui orgoliu pedagogic, înțelegând că prio-
ritatea absolută în cazul unui talent de talia lui Enescu
era nu doar nevoia unor pedagogi de marcă, dar mai ales
cea a unui mediu cultural excepțional, pe care, la acea
dată, doar Viena i-l putea oferi.
Faptul este atestat de Enescu însuși în interviul acor-
dat preotului Nicolae Hodoroabă la Iași, în data de
13 aprilie 1927, și publicat în ziarul Opinia (anul XXIII,
nr. 5 966):
„– E drept, maestre, c-ați luat lecțiuni de vioară de la
răposatul Eduard Caudella?
– Nu. La vârsta de 5 ani m-a adus tată-meu la el și
i-am cântat așa cum învățasem, după ureche. Mi-a spus
că am talent și m-a trimis acasă să învăț notele. Le-am
învățat de la un inginer din Dorohoi (Mișu Zoller, n.n.)
care studiase în Germania, iar la 7 ani tată-meu m-a adus
Vila cu turn (Casa Sadoveanu)
www.revistatimpul.ro
16 |
Mormântul lui Leon Cosmovici (Cimitirul Eternitatea, Iași)
Semnalarea regăsirii manuscriselor enesciene
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
ACTUALITATE
din nou la Iași de am cântat înaintea profesorului, de astă
dată, însă, pe note.
– Ce datorați dar lui Caudella?
– Îi datoresc recunoașterea talentului, încurajarea și
faptul c-a sfătuit pe tată-meu să mă ducă neapărat în
străinătate la Viena. De nu era sfatul său la vreme, desi-
gur că aș fi lâncezit în țară până pe la 12-14 ani…
– Cât ați studiat la Viena?
– Șase ani. Am avut norocul c-am încăput pe mâni
bune, căci am făcut progrese mari.
– N-ați avut nici un dascăl român?
– Nu. Singurul care ar fi fost în stare să-mi dea lecți-
uni era Eduard Caudella, dar el m-a trimis în străinătate”.
Un alt episod remarcabil ieșean îl constituie împreju-
rările rătăcirii și regăsirii unei capodopere din reperto-
riul pentru pian solo, lucrare la care compozitorul a ținut
enorm și a cărei dispariție a regretat-o până la sfârșitul
vieții, crezând-o definitiv pierdută.
Într-una dintre serile ultimei veri petrecute în
România, cea a anului 1946, George Enescu îi povestea
cu tristețe prietenului său, avocatul Romeo Drăghici,
despre acele pagini de manuscris pierdute – după cum
s-a dovedit mai târziu – la Iași, în vârtejul primei confla-
grații mondiale. Pe lângă Pièces Impromptues pour Piano
op.  18 (compuse în anii 1913/1916 între Paris, Sinaia și
Cracalia), maestrul regreta Trioul cu pian în la minor, că-
ruia nu mai apucase să-i dea un număr de opus (compus/
schițat de Enescu în martie 1916, într-o perioadă de con-
valescență după o scarlatină, la Sanatoriul Elisabeta,
„descâlcit” de Hilda Jerea în 1967 și reconstituit în între-
gime de Pascal Bentoiu în 1997). Acestora li se adăugau
și schițele, datând din toamna lui 1916, ale oratoriului
Strigoii după Eminescu (rămas neterminat, dar definiti-
vat de Cornel Țăranu într-o superbă variantă pentru voci
și pian).
Rătăcirea celor șapte Pièces Impromptues pour Piano
op. 18 apare astăzi cu atât mai nefericită cu cât – mai ales
ultima dintre ele – vizionarul Carillon nocturne își devan-
sa epoca cel puțin cu o jumătate de veac, prin culori tim-
brale unice și tehnici de compoziție ce aveau să fie folo-
site de avangarda franceză, bunăoară, în muzicile
spectrale ale anilor ’70.
Odiseea ciclului op. 18 a început la Paris în vara lui
1913 și s-a terminat la Iași prin 1957, la doi ani după moar-
tea lui Enescu, atunci când o bătrânică din vechea urbe
moldavă a recunoscut semnătura maestrului și valoarea
manuscriselor, anunțând-o apoi pe poeta Otilia Cazimir,
cea care le-a înmânat imediat lui Romeo Drăghici (ma-
nuscrisul se găsește azi la Biblioteca Academiei Române
din București).
Trebuie să remarc aici că mai sus-amintitele compo-
ziții pierdute la Iași (așadar ciclul pentru pian op.  18,
ACTUALITATE
Trioul cu pian și schițele Strigoilor)
au fost altele decât cele trimise de
Enescu la Moscova, într-o ladă cu ma-
nuscrise, în 1916/1917 (unde se gă-
seau schițele la Œdipe, Suita a doua
pentru orchestră, Simfonia a doua,
primul Cvartet cu pian, precum și di-
verse lucrări din tinerețe și copilărie),
date spre păstrare împreună cu tezau-
rul României de la Banca Națională a
României. Enescu n-a „ascultat” de
moșul său Leon Cosmovici, care „l-a
sfătuit să nu se ia după panica bucu-
reștenilor și să depoziteze partiturile
sale fie în lada de fier din casă, fie în-
tr-una mai încăpătoare pe care o avea
la Facultatea de Științe de la
Universitate”, căci, spunea el, „n-or
veni nemții să ridice din seifurile
mele tocmai muzica ta, căci au ei des-
tule partituri acasă!”.
Manuscrisele au fost, spre marea
bucurie a compozitorului și norocul
posterității, regăsite și apoi recupera-
te la 1 martie 1924, „după îndelungate
cercetări și insistențe ale diplomației
franceze” (cum o confirma și vărul
său, Alexandru Cosmovici) și prin
sprijinul decisiv al dirijorului Bruno
Walter, care a intervenit pe lângă mi-
nistrul plenipotențiar sovietic de la
Paris. Trebuie spus aici că presa inter-
națională din epocă – din Europa și
de peste Ocean – saluta și semnala
regăsirea manuscriselor ca pe un ade-
vărat eveniment (redau mai jos rubri-
ca din publicația pariziană La Rampe,
din 12 aprilie 1925, cu titlul „Paradis
pierdut și… regăsit”).
Revenind la Pièces Impromptues
op.  18 pentru pian (nota bene, nu
„Suita a treia” pentru pian – titlu ero-
nat, perpetuat în continuare, din nefe-
ricire, pe coperți de disc sau diverse
lucrări muzicologice), la prima vede-
re, pare greu de înțeles cum cineva
atât de ordonat și grijuliu cu proprii-
le-i schițe precum Enescu a reușit să
piardă manuscrisul aflat, în plus, în-
tr-o variantă definitivată până în cele
mai mici detalii – practic, o schiță „de
nr. 188-189
curat”. Explicația cea mai plauzibilă
trebuie căutată în acel „du-te-vino” al
maestrului între adresa sa ieșeană
„oficială”, de la nr.  4  bis pe străduța
Vovideniei, și cea „reală”, de la „vila
cu turn” din dealul Copoului. Pe stra-
da Vovideniei (povestește vărul
Alexandru Cosmovici), Enescu avea
la familia Dimitrovici „o pensiune asi-
gurată și un pian acordat”, iar „gazde-
le erau mulțumite, căci în felul acesta
scăpaseră de rechiziționarea unei ca-
mere pentru corpul de armată expedi-
ționar aliat”. Casa nu mai există as-
tăzi, fiind distrusă la bom­bardamentele
din 1944, fapt confirmat mie și de re-
gretatul Ion Mitican.
Însă, în acești ani zbuciumați,
Enescu își trăia – pentru prima dată
„oficial”, ca pe un fel de „secret al tu-
turor” – relația cu Maria Cantacuzino,
deși pasiunea izbucnise mai demult,
în vara lui 1907, la Sinaia. Așadar
adresa „reală” a compozitorului era la
„vila cu turn” din Copou, fostă propri-
etate a lui Mihail Kogălniceanu, iar
apoi „vila Neuschotz” sau Mon Repos
(Neuschatz, în Amintirile Marucăi),
după numele filantropului evreu ie-
șean, bancherul Jacob de Neuschotz,
care avea să trăiască aici până la sfâr-
șitul vieții sale. În luna mai 1918, casa
a fost cumpărată de Mihail
Sadoveanu, iar pentru o perioadă de
câteva luni, Enescu și Sadoveanu au
fost chiar „colocatari” între zidurile
acestui excepțional monument isto-
ric ieșean, aflat la ora actuală într-o
stare avansată de degradare. În anii
Primului Război Mondial, cu ocazia
retragerii familiei regale și a
Guvernului la Iași, în noiembrie 1916,
reședința a fost închiriată de Maria
Cantacuzino.
Soțul (de atunci al) Marucăi,
Mihail (Mișu) G. Cantacuzino, rede-
venea ministrul Justiției din partea
Conservatorilor în noul guvern de
uniune națională format sub
I.C. Brătianu la Iași, pe 11 decembrie
1916. Aspectele surprinzător de „mo-
derne” ale mariajului celor doi sunt
| 17
consemnate și în volumul Amintiri
politice al lui I.G. Duca, unde se spune
negru pe alb că Mișu Cantacuzino
„era ca și noi oaspe în casa soției sale”
și că „el locuia în strada Păcurari lân-
gă mine, pe când ea închiriase la
Copou, în mijlocul unei vii o vilă care
pe vremuri aparținuse lui
Kogălniceanu”.
Casa cu „turnulețu’-n patru mu-
chii” devenise o oază de muzică și fru-
mos a elitei românești în ceasurile
întunecate ale refugiului, iar arcușul
enescian aducea alinare și speranță.
Proaspătul salon muzical-literar ivit
în mijlocul livezilor bătrânești de pe
colinele Iașului aduna seară de seară
oaspeți de seamă. Alături de
„Principesa visurilor” (cum o numea
Enescu pe Regina Maria), regele
Ferdinand și copiii acestora, printre
cei aflați în preajma lui Enescu îi
amintim pe mai tinerii săi confrați
Alfred Alessandrescu, Mihail Jora,
Dimitrie Cuclin, pianiștii Florica
Muzicescu, Cella Delavrancea,
Nicolae Caravia, actorii C.I. Nottara și
celebra Mărioara Ventura (catalogată
de Alessandrescu drept „foarte nepo-
liticoasă”), dirijorul Jean Bobescu, vi-
oloniștii Constantin Bobescu, Socrate
Barozzi, Mircea Bârsan, Vasile Filip,
savantul și diplomatul Matila Ghyka,
miniștrii I.G. Duca, Take Ionescu, C.I.
Istrati, Dimitrie Greceanu, Mihail
Pherekyde, Generalul Berthelot, con-
tele de St. Aulaire (ministrul francez
în România), numeroși doctori și ofi-
țeri francezi.
Tot la vila din Copou, spunea
Maruca în memoriile sale Umbre și
lumini, în „liniștea și căldura dată de
sobele cu coloane, care duduie, ase-
mănătoare întru totul […] celor de la
Tescani, George Enescu, cu capul lui
leonin aplecat sub lampă”, avea să-și
pună iscălitura pe alte compoziții im-
portante, dintre care prima mișcare,
Allegro moderato, a Cvartetului de
coarde op. 22 nr. 1 în Mi bemol major
(în noaptea Anului Nou românesc,
din 1/14 ianuarie 1919).
www.revistatimpul.ro
18 | POLIS

S-a ales!
Cu ce ne-am ales?
C
ampania pentru alegerile prezidențiale din acest
an a fost una sub nivelul așteptărilor, cauzele fiind
multiple: acțiunile DNA, care au trecut în plan
secund competiția electorală, slaba pregătire a
candidaților, lipsa de apetență a acestora pentru confruntarea
electorală și chiar ironizarea campaniei, considerată de către
principalul candidat ca un spectacol de divertisment la care să
privești consumând popcorn. Pentru intrarea în cursa finală
nu s-a produs nici o surpriză. În fine, s-a ales noul președinte al
României. Întrebarea este cu ce ne-am ales? Ce ne este îngăduit
să sperăm de la cel care va reprezenta România în următorii
cinci ani?
Pagini coordonate de Sorin Bocancea

Pierdut instituții. Găsit cetățean

Alexandru Gabor

A
legerile pre-
zidențiale
au răsturnat
datele din sondaje-
le de opinie fără să
avem mecanisme explicative intuiti-
ve. Competiția politică s-a schimbat
fundamental la acest scrutin. Nu voi
discuta semnificația votului din 16
noiembrie, nu voi specula nici asu-
pra evoluțiilor ulterioare din politica
românească. Scopul limitat al aces-
tor rânduri privește doar echitatea
și legalitatea competiției politice.
Democrațiile folosesc instituții și
reguli pentru a asigura legitimitatea
alegerilor. Multe instituții au capotat
la testul de stres al alegerilor și tre-
buie repuse pe șine cât mai curând.
Prima instituție incapacitată a
fost Consiliul Național al Audio­
vizualului. Televiziunile sunt sursa
majoră de informare (și dezinformare)
a cetățeanului, iar rolul lor în compe-
tiția politică a devenit copleșitor. Nu
doar că timpii de antenă nu au fost
egali pentru candidați, așa cum
prevede legea, ci o serie întreagă de
minciuni, omisiuni, manipulări și lin-
șaje a decredibilizat actorii mass-me-
dia. Funcția de informare a fost pre-
luată, pentru o parte a electoratului,
de mediul online și rețelele sociale,
unde au fost filtrate cele mai impor-
tante evenimente de pe agenda fie-
cărei zile. Presa – televiziunile, cu
precădere – a pierdut rolul de „câine
de pază” al democrației și a devenit
„un câine de atac”, pentru a reaminti
sintagma lui Peter Gross, observator
consecvent al presei postcomuniste.
E deplorabil că instituția CNA nu a
reacționat la nici un derapaj mediatic.
În al doilea rând, Biroul Electoral
Central a fost depășit de evenimente
încă de la început. Listele de semnă-
turi au adunat peste șapte milioane
de nume, însă unii candidați au obți-
nut în primul tur doar câteva mii de
voturi. Precondiția semnăturilor nu
este doar nedemocratică, ci și impo-
sibil de verificat, motiv pentru care
legislația electorală trebuie rediscu-
tată. Problemele votului în diaspora
se datorează parțial și BEC-ului,
pentru că decizia de a nu prelungi
timpul de votare a privat mii de ro-
mâni de dreptul de a alege. Nu mai
are sens să discutăm și rolul MAE.
Migrația primarilor, permisă prin
OUG 55/2014, a avut menirea de a
crea un avantaj competitiv pentru ali-
anța aflată la putere. Singura instituție
care ar fi avut capacitatea de a opri or-
donanța suprarealistă, și anume
Avocatul Poporului, a confirmat încă o
dată propria-i emasculare, prin refuzul
de a sesiza Curtea Consti­ tuțională.
Desigur că invocarea „neutralității” nu
a convins pe nimeni, ba, mai mult, a iri-
tat societatea civilă, presa și opoziția.
Multe alte instituții au funcționat
departe de orizontul unei țări inte-
grate euro-atlantic. Deficitul de lega-
litate și/sau legitimitate resimțit în
aceste alegeri a fost însă contraba-
lansat de apariția Cetățeanului, de o
prezență uluitoare la vot. Indivizi li-
beri și comunități informate au înțe-
les că democrația și statul de drept
sunt în pericol. Speranța noastră tră-
iește sau moare împreună cu acest
Cetățean Anonim.

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

POLIS
Gaura din steag (un vot alb)
Bogdan Ghiu
S
untem, în acest moment al is-
toriei, un popor foarte cuminte
și extrem de bine-crescut, unul
dintre cele mai formal-democrati-
ce popoare: ne revoltăm, ne trezim,
ne reconstituim doar când trebuie,
la vot. Nu vorbim niciodată neîntrebați. Erupem exact
când și acolo unde se filmează. Dar erupem pe bune! Și,
iarăși, așa cum trebuie: o secundă, exact cât flashul unui
selfie revoluționar de grup. Și numai prin forme moștenite,
ancestrale, dar utilizate ironic și eroic: prin coadă. Dar coadă
la vot!
Așa cum se poate constata și stilistic, încerc să țin
dreapta cumpănă între entuziasm și circumspecție.
Națiunile – printre ele și națiunea română – au încetat să
mai fie teritoriale; au devenit extrateritoriale și, deci,
transteritoriale. Modul de vot va trebui să se modifice, iar
unul dintre primele angajamente ale președintelui
Iohannis va trebui să fie în acest sens. Numai că, neînca-
drat și necontrabalansat analogic, prin protocoale mate-
riale (precum, la francezi, preînscrierea pe liste electora-
le), votul electronic poate deveni cu atât mai periculos,
mai falsificabil.
Suprainvestirea simbolică a votului prezidențial în
special de către diaspora (conectarea acestor două „moti-
ve”, mai exact) evidențiază un aspect esențial, pe care nu
l-am auzit însă pomenit: în condițiile în care alegerile parla-
mentare așa-zis uninominale au devenit mai degrabă un
fel de alegeri locale, legându-i pe electori de glia unui teri-
toriu parcelat, atomizat, hiperindividualizat și
nr. 188-189
| 19
nemaipermițând reconstituirea subiectului politic colec-
tiv suveran, adică a națiunii, ci transformându-i pe alegă-
tori într-un fel de clienți-contractanți, alegerile preziden-
țiale au rămas singurele universale, care permit
reafirmarea subiectului politic colectiv. Or, devine clar că
alegerea președintelui a devenit singura legătură politică
ce i-a fost lăsată diasporei cu țara, provocând diasporiada
de acum.
De fapt, structural analizat, sistemul democratic ro-
mânesc actual prezintă o stranie asimetrie, o pervertire
fatală (gâtul sucit al democrației): alegerile parlamenta-
re, singurele cu efect politic efectiv, au fost dez-universa-
lizate prin micro-teritorializare, alegerile de președinte,
importante mai mult simbolic și tocmai de aceea canali-
zând investirea fantasmatică a energiilor politice, rămâ-
nând singurele universale.
Dincolo de această revoluție prin vot, marele câștig al
acestor alegeri rămâne, așadar, reconstituirea națiunii
suverane ca subiect politic supra-individual și regăsirea
populară, de către societate, a pasionalității politice pier-
dute, secate, trucate.
Însă, odată spartă bula electorală, este clar: putem
spera că alegerea lui Klaus Iohannis a fost un vot alb, un
vot antisistem, prin care electoratul tânăr și virtual a vrut
să profite de sfârșitul mandatului lui Traian Băsescu pen-
tru a-i trimite acasă și pe adversarii acestuia. Klaus
Iohannis este gaura temporară din steag, simbolul gol al
eliberării. Să vedem însă cine și cu ce îl va umple, cine se
va strecura prin gaura din steag înapoi în realitate. Starea
de vot trebuie să rămână, virtual, permanentă.
www.revistatimpul.ro
20 |
Iohannis va fi
„Crăciunul viitorului”
Iulia Badea-Guéritée
O
viață se construiește ca o
societate sau o țară și nimic
nu se întâmplă bătând din
palme”. Acest citat din cartea sem-
nată de Klaus Werner Iohannis, Pas
cu pas (Editura Curtea Veche, 2014),
ar fi, la o primă vedere, răspunsul la
întrebarea „cu ce ne-am ales?”. Strict
teleologic vorbind. Ne-am ales cu o
paradigmă în mișcare, cu un stil arde-
lenesc de a face lucrurile, un stil, hai
să recunoaștem, cu care România nu
este obișnuită. De-a lungul acestei
campanii prezidențiale, dar și de-a
lungul acestor ore febrile, de bucurie,
de temere în același timp, s-au spus
foarte multe despre ce ne-ar putea
aștepta în cazul unei victorii a pri-
marului de Sibiu, despre ce s-ar ter-
mina odată cu sfârșitul „domniei lui
Victor Ponta”, dar și cu ce ne vom ale-
ge acum. De acum înainte.
Practic, gândind astfel, cu toții
am deplasat aproape pe nevăzute in-
teresul alegerilor care privesc preșe-
dintele la cele care privesc de fapt
scrutinul parlamentar, formarea unui
guvern. Traian Băsescu, ca președin-
te, a trecut pe un plan secund, Klaus
Iohannis, ca viitor președinte, a fost
identificat, printr-un transfer de
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
matrice, nu cu un viitor președinte,
ci cu un viitor atotputernic zeu. De la
el se așteaptă să facă și treaba preșe-
dintelui, și a prim-ministrului, și a de-
putaților, și a primarilor, a prefecților,
a României ca imagine a noastră.
Ei bine, iată vestea proastă: Klaus
Iohannis nu va putea face chiar toate
acestea. El este doar viitorul președin-
te, imaginea României în străinătate,
cel de care depinde Direcția Națională
Anticorupție și încă vreo câteva as-
pecte. Nu foarte multe, din păcate,
pentru că România nu este o republi-
că prezidențială, ci una semipreziden-
țială. Președintele va trebui să coabite-
ze cu cineva. Cum va gera această
rela­ție cu un Victor Ponta reputat mau-
vais perdant? Ei bine, aici intervine
vestea bună: avem noroc că ne-am
ales cu un ardelean, primul președin-
te ardelean din istoria României. Să vă
spun puțin cum sunt ardelenii: sim-
pli. Ce au pe buze au și în cap. Ce spun,
fac, mai devreme sau mai târziu. Și
atunci când cer ceva, chiar se așteap-
tă să primească. Sunt duri ca piatra,
inimoși, dar și necruțători cu cei
care una spun și alta fac.
Deci, așa cum tot avertizează unii
și alții pe rețelele sociale, scapă cine
POLIS
poate. Probabil – de fapt, sigur – își
va folosi prerogativele la maximum,
ele nu vor rămâne doar pe hârtie. Va
zâmbi puțin, va face multe, dar pro-
babil că nu într-o noapte. Nu va fi
lampa lui Aladin și nici Crăciunul
2014. Va fi Crăciunul viitorului, cel
zugrăvit atât de bine de Charles
Dickens în nuvela lui.
Altfel, s-a ales, odată cu masivul
vot al diasporei pentru Iohannis (de
exemplu, la Paris, din 7 669 de voturi,
7 350 au fost pro-Iohannis), și grâul
de neghină. Iohannis a adus vestea
bună a unei diaspore care vrea să
conteze de acum înainte. Deci el nu
vine singur. Vine cu o armată de ti-
neri cu studii superioare, multilingvi,
erasmuși, care i-au semnat un cec în
alb formidabil. Ei au fost urmați, soli-
dar și emoționant, de o Românie
care a arătat că de data aceasta nu a
mai pierdut trenul. Rămâne de văzut
cum ne va fi iarna. Eu simt miros de
brazi cu crengi grele de alegeri anti-
cipate, un Revelion cu un nou
prim-ministru, o zăpadă cu pace și
calm româno-european.
POLIS | 21

Pericole
pe lângă care am trecut razant
Melania Cincea

R
ăsturnarea spectaculoasă a situ-
ației în turul al doilea al prezi-
dențialelor – zece procente în de-
favoarea lui Victor Ponta – ne-a salvat,
nesperat, din fața unor pericole imen-
se, ce au trecut pe lângă noi razant.
Concentrarea puterilor
Dacă s-ar fi ajuns în situația în care
Victor Ponta ar fi câștigat alegerile,
vorbeam de jure despre o concentrare
a puterilor în mâna unui singur partid.
De facto, în mâinile câtorva oameni,
ceea ce ar fi generat un risc imens de
abuzuri.
Mai ales că, oricum, în ultimii doi
ani, PSD – când pe cont propriu, când
în echipă – s-a dedat la un șir de acți-
uni premeditate ce au avut ca scop
fuga de Justiție, încălecarea ei. În plus,
domnul Ponta a dovedit că a dezvoltat
tendințe autoritariste. Și-a subordonat
DGIPI, serviciul de informații al MAI.
A înființat și și-a subordonat Direcția
Antifraudă, o suprastructură de con-
trol asupra Poliției, ANAF, SRI și SIE.
A vrut să scoată SPP de sub coordona-
rea CSAT și să și-l treacă în subordine.
Și a încercat să-și subordoneze DGIA,
care asigură, la nivelul MApN,
securitatea informațiilor clasificate ale
NATO și ale UE.
Riscul schimbării direcției strategice
Schimbarea liniei strategice a
României dinspre Vest spre Est nu a
fost confirmată oficial de către repre-
zentanții PSD. Totuși, au existat indicii
că lucrurile pot aluneca pe panta
aceasta.
Cel mai recent semn de întrebare a
fost ridicat de demararea consultărilor
privind Parteneriatul Strategic cu
China. Nimeni nu a dat explicații ofici-
ale privind scopul lui și implicațiile
asupra securității naționale. În plus,
România are un parteneriat strategic
încheiat cu SUA. Or, nu poate avea in-
terese egale și cu SUA, și cu China.
Apoi, există și alte indicii ce adâncesc
suspiciunea:  îndepărtarea de la tribu-
na Parlamentului a drapelului UE, în
cadrul Forumului China – Europa
Centrală și de Est, din noiembrie 2013.
La fel, opacitatea în privința obligații-
lor pe care și le asumă România în
contrapartida investițiilor chineze.
Sau, tot ca exem­plu, decizia Guvernului
de a stabili relații de cooperare
strategică cu compania chineză
Huawei, deși SUA o sus­pec­tează de
spionaj.
Oficializarea corupției sistemice
Exista și riscul major ca domnul
Ponta să nu fi păstrat linia anticorup-
ție. Deși declarativ dădea asigurări că
nu se va schimba nimic, o serie de an-
tecedente – de la pledoarii publice în
favoarea baronilor PSD cercetați sau
condamnați pentru fapte de corupție
și în defavoarea Justiției la încercări
de modificare a legii în favoarea lor
sau la amenințări cu schim­barea regu-
lilor la DNA – îi puneau declarația sub
un semn de întrebare.
Iată că răsturnarea spectaculoasă
a situației din 16 noiembrie ne-a salvat
din fața acestor pericole imense.
Încercând să răspund la întrebarea „Ce
ne este îngăduit să sperăm de la cel ce
va reprezenta România în următorii
cinci ani?”, adică de la domnul Klaus
Iohannis, aș spune: întâi, menținerea,
apoi îmbunătățirea liniei trasate de la
Cotroceni în ultimii zece ani. Cu care
aceste planuri ale domnului Ponta in-
traseră în coliziune.

Cineva trebuie să plătească nota

Paul Dragoș Aligică

C
u ce ne-am ales?
Ce ne este îngăduit
să sperăm pentru
următorii cinci ani? Până
să ne gândim la următo-
rii cinci ani, trebuie să ne
gândim la următoarele
cinci luni. Până să sperăm
la lucruri mari, să sperăm
că vom reuși să ținem sub
control economia pe ter-
men scurt. Privind lucruri-
le la rece, ne-am ales, din
cauza acestei calamități
naționale numite „guver-
narea Ponta -PSD”, cu o si-
tuație economică de toată
frumusețea. Cineva trebuie
să plătească acum nota.
Toate injecțiile astea elec-
torale, toate cadourile, toate
distorsiunile induse, toate
deciziile financiare și bu-
getare amânate, greșite sau
pur și simplu iresponsabile,
toată această conversie
a bugetului național în
instrument de campanie
electorală, toate, dar toate
se adună undeva, se conta-
bilizează. Ne-am ales, din
cauza acestor iresponsa-
bili și a complicilor lor, cu
o problemă care cere o co-
recție economică serioasă.
Noul președinte navi-
ghează aici în ape foarte
tulburi. Trebuie să evite
situația în care decontează
politic (el sau guvernul pe
care electoratul îl va aso-
cia cu el) această sinistră
notă de plată a patologiei
pesedismului scăpat de
sub control. Anul 2015 va fi
unul greu. Iresponsabilii
au lăsat în urma lor premi-
sele unui dezastru econo-
mic care încă nu sunt cu-
noscute și înțelese de
public. Nici nu îndrăznesc
să mă uit la orizontul de
cinci ani. Mă uit la termenul
scurt și la remediile urgente
care se cer. Și nu e de glumă.

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
POLIS | 23

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

24 | POLIS

Anul 2014:
încheierea unui ciclu
Sorin Bocancea

A
nul 2014 a fost pentru România, ca și pentru întreaga Europă, unul al încheierii unui ciclu. Fiecare dintre
entitățile politice care ne interesează au traversat momente ce jalonează schimbări. În Uniunea Europeană,
în România, în Republica Moldova și în Ucraina au avut loc alegeri. Însă nu alegerile în sine sunt importante,
cât contextul în care ele au avut loc.

„Reaprinderea” Războiului Rece Ucrainei au fost garantate de SUA, străin față de Europa, pentru că în

D
upă 25 de ani de la căderea
regimurilor comuniste din
Europa de Est, au revenit pe
scena politică pericole care, în ulti-
mul sfert de secol, au stat în amor-
țire. Evenimentul ce a marcat înche-
ierea acestui ciclu este invadarea
teritoriului Ucrainei de către trupele
rusești. Acest gest poate fi compa-
rat ca gravitate cu cel din perioada
brejnevistă a invadării Cehoslovaciei,
apă­rând ca o reminiscență a politicii
discreționare a URSS. S-au adus în
discuție mai multe argumente: pe de
o parte, dreptul istoric al Rusiei asu-
pra Crimeii, dreptul Rusiei de a-și
proteja conaționalii oriunde s-ar afla
și dreptul Rusiei de a recupera ceea
ce a pierdut odată cu destrămarea
URSS; pe de altă parte, suveranitatea
Ucrainei, garantată de marile puteri
ale regiunii, respectarea opțiunii
proeuropene a populației Ucrainei,
necesitatea reformării sta­tului ucrai-
nean grav afectat de corupție, un fla-
gel specific statelor postcomuniste.
Din aceste dezbateri reies câteva
întrebări de o mare gravitate:
1. Câtă durabilitate are ga­ ran­
tarea suveranității unui stat de către
marii jucători geostrategici? Inde­
pendența și integritatea teritorială a
Marea Britanie și Rusia prin Acordul
de la Budapesta, iar în cazul anexării
Crimeii de către unul dintre garanți
ceilalți doi nu au avut prea multe de
spus.
2. Până unde poate un stat să in-
voce apărarea drepturilor conaționa-
lilor care sunt cetățeni ai altor state?
Fiecare stat poate să invoce acest
principiu, pe baza căruia ar putea să
revendice teritorii cu populație com-
pactă de conaționali.
3. Care sunt limitele între care
pot reacționa instituțiile internațio-
nale în astfel de cazuri precum cel al
Ucrainei?
Situația din Ucraina a generat re-
acții din partea marilor jucători ge-
ostrategici din zonă. Aceștia au fost
aspru criticați pentru lentoarea cu
care au reacționat și pentru o anumi-
tă slăbiciune manifestată față de
unele acțiuni ale Moscovei. Măsurile
marilor jucători au fost atât de factu-
ră economică, cât și strategică (decizii-
le luate la Summitul NATO din Țara
Galilor). Chiar dacă reacțiile acestor
jucători nu au fost pe măsura indig-
nării și așteptărilor opiniei publice,
ele au dat dovadă de înțelepciune.
Situația din Ucraina trebuie tratată
cu prudență și totodată cu fermitate.
Rusia nu poate fi considerată un
ultimul sfert de secol s-au creat de-
pendențe dramatice ale statelor eu-
ropene față de resursele ei.
Retragerea din Europa a trupelor mi-
litare ale Rusiei a fost dorită, însă re-
tragerea petrolului, a gazelor și a
energiei electrice, nu.
La 25 de ani de la căderea Zidului
Berlinului asistăm la o mutare a
Cortinei de Fier în Ucraina. Se vor-
bește tot mai mult despre revenirea
la vocabularul Războiului Rece, pentru
că Rusia a depășit „linia roșie”. Însă
noua variantă a Războiului Rece nu
mai poate fi la fel cu cea de acum ju-
mătate de secol, cel puțin din urmă-
torul motiv: nici una dintre părți nu
mai vorbește în termeni absoluți.
Apoi, cel puțin în istoria postbelică a
Europei am văzut că un factor de
progres în sensul păcii l-a constituit
schimbarea generațiilor politice.
Nici Putin nu e veșnic, iar progresul
tehnic a rupt dependența informați-
onală a populației de mijloacele de
informare oficiale, lucru valabil pen-
tru toți liderii politici.
Calea europeană a Republicii
Moldova
Evenimentele din Ucraina au avut
și o finalitate bună pentru unele sta­
te din fosta URSS ce și-au dorit

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

POLIS
semnarea acordurilor de cooperare
cu Uniunea Europeană. Este și cazul
Republicii Moldova. Fără pericolul
rusesc în zonă, Moldova ar fi rămas
uitată în continuare la poarta UE, cu
cererea în mână. În acest caz, eveni-
mentele din Ucraina au avut rolul de
accelerator al istoriei. După momen-
tul Vilnius, pe 13 noiembrie 2014,
Parlamentul European a votat
Acordul de asociere a Republicii
Moldova la Uniunea Europeană.
Semnarea acestui document este
decisivă pentru parcursul european
al Moldovei. La Chișinău, se spune
în mod autoironic: „Noi nu facem po-
litică, ci geopolitică”. Iată că, de
această dată, geopolitica a fost fastă
pentru destinul tânărului stat post-
sovietic. În acest parcurs, Uniunea
Europeană și România au responsa-
bilități uriașe, pentru că dincolo de
Prut sunt din ce în ce mai mulți
cetățeni români, deci europeni. Însă
viteza cu care se va produce europe-
nizarea Republicii Moldova este de-
cisă la Chișinău. Această fericită
conjunctură geopolitică cu îmbucu-
rătorul ei rezultat trebuie dublată de
un efort susținut al responsabililor
nr. 188-189
de la Chișinău pentru ca Acordul să
capete consistență.
Este clar că Republica Moldova
se află în cel mai bun moment al ei
de la înființarea ca stat. În acest con-
text, și României îi va fi mai ușor în
misiunea de menținere a stabilității
la granița de est a UE.
UE în an de alegeri
În acest an, europenii au avut de
făcut mai multe alegeri. În primul
rând, a fost vorba despre alegerile
europene curente, fiindcă s-a înche-
iat mandatul celor care au trecut
Uniunea Europeană prin criză. Comi­
sia Barroso a avut un mandat foarte
greu, pentru că înaintea crizei din
Ucraina despre care am vorbit a fost
criza economică.
O mare încercare pen­tru Uniunea
Europeană, pentru solidaritatea ei fi-
nanciară, pentru că la masă au stat și
state care au mințit. Cazul Greciei a
însemnat un mare test pentru UE,
pentru că pericolul a fost dispariția
încrederii între parteneri.
Criza economică a scos la supra-
față și alte crize, menținute până acum
în limite ce nu au creat probleme.
Alegerile din UE au adus în față un
| 25
puternic curent naționalist, în vari-
anta lui xenofobă. Criza economică
și autoizolarea birocrației de la
Bruxelles au readus în spațiul public
mesaje pe care europenii le credeau
ca aparținând trecutului. Totuși, ma-
joritatea europenilor au ales mesaje-
le partidelor democratice.
O altă alegere ce i-a privit pe toți
europenii a fost cea făcută de comu-
nitățile cunoscute ca optând pentru
separarea de autoritatea statului na-
țional. Referendumul din Scoția a fost
privit cu emoție de europeni, pentru
că miza lui a constat îndeosebi în ceea
ce s-ar fi putut declanșa în întreaga
Europă dacă rezultatul ar fi fost pen-
tru separare. În contextul în care
Rusia încurajează separatismele pen-
tru a putea justifica acțiunile din
Ucraina, pericolul a fost mare. Ne
puteam aștepta oricând la un reviri-
ment al separatismelor în zona veș-
nic vindicativei Ungarii și la un val de
separatisme în întreaga Uniune. Nici
referendumul din Catalonia nu este
de neglijat, chiar dacă a fost doar con-
sultativ. Este clar că noua guvernare
de la Bruxelles trebuie să lucreze pentru
micșorarea deficitului ideologic al UE.
www.revistatimpul.ro
26 |
România: justiție și alegeri
Pentru România, anul 2014 este
unul plin de evenimente care îi vor
marca următorii ani. Criza din
Ucraina a făcut din țara noastră un
aliat foarte important pentru SUA.
După ani de zile de ironii, responsa-
bilii euro-atlantici au luat în serios
nevoia unei strategii de securitate a
zonei Mării Negre.
Există voci care leagă strângerea
relațiilor dintre SUA și România de
marșul triumfal al justiției. 2014 este
anul în care personaje ce au dominat
și chiar au infestat viața publică din
România ultimului sfert de secol
(Voiculescu, Hrebenciuc ș.a.) au fă-
cut cunoștință cu mediul carceral.
Persoane ce păreau intangibile au
ajuns după gratii, iar altele au mers
destul de des la DNA să dea seamă
pentru fapte de natură penală.
Este evident că evenimentul pen-
tru care s-au consumat cel mai mult
energiile politice a fost alegerile pre-
zidențiale. Dar el a fost precedat de
anumite acțiuni politice care au dus
la actualul rezultat. Ruperea USL a
fost primul dintre ele. După ce
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
candidatul anunțat și prea mult ero-
dat, Crin Antonescu, s-a retras din
cursă, s-a produs ceea ce era de pre-
văzut: intrarea în cursă a lui Victor
Ponta. Pentru victoria acestuia s-au
mobilizat resurse uriașe și s-au emis
acte normative neconstituționale,
cum este ordonanța ce a permis tra-
seismul politic al aleșilor locali.
Minciunile emise în mod repetat și
aroganța au creat un val de nemulțu-
mire față de Premier. Dar acesta s-a
activat în ziua primului tur al alegeri-
lor, când s-a văzut organizarea defec-
tuoasă a alegerilor în diaspora.
Premierul știa că de acolo nu îi vor
veni voturi, motiv pen­tru care nu a
luat măsurile necesare exercitării
dreptului la vot al românilor din afa-
ra granițelor. Acest gest a provocat o
reacție puternică, ce s-a mutat de pe
rețelele de interacțiune socială spre
secțiile de votare.
Victoria lui Klaus Iohannis cu un
scor zdrobitor arată dorința de
schimbare pe care o are electoratul.
După doi ani și jumătate în care, în
loc de gesturi politice responsabile,
guvernanții au repetat la nesfârșit
POLIS
„Jos Băsescu!”, electoratul a sancțio-
nat. Este o misiune grea pentru pre-
ședintele ales să dovedească faptul
că ar fi meritat să câștige și cu un vot
pozitiv. Primele lui gesturi sunt pro­
mițătoare: a cerut deja Parlamentului
să pice legea amnistiei, iar acest fapt
s-a și petrecut, trimițând „marțea nea-
gră” a democrației în istorie. Rămâne
de văzut cât timp își va menține fer-
mitatea și dorința de a reprezenta o
Românie a statului de drept.
2014 a fost un an plin de eveni-
mente cu mare importanță pentru
regiune și pentru România. La 25 de
ani de la căderea comunismului,
România a ales un președinte ce apar-
ține unei minorități naționale și reli-
gioase. În anii ’90, așa ceva era de
neconceput. De asemenea, în acea
peri­oadă nu se putea concepe sem-
narea acordului de asociere a
Republicii Moldova la UE. Dar tot în
2014 Rusia a invadat Ucraina, fapt
greu de conceput, și discursurile xe-
nofobe s-au auzit în UE.
Se încheie un an al unor eveni-
mente majore, unele bune, altele mai
puțin bune, care deschid un nou ciclu.
FOCUS | 27

Ochiul și urechea Andrei C. șerban

N
u știu cu certitudine dacă, la ora actuală, în
ceea ce privește reactivitatea publicului, critica
(mai) este considerată „cenușăreasa” literaturii,
dar pot fi sigur de mefiența cititorului (fie el cât de versat)
pus în fața unei lucrări închinate scriitorilor canonici.
Angelo Mitchievici, în schimb, nu pare să fie preocupat
de riscul de a se complace într-o serie de stereotipii critice
în momentul când ne aduce în atenție cea mai recentă
lucrare a sa, Caragiale după Caragiale. Arcanele
interpretării: exagerări, deformări, excese, unde își
propune să contureze o strategie de lectură inedită în
cadrul receptării operei caragialiene. Și pe bună dreptate.

E
seul ni se înfățișează ca un
exercițiu de admirație antre-
nant, care vizează coordonate-
le de percepție ale cititorului actu-
al, aflându-se mereu în vecinătatea
exigențelor definitorii pentru omul
contemporan.
Nu întâmplător, Angelo
Mitchievici trasează un itinerar care
transcende actul lecturii, aparent, în
sens invers: dinspre cititor înspre
operă. Miza lucrării de față nu devi-
ne, în schimb, reinventarea/redesco-
perirea unui Caragiale adecvat exi-
gențelor contemporaneității, ci
identificarea unui tipar terminolo-
gic, pe baza căruia ni se relevă struc-
tura de o precizie „monstruoasă” a
operei acestuia. Oprindu-se asupra
acestei observații, lucrarea de față își
începe demersul critic pe baza stu-
diului lui Jean Clair dedicat mon-
strului, în care conotațiile acestui
concept sunt relevate într-o manieră
edificatoare. Astfel, „monstrul e un
avertisment”, un produs cultural
care arată cu degetul urâțenia lumii
exterioare și, totodată, își justifică
propria diformitate prin raportarea
permanentă la standardele de repre-
zentare a realității imediate. „Văzul
monstruos” – clișeul care avea să de-
finească cinismul caragialian în ca-
drul receptării critice – devine concep-
tul central al lucrării prezente, în care
se manifestă, pe de o parte, calita-
tea percutanței discursului literar,
iar pe de altă parte, deconspirarea
unui context extraliterar deficitar.
Construindu-și argumentația pe
baza acestui filtru de receptare,
Angelo Mitchievici ne oferă în car-
tea sa un Caragiale „senzitiv”, a cărui
actualitate și savoare literară se ma-
nifestă printr-o lectură participativă,
de tip sinestezic. De altfel, o bună
parte a argumentației prezente se
fundamentează pe determinarea
unor coordonate care ne prezintă un
Caragiale vizual și auditiv, un scrii-
tor a cărui percepție cinică se află
mereu în vecinătatea interacțiunii și
explorării prin simțuri.
„Je ne suis qu’un œil”, spunea
Monet, pe a cărui butadă Angelo
Mitchievici pare să-și reconstituie
exegeza asupra senzorialității aucto-
riale, continuând oarecum studiile
anterioare dedicate operei caragialie-
ne, dintre care cel mai evident ne
apare proiectul lui Florin Manolescu.
Monstruozitatea caragialiană se ma-
nifestă deci prin privilegierea unei
acuități senzoriale transpuse în plan
scriptural.
Opera lui Caragiale este privită
ca un monument al lucidității consti-
tuit pe o exacerbare a ochiului și a
urechii, utilizate pe post de instru-
mente de receptare și de sondare a
realității. Particularitatea acestei
opere rezidă în calitatea autorului de
a surprinde configurația microcos-
mosului, neezitând să demaște cari-
caturalul ca structură de adânci-
me a corpusului social. Astfel,
Angelo Mitchievici, în definirea
instrumentelor de analiză la nivel
microstructural, își îndeamnă citito-
rul să-l descopere pe Caragiale așa
cum ar privi contextul social cu aju-
torul unei lunete. Ca urmare, ne con-
fruntăm cu un soi de postulat ce vine
să definească specificul unui scriitor
a cărei acuitate senzorială capătă
proporții monstruoase: „Augmen­
tările sau minimalizările conduc la
un efect care ține de pierderea rapor-
turilor armonice, constitutive, la o
dereglare a scalei, la o perspectivă
hipertrofiată sau atrofiată. Miopia și
hipermetropia sunt vectorii unei sensi-
bilități în lumea literaturii, private sau
augmentative, ambele sunt deforma-
toare, ambele sunt circumscrise unei
optici particulare, aceea a autorului”.
Tot astfel, discursul critic apare
pentru a calibra aceste percepții sen-
zoriale, în încercarea scriitorului de a
decodifica modalitățile de raportare
ale lui Caragiale la propria realitate.
Fără să-și definească într-o aseme-
nea manieră propriul eseu, Angelo
Mitchievici își constituie argumen-
tația pe baza unui soi de microscopii
inverse, în sensul de redefinire poie-
tică a configurării microcosmosului
în plan literar. Evident, reversul se
aplică: scriitorul monstruos nu poate
fi deconspirat decât de un cititor a
cărei percepție tinde spre o agerime
senzorială de sorginte monstruoasă.
Studiul lui Angelo Mitchievici se
încadrează, astfel, în categoria acelor
cărți care își învață cititorul cum să-
și ascută simțurile, în cadrul unui
exercițiu de lectură elegant și
empatic.

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

28 | FOCUS

Caragiale
reloaded Ioan șerbu

S
pune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun dacă a rămas Caragiale contemporanul nostru. Un raționament
facil? Până la urmă, toți suntem înconjurați de toți ceilalți, iar în această scurtă (dar, ca de fiecare dată,
intensă) perioadă, ne vom fi îndreptat cu toții privirea spre alegeri, de unde spiritul dramaturgului răz‑
bate cel mai acut. Dar să ne-nțelegem: spiritul dramaturgului sau al personajelor? Al lor sau al epocii din
care au fost desprinse și apoi zugrăvite? Poate al naratorului uneori? În sfârșit, în altă paradigmă, spiritul
„obscurității” unei epoci, grotescul ei, surprins prin lentila deformatoare a „văzului monstruos”?

Î
nsuși moștenitul epitet caragi-
alian (unul deloc flatant, cu tot
bagajul comic ce l-a generat),
asociat frecvent cu actanți ai unor
evenimente contemporane, dezvălu-
ie o viziune extratemporală a scriito-
rului asupra unor condiționări iden-
titare. Poate fi primită existența unui
Caragiale, într-o cultură, cu recunoș-
tință și, totodată, cu un oarecare gust
amar? Desigur, cu asupra de măsură.
Analiza lui Angelo Mitchievici,
pe teme adânci de redescoperire,
exegeză și, după caz, supra-interpre-
tare, devoalează subtilități de creație
și îl repoziționează cu abilitate pe
clasic-modernul Caragiale față de opi-
niile vechi și noi ale comentatorilor
operei. Ca niște exerciții firești și abun­
dente, argumente de literatură compa-
rată, explicații morfologico-fonetice,
aprofundări terminologice vin să in-
soliteze uneori, alteori să fixeze tră-
sături ale unui portret care cu greu
poate fi vreodată conturat definitiv.
Tocmai de aici răspunsul la întreba-
rea: „De ce, azi, Caragiale?”.
Hermeneutica propusă de Angelo
Mitchievici, întinderea spațiului de cu-
legere a referințelor și, acolo unde
nu mai găsește un punct solid, intui-
ția trimit la studiul pe marginile unui
fenomen sau la comprehensiunea
unei științe ca punct de hotar al cu-
noașterii. Al unei cunoașteri, revin, ca
profil etnic, al unei asumări. Am fost
caragialieni dinainte de Caragiale,
fără să știm atunci care e cuvântul care
ne descrie și ne cuprinde substanțial.
Chiar dacă nu aceasta este miza isto-
ricului literar, filozofic și sociologic
ne interesează, așa cum ne interesea-
ză și în ce măsură Caragiale ar mai fi
fost Caragiale dacă nu s-ar fi născut
în Prahova.
Relevant însă în arcanele inter-
pretării lui Angelo Mitchievici este
faptul că acesta sintetizează nuanțe,
puncte de vedere, receptări, utilizări
dintre cele mai eterogene. Cum sunt,
de exemplu, cele patru tipuri de „uti-
lizatori” ai operei lui Caragiale, res­
pectiv cei care îl văd pe dramaturg
ca vindecător al tarelor românești,
apoi cei care l-au folosit în scop ideo-
logic, cei care îl înțeleg ca un promo-
tor al minoratului, bufoneriei, pro-
vincialismului și, în sfârșit, cei
pentru care caragialismul în contem-
poraneitate reprezintă un exces,
drept pentru care opera trebuie reda-
tă timpului ei și literaturii. Oricare ar
fi modelele de înțelegere, de cele mai
multe ori, sunt instabile, în funcție
de lecturi. Nici o instanță nu este
imuabilă, așa cum nici Caragiale
însuși nu știm cu adevărat ce este:
dramaturg, nuvelist sau poet? Vizionar
genial sau stăpânit de o sensibilitate
nervoasă patologică? Personalitate
burlesc frivolă sau, deși nevorbitor
de germană, autoexilat la Berlin? De
la scuză la cauză, de la definiție la pre-
text, Caragiale poate încăpea în ori-
ce haină.
Cu aceeași acribie argumentati-
vă, istoricul literar extrage toate
efectele din deformările lupei impu-
se de prea-cunoscutul „simț enorm și
văz monstruos”, așadar din „imperiul
simțurilor”, iar lexicul cu care valori-
fică demonstrațiile e de esență tare:
redimensionarea realității, comic de
o cruzime latentă, sadism, cruzime
deliberată, gură de umbră, izbăvire
estetică a urâtului ș.a.
Superficialitatea tragică, așa cum
refuzau să o vadă cerchiștii, este re-
contextualizată de Angelo Mitchievici
pe dimensiuni distincte, exploatate
până la ultimele sensuri pe care
acestea le pot oferi. Tocmai de aceea,
Caragiale după Caragiale nu va fi o
lectură de relaxare, ci una pentru
care e musai să-ți oferi timp de re-
flecție și, în majoritatea cazurilor,
acordul asupra concluziilor.

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

ANCHETĂ | 29

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

30 | ANCHETĂ

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

ANCHETĂ | 31

Caragiale
după Caragiale

C
ea mai recentă carte a lui Angelo Mitchievici are
drept subiect literatura lui Caragiale. Mitchievici este
primul dintre criticii debutați după anul 2000 care
se ocupă, pe lungimea unei cărți întregi (Caragiale
după Caragiale. Arcanele interpretării:
exagerări, deformări, excese), de Caragiale-tatăl (după ce a scris o
altă carte despre fiu). Ceea ce dovedește că forța de atracție a mitului
caragialian e încă intactă. Am întrebat câțiva critici din generații
diferite ce cred despre Caragiale al lui Mitchievici – sau despre
Caragiale în general. Iată răspunsurile lor.

Pagini coordonate de Radu Vancu

„Cinste și gramatică”
Ioana Pârvulescu

P
oate că lucrurile cele mai im-
portante și mai actuale sunt
legate de gazetărie. Azi s‑a
păstrat aproape totul din perioa-
da aurorală a gazetăriei, când totul
„mergea” în presă, doar ca să se um-
ple pagina, când totul era exage­rat,
semidoct, administrativ, te­ legrafic,
ajustat… ca la gazetă. Personajul ge-
neric al lui Caragiale – fie el și ne-
văzut, neau­zit, totuși de față – este
gazetarul care ia notițe. Naratorul
lui omniprezent și omni­potent e zia-
ristul (entuziast, dar necopt, ridicol,
cu expresivitate involuntară).
S‑a păstrat, de aseme­nea, proble-
ma contextului istoric/politic: „E
foarte greu, așa gândesc eu, să scrii
românește; nu doar pentru limba ro-
mânească, fiindcă și în limba noas-
tră se poate spune frumos orice ade-
văr; ci pentru lumea românească, în
fața căreia nu orice adevăr trebuie
spus”, scria Caragiale în Universul, un mare ziar. Nimeni n‑a vrut să
la 9 iunie 1900. m‑asculte. Și‑ați pierdut mult, să mă
Și, nu în ultimul rând, pentru că crezi. Cinste și gramatică – acestea
vom mai conviețui încă multă vre- sunt cele dintâi condiții ale unei pre-
me cu presa, e bine să ne amintim se bune. Cine vrea poate să aibă și
măcar de două pretenții, numai idei. Dar nu e obligator.”
două, pe care le avea I.L. Caragiale
de la gazetarul român. Ele se află în-
tr‑un fragment memorialistic al lui
Petre Locusteanu, care a luat odată
masa cu el la Blaj și l‑a întrebat ce
crede despre ziarele vremii. „Nu‑mi
place”, spunea el. „E o presă de ca-
lomnie. Calomniază lumea și strică
gramatica, presa din România. E un
meșteșug greu, gazetăria, mă! Să mă
întrebați pe mine cât de greu e! Ca
să luminezi pe oameni, trebuie să fii
întâi tu luminat. Să cunoști multe, să
cugeți adânc, să alegi, să cerni și să
dai publicului gând bun, în fraze
bune, care să slujească de model.
Așa înțeleg eu gazetăria! […] Am ce-
rut bani ca să înființez în București

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

32 |
Caragiale prin
șanse compensatorii
Marius Miheț
T
oate calitățile exegezelor postdecembriste se regă-
sesc în cartea lui Angelo Mitchievici și nici unul din-
tre defectele lor. Caragiale după Caragiale. Arcanele
interpretării: exagerări, deformări, excese poate fi alăturată
oricând acelei categorii de eseuri critice pe care le citești
cu desfătare hermeneutică. Incitantă și expresivă, cartea
reușește să aducă în prim-plan un Caragiale preocupat de
clișeu și excese, de extravaganțe lingvistice și deformări
identitare, numaidecât necesare oricărui reflex mentalitar.
Așa cum îl citește Angelo Mitchievici, Caragiale rămâne
prin excelență legatarul moral ce declanșează în noi deopo-
trivă disconfortul și exasperarea.
Două idei majore domină discursul lui Angelo
Mitchievici. Prima se insinuează din opiniile lui Giorgio
Agamben. Importă felul în care contemporanul se identifi-
că cu timpul său în ipostazieri ale depășirii epocii. De aici și
sentimentul că iregularitățile unei civilizații, așa cum a per-
ceput-o Caragiale, devin productive doar ca modele ale
unor fracturi spectrale. Angelo Mitchievici e interesat în
analiza acestui tip de traseu hermeneutic de, i-aș zice,
’Nea Iancu-Azi
Călin-Andrei Mihăilescu
E
bizi azi, natura plânge, dar mai mult Caragiale de-
cât acum, decât vara trecută și de când te știu, n-am
apucat. Doar șozul român e opera lui postumă; doar
Caragiale-i alegoria, arca-n care se-mbarcă și-mbracă azi-
ul românesc de la Big-Bang și pân’ la tine; doar, mai abitir
decât Ion Popescu-Gopo și strada Barbu Văcărescu-Jadis,
’Nea Iancu-Azi viază, suferă și se-nmulțește. „Azi”, ca „eu” și
„tu”, e-un index: se aplică universal și se implică individual,
ca orice etiChetă de Abziehbildungsroman – formă dezlipi-
tă de fond de aburul de-obor ce se ridică din smârc (către
cer, c-acolo să-l prefacă-n smirnă flirtu’ sacrosanct). Ferecați
în azi ș-isterici cum înoată cu buze plescăinde deasupra
apei noe în vagă căutare de stăpân, oamenii lui Caragiale
se fredonează; l-au găsit pe stăpân, l-au renegat și-și smulg
oful ca pe-un coș – „Caragiale! Caragiale!” („Malkovich!
Malkovich!”) –, un pleonasm cu centrul apelpisit peste tot și
circumferința rătăcită. „Ce-aș mai vrea dac-aș putea!”, îngâ-
nă boborul cu sângele-nfricat că e amestecat, dar bubuind
aritmic întru resentiment: „Unde-i Caragiale (Țepeș Vodă,
Carol I, unchiu’ Titi) să-i aia pe ei de ciocoi?”.
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
ANCHETĂ
dezobscurizarea epocii. Prin aceasta se înțelege inclusiv o
estetică a râsului. Între cei care au râs prea mult și cei care
nu mai știu să râdă. Cu alte cuvinte, autorul vrea să prezinte
cititorului actual ce anume generează mereu urgența iden-
tificării cu Caragiale.
A doua idee se centrează în jurul unei expresii cumula-
tive: „simț enorm și văz monstruos”. Celebra formulă cara-
gialiană este înțeleasă de Angelo Mitchievici ca un dispozi-
tiv al dereglării sistematice a tuturor simțurilor, pornind fie
de la exagerarea unui simptom senzorial, fie de la unul ling-
vistic. De bună seamă că cititorul este obligat la relectură.
Altminteri, crede Mitchievici, sensuri nebănuite rămân as-
cunse pentru totdeauna, ca și – foarte important! – tensiuni-
le dialectice activate între etajele lecturii.
Cum instrumentarul critic caragialian a forfecat mult și
mărunt texte și discursuri dintre cele mai exotice și nepro-
ductive, de cele mai multe ori, e firesc să ne întrebăm, odată
cu Angelo Mitchievici, ce anume conservă atât de limpede
tot ce a scris Caragiale. Să fie bășcălia, mereu acidulată în
naturelul nostru balcanic? Să fie ecarisajul lingvistic? Sau
deformarea sistematică a ființei prin simulacru? Interpre­
tările sunt, fără excepție, spumoase și credibile, căci Angelo
Mitchievici și-a însușit o viziune proprie, elaborată vreme
îndelungată. Un exercițiu intelectual specific celor care nu
doar sunt specialiști în domeniul lor, ci care au ajuns să-l
trăiască la modul ideal-compensatoriu.
Destul cu tot și toți! Să coborâm înspre unii și una,
c-așa-i stă-n rost vieții din Caragialia în juisant desant pe
panta rhei. De cum te-au născut, te-au încălțat, te-au pus
pe schiuri și ți-au dat brânci duios la vale. Slalomezi cum
înveți și poți printre stâlpii de înaltă tensiune: pe unul
scrie Venturiano, pe-altul Ianulea, pe-un snop –
Ogretinencele. Cristiană la stânga, că ești original, să nu
intri cu capul în golul lăsat în stâlpul „Trahanache” și să te
pozeze ’mbou cu trese; cristiană la dreapta, să eviți căldu-
ra mare izvorândă din releu; stânga, fereală de securiști;
dreapta – de popiliticieni; și tot așa, accelerând cu hâc și
zvâc, până vezi prăpastia. E plină de trupuri, unele încă
unduind. Filmul vieții îți vine din față cu viteză nepoliti-
coasă; realul se scutură de ghilimetele între care fusese
pârnăiaș. Îți pui mustața lui ’Nea Iancu, a lui Charlot, a lui
Stalin; îți faci cruce cu limba; zâmbești. Strigi: „pâââr-
tieee!” Ai stil. Halucinezi. Îți faci stâlpii tăi, toteme.
Ocolindu-i, îi tragi de limbă: „Aș putea să-i fiu chiriaș bu-
năvoinței dumitale?” Ha! „Suntem otovarăși de drum.”
„Bem un amouretto?” Ai? „Cenușă trufanda sau jimbla
albă a exilului?” „Parcă ești o marionetă marinată”. Ha și
ha! „Nimicnichkeit, nene!” „Ieșiși din cacaptivitatea pre-
zentului, dragă MiRRoriță?”. Ă? „Este un dor din cash de-
dus.” Mmm! „Se scuză Dăbulenii că astfel se numesc?”
Și-uite-așa, n-ai ajuns. Iar e azi.
ANCHETĂ
Angelo Mitchievici.
Încă un exercițiu de admirație
D
espre Angelo Mitchievici,
Sorin Stoica scria prin 2003
într-o anchetă din Timpul
că are fraza cea mai elaborată din
toată generația lui și avea cea mai
mare încredere în proza lui viitoare.
Îmi place și mie foarte mult proza lui
Mitchievici, e, alături de T.O. Bobe,
Veronica D. Niculescu, Filip Florian,
Mihai Mateiu, Augustin Cupșa, unul
dintre stiliștii de forță ai prozei re-
cente. Adică unul dintre scriitorii
cu frază într-atât de personală, încât
e imediat recognoscibilă; iar a face
astfel de fraze, scrie undeva Mircea
Cărtărescu în jurnalul lui, e cea mai
importantă calitate a unui scriitor.
Însă, pe lângă scrisul lui de artist,
Mitchievici e și un campion al scri-
sului erudit; scrie cu egală compe-
tență superlativă despre arta deca-
dentă de pe la 1900, despre filmul
contemporan, despre literatură și
decadentism, despre „fizionomiile
decadente” ale lui Mateiu Caragiale,
despre modernitatea românească &
cultura faliei, despre istoria comu-
nismului românesc & universal, des-
pre postcomunismul românesc, iar
acum înțeleg că scrie o carte despre
Caragiale-tatăl. E tonic să vezi un
scriitor tânăr având expertiză în atâ-
tea domenii, e practic cel mai bun
contraexemplu care-mi vine în minte
de fiecare dată când cineva lansează
filipice împotriva prezenteismului &
inculturii junilor literatori. Prea puțini
dintre autorii filipicelor au pus vreo-
dată piciorul în continentele biblio-
grafice cartografiate de Mitchievici.
Ba mai mult, pe lângă toate astea,
Mitchievici mai e și un exemplar in-
telectual implicat. Atât instituțional,
cât și public. În ce privește implica-
rea instituțională, a făcut admirabilă
nr. 188-189
| 33
Radu Vancu
echipă cu Vladimir Tismăneanu & mai promițători poeți tineri; dacă
Ioan Stanomir la Institutul pentru nici astfel de oameni nu mai merită
Investigarea Crimelor Comunismului admirați, atunci zău că nu mai înțe-
și Memoria Exilului Românesc. Știu leg nimic.) Îmi transcriu, de aceea, cu
direct destule dintre lucrurile foarte atât mai liniștit admirația mea pen-
bune pe care le-a făcut acolo, la unele tru Angelo Mitchievici – acum, când
proiecte am participat și eu – de exem- în afara funcției de la USR nu are nici
plu, la Caravana cinematografică, o o alta, nu pot fi bănuit că fac vreo
idee a lui Mitchievici prin care a captație de bunăvoință. (Precizez re-
adus în liceele din țară filme precum pede că nu mă interesează intrarea
Katyn-ul lui Wajda, de pildă, sau în USR.) Îl admir, pur și simplu, pe
Amintiri din Epoca de Aur al lui Mun­ omul acesta – artist & erudit, dedicat
giu, iar liceenii au discutat apoi des- trup & suflet proiectelor lui private,
pre comunism și democrație. În Sibiu dar găsind și resursele de a fi o pre-
s-au ținut proiecțiile & discuțiile as- zență publică atunci când e nevoie.
tea la liceele Lazăr & Goga și am pu- Scrisul & acțiunea lui publică sunt
tut recruta de acolo câțiva membri ai dintre cele care pot da consistență
cenaclului Zona nouă, printre care și unei generații.
Vlad Pojoga, tânărul poet care acum Într-un articol recent din Româ­
conduce și cenaclul, și revista eponi- nia literară, Mircea Mihăieș spune:
me. Tot instituțional vorbind, Mitchie­ „Dacă-i ceri unui autor tânăr contem-
poran numele scriitorilor valoroși
vici e și președintele filialei Constanța
din propria promoție, vei afla cu per-
a USR. Cât despre implicarea publică
plexitate că persoana întrebată e nu
propriu-zisă, articolele lui de atitudine,
doar cea mai bună, dar și singura…
întotdeauna oneste & clare, au contat
Gelozia și ura fac ravagii”. Textul de
mereu pentru mine în găsirea punctu-
față e, totuși, o mică dovadă că lucruri-
lui just de înțelegere a lucrurilor.
le nu-s chiar așa.
Mi s-a reproșat recent că scriu
prea admirativ despre oameni. E o
culpă reală, mi-o recunosc – și o voi
practica mai departe cu impenitență.
În vremuri în care mai toată lumea
pare a ști să disprețuiască, mă simt
bine admirând. Mai ales că oamenii
admirabili nu-s prea mulți, de altfel.
În orice caz, n-am scris niciodată ad-
mirativ (chiar dacă-l admiram) des-
pre un om care mi-ar fi putut aduce
un profit social direct. Tocmai pentru
a nu putea fi acuzat că admirația mea
e interesată. (De altfel, reproșul ve-
nea în siajul unui text al meu despre
profesorii de liceu Gheorghe Cîrstian
& Emil Munteanu, care scot de câțiva
ani pe bandă rulantă unii dintre cei
www.revistatimpul.ro
34 | FILOSOFIE

Fenomenul „animal”
S
upralicitând rațiunea, sufletul, conștiința,
spiritul etc., filosofia mai veche crede că
„animalul” din om, trupul, trebuie să fie ținut
în frâu, cenzurat, educat, pentru că el e sursa
tuturor viciilor, a erorilor epistemice, a precarității
noastre ontologice. Gândirea filosofică a ratat astfel
întâlnirea cu „animalul din noi”, dar totodată cu animalul
aflat în proximitatea noastră. După ce Nietzsche a
denunțat uitarea corpului, filosofia a început să reflecteze
și asupra modului de a fi al animalelor: a eului animal și
a conștiinței, a instinctelor și a afectelor, a drepturilor
animalelor și a intersubiectivității. Toate aceste
probleme au fost dezbătute în cadrul conferinței anuale
a Societății Române de Fenomenologie (București,
5-6 noiembrie 2014), pe care o ilustrăm aici prin patru
contribuții, prezentate într-o formă prescurtată.
Pagini coordonate de George Bondor

Animalitate, în cazul empatiei cu nou-născutul,

care, deși percepe, nu știe ce anume

intersubiectivitate
și cum anume percepe, cât și în cazul
empatiei cu bolnavul psihic, care ma-
nifestă o discordanță constitu­tivă nu
Cristian Ciocan și normalitate cu privire la cutare sau cutare organ

Î
n câteva dintre textele sale din
anii 1920, Husserl caracterizează
animalul drept un om „anormal”.
Această perspectivă ar putea fi rapid
catalogată ca reziduu arogant al an-
tropocentrismului. Însă observațiile
lui Husserl au deschideri foarte fer-
tile, care pot să ne pună în gardă cu
privire la modul în care atribuim în
chip necritic lumii animale structuri
de sens specific umane. Aceste des-
chideri nu pot fi surprinse decât dacă
avem în vedere modul în care se con-
stituie, în structurile sale de bază, in-
tersubiectivitatea om-animal, înțelea-
să ca „modificare anormală” a relației
intersubiective interumane. Relația
cu animalul nu este însă singura for-
mă de „intersubiectivitate anormală”
pe care Husserl o discută, alături de
ea fiind puse în discuție, ca forme
distincte de anormalitate, raportul cu
copilul nou-născut și cel cu bolnavul
psihic. Caracterul neobișnuit al aces-
tei înșiruiri de „anormalități”  – animal,
copil nou-născut, nebun  – poate fi mai
lesne înțeles dacă avem în vedere
contextul teoriei husserliene a nor-
malității, în cadrul căreia termenul
„anormalitate” este folosit în sens
tehnic și neutru, în orice caz nepeio-
rativ. Miza acestui uzaj tehnic al ideii
de normalitate vizează modul în care
lumea comună se constituie prin in-
termediul empatiei în cadrul relației
intersubiective. Or, o relație intersu-
biectivă este „normală” atunci când
celălalt este descoperit empatic ca
având o structură corporală simila-
ră cu a mea, o tipicalitate perceptivă
asemănătoare cu a mea, o constanță
tipică a organelor de simț, ceea ce
îmi permite să sesizez empatic o func-
ționalitate perceptivă corespondentă
cu aceea pe care o cunosc pe cont
propriu, la persoana întâi, în sfera
mea imanentă de experiență. Doar o
atare similaritate corporală îmi per-
mite să constat că diversele lucruri
întâlnite în lume sunt copercepute
în mod concordant, că modurile lor
de apariție se confirmă reciproc, în
așa fel încât să se poată constitui o
lume comună, pornind de la care eu
pot să justific în chip subiectiv și cert
geneza de sens a lumii obiective. Or,
o atare concordanță de sens este de-
ficientă, modificată sau alterată atât
perceptiv, ci cu privire la faptul său
de a fi în lume ca întreg. Totodată,
și în cazul animalului este posibilă
doar o empatie modificată, deoarece
sunt necesare o serie de modificări
transcendentale ale sensurilor cor-
porale ce constituie raportul spontan
empatic cu animalul: nu pot acorda
un sens perceptiv labelor câinelui
decât modificând în prealabil sensul
pe care îl atribui „piciorului uman”,
cum nu pot înțele­ge ciocul păsărilor
decât modificând în prealabil sensul
uman al „gurii”. Trebuie deci să mo-
dific spontan, în prealabil, sensurile
tipicalității corporale specific umane,
care se constituie în mod originar și
normativ în sfera mea primordială de
experiență, pentru ca o ființă de tip
animal să poată căpăta sens în înțeles
fenomenologic. În acest orizont pri-
mordial al experienței, orice animal
pe care îl întâlnim este perceput ca
o modificare a „tipului originar om”,
așadar ca o anormalitate, care este,
desigur, reintegrată în cadrul siste-
mului perceptiv normal. Iar empatia
cu animalul nu se poate constitui de-
cât privativ, pornind de la empatia cu
omul normal.

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

FILOSOFIE
Subiectul animal
Mădălina Diaconu
R
evenirea în forță a „chestiu-
nii animale” a reaprins dez-
baterea în jurul „zoofobiei”
umanismului, pozițiile variind între
proclamarea intrării în postuma-
nism și salvarea umanismului prin
depășirea concepției carteziene a
animalului-mașină (Luc Ferry) și
prin subordonarea sa eticii (Hans
Werner Ingensiep, Heike Baranzke).
În centrul discuției se află problema
dacă animalul, ca subiect de cerce-
tări filosofice, poate fi cu ade-
vărat un subiect. Răspunsul
la întrebare depinde de inter-
pretarea facultăților sale cog-
nitive, emoționale și morale și
are implicații practice pentru
legiferarea drepturilor anima-
lelor (Tom Regan) sau pentru
adoptarea unui regim vegeta-
rian (Peter Singer). Evident,
recunoașterea animalului – cel
puțin a unor specii – drept
subiect angajează și aspecte
antropologice, referitoare la
depășirea naturii prin „natura
umană”. Iar distincțiile din-
tre om și animal conduc fie
la o viziune asimilaționistă,
care identifică deja în regnul
animal forme incipiente ale
facultăților umane, precum
spirit, limbaj, voință, persona-
litate ori chiar altruism, fie la
un model diferențialist, după
care apariția omului a marcat
un salt calitativ ireductibil la istoria
naturală a speciilor. Așadar gândirea
contemporană are de optat între teza
continuității evoluționiste, îmbrăți-
șată de zoologie și de filosofia „na-
turalistă”, și paradigma diferenței
radicale, ca mainstream al istoriei
europene a filosofiei, reprezentată
nr. 188-189
exem­plar în antropologia filosofică
interbelică de Heidegger, Scheler,
Plessner ori Blaga.
Cum se poziționează însă feno-
menologia în contextul actual, în
care filosofia continentală este supu-
să unei duble presiuni în teoretiza-
rea diferenței antropologice, atât din
partea biologilor și a etologilor, care le
reproșează filosofilor o „aroganță
umanistă” (Konrad Lorenz), cât și
din partea eticii animale, raliate
unor tradiții non-continentale? Așa-
numita filosofie contemporană a
animalității fie ignoră fenomenolo-
gia (Markus Wild), fie, dimpotrivă,
plasează gânditori apropiați de fe-
nomenologie, precum Jakob von
Uexküll, Helmuth Plessner sau
Hans Jonas, în avangarda celor ce
| 35
concep animalul drept subiect. Tot
astfel, fenomenologia a oscilat în ce
privește receptarea teoriilor din zoo-
logie, etologie și primatologie:
Derrida îl elogiază pe Heidegger
pentru vastele sale cunoștințe de bi-
ologie, Scheler cunoaște experimen-
tele gestaltiștilor, iar Erwin Straus
critică minuțios teoria reflexului
condiționat. Dimpotrivă, generațiile
următoare virează în direcția studii-
lor culturale despre animal (Animal
Studies), precum Walter
Biemel, inspirat de Kafka,
Emmanuel Levinas, într-o
amintire cu reminiscențe bi-
blice, ori Derrida însuși, care
legitimează exclusiv surse
mitologice, literare și, evi-
dent, din tradiția filosofică.
Mai mult, nici până acum fe-
nomenologia n-a putut depă-
și o ambiguitate funciară:
deși trăsăturile comune
omului și animalului și me-
canismul empatiei au câști-
gat în importanță, se reafir-
mă totodată, în noi haine
conceptuale, o diferență an-
tropologică radicală. Și chiar
dacă unii fenomenologi
menționează explicit rele-
vanța subiectului animal
pentru clarificarea „esenței”
umane, proiectul unei feno-
menologii a animalității se
lovește în primul rând de
propria metodă, care presupune o
perspectivă la persoana întâi și, ca
atare, o determinare principial pri-
vativă a animalului. Subiectul ani-
mal rămâne o provocare la adresa
fenomenologiei, chiar și atunci când
aceasta renunță la conceptul de
subiect.
www.revistatimpul.ro
36 | FILOSOFIE

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

FILOSOFIE | 37

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

38 | FILOSOFIE

Despre non-uman
O interpretare fenomenologică
a romanului Animalul inimii
de Herta Müller
Laura T. Ilea

I
nterogațiile asupra animalității conduc implicit la non-umană care asigură supraviețuirea, tot atât de impe-
problema limitelor umanului. În contextul crizei rativă ca și puterea discreționară a dictatorului. Animalul
umanismului, se impune întrebarea dacă discursuri- inimii e în egală măsură regenerator și destructiv. Din
le actuale, fie ele fenomenologice, politice sau etice, mai punct de vedere fenomenologic, se poate spune că toc-
pot să acopere multiplicitatea formelor vitale. Nu cum- mai acest abis deschis între om și animal, în care omul se
va avem nevoie să concepem o nouă formă de gândire privește ca într-o oglindă, poate, în condiții extreme,
asupra animalului, prin intermediul unor noi limbaje, atunci când el e redus la condiția lui animalică, reformu-
al unor noi opere de artă sau filosofii, într-o perspectivă la carcasa corporală a rezistenței interioare și în cele din
post-liberală și post-umanistă? urmă condiția lui umană. Animalul inimii e neliniștitor
Intenția mea în analiza romanului Animalul inimii de pentru că e singurul care poate supraviețui fără lume,
Herta Müller se înscrie într-o astfel de direcție, plasân- fără sine și fără ceilalți.
du-se sub lupa a ceea ce Derrida numea „întâlnirea între-
ruptă cu animalul”, suferința care provoacă gândirea.
Acest domeniu abisal al relațiilor dintre om și animal –
finitudinea și expunerea corpului la suferință – ține de
domeniul non-cuantificabilului, respins de filosofia mo-
dernă, care e cu precădere interesată de indubitabil.
Exercițiul pe care autoarea îl dezvoltă în Animalul ini-
mii e similar celui despre care vorbește Derrida; el se con-
centrează asupra faptului de a fi expus, precum un animal,
în nuditatea sa, indezirabilă pentru majoritatea filosofilor.
Forța privirii Hertei Müller în acest roman rezidă în a
plonja până acolo unde omul cultural e pulverizat, unde
tot ceea ce rămâne e această forță vitală, animală, vulne-
rabilitatea extremă, capabilă să traseze terenul unei ex-
puneri comune, a finitudinii și a suferinței. Ea plasează
individul într-un context totalitar, în care acesta își pier-
de încetul cu încetul caracteristicile umane.
În acest peisaj locuit de deposedați, gestul salvator al
scriitoarei, încercarea ei de a depăși solitudinea acută a
omului, se reduce la o sintagmă paradoxală: animalul ini-
mii, impredictibilitatea, forța corporalității noastre, o pu-
tere arbitrară și magică, esența noastră non-umană, care
ne face să depășim criza individului prins în falangele
absurdului. El e echivalent cu natalitatea, în sensul pe
care i-l dă Hannah Arendt, cu posibilitatea unor noi înce-
puturi ca antidot la o putere monumentală.
Sintagma găsită de Müller e paradoxală pentru că ea
e folosită atât în legătură cu prietenii săi, cât și cu condu-
cătorul țării. Ea e neutră și dinamică, echivalentă cu un
loc interior, cu o rezistență ireductibilă, amprenta

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

FILOSOFIE | 39

Animalul ca purtător
al uitării și trupul
Christian Ferencz-Flatz

D
acă, potrivit lui Husserl, noi trăim în primă in-
stanță într-o lume al cărei chip pentru om se
datorează înainte de toate omului însuși, fiind
nemijlocit inteligibil pentru el ca achiziție subiectivă și
intersubiectivă a activităților sale – o lume „umanizată”,
cum o numește, de care aparțin sub variile lor chipuri
uzuale și animalele (ca animale de casă sau de crescă-
torie, ca materie primă a industriei alimentare sau ca
obiecte ale eforturilor de prezervare ecologiste) –, ne pu-
tem întreba în ce măsură o interpretare genetică a aces-
tei perspective nu ne dezvăluie totodată și reminiscența
unui alt raport cu animalul decât cel uzual, dominat de
registrul umanizat al semnificativității.
Tocmai o atare interogație e dezvoltată în câteva re-
flecții ale lui Walter Benjamin, pornind de la scrierile lui
Kafka. Potrivit interpretării lui Benjamin, apariția anima-
lului în contextul lumii noastre umane e indisociabil le-
gată de o anume reminiscență, fie ea și fără conținut
asignabil, a „preumanului”. Considerațiile sale asupra
raportului dintre uitare și animalitate la Kafka culminea-
ză într-o observație ce pune problema trupului într-o lu-
mină cu totul nouă: „Dat fiind”, spune el, „că între toate
cele pe care le-am uitat și ne-au devenit străine, cel mai
uitat și cel mai străin ne este chiar trupul nostru – pro-
priul nostru trup –, se înțelege numaidecât de ce anume necontenit, în fond, ca pe o necunoscută. Pe de o parte,
Kafka obișnuia să numească tusea ce irumpea din interi- deci, trupul este în mod eminent uitat atât din perspecti-
orul său «animalul». Aceasta era pentru el avanpostul va familiarității sale (uităm de el pentru că suntem prea
marii turme” („Franz Kafka”, în Gesammelte Schriften II, obișnuiți cu el), cât și a nefamiliarității sale (uităm cât de
Suhrkamp, Frankfurt, 1991, p. 431). necunoscut ne e de fapt), iar ca atare el nu devine pro-
De bună seamă, ideea trupului ca întruchipare a ani- priu-zis „tematic” pentru noi, intrând în prim-planul
malității omului – „fratele porc” – e în primă instanță un atenției noastre, decât ca ceva de care ne readucem
loc comun. În schimb, merită observat că, dacă Benjamin aminte. Pe de altă parte, însă – mergând de astă dată ex-
vorbește într-adevăr aici într-un mod similar despre anima- clusiv pe linia nefamiliarității trupului –, Benjamin nu îl
litatea trupului, acest lucru nu se leagă nicidecum doar de mai gândește pe acesta, pe urmele lui Kafka, nicidecum
faptul că el este animat în egală măsură de instincte, pulsi- doar drept domeniu al unor trăiri exclusiv private (pro-
uni și nevoi iraționale, ci implică, dimpotrivă, două as- priile mele senzații, propriul meu control kinestetic), ci
pecte care mută problema într-o cu totul altă perspectivă. mai curând tocmai drept câmp al unor surveniri anonime,
Pe de o parte, accentul cade la Benjamin întâi de toa- neproprii, străine.
te asupra faptului că trupul este în mod eminent un obiect Or, tocmai la intersecția acestor două caracteristici,
al uitării; și el e, de bună seamă, uitat atât în calitatea sa de experiența trupului propriu se vădește din capul locului
„instrument nemijlocit al voinței” (cum îl numea Husserl) – analogă întâlnirii cu animalul, căci dacă Benjamin concepe
cu totul inaparent pentru noi din pricina prea marii sale într-adevăr trupul ca pe un „avanpost al animalității”, e
familiarități –, cât și, din contră, în virtutea tuturor acelor tocmai fiindcă el vede în viața trupului în același timp sfera
procese și manifestări ale sale (sunete, senzații, mișcări), cea mai proximă a alterității și cea mai proximă amintire
ce se sustrag intențiilor noastre conștiente, atestându-l a ceea ce precede de la sine înțelesul existenței umanizate.

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

40 | FILOSOFIE

Retrospectiva filosofiei
românești din 2014
Î
ntr-o cultură de tip „adamic”, în care fiecare începe de la zero și nimeni nu vrea să continue
nimic, e reconfortant faptul că există câteva excepții de la această regulă. Continuitatea unor
proiecte de calitate pe parcursul multor ani este semnul unei normalități care, aici, pare de-a
dreptul extraordinară. Radiografia filosofiei românești din 2014 ne conduce la concluzii de un
optimism moderat. În filosofia de la noi se întâmplă lucruri frumoase, de neînchipuit în urmă cu
George Bondor câteva decenii, dar, pe de altă parte, avem mai puțini mari filosofi decât în trecut.

D
e ce nu mai apar „mari filo-
sofi” în cultura română? Ce
mecanisme culturale și ce
resorturi psihice au făcut posibil ca
în perioada interbelică – și chiar în
comunism – să avem câțiva filosofi
veritabili, în vreme ce acum nu mai
există nume comparabile cu cele din
trecut? Dar poate că sensul activită-
ții filosofice s-a schimbat radical, iar
întrebările de mai sus vor rămâne
fără răspuns. Definirea filosofiei ca
istorie a „marilor spirite” reprezin-
tă un mod învechit de a înțelege
filosofia. Filosofia nu se mai face
nicăieri așa cum o făceau Blaga sau
Noica. Din păcate, am putea spune.
Obsesia sistemului a dispărut de
mult. Răspunsurile ultime nu mai
interesează pe nimeni. Chiar și în-
trebările cu adevărat importante par
acum desuete. Conectarea la o mare
tradiție – precum cea a filosofiei cla-
sice germane – nu mai pare a fi deloc
necesară pentru filosoful din zilele
noastre.
Filosofia ca șantier
Filosofia e înțeleasă acum ca un
permanent șantier – al cercetării, al
interpretării sau al argumentelor.
Astfel, în loc să căutăm în continua-
re vedete filosofice bune de arătat
lumii întregi, ar fi mai bine să înțele-
gem ce se întâmplă pe șantierul
cercetării filosofice. Decalajul pe care
filosofii români din generațiile trecu-
te îl resimțeau față de marile tradiții
filosofice nu mai este o „precaritate”
destinală, ci, cel mult, o deficiență a
sistemului educațional. Poate că
exact de pe această scenă – aparent
secundară – a cercetării filosofice ne
putem aștepta să apară idei și teorii
filosofice relevante pentru un spațiu
mai larg de gândire. Dacă din tot
acest șantier unele figuri vor trece
cândva pragul îngust care desparte
cercetarea de gândirea „mare” rămâ-
ne de văzut în viitor. Filosofia este
„mare” sau „mică” după câtă consis-
tență și radicalitate are un gând, nu
după cât de tenace este publicitatea
care i se face. Publicitate care nu e, to-
tuși, deloc de neglijat.
Care sunt grupurile active, cu re-
alizări de valoare, comparabile cu
cele din „lumea bună”? Ce chip au
instituțiile din lumea filosofică de la
noi? Care sunt formele de viață pe
care le cunoaște activitatea filosofi-
că? Mai concret, care sunt colocviile
grație cărora filosofia părăsește ipos-
taza gândirii solitare, devenind un
spațiu al dialogului edificator? Care
sunt orientările filosofice care au
prins rădăcini mai temeinice la noi?
Cât de internaționalizată este azi fi-
losofia românească? Și ce mai înțele-
gem, în genere, prin sintagma
„filosofie românească”? Care sunt re-
vistele care contează? Și din ce moti-
ve cele mai multe dintre ele evită
limba română? Ce consecințe poate
avea acest fenomen pe termen lung?
Care sunt editurile care au curajul să
publice nu doar traduceri din autori
occidentali celebri, evident mai ușor
de vândut, ci și producție autohtonă?
Instituții și forme de viață
În cultura filosofică de la noi
există câteva grupuri care au con-
struit instituții academice solide. Ele
au luat naștere în anii ’90 sau 2000,
mai întâi ca grupuri informale, pen-
tru a lua ulterior un chip instituțio-
nal, devenind societăți academice
sau centre de cercetare. Chiar și gru-
purile care activează în interiorul fa-
cultăților de filosofie s-au exprimat
multă vreme ca grupuri ex-centrice,
având astfel posibilitatea de a evita
asocierea nedorită cu profesorii care
au făcut concesii ideologiei comu-
niste și care erau încă în plină activi-
tate. Imaginea de grupuri elitiste,
parțial închise le-a conferit un mare
prestigiu, dar a stârnit și invidia mul-
tora.
Cu vremea, aceste grupuri s-au
impus în prim-planul culturii filoso-
fice, întărindu-se instituțional prin
câștigarea unor poziții în universi-
tăți, prin finanțările obținute, prin

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

FILOSOFIE | 41

colaborările constante cu editurile importante. Fiecare grup texte în comun, reflecția filosofică are loc în solitudine și
s-a născut prin inițiativa unuia sau mai multor profesori care numai dialogul îl poate conecta pe filosof la cultura pro-
se bucurau în anii ’90 de o largă simpatie printre stu- priu-zisă. Modelul socratic nu poate dispărea din practica
denți, fiind considerați adevărați „maeștri”. Societatea filosofiei, dacă aceasta se dorește a fi autentică. Filosofia se
Română de Fenomenologie (București), Societatea alimentează constant din viața ca atare și, în același timp,
Română de Filosofie Analitică (București), Centrul de își proiectează rezultatele asupra vieții, conferindu-i un
Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie practică (Iași) sens pe care, în absența reflecției, nu l-ar fi dobândit nici-
sunt poate exemplele cele mai potrivite. Preferințele pen- odată. Pledoaria pentru continuarea și dezvoltarea aces-
tru anumite orientări filosofice au depins, în cele din urmă, tor forme elementare ale dialogului filosofic este, în defi-
de atractivitatea unor profesori de excepție. Dar la fel de nitiv, o pledoarie pentru normalitatea vieții filosofice și
important este faptul că reprezentanții generației de mij- pentru înțelegerea ei adecvată, dincolo de academismul
loc au avut voința și perspicacitatea de a continua astfel searbăd și de goana imatură pentru îmbogățirea CV-ului.
de proiecte. Există, apoi, câteva grupuri configurate în Dialogul filosofic: evenimente remarcabile
jurul unor cercetători din generația de mijloc, precum
Centrul de Filosofie Antică și Medievală (Cluj-Napoca) Inventarierea celor mai importante evenimente orga-
sau Centrul de cercetare „Fundamentele Modernității nizate în țară dovedește faptul că asistăm la o viață aca-
Europene” (București). În plus, în ultimii ani, putem re- demică promițătoare. Există câteva colocvii anuale ce
marca prezența ocazională în cultura noastră filosofică a rezistă de mulți ani, adunând împreună cercetători cu
unor tineri care își desfășoară activitatea în universități preocupări apropiate.
occidentale, publicând în reviste academice de presti- Evenimentul cel mai important din 2014 a fost, fără
giu și la edituri importante din străinătate. îndoială, al VIII-lea Congres European de Filosofie
Analitică (București, 28 august – 2 septembrie). Organizat
Viața de zi cu zi a cercetării filosofice de Societatea Română de Filosofie Analitică și de Facultatea
Numărul societăților filosofice și al centrelor de cer- de Filosofie a Universității București, congresul s-a
cetare din universități a crescut constant în ultimii ani. bucurat de o participare internațională semnificativă.
Grupurile închegate au o viață academică activă, cu în- În continuarea acestui eveniment a avut loc Bucharest
tâlniri de lucru regulate, configurând astfel nu doar un Colloquium in Analytic Philosophy, cu tema „Logic and
cadru adecvat analizei cercetărilor fiecărui membru, ci și its philosophy” (București, 3-5 septembrie).
un mediu propice antrenamentului tinerilor. Se cuvin
amintite câteva exemple: conferințele săptămânale ale
Centrului de Filosofie Antică și Medievală, condus de
Alexander Baumgarten (UBB Cluj-Napoca); dezbaterile
de joi seara ale Centrului de Cercetare în Etică Aplicată,
inițiate de Valentin Mureșan în anul 2005 (UB); conferin-
țele lunare ale Centrului de Hermeneutică, Fenomeno­
logie și Filosofie Practică (UAIC Iași) din 2009, în conti-
nuarea Cercului de Hermeneutică înființat în 1994 de
Ștefan Afloroaei; conferințele săptămânale (de miercu-
rea seara) ale Centrului de Cercetări în Logica, Istoria și
Filosofia Științei, organizate de Dana Jalobeanu (UB);
dezbaterile lunare „Serile imaginare” ale Centrului de
Cercetare în Istoriografie Filosofică și Filosofia
Imaginarului, moderate de Claudiu Mesaroș (UV
Timișoara); seminarul de lectură „Moșteniri ale moder-
nității”, coordonat de Alex. Cistelecan la Cluj-Napoca
(tranzit.ro), despre Capitalul lui Marx și despre alte texte
fundamentale ale socialismului; conferințele lunare ale
Centrului de Cercetare a Istoriei Ideilor Filosofice (UB).
Apropiate ca format de activitatea seminarului aca-
demic, dezbaterile de acest fel sunt indispensabile unei
vieți filosofice autentice. Poate că în filosofie întâlnirile
de lucru sunt mai utile decât în orice alt domeniu. Dacă
în științele exacte se lucrează în laborator și se scriu

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

42 |
Axat pe cercetarea istoriei ideilor filosofice și științi-
fice ale secolului al XVII-lea, Centrul de Cercetare
„Fundamentele Modernității Europene”, animat cu price-
pere de Vlad Alexandrescu, Dana Jalobeanu și alți cerce-
tători de elită, a organizat a 14-a ediție a Bucharest-
Princeton Seminar in Early Modern Philosophy (Bran,
8-13 iulie), cu tema „De rerum natura: Naturalism,
Supernaturalism, Unnaturalism”. Colaborarea constantă
cu Departamentul de Filosofie al Universității Princeton
și remarcabila continuitate a acestui seminar, neobișnui-
tă în spațiul românesc, reprezintă una dintre puținele
victorii asupra „adamismului” culturii române.
Așa cum ne-a obișnuit începând cu anul 2004,
Societatea Română de Fenomenologie a organizat un
nou colocviu anual, de această dată cu tema „Fenomenul
«animal»” (București, 6-7 noiembrie). Realizat în colabo-
rare cu Arhivele Husserl din Paris și propunând o secțiu-
ne în franceză și alta în limba română, acest colocviu
anual satisface toate standardele inițiativelor similare
din universitățile occidentale.
Mai există câteva colocvii și conferințe internaționa-
le care merită să fie amintite: Congresul Patristic
Internațional „Sf. Dionisie Areopagitul. Izvoare, Context,
Receptare” (Cluj-Napoca, 16-17 octombrie), organizat de
Centrul de Filosofie Antică și Medievală din cadrul UBB;
workshopul „History and Philosophy of Scientific
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
FILOSOFIE
Experimentation”, organizat pe 27 noiembrie de Centrul de
Cercetări în Logica, Istoria și Filosofia Științei (UB), în
colaborare cu New Europe College, urmat de a V-a ediție
a Bucharest Graduate Conference in Early Modern
Philosophy (28-29 noiembrie); Conferința Internațională
„Values and Identity in the World of Today” (Iași, 21-22
iunie), organizată de Council for Research in Values and
Philosophy, UAIC Iași și Academia Română, filiala Iași;
Simpozionul Internațional dedicat filosofiei Sf. Gerard
de Cenad (Timișoara, 3-14 noiembrie), organizat de
Centrul de Cercetare în Istoriografie Filosofică și Filosofia
Imaginarului (UVT); al X-lea Congres al International
Society of Universal Dialogue, cu tema „The Human
Being: its Nature and Functions” (Craiova, 4-9 iulie).
Există și câteva colocvii naționale care se bucură de
recunoașterea specialiștilor: al VI-lea Colocviu Anual al
Centrului de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie
Practică, având tema „Seriozitatea jocului” (Iași, 13-14 no-
iembrie); a III-a ediție a Conferinței Naționale „Estetică
și Teorii ale artelor”, organizată de Centrul de Filosofie
Aplicată al UBB (Cluj, 19-20 septembrie); Conferința
Națională de Estetică și Filosofia Artei „Ion Ianoși”, cu
tema „Arta ca Experiență și Experiența ca Artă”
(București, 16 mai); Colocviul Internațional „Emil Cioran”,
ajuns la ediția a XIX-a (Sibiu și Rășinari, 8-11 mai);
Simpozionul Național „Constantin Noica”, ediția a VI-a,
FILOSOFIE
cu tema „Concepte deschise”, organizat de secția de
Filosofie a Academiei Române și de Universitatea din
Craiova (23-24 mai, Craiova); Conferința Națională
„Identitate și Reprezentare – (De)Construcții (Post)
Moderne ale Subiectului”, ediția a III-a, organizată de
Centrul de Cercetare a Istoriei Ideilor Filosofice
(București, 9 mai 2014); a doua ediție a Conferinței „Etica
sexualității și a dragostei”, organizată de Centrul de
Cercetare în Etică Aplicată (București, 13 martie). Pe lân-
gă acestea, să amintim colocviul „Dincolo de Nietzsche?
Perspective post-metafizice asupra gândirii sale”, organi-
zat de Centrul de Studii Fenomenologice, în colaborare
cu Centrul de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie
Practică (București, 22-23 mai) și simpozionul „Unitate în
diversitate”, dedicat tricentenarului Monadologiei lui
Leibniz, organizat de Societatea Leibniz din România
(București, 26-27 septembrie).
La toate acestea, desigur, se adaugă numeroase parti-
cipări ale cercetătorilor din România la conferințele și
colocviile filosofice din întreaga lume și, nu în ultimul
rând, activitățile similare ale românilor care își desfășoa-
ră activitatea în universități și institute de cercetare din
țările occidentale și care, bine integrați în grupuri de cer-
cetare din aceste instituții, sunt tot mai activi în plan in-
ternațional.
nr. 188-189
| 43
Revistele de specialitate și „dispariția” limbii
române
În 1990, numărul revistelor filosofice din România
era extrem de mic. În afară de Revista de filozofie, editată
de Academia Română, apăreau texte filosofice doar în
Analele facultăților de filosofie. Singura revistă cu vizibi-
litate internațională era Revue Roumaine de Philosophie
(Academia Română). Toate erau reviste generaliste, pu-
blicând texte din majoritatea domeniilor filosofiei.
Abia după mai bine de un deceniu de la revoluția an-
ticomunistă, cercetarea filosofică se maturizează sufici-
ent de mult încât să dea naștere primelor reviste specia-
lizate. Iată exemplele cele mai relevante: Archaeus.
Studies in the History of Religions, fondată în 1997 la ini-
țiativa lui Eugen Ciurtin și editată de Asociația Română
de Istorie a Religiilor; Studia Phaenomenologica:
Romanian Journal for Phenomenology, fondată în 2001
de Societatea Română de Fenomenologie prin eforturile
lui Cristian Ciocan și Gabriel Cercel (publicată la
Humanitas); Chora: Revue d’études anciennes et médié-
vales, fondată în 2003 de Anca Vasiliu, Alexander
Baumgarten și Bogdan Tătaru-Cazaban, editată de
Centrul de Filosofie Antică și Medievală al Universității
„Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, în colaborare cu Centrul
„Léon Robin” al CNRS și al Universității Paris-Sorbonne
(Paris IV) și, mai târziu, cu Institutul de Istoria Religiilor
al Academiei Române. Dacă Archaeus și Studia
Phaenomenologica au făcut pasul internaționalizării
după câțiva ani de apariție în limba română, revista
Chora, publicată la Editura Polirom, a apărut de la bun
început exclusiv în limbi străine, fiind distribuită prin
editura pariziană J. Vrin. O continuitate remarcabilă are
și revista Hermeneia, editată de Fundația Axis din Iași
sub conducerea lui Petru Bejan, apărută ca Revistă de
studii și cercetări hermeneutice, pentru ca din 2009 să
primească subtitlul Journal of Hermeneutics, Art Theory
and Criticism, iar din 2010 să apară exclusiv în limbi de
circulație internațională. Alte două cunoscute reviste ie-
șene apărute la începutul anilor 2000 sunt Argumentum:
Journal of the Seminar of Discursive Logic, Argumen­
tation Theory and Rhetoric, fondată în 2002 la inițiativa
lui Constantin Sălăvăstru, editată de Seminarul de
Logică Discursivă, Teoria Argumentării și Retorică, re-
vistă ce apare în limbi străine din 2005, precum și revista
Cultura: International Journal of Philosophy of Culture
and Axiology, întemeiată în 2004 de Nicolae Râmbu și
publicată încă de la început în limbi străine. Una dintre
revistele interdisciplinare în care apar texte filosofice
este Journal for the Study of Religions and Ideologies,
fondată la Cluj-Napoca în 2002, sub coordonarea lui
Sandu Frunză și editată de Seminarul pentru Cercetarea
www.revistatimpul.ro
44 | FILOSOFIE

Interdisciplinară a Religiilor și Ideologiilor (SCIRI). Nu și, pe alocuri, a Analelor facultăților de profil, nu există
este singura de acest fel, dar este fără îndoială cea mai practic nici o revistă importantă care să mai publice arti-
importantă. cole în limba română. Efectele acestui fenomen le vom
În ultimii ani au apărut alte reviste specializate, ex- observa în timp. În acest moment, limba română este
clusiv în limbi străine, asumând de la început standarde- folosită doar în cărțile destinate publicului intern.
le revistelor occidentale și bucurându-se de sprijinul
Lumea cărților de filosofie
unor colegi și instituții din străinătate. Să le menționăm
pe cele mai importante: Romanian Journal of Analytic Decalajul existent în urmă cu câteva decenii între fi-
Philosophy (din 2007, editată de Societatea Română de losofia occidentală și cea românească este tot mai mic.
Filosofie Analitică – București); Logos Architekton: Accesul la textele fundamentale și la revistele de specia-
Journal of Logic and Philosophy of Science (Cluj-Napoca, litate nu mai reprezintă o problemă. Unele texte funda-
din 2007); Meta: Research in Hermeneutics, Phenomeno­ mentale ale filosofiei secolului XX au devenit cunoscute
logy and Practical Philosophy (editată din 2009 de în România cu câteva decenii de întârziere, fiind tot mai
Centrul de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie mult traduse abia în ultimii ani. Continente întregi ale
Practică – Iași); Public Reason: Journal of Politic and filosofiei au început astfel să fie accesibile în limba româ-
Moral Philosophy (editată din 2009 de Centrul pentru nă: Husserl și Heidegger, Gadamer și Ricoeur, Russell și
Studierea Raționalității și Credințelor – București); The Wittegenstein, Foucault și Deleuze, Derrida și Rorty,
Journal of Early Modern Studies (editată din 2012 de Arendt și Hayek, Ortega y Gasset și Popper, Benjamin și
Centrul de Cercetare „Fundamentele modernității euro- Leo Strauss. Din fericire, asistăm în ultima vreme la tra-
pene” – București); Hypothesis: Interdisciplinary Journal ducerea rapidă a unor autori actuali mult discutați în
of Philosophy, and Social and Political Sciences (fondată lume: Nagel și Sloterdijk, Žižek și Agamben, Onfray și
în 2014 și editată de Institutul de Cercetări Social-Politice – Meillassoux, Taylor și Nancy. Pentru cititorul de filosofie,
cele mai utile colecții de traduceri sunt „Acta Phaenome­
Timișoara).
no­logica” (Humanitas), „Panopticon” (Idea Design &
Care este conținutul acestor reviste în anul 2014?
Temele abordate pot fi relevante pentru a înțelege cât de
bine sunt conectate la cercetarea internațională. Să dăm
câteva exemple: Studia Phaenomenologica are ca temă,
în 2014, „Place, Environment, Atmosphere”; The Journal
of Early Modern Studies propune tema „Instruments &
arts of inquiry: natural history, natural magic and the
production of knowledge in early modern Europe”;
Revue roumaine de philosophie propune un număr tema-
tic despre Galilei și altul despre Malebranche; Meta:
Research in Hermeneutics, Phenomenology and Practical
Philosophy are un dosar tematic despre neorealism și fe-
nomenologie și altul despre psihanaliză și critică socială.
În ultimii ani, revistele importante abordează teme
tot mai precis determinate, dar nu închise într-un câmp
disciplinar îngust. Revistele cu mai mult de un deceniu
de activitate, care au abordat deja în trecut teme stan-
dard ale domeniilor lor, preferă acum să propună teme
cu caracter aplicativ, o tendință congruentă cu ceea ce se
întâmplă în spațiul occidental. Gradul de atractivitate al
unei reviste crește pe măsura specializării ei, fiind mai
mic atunci când temele abordate sunt foarte generale.
Autorii de elită își doresc să publice în reviste în care se
vor regăsi alături de alți autori foarte buni, cu specializări
similare sau apropiate de ale lor.
Conectarea revistelor filosofice românești la mediul
internațional a presupus renunțarea aproape deplină la
publicarea în limba română. În afara Revistei de Filozofie

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

FILOSOFIE
Print), „Angelus Novus” și „Pasaje” (Editura Tact),
„Biblioteca de filozofie” (Editura Paralela 45), colecția de
filosofie a Editurii ALL, fără a uita de traducerile apărute
la editurile Polirom, IRI etc. Există câteva proiecte ambiți-
oase de traducere. Pe lângă colecția „Biblioteca
Medievală” a Editurii Polirom, coordonată de Alexander
Baumgarten, și traducerile de filosofie greacă realizate
de Andrei Cornea, Adrian Muraru și alții, trebuie menți-
onate proiectele de traducere a operelor complete ale lui
Nietzsche, în ediția „Colli-Montinari” la Editura Hestia
(efortul și tenacitatea lui Simion Dănilă merită toate lau-
dele), dar și într-o ediție mai veche la Editura Humanitas.
Pentru anul 2014, proiectul cel mai important este tradu-
cerea Corespondenței integrale a lui Descartes, coordo-
nată de Vlad Alexandrescu, din care a apărut primul volum
la Editura Polirom.
Există doar câteva edituri care au colecții special de-
dicate autorilor români contemporani: colecția „Academica”
(Humanitas), colecțiile de Filosofie de la Editura Pelican
și Editura UB, „Sophia” (Editura UAIC Iași), „Universitas”,
seria „Filosofie-Debut” (Editura Eikon). Iar dintre acestea
doar câteva se bucură de o difuzare acceptabilă. În 2014,
în colecția „Academica” a Editurii Humanitas au apărut
două titluri interesante, ale unor cercetători deja cunoscuți:
nr. 188-189
| 45
Christian Ferencz-Flatz (Retro. Amorse pentru o fenome-
nologie a trecutului) și Ioan Alexandru Tofan (City
Lights. Despre experiență la Walter Benjamin). Editura
Universității București propune câteva titluri ale profeso-
rilor bucureșteni Adrian-Paul Iliescu, Valentin Mureșan
și Viorel Vizureanu, precum și o interesantă antologie
coordonată de Ilie Pârvu, Bucharest School in Analytic
Philosophy. La același capitol al volumelor colective me-
rită amintită lucrarea coordonată de Paul Marinescu și
Christian Ferencz-Flatz, Figuri ale vulnerabilității exis-
tențiale. De la uitarea de sine la uitarea ființei (Editura
UAIC). Nu lipsesc cărțile de analiză asupra filosofilor
români interbelici: despre Cioran scriu Nicoleta Dabija
(Nopțile lui Cioran, Editura Contemporanul) și Horia
Pătrașcu (Terapia prin Cioran. Forța gândirii negative,
Editura Trei), iar despre Eliade publică Mihaela Gligor și
Liviu Bordaș (Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade,
evreii și antisemitismul, vol. II, Presa Universitară Clujeană).
Dacă revistele de specialitate sunt motorul inter-
naționalizării cercetării filosofice românești, cărțile de
autor și traducerile au acum menirea de a păstra și de
a îmbogăți vocabularul filosofic românesc. Iar toate
acestea au sens doar dacă se înrădăcinează în forme de
viață autentice.
www.revistatimpul.ro
46 | INTERVIU

Dorel Vișan
E
ste unul dintre cei mai apreciați actori pe care îi are
România. Își aduce aminte cu zâmbetul pe buze că în
Tăușeni (Cluj), satul unde s-a născut, purta în copilărie
catalige pentru a înainta prin noroiul de pe ulițe. A ținut
foarte mult la mama lui și s-a despărțit cu greu de ea când a ales
să vină la oraș pentru a deveni actor. Pune foarte mult accent pe
autocunoaștere și susține că așa s-a vindecat de o boală gravă. A
umblat prin toată lumea pentru a învăța din înțelepciunea medicinei
tradiționale. Îi apreciază foarte mult pe Eminescu și Shakespeare și
recomandă să fie citiți la orice vârstă. A jucat câteva roluri memorabile
în filme, iar personajele interpretate de el au rămas vii și astăzi (Iacob,
Senatorul melcilor, Un bulgăre de humă, Moromeții). De câțiva ani, Dorel
Vișan s-a retras la țară, unde are grijă de grădină și de nepoți.

De-a lungul vieții ați cunoscut foarte multe peri-

oade și etape importante, fiecare contribuind la de-
venirea dumneavoastră ca actor. Cum a fost copilă-
ria lui Dorel Vișan?
Copilăria mea a fost foarte simplă. M-am născut și
am crescut până pe la 11 ani într-un sat. Era aproape un
cătun cu 130 de fumuri. Pe vremea aceea erau două ciur-
de de vaci și de bivoli. Fiecare casă avea câteva animale.
Cei mai înstăriți aveau chiar șase. O ciurdă cu vacile

„
sterpe mergea undeva departe și venea doar toamna
acasă, iar cealaltă, cu vacile care dădeau lapte, mergea
mai aproape, lângă sat și în fiecare seară se întorceau ca
să fie mulse. Ce s-a schimbat în tot acest timp este faptul
că acum, din două ciurde, au mai rămas doar trei vaci.
Cam atât a rămas și din sufletul oamenilor. Pe atunci,
erau mai bogați, pentru că Dumnezeu era considerat ca
făcând parte din familie. Am scris un eseu care se nu-
mește Fonoteca de aur. Acolo, un țăran se ruga în fiecare
Nici Shakespeare, nici dimineață cu voce tare: „Doamne, îți mulțumesc că m-ai
lăsat încă o zi să văd lumina soarelui”. Spunea asta cu
Caragiale nu trebuie voce tare și îl auzea tot satul.

modernizați. Ei sunt Astăzi nici la sat nu mai vedem așa ceva…

Nu! Se spune că Einstein spunea de 200 de ori pe zi
foarte moderni. În „mulțumesc”. Mulțumea la ceva măreț, pe care noi l-am
pierdut. În copilărie l-am avut și l-am perceput din com-
schimb, noi suntem portamentul oamenilor, din puterea lor de muncă. La
țară te chinui un an întreg, vine o ploaie cu gheață și s-a
depășiți de ceva vreme dus tot. Sufletul omului avea o bogăție, iar eu m-am for-
mat în logica lui Aristotel. Toți marii pedagogi ai lumii spu-
de modernitatea lor. neau că ceea ce aude și vede copilul rămâne imprimat pen-
tru toată viața. Cât este mic, copilul trebuie să audă lucruri
care țin de frumos, de adevăr, de dreptate, de cinste, de

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

INTERVIU
„Nu suport teatrul nou.
Nu mă duc să-l văd și nu mă interesează,
pentru că a făcut mult rău limbii române”
solidaritate umană, de credință. Asta am auzit de la pă-
rinți și de la bătrânii din sat. Acum, nimeni nu mai lu-
crează pământul. Este pârloagă, la fel ca sufletul nostru.
M-am format în acest fel și mi-a rămas definitiv în minte
și în suflet un fel de a fi care nu este al stricăciunii, ci al
zidirii. Acest lucru a funcționat, a acționat pe tot parcur-
sul vieții. Am devenit mai înțelegător, mai răbdător. Am
încercat să-i cresc pe propriii mei copii în această formă
și am reușit. Am niște copii minunați. La rândul lor, și ei
își cresc așa copiii, dar după modelele lumii moderne.
Îmi spune o nepoată de-a mea: „Tot ne spui cum să ne
purtăm, dar mă duc la școală și acolo mă stric”.
Dumneavoastră de ce fel de școală ați avut parte?
Am făcut școala elementară într-o comună, la 12 kilo-
metri de satul meu. Am avut parte de niște dascăli extra-
ordinari. Dascălul meu, basarabean, era foarte dur cu noi.
Acum nu-mi pare rău. Apoi a urmat școala normală de
învățători. Atunci aveai de ales între a fi dascăl sau popă.
Eu voiam să mă fac medic. La noi în familie, seara, se ci-
tea cu voce tare din Biblie. Pe mine m-au influențat foarte
mult aceste lecturi. Tata ne citea, iar lectura era un fel de
învățătură. Uneori, nici el nu știa s-o explice, nici noi nu-i
înțelegeam rostul, dar undeva în adâncul sufletului îți ră-
mânea un rest de întrebare. Dascălii aveau grijă să ne
explice și să ne învețe de toate. Când mergeam la direc-
tor ne tremurau pantalonii. Astăzi s-a schimbat relația
dintre elev și învățător, dintre student și profesor.
„Artistul este o specie ciudată”
Când ați plecat de acasă?
La 11 ani. Eram foarte mămos. Mama m-a iubit foarte
mult. De la ea mi-a rămas și un principiu în viață: cine nu
mă iubește nu mă merită. Așa îmi spunea mereu. Fiecare
trebuie să-și pună întrebări despre sine. De asta învățătu-
ra orientală este mai folositoare în comparație cu a noas-
tră. Libertatea deșănțată nu te învață lucruri bune. Te
strică. Am lucrat o perioadă în învățământ. Trei ani am
predat educație fizică, apoi am dat la Teatru și am deve-
nit artist. Când mergeam acasă, iar bătrânii auzeau că
m-am făcut artist, mă întrebau: „Ce faceți acolo? Vă
nr. 188-189
| 47
strâmbați, nu?”. Asta era percepția lor cu privire la un
artist: se strâmbă ca să-ți provoace o anumită stare. Le
spuneam că ne strâmbăm pentru ca oamenii să înțeleagă
anumite povești. Artistul este o specie ciudată, pentru că,
într-un fel, se depersonalizează, îmbrăcând stările altor
persoane. Dacă nu înțelegi ceea ce faci, nu poți să fii un
mare artist. Aici este marea taină a artistului, a scriitoru-
lui, cum a fost Eminescu, pe care lumea nu a înțeles-o.
Artistul trebuie să gândească la fel ca personajul, nu ca
el. Eu sunt un om care nu are porniri criminale, dar dacă
joc un criminal trebuie să gândesc ca el. Așa trebuie să
fie și scriitorul. Așa a fost Eminescu. Din această cauză a
fost considerat xenofob, naționalist, ateu.
Când și cum l-ați descoperit pe Shakespeare?
După mine, este cel mai mare autor dramatic al lumii.
Pe lângă el mai sunt și alții, dar Shakespeare este cel mai
mare sondator al sufletului. A înțeles cât de profund și de
mizerabil este sufletul omului. L-am cunoscut prin inter-
mediul personajului Falstaff, pe care l-am jucat. L-am citit
pe Shakespeare și l-am învățat în școală, dar l-am înțeles
mult mai bine după ce am studiat și filosofia orientală.
Noii artiști îl batjocoresc și îi întorc opera. Nici
Shakespeare, nici Caragiale nu trebuie modernizați. Ei
sunt foarte moderni. În schimb, noi suntem depășiți de
ceva vreme de modernitatea lor, dar nu ne dăm seama de
acest lucru. Și Eminescu este modern, prin adevărul fun-
damental pe care îl spune despre noi, despre lume și des-
pre viață. Shakespeare dă cea mai frumoasă definiție
omului, spunând că este o lucrare măiastră, cu o judecată
aleasă, înger în fapte și zeu în năzuințe, podoabă a lumii
și îndreptar pentru dobitoace. Mi-am dat un doctorat în
Shakespeare și am pus accentul pe Falstaff. Am ajuns la
concluzia că este cel mai complet personaj al lui
Shakespeare. El se mișcă de la sublim la mizerabil, ceea
ce personajele celelalte nu o fac. De asta este mare
Shakespeare, pentru că a înțeles această putere și slăbi-
ciune a omului: este minunat și mizerabil în același timp.
Dumnezeu a vrut acest lucru. Omul nu a înțeles și nu va
înțelege niciodată libertatea, pentru că este o utopie.
Până la moarte, libertatea este fragmentată. Luptând
www.revistatimpul.ro
48 | INTERVIU

pentru fericirea noastră, deranjăm tot timpul fericirile ce-
lorlalți. Fericirea, dreptatea, pacea, adevărul și iubirea
sunt utopii, principii fundamentale ale omului mare, pe
care niciodată nu le poate atinge. Doar prin moarte.
Pomeneați de teatru, dar publicul vă știe mai mult
datorită filmelor în care ați jucat. Vă place mai mult
filmul?
Îmi place filmul pentru că este mai aproape de ritmul
meu de viață. Teatrul este mai molcom, mai static, mesa-
jele sunt transmise unui public restrâns, iar actorii sunt
de multe ori tehnici. În film, tehnica nu ține. Aici, impor-
tantă este simplitatea și credința în ceea ce faci.
Eminescu spune că românul e ca o ghindă care conține
stejarul.
Pe lista celor care v-au plăcut și v-au influențat îl
găsim și pe Grigore Vasiliu Birlic.
În opinia mea, este cel mai mare actor român din toa-
te timpurile. Avea o spontaneitate și o credință uluitoare.
Nu-i trebuia tehnică, pentru că o avea inclusă. Am avut
multe discuții cu el. Venea la Cluj și juca în Omul cu mâr-
țoaga, apoi mergeam în deplasări. Toți artiștii mergeau
la restaurant. El nu bea, mergea la cofetărie. Mergeam cu
el și îmi povestea de toate. Aveam un rol mic în piesă, dar
am învățat foarte multe din acest spectacol.

„Actorul este un propovăduitor laic” „Necazurile noastre vin din faptul

Rolul lui Bădia Ion a fost unul simplu? că am uitat legile naturii”
Simplu, cum era el. Creangă m-a îmbogățit foarte mult. De la Dem Rădulescu ce ați învățat?
Abia atunci am început să-i cunosc pe el și pe Eminescu. Spontaneitatea și seriozitatea. Era extraordinar. Când
Tot atunci am descoperit nu numai relația de prietenie se urca pe scenă să ne demonstreze, cădeam pe jos de râs.
dintre ei, ci și pe cea spirituală. Omul nu este numai o
ființă biologică. Este și o ființă spirituală. După ce am Prin ce s-ar caracteriza perioada în care ați făcut
terminat filmările la acest film, mi-am spus că, dacă aș fi foarte mult film, cu roluri apreciate și premiate?
reluat filmările, îl făceam mai bine, dar nu cred. Un actor Altfel se făcea film pe atunci. Travaliul actorului era
face bine atâta timp cât funcționează intuiția. Primul ca un travaliu la naștere. La final, simțeai oboseala lucru­
gând este cel mai bun. În acest film, toți actorii și-au dat lui făcut și bucuria venirii copilului. Apoi cădeai din nou
o măsură. Îmi aduc aminte de Teofil Vâlcu, un mare ac- și reluai.
tor. Dionisie Vitcu a făcut un excelent rol de călugăr.
Vă urmărește rolul din Senatorul melcilor?
Astăzi nu s-ar putea face un astfel de film din două moti-
Da. Toate rolurile mă urmăresc, pentru că toate au o
ve: nu sunt bani și nu mai sunt actori. Cei de astăzi apar
parte de conținut. Cu Mircea Daneliuc am lucrat foarte
în reclame, dansează în stradă. Actorul este un propovă-
bine. Este un mare regizor. Sistemul de lucru l-a scârbit,
duitor laic. De asta sunt împotriva acestui teatru nou.
furtul. Am făcut cu el două filme, ambele cu carieră inter-
Nu-l suport, nu mă duc să-l văd și nu mă interesează pen-
națională: Iacob și Senatorul melcilor.
tru că a făcut mult rău limbii române. A stricat-o și o fo-
losește aiurea. Eu am o vorbă: cuvintele care nu se pot
rosti în altar și în biserică nu se pot rosti nici pe scenă,
decât cu foarte mare atenție și dându-le anumite sensuri.
Sfântul Augustin spunea: „Înrobește-mă, Doamne, ca să
pot să fiu liber”.
Așa l-ați cunoscut pe Creangă. Dar cum l-ați des-
coperit pe Eminescu?
Tot așa, pentru că trebuia făcută relația dintre
Creangă și Eminescu. L-am redescoperit pentru că îl des-
coperisem pe Eminescu așa, intuitiv. Mai târziu, l-am cu-
noscut pe Eminescu fiind influențat de înțelepciunile de
care a fost și el influențat: cea indiană și cea fundamenta-
lă a budismului. Acestea l-au influențat foarte mult, iar
poeziile lui de bază conțin întrebările fundamentale ale
lumii: dacă omul are rost, dacă are un scop și care este
relația dintre el și Dumnezeu, dintre viață și moarte. De
exemplu, la noi, cercul vieții merge de la viață la moarte.
În Africa și India merge de la moarte la viață. Ei spun că un
lucru trebuie să moară ca să producă viață. Și au dreptate.
Bobul de grâu trebuie să moară ca să producă viață.

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

INTERVIU | 49

Spuneați cândva că nu înțelegeți moartea. Ați

reușit s-o înțelegeți?
Aproape. Încă nu în totalitate. Trebuie să pricepem
că suntem ființe trecătoare. Este numai o încercare pen-
tru sufletul nostru, care primește un lăcaș în care să stea
o vreme și în care să se curețe sau să se murdărească.
Dacă îl curățăm, înseamnă că înțelegem moartea, iar
dacă îl murdărim, nu o înțelegem și rămânem nostalgici
după această viață mizerabilă.
Sunteți o persoană activă. Aveți și grădină, vă
place să lucrați pământul…
Relația omului cu pământul este relația cu el însuși,
pentru că omul este format și din elementul pământ.
Necazurile noastre vin din faptul că am uitat legile natu-
rii. Ne-am făcut propriile legi, pe care să le putem încăl-
ca. Legile naturii nu pot fi încălcate. Mă uit la albine. O
albină nu va face niciodată un lucru care în credința și
intuiția ei știe că nu este permis, pentru că îi va crea un
dezechilibru. Omul nu ține cont de asta. Deși are minte,
el este mai prost decât albina.
De ce vă este frică?
De mine. Numai de mine, pentru că omul nu știe și
nici nu poate să se stăpânească din cauza societății.
Oricât ai încerca să trăiești în libertate, societatea îți dis-
truge libertatea, pentru că te înrobește.

A consemnat Andrei Giurgia

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

50 |
Lăcrămioara
de tablă
T
abla, e drept, îi
plăcea. Avea și
ferestre de tablă.
Dar numai rândul de-a-
fară, le trăgea dimineața
cu un fel de vătrai, iar
seara le închidea, puteai
să le-auzi, pentru că și
scârțâiau. Să nu pătrun-
dă nimic, nici muscă,
nici fulger, nici hoț, nici
un gând dușmănos sau
vreun duh. Încolo, gea-
muri de sticlă, cum vezi
peste tot, dar când prop-
tea tabla cu foraibărul pe
dinăuntru, căci tablă se
spune și la oblon, întâi
se auzea zăngănind, apoi
se făcea beznă groasă;
mai stăteau pe la Știri
sau la serial un picuț și
stingeau pentru somn.
În zori, o zgaibă de lumină strecura-
tă pe-o dungă, așa se sculau, știau că
trebuie să ude grădina. Casa se afla
într-un loc abătut, într-o margine, de-
parte de centru, de aceea se temeau
să nu intre cineva peste ei, cum auzi,
și să-i sugrume în pat. Nu s-au prea
întâmplat prin vecini lucruri din as-
tea urâte, dar e bine să te păzești, te
omoară și ce-ai făcut după aia? Cu
timpul, și-a ridicat și un gard de doi
metri, din tablă și el, iubea tabla mai
mult ca orice, ca fumatul, ca borșul
de dragavei; tabla-i un lucru bun
dacă omu-i serios. Nu te lasă, numai
s-o îngrijești. Și arată și bine.
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
Mircea Daneliuc
Așa și de sus, treabă ca lumea, se
oprise puțin ca să se îndrepte de mij-
loc, dădea cu miniu de plumb, iar
munca asta te omoară dacă ești slab
de șale. Că stai aplecat. Acum se ridi-
case cu trafaletul la cer și cu cealaltă
mână pe noadă ca să privească peste
umăr în curte. Fața, pungită cumva,
nu puteai desluși acolo decât oboseală,
dar îi era drag ce vedea. Răsăriseră și-
ruri de salată de tablă, cepșoară de
tablă, ridichi tot la fel în straturi trase
cu ața, pentru că se dezmorțea pri-
măvara și era o zi din acelea călduțe.
Mai mare plăcerea să le vezi cum se
prind! Coarde de vie tăbloasă, albas-
tră, puțină, douăzeci de butuci, cât
PROZĂ
loc avusese, pe araci de
metal și deasupra frân-
ghia de rufe cu flanele,
izmene și cămăși în cu-
lori minunate și ude, de
tablă și astea, capodul
Lăcrămioarei și alte câte-
va lucrușoare mai feme-
iești dintr-o tinichea
subțirică fluturau zum-
zăind în adierea ce scăpa
peste gard. Înverzea.
Stați așa, m-a luat un
pic valul, nu din tablă, de-
sigur, erau chinezești, din
bumbac, din acelea groa-
se și flaușate care se iau
peste piele ori că-i frig,
ori că-i cald, de un alb îm-
bâcsit după atâtea spă-
lări. Ceapa încolțită, ca și
salata și restul, chiar dacă
nu la fel de frumoase ca
niște răsaduri din tablă, era totuși
îmbietoare, și vie, și plină de promi-
siuni. Cer iertare pentru neadevăr.
Dar ferestrele, gardul, aracii de vie și
învelitoarea pe care se urcase de di-
mineață, cum am spus: tablă-tablă.
Bătrânul morfoli trafaletul în bido-
nul care sta înclinat –  cum stă un
bidon pe acoperiș –, culmea ar fi să-l
răstoarne, și continuă să întindă vop-
seaua acolo unde era mai mult loc pe
lungime la foaie și nu-l obliga să se
aplece cu pensula mică la rosturi și
îmbinări, pentru că avusese grijă
când o pusese, acum câțiva ani, să fie
cu falț, tablă petrecută la încheieri,
cum se face ca să țină lucrarea. E
PROZĂ
bine deasupra, atâta că aerul se face
mai slab. Coada lungă la perie îl ți-
nea cu spatele drept și te și-nveselea
să te uiți cum lăsase roșeața în urmă.
Noroc c-am găsit roșul ăsta, își spu-
se, acoperișul e bine să-l acoperi cu
roșu, că poate-l vede Dumnezeu, sau
dintr-un avion cineva, sau de la etaj
și să-i placă.
Tropăia cu șcrabele cu care urca-
se, de fapt își trăsese pe el și salopeta
murdară și fesul cel strâmt, pentru că
așa scoți rugina și te apuci de vopsit,
e știut, nu apari ca la cumetrii. Odată
te atingi de ceva și pata-i pe veci, n-o
mai scoți, cu foarfeca doar. Nu mai
spun că se-ntărise și vântul, se făcu
recișor, puteai să vezi că se buluceau
niște nori. Măcar să n-o ude cât nu e
uscată…
Băgă nițică viteză la frecătură, dar
făcuse deja patru ore de muncă și-și
simți pitpalacul că se-ngreunează la
suflu, o lua din nou razna. Duse
mâna la inimă și strânse ușor,
așteptând s-o deprindă cu binele iar,
înăuntru, unde era.
— Ce ai, iar ți-i rău? auzi.
Se uita nesigură-n sus, cu capul
pe spate. Curtea și gardul – o cutie de
tablă, așa de frumos!… Nu ameți
când se-ntoarse înspre nevastă, nici
nu se afla la nu știu ce înălțime, casa
era pe pământ. Lăcrămioara, Mioara,
adică, Lăcrămioara e lung, o femeie
de tablă cu sveter, cu baticul de tablă
și șorțul ei țeapăn, se răstea cu mâna la
ochi:
— Ia dă-te de-acolo, auzi?! Să nu-
mi faci ceva, că asta-mi mai trebuie!
Iar am greșit-o cu tăblăraia, trăn-
cănesc și alunec. Nu chiar de tablă,
dar n-ar fi fost fain? Ar fi fost… O bă-
trână, mă rog, ce poți să spui de-o
bătrână, ca toate, Mioara, micită, cu
mijlocul gros, cu voce gâjâită de om
și șoldie la mers. În șlapi și ciorapi.
— Ce ai în picioare? Vrei să te dai
peste cap? Dă-te jos, că mi-i rău.
Bătrânul nu intră în discuție, aș-
teptă până văzu că se duce ca rața.
Oricum, se mai odihni în răstimpul
acesta. Pe urmă apucă trafaletul, dar
totuși se descălță. Cu tălpile goale pe
nr. 188-189
acoperiș e mai sigur, chiar dacă simți
că-i rece sub ele, vine ploaia și n-am
terminat. Întingea și întindea vreo
jumătate de metru, înmuia după ace-
ea la loc. Să știi că vopseaua miroase
frumos; și tabla ar mirosi dacă ar fi
oleacă mai încinsă de soare. Muta
pantofii și bidonul pe măsură ce se
apropia de lucarnă, așa cum se face,
ca să nu fii nevoit să calci acolo unde
ai dat. Lași cărare de tălpi. Mai avea
însă mult, se grăbea. Începuse să
tune. Dacă isprăvesc, mă ține miniul
șapte ani ca nimica. Și începu iar să
frece rugina, cu inima din el bubu-
ind. Am mâncat ceva rău, nu-ș’ ce
am. Dar era clar că n-avea cum să
sfârșească înainte de ploaie, vrei un
lucru ca lumea, nu te pripi.
Mă tem să nu se fi iuțit, totuși, ori
nevasta îl zăpăci, căci uită de cuibul
de coțofene. Ducă-se naibii! Acum
era prea târziu, vopsise ce era de
vopsit între jgheab și creanga de
nuc. Pomul venea din vecini, dar se
lăsa cu două crengi peste casă, ceea
ce era bun: strângea toamna nuci din
uluc, înfundau și burlanul. Acolo-și
făcuseră loc alea două și dacă nu și-a
spus de o mie de ori: când dau cu
vopsea le sparg și cuibarul… Nu-i
bine să ai țărci lângă casă, deși nu
creștea puișori de găină sau curcă,
boboci; nu știu de ce nu-i bine, dar
nu-i. Te faci scăpat de ele și aia-i! Nu
c-ar fi avut nu știu ce dușmănie pe
zburătoare, așa, c-ar fi fost pricinos
sau ceva; urcase pe magazie și o gă-
leată cu fân ca să clocească cine o
vrea, căldare aproape neruginită, ta-
blă cum era tabla pe vremuri, dar ni-
meni n-a vrut. Acum, adio, vopseaua
sclipea lipicioasă de la tălpile lui la
sălașul rotunjit din crăcuțe, nu putea
nici să calce, nici să se-ntindă, cu
coada trafaletului nu ajungea. A’ nai-
bii să fiți, da’ tot vă termin!
Nu mai era timp de stat, se în-
dreptă spre capacul din pod pe par-
tea neatinsă a tăblăriei, lăsată anume
la urmă de tot. Cu pantofii în mână și
cu lemnul bidinelei la verticală, pen-
tru că așa se coboară de pe o casă, să
nu strici ce-ai lucrat, dar nici să nu te
| 51
împiedici. Dacă ești zorit și dacă n-ai
scurs vopseaua ca lumea, te poți și
mânji, bătrânul simțind o picătură
pe frunte și, când se frecă, întinse o
urmă din aia ca o căiță, cum avea ru-
sul ăla.
Mă dau încet, iau pastila și mă las
puțin pe verandă, bate cam tare… își
spuse, apăsându-se cu mâna la piept.
Și se chinui încoace, încolo să se
strecoare prin chepeng cu tot ce
avea, papuci, perii și bidonul cu mi-
niu. Măcar să nu mă prăvălesc acu-
ma, la urmă… Pipăia cu talpa goală
fușteiul și muta piciorul cât putea de
încet. În cele din urmă, simți dușu-
meaua. Bun! Scara era proptită în
tindă, aici mai era un pic de lumină,
dar în cameră nu. Cineva închisese
oblonul de metal, nevasta sau el, mai
devreme. Ce-i aia? Ușa deschisă și-o
umbră lângă televizor…
— Mioaro, tu ești?
Nu-i răspunse și lăsă din mâini
ce avea ca să intre să vadă. Poate-i un
hoț, poate e cineva… Da, era. Se și
sperie când dădu cu ochii de ea în
semiobscuritatea din casă, tresări,
simți că-l strânge în piept. O femeie
de tablă!
Nu, acuma serios. Era toată un
fier și se uita foarte lung. Nu se știe
cu ce vedea, ochi-ochi nu prea, nici
din tinichele nu era peste tot, ceva ca
o arătare din alea de le găsești la mu-
zeu sau prin curți, sudate din fierăta-
nii găsite cine știe pe unde.
Lăbăștoanca din dreapta – o pedală
de tramvai și un opritor. Stânga – o
roată cu spițe. Două amortizoare
care se opreau în genunchi. Ăștia,
din câte-o nucă de cremalieră sau
dracu’ s-o ia. Mai sus, până-n brâu, cu
arcuri de pat. Pe urmă veneau niște
rupturi de la recuperări ca să știi că-i
femeie, rochiță, gen, ceva. Și o buca-
tă răsucită de șpan care-i ajungea
până-n gât. Brațele – țeavă de 7 cu
câte două tije și arculețe, cum sunt la
lămpile pentru planșetă dacă ești ar-
hitect. Iarăși foi de tablă la umeri,
gâtul din rulmenți călare unul pe al-
tul și capul din vreo cinci roți dința-
te, băgate ghem, cu forța, presate,
www.revistatimpul.ro
52 |
dacă dădeai să le vezi cum se-nvârt,
nu puteai. Ochii ca țâțele, dar mai
mici, bile din alea de bronz ca la ba-
lustradele vechi. Vorbea gâjâit. Nu
chiar gâjâit, cepeleag. A putut s-o
audă, căci încremenise în prag. Nici
nu se miră.
— Ce faci acolo, stai jos, sau n-ai obo-
sit? făcu ea, cepeleag, cum am spus.
Bătrânul simți o nevoie uscată
de-a se supune, cu toate că încă se în-
treba: cine-i asta? Intră în casă fără
s-o chemi și-ți spune fă aia, fă aia?
Da’ cine ești tu? Încercă s-o strige pe
Lăcrămioara, dar uită imediat.
— În fotoliu e bine? îl întrebă.
— E cam desfundat, mă rupe la
șale.
Dar se duse ascultător și se așeză.
— N-am apucat să chem ca să-l
dreagă. Ați sunat la poartă, cum ați
intrat?
— M-am descurcat. Ce să fac?
— Nu prea s-aude, eram și pe
casă, nevastă-mea e băgată pe unde-
va. Trebuia să bateți mai tare, că zor-
năie tabla. Peste gard nu se poate.
— Mi-a venit cam greu, te rog să
mă crezi.
— Da’ care-i problema?
— Păi, hai să smulgem buruiana,
e plin.
— Ce anume?
— A ieșit peste tot, nu te uiți?
Înăbușă și ridichi, și ce-ai pus.
— A dat de la ploaie. Am zis c-o
scot joi.
— Ce joi?! Acuma e bine. Și iarba
la fel.
— Ce iarbă? N-am iarbă afară, n-am
pus, că-i bătaie de cap.
— Dar de ce-am crezut că ai iarbă?
Nu se vede de gard. Ai un cosor,
ceva? Sau o coasă?
— N-am coasă, de unde să am?
— Nu-i nimic, nu-ți fă griji din-
tr-atâta.
— Am o foarfecă de grădină, nem-
țească, e bună?
— Bună și aia.
— Da’ nu-i nimic de cosit…
— Găsim noi ceva. Salata, ce ai, ce
ai pus în pământ.
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
— Salata nu, că mi-i milă, abia
ce-a-ncolțit. E plăpândă, m-am uitat
de pe casă. Și la ceapa aia, muncă s-o
răsădești și s-o uzi… E și ea tinerică,
pentru ce s-o cosim?
Tăblăciunea tăcu, părea c-o fră-
mântă ceva. Supărător era că se-ară-
tase dintr-odată docil ca un prost și
n-avea de ce. Dar nu merita să se
enerveze. Între timp, bătrânul se
obișnuise cu lumina puțină și putu
s-o cerceteze mai lung. Fierul ei se
pătase din loc în loc cu rugină, umblă
probabil pe-afară în umezeală, un pic
de miniu, de ce te zgârcești? Își sim-
țea picioarele reci, nu trebuia să um-
blu desculț, se năruise în fotoliul lui
deșelat și-i venea oboseala de jos. Pe
unde vorbește?
— Ai sânge la frunte?
— Nu, vopsea, am dat pe înveli-
toare.
— Și gata, e bine?
— Nu-i gata, mai am…
— Vezi cum ești?
— Venea ploaia pe noi, a și fulge-
rat.
— Ce ploaie, nu venea nici o ploa-
ie, nu vezi ce soare-i afară?
— Da, doamnă… Atunci, de ce stăm
cu obloanele trase?
— Eu știu?
— Da’ cine ești dumneata?
I se păru că femeia încearcă să
rostească un nume, dar nu-l pronun-
ță, se răzgândi, șovăi și spuse apoi:
— Lăcrămioara…
Omul se bucură.
— Lăcrămioara e și soția. S-o
chem?
— Las-o, că vine ea, când o fi. Hai
să ne urcăm pe acoperiș, lași treaba
așa?
Era săritoare.
— Mi-i ciudă pentru cuibul de co-
țofene.
— Ai văzut?…
— Stai puțin, cinci minute, așa-s
de obosit, că nu știu ce am… Nu mă
pot ridica.
— Acolo ai să fii mai vioi.
— Vioi pe naiba! Mai e de vopsit.
Numai când mă gândesc la scara aia
pe care-o am de urcat!…
PROZĂ
— Pot să te-ajut, te urc eu. Hai, să
vezi ce sprinten te faci. Te pot urca
destul de ușor.
— Ne vede lumea, de ce?
— Nu puteai să verși o găleată cu
apă la nuc?
— Da’ n-am nuc. E nucul de la ve-
cina. La mine se-ntinde puțin peste
casă.
— Păi vezi?… Mai ai ceva nefăcut?
— Aș fi vrut să iau trenul să merg
la sora mai mare. E cu astma și să ne
mai vedem… înainte.
— Bun. Și mai ce?
— Și n-am învățat-o pe Mioara
cum se plătește curentul la mașinăria
din bancă.
— Da’ ce, nu poate să-ntrebe?
Eu știu?… Pe cât încerca să-și vi-
nă-n puteri, pe-atât se simțea mai go-
lit. Doamne, ce-i?
— Hai, ieșim?
— Un minut, te rog, un minut, nu
știu ce am, parcă-s rupt. Am căzut ca
o bucată de fier în scaunul ăsta. Aș
lua o pastilă.
— Ce faci, tu ațipi când stai de
vorbă cu mine?
— Ce înseamnă c-ațip?
— Te ții să n-adormi?
— Am ațipit?! Te rog să mă ierți.
— Poți să moțăi, dacă-ți convine,
dar nu să ațipi.
— Chiar îmi vine, nu știu de ce…
— Nu-i nimic, ai poate pleoapele
îngreunate, ține ochii închiși.
— Nu, nu, mi-i mai bine, e mai
bine acum, mai stau un minut și ple-
căm.
— Hai, picotește un pic, lasă asta.
Eu stau aici, nu-ți fă griji.
— Nu, că mi-i rușine. Mi-i rușine
să dorm de față, așa.
— Hai, cuminte… Lasă-te oleacă,
să vezi ce bine o să-ți facă… Hai, cu-
minte… cuminte……… Ai văzut? A fost
greu?
(Fragment din volumul de proză
scurtă Dulci meleaguri, în curs de
apariție la Editura Adenium)
POEZIE
Poeme
Emanuel Guralivu
chipuri în haită
atârnând în ferestre ca niște
monede aruncate dimineții
după o noapte în care
ne-am lăsat iluziile să-și
scrâșnească dinții –
mai zăbovim printre
aceste chipuri în haită
asurziți și
recunoscători
mai zăbovim deasupra
orașului – toate luminile lui
nu ajung
să ne sature
spaima
lamă tocită muzica lor
muzica lor ca o lamă tocită
glasurile: repezite lovituri
de orb –
au îmbătrânit cuvintele în
gura lor
laolaltă cu dinții –
umblă din loc în loc
se lovesc de lucruri de parcă
prin durere
îți mai poți aminti –
lamă tocită muzica lor
mă umple de vânătăi
în gura lor cuvintele au
îmbătrânit
laolaltă cu dinții –
au așteptat prea mult – iată
deschid toate ușile toate
ferestrele
ca și cum îmi deschid
aspra cutie toracică
***
zgura mi-a strepezit dinții –
mușcătura
m-a asurzit – voi umbla
cu ochii închiși o vreme
cu o brumă veselă pe
dinăuntru
irizând cuvintele – voi umbla
nr. 188-189
| 53
cu mâinile în bernă
baricadat pe dinăuntru
cu o grenadă în locul inimii
Îngerii
*** și lucrările lor
cântă cântă cântă
scaunelor goale
poate se vor
ridica pe două
picioare
poate chiar vor
necheza în aerul
fierbinte
cântă cântă
cântă
soarele îți sfârâie
Emil Brumaru
pe limbă
inima chircită sub un
clopot de bale
cântă
Argintuirea oglinzilor
cântă
Mi-argintuiești oglinzile cu sânii
cântă
În Preasfințita zi a săptămânii
scaunelor goale
Și-mi aurești cu fesele surate
poate se vor
Cearceafurile paturilor toate
ridica pe două
Și-nvelitorile cu sufletu-ți se-mbibă
picioare
Și cu iubirea noastră deopotrivă
poate chiar vor
De fără stavili, fără legi sau margini
necheza în
Că nici nu știu cum să o trec pe pagini,
aerul fierbinte
Ci Dumnezeu ne iartă și-nțelege
*** De-orice păcate dulci să ne dezlege,
Căci prea cu patimă ne dăm în petic
gingii de bătrână pentru
Luându-ne chiar Diavolul drept sfetnic…
asfințitul ăsta: în amintire
mai mușcă dinții
tot felul de
cuvinte zemoase: Strâng miere
gingii cangrenate
mestecând
Strâng miere ca-ntr-un stup anume pentru tine,
în gol funiile Mi-s ciuturile pline de rouă care-n ziuă
care ne mișcă
Prind dulci smântâni, și harnic le iau și zbat în piuă
zilele: răcoroasă limba Și-ți ung felii cu untul ce-o să-ți hrănească bine
întunericului ca un așternut:
Trupul frumos, femeie cu sânii strânși în mâini
Și fesele dospite-n aluaturi cu moi drojdii,
știrbă noaptea De vin să le sfințească duhovnici în odăjdii,
ne asurzește Să le citească psalmii ce scot dracii hapsâni
inimile Ce-s cuibăriți în ele și ne ademenesc
Să le luăm în brațe și viața să ne-o dăm
Pentru cărnița albă, cu miros muieresc,
Când ne îndeamnă veșnic în pat să adăstăm
C-o poftă nesătulă, uitându-ne credința,
Tot amânând iertarea, smerenia, căința…
www.revistatimpul.ro
54 | POEZIE

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

POEZIE | 55

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

56 | POEZIE

Poeme Vlad Pojoga

& acum se lucrează și plânsul în pumn

din interior nu ne-a dus nicăieri
o să rămânem numai câțiva și toate lucrurile pentru că unde
și niciodată n-o să ne auzim ecoul pe care încerci unde naiba am fi mers.
mai tare decât atunci să le dai afară numai uneori e liniște
când capul nostru nu ies afară ne urcăm
e băgat într-o găleată fiecare în patul de deasupra
și lucrurile
& și murmurăm
pe care-am fi vrut să le facem cineva a scos pistolul numele celor
sunt niște cutii goale și a tras pe care am vrea
pe care ni le înfășurăm asta a fost istoria noastră recentă să-i vedem
în jurul pieptului se lupta mereu și mereu din nou.
și oricât am încerca
n-o să se lege
și ce mai era &
de făcut
& egalitatea nopțile când
n-a însemnat nimic te ții singură de mână
în seara asta dreptul femeilor la vot și viața
doi bărbați cu brațe puternice n-a ajutat la nimic pe care și-au propus-o toți
învârteau sticlă încinsă protestele pentru tine
și a fost n-au ridicat nicio sprânceană e din ce în ce mai departe
ca atunci când erai mică poeții și mintea e blocată
și ne-a prins ploaia s-au dizolvat pe o fotografie veche
și n-ai vrut să mergem și nimeni unde mai erau
în casă nu i-a întrebat niciodată nimic și alți oameni
și era bine inimile noastre scoase din piept și urechile care țiuie și urechile care
bine au fost buline mari roșii țiuie
până când ai început pe ecrane în speranța că cineva
să alergi încoace și-ncolo și de ce să mai stau acolo o să-mi pună
și până la urmă te-ai trântit ce-aș mai fi putut eu să fac în sfârșit
pe jos când totul absolut totul era la locul lui. perna pe față
și n-am știut ce să fac
ai zis îngerelul
& &
și mi se părea că cineva bate cu încrederea nu s-a dus cu totul când n-am mai știut cum
unghia dar ne ferim încet-încet să ne arătăm
într-un perete de sticlă unul de altul frica
lipit de fețele noastre și luăm am pus garduri
și peretele din ce în ce mai multe între noi
nu se sparge analgezice am pus alți oameni
& și ne facem moi între noi
și încercăm să ajungem o hartă e o sumă
morțile celorlalți sunt în locuri în care n-a mai ajuns de figuri geometrice
blocaje mecanice nimeni trăim în linii curbe
pentru că am abandonat mai ales dimineața închise
atâtea lucruri când nu mai avem cântăm pe străzi
și cum ar putea asta pe unde să scoatem cămașa la fiecare victorie
să mă facă să rezist și m-am gândit chiar și așa a echipei naționale
să mă ridic la tine trebuie să ne legăm
să ascult tot și la toate lucrurile și noi de ceva
ce mai e de spus pe care le-am lăsat în urmă ai noștri sunt o iluzie
și unde naiba și aș face-o din nou un învingător înseamnă
o să ajungem pentru că oamenii nu-nvață întotdeauna și un învins
când vedem soarele niciodată
doar pe podeaua dușurilor tu știi oamenii nu-nvață niciodată

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

POEZIE | 57

skepsis Traduceri
Cristina Alexandrescu
aminte
Șerban Foarță
***
Polul
ăsta fără pinguini ăsta de care fugiți ca ogarii
ăsta sunt. o piatră care-și
încălzește mâinile la ventilatorul
de la laptop

*** Șerban Foarță

prin pereții ăștia subțiri prin Maurice Carême
oamenii ăștia subțiri
prin gesturile lor subțiri A nins…
e În zorii roz, a nins
Mult alb, încât aleea-și
ciment refolosit
Schimbă aspectul… Negrul
*** Motan nu e convins
Că lumea e aceeași:
nimic frumos la oameni
Se crede-n vis, pășește
noaptea. Când Sfios… Motanul negru
ies las în căști live-urile lui cobain mai nou pink floyd și toți Se uită-nspre livadă,
depresivii și De care brusc se simte
mă prefac c-aud cum curge apa din Stingher și de pripas…
spatele blocului și că Nu face nici un pas
vreau la baie. Spre-acolo, căci se simte
în vară Batjocorit și-l doare
marea-mi dădea aceeași senzație c-aud cum curge apa că Ce-i este dat să vadă:
te țin de mână că vreau la baie Pe albul sol,
Un stol
*** De vrăbii sfidătoare.
când găsesc într-o pungă de De ce?
semințe un Pisico, de ce nu mi-e bine
miez murdar fără Și-s așa singur fără tine?
coajă Tu nu scoți, totuși, nici un miaun
îl bag în gură și aia e fericirea Și dormi, deși e zi, sub scaun.
Nu ocupi, iată, mai mult loc
*** Decât preagrosu-mi catalog.
femeia de lângă mine poartă perucă și piele
Și,-n somn, nici nu răsufli, parcă,
mai albă pe gât decât pe pomeți
În vag balans de mică barcă.
femeia de lângă e plastic chinezesc și eu nu pot altceva
așa că râd De ce, atunci, dispare sumbra-mi
Umoare, când, pe file pale,
când pleacă mă uit în altă parte ca să nu se despartă de mine
stau în 41 aproape de noapte Văd soarele decupând umbra
fumez plastic Urechilor domniei tale?
ca într-un videoclip ieftin Pisica și soarele
Ea, ochii și-i deschise,
*** Iar soarele rămase
carnea aia tocată e-a mea În ei, când și-i închise
femeia cu șapcă roșie trage de manivelă cuțitele se opresc La loc… Apoi, la șase,
la un cartilagiu care mă doare de când eram copil Când soarele-apunea
îi zic să mai pună vreo trei sute de grame s-o fac fericită Și,-n schimb, ea se sculase,
pe mama Dacă priveai la ea
În ochi, vedeai că are,
În ei, bănuți de soare.

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

58 |
După Paul Muldoon
(The Word on the Street: Rock Lyrics)
Tip de gașcă Caesar Iuliu;
Știa ce vor băieții.
Știa să strâng-un pic șurubul
Când tipii erau geții.
Pocnea-n gornetă la Drobeta
Și-apoi tunde-o la sală.
Pân-ce comati ’n păr, vexată
Și-au scos toți lancea goală…
Sări împuns nițel de Brutus
Și tu brută și tu?!
Un tip de gașcă Caesar Iuliu,
De gașcă cum ești tu…
De gașcă a fost și Nicu Ceașcă,
Cu-ambâț la vârsta slugii,
Dar n-a sărit din start la pleașcă
Cârnind-o-n subterfugii
Printre cizmari, un machiavel
Cârpind un joc de mimă
Le-a indicat că însuși el
E-un țel ce scuză crima.
Și-astfel dezghețul când să crească
Iar îngheță: ciu-ciu!
De gașcă a fost Nicu Ceașcă,
De gașcă cum ești tu.
Când m-ai lăsat total în ceață
Pupându-ți tiza Gina,
Mi-am amintit ideea creață
Că-ți place tare Glina;
Și Hitler, și Gheorghiu Dej
Iubeau tot groapa plină,
Se pricepeau Saddam și-alți breji
La oameni tot ca tine.
Și Iosif Stalin tot de gașcă,
Cu drag dând aprobarea
Expedia pe gură-cască
În lagăre aiurea.
Era mirat că-i mort colhozul,
Da-n rest n-avea-ndoială:
Zboar’ anii-n gúlag ca batozul
Dacă nu-i lâncezeală.
Mișcare, să nu amorțească,
Românii paraziți! Cum nu,
Da, Iosif Stalin – tip de gașcă,
De gașcă cum ești tu…
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
Poeme
Margento (Chris Tănăsescu)
Căzuți din cer în scaune la Arts
Errer est humain, flâner est parisien…
Căzuți din cer în scaune la Arts
et métiers, cu câte-un soare negru-n
față,
absorbim aburul de după-amiază –
doar ne-om trezi ’nainte de-asfințit…
orașul ne pune gleznele-n obezi,
iar cerul dând încet-încet în foc
ne trage după el, adâncindu-ne
’n asfalt… până jos, până-n Réaumur
seva
stopol; din catedrala muzeu de vis-
à-vis începe să sclipească un aur
prin vitralii; fals; sau poate-i reflexul
târziu
al zilei îndesate tot aici.
Asta înseamnă-ntre timp s-ajungi
din sânul
raiului în bătaia soarelui?1
Acum aflăm ce căutam s-avem,
s-avem prin ce să căutăm la
nesfârșit…
Bucură-te, pare să cânte-o pasăre,
bucură-te, că ne-ai umplut de lumină, marinarii noaptea cu securiștii homo
ar răspunde-un vuiet prin oraș
făcând
cu noi ceea ce credem că nu vede
nimeni.
Ne-ngroapă noaptea2, ’n sfârșit.
Acum vom începe,
ne spunem, să scăpărăm…
Sărut țigănesc
Am răsucit-o brusc, am înșfăcat-o
și-am rupt
cămașa să-i prind sânii – dar ea
plângea.
– Oh, iartă-mă, ’ngânam, n-ai grijă,
îți iau alta…
– Nu, nu de-aia, bocea ea, sunt…
virgină…
1. King Lear, II, 2: „Thou out of heaven’s bene-
diction comest/ To the warm sun”.
2. Jacques Réda, Les Ruins de Paris, „Belleville”.
POEZIE
Așa-i, mi-am zis, doaaamne, n-o fi
nici clas-a zecea,
în pizda mă-sii, asta-s, un… pedofil…
Dar la vreo două săptămâni când
îi pierdusem
complet urma – era chiar după R
evoluție, în preistoria netului, ioc
rețele
de socializare, iar lumea încă prea
timorată chiar să conceapă c-ar
putea să-și pună pe-un site ob
scura viață – sună; un clinchet
de voce
întreabă: – Tot supărat? – Nuuu,
Doamne! Dar tu? Nu, nu se
răzgândise, însă inimioara-i
de înger știa mai bine ca mine de
ce-s cap
abil. – Ce-ai zice ca toată noaptea să ne
sărutăm ca nebunii? – Franțuzește?
m-aventuram uluit. – Mai rău,
țigănește! Ce-i aia, ’mi zic, n-am
habar. Dar mă bag, clar!
Era în orașul vechi, în sus de
Marinaru’,
crâșma unde se-ntâlneau pe NV
sub ac
operire; eh, pe-acolo și Dunărea o ia
invers…
Oglinda cețoasă a cerului de amurg
mi-amintea
cum umblam s-o aduc pe sor-mea
seara de la
joacă. Pe-aici au tras, cred, în Chira
Chiralina,
faza la care amândoi am plâns o
lună…
M-a azvârlit pe-o canapea și, deja
gemând,
își trase fusta și-mi încălecă obrajii.
Șuiera: – Să-i punem capac!… Și-ncă-i
acolo sărutul,
retrezit vâlvătaie când vreau să-ți
prind privirea.
POEZIE
Fotografii mișcate
O piatră o stelă un capitel
Când se întâmpla
să plece de-acasă
într-o direcție
absolut necunoscută
bărbații lăsau
în fața porții deschise
o piatră
o stelă
un capitel
care uneori lua chipul
unei femei
cu părul roșu
ca focul gheenei
cu părul negru
ca păcatul –
torna torna
striga piatra
gyrise gyrise –
întoarce-te
pe scut
sau sub scut –
niciodată
cartea viselor
și a întâmplărilor
nu s-a scris singură
Începutul verii astronomice
Pe Max
l-au internat ai lui
la azil pe motiv că
nu mai știa să deosebească
viața de moarte –
trecea de pildă pe lângă
o piatră și spunea:
uite ce piele splendidă
are iubita mea Gelsomina –
Max purta cu mândrie
macferlanul ciuruit
de gloanțe
suntem –
spunea amuzat –
ca doi soldați americani
căzuți la datorie
în Vietnam –
începuse vara astronomică
și Max semăna
tot mai mult
nr. 188-189
| 59
Darie Lăzărescu
cu un animal bătrân Salzburg
bănuia el cumva Ah muzicanții
că o să-nceapă să-i crească și insectele lor de argint –
total aiurea coleopterele diavolului –
rudimente de aripi de neînțeles cum o elitră
dar ce mare scofală copii – stârnește tornade
precum vedeți sunt lucid într-o grădină din Salzburg
nu mai lăcrimez un miracol
ca vița de vie abia tăiată – spunem noi
important e să-ți aprinzi o țigară consumând berea
apoi alta și alta cu parfum de wurst
să-ți torni un pahar cu ceva cade amurgul –
să-l dai repede pe gât o turistă
să te faci praf și pulbere ne fotografiază
dragii mei chiar în secunda
important e trandafirul când sărutam
vorba unui vecin de-al meu părul galben
de la țară al unei Ondine
întâmplătoare
Decembrie prin partea locului
În decembrie
întâmplările se derulează Blague
cu o viteză amețitoare – Bătrânul meu tată
niște tanti cu nume de flori cânta mereu
pleacă la munte aceeași temă
unde zăpada este mai ieftină cu variațiuni
se scriu ode pe o singură coardă
cuvintele sfârâie câinele lui de vânătoare
ca fleicile pe grătar îl privea la fel –
miroase a o moarte parfumată în alb-negru adică –
a mascara prelinsă pe obraz gândea (și câinii gândesc
la prima lacrimă de crocodil nu-i așa?
se aprind focuri de primejdie – deși sunt frecvent împușcați)
viața animalului național acum
este în pericol dacă tot au venit
dar nu-i nimic americanii
nu-i nimic – să ne dea și nouă
vom mai compune un imn un bastonaș în plus
profund amețiți pe retină
profund imorali măcar să vedem
vom striga lozinci în versuri șchioape cum se schimbă culoarea
vom șchiopăta printre rimele la semafor –
imperfecte ale acestui decembrie viață de câine
cețos viață de tată bătrân –
ne vom iubi ca chiorii cine nu are din ăștia
dezorientați să-și cumpere
ca niște picături de sânge
de grupa zero
www.revistatimpul.ro
60 |
Balonul captiv și voinţa
de tinereţe
Ana Ionesei
Î
n 2014 am avut parte de o simetrie Witold Gombrowicz: dat fiind că Jurnalul său m-a bântuit
de la începutul anului și am revenit constant la această extrem de tonică licoare amară, sfârșitul
toamnei m-a surprins cu primul său roman, Ferdydurke, scris între 1935 și 1936 și publicat în 1937.
C
ritica nu l-a iertat pentru dinamitarea tiparelor
literare și ecourile pozitive au fost minoritare
(Bruno Schultz și Leon Chwistek). După traduce-
rea lui Ferdydurke în Franța (1958), Gombrowicz îi scria
lui Maurice Nadeau, primul său editor francez, că și-ar
dori ca acest jurnal − pe care-l socotește de primă impor-
tanță − să apară imediat după Ferdydurke.
Tezele principale ale creației, așa cum apar în Jurnal,
își au corespondentul sau așa-zisa aplicație în Ferdydurke
și, indiferent de ordinea lecturii, statutul de vase comuni-
cante al celor două lucrări este evident: ambele pornesc
de la întrebarea incomodă „De ce și pentru cine scriu?”.
Nu regăsim în Jurnal prea multe înscenări megalo-
mane, picanterii cotidiene sau impresii efemeride care să
fie dislocate printr-o luciditate de perspectivă ulterioară,
întrucât Gombrowicz practică, pentru a rămâne egal cu
sine, o gândire experimentală. Aceasta din urmă repre-
zintă pentru Kundera „gândirea autentic romanescă”, ce
„nu vrea să convingă, ci să inspire o altă gândire, să pună
în mișcare gândul”.
Witold Gombrowicz pornește de la ipoteza că jurna-
lul său își găsește resortul nu în propriul ego care s-ar
grăbi spre tipar, nici în potențialul cititor (căci asta ar în-
semna să te prefaci că stai de vorbă cu tine însuți), ci în
necesitatea unui instrument al devenirii proprii în raport
cu cititorul său: „trebuie să fii tu însuți pe toate treptele
scrisului (…) trebuie să mă pot exprima nu numai în
poem sau piesă de teatru, dar și în proză obișnuită – în-
tr-un articol sau jurnal (…) Vreau să fiu un balon, dar un
balon captiv, o antenă, dar legată de pământ, vreau să fiu
capabil să mă traduc într-un limbaj obișnuit”.
Forma și deformarea
Căutarea Formei umane și artistice este strâns legată
pentru autor de un anumit concept al adevărului ludic,
opus pretenției de dreptate sau funcției coercitive, un
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
CRONICI
adevăr subordonat plăcerii de a fermeca și de a crea o
anumită intimitate cu semenul.
Într-un capitol din Ferdydurke este redată înfruntarea
de un comic grotesc dintre doi oameni de știință îmbă-
tați de propriile teorii argumentative, ce nu ilustrează
decât că „toți suntem niște copii deghizați”. Sinteticianul
superior Filidor și profesorul în Analiză Superioară au
făcut corp comun cu adevărurile lor, Sinteza, respectiv
Analiza, care din dorința de a-și impune primatul asupra
adversarului își extrag energia unei lupte îndelungate,
debilizant de absurde.
Or, în Jurnal, Gombrowicz ne propune ceea ce consi-
deră a fi cel mai mare secret al stilului, și anume că „tre-
buie să știm să ne desfătăm cu cuvântul. Iar dacă litera-
tura îndrăznește, în genere, să vorbească, nu o face
pentru că este sigură de adevărul ei, ci doar pentru că
este sigură de plăcerea ei”.
Naratorul din Ferdydurke, un oarecare Józio, depă-
șește vârsta de treizeci de ani și, constatând completa sa
ambiguitate identitară, se hotărăște să-și câștige clarita-
tea scriind o carte. Raționamentul este următorul: „dacă
reușesc să las în sufletul lor o imagine pozitivă, atunci
această imagine mă va forma și pe mine: în felul acesta,
chiar dacă n-aș fi vrut, m-aș fi maturizat”.
Ulterior, Józio constată nu numai că și-a creat un cerc
de cititori semidocți, ci chiar că manifestă fascinația
morbidă de a încerca să corespundă imaginii infantili-
zante pe care i-o croiește cutare doctor, puști sau vreo
țață culturală. Deloc descurajat, conștient că dacă ar fi
adoptat o atitudine matură și înțeleaptă ar fi fost întâm-
pinat de aceeași imaturitate și prostie, Józio își menține
credința în însemnătatea debutului imatur și în rolul for-
mator al acestui public imatur. În Jurnal, Gombrowicz nu
se dezminte de acest crez și propune o definiție tranșan-
tă a literaturii epocii sale: „Literatura de azi rămâne, din
păcate, romanul unor domni vârstnici și subtili, reciproc
înamorați și care își fac reciproc temenele”.
CRONICI
Apariția Dublului declanșează din nou revolta împo-
triva unei forme impuse din exterior și care îi suscită o
exclamație rimbaudiană: „eu de fapt sunt altul” (decât
cel ce par celorlalți – n.n.), iar imperativul formei proprii
rezonează, în mod paradoxal, cu un postulat de-al lui
Maldoror din Cântul al cincilea: „Dacă exist, eu nu sunt
un altul” (Lautréamont, Opere complete) (pentru că vreau
să fiu eu însumi – n.n.).
Fidel unei alterări absurde, planul narativ îl telepor-
tează pe Józio într-o școală unde, cu toate că elevii au
curajul să respingă în mod direct valorile culturale impu-
se prin tradiție, rămân posesorii unor chipuri deformate,
captivi ai propriei forme: „Forma noastră pătrunde în
noi, ne imobilizează din interior, ca și din exterior”.
În ciuda vehemenței, atitudinea lui Gombrowicz ră-
mâne umanistă: adevărul, conștiința sunt rezultatul in-
teracțiunilor reciproce dintre o formă umană și alta, iar
omul este marcat de un „infantilism ascuns”, în stare să
dinamiteze orice sistem de gândire, iar „critica literară
nu este osândirea omului de către om… De aceea nu
osândiți. Descrieți-vă doar reacțiile. Să nu scrii niciodată
despre autor sau despre operă − scrie numai despre tine,
confruntat cu opera sau cu autorul respectiv”.
Aristocrația chipului și râsul eliberator
Gombrowicz aparține unei aristocrații spirituale în
care-l putem încadra și pe Ernst Jünger, întrucât, răs-
foind Jurnalele pariziene, vom regăsi un ansamblu foar-
te asemănător de problematici și nuanțe de gândire: cri-
tica nu constă într-un atac la persoană, iar „lucrul drept,
corect în cel mai înalt sens nu trebuie să fie demonstra-
bil, ci discutabil”. Conversația e ca o luptă cu spada, „iar
plăcerea e cu atât mai curată cu cât ești atins mai fin”.
Născut într-o familie de nobili, Gombrowicz are pri-
lejul să sesizeze pe cont propriu modul în care se perpe-
tuează tiparele anacronice ale aristocrației, însă maniera
valorificării acestora în Ferdydurke este departe de a în-
dreptăți verdictul de roman satiric antipolonez, semnat
de un (alt) scriitor dezmoștenit al culturilor mici. Milan
Kundera semnalează diferența dintre satiră, adică „arta
cu tendință”, și ironie, întotdeauna discretă și deductibi-
lă din context, iar aceasta din urmă este instrumentul
romancierului adevărat.
Gombrowicz nu este polonofob, fiindcă nu tună și
fulgeră împotriva eroilor naționali, ci mai degrabă com-
bate idolatria și supraestimarea etosului. Atât în Jurnal,
cât și în capitolul-manifest IV din Ferdydurke, se contu-
rează foarte limpede refuzul fanatismului artistic de ori-
ce fel, practicat în poezie sau pictură, bunăoară.
Cât privește dialectica stăpân-sclav prezentă în
Ferdydurke, aceasta se subordonează viziunii „formelor
nr. 188-189
| 61
deformante”, a modului în care omul și chiar opera artis-
tică presupun mereu o alteritate și un mediu al influențe-
lor și transformărilor interumane. Așadar stăpânii sunt
la rândul lor formați și deformați de slugi și din acest
punct de vedere oamenii sunt egali între ei prin potenți-
alul Formei.
De asemenea, autorul nu-și propune să denunțe ine-
vitabila uzură a conveniențelor sociale. La un moment
dat, Józio face o incursiune în periferie cu un coleg de
școală, iar acolo constată că oamenii încearcă perma-
nent să-și depășească statutul social culturalizându-se și
educându-se cum pot, astfel încât există până și „niște
foste fete de la țară [care] învață să descopere frumuse-
țea apusului de soare”. Sunt aceleași apusuri de soare pe
care le ironiza Wilde când explica modul în care Viața
imită Arta, iar coincidența poate indica faptul că viziu-
nea Formelor este o variantă și un omagiu adus teoriei
din „Decăderea Minciunii” (Intențiuni, pp. 29-69).
Forma nu rămâne pentru Gombrowicz o monedă abs-
tractă cu acoperire limitată, fiindcă Ferdydurke surprin-
de concretețea efectelor formării și deformării univer-
sale, ce îi face pe oameni să apeleze precumpănitor la
infinite combinații ale limbajului corporal. Astfel, au loc
„dueluri de mutre”, „coliziunea diferitelor părți ale tru-
pului”, există „mutre fără grimasă” ori mutre care n-au
apucat să devină fețe.
Gombrowicz răscumpără chipul uman prin scriitura sa
și dă seama de vulnerabilitatea noastră, demonstrân-
du-ne că îi putem atribui imaginea umoristului sadea,
așa cum apare în notele despre un autor compatriot,
Czesław Straszewicz: „Umorul însă răstoarnă totul în ase-
menea măsură, încât un adevărat umorist nu poate fi nu-
mai ceea ce e de fapt − el este și ceea ce e, și ceea ce nu e.
(…) El, râsul, ne scoate pe noi din noi înșine și îngăduie
omeniei să dăinuie, în ciuda schimbărilor dureroase ale
învelișului nostru”.
Faptul că oamenii se creează unii pe alții (Max
Frisch pune degetul pe rană, scriind la rându-i în
Jurnalul său că suntem autorii celorlalți) constituie pen-
tru Gombrowicz punctul nevralgic al voinței autentici-
tății și totodată al unei voințe de imaturitate, fiindcă cel
mai întâmplător contact uman obligă la Formă, iar cul-
tura este o formă care ne depășește în maturitate.
Estimând că voi sfârși anul vânând Forma în alte an-
ticamere de-ale lui Gombrowicz, îi dau cuvântul lui
Józio: „Orizontul plesnește ca sticla/ pata verde se umflă
sub nouri/ și eu din nou mă mut la umbra bradului/ de-
aici:/ beau dintr-o înghițitură lacomă/ primăvara mea
cotidiană” (Poezia). Traducerea mea: „Pulpe, pulpe, pul-
pe/ Pulpe, pulpe, pulpe, pulpe/ Pulpe, pulpe, pulpe, pulpe,
pulpe −/ Pulpa:/ Pulpa, pulpa, pulpa/ Pulpe, pulpe, pulpe”.
www.revistatimpul.ro
62 | CRONICI

Contorsionatul
O. Nimigean Maricica Munteanu

U
ltimul volum de versuri al lui O. Nimigean, intitulat ermetic Nanabozo, redirecționează periplul literar al
autorului (însumat de antologia Nu-ți garantează nimeni nimic, apărută la Casa de Editură Max Blecher)
către asumarea unui minimalism al expresiei, truvabil și în volumele precedente, însă fără luciditatea
tăioasă și autoironia până în pânzele albe cu care ne obișnuise, consacrându-l mai curând ca pe o formulă
existențială, asumată ontologic. Dincolo de acest limbaj redus la câteva tușe de condei, aflăm însă un substrat poetic
supraîncărcat de un conținut viu și intens (dovadă ultima parte a cărții), iar asta se întâmplă pentru că scrisul renunță la
frumusețea sa inutilă tocmai pentru a „opera pe cord deschis” existența.

Î
n prima parte a volumului, Aura efemeridelor, a scrie
poezie devine aproape o sforțare fizică, o luptă cu
frazele și cuvintele, cu o lipsă de inspirație obstina-
tă (asumată în mod conștient, desigur). Există o reține-
re a limbajului în poezia lui Nimigean, un minimalism
exacerbat, o devitalizare a semnului poetic, deși, în chip
paradoxal, scrisul își ia doza de senzorial, căpătând con-
cretețe, corporalitate, așa cum se întâmplă, de exemplu,
într-o poezie precum ars scribendi: „încerc să-mi repre-
zint/ musculatura dorsală foarte încordată/ a unui atlet a
unui luptător/ a unui erou”, sau în zersein und zeit, unde
un timp carnivor „te dizolvă/ începând din hipotalamus”.
Această tăcere in racourci se înfățișează în descrieri
de peisaj, a unor călătorii cu trenul sau a unor întâmplări
banale, cum este întâlnirea cu un câine vagabond oare-
care. Din această cauză, Bogdan-Alexandru Stănescu,
într-o cronică de întâmpinare, apropia poezia lui O.
Nimigean de seninătatea pillatiană și fancis-jammesia- Peisajele muzicale, suave pe alocuri, sunt mereu stră-
nă, însă am impresia că un astfel de tratament „naturist” bătute de acorduri anxiogene: „dacă aș fi fost viu aș fi
nu prea i se potrivește poetului, deoarece, dincolo de fa- dansat” (vivadi), „dar dacă-ncerci să treci/ te-neci în no-
țada „luminoasă”, solară, de contemplativă detașare, re- ian” (albinoni/giazotto) sau „îmbrățișarea nu mai trezește/
găsim un revers tensionat, o încordare existențială, o decât nostalgie/ zeul cangrenat zace-ntr-o rână” (haendel).
poezie ce parcă scrâșnește din dinți. Chiar și relația cu O poezie precum un parfum delicat subtil abia perceptibil,
mama, acest personaj-axă al Rădăcinii de bucsau, se mo- de o melancolică desfătare, sugerează doar o senzație
lipsește de oboseala, sărăcia scrisului. Reacțiile ei plate, trecătoare, extrem de rară, încetățenită în memorie din-
bucuria de a deosebi nucile mari de cele mici sau de a tr-un timp incert, probabil intangibil, „abia perceptibil”.
număra vagoanele unui tren deconspiră o vidare a sen- De cele mai multe ori, existența stă sub semnul lui
sului, o neantizare a ființei în fața morții, iar răceala poe- „dacă”, al unui what if visător: s-ar părea că mereu se
tului devine mai curând o mască a suferinței și neputin- ivește un agent care se interpune între trăirea adevărată
ței decât o acceptare stoică. și platitudinea ontologică. Astfel, în paralele inegale,

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

CRONICI
scrisul însuși devine un asemenea impediment care pa-
razitează existența: „dacă nu aș scrie acum aici/ aș citi sau
aș dormi sau aș/ mângâia câinele/ (…)/ aș medita încer-
când/ să dizolv orice reprezentare/ mi-aș coordona câm-
purile energetice/ aș levita în minte// și câte și mai câte”.
Poate de aici și renunțarea la orice paradă de expresii
„frumoase”, la orice ornament, având în vedere că scrisul
este, în fond, o pierdere de timp și adoptarea unui soi de
metaforă literală, à la lettre, dacă îmi este permis oximo-
ronul. Până la urmă, spune poetul în altă parte, „foșgăiala
de întâmplări e semnul vacuității” (tatăl bosonilor).
Din „hiperspațiu” în cotidian
Din această „oboseală a scrisului” survine o năzuință
către ireprezentabil, către dematerializarea limbajului și
găsirea unui punct nodal, a unui soi de aleph borgesian
sau a acelor „pale lăuntrice care îți zgârie ADN-ul”, cum
spune poetul undeva în Nicolina blues. Poezia este spațiul
unei tăceri vii, o megaviziune ce ar trebui să depășească
spațialul și temporalul mundane, scrutând orizonturi
nr. 188-189
| 63
indiscernabile, de necuprins. „Romantic târziu”,
Nimigean aspiră către o poezie vizionară, atotcuprinză-
toare, însă este mereu sabotat de cealaltă față, anarhică,
corozivă și autoironică. În poemul eu unul aș prefera,
care dă și titlul părții mediene, după căutarea încrânce-
nată a „nodului lăuntric”, poetul alege totuși acțiuni mai
puțin „vizionare”: „eu unul aș prefera/ să citesc să văd
filme să călătoresc să joc ping-pong să dorm”. Această
inundare a cotidianului rămâne, până la urmă, singura
opțiune a poeziei, întrucât vizionarismul n-ar putea fi de-
cât unul mimat și ar falsifica, de fapt, existența. De aceea
titlurile poemelor, sugestionând așteptările cititorului
către temele așa-zis majore, sunt dezmințite de conținu-
tul acestora: argumentul ontologic devine, astfel, un elo-
giu al pixului aihao, literaturwissenschaft exploatează
fețele dark ale scriitorilor, iar encyclopaedia universalis
transcrie definiția unei specii de vierme. Erotismul ful-
minant, sardonic din acele „erotograffiti” ce apar în
Nicolina blues, este substituit de adolescentinele sms-
uri, scrise în limbaj „messengeresc”, care, printre altele
www.revistatimpul.ro
64 |
fie spus, nu atestă o erodare a cuvântului, conservând
mai curând un sentimentalism naiv și tandru.
Nici măcar evaziunea în imaginație nu i se iartă poe-
ziei, cum se întâmplă (da, se pare că în poezie „se-ntâm-
plă ceva”, spune Nimigean) în cruci și dumnezei, unde
niște sticle de borsec sunt înzestrate cu măreția catedra-
lelor rusești: „lipseau numai crucile oblice/ cu lănțișoa-
re/ dar până la urmă/ mi le-am închipuit/ și pe acelea”.
În altă parte, intertextul eminescian devine doar simplu
pretext, rampă de lansare într-o cavalcadă de păpuși și
marionete: Fecioara Maria din Răsai asupra mea este în-
locuită de o banală marie, o „păpușă” dintr-o serie inter-
minabilă, ca acele matrioșce rusești. Și „băiatul trakl”
primește o îngăduitoare bătaie pe umăr pentru „melan-
colia sa viscerală”, poetul preferând „după-amiezile do-
mestice-n care nu mai încapi” din cauza îngurgitării unei
prea mari cantități de literatură: „cuvinte resturi de rit-
muri carcase/ trupul de semizeu inutil”.
Scrisul „contorsionat” al lui O. Nimigean pare să se
balanseze între proza cotidianului și fantasmele totalită-
ții, dar cum o Carmen Saeculare ar nimici existența (căci
scrisul este, până la urmă, un echivalent al existenței),
poezia coboară la statutul de „ciorne”, rezultat al umorilor și
secrețiilor corporale, cum sugerează o altă ars scribendi:
„se întâmplă așa:/ bâțâi din picior/ stai chircit pe tasta-
tură/ ți se umflă ficatul/ îți vine/ e undeva înăuntru/
aproape că îl secretă glandele/ iminența lui îți zbate tâm-
pla/ te face să-ți muști buzele”.
Circumvoluțiunile memoriei
Ultima secvență a volumului, Studio cu vedere spre
poienița druidică, este constituită din fragmente cvasi-
confesive (în Planeta 0 și Nicolina blues erau scrisorile și
secvențele de jurnal), bruioane ale unor reflecții sau im-
pulsuri biografice. Aici, gândurile par că se rotesc, când
pe o spiță, când pe alta. E o poezie aluvionară, în conti-
nuă mișcare. S-ar părea că poetul este asaltat de o memo-
rie nălucitoare, supradilatată, care nu-i lasă nici un mo-
ment de respiro, angajându-l mereu în alte și alte amintiri,
înainte de a putea să aprofundeze vreuna: „Nu reușești
să te gândești la ceva fără să te gândești la altceva și ime-
diat la altceva și la altceva. (Cine e de vină că mintea ta a
devenit un videoclip?) Altceva, altceva, altceva, nicioda-
tă ceva dincolo de apele freatice”. Contrastiv cu secvența
de început a cărții, imaginile se succed la repezeală,
inun­dând cadrul poeziei. „Poienița druidică” e un spațiu
supraaglomerat de o memorie în sevraj. Nu întâmplătoa-
re este aluzia la piesa lui Beckett Not I (îmi amintesc de
interpretarea lui Billie Whitelaw din 1973), numai că de
data aceasta buzele sunt „lipite cu adeziv universal”, per-
turbând exprimarea și transformând poezia în bâlbâială,
redusă la concatenarea unor sunete. De la revolta împo-
triva patriei-mimă, populată de omul-detritus și
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
CRONICI
poporul-peluză, de discursurile lui Gigi Becali, ale mani-
festanților ce pledează pentru Roșia Montană sau ale fal-
șilor partizani ai democrației de la 1989 și până la apari-
ția personajelor lui de Chirico în paginile unui tratat de
arhitectură al lui Francesco di Giorgio Martini, toate
sunt indelebile, acaparate parcă de o memorie ce caută
să-și dovedească fiabilitatea.
Această memorie ce nu uită, depliindu-și una după
alta amintirile, devine ea însăși acel loc-timp ireprezen-
tabil, la care aspiră poetul: „Desigur, fapte banale, care,
luate în parte, nu spun aproape nimic. Dar s-ar putea ca
de la un moment dat, repetându-le, permutându-le, în-
mulțindu-le, să vorbești despre ceea ce nu se poate vor-
bi”. Pentru Nimigean, absolutul este o „indecență” poeti-
că, ce sună în falset și de aceea doar prin derularea
experiențelor banale, cotidiene s-ar putea emerge într-un
real semnificativ. „Poienița druidică” se prezintă, astfel,
ca un spațiu al miracolelor zilnice, al misterelor organice,
guvernate de acel iepure-zeu care este Nanabozo din po-
veștile indiene. Totul este filtrat aici printr-o lentilă neo-
bișnuită, ce descompune și recompune planurile imobile
într-un joc însuflețit și spectral: spațiul își curbează un-
ghiurile ce devin „reglaje optice în imaginar”, se fluidi-
zează pe „lamelele de galaxii”, iar privirea se transformă
în „paranteză estetică”. Insulă a fericiților, „poienița drui-
dică” își schimbă, în jocul ei specular, proprietățile, deve-
nind un cimitir („Groapa e săpată în mijlocul poieniței”),
un spațiu al meditației în fața morții mamei bătrâne.
Fiecare amintire este împânzită de un strigăt ce se ridică
din interstițiile ființei, „ca o vită înjunghiată”, evocând
groapa, sicriul, chipul învinețit al mamei și buzele albas-
tre, „lipite cu adeziv universal”. La capătul acestui Studio
cu vedere… spre moarte, aflăm intuiția propriului sfârșit,
dispariția celuilalt invocând, de fapt, iminența acestuia
(„Mortul ești tu”). Spaeculum mundi, spațiu al unei me-
morii caleidoscopice, „poienița druidică” își finalizează
periplul, după scrutarea reverberațiilor arhaice și conta-
minarea cu imbecilizarea cotidiană, pe o muchie a exis-
tenței unde așteaptă experiența morții.
De la oboseala scrisului și reținerea limbajului din
Aura efemeridelor, traversând o criză de poet-vizionar și
asumându-și în final proza realității și până la memoria
suprapopulată, guvernată de sentimentul morții din
Studio cu vedere…, poezia lui O. Nimigean pare să suge-
reze că, citind-o, „nu-ți garantează nimeni nimic”. Scrisul
lui Nimigean, într-adevăr, „e pe bune”, este experiență
ontologică, și nu doar exercițiu de stil. Refuzând orna-
mentul facil și parada livrescă, dar, în același timp, fă-
când loc unei metafore senzoriale, volumul Nanabozo
înfățișează un minimalism al tăcerii, o tăcere care ascun-
de însă o cădere neliniștitoare în viscerele ființei, ca în sec-
vența de început al lui Fight Club, filmul lui David Fincher.
CRONICI | 65

Teatrul documentar al
Gianinei Cărbunariu
Î
n România, lucrând foarte mult pentru proiecte și festivaluri internaționale, Gianina Cărbunariu a pus bazele teatrului documentar,
care oscilează între un teatru nonestetic, dar foarte dramatic și un teatru deopotrivă estetic (coregrafic, realizat cu mijloace
audiovideo contemporane) și dramatic. Temele de lucru nu sunt întotdeauna aceleași, dar una dintre constante este preocuparea
pentru arhive, pentru dosarele de securitate ale unor oameni care au avut de suferit în comunism. Trecutul recent devine sursă de
inspirație pentru adresarea unor probleme legate de prezent. Numai că răspunsurile nu vin imediat, încă se lasă așteptate.

Dana Țabrea

F
ie că publicul este pregătit sau nu să afle că subiec- înseamnă trecutul reamintit, deținând acele date ce pot fi
tul îl vizează în mod direct, fie că Occidentul află reactualizate în memoria prezentă. Devenim conștienți
de situația noastră trecută, prezentul este încă sub de propria noastră identitate (acțiunile noastre trecute se
un mare semn de întrebare, în stare de alertă și așteptare. leagă de consecințele lor prezente) și ne recunoaștem pe
Teatrul documentar este un mod de a mobiliza individul noi înșine prin deciziile pe care le luăm și angajamentele
prin artă, dar nu poate oferi soluții de-a gata: el poate fi pe care le facem. De asemenea, trecutul practic înseamnă
doar un imperativ pentru care soluțiile trebuie căutate trecut reactualizat. De această dată, nu mai este vorba
ulterior.
Dosarele Securității. Trecutul viu
În 2010 apărea cartea lui Dorin Tudoran, conținând
fragmente consistente din dosarele de securitate ale au-
torului. Textul, un document istoric, este intitulat Eu, fiul
lor. Dosar de Securitate. Volumul constituie mărturia tre-
cutului pe care scriitorul român dizident l-a trăit în anii
’70, când a cerut să-i fie emis pașaport pentru a părăsi
România. Din punct de vedere istoric, faptele stau așa
cum sunt înregistrate în documentele-martor de care
dispunem.
Însă trecutul istoric aflat la îndemâna cercetătorilor
nu reprezintă unica formă de trecut. Se impune o distinc-
ție între trecutul „încapsulat” în prezent și trecutul prac-
tic (viu). Deși „încapsulat” în prezent, reflectându-se în
prezent și oglindindu-ne chiar și pe noi (ceea ce suntem
și ceea ce facem nu-i decât un răspuns, o reacție față de
trecut), trecutul nu poate fi explicit rememorat, continu-
ând să ne determine din umbră. Îl înțelegem prin analo-
gie cu inconștientul lui Freud, acele date insurmontabile
care, deși acționează asupra a ceea ce suntem, nu pot fi
readuse în conștient. Trecutul viu se opune, în același
timp, trecutului obiectiv, obiect de studiu al unei cerce-
tări științifice. În timp ce trecutul istoric se caracterizea-
ză prin nonsupraviețuire (trecut mort) și nonutilitate,
trecutul practic se compune din enunțuri și artefacte
care au supraviețuit din trecut și care sunt folositoare
pentru activitățile noastre prezente. Trecutul practic mai

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

66 |
despre memorie ca reactualizare, ce se produce la nivel
individual, ci sunt reactualizate experiențe itemizate, de-
venite exemple, utile în prezent. Anumite modele confe-
ră sursa unor sfaturi utile pentru deciziile pe care vrem
să le luăm în prezent, decizii care nu ne vizează doar pe
noi ca indivizi, ci întreaga societate căreia îi aparținem.
În cele din urmă, trecutul practic reprezintă un depozit al
vocilor trecutului, ceea ce supraviețuiește din trecut și
care ne vorbește despre situația noastră actuală. Acest
nivel deține modele, povești și personaje exemplare
(eroi) etc.
Performanceul Gianinei Cărbunariu X mm din Y km,
realizat în cadrul unui proiect independent al Asociației
„Colectiv A” din Cluj-Napoca, la care își dau concursul
actorii Mădălina Ghițescu, Paula Gherghe, Rolando
Matsangos și Toma Dănilă, reușește să facă spectatorul
să parcurgă toate stadiile trecutului practic de mai sus,
apelând la proiecție, repetiție și identificare: emoții, gân-
duri, intenții, amintiri, empatizare prin raportarea la va-
lori, simboluri, idealuri. Accentul cade pe următoarea
idee: ce probleme actuale am putea soluționa astăzi ple-
când de la trecut și mai ales cum am putea schimba pre-
zentul, dat fiind trecutul nostru recent.
Tipografic majuscul. Dosarul „Elevul”
Tot despre problematica trecutului recent, a situației
grave din comunism și a ororilor înfăptuite de fosta
Securitate, ce au lăsat traume adânci asupra poporului ro-
mân, este vorba și în Tipografic majuscul. Spectacolul este
o coproducție dramAcum și Festivalul Internațional de
Teatru Divadelná (Nitra, Slovacia), în parteneriat cu
Teatrul Odeon, produs de diseminare a rezultatelor unui
proiect european intitulat „Vieți paralele – secolul 20 vă-
zut prin ochii Poliției Secrete”. Șase țări foste comuniste,
printre care și România, au lucrat pe cazuri din dosarele
Securității pentru câte un spectacol. Festivalul a avut loc
în toamna lui 2013, însă spectatorii încă sunt interesați
de realizarea Gianinei Cărbunariu de la Odeon. Spectacolul
a fost inclus în FNT 2014.
Ca și în X mm din Y km, un dosar de securitate este făcut
public. Este vorba despre dosarul „Elevul” al lui Mugur
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
CRONICI
Călinescu (1965-1985). Bolnav de leucemie, tânărul a murit
în urma unor anchete prelungite efectuate de Securitate
cu familia, colegii și apropiații acestuia și a unei hărțuiri
continue, care a început încă din liceu. Ambele spectacole
au o tematică similară, însă latura estetică nu numai că nu
este neglijată, ci este valorificată. Mesajul este excelent în
ceea ce privește coregrafia și aspectul audiovideo (core-
grafia: Florin Fieroiu; muzica: Bobo Burlăcianu; light de-
sign: Andu Dumitrescu). Ca în majoritatea spectacolelor
Gianinei Cărbunariu, actorii (Cătălina Mustață, Alexandru
Potocean, Gabriel Răuță, Mihai Smarandache, Silvian
Vâlcu) interpretează foarte dramatic.
Totul a început când un tânăr de 17 ani din Botoșani
a început să scrie prin oraș tot felul de mesaje considera-
te o amenințare la adresa ordinii statului de atunci.
Mesajele includeau termenii libertate și dreptate.
Actorul care îl personifică pe Mugur Călinescu apare în
semiîntuneric și proiectează textele respective. Rapidi­
tatea și fluența montării sunt foarte bine construite, ca să
nu mai vorbim de impactul energetic. Chipurile ancheta-
torilor sunt proiectate pe un panou în fundal, iar emoțiile
acestora devin perfect vizibile. Întrebat în repetate rân-
duri ce l-a influențat, tânărul recunoaște că a ascultat
emisiuni ale postului de radio Europa Liberă. În casă
sunt instalate microfoane, familia este undeva la limita
dintre sprijin și colaborator fără voie, iar colegii elevului
devin surse în dosar. În privința scopului cu care a scris
toate acele lucruri, el se pronunță că a fost o tentativă de
trezire a conștiinței semenilor.
Există trei scene de bază ale spectacolului, care se de-
rulează cursiv, integrând foarte multe momente, fără pa-
uzele specifice. Toți timpii sunt câștigați și dobândesc un
sens. Într-o primă parte, faptele sunt prezentate cât mai
dramatic. Mijloacele de detașare (camerele de pe scenă)
nu au un rol brechtian, ci constituie modalități de exage-
rare a dramatismului situației, cu implicarea spectatoru-
lui (trecerea camerei prin sală) și multiple schimbări de
perspectivă narativă (rolul povestitorului îl au, pe rând,
Securitatea, membrii staffului profesoral, părinții și în-
suși Mugur Călinescu). Ca și în X mm…, „ochiul” TO
este omniprezent în viețile oamenilor, iar toți suntem
colaboratori mai mult sau mai puțin activi, direcți sau
indirecți, prin pasivitate. Panoul de proiecție, de unde
„victimele” sunt „aruncate” dinspre camera de anchetă la
locurile lor („acasă”), este convertit într-o saltea uriașă.
Cu acest prilej, asistăm la punctul culminant al spectaco-
lului, când tensiunea acumulată este brusc descărcată:
moartea lui Mugur Călinescu. Actorul, foarte bun echili-
brist, sare pe saltea tot mai rapid și încheie la orizontală,
spunând că acum nu mai e nimic de reproșat.
Un lucru e cert: nici un om nu poate trăi împotriva
propriilor convingeri, forțat să susțină principii în care
nu crede. Încălcarea dreptului la opinie a făcut multe vic-
time în comunism. Cei ce au jurat cândva fidelitate țării
CRONICI
nu se simt vinovați cu nimic astăzi și oferă cu ipocrizie
propria versiune asupra faptelor. În fața spectatorului,
cadrați de prezența fantomatică a lui Mugur Călinescu (o
alegere regizorală controversabilă) și de mama acestuia,
foștii securiști mimează sentimente umane și ascund
fapte reprobabile.
Teatrul documentar al Gianinei Cărbunariu cuprinde
producții teatrale ce reunesc o gamă foarte variată de su-
biecte, de la dosarele de securitate, absența locurilor de
muncă pentru absolvenți și problema diviziunii etnoge-
ografice la globalizarea pieței de alimente și acapararea
terenurilor de către marile companii de la micii fermieri.
Ce s-ar putea schimba
Am spus mai sus că miza teatrului documentar rămâ-
ne posibilitatea de a schimba prezentul, pe baza unor
dezvăluiri incomode din trecutul recent. În afara unor lecții
de estetică, de empatizare ori de dramatism, teatrul do-
cumentar se convertește într-o lecție în prezent despre va-
lorile pe care le admitem în viețile noastre, modelele pe
care le urmăm, idealurile în care alegem să credem,
exemplele care sunt în măsură să ne dea puncte de reper.
Situațiile și personajele la care Gianina Cărbunariu face
referire sunt în acest sens paradigmatice, aspirând să
facă trecerea de la simple exemple spre exemplaritate.
nr. 188-189
| 67
Exemplar este acel ceva care ne dă măsura vieții noastre
în prezent, indiferent de timpul căruia îi aparține, însem-
nând mai mult decât excelent. Figura lui Mugur Călinescu
este un exemplu pentru dedublarea la care poate fi supus
un om care nu crede în valorile lumii în care trăiește (un
securist a observat că el vorbea cu detașare, ca și cum nu
ar fi fost el prin ceea ce spunea) și exemplară pentru pre-
țul plătit, acceptând să se transforme exterior, însă nere-
nunțând la principiile și credințele sale.
Astăzi, tinerii ar putea să își spună răspicat punctul
de vedere, să lupte pentru viața pe care o doresc, să își
revendice drepturile la opinie, la o viață decentă, la
distrugerea sistemelor corupte, divulgând resorturile
ascunse ale acestora și opunând rezistență mijloacelor
de manipulare, să refuze să formeze o altă generație de
tranziție sau de sacrificiu. Un popor fără repere, ieșit cu
sechele după o dominație comunistă de durată și ținut
timp de 25 de ani într-o tranziție postcomunistă, este
lipsit de discernământ, voință și deplinătatea forței
spirituale. Dat fiind trecutul nostru recent, întrebarea
care se impune din ce în ce mai stringent, dincolo de
dorințe și aspirații, este cum, dacă și ce s-ar mai putea
schimba în România. În realitate, mai poate fi ceva
remediat în legătură cu noi?
www.revistatimpul.ro
68 |
De cât timp
ai nevoie ca să
înţelegi România
Dibacea fată din Ulster și po-
porul bogat în
virtuți ancestrale
La vremea publicării lor, memori-
ile domnișoarei Maude Rea
Parkinson (Twenty Years in Romania,
1921) trebuie să fi resuscitat, printre
amatorii genului din Regatul Unit,
visul exotic și ispita călătoriei în
Orient. Trecând peste cvasi-anoni-
matul autoarei, e posibil ca editorii
să fi speculat reveriile unei sensibili-
tăți devastate de ororile războiului,
pregătită acum să reia legătura cu
tradiția literaturii de călătorie. Nici
prima, nici ultima printre ai săi, „di-
bacea” guvernantă din Ulster – căci
„dibace” se consideră ea însăși – cal-
că voinicește pe urme ilustre. E sufi-
cient, cred, să amintim memoriile și
romanele Annei Leonowens, guver-
nanta și secretara regelui Mongkut,
ca să nu mai vorbim de prodigioasa
activitate a exploratorului Richard
Burton, celebru, printre altele, pen-
tru controversata lui tălmăcire a ce-
lor O mie și una de nopți.
Călătoria în România se impune,
așadar, cu urgența unui destin de îm-
plinit. Aflată deja la o vârstă destul
de coaptă (39 de ani), când, după
competenta opinie a lui Balzac, fe-
meile dezvoltă un fel de aptitudine a
disimulării cauzelor prin înfrumuse-
țarea efectelor, Maude Rea Parkinson
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
Roxana Patraș
este deja „o călătoare cu experiență”.
Ajunsă la București, ar vrea să afle
un „popor minunat, bogat în virtuți
ancestrale”, așezat într-un „decor de
lux oriental”. Cu ranița doldora de
reconfortante clișee, ea străbate nu
numai teritoriul românesc, ci și pe
cel rusesc. Are o ambiție de erou ci-
vilizator și o minte de strateg: frec-
ventează stațiunile balneo-climateri-
ce ale Regatului (de la Râmnicu-Sărat
și Govora până la Neamț), vizitează
orașe (printre care recunoaștem po-
pasurile „drumului regal” de la
București la Sinaia) și, dorind să fur-
nizeze o descripție geografică comme
il faut, nu pierde din vedere bogățiile
naturale ale solului și formele de reli-
ef. Curiozitatea ei „palatală” o împin-
ge tocmai până la Azuga, Cotnari
sau Drăgășani. La fel ca Anna
Leonowens, celebră deja pentru rela-
tările de la curtea regelui Siamului,
Maude sugerează că nu exotismul
priveliștilor ar da valoare poveștii, ci
însăși calitatea mărturiei sale. Ca și
predecesoarea sa, ea își afișează cu
ostentație trăsăturile rasiale, fiind
admisă în anturajul curții și în înalte-
le cercuri ale aristocrației românești.
Bărbații din România nu-s prea
arătoși. Femeile, da, dar cam ne-
gricioase. Alte stereotipuri
Autoarea memoriilor de față pare
o fire romantică, însă tratează
CRONICI
realitățile românești ex cathedra,
fără cine știe ce implicare emoționa-
lă. De altfel, observând că bărbații
din România „nu-s, în general, prea
arătoși”, întreaga-i pasiune se înves-
tește parcimonios între două formu-
le erotice, trăite prin delegație: un
amor necugetat, împotriva convenți-
ilor (Elizabeth Richards și politicia-
nul Take Ionescu) și o relație de loia-
litate-camaraderie între o
englezoaică și un inginer neamț, pe
vremea holerei din Rusia. Plasat de
domnișoara Parkinson într-un com-
partiment de tren, debutul iubirii
dintre Bessie și Demetriu G. Ionescu
(viitorul Take) are un aer ușor pro-
miscuu. Realitatea, cum atestă
Constantin Xeni, talentat biograf și
secretar al politicianului, e că cei doi
s-au întâlnit în Franța, într-un mic
orășel, pe malul unui lac. Restul no-
tațiilor – rătăcirea în munți și contra-
banda transcarpatină, bârfele din hi-
gh-life, anecdotele moralizatoare și
rețetele de prăjituri – par insuficient
integrate ca situații narative. E aici și
ambiția de condeier a englezoaicei,
care colorează și dinamizează o exis-
tență mai curând ternă.
Excelent tradusă de Constantin
Ardeleanu și Oana Celia Gheorghiu
(Douăzeci de ani în România,
Humanitas, 2014), cartea a prilejuit,
cum era și firesc, o serie de reflecții
imagologice. Cum sunt românii?
Iată, ei sunt leneși, murdari și
CRONICI
analfabeți. Pe bună dreptate! își zice
cititorul exigent, indignat, aflat me-
reu pe punctul de a emigra sau de a
depune o reclamație. Trăiau românii
în bordeie? Tot bordeie sunt și aces-
te chichinețe comuniste, termo-peti-
cite, ce domină acum peisajul urban.
Era România o țară agricolă? Era și,
din păcate, nu are nici o șansă să
ajungă o mare putere industrială. Nu
făceau mișcare elevii pe vremea
Hohenzollernilor? Se insista prea
mult asupra memorării nestematelor
de „cultură generală”? Același lucru
se întâmplă și astăzi: mămica, tăticu’,
învățătoarea, diriga și profu’ de mate
sau de română îl scutesc pe elevul
promițător (olimpicul internațional
de mâine) de neplăcerile educației
fizice. Contribuiau școlarii cu anumi-
te sume de bani, destul de piperate,
pentru cadoul directoarei de școală?
Moravurile au rămas, de
atunci și până astăzi, abso-
lut neschimbate. Obișnuiau
româncele să-și risipească
banii pe îmbrăcăminte, bi-
juterii, sulemeneli și vrăji?
Ei bine, tot de la casele de
modă franțuzești se îmbra-
că și doamnele timpului
nostru, cheltuindu-și ave-
rea pe vrăjitoare și popi. Nu
mai vorbim de tendința lor
spre artificialitate: nu de azi,
de ieri, ci de pe la sfârșitul
secolului al XIX-lea, ro-
mâncele obișnuiau să-și aco-
pere tenul negricios (așa îl
consideră nordica Maude)
cu un strat gros de pudră și
să-și oxigeneze părul casta-
niu. Nu are rost să insistăm
asupra faptului că memori-
ile semnate de Maude Rea
Parkinson invită la o gândi-
re istorică de tip analogic.
Căci istoria se repetă, desi-
gur.
Raportate la alte texte
memorialistice, amintirile
profesoarei de engleză
sunt, în ciuda îndelungatei
perioade de rezidență ro-
mânească, extrem de
nr. 188-189
artificiale și pline de stereotipii.
Dacă ne-ar fi fost contemporană,
Maude Rea Parkinson ne-ar fi pro-
pus un titlu de tipul Eat, Pray, Love…
in Romania. De mâncat, a mâncat, de
rugat, poate că s-a rugat, dar prințul
pe cal alb a întârziat să apară. În
completarea celor de mai sus, un in-
teresant studiu semnat de Oana
Celia Gheorghiu, traducătoarea căr-
ții, oferă explicația potrivită pentru
atitudinea „apretată” a călătoarei: in-
capabilă să iasă din postura exilatu-
lui, memorialista aproximează alteri-
tatea prin stereotipuri culturale.
Douăzeci de zile cât douăzeci de
ani. Portofoliul de țară în instan-
tanee
La sugestia lui Matila Ghyka și a
soților Callimachi, un alt cetățean al
Regatului Unit făcea același „tur” al
| 69
României câțiva ani mai târziu, în
1938. E vorba de britanicul
Sacheverell Sitwell, a cărui vizită este
una scurtă, de numai 20 de zile, iar
itinerarul se stabilește astfel încât să
excite retina călătorului și să-i umple
albumul cu fotografii memorabile
(vezi și ilustrațiile volumului Călătorie
în România, Humanitas, 2012): în că-
utarea țiganilor și sectelor mistice,
aristocratul englez descoperă dan-
suri bărbătești ca în tablourile lui
Brueghel, peisaje lacustre de o inefa-
bilă melancolie prerafaelită, un puști
semănând cu hornarul lui Blake, ti-
neri atleți cu mușchii încordați ca în
sculpturile antice, grația unei
Madonne gitane ș.a.m.d. Bucureștiul
i se pare o combinație între Sevilla și
Sankt Petersburg, Balcicul aduce cu
Riviera, iar Vâlcovul cu un fel de
Veneție a României.
Dar și dibacea domni-
șoară Parkinson încearcă să
facă paradă de erudiție, in-
tegrând în discursul său
unele tușe culturale.
Nimerindu-se prin cimitir,
ea relatează istoria opririi
„ceasului” Iuliei Hasdeu:
„Cripta […] este mobilată ca
un salon de primire. Fata
este recunoscută ca poetă,
iar cărțile ei preferate sunt
așezate în rafturi, pe pereți.
Printre alte lucruri din ca-
meră […] se găsește un glob
pământesc mare, pe care îl
folosea în studiile ei geo-
grafice. Limbile ceasului de
pe perete arată ora morții
ei. În spatele unei draperii,
sicriul este așezat pe un
piedestal de marmură.
Deasupra lui, o lampă stă
mereu aprinsă”. În fine, me-
morialista nu se interesea-
ză de identitatea fetei din
criptă sau de aceea a tatălui
îndurerat, însă reține atmo-
sfera de „salon” a monu-
mentului funerar, unde fa-
milia defunctei mai
servește, din când în când,
cafele negre și dulceață. Pe
www.revistatimpul.ro
70 |
o altă piatră de mormânt zărește o statuie închipuind o
siluetă feminină, cu un evantai în mână. Puritan, preca-
ut, prețios, iată comentariul: „Un evantai pare chiar ne-
potrivit într-un cimitir” (pp. 114-115). Înfățișarea copii-
lor de țigani are un „nu-știu-ce” care-i amintește de
Murillo. Floarea-de-colț, simbol al ascensiunii și al vic-
toriei asupra muntelui, îi răpește o scurtă notație de ti-
pul: „Sincer, floarea-de-colț mi s-a părut întotdeauna o
floricică tăiată dintr-o bucată de flanelă cenușie” (p.
188). Unde poate percepe un marcaj estetic, Maude Rea
Parkinson jură că ceea ce vede ea ar fi atras, desigur, și
„atenția unui pictor”.
Sufrageta și rentierul
În cele două cazuri ilustrate (Maude Rea Parkinson
și Sacheverell Sitwell), diferențele de acuitate și calita-
te a observației se justifică nu numai prin deosebirile
de context istoric, de background cultural sau de situa-
ție socială: Maude se întreține prin mijloace proprii,
Sacheverell e un întreținut; Maude e un vlăstar al clasei
de mijloc, Sacheverell e de viță nobilă; Maude stă în
țara noastră aproape douăzeci de ani, părăsind
România în vremea Primului Război Mondial,
Sacheverell se află în trecere, pentru numai douăzeci
de zile, exact înaintea izbucnirii celei de-a doua confla-
grații. Nu e greu să îți dai seama că, reprezentând o
ideologie progresistă, cu accente feministe, domnișoa-
ra Parkinson intenționează să se amestece în realitățile
sociale ale țării de adopție. Sir Sacheverell Sitwell e un
conservator cu acte în regulă, care se ține la distanță,
fiindu-i suficiente ramele propriilor referințe culturale
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
CRONICI
și instantaneele surprinse cu ajutorul aparatului de foto-
grafiat. Vom nota în grabă că, în vreme ce profesoara
de engleză se apropie de un conservator cu vederi de-
mocratice precum Take Ionescu, aristocratul pursânge îl
apreciază pe Carol al II-lea drept „un Atatürk al români-
lor”, adică „persoana cea mai remarcabilă din Europa
de Est”.
Scrise la distanță de câțiva ani, cele două texte ilus-
trează, indiscutabil, două rezultate diferite ale contac-
tului cu realitățile românești. Atenția călătorilor son-
dează noutatea, semnalată nu numai social și istoric, ci
și „estetic”, prin aspectele sale vădit pitorești. Pe de o
parte, avem „stereotipul”, pe de alta, „instantaneul”.
Stereotipurile la care recurge Maude Rea Parkinson
presupun o simplificare categorială a experienței.
Deschizându-se spre memoria vizuală a umanității și
spre istoria artelor reprezentative, „instantaneele” lui
Sacheverell Sitwel reflectă, în sens invers, o dorință de
amplificare senzorială a ex­perienței prin încetinirea
operațiilor de categorizare. Întorcându-ne la România
pitorească, țara care îi incită la scris pe ambii călători,
nu durata de expunere a obiectului la asediul atenției și
nu calitatea sa intrinsec „estetică” contribuie la complexi-
tatea experienței. Să răspundem, așadar, la întrebarea
inițială: cât timp îți ia să înțelegi moravurile acestei
țări? Douăzeci de ani, douăzeci de zile? Nici așa, nici
altminteri. Ca să faci față tuturor paradoxurilor ei, pen-
tru România îți trebuie un ochi de artist.
CRONICI
Sfârșit de etapă? Angelo Mitchievici
N
e apropiem de finele anului 2014 și orice sfârșit
reclamă un bilanț: „Ce a însemnat 2014 din punct
de vedere cinematografic?”. Iată întrebarea ce apare
în numeroase chestionare menite să edifice un
cititor invizibil asupra a ceea ce a văzut sau nu a văzut cu adevărat
Dacă voi refuza o clasificare sau întocmirea unei liste
de capodopere nu o fac din vanitate, ci pentru simplul
fapt că, așa cum sunt un cititor hedonist, sunt și un spec-
tator care nu amestecă savoarea cu acizii criticii. Ceea ce
pot face pentru cititorii revistei Timpul este să împărtă-
șesc cu ei o serie de impresii dintr-o modestă odisee ci-
nematografică, în care contează mai mult nu ce am vă-
zut, ci cum am văzut sau cum spune Cehov: „J’y ai tout
vu. Donc la question est maintenant de savoir non ce que
j’ai vu, mais comment je l’ai vu”. Și, desigur, am preferin-
țele mele, pe care le amestec cu plăcere.
Ce gust are secolul?
În Lumea de ieri, Stefan Zweig înregistra sub numele
de belle époque „epoca de aur a statorniciei”. În filmul
lui Wes Anderson, The Grand Budapest Hotel, dedicat
marelui scriitor vienez, ea apare în lumina nostalgiei
după stabilitatea și civilitatea ei. Film menzelian până în
plăsele, de un umor rafinat și afectuos, The Grand
Budapest Hotel construiește echivalentul vitalist și iro-
nic al unei căutări a timpului pierdut al unui cetățean
mitelleuropean al unei eterne Kakanii. Cuplul format
din Monsieur Gustave, concierge-ul marelui hotel, și
Zero, bell boy-ul devotat, se află în centrul unei lumi ri-
guros trasate, dar care adăpostește farmecul irepresibil
al marilor gesturi mici, al detaliilor semnificative, al
complicităților delicioase și al șoaptelor de alcov, pentru
că asta este marele hotel Budapest: o anticameră a tutu-
ror colportărilor vehiculate într-un imperiu aflat într-un
declin delectabil. Wes Anderson împinge filmul spre
gag și comedie nostalgică și ne lasă să gustăm din ceva
ce n-am trăit niciodată, din farmecul foșnitor al anilor
unui secol somnoros și fericit.
Să fie istoria o farsă? În Closer to the Moon, Nae
Caranfil acreditează ideea că ea poate deveni astfel mai
ales când farsa este pusă la cale și jucată de o serie de
nr. 188-189
| 71
în materie de film. De asemenea, tot din regula jocului face parte
și ordonarea primelor zece, cinci, trei sau, de ce nu, precizarea
unicului film care merită văzut și pe care-l recomanzi călduros
publicului, pentru că, evident, un critic de film știe mai bine în ce
constă valoarea unui film.
actori dezabuzați, a band of brothers, câțiva evrei bine
plasați în structurile de partid în anii ’50 și care organi-
zează după toate regulile artei un hold up la singura ban-
că românească. Când autoritățile reușesc să-i captureze,
farsa se realizează exponențial cu concursul „organelor”
care doresc un film educativ, film care evoluează după
tipare hollywoodiene în plin marasm totalitar. Care era
gustul „obsedantului deceniu”? Greu de spus, privind
filmul turnat cu eroii „marelui jaf comunist”, a căror ieși-
re din scenă a fost asigurată de un pluton de execuție.
Însă gustul inegalabil al timpului este recuperabil mai
ales de la marii hedoniști.
Dacă Nae Caranfil transformă comunismul în buta-
forie și farsă – este drept, tragică –, Andrei Gruzsniczki îl
transformă într-o demonstrație aproape matematică a
insuportabilei ușurătăți a ființei într-un film alb-negru,
Q.E.D. Deși regizorul s-a străduit să iasă din clișeu, evi-
tându-le pe unele, a dat de altele, însă oricum ceaușis-
mul revine la seria sa de griuri care l-a consacrat, la cozi-
le interminabile, penele de curent, securiștii patrioți etc. – mă
rog, tot tacâmul, cu multă trădare, căci nu strică atunci
când e în slujba partidului.
Tot alb-negru este și Ida, road-movie-ul lui Pawel
Pawlikowski, care explorează din alt unghi anii ’50, și
anume din ultimele decenii de comunism polonez. La
drum cu mătușa ei, fost judecător al poporului, Ida,
evreică botezată, scăpată miraculos de pogrom, desco-
peră lumea de care o separă o bună educație catolică.
Mătușa, care trăiește o viață libertină în încercarea de a
uita câte ceva din ororile secolului cu spinarea frântă,
devine ghidul în intrarea într-o istorie și mai terifiantă,
ce ține de decimarea familiilor evreiești de către țăranii
polonezi. Catolica Ida înfruntă nu doar trecutul cu par-
tea sa de atrocitate, ci și un prezent bogat în promisiuni
înșelătoare, totul întru testarea devoțiunii sale. Istoria
www.revistatimpul.ro
72 |
este lăsată în afara zidurilor mânăstirii, cu condiția ca ea
să traverseze decisiv existența Idei.
Andrzej Wajda ne oferă propria versiune asupra co-
munismului, pe fundalul căruia recompune portretul is-
toric al liderului sindicatului Solidaritatea, Lech Wałęsa,
cu o cronologie riguroasă a principalelor evenimente
care l-au adus în prim-plan pe infatigabilul muncitor.
Într-un fel, filmul se înscrie într-o serie prestigioasă, din
care fac parte Omul de fier și Omul de marmură, medita-
ții sumbre asupra totalitarismului și a mișcării de rezis-
tență. Ce are Wałęsa special, din ce stofă este croit eroul?
Wajda a știut să-l deeroizeze, adică să-l umanizeze pe li-
derul Solidarității, i-a relevat vulnerabilitățile, micile va-
nități, dar și determinarea și un fel de înțelepciune sim-
plă, fără fason, evitând, în orice caz, hagiografia și
relegând cu o anumită tradiție cinematografică. Se intră
simplu în atmosfera epocii, semn că regizorul a știut
cum să reconstituie.
Cu A Most Wanted Man, Anton Corbijn recreează
din cețurile hamburgheze atmosfera Războiului Rece, cu
toate că acțiunea filmului realizat după unul dintre roma-
nele lui John le Carré ne plasează în debutul unei noi
etape în istoria terorismului, etapă care a adus diferite
agenții de spionaj la un grad de alertă maxim și la un
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
CRONICI
schimb de pase nu tocmai agreabil. Cu Günther, spion
din familia lui George Smiley, reintră în scenă vechii gla-
diatori ai Războiului Rece, jucătorii de șah împărtășind
un cod al onoarei și o anumită regulă a jocului, spioni
aduși la stadiul de epave, cel puțin la suprafață, dar cu
instinctele lucrând la turație maximă. A Most Wanted
Man este un film al nostalgiei după Războiul Rece ca-
re-și are eroii săi buni sau răi, depinde din ce direcție
privești, care își are amintirile sale, griurile sale favorite
și ceața care-i convine.
Femme fatale și erotism
Și în acest an, Lars Von Trier și-a jucat cartea excen-
tricității și și-a exercitat magnetismul, prin cele două
părți din Nymphomaniac. Nimfomana lui Trier este găz-
duită în locuința aproape monahală a unui bărbat care
n-a făcut sex niciodată. El constituie substitutul de preot,
un preot răbdător și comprehensiv, care facilitează măr-
turiile complete ale unei femei zbuciumate de instinctele
sale sexuale. Însă „preotul” este și filosof, așa că triviali-
tățile înșirate de nimfomana adăpostită în „chilia” lui
sunt trecute prin filtrul unor analogii de o finețe și erudi-
ție remarcabile. Deodată, acuplările pe te miri unde sunt
ridicate la puterea unei experiențe inițiatice în care șirul
CRONICI | 73

lui Fibonacci, pescuitul sportiv și muzica clasică îi îm- O iubire la senectute, o iubire întârziată ca și în roma-
prumută o nesperată demnitate. La final, von Trier strică nul lui Márquez Dragostea în vremea holerei, apare în
tot ce a construit, iar ceea ce este cu adevărat remarcabil filmul lui Radu Gabrea, O poveste de dragoste –
în filmul său nu sunt accentele militante și felul în care Lindenfeld, după romanul lui Ioan T. Morar. Romanța pe
sunt luate în serios, ci comicul care izbucnește în cele fundalul unei istorii nemiloase se ofilește repede din lip-
mai neașteptate împrejurări. să de consistență a personajelor care evoluează butaforic,
Dacă dragoste nu e – și puțin sânge pe deasupra –, așa cum este și satul creat pentru a-l întâmpina pe sasul
nimic nu e, așa cum o arată filmul lui Jim Jarmusch. Pe milionar menit să aducă bunăstarea printre semenii săi.
fundalul unui Detroit devenit aproape un oraș-fantomă, Kyra Kyralina al lui Dan Pița după romanul omonim
doi vampiri erudiți până în măduvă, el iubitor de chitare al lui Panait Istrati reprezintă cântecul de lebădă gâtuită
vechi și instrumente muzicale, ea deprinsă a citi în mai al unui regizor ce filmează parcă o piesă de teatru care se
multe limbi poeme rafinate, consumă o idilă care a debu- desfășoară aleatoriu, într-o casă, în pădure, într-un spital,
tat cu mult timp în urmă, a se citi secole. Izolați, nocturni, într-o speluncă și nicăieri. Cele două femei frumoase,
într-un mediu care întreține gustul pentru artă și o dezor- mamă și fiică, plus un frate trăiesc la antipod, petrecerile
dine savantă, un bric-à-brac delectabil. Cei doi își dau cu pețitori și amanți de cupă și teroarea pe care o disemi-
măsura dragostei în încercarea aproape disperată de a nează la fel de teatral soțul burzuluit și cap al familiei. În
trăi la marginea unei societăți cu care au, când și când, toată povestea chefului balcanic cu lăutari și a bătăilor
un comerț inevitabil. Melancolici ca Byron și Shelley, ală- conjugale apar frații soției pentru a regla conturile cu so-
turi de care și-a făcut veacul, cel puțin unul dintre ele, țul violent, pentru ca apoi familia să se destrame și cei
vampirul are memoria atât de încărcată pe cât de rafinate doi copii, frate și soră, să treacă într-o lume plină de ispi-
îi sunt gusturile. te și primejdii, unde Kyralina dispare și fratele său o cau-
Iar dacă vine vorba despre femei fatale, atunci filmul tă fără succes ani în șir. Pe măsură ce filmul se apropie de
britanicului Jonathan Glazer, Under the Skin, ne oferă un
exemplar remarcabil, pentru că e extraterestru. Într-
adevăr, prădătorul venit din alt spațiu consumă victimele
mesmerizate și turnate într-un lichid întunecat, în care
intră magnetizate în timp ce femeia rămâne grandioasă
asemenea unei divinități perverse, în timp ce ei se micșo-
rează și dispar sub apă. Totul este bine și frumos, ca în
Species, până când în viața amoros-devoratoare a feme-
ii-vampir se ivește o victimă care se comportă diferit,
mai întâi un tânăr desfigurat de neurofibromatoză, un
paria fără șanse erotice și, ulterior, un bărbat care nu
afectează comportamentul cuceritorului, ci manifestă
afecțiune și protecție. Cu aceste excepții se realizează
primii pași într-un fel de educație sentimentală a extrate-
restrului, fapt care-i va fi fatală. Ce anume se declanșează
în alchimia secretă a acestei ființe rămâne într-o zonă
obscură, însă umanitatea contaminează și dereglează
comportamentul prădătorului.
La grande belezza al lui Paolo Sorrentino, amintind
fără echivoc de La dolce vita al lui Fellini, ne introduce în
existența unui dandy ușor melancolic, ușor fanat, care-și
trăiește viața aristocratic, ca un critic de artă în orașul
etern, într-o Romă decadentă, în mijlocul unui anturaj
eteroclit. Un sastisit, răsfățat de femei frumoase, flanând
printre amintiri și statui, gustând fiecare clipă, fiecare
moment, transformat aproape într-un instantaneu foto-
grafic, acest ghid monden se prezintă ca un vânător de
frumusețe. Iar frumusețea se află la tot pasul, ca și grația,
pentru un ochi avizat, cel al romancierului care-și ia sin-
gura justificare a așteptării noului roman din inutilitatea
oricărui act în fața frumuseții creației.

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

74 | CRONICI

sfârșit, el devine tot mai nebulos, mai încâlcit, până când

nu se mai înțelege nimic.
Mitul american, puțin Hollywood
Ce ar fi cinematografia americană fără Hollywood?
Mitul se cere vizitat la el acasă și chiar asta face David
Cronenberg cu Maps to the Stars, un film despre
Hollywood, împotriva Hollywoodului, preamărind
Hollywoodul, admirabilă colecție de monștri sacri, dar
care prin aceasta nu sunt mai puțin monștri. Havana, o
actriță pe care vârsta este pe cale să o scoată la pensie,
face tot posibilul să joace în rolul mamei sale care i-a te-
rorizat copilăria, dar din al cărei prestigios cadavru de
vedetă fiica se alimentează sățios și cu aplomb. Dereglatei
Havana i se alătură o întreagă familie de hollywoodieni,
unde neurastenia, incestul, piromania, isteria și puțină
paranoia se află la ele acasă. În acest climat fragil pică fiica
piromană și de aici alte tensiuni revelatoare de angoasă
și devianță. Cronenberg nu iartă nimic, totul fiind menit
să ne dezguste. Iată cum este de fapt Hollywoodul! pare
să ne avertizeze regizorul. Piei, drace!
Chiar dacă nu se petrece la Hollywood, Gone Girl al
lui David Fincher plonjează în abisul familiei americane
care deține camuflat tot arsenalul de efecte al unui
American Psycho. Soțul și soția descoperă aproape si-
multan inconsistența aflată în spatele ficțiunii pe care au
proiectat-o reciproc unul despre celălalt, iar pentru că un
divorț ar fi prea simplu, aleg calea unui război conjugal
nu departe de războiul de guerilă, făcând ca totul să devi-
nă comic și atroce deopotrivă. În același timp, ambii soți
fie au intuiția, fie sunt bine consiliați, fiecare în rolul lui,
să performeze exact genul de spectacol pe care publicul
și-l dorește de la ei. Și reușesc cu rezerve generoase de suflet mare și pumn de fier, unde sunt corodate în timp
cinism, ocazie pentru regizor de satiră a familiei ameri- chiar și cele mai puternice virtuți și energii și unde monstru-
cane. Însă, nota bene, cuplul se reface probând solidita- ozitatea își prezintă de fiecare dată o altă mască.
tea familiei americane. Blockbuster-ul Godzilla al lui Gareth Edwards face și
Cu Sin City: A Dame to Kill For, franciza lui Frank Miller, el parte din aceeași categorie a miturilor urbane de im-
ne reîntoarcem la noir-ul clasic, în mitologia metropolei port japonez, dar este adaptat nevoilor timpului. De data
care-și are propriii eroi, de la tot felul de desperados, vâ- aceasta, șopârlele preistorice apar ca de obicei pe fondul
nători de recompense, gambleri, dansatoare, amazoane crizelor nucleare și se diversifică suficient cât să intre în
etc. la marii jucători pe scena vieții. (Ba)Sin City prinde ring una contra celeilalte, într-un meci arbitrat părtinitor de
contururile unui Las Vegas în combinație cu Atlantic oameni.
City, doar că mult mai vorace și mai rapace. Mitul american
are nevoie de acest creuzet sulfuros din care ies eroii cu Ce ar mai fi de spus?
În principiu, că lumea filmului este un teritoriu vast,
care merită să fie explorat chiar și la întâmplare. Am re-
văzut astfel o serie de filme vechi și rămân la unul dintre
cele care continuă să mă fascineze, La grande bouffe al
lui Marco Ferreri. Ca și în cazul oricăreia dintre arte, fără
a te deplasa puțin pe firul istoriei sale, nu vei reuși să în-
țelegi niciodată această imensă rețea de aluzii, ecouri,
rezonanțe, mesaje care circulă permanent de la un film la
altul. A vedea înseamnă a revedea.

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

CRONICI
Caleidoscop teatral Oltița Cîntec
Teatrul Național „Radu Stanca”, Sibiu
Oidip – revizitarea anticilor
P
rin Oidip-ul realizat la Teatrul Național „Radu
Stanca” din Sibiu, Silviu Purcărete continuă de-
mersul de investigare estetică a tragicului, reîn-
torcându-se la interese artistice mai vechi: autorii antici.
Într-un spectacol recapitulativ ca stilistică spectacula-
ră, construit pe un scenariu propriu după Oedip rege și
Oedip la Colonos de Sofocle, lucrat pe traduceri proaspe-
te (Constantin Georgescu, Simona Georgescu, Theodor
Georgescu), care au lansat și noua ortografiere nominală,
regizorul reinterpretează prin mizanscenă cele două tra-
gedii abstrăgându-le din cronologia polisului grec și re-
locându-le într-un timp istoric mai apropiat de al nostru.
Spectacolul începe cu Oidip deja orb, bâjbâind cu
spatele la public, căutând să suplinească simțul pierdut,
pipăind cu mâinile pereții decorului. E însoțit de Antigona
în acest scurt prolog imaginat de Purcărete, care anunță
concis tema spectacolului și transmite privitorilor un
prim val emoțional. Oidip-ul lui e un construct binar,
nr. 188-189
| 75
urmărind în prima jumătate drama personală, de familie,
iar în a doua jumătate orientându-se către dimensiunea
cetățenească a eroului. Generic, e vorba despre incapaci-
tatea de a vedea; despre cecitate, nu doar ca amputare
fizică a unui simț vital, ci și despre orbirea cauzată de
putere, când nu mai vezi lucrurile așa cum sunt. Și mai
lasă să se întrevadă ideea că uneori vezi mai bine când
ești orb și trebuie să „privești” cu ochii minții, ai rațiunii.
Metaforizarea, construirea imaginilor scenice plurise-
mantice, reinterpretarea în direcții inovatoare sunt cali-
tăți ale materialului teatral oferit prin Oidip. Un material
teatral aparent eclectic, cu o structură secvențială, filmi-
că, dar fidelă logicii aristotelice, cu un Oidip lipsit de li-
bertatea de a alege, plasat de forțe superioare la limită,
acolo unde nu poate decât să-și înfăptuiască destinul.
Răul planează asupra acestor personaje lumești, fan-
toșe ale unei transcendențe nemiloase. Un rău anunțat
prin prezența eriniilor, fiicele întunericului, întruchipate
www.revistatimpul.ro
76 |
scenografic printr-un morman contorsionat de fire, de
fiare, o arătare misterioasă care la început se întrevede
pe la geamuri, șuieră fără să se arate, desenând conturu-
rile de orizont ale spaimei. Pentru ca, la final, în fundal,
după ce și-au îndeplinit misiunea, să fie trase spre culise
chiar de Oidip!
Un personaj „îmbrăcat” în bandaje, asemănător unei
ființe mumificate, cumulează identitar: poate fi soarta,
dar la fel de bine și vina tragică a lui Oidip de a-l fi ucis
pe Laios, părintele său. Creatura aceasta îl urmărește pe
Oidip ca o umbră, ca un strigoi, îi preia și subliniază ati-
tudinile ca un ecou scenic prevestitor de nenorociri.
Jocul văzutului și nevăzutului întețește tensiunea dra-
matică. Forțe ascunse acționează resorturile unui decor
activ: pereții se mișcă singuri, trotuarul rulant poartă
personajele, mecanismele scenice sunt animate.
Oidip e construit actoricește de Constantin Chiriac,
printr-un balans echilibrat între masculin și infantil (po-
ziția corpului în raporturile cu Iocasta, apoi cu Antigona,
felul cum vorbește). Temperarea energiei interioare, na-
turalețea, firescul interpretării sale subliniază dimensiu-
nea profund umană a eroului, devenirea acestuia, indi-
cându-i înțelepțirea în partea secundă a spectacolului, la
Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca
Victor sau copiii la putere – jocurile imaginației
Dintr-un alt perimetru al intereselor repertoriale ale lui
Silviu Purcărete, dramaturgia franceză, provine Victor
sau copiii la putere de Roger Vitrac, pus în scenă la
Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Descoperi la
vizionare un Purcărete atipic, în care nu revedem temele,
elementele, soluțiile din semnătura sa regizorală, afir-
mându-și capacitatea de a se reinventa. E vizibil spiritul
ludic, plăcerea de a se juca cu un text straniu, complicat,
rareori montat în România, nu prea des nici în alte cul-
turi teatrale, pe care îl remodelează neașteptat.
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
CRONICI
Colonos, când vine vorba despre lupta pentru putere,
trădare, decandența care va duce la războaie ca formă a
imploziei sociale. Autodistrugerea e indicată video și
anunțată prin contrastul dintre viața austeră, de pribeag
a lui Oidip și opulența, dezmățul de la curtea lui Tezeu.
Corul comentează, dă replica, amplifică, are vestimenta-
ția specific purcăretiană (lodenuri, pălării) și e accesori-
zat cu obiecte scenice tipice (bastoane, găleți, scaune din
lemn). Din grup (Ofelia Popii, Mariana Mihu, Diana
Văcaru Lazăr, Diana Fufezan, Cristian Stanca, Adrian
Matioc, Florin Coșuleț, Ioan Paraschiv, Eduard Pătrașcu,
Pali Vecsei, Emoke Boldizsar, Veronica Arizancu, Cristi-
na Stoleriu și Cristina Ragos) se desprind individualități,
unii actori interpretând mai multe roluri, găsind pentru
fiecare postură dramatică nota distinctă necesară.
Spațiul sonor (Vasile Șirli) e dominat repetitiv de re-
frenul din Les trois cloches de Jean Villard, aici în versiu-
nea germană Wenn die Glocken hell erklingen, rezumând
muzical cronologia în trei timpi a vieții prin referire la
clopotele bisericii care sună pentru fiecare dintre noi la
naștere, la nuntă și la moarte. Nu poți păcăli soarta, pen-
tru că te ajunge întotdeauna din urmă!
Prima parte e abordată într-o cheie: cocteil de dramă
burgheză, comedie bulevardieră, expresionism, absurd.
Materialul dramaturgic gravitează în jurul copilului titu-
lar, Victor, progenitura unei familii înstărite, după cum
arată livingul și costumația, care se pregătește de aniver-
sare: împlinește nouă ani. Treptat și relativ rapid, lucruri-
le devin cu totul altceva decât se arată, lumea ficțională a
lui Vitrac luând-o complet razna, transformându-se, apu-
când-o în direcții ciudate. Victor (Aron Dimeny) e amo-
ral, manipulator și – ah, da! – are 1,81 m, ajungând să fie
stăpânul făcător de reguli pentru acest microunivers
halucinant. Celălalt copil al configurației dramaturgice e
Esther, fetița familiei prietene. Are șase ani și e minunat
interpretată de Csila Albert: atitudinal, vocal, dar cu un
aer de maturitate în opoziție cu aceea a adulților din pie-
să, care dau în mintea copiilor. Adulți virusați de com-
portamente infantile, pe muchie.
Și pentru ca totul să fie în cel mai pur spirit al lui
Roger Vitrac, realizatorii mizanscenei au decis ca în par-
tea a doua, după pauză, montarea să vireze neașteptat în
muzical negru, light horror, parodic (muzica: Vasile Șirli).
Contrariați de poanta echipei creative, privitorii conti-
nuă să urmărească spectacolul în transă. Deloc întâmplă-
tor, scenograful Dragoș Buhagiar a postat în fundal,
CRONICI
pentru secvența a doua a reprezentației, o roată cu o spi-
rală desenată care se rotește amețitor, cu zgomot repeti-
tiv! Orice poveste bună are efect hipnotic! Transpuși în
lumea lui Vitrac, suntem fascinați, întrucât nimic nu e
anticipabil, totul evoluează în sensuri surprinzătoare,
personajele și acțiunile lor dramatice se dezvoltă aleato-
riu, în picturalitatea specific purcăretiană, transpusă
plastic de Dragoș Buhagiar. Decorul acestuia reface inte-
rioare aristocrate, care se îngustează spre fundal, cu linii
verticale pe tapet și caroiaje pe podea. Jonglând cu per-
spectiva și contribuind la vizualitatea generală a specta-
colului, scena pare o machetă scenografică având dimen-
siuni la scara 1:1. Plafonul încăperii redă un peisaj ceresc,
Teatrul Național Târgu Mureș
În trafic – atuurile dramaturgului-regizor
Declarată de juriul UNITER cea mai bună piesă a
anului 2013, În trafic a Alinei Nelega a căpătat formă sce-
nică la Teatrul Național din Târgu Mureș,  Compania
„Liviu Rebreanu”, sub conducerea regizorală a autoarei.
Adeptă declarată a texto-centrismului, pentru Alina
Nelega piesa de teatru e punctul vital al spectacolului,
componenta esențială pe care trebuie să o ridice din pa-
gina de literatură și să-i dea tridimensionalitate. Din ace-
lași respect suveran față de text, autoarea a și montat de
câteva ori propriile scrieri, motiv căruia i se adaugă foar-
te probabil neîncrederea în regizorii zilei. Și neaccepta-
rea acelui tip de regie înțeleasă ca operațiune de reinter-
pretare a textului prin mizanscenă, în variante scenice în
care autorul abia de-și mai recunoaște lucrarea, de folosi-
re a piesei drept pretext al unei noi viziuni: cea scenică.
Nu e egolatrie de autor, e respect pentru litera dramati-
că. În fond, dramaturgul e cel dintâi și cel mai bun regi-
zor al propriului text!
Pentru În trafic, Alina Nelega a lucrat cu actrița Elena
Purea, pe care o cunoaște foarte bine din colaborări pre-
cedente și care deține toate datele necesare întruchipării
celor șapte personaje feminine. Monodrama Alinei
Nelega, specie în care autoarea excelează, (re)impu-
nând-o în peisajul teatral românesc, a pornit de la o știre
de presă pe care a dezvoltat-o literar: într-o intersecție
din București, o neacordare de prioritate a escaladat în
atac armat, o femeie împușcând un bărbat în plină stra-
dă. Folosind potențialul teatral al situației, Nelega a dez-
voltat-o imaginând șapte secvențe cu tot atâtea persona-
je feminine imaginare. Rezultatul e un crochiu portretistic
al femeii în ipostaza de soție, mamă casnică, femeie de
nr. 188-189
| 77
albastru cu nori albi, indicând decopertarea și îndem-
nând la eliberarea imaginației de orice limitare.
Reușita spectacolului Victor sau copiii la putere nu ar
fi fost posibilă fără redutabila mașinărie actoricească a
Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, funcționând
și acum fără cusur. Fiecare interpret și-a întruchipat per-
sonajul cu atașament, rostind partitura de text, cântând
profesionist, integrându-se în ansamblul distribuției fără
stridențe, dar conturându-și fără echivoc contribuția în
rol. Ei sunt Áron Dimény, Zsolt Bogdán, Emöke Kató,
Csilla Varga, Csilla Albert, Ervin Szücs, Andrea Vindis,
József Biró, Imola Kézdi și Levente Molnár.
afaceri, șefă de cabinet, cadru medical, po1lițistă și cățe-
lușă. Toate tipologiile sunt legate de incidentul rutier
violent, unele individe implicate, altele desprinse din
mulțimea de gură-cască.
Alina Nelega are o scriitură convingătoare, puterni-
că, perfect articulată dramaturgic, cu nivele semantice,
evoluând neașteptat. Viața ca trafic, intersectarea desti-
nelor, hazardul, personajele decupate ferm din punct de
vedere caracterial, verosimile fac din text și spectacol o
reușită a genului. Toate – cum altfel? –, în legătură direc-
tă cu reprezentanții genului mai puternic: bărbații.
Pentru că, indiferent de particularități, poveștile acestea
sunt conectate structural de El/Ei, personaje absente, ce
potențează universul dramaturgic!
Ca regizor, Alina Nelega știe cum să-și pună în valoa-
re textul, să-i găsească drumul direct către public. Într-
un cadru scenografic (Tiberiu Toitan și Oana Micu, gra-
ffiti Ilyés Hunor) cu putere de sugestie, prezențele
feminine cu vârste între 25 și 55 de ani sunt animate de
1
www.revistatimpul.ro
78 |
versatila Elena Purea. Actrița a știut cum să le individua-
lizeze, înfățișându-le verosimil, neezitant, într-o prestație
solicitantă, în care trebuie să-și concentreze și dozeze re-
sursele pentru a trece în numai câteva secunde de la gos-
podină la o afaceristă super-ocupată, cu probleme în căs-
nicie, apoi la doctorița plictisită de jurământul desuet de
Teatrul Odeon București
De vânzare/For sale: ce mai face țăranul român
Dintr-un reflex ideologic, dramaturgia autohtonă
postnouăzecistă i-a dat complet uitării pe indivizii care
alcătuiesc mai bine de jumătate din populația României:
țăranii. Poate că și titulatura ar trebui regândită, „locui-
tori din mediul rural” fiind mai apropiată de ceea ce re-
prezintă această eclectică și numeroasă categorie socia-
lă. Despre ei nu se discută public decât ca eșantioane de
vot, componentă a asistenței sociale și, eventual, cu oca-
zia recoltelor, fiind excluși până și din piețe, unde locul
tradițional le-a fost luat de descurcăreții intermediari
care le parazitează cu profit eforturile de a cultiva pă-
mântul. În cele mai multe cazuri, tot ca acum 100 de ani!
Gianina Cărbunariu le-a consacrat cea mai recentă
producție, De vânzare/For Sale, realizată la sala Studio a
Teatrului Odeon din București, ca parte a proiectului euro-
pean „Hunger for Trade”. Autoare de teatru, cum singură
se definește, adică dramaturg și regizor în egală măsură,
Gianina Cărbunariu și-a făcut o convingătoare carte de
vizită din teatrul documentar, specie căreia i s-a dedicat
încă de când făcea parte din dramAcum. Prin acest nou
proiect, pregătit prin prezențe la fața locului, investigații
sociologice și culegere de date reale, operațiuni premer-
gătoare redactării scenariului, aduce în lumina reflectoa-
relor un perimetru neglijat și probleme legate de o temă
gravă în istoria noastră: raporturile dintre locuitorii sate-
lor și pământul dobândit prin împroprietărire, căsătorie,
cumpărare și moștenire. După ce și l-au dorit și l-au lu-
crat generații la rând, acum, cei din mediul rural preferă
soluțiile individuale și pe termen scurt: îl vând!
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
CRONICI
a sluji pacienții. Structura secvențială a reprezentației e
punctată prin momentele coregrafiate de Claudiu Știan,
executate de Claudiu Banciu, Mihai Bloj, Andrei Chiran
și Simon Kálmán Attila. Intervențiile coregrafice ritmea-
ză reprezentația, dar sprijină în egală măsură caracteriza-
rea scenică a evantaiului de protagoniste. Așa-i în trafic!
Viața la țară e o realitate fierbinte, complicată, reflec-
tată în spectacol printr-un decupaj secvențial de mare
intensitate dramaturgică, solid articulat prin episoadele
cu adevărat relevante pentru chestiunea în discuție.
Micii proprietari de terenuri agricole, străinii spilcuiți
care achiziționează suprafețe mari la prețuri mici, aren-
dașii, autoritățile locale, polițistul, toate personajele ste-
reotipe ale universului rural aduc în fața spectatorilor –
de fapt, printre ei – o lume de care parcă am uitat, deși
avem cu toții puternice legături personale cu ea!
Gianina Cărbunariu nu ia partea nimănui. Doar epi-
sodul cu gazele de șist e ceva mai partizan și inexplicabil
de lung în raport cu celelalte. Nici nu-și propune să dea
soluții. Ca în teatrul documentar de bună calitate, ne în-
fățișează și ne lasă să gândim fiecare cu mintea lui.
Paradoxal, toți au dreptate, situația e atât de complexă,
încât nici Dumnezeu nu știe cum o fi mai bine. Meritul
spectacolului e adecvarea lui la real, proiectarea lumini-
lor juste asupra chestiunilor dificile, complicate ale co-
munităților rurale.
Viziunea regizorală e consolidată de jocul actoricesc
(Alina Berzunțeanu, Antoaneta Zaharia, Marius Damian,
Gabriel Pintilei, Alexandru Potocean, Gabriel Răuță,
Mihai Smarandache). Fiecare are de dus mai multe ro-
luri, din care trec la vedere, în fracțiuni de secundă, doar
prin adaptarea din mers a costumației și găsirea accente-
lor interpretative. Spre deosebire de teatrul clasic, în care
relațiile sunt între personajele din scenă, iar spectatorul
e lăsat în afara lor, doar privind, în teatrul documentar,
relația interpreților e cu publicul. El trebuie trezit, activat
civic. În De vânzare/For Sale, actorii se află la mai puțin
de jumătate de metru de public, se uită direct în ochii tăi.
Privirea lor îți intră până în rădăcinile neuronilor, în cele
mai profunde sinapse, ca să se asigure că te-au implicat.
Spectatorul e teatralizat și el. Stă așezat într-o geometrie
precisă (scenografia: Andu Dumitrescu), intenționat nu
poate cuprinde cu vederea totul, dar nici nu pierde ni-
mic, pentru că, pe parcurs, baloții pe care șade sunt rea-
ranjați, iar senzația de „în mijlocul problemei” nu în-
seamnă doar poziționare fizică, ci și implicare
ambientală. Nu te poți sustrage.
CRONICI
Primarii pot dăuna
grav patrimoniului
(industrial)
V
ă imaginați o lume condu-
să doar de primari? O lume
fără state naționale, fără gu-
verne, fără parlament, fără alegeri
prezidențiale? O lume fără Barack
Obama, François Hollande sau
Victor Ponta, ci doar cu Bill de Blasio,
Anne Hidalgo sau Sorin Oprescu? Ei
bine, ei, primarii, s-au gândit.
Pe 19 septembrie, la Amsterdam
a avut loc a treia sesiune a Parla­men­
tului Global al Primarilor. La acea­s­­tă
conferință organizată de primari
pentru primari a fost lansată cartea
If Mayors Ruled the World (Dacă
primarii ar conduce lumea) a polito-
logului Benjamin Barber. Acesta argu-
mentează că viitorul guvernanței glo-
bale e în mâinile orașelor și ale
primarilor acestora. Căci orașele sunt
esența democrației și a guvernanței,
iar statele naționale, definite de niș-
te granițe puternice (fizice și cultu-
rale), sunt complet depășite și nu
mai pot fi eficiente pentru a guverna
o lume în care problemele transnațio­
nale cer o mai mare interdependen-
ță. Administrațiile locale, în schimb,
guvernând peste o structură mai
mică, pot stabili mai ușor rețele și
sunt mai flexibile, mai deschise și
pot promova mai ușor cosmopolitis-
mul, toleranța și acceptarea.
Dar un primar bun nu este altce-
va decât consecința unui sistem po-
litic bine pus la punct și nicidecum
cauza sa. Sau, atunci când avem un
primar bun într-un sistem politic
prost, acesta nu se poate adresa
nr. 188-189
decât efectelor acestuia și nicide-
cum cauzelor problemelor. Într-un
sistem politic bolnav precum cel ro-
mânesc, nici administrațiile locale
nu pot fi o salvare. Poate fi mai bună
lumea dacă aceasta ar fi condusă
doar de Gheorghe Nichita, Emil Boc
sau Sorin Oprescu? Dacă ne luăm
doar după efectul primarilor asupra
patrimoniului, tind să cred că nu.
Atitudinea pe care un primar o are față
de patrimoniu și mediul construit în
general ne arată grija pe care acesta
o are față de propria comunitate și,
prin extensie, asupra întregii plane-
te. Deschiderea acestuia către păre-
rile și proiectele experților din dife-
rite domenii ne arată gradul de
deschidere către colaborarea cu alți
| 79
Dragoș Dascălu
indivizi, instituții sau primării pen-
tru rezolvarea unor probleme com-
plexe la nivel global.
O lume condusă de primarul din
Petrila
Să facem un exercițiu de imagi-
nație. Cum ar arăta lumea dacă
aceasta ar fi condusă, printre alții, de
primarul din Petrila? Datele proble-
mei sunt clare: Mina Petrila, una
dintre primele și cele mai dezvoltate
tehnologic din istoria României, se
va închide la sfârșitul anului 2015.
Mina Petrila are o istorie de peste
150 de ani în mineritul industrial.
Puțul Centru, clădirea veche a com-
presoarelor și atelierele mecanice
sunt exemple de arhitectură indus-
trială de foarte bună calitate, fiecare
dintre acestea cu potențial de a de-
veni obiecte de patrimoniu arhitec-
tural. În plus, toate aceste clădiri
sunt parte din viața de zi cu zi a lo-
cuitorilor într-o așa măsură încât în
hărțile mentale desenate cu copii
într-o cercetare din 2011 acestea
apar înaintea munților care împrej-
muiesc orașul.
Închiderea va fi urmată de de-
molarea integrală a minei, de deca-
parea solului și plantarea unui strat
de vegetație. În 2016, pe locul minei
Petrila va fi un câmp. Aceasta este o
decizie politică. Banca Mondială,
care finanțează în parte procesul de
închidere a minelor neviabile, este
interesată doar de lăsarea acestor pe-
rimetre miniere în stare de siguranță,
www.revistatimpul.ro
80 |
cu clădiri sau fără. Guvernul Ro­mâ­
niei a decis că soluția cea mai simplă
este demolarea. O clădire dărâmată
este o clădire aflată în siguranță.
Iar aici intervine miezul exerci-
țiului de imaginație. La Petrila, sin-
gura șansă de salvare a acestor clă-
diri depinde de Primărie. Primarul
este singura persoană care poate
iniția și pleda pentru un proiect al-
ternativ care să modifice planurile
Guvernului. Dar la Petrila primarul
nu vede nici un potențial în ideea de
a păstra câteva clădiri de patrimoniu
industrial. Vedem în cazul său ace-
eași lipsă de viziune precum cea a
Guvernului. Este normal. Primarul și
Guvernul sunt produse ale aceluiași
sistem. Iar pentru a demonstra că
primarii sunt mai flexibili, pot acțio-
na mai repede și decisiv, acesta a
preluat în gestiune câteva clădiri ale
Exploatării Miniere Petrila și le-a de-
molat deja, printre aceste clădiri
aflându-se și fosta centrală termică,
una dintre structurile de mare valoa-
re arhitecturală. Câștigul a fost o par-
te din valoarea fierului vechi pe care
firmele de demolare îl pot valorifica.
Restul scenei politice petrilene, in-
cluzând aici partidele locale, ONG-u­
rile, Consiliul Local, nu e la fel de
convins de profitabilitatea demolări-
lor. Dar eforturile acestora au fost
întotdeauna blocate de refuzul, de
experiența în interpretarea legilor și
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
de dublul discurs al primarului, iar
uneori chiar de ignorarea completă a
problemei. Din nou, caracteristici ge-
nerale ale sistemului politic românesc.
Începând cu 2012, la invitația
domnului Ion Barbu și a Societății
Culturale „Condiția Română”, la
Petrila, în Valea Jiului, s-au desfășu-
rat patru ateliere de arhitectură și
urbanism ce au vizat găsirea unor
soluții alternative la demolare pen-
tru mina Petrila. Dorința inițiatorilor
proiectului a fost de a păstra o urmă
a trecutului industrial românesc.
Primul atelier, ce a avut loc în 2012, a
fost concentrat pe analiza localității,
a spațiilor publice, a peisajului și a
potențialului clădirilor din incinta
E.M. Petrila. Al doilea atelier a avut
loc în 2013. Echipele de arhitecți ro-
mâni și francezi au conturat mai clar
câteva scenarii globale pentru con-
versia clădirilor. Aceste scenarii au
fost reunite în studiul de prefezabili-
tate „Păstrarea, punerea în siguranță
și conversia funcțională a clădirilor
cu valoare patrimonială și de interes
economic din incinta E.M. Petrila”,
votat în unanimitate de Consiliul
Local Petrila și asumat, conform le-
gii, de primar. Al treilea atelier s-a
concentrat exclusiv pe studiul clădi-
rilor cu potențial patrimonial în ve-
derea potențialei clasări a acestora.
CRONICI
Al patrulea atelier, „Petrila
StartUP”, ce a avut loc între 19 și 26
octombrie 2014, s-a concentrat pe
demonstrarea potențialului de con-
versie a uneia dintre clădirile din in-
cinta minei, prin intermediul unei
intervenții participative. Timp de
cinci zile și jumătate, echipa de 15
arhitecți români și germani, un ingi-
ner, împreună cu voluntarii entu-
ziaști din Petrila, precum și cu mi-
neri, electricieni și dulgheri ai E.M.
Petrila, au modificat prin gesturi mi-
nime exteriorul și interiorul fostei
stații de pompe, adică o zugrăveală
exterioară, refacerea pardoselii din
interior, construcția unui balcon și
montarea unor geamuri din plăci de
policarbonat. Peste aceste operați-
uni a venit pictura murală exterioară
și interioară, plină de înțelesuri.
Aceasta este o parafrazare a copertei
albumului Dark Side of the Moon al
trupei Pink Floyd, care arată des-
compunerea printr-o prismă a fasci-
colului de lumină. Aici, fascicolul de
lumină (ideea) este trecută prin
mina Petrila (resursa), descompu-
nându-se într-un milion de posibili-
tăți. Acestea reies din ochii mineru-
lui ce păzește intrarea. Căci și
minerii, deși dezamăgiți și de multe
ori ignorați, au propriile idei privind
viitorul clădirilor minei. În exterior,
unul dintre rezervoarele de beton a
CRONICI
fost pictat cu un simbol-cerere:
„Conservă Mina Petrila”, inspirat de
faimoasele serii de supe Campbell’s
ale lui Andy Warhol. Dacă planșele
desenate și strategiile scrise pot fi
mai greu de înțeles, o astfel de inter-
venție poate arăta la scara 1:1 care
poate fi viitorul minei Petrila după
închidere.
Cele patru etape ale proiectului
„Petrila, patrimoniul industrial ca
sursă de regenerare urbană” au con-
stituit o expertiză oferită gratuit co-
munității locale. Totuși, în afară de o
discuție în cadrul primului atelier și
de prezența în Consiliul Local la vo-
tarea studiului de prefezabilitate, pri-
marul a ignorat complet această ex-
pertiză gratuită. Mai mult, în toate
documentele ce priveau Primăria le-
gate de subiectul viitorului minei
Petrila, acesta a pasat responsabilita-
tea către alte persoane din subordi-
ne: viceprimar, arhitect-șef, consili-
eri locali, alți funcționari publici.
Lipsa asumării responsabilității este
însoțită de ignorarea unor viziuni ex-
perte referitoare la un subiect impor-
tant pentru propria comunitate. Dar,
mai mult decât atât, dat fiind faptul
că toate propunerile sunt rezultate în
urma interviurilor și discuțiilor avu-
te cu locuitorii Petrilei în timpul pri-
mului atelier sau, indirect, prin inter-
mediul altor cercetări, primarul nu
nr. 188-189
numai că ignoră o consultanță de
specialitate, ci dorințele locuitorilor
înșiși. Așadar el nu dăunează doar
patrimoniului industrial, ci, în final,
propriei comunități pe care ar trebui
să o administreze.
Autoritarism, ignoranță, dublu
discurs. Sunt caracteristici ale me-
diului politic românesc, iar primarii
nu fac excepție. Acțiunile lor însă au
efect imediat. Decizia acestora (sau
lipsa de decizie) poate dăuna ireme-
diabil patrimoniului industrial și me-
diului construit în general. Cum am
putea spera că lumea va fi în mâini
bune având la conducere un astfel de
primar?
O lume a primarilor?
Reinier de Graaf, partener în ca-
drul biroului OMA, directorul divizi-
ei de cercetare AMO, unul dintre
think-tank-urile globale cele mai pres­
tigioase din domeniul urbanismului
și arhitecturii, se întreba cum ar ară-
ta o lume a primarilor, chiar și fără
să-l cunoască pe cel din Petrila: „cel
mai probabil ar fi o combinație de
nesiguranță, alegeri dificile și o doză
serioasă de haos: foarte asemănător
cu ce avem acum (…) propunerea ca
primarii să conducă lumea printr-un
parlament global al primarilor pare
mai degrabă o combinație de nesă-
buință și naivitate”.
| 81
Sigur, veți spune că nu toți pri-
marii sunt precum cel din Petrila. La
Drăguș, în Țara Făgărașului, am în-
tâlnit un primar aflat la polul opus.
Dar să ne gândim la primarul din
Iași, care taie teii ignorând vocile co-
munității, sau la primarul Capitalei,
care nu ignoră doar vocea comunită-
ții, ci chiar pe cea a justiției. Mulți
primari sunt, de fapt, mai degrabă
similari primarului din Petrila. Sunt
produse ale aceluiași sistem. Cum ar
putea primarul de tip Petrila să dis-
cute în cadrul unei rețele globale
probleme globale, dacă nu poate as-
culta păreri ce țin de propria comu-
nitate, în mod direct și pe termen
scurt? O lume a primarilor de tipul
celui din Petrila nu poate funcționa.
„Secolul 20 a fost secolul națiuni-
lor. Secolul 21 va fi secolul orașelor”,
ne spune același Benjamin Barber.
Dincolo de evidența că 44% din po-
pulația lumii nu trăiește în orașe,
deci excluzând cam jumătate din
omenire de la bunăstarea adusă de
sistem, toți am putea fi supuși unei
conduceri cu un primar de tipul celui
din Petrila: autoritar, duplicitar,
ignorant. Mai mult decât nefuncțio-
nală, o lume condusă de primari de-
vine periculoasă. Căci dacă primarii
pot dăuna grav patrimoniului, cu
mai multă putere în mâini, aceștia ar
putea dăuna grav întregii planete.
www.revistatimpul.ro
82 |
Retrospectivă
T
rebuie să recunosc: o retrospectivă, oricât de su-
biectivă, a evenimentelor de artă vizuală care
mi‑au plăcut în acest an nu este ușor de creionat.
Din dorința de a nu pierde o manifestare care, într‑un
mod sau altul, și‑a lăsat amprenta asupra retinei, mi‑am
propus o parcurgere cronologică a acelor evenimente
care fie au readus pe scenă artiști plastici care, pentru
o  vreme, au preferat singurătatea atelierului, fie au în­
tărit traseele acelor artiști tineri pentru care prezența
constantă pe simezele galeriilor ieșene a însemnat o ra-
finare a căutărilor, o stabilizare a stilului.
Dan Covătaru & Traian Mocanu
Expoziția de sculptură și desen intitulată simplu 70 a
artistului Dan Covătaru, ce s‑a desfășurat în ultima parte
a lunii ianuarie la Galeria „Th. Pallady”, părea a fi, dacă te
uitai din fugă doar la afiș (pe care apărea lucrarea
Întoarcerea fiului, din 1972, o lucrare de mari dimensiuni
realizată în Tabăra de sculptură de la Măgura), o expozi-
ție cu un puternic caracter retrospectiv, o încununare a
celor peste 40 de ani de când artistul este un remarcabil
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
CRONICI
Maria Bilașevschi
reprezentant al sculpturii contemporane românești. Dar
volumele din această expoziție sunt fiecare în parte pur-
tătoare ale unei simbolistici pe care artistul ne invită, nu
fără a ne intriga, să o descifrăm. Cu un profil bine contu-
rat de‑a lungul timpului, artistul nu s‑a oprit din șlefuirea
limbajului propriu, propunând în această expoziție o se-
rie de lucrări ce ies din tiparele convenționale, dar care
au fost orchestrate ca un ansamblu echilibrat.
Dan Covătaru își dezvăluie astfel preocupările de
„atelier”, codificând mesaje ce nu pot fi citite în aceeași
cheie per ansamblu, dar care trădează asumarea unui
traseu incitant, în care liniile delicate și fluide din de­
sene dialoghează și întăresc dinamica sculpturală. Hi­
merele de dimensiuni monumentale au fost reduse în
scară pentru a face loc sugestiei plastice și, astfel, pentru
a invita la reflecție. Reținem reinterpretarea unor ima-
gini‑simbol pentru arta contemporană, precum Orga,
unde o roată (posibilă trimitere la Marcel Duchamp)
este suprapusă de către artist peste câteva țevi metalice
încătușate în lanțuri, dar și resemantizarea unor lucrări
proprii, precum Arbore sau Portret.
Expoziția 70 anulează ostentativul gratuit asociat
manifestărilor artistice care vor să depășească forțat acel
canon în care s‑au stabilizat în timp, relevând discreția
personalității acestui mare artist și predilecția deopotri-
vă către inovație și contemplație.
În luna martie, în Galeria „Dana” au pulsat lucrările
de grafică și pânzele pictate din seria Atelierul ale artis-
tului Traian Mocanu. O expoziție de amploare (100  de
lucrări de grafică, ce nu pot fi incluse și aproximativ
20 de lucrări de pictură, de mari dimensiuni), ce prezintă
doar o parte dintre preocupările din ultimii ani ai artis­
tului. Pentru Traian Mocanu, atelierul este acel loc în
care sinceritatea față de pânză ia locul freneziei zilnice,
un spațiu în care acesta se poate descătușa și contura
acele personaje care par a te țintui cu privirea.
Obișnuindu‑ne cu picturi abstracte de mari dimen­
siuni, artistul a ales ca de această dată pânzele să fie in-
tercalate graficii, pentru a crea o atmosferă subtilă și
plină de simboluri. Desenul este pentru acesta o „muzică
a memoriei”, a straturilor abisale ce continuă visul
CRONICI
subiectivă
interior, fantasticul apărând ca o imanență a realului
care, introdus în anumite contexte, se irealizează.
Elementele reale sau care par vag familiare funcționează
ca simboluri incorporând nostalgii sau contradicții exis-
tențiale.
Traian Mocanu pare că derulează filmul unei munci
desfășurate în singurătatea eremită a atelierului, contu-
rând profilul unui artist care explorează autonomia ex-
presivă a liniei, care dă astfel contur unui univers oniric
într‑o „zidire de imagini”. Grafica artistului pare o exor-
cizare a dezintegrării ontologice, a vrăjii și a morții, un
adevărat descântec. Farmecul lucrărilor emerge din at-
mosfera stranie a bestiarului ales. Creaturile par că măr-
șăluiesc pe hârtie, rezultând într‑o perpetuă coliziune
între abstract și suprarealism, între forțele pozitive și
negative, ordine și dezordine, o luptă între un „bine” și
un „rău” ce‑și schimbă rolurile chiar în timp ce sunt pri-
vite, balanța fiind echilibrată, pe alocuri, doar de către
artist. Siluete feminine lascive, capete suprarealiste, zei,
voievozi și pești biblici, animale apocaliptice, persona-
je strivite de o dimensiune superioară, ce îi absoarbe ca
într‑o gaură neagră, atlași în miniatură, încremeniți în
năvoade cosmice devin simboluri ce doar sugerează o
idee, niciodată aceeași. Privitorul rămâne cu impresia că,
nr. 188-189
| 83
doar și pentru o clipă, se află în fața unui mare secret
deslușit numai de el.
Artiști absolvenți la Iași, 1860‑2014
Două evenimente marcante, parte a unui amplu pro-
iect coordonat de lect. dr. Cristian Ungureanu de la Uni­
versitatea de Arte „G. Enescu” din Iași, intitulat Generații
Recente I și II, s‑au desfășurat în luna mai în cadrul
Galeriilor Fundațiilor Regale, Biblioteca Central Univer­
sitară Iași și Pod Casa Pogor, dând o notă distinctă mani-
festărilor culturale prilejuite de F.I.E.
Beneficiind de generozitatea spațiului, Generații
Recente I a fost una dintre cele mai cuprinzătoare expo-
ziții dedicate artiștilor contemporani deja consacrați,
absolvenți ai Academiei de Arte ieșene. Un astfel de pro-
iect inedit a adus împreună nume reprezentative pentru
artele vizuale, adesea cu ecouri puternice și în afara țării:
Felix Aftene, Zamfira Bîrzu, Matei Bejenaru, Radu
Carnariu, Cristian Diaconescu, Daniela Grapa, Sergiu
Grapa, Manuell Mănăstireanu, Dragoș Pătrașcu, Tudor
Pătrașcu, Ioan Pricop, Sorin Purcaru, Valentin Sava,
Mihai Tarași, Constantin Tofan, Cristian Ungureanu ș.a.
Indiferent de stil, tehnică, crez, programul urmărit sau
conceput de artiști, acest eveniment a depășit cadrul
adesea obtuz al expozițiilor care doar etalează produsele
www.revistatimpul.ro
84 |
unei școli, accentuând caracterul inedit, pe alocuri
cosmopolit sau, dimpotrivă, care‑și dezvăluie rădăcinile
profund românești din care unele lucrări își trag seva.
Pentru consumatorul de artă avizat, dar și pentru vizita-
torul curios, această expoziție a fost o incursiune într‑un
peisaj complet al creatorilor de artă din Iași.
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
CRONICI
Chiar dacă aparent proiectul Generații Recente II a
părut un act de sinteză care prin natura sa presupune
inevitabil eliminarea unor artiști sau o selecție sumară a
unor lucrări reprezentative pentru cultura românească
contemporană, expoziția desfășurată la Pod Casa Pogor
stă drept o dovadă a unei creații și gândiri integratoare.
Artiștii participanți, cei mai mulți proaspeți absolvenți,
au fost: Oana Ciubotaru, Raluca Daniliuc, Oana
Dumitrescu, Olga Godovaniuc, Rodica Grosu, Elena
Niagu, Andreea Macovei, Isabela Nechifor, Mihaela
Pavăl, Alexandru Racu, Florin Ungureanu, Laila Vatavu.
S‑a simțit o abordare particulară a imaginii, care în
această expoziție s‑a fundamentat pe cadrele într‑o con-
tinuă schimbare ale creației artistice, în special cea a
precursorilor contemporani (suprarealiști, pop art ș.a.).
De aceea, o serie de lucrări a părut că reprezintă un ade-
vărat asalt la adresa reprezentării academice, o intero­
gare a validității sale. Pictorii care au expus nu au mai
avut o poziție defensivă, care să explice de ce este sau
nu este relevantă pictura elitistă, consumistă, burgheză,
ci au oferit o serie de lucrări care par să emeargă din do-
rința de a chestiona propriii parametri ai artei, în special
inevitabilitatea unei lucrări de a reprezenta sau evoca
un sens sau context deja anticipat.
Multe imagini au fost preluate din trecutul apropiat
(copilărie), rehidratate de televiziune, internet și google
și revigorând stiluri care la timpul lor au ieșit din cultu-
rile contemporane de „nișă”.
Echilibru/Dezechilibru: Rodica Grosu Crîșmaru
Expoziția Rodicăi Grosu Crîșmaru de la mijlocul lunii
octombrie ar fi putut să pară, la o primă vedere, o expozi-
ție‑studiu despre desen, cu lucrări dintr‑o perioadă revo-
lută a școlii. Însă expoziția a ilustrat mai mult decât pre-
ocuparea pentru perfecționarea unei tehnici ori pentru
CRONICI | 85

subiectivizarea subiectului. Cromatica cu un aspect izo-

crom, obținut din gri colorat care balansează între gal-
ben și roșu, arată că raportarea la culoare a artistei este
derutant de simplă, fără a literaturiza actul creator sau
subiectul. Tematica expoziției a pornit de la nevoia indi-
viduală de ascensiune spirituală, surprinsă în diferite
ipostaze ale evoluției (fie raportat la o evoluție transfigu-
rată a umanității, fie la o evoluție a conceptelor).
Reținem lucrări de mari dimensiuni, precum tripticul
Om și Obiect, în care starea de echilibru este redată prin
captarea pozițiilor succesive ale unui corp/obiect în miș-
care în panourile laterale raportate la starea de repaus
a autoportretului din panoul central. Atât cele patru si­
luete umane surprinse în ipostaza ieșirii din starea de
echilibru, cât și scaunul înfățișează doar etape de tran­
ziție către atingerea unei stări imateriale de liniște. Trip­
ticul nu a fost conceput pentru a funcționa doar ca un tot
unitar, fiecare parte în sine definindu‑se individual și
dovedindu‑se a fi un germen al devenirii artistei.
În desenul Trezire, trecerea de la echilibru la dez­
echilibru poate fi comparată cu trezirea, cu tranziția de
la starea de somn la cea a deșteptării. Poziția corpului
întins pe spate creează senzația de echilibru, în timp
ce  contururile neumplute sunt poziționările persona­
jului în căutarea lumii materiale, ceea ce rezultă ineluc-
tabil în dezechilibru. La un alt nivel, lucrarea poate fi
văzută ca o experiență a decorporalizării. Granița dintre
realitate și imaginație rezultă într‑o figură umană pier- O lucrare care, aparent, a făcut o notă discordantă cu
dută în propriile gânduri, un posibil moment de medita- tematica întregii expoziții este Autoportret. Metamor­
ție profundă. Personajul trece printr‑o multitudine de fozarea de la portretul central din triptic la cel singular a
stări fizice, iar reprezentările vagi dau un sentiment de arătat o schimbare de optică, de stabilizare, iar alegerea
nesiguranță, visare cu ochii deschiși sau pierdere în in- unor culori mai tari s‑a sincronizat cu schimbarea la ni-
finitul gândurilor, fiind echilibrate însă de contraponde- velul tehnicii de așternere a culorii pe pânză. Aceasta
rea terestră. denotă o privire mai de aproape asupra personajului
central, o fixare mai atentă asupra subiectului, o evaluare
mai profundă a nuanțelor.
În expoziția Rodicăi Grosu am fost îndreptați fie
spre senzația de permanență, fie spre cea de efemeri­
tate, materia putând fi simțită atât ca sentiment, cât și
ca acțiune. Întâlnirea celor două elemente principale,
material și imaterial, a creat o tensiune picturală, spirit
și materie – spirit și corp, nu doar temporară și nu doar
cu scopul de a provoca, ci pentru a prefigura viitoarea
ascensiune a artistei.
Punct(E)ul
Expoziția colectivă Punct(E)ul, coordonată de artis-
tul Adrian Crîșmaru, a pornit de la dorința de a surprin-
de o varietate de ipostaze ale „sinelui” sub forma auto-
portretului (cel mai adesea realizat în manieră clasică),
pentru a le pune în dialog cu reprezentările fotografice
ale acelorași artiști. Fotografiile preluate de organizatori

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

86 |
de pe profilul de Facebook al fiecărui artist deschid calea
unei duble lecturi, din perspectiva creatorului înfățișat
fotografic și a produsului rezultat: autoportretul pictat.
Fotografia prezentă pe rețeaua de socializare este cel
mai adesea decontextualizată, scufundată într‑o mare
masă virtuală, fiind la nivel general un mod de construi-
re a identității prin experimentarea unor roluri sociale
diferite, expunând subiectul în ceea ce se consideră a fi
cea mai bună lumină a sa.
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
CRONICI
Dacă cel mai adesea se vorbește despre sinceritate
sau lipsa acesteia în redarea fotografică a unei persoane,
obiect sau loc, mult mai rar se ridică această problemă
cu privire la autoportret. Dacă portretul fotografic, selfie
sau nu, asumat public de către artist reprezintă modul în
care acesta vrea să fie văzut de public, atunci autoportre-
tul ar trebui să fie, dacă ne raportăm la un canon clasic,
un mod de autocunoaștere, un moment al sincerității to-
tale. Însă autoportretele din această expoziție au ridicat
problematici mai ample, ce au făcut din imaginea artis-
tului un vehicul atât de autoreflectare, cât și de critică
socială, de asumare a unor identități eterogene ca în-
tr‑un joc de roluri în care artiștii au încercat să își dea
seama cine sunt sau cine își doresc să fie.
Scrise precum o poveste la persoana I, autoportretele
au spus povestea „eului”. În fața vastității de ipostaze,
teme și obsesii, ele nu mai pot fi interpretate doar ca au-
toreprezentări. A fost vorba fie despre un „eu” disimulat,
estompat, mutilat, romantic, suprarealist, expresionist
sau care s‑a conturat sub forma unor capsule ce emerg
dintr‑un arbore genealogic, fie despre niște carcase lip-
site de viață, decupaje sau siluete bi‑ sau tridimensio-
nale ori oglinzi în care ne suprapunem identității ar­
tistului. În cadrul expoziției, autoportretul a avut mai
degrabă caracterul unei investigații, decât cel al unei
imagini adevărate și unice asupra identității, fiind com-
pus dintr‑o suită de aspecte și elemente ale acesteia ce
se află într‑o perpetuă desfășurare.
Toate firele epice care s‑au desprins, cu nenumărate
semnificații vizuale, au rămas ca o formă de documen­
tare pentru spectatori, un mod de a reconsidera stereo­
tipurile prin depășirea modurilor inoculate sau asumate
de percepere a realității, acceptând adevărurile diverse din
portretele artiștilor ca posibile variante de substituire a
propriului eu.
La bună vedere!
O expoziție despre pictură, după cum anunța chiar
afișul ei, a fost aparent o expoziție de artă din care în
mod surprinzător a lipsit pânza pictată și singurele lu-
crări ce aminteau de faptul că Adrian Crîșmaru este și
pictor. Surprinderea nu a fost mică, mai ales dacă aso­
ciezi un artist cu un singur mediu de lucru, lucrările de
sculptură sau grafică fiind considerate doar anexe care
susțin demersul pictural.
În instalația La bună vedere! autorul ne‑a dezvăluit
preocupările sale cu privire la ce presupune actul artis-
tic, încercând o definire a acestuia din perspectiva in-
strumentarului din spatele pânzei și a câtorva maeștri
emblematici. Părți din obiectele expuse au fost obiecte
găsite prin târguri sau spații publice, extrase din mediul
care inițial le dădea scopul și chiar identitatea. Trans­
formând spațiul „Cupolei” într‑un atelier cu public, Adrian
Crîșmaru și‑a expus instrumentarul devenirii sub forma
paletelor, pensulelor, șevaletului sau șasiului. Obiectele
CRONICI
sale nu sunt readymades sau objets trouvés, ci lucrări în-
zestrate cu roluri și înțelesuri noi: pensonul este atașat
plutei, lingurii, cuiului sau biciului, arătând ambivalența
funcționalității inițiale și a obiectului creat, exteriorul și
interiorul, partea văzută și cea nevăzută.
Paleta din ceramică, cu forma sa asemănătoare unui
rinichi, poate fi interpretată ca o oglindă a artistului ce
reflectă atitudinea și acumulările sale. Preocupările în
sfera igienei vizuale l‑au condus pe Adrian Crîșmaru
spre studierea paletelor unor pictori celebri, cunoscuți
pentru ritualul de utilizare al acestui obiect, ordinea sau
dezordinea de pe suprafața acestuia. Cu siguranță că ar-
tistul consideră că paleta reprezintă și reflectă suma ex-
periențelor de viață ale unui creator și, de ce nu, emoțiile
sale. Însă, mai mult decât atât, luând în considerare ma-
terialul din care acestea au fost create, Adrian Crîșmaru
a vrut să amintească de rădăcinile sale prin trimiteri la
farfuriile de ceramică preistorice, care la rândul lor sunt
o oglindă a devenirii.
Se știe că în multe autoportrete clasice o paletă este
prezentă alături de artist. Totuși, parcă încercând să arate
că pictura nu este doar o meserie, iar pictorul nu poate fi
asociat doar cu un obiect‑simbol, artistul a ales să ilus-
treze portretele unor personalități care s‑au autosurprins
fără această ustensilă și fără a li se vedea chipul, precum
în reproducerea grafică după Vermeer, Alegoria Picturii,
ori după autoportretul lui Lucian Freud.
Însă nu numai ustensilele l‑au preocupat pe artist. El
a conceput un șasiu în piatră, independent, și unul în
spatele unei cărți din care o pagină a fost ruptă. Învestit
cu valoare simbolică, ciurul, un obiect de uz cotidian, a
fost redat sub forma unui tablou, a unei reprezentări gra-
fice și a unui film post‑performativ proiectat video, de­
venind un filtru personal prin care artistul a separat în
două aceeași entitate, partea pură sedimentându‑se, în
timp ce partea brută, indezirabilă, abia se mai vedea la
suprafață.
La bună vedere! a fost o instalație bine gândită, uni-
tară, constituind o provocare care nu se vrea citită pe o
singură temă și la o singură privire, iar pictura a lipsit
pentru a i se putea face loc creatorului.
Călătoria continuă
Concepută de Dragoș Pătrașcu ca o antologie, după
cum chiar artistul afirma într‑un interviu, expoziția Călă­
toria s‑a desfășurat în luna noiembrie, în trei puncte ex-
poziționale: galeriile „Cupola”, „Th. Pallady” și „N. Tonitza”.
Fără a fi un demers retrospectiv, expoziția a emanat dina-
mism și a vibrat prin fiecare lucrare, care, ca orice arte­
fact prețios, nu a oferit răspunsuri, ci a articulat întrebări.
Adunând lucrări reprezentative din diferite perioade
ale conturării și evoluției stilului său, Dragoș Pătrașcu a
conceput o instalație în care produsele materializate în
peste 30 de ani nu se cer a fi interpretate într‑o singură
nr. 188-189
| 87
cheie, de vreme ce ele comunică unele cu altele, dar și cu
publicul. Această încredere în forța imaginii corespunde
cu încrederea artistului în autodesăvârșire.
Jurnale oferite lecturii, lucrările expuse se concen-
trează asupra călătoriei ca evoluție a viziunilor, ideilor
și utopiilor artistului. Există o narațiune, un ritm, un
sentiment de tensiune care nu te eliberează imediat.
Corespondențele create între lucrările de grafică, gra-
vuri și colaj fotografic cu cele cu un aspect preponde-
rent conceptual, precum lucrările „imagine‑text” sau
structurile „tactile”, vor să releve modul în care aspecte-
le legate de formă și conținut sunt transformate conti-
nuu. Fiecare operă se dezvăluie într‑un ritm propriu, iar
spectatorul simte că devine comprimat, iar spațiul din
jur se deschide.
Instalația prezentată la „Cupola”, compusă din dife­
rite personaje cu personalitate proprie, o orchestră mută
în așteptarea unui dirijor, a fost pusă de artist în relație
cu mulțimile urbane, cu alienarea și omogenizarea indi-
vidualităților într‑o masă compactă, din care ajung la su-
prafață doar strigătele celor care știu să se îndepărteze
de grup.
În această călătorie, rezumat al unei cariere consoli-
date, Dragoș Pătrașcu ne‑a introdus cu generozitate în
lumea sa, propunând un itinerariu unic, ce a transmis fie­
căruia dintre spectatori cel puțin o stare.
Amintim și alte expoziții din acest an, care au animat
simezele ieșene: Felix Aftene – Taxidermia, Stop‑cadru,
Piața Unirii, Piața Artelor; Leonard Curpăn și Raluca
Gabriela Hreniuc  – Stai calm, gândim noi și pentru
tine;  Claudiu Ciobanu  – Vanity & Salvation; Andrei
Tudoran – .Ro; Eugen Alupopanu – Nu mai vreau „con-
temporary”; Rodica Grosu  – 24/24; Titus Ivan  – Expo­
ziție  fără titlu; proiectul inițiat de Daniela Palimariu și
Luminița Apostu – Salon Video – Noțiuni de metodă.
www.revistatimpul.ro
88 | FĂRĂ AGENDĂ

Puzzle 2014
Daniel Cristea-Enache

P
roblema pe care o ridic colegilor mei de generație *
amnezici ori ideologi este aceea a responsabilității
noastre în cadrul unui regim totalitar și, respectiv, a Am mai vorbit în câteva rânduri despre vitalitatea
unuia democratic. Chiar dacă luăm ipo­teza că epoca Dej generației ’80, una căreia diverși comentatori s-au grăbit
și epoca Ceaușescu nu au fost comunism, conformația și să-i cânte prohodul.
con­fi­gu­rația totalitară a epocilor respective nu pot fi elu- Ea are tot mai mult (și se vede tot mai bine asta) și
date. Putem accepta, pentru plă­cerea demonstrației, că o funcție de placă turnantă între două epoci literare,
nu a fost vorba despre comunism, dar nu putem accepta separate de momentul decembrie 1989 – așa cum o
că nu au fost niște epoci de regim totalitar. altă generație excepțională, a „șaizeciștilor”, făcuse le-
Or, acești doi termeni puși unul după al­tul și compu-
gătura, pe deasupra coșmarului realismului socialist,
nând regimul totalitar (fie el de stânga sau de dreapta)
cu interbelicul lui Arghezi și Blaga, Barbu și Bacovia.
circumscriu res­ponsabilitatea decidenților regimului: a
ce­lor care au dat cursul, direcția și aplicațiile lui. Sunt
mai responsabili cei care i-au obli­­gat pe simplii cetățeni
să aplaude, să stea la cozi, să trăiască în frig și în frică
de­cât simplii cetățeni obligați să aplaude, să stea la cozi,
să trăiască în frig și în frică. E mai responsabil torționarul
decât cel căl­cat în picioare de torționar; mai res­pon­sabil
anchetatorul decât cel anchetat; mai responsabil turnă-
torul decât cel tur­nat; mai responsabil activistul de par-
tid decât cel băgat în ședințe de către activist.
Și atunci, dragi colegi amnezici ori neo-ideologi, chiar
dacă 40 de ani de to­ta­li­tarism românesc nu au fost comu-
nism, ei rămân 40 de ani de totalitarism românesc. A re-
lativiza acest totalitarism, a-l prezenta în culori pastelate
și pe un ton ludic, cu glumele bune ale celui care nu riscă
nimic făcându-le, nu mai e nici amnezie, nici ideologie.
E vorba despre o indiferență față de dra­mele genera-
țiilor anterioare și față de traumele lor; despre o opacita-
te la tot ce depășește ca­drul experienței proprii; despre
inaderență la fenomenul social și la realitatea istorică;
despre egoism și obtuzitate; despre tot ceea ce un om de
stânga trebuie – prin însuși faptul că e de stânga – să
respingă. Unui om de stân­ga nu-i pot fi indiferente plani-
ficarea naș­terilor, hăituirea minorităților sexuale, privile-
gierea activiștilor și a securiștilor, aruncarea în închisoa-
re a unui om ca Ion D. Sîrbu, fiu de miner, și transforma­rea
lui Radu Cosașu într-o țintă vie a cenzurii de partid.
Dragi colegi amnezici, trăim într-un pre­zent cu opți-
uni libere. Fiți de stânga și apă­rați, dacă țineți neapărat,
hermina, dar nu și mocirla.
(„Dragi colegi amnezici”, 22, februarie 2014)

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

FĂRĂ AGENDĂ
Să nu ni se pară puțin lucru acesta; și de la sine înțe-
les. O generație rămâne în istoria literaturii atât prin
individualitățile, cât și prin programul ei artistic.
Un taur în vitrina de piatră, antologia de autor a lui
Liviu Antonesei apărută la Editura Adenium, ne arată în
modul cel mai limpede cum se întâmplă acest lucru.
Lui Antonesei i-a fost amânat cu un deceniu debutul
editorial, cenzura spulberându-i șansele de a-și publi-
ca prima carte de poezie odată cu generația sa. Iar
apoi, în primii ani după ’90, interesul public pentru
poezia și pentru literatura română, în general, s-a di-
minuat semnificativ. Cu toate acestea, autorul „optze-
cist” nici nu s-a bătut cu pumnul în piept pentru rezis-
tența dinainte, nici nu s-a jeluit pentru situația de
după. Dimpotrivă, s-a implicat activ, civic, în procesul
de reală democratizare a României și a dat din timpul
său personal pentru un bine comun, societal și social.
Acum însă, când a venit vremea ca autorii impor-
tanți ai acestei generații să se mai ocupe și de creația
lor, se poate vedea nivelul de parcurs și de experiență
poetică. Un taur în vitrina de piatră se citește cu o
nr. 188-189
| 89
incredibilă plăcere: aceea de a vedea puse laolaltă un
imaginar personal, o cultură bine asimilată, o inteligență
ascuțită și o largă paletă de culori, tonuri și sonuri.
Între ele, cele însoțind, ca un cortegiu funebru, despărți-
rea de Iubita cu majusculă oferă numeroase ilustrări
de mare poezie – și a cita un text ar însemna a le ne-
dreptăți pe restul.
Mai bine îi citim pe liricii „optzeciști”, între care
Liviu Antonesei și-a reconfirmat, la o nouă lectură, lo-
cul important și postura singulară.
(„Poezia se citește”, Cațavencii, iunie 2014)
*
Simpla consemnare a datelor în care discuțiile și con-
vorbirile telefonice din casa familiei Sîrbu au fost înregis-
trate este edificatoare. Listarea anexei 3 din cartea Clarei
Mareș de la Editura Curtea Veche trebuie făcută pentru ca
imaginea „liberalului” și „reformistului” Nicolae Ceaușescu
să fie confruntată cu realitatea Epocii de Aur: „11, 12, 18, 19,
20, 21, 28 noiembrie 1968; 2, 6, 8, 14, 15, 18, 19, 20, 21, 22, 27,
30, 31 decembrie 1968; 2, 5, 6, 7, 9, 10, 14, 15, 18, 26, 27, 28
ianuarie 1969; 4, 5, 6, 8, 12, 13 februarie 1969; 5, 27 martie
1969; 7, 28 aprilie 1969; 1, 7, 8, 14 mai 1969; 2, 3, 4, 6, 7, 11,
12, 18, 19 iunie 1969; 4, 9, 20, 23 iulie 1969; 15, 21, 23 martie
1973; 12, 19, 20, 21, 23, 24, 26 aprilie 1973; 8, 9, 16, 20 mai
1973; 18 iulie 1973; 28 martie 1974; 8 aprilie 1974; 20 mai
1974; 5 iulie 1974; 3 septembrie 1974; 11 octombrie 1974; 28,
29 noiembrie 1974; 1, 9, 20 decembrie 1974; 8, 10, 11 fe-
bruarie 1975; 2, 9, 13, 19, 23 martie 1975; 4, 6, 7, 11, 14, 19
aprilie 1975; 9, 10, 15, 31 mai 1975; 8, 13, 17, 27, 29 iunie 1975;
24 iulie 1975; 14, 25 august 1975; 19 septembrie 1975; 11, 23
octombrie 1975; 10, 25, 28 noiembrie 1975; 4, 9, 17, 20 de-
cembrie 1975; 12, 14, 22, 28 ianuarie 1976; 1, 9, 11, 13 februa-
rie 1976; 1, 12, 30, 29 martie 1976; 22 aprilie 1976; 23 mai
1976; 11 iunie 1976; 9, 14 septembrie 1976; 13, 31 octombrie
1976; 11, 14, 17, 19, 20, 22, 23 aprilie 1977; 7, 9, 16 mai 1977; 1,
7, 10 iunie 1977; 11, 14, 31 iulie 1977; 2, 3, 4, 13, 15, 18 august
1977; 2 septembrie 1977; 11, 12, 15, 16, 20 august 1981; 2, 15,
16, 19 septembrie 1981; 13, 14, 16, 19, 24, 26, 28 decembrie
1981; 4, 5, 12, 16, 21, 30 ianuarie 1982; 2, 4, 19 februarie
1982; 1, 5, 18, 19, 23, 24, 26, 27 martie 1982; 1 aprilie 1982;
10, 30 iunie 1982; 27 august 1982; 3, 16, 23 octombrie 1982;
11, 17, 25 noiembrie 1982; 21, 24 decembrie 1982; 18, 20 ia-
nuarie 1983; 2, 16 februarie 1983; 8 martie 1983; 5, 31 mai
1983; 21 august 1983; 10, 14, 16, 22 septembrie 1983; 25 oc-
tombrie 1983; 23, 28 noiembrie 1983; 21 martie 1984; 21, 29
aprilie 1985; 3 mai 1985; 12 mai 1987; 5 iunie 1987; 4, 6, 10,
12 ianuarie 1988; 3, 10 iulie 1988; 3, 8, 21 august 1988; 4
octombrie 1988; 18, 19, 25 decembrie 1988” (pp. 129-130).
Parcurgerea acestei anexe (doar vârful aisbergului
reprezentat de dosarul Sîrbu) îl confruntă pe cercetător
cu un terifiant plicticos, traducând în realitatea existenți-
ală a generațiilor precedente supravegherea din
www.revistatimpul.ro
90 |
ficțiunea orwelliană. Unele date sunt mai grotești chiar
decât în distopia O mie nouă sute optzeci și patru: 31
decembrie 1968, de pildă, ultima zi a anului de „refor-
mism” ceaușist, urmată de 2 ianuarie 1969, după un
Revelion și un 1 ianuarie de concediu legal în care secu-
riștii se vor fi odihnit. Înșiruirea lor, într-o monotonie a
datelor din dosar, acoperă douăzeci de ani – ultimii – din
viața lui Ion D. Sîrbu, omul de stânga care făcuse deja
detenție politică în regimul socialismului real. De la 30
de ani până la 70 și de la începutul regimului comunist în
România până aproape de finalul acestuia, Ion D. Sîrbu a
fost victima unei epoci totalitare pe care a refuzat a o
servi.
(Din comunicarea Ion D. Sîrbu în socialismul real,
prezentată la Colocviul VIII al Fundației „Credință și
creație”, cu tema „Jerfă și creație”, rector: Ion Pop,
Putna, septembrie 2014)
* tului public și ce efecte va avea ea pe termen mediu și lung.
Poate că lucrul cel mai important care s-a petrecut și
la FILIT Iași, și la FestLit Cluj a fost întâlnirea substanți-
ală între lumea școlii și lumea literelor. Cel puțin mie,
interesat și preocupat de ambele, mi se pare că publicul
de mâine este format din elevii și studenții de astăzi și că
de felul în care știm să ne deschidem față de ei depinde
însăși platforma de viitor pentru literatura română.
Acești elevi și studenți, adolescenți ori tineri aflați la
vârs­ta formării, sunt cititoarele și cititorii literaturii ro-
mâne de azi și dintotdeauna; și dacă pe ei îi dezamăgim
(din indiferență, din egoism, din meschine calcule extra-
literare, prin comportamente deviante în spațiul public,
prin lipsa unei solidarități de breaslă, prin absența empa-
tiei față de cei ce ar avea nevoie de ajutorul nostru, prin
infestarea ideologică a gratuității artistice, prin interesul
vădit pentru funcții, bani și onoruri și dezinteresul, la fel
de evident, față de munca literară și performanța intelec-
tuală a altora), noi vom pierde. Îi vom pierde pe ei, iar ei nu
vor avea sentimentul că, ne(mai)citindu-ne, ar pierde ceva.
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
FĂRĂ AGENDĂ
Scriitorul bun și profesorul de elită formează în ega-
lă măsură acest public de azi și de mâine. Și dacă fără
scriitor toate activitățile noastre și-ar pierde sensul, fără
profesor și fără școală am fi cu toții niște analfabeți, fie și
cu diplome, având dificultăți mari la conjugarea unui
verb (dar – e adevărat – nici o problemă în a ocupa varii
funcții publice). Prin urmare, această categorie defavori-
zată și discriminată în societatea românească, profesorul
obligat să trăiască dintr-un salariu de mizerie, fiindcă la
alcătuirea bugetului nu se ține cont de prevederile legii,
susține întreg edificiul literaturii ce se scrie azi, prin
chiar faptul că el formează publicul care o va citi. Și dacă
Maiorescu deplângea, pe drept cuvânt, soarta țăranului
român, pe a cărui sudoare s-au făcut în istorie atâtea ban-
chete, gale, recepții simandicoase, nu trebuie să fii nea-
părat Maiorescu pentru ca, în România anului 2014, la
șapte ani de la intrarea țării noastre în Uniunea
Europeană, să vezi ce înseamnă subfinanțarea învățămân-
E motivul pentru care îmi îngădui să fac o propunere
instituțiilor noastre culturale interesate de ce se întâm-
plă astăzi în literatura română. Invitați-i pe scriitorii noș-
tri în școli, să-și vadă viitorul în ochi; și acordați profeso-
rilor de limba și literatura română considerația și
prețuirea pe care ei, ca formatori, o merită cu prisosință.
Aplicați ceea ce am văzut la FILIT și la FestLit nu doar o
dată pe an, ca o excepție, ca un program ieșit din cotidia-
nul școlarizării, ci ca parte integrantă a educației, prin
asocierea cu Ministerul de profil.
(„Două festivaluri și o propunere”,
Observator Cultural, octombrie 2014)
*
Dacă Marin Preda și Nichita Stănescu sunt paradig-
matici pentru canonul literar românesc anterior și pen-
tru stabilitatea sa timp de trei decenii, iar dacă Mircea
Cărtărescu, Radu Aldulescu, Dan Lungu și Filip Florian
sunt exemple relevante pentru noul canon, există un
scriitor care ilustrează ambele structuri de selecție, va-
lorizare și ierarhizare. Acest scriitor, cu un statut canonic
în două perioade istorice și două sisteme socio-culturale
diferite, este Norman Manea.
Șansa lui Manea, după un număr de dictaturi, cu trau-
me familiale și personale, a fost că a plecat din România,
după o prezență susținută și consolidată în canonul lite-
rar modernist, în 1986, cu numai câțiva ani înainte de că-
derea regimului comunist. Aproape două decenii de pre-
zență în canonul literar românesc (Manea a debutat
editorial în 1969) au fost completate de aproape trei de-
cenii de includere într-un canon internațional și – de la
un punct – global. Scriitorul continuă să folosească ro-
mâna ca limba explorării și substanței literare; însă
FĂRĂ AGENDĂ | 91

atâția oratori, retori și limbuți, nu strică să avem și un om

cercul recepției, prin traducerile în numeroase limbi,
este incomparabil cu al oricărui scriitor român contem-
poran. Numele său și cel al lui Mircea Cărtărescu sunt
adesea menționate ca potențial candidate la Nobelul lite-
rar, după ce Nichita Stănescu fusese atât de aproape, în
ultimii săi ani de viață, ca și Marin Sorescu, în deceniul
următor.
(Din comunicarea The Romanian Writer: From Socio-
Cultural Need to ‘Democratic’ Disinterest, ținută la stan-
dul României, la Târgul de Carte de la Göteborg, ca invi-
tat al Institutului Cultural Român de la Stockholm.
Cercetarea în aria reconfigurărilor canonice după 1990 a
fost făcută ca Guest of the Rector – Andrei Pleșu, în ca-
drul New Europe College. Text apărut în România litera-
ră, octombrie 2014)
politic care mai și tace și mai și face. Acum, ce-o să facă
domnul Iohannis, în caz că iese președinte, vom vedea.
Așteptările mele nu sunt maximaliste, ci pe vectorul rău-
lui celui mai mic. Cred că domnul Iohannis nu poate fi
mai rău decât domnii Iliescu, Constantinescu și Băsescu,
în postura de președinte al României, ci că oferă loc și
perspectivă de mai bine.
Mi-ar plăcea să avem un președinte civilizat, care nu
confundă comunicarea cu cetățenii cu manipularea lor și
care să termine, o dată pentru totdeauna, cu populismul
ca rețetă de succes în România. Un președinte de stat tre-
buie să aibă, în viziunea mea, o anumită prestanță și să
se comporte la înălțimea funcției pe care o ocupă. El tre-
buie să fie un președinte pentru toți românii, nu numai
pentru cei care l-au votat, pentru cei de o culoare ideolo-
gică, pentru tovarășii de idealuri sau de afaceri. Trebuie
să fie un garant al respectării legii, nu un decident abu-
ziv, care o încalcă din oră-n oră; și trebuie să aibă diplo-
mația, tactul, calculul exact de compromis din orice con-
strucție politică și societală. Fanaticii unei singure idei,
oricât ar fi aceasta de nobilă, nu se potrivesc cu funcția
de președinte.
(„Un președinte decent”,
Observator Cultural, octombrie 2014)

*
După cum se vede și din Anii romantici, cartea de
memorii a Gabrielei Adameșteanu, politicienii noștri
sunt foarte simpatici și curtenitori câtă vreme se află în
Opoziție. Odată ajunși la Putere, atitudinea și comporta-
mentul lor se schimbă. Aerul tare al înălțimilor îi amețeș-
te; fostul opozant s-a urcat pe soclu și este deja statuar.
Ce-mi doresc, în primul rând, de la viitorul președinte
este să devină statuie cât mai târziu; dacă nu e foarte di-
ficil, după încheierea mandatului ori a mandatelor dom-
niei sale. Îmi doresc să rămână un om normal, cu scaun
la cap, așa cum e acum, și să nu se îmbete cu succesul în
alegeri, fiindcă electoratul azi te votează, iar mâine votea-
ză pentru suspendarea ta…
S-a înțeles că nu votez cu actualul premier, domnul
Victor Ponta, al cărui comportament s-a vădit anormal
atât în Opoziție, cât și la Putere, ci cu contracandidatul
său, domnul Klaus Iohannis, care vorbește, e drept, mai
rar, dar a făcut mai mult decât gureșii săi competitori.
M-aș bucura ca domnul Iohannis să câștige și ca o con-
trapondere la torentul de vorbe de pe Dâmbovița. Printre

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

92 |
* nici în evaluările pe care un critic literar le face operelor
Fără să doresc a vâsli contra curentului istoriei, cu
toată sinceritatea intuițiilor mele oarbe, cred că secolul
viitor va însemna sfârșitul economic și politic al multor
mituri care azi ne sunt așa-zise faruri călăuzitoare. Deja,
de pildă, citesc despre „ruralizarea orașelor” în timp ce
noi continuăm să urbanizăm cu sălbăticie până și satele
și cătunele rămase până acum neatinse. Va avea loc o
fugă din industriile mari spre întreprinderile mici și in-
dependente, din industria păguboasă spre agricultura
intensivă și o cât se poate de logică fugă din „viitor” spre
valorile verificate ale trecutului.
Dar, urmărind rapida eroziune a unor valori, constat
zi de zi, cu ochii mei, că, de pildă, distanța între omul
cinstit și pușlama, între cel sincer și lichea, dar mai ales
distanța între cel inteligent și priceput și prostul total
ageamiu (această multimilenară distanță de valoare și
valorificare) e în curs de rapidă și alarmantă dispariție.
(Din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ediție
îngrijită de Marius Ghica, vol. I, Iarna trei: 1985-1986,
Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1991. Fragment din
conferința Tipuri de lectură în România anilor ’80, ținută în
cadrul Colocviului Internațional „Cartea Obiect”, orga­nizat
de Departamentul de Științe ale Comunicării din Facultatea
de Litere, Universitatea București, noiembrie 2014)
* regizori și scrii­tori au de ales între Ion Iliescu și Corneliu
Acum câteva zile, un amic îmi re­proșa vehement pe
Facebook că am sem­nat Apelul către nehotărâți, prin
care nu­ me­ roși intelectuali pledau pentru exercitarea
dreptului la vot de către indecișii sau „pasivii” turului I.
Amicul îl susținea pe candidatul nesusținut de semnata-
rii Ape­lu­lui, dar, în vehemența sa, nu asuma aceas­tă op-
țiune proprie. Altfel spus, X avea dreptul să-l susțină pe
Victor Ponta, dar A, B, C, D, E… nu aveau voie să-l susțină
pe Klaus Iohannis, fiindcă ei fac politică. Or, intelectua-
lul nu trebuie să facă po­li­tică. Scriitorul să scrie, pictorul
să picteze, regizorul să regizeze, actorul să joace… Politica
trebuie s-o facă domnul Ponta cu domnul Io­hannis, între
care trebuie să decidă amicul meu X. Omul de cultură
trebuie să fie apolitic.
Voi fi de acord cu acest ultim enunț, cam apodictic, în
măsura în care el se cir­cumscrie activității profesionale.
A fi actor nu înseamnă a-i face omagii domnului Ponta,
cum a făcut Dorel Vișan într-o emisiune a postului
Antena 3. A fi actor înseamnă alt­ceva; și acolo, pe scenă,
în reprezentarea prin arta sa a viziunii regizorale pe mar­
ginea unui text literar (trei arte în con­ver­gență), politica
nu are ce căuta. Politica nu are ce căuta nici în cursurile
pe care le ține studenților la Universitate un pro­fesor, in-
diferent dacă el este de stânga, de dreapta, de cen-
tru-dreapta sau de centru-stânga. Politica nu are ce căuta
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
FĂRĂ AGENDĂ
pe care le analizează. Un scrii­tor „de dreapta”, dar me­
diocru nu de­vine un scriitor mai bun decât unul „de stân-
ga”. Po­litica nu are ce căuta, în ge­neral, în activitățile
pro­fesionale, pentru că ea va discrimina, automat, între
„ai noștri” și „ai lor”. Un medic care operează nu-și pune
problema afilierii politice a pacientului, iar un preot aflat
lângă un muribund nu cere familiei carnetul lui de par-
tid. E suficient să ne referim la situații omenești funda-
mentale și la întâmplări prin care trecem cu toții, pentru
a realiza cât de penibilă și pe alo­curi grotescă este subîm-
părțirea noastră în categorii determinate politic: el e un
bolnav de dreapta, el, unul de stânga; el cântă liberal, iar
el cântă social-democrat; el spune că dacă A = 1 și B = 2,
atunci A + B = 3 dintr-o perspectivă conservatoare, pe
când el spune că B – A = 1 dintr-o pers­pectivă ecologistă.
Să convenim că po­li­tizarea câmpului profesional nu în-
seamnă politică, ci confuzie a termenilor; și nu de­notă
responsabilitate, ci infantilism. Dorel Vișan citând din
Goethe pentru a-l oma­gia în direct pe premierul Victor
Ponta la Antena 3 nu a fost nici artist, nici cetă­țean res-
ponsabil; nu a fost nici în in­te­riorul profesiei sale, nici în
cel al poli­ticului. A fost comic.
Dacă ieșim însă din sfera activității noas­tre profesio-
nale și dacă actori și medici, profesori și critici de artă,
Vadim Tudor (mă refer la alegeri trecute, despre care se
poate discuta cu calm), vom mai spune că trebuie să fim
apolitici? Sau vom mobiliza electoratul, pe cât ne va sta
în putință, să-l aleagă ca președinte pe cel îndelung criti-
cat de noi anterior, adi­că pe Iliescu, devenit „răul mai
mic” în context? Dacă viitorul președinte este de ales în-
tre Victor Ponta, actualul premier, și Klaus Iohannis, vom
fi apolitici și ne vom vedea fiecare de „treaba lui” sau
vom încerca, pe cât ne stă în puteri, să activăm spiritul de
cetățean?
(„Gaudeamus”, 22, noiembrie 2014)
*
Arta lui Cezar Ivănescu constă în aceea că poetul își
ascunde arta cu grijă. Nu fac jocuri de cuvinte.
Deghizamentul este al unui spirit sofisticat alegând sim-
plitatea; și al unui artist cu respirația unei culturi apro-
fundate asimilând, în poezia sa, elementul împărtășit al
limbajului și un numitor comun al cunoașterii. Cezar
Ivănescu vrea o bază cât mai largă pentru experimentele
sale poetice, derulându-le, în consecință, pe terenul acce-
sibil tuturor, nu doar inițiaților.
(„Portret de poet”, România literară, nr. 46; din prefa-
ța la antologia 111 cele mai frumoase poezii, de Cezar
Ivănescu, Editura Nemira)
ESEU | 93

Cui îi este frică de Tanti Roza?

Sau arheologia senectuții
C
ând ești tânăr, bătrânețea pare să fie ceva care li se întâmplă altor oameni. Te trezești într-o lume unde
există copii și bătrâni, dar atunci când venele tale aproape plesnesc de elanul vital care te poartă peste
lume, faptul de a fi bătrân este doar ceva abstract, ceva aproape improbabil că se va întâmpla într-o zi
cu tine. Poate chiar mai improbabil decât moartea, ceea ce măcar statistic are cumva un sens. Dar de pe culmile
Teodora Manea tinereții, bătrânețea pare implauzibilă, pare ceva care are sens poate pentru alții, dar nu pentru tine.

D
upă 40 de ani, văd cum în-
cep să trag pe mine carca-
sa unei femei bătrâne. Este
ca un fel de costum, pentru că, așa
cum rulezi un ciorap dinspre vârful
piciorului, așa extremitățile par să
fie cele care încep să se usuce, să-și
piardă pufoșenia tinereții. Aș putea
formula metaforic altfel, mai cartezi-
an: res cogitans se retrage treptat din
res extensa, lăsând în urmă o formă
golită de frumusețe, de fertilitate, de
vis vitalis. Tinerețea e momentul în
care elanul vital ar trece ca un zefir
printr-o pungă de plastic.
Dar nu-i așa, pentru că eu nu
simt, gândesc sau imaginez cu nici o
picătură mai puțin decât o făceam la
20 sau la 30 de ani. Eu tot vreau, plă-
nuiesc, iubesc, sper și lupt ca și până
acum. Dar corpul devine din ce în ce
mai străin. Mă uit în oglindă și o văd
pe mama. Fac vreo 20 de poze arcuin-
du-mi gâtul, să ascund pielea care
atârnă, evi­tând ca lumina să cadă pe
pungile de sub ochi, în care s-au
adunat ore de citit. Din 20 de poze,
niciuna nu seamănă cu mine. Poate
una sau două arată ceva mai bine,
dar aceste avataruri instanțiate nu
au nimic de-a face cu identitatea
mea, cu ceea ce sunt sau simt că sunt
eu. Femeia bătrână în al cărei cos-
tum voi dispărea în 10-15 ani pare
ceva ca un blestem care-mi cuprinde
corpul, ceva în care ființa mea se va
dizolva înainte ca focul sau pământul
să servească dezintegrarea totală. Mai
crudă decât frica de moarte, care mă-
car vine repede și, cum spunea un
prieten filosof, când ea este, tu nu
mai ești, frica de bătrânețe este ace-
ea a unei întâlniri continue cu o for-
mă alienată a propriului Dasein.
Probabil că multe femei care au fost
dăruite cu frumusețea unui trup pre-
feră sinuciderea ca formă de fidelita-
te absolută cu acea secvență a cor-
poralității ce pare să reprezinte cel
mai bine ceea ce o persoană este.
Reflectând la drama tru­pului alie-
nat, devin cumva atentă la discursul
public ce însoțește bătrânețea și toa-
te formele de alienare care o

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

94 |
însoțesc, de la proiectele filosofice
futuriste numite enhancement la știrile
despre case de bătrâni închise din lipsă
de fonduri, la granturi spectaculoase
care merg spre institute de prestigiu
ca să ne lecuiască de Alzheimer.
Piața bătrâneții: cât costă să fii
bătrân?
O temă de reflecție care se actua-
lizează mereu în peisajul politic bri-
tanic: frica de scleroză, Alzheimer și
alte maladii ale bătrâneții. Frica de
bătrânețe. Frica de bătrâni. Dacă bă-
trânețea devine de la un punct ceva
personal, bătrânii sunt o problemă
socială. Nu doar că încurcă, dar cos-
tă. Un sfert dintre spitalele din
Marea  Britanie, conform unui articol
din The Guardian, ar fi ocupate de
pacienți suferind de demență. Cine
vrea să aibă grijă de ei? Familiile nu
pot sau nu vor. Societatea vestică și
modelul familist este croit pe ideea
eficienței economice. Adulții trebuie
să lucreze. Societatea pare să fie
compusă și construită pentru adulți
lucrători. Din acest motiv, emigran-
ții, care sunt de fapt brațe de muncă,
sunt contributorii economiilor vesti-
ce. După război, Vestul s-a construit
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
prin contribuția lor. Un emigrant nu
este de fapt o persoană, ci o tăietură
din filmul personal al unui om, tăie-
tură ce corespunde perioadei active și
productive. Naș­terea, creșterea, educa-
ția și decrepitudinea unui emigrant nu
interesează. Doar partea sa activă,
utilă. La fel și pentru localnici, pen-
tru a-i păstra capabili de muncă, în-
grijirea copiilor și a bătrânilor devi-
ne o problemă derogată social în
grija altora, în grija unor instituții
specializate. Precum azilurile lui
Foucault, casele de bătrâni devin lo-
curi ale descompunerii și morții, lo-
curi ale abandonului, clar delimitate
de corpul activ al societății. Case de
bătrâni cu lucrători emigranți, bă-
trâni vegetând în scaune cu rotile, ca-
mere anonime și goale, mirosind a
urină și moarte. Cam asta ar fi ceea
ce le-aș putea oferi părinților mei,
dacă aș alege să am „grijă” de ei aici.
Deși asemenea aziluri camuflate par
ieftine în principiu, în realitate costă
între 500 și 1 200 de lire pe săptămâ-
nă. Cele „de lux” au asistente medi-
cale, sunt mai puțin puturoase, îți
pun părul pe bigudiuri o dată pe
lună și te expun în poze decente
eventualilor vizitatori. Ba unele îți
dau și păpușele ca să ai cu ce să-ți
ESEU
ocupi timpul și mintea dusă cu Tanti
Roza. O socoteală rapidă: dacă vin-
dem casa, ne vom permite cam doi
ani la un azil mediocru, fără bigu-
diuri. Pe urmă? Eutanasie, că fonduri
nu prea ar mai fi. Iar în contextul dat,
de ce aș vrea să rămân lucidă? Nu
cred că mai vreau.
Un nou proiect politico-medical
anunță că medicii de familie din
Anglia vor fi plătiți cu 55 de lire ster-
line pe cap de pacient diagnosticat
cu demență. Ca să precizez, salariul
mediu al unui medic de familie en-
glez este de 100 000 de lire pe an. De
cele mai multe ori, abia te văd cu
coada ochiului în timpul unei pro-
gramări de 10 minute, după care te
trimit acasă și-ți recomandă să iei un
paracetamol dacă te doare ceva, ac-
centuând că, dacă te îngrijorezi, să te
întorci. Adică să faci iar progra­mare
și să aștepți zile sau săptămâni. Nor­
mal că o asemenea atitudine mă lasă
fără replică, pentru că este clar că,
atât timp cât ești acolo, ești îngrijo-
rat. Dar rolul lor este acela de gate
keepers: pacienții să nu sufoce spita-
lele unde pot fi examinați de specia-
liști. Acum sunt încurajați să te de-
clare dement și astfel să te
diagnosticheze cu ceva. Un pro­gram
ESEU
de 5 milioane de lire este alocat pen-
tru tratarea celor care suferă de de-
clinul funcțiilor cerebrale. 800 000
sunt deja diagnosticați în imperiul
lui Tanti Roza. Se estimează că aproxi-
mativ 90 000 de persoane se plimbă
libere, nediagnosticate. Asoci­a­țiile de
pacienți s-au revoltat în privința planu-
lui guvernului, pentru că e un fel de
vânătoare de capete, fie ele și demente.
Ce-i demența?
În familia mea se spunea, cu un fel
de gingășie poetică: e dus săracul, l-a
luat Tanti Roza. Copil fiind, chiar am
crezut că o duduie simpatică, un fel de
mătușă îmbrăcată în roz vine și le ia
mințile, așa cum Zâna Măseluță vine
și-ți ia dinții de sub pernă. Pe cei de
lapte, nu protezele, ca să fiu mai clară.
Tanti Roza acoperă tot ce înseamnă
degenerarea cognitivă a creierului:
memoria, limbajul, atenția, capacita-
tea de concentrare… Toate se duc. Și
cu ele abilitatea noastră de a ne miș-
ca într-o lume clădită pentru ființe
raționale și funcționale. Oricum, Tanti
Roza sună mai bine decât demență
senilă.
Pe vremea când pașii mei mai
frământau umbra teilor pe Ștefan
cel Mare (odihnească-se-n pace a­min­
ti­rea pașilor și umbra teilor!), mi-a că-
zut în ureche un dialog dintre doi
moși aflați în drum spre Mitropolie.
Atunci îi consideram moși, acum
sunt probabil doar cu câteva rotițe
de maus deasupra anului meu de
naștere… Frântura de dialog suna
cam așa: „Mă duc să mă rog la
Dumnezeu că, dacă tot mi-a luat pu-
tința, îl rog mult să-mi ia și voința”.
Prima dată m-am gândit la Nietzsche
și la faptul că voința ar muri ultima,
ca o viperă flămândă pe cadavrul ne-
putincios al trupului, după ce l-a tre-
ierat, l-a supt de toată vlaga – într-un
cuvânt, l-a viețuit. Apoi m-am gândit
la Schopenhauer, la oarba puternică
numită voință cărând în spate rațiu-
nea schiloadă, dar cu vedere. Rațiune
care nu prea are șanse să-i ghideze
pașii, ci doar să justifice post-factum
nr. 188-189
și penibil de ce dăm cu capu-n stâlpi.
Deciziile sunt luate înainte ca rațiu-
nea să știe de ele. În mod normal, fa-
cem ce vrem și apoi justificăm fru-
mos și plauzibil de ce am făcut ce am
făcut… Dar cum arată voința după ce
vine Tanti Roza? Devine o voință ve-
selă? Rămâne doar o oarbă puternică
sau o viperă deziluzionată?
Ceea ce-i interesează pe politici-
eni nu este managementul unei vo-
ințe care s-a desprins de rațiune, ci
cum să declare rațiunea moartă, să-i
facă pomana și să-ți arate exitul soci-
al. Ca puține excepții de la azi­lurile
deprimante ale non-raționalului, apar
sătucurile dementia friendly: fără
mașini, cu magazine, cafenele, teatre,
restaurante care arată ca acum 60 de
ani. Weesp e un sătuc olandez în
care cineva are grijă de cei afectați
altfel: îi ține fericiți cumva, într-o izo-
lare mai puțin alienantă, unde spa-
țiul spune povestea altui timp. Deco­
ruri ca dintr-un film de epocă se
potrivesc în mod ciudat cu singurele
„filme” care mai rulează pe ogoarele
rațiunii troienite. Alte proiecte, mai
adaptate la „haitecul” actual, prind
fulgi de Gipies de Dasein-ul rătăci-
tor. Așa se poate rătăci în siguranță
prin parcurile și pădurile norvegie-
ne, monitorizat de cineva care este
între asistentă și detectiv. Alternativa
e tristă, pentru că implică gratii, lacă-
te, izolare, camere sordide ce miros a
urină, scaune cu rotile în care totul
devine atât de inutil și îndepărtat, în-
cât doar momentele de rătăcire mai
au culoare, mai au rozul tinereții în-
țepenit adânc în ultimele circumvo-
luțiuni care se mai înfioară electric.
Flamingo, Denny Crane și
Identitatea
În serialul Boston Legal, Denny
Crane, un avocat fai­mos, e luat și el de
Tanti Roza. Vine la procese fără pan-
taloni, încurcă dosarele. El susține că
are boala vacii nebune, dar adăpos-
tul nebuniei îi conferă o libertate ciu-
dată, un umor dulce-amar, un
| 95
omenesc pe care măștile noastre soci-
ale îl șterg, îl standardizează și poate
chiar îl distrug. Jucăm atâtea roluri
sociale, publice și private, încât e
greu să spunem către final cine sun-
tem cu adevărat. De la ceea ce desco-
peri în oglindă la 20 de ani și ceea ce
descoperi la 40 sau 50 e o mare dis-
tanță. Deja nu mai știu cine se uită la
mine din spatele sticlei, nu sunt si-
gură că sunt eu. Sub pielea ridată și
lăbărțată ca o carte rătăcită printre
cearceafuri sunt eu undeva. Dar unde?
Alan Shore, tânărul coleg și prie-
ten al lui Denny Crane, îl întreabă:
You ever wonder if you and I are la-la?
Denny Crane îi răspunde: Don’t be ri-
diculous. We’re flamingos. And good
ones.
Flamingo, ca și Tanti Roza, au
acea tentă roz de auroră a unei noi di-
mensiuni. Poate că scleroza, demența
sau cum am vrea să o numim e doar o
pregătire pentru moarte. Un mo­ment
care pe unii îi pregătește să plece, iar
pe ceilalți să accepte plecarea.
Dacă postmodernismul a descen-
trat și subminat rațiunea, dacă ne-am
scuturat de tot logocentrismul occi-
dental, de ce să exilăm și să instituți-
onalizăm bătrânețea ca pe o boală
socială? De ce să deplângem moartea
rațiunii în individ? Oh, care individ?
Eu nu cred în individ, pentru că este
doar o construcție rațională a unui
animal social dotat cu rațiune, auto-
nomie, relevanță statistică și chiloți
mov. Nu suntem indivizi, iar de cele
mai multe ori nici măcar raționali.
Viața noastră e o poveste pe care o
construim, o dezvoltăm, o ajustăm, o
repovestim cu și pentru ceilalți. La
un moment dat, vom rămâne înțepe-
niți la anumite secvențe, care se vor
repeta mereu, cu un sens misterios și
impenetrabil poate pentru cei pre-
zenți, care vor fi condescendenți și
vor rânji la testament. Dar poate că
ultima poveste se va chema Via
Sinistra, cu pași rătăciți pe o tablă de
șah imaginară, zăpezi încă netopite
de sărut și sânziene culese pe o luncă
fără sfârșit.
www.revistatimpul.ro
96 | ESEU

Good morning, Vietnam!

L
a mijlocul anilor ’60, războiul din Vietnam ținea capul de afiș al dezbaterilor internaționale. Decizia
SUA din 1964 de a-și spori forțele militare a alimentat campaniile pacifiste pentru condamnarea
„agresiunii imperialiste”. Blocajul militar și diplomatic a însemnat pentru conducerea de la
București o bună ocazie de a se afirma ca mediator într-un război ce părea fără sfârșit.

Mioara Anton

Î
n vara anului 1965, Ceaușescu îi
declara ambasadorului sovietic
la București, I.K. Jegalin, că era
mai mult decât necesară scoaterea
americanilor din Vietnam. Doi ani
mai târziu, situația se înrăutățise,
iar întâlnirile oficialilor români cu
diplomații americani arătau că SUA
se aflau într-un real impas. Averell
Harriman, ambasador itinerant al
SUA, aflat la București la 28 noiem-
brie 1967, solicita, în cadrul unei în-
trevederi cu Nicolae Ceaușescu, ca
guvernul român să intervină în spri-
jinul diplomației americane pentru
rezolvarea unui „fleac”: „Nu mai mult
decât să ne ajutați să punem capăt
războiului din Vietnam”. Măgulit de
importanța care i se acorda, răspun-
sul lui Ceaușescu a venit prompt:
„Un singur ordin al președintelui
Johnson și se termină războiul”.
„Jos mâinile de pe Vietnam!”
Dar pentru că România socialistă
era o țară iubitoare de pace, în pagi-
nile ziarului Scînteia erau lansate
periodic apeluri pentru încetarea
agresiunii americane împotriva
Vietnamului. Mobilizarea pentru
campaniile pacifiste a funcționat
exemplar prin organizarea unor mi-
tinguri de sprijin pentru cauza popo-
rului vietnamez. Lozincile folosite de
propaganda partidului pentru a ilus-
tra indignarea populară aduceau
aminte de campaniile asemănătoare
desfășurate în anii ’50 pentru cauza
coreeană: „«Moarte agresorilor din
Vietnam!», «Jos mâinile de pe
Vietnam!». Piața vuia de glasul
mânios al mulțimii care scanda ne-
contenit: «Agresori americani, afară
din Vietnam!»”.
România nu era singura țară care
cerea încetarea războiului, pentru că
și celelalte state ale blocului comu-
nist susțineau cauza păcii în mod pu-
blic. Evenimentul cel mai important
a fost reuniunea Comitetului Politic
Consultativ al statelor participante
la Tratatul de la Varșovia, organizată
la București în iulie 1966, finalizată
cu o declarație publică de solidarita-
te. Comunicatul oficial prin care se
anunța sprijinul comun pentru cau-
za vietnameză a fost interpretat ca
un prim pas în direcția constituirii
unor forțe militare de intervenție.
Îndemnul public s-a tradus prin
expedierea către Secția Scrisori și
Audiențe de cereri pentru înrolarea
în războiul din Vietnam. Spre deose-
bire de alte conflicte care tulburau
relațiile dintre cele două blocuri, cel
din Vietnam a produs în România
socialistă o surprinzătoare solidari-
tate. Rezerviști, veterani de război,
membri de partid, simpli cetățeni ce-
reau să plece în Vietnam sau să își
doneze salariile pentru cauza păcii și
victoria comunismului. La 11 iulie
1966, Scînteia publica, într-un articol
intitulat „Alături de poporul vietna-
mez până la victoria finală asupra
agresorilor americani”, informația
conform căreia autoritățile urmau
să-i sprijine pe toți cei care doreau să
se înroleze ca voluntari.
Inițial, vestea a produs entuzi-
asm, dar la scurtă vreme au urmat
confuzia, iritarea și dezamăgirea.
Achim Țugui din București, care de-
pusese o cerere de voluntariat, era
contrariat de lipsa de reacție a auto-
rităților și avertiza că, în cazul unui
refuz, se va adresa direct ambasadei
Vietnamului la București. Nici
Grigore Mihăileanu, fost corespon-
dent voluntar al Scînteii, nu se bucu-
rase de succes, ceea ce l-a determi-
nat să se adreseze Comitetului
Național pentru ajutorarea poporu-
lui vietnamez, în speranța că va pri-
mi un răspuns: „De mic copil am fost
dușmanul de moarte a provocatori-
lor, a agresorilor, a fascismului, am
urât burghezia, moșierimea și chia-
burimea, care am luptat contra lor.
Vreau să-mi jertfesc viața pentru ca-
uza dreaptă a poporului frate vietna-
mez, vreau cu mâna mea să dau și eu
o lecție americanilor și clicii de fas-
ciști ai lui Kiy. Vreau ca copii mei să
se mândrească de faptele tatălui lor
și vă rog să aveți încredere în sinceri-
tatea mea”.
Prețul sacrificiului
Alții au fost mai răbdători și au
preferat să aștepte reacția autorități-
lor. Ion Gănguț, originar din Făgăraș,
veteran de război, dorea să se alăture
luptei pentru izgonirea agresorilor
din Vietnam, în ciuda tuturor obsta-
colelor pe care le-ar fi întâmpinat:
„Deși sunt născut în anul 1916 – re-
spectiv vârsta de 50 de ani –, ura și
disprețul față de agresor, în opera de
escaladare a războiului din Vietnam,
mă întărește și mă fortifică încât
sunt în măsură să suport cu ușurință

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

ESEU
greutățile și privațiunile războiului
chiar în condiții de junglă”. Și cum
gesturile de eroism și sacrificiu
aveau nevoie de recunoaștere publi-
că, Gheorghe Pâslaru din Râmnicu
Sărat, deși exclus din partid ca urma-
re a unei sentințe penale, solicita ca
cererea sa de voluntariat să fie citită
la radio și televiziune. Pentru Vasile
Crăciun, muncitor ceferist din
Reșița, de o importanță capitală era
înscrierea sa în fruntea listei celor
care voiau să lupte pentru eliberarea
Vietnamului: „Tov. Nicolaie
Ciaușescu vă rog ca pe un părinte și
ca pe un conducător de stat (…) do-
resc din suflet ca să fiu trimis primul
ca să lupt alături de eroicul popor
vietnamez contra exploatatorilor pe
care eu îi urăsc de moarte și contra
cărora sunt hotărât să lupt până la
ultima picătură de sânge”. Cererea
sa nu era singulară. Și Alexandru V.
Mărculescu aspira să fie trecut în
fruntea listei de voluntari. De-a lun-
gul timpului, dorise să lupte pentru
nr. 188-189
cauza comuniștilor greci sau să fie
trimis în Cosmos, într-un zbor expe-
rimental. Vietnamul îi oferea din nou
prilejul de a se jertfi pentru o cauză
dreaptă. Cuprins de emoția sacrifi-
ciului suprem, sugera să fie compus
și difuzat la radio și televiziune un
marș al voluntarilor care urmau să
plece în Vietnam. Scrisorile sale au
rămas fără răspuns, ceea ce l-a deter-
minat să revină cu o nouă cerere,
convins fiind că celelalte petiții se
rătăciseră în hățișul birocrației.
Pentru a fi sigur că demersul său va
avea succes, anunța că va aștepta un
semn de la secretarul general la
poarta Comitetului Central.
Alții, pentru a fi mai convingă-
tori, inspirați de imaginile de pe câm­
purile de luptă publicate în Scînteia,
atașau scrisorilor adresate conduce-
rii partidului propriile fotografii care
îi înfățișau în ipostaze de luptă. Un
expeditor anonim îl informa pe
Nicolae Ceaușescu că se „amoreza-
se” de conducerea partidului, ceea ce
| 97
era un argument în plus pentru ca
cererea sa de voluntariat să fie ac-
ceptată: „V-am văzut fizicul și să știți
că m-am amorezat de colectivul pe
care-l conduceți. Să știți că românii
țin la d-voastră. Am luptat și eu pe
timpuri când alții voiau să ne cotro-
pească patria, dar n-au reușit”.
Marian T. Dumitru din București
surprindea prin conținutul special al
demersului său. Inițial, un admirator
al culturii și civilizației americane, se
vedea nevoit să condamne „șovinis-
mul de mare putere” și postura de
„jandarm odios cu bâta cea mare” pe
care SUA le manifestau în relațiile cu
celelalte state. Fost membru al
Diviziei de Voluntari „Tudor Vla­
dimirescu”, căzuse în dizgrație, parti-
dul „răsplătindu-l” cu câțiva ani de
închisoare. Învinuirile i s-au părut
absurde, dar și mai absurdă era situ-
ația în care se afla după ce fusese eli-
berat din închisoare. Statutul de de-
ținut politic îl transformase într-un
paria al societății: „Am ajuns la
www.revistatimpul.ro
98 |
capătul răbdării în a mă simți consi-
derat ex-cetățean, pseudo-om, ban-
dit de serviciu, dușman oficial, cârpă
bună la toate etc., etc., și care pentru
a-mi putea câștiga pâinea zilnică, cu-
treer șantierele de la un capăt la altul
al țării, fără locuință, cu toată averea
mobilă – puținul adunat într-o viață
de om – confiscată total etc.” Plecarea
în Vietnam era singura soluție care
putea să-l izbăvească și să-l integre-
ze pe deplin în societatea socialistă.
Nu vrem război!
Dar războiul nu era o simplă joa-
că, situație pe deplin înțeleasă de fe-
meile din Segarcea, care, printr-o
scrisoare anonimă adresată lui
Nicolae Ceaușescu, cereau ca statul
român să nu-și trimită soldații atât
de departe de casă. România avea de
rezolvat probleme mult mai impor-
tante la ea acasă, precum îmbună-
tățirea calității pâinii și a aprovizio-
nării populației cu alimente: „deși ne
pare rău de vietnamezi, dar și de noi
ni se rupe sufletu, după ce trăim așa
cum trăim cu cinci lei pe zi muncă și
numai vara, parcă numai vara mân-
căm, iarna stăm în bârlog ca ursu, să
ne mai trimiteți copii și bărbați în
Vietnam. Nu! (…). Nu vrem război, nu
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
vrem să murim, nu vrem să rămâ-
nem văduve, nu vrem să ne rămână
copii prin Vietnam. America este pu-
ternică, ne va omorî soții până să
ajungă în Vietnam”.
Primăvara lui 1967 a adus noi
provocări pentru conducerea de la
București. Luna mai debutase cu săr-
bătorirea cu fast a împlinirii a 90 de
ani de la cucerirea independenței de
stat. Prilej de bucurie și afirmare a
voinței naționale. În culisele puterii,
Ceaușescu pregătea una dintre cele
mai importante măsuri care avea să-i
consolideze puterea personală: ana-
liza activității Ministerului Afacerilor
Interne, un pretext pentru incrimina-
rea lui Alexandru Drăghici și înlătu-
rarea acestuia de la conducerea par-
tidului.
În plan extern, Vietnamului i s-a
adăugat o nouă criză, Războiul de
Șase Zile, prilej de noi declarații și
tensiuni româno-sovietice. România
nu numai că a refuzat să recunoască
drept agresor statul Israel și să rupă
relațiile diplomatice cu acesta, dar
și-a individualizat poziția printr-o
declarație singulară, care o punea în
opoziție cu celelalte state ale blocu-
lui comunist. Pentru consolidarea
solidarității dintre partid și națiune,
ESEU
Ceaușescu a prezentat într-un amplu
discurs programul de politică exter-
nă și direcțiile de interes major ale
României socialiste. Crizele fierbinți
ale Războiului Rece, Vietnamul și
Orie­ ntul Mijlociu reveneau în dis-
cursul public, România cerând înce-
tarea bombardamentelor americane .
Cererile de voluntariat au fost
numărate și centralizate de Secția
Scrisori și Audiențe. Cronologic, ast-
fel de cereri au fost trimise în inter-
valul iulie 1966 – începutul anului
1967, dar arhivele nu păstrează o evi-
dență a tuturor scrisorilor. De aseme-
nea, nu s-au identificat documente
care să probeze răspunsul autorități-
lor, dacă el a existat.
Încercările diplomației americane
de a folosi medierea românească pen-
tru încetarea ostilităților au avut ca
efect diminuarea tonului propagan-
dei pentru cauza vietnameză. Mai
mult, Războiul de Șase Zile, dar mai
ales episodul cehoslovac, au deter-
minat strângerea rândurilor în jurul
partidului pentru apărarea cauzei
naționale. În august 1968, pericolul
se afla la granițele României, iar pri-
etenia cu Uniunea Sovietică era pusă
public sub semnul întrebării.
ESEU | 99
100 | ESEU

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

ESEU | 101

Isaiah Berlin & Grateful

Dead in Cyberspace
Dan Pavel

D
e curând mi s-a întâmplat ceva incredibil. Pe la ora unu noaptea mi-am dat seama că ratasem Ajax Amsterdam
– FC Barcelona. Am pierdut de fapt trei meciuri care se transmiteau alternativ în Champions League de la
21.45, celelalte două fiind Manchester City – ȚSKA Moscova și Bayern München – Lazio Roma. Cum de s-a
întâmplat așa ceva? Seara, pe la șapte, tocmai terminasem de scris ceva important pentru mine. Și am evadat pe
internet. Am câteva trasee speciale pe care le parcurg când sunt liber. Întâmplător, am descoperit biografia lui Isaiah Berlin,
semnată de Michael Ignatieff. Este una dintre acele cinci sute de cărți importante pe care mi le-am propus să le citesc la un
moment dat, dar pe care le tot amân. Am apăsat tasta de câteva ori pentru download, iar în două minute o aveam pe ecran.
Când m-am oprit, meciurile se terminaseră de mult.

N
oile tehnologii ne-au schimbat viața radical.
Mă refer în primul rând la noi, cei care am avut
ghinionul/norocul de a fi trăit în epoci diferite,
înainte, în timpul și uneori după cele trei mari crize con-
temporane și de cele câteva revoluții petrecute la sfârși-
tul secolului XX și începutul secolului XXI. Nu ai cum
să înțelegi schimbările dacă nu ai trăit înainte și după
schimbare. De pildă, copiilor și studenților mei le este
foarte greu să înțeleagă cum a fost în regimul comunist.
Generațiile tinere s-au născut cu computerul în brațe,
cu acces nelimitat la internet și cunoaștere, însă – iar
acum vorbesc ca profesor și educator de studenți – aces-
te avantaje i-au îndepărtat pe mulți de cultură, știință și
artă. Dacă au fost vreodată aproape.
Pierderea și recuperarea bibliotecii
La un moment dat, am trăit o mare dramă, mi-am
pierdut integral biblioteca de peste unsprezece mii de
volume. Cu câțiva ani înainte eram la Păltiniș, iar
Constantin Noica îmi citise dintr-o scrisoare de-a lui cărți fără să mai merg la bibliotecă, unde mi-am trăit cei
Mircea Eliade, care îi povestea că îi arsese o parte din mai frumoși ani. Cel mai bine m-am simțit în bibliotecile
bibliotecă. Mă gândeam atunci că nu aș rezista psihic la americane, mai ales în cea mai mare bibliotecă din lume.
o asemenea pierdere. Până la urmă, am rămas fără toate Era visul meu să ajung acolo măcar la sfârșitul vieții
cărțile, nu doar fără o parte din bibliotecă. Am pierdut (vezi prima mea carte, Bibliopolis). Ca să fiu aproape de
atunci mult mai mult decât biblioteca, dar astăzi, datori- acest spațiu sacru (aproape și de US Congress), mi-am
tă internetului, accesez în fiecare săptămână sute de închiriat un apartament la câteva sute de metri de el. Dar
cărți. Electronic și simbolic, mi-am recuperat măcar bi- internetul m-a făcut să renunț la bibliotecile publice.
blioteca, restul e irecuperabil. Accesez sute de cărți pen- Încă mai cumpăr cărți, dar mai puține.
tru că nu mă pot abține, măcar așa, să mă uit prin ele, să Îmi plac bibliotecile, păcat că sunt populate. Prefer
le frunzăresc (browsing), că de când l-am enervat pe Noica să studiez acasă. Mi-am transformat casa în bibliotecă,
am renunțat la R.E.M. Iar acum am acces la milioane de iar biroul meu este sala centrală de lectură. Fără internet

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

102 |
însă nu puteam să mă feresc de zgomotoșii din biblioteci
și mai ales să accesez instantaneu tot ce am nevoie și
mult mai mult decât atât. Și tot internetul mă ajută ca
simultan să scriu, să citesc și să ascult muzică încet (de
aceea, la concerte mă apucă inspirația și scriu). Pe vre-
muri, aveam aceleași obiceiuri, dar nu puteam să ascult
decât discurile ori casetele pe care le aveam acasă, în ge-
neral muzică clasică.
O frustrare culturală a adolescenței și tinereții mele a
fost lipsa de acces la revoluțiile muzicale din the sixties,
the seventies, the eighties, ce reprezentau esența libertă-
ții și a contraculturii. Accesul la „muzica occidentală” era
ocazional – de obicei, în condiții precare, la posturile de
radio interzise. Am fost totuși un „privilegiat”, pentru că
unii dintre colegii mei din școală și liceu, care erau mari
fani și aveau rude în străinătate ori părinți din conduce-
rea partidului și a securității, primeau în două-trei săptă-
mâni de la apariție albumele marilor formații. „Dacă nu
ne cărăm repede din țara asta nenorocită, n-o să apucăm
niciodată live concertele Led Zeppelin, Pink Floyd, Deep
Purple, Black Sabath, Doors, Queen”, îmi spunea un pri-
eten care a fugit ilegal din țară. Nu știu câte concerte a
apucat el în America, dar a avut dreptate: până a căzut
comunismul, toate aceste trupe au dispărut. Și nici n-au
apărut altele mai bune. Acum, datorită internetului, recu-
perez ceea ce am pierdut vreme de treizeci de ani.
Citeam Isaiah Berlin și ascultam alternativ, câte o
oră, Grateful Dead și Cream. Pe primii am avut norocul
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
ESEU
să-i prind activi și în concerte la primele vizite în America
(au cântat treizeci de ani și s-au oprit pentru că a murit
Jerry Garcia). Supertrupa Cream s-a destrămat în 1968,
după doar doi ani de la înființare, dar s-a reunit în 2005,
după aproape patru decenii, ca să susțină concerte la
Royal Albert Hall, unde avusese loc ultimul lor concert.
De obicei, ascultam Cream pentru că sunt fan Eric
Clapton, dar în urmă cu câteva săptămâni a murit cole-
gul lui din acea formație, marele basist Jack Bruce. În
locul golurilor lui Messi, am ascultat mai multe versiuni
ale fenomenalei Sunshine of Your Love, inclusiv în inter-
pretarea lui Jimi Hendrix.
Limitele accesului nelimitat
La muzică, accesul este nelimitat, pe YouTube sau
alte site-uri. Accesul la milioanele de cărți menționate
este ilegal. Sunt niște site-uri rusești specializate cu des-
cărcarea fără copyright a cărților americane, britanice și
a altor cărți din toată lumea. În sfârșit, fac și rușii ceva
rău, dar apreciat de toată lumea: fură. Desigur, este o iro-
nie, dar rușii sunt întrecuți de chinezi și de alții, iar româ-
nii nu se lasă mai prejos când este vorba despre dreptu-
rile de autor. Totuși, este anormal ca în epoca accesului
nelimitat la informație să ai tot felul de bariere. Limitele
accesului nelimitat. În curând se împlinesc două decenii
de când „Thomas Jefferson of the Cyberspace” a publicat
„Declarația de Independență” a domeniului. Sincer, câți
dintre cititori au auzit de el? Nu îi dau numele. Cei care
ESEU | 103

n-au auzit de el să-l caute în Cyberspace! Culmea, tipul a și averea – două lucruri diferite – ale celor din categoria
fost, printre altele, și textier pentru Grateful Dead. de 1%?). Libertatea de expresie și de cunoaștere (accesul
Manifestul pentru libertatea totală în Cyberspace ră- nelimitat la informație) au condus – indirect și fără să
mâne revoluționar, pentru că accesul la nenumărate do- comploteze cineva – la inegalități culturale și intelectua-
menii de interes universitar, științific și cultural are cos- le irecuperabile. Efectul indirect al accesului nelimitat la
turi prohibitive. Un abonament anual la Journal of internet este un fel de cenzură culturală și intelectuală
Comparative Neurology costă 30 860 de dolari. Iar abo- pentru anumite categorii de public.
namentele la câteva reviste prestigioase din domeniul Un alt exemplu. Am nimerit de curând, cu un grup de
humanities costă peste 40 000. Una dintre explicațiile concetățeni, într-o sală de așteptare cam îngustă din-
faptului că „marile” universități din țara noastră (inclusiv tr-un aeroport internațional. Erau laolaltă bunici, părinți,
cea la care lucrez) nu se află în top 500 de universități nași, copii și nepoți. Vorbeau tare, spărgeau semințe și
este legată de bugetele modeste pentru cercetare. accesau frenetic și necontenit tablete și telefoane de ulti-
Universitatea Harvard plătește anual 9 900 000 de dolari mă generație. Nu le lăsau din mână. M-am întrebat me-
pentru abonamentele la revistele de specialitate online reu – fără a cerceta, doar așa, ca idee – ce caută pe inter-
din domeniile de interes pentru diferite departamente. net personajele de tip popular – să le zic nonintelectuali – când
Când ne vom permite și noi să plătim asemenea abona- merg cu metroul, de pildă. Nu m-am uitat, pentru că nici
mente, copiii nu ne vor mai pleca să studieze în Ivy League. mie nu-mi place când încearcă unii să vadă ce carte ci-
Accesul nelimitat la internet are însă anumite părți tesc în metrou. De data aceasta, avionul a avut întârziere.
negative. Am să dau un exemplu, ca să mă fac înțeles. N-am avut încotro și am văzut ce căutau ei în Cyberspace:
Mi-am transformat una dintre pasiunile intelectuale în- jocuri, tabloide, site-uri erotice și pornografice, ascultau
tr-un curs și seminar intitulat „US Foreign Policy-Making Guță, făceau cumpărături, comparau prețuri. Complet
Process”. În fiecare lună, îmi completez bibliografia (fa- dezinhibați, râgâiau și plescăiau, se scobeau în nas, con-
cultativă) cu titluri noi de cărți, studii și articole. Iată niș- versau cu voce tare, căscau cu gura larg deschisă. Păreau
te titluri de cărți din 2014, scrise de autori de primă mână: și complet depolitizați: nu cred că au făcut vreodată coa-
ultima carte a lui Henry Kissinger, World Order. dă la secțiile de votare. Îmi venea în minte formula: „am
Reflections on the Character of Nations and the Course of întâlnit și oameni fericiți”. Dar cum aș putea să-i con-
History; volumul de memorii al lui Hillary Clinton, din damn, pentru că tocmai mi-am dat seama că în seara cu
vremea cât a fost secretar de stat, Hard Choices; ultima Isaiah Berlin și Grateful Dead am pierdut dezbaterile
carte a lui David Rothkopf, National Insecurity. American electorale dintre candidații la președinție. Însă copiii
Leadership in an Age of Fear. Abia publicate în America mei îmi spun să nu-mi fac probleme, că n-am pierdut
sau Marea Britanie, după câteva zile sunt descărcate pe mare lucru. Dar la vot mă voi duce.
internet, iar uneori înainte de ieșirea pe piață. Așa s-a
întâmplat și cu primul episod din seria a doua a genialu-
lui serial pe teme de intelligence, Homeland. Din păcate,
studenții mei de la masteratul de relații internaționale
nu s-au înghesuit să le citească. Recent, am descoperit că
mai mult de jumătate dintre ei nu știu nici măcar câte
continente există. Iar nimeni nu a știut exact câte țări
sunt în Europa, Asia, Africa, America de Nord și America
de Sud. Altcineva mi-a spus că în Australia sunt patru țări!
Spălarea pe creier
Parcă mă simt vinovat și o aud pe Simona Halep: „Nu
mai da din casă!”. Dar un fenomen îngrijorător care se
petrece în epoca accesului nelimitat la informație este
spălarea pe creier a multora, în particular a celor din ge-
nerațiile tinere. La noi, generațiile anterioare au fost spă-
late pe creier de regimul totalitar comunist. Libertatea
economică și mai ales completa dereglementare a dome-
niilor bancare și financiare, în particular a fondurilor de
investiții, au condus aproape la prăbușirea economiei
mondiale și la mișcarea „Occupy”, al cărei slogan este
„We Are the 99%!” (știe cineva care sunt veniturile anuale

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

104 | INTERNAȚIONAL

Politica internaţională
în 2014: un bilanţ subiectiv
O
rice bilanț al evenimentelor politice internaționale este subiectiv,
pentru că intră în ecuație așteptări și speranțe. Indiferent dacă ne
referim la un an, un deceniu sau un secol, selecția și interpretarea
pot fi ușor contestate. Contează relația noastră cu timpul și spațiul, contează
cine suntem și pentru cine scriem. Așadar un anumit grad de eurocentrism
sau chiar „est-eurocentrism” ar putea influența textul de față.
Lucian Dîrdală

P
entru cei mai mulți dintre observatori, situația din
Ucraina și ascensiunea ISIS ocupă poziții privile-
giate în orice astfel de bilanț. Ele ne reamintesc că
lumea e un spațiu al conflictului și, adesea, al războiului.
Nici celelalte teme ce vor fi abordate aici nu vor reuși
să atenueze prea mult tonul pesimist al rândurilor ce ur-
mează. Poate că vor fi ceva mai generoase ultimele săp-
tămâni ale anului (articolul este încheiat la mijlocul lunii
noiembrie).
Așadar ce unghiuri ne-ar putea fi utile în încercarea
de a surprinde cât mai mult din ceea ce a fost cu adevărat
important în 2014? Ca parte a lumii liberal-democratice,
„occidentale”, ne aflăm într-o perioadă post-criză. E vre-
mea încercărilor de a depăși efectele politice și morale
ale crizei, a strategiilor și dubiilor, a inițiativelor și con-
troverselor. Ascensiunea populismului și a xenofobiei,
diminuarea încrederii în guvernanți și, pe alocuri, eroda-
rea libertăților politice și a statului de drept – iată câteva
dintre problemele ce au afectat și în 2014 lumea liberă.
Pe de altă parte, multe dintre regimurile autoritare –
China și Rusia sunt cele mai bune exemple – par solide și
încrezătoare în capacitatea lor de a sufoca sau reprima
mișcările pentru pluralism, democrație și drepturi. Altele
se pot înfățișa, fraudulos, drept unice alternative la anar-
hia și războiul civil pe care le-ar aduce cu ele mișcările de
tip „primăvara arabă” sau alte forme de emancipare poli-
tică a oamenilor și popoarelor.
Ca europeni, membri ai familiei UE, am putea să pri-
vim anul 2014 drept unul al stagnării așteptate și asuma-
te ori – dacă suntem mai optimiști – al unui nou început.
Alegerile și schimbarea de garnitură de la Bruxelles și
Strasbourg au concentrat, în mod legitim, atenția obser-
vatorilor politici, însă aceasta nu ne poate împiedica să
ne întrebăm mereu dacă Uniunea se ridică la înălțimea
standardelor pe care ea însăși și le-a fixat.
Am putea reflecta la anul internațional 2014 și prin
prisma identității noastre politice și a contextului electo-
ral în care s-a aflat România – practic, fără întrerupere –
începând cu această primăvară. Poate că și mai semnifi-
cativă este însă asumarea suplimentară a identității de
est-europeni: ne-ar veni mai ușor să interpretăm anul
2014 drept un moment al bilanțului nostru postcomunist.
Un sfert de secol de la prăbușirea Zidului berlinez, un
sfert de secol de la represiunea ordonată de Nicolae
Ceaușescu, un sfert de secol de căutări în confuzia ce în-
soțește mereu libertatea.
Pentru că acest text este încheiat în ziua de după tu-
rul secund al alegerilor prezidențiale din România, ar fi
justificată o succintă referire la rezultat, dintr-un unghi
regional. Dincolo de opiniile fiecăruia dintre noi în ceea
ce privește personalitatea și viziunea politică ale lui Klaus
Iohannis, trebuie remarcat faptul că electoratul unei țări
est-europene a votat, cu o majoritate convingătoare, în
favoarea unui candidat aparținând unei minorități etnice
și totodată unei minorități religioase. Nu e vorba aici
despre a celebra minoritatea în sine. Ceea ce contează e
faptul că într-o țară și într-o regiune unde intoleranța și

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

INTERNAȚIONAL
extremismul au provocat atât de mult rău de-a lungul
anilor, societatea civilă se poate ralia în jurul unor idei ce
nu se lasă blocate la bariera etniei sau religiei.
Criza ucraineană
Din păcate, însă, există destule motive pentru care
Europa de Est își menține reputația de zonă a instabilită-
ții. Anul 2014 a marcat escaladarea așteptată, temută, dar
inevitabilă a crizei ucrainene izbucnite în toamna lui
2013. Refuzul președintelui Viktor Ianukovici de a semna
acordul de asociere cu Uniunea Europeană – instrument
central al Parteneriatului Estic – a dat naștere
„Euromaidanului”. Această formă de protest civic, deloc
nouă în Europa de Est, și-a extins rapid agenda, înglo-
bând teme precum corupția, starea economiei, caracterul
represiv al statului și, foarte important, dorința autorită-
ților de a orienta țara către Moscova.
Violențele de la Kiev au fost uneori comparate cu
Decembrie ’89 de la București, dar comparația nu trebuie
să degenereze în asimilare: cele două epoci și cele două
cazuri sunt, totuși, separate de diferențe considerabile.
Prăbușirea regimului Ianukovici în februarie 2014 a ge-
nerat confuzie și instabilitate, iar primii care au profitat
au fost secesioniștii pro-ruși din Crimeea, sprijiniți pe
față de Moscova. Preluarea controlului asupra peninsulei
a fost realizată printr-o utilizare cinică și eficientă a for-
ței, în sensul că nu s-a ajuns la un nivel acut de violență.
Apoi, în același mod, au fost parcurse etapele unui pro-
ces pseudodemocratic – dar nu lipsit de sprijinul majori-
tății – prin care avea să fie justificată anexarea teritoriului
de către Rusia.
A urmat izbucnirea separatismului rusofil în Donețk,
Luhansk și în alte puncte fierbinți din Ucraina, care a de-
generat într-un veritabil război civil. Primul gând trebuie
să se îndrepte spre victimele neînarmate, indiferent ce
limbă vorbesc și în ce stat ar vrea să trăiască. Vorbim nu
doar despre legitimitate și legalitate, ci mai ales despre
moarte și destine distruse. Apoi, doborârea avionului de
linie malaezian – după toate probabilitățile, responsabili
sunt rebelii pro-ruși – și consecințele sale asupra trans-
porturilor aeriene internaționale ilustrează modul în care
un asemenea conflict poate curma vieți și poate perturba
fluxurile normale ale lumii noastre globalizate.
În momentul în care scriu aceste rânduri, între arma-
ta ucraineană și separatiști se află în vigoare un armisti-
țiu punctat de frecvente încălcări și provocări. După luni
de ostilități, pare evidentă incapacitatea Kievului de a-și
restabili autoritatea asupra zonelor rebele, dar și lipsa
unei forțe și a unei susțineri populare care să le permită
separatiștilor să-și extindă controlul și, eventual, să con-
cretizeze politic proiectul „Noii Rusii”.
Poate că Vladimir Putin a câștigat bătălia de imagine,
însă realitatea este că Rusia nu mai poate încadra
nr. 188-189
| 105
Ucraina în noul său proiect imperial. Influența Moscovei
rămâne puternică în plan economic, mai ales în sectorul
energetic, iar afinitățile de limbă și cultură nu trebuie mi-
nimalizate. Totuși, drumul Ucrainei nu mai este decis la
Moscova. Președintele Putin poate cel mult să șteargă
urmele eșecului și să manipuleze semnificațiile acestuia,
pentru consumul intern.
Democratizarea Ucrainei va fi un proces dificil, al că-
rui succes nu e nici pe departe garantat. Starea de război
inhibă dezvoltarea pluralismului. Reformele economice
absolut necesare pentru obținerea de finanțări internați-
onale pot submina încrederea publicului în noul curs po-
litic. Ucraina poate conta pe sprijinul UE, dar încă nu a
primit din partea forurilor de la Bruxelles suficiente garan-
ții că porțile Uniunii se vor deschide cândva și pentru ea.
Ascensiunea ISIS
În cursul anului 2014, în discuțiile despre Orientul
Mijlociu a apărut un nume nou: „Statul Islamic al Irakului
și Siriei” (ISIS). În fapt, ca urmare a unei traiectorii orga-
nizaționale destul de întortocheate, în circulație se află
mai multe nume pentru o grupare ce a devenit, alături de
Al-Qaeda, un simbol al violenței extreme inspirate de
fundamentalismul sunit. De altfel, ISIS și-a început lupta
sub stindardul „Al-Qaeda în Irak”, acționând contra for-
țelor guvernamentale și a celor americane. Actualul con-
ducător, Abu-Bakr al-Baghdadi, este doctor în studii isla-
mice al Universității din Bagdad (conform biografiei
„oficiale”) și a fost deținut, timp de patru ani, într-un la-
găr destinat sprijinitorilor regimului Saddam Hussein.
Izbucnirea războiului civil din Siria vecină a repre-
zentat ocazia de afirmare a ISIS, iar energia astfel acu-
mulată i-a permis să revină în forță și pe teritoriul iraki-
an. Ofensiva-fulger lansată pe 5 iunie 2014 a ilustrat forța
militară a organizației, care – spre deosebire de alte gru-
pări – este mult mai preocupată de „construcția etatică”
și de revendicarea dublei autorități: religioasă și politică.
Astfel, în teritoriile siriano-irakiene controlate de ISIS au
fost puse simultan bazele emiratului și califatului – un
proiect pe care organizația dorește să-l extindă, ulterior,
în toate cele patru puncte cardinale. Ceea ce distinge
www.revistatimpul.ro
106 |
ISIS de organizațiile ce acționează sub franciza Al-Qaeda
este tripla ei capacitate de acțiune: război convențional,
insurgență și acte teroriste. În această ultimă privință –
admițând că ISIS exercită un control cvasietatic asupra
unor regiuni din Siria și Irak –, trebuie menționat recur-
sul la ceea ce am putea numi „terorism de stat” sau, mai
bine, „terorism cvasietatic”.
Astfel, organizația a recurs la genocid împotriva po-
pulației creștine și yazidite, la crime în masă împotriva
altor comunități etnice și religioase, la execuții sumare
ale prizonierilor, la asasinate țintite asupra oponenților.
Desigur, lista este mult mai lungă. De asemenea, decapi-
tarea unor ostatici occidentali și răspândirea pozelor și
filmelor pe internet se încadrează tot printre tehnicile
terorismului modern. Până acum, încercarea de intimida-
re a guvernelor occidentale a eșuat, dar crimele filmate
au reprezentat un mijloc de propagandă menit să îmbu-
nătățească baza de recrutare a ISIS, inclusiv în rândul
populației musulmane din Europa și Statele Unite. De
altfel, specialiștii apreciază că strategiile de autopromo-
vare ale organizației sunt sofisticate și eficiente.
Ascensiunea ISIS a ilustrat slăbiciunea armatei iraki-
ene, în ciuda eforturilor imense ale Washingtonului. De
asemenea, în Siria, modul în care ISIS a învins sau a „as-
pirat” alte nuclee islamiste demonstrează nu doar capa-
citate de luptă, ci și o inteligentă utilizare a ideologiei ca
armă politică. Pentru mulți suniți sirieni, ISIS este unica
grupare capabilă să lupte de la egal la egal cu forțele re-
gimului Bashar al-Assad și, adesea, să le învingă.
Pe de altă parte, confruntarea cu ISIS ne-a adus în
atenție grupările kurde din Irak și Siria. Modul în care
luptătorii kurzi s-au apărat la Kobani (Siria), la doar câți-
va kilometri de granița turcă și de camerele televiziuni-
lor, a contribuit cel mai mult la crearea acestei imagini
pozitive. Totuși, tabloul nu ar fi complet dacă trecem cu
vederea luptele din Irak sau participarea kurdă la evacu-
area unui mare număr de creștini și yazidiți prinși în
cleștele ISIS, în luna august.
Loviturile aeriene ale coaliției internaționale consti-
tuite de SUA au afectat, în ultimele săptămâni, potenția-
lul de luptă al ISIS, iar analiștii militari apreciază că orga-
nizația a intrat pe o pantă descendentă. Totuși, sursa ei
de recruți, fonduri și alte resurse (spre exemplu, petrol)
este însuși războiul, iar atât timp cât la orizont nu vor
apărea soluții politice credibile pentru Irak și mai ales
pentru Siria, gruparea lui Al-Baghdadi va rezista sau va fi
înlocuită de alta poate la fel de crudă.
Statele Unite și securitatea Europei
Politica externă și aspectele de securitate internațio-
nală nu se numără, de regulă, printre temele majore ale
alegerilor legislative americane, dacă acestea nu se su-
prapun cu scrutinul prezidențial. În mare măsură,
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
INTERNAȚIONAL
această regulă a fost confirmată și de scrutinul din no-
iembrie 2014, prefațat de o campanie electorală ce a înce-
put, practic, încă din primăvară. Totuși, în special în rân-
dul Partidului Republican, potențialii candidați
prezidențiali din 2016 au început să-și exprime mai clar
prioritățile de politică externă, cu atât mai mult cu cât
s-ar putea confrunta peste doi ani cu un adversar ce va
atribui un loc privilegiat acestui subiect pe agenda sa
politică – e vorba de fostul Secretar de Stat, Hillary
Clinton. În ansamblu, americanii se pot aștepta la o apro-
piere a pozițiilor tuturor candidaților republicani rele-
vanți, mai ales după ce senatorul Rand Paul, un politici-
an libertarian cu opinii puternic non-intervenționiste,
începe să se apropie de curentul majoritar. Astfel, cam-
pania electorală prezidențială se va axa pe rolul de lider
pe care trebuie să-l exercite SUA pe plan mondial, pre-
cum și pe resursele și costurile implicate de acest statut.
Din Europa – și mai ales din Europa de Est – această
confruntare va fi urmărită cu interes și totodată cu tea-
mă. Partenerii europeni vor simți tot mai frecvent nevoia
de a primi asigurări și reasigurări din partea
Washingtonului în fața noii agresivități ruse. Summitul
NATO de la Newport, de la începutul lunii septembrie, a
marcat o încercare a Administrației Obama de a oferi
astfel de garanții, în paralel cu o solicitare de întărire a
coeziunii alianței și de îndeplinire a obligațiilor asumate
de fiecare membru. Tot în acest context trebuie interpre-
tată și șarja Asistentului Secretarului de Stat Victoria
Nuland împotriva guvernelor care beneficiază de protec-
ția clauzei de apărare colectivă din actul fondator al
NATO, dar se îndepărtează de normele politice ale de-
mocrației liberale și statului de drept, care stau la baza
Alianței.
Așadar anul 2014 ne-a oferit imaginea unei Americi
consecvente în angajamentele ei față de aliații europeni,
dar totodată conștiente că marile provocări pe termen
lung vin din zona Extremului Orient. Reuniunea la vârf a
APEC (Cooperarea Economică Asia-Pacific), desfășurată
la Beijing, a pus în evidență dorința Washingtonului de a
găsi canale de comunicare cu marile puteri din zonă, în
special cu o Chină aflată în plin proces de afirmare inter-
națională și, implicit, tot mai imprevizibilă. Nu există
însă motive serioase de a lua în calcul o eventuală dezan-
gajare a Americii din Europa. Pe măsură ce noua majori-
tate republicană din Congres va intra în noua logică
electorală, este de așteptat ca discursul de politică exter-
nă de la Washington să reflecte consensul bipartizan față
de problematica securității europene.
Euroscepticism în alegerile europene
Anul electoral 2014 a prilejuit o întâlnire dificilă între
elita politică a Uniunii Europene și alegătorii din state-
le-membre. Un context economic dificil, o erodare
INTERNAȚIONAL
semnificativă a solidarității între Nordul prosper și peri-
feria sudică, o nemulțumire tot mai acută față de fenome-
nul migrației – toate acestea au creat un cadru favorabil
ascensiunii partidelor eurosceptice sau chiar antidemo-
cratice în alegerile pentru Parlamentul European. Zilele
de 22-25 mai au ilustrat decizia multor europeni de a pro-
testa împotriva unei stări de fapt nesatisfăcătoare, dar –
din păcate, aceasta se întâmplă mereu în sistemul politic
al UE – nu aveau cum să producă o majoritate explicită în
favoarea unei reforme. Actuala legislatură de cinci ani ar
trebui să conducă la o amendare majoră a tratatelor, pen-
tru a permite mersul înainte al construcției europene. Ar
fi foarte grav dacă nu s-ar întâmpla așa, pentru că pe ce-
lălalt mare front al integrării europene – extinderea – eli-
tele europene și-au asumat stagnarea.
Victoria neconvingătoare a forțelor de centru-dreap-
ta și semnalul extrem de puternic venit din partea euros-
cepticilor au determinat Comisia Europeană să dea satis-
facție celor ce vorbesc despre „oboseala extinderii” sau
capacitatea redusă de absorbție a Uniunii din acest mo-
ment. Probabil că alegătorii o doresc, dar neplăcut este
faptul că acest mesaj nu a fost explicit prezentat de
Partidul Popular European în alegerile din mai. Dacă e ca
deficitul democratic din sistemul UE să fie redus, nu
ajunge ca alegătorii să știe din start cine sunt candidații
la șefia Comisiei, ar trebui ca ei să poată valida și un pro-
gram politic concret. Altfel, scrutinul va rămâne o plat-
formă ideală pentru cei care nu au nici un fel de soluții și
nu fac decât să profite de crize, de dubii și de frustrări.
Comisia și celelalte autorități ar putea acționa în așa
fel încât anul 2014 să devină, dacă nu unul al speranțelor
de progres, măcar unul al lecțiilor învățate. Altfel, Europa
de Est ar putea saluta nominalizarea unuia dintre repre-
zentanții ei de prestigiu, ex-premierul polonez Donald
Tusk, în funcția de Președinte al Consiliului European.
Mai devreme sau mai târziu, și România va trebui să-și
pună mai serios problema generării unor personalități
de reală anvergură europeană, capabile să exercite un
leadership eficace și să câștige respectul partenerilor.
Până atunci, clasa politică de la noi se poate consola cu
faptul că doamna Corina Crețu, reprezentantul nostru în
noua Comisie Europeană, a parcurs cu succes procesul
de validare în Parlamentul European și a preluat un por-
tofoliu semnificativ: Politicile Regionale. Alte țări, chiar
dacă au o experiență comunitară mult superioară
României, nu au fost cu totul scutite de experiențe neplă-
cute în privința propunerilor de comisari.
Temeri și speranțe: Nigeria și Mexic
Acest subtitlu ar putea defini oricând o întreagă re-
trospectivă internațională. Din păcate, primul termen se
află mereu în atenția noastră, iar celălalt este adesea ui-
tat. Poate că, atunci când pronunțăm „temeri”, gândul ni
nr. 188-189
| 107
se îndreaptă în primul rând către criza provocată de răs-
pândirea virusului Ebola. Chiar dacă nu este, în sine, o
temă de politică internațională, influența ei asupra anu-
lui 2014 este prea mare pentru a fi ignorată. Iar eforturile
de cooperare între națiuni, deocamdată insuficiente, tre-
buie analizate și din această perspectivă. Fără a le cere
factorilor politici imposibilul, este evident faptul că efor-
turile de asistență pe continentul african au fost insufici-
ente, iar globalizarea – lăudată sau hulită, după caz – inclu-
de și propagarea transcontinentală a riscurilor de acest gen.
Apoi, dacă Nigeria ar fi mai aproape de noi, în sensul
informării și implicării emoționale, am resimți mai acut
oroarea terorismului. La începutul lunii noiembrie s-a
produs atentatul de la școala din Potiskum, atribuit gru-
pării islamiste Boko Haram („Educația occidentală este
un păcat”) și soldat cu peste cincizeci de victime, elevi și
profesori. De altfel, ultimele luni au stat sub semnul în-
grijorării pentru soarta celor 219 eleve răpite de Boko
Haram în noaptea de 14-15 aprilie, de la liceul din Chibok.
Riscul ca ele să fie transformate în sclave (sexuale sau
nu) este imens, iar incapacitatea guvernului nigerian de
a asigura eliberarea lor este tot mai evidentă. Din păcate,
nici organizațiile internaționale, nici alți actori interesați
nu par a găsi resursele și voința de a ajuta Nigeria să
combată terorismul Boko Haram – ceea ce ar presupune
în primul rând întărirea instituțiilor statului de drept.
Pe de altă parte, nu se mai poate face nimic pentru
cei 43 de studenți din statul mexican Guerrero, ajunși în
mâinile unei rețele de traficanți de droguri în circum-
stanțe ce indică o complicitate a autorităților locale și a
poliției dintr-un oraș învecinat, unde tinerii organizaseră
o demonstrație și o colectă de fonduri. Informațiile potri-
vit cărora ei ar fi fost executați de bandiți par, din păcate,
întemeiate, iar reacția opiniei publice ar trebui să declan-
șeze o operațiune politică pe scară amplă. Ruperea legă-
turilor ce-i unesc pe politicieni și funcționari de baronii
drogurilor este, în acest moment, un imperativ moral ce
trebuie promovat cu fermitate și răbdare.
www.revistatimpul.ro
108 | EXCLUSIV

Michael Lassel
maestrul trompe l’lœil-ului
• Născut în România, Michael Lassel este un maestru al artei vechilor maeștri
• Aeon este singura pictură furată vreodată din Grand Palais din Paris • „Corneliu Baba m-a
proiectat pe traiectoria de azi” • Este unul dintre cei 0,5% pictori germani care trăiesc din
artă • „Dalí al Germaniei” crede că Dalí a închis poarta suprarealismului • Picturile sale sunt
promovate și vândute de sir Charles Saatchi

Adina Scutelnicu

M
ichael Lassel este unul dintre cei mai
importanți maeștri contemporani ai tehnicii
trompe l’œil (o tehnică artistică antică, ce îi dă
privitorului impresia de tridimensionalitate)
și unul dintre puținii discipoli ai maestrului Corneliu Baba.
Născut în localitatea Logig, județul Târgu Mureș, Michael
Lassel a fost, până în 1986, când a plecat în Germania, doar unul
dintre numeroșii absolvenți ai Universității de Arte București
care căutau consacrarea. După numai doi ani de la stabilirea în
noua patrie, Michael Lassel a fost invitat să expună la Salonul
de Toamnă de la Paris, iar din acest moment nici viața și nici
arta sa n-au mai fost la fel. A devenit singurul artist de origine
română care a expus la prestigiosul și pretențiosul British
Museum, a fost imaginea Deutsche Bundesbank în campania
de marketing pentru trecerea de la marcă la euro, dar, din păcate,
este și unicul artist din istoria faimosului Grand Palais căruia i s-a
furat o lucrare. Se înscrie în infimul procent de 0,5% al pictorilor
germani care izbutesc să trăiască din artă, are o căsnicie fericită de
40 de ani, este bunic, înjură „cu băieții” la meciuri și se consideră
un privilegiat al sorții. Ce-și mai poate dori un artist de talia lui
Michael Lassel? „Dacă, prin minune, m-aș trezi cu un cal în curte,
visul meu din copilărie, aș fi cel mai fericit.”

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

EXCLUSIV | 109

A
nul 1986 a marcat pentru pictorul de origine ro-
mână un reviriment al propriului destin, dar și o
renaștere artistică. A fost anul în care târg-mure-
șeanul a părăsit dăscălia sighișoreană și țara de baștină
și a emigrat în Germania. Deși fusese unul dintre puținii
discipoli agreați ai lui Corneliu Baba (și care au reușit
să reziste în preajma maestrului mai bine de un an) și
avusese câteva expoziții la Bistrița și Târgu Mureș, nici-
odată nu a avut o expoziție personală în Capitală. Cum
„nimeni nu-i profet în țara lui”, nici Michael Lassel nu a
reușit să se impună pe piața artistică din România, deși
avea o bună reputație și îi avea ca ucenici pe absolvenți
ai universităților de Arte pe care îi instruia în atelierul
său din Sighișoara în tehnica trompe l’œil, prea puțin
studiată în facultate. În 1986 a părăsit România și s-a sta-
bilit în orașul bavarez Fürth, lângă Nürnberg. „Psihologia
emigrantului este foarte ciudată”, ne-a mărturisit artistul.
„Am plecat de fapt din România înainte de a părăsi țara
și am sosit în Germania mai târziu decât am ajuns acolo,
pentru că a durat până ce am înțeles cum funcționează
noua societate în care urma să îmi găsesc locul. Am de-
pășit tragedia acestei faze prin reorganizarea valorilor și
redefinirea propriilor mele condiții de om și artist.”
Pasionat de acuratețea, descriptivismul și decorati-
vismul artei flamande și olandeze, dar și de hiperrealism,
artistul și-a recreat propriul stil, ieșind de sub influența
„modelor” și a celebrului său predecesor și maestru. pseudonimul fiului lui Henri Cadiou.” Din momentul în
„Apropierea de Baba a însemnat pentru mine un impact care Deutsche Bundesbank (Banca Federală a Germaniei)
care m-a proiectat pe traiectoria pe care o parcurg și as- i-a cerut permisiunea să-i folosească lucrarea Bancher în
tăzi”, ne-a mărturisit Michael. Dar venise vremea schim- înalta societate în campania de trecere la moneda euro,
bării. Având ca inspirație copilăria, și-a găsit adevărata Michael Lassel a devenit cu adevărat celebru. „Arta și ba-
sursă, izvorul personal autentic și prolific de creație. Prin nul au în comun mai multe lucruri decât s-ar crede la pri-
invitația de a expune la Salonul de Toamnă din Paris, ma vedere”, consideră Michael. „Arta, ca și banul, își are
după doi ani de muncă individuală în Germania, creațiile propria valoare, dar materialele folosite, precum și efor-
sale au fost recunoscute ca valori universale. Michael tul depus pentru realizare nu stau în nici o relație cu va-
Lassel a devenit un nume consacrat al artei, în general, și loarea financiară declarată. Iar banul s-a folosit dintot-
al tehnicii trompe l’œil în special. Ani de zile după aceea deauna cu plăcere de artă pentru a-și depăși condiția
a fost curatoriat prin Opera Gallery de către Gilles Dyan, profană. Între cele două sisteme de valori există o mare
fondatorul galeriei. Nemulțumit de comisionul foarte afinitate, așa că nu e de mirare că banul a fost des tema-
mare de vânzare (peste 60%), Michael acceptă oferta de tizat de artiști. Bancher în înalta societate fusese publi-
promovare făcută de sir Charles Saatchi (celebru încă cată într-o revistă de cultură și probabil că acea revistă a
din anii ’80, când a dezvoltat împreună cu fratele său, fost văzută de cineva de la Frankfurt, pentru că până
Maurice, cea mai mare agenție de publicitate – Saatchi & atunci fusese puțin cunoscută. Este interesant că toți cu-
Saatchi). Din acel moment, vânzarea și promovarea crea- noscuții îmi spuneau că o lucrare cu un asemenea titlu
țiilor lui Lassel s-au făcut numai prin Saatchi Gallery. nu va avea niciodată trecere la un bancher. Se pare însă
că oamenii banului mai au simțul umorului. Lucrarea a
Imaginea Deutsche Bundesbank în adoptarea euro
fost considerată, așa cum a fost și intenția mea, drept un
De ce tocmai trompe l’œil, o tehnică mai rar folosită omagiu adus tuturor personalităților de artă, cultură sau
în arta contemporană? „La Salonul de Toamnă de la Paris știință din toate națiunile Europei care, în timpul vieții,
am cunoscut grupul pictorului Henri Cadiou, fondatorul au trăit de multe ori în condiții pecuniare precare, dar
mișcării Trompe l’œil Réalité. I-am rugat să-mi permită care după moarte au decorat bancnotele țărilor lor.”
să le văd atelierele și au acceptat cu amabilitate, spunând Zarurile fuseseră aruncate. Michael Lassel, noua revela-
că-și doresc în grup un pictor nou. Am rămas în grupul ție a tehnicii trompe l’œil, a fost recunoscut drept cel mai
Acadiou până astăzi, când este condus de Pierre Gilou, important artist contemporan al genului și a primit

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

110 |
titulatura măgulitoare, deși neagreată de artist, de „Dalí
al Germaniei”. „Întotdeauna am considerat că titanul
Salvador Dalí a închis marea poartă spre suprarealism”, a
argumentat el, arătând că se consideră, alături de pionie-
rii Rudolf Hausner sau Ernst Fuchs, mai degrabă hiperre-
alist – curent apărut ca un fel de contrapunct al expansi-
vului fotorealism american.
Singurul pictor de origine română care a expus la
British Museum
În 2008-2009, British Museum împreună cu Muzeul
Luvru din Paris și Vorderasiatische Museum din Berlin
au prezentat expoziția Babylon: Mith and Reality, unde
Michael Lassel a fost singurul pictor contemporan care a
expus. Lucrarea Turnul Babel a fost imaginată ca un turn
construit din pantofi, despre care autorul spune: „Faptul
că am ales pantofi în prezentarea turnului își are explica-
ția în amintirile din atelierul rural al tatălui meu, care a
fost cizmar. Asistând la discuțiile sale cu clienții ce aș-
teptau să li se repare pantofii, am început să fac legătura
între purtător și încălțămintea sa, între acesta și povestea
vieții sale. Fiecare dintre noi lasă urme în viață, ca am-
prenta unui pas pe zăpada proaspăt așternută”. Michael
Lassel este un artist cu adevărat german ca tempo de lu-
cru. Se trezește dimineața la 8.30, aleargă circa 18 kilome-
tri zilnic, revine după două ceasuri, mănâncă și se așază
la șevalet, în micul său atelier de 20 de metri pătrați, de
unde se ridică la ora 21.00. Își regretă câinii – rasa boxer
german, firește – cu care alerga dimineața. „La sfârșitul
săptămânii au loc majoritatea vernisajelor, iar aceste de-
plasări mă împiedicau să mă ocup de ei așa cum ar fi
trebuit. Nu am vrut să-i neglijez, așa că am urmat sfatul
soției, care mi-a spus că trebuie să ne ocupăm mai mult
de noi, nu de câini”, a povestit artistul. Are un ritm relativ
constant, de trei lucrări pe an, deși admite că s-a întâm-
plat să lucreze la o pictură și 13 luni. Crede că a fi recu-
noscut denotă că ai reușit să-ți construiești o personalita-
te, dar menționează că asta te costă enorm atât din punct
de vedere fizic, cât și psihic: „Dacă mori la 50 de ani, te
uită lumea mult mai repede. Îți trebuie forță interioară să
trăiești suficient cât să ai timp să te profilezi în fața spec-
tacolului numit viață”.
„Un hoț de artă nu este un gentleman, ci un tâlhar
josnic”
Una dintre cele mai nefericite întâmplări din viața sa
a fost pricinuită de furtul unei lucrări. În ajunul vernisa-
jului expoziției din Salonul Comparaisons, găzduit de
Grand Palais din Paris, pe 6 aprilie 1995, lucrarea lui
Michael Lassel Aeon a dispărut din încăperea unde se
aflau lucrările ce urmau a fi expuse pe simeze. Cercetările
ulterioare ale poliției au dovedit că hoțul a scos cuiele
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
EXCLUSIV
din șasiu cu meticulozitate, furând doar pânza. Rama și
șasiul au fost găsite intacte, stabilindu-se că autorul fur-
tului nu numai că știa exact cât timp are la dispoziție,
fapt care i-a permis să lucreze fără grabă, ci venise și cu
uneltele potrivite pentru a desprinde pânza fără a o sfâ-
șia. Toate acestea s-au întâmplat într-o pauză a comisiei
care se ocupa de planul de prezentare a exponatelor. În
raportul poliției este consemnat faptul că la ieșirea din
expoziție membrii comisiei au observat un bărbat de cir-
ca 35 de ani care contempla lucrarea în genunchi. În ace-
eași seară, furtul picturii a fost făcut public pe toate cana-
lele de televiziune franceze, iar datele tabloului au fost
înregistrate atât în baza de date a Interpolului, cât și în
rețelele comerțului cu obiecte de artă. Aeon însă nu a fost
recuperat niciodată. Departe de a se simți flatat de ris-
canta lovitură – de altfel, singurul furt comis vreodată în
istoria de 114 ani a complexului muzeal Grand Palais –,
Michael Lassel s-a declarat șocat și revoltat de furt.
„Ideea că cineva riscă atât de mult pentru a poseda o lu-
crare de artă mă înspăimântă. Motivația ce se ascunde în
spatele unui furt de artă nu mă interesează, nu mă impre-
sionează și nu mă încântă. Un furt rămâne un act crimi-
nal, iar hoțul nu este, ca în filme, un gentleman, ci un
tâlhar josnic. După această experiență înțeleg trauma
părinților cărora li s-a răpit copilul. Gândul că se fură doar
lucrări prețioase nu mă consolează deloc. E ca și cum i-ai
spune unui părinte căruia i-a murit copilul că sufletul aces-
tuia se află acum în Rai”, a declarat artistul în fața presei.
Depășind această întâmplare, Michael Lassel a conti-
nuat să creeze. Nemțește, cu minuție și perseverență.
Lucrările sale se află acum în cele mai importante muzee
din Germania, Japonia sau Singapore, la Tate Gallery
din Londra sau în colecții particulare nu mai puțin cele-
bre, precum cea a familiei Baur din Elveția, a ducilor de
Beaufort, a descendenților lui Napoleon Bonaparte, ori în
companii precum Texaco Oil din Statele Unite. Ce-și mai
poate dori un artist și un om ca Michael Lassel, care decla-
ră că fiecare zi este perfectă? „Dacă, prin minune, m-aș
trezi cu un cal în curte, visul meu din copilărie, aș fi cel mai
fericit. Dorința mea ar fi să îmbătrânesc împreună cu el.”
112 | VITRALIU

Cât prețuiește o
imagine?
C
ine nu cunoaște și nu a citat măcar o dată celebrul proverb chinez „o imagine prețuiește cât o mie de
cuvinte”? Trăim, de la apariția cinematografului și apoi a televiziunii, a calculatoarelor și telefoanelor
„inteligente”, într-o epocă în care străvechiul proverb chinezesc a devenit o dogmă. Dar, dacă ne
întoarcem în timp, nu rătăcind prin mileniile de înțelepciune asiată, ci în apropiere, în secolul al XIX-lea
european, vom da de Flaubert, care spune exact invers: „O femeie desenată seamănă cu o femeie și atât (…), în
timp ce o femeie descrisă te face să visezi la o mie de femei”.
Mircea Gheorghe

P
roverbul chinez contrapus ob-
servației lui Flaubert rezumă
raportul dintre realitate și su-
gestia realității. Imaginea transpor-
tă instantaneu informația în mintea
receptorului și, sub raportul eficien-
ței, este evident că proverbul chinez
are dreptate. Sugerarea realității, în
schimb, presupune mobilizarea și a
altor funcții de cunoaștere decât sim-
țul vizual: capacitatea de analiză,
memoria afectivă, empatia, imagina-
ția etc.
Unul dintre cele mai celebre pa-
saje din Iliada lui Homer este descri-
erea scutului pe care-l face Hefaistos
pentru Ahile, în vederea confruntării
acestuia cu eroul troienilor, Hector.
Homer îi consacră aproximativ 30 de
versuri descriptive, extrem de amă-
nunțite și de colorate, care i-au im-
presionat atât de profund pe cititorii
lui din secolele următoare încât, por-
nind de la ele, s-au făcut nenumărate
încercări de reconstituire artistică a
scutului. Imaginile obținute nu sea-
mănă însă unele cu altele, deși baza
lor „documentară” este aceeași: ver-
surile lui Homer.
Este punctul în care dreptatea
trece de partea lui Flaubert. Același
text le-a sugerat diverșilor cititori-ar-
tiști alte imagini, alte scuturi, toate
conforme versurilor homerice, dar toa-
te diferite.
Un exemplu „flaubertian” mai
apropiat de noi decât scutul lui Ahile
există în spațiul culturii române.
Ionel Teodoreanu, în cartea sa de
evocări Masa umbrelor, scrie, cu sen-
sibilitatea-i recunoscută, pagini sua-
ve despre atmosfera de la revista
Viața Românească, pe vremea când
aceasta se afla sub patronajul inte-
ligent și modest al lui Garabet
Ibrăileanu. Memorialistul relatează un
episod despre entuziasmul lui
Ibrăileanu pentru Anna Karenina,
personajul lui Tolstoi din romanul
omonim: „Domnul Ibrăileanu s-a oprit
deodată, întrebându-mă dacă știu
cum era rochia de bal a Annei. Am
ridicat din umeri. Nu știam. Dar oare
Tolstoi spusese? Nici acum nu m-am
lămurit. Dar domnul Ibrăileanu (care
nu știe despre nici un ieșan sau ie-
șancă vreun amănunt vestimentar)
mi-a descris rochia de bal amănunt
cu amănunt, cu evlavia și realismul
fetișist al celor îndrăgostiți. O lua
din Tolstoi sau o inventa? Nu-mi dau
seama. Dar era de bună-credință. Poate
că-și zugrăvea o halucinație, dar mi-o
comunica și mie. (…) Rochia Annei
devenea o luminoasă realitate în
noaptea de primăvară, un fel de au-
roră boreală. (…) Și, ca și cum odată
pornit pe alunecușul spovedaniei nu
s-ar mai fi putut opri, a început să vor-
bească despre ea. Îi spunea intim (și
cu amintiri) Anna. Am stat la poarta
casei lui poate mai mult de un ceas”.
În cazul Annei Karenina, spre de-
osebire de Iliada lui Homer, Tolstoi
nu descrie decât foarte sumar îmbră-
cămintea Annei. Când o introduce
pentru prima dată în roman, scriito-
rul vorbește despre „distincția și gra-
ția ei firească”, despre impresia pe
care o dă că ar face parte din „cea
mai înaltă societate”, despre ochii ei

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

VITRALIU
strălucitori, „cenușii, care păreau ne-
gri”, despre „vioiciunea stăpânită ca-
re-i scăpăra pe față” etc. Nimic des-
pre îmbrăcăminte. Dar cititorul are
propriile-i idei despre ce înseamnă
distincție și grație feminină și des-
pre cum se îmbracă o femeie tânără
și frumoasă din înalta societate, așa
încât Tolstoi nu avea nevoie să insis-
te asupra detaliilor vestimentare.
Iar când e vorba despre rochia ei la
balul la care va dansa cu Vronski, no-
tele descriptive sunt puține: o rochie
de catifea neagră, „cu un decolteu
mare”, o garnitură de dantele albe,
venețiene și un cordon negru în ta-
lie. Entuziasmul și fantezia „cititoru-
lui” Ibrăileanu, care putea vorbi o
oră despre rochia și personalitatea
Annei Karenina, nu veneau de la aces-
te indicații minime, ci de la efectul
de halou pe care acestea îl creau, co-
roborate cu celelalte notații. Este de
reținut și remarca lui Ionel Teodoreanu
că prietenul lui nu reținea nici un
amănunt vestimentar când era vorba
despre persoane reale. Așadar, fă-
când o comparație între imaginea
concretă și explicită și imaginea su-
gerată, observăm că a doua avea o ca-
pacitate de emoționare și de stimula-
re a imaginației mult mai importantă.
nr. 188-189
Intenția cititorului – intenția
autorului
Ar fi subscris oare Tolstoi la des­
crierea detaliată a lui Ibrăileanu care
l-a fermecat pe Ionel Teodoreanu?
Imposibil de știut, dar e puțin proba-
bil. Tolstoi și Ibrăileanu aparțineau
unor culturi și lumi diferite, cu alte
experiențe și direcții de expansiune
a imaginației, dar, oricum ar fi fost,
amândoi ar fi avut dreptate. Autori­
tatea lui Tolstoi asupra textului său
nu afectează dreptul cititorului –  în
cazul de față, Ibrăileanu  – de a-i re-
cepta și interpreta un text în totală
autonomie față de intențiile sale.
Activarea imaginației pe margi-
nea unui text literar este un succes
deopotrivă al cititorului și al autoru-
lui. Autorul are dovada, indiferent de
cum își privește el însuși textul, că
acesta este sugestiv, incitant și sufi-
cient de complex ca să producă cel
puțin două percepții diferite – a lui și
a cititorului X  –, iar cititorul desco-
peră o lume secundă, de multe ori
mai bogată, mai armonioasă, mai in-
teligentă și mai dinamică decât cea
cu care se confruntă în viața reală.
Evident, și reciproca este valabi-
lă. Lipsa de comunicare este un eșec.
Mai întâi al autorului neinteresant,
| 113
banal sau de o prețiozitate inutilă și
plictisitoare. Cazul acesta nu merită
nici o discuție. Dar tot un eșec al au-
torului – parțial, desigur – întâlnim și
în cazul unor opere fundamentale și
celebre.
Milan Kundera vorbește într-un
eseu despre iluziile autorului cu pri-
vire la amănuntele semnificative
care, potrivit intenției lui, ar trebui să
lumineze lectura unui cititor. În fina-
lul romanului lui Flaubert, L’Éducation
sentimentale, cei doi prieteni, Frédéric
și Deslauriers, evocă nostalgici, dar
cu voie bună un episod din adolescen-
ță, când au intrat pentru prima oară
într-un bordel. Erau timizi și suavi,
cu buchete de flori în mână, ca niște
îndrăgostiți, iar râsul amuzat al pen-
sionarelor i-a pus pe fugă, fără să con-
tinue experiența. Schimbul de replici
care urmează evocării sunt ultimele
fraze ale romanului: „Asta-i tot ce am
avut mai bun”, spune Frédéric. „Da,
poate! Asta-i tot ce am avut mai bun”,
spune și Deslauriers.
Aparent, vizita la bordel nu a mai
fost povestită în roman și este pen-
tru cititor o noutate, dar autorul, re-
marcă acum Milan Kundera, a făcut
aluzie la ea la începutul capitolului al
doilea, când cei doi prieteni, privind în
depărtare o casă scundă, cu o lucarnă,
www.revistatimpul.ro
114 |
își amintesc de o aventură comună
recentă, care îi face să râdă cu poftă.
Flaubert nu-i dă cititorului nici o ex-
plicație cu privire la acea aventură co-
mună și care era, după toate probabi-
litățile, tocmai vizita la bordel: „el o
păstrează ca s-o povestească la sfâr-
șitul romanului, pentru ca ecoul unui
râs fericit (care răsuna «foarte puternic
pe străzi») să se asocieze cu melanco-
lia frazelor finale într-un singur acord
rafinat”.
Dar cititorul ajuns la ultima pagi-
nă a romanului a uitat de mult râsul
celor doi prieteni din tinerețe și pen-
tru el episodul cu bordelul nu mai răs­
punde nici unei nelămuriri pe care
eventual ar fi avut-o cândva. Ca ata-
re, efectul intenționat de Flaubert
este ratat, motiv pentru care, de alt­
fel, finalul a și fost criticat de mulți.
De la lectură la non-lectură
Odată opera terminată, raportul
autorului cu ea se schimbă. El devine
primul ei cititor și totodată cel dintâi
la care începe să opereze uitarea. De
exemplu, în cartea sa Cum vorbim des-
pre cărțile pe care nu le-am citit, Pierre
Bayard vorbește despre Montaigne,
care, în Eseurile sale, se plânge că uită
nu numai cărțile pe care le-a citit, dar
chiar și pe cele pe care le-a scris,
până în punctul în care, citându-se
din ele în prezența lui și, eventual, cu
comentarii negative, el nu recunoaște
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
citatele ca aparținându-i și deci co-
mentariile nu-l deranjează.
Dar cu exemplul lui Montaigne
se trece de o limită dincolo de care lec-
tura și non-lectura se confundă. Sau,
cum spune Bayard, „noțiunea însăși
de lectură tinde să-și piardă orice
pertinență, oricare carte, deschisă
sau nu, sfârșind prin a fi echivalentă
cu oricare alta”. De aici și până la a
declara că e inutil să mai citești sau
până la a subscrie la paradoxul auto-
ironic al lui Oscar Wilde („Nu citesc
niciodată o carte a cărei critică tre-
buie s-o scriu. Ne lăsăm atât de ușor
influențați!”) nu mai e decât un pas,
despre care Bayard susține că mulți,
inclusiv el însuși, îl fac fără să o măr-
turisească, din cauza unui „sistem con-
strângător de obligații și interdicții”:
„Astfel, pentru profesorii universi-
tari de literatură ar fi aproape de ne-
conceput să admită – și e tocmai ca-
zul celor mai mulți dintre ei – că nu
au făcut decât să răsfoiască opera lui
Proust, fără să o citească integral”.
E vorba despre o impostură? Nu,
nicidecum, căci Pierre Bayard, auto-
rul a peste douăzeci de volume, mul-
te de erudiție și analize fine, e depar-
te de a fi un non-lector. Cum nu sunt
nici Oscar Wilde sau Paul Valéry, pe
care îi mobilizează în sprijinul tezei
sale întru câtva histrionice. În reali-
tate, dreptul de a vorbi despre cărți
necitite nu este funcțional decât
VITRALIU
pentru marii cititori: „majoritatea
schimburilor de păreri despre o carte
nu se referă la ea, ci la un ansamblu
mult mai amplu, cel al tuturor cărți-
lor hotărâtoare pe care se fundamen-
tează o anumită cultură la un moment
dat. Ansamblul respectiv, pe care îl voi
numi de aici încolo biblioteca colec-
tivă, e ceea ce contează cu adevărat,
căci în discursurile cu privire la cărți
e în joc stăpânirea lui. Însă această stă-
pânire este una a relațiilor, nu a cută-
rui element izolat, iar ea se împacă
foarte bine cu ignorarea unei mari
părți a ansamblului”.
Așadar, dacă am rămâne în spiri-
tul ludic sau provocator al lui Pierre
Bayard, cineva poate vorbi cu folos
despre Proust sau Joyce chiar necitin-
du-i în întregime când cunoaște bine
literaturile franceză/engleză, contex-
tul literar și cultural al operelor, con-
ținutul lor general, raportul cu tradi-
ția literară, modul în care au influențat
literatura europeană de mai târziu etc.
Iar dacă este vorba despre subiecte
foarte precise și detaliate, nici un
exemplu nu ar fi mai pertinent decât
Mimesisul lui Erich Auerbach. Eseu­
rile lui de zeci de pagini pornesc de
la un citat de câteva paragrafe. Ele
sunt aidoma probelor de laborator
unde un eșantion infim dintr-un lichid
vital este suficient pentru diagnosti-
carea întregului organism.
VITRALIU | 115

Scriitorul japonez,
„minunatul georgian”
și criza din Ucraina
George T. Șipoș

S
criitorul proletar japonez Nakano Shigeharu (1902-1979)
a fost arestat pentru activități politice și reținut mai bine de
doi ani înainte de a fi eliberat în mai 1934, după ce se dezisese
public de ideologia comunistă și de apartenența la Partidul Comunist
Japonez printr-o declarație oficială numită tenkō seimei („declarație
de convertire”).

D
upă ieșirea din închisoare, Nakano va publica o
serie de povestiri și nuvele în care subiectul prin-
cipal este experiența vieții în închisoare și pro-
cesul de tenkō („convertire” sau „apostazie”) în sine, în-
soțit de traumele psihologice prin care trecea deținutul
politic de-a lungul acestuia. Dintre aceste narațiuni, re-
prezentativă atât pentru opera în proză a lui Nakano (un
poet la fel de talentat), cât și pentru întreaga categorie
literară care avea să fie numită tenkō bungaku („literatu-
ra de convertire”) rămâne povestirea „Mura no ie” („Casa
de la țară”), apărută în numărul din mai 1935 al revistei
Keizai Ōrai (Carnet economic).
Personajul principal al povestirii este Takahata Benji,
un alter-ego al autorului, scriitor comunist recent eliberat
din închisoare de autorități și plasat în custodia bătrânu-
lui său tată, Magozō, cu care se întoarce la țară, în casa
părintească, deși este adult (practica umilirii „convertiți-
lor” prin eliberarea lor în custodia părinților era răspândi-
tă în Japonia anilor ’30-’40, când autoritățile statului mili-
tarist japonez își propuseseră eliminarea completă a
tuturor elementelor „antinaționale”). Takahata revine, așa-
dar, în casa părinților, unde îl găsim la începutul narațiunii,
încercând să-și reînnoade firul carierei literare prin traduceri.
Deși cititorul nu este informat despre situația de să facă vâlvă în jurul cazurilor de „convertire”) și, în vir-
„convertit” a personajului principal, majoritatea contem- tutea unei tradiții literare a modernității japoneze, erau
poranilor care îl citeau pe Nakano erau conștienți de predispuși să-l identifice atât cu personajul principal al
acest detaliu biografic din viața scriitorului (în cele mai povestirii, cât și cu vocea naratorială. Cititorul este infor-
multe cazuri, mai ales când era vorba despre scriitori mat de la bun început că Takahata (identificat în narațiu-
proeminenți de talia lui Nakano, presa nu pierdea ocazia ne după prenume: Benji) nu este în stare să scrie.

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

116 |
„Casa de la țară” se deschide cu o absență: personajul
principal este incapabil să traducă și se găsește blocat
lingvistic, frustrat și gata să renunțe la lucru în ziua re-
spectivă. Forțat în mod brutal să se dezică de idealurile
politice care îi animaseră activitatea literară și artistică,
personajul nu numai că trece printr-un blocaj scriitori-
cesc, dar este nesigur pe propria înțelegere a unei limbi
străine și pe modul în care o poate reda în limba mater-
nă. Acest trop, al impotenței artistice, este unul comun
mai multor narațiuni din categoria literaturii convertirii,
Nakano însuși acordându-i mai multă importanță într-un
alt text, „Shōsetsu no kakenu shōsetsuka” („Romancierul
ce nu mai putea să scrie romane”), apărut în ianuarie
1936 în revista culturală Kaizō (Reconstrucție).
Așadar „Casa de la țară” se deschide cu imaginea lui
Takahata Benji, scriitor „convertit”, traducând dintr-un
text în limba germană la care cititorul nu are încă acces,
dar care îi dă serios de furcă personajului. Acest text în
germană nu este adresat în mod direct decât în două mo-
mente cruciale în structura narativă a povestirii: la înce-
put și în deschiderea celei de-a doua părți a povestirii,
reprezentate de un lung monolog al tatălui personajului,
Magozō, care își mustră amar fiul pentru că a renunțat la
convingerile politice sub presiunea autorităților și pen-
tru a evita greutățile vieții în închisoare. De-abia în
această a doua instanță paragraful buclucaș este redat în
întregime, în originalul german.
Considerat de critica literară mai degrabă un ele-
ment biografic fără importanță, paragraful în limba ger-
mană, reprodus ca atare în mijlocul unui text japonez, a
fost, cu puține excepții, ignorat în analize. Cu toate aces-
tea, textul este în sine un manifest, iar Nakano nu l-a ales
la întâmplare. Pretextul invocat de narator este că
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
VITRALIU
paragraful i-ar fi dat personajului principal de furcă din
cauza unei confuzii tipografice în urma căreia unul din-
tre pronume ar fi fost scris cu majusculă în loc de literă
mică, așa cum apare în originalul invocat în povestire.
Iată fragmentul în limba germană, așa cum a fost re-
produs de Nakano în „Casa de la țară”: „An Trojanowski
und seine Frau werde ich betreffs ihres Wunsches, sie wie-
derzusehen, schreiben. Das ware wirklich schön” („Am să
le scriu lui Troyanovski și neveste-sii că vrei să te-ntâl-
nești cu ei. Ar fi un lucru foarte bun”). Textul provine din
traducerea în germană a unei antologii de coresponden-
ță dintre Vladimir I. Lenin și scriitorul Maxim Gorki
(1868-1936), antologie care acoperă perioada 1908-1913.
Antologia, intitulată Pis’ma V.I. Lenina k Maksimu
Gor’komu 1908-1913 g.g. (Scrisori de la V.I. Lenin către
Maxim Gorki, 1908-1913), a fost alcătuită în 1924 de Lev
Kamenev (1883-1936) ca un omagiu adus lui Lenin la
moartea acestuia. A fost tradusă în germană în 1926 și
publicată în Austria, iar Nakano Shigeharu a tradus-o în
japoneză într-o primă ediție în 1927. Interesant este amă-
nuntul că și alți traducători japonezi lucrau la ea, unul
dintre cei mai importanți fiind dramaturgul și regizorul
Senda Koreya (1904-1994), care a decis să îl lase pe
Nakano să facă traducerea. Un alt traducător, Takahashi
Masao, a publicat și el o versiune în japoneză a volumu-
lui, care a apărut tot în 1927.
După eliberarea din închisoare, lui Nakano i s-a cerut
să revizuiască traducerea din 1927 pentru o altă editură,
un amănunt pe care îl găsim menționat în jurnalul scrii-
torului din acea vreme. Noua ediție a traducerilor avea să
apară în 1935, publicată de marea editură Iwanami, unde
lucra pe atunci un bun prieten al lui Nakano, un scriitor
„convertit” și el, Hayashi Fusao (1903-1975).
Paragraful în limba germană inclus de Nakano în
„Casa de la țară” include numele uneia dintre cele mai
fascinante figuri ale politicii externe sovietice timpurii,
Alexandr A. Troyanovsky (1882-1955), primul ambasador
al Uniunii Sovietice în Japonia (1928-1933) și mai apoi în
Statele Unite (1933-1938), un element care ar putea fi in-
terpretat ca un fel de mesaj codificat trimis de fostul scri-
itor comunist cititorilor săi. Mai mult decât atât, textul
provine din scrisoarea 24 din volumul alcătuit de
Kamenev, trimisă undeva în jurul lunii ianuarie 1933
(deși e datată 6 februarie), una dintre scrisorile centrale
ale antologiei, prin numărul de probleme pe care le atin-
ge, toate extrem de importante pentru Lenin în acea pe-
rioadă. De exemplu, soții Troyanovsky erau implicați în
publicația Prosveshcheniye (Iluminare), o revistă bolșevi-
că legală care a apărut la Sankt Petersburg între 1911 și
1914 și la care Lenin a încercat în nenumărate rânduri să
îl convingă și pe Gorki să trimită texte. Tensiunea ideo-
logică, una care nu va fi rezolvată cu adevărat niciodată,
dintre politicianul revoluționar și faimosul scriitor
VITRALIU | 117

proletar este palpabilă în text. În fine, tot în această scri- dintre instituțiile statale cele mai temute ale Japoniei
soare apare prima mențiune a celui care avea să devină moderne, cât și a autocenzurii, de care scriitorii profesio-
unul dintre marii dictatori ai secolului XX, Iosif niști trebuiau să dea dovadă dacă voiau să li se permită
Visarionovici Stalin, la vremea aceea unul dintre tovară- să continue să publice, Nakano a strecurat în „Casa de la
șii prezenți în cercul intim al lui Lenin. În scrisoare, țară” un nume care, odată înțeles de cititori, transforma
Lenin îl caracterizează pe Stalin cu acel adjectiv care va povestirea într-un roman à clef. Numele fostului ambasa-
rezista de-a lungul anilor: un „minunat georgian” (chu­ dor al Uniunii Sovietice la Tokyo menționat direct, deși
desnyi gruzin): „Avem aici, cu noi, un minunat georgian nu în caractere japoneze, într-un text al unui scriitor
care scrie un articol pentru Iluminare”. „convertit”! Și, odată căutată sursa acelui text – una pe
Mai aflăm din scrisoare că Stalin lucra la un articol care cei familiari cu opera lui Nakano trebuie să o fi iden-
despre problema naționalităților și despre rolul lor în tificat cu ușurință – și înțeles contextul mai larg al acelei
contextul unei posibile revoluții marxiste în Rusia și că scrisori în care se dezbate relația dintre literatură și poli-
scrierea lui îi fusese încredințată de Lenin însuși ca re- tică și dintre revoluție și conservatorism și în care este
prezentant al uneia dintre naționalitățile minoritare ale surprins un moment din perioada de ilegalitate a revolu-
Rusiei imperiale. Articolul în cauză este intitulat „Na­ ției bolșevice care a fost mai târziu înlocuit de victoria
tsional’nyi vopros i sotsial-demokratiya” („Chestiu­nea
acesteia, la fel cum, poate, perioada de dictatură prin
națională și social-democrația”), cunoscut mai târziu cu
care trecea Japonia acelor ani ar putea fi înlocuită cu una
titlul „Marxismul și chestiunea națională” și avea să apa-
de libertate, înțelesul simbolic al acelui paragraf în ger-
ră în numerele din martie-mai 1913 ale Iluminării.
mană din povestirea lui Nakano va fi căpătat nuanțe și
Acest articol avea să devină temelia teoretică a ceea
mai adânci.
ce s-a numit natsional’no-territorial’noye razmezhe-
„Casa de la țară” este un text literar obscur al literatu-
vaniye („delimitarea național-teritorială”) o decizie ratifi-
cată foarte devreme în istoria statului bolșevic, pe 15 no- rii japoneze. Fără aportul criticilor și istoricilor literari
iembrie 1917, sub numele de „Deklaratsiya prav narodov care o consideră drept cea mai reprezentativă contribu-
Rossii” („Declarația drepturilor popoarelor din Rusia”) și ție a categoriei „literaturii de convertire”, și ea una aproa-
semnată atât de Lenin, cât și de Stalin. În absolută con- pe în întregime obscură, povestirea lui Nakano nu ar fi
formitate cu modul în care Stalin înțelesese conceptele rezistat trecerii timpului. Cu toate acestea, recitită astăzi,
de națiune și naționalitate, imperiul rus avea să fie îm- ne prezintă nuanțe simbolice neînțelese poate pe deplin
părțit în 15 mari republici sovietice și în alte numeroase de critica literară de dinaintea noastră și ne invită să me-
unități administrative bazate pe criterii etnice. dităm la micile momente nefaste ale istoriei, precum acel
Prin acest proces, state care nu existaseră vreodată în entuziasm nemărginit al lui Lenin pentru tânărul său to-
mod formal sau care încetaseră ele însele să se mai con- varăș din 1913, „minunatul georgian”, a cărui moștenire
sidere entități statale de mai multe secole, cum ar fi sumbră încă mai ucide.
Hetmanatul Cazac – care se unise cu Rusia moscovită în
1654 prin Tratatul de la Pereiaslav și care devenea acum
baza teritorială a Republicii Socialiste Sovietice Ucraina –,
reapăreau pe harta Europei începând din 1919. Același
Stalin, părintele delimitării național-teritoriale, avea să
reviziteze politicile naționale în anii ’30-’40, în timpul
„Marii Terori”, și să purceadă la rusificarea teritoriilor so-
vietice ocupate de nevorbitori de rusă prin deportarea
grupurilor etnice care locuiseră acolo de generații și prin
înlocuirea lor cu coloniști ruși. De aici s-a născut ceea ce
a dus în 2014 la criza din Crimeea și la alipirea ilegală a
peninsulei de către Putin, precum și la conflictul care e
încă departe să se încheie în regiunile Donețk și Luhansk
din estul Ucrainei.
Sigur că cititorii japonezi din 1934 ai povestirii „Casa
de la țară” a lui Nakano Shigeharu nu aveau cum să știe
nimic din toate cele ce aveau să se întâmple în lume de-a
lungul a 80 de ani. Dar numele lui Troyanovsky, aruncat
în text parcă din întâmplare de declaratul fost scriitor
proletar, trebuie să le fi dat fiori. În ciuda cenzurii, una

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

120 |
De sezon: revelionul
U na dintre înfăptuirile lingvistice ale epocii păgubosului socialism (și) de la noi, din zona culturii de mase,
păstrate și astăzi, o reprezintă democratizarea numelui sărbătoririi de trecere din anul vechi în cel nou.
Stelian Dumistrăcel
D
upă furioasa campanie antineologistică al cărei
purtător de cuvânt a fost, între anii 1949-1952, re-
vista Cum vorbim, în care se instiga la eliminarea,
în general, din vorbirea „omului nou” a neologismelor,
ca „manifestări de cosmopolitism”, dar și din pudibon-
derie (de exemplu, se susținea că trebuie scoase din lim-
bă cuvinte ca scrupul, stipulație, refutabil, pentru că, „la
țară, ar da impresia de indecență”), iată că apar oarecare
semne ale unui dezgheț lingvistic. Până prin deceniul al
patrulea al secolului trecut, termenul revelion (păstrând
grafia reveillon la Caragiale) figura doar în comunicarea
elitelor și a orășenilor, paralel cu practica astfel numită.
Totuși, cuvântul se… strecurase în uzul curent: oamenii –
ca oamenii, mai și petreceau, așa că, pentru a-i controla,
hai să „organizăm revelionul oamenilor muncii” (1954),
iar adevăratul triumf al utilizării generalizate a numelui
l-a reprezentat emisiunea de revelion a televiziunii româ-
ne (prima datând, se pare, din 1957). Dar însăși pătrunde-
rea neologismului în limba română a fost marcată, ini-
țial, în afară de dibuiri lingvistice, și de rezerve ironice.
Originile
În mod curent, astăzi, prin acest termen se înțelege
petrecerea din noaptea ce precede prima zi a unui an
nou. Împrumutul din limba română este de sursă france-
ză și a pătruns la noi chiar din prima jumătate a secolului
al XIX-lea; atestări în scris avem de la Iordache Golescu
(Condica limbii rumânești, cca 1832), apoi din scrieri ale
lui Asachi și Alecsandri. Franțuzescul réveillon este un
derivat de la réveil (pe care îl putem glosa și prin „ve-
ghe”) și însemna, la început, „masă ce avea loc înainte
sau după slujba religioasă de la miezul nopții”, în special
în noaptea de Crăciun. După surse enciclopedice, aflăm
că, mai târziu, s-a numit astfel masa luată noaptea târziu,
în orice moment al anului. Chiar pentru sfârșitul secolu-
lui al XIX-lea, dicționare franțuzești consemnau, cu în-
târziere și cu oarecare năduf, că „s-a inventat chiar un
revelion în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie”.
Alunecarea revelionului
Credem că este interesant să ne reamintim cum a
ajuns să-și schimbe revelionul data sărbătoririi. Ca în
toată Europa catolică, în Franța, masa de Crăciun de di-
naintea sau de după slujba religioasă de la miezul nopții
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
VITRALIU
era o masă „întinsă” pentru călători și nevoiași, o parte
fiind rezervată morților, asociați astfel bucuriei celor vii.
Nu este lipsit de interes faptul că, la această sărbătorire,
se ofereau drept cadouri anumite preparate de panifica-
ție numite nieules, amintind de un vechi ritual precreș-
tin, obicei care a fost condamnat de biserică drept „su-
perstiție”. Poate și datorită unor astfel de suprapuneri,
réveillon-ul s-a desprins, treptat, de ziua nașterii lui
Hristos, mai târziu numindu-se astfel orice masă luată
noaptea târziu, în orice moment al anului, iar laicizarea a
continuat printr-o restrângere caracteristică, respinsă
canonic: cantonarea revelionului în noaptea ultimei zile
din decembrie. De la implicații cultuale, de orice gen, s-a
glisat, așadar, de la o noapte de veghe către o noapte de
sărbătoare profană, când se îngroapă anul vechi, petre-
când cel puțin mai… liber!
Reflexe locale
Markeri etimologici și de acomodare sunt prezenți și
în cultura românească. Celebrii autori ai primului dicțio-
nar academic al limbii române, A.T. Laurian și I.C.
Massim, în Glosarul-anexă, ce cuprinde „vorbele din lim-
ba română străine prin originea sau forma lor”, tipărit în
1877, păstrau tradiția: revelionul este definit doar ca „os-
păț la miezul nopții în onoarea zilei de mâne” (și, mai
bine, aproape latinește, cena antelucana, așadar cină
„care dura toată noaptea, până se face ziua”). Însă pahar-
nicul Costache Stamati, în al său Dicționăraș românesc
de cuvinte tehnice și altele greu de înțeles (Iași, 1851),
consemna și mutația semantică în discuție: revelionul
era nu numai „cină după un bal”, ci „mai ales la anul nou”.
Nu vine oricum!
Sărbătorirea cu fast a nopții de Anul Nou a intrat de-
vreme în gusturile boierimii moldovene și nu lipseau
nici focurile de artificii. O mărturie găsim într-o satiră a
lui Gheorghe Asachi: Soția de modă înfățișează suferin-
țele unui „june”, „soț de-o frumoasă damă” școlită în
Europa, care și-a impus imediat pretențiile, printre care
trăsură cu arcuri, bucătar francez, salon de conțerte, dar
și altele și mai și: vara să stea la „băi străine” și iarna la
Iași, unde, firește, „dupre bunul-ton, Anul Nou nu poate
naște, de nu-i faci revelion”. Însă moldovanul get-beget
VITRALIU | 121

are mari necazuri; la țară chiar, după petrecerile noctur- Dacă nu-i focul, e apa (în diferite ipostaze)
ne, „se dau foc d-artifiție”, cu urmări grave, descrise bufon:
Evident, există și revelionul zis „de fițe”, a cărui carac-
„…o rachetă a sărit/ și aprins-au a mea arie, unde-aveam
teristică este retragerea distinsă (și discretă!) în saloane
cirezi de grâne”; prin urmare, intervine: „Alerg focul să-l
ale unor hoteluri de mai multe stele (de preferință bucu-
pot stânge, m-am ars, nasu-mi s-a umflat,/ Iar soția mea,
reștene), aștrii respectivi ai blazonului fiind singura ieși-
văzându-mă, de râs mai c-a leșinat”.
re spre cosmos a clienților, care, publicitar, sunt atrași
Simbolică prin meniuri sofisticate (nu ne permitem să copiem de
pe internet nici măcar extrase!), condiții de somn odihni-
Așadar, nimic nou nici sub… stelele revelionului.
tor în pauzele dintre defilarea prin fața meselor ce expun
Asachi, distins cu titlul onorific de agă, ceea ce, după ier-
rafinamente de bufet suedez și cinele festive, dar și prin
arhia administrativă a timpului, echivala cu funcția de
„surprize, condimentate cu muzică de calitate și invitați
șef al poliției, nu putea avea despre focurile de artificii
de rang” (iată, așadar, mărimile și pe post de condimente!).
alte vederi decât cele ale „junelui” soț… retrograd. Ori,
Deoarece nu vrem să punem totul pe-o carte, nu pu-
eventual, deosebite de grijile ce provoacă operațiuni de
tem neglija apelul la un alt element dintre cele patru fun-
sezon ale Inspectoratului General al Poliției intitulate
damentale ale creației: apa, ca o șansă, oricum, de des-
„Foc de artificii”, prin care se iau măsuri împotriva folosi-
prindere temporară de mâncare și distracții. Perspectiva
rii pocnitorilor, petardelor sau rachetelor, pentru ca să se
poate fi înfățișată dulceag-poetic: o anumită chemare
evite „revelionul la spital” sau „revelionul penal” (presa
spre litoral (în textul căreia subliniem cuvinte-cheie, teh-
din 2007). Firește, sunt și alte ocazii pentru tentativa de
nice și de seducție) „vă oferă ineditul – și anume posibili-
incendiere a cerului, urmărite insistent de firmele produ-
tatea de a vedea marea în timpul iernii, uneori furioasă,
cătoare: „Asigurăm suportul tehnic pentru punerea în
alteori calmă și înghețată – și în același timp asigură și
scenă a spectacolului: artificii nunți, artificii botez, artifi-
fastul și veselia obligatorii momentului de trecere în-
cii spectacole, artificii zilele orașului, artificii 1 Decembrie,
tr-un nou an. Oferiți-vă câteva zile de odihnă și relaxare
artificii petreceri private, artificii revelion etc.”. Păstrând
și permiteți-i mării de cleștar să vă ofere amintiri unice”.
reprezentări ce au însoțit apariția lor în China, artificiile
Nu vi se refuză nici posibilitatea unor tabieturi:
par să constituie, pentru contemporani, evocări simboli-
„Hotelierii de la malul mării lansează an de an oferte
ce, așadar miniaturizate, dar solemne, ale diferitelor fo-
atractive de 2, 3 și 4 nopți de cazare, care includ, pe lângă
curi rituale din preistorie.
masa festivă de Revelion, ședințe de masaj, cine temati-
Principala atracție? ce, decoruri de vis…”.
Iată, așadar, că, oricum și oriunde, veghea de Crăciun
Toate provocările publicitare din preajma Crăciunului
s-a transformat în petrecere.
și Anului Nou promit iluminațiile în discuție. Pentru săl-
baticii mondeni, se insistă, firește, asupra elementelor de Deprecierea neologismului
senzație: „Cel mai frumos foc de artificii se vede în Dubai,
Starea de spirit a începuturilor poate fi actualizată
de Revelion!”. Desigur, uneori se sare peste cal, încurcân-
uneori. Conservatorul Nea Mărin, personaj interpretat
du-se chiar percepțiile: „Profită de ofertă pentru a savura
de Amza Pelea, se face că nu înțelege neologismul: „Zâs
cel mai grandios foc de artificii din lume!”. Dar și șter-
și făcut, plecarăm, cu toate că nu mă prea bucurai, că alde
gându-se, poate naiv, semnificații ale cadrului a ceea ce
nașu la București nu petrec anu nou, fac un soi de sârbă-
devine spectacol; reclama pentru petrecerea minivacan-
toare de-i zâce ca la bulion…” (Nea Mărin și Anu’ Nou).
ței într-un local situat undeva pe lângă mănăstirea
Voroneț îi asigură pe potențialii oaspeți că vor avea, nea- După cum a apărut și un soi de frondă pe mixtură ono-
părat, „foc de artificii”, iar „Opțional, participare la slujba mastică; iată cum suna o amenințare, de la sfârșitul lui
de sfârșit de an la Mănăstire”! (popasuldomnesc.ro). noiembrie, pentru bucureștenii din sectorul 5: „Celebra
În rest, distracțiile sunt de veche factură; tot în preaj- petrecere de Anul Nou intitulată «Vanghelion» ar putea
ma unei mănăstiri, la Humor, oferta gazdelor, revenin- să nu mai fie organizată anul acesta”.
du-se, cumva, și la focul propriu-zis, cuprinde atracții
cum sunt cele ce urmează: „Plimbări cu sania, săniuțe pe
derdeluș, spectacole folclorice specifice sărbătorilor de
iarnă (colindători, urători, capra, ursul și Irozii ), grătare
pe zăpadă cu foc de tabără, vin fiert și țuică fiartă, Moș
Crăciun cel adevărat (!). Revelioane care țin câte 3 zile,
oameni de zăpadă, bulgăreală și multe alte distracții, mai
aproape sau mai departe de gura sobei” (turistinfo.ro).

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

122 | VITRALIU

Copil în noaptea
Marii Terori
U
n document secret redactat de NKVD în iunie 1938 menționa cifra de
15 000 de copii ai căror ambii părinți fuseseră supuși unei forme de represiune
în timpul Marii Terori (împușcarea sau trimiterea în Gulag pentru mulți ani),
atrăgând atenția că autoritățile ar trebui să fie gata să facă față altor 10 000 și
chiar mai mult. Destinele acestor copii au fost foarte dure, cunoscând greutățile vieții în
sistemul totalitar încă din copilărie.
Codruț Constantinescu

Î
n această linie se înscrie și interviul luat lui Boris
Israelovici Faifman, inclus în volumul Gulag
Voices. Oral Histories of Soviet Incarceration and
Exile, editat de Jehanne M. Gheith și Katherine R.
Jolluck (Palgrave MacMilan, 2011) și care dezvăluie
întreaga paletă a ororilor trăite de acești copii ai „duș-
manilor poporului”, a căror viață avea să fie schimba-
tă ireme­diabil de represiunea stalinistă. Faifman s‑a
născut în  anul 1932 într‑o familie evreiască originară
din România – mai exact, din Basarabia – și care fusese
implicată în mișcarea sindicală de stânga din România.
La fel ca atâția alți militanți socialiști naivi (vezi și car-
tea lui Tim Tzouliadis, Abandonații. De la Marea Criză
economică la Gulag: destinele unor tineri americani
în Rusia lui Stalin, Editura Corint, 2014), și familia lui
Faifman a abandonat o Românie Mare cam antisemită,
e drept, și anticomunistă de dragul stabilirii în raiul
muncitorilor. Interesant este că o parte din familia
extinsă din Basarabia (doi frați ai mamei, precum și
bunicul din partea mamei) nu a fost deloc atât de con-
vinsă de perspectivele umanismului sovietic, alegând
în schimb să emigreze în SUA. Autoritățile sovietice
i‑au așezat pe părinții săi în orașul Vologda din nordul
Rusiei, oferindu‑le atât o cameră într‑un apartament
comun, cât și locuri de muncă relativ modeste. Marea
Teroare avea să lovească din plin atât refugiații poli-
tici străini, cât și pe oricine avea cea mai mică legă­
tură cu străinătatea. În acest context, ambii părinți au
fost arestați în 1937, fiind acuzați că sunt spioni aflați
în slujba imperialismului românesc. Boris Israelovici
Faifman avea doar cinci ani când s‑a produs această
dramă. Inițial, a fost găzduit pentru câteva zile de ve-
cini, dar ulterior predat NKVD, având în vedere că nu
avea alte rude în oraș sau în URSS. Ulterior, după lungi
investigații, avea să afle că părinții lui au fost incluși
într‑un mic „lot românesc”, format din 12 persoane care
plecaseră din România, stabilindu‑se în URSS. Șase
dintre ele au recunoscut în urma torturilor și au sem-
nat declarațiile, iar celelalte, printre care și părinții săi,
au refuzat să cedeze presiunilor. În anii ’60, Faifman
avea să primească de la organele de securitate o primă
versiune a destinului părinților lui, cea pseudo‑oficială:
aceștia ar fi murit la Kolîma, în 1942 și 1943, „din cau-
za unor probleme cardiace”. După alți câțiva ani avea
să  afle adevărul: ambii fuseseră împușcați și îngro-
pați într‑o groapă comună din jurul orașului Vologda.

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014

VITRALIU | 123

Marea Teroare avea să

lovească din plin atât
refugiații politici străini,
În momentul luării interviului, în iulie 2005, încă nu știa cât și pe oricine avea cea
cu certitudine unde (și probabil nu a aflat niciodată).
Ne putem lesne imagina că viața, încă de la vârsta de mai mică legătură cu
cinci ani, într‑un orfelinat administrat de NKVD a fost străinătatea.
un calvar, iar Faifman oferă destule detalii revelatoare.
A trăit întreaga perioadă a războiului într‑un orfelinat
găzduit de conacul unui nobil rus și își aduce aminte
de regimul alimentar bazat pe înfometare (kașa de
soia, ceai fără zahăr, terci de ovăz, câte un cartof fiert).
Ceea ce i‑a salvat pe tineri de la moartea prin inaniție
a fost faptul că în jurul instituției se afla mai mult te-
ren, pe care administrația îl cultiva și cu ajutorul forței
de muncă reprezentate de copii și adolescenți. Doar
cu ocazia sărbătoririi Revoluției bolșevice din octom-
brie 1917 copiii au primit o bucată de ciocolată. Spre
sfârșitul războiului, au început să fie hrăniți mai bine,
primind dimineața 20 de grame de unt și 10 grame de
zahăr. La fel ca în restul sistemului concentraționar so-
vietic, chiar și în aceste orfelinate au fost amestecați
copiii dușmanilor poporului cu adolescenții delincvenți
din marile orașe sovietice, care au profitat de poziția
lor avantajoasă pentru a impune un adevărat regim de
teroare, umilindu‑i și furând rațiile celor mici. „Toată
lumea avea păduchi. Nu aveam pantofi sau ghete, toată
vara mergeam în tălpile goale, iar iarna mi s‑au dat niș-
te papuci și șosete groase”. La 14 ani a fost trimis la o
școală profesională, fiindcă nu avea dreptul să urmeze
liceul, pentru a învăța meseria de mecanic, profesie pe
care a exercitat‑o la Krasnoiarsk, în Siberia, de unde s‑a
întors la Vologda, unde îi fuseseră arestați părinții, în-
cercând să facă lumină asupra nefericitului lor destin.
Nu avea nici măcar fotografii cu părinții lui, iar ima­
ginea lor îi dispăruse din memorie. Vecinii i‑au dat câ-
teva fotografii în care fuseseră surprinși și ei. În 1995,
Curtea Constituțională a Federației Ruse a stabilit că și
copiii victimelor represiunilor politice au fost victime
și au dreptul de a primi compensații financiare din par-
tea autorităților ruse. O palidă consolare pentru cei care
au avut o viață atât de chinuită.

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

124 |
Despre biblioteci
C
Bogdan Călinescu
P
rietenii care veneau la mine
când eram adolescent se uitau
admirativ la sutele de cărți din
biblioteca familiei și mă întrebau
sistematic (și mai ales ironic) dacă
le-am citit pe toate. Știau foarte bine
că nu. Era imposibil, mai ales la vâr-
sta aceea. În bibliotecă erau în mare
parte cărți de literatură (în română
și în franceză) de toate genurile.
Unele mă atrăgeau irezistibil, mai
ales colecțiile mai vechi, altele le gă-
seam respingătoare (precum colecția
„Ro­­manul secolului XX”). Prezența
impozantei biblioteci ridicate până
în tavan îmi dădea un sentiment
de superioritate. Aveam impresia
că simplul fapt de a scoate o carte
din bibliotecă și a o răsfoi câteva
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
itind deliciosul eseu Le Roman de la bibliothèque al lui Daniel Ménager
apărut în luna septembrie în nu mai puțin superba colecție de eseuri a
editurii Les Belles Lettres, mi-am adus aminte de biblioteca copilăriei și
adolescenței.
secunde e un fel de a o citi. Impresie
de suficiență pe care încerc să o com-
pensez astăzi… Ani de zile am dormit
în camera cu bibliotecă. Cărțile din
rafturi nu m-au contaminat complet:
m-am consacrat eseurilor politice și
economice (ce nu făceau parte din
bibliotecă), deși, cum găsesc puțin
timp, plonjez în lectura unui roman
sau a unui eseu literar.
Pentru Daniel Ménager, bi­ blio­
teca nu e deloc o simplă mobilă. E
un personaj literar și un tovarăș de
drum pentru scriitori. E destinată
plăcerii lecturii, dar și confortului.
În Antichitate, cei bogați posedau
o confortabilă bibliotecă de manu­
scrise. Plinius cel Tânăr o instalase
în așa fel încât putea profita la orice
oră de lumina zilei. Era un loc intim,
în care se primeau invitații. În Evul
Mediu, bibliotecile nu mai aparțin
cetățenilor, ci clericilor. Lectio di­
vina. Odată cu Renașterea, prinții și
regii își doresc biblioteci complete
și rafinate. Unii dintre ei încurajează
lectura solitară și finanțează oameni
de cultură. Dragostea pentru cărți și
biblioteci e la originea mecenatului
(sponsorizării). Bizar, biblioteca e
practic absentă din literatura până
în secolul al XIX-lea, când inspiră
din ce în ce mai mult romancierii
(doar un roman deține privilegiul
de a descrie o bibliotecă în cele mai
mici detalii). Biblioteca e loc de stu-
diu și lectură, dar și refugiu din ca-
uza frigului pentru Prințul anonim
din romanul Perturbation al lui Tho-
mas Bernhard (cer iertare cititorilor,
însă referințele bibliografice sunt în
franceză). O imensă cabină pentru
VITRALIU
eroul lui Canetti din Auto-da-fé. Și
un „uterus protector” pen­tru roman-
cierul britanic David Lodge. Iar căr-
țile pot fi aranjate în dezordine sau
într-o oarecare ordine (nu e aceasta
o formă de cenzură? se întreabă Da-
niel Ménager).
Nu mai puțin subiectivă e bi­bli­
oteca propusă de Bruno de Cessole
în Le défilé des réfractaires (L’Edi-
teur, 2011) și în L’Internationale des
francs-tireurs (L’Editeur, 2014). Zi-
aristul și criticul literar propune în
cele două cărți o listă alfabetică de
autori „independenți”, „inclasabili”,
dar „geniali” (fiecare scriitor având
dreptul la un portret și o analiză li-
terară). Printre ei se numără Céline,
Barrès, Paul Nizon, Rezzori, Cyril
Vernon Connolly, Jünger…
Senzația pe care o am într-o bibli-
otecă impozantă e aceea a inu­tilității
personale. La ce bun să mai scriu
cărți dacă sunt atâtea de citit? Și nu
mă pot împiedica să nu mă gândesc
la un fost coleg de facultate care lua-
se hotărârea să citească în fiecare zi
câteva pagini din Dic­ționarul enci-
clopedic. Avea astfel senzația că ci-
tește zilnic o bibliotecă întreagă.
Eseul Le Roman de la biblio-
thèque se citește ca un adevărat… ro-
man. Scrisă alert, în ciuda zecilor de
trimiteri bibliografice, cartea e pasi-
onantă. Un singur detaliu i-a scăpat
autorului, ce mi se pare esențial. Se-
colul XXI a văzut apariția bibliotecii
electronice și portative, fără hârtie
și praf și fără mobile. O bibliotecă
din fișiere informatice care poate fi
transportată oriunde.
VITRALIU
Despre comunism, liberalism și
antiliberalism
Pierre Daix a murit la începutul
lui noiembrie. Romancier, eseist, cri-
tic de artă, a crezut în ideea comunis-
tă până la mijlocul anilor ’60, când l-a
descoperit pe Soljenițîn și a denun-
țat invazia Cehoslovaciei. În 1976
a publicat un volum auto­ biografic
sugestiv intitulat J’ai cru au matin.
Până la moarte, Pierre Daix nu a ezi-
tat să condamne crimele comunis-
mului. Nu același lucru putem spune
despre Henri Malberg, care tocmai a
publicat cartea de interviuri Incorri-
giblement communiste. La peste 80
de ani, fost membru al Direcției Nați-
onale a Partidului Comunist Francez,
Malberg a rămas fidel totalitarismu-
lui comunist. Victimă a unui atac de
cord ideologic, el crede că omenirea
va continua să creadă în comunism.
Nici zecile de milioane de victime și
nici decesul partidelor comuniste nu
l-au făcut să-și schimbe poziția. Mal-
berg nu acceptă o alternativă, pre-
cum filozoful Alain Badiou, pentru
care „ideea comunistă a supraviețuit
istoriei”. Din păcate, zecile de mili-
oane de victime nu au supraviețuit
și oamenii nu mai vor să audă de co-
munism. Au înțeles de mult despre
ce e vorba. „Comunismul e nazismul
cu minciuna în plus”, a scris cândva
Jean-François Revel.
nr. 188-189
Malberg și Badiou ar trebui să
răsfoiască volumul de desene din gu-
lag făcute de paznicul Dantsig Bal-
daev și reunite de Editura des Syrtes.
Intitulate Paznic în gulag, desenele
(făcute între 1949 și 1989) redau fidel
atmosfera de teroare din lagărul co-
munist. Torturile și crimele sunt cre-
ionate fidel, fără nici o fioritură. Citi-
torul își dă seama că erau activități
zilnice. Domnilor Badiou și Malberg,
comunismul a ucis de patru ori mai
mulți oameni decât nazismul! Iar
Partidul Comunist Francez nu și-a
schimbat nici măcar numele.
În Franța, reacțiile la sărbătorirea
celor 25 de ani de la Căderea Zidu-
lui Berlinului au fost ambigue. S-a
vorbit mai mult despre Germania de
Est (și Berlinul de Est) și s-a uitat că
zidul a fost simbolul împărțirii forța-
te a Europei și a europenilor. Ziarul
Le Monde subestimează rolul preșe-
dintelui Reagan, care a pronunțat, pe
12 iunie 1987, în fața a zeci de mii de
berlinezi, faimoasa frază: „Domnule
Gorbaciov, veniți la această poartă
(Brandenburg) și dărâmați zidul!”.
Reagan avea un mare defect: era un
liberal, în sensul european al cuvân-
tului. Adică un conservator în eco-
nomie și în domeniul societal. A re-
format America în profunzime și i-a
salvat economia. În Franța, a fi „rea-
ganian” sau „thatcherian” e o insultă,
consecința antiliberalismului spas-
modic ce caracterizează majoritatea
| 125
ziariștilor și politicienilor francezi.
Într-un interviu acordat ziarului Le
Journal du Dimanche, lidera parti-
dului de extrema dreaptă, Marine le
Pen, compara comunismul cu „extre-
mismul ultraliberal”, două „ideologii
asemănătoare”. Comparativ, partidul
de „extremă dreapta” britanic (UKIP)
e adeptul unui liberalism economic
fără complexe.
Liberalismul e de vină pentru
că Franța o duce prost? Hippolyte
Taine (Origines de la France contem-
poraine, 1884) a răspuns la această
întrebare acum mai bine de un secol:
„În concluzie, statul este un cap de
familie nepriceput, prost industriaş,
agricultor, vânzător, distribuitor al
locurilor de muncă şi al mijloacelor
de trai, îndrumător incompetent al
producției, schimburilor şi consu-
mului, administrator mediocru al
provinciei şi comunei, filantrop fără
discernământ, patron ignorant al ar-
telor frumoase, ştiinței, învățămân-
tului şi cultelor. Mai rău, statul nu
lucrează doar prost, primitiv, cu mai
mare cheltuială şi mai puține rezulta-
te decât corpurile spontane, ci, prin
monopolul legal pe care şi-l atribuie
sau prin concurența covârşitoare pe
care o exercită, ajunge chiar să ucidă
aceste corpuri naturale, să le parali-
zeze sau să le împiedice să se nască;
şi iată tot atâtea organe prețioase,
care, resorbite, atrofiate sau avortate,
îi lipsesc corpului final”.
www.revistatimpul.ro
126 |
Retrospectiva publicisticii culturale
din 2014. Două polemici neîncheiate
Radu Vancu
Î
ncercând să fac o retrospectivă a celor mai importante discuții din presa culturală a anului 2014, constat că e vorba mai ales despre două polemici
care au reverberat amplu în presa culturală. Cea dintâi ratată, din păcate, și încheiată mult prea repede ar fi meritat să fie purtată mult mai
îndelung & consistent, pentru că științele literare autohtone ar fi avut mult de câștigat din asta. A doua, dimpotrivă, după un început destul de
impetuos, s-a ramificat în discuții care, avându-și importanța lor, nu mai au totuși legătură cu punctul de pornire. Să le iau, așadar, pe rând.
Polemica Manolescu – Terian & Co.
S
-a petrecut în prima parte a anului și, din păcate,
așa cum spuneam, nu s-a purtat atât cât ar fi meri-
tat, întrucât profesorul bucureștean (care, de altfel,
a și inițiat-o) a fost și cel care i-a pus prematur & intem-
pestiv capăt. Dar să nu anticipez și să iau lucrurile în des-
fășurarea lor cronologică.
În numărul 16 al României literare, Nicolae Manolescu
a dedicat un editorial iritat cărții lui Terian Cui i-e frică de
Titu Maiorescu? Reproșurile cele mai importante pe care
profesorul bucureștean le aduce tânărului critic sibian
sunt trei: primo, că poziția lui teoretică ar fi o reșapare a pro-
tocronismului; secundo, că ar susține teza marginalizării
postcoloniale a literaturii române, precum un Ilie Bădescu
în anii ’70; tertio (și aici e partea centrală a discuției), că
periodizarea cvadripartită a lite­raturii române propusă
de Terian nu e conformă cu evo­luția reală a literaturii
române, astfel încât, de pildă, etapa a patra, din 1960 până
în prezent, ar ignora falia din­tre neomodernism și postmo-
dernism. Concluzia lui Nicolae Mano­lescu a fost drastică:
fantoma lui Gherea „bântuie critica tânără actuală”.
Peste o săptămână, Andrei Terian îi răspunde în
Observator cultural (dar de ce nu tot în România litera-
ră? Să i se fi refuzat dreptul la replică? N-ar fi prea ele-
gant. Passons), fiindcă dintr-o polemică între doi critici
de asemenea anvergură ar fi putut ieși o querelle esenția-
lă și profitabilă pentru critica și teoria literară autohtonă.
În textul său intitulat „Tot Maiorescu și Gherea?” (nr. 719),
Terian arată mai întâi că Nicolae Manolescu n-a citit
prea atent cartea, așa încât toate cele trei reproșuri majo-
re cad: primo, Terian face în cartea lui o critică dură la
adresa protocronismului, văzut drept „produs anacronic al
megalomaniei sovietice din deceniile 5 și 6” (p. 142), așa în-
cât n-ar prea avea cum să fie el însuși protocronist; secundo,
o secțiune a cărții arată tocmai inadecvarea studiilor post-
coloniale la literatura română, așa încât poziția lui Terian
nu prea are cum să consune cu cea a lui Ilie Bădescu ori,
în general, a teoriilor postcoloniale; tertio, periodizarea
lui Terian distinge între o perioadă comunistă și una
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
PRESA TIMPULUI
postcomunistă a literaturii române, nefiind nicidecum
vorba despre o perioadă care să țină de la 1960 încoace.
După ce lămurește lipsa de temei a reproșurilor lui
Nicolae Manolescu, Terian trece la ceea ce i se pare cu
adevărat esențial: „Să ne mai întrebăm, astăzi, dacă studi-
ile postcoloniale, geografia literară, world-systems analy-
sis și teoria proceselor interliterare constituie instrumen-
te «maioresciene» sau «gheriste» e ca și cum ne-am
întreba dacă Gravity’s Rainbow și 2666 sunt romane «de
creație» sau «de analiză». Adică o evidentă pierdere de
timp. Pentru că vine o vreme când ne dăm seama că, în
loc să ne chinuim să adaptăm vechile instrumente pen-
tru a rezolva noile probleme cu care ne întâmpină litera-
tura, e mai rentabil (și chiar mai adecvat) să abandonăm
instrumentele însele și să căutăm altele noi”. Într-adevăr,
ceea ce așteptam era o discuție despre această adecvare
a instrumentelor la evoluția discursului literar – și da, fi-
rește că evoluția în literatură nu e totuna cu progresul;
scrie undeva Eminescu că, dacă ar exista progres în lite-
ratură, atunci Homer ar trebui să fie un măgar, iar
Macedonski un geniu, pe când adevărul e oarecum pe dos.
Însă, chiar dacă nu există progres în literatură, variație
tot este – și la această variație trebuie adecvată și na­tu­ra
instrumentelor criticii.
Spre dezamăgirea mea, răspunsul secvent al lui Ni­
colae Manolescu nu numai că n-a deschis subiectul acesta,
dar a închis definitiv discuția. În numărul 18 al României
literare, în editorialul numit „Metoda fără critică”, profeso­
rul răspunde „la pachet” tuturor celor trei tineri scriitori
cu care începuse câte o discuție individuală (pe lângă
Andrei Terian, îi mai provocase și pe Paul Cernat și
Bogdan-Alexandru Stănescu; îi răspunseseră și ei, în ace-
lași număr din Observator cultural). De la bun început,
profesorul îi dojenește: „Constat de la o vreme că aveți
un apetit polemic neobișnuit: nici n-am apucat bine să-mi
spun un punct de vedere și primesc trei replici deodată”.
Însă adevărul e că profesorul exprimase nu un punct de
vedere, ci trei, în tot atâtea articole privind pe câte unul
dintre împricinați; că ei au răspuns provocării, e în firea
lucrurilor. (Ar fi fost, în fond, chiar o impolitețe să nu
PRESA TIMPULUI
ridice mănușa.) Așa încât apetitul polemic e al lui
Nicolae Manolescu însuși, mai degrabă decât al tinerilor
reactivi. E cu atât mai surprinzător să-l vedem anunțând
că refuză orice discuție – lui Andrei Terian nu-i răspunde
defel, spunând doar că din reacția lui a „înțeles, în sfârșit,
mai bine mai târziu decât niciodată, că se poate susține
în același timp un lucru și contrariul lui”. Mă rog, Terian
susținuse doar că profesorul Manolescu nu-i citise ca lumea
cartea, nu și contrariul acestei evidențe. Apoi, îi ceartă pe
Cernat & BAS pentru că ar fi cedat „vocilor de sirenă ale
teoreticienilor”, păcat capital în critica literară, pe câte se
pare, din punctul de vedere al profesorului. Și, în finele edito­
rialului, anunță că nu va continua în nici un fel această „po­
lemică absurdă” – pe care, cum spuneam, el însuși o inițiase.
Păcat, a fost realmente o șansă ratată. O polemică la
acest nivel între generațiile critice ar fi putut să fie esențială.
N-a fost să fie. Poate altădată, poate cu alți protago-
niști, ceva mai puțin speriați de sirenele teoriei.
Polemica despre „fostul Dumnezeu”
A ocupat a doua jumătate a anului. A pornit de la un
„eseu” lăbărțat publicat de Dumitru Popescu(-Dumnezeu)
în România literară, a continuat cu reacția mea și a altora
la acesta (Adrian Alui Gheorghe, de exemplu), apoi s-a ra­
mi­ficat într-o discuție între mine și Alexandru Matei, con­
tinuată acum în Observator cultural sub forma unor scri-
sori deschise între Alexandru Matei și Paul Cernat, fără
legătură cu subiectul în care a originat polemica. O să
iau și de data aceasta lucrurile în cronologia lor strictă.
În numărul 26 al României literare apare „Evocări din
«prima fază»”, un „eseu” de Dumitru Popescu, poreclit
altcândva Dumnezeu, președinte al Consiliului Culturii
și Educației Socialiste între 1971 și 1976, rector al Academiei
de Învățământ Social-Politic „Ștefan Gheorghiu” din 1981,
artizan principal al cultului personalității lui Nicolae
Ceaușescu – el este cel care a introdus comparațiile cu
Pericle, Napoleon Bonaparte & Abraham Lincoln. (S-a spus
cândva că Popescu-Dumnezeu a fost pentru Ceaușescu
ceea ce a fost Goebbels pentru Hitler.) Textul din România
literară numai eseu nu e, ci o lamentație nostalgică după
comunismul pierdut, plină de furie față de cei care au
făcut posibilă dispariția lui. Culeg, drept mostră, fraza de
început a acestui text resentimentar, lung cât jumătatea
de veac a comunismului românesc; e reprezentativă me-
tonimic pentru tot restul „eseului”, care malaxează iar și
iar aceeași nostalgie înveninată pentru regimul ceaușist:
„Ce și-au dorit groparii acestuia [ai comunismului, n.m.]
când l-au împins în fosa funerară? Firește, întrebarea nu
vizează numai răsturnările din România. Unii români, cei
ce susțin că au avut un rol mare în «îngropăciune», res­
pectiv «revoluționarii», intelectualii «rezistenți», victi-
mele fazei de debut a comunismului și, în fine, omul de
pe stradă, dau drept generator al răsturnării propriile
mobiluri particulare. Primii, ura împotriva dictaturii și
nr. 188-189
| 127
pasiunea arzătoare pentru libertate ca ideal suprem pe
pământ, următorii, dezgustul față de o societate egalitară
ce le frâna zborul către înălțimi, ceilalți, răzbunarea de
sânge și «restitutio in integrum», iar ultimii, mulțimile,
supărarea că iarna nu era destulă căldură în calorifere și
că nu găseau suficientă carne în magazine. Ce au aspirat
toți aceștia să aibă după închiderea mormântului?
Libertate cât cuprinde, munți de carne, căldură în case
iarna «să caști din gură», arte deasupra gustului munci-
toresc precar, sângele celor ce le luaseră averile, ca și averi-
le înseși. Se mai spera și într-o viață relaxată, fără atâta
dis­ciplină și muncă, fără programe, obiective, plus un por-
tofel mai plin”.
Să facem, așadar, o minimală analiză stilistică acestui incipit:
a) pentru Dumitru Popescu, cei care au ieșit pe străzi
contra regimului nu erau revoluționari, ci gropari; desi-
gur, niște gropari care au ajuns ei înșiși în groapa de
mormânt – circumstanță care nu pare câtuși de puțin să-l
impresioneze pe un fost Dumnezeu pentru care nu există
nimic sfânt, nici măcar în morminte;
b) pentru Dumitru Popescu, toți cei care n-au aplau-
dat comunismul și binefacerile lui nu merită enumerați
decât între ghilimele, ca și cum n-ar avea dreptul la exis-
tență literală, ci numai la una figurată, ipotetică, sancțio-
nabilă ironic prin ghilimetare la foc automat; ei nu pot fi
revoluționari sau rezistenți, ci doar „revoluționari” sau
„rezistenți” – după cum moartea lor nu e, putem lesne
deduce, decât o „moarte”;
c) pentru Dumitru Popescu, libertatea pentru care au
murit oamenii în decembrie ’89, acea libertate mortală a
celor care au strigat: „Vom muri și vom fi liberi!”, e și ea
sancționabilă ironic prin formula „libertate cât cuprin-
de”; el vorbește, după cum se vede, despre libertatea ce-
lor care au murit & a celor care le-au supraviețuit cum ar
vorbi despre comerțul en gros de măcelărie sau tutunge-
rie; insensibilitatea aceasta a lui Dumitru Popescu la su-
ferința & moartea celorlalți e, în fond, o variantă a ceea ce
Eminescu numea „râsul la mormânt”;
d) trecând peste „munții de carne” și celelalte gium-
bușlucuri ironice (cam precare) ale „eseistului”, să mai
observăm că, din punctul de vedere al lui Dumitru
Popescu, postcomunismul înseamnă „viață relaxată, fără
atâta disciplină și muncă, fără programe, obiective, plus
un portofel mai plin” – ceea ce, convers, înseamnă că dis-
ciplina, munca & programele sunt definiția vieții în co-
munism; căderea comunismului ar veni, ni se sugerează
subtextual, din voința maselor de a pune punct muncii &
disciplinei surmenante din comunism; spus mai simplu,
oamenii aceia („groparii”, cum îi alintă el) au murit pur și
simplu de lene & pentru lene.
Restul „eseului” e din aceeași făină. Singurul lucru
demn de menționat ar mai fi glorificarea axiomatică a lui
Nicolae Ceaușescu, pentru a cărui independență față de
Moscova fostul Dumnezeu nu are destule cuvinte de laudă.
www.revistatimpul.ro
128 |
De ce mă indignează „eseul” acesta, ale cărui teze fi-
lo-securiste & filo-ceaușiste sunt de altfel atât de circula-
te în anumite medii (gen România Mare sau Cotidianul),
încât au devenit banale? Ei bine, iată de ce:
1) pentru că apare în România literară, revistă-fanion
a USR, care nu are dreptul moral de a deveni echivalenta
acelor anumite medii;
2) pentru că apare în România literară, revistă în ale
cărei pagini Paul Goma, victimă a Securității, e persona
non grata, dar în care, iată, alde Dumitru Popescu își lăfă-
ie textele filo-securiste pe multe coloane;
3) pentru că apare în România literară, revistă în care
Nicolae Manolescu îi ia la refec pe Andrei Terian & Paul
Cernat, acuzându-i de un gherism imaginar, dând, în
același timp, bun de tipar unor texte de un ceaușism
repulsiv & cât se poate de real.
Așa încât, dacă fostul Dumnezeu mă dezgustă, actua-
lul director al României literare mă dezamăgește enorm.
De ce o fi acceptat prezența unei asemenea abjecții în
paginile revistei pe care o conduce numai Dumnezeu
știe. Nu fostul, să fiu bine înțeles.
Goethe și comunismul
Apoi, în Cultura (nr. 483-484), într-un articol intitulat
„Istorie afectivă: Dumitru Popescu (Dumnezeu) și indig-
narea anti-comunistă”, Alexandru Matei se pronunță și
el asupra textului dezgustător publicat de fostul kultur-
nic. Fără să fie impresionat de pasajele ample în care
fostul Dumnezeu jignește memoria morților Revoluției
& îi înfierează drept „gropari” ai comunismului românesc,
criticul găsește mai potrivit să plece în analiză de la felul
în care fostul Dumnezeu îl înțelege pe… Goethe. I se pare
importantă lui Alexandru Matei acea anume frază a lui
Popescu-Dumnezeu despre Faust, fiindcă „face să vor-
bească un anume stil: o grijă pentru frază care trădează
fetișizarea literarului; un vocabular atent selecționat
pentru a putea fi validat moral, dar și estetic, din perspec-
tiva criteriului autenticității unei trăiri intense, dar deloc
nude; pedala apăsată pe simțirea eului, atât cât să apară
ca o producție cel puțin în parte spontană”. Și conchide
apoi: „în bine și-n rău, el [acest pasaj] realizează, prin
scriitură, o sensibilitate care este cea a României urbane
post-staliniste și care nu-și va atinge apogeul decât după
executarea tiranului, în anii 1990. Istoria României
ceaușiste nu este una de fapte și nici doar una de experi-
ențe traumatice, ci și – cu atât mai greu de urmărit – una
de stil. Așa după cum știi imediat când intri într-un resta-
urant dacă e «comunist» sau nu sau după cum recunoști
un clip din anii ’80, ’90, 2000, există un stil, independent
de opțiunile politice conștiente ale enunțătorilor, care-i
leagă pe atât de mulți dintre intelectualii noștri, încât
aceste opțiuni, atunci când vine vorba de stil – și deci de
simțire – nici nu mai contează”.
Nuanțe & „dezagramente”
Am apreciat dintotdeauna la Alexandru Matei echili-
brul & atenția la nuanțe. De data aceasta, cred că încercarea
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
PRESA TIMPULUI
de a nuanța cu orice preț o situație în care nuanțele sunt
inutile l-a făcut să nu vadă evidența, și anume că e irele-
vant cât de bun comentator al lui Goethe e un om care-și
șterge bocancii pe memoria morților Revoluției. Că e ire-
levant cât de luminat ar fi fost Popescu-Dumnezeu prin-
tre intelectualii comuniști. (Dacă aș ține să nuanțez nu-
anța lui Alexandru Matei, aș zice că nu era deloc luminat
un tip care, printre multe alte chestiuni dizgrațioase, își
avusese rolul în elaborarea acelui Cod al eticii și echității
socialiste din 1974, prin care s-a încercat crearea „omului
nou”. Dar nu vreau să insist, așa că passons.) Că e irele-
vant cât de extraordinar scriitor/stilist ar putea fi fostul
Dumnezeu. (Din nou, dacă aș ține să hipernuanțez, aș
zice că efortul lui stilistic e mai degrabă ridicol & îl duce
la o inadecvare uneori exasperantă – ca, de pildă, în fina-
lul textului din România literară în care numește ororile
regimului comunist „o categorie de dezagremente”; doar
„dezagremente” au fost, prin urmare, și Canalul, și
Piteștiul, și strivirea în pumni a lui Gheorghe Ursu, și
toate celelalte. În unele cazuri, inadecvarea stilistică nu
mai e o eroare stilistică, ci una morală. Dar nu țin să in-
sist nici aici, să trecem și de data asta.)
Ce e cu adevărat relevant e că un scriitor, indiferent
cât de luminat & talentat, jignește memoria unor oameni
care au murit pentru libertate. Inclusiv pentru libertatea
noastră de a nuanța. Sunt și eu un practicant al nuanțelor
& cred că lipsa lor (și a dialogului) a dus la radicalizarea
pe care o constatăm azi. Însă există cazuri-limită în care
nuanțele își pierd relevanța. Putea Popescu-Dumnezeu
să fie luminat ca Georg Lukacs & genial ca Céline – textul
lui e la fel de imund & revoltător (indiferent cât de bun
cititor al lui Goethe ar fi putut să fie). Iar prezența lui în
România literară, asemenea. Aici nuanțele intelectuale &
stilistice sunt irelevante; după cum e irelevant cât de
competent muzical & estetic era Goebbels, de pildă, cu
care Popescu-Dumnezeu a fost de altfel comparat.
De asemenea, nu mă convinge afirmația lui
Alexandru Matei conform căreia „stilul” lui Popescu-
Dumnezeu ar fi ilustrativ pentru „sensibilitatea…
României urbane post-staliniste” și nici aceea că ar exis-
ta „un stil, independent de opțiunile politice conștiente
ale enunțătorilor, care-i leagă pe atât de mulți dintre inte-
lectualii noștri, încât aceste opțiuni, atunci când vine
vorba de stil – și deci de simțire – nici nu mai contează”.
Chiar și în România post-stalinistă exista o pluralitate de
stiluri reciproc ireductibile: relativ monocolor era doar
stilul criticii & literaturii oficiale, în vreme ce scriitorii di-
zidenți sau insubordonați erau cu totul individuați stilis-
tic. Kulturnicii scriau într-adevăr toți la fel, cu aceleași
idei & cuvinte prefabricate, iar Popescu-Dumnezeu nu
face deloc excepție. În schimb, între Paul Goma și
Alexandru Monciu-Sudinski, sau între Ana Blandiana și
Mircea Dinescu, sau între Andrei Pleșu și Dan Petrescu,
de exemplu, diferențele stilistice sunt evidente – scrisul
lor e reactiv & viu și, implicit, individuat ca orice ființă vie.
PRESA TIMPULUI
Popescu-Dumnezeu și comunismul „bun”
Cred că înțeleg de ce este, de data aceasta, atât de
concesiv & inutil nuanțat Alexandru Matei. Spune el un-
deva înspre sfârșit: „Apologia sa, însă, cea a unui comu-
nism românesc «bun», merită cercetată în măsura în care
discursul pe care ea îl apără nu a fost nici unul minor,
nici numaidecât opresiv și nici nu este străin unei anu-
mite mentalități culturale din care își trage seva, de pil-
dă, o anume perspectivă asupra rolului literaturii națio-
nale în formarea unui individ. Deși evidențiat pe vremea
lui Dej, Dumitru Popescu este vârful de lance al comu-
nismului românesc din perioada deschiderii, diferit de
cel de dinainte mai ales prin valoarea conferită factorului
național în dezvoltarea unei republici socialiste capabilă
să iasă din sfera de influență a imperiilor”. Așadar
Alexandru Matei e dispus să treacă cu vederea inciziile
batjocoritoare pe care „vârful de lance” le face pe
trupurile morților Revoluției, întrucât fostul Dumnezeu
ar fi fost ideologul unui comunism românesc „bun”. Mă
întreb ce-ar fi gândit Alexandru Matei dac-ar fi citit
undeva că apologia lui Goebbels pentru un nazism
„bun” sau a lui Mussolini pentru un fascism „bun” (sau a
oricărui alt ideolog totalitar) merită cercetate fiindcă
discursul pe care ele le apără nu e numaidecât opresiv
etc. Cred că ar fi înțeles de la bun început că și acestea
sunt cazuri în care nu încap nuanțe.
De dragul himerei acestui comunism „bun”, Alexandru
Matei e dispus chiar să intre el însuși în zona de risc a
ridicolului; de pildă, atunci când Dumitru Popescu spu-
ne: „În regimul trecut, apologia socială, propaganda poli-
tică nu puteau fi nici măcar contrazise, ceea ce astăzi se
face cu prisosință în cadrul libertății de expresie, care,
alături de inițiativa privată, reprezintă marele și realul
câștig al românilor după 1989”, ei bine, în acest caz, în loc
să se întrebe când anume s-a îndrăgostit fostul șef al cen-
zorilor de libertatea de expresie (ipocrizia lui Dumitru
Popescu e enormă, e ca și cum Rosenberg ar fi denunțat
antisemitismul), Alexandru Matei se declară „foarte seri-
os” cucerit de clarviziunea fostului Dumnezeu în ce pri-
vește judecarea democrației: „Mi se pare, vorbind foarte
serios, una dintre cele mai lucide priviri asupra demo-
crației românești”.
Rezumând: de dragul inventării unui comunism
„bun”, un spirit de regulă alert & vigil precum Alexandru
Matei desfoliază infinite nuanțe & practică un soi bizar
de inferență, plecând de la Goethe pentru a ajunge la co-
munismul „bun”, doar pentru a putea să vadă în Popescu-
Dumnezeu „una dintre cele mai lucide priviri asupra
democrației românești”. Dacă ipocrizia lui Popescu-
Dumnezeu mă revoltă, suspendarea voluntară a spiritu-
lui critic a lui Alexandru Matei reușește ceva mai grav:
mă întristează.
nr. 188-189
| 129
Asentimente
Apoi, într-un alt articol din Cultura (nr. 486),
„«Reabilitarea comunismului», etapa pe țară”, Alexandru
Matei a continuat dialogul nostru, plecat de la oribilul text
al lui Dumitru Popescu(-Dumnezeu) din România literară.
M-a bucurat că Alexandru Matei a venit cu textul acesta
de clarificare; am înțeles mai bine de ce pleca în textul
anterior, „Istorie afectivă: Dumitru Popescu (Dumnezeu)
și indignarea anti-comunistă”, de la citatul despre
Goethe al fostului Dumnezeu: nu pentru a demonstra un
iluzoriu culturalism estet al lui Dumitru Popescu(-Dum­
nezeu), așa cum greșit înțelesesem eu (dar cum aș fi pu-
tut înțelege altfel, totuși?), ci din dorința de a ilustra măr-
cile unui stil dominant în epocă, foarte literaturo-centrist
& calofil. (Că fostului Dumnezeu calofilia îi ieșea, vorba
clasicului în viață, „ca dracu’” e nu mai puțin adevărat.)
În altă ordine de idei, sunt întru totul de acord cu
Alexandru Matei că „Dumitru Popescu, Adrian Păunescu
și Sergiu Nicolaescu au fost adevărați animatori ideolo-
gici și culturali în epoca Ceaușescu”, iar „culturnicii erau
și sunt seci, idioți, plicticoși”. Nu-mi trece prin cap să-l
contrazic nici cu o câtime de nuanță.
De asemenea, sunt de acord cu periodizarea pe care o
face comunismului românesc, care e într-adevăr o succe-
siune de strângeri și relaxări ale șurubului ideologic –
fără să cred însă, ca și el, că „mica liberalizare” dintre
1964 și 1971 este „perioada cea mai asemănătoare inter-
belicului, cultural vorbind”.
Și, în fine, sunt de acord cu el că „nuanța și esența”
trebuie mereu gândite contextual, „ca niște chestiuni de
poziție și moment”. Numai nuanțând în funcție de pozi-
ție & moment putem înțelege de ce un președinte comu-
nist care denunță Pactul de la Varșovia e, până la urmă,
nu un reformator, ci un ultim dictator comunist. După
cum tot numai nuanțând în funcție de poziție & moment
ne lămurim de ce un om care face apologia libertății de
expresie post-comuniste este, de fapt, același fost
Dumnezeu care făcea zob libertatea de expresie & controla
cenzura comunistă.
Pe scurt, cam acesta a fost dialogul meu cu Alexandru
Matei. În fazele ei secvente, discuția s-a purtat între
Alexandru Matei și Paul Cernat, pe subiecte care nu mai pri-
vesc de fapt articolul lui Popescu-Dumnezeu & restaura-
ția neocomunistă.
Concluzie
Cred, așadar, că cele mai importante două polemici
din publicistica literară au fost cea privitoare la starea
criticii azi & cea despre restaurația neocomunistă. Prima
s-a sfârșit prea repede, a doua s-a prelungit până la a evi-
ta subiectul. Dacă despre cea dintâi nu știu sigur dacă se
va mai discuta și anul viitor, despre cea de-a doua pot să
bag mâna-n foc că da. Et pour cause.
www.revistatimpul.ro
130 |
Note despre
Radu Vancu
poezia politică
Marius Chivu, „Politică vs intimitate”, Dilema Veche, nr. 558, 23‑29 octombrie 2014
Cosmin Ciotloș, Surâsul de la Foča, bookia.ro, 21 octombrie 2014
M
ai întâi m‑a uimit, apoi m‑a edificat reacția simi-
lară a lui Cosmin Ciotloș & Marius Chivu față
de ceea ce eu numisem, poate nu prea inspirat,
„poezia politică” a Mirunei Vlada (pe coperta a patra a
recentei și excelentei sale cărți Bosnia. Partaj). M‑a ui-
mit din două motive: mai întâi, fiindcă reacționează la fel
doi cronicari care, de regulă, sunt foarte non‑analogi în
reacțiile față de cărți & poetici (Cosmin Ciotloș fiind mai
„conservator”, Marius Chivu mai „sincronist” – ghilime-
lele implică relativismul & candoarea tipologiei, firește);
apoi, fiindcă reacția lor nu doar că privește același lucru
(conceptul de „poezie politică” & dreptul său ontologic
la existență), ci uzează de același argument modernist al
poeziei qua exercițiu al intimității. Să luăm, însă, pe rând
observațiile celor doi cronicari.
Cosmin Ciotloș spune așa: „S‑a spus că Bosnia. Partaj
ar reabilita la noi conceptul de poezie politică. Dacă un
asemenea refresh ar fi posibil în absolut și dacă aceasta
ar fi fost miza și consecința ultimă a volumului, mă tem
că l‑aș fi dat deoparte fără remușcări”. Și explică: „Pro­
blema ține de «universaliile poeziei» sau, și mai simplu,
de «universul poeziei» (nu știu cum altfel să‑i spun). Cât
de legitim e să tematizezi o catastrofă colectivă și, pen-
tru toată lumea, evidentă? Se prea poate să fiu în contra-
timp cu módele, dar eu, unul, sunt rezervat ori de câte ori
literatura o ia în mod manifest pe drumul lăturalnic al
politicului. A adăuga emoții publice unui mesaj înseam-
nă, de fapt, a împuțina emoția intimă pe care se sprijină,
cel puțin de la modernitate încoace, poezia” (s. m., R.V.).
La rândul lui, Marius Chivu consacră o amplă paran-
teză aceleiași scandaloase „poezii politice: „Și fac aici o
paranteză în care spun că poezia nu documentează nimic,
nu se ocupă nici cu fapte, nici cu prezentări, nu aspiră
la consecințe de ordin social‑politic. Poezia e un strigăt
în sticlă, nu un discurs la microfon. Poezia e introspecție,
nu prospecție. Asta apropo de cei care cred că există po-
ezie politică și exultă la ideea că, în sfârșit, se scrie și la
noi așa ceva. Poezia e politică doar prin existența ei,
prin actul solitar al scrisului și mărturia individuală; po-
ezia nu e politică prin subiect sau prin mesaj – aceasta
este o formă trivială a percepției scrisului transformat
www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2014
PRESA TIMPULUI
în instrument de propagandă și armă de luptă. Mesajul
politic explicit, oricare ar fi el, este cancerul scrisului.
Nu se scrie poezie în numele a altceva decât al propriu-
lui sine” (s. m., R.V.).
„Emoție intimă”, „mărturie individuală” sunt, într‑ade-
văr, două moduri strict moderniste de a înțelege poezia
(contemporane cu Universul poeziei al lui Călinescu, la
care nu degeaba face aluzie Cosmin Ciotloș). Atâta tot
că poezia însăși nu s‑a oprit în modernism, ba chiar a în-
drăznit să fie și altceva decât „emoție intimă” & „mărturie
individuală” de la al Doilea Război Mondial încoace.
Există poeți foarte buni care‑și iau poveștile din intimi-
tățile vulnerate & distruse ale altora, din „emoții extime”,
ca să le numesc așa  – dau exemplul singur, dar super­
lativ, al britanicului Stephen Watts, care a scris cărți în-
tregi & puternice din mărturiile supraviețuitorilor sinu-
cigașilor. Există poeți admirabili care se alimentează din
„emoțiile extime” ale altor comunități distruse; printre
ele, și comunități răvășite de politic. De ce nu ar avea
drept de existență scrisul lor? Doar pentru că intimitatea
lor procesează alte intimități, vulnerate sau distruse de
social & politic?
Înțeleg prea bine repulsia lui Cosmin Ciotloș & Marius
Chivu față de „poezia politică”; vine din macularea na­
turii politice a literaturii în comunism, când a ajuns să
însemne „poezie politică” producția imundă a profitori-
lor & sicofanților de genul lui Adrian Păunescu, Corneliu
Vadim Tudor & alții din aceeași făină. Politicul a confis-
cat atunci natura politică a literaturii, iar ceea ce se livra
astfel nu era în nici un caz poezie politică – care nu în-
seamnă poezia adoratorilor puterii, ci, cu totul dimpotrivă,
poezia marginalilor îngrețoșați de politic și de aberațiile
lui. Așadar, făcând un paradox doar aparent, poezia poli-
tică e întotdeauna poezie antipolitică.
Recitesc, pe sărite și deseori cu entuziasm, din anto-
logia Oxford de poezie latino‑americană publicată acum
câțiva ani, recomandată de un poet de talia lui Billy
Collins drept a must for the poetry explorers. Una dintre
marile lecții pe care cred că le putem învăța de la poeții
latino‑americani e reabilitarea poeziei politice. Ei scriu,
pe viață & pe moarte, politic. (Iar când spun „pe moarte”,
PRESA TIMPULUI | 131

nu exagerez deloc  – unii dintre ei au fost uciși pentru

versurile lor. Dau doar exemplul lui Roque Dalton, unul
dintre prietenii cei mai apropiați ai lui Roberto Bolaño.)
În înțelesul ei originar, poezia politică nu are a face cu
servilismul versificat al sicofanților, ci, cu totul dimpotri-
vă, vine dinspre marginali, dinspre cei care refuză intra-
rea în sistem – și aduce cu sine toată puritatea revoltei &
compasiunii. Fiindcă poezia politică nu e nici doar revol-
tă (ar fi atunci numai poezie anarhistă), nici doar compa-
siune (deoarece compasiunea fără acțiune e perfect inu-
tilă, de nu chiar ușor ipocrită); ea conaturează revolta &
compasiunea într‑un discurs care e în același timp solitar
& solidar. De unde și forța lui paradoxală (întrucât se ali-
mentează din reacția celor slabi).
Spun că m‑a edificat reacția în solidar a lui Marius
Chivu & Cosmin Ciotloș fiindcă și eu, ca poet strict bio-
grafist ce mă aflu, am avut multă vreme aceeași mefiență
& același dezgust față de poezia politică (sau antipoli­tică,
după cum am văzut mai sus). Am trăit și eu, ca și Chivu
& Ciotloș, o vreme în care chiar noțiunea însăși de lectu-
ră politică m‑ar fi oripilat. Nu înțelesesem încă, așadar, că
tocmai marii izolați, individualitățile acute & solipsiste,
sunt cei mai eficienți purtători de sarcină politică, fiindcă
polis‑ul, suferind iremediabil de sindromul  Stockholm,
se îndrăgostește mai ales de cel care‑l respinge. Îl iubeș-
te mai abitir pe cel care‑l detestă. Așa a fost posibilă in-
strumentalizarea politică a lui Nietzsche, de pildă. Sau a
lui Eminescu, de ce nu. Singurătatea lor enormă e jigni-
toare pentru masă – care se vrea sedusă, nu abandonată.
Neîncrederea în „poezia politică” e, cum ziceam, o re-
acție naturală după atâtea decenii de maculare & abuzare
a naturii politice a literaturii; a avut‑o, printre alții, și
Matei Călinescu. Într‑un jurnal din 1974, la un an după
plecarea din țară, autorul notează uimit: „22 iulie 1974. eficiente ca ale nici unui congener român. Decât, poate,
Ce se întâmplă cu mine? Eu, care atâta vreme, scârbit de Dinescu & Mariana Marin. Pe lângă ei, până și Mazilescu
«politic», am nutrit un vis al apolitismului  – și care în pare evazionist.
numele acestui vis am rupt cu România  – încep să am Repet: notele de mai sus sunt ale unui poet strict
reacții și chiar obsesii politice. Dar asta e poate firesc bio­grafist, care n‑ar putea scrie poeme politice nici să‑l
după ce o viață întreagă am fost silit să‑mi refulez sau pici cu ceară. (Aplic soluția lui Amos Oz: am două pi-
deghizez sau «sublimez» în fel și chip instinctele de «ani- xuri, unul pentru literatura mea, celălalt pentru textele de
mal politic»”. Pentru ca, în 1977, peste doar trei ani, să
reacție social‑politică. Nu le pot amesteca nicicum.) Însă,
aibă o asemenea înțelegere a naturii politice a literaturii,
tocmai fiindcă știu că poezia are libertatea de a scrie des-
încât să ajungă să țină chiar un curs despre Politics and
pre orice, apăr și dreptul ei de a scrie despre politică.
the Novel!
Firește, cu toată greața & disperarea aferente.
Ca să închei aceste note, a existat și la noi, în co­
munism, poezie politică reală. Însă nu cea a sicofanților
mai sus amintiți. Ci aceea adevărată & puternică a
Grupului de Acțiune Banat. În vreme ce, să le zic așa,
poeții români de limbă română inventau optzecismul Neîncrederea în «poezia
din spuma textualismului, poeții germani de limbă ro-
mână făceau poezie politică în cel mai pur & dur sens
politică» e, cum ziceam, o
al  sintagmei. Pentru ei, poezia politică însemna expe­ reacție naturală după atâtea
riment & angajare, ca la Brecht  – fără angajare, nu era decenii de maculare & abuzare
îndeajuns de politică, fără experiment, nu era îndeajuns
de poezie. Și le‑a ieșit, le‑a ieșit exemplar, poemele lor
a naturii politice a literaturii.
marginale & anarhiste fiind contondente încă, dure &

nr. 188-189 www.revistatimpul.ro

 Fundația Dakini Divine
Piatra-Neamț
Parteneriate derulate până în prezent
1. Școala cu clasele I-VIII Negrești. Obiectul con-
tractului îl constituie oferirea unor ghiozdane echipate
pentru elevii cu rezultate bune la învățătură, dar cu situ-
ație materială precară.
2. Școala cu clasele I-VIII Dobreni. Obiectul con-
tractului îl constituie oferirea unor ghiozdane echipate
pentru elevii cu rezultate bune la învățătură, dar cu situ-
ație materială precară.
3. Colegiul Sportiv Nadia Comăneci Onești.
Obiectul prezentului contract îl constituie sponsorizarea
prin mijloace financiare a elevei HUMĂ ANA RALUCA
înscrisă în clasa I la Colegiul Sportiv „Nadia Comăneci”
în anul școlar 2012-2013. Sponsorizarea a constat în plata
lunară a contribuțiilor pentru căminul-internat și a con-
tribuției pentru hrană.
4. Clubul Sportiv Ronin, Piatra Neamț. Obiectul
contractului îl constituie susținerea Turneului de Arte
Marțiale UCAME, ediția a II-a, desfășurat în perioada 28-
30 septembrie 2012 la Piatra Neamț.
5. Asociația Pro Destine, Piatra Neamț. Obiectul
parteneriatului îl constituie susținerea unor elevi prin
oferirea unor premii în funcție de rezultatele obținute în
timpul anului școlar.
6. Asociația Club Alpin Reʹvis, Piatra Neamț.
Oferirea unor echipamente de ski necesare bunei desfă-
șurări a antrenamentelor și asigurarea pregătirii sporti-
vilor la un nivel superior, pentru obținerea unor rezulta-
te deosebite.
7. Școala generală cu clasele I-VIII nr. 2, Piatra
Neamț. Obiectul parteneriatului îl constituie oferirea
unor premii pentru elevii cu rezultate excepționale obți-
nute în timpul anului școlar, în diferite domenii. Fiecare
premiu conține cărți, rechizite, alte bunuri necesare pro-
cesului educațional.
8. S.C. Green Top Srl Piatra Neamț. Obiectul par-
teneriatului îl constituie: promovarea activităților de re-
cuperare medicală și conștientizarea necesității gimnas-
ticii medicale în rândul populației; promovarea unui stil
de viață sănătos prin motivarea pentru mișcare fizică
zilnică. Grupul-țintă îl reprezintă toți pacienții care soli-
cită consultații medicale în cadrul Centrului medical
MEDCARE.
9. Colegiul Național „Petru Rareș”, Piatra Neamț.
Obiectul parteneriatului îl constituie susținerea proiec-
telor educaționale desfășurate la nivelul colegiului, la
care participă elevii claselor IX-XII.
10. LICEUL CU PROGRAM SPORTIV, Piatra
Neamț. Obiectul parteneriatului îl constituie achizițio-
narea echipamentelor sportive necesare în competițiile
organizate de Federația Română de Handbal.
11. Scoala generală nr. 2 Piatra Neamț și SC
Telemold Roman (partener media). Obiectiv: susținerea
unui număr de 15 elevi din cadrul școlii menționate în
cadrul unui program after school, pe perioada unui an
școlar (2013-2014). Programul after school a inclus trans-
portul copiilor de la școală, servirea mesei de prânz, ofe-
rirea unui ajutor calificat (profesori și învățători) la efec-
tuarea temelor.
12. Susținere financiară (decontarea cheltuielilor
de spitalizare și a tratamentelor prescrise) pentru diferi-
te persoane fizice care suferă de boli în fază terminală
sau care sunt în diferite stadii de neoplasm.