RUSTY ADRIANA HOLTEI

ÎNGERI FĂRĂ ARIPI

 portret by eugen dumitru
©RUSTY ADRIANA HOLTEI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

HOLTEI, ADRIANA RUSTY
Îngeri fără aripi : scrieri creionate ale unui distrofic / Adriana Rusty Holtei. - Iaşi : StudIS, 2020
ISBN 978-606-48-0556-0

821.135.1

2
 Rusty Adriana Holtei
ÎNGERI FĂRĂ ARIPI
trăiri creionate ale unui distrofic

ediție coordonată
de radu marini

3
•talent

Am reușit! în dubla mea calitate de editor, dar și de scriitor

de umor, să coordonez pașii unui mare talent frumos. Cu un șarm
și o ironie rar întâlnită.
Am reușit să-o conving pe Rusty Adriana Holtei să vină cu
sensibilitatea ei, cu frumusețea omului de la țară, cu harul ei, să vă
pună sufletul ei pe tavă. Cald, plăcut și curat. Ce a luat forma unei
cărți vii, alerte, antrenantă și foarte dureroasă.
Mă uit cu drag la această carte. Despre îngeri fără aripi.
Cartea vieții ei. O carte scrisă cu sufletul despre suflete rănite.
Implicit de soartă, de oameni, de societate. Ea este o carte
document. Despre izolarea unor ființe cu trăiri, cu dureri cotidiene.
Scrisă cu angoase, cu sensibilitatea vieții ei ascunse. De calvar, de
chin, de lacrimi. Probleme complexe ale unui spirit îngemănat pe
nedrept cu boala. Stigmatizat și marginalizat, dar și lipsit de
mijloace și facilități firești ale unui trai liniștit.
Al unei ființe care n-a greșit cu nimic oamenilor și societății.
Este o ființă frumoasă, complexă, caldă, plină de viață. Curioasă,
căpoasă, dar mai ales un om bun. Generos, altruist. Cu o gândire și
cu o percepere a lucrurilor peste așteptări.

5
 O femeie puternică de la țară. Ca multe românce, cu
credință și binecuvântare ancestrală în umor. Umor simplu și
frumos. Ca al oltenilor descălecați pe glia oltenească. Făcută
celebră prin hărnicia lor, dar mai ales a vorbelor de duh. De la
Cilieni de Olt. Rusty a noastră este un om încercat de soartă.
Încă din adolescență a fost diagnosticată cu o cruntă boală cu
nume greu de pronunțat. Dar și de suportat. Distrofia - atrofierea
mușchilor. O boală ce lasă urme în timp. De aceea, acestă carte se
constituie într-un demers al ei pentru viață, pentru luptă.
Cu nepăsarea, cu mentalități retrograde, cu sistemul fără
orizont pentru cei rău afectați de boală asemeni ei, ea reușește cu
ironie, cu mult bun simț, să lupte pentru cauze comune.
Deoarece Rusty Adi Holtei, prietena cuvintelor sensibile, a ironiei,
e o luptătoare.
Ea și al ei soț, domnul Nicu, suferind și el de aceeași boală,
sunt doi oameni frumoși. Pe care îi iubesc. Și-a dorit să se facă
învățător. Sau designer de modă. Nu i-a ieșit. Dar i-a ieșit să fie...
scriitor. Ea, un înger fără aripi. Pentru suflete.
Citind cu sufletul acest jurnal veți descoperi un talent.
Sper să o iubiți și s-o ajutați pe ea și pe cei ca ea. Imobilizați de
soartă într-un căruț. Pe viață. Rusty, te iubesc! Ești o învingătoare!
RESPECT!

•editor marian rățulescu

6
•soarta

În luna mai s-au împlinit 19 ani de când mi-am cunoscut

consoarta. După o perioadă grea a vieții mele, destinul mi-a scos în
cale ființa care avea să-mi schimbe viața radical. Ne-am întâlnit și
cunoscut la spitalul din Vâlcele. Timp de cinci ani am și
corespondat, Adi fiind mult mai iscusită în a așterne gândurile pe
hârtie. Cu timpul, sentimentele au devenit mai profunde, așa că
am hotărât să ne mutăm împreună. În condiția noastră - ambii în
scaune rulante –, Adi mutându-se la mine în Prahova, în viziunea
mea a făcut un act de curaj și totodată îmi dovedea că mă iubește
enorm. După nici un an de conviețuire ne-am cununat. De fel,
este o fire sociabilă, dar nu rămâne datoare la nicio remarcă mai
acidă.
Adi este un om calculat, corect, cu bun simţ, o fire altruistă.
Totdeauna sare în ajutorul celor din jur. Cu puțin timp în urmă, am
citit cu bucurie un comentariu pe facebook, scris de doamna
Răducanu, fostă profesoară, anume că Adi are un suflet special.
Mulțumesc, doamnă, și eu consider la fel! Mă simt norocos să
conviețuiesc alături de o femeie cu un caracter ca al ei.
În perioada când locuiam în Prahova și eram încă în putere,
iar distrofia nu ne slăbise așa mult, ne ajutam reciproc, fie că era la
bucătărie, unde preparam mâncare ori spălam vasele, fie alte
activități, eram unul lângă celălalt. Acolo am trăit perioada cea mai
frumoasă a vieții noastre, sigur că am întâmpinat greutăți, dar cu
multă determinare am reușit să realizăm multe. La Cilieni, deja
locuim de opt ani, timp în care „distrofia” noastră și-a văzut de
lucru, adică ne-a secătuit de puteri. De mult timp căutăm un
însoțitor, dar zadarnic, nu găsim. Un vis de-al nostru era să facem

7
ceva, un așezământ, o fundație, să ajutăm oameni asemeni nouă,
pentru că atunci când nu poți să duci lingura la gură este o
problemă majoră. Oricum, faptul că ne avem unul pe altul ne dă
forță spre ziua de mâine.
Dacă Adi nu era așa determinată în lupta cu viața, matură
în gândire, cum se zice în popor - o fire bătăioasă, nu cred că
reușeam să biruim atâtea greutăți. Nu aș vrea să fiu înțeles greșit,
că ar fi o ființă dură, din contră, are sensibilitate, de multe ori uită
de sine, ajutându-și apropiaţii și nu numai. Este înzestrată și cu
darul de a capta audiența, dar și în a așterne gândurile pe hârtie,
fluent.
Pentru mine, Adi reprezintă femeia care îmi oferă totul,
sinceritate, încredere, stabilitate, nu cred că altcineva ar fi putut fi
în locul ei, ai cu cine purta o discuție, ai cui să te confesezi, o
iubesc așa cum este. Sentimentele mele față de ea nu s-au
schimbat, din contră sunt mai profunde. La începutul relației
noastre îi scriam o poezie, am să citez două versuri:

„Tu erai paiul, eu înecatul

Nu credeam vreodată să mai văd uscatul”.

Eram bolnav, iar Adi a reușit să mă încurajeze și să mă facă

bine. Atunci când îți pasă de cineva și torni balsam, imposibil să nu
ridici acea persoană. Acum, fiecare durere, fiecare problemă
majoră sau suferință sufletească a Adrianei este un pumnal care
taie două inimi. Pot spune, fără falsă modestie, că sunt mândru de
ea. Mulțumesc pentru că ești cu mine. Te iubesc, Adi a mea,
pentru o eternitate și încă o zi, rămâi aceeași luptătoare.

•nicu holtei

8
9
 BINE AȚI VENIT ÎN LUMEA MEA!

NU JUDECA!

LANȚURI AVEM TOȚI, AJUTĂ-NE SĂ LE RUPEM!

•Sunt Buduleasa. Fata aia mare a lui Budu – poreclă din neam venită de la
florile de budulani pe care le purta Tita (tatăl tatălui meu) la pălărie –, aia a
dracu’ de nu-i tace gura nici moartă. Chiar dacă sunt pe căruț. Cu distrofie
musculară de centură. La țară, mentalitatea pare bătută în cuie. Pentru ei sunt
un om pocit, pedepsit de Dumnezeu pentru păcatele înaintaşilor, ale
neamului. Uneori mă pun tagă ca măgarul, că e tare greu să fiu eu, şi am un
talent înnăscut să-mi pun singură piedică. Nu știu ce poate aduce ziua de
mâine, știu că va fi greu, dar mai știu că atâta timp cât iubesc și sunt iubită, nu
am voie să mă las. Cu lacrimi și dureri mergem în doi, împreună, spre mâine.

10
•salut!

E soare și frumos, stau la poartă la umbra unei sălcii și

privesc în jur. Oamenii trec în căruțe, pe biciclete... privesc lung,
atât de lung încât uită să salute. Poate sunt obosiți sau grăbiți...
sau poate să fie din cauză că eu am picioare rotunde? Șușotesc și
privesc, sau poate nu mă cunosc... dar dacă nu mă cunosc atunci
de ce șuşotesc? Poate că dacă ar fi vrut răspunsuri le-aș fi dat și le-
aș fi spus: sunt eu Adriana a lui Budu măritată cu Holtei, ştiţi voi
băiatul ăla din Prahova și el pe căruț care trece de multe ori prin
fața voastră, iar voi îl urmăriţi cu privirea atât de atenţi încât nu-l
auziți când vă salută.
Suntem oameni și suntem pe căruț, iar asta ne face vinovați
că suntem altfel. Nu, nu sunt altfel nici eu, nici el, nici voi, ba mai
mult, am învățat să ne strecurăm fără să vă simțiți voi jenați că ne
vedeţi. Aș vrea să vă zic doar atât... habar nu aveți ce înseamnă să
fii eu, el sau unul ca noi. Să fii tu ăla oricine, care mă vezi altfel, mă
condamni și mă arăți cu degetul, să vii și să fii eu. Să simți durerea
mea când știi că în loc să-ți ajuți părintele tu îi ești povară sau să fii
el (Nicu meu), să plătești niște oameni să te care în brațe printre
morminte doar ca să aprinzi o lumânare la mormântul mamei tale
că tu nu poți merge...
Să fii eu și să vezi disprețul prin ochii mei privind ochii tăi
cum că eu stau și tu muncești, cum că mie îmi vin banii degeaba și
tu te zbați pentru ei... Nu, eu nu stau că vreau, ci că nu pot, aș
munci de dimineața până seara și aș mânca pâine cu apă, dar nu
pot, pentru că eu am o boală ce îmi mănâncă mușchii. Tu bei,
mănânci, te distrezi, iar eu nu te urăsc pentru asta, te admir că poți
face atâtea, pe când eu nu pot nici să-i strâng în brațe pe cei dragi.
Stau și privesc să-mi treacă timpul ăsta așteptând să vină
cineva să mă mute mai la umbră... Fac parte din categoria de
oameni la care „nu pot” este real ca viața, face parte din noi atât

12
de adânc și de atâta timp, încât am învățat să-l ascund sub
zâmbete, iar tu, trecătorule, vii și crezi că râd de prea mult bine.
M-am apucat să scriu să te aduc în lumea mea, iar atunci
când mă vei vedea pe mine, pe el sau pe altul, nu-l mai judeca
pentru că habar nu ai cât de greu îi este să stea drept în fața ta și
să-și ascundă necazul. Scriu că am întâlnit un om minunat care nu
mi-a lăsat neîncrederea să mă tragă înapoi în bârlog. Mi-a întins o
mână și mi-a zis să am încredere în mine și să scriu... și am scris ce
mi-a trecut prin cap, dar cel mai mult am scris pentru tine gânduri,
stări, trăiri creionate, să vezi că și eu sunt om.
Ridici mâna să dai noroc cu mine și te superi că nu fac la fel,
dar nu pot, crede-mă, nu pot să ridic mâna, am o boală și nu se ia.
Așa că, după ce vei citi, poate vei vedea că am fost și eu copil
odată, că am încercat să mă comport ca un copil, neînțelegând
atunci de ce o tanti vecină de peste gard mă făcea pocită sau
vecinul de acum mă invidiază că stau, dar am învățat ceva: dacă
lupți și tragi, chiar și cu lacrimi, dureri, vei merge mai departe și vei
ajunge acolo unde dorești, și nu pentru a demonstra cuiva ceva.
Om sunt și eu, și tu cel ce vei citi sau celui ce-i vei povești despre
mine.
Am făcut, fac și voi face lucrurile pe care le faci și tu, uneori
de două ori mai greu, alteori cu ajutor, dar câteodată doar mă
mulțumesc cu ce pot primi... atât. M-am măritat din dragoste cu
Nicu meu, care este ca și mine, respirăm, suferim, îndurăm, ne
sprijinim și luptăm pentru a fi doi. Un el și o ea care-și duc viața
altfel, care nu vor decât să nu fie judecați și poate o vorbă bună din
când în când. La nivel de țară suntem mulți distrofici, împrăștiați
prin localități, cătune, sate, urâți sau iubiți ne ducem viața cum
putem, uneori târâș, judecați, condamnați pentru vina de a vrea.
Da, vrem să trăim, să creadă lumea în noi și să ne dea o șansă,
exact cum a făcut dl. Rățulescu zicând:
- Băi fată, nu fi năroadă, ia și scrie!

13
 Iar eu am scris, mai împinsă de la spate, mai cu cafeaua pe
post de cric pentru starea de somnolență, mai cu coca-cola în freză
pentru întărire, dar am scris. Cartea e în mâna ta, o fărâmă din
mine stă ascunsă între rânduri sperând să-ți smulgă, dragă omule,
măcar un zâmbet. Că până la urmă oameni suntem toți și la fel
simțim. Poate cartea mea va aduce un licăr de speranță când vei
zice tu că nu mai poți. Vreau să te gândești că undeva în țara asta
sunt eu, el sau altul ca noi, care are nevoie de cineva să vină (de
multe ori plătit) să-i dea o gură de apă sau o lingură de mâncare.
Gândește-te că acel eu, el sau unul ca noi seara stă lângă
omul drag și-l aude cum plânge în neputința lui, iar el, distroficul,
ar vrea să-l cuprindă în brațe să-l strângă atât de tare încât să-i
oprească căderea lacrimilor... dar nu poate, mâinile nu-l ascultă,
nu le poate mișca și adoarme cu aceleași lacrimi în ochi ca și
celălalt, plângându-și neputința, conștienţi amândoi că mâine o vor
lua de la capăt la fel de neputincioși, dar o vor lua și vor lua
sperând până în ultima clipă că își vor fi sprijin unul altuia.
Vreau ca tu, omul care vei zice că nu poți, să știi că POȚI! Ia
exemplul nostru și luptă, nu-ți va fi atât de greu pe cât crezi și mai
ales nu uita cât ești de norocos! Poți oferi îmbrățișări, vorbe calde
și încurajări. Eu de asta am scris, sper să-ți placă și sper să nu uiți
că poate vreodată vei întâlni un el, o ea sau un altul ca noi... nu
uita: nu stă degeaba, încearcă să lupte cu viața clătindu-și ochii cu
chipurile, activitățile și natura din jurul lui. Asta e frumusețea din
jurul lui. Nu judeca! Oameni suntem toți, chiar dacă nu putem sta
toți drepți sau în picioare. Lanțuri avem toți, ajută-ne să le rupem!
O mână întinsă este tot ce vreau... să mă saluți, să nu mă judeci și
să mă accepți... asta sunt eu... Tu cum ești?

•familia holtei - rusty & nicu

14
 • În ritm de melc, încerc să mă țin de căruţa numită viață, trasă de două
furnici numite Holtei... Dar măcar nu ne lăsăm. Noi doi Holtei împreună facem
cât un om sănătos.

15
 INCEPUTURI

Era vară, un 8 iulie al anului 1979 când ai mei aveau să

primească „plocon” de la viață una bucată copil cu ochii mari și
dornic să-și încerce plămânii în noul mediu. Am venit pe lume
dotată cu 4 kilograme și 100 g, că – vorba aia – dacă tot am venit,
am vrut să mă asigur că nu mă zboară vântul la prima adiere.
Deci am fost mare de mică. Din spusele mamei, am fost un copil
mai pretențios, deoarece noaptea le povesteam gângureli și le
împărtășeam din limbajul bebelușilor, iar ziua trăgeam la somn
exact inversul a ceea ce puteam face. Dar nu aveam cum să fiu
exact ca toți bebelușii. Și uite așa timpul a trecut, eu m-am făcut și
mai mare și mai căpoasă și mai cu ambiție.
Suntem trei frați la părinți, eu fiind cea mai „bătrână”, și
uite așa am fost nevoită să-mi dezvolt sentimentele de mamă pentru
că a trebuit să-mi iau în serios rolul de soră mai mare, cred că mai
mult de general, că tare îmi mai plăcea să dau ordine☺! Pe la 6 ani
am avut un accident de mașină, și acum îmi amintesc acel episod:
bunicul a trecut strada să ia apă de la fântâna de peste drum, mi-a
spus să stau locului, dar, ca orice copil cu voință proprie, am
aruncat un ochi în partea dreaptă pe drum și am văzut un tractor,
venea încet, apoi s-a oprit. Mi-am spus hai și, fără să mă asigur și în
partea stângă a drumului, am ieșit în stradă hotărâtă să trec, cel cu
mașina m-a văzut și, încercând să mă ocolească, a tras de volan dar,
să fie treaba bună, văzându-l la rândul meu că vine m-am întors
înapoi și i-am sărit exact în față. Genunchi și coate julite, frică

16
mare a celor care văzuseră totul și o spaimă cumplită – astea au fost
cele urmate accidentului. Am rămas și azi cu frică de mașini și cu
imaginea aceea în minte, când eram plină de julituri și bube... dar,
vorba aia, fuse și se duse, cum ar zice olteanu’! De la acel accident
am început să merg cu piciorul stâng pe vârfuri, mi-am auzit multe
descrieri, una din ele fiind că merg ca o libarcă (adică libelulă), cum
o mai veni și aia?!
În fine, nemaiavând așa ceva prin localitate, ai mei s-au
sesizat că ceva nu ar fi tocmai bine cu mersul meu pe vârfuri tocmai
pe la 11 ani. Așa am ajuns la spital la Corabia, de acolo la Slatina la
Județ, parcă se uitau la avioane, nimeni nu știa ce am, ba mai mult,
un neurolog le-a spus la ai mei că o să mor și gata. Uite că nu am
murit nici măcar de ciudă, dar așa am văzut Bucureștiul.
La București, ce să vezi, biopsie care scoate la iveală o distrofie
musculară. Bucuria celui care, fiind la început de drum în viață, află
că nu moare, dar nici bine nu o să-i fie. După biopsie, ai mei au
aflat de distrofie musculară, boală genetică care te aduce la stadiu
de plantă..., deci ce facem?
Și au făcut, că așa am ajuns la spitalul de la Vâlcele din
Covasna. Ai mei nu mi-au spus nimic din ce aveam, doar că ei nu
au luat în calcul că eram curioasă mai ceva ca o babă și că îmi
băgasem nasul prin hârtii. Văzusem distrofie, dar nu știam ce
înseamnă... aveam să mă lămuresc repede. Odată ajunsă la Vâlcele,
lipicioasă și curioasă, am întrebat pe toți ce au, de când sunt așa, de
ce sunt așa, că na, doar eram cu vorba în gură toată ziulica. Și am
aflat ce este distrofia... și apoi mai înțelege-te cu Adriana, adică cu
mine, nu a mai fost chip să-mi scoată nimeni din cap, că o să ajung
plantă.
Au trecut anii, am făcut 16 ani și, odată scăpată de clasa a
opta, am refuzat total să merg la liceu. Am fost mereu minte ageră,

17
dar și prea căpoasă. Am zis nu și nu a rămas. Pe la 17 ani
corespondam cu Mircea Sântimbreanu încercând să-mi găsesc o
şcoală specială unde să pot face ceva, aveam deja un an de când
stam în casă desenând și scriind zeci de scrisori. Școală nu am găsit,
dar am corespondat vreo trei ani cu Mircea Sântimbreanu și am
făcut mii de desene, rochii, fuste, costume... design vestimentar a la
Adriana.
În anul 2000, ai mei au dărâmat casa să ridice alta, a trebuit
să mă duc la Vâlcele iar, că nu am vrut să stau la neamuri, aveam
patru ani de când stam în casă cu nasul în foi. Am ales Vâlcele, nu
mi-a plăcut dar am reîntâlnit vechi prieteni care în primăvara
viitoare aveau să-mi aducă primul meu căruț. Boala avansase
enorm, iar eu de abia mă mai deplasam.
2001, început de stat în căruț și început de speranță, așa îi
zic eu anului... eram stresul în persoană, supărată și urâcioasă că am
ajuns iar la Vâlcele, îmi plăcea statul cu nasul în foile mele de acasă
și mă enerva că eram la spital, nu mai speram la nimic, vedeam
perechi de distrofici care erau împreună, eu singură, acră și cu gură
mare. Cine să vrea așa ceva?
Și pe mine mă enervam. Într-o zi oarecare, plină de nervi
cum eram, m-am hotărât să nu mai permit nimănui să se uite fix în
ochii mei și eu să plec capul. Nu, am spus «gata domnule», de acum
eu mă uit în ochii primului om pe care îl văd și nu schimb privirea
până nu pleacă respectivul ochii. Așa am făcut, am plecat pe hol și,
hop, dau cu ochii de un băiat pe care nu-l cunoșteam și cât ai zice
țop mi-am priponit ochii în ochii lui și stai așa... și uită-te, Adriano,
hotărâtă, până pleacă el ochii. Omul, întreg la cap, și-a plecat
privirea, iar eu simțeam cum crește inima în mine de bucurie că am
câștigat.

18
 Ce am câștigat? Atunci nu știam, dar eram în al nouălea cer
și mulțumită nevoie mare de mine că de dată asta nu mai fusesem
eu cea care plecase ochii. Nu aveam să știu, că din momentul acela
speranța înflorise în ochii aceia verzi, în care privisem atunci.
După vreo două zile am început să mă întreb: oare ce o crede omul
despre mine, oare o zice că sunt nebună? Eram nebună, dar nu de
balamuc... și am început să-i caut prezența.
Așa a început relația mea cu Holtei și cine se gândea că anul
când eu am ajuns la căruț crezând că-i gata totul, era anul în care
începea relația cu soțul meu. Acum și eu sunt tot Holtei și asta de
vreo 13 ani, bună treabă, nu? Ne-am întâlnit la Vâlcele timp de
cinci ani, de câte două ori pe an. Stăteam câte o lună internați și
vorbeam non stop, cum facem și acum. Cine se gândea atunci că un
scorpion va îmblânzi scorpia? În aprilie 2006 eram la Vâlcele și mă
pomenesc că sun acasă să le spun că mă mărit! Ce? Cum?
Surpriză mare, asta am făcut și, în loc să urc în ambulanța ce
ducea spre Olt, am urcat în aia de Prahova. Deci, am fugit practic
cu Holtei. Doi nebuni în scaune cu rotile, cu o distrofie amândoi pe
cap, fug să se căsătorească. Treabă bună, în mai am ajuns și în
august ne-am cununat civil, așa am început viața în doi, mereu
ziceam că noi doi facem cât unu sănătos.
Vai, îmi amintesc cum făceam mâncare, prima mea ciorbă
de cartofi, a ieșit bună, dar multă, adică o oală plină, dar ce bună
era! Și ce mândri eram! De când am ajuns la Conduratu am stat
amândoi într-o căsuță care avea două camere, căsuța fusese în
paragină ani la rând și Nicu meu o făcuse locuibilă. Fusese în ea
dispensar, aprozar, magazin etc., dar cele două camere mici erau
palatul nostru pe care l-am umplut zilnic cu speranța construită pe
iubire din iubire. Era greu, plângeam uneori, dar ne ridicam
reciproc și din plâns ne promiteam că nu vom renunța.

19
 Și nu am renunțat, după trei ani de stat în căsuța noastră am
făcut cerere la primărie și am luat în comodat un teren, gard în gard
cu căsuța în care stam. În doar un an, cu ajutorul lui Dumnezeu și al
unor sponsori, ne-am ridicat o altă căsuță ca pentru distrofici, fără
praguri, cu rampă, toate adaptate la nivelul căruţului și al nevoilor
noastre. Ne-am comandat un dulăpior la nivelul genunchilor și am
încorporat o plită în el, făceam mâncare și astfel puteam târî oala
sau amesteca în oală cu coatele pe genunchi, nu puteam ridica
mâna. Spălam rufe la mașină, uneori râdeam pentru că nu ne
puteam apleca să băgăm rufele în mașina de spălat și atunci venea
Nicu zicând «vine băiatu» !
Și venea cu o șipcă care avea un cui în capătul ei, șipcă
nelipsită de la Nicu, cu care băgam și scoteam hainele din mașină,
apoi chemam pe cineva să ni le pună pe sârmă. Viață de distrofici,
lacrimi amestecate cu încăpățânarea de a nu te lăsa. Când unul era
jos, celălalt zicea: «hei, sunt aici, hai sus că nu avem timp de
pierdut... eu cui rămân?» Am stat doi ani în noua noastră căsuță și a
trebuit să vindem să plecăm, distrofia avea alte planuri cu noi și,
vorba aia – vrei nu vrei, beți Holtei aghiasmă!
2011, noiembrie târziu, noi plecăm la drum cu duba care ne
duce spre Olt cu tot cu lucruri, mai ceva ca melcul cu casa în spate.
Toată vara împachetasem la cutii și la visuri, încercând să ne
păstram speranța vie. Ne mutam, eram oarecum îngenunchiați de
boală și de indiferența oamenilor dar, ținându-ne de mână și
privindu-ne în ochi ne spuneam reciproc că o să fie bine, suntem
amândoi și tot înainte! Am ajuns la Cilieni, drum lung, dar am ajuns
în casa copilăriei mele... Aici suntem și acum, după opt ani, boala a
avansat mult, iar noi ne încăpățânăm să luptăm, să ne târâm și să
fim doi.

20
 Dimineața, ochii parcă refuză să se deschidă, știind că vine
încă o zi în care vom duce distrofia, ne vom încuraja spunându-ne
că va fi bine, iar seara, când ne punem în pat și simțim că ne iese os
prin os de la stat pe căruț, ne gândim că și azi am reușit să trecem
prin zi! E greu, dar un te iubesc, Nicu meu și un Te iubesc, Adi a
mea face ca orice zi să merite trăită. Uneori este atât de greu încât
ne vine să zicem gata, să renunțăm și să ne odihnim sufletul,
creierul, dar și corpurile obosite și slăbite de distrofie. Suntem doi
Holtei și pentru mine asta contează, pentru că acum ceva timp un
Holtei mi-a arătat că speranța se ascundea în ochii verzi ai unui om
cu suflet minunat. Distrofia nu are leac, niciun medicament nu o
poate opri, dar știu că iubirea îți poate da forța de a te lua la trântă
cu boala, iubirea te poate ridica de jos și iubirea îți poate da un sens
chiar și când crezi că ai pierdut tot! Multe poți pierde din cauza
distrofiei, multe poți câștiga iubind.
Nu știu ce poate aduce ziua de mâine, va fi greu, dar mai
știu că atâta timp cât iubesc și sunt iubită nu am voie să mă las.
Cu lacrimi și dureri mergem în doi, împreună, spre mâine.

21
 DISTROFIE

E dimineață, cred că şapte și ceva, crăcănez un ochi și privesc

prin draperia trasă. A trecut repede noaptea zic, mai ales că ochii
mei au refuzat să facă front comun și să se odihnească. M-am uitat
în noapte spre tavan și nimic, m-am foit cât am putut și uneori am
mai căzut ușor într-un sfert de vis, trezindu-mă brusc de la vreun
pocnit de mobilă sau trosnit de pereți. Se mai lasă camera din când
în când și zău că ar fi păcat dacă nu ar face să ne tresară inima de la
trosnituri și pocneli. Hai că treacă meargă și cu asta. Nu m-a luat
somnul că, na, poate și el s-o fi săturat să stea la program când vrea
„mușchiul” meu și să dea cu subsemnatul doar că mă găsise pe
mine oboseala. Ei, na!
Cine mă mai cred și eu?
Ce, te pomenești că oi fi vreo marcă renumită de chiloți.
De unde, sunt fata aia mare a lui Budu - poreclă din neam venită de
la florile de budulani pe care le purta Tita (tatăl tatălui meu) la
pălărie –, aia de nu-i tace gura nici moartă. Acum, de când se mărită
cu Holtei e a lui Holtei, dar tot la Budu stau și uite așa nu putu să
scape de ea. Și, cum zisei, crăcănai cu o lene mai mare ca mine un
ochi spre geam și cu urechea ciulită ascultam să văd dacă trece vreo
maşină, ceva, că doar nu eram nici cu chef de sculare, dar nici
dornică să încep o zi după o noapte albă. Gata, s-a dus somnul și
dacă pe mine mă ia mâncăriciul de piele și trebuie să mă scol s-a
dus și somnul lui Holtei, cine poate sta lângă cineva care se foiește?
Nimeni....

22
 Greu să o iau dimineața din loc, dar tot zic: «Nicu meu
dormi?»
Dă-i la mama un bip să vină... De ce să vină? Mama practic
este macaraua noastră, fără ea sau un om care să ne ajute, cucu și
pupăza ridicat, noi nu putem, suntem distrofici. Trimis bip, venit
mama și dă-i și luptă cu focul dimineața, că spre ziuă te cam strânge
pielea de la răcoare, iar eu chiar terminasem o răfuială cu un
tremurat care nu m-a lăsat să dorm mai deloc peste noapte. Frig în
cameră nu a fost, doar că aveam eu de împărțit niște socoteli mai
vechi cu niște frisoane de frig. A făcut mama focul și m-a ridicat în
fund, mi-a dat picioarele la marginea patului și ia-o târâș, Adriano,
tâc, tâc către capătul patului spre wc. Știu că pare ciudat, dar noi
avem wc-ul în cameră, am tras țeava pe sub parchet și așa am
scăpat de o grijă. Peste wc avem un fel de scaun la nivelul patului,
să ne putem muta (încă) singuri prin târâș. Imaginează-ți că stai la
marginea patului și să poți ajunge unde ai treabă, te lași pe sold și
pe mână și, prin smucituri centimetrice, reușeşti să te duci unde te
împinge nevoia, că, na, dacă e musai, musai să fie. Ajungi pe wc și
stai că nu te grăbești să te dai jos, ce ai înnebunit?
De unde, viteza a murit la noi de mult, ce atâta grabă, ia-o
încet că faci riduri, iar noi vrem să rămânem tineri și frumoși, dar
crezi că putem? Ai ghicit, nu rămânem nici tineri și nici frumoși, că
imediat apare sindromul sprâncene în ochi, nervii se apucă să joace
tontoroiul în capul tău și s-a dus starea de bine. Ești mâncat și ziua
de-abia a început... și tâc, tâc, încerci să te ții cu dinții de fărâma de
putere ce ți-a mai rămas. După o oră în care ai făcut viraje stânga,
dreapta, aplecări, forțări și blagosloviri să-ți poți ridică nădragii,
oftez și de oboseală, dar și de bucurie că am scăpat de primul pas de
distrofic din zi, echiparea și ajunsul pe căruț.

23
 Partenerul de zi. De zi cu zi. Între timp, în ora asta de stat la
„citit ziarul”, mai face omu’ una, alta, dar lasă că e prea pe personel
și trecem peste.
Acum e rândul lui Holtei, hop în șezut cu aceiași tehnică
numită „ridicat de mama” și hai cu hei-rup-ul și cu tâc, tâcul spre
partea opusă a patului pe unde m-am ridicat eu. Avem traiectorii
diferite, dar aceiași destinație. Odată ajuns la marginea patului,
Holteiul meu așează sub picior o pungă să poată avea spor la mutat
tot prin aceleași smucituri centimetrice. Se târăște 10 cm, îl ridică
mama un pic de umăr și mâna se mută înainte, iar Holtei se ține
după ea până la destinație, adică un metru mai încolo. Mai răzbate
din când în când câte o înjurătură printre dinți la adresa pungii de
cadouri de sub șold, că parcă ieri aluneca mai bine. Eu, de pe
margine, urmăresc fiecare mișcare și respir în același ritm cu
Holtei, concentrare mare că, la orice gest, fie el cât de mic și banal
cum ar fi o ameţeală uşoară, se poate duce în cap direct jos.
Nicu înaintează încet, dar cu spor, pe marginea patului, iar
eu, cu căruţul, îl „flanchez” ca, în caz de căzătură, să aterizeze
măcar pe mine, să-i fie căzătura ușoară, fără mâini sau picioare
rupte. Din când în când aud: mergi mai în față! Și înaintez dând
timid de roatele căruţului meu, căruț la fel de rablagit ca mine.
Și gata, Holtei a ajuns la destinație, mama îi pune un scaun taburet
lângă picior, apoi, în continuarea taburetului, pune căruțul înfrânat.
Holtei schimbă direcția și se ghidează tâc, tâc pe mâna stângă
pentru a se putea muta pe taburet. Nu are cine să ne ridice pe sus, e
greu, așa că lungim fiecare mișcare pe care o facem cât putem.
Odată ajuns pe taburet, flancat la dreapta de pat și la stânga de
căruț, începe același dans ca al meu pentru ridicarea pantalonilor.
Fiecare centimetru de pantalon tras pe sub noi este o bătălie

24
câștigată. A mai trecut o oră, dar pantalonii sunt ridicați și Nicu pe
căruț, am reușit și azi să trecem fără evenimente etapa de dimineaţă.
E aproape 11, ne punem să mâncăm și încet-încet reușim.
Dacă e zi de dus la toaletă (vreo treabă mare prin plan) ne uităm la
ceas, e trecut de 12, musai să o luăm iar cu mutarea spre wc, în plan
invers și cu aceleași mișcări, cu atenție și cu răbdare alunecăm ușor
prin alte două ore în care am încercat să reușim... Să nu cădem, să
fim bine și să nu ne lăsăm răpuși de oboseală. Mă uit la ceas, e
patru și-mi spun: „mai am vreo cinci ore până ajung în pat. Aș vrea
să-mi dau cu mâna pe față, să-mi alung îngrijorarea celor cinci ore
lungi, dar nu pot ridica mâna, așa e distrofia. Dar nu ne plângem,
avem cu ce ne ajuta, avem „scule” – un băț cu un cui în cap, o
sârmă îndoită, o sfoară... și chiar avem cu ce!
E seară, Nicu meu se poziționează lângă același taburet
pentru a se muta de data asta în pat. Mama e prezentă, îi mută mâna
ca de obicei și Nicu, „cățel pe treabă” (adică concentrat la mișcări),
o ia spre pat. Parcă e mai ușor acum, când știu că a mai trecut ceva
minute, mă încurajez singură în ciuda durerilor de coloană pe care
le avem amândoi. Dar tot înainte, reușeşte să ajungă pe pat Nicu
meu și, pe aceeași pungă, ușor, ușor, se trage spre colțul lui de pat.
Își așează un colac sub șold (pe care îl umflă noaptea să prevină
durerile ce pot apărea de la stat în aceeași poziție) și, în jur de şapte
seara, reușeşte să se întindă. Între timp, mama mi-a ținut căruţul și
cu puținul efort din dotare am reușit să mă trag pe pat. S-au împărțit
pijamalele, iar noi le-am prins deja pe ale noastre.
Luăm telecomanda la înnebunit, post după post, poate găsim ceva
să ne uităm; slabe șanse, dar, din vorbă în vorbă, timpul trece și e
nouă și ceva, o chem pe mama, sunt deja pe marginea patului, aș
vrea să mă grăbesc, mă doare atât de tare coloana... mai am puțin și

25
sunt în pat. Îmi ridică mama picioarele în pat și o iau încet către
pernă, ajung, mă așez și refuz să mă mișc.
E bine când ești întins, dar mai am câteva mișcări și sunt
gata. Ne învelește mama, apoi, de la picioare către cap, face pilota
sul. E cald în cameră, iar când se va răci la noapte o vom putea
împinge noi cu bățul înapoi. Nicu își leagă sfoara de colțul pilotei,
iar dacă se va dezveli, sfoara îl va ajuta să tragă pilota să se
învelească. Am rămas fără mușchi, asta înseamnă distrofie, și
fiecare zi e o luptă, dar o ducem, că vrem, nu că putem. O ducem,
că luptăm să putem, iar seara să zicem: gata, am mai trecut și prin
ziua de azi, iar mâine – curaj găină că te tăi, sau ura și la gară... că o
luăm de la cap. Asta înseamnă să fii distrofic.
2001, în sfârşit îmi dusesem fixul la îndeplinire, îmi
postasem ochii mari în ochii lui Holtei și avusesem prima mea
„bătălie” imaginară, bătălie din care ieșisem cu privea sus și
mândră tare că și altcineva plecase ochii în fața mea. Încă din a
două zi rotițele din capul meu începuseră să se învârte într-o
direcție neprevăzută, și mă întrebam: oare ce o crede despre mine?
O zice că sunt nebună?
M-am pomenit făcând un lucru pe care nu-l luasem în
calcul, se pare că bucuria mea se transforma în curiozitate.
Mereu am fost omul care era mai solitar, căutam
singurătatea ca să nu găsesc scandalul, pentru că era imposibil
să-mi ţin gura dacă o anume situație cerea și părerea mea.
Am coborât, ciudat, deoarece eu nu ieșeam în curtea
spitalului, era primul an în care mă aflam în căruţ. Uram căruţul şi
mă uram pe mine că eram în el. Mereu îmi aduceam aminte că mă
jurasem odată că eu doar moartă voi sta în căruț. Și cam aşa şi era
din punct de vedere social, sentimental, comunicaţional – eram cam
decedată. În ciuda acestui disconfort numit căruţ, mă pomenesc
coborând cu liftul. Mulți s-au mirat, nu mi-a păsat, aveam o misiune

26
care cerea de urgenţă răspuns. Holtei nu se afla în curte, erau doar
alte cunoștințe care mă cercetau care mai de care în felul lor.
Evit să dau replici tăioase, chiar dacă aveam un soi de
mâncărici la limbă, eram în elementul meu, răspunzând acid, dar
mă abţin, coborâsem pentru răspunsuri, nu pentru „împunsături”
copilăreşti. Pe alea le puteam avea și pe holurile întunecate şi reci
ale spitalului.
Aştept, văd cum se coboară Holtei şi mă gândesc:
- Ce fac acum?
- Cum intru în vorbă?
Greu la deal cu boii mici şi cu mine pe post de vizitiu,
eșecul spre direcția gard apărea în gândurile mele.
Dar să vezi, Dumnezeu ţine şi cu amărâtul (în cazul de faţă
eu) şi văd cum Holtei se îndreaptă spre mine.
Răsuflu uşurată și totodată devin nervoasă.
Gaşca pleca în localitate și, odată cu ei, şi Nicu al meu.
Am schimbat câteva cuvinte ....
Nu cred că mă credea nebună.
- Ce bine, zic.
- Mergi sus? mă întreabă Nicu.
- Cine, eu? întreb ca un cap sec, mirată.
Eu, să merg sus? Mie nu-mi plăcea să ies din salon,
darămite din curtea spitalui?
Mormăi printre dinți:
- Să văd pe cine găsesc să-mi împingă căruţul!
Curtea spitalului s-a golit rapid, fiecare cu gaşca lui a luat-o
care încotro spre a-şi face ziua mai frumoasă.
Spitalul era situat între dealuri, între Braşov şi Sf. Gheorghe.
O zonă care pe atunci era superbă. Dealuri împădurite cu copaci,
iar de la spital pleca o alee superbă, unde castanii şi brazii te făceau
să-ţi doreşti să poposeşti ore în şir pe băncile ce păzeau ca martori
marginea acelei alei și vegheau odihna trecătorului rămas împietrit
la frumuseţea locului, la izvorul care se auzea trecând
bolborosindu-şi gândurile și la cântecul păsărilor care ne încântau

27
cu limbajul lor de prin frunzele copacilor. O încântare să stai şi să-ți
lași gândul să danseze cu ochii în minunata imagine care te ţinea tot
într-un extaz la vederea locului. Am plecat cu Buni (bunica unui
copil, şi el internat) în „sus”, spre Apemin (locul unde se îmbutelia
apa minerală din localitate), venise până la spital să ia ceva din
salon și cum a intrat în curtea spitalului a dat cu ochii de mine.
- Şi tu ce stai ca cloța aci? Că toţi sunt acolo la umbră,
numai tu ai rămas ca cloța aci! Mă duc până sus și vin şi te duc eu.
Zis şi făcut, nu puteam comenta, chiar dacă nu prea era în
obiceiul meu să ies, dar îmi doream să mă duc, ceva mă îndemna să
mă duc.
Plecând din curtea spitalului, am putut să admir locul,
liniştea şi frumusețea, dar, deodată, Buni zice:
- Vezi, şi tu stai acolo singură!?
- Păi, nu avea cine să mă împingă, zic.
- Şi ai zis la cineva?
- Nu.
- Atunci cine să ştie că tu vrei să mergi dacă nu vorbești?
Buni era o femeie dintr-o bucată, avea multe greutăți pe cap,
dar nu te lăsa la greu. Și nici pe noi nu ne-a lăsat.
Urcând încet, l-am zărit pe Holtei într-un grup mai mare de
prieteni din spital şi zic:
- Hai să mergem acolo sus!
- Păi, cum, credeam că numai George al meu e nebun de
vrea acolo, dar, ia uite, parcă ai fi mă-sa, zice Buni. Te duc, ce să-ţi
fac…!
- Bagă-mă acolo… şi i-am indicat locul de lângă Nicu.
Odată ajunsă, încerc să mă integrez în discuţia despre
asociația distroficilor musculari, care îşi avea sediul acolo.
Urmau alegerile, iar cei doi candidați îşi expuneau strategia şi
încercau să convingă fiecare cât mai mulți handicapați să-i voteze.
Nu mă interesa, nu vroiam să fiu trompeta nimănui și mă enerva la
culme să văd cum persoane care mă ignorau şi nu mă băgaseră în
seamă mă salutau şi îmi vorbeau de la suflet. Jalnic, nu-mi plac

28
pupătorii în cur şi nici linguşitorii, şi, deși nu venisem de mult, mă
gândeam cum să spăl putina mai repede. O văd pe Buni că pleacă
cu George și îmi face semn că vine şi după mine. Eram undeva în
pantă şi mă gândeam că dacă la deal e mai greu când ai distrofie, la
vale e musai să aluneci uşor, deci puteam să mă duc singură
altundeva, dar cât mai departe de politicienii ăștia pârâți care
încercau să ne convingă de moartea căprioarei. Deci, uite drumul,
Adriano, ia-o ușurel la vale până nu scoți vreo perlă pe gură și ți-i
pui pe toţi în cap.
Cu planul făcut, zic:
- Eu o iau uşor la vale, vine cineva după mine?
Bineînțeles, eu mă gândeam la Holtei şi, trecând printre
privirile cruciş ale celorlalți, am început să cobor de acolo de unde
mă dusese Buni şi unde era platforma unui restaurant de odinioară
numit Izvorul Roşu. Şi du-te, Adriano, la vale cu picioarele târâș pe
post de frână, că, Doamne fereşte!, nu aș fi vrut să mă văd cu
roatele în sus în izvorul ce-şi vedea de treaba lui curgând liniştit la
vale. Trag cu coada ochiului şi văd cum în urma mea venea Holtei.
Zic:
- Taci, că-i bine!
Până la Alimentara de mai jos m-a ajuns și Nicu şi Buni care
comenta:
- N-ai mai avut răbdare, să vin după tine?
Râd şi nu mă supăr, îmi plăcea Buni, şi uite-aşa am ajuns la
Alimentară, la o masă, toți patru, eu, Holtei, George şi Buni.
De atunci, George s-a lipit de noi doi și ne zicea „mămica şi tăticu”,
şi aşa am rămas până ce George s-a stins din viață la vârsta de 15
ani, parcă.
Vorbeam zilnic și ne apropiam mai mult, parcă un fir
invizibil ne lega şi ne făcea să vorbim ore în șir. Mereu eram o
grămada de doi. Într-o zi, pe hol, Holtei îmi zice:
- Nu putem să fim împreună!
- De ce?
- Pentru că nu putem, eu sunt bolnav și o să mor.

29
 - Dar ce, eşti Nostradamus? De unde știi?
- Ştiu eu!
- Nu te cred, ai analize ceva? Ţi-a zis vreun medic?
Și nu l-am crezut, ba, mai mult, i-am promis că o să ne
vedem chiar şi peste patru ani! Şi ne-am văzut, am corespondat
săptămânal, am vorbit la telefon și ne vedeam odată la 5-6 luni când
ne internam la Vâlcele.
Era primăvara lui 2006, era luna mai şi eram la Vâlcele, iar
o prietenă ne propune să mergem la Mureș, să stăm ceva pe acolo.
Sincer, mi s-a ridicat părul în cap când am auzit. În viața mea nu
plecasem altundeva decât la Vâlcele. Mă îngrozea gândul că nu voi
putea să mă descurc singură, acasă mă ajutau ai mei, la spital erau
infirmiere, deci, ce e de făcut? Şi am făcut, am riscat şi am plecat
cu Holtei al meu la Mureș, unde am stat o lună jumate. Aici, Holtei
m-a cerut de nevastă și am acceptat, că doar nu era să zic nu după
ce mai adusesem eu vorba în trecut să ne mutăm împreună, iar
Holtei îmi zicea:
- Adi, dacă mai deschizi subiectul acesta, eu nici nu mai
vorbesc cu tine, nici nu-ţi mai scriu.
Bine, zic, dacă o vrea Dumnezeu aia, să vezi că o să se
întâmple... şi s-a întâmplat.
Nicu al meu plănuise ca, o dată ajuns în Conduratu, în vara
anului 2006, să se mute de unde sta mai spre centrul satului, unde
era o clădire abandonată, clădire veche care fusese de-a lungul
timpului aprozar, dispensar, lăptărie... etc. Două cămăruțe care,
privite din afară, păreau dovada tristeții şi nepăsării. În aceste două
camăruțe s-a mutat Nicu al meu, singur; schimbă ușă, geamuri,
încarcă și tencuiește, pune-ți lucrurile într-o căruță și apoi mută-te
cu speranță într-o viață în doi.
În toamna lui 2006 ne-am întâlnit din nou la Vâlcele și am stabilit
că cel mai bine plecăm împreună primăvara viitoare. Venea frigul şi
nu avea cine umbla să-mi mute dosarul de handicap dintr-un județ
în altul. Zis şi făcut, 27 aprilie 2007, ne „îmbarcăm”, eu şi fratele
meu, spre Vâlcele, venise ambulanţa şi eram tare stresată.

30
Nu spusesem nimănui de planul meu cu plecarea la Nicu.
M-am urcat în ambulanță cu inima strânsă că cine știe când voi mai
reuşi să-i văd pe ai mei. Plecam la vreo 400 km de casa părintească,
doar eu şi Holtei, habar nu aveam ce ne aştepta. El deja locuia de
aproape un an singur, îl ajuta băiatul de 14 ani al femeii care avea
să ne ajute după ce eu aveam să ajung acolo. A trecut repede luna
de stat la Vâlcele, iar eu trebuia să-i anunţ pe ai mei că aveam alte
planuri. Stăteam în fața telefonului fix din curtea spitalului, nu
aveam curajul să sun şi gândurile mă măcinau mai ceva ca o moară.
Aveam stomacul strâns, dar tot trebuia să sun:
- Alo? a răspuns tata.
- Da.
- Ce faci, tată?
- Uite, pe acasă, voi când veniți?
- Hai să-ți zic ceva...
- Zi, mă îndeamnă tata.
- Ce ai zice dacă mă mărit?
Şi pauză pentru ceva timp în care am stat cu ochii închişi, nu
se mai aude nimic, linişte deplină.
- Tată, mai ești acolo?
- Sunt, mă...
- M-ai auzit ce am zis?
- Da… Faci ce vrei, ce să-ţi zic eu?
Şi se închide telefonul, nu-mi vine să cred, niciun urlet,
morală, țipăt... Zic:
- Taci, că e bine, şi așa eu fac ce vreau.
Peste două ore sună telefonul în curte.
- Marancea, la telefon, zice un bolnav care răspunsese.
Mă mir. De ce eu? Răspund:
- Da.
Era bunica.
- Ce-i ziseşi, fă, lu’ tat’to de nu mai vorbeşte nimic?
- Cum, nu mai vorbeşte!?

31
 - S-a dus şi s-a culcat în duba de la mașină şi nu mai zice
nimic. Ce-i ziseşi?
- Că mă mărit!
- Faci ce vrei, fată, că zici că ați înnebunit la cap.
Şi tronc, iar se închide telefonul.
Plecăm împreună cu aceeaşi ambulanță spre Prahova, Nicu
se urcă în față, eu în spate, dar rămân pe căruț, iar Nicu nu ştie
lucrul ăsta. El credea ca eu sunt pe scaun, ancorată bine să nu cad.
La curbele de prin Valea Prahovei, căruţul meu se lasă pe rotilele
din spate, riscând să mă duc cu roatele în sus pe scara ambulanţei...
Mă lăsam cu toată greutatea pe partea din faţă a căruţului, să nu mă
răstorn, iar din când în când strigam din spate:
- Se dă căruţul cu roatele în sus!
- Ce?
- Căruţul se ridică de roatele din față!
- Lasă, că nu are nimic, zicea Nicu sau şoferul, fără să ştie
că eu sunt pe căruț.
La ieşire din Azuga mi s-a rupt filmul, am leşinat şi
kilometri întregi nu am mai avut grija drumului şi al răsturnatului.
Mi-am revenit la intrare în Ploieşti, la Metro - vedeam Metro în
depărtare. De aici, drumul avea să fie şi scurt şi fără peripeții.
Ne apropiam de Conduratu, drum de ţară, troncănit și pietre care
loveau scutul maşinii.
- Aoleu, unde am ajuns?
Ştiam că era drum asfaltat și dintr-odată eram pe drum de
țară, ceva nu era în ordine şi Nicu sigur nu mă minţise. La sosire am
aflat că şoferul o luase pe drumul scurt, pe câmp, să salveze trei
kilometri. La coborâre, observ zeci de copii, suiţi pe gardul şcolii, şi
oameni la bar, că doar venise nea Nicu. „Bucuria” mea să se uite
lumea la mine ca la urs, eu, care plecam noaptea de acasă cu
ambulanţa, să nu mă vadă lumea, eram acum în plină zi în centrul
satului, cu zeci de ochi ațintiți asupra mea. Ce-i de făcut, Adriano?

32
 Dă-te jos! Şi tocmai ce văd că vin de la bar trei inși, pune
mâna fiecare şi, după o tentativă de a mă duce în cap, mă văd pe
pământ. Oboseala drumului și starea de nervi m-au facut praf. Zic:
- Acu’ e acu’... Începe o nouă viaţă.
La 400 km de casă, fără ajutor şi fără a şti măcar pe cineva
în afară de Nicu.
Încet, încet, ne-am făcut rostul nostru şi, din patul de o
persoană, prelungit cu o scândură ca să fie mai lat, ne-am făcut pat
pe măsură, ne-am luat covoare, cuverturi şi tot ce ne-a trebuit.
La început aveam pe jos folie de izolat, iar când ne întorceam cu
căruţul folia se deplasa, iar cimentul trecea pe roți şi de acolo direct
pe pantalonii noştri. A fost un început de relaţie în doi cu sprijin pe
ambii Holtei şi la fel merge şi acum.
Ne-am căsătorit civil în 10 august 2007 şi de atunci suntem
doi Holtei... și asta e tot ce contează.
Mă gândesc cu drag la căsuţa noastră, două camere mici
care au permis la doi distrofici să facă lucruri mari pentru ei.
Să cuprindă în două camere mici ceea ce mulți nu pot găsi într-o
lume mare.
Sună telefonul și mă trezesc buimacă din somn.
Ochii refuză şi ei, ca de altfel tot organismul, să accepte faptul că e
dimineață. Parcă aș mai trage un pic ora înapoi, ca o plapumă
călduroasă, să mă ascund sub căldura ei şi să mai lenevesc un pic,
doar un pic... Dar ceasul sunase cu un scop, nu era încă prea lumină
afară, dar trebuia să o chemăm pe mama să ne bage focul. Se făcuse
răcoare peste noapte și, cum suntem certați cu frigul, fiecare zi
începe cu duduit de lemne și cărbuni în sobă. Sunt oarecum obosită,
nu am dormit bine deloc, am visat-o pe bunica și asta nu-mi dă
pace, mă tulbură și mă face să mă gândesc la multe! Dar, încet,
încet, se adună şi toate simțurile și în „scârțâit” de oase mă ridică
mama în șezut. Cu voie sau fără voie, trebuie să o iau în viteza
melcului spre margine, încurajată de trosniturile şi duduitul
lemnelor din sobă. Un fior îmi trece prin tot corpul și parcă aud
pilota din dulap cum îmi amintește ce bine era acum câteva minute,

33
când mă lăfăiam ca un pui de găină în penele mamei lui. E clar,
frigul nu e de mine, dar în ultima vreme parcă nici sculatul de
dimineață nu mai este ce era. Acum este acompaniat de „au
piciorul”, „mamă, ce doare coloana”... Mă ridic și nici nu reușesc să
fac bine ochi, că vine tata la ușă si zice:
- Sun-o pe Neli, că îi curge lu’ mă-ta sânge din nas.
- Cum îi curge sânge din nas?, întreb speriată în timp ce
inima parcă se oprise.
Sun la Neli, habar nu aveam ce să-i spun și mă gândeam
dacă mă întreabă ceva, ce să-i zic? Ştiam doar că îi curgea sânge
din nas, atât! Neli nu răspunde, era încă prea de dimineață, așa că
sun la doamna doctor cu vocea tremurândă, în speranța că îmi va
răspunde.
- Alo, vă rog să mă scuzați că vă deranjez.
- Nu-i niciun deranj. Ce ai pățit?
- Mamei îi curge sânge din nas și nu ştiu ce să fac..., mă
bâlbâi eu încercând să-mi păstrez controlul, chiar dacă simţeam
că-mi fuge pământul de sub picioare.
- Păi, şi cum? I s-a pornit așa, brusc? întreabă doctoriţa.
- Eu... nu știu, dar îi curge și ce să facă?
- Vezi dacă ai o fiolă de Etamsilat, pui pe nişte vată și o
bagă în nara din care îi curge sânge...
- Nu, nu am. Să sun la ambulanță?, întreb eu, parcă
aşteptând să-mi zică ceva care să mă liniștească și să-mi confirme
că nu-i nevoie.
- Măi Adriana, să apese tare pe nara din care îi iese sânge și
să nu intre în panică. Se mai întâmplă, la problemele dumneaei, dar
să țină mai mult apăsat, iar dacă nu se oprește chemi ambulanța.
- Așa fac... Şi nici nu ştiu dacă i-am mulţumit doamnei
doctor înainte să închid telefonul.
Totul mi se părea ireal, îmi răsunau în cap cuvintele „chemi
ambulanța”. Lacrimile îmi inundă imediat ochii, neputința se simte
mai prezentă ca oricând, iar eu nu ştiu ce să fac. Sunt în pijama,
focul dă să se stingă în sobă, iar teama mă face să repet:

34
 - Dă, Doamne, să fie bine, te rog, să fie mama bine.
Ca ultimul străjer ce s-a așezat cu puțina-i putere între
neputința noastră, cu tot cu boala ei, mama luptă la propriu cu
propria-i boală să ne „târască” pe noi prin fiecare zi în parte spre a
ne duce spre ziua de mâine. Mama e singurul om care simte și
trage, care rabdă şi suferă și care nu se vaită că îi este greu.
Fiecare avem o mamă, dar nu fiecare mamă are grijă de două
persoane cu handicap grav, iar doi din cei trei copii ai ei sunt în
căruț cu rotile. O văd pe mama și plâng, uneori lacrimile nu se văd,
dar îmi ard sufletul ca niște torțe aprinse, martore ale durerii de zi
cu zi. Frica îmi terorizează gândul și paralizez de teamă când văd că
mama nu se simte bine. Acum sunt într-unul din acele momente în
care frica urlă și împrăştie în mine sentimente de disperare.
Ce facem? Cum ne ajutăm?
Apelez la cumnata care îmi direcţionează pantalonii până la
genunchi, de aici, încet, încet, îi pot trage pe mine. Animă focul în
sobă, iar eu reușesc cumva să mă aşez în căruț. Tremur. Dacă o fi
nevoie de Salvare? O fi mama mai bine? Deşi se afla la doar trei
camere distanță, îmi era imposibil să ajung la ea... Îmi vine să urlu
atât de tare, că poate așa ruga mea va ajunge până la cer, până
dincolo de nori. Doamne ferește să pățească mama ceva, ea este
ajutorul nostru.
Reușesc să ajung lângă sobă. Nicu este tot în pat, se pare că
azi va sta în pat, că nu vrea să o mai încarce și el pe mama cu
efortul de a-l ajuta să se ridice. E greu sa fii distrofic, tot ce faci
realizezi prin ceilalți, cu ajutorul lor; ne-ar fi imposibil să ne
descurcăm singuri. Mama este în egală măsură mâinile, picioarele
și speranța noastră. Gândul că vom apela din nou la Salvare mă
duce cu gândul la vara trecută, când, rămaşi acasă cu părinţii,
mamei i s-a făcut rău, atât de rău încât a ajuns în trei zile de patru
ori la Urgență. Eram în căutare de om prin localitate, vroiam să-l
angajăm la primărie pe post de însoțitor. Am dat anunț pe facebook,
am vorbit la primărie, am pus anunț la dispensar… Nimic.
Avusesem totul, acum nu mai aveam nici măcar puținul ajutor pe

35
care ni-l oferea mama. Era dimineață, 2 iulie, și noi ne trezisem la
șase, cu noaptea în cap, nu de alta, dar așteptam pe cineva să treacă
pe la noi și, cum mama este cardiacă şi se mişcă încet, zic să nu o
zorim, că și așa face zilnic efort cu noi. Pe la nouă eram gata,
spălați, îmbrăcați, numai buni de aşteptat musafiri... Vine mama și
zice, aşa, pe un ton să nu ne sperie:
- Adi, vezi că mă reped până la dispensar, la doamna doctor.
- De ce, sar eu repede, părându-mi-se dubioasă vizita asta.
Mama nu e genul de om care să se vaiete, duce ca măgarul
toate poverile pe care i le pune viața în cârcă şi rabdă mai ceva ca
un câine în lanț.
- A, stai liniştită, am văzut aseară că am urinat un pic de
sânge și...
- Și nu ai zis nimic, mă, mamă? Cum adică, de aseară... şi abia
acum spui?
Sun speriată o rudă, să o ducă la dispensarul comunal și
încerc să gândesc pozitiv, că și eu pot gândi pozitiv, dacă intru în
panică... Minutele se scurg rapid şi nu trece mult timp până ce
mama apare cu trimiterea în brațe către Urgențe la Caracal.
Deja coșmarul meu prindea contur şi mă sugruma, simţeam o
gheară în gât care nu mă lăsa să respir.
- Mă reped, Adi, până la Caracal, hai că vin repede.
Doamna doctor zice să mă duc preventiv, zicea mama, parcă albă
ca varul și mai speriată ca mine.
A venit ruda foarte repede... Acum, ce să mai aştepți
musafiri, practic eram legați de mâini și de picioare și nici nu
puteam să sun să anulez vizita, din moment ce omul era pe drum,
aproape de noi, şi venea din colţul celălalt al țării. Cu inima cât un
purice, am trecut şi peste vizită, cu telefonul în mână tot aşteptam
veşti de la mama... Oare ce o face? Cum o fi? Ce o avea?
I-au făcut o perfuzie şi i-au dat drumul. Seara, ne-am băgat
la culcare cu ajutorul soru-mi care venise de la oraş să o aducă pe
mama acasă, urmând ca a doua zi să plece. Sora era gravidă în șapte
luni... Am adormit într-un târziu, iar mama s-a văitat toată noaptea

36
de dureri crunte. La patru dimineața pleca iarăși către Urgențe, de
data asta cu sora, cu mașina… Şi iarăși i-au facut o perfuzie și i-au
dat drumul acasă. În toată această perioadă continua să urineze
sânge. Ca distrofic, să știi că singurul tău ajutor este în spital, este
ca şi când te-ar urca cineva pe un bloc de zece etaje și ți-ar da
drumul jos, în cap... Să te faci praf, că şi aşa eşti un om mort, dacă
nu ai ajutor. Nu te poți ridica din pat, nu poti funcţiona, nu poți
exista. Atunci am reluat tema căminul sau azilul cu Nicu.
Trebuia să luăm măsuri pentru că, dacă nu găseam pe cineva, nu
aveam de ales. În situația noastră e imposibil să te descurci, şi aşa
ne era greu să ne descurcăm cu mama, fără ajutorul surorii sau al
nepoţilor care se mutaseră la oraș. Ce facem? ne întrebam printre
lacrimi. Cineva ne promisese că ne ia la Alba, la căminul lui...
Dar eu refuz gândul, refuz ideea şi nu vreau să discut... Nu acum,
nu mâine şi dacă se poate niciodată, zic, dar realitatea părea că mă
contrazice cu dovezi și fapte, iar eu refuzam să cred că nu vom găsi
chiar pe nimeni care să vrea să lucreze cu noi...
Mama a revenit acasă, albă ca varul și fără vlagă, de parcă
viața se scurgea încet, încet, din ea. Priveam și nu credeam.
Dani, sora mea a mai rămas să ne mai ajute încă o seară, poate
mama avea să fie mai bine mâine. Da’ de unde…! Nu era nici ora
unu în noapte când am chemat ambulanța. Mamei îi era rău şi se
îndrepta iarăși spre Urgență la Caracal, de data asta într-o stare mult
mai gravă. Plâng în pernă fără să mă vadă Nicu, dar ştia, căci îl aud
oftând. Aş fi vrut să mor, iar viața mea să se ducă la mama. Nu era
corect, îmi tot ziceam „Nu-i corect, Doamne, nu-i corect...”
Ambulanța înainta pe drum spre Urgență, iar sora mea în urma ei.
Vine dimineața, iar realitatea crudă era că noi rămăsesem în
grija nepoţilor de 10 şi 12 ani. Noroc că ne mai putem târî mai ceva
ca râma pe patul acesta, iar ei ne pot ajuta. Rămân toată ziua în
pijamale și astept un semn de la soră, să vedem cum e mama.
Atât conta, mama, nu mai conta că eram varză și cu nervii praf, sau
că trebuia să ne descurcăm cu doi copii, mama trebuia să fie bine şi
să se întoarcă acasă. Mama are probleme cu subţierea sângelui, cu

37
colesterolul, are valvele de la inimă aproape înfundate și nu trebuie
să facă deloc efort sau să se streseze. Am început să mă simt
vinovată, oare nu era așa din cauză că făcea efort cu noi?
Oare nu eram un stres mai puțin pentru ea dacă nu eram aici?
Căminul să fie soluţia? Nicu al meu încearcă să mă convingă că
asta este singura soluţie. Nu suntem nici în zona unde oamenii să te
ajute, nici în aia în care oamenii să te privească ca pe unul de-ai lor.
E greu, dar e adevărat, nimeni nu vrea să lucreze la handicapați.
Este o rușine să-ţi câștigi un ban cinstit? Lumea judecă şi nu ține
cont de lacrimile vărsate în pernă sau de depresia care dă târcoale
mai să pună gheara pe tine. Cică, ai bani şi dacă ai pretenția să vină
să „te şteargă la cur” să dai euro, tată, nu glumă, şi dacă nu ai...
mori!
După amiază sună telefonul. E Dani.
- Alo, suri, pe mama o internează pentru câteva zile să-i facă
nişte analize, zice soru-mea. Parcă din tonul ei m-am mai liniştit şi
eu. Nu mâncasem nimic, dar ne descurcasem cu cei mici să
ajungem în siguranță pe căruț. De aici era mai ușor. Puteam învinge
foamea încă puţin, dar chiar şi cu nepoţii aproape tot aveam mai
mult curaj decât dacă eram singuri. Cel puţin avea cine să-mi ridice
sticla de apă la gură, să pot bea apă!
Zilele treceau, iar eu mă apropiam de ziua mea de naştere,
aveam să fac 40 de ani, nu-mi doream decât să mor, simţeam că nu
mai am putere să trec nici de ziua pe care o trăiam. Nicio speranță
nu-mi făcea lumină în gânduri și niciun plan nu era în mintea mea.
Ştiam că nu vreau să plec la un cămin, dar la fel de bine ştiam că
ajutorul mamei, ţinând cont de boala ei, va fi din ce în ce mai mic.
Să te apropii de 40 de ani şi să te simți bătrân, neputincios şi uitat,
să nu-ţi doreşti mai nimic - nu era decât rezultatul acelor zile din
acel an care parcă mă împiedica să ajung să schimb prefixul la 40.
Când esti distrofic îţi doreşti sănătate pentru cei din jur, să
poţi exista şi tu, îţi doreşti ca ei să fie bine, să poată avea grijă de
tine, îţi doreşti să le faci cât mai uşoară munca, să nu se

38
îmbolnăvească, îţi doreşti să... şi uite aşa uiţi de tine, sunt ei și
nevoile lor, iar tu ești acolo că ei încă mai pot, de aia.
La noi se ajunsese în faza cu „nu prea mai putea mama”, iar
gândul căminului mi-a făcut nopţile albe, rugându-mă pentru un
singur lucru: să mor. Aveam în sfârşit ocazia să ating pragul celor
40 de ani, să-i înfrunt și să-i întreb: De ce așa? De ce în genunchi?
De ce? Dar niciun răspuns şi multe lacrimi. Nepoţii şi Nicu privesc
neputincioşi la zbaterea celor 40 de ani care, de furie, dădeau să-mi
sară din piept și să zică „gata!” Asta îmi şi doream, să se termine o
dată! Lună după lună, zi după zi, clipă după clipă, aşteptasem să fie
mai bine, să treacă şi să vină o speranță, un om care să ne ajute şi să
rămânem acasă, să nu plecăm la cămin. Să rămânem acasă. Dar nu
venise nimeni, pe cine întrebam nu era interesat, cu carte de muncă
sau nu, nimeni nu vroia să vină la noi. Au venit doar cei 40 de ani
trişti și mai plini de amărăciune ca niciodată.
Dani plecase dimineața să vadă dacă o externează pe mama,
măcar apucasem cu o zi înainte să-mi cumpăr un tort de ziua mea.
Nici măcar nu știam dacă mama îmi va fi alături. Ea să fi fost bine,
că restul nu mai conta. Și, cum stam amărâtă și aşteptam să sune
soru-mea, tocmai ce văd că se deschide ușa şi în prag apare mama
cu un buchet mare de flori! Erau pentru mine, de ziua mea, şi nu, nu
uitase, de fapt era primul lucru pe care îl făcuse când se externase,
se dusese la florărie pentru că eu îmi doream flori de ziua mea,
multe flori, şi asta am primit. Ochii îmi jucau în lacrimi, mama era
cu mine şi măcar era bine.
Acum mă văd din nou nevoită să plâng şi să-mi aduc în
minte cuvântul cămin. Ne dădusem termen până pe 29 septembrie,
să aşteptăm un semn, un om care să vină să ne ajute. În caz contrar,
aveam să plecăm departe, la un cămin. Fix pe 29 septembrie a venit
dintr-o localitate învecinată o fată. Speranța a înflorit în sufletele
noastre repede. Am vorbit, părea că ne placem reciproc, dar doar
părea, pentru că am uitat că de fapt nimic nu înverzeşte toamna, nici
chiar speranța. Totul se pălește toamna și cade. Aşa şi la noi, dar eu
tot nu am vrut la cămin. Se apropia iarna, aveam să alegem să

39
intrăm în iarnă bazându-ne pe ajutorul mamei, riscam mult, dar am
zis hai, că - vorba aia - nicăieri nu-i mai bine ca acasă.
Acum este ianuarie, frig afară, iar noi mai dependenţi ca
oricând de mama, iar mama are din nou probleme. Plâng și îmi fac
griji, dar se pare că totuși mamei nu-i mai curge sânge din nas,
hemoragia s-a oprit, iar teama a revenit. Plâng, nu mă pot abţine şi
îmi este ciudă că mă vede şi mama și tata. Iar Nicu mă priveşte
neputincios din pilotă. Azi a fost nevoit să stea iar în pat şi mai
plâng şi pentru că până la urmă tot la un cămin cred că ajungem.
Azi am scăpat cu o sperietură, dar mâine, dacă pățește mama ceva?
Om să-l angajam nu cred că găsim. Nimeni nu vrea să fie văzut cu
handicapații. Vine vara și probabil iarăși ne vom gândi că, fiind și
mai rablagiți de boală, cine ne va ajuta dacă nu vom mai putea?
Acum încă ne mai târâm și asta este încă bine, dar mâine? Mâine nu
se ştie al cui va fi, nu sperăm în minuni, poate că, la cât de rea e
lumea, şi minunile s-au terminat... Dar noi, noi ce facem? Poate
cineva să ne ajute? Ajutor!, ajutor!, strigăm de multe ori în noapte
către cer, apoi tot noi zicem „Ştii ceva, Doamne, mai bine ajut-o pe
mama ca să ne mai poată ajuta măcar o zi... Şi încă o zi... Cât s-o
mai putea. Apoi, apoi nu mai știu, probabil vom plânge dacă nu ne-
om fi transformat deja în fântâni arteziene, vom face o poză în care
ne vom da fericiţi şi vom primi multe like-uri de apreciere, că, na,
cine vrea să vadă oameni nefericiţi în poze. Şi, cu toate like-urile în
brațe, vom adormi într-un final udând perna cu aceleaşi lacrimi cu
care s-a obişnuit deja.

40
 GÂLCA

Au trecut cam toate sărbătorile, iar eu ce puteam face decât

să-mi umplu timpul cu scrisul, iar ţie, moşule, capul cu gândurile
mele. Moşule, sunt ca vremea de nehotarâtă, uneori am impresia că
tot ce fac este degeaba, că mă bălăcesc ca porcul în balta de amintiri
în care îmi ţin creierul plută. Când esti distrofic şi prinzi rădăcini pe
lângă sobă, fără prea multe preocupări, fugi rapid printre gânduri,
alunecând mai ceva ca pe ghetuș și, hop, săniuța gândurilor se
plimbă pe unde are ea chef. Moșule, hai să-ţi povestesc despre ce
înseamnă să fii distrofic și să te mai căptușească tanti soarta şi cu o
operație pe după cap, că na, așa mai te învârți și tu prin alte cercuri
de oameni. Mai bine zis acuşica, că parcă fuse ieri, vreo cinci ani
când se învârti Iohannis de primul mandat la președenţie, ştiu că
trebuia să votăm, făcusem ochi mai de dimineață, să nu ne prindă
ăia cu urna mobilă cu nădragii traşi pe jumătate în sus. Şi, cum îmi
făceam eu freza a la mine, dar mai cu băgare de seamă, așa ca
pentru vot, văzui o gâlcă lângă urechea mea. Deci, hopa gâlca, dar
uite că nu i-am dat atenție, putea să mai stea și nebăgată în seamă,
că na, era doar o gâlcă. După câteva zile îmi sare iar în ochi, de data
asta mă mănâncă limba și îi zic lui Holtei:
- Cred că am o gâlcă după ureche!
- De când?
- De săptămâna trecută, dar nu cred că e ceva rău, zic eu -
pui de doctor pârât cu şcoala făcută la Budu (porecla noastră din
sat) pe bătătură.
- Să sunăm la doamna doctor, zice Nicu.
- Pentru atât? Ne facem de râs, ce-i zic, că am o gâlcă?

41
 - Adi, îi zici că ai o gâlcă la gât, că doar nu-i zici că ţi-a ieşit
în cur, să te faci de râs.
- Bine, sun. Şi am sunat!
Şi dă-i cu antibiotic şi antiinflamator o săptămână, gâlca
relaxată, fără niciun stres, se lăfăia pe lângă urechea mea.
Deci, ciuciu șanse să dispară. Na-ți-o frântă că ți-am dres-o,
Adriano, că gâlca era relax total. Aşa că am luat gâlca la purtător pe
corpul din dotare, cu sau mai mult fără chef și du-te să pozezi gâlca,
unii se duc cu curca, eu cu gâlca la ecograf, exact ce-mi lipsea, dar
îţi place sau nu, bea, Adriano, aghiasmă. Nu mă omor, frate, după
plimbările cu maşina, mi-a fost urât toată viața încercarea asta de a
te îndesa cineva într-o mașină. Te aranjezi şi tu, îţi bagi cearșafurile
în pantaloni (maieuri,bluze) şi, când ajungi lângă mașină, să vezi
modă! Te ia unu de mijloc, te lipeşte de el și încearcă să te ridice de
pe căruț ca, în răsucire, să te poată nimeri cu fundul pe marginea
scaunului, nu iese mişcarea de fiecare dată, dar tu, amărâtul, te
mulțumeşti că nu eşti pe jos, si dă-i iar, hei-rup, și trage, apoi
împinge şi ridică câte un picior, ia-o pe ușa șoferului și trage de
betelia de la pantaloni, oftat, înjurat, dă-i și trage, ajungi cumva să
te vezi şi pe scaun în mașină, te uiţi în oglindă şi îți dai seama că de
când ai plecat din casă ai făcut deja o oprire pe la un stilist, că ai și
altă freză, dar parcă şi hainele stau altfel. Şi când ridici pe una ca
mine de 1,80 m este o întreagă poveste, nebunie curată!
Odată ajunsă în mașină, hai spre ecograf. Zis și făcut!
Gâlca sta fără probleme în glanda parotidă, îşi găsise acolo culcuș,
avea mâncărică pentru că era racordată la vasele de sânge și nu
putea fi scoasă cu una, cu două, de acolo. De la ecograf am aterizat
la chirurg, care mi-a „ameţit” gâlca, tot împingând-o pe acolo, apoi
la dentist. La dentist îmi zice că trebuie să-mi scot cariile, aoleu,
zic, toate?
- Păi ce, te-ai atașat de vreuna şi vrei să o păstrezi?
- Nu, zic, dar întreb şi eu, așa, de fentă!
- Vezi că dai colţul dacă nu le scoţi!
- Adică mor, mă dau eu deşteaptă.

42
 - Ai toate șansele.
- Mare pagubă, zic, dacă mor eu, parcă s-ar face gaură în cer
şi nu în pământ!
- Te duci şi le scoţi, e cel mai bine.
- Aşa fac, dar acum încotro o iau cu gâlca?
- Spre maxilo-facială, la Craiova.
- Vai, mamă, dar cum sună, sigur nu e vreo mâncare nu?
- Programare la secţia de maxilo-facială.
- Făcui pe treabă, zic, halal pricopseală pe capul meu, barem
nu a căzut vreun loz, ceva, câștigător, am o gâlcă care mă freacă
cum vrea ea. Numai când auzi denumirea nu te duci nicăieri de
lângă sobă. Și aşa am ţinut-o cu nu mă duc până într-o seară când
am avut un vis ciudat. Dimineața aveam parcă altă pornire.
Era decembrie şi când mă gândeam la frigul de afară numai de gâlci
nu-mi ardea mie. Când pui în acelaşi loc un distrofic și cu ceva ger
iese prost pentru distrofic, cum am dat de frig cum ne-am lins pe
bot şi de puţina putere pe care o mai avem. Ţin minte că m-am
culcat pe „nu mă duc” şi m-am sculat pe „vedem”. Am visat, de
fapt pot jura că de fapt nu dormeam, că mă pusesem să dorm pe
marginea patului şi, când să adorm, văd lângă patul meu un copil de
vreo 12 ani îmbrăcat în cămaşă albă, că stătea şi îmi zicea:
- Dă-te mai încolo.
- Nu ai loc, îi zic.
- Dă-te, să pot sta și eu.
- Nu ai loc, nu vezi că sunt pe marginea patului?
- Dă-te... şi m-a împins, băgându-se la spatele meu.
M-am trezit tare speriată, simţind împunsătura din spatele
meu. Aveam acel copil în ochi. Mă trezesc și nu stiu exact ce zi
este, aveam sentimentul că este vineri şi mă pomenesc vorbind cu
soru-mea şi cu Nicu:
- Vezi, dacă îmi venea ieri ideea, te puteai duce azi să-mi
iei de la doctorul de familie trimitere, să mergem luni la Craiova.
- Şi nu mă duc, zice soru-mea. Mă duc mâine.
- Mâine e sâmbătă, zic eu, unde găseşti medicul?

43
 - Mâine e vineri, aşa că bine zici, şi luni am plecat...
Mamă, ce ciudă îmi era că mă păcălisem singură, era joi, iar
eu, să scap de morala lor cum că nu vreau să mă duc, mi-am luat
țeapă pe mâna mea. Dumnezeu nu a fost țigan și nu m-a ajutat să
mă faultez singură, deci ia gâlca şi hai la drum din nou, de data asta
spre Craiova. Aşa am aflat eu că glanda mea se lipise atât de tare de
gâlcă încât aveam să le scoatem pe amândouă. Bună treabă, am
fugit de scos măsele şi am ajuns la cuțit cu scos glanda parotidă şi
gâlca. Ce să-i fac, o scot, că variante nu mai sunt. Mă apăsa o vină
cumplită deoarece, înainte să-mi apară gâlca la vedere, îmi dorisem
atât de tare să mor şi să scap de toate încât iaca, scăparea era prin
cuţit. Poftim cultură de orez, dacă ceream și eu ca omul ceva bun,
măcar un ecler, că-mi plac teribil, sigur se găseau câțiva care să-mi
zică: „Ai grijă la ecler, că faci curul mare”. Acum riscam să mi se
umfle capul şi să-l fac mare şi asta doar că mă mâncase pielea să-mi
doresc ce nu trebuie. Cine caută găseşte, aşa şi eu!
Urăsc spitalul pentru că sunt distrofică, pentru că, deşi eşti
amărât ca vai de tine, nici nu-ţi dai seama cât se poate adânci
amăreala, decât dacă ai ajuns într-un spital. Şi am ajuns pentru o
internare de o zi, nici măcar nu am încăput cu căruţul pe ușa de la
baie sau între paturi, pentru a mă muta soră-mea în pat, aşa că
prima noapte am stat tot în căruț şi din când în când mai ațipeam cu
capul pe ghidon. Două zile şi o noapte am stat în căruț, ore în care
am amorţit de nenumărate ori, am avut dureri de coloană şi picioare
umflate la greu, o bucurie, ce mai! Am cu ce mă lăuda... M-am ales
cu o programare la operație în ianuarie, eu şi gâlca nu mai puteam
de fericire, ea că urma să-i ia glanda, eu cu gândul la frig, mutare în
maşini şi stat prin spital, deci, bucurie ca pentru moartea speranței.
Timpul a trecut repede şi iar sunt la drum spre Craiova, eu şi
porcul de Crăciun ce ne mai „bucurăm” cu gândul la cuţitul de la
gâtul nostru, speram totuși să nu fi avut soarta porcului. Am făcut
internarea cu capul sus pe criteriul „curaj găină, că te tai”, mă văd
la Craiova cu soră-mea. Nu tu emoţii, nu tu frică, doar determinare

44
să revin repede acasă la Nicu meu. Dar, să fie treaba bună, am stat
vreo două săptămâni la spital.
Ajunsă la operație, mă uit la anestezist, curgea apa de pe el
de ziceai că pe el îl operau, iar eu eram un fel de martor băgător de
seamă pe acolo. Zic:
- Stai liniștit, domnu’ doctor, o să fie bine. Mi-am adus
gâlca din dotare şi vreau să o donez, aşa că staţi fară grijă, că nu am
de gând să mor.
Mai tare curgea apa pe doctor şi nervozitatea îl determina să
facă ture prin încăpere, doamne, ce stres pe bietul om, îmi ziceam
aşa, ca pentru mine. Să scape de o grija în plus, doctorul mă
întreabă:
- Câte kilograme ai?
- Cine, eu? Habar nu am, cine să mă cântărească cu căruţul?
- Păi, şi eu cum ştiu cât anestezic bag?
- La ghici, zic şi eu ca prostul din fundul curții.
- Adică? întreabă doctorul şi mai nedumerit.
- Aproximativ, luăm o greutate între 65-70 kilograme şi
mergem pe 70.
Şi îi zâmbesc. Zău dacă nu-mi venea să-l iau în brațe pe
doctor şi să-l încurajez. Zic:
- Hai, domnu’ doctor, că nu am de gând să mor, dar aveți
grijă cu anestezia, că eu mă trezesc repede. Nu-mi place să dorm
ziua şi am scârmoteli dacă mă văd ziua în pat, deci, dați-i bătaie, să
terminaţi repede operaţia, că nu dorm mult, garantat.
M-au anesteziat rapid pentru că nu vroiam să-mi amorțească noada,
nu pot sta pe spate mult din cauza coloanei strâmbe, şi am trecut
rapid de la un caz simplu de parotidă la o întrebare de genul:
- Cum te intubez eu pe tine dacă nu poţi sta pe spate?
Dar, cu Doamne ajută înainte, i-am lăsat să-mi taie glanda și
să mă scape de gâlca-problemă care mă scosese de la hibernare.
Când coseau la operaţie m-am trezit, simţeam cum bagă acul şi cos,
chiar i-am întrebat dacă nu cumva au terminat. Nu le-am văzut
figurile, dar nu cred că erau prea încântați şi plini de fericire; cum

45
să te întrebe pacientul dacă ai terminat de cusut? Au terminat de
cusut cu mine ținându-i de vorbă, apoi m-au parcat în salon cu
rugămintea să stau culcată. Da, vezi să nu! Stai pe aci că bagă pui,
ai văzut berze iarna şi pe Adriana să stea ziua în pat? Nema, exclus!
M-am enervat la culme că nu se mai terminau picăturile din
perfuzie. Nici nu trecuseră două ore de la operație şi eu eram moț în
vârful patului, fără amețeli, fără dureri sau fără gură strâmbă, căci
de la operația asta riscam paralizia nervului facial, nerv care se afla
sub glanda parotidă şi dacă era ciupit un pic rămâneam cu jumătate
de față în service, la recuperat. Mamă, ce de tânguieli auzeam în
jurul meu, toţi aveau dureri, eu nu, şi s-a împrăștiat, nene, vestea
repede în spital că la mine era altfel, vedeam infirmiere râzând, la
fel și asistentele care veneau, doctori rezidenţi. Zic: hopa, stai că
ceva nu a ieşit conform planului! Şi i-am zis unui doctor:
- Bag seamă că eram trecută pe pomelnic la morți.
- A, nu. De unde ideea?
- Păi, nu am văzut atâta lume bucuroasă că mă vede, de când
mă știu!
- Sunt și ei bucuroşi!
- Păi, nici eu când mă văd în oglindă nu mă bucur aşa de
tare că-mi văd moaca.
Sigur se făcuseră împărțirile, iar eu am rămas printre vii ca
surpriză, nu? Deci, nu tu durere, nu tu nimic, toţi sufereau ca după
operație, eu nu, şi-mi ziceam în gând: „Taci, că plecăm acasă!”
Vezi să nu, mi s-a desfăcut operația, ața proastă, medicul idiot, că
doar îi zisesem să-mi spună ce să-mi cumpăr, el nu, că are de toate,
și a avut pești prăjiți, că ce-i mai plăcea să-și facă freza!
Şi acum stai, Adriano, cu ditamai tăietură belită, ața s-a rupt
și ciuciu să mai coasă pielea din nou. Vreo câteva zile mi-au bibilit
şi curățat cu betadină, marginile de piele necrozată de la operație,
practic se înnegrea şi, ca să nu se infecteze, o tundeau. Treabă bună,
nu? Cu voie sau nu și mai ales cu fața albă ca varul, soră-mea lua
notițe, că doar ea avea să mă doftoricească când ajungeam acasă,
lucru pe care l-a şi făcut vreo lună și ceva. Şi zilele treceau şi noi tot

46
în spital şi, când credeam că-i gata şi plecăm, le-a venit, nene,
marea idee de a face o cusătură de susținere la cusătura existentă
rămasă pentru a împiedica descoaserea totală a operaţiei.
Cine a mai pomenit să te duci cu operația la însăilat? Le-am şi zis:
- Am venit să-mi faceți tiv la operație, să o însăilați!
Deci, să vezi şi să nu crezi prin câte poate trece un om şi
câte poate păţi.
Ai adormit, moşule? Hai că te las, dar nu te face prea comod
că revin repede, sunt ca râia. Dacă nu m-ai crezut până acum, uite
că depun eforturi mari să te conving.
Hai pa, cu drag eu... ştii tu, Holtei.

47
 RUGĂMINTE

2006, deja trecuse vara și tot nu mă obişnuisem cu gândul că

luna în care stătusem cu Nicu al meu la Țigmandru în Mureş
trecuse de mult, iar noi eram de acum fiecare la casa lui.
Nu-mi place deloc sentimentul și, înverşunată, cerşeam cerului să
se deschidă ușa şi să apară Holtei! Bineînțeles, ușa se tot deschidea,
dar Holtei nu intra, rămâneam cu ochii pironiți în gol și cu oftatul
oprit tocmai în tocul ușii. Se mai găsea câte un „binevoitor” să-mi
zică:
- Acum ce mai ai?
Ce să înțeleagă olteanul ce-i şofranul?
- N-am nimic, ete, mă uit lung, că-mi place!
Dar eu îl vroiam pe Holtei şi atâta, că de restul, caramele, ce să zic!
Mai venea baba și mă mai întreba:
- Ai, fă, ai mai vorbit cu băiatul ăla?
- Cu care? mă dau eu în vorbă, de parcă era coadă cu cei cu care
vorbeam...
- Cu Nicu, zicea baba şi continua:
- Tu ascultă 'ncoa la mine, că e băiat bun, să nu te puie cineva să-l
superi că tu când vrei, pui pe fugă omu’!
- Mă lași, babo? Tu așa mă știi pe mine? Nu ştii că sunt fată bună?
- Da, bună ca curu’ de castravete!
Ce să mai zic, oftam iar și-mi vedeam de gândurile mele,
acolo era totul frumos, iar eu parcă nu mă mai simțeam ca o
buruiană la umbra gardului.
Venise toamna, vorbeam în fiecare sâmbătă cu Nicu meu la
telefon cam 25 de minute, nu de alta, dar pe atunci telefoanele fixe

48
nu erau cu nelimitat în orice reţea, iar de mobil nici gând, de unde
atâta tehnologie la Cilieni în vale?! Aveam telefon fix, cablu şi
televizor color, păi aveam cu ce ne lăuda. După ce venisem pe la
final de iulie din Mureș, Nicu s-a dus să vadă căsuţa în care
plănuisem să ne mutăm amândoi, ca doi handicapați viteji ce eram.
Odată ajuns la faţa locului, dezastru cu miros de igrasie şi șobolani!
Două cămăruţe părăsite în centrul satului aveau nevoie de cineva
care să le scoată din impas, pereţi scorojiţi, igrasie, geamuri, ușă...
Pereţii ţipau la propriu că le cade tencuiala. M-a sunat dezamăgit:
- Adi, e de rău! Nu ştiu dacă se poate face ceva, să mai
vorbesc cu primarul?
- Cât de greu este? Chiar nu se poate renova?
- Știu și eu? Nu ştiu, miroase și urât și este și mult de lucru...
- Nu dai înapoi, rişti şi vedem ce iese. Trebuie să iasă bine.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, Nicu meu a putut, cu bruma de
11 milioane, a încărcat cele două cămăruţe, le-a pus ușă, geam, a
turnat ciment pe jos. Treabă bună, mai ales că doi prieteni i-au dat o
mână de ajutor mai mult pe degeaba. Și Nicu şi-a luat inima în dinți
și mutat a fost cu gândul că în primăvară vom fi doi, și am fost.
Cum ziceam, a fost o toamnă ploioasă şi s-au pornit ploile de ne-au
dat palpitații la inimă până şi în ziua de azi, când ne aducem
aminte. Ploua şi ziua și noaptea, mocănește, mărunt, așa ca să poţi
turba de nervi. Căsuţa nu avea scări, era la nivelul scărilor să putem
intra noi şi ieşi cu căruţurile. Cu cât ploua mai mult, cu atât apa
urca și se apropia de pragul de lemn al casei. Nicu era îngrijorat, iar
eu muream de ciudă că risca să se pomenească cu apa în casă.
Mă mustra conştiinţa că doar eu îl convinsesem să se mute singur,
eu eram singura vinovată și cum bine îmi amintea baba:
- Dacă nu ţi-ai băga tu nasul, ce bine ar fi! Îţi convine, fă?
Zic:
- Lasă-mă, babo, că nu am chef de ceartă.
- Păi, cin’ te-a pus să-l pui pe om să se mute? Sunt sigură că
tu eşti de vină, acu’ stai şi te uită cum se chinuie omul ăla, vezi,
când îți zic eu că ai cap prost te superi pe mine.

49
 M-aş fi certat eu cu ea, dar acum tăceam ca porcul în
păpușoi, că avea dreptate. Nu știa că eu îl îndemnasem pe Nicu să
riște, dar, cum bine mă știa, mergea la sigur cu arătatul vinovatului.
E noapte, afară plouă mereu, speram ca ploile să se fi tras de pe
Prahova pe Olt. Ascult cum plouă şi nu mă ia somnul de loc, iar
baba mă tot întreabă:
- Ai, fă, nu dormi?
- Ba dorm.
- Auz că te foieşti, te gândeşti la băiatul ăla?
- Culcă-te, babo, că dorm...
O lacrimă îmi pică pe pernă, iar din întuneric scot de sub
pernă o poză cu mine şi cu Nicu, nu văd nimic, dar ştiu că Nicu
meu este acolo. Mă ia plânsul de-a binelea și plâng pe înfundate, să
nu mă audă baba. Eu mă dau dură, în fața lor eu nu plâng, sunt de
gheață şi nu mă pot da de gol la cât de mare este durerea, ştiind că
Nicu meu e singur... Şi tot plouă. Dar oare o mai fi plouat? Nu pot
deloc să dorm, baba sforăie și, din noapte, încerc să fac drum
gândurilor către cer. Nu sunt un om prea credincios și, plângând,
zic:
- Doamne, dormi? Mă auzi? Nu cred că mă ştii... Doamne,
nu te-am deranjat eu prea mult, dar îmi este teamă pentru Nicu.
Nu-ţi cer nimic pentru mine, ai grijă de Nicu meu, că el nu are pe
nimeni. Doamne, așa de mult mi-aș dori ca familia mea să fie
familia lui Nicu, așa nu ar mai fi singur! Şi Doamne, mai am o
rugăminte, eu sunt mai mică de ani, te rog, Doamne, ai grijă de
Nicu meu să nu pățească nimic şi veghează asupra lui. El zice că e
bolnav și că o să moară, hai să facem un pact, ia, Doamne, ani din
viața mea și pune la viața lui Nicu, astfel încât balanța să bată bine.
Să fim împreună, și dacă o fi, Doamne, n-aş vrea să pot trăi mai
mult, dacă Nicu meu nu e cu mine.
Mi-am șters lacrimile și, într-un final, am adormit cu mâna
pe poza în care eram doi. Dimineaţa am sunat, nu mai plouase și
Nicu era mai liniștit, când ești la 400 de km și nu te poţi teleporta
fizic la persoana dragă, durerea doare de două ori mai tare și mai

50
mult. Dorul să nu te ia și tu să ai alinare doar amintirile trăite,
fotografiile făcute și rândurile scrise. Chiar și așa dorul doare al
naibii de tare. Mai este și frica, frica aceea mare că peste luni, când
trebuie să te întâlnești, dacă nu va fi posibil? Dacă unul din noi nu
va putea veni? Dacă Dumnezeu nu mi-a luat în seamă rugămintea
în care, cu lacrimi în ochi, renunțam la anii mei pentru Nicu?
Și dacă ăsta chiar și peste ani ne însoțește. Suntem distrofici
și tot ce facem, facem cu dacă în față.... De ajutat nu ne putem ajuta
și atunci dacă vine și ne întărește neputința: Dacă mama pățește
ceva, noi ce facem? Ne avem unul pe celalalt și măcar o dată în
viața mea nu am vrut să-l las pe dacă să mă facă să dau înapoi.
Am ajuns la Conduratu, eram doi distrofici care încercam să
ne demonstrăm că, încercând, vom reuși împreună, așa cum putem
și atât cât putem, nu de alta, dar erau prea mulți care aşteptau să o
dăm în bară. Poate pentru ei era un nimic ce făceam noi, dar pentru
noi era totul și ţin minte că cineva mă sfătuia să nu-i arăt lui Holtei
cât îl iubesc, că aşa fac bărbații, ți se urcă în cap după ce află și, sub
zicala babei mele, am mers pe considerentul „capul meu, fac ce
vreau cu el”! Iubirea ne-a învățat că atâta timp cât în viața mea
Nicu este pe primul loc, iar eu în viaţa lui tot pe primul loc, fără
îndoială, amândoi vom fi importanți, câștigători și ne vom duce
cupa relației noastre amândoi, că vorba aia: „noi doi Holtei
împreună facem cât un om sănătos!”
Păstrez în minte căsuța noastră, era mică și primitoare și
dacă închid ochii văd la intrare fâșiile de plastic atârnate acolo în
ciuda muştelor. Cum păşeai înăuntru te întâmpina o bucată de
linoleum mereu curată, o spălam cu un fel de cârpă udă, prinsă în
capătul bățului cu cui, cârpă pe care o prindeam pe băț cu elastice
din alea micuțe, gume de se puneau pe borcane. Aveam în capătul
linoleumului un fel de poliță improvizată dintr-o vitrină, unde ne
ascundeam sub un material farfuriile în ordine. Cum priveai în
partea dreaptă, de cum intrai, un geam luminos permitea luminii să
treacă prin perdeaua albă în cameră și să te invite să te așezi pe
recamierul modificat, să stai jos și să ne mai tăinuim un pic, că tare

51
bine mai era la răcoare în cameră. Dar făcând doar câțiva pași spre
interiorul căsuței noastre te și vedeai ajuns în camera noastră.
Cameră joasă, mică, unde găseai de obicei măcar un Holtei acasă.
Două mese, un dulap mic pe care stătea un televizor, o sobă şi un
pat, iar într-o parte mașina de cusut. Averea noastră în care oriunde
îți aruncai un ochi vedeai o amprentă de Holtei. Un dulăpior
confecționat din cutia de la mașina de cusut, căreia Holtei îi făcuse
o ușiță din carton care se desfăcea foarte ușor, dulăpior în care ne
ţineam două castronele de plastic, un cuțit și pâinea, învelit tot în
autocolant, să nu bată la ochi... La ușă, bătusem un cui în toc și pe
cantul ușii pusesem o tablă mai groasă, ca un cârlig și cu un șpon de
croitorie – rotița aceea mică pe care se înfășoară ața și se bagă la
mașina de cusut – legam o ață de cârligul de tablă, o treceam pe
șpon, care atârna de cuiul din toc, și manevram deschiderea uşii din
camera noastră. Ne asigurasem oarecum o marjă de câteva minute,
să putem suna la cineva dacă ne pomeneam că intră peste noi un
nepoftit. Aţa aceea o puneam la capătul nostru în pat și era oarecum
„pistolul distroficului” aflat în vreo încurcătură creată de vreun
bețiv. Am locuit în centrul satului lângă bar, ne ştiau toţi ca pe nişte
cai brezi, dar tot la fel de bine știau toți și cum se deschide ușa
noastră de la intrare, că și ușa avea un tâlc. În fiecare dimineață
venea băiatul cu pâinea și lăsa la noi, în prima cameră, pâinea pe
care o vindea la bar, aşa că ușa era făcută să poţi avea acces din
afară fără a deține tu o cheie, dar deschideai uşa tot cu cheia care
era agățată în partea dreaptă de o sfoară, imediat cum băgai mâna
pe un gemuleț cu balamale ce se găsea în ușă. Deci, noi în ușă
aveam un gemuleț cu balama care se deschidea în interior şi când îți
băgai mâna pe gemuleț, imediat în partea dreapta era cheia atârnată
la vreo 50 cm în jos. Trăgeai ața, deschideai ușa şi îi dădeai drumul
la loc după ce plecai şi închideai. Jumătate de sat ştia cum se
deschide ușa noastră, dar nu am avut probleme.
Căsuța noastră avea culoare crem şi nu avea mai mult de
şapte metri lungime şi şapte lăţime, dar niciun palat nu ar fi fost mai
mare. În curte aveam flori care înfloreau noaptea, la poartă lămâiță,

52
iar Mâna Maicii Domnului ne îmbăta nopţile cu mirosul ei ce
inunda camera, vara, când aveam geamul deschis.
De-am putea întoarce anii, ce frumos ar fi din nou, boala
încă nu ne afectase prea mult atunci şi parcă speranța era mai
sprintenă și mai vioaie. Acum, ne-am rablagit împreună, și noi și
speranța, și am ajuns să ne ținem de speranță mai ceva decât
cocoșatul de gard. Fuse și se duse, spune vorba, iar noi am rămas
fie de căruță, cu ochii în soare, sau așteptând ceva. Ce? Habar nu
am, dar poate că vom descoperi că nu am aşteptat degeaba!

53
 LINDAVET

S-a făcut deja 3 ianuarie, zboară timpul ca nebunul, iar noi

ne rablagim de zor. Nu am mai scris de vreo două săptămâni, am
avut un spor de mi-a murit speranța, ce să zic, mai că-mi vine să
plâng cu vorbe. Uneori, când puneam mâna pe pix, aveam impresia
că sun din cioaie şi se umple rapid camera de lume, alteori, ce să
scriu, că în loc de vorbe, în cap aveam ba dureri, ba înjurături, că
na, nu-i de ici, de acolo, să-ţi fie rău toată ziua. Am avut un
decembrie de zici că mă jurasem ca zilnic să nu iau sub 12 pastile,
ba de cap, ba de greață, ba de fiere... și, să fie treaba oablă, mi s-a
mai pus și un junghi la umăr, de mă întorceam ca ursul.
Și uite cum, necum, le-am cărat pe toate.
Păi, a venit și ziua când am tăiat porcul, aşa, oltenește, fără
frică de pesta porcină, dar pe furiș de polițai, că doar dacă îl prindea
pe ăla de la care am cumpărat porcul, când a venit să ni-l aducă,
rămâneam şi fără arvună și fără porc, dar sigur eram mai „slim”, cu
câteva kilograme în minus. Sfârâia tigaia de îţi era milă să te uiţi la
ea și la carnea care se pregătea să-i facă în ciudă ficatului. Şi uite
așa a alunecat colebilul și nospaul, de ziceai ca sunt dropsuri, apoi
am mai scăpat şi vreo două degete pe gât, doar de formă, și nu ca să
scap de starea de vomă pe care am avut-o toată luna. Nu da vina pe
mine că am făcut abuz de porc, nu, că a făcut fierea pe nebuna şi
când am crezut că am fentat-o cu o bucățică de carne prăjită, sincer
îţi spun că mi-a ieşit prin ochi. Dă-i cu oțet la frecat de gâlci, dă-i
cu lămâi de -ți venea să te uiţi cruciş şi, ca să fie treaba și mai bună,
s-a lăsat și cu descântece de deochi, că na, unde mai poţi vedea
belea așa ca mine?

54
 Și uite așa a trecut Crăciunul, cu puţin din toate, dar fără a
face ca porcul, abuz doar la medicamente, de toate pentru multe, că,
vorba aia, aveam cu ce mă lăuda, adică nişte amețeli plocon pe cap
de nu mai puteai de drag!
De revelion am băgat somn, după ce seara am mâncat un
delicios pachet de biscuiţi pentru a-mi putea lua pastila de ameţeală
– nu că aș fi ameţită, s-a aciuat pe lângă capul meu un soi de vertij,
ştii, chestia aia când toate lucrurile din cameră se pun contra ta şi se
învârtesc aşa, ca proastele, să-ţi dea emoţii. Deci, am băgat un an de
somn că m-am culcat în 2019 şi m-am trezit în 2020 şi, să vezi
chestie, nu era nimic nou.
Au trecut și nepoţii pe la noi, de fapt au stat vreo două
săptămâni, a fost frumos şi îmi era dor de ei, trecuse ceva vreme de
când nu mai țipasem la cineva care făcea totul contra, câș, sau
împotriva a tot ce ziceam, şi ziceam multe, eu ziceam, eu auzeam.
Azi m-am hotarât să mai scriu, era timpul, nu? Poate mai
recuperez. Sincer, mă cam plictisesc, distrofia asta te face să fii
putoare sau împuţit de viu, cum zicea săraca baba mea, când vezi
lumea că o doare-n cot de tine şi nu-şi aruncă nici mucii pe tine,
începi şi tu să te laşi păgubaș. Așa şi cu mine, uneori pun tagă ca
măgarul, că e tare greu să fiu eu, şi am un talent înnăscut să-mi pun
singură piedică. Aş vrea să găsesc izvorul ăla cu încredere de sine și
să trag o bălăceală în el, că poate aşa s-o lipi ceva de mine și m-oi
vedea şi eu mai clar, mai bine, poate 'oi prinde drag de mine. Am eu
nişte ochi cât cepele, dar pe mine mă văd cu purice. Acum, să nu vă
gândiți că avem purici, Doamne fereşte!, că blestem mai mare ca
ăsta pentru un distrofic nici că-i trebuie. Îţi dai seama, să te fâlfâie
un purice şi să nu te poţi scărpina? Păi, ştii câte înjurături îți
amintești în momentul ăla? Nicu meu mai are o sârmă îndoită
pentru asemenea evenimente, dar ne-a ferit Dumnezeu de vizite din
astea. Dar am avut păduchi, o bucurie, și cât de greu am mai scăpat
de ei! Prima dată aveam vreo 16 ani și un păr frumos de mai mare
dragul, lung și des până mai jos de mijloc, ce mai, raiul păduchilor!
Îmi plăcea să las nişte vecine să se joace în părul meu şi cum mă

55
vedeau la poartă veneau și se cocoțau în capul meu, așa am deschis
calea păduchilor spre mine. Așa că nu a trecut mult până m-am
pomenit cu păduchele în frunte. Nu ştiu dacă și el o fi fost șocat, dar
eu mi-am schimbat culoarea. Acu’ ce-i de făcut, Adriano?
Tata râdea că mă tunde zero, să nu împart păduchii în familie, iar eu
mă enervam că nu-mi convenea ideea de chelie. În cele din urmă,
i-a venit mamei o idee creaţă, să mă dea cu o substanță numită
lindavet. Toate bune și frumoase, dar să vezi unde dai şi unde
crapă, s-a ajuns într-o situaţie de-a râsu’ plânsu’. Mama fusese
contabilă la CAP, iar acolo avuseseră porci, ei bine, când ăștia
făceau păduchi îi dădeau cu lindavet – o soluţie ca laptele de albă.
Când ai păduchi și nu vrei chelie, orice idee e bună, doar să scapi,
aşa că am zis, bine, bine, dar de unde facem rost de lindavet? Şi uite
aşa ajunge soră-mea la farmacia veterinară. I-a făcut mama
instructajul să nu vină cu altceva și la drum, că e belea dacă se
înmulțesc chiriașii mei. Se duce, găseşte un doctor veterinar care
avea pitici pe creier cum se mai zice, şi o întreabă ce vrea.
Sora: - Bună ziua. M-a trimis mama să-mi daţi nişte soluţie
de lindavet.
Doctorul: - Pentru ce?
Sora: - Pentru păduchi, că avem un porc cu păduchi (aşa îi
zisese mama să spună).
Doctorul: - Ce porc?
Sora: Porcul nostru de acasă.
Doctorul: - E mare?
Sora: - Nu e, e purcel.
Doctorul: - Câte kilograme are?
Sora: - Nu ştiu, cred că 50?
Doctorul: - Hai că merg eu cu tine să văd porcul şi nu-i dăm
cu lindavet, au iesit nişte injecţii. Îi fac una şi mor toţi păduchii.
Sora (bâlbâită și rosie ca racul): - Nu, nu-i facem injecţie.
Mama a zis să iau doar lindavet.
Doctorul: - Merg eu să văd porcul, poate are altceva.

56
 Sora: - Nu vă deranjați, îmi daţi lindavet şi, dacă nu îi trece,
îi facem și injecţie.
Bineînțeles, porcul eram eu, şi cum era să vină doctorul
să-mi facă injecție? Mama m-a dat cu lindavet de porci și chiar a
avut efect, am scăpat rapid de păduchi, dar şi de obiceiul prost de a
lăsa pe cineva să se mai joace în părul meu.
A doua tură a fost acum vreo două veri, când nepoata a adus
chiriași de la şcoală, dar ea nu a fost aşa zgârcită ca mine, nu i-a
ţinut doar pentru ea, ci i-a dat la tot neamul. Ajunsesem să râdem
nervos când toţi cei trei nepoţi ai noştri ştiau perfect cum să
folosească șampoanele de păduchi. Cum începea şcoala, venea
doctorul şi le făcea verificarea de păduchi, ai noştri ştiau deja cum
să deosebească lindina de mătreață. Erau experţi în a purta punga pe
cap 25 minute şi mai şi ziceau:
- După ce gazăm păduchii, dăm cu lindinarul - pieptenul
special de păduchi – să adunăm ouăle chiriaşilor, apoi spălăm bine.
Ce să zic, stau la căldurică şi scriu. Nicu meu stă pe leptop şi uite
aşa vine seara când o pornim în pas de melc spre culcare. Mâine o
luăm de la cap, cu spor și voie bună, sper eu.
Azi tunsă scurt, fără păduchi, dar cu amintiri plăcute legate
de nepoți, că - vorba aia - ce om eşti tu dacă nu ai avut măcar o
dată păduchi?

57
 BULETIN DE MIZIL

În primăvara lui 2007 mă găseam deja în „bătătura” lui

Holtei, încercând să ne descurcăm cu începutul vieţii împreună.
Timpul trecea repede, iar ziua era din ce în ce mai plină de activități
care îmi umpleau sufletul de bucurie şi împlinire, eram și eu
nevastă la casa mea și, mamă-mamă, ce mândră eram. Și uite așa,
din ciorbă, friptură, omletă, o dădurăm în cununie civilă.
Nimic special, am rezolvat cu analizele, am băgat actele la
primărie, că doar trebuia făcută și metamorfozarea din Marancea în
Holtei şi, în plus de asta, toamna ne împingea de la spate să ne
cununăm, că, odată venit frigul, nu mai avea cine să umble să
transfere dosare sau să schimbe acte.
10 august 2007, aşteptam cu nerăbdare să vină acasă
secretarul de la primărie să ne cunune. Cu Luminiţa în preajmă şi
doi prieteni martori, începe ieşirea din cocon și transformarea în
cucoană a propriei mele persoane.
Mă trezesc dimineața și, ca orice doamnă care se crizează şi
intră în panică, încep:
- Cu ce să mă îmbrac?
- Păi, ziceai că ai bluză şi fustă.
- Am, dar să mă îmbrac în fustă? Tocmai eu, moartea
cochetăriei, să fiu cochetă!
- Ia-ți pantaloni, zice Nicu.
- Tocmai când mă cunun să-mi iau pantaloni?
Şi tot aşa, până la urmă mi-am luat fusta lungă, dar zic:
- Eu nu ies din cameră așa!

58
 -Hai, mă Adi, că nu e rău şi te pomeneşti cu omul ăla că
vine acum şi noi nu suntem gata.
- Du-te tu în camera cealaltă, că eu nu ies de aici.
Dar am ieşit, că doar nu era să mă fac invizibilă, dar să și
semnez actele. A venit şi secretarul, cam sigur pe el, eu cam
nervoasă, îmi zic ca pentru mine: stai, că te dezumflu eu! Secretarul
primăriei era un om dintr-o bucată, slăbuț, cu puţine kilograme în
dotare, şi nu prea înalt, dar extrem de hotărât în a-și spune părerea.
- Ia uite, ce frumos v-aţi făcut aici! Nu mai ninge, nu mai
plouă înauntru.
- E, domne, zic, se cunoaşte unde e mână de gospodar!
Înflorește totul în jur...
- Pregătiţi de cununie?
- Să-i dăm bice, zic, că parcă mai comod îmi este în
bermude.
Şi a început să ne țină teoria familiei. Zic:
- Hai, domne, că le ştim, nu există și varianta scurtă?
- Da’ ce, mă, te grăbeşti pe undeva?
Și bla, bla, bla, am ajuns la semnături:
- Domnu’ secretar, acu’ nu-mi mai place, păi cum, domne,
să faci discriminare, aşa, pe față?
- Ce discriminare?
- Păi, Holtei semnează de trei ori și eu de două?
- Aia zici tu?
- Da, domnu’ secretar, ce, dacă sunt femeie trebuie să
semnez de două ori?
- Hai, mă, că parcă te grăbeai..., îmi aminti secretarul.
Şi poc!, șampania desfăcută, eram cucoana de Prahova, dar ştii
vorba aia – înmatriculată pe Olt.
- Vedeţi că acum trebuie să schimbați buletinul, că te-ai
cununat, și musai altul cu actualul nume.
- Așa facem. Zis și făcut!
Uşor de zis, greu de făcut, că trebuia să mă duc la Mizil,
adică vreo trei kilometri mers de voie cu autopasul, că nu aveam

59
mașină. Dar înainte sun la poliţie, la Mizil, să-mi încerc norocul, că
poate le dă Dumnezeu gândul bun şi, conform legii, vin acasă să mă
pozeze.
- Alo, poliţia Mizil? Sunt o persoană cu handicap şi trebuie
să-mi schimb buletinul.
- Vă aşteptăm la noi, avem program zilnic.
- Staţi, doamnă, că nu m-ați înțeles, am un handicap și...
- Și vă trebuie buletin sau nu?
- Da, dar legea îmi permite să-mi faceţi poza acasă...
- Veniţi la Mizil când puteți...
Şi poc, îmi închide telefonul în nas. Ce să zic, mă enervez,
dar mă enervez degeaba, doar cum era să vezi gând bun în cap de
cretă, nici măcar nu m-a ascultat.
Dimineaţa, ora cinci – scularea, venise Luminița să ne ajute,
că la şapte trebuia să plecăm și dacă vrei să-ți șadă bine la drum,
musai să te scoli şi să-i faci în ciudă până și cocoșului.
Mă îngrozeşte plecarea de acasă, cum să ies eu din comoditatea
mea, să risc eu să aud comentarii de genul:
- Ia uite-o şi pe aia a lui Holtei, unde s-o duce?
Și, cu gândurile adunate şi băgate în buzunarul din creier, o
luăm agale la pas. Eu pe căruț, Luminița la ghidoanele căruţului,
împingându-mă, și ușurel, ușurel, se ridică și soarele și trecurăm şi
calea ferată de la Mizil.
- Hai, că mai e puțin, zic eu, cercetând fiecare coltișor de
natură şi casă, tot ce vedeam treceam prin filtrul ochilor mei mari,
scanând totul că doar era prima dată când vedeam Mizilul.
Și cum am dat curba, cum a apărut și curtea din Sediul de
Poliție. Dăm să intrăm și, când îmi arunc ochii la ceas, opt jumătate
și un ditamai codălău lângă niște scări.
- La norocul meu, Luminițo, să nu-mi zici că acolo mergem?
- Fix acolo, zice Luminița, însoţitoarea care ne ajută pe noi
la Conduratu cu muncile și activitățile pe care noi, fizic, nu puteam
să le facem.

60
 - Mamă, diseară ajungem acasă, dacă stăm la codălău, dar
zic: hai mai în față, să-l întreb pe gardianul ăla ceva.
- Ce, crezi că te bagă în față?
- Nu, dar văd rampa aia colo şi mă gândesc că o fi să poţi
intra pe acolo, să driblăm coada, zic eu și aşa ajung repede în faţa
gardianului.
- Bună dimineața, domnu’.
- Bună dimineaţa, răspunde gardianul, cu o moacă pe care
nici cafeaua nu reuşise să o facă mai drăguţă.
- Am venit la buletin.
- Să-l faceți sau să-l luați?
- Să-l fac, zic eu și mă pomenesc că mă uit lung după mâna
întinsă care îmi arată codălăul cu peste 80 de persoane.
- Să mă duc acolo?
- Mda, zice el.
- Păi, și dacă o iau pe rampa aia, nu tot acolo ajung?
- Nu, că aia e pentru infractori.
Mă uit lung la el, apoi la rampă și zic:
- Domne, eu vorbesc de rampă, aia nu e făcută să intre
handicapații ca mine pe ea?
- E pentru infractori, dacă vreţi la buletine mergeți acolo.
Mă las păgubașă, cum naiba se face că nici rampa nu mai
este ce era, auzi, e pentru infractori!
Ajung la coadă.
- Luminițo, dă-mă la soare, colo. Uitându-mă prin jur am
văzut un loc unde bătea soarele şi, cum eu eram la cuţite cu frigul și
nu ne suferim reciproc, am ales să stau la soare. Mă duce în locul
indicat, iar Luminița se pierde în mulțimea de la coadă. Şi stau şi
mă gândesc şi mă uit în jur, făcându-mă că plouă, ignorând astfel
privirile iscoditoare ale celor ce aşteptau la aceeași coadă.
Obsevasem și privirile aruncate prin geamul din vecinătatea mea şi
duduia care mă pironea cam des cu ochii. La un moment dat, am
vrut să-i fac cu mâna, dar, zău că nu vroiam să mai caut belele, aşa
că stam acolo şi aşteptam.

61
 - Bună ziua, aud în spatele meu. Mă întorc curioasă să văd
dacă vocea mi se adresează mie sau doar mi se părea.
- Bună ziua, zic. Cu mine vorbiți?
- Ce faceţi aici?
- Stau la soare.
- Singură?
- De ce, nu e voie?
- A, nu, puteţi sta la soare, vă întrebam dacă sunteţi singură.
- Nu, sunt cu cineva, am zis eu din nou.
- Şi de ce staţi aici?
- Nu v-am zis? Stau la soare.
- Sunteti cu treabă pe aici?
-Nu cu treabă, cu o problemă.
- Ce problemă aveți?
- De sănătate sau de ce am venit? întreb eu ca un isteț, vesel
că a pus în încurcătură pe cineva.
- Ce problemă aveţi cu poliția, zice cucoana.
- Cine, eu? Nicio problemă nu am cu ei, ei au cu mine.
- Adică, v-a chemat cineva și v-ați supărat?
- Nu, doamnă, am venit să-mi fac buletinul, că mi-am
schimbat numele, iar cei de aici nu au vrut să respecte legea şi m-au
chemat pentru poze.
- Şi aţi făcut buletinul?
- Nu, acum e cineva la coadă, aşteaptă să ne vină rândul, dar
cred că se termină programul și noi nu intrăm.
- Stați, că revin...
A plecat. Și apare iar cu un chestionar în mână.
- Haideți, că vă ajut eu să completați asta. Puteţi răspunde la
nişte întrebări?
- Dacă știu răspund, i-am zis, altfel nu vă încurc. Și am
privit-o lung să-i văd reacția. Atunci mi-au venit în minte cuvintele
babei când îmi zicea „Fă, fată, tu numa pe rău ești pornită!”
- Numele dumneavoastră, continuă doamna.
- Care nume, ăla vechi sau ăsta nou, întreb eu ca să o încurc.

62
 - Daţi-mi buletinul, vă rog!
- Nu e la mine.
- Păi trebuia să-l aduceţi pe cel vechi.
- L-am adus, dar e la coadă... cu Luminița, împreună cu
celelalte acte.
- Bun, atunci haideţi să trecem mai departe, completez eu pe
urmă cu datele din buletin
Ce profesie aveți?
- Casnică.
- Nu, cu ce vă ocupați?
- Nu lucrez nimic, că sunt handicapată, sunt casnică.
- Deci, sunteţi pensionară?
- Nu, că nu am muncit, sunt handicapată.
- Păi, doamnă, îmi zice duduia care completa chestionarul,
luaţi o pensie de la stat, deci sunteţi pensionară.
- Nu, nu iau nicio pensie de la stat.
- Păi, nu aţi zis ca sunteţi handicapată? Deci, luați pensie de
handicap.
- Sunt handicapată, dar nu iau pensie.
- Păi, nu luați niciun ban?
- Ba da, zic eu, aşteptând să văd cât o mai țin balamalele
nervilor.
- Atunci sunteţi pensionară, aşa scriu.
- Nu puteţi minţi, eu nu iau pensie, sunt handicapată şi statul
îmi dă indemnizaţie de handicap, aia nu e pensie, e indemnizaţie.
- Și cum scriu la ocupație?
- Scrieţi „handicapat de meserie”, că asta îmi ocupă tot
timpul.
A făcut duduia nişte ochi de ziceai că melcul o să-i facă
plângere de la cât îi ieşiseră din orbite.
- Lăsați, doamnă, că mă duc şi completez eu în birou, dar
mai am o întrebare.
- Ziceţi, o încurajez eu, calmă.
- Ce şcoală aveți?

63
 Stau şi mă gândesc, privind-o cum îmi cerșea un răspuns
normal, şi zic scurt, că ziua era de-abia la început.
- Să o spun pe-a dreaptă?
- Sigur, mă aprobă ea.
- Școala prostului, zic eu și o văd cum se micșorează sub
greutatea răspunsului meu, dar reacţionează totuși:
- Cum adică?
- Adică, opt clase, doamnă, toţi proştii fac opt clase, că e
obligatoriu şi nici nu mai contează dacă ai trecut precum cățeaua
mocanului – adică legată de căruță, târâș – prin şcoală.
Era deja prea mult pentru ea, parcă îi era frică să mă mai
întrebe ceva, ca nu care cumva să se mai pomenească cu vreo
bazaconie debitată de mine. Se ridică și pleacă, promițând că
revine. I-am arătat-o pe Luminița la coadă și s-a pierdut în mulțime.
După câteva minute o văd pe Luminiţa că apare:
- Trebuie să urci scările alea, sunt vreo patru. Stai, că mă
duc să vorbesc cu cineva să ne ajute.
Și aştept lângă scări forță proaspătă venită de la cei ce
stăteau la coadă, să mă cocoț și eu peste cele patru trepte ce tronau
la intrare. Cine mai avea pretenţie de rampă, dacă o trecuseră deja
în patrimoniul infractorilor?! Deci, hopa-sus cu opt mâini în plus
venite de la patru persoane de omenie. Eram sus, pe scări, la coadă,
nu mai era soare, dar nici eu calmă, se mişcau lucrurile mai ceva ca
ochiul mortului, iar eu avansasem de la soare la umbră şi, sincer,
deşi eram cu un metru mai sus pe scări, nu-mi convenea deloc.
Na, că apare disperat și gardianul ce venea glonț către noi.
- Trebuie să mergeţi cu mine.
- Acu’, de ce? Stăm la coadă,venim când plecăm.
- Dumneavoastră trebuie să intrați pe partea cealaltă!
- Adică pe la infractori, zic eu, să-i dau peste nas.
- Pe rampă.
- Nu mergem nicăieri, deja suntem la ușă, m-au urcat nişte
nenea aici, ce rost are să mai tragem un ocol doar pentru a ajunge
tot la uşa asta?

64
 - Trebuie să mergeți cu mine, vă ajut eu să coborâți.
- Stai aşa, nenea, că nu poţi doar matale, mai caută pe
cineva.
Şi nici nu am terminat bine şi iar hopa pe sus cu aterizare
fără scheme pe pământ. Şi, uite aşa, mergem în urma gardianului
pentru a escalada rampa infracţionalităţii, a descoperi misterele
ascunse de pe holul din dos al poliţiei din Mizil, păi de, dacă nu eu,
atunci cine, dacă nu acum, atunci când? Şi dă-i pe rampă sus, treci
un prag, ia-o pe aici, veniţi după mine... acolo, prima ușa pe stânga.
- Bun, acuș’ e acuș’, zic.
Stau şi mă minunez ca la muzeu de ce văd. În faţa mea stă o
ușă amărâtă, mică, îngustă, că de-i dădea cineva un cur se făcea
scobitori. Mă uit la Luminița și zic:
- Ce facem acum?
În jurul meu, ca la moară – unu intra, altul ieşea, alţii se
holbau de parcă eram primul handicapat crepuscular căzut în faţa
uşii lor. La poze era un băiat responsabil cu pozarea, care se uita
mai mirat ca toţi şi nu pricepea de ce nu intru, de ce am rămas
înţepenită în ușa. Zic:
- Cum facem?
Şi mă uit la fotograf. El, buimăcit, îmi arată scaunul pe care
trebuie să stau:
- Înţeleg, îl aprob, dar ce facem cu uşa asta? E cam mică
pentru mine, înțelegeți?
El se uita cu ochii mari, iar eu continui:
- Ea îngustă, şi îi arăt ușa, eu mare, grasă, şi arăt căruţul, nu
încape, deci, ciuciu poză!
El întreabă:
- Ce facem?
Şi, cum eram deja pornită, îmi propun să fac un pic mişto de
el şi zic:
- Ştiu.
Toţi ochii pe mine, linişte şi parcă dintr-o dată dispăruseră
toţi de la coadă. Eu continui:

65
 - Mă ridic, Luminița strânge căruţul, îl trece dincolo de ușă
şi pe urmă trec şi eu şi mă aşez pe el.
Nicio vorbă câteva secunde, toţi parcă analizau situaţia şi,
deodată, fotograful făcu praf liniştea şi zise:
- Puteţi?
- Hai, dă-o ’ncolo de treabă, domne, dacă puteam mai
veneam pe căruţ?
Toţi oftează de zor, deci eram tot în locul ăla şi niciun pas
dincolo de ușă.
- Trebuie să mă luaţi două persoane – una de la genunchi şi
una de la subraț – şi să mă treceţi dincolo de ușa.
Şi, uite-aşa, dă-i şi trage, dă-i și întinde la Adriana ca la
sculul cu lână al babei mele.
Hai că a ieşit şi buletinul și slavă cerului că a intrat şi în
posesia mea. Bine, l-am mai schimbat de atunci, dar Dumnezeu a
ţinut cu noi şi am făcut pozele loco, cu deplasarea poliţistului,
conform legii, la adresa persoanei pozate şi, uite-aşa, singurul care
a fost strâns, lungit şi tras de el a fost doar cearşaful alb pe care l-
am pus în spatele nostru, să dăm bine în poză.

66
 NAȘII

2001 era anul când am stat pentru prima dată în căruț.

Luna mai a acelui an avea să-mi dea viața, planurile peste cap, nu
că aș fi avut ceva planuri mărețe...
Mă pregăteam să mă duc la Vâlcele, nu aveam nicio tragere
de inimă. Era patru dimineața, aşteptam să vină ambulanța. La țară,
mentalitatea pare bătută în cuie, iar eu mă feresc de ochii iscoditori
ai vecinilor, vecini care nu știu ce boală am sau că sunt în căruţ.
Pentru ei eram un om pocit, pedepsit de Dumnezeu pentru păcatele
înaintaşilor, ale neamului. Nu am considerat niciodată că
Dumnezeu m-ar fi pedepsit cumva, dar m-am dat şi eu cu lumea
care se ferea – nu care cumva să râdă careva.
- Că e rușine, bă Adriano, să ne vadă careva cum te urci în
mașină!
Era patru dimineață, sun la ambulanță să văd dacă a venit
șoferul:
- Alo, bună dimineața.
- Da, ce doriţi, îmi răspunde o doamnă pe un ton iritat.
- Am comandă la ambulanță pentru ora cinci.
- Aşa, și?
- Şi a venit șoferul?
- De unde, doamnă, să vină?
- De la mă-sa, zic printre dinți.
- Ce ați zis?
- A venit șoferul la staţie?
- Nu ştiu... Şi închide.

67
 Turbez de furie, sunt îmbrăcată şi într-o oră șoferul ar trebui
să fie deja în drum spre spital, mai stau un pic și sun iar.
- Comanda pentru Marancea la Vâlcele se încadrează în
timp?
- A venit şoferul, bea cafeaua, o să vină, staţi liniştită.
Şi am stat, că era deja ora cinci şi jumătate și nici urmă de
şofer. Sun iar.
- Doamnă, chiar vă bateți joc? Unde este ambulanța pentru
Vâlcele?
- Acum pleacă şoferul, mi-o taie răspicat, şi în jur de ora
şase a venit şi ambulanța.
Nu dormisem o oră în noaptea aceea. Afară se luminase, dar
norocul a făcut ca niciun gard să nu aibă ochi la pândit și să te
pomeneşti cu un:
- Ce a pățit Adriana?
- Se duce la Vâlcele.
- A, am crezut că îi este rău şi voiam să văd ce are. De parcă
vecinul era doctor.
Oftez ușurată, sunt în drum spre spital, nu că m-ar fi bucurat
plecarea asta, dar la Vâlcele aveam să găsesc cunoștințe vechi, care
îmi aduceau un căruț, primul meu căruț.
Drumul este lung, dar reușesc să mă pierd în frumusețea
naturii de pe Rucăr-Bran. Văzând cum a îmbinat Dumnezeu totul în
natură, am uitat de stresul drumului şi de faptul că mai aveam un
pic şi ajungeam. Mașina intră în curbă și apare biserica albă din
Vâlcele, stomacul mi se strânge când văd cum clădirea spitalului se
înalță în fața noastră. Era acea clădire crem care rămăsese
neschimbată şi care îmi dădea acelaşi gol în stomac ca şi prima dată
când am văzut-o, părea tristă, avea o curte nu prea mare în care
intra salvarea, iar porțile ți se închideau în urma maşinii, dându-ți
un sentiment de prizonierat, chiar dacă la Vâlcele aveai libertate să
faci ce vrei.
În curte erau câțiva bolnavi în căruț sau pe bancă, care
priveau curioşi să vadă ce „gagică” a mai venit, că, cine ştie, poate

68
se lipeşte vreunul. Vâlcelele era locul unde și tu puteai spera la o
relație sau măcar o aventură. Aici eram de-ai noştri, în lumea
noastră. Vine o infirmieră și mă coboară din mașină, îmi dă bagajul
jos şi aştept nervoasă să intru în spital, să văd în ce salon mă
repartizează, aflu repede că e salonul 18 de la etajul doi, adică sus,
cum ziceam noi. Spitalul era trist, avea holuri întunecate, cu saloane
de-o parte şi de alta. În fiecare salon erau cel puțin patru paturi și
una bucată babă care să te ia la chestionat din secunda doi.
La câteva zile de când ajunsesem și îl cunoscusem pe
Holtei, am cunoscut familia Cobe,Traian și Adriana. Se interesau şi
căutau informaţii legate de ieşitul la pensie. Oameni haioşi şi cu
simţul umorului, aşa am reușit să ne apropiem și, din glumă în
glumă, a rămas stabilit că ei ne cunună. Ne-au făcut până şi un
certificat de căsătorie scris de mână. Gluma a prins, că în 2008
ne-au cununat la biserica din Conduratu. Nașul, pe atunci doar naș
închipuit, era un om cu simţul umorului bine dezvoltat, nu era prea
înalt, grăsuț, chel și cu mustață, dar tare dintr-o bucată. Nu pot
spune că am murit unul de dragul celuilalt de la prima vedere, dar,
datorită lui Nicu, a trebuit să mă ia și pe mine la pachet.
Ne întâlneam de câte ori puteam la Vâlcele și relaţia s-a închegat
rapid. Naşul a început să țină la Nicu ca la fratele lui și să ne ajute.
Hotărâm să facem cununia civilă în 2007, iar în 2008 să ne
cununăm religios la biserica din sat. De fapt, până la urmă, ne-am
cununat la biserică, dar eu doream să vină popa acasă, să scap de
ochii lumii, care urma să se strângă pe marginea șanțului și să se
uite la noi ca la felul 14... Mi se făcea stomacul ghem numai când
mă gândeam.
Uite că ziua cununiei se apropie cu pași grăbiți, iar naşii
noştri tocmai ce sosiseră de la Cluj. Nicu îi întâmpină:
- Gata, gata? se aude o voce care trecea pe stradă.
- Bine ați venit, le urează cineva de la bar, iar naşul, în semn
de respect, îi salută și dă să intre în casă.
- Bine ai venit, nașule, zic eu bucuroasă de revedere.

69
 - Salut, fină, hai că o dau jos şi pe Adriana din mașină şi
vorbim după.
Ies în ușă în întâmpinarea nășicii Adriana care, ca şi noi, era
în scaun cu rotile.
- Vai, tu finuță, zice Adriana, tare cald este!
- E vară, năşică, zic eu, ce să-i faci, hai la umbră și te
răcoreşte.
Era început de iulie, cald şi toropeală, tocmai noi lipseam de
pe capul popii să-şi facă de lucru! E vineri şi îi zic lui Nicu:
- Auzi, nu zicea popa că dacă nu ne spovedim nu ne
cunună?
- Ba da, zice Nicu.
- Păi, şi când Doamne iartă-mă ne spovedim, că popa cred
că ne-a uitat, ia sună-l să vezi ce zice. Şi l-a sunat:
- Alo, părinte, sunt Holtei.
- Da, Holtei, ce vrei?
- Păi, părinte, când ne spovedim?
- Vino duminică la biserică, zice popa, cu gândul în altă
direcţie, fără a avea habar de cununia noastră. Da’ ce te-a găsit aşa
cu spovedania?
- Păi, părinte, ați zis că dacă nu ne spovedim cu două zile
înainte de cununie nu ne cununați?
- Ba da, dar ce te grăbești? întreabă popa.
- Păi ne cununăm poimâine.
- Aaaaa, păi zi aşa, mă, hai că trec eu în jur de 12 pe la voi şi
vă scap de grijă.
Păi da, a grijă aveam eu că nu mă spovedisem, dar, dacă aşa
e tradiţia, zic, hai să fim şi noi în rând cu lumea, să ne ținem și noi
de căruță.
Mă apucai să prăjesc niște cârnați şi cum stăteam aşa,
aplecată pe tigaie, se aude un toc, toc în ușă. Zic:
- Intră, dar nu mă uit să văd cine e, mă gândeam că face
nașul vreo glumă cu mine.
- Bă, da bine miroase la voi, văd că mâncaţi de post...

70
 - Da, vezi să nu, zic eu cu gura mare, post ţin babele, şi ridic
capul să văd cine e. O dau în bâlbâială:
- Bună ziua, părinte... Şi cuvintele s-au oprit în gât, refuzau
să mai iasă, iar popa vede şi zice:
- Văd că vrei să te spovedeşti.
- Părinte, nu că vreau, ci că trebuie, nu ne-ați ameninţat că
dacă nu ne spovedim nu ne cununați?
- Ia zi de ce nu mănâncă oltenii castraveți, că văd că tot ai
făcut cârnați?
- Eu ştiu, părinte, răspunsul, dar zău că nu vi-l dau.
- Că nu le intră capul în borcan, continuă popa repede, parcă
cu gândul de a mă enerva. Zic:
- Părinte, nu mă provoca, că nu vreau să stăm prea mult la
spovedanie, că se răcesc cârnații şi e păcat de munca mea.
- Hai, cu cine încep? zice popa.
- Cu mine, că sunt aci, dar nu se poate cu varianta doi în
unu? întreb eu, să-l bag pe popă în ceață.
- Adică?
- Varianta cu doi Holtei odată şi scăpam mai repede.
- Nu, hai, treci tu prima.
- Bine, părinte, dar nu stau aplecată că nu pot, ştiu că la
spovedanie babele stau în genunchi. Eu nu pot, aşa că rămâne
varianta asta.
- Bine, bine. Cât a trecut de când te-ai spovedit ultima dată?
- Mult, zic eu.
-Cât de mult? Un an, doi?
- Mai pune, părinte.
- Cinci ani?
- Mai puneţi, că nu dați de la dumneavoastră, şi râd.
- Bag seamă că a trecut ceva...
- Părinte, grijania de la împărtășit se pune la capitolul
spălare de păcate?
- Nu.
- Ei bine, atunci înseamnă că nu m-am spovedit niciodată.

71
 Mă uit la popa cum face ochii mari şi zice:
- Hai, că avem de stat.
- Staţi liniştit, părinte, că bag varianta scurtă cu derulare pe
repede înainte.
Nu că aş fi fost eu doldora de păcate, dar tot m-am ales cu
mustrări că nu e bine să ghicești în cărţi şi în cafea.
- Știu, părinte, nu am făcut asta pe bani, apoi m-am lăsat de
ghicit, că i-am promis lui Holtei, dar ştiţi ce mă pricepeam, părinte,
la ghicit în cafea?
- E păcat, să nu mai faci.
- Nu mai fac.
- Dar de drăcuit, înjurat... le zici?
- Nu puţin, părinte, le zic de prea le zic, ai văzut matale
oltean să nu drăcuie?
- Păi nici aia nu e de bine...
Şi uite aşa, pe repede înainte, fuse spovedania mea şi se
duse. Cu gândul la cârnați și cu morala popii trecu şi ziua de vineri.
Duminică dimineața, nebunie mare, eu cu nervii cât capra, ai
lui soră-mea încă erau pe drum, nu ajunseseră, ba mai mult, mama
venise direct de pe piață, că doar i se cununa odorul. Trebuia să
mergem la biserică şi asta însemna că trebuie să ies din casă, să mă
vadă lumea, iar eu, zâmbitoare, să-i salut, că doar îmi zisese Holtei:
- Adi, stai calmă şi nu te stresa.
- Stai să vezi că deja simt că îmi sar capacele.
A venit o prietenă să mă coafeze.
-Mamă, eu coafată, în viaţa mea nu am avut altă moacă.
- Adi, zice prietena mea, să nu începi cu „mie nu mi-l faci
aşa sau aşa”, mă laşi pe mine.
Strâng din dinţi şi zic:
- Bine, dar completez: Să nu văd sarmale în capul meu sau
vreun vâlvoi, că eu nu ies din casă.
- Bine, pe urmă te machiez un pic.
- Nici gând, trebuie să mă îmbăt înainte să ies și machiată pe
stradă.

72
 - Adi, măcar un ruj.
- Un pic de ruj şi nu unul din ăla care să mă facă să arăt ca
girofarul poliţiei.
Mă gândeam că mă mai îmbrac şi în costum, mamă, iar
fustă? Eu, moartea cochetăriei, machiată, coafată şi în costum în
care fusta avea o ditamai crăpătură pe picior. Şi, să fie treaba bună,
era şi crem cu buline mici, maro. Mă și vedeam ca Fram, ursul din
poveste, făcând giumbuşlucuri pe străzile pline cu babe din
Conduratu. Parcă mă duceam la spânzurătoare, nu-mi sta rău, dar
nici bine nu mă vedeam. Vorbisem cu cumnatul, să-mi împingă el
căruţul până la biserică. Făcusem următorul plan:
- Nicu cu căruţul, nașa împinsă de nașul, cei doi copii cu
lumânările şi cine mai merge cu noi o ia înainte, eu vin cu cumnatul
pe urmă.
Parcă am văzut cum i se ridica naşului puținul păr din cap.
- Cum? zice naşul. Ce zice lumea aia când te vede că vii
singură?
- Păi interesul meu e să nu mă vadă, zic eu.
- Finule, stai liniştit, că o aduc eu şi merge prima şi mai şi
strig la babe să le zic cine e şi să vină la biserică.
Aşa am plecat cu nașul spre biserică, cu câteva persoane după noi şi
nervii gârlă. Cum vedea naşul o babă, cum îi zicea:
- Tanti, mergem să facem cununie, dacă vreţi, hai la
biserică!
- Bă, nașule, eu mor aici.
- Du-te, tu, că dacă mai comentezi te bag în șanț şi acolo te
las, dar când venim, că doar trebuie să te cununi cu finul.
- Uite ce de babe, și se uită la noi şi comentează!
Hai înapoi!
- Tu, dacă nu te potolești, strig la toţi la poartă și le zic să
vină la biserică.
Cu chiu, cu vai şi lamentări, am ajuns cu siguranţă la
biserică, unde am făcut cununia religioasă. De acum nu ne mai
scotea popa ochii că pe la el nu trecem, uite că trecurăm și, mai

73
mult cărată spre biserică, cu babe de față, am sărit și hopul ăsta.
Am dat o mică petrecere cu câțiva prieteni apropiati și, pe la trei,
hai la somn, că nu mai ține!
Naşii noştri, de-acum părinţi spirituali cu acte în regulă, au
mai stat câteva zile pe la noi, apoi au luat drumul Clujului cu
gândul că o să ne revedem curând.
Zilele s-au scurs una câte una, ne-am pregătit de iarnă cu
lemne, compoturi și ce mai trebuie pe la casa de gospodari.
A venit primăvara, 15 mai 2009, sună telefonul, era naşul:
- Bună, finule, ce faci?
- Hai să trăiești, nașule, uite pe aici, pe acasă, zice Nicu, ne
pregătim de Vâlcele.
- Nicule, eu sunt la spital și nu-mi este bine deloc.
- Hai, mă nașule, că se rezolvă.
- Cică am apă la plămâni, nu știu ce mama mă-sii, că odată
mi-a fost rău și ăștia zic că e una, că e alta...
- Lasă, mă naşule, că dintre noi patru tu eşti cel mai sănătos,
eşti pe picioare, le duci tu pe toate și ne vedem sănătoşi curând.
Eram tare agitată şi nu pricepeam de ce, simţeam cum mi se
strânge stomacul și asta nu-mi prezicea nimic a bine, ştiam că dacă
am neliniştea asta, ceva avea să se întâmple.
- Nicule, am aşa o nelinişte în corp, mi se face un gol în
stomac de nici mie nu-mi vine să cred.
- Nu te mai gândi, Adi, sigur eşti aşa că trebuie să mergem
la Vâlcele...
A doua zi am sunat iar la nașul, niciun semn bun, iar noi
continuam să-l încurajăm.
- Capul sus, naşule, hai că ne vedem curând!
Pe 20 am ajuns la Vâlcele, zilnic vorbeam cu nașul și nașa,
care rămăsese singură acasă şi se descurca cum putea. Mereu zice:
- Finuţilor, îmi este tare teamă să nu-l pierd pe Ticu.
Ce mă fac eu fără el?
- Fugi de aici, nașă, că nu se întâmplă așa ceva. Ai să vezi că
nașul o să vină repede acasă!

74
 Golul din stomacul meu creştea pe zi ce trecea, iar neliniştea
şi gândul la nașul erau obsesive. Voiam să vorbesc cu el la telefon,
dar nu aveam semnal în curtea spitalului în rețeaua Orange. Nicu se
ducea undeva pe un drum în comună pentru a putea vorbi şi măcar
el a sunat.
- Hai noroc, nașule, ce mai faci?
- Prin salon, finule, greu, de-abia respir.
- Hai, mă naşule, nu-ţi pierde speranța, o să treacă!
- Nicule, eu nu mai scap.
- Nu mă supăra, naşule, nu mai vorbi așa, o să te faci bine,
suntem tineri, în putere.
- Nicule, eu o să mor, nu cred că mai am mult, și o tuse
iritantă a intervenit în discuţie, se auzea cum nașul oboseşte
vorbind. Apoi liniște, semnalul a dispărut şi convorbirea s-a
întrerupt, iar eu îl văd pe Nicu venind supărat.
- Ce e? Cum mai e nașul?
- Rău, Adi, de-abia vorbea. Obosea vorbind şi răsufla tare
greu, apoi tusea nu s-a mai oprit. Mi-a zis că o să moară....
Stăteam amândoi plângând în curtea spitalului și refuzam
gândul că se întâmplă așa ceva. Mă pomenesc că zic:
- Dacă o să moară, eu vreau să mergem la înmormântare.
- Şi cu ce ajungem, Adi?
- Nu mă interesează, trebuie să mergem.
Vorbeam și plângeam, aflându-ne în situaţia ingrată de a lua
în calcul înmormântarea cuiva drag. Eram în Vâlcele, la spital, şi nu
prea erau șanse să ajungem acolo dacă se punea problema.
Mulţi treceau şi, văzându-ne cu ochii în lacrimi, ne întrebau:
- A pățit ceva Ticu?
Naşul era omul care îi ajuta pe toți şi mereu săritor la
nevoie. Făcea cineva o pană la căruţ? O rezolva Ticu!
Nu mergea liftul? Te căra Ticu cu căruţul pe scări, în sus, în jos, pe
afară, în comună... nu conta, mereu auzeai:
- Stai că o duc pe Adriana şi mă întorc și după voi...

75
 Nu aveai apă ? Îţi aducea Ticu... Aşa că mulți s-au întristat
că nașul nu se simțea bine deloc.
Au trecut orele greu, era dimineață, sună telefonul:
- Alo, finuță, am vrut să-ți zic că Ticu meu nu mai este, a
murit...
Şi liniște. Nu zic nimic, cuvintele nu-şi aveau rostul.
- Spune-i şi lui finuțul că nu mai are naș, a murit şi ne-a
lăsat singuri!
Se auzea din telefon plânsul nașei, eu tot nu am putut face
nimic, zice nimic, nici măcar nu reușisem să mai vorbesc pentru
ultima oară cu nașul. Închid telefonul fără să pot spune ceva, nu mai
aud şi nu mai vreau să zic nimic, vreau doar să pot ajunge la
înmormântare. Dar cum să ajung tocmai eu la înmormântare?
Îi dau vestea lui Nicu și ne lăsăm pustiiţi pe interior de
durerea cruntă provocată de pierderea cuiva drag.
Nu înțelegeam de ce el? De ce nu unul dintre noi? El era pe
picioare, el ne ajuta pe noi, de ce el? Parcă nu-mi mai venea să fac
glume pe seama morții și parcă viața nu mi se mai părea chiar așa
de lungă! Tot în ziua aceea, Nicu fusese să anunțe nişte prieteni
despre plecarea prea devreme a celui ce fusese omul Traian, Ticu și
nașul. La întoarcere, în salonul unde stăteam eu, îmi zice:
-Adi, uite ce s-au vorbit Attila şi Eugen, să se ducă la
înmormântare cu mașina lui Attila. Nici nu clipesc şi zic:
- Merg și eu...
- Te duci?
- Da. Şi aşa a rămas.
Nu am mai ţinut cont de fricile mele legate de problemele
care puteau apărea pe drum de tip toaletă şi am hotărât să mă duc.
Nicu nu putea merge, era cardiac și prea atașat de nașul pentru a
putea trece peste partea cu văzutul în coşciug.
În dimineața înmormântării, la ora şase, eram în curtea
spitalului, aşteptând îmbarcarea în mașină. M-a pus înăuntrul ei un
bolnav mai în putere și, împreună cu Attila, Eugen, care şi el, la
rândul lui, era în căruţ, ca și mine, şi Ion, am plecat la drum.

76
Nu băusem apă toată ziua precedentă și mâncare nici atât pentru a
evita viitoare probleme care puteau apărea pe drum. Îmi fac cruce
cu limba în cerul gurii și plec la drum cu gândul la nașa și la nașul.
Blindată cu extraveral și o ciocolată în caz de glicemie scăzută, zic
Doamne ajută! și hai la drum. Erau în jur de 400 și ceva de
kilometri şi niciunul din noi nu cunoştea drumul.
Bate ceasul 12, noi suntem de abia în Reghin, căutăm pe
bâjbâite un magazin de unde să luăm două coroane şi găsim.
Ne face la comandă două coroane de brad și, în grabă, nu a văzut
nimeni la plecare că maşina nu avea portbagaj sus pe ea, unde să
punem coroanele, în spate aveam cele două căruţuri. Mi-a venit
repede ideea de a le băga în spate, unde eram doar eu cu Ion, dacă
ieşea Ion şi îndesa coroanele pe mine atunci avea şoferul şi
vizibilitate în spate, dar şi Ion loc, și așa am făcut. Am mers vreo
200 km acoperită cu coroanele lui nașul. La ieşire din Reghin am
făcut stânga și, știind că şoferul nu cunoaște drumul, am zis:
- Naşule, tu ai fost pe drumul ăsta, tu știi drumul, ajută-ne, te
rog, şi condu-ne acolo unde trebuie...
Apoi ne-am văzut de drum. Aruncându-mi un ochi pe cerul
senin văd un nor deasupra noastră şi le zic celor din mașină:
- Voi vedeţi că norul ăla ne urmărește? Suntem tot sub el.
Ceilalți s-au uitat la mine într-un anumit fel şi probabil și-au
spus fiecare cât de ciudată sunt. Kilometrii se scurg parcă cu viteza
melcului, iar minutele se duc mult prea repede. Teama de a nu
ajunge la timp începe să se instaleze, iar eu deveneam din ce în ce
mai amorțită sub greutatea celor două coroane de cetină.
Mă gândeam că ce paradox să fie ăla să merg acum cu două
coroane la înmormântarea nașului, iar în urmă cu doar un an ei să
vină cu două lumânări luate din acelaşi Reghin şi poate din același
loc pentru cununia noastră. Cum se poate ca viața și moartea să-şi
dea mâna atât de repede! Mă uit des şi nervos pe cer, norul era tot
deasupra noastră, în rest – soare, frumos şi senin.
- Ciudat, îmi zic şi continui gândul, sperând cu toată ființa
mea ca norul ăla să fie trimis de naşul, să ne ducă unde trebuie.

77
 La ora unu şi jumătate suntem la Beclean şi încerc din
povestirile naşilor să fac un drum în minte şi zic:
- Attila, uită-te după Negrileşti, indicator de Negrilești,
facem dreapta la Beclean cu speranţa că drumul se va scurta, mă uit
pe cer, norul tot acolo deasupra noastră. Văd în față o bifurcație,
niciun indicator, norul o ia la dreapta, Attila merge înainte.
Priveam agitată norul care de-acum se îndepărta şi zic:
- Nu vă supărați pe mine, dar cred că am greşit drumul.
Opreşte Attila și mergem înapoi, de la statuie facem dreapta.
- Da’ de unde ştii tu?
- Opreşte, că ne îndepărtăm, îmi era teamă să-i zic de nor,
ultima dată când pomenisem nu erau prea fericiți de ce auzeau, dar
îmi iau inima în dinţi şi le zic:
- Băi, uite norul e în direcţia cealaltă, se tot duce.
- Ce duda mea de nor visezi? îmi zice Attila.
-Bă, uite, ăla de colo, de când am ieșit din Reghin tot sub el
am mers, acum nu mai suntem sub el.
- Vă dau jos din mașină, sare ăsta nervos, păi ce, eu mă iau
după nori? Ai înnebunit?
- Uite un om, zic eu, opreşte că-l întreb eu dacă merge spre
Negrileşti drumul acesta.
Şi minune, deşi bombănind, scoțându-și și băgându-și şi nu
mințile în cap, a oprit:
- Bună ziua, zic,vrem să mergem spre Negrileşti...
- Ați greşit drumul, înapoi vreo 500 de metri şi pe urmă, la
statuie, faceţi stânga, indicând exact direcția norului de la care nu-
mi puteam lua ochii.
Nervos, întoarce maşina, comentând doar de dulce, a luat
direcţia bună şi când mă uit eram exact sub norul meu, care parcă
ne aştepta să revenim și să ne continuăm drumul.
Era ora două fără ceva, disperare mare, înmormântarea era
la ora două, iar noi eram la vreo 30 şi ceva de kilometri distanță.
Refuz să cred în capul meu că nu vom ajunge la timp, refuz să cred
că tot efortul este în zadar şi dau să plâng, dar îmi dau seama că nu

78
voi putea să-mi șterg nici măcar lacrimile, deoarece am mâinile
blocate sub coroane. Mă rog de Eugen să o sune pe nașa, îi
răspunde cineva, dar nu pricep cine, reuşim măcar să-i anunţăm că
suntem aproape, atât de aproape, dar parcă nu mai ajungem odată.
Pietrele trosnesc și se lovesc cu putere de scutul motorului, Attila
înjură și, necredincios fiind, îşi aduce aminte de toţi sfinţii,
blestemând de mama focului. Suntem în Breaza, doar un pic mai
este, oamenii, văzând coroanele, ne indică locul unde să ajungem
fără să întrebăm. Ajungem la dealul Brezei, nu mai fusesem pe
acolo, dar știam din povestirile nașului că este abrupt și greu de
urcat. Nu am crezut cât de greu până nu am ajuns acolo. Simt că nu
mai rezist sub greutatea coroanelor, aveam 200 de kilometri de
când nu mă mișcasem din acea poziție, mă dureau toate, dar mai
mult sufletul, că era ora două și ceva, iar noi habar nu aveam dacă
vom fi sau nu la înmormântare în timp util. Drumul era plin de
pietriș proaspăt băgat, mult pietriș și, odată ajunşi la poalele Brezei,
părea imposibil de urcat. Şoferul ambalează mașina, pietrele lovesc
cu furie scutul de jos al mașinii, Attila o calcă și mai tare. Degeaba,
roţile se îngroapă în pietriș. Plâng de necaz, sigur nu vom ajunge.
Sunăm și spunem că am rămas înţepeniți la poalele dealului, să
trimită un tractor să ne tragă. Attila și Ion coboară din maşină și o
iau uşurel la pas către vârful dealului, iar eu cu Eugen am rămas în
mașină. Era imposibil să ajungem. Încercam să mă împac cu
gândul, asta era şi nu mai puteam face nimic. Minutele se tot
scurgeau, iar norul care ne însoţise până acolo părea că întunecase
toată Breaza.
Văd pe cineva alegând spre noi, deschide uşa maşinii, urcă
înăuntru și zice:
- Dacă Loganul meu a urcat până sus și asta o să urce.
Apasă cu putere pedala de accelerație și mașina porneşte a
se deplasa. Omul zice:
- Hai, nu mă lăsa acum... Hai, că poți.
Cu pumnii stânși și Doamne ajută, în zgomot de pietre care
tot loveau în maşină, am început să urcăm. Metru cu metru, gând cu

79
gând, parcă duceam cu mintea mașina și mai aproape, cu speranța
că poate nu am ajuns prea târziu... Poate, cine ştie. Mașina se
oprește, ușa se deschide și în acelaşi timp văd cum în aceeaşi linie
dreaptă coşciugul cu naşul era dus din casă. Dacă și-ar fi deschis
ochii, probabil privirile noastre s-ar fi întâlnit. Dar probabil ochii
noştri s-ar fi scăldat în lacrimi de bucurie, nu de durere. Cineva mă
ia pe sus din mașină și mă pune pe căruț. Ajung în curte, auzisem
atâtea despre aceste locuri, ştiam multe, dar nu vroiam nicicând să
fiu acolo în condițiile acelea. Nașa plângea și mergea în urma
coşciugului. Fac semn persoanei care mă adusese să mă lase în
spatele nășicii, la picioarele naşului. Plâng atât durerea mea, cât şi
durerea lui Nicu, pentru că și el pierduse singurul om care îi era cât
o familie la un loc. Eram singură acolo și eram la înmormântarea
nașului. Îmi trec gânduri și gânduri prin cap și îmi tot repet că omul
din faţa mea nu poate fi nașul. Este o glumă, naşul face mișto de
noi, așa cum mai făcuse, și nu e mort. Nu poate fi mort. Strâng tare
cu mâna dricul de lemn pe care era aşezat coşciugul, încerc să-mi
adun toate forțele, să-l pot răsturna, că poate atunci naşul se va
ridica râzând și vom râde toţi de farsa făcută. Ridic capul şi, printre
lacrimi, văd ce scrie pe cruce. „COBE TRAIAN 47 ANI”. Oftez, nu
este o păcăleală. În jur stau mărturie flori și coroane, oameni triști şi
un popă care face slujba. Nu aud ce zice, printre gânduri și lacrimi
răzbat niște cuvinte din când în când:
- A fost un om bun, Dumnezeu să-l ierte!, iar eu nu mă pot
opri din plâns, nimeni nu plânge, doar eu plâng, pentru că aș avea
atâtea să-i zic, să-l cert pentru nefăcuta asta, ca atunci când mă
păcălise, că lui Nicu i se făcuse rău de la un dinte şi că trebuie să
cheme salvarea. L-aș fi certat şi poate am fi râs de farsă. Naşa
privea în gol şi mă gândeam la ce-i trece prin cap? Părea uitată în
gânduri, iar eu nu mă pot opri din plâns. O adiere uşoară mă face să
privesc spre cer... norul era acolo, de dincolo de el, razele soarelui
răzbăteau, dar aici, deasupra noastră, şi în inimile noastre era
întunecat și din când în când câte un fior mă făcea să tresar.

80
 Slujba se termină, lumea era agitată, ceva părea că se
întâmplă, dar eu nu înțelegeam ce. Trebuia să fim la cimitir, caut
din priviri să înțeleg ceva. Ochii cercetează rapid grădina naşei,
locul, și văd mormântul câțiva metri mai sus... Încerc să mă
dezmeticesc şi să-mi trec prin creier informația, un vânticel răcoros
mă face să tresar, parcă adierea aceea mângâia fețele celor prezenți
și ne îmbrățișa de adio. Mă uit spre cer, la nor, şi mă uit la cei care
se îndepărtau cu coşciugul nașului. Norul părea că se mișcă şi se
micșorează. În câteva minute totul avea să se termine și soarele a
răsărit de după nor ca și când ar fi fost acolo dintodeauna. Am oftat
şi am zis că naşul va fi cu noi totdeauna.
Oamenii au început să plece pe la casele lor, iar eu îmi
doream să mă întorc la Holteiul meu și să nu mai pierdem nici
măcar o secundă fără să nu fim împreună. Pe la ora cinci după
amiaza am pornit iar la drum, acelaşi drum care ne purtase spre un
adio dureros. Noaptea, la ora unu, am fost înapoi la spital, aş fi vrut
să mă duc atunci la Nicu și să-l strâng în brațe, să nu-i mai dau
drumul, că, cine știe, poate mâine o să fie prea târziu.

81
 BABA MEA

Fiecare dintre noi ar trebui să avem pe undeva o babă care

„să ne mai dea câte una la căpățână” doar de dragul de a vedea cum
ne revine mintea în tărtăcuță.
- Vezi să nu!
Căpățâna mai ia din când în când, prietenește, câte o
scatoalcă, dar nu cred că mintea dă târcoale pe acolo când eşti copil.
Așa și eu, cum am zis mai sus, am avut norocul să mă nasc cu una
bucată bunică în dotare şi nu ştiu ce planetă era retrogradă la
naşterea mea, că mereu rămâneam în urmă cu „indicaţiile” venite
direct de la baba. Ai mei îmi mai aminteau când se supărau pe
mine, că parcă aș fi făcută cu dosul, cum de nu puteam și eu să
pricep românește?
Baba mea era o femeie băț, când striga și tu uitai să te duci
îți repeta de atâta ori că trebuie să faci lucrul ăla că până la urmă îl
făceai doar să scapi. Păi, cum să te pui tu cu Gheorghița ale Budu,
că ţi-ai dat foc la butelie. Auzeai:
- Adriano? Vino, încoace, unde te băgași?
Și eu, să nu mă las, îi ziceam:
- La Tecuci, să-mi cumpăr papuci.
Şi începea:
- Ai, că vedeți voi când n-oi mai fi eu, să vedem, te mai duci
la Tecuci? Râzi de mine, e?
- Ba nu râd, babo, zisăi şi eu așa, ce te supărași pe mine?
- Mă supărai, că tot ţâp şi voi nimic, parcă vă înghiți
pământul...
Baba mea nu era nici mică, dar nici mare, era cât trebuia, că
de multe ori o necăjeam:

82
 - Auzi, babo, tu eşti mai pitică ca Tita-moșu, de ce ai rămas
atâta?
Era într-adevăr mai scundă ca bunicul, dar când se umfla în
pene îi ziceam:
- Ho, ce ţâpi așa, că ne ducem!
- Păi când vă duceți, că se face noapte, stați pă drum, ochi
beliți, gură cascată şi moare porcul de foame.
- De porc ne ardea nouă?
Babei îi trebuia iarbă....
- Dac-ar fi după voi, nu ne mai trebuie nimic.
- Dai o înghețată dacă luăm un sac de iarbă?
- Ce, voi nu mâncați porc? Îl mănânc eu pe tot?
- Hai de, nu fi zgârcă!
- Sunt zgârcă, ăăă, vai de capul vostru... Ei, lasă că veniți voi
la mine!
Și asta era baba, o luam tipa-tipa cu sacul după noi, că nu
era chip să treacă ziua și porcul să nu o guste, mereu o auzeam
comentând:
- Mâncați un căcat carne dacă nu mă țîn de capul vostru, păi
așa se crește, mă, porcul? Ăla mai mănâncă, mai bea apă... dar cui
să-i spui?
Ne îndepărtam pe poteca din grădină și tot o auzeam
comentând. Femeie dură, curată și harnică și cu o gură mareeeee, de
te durea la ficat. Cum ziceam și noi ceva, cum auzeai:
- Ce, mă? Crezi că sunt proastă? N-oi fi fost eu la școală, dar
vă pricep eu ce zâceți.
- Cine, noi? Nu, babo, noi nu am zis nimic!
- Nu voi, da’ cine a zis, cine vă învață toate prostiile?
Că numai gărgăuni aveți în capul ăla.
Încă de când mă știu eu mai mărișoară tot așa o știu pe baba.
Fluier îi mai lipsea și ne punea pe toți la ordin. Cu moșul ei mereu
se înțelegea bine, că o tot auzeam:
- Eu cu moșu meu am dus-o bine, ne-am împărțit aci și bune
și rele nu ne-a știut nimeni.

83
 Tita murise prin 1995 și până în 2010, când a murit și ea,
mereu îl pomenea zicând:
- Uite, lu’ Marin îi e bine pe acolo, că nu vine să mă ia și pe
mine!
- Hai, mă, babo, ce, vrei să mori? Noi ce facem?
- Faceți ce vreți, că mă tot supărați, păi eu m-aș duce la
moșu meu, că am trăit destul.
- Babo, lasă vrăjeala că nu are moartea treabă cu tine,
ziceam eu.
- Ba că m-a uitat, a uitat să vină după mine.
Și uite așa, ani la rând, baba mea comenta cu privire la orice
și oricum. Era femeia care dacă deschidea gura, trebuia să te aştepți
nu să iasă un porumbel, ci o cioară. O știu mereu în grădină,
jumulind iarbă pentru porc. Aveam roșii în grădină, 60 de rânduri
lungi pline cu fire de roșii coapte care trebuiau culese de noi.
Baba jumulea iarba, noi o căram și parcă mă văd băgată printre
roșiile mai înalte ca mine tot comentând;
- Și baba asta e obsedată de porcul ăla, zici că dacă nu
mănâncă o zi iarbă i se usucă pielea pe el.
Păi nici nu terminam bine gândul că și auzeam:
- Hai fă, unde vă băgarăț?
- Ho, că venim... și dă-i mărunt din buze cât ține, cu nervi și
cu furie.
- Păi ce, e numai porcu’ nostru?
- Dă-o încolo de iarbă, în loc să fim la Olt, să ne scăldăm,
noi luăm iarbă la porc.
Și tot așa, cu sacul târâș după noi, dar plin de iarbă, îi facem
pe plac babii, că altfel nu mai tace până nu ne facem iarbă.
- Babo? strig eu, ne lași și pe noi la Olt?
- Aia vă lipsăște acu’? Uite colo butoiu’, duceți-vă să vă
scăldați acolo până nu mai puteți.
-Vezi cum ești, babo? Noi luarăm iarba și tu nu ne lași... nu
fi pufi că te umfli, mă grăbesc să zic.
- Vezi ce cap prost sunteți? Sunt pufi? Aia ce mai e?

84
 -Un soi de laudă, zic eu și dau să plec, că nu era chip să ne
lase la scăldat....dar mai încerc odată: Hai, mă babo, ne lași la Olt?
Nu ești tu baba noastră?
-Nu vă duceți nicăieri, ce, vă trage cu nuca la apă?
Și uite așa ne luăm gândul de la scăldat !
Îmi aduc aminte; aveam vreo şase ani, ai mei plecaseră cu
primul drum de roșii în piaţă, la Călimănești. De obicei asta se
întâmpla pe la început de iulie și se tot făcea că de ziua mea nu erau
acasă. Era căldură mare, iar noi, cu bunicii acasă, eu cu soră-mea,
că frate-miu nu era încă în plan pe atunci. Baba era pe undeva după
iarbă, că a grijă avea să nu moară porcul de foame. Nu avea nicio
şansă să slăbească vreun dram, dar ăsta era crezul babei - că trebuie
să mănânce porcul iarbă, să aibă carnea fragedă. O fi având-o, nu
zic nu, dar când ești copil numai de frăgezimea cărnii nu ții cont.
Cu baba dusă la iarbă, îl văd pe Tita că înhață găleata de apă din cui
și se pregătea de ducă.
- Tită? strig cât mă ține gura. Unde te duci?
- Să iau apă de la Turturică.
- Stai că vin și eu, și o și iau la goană după el.
Tita era deja la poartă, pe marginea străzii, când eu ies din
curte.
- Stai că vin și eu, îi repet, că poate nu m-a înțeles din prima.
- Stai aci, la poartă, îmi răspunde, stai pe bancă, că acu’ vin.
Să nu te ții după mine, îmi zice.
Mă dau pe marginea drumului și mă uit la Tita: bagă găleata
în fântână și, cu mâncărici în fund, vreau să trec și eu dincolo la el.
Mă uit în dreapta, văd că vine un tractor; era pe la Severina, pe la
poartă... și poc!, se aude cumTita bagă găleata în apa din fântână,
iar eu nu mai pot de nerăbdare, vorba babii - parcă mă chema cu
nuca să-mi facă de petrecanie. Dau nervos din picior și parcă
tractorul ăla s-a oprit. Chiar a oprit tractorul și, văzând asta, dau să
fug spre Tita, dar nu mă uit și în partea dreaptă să văd dacă vine
vreo mașină. Mă grăbesc spre centrul străzii și de abia atunci observ
o Dacie roșie care venea spre mine, mă întorc fără să-mi dau seama

85
că șoferul trăsese de volan spre șanţ, să nu mă lovească, și să vezi:
exact în fața mașinii am sărit. M-a lovit din plin și m-a aruncat la
doi metri în față. Peste drum, la Cioacă în șanț, erau trei țigănci de
vorbă și când văd grozăvia țipă tare și chirăie:
- Aoleu, a omorât-o!
Frâna bruscă, bubuiala și chirăiala țigăncilor l-au făcut pe
Tita să se întoarcă brusc. Eram pe asfalt întinsă cât o pomană
țigănească, dar eram conștientă, auzeam și vedeam tot, dar
tremuram că varga de frică. Genunchii și coatele erau pline de
sânge, julitură mare la față și barbă umflată, care parcă dădea să
plece undeva spre stânga. Soră-mea a ieșit repede la poartă și aude
țigăncile vorbind:
-Ai văzut, a lovit-o, cred că a omorât-o...
Se strângea lumea în jurul mașinii, iar soră-mea a trântit ușa
în urma ei, fugind la baba în grădină. Țipa cât o ținea gură de mare:
- Babo, hai, că a omorât-o pe Adriana! A murit Adriana!
Baba era în fundul grădinii, jumulea iarbă pentru porci când
a auzit-o pe Dani.
- Ce zici, fă, acolo? Ce țipi ca nebuna?
- Hai, că a omorât-o unu’ pe Adriana. A călcat-o cu
mașina...
Și așa a rupt-o săraca babă la fugă să vadă ce zice Dani.
Între timp, șoferul mă ridicase în brațe de pe șosea și mă pusese pe
bancă, eram un țâr de copil, lungană și slabă, că de nu aveam pielea
îmi pierdeam oasele pe drum. Ochii ce erau de mine, că în rest nici
18 kilograme nu cântăream. Și Tita era acolo, venise într-un suflet
de la fântână și, gâfâind, tot repeta:
- Nu ți-am zis, mă fată, să stai cuminte pe bancă? Ce căutași
în drum?
A venit și baba, tot o apă de la goana ce o trăsese prin
grădină, și, când am văzut-o, am început:
- Ăsta m-a omorât, ăsta cu mașina!

86
 Omul era mai speriat ca mine și mai alb ca varul. Încerca să
explice că nu este vină lui, că eu i-am sărit în față și nu avea ce să
facă, iar eu o țineam pe-a mea:
- Tu m-ai omorât, te spun la poliție.
Baba mă tot verifica să vadă dacă sunt întreagă, și eram,
doar că duceam lipsă de ascultare. M-am ridicat repede din lovitură,
dar mi-am luat la drăcuieli de m-am rupt de la babă că-mi luam
coaja de pe bube, mereu auzeam:
- Lasă-le, fiţi-ar mintea, că le faci cât tine de mari, nu le mai
beli toată ziua.
Dar cine avea urechi să audă? Eu nu, și dă-i și rupe la bube,
că de, ce era mai bine decât să faci contra? Când au venit părinţii de
la piață au rămas mască, aveam un model tare ciudat pe mine de
piele belită cu coji de bube și o ditamai barbă umflată, dar mie îmi
jucau ochii în cap de bucurie când le povesteam pățania.
- Puteai să mori, mă, Adi, mi-a zis mama. De ce nu ai
ascultat să stai la bancă?
- Da’ Tita de ce nu m-a luat și pe mine? El e vinovat că m-a
omorât ăla. Îmi rămăsese în cap ce ziceau țigăncile alea, că mă
omorâse șoferul, și o țineam pe a mea. Zile în șir a trecut pe la noi
bietul om să vadă cum mă simt, și mă simţeam bine, păi cine a
văzut rață înecată? Și uite așa treceau zilele în copilărie, vara te
plictiseai de cald după amiază, că dimineața culegeam la roșii.
Aveam niște rânduri de parcă nu se mai terminau.
Ne echipam pe la ora şapte și ceva dimineața în cămășile lui Tita,
erau așa de lungi că ne veneau până sub genunchi, și cu găleata în
mână, dar întodeauna fără chef, o luam tipa, tipa spre poteca din
grădină. Ni se lungeau ochii când vedeam câte rânduri aveam de
cules, noi două și baba cu Tita. Mergeam cu goarna înainte:
- Hai, că dacă nu facem noi, atunci cine să facă, comenta
baba mereu.
Iar Tita ne încuraja și el:
- Hai, bă Tită, că dacă nu ne văităm, le terminăm mai
repede, uite – odată intrăm cu patru rânduri...

87
 Tita era un om mare, la peste 1,90, și peste sută de
kilograme, dar era mai blând ca baba, care semăna cu un ardei din
ăla iute. Și o luam fără vlagă și chef la cules roșiile, ieşeau câte trei
găleți de pe rând și uneori ne apuca și ora 12 în roșii, dar, vorba
babii, dacă nu le culegeam noi, atunci cine? Într-o zi era așa de
plictiseală că parcă simţeai cum te împinge din spate să faci
nefăcute. Nu aveam ce face, Tita și baba se întinseseră puțin, că era
zăpușală mare, noi nu aveam ce face și căutam idei.
- Dani, mergi pe afară? îi zic soră-mii.
- Ce să faceți afară pe căldură asta? strigă baba la noi.
- Lasă-le, mă Ghiorghițo, că nu au ce face, ne ia apărarea
Tita.
- Vedeți ce faceți, că nu degeaba te scoate aia afară, îi zise
baba soră-mii.
- Hai, mă Dani, las-o pe babă, că ce știe ea...
- Păi da, sunt cam proastă io, se auzea baba zicând în timp
ce trăgeam ușa după noi! Pesemne mă mânca pielea de nu puteam
sta pe loc și zic:
- Ce zici, Dani, vrei să vezi ce e în pod?
- Hai, zice Dani.
- Stai să mă gândesc cum mă urc eu, zic.
Găsisem ce să facem, aveam un pod și era tare păcat să nu
ne băgăm noi nasul prin el, să vedem ce găsim pe acolo. Bun, dar
cum mă urc eu tocmai sus și fără scară? Zic:
-Ai, Dani, dacă mă urc pe dulapul acela – era un dulap din
lemn masiv –, pun piciorul pe ușă și tu mă împingi de cur, om
putea?
- Încercăm…
Și am încercat, atârnată pe ușa împinsă de Dani, să nu se
bălăngăne, am reușit să mă pun cu burta pe gura podului, Dani se
urcă pe dulap și mă împinge în podul casei unde era aproape beznă.
Din trei mișcări e și soră-mea în pod și, mai în patru labe, începem
a cotrobăi să vedem ce putem găsi.

88
 - Ia uite ce e aici, zic eu facând ochii mari la două linguri
imense de lemn.
- Și asta ce o fi?
-Să-l dăm jos, să întrebăm, și după ce am stat ceva în pod
numai ce auzim:
- Adriano, fată, unde vă băgarăț’?
- Era baba, zic.
- Hai jos, că dacă ne găsește aici, să vezi ce ne spurcă baba,
iar în graba noastră scăpăm din mână fierul de călcat vechi - pe
atunci nu știam ce era – și se aude un bum în pod. Încremenim și nu
mai zicem nimic, dar stăm cu urechea pâlnie să vedem dacă baba
mai este prin zonă... și nimic, niciun zgomot.
- Hai să ne dăm jos, că nu mai este, și, cât ai zice peşte,
soru-mea a coborât din pod pe ușă. Urmam eu, dar dă-te jos,
Adriano, dacă poți !
Stăteam în fund, cu picioarele atârnate din pod, și nu mă
puteam ține pe ușă.
- Dă-te tot cum te-ai urcat, îmi strigă Dani.
- Ba, nu merge așa, că nu am de ce să mă țin.
- Și ce faci? Mă duc după babă, să aducă scara...
- Să vezi ce urlă aia acum, îmi zic, în timp ce o auzeam pe
Dani cum strigă:
- Mam’mare?! Mam’mare?! Baboo, unde ești?
- Ce e, fă? De ce țipi așa? Aialaltă (adică eu) unde se băgă?
- Adu și mie scara... vrei?
- Ce să faci cu ea?
- Ia vino să-ți arăt ceva....vii?
-Hai, fă, că viu acu’, ce vrei să-mi arăți? Mai făcurăț’ vreo
prostie?
- Nu, mă, mam’mare, dar îmi trebuie scara.
- Păi da, scara nu o mai plimbăm prin obor, ca nebuna.
Du-te încolo și caut-o pe soru-ta și lasă scara, vezi pe unde o mai fi
aia, că am treabă.

89
 - Bă, mam’mare, vino încoace și, mai fără voie, o aduce pe
babă la bucătărie. Eu stam liniştită cu picioarele atârnate în jos.
Intră baba, dar nu se uită în sus, iar eu de colo zic:
- Ce faci, mam’mare?
Baba tresare și când se uită în sus, ce să vezi, sau ce să auzi:
- Cum ai ajuns acolo?
- Pe ușă, zic eu liniştită.
- D-aia, fă, îmi ceruşi tu scară? îi zice baba soră-mii.
Dă-te jos d-acolo, că dacă cazi rămâi fără dinți în gură, îți rupi botu’
acela. Dă-te jos acu... Hai, că te spui eu lu tat’to că ai luat-o razna,
cine te-o fi pus să te urci acolo, eu nu știu!
-Bă. babo, aduci scară aia odată?
- A, tu nu te mai poți da jos, d-aia stai atârnată acolo?
Ia să stai acolo până ți-o veni mințile în căpățâna aia seacă... și a
plecat bombănind.
Na, Adriano, dă-te jos. Între timp îl aud pe Tita.
- Tită? strig din gura podului. Bă, Tită! și văd că vine.
- Adu’ și mie scara, că am rămas în pod și nu mai pot
coborî.
S-a dus, săracul Tita, a venit cu scara și, încet pe cur, treaptă
cu treaptă, m-am târât pe scară în jos. De afară se auzea baba
comentând:
- De ce nu o lăsași, mă, acolo, fi-ar mintea afurisită, să se
învețe minte să mai facă, că la prostii e prima, un jurat de lucru bun
nu i-ar trece prin cap.
Așa că, odată ajunsă pe pământ, am spălat putina cât mai
departe de babă, că doar ce se pornise cu trăncăneala și cu morala,
dar na, ce copil ești tu dacă nu ai explorat măcar o dată podul casei
părintești, unde am găsit oale de lut vechi, linguri, mult săpun făcut
în casă și un fier de călcat în care se băga jar să poți calcă, drept
pentru care ne-am luat avertismentul:
- Vedeți, nu care cumva să băgați cărbuni în ăla, că dați foc
la casă!
Mă gândesc la cum trec anii și la cum eram odată...

90
 În ultima vreme mi-a zburat gândul la vremea când încă mai
puteam coborî în beci și eu. Nu știu dacă aveam zece ani, dar atunci
aveam beci cu obloane în podea, că pe vremea aia toți erau în
putere și aveau vii care toamna dădeau rod bun, că așa se întâmplă
când ai mușchi și voință în dotare, sare sapa și cazmaua, de te
minunezi când vezi atâta spor izvorât din pământ. Așa era pe
vremea aia, aveam butoiul cu „ceartă”, că eu așa îi ziceam la vin și
damigene cu „scandal” de țuică. Păi unde s-a mai văzut oltean care
să nu o fi dat din râs în plâns după câteva pahare de „ceartă” și vreo
două „ceșci” (cum zicea baba la ceaşcă) de „scandal”? Ei bine, nu,
nu există așa ceva, așa că și noi aveam beci mare unde adăposteam
peste iarnă, de mila frigului, troscău și murături, compot, dulcețuri,
să nu care cumva să le prindă baba cloanța și să nu le floşcosească.
În casa copilăriei mele intrai în casă de pe un hol mic, apoi dădeai
exact în camera în care era beciul. Era tare răcoare acolo și mai
mereu ne lăfăiam pe recamierul din încăpere. Nici nu puteam face
ceva că mereu auzeam:
- Adriano, unde ești, fă?
- Sunt pe beci, unde să fiu?
Ei bine, beciul ăsta îmi gâdilă memoria și o face să se
gudure mai ceva ca un cățel răsfățat. Era seară și, cum pe la noi se
practică mai mereu zicala „Noi ce mai mâncăm?”, îi vine babei
ideea să manânce murături și uite așa zice:
-Fă, fată, mergi să scoatem niște murături din beci?
-Păi și eu de ce să merg, martor?
-Cum de ce? se răstește baba la mine. Să-mi ții lumânarea,
că știi că nu e bec în beci și nu văz...
- Merg, ia-o înainte, zic eu, că vin.
Și o luă baba pâș, pâș către beci, eu după ea, că doar nu era
să lipsească marte din post! Ridică un oblon de la beci pe perete,
căci beciul era în podea și se lasă bombănind încet pe scara de lemn
care înlesnea intrarea în beci. Era o scară cu vreo cinci trepte, dar
late și groase, trainice, că doar trebuia să susţină oameni mari, cu
greutate... de 100 și ceva de kilograme. Eu și baba nu ne încadram,

91
dar chiar și cei mai puțin mari puteau intra în beci. Eu puteam, dar
greu, îmi era teamă să nu-mi rămână dinți pe jos dacă nu nimeresc
prima treaptă de scară și de aceea nici nu prea încercam să pun
piciorul pe ea, ci pe capătul scării. Ușor, ușor, alunecăm pe gura
beciului ca ața prin urechile aconului - acul ăla cu urechi mari.
O dată ajunsă jos, încep a cerceta, baba era lângă butoiul cu
murături.
- Fă, hai încoace, unde îți e gându’? Vino să ții lumânarea,
că se face zâuă până luăm noi moraturi (cum le zicea ea)!
Și mă duc lângă butoi, îmi pune lumânarea în mână și zice:
-Stai aci și luminează să văz.
Dau lumânarea aproape.
-Așa? întreb.
-Apleacă-te mai jos, ce, ai oase în burtă? Ești bătrână?
- Ho, că mă dau, nu mai urla, că ne aude alde Gheorghe.
Și dau lumânarea așa cum zicea baba și numai ce aud odată:
-Uluf (un fel de uf, au), fiți-ar capu, mi-ai dat foc la păr,
strigă baba la mine cu vâlvătaia în frunte.
- Babo, ai breton, râd eu de ea și, mamă, ce miroși a porc
pârlit!
- Te pusei și eu să faci treabă și făcuși căcatu’ praf.
- Tu mi-ai zis să bag lumânarea în butoi.
- Păi ochii tăi unde fusară, ulu, fată, de nu mi-ați mâncat
zilele. Nu ești bună nici de baieri la tobă, continuă baba, nervoasă
foc.
- Lasă, babo, că acu’ ai breton, neam de neamu tău n-a avut
așa ceva.
- Ieși din beci mai repede, până nu-mi cășună pe tine!
Și uite așa s-a ales baba cu breton făcut la lumina lumânării,
la drum de seară în beci. Ieșea pe la poartă și în loc de bună ziua se
mai găsea altă babă să o întrebe:
- Ce ai pățât, Gheorghițo?
- Păi ce să pățăsc, am intrat cu fata aia în beci și mi-a dat foc
la păr.

92
 - Machie, Doamne! E bine că nu ai pățât nimic.
Așa cu beciul și cu baba, ea mai avea antecedente cu ăl beci,
pentru că într-o iarnă, când venise după obicei nepoții la moașă, un
nepot în euforia copilăriei a zbughit-o nebunește pe ușă afară
tocmai când beciul era deschis și baba în beci. Fuga, fuga, nepotul
nu a văzut ușa beciului ridicată și gaura din podea, călcând în gol
s-a trezit făcând ditamai bufnitură lângă babă, jos. Norocul a făcut
ca nepotul să nu cadă direct pe babă, dar ce i-au auzit urechile
numai el știe, și noi ăia care am fost acolo... Unii cu:
- Aoleu, și-o fi rupt ceva? Baba cu:
-Lasă-l, că nu are nimic, ăştia, fă, nu pățăsc nimic. Și tot își
făcea cruci ieșind din beci bombănind: Vezi, fă, așa-i dacă faci
copiii când ești chiaun la băutură, își ies din minți și nu mai știu de
capul lor! Așa că beliţi bine ochii ăia, să nu faceți așa ceva, că și ăl
din baltă o să râză de voi. Uite și tu hal de copil, să mă omoare, nu
alta, că așa cum stam eu aplecată pă butoi, căzu chiar aci lângă
mine. Şi tu văzuși că nu avusă nimic?
îmi spunea baba mirată.
-Paliu, da’ cu cine să samene în porcii lui?
Ce mai, acum avea dreptate, dar ea avea dreptate mereu, că
altfel îți dădeai foc la valiză. Dar bune murăturile făcute de babă și
bine se mai țineau în beci. Și acum avem beci, dar nici eu nu mai
pot intra în el, nici baba nu mai este, dar parcă nici murăturile nu
mai au gust ca odinioară, când veneau nepoții la moașă.

93
 TITA ȘI BÂLCIUL

Dacă stau să-mi arunc un ochi peste gardul timpului, uite că

dau de septembrie a lui 1994, an cu chef de bâlci și cu mari
aşteptări de la Tita, să ne ducă. Mama și tata erau încă la piaţă cu
ultimele roșii și era 8 septembrie, chiar ziua bâlciului de la
Rusănești. Încă de dimineață treceau căruţele pline cu oameni
aliniați frumos la ţol festiv, în căruțe, cu caii împopoțonați cu țopuri
(un fel de panglici colorate), cu ciucuri și clopoței. Toată lumea
trecea în căruțe sau mașini claxonând, una după alta, către
Rusănești. Eu am luat-o de dimineață cu milogul la purtător și am
căzut pe capul lui Tita.
- Ce zici, Tită, ne duci la bâlci? Hai, te rog, că, uite, toți se
duc, numai noi nu.
- Bă Tită, cu ce să mergem?
- Cu calul și căruța, zic eu repede, de parcă mi se catapultase
în cap răspunsul salvator!
Tita ne-ar fi dus, dar problema era dublă și avea două bube:
iapa era fătată de curând și nu era învățată să meargă cu mânzul
legat de uluba căruții. Și doi: Adriana, adică persoana mea, nu putea
înţelege sub nicio formă de ce iapa nu poate alerga cu puiul după
ea. Se făcea ora 12 și eu tot coadă după Tita cu rugămințile la
purtător:
- Hai, mă Tită, că dacă nu ne duci tu, nu are cine.
Sau:

94
 - Vezi cum ești? Bine, Tită, lasă că nu mai vorbesc eu în
veci cu tine. Toți copiii se duc, numai noi stăm ca proștii acasă.
La noi nu se gândeşte nimeni...
Așteptam ca milogeala să-și facă efectul și ce-l aud pe Tita
vorbind cu baba:
- Ce să fac, mă Gheorghițo, să mă duc? Îmi e să nu se pună
mânzu’ în fața iepii și să nu mai meargă... Sunt și căruțe multe pe
drum, oi putea eu să țâu iapa?
Îmi spun:
- Taci, că-i bine, și mă duc iar la Tita: Ce zici, ne duci?
- Hai, mă, că vă duc, că și așa nu mai taci până diseară și
dacă nu vă duc, o să-mi strigi câte zile oi avea.
În jur de ora unu, calul era înhămat și noi moț în căruță, că
mergem la bâlci. La poartă, tanti Tudorița, o vecină, sta gătită, cu
traista în mână, aşteptându-l pe Tita.
- Auzi, Marine, mergi la bâlci? întreabă baba, mai
nevinovată ca noi.
- De ce?
- Că aș merge și eu dacă tot te duci... Mă iei?
- Păi hai, ce să fac, am încotro?
Și din două mișcări, sprintenă ca un copil, baba se puse în
căruță. Ne deschise mam’mare porțile și hai la bâlci la Rusănești…
Fericire mare pe mine, eram doar râs și bucurie că ne duce Tita la
bâlci și nu mai rămâneam ca cel mai prost din curtea școlii.
Pe drum, Tita a umplut căruţa de copii, cred că am fost vreo zece,
că mereu se auzea:
- Budule, mă iei și pe mine?
- Hai, bă, și tu, că nu o fi foc, striga Tita râzând.
Odată ajunși în bâlci, am luat la rând toate tiribombele,
ne-am cumpărat sălbițe de turtă dulce și ne-am luat gornițe.
Cum era de așteptat, Tita și-a răsfățat mațul cu mici și o bere rece,
că doar nu venise degeaba până la bâlci. După câteva ore de stat pe
acolo, se dă ordin de adunare pe căruță, că doar nu era să ne lase
prin Rusănești, localitate aflată la trei kilometri de noi, ne și zisese:

95
 - Vedeți ce faceți și când veniți că, dacă la cinci nu sunteți la
căruță, veniți pe jos. Eu v-am zis, așa că băgați la cap și să vă
adunați.
Și ne-am adunat și noi și tanti Tudorița care își luase un
ditamai teancul de străchini. Echiparea și diii, Stela (că așa o chema
pe iapă), hai acasă, dar o luăm pe vale, zice Tita că e mai pe
scurtătură. Până să termine ieșitul din bâlci avea iar căruța plină,
toți stăteau pe marginea căruții, iar când venea o groapă toți își
fereau curul ridicându-se, că doar durerea doare. Numai tanti
Tudorița sta în mijlocul căruții fără să fie atentă la drum. Străchinile
le pusese undeva lângă ea și nu mai avea grija lor, că doar, vorba
aia, ce puteau să pățească? În față apare, de-a lungul drumului, un
șănțulet un pic adânc, ca o rigolă, toți îl văd și se ridică, știi vorba
aia „atenție la cur!”, toți și l-au ferit, Tita îmi face semn să mă țin,
nu care cumva să mă vărs din căruță, dă bice calului intenționat și
cu un râs în colțul gurii zice:
- Hai, Stela, hai, fată, să mergem acasă mai repede!
Calul întețeşte pasul, noi ne ținem bine și hop! - intră căruța
cu fiecare roată prin șanțul din drum, străchinile sar și ele toate în
sus o dată cu căruța și poc! înapoi, una peste alta.
- Toate bune? întreabă Tita.
- Da, se aud cei care tocmai își apăraseră noada de durere.
Doar străchinile erau mai multe decât cumpărase, că se
crăpaseră toate.
- Vai, mă, Marine, s-au spart toate, zice tanti Tudorița.
- Păi, ce să-i faci, Tudoriţo, de ce nu le ținuși și tu în brațe?
Odată ajunși acasă, Tita era vesel nevoie mare, că reușise să
ne ducă la bâlci.
- Bine, mă Tită, știai, nu, că i se sparg străchinile?
l-am întrebat curioasă.
- În viață, Tită, dacă ești ticălos, nu-ţi ajută Dumnezeu, aia
să o țineţi minte de la mine, că poate mâne, poimâine n-oi mai fi.
Păi o dusăi până la bâlci, îi dădui o bere tot io, și ea nu dete nicio

96
înghețată, așa că, Tită, Dumnezău nu e țâgan și nu se ploconește.
Rămasă fără strachini, rămasă, și ce câștigă? Nimic, zice tot Tita.
A fost ultima dată când am ajuns la bâlciul de la Rusănești,
bâlci care se ține și azi, tot în septembrie, tot pe opt, dar Tita nu mai
este din '95 și nu a mai avut cine să ne ducă. Acum îmi amintesc și
mă bucur că am măcar atâta!

97
 EXCURSIE LA RECI

Dacă era primăvară și dacă era sfârşit de mai și început de

iunie, atunci cu siguranță eram la Vâlcele împreună cu Nicu.
Acolo totul căpăta o altă nuanță de verde frumos învăluit în adieri
ușoare de vânt, colorat cu miros de primăvară de la castanii înfloriți
din jur. Mai bătea câte o adiere ce aducea a dor de casă, dar o
îndepărtam ușor dând din cap, că doar nu eram nebună să-l dau pe
Nicu pe culoarea pereților din camera mea, cameră ce mă adoptase
cu tot cu toane și figuri și îmi acceptă cam orice, dar prin
comparație preferam varianta Nicu și Vâlcele.
Niciodată nu am fost omul prea dornic să renunțe la bula lui
de comoditate și de siguranță doar pentru a încerca ceva nou.
Acum eram la Vâlcele și eram pe căruț, aveam un cor de pitici pe
creier care mă bâzâiau și îmi aduceau aminte de căruț, de gura
lumii, de handicap, dar mă luptam cu ei și încercam cât puteam să-i
țin în frâu. De fiecare dată când mergeam la Vâlcele era ca în
vacanță. Vedeam oameni fericiți în lumea lor, care încercau să uite
măcar de lumea anormală în care trăiau în restul timpului, când nu
erau la Vâlcele. Oamenii nu te acceptă ușor și de multe ori te judecă
fără să te cunoască, pentru ei ești altfel... asta până ajungeai la
Vâlcele, acolo erai în elementul tău, aer curat, verdeață, frumusețe
cât vezi cu ochii și mulți oameni ca tine.
Se formau cupluri și se legau prietenii, se râdea mult, iar
localitatea prindea viață ori de câte ori natura reînviată se anima cu
prezența celor veniți la Vâlcele. Mă înscrisesem într-o asociație și
făceam pe secretara închipuită, eram bună de gură și dornică să
ajut. Într-o zi, un zvon de excursie se împrăștie rapid în tot spitalul,
pe cele două etaje. Mai ceva ca la radio șanţ, din gură în gură sau

98
din căruț în cârjă, apăreau doritori și păreri. O idee bună, spuneau
mulți și începeau:
- Unde? Când? Cât costă? Vreau și eu să merg....
Oamenii erau prinși în mrejele unei excursii ce stătea pe
punctul să prindă contur. Mi se ridica părul în cap când auzeam de
plecare, eu care eram mai ceva ca un țest (cuptor din paie și pământ
galben de pe vremea bunicii din zona Olteniei) și nu prea plecasem
de acasă, iaca, excursia ieșea tocmai ca un păduche în frunte.
Dacă pentru mulți era motiv de bucurie, pentru mine era ceva ce-mi
dădea clăbuci pe creier, nu era bine, parcă ceva nu se pupă cum
trebuie pe undeva... Zic:
- Cred că zvonul nu are nimic concret... Unde să mergem în
excursie și mai ales cu ce? îl întrebam eu pe singurul neuron care
atunci mai dădea semne de voioșie în capul meu...
- Lasă, că a mai umblat ea vorba și altădată de excursie și
am ajuns câțiva metri mai în spatele spitalului, la un picmic cum
zicea cineva, parcă special să mă enerveze.
Auzi, picmic, adică la un mic pe iarbă verde ca la picnic,
doar că fiecare mânca pe unde și cum putea... nema mușchi, nema
stat jos, mâncam atârnați cum puteam, dar, vorba aia, dacă nu ne
puteam ține în mușchi, ne țineam de mic, măcar pentru miros și tot
îl mâncai că, na, oricât ai fi de handicapat, parcă și la suflețelul tău
i-ar fi poftă de câte ceva, iar cum inima asta e păcătoasă, te mai și
îndemna de la spate să-ți duci pofta ce-ai pohtit până la cap, că doar
ne-o ierta Dumnezeu și pe noi....
Așa că repede mă văd prinsă într-o discuție cu moș Eugen,
care îl cam uitase timpul prin praful lăsat de cărbunele din mina în
care lucrase și se cam credea omul Făt-Frumos cu cârjă... Numai de
asta nu aveam eu chef acum. Ne cunoșteam, că mai avusesem eu o
răfuială cu inteligența lui prea dezvoltată, atunci când îi venise
ideea să se spovedească la mine și să-mi spună de cuceririle lui.
- Mă uitasem atunci urât la el și văd că tot cu spovedania
umblă. Mai că-mi vine să mă uit în oglindă și să văd, poate am eu
moacă de popă și nu știu.

99
 - Bună ziua! zice moș Eugen.
- Bag seama, matale nu ai găsit să te încurajeze nimeni azi,
nu?
- Adică?
- Păi, scopul și durata vizitei, îi retez scurt vorba. Crezi că
mă plictiseam și nu aveam ce face? îl întreb.
- Vreau în excursie.
- Așa, și? Ce-mi zici mie, crezi că mi-a dat tata o excursie și
nu am ce face cu ea?
- Vreau să merg în excursie, insistă el.
- Băi nene, nu te pot ajuta, eu nu vreau să merg, deci suntem
chit, tu vrei, eu nu.... altceva ce mai e?
- Măi fată... zice moș Eugen.
- Adriana mă cheamă, că nu mi-a murit naşul la botez, zi
repede că nu vreau să te țin din treabă...
- M-a trimis Maria la tine să merg în excursie...
Stau și mă gândesc că de înnebunit nu înnebunisem, de
organizat excursii nu organizam, alte informații în afară de zvonul
ăla nu știam, deci care e treaba?
- Ce excursie, mă nene? Nu înțelegi că habar nu am ce limbă
vorbești matale acolo? Vorbește românește, să te înțeleg și eu.
- Mă fată, cică tu faci o listă pentru excursie.
- Păi dacă o ții pe-a lu’ matale nu te contrazic, eu zic că nu
știu, matale o dai înainte... Hai, zi până la final.
- Scrie-mă și pe mine.
- Te pun primul pe matale, dar ce zic, nici nu se face
excursia fără a fi prezent…
Îl las și îmi văd de drumul meu pe holul spitalului.
Păi nu merg câțiva metri, că vine altul:
- Vreau și eu.
- Tu ce mai vrei, mă? N-am și dacă aveam tot nu pupai,
deci... valea!

100
 Se pare că până la urmă ceva se vorbise, lumea știa că eu fac
și dreg, dar numai eu nu aveam habar de așa ceva. Numai bine că
urcă Maria sus și mă luminează.
- Facem excursie la Reci, îmi zice ea zâmbitoare și tu
trebuie să faci lista...
Ce să zic, îmi venea să sar în sus de bucurie, așa de pălită
eram, mai că mă micșorasem de nu-mi venea să cred.
- Mergem cu autocarul, continuă ea, și ne trebuie vreo 40 de
persoane.
- Cu autocarul?!
În viață mea nu mă urcasem în autocar, dar ochii mei
fâlfâiau desupra capului ca la melc.
- Mă, poate nu am fost eu cu autocarul, dar cum urcăm noi
în el?
Trebuie să fie altă variantă – sunt ăștia în căruț pe care nu-i
poți urca nici târâș, că e ușa mică.
- Să știi că te vreau în autocar, îmi zice.
- Mâine, că azi nu am timp, îi zic în spirit de glumă, care
glumă, săraca, murise subit.
Eu în autocar, acolo sus... la paștele cailor.
Fac lista, dar în autocar nu mă mut niciodată, că doar cine
poate să urce acolo? Și uite așa, încet, încet se strâng cele 40 de
nume pe foaie, taxa de intrare în autocar e una simbolică de un leu
și cum leul nostru e mai mult pisic jigărit, îl puteai găsi prin multe
buzunare și pe la cei de pe la Vâlcele. Așa am ajuns să fiu mumă
pentru unii și ciumă pentru alții care nu vroiau să priceapă că eu
până la urmă făceam o listă şi nu o prezentare a localității Reci.
Întrebări peste întrebări și strâmbături din nas mai ceva ca la
premiile Oscar, când apar nemulțumiții, că nu au luat te miri ce
premii. Mai era timp să mă răzgândesc dacă mă duc sau nu, dar
gândul la autocar mă făcea să zic că mă cheamă NU și gata.
A venit ziua îmbarcării, curtea spitalului era plină cu
handicapați doritori de aventură, eu mai mult fără vlagă mă

101
îndreptam spre autocar, mamă cât era de mare, ce să zic, că dacă
eram cât de cât în picioare sigur mi se înmuiau. Ajung lângă Nicu:
- Zici că te urci? Mie îmi este frică, zic eu.
- Hai, mă Adi, dacă ăștia pot și tu poți.
Poți, poți, poți – asta tot auzeam în capul meu, dar de unde
atâta putut? Din pomul de iarnă? Mie îmi venea să o iau înapoi și ei
ziceau că poți. Începe autocarul a înghiți la handicapați care mai
erau și bucuroși, râdeau de la înălțimea geamului. Se urcă primul
Nicu, dar nu pe el îl plângeam eu, că el era slab... Cu mine era
problema – și înaltă și mai multă. Belea mare cu necaz. Mă uit pe
lângă mine: curtea aproape goală, doar eu cu un băiat, Eugen, nu
moș Eugen, că ăla își urcase printre primii cârja în autocar, doar eu
cu Eugen, ca doi grei, stăm și așteptăm să urcăm... Bucurie mare pe
capul nostru... mare ca noi. Eu, vreo 75 kg, Eugen – suta, că, vorba
aia, ce mai este suta în ziua de azi? Și vine Vulpe să mă mute.
- Du-te, mă, că unu nu poți, așa că îi vine în ajutor Rodica și
unu de mâini, altul de picioare, dă-i și luptă și suge burta să
încăpem toți trei pe ușa mică și abruptă de la autocar. Și uite așa am
ajuns, strângând din dinți, cu ochii strânși, câteva trepte mai sus de
pământ, pe scaunul din autocar. Eugen, săracul, nu a încăput printre
scaune și a mers stând pe scările autocarului, care s-a pus în mers
imediat ce ultimul pasager și-a găsit locul. Drumul nu a fost lung,
vreo 35 km de la Vâlcele, dincolo de Sf. Gheorghe, loc frumos, cu
lac și posibilitatea să stai la aer curat, la un grătar sau direct la plajă
dacă poți și ai ce arăta.
A fost fără voie, dar frumos, cu amintiri în tolbă, o poză, două,
la purtător și o zi obositoare, dar cu folos, holurile spitalului s-au
umplut din nou de freamătul și gălăgia celor ce doar reveniseră din
excursie.

102
 NEA VASILE

Ai mei plecaseră la bețe de floarea soarelui, lăsându-mă om

de bază acasă, cu sora și fratele. Fratele nu avea mai mult de trei
ani, iar sora – 10. Treieraseră floarea soarelui, iar bețele le aduceau
acasă cu căruța. Era frumos afară, așa că, în loc să stăm în curte,
cum era ordinul dat, mi-am luat frații în primire și am ieșit la
poartă. Noi stăm undeva la ieșire din localitate, spre Potlogeni, și
cum nu aveam ce face, zic hai să stăm liniștiți la poartă. Înainte să
plece, ai mei ne făcuseră instructajul:
-Nu ieșiti în drum, la poartă, stați în curte sau în casă, găsiți
voi cu ce să vă jucați, apoi nu cumva să umblați la butelie, să dați
foc la casă! Ai înțeles, Adriano? Tu ești mai mare, tu să bagi la cap!
- Bine, zic cu o jumătate de gură.
- Și nu aveți ce căuta în grădină sau la Olt. Ai înțeles?
Că acu’ venim, zice baba pe un ton răstit.
- Bine, bine...
Știam că nu este departe locul unde aveau pusă floarea
soarelui și că aveau să le încarce repede în căruță și că vin.
Dar, ce să facem între timp? Nu era ca pe acum, cu cablu sau
internet, trebuia să ne facem de lucru și, ca să fie treaba bună, zic:
- Hai la poartă!
Şi am ieșit. Stăm un pic pe bancă și numai ce văd un pietroi
că zboră peste drum din șantul vecin de la nea Vasile...
Zbâr! și poc! la noi în șanț. Mă uit și nu știu ce să cred, zic o fi
înnebunit ciungu’, că așa îi zicea lui nea Vasile, că avea un deget
strâmb într-o parte. Nea Vasile nu avea copii, dar era și genul de
om care nici nu suporta copiii, cum îi vedea că se joacă pe stradă,
cum îi lua la pietre și la înjurături, că cică îi dădeau cu mingea în
casă. Acum nu înțelegeam, de ce da cu pietre și îi zic:

103
 - Ce faci, nea Vasile?
El nu zice nimic, dar se uită foarte urât la mine și iar poc! cu
altă piatră la noi în șanț.
- De ce arunci, nene, pietrele acilea la noi în șanț, că te spun
lu' Tita... îi zic eu, curajoasă.
- Păi ți le dau înapoi. Nu le-ai aruncat tu?
- Păi ce, scrie numele meu pe ele? Și nu ți le-am aruncat eu,
de unde ți-a venit ideea asta?
- Lasă că știu eu, că voi le-ați aruncat.
- Știi ceva, nene, nu le mai arunca la noi, că ți le aduc
înapoi.
- Păi nu cumva să îndrăzniți, zice ciungu’.
- Hai că vezi matale, ce crezi că eu sunt proasta ta?
Și asta a fost tot, a intrat moșul în curte și, cu cei doi aflați
în grijă, i-am cărat lui nea Vasile un coș de pietre exact în poartă.
Cum da să iasă din obor, cum da cu nasul în ele, că doar pe el îl
mâncase pielea să scârme coaja rahatului. După puțin timp, iese iar
la poartă, noi trei pe bancă, așteptam să vină ai noștri cu bețele de
floarea soarelui, era până în ora 12, se apropia de prânz, când un
zgomot puternic însoțit de înjurături se aude în porțile noastre de
metal. Un bum surd, urmat de alte bum, bum. Moș Vasile arunca cu
pietre în porți.
- Ce ai nene, ai înnebunit, de dai cu pietre? Dacă ne loveșți?
- Stați, că vă arăt eu vouă, fir-ați să fiți, ne amenință el furios
și iar o piatră zboară în porți.
Nu mă las mai prejos și îi arunc pietrele înapoi la el în șanț.
- Nu te lași, pocito!
- Bă, nene, pe cine faci tu pocită? Tu nu ai fost în stare să
faci nici măcar copii pociți ca mine, om rău și de nimic... Aia ești,
ciungule!
Și dă-i cu înjurături, care mai de care mai deochiate, de
neam, de mamă, iar eu din când în când îi ziceam:
- Ba tu să fii!
- Ba pe mama ta să fie!

104
 Și tot așa. La un moment dat, moșul ia bicicleta și zice:
- Stai, că mă duc eu la poliție și vă arăt eu vouă!
-Ba o să vezi tu și cu Cioaca!
Cioaca era o femeie tare duşmănoasă și zgârcită, exact ca
bărbatu-su. Mereu căutau motiv de ceartă și aveau tot timpul de
făcut reproșuri la adresa copiilor, care veneau să se joace în preajma
curții lor. I se zicea Cioaca pentru că vara, fiind cald, purta fustă
scurtă și nimic pe dedesupt, iar copiii care nu aveau ce face, se
puneau în șanţ, la noi, pe burtă, și aveau vedere directă la cioaca lui
Vasile. Auzind că ciungu’ vrea să se ducă la poliție, mi-am strâns
gașca și tulio! să ne ascundem. Dacă cumva nebunul chiar venea cu
poliția și ne dădeau amendă că i-am aruncat pietrele înapoi în șanț?
Sau dacă aveau să-i ia pe frații mei și să-i aresteze? Am ajuns
numaidecât în grădină, cautând un loc în care să-i ascund pe cei doi.
Trecusem pe lângă pătulul cu porumbi, dar nu mi se păruse o idee
așa de bună. Mergând pe potecă, am văzut o glugă de coceni. Zic:
- Hai, că ne ascundem în coceni.
Era o glugă imensă, așa că am căutat un loc la baza ei în
care să încăpem toți trei, în speranța că acolo poliția nu ne va găsi și
nu ne va da amendă. Odată găsit locul, ne-am pus pe așteptat, și,
stând acolo, auzeam câinele cum latră.
- Cred că e poliția, zic. Nu ieșim până nu vin alde Tita de la
bețele de floarea soarelui.
Și stai, și stai, și câinele ham, ham... parcă cineva striga la
mine... parcă, nu eram sigură deoarece grădina era lungă, iar noi
eram tocmai în vale, exact acolo unde primisem ordin și indicații să
nu ne ducem, dar în capul nostru ce era să facem, să stăm să ne ia
poliția? Îmi fac curaj și ies din gluga de coceni, plină de praf și cu
resturi de frunze pe mine, câinele tot lătra și parcă până la urmă tot
era cineva care striga, se auzea:
- Adriano?
- Stați aici, că mă duc să văd cine este, nu ieșiți să nu vă
vadă Ciungu’, poate ne urmărește cu bicicleta prin vale și ne ia
poliția. Prin spatele grădinii era un drum de țară pe unde puteai

105
circula și cu căruța și cu mașina, de, treabă să fi avut pe acolo că
drum era, iar frică de a nu apărea Ciungu’ chiar și în fundul
grădinii, pe marginea Oltului, era mare, mai ales că se ducea și la
pește, iar dacă trecea pe acolo, sigur ne-ar fi văzut. Am luat-o pâș,
pâș, pe potecă, să văd cine strigă la poartă. Cu inima în stomac și cu
frica lui Ciungu’ mă apropii de curte și aud:
- Adriano? Unde or fi, mă, ăștia, că doar nu s-or fi dus la Olt
să intre în apă? Fă, fată? Adriano, Dani? Unde ești, fă?
Era baba, răsuflu ușurată și încep să plâng și să-i povestesc.
Nici nu mă ascultă și când vede că plâng, le trece altceva prin
minte.
- Fă, de unde vii? Unde sunt copiii? Ați fost la Olt?
Eu tot o dădeam cu Vasile Ciungu’, printre suspine:
- Acolo am fost, că Ciungu’ e la poliție.
- Ce poliție, fă fată? Unde sunt 'ăilalți doi?
- La Olt, zic eu, arătând înspre grădină.
- Cum la Olt?
- Păi nu am fost, dar i-am dus în glugă să nu-i ia Vasile.
- O, fă fată, că dacă nu mi-ați albit păru’ în cap, du-te și ia-i
pe ăia încoace, că nu știu ce vă fac, dacă îmi cășună pe voi acu’.
Cică să-i lași acasă sânguri și când vii, te sperii că te gândești că
s-au dus la Olt și i-a luat apa.
Cât îl privește pe nea Vasile, a continuat să ne înjure până a
murit și de câte ori ne vedea de atâta ori ne arăta pietroiul, zicând că
ne sparge el capul o dată. Așa o pățirăm cu gluga de coceni și cu
poliția. Când ești copil, mintea îți dă idei crețe și curaj să le pui și în
practică, păcat că odată deveniți adulți ne pierdem abilitatea de a fi
ca în copilărie, curajoși, devenim prevăzători și comozi și ne
gândim din bula noastră la ce bine era în gluga de coceni, chiar
dacă eram murdari de praf, de frunze, și doar ochii în cap ne luceau
a curat și a viață.

106
 VÂLCELE

Ca de obicei, în luna mai îmi făcusem obiceiul să dau o tură

de vreo lună pe la Vâlcele, nu de alta, dar acolo aveam să ne
revedem mai mulți. Aia era luna noastră și ne cunoaștem unii cu
alții exact ca într-o familie sau clasă. Eram între noi, știam cine
vine, ce glume se vor „arunca” pe piață, ce cupluri erau și tot așa.
Eu, ca de obicei, mă internam sus, pe secție, în salonul 18, patul de
la ușă. Îmi folosea patul ăla pentru că mă descurcam cu căruțul,
având mai mult loc în fața lui.
Așa se făcea că și anul acela, 2004 parcă, tot pe acolo prin
18 mă găsea. Nimerisem în salon cu Bogdan și Rodica, doi oameni
deosebiți care ne-au devenit prieteni. Rodica, o femeie tânără,
săritoare, bună la suflet și frumoasă, cu niște ochi albaștri superbi,
era mama lui Bogdan, Bughi, cum îi ziceam noi, un copil care pe
atunci avea vreo 8-9 anișori, blond, simpatic, roșu în obraji ca
bujorul, cu ochii superbi albaștri. Bughi avea sindromul Dawn și
era lipicios și pupăcios nevoie mare. Bughi se obișnuise cu mine și
cu Nicu, care venea zilnic în salon la mine. La un moment dat se
aude de dincolo de ușă o bătaie cu inelul:
- Cioc, cioc, cioc...
Bughi sare repede din pat și deschide ușa:
- Icu... (el nu putea rosti bine multe cuvinte și lui Nicu îi
zicea Icu)
- Da, mă Bogdane, eu sunt!
- Icu și Adi, uite acolo Adi... Hai, îi zice Bogdan lui Nicu,
aducându-l rapid lângă patul meu.
Închide ușa și ia mâna lui Nicu, o pune peste a mea și zice:

107
 - Uite, mama, Icu i Adi, bine… bine... așa.
Şi râde, bucurându-se că suntem împreună.
În salon cu noi mai era o prietenă pe nume Ana, ne văzusem
atunci pentru prima oară. Ana era genul de om căruia dacă îi dădeai
un deget, îți lua toată mâna. Timpul trecea repede când eram la
Vâlcele, eram de vreo două săptămâni deja, timp în care mă rugam
de oricine se ducea la Alimentara din localitate, să-mi ia o cutie,
pahar sau borcan de Finetti sau Primola, orice, numai cremă de
ciocolată să fie. Nu găseam și pace. Era duminică, Rodica era
plecată la biserică, iar eu rămăsesem cu Bogdan să ne ținem de urât.
Se aud bătăi în ușă.
- Cioc, cioc!
Bogdan sare repede să deschidă ușa, zicând:
- Nu Icu! Icu nu cioc cioc, el altfel cioc cioc.
Și când deschide ușa, în ușă unul, Florin, nesuferită broască.
- Pot să te întreb ceva? zice.
- Da, dar repede, că am treabă!
Și dă să se așeze pe marginea patului. Bogdan îl vede:
-Bă, nu acolo, zice el, arătându-i celălalt pat. Pleacă, acolo
Icu... tu nu... pleacă!
Ăsta nu-l bagă în seamă, atunci Bogdan îl apucă de mânecă,
deschide ușa și zice:
- Bă, tu stai acolo, hai, pleacă, vine Icu, acu vine!
Și i-a dat brânci afară. Bravo, Bogdane, nota 10 că ai scos
prostul din salon! Și, cum stăteam noi așa, iar bate cineva la ușă...
Venise Primola mea, cel mai superb pahar verde cu cremă de
ciocolată la care visasem două săptămâni de zile. Îl adusese cineva
și nici că putea fi ziua aia mai frumoasă de atât. Zic:
- Hai, Bogdane, să mâncăm și să ne punem burta la punct,
că tare poftă îmi mai era!
- Eu nu, zice Bughi, mama... vine mama, mâncăm.
Așa că am înțeles: Bughi o aștepta pe Rodica, dar, cum îmi
ardea buza de poftă, zic:

108
 - Hai, mă, că tot îmi pun o felie cu Primola, că mor dacă nu
mănânc.
Şi mi-am pus. Zic:
- Măi Bughi, pune paharul la tine pe noptieră și când vine
Rodica mănânci...
Zis și făcut, doar că Rodica a venit și nu i-a pus, că s-a luat
cu treaba, pe când Ana cea cu mâncărici la maț zice:
- Adi, pot să iau și eu un pic? Doar un pic.
- Poți, dar să-i lași și lui Bogdan, zic eu cam sceptică și cam
supărată că buzele Anei pupă paharul meu de Primola.
Lasă, că ajunge, doar are 450 grame, nu l-o mânca pe tot,
îmi spun doar ca să mă încurajez eu singură, având încă un mare
semn de întrebare legat de pofta Anei. Băi frate, nici nu mi-am
terminat gândul, că a venit Rodica și sar pe ea:
- Măi femeie, pune-i copilului o felie de Primola, că mă
supăr!
- Hai, că îi pun, am fost până la Lenuța că mă chemase Loți
(soțul Lenuței) să o ajut.
Și se duce către noptieră, ridică paharul și șoc:
- Tu, Adi, ăsta nu mai are în el!
- Bă, mă lași! A băgat aia tot în ea? Tot paharul?
Toți piticii și familiile lor tunau și fulgerau în capul meu,
căutând răzbunare.
- Bă, a mâncat tot?
- Tot! zice Rodica și îmi arată paharul.
Să mor dacă nu-mi vine să plâng cu vorbe și să intru sub
căruț de ciudă și de nervi. Cum, mă frate, sub nasul meu, pe banii
mei și eu manânc doar o felie? Asta nu rămâne așa. Și îmi fac
planul. Cum să faci să te răzbuni pe un mâncău? Simplu, zic, îi iei
mâncarea! Dar cum? Şi îmi vine ideea. Zic:
- Rodico, fii atentă, vreau să mă răzbun pe aia că mi-a
mâncat crema de ciocolată, nu te bagi și nu comentezi...
- Nu am eu treabă, zice Rodica, dar ce vrei să faci?
- O să vezi...

109
 Spre ora șase trebuia să vină masa de seară, de obicei nu
mâncam seara, dar acum fiecare celulă din corpul meu striga
„răzbunare”, așa că, la venirea Anei în salon, încep:
- M-a luat o foame de lup... nici nu mai știu ce să mănânc.
Dar nici nu aș mânca orice... îmi este poftă de ceva deosebit, ceva
ce nu am mai mâncat demult.
- Păi am eu ceva, zice Rodica, care se pare că uitase de ce îi
zisesem mai devreme.
Mă strâmb la ea să tacă, dar pauză, de unde, își vede de
propoziție înainte.
- Nu vrei, Adi, conservă de porc?
- Parcă aș vrea, dar nu de porc... Ana, tu parcă aveai una de
vită, nu? Eu de vită aș vrea, continui eu făcând semne disperate
către Rodica să tacă...
-Am, dar nu e începută, zice Ana.
- Păi, și nu o începi?
- Ba da, mănânci cât poți și pe urmă o duc la frigider, zice
Ana, știind că eu nu prea mâncam, fără să știe ce aveam eu în cap.
Desfacând conserva, vedeam părerea de rău din ochii ei, dar
îmi și auzeam piticii de pe creier care săreau în sus de bucurie
zicând:
- Toată o mănânc, chiar dacă crăp, să vezi și tu cum este!
Încă plângeam paharul de Primola mâncat de Ana și cu
fiecare gând mai îmbucam câte o furculiță din conserva de 450 g de
carne de vită. Uram vita și conserva, dar, știind că era singura
conservă pe care o mai avea, am vrut să-i plătesc cu aceeași poftă
cu care mi-a mâncat ea mie crema de ciocolată. Vedeam cum Ana
se uită uimită la carnea ce dispărea din conservă, iar Rodica făcuse
ochii mari, parcă aşteptând să vadă ce urmează.
- Am mâncat tot, mamă, dar ce poftă îmi era, zic eu, mai
mult leşinată decât în porcii mei (adică bine, sănătoasă).
Nu mă dau, că îmi vine să dau la boboci, în viața mea nu am
mâncat atâta, cu atât mai mult cu cât era și seară. Ana pleacă afară,

110
cred că la fel de nervoasă cum eram eu văzând paharul gol, dar eu
rămân și nici nu-mi vine să mai respir, sunt plină până în gât.
- Ce fac acum? o întreb pe Rodica.
- Mai am eu conservă, dacă mai vrei, zice Rodica râzând cu
poftă de se auzea de pe hol.
De abia mi-am revenit, lămâie, scobutil, frecat pe mâini de
gâlci, dar cel puțin m-am răzbunat. Știu că am mâncat conserva și
de atunci n-am mai pus gura pe aşa ceva, și mai știu și că acum nu
mai pot mânca Primola sau Finetti din cauza fierei, deci morala e că
răzbunarea-i arma prostului și până la urmă prostul (adică eu)
ajunge să sufere din prea multă Primola, prăjeala stând cu gândul la
Finetti.

111
 PRĂJITURĂ

Când ești copil nu te doare la bască de probleme sau de

facturi, dacă ai un gând în cap, te ții de ăla și vezi tu cum te învârți
făcând și încercând, ca să iasă ca tine. Așa și noi, ne-a intrat în cap
să facem prăjitură. Doar era normal să ne dorim de mici să mâncăm
sănatos și gătit în casă. Acum nu vreau să găsesc scuză pentru ce
bucătari eram atunci, dar să zicem că treacă, meargă, de la mine...
măcar intenția contează și, vorba aia, scopul scuză mijloacele.
Și, cum nu aveam ce face, într-o zi nu știu cum s-a
întâmplat, dar ne-a dat de ochi un plic de praf de copt care avea pe
el o rețetă de prăjitură.
- O facem? i-am zis soră-mi și răspunsul afirmativ ca la
armată mi-a întărit convingerea că trebuie să facem prăjitură.
Deci, se ia una bucată soră din dotare, care să cotrobăie prin
bucătărie după cele necesare
- Dani, ne trebuie făină, zahăr, sare, lapte, ouă, ulei, tavă,
cuptor, lingură... și să scăpăm de baba care era cu treabă prin curte,
nu care cumva să ne găsească sau să afle ce vrem să facem, că jar
mâncăm!
Zic către soră-mea:
- Trebuie să aflăm ce treabă mai are baba prin obor, că nu ne
lasă să facem prăjitură dacă află, du-te tu și vezi ce face.
Se duce Dani:
- Ce faci mam’mare? Ai treabă?
- Ete... tu nu vezi ce fac? Am treabă, de ce?

112
 - Mai stai mult pe aci?
- Acu te pomenești că vă stau în cap... sau ce? Aveți voi altă
treabă? Pune mâna pe mătură și dă prin obor, că nu e bine să stai cu
rahatu’ la nas...
Deci, baba mai avea treabă și nici gând să plece prin
grădină. O chem pe Dani și dispărem amândouă în odăiță, acolo
unde baba nu prea intră. Legat de casă, aveam două camere cu o
anexă, în una era bucătăria, așa, cu vatră, ca pe vremuri, unde
aveam țăstul de cocea baba pâinea și, lângă bucătărie, în cealaltă
cameră, era odăița. Unde soba cu plită era mană cerească iarna.
Cu un pat și o masă prin odăiță ne pierdusem noi acum urma în
speranța că vom face o super prăjitură delicioasă. Pe pachetul de
praf de copt spuneau gramajul, dar nu și cum se face, dar avea o
poză cu prăjitură, arăta de-ți venea să iei plicul la lins și la mâncat.
După ce ne-am văzut noi înconjurate de toate ingredientele, ne
suflecăm mâinile și hai la treabă. Mai ceva ca niște furnici, ascunse
de ochii babei, trebăluiam prin stupul numit odăiță cu speranța că
va ieși vreo „miere” de ceva bun.
- Dani, ia uite aici, zice: două căni de făină... și, repede,
Dani fugea după cană... Apoi, trebuie 350 g zahăr... Cu ce îl
măsurăm pe ăsta?
Dani dă din umeri, la fel de neștiutoare ca mine. Zic, stai că
mi-am amintit că auzisem la televizor că o lingură de zahăr are 5 g,
deci măsurăm cu lingura, zic eu, creier mare. Și dă-i și măsoară câte
o lingură de 5g+5g+5g până ne-au ieșit ochii ca la melc. Dar nu ne-
am lăsat descurajate că cele 350 g păreau cam mult zahăr, dar na,
acum, dacă așa a scris la rețetă, înseamnă că așa trebuie să fi fost.
Amestecăm cu grijă să încorporăm toată compoziția... ca niște
oameni mari cu pretenție, că na, doar nu eram din alea de care o fi.
Am uns tava cu ulei, am amestecat cu grija unui copil de
vreo 11 ani, nu care cumva să risipim compoziția, că poate nu
ajunge. Aveam un cuptor electric luat de curând, trebuia să-l băgăm
în priză și gata! Să vezi prăjitură bună ce iese. Între timp, baba,

113
văzând că e cam liniște, vine în casă să vadă ce facem. Na, că ne
prinse cu tava în mână.
- Ce faceți, fă, ce aveți acolo?
- Nimic, zic eu.
- Cum nimic, ce e vărsătura aia de pisici din tavă? Fă, vreți
să dați foc la casă? Vă muncește necuratu’ și vă chinuie să faceți
bazaconii?
- Am făcut prăjitură, zic eu mândră.
- O să iasă un căcat, păi așa apăcioasă? Cine v-o fi învățat,
păi aia e prăjitură, fă?
- Ia taci matale din gură, că o să vezi ce bună e!
- Mă duc încolo, că dacă vă mai ascult mă doare capu’...
auzi, făcură prăjitură! De, fă fată, zice baba, așa sunt copiii din ziua
de azi, au capu’ mare, sunt dăștepți, că doar nu or sămăna proști, ca
noi!
- Bagă tava, Dani, îi zic la soră-mea, care rămăsese să se
uite la babă cum se îndepărta bombănindu-ne. Ce mai, ne-am luat
întăritură morală, acum hai la prăjitură. Pe pachet scria că se lasă la
cuptor și când e coaptă se ridică și se verifică cu o scobitoare
interiorul.
- Cum o veni aia? Stai să o întreb pe baba. Mam’mare?
Unde ești?
- Ce e, fă? întreabă bunica.
- Cum vine aia „să verifici dacă s-a copt cu o scobitoare”?
- Ce scobitoare, fă? Ce zâci tu acolo?
- Prăjitura, cică se verifică cu o scobitoare. O bag în coca
aia?
- Păi nu oi vrea să o bagi în cur, zice baba, încă supărată că
făcusem prăjitură.
- Hai, mă babo, zi, o bag în cocă?
- Da fă, da... Dacă se lipește de băț nu e făcută, dar ia un băț
mai mare, zice ea, dar vorbea singură, eram deja dusă la încercat de
prăjitură.

114
 Cuptorul nostru era în altă parte pus, iar acolo aveam o
treaptă pe care eu o urcam cu greu, așa că stam afară și strigam:
- Dani, cum e prăjitura? S-a umflat?
- Da, strigă Dani de lângă cuptor. Ce-i fac?
- Adu-o să o văd, ţipam eu.
Deci, dacă nu se putea duce sacul la moară, venea moara la
sac. În cazul acesta, venea Dani cu tava la mine.
- Mamă, Dani, ia uite cât e de umflată, ziceam eu, mirată de
ispravă. Hai să băgăm scobitoarea în ea, să vedem dacă e zeamă.
Și, până să băgăm noi scobitoarea, prăjitura noastră se lasă
văzând cu ochii, se turtea și devenea apoasă...
- Du-te repede cu ea la cuptor, o mai lăsăm!
Și uite așa, vreo două ore a făcut Dani ture de du-te-vino cu
prăjitura de la cuptor la mine. Se ridica, apoi puf!, se pleoștea la
loc. Nici gând de coacere, dar mai așteptam minunea! Baba venea
ușor, bombănindu-ne.
- Hai fă, că veni să mănânc și eu ce făcurăț’, v-a ieşât
altceva în afară de ochi?
Și râdea înfundat.
- Ia adu, Dani, tava, să-și dea și baba cu părerea.
Cât ai zice prăjitură, Dani a și adus tava, arăta delicios, dar
speranța pierea repede, mai ales că baba zice:
- Fă, voi nu vedeți că aia fierbe? Ce să se coacă?
- Păi, și nu e bine?
- Da de unde, aia are zar, cât ați văzut cu ochii atâta ați pus?
Ăla nu se coace în veci, puteți să o aruncați, că nici câinii nu o
mănâncă.
- O mai băgăm la cuptor, zic eu.
- Ba vă dau cu ea în cap dacă o mai țâneți acolo, nu auzi că
nu se face? Dacă fierbe nu se coace, dă-o 'ncoa, că vă opăriți dacă
vă cade aia pe picioare
- Păi, și nu mâncăm din ea?

115
 - Lasă, că vă face mă-ta, că după voi nu mai vedeți prăjitură
în gură. Ai, fă, păi tu crezi că toate muștele face miere? Păi dacă ar
fi așa, s-ar găsî și la curu’ cățelei.
Cu toată boscorodeala, am scos tava afară să se răcească, cu
gândul că poate o ieși ceva totuși, dar... Sufletu’, nu a ieșit nimic,
s-a întărit cremene zahărul și nici gând să plece din tavă.
Dar vroiam să vedem dacă baba avea dreptate și i-am dat câinelui,
să vedem dacă vrea. Baba ne urmărea din prag zicând:
- Vedeți, fă, nici câinele nu vrea să mănânce, ce crezurăți, că
ăla e ca voi? Are minte în capul lui de câine, vouă vă mai trebuie.
Ziua a trecut în zadar, cel puțin am aflat că nu toate muștele
fac miere și că dacă pui kilograme de zahăr nu o să vezi în vecii
vecilor prăjitură pe vârful limbii, spre deliciul papilelor gustative, ci
mai degrabă nervi în moțul capului și ocară de la cei din jur.
Acum aș ști să fac prăjituri, dar nu mai este Dani, ca împreună să
adunăm pe lângă noi ingrediente, oale și să ne apucăm de treabă.
Gura îmi merge ca și în copilărie, idei și inițiativă am ca atunci, dar
aș avea totuși nevoie de niște mușchi. Duc lipsă și am nevoie.

116
 SCHIȚE

Eram în clasa a opta, încă nu aflasem pe de-a-ntregul cam ce

însemna distrofia și, prin urmare, îmi făceam planuri de ce-o să fac
după ce termin şcoala. Fiecare avea planul său, drumul făcut, vroia
o anume direcție și încerca să ajungă acolo. Nu mă stresam prea
tare, deoarece nu eram slabă la învățătură. Nu mă știu fricoasă și
nici nu cred că am fost vreodată. Eu vroiam să dau la Pedagogic, să
devin învățătoare. Îmi plac copiii și mă gândeam că acolo ar fi fost
cel mai bine pentru mine. Cursurile se scurgeau în voie, știam că
trebuia să dau trei probe practice. La desen, muzică și sport.
Cu sportul, credeam eu că urma să-mi fie greu, deoarece, din cauza
bolii, nu puteam alerga, sări la groapa de nisip sau face orice alt tip
de exerciții, dar mă gândeam că o fi vreo soluție și pentru ăia care
nu pot face sport. M-am operat de prelungire de tendoane la
sfârşitul clasei a opta, în semestrul trei. Știam că am o boală, dar nu
știam și ce fel de boală, ai mei nu au considerat a fi necesar să știu
adevărul. Îmi ziceau că o să fie bine și că, după operație, o să fie
totul bine, o să merg normal și o să pot face ce vreau.
Minciuni sfruntate care aveau să-mi decidă traiectoria. Până în
operație mergeam pe vârfuri cu ambele picioare. Totul a început de
la accidentul avut la vârsta de şase ani. Până atunci, păream
normală în toate. După ce m-a șifonat un pic mașina, am început să
merg cu piciorul stâng în vârfuri, șchiopătam și șontâc, șontâc,
mergeam peste tot și mereu îmi auzeam:

117
 - Lasă călcâiul ăla jos. Ce, ești libarcă? Mergi ca libărcile și
o să vezi de nu or râde toți de tine.
Și ei ziceau, dar eu tot șontâc, şontâc, cu cădere rapidă.
Cum călcam pe o pietricică, cum legea gravitației își spunea
cuvântul și cădeam rapid. Azi așa, mâine așa, am ajuns pe la 11 ani
să merg cu ambele picioare în vârfuri, iar întrebările „întrebătoare”
au început să încolțească în mintea alor mei. Nu aveau niciun
indiciu, despre ce se întâmpla cu mine și nici nu găseau răspuns
rezonabil la asta.
- Dar de ce merge așa? întrebau vecinii pe babă.
- De cap prost, cine știe, că de când a lovit-o ăla cu mașina,
tot așa se prostește. I-am zis toți, dar nu vrea să bage la cap,
răspundea baba.
Mie îmi părea că vorbeau limbi străine și habar nu aveam de
ce se supără pe mine că merg așa.
- Cu ce-am greșit, întrebam mereu, iar răspunsul venea:
- Păi, fă fată, ești destul de mare să înțelegi că nu e bine să
mergi așa, uite, râde toți proștii de tine.
- Păi așa merg eu, mă apăram, dar degeaba. Așa că, pe la 11
ani, hai că nu mai ține cu mersul de libarcă.
- Mergem la doctor cu ea, să vedem ce are, că ea nu înțelege
de voie bună să „puie” talpa jos.
- Și pe urmă?
Pe urmă vedem..., așa că am ajuns la doctor. Cei de la
Corabia habar nu aveau ce am. Mi-au făcut o radiografie la șold și
acolo ar fi văzut că sunt cumva strâmbă. Mă, sucită știam că sunt,
că mereu îmi ziceau ai mei:
- În viața noastră nu am văzut om mai sucit ca tine, nimeni
nu o dă pe băț cu tine.
Poate că așa era, dar și eu le ziceam:
- Semăn cu cine mă laudă, iar baba zicea:
- Haide, vezâ-ți lungu’ nasului, că noi, fă, nu ridicam ochii
din pământ când ne certa mama, dar voi, voi nu aveți rușine în voi...

118
 În fine, așa am ajuns la Slatina, la județean, croiți să aflăm
de ce eram strâmbă la șolduri și de ce mergeam în vârfuri. M-au pus
să merg drept... stai pe aici, că bagă pui, cum, mă, să pui pe unu
strâmb să meargă drept?
- Pune talpa jos, primesc comanda.
- Eu aș vrea, zic, dar cum?
- Apasă pe calcâi, îmi zice doctorul.
- Apăs, dar degeaba...
- Lasă-te pe vine.
Şi m-am lăsat, dar la ridicare să vezi figuri cu scanare de
spațiu. Căutam din priviri un ceva mai înalt de care să mă țin, un
scaun, pat, dulap... altfel rămâneam jos. M-au ajutat ai mei să mă
ridic și să mă îmbrac, eram copil, ce naiba, habar nu aveam de ce
sunt eu acolo. Am ajuns la mașină, intru și aștept să intre și ai mei,
dar nu prea se grăbeau. Mă uit mai atent. Ăștia plâng amândoi, îmi
spun. După ce au stat și s-au mai liniștit, intră în maşină și le zic:
- Mă mamă, bâzâiţi amândoi de zici că v-a zis doctorul că
mor, comentez eu în culmea inspirației, în loc să-mi văd de treaba
mea. Mare dreptate avea baba când zicea: „Fă fată, tare prost ai
pusă gura aia câteodată, nu te tace deloc”. Așa și acum, și culmea e
că pe lângă trimiterea la București au primit și vestea că s-ar putea
să am o boală care nu o să mă lase să trăiesc mult... Părinte să nu
fii!
Așa am ajuns la București și după biopsie a căzut bomba:
- Copilul dumneavoastră are distrofie musculară, forma
centurilor, zice doctorul.
Mamă, câtă boală de lungă, cred că e rea, îmi spuneam, dacă
e atât de lungă. Alor mei li s-a rupt filmul.
- Nu se moare din ea, dar se chinuie, o să ajungă în căruț, a
continuat doctorul.
- Deci nu e vina mea, că mergeam pe vârfuri? întreb.
- Nu, s-au scurtat tendoanele și din cauza aia merge în
vârfuri. Trebuie operație.

119
 Dacă a trebuit, am făcut-o, am stat o lună cu ambele picioare
în gips. Aveam gipsul până sus, la chiloți. Era în aprile. În ultimele
trei săptămâni cât am fost la şcoală, toți colegii au făcut orele într-o
clasă la parter, nu puteam urca la etaj. Înainte de operație, urcam
scările pe la profesori, urcam o treaptă, apoi târam și ghiozdanul, nu
pot uita ochii colegilor, care mă urmăreau din capătul scărilor și
sorbeau din priviri fiecare mișcare a mea din ritmul de melc.
Dar cumva mă pregăteam să închei clasa a opta, mă duceam să fac
penicilină, atâta mă împrietenisem cu răceala încât aveam curul
ciurel de la câte peniciline făceam. Şi, ducându-mă să-mi mai fac o
gaură cu penicilină, dau de asistenta de serviciu. Nu știu ce era mai
nesuferită, moacă ei sau durerea penicilinei, care mă făcea să merg
crăcănată. Dar aveam să aflu curând răspuns. Asistenta mă întreabă:
- Gata de injecție?
- Gata, zic, de parcă îmi făcusem rugăciunea înainte, și nu
pentru că nu ar fi fost nevoie – avea asta o mână grea, când făcea
injecția, că aveai impresia că dă cu acul din pod să te nimerească.
Până la os, tată, până acolo intra și zău că durea rău, deoarece nici
cur nu aveam în pantaloni, ca un pui din acela slab, rachet.
- Auzi, dar tu nu termini acum? mă întreabă asistenta.
- Ba da, răspund eu strângând din dinți, că durea al naibii de
tare penicilina aia.
- Și unde dai mai departe, te duci mai departe, nu?
- Da, la Pedagogic, zic eu, la Slatina.
- Păi, cum acolo? Tu nu ai ce căuta acolo, continuă ea.
- De ce, nu sunt locuri?
- Tu ești handicapată și nu poți să te duci acolo.
- Ba mă duc, zic eu, că vreau să mă fac învățătoare.
- O să stai acasă, o să vezi.
Și uite așa, mergând crăcănată și târând piciorul de la
penicilină, o iau încet spre casă, întrebându-mă ce vroia să zică
nesuferita aia de asistentă, care mi-a zis că sunt handicapată.
- Ce-o fi aia handicapată?!

120
 Era un cuvânt pe care nu-l mai auzisem, dar acum vroiam să
știu ce înseamnă. Ajunsă acasă, am întrebat, dar ai mei mi-au zis să
nu iau în seamă toți oamenii care vorbesc prostii.... Că la unii
oameni vorbește gura fără ei. În primul an nu am dat la liceu, dar
am mers la Vâlcele și acolo, bună de gură cum eram, am dat peste
un om care m-a lămurit ce înseamnă handicapat. Atât mi-a trebuit,
că practic creierul meu a rămas blocat în cuvântul handicapat.
Nu a putut trece dincolo de faptul că o să devin o plantă și că
nimeni nu va avea nevoie de mine, că indiferent ce voi face, tot o
plantă o să fiu. Și, uite așa, mă văzui stând degeaba, luând poziția
de plantă decorativă, că doar și camera avea nevoie de mine.
Nu tu examen de liceu, nu tu nimic, stam și beleam ochii la tevé sau
scriam scrisori.
La vreo 16 ani, deja monotonia și plictiseala își spuneau
cuvântul și în capul meu bătea vânt de idee de a merge la o școală
specială, undeva. Că, cine știe, doar nu eram ca gâsca, să nu se
lipească nimic de mine! Începusem să desenez cam ce-mi trecea
prin cap, trifoi, flori, îmi adusesem aminte cum ne învățase domnul
profesor de desen să facem un schelet, făceam scheleți și îi
îmbrăcam. Apoi, din întâmplare sora-mea fiind la liceu, mi-a adus
un desen făcut de o colegă de-a ei. M-a ambiționat să încerc și eu să
fac așa ceva. Azi puțin, mâine mai mult, am început să-mi umplu
timpul cu tot felul de modele: rochii, costume, fuste, mii de desene
am făcut. Găseam felicitări, batice sau poze cu anotimpuri prin
cărți, îmi puneam ambiția și le copiam pe planșe mari de un metru
de demicarton.
Orele zburau mai ceva ca minutele și ziua trecea uneori prea
repede, mult prea repede pentru câte vroiam eu să desenez.
Asta îmi umplea timpul și gândul și tare mult mi-aș fi dorit să fi fost
pe undeva ceva care să mă facă să devin designer vestimentar.
Într-o zi, a venit soră-mea acasă, deja aveam ceva ani de când
desenam, și îmi zice că are o doamnă care ar vrea vreo două planșe
educative pentru nepoțelul ei. Le-am desenat pe nerăsuflate și, drept
răsplată, că nu am vrut bani pentru desene, doamna respectivă mi-a

121
dăruit o cămașă bleu superbă. Primul lucru câștigat din munca mea,
îmi râdea inima de fericire că, în sfârșit, creierul din capul meu
produsese și ceva bun pe lângă mătreața de zi cu zi. Nu m-am
bucurat prea mult de cămașă deoarece, la un moment dat, mi-a
făcut picioare, mi-a fost furată, dar am zis și eu că măcar ăla, care a
luat-o, o pune-o în valoare și o va purta mai mult decât mine.
Mă lipisem de desene atât de mult încât peretele de la școala din
localitate, unde erau afișate desenele copiilor, să aibă în totalitate
desenele mele. Terminasem școala mai demult, dar aveam copilași
ai cunoscuților care veneau să le execut tot felul de desene și atât le
plăceau profesorilor, încât le puneau la panou. Bineînțeles,
profesorii nu știau că sunt desenele mele, sau așa credeam eu....
Măcar aveam desenul și corespondenţa. Scriam și corespondam cu
vreo 40 de persoane, zilnic mi se lungeau ochii după poștaș și îi
înnebuneam pe ai mei cu zicala:
- Vezi cutia, are vreo scrisoare?
Aveam cutia de scrisori pe care mi-o făcuse nea Mitică în
poartă, că se săturaseră ai mei să găsească scrisorile prin noroi,
baltă sau mâncate de câine, că poștașul le arunca peste gard.
Tot întrebând de cutie, auzeam:
- Să fie ea de cutie, de nu o dau jos, toată ziua ne uităm toți
în ea din cinci în cinci minute, de zici că nu suntem sănătoşi la cap!
- Ho mă, că nu mori dacă te uiți, replicam și eu mustăcind,
că doar știam că înainte tocmai ce se mai uitase careva și nu era
nimic, era goală. Și uite așa m-am refugiat în desene și timp de
patru ani nu am ieșit din casă. Nici la stradă, nici în curte, doar o
dată la Vâlcele și atât. Stăteam în moțul patului înconjurată de
zeci de coli, plicuri, pixuri și o oglindă mare pe care mi-o puneam
pe genunchi și pe care desenam. Auzeam tot timpul:
- Mai dă-le ‘ncolo de desene și de scrisori, că dacă nu le-oi
băga în foc! Mai ieși și tu pe afară, mai scoate nasul din ele, că dacă
nu oi ramâne fără vedere... Toată ziulica desenezi și scrii, îmi zicea
baba mereu.

122
 Păi ai mei, de primăvara până toamna, erau în grădină de
cum se lumina până se înnopta, eu ce aveam să fac? De mers, de-
abia dacă mai puteam merge și apoi nici nu aveam chef să stau
toată ziua la televizor. Desenul și scrisoarea mi-au fost pansamente
pentru suflet și au făcut ca cei patru ani în care am stat doar în casă,
făcând gaură în pat, să treacă rapid, pe vârfuri, furișându-se pe ușa
din dos a vieții, ca și când nu ar fi fost, doar că eu aveam încă miile
de desene și sutele de scrisori ca martori ai trecerii lor prin viața
mea. Sincer, din casă, din pat sau de lângă sobă, lumea se învârte
fără tine, oamenii te uită, iar tu înveți să trăiești fără ei. Aveam
cunoştințe cu care corespondam, dar prieteni care să mă viziteze nu.
Am învățat să mă las pe seama desenelor ca pe un val care mă
ducea sau mă aducea acolo unde vroiam eu și când vroiam eu.
Desenul mi-a fost barcă, sanie, zmeu, soare, ploaie - toate
anotimpurile la un loc. Atunci când ești ca mine și simți că nu poți
controla nici măcar mișcările tale fizice, desenul mă făcea să
controlez anotimpuri, să înfloresc flori când vreau, sau să ningă
într-un desen în plină vară. Am renunțat la a mai sta în casă după ce
i-am promis lui Nicu că ies afară de ziua mea. Am întârziat două
zile, cu promisiunea că nu am ieșit pe opt iulie, ci pe zece iulie.
Am rupt lanțul zilelor pe care le tot legasem zală cu zală timp de
patru ani și am ieșit afară. Patru ani în care am refuzat să ies pe
motiv că sunt cea mai proastă dintre toți copiii de pe aici.
Toți aveau facultate și liceu, eu aveam doar desenele și mereu
ziceam „Dacă ies afară, ăștia nici nu mă bagă în seamă, ce să
vorbească ei cu un prost ca mine?” Și baba zicea:
- Eh, atunci dacă nu vrei să ieși ca prostu’ afară, stai ca
prostu’ în casă. Ce treabă ai tu, ce crede lumea? Te crește careva?
Nu ai nimic în capul ăla, hai colo cu mine la drum, că uite ce soare
este!
Dar știi vorba aia - cere-i prostului ce n-are. Așa și cu mine!
Am ieșit afară, așa cum am promis, era noaptea și m-am dus cu mai
mulți în sat. Șoc, când m-au văzut pe căruț, au dat-o în bâlbâială de
ziceai că sunt mașini stricate, care nu vor să pornească de la prima

123
cheie... Am stat ce am stat prin sat și, la întoarcere, s-a pus un vânt
care a adus un nor de ziceai că ne ia pe sus. Zic: acu să te văd,
Adriano, cum ajungi acasă, udă fleașcă sau udă la piele? Norocul a
făcut să fie Toporan prin preajmă – un vecin de vreo 13 ani care
m-a adus într-o goană acasă. Venind într-un alergat cu mine, mă
mir și azi cum de nu mi-au zburat atunci roțile de la căruţ. Cum am
intrat la adăpost, cum s-a pornit ploaia cu tunete și fulgere. Mulțam,
Doamne, că nu am ajuns acasă ca un pisic înmuiat de ploaie!
Ce să zic, Dumnezeu ține și cu amărâtul.
Am desenat până prin 2006, apoi rolul de nevastă gospodină
mi-a ocupat tot timpul. Acum nici nu mai gospodăresc, nici nu mai
desenez, sunt doar nevastă de Holtei și, în ritm de melc, încerc să
mă țin de căruţa numită viață, trasă de două furnici numite Holtei...
Dar măcar nu ne lăsăm.

124
 CONDURATU

Gata, ajunsesem deja la Conduratu, făcusem cunoștință cu

câţiva prieteni, apoi, intrând în casă, am scanat totul cu teama
începătorului care trebuia să se acomodeze cu locul. Veneam de pe
planeta mea, unde eu și ai mei eram singurii locuitori. Nu știam cât
de greu avea să-mi fie, să mă acomodez cu spațiul, să-mi găsesc
mișcări noi pentru a mă putea muta singură de pe căruț. În bula mea
din vârful patului totul părea ușor, mă ajuta baba, sora sau mama,
dar aici trebuia să-mi înghit niște prejudecăți și piedici, pe care mi
le puneam singură. Prima întrebare de baraj din capul meu:
„Cum mă descurc la baie?” Baie care însemna lighean și wc format
dintr-un scaun cu gaură și o găleată sub el. Nu că aș fi avut acasă
baie cu canalizare, de unde? Și la Cilieni tot găleata era baza, dar eu
mă împiedicam de omul care avea să ducă găleata aia. Îi ziceam lui
Nicu:
- Mie îmi e rușine, Nicule, cum să ducă femeia aia găleata?
- Simplu, îmi zicea Nicu, dacă ea vrea să te ajute, de ce te
încurci singură?
- Păi, dacă râde lumea de ea?
- Mă Adi, parcă ești copil mic, păi, dacă pe ea nu o
deranjează, de ce te gândeşti tu la lume?
Mă gândeam în capul meu că lumea râdea, judeca, iar eu nu
trebuia să-i dau apă la moară.
Era frumos la Nicu meu acasă, dar cel mai mult îmi plăcea
că eram doi, amândoi, și apoi, cât avea să fie de greu? Doar eram
bărbată, că de câte ori mai puneam tagă (frână), ca măgarul, Nicu
îmi zicea mereu:

125
 - Fii bărbată, Zoe (eeee, păi ce, doar nu eram din aia!).
Încet, încet, te acomodezi cu toate, voință să fie, că de restul ne
ocupăm.
Mamă, avea Nicu o brânză bună, cumpărată din piața de la
Mizil. Eu, fiind de-a lui Brânză – că mâncam foarte multă acasă –,
mă uitam lung, ca pisicul la cârnații atârnați. Mâncam câte puțin și
mă gândeam: „Mă, dacă îmi pun mintea cu brânza aia, la două mese
devine invizibilă. Mamă, da’ bună e!” Și tot eu continuam în gând:
„Haide, nu fi porc, cum să mănânci brânza omului? Ce-o să zică
despre tine, că ești mâncău? Și gogâlț, înghițeam o dată în sec, o
dată brânză, că, na, aşa-i cu prima impresie, te duce omul acasă la
el și tu, cum vezi brânza, hap! scapi ca vaca în lucernă și mănânci
până faci poc. Prima zi a fost cu acomodări, încercări și mici
victorii câștigate cu efort.
Mă luptam să mă împrietenesc cu căruţul, pentru că eram
total străini, acasă nu-l foloseam deloc, stăteam în moțul patului cu
nasul în colile mele. Doar la Vâlcele foloseam căruțul, de două ori
pe an, când mergeam, și era musai să-l am, deoarece trebuia să mă
duc la tratament. Dar, dă-i și luptă și strofoacă-te să te urci în pat!
Patul era pentru o persoană, dar l-am lățit cu o scândură, ce nu face
omul din dragoste? Ei bine, eu am dormit pe scândură, eram mai
pufoasă, adică mai grea la cântar și nu eram chiar slabă. Aș fi vrut
eu, dar, vorba aia: n-are mama, că ți-ar da”. Și să vezi chestie, când
mănâncă omul și umple mațul, mai trebuie să și scoată... Natura își
urmează cursul, iar frica și rușinea urlau în mine din toți rărunchii.
Ce te faci, Adriano, cu WC-ul? Zic:
- Eu mă duc acasă, Nicule, zău nu pot să mă descurc cu ăla...
ziceam aratând spre scaunul de wc. Mie îmi este rușine de
Luminița.
- Păi și ce facem acum?
- Nu știu, mă duc acasă... zic eu, amărâtă.
- Hai mă, Adi, nu te copilări!
- Zău, nu pot și gata.
- Păi, și ce, mă lași pentru un rahat? mă întreabă Nicu.

126
Chiar așa? Cum vrei să mă simt eu, dacă tu renunți pentru atâta?
Hai, că acum eram blocată, chiar așa, mă dribla un rahat fără
ochi? Sincer, când te cheamă Adriana și reușeșți să te izolezi în
lumea ta, realitatea te poate copleși chiar și în cele mai ciudate
situații. Sunt luptătoare din fire, căpoasă din naștere și câțel de
treabă când trebuie să fac ceva. Și am făcut, am scăpat de necaz cu
rușinea în glandă, dar ce era de făcut, vorba lui Nicu:
- Suntem handicapați și dacă așa trebuie să facem, să ne
descurcăm, așa facem!
În perioada următoare ne-am ocupat să ne facem cuibușorul
palat, nu era mare, dar era al nostru. Venea pensia, luam două
covoare, venea cealaltă, luam cuverturi, la a treia lună aveam deja și
fețe de masă, lenjerii făcute de Nicu și ce ne mai trebuia.
Căsuța prindea contur, iar seara, dacă ieşeai în curte, mireasma
florilor te îmbăta și te făcea să dormi afară... Aer curat, flori, adiere
ușoară de vânt și noi doi împreună! O, Doamne de s-ar mai întoarce
vremea! Într-o seară ne-am descusut pilota și i-am adăugat o pătură
dublă, să fie mai groasă. I-am pus mânere. Seara, când pleca
însoțitoarea, ne făcea pilota sul la capătul patului și noi, când ne
culcam, o derulam și, să o tragem mai repede pe noi, o apucam cu
dinții, deci se poate spune că ne țineam și cu dinții de pilotă.
Am cusut la ea până ne-a prins ora cinci dimineața, dar s-a meritat.
Căruța noastră mergea înainte și la ea trăgeau doi cai, mai mult
mârțoage, trăgând în aceeași direcție și același ritm.

127
 MERGEM INAINTE

Ianuarie - stăm în casă și privim pe geam, afară este iarnă,

nu ieșim că nu prea suntem în relații de prietenie cu coana iarnă.
Am încercat noi să o mai salutăm din când în când, măcar așa, de
complezență, să nu ne arate cu degetul că suntem calici, dar
degeaba, ea, iarna, a ținut-o pe a ei și în loc de bună ziua ne-a dat
muci, tuse și stări de ziceai că te-a bătut careva. Deci, neserioasă
iarna asta și rece, parcă ar avea inima de gheață. Deci, păstrăm
distanța și stăm în spatele geamului în cămăruța noastră, de unde
soba ne zâmbește călduros și ne îmbie să ne depănăm amintirile.
Dar noi facem planuri, vrem să punem gazon în curtea din față.
În vară schimbasem tot pământul cu unul roditor, să putem
pune și noi flori, că pusesem vreo 40 de trandafiri și se prinseseră
doi, chiar în fața geamului, dar noi ne-am bucurat chiar și pentru ăia
doi. Mai plantasem vreo 15 pomi, o frumusețe - pruni, meri, peri,
cireși chiar și un nectarin, pe care ni-l rupsese vântul în toamnă.
Ne și vedeam stând în fața casei, la umbra pomilor sau a florilor,
care erau mai ceva decât micul nostru rai pe pamânt. Mă, om fi fost
noi handi, dar nu ne dădeam așa, pe orice, nu eram chiar din ăia de
care o fi și ne dădeam silința ca pe unde eram, să se vadă și ceva
bun și frumos de pe urma noastră. Așa că făceam planuri, dar luam
în calcul și faptul că nu puteam sta prea mulți ani acolo, în căsuța
noastră, deoarece boala avansa și nu prea se îngrămădea lumea să
lucreze cu noi, știi treaba aia cu „decât să mă duc la handicapați, să
râdă lumea, mai bine stau acasă”. Nu era nimic sigur că mâine mai
putem să ne facem singuri mâncare sau că ne mai putem muta

128
singuri seara în pat, la culcare, când vrea mușchiul nostru.
Ziceam mereu:
- Hai, mă Nicule, că poate mai stăm vreo cinci ani, apoi
vindem și plecăm la Olt.
- Să dea Dumnezeu, Adi, că și eu vreau să ne descurcăm cât
mai mult...
Multul nostru însemna câteva luni și aveam să aflăm asta
destul de repede. Planul de acasă nu se potrivea deloc cu cel din
târg, vorba românului. Pe la sfârşitul lui martie ni se pune pata să
ne facem actele pe casă, aveam doar un contract de comodat în care
se zicea că avem o perioadă de 12 luni să punem fundația casei pe
teren, noi aveam toată casa, dar nu aveam actele, așa că,
prevăzători, am luat la puricat pașii ce trebuiau făcuți. Era martie și
era frig, ăștia la vreme anunțau câteva grade cu plus peste 10,
sunasem vreo doi prieteni să ne spună cum anume era drumul către
Baba Ana, localitatea unde era primăria. Plouase în urmă cu vreo
două zile și trebuia să traversăm drumul dintre sate, vreo trei
kilometri, pas de voie peste câmp. Prietenii noștri nu au răspuns,
așa că ne hotărâm să mergem în orb, fără să știm starea drumului,
ne gândeam că vor fi bălți și noroi, dar speram că nu vom rămâne
înțepeniţi cu căruţul în vreuna. Nu aveam maşină, deci baza
rămânea pasul, rezistența și viteza celui care se înhamă la a-și pune
mușchii și răbdarea pentru a împinge la una bucată căruț în care
stăteam eu cu toată persoana mea. Frigul, noroiul și Bogdan, pe
post de șofer la căruț, nu prea părea tocmai în compatibilitate
directă favorizată de astre cu felul meu de a reacționa la stresul
provocat de situația în sine. Dar a două zi, blindată cu geacă, ghete
și straturi multe, plecăm spre Baba Ana la șapte jumătate dimineața.
Hai, că pe asfalt mă strângea doar frigul, dar când am ajuns pe
drumul ce tăia câmpul și am văzut bălțile și noroiul, mi-au căzut
ochii în gură și mă uităm printre dinți.
- Ce facem, Adi? întreabă Bogdan. Mergem înainte sau ne
întoarcem? Eu zic să ne întoarcem...

129
 Analizez situația cu ajutorul singurului neuron care nu
făcuse hipotermie și zic:
- Mergem înainte, dacă tot am înghețat și ne-am sculat la
cinci dimineața, mergem înainte. Ce-o fi, o fi!
- Și dacă rămânem blocați în noroi? Să știi că eu te las acolo
și plec singur!
- Ai bă, că doar de-aia ne-a pus Dumnezeu ochii în față,
deasupra nasului, să vedem pe unde mergem, să privim înainte, nu?
Nu suntem așa proști, să ne priponim singuri în bălți.
Și uite așa, baltă după baltă, metru după metru, ne apropiam
de drumul de la Baba Ana, la asfalt... dar mai era până acolo.
Pe la jumătatea drumului, numai ce văd că se apropie în viteză o
căruță cu doi cai, unul era dezlegat, iar altul zbura, trăgând după el
o căruță în care sta un om în picioare, fluturând disperat mâinile.
Capul mi s-a umplut de gânduri și frica s-a umflat în mine mai ceva
că aluatul de cozonaci. Zic:
- Acum am dat de belea, Bogdane, ia uite cum face ăla ca
disperatul!
- Dacă vine la noi, eu fug, zice ajutorul meu.
- Păi, la cât ești tu de viteaz, te cred în stare.
Omul trece ca vântul pe lângă noi, țipând:
- Stați acolo, nu mai înaintați. Stați pe loc!
- Ce mă? Să stăm pe loc? Nu ai să vezi, bagă viteză,
Bogdane, că nu stăm nici morți, hai că mai avem puțin.
Omul și-a lăsat căruța și venea fugă:
- Băi frate, ce o mai vrea și ăsta?
- Habar nu am, zice Bogdan, e un cioban de la Mizil.
Ajuns la noi pe puteri, omul zice:
- Unde vă duceți, mă, pe noroiul ăsta?
- La primărie, zic, că avem o treabă pe acolo.
- Mă, eu strigam să stați că vă duceam eu cu mașina, nu vă
mai chinuiați prin bălțile alea.

130
 - Mulțumim frumos, dar nu e nevoie, mai avem câteva sute
de metri și ajungem la asfalt, dar mulțumim pentru ofertă, mă
gândeam că ne-ați pus gând rău, zic eu pe un ton de râs nervos.
- Când vă întoarceți, uite, sunt acolo, car niște pământ la
prietenul ăsta al meu, dacă vreți, vă duc eu acasă cu mașina.
- Mulțumim și vedem la întoarcere.
Și uite așa, am răsuflat ușurată și hai, pas întins la drum, că
acum ieşirăm în drum asfaltat, întregi, fără ochi umflați și tot în
formație de doi. Ajunși la primărie, ciuciu, bătea vântul a pustiu.
Doar gardianul, văzându-ne pericol public, ne ia la chestionat cu
privirea iscoditoare.
- Cu ce treabă prin primărie? întreabă el.
- Vizită de lucru în interesul meu, zic eu.
- Adică?
- Adică ce, nu avem voie în primărie?
- Ba da, dar cu ce treabă?
- Ete, una importantă, că mare nu e.
În timpul ăsta, am ochit secretarul care, la rândul lui, mă
luase în vizor și se îndrepta către noi.
- Care e treaba? întreabă el. Ce-ai mai pățit de veniși?
Știa el că sunt ca râia.
- Păi cum facem să definitivăm actele pe casă?
- Ce acte?
- Păi avem casă, dar nu avem acte, cum le facem?
- Hai, că le facem... apoi mi-a făcut capul tobă de răspunsuri
la întrebări, pe care le-am și arhivat în căpățână, și, promițându-i că
revin sigur cu telefon, să-i amintesc de noi, am luat-o cătinel la pas
către Conduratu.
Iar bălți, noroi și roți murdare, mai că nu mă încânta gândul
și îi zic lui Bogdan:
- Eu zic să mergem cu ăla cu mașina, scăpăm de noroi.
- Eu nu mă urc în mașina ăluia, că pute a capre, e cioban și
am teză, mă duc direct la școală.

131
 - Bă, mă lași, păi și dacă înotăm prin noroi cum mai ajungi
la timp să dai teza? Auzi: pute a capre, îi zic eu.
- Dar eu nu te ridic să te pun în mașină, să știi.
- Lasă, mă, că îi zic omului, dacă poate, bine, dacă nu,
mergem pe jos și canci teză, să nu zici că nu ți-am spus.
- Te duci tu cu el, eu nu mă urc în mașina lui de capre.
- Bine, vino pe jos.
Am chemat omul, m-a îmbarcat rapid în maşină și îl întreb
pe Bogdan:
- Urci sau vii pe jos?
A urcat, că doar nu era să facă iar trei kilometri prin noroi.
Pe drum, am aflat că omul avea tatăl paralizat și din cauza asta știa
cum să manevreze un handicapat. Am ajuns repede și cu bine acasă,
că doar ce sunt trei kilometri pentru o Dacie? Secretarul se ținuse de
cuvânt și demarase întocmirea actelor. În paralel, noi luasem
legătura cu proiectantul și arhitectul pentru a rezolva și segmentul
ăsta.
Treabă bună până a două zi de Paște, când, din senin, ne-am
stricat la burtă. Aveam mare grijă la ce mâncam, cât mâncam sau ce
combinații făceam, mai ales că nu ne puteam ridica singuri din pat
dacă aveam o urgență de tipul ăsta. Apoi, când te ia diareea și dai
bip să vină însoțitorul din capătul satului, distrofic fiind, ai căcarea
garantată pe tine. Mâncasem pulpă pregătită la cuptor, nimic
suspect sau gras, dar uite că amândoi aveam aceeași problemă.
Mâncarea trebuia să fie de vină, așa că atunci am declarat pulpa
vinovată și cu neoenteroseptolul nelipsit din farmacia proprie ne-am
pus pe moment pe picioare. Scăpasem cu fața curată de data asta.
La vreo două zile, episodul se repetă, crampe, dureri de
burtă, diaree cu dureri de suflet. Venea seara, eram deja de 12 ore
pe căruțuri, dar am hotărât să nu ne băgăm în pat, conştienți fiind că
ne vor aștepta, pe lângă cele 12 ore, alte 24 în care vom sta tot pe
căruțuri. Ne-am blindat cu cafea crudă, cu zeamă de lămâie, pe care
o mâncam cu lingurița. Ne strângea și la burtă, dar ne gonea și
somnul provocat de oboseala acumulată. Trecuse deja o lună de

132
când noi aveam de două-trei ori pe săptămână astfel de probleme.
Gluma se îngroșa, dar noi nu știam unde-i buba. Scosesem
legumele, fructele, lactatele din alimentație și tot aveam probleme.
Lipsa unei alimentații diversificate își spunea cuvântul, eram slăbiți
și vai de mama noastră de obosiți.
Hotărâm să plecăm din Conduratu și să ne mutăm la Olt.
Problemele se adună, Nicu are dureri mari din cauza hemoroizilor,
ajunge la chirurg, la consult, de acolo la colonoscopie, fisură anală
și hemoroizi, verdict:
- Operație, trebuie scoși.
Și dă-i cu medicamente pentru căcare, pentru hemoroizi și
du-te, Nicule, și mai scoate și vreo zece dinți, să-ți pui proteză, și
asta cu taxiul, la Mizil.
Eram slăbiți, nedormiți, ne cădeau ochii și capul la propriu
de oboseală, iar noi trebuia să dăm cu subsemnatul pe la primărie,
căci le trebuia declarație scrisă că nu avem pământ. În fine, târându-
ne cumva, am făcut-o și pe asta.
De prin iulie ne-am apucat să băgăm lucrurile în cutii.
Cu fiecare zi ce trecea mai apăreau două-trei cutii cu pahare, cești,
haine... Cei cinci ani din viața noastră, pe care îi trăisem în doi,
aveau acum forma cutiilor în care ne puneam lucrurile. Planul cu
gazonul rămăsese undeva prin ianuarie, noi acum făcând alte
planuri... Toamna se apropia furibund, noi nu luasem lemne pentru
iarnă, deoarece urma să plecăm. Dar oare aveam să vindem casa la
timp? Gând la Dumnezeu și speranțe mari, asta era în capul nostru,
că inima mustea a amărăciune provocată de gândul plecării.
Octombrie ne-a purtat pe drumuri între Mizil și Conduratu,
la notar, găsisem cumpărător în sfârșit, aveau să plece Holteii din
casă și să cumpere Burlacu, ironia sorții, dar măcar într-un final am
găsit notarul care să vrea să se deplaseze acasă la noi, să pot semna
și eu.
Patru noiembrie, dimineața, ora șapte treizeci. Nicu era deja
în magazie pentru a băga în saci ultimele lucruri rămase. Mașina era
pe drum și câțiva prieteni ajută la încărcarea lucrurilor din camera

133
noastră. Aveam patul de demontat, mă uit cu tristețe, cât de repede
se poate schimba traiectoria vieții, patul devenea bucăți sub ochii
mei, șuruburile ieşeau și se adunau într-un loc, iar sufletul meu era
praf. Sfârșit de vis, început de altceva, chiar plecăm de acolo?
Mă întrebam singură, dar, văzând cum se golește camera și cum
rămâne în urmă doar praful de pe pantofii celor ce ne ajută, chiar nu
mai aveam nevoie de răspuns...
Minutele se scurg rapid. Mă gândesc la Nicu. Oare nu o fi
înghețat? Dar nu pot ajunge la el. Mașina venise tocmai de la Olt și,
în ritm amețitor, cutiile dispăreau în ea ca într-o gaură neagră. Două
ore mai târziu, toate erau îmbarcate, oftez și privesc camera goală.
Părea atât de mare, iar eu parcă vroiam să dispar acolo, în colțul
acela mic, unde stăteam. Nu vroiam să plec, nu alesesem să plec,
dar problemele apărute au scos la iveală neputința atât de mare a
noastră în față bolii. Nu mai puteam sta singuri, asta era realitatea și
trebuia să o înghițim, chiar dacă nu ne dădeam în vânt după gust.
Nicu avea deja câteva ore de când stătea afară, era
noiembrie și îmi făceam griji. Ridic capul și văd peste gard pe
cineva, credeam că venise să salute, dar privește și atât. Vine cineva
după mine să mă ducă la mașină, nu vreau să plec, dar nici nu am
cum să mă opun, mă împinge de căruț și ies cu spatele, dau cu ochii
de Nicu, care era tot în ușa magaziei, reușesc din priviri să-l întreb
dacă nu a înghețat, dar, parcă citindu-mi gândul, mă asigură că e
bine. Ajung cu inima plumb la mașină și cu greu reușesc să nu
plâng, îmi propusesem să nu o fac, dar e așa de greu!
Doare așa de tare! Reușesc să ajung cu ajutorul unor prieteni în
mașină și îmi vine să strig: „Așa-i, că e un vis urât? Mâine va fi
bine, nu?”
Nu mi-a răspuns nimeni, cine putea oare? Stau în mașină
vreo oră și ceva la soare, timp în care privesc lung la ușile din fața
mea, uși care adăposteau prieteni, dar uși care rămâneau din păcate
închise. Nimeni nu deschidea ușile alea, să vină să-și ia la revedere.
Mai ridicam capul din pamânt și mă mai uitam la Nicu, care era pe
alee. Era ultima dată când stătea acolo. Lacrimile ce-mi invadau

134
ochii îmi cădeau în poală, nu puteam ridica mâna să le șterg, dar
chiar să nu-i pese nimănui că plecăm? Nicu vine la mașină, vede că
plâng, dar nu zice nimic. Ce putea zice? Știa că nu vroiam să plec.
De-aș fi putut face o minune, ce bine era! Sau, cum zicea
Nicu meu „Adi, dacă aveam măcar o mână sănătoasă, am fi răscolit
lumea... dar nu avem...” Acum, sufletele noastre sunt răscolite, iar
mâinile atârnă inerte pe lângă noi, pline de distrofia care ne-a
distrus visul. Poarta de la curtea casei noastre se închide, mă uit
pentru ultima dată la căsuța noastră. Nu era corect, nu trebuia
acum... De ce? Se lasă liniștea, Nicu mă încurajează:
- Lasă, că o să fie bine, Adi a mea. Fii bărbată, ai uitat?
Uite, sunt aici, băiatul tău e aici, lasă, că ne descurcăm noi. Cred că
dacă ar fi putut, m-ar fi strâns în brațe tot drumul... Dar și el era
distrus. Lăsa în urmă locul copilăriei, amintiri, prieteni și același vis
ca și mine. Dar acum el făcea pe Zoe, că eu eram varză. Ne-am dat
cu drumul, sate apăreau și apoi rămâneau în urmă, la fel și noi și
viața noastră cu tot cu drumul ce ni se deschidea în fața ochilor...
Am ajuns la Cilieni la adăpostul nopții, ne-am retras în camera în
care aveam să stăm. Am adormit cu gândul departe, sperând că vor
mai apărea visuri noi, iar noi vom lupta pentru a le îndeplini.
Că doar suntem doi Holtei căpoși, ambițioși și cu putere de a trece
peste piedici. Că doar așa fac Holteii... Voi, voi cum faceți?

135
 PISICUL

A fost odată... acum ceva ani, o babă care avea două

nepoate și un nepot. Nepotul era prea mic să facă nebunii, iar
cealaltă nepoată plecase la liceu și, ca baba să nu se plictisească,
făcu viața cum făcu și îi lăsă una bucată nepoată făcută și croită
după tiparul babei, dar parcă prea pornită să-i facă în ciudă.
Apoi, nu ai cum să vezi tu nepot cuminte și babă fără de păcat... că
doar din cauza aia ar fi putut să cad eu, stresul, pe cârca bietei
femei. Ea mereu zicea: „Of, fă fată, ce de păcate oi avea de tras cu
tine!” Deci, păcatele trebuie să fi fost de vină, şi nu eu, un copil bun
ca... curu’ de crastavete, vorba babii.
Trecuseră ceva ore peste vremea somnului, baba dormea
buștean, săraca, că doar nu-i stătuseră deloc mâinile și picioarele, ca
furnica... era bunica-furnică, așa că, imediat cum punea capul jos, îi
și trăgea la sforăituri. Eu mă foiesc și mă tot strofoc, să-mi găsesc o
poziție comodă în pat, ba mă înțepa prin picior, mă mânca în cap,
cearșaful parcă avea furnici… da, da, sigur cearșaful era de vină, de
aia ochii mei rămăseseră în tavan, făcându-mi în ciudă, iar eu stau
și mă tot rog de ei să facă bine și să-și lipească pleoapele...
Nimic, foială în noapte. Mă bat în gânduri și nici pomeneală să
adorm. La televizor nu vreau să mă uit, iar baba mă simte:
- Ce ai, fă, nu poți să dormi?
- Nu mi-e somn, zic.
- Închide ochii acolo și o să dormi, nu te mai bâțâi atâta, de
parcă ai viermi în cur.
- Nu îmi e somn? Nu merge nici cu numărat de oi.
- Dă-le, fiţ-ar oile, că d-aia nu dormi. Culcă-te, că acu se
face zâuă!
- Dacă zici tu... bag somn...

136
 Da, că era și ușor să dormi cu ochii aprinși, cum ar fi zis cu
ceva ani în urmă nepoata-mea. Dar nu știu cum sau când, dar am
ațipit pentru câteva minute. Dau să mă întorc, să-mi întind mâna
și... stop. Respirația s-a oprit brusc, inima parcă era o tobă lovind
frenetic întunericul nopții și cu o jumătate de gură zic:
- Babo, încet! Babo, ia scoală.
Nimic, inima mea se întrecea la făcut zgomot cu sforăitul
babei. Perna soră-mii se mișca și eu muream de frică. Gândurile vin
în valuri, întrebările îmi inundă creierul. De ce perna se mișcă?
- Babo, strig mai tare, buimacă, sare din somn.
- Ce, ce ai pățit?
- Babo, nu mai urla. E cineva în patul meu.
- Eh,... Cine să fie acu, la ora asta? Fă fată, nu te mai uita la
tot felul de prostii de ,firme (filme) că îți ia mințile.
- Zău, e cineva în pat, că mişcă. Du-te încet și aprinde becul.
- Mă duc, ce să fac, ai mai trăi cu nebunu’?
Și o luă încet, pe pipăite, călcând întunericul din jur,
făcându-și parcă potecă prin el, către becul din cealaltă parte a
camerei, bombănind:
- Vezi, dacă stai toată ziua, n-ai somn, dar eu, care nu mai
pot, umblu ca nebuna, noaptea, după prostiile tale din cap…
Aprinde becul și zice:
- Stai, nu mișca!
- Nici nu respir, să știi, zic eu, ţinând ochii închiși, că nu
vroiam să am vreo surpriză neplăcută.
Dintr-o dată, se aude pleoșc! și urări către pernă mea
mișcătoare, care, după ce a pleoscănit, a sărit tocmai în colțul
celălalt al camerei.
- A, fir-ai de pisic, acolo te-ai găsit să dormi, a? Să umblu
eu noaptea, în loc să dorm, că un cap prost a lăsat ușa deschisă și ai
intrat. Sub pat nu puteai să dormi! Și tu, fă, ce ți-e frică așa?
Ce-ți făcea? Nu te-ai gândit că e pisicul?
Ia mătura și zvâr! cu coada după el, deschide ușa și îl invită
politicos afară.

137
 - Ieși de sub pat, că să vezi ce-ți fac...
Cu ușa întredeschisă, blagoslovind pisicul în miez de
noapte, nervoasă la culme, sta baba, pisicul îi pândea fiecare
mișcare, cu ochii la ușă, și deodată se aude poc! și iar bombăneli.
- Hai, babo, că acum dormi mai bine, îi zic eu.
Te-a driblat pisicul, săgeată a ieșit de sub pat, cu precizia
unui campion la spălat putina. Apoi, pisicul știa că bătaia doare, că
între el, Călin, și babă nu era dragoste, ci antipatie reciprocă.
Se ocoleau reciproc cu plăcere. Şi faci ca acela: dacă e musai,
atunci să fie cu plăcere. Baba stinge becul și o ia la pas către pat, iar
cu gândul la somn, probabil oboseala punea presiune pe pleoapele
ei care se porneau a învălui ochiul, trăgând cortina somnului în
noapte.
Nu după mult timp, baba sforăie iar, eu o dau pe foială, dar
cu mâinile pe lânga mine, nu care cumva atunci când aveam să mai
întind mâna să zic: „Ups, e moale la atingere... pufos... se mişcă.
Baboooooo, e cineva!!!” Acum îmi venea să râd, dar mai devreme
îmi venea să mor... Bine că am avut-o pe babă. Bine de mine că ea,
săraca, nu-și făcuse planul să fugărească pisici în creierii nopții.
Dar ce vină aveam eu că ea nu suporta pisicul? Mereu zicea:
„Cine, fă, ăștia? Ăștia sunt scârboși, dacă te întorci cu spatele se
duce și se cacă în capistere – copaia mare de lemn unde se frământa
pâinea – și, ca să fie și mai și, cât ai zice pește se linge la cur, apoi
îți „spală” ție farfuriile. Să nu-i văz în casă, așa de urâți îmi sunt!
Le dau eu cu bățul la căpățână, știe ei că dacă le arăt bâta, nu au ce
cauta aci în casă!”
Am ajuns să credem că și pisicul și cățelul rămân undeva în
urmă, ca un vis pentru o viață viitoare. Rămânem doar doi distrofici
și atât.

138
 PRIETENA ANTALUCA

Nici nu făcusem bine ochi de dimineață, la Vâlcele, că mă

pomenesc cu infirmiera că vine și zice:
- Auzi, pot să iau căruţul tău, că am jos pe cineva și vreau
să-l aduc sus?
- Sigur, zic, nu de alta, dar mai dădusem și altă dată căruţul,
că doar nu avea să se termine lumea dacă mai ajutam din când în
când pe câte cineva.
Între timp, în așteptarea picioarelor mele rotunde (ale
căruţului), am început să mă pregătesc pentru proceduri, adică
parafină, masaj și sport, nu că aș fi fost eu pacientul-model, dar nici
nu vroiam să-mi fac loc printre cei care luptau pentru locul de „oaia
neagră” a spitalului. Mă duc apoi la tratament, îmi văd de ale mele
și veneam ușor în pas de melc, alunecând centimetru cu centimetru
pe holul spitalului, cu direcția stabilită spre salonul 18 - patul de
după ușă. Acolo mă cazasem timp de o lună, cu alte trei fete în
cameră și un pat liber. Mereu auzeam văicăreli de genul:
- Fată, să nu ne pomenim cu vreo babă în cameră, că eu mă
mut, zicea una.
- Mă lași? Adică, ce, babele nu sunt oameni sau ce?
- Nu, fată, dar dacă dă stingerea la zece?
- Te culci, zic, nu mai umbli noaptea după dude sau cartofi
prăjiți, te bagi la țoale.
- Eu nu vreau babă.
- Ba uite că pe mine nu mă interesează cine vine, chiar și
babă să fie, că eu mă înțeleg bine cu ele.
- Da, fată, dar tu și așa te culci devreme, dar eu... îmi zice
aia mie.

139
 - Uite, te saturi și tu acuși de somn, că de alte alea râgâi,
deci, fă și tu ca mine, că dacă eu nu mor, nici tu nu mori...
Ce mai, dialog de o inteligență rară a la Vâlcele de boscheți.
Deschid ușa și intru în salon, mă chinui un pic până prind
clanța, dar reușesc într-un final și o împing cu pedalele de la căruț.
Nu intru bine și văd că patul liber era ocupat.
- Hopa, internare nouă, zic...
În rest, nimeni în salon. Dau să intru și reușesc, apoi mă
răsucesc să închid ușa, intenție bună, direcție lipsă, noroc că trece
cineva pe hol și strig.
- Închide și mie ușa, te rog, că mi s-a stricat direcția... și râd.
Hai, că s-a rezolvat cu ușa, îmi desprind ochii de pe căruț și
acord toată atenția persoanei internate mai ceva ca o babă curioasă,
parcă mă și vedeam întrebând „al cui ești, maică?”.
- Bună! zic. Ce faci?
Auzi întrebare! De-abia atunci mi-am dat seama că fata
plângea și eu o întrebam ce face... Cap sec, aia eram.
- Mă, plângi? o iau eu direct. Acu’, de ce? Te doare ceva?
Ai uitat ceva acasă? Ce ai?
Plângea de i se legau lacrimile în barbă, nu zicea nimic, iar
eu, ca o moară stricată, o tot întrebam, dar zic:
- Mă, ți-a murit careva?
- Nu, zice ea.
- Atunci ce puii mei plângi așa? Dacă toți sunt vii și tu ai
ajuns cu bine, care e baiu? Să nu-mi zici că așa ești tu și dai apă la
șoareci zilnic.
- Nu, nu plâng degeaba, zice fata printre suspine.
- Eu sunt Adriana, tu ai nume? Cum te cheamă?
- Mariana, zicea ea, parcă mai rărind suspinul.
- Mă Mariano, dacă ești distrofică, află că ăștia nu vor să
plângă din două motive: unu – începe a le curge mucii și nu pot
ridica mâna să-i ia și doi – de ce să plângi, că tot nu rezolvi nimic.
- Așa e, zice ea.
- Să nu-mi zici că-ți place să stai cu lumânările la nas, nu?

140
 - Nu, zice Mariana, care parcă se mai înviorase un pic.
- Ia dă ici un gâlgâit de apă și să vezi ce scapi, apoi trecem
la lămurit problema, că eu tot nu știu de ce plângi. Ai mai fost aici?
o întreb pe Mariana.
- Da, păi de aia plâng, că nu mai este cum era odată!
- Păi, și tu mai ești, cum erai odată? Bă, Mariano, plângi
degeaba, lasă motivul acela, că nu există. Mariana și mai cum te
cheamă?
- Antaluca, zice ea, am mai fost, dar mai demult, nu acum.
- Păi de aia nu ne-am întâlnit. Lasă că ne descurcăm noi, zic,
dacă ai nevoie de ceva, îmi spui și vedem ce facem. Te taie vreo
ceva la baie? Spune, că mă duc după infirmieră!
- M-aș duce, dar mi-e rușine să-i zic la infirmieră...
- Lasă că îi zic eu!
- Nu, fată, că dacă nu mă duce?
- Pișă-te pe tine și în pat, să vezi, e mai bine?
La Vâlcele, totul mergea cu ajutorul infirmierelor, deoarece
mulți nu aveau însoțitorii cu ei și acela era singurul ajutor de
nădejde. Ne mai ajutam între noi, că nu toți erau distrofici pe căruț,
mai erau și bolnavi sănătoși, adică ăia care erau deplasabili și încă
în putere. Eram de câteva zile la Vâlcele, trebuia să mergem la
tratament, eu mergeam în gaşcă cu Antaluca, dar uite că Antaluca
rămase fără căpăcelele de la roțile căruţului. Să protejeze căruțul, să
nu îl strice unii care mai luau căruţurile de pe hol să stea pe ele, să
se uite la televizor, Antaluca ținea căruțul ei pe balcon, doar că nu a
luat în calcul că balconul era unul comun și putea ajunge oricine la
căruţ și, uite așa, cineva a lăsat-o fără căruț. Plecasem prima la
masaj și, când trec, bat în ușa să văd ce zice Antaluca, de ce nu e pe
hol?
- Mariano, dormi?
- Nu, fată, dar nu mai am căruț.
- Aoleu, cum așa? și îmi spune că s-au evaporat ventilele, cu
tot cu căpăcele, și sunt pe jantă roatele.

141
 - Na-ți-o bună că am dres-o! Stai un pic, zic eu, de parcă ar
fi putut să plece undeva din moțul patului fară căruț.
Plec și dau de brancardier, că era și din această categorie pe
la Vâlcele, îl găseai mai greu, dar îl găseai.
- Domn’ Nelu, un căruț pentru Antaluca s-o găsi prin pod?
- Dar ce a pățit? Ea nu are?
- Avea, dar i-au furat ventilele, până își ia, are nevoie de
unul care să o ajute.
- Am unul, dar nu are cauciuc! Să-l folosească azi, că mâine
îl repar eu pe al ei.
Şi l-a adus în salon.
- Să vezi direcție bună ce o să ai, Antaluca, dacă mergi pe
jenți, fără cauciuc, dar lasă că tu ai mâinile mai bune și poți
împinge căruțul mai cu spor.
Se urcă pe el și dă-i mersul bețivului, din perete în perete.
- Ferește, Antalucă, faci accident! strigam la ea.
- Pune frâna, repede, îi ziceam, și ea, mai emotivă, punea
frâna în gol, degeaba, că nu avea cauciucuri.
- Hai, fată, nu mă mai speria și tu, îmi zicea râzând.
Timpul a trecut, așa am cunoscut-o pe Antaluca în spitalul
de la Vâlcele, spital în care am făcut ca plânsul ei să se transforme
în râs și să-mi zică mereu:
- Fată, tu ești nebună. Nici nu știi cât mă bucur că te-am
întâlnit, îmi zicea.
- Antaluca, tu știi că ești „cea mai foarte bună prietenă a
mea”?
Și așa era, vorbeam mult și de multe ori mă întrista, dar nu-i
arătam. Antaluca era distroficul tipic care rămăsese fără mamă,
locuia singură și avea în curte un nepot pe care îl lăsase să stea
acolo din milă. Mereu îmi zicea:
- Tu știi, fată, cât sunt de supărată? Nici soru-mea asta nu
mă ajută și nu mă înțelege, toată ziua bea și ea și bărbatu-su.
- Și tu?

142
 - Eu, ce? Eu pot să mor că în nădejdea ăstora, fată, mor în
casă.
Mariana avea distrofie, dar încă își mai putea folosi mâinile
să se mai ajute. Într-o zi îmi spune:
- Auzi, fată, eu cred că o să mor de la atâta supărare.
- Păi, cum, mă Mariano?
- Am o nepoată care și-a lăsat copii și a plecat în Italia.
- Și să nu-mi zici, că ți-a lăsat ție copiii?
- Ba da, fată, sunt aici la mine.
- Și cu ce trăiți, Mariano, cu ăia 300 de lei ai tăi de la
handicapați? Bă Antalucă, tu te auzi?
- Taci, fată, că mă mai împrumut, dar nu-i las!
- Tu vrei să vă găsească morți de foame? Du-i la soru-ta, că
doar e mă-sa mare.
- Du-te, fată, că ăia stau tot beți... da’ toată ziua, că dacă îi
vezi îți vine rău. Auzi, fată, hai să-ți zic, că mă gândesc să-mi fac
baia. Tu știi că am o baie de unu jumătate pe unu jumătate, e tare
frig, fată, acolo și să văd cum fac să termin baia și să dau pragul jos
de la ușa din bucătărie, zice Mariana.
- Tot așa îl treci, cu scaunul?
- Da, fată, mă chinui o groază până trec peste pragul ăla și
până mă duc eu la wc și vin trece o oră... și râde. Mă uitam la mine,
pe frigul acela, când mă îmbrăcam să mă duc la wc, puneam geacă,
fular, căciulă, că la mine în baie s-au spart țevile de frig, așa că mă
îmbrac bine.
- Păi, și cum naiba te descurci, Mariano, înfofolită așa, că
eu, dacă am o haina mai groasă, nu mai mișc?
- Greu mă descurc, dar ce să fac!? Crezi că-i pasă la careva?
Că am sunat și eu la primărie, să mă ajute cu baia și au zis că nu au
bani, acum ce să fac? Mai bine mor, fată, acu’ cât mai pot, că ce,
crezi că se uită vreunul la tine când nu mai poți? Nu vin ei acu’, dar
mai târziu!

143
 Timpul trecea repede, discutam măcar o dată pe săptămână
și ne scriam la fel. Ea era o fire veselă, luptătoare, curată și mereu
parcă o aud:
- Fată, da’ nebună ești!
Sau îi mai ziceam:
- Hai, Antalucă, să-ți găsim pe cineva, nu mai stai singură…
- Fugi, fată d'aci, aia îmi lipsește mie, bărbat? Păi, eu d-abia
mă târâi și îmi mai trebuie unu’ care să vrea și ăla te miri ce?
Nu e, fată, de mine, nu mă măritai cât am fost singură, mă mărit
acum, la bătrânețe.
- Lasă, că nu ești babă, ia zi: mai ai lemne?
- Mai am pe moarti, am vorbit cu unu’ din sat să-mi aducă o
tonă pe caiet și îi dau banii acum jumate și luna viitoare jumate.
Eu nu fac așa căldură, fată, că nu pot lua multe lemne.
- Păi, nu tremuri?
- Ba îmi îngheață câteodată picioarele, de nu le mai simt, dar
le bag în plapumă și le mai încălzesc, uneori cu sticle cu apă fiartă.
Azi așa, mâine așa, cu chiu cu vai a venit primăvara, iar
frica Marianei era aceeași, ce face ea cu lemnele.
- Fată, nu am reușit să strâng niciun ban să-mi iau lemne.
Nu știu ce voi face, eu cred că mor, fată, până la iarnă, doar de
gândul asta.
- Hai, mă Antalucă, că le rezolvăm noi cumva, vedem, lasă
că sun eu la consiliul județean, la voi, poate te pot ajuta ăia.
- Pe moarti, nu vor, dar mai sună tu, că tu, fată, ești mai
bună de gură.
Apoi liniște, trec zilele și iaca vine ziua mea de naștere,
întotdeauna Antaluca mă suna prima și zicea:
- La mulți ani, Adi, să fii sănătoasă și fericită lângă Nicu
tău...
Trecuse ziua și niciun semn de la Mariana. Mă uit pe
facebook, să văd dacă este pe messenger, ea stătea conectată zilnic,
acum nu era acolo. Zic „Ce-o fi cu Antaluca, de nu a dat nici un
semn?” „Ady, mai uită omul, că doar nu te are decât pe tine în

144
cap?” A două zi mă trezesc cu gândul la Mariana, ceva nu era bine,
ea nu ar fi uitat să sune, poate alții ar fi uitat, ea nu.
- Eu o sun, îi zic lui Nicu, și o s-o cert că a uitat, comentam
eu în timp ce telefonul sună.
- Nu răspunde, nu vezi? Lasă femeia, că o fi ocupată, îmi
zice Nicu.
- Stai, că mai are un număr pe care l-am și apelat rapid, dar
la fel, nu răspunde nimeni.
- Adi, las-o și nu o mai stresa, te sună ea, nu înțelegi?
- Să o sun pe mess?
- Adi..., îmi zice Nicu.
- O sun pe Mioara, să văd dacă a vorbit de curând cu ea.
- Ești culmea, Adi, zău.
- Mariana nu uită decât dacă o fi murit, îi zic eu răstit la
Nicu.
O fi murit?
- Băi, dacă ai putut să vezi stres mai mare ca tine, cum să
moară, tu te auzi?
O sun pe Mioara.
- Alo, Mioara? Ce faci? Știi ceva de Antaluca? O sun și nu
răspunde.
- Mă, eu am vorbit cu ea acum vreo patru zile, dar de atunci
nu mai știu nimic.
După terminarea convorbirii intru pe pagina de facebook a
Antalucăi să văd când a postat ultima dată și văd: „Ieri, mătușa
noastră dragă a încetat din viață...” Mai departe mi s-a rupt filmul.
Antaluca murise pe 7 iulie, cum avea să mă sune pe 8? Cuvintele
erau la fel de pierdute prin gât la mine, încât nu mai puteau găsi
calea spre ieșire. Nimic, timpul s-a oprit, iar eu parcă tot nu
credeam. Antaluca plecase fără să-și ia la revedere. Parcă îmi
răsunau vorbele ei prin cap: „Fată, o să mor cu of-ul lemnelor” – și
așa a fost. Trecuse o iarnă, pe asta nu o mai apucase, deoarece, în
plină vară, așa, din senin, a căzut de pe scaun și a murit. Măcar
acum nu mai stă cu gândul la lemne. Pentru Antaluca timpul s-a

145
oprit atunci, iar pentru cei rămași în urmă, iarna și-a adus iar
straiele pline cu zăpadă, frig și vânt. Acum cel puțin nu mai trebuie
să o mint că nu avem nici noi așa căldură. Mă durea sufletul când o
auzeam: „Auzi, fată, voi aveți cald? Mie mi-au înghețat rău
picioarele”, iar eu îi răspundeam „Să știi că și la noi e mai rece, nu
e chiar așa cald, chiar mi-am luat vesta pe mine!” „Lasă, fată, că la
vară ne încălzim și băgăm și la sac căldură, să avem la iarnă”, și
râdea cu poftă.
Într-o seară, mă culc liniștită. Era februarie, cald în casă, iar
afară se auzea vâjâiala vântului. Mă fură repede somnul, la
adăpostul pilotei, și visez că se făcea undeva un drum de țară, în
câmp. Mă uit speriată și nedumerită, în jur nici țipenie de om. În
fața mea se așterne un teren proaspăt arat, văd brazda neagră încă
umedă, trasă de plugul care parcă doar ce se oprise din treabă.
Undeva, pe arătură, ceva mai încolo, observ o mașină care parcă mă
aștepta. Cineva stătea în picioare lângă ușa din spate, care era larg
deschisă. Vreau să ajung la mașina aia, ceva mă îndeamnă să dau la
roți și să pornesc către acolo, dar nu reușesc. Era pământ, roțile mi
se afundau, iar eu nu puteam înainta. Îmi este ciudă, îmi vine să
urlu că nu am putere să dau la roți. Ceva parcă mă ridică pe sus și
mă duce lângă mașina aceea. Fac ochii mari, era Antaluca. Înaltă,
zâmbitoare și în picioare.
- Antalucă, poți merge? zic. Tu ești?
- Da, Adi, ce mai faci?
- Ai venit după mine? Pot merge cu tine? întreb eu, dând să
mă urc în mașină pe ușa deschisă.
Ea trântește ușa, râzând, zice:
- Nu, nu am venit după tine, tu nu poți pleca acum.
Mai ai de stat, și iar râde.
Mă uitam la ea, radia, avea părul buclat și față luminoasă.
- Am venit să-ți zic că sunt bine, adaugă ea.
Mă trezesc brusc cu senzația că cineva mă privește.
Mă foiesc, inima îmi bate gata să-mi sară din piept. În cameră –

146
întuneric. Nu era nimeni în încăpere. Dar, totuși, de ce mă simt
privită? Oftez, iar asta îl trezește pe Nicu.
- Ce e, mă? întreabă el. Acum ce ai mai visat?
- Pe Antaluca, și parcă în suflet mi se așează un pietroi.
Antaluca nu mai era de mult și întreb:
- Oare cât face Mariana de când a murit?
- Nu știu, zice Nicu, în cât suntem azi?
- 24 februarie, zic eu și tresar. Bă, Nicule, azi e ziua de
naștere a Marianei. De aia am visat-o! Era ziua ei, asta a vrut să-mi
amintească, de aia mi-a zis că e bine și că trebuie să plece.
E ziua ei, iar eu am uitat... Dar n-o voi uita niciodată, Nicule, ea va
rămâne Antaluca, cea mai foarte bună prietenă a mea... până ne
vom revedea!

147
 OBICEIURI ȘI TRADIȚII

Nu știu ce obiceiuri se păstrează prin alte locuri, dar la noi e

unul mare și lat, rezistând trecerii anilor, generațiilor crescute și
vremurilor moderne apărute. Dusul la moașă în prima zi a anului
nou, să-ți dai copilul la grindă. Moașa nu e moașa din spital care îți
aduce copilul pe lume, ci este acea persoană care, după
încreștinarea copilului, timp de trei ani, te duci la casa ei, să-l dea la
grindă.
Cum vine asta? Păi, să vezi chestie…
Acum ceva ani, mai mulți, ce-i drept, niște rude o puseseră
pe mama moașă la copilul lor și așa am dat nas în nas eu și obiceiul
cu pricina. Nici nu se luminase bine a întâi ianuarie, că neamurile
și-au luat copilul din dotare și au venit la noi la moașă. Și-au luat de
acasă, că, na, așa se vine, oala cu sarmale, ciorba, tot cu oală,
platoul de prăjituri, țuica, vinul și musai pick-up-ul, pe atunci piesă
de rezistentă, însoțit musai cu un braț de plăci cu Dolănescu,
Rizescu, Bălășoiu, obligatoriu nevasta și progenitura - crema
evenimentului, și hai la moșoi, că așa e datina.
Moșoii au pus la dispoziție căldura din casă, masa goală
(atunci, că pe urmă, după ce se termină mâncarea lor, intră tura a
două) și răbdarea cu care musai să treci peste ziua lungă și mare.
O dată ajunși, se ia una bucată copil mic, i se pune pe cap un colac
și bani, apoi se ridică copilul deasupra unui fier spre tavan - la
grindă –, în ropot de urale:
- Să crească mare, sănătos, și să aibe de toate! Şi se continuă
cu „Atâta să crească copilul de mare”, indicându-se un loc înalt spre

148
tavan. Să fie frumos și vesel, să aibă noroc de bani și de viață
ușoară! De învățătură cu „să fie deștept” nu cred că am auzit
atunci, dar nici nu știu dacă are efect, că azi merge de minune
chestia aia cu „prost să fii, noroc să ai”. Apoi, după ce au dat
copilul la grindă, treaba lui s-a cam terminat, bagă somn de voie și
gata. În schimb, pentru cei mari acum începe „datul la treabă”,
adică te dai la sarmale, la piftii, mai dai gata făcând mișto și de un
castron de ciorbă, că, vorba aia, ziua e lungă... să ne ajungă! Păi, ce
poți să zici, trai bun și priviri lungi, că de la atâta trai bun și cântat
privirea ți se lungește nu sus, către grindă, ci către podea. Că
neastâmpărați cum eram, eu cu soră-mea, și de la „cheful” de viață
provocat de muzica lui Rizescu și Bălășoiu ne-a venit ideea, privind
în jur, de a-i face lui Ion, fiul cel mare de vreo patru ani, un chef de
somn. Păi, toată lumea avea chef de ceva, doar lui Ion îi lipsea
cheful... de somn. Văzând cum dispărea lichidul roșu din paharele
celor din jur, m-am gândit că ar fi prea bun de alunecă așa repede
pe gâtlejurile celor prezenți. M-am ridicat și m-am dus repede să
caut o călimară goală de cerneală, cine știa ce am eu în cap, așa că
nici nu m-au băgat în seamă când am ieșit din cameră. Știam că am
una goală pe dincolo pe la geam. Aveam deja un pai de la o acadea
la îndemână și ne mai trebuia doar o gaură în dopul călimării, dar
cum să o facem ca să nu atragem atenția? Am palmat un cuțit de pe
masă și, dând impresia că ne jucăm sub masă, ne-am făcut și gaura
necesară în dop.
Mai zicea baba câteodată:
- Mă, ce fac fetele alea sub masă? Să nu facă ceva rău!
- Ete, na, fac ceva rău! Lasă-le, că se joacă acolo, răspundea
mama sau tata.
Lângă masă era o sticlă de vin de care noi ne-am folosit
umplând de mai multe ori călimara și dăruind-o cu plăcere lui Ion.
L-am ajutat să intre în atmosfera din cameră. După câteva călimări,
Dolănescu cu M-am născut între Carpați cânta undeva în surdină,
iar copilul dormea atât de liniștit de ți-era mai mare dragul să-l
privești.

149
 Din când în când, baba mai trăgea cu ochiul să vadă ce
lucrări mai facem și auzeam:
-Ieșiți, fă, de acolo, că nu e bine să stați pe sub masă....
Dar noi mustăceam, Ion era beat cui!
- Ce-i făcurăți, fă, ăluia? De ce stă așa?
- Doarme! am sărit noi cu gura.
- Ia-l, mă, de acolo, îi zice baba tatălui copilului, și pune-l
colo în pat, să doarmă acolo cât o vrea.
Baba nu se dădea în vânt după așa mese întinse, cu muzică
dată tare, priviri lungi în funduri de pahar și de trăiri din alea „la
sentiment”, care îți porneau lacrimile în barbă și mucii în buze. Of,
viațaaaa mea! Cam așa era! Prinzându-se ea că ceva era putred cu
treaba noastră cu Ion, îmi zice:
- Fă, fată, tu când nu ai ce face, dai de lucru la alții!
Acum, nu mai suntem copii, dar dorul de copilărie ne mai dă
târcoale din când în când și mai dăm câte o tură oftând pe la ce am
trăit odată. Acum, datinile și obiceiurile s-au mai pierdut ori au
devenit mai moderne. Înainte, în ajunul Crăciunului, se venea cu
boboneții. Copiii veneau spre dimineață și cântau la geam:
„Am venit și noi o dată,
La un an cu sănătate
Și la anul să venim,
Sănătoși să vă găsim,
Ce e în casă să trăiască,
Ce e afară să înflorească!”
- Grasa, scoate, mă, cinci boboneți!
Boboneţii erau niște colaci în formă de opt, făcuți în casă,
iar fiecare copil primea câte unul. Acum, obiceiul se mai ține într-
un fir de păr, nu mai sunt copii, lumea nu mai face boboneți, dar
avem eugenii, napolitane, cornuri... de la magazin! Avem și „grase”
care așteaptă copiii, dar copiii nu mai vin! Acum, copiii nu mai
merg la boboneţi cu trăistuțe făcute de bunici, ci se plimbă cu
merțanul, butonând smartfonul ultimul tip, pe muzică lui Guță
spărgând difuzoarele și timpanele din jur. Acum, la putere, șef peste

150
datini, a rămas doar sorcovitul și e bine și așa, sper doar ca, măcar
pentru nevoia păstrării datinilor, oamenii să crească natalitatea,
altfel rămânem cu sorcova atârnată în cui, lângă trăistuța de la
boboneți. De colindat, în copilărie, nu prea am fost, că ai noștri
mereu ne ziceau atunci:
- Acum sunteți măgari mari!
- Păi, ce măgari, babo, că noi de ani suntem mici, nu e vina
noastră că suntem înalte. Că eram. Dar nu te poți pune cu viziunea
de atunci. Azi, poate bunicii și-ar trimite cu drag nepoții la colindat,
dar, ce păcat, nepoții sunt să facă Crăciunul la munte, sau sunt
plecați peste hotare. Ne pierdem tradițiile, nepoții, bunicii și,
uneori, pe noi. Nu mai avem direcție și poate nici nu mai punem
preț pe timpul petrecut cu cei dragi. Ce bine era odată, când totul
era simplu, iar noi mâncam urechile porcului și ne umfla Tita bășica
porcului, iar noi ne jucam cu ea exact ca și cu balonul. Eram mici,
dar râdeam cu poftă, azi suntem mari și de-abia de mai zâmbim.
Oare de ce? De ce am renunțat la noi, la copiii aceia cu nasul roșu,
cu cizmele pline de zăpadă și mâinile înghețate de la bulgării făcuți
din zăpadă? Mie îmi este dor de mine cea de atunci și poate
fiecăruia îi mai zboară câte un iz de copilărie prin gând. Ce bine ar
fi, să fim iar copiii aceia de atunci! Nu?

151
 MOȘULE CU PLETE DALBE

Moșule cu plete dalbe, să mai treci, zău, ai uitat, iar eu azi

mă văd nevoită să-ți reamintesc că și eu te-am mai așteptat.
Păi, cum se poate, mă moșule, să vii pâș-pâș și să nu-mi aduci decât
un usturoi, o ceapă și un morcov, așa, spre deliciul și râsul copiilor?
Păi nu am fost eu copil cuminte? Și acum tot copil să zicem că mă
mai simt din când în când, dar cumințenia am amanetat-o, că
aveam, moșule, niște „restanțe” la unii care nu au fost și nu s-au
comportat cum trebuia. M-am făcut, moșule, fată rea, anul acesta
nici măcar pom nu am avut, dar oare din cauza aia să fi tras tu
chiulul? Moșule, azi priveam pe geam, azi noapte a nins, e februarie
și a nins pentru prima oară. Lângă gard, sania noastră bătrână îmi
aducea aminte de iernile de altădată, pe când zăpada era zăpadă iar
tu, moșule, veneai cu desaga plină, parcă spre a ne face în ciudă cu
izmenele alea vătuite, la set cu cămășile de piele, cu capoatele
matlasate și ştrampii colorați primiți împreună cu căciulile cu gât.
Zău, moșule, dacă nu am trăit cu impresia că aveai ceva cu noi.
Doar portocalele ne plăceau, în rest, erai tare previzibil, moșule.
Anul ăsta nici zăpadă, nici moș, nici nepoții care să tragă după ei
sania grea din fier care ne-a cărat în spate fără a se plânge vreodată.
Eram mici, legam sania cu ață, aruncăm un țol pe ea și,
îmbrăcați de s-ar fi minunat și Robocop, cu pantaloni și pulover de
lână, ciorapi, mânuşi și fular de lână, nelipsita căciulă și cizmele de
cauciuc asortate musai cu un palton lung pe post de scut împotriva
frigului, plecam mergând încet pe marginea drumului să ne dăm cu
sania, câteva case mai încolo, la marginea localității, de la Drăgan
în vale. Erau copii mulți, iar glasurile lor răsunau pe marginea

152
înghețată a Oltului mai ceva ca un cârd de gâște. Poziționam sania
și ne urcam doi-trei pe ea, ținându-ne strâns unii de alții și ne luam
avânt către vale. Sania zbura și ne ducea până jos în vale pe buza
Oltului. Soră-mea urca sania pentru o nouă tură, iar eu o luam ușor
la urcat pe lângă gardul lui Drăgan, acolo unde zăpada nu era
bătătorită, iar soră-mea îmi făcea trepte din urmele ei lăsate pe
zăpadă. Țînându-mă de gardul lui Drăgan, călcând pe urmele făcute
de ea, reușeam să câștig o tură de urcare doar pentru a mă mai da o
dată cu sania. Tare bine ne mai prindeau atunci izmenele aduse de
tine, moșule. Ce dreptate avea baba când zicea:
- Lasă, că sunt bune, țîn de cald, ce vreți să vă aducă,
ciocolăți, ca să vă cază dinții?
Țin minte, moșule, dimineața când ne trezeam și fugeam
repede la cadouri, la început, în primii ani, aveam viteză, dar pe
urmă fuga a devenit mers, mersul a devenit de furnică, iar tu,
moșule, tare previzibil. Deschideam cadourile, zicând:
- Ai, mă mamă, iar capoate? Izmene... da’ uituc e moșul
ăsta!
Iar din colțul celălalt al camerei se auzea:
- Ce ai, fă? În loc să te bucuri și să zâci bodaproste că nu vă
mai îngheață curu’, tu ce faci? Lasă că e bine și așa, ia să vezi tu
cum o să te bucuri când nu o mai da frigul de tine.
Avea dreptate și ea, baba, într-o mână, că în cealaltă nu
avea. Tare ne-am mai fi răsfățat și noi papilele gustative cu o
ciucalată, chiar și cu riscul unor carii. Îmi aduc aminte că era prin
preajma Crăciunului și vroiam cu tot dinadinsul să avem pom, că
degeaba ne zicea tata:
- Mai aveți răbdare până duminică și mă duc la piață și vă
iau pom!
- Păi, până duminică mai e o grămadă, zic așa, că lasă, că ne
facem rost.
Deja aveam ideea pe țeava minții, gata pentru a fi propulsată
spre materializare.

153
 - Mergem la tușa Mița Dani să luăm o cracă de brad de la
aia.
Baba, auzindu-ne vorbind, zice:
-Fă, nu vă mai prostiți, că nu vă dă aia lucru bun, să nu vă
aud pă urmă că începeți să comentați. Bine, să nu ziceți că nu v-am
spus, încheie baba propoziția, fiind sigură că ceea ce tocmai ne
spusese ne intrase pe o ureche și, mai rapid, fără să stea pe gânduri,
ne ieșise pe cealaltă ureche.
Dar, în fine, zis și făcut, ne îmbrăcăm și plecăm spre tușa
Mița, care era sora babei, la fel de babă, dar asta chiar nu mă
înghițise niciodată, mai ales că și botezasem pisicul cu numele ei și
zău că purta ciudă pe mine. Dar cine nu avea ciudă pe mine?
Bună întrebare. Ajungem la oameni, la poartă, că nu stăteau prea
departe, mergeam un pic pe asfalt, apoi o luăm pe linia morii,
mergem ce mergem, facem dreapta câteva case, apoi stânga și hop!,
eram la tușa la poartă şi ne punem pe strigat:
- Tușă Mițoooo!! Nea Niculaieeeee!!
Într-un final, s-au putut îndura să plece de lângă sobă și să
iasă.
- Care ești, fă?
- Suntem noi, ale Budu, ia vino un pic.
- Ho, că viu, că mă dor picioarele astea rău de tot.
Şi cumva ajunse la poartă.
- Auzi, tușă Mițo, ne dai și nouă o cracă de brad?
- Ce faceți cu ea?
- Pom! zic eu rapid.
- Știu eu, fă, ce să zâc? Ăia de acasă știu că venirăți aci?
- Da, doar nu era să venim de capul nostru, așa... Ia zi, ne
dai? Că dacă nu, plecăm acasă, nu mai tremurăm aici, la matale, la
poartă..., i-am zis eu, că doar ce atâta vorbă! Adevărul este că nici
eu nu mă omoram de dragul babei Mița, că râsese de mine odată,
când mă dusesem și eu la biserică. Aveam pe atunci 14 ani și se
făcea spectacol de colinde la biserică, aveam cântece de cântat și
pom făcut, doar că totul se ținea în ziua de ajun la biserică.

154
 Am ajuns cu greu, mai ales că mergeam pe vârfuri cu
ambele picioare și nu prea aveam stabilitate pe gheață. Chiar am
luat vreo două trânte prin zăpadă până am ajuns la biserică, eu
cădeam, soră-mea mă aduna de pe jos și mă punea iar pe picioare.
Odată ajunsă în biserică, era lumea luminată, biserica plină ochi de
babe și copii. Am făcut câțiva pași în interior ținându-mă de soru-
mea, asta până m-a luat în colimator baba Mița și a început bârfa cu
o altă babă de lângă ea zicând:
- Uite, aia e fata aia pocită a lu' Budu, aia pe care a călcat-o
mașina. Uită-te și tu cum merge.
Stau cu ochii pe mine mai ceva ca pe butelie, simţeam că mi
se înmuiaseră picioarele și nu mai era chip să înaintez. Cu efort,
făceam câte un pas și auzeam:
- Săraca, așa merge ea?
- Nu, fă, n-auzi că e pocită?
- E frumoasă, de, dar dacă așa a lăsat-o Dumnezău!
Muream și mă mânca pe limbă să le zic câteva, dar soră-mea
îmi amintea mereu, zicând:
- Taci, că ești în biserică, lasă că îi zici, când o mai vezi.
Şi nu i-am zis atunci, dar nici nu am iertat-o. Cum am
prins-o, cum i-am zis:
- Bine, mă tușa Mițo, nu aveai ce face în biserică și ți se
oprise grijă mea în gât? Femeie bătrână cum eșți, nu ți-e frică de
Dumnezeu?
A făcut ea mutre, mutre, dar m-a băgat pe lista nesuferiţilor,
e, și uite că de aia nu mai plouă! Acum stăteam la poarta ei, în
speranța că poate ne dă o creangă de brad...
- Hai că vă dau, dar cine se urcă să taie?
- Dani, sar eu repede cu gura, dacă ai vreun ferăstrău, sigur
o taie ea!
Îmi venea să-mi frec mâinile de bucurie, când am auzit și
mă și vedeam băgând faza lungă la brad și alegând o creangă
super... Dar vezi să nu, că repede o trânti tanti Mița, zicând:

155
 - Uite, tai-o pe asta, Dani, zice, indicându-i cea mai urâtă și
amărâtă creangă din brad.
- Păi, nu e cam jerpelită? zic eu. Aia nici nu stă dreaptă nici
dacă o legi.
- Dacă vă convine, bine, dacă nu, alta nu vă dau...
Şi, până la urmă, a tăiat-o pe aia.
- Bine, pa, mulțumim frumos!
Şi pe aci ți-e drumul...
- Băi vericule, îi zic soră-mi, doar nu suntem bătute în cap să
tragem de creanga asta până acasă degeaba. Asta nu e bună de
nimic, nu vezi că baba și-a bătut joc de noi? Zici că și-a dat-o din
ochi.
- Și ce facem? întreabă soră-mea.
Mă uit în jur și zic:
- O aruncăm la ăștia peste gard!
- Și dacă ne spun ăştia?
- Și ce? Ce-o să ne facă, doar nu ne ia caii de la bicicletă?!
Ajunse acasă, amărâte, sare baba cu gura pe noi:
- E, ce vă spusăi eu? Dacă nu vreți să băgați deloc la
căpățână, așa vă trebuie, vă era că vă procopsăște aia.
Așa că, moșule, tot pomul de la piață l-am împodobit..
Acum, ce să zic, eu nu mi-am pierdut speranța, poate anul ăsta
nimerești și hornul nostru, că sigur încapi pe el. Noi așteptăm, doi
Holtei la gura sobei, depănând amintiri mai ceva ca două babe
croite pe vorbă.

156
 CĂȚELUL GIMICĂ

Într-o zi, când nici musca nu avea chef să bâzâie de la lenea

ce căzuse pe capul ei, stăteam înfruntând cu stoicism căldura de
afară. Eu, sincer, nu prea sufăr de cald, dar atunci chiar era o boare
din aia de-ți venea să cauți răcoarea cu lupa pe sub pat.
Deci, norocoși cei care pot încăpea sub pat sau se pot băga în beci,
la răcoare. Nicu era pe undeva pe la socializare, poate jucând un
remi cu prietenii, iar eu atârnam la propriu în căruț, la tv,
pierzându-mi timpul cu un film. Doar ce era să fac? Avusesem o
perioadă mai cu ignor, adică trecuse iarna, primăvara, și noi nu prea
fusesem vizitați de nimeni. Eram cei doi Holtei invizibili, din chiar
centrul satului, și nu prea pricepeam de ce. Dar, în fine, ne
încurajam singuri și apoi ne pierdeam printre vorbele pe care toată
ziua le înşiruiam unul altuia, că doar nu era să fim muți.
Îmi arunc un ochi cu lene pe geam și văd o mogâldeață în
poartă. Zic:
- Sigur o fi vreun câine al lui Patrocle, vecinul de peste
drum, care caută adăpost la umbra porții.
Nu i-am dat atenție, dar eram din ce în ce mai sigură că era
un cățel. Seara, când a venit femeia care ne ajută, cățelul a intrat în
curte, dând bucuros din coadă. L-am auzit pe Nicu vorbind pe alee
cu femeia care tocmai intrase.
- Ăsta nu e cățelul ăla care se ținea după Patrocle până la
Mizil?

157
 - Ba da, dar de când a murit Patrocle, s-a aciuat prin zonă și
de câte ori mă vede, se ia după mine, mă aşteaptă la poartă, apoi
vine iar cu mine.
- Poate i-ai dat să mănânce, zice Nicu.
- I-am dat, dar, uite, azi a rămas la voi pe pod, chiar m-am
mirat că nu m-a mai urmărit. Ăștia toți îi zic Gimică, așa strigă la
el.
- Așa mă, Gimică, îți place la noi?
Câinele dă din coadă și vine lângă căruțul lui Nicu, era
blând și părea și el toropit de căldură.
- Ce faci, mă băiete? Hai să-ți dau ceva de mâncare, îi zice
Nicu, plecând în casă să ia o bucată de pâine. Fiind pe căruțul
electric, s-a mișcat repede, iar Gimică s-a ales cu o burtă de pâine.
- Stai să-ți aduc și apă, că ți-o fi sete...
Și uite așa s-a împrietenit căţelul cu Nicu. Zilnic era la
poarta noastră, parcă aşteptând să iasă careva și să-l invite înăuntru.
La un moment dat, era nelipsit, îl hrănea Nicu în fiecare zi, iar el,
şmecher de cățel, își făcuse o gaură pe sub gard și intra ori de câte
ori avea chef și se așeza frumos, cu botul întins pe labe, în fața ușii
de la bucătărie. Era de-al casei, iar femeia care ne ajuta, de ciudă că
Gimică se atașase de noi, l-a urmărit, i-a găsit gaura și i-a astupat-o,
în speranța că nu va mai veni la noi. Noi îi pregăteam zilnic
castronul cu mâncare pentru el, iese Nicu în ușă și îl strigă:
- Gimică, băiatule, unde eșți? Hai aici, Gimică!
Şi nimic. Nu se vedea nici un câine prin curte, dar Nicu
strigă și mai tare, apoi fluieră.
- Gimică, unde ești, mă?
Când își aruncă ochii la gardul din dreapta lui, în curtea
vecinului plecat în Spania, Gimică sărea cât îl țineau picioarele în
sus, să-l vadă Nicu unde e. Din iarba mare din curtea ăluia apărea
din când în când un cap. Era Gimică, parcă își pusese arcuri la
picioare, așa de sus sărea.
- Bă Gimică, acolo ești? Cum îți dau eu ție de mâncare
acum? Ia zi?

158
 Câinele se gudură, mai-mai să intre prin gard. Nicu îi zice
într-o doară:
- Gimică, ia-o pe acolo, prin spate, și hai la ușă, în față, că
altfel nu pot să-ți deschid.
Zis și făcut! Câinele a și dispărut prin iarba deasă și mare și
într-un suflet apare la cealaltă poartă. Nicu face ochii mari și zice:
- Ia uite, Adi, câinele ăsta e mai deștept decât unii oameni,
i-am zis să se ducă acolo și s-a dus, și eu care credeam că e prost.
Luând-o ușurel la vale, pe rampă, într-un târziu,
Nicu a ajuns lângă poartă. Deschide poarta cu bățul, iar câinele
trece glonț pe lângă el la mâncare. A două zi, când dau să intru în
bucătărie, dau de Gimică în cadrul ușii, dar pe mochetă, și îl cert:
- Bine mă, chiar nu ți-e rușine așa un pic pe la bot?
Te puseşi tocmai pe mochetă, crezi că noi putem să facem curat
după ține? Să nu te mai prind pe mochetă... eeeee, stai pe gresie.
Ai înțeleees? Uite, acolo e locul tău, și îi arătam locul de dincolo de
mochetă.
Câinele s-a uitat cu ochii triști, de parcă știa că a făcut ceva
greșit, s-a ridicat ușor și s-a mutat 20 de centimetri mai încolo, pe
gresie. De dată asta eu eram cea surprinsă să văd că mă ascultă
câinele. Era totuși inteligent.
Ne obișnuisem cu cățelul și totuși mie îmi era frică de câini
să nu mă muște. Păstram distanța cu Gimică și nu mă apropiam nici
să-l mângâi. Într-o zi, eram în fața casei, Gimică venea dinspre
poartă spre mine, face câţiva pași spre locul unde stam eu la umbră
și se aşează. Scot papucul și îi zic:
- Să nu care cumva să te apropii de mine, că ți-l dau direct în
cap, ai auzit? Papucul meu, capul tău... au, buba. Nu vii lângă mine,
nu treci pe aici, ci pe acolo, ocolești, ai înțeles?
Îmi era frică de câini. Câinele mă privește plictisit, se ridică,
mă ocoleşte și parcă zice:
- Ho, nebuno, că nu te mușc, ce ai? Nu vezi că suntem
prieteni?

159
 Se aşează câțiva metri mai încolo, hotărât să-mi țină
companie și să ne ofere el ce ceilalți ne refuzau. Am plecat din
Conduratu, la Cilieni iar Gimică a rămas acolo. Fiecare pe drumul
lui, probabil și-a găsit un alt prieten, noi am rămas cu gândul la el și
la faptul că ne-a fost aproape când ceilalți stăteau la distanță!

160
 ECLERUL BUCLUCAȘ

Nu știu cum se făcuse, cum apăruse, dar altfel nici că se

putea. Când vrei să stai și tu ca omul în banca ta, pe curul tău, iaca,
apare cineva, care ține mortiș să-ți facă un pustiu de bine. De, așa e
în viață!
De când mă știu printre oameni, mie mi-au plăcut la nebunie
eclerele și pace. Nu e vina mea, parol, ci a mamei care, atunci când
fu gravidă cu mine, mânca șase eclere pe zi, altceva cică nu
primeam, ea îmi da, dar eu trimiteam înapoi totul, însoțit de greață
și de vărsături. Păi, tot eu să fi fost de vină că nu pricepea că mie
nu-mi trebuiau murături, fripturi sau alte alea? Eclere și atât, nu?
Simplu ca bună ziua. Apoi, așa cum zisei, se făcu că într-o tură de
Vâlcele, pe când ședeam eu liniștită, iaca, mă pomenesc cu un
prieten, chipurile care vroia să-mi intre în grații, că, na, unde mai
vedeai ditamai olteancă, viperă căpoasă și cu gură mare?
- Ce faci, dragă?
Mă uit suspect, apoi îl iau la bășcălie, că, na, dacă te
mănâncă trebuie să te scarpini și zic, uitându-mă prin cameră, să mă
asigur că vorbea cu mine:
- Cine, eu?
- Da, dragă, ce te miri așa?
- Mă lași? Auzi, „dragă”, dar de când îți sunt eu, mă, dragă?
- Hai de, ce, te supărași?
- Nu, dar nici bine nu-mi pică, zic eu. Vezi că nu mi-a murit
nașul la botez, deci, fără „dragă”, nu-mi sună bine pe la urechi.
Aşadar, scopul și durata vizitei.
- Ce, te grăbești?

161
 - Nu, dar poate te grăbești tu și nu vreau să te țin din treabă,
știi că sunt firmă serioasă, nu?
- Bine, zice amorezul, mă duc în comună. Ce să-ți iau?
- Fix nimic, zic, am di tăti, cum ar zice cântecul.
- Nu plec până nu-mi zici ce să-ți iau.
Şi zău, că îl credeam în stare.
- Bine, mă, ia-mi un ecler, zic, și, uite, îți dau și banii, să
nu-ţi rămân datoare.
- Nu, nu, insist, fac cinste! zice el.
- Bine, dar un ecler să rămână.
Nu după mult timp, apăru cu două eclere.
- Uite, Adriana, ți-am luat două, nu unul.
- Bag seamă, zic eu, mă văzuși mai mare și ce-ai zis?
„Lasă, tată, că asta e de cursă lungă, e multă și mănâncă
dublu”, ăă?
- Nu, dar am luat două, să fie...
- Bine, mulțumesc frumos, apreciez gestul, zic eu politicos.
Eu, sincer, aș fi mâncat șase eclere, dar cât stăteam la
Vâlcele eram tare precaută cu ce mâncam, deoarece nu vroiam să
am probleme, chestii, trestii, socoteli de încheiat pe la baie.
Mai bine cuminte în banca mea, cu totul setat pe buton de
ponderare, că așa era mai sănătos.
După plecarea amorezului, savurez eclerul cu care mi-am
răsfățat toate papilele gustative și mi-am dat pe spate omușorul din
gât, apoi îmi văd de ale mele, băgând celălalt ecler în sertarul de la
noptieră, nu care cumva să-i vină vreo idee la vreo muscă și să-și
lipească trompa de el. Îl bag în sertar cu gândul că… văd eu ce fac
cu el, și am văzut.
După două zile simt miros de acru, întreb fetele din salon:
- Mă, vouă vă miroase a acru? Că eu doar asta am în nas.
Una că nu, alta că poate, fiecare zice ceva și pleacă la
tratament, nepunând mare preț pe mirosul meu. Rămân singură în
cameră și mă iau după miros, comentând:
- Hai mă, că doar nu am înnebunit, sigur miroase a acru!

162
 Tot căutând, sertar după sertar, iaca, dau de vinovat: eclerul!
- Tu erai cu pricina, mă? Am uitat de tine.
Iau eclerul, îl așez pe masa din salon, cu gândul că, imediat
ce va veni masa, îl dau cu farfuria, să-l dea la porci. Zic:
- Îl pun la vedere, să nu-l mai uit, că ăsta face viermi...
Zis și făcut, pun eclerul pe masă, lângă chiuvetă și, cum
eram singură în salon, nu am avut cui spune că era pentru porci, îl
las și hai la gimnastică, că iar mă dă dispărută. Apar pe la ora 12 şi
jumătate, se dăduse masa, dar porția mea de mâncare mă aștepta.
Mă uit, eclerul dispăruse. Nici nu apuc să mă întreb unde, că aud:
- Bă, da’ bun, ecleru’!
Întorc capul repede și zic:
- Aoleu, doar nu l-ai mâncat?
- Ba da, și a fost bun. Iami, iami, zice o colegă de salon.
- Tu, chiar l-ai mâncat sau îți bați joc de mine?
- Nu, chiar l-am mâncat! Ce, nu era pentru mine?
- Da de unde, zic, îl pusesem acolo să-l arunc, că era acru.
- Ba nu era!
- Îți mută nasul de la cât mirosea și tu l-ai mâncat ca Haplea!
Dacă te caci pe tine să nu te aud, îi zic.
- Păi, de ce l-ai pus pe masă?
- Și unde voiai să-l bag, în cap?
Toate bune și frumoase acum, zic: uite, mă, că mă simt eu
vinovată dacă pățește ceva. Ce naiba o fi fost în capul meu să-l las
acolo? Apoi cine s-a gândit că vine Haplea și-l hăpăie. Făceam ce
făceam și o întrebăm:
- Mă, ești bine?
- Foarte bine, îmi zicea ea.
- Sigur? Nu ai nicio bolboroseală la mațe? Dacă dă
căcarea-n tine ai făcut-o de oaie, să vezi bălăcăreli ce ne luăm
amândouă.
Parcă număram minutele care treceau și așteptam să treacă
timpul mai repede, nu care cumva să dea vreo cufureală în ea și să

163
ajungă pe la Urgență. Mamă, ce înjurături se apropiau, în burta
colegei ca la al treilea război mondial.
- Cred că ai îmbulinat-o și dă căcarea peste tine, zic eu cu un
ochi râzând nervos și cu unul plângând de ciuda situației.
Ce a urmat nu e greu de înțeles, dar cred că vreo trei, patru
ore, de două ori pe oră, își făcea făcută prezența o diaree cu
înjurături pe colega de salon.
- Du-te, tu cu eclerul tău, cu tot, și cu ăla de ți-a cumpărat!
se auzeau blagosloveli din gura ei.
Pe de o parte, avea dreptate, dar ce vină aveam eu, că ea se
porcise și băgase nasul unde nu era treaba ei? Păi, cum se face că
mereu eu sunt de vină? Păi, exact ca în zicala babei: „Cin' se cacă la
fântână?... Naşa, că e mai bătrână.” Eu, vinovatul de serviciu.
Deci, cine face ca mine, ca mine să pățească, așa m-am făcut
datoare la colegă cu un ecler bun, dulce și proaspăt. I-am dat două,
poate așa îmi mai spălă Dumnezeu păcatele. Altădată nu mai iau
nimic de la nimeni, că, cine știe, i-o fi părut rău de el, că uite ce
trase prietena mea. Mulți ani mi-a scos ochii cu eclerul ăla:
- Puteam să mor de la eclerul tău, știai?
Iar eu îi ziceam:
- Ai făcut un set de căcări de te-au gâdilat până în buric...
Şi râdeam amândouă. Prietena mea nu mai este, probabil ne
urmărește de acolo, de pe norişorul ei, și poate nu-mi mai poartă
pică... Ce a fost, a fost și a rămas undeva într-un colț de inimă,
gâdilându-ne din când în când amintirile ce altădată erau realitate.
Mulți prieteni am mai pierdut, așa e în viață, azi e dulce și
gustoasă ca un ecler, iar peste puțin poate deveni acră, cu crampe,
exact ca în amintirea mea!

164
 SPONSORUL

Ne intrase în cap să ne facem casă, făcusem deja cerere la

primărie pentru terenul situat gard în gard cu căsuța unde locuiam
noi. Pe terenul ăsta viran din centrul satului avea cineva o șandrama
de grajd unde ținea doi cai. Țigănie curată în centrul satului, așa că,
stând odată în curte, îi zic lui Nicu:
- Ce zici să facem cerere la primărie, să facem casă aci?
Nicu s-a uitat lung la mine, cam suspect, ce-i drept, cu o
privire ce întreba mai mult:
- Ai înnebunit, femeie?
- Să ne facem casă?
- Noi, aici…! Şi de unde, mă rog, luăm bani?
- Da, aici, pe locul ăsta, și căutăm sponsorizări.
- Tu chiar vorbești serios?
- Da, cât crezi că o să coste?
Uite așa a încolțit ideea de a avea casa noastră și de a găsi
soluțiile necesare să o ridicăm. Una din variante era să găsim
sponsori. Idee bună, dar cum ajungem acolo? Asta ne întrebam
amândoi. Dar nu am renunțat la ideea cu casa. Am făcut cerere la
primărie, iar în cerere am expus avantajele pe care le-am avea dacă
ne-ar da nouă terenul respectiv. În primul rând eram la stradă, în
centrul localității, aproape de magazine, și mult mai convenabil de
ajuns mai repede la noi al persoanei care ne ajută. Astea fiind spuse,
primăria ne-a alocat terenul în contract de comodat pe o perioadă
nedeterminată, cu condiția ca într-un an de zile să turnăm fundația.
Deci, eram doi handicapați cu un contract și niciun ban.
Treabă bună, nu? Așa că Nicu a vorbit cu un băiat cu mașină, să se
ducă pe la firmele din zonă în vederea obținerii de sponsorizări.

165
Nu vroiam bani, ci materiale cu care să putem începe. Am fost la
Buzău, la unii cu cărămidă, pe la Ceptura, la fabrica de termopane
pe la Mizil... nimic, nicio șansă. Venea Nicu acasă dezamăgit și
supărat, că nu găsea nimic. Îi ziceam, ca să-l încurajez:
- Lasă, mă Nicule, că dacă o vrea Dumnezeu, o să ne apară
sponsorul în prag.
Doar, doar, îi mai puteam alunga mâhnirea.
- Vine în prag? Mă, Adi, tu te auzi ce zici? Cum adică să
vină în prag?
Zilele treceau și noi tot pe loc, a trecut primăvara, vara și
venise toamna. Frig urât și vreme mohorâtă, 8 septembrie.
Mă duc să-mi iau câteva lemne din camera alăturată, să aprind
focul. Nicu era pe undeva pe afară, eu trag de vreo trei lemne, le
ridic ușor, mai mult târâș, le pun pe genunchi și încet-încet am luat-
o, dând la roți, către sobă. Dau drumul jos la lemne, așez câteva
surcele și poziționez lemnele pentru a le da foc un pic mai târziu.
Deodată, aud cioc, cioc în ușa de la intrare. Ridic capul, era un
prieten.
- Vezi că vrea cineva să vorbească cu tine, îmi zice.
- Cu mine? Vrea cineva să vorbească cu mine?
- Da, mă, zice prietenul nostru.
- Și cine, mă rog, mă caută tocmai pe mine?
- Vezi tu.
- Apoi, știi ceva, chiar nu vreau să văd pe nimeni, îi zic, vezi
că e Nicu pe afară, pe undeva. Să vorbească cu el, i-o retez eu
categoric.
- Lasă-mă, că știu că Nicu este pe afară, e aici, dar vrea să
vă zică ceva la amândoi.
- Bine, mă, sunt la sobă, unde mă vezi, dacă insiști că mă
caută cineva și pe mine. Atunci spune-i că mă găsește lângă sobă,
să intre în casă, să facă stânga și imediat pe dreapta şi dă cu ochii de
persoana mea, comentez eu, făcând bășcălie. Zic: sunt mare și
multă și nu are cum să mă rateze, vizual vorbind.

166
 Tot așezând lemnele în sobă, să cadă rumegușul cu motorină
chiar sub ele, numai ce mă pomenesc în prag cu domnul primar:
- Bună ziua. Se poate?
- Sigur că da, zic eu, uimită, stați să-l chem și pe Nicu acasă,
zic, cu gândul că avea treabă cu el.
- Nu-l chema, că este aici, afară, vine și el imediat, zice
domnul primar Bulete.
Între timp intră și Nicu în casă și, după el, o grămadă de
oameni. Fac ochii cât cepele, iar curiozitatea îmi cuprinde toată
ființa. Robinetul gândurilor începuse să-mi picure cu întrebări de
genul „Cine?” „Ce?” „De unde?”. Aliniați în șir indian, în fața
noastră, acei oameni erau tot un zâmbet. Chipurile luminoase și
privirea caldă mă linişteau în mare parte, făcându-mă să cred că nu
era de rău ce se întâmpla acum aici.
- Familia mea, zice domnul primar, băiatul Dan, nora Dana
și nepoții. O parte, că mai am încă o fată...
În capul meu tot ceață, robinetul întrebărilor da să curgă
de-a binelea, dar oare se cade să devin moară hodorogită și să încep
să vorbesc?
- Ei sunt băieții de care v-am vorbit, continuă domn primar,
prezentându-ne de data asta pe noi doi.
- Nicu și Adriana, sar eu cu gura, doi Holtei și atât.
Toți zâmbesc, în casă pătrunde un aer de liniște și relaxare,
încordarea mea se topise datorită normalității cu care am fost tratați.
- Ne pare bine să vă cunoaștem, zice băiatul domnului
primar, un om înalt, cu chip frumos, privire caldă și blândă și vorbă
ce te ungea la suflet. Venim de la biserică și l-am rugat pe tata să
trecem să vă cunoaștem, că am auzit multe despre voi.
- Sper că de bine, sar eu cu gura, de lângă sobă.
- Sigur că de bine, se aude confirmarea. Am înțeles de la tata
că ați căutat sponsori și că nu ați găsit.
- Da, nu am găsit, dar nu ne lăsăm, mai căutăm când se face
vremea mai bună.

167
 - Uite. am vorbit cu tata și vă ajutăm noi, arătând spre
familia dânsului.
Cred că în momentul ăla aveam și eu și Nicu nodul în gât...
și pauză de vorbe. Ne uităm unul la altul, întrebându-ne dacă ce se
derulează în fața noastră nu este decât un vis.
- Cum să ne ajutați? întreb cumva uimită.
- Păi ce v-ați gândit să faceți pe terenul ăsta?
- Două camere și un hol, zice Nicu.
- Păi, fără baie, bucătărie? întreabă domnul Dan.
-Păi, le facem noi pe urmă, încet, împărțim holul și facem o
bucătărie și o baie din el, dar le facem în timp, pentru început ar fi
bine dacă ar fi camerele ridicate, am zis noi.
- Uite cum facem: vă ridicăm noi casa, îi punem acoperiș și
o încărcăm, e bine? Cam ce suprafața ar fi, tată? îl întreabă pe domn
primar fiul.
- Vreo 60 de metri pătrați.
- Păi nu e mult, hai că vedem cum facem.
De după ușă se aude și prietenul nostru:
- Dau și eu câțiva saci cu ciment...
Nu ne venea să credem așa ceva, am rămas țintuiți locului și
ne uitam unul la altul, de parcă eram hipnotizați. Ne salutăm de
plecare, primim asigurări că totul va fi bine și că în curând aveam
să avem și noi casa noastră. Rămași singuri în camera goală zic:
- Ai văzut că a venit sponsorul în prag? Ai văzut? tot
repetam, de parcă și eu aveam nevoie să cred că ce-am văzut era
adevărat.
- Îti dai seama, Adi? O să avem casa noastră!
Cine ar fi crezut, Adi, că mie nici acum nu-mi vine să cred.
Parcă eram băuți amândoi și refuzam să ieșim de sub incidența
întâmplării de mai devreme. Era real, era adevărat și parcă
avusesem gura poleită cu aur, degeaba atâta dezamăgire căutând
sponsorizări, când, de fapt, bucuria a venit în prag, sponsorul la
care nu apelasem ne căutase el și de nicăieri venise să ne cunoască.
În scurt timp, lucrările au demarat, iar fundația creștea ca

168
Făt-Frumos în fața ochilor noștri. Paleți de BCA apăreau și luau
forma căsuței pe care o așternusem de atâta ori pe hârtie, făcându-i
planul mai ceva ca arhitectul ce-și desenează palatul. Din plan și
proiect pe un caiet de matematică, vedeam acum cum acoperișul
prindea contur. Cum ușile și geamurile se așezau fiecare la locul ei.
Cum culoarea gri a cimentului căpăta nuanța de crem și cum aleea
ce se lungea parcă ca un râu în fața casei te îndemnau să dai frâu
liber imaginației și să te vezi stând la umbră sub supusul din fața
casei, savurând o înghețată în arșița verii.
Primăvara venind, a adus odată cu ea culoare pereților
interiori și alți pași spre finalizarea proiectului. Căruţă după căruţă,
apăreau cu pământ pentru curte, iar semințe de flori aveam să
semănăm curând, că atunci când vor răsări petuniile, să semene cu
un covor de viață venit și menit pentru a bucura sufletul și inima
celor care aveau să-l privească sau să locuiască acolo. Vara ne-a
adus mutare în casa nouă, două camere, baie și bucătărie, exact ca
în planul de pe caietul nostru. Ne-am făcut mobilă pe comandă și
am pășit amândoi la sfârșit de iulie spre un început nou, în casă
nouă, cu speranța în inimă și gând la Dumnezeu. Ne-am dorit și s-a
îndeplinit și probabil cineva acolo sus ne-a iubit îndeajuns de mult,
să ne ofere o șansă.
Și totul a pornit de la un vis, o dorință imposibilă și un
sponsor apărut în prag.

169
 DIZABILITĂȚI

Ca să reușești să fii handicapat, îți trebuie o voință ca de

catâr pentru a duce clipă de clipă povara târâș spre seară, apoi, după
ce te pui la culcare, ți-o faci frumușel așternut și o iei cu tine în pat.
Dimineața știi sigur că ai să te trezești la fel de handicapat ca ieri și
o iei de la cap ca un masochist, ce-ai devenit între timp. Dar, cum
nu ai încotro, faci exact ca în reclama aia cu „Bagă, Gicuță, că mai
ai și mâine o tură” – așa și noi, tură după tură, până putem, apoi,
mai cu un băț proptea, mai ancorat sau legat de câte o mână sau
picior, băgăm viteză către mâine.
E luni, de trei zile încoace Nicu meu se tot bărbiereşte,
sâmbăta era în plan, dar pe parcurs planul s-a schimbat, barba a
crescut și mai mult, iar Nicu meu bombănea amenințând:
- Lasă, că mâine nu mai scapi nerasă... și, ce să vezi, o dată
ce a venit, mâinele se transformă în azi, adică ieri, și tot nu s-a putut
bărbieri. Faci planul și canci reușită. A intervenit altceva și ora care
era alocată bărbieritului a zburat o dată cu puiul și ața. Când ești
distrofic, îți faci planul și rămâi negru de supărare, ca țiganu’.
Poate veni cineva pe nepusă masă și întârzie mai mult, pierzi timp
prețios cu mutarea, îmbrăcarea, wc și când tragi linie ai văzut că
patru ore din zi le-ai alocat cu mutarea de dimineața din pat pe
scaun, de pe scaun pe căruț... asta cam o oră, apoi mutare la wc, de
pe căruț pe scaunul de wc și înapoi, apoi, spre seară, de pe căruț pe
taburet, de pe taburet în pat... Dai la mutări să-ți ajungă cât pentru o
zi întreagă, că a doua zi o iei cu altă tură pe același traseu, cu chef
de viață ca de mere pădurețe.

170
 Așa că trecu sâmbăta, barba a rămas pe poziție, duminică a
rezistat, iar azi i-a dat la cap cu lama. Cum prinse un moment de
respiro, că tocmai ce pusese mațul la cale, adică mâncase, Nicu meu
s-a pornit pe ea, pe barbă. Și-a suflecat mânecile, și-a umplut masa
de ustensilele necesare, ca un chirurg priceput care vroia să-și tragă
față nouă și dreaptă și dă-i cu spor înainte. Pe masă, tocmai ce-și
făcuseră simțită prezența două șervețele umede pentru înmuiat
barba, un săpunel pe care se lăfăia, unul din șervețele alunecând sus
jos, făcând spume de bucurie, aparatul de ras cu lama, ce se
ciondănesc pentru că trebuie să stea grămadă, o oglindă bandajată
pentru că în urmă cu ceva timp făcuse cunoştință cu podeaua
deoarece ne-a scăpat din mână...
Trăgându-se mai aproape de masă, în spatele roților
căruţului a venit, pentru ai fi sprijin, un băț, ca să nu permită
căruţului să alunece înapoi. Cu coatele sprijinite de masă, începe
lama să facă pârtie prin barbă, ca un om sârguincios, care își face
pârtie prin neaua căzută într-o iarnă autentică. Când puterea îți este
lipsă și mușchiul în tigaie și nu sub piele, fiecare lucru ușor devine
greu ca o piatră de moară. Barba crește, unghiile cresc, părul crește,
iar nevoia de ajutor devine obsedantă. Te întrebi: „Oare cine mi-o
tăia unghiile? Frizerul o mai veni? Hai, că acum mai pot să mă
bărbieresc, dar peste o lună? Sau la anul, ce fac?” Hai, că azi a
răzbit barba, mai rămân parcele de păr scăpat netăiat pe ici, pe colo,
pe unde mâna obosită deja nu prea a putut ajunge, dar victoria e
mare, e totuși o victorie cu mici urme lăsate în urma luptei cu
aparatul de ras. O tăietură ici, una acolo, și un mulțumesc,
Doamne, că am putut și azi. Mă uit la mâinile mele: s-au rablagit,
iar unghiile au crescut. Sunt mari și tocmai bune de dat cu ojă...
Ar fi de râs dacă nu e de plâns, încă pot tăia unghiile, încă, iar
mama, văzându-mă îngrijorată, zice, să mă încurajeze:
- Lasă, Adi, ce, nu vi le taie tat’to? Îi țîn eu lupa și el le taie.
- Machie, mamă, cum să ne taie unghiile cu lupa?
Nici mama, nici tata nu prea văd bine, iar noi nu putem;
deci, cu lupă sau fără lupă? Rămâne întrebarea... Timpul trece, vine

171
seara, s-a făcut prea cald în cameră și îmi dau ciorapii jos, din
vârful degetelor îmi aduc aminte alte unghii care au crescut parcă
mult prea repede și care mă fac să mă întreb: „Când le-oi fi tăiat
ultima dată, de au crescut atâta?” Trebuie să le tai... O să văd când
pot, poate diseară nu mă doare coloana așa tare și am să încerc să le
tai. Îmi vine în cap iar treaba cu lupa și oftez, ce să-i faci, așa e
când ești handicapat și nu te poți ajuta singur. Nu-mi făceam
probleme de unghii, de tuns... puteau crește, era sora și le tăia, pe
atunci nici nu le băgam în seamă, acum, unghiile cresc și nu țin
cont că noi nu putem, lucruri mici care trag după ele frământări
mari.
Noaptea, când toți dorm, știu distrofici care plâng și oftează.
Ei nu mai pot, iar părinții lor ori nu mai sunt, ori nu mai pot. Bați la
ușa primăriei, căutând ajutor, și vezi doar umeri ridicați și atât.
Azi ne-am amintit de mulți care au fost, s-au chinuit, iar acum au
ajuns gânduri în capetele celor care le-au preluat ștafeta suferinței,
ducând-o cu ultimele puteri pe culmile neputinței. Nu că ai vrea, nu
că ai putea, ci doar pentru că nu mai e nimeni în afară de tine, să se
lupte și să ducă crucea asta. Te înveți cu suferința, cu greul care îți
pătrunde în sânge, îți invadează fiecare organ în parte, iar tu... tu,
eu, noi ăștia, distrofici, ajungem să trăim așa, uitându-ne lung și
pricepând că până la urmă nimeni în afară de tine nu luptă.
Cine ar avea nevoie de noi? De ce? Întreabă pe unul ca mine, când
a făcut ultima oară ce a vrut. O să-ți răspundă: „Nu pot să fac ce
vreau... sau nu are cine să mă ajute... Ne-am învățat așa, pentru noi
nu se poate...”
Sună telefonul:
- Alo, ce mai faceți, măi? Nu ați mai dat niciun semn de
viață!
- Sincer, Mari, nu avem timp nici să murim! Tu ce mai faci?
Ai mai ieșit pe afară?
- Da de unde, cine să mă scoată pe mine, Nicule, și să mă
coboare tocmai de la etajul trei? Uite, stau acilea în casă și mă uit la
televizor, mai vorbesc la telefon și îmi mănânc amarul singură.

172
 - Păi, vara ta, la care stai? Nu vine?
- Vine, Nicule, dar are treabă, mă întreabă dacă am nevoie
de ceva și pleacă; rămân iar singură. Că, dacă trăia Ion al meu, mai
vorbeam și eu cu el, dar am rămas singură, aci o să mă găsească
moartă într-o zi, o să vezi.
- Și nu ieși deloc afară?
- Deloc, dacă aș găși un cămin, zău că m-aș duce, Nicule.
E greu să trăieșți așa, să nu te poți tu nici mișca noaptea, mă!
Să-ți amorțească mâna, piciorul, și să nu te poți da mai încolo.
Stai și suferi ca un câine, de nu te știe nici mutul, nici pământul.
- Păi, zi și tu verişoarei tale să vină noaptea, să te întoarcă.
- Nu-i mai zic nimic, e și ea obosită, le are pe ale ei și, știi și
tu, când nu ești în casa ta, nu poți să vorbești.
Oftezi, suspini și încerci să spui o vorba bună, e doar un
telefon de la un om care are distrofie și care la un moment dat a
trebuit să renunțe la 30 de ani de stat lângă omul drag, om care și el
era distrofic, și nimeni nu a vrut să-i ia pe amândoi și să aibă grijă
de ei. Ar fi plătit un om să aibă grija lor, dar pe cine? Îl strâng pe
Nicu de mână cu toată forța pe care o mai am și zic:
- Oare tot așa vom ajunge și noi? Chiar să nu găsim om să-l
angajăm?
Să trăiești 30 de ani într-o familie, iar când neputința omului
care îi ajută s-a adunat cu neputința lor, ei nu au mai putut sta
împreună. Și-au rupt inima din piept, au aruncat-o, să nu mai simtă
nimic și unul a ajuns la un frate în Mureș, iar altul în sud. Să pleci,
să încerci să păstrezi ultima imagine cu chipul celuilalt, să știi că e
ultima dată pentru tot, iar de acolo... tăcere, moarte, lacrimi, uitare
și distrofie. Undeva, la etajul trei, plânge un om trist cu suflet
pustiit, vinovat că nu poate, că este distrofic. Dar ce altceva are de
făcut? Nimic, plânge, în ciuda faptului că nici lacrimile nu și le
poate șterge. Dar, cine să-l vadă? Cine?
E mijlocul lui ianuarie. Zic:
- Hai să sunăm la Ica și la Gigi, să vedem ce fac, nu am mai
vorbit de mult, iar ultima dată erau supărați.

173
 Sunăm, nu răspunde nimeni, au probleme mari cu semnalul.
- Îți dai seama, Nicule, cum ar fi să ai probleme noaptea și
să nu ai semnal la telefon?
- E rău și nu e indicat, ca handicapat, să nu ai semnal la
telefon.
- Doamne ferește, zic eu, venindu-mi să bat în lemn.
După vreo trei zile sună telefonul. Ica la telefon.
- Bună ziua și La mulți ani! Ce mai faceți, măi oameni buni,
cum mai sunteți? întrebăm noi.
- Bună, Nicu, zice Ica, la fel de supărată. Cum să nu fim
supărați, nu știți și voi care sunt problemele cu noi? Nu poți tu să-ți
faci, altul îți face cum vrea el. V-ați găsit însoțitor? ne întreabă ea.
- De unde, nu vrea nimeni să vină la noi, zic eu. Voi cum vă
mai descurcați?
- Greu, vine o fată de la câteva case mai încolo și ne mai
ajută. Dar nu știi cât are chef să vină. Apoi, nu știu ce om face dacă
nu mai vine nici asta. Toți sunt plecați în străinătate și nu găsești pe
nimeni. Asta e, zice Ica, amărâtă.
- Vreau să te întreb ceva, Ica, cum vă descurcați cu telefonul
dacă vă taie ceva fiziologic noaptea? Cum o chemați pe fata aia?
- Nu avem cum, facem pe noi, ce să facem, eu mai plâng
câteodată, că mi s-a urât. De exemplu, beau câteva guri de apă pe
zi, mâncăm o dată dimineața, iar seara doar o gustare, că așa ieși
mai rar la wc și nu apelezi toată ziua să te ducă.
- Păi, și nu ai probleme cu constipația dacă nu mănânci?
- Am șase zile de când nu am ieșit cu treaba mare afară.
- Bă nu e bine, riști să ajungi la spital, nu te juca cu asta... îi
zic.
- Nu, stai liniştită, că așa ies eu mereu la wc și nu apelez
toată ziua la ea. Mama e bătrână, are peste 90 de ani, și nu mai
poate să ne ajute, așa că după ce moare i-am zis lui Gigi să mergem
la cămin. Nu vreau să-și bată joc de noi nici neamurile lui, nici ale
mele, că nu te-ar ajuta unu. Toți vor să le dai tu, dar de unde nu știu,
iar aici, printre dealuri, zici că și Dumnezeu ne-a uitat.

174
 - Lasă, că nu ne-a uitat și că ne ajută, zice Nicu.
- Când, nu vezi că dacă te duci la primărie sau cauți ajutor în
sat zici că ești ciumat? Cine să ne ajute, dacă toți fug de noi, parcă
suntem noi vinovați că suntem așa. Nu vezi că dacă ieși pe drum se
uită toți la ține de zici că le-ai luat mâncarea copiilor... Auzi, cică
avem bani! Ne dă statul bani. Da, ne dă și murim cu ei în buzunar,
că nu te poți duce să iei o pâine singur. Asta e România în care
trăim. Măcar nu ne omoară odată, să scăpăm de chin...
Iar oftat peste oftat și pauză, că până la urmă știm și noi cu
ce se mănâncă distrofia și ce fel de problemă poate fi asta.
Altă discuție între distrofici cu aceleași probleme, durere și
suferință dusă cu chin, târâș spre nicăieri. Ne învârtim prin lume
încercând să avem și noi locul nostru, dar nu prea reușim. Suntem
distrofici și trebuie să ne chinuim.
Altă zi, alt prieten din alt colț de țară, tot distrofic.
- Alo, ce face Costeluş cu ochi de pluș?
- Hai, să trăiești, Nicuşorule! Ce să fac, mă băiatule, tot în
casă, mă uit pe geam și aștept să vină dădaca asta, că mi-a mâncat
zilele, cică să-i dau bani mai mulți. Nu înțelege că mie atâta îmi dă
statul, cică să-i dau și din pensie.
- Păi, și tu cu ce mai trăiești?
- Cu aer, Nicușorule, că de când a murit mama nu mai am
nici cu cine mai vorbi. Mai vine postașul pe la mine, în rest nimic.
- În rest, bine, sănătos?
- Sănătos bun de dus la groapă, că de când am căzut în baie
atunci și nu am mai ieșit pe afară, tot în pat am stat. Mi s-a umflat și
un picior și de-abia mă mai descurc.
- Nu ai și tu nici un nepot, văr, să mai treacă pe la tine?
- De unde, Nicușorule, ăia vin la pomană și la împărțit
apartamentul, când oi muri. Ai văzut tu vreunul ca noi cu neamuri?
Cine să ne vrea? Dacă ar ști că mori, da, te-ar lua, altfel te chinui
singur, ca prostul, până mori. Viață grea, Nicușorule, și suntem cam
ai nimănui, tu baremi nu ești singur, o ai pe Adriana, dar eu? Singur
cuc, dar n-am ce face, poate să vând și să mă duc undeva la un

175
cămin, dar și acolo nu știi cu ce nebun te bagă în cameră, lasă că
stau aci.
- Nu ai încercat să cauți altă însoțitoare?
- Nu găsești în tot Buzăul, vor bani mulți și de unde?
Cu asta am noroc, că o mai bate fi-su și o dă afară din casă când se
îmbată și nu are unde să stea și stă pe aici, că altfel nici asta nu
venea.
- E grav, Costele, și rău pentru noi!
- Mai bine ne omora, Nicușorule, nu vezi că pe ăștia de sus
nu-i interesează de noi, ăștia cu probleme? Cică să ne descurcăm.
Păi cum? Noi nu ieșim din casă și ei zic să ne descurcăm.
La primărie dacă te duci să te plângi, te dă afară că pe un câine, și
atunci!?
Atunci a rămas așa, pentru că el, Costeluș, și-a rezolvat
problemele cu distrofia. În urma unei răceli puternice și o bătălie de
două săptămâni în spital, plămânii, inima nu au mai luptat, au depus
armele, iar el, închizând ochii, a părăsit, cred, fără regrete lumea
asta crudă care i-a refuzat integrarea și i-a luat speranța.
Probabil neamurile au început lupta pe apartamentul lui, iar scuterul
de 10.000 de lei, luat în urma unui credit, o fi ajuns vândut pe
undeva. Scuter pe care s-a urcat doar de două ori într-un an şi
jumătate, a căzut și, nemaiputându-se urca singur, acela a fost
sfârșitul ieșirilor în aer liber. El nu a mai putut, iar de apelat nu prea
avea la cine pentru ajutor. Așa cum ar fi spus careva: „adio, lume
crudă, te-am pupat din mers!”
E seară, sună telefonul.
- Alo, bună, Oana, ce faci?
- Ce să fac, Adi, tu nu știi? Stau în casă, că e frig afară, nu
putem ieși. Voi?
- Noi lângă sobă, ca de obicei. Ce poți face ca distrofic?
Stăm și așteptăm să cadă pară mălăiață în gura lui nătăfleață!
Şi râd.
- V-ați găsit pe cineva, Ady?
- Nu, Oana, nu, nu și nu. Dar voi?

176
 - Noi avem o fată care vine, trebuie să apară acum, să mă
pună în pat.
- Păi, e de-abia șase, nu amorţești până mâine?
- Păi, și dacă amorţesc ce să fac? Mai târziu nu poate fata să
mai vină, așa că mă chinui și eu cum pot, mai pun nepoata să-mi
tragă de picioare noaptea și tot așa. Am și escară la şold...
Ce să fac?
- Păi, măi Oana, nu e bine cu escară, trebuie să o tratezi.
- Apăi cum, Adi, cu cine, că sunt doar eu cu soru-mea, iar ea
e bolnavă, cum știi. Ne chinuim așa, că nu avem ce face.
- Măcar ți-ai găsit roată pentru căruțul electric?
- Vezi să nu. Toate-s cu bani și îți mai trebuie și de ale gurii.
Nu, nu te poți descurca. Apoi, îmi mai cumpăr pempărși, că nu-ți dă
nimeni gratis. La noi, totu e cu bani. Şi de unde?
- Trebuie făcut ceva, un demers, pentru a putea lua măcar
pempărși prin Casa de asigurări. Nu există așa ceva, zic eu mâhnită.
- Bine, tu, Adi, mă bucur că am putut vorbi, vă las, aveți
grijă de voi și Doamne ajută, zice Oana și încheie conversația.
Sunt supărată din nou și la fel de mâhnită, îmi vine să plâng.
Nu pot face nimic de lângă sobă. Le știm durerea, neputința și
îngrijorarea, dar se pare că viaţa ne face martori, fiind și noi în
aceeași situație. Vorbim, nu des, dar păstrăm legătura unii cu alții și
prin intermediul vorbelor ne oblojim verbal rănile. Mulți nici măcar
o vorbă nu au cui spune! Sufletele obosesc de durere, corpul este
invadat de neputință, iar ochii înlăcrimați nu mai găsesc puterea de
a privi înainte, stau doar aplecați spre pământ, iar covorul călcat de
atâtea ori de roțile căruţului devine casa lacrimilor ce uneori nu vor
să se oprească. De ce s-ar opri?
Tot la telefon, vorbeam cu o prietenă, și ea distrofică, dar
într-o situație mai bună, deoarece are încă soțul putere să o mai
ajute. Vorbeam de distrofie, de faptul că nu găsim un om. Ea zice:
- Ați auzit de Tița?
- Care, ăla din Teleorman?

177
 - Da, da, așa s-a chinuit, bietul, până a murit. Într-un an s-a
prăpădit.
- Păi era și el distrofic, zicem noi.
- Da, dar rămăsese fără însoțitor și, din cauza asta, nu mai
dormea și nu mai mânca.
- Păi cum așa?
- Stai să vezi, avea pe cineva care venea vreo două-trei ore
pe zi și el atunci dormea, în rest, chiar și noaptea, sta pe căruț, că
dacă se punea în pat avea dureri mari, amorţea și nu avea cine să-l
întoarcă. De mâncat, mânca puțin, că, tot așa, nu avea cine să-l
ajute. Şi într-un an s-a dus, a murit.
- Vai de mama lui, în ce chinuri o fi murit!
Iar altă veste, cam aceeași problemă, exclam: M-am săturat
de sistemul ăsta de căcat, care nu dă doi lei pe noi. Mori în casă, ca
un câine, și pe ei nu-i doare nicăieri. Ne distrugem singuri, că nu
avem acces în spitale sau că nu are cine să ne ducă acolo.
Mai bine să ne omoare odată și scăpăm de chin.
Degeaba te superi, avem drepturi pe hârtie și niciun avantaj
în realitate. Cine îi mai înțelege pe ăștia...
Nu ai văzut că anul trecut au dat buget zero la dizabilitate?
Zero, mă? Păi ăsta e genocid....

178
 DRAGUL MEU

Atunci, demult, când te-am întâlnit pe holul acela întunecat

de la spital, nici nu-mi imaginam cât aveai să-mi luminezi viața.
Eram tristă, singură, îmbrăcată în culori închise, crezând că sunt
grasă, proastă și urâtă. Cu o privire în care m-am pierdut la început,
aveai să aduci viață în viața mea. Flori, culoare, zâmbete și speranță
au început a-mi umple zilele precum florile unui copac în inima
primăverii. Cândva ne-am propus să facem schimb de inimi,
zicând:
- Uite, de acum, să zicem că inima mea bate în pieptul tău,
iar a ta în pieptul meu, astfel, amândoi vom trăi unul pentru altul
timp de o eternitate și încă o zi.
Ne ținem de cuvânt și azi, când fiecare durere ce-ți pătrunde
în corp o simt cu inima, fiecare lacrimă căzută din ochii tăi umple și
ochii mei și văd cum și durerea mea te zdruncină și te sperie așa de
tare. Suntem doi, dar în realitate unul, trăim, simțim și ne rugăm să
murim doi ca unul, pentru ca durerea pierderii să nu-l sufoce pe cel
rămas. Ce rost am avea unul fără altul și ce tristă ar fi viața dacă
într-o zi culoarea ar dispărea, iar negrul ne va uni cu pământul?
Uneori ești obosit, dragul meu, te văd cum lupți și, în gând, îmi rog
îngerul meu să te ocrotească cu aripile lui și cu adiere de aripă să-ți
alunge frica de ziua de mâine. Și mie îmi este frică, acea frică
nebună care te face să nu mai vrei să astepți ziua de mâine, dar tu
îmi dai putere și împreună ne înfruntăm angoasa. Ce bine și ce
frumos era odată, știi tu, când distrofia nu ne dicta reguli, ca acum.
Plecai zilnic afară, la cumpărături, acum, dragul meu, te văd
uneori îngândurat. M-aș face luntre și punte să-ți fie fruntea senină,
dar știi și tu că nici chiar eu nu pot. Când cade unul, celălalt e acolo,
împingându-l în brațele speranței, făcându-se el pe el ancoră în

179
realitate pentru celălalt, știind că cel mai bine e în doi. Da, durerea
doare, uneori și zâmbetul doare și nu poți alina asta cu o pastilă, te
uiți la cer, revii cu privirea pe pământ și oftezi. Dar nu renunțăm, că
nu ne lăsăm unul pe altul...
Te simt cum te foiești noaptea ușor, ușor, să nu mă trezești,
chiar dacă te doare piciorul sau șoldul, tu tot la mine te gândeşti,
dar eu nu dorm, dragul meu, uneori stau așa, nemişcată, și mă rog
pentru tine, pentru noi, iar alteori îți zic noapte bună și tac, tac doar
un pic pentru că te întreb de vorbă și-ți fugăresc somnul, iar tu îmi
zici:
- Ai, mă Adi! S-a dus somnul meu...
- L-am fugărit eu? întreb mieros, ca un om vinovat.
- Nu, Adi, a fugit că se plictisise cu mine.
Şi râzi. Ce-mi place să te aud cum râzi, dragul meu, de-ai ști
ce frumos lucesc ochii tăi când râzi și ce luminos e chipul tău când
glasul tău străpunge liniștea din cameră. Îmi face atâta bine să te
știu bine! Îmi reproșezi câteodată că sunt obsedată, dar nu-i așa,
doar te iubesc și nu vreau să treacă vreo secundă ca tu să nu simți
asta. Îți dai seama, o secundă fără iubire... Stăm ca două babe la
taifas, și duma, duma, zilnic, uităm să pornim televizorul, dar ce-ți
mai trebuie televizor când eu vorbesc într-una? Dar tu mă iubeșți și
nu te superi că-ți fac capul pungă. De-ai ști cât mi-ai schimbat viața
și cât însemni pentru mine...
Odată, mă întrebam, stând pe un pat de spital, „Doamne, dar
chiar nu este nimeni pe lumea asta care să mă iubească și pe mine?”
Și ai apărut tu... Am făcut multe împreună și tare mult mă amuz și
azi când văd că oamenii se întreabă „Cum o fi reușit ăsta să o facă
să zică ca el?” Minune mare, să poți pune șaua pe un prototip ca
mine! Răspuns simplu: „Mă iubește, m-a iubit și o va face până în
eternitate”. Ce minune e iubirea, ce minune e că ești și ce minunat
ești când umpli camera cu energia ta pozitivă. Cred că ne iubește
Dumnezeu, dragul meu, ne-a sădit iubirea la rădăcina inimii în
interiorul sufletului și ne-a legat pe viață. Dragul meu, e greu, va fi
și mai greu, dar nu ne plângem, ne-am promis că vom lupta și că

180
indiferent ce vom face, vom fi doi. În doi, două nevoi, ne vom lupta
și vom trece chiar și târâș prin zile, săptămâni, luni, ani, chiar dacă
în fiecare clipă distrofia ne mai pune un lanț, și încă un lanț, vom
trage amândoi de fiecare lanț în parte și da, dragul meu, vom face
pas cu pas drumul ăsta numit viață. Nu vreau nimic altceva pe lume
decât să fim inimă lângă inimă și să aud mereu:
- Dă să pup eu fata mea, să-i fie mai bine!
Mai pic în melancolie, supărare, și mai pun tagă uneori, dar
tu vii și mă ridici, zicând:
- Ai, mă Adi, dă-o-n paile mă-sii, păi așa ești tu?
Hai sus! Eeee, păi și cu mine ce faci? Cui mă lași?
Chiar așa, dacă eu nu m-aș ridica, tu cui ai rămâne?
Și mă ridic, dragul meu, strângând din dinți, uneori cu
sufletul praf, că nu pot face mai multe pentru tine, pentru noi!
Sunt stresul, gura multă, pacoste câteodată, dar tu m-ai iubit, cu
toate astea în brațe, și m-ai lăudat la toți zicând:
- Cine, Adi a mea?
Da, sunt Adi a lui Holtei și datorită lui stau azi cu fruntea
sus, pentru că el mi-a șters lacrima când plângeam de ciudă că unii
mă condamnau, el mi-a fost sprijin când căutam speranță și el mi-a
fost alinare când viața mi-a luat multe.
Ai auzit, Holtei? Dar tu știi bine cât de adânc ești în inima
mea. Te iubesc, dragul meu, chiar mai mult decât m-am iubit pe
mine vreodată.

181
 colecția vâj-vâj
1.RADU MARINI .Vinovați de umor

2. RADU MARINI .Și îngerii au plâns

3. RADU MARINI .Eu, tu si COVIDIU

4. RUSTY ADRIANA HOLTEI .Îngeri fără aripi

5. LUCIAN DOMȘA .Aneta

PIRLIGRAS VIOREL .COPERTA

EUGEN DUMITRU .PORTRET

ANDREEA ARGETOIANU .REDACTOR CARTE

EDITOR MARIAN RĂȚULESCU .ARTBOOK

182
 CUPRINS

• PREFAȚĂ

•5-6•Talent
•8-9•Soarta

•11•BINE AȚI VENIT ÎN LUMEA MEA

•13-16•Salut
•17-22• Începuturi
•23-41• Distrofie
•42-48• Gâlca
•49-54•Rugăminte
•55-58• Lindavet
•59-66•Buletin de Mizil
•67-82•Nașii
•83-94•Baba mea
•95-98•Tita și bâlciul
•99-103•Excursie la Reci
•104-107•Nea Vasile
•108-112•Vâlcele
•113-1117•Prăjitura
•118-125•Schițe
•126-128•Conduratu
•129-136•Mergem înainte
•137-139•Pisicul
•140-148•Prietena Antaluca
•149-152•Obiceiuri și tradiții
•153-157•Moșule cu plete dalbe
•158-161•Cățelul Gimică
•162-165•Eclerul buclucaș
•166-170•Sponsorul
•171-179•Dizabilități
•180-182•Dragul meu

183