Coperta de Al.

Szatmary
ANDRÉ GIDE

JURNAL
-31 ?*'8

2
 PAGINI ALESE

1889—1951

Prefaţă, traducere şi noie de SAVIN BRATU

BIBI ^ A
IP.!
— ALBA- L I A ____________________________

André Gide JOURNAL, SOUVENIRS © Gallimard, 1939,

1954

TOATE DREPTURILE ASUPRA ACESTEI VERSIUNI SÏNT

REZERVATE EDITURII UNIVERS
3
1 9 7 0 BUCUREŞTI E D I T U R A U N I V E R S

4
V.

5
 UNIVERSUL IMAGINAR AL JURNALULUI

Pentru a căpăta, deasupra oricăror incertitudini, o idee

clară şi distinctă despre un anumit fenomen literar, se ia. un
dicţionar de teorie a literaturii (de preferinţă nu mai mare de
250 gr. fără coperţi), se deschide la litera cu care începe
termenul curent pentru denotarea fenomenului şi se
consumă definiţia la. rece astfel încît să nu-i distrugem
învelişul, zgîrciurile şi savoarea proprie ; eventual se poate
garnisi cu precizările obţinute prin consultarea altor termeni,
la care se fac trimiteri ; a nu se adăuga condimente şi
întrebări. Pentru treburile noastre, s-ar putea recomanda o
cărticică de tipul A Handbook to Literature (americanii au
multe; ne referim la aceea semnată Thrall, Hibbard &
Holman, în ediţie revizuită şi lărgită din 1962, la Odyssey
Press, New York). In 513 pagini (in 16) — circa 2000 de
termeni.
De pildă, ce e un jurnal (ca specie literară) ? Nu vrem să
plutim în aproximaţii şi, dacă vorbim de Jurnalul lui André

6
Gide, vrem să ştim a cărui constantă e această variantă între
multele variabile posibile. Mai ales că în limba română au
fost editate în ultimul deceniu şi Jurnalul spătarului Milescu
şi cel al lui Samuel Pepys, cel al lui Tudor Vianu şi cel al lui M.
Blecher... Care poate fi, pentru acestea, invarianta ?
Deschidem pe Thrall, Hibbard & Holman. Journal este „o
formă de scriere autobiografică, în care ni se oferă o dare de
seamă zilnică ia evenimentelor şi a impresiilor personale".
Cărui „jurnal" nu i se potriveşte o asemenea definiţie ? Să
spunem celor nedatate sau ţinute cu neregularitate (adică
nu zilnic). Ce importanţă are ? Poate sînt unele care nu
expun evenimentele (să zicem Jurnalul metafizic al lui
Gabriel Marcel) ? Se întîmplă : o definiţie se debarasează
sistematic de ceea ce variază. De altfel, Thrall & Co fac
trimiteri distinctive. Journal e ceva mai puţin intim decît
Diary şi mai evident cronologic decît Autobiography. Noi,
românii, nu putem distinge, lexical, între Journal şi Diary
decît dacă am spune : jurnal şi ziar („Ziarul unui pierde-
vară"). Ziarul, adică Diary, ni se spune în Handbook, e „o
dare de seamă individuală mai mult sau mai puţin intimă a
evenimentelor şi gîndurilor cuiva". Aşa dar, cam de prisos
adaos la definiţia lui Journal, dacă şi el poate fi „mai mult
sau mai puţin intim". Cît priveşte înlocuirea „impresiilor" cu
a „gîndurilor"... Parc-ar fi cam inter

7
 şanjabile definiţiile. Sîntem, însă, trimişi mai departe, la
auto-biography : autobiografia, aflasem, e ceva mai puţin
evident cronologic decît jurnalul. La pagina cu autobiografia,
aflăm definiţia : „istoria vieţii unei persoane, scrisă de ea
însăşi". Limpede. Insă, ni se spune, în mod curent sînt
considerate scrieri autobiografice diverse lucrări ca Memorii,
ziare (diaries). jurnale şi scrisori, deşi „trebuie să facem
distincţie între aceste forme'". Jur nulele (atît Diaries cît şi
Journals) şi Scrisorile „nu sînt naraţiuni intime şi organizate,
pregătite pentru ochiul publicului" (atenţie ! ne pregătim
să discutăm despre Jurnalul lui Gide) ; ..în vreme ce
autobiografiile şi memoriile sînt". La rîndul lor, memoriile
şi autobiografiile nu-s tot una : „pe cînd memoriile se
raportează măcar parţial la evenimentele publice şi
înregistrează şi alte personaje decît pe acela al autorului
însuşi, o autobiografie e o naraţiune legată a vieţii
autorului, cu aplecare spre introspecţie". Pentru
„clarificarea acestei distincţii" sînt citate cîteva mari
autobiografii exemplare : a sfîntului Augustin, a lui
Benvenuto Cellini, a lui Franklin şi a lui Henry Adams. Oare.
într-adevăr, lămuresc acestea distincţia dintre autobiografie
şi memorii ? Lipsesc din toate acestea raportările la
evenimentele publice şi la alte personaje decît acela al
autorului ? In orice caz, pînă şi Franklin îşi intitulează cartea
autobiografie şi nu memorii iar Thrall & Co nu erau obligaţi
să cunoască tot felul de ciudăţenii care încalcă definiţiile

8 VII
distinctive : de pildă că Ni-colae Iorga îşi intitulează Memorii
volumele sale de însemnări zilnice ! Dar exemplele sînt
întotdeauna stingheritoare şi definiţia cea mai clară se
umbreşte din cauza lor. Ce se citează în Handbook drept
diaries ? în primul rînd faimosul jurnal al lui Pepys, cel mai
vechi în limba engleză ; într-adevăr, scriere care nu se
adresează publicului, de vreme ce e alcătuită într-o steno-
grafie inventată de el şi care nu va fi descifrată decît peste
trei veacuri ! Şi, evident, „dare de seamă" a evenimentelor
trăite de autor, cu gînduri cu tot. Urmează prietenul lui
Pepys. John Evelyn, om de cultură care a scris cărţi despre
sculptură, arhitectură, grădini, navigaţie, comerţ şi
pericolul poluării aerului londonez cu produse fumigene în
secolul al XVII-lea ! I s-a publicat postum un diary care-i
consemnează călătoria pe continent şi întîlnirile ; oare poate
fi distins jurnalul de memorialul de călătorie ? George Fox,
alt contemporan citat, e vestitul întemeietor al societăţii
quakerilor ; el povestise în vorbirea lui simplă prin cîte a
trecut experienţa lui spirituală, iar la cîţiva ani după moartea
lui un comitet i-a revăzut şi i-a publicat însemnările, evident
„pregătindu-le pentru ochiul publicului". Aşa-zisul diary al
lui Swift, citat în continuare, e un şir de scrisori editate
postum sub titlul dat, nu de autor, de Journal to Stella ; ce e
drept, scrisori redactate vreme de trei ani seară de seară !
Jurnalul, editat de asemenea postum, al lui John Wesley,
lider al bisericii metodiste în secolul al XVIII-lea, e un tipic

9 VII
jurnal după definiţia dată. In fine, ultimul exemplu, al
romancierei Frances d'Arbley Burney, se referă fie la
culegerea de „pleasant sketches of Johnson and Garrick"
scrise de o fată din lumea bună între 16 şi 25 de ani şi editată
sub titlul Early Diary ; fie la culegerea de Diary and Letters,
care acoperă restul vieţii prin scrieri de tip diferit. Oricum, e
de remarcat că jurnalele tipice nu numai că nu se adresează
deobicei publicului decît postum, dar nici nu sînt opera unor
„scriitori" — dacă ne referim la primele exemple citate în
dicţionar (şi Mrs. Burney însăşi ar fi rămas mai onorabilă
numai ca autoare de jurnal decît a unor romane ca Evelina,
Cecilia sau Camelia...). Observaţia e valabilă şi pentru
jurnalele mai vechi decît cele cunoscute în Anglia, de pildă
Journal d'un bourgeois de Paris, soriere anonimă franceză
din prima jumătate a secolului al XV-lea
Adevărul e că o definiţie e relativ exactă şi relativ inutilă
ca orice denotare a unei constante de îndată ce ne ocupăm
de o variantă anumită. Ea ne dă un reper referenţial de la
care tocmai abaterea ne interesează ca să putem delimita
fenomenul unic pe care-1 studiem. Toate jurnalele amintite
pînă acum, ca şi jurnalul lui Gide, sînt jurnale. Ce e comun
între ele s-ar reduce, in ultimă instanţă, la ceva mai puţin
decît definiţia din Handbook, aproximativă pentrucă încă
ţine seama de variabile ; s-ar putea spune doar că jurnalul e
o scriere caracterizată prin însemnări datate (adică legate de
momentul aşternerii lor pe hîrtie. chiar fără indicarea

10 VII
expresă a acesteia) şi atîta tot. O asemenea definiţie n-ar
spune nimic despre diferenţa dintre un jurnal şi un altul : ar
îngloba, pe de altă parte, scrieri care nu se autointitulează
jurnal, fie ele scrisori (ca la Swift). memorii (ca la Iorga) sau
aforisme (ca la Nietzsche) şi alcătuiri greu clasificabile ca
Eseurile lui Montaigne şi Cugetările lui Pascal.
Abia de aici încolo ar începe distincţiile şi precizările
raportate la fenomenele concrete care nu contrazic esenţa
definită dar o realizează în diversitatea existenţei.

şanjabill definiţiile. Sîntem, însă. trimişi mai departe, la

auto-biography : autobiografia, aflasem, e ceva mai puţin
evident cronologic decît jurnalul. La pagina cu autobiografia,
aflăm definiţia : „istoria vieţii unei persoane, scrisă de ea
însăşi". Limped'.;. Insă. ni se spune. în mod curent sînt
considerate scrieri autobiografice diverse lucrări ca Memorii,
ziare (diaries). jurnale şi scrisori, deşi „trebuie să facem
distincţie între aceste forme'". Jurnalele (atît Diaries cît şi
Journals) şi Scrisorile „nu sînt naraţiuni intime şi organizate,
pregătite pentru ochiul publicului" (atenţie ! ne pregătim să
discutăm despre Jurnalul lui Gide) ; ..în vreme ce
autobiografiile şi memoriile sînt"'. La rîndul lor, memoriile
şi autobiografiile nu-s tot una : „pe cînd memoriile se
raportează măcar parţial la evenimentele publice şi
înregistrează şi alte personaje decît pe acela al autorului
însuşi, o autobiografie e o naraţiune legată a vieţii

11 VII
autorului, cu aplecare spre introspecţie". Pentru „clarificarea
acestei distincţii" sînt citate cîteva mari autobiografii
exemplare : a sfîntului Augustin, a lui Benvenuto Cellini, a lui
Franklin şi a lui Henry Adams. Oare. într-adevăr, lămuresc
acestea distincţia dintre autobiografie şi memorii ? Lipsesc
din toate acestea raportările la evenimentele publice şi la
alte personaje decît acela al autorului ? In orice caz, pînă şi
Franklin îşi intitulează cartea autobiografie şi nu 7nemorii
iar Thrall & Co nu erau obligaţi să cunoască tot felul de
ciudăţenii care încalcă definiţiile distinctive : de pildă că Ni-
colae Iorga îşi intitulează Memorii volumele sale de
însemnări zilnice ! Dar exemplele sînt întotdeauna
stingheritoare şi definiţia cea mai clară se umbreşte din
cauza lor. Ce se citează în Handbook drept diaries ? In
primul rînd faimosul jurnal al lui Pepys, cel mai vechi în
limba engleză ; într-adevăr, scriere care nu se adresează
publicului, de vreme ce e alcătuită într-o stenografie
inventată de el şi care nu va fi descifrată decît peste trei
veacuri ! Şi, evident, „dare de seamă" a evenimentelor trăite
de autor, cu gînduri cu tot. Urmează prietenul lui Pepys.
John Evelyn. om de cultură care a scris cărţi despre
sculptură, arhitectură, grădini, navigaţie, comerţ şi pericolul
poluării aerului londonez cu produse fumigene în secolul al
XVII-lea ! I s-a publicat postum un diary care-i- consemnează
călătoria pe continent şi întîlnirile ; oare poate fi distins
jurnalul de memorialul de călătorie ? George Fox, alt

12 VII
contemporan citat, e vestitul întemeietor al societăţii
quakerilor ; el povestise în vorbirea lui simpîă prin cîte a
trecut experienţa lui spirituală, iar la cîţiva ani după moartea
lui un comitet i-a revăzut şi i-a publicat însemnările,
evident ,.pregătindu-le pentru ochiul publicului". Aşa-zisul
diary al lui Swift, citat în continuare, e un şir de scrisori
editate postum sub titlul dat, nu de autor, de Journal to
Stella ; ce e drept, scrisori redactate vreme de trei ani seară
de seară ! Jurnalul, editat de asemenea postum, al lui John
Wesley, lider al bisericii metodiste în secolul al XVIII-lea, e un
tipic jurnal după definiţia dată. In fine, ultimul exemplu, al
romancierei Frances d'Arbley Burney, se referă fie la
culegerea de „pleasant sketches of Johnson and Garrick"
scrise de o fată din lumea bună între 16 şi 25 de ani şi editată
sub titlul Early Diary ; fie la culegerea de Diary and Letters,
care acoperă restul vieţii prin scrieri de tip diferit. Oricum, e
de remarcat că jurnalele tipice nu numai că nu se adresează
deobicei publicului decît postum, dar nici nu sînt opera unor
„scriitori" — dacă ne referim la primele exemple citate în
dicţionar (şi Mrs. Burney însăşi ar fi rămas mai onorabilă
numai ca autoare de jurnal decît a unor romane ca Evelina,
Cecilia sau Camelia...). Observaţia e valabilă şi pentru
jurnalele mai vechi decît cele cunoscute în Anglia, de pildă
Journal d'un bourgeois de Paris, soriere anonimă franceză
din prima jumătate a secolului al XV-lea

13 VII
 Adevărul e că o definiţie e relativ exactă şi relativ inutilă
ca orice denotare a unei constante de îndată ce ne ocupăm
de o variantă anumită. Ea ne dă un reper referenţial de la
care tocmai abaterea ne interesează ca să putem delimita
fenomenul unic pe care-1 studiem. Toate jurnalele amintite
pînă acum, ca şi jurnalul lui Gide, sînt jurnale. Ce e comun
între ele s-ar reduce, în ultimă instanţă, la ceva mai puţin
decît definiţia din Handbook, aproximativă pentrucă încă
ţine seama de variabile ; s-ar putea spune doar că jurnalul e
o scriere caracterizată pr,in însemnări datate (adică legate
de momentul aşternerii lor pe hîrtie. chiar fără indicarea
expresă a acesteia) şi atîta tot. O asemenea definiţie n-ar
spune nimic despre diferenţa dintre un jurnal şi un altul : ar
îngloba, pe de altă parte, scrieri care nu se autointitulează
jurnal, fie ele scrisori (ca la Swift), memorii (ca la Iorga) sau
aforisme (ca la Nietzsche) şi alcătuiri greu clasificabile ca
Eseurile lui Montaigne şi Cugetările lui Pascal.
Abia de aici încolo ar începe distincţiile şi precizările
raportate la fenomenele concrete care nu contrazic esenţa
definită dar o realizează in diversitatea existenţei.

VI

14 VII
 VII
In primul rînd, cum devine jurnalul o operă literară ? Pri-
mele exemplare numite astfel n-au urmărit, în orice caz, să
fie literatură. Dacă au devenit, a fost fără vrerea autorului.
Pepys, înregistrat în orice istorie a literaturii, e un scriitor
fără voia lui. Cel puţin în geneza sa, jurnalul nu răspunde
unei intenţionalităţi artistice chiar cînd devine operă literară,
ignorînd constant orice retorică, de la aceea clasică pînă la
aceea a formaliştilor ruşi. De unde vine calitatea literară ?
Dintr-un indefinit talent ce acţionează de la sine ? Talentul
poate fi oricînd afirmat şi infirmat. S-ar părea că explicaţia e
alta, paradoxală pentru definiţia jurnalului : jurnalele erau
scrise pentru ochiul publicului ; dacă nu al celui
contemporan, al unuia al posterităţii. „Burghezul din Paris"
ca şi Fox îşi notează evenimentele ca martori ai epocii sau ai
unei lupte, lasă urmaşilor o mărturie pe care nu o pot face
publică antum din considerente conjuncturale. Cine se
adresează posterităţii face lesne artă fără să-şi dea seama,
pentru că ţine să comunice şi să se auto-exprime.
Stenografia lui Pepys nu afectează valoarea expresivă a
limbajului său.
Evident, însă, jurnalele de acest tip sînt secundar
literare, ca orice documente de epocă suficient de
interesante (uneori extrem de interesante) pentru a fi citite.
Sînt echivalabile cu nişte cronici (în definiţia tautologică a
dicţionarului se şi spune, în fraza iniţială : Diary = A daxj-by-

15 VII
day CHRONICLE of events, a JOURNAL. Dacă însemnările, pe
lîngă că sînt pasionante sau picante prin anecdotica lor, sînt
şi bine scrise, ru o artă portretistică sau cu un simţ epic,
caracterul lor literar e suficient. Dangeau e un cronicar,
Saint-Simon e un mare scriitor deşi e numai autorul
Memoriilor.
Dar jurnalul-cronică acoperă doar o parte din sfera
jurnalului ca operă literară. De la romantism încoace,
jurnalul nu mai e în primul rînd anecdotic, ci în primul rînd
intim : autorii vorbesc despre ei şi despre ce se întâmplă în
interiorul lor. Sînt confesii nu retroactive, ci la zi. Confesiile
se fac, evident, ca şi cronicile, la adresa unui public şi auto-
confesia sau solilocviul e fie o iluzie, fie un artificiu (publicul
se poate restrînge, evident, la un singur adresant — o
persoană apropiată sau care urmează să fie apropiată, un
confesor propriu-zis sau, în extremis, Dumnezeu, pentru cine
are efectiv conştiinţa unui raport cu Dumnezeu ca raport cu
o existenţă exterioară lui însuşi). Jurnalul a devenit, ca
artificiu, o modalitate literară şi, de aceea, poate fi, literar,
contrafăcut: apar romanele în formă de jurnal intim precum
apăruseră romanele epistolare (şi jurnalul anecdotic putea fi
contrafăcut; vezi A Journal of the Plague Year, jurnalul ciu-
mei din 1665, reconstituit, documentat şi halucinant, de
Defoe care avusese, în timpul epidemiei, 5 ani). Uneori, un
jurnal autentic va ii prefăcut în jurnal fictiv, ca în
obsedantele Auţzeichnungen des Malte Laurids Brigge ale

16 VII
lui Rilke. în ipostaza lor autentică, jurnalele intime sînt sau
nu literatură ? Exemple destul de ilustre ne indică, precum
în privinţa jurnalelor anecdotice, cazul u-nor autori rămaşi în
istoria literaturii numai pentru că li s-a descoperit jurnalul
intim, evident postum. Mărie Bashkirtseff era o pictoriţă ; a
murit la 24 de ani şi opera ei nu apucase să rămână pentru
posteritate. Editarea jurnalului o dezvăluie „scriitoare" ;
fireşte, paginile cu valoare documentară şi anecdotică îşi au
ponderea lor (tînără crescută în saloane, autoarea dă in-
stantanee şi portrete din societatea mondenă şi din boema
artistică) dar confesia e dominantă : autentic sau fictiv,
jurnalul ei structurează o lume interioară şi îi găseşte stilul
adecvat, de inteligenţă precoce şi ingenuitate răsfăţată.
Anna Frank era o şcolăriţă oarecare, cu oarecare îndemînare
la scris, în nici un fel precoce; a început să-şi însemne zilnic
evenimentele vieţii ei de adolescentă fără să aibă ceva
deosebit de confesat; şi nimic n-ar fi scos-o la iveală dacă nu
şi-ar fi continuat însemnările în condiţiile brusc schimbate,
ale unei claustrări totale, într-o societate redusă la două
familii. Indiferent de intenţiile ei veleitare, micuţa Anna
devine o scriitoare originală prin ingenuitatea cu care îşi
reface viaţa banală de adolescentă într-un univers
concentraţionar ; introspecţia ei sîrguincioasă cu privire la
dramele sentimentale pe care le trăieşte capătă dimensiuni
de tragic absurd cînd e proiectată pe coordonatele obiective
iar sensul grav al jurnalului e dat prin curmarea lui fatală : îl

17 VII
constituie epilogul scris de istoria însăşi care ne spune că
fata îşi întrerupe însemnările pentru că e luată în lagăr, unde
va muri curînd. Iat-o „scriitoare", şi încă în cap de serie a
unei literaturi epocale (a aceleia a universului
concentraţionar) pe care o vor ilustra scriitori de primă
mărime. Dar însăşi consemnarea jurnalului intim ca
modalitate literară modernă, premergînd monologului
interior de tip proustian, se datoreşte unui autor revelat prin
jurnalul său şi numai prin el : profesorului Amiel.
Totuşi, jurnalul intim e, în cele mai multe cazuri, opera
unor „scriitori de profesie". însemnările lor editate postum
pot fi apre
i Late uneori ca fiind cea mai valoroasă operă a lor (să
zicem în CAZUl lui Ilebbel), pot fi înregistrate printre cele mai
valoroase <)|)i iv ale lor (să zicem în cazul lui Stendhal), dar,
cînd apar, autorul lor e de mult consacrat în planul istoriei
literare. Jurnalul lui Gide în această ordine îşi găseşte locul,
după sau printre însemnările unor Goethe, Eichendorf,
Stendhal. Constant, Vigny, Baudelaire, Renard, Kafka etc..
In sfîrşit, reperele proprii definirii unui unic jurnal se
apropie. Repere ce relativizează o definiţie prin raportarea la
variabile sincronice şi diacronice.
Un scriitor ştie că jurnalul său va fi. postum, editat, ca şi
scrisorile sale, ca şi toate documentele sale intime, dacă nu
le poate asigura distrugerea. Sau nu le vrea distrugerea.
Teoretic, s-ar putea concepe şi un jurnal absolut solilocvial :

* Probabil, Gide îşi începe Jurnalul sub influenţa primei lecturi din Amiel ; fragmente din jurnalul

18 VIIîn 1883 şi Gide ie devorează.

acestuia încep să apară
adresîndu-se numai lui însuşi, autorul ar renunţa la orice
referinţă evenimen-ţială, inutilă pentru sine, şi şi-ar nota, ca
în gindul nescris, numai reacţiile sale intime sau chiar numai
consideraţiile sale despre aceste reacţii. Din momentul în
oare el nu-şi alcătuieşte, fie şi pentru sine, o cronică ci o
auto-analiză. orice informaţie devine de prisos dacă el
urmează să-şi fie ultimul cititor. Un asemenea jurnal ar fi, de
altfel, atît de ermetic închis privirilor indiscrete (mai mult
decît prin orice ascunziş sau prin orice grafie cifrată) încît ar
putea fi lăsat la vedere. Insă, în realitate, scriitorii îşi lasă
jurnalele cu prevederi testamentare, care le fixează
condiţiile de editare postumă oarecum echivalente cu ale
oricărei opere date, în ultimă instanţă, spre publicare.
Asemenea jurnale, în ciuda oricăror declaraţii, au. de la bun
început, o intenţionalitate literară, care le marchează.
Jurnalul lui Gide, distrus de către autor pe unele porţiuni,
durează — cuní e editat — din 1889 (cînd scriitorul are 20 de
ani) pînă la moarte (dacă includem în el şi „jurnalul nedatat"
Ainsi soit-il, scris în ultimul an al vieţii şi pînă în imediata
apropiere a sfîrşitului), în 1951.
Conştiinţa unei opere destinate editării o are scriitorul
nu numai după ce se ştie „consacrat" ci (poate şi mai
puternic) din momentul în care aspiră la gloria literară. Gide
din 1889 e. încă, un tînăr care n-a publicat nimic. îşi ţine
jurnalul, evident din adolescenţă (din 1883, cînd are 14 ani),
cum şi-1 va ţine şi Anna Franck, pentru că de la o vreme s-a

19 VII
instaurat moda jurnalelor de liceeni. Dar în 1889 el e în
preajma debutului, pentru caVe se pregăteşte, şi
preocuparea lui intimă, dominantă sau afişată.
e aceea a creaţiei şi afirmării literare. Jurnalul său e, de
la început (de la începutul pe care îl cunoaştem) un jurnal de
scriitor.
Un astfel de jurnal intim e. programatic, auto-analiză şi
con-fesie, în directă legătură cu momentele trăite cotidian
de scriitor. Anecdotica nu e exclusă. Dimpotrivă. Orice
scriitor e un Saint-Simon — uneori exclusiv oral — al
mondului literar şi artistic.
Jurnalul său e — şi el ştie asta — o ameninţare la adresa
contemporanilor săi, cu efect întîrziat pînă în anii
posterităţii. Diacronic, Jurnalul lui Gide e contemporanul
panicii pe oare începe s-o stîrnească Jurnalul fraţilor
Goncourt, şi nu numai al cultului introspecţiei curînd făurit
pe urmele Jurnalului lui Amiel*). Dar, prin natura sa,
jurnalul unui scriitor se înscrie mai ales în
tipologia ..jurnalelor de creaţie", asemenea „jurnalului de
bord" al oricărui descoperitor. Da Vinci, Dürer, Delacroix,
Klee îşi scriu jurnalul creaţiei lor artistice după cum şi-1 scriu
marii navigatori, ca şi exploratorii spirituali (..itinerarii ale
unei meditaţii" de la Kierkegaard pînă la Marcel). Mes
Cahiers ale lui Barres şi Cahiers ale lui Camus sînt asemenea
jurnale de creaţie care constituie, natural, substanţa
principală a oricărui autentic „jurnal de scriitor". Pentru

20 VII
Gide, Journal des Faux-Mon-nayeurs e un fragment masiv
şi unitar dintr-o succesiune relativ continuă care e Jurnalul
operei mele.
în fine, un reper istoric pe care-1 stabileşte însuşi
jurnalul gidian : e, dacă nu primul. în orice caz printre
primele jurnale intime care nu aşteaptă editarea postumă şi,
de la un moment dat, se dezvăluie publicului încă în timpul
vieţii autorului. A-ceastă situaţie nu schimbă cu nimic
caracterul literar al cărţii ; pune însă, în discuţie, caracterul
autentic al confesiei în raport cu îndrăzneala unei sincerităţi
manifeste şi ostentative ; problema confesiei rousseauiste,
transferată din sfera memoriilor (retroactive) în aceea a unei
day-by-day Chronicle, a unor consemnări sincronizate cu
înseşi trăirile consemnate, pe aceeaşi întindere a unei vieţi
întregi. (Pentru Gide, ambele sfere coexistînd la un moment
dat, cînd Jurnalul e dublat de Si le grain ne meurt, carte de
memorii.)
Jurnalul lui Gide poate fi, deci, citit ca şi Jurnalul unui
bur-ohez din Paris sau ca şi Jurnalul Annei Franck. Un
sistem de lectură mai adecvat ar fi, evident, acela care l-ar
recepta oarecum ca pe Jurnalul fraţilor Goncourt sau al lui
Renard, sau al lui Charles du Bos, adică l-ar recepta cu
polivalenţele unui jurnal de scriitor. Particularizat prin
durata şi continuitatea lui, ca şi prin caracterul lui de jurnal
antum şi definit, în ultimă instanţă, ca structură literară
aparte, în corpul creaţiei gidiene sau în raport cu acest corp.

21 VII
 Se poate afirma că Jurnalul lui Gide e în foarte mică mă-
sură un document al epocii, dacă, mai ales, căutăm în el o
cronică a timpului (calendar al evenimentelor, al „faptelor
diverse" ce marchează viaţa cotidiană, frescă socială etc...).
Cine vrea să strîngă mărturii, autentice prin notarea lor
imediată, cu privire la fundalul social-istoric al celor şase
decenii cuprinse în jurnal (1890—1950) nu găseşte aici o
sursă prea fecundă.
Născut în 1869, Gide face parte din generaţia pe care
Thibau-det o numea a lui 1885 : cutremurată, în pragul lui
1900, de afacerea Dreyfus ; „mobilizată", ca promoţie de
„rezervişti", alături de generaţia mutilată a lui 1914; sfîşiată
de extreme opţiuni politice şi literare într-o pace care nu
izbuteşte să ţină un sfert de veac ; confruntată, în fine, prin
supravieţuitorii ei (şi aceştia, intîmplător, dintre cele mai
mari spirite ale ei) cu încercările celui de al doilea război
mondial şi cu noile tendinţe filozofice şi literare care se nasc
în timpul şi în urma lui. In jurnalul gidian viaţa publică, a ţării
şi a lumii, pătrunde sporadic în concreteţea ei datată.
însemnările de pînă la 1914 abia de lasă, aluziv, să se vadă
divizarea politică a intelectualităţii franceze, încît
neprevenitul poate deduce, de pildă, un fel de opoziţie
Barres-France fără să-i poată discerne premizele. Războiul,
fireşte, ocupă un spaţiu la un moment dat dominant; dar
notele lui Gide nu oferă, documentar, mare lucru. Cîte ceva

22 VII
despre Paris şi despre provincie, din unghiul de vedere cu
deschidere limitată a unui om care — departe de tranşee,
civil nemobilizabil, cînd agi-tindu-se în acţiuni umanitariste,
cînd retras în atemporalitatea lecturilor sau a reşedinţei
rurale, cu oarecari legături în sfere înalte dar nu prea şi mai
degrabă pîndind zvonurile sau martorii de rînd — nu ştie mai
mult decît francezul mediu. Ce ştim din amintirile sale şi din
documentele .rămase de la el (corespondenţă, acte), în
jurnal apare cel mult estompat, printre entuziasmele
alternate cu spaime, scepticismele urmînd inutilelor zbateri
energice şi, în cele din urmă, receptările pasive ale unor
evenimente ce se petrec dincolo de viaţa şi puterea sa.
Războiul, în jurnalul gidian, încetează să mai existe mult
înainte de terminarea lui efectivă. Efervescenţa politică
postbelică, de la triumful radicalilor pînă la acuta ciocnire
dintre extrema dreaptă şi extrema stîngâ. urmată de
alcătuirea guvernului Frontului Popular şi de căderea lui,
rămîn neconsemnate, cad în afara obiectivului. Notări fugi-
tive apar despre evenimentele istorice internaţionale, chiar
cînd ele marcau sau aveau să marcheze etape de
fundamentale întrebări în căutările lui Gide însuşi (de pildă
Revoluţia din Octombrie). Direct, calendaristic, ca fapte şi
istorii exterioare lui însuşi. Gide nu înregistrează mai nimic
nici în deceniul IV, cînd se produce faimoasa lui „convertire
la comunism". Ca şi în anii în care păruse să se producă un
început de convertire catolică, Gide îşi face jurnalul

23 VII
întrebărilor şi răspunsurilor sale ca şi al dialogului său cu
ceilalţi, încereînd adesea travestiuri, punîndu-se pe sine în
celălalt şi mutîndu-1 pe celălalt în sine, dar tot timpul
oarecum independent de evenimentele zilei. Protestant prin
educaţie, făcuse critica protestantismului ; ca alternativă
posibilă la o reacţie anti-bisericească, dacă nu anti-religioasă,
experimentase ipostaza catolică. Descoperind comunismul
ca realitate socială instaurată într-o parte a lumii, el
confruntă în sine reprezentări ideale ale unei societăţi
drepte ; imaginea, mai mult de el însuşi construită, a Uniunii
Sovietice, o raportează la imaginea lumii propovăduite de
Isus ca la o constantă a visurilor justiţiare. Evanghelia îi e
intimă, marxismul aproape total necunoscut. Problema e a
posibilităţii de edificare a lumii în spiritul lui Isus, pe care
biserica îl trădase. Convertirea lui la comunism e a unui
moralist creştin, cu complexul de culpabilitate al omului
situat printre „cei dintîi" (Gide e foarte bogat) într-o lume în
care se află o masă copleşitoare situată printre „cei din
urmă". Creştinismul se cere, pentru el, distins de formele
instituţiona-lizării lui; comunismul îl atrage în măsura în care
institut iona-lizarea lui nu reproduce procesul ierarhizării
birocratice trăit de biserică şi de statele creştine ; cu alte
cuvinte, în măsura in care ar rămîne fidel spiritului său văzut
de Gide în esenţiali-tatea lui, creştină în ciuda aparenţelor.
De altfel, puţin teoretician în genere, Gide vehiculează
termenii înăuntrul cercului său

24 VII
 da reprezentări durabile deşi nedefinite : el aderă la un
comunism „cum îl înţelege el", care ar urma să realizeze visul
creştin „cum îl înţelege el". împăcînd „ceea ce înţelege el
prin <'o-lectivism" cu „ceea ce înţelege el prin
individualism". Jansenist mai mult decît orice pentru că
refuză adaptarea mlădioasă la necesităţile vremelniciei,
compromisul de tip iezuit care caracterizează orice etatizare,
fie şi protestantă. Gide îşi apără credinţele in afara oricărei
acţiuni politice organizate. în afara oricărei biserici. Apără
Uniunea Sovietică. îi combate duşmanii, se autoflagelează ca
un mucenic al noii sale credinţe şi cunoaşte beatitudinea
noilor sale revelaţii, discută texte şi le confruntă cu un
adevăr absolut, îşi jertfeşte dragostea pentru literatură pre-
cum Sfîntul Augustin dragostea pentru muzică, ca să se
păstreze în puritatea convingerilor sale. dar nu semnează
nimic ca militant înregimentat, nu ascultă de nici o directivă
dată de un for organizat, de o ierarhie, de o instanţă stabilită
în afara lui însuşi. Ca pentru orice om sătul de forme impuse,
pentru el „biserica e în sufletul omului". Jurnalul său nu are,
de aceea, nimic comun cu jurnalul unui activist de partid,
tocmai pentru că nu mişcarea exterioară o urmăreşte el. ci
coliziunile interioare. Nici o întîlnire politică nu ocupă un loc
de seamă în însemnările sale. decît dacă îl îngrijorează
sufleteşte, cum e cazul descoperirii unui mărunt Julien Sorel,
în formaţie, pe însuşi terenul publicisticii comuniste. Altfel,
nu e nimic consemnat din activitatea sa în Asociaţia

25 VII
Scriitorilor şi Artiştilor Revoluţionari, la mitingurile de la
Vel' d'Hiv.. sau la adunările de la Palais de la Mutualité, pe
care le prezida împreună cu Aragon, Malraux şi Guehénno ;
nici o vorbă despre Congresul scriitorilor din 1935 — sau cel
puţin nici o referinţă precisă : nici măcar ..o masă rotundă",
organizată de l'Union pour la Vérité, la oare participă şi
care îi e consacrată, nu lasă urme în jurnal. Ce avea de spus
acolo, în public, acolo spusese. Un Massis de stînga nu îi e
mai puţin odios decît un Massis de dreapta, pentrucă
repudiază judecăţile dictate de o campanie reglementată, iar
jurnalul său de convertire la ceea ce consideră el că e
comunismul seamănă cu jurnalul metafizic al lui Gabriel
Marcel, care, de altfel, îi şi stimulează itinerariul intim al
convingerilor tocmai pentru autenticitatea lor existenţială.
Cînd va pleca în Uniunea Sovietică, jurnalul se va transforma
în memorial de călătorie, precum toate însemnările sale de
descoperire a lumii exterioare, cu realităţile ei concrete,
databile, analizabile. Nici marile bucurii, nici documentarele
confruntări de călătorie nu vor fi consemnate şi furnalul va
lăsa vidă toată durata acoperită de memorial. Gide se
desprinsese treptat de toate descoperirile sale, în
conformitate cu propriu-i program de veşnică
disponibilitate. Ultimii ani îl angajaseră, însă. total, şi
desprinderii nu i se va mai oferi, de aici înainte, nici o
alternativă. Jurnalul va înscrie doar un soli-locvial strigăt de
deznădejde în locul tuturor consideraţiilor provocate de ceea

26 VII
ce Congresul al XX-lea al P.C.U.S. va numi „cultul
personalităţii". Viaţa lui publică va putea fi divers comen-
tată, după manifestările ei ; jurnalul. însă, va fi o prefigurare
a operei sale tîrzii, un neîntrerupt dialog cu sine. rupt de ac-
ţiune, un şir de ..interviuri imaginare", o retrăire orgolioasă
şi zadarnică a mitului lui Tezeu. „Cronica timpului" nu avea
cum să se impună jurnalului gidian. Gide nu-şi face
calendarul excursiilor sale. aici. şi orice dată exactă despre
însăşi integrarea sa particulară in istorie trebuie s-o căutăm,
aproape totdeauna, dincolo de Jurnal. Acesta nu-şi schimbă
caracterul nici în anii consemnărilor mai asidui ale
evenimentelor de după 1938. cînd apare conştiinţa tunelului
lung şi întunecos ce i se deschide omenirii după acordurile
de la München şi invadarea Cehoslovaciei. „Cronica
războiului". în 1939—1945, există, ca şi aceea din 1914— !
i)18, oricît încearcă omul să trăiască în sine şi în lectură : în
măsura în care se împleteşte cu viaţa lui cotidiană şi
profundă, ca o suită de întîmplări dramatice cărora nu li se
poate sustrage, ca un cataclism, ca o boală, ca un conflict
sfîşietor cu cineva drag. ca o goană de desperări şi de
speranţe, ca frica de moarte, de decrepitudine, de
infirmitate. Totuşi, ca şi în 1915, cronica e mediocră în notaţii
documentare : Gide e, iar, francezul mediu, care refuză
colaborarea cu inamicul dar e fascinat de enigma
superiorităţii lui şi, copleşit de înfrîngere, nu mai ştie să dis-
tingă permanenţele de perisabilităţi ; între ispita de a se

27 VII
situa ..obiectiv" pe poziţiile „celuilalt" şi repulsia de a trece
de partea acestui celălalt pentru că e învingătorul, el îşi va
face procesul de conştiinţă alăturîndu-se, de fapt, procesului
deschis de vechii săi inamici celei de a treia republici,
liberalismului haotic al parlamentarismului, frazeologiei fără
acoperire, în ultimă instanţă chiar indeciziei şi ineficientei
propagate de „gidismul" însuşi în ipostaza lui de curent
preluat public ; încă o dată, ca în anii convertirii din deceniul
IV, şovăie între valorile personalităţii sin-

28 VII
 gulare şi cele ale autorităţii care, supunînd-o. umilind-o,
înregi-mentînd-o, e în stare să-şi construiască o maşină de
război şi de dominare, repudiabilă dar aparent invincibilă.
Documentul oferit de jurnalul lui Gide în 1940—41 e al
francezului situat între colaboraţionişti şi maquizarzi,
aşteptînd victoria celor clin urmă pentru a aproba, mai tîrziu,
plebiscitar, un regim de putere personală, ca pe o inevitabilă
soluţie constructivă ; o pagină documentar excepţională în
jurnalul lui Gide va apărea spre sfîrşi-tul războiului : istorica
întîlnire cu De Gaulle, de altfel fără consecinţe (Gide vizat
pentru rolul pe care avea să-1 joace, în noua republică,
Malraux ?). în rest : retragere în spaţiu (Africa de Nord) şi în
sine, departe de cîmpurile luptei active, printre pensionarii,
casnicele şi funcţionarii rămaşi acasă, cu spaime, lipsuri,
zvonuri, crize de nădejde şi deznădejde, admiraţie pentru
vitejia Armatei Roşii aflate departe, oripilată înmărmurire în
faţa succeselor armatei germane aflate aproape, groaza
ocupaţiei naziste cu mici însemnări despre prigoană şi
despre laşitate, despre demnitate şi despre instinctul de
conservare, îndoieli prelungite pînă în ultima clipă pentru
victoria ofensivei aliaţilor americani apoi explozia admirativă
pentru aceiaşi aliaţi în ipostaza de eliberatori. Dar, cum trece
de sfera directă a existenţei sale, războiul încetează, şi de
data aceasta, în paginile Jurnalului şi, o dată cu el, aproape
întreaga viaţă politică şi socială a omenirii de după 1944.
 însă, pentru cele şase decenii, nu e jurnalul o cronică a
vieţii literare şi artistice ? Dacă o căutăm pe aceasta în afara
reflexelor ei în meditaţiile gidiene asupra propriului program
de creaţie, n-o găsim mult mai mult decît pe aceea social-
politică. Puţine surse documentare pentru mediile simboliste
din jurul lui 1900. Nimic despre momentul istoric în care
Gide însuşi joacă un rol decisiv : întemeierea, în 1909, a
N.R.F. Rar cîte ceva despre mişcările de avangardă care
zguduie literatura franceză de pînă la cel de-al doilea război
mondial (în ciuda raporturilor directe cu ele). Două vorbe
despre bergsonism, două despre freudism, două despre
existenţialism, consemnate drept mişcări a căror ascensiune
consacră orientări pe care el le-ar fi găsit în sine, dincolo de
lecturi şi influenţe. întîlniri memorabile cu marile
personalităţi ale acestei vieţi ? Desigur ; însă rareori narate,
de-obicei doar consemnate. Anecdotică picantă ? Da, însă nu
ca la fraţii Goncourt, nici măcar ca la Renard. Portrete ale
colegilor de generaţie ? Fireşte, dar nu foarte numeroase şi
totdeauna parţiale, oscilind între efuziuni momentane şi
enervări producătoare de caricaturi. Bineînţeles, cine scrie
(biografic) despre Valéry,
Claudel, Proust, Du Bos sau Suarez nu poate ignora
Jurnalul lui Gide dar trebuie de fiecare dată să reconstituie
momentele evocate cu ajutoare din afara Jurnalului, fie şi
pentru a aprecia just raporturile lui Gide cu cei portretizaţi
de el (confruntîndu-le cu ceea ce el însuşi le spunea acestora
în corespondenţa cu ei şi cu povestirea, uneori, a aceloraşi
momente, de către partea cealaltă). Documentaristul curios
va descoperi, evident, şi însemnările fugare, şi uneori comice
în perspectiva istoriei, despre colegii mai tineri ai lui Gide :
ce-a văzut el în Appollinaire şi în Marinetti, în Malraux şi în
Saint-Exupéry ; cu ce prilej înscrie el prima oară în Jurnal
numele lui Camus ? Dar toate acestea nu sînt surse pentru
reconstituirea epocii, ci a lui Gide însuşi, ca şi anecdotele sau
cancanurile pe care. rareori, le înserează Gide in Jurnal cum
înserează vorbe de spirit şi vorbe „de-ale copiilor".
Document autobiografic ? Nici nu se putea să nu fie ; dar,
şi în această privinţă, prea puţin în ce priveşte înregistrarea
calendaristică a datelor. în ciuda datării uneori zilnice a
însemnărilor. Biograful poate reconstitui, uneori, pe baza
Jurnalului, o săptămînă sau o lună din viaţa lui Gide, cu
diverse amănunte privind programul unei zile sau al alteia,
chiar al unor zile terne ca aceea relatată amplu în 1935, la
cererea lui Gorki, în vederea unui volum colectiv. Dar se
poate spune că, aproape fără excepţie, detalierea unei zile în
jurnalul lui Gide e invers proporţională cu importanţa ei.
Marile momente sînt sau lăsate în afară sau marcate printr-o
reflecţie fără referinţă directă (pe care o putem regăsi doar
din alte surse). Pentru biografia esenţială a lui Gide, Jurnalul
e mai puţin precis şi amănunţit decît Si le grain ne meurt,
retrospectivă analitică mai detaliată chiar pentru momente
pe care şi Jurnalul le consemnează. De-am avea la îndemînă
doar jurnalul, ne-ar fi imposibil să facem cronologia
angajărilor şi dezangajărilor fundamentale ale lui Gide —
literare, politice, ideologice, erotice. Jurnalul care nu
menţionează, de pildă, momentul întemeierii N.R.F. nu le
menţionează nici pe acela al căsătoriei, nici pe acelea ale
aventurilor sale de invertit, nici pe acela al împrejurărilor
care au dat naştere unei fiice. Multe pagini au fost distruse ;
multe momente au fost ascunse pînă şi de indiscreţia
paginilor de jurnal intim (chiar înainte ca acesta să înceapă a
fi destinat unei publicări antume). Cauzele discreţiei acesteia
le putem discuta (în primul rînd faptul că jurnalul

XVI
2 — Pagini de jurnal
XVII
 n-a fost, probabil, niciodată ascuns soţiei sale) ; dar
Jurnalul, ca scriere1 finită, este ce este şi urmează să-1
privim ca atare.
Parcimonios în relatări concrete pentru o autobiografie
şi bogat în dedesubturi revelate prin reflecţii, Jurnalul lui
Gdde spune puţin unui lansonian şi ispiteşte enorm un
psihanalist. Cine ar vrea să scrie, de pildă, o „viaţă
amoroasă" a lui Gide, se va îndrepta spre Si le grain ne
meurt, va cerceta în opera lui „cheile" personajelor şi ale
împrejurărilor biografice şi va apela la mărturiile
contemporanilor. Jurnalul îi va oferi, din cînd în cînd,
referinţe sumare, chiar în cazul paginilor rămase inedite pînă
după moartea Madeleinei Gide, cînd vor fi reintegrate după
memorabilele pagini retrospective intitulate Et nune manet
in te... Şi aceste pagini sînt. de fapt, pagini de jurnal,
semnificînd un moment al evocării totale a relaţiilor cu cea
dispărută de curînd. Lacunele, conştient lăsate pînă acum în
Jurnal, se completează deci, măcar parţial, dar din punct de
vedere documentar însăşi completarea e îndoielnică : dia-
cronizarea nu mai are valoarea unor mărturii a momentelor
trecute, ci a mărturiei momentului retrospectiv, cu auto-
flagelările şi auto-justificările, cu elogiile şi explicaţiile proprii
unei spovedanii pe mormîntul soţiei producătoare de
remuşcări. Şi portretul Madeleinei, reconstruit acum, e al
unei Madeleine care se transformase mai mult într-o Alissa,
cum o prevăzuse Gide în La Porte Etroite sau e fantoşa pe

35 XIX
care începuse să şi-o construiască Gide încă din anii cînd
scrisese L'Immoraliste şi La Porte Etroite ? Din istoria
relaţiilor Andre-Madeleine, momentul mereu evocat e
anterior Jurnalului : e scena de la 13 ani, din camera
Madeleinei, povestită mai întîi în La Porte Etroite, apoi în Si
le grain ne meurt şi care joacă, în planul referenţial,, rolul
„scenei ghişeului" în istoria Port-Royalului ; de aici începe
totul. Un alt moment decisiv e acela al rupturii din 1918.
reconstituibil cu paginile înapoiate Jurnalului prin Et nune...
Atunci s-a produs singura răzvrătire a Madeleinei, exprimată
prin distrugerea scrisorilo:: pe care i le adresase cîndva Gide
şi urmată de un fel de definitivă grevă a tăcerii (în orice caz a
comunicării). Dar şi acest moment, redus la relatarea din
Jurnal, e imprecis documentar. înţelegem că Gide a suferit
cumplit: de distrugerea scrisorilor, de îndepărtarea
Madeleinei ? ; de pierderea unor scrisori valoroase literar
sau a unor mărturii inestimabile sentimental ? ; de răceala
Madeleinei sau de auto-distrugerea ei voluntară, echivalentă
cu aceea a fictivei Alissa ? Lansonianul se poate descurca
greu printre explicaţiile succesive şi contradictorii ale lui
Gide însuşi, chiar dacă le confruntă cu mărturiile indiscrete şi
adesea pătimaşe ale contemporanilor. El poate stabili, de
pildă, un raport, sugerat de Gide însuşi, între criza din 1918 şi
întîlnirea nu cu un Athman, ci cu un prieten drag ca Marc
Allégret sau cu Elisabeth van Rysselberghe, fiica bunului
prieten Théo van Rysselberghe care-i povestise cîndva cum

36 XIX
micuţa Elisabeth se tăiase la deget şi se speriase că „i se
scurge tot sosul". Investigaţiile pot lămuri ceea ce Jurnalul
nu spune niciodată clar, deşi vorbeşte de Elisabeth şi de fiica
ei care e a lui ş.a.m.d. Coroborate cu toate datele despre
aventurile invertitului Gide, aceste investigaţii i-ar aduce
lansonianului un munte de detalii şi o perplexitate
interpretativă : cine e Gide, cu dragostea lui din adolescenţă
pînă la moarte pentru Madeleine, cu experienţele sale
erotice justificate teoretic în Corydon, cine e Gide care are o
căsătorie „albă" cu Madeleine, fără să-i poată ascunde, deşi
fără să-i declare, înclinaţiile sale, dar e acceptat de ea aşa
cum e în vreme ce va avea o fiică de la Elisabeth viitoare Iler-
bart ? Unde lansonianul rămîne perplex, intră în acţiune psi-
hanalistul şi nu întîmplător singura carte mare despre omul
Gide este, deocamdată, aceea a lui Jean Delay. De remarcat,
însă, că şi psihanalistul are o sarcină dificilă în cazul lui Gide
şi că Jurnalul nu-i poate, nici lui, sluji prea mult. Gide
refulează multe dar vorbeşte mult, dînd psihanalistului
impresia că se află în faţa unui om care, departe de a trebui
să fie supus anchetei pentru a da la iveală ce ascunde este,
dimpotrivă, oricînd dispus să se dezvăluie în profunzime, să
se auto-analizeze şi auto-psihanalizeze, să pună la îndemîna
anchetatorului orice probă a refulărilor sale. Gide se caută o
viaţă întreagă, aspiră pînă la manie la o sinceritate totală. El
însuşi avea să-1 autorizeze pe Delay în psihanalizarea sa,
gata să colaboreze cu el în opera de „defulare". în aceste

37 XIX
condiţii, psihanalistul trebuie să fie circumspect cu confesiile
şi cu bine intenţionatele auto-analize ale „pacientului" său.
El are a gîndi, dincolo de ceea ce acesta îi mărturiseşte,
tăcerile sale. Şi, cum transferul literar însuşi e, la Grae,
„conştientizat" la un moment dat, psihanalistul trebuie să
caute ce a mai putut rămîne „tăcut" de Gide însuşi, să
pîndească golurile lăsate de el. Jurnalul îl va interesa, astfel,
pentru că e mai lacunar decît memoriile sale şi decît
variantele constituite drept „jurnal de creaţie".
„Psihobiografia" scrisă de Delay nu
epuizează, evident, sursa oferită, în acest sens, de
Jurnal. Dar deschide unora un drum, pe care complicatul
Jacques Lacan îl teoretizează în studiul scris pe marginea
cărţii lui Delay şi intitulat Jeunesse de Gide ou la lettre et le
désir. E unul din cele mai puţin enigmatice studii ale lui
Lacan şi, din tot ce a vădit Jurnalul lui Gide drept izvor
pentru o cercetare psihanalitică, e scrierea cea mai
pertinentă. De altfel, trimiterile la Jurnal ră-mîn, şi pentru el,
secundare în raport cu acelea la documentele intime mai
generoase în date (memorii, scrisori) şi la opera literară ce
realizează suita transferurilor. Ce găsim aici e o sugestie
privind relaţia complexă dintre : Gide-Madeleine-pasiunile
sale de invertit-Elisabeth şi scrisul gidian.
Cum trebuie să înţelegem, întreabă Lacan, ce s-a produs
în clipa care „a fost decisivă pentru viaţa lui" şi pe care,
scriind La Porte Etroite (ca şi Si le grain...) n-o poate evoca

38 XIX
„fără angoasă" (scena de la 13 ani, din camera Madeleinei ;
Jurnalul exprimă doar angoasa evocării ei cît mai autentic,
atît în roman, cît şi în memorii). Adolescentul care îşi găseşte
plîngînd veri-şoara de 15 ani pentrucă mama ei nu e o soţie
fidelă e cuprins de „dragoste şi de milă" şi-şi propune drept
unic ţel al vieţii „să ocrotească această copilă". Pentru Lacan,
această vocaţie a ocrotirii unei fete de 15 ani ar însemna, în
viaţa adolescentului, ^imixtiunea adultului", de care vrea să-
şi ferească ocrotita. Adultul acesta e însăşi mama adulteră a
Madeleinei şi joacă, faţă de adolescentul inconştient de
reacţiile sale, rolul „seducătoarei", înfricoşătoare şi
magnetizante în acelaşi timp. Reacţia transferată capătă,
însă, forma unui „ideal de înger pe care nu trebuie să-1
atingă nici un contact impur". Dragostea lui pentru
Madeleine nu poate avea nimic din ceea ce îl fascinase şi îl
îngrozise la mama ei, Madeleine nu poate fi decît o Beatrice
veşnică în raport cu lumea atracţiilor fizice, dragostea între
ei „se naşte dintr-o meditaţie maniheistă". Pentru această
explicaţie, Jurnalul îi oferă lui Lacan cheia prin importanţa
jucată de momentul distrugerii scrisorilor de către
Madeleine şi pe care o relevă paginile retrospective din Et
nune manet in te...
Aici cercetătorul literar capătă, în orice caz, o dezlegare a
enigmei pe care o reprezintă titlul însuşi dat paginilor din
1939. Un citat clin Ţintarul lui Virgiliu (sau atribuit lui). Ce
vrea să spună el ? Şi acum rămîne în tine... Reintrodus în

39 XIX
context, cum face Lacan, orice aparentă înţelegere comodă a
citatului se destramă. Căci versul din Culex, întreg, e :
Poenaque respectus et nune manet, Orpheus, in te.
Aşa dar, cum spune Lacan, nu obiectul iubit e invocat de
acest titlu, pentru a rămîne în interiorul celui ce se
confesează îndărătul lui (Madeleine, moartă, rămîne pentru
veşnicie în el) ; ci mai degrabă o pedeapsă veşnică (poena).
Titlul ales de Gide prin citat ar evoca, deci, pedeapsa care, de
dincolo de mormînt, apasă asupra lui Orfeu, pedeapsa pe
care i-o dă Euridice însăşi pentru faptul că, vrînd s-o vadă pe
cînd ieşea din infern, s-a întors spre ea încâlcind porunca, şi a
condamnat-o să rămînă în infern. Rîndurile lui Gide, sub
acest titlu, sînt, spune Lacan. ..pur şi simplu atroce", prin
conjugarea unui doliu care stăruie in declaraţiile sale („am
iubit-o şi o voi iubi totdeauna") cu „mizeria unei priviri
deschise asupra soartei celuilalt, şi căruia nu-i mai rămîne,
pentru a fi reţinută, decît răvăşirea unei privaţiuni inumane,
ivită din nenorocire o dată cu spectrul jignit al celei mai
duioase dorinţi". Evident, pentru cine cunoaşte textele gi-
diene, interpretarea psihanalitică a lui Lacan (pe urmele lui
Delay mai mult decît ale lui Gide însuşi), nu aduce date
fundamental noi, dar le subliniază. După cum subliniază
figura Madeleinei neîncetat misterioasă cu cît Gide încearcă
să o precizeze. „Cît de mult a ajuns ea ceea ce a făcut-o Gide
să fie" (o Alissa), Lacan socoteşte imposibil de stabilit; dar el
reliefează singurul act prin care o vedem limpede diferită de

40 XIX
aceea construită de Gide, actul „unei adevărate femei, în
integritatea ei de femeie" : e actul distrugerii scrisorilor, fără
nici o justificare aparentă dar, de fapt, provocată de singura
trădare „intolerabilă" a soţului ei, aceea care o înlocuieşte cu
o altă fiinţă pentru care are nu numai atracţie, ci şi
dragoste. Or, acest act al Madeleinei se răsfrînge
fundamental asupra înţelegerii „psihobiografiei" lui Gide :
distrugerea scrisorilor lasă un gol în documentele gidiene şi
un gol de neînlocuit în viaţa sa de homo litterarius, de om
care se construieşte pe sine, crezînd că se descoperă, cum îi
construieşte şi pe alţii, prin scris.
Orice psihanaliză e, şi ea, o construcţie scrisă. N-o vom
accepta, nici n-o vom respinge, ca pe o unică şi „adevărată"
imagine, conformă cu o viaţă pe oare n-o putem cunoaşte
decît aşa cum a fost scrisă şi pe care n-o putem confrunta cu
nimic ne-

scris. Dar, anticipînd propriul nostru proiect, putem

spune că riscul psihanalistului e de a confrunta un Gide
conştient scris de el însuşi în memorii şi opere literare, cu un
altul scris de el cu adresă, pentru diferiţi „alţii" (în
corespondenţă) şi cu acela ce s-a scris singur, fie şi aparent
solilocvial şi în orice caz cu adresă în posteritate (dacă nu
direct pentru un public şi direct pentru cititoarea de pînă la
un moment dat care a fost Madeleine) dar cu absenţa
oricărei intenţionalităţi constructive, a oricărui plan, de-^a

41 XIX
lungul a zeci de ani. Confruntare care îi permite
psihanalistului să realizeze o biografie verosimilă (în raport
cu ce ?) prin scoaterea în factor comun, dar care anulează
aportul posibil al Jurnalului ca experienţă sui-generis a
scriitorului.
Evident, n-am încheiat, încă, variatele posibilităţi
tradiţionale, şi mai vechi decît cele ale psihanalizei, de a
folosi Jurnalul drept sursă documentară pentru cunoaşterea
unei existenţe ce i-ar fi precedat. De pildă, Jurnalul ca
document al procesului de creaţie. Gide însuşi, cum ştie
toată lumea, şi-a separat din Jurnal paginile scrise în
legătură cu elaborarea romanului Les Faux-Monnayeurs,
drept Journal des Faux-Monnayeurs, „jurnalul de creaţie"
al scriitorului. E lesne de observat, însă, că separarea e
artificială şi inutilă. Carnetul scriitorului, cu observaţii,
anecdote şi proiecte, e continuu în Jurnal şi, pentru alte
scrieri, se pot constitui asemenea carnete, fără ca Gide însuşi
să le fi desprins paginile din întreg. O meditaţie a creatorului
asupra creaţiei sale se află în romanul însuşi şi e mai
interesantă decît nuda suită de pagini, parţial inutilízate prin
integrarea lor directă în roman. De altfel, nu încape îndoială
că, luat în sine, un carnet al scriitorului în marginea creaţiei
sale ţine de ceea ce s-a numit (Wimsatt şi Beardsley) eroarea
intenţionalităţii şi e naiv azi să credem că jurnalul
Falsificatorilor de bani ne dezvăluie realmente ceva din
misterul creaţiei, deşi avem de a face cu un roman voit lucid,

42 XIX
pînă la a prefigura anti-romanul modern. Singurul folos al
unei asemenea lecturi a jurnalului unui scriitor e acela care
elucidează ceva din statutul de „metacritică" al unei
iliteraturi. Literatură care se auto-observă. Dar Jurnalul lui
Gide <e mai puţin remarcabil în directa auto-observare decît
în nu-■meroasp' pagini răzleţe, adesea cu caracter de
aforisme (şi de ca-ipete sau de încheieri de aforisme
incomplet scrise pe hîrtie). (Gide metacriticul e adesea
dezamăgitor, ca şi criticul propriu-zis; din numeroase pagini
de „critică literară" (recenzii, conferinţe, — Pretextele vechi
şi noi, Incidenţele, cartea despre Dostoïevski, conferinţa
despre Michaux etc.), rămîn mai ales confesiunile indirecte,
transferurile eului în altul, adică procedeul literar mai mult
decît cel critic. Cine extrage, însă, din Jurnal, diversele
aforisme aparent întîmplătoare, va găsi oricînd materie
pentru o culegere de tipul Gide despre literatură ; nu,
totuşi, pentru a defini un sistem gidian de teorie a literaturii
sau a criticii literare, tocmai pentrucă autenticitatea
notaţiilor e perfect compatibilă cu capriciul opiniilor
exprimate într-un moment sau altul, dincolo de orice sistem.
Gide teoretician al unui nou clasicism contrazis de aforismele
sale libertine ; Gide for-mulînd cu eleganţa preţioasă a
Divagaţiilor mallarméene exigenţa stilului literar intrinsec şi
contrazicîndu-se în izbucniri sentenţioase despre necesitatea
comunicării exacte ; Gide simbolistul negînd simbolul pentru
a afirma valoarea ironică a literaturii sale şi Gide ironicul

43 XIX
cerînd să fie luat aşa cum e. dezrolit şi neapărat ; Gide anti-
realistul apelînd la argumentul adevărului unor fapte
relatate şi Gide „anti-romancierul" descoperind forţa
credibilităţii realiste a unei lumi ireale ca aceea a lui Kafka ;
Gide, admirator al lui Vergiliu şi al lui Zola, al lui Dostoievski
şi al lui Mallarmé ; Gide care e conştient de eroarea critică a
intenţionalităţii şi Gide care se explică în faţa criticilor
neînţelegători, — toţi aceşti Gide, nu atît în înşiruirea cît în
coexistenţa lor, oferă o temă de meditaţie asupra raportului
scriitor-critic în unitatea unei individualităţi, pe care Jurnalul
o fertilizează.
Indiscutabil, Jurnalul lui Gide nu este în primul rînd o
sursă documentară, deşi într-o măsură este. numaidecît. şi
aceasta. El impune un sistem de lectură aparte — sau
apropiat de cel adecuat oricăror jurnale (reale sau fictive)
care ne interesează nu prin ce ne informează dintr-o lume
existentă independent de ele ci prin lumea pe care ele înseşi
o creează. Cu alte cuvinte, lectura cea mai adecuată a acestui
tip de jurnal e, poate, aceea a cititorului neavizat (şi prea
puţin curios să urmărească notele explicative ce însoţesc
textul). Nu cumva Jurnalul devine o specie literară tocmai
pentru că echivalează orice ficţiune scrisă în stare să
propună un univers propriu, în acelaş timp singular şi
comprehensibil în structura lui internă? Jurnalul lui Gide n'-
ar corespunde definiţiei (uneia dintre definiţiile) date de
Gide însuşi operei literare drept „un microcosm complet, în

44 XIX
înt regi me straniu, dar în care se regăseşte totuşi
complexitatea vieţii" ? N-ar avea Jurnalul forţa operei
artistice de (cum spune iar Gide însuşi) ..a-şi găsi în sine
satisfacţia, ţelul şi raţiunea perfectă de a fi", „formînd un
tot" capabil „să se izoleze şi să se repauzeze, parcă în afara
spaţiului şi timpului, într-o satisfăcută şi satisfăcătoare
armonie ?"
*
Sîntem tentaţi să răspundem parcă mai categoric
afirmativ cînd ne punem această întrebare în legătură cu
Jurnalul decît cu ansamblul operelor intenţionat artistice ale
lui Gide.
E adevărat că Gide stăruia obsesiv că opera sa trebuie să
fie apreciată numai din punct de vedere estetic *) (de aici
recunoştinţa pentru Hytier, a cărui carte o punea mai presus
de tot ce s-a scris despre el, oricît de elogios). Şi, totuşi, cite
din scrierile lui Gide pot fi receptate, după trecerea anilor,
„parcă în afara spaţiului şi timpului", suficiente sieşi prin
universul lor scris, rupte din diacronia apariţiei lor datate ?
Les Nourritures terrestres îşi păstrează, fireşte, forţa
incan-tatorie intrinsecă. N-avem decît să vorbim despre stilul
gidian în una din ipostazele sale, în stare să impună. în proză,
un ritm perfect şi inimitabil, de verset îndelung şlefuit
mallarméan. Dar citeşte într-adevăr cineva această carte
numai — sau mai ales — pentru frumuseţea ei (de altfel
inegală) ? In măsura în care ea îl pasionează şi azi pe cititor,

45 XIX
nu e, dimpotrivă, pentru că, dincolo de stil (sau, fie. prin el) îl
invită la un dialog în sine important şi în primul rînd etic ? Şi
o putem realmente recepta altfel decît ca pe o operă datată,
ca pe un document al unui moment uşor definibil ca ipostază
general-umană şi concret istorică pe plan literar ? Şi ca pe un
manifest, un program personal, o confesie a autorului ei, de
asemenea cu precisă localizare cronologică ?
Referindu-ne doar la cele mai indiscutabile, valoric,
opere ale lui Gide, la acelea pe care nu le poate ignora nici o
istorie literară, nu vom constata, oare. de fiecare dată, că
* v. îndeosebi
valoarea însemnarea
lor se instituie din prin
tocmai 25 august
locul 1938.
lor istoric ? Să
lăsăm de o parte romane ca L'Immoraliste sau La Porte
Etroite, atît de controversate la vremea lor — şi atîtea altele
care azi, poate, dezamăgesc. Dar
Les Caves du Vatican ? Dar, mai ales, Les Faux-
Monnayeurs, care trăieşte o nouă actualitate ca precursor al
„anti-romanului" ? Le putem aprecia în sine, fără să reliefăm
„meritul istoric" al lor. valoarea lor experimentală,
capacitatea lor de a înlătura legile genurilor şi speciilor şi de
a fi, astfel, reprezentative pentru drumul căutărilor în
literatura secolului XX ? Parabolele inclasabile, precum Le
Prométhée, Paludes, Le Retour de Venfant prodigue,
poate capodoperele lui Gide, alături de Thésée, au,
categoric, permanenţa intrinsecă a miturilor modernizate
fără a fi distrus prezenţa inefabilă a arhetipului, cu
inexplicitul şi ambiguul său originar. Dar, oare, nu sînt, şi ele,

46 XIX
repere pe drumul care duce literatura franceză de la
simbolism la un nou şi echivoc clasicism care să-1 integreze ?
Iar Thésée îşi conservă, oare, într-adevăr, toată semnificaţia
dacă nu e înseriat în diacronia operei lui Gide, etică şi
poetică deopotrivă, încheind un drum lung şi replicînd cu
gravitate testamentară suitei de manifeste, confesii,
programe şi bilanţuri, de la cele două Nourritures pînă la
Corydon ?
Cum ţinea să fie apreciat exclusiv din punct de vedere es-
tetic, tot aşa ţinea Gide şi ca opera sa să fie văzută în sincro-
nia ei esenţială : toate operele sale ar fi coexistat în el şi
oricare dintre ele ar fi putut fi scrisă oricînd, ordinea apariţiei
lor fiind întîmplătoare ! Dar nici o operă nu există cită vreme
nu e scrisă şi e greu să ne închipuim Thésée scris în vremea
Nourrituri-\or şi invers sau Nouvelles Nourritures scris
înaintea celor dinţii, decît cu condiţia ca fiecare dintre
acestea, scrise altă dată, să fie altceva decît sînt (şi se ştie
precis cum ar fi arătat Nouvelles Nourritures, de pildă, dacă
ar fi fost constituite numai din paginile scrise pînă în 1930).
In realitate, rar o operă care, în însăşi ordinea constituirii ei,
să fie atît de autobiografică, într-o cronologie transparentă
prin travestiurile conştiente ale alter-egourilor şi
parabolelor.
Gide a fost pînă la sfîrşit tulburat de raportul dintre être
şi paraître. Opera lui e adevăratul Jurnal gidian al căutării
de sine transformat în construire de sine. Bănuiala că, tot

47 XIX
încereînd să te descoperi în esenţa ta, de fapt te confunzi cu
cel ce vrei să fii, răzbate adeseori în însemnările lui Gide ; dar
suita operei sale artistice rămîne un transfer continuu al
eului în altul, o serie de măşti menite să ascundă şi să
dezvăluie totodată un eu construit şi justificat, poate să
ascundă, inconştient, eul autentic

şi să-1 dezvăluie pe cel fabricat. Ironia de care face caz

Gide (operele sale, spune el, trebuie să fie înţelese ca scrieri
ironice, cu sensul mai curînd englezesc al ironiei), e un fel de
a induce în eroare şi de a înlocui ambiguitatea revelatoare cu
echivocul paralizant : dacă imoralistul e justificabil aparent,
în fond e acuzat, sau invers în aceeaşi măsură ; Gide e şi nu e
confundabil cu eroul său ; el poate fi imoralistul sau ironistul
acestuia sau ironis-tul ironistului. La fel, în cazul conflictului
din La Porte Étroite : elogiere sau ironizare a religiozităţii ?
Iar, pe alt plan, măştile ironice trec din etic în poetic: Tratatul
despre simbol consfinţeşte sau lichidează simbolismul ? Les
Nourritures îl ilustrează sau îl anulează ? Les Faux-
Monnayeurs pastişează ironic realismul sau îl duce pînă la
ultimele lui consecinţe ? Thésée, încununînd o ascensiune
clasicistă, proclamă echilibrul cuvîntului sau neputinţa lui
resemnată ? Departe de a fi ambigui, scrierile lui Gide sînt
echivoce pentru că nu oferă o infinitate a semnificaţiilor ci o
cîntă-rită duplicitate a fiecăreia, egala îndreptăţire a feţei şi a
reversului. Opera lui Gide e autobiografia elaborată a omului

48 XIX
care se vrea al dialogului continuu pentru că, urmărindu-şi
esenţa împotriva aparenţelor ei, s-ar schimba mereu,
experimental, în contrariul său, spre a se verifica : el se
simte, posibil, şi Nietzsche şi Goethe, şi Oedip şi Tezeu, într-o
oscilare prelungită care ar impune, totuşi, în cele din urmă,
un chip al omului substituit de opera sa, univers autonom şi
armonios, scutit de nevoia unui Dumnezeu şi de
vremelnicele determinări social-istorice după ce a epuizat
angajările şi dezangajările existenţei concrete.
Jurnalul făcut al operei e secondat de jurnalul „intim" şi
aparent solilocvial. S-ar părea, un comentar marginal al
celuilalt, mai direct, sincer, dezbrăcat de ironie. Evident,
datat în opoziţie cu celălalt, a cărui datare e deductibilă
doar.
Şi, totuşi, Jurnalul lui Gide e altceva : biograful lansonian
ca şi psiho-biograful freudist văd în el, neîncetat,
corespondenţele cu opera : aici am găsi metafora celor nud
exprimate dincolo. Cutare reflecţie dintr-o carte artistică,
atribuită personajului sau pur şi simplu locuitorului principal,
preexistă întocmai în Jurnalul omului care a scris-o.
Amăgire, de care Gide însuşi era parţial conştient. „Nu sînt
niciodată — scrisese el — decît ceea ce cred că sînt", deşi
întreg Jurnalul pare o încercare aproape desperată de auto-
descoperire, de separare a lui être de paraître. Dar în vreme
ce opera, prin facticele intermediu al ficţiunii parabolice,
realizează mereu proiectul imaginii pe care Gide vrea să şi-o

49 XIX
facă despre sine, Jurnalul lasă, de la sine, să se alcătuiască o
altă imagine. Fiecare carte în parte e un întreg şi o parte a
întregului. Ca întreg, ea fixează o dată rotundă, un moment
izolat dintr-o istorie, în ciuda oricărei intenţionalităţi.
Jurnalul, realmente, ţine pasul, paralel, fiecărui moment în
parte. Dar nici unul nu e izolat, nici o pagină nu se încheie, în
însăşi discontinuitatea însemnărilor e o continuitate a
discursului, pe şase decenii, premergînd şi urmînd operei
înseşi în întregul ei. Fiecare carte îşi are structura proprie,
interpretabilă infinit dar mereu legată de însăşi intenţia
structurantă a scriitorului. Jurnalul, pe toată întinderea lui,
e, ca act al scrierii, fără intenţie structurantă. Cutare pagină
stilizată ca o pagină a lui Mallarmé din Divagations se
pierde între pagini de comentar auto-critic în marginea crea-
ţiei şi pagini de însemnări eterogene. Un moment rotund
datat de cartea care îl marchează apare în Jurnal difuzat şi
copleşit de recurenţe şi de predictibilităţi absente din operă.
Jurnalul include adesea, e drept, proiectele — şi prefeţele —
operei scrise, dar simultan, venind din trecut şi din viitor,
proiecte nerealizate, prefeţe abandonate şi, mai ales, un
univers cotidian fără echivalenţe în operă decît rareori. Pe de
altă parte, lipsesc din Jurnalul existent corespondenţe
fundamentale cu opera scrisă, în-treguri constitutive ale ei
aproape că nu sînt consemnate ca momente trăite de cel ce
le-a creat. în ultimă instanţă, Jurnalul intim e mai puţin
datat decît Jurnalul indirect al operei, tocmai pentrucă se

50 XIX
revarsă întîmplător, într-un flux abia reperabil cronologic.
Datele autentice apar superflui şi superficiale : în ziua cutare
din anul cutare (uneori chiar la o oră anume) nu se întîmplă
nimic aparent sau se înscrie o meditaţie care putea purta o
altă dată sau niciuna, care apare chiar adeseori cu alte date,
în urmă sau peste ani.
în aceste condiţii, cum putem afirma că Jurnalul gidian
îşi are structura proprie şi poate constitui chiar, conform
definiţie: gidiene, un microcosm ce-şi ajunge sieşi, un univers
autonom, scris şi supus lecturii . dincolo de orice raportări
exterioare ? Trebuie, cum spuneam, să ne creem
posibilitatea unei lecturi ingenui pentru a sesiza acest
univers imaginar al Jurnalului gidian ce se constituie de la
sine tocmai pentrucă, zi de zi sau cu oarecari întreruperi,
acelaş om scrie, fără plan, despre problemele fundamentale
ca şi despre faptele diverse în care trăieste. Şi nu numai fără
plan. Ci şi fără să reia paginile scrise, ac cele mai multe ori
fără să privească înapoi ; sau privind înapoi fără să
revizuiască rîndurile scrise cîndva, ci adăugîndu-le
amendamente care, la rîndul lor, se înscriu în continuitate.
Intr-un fel, însuşi faptul că, de la un moment dat,
paginile ..intime" erau date publicităţii a contribuit la
ireversibilitatea însemnărilor. Desigur, sinceritatea
programatică a lui Gide îşi are şi ea rolul ; dar în mai mică
măsură decît în Si le grain ne meurt de pildă, unde
memoriile sînt conştient organizate în vederea maximei

51 XIX
sincerităţi (despre care Gide însuşi ştie că, prin exces, duce la
inautenticitate, cum observă el la Jurnalul lui Renard). Dar
nu pentrucă ar fi „mai sincer" decît opera e Jurnalul diferit
de operă. Ci pentrucă în operă fiecare imagine despre sine se
profilează separat, în vreme ce în jurnal aceleaşi imagini, şi
altele, se întretaie şi se încalecă. Opera desfăşoară diacronic
(de aceea datat) ceea ce jurnalul păstrează în sincronie (deci
în fond nedatat). Gide, prin opera sa, deruta publicul,
apărînd mereu altul, nu prin evoluţia aceluiaşi, ci prin voita
dezvăluire a tuturor posibilităţilor sale de a fi. Gide, cel din
Jurnal, e acelaşi individ, în evoluţia dezvăluită involuntar,
din adolescenţă pînă la bătrîneţe. Mai autentic decît cel din
cărţi ? N-am spune ! Mai degrabă altul. In orice caz,
autonom. Recep-tabil ca orice personaj fictiv care se
construieşte scriind despre sine o viaţă întreagă. Ceea ce
pare haotic se structurează treptat prin recurenţa obsesivă a
unor simptome uşor de degajat din transferurile lor
nemetaforizate şi chiar reductibile la un mono-simptom ca în
monotematica lui Jean-Paul Weber (forţată pentrucă reduce
imagini poetice ireductibile). Validitatea structurală a
Jurnalului se verifică astfel din clipa în care, lecturîndu-1
fără prejudecăţi, găsim istoria „obiectivată" a unei
individualităţi, în raporturile ei cu lumea „celorlalţi".
O putem reconstitui, nu în epica ei, ci în simptomatica ei
continuă, făcînd abstracţie de Gdde însuşi ca personalitate
istorică şi literară, ca şi de lumea cunoscută în care trăieşte

52 XIX
el. Şi o putem reconstitui nu refăcînd-o din perspectiva
încheierii ei, care e momentul ultim al transferului într-o
imagine desă-vîrşită, găsită la capătul unui drum, ci din
perspectiva debutului ei, prin definiţie inform şi, de aceea,
mai străveziu. (Evident, însă, limitîndu-ne la ce ne oferă
exclusiv discursul Jurnalului, fără anchetări psihanalitice
suplimentare).
Personajul' al cărui jurnal îl citim îşi face apariţia brusc,
printr-o pagină de însemnări adolescentine din care se
înţelege, fără nici un fel de repere biografice, programul unui
Rastigjnac proaspăt sosit pe malurile Senei şi evocîndu-şi
modelul : „Et maintenant..., â nous deux !". Proiectul e. deci,
al cuceririi Parisului (glorie, avere, forţă ?) printr-o operă
care urmează să fie elaborată. (Le reve de son oeuvre nu
indică. încă, natura operei, ci ambiţia ei de a ieşi
învingătoare). Rezultă, curînd, că e vorba de o operă
literară, dar problemele fundamentale ce i se pun
personajului nu apar pe planul creaţiei, ci al confruntării
dintre visul ambiţiei şi realitate. Tînărul Rastignac e ne-
răbdător să se afirme şi încrezător în steaua lui, în succesul
lui social : el „nu crede c-ar putea fi înfrînt" şi îşi notează,
lucid, că suferă în mod ridicul pentrucă „nu ştiu toţi de pe
acum ce speră el să fie mai tîrziu, ce va fi" (un scriitor mare,
adică un om mare !), că nu toată lumea presimte, în privirea
lui, „l'oeuvre o venir".

53 XIX
 Ceea ce pare indiscutabil e că această operă „â venir" nu
e scopul, ci mijlocul proiectului său : prin ea va dovedi lumii
cine este. El nu urmează să se realizeze în opera sa, ci prin
opera sa, pe plan social.
Peste puţin timp (omul care scrie e încă în pragul
tinereţii), apare descoperirea unei neputinţe, şi ea în afara
oricăror preocupări artistice : ambiţia tînărului nu e slujită de
aptitudinile parvenirii. El îşi dă seama că nu e „practic", ca
prietenul său, Pierre Louis cu care pornise împreună la
cucerirea Parisului. Această descoperire e răscolitoare şi
drama celui dintîi eşec e definitivă, denunţată prin
ingenuitatea juvenilă a argumentării noilor opţiuni :
1. Pierre e profund practic, eu nu.
2. Eu nici nu vreau să fiu practic şi mă mîndresc că nu
sînt.
3. Ergo : trebuie să nu regret foloasele unui fel de a fi
pe
care îl detest: să mă conving că sint anumite lucruri pe care
nu
le voi avea niciodată.
4. Dar, de fapt, nu pot să nu regret şi e greu să mă
conving.
5. Ergo : Cel puţin să nu mă compromit arătînd că
doresc
ceea ce nu voi putea avea niciodată pentru că nu sînt practic.
Masca trebuie să fie a dezinteresului.

54 XIX
 De-aici înainte, coordonatele, sînt trasate — şi pînă la
sfîrşit. printr-un şir de transferuri simptomatice, ilimitat ca
atare, însă reductibil uşor. Pe de o parte, oser être soi, să
cutezi să fii tu, aşa cum eşti, într-o lume pe care n-o poţi
cuceri aşa cum eşti, dar la a cărei cucerire nu vrei, de fapt, să
renunţi. Pe de altă parte, să distingi o cucerire temporară de
una eternă, să-ţi demonstrezi că sacrificiul inevitabil e
compensabil. Aici planul etic va întîlni planul estetic. în
vederea rezolvării proiectului unic. al ambiţiei cuceritoare.
Ambiguitatea unei vorbe evanghelice o va preface în dicton
fundamental al vieţii ; deaceea o vom regăsi mereu ; sînt
cuvintele lui Isus, aflate în diferite variante, cîte două la
Matei şi la Luca, şi cite una la Marcu şi ia Ioan, dar. în
formularea ei cea mai generală (deci cea mai transferabilă)
în Luoa 17, 33 : „Oricine va căuta să-şi scape viaţa, o va
pierde; şi oricine o va pierde, o va găsi". (Celelalte variante
raportează sacrificiul la un scop : ..cine îşi va pierde viaţa
pentru Mine" ; sau la o cauză : „oricine îşi va pierde viaţa din
pricina Mea şi din pricina Evangheliei" : sau e, ca la Ioan.
prea precisă psihologic şi etic : „Cine îşi iubeşte viaţa, o va
pierde ; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra
pentru viaţa veşnică"). Locutorul Jurnalului nu e. prin natura
sa. un om practic dar e un individualist, ca orice ambiţios ; de
vreme ce în primul rînd vroia să se afirme, e vorba de a si
£>lsi posibilitatea unei afirmări transcedente dacă cea
imanentă ii e interzisă. Transcedenţa nu înseamnă neapărat

55 XIX
viaţa de apoi ; poate însemna posteritatea literară a gloriei
dar şi transcenderea momentului prezent : el se va adresa fie
lui Dumnezeu, fie posterităţii, fie publicului de peste cîtăva
vreme. Diferitele trepte ale transcenderii sînt invers
proporţionale cu satisfacerea dorinţelor deocamdată
inaccesibile ; criza religioasă va recidiva de-a lungul
existenţei, pentru că pariul lumii de apoi e cel mai rezistent
consolator ; dar se va rezolva definitiv în favoarea
posterităţii glorioase pe acest pămînt, de îndată ce această
posteritate va începe să se contureze ca viitor apropiat ; de
fapt, ca o continuare a gloriei deja cucerite, de la un moment
dat, în însăşi lumea repudiată. Ce va fi scris locutorul, nu
rezultă din însuşi Jurnalul său ; aflăm proiectele, apoi ecoul
realizării lor ; ia început defavorabil, apoi răsunător : omul şi-
a lăsat viaţa să se piardă, pentru a şi-o c'ştiga. El nu şi-a urît
viaţa şi n-a jertfit-o Cuiva din afara şi de deasupra sa : a
aşteptat să se piardă pentru a o redobîndi prin operă.
Jurnalul e perfect rotund, de la pagina adolescentului, pînă
la însemnările bătrînului în pragul morţii : omul a cucerit
lumea prin opera sa. Numai că Rastignac a devenit Tezeu,
pentru că şi-a impus să renunţe la calea directă a cuceririi
pentru a păşi pe calea indirectă, a amînării răsplătite. Pierre
cel practic a murit pentru totdeauna ; prietenul său, mîndru
că nu e practic, îi va supravieţui şi îi va acorda dispărutului o
privire generoasă, din înălţimea celui ce. trăind de pe acum
în eternitate, e scîrbit şi milos.

56 XIX
 Desigur, neştiind nici opera lui André nici opera lui
Pierre, nu putem şti dacă soarta a fost dreaptă sau nu cu cei
doi ; e de presupus că da. pentru că autorul Jurnalului pare
să ajungă, cel puţin spre sfîrşitul vieţii, aureolat de un
prestigiu scriitoricesc dintre cele mai rafinate, care nu poate
fi al unui simplu succes de public. Dimpotrivă, el apare
printre fruntaşii unei elite şi precursorul alteia. Dar calităţile
scriitoriceşti nu ne pot apărea decît puse în paranteză, dacă
nu-1 cunoaştem pe autor decît prin Jurnalul său. Ce e
evident e construcţia destinului său prin conştiinţa unei
jertfe, compensate mai devreme sau mai tîrziu, a avantajelor
materiale şi sociale imediate. A cuteza să fii tu şi în acelaşi
timp a-ţi pierde viaţa pentru a ţi-o cîştiga nu sînt dictoane
contradictorii. Primul indică mijlocul realizării celui de al
doilea nu prin sacrificiu de sine, ci prin afirmare de sine.
Ce înseamnă a cuteza să fii tu însuţi ? Aparent, a te
descoperi aşa cum eşti. oricît de dezavantajos ar fi acest
lucru, şi a te comporta cum ţi se potriveşte ţie. Dar cum eşti
tu ? Cine eşti tu ? Tu nici nu eşti, încă, decît ca voinţă de
afirmare. Grăbin-du-te, ai văzut eşecul cu ochii. Pierre e
„practic" pentru că are mimetismul saloanelor şi izbuteşte să
fie asemeni celorlalţi. Şi tu „vrei prea mult să placi" dar n-ai
talentul lui Pierre de a plăcea. Trebuie, deci, să-ţi accepţi, ca
prim eşec pe care, asu-mîndu-1, să-1 transformi în victorie,
incapacitatea de a fi asemeni celorlalţi pentru a le plăcea,
deci singularitatea. „Să nu faci nimic din cochetărie ; ca să

57 XIX
devii mai comod pentru ceilalţi ; din spirit de imitaţie sau din
vanitatea de a contrazice" — îşi va nota tînărul începînd să-şi
asume eşecul social. Va începe, deci. calvarul în vederea
răsplăţii de apoi. Va fi incomod ; nu va imita ; ba chiar va
contrazice, nu din vanitate, ci pentru a-şi asuma, consecvent,
funcţia de oponent în prezent pentru a fi, în viitor, la putere.
Joc politic ? Da şi nu. Jocul pariului.
Kireşte, opoziţia presupune contact, ba chiar comunicare
activă cu lumea. Singularitatea însăşi e relativă. In absolut,
ea ar li Inexistentă, pentru că ar fi incomunicabilă. Cel ce ..îşi
pierde \ lata" nu e singur; el urmează şi e urmat, face şcoală,
respinge şi cheamă, binecuvîntă şi blestemă, vine ca să
aducă nu pacea ci sabia dar îşi caută fraţii şi înfrăţeşte după
ce dezbină, dezbină ceea ce prin înfrăţire stagnează şi iar
înfrăţeşte... Autorul Jurnalului se arată un militant, variabil
dar neostenit ; el are un limbaj pentru cei puţini, pentru
iniţiaţi (aceasta este arta lui pură) şi e împotriva celor care
sînt puţini în stăpînirea averilor sociale, e un luptător pentru
cei mulţi (aceasta este acţiunea lui publică) ; nu le va ierta
niciodată celor ce au ce nu putea avea el la început şi îi va
pedepsi făcîndu-i să aspire la averile sale, neputincioşi,
pentrucă mai uşor va trece o cămilă prin urechea acului decît
aceia prin porţile împărăţiei sale.
Ce este această împărăţie, orgolioasă în neliniştile şi
certitudinile ei ? E a operei pe care urmează s-o
desăvîrşească, pentru încheierea căreia se teme de

58 XIX
îmbătrînire, de ridurile de pe creier (după formula lui
Pascal), pentrucă opera lui înseamnă tinereţe neîntreruptă,
capacitatea de a merge mereu cu un pas înaintea celorlalţi,
astfel încît lumea zdruncinată de el să se reaşeze mereu
după voinţa lui : opusă singularităţii lui relative, această
lume îl imită, pentrucă singularitataa lui tocmai în raport cu
ea s-a definit şi a zgîndărit-o ; cînd va ajunge pe o treaptă
indicată de el, el însuşi va fi deja pe o alta. Autorul Jurnalului
are oroarea imuabilului, în preajma morţii. El a devenit un
paradoxal Dumnezeu muritor, care se duce şi se lasă înlocuit
de opera sa, transformată ea însăşi în forţă demiurgică, de
distrugere şi recompunere. Dar condiţia acestei forţe este nu
imuabilitatea ci dinamismul ei ; transformabilitatea ei ;
veşnica ei tinereţe. Nu moartea îl tulbură, ci îmbătrînirea,
pentrucă aceasta ar putea pecetlui opera lăsată, ruginindu-i
mecanismul de „perpe-tuum mobile".
în lumea la care se raportează autorul Jurnalului se
mişcă o omenire ciudată, unilateralizată, fără existenţă
interioară, înviind şi murind numai prin voinţa autorului care
o face să apară sau să dispară. Apar şi dispar fiinţe iubite şi
fiinţe urîte, dispreţuite sau admirate, prieteni şi duşmani.
Oricare, dincolo de un nume şi de o stare socială
convenţională parcă, se precizează numai cînd îl supără pe
el. Prietenii, mulţi, nu depăşesc, de regulă, prezenţele fireşti
în pomelnice. Se conturează, pentru o clipă, ca şi duşmanii,
numai cînd contrariază opera demiurgului, acel soi pe care

59 XIX
şi-1 afirmă în singularitatea lui orgolioasă şi care nu suferă
cînd e atacat ci cînd e ignorat sau diminuat.
Sînt mulţi, oarecari, prieteni sau duşmani, intimi sau
indiferenţi, notaţi în treacăt fără să le poţi stabili locul real în
viaţa autorului : Rivière sau Doamna Théo, Saint-Exupéry sau
cumnatul care e primar în sat la un moment dat. O singură
poveste tandră, la moartea unui prieten, Charles-Louis
Philippe, dar paginile închinate lui, cu titlu aparte, sînt
încorporate Jurnalului, nu fac parte din el. Confidenţii înşişi,
rari, par mediocri, interlocutori necesari într-un moment sau
altul : unul e ilustru, romancier el însuşi, Roger Martin du
Gard. Inamicii publici nu ocupă un loc însemnat : ei îşi au
funcţia bine definită de a-i pregăti gloria viitoare ; nici unul
nu e caricaturizat, portretizat cu pană veninoasă, nici
micşorat. Iritarea o produce întîlnirea unora care par să facă
parte din aceeaşi tabără cu el, într-un moment sau altul, şi
care, ca şi el, par să sfideze lumea prin singularizare. Urît e
astfel un anume Remy de Gourmont în tinereţe, un anume
André Suarès la maturitate. Caricaturali apar cei ce îl
onorează punîndu-1 la dreapta lor, acordîndu-i astfel un loc
într-o ierarhie deasupra căreia îi e necesar să se situeze : un
D'Annunzio, de pildă. Caricatural apare, în clipa portretizării,
un Paul Claudel, care îşi arogă rolul de convertitor : altfel,
după cum rezultă din însemnări, unul dintre cei mai stimaţi
colegi în ale scrisului.

60 XIX
 în tot acest univers imaginar, în care afară de autorul
însuşi nimeni nu ocupă un spaţiu continuu, două personaje
joacă, totuşi, pe cît se pare, un rol aparte, amîndouă prin
forţa cu care contrariază imaginea construită despre sine a
autorului.
Unul este acela numit convenţional Emmanuèle şi, în
paginile inedite, Madeleine ; verişoară şi soţie. Iubită şi
neînsemnată cîtă vreme apare sporadic, casnică, gospodină,
ocrotită şi retrasă. Deodată reliefată pe primul plan, în zilele
unui conflict obscur şi aparent sentimental, cu nişte scrisori
arse şi răceală de soţie jignită. De ce nu rămîne acest
personaj în mediocritatea cadrului Conjugal ? Jurnalul nu ne
lămureşte mai nimic decît în paginile retrospective scrise la
moartea soţiei. Ciudate raporturi, pe care singur Jurnalul
continuă să nu le elucideze pe deplin dar le sugerează
complexitatea. Epica, lacunară, e misterioasă. Pe fundal se
luminează o amplă privelişte a singularităţii autorului, în
existenţa căruia apar pasiunî, amanţi juvenili şi, s-iar părea
un adulter, straniu continuat de răsărirea tîrzie a unei fiice,
care nu e a Madeleinei. Dar nu toate acestea o împing pe
Madeleine în primul plan al Jurnalului, singurul concurent,
măcar sporadic al autorului, în universul de el creat. Ci faptul
că, din toată omenirea care, în jurul lui, reprezintă viaţa ce se
cere pierdută, numai ea pare să-i pună la îndoială, autentic,
perspectiva celeilalte vieţi, de cîştigat. E un moment cînd
autorul îşi pierde, în ochii soţiei sale tăcute, trăsăturile

61 XIX
nobile ; şi necesitatea unei interminabile justificări în faţa
acestor ochi zdruncină, parcă, întreaga existenţă a persoanei
I, calmă în faţa oricărei alte judecăţi decît a propriei sale
dumnezeiri. Şi, de aici, enigmaticul portret al unei iubite în al
cărui elogiu remuşcarea capătă culori de venin neputincios ;
toate virtuţile ei sînt, într-o circularitate infernală, slăvite,
mediocrizate şi iar slăvite, culpabile, graţiate şi iar
culpabile...
Celălalt personaj care-1 înfruntă substanţial pe autorul
Jurnalului se numeşte Paul Valéry. Autorul are pentru
acesta o admiraţie fără egal, îl cultivă cu afecţiune evident
sinceră şi resimte, la fiecare contact cu el, o iritare totală.
Deşi întîlnirile sînt rare, sau rar menţionate, legătura dintre
cei doi e indiscutabil foarte veche, o legătură creată în anii
debutului şi la aceeaşi şcoală literară şi menţinută de-a
lungul unei cariere care i-a alăturat, se pare, atît în rang cît şi
în orientările artistice. Şi, totuşi, simpla prezenţă a celuilalt îl
face pe autor să nu se simtă în largul său, îl complexează, îi
pune sub semnul întrebării valoarea sau însăşi
singularitatea. Valéry nu e un interlocutor, deci cineva care,
oricît de inteligent ar fi, poate fi contrazis, impune un dialog,
îl mobilizează pe locutor, îi reafirmă acestuia forţa. Valéry
interzice parcă dialogul prin refuzarea discuţiei serioase de
care persoana I are nevoie necontenit ; el ia totul peste
picior şi denunţă implicit gravitatea celuilalt ca pe o mască ;
în faţa lui Valéry, autorul Jurnalului se simte exact la opusul

62 XIX
portretului pe care şi-1 face despre sine : plin de prejudecăţi,
puritan, conformist, greu de urnit din poncifuri, paralizat de
o educaţie adîncă, indisponibil..., anti-gidian ! Oglindă în care
s-ar vedea portretul real al celui ce nu se oglindeşte decît în
sine ? Nu ; dar o oglindă inteligentă şi maliţioasă, care defor-
mează imaginea suficient pentru a o arăta şi pe cealaltă
deformată. Şi după ce va rămîne singur cu el însuşi, adică
după moartea rar întîlnitului dar fundamentalului oponent,
cel ce îşi ţine jurnalul va mai resimţi în el panica admirativă
la amintirea celui dispărut.
A spune că omul şi universul Jurnalului se află fără
corespondenţă cu lumea directă şi cu opera lui Gide, ar fi
absurd.
Universul imaginar al Jurnalului e exterior localizat în
timp şi spaţiu. In limitele arătate mai demult, însemnările îşi
au planul referenţial cu fireasca lui validitate documentară.
La fel, şi mai profund, comunică, bineînţeles, Jurnalul cu
opera pe care, aici, o vedem doar proiectată, prefaţată sau
auto-definită. Realmente, Jurnalul scoate la iveală forţa cu
care Gide şi-a impus imaginea operei sale şi a lui însuşi, luînd
asupră-şi, ca pe un păcat originar, datarea pe care o vroia,
pentru operă, anulată.
E lesne de observat, retrospectiv, că opera lui Gide e
recepta-bilă azi mai ales ca fenomen literar suprem
reprezentativ pentru literatura franceză din pragul lui 1900 şi
pînă la al doilea război mondial. Prin ea înţelegem mai bine

63 XIX
drumul unor răzvrătiri continui, iscate din simbolism, dar,
tocmai prin continuitatea lor, riscînd să instituţionalizeze o
revoluţie permanentă, adică să aşeze ca dogmă însăşi
neaşezarea pe care, în cele din urmă, o şi aşează. Opera lui
Gide pare să zdruncine totul, să conducă ea conştiinţele
contemporane ; în perspectiva istoriei, e evident, însă, că ea
zdruncină ce întîlneşte în cale pentru că e o continuatoare a
forţelor zdruncinătoare anterioare, a căror latenţă a simţit-o
înaintea altora şi le-a activizat. E o operă care, în fiecare
moment al evoluţiei cu aparenţă revoluţionară, vine la timp,
pentru a lichida trecutul pe cale de dispariţie şi a promova
viitorul gata să se nască. Cum spune Gide despre Bergson,
înţelegînd perfect fenomenul, opera lui are antene atît de
sensibile pentru ceea ce este încă increat dar urmează să se
creeze încît, deşi doar reprezentativă, capătă funcţia,
efectivă, de precursoare. De aceea opera sa îşi cîştigă
prestigiul tocmai prin schimbarea ei neîncetată, prin
infidelitatea faţă de sine, pentru a cîştiga fidelitatea faţă de
mişcarea necesară a viitorului, de fapt faţă de virtuaii-tăţile
epocii. Se poate spune că fiecare carte a lui Gide e :n mod
obligatoriu unica reprezentantă a unui moment : dacă ar fi
produs o a doua, ar fi rămas în urmă ; condiţia operei sale e
să dea mereu cartea pe care, fără să-şi dea seama, lumea o
aşteaptă ; dincolo de ea nu e perfecţia, ci stagnarea. Opera
lui nu stagnează, nici nu perfectează : ea dă primele

64 XIX
eşantioane; alţii le vor prelua şi duce mai departe ; ea însăşi
va trece la
XXXV

65 XIX
 altă eşantionare. Les Nourritures terrestres, în 1897,
adică în faza de consacrare a simbolismului, clatină nu ceea
ce e de mult clătinat ci ceea ce începuse să se clatine în fond,
adică însuşi simbolismul ; Gdde chema la o întoarcere spre
hrana pământească, într-un moment în care vechea reacţie
spiritualistă a simbolismului începea să miroase a stătut, a
artificios, a falsă evaziune ; dar limbajul lui se adresa
generaţiilor noi, crescute la şcoala simbolismului şi profetul
vorbea astfel încît să fie suficient înţeles, depăşind epoca
doar atît cît să facă punte între un trecut apropiat şi un
viitor tot atât de apropiat. Invitaţia lui spre o literatură care
să simtă a viaţă deplină, o literatură a senzaţiilor şi a trăirii
intense, nu el însuşi o va realiza, ci alţii, care o vor duce
treptat la reversul oricărei împliniri. Gide va prevedea
reacţia necesară şi va restaura, rînd pe rînd, ironia care
parodiază realismul ca şi literatura aventurii gratuite, un nou
clasicism al echilibrului şi al lucidităţii şi un roman „pur" care

66
se autodesfiinţează. Există un program semni-ficant al
operei lui Gide, indiferent de operele înseşi ale sale, care
poate fi descifrat, retroactiv, ca şi programul semnificam al
vieţii pierdute şi cîştigate : e calvarul intrinsec semnificativ al
desprinderii continui, etice şi estetice : passer outre, a trece
dincolo. Opera lui Gide ia locul omului Gide dar se prezintă
drept el însuşi şi îi cîştigă lui însuşi titlurile de glorie rîvnite :
ne-obligînd la nici o înregimentare, propunîndu-şi nu să pună
ceva deasupra altora ci să neliniştească, să schimbe, să
păstreze o permanentă disponibilitate, Gide şi-a realizat
prin operă funcţia de spiritus rector, nu al unei anumite şi
limitate şcoli ci a unei şooli infinite şi ambigui a spiritului
liber, independent, contestatar. De aici şi cîştigarea vieţii
eterne : orice spiritus rector are o acţiune limitată în timp,
pînă ce noile generaţii îl vor părăsi, pentru altul. Dar un
director de conştiinţă a cărui unică învăţătură continuă este
însăşi libertatea alegerii, contestaţia, răzvrătirea înşine,
oricare ar fi obiectul ei concret? S-a spus despre Gide că e un
„Proteu insezizabil" ; dar proteismul e blestemul lui pe
lumea aceasta, pentru a o cîştiga pe cealaltă : pînă la moarte
el trebuie să-şi ducă în spinare crucea infidelităţii faţă de
sine şi faţă de orice popas, propovăduind desprinderea de
orice, inclusiv de învăţătura lui, pentru ca fiecare să-şi
devină, pentru sine. „cea mai de neînlocuit dintre fiinţe".
Evident, niciodată nu-1 vor trăda cei ce-i vor urma spiritul,
pentrucă orice revoltă e compatibilă cu chemarea gidiană în

67
constanta ei, fără să fie raportabilă la vreuna din variabilele
ei.
Nu vom spune că Jurnalul ni-1 arată pe „adevăratul"
Gide şi-1 denunţă pe celălalt, care impune masca operei sale.
Dar vom observa că Jurnalul, tocmai pentrucă e numai
aparent datat şi în fond continuu, reliefează mai puternic
datarea unei opere pe care n-o putem recepta deplin dacă o
privim ca pe un mic univers autonom, nici dacă o considerăm
ca pe o expresie a naturii lui Gide însuşi, într-o autentică
urmărire de sine, fără determinări exterioare. Jurnalul nu
„denunţă" ci ajută la caracterizarea estetică a operei, pentru
a o vedea în structura ei proprie (dacă există) şi nu aşa cum a
impus-o posterităţii (şi contemporaneităţii itîrzii) autorul ei.
De altfel, posteritatea s-a desprins, după îndemnul lui
Gide, şi de chipul impus de el — singurul punct fix dincolo de
care, evident, n-ar fi vrut să se treacă. In 1946, cînd Gide mai
trăia şi scotea Thésée, paralel cu noi pagini de Jurnal
editabile imediat, o minte pătrunzătoare ca Gaétan Picon îi
înapoia scriitorului imaginea de el făurită de-a lungul vieţii :
„E virtutea marilor opere — scria el — de a putea,
preocupîndu-se numai de sine, să răspundă aşteptărilor
noastre. E taina lor inimitabilă de a fi atente doar la ele
înseşi şi totuşi niciodată să nu ne fie zadarnică întrebarea pe
care le-o adresăm. De la Le Voyage d'Urien pînă la Thésée,
opera lui Gide se dezvoltă parcă pe planul unei logici
atemporale, impermeabile la eveniment. Nimic din afară n-a

68
venit s-o devieze. Fără îndoială, Gide a suferit unele in-
fluenţe... Fără îndoială că, de asemenea, el a cunoscut o
evoluţie. Dar influenţele înseşi par să fie scoase de el din
propria lui substanţă. Ele nu acţionează niciodată ca o
presiune exterioară modelîndu-i din afară chipul : nu trebuie
să vedem în ele decît punctele de sprijin pe care nu numai că
le-a ales, ci le-a şi modelat după cum a vrut şi cum a avut
nevoie. încît Gide e singurul stăpîn al evoluţiei sale... Putem
ignora tot ce s-a petrecut în literatură şi istorie, între 1890 şi
1940 : e suficient să reluăm primele opere gidiene pentru ca
Thésée să ne fie perfect inteligibil. Dacă toate s-ar fi petrecut
altfel, aventurile spiritului nostru ca şi avatarurile existenţei
noastre, Gide ar fi ajuns la aceleaşi concluzii, pornind de la
aceleaşi premize. în cele din urmă, nu există operă mai
inflexibilă şi mai puţin dictată decît această operă
şovăielnică, aparent sensibilă la cel mai mic suflu : şovăielile
ei nu vin decît din ea însăşi, ea secretă tot ce
XXXVII

69
 o tulbură şi o împarte. Nici o operă nu poate fi mai puţin
circumstanţială..." întocmai visul lui Gide de a-şi vedea
chipul operei. Din păcate, la numai cîţiva ani distanţă chipul
acesta se modifică precum portretul lui Dorian Gray. Chiar
Gaëtan Picon, în capitolul consacrat lui Gide pentru Histoire
des littératures, vol. III, din Encyclopédie de la Pléiade,
apărut în 1958, schimbă imaginea : „Nici mai presus, nici mai
prejos decît opera sa. O linie şovăielnică, influenţînd şi
influenţată... Prevenirea exigenţelor epocii..." „Valoarea
acestui fenomen literar nu e pe deplin perceptibilă decît
dacă, ferindu-ne să ne închidem în operă ca într-o lume ce şi-
ar ajunge sieşi, o situăm în istoria literaturii... Influenţând
dar fiind influenţată, acţionînd dar fiind acţionată, atentă la
cel mai mic suflu...'".
Poate că tragedia postumă a lui Gide este că n-a lăsat o
operă, ci o sumă de cărţi, plus o etică. Lumea de apoi nu îi e
refuzată. Dar chipul lui, în loc să apară ca al unui Proteu
exte-riorizînd neobosit prin forme sensibile o lume
interioară, apare fragmentarizat la nesfîrşit, modelat după
impulsuri exterioare. In schimb, Jurnalul impune un univers
imaginar unic şi irepe-tabil, construit, ce e drept, nu „pe
planul unei logici atemporale şi impermeabile la eveniment",
dar menit să se adapteze, fără să-şi modifice
funcţionalitatea, oricărui timp şi oricăror impulsuri
exterioare. Omul din Jurnal nu e nici mai presus, nici mai
prejos decît cel din operă, nici mai autentic, nici mai

70
sofisticat. Dar e un om întreg şi unitar, pe care nu avem
dreptul să-1 judecăm, pentru că e în primul rînd un personaj
uman şi, cum spune vorba lui Terenţiu, dragă lui Gide ca şi
lui Marx, „nimic din ce e uman nu ne e străin". Deci nu ne
apare nici monstruos, nici sublim, ci ca o ipostază a
umanităţii. Un personaj uman care nu e nici Nietzsche, nici
Goethe ci el însuşi şi care ne îndeamnă, precum opera sa, „să
ne asumăm maximum de umanitate".
Iar Jurnalul, ca specie literară, fie el Diary ori Journal ori
Chronicle, e şi el ce e, nu atît definibil cît existent în măsura
în care, dincolo de orice intenţionalitate, înscrie un univers
„care se tine", irepetabil pentru că e al unei unice existenţe şi
inimitabil, ca visul, pentrucă legea structurării lui e de a se
structura de la sine, în misterioasă comuniune cu unitatea
interioară cea mai adîncă.
SAVIN BRATU
GLOSA BIBLIOGRAFICA

Bibliografia Gide, mereu îmbogăţită, dintre cele mai largi

cu privire la un autor din sec. XX, relevă prin ea însăşi
destinul scriitorului („care mai cunoaşte — scria în 1963
Claude Martin, autorul unui excelent Gide par lui-même —
purgatoriul necruţător cu toate gloriile"). încă din timpul
vieţii apar nu doar articole omagiale (compensînd din plin
articolele denigratoare), studii şi capitole de istorie literară
(care îl consacră definitiv, chiar cînd sînt rezervate), ci şi cărţi

71
închinate lui. Aceea a lui Hytier (A. Gide, Chariot, 1938 şi
1945) vine după cele ale lui Léon Pierre Quint (A. Gide, sa
vie, son oeuvre, reeditată în 1952), Fernandez, Schwob,
Sachs. „Punctul de vedere estetic" era precedat de pasiunea
pentru omul, respins sau adulat (Le vrai drame d'André
Gide scria catolicul Schwob ; iar ciudatul M. Sachs, parcă
imagine caricaturală a disponibilităţilor gidiene duse pînă la
abjecţie, îi va consacra o carte pentru a-1 confrunta cu
idealurile etice, în momentul convertirii la comunism). Tipul
de carte consacrată lui Gide ar fi aceea a Dialogului cu el (ca
în masivul volum al lui Du Bos din 1929) sau, după
consacrarea definitivă, a Odiseli lui A. G. (cum se va intitula
cartea lui Albérès din 1951). Raportarea inevitabilă la epocă
şi la biografie, pe care o va invoca Picon în 1955, s-a făcut de
la sine, spre marea contrarietate a lui Gide, chiar în polemică
directă cu voinţa sa. ..Deşi doreşte să nu fie judecat decît din
punctul de vedere estetic — scria E. Buchet într-o carte
intitulată Ecrivains intelligents du XX-e siècle şi consacrată
lui Proust, Gide şi Valéry ; ed. Correa, 1945 — am de gînd să
adopt aici criteriul psihologic şi moral ce se impune..." ;
„nimeni nu e mai influenţabil decît scriitorul cel mai influent
dintre cele două războaie"... ; „dacă de pe acum multe opere
par perimate... omul... le va permite criticilor viitorului să se
orienteze în valurile dezordonate care ameninţau să înnece
literatura începutului de secol". Hytier însuşi, declarîndu-şi
unghiul de cercetare estetic, nu epuiza tema Gide ; e drept

72
că îşi propune, „anti-beuvian" ostentativ, să vorbească
despre operă şi numai despre operă, invitîndu-şi cititorii să
nu fie „şocaţi" că nu vor găsi în cartea lui „nici cronologie,
nici evoluţie, nici mediu, nici curente, nici orice altceva ce
miroase a istorie" ; în consecinţă, în volumul apărut va stu-
dia operele lui Gide sincronic, „ după natura genului din care
fac parte". Dar încă de la început preciza că îşi va rezerva un
alt studiu pentru „opera poate cea mai importantă a lui
André Gide : André Gide însuşi" şi explica : „pentru unii
scriitori, crearea figurii lor eterne," sau măcar sub specie
aeternitatis, constituie opera lor capitală" ; cu adaosul care,
din punctul nostru de vedere nu schimbă nimic : că studiul
acestei „opere capitale"
„n-ar avea aproape nici o legătură cu viaţa intimă, pe cit
o putem cunoaşte, ci s-ar raporta la persoana ideală pe care
ei au vrut s-o manifeste şi care ar forma astfel un capitol nou
al esteticii, pe care aş numi-o estetica personalităţii".
Oricum s-ar numi, ea ar încerca neîncetat să reconstituie,
prin operă şi dincolo de ea, confundînd omul cu imaginea
creată de el de-a lungul vieţii, itinerariul lui Gide ; cam ceea
ce face Claude Martin cînd conchide că „orice studiu asupra
operei (lui Gide) nu poate fi decît un studiu al omului ; şi nu
o construcţie sistematică, ci supunere simpatetică la toate
meandrele itinerariului său, cunoaştere evolutivă a lui André
Gide prin el însuşi" (adică scris de el însuşi).

* După darea la tipar a acestor pagini, ne-au parvenit numerele unor reviste consacrate mai mult sau mai
puţin lui Gide cu prilejul centenarului său. Nimic relevabil, decît pentru a confirma destinul postum al
autorului lui Thésée. Dezamăgitor şi Gide al lui G. Painter, altfel autorul memorabilului Proust în
73
două volume ; opera integrată in biografie.
 Tragedia postumă a lui Gide e evidentă. Poate nu
definitivă. Dar încă multă vreme vor fi mulţi care vor cuteza
să zică, precum sclipitorul şi superficialul André Maurois, el
însuşi în pragul judecăţii de apoi (De Gide à Sartre, 1965) :
„răzvrătitul Gide, nonconformistul, dezarmatul pe plan
practic, e singurul din marea generaţie a lui Valéry, Proust şi
Claudel care a luat Premiul Nobel" ; viaţa lui s-a încheiat „cu
o bătrîneţe glorioasă care o aminteşte pe a lui Goethe" ;
ajunsese „un monstre sacré, honoré". „E greu de spus ce va
rămîne din opera sa ; omul va lăsa amintirea unei reuşite cu
atît mai uluitoare cu cît tinereţea lui păruse să cuprindă toţi
germenii eşecului". Judecată nu lipsită de inteligenţă, dar
meschină ; făcută nu din perspectiva posterităţii, ci a
contemporaneităţii. „Biografiile" vor domina încă
bibliografia gidiană. Nu numai cu cărţi serioase ca aceea a lui
Delay apărută în 2 vol., la N.R.F., în 1956—57. Ci şi cu valul
mărturiilor anecdotice, calde ca a lui Du Gard (Notes sur A.
G., 1951), severe ca a lui Schlumberger (Madeleine et A. G.,
1956), ranchiunoase ca a lui Pierre Herbart, soţul mamei lui
Catherine Gide (A la recherche d'A. G., 1952). Va fi editată,
încă, imensa Corespondenţă, din care a apărut pînă acum
aceea cu Proust, cu Claudel, cu Du Bos. cu Rilke, cu Valéry, cu
Verhaeren, cu Jouhandeau, cu Gosse, cu Suarèz, cu Bennett,
cu Rouveyre şi, recent, cu Du Gard. Vor fi dezgropate hîrtiile
ascunse, ale lui Gride, ale Madeleinei. ale Elisabethei
ş.a.m.d. Se vor face note bibliografice care vor data pentru

74
totdeauna operele în raport cu biografia ( v. Yvonne Davet,
Autour des Nourritures terrestres. Histoire d'un livre, 1948
; notele la ediţia din Pléiade ; Jacques Levy, Etude sur les
Faux-Monnayeurs et l'expérience religieuse, 1954). Vor
mai apărea albume fotografice ca acela intitulat La vie d'A.
G. şi scos de P. Herbart şi de CI. Mahias în 1955. Cîte o teză
de doctorat va relua cercetarea typ Hytier : Pierre Dafille, A.
G. romancier, Hachette, 1954 ; pierdută printre cărţi ca
aceea a lui Henri Rambaud (şi François Derais) : L'Envers du
Jurnal de G. et les Secrets de sa sincérité (Cealaltă faţă a
Jurnalului lui G. şi Secretele sincerităţii sale), apărută, în
ediţie sporită, în 1952. Bibliografia gidiană de pînă acum e,
mai ales, confuzie a biografiei cu ceea ce Hytier numea
„estetica personalităţii". In direcţia aceasta din urmă, sînt
puţine de semnalat : Germaine Brée : À. G., l'insaisissable
Protée (1953) şi reluarea ei, în 1963, pentru ed. Rutyers,
New-York; ca şi Portrait of A. G. (Londra, 1953) al lui Justin
O'Brien. È vorba, deocamdată, de o distanţare spaţială
necesară pentru o întoarcere la Gide, mai adecvată ?
Curiosul poate ou folos citi studiul lui Claude Martin, État
présent des études gidiennes, apărut în Critique din iulie
1964.*

S. B.

NOTA ASUPRA EDIŢIEI

75
 Paginile alese aici urmează textul Jurnalului editat în
Bibliothèque de la Pléiade, vol. I, 1889—1939, şi vol. Il,
1939—1949.
Diviziunea în volume a ediţiei originale nu are,
precum se ştie, nici o semnificaţie, datorîndu-se doar unor
considerente comerciale : la editarea volumului II, editura
nu a întreprins retopirea primului volum pentru a reuni
lucrarea în totalitatea ei, deoarece i-ar fi dezavantajat pe
cei ce cumpăraseră de mult prima parte a Jurnalului.
Ca şi ediţia franceză, am aplicat principiul reintegrării
în Jurnal, la datele corespunzătoare, a diferite pagini pe
care autorul le extrăsese şi le publicase cîndva separat.
Astfel se vor găsi în continuitatea Jurnalului, ca şi în ediţia
franceză, suita de însemnări La Mort de Charles-Louis
Philippe şi paginile din Feuillets, răzleţite de autor şi
nedatate. Pe baza aceluiaşi principiu, în ediţia noastră am
intercalat şi textul din Feuillets d'automne, intitulat La
Journée du 27 septembre (1935) şi cu evident caracter de
jurnal ; de asemenea, la anul 1939, paginile alese din
scrierea postumă Et nune manet in te, care consemnează
doliul autorului şi prefaţează adunarea la un loc a
pasajelor cenzurate de el în ediţia antumă a jurnalului
pentru a cruţa sensibilitatea soţiei sale. Aceste pasaje, în
traducerea noastră, au fost repuse la locul lor ; cititorul e
avertizat prin cuprinderea lor între paranteze drepte. în

76
fine, jurnalul propriu-zis, încheiat în 1944 şi cuprinzînd
scurte datări ulterioare, este continuat cu pagini alese din
ultima scriere a lui Gide, Ainsi soit-il, care reprezintă, fără
îndoială, jurnalul, de dincolo de timpul databil, al zilelor
ce intîmpină moartea.
în schimb, n-au fost incluse paginile editate de Gide
sub diverse titluri şi înfăţişînd memorialele sale de
călătorie ; acestea, împreună cu alte pagini din Jurnal,
consacrate însemnărilor de călătorie, vor putea alcătui,
cîndva, un volum deosebit.
Selecţia prezentată aici a fost impusă, în primul rînd,
din considerente de spaţiu, traducătorul avînd la
dispoziţie cea o treime din volumul integral al Jurnalului.
Evident că, o dată acceptată iniţiativa editării unor
„Pagini alese", criteriile antologării rămîn oricînd supuse
discuţiei. Condiţia sine qua non a oricărei discuţii în acest
sens este aceea ca nu numai alcătuitorul antologiei ci şi
criticii săi să fie familiari ai operei antologate şi nu doar
deţinătorii unor principii infailibile sau superficiali sondori
ai universului reprezentat fragmentar. In ce ne priveşte,
am făcut selecţia după sistemul „eşantionajului", fiecare
gen de notaţie zilnică gidiană avîndu-şi exponenţii şi ur-
mărindu-se, pe cit posibil, aceeaşi proporţie în frecvenţa
diverselor motive. Astfel, Jurnalul lui Gide, în prezentare
fragmentară, îşi propune să reproducă, la dimensiuni mai
reduse, statutul

77
 propriu totalităţii şi diverselor ei editări antume, la
rîndul lor fragmentare. N-am deformat nimic prin
prescurtări de tipul digest sau prin trunchieri; am evitat,
deobicei, extragerea unor pasaje izolate dintr-o
însemnare zilnică şi am preferat, în cele mai multe cazuri,
sacrificarea unei zile întregi acolo unde, din diverse cauze,
ni s-ar fi impus o omisiune. Unde au intervenit tăieturi,
acestea au fost marcate prin rînduri albe şi numai pu-
ţinele întreruperi în textul însuşi au fost indicate prin
puncte de suspensie în paranteze drepte. N-am vrut ca,
prin excesele tehnicii editoriale ale unei ediţii critice, să
stînjenim lectura continuă a cititorului nostru.
Aşa cum e, culegerea prezentă nu trădează, credem,
modul de existenţă prin care s-a afirmat, antum, Jurnalul
lui Gide, în extrase, cu pagini datate sau nedatate, într-o
ordine numai a-proximativ cronologică şi cu omisiuni
diverse faţă de manuscrisul original. De aceea şi titlul
culegerii noastre îl reproduce pe acela utilizat de Gide
însuşi pînă la editarea completă : Pa-ges de Journal.
Notele traducătorului urmăresc, pe lîngă planul strict
informativ şi referenţial, şi raportarea diverselor date la
opera autorului. Oriunde selecţia a jertfit consemnări cît
de cit semnificative în sfera evenimenţială, s-a făcut, în
note, o scurtă trecere în revistă. De altfel aceste note
completează, pentru cititorul curios şi neavizat, toate
datele fundamentale pe care Jurnalul le implică.

78
PAGINI DE JURNAL
1889—1951

S. B.
 1889

Toamna
Cu Pierre *K Urcăm la etajul VI al unei case din strada
Monsieur-le-Pnnce, căutînd un local în care s-ar putea ţine
cenaclul. Acolo e o cameră mare, mărită .şi mai mult prin
absenţa oricărei mobile. în stingă uşii, tavanul cade oblic, ca
la mansarde. Jos de tot, se deschide o uşiţă, înspre podul
care prelungeşte casa pe sub acoperiş, în faţă, o fereastră nu
prea înaltă îţi îngăduie să zăreşti, dincolo de acoperişurile
Şcolii de Medicină, dincolo de Cartierul Latin, cît vezi cu
ochii, întinderea caselor cenuşii, Sena şi Notre-Dame-ul în
amurg, apoi, şi mai încolo, Montmartre, abia desluşit în
ceaţa serii ce se lasă.
Să riscăm amîndoi o viaţă de student sărac într-o cameră
ca asta, avînd doar atît cît ne trebuie să muncim liberi. Iar la
picioarele noastre, în faţa mesei de lucru, Parisul. Şi să te
zăvorăşti aici, cu visul operei tale, şi să nu ieşi decît cu ea
încheiată.
Strigătul lui Rastignac, care domină oraşul, din înălţimile
de la Pere-Lachaise : „Şi acum... între noi doi !"

1890

* Pierre Louis (care va semna mai tîrziu : Pierre Louys).

80
 Vineri
Ianuarie
Vizită la Verlaiine *1.

Sîmbătă
Mătuşă-mea Briancon2, în pat, tare bolnavă, cu mintea
atît de zdruncinată că nu recunoaşte pe nimeni. Capul pe
pernă, cu faţa transfigurată, decolorată, dar nu palidă ; mai
degrabă de un galben mat ca ceara. Şi oe-i tare frumos e că
acum seamănă cu bunica : trăsăturile copilăriei i-au reapărut
de dedesubtul deformărilor pe care i le-a adus viaţa dar pe
care le goneşte suferinţa morţii. Mă priveşte cu ochi pierduţi
şi rămîn locului, neştiind ce să spun. Atunci infirmiera se
apleacă peste ea şi îi strigă în ureche :
— Păi e nepotul dv., doamnă. Nu-1 recunoaşteţi ? E dl.
* La spitalul Broussais. Vizita aceasta a fost povestita foarte exact de Pierre Louys (v. Vers et Prose,
numărul din septembrie 1910. (N. A.).

Gide...
Şi. fără să înţeleagă, mătuşa repetă : „Dl. Gide... Dl.
Gide..." Apoi, deodată, izbucneşte : „A ! André ! Tu eşti,
André !" Şi văd cum, ou o mişcare neputincioasă, îmi caută
mîna. Atunci îi iau mîna fierbinte şi o strîng cît pot de tare, ca
şi cum prin asta i-aş spune cît o iubesc ; şi poate că mi-a
răspuns prin aceeaşi strìngere, căci o aud şoptind : „O, André
! copil drag ! bietul meu André !..."
 Mare sforţare să vorbească, dar nu găseşte decît greu
cuvintele. Şi-mi dau lacrimile văzînd dragostea aceasta care
vrea şi nu poate să se exprime.
Apoi mi-a venit să-i strig tare, tare : Mătuşă, te iubesc
mult ! Dar ea a şi recăzut în toropeală şi ochii ei mă ţintuiesc
fără să vadă. Şi nu îndrăznesc să mai scot o vorbă, de teamă
să nu-i tulbur sufletul ocupat, poate, de lucruri mai înalte.
Am tras perdeaua peste somnul ei, să n-o stingherească
nimic.
înmormîntarea mătuşii Briancon.
N-am să vorbesc despre asta, pentru că emoţia şi-ar
pierde floarea spontaneităţii sincere, de-ar fi analizată, ca să
o scriu.
De altfel, n-a fost o impresie atît de puternică. A rămas,
încă, ceva foarte obiectiv. Prea îmi dicta mintea ce impresii
să am : nu mă prindeau ele.
Totuşi, o emoţie tare dureroasă cînd am văzut-o plîn-
gînd pe mătuşa Charles3. Lacrimile ei îmi făceau mai rău decît
dacă le-aş fi vărsat eu. Aş fi vrut-o respectată de tristeţe ; şi
totdeauna cu un frumos zîmbet gîn-ditor pe buze. Cred,
anume, că n-am impresii vii pentru că nu mă simt singur.
Prea mă interesez de cei din jurul meu. Astfel, aş fi vrut să
văd, complet singur, frumosul cadavru (hidos cuvînt !) al
mătuşii. Primul mort pe care l-aş fi văzut. Atunci mi-aş fi
lăsat lacrimile în voie şi gîndurile să rătăcească.

82
 Pierre Louis era acolo. Gîndul — pe care i-1 înţeleg — e
bun, de a ne vedea prietenia senină şi puternică în clipele de
tristeţe. L-am simţit mai bun decît mine ; mai firesc şi fără să
vrea să şi-o arate sieşi. Desigur, după ce lnam văzut pe Andre
*\ încerc să înţeleg ce înseamnă să ţii la cineva şi am
impresia că eu nu iubesc pe nimeni... Dar inima mi se strînge
de milă, o, de o nemărginită milă, pentru toate tristeţile ce-
mi ies în oale.
De-aş fi fost singur, aş fi îmbrăţişat-o pe micuţa ser-
vitoare care plîngea în hohote, lîngă mine, zguduită de
durere. Mi se rupea inima auzind-o.

Ianuarie
Aveam totdeauna vagul sentiment că îmi comunicam
fervoarea altora, dar aceştia nu aveau în ei focul sacru.
Bineînţeles, cu excepţia lui Pierre. Tot înfierbîntîndu-i, îi
credeam aproape la nivelul meu de entuziasm şi de
cutezanţă.
♦ André Walckenacr. (N. A.)<
Atunci a vrut J. să se bage şi am văzut mediocritatea
scrierilor lor. 5
André Wailekenaér, de-ar scrie, ar scrie foarte bine ; dar
el nu simte nevoia să scrie ; îi ajunge opera altora. Leon
Blum6 nu ştie ; caută ; bîjbîie ; are prea multă inteligenţă şi
nu destulă personalitate. Fazy îl pastişează pe Mendès7 într-
un chip prea subtil ; nu poţi deosebi partea elevului de aceea
a maestrului. Drouin8 dizer-tează fermecător, cu o modestie
care arată atît de sinceră că pentru asta îl iubesc. Şi rămîn
singur în naufragiul speranţelor mele.
Dar atîta mi-e avîntul de puternic, atîta mi-e credinţa de
naivă, încît mă amuz de toate astea şi nu mă dau bătut. Dacă
aş avea mai mult spirit, mai mult talent, şi îndeosebi unul
mai mlădios, o personalitate care n-ar fi voit atît de tare să
se afirme, — aş fi putut lansa revista numai eu cu Louis9, sau
aproape numai eu, ju-cînd rolul mai multora, fără să
bănuiască cineva... Dar gluma asta nu-mi place ; n-aş putea-o
ţine mult.
Orgoliul mi-e neîncetat zgîndărit de mii de frecuşuri
mărunte. Sufăr în chip ridicul că de pe acum nu ştiu toţi ce
sper să fiu èu mai tîrziu, ce voi fi ; că nu mi se ghiceşte în
priviri opera viitoare. [...]

18 martie
Trăiesc în aşteptare. Nu mai îndrăznesc să încep nimic.
Curajul mi se exasperează de cînd îmi tot spun : peste două
săptămîni ce-am să mai lucrez ! Cînd voi rezerva tot timpul
pentru Allain.10 O, zilele acelea lungi, la trîntă cu opera !
Gîndul la ele mă urmăreşte mereu şi îmi strică lucrul de azi.
Mi-e capul plin de opera mea ; mi se învîrte în cap ; nu
mai pot nici să citesc, nici să scriu ; mi se intercalează mereu
între privire şi carte. E o insuportabilă nelinişte a minţii.
Cîteodată mă apucă o poftă nebună să las totul baltă ;

84
imediat, să nu mai dau lecţii, să dau afară toată lumea şi să
nu mai fac nici o vizită, să mă închid în mine „ca într-un turn"
şi să-mi elaborez viziunea... Dar n-aş putea-o face decît într-o
atmosferă necunoscută, neîncercată. Trebuie ca simţurile să-
mi fie dezorientate, altfel voi nimeri pe cărări bătute, în
visări ale reamintirilor. Trebuie ca viaţa să-mi fie complet
nouă şi nimic desigur să nu-mi aducă aminte că în lume mai
există şi alte lucruri. Iluzia că lucrez în absolut.
Dar unde ? Chilia visată ; în Causses, în Dauphiné ? Mă
gîndeam la cămăruţa descoperită în Paris ; dar e prea
aproape de viaţa activă ; apoi, ineognito-ul n-ar fi cu
putinţă ; aş fi prea apăsat... Pînă atunci, poate o săptămână
la Montefontaine.
Sigur e că în douăsprezece, sau în paisprezece zile scap
de toate lecţiile, de toate piedicile.
Mi-e cugetul atît de încordat acum, încît mi-e frică să nu
se năruie în sine, să nu se prăbuşească tocmai în clipa în
care...

8 mai
Trebuie să fac Allain. Examen d'André Walter M (Să
încep de pe acum strîngerea notelor.) Traité du Narcisse. 12
Să exprim, pentru André W'alter, absenţa concluziei care
derutează. înainte de toate, să fac „ediţia ut varie-tur", oa să
mă destind după Cahiers.13
 Trebuie să lucrez cu înverşunare, dintr-o dată, şi fără să
mă distragă nimic ; e singura cale pentru unitatea operei.
Apoi, o dată încheiată, şi cînd scrierea se odihneşte, trebuie
să citesc cu îndîrjire, lacom, cum ţi se cuvine după un post
îndelungat ; şi pînă la capăt, pentru că trebuie să ştii totul.
Iar ideile vor începe din nou să fiarbă ; trebuie să le las în
voie ; curînd, una va ajunge dominantă ; atunci să te apuci
din nou de scris. Cît produci, să laşi la o parte, cu tot
dinadinsul, orice lectură. Lecturile sînt pentru mine izvoare
de excesivă tulburare şi, în acelaşi timp, îmi răscolesc în cap
toate ideile. Nici una nu domină, sau aşa e multă vreme. Şi
apoi, traficul ăsta de idei prea mă face să-mi dau seama cît
de relative sînt ele. Trebuie, Cînd lucrezi, ca ideea la care te
opreşti să-ţi fie unică. Trebuie să crezi că lucrezi în absolut.
Sfîrşitul lui noiembrie

86
 1891
în ziua în care aş vrea să încep din nou să scriu în caietul
acesta însemnări cu adevărat sincere, va trebui mai întîi atît
de mult să muncesc ca să-mi descîlcesc învălmăşeala din
creier încît aştept, pînă să pot stîrni tot praful ăsta, ample
ore vide, o gripă îndelungată, o convalescenţă în care să se
odihnească un pic curiozitatea mea mereu trează ; în care să
n-am alte griji decît să mă redescopăr.
N-am mai avut, de două luni, nici o clipă de monolog.
Nici măcar nu mai sînt egoist. Nici măcar nu mai sînt.
Prăpădit, din ziua în care mi-am început cartea...
MORALA
Primul punct : nevoia unei morale.
2. — O morală constă în ierarhizarea lucrurilor şi în a
ştii să te foloseşti de cele mai mărunte ca să le obţii pe cele
principale. E o strategie ideală.
3. — Să nu-ţi scape niciodată din vedere scopul. Să nu
preferi niciodată mijlocul.
4. — Să te socoteşti pe tine însuţi un mijloc ; deci, să nu
te preferi pe tine scopului ales, cărţii.
(Aici lacună, cu privire la problema alegerii operei şi a
libertăţii în alegerea acestei opere. Ca să depui mărturie.
Dar... Poţi să alegi ?)
A te gîndi la mîntuirea ta : egoism.
Eroul nici nu trebuie măcar să se gîndească la mîntuirea
lui. El s-a jertfit voluntar şi fatal, pînă la damnare, pentru
alţii ; ca să depună mărturie.
MORALA
Să nu-ţi pese de cum pari a fi. Să fiinumai asta e
important.
Şi să nu doreşti, din vanitate, o prea grăbită manifestare
a esenţei tale.
De aici : să nu cauţi să fii din pură vanitate de a arăta că
eşti ; ci pentru că aşa se cade să fii.

4 Iunie

Mă aflu azi din nou în starea intelectuală pe care o

avusesem înainte de a fi scris André Walter: cu com-
plexitatea inextricabilă a emoţiilor şi cu sistemul de vibraţii
de care scriam încă în ianuarie 90. Ajung de aceea să cred că
poate aceasta e starea care, în ce mă priveşte, totdeauna va
precede o producţie nouă şi va urma după vacanţele
îndelungate.

10 iunie
Ieri, o clipă de prăbuşire. Uitasem de aşa ceva ; de mult
inteligenţa mi se menţinea vie şi biruitoare. Iar ieri după-
masă, vreme de cîteva ceasuri, mi-am simţit capul moale şi
nu îndrăzneam să vorbesc, pînă într-atît mă scoteau din
sărite, dinainte, prostiile pe care aveam să le spun.

88
 Azi, mi-a revenit inteligenţa, dar potolită, fără fierberea
aceea amuzantă care mă împiedica să citesc, zilele trecute.
Azi, a apărut spleenul; sau, mai degrabă, presimţirea, teama
că mă pîndeşte spleenul. Spleenul e alcătuit mai cu seamă
din orgoliu ; asta-mi place ; dar suferi cumplit; încît îţi doreşti
o suferinţă fizică, sau o abrutizare, ca să-ţi deviezi angoasa
aceea vagabondă a sufletului şi să ţi-o toceşti.
Iar îmi vine în faţă marea figură a lui Byron, ca şi vara
trecută cînd am avut spleen pentru întîia oară.
îl citesc pe Carlyle, care mă enervează şi mă pasionează
totodată. Am făcut greşeala de a citi a doua conferinţă
(despre Eroi) din datorie. Nu cu pătrundere. E absurd. N-ar
trebui să citesc nimic în felul acesta. Prima, dimpotrivă, îmi
făcuse o asemenea impresie că nu mai izbuteam să o termin.
Fiecare rînd îmi era de ajuns pentru un sfert de ceas de
meditaţie şi de hoinăreală a
 gîndului. Mi-a rămas dorinţa şi, aproape de pe acum,
deprinderea unei anumite sfidări morale, cam arţăgoase,
dar, la urma urmelor, frumoasă — şi cu siguranţă singura în
stare de lucruri mari.
O impresie pe care ar trebui să o însemn (dar o voi ţine
minte oricum) : sunetele pianului într-o casă închisă (a
familiei de Flaux, la Uzes). Se ridică storurile ; zgomotele se
repercutează. Mirosul; mai ales mirosul; de pînză şi de
murdărie de şoareci. Apoi, notele false ale pianului; un sunet
mărunţel şi parcă tremurător ; pentru cîntat Bach e grozav.
Un lucru sigur e că Pierre Louis e profund practic, iar eu
foarte puţin. Dar nu vreau să fiu. Mă mîndresc că nu sînt.
Deci nu trebuie să rîvnesc la foloasele a ceea ce nu pot
suferi. Sînt anumite lucruri pe care nu le voi avea nicicînd. O,
de-aş putea fi convins de asta. Dar o tare greu. în orice caz,
nu mă voi face de rîs dînd pe faţă că le doresc. Trebuie să
rămîi încins în atitudinea ta, ca Barbey d'Aurevilly 1 în
redingotă.
Dar în treburile practice mă încurc totdeauna în chip
ridicul; sînt tare îndrăzneţ cînd e s-o pornesc ; dar mă opresc
după primul efort; şi numai al doilea e, totdeauna, cel ce
foloseşte la ceva. Fac multe cunoştinţe ; dar uit să mă duc să
le revăd pentru că mă plictisesc.

90 1 i
 Nu izbutesc niciodată să mă conving pe deplin de exis-
tenţa reală a anumitor lucruri. Mereu am impresia că nu mai
există cînd nu mă mai gîndesc la ele ; sau, măcar, că nu le
mai pasă de mine cînd mie nu-mi mai pasă de ele. Lumea e
pentru mine o oglindă şi mă mir cînd nu mă reflectă cum
trebuie.
Ar trebui să nu vrei decît un singur lucru şi să-1 vrei
mereu. Atunci eşti sigur că-1 obţii. Dar eu, eu doresc totul; şi,
deci, nu obţin nimic. Descopăr mereu şi prea tîrziu că un
lucru îmi sosise pe cînd alergam după altul.
O chichiţă a lui Louis, care i-a mers întotdeauna, e să-ţi
închipui că vrei, din poftă şi cu pasiune, tot ce-ţi este util.
Trebuie să nu-mi mai aţîţ orgoliul (în caietul acesta) ca să
fac ca Stendhal. Spiritul de imitaţie ; să mă feresc
B ! B lIOi :A
• ... ..ClPil
—AtBA•IUlIA—
tare de el. Nu trebuie să faci un lucru pentru că altul 1-a
făcut. Asta-i morala oamenilor mari, pe care trebuie s-o reţii
şi să ţi-o desprinzi din faptele contingente ale vieţii lor ; nu
faptele mărunte trebuie să le imiţi.
Să îndrăzneşti să fii tu. Asta trebuie să mi-o subliniez şi în
cap.
Să nu fac nimic din cochetărie ; ca să mă fac plăcut altora
; din spirit de imitaţie sau din ambiţia de a contrazice.

91 1 i
 Nici un compromis (moral sau artistic). Poate e foarte
primejdios pentru mine să-i văd pe alţii ; mi-e totdeauna
prea mare dorinţa de a le place ; poate îmi trebuie
singurătatea. Trebuie să îndrăznesc să mi-o recunosc sincer :
copilăria solitară şi ursuză e cea care a făcut din mine ce sînt
azi. Poate cel mai bine ar fi să exagerez - asta. Poale voi găsi
astfel puteri mari. (Dar n-ar trebui atîţia „poate" în morală.
Nu trebuie să pui atîtea semne de întrebare. Să rezolvi totul
dinainte. Ce angajament absurd ! Ce imprudenţă !)
Brunetière vorbeşte de cei din secolul al XVII-lea (de unii
dintre ei, cel puţin ; nu de Pascal) care n-aveau gînduri
profunde despre viaţă (ca, de pildă, un Shakespeare) sau nu
îndrăzneau să le exprime, pentru că erau deprinşi, în
societate, să-şi pună gîndirea la îndemîna femeilor.
Citesc în Taine (Littérature Anglaise) prezentarea săr-
bătorilor şi a moravurilor din vremea Renaşterii. Poate că
asta era adevărata frumuseţe ; complet fizică. Acum cîtva
timp, toată această desfăşurare de bogăţii m-ar fi lăsat rece.
O citesc în momentul potrivit : în care poate să mă
intereseze cit se poate de tare. Gîndirea îmi devine cu
voluptate necredincioasă şi păgînă. Trebuie exagerat asta !
Ştiu ce lecturi trebuie să urmeze : Stendhal, Enciclopedia,
Swift, Condillac... ca să-mi secătuiesc inima (mai bine zis, să
mi-o sec ; e prea multă umezeală în inima mea). Apoi
colericii şi, mai ales, virilii : Aristofan, Shakespeare,

92 1 i
Rabelais... iată ce trebuie să citesc... Şi să nu-mi pese de rest.
Am destule lacrimi în sufletul meu ca să irig treizeci de cărţi.

93 1 i
 17 iunie
Ieri md^am petrecut după-amlaza cu Henri de Régnier 2 ;
ţin enorm la el. Apoi cu Manuel 3 ; ne-am spus unul altuia
nişte platitudini. Azi-dimineaţă l-am scăpat pe Huysmans. 4.
I-am scris lui Paul Valéry5 o scrisoare foarte lungă. Mi-am
încheiat ziua cu omul cinstit *. Cu el îmi place cel mai mult să
fiu ; ne avîntăm amîndoi fără margini.

25 iunie
L-am revăzut pe Louis. Doamne ! Oare o să ne mai
împăcăm ?
Mi-a rupt scrisoarea în faţa mea ! De ce ? Era complet
sinceră. Mai avuseserăm de trei ori mari explicaţii ; mai
făcusem experienţa asta dureroasă ; nu ne puteam „în-
ţelege" ; aşadar, intimitatea nu mai e cu putinţă. Atunci, de
ce s-o luăm iar de la capăt ? I-aş ramine prieten ; el de ce
vrea să-mi fie ? de vreme ce iniei măcar nu-1 mai stimez şi nu
mai simt, la vorbăria lui plină de vervă şi de paradoxuri, decît
oboseală şi plictiseală... vai, plictiseală !

8 cetom brieG
De peste o lună, rînduri albe. Să vorbesc de mine, mă
plictiseşte ; un jurnal e util în evoluţiile morale conştiente,
voite şi grele. Vrei să ştii cum stai. Dar ce aş spune acum ar fi
doar repetări ale mele însumi. Un jurnal intim e interesant
mai ales dacă înregistrează deşteptarea ideilor ; sau, în

12 94
timpul pubertăţii, a simţurilor ; sau, în sfîrşit, cînd simţi că
mori.
Nu mai e nici o dramă în mine ; doar idei răscolite. Nu
mai am nevoie să-mi scriu.
Mi-au plecat verişoarele.7 Nu îndrăznesc să-mi mărtu-
* Marcel Drouin. (N. A.) risesc ce mult mă bucur că rămîn
singur. Cînd mă îni orceam din Honfleur, 8 mi-era gîndirea
plăcut activă şi mă amuza mai tare decît ce citeam. Mi-am
reluat lucrul şi cărţile. Sînt serios şi aproape trist; un pic
îngîndurat şi parcă toropit de somn.
Gîndirea e activă şi fermă. Am început să lupt; ar trebui
să lupt mereu. M-am apucat iar de Narcisse9; cred că am s-o
scot la capăt.
Prezenţa altora îmi va ajunge, curînd, de neîndurat; cred
că am să ajung ca un urs. Mă stârnesc şi mă enervez
caraghios în faţa oricui. Am impresia că părerea altora mă
interesează mai mult ca orieînd. Cam puţin am progresat în
privinţa asta. Am acum vreo zece prieteni care mă preocupă
mereu. Trebuie să fii cineva destul de sigur pe tine ca să nu
simţi nevoia să ţi-o dovedeşti tot timpul.
Mă îngrozeşte gîndul că prezentul, pe care azi îl trăim, va
fi oglinda în care ne vom recunoaşte mai tîrziu ; şi că, în ceea
ce am fost, vom recunoaşte cine sîntem. Şi mă întreb cu
nelinişte, de cîte ori hotărăsc ceva, dacă e într-adevăr ceea
ce am de făcut.

12 95
 Uzes10, 29 decembrie

Mă-ntorc la tine, Doamne, pentru că toate-s, cred,

zădărnicie, afară de cunoaşterea ta. Călăuzeşte-mă pe că-
rările tale de lumină. Drumuri întortocheate am urmat, şi am
crezut că mă voi îmbogăţi cu bunuri calpe. Fie-ţi milă de
mine, Doamne : singurele bunuri adevărate sînt bunurile pe
care tu le dărui. Am vrut să mă îmbogăţesc şi am sărăcit.
După toată zbaterea m-am aflat sărac tare. Mi-aduc aminte
de zilele de altădată ; de rugăciunile mele. îndreaptă-mă,
Doamne, ca odinioară, pe cărările tale de lumină. Fereşte-
mă, Doamne, de rău. Ca sufletu-^i să poată fi iar mîndru ;
sufletul meu era pe cale să ajungă un suflet de rînd ; o, să nu
fie în zadar luptele de altădată, rugăciunile...
Am pierdut bunuri adevărate; goana după deşertăciuni,
pe care le-am luat în serios pentru că i-am văzut
pe alţii crezînd în ele. Trebuie să redobândesc adevăra-
tele bunuri. „Păstrează bine ce-i al tău"... Şi doar ştiam toate
acestea...

12 96
 1892

30 decembrie
Numai departe de Dumnezeu eşti neliniştit; şi numai
întru Domnul îţi găseşti odihna ; căci El este ceea ce nu se
schimbă.
Nu trebuie să doreşti decît pe Dumnezeu ; căci toate vor
trece pînă să ni se împlinească dorinţele sau poate vor
rămîne oînd nu le vom mai dori.
Bunurile calpe profită de noi; nu-1 mai cauţi pe
Dumnezeu, pentru că nu-ţi dai seama că eşti sărac. Te crezi
bogat pentru că ele sînt numeroase ; ai atîtea din ele ! nici
nu le mai socoteşti... Un singur bun te face bogat :
Dumnezeu. Şi cum bunul acesta e unic, îţi dai bine seama
cînd îl ai, sau cînd nu-1 ai ; îl socoteşti uşor; e unic ; te
umple ; şi de aceea îţi aduce odihnă. O, Doamne, când va
veni oare ceasul în care mă vei ocupa în întregime ?

31 decembrie
Cel mai greu lucru, cînd ai început să scrii, e să fii sincer.
Va trebui să scormonesc ideea asta şi să definesc ce este
sinceritatea artistică. Provizoriu, am găsit asta : niciodată
cuvîntul să nu preceadă ideea. Sau : cuvîntul să fie totdeauna
cerut de ea; să fie irezistibil şi de nesuprimat ; şi la fel în ce
priveşte fraza şi toată opera. Şi pentru toată viaţa artistului,
vocaţia să-i fie irezistibilă ; ca el să nu poată să nu scrie (aş

12 97
vrea ca, mai întîi, să-şi reziste lui însuşi şi să sufere din
pricina asta).
Teama de a nu fi sincer mă frămîntă de cîteva luni şi mă
împiedica să scriu. Să fiu complet sincer...
3 ianuarie1

Mîi voi chinui, oare, astfel, întotdeauna, iar cugetul meu,

Doamne, nu-şi va mai găsi odihna, de-aîcT înainte ni nici o
certitudine? Ca un bolnav în patul său, care se întoarce de pe
o parte pe alta şi nu-şi găseşte somnul, Ifttfel din zori şi pînă
seara tîrziu mă zbucium ; şi noaptea iot mă trezeşte
neliniştea.
Sînt neliniştit că nu ştiu cc voi fi ; nu ştiu măcar ce aş vrea
să fiu ; dar ştiu că trebuie să aleg. Aş vrea ■a păşesc pe
drumuri sigure, care duc numai unde aş fi hotărit să merg ;
dar nu ştiu ; nu ştiu ce trebuie să vreau. Simt în mine mii de
posibilităţi ; dar nu mă pot resemna să vreau, din toate, să
fiu doar unul singur. Şi mă îngrozesc, clipă de clipă, cu fiecare
vorbă pe care o scriu, cu fiecare gest pe care-1 fac, cînd mă
gîndesc că încă o trăsătură, de neşters, a chipului meu, se fi-
xează ; un chip şovăielnic, impersonal; un chip nelegat,
pentru că n-am ştiut să aleg şi să-1 delimitez cu mîndrie.
Doamne, dă-mi putere să nu vreau decît un singur lucru
şi să-1 vreau fără încetare.
Viaţa unui om e imaginea sa. în ceasul morţii, ne vom
reflecta în trecut şi, apleeîndu-ne pe oglinda faptelor

12 98
noastre, sufletele noasibre îşi vor da seama cine sîntem.
Intreaga-ne viaţă se străduie să ne schiţeze un portret de
neşters al nostru înşine. Groaznic e că nu ştim ; nu ne gîndim
să ne facem frumoşi. Ne gîndim la asta cînd vorbim despre
noi; ne măgulim ; dar groaznicul nostru portret, mai tîrziu,
nu ne va măguli. Ne povestim viaţa şi ne minţim ; dar viaţa
noastră nu va minţi; ea va povesti despre sufletul nostru,
care se va înfăţişa înaintea Domnului aşa cum e el de obicei.
Atunci, s-ar putea spune ceea ce întrezăresc ca pe o
sinceritate răsturnată (a artistului).

El trebuie nu să-şi povestească viaţa aşa cum a trăit-o, ci

s-o trăiască aşa cum o va povesti. Cu alte cuvinte : portretul
lui, care-i va fi viaţa, să se identifice cu portretul ideal pe
care şi-1 doreşte; sau, mai simplu : să fie aşa cum se vrea.

4 ianuarie

Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că singura înrîurire de

femeie asupra sufletului meu fermecat, care nu vrea să mai
ştie de alta, în afara înrîuririi lui Em.,2 mi-a călăuzit neîncetat
sufletul spre adevărurile cele mai înalte şi 1-a îndemnat
neîncetat către purtări pline de silinţă.
Mă gândesc cu bucurie că, de-mi va fi dăruită, nu voi
avea nici o taină faţă de ea.

12 99
 6 ianuarie
Observ această deosebire între inteligenţă şi spirit: că
inteligenţa e, prin natura ei, egoistă, pe cînd spiritul
presupune inteligenţa celui căruia i se adresează.
Denaiici : inteligenţa explică (Taine, Bourget etc....) ; spi-
ritul doar povesteşte (sec. al XVIII-lea).
îţi trebuie spirit ca să vorbeşti bine ; ţi-e de-ajuns
inteligenţa, ca să asculţi bine.

11 ianuarie
Mă zbat în această dilemă : să fiu moral; să fiu sincer.
Morala constă în a înlocui fiinţa naturală (omul de
demult) printr-o fiinţă plăsmuită pe care o preferi. Dar,
atunci, nu mai eşti sincer. Omul de demult e omul sincer.
Mi se pare aşa : omul de demult e poetul. Omul nou, pe
care îl preferi, e artistul. Trebuie ca artistul să-i ia locul
poetului. Din lupta dintre cei doi se naşte opera de artă.
20 ianuarie
Iar la Uzes.
Se stă de vorbă ; se discută ; în sfîrşit, îţi dai seama că
eşti un auditiv şi că vorbeşti unui vizual. Şi credeam că ne
înţelegem ! Ce mult îi diferenţiază aceasta pe oameni !
(Printre altele.)
Două lucruri au ajuns la culme, şi e cu atît mai bine :
imensa plictiseală de mine însumi ; imensa iubire pentru
ideea pură.

12 100
 Asta şi trebuie să se întîmple ; e o înaintare victorioasă ;
adoraţia ucide individul. Dumnezeu îl înlocuieşte.
începusem să lucrez cîte puţin la mediocrele mele versuri
din septembrie. 3 Mă plictiseşte. Am descoperit acum nişte
cunoştinţe atît de minunate că orice bucurie a producţiei e
tăgăduită de îndîrjita bucurie de a învăţa. E o lăcomie
turbată. Să cunosc...

Duminica Paştilor
Să cunosc... ce ?
Iar filologie ; cam puţin. Am citit poezii de Goethe ;
Prometeu; am citat Faustin; ceva de B an viile ; Adolphe.
Simt că, foarte curînd, mă voi arunca într-un misticism
nebun.

Munchen (ziua a doua), 12 mai

Să învăţ logica ; să-mi clasific gîndurile... E o ameste-
cătură, în capul meu, de nedesfăcut; fiecare gînd nou,
mutîndu-se, le răscoleşte pe toate celelalte. Nimic nu e
precis delimitat, iar absenţa aceasta a contururilor, care face
poate mai perceptibile raporturile, face şi ca toate să mi se
confunde în cap şi ca fiecare concept să se cam agate de
toate celelalte.

16

12 101
2 — Pagini de jurnal

12 102
 17
Dacă nu-mi mai ţin jurnalul, dacă mi-e groază să scriu
"scrisori, e pentru că nu mai am emoţii personale ; nu mai
am decît emoţiile pe care vreau să le am, sau pe cele ale
altora. Doar în zilele bune, şi care sînt iar frecvente, o
exaltare intelectuală şi nervoasă, o vibraţie puternică a
întregii fiinţe, convertibilă, parcă, după cum vrei, în veselie
sau în tristeţe ; şi fără ca una să-mi placă mai mult decît
cealaltă. Sînt ca o harfă acordată, care ar cînta, după placul
poetului, un scherzo vioi sau un andante melancolic.
Cred că e o stare excelentă pentru creaţie. Sînt eu însumi
ad libitum ; ceea ce nu înseamnă că voi prelua emo-Jtiile
personajelor mele L Totul e să fii capabil de emoţii; dar tristă
limitare, să nu le poţi trăi decît pe ale tale.
Egoismul e, oricum, vrednic de ură. îmi pasă tot mai
puţin de mine însumi şi tot mai mult de operă şi de gândurile
melc. Nu mă mai întreb, zi de zi şi ceas de ceas, dacă sînt
demn de Dumnezeul meu. Dar e o mare greşeală ; trebuie să
fii în stare să reflectezi şi cele mai pure lucruri.
De altfel judecăţile celorlalţi nu mă interesează mai mult
decît ale mele ; — ba da : ca enunţul unui raport între obiect
şi individul care îl judecă ; şi care mă face să-i cunosc mai
bine pe amîndoi. Dar mi-e de-ajuns ca acest altul să-1
afirme ; cînd vrea să-1 explice, să-şi dovedească dreptatea,
nu-1 mai pot suporta ; nu poţi niciodată să dovedeşti ceva.
„Nu judecaţi". 4 Orice judecată poartă în sine mărturia

12 103
slăbiciunii noastre. în ce mă priveşte, judecăţile pe care
trebuie să le emit, uneori, despre lucruri sînt tot atît de
fluctuante ca şi emoţiile pe care le stîrnesc ele şi de aici
incertitudinea infinită ce-mi descumpăneşte o acţiune pe
care trebuie să o decidă o „judecată".
Văd totdeauna aproape dintr-o dată cele două feţe ale
fiecărei idei, iar emoţia, la mine, totdeauna se polarizează.
Dar, dacă înţeleg ambii poli, prind, de asemenea, foarte clar,
între ei doi, şi limitele la care se opreşte înţelegerea unei
minţi ce hotărăşte să fie pur şi simplu personală, să nu vadă
niciodată decît o singură latură a adevărurilor,
• are optează, o dată pentru totdeauna, pentru unul sau
celălalt dintre cei doi poli.
Şi, când discut cu un prieten, aproape întotdeauna sînt
preocupat să-i spun doar ce gîndeşte el, iar eu însumi nu mai
gîndesc decît acelaşi lucru, preocupîndu-mă doar să stabilesc
şi să măsor raporturile dintre el şi lucruri. (As-ta-i adevărat
mai ales cu Walkenaer.)
Dar, cînd sînt cu doi prieteni, iar aceştia doi se deosebesc
între ei, rămîn zgîndărit între amîndoi, nemaiştiind ce să
spun, neîndrăznind să fiu nici de partea unuia, nici de a
celuilalt; acceptînd orice afirmaţie, respingînd orice negaţie.
Dar, de fapt, toate chestiile astea de psihologie sînt ca-
raghioase şi destul de meschine.

15 mai

12 104
 Tulburările trupeşti, neliniştile sufleteşti mai pot dura,
dar nu-ţi trezesc interesul decît cîtă vreme crezi că sînt
importante.
Un lucru nu valorează decît prin importanţa. ce i-o dai. A
cunoaşte un lucru înseamnă a-ţi desprinde de el, rînd pe
rînd, toate gîndurile, astfel încît în cele din urmă el să existe
fără să mai stîrnească ceva în sufletul tău.
Două însuşiri, cu adevărat extraordinare, ale poetului :
dreptul pe care-1 are de a se lăsa în voia lucrurilor, ori de
cî'te ori vrea, fără să se piardă ; şi de a putea fi naiv în mod
conştient. Ambele însuşiri sînt, de altfel, reductibile la harul
unic al dedublării. 5

Nancy, noiembrie
(în armată.) 6 Am suferit, zilele astea, pe cit îmi dau
acuma seama, din cauză că însuşirile sufletului meu nu erau
ocupate în funcţie de ierarhia lor. Cele mai nobile erau
descumpănite. Şi ştiu că, de aş fi fost singur, din emoţiile
acestea complet fizice aş fi scos emoţii sublime ;
dar nu găseam la ceilalţi simpatie decît pentru emoţiile
mediocre ; şi le vroiam simpatia.
Un corp nu poate emite un sunet decît dacă presimte în
juru-i o posibilitate de sunete armonice.
M-a cuprins tristeţea cînd am simţit că, aici, a simpatiza
înseamnă a decădea.

12 105
 Ar fi multe de povestit despre lucrurile din jur ; dar sînt
atît de contrafăcute...
— Ţi se par contrafăcute pentru că nu le înţelegi în toată
complexitatea lor. De aceea te cucereşte opera poetului, mai
simplă. Arătînd într-o operă doar un singur adevăr, el îl
exagerează. A simplifica înseamnă a exagera ce rămîne.
Opera de artă e o exagerare.
1893

Montpellier. Martie
...care au adăugat tristelor mele bucurii, fiecăreia dintre
ele, toată amărăciunea păcatului.
...şi cele mai mari bucurii ale mele au fost solitare şi
îngrijorate.
Am trăit pînă la 23 de ani pe deplin virgin şi depravat ;
atît de înnebunit, încît în cele din urmă căutam peste tot o
fărîmă de trup de care să-mi pot lipi buzele.
Priveam, amîndoi plecaţi peste fereastră, seara, culorile
mării în sfîrşit mai delicate şi mai violete. Se lăsa amurgul în
depărtări.

15 martie
...iar sufletul meu, mereu într-o mai mare adoraţie, de-
venea cu fiecare zi mai tăcut. ...gîndul meu cel mai trist.

17 martie

12 106
 îmi place viaţa şi prefer somnul, nu datorită neantului, ci
datorită visului.
Spania
Lupte de tauri.
Să ucizi pe cineva pentru că e furios, se poate ; dar să-1
înfurii pe cineva ca să-1 ucizi, e pur şi simplu o crimă.
Taurul e ucis pe cînd se afla în stare de păcat mortal, în
starea asta a fost adus. El nu vroia, din parte-i, decît să
pască. Etc.
Paris. Sfîrşitul lui aprilie
Să-mi cunosc pe deplin puterile şi să le folosesc în
întregime.
Să nu mai citesc cărţi ale asceţilor. Să-mi găsesc în alte
părţi izvor de exaltare ; să -admir bucuria dificilă a
echilibrului ; a plenitudinii vieţii. Fiecare lucru să-mi dăruie
toată viaţa posibilă în el. E o datorie să te faci fericit.
Nu-i vom mai cere lui Dumnezeu să ne înalţe pînă la
fericire. La naiba ! Doar ştim că Eu sînt o fiinţă slabă.
(Prea multe în fraza asta. Să nu ne lepădăm de nimic. Să
mergem mai departe.)
Iar acum, rugăciunea mea (căci tot rugăciune este) : O,
Doamne, să crape odată morala asta prea strimtă ; ah, să
trăiesc pe deplin ; ah, dă-mi puterea să o fac fără teamă şi
fără să văd mereu că mă îndrept spre păcat.
îmi trebuie acum un efort tot atît de mare ca să mă las în
voia mea, ca adineauri să-i ţin piept.

12 107
 Morala asta a privaţiunilor devenise atît de mult morala
mea naturală, încît acum mi-e cealaltă din calc afară de grea
şi penibilă. Trebuie să-mi impun plăcerea. Mi-c greu să fiu
fericit.
O morală uşoară ?... A, nu, categoric ! Nu era uşoară
morala care, pînă atunci, mă călăuzise, mă susţinuse şi apoi
mă stricase. Dar ştiu bine că, în momentul cînd voi vroi să
gust din lucrurile pe care mi le interzisesem ca fiind prea
frumoase, n-o voi face pe ascuns, ca un păcătos, încă de pe
atunci cu amărăciunea remuşcării; nu, ci fără mustrări de
conştiinţă, cu tărie şi vesel.
Să ies, în sfîrşit, din vis şi să trăiesc o viaţă puternică şi
plină.

5 mai
Azi-dimineaţă, sculat de la 5, am lucrat ca pe vremuri.
Dar dimineaţa n-ar trebui să fie pentru o treabă productivă;
ar fi bună pentru filologie şi pentru studiul limbilor străine.
într-adevăr ar fi ceva să mă simt voinic şi normal. Aştept.

9 mai
Cînd mergi la Henri de Régnier, seara, îl găseşti aşezat în
fotoliu, cu spatele la o lampă ce-i luminează cartea. Ce
fermecător şi de concentrat e Henri de Régnier eu o carte în
mînă ; îmi aduce aminte de vremea cînd nimic nu mă
smulgea din lectură. Acum nu mai c de loc aşa !

12 108
 28 mai
Nu ne pierdem nici una din neliniştile noastre. Cauza lor
e în noi, nu în afară. Cugetul ne e astfel alcătuit că orice îl
zdruncină şi doar în singurătate îşi află un pic de linişte. Şi
atunci îl îngrijorează Dumnezeu.
Ce-mi place în opera de artă e că este calmă ; cine ca noi
a mai dorit atîta odihna, a iubit atîta neliniştea ?
Mi-am petrecut o bună parte din tinereţe încercînd să A
le arăt altora emoţii pe care, poate, le-aş fi avut dacăV
străduinţa de a le arăta nu le-ar fi ucis pe toate.

3 iunie j
N-are rost să-ţi scrii jurnalul zi de zi, an de an ; important
e ca în cutare perioadă a vieţii să fie foarte strâns şi
scrupulos. Dacă multă vreme n-am mai scris în el, e pentru
că emoţiile mele deveneau prea complicate ; mi-ar fi luat
prea mult timp să le scriu ; iar munca de simplificare
necesară le făcea mai puţin sincere ; începea să fie o punere
la punct literară ; ceva cum nu trebuie să fie jurnalul.
Emoţiile mi-au înflorit ca o religie ; nu pot să exprim mai
bine ce vreau să spun ; deşi s-ar putea ca, mai târziu, asta să
mi se pară de neînţeles. E tendinţa spre panteism ; nu ştiu
clacă acolo am ajuns, pînă la sfîrşit ; mai degrabă cred că e o
stare de tranziţie. 1

12 109
 La Roque, 14 iulie
îmi voi aminti că atunci, ca şi în anul trecut, îl citeam pe
Tacit mergînd, pe aileea de pini şi de peisaj îndepărtat
(admirabila carte a XIII-a, în care Nero îşi pierde treptat
sfielile şi temerile înnăscute). Natura, în jur, părea de o
tristeţe groaznică şi ursuză.
Educaţia emoţiilor mele a fost proastă ; şcoala sten-
dhaliană e foarte supărătoare şi primejdioasă. Mi-am
pierdut deprinderea gîndirii înalte ; foarte regretabil. Trăiesc
uşor. Nu mai trebuie aşa; trebuie ca totul în viaţă să fie
hotărît, iar voinţa neîncetat încordată, ca un muşchi.
Nu-mi pare rău totuşi, că, vreme de un an, mi-am
schimbat metoda ; dar trebuie mereu să te întorci la tine
însuţi. Nu, nu-mi pare rău, ştiu că orice e folositor ; cu
condiţia să ţi-o spui. Şi am trăit multe. Dar trebuie, negreşit,
să mă iau din nou în mîini.

August
Mi-e totuna ; sînt fericit. Sînt totuşi profund fericit. Asta-
i de ajuns... Şi voi fi cunoscut tristeţea.

Honfleur. Pe stradă
Şi, cîteodată, mi se părea că toţi ceilalţi, în jurul meu,
trăiau doar ca să-mi crească sentimentul vieţii mele
personale.
Marile opere tăcute.

12 110
 Să aştepţi ca opera să tacă în sine, ca s-o scrii.
.,Grav... Mereu trebuie să te întorci la cuvîntul acesta,,
cînd vorbeşti despre el", — spune Fromentin în legătură
i Ruysdaed. 2 Şi-1 iubesc pe Delacroix cînd spune : „în
operă se află o gravitate care nu e şi în om".
Mi-am recitit, înainte de plecare, 3 tot jurnalul; cu un
dezgust nespus. Nu mai găsesc în el decît orgoliu ; or-golîu
pină şi în felul de a mă exprima oricînd cu o anumită ambiţie,
fie de profunzime, fie de spirit. Ambiţiile mele metafizice sînt
caraghioase ; analiza la nesfîrşit a -indurilor tale, absenţa
oricărei acţiuni, moralizările, sînt lucrul cel mai ucigător din
lume ; fără haz şi aproape de neînţeles după ce ai scăpat de
ele. Sînt, într-adevăr, unele stări, de acestea, de care ştiu că
au fost, totuşi, incere, la care nu m-aş mai putea întoarce. E
pentru mine ceva încheiat, o literă moartă, o emoţie pe
totdeauna sleită.
Ajung, prin reacţie, să doresc să nu mă mai ocup de mine
însumi; să nu-mi mai pese, cînd vreau să fac ceva,, dacă fac
bine sau rău ; ci pur şi simplu s-o fac, şi atîta pagubă ! Nu-mi
mai doresc de loc lucruri ciudate şi complicate ; lucrurile
complicate nici măcar nu le mai înţeleg ; aş vrea să fiu
normal şi puternic, pur şi simplu ca să nu mă mai gîndesc la
asta.
Dorinţa de a le scrie bine le răpeşte acestor pagini de
jurnal orice preţ, chiar de sinceritate. Nici nu mai înseamnă
ceva, nefiind niciodată atît de bine scrise, încît să aibă un

12 111
merit literar ; în sfîrşit, toate se bizuie pe o glorie, pe o
celebritate viitoare, care le va face interesante. Asta-i ceva
vrednic de tot dispreţul. Nu-mi plac decît cîteva pagini
cucernice şi pure; ce-mi place mai mult în mine, cel de
odinioară, sînt momentele de rugăciune.
Nu lipsea mult să le rup pe toate ; măcar am suprimat
destule pagini *.
...precum algele acelea minunate, care îşi pierd luciul de

* De
îndată ceatunci
le scoţiam
dinars aproape complet acest prim Jurnal
apă...

12 112
 Ne stîrneşte rîsul sentimentul atrofierii unui lucru ce
poate fi deplin. Iar ceea ce ne înalţă e sentimentul ple-
nitudinii. Orice lucru are în el o posibilitate de plenitudine.
Să dai exact ce se aşteaptă de la tine, e o pricepere
grozavă, cînd ţelul tău e să parvii ; dacă nu, mi se pare cam
laş, ca tot ce e prea uşor.
N-ar trebui să avem tristeţi personale, ci să ni le însuşim
pe ale altora... astfel încît să ni le putem mereu schimba.
Strigoii lui Ibsen m-au impresionat mult, la o nouă
lectură ; i-am citit în faţa mamei şi a mătuşii Henry ; /j dar
trebuie să bag de seamă ca nu cumva să-mi placă prea mult
scandalul. Mişti lucrurile din locul lor nu izbin-du-le, ci
împingîndu-le. Trebuie totdeauna să ţinem seama de inerţia
sufletelor şi a trupurilor. Prin izbiri, foarte adesea sfărîmi ; şi
atît. Trebuie să tulburi.

La Roque
Am vrut să arăt, în La Tentative Amoureuse/' influenţa
cărţii asupra celui ce o scrie, şi chiar în timpul scrierii ei.
Pentru că, ieşind din noi, ea ne schimbă şi ne modifică
drumul vieţii ; precum vedem, în fizică, vasele a-celea
mobile, suspendate, umplute cu lichid, primind un impuls î/h
sensul opus celui al scurgerii lichidului pe care-1 cqnţin, de
îndată ce sînt golite. Actele noastre au asupra noastră un
efect retroactiv. „Actele noastre acţionează asupra noastră
pe cît acţionăm noi asupra lor", . spune George Eliot.

113 27
 Aşadar, eram trist pentru că mă chinuia un vis de
irealizabilă bucurie. îl povestesc, iar bucuria aceasta, răpită
visului, devine a mea ; visul meu îşi pierde, astfel, vraja ; eu
sînt vesel.
Nici o acţiune asupra unui lucru fără efectul retroactiv al
acestui lucru asupra subiectului ce acţionează. Re-
Iprocitatea aceasta am vrut s-o dezvălui; nu numai în
raporturile cu alţii, ci şi ou tine însuţi. Subiectul activ .ml cu ;
lucrul retroactiv e un subiect imaginat. Am dat, Iar, o metodă
de acţiune asupra noastră înşine ; şi e, de asemenea, pur şi
simplu ca o poveste.
Luc şi Rachel6 vor şi ei să-şi realizeze dorinţa ; dar, MI
vreme ce eu, scriind-o pe a mea, mi-o împlinesc în-ir-un mod
ideal, ei, visînd la parcul acela căruia nu-i zăreau decît
grilajul, vor să pătrundă în el material; n-au, din asta, nici o
bucurie. îmi place destul de mult ea într-o operă de artă să
se regăsească astfel transpus, la scara personajelor, însuşi
subiectul acestei opere. E tot ee poate lumina mai bine şi
stabili mai sigur proporţiile ansamblului. Astfel, în cutare
tablouri ale lui Memling 7 sau Quentin Metzys, 8 o oglinjoară
convexă şi întunecată reflectă, la rîndul ei, interiorul camerei
în care are loc scena pictată. Tot astfel (dar oarecum diferit)
în tabloul Meninelor al lui Velasquez. în sfîrşit, în literatură,
scena comediei, din Hamlet ; şi în multe alte piese. în Wil-
helm Meister,9 scenele cu marionete sau de sărbătoare la
castel. în Prăbuşirea Casei Usher, 10 lectura ce i se face lui
Roderick ş.ia.m.d. Nicd unul din aceste exemple nu-i absolut
114 27
just. Mult mai justă, arătînd mai bine ce am vrut să fac în
Cahiers, în Narcisse şi în La Tentative, ar fi comparaţia cu
procedeul blazonului care constă, în primul, în a pune un al
doilea „în abisal".
Retroacţiunea subiectului asupra lui-însuşi m-a ispitit
totdeauna. E romanul psihologic tipic. Un om furios po-
vesteşte o istorie ; iată subiectul unei cărţi. Un om povestind
o istorie nu-i de ajuns ; trebuie să fie un om furios şi un
raport constant între furia acestui om şi istoria povestită.
Toate eforturile mele au fost închinate, anul acesta,
sarcinii dificile de a mă debarasa în sfîrşit de tot ceea ce o
religie moştenită aşezase în juru-mi fără rost, prea îngust, şi
îmi mărginise prea mult firea; fără să lepăd totuşi nimic din
ce mă mai putea educa şi întări.
â

115 27
 Caracteristic pentru un suflet de creştin e să închipuie în
sine lupta ; după o bucată de vreme, nici nu mai ştii de ce...
Căci, la urma urmelor, oricare ar fi înfrîntul, e o parte din tine
însuţi, totdeauna ; şi, de aici, o roadere zadarnică. Mi-am
petrecut toată tinereţea opunînd în mine două părţi ale
mele care, poate, nu aşteptau decît să se împace. De dragul
luptei, închipuiam bătălii şi îmi divizam firea.

Montpellier, 10 octombrie"
Atunci, nemainumindu-mi dorinţele — ispite şi înce-tînd
să le mai ţin piept, m-am străduit, dimpotrivă, să le urmez ;
orgoliul mi-a apărut drept un lucru mai puţin preferabil;
poate că greşeam văzînd, în forma aceea splendidă a unui
egoism îmbibat de religie, doar restricţii şi mărginiri. Să te
laşi în voie mi s-a părut atunci că e o înţelepciune
superioară ; socoteam că voi trage astfel mai mari foloase
pentru fiinţa mea. Era în aceasta, ştiu bine, tot un egoism,
dar mai nou, curios şi în stare să-mi satisfacă în mai mare
măsură puterile. îmi menţin cu-vîntul : să-mi satisfacă
puterile ; era, acum, morala mea. Apoi, nu mai voiam nici un
fel de morală ; voiam să trăiesc puternic. O, frumuseţe ! O,
dorinţi ! Cum aţi ştiut să-mi bucuraţi sufletul ! într-o vreme îi
plăcea orice zîmbet; zîmbeam şi eu şi nu mai eram grav; mi-
era groază de tristeţe şi îmi tăgăduiam simpatiile. Ce să mai
spun ? Ce începeam cu sforţări, un farmec sau o obişnuinţă

116 29
mă făcea să duc mai departe fără nici o constrîn-gere ;
deprinderea ascetismului era atît de mare, încît a trebuit mai
întîi să-mi silesc bucuria şi nu uşor am ajuns să zîmbesc; dar
ce puţin au durat eforturile acestea ! Oare, făcînd astfel, nu
urmam o lege cu totul firească ? Am priceput repede că e
aşa, văzînd că nu trebuia, ca să trăiesc fericit, decît, poate, să
mă las în voia vieţii ; spun poate, pentru că nu sînt chiar sigur
; totuşi am fost destul de naiv ca, la început, să mă mir că e
aşa ; oare nu asta voisem : pur şi simplu să mă las în voia
vieţii ?... Eram ca un luntraş care pune deoparte vîslele şi se
lasă în voia curentului; în sfirşit, are timp să privească
malurile ; cit vîslea, nu le privea. Voinţa mea, atît de
statornic încordată, acum se prăbuşea, inutilă ; la început mi-
era oarecum ruşine ; apoi şi asta a dispărut, s-a topit în
farmecul nesfîrşit de a trăi — şi de a trăi oricum. A fost
marea odihnă după fierbinţeala îndelună : neliniştile de
odinioară mi-au devenit de neînţeles. Mă miram că natura e
atît de frumoasă şi numeam totul : natura.

FOI RĂZLEŢE

PENTRU M.D.

Mijloace de antrenare şi de îndemn la lucru. 1.

Intelectuale :

117 29
 a) Ideea morţii iminente.
b) Emulaţia ; sentimentul precis al epocii şi al producţiei
celorlalţi.
c) Sentimentul artificial al vîrstei; emulaţia prin com-
paraţie cu biografia oamenilor mari.
d) Contemplarea muncii oamenilor săraci; numai un cA J
efort nebun poate justifica, în ochii mei, bogăţia. Averea
considerată exclusiv ca posibilitate de a lucra liber.
e) Compararea lucrului de azi cu cel din ajun : apoi să-ţi
iei drept unitate de măsură ziua în care ai lucrat cel mai
mult; să-ţi faci mereu următorul pseudoraţio- , nament :
nimic nu mă poate împiedica să lucrez tot atîta
şi azi.
f) Citirea unor cărţi mediocre sau proaste ; să simţi
în ele duşmanul şi să-ţi exagerezi primejdia lui. Să lu-
crezi din ură faţă de ele. (Mijloc tare ; dar mai riscant
decît emulaţia.)
2. Mijloace materiale (toate îndoielnice) :
a) Să mănînci puţin
b) Să-ţi păstrezi mereu fierbinţi extremităţile
c) Să nu dormi prea mult (7 ore ajung)
d) Să nu încerci niciodată să te antrenezi imediat prin
lectură sau prin muzică ; sau să-ţi alegi un autor vechi
şi să nu citeşti (dar cucernic) decît cîteva rînduri. Cei pe
care îi iau eu în aceste cazuri sînt totdeauna aceiaşi :
Vergiliu, Moliere şi Bach (citit fără ajutorul pianului) ;

118 29
Candide al lui Voltaire ; sau, din cu totul alte motive,
primele volume din corespondenţa lui Flaubert sau Scri-
sorile către sora sa ale lui Balzac.
în camera mea, un pat jos ; un pic de spaţiu, o mobilă de
lemn cu o poliţă lată, înaltă pînă la brîu ; o măsuţă pătrată ;
un scaun tare. Imaginez stînd culcat, compun umblînd prin
cameră, scriu în picioare; trec pe curat şezînd. Aceste patru
poziţii mi-au devenit aproape indispensabile.
Nu m-aş da ca exemplu dacă n-aş lucra foarte greu eu
însumi. îmi închipui lesne că oricare altul lucrează mult mai
uşor decît mine ; şi îmi spun că, prin urmare, ce-am făcut eu
ar putea tot atît de bine să facă oricare altul.
N-am fost niciodată fundamental convins de superio-
ritatea mea asupra altcuiva ; aşa se face că pot împăca multă
modestie cu multă trufie.
e) Să te simţi bine. Să fi fost bolnav.
în camera de lucru, fără tablouri, sau foarte puţine şi
foarte grave : (nu Botticelli) Masaccio, Michclangelo, Şcoala
din Atena de Rafael; dar mai degrabă cîteva portrete sau
cîteva măşti : Dante, Pascal, Leopardi ; fotografia lui Balzac, a
lui...
Nici o altă carte afară de dicţionare. Nimic să nu te
distragă sau să te îneînte. Să nu tc poată scăpa din plictiseală
nimic afară de lucru.
Să nu faci politică şi să nu citeşti aproape niciodată
ziarele ; dar să nu pierzi nici un prilej de a discuta despre

119 29
politică, cu oricine ; asta nu-ţi spune nimic despre treburile
publice, dar e grozav de instructiv pentru a cunoaşte
caracterul oamenilor.
Imaginaţia (la mine) precede rareori ideea; ideea şi nu
imaginaţia mă înfierbîntă ; dar ideea fără imaginaţie încă nu
produce nimic ; e o înfrigurare fără virtute. Ideea operei
înseamnă compoziţia ei. Pentru că imaginează prea în grabă,
atîţia artişti de azi fac opere caduce şi cu o compoziţie
detestabilă. Pentru mine, ideea unei opere precede adesea
cu cîţiva ani imaginarea ei.
De îndată ce ideea unei opere a luat fiinţă, adică : de
îndată ce opera aceasta s-a organizat, elaborarea nu constă
decît în a suprima tot ce e inutil pentru organismul ei.
Ştiu bine că tot ce face originalitatea artistului vine pe
deasupra ; dar vai de acela ce se gîndeşte la personalitatea
sa în timp ce scrie ; ea apare oricînd destul dacă e sinceră ; şi
în artă e adevărată vorba lui Hristos : „Cine vrea să-şi scape
viaţa (personalitatea), şi-o va pierde".13 Aşadar, această
primă parte a lucrului o fac umblînd. Atunci exteriorul are
asupra mea cea mai mare putere şi distracţia îmi este cît se
poate de funestă. Căci, pentru că lucrul trebuie totdeauna să
fie firesc, e necesar să te ocupi de ideea ta fără crispare şi
fără siluire. Şi uneori ea nu ţi se înfăţişează numaidecît.
Trebuie s-o aştepţi, îţi trebuie o răbdare fără margini. Nu-ţi
foloseşte la nimic să te agăţi de ea cu orice preţ ; apare, în
acest caz, atât de posacă, încît nici nu-ţi mai dai seama ce te

120 29
atrăgea spre ca. Ideea preferată se iveşte doar cînd nu mai e
de faţă nici o alta. Aşadar, numai dacă nu te gîn-deşti la
nimic altceva, o chemi. Uneori am aşteptait-o mai bine de o
oră. Dacă, din nefericire, simţind că nu-ţi vine, îţi spui : îmi
pierd timpul, s-a dus totul şi timpul e pierdut.
1894

August1
Joi seara, masa la Rouart, 2 cu Henri de Régnier. Am adus
fotografii. Seara, toţi trei în atelierul din strada Lisabona. 3
Henri de Régnier povesteşte Memoriile lui Casanova şi
Titanul lui Richter.
Vineri, masa cu Henri de Régnier la Soufflet. Dimineaţa,
vizită la mătuşa Clara ; am cumpărat nişte cărţi lîngă Odeon.
Henri de Régnier mă însoţeşte în strada Commailles ; 4 îi
citesc începutul din Paludes. 5 De vorbă despre Biskra. 6
Sîmbătă, plecarea, de dimineaţă, ia Lausanne 1.

Neuchâtel. Sflrşitul lui septembrie

Cele mai frumoase lucruri sînt cele pe care ţi le suflă
nebunia şi le scrie raţiunea. Trebuie să te păstrezi între
amândouă, cît mai aproape de nebunie cînd visezi, cît mai
aproape de raţiune cînd scrii.
Am impresia, simţind acum cît de greu îmi revin, că
Paludes e o operă a unui bolnav. O dovadă, întoarsă, că
acum mă simt bine : avîntul liric nu mă părăseşte nici o clipă

121 29
şi ce mi-e cel mai greu să scriu e tocmai opera aceasta
îngustată cu tot dinadinsul. în sfîrşit, nu mai sufăr de ceea ce
mă îndemna să o scriu ; e un fel de dezgropare.

13 octombrie
„Nu există ispită, cu care vă încearcă Dumnezeu, care să
nu fie omenească ; şi Dumnezeu, care e drept, vă dă
totodată şi tăria să o biruiţi". Gîndurile sînt ispite ; şi ele ne
vin de la Dumnezeu ; nu atîta pentru că Dumne-
II ni le trimite: ele se nasc din însăşi căutarea lui I
Himnezeu. Pe acestea trebuie să le biruim pentru că, de
altfel, pot fi biruite. Celelalte ispite, pe care mai bine le-am
numi dorinţi, şi care nu ne vin de la Dumnezeu, ci,
dimpotrivă, cînd privim către Dumnezeu, vin să ne asalteze
pe la spate şi ne îndepărtează de contemplarea sa ; acestea
nu cred că pot fi, toate, distruse şi nu pricep la ce bun să
încercăm prea mult, şi prea îndelungat, să le sufocăm pe
toate ; în orice caz să încercăm mai mult decît se cuvine
pentru o anumită gimnastică a voinţei; şi asta, numai în
tinereţe ; căci, altfel, ne-ar domina prea tare şi ar căpăta,
pentru noi, prea mare importanţă. Nu scapi de ele ; iar
sufletul, care la început îşi dobîndea astfel tăria, curînd după
aceea se istoveşte. Sînt dorinţe fireşti şi, cînd sufletul tînăr le
va fi rezistat destul de mult ca să fie mîndru de asta, grija lui
trebuie să constea în a le reduce la tăcere sau a se bucura de
ele, căci există buCuria dorinţelor şi bucuria saturării

122 29
dorinţelor ; dar nu e bine să-ţi aţîţi dorinţele printr-o prea
îndelungată rezistenţă ; căci sufletul e astfel tare zdruncinat.
Cel puţin asta e ce gîndesc azi. Trebuie cu orice preţ să-ţi
dobândeşti eliberarea sufletului. Sufletul nobil e vrednic de
mai înalte îndeletniciri. Ştiu că sînt suflete foarte nobile pe
care iubirea de Dumnezeu le-a ars mai tare decît orice
dorinţă ; ardoarea aceasta angelică a absorbit, parcă,
cealaltă flacără ; dar în acest caz mistuirea e prea repede şi
raţiunea e prea zguduită. De multe ori e o nebunie ; şi mai
ales, — o neştiinţă. Odinioară mi-am dorit o astfel de
nebunie ; azi n-o mai vreau. Vreau să-1 ainstesc pe
Dumnezeu prin orice părticică a mea, să-1 caut din toate
părţile şi să nu distrug nimic în vederea unei exaltări
parţiale ; cred că asta ar însemna să nu te rogi cum trebuie.
Rugăciunea este laudă adusă lui Dumnezeu; toată viaţa
noastră e această statornică rugăciune şi nu vreau să ştiu de
vreo alta; poate fi din dragoste, din deznădejde sau din
umilinţă. Aş vrea să nu fie decît din dragoste. Deznădejdea şi
umilinţa vin dintr-o raţiune şovăielnică ; nu mai vreau ca ea
să tacă pentru ca inima să poată vorbi. Iar inima mea va
vorbi, oricum. Raţiunea mea e chemată să-1 cinstească pe
Dumnezeu, pre-

3 — Pagini de jurnal

123 29
 33

cum tot restul fiinţei mele ; oare nu e ea în funcţie de

Dumnezeu ? şi nu se apropie de el în tăcere ?
Şi tocmai raţiunea mi-o ispiteşte Dumnezeu ; e felul lui
de a-i vorbi. Dacă n-ar mai fi ispitită» i s-ar părea că
Dumnezeu tace ; de groază de a na acţiona, ar găsi mijloace
să sc ispitească ea însăşi ; ceea ce e un fel de a-1 ispiti pe
Dumnezeu.

Doamne, trebuie să ascund tuturor asta ; dar sînt clipe,

ceasuri, cînd totul pe lume mi se pare fără orînduială şi
pierdut; cînd orice armonie, de mintea mea născocită, se
descompune ; cînd pînă şi gîndul căutării unei ordini
superioare mă supără ; cînd vederea mizeriei mă tulbură ;
cînd inima mi se umple iar de vechile rugăciuni şi de
cucernica tristeţe trecută; cînd iar mi se pare cea mai
frumoasă virtutea pasivă şi resemnată a celui umil.

Dă-mi, Doamne, tăria de a nu-mi arăta celorlalţi gîn-

direa decît senină, minunată şi coaptă.
Uneori, îmi spun : Nu voi scăpa de aici. Nu se poate
scăpa. Doamne, învaţă-mă !
Dar e strigătul unei morale provizorii.
îndoielile religioase : mediocritate. Ce mi-au povestit alţii
despre îndoielile lor totdeauna m-a păcălit şi m-a stingherit.

124 29
îndoielile astea vin dintr-o gindire speriată şi care crede că-1
poţi pierde pe Dumnezeu din vedere de îndată ce nu mai
priveşti înspre Meca.

Să vezi drept antagonice două părţi ale naturii tale, să te

vezi pe tine însuţi drept duşman al naturii, — asta poate
măguli orgoliul şi sluji poezia; dar nu-i rezonabil. O limpede
înţelegere a lui Dumnezeu te face să doreşti să mergi în
sensul lucrurilor, în sensul tău însuţi. Asta-i mult mai greu
decît să-i stai împotrivă şi cere măcar mai multă
înţelepciune; presupune inteligenţa, de care rezistenţele se
lipsesc bucuros. Iar să-1 slujeşti pe Dumnezeu fără
inteligenţă (cînd o ai) înseamnă să nu-1 slujeşti decît cu o
parte din tine însuţi.
Legile şi moralele sînt prin definiţie educative şi, prin i li
iar aceasta, provizorii. Orice educaţie bine înţeleasă nude să
se poată lipsi de ele. Orice educaţie tinde să se nege de la
sine. Legile şi moralele sînt pentru starea de copilărie :
educaţia este o emancipare. O cetate, un stat perfect
înţelept ar trăi şi ar judeca fără legi, normele afUndu-se în
cugetul areopagului său. Omul înţelept trăieşte fără morală,
după înţelepciunea lui. Trebuie să încercăm să ajungem la
imoralitatea superioară.
Dumnezeu răsplăţilor, supraveghetor echitabil... e bine
ca sufletul încă tînăr să înţeleagă că nu-1 poţi pierde pe
Dumnezeu din vedere, oriîncotro te-ai întoarce.

125 29
 Prilej de deznădejte : sufletul care îşi închipuie că n-a
adorat cum trebuie.
(Mort de Mile Claire.) 8
Să-1 cunoşti pe Dumnezeu înseamnă să-1 cauţi. „Nu m-ai
căuta de nu m-ai fi găsit dinainte", 9 — îl face Pascal să spună
pe Hristos. Pentru că, o dată observată, ai mereu mai multă
nevoie să-i regăseşti pretutindeni prezenţa pc care i-o adori.
Nu mai doresc să-1 cunosc pe Dumnezeu decît prin studiul
tuturor lucrurilor. Ce numesc „recunoaştere", cred că e,
pentru mine, admiraţie. Iar admiraţia aceasta, pe care o
vreau tot mai lămurită, mi-a dat dragostea de datorie. Legile
naturii sînt cele ale lui Dumnezeu : ferice de cel ce le poate
cunoaşte bine şi urma; la ce-i mai trebuie lui decaloagele ?
Tablele legii sînt veşnice ; ele se află în noi. Moise sfărîma
tablele şi ele rămîn. Omul ce li se supune de bunăvoie e în-
ţeleptul ; natura îi supune pe nebuni. Tot ce faceţi voi din
datorie, cu frunţile încreţite de frică, eu vreau să fac din
dragoste, surîzînd de dragoste, surîzînd. Şi-1 iubesc pe
Dumnezeu pentru că e în mine însumi; îl admir pentru că e
frumos ; căci Dumnezeu e tot şi totul e frumos pentru cine
ştie să înţeleagă.
Vă spun toate acestea, — parcă drept scuză că nu mă
slujesc de scăunele pe care să îngenunchez în rugăciune. Dar
sufletele frumoase şi tari n-au nevoie de toate vorbele astea.
Adoraţia lor e o exaltare veselă, atît de fi-

126 29
34

127 29
 35
rească, încît nici nu le mai aduce pe buze numele lui
Dumnezeu. Sînt totuşi ferite de semeţie ; supuse ; cucernice,
dacă prin cucernicie înţelegeţi emoţia unei'dependenţe
acceptate, ascultarea de legile cele mai spirituale.
Sufletul meu : un cîmp de manevre.
Sforţarea virtuţilor şi a viciilor. Să fiu Lynceus. 10
Istoria trecutului e istoria tuturor adevărurilor pe care
omul le-a eliberat.
Să ne luăm asupră-ne cit mai multă umanitate. 11 Iată
formula potrivită.

1895
FOI RĂZLEŢE MEDITAŢIE (proiect)
Despre foloasele bolii.
(vezi Pascal: Prière pour le bon Usage des Maladies.) 12
Boala — izvor de nelinişte.
Să nu aştepţi nimic de la „satisfăcuţi".
Marii bolnavi : profeţii, Mohamed, sfîntul Pavel, sfîn-tul
loan (şi Dl. illgg^gmpy. îşi închipuie, oare, că scade î 11
Irucîtva, azi, drantTmsemnătate a vorbelor lui Hristos, dacă
face din el un isteric şi un ofticos ?), Rousseau, Nietzsche,
Dostoïevski, Flaubert etc., eroi bolnavi : Hamlet, Oreste etc..
Despre nevoia de boală pe care o avea Antichitatea.

128 29
 Sistemul compensaţiilor (foarte prost înţeles). Orbirea
lui Homer ; istoria lui Orfeu (de păstrat pentru altceva) ; el n-
a cîntat decît din „durere" ; în posesia realităţii iubirii sale,
tăcea. De aceea cìntecele lui par triste ; pentru că sînt
expresia dorinţei, nu a posesiei. în realitate, nu sînt triste, ci
pur şi simplu spun absenţa de... (prea subtil ; de lămurit).
Marea nelinişte bolnăvicioasă a eroilor antici : Prome-
teu, Oreste, Ajax, Phedra, Penteu, Oedip (Oedip trebuie pus
deoparte, în meditaţia despre teatru : antipodul lui
Macbeth).
în legătură cu Homer, să evoc plesnirea ochilor la pri-
vighetori, explicaţie mult mai bună decît sistemul com-
pensaţiilor. Ochi închişi pentru lumea reală. Privighetoarea
oarbă cìnta mai frumos nu din părere de rău, ci din
entuziasm.
Boala îi propune omului o nelinişte nouă, pe care trebuie
să o legitimeze. De aici valoarea lui Rousseau, ca şi aceea a
lui Nietzsche. Fără boala lui, Rousseau n-ar fi fost decît un
retor nesuferit, de tipul lui Cicero.
Despre iluzia pe care ne-o facem cu privire la sănătatea
oamenilor mari : vezi Molière, Racine etc.. Cel ce a vorbit cel
mai bine despre asta e tocmai cel citat de obicei ca tipul
literatului sănătos : Goethe. Vezi Faust (dialogul admirabil cu
Chiron). El a simţit netăgăduit folosul etc... Vezi Torquato
Tasso etc...

129 29
 Faimoasa chestiune spartană trebuie să se pună aici. De
ce Sparta n-a avut oameni mari. Perfecţia rasei a împiedicat
înălţarea individului. Dar le-a dat posibilitatea să creeze
canoanele bărbăţiei; şi ordinul doric. Prin suprimarea celor
plăpînzi, suprimi varietatea rară — fapt binecunoscut în
botanică, sau cel puţin în jlorî-cultură; cele mai frumoase
flori sînt date adesea de plantele cu înfăţişare firavă.

Lenea omenească e fără margini. E izbînda inerţiei îm-

potriva legilor mai delicate. Uneori i se spune înţelepciune ;
ea împiedică să se întîmple prea repede ceea ce trebuie să se
întîmple.
Foarte puţini oameni iubesc cu adevărat viaţa ; o vădeşte
groaza de orice schimbare. Ceea ce îţi place cel mai puţin să-
ţi schimbi e, pe lîngă locuinţă, gîndirea. Femeia, prietenii, vin
după aceea ; dar locuinţa şi gîndirea, e mult prea obositor.
Te-ai aşezat într-un loc ; acolo ră-mîi. Mobilizezi totul în jurul
tău cum îţi place, făcînd totul în jurul tău cum îţi place,
făcînd totul să-ţi semene, ferindu-te să-ţi pui ceva
împotrivă ; e o oglindă, o aprobare dinainte pregătită ; în
asemenea mediu nu mai trăieşti; ci te învecheşti. Foarte
puţini, vă încredinţez, iubesc cu adevărat viaţa.
Urmăriţi-i pe oameni stînd de vorbă. Cine ascultă ce
spune celălalt ? Contradictorii ? Ba bine că nu. Nu-1 asculţi
decît pe cel ce-ţi repetă gîndul. Ou cît e exprimat acesta cum
l-ai fi exprimat tu însuţi, cu atît îl asculţi mai bucuros.

130 29
îndemînarea marilor ziarişti e să-1 poată face pe imbecilul
care îi citeşte să spună : „Exact aşa credeam şi eu !" Nu-ţi
place să te izbeşti de ceva, ci să fii măgulit. O ! Ce încet e şirul
vremurilor ! Cîte lungi strădanii ca să urneşti ceva din loc ! Ce
bine te odihneşti între două bătălii ! Oum te mai aşezi între
două povîrnişuri !
19021

8 ianuarie
De ce scot L'Immoraliste într-un tiraj de 300 de exem-
plare ? ...Ca să-mi ascund un picuşor că se vînd slab. De le-aş
scoate în 1200, mi s-ar părea de patru ori mai rău; şi aş suferi
de patru ori mai tare.
Apoi, fiecare trebuie să încerce o aventură nouă, aşa
cum numai eu pot încerca ; am tot ce trebuie pentru asta;
mă amuză ; deci rezultatele, neaşteptate, îmi vor fi de mare
învăţătură ; mai ales de asta trebuie să ţin seama.
Am rămas aseară în linişte, să termin Lamiel^ şi să mă
gîndesc. Credeam că neapărat voi simţi nevoia să ies. N-am
ieşit; şi nu m-am simţit de loc rău (ba chiar am avut o noapte
destul de bună). Acum doi ani trebuia să mă întorc acasă
abia pe la 3 noaptea, după ce hoinăream de la 10 seara pe
bulevarde. Arăt mai cuminte ; sînt mai bătrîn.
10 ianuarie
Nevoia lui Stendhal de a scrie... Nevoia ce mă face să
scriu notele astea n-are nimic spontan, nimic irezistibil. Nu

131 29
mi-a plăcut niciodată să scriu repede. De aceea vreau să mă
silesc s-o fac.
29 ianuarie
Memoriile lui Retz^. De mult nu mi-a mai făcut ceva atîta
plăcere. Ciudat stil, care pare alcătuit numai din substantive
şi din verbe şi calcă apăsat. înrudit atît cu Montesquieu cît şi
cu Saint-Simon, dar mai cambrat şi mai strîns decît acesta
din urmă.
5 februarie
Azi-dimineaţă, cum mă scol, mă privesc în oglindă cu
plăcere. Semn bun. în zilele proaste, tot mă uit; dar îmi apar
groaznic.
îmi simt cugetul foarte bine dispus ; degetele îmi sînt iuţi
şi nu-mi întîrzie gîndirea. în zilele proaste scriu trudnic şi
malformaţia scrisului îmi deformează şi gîn-durile. în zilele
proaste nu mă opresc din fumat ; ceea ce, pînă la urmă, mă
tîmpeşte.
Scot din asta un argument, şi singurul ce mă satisface, în
sprijinul „imoralităţii" mele.
Marţea trecută eram tot „strălucitor". Adică ideile îmi
circulau voioase prin cap şi încercam să le formulez numai
una cîte una. în zilele proaste mi se îngrămădesc toate ideile,
una peste alta, şi abia de pot să le descîlcesc.
Iar miercuri, la fel, după o noapte albă, m-am simţit
lucid şi bine dispus.
Minunate piese pentru orgă (Trei Corale) de Cesar

132 29
 Franck în care mă cufund iar şi iar în fiecareseară.
L-am reluat aseară pe Lecomte de Lisle (Massacre de
Mona) ; satisfacţie pură şi deplină.
Gheon,4 marţea trecută, după ce hoinărisem multă
vreme pe la Hale, a nimerit pe la 3—4 dimineaţa (trenul lui
plecînd abia la 6) într-o nenorocită cafenea măruntă de pe
lîngă Pont-Neuf. Acolo, o grămadă de peşti şi de fete ; şi n-ar
fi fost nimic ciudat de nu s-ar fi aflat, în societatea asta, şi un
domn bătrîn ; care ar fi putut să pară foarte demn, dacă mai
ales n-ar fi fost beat turtă. Toţi erau în jurul lui, că dădea el
de băut ; vorbind mult, trăgînd la măsea şi fiind păpuşa
tuturor. Care mai de care se distrează făcîndu-1, după bunul
lui plac, să se înfurie, să rîdă sau să plîngă. Din cînd în cînd,
parcă ar lua o hotărîre, spune : „Trebuie să mă duc" ; se
scoală ; apoi se aşază la loc, fără voinţă nici să rămînă, nici să
plece. Se lasă batjocorit, călcat în picioare, furat ;
protestează o clipă, apoi se umileşte. Lîngă el, făcînd teatru,
unul se face că-1 plânge, altul îl ia de sus, o fată cică s-ar fi
îndrăgostit de el, i se scoate pălăria, e tras de păr... (Gheon
mimează cu vervă toată scena ; este şi se transformă rînd pe
rînd în bătrînul domn, în peşti, în fete ; şi cum totul stă în
ton, cînd scriu nu rămîne mai nimic.)
Lingă Gheon s-a aşezat un ţiitor care îşi exprimă gro-livul
dispreţ pentru ceilalţi :
„E dezgustător ; e ruşinos — spunea el după ce i se in,ii
şterpeliseră bătrânului nişte bani. Şi vă puteţi închipui,

133 29
Domnule (Domnul, de data asta, e Gheon), că ă de seară se
petrece acelaşi luoru. La fel, zău. Domnul ăsta vine aici în
fiecare seară. Iar dimineaţa, zi i /i. se duce acasă abia pe la 6
şi cu cel puţin 60 de Franci azvîrliţi din buzunar. E
dezgustător!"
— Ştii cine-i acest bătrîn domn ? — îi spun lui <
Iheon. E V ă d u v u l .

Sîmbătă, 8 februarie
In vizită la bătrînul moş La Perouse.5 Bucuria lui că mă
revede. îmi reproşează trist că n-am venit pînă acum... Mă
conduce pe scară, îmi ţine cu stîngăcie mîna
lins într-a lui, apoi, deodată, nemaiputindu-se stă-pîni,
mă face să urc înapoi trei trepte şi îmi cade în braţe,
hohotind de plîns.

9 februarie
Plecarea la Bruxelles, cu Gerard. fi
înapoi, în ziua de 12, la 6 dimineaţa. Acum, în 1$ scara,
mi-e tare greu să reiau jurnalul. Deşi vroiam să-1 continui
pînă la Cuverville. 7 Mici deprinderi, cum spune Nietzsche ;
dar ale mele ţin prea puţin. Asta nu duce la nimic. N-am
terminat corespondenţa Lui Turghe-niev ; n-am terminat
Memoriile lui Rctz... Timpul meu e prea fărîmiţat. Aştept cu
nerăbdare să ajung la Cuverville. Aştept cu nerăbdare să fiu
mai puţin deranjat.

134 29
 Duminică
...Am în trup şi în cuget tot ce-mi trebuie ca să fiu,, şi ca
să mă împiedice să fiu, un „om mare". De-aş şti

cum să mă înşel... Deocamdată mai caut precepte. Ce-o

să mă fac la Guverville ?
...Iar de stima pe care o aveam pentru mine, pe care cu
greu şi din prea mult orgoliu mi-am dobîndit-o, eram sătul şi
scîrbit. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă s-o pierd şi nu mi-
a fost tocmai greu. E frumos să aduni bogăţii numai ca apoi
să le cheltuieşti cu uşurinţă. Aşa că m-am lăsat în voia
desfrîului; ba chiar nu mi-a displăcut să-1 sistematizez
oarecum ; adică să-1 practic conştiincios, îl admiram pe X
care nu căuta decît plăcerea ; mă străduiam să fac şi eu la fel.
Şi nu dispreţuiam în mine nimic mai mult decît stima ;
am avut ambiţia să o fac imposibilă şi m-am complăcut în a
mă înjosi. Eram stimulat de ura pentru orice laşitate. Cînd
ceva, în mine, îmi spunea să mă opresc, mi-era teamă ca nu
cumva din teamă să mă opresc ; şi deci înaintam. Astăzi
puţin îmi pasă ce sînt şi ce ' nu sînt eu însumi. Nu mă mai
gîndesc la asta.
în vizită la La Perouse. Primit de doamna, pe care n-o
mai văzusem de trei ani.
Peste o clipă, soseşte M.T., profesorul de pian al lui
Edouard Gide ; plin de vervă, prea tînăr, rumen, zglobiu ; ştia

135 29
foarte bine că La Perouse nu-i acasă şi nu pentru el venea. A
sunat de trei ori, ca un intim al casei.
Doamna La Perouse a sărit :
— Vai, cine sună aşa, ca un stăpîn ?
S-a dus să deschidă şi, imediat după aceea, din anti-
cameră, cu glas tare, fireşte special ca eu s-o aud :
— O, ce rău are să-i pară domnului La Perouse ! Trebuie
să se întoarcă abia la 7l/2 ; s-a dus să-şi facă partida de şah cu
prietenul lui, domnul Dauphin, ca-n toate duminicile.
Şi, ca-n toate duminicile, M.T. părea să ştie asta prea
bine. Pricepeam că sînt de prisos ; dar doamna La Perouse a
început să vorbească despre nepotul ei Pierre, pesemne ca
să-mi facă impresie. îi tot dă cu studiile lui' o lungeşte cu
motivele care au făcut-o să-1 scoată din
Şcoala Alsaciană „unde îi era prea uşor să fie primul"
ş.a.m.d. Şi cît vorbeşte ea, îmi sună în urechi, acoperind
cuvintele nevesti-si, cuvintele triste ale domnului La
Perouse ; şi-1 vedeam parcă pe acest om admirabil spu-
nîndu-mi, cu tonul calm cu care mi-ar fi zis : „E frumos afară"
:
„Nevastă-mea spune numai minciuni. Cum deschide
gura, mă gîndesc : Hop ! N-o să fie adevărat!"

Cuveruille, 2 martie

136 29
 Am fost cu maşina la Beuzeville să-1 aduc pe grădinar.
Citesc ; mai bine zis încerc să citesc La vieille jille a lui Balzac ;
dar de trei zile, de cînd am plecat din Paris, mi-e capul numai
la treburile din grădină şi nu mă pot gîndi la altceva.
L'Immoraliste e de pe acum atît de departe de mine că
abia de mă pot apuca să-1 corectez, în şpalturi.

23 martie

Timpul e şi acum ploios, rece şi urît; dar mă simt mult

mai bine şi, din nou, sînt gata de lucru.
Studiez Fantezia în do şi Jrapromptu-urile lui Schubert.
Citesc Amintirile lui Renan şi cele ale lui Stendhal.
De cînd sîntem aici, adică de la 2 martie, şi fără excepţie
nici pentru cele două zile de la Paris, mă scol cel mai tîrziu la
ora 6 ; aproape zi de zi, mă apuc de lucru încă de la 5 şi
jumătate ; uneori chiar de^ la 5. După cum e vremea, ziua se
scurge oarecum la întîm-plare, lucrînd la grădină, citind şi
studiind pianul; grădina îmi ia (şi mai ales îmi lua la început)
un timp e-norm. Salonul încă nefiind gata, Em. stă în
sufragerie, eu, în birou; facem focul în aceste două camere,
iar soba cea mare încălzeşte restul casei. Apoi vine ceasul
cinei; seara, ne punem luminile la un loc.

137 29
 1903
27 martie

N-am altă ambiţie decît ca mai tîrziu un tînăr de vîr-sta

mea şi de valoarea mea să mă citească emoţionat şi să
reconstituie cum mai sînt la treizeci de ani citind Souvenirs
d'Egotisme ale lui Stendhal. Cel puţin aşa mi se pare citindu-
le.
Despre călătoria mea la Paris prea multe de spus. Despre
întoarcerea aici, prea puţine. Am citit un discurs destul de
important al lui Brunetiere despre Calvin. Ne continuăm
lectura cu glas tare din Cazacii lui Tolstoi.
Francis Jammes. 8 Simte nevoia oricînd să te convingă (să
încerce să te convingă) că e mult mai sărac, mai simplu, mai
modest ş.a. decît este.
Am citit cu glas tare, cu Em., admirabila carte Cei din
Podlipnaia a lui Reşetnikov.!) Am terminat Cazacii lui Tolstoi.
Am vrut să trecem la Tess d'Urbervilles,™ dar l-am lăsat
pentru La Revolution a lui Michelet.
Vorba lui Pierre Laurens 11 despre L'Immoraliste : „Dacă-s
bolnav, e vai de mine. Dacă mă vindec, e vai de ea !"
August, la 4 dimineaţa1
In tren ; aproape de Rouen ; malurile Senei în pîclă.
Voioşie matinală. îmi spun mereu cuvintele acestea atît de
savuroase : voioşie matinală. Stogurile de fîn nu-şi arată,
deocamdată, peste cîmpurile şese, decît vîrfurile, răsărite
dintr-o mare de ceaţă albastră-trandafirie ; aerul e de o
puritate nespusă ; azurul cerului scaldă pă-mîntul. Ochii mei,
obosiţi de nesomnul nopţii, se scaldă în întinderea
vaporoasă a fluviului şi se adapă din po-vîrnişurile lăptoase
ale dealurilor. Tot ce-i vegetal în natură se scaldă şi se spală
în zorii zilei, pînă să vină căldura. Roua, aici, se preface în suc
; iarba cea mai arsă reînverzeşte. De-aş fi pierdut tot ce am,
tot ce mi-e drag pe lume, nu m-aş simţi mai puţin fericit în
dimineaţa aceasta. Devin iarbă printre ierburi şi iau parte la
împărtăşania deşteptării.
Nici măcar în clipa cînd ai părăsit-o nu i-ai putut ascunde
bucuria. De ce aproape te-ai enervat că ea nu ţi-a putut
ascunde lacrimile ?
 1904

Miercuri, 17 martie (?)

La bancherul Edmund Gosse \ Verhaeren 2, stînd între
Maeterlinck3 şi Henri de Régnier ; Verhaeren către
Maeterlinck, în şoaptă :
„... De altfel, în ce mă priveşte... pot să-ţi mărturisesc
asta... în fond nu mă mai interesează decît ce scriu eu".
Iar Maeterlinck :
„Eu tot aşa... de altfel nici măcar ce scriu nu mă mai
interesează prea mult...".
Atunci, Verhaeren, sărind în sus :
„A, nu, dă-mi voie : nu-i de loc acelaşi lucru. Ce scriu mă
interesează cu pasiune ; cu pasiune, înţelegi... şi tocmai de
aia nu mă mai interesează prea mult scrierile altora".
Şi Verhaeren c cel ce povesteşte asta, a doua zi, în
atelierul lui Théo Van Rysselberghe4. Adăugind : „Şi puţin
mai apoi, Maeterlinck îmi mai spune : De altfel nici nu mai
lucrez acuma decît din obişnuinţă".
Cu cîtă desfătare l-am reluat pe Montaigne. Mă simt
minunat. Semn bun : am plîns din nou cu lacrimi fierbinţi
citind capitolul Despre versurile lui Vergiliu şi (e caraghios s-o
spun) Philoctète al meu în traducere germană.
Am citit de asemenea, şi i-am recitit cu glas tare lui Em.
admirabila pagină scrisă în faţa Ierusalimului, în Destinées de
la Poésie, neîndoielnic tot ce am găsit mai bun la Lamartine
(în proză) ; şi, din prefaţa la Méditations, fragmentul atât de
nostim despre La Fontaine.
în astă-seară îmi plesneşte capul din pricina nopţii
trecute. Am venit acasă la 2 dimineaţă. Balul acela la care l-
am dus pe Kassner e o porcărie. M-am ales doar vyv cu
oboseală şi scârbă.
în redacţie la Revue des Idées "', unde m-am dus să văd
ce se aude cu articolele lui Marcel Drouin. Erau acolo
Dujardin6 şi Gourmont7, pe care nu i-am văzut de... (?). Cu
mult înainte de a-1 cunoaşte pe Gourmont ştiam,
presimţeam, că voi simţi în faţa lui un fel de iritare, ba chiar
un fel de duşmănie. S-a purtat totdeauna cu mine foarte
îndatoritor. Dar ce să-i faci ? Am citit de el lucruri de multă
fineţe spirituală, de mare inteligenţă... Mă stăpânesc, mă
cert, mă împotrivesc propriei mele porniri. Şi de data asta
am vrut să-1 revăd şi mă îndreptam spre el numai zîmbet.
Nu pot : e prea urat8. Nu mă refer la lipsa lui superficială de
graţie; nu, ci la o urîţenie profundă. Susţin că-1 simţeam urît
şi cînd îl cunoşteam doar din scris.
Şi încerc să înţeleg mai bine de ce nu-i pot suferi
prezenţa. Cred că deoarece, fie şi numai citindu-i scrierile,
simţi că la el gîndirea nu-i niciodată ceva viu şi dureros ; el
rămîne totdeauna pe dinafară şi o foloseşte ca pe un
instrument. Raţionamentele lui, căci de raţionat raţionează,
şi încă foarte bine, nu sînt niciodată involuntare. Gîndirea
nu-i sîngeră niciodată cînd se atinge de ea ; de aceea poate
să opereze uşor pe ea. El brutalizează. Ce chirurg fără suflet!
Şi cît sufăr în preajma lui ! Materia aceea abstractă, pe care
el pune mîna, în mine zvîcneşte ca o inimă ! M-am străduit
grozav să stau de vorbă. A sosit Quinton,J... şi am plecat.
Iritarea, suferinţa cu oare îl ascult, nu vine numai din
dificultatea pe care o întîmpină mintea mea cînd vrea să-1
urmărească; ci şi, mai ales, dintr-o pricină mai subtilă. Şi
gîndirea îşi are frumuseţea ei, o graţie proprie, a cărei
absenţă îmi produce totdeauna un fel de indispoziţie. Cînd
sînt ou ei, gîndul mă duce irezistibil la cei ce, tot ridicând
greutăţi, nu şi-ar fi exersat decît bi-cepşii. Nu braţele foarte
potemice îmi plac, ci armonia trupului întreg. Ca şi o anumită
armonie a spiritului. Cu cît îmbătrînesc, mi-c tot mai greu să
trec peste asta.

3 mai
L-am întîlnit pe Blanche10 la Luxemburg ; eram cu Jalouxn,
care sosise de la Marsilia. Blanche era nu ştiu cu cine.

46
47
 De cite ori mă întilnesc cu Blanche simt îndată că n-am o
cravată cum trebuie, că pălăria nu mi-e periată şi că
manşetele mi-s murdare. Asta mă preocupă mai mult decît
ce vreau să-i spun.
Am mai notat pe undeva convorbirea pe care a avut-o cu
Régnier ? Eram de faţă şi am auzit următoarele :
„Vai, dragul meu, ce pantaloni frumoşi ai ; de unde i-ai
luat ?"
La oare Régnier, tare plictisit, a răspuns cu demnitate şi
maliţie :
„De la vopsitor".

De Groux 12 nu înghiţea de loc (pe lîngă alte pricini de

supărare) ca Léon Bloy 13 să-i tot zică :
„Vezi, trebuie... trebuie să verşi... pe alţii".
Acasă la Van Rysselberghe, se , povesteau vorbe ale
copiilor. Deşi de obicei „vorbele copiilor" mă cam plictisesc,
însemn aici cîteva care mi snau părut cele mai tari.
Micuţul Bonnier, întrebat ce face în clasă : „Aştept să
sune".
Cineva încearcă să-1 facă pe Francis Y. să-i fie milă de
suferinţele lui Hristos pe cruce şi să-i aţîţe mînia împotriva
oamenilor celor răi care l-au bătut în cuie. El se uită la
crucifixul agăţat în perete şi spune :
„Păi trebuia să-1 bată în cuie ca să stea".

144 .VI
 îmi amintesc vorba lui Gérard — copil ; cînd mînca
bătaie, spunea plîngînd : „E păcat !"
Dintre cele mai drăguţe, cele ale micuţei Elisabeth, fata
lui Théo Van Rysselberghe. într-o zi se taie şi, îngrozită că-i
curge sînge, aleargă la părinţi, urlînd :
„Mi se scurge tot sosul !".
Cînd învăţa să citească, îi ajutau memoria în fel şi chip ; i
se spunea : cu A se face Alice. Cu B se face Bertha ; cu T se
face Théo. Ş.a.m.d.

A doua zi, cînd e pusă să repete literele, e întrebată : Si

cu T... ? Fetiţa răspunse repede : „Se face Papa" *.
20 august
Jeanne şi Mathilde au fost de faţă cînd a murit tînăra
soţie a lui Marius. Marcel şi cu mine ne-am dus ceva mai
tîrziu. Pe drum am vorbit despre altceva. La uşă, Marius,
aprins la faţă şi hohotind de plîns, de mai mare mila ; ne-am
îmbrăţişat; mi-a întins briceagul, 1-a deschis şi mi-a zis :
„Trebuie cules mult liliac alb". Bătrîna mamă spunea mereu,
plîngînd.: „Şi încă ce noroc că erau doamnele ! Ce ne făceam
fără ele ?". Apoi am fost poftit înăuntru. Camera era curată ;
domnea o tăcere nouă ; lîngă fereastră, Mathilde şi Jeanne
tocmai păturiseră un cearceaf ; pe pat. moarta mai păstra o
rămăşiţă de falsă rumeneală în obraji; dar mîinile care ţineau
un crucifix de abanos erau ca de ceară. Lîngă crucifix, cîteva
flori albe.

145
 Azi-dimineaţă fusese la ea popa pentru împărtăşania din
urmă ; mu era de ajuns că abia alaltăieri se spovedise ? încă
nu se aştepta să moară. Cînd 1-a văzut in-trînd pe preot, a
apucat-o un tremur grozav : „O ! păi o să şi mor ?" a spus ea.
„Fata mea — i-a răspuns preotul
nu asta te face să mori; şi, apoi, poate va face
Dumnezeu o minune cu tine". Din clipa asta, a început să
se agite. Jeanne i-a luat mîna şi i-a zis, încet : „Noaptea asta
am visat ceva frumos, Măria; am visat că sîntem amîndouă
în rai...". Atunci a adormit; de parcă ar fi aşteptat numai
vorbele astea ca să moară.
Noiembrie
Din 25 octombrie 1901, ziua în care am încheiat
* Adăugat ulterior în
margine : Şi asta a micului
L'Immoraliste, n-am mai lucrat cu seriozitate. Nu intră
4 — Pagini de jurnal

146 .VI
 49
la socoteală articolul despre Wilde, conferinţa din
Germania şi aceea, recentă, de ia Bruxelles14 (care nu mi-a
făcut nici o plăcere ; şi pe care am spus-o foarte prost). O po-
somorită toropeală a minţii mă face să vegetez de trei ani.
Poate că, tot ocupîndu-mă de grădină, în legătură cu
plantele, le-am deprins obiceiurile. Cea mai scurtă frază mă
costă ; de altfel nu mă costă mai puţin vorbitul decît scrisul.
Apoi, trebuie să spun şi că deveneam greu de suportat : la
fiecare umbră de gîndire, se ivea din străfundurile cugetului
vreun critic arţăgos, gata să-mi spună : „Eşti sigur că face
pentru asta să...". Şi cum truda era enormă, gîndirea se
retrăgea de îndată.
Călătoria în Germania, din vara trecută, mi-a mai
scuturat puţin apatia ; dar cum m-am întors, m-a apucat şi
mai rău. Dădeam vina pe vreme (ploua, în anul acesta, mai
tot timpul) ; dădeam vina pe cerul din Cuverville (şi azi încă
mi-e teamă că are asupră-mi o înrîurire adormitoare) ;
dădeam vina pe regimul meu de viaţă (e drept că era foarte
prost; nu ieşeam din grădina unde, ore în şir, contemplam
fiecare plantă, una cîte una) ; îmi învi-nuiam moravurile (şi
cum ar fi putut spiritul meu stătut să înfrîngă trupul ?). Fapt
e că mă abrutizam ; fără exaltare, fără bucurie. în cele din
urmă, realmente îngrijorat, hotărît să zgîlţîi lîncezeala la care
se adăuga şi o nelinişte bolnăvicioasă, m-am convins şi am
convins-o pe Em. că doar diversiunea unei călătorii ar mai

147
putea să mă apere de mine însumi. La drept vorbind, n-am
convins-o pe Em. ; mi-am dat seama, dar ce să fac ? Trebuia,
oricum, să merg mai departe. Aşa că am hotărît să plec. Mă
omoram cu explicaţiile, ca să-mi justific purtarea ; nu-mi
ajungea că plec ; aveam nevoie şi ca Em. să fie de acord cu
plecarea mea. Mă izbeam de un desperant zid de nepăsare.
Sau, mai degrabă, nu : nu mă izbeam ; mă cufundam ; nu mai
dădeam de fund ; mă înnămoleam. Azi înţeleg — şi de pe
atunci bănuiam — neînţelegerea deplorabilă pricinuită de
această voluntară (şi totuşi aproape inconştientă...)
abnegaţie (nu găsesc alt cuvînt) a Em-ei. Şi-^a avut şi ea
partea, nu mică, în demoralizarea mea. Ce poate fi mai
penibil decît exagerarea neliniştii, a sentimentelor mele
etc... pentru biruirea aceslei indiferenţe. Din fericire,
amintirea tuturor acestor lucruri începe acum să se şteargă...
Cînd va trebui să-mi retrăiesc viaţa, nu voi putea privi fără
apăsare apropierea acestor zile...
Şi totuşi am plecat (lăsînd instrucţiuni amănunţite pen-
tru plantarea pomilor fructiferi pe care urma să-i trimită
Croux). Aşadar, am plecat (pe cît îmi amintesc era in 10
octombrie); mai întîi l-am dus pe Dominique 15 la părinţii lui
la Bordeaux. Mă gîndeam să ajung în Africa prin Spania ; cu
vapoarele nu se putea. Groaza trecerii peste mare mai că mă
făcea să şovăi ; dar, la Marsilia, unde am sosit pe la 6
dimineaţa, vremea splendidă şi aerul foarte liniştit m-au

148 .VI
decis ; şi mi-am reţinut un loc pentru după-amiaza aceleiaşi
zile.
Plănuiam o carte despre Africa; n-o putusem scrie la
Cuverville, pe baza notelor cu totul insuficiente pe care le
luasem în călătoria cu Em. şi Gheon. Trebuia să mai văd o
dată ţinuturile astea. Plecam cu hotărârea de a scrie zi de zi.
Consideraţii, reflecţii, toate astea se pot adăuga după aceea;
de neregăsit, de neinventat e numai senzaţia.
Din călătoria asta am strîns notele pe care le-am tran-
scris (aproape fără să schimb o vorbă) la întoarcerea în
Cuverville. Em. venise după mine la Alger abia peste mai
bine de o lună de la plecarea mea. Luna aceea de singurătate
m-a refăcut complet; pe urmă, viaţa liniştită pe care am dus-
o împreună nu mi-a lăsat decît amintiri frumoase. La Alger,
apoi în restul călătoriei, am putut citi volumul I din
Corespondenţa lui Nietzsche şi cartea asta n-a jucat un rol
neînsemnat în restabilirea mea. Tot la Alger am citit Les
Vacances d'un Jeune Homme sage 16, carte destul de
mediocră, care tocmai apăruse, şi îneîntătoarea UEnjant ă la
Balustrade17, pe care îndată i-am recitit-o lui Em., cu glas
tare. Apoi am trecut împreună, cînd am ajuns la Biskra, la
Der Geheimnissvoll al lui Tieck, pe care l-am descoperit în
biblioteca hotelului, în şoaptă, şi fiecare separat, am citit
dialogul Vcmi Tragischen 18 pe care mi-1 trimisese Bahr. La
Roma ne-am apucat cu curaj de Michael Kohlhaas 19 pe care

149
l-am terminat abia la Paris unde am trecut îndată după
aceea la Die Marquise von Q 20.
Am avut o vreme oribilă la trecerea Siciliei şi n-am mai
avut apoi zi cu soare pînă la Roma. La Neapole, sau mai exact
la Sorente, m-am dus să-1 văd pe misteriosul Vollmoeller 21
(am povestit amănunţit vizita asta într-o scrisoare către
Drouin). La Roma m-am întîlnit cu Mau-rice Denis 22; dar era
tot timpul cu Mithouard23 şi nu l-am văzut cît aş fi vrut, în
schimb, l-am văzut zilnic pe Jean Schlumberger 24 care, printr-
o încredere mereu sporită, a pătruns tare adînc în prietenia
mea.
1905

In micul scuar al Invalizilor. 20 martie

Să mă odihnesc un pic în grădina asta ? Da, intru şi,
măcar pentru o clipă, mă aşez. Şi-mi aduc îndată aminte (ii
mai şezusem aici, anul trecut. Era vara ; aerul era fierbinte ;
eram o apă şi mă durea capul. Am trăit aici oîteva clipe
minunate. Mă duceam să-1 văd, sau fusesem să-1 văd, pe
Arthur Fontainei. Ce carte citeam ? E ciudat că nu-mi
amintesc. Cred că n-am citit mult, pentru că îmi amintesc de
culoarea florilor din răzorul pe care-1 am în faţă ; acum e plin
de bumbişori. Sînt primele flori ale anului; mi-e cugetul
împrospătat de de. Dar M. îmi ocupă prea mult gîndurile; în
capul meu e totul arzător şi istovit. Ce plictisit sînt eu ! Ce
îneîntătoare sînt cîntecele păsărilor ! Ce răcoritoare e iarba !

150 .VI
 22 martie
Acum 18 ani, de Max 2 îmi zicea : — Tu zîmbeşti cu ochii,
ai să-ţi oboseşti faţa.
— Dar cu ce trebuie zîmbit ? l-am întrebat destul de
mirat.
— Pur şi simplu numai cu buzele, mi-a răspuns ; uite la
mine !
„Zîmbet teatral — citesc în Jurnalul lui Stendhal*
(vorbeşte de zîmbetul lui Napoleon) — în care-ţi arăţi dinţii,
dar ochii nu zîmbesc".

Hendaye3
Cînd ai trecut de 35 de ani4, eşti uşor de ispitit să pui pe

* 14vîrstei
seama iulie 1804. (N.A.)
cea mai mică oboseală şi chiar s-o

ajuţi să se prelungească pentru că n-o priveşti, de la

început, ca pe o indispoziţie trecătoare.
Din slăbiciunea de ultimele zile (dura de aproape trei
săptămîni) începeam serios să ored că nu mai scap de-acum
înainte.
îmi şi găsisem un rost, un fel de a trăi în şoaptă ; scrisul
devenea pentru mine o treabă către care mă îndemna numai
voinţa; viaţa nu mai avea nici un haz.

151
 Luni
Ziua de ieri s-a încheiat cu vizita la Charles Gide.
Nimeresc în mijlocul unei societăţi destul de numeroase, dar
mătuşă-mea se scuză curînd că-şi părăseşte musafirii şi se
închide cu mine în birou. Patetic rechizitoriu împotriva soră-
si şi a fiului ei Gérard, a soţului. Nu cere nici să-i dai un sfat,
nici s-o aprobi, ci doar s-o asculţi.
Apare Gérard ; îmi dau seama, după plăcerea pe care o
am cînd îl văd, că mai ales pentru el am venit. E vorba să-1
iau cu mine la masă. N-o să fie prea greu să o ştergem, dar
spre necazul evident al celor două veri-şoare ale lui. Nu ştiu
care susţine că cea mai mare (cel puţin cea mai mare) e
îndrăgostită de el. Se prea poate. Dar se poate ca nici ea
singură să nu-şi dea încă seama ; se poartă atît de firesc cu el
!
Gérard e îndrăgostit de Ventura5 ? Asta încerc să prind
cît durează lunga lor conversaţie. Deocamdată, n-aş vrea să
văd în căutările lui decît un fel de sport, atras mai ales de
dificultate. Dar e de netăgăduit că Gérard e schimbat, tare
schimbat. Chiar dacă nu e cu adevărat îndrăgostit, în orice
caz vrea să cucerească. încă un pic şi izbuteşte. Privirea lui,
care nu mai e de copil, a căpătat un fel de moliciune, care
poate destul de bine să pară profunzime.
Azi-^dimineaţă, multă vreme de vorbă cu Bournier,
arhitectul meu. Simţi că simte că discută cu un literat ; cînd îl
întreb ce se mai aude cu nebunia tristă a fratelui său, îmi

152 .VI
răspunde : „...Ne ziceam : asta-i fisura... ştiţi... ca în Sonetul
lui Arvers" 6. Bineînţeles se referă la Le Vase Brisé al lui Sully
Prudhomme, pe care Dna de .lanzó îl numea „bucata Le Vase
cassé". (O, domnule juel — striga ea — recitaţi-ne deliciosul
Vase cassé i H are îl spuneţi aşa de frumos !) 7
Copeau8 îmi spune că e tare dezamăgit de Oda lui
Claudel9; eu n-am prea izbutit s-o citesc pînă acum.
Kntuziasmul lui Jammes mă stingherea.
Copeau, cu mintea lui mlădioasă ca a unui evreu (îl şi
credeam la început evreu) : „Nu prea mi-e frică pentru
dumneata, îi spuneam ; te simt destul de bine înarmat". Dl a
zîmbit : „Da, aşa cred şi eu, mi-a răspuns ; şi totuşi niu
răzbesc nicăieri. Ştii ce-mi lipseşte ? Un mediu, Da, n-am
mediu".
Citită în Jurnalul lui Stendhal, remarca asta ar părea
tuturor judicioasă. Vai, Doamne, ai dreptate. Dai" după
cîteva luni, eşti sătul pînă^n gît de „mediu" ! Pe la 20 de ani,
cu (tinereţea mea, cu părul meu cel lung, cu aerul
sentimental şi cu redingota pe care mi-o reuşise croitorul,
eram destul de bine văzut în saloanele D-nei Beulé şi ale
contesei de Janzé. Dacă le-aş fi frecventat mai departe, azi aş
fi la Revue des Deux Mondes 10 ; dar n-aş fi scris Les
Nourritures. Am fugit repede din lumea asta în care prea
trebuia să mă supraveghez ca să apar cum se cuvine.
Am tot încercat să-1 împing pe Gérard spre Liane de L. pe
care ar putea-o cuceri ceva mai uşor decît pe Ventura, dar

153
degeaba ; socotea ca o insultă să i se mai vorbească de
altcineva ; Maurice S. crede că-i prins bine de tot.

Marţi
Azi-dimineaţă, lucru — sau încercare de lucru.
La ora 2, vizita unui anume Marinetti u, director al unei
reviste de cîrpăeeală artistică, cu titlul de Poesia. E un prost,
tare bogat şi tare încrezut, care n-a ştiut niciodată să-şi ţină
gura.

54

154 .VI
55

155
 Joi dimineaţa
Vizita lui Hofmannsthal12 şi plimbarea, cu el, la Lu-
xemburg.
Rolul Esterei13, în care a fost o dată atît de perfectă, nu-i
prea place Venturei. Astăzi actorii, ca şi autorii, nu acceptă
ca gustul să aibă prioritate faţă de ceea ce socotesc ei că e
tărie.
Asta înseamnă să spui într-un chip cam complicat ceva
destul de simplu. Oboseala de aseară, poate... de cinci
minute lucrez şi nu pot spune asta mai clar.
Caietul acesta l-am început ca să învăţ să scriu mai
curgător.
Scriu acestea stînd încă în pat şi totuşi e o vreme
minunată. La ora 1 plecăm la Cuverville. Hofmannsthal
trebuie să vină la 10 şi Gérard încă de la 9. Ieri, cînd m-am
despărţit, mi-a zis : „Ai distrus într-un ceas ce-am trudit o
lună". Cum n-am înţeles nimic din vorbele astea misterioase,
l-am rugat mult să vină azi-dimineaţă să mi le explice.

In tren. Joi
în faţa noastră, o doamnă cu fruntea înaltă şi fără riduri,
ou părul foarte negru începând să încărunţească, îşi scoate
din sacoşă o carte arabă şi citeşte fără să pară a simţi uluirea
din privirea mea ; cum aş fi vrut să intru în vorbă cu ea !
Uimitoare asemănare cu Augustine de Rothmaler şi
asemănare morală cu Anna Shackleton 14.
 Am găsit iar (ieri, la Ermitage1*) în convorbirea cu
Oourmont ceea ce mă enervează atît de tare în cărţile sale ;
cînd spune (de pildă) : „Nu-mi mai plac decit ziarele fără
literatură" îţi spune asta îin aşa fel încît să înţelegi : „ştiu că
nu este aşa ; dar nu-mi pasă ; oricum am eu dreptate".
„Am să folosesc, ca să te vindec, mijlocul care mi-a mers
totdeauna", i-a spus Ventura lui Gérard : „să-ţi dau voie să
mă vezi des".
(V-mi reproşează Gérard e că, prin conversaţia de i.' ară,
aş fi readus în mintea Venturei imaginea vie ai lui de Max
care, susţine Gérard, ar fi început să pălească Vi să se
şteargă.
Cuverville
Mi-aduc aminte de zilele din tinereţe, cînd fericirea uni
stăpînea inima ca un dumnezeu.
Toată dimineaţa în grădină. N-am izbutit să mă întorc in
casă, la scris. Viu la masă cu totul îmbătat şi Em. găseşte că
am „un aer furios". De unde-mi poate veni ? Pur şi simplu de
la vînătoarea de insecte aşezate pe' trandafirii mei.

14 mai. întoarcerea de la Cuverville. In tren

Aş fi vrut să vorbesc de Hofmannsthal. E destul de-eiudat
că, după două ore de conversaţie cu el, nu mai am nimic de
spus... Şi, totuşi, mi-a plăcut mult. Dar partea de umbră la el
nu mi s-a părut tocmai vastă, nici că ar ascunde ceva
dumnezeiesc. Discut cu el cu atît mai bucuros cu cît aproape

157 57
tot timpul vorbeşte numai el. Mi-ar face mare plăcere să-1
revăd.

Luni16
Aş vrea să am în mînă toate cauzele sterilităţii, pe care le
deosebesc atît de limpede, şi să le gîtui pe toate. Toate
negaţiile din mine mi le-am cultivat în chip savant. Acum mă
zbat să scap de ele ; luate în parte, oricare din ele e destul de
uşor să o nimicesc ; dar fiecare e bogată în rubedenii ; savant
aliată cu toate celelalte. E o plasă din care nu mă pot
desprinde. La ce bun jurnalul ? Mă agăţ de foile astea ca de
ceva fix printre atîtea lucruri fugitive. îmi impun să scriu în
ele orice, dar cu regularitate, zi de zi... Chiar şi aici âmi caut
cuvintele, bîjbîi şi-ţi înscriu numele, Loxias !

Miercuri
La vîrsta mea şi după ce am trecut prin şcoala lui G., a lui
R. şi tutti quanti, tot nu ştiu să mă feresc de ispita unui gest
nobil. îndată după aceea aş vrea, pur şi simplu, să mi-1 iau
înapoi.
Am luat masa ou Felix-Paul Greve17; masă obositoare şi
nu tocmai interesantă ; m-am îmbătat căci, ca să mai acopăr
prea lungile tăceri, m^am apucat să beau şi să fumez prea
mult. Scriu rîndurile astea aşteptîndu-1 pe Bourgerie 18, la
notariat. Trebuie să-1 consult în legătură cu bietul şi dragul
bătrîn La Perouse, care e necăjit şi ar vrea să adauge la
testamentul iui nu ştiu ce codicil în avantajul nepotului. Nici
cu toată luciditatea din zilele cele bune n-aş ajunge să
descîlcesc ceva aici. Cu mintea tulburată, cum sînt azi,
treburile astea complicate îmi produc o suferinţă aproape
fizică : sînt leoarcă de sudoare, mă doare capul; aş vrea să
fac o baie în Eurotas19.
Francis Jammes, care-mi încredinţase manuscrisul (Le
Poete et sa Femme)20 dîndu-mi mînă liberă să-1 public fie în
numărul ăsta, fie în următorul 21, dintr-o dată sau cu
continuare, mi-a scris, cum m-am întors, că înţelegea să intre
totul într-un singur număr şi imediat. Pentru că a intervenit
articolul lui Boylesve (despre Rebeli22), numărul are mai mult
cu douăzeci de pagini. Verrier23, secretarul lui Docâte24, îi
scrie iliud Francis Jammes că, spre marea lor părere de rău,
vor fi siliţi să-1 împartă. Jammes nu vrea să ştie de nimic. Să i
se trimită îndată manuscrisul sau să-i apară în întregime ; de
altfel, mai adaugă, „e sătul de toate nimicurile astea".
Trebuie să facem un număr de 80 în loc de 60 de pagini, iar
„nimicurile" astea îl costă pe Ducote 150 de franci.

E atît de cald, atît de frumos, că ies din nou, după cină,

deşi sînt oricum frînt de oboseală. Dar astă-seară nu mă
alungă din casă nici o nelinişte ; ies „ca să nu mă mustre
după aceea conştiinţa" ; vorba asta teribilă e a lui Em. care
mă îndeamnă, chiar ea, să ies.

159 57
 Mai întîi pe Champs-Elysées, minunat în preajma unor
cafés-concerts ; mai merg pină la rond şi mă întorc de-a
lungul Elyséei ; lumea e în sărbătoare, tot mai numeroasă şi
mai însufleţită pînă pe rue Royale ; drumul pe care trebuie să
treacă regele Spaniei25, la întoarcerea de la Elysée, e mărginit
de brîie luminoase care alcătuiesc, peste foburgul Saint-
Honoré şi rue Royale, arcuri de triumf, de un efect foarte
fericit. Nu mă îndur să văd toate astea fără Em. şi mă întorc
repede acasă să o iau ; dar cum mă aşez mă apucă o
oboseală aşa de mare că amînăm plimbarea aceasta pe
mîine.

Miercuri
Marele inconvenient al acestui jurnal e că mă trage
mereu îndărăt. Dar nu mai sînt la vîrsta la care îmi pria să
învăţ gustul prezentului. Azi-dimineaţă am găsit toate uşile
închise : a lui Welter26, la Mercure ; a lui Péguy27, cu care
aveam treabă ; mă simţeam bine şi am făcut o mare greşeală
că m-am aşezat, descumpănit, pe terasa de la Soufflet, sub
pretextul de a scrie lui Marcel 28, şi că mi-am zăpăcit creierii
cu un amaro care nici măcar n-a fost tocmai gustos.
Scriu rîndurile astea în metroul ce mă duce la Ducôté, cu
care urmează să iau masa. Nu i-am scris lui Marcel. Dacă m-
aş fi aşezat, simplu, pe o bancă din Luxemburg, dacă nu m-aş
fi ţinut mai bine de un sfert de ceas după un zdrenţăros
cumsecade, dar ciudat, m-aş fi putut bucura idilic de căldură
şi de lumina domoală, mi-aş fi putut menţine cugetul în
starea de vioiciune, calmă şi zburdalnică totodată, în care mă
aflam azi-dimineaţă cînd am plecat de acasă ; >aş fi făcut
ceva mai bun decît să notez sec cum mi-am petrecut timpul
dc trei zile încoace.
Seara ieşim cu trăsura pe bulevarde şi în pieţele ilu-
minate. Em. se întoarce acasă ; mă duc din nou, singur, spre
Champs-Elysées, apoi spre Operă. Niai o îmtîlmire
remarcabilă. Aerul e prăfos şi încins. Pe Avenue de l'Opera
(pe unde trebuie să treacă regele, după spectacolul de gală,
ca să se întoarcă la palatul Ministerului de Externe),
mulţimea se îngrămădeşte mereu mai tare; pînă la urmă,
destul de tulburat, izbutesc să scap şi să ajung, pe străzi
ocolite, în piaţa Teatrului Francez. Aici e mai puţină lume.
Curînd e miezul nopţii. Teatrul Francez se goleşte. Cortegiul
trebuie să sosească. Mă caţăr pe o coloană a porticului de la
teatru şi aştept a-colo împreună cu cîţiva copii. De aici aud
foarte bine bomba ; a făcut mult mai puţin zgomot decît s-a
spus. Câteva persoane din jurul meu au crezut şi au afirmat
că era o petardă. în ce mă priveşte, am crezut că e un foc de
revolver. Am avut iar prilejul să constat la mine dificultatea
de a lua în serios un eveniment. Mă amuzam grozav, ba,
chiar, spaima mulţimii, care nu m-a lăsat aproape de loc, îmi
păstra o stare de aţîţare a tuturor simţurilor şi bătăile inimii
într-un fel de palpitaţie fericită. A doua zi, ziarele au vorbit
de „un tumult de nedrescris" indată după aceea. Am fost,

161 57
dimpotrivă, izbit, de imobilitatea ce urmase exploziei. Vreo
patru minute lumea parcă a rămas încremenită de stupoare.
Apoi s-a produs un val grozav, ridicat de o mişcare a poliţiei.
Puţin mai tîrziu năvala gărzilor municipale călări m-a umplut
de frică, de oroare, şi de un fel de entuziasm. Eram totuşi
deplin stăpîn pe mine, stingherit doar că îmi dădeau
lacrimile. Dar cu neputinţă să iau în serios ce vedeam ; nu
credeam că era viaţă adevărată. Cînd se va încheia actul,
actorii se vor întoarce pe scenă, să salute.

Iunie
Regăsesc aici 29 caietul întrerupt în noiembrie. Am lăsat
altele, începute între timp, la Paris. Mai ales unul (cu coperte
albastre) ţinut conştiincios la zi, de la întoarcerea din
Hendaye pînă la plecarea la Cuvervillo.
Azi, 13 iunie, prima zi frumoasă, scriu afară, destul de
prost aşezat şi cam tare deranjat de cîine. De cînd am venit
aici, ploaia aproape continuă, distrugînd grădina, a ajutat
oarecum lucrul meu. Cu fiecare zi am putut adăuga cîteva
rânduri la Porte Etroite.30 La asiduitatea asta a lucrului ţin azi
mai mult decît la cea mai bună inspiraţie din lume.
între timp, citesc în germană şi italiană (Werther şi Vita
Nouva). Azi-dimineaţă a sosit manuscrisul traducerii din
Paludes.31.

15 iulie
 întors de la Paris alaltăieri — mi-am pierdut cheia de la
valiza cea mică albastră în care îmi pusesem caietul ce-mi
slujeşte drept jurnal.
Miercuri, o masă destul de interesantă, în Saint-Ger-
main, cu Van Rysselberghe, Aristide Maillol32, Van de Velde,
la soţii Maurice Denis.
Maillol vorbeşte ou vervă, amabilitate şi nevinovăţie.
Parcă-i un asirian din Toulouse. Numai să nu-1 pună Mirbeau
33
să „gîndească".
Denis, cu siguranţă, nu prea e fecundat de spiritul
Spaniei ; dar unde eu reacţionez ca un grec, el reacţionează
ca un romano-catolic.
Lui Van de Velde nu-i plac fructele ; de altfel susţine că n-
a mîncat niciodată şi că nu acceptă să se înfrupte din ceva ce
e atît de frumos de privit. Totuşi îi serveşte cu fructe pe
musafiri; şi la fiecare dejun pe care-1 oferă îşi împodobeşte
cu ele masa ; dar nu vrea să se atingă cineva de ele ; în orice
caz el nu se atinge. Fireşte, îşi construieşte o teorie ca să
justifice de ce nu pune gura ; bineînţeles, o teorie estetică :
pretinde că frumuseţea fructului te cheamă la o
contemplaţie platonică ; pe scurt, nu-i plac fructele.
31 iulie
Mi-am reluat lucrul cu destulă regularitate, dar pro-
gresez cu o încetineală de necrezut. îmi petrec ceasuri întregi
cu un grup de fraze pe care a doua zi le voi răsturna iar. Mai
ales scena din camera Gcnevievei 34, cînd o găseşte

163 57
îngenuncheată, mi-a dat extrem de mult de furcă. Dar acum
admir tot ce am izbutit să nu spun, să r e z e r v . (Mă gîndesc
mult la virtutea ce ar putea a-junge, pentru un scriitor,
„rezerva". Dar cine pricepe aşa ceva ? în zilele noastre.)
încerc să-mi consider răbdarea drept prima mea calitate ; în
orice caz e aceea pe care trebuie îndeosebi să mi-o
stimulez..Scriu „răbdare" ; ar trebui să spun „încăpăţînare" ;
dar e vorba de o în-căpăţînare mlădioasă.
Am reînceput să exersez la pian cîte două ore pe zi.
(Sonatele lui Beethoven.) în fiecare seară, .înainte de
culcare, citesc cîteva pagini din corespondenţa lui Hebbel.
Foarte interesant şi cu o limbă destul de palpitantă ; dar încă
n-am simţit-o adresîndu-mi-se direct.
Am citit cîteva articole în ultimul număr din Revue des
Deux Mondes, din Mercure etc.. Deşi mi s-au spus lucruri '
atît de bune despre cartea lui Georges de la Salle cu privire la
războiul din Manciuria, nu prea mi-a plăcut ; acum termin (în
traducere) Dezastrul rus al lui Hugo Ganz.
în doze mici, şi tot pentru igienă, Jurnalul lui Stendhal.

In tren. 8 august .
Am plecat azi-dimineaţă din Cuverville.
Gérard mă întreabă dacă nu mă simt copleşit de atîta
lume. (Sîntem, în fiecare zi, cîte doisprezece la masă.) — Nu ;
dar cu condiţia să nu fiu „politicos" decît cînd îmi vine mie.
Cîteva cufundări în singurătate îmi sînt tot atît de neapărat
necesare, zi de zi, ca şi somnul, nopţile. Altfel nu mă refac.
Ce vesel am fost alaltăseară, lucrînd în cămăruţa de lîngă
spălătorie, după ce-i lăsasem pe toţi în salon ! Marea mea
tărie, între 18 şi 23 de ani, a fost să-prefer genul acesta de
bucurii celor ale societăţii.
Lucrul meu nu progresează de loc ; nici nu va înainta cită
vreme nu voi fi mai convins că scriu o capodoperă.
Mătuşa Charles Gide a fost bolnavă ; o criză cardiacă,
grozavă ; dar nu atît de gravă ca aceea pe care am văzut că a
avut-o într-o seară, la Paris. Gérard, de cînd se emancipează,
îi face griji. Şi recunosc că într-adevăr nu-i de loc liniştitor. Ce
mutră avea în prima seară ! Departe de ceilalţi copii,
străbătea grădina în lung şi lat; îl trăiam de boală prin
indiferenţă ; dar pînă la urmă mi s-a tăcut milă ; peste
noapte m-am dus să stau de vorbă cu ed, pe aleea unde i se
vedea ţigara aprinsă.
„Trebuia să fiu la Paris acuma, îmi spune imediat. Da,
Ventura mă aştepta. De o oră îmi tot spun că puteam fi eu
eav. Asta-i ! Atîta rău ! Mîine pleacă în America şi n-am s-o
mai pot vedea pînă-n şase luni". Cîţiva paşi, fără să scoată o
vorbă ; apoi, din nou, înăbuşit :
— Astă-seară, fără nici o îndoială, ar fi fost a mea.
— Vrei să spui că începea să cedeze ?
— Da, de peste opt zile nu mi se mai împotrivea.
— Şi tu, de frică să... nu fii la înălţime, ai şters-o brusc ?
Gérard (descumpănit, ruşinat şi furios, după o tăcere):

165 57
 — Ei, da !
Dar acum îl doare că a plecat cum 1-a durut să rămână.
Marcel rtu lucrează şi nu va lucra ; se repede lacom la tot
ce-1 poate distra ; a şi înghiţit, în biroul meu, în mai puţin de
şase zile, cărţile pe care i le rezervasem pentru trei luni.
Peste şase ani va fi tocmai bun pentru „disciplina ca-
tolică" de care vorbea într-una în ultimele lui scrisori.
„Disciplina" asta îmi aminteşte grozav de maşinile Crucii
Roşii. Dacă măcar ai încerca să umbli pe jos în loc să te laşi
dus...
• Alaltăieri, la împărţirea premiilor, mi-a trecut dintr-o .
dată plictiseala cînd am remarcat, în al doilea şir de copii, o
fetiţă cu o mutră de ţigăncuşă, de la care nu mi-am luat
ochii. Convingerea acestei fiinţe de şase ani ! Zîmbetul
ochilor în figura ei gravă ; bărbia retezată, culoarea caldă a
obrajilor ; părul, prost pieptănat şi prea lx>gat, îi cade vîlvoi
pe frunte. Pe lîngă ea, toate celelalte par şi mai întristător de
urî te. Ea era îmbrăcată în culori închise, cu o rochiţă de
indiană în carouri mari, foarte simplă ; îţi dădeai seama că e,
din toate, cea mai

săracă ; totul făcea să-mi placă. A recitat, pe urmă a

cîntat; cu aceeaşi căldură. Atunci i-am putut citi numele în
program : e o micuţă Lemaître.
 Cum s-<a încheiat serbarea, am văzut-o repezindu-se la
părinţii ei, ou o cărticică roşie în mînă şi strigînd : „Uite! Mi-
au dat u n p r e m i u î n t r e g !
Cei din jurul meu nu au găsit-o frumoasă ; mai ales
Jeanne a ajuns să o declare „îngrozitoare". Şi am fost destul
de prost să mă necăjesc !
„Nu-i destul să fiu — am nevoie să se ştie că sînt fericit."
Cită vreme vei gîndi aşa încă nu vei fi fericit.

24 august
Nimic nu ţine, nimic nu e nici statornic, nici cert, în viaţa
mea. Rînd pe rînd mă aseamăn şi mă deosebesc ; nu există
creatură, oricît de străină, de care să nu pot jura că mă
apropii. încă nu ştiu, la 36 de ani, de sînt zgîrcit sau risipitor,
cumpătat sau pofticios... sau, mai degrabă, simţindu-mă
trecînd brusc dintr-o extremă în-Ir-alta, am impresia că
soarta mea stă în însăşi oscilaţia asta. De ce mi-aş făuri
unitatea factice a vieţii imitîn-du-mă factice pe mine
însumi ? Numai în mişcare îmi pot găsi echilibrul.
Prin ereditate, care încrucişează în mine două sisteme
•de viaţă foarte diferite35, se explică, poate, complexitatea şi
contradicţiile de care sufăr.

25 august
Prea multă noutate ne înmărmureşte ; ştim să' gustăm în
ceilalţi numai ceea ce putem recunoaşte (precum barbarii nu

167 57
distingeau în cuvintele noastre decît literele pe care erau
obişnuiţi să le pronunţe) ; restul nici nu-1 auzim. Cei mai
ingenioşi artişti sînt înţeleşi abia după ce •savoarea lor a
încetat să mai fie rară ; valorile noi pe
«are le aduceau ei, nefiind puse în circulaţie, nu erau •
otate pe piaţă. Dacă lăudaţi aşa mult articolul meu lespre
Wilde (vorbesc de ultimul) e tocmai pentru că n-am spus
nimic nou în el. A doua cronică a mea (de anul ăsta) 36,
dimpotrivă, n-a avut nici un răsunet, nică-ieri ; adevărurile
pe care le spuneam acolo, insolite, n-ar fi putut fi asimilate
decît după diluarea lor în pagini de locuri comune.
S-ar putea scrie despre acestea un volum întreg, şi de
succes, expunînd istoric ceea ce doar am insinuat şi anume :
O rasă atît de amestecată ca a noastră recunoaşte în
expresie elementele ce o compun. Printr-o imitaţie uşoară,
ceea ce exprimă ea mai întîi e ceea ce a şi fost exprimat într-
o perioadă precedentă. Cine ar îndrăzni să afirme că în rasa
noastră elementele latine sînt cele mai puternice ? — sau nu
pur şi simplu cele mai vorbăreţe, şi din pricini foarte simple.
Ceea ce încă nu s-a exprimat e mai puţin precoce, dar nu şi
mai puţin important ; pur şi simplu e mai greu să inventezi
decît să imiţi. Eşti tare pe trecutul tău ; avans grozav ! Barres
e din această categorie : spete puternice ; încremenit.
Nu-ţi poţi închipui un autor, oricît de mare, a cărui cea
mai banală virtute să nu fie aceea care s-a bucurat cel mai
repede de preţuire. Mulţimea nu pătrunde niciodată decît
prin locurile comune ; şi cel mai adesea acolo rămîne.

1 septembrie
Iar nu mai dau de fund ; mă las dus de-a rostogolul de
valul monoton, în voia zilelor ce curg. O somnolenţă imensă
mă ţine amorţit din zori şi pînă-n seară ; din cînd în cînd o
scutură jocul, dar treptat îmi pierd deprinderea efortului. îl
compar pe cel ce sînt cu cel ce eram, cu cel ce aş fi vrut să fiu.
Dacă măcar... dar nu, totul se moleşeşte în uşurinţa asta a
existenţei. Voluptatea se strecoară peste tot; cele mai
frumoase virtuţi mi se degradează : pînă şi expresia
desperării mele e tocită.

64

169 57
5 — Pagini de jurnal
 65
Aş mai putea oare socoti absurdă o morală care m-ar fi
ferit de toate astea ? Raţiunea mea o condamnă şi o cheamă
totodată ; o cheamă în zadar. De-aş avea un duhovnic, m-aş
duce la el şi i-aş spune : Impune-mi disciplina cea mai
arbitrară dintre toate ; azi aş socoti-o înţeleaptă ; dacă mă
agăţ de-o credinţă de care raţiunea rînjeşte e pentru că sper
să găsesc în ea o forţă împotriva mea însumi.
Cînd va fi să vină o zi de sănătate, voi roşi pentru cele ce
am scris acum.

2 septembrie

înainte de a-mi închide caietul şi de a pleca în Sud 37,

vreau să fac bilanţul lunii scurse.
Am citit cu glas tare, împreună cu d-na Siller :w, primele
patru acte din Gyges und sein Ring de Hebbel şi Garten des
Erlebnis de Leopold Andrian. Am reluat cu mult folos
Pensées şi Opuscules ale lui Pascal, în ediţia Brunschvicg 39
(mai ales Rugăciuni către Dumnezeu pentru buna
întrebuinţare a bolilor). Am terminat excelentul Kidnapped
al lui Stevenson. Am corectat şpalturile la Paludes (în
traducerea germană a lui Felix-Paul Grève) şi la Essai sur
Wilde 40 (în traducerea engleză a lui Miliard).
Am pus la punct primele patruzeci de pagini din roman.

171 57
 E, pentru mine, una dintre cele mai goale luni din acest
an.

Cuvervile, 2 octombrie

Timpul fuge. Cerul tulbure începe de pe acum să se

umple de iarnă. Cîinele îmi doarme la picioare. Apăsat, stau
în faţa foii albe, în care s-ar putea spune orice şi în care n-o
să scriu vreodată decît ceva.
7 octombrie
Se poate citi în ultimul articol al lui Gaston Des-
ehamps 41 :
„Aş vrea mult să găsesc capodopere printre nenumă-
ratele romane pe care librăria franceză le revarsă zi de zi pe
pieţele celor două lumi. întîmpin cu bucurie numele noi şi
talentele tinere. Şi nu cred să poată exista, din vina mea, în
republica literelor, vreun Balzac necunoscut, un Daudet
subapreciat, un Ferdinand Fabre nepublicat sau o George
Sand uitată..."
Şi n-a vorbit niciodată de Paul Valéry, nici de Paul '
laudei, nici de André Saurès, nici de Francis Jammes, nici de
mine.

17 octombrie
Ca un fruct de pom roditor, Gourmont se coace. îşi
pierde acreala, capătă aromă şi dulceaţă. Ultimele lui scrieri
sînt delicioase. (Remarcabil dialogul amatorilor din 1
octombrie — începutul din Animale şi morală la La Fontaigne
/l2
). încă un singur pas spre toamnă şi va fi din toate punctele
de vedere excelent.

28 noiembrie
Am căpătat o oroare pontili apartamentul ăsta43, pentru
mobilele astea, pentru casa asta. Nu mai e cu putinţă aici nici
un fel de concentrare ; mă aflu aici fără nici o pavăză
împotriva a orice, a oricui ; mă atinge şi cel mai mic zgomot,
din stradă sau din gospodărie.
Sînt ani întregi de cînd nu mai mi-e capul înfierbîn-lat. Şi
mă gîndesc la frigurile acelea fericite ce-mi păstrau cartea
trează, cît timp scriam Paludes.
Citind Rimbaud şi Cîntul VI din Maldoror^ mi se face
ruşine pentru operele mele şi mi-e silă de tot ce nu e decît
un produs al culturii. Mi se pare că pentru ■ ilteeva fusesem
făcut.
Dar poate încă nu-i pierdut timpul... poate că la Au-
teuil... Of, cum ard de nerăbdare...

/ decembrie
La Fontaine45 se află Paul Claudel, pe care nu l-am mai
văzut de peste trei ani. Cînd era tînăr arăta ca un cui; acum
parcă-i un ciocan pneumatic. Fruntea nu prea înaltă, dar
destul de lată; obrazul fără nuanţe, parcă cioplit cu cuţitul;

173 57
ceafa de taur, prelungită de-a dreptul de capul în care simţi
cum urcă patima să-i aprindă creierii într-o clipă. Da, cred că
asta-i impresia dominantă : capul e una cu trunchiul. îl voi
privi mai îndeaproape marţea viitoare (vine să ia masa la
noi) ; eram cam prea atent să mă apăr şi n-am răspuns decît
pe jumătate la avansurile lui. îmi face impresia unui ciclon
încremenit. Cînd vorbeşte, parcă ar izbucni ceva în el ; începe
cu afirmaţii abrupte şi-şi păstrează tonul duşmănos chiar
cînd eşti de acord ou ei.
în vreme ce stau de vorbă cu Fontaine, trag cu urechea
şi-1 aud declarîndu-şi admisaţia pentru Baudelaire.
Mithouard, ţinîndu-i isonul, fără dibăcie, vorbeşte despre
„vigoarea" lui Baudelaire şi vede în el îndeosebi un geniu
„sănătos". Oare îi trebuie aşa ceva ca să-şi îngăduie să-1
admire ?
„Poe şi Baudelaire — declară Paul Claudel cu un fel de
furie stăpînită — sînt singurii critici moderni" ; după aceea
face un elogiu, altminteri foarte inteligent, inteligenţei
critice a lui Baudelaire şi a lui Poe, dar în termeni atît de
asemănători cu cei pe care-i folosea de curînd, exact pe
aceeaşi temă, Remy de Gourmont, încît abia mă abţin s-o
remarc ; dar mă tem că aş provoca o explozie numai la auzul
numelui lui Gourmont.
Claudel poartă un veston prea scurt care-1 face să pară şi
mai îndesat decît e, şi grosolan ; ochiul îţi este în acelaşi timp
atras şi enervat de cravata lui, cu nodul de culoarea roşcovei.
 După lectură, cum eu compar suita aceasta de poeme ale
lui Francis Jammes cu Sagesse a lui Verlaine, Clau-
(Id proclamă îndată că VEglise habillee de Feuilles*6 e o
operă mult superioară şi că, în ce-1 priveşte, lui „nu i-a
plăcut niciodată prea mult Sagesse unde jongleria lui
Verlaine se vădeşte neîncetat şi strică pînă şi bucăţile cele
mai binevenite".
Vorbeşte cu glasul nu tocmai ridicat, ca un om convins ;
îmi dau încă o dată seama cît de neprielnică e pentru
elocvenţă o pasiune adevărată. Leon Blum, pe care m-am
dus alaltăieri să-1 văd, vorbea tare, puternic şi curgător ;
trebuia să-1 auzi încă din anticameră.

2 decembrie
Din Rusia, cele mai oonsternante ştiri 47 ; asta îmi stă-
pîneşte gîndurile ca un vuiet neîntrerupt, de-a curmezişul
tuturor preocupărilor de peste zi.

5 decembrie48
Paul Claudel a venit la masă. Vestonul prea scurt;
cravată cu nodul lung vopsită parcă în anilină ; obrazul şi mai
pătrat decît alaltăieri ; vorba plină de imagini şi totodată
precisă ; glasul sacadat, repezit şi autoritar.
Simţi că în convorbirea lui, foarte vie şi bogată, nu
improvizează de loc. Recită adevăruri pe care le-a elaborat
cu migală. Totuşi ştie să glumească şi dacă s-ar lăsa măcar un

175 57
pic în voia inspiraţiei n-ar fi lipsit de farmec, încerc să înţeleg
ce lipseşte totuşi felului său de a vorbi... Nu cumva niţică
duioşie omenească ?... Nu ; chiar nu; are ceva mai bun. Cred
că e cel mai pătrunzător glas din cîte am auzit. Nu, el nu te
seduce ; nu vrea să te seducă ; el convinge — sau impune.
Nici măcar nu încercam să mă apăr de el; şi cînd, după-masă,
vorbind despre Dumnezeu şi catolicism, despre credinţa şi
fericirea lui, i-am spus că-1 înţeleg, el a adăugat;
„Păi bine, Gide, atunci de ce nu te converteşti ?" (şi asta
fără brutalitate şi fără zîmbet) ; iar eu l-am lăsat să vadă, i-
am arătat chiar, cît îmi zdruncină cugetul cuvintele lui. 49

Aş încerca să le repet aici dacă nu le-aş regăsi în Traité de

la Co-naissance du monde et de soi-mîme,50 pe care tocmai
1-a încheiat ; la fel, aş nota cele rileva amănunte pe oare mi
le-a dat despre viaţa lui, dacă nu m-aş gin di că viaţa asta
urmează să ajungă celebră.
Ode aux Muses,51 ne-a zis el, începută în 1900, a rămas
multă vreme întreruptă. Nu ştia „cum s-o termine". Abia în
1904 a adăugat invocaţia către Erato52 şi încheierea.
„Multă vreme, vreo doi ani, n-am scris nimic ; credeam
că trebuie să jertfesc artoa religiei. Arta mea ! Numai
Dumnezeu putea să ştie ce uriaş sacrificiu însemna asta. Am
fost salvat cînd am înţeles că arta şi religia nu trebuie să fie
antagonice în noi. Nici nu trebuiau să se confunde. Trebuiau,
ca să spun aşa, să ramina perpendiculare una pe alta ; iar
însăşi lupta lor era hrana vieţii noastre. Să ne amintim cu
prilejul acesta de vorbele lui Hristos : „Nu pacea, ci sabia". 53
Asta vrea să spună Hristos. Nu în pace să ne căutăm
fericirea, ci în conflict. Viaţa unui sfînt e o luptă de la un cap
la altul ; cel mai mare sfînt c cel ce e, pînă la urmă, cel mai
învins."
în timpul mesei vorbeşte de un anumit „simţ frontal"
care ne dă posibilitatea să identificăm o carte bună sau
proastă, dinainte, fără să o citim ; simţul acesta 1-a ferit din
totdeauna de Auguste Comte. 54 Mai tare mi-ar place să-1
aud lichidîndu-1 pe Bernardin,55 dacă dintr-o singură lovitură
nu 1-^ar doborî şi pe Rousseau în acelaşi timp. Şi-i mai
doboară şi pe alţii ! Izbind în dreapta şi-n stìnga cu racla
sfintelor moaşte, el face prăpăd în literatura noastră.
(Mi-aduc aminte de durerea resimţită la Cuverville, o
dată, cînd, tăind şi curăţind un bujor, am observat că o
ramură, pe care o retezasem pentru că mi se părea uscată,
era încă plină de sevă.)
Vorbeşte cu cea mai mare stimă despre Thomas Hardy şi
Joseph Conrad ; şi cu cel mai mare dispreţ despre scriitorii
englezi în genere „care n-au înţeles niciodată că nimic de
prisos e prima condiţie a artei".
Vorbeşte mult; îi simţi presiunea interioară a imagini Im-
şi a ideilor. Cum, nu mal ţin minte în legătură cu 1 1 • sau cu
cine, eu vorbeam de slăbirea memoriei, el a început îndată
să strige : „Memoria nu slăbeşte. Nici o ■ tacita te nu-i

177 57
slăbeşte omului o dată cu vîrsta înaintai ;i. E o greşeală
grosolană. Toate capacităţile omului BC dezvoltă neîncetat,
de la naştere şi pînă la moarte."
Vorbeşte fără să secătuiască ; gîndirea altuia n-o o-
preşte nici pentru o clipă pe a lui; nici un tun nu l-ar abate
din drum. Ca să discuţi cu el, să încerci să discuţi, silit să-1
întrerupi. El aşteaptă politicos să-ţi termini fraza, apoi o ia
din nou de unde rămăsese, cuvînt cu cuvânt, de parcă
celălalt n-ar fi deschis gura.
ll scotea din sărite pc Francis Jammes cel de altădată (pe
la 1900) cînd replica angoasei sale : „în ce mă priveşte, îl am
pe Dumnezeul meu".
(Cel mai mare avantaj al credinţei religioase, pentru
artist, e că ea îi îngăduie o trufie incomensurabilă.)
Cînd pleacă de la mine, îmi lasă adresa duhovnicului său.
Mai spunea el :
„Nu pun cîtuşi de puţin preţ pe valoarea literară a operei
mele. Cel dintîi care m-a făcut să gîndesc : va să zică n-am
scris zadarnic, a fost Frizeau, care s-a întors la Dumnezeu
datorită dramelor mele şi a ştiut să vadă că ele sînt cu totul
dominate de religie. Frumuseţea literară a operei mele are
pentru mine atâta importanţă cât are aceea pe care o poate
găsi un muncitor conştient că şi-a împlinit cum trebuie
sarcina ; pur şi simplu, fac cit pot mai bine ; dar de-aş fi fost
dulgher aş fi fost tot atît de conştiincios dînd o seîndură la
rindea pe cît de conştiincios, scriind, încerc să scriu bine."
 1906

5 ianuarie
Aş mai fi avut multe de notat în ultimul caiet; l-am lăsat
la Paris, neîncheiat. îl încep pe acesta de acum în trenul cu
care plec la Roque.
Ieri, pe seară, la Tbeâtre des Mathurins. Georgette
Leblanc1 în Moartea lui Tintagiles.2 Sală mică, complet plină.
Maeterlinck mă pofteşte în loja lui. în faţa noastră, Mary
Garden '•>; în dreapta, Duse4 (minunat chip de femeie
bătrînă; nici un rid inexpresiv). Totala lipsă de expresivitate
a chipului lui Maeterlinck ; materialitatea trăsăturilor lui ;
om de la Miază-Noapte, foarte realist, foarte practic, pentru
care misticismul e un fel de exotism psihic.
Mă aşteptam s-a găsesc pe Georgette Leblanc execrabilă
şi eram supărat pe mine că nu sînt destul de supărat pe ea ;
dar nu ; cum era prea puţin luminată ca să te supere
grosolănia trăsăturilor şi înfăţişarea indiscretă a întregii sale
făpturi, pe cuvînt că pot admite că a ştiut să se pună destul
de bine în valoare.
La cină cu Drouin, Charles-Louis Philippe 5 şi Gheon.
Acesta, mai întreg el decît oricînd. Am mai observat, de
altfel, că e mult mai insuportabil ori de cîte ori vine de la o
întîlnire cu Viele-Griffin.6 în faţa protuberantelor lui Gheon,
Philippe în totală retragere. Cele cîteva cuvinte pe care le
scoate sînt încîntătoare.

72 179
 15 ianuarie1

Stil : nu atîta ager cît prevăzător ; prudent; un om cu

nemărginită prudenţă.
^Artistic ar fi ca, în ciuda celei mai depline explicitări, să
păstrezi şi surprize.
Iar trei zile de ploaie. Mi-e capul istovit, voinţa neliniştită
şi personalitatea nehotărîtă. O grămadă de treburi îmi face
cu neputinţă orice lucru adevărat ; şi numai asta m-ar odihni.
Nu îndrăznesc să mă reapuc de î-oman, de frică să nu-mi
tocesc emoţia şi zelul. Am reluat exerciţiile de pian, din
motive de higiena, dar fără metodă. Scrsul meu se urîţeşte.
Dorm prost ; tremur şi tresar ca într-un somn de fiară
hăituită.
Arh lăsat baltă (Em. şi cu mine) mediocrul roman al lui
Boylesve8 şi am trecut ou înfrigurare la Poşchonia de
altădată al excelentului Şcedrin.
Ciudată seară, vineri, la Charmoy9. în atelierul plin de
statui enorme, luminate fantastic de vreo douăzeci de
luminări foarte ingenios aranjate, înfipte ici-colo, în colţul
suporturilor sau în cutele mantiilor pe care le poartă îngerii,
enormii îngeri ce sprijină monumentul lui Beethoven — în
atelierul acesta supraîncălzit de o sqbiţă de tuci, aşteptăm,
José, nevastă-sa şi cu mine, să vină prinţeasa de Broglie 10 şi
Miss Barnay.

72 180
 Pe la 10 se aude automobilul prinţesei care se iveşte
curînd în uşă, pe fundalul nopţii. Prinţesa e învăluită într-un
mantou de hermină, pe care-1 lasă să alunece în mîinile lui
Charmoy. O rochie de catifea neagră care-i vine numai pînă
la piept descoperă o vastă porţiune de piele sidefată ;
panglici de un negru lucios îi susţin corsajul. Obrazul e mic,
obosit ; coafura, semifeciorelnică, încearcă în zadar s-o
întinerească. Fără riduri, dar trăsăturile sînt penibil
îngroşate.
Cum intră, mă fixează prin lornietă ; o lornietă pe o tijă
de aur şi prinsă de un lănţişor printr-o fragilă brăţară de
rubine.
Grija de a cuceri e, la ea, izbitoare.
Pe speteaza unui scaun de paie, pe care-1 socoteşte „nu
prea plăcut", se aşterne o blană ; pe jos, o sticlă fierbinte
pentru picioruşele pe care le mai înveleşte cu un şal. Lîngă
ea, în spatele ei, Miss Barnay se ascunde într-o elocventă
tăcere şi o lasă pe ea să se împăuneze.
13 februarie11

72 181
 3 martie
întrerup lectura noii cărţi a lui Barres, pentru Archi-pel dc
Pierre Louys ; adunături de mizerii şi de nerozii caligrafiate şi,
deodată, un excelent articol categoric, împotriva reformei
ortografice ; şi încă unul, foarte bun, despre sportul în
Antichitate.
Ieşim împreună de la Schola (Orjeu al lui Monteverdi
foarte mediocru executai), soţii Van Rysselberghe, Jean
Schilumberger, G-heon şi cu mine. La Closerie unde poposim
o clipă, vedem la o masă din fund o rămăşiţă de la Vers et
Prose 13 în jurul lui Paul Fort 14 şi al soţiei sale, B.R. şi cîţiva
necunoscuţi. Strîngore de mîini. R. începe un enorm
compliment la adresa mea personală : „Iţi mulţumesc,
Gide... îţi mulţumesc pentru frumoasele pagini din Vers et
Prose pe care ni le-ai oferit". Ce poate fi mai prostesc decît
mutra celui ce i se fac complimente ? Trebuie să te fereşti de
asta. Şi pentru că R. stăruie şi mă citează : „Nu ştiu unde să
găsesc loc în frază pentru broscoiul acesta monstruos", îl
întrerup brusc : „în sfîrşit, bine că a nimerit în gura
dumitalc". Mi-a scăpat fără voie.
De trei zile îmi strîng cărţile cu un entuziasm de vandal.
Pe măsură ce se golesc rafturile bibliotecii simt cum mi se
aeriseşte creierul. în acelaşi timp am un fel de beţie a
răscolirii şi, aşezînd cărţile în coşuri, tot un fel de beţie, a
preciziei, a atenţiei, a suprapunerii ingenioase.

72 182
 1 martie
în sfîrşit, iată-mă gata de lucru ; nu mă mai desparte
nimic de el. Ieri şi azi-dimineaţă am terminat cu aranjatul
corespondenţei. Ieri am reluat pianul. Am primit hîrtia de
scris. Mi-au sosit exemplarele din Amyntas l'\
2 martie
Am citit uimitorul eseu al lui Hugo despre Voltaire.
încă nu-mi folosesc cum trebuie timpul. Cam ameţit de
atîtea ore goale la dispoziţie ; n-am ce repere să născocesc.
Astă-seara îi citesc lui Gérard Villemain al lui Hugo.
6 martie
Aseară am fost la Copeau să-i citesc cît am scris din La
Porte Etroite. Luasem cu el masa ; după-amiază îi adusesem
Amyntas, la Petit ; apoi la piscină ; apoi la Ermitage. Era o
vreme splendindă ; mă simţeam foarte bine.
După-masă, Copeau citeşte mai întîi cîteva fragmente
din Amyntas, soţiei sale ; pe urmă, luîndu-i cartea din mînă,
citesc la rîndu-mi fragmentul flautului, Droh ş.a....
Dna Copeau ne lăsa singuri ; îmi scot din mapă ma-
nuscrisul. Lectura, care începe destul de bine, se îm-
potmoleşte într-o mlaştină de plictiseală. Impresie deplo-
rabilă ; nu atît asupra lui Copeau, poate, cît asupra mea; de
altfel el cunoştea dinainte aproape tot. Mă căinam chiar că
dintr-un fel dc laşitate recursesem la el înainte de a fi izbutit
să scot mai mult. Ce de lucru mă aştepta abia de acum
înainte ! Trebuie să iau totul de la început. Marele folos al

72 183
acestei seri. Copeau, medic bun, nu crud, chiar prea
înţelegător, dar întărindu-mi totuşi propria impresie prin a
lui ; şi—1 ştiu de mult prea bine ca să-mi fie tare ruşine că m-
am înfăţişat în faţa lui fără să mă fi gătit oum trebuie.
Dimineaţa i-am trimis o telegramă lui Rouart că nu pot
lua masa cu el (la Prunier, împreună cu Albert Sar-rant şi cu
Michel). Mă reped la lucru.
Rouart se ţine scai de mine ; a venit să mă ia. Masă
insuportabilă, la care se vorbeşte numai politică, iar eu mă
fac că aş avea în chestia asta nişte idei. Spre sfîrşit totuşi
conversaţia se mai însufleţeşte un pic, pe tema Inventarelor.
Albert Sarrant vorbeşte destul de bine. La 3 izbutesc s-o
şterg.

72 184
 Marţi dimineaţa
Excelenta Viaţă a lui Poussin (de Paul Desjardins)16 e
pentru mine o sursă de calmă sănătate. — De cîteva zile,
Gérard şi cu mine ne sculăm de la 6 (la 7'.2 el plea-la uzină) ;
Bach e acum în locul lui Chopin, Pascal — în locul lui
Montaigne. Exemplarele din Amyntas sînt trimise aproape
toate. Romanul îşi capătă, treptat, o nouă formă în capul
meu ; nu mai e vorba să exprim cît mai bine, în el, nişte
sentimente, ci să acumulez de-a lungul lui fapte mărunte
care „informează" caracterele.
Credeam că-1 cunosc pe Pascal ; cu fiecare zi descopăr în
el ceva nou.
Em. s-a întors ieri de la Cuverville. La 11 am fost la gara
Saint-Lazare. Am ajuns acasă, cu trenul care înconjură oraşul,
la miezul nopţii.
A fost imposibil să găsim cheia de la dulapul cu o-glindă.
Em. susţine că o pusese în coş, deasupra celor patru duzini
de ouă. Bineînţeles ouăle n-au stat locului şi cheia, mai grea,
a alunecat, pesemne, la fund. Scotocim cu grijă, de frică să
nu spargem ouăle. Dăm peste nişte mănuşi, un voal, nişte
foarfeci, o batistă, nu ştiu mai ce încă, — şi zece cutii de
chibrituri * ! Cheia, nicăieri. Hotărîm să scoatem ouăle unul
cîte unul. Fiecare ou e învelit într-o bucată de hîrtie ; o luăm
deoparte. în mînă. oul e plăpînd, curat, de un alb lăptos
foarte mat. în vasul cu despărţituri de la Eugène Rouart, tare
albastru şi tare verde, alcătuieşte o minunată natură moartă.

76
185
Acum e 1 noaptea ; coşul e gol, cupa plină ; stăm şi admirăm.
Dar nici urmă de cheie !
Folosesc pentru Gérard cea mai bună metodă : fac aşa
* Merită să notez povestea
cu cutiile de chibrituri.
încît-Păi da, spune
el să-mi Em., le-am
dea sfaturi, să mă înveţe cum e mai bine să
lucrez. N-o poate face decît dacă lucrează el însuşi, lată-ne
aşadar treji amîndoi de la 6. Cu el împreună am ajuns la
concluzia că e detestabil sistemul care constă în a te scăpa
mai întîi de încurcăturile mărunte — scrisori întîrziate, citirea
ziarului, facerea ordinii — sub pretextul ca astfel să-ţi fie
după aceea creierul complet liber pentru lucrul adevărat.
De-aici trebuie s-o porneşti. Să începi direct acest lucru, fără
amînări, hotărîri; să te apuci de el cu cea mai mare şi mai
matinală prospeţime.
Azi-dimineaţă o scrisoare foarte frumoasă de la Clau-del.
Excelentă, emoţionantă scrisoare de la Mauclair 17, la care
vreau să răspund îndată.

Vineri
Gerard — o fiinţă fără virtute. îţi trebuie atunci mai mult
har.
29 martie
Recitesc vechile scrisori către Em., pe care le-am adus de
la Cuverville. Zadarnic caut în ele ceva din care să-mi nutresc

76
186
romanul. Dar îmi pot contempla gol-goluţe toate cusururile
spiritului meu. Nu-i nici unul care să nu mă scoată din sărite.

4 aprilie
La o distanţă de opt zile se scot în vînzare biblioteca lui
Heredia18 şi o parte din aceea a lui Verhaeren. 19 Mă duc în
prima zi a uneia din vînzări, apoi la a doua. întrie ele, o gripă
grozavă mă ţine în casă.
în sala licitaţiilor suflu cîteva cărţi lui Pozzi 20 şi lui
Hanotaux21. (Voi nota în alt carnet lista amănunţită a
cumpărăturilor.) Majoritatea cărţilor sînt ridicate mult peste
valoarea lor. Te laşi antrenat în urmărirea unor cărţi pe care
le doreşti cu jumătate de inimă, sau de loc.

76
187
 Mă angajasem faţă de mine să pun mina pe un Des-
bordos-Valm'ore22, ou speranţa să i-1 pot apoi dărui Măriei
de Régnier2'5. Mi-aduc şi acum aminte de ziua în care, singuri
în biroul tatălui ei, ca mi-a recitat Les Roses de Saadi.
Dar gripa m-a ţinut în casă.

10 aprilie
Paul Laurens, care vine la masă, şi cu care îmi petrec
toată după-amiaza, îmi citează vorba plină de amărăciune a
lui Albcrt :
„Of ! ce greu mor visele din tinereţe !'•

Miercuri, 18 aprilie
Am găsit hîrtia ce-mi trebuie ca să scriu La Porte Etroite
şi am început să copiez. Trei pagini.

Luni2*
Ieri, pe la 6, a venit iar la mine ţapul ăla mic şi nesuferit
pe care-1 cheamă R.L.25 şi care, tot trăgînd sforile, a izbutit
să-şi strecoare în Ermitage un studiu destul de lung. De altfel
nu-i prost, nici neîngrijit; dar mi se pare o obrăznicie ca la 19
ani să mă pună să citesc 60 de pagini scrise de el fără ca el să
fi citit vreuna de a mea. Vine la mine fără nici o atracţie, pur
şi simplu ca să dea din coate, pentru că a priceput că aş
putea să-1 bag la Ermitage. Dacă mai încearcă am să am cu
el o explicaţie făţişă.

188 79
 3 mai
O metodă, — iată ce nu izbutesc să-mi impun, din prea
mare neastâmpăr; nu că nu aş vrea să i mă supun, dar trupul
se oţărăşte mereu împotriva a ceea ce îmi' propune mintea.
Ce rost are hotărîrea mea de a mă scula în zori dacă n-
am putut dormi noaptea ? Sau de a rămâne treaz, dacă pic
de somn ? Sânt silit să mă păcălesc singur şi să iau de bun ce-
mi vine oricum.
Am terminat studiul lui Paul Des jardins despre Corneille.
Excelent. Un pic prea lung.
Em. trebuia să plece ieri la Cuverville ; dar mi-era atît de
rău că am rugat-o să-şi amîne plecarea cu o zi. După-masă,
profitînd de brusca ameliorare, nc-am dus împreună în Bois
de Boulogne şi, urcind dealul, am ajuns pe La Muette şi pe
Avenue H. Martin. Ne-am oprit o clipă la mătuşa Charles ;
Gérard îmi propusese cu amabilitate să vină să-mi ţină de
urât oît lipseşte Em. ; a trebuit să-i spun, oît am putut de
blînd, că prefer să ră-mîn singur.
Treburi mărunte pînă la cină.
După aceea, i-am citit lui Em. cele cîteva pagini de
început din Porte Etroite. Categoric, descrierea grădinii e
bună ; dar mai departe ?...
Termin singur Les Secrets de la Princesse de Cadig-nan 2l>
pe care începusem s-o citesc cu glas tare.

189 79
 10 mai
Mi-am luat carnetul ăsta mic, ca să-1 pot băga în bu-
zunar, îmi place să-1 am cu mine, să-1 pot folosi oriunde, pe
loc, ca acum cînd aştept să-mi vină rîndul la frizer. Celălalt,
prea mare, îngăduia prea mult afectarea.
Trebuie s-o şterg la Cuverville în două zile. E de a-juns
gîndul ăsta ca să-mi dezorganizez timpul. Ieri şi alaltăieri am
pierdut toată vremea cu drumurile prin oraş. Cum îmi
cumpărasem carnetul la Oxford şi încă nu-1 aveam pe ăsta
mic şi oribil, n-am putut nota nimic din ziua de 7 ; dar nici n-
am făcut nimic care să merite ; mintea, destinsă, s-a lăsat
purtată de valuri, la întîm-plare. Trebuia să mă hotărăsc să
chem un doctor. Trebuia de trei-patru ani să mă fi hotărît.
Prea multă vreme m-am împăcat cu oboselile astea şi cu
slăbirea. E absurd ! Ce-mi pasă de asprimea unui regim dacă
îmi
)

190 79
 dă posibilitatea să lucrez mai mult ! Ce-am dat eu pînă
acum, faţă de ce aş fi putut da ? De patru ani mă zbat şi calc
în loc.

Duminică
De ieri sînt la Cuverville. E atît de frumos afară, încît ziua
asta îmi aminteşte de cele mai fericite ale copilăriei. Scriu
astea în camera cea mare de peste bucătărie, între cele două
ferestre deschise, prin care pătrunde bucuria caldă a
soarelui. Doar chipul obosit pe care mi-1 văd în oglinda din
perete, deasupra mesei de lucru, strică ceva din -deplina
desfăşurare a fericirii mele. (Am nevoie să reînvăţ metodic să
fiu fericit. E o gimnastică, precum ridicarea halterelor ; pînă
la urmă izbuteşti.) îmi ţin picioarele la soare, în papuci
împletiţi, verde cu albastru. Căldura intră în mine, urcă în
mine ca o sevă. Mi-ar trebui, ca să fiu pe deplin fericit, numai
să nu compar clipa de faţă cu altele din trecut — de care
uneori nici nu ştiam să mă bucur cum trebuie pentru că le
comparam cu alte clipe, din viitor. Clipa de faţă nu-i cu nimic
mai prejos în desfătări decît oricare alta, din viitor sau din
trecut. Iarba peluzei e înaltă ca o iarbă de cimitir. Merii din
ograda gospodăriei sînt numai fulgi denşi de floare.
Trunchiurile lor, date cu var, le prelungesc albeaţa pînă la
pămînt. Nu-i adiere care să nu-mi aducă o mireasmă ; mai
ales de la glicina de colo, din stînga, lipită de casă, atît de
îmbelşugat înflorită că se aude de aici zumzetul 'albinelor ei.
O albină mi-a intrat în cameră şi nu mai vrea să iasă. Lumina
parcă unge cu miere orice obiect.
Ieri, înainte de apusul soarelui, am putut da o raită prin
grădină. Pomul cel mare, aplecat, zîmbea în lumina ultimelor
raze, fremăta şi căpăta o culoare trandafirie. O ploaie
grozavă, cîteva ceasuri mai devreme, potopise ţinutul şi
curăţise cerul de orice nor. Toate frunzişurile se frăgeziseră.
Mai ales ial celor doi fagi mari şi purpurii, — un frunziş nu
purpuriu deocamdată, ci străveziu, blond, căzînd pe umerii
mei ca nişte plete. Cînd, ieşind pe portiţa din fundul grădinii,
am văzut iar soarele şi faleza luminoasă pe care o forma
făgetul în faţa lui, totul mi s-a părut de o frumuseţe atît de
proaspătă şi nouă că-mi venea să plîng de bucurie. Pentru
mine, lacrimile nu sînt privilegiul tristeţii; ci şi al admiraţiei,
al înduioşării, al simpatiei foarte bruşte şi violente, al
bucuriei deosebit de mari. Nu-mi amintesc să fi vărsat
vreodată o lacrimă pentru un necaz personal (clin copilărie),
eu care plîng atît de uşor, cu dragă inimă ; la teatru, mi-e de
ajuns să aud numele lui Aga-memnon şi-mi curg şiroaie. în
efectul acesta fizic ce o 'însoţeşte, emoţia mea îşi găseşte
chezăşia autenticităţii.
Violenţa emoţiei de acum parcă m-a doborît; cînd am
intrat în casă mă durea îngrozitor capul şi, îndată după-
masă, copleşit de somn, m-am dus să mă culc.
Pînă să mă bag în pat am citit biografia lui Athenaios
(Eudoxia27) şi cîteva rînduri din Tacit.
 Azi-dimineaţă am citit cîteva capitole din Tacit (începutul
cărţii XI), pe urmă m-am apucat să scriu, înainte de a coborî
în grădină.
Ştiu că, afară, mă cuprinde o toropeală vegetativă şi că, >
dacă mă las în voia ei, s-a zis cu lucrul.

. Marţi
Nicicînd om în toată puterea cuvîntului, nu voi fi decît un
copil îmbătrînit. Trăiesc cu nestatornicia unui poet liric, dar
două-trei idei, fixe ca nişte gratii în creierul meu, îmi
răstignesc orice bucurie ; orice vrea să-şi ia zborul la
întîmplare se loveşte de ele.
I-am scris lui Jammes o scrisoare destul de importantă ;
am citit din Montaigne.
După-amiază am lucrat la roman ; m-am chinuit enorm
ca să urnesc din loc masa aceasta care nu e atît de grea, iar
n-ai de unde s-o apuci.
Arh leat ceaiul cu Em. ; am cilii un ceas clin Darwin, cu
glas tare.
Pe la 5 mă duc la tîrgul din Criquetot. Nu prea mare
harababură ; de teamă ca nu cumva să nu salut pe cineva
care mă recunoaşte şi să salut pe cineva care nu mă
recunoaşte, mă strecor ca un hoţ pe după dugheni.

80
6 — Pagini de jurnal
 8.1
Cîteva căsuţe pe roţi cu vreo duzină de copii tare urîţi şi
tare nenorociţi... M-am întors adînc întristat.
Groaznic ce-am mai îmbătrânit în ultima vreme. E lim-
pede că mu mai merge ceva în mine. Nimeni n-ar putea
îmbătrâni mai repede, mici să-şi dea singur rnlai mult
'seama. încă nu pot lua în serios treaba asta ; cred că e vorba
de o oboseală "trecătoare. Şi anul trecut, cam în aceeaşi
perioadă, simţisem aceeaşi îmbătrânire oribilă.

Miercuri
Ciudată amorţire a minţii şi a trupului. Letargie. Azi-di-
mineaţă, după ce m-am chinuit să închei primul capitol (şi n-
am reuşit), m-am cufundat în lectură (Carnetul unui
necunoscut al lui Dostoievski).
Excelentă lectură din Darwin (cu glas tare). Clipele
petrecute împreună cu Em. (mai ales în grădină) îmi dau o
linişte extraordinară. Tandreţea, farmecul, poezia ei
răspîndesc în juru-mi un fel de raze la care mă încălzesc, în
care mi se topeşte orice amărăciune.
După ce am trudit cîteva ceasuri, lucrul meu s-a ho-tărît,
dintr-o dată, spre sfîrşitul zilei, s-o ia din loc, aşa că am decis
să mai rămîn aici o zi.
Joi
Ba nu ; starea sănătăţii lui Albert28 mă îngrijorează prea
tare. Plec, grăbit să-1 revăd. Nu mai poate mînca decît ouă ;
am adunat vreo două duzini, azi-dimineaţă, de la ferme.
Vremea e rece, ploioasă ; aş pleca din Cuverville fără
păreri de rău dacă n-aş lăsa aici pe Em. şi trandafirii gata să
înflorească.
Deşi am fost destul de hodorogit, cele trei zile petrecute
cu ea mai seamănă cu fericirea.
25 mai29
Deznădejde — rătăcire.
îmi întrerup jurnalul ; oboseală atroce30.
1907

/ ianuarie
Aseară, masă de familie la Charles Gide.
Jeanne, pe urmă Gérard, îmi spun de demersurile lui
Arthur Fontaine, pe lingă Briand1, ca să fiu decorat. A venit la
ei sîmbătă, să le spună asta, M., şeful de cabinet al lui
Briand. Cum M. nu cunoaşte prietenia pe (are mi-o poartă
Fontaine (prietenie pe care, de altfel, nici nu şi-ar putea-o
explica), el poate să creadă că m-am zbătut pentru treaba
asta zadarnică despre care, sincer vorbind, nu ştiam nimic.
Toate astea mi-s tare neplăcute şi n-am putut lua nimic în
gură cît a durat masa.
M. nu ţine la mine ; nu-şi ascunde dispreţul şi aversiunea
pentru tot ce scriu. Se simte atins în dragostea lui pentru
Gérard, şi mai ales în amorul lui propriu, că Gérard preferă
să stea cu mine şi nu cu el. Gérard nu-i ascunde dispreţul. M.
socoteşte că frecventarea mea nu-i poate face decît rău lui
Gérard, iar cînd doctorul An-dréae, care mă cunoaşte bine, a
convins-o pe mama lui Gérard să-mi încredinţeze mie
supravegherea şi educaţia lui, primăvara trecută,
dezaprobarea lui M. a ajuns plină de patimă.
M. nu e propriu-zis un făţarnic ; dar, totuşi, face un joc
ascuns. E mărunt. N-am încredere în oamenii mărunţi. De
mult ji zic lui Gérard că trebuie să se ferească de M. ... Am să
încerc cînd va să schiţez acest caracter mărunt, pe care nişte
principii morale îl menţin cît se poate de drept ca să nu-şi
piardă nici o şchioapă din înălţime. Se arată foarte amabil şi
sensibil ; dar simţi mereu că nu prea are ce să ofere. Perfect
tip de parvenit.. Şi parvine prin răbdare, prin economie
amănunţită, prin higiena. Parvine oriunde. Mereu egal cu el
însuşi, îşi ia statornicia drept înţelepciune, iar moliciunea
dorinţelor drept virtute. Destul despre el !
Mi-am pierdut dimineaţa scriindu-i. Pe urmă m-am dus
la G., să-i arăt lui Gérard un proiect de scrisoare pe oare el a
avut bunul gust de a nu o găsi excelentă. Era vorba pur şi
simplu de a-1 face pe M. să înţeleagă că n-aveam nici un
amestec în demersurile lui Fontaine. Era vorba mai ales de a
nu părea jignit că el, M., a ştiut de ele deşi n-au izbutit. Am
ajuns pînă la urmă să-mi dau seama, tot copiind şi luînd de la
început scrisoarea asta, că, pentru a ajunge aici, cel mai bine
ar fi să nu scriu nimic ; şi, în cele din urmă, am zvîrlit totul în
foc.
 Am pierdut cu scrisoarea asta vreo trei ceasuri; ba chiar
patru, dacă pun la socoteală şi timpul petrecut la Charles
Gide.
Soţii Marcel Drouin au venit la masă ; pe la 2 i-am lăsat şi
am aţipit vreo oră. Dar am pierdut tot ce-am cîştigat cu
somnul ăsta ocupîndu-mă şi după aceea de exasperanta
scrisoare către M. Cîtă răbdare mi-a mai rămas, au mistuit-o
alte scrisori. Degeaba am vrut să citesc, să lucrez... După cină
am descifrat sonata pentru pian şi vioară pe care mi-a trimis-
o Magnard.
Singura parte bună a zilei a fost o jumătate de ceas în
baie (â la d'Aurevilly), terminînd să citesc în linişte primul
capitol din Ferrero (Antoniu şi Cleopatra).

2 ianuarie
Vizita lui Giovanni Papini2, director al revistei Leo-nardo.
Mai tînăr decît mi-am închipuit, cu faţa expresivă şi aproape
frumoasă. Cam prea agitat; dar nu cît ceilalţi italieni pe care
i-am cunoscut. Prea măgulitor ; dar pare totuşi să şi
gîndească o parte din ce spune. Ca toţi italienii pe care-i
cunosc, crede prea mult în importanţa lui; sau cel puţin o
arată prea mult; sau, în orice caz, cum n-ar face-o un francez.
Dacă ar şti ce greu îmi e să mă iau în serios !...
Cum pleacă Papini, citesc trei capitole din Ferrero ; şi,
după cină, al patrulea.
 Ce mă interesează acum nu e atîta ce citesc cît felul în
care citesc, atenţia pe care o am. Trebuie, pe toate căile, să
lupt cu dislocarea şi împrăştierea gîndurilor. într-o măsură, şi
pentru asta m-am înhămat iar la jurnal ; fără mare plăcere,
dar ca mijloc- de antrenare la lucru. Dar ce pretenţii aş mai
putea să am dacă, de îndată ce mă apuc de lucru, îmi pierd
iar somnul ?

3 ianuarie
Fericite vremuri cînd, stăpîn pe tot timpul meu, îmi
împărţeam atît de bine orele că fiecare era plină ; cînd nici
măcar un sfert de ceas nu fugea fără rostul lui. Tot lucrul
meu era dinainte orânduit; ştiam, cînd mă băgăm în pat, în
fiecare seară, ce voi face a doua zi; o lucrare mă odihnea de
o alta ; îmi plăcea constrângerea acestei metode şi îmi
impuneam o mare fidelitate faţă de mine însumi, să fiu aşa
cum am hotărât.
Poate că n-aş fi putut continua astfel fără o anumită
rigiditate.

5 ianuarie
Aseară n-am scris nimic. N-am citit nimic. Oare de asta
am dormit mai bine ? Mă culcasem îndată după cină şi
aproape mi-am umplut de somn cupa aceasta vastă, pe care
am golit-o aproape dintr-o suflare. Mă scol, dimineaţa, cu
capul bine aşezat pe umeri.
 Ieri, zi tare obositoare. Era senin ; aş fi vrut să merg cu
bicicleta pînă în Cartierul Latin, unde aveam treabă ; dar
pentru că nu eram sigur că am să am unde s-o las, a trebuit
să mă mulţumesc cu imperiala tramvaiului. Primul popas, în
redacţie la Mercure ; e vorba să obţin un debit de tutun
pentru văduva lui Emmanuel Signo-ret3; am mai vorbit
despre asta cu Fontaine ; cererea pe care o va adresa văduva
către minister va fi sprijinită de cîteva semnături bine alese;
cu această alegere ne ocupăm acum Valette 4 şi eu mine.
Dna. Şignoret nu va şti niciodată ce bătaie ele cap au fost
pentru mine demersurile astea.
Ajung în strada Assas trecînd prin Luxemburg. De cînd
mă uit mai mult la fiinţe, mă uit mai puţin la na-

tură. Acum vreo zece ani, orice umbră, orice lumină ar fi

jucat în juru-mi. Totuşi am văzut mlădiţele fragede ale
stînjeneilor...
Masa la Schlumberger, excelentă ; mi se serveşte, la
desert, dulceaţa aceea de măceşi care încearcă sălbatec să
pară orientală şi care-mi plăcea încă de pe cînd eram la
Braffy.
La ora 2, la Leon Blum. Ce-i simpatic la el e că te primeşte
oricând ca şi cum nu te-ar fi văzut de ieri. Convorbirea, între
noi, se înfiripă fără greutate. Cartea lui despre căsătorie 5
trebuie să fie gata într-o lună. O scrie oarecum din fuga
condeiului. Nu sînt sigur că greşeşte, în el nu artistul face
parale, iar fraza lui, ca şi aceea a lui Stendhal, n-nare de ce
căuta altceva decît însăşi mişcarea gîndirii lui; aceasta
ţîşneşte pe loc din gura sau din pana lui în acelaşi timp
îmbelşugată şi netă — ce-i drept, mai mult netă decît
îmbelşugată, fără mare SchaudernG — dar, ca urmare, uşor
exprimabilă bucată cu bucată ; avînd cap şi coadă şi
înfăţişîndu-se oricând cum se cuvine. E greu să-ţi închipui o
relatare mai corectă, mai limpede, mai elegantă, mai
îndemîna-tecă, decît aceea pe care o face Leon Blum de-an-
picioa-relea, despre un eveniment, o carte sau o piesă de
teatru. Ce excelent „raportor" trebuie să fie el la Consiliul de
Stat ! Şi, vai, ce fin critic ar fi, dacă politica nu i-ar subjuga
atât de mult gîndurile ! Dar el judecă şi oamenii şi lucrurile
nu după gustul lui, ci după opiniile lui. îşi soooate gustul mai
puţin sigur decît opiniile şi preferă să-şi falsifice gustul decît
să-şi apară sieşi inconsecvent. Tot ce spune el că iubeşte,
poţi să nu fii perfect convins că iubeşte cu adevărat; dar nu
te poţi îndoi că aşa crede el şi că ştie de ce.

Joi7
Primirea lui Barres la Academie. Intru pentru întîia dată
în viaţă în sala cea mică. Paul A. Laurens, care ne invitase la
masă şi e acum ou noi, dă îndărăt cînd vede ce învălmăşeală
e.
De ce să vorbesc aici despre ceea ce vor vorbi toate
/iarele ? — Plecăm înainte de discursul lui Vogué8.
 Barrés işi poartă îngrozitorul costum cît se poate de
elegant. Dintre noi toţi, el s-a schimbat cel mai puţin. Cît de
dragi îmi sînt obrazul lui prelung, părul lins, pînă si accentul
periferic al glasului ! Şi ce discurs plat ne-a t.inut ! Cît m-au
durut laşităţile, linguşelile, vorbele de laudă pentru opinia
adunării, care-i sînt, poate, fireşti, adică pentru care n-a
trebuit acum să-şi prefacă gîndi-rea, dar care în împrejurarea
de faţă culegeau prea uşor aplauzele ; ca şi atacul, din fugă,
la adresa lui Zola.
Nu numai eu am remarcat grija cu care, elogiind familia
lui Heredia, a avut grijă să-i treacă sub tăcere pe ginerii săi 9.
Va scoate oare cineva la iveală felul cum acest meşter
sofist a învîrtit lucrurile, ciudat şi îndemînatic, ca să-i laude şi
pe Leconte de Lisle şi pe Heredia, încît să-i bage în acelaşi sac
pe aceşti meşteri dezrădăcinaţi ? (Şi pe Chénier ! Şi pe
Moréas !)10
Am ieşit complet demoralizat, de oboseală şi amără-
ciune, încă o zi ca asta şi sînt tocmai bun pentru religie.
Am răsfoit la Charavay, care le pune poimîine în vîn-zare,
un teanc de scrisori ale lui Flaubert. Francheţa şi simplitatea
lui mă calmează. Printre multe bileţele fără importanţă,
cîteva pagini dintr-o dată îl arată aşa cum e, admirabil.
Scrisul nu e de loc atît de frumos ca al lui Baudelaire, de la
care de asemenea văd acuma nişte foi.
Am fost la Charmoy să-i mulţumesc pentru ziua pe-
trecută ieri cu el. în atelierul lui, multă lume, pe care de astă
dată, o primeşte el personal.
M-am întors cu metroul ; popas la Drouin ; vin acasă cît
se poate de nervos.
Cînd coborîsem din metrou, mă agaţă doi tipi : unul Ibels
şi un nu ştiu mai care pictor spaniol. Neavînd nimic să le
spun, îi las, după ce le trag cîteva vagi complimente. Mă fac
că o iau în altă parte ; şi mă pomenesc iar lingă ei, în staţia
de tramvai, dar nu-i recunosc decît cînd pleacă tramvaiul (da,
chiar pe ăştia doi de care abia mă despărţisem) şi numai
pentru că Ibels mă salută cu o mare plecăciune. Cum o să
creadă cineva că nu m-ara prefăcut că nu-i recunosc, că nu-i
vorba de rea-voinţă, de impertinenţă etc? .
Em. se întreabă dacă mi-ar ura să mă vadă (şi dacă eu mă
văd) pronunţînd la rîndu-mi un discurs în adunarea aceea.
— Nu mă paşte aşa ceva, săraca de tine. îmi doresc tot
mai puţin să mă văd în adunări în care să nu-mi pot vărsa tot
năduful.
Citind-o iar, fraza lui Barres împotriva lui Zola 11 mă
indignează şi mai mult. Trebuie să ai destulă meschinărie
sufletească ca să exagerezi totdeauna doar opinii ce-ţi aduc
folos.

/ februarie
M-am întors de la Berlin 12 pe 30 ianuarie. Am risipii,
prosteşte primele două zile. Ieri mi-am revenit şi nu m-am
culcat pînă nu am scris începutul din L'Enfant prodigue13.
 în dimineaţa asta îmi interzic să ies. încep cu lucrul. Aşa
trebuie şi orice altă metodă e absurdă. O după-a-miază încă
foarte împrăştiată, dar nu neinteresantă. Nu mai are rost să
notez tot ce-am făcut şi cu cine m-am întîlnit. Trebuie să
însemn aici nu împrăştierile, ci „concentrările" mele. Pe
drum, citisem, cu mare folos, începutul din Viaţa lui Rossetti
de Dupouey; din păcate, scrisă prost.

6 februarie
în ultimele zile am neglijat caietul ăsta ; dar de dragul
lucrului. Scot un Copil risipitor14 în care încerc să pun în
dialog reţinerile şi avînturile spiritului meu.
Azi-dimineaţă, o scrisoare de la Claudel; scrisoare plină
de mînie sfîntă, împotriva epocii, împotriva lui Gourmont, lui
Rousseau, lui Kant, lui Renan... Mînie sfîntă, negreşit, dar
totuşi mînie, şi care îmi răneşte cugetul precum auzul
lătratului unui cîine. Nu pot îndura aşa ceva şi îmi astup
imediat urechile. Dar tot aud şi mi-e greu să mă mai apuc de
lucru.

9 februarie
Valéry nu va şti niciodată cît de mult trebuie să ţin la el
ca să-1 ascult fără să sar în sus. După fiecare convorbire sînt
zdrobit. Ieri am stat împreună aproape trei ceasuri. După
aceea n-a mai rămas nimic întreg în capul meu.
 Am ieşit amândoi şi m-a însoţit pînă la Bois. îmi luasem
cu mine patinele, care zăceau de zece ani într-o ladă, şi, pe
cuvânt, nu mi s-au părut, pe gheaţă, tocmai ruginite. Valéry
a stat tot timpul cu mine ; mă durea că-1 las să mă aştepte,
aşa că aproape n-am patinat. Am plecat cu el şi ne-am
despărţit la uşa lui Charles Gide, unde m-am dus să văd ce
mai face Gérard.
Şi, fireşte, n-a mai fost cu putinţă să lucrez seara. După o
asemenea „convorbire" totul mi se clatină în minte...
Conversaţia cu Valéry mă pune într-o alternativă
groaznică : ori socotesc că e absurd ce-mi spune el ; ori
socotesc că e absurd ce fac eu. Dacă el ar distruge în
realitate tot ce distruge în conversaţie, n-aş mai avea pentru
ce trăi. De altfel niciodată nu discut cu el ; pur şi simplu el mă
strìnge de gît şi eu mă zbat.
Nu mi-a declarat ieri (convins) că muzica începe să
devină pur imitativă ? Sau, mai degrabă, o notaţie din ce în
ce mai exactă a ceea ce cuvîntul nu poate exprima, dar fără
nici o preocupare estetică : un limbaj precis.
Şi mai spune : „Cine se mai ocupă azi de greci ? Sînt
convins că tot ce mai numim azi „limbi moarte" urmează să
cadă în putrefacţie. E cu neputinţă să mai
înţelegi .-.entimentele eroilor lui Homer. Etc.. etc..."
După asemenea vorbe, gîndurilor mele le trebuie mai
mult ca să-şi revină decît ierbii după ce a bătut-o grindina.
21 februarie
 25

Iar o criză de „orgolită", chiar adineauri, la Charles Gide.

O răbufnire de lăudăroşenie (în legătură cu jucărea pieselor
mele în Germania)13, pentru care Lafoadio16 şi-ar înfige,
seara, o sulă în coapsă. Şi încă faţă de Gérard ! De cîte ori n-
am scos cel mai necruţător bisturiu ca să-i crap lui asemenea
abcese ! Şi ce uşor i-ar fi fost, azi, să-şi ia revanşa ! îm place
drăgălăşenia pe oare a avut-o de a nu o face.
Dar, ieşind din casa lui Charles Gide, strîngeam din dinţi
de parcă aş fi vrut să-mi înghit cuvintele pe care le scăpasem.

Oricît ar fi de absurdă purtarea mea aici, pot s-o explic :

cînd simt că nu mă bucur de destulă preţuire, simt nevoia s-o
impun şi fac ce pot, cu o stîngăcie atît de groaznică, încît mi-
aş putea pierde şi preţuirea pe care o aveam ; atunci stărui şi
mai mult ; exagerez toate cele; pierd totul.
Din fericire, cel mai adesea dispreţul şi sfidarea îmi cruţă
asemenea descumpănire. Un simplu sentiment al demnităţii
ar trebui să mi-o cruţe oricînd.

24 (aprilie)

Am să-1 consult pe Marcel Drouin cu privire la corec-

turile în şpalt pe care le fac pentru Claudel. Admirabilă
Connaissance de l'Est17, pe care o revăd în amănunţinK'.
Unele capitole, mai puţin pline, mai puţin fericite, nu iz-
butesc să pocească această carte ; foarte multe sînt de o
frumuseţe superbă.
M-am ocupat şi de ediţia din Signoret pe care Mercure a
acceptat s-o scoată, în sprijinul bietei văduve. Unele poeme
(din ultima vreme aproape toate) sînt dintre cele mai falnice
şi mai pompoase din cîte cunosc. Şi, de fapt., nu-i de ajuns să
vorbesc aşa : la drept vorbind, în limba noastră sînt cele mai
frumoase în genul lor.
La masă la Ch. Gide, cu d-na de Watteville. Mare
„distincţie" morală. Dar prea crede că poeţii adevăraţi , nu
se duc niciodată îa closet. Admiră mult L'Intelligence ( des
Fleurs18. Şi aşa mai departe...

/ mai
Mă simt bine ; sînt fericit. Am din nou un fel de senzaţie
morală nedefinită, care-mi face mersul uşor : plutesc.
2
Zi proastă după o noapte proastă. Enervare; înstrăinare
de mine însumi. Pierdere de forţe şi de timp.

17 mai
Plecam de acasă ; mă duceam să mă întîlnesc cu Phi-
lippe Berthelot ca să-i cer un sfat în legătură cu jucărea
piesei mele Le Roi Candaule la Cracovia, de care îmi vorbise
Wojtkiewicz 19 ; jos, pune mîna pe mine Ja-loux, care sosise
din Marsilia20, şi Miomandre2,, care-1 duce prin Paris.
Miomandre, — în haine gri, zglobiu, plin de vervă, bine
dispus. Jaloux — cam^greoi..-şi parcă bătut în cap, dar_
foarte._simpatic. Era cel mai simplu să-mi văd mai departe
de drum, fie şi împreună cu ei; dar nu ! Un fel de ameţeală
mi-a descumpănit dintr-o dată voinţa şi pe loc am scăpat
frînele din mînă : jată^mă. pradă oricăror
pornjii^nejnărtnri^^
"vamţiăte..f prada tuturor resorturilor mărunte şi fără
nu-m"e~î5e~*oare le ţineam de obicei înlănţuite şi
încovoiate, dar pe care, la mine, o sjabi^ciune nervoasă le
lasă uneori <g» să izbucnească... Pe scurt, o sfare"
de~~anarhie deplină "şi, aş spune, dacă nu m-ar irita prea
tare cuvântul, de „iresponsabilitate". Eu care, abia azi-
dimineaţă, tocmai mă
/ feHciţarn_că .^mă^sim-t bine". Vai, ce mult mai am
pînă: ^sa^îie^aşa ! (TotuşT^'reDTrîe" să ne dăm seama şi să
acceptăm că sînt unele firi care se deformează cînd „se
y^asă-în—veieiL.Nu spun^si^'pentiu~7rmTe?^^ întotdeauna
asta, oi pentru Fontainas22 Jammes şi Şcoala. belgiană23).
Aşadar îi iau cu mine pe Jaloux şi pe Miomandre şi-i aduc
at home2'k. Iată-ne în biroul meu. Se vede repede că n-am
nimic să le spun şi nimic de aflat de la ei. Am citit totuşi
cartea lui Jaloux25 şi n-am găsit-o de loc proastă ; dar cînd
vreau să-i vorbesc despre ea, mă încurc în rezerve, ca să-i
arăt în acelaşi timp şi cît de sincer sînt, şi cît e de fin gustul
meu critic. Pe urmă, nu ştiu cum şi de ce — din absurda
fatalitate ce-1 face v ..^peJVŢî^ila^
li sa nu-1 spargă — îl pun pe tăpetpe Suares26 (subiect
incendiar, în care ştiu că nu ne vom putea înţelege). Am în
buzunar scrisoarea pe care i-am scris-o lui Mau-clair despre
Suares ; o ţin la mine de trei zile pentru că nu-i ştiu adresa ;
mi-o dă Miomandre îndată. Din nenorocire, sînt cam
închipuit pe chestia scrisorii acesteia; şi mai ales că am
îndrăznit s-o scriu. Parcă mă mănîncă pielea de poftă să le-o
arăt. Nu mai rabd ! Fie ce-o fi î Plicul nici nu-i lipit încă.
J^ejDlin conştient de greşeala
f rnea, _de_păcatul meu, îmi tremură mîna în care ţin
foaia pe care o citesc împi^dîcîndu-mă la fiecare frază, dar ci-
tesc. Citesc penibil, cu fruntea brobonită de sudoare, for-
ţîndu-mă, întrerupîndu-mă, scrutînd efectul dezastruos al
lecturii mele, perfect lucid şi conştient; apoi o iau de unde
am rămas, merg mai departe...
A trecut peste astea o noapte întreagă ; nu mi-a trecut
nici acum ; parcă-s bolnav ; o prostie din cauza căreia nu voi
mai putea trimite scrisoarea ; asta ar fi pierderea cea mai
puţin gravă. Dar mai grav e că îmi pune stăpînire şi îmi
adumbreşte cugetul pentru multă vreme.
Scriu toate astea ca să mă învăţ minte ; dar trebuie mai
ales să devin mai tare cu mine însumi. Doar îmi ştiam
dinainte păcatul; şi nevoia asta absurdă de a mă da de
bunăvoie, fără arme şi fără vicleşug, pe mîna primului venit.
Duminică
Simpla amintire a neroziei mele de alaltăieri mă roade şi
acum.
Ieri am citit Romanul unui rege al aurului de Upton
Sinclair ; ceva foarte prost, cu totul în afara literaturii.
Familiile Charles Gide şi Drouin vin la masă. Societatea
cea mai restrânsă, fie oricât de prietenoasă, îmi provoacă un
adevărat dezechilibru nervos ; trebuie să mă condamn la
tăcere cum condamni un copil la pîine goală ; de îndată ce nu
mai sînt furios, par ursuz ; şi năzuiesc la singurătate.

16 iunie
Am ajuns la Cuverville aseară la 10, pentru că trenul a
avut întârziere. Pierzînd corespondenţa din Ifs, am fost siliţi
să ne repezim pînă la Le Havre unde am şi cinat, aşteptând
trenul de seară. N-am avut tăria, în ultimele zile, să stau de
vorbă cu caietul acesta. Brusc, într-o dimineaţă, m-au apucat
iar ameţelile şi, de teamă să nu cad din nou în starea aceea
tristă de oboseală cerebrală pe care am avut-o anul trecut,
am întrerupt aproape orice lucru.
După aceea, un val de treburi m-a purtat pînă la 15 iunie,
ca pe un om gata să se înece care, ca să nu se mai obosească
prea tare, face pluta. Totuşi, între două plonjoane mi-am
putut duce la bun sfîrşit prima scenă din Ajax27. Imensă
greaţă pentru mai toată producţia literară de azi şi pentru
mulţumirea pe care i-o aduce ea „publicului". Simt tot mai
mult că nu mi-ar face nici o bucurie să obţin un succes alături
de unul din ăia. Mai bine să mă retrag. Să ştiu să aştept; fie şi
pînă după moarte. Năzuinţa de a fi- nerecunoscut, iată
secretul celei mai nobile răbdări. La început, cu asemenea
fraze încercam să înşel orgoliul prin cuvinte. Acu i - • mai e
aşa. înălţimea orgoliului se măsoară după adm] ;.a
dispreţului.
Theo23, prieten perfect, mă scoate în sfîrşit, sper, clin
cazanul în care mă zvîrlise Bonnier29. într-adevăr! Au
 fost zile în care eram gata să-mi fac bagajele şi să las
baltă casa asta care mi-a mîncat timp, bani, răbdare şi zel...
Acum toate merg mai bine ; nu-mi pierd speranţa de a o
vedea aproape gata în toamnă, fără să mă fi ruinat complet.
Nu prea ştiu de unde o să am să plătesc — sau măcar, după
ce voi fi plătit, din ce o să trăim.
Am citit, mai întîi cu mare interes, cartea lui Las-serre 30 ;
pe urmă nu fără enervare. Nu cumva pentru că sînt la
început, mi-au părut primele capitole cu mult mai bune decît
celelalte ? Totul nu e rău gîndit, dar scris cu înfrigurare, fără
atenţie. Grija pentru perfecţie pare azi să-i stingherească pe
toţi cei cărora nu le provoacă zîmbete.
Cartea lui Blum, Du Mariage, dă loc la multe comentarii.
Ce]e dialogate, ale lui Marcel Drouin şi Fontaine, la un ceai
de la Lerolle31, mi s-au părut mult deasupra celor obişnuite ;
categoric, nu-i de loc neglijabilă o carte care face să se
vorbească atîta despre ea. Dar statornica, unica preocupare
mărturisită a acestei cărţi, aceea a fericirii, nu poate să nu
mă scoată din sărite. Am atît de puţine dovezi că bărbatul
devine, în cea mai uşoară şi cea mai puţin costisitoare
înţelegere a satisfacţiilor sale, vrednic să-1 iubesc şi să-1
admir. Şi apoi femeia ! ! Cele mai frumoase chipuri de femei
pe care le-am cunoscut sînt resemnate ; şi nici măcar nu-mi
închipui că mi-ar plăcea şi că n-ar stimi în mine chiar un fel
de duşmănie mulţumirea unei femei a cărei fericire n-ar
implica şi niţică resemnare.

212 95
 Am luat cina quattro giorni fa32 la R.N., cînd m-am întors
dintr-o vizită în Mianly. la Maddlol. Cină foarte plăcută, ca
toate mesele la soţii R.N. care sînt încîntători ; împreună cu
un mare imbecil ou care îmi făcuse cunoştinţă şi Rouant şi pe
care îl cheamă, nu ştiu de ce, Victor. Bărbia lui ascuţită, pe
care o prelungeşte un fel de cioc, îţi dă impresia că a coborit
de-a dreptul de pe frontonul templului din Egine. Cînd
vorbeşte, scrişneşte din dinţi şi-şi strìnge pumnii ; se crede
feroce şi emite nu fără frenezie aforismele cele mai toante.
Spune : „Arta ? E un viciu." Şi dînd drumul unui şuierat :
„Uite eu, alaltăieri, am cumpărat deodată patruzeci de Valtat
; asta-i un viciu !" Sau zice : „Catolicismul a făcut din
pămîntul asta o uriaşă sfîrlează goală". Are păreri personale
despre religie şi, după cină, mă ia în primire cu metafizica
sau, mai degrabă, cu teologia. Spune : „Grecii ! Grecii !" şi
atît. încă la masă îl auzeai zicînd (dar, pentru că se adresa
doamnelor, avea în glas o nuanţă de ironie) : „Natura
religiei... da!... sau religia naturii... una sau alta... sau cîte
ceva din amîndouă... Nu-i aşa, d-nă Gide?" Şi nevastă-mea se
făcea că nu aude.
Şi pictează animalul ăsta. Pictează pe lemn pentru că,
frenetic cum e, izbiturile pensulei sale ar crăpa pinza. Şi cu
asta, am terminat.
L-am lăsat să creadă că-i seamăn mult. (El zice : „Bi-
serica", pe urmă adaugă, ca să se înţeleagă mai bine :
„Ecclesia !" Zice : „Ce ne lipseşte astăzi e un cult-cultus ;

213 95
rituri..." ; pe urmă, fără îndoială pentru că nu găseşte
ouvîntul latin, nici cuvîntul grec, se mulţumeşte să repete,
apăsînd ceva mai mult pe r : „Rrituri".)

22 iunie
Pentru a patra oară o iau iar de la început cu cartea asta
afurisită, la care am muncit atîta. Marii improvizatori de azi
ar vedea în asta neputinţă sau manie. Acuma nu-s nici eu
departe de a crede ca ei. Totuşi, spre sfîr-şitul zilei, după
mari eforturi, mi se pare că am urnit din loc masa asta
informă.
Pianul a sosit ieri. Bune exerciţii pe admirabilele Preludii
ale lui Chopin, pe care le repet toate deodată.
De cîte ori „succesul" mi-a ieşit în întîmpinare, i-am da',
cu tifla.
Mi-amintesc încă din 91 : eram cu Pierre Louys ; m-am
întilmit cu Rette 33 la d'Harcourt unde, parcă, ne duceam să
luăm masa. Rette începe un mare elogiu al Caietelor lui
André Walter care tocmai apăruse şi pe care „le-a terminat
de citit". Parcă-i aud vorbele : „E una din cele douăsprezece
(sau douăzeci) de cărţi importante care au apărut de la . . ."
Aici eu mă scol ca să-mi agăţ puţin
mai încolo paltonul şi îl las pe Retté cu jumătate de
•compliment în gură. Cînd m^aşez la loc, Pierre Lou'ys se
apleacă spre mine şi îmi şopteşte : „Băiete, cînd ţi se face un
compliment, ai putea măcar să-1 asculţi. Ţie parcă îţi vine să

214 95
speli putina." Aşa era. Şi azi e' la fel. Poate prea mare
mîndrie ; şi apoi, teama să nu fiu luat peste picior.
Linguşitorii îşi dau repede seama şi a doua oară nu se mai
prind.

Nu-s decît un băieţel care se distrează — dublat de un

pastor protestant care-1 bate la cap.

19 noiembrie
L-am revăzut pe Jammes la înmormântarea cumnatului
meu, apoi la Orbhez 34.
A trebuit să „conduc" doliul, împreună cu Leon Gaf-ford.
Ceremonie foarte demnă, foarte frumoasă ; simpla muzică
rituală, pe care o prefer infinit.
La sfîrşitul liturghiei, o femeie din regiune, o soră, a
îngenuncheat în faţa grilajului ce desparte corul de cre-
dincioşi ; preotul care făcea slujba a întins peste grilajul de
piatră o cuvertură, apoi i^a dat femeii cuminecătura, pe care
ea a luat-o cu o cucernicie minunată. Am crezut că aşa e
obiceiul locului, ca o femeie să se împărtăşească pentru noi
toţi, şi-mi însuşeam din tot sufletul gestul ei. — Am aflat
după aceea că oricine avea voie să ia parte la această
împărtăşanie de după liturghie şi că treizeci de credincioşi s-
au împărtăşit a doua zi, după o altă ceremonie funebră. Dar
cu cît a fost mai grăitor frumosul chip izolat decît întreaga
trupă.

215 95
 L-am revăzut pe Eugene Rouart şi mi-am regăsit a-colo,
la Bagnols, neliniştea, curiozitatea şi izbucnirile neaşteptate.
De mai bine de-o săptămînă am o maşină de scris,
pentru că am aflat în Pierre de Lanux35 un om care are nevoie
să fie secretar. De aici : disciplină, sîrguinţă şi regularitate în
lucru, moralizare ş.a.m.d. în vreme ce icriu acestea, maşina
îmi confecţionează patru copii din / a Porte Etroite la care
lucrez activ să o trec pe curat. Am mai avut nevoie de
cincisprezece zile pentru primul '•apitoi, dar acum sînt
mulţumit de el.
De citit am citit foarte puţin, cartea stăpînindu-mi a-
proape complet creierul. De aceea am neglijat şi jurnalul.
Vreme de cîteva zile iar mă vedeam împotmolin-du-mă în
primul capitol.
André Ruyters 36 a venit să stea aici o săptămînă. Piera la
8 dimineaţa la bancă şi se întorcea abia la cină. lntr-o seară,
după ce am luat masa, ne-am dus să ne întîlnim cu Ghéon,
Copeau şi Jean Schlumberger la Pousset, pe bulevard. După
oarecare şovăială, Ghéon şi-a scos manuscrisul (primele o
sută de pagini din VAdolescent) ; retraşi într-o săliţă din
fundul unei bombe ordinare, şi în ciuda gălăgiei de alături, l-
am ascultat cu pietate pe Ghéon citind, cu o voce egală şi
cumpătată ; pe Ghéon romancierul atît de deosebit de
Ghéon autorul ştiut din L'Eau de Vie şi din Le Pain Excelentă
impresie, la noi toţi.

216 95
 După cinci zile, întâlnirea aceloraşi, 'afară de Copeau, la
Auteuil. După oarecare reţineri, îmi dau drumul şi citesc din
La Porte Etroite. La început, lectură foarte proastă, pentru că
primele două capitole sînt încă, pe alocuri, greoaie în
informitatea lor ; oricum, o lectură destul de plicticoasă... Ce
mă face să-mi fie atît de greu s-o scriu, la cartea asta, e şi
ceea ce îi face (mă gîn-desc mai ales la Ghéon) să le fie destul
de greu s-o asculte : este anacronică faţă de ceea ce astăzi
gîndim, simţim şi vrem. Nu face nimic : nu pot să n-o scriu ; şi
din încercarea asta cam zdrobitoare ies, în cele din urmă,
mai mult întărit decît deprimat.

12 decembrie
Iar mi-e cugetul clătinat, fărîmat; trupul slab, neliniştit,
hărţuit nebuneşte. întregul organism mi-e ca o casă prea
sonoră, în care auzi din pod tot ce se face în bucătărie şi în
pivniţă.

96

217 95
7 Pagin] de jurnal

218 95
97

219 95
13 decembrie

220
 1908
Toată noaptea, viscol îngrozitor şi minunat. Parcă mi-e
gîndul dus în slăvi de vînt — dus ca un zmeu — un zmeu de
hîrtie prins cu o gumă.
Am găsit şi am recitit o scrisoare din 1899 a lui Paul
Claudel : „Cugetul dumitale nu cunoaşte povîrnişuri", îmi
spunea el. Asta şi trebuie. Nici o laudă nu mi se potriveşte
atît de bine.
Gourmont — un suflet desperant de opac.
Absenţa simpatiei — lipsă de imaginaţie. Merge laolaltă
cu a nu şti ce-i nebunia ; dar Gérard nu-şi dă seama că asta
vine din neputinţa lui de a-şi reprezenta ceea ce el nu simte.
E ceea ce se cheamă adesea sînge rece ; pur şi simplu :
neputinţa imaginativă. Firile cele mai înzestrate sînt poate şi
cele mai tremurătoare.

9 ianuarie

Aseară, premiera lui Candaule la Berlin; azi-dimi-neaţă

primesc de la Haguenin1 următoarea telegramă :
„Jucat bine Gurlitt (Nyssia) foarte bună mare succes
pentru jumătate de sală restul îndărătnic".

15 ianuarie
A doua zi după premieră, dezlănţuirea presei. Bar-
nowsky (directorul lui Kleines Theater), înspăimântat, se

1
101
grăbeşte să scoată piesa de pe afiş.
Corespondenţă intensă cu Haguenin care se vădeşte in
împrejurarea asta de un devotament care copleşeşte. Un
excelent articol al lui în... (?) încerca să pregătească publicul.
Dar orice intenţie de aplauze, criticii o descurajează.
Mă tem ca jucărea lui Saiil să nu fie compromisă teribil.
Am pornit-o prost de la început. Am la mine copia
scrisorii către Haguenin. Aş vrea să fie publicată, dacă
vreodată...
Să încerc să fiu mai mult orgolios decît ambiţios, a-cesta-
i secretul. De altfel încep să cred că suferi mai tare de
acuzaţiile justificate decît de cele pe care nu le meriţi. Să mi
se spună mie că am speculat cutare temă... a mă văd tratat
de pornograf, de bulevardier, de vode-\ ilist... acuzat că-1
imit pe Maeterlinck ! sau pe Donnay2 din care n-am citit
nimic! Realmente, loviturile astea nimeresc alături...
Nu-i critic care să nu-mi scoată ochii cu Hebbel 3; Faiă
îndoială aceiaşi critici l-ar fi strâns de gît cînd trăia. ' are mai
de care mă insultă ; îngrozitoare monotonie a articolelor, din
care doar primele le-am citit în între

222
 gime. Unul începe aşa : „Le Roi Candaule a avut la Paris
un succes extraordinar (!) Nu ne miră... etc... — eine solche
Schweinerei... 4 ş.a.m.d. 5

26 ianuarie

Banchetul Phalange.Q
îi promisesem lui Copeau să fiu tot timpul cu el, dar din
păcate n-a fost posibil. Mi se făcuse stingheritoarea cinste de
a fi aşezat la dreapta lui Royere (la stînga lui Royere, Viele-
Griffin, apoi Gustave Kahn7). N-ar fi fost frumos să refuz şi
nici n-aş fi putut-o face decît prin-tr-o mulţime de fraze. La
dreapta mea, Robert de Souza*, pe urmă Gheon, pe urmă,
după colţul mesei, Han Ryner9! Apollinaire, Copeau, Jean
Schlumberger, apoi vreo treizeci de necunoscuţi. Vreo 150 în
total. — Sală drăguţă, la etajul I de la Cardinal. Mîncare
acceptabilă ; dar o tensiune nervoasă mă împiedică să pun
ceva în gură...
Relatare întreruptă. N-are rost s-o mai reiau în amă-
nunţime. Foarte amuzat şi cucerit de figura lui Apollinaire 10.
La ceasul toasturilor, un tînăr nerod, căruia nu i se dă
cuvîntul pe cînd el se pregătea să recite versuri din Royere,
se duce undeva în spatele sălii să spargă un geam de la
closet. „Foarte dostoievskian" — spune Copeau, cu care plec.
Jean Schlumberger e şi el cu noi; Gheon a trebuit să ia trenul
la 11 ; Viele-Griffin şi Robert de Souza ne duc la Weber unde

223
101
serata se prelungeşte pînă după miezul nopţii. Cînd ajung
acasă e 1 şi jumătate.
Noapte oribilă ; n-am putut aţipi nici o clipă. Mai des
decît...

6 februarie
Iată ultima tăietură din ziarele germane ; rezumă atît de
bine prostia tuturor celorlalte că nu vreau s-o păstrez decît
pe ea şi o transcriu :
„în piesa lui Hebbel — începe articolul — Candaule e un
rege barbar, iar Gyges un grec rafinat ; în piesuţa d-lui Gide,
dimpotrivă, Gyges e barbarul, pe cînd rafinatul e Candaule...
Aceste cîteva cuvinte sînt suficiente ca să arate că dl. Gide n-
a priceput nimic din subiectul lui."11

14 februarie
„Ăştia-s oameni cu fundu-n biserică şi cu capul la
Academie" — spune Valéry.
Am primit (ca răspuns la scrisoarea prin care îl rugam ca
pe viitor să nu mai deschidă ceea ce nu-i este adresat), o
scrisoare de la Verrier 12, necredinciosul secretar al Er-
milage-ului, insolentă şi spirituală ca o replică de lacheu din
piesele consacrate. Dacă n^aş avea cu doisprezece ani mai
mult decît el, mi-ar plăcea să mă împrietenesc, dar intim, cu
tînărul ăsta nostim ; nimic nu-1 va face vreodată să
bănuiască aşa ceva.

224
 Călătorie în Italia ; înapoi, la 20 martie. I-am scris Em. în
fiecare zi.
Articol despre Dostoïevski (pentru Grande Revue13). Nu
mai am nici un chef pentru jurnalul ăsta.

/ aprilie
Ieri, la masă la Albert Mockel14, ou Stefan George15,
Albert Saint-Paul şi un tînăr destul de plăcut căruia i se
spune Olivier (n-am putut pricepe dacă era numai
prenumele). Minunat cap are Stefan George, pe care vroiam
de mult să-1 cunosc şi a cărui operă o admir, ori de cîte ori
izbutesc s-o înţeleg. Tenul alb-albăstrui, pielea netedă şi mai
curînd întinsă decît ridată, osatura frumos accentuată ; ras
impecabil ; coamă îmbelşugată şi puternică, încă mai mult
neagră decît căruntă şi dată pe spate dintr-o mişcare. Mîini
de convalescent, foarte fine, pali

225
101
 de, foarte expresive. Vorbeşte puţin, dar cu un glas pro-
fund şi care îţi impune. Largă vestă-redingotă de clergy-man,
cu două agrafe sus, unde apare o cravată-fular de catifea
neagră, trecută pe după gît şi revărsîndu-se. O simplă verigă
de aur a unui lanţ, de care atîrnă ceasul sau monoclul,
aruncă o lucire discretă în masa aceasta de negru. Ghete (cu
gumă, pe cît îmi dau seama !) dintr-o singură bucată de
piiele, urcînd niţel peste picior ; nu mi-au plăcut, poate
pentru că văzusem de felul acesta şi la Charmoy.
Se exprimă în limba noastră fără nici o greşeală, deşi cu
oarecare teamă, parcă, şi vădeşte surprinzătoare cunoştinţe
şi înţelegere a autorilor noştri, mai ales a poeţilor ; toate
astea fără înfumurare, dar cu o evidentă conştiinţă a
evidentei sale superiorităţi.

18 octombrie10
Vizita soţilor Paul Laurens de la 2 la 12 octombrie.
Veneam de la Paris unde stătusem opt zile. Cumplită
oboseală, care ţine şi după plecarea soţilor Laurens. Totuşi
închei La Porte Étroite pe 15, iar în 16 îmi rad mustaţa. Uluit
de cît de puţin expresivă poate fi buza de sus (ca şi cum ar fi
putut deveni dintr-o dată grăitor ceva ce n-a vorbit
niciodată). Ce bătrîn par ! „Andre ! Bietul de el!" strigă Em.
cînd mă vede; şi: „Trebuie să-ţi dai seama că te-ai păcălit".
(Nu-mi dau seama atît de repede.)
Vreme miraculos de frumoasă şi de caldă, de cel puţin
trei săptămîni. Mîine plec înapoi la Paris.17
226
 1909

Ianuarie

Preotul din Cuverville vine să-1 vadă pe bietul Mius 1 (are

e de douăsprezece săptămîni la pat. Tifosul i-a a-tins rînd pe
rînd toate organele ; cum spun pe aici oamenii, e „bine
prins". Cînd credea că e gata şi se şi vedea pe picioare, se
declară o flebită, — el îi zice „fe-blită".
„Uite, spune preotul, mi-a venit o idee. Jeanne d'Arc a
intrat în rîndul sfinţilor ; e o sfîntă care pînă acum n-a prea
fost în slujbă şi care n-a prea fost bătută la cap ; o să facem
nouă zile de posturi şi rugăciuni pentru ea..."
Şi iată-1 pe Mius înveselit. După nouă zile, preotul vine
iar să-1 vadă. Tocmai în ziua în care urma să se vindece, iată
că-i înţepeneşte şi al doilea picior ! „Vai ! ce s-a mai păcălit
părintele !" ne scrie omul.
„Pricepeţi, explică preotul, sfinţii sînt mulţi ; fiecare cu
specialitatea lui; pe a Jeannei d'Arc încă n-o cunoaştem ;
trebuia încercat; m^am înşelat... ce să-i faci, o să căutăm în
altă parte."
Peste cîteva zile, la piaţă, Juliette Mius se întîlneşte cu o
bătrînă consăteancă.
— De ce nu mi-ai spus mai devreme ! Ştiu ce vă trebuie.
Pentru umflături, numai unul e bun. L-am rugat şi pentru
bărbatu-meu. —. Cum se chiamă ? Sfîntul Hydropic.
Draga mea, greşeşti fără îndoială, îi spune preotul
227
101
 Juliettci. Pesemne că n-ai auzit bine ce ţi-a spus prietena.
Nu există un sfînt Hydropic. Negreşit că vrei să spui sfîntul
Euterpiu. Mă gîndeam şi eu la el. E chiar ocrotitorul
Cuverville-ului. Sînt înclinat să cred că se va interesa în mod
special de voi.
-

228
4 iulie

105
 Cuverville. Septembrie şi octombrie
Fiind în trecere la Paris pentru probleme de difuzare în
legătură cu Porte Etroite, trec pe la Valéry acasă, să văd ce
mai face Jeannie Valéry oare era vorba să se opereze. Degas
2
e lingă ea şi o oboseşte de aproape un ceas căci el e tare de
ureche, iar ea abia de poate vorbi. Regăsesc un Degas
îmbătrînit, dar mereu acelaşi : poate abia ceva mai
încăpăţînat, mai îndărătnic în părerile sale, mai arţăgos şi
scărpinîndu-se mereu în acelaşi punct din cap în care
mincărimea se fixează tot mai mult. „Vai — zice — ce mai
farsori neruşinaţi sînt cei ce lucrează după natură ! Şi
pictorii-peisajişti ! Cînd dau, la ţară, de unul din ei, îmi vine
totdeauna să trag în ei. Poc ! Poc ! (îşi ridică bastonul,
închide un ochi şi ţinteşte mobilele din salon.) Ar trebui un
serviciu de ordine special pentru asta !" Ş.a.m.d. Sau :
„Critica de artă ! Ce tîm-penie ! Cum spun de obicei (şi, într-
adevăr, mi-aduc a-minte că-1 mai auzisem spunînd exact
aceleaşi cuvinte acum trei-patru ani) : „Muzele nu discută
niciodată între ele ; fiecare lucrează separat ; iar cînd nu
lucrează, dansează." Şi mai repetă de două ori : „Cînd nu
lucrează, dansează." Sau :
„în clipa cînd a început să se scrie Inteligenţă cu I mare,
ne-am dus pe copcă. Inteligenţă nu există ; poţi să ai
inteligenţă (înţelegere) pentru asta sau pentru aia. Nu
trebuie să ai inteligenţă decît pentru ce faci."

105
 / / iulie
Lui Georges3 nu-i place La Porte Etroite ; îi preferă
celelalte cărţi ale mele ; îl priveşte ; dar începe să greşească
de îndată ce-i reproşează noului roman că nu mai are
calităţile care constituiau farmecul unora dintre celelalte ;
încerc să-1 fac să priceapă că important şi greu era tocmai să
nu mai bag aici calităţile care nu erau cele de care avea
nevoie romanul acesta.
„în orice privinţă, ceea ce e excelent este pe cît de greu
pe atît de rar." (Ultimele cuvinte din Etica.)4
Critica despre La Porte Etroite. — Le e greu să accepte că
diferitele mele cărţi au coexistat, şi coexistă încă, în mintea
mea. Numai pe hîrtie vin una după alta, şi pentru că e cu
totul imposibil să fie scrise toate deodată. Orice carte scriu,
nu mă dărui niciodată în întregime, iar subiectul ce mă
revendică cel mai stăruitor, îndată după aceea, se desfăşoară
tocmai la cealaltă extremitate a eului meu.
Nu va putea fi schiţată uşor traiectoria spiritului meu;
curba ei se va dezvălui doar prin stil şi va scăpa multora.
Dacă îşi închipuie cineva că, în ultima mea scriere, mi-a
surprins în sfîrşit identitatea, să şi-o scoată din cap :
totdeauna mă deosebesc cel mai mult tocmai de ultimul
născut.
Scrisoarea către Lucien Rolmer (articol stupid) ; laudă
UImmoraliste în dauna lui La Porte Etroite.

105
 „Fireşte, îmi face mare plăcere să fiu comparat cu
cristalul... Dar ce confuzie ciudată faceţi între pictor şi
model. Dacă a scris Confesiile unui suflet frumos, vi se pare
Goethe mai îngust ? — Dacă n-aş fi decît autorul
Imoralistului, pe carc-1 admiraţi atît de mult, chiar că m-aş
simţi micşorat."
Ca să descrii bine ceva, nu trebuie să te iei după miros.

Duminică, 7 noiembrie
Au venit Ruyters, Philippe, Riviere5, Copeau, Drouin şi
Claudel.
Luni : procesul Steinheil, cu Copeau şi Boylesve. Marţi :
Cină la Claudel, cu Philippe şi soţii Frizeau (multe de spus —
dar n-am timp).
Acum cartea mi se pare ca o halviţă în care sînt bune
alunele (id est : Scrisorile şi Jurnalul Alissei), dar pasta e
mălăioasă, scrisă mediocru ; dar nici nu se putea altfel cu
persoana I-a, caracterul molatic al lui Jérôme im-plicînd o
proză molatică. Aşa că, una peste alta, socot cartea reuşită.
Dar ce nerăbdător sînt să scriu altceva ! Pînă în zece ani n-o
să mai îndrăznesc să folosesc iar cuvinte ca : dragoste, inimă,
suflet ş.a.

3 decembrie
Am citit în seara asta La Partie de tric-trac — în care aflu
iar impresia aceea insuportabilă, de temă reuşită şi de

105
perfecţie zadarnică, care mă exasperează de obicei ori de
cite ori îl deschid pe Mérimée °.
Subiectul nu-i stabilit : Un om de onoare trişează. Asta ar
fi fost de ajuns. — Dar el cîştigă. Cîştigă 40 000 de franci. Iar
cel cu care joacă se sinucide. De aici re-muşcările. Dar ce-ar fi
făcut dacă olandezul nu s-ar fi omorît ? ce-ar fi făcut dacă nu
cîştigă decît foarte puţin ? — Iată ce mă interesează. Restul
e fapt divers.
Ce-ar fi făcut ?... Ar fi trişat iar. Şi asta ar fi fost foarte
patetic. Pentru că nu e nici o deosebire esenţială între omul
cinstit şi cel ticălos. Teribil şi adevărat e tocmai faptul că
omul cinstit poate să ajungă un ticălos. Pe calea „păcatului"
numai primul pas te costă. Şi demult s-a spus că îi e mult mai
uşor unei femei să n-aibă nici un amant decît să aibă unul
singur.
Asta-i povestea lui Lafcadio.

Iată primele două numere ale unei foarte mici reviste

foarte roşii, care se intitulează Sincérité. Dl. Nazzi o scrie,
singur, toată. Cine-i dl. Louis Nazzi ? Ca să-1 cunosc bine, cele
60 de pagini încă nu-mi ajung. Ele îmi vorbesc de opiniile mai
degrabă decît de gusturile sale, adică de el însuşi. Nu mă pot
interesa de opiniile cuiva înainte de a mă interesa de
persoana sa.
Cuvîntul sinceritate e unul dintre acelea pe care mi-e tot
mai greu să le înţeleg. Am întîlnit atiţia tineri care făceau caz

105
de sinceritate !... Unii erau pretenţioşi şi insuportabili ; alţii
— brutali ; pînă şi glasul le suna fals... în genere, se crede
sincer orice tînăr cu convingeri şi incapabil de critică.
Şi ce confuzie între sinceritate şi „fără ruşine" ! Şi nu-mi
pasă de sinceritate, în artă, decît cînd e greu consimţită.
Numai sufletele foarte banale ajung cu uşurinţă la expresia
sinceră a personalităţii lor. Pentru că o personalitate nouă
nu se exprimă sincer decît într-o formă nouă. Fraza ce ne
este proprie trebuie să fie tot atît de deosebit de greu s-o
întinzi ca arcul lui Ulise.

MOARTEA LUI CHARLES-LOUIS PHILIPPE7

Nu! nu-i totuna!... De data asta dispare un adevărat. Te

puteai bizui pe el : în el găseai sprijin ; îl iubeai. Şi deodată,
nu mai e !

Spre Cerilly
Scriu acestea în trenul cu care plec — în care încă mai
stau de vorbă cu el. O, amintiri ce şi încep să se înceţoşeze !
dacă nu le-aş fixa azi, mîine, gata zdrobite, le-aş amesteca pe
toate între ele.
De sîmbătă seara am ştiut, de la Marguerite Audoux,8
care mi-a trimis un bileţel, că Philippe e bolnav.
Duminică dimineaţa fug la el, pe Quai Bourbon ; por-
tăreasa mă trimite la casa Dubois ; aici e necunoscut. Mi se

105
spune că au mai fost trei persoane, ieri, să întrebe de el, şi n-
au putut afla mai mult decît mine. Biletul d-nei Audoux nu
dă nici o indicaţie... Ce-i de făcut ?... Fără îndoială Francis
Jourdain9 îmi va putea da de ştire ; îi scriu. Telegrama pe care
o primesc de la el marţi dimineaţa îmi taie orice speranţă ;
fug la adresa pe care mi-o dă.
în fundul unui coridor din sanatoriul Velpeau o uşă e
deschisă. Acolo e Philippe. Vai ! ce mai contează acum că
fereastra acestei camere dă direct într-o grădină mare şi
luminoasă ! Asta inar fi prins bine în convalescenţă ; dar
acum zace fără cunoştinţă ; se mai zbate, dar nu mai e
printre noi.

105
 Mă apropii de patul în care horcăie ; iat-o pe maică-sa,
pe un prieten pe care nu-1 cunosc *, şi pe d-na Audoux, care
mă recunoaşte şi-mi iese înainte. O iau pentru o clipă în
vorbitor.
Philippe e aici de opt zile. La început părea o febră
tifoidă din cele mai benigne ; şi, în primele zile, atît de vagă,
încît o tratau ca pe o gripă oarecare. Pe urmă, vreme de
cîteva zile, l-au îngrijit pe Philippe cum se îngrijesc azi toţi
bolnavii de tifos ; dar regimul băilor reci nu prea e potrivit
pentru căsuţa lui de pe Quai Bourbon. Marţi seara era dus la
casa Velpeau ; pînă duminică, nimic alarmant ; după aceea
dintr-o dată se declară o meningită ; inima bate aiurea ; e
pierdut. Doctorul Elie Faure41, prietenul lui care nu vrea să-şi
piardă speranţa şi nu-şi va precupeţi îngrijirile nici pînă-n
ultima clipă, mai încearcă, din cînd în cînd, cîte o injecţie cu
sparteină sau cu ulei camforat; organismul nu mai
reacţionează.
Ne întoarcem la patul lui. Cît se mai zbate totuşi şi ce
greu se resemnează să moară acest biet trup suferind !
Răsuflă foarte repede şi foarte tare, foarte rău, inconştient.
Muşchii de la gît şi din josul obrazului zvîcnesc ; un ochi e
pe jumătate deschis, celălalt închis. Fug pînă la poştă să
trimit cîteva telegrame ; aproape nici unul dintre prietenii lui
Philippe nu-i înştiinţat.
Iar la sanatoriul Velpeau. Doctorul Elie Faure îi ia
bolnavului pulsul. Biata mamă întreabă : „Gum se comportă

236 109
febra ?" în durerea ei, are grijă să vorbească frumos ; e o
ţărancă simplă, dar ştie cine e fiul ei. Şi, în zilele astea
lugubre, în loc de lacrimi, ea varsă şiroaie de vorbe ; curg
domoalc, monotone, fără nici un accent şi fără nici o
melodie, pe un ton niţel răguşit şi care la început te
surprinde, de parcă n-ar şti să-şi interpreteze cum trebuie
durerea ; iar obrazul îi rămîne uscat.
După-masă mă întorc din nou ; nu pot concepe doliul
acesta. îl regăsesc pe Philippe doar ceva mai slab, cu obrazul
* Léon
chinuit, Werth. luptînd cu moartea ceva mai de jos.
zdruncinat,
Miercuri dimineaţa
('hanvin mă aştepta la vorbitor. Sîntem duşi, în dreapta
curţi), către o săliţă secretă, la care ajungi pieziş şi care le
ascunde, ruşinată. Restul casei nu ştie de existenţa ei, pentru
că e o casă de sănătate, unde intri să te vindeci — şi asta-i
camera morţilor. Noul oaspete e adus aici peste noapte, cînd
restul casei doarme ; pe zidul gol, un afiş precizează : nu mai
devreme de ora 9 seara, nu mai tîr-ziu de ora 7 dimineaţa. Şi
oaspetele nu va ieşi de aici decît pe uşa aceea scundă, uşa
aceea încuiată, pe care o vad acolo, în fundul camerei, şi care
dă direct pe strada cealaltă...
El e aici; mic de tot pe linţoliul mare ; îmbrăcat într-un
costum întunecat; foarte drept, foarte ţeapăn, parcă
încremenit la apel. De altfel abia schimbat; nările un pic
lipite ; pumnii, mici, foarte albi; picioarele pierdute în mari
şosete albe care stau ca nişte căciulite de bumbac.

237 109
 Cîţiva prieteni sînt aici, în cameră, plîngînd în tăcere.
Mama vine la noi, — nu poate plînge ; se văietă. Cu fiecare
nou venit începe alt cîntec, ca o bocitoare antică. Nu nouă ni
se adresează, ci fiului ei. îl cheamă pe nume; se apleacă
peste el, îl sărută : „Băiatul meu cel mic şi cuminte ! 12 — îi
spune ea... Toate obiceiurile ţi le ştiam, mişcările cele mai
mărunte... Vai ! cum au să mi te înciuda acum ! să mi te
închidă pentru totdeauna..."
Durerea asta te surprinde mai întîi, atît de grăitoare; nici
o expresie în tonul vocii ; doar o extraordinară invenţie în
duioşia apelativelor... pe urmă, întorcîndu-se către un
prieten, fără să-şi schimbe tonul, dă o indica-iic precisă cu
privire la cheltuielile de înmormîntare sau la organizarea
plecării. Vrea să-şi ia fiul cît mai repede, să-1 răpească
tuturor, să-1 aibă numai pentru ea, acolo : „Zi de zi m-oi
duce să te văd, zi de zi". îl mîngîie pe frunte. Apoi,
întorcîndu-se spre noi : „Sînt de plîns, domnilor !..."
Marguerite Audoux ne spune că ultima jumătate de ceas
a fost fioroasă. De cîteva ori s-a crezut că totul s-a

isprăvit ; respiraţia aceea groaznică se oprea; atunci

mama se arunca peste pat : „Mai întîrzie niţel printre noi,
scumpul meu ! Mai răsuflă un pic ; încă o dată ! o singură
dată !" Şi ca şi cum „băiatul cel mic şi cuminte"

238 109
 0 auzea, vedeai cum într-un efort colosal toţi muşchii
1 se încordau, pieptul se mai umfla, tare, mult, apoi
cădea la loc... Iar doctorul Elie Faure, cuprins de o criză de
desperare, striga hohotind de plîns : „Dar am făcut tot ce s-a
putut".
A murit la ora 9 seara.

La Mercure de France, unde ediţia operelor lui Lucien

Jean,13 pe care el urma s-o prefaţeze, rămîne în aer : cît stau
de vorbă cu Vallette, Chanvin scrie cîteva scrisori de doliu ;
mama vrea să ia corpul chiar în noaptea asta ; la 8, o scurtă
ceremonie de adio va reuni câţiva prieteni, fie la casa de
sănătate, fie la gară. N-am să mă duc ; dar mai vreau să-1
văd o dată pe Philippe. Ne întoarcem acolo. E cu noi şi
Leautaud 14.
Iată-ne iar în sala mortuară. Bourdelle 15 a venit să ia
masca mortului; calci, pe podea, peste resturi de gips. Da,
fireşte, vom fi fericiţi să putem păstra această mărturie
exactă ; dar cei ce-1 vor cunoaşte doar după ast-^ nu-şi vor
închipui expresia totală a acestei mici fiint-bine legate al
cărei corp avea în întregime o semnificau particulară. — Da,
şi Toulouse-Lautrec 16 era tot abît dc puţin înalt ca şi el, dar
pocit; Philippe era drept; avea mîini mici, picioare scurte,
tălpi mici, fruntea bine. făcută. Lingă el, după puţină vreme,
ţi-era ruşine că eşti prea mare.

239 109
 în curte, un grup de prieteni. în sală, mama, Margue-rite
Audoux (o, cît de frumoasă mi se pare calitatea durerii ei !),
Fargue ; Leautaud, foarte palid cu barba lui tare neagră,
abia-şi ascunde emoţia. Mama tot boceşte ; Fargue şi Werth
consultă mersul trenurilor ; ne înţelegem să ne întîlnim
mîine dimineaţă la gara din Quai d'Orsay, pentru trenul de 8
şi 15.
în gara din Quai d'Orsay, unde mine; din fericire cu mult
mai devreme decît a fost vorba; pentru că aflăm că trenul de
8 şi 15 pleacă clin /.jara Lyon. Vai ! Cîţi prieteni, prost
informaţi,^ ca şi noi, nu vor mai avea timp să fugă la cealaltă
gară, cum facem noi imediat. în trenul pe care-1 luăm nu
găsim pe nici unul. Şi doar făgăduiseră mai mulţi că au să
vină !
Toată noaptea a plouat şi a fost furtună ; acum aerul,
mai liniştit, e umed ; cîmpurile sînt pline de apă ; cerul e, cît
vezi cu ochii, mohorât.
Biletele noastre sînt pînă la Moulins. Consultînd mersul
trenurilor, pe care4 cumpăr la Nevers, văd că, de la Moulins,
ca să ajungem la Cerilly, mai avem de mers ;i_4 ceasuri cu un
trenuleţ care abia se mişcă, apoi o bună bucată cu diligenta ;
iar trenuleţul acela va fi plecat pînă ajungem noi. Va fi chip
să facem tot drumul cu trăsura ?
La Moulins, ne lovim de refuzul a trei birjari ; distanţa e
prea mare : avem nevoie de o maşină. Am găsit-o ! Ne
repezim peste cîmp. Nu e frig ; vremea e frumoasă. într-o

240 109
clipă vântul ne ia oboseala, ba şi tristeţea, şi, vorbind despre
Philippe, zicem : dacă ne vezi de pe undeva din cer, ce
trebuie să te mai amuzi, privindu-ne cum
'i-găm după tine pe drum ! "'Frumos ţinut, pe oare l-au
amărât iarna şi furtuna ; ce ?a?ed- apare verdele păşunilor la
marginea viorie a ce-i'ului i
Hourbon4'Archambauilt. Aici trăiesc sora ta geamăna şi
umnatul tău, plăcintarul. O ! Iată carul funebru intor-i -indu-
se dân Cerilly... Se lasă noaptea. Intrăm în sătuc cu puţin
ânainte de se întuneca. Maşina e garată în şopronul hanului
la care ne-am lăsat şi lucrurile. Iată-ne in centrul satului.
Circulăm într-o oarte a lui Philippe. Ni se arată drumul spre
casa lui. E acolo, pe drumul care urcă, dincolo de biserică,
aproape faţă în faţă cu aceea a lui Moş Potîrniche.17 La
parter, storurile unicei ferestre sînt trase, ca pleoapele cuiva
în reculegere ; dar uşa e întredeschisă. Da, aici e : cineva,
ieşind, deschide larg uşa şi, în strimta încăpere, drept în faţa
intrării,

241 109
 zărim, între două luminări aprinse, cosciugul îmbrăcat în
negru şi acoperit de coroane. Mama ne iese grăbită în în-
tâmpinare, se miră că ne vede ; va să zică atît de mult ţinea
lumea la copilul ei ! ne prezintă cîtorva oameni de prin
partea locului, care sînt de faţă : prieteni veniţi special
tocmai de la Paris ! E mîndră de aste. într-o parte, o femeie
plînge în hohote ; e sora. O, cum îi seamănă ! obrazul ei mi-1
explică pe al prietenului nostru, pe care-1 desfigura niţel, în
falca stingă, o cicatrice abia ascunsă de barbă. Cumnatul, cu
multă căldură vine spre noi şi ne întreabă dacă nu vrem, pînă
se adună lume mai multă, să vedem camera lui Charles-
Louis.
Toată casa asta e pe măsura lui ; pentru că e ea foarte
mică a ieşit şi el foarte mic ; alături de camera de primire, în
care intri mai întîi, camera cea luminoasă şi pustie în care
lucra tatăl lui, cizmarul ; lumina îi vine dintr-o curticică, în
care dă şi camera lui Philippe, de la etaj. Cameră strimtă şi
fără nici un fel de podoabe ; în dreapta ferestrei, o măsuţă
de scris ; deasupra, rafturile cu cîteva cărţi şi, adunate la un
loc, toate caietele lui de şcoală. Vederea pe care ai putea-o
avea de la fereastră ţi-e tăiată la scurtă distanţă de doi sau
trei brazi crescuţi chiar lîngă zidul curticicăi. Asta-i tot; şi era
de ajuns. Philippe se simţea bine aici. Mama face onoru-rilei
casei :
„Uitaţi-vă bine, domnilor ; fiecare lucru pe care-1 vedeţi
îşi are rostul lui, dacă aveţi să vorbiţi de el."
 în partea din faţă a casei, o cameră de cinste, în care e
adunat picul de lux al acestei locuinţe umile ; un cămin
împodobit, portrete înrămate, scoarţe; e odaia în care nu stă
nimeni.
„Sîntem oameni săraci dar, vedeţi, nu trăim în mizerie !"
Pentru ea, şi la hanul la care am poposit trebuie să ne
socotim oaspeţii ei, cîtă vreme vom rămîne la Cerilly.
„Vreţi să vedeţi casa lui Moş Potîrniche ? ne întreabă
cumnatul; pesemne că v-ar interesa."
Şi mergem cu el pînă la penultima casă din sat; dar
camera de primire e refăcută. Cînd ieşim, cumnatul se
apleacă spre noi :
..Ala pe care-1 vedeţi acolo e Jean Morantin 18 ; ştiţi :
tlomnul satului. Cînd Louis a vorbit de el în carte, au vrut unii
să-1 facă să se supere. El a spus : nu, nu, îl i unosc eu pe
micuţul Philippe ! e un băiat bun ; n-a vrut v\ să mă
vorbească pe mine de rău."
Ne întoarcem la han unde sosise între timp, de la Vichy,
Valery Larbaud J!) cu care rămînem împreună loată seara.
«
Ceremonia funebră are loc vineri dimineaţa la 10. N-a
tnai venit nici un prieten ; ba da : Guillaumin 20, cel care a
scris La Vie d'un Simple, locuieşte într-o fermă, la 13 km de
aici. Mai „sperăm" încă un sfert de ceas ; Cerilly se află între
cîteva linii ferate şi poţi ajunge aici din diferite direcţii. în
sfîrşit, scurtul cortegiu se pune în mişcare.

243
 Bisericuţă romană, cenuşie şi întunecată, plină de umbre
şi de sfaturi bune. Ne iese înainte diaconul, pe cînd noi stăm
grămadă în preajma cosciugului :
„Pe aici, domnilor ! poftiţi pe aici ; mai aproape de foc !"
Şi ne apropiem de o sobiţă cu mangal, lîngă sanctuar. De
două ori, în timpul ceremoniei, vine pînă la noi cumnatul : o
dată ca să ne spună că a sosit, din Montpellier, Marcel Ray
cu soţia ; a doua oară, apleeîndu-se peste noi:
„Veţi vizita şi capela Sfinţilor ; şi despre asta a vorbit
cumnatu-meu în cărţile lui".
Ceremonia ia sfîrşit : ne îndreptăm spre cimitir. Cerul e
apăsător. Din cînd în cînd, un nor leneş tulbură fundalul
priveliştii. Iată-ne înaintea gropii căscate. De dincolo de
groapă, drept în faţa mea, o văd pe soră-sa; plînge în hohote
şi trebuie să fie sprijinită. Ou adevărat cel ce-i îngropat acum
e Philippe ? Ce lugubră comedie se joacă aici ? Un prieten
localnic, decorat cu o panglică violetă, negustor sau
funcţionar din Cerilly, iese din mulţime, cu nişte foi scrise în
mînă, şi începe un discurs. Vorbeşte despre statura măruntă
a lui Philippe, despre
8 — Pagini de jurnal
 113
cusururile înfăţişării lui, oare l-au împiedicat să ajungă la
loc de cinste, despre eşecurile lui succesive în posturile pe
care ar fi vrut să le ocupe : „Poate că n-ai fost un mare
scriitor, conchide el, dar..." Ce poate fi mai tulburător decît
această reflectare naivă a modestiei cu care vorbea Philippe
despre el însuşi şi care, neîndoielnic, 1-a dus în eroare pe
omul acesta de ispravă ! Dar cum ni s-a strîns inima, nouă
cîtorva ! Aud pe cineva murmurînd lîngă mine: „Face din el
un ratat!" Şi şovăi o clipă să ies la rîndu-mi în faţa
mormântului, ca să spun că numai Cérilly poate vorbi atît de
umil despre Philippe ; că, văzut din Paris, Philippe ne apare
foarte mare... Dar cum se poate ! Oare nu l-ar durea pe
Philippe distanţa pe care am pune-o astfel între el şi cei din
sătucul de care inima lui n-a vrut niciodată să se
îndepărteze ?
De altfel, ia cuvîntul Guillaumin; discursul lui e scurt, plin
de cumpătare şi de tact, foarte emoţionat. Vorbeşte despre
un alt fiu al Cérilly-ului, plecat ca şi Philippe şi, ca şi el, mort
la 35 de ani, exact acum un veac : naturalistul Perron. Un mic
monument, în centrul satului, îi evocă amintirea. Voi copia
imediat pioasa şi mişcătoarea inscripţie :
PERRON S-A OFILIT CA UN COPAC TÎNAR DOBORÎT SUB
GREUTATEA ROADELOR SALE
Cealaltă parte a monumentului are un relief de bronz
carc-l arată pe Francois Perron şezînd sub un manglier plin

245
de papagali cacadü, într-un peisaj australian populat de
canguri familiari.
Se opreşte o maşină la poarta cimitirului ; e Fargue ; pică
tocmai cînd se isprăvesc discursurile.
Sînt fericit că-1 văd aici; e adînc îndurerat; cum sînt, de
altfel, toţi cei ce se află aici ; dar parcă Fargue, în plus,
reprezintă aici un întreg grup de prieteni absenţi, şi tocmai
dintre cei mai buni, al căror omagiu vine să-1 aducă.

J14
Ne întoarcem la hanul în care ne pofteşte d-na Phi-lippe;
ginerele ei, dl. Tournayre, o reprezintă. Sînt aşezat lîngă el;
îmi vorbeşte despre unele trăsături din prima copilărie a
cumnatului său :
încă de la 5:—6 ani, zice, micul Louis se juca „dc-a nersul
la şcoală" ; îşi făcuse singur nişte caiete micuţe, pe oare şi le
lua la subsuoară, apoi spunea :
„Ră'mîi cu bine, mamă, mă duc la şcoală".
Sc aşeza atunci într-un colţ din camera cealaltă, pe un
scăun'âş. cu spatele la toată lumea... Apoi, după vreun : Cert
de ceas, ora de clasă luînd sfîrşit, se întorcea acasă :
„Mamă, şcoala s-a terminat".
Dar într-o bună zi, fără să spună nimănui, fugind de
aeasă, s-a dus la şcoală de adevărat; n-avea decît şase ani ;
învăţătorul 1-a trimis acasă. Micuţul Louis a venit iar. Atunci
învăţătorul :
 — De cc vii aici ?
— Păi... să învăţ.
Iar e trimis acasă ; e prea mic. Copilul se încăpăţî-nează şi
face ce face că obţine o dispensă de vîrstă. Şi
a şi-a început răbdătoarea lui instrucţiune.
O, „băiete mic şi cuminte !" înţeleg acum ce te-a făcut,
mai tîrziu, să ţii atît de mult la Jude Neştiutul. 21 Mai mult
chiar decît talentul tău de scriitor, decît senin iiitatea şi
inteligenţa ta, cit admir sîrguinţa aceasta s i âjită care era, de
fapt, o formă a iubirii tale !

Plecăm acasă22.
Şi, cît durează drumul întoarcerii, mă gîndesc la articolul
pe care îi făgăduisem să-1 scriu, pe care mă pregăteam să-1
scriu, la apariţia cărţii pe care trebuia să o scoată, fără
întîrziere, Fasquelle ; articolul pe care el îl aştepta. îmi fixez
în minte punctajul.
Moartea lui Philippe nu mă poate face să-mi exagerez
întrucîtva elogiul; cel mult, aplecîndu-mă cu mai mare
iristeţe peste chipul acesta tulburător şi îngăduindu-mi să-1
studiez mai îndeaproape (prin hîrtiile pe care le-a lăsat), va
chezăşui, precizînd-o şi mai mult, admiraţia mea.

115

247
 L-au cunoscut prea puţin cei ce n-au văzut în el decît
mila, duioşia şi calităţile alese ale sufletului său; nu numai
prin aceasta a devenit minunatul scriitor ce a fost. Un mare
scriitor răspunde mai multor exigenţe, replică mai multor
îndoieli, adapă dorinţe diferite. Nu prea îi admir pe cei ce nu
rezistă să fie priviţi de jur împrejur, pe cei pe oare îi vezi
desfiguraţi cînd te uiţi la ei pieziş. Pe Philippe îl poţi examina
din toate direcţiile ; fiecăruia dintre prieteni, dintre cititori, îi
apărea foarte unul; dar nimeni nu-1 vedea pe acelaşi. Iar
diferitele laude ce i se aduc pot fi deopotrivă îndreptăţite,
dar nici una nu e de ajuns, luată în parte. în el există ceea ce
dezorientează şi surprinde, adică ceea ce îl va face să dureze.

30 decembrie23
Orgoliul lui Jammes.
Mă supără ca o rupere a echilibrului ; ca o lacună ; îl
poate avea numai pentru că ignoră complet tot ce nu e el. A
ţine seama de ceea ce nu eştf iu înseamnă, pentru el, a
discuta, iar discuţia, fireşte, îi face oroare. Schwöb 2;t avusese
cîndva imprudenţa să-i spună că Jean de Noar-rieu 24 i se
pare mai frumos decît Hermann şi Dorothea ; de aici,
Jammes a tras concluzia că el e mai mare decît Goethe. Nici o
clipă nu-i trece prin cap ideea că dacă a riscat cineva o
asemenea comparaţie e pentru că so-coate Jean de Noarrieu
drept cea mai bună operă a lui Jammes ; dar ce reprezintă
Hermann şi Dorothea pentru opera lui Goethe ? Oricît de
perfect ar fi poemul, îl putem suprima şi opera abia de se
resimte.
— „Jean de Noarrieu — scrie Jammes — lăsînd deoparte
faptul că n-am vrut să înfăţişez acolo nici o filo-sofie, este,
după părerea lui Schwöb, şi a mea, mai presus de Hermann
şi Dorothea — deşi n-am avut niciodată curajul să citesc
această operă a lui Goethe."
Există o sinceritate care constă în a încerca să vezi
adevărat, iar pe aceasta Jammes n-o va cunoaşte niciodată.
„Dacă apa frînge un băţ" cum zice La Fontaine, mintea 'lui
nu4 „îndreaptă" nicicînd. Ştiu că e esenţial pnetic să nu te
grăbeşti să chemi în ajutor raţiunea şi că, adesea, a rectifica
o judecată înseamnă a falsifica o senzaţie ; dar arta constă în
a păstra senzaţia în toată prospeţimea ei, fără s-o împiedice
ceva. Ciudată întocmire a acestui cap! Nu-i poţi reproşa
nimic pentru că [ţi dai prea bine seama că spiritul critic l-ar
strica. Nici asupra lui însuşi nu vrea să vadă adevărul; şi, de
alţii A, ar avea mai puţin geniu dacă n-ar fi atît de convins
că-l are.
Spun toate astea cam greoi. Să rezumăm : ca să fii poet,
trebuie să crezi în geniul tău ; ca să ajungi artist, m-buie să te
îndoieşti de el. Omul cu adevărat tare e acela în care asta o
sporeşte pe cealaltă.
1910

249
 / ianuarie

Alaltăieri am studiat multă vreme manuscrise lăsate de

Philippe — în orice caz mai ales Charles Blanchard \ din care
descopăr vreo şase versiuni aproape la fel de bune şi
excluzîndu-se reciproc. Iar Francis Jammes va crede şi de
acum înainte că Philippe era bun pentru că „se lăsa în voia
inspiraţiei". N-am învăţat de nicăieri atît de multe despre
arta scrisului ca din foile astea părăsite — din care voi
încerca să public o mare parte — bineînţeles ou un
comentariu explicativ.
Azi-diminoaţă aveam o foarte bună dispoziţie pentru
lucru ; cîţiva nepoftiţi dau peste mine. Nu-1 socot printre
aceştia şi pe foarte simpaticul Pierre Cornu. Ruyters vine la
masă. La 2 şi jumătate am întîlnire cu Copeau, la Mirbeau 2.
Ne pierdem acolo vreo trei ore ; şi ieşim fierţi, şi unul şi
celălalt.
Nu ne ducem la Mirbeau pentru mediocra şi obositoarea
plăcere de a-1 vedea, ci ca să-i aducem romanul lui Iebl şi să-
1 stîmim să-1 citească. Ca să-i vorbim şi de Marguerite
Audoux. Dar cînd te duci la cineva să-i ceri ceva, te costă
infinit mai mult decît ce aştepţi de la el. Pe la cinci eram
făcuţi praf, zdrobiţi de enervare şi oboseală ; şi nu
obţinusem nimic.
Nimic, afară de un şir dezlînat de istorii anecdotice cum
numai Mirbeau ştie să le spună. Despre Claretie ;{, despre
baroneasa de Z., proprietăreasa şi vecina lui, despre Gregh'1,
despre „savanţi" pe care crede el că-i ridiculizează.
— îl ştiu pe unul care de luni de zile tot pregăteşte un
raport... Ştiţi despre ce ?... Despre muşchii păianjenului !
Muşchii păianjenului ! Şi nici măcar n-a văzut vreodată un
păianjen !... Fireşte, va scoate concluzii de interes mondial...
Mai ştiu pe unul oare şi-a tipărit în 1900 un studiu despre
„mecanismul digestiei la greieri..." E formidabil !
— L-aţi citit ? întreabă Copeau cu sfială.
— Da, am citit titlul. L-am văzut cu ochii mei. _Nu vi se
pare fenomenal ? Şi vă asigur că aşa-s toţi. Toţi !
Şi se învîrte prin cameră repetînd iar vorba asta.
Desigur, are o vervă destul de nostimă şi colorată; dar
fiecăruia îi măreşte numai cusurul cel mai vulgar ; nu
ridiculizează decît în dauna adevărului. Cred că nu-şi dă
niciodată seama ce-1 caracterizează pe cineva îndeosebi.
Iată-1 făcîndu-1 pe Claretie bandit, ucigaş. „Vă spun că e un
ucigaş" ; peste o clipă va vorbi la fel despre Descaves. Pe
urmă îi vine rîndul lui Charles Morice t; ;
A venit să mă vadă la ţară ; ferestrele salonului
dădeau spre o privelişte minunată ; era vreme frumoasă;
Morice şedea lîngă fereastră... văd că se uită chiorîş, se
strîmbă, îşi închide ochii...
— Te supără lumina, domnule Morice ? Atunci el
izbucneşte :
Of ! De-ar fi vorba numai de lumină ! Dar uite la

251
 peisaj, domnule Mirbeau, la tot peisajul ăsta ! Cum nu-ţi
dai seama că un artist are nevoie să se absoarbă în gîn-direa
lui; se închide în el ; combină ; elaborează. Arată-mi natura...
şi totul s-a dus dracului ! Artistul! Artistul ar trebui să
locuiască într-o casă fără ferestre !
Francis Jourdain intervine, povestind alte trăsături ale lui
Morice, dai' vorbeşte cu mai multă fineţe. Din nefericire, te
simţit prins în vîrtejul acesta al denigrărilor.^^ fără margini ;
Jourdain începe să vorbească despre Maiillol şi refuză să
înţeleagă sau se face că nu înţelege nişte vorbe ale lui pe
care le relatează şi care s-ar putea explica uşor ; eu însumi
mă las dus, rîd, îngădui, dacă nu aprob, măcelul... Şi, de
altfel, ar fi caraghios şi zadarnic să încerc „să-i fac să
înţeleagă". Şi ce altceva ar putea face Mirbeau decît să
spintece în dreapta şi-n stînga? Asta-i vocaţia şi cea dintîi
ocupaţie a lui. Dacă nu s"-ar închipui înconjurat de monştri
ar fi la pămînt.
De altminteri, nici nu mi-e antipatic ; dimpotrivă ; iar
contactul cu el e apropiat. Dar n-ai nimic de învăţat de la el.
Nici măcar nu ai cum afla exact cum s-a petrecut ceva.
Cu oît e mai inteligent, cu atâta are mai puţină nevoie un
umorist să deformeze realitatea ca s-o facă semnificativă.

16 ianuarie
Copeau mă roagă să merg cu el la Bibeşti7 ; trebuie să fie
prezentat lui Chaumeix. îmi depăşesc groaza pentru
corvoada asta înfiorătoare care e pentru mine o masă în
lumea mare şi-mi scot din dulap haina de nuntă, pe care n-
am îmbrăcat-o nici de douăsprezece ori. La Copeau, pe care
mă duc să-1 iau de-acasă, din strada Montaigne, ne dăm
seama că pantalonul meu e violent ros de molii ! Rîsete şi
îngrijorări ! Cu neputinţă să apar aşa : albul izmenelor se
străvede în desene ciudate ; ochim panglica de fentnu negru
de Ia o pălărie ; şi iată-ne cosind pe izmene, în dreptul
găurilor, pătrăţele şi fîşii.
Ştiam de la Boylesve că Chaumeix ar vrea să scrie un
articol despre La Porte Étroite în Débats ; aşa că nici n-am
ştiut, nici n-am putut să-i spun cîteva cuvinte. Nimic nu mă
îngheaţă atîta ca gîndul că amabilitatea mea îmi poate fi de
folos.

20 ianuarie
Plăcută vizită a lui Boylesve ; îmi dau seama că nu prea
am ce vorbi cu el, dar de fiecare dată îmi face mare plăcere
să-1 văd. Ghéon e la mine ; mergem împreună la contesa de
Noailles8. Trebuie să ne ducem să luăm de la ea nota despre
Mama şi Copilul pe care are bunăvoinţa să o dea la Nouvelle
Revue Française9.
Dna de Noadilles e la hotel (Pnincess Hotel), pe strada
Presburg ; ferestrele camerei ei dau la Arcul de Triumf. Ne
aştepta ; o arată şi nu prea ; sită culcată pe un şezlong
alcătuit din două fotolii şi un taburet de legătură ; învăluită

253
sinuos într-un fel de cămaşă romană sau greacă, din mătase
naturală neagră, cu o largă bordură albă-cenuşie, cum e
albul acela discret al hîrtiei de China sau al pîslei
japoneze ; cămaşa îr '•ade în falduri largi în jurul braţelor
dezgolite şi pline de brăţări veneţiene. Peste umeri îi flutură
o> eşarfă galbenă, de culoarea oului tare sau, mai degrabă,,
a oului „moale" ; o culoare de zarzăre uscată. Ca o si-renă, îşi
ascunde tainic partea de jos a corpului sub un şal tunisian.
Părul îi e desfăcut, lăsat în voie ; de un negru oa tăciunele
lucios ; tăiat scurt pe frunte, dar căzând parcă plouat pe
umeri. Ne prezintă prinţesei de-('araman-Chimay (?) care mă
fixează printr-o lorgnietă pe care n-o va lăsa nici o alipă, cît
ţine vizita.
Cu neputinţă să notez ceva din toată conversaţia. Dna de
Noailles vorbeşte cu o volubilitate uimitoare ; frazele i se
îngrămădesc pe buze, se încalecă, se amestecă ; spune trei-
patru deodată. Rezultă un foarte savuros ghiveci de idei, de
impresii, de imagini, un tutti-frutti însoţit de agitaţia
palmelor şi a braţelor, mai ales a ochilor, pe-oare-i îndreaptă
spre cer într-un extaz nu tocmai prefăcut, ci mai degrabă
forţat.
Vorbind la un moment dat despre Montfort ,0, îl compară
ou un lin cu ochii bulbucaţi în creştet, şi mimează mişcarea
peştelui care se izbeşte de geamul acvariului. Imaginea asta,
foarte potrivită, ne face să rîdem şi cum, ceva mai tîrziu,
facem o aluzie la ea, se nelinişteşte :
 „Vai, vă rog, n-o mai repetaţi ! Să nu spuneţi cuiva că v-
am spus eu aşa ! Mi-aţi face un duşman... Şi eu, i are-mi
făgăduiesc mereu să nu vorbesc pe nimeni de rău !".
Henri Ghéon, tip de ţăran de la Dunăre, proaspăt sosit
din Orsay, cu ghetele lui mari nevăcsuite, dar, ca de obicei, în
apele lui oriunde, e mult mai prins, mai cucerit, decât se
aştepta. Trebuie să te ţii tare ca să nu cedezi la farmecul
acestei extraordinare poetese cu creierul clocotitor şi cu
sîngele rece.

Paris, 15 aprilie"
Ieri am luat masa la Rouché 12, cu Gabriele d'Annun-io 1!.
Mai întîi refuzasem, pentru că nu prea aveam chef să-1
revăd; şi i-am răspuns lui Rouché că-mi rămăsese o amintire
prea plăcută despre întâlnirea cu d'Annunzio, de acum
cincisprezece ani, ca să risc să-mi stric amintirea revăzîndu-1
pe acela pentru al cărui talent nu prea mai am stimă. Dar
Rouché nu se lasă (am păstrat corespondenţa asta nostimă)
şi, faţă de amabila lui stăruinţă, sălbăticia mea s-a dat
bătută. Erau la ospăţ: Henri de Régnier, Desvallièresu,
Besnard15, Suarès, Saglio, Mareei]G, Ernest Charles 17 şi tutti
quanti. Am fost pus între Henri de Régnier şi Suarès,
oarecum peste drum de d'Annunzio : nu puteam fi plasat
mai plăcut. — D'Annunzio, mai înţepat, mai reţinut, mai cris-
pat, mai retras şi totodată mai vioi ca orieînd. Privirea fără
pic de bunătate, de duioşie ; glasul mai curând linguşitor

255
decît cu adevărat blînd ; gura nu atît lacomă, cît crudă ;
fruntea destul de frumoasă. înzestrarea lui n-are pic de
geniu. Nu atâta voinţă cît calcul ; prea puţină pasiune, sau
una îngheţată. în genere îi dezamăgeşte pe cei ce s-au lăsat
prinşi (adică înşelaţi) de opera lui. „Rezumă în el Italia
întreagă", zice d-na Rouché care face parte din rîndurile
acestora. „Numai pe Dante nu", adaugă Suarès, care-mi
declară elocvent cît de puţin îi place „Meşterul". Nostim e că
d'Annunzio n-are zîmbete decît pentru două persoane :
pentru Suarès şi pentru mine (mai puţin pentru mine decît
pentru Suarès a cărui grandilocvenţă nu-i de mirare că-i
impune).
După-masă, iată-ne în fumoar, Desvallières, Suarès, eu,
d'Annunzio şi Saglio care se avântă într-un elogiu din cale
afară pentru ultimele pagini ale romanului (Forse che si,
forse che no) pe care tocmai 1-a publicat La Grande Revue.
Trebuie spus că, puţin mai înainte, d'Annunzio ne potopise,
pe Suarès şi pe mine, cu cele mai grozave elogii.
Complimentele lui Saglio, fără îndoială, nu-i sînt de ajuns
„Maestrului" (care-şi întoarce destul de îngrijorat privirea
spre Desvallières, spre Suarès, spre mine ; dar n-are decît să
ne scotocească : n-avem nici o fărîmă de zahăr ; trebuie să se
mulţumească doar ou Saglio 18).
Totuşi, peste o clipă, d'Annunzio stăruie să ne mai ve-
dem. Ne înţelegem că îmi va scrie, ca să mă poftească la
masă (mă îndoiesc că o va face). între timp, unul câte unul,
comesenii se retrag. Nu mai rămîn decît „Mae-st/rul", Henri
de Régnier, Suarès şi eu. D'Annunzio coboară primul ; noi îl
urmăm îndeaproape.
Din anticameră, vedem că plouă cu găleata ; Suarès, în
prag, cam speriat, ne dă repede mîna şi pare gata să se
repeadă în ploaie.
— Ei !, îi zic ; pleci fără pălărie ? Suarès, revenindu-şi :
— Asta-i bună !... O, mi se întîmplă de multe ori...
Şi dă fuga în vestiar ; iese îndată... Afară, pricep de ce era
aşa de tulburat : îl lua d'Annunzio în maşină.

24 aprilie

De când m-am intors de la Cuverville, rodnic studiu la

pian. Am curajul să mă apuc iar de Beethoven — după ce am
dus la bun sfîrşit şi Barcarolla lui Chopin şi Nocturna (în sol),
în terţe şi sexte.
Nu mai ies aproape de loc şi mă scol în fiecare dimineaţă
cu bucuria de a avea în faţă un şir lung de ore. Mă cufund în
lucru (La Mivoie 19 J dar nu chiar din toată inima şi nu pe
deplin convins că scriu astfel ce trebuie să scriu înainte de
toate. Tonul de aici nu se deosebeşte destul, după cum aş
vrea, de acela din Porte Etroite ; iată de ce trebuie să mai
nuanţez, să scriu în-Visez la Caves20, pe oare mi4 ânchipui
scris într-un stil cu totul diferit, foarte slobod.

257
 Ultimele aventuri prin oare am trecut mi-au lăsat o
scîrbă nespusă.
Am fost să ascult Coriolan la Odeon. Nu mă mai împac
decît ou locurile de la galerie, ştiindu-mi prea puţina răbdare
pe care o am la teatru ; şi, într-adevăr, şi ieri, în ciuda marii
satisfacţii — sau poate din cauza ei — n-am putut rezista la
spectacol mai mult decît pînă la actul III. Copeau şi Ghéon
mi-au reproşat amarnic că n-am aşteptat scena cu Aufidius.
Adevărul e că m-am

dus acasă s-o citesc. (Am scris, de altfel, pentru Jurnalul

meu nedatat 21, un elogiu al acestei reprezentaţii).
La întoarcere, am trecut pe la Cahiers de la Quin-zaine22.
Camera aceea mică e plină de chipuri necunoscute mie, cu
excepţia lui Sorel23 şi a lui Benda24. Ies-aproape imediat.
Intre Hristos, Calvin şi dl. senator Bérenger doar de pe
terasa unei cafenele poţi face confuzii. Dar îţi poate conveni
să-i bagi în aceeaşi oală ; şi să mă pui şi pc mine înăuntru,
precum a avut gustul s-o facă, în ultimul număr din
Marges*25, dl. Eugene Montfort, autorul cărţii Montmartre şi
Bulevardele26. Cică eu aş fi scris (de cesa nu-1 credem!) o
„pătimaşă apologie" a lui Calvin**. Am oroare de această
figură ; dar în ultima vreme am vorbit împotriva dlui de
Gourmoñt; iar aşa ceva, paire-se, nu se poate face decît în
numele lui Calvin. Vrînd, ne-vrînd, voi fi, deci, calvinist.
 în articolul acela încercam să arăt cit de nefast e scep-
ticismul negator *** al lui Rémy de Gourmont pentru opera
de artă. Dl. Montfort îi prppune dlui de Gourmont să replice
„arătînd că la rîndul său spiritul protestant poate fi
deopotrivă de distrugător şi de nociv pentru opera de artă".
Deopotrivă de distrugător, spune el : susţin că ar putea fi
chiar şi mai distrugător ! Şi nu cred să-şi poată închipui
cineva o formă de gîndire mai opusă operei de artă (şi operei
mele îndeosebi) şi chiar mai ostilă (cel mai adesea fără să-şi
dea seama) decît calvi-nismul. Tocmai de aceea m-am
desprins de el de îndată ce am luat condeiul în mînă. La
îndemnul dlui Montfort, Remy de Gourmont n-are decît să-şi
scrie articolul ; dar nu va fi unul contra mea.
„S-a zis cu păcatul ! Totu-i îngăduit ! Dar dl. Gide vrea să
* Numărul din mai 1910.
** Dl. Montfort face, evident,
aluzie la ceea
păcătuiască, ce scriam
el doreşte de
legi pentru a simţi plăcerea de a le
încălca, el revendică fapte interzise (ce desfătare să le
săvârşeşti !...). Dacă păcatul n-ar exista, I
ar trebui să-1 inventăm. Şi mai sînt oameni care îl des- I
fiinţează !...". (/
Să nu se supere dl. Montfort, dar concepţia aceasta a
păcatului dulce, a sacrilegiului şi a satanismului (pe care au
avut-o, de pildă, Barbey d'Aurevilly şi, uneori, Remy de
Gourmont) e cum nu se poate mai puţin protestantă. Ceea
ce n-o face, de altfel, să fie cîtuşi de puţin a mea.

259
 Fireşte, mi-e cu neputinţă să concep morala indepen-
dentă de psihologie, cum tinde calvinismul să facă ; dar să
concepem psihologia ca pe o simplă chestie de mecanism, să
pretindem că nu ţinem seama de calitatea morală a faptelor
nici de răsunetul lor intern... iată ce ne duce de-a dreptul la
picaresc.
„S-a zis cu păcatul ! Totu-i îngăduit !" Autorul Amantei
din America şi al Turcoaicei28 îi vrea de aici înainte pe Fedra
neîmbujorată, pe Prometeu fără vultur, pe An-clromaca fără
tărie, pe Oreste fără Erinii. El îşi închipuie că astfel eliberează
literatura. Nu mă mir că, după aceea, i sc întîmplă să strige :
„Uneori simt o profundă nevoie de lirism". Cred şi eu !
Numai că, mi se pare, ouvîntul „profundă" e de prisos.

23 mai
Dacă aş muri azi, toată opera mea ar dispărea îndărătul
lui La Portre Etroite; numai de asta s-ar ţine seama.
Evident, cuvîntul „mitocan"20 pe care 1-a folosit aseară
Copeau e destul de potrivit pentru Montfort. Articolul lui nu
e chiar atît de prost cum spun ei; adică e exact ce vrea să fie :
un articol dăunător. Eu îmi scriu cărţile atît de încet, încît
adesea îi dau epocii mele răgazul să mă ajungă din urmă şi
pot să par dus do valul ei eînd de fapt mă lăsasem dus de
reacţia faţă de ea.
Cuverville, 13 iunie
 i De ce să-mi tot spun, ceas de ceas, că am patruzeci de |
ani împliniţi ? Nu m-am simţit nicicînd atît de tină;-.
Oare nu ca să o pot respinge, uneori, cu şi mai mare
plăcere, i-am cerut conştiinţei mele să fie atît de exigentă şi
de scrupuloasă ?.

15 iunie
An de an, îmi regăsesc grădina în aceeaşi stare neno-
rocită : pieirea speciilor şi varietăţilor rare ; triumful celor
comune şi mediocre. „Desfiinţarea cazurilor fericite...
dominaţia inevitabilă a tipurilor medii şi chiar a celor ce sînt
sub nivelul celor medii", zicea Nietzsche anti-Darwin; şi încă :
„Nu întîmplările fericite, tipurile de elită, sînt mai puternice,
ci tipurile decadente" : şi, mai departe : „Natura e
necruţătoare cu favoriţii soar-tei ; ca ocroteşte, apără şi
iubeşte pe cei de rînd... tipurile mijlocii şi inferioare ; acestea
din urmă se bucură de rod bogat şi de durată ; pentru cele
dintîi, sporeşte primejdia, distrugerea rapidă, micşorarea
numărului." *
Cînd mîţa mea sfîşie o pasăre, totdeauna alege pitulicea,
nu vrabia.

/ iulie
Amintirea grosolăniei pe care am făcu t-o mă urmăreşte
şi acum. Cred că remuşcările pe care le am se vor mai topi
dacă le pun pe hîrtie.

261
 Era, de nu mă-nşel, în ajunul plecării mele, — adică acum
o lună ; la stăruinţele repetate ale d-nei de Noailles şi ale
dnei*Muhlfeld
Volonté 30de(pe
Puissance,
aceasta ot. întîlnisem
Il, pp. 109,la110 (N. A.).în după-
cealaltă
amiaza respectivă), mă dusesem să le fac
0 vizită într-o lojă, la o repetiţie a baletului rus, la
1 •peră'i Nu m-am simţit de cînd sînt atît de amorţit,
de MII şi de nelalocul meu. Mai erau de faţă dna de Régnier
ij tumnatà-sa ; Henri de Régnier care făcea pe spiritua-
lul ; Vaudoyer31 cu aerul lui tenebros şi fatal...
Domnule Gide, strigă deodată dna de Régnier, veniţi să
ne ajutaţi s-o potolim pe dna de Noailles. (Dumneaei vorbea
atît de tare şi cu atîta poftă că atrăgea atenţia unei jumătăţi
a parterului.)
In loc să tac din gură (dar mi se aşteptau cuvintele) ce mă
pune naiba să zic ? Iată :
— Vai ! dna de Noailles e mult mai interesantă cînd
e excitată.
Cred că astea au fost singurele cuvinte pe care le-am
putut spune în toată seara aceea. Mi se face şi acum ruşine
cînd mi-amintesc. Puţin mai tîrziu i-am scris dnei Mûhlfeld,
încereînd să mă scuz pentru mojicie : „Trebuie să vă fi dat
seama ce bine ar fi fost să nu mă cunoaşteţi decît de
departe", cam aşa ii spuneam (mă vedea atunci pentru
prima dată — dorea de mult să mă cunoască). îndată după
aceea am primit din partea ei o scrisoare entuziastă ; iar
Copeau mi-a mai arătat una, în care e vorba de forţa mea de
seducţie, de farmecul meu secret ş.a.m.d. Puteam zice şi
„căcat" ; ei tot divin i s-ar fi părut.

La Pontigny*2
Ce caraghioşi sin tem ! De pe acum mi-e greu să mă iau
în serios, cînd sînt singur... Fiecare dintre noi mi se pare aici
parcă într-un salon de probă al unui croitor, înconjurat de
oglinzi ce se reflectă una într-alta, şi cău-tîndu-şi în mintea
celorlalţi propria imagine multiplicată. Fără să vrei, pozezi ;
îţi scoţi pieptul în afară ; ai vrea grozav să te poţi vedea şi de
la spate !
RETIPĂRIREA TRATATELOR33
îl rog pe cititor să-şi dea seama că primul tratat (du
Narcisse) c din 1892; al doilea, din 1893 :vi. N-am de

263
 ce să mă lepăd de operele din tinereţe ; dai- n-<aş vrea
să fie privite cu aceiaşi ochi ca operele unei vîrste mai
mature.
N-am scris nici o carte fără să fi avut o profundă nevoie
de a o scrie, afară de Le Voyage d'Urien; şi chiar acolo cred
că am pus mult din mine şi că, pentru cine ştie să citească, şi
cartea asta e revelatoare.

17 octombrie™
Sînt zile în care şi cugetul şi trupul mă dor din orice. Mă
răneşte un zîmbet sau un cuvînt. îmi displace tot ce fac, tot
ce spun. în scrisoarea lui Rivière de azi-dimi-neaţă, o vorbă
ca „La Paris-Journal lumea nu te iubeşte" a fost de ajuns să-
mi otrăvească toată dimineaţa.
Mă tem că va trebui curînd să mă bat cu o falsă imagine
a mea, pe care încep unii să o lanseze, — un monstru căruia i
se dă numele meu şi e pus în locul meu, şi e urît şi tîmpit de
ţi se face frică.
Necinstea fundamentală a unor critici.

20 octombrie
Teri am deschis la întîmplare L'Appel au Soldat36 — cu
multă admiraţie, dar şi un pic ou sentimentul pe oare-1
aveam cînd eram copil faţă de cărţile pe care le simţeam
scrise „pentru oameni mari".
Azi-dimineaţă, un articol tonic -al lui Tancrede de Visan 37
despre A. Gide şi lirismul contemporan38.
Şi astăzi încă, ori de cîte ori, înainte de a adormi sau dacă
mă trezesc în toiul nopţii, am nenorocul să mă gândesc la
Jammes, îmi piere complet somnul.
Aseară i-am citit lui Em. cît am făcut din roman 39 — adică
pînă la prima plecare din Quartfourche. E prea nuanţat;
tonuri prea frînte. Cînd am să scriu Les Caves am să pun
alături de un ton neted alt ton neted, foarte distinct.

128
„O, păi Henri Ghéon e un surd. Mai mare dragul să
discuţi cu el", îmi zice Péguy, care mă prinde acasă, ca să
vadă cu cine aş putea vorbi dintre cei ce vor vota pentru
premiul Goncourt sau dintre cei de la Vie heureuse.
Nenorocită invenţie şi premiile astea ! Vezi-1 pe bietul Péguy
nefăcînd altceva de două săptămâna decît să urce etaje, să
sune la uşi etc..
Am fost (pentru Marguerite Audoux care umblă şi ea
după un premiu) la Élémir Bourges 40. Cel mai mare vrăjitor
de la Mallarmé încoace.
M-am văzut şi cu Suarès ; dar ăsta prea pozează ; vrea să
fie prevenit din ajun ; se teme, zice, că n-o să audă soneria ;
de fapt, nu-i place să fie luat pe nepregătite ; trebuie ca
lampa să se afle la locul potrivit, să-1 lumineze foarte slab,
de foarte departe şi cît mai din-tr-o parte. E cam scurt ; cam
umflat ; are mîini grăsuţe. L-aş vrea ceva mai jigărit.

Camera a VIII-a. — Luni, 14 noiembrie*1

Se ţinuse tare pînă în clipa asta ; l-am văzut cînd a intrat,
fraged şi îmbujorat, doar puţin tras la faţă ; dar cum a ajuns
pe banca acuzaţiilor, şi-a căutat din ochi tatăl, în mulţimea
ce se grămădea în fundul sălii ; şi cum 1-a zărit pe bietul om
încovoiat care altădată îl tot certa şi-1 ocăra, toţi muşchii s-
au încordat în obrăjorul dintr-o dată palid. Cei ce intră pe uşa
asta vin din arestul preventiv ; am putut să-1 observ în voie ;
stăteam pe banca avocaţilor, chiar lîngă el ; fără să
trebuiască să mă scol,
129
aplecîndu-mă doar peste despărţitură, îi puteam observa
pînă şi slăbănoagele pulpe dezgolite ; era acoperit cu totul
de o glugă albastră-închis, jerpelită, zdrenţuită, închisă la gît
cu un ac de siguranţă. E chemat la bară bătrânul tată. Aflu
din interogatoriu că micuţul n-are decât 12 ani ; trei
„camarazi" miai în vârstă ca el sînt coa-cuzaţi ; micuţul se
lăsase antrenat de ei într-o găinărie ; printr-un geam spart,
putuseră, fără măcar să intre într-un chioşc de grădină, să
fure felurite unelte de tîrn-plărie.
9 — Pagini de jurnal

„Nu făceau nici 15 franci", zice cel mai mare din-trei ei.
Bătrînul tată ar vrea să-şi ia îndărăt copilul; pînă acum,
zice, fusese mulţumit de el... Când preşedintele, în cele din
urmă, citeşte : „încredinţat instituţiei... (?) pînă la majorat",
micuţul, dus de sergenţi, izbucneşte în plîns.
 Mi-am terminat romanul alaltăseară 42 — cu prea mare
uşurinţă ; ceea ce mă face să mă tem că n-am pus în ultimele
pagini tot ce aveam răspunderea să pun.
Ar fi timpul să închei cu unele deprinderi, cu unele
complaceri ale condeiului. Vreau să încerc cît mai repede. Şi
pentru că tocmai acum s-a umplut şi caietul acesta, să încep
altul în care să mă antrenez, în care să cultiv alte legături. Să
nu păşesc pe propriile mele urme.

5 decembrie
O gripă cumplită m-a ţinut la pat în ultimele două zile.
Dar n-am putut decomanda întâlnirea la mine a celor de la
N.R.F. care, pe rând, au venit să-mi ţină de urât câteva clipe,
în camera mea. Datorită lui Paul Desjiardins, cred că lecturile
comentate pe care le plă-nuisem au să se poată organiza
destul de bine.
Dominique Drouin43 mi-aduce un carneţel redactat de
colegii de clasă — care mă interesează mult de tot.
Unul din puştii ăştia de 12 ani a avut ideea să întoc-
mească un chestionar (mai exact : a şterpelit de la o ve-
rişoară mai mare chestionarul pe care s-au distrat să-1
completeze în grup).
Iată întrebările, parte inepte, parte destul de semni-
ficative. Le copiez întocmai :
1. Care îţi e deviza ?
2. Cine e prietenul tău preferat ?
 3. Care e trăsătura ta principală de caracter ?
4. Ce talent ai vrea să ai ?
5. Cum ai prefera să mori ?

6. Care e cartea favorită ?

7. Ce erou din viaţa reală preferi ?
8. Unde-ţi place mai mult să te afli ? !». Ce înţelegi prin
fericire ?

10. Ce înţelegi prin nenorocire ?

11. Care e calitatea preferată ? Ş.a.m.d.
Constat fără mare mirare că romanele poliţiste şi eroii i. i
aţiei se află în frunte.
Dar, ceva mai ciudat : din 14 anchetaţi, patru răs-«unid
la întrebarea nr. 10, „Ce înţelegi prin nenono-ire" :
căsătoria. — Numai doi leagă căsătoria de ideea J\y\
fericirii : un străin (rus) şi un evreu (J. Sachs).
Dintre cei ce leagă ideea de fericire de ideea celiba-nlui,
unul (E. Weiss), protestant (se pare, binişor mai ni vîrstă)
răspunde la întrebarea „Care e trăsătura ta principală de
caracter ?" — sensibilitatea. Ar vrea să fie cliirurg; cartea
preferată e Manon; calitatea preferată - energia.
Altul (fericire = celibat) răspunde că >princjp!ato3căH
alură a caracterului său este prietenia. Calitatea prefe-iată :
dragostea pentru prieteni. A. Weiss (probabil fratele
precedentului) se arată violent patriot (deviza : pentru un
francez totul e posibil). Moartea preferată ? Sub steag
francez.
Din doi evrei, unul (J. Sachs) ar vrea să fie : negustor;
celălalt (Lacloche) : rentier.
 1911

Nouă zile la Bruges

La tipografia lui Verbeke1 oa să corectez în şpalturi
L'Otage 2, La Mère et l'Enfant3, Isabelle, Corydon 4 şi numărul
pe iunie al revistei 5.
Numărul apare cu Èloges de Saint-Léger 6, pline de
greşeli, întâmplarea mă îmbolnăveşte şi, ca să-mî distrag
gîn-durile, îmi închipui ce s-ar fi putut petrece cu prilejul unui
prim concert Debussy7 :
Dirijorul dădea muzicii acesteia o mare importanţă ; din
păcate împotriva lui se aflau şi directorul teatrului şi
organizatorul concertelor ; sau, în orice caz, aceştia nu erau
de acord cu el, aşa încît a trebuit mai întîi să lupte ca noua
bucată să fie acceptată în program.
Ştia de altfel că-şi va nemulţumi publicul, dar se mîn-
drea că preferă să placă artistului şi lui însuşi ; la urma
urmelor simţea că de aceea se făcuse dirijor — ca să
îndemne să se producă, alături de armoniile cele mai clasice,
şi armoniile cele miai noi.
Cît priveşte pe Debussy, — care se temea de o execuţie
imperfectă —, el prefera să nu se lase ascultat ; pentru a-1
decide a fost necesară stăruinţa dirijorului şi presiunea
cîtorva prieteni rari.
O supărătoare precauţie, pe care Debussy a crezut că
trebuie să şi-o ia, a făcut ca partiturile lui să întârzie multă

132 271
vreme, astfel incât bucata aceasta, mai grea decît toate din
cauza noutăţii ei, n-a putut fi repetată împreună cu celelalte.
Executanţii s-au pomenit, în ziua concertului, pentru prima
oară în faţa foilor, şi au cîntat în ciuda bunului-simţ. Dirijorul
se simţea destul de bărbat ca să lupte cu animozitatea
publicului, dar nu ca să trădeze un muzician pe oare-1 iubea,
care fluiera o dată cu publicul şi avea dreptate să fluiere. Ar
fi vrut să fluiere şi el însuşi, pe urmă să explice...Pe cînd
încerca să dea o explicaţie, să se scuze, la ieşire, cineva îi
spuse : „Cu aşa muzică, ce mai contează o notă în loc de
alta ? Asta dovedeşte doar că ai greşit că ai băgat-o în
program ; nici nu merita o altă execuţie — pe care, din
partea mea, nici n-o găsesc atât de proastă." Asta 1-a adus
pe dirijor în culmea disperării; chiar în seara aceea a căzut la
pat; iar a doua zi şi-a înghiţit bagheta şi a murit.
Să aşezi între tine şi lume o barieră de simplicitate, j , s\
Nimic nu-i descumpăneşte atât de tare ca naturaleţea. v\s
Prefer prietenia, stima şi admiraţia unui singur om
cumsecade celor ale o sută de ziarişti. Dar cum fiecare ziarist
în parte face mai mult zgomot decît o sută de oameni
cumsecade, să nu vă miraţi dacă se face în jurul cărpor mele
un pic de linişte, sau mult zgomot supărător.

Cuverville, 3 iulie

132 272
 X. (mai tîrziu eu), obişnuia să spună că vârsta nu-silise să
renunţe la nici o plăcere de care nu era ori cum pe cale de a
se sătura.

Les Sources. 15 octombrie

O vineri, un 13 — nu putea lipsi aşa ceva.
în tren, alături de o curvuliţă cu lornietă caro a ţinut
treaz tot compartimentul până lia unu şi jumătate noaptea,
ca să citească Baiser de Femmes pe care a început-o încă în
gară, la Paris, şi a inghiţit-o pe nerăsuflate. Prea enervat de
prezenţa ei ca să mai pot după aceea adormi ; şi, mai ales, că
n-am îndrăznit să-i zic nimic usturător, din cauza
corpolentului protector care moţăia peste drum de ea.
Am lucrat la Caves. Neîndoielnic, Lafoadio îl întîlnise l>o
Protos înainte de aventura din tren9.
Afară plouă. Dar la Avignon, cînd schimb trenul, aerul
curat mă înviorează.
Abia mă instalasem în noul meu compartiment că intră,
sprijinit cu greu.de nevastă-sa, un cadavru. Ea e în mare
doliu — parcă după el, de pe acum ; obrazul cam umflat, cam
gălbejit, cam lucios ; destul de insignifiantă, ştearsă faţă de
el. Foarte mare ; mai bine zis foarte lung ; un obraz care
trebuie să fi fost destul dc frumos (nu pare să aibă mai mult
de 45 de ani) dar caret_şi'-a pierdut orice altă expresie în
afara aceleia de durere şi spaimă ; nu culoarea de ceară a
morţilor, ci un ton cenuşiu, plumburiu... Are mari gesturi

132 273
dezlînate şi, în vreme ce nevastă-sa îi zice : „Nu-ţi fie teamă :
şeful de tren mi-a promis că nu face tamponarea pînă nu te
aşezi tu" (îi repetă asta de cîteva ori), se prăbuşeşte în
fotoliul din colţ (ne aflăm în clasa întîi) şi-şi ridică picioarele
mult mai sus decît trebuie, ca să stea picior peste picior. Din
cînd în cînd, geme încetişor. Nevastă-sa zice, ca într-un fel de
aparteu sau în chip de simpatie :
— De la Nancy pînă la Dijon, a mers foarte bine ; dar de
la Dijon încoace am început să jiu atât de obosită. Ni s-a
promis că avem să schimbăm numai o dată...
Atunci el, repede de tot, ca şi cum s-ar teme că-şi pierde
suflarea, şi cu glasul iritat :
— Ţi-am spus că n-am luat trenul cel bun. Ne-a înşelat
funcţionarul de la Dijon... of, of...
în clipa asta un amploiat trece pe coridor (trenul încă nu
s-a pus în mişcare). Femeia mal întreabă o dată dacă ăsta-i
trenul pentru Amelie-băi. Ce boli s-or fi tratând în văgăuna
aia ? N-am putut ajunge să înţeleg ce are.
Mă uit în mersul trenurilor. E abia 8. Trenul ajunge la
Amelie-băi abia la 4 ; nu văd cum o să meargă el pînă acolo !
Nasul îi curge mereu şi, cum şi4 tot şterge, nevastă-sa îi
zice :
— Scoate-ţi naibii batista cealaltă ; tu nu vezi că asta-i
murdară de ciocolată ?
Şi adevărul e că tare-d greţoasă batista asta ; dar lui
puţin îi pasă. îi alunecă şapca ; nevastă-sa i-o îndreaptă; îi

132 274
aşterne pe genunchii colţuroşi un şăluţ ecosez ; pe urmă îl
ajută să-şi pună nişte mănuşi de aţă neagră ; tare greu ;
mîna, nefiresc de slabă şi de lungă, e mu-
¡ala din loc; degetele mijlocii sar îndărăt, ca nişte de-[ete
de păpuşă. Ce boală are?... Dacă o iau şi eu!... Dar nu-mi pot
lua ochii de la el. (Singurul tovarăş de drum, în colţul din faţa
mea, se ascunde hotărât după Les Pirates de l'Opéra10 şi nu-
şi va ridica privirile cît avea să dureze călătoria.) Bolnavul
zice :
— Zgîlţîielile astea mi-au răscolit toate maţele. Vrea să
tuşească şi se îneacă, pe cînd femeia îl calmează :
— Hai, strănută, ştii doar că asta-ţi face bine întot-
deauna.
Asta se cheamă la ea „strănut!" Pe cuvînt, începe să
horcăie ; nu mai poate să răsufle ; şi ea se cam sperie ; şi,
destul de tare, ca să auzim şi nai, ored, nu numai el :
— N-ai de ce să te sperii ; ştii doar că e ceva nervos, în
sfârşit, zice şi el, revenindu-şi :
— Vai ! ce rău mi-e !
Atunci începe ea să se plîngă că nu i-a făcut o injecţie la
Avignon, profitînd de oprire. (I-o face la Tarascón, puţin mai
tîrziu.)
— E drept... nu mi-a trecut prin cap... Vrei o bucăţică de
zahăr ? Spune... Cum te simţi ?
El nu spune nimic. Văd cum i se scurge pe haină un firicel
lichid : cred că plînge : ba nu : îi iese din colţul gurii.

132 275
 Ajungem la Nîmes. Ea ââ zice :
— Nîmes : turnul Magne ! La dracu !... Dar aici eu cobor.

21 decembrie
Les Caves ll. Nevoia de a desena nudul sub vejminte, cum
face David ; şi de a cunoaşte din personajele mele şi ceea ce
nu-mi va sluji — cel puţin, ceea ce nu trebuie să se vadă în
afară.
Dra Emma Sidller are necazuri cu proprietarul. Şi îi scrie
lui Em. „Destul ca să ţi se facă silă de viaţă ; ceea ce e destul
de trist la vîrsta mea". (Are 60 de ani.)
Am terminat Rhoda Fleming 12.

132 276
 FOI RĂZLEŢE

DESPRE JUDECĂŢI
...şi oare aduce cu acelea dintre notele muzicale :
Cînd mi bemol îşi face intrarea în salon, do şi sol îl
privesc oa pe o a treia persoană.
„E o dominantă" se gîndeşte la bemol; pe oîinld mi-
natural exclamă :
O ştiu ; e vecina mea. cu un semiton mai jos."

Fie că se numeşte sfîntul Paul, sau Luther, sau Calvin,

simt cum prin el tot adevărul lui Dumnezeu devine cenuşiu.

SFATURI PENTRU UN TlNÂR LITERAT

277
 Nu te pot sfătui să ai faţă de laudă sau faţă de injurie o
nepăsare pe oare eu însumi n-am avut-o niciodată, şi de
altfel puţin de dorit. E bine să fii tulburat, să te înfiori cînd
eşti mîngîiat şi încă mai mult cînd eşti muşcat. Şi,
neîndoielnic, e oarecum folositor să nu protestezi imediat,
dar...
(Educaţia prin duşmani.)
Totul e să nu te laşi înveninat. Iar ura înveninează.
Ş.a.m.d.
„Ah, de m-aş putea întinde mai mult!" ; iar cei ce se
ridică împotriva lor sînt oa porumbelul lui Kant care îşi
închipuie că va zbura mai bine în vid.)
în genere, nesupunerea la reguli vine dintr-o supunere
prostească la realism, dintr-o neînţelegere a ţelurilor artei,
din insinuarea specioasă a empirismului care vrea, printr-o
generalizare scandaloasă, să defăimeze arta atacând-o
numai acolo unde ea a devenit artificiu şi să prezinte drept
factice orice frumuseţe supranaturală.
*
Cu romanul şi ou teatrul contemporan se întîmplă ca şi
cu arhitectura actuală. Utilitatea monumentului îi scuză
urîţenia ; iar cînd e vorba de construirea unor simple case ide
locuit, iese la iveală, mai ales, următorul lucru: că în general
lumea se simte bine în ele, dar în particular destul de prost;
pentru că trebuie să poată locui în ele oricine. Cît priveşte
ziarul, e camera de hotel.

278
 *
Unele însuşiri rele, pe care le vedem la alţii, ni se -
întîmplă uneori să recunoaştem că sînt cele ce ne lip-O sesc
ca să putem reuşi, ca ei, în viaţă. Atunci nu ni se mai par atît
de bune unele însuşiri pe care ni le recunoaştem. Şi ne
decidem, ca urmare, să considerăm că ■ ■In ne stingheresc şi
acţionează în dauna noastră, spre marele folos al altora; pe
cînd însuşirile rele nu sînt dăuna! oare, de cele mai multe ori,
decît pentru ceilalţi.

Cred că niciodată „regulile" nu l-au stingherit pe vreun

geniu ; nici aceea a unităţilor în Franţa, nici aceea a celor trei
actori în Grecia ; au dovedit-o ei înşişi, atît Racine, Corneille
cît şi Eschil. (De altfel ele n-au nici o valoare absolută şi orice
mare geniu le stăpîneşte, fie că a găsit în ele un sprijin, fie că
le neagă — iar a susţine că nu ştiu ce om mare a fost
stingherit de ele e tot atît de absurd ca un pictor care ar
spune că e stingherit în pictura lui de cadrul tabloului şi ar
striga :

*
POVESTEA insulei ai cărei locuitori au inventat ce să facă
să nu moară niciodată. (Acolo locuieşte Tithon, logodnicul
Aurorei.)
Condiţia e să nu mai facă nimeni copii. în cele din urmă,
o pereche se plictiseşte şi preferă să-şi cedeze viaţa noului.

279
 Copilul pe care îl cresc îi împinge treptat în afar vieţii —
şi nu vor cunoaşte niciodată noutatea pe car acestea o aduce
cu sine şi pentru care totuşi sînt ga să moară.

Nu că n-aş şti să gust metaforele, fie şi cele mai mantice ;

dar, neputînd suferi artificiul, mie mi le inter ziceam. încă în
Cahiers d'Andre Walter experimentam u stil care să
năzuiască la o mai tainică şi mai esenţială frumuseţe. „Limbă
cam săracă" — spunea cumsecadele Heredia, cînd i-am
prezentat prima carte şi s-a mira' că nu găseşte în ea mai
multe imagini. Limba aceasta, o vroiam şi mai săracă, mai
strictă, mai epurată, socotind că podoaba nu-şi are alt rost
decît să ascundă vreun cusur şi că numai gîndirea insuficient
de frumoasă are de ce se teme de nuditatea cea mai deplină.
*
La faimoasele „trei unităţi", mi-ar plăcea să mai adaug
una : unitatea spectatorului. Ea ar presupune obligaţia ca
orice creaţie poetică, piesă ori carte, să se adreseze, de la un
capăt la celălalt al duratei sale, aceluiaşi cititor sau auditor.
Aceste reflecţii îmi vin în minte citind ultima carte a lui
WeMs13, pe care a scos-o, la Mercure, fidelul său traducător,
Davray. Wells are o minte cât se poate de ingenioasă ; se
pricepe să ne atragă desohizîndu-se perspective neprevăzute
; n-are rost să-i mai fac elogiul. Dacă nouă ni se adresează el
azi, de ce nu ni se adresează statornic ? Ascultat de un public
prea numeros, pe care a ştiut să şi-1 recruteze din toate

280
ţările şi din toate clasele sociale, iată că se adresează al-
ternativ unor persoane foarte felurite. Sînt în cartea asta
pagini care nu-i pot amuza decît pe copii, pe oameni noi; alte
pagini care să ne placă nouă, bătrînilor iniţiaţi, dar pe
acestea le vor respinge ceilalţi; şi, în sfîrşit, altele în care pare
să nu amuze decît pe un fel de alter-ego al lui; nici copiii, nici
eu, nu-1 mai ascultăm. Uneori îmi vine să-1 trag de mînecă :
Domnule Wells ! Ne-ai uitat ! Doar pentru noi îţi începuseşi
povestea; nu te îndoi ; îţi eram publicul cel mai bun !
Pînă şi Montaigne a fost supralicitat; jnu—e^joracind^--
plin de savoare. Observ că e mai" ales cînd scapă hăţurile din
mînă şi foarte puţin cînd plănuieşte şi conduce. Apologia atît
de faimoasă a lui Raymond de Sebonde n-are aproape nimic
nostim. Fără oarecare îndărătnicie n-aş fi putut-o citi pînă la
capăt; în mica mea ediţie în şase volume ocupă aproape unul
întreg ; şi eu care-1 citesc totdeauna pe Montaigne cu
creionul în mînă, gata să-mi însemn în margine uimirile sau
bucuriile, înaintam de data asta pagină-4upă_pagină fără să
găsesc nici A o vorbă vie, nici una dintre frazele acelea
degajate şi 1 fremătătoare ce se află din belşug în paginile lui
negii-" jente. Preocuparea de a compune acest capitol 1-a
stingherit.

281
 1912

Duminică, 8 ianuarie
îmi făgăduisem să reiau jurnalul şi să-1 ţin cu regularitate
începînd cu 1 ianuarie. Dar în ultima vreme atît ^ " A d e
mizerabil mi-am .ţîrît zilele, încîtn~=a^~Tîr^^
ceva, nici de frică. Drept vorbind, nici măcar n-am în-
cercat.

15 ianuarie
Ieri, la prînz, cu soţii EspinasA, soţii Drouin şi unchiul
Charles. Vine şi Gheon; apoi, după-masă, Ruy-ters. Lungă
dezbatere despre politică. Pe la 5 vine Jean Schlumberger şi
ieşim cu toţii, după ce am expediat materialul pentru N.R.F.;
afară, Schkimberger ne împărtăşeşte îngrijorarea lui :
situaţia Revistei e tare încurcată. E cu neputinţă s-o mai
ţinem aşa şi ou neputinţă, totodată, să găsim o scăpare.
Şi aşa, a mai trecut o zi. Dar nimic nu pot să lucrez dacă
masa pe care scriu nu e bine înţepenită. îmi spun mereu
fraza lui Renan pe care o citam cîndva : „Ca să poţi gîndi liber
trebuie să fii sigur că nu vei avea de suferit de pe urma celor
ce scrii'".
Azi-dimineaţă mă întîlnesc cu Jacques Riviere la redacţia
Revistei ; unde vine Jean Schlumberger, pe care-1 iau, puţin
după aceea, cu mine, la Eugene Rouart — unde trebuie să
mă văd cu Copeau.

140
282
 Prânzul, toţi trei împreună, la Vian ; examinare în-
delungă a situaţiei. Ni se pare fără ieşire. Ce ciudat e să-ţi
spui că, oricum, timpul o să rezolve problema !
In tren (spre Vichy). 19 ianuarie
M-am întîlnit ou Copeau la 8, în cîrciumioara engleză din
strada Amsterdam (cred că e aceea din călătoria la Londra,
din A Rebours2) unde am luat masa de seară.
excedent sfatul lui Copeau ; Jean Schlumberger se va
retrage pur şi simplu din direcţia N.R.F., care va merge
mai departe cu ceilalţi doi directori, ba chiar, la nevoie,
dacă Ruyters e chemat în Abisinia, numai cu Copeau singur.

Hotelul Bellevue. Neuchâtel

în hotelul acesta care-mi lăsase o excelentă amintire,
capăt o cămăruţă nenorocită ; te face să-ţi iei tălpăşiţa. Nu
mai cinez, mă duc doar, la 9, în braseria de alături, să iau o
cafea cu lapte, care mă ţine treaz pînă la 4 dimineaţa, — ca şi
gălăgia pe care o fac vecinii mei de la miezul nopţii pînă la 2.
în braserie i-am scris lui Mio-mandre. ca să-1 felicit pentru
un articol despre d-na de Segur pe care tocmai il citisem în
Gazette de Lausanne. Mai amin ântoarcerea ân nevrednica
mea cameră, ducîn-du-mă să-mi pierd timpul la cinema;
lângă mine se aşază un puşti în haină de catifea cafenie, cu
mîneea ruptă (purta o „mutze" de lînă albă), grozav de
simplu, de sănătos şi de vesel; intră în vorbă cu mine şi, cînd

140
283
vreau să mă scol, încearcă să mă oprească, spunîndu-mi că
am dreptul să mai văd o dată filmul...
Oare să fi ajuns la capătul experienţei ? Mă simt în stare
s-o iau acum de la început ? îmi trebuie o savantă folosire a
ceea ce-mi mai rămîne din energie. Ce simplu ar fi sa mă
reped acum în cuşca unui duhovnic ! Ce greu e să fii, pentru
tine însuţi, şi cel ce porunceşte, şi cel ce ascultă ! Dar ce
director de conştiinţă ar pricepe destul de fin plutirea,
pasionata şovăire a întregii mele fiinţe, aplecarea mea egală
pentru contrarii ? O despersonalizare atît de voluntară, atît
de greu dobîndită, pe care ar explica-o, ar justifica-o doar
producţia operelor pe care ea le-a făcut cu putinţă şi în
vederea cărora m-am chinuit să-mi desfiinţez preferinţele.
Absurditatea metodei obiective (Flaubert). Să nu mai fii tu :
să fii toţi. Primejdia de a-ţi dori imperiul fără margini.
Cucerind Rusia, Napoleon a trebuit să rişte Franţa. Trebuinţa
de a lega hotarele de centru. E vremea să mă întorc acasă.
(Asta va fi subiectul în Alexandre aux îndes3.)
^\_/Statornica star^dejpribegie a dorinţei — o cauză
principală a ruperii personalităţii.
Urgentă nevoie să mă iau din nou în mîini.
Dar mai poţi hotărî ceva cînd ai trecut de 40 de ani ?
Trăieşti după obişnuinţe vechi de douăzeci de ani. Ştiam la
20 de ani ce fac ? cînd luam hotărârea să privesc peste tot, să
nu mă prefer pe mine faţă de nimic şi să prefer totdeauna
ceea ce e cît mai diferit de mine...

140
284
 Noaptea asta, pînă şi insomnia mi se părea ca o formă de
perplexitate, o dificultate în a mă hotărî să dorm.
Să nu mai ies niciodată fără un scop precis ; să mă ţin de
asta.
Să umblu fără să-mi "întorc privirile, în tren, să-mi aleg
orice compartiment; iar în metrou să intru pe cea dinţii uşă
V cejmi vine în faţă ; fără să caut ceva mai bun. Să nu
dispreţuiesc micile victorii; cînd e vorba de voinţă, multul nu
e decît adunarea cu răbdare a puţinului. ^y^X/X Să-mi
interzic orice fel de şovăială.
Zurich. Marţi seara
Tot ce-am scris azi-dimineaţă o să mi se pară foarte
curând absurd. De pe acum mă simt mai bine; aerul tare mă
pune pe picioare ; îmi recapăt conştiinţa forţei. E tocmai
starea pe care mi-am dorit-o ; dar de îndată ce slăbesc, nu
mai sînt nimeni pentru că am vrut să fiu toţi (starea
perfectului romancier), de teamă să nu fiu decît unul.
Cucerind, nu călătorind, înaintează Alexandru pe pă-
mînturile cele noi; el caută marginile lumii etc...

Andermatt. 27 ianuarie
Iată-mă din nou în ţara „lăsată de Dumnezeu să fie
oribilă" (Montesquieu). Admiraţia pentru munte e o năs-
cocire a protestantismului. Ciudată confuzie a minţilor
ipabile de artă, între semeţ şi frumos. Elveţia : mimat
rezervor de energie; cît trebuie să cobori ca să • i.u iar peste

140
285
delăsare şi graţie,. peste jene__şi voluptate, ■ do care arta,
ca şi vinul, nu e cu putinţă ! Daca din II lnuc muntele face un
brad, ne putem da seama ce-i II tare să facă el din om.
Estetica şi moralitatea coni-IVrolor.
Bradul şi palmierul: cele două extreme.

Marţi
M-am întors aseară, la 12. Dimineaţa scriu cîteva scri-
i (răspunsuri la invitaţii), pe care i le trimit mătuşii '
hailes Gide ca ea să le facă să plece din Andermatt.
urt exerciţiu de pian. Seara, termin recitirea Demonilor/'
Copleşitoare admiraţie. De data asta pătrund şi nai adânc în
sensul secret al acestei opere, lămurin-du -mi-o şi mai bine
în lumina amintirii celorlalte. Sînt ităpîn pe amănunt şi pe
mănunchi; dar încă nu înţeleg
npede felul în care dialogul şi povestirea vin în întâm-
pinarea ideii, cu atîta siguranţă, deşi într-un chip apa-rent
atît de empiric.
N-am putut scrie nimic toată ziua, din totala absenţă a
unui povîrniş.
După cină şi după citirea ultimelor pagini din Demonii,
mă duc să fumez o ţigară la Ruyters.
La vîrsta aceea (12—13 ani) eram un mare demontaşi de
pendule şi, cînd veneam la Uzes, la bunică-mea,
aveam astâmpăr pînă nu curăţăm toate rotiţele şi nu
puneam din nou în mişcare toate ceasornicele din casă.

140
286
 Miercuri
Din economie, voi nota în amănunt cum mi-am folosit i
impui.
I .a 7 şi jumătate : baia, citirea articolului lui Souday 5
.Iespro A.S. 6
De la 8 jumătate pînă la 9 : micul dejun.
La 9 : pian (primul Preludiu pentru orgă Bach-Liszt).
Exerciţiu întrerupt de sosirea doctorului D., ca să-i panseze
braţul lui Em.
De la 10 la 11 : scrisori către Rilke7 şi Eugene Rouart. De
la 11 la 12 : plimbare, pe urmă trecerea pe curat a notelor la
Demonii. Prînzul.
De la 1 la 2 : exerciţii de pian.
De la 2 la 3 : lectură din Clayhanger8; după aceea
oboseală apăsătoare şi delăsare groaznică. Dorm de la 3 la 4.
Din dorinţa şi din nevoia de a mă agăţa de ceva mai
solid, mă înham la traducerea scrisorilor lui Hebbei (cele
datate din Franţa). îmi cere eforturi şi mă interesează în
acelaşi timp, aşa încît mă ţin de treaba asta pînă la cină.
Din toată inima şi din tot sufletul ascult chemarea
virtuţii.

Joi
Am reuşit să fac un guturai care-mi complică şi mai tare
îngrijorările ; dar puţinul lucru de ieri m-a şi întărit. Nu ştie

140
287
încă nimeni că m-am întors. Aş vrea să-mi ordonez ziua şi să
hotărăsc întrebuinţarea fiecărui ceas, cum făceam în strada
Commailles, unde aveam un orar prins în perete şi mă
mîndream să nu scap nimic. Ce puteri aş fi adunat dacă
foarte curînd nu mi-aş fi luat vacanţă...
Numai vizita lui Marcel Drouin (convorbire foarte caldă)
m-a scos din traducerea lui Hebbei.

Sîmbătă
('.înduri nesigure şi dureroase. Nimic d:> notat aici, în
ciuda sîrguinţei de a înregistra pînă şi ceea ce e insignifiant.
Doar exerciţiile de pian şi lectura (Clayhanger şi Singleton9)
salvează ziua asta de neant.
Miercuri, 7 februarie

De-aş dispărea acum, nimeni n-ar bănui, după cele ce am

scris, că mi-a rămas ceva mai bun de spus, de abia de acum
înainte. Ce cutezanţă sau ce prezumţie de viaţă lungă m-au
făcut să păstrez ce-i mai important tocmai pentru sfârşit ?
Sau, dimpotrivă, ce timiditate, ce respect pentru subiectul
meu şi teama că încă nu-s vrednic de el ! ...Aşa am amînat de
pe un an pe altul La Porte Etroite. Cum aş putea convinge pe
cineva că această carte e geamănă cu L'Immoraliste şi că
ambele subiecte au crescut în mintea mea concurîndu-se,
excesul unuia aflând în excesul celuilalt o secretă aprobare şi
amîn-două echilibrîndu-se ?

140
288
 V inerì

Pe lîngă starea proastă de pînă acum s-au mai adăugat o

statornică durere de cap şi o mare oboseală spirituală. Mă
simt desperat de departe de mine însumi. Mă chinuisem să
adorm şi, spre sfîrşitul nopţii, ura lui Mont font 10 şi
falsificarea gîndirii mele începuseră să mă apese atât de tare
că m-am sculat şi m-am apucat să scriu o prefaţă la Porte
Etroite. Nu era nici 5 dimineaţa. M-am zbătut o bucată de
vreme (dar cum să-i faci să înţeleagă pe cei ce nu vor să
înţeleagă ?) ; pe urmă, istovit, m-am culcat la loc, aşa,
îmbrăcat, şi m-a cuprins somnul.
Totuşi m-am dus dimineaţa să mă văd cu Rivière. Cît îmi
sânt de dragi şi cît admir inteligenţa lui nesecată şi graţia
simpatiei lui ! Pe urmă a intrat Alain-Fournier ll. în faţa căruia
am încercat să nu fac o mutră prea jalnică.
După-masă, după lecţia de engleză, mă duc să-i duc
Paulei Gobillard Vi adresa farmacistului la care se găseşte
nămolul de uranită, — adresă pe care mi-a dat-o ieri
Desjardin. Scriu fleacurile astea din plictiseală, fără nici un
comentariu.

144

140
289
10 — Pagini de jurnal

140
290
145

140
291
 Sîmbătă, 17 februarie
Nu pot nota decît pe fugă viaţa învolburată din ultimele
zile. Scriu, acum, pe o bancă din Bois ; vremea, azi-
dimineaţă, era strălucitoare ; e taina fericirii mele. Dar cerul
a şi început să se înnoreze ; am nevoie de Apollo ; trebuie să
plec.
Ce greu mi-e să-mi aduc aminte, ce am făcut de miercuri
încoace ! Să încerc : miercuri după-amiază, am făcut o vizită
doamnelor Valéry ; nu mă lăsase inima să le comunic printr-
o scrisoare vestea proastă, primită din Elveţia, cu privire la
nămolul de Bataglia pe care se bizuia Paule G. : nămolul
acesta nu se exportă. Pe urmă m-am dus să mă întâlnesc cu
Eugene Rouart care tocmai s-a întoi-s la Paris. împreună am
dat o raită pe la expoziţia futuriştilor italieni ; pe urmă am
trecut pe la banca lui M. doar ca să aflăm că Ruyters, pe care
ne duceam să-1 vedem, nu apăruse de loc în ziua aceea,
îndată după cină am dat o fugă să văd ce-i cu el ; prea tîrziu ;
toată casa era gripată şi se culcase.
Joi dimineaţa, la Valentine Gilbert,13 cu Em., pentru
lichidarea afacerilor lui Édouard.
După-masă, vizita lui Verhaeren, pe urmă a Elisa-bethei
R., flancată de cele două fete ale ei şi de un tînăr poet
naţionalist care „vroia să facă cunoştinţă cu mine". Imposibil
să-mi amintesc ce-am făcut în ultima parte a zilei...
Ba da : Promisesem să-mi dau concursul la conferinţa pe
care o prezintă săptămînal Jacques Rivière la Gallimard

146 292
despre literatura franceză. Trebuia să vorbească, în seara
aceea, despre Rabelais, şi mă rugase să citesc citeva texte în
locul lui. Sincer vorbind, doream să fac lectura asta şi
făcusem în aşa fel, încît să-1 îndemn pe Jacques să mă
roage ; prefăcătorie măruntă, de care cred că nu s-a lăsat
nimeni păcălit ; de altfel totul a mers bine ; dar mă simt şi
acuma prost gîndindu-mă că s-ar fi putut ca Rivière să fi citit
mai bine decît mine ; simţind că şi ceilalţi gîndeau la fel şi că
amestecul meu în grupul lor li se părea destul de indiscret ; şi
aşa era, fără îndoială ; îmi dădusem seama limpede de cum
am
< i rat în salon şi conştiinţa indiscreţiei mele mi-a răpit
Orice încredere; am citit mizerabil, parcă plîngăcios, mo-i' i,
cu aerul că cer scuze, un text care, dimpotrivă, ce-cinism şi
sfidare. Cu atît mai rău pentru mine !
Asemenea urnâilinţe şi lovituri pentru amorul-propriu
nînt excelente lecţii.
L-am adus cu mine, la cină, pe Ghéon. Mă convinge su ne
petrecem seara la Théâtre des Arts unde are loc premiera cu
Profesiunea doamnei Warren ir\ Am ajuns acolo gata zbîrlit,
dinainte indispus de insuportabila lipsă de modestie a
autorului. Iar primele scene mi-au depăşit aşteptările; nu-ţi
poţi închipui ceva mai acru, mai uscat, mai abstract. Dar, la
actul II, m-am lăsat cu-cerit fără să mai ţin piept (e drept că
actriţa care juca m d-na Warren era excelentă). Mi-am

146 293
revenit spre sf irul actului III. Păcat că al IV-lea e atât de
prost. Ce artă scrîşnită şi ce scrîşnite gînduri !
N-am putut adormi decît în zori.
Vineri dimineaţa am socotit că trebuie să dau o fugă ,
pină la Jean Schlumberger ca să-i predau un manuscris al iui
Aiibert),;, cu speranţa să-1 mai pot băga, cum mă rugase
acesta, în primul număr. Negăsindu-1 pe Jean, un alergat
după Copeau, pe care marţi îl aşteptasem degeaba la
Occident n. După acea, neputînd să-1 prind pe Copeau, am
sunat la atelierul lui Paul Laurens ; era a an model şi nu m-a
putut primi decît o clipă. M-am întors la Auteuil după ce mi-
am pierdut toată dimineaţa.
Seara am luat-o pe Em. la prima şedinţă a elevilor lui
Jean d'Udine. Ar fi fost foarte bine de n-ar fi fost ucigător de
lungă. Cum am sosit cei dintîi, ne aflam tocii ai în capul
estradei; blocaţi de 12 rînduri de lume şi I,intuiţi locului pînă
la sfîrşit ; avînd impresia clipă de '•lipă că lui Em. i se face
rău ; ce remuşcări am avut că am adus-o acolo !
(Foarte ingenioasă metodă de solfegiere ; pornind toate
i'.amele de la do.)
Azi-dimineaţă, un articol al lui Sauvebois (?) în Cri-\i<[ue
indépendante (despre cartea lui Ghéon) la care răspund
destul de larg, explicîndu-i atitudinea N.R.F.
Luni

146 294
 I-am avut la masă pe Valéry, Ruyters şi Ghéon ; eram atît
de obosit, încît i-am părăsit după-masă şi m-am dus să mă
culc. Valéry şi Ruyters, obosiţi şi ei ; Ghéon prea gălăgios ;
conversaţie fără rost. Ce răbdare le trebuie prietenilor mei,
uneori, ca să mă suporte ! în zilele în oare sînt mai şters, ara
izbucniri mai subite şi mai violente ; îndeosebi cu Valéry,
cum se atinge de o problemă de literatură sau artă, nu vreau
altceva decît să i-o tai din scurt, pe loc.
Pe la 3 au venit soţii Piot18, pe urmă Paul Dukas 19, cu
care convorbirea a fost mai plăcută decît de obicei, după
plecarea celorlalţi prieteni.
La 5 m-am dus să mă întîlnesc cu A.B., în strada T. ; A.B.
trage toate sforile, ca să facă impresie în jurul lui. Ajunge să
se convingă singur, iar oportunismul lui aduce cu sine un fel
de sinceritate. Cînd se pregăteşte să părăsească pe cineva,
zice bucuros : „Bietul băiat... Ce să-i faci ? Cel puţin am
conştiinţa împăcată că am făcut tot ce-am putut pentru el..."
sau „Măcar pot să-mi spun că..." Ieri, declaraţiile lui politice
(înţeleg prin asta declaraţia de paradă îndărătul căreia se
ascund intriga şi reaua intenţie), marile lui fraze nobile şi
găunoase, atît de strîns îi acopereau sentimentele fireşti că
nu mai puteam deosebi nimic sincer şi autentic în vorbele
lui. Pentru fiecare hotărîre a lui are ambiţia să găsească o
origine nobilă ; ajunge să-şi bage în cap că nobila gîn-dire, pe
care şi-o expune, a fost cauza primă a acţiunii sale — chiar
dacă aceasta îi aduce un cîştig de 50o/0.

146 295
 — E el însuşi prima victimă a istoriilor sale, îmi spune
Em. ; la care adaug :
— Prefer să nu fiu eu a doua.
Şi tocmai prin slăbiciunile, prin inconsecvenţele, prin
lipsurile sale îşi cîştigă simpatii, totuşi ; cei mai buni prieteni
ai lui sînt tocmai cei ce-1 iau cel mai puţin în serios.
Merge cu mine pînă-n bulevardul Saint-Germain, unde
luăm o trăsură şi ne ducem în strada Assa, la Jean
Schlumberger, unde se ţine adunarea N.R.F. Griffin tocmai
plecase. îi mai găsesc pe Ruyters, Gheon, Lanux, Gallimard,
Bertaux20, Alain-Fournier, Duhamel21, Vildrac22. Pilon 23,
Fargue24 etc... ; conversaţii pe grupuri mici.
După cină, mă ocup ou trecerea într-un carnet a listelor
cu abonaţii N.R.F.
Dimineaţă petrecută la redacţia revistei, cu Riviere şi
Gheon. După-amiaza folosită aproape toată pentru co-
respondenţa măruntă. Astă-seară mă duc să-1 iau pe Copeau
de la gara P.-L.-M. (înapoiat din Annecy-Tal-loires, unde a
fost să facă expertiza pînzelor pe care le-a adus Besnard din
India.)
Joi
Siguranţa şi calma exaltare a lui Copeau au asupra mea
un efect tonic.
S-a despărţit de mine marţi dimineaţa, ca să se întâl-
nească cu Miomandre care urma să-1 prezinte lui Suares. Am
luat prînzul la soţii Theo, cu Verhaeren şi Marianne Delacre 25

146 296
care, după-masă, a cîntat diferite melodii din Bach,
Beethoven, Schumann, Mozart, acompaniată de mine.
Plăcută conversaţie despre Dickens. La ora 3 vine Copeau să
mă ia. Trebuie să ne decidem imediat cu privire la Suares. Ne
înţelegem să facem totul ca să devină de-al nostru ; şi acest
totul ni se pare de altfel foarte puţin lucru. Copeau se
întoarce la Suares în aceeaşi seară, ca să-i transmită
propunerile N.R.F. — pe care Condottiere26 le acceptă — îmi
tot zice Copeau — cu mişcătoare bucurie şi recunoştinţă.
Copeau, care a cinat la maică-sa, vine după aceea din
nou la mine şi rămînem pînă noaptea tîrziu să corectăm
şpalturile cronicii sale şi să citim fragmentele din Ajax şi din
Proserpine 27 pe care am de gînd să le dau la Vers et Prose.
Miercuri dimineaţa, Copeau pleacă înapoi la Limon;
trăsura care-1 duce la maică-sa, apoi la gară, mă lasă la A.B.
Un A.B. de zile bune, suplu şi parcă dezorobit, oare îmi
împrospătează pe loc prietenia pentru ei ; vorbeşte iar de
călătorie şi mă pofteşte să vin după el în Maroc, în iunie...
După-amiază potolită în care, fără să lucrez propriu-zis,
încep să mă apropii de lucru.
Valentine cinează cu noi, apoi ne ducem cu toţii (şi cu
Jeanne, pe oare trecem s-o luăm) la Théâtre des Arts. Fac
prostia să cer o lojă ; lojile de la Théâtre des Arts sint atît de
prosteşte aşezate că nu vezi decît o treime din scenă.
Neruşinarea unui vecin, care se întinde şi se lasă peste
balustrada lojii vecine, mă indignează. Em. nu vede înaintea

146 297
ei decît umerii lui, şi de la sine înţeles, se dă îndărăt, se
resemnează ; atît de la sine înţeles că nici nu i se mai pare că
se resemnează ; orient de puţin îi laşi, totdeauna îi ajunge.
Partea mai proastă e că stătuse mai bine înainte, cînd se afla
în spate şi se putea măcar ridica ; eu am fost acela care am
făcut-o să se aşeze în faţă, la actul II ; dacă cel puţin s-ar
apleca un pic !... dar, ca să nu-şi stingherească surorile, ea,
dimpotrivă, se dă mai înapoi, se ghemuieşte în fundul scau-
nului... îl apuc de cot pe vecinul supărător ; el se întoarce o
clipă şi, cum îi fac semn să se dea puţin mai înapoi :
„Ei, pe naiba ! Asta-i bună !" — îmi zice, crezînd, de
altfel, că protestez doar pentru mine personal (ca fanfaronul
acela din trenul elveţian care se mira că mă vede fumînd şi-
mi spunea : „Credeam că vă supără fumul !" — imbecilul —
pentru că-4 rugasem, înainte cu o oră, să nu-şi fumeze ţigara
puturoasă în compartimentul în care se aşezaseră Em. şi
Jeanne, ci să se ducă în compartimentul vecin, de fumători,
unde mă dusesem şi eu să-mi aprind o ţigară).
Em. începe să ,se neliniştească ; simt că-mi ies din sărite ;
îmi vine să lovesc, să urlu, să plîng, ies din lojă tremurînd tot
şi mă întorc de unul singur la Autcuil.

Cuverville. Miercuri
în sfirşit, vreme frumoasă. Mă lasu-reoucerit de seni-
nătatea luminii şi mă bizui pe certitudinea apropiatei plecări.

146 298
 Copernic : Admirabila revoluţie a creştinismului e că a
spus : împărăţia Domnului e în voi înşivă 28. Păgînis-mul fericit
nu credea în vreun duşman care să nu fie exterior omului.
In noi se află grajdurile lui Augias, hidrele, mocirlele ce se
cer curăţate. în noi trebuie Hercule să lucreze. Creştinismul =
operaţia interioară.
Strălucită dimineaţă a lumii ; puteri ale omului neîm-
părţite.
Ajax se ridică, brusc, împotriva lui însuşi, totdeodată : nu
mai găseşte în el nimic care să-i ţină piept.
Tezeu aventurîndu-se, riseîndu-se prin labirint, asigurat
de firul tainic al unei fidelităţi interioare... etc...

Sîmbătă, 2 martie
Astă-seară plec la Marsilia — iar luni iau vaporul pentru
Tunis -!).

7 mai
Sînt înapoi de zece zile (penultima duminică, seara) ; ar fi
trebuit să-mi reiau imediat jurnalul. Chiar a doua zi după
întoarcere m-am reapuoat de lucru ; adică am început să trec
pe curat paginile din Caves pe care urma să le revăd.
Nerăbdător să i le arăt lui Copeau. A venit vinerea trecută să
stea la Vilă30 trei zile. Excelentă lec-1 tură, dar care mă face
să-mi dau seama cît de departe mai sînt de ceea ce vreau de
la mine. Personajele mele, pe care le vedeam la început doar

146 299
ca pe nişte fantoşe, prind treptat sînge adevărat şi nu mă
mai achit faţă de ele aşa uşor cum nădăjduiam. îmi cer din ce
în ce mai mult, mă silesc să le iau din ce în ce mai în serios,
iar fabulaţia iniţială se arată din ce în ce mai puţin îndestu-
lătoare. E nevoie de o muncă enormă.
Alaltăieri dimineaţă, vizita lui Jean-Marc Bernard:tl ;
simpatic, dar mai curînd pasionat decît inteligent; uimitor de
puţin oult, ca toţi naţionaliştii care, sub pretext

146 300
 că îşi cultivă numai pămîntul şi morţii lor, ignoră a-
proape tot restul lumii. Recunoaşte, de altfel, drăgălaş,
ignorantele sale şi lacunele monstruoase ale partidului său.
Cît mă face el să regret iar că Lasserre nu şi-a scris
articolul, pe carenl plănuia la început, despre Claudel ! Sper
că se va şti mai tîrziu că s^a lăsat intimidat de scrisorile
tinerilor care, înspăimântaţi de „gafa" pe care era s-o facă, l-
au avertizat şi lnau implorat să nu meargă mai departe în
direcţia pe care o prevestea în încheierea unui articol
precedent — în oare anunţa că, în următorul său foileton, îşi
va spune verde părerea despre autorul Arborelui. 32
Mă înştiinţează că Henri Clou ard33 nu mai conduce La
Revue critique 34 (ceea ce ar fi trebuit să aflu de pe copertă),
ci Pierre Gilbert35 care îi enervează pentru că nu are alt
criteriu decît opinia lui Maurras etc..
Destul de încurcat de citarea, de către Péguy, a unei
fraze din Isabelle, în Mystère des Saints Innocents™. Ia fraza,
o dă în cursive ; dar nimic nu arată că e vorba de un citat.
Contează totuşi pe recunoştinţa mea. Dar eu nu ştiu ce să-i
spun ; şi, incert, tac.
Tot ce se preface (sau măcar poate să se prefacă) în
procedeu îmi devine nesuferit. Cum descreşte emoţia, pana
trebuie să se oprească ; cînd totuşi continuă să gonească (şi
aleargă, atunci, cu atît mai bine), scrisul devine vrednic de
ură. Pagini întregi ale acestui ultim Péguy, şiruri de pagini, le-
ar fi putut pune pe un secretar să i le scrie ; nu mai sînt cu

301 153
adevărat însufleţite ; maimuţăresc paginile cele bune,
paginile în care emoţia cerea bolboroseala aceea a gîndirii.
Meşteşugul pe oare îl vreau eu — să fie de o originalitate
atît de discretă, atît de tainică, atît de ascunsă, încît să nu se
poată niciodată surprinde în el însuşi. Aş vrea să nu fiu luat
în seamă decît după perfecţia frazei mele şi, numai din
pricina aceasta, nimeni să n-o poată imita.
m Ţin să împiedic ca vreodată să se poată spune despre
cineva că mă imită sau că-mi seamănă (sau, dacă se va
întîmpla, să fie din raţiuni foarte adinei), cum se poate
•.pune azi, în mod obişnuit, despre cutare sau cutare: ce
ca Francis Jammes sau ca Henri de Régnier; şir rum se va zice
mîine : ca Péguy. Vreau să nu am nici o manieră, — decît
doar aceea pe care o cere subiectul meu. (Ar trebui, aici,
englezescul „but"37.) Amin.

19 noiembrie*

Am fost ieri să-d văd pe Paul Claudel, la soră-sa. Primire

foarte cordială. Intru imediat în cămăruţa în care stă el,
dominată, din fundul iatacului, de un crucifix.
Paul Claudel e mai masiv, mai mare ca oricînd ; parcă l-ai
privi într-o oglindă deformantă ; fără gît, fără frunte ; arată a
ciocan pneumatic. Conversaţia începe îndată,, despre
Rimbaud ; volumul de opere complete, prefaţat de aiaudel şi
recent apărut da Mercure39, se află pe masă. A avut de

302 153
curînd prilejul să stea de vorbă cu nu ştiu ce funcţionar sau
reprezentant comercial care îl putuse frecventa destul de
multă vreme pe Rimbaud la Dakar sau la Aden ; îl descria ca
pe o fiinţă cu totul neînsemnată, toată ziua fumînd, aşezat
turceşte, povestind, cînd venea cineva la el, nişte istorii
prosteşti de mahala şi, uneori, dueîndu-şi mîna la gură şi
rîzînd cu un fel de rîs interior, de idiot. La Aden ieşea cu
capul gol în plin soare, la ceasurile cînd soarele te izbeşte ca
o măciucă în ceafă. La Dakar trăia cu o femeie din partea
locului, cu oare a avut un oopil sau care a lepădat ; „ceea ce
(spune Claudel) e suficient pentru dărîmarea acuzaţiilor de
moravuri proaste ce se mai pun încă, uneori, în cîrcă numelui
său ; căci, dacă ar fi avut asemenea moravuri '(de care, pare-
se, e cît se poate de greu să te vindeci) se înţelege de la sine
că şi le-ar fi păstrat în ţara aceea unde ele sînt atît de
acceptate şi de înlesnite, încît toţi ofiţerii, fără excepţie,
trăiesc, deschis, cu boy-Ail lor".
Cum îi reproşez că, în studiul lui, a escamotat latura
feroce a caracterului lui Rimbaud, îmi spune că n-a vrut să-1
înfăţişeze decît pe Rimbaud din Une Saison en Enfer; către
care urma să ajungă autorul Iluminărilor. în clipa cînd
începem să discutăm despre raporturile lui cu Verlaine,
Claudel, cu privirea pierdută, pune mîna pe nişte mătănii
aflate într-un vas, pe cămin.
Vorbeşte despre pictură cu înverşunare şi prostie. Vor-
birea lui e un flux neîntrerupt, pe care mi-1 opreşte nici o

303 153
obiecţie, nici măcar o întrebare. Nici o altă părere decît a lui
n-are rost să existe, şi aproape nici o scuză pentru el.
Conversaţia ajunge, printr-o alunecare firească, la lucruri
religioase ; se ridică violent împotriva grupului catolicilor
politicieni de la l'Action Française, apoi împotriva lui Sorel şi
a lui Péguy, cărora „începe acum să le priceapă mai bine
dedesubturile".
Prea grăbit să-mi reiau cartea, nu pot nota aici toate
întorsăturile conversaţiei noastre.
colul lui Pierrefeu40 împotriva lui Iehl şi a mea, care o
indignează ; dar articolul acesta e făcut astfel că, dimpotrivă,
îmi dă curaj. Asemenea defăimări, departe de a mă lovi, mă
redresează, ba chiar mai mult decît laudele*. După cină mă
reapuc de lucru, după ce am terminat cîntul al II-dea din
Faerie Queence 42, din care îi citesc cîteva strofe şi Em.
în mod stupid, după un lucru cu spor, pentru că nu mă
hotărăsc să mă culc îndată, mă reapuc de citit din Conrad, pe
urmă iar din Spenser — ceea ce îmi strică serios noaptea.
După aceea mi-e tare greu să adorm, iar somnui mi-e numai
zdrenţe.
Zi de zi, în ultima vreme, treabă destul de bună ; întrerup
jurnalul acesta, căruia nu-i mai rămînea decît cenuşia
însemnare a faptelor. Bun doar ca antrenament.
22 noiembrie
^Dimineaţa, cîteva scrisori îmi amintesc cu neplăcere că
întru azi în al 44-lea an de viaţă...

304 153
 23 noiembrie
Am dormit bine ; poate datorită unei îmbelşugate li-
baţiuni cu apă de flori de portocale. Lucru, toată dimineaţa.
La 1 vine Iehl, care se întoarce peste două zile la Fronton.
Ieşim împreună să-1 luăm pe Vannicola de la hotel, să luăm
cu el prânzul şi apoi, cît mai devreme, să mă întorc la
* Ii scriu lui Pierrefeu : „Domnule, un singur lucru îmi displace In articolul dv. : reproşul pe care mi-1 faceţi
că încerc să ascund ce-i datorez lui Dostoievski. Am pentru Dostoievski cea mai vie recunoştinţă, dar n-o pot
proclama mai tare decît am făcut-o pentru că nu am, cum aţi spus dv., un glas puternic. Primiţi etc..." (Şi am
adăugat la scrisoare broşura mea despre Dostoievski.) 41

Auteuil, la lucru. Scriu cea mai mare parte a convorbirii

dintre Julius şi Lafcadio după crimă ; destul de calm, dar
incapabil să-mi dau seama imediat de calitatea a ceea ce am
scris. Poate că mîine, recitind-o, are să mi se pară
execrabilă ; n-are importanţă ; oricum, cred că planul general
al scenei e bun.
Em. s-a dus să-1 vadă pe Allain la casa de corecţie, unde
mai e reţinut. Se întoarce aproape de ora ceaiului, cu un
număr din L'Opinion pe care 1-a cumpărat să-1 aibă la drum,
cu gândul să citească articolul anunţat despre Serbia, al lui
Pierre de Lanux. Şi dă peste arti-
1913

Martie
Am recitit aseară cincizeci de pagini din La Porte Etroite;
de cîte ori reiau cartea aceasta, am o emoţie nespusă ; dar
dacă dialogurile, scrisorile şi jurnalul Alis-sei mi se par

305 153
excelente — cît se poate de izbutite — dimpotrivă, părţile de
legătură nu sînt scutite de preţiozitate. Se poate spune că
aşa voia subiectul : în acest caz trebuia să-mi iau alt subiect.
Nu mai vreau să-mi accept un subiect care să nu îngăduie,
eare să nu ceară, limba Cea mai autentică, cea mai firească şi
cea mai frumoasă.

21 mai1
Înainte de toate, să-mi termin cartea. De respins tot
ce mă depărtează de ea. — .

Cuverville, 24 iunie
Am terminat ieri Les Caves.2 Fără îndoială, îmi va mai
rămîne destul de refăcut după ce i-o voi fi dat lui Copeau 3 s-o
citească, — şi în şpalturi. Ciudată carte; dar încep să n-o mai
pot duce în spinare şi îmi ajunge pînă peste cap. încă nu-mi
vine a crede că s-a termniat şi mi-e greu să nu mă mai
gîndesc la ca. Multe fragmente din cartea I şi a Il-a mi se par
slabe sau forţate... Dar cred că părţile cele mai grele sînt şi
cele mai izbutite.
în ultima vreme n-am putut lucra decît întretăiat, lă-sînd
mereu pana pentru o carte englezească sau pentru pian.
Am reluat Barcarolla lui Chapim şi Invenţiuni pe două
voci ale lui Bach.
De la „The Way o/, all Flesh 4, am citit mult din Keats si
am reluat Marius the Epicurian5 de unde îl lăsasem anul

306 153
trecut. Cu glas tare am terminat împreună foarte mediocra
Amos Barton a lui George Bliot. Acum citim, desfătîndu-ne,
The Merry Meri.6

26 iunie

Am uneori impresia că pînă acum n-am scris nimic

serios ; că nu mi-am înfăţişat gîndurile decît ironic şi că, dacă
aş dispărea azi, n-aş lăsa despre mine decît o imagine după
care nu m-ar putea recunoaşte nici îngerul meu păzitor.
(Credinţa în îngeri mi-e atît de neplăcută, încît mă
grăbesc să adaug că nu-i decît o imagine — dar care îmi
exprimă gîndul destul de bine.)
Poate că, la urma urmelor, credinţa în opera de artă, şi
cultul pe care i-1 închin, împiedică deplina sinceritate pe care
vroiam, de-acum înainte, s-o dobîndesc de la mine însumi. La
ce bun limpezimea care nu e decît o calitate a stilului ?

3 iulie7
Aseară, după cină, cu ochii obosiţi, şedeam pe bancă în
faţa casei şi priveam cum se joacă pisicile, cînd deodată
răsună glasul lui Mius :
— O, mare poznă ! Vai ce-o să mai petrecem !
Aşa morocănos şi bătrînicios cum este, Mius îşi recapătă,
uneori, toată tinereţea ; fremătînd de bucurie, aduce pe
terasă capcana de şoareci, în care au căzut dintr-o dată un

307 153
guzgan mare şi şapte mici. îmi închipui ce trebuia să însemne
plimbarea aceasta de familie, l/i căderea scrii, cu asemenea
catastrofă drept încheiere. Puii sînt fermecători şi nu prea
par înspăimîntaţi, dar mama, care cunoaşte viaţa, e plină de
mînie; se repede în salturi mari la gratiile de care îşi loveşte
dureros botul ; sare nu ca să fugă, ci, agresivă, ca să se
arunce asupra noas

308 153
 tră. De cîte ori sare, scoate un strigăt piţigăiat, de război.
Em., căreia i se strînge inima gîndindu-se la măcelul cu care
vor sfîrşi toate astea, o ia la fugă, ca de obicei. Ci inii sînt
înnebuniţi; fac atîta tărăboi că pînă la urmă îi închidem.
Jeanne şi cele două slujnice au venit în goană ; Mius, ele şi cu
mine facem cerc în jurul capcanei şi rămînem aşa, ca nişte zei
aplecaţi peste mizeria omenească.
— Ei, acu să vedem cum i-om omorî ! — vorbeşte Mius
în sfîrşit.
Marthe propune să fie opăriţi cu apă clocotită.
— A, nu — vorbeşte iar Mius — mă duc să-mi aduc
cuţitul.
— Păi, bine, Mius ; doar n-ai să-i tai în bucăţi !
— Trebuie încercat să nu-i facem să sufere prea tare,
zice P., de obicei atît de toantă, dar de data asta pă-rînd ea
mai luminată.
— Cu atît mai rău pentru ei ! Aşa le trebuie ! — strigă
Juliette, nevasta grădinarului, căreia guzganii i-au mâncat doi
iepuraşi. N-aveau decât să nu facă rău !
— Dar ei nu ştiu că fac rău, spune iar P.
Mă stăpânesc să nu apăs, ca din greşeală, trapa care-i
ţine închişi în cuşcă ; şi, alegînd răul cel mai mic, propun să
cufundam capcana într-un hîrdău.
Puii n-au rezistat mult. Dar zbuciumul mamei s-a pre-
lungit mai mult decît mi-aş fi închipuit. Făcea salturi
groaznice ; din cînd în cînd urca la suprafaţa apei cîte-o nouă

309 159
bulă de aer. în sfîrşit, plămânii s-au umplut; asta a durat trei
minute bune.

3 octombrie

V Vai ! Gheaţa dintre noi e acum destul de groasă ca

să suporte trecerea unui întreg escadron de
neînţelegeri.
15 octombrie
Multă prefăcătorie mai e în toate astea ! Plăcerea mea
de a-i revedea e vie ; dar o mimez, şi rîsul meu e de formă.
17 noiembrie8
De la 3 noiembrie, vine în fiecare dimineaţă o secre-"tară
ou care lucrez de la 9 la 11 şi jumătate şi care dac-tilografiază
între 2 şi 5 ceea ce a stenografiat, dimineaţa, după dictarea
mea. (Souvenirs de la Cour d'Assises şi traducerea din
Gitanjali0.) Din păcate, nu mai am o clipă liberă pentru pian !
Mă duc aproape zi de zi să înot, o oră, în strada Chazelles —
ceea ce îmi face foarte bine. Lectura" în engleză e aproape
cu totul părăsită pentru o vreme ; cu greu termin The Maşter
of Ballan-tree. Ciudată carte, în care totul e excelent, dar
eterogen pînă într-atît, încît pare un eşantionaj din tot ce e
excelent la Stevenson.
Dacă duşmănia lui Montfort faţă de mine merită să
intereseze cîndva pe cercetători, aş vrea să nu fim judecaţi
înainte de a se cunoaşte textul integral al scrisorilor lui
Charles-Louis Philippe către Vandepuitte l0. Se va vedea

310 159
atunci dacă fragmentele pe care le-am tăiat din ele sînt de
natură să supere pe Montfort, sau pe mine.

FOI RĂZLEŢE

Despre reguli vreau acum să vorbesc. Dacă e adevărat că

geniul scapă regulilor, îmi convine.
Am încercat, adineauri, să pricep în ce chip le scapă
geniul acesta pe care îl văd atît de des preocupat să cuprindă
în formele cele mai stricte impulsul cel mai nesupus ; şi să
pricep de ce.
Arta e la fel de departe de tumult ca şi de_apatie.
Groaznica strădanie de a-ţi lua cu tine, în rai, şi pă^y^'
catele.
Fereşte-te de proclamaţiile artistice ; adevăratul artist
nu-şi arborează jiletca roşie şi nu vorbeşte bucuros despre
arta sa. Din cei ce strigă mai tare, spune-ţi că nu sînt mulţi
care, în faţa succesului imediat al lui Pradon, ar prefera
desăvîrşirea atentă a celeilalte Phedfe.

311 159
 Adevărul e că, de îndată ce nu mai sîntem siliţi să ne
îngrijim de viaţa noastră, nu mai ştim ce să facem cu ea şi o
risipim de pomană.
CHOPIN
La Beethoven, fără îndoială, contează cantitatea su-
netului ; la Chopin, numai calitatea (în Barcarolla, pia-
nissimo).
Nu există diamant mai limpede.
Nu există perlă cu ape mai frumoase.
(De spus în Memorii \ după noaptea din Alger).
De cîte ori bucuria dragostei, tocmai cea mai încîntă-
toare, nu m-a lăsat într-un delir al tuturor simţurilor, atît de
înnebunitor, atît de groaznic, încît, multă vreme după aceea,
nu mă destindeam de loc şi îmi suprasolicitam frenezia,
pentru că nu vroiam să fi terminat, să-mi iau rămas bun de la
clipă, ci eram nesătul de lacom, urmărind parcă, prin plăcere,
ceva de dincolo de plăcere12.
1914

28 martie

Rup din caietul acesta foaie după foaie, toate foarte

proaste. Nu mai am nici o plăcere să scriu în el, nici să mă tot
privesc, — şi nici nu mi-e pana destul de uşoară, sau n-am
destul timp să vorbesc de alţii.
 11 iunie1

Să-mi zic în fiecare dimineaţă că mi-a rămas să spun

tocmai ce-i mai important, n^şi că e timpul s-o fac. __
încheietura mîinii drepte mi se umflă iar ; fără îndoială,
din cauza frigului şi a umidităţii de care suferim de cînd m-
am întors ; dar şi mai mult din cauza pianului, de care am
abuzat în ultima vreme şi care m-a cam depărtat de lucru.
Mă lipsisem atîta timp de muzică ! Şi acuma simt, ştiu atît de
bine cum trebuie să exersez. Am reluat Studiile (caietul al
Ilnlea) de Chopin şi Scherzo-u-rile sale, Allegro-ul lui
Schumann, Variaţiunile în mi bemol şi în do major ale lui
Beethoven — şi primul caiet din Iberia lui Albeniz.
Fără îndoială, noroc că durerile şi anchiloza încheieturii
mă silesc să mă opresc. Trebuie să obţin de la mine să dau
cea mai bună parte a zilei pentru ceea ce merită cel mai
mult. Pianul n-ar trebui să intervină decît ca să mă destindă
după lucru. Ceasul cel mai bun este cel dintîi > greu e să-1
apăr.
Cînd închei rîndurile acestea, mi se aduce de la gară un
colet mare, trimis de N.R.F. Sînt celelalte caiete ale lui
Albeniz, Simfoniile lui Beethoven (Liszt), Impromptu-uriile lui
Faure, Transcripţiile din Bach (J. Herscher) şi opera completă
a lui Chopin în ediţia Ricordi, cea mare.
Mă ţin din toate puterile de masa de lucru.
11 — Pagini de jurnal
161
 13 iunie
Poşta îmi aduce azi-dimineaţă o grămadă de tăieturi din
ziare, trimisă de Ruyters. Ce înţelept ar fi să nu citesc nici una
din ele ! 2 Totuşi, uneori, anumite judecăţi greşite sînt
instructive ; în genere, observ că nu se datoresc atîta unor
imperfecţii ale operei mele, ci unor singularităţi ale felului
meu de a trăi.
Important e să perseverez ; deşertăciunea unor critici va
ieşi la iveală de la sine. De altfel trebuie să mărturisesc că
pînă acum aproape nimic din scrierile mele nu lasă limpede
să se înţeleagă unde vreau să ajung. Cred că e mai bine să se
descopere doar mai tîrziu.
Afară e iar înnourat. Pesemne că şi de asta am dormit
prost.

14 iunie
Azi-dimineaţă, lâ lucru de la 6 şi jumătate, am progresat
destul de mult în redactarea notelor3 ; dar poşta mi-a adus
nişte bîrfe gazetăreşti absurde, la care a trebuit să răspund,
căci ele pun la îndoială prietenia mea pentru Claudel. E
vorba de epigraful celei de a treia cărţi din Les Caves, pe
care-1 pusesem cu aprobarea lui şi pe care l-am scos la
cererea lui. A trebuit, de asemenea, să scriu şi lui Fontainas
şi lui Riviere etc.

162 316
 In cursul dimineţii, mi-au venit cu expresul cele două
volume ale ediţiei mari din Caves, care ar fi trebuit să apară
de peste o lună. Portretele lui Paul Laurens, care apar în
fruntea primului tom, fuseseră oprite la vamă etc. Cartea
arată frumos ; dar cum am deschis-o, iar am găsit greşeli de
tipar.

15 iunie
Ieri îmi încheiasem oribil dimineaţa, cu amintirea lui
M.E. care mi-a revenit sau pe care am rechemat-o încă de
cîteva ori în cursul zilei. Noaptea eram numai nervi şi abia
de-am putut dormi cîteva ceasuri.
Azi, vremea e frumoasă, aerul limpede; mă simt iar bine.
1'f'; • li Jy
Acuşi e ora 7. îi aştept pe soţii Copeau dintr-o clipă intr-
alta ; cred că am să fiu nu atît destins cît stimulat '!<•
prezenţa lor. Redactarea notelor mele turceşti înain-icuză cu
o încetineală ridicolă; mă încăpăţînez totuşi, şi . !<• voi duce
mai departe, pînă la Grecia ; dar nu le pot • "i oti decît ca pe
un antrenament şi o pregătire pentru " ireabă mai
importantă şi mai serioasă. Uneori, cînd mă gîndesc la
importanţa celor ce am de spus, la Creştinismul împotriva lui
Hristos/' la Corydon5 şi chiar la cartea despre Chopin0, la
roman 7 sau pur şi simplu la nurul meu Traité des Dioscures8
— îmi spun că-s nebun Iară mai întîrzii şi mai amîn mereu.

162 317
Dacă aş muri acum, <ilipul pe care l-aş lăsa mi-ar fi chior, sau
fără ochi.

21 iunie
Am dormit perfect noaptea asta, aşa că m-am sculat la
lucru de dimineaţa, la 5 ; dar, prost "pregătit şi zgribulit de
frig şi de umezeală, n-am făcut mai nimic.
Am citit prima scenă din Zadarnicele chinuri ale dra-
gostei (în engleză) ; aş fi mers mai departe, dar ediţia
liukespeare pe care o am e cu litere atît de mărunte • i mi
obosesc ochii. Am trecut atunci la notele mele Lurceşti care
sînt aproape gata. Sînt nerăbdător să mă apuc de ceva mai
important.
/>i de zi şi aproape ceas de ceas mă chinuie dorinţa de a
scrie o comedie. Aş vrea să-mi dea Copeau subiectul, cum i
1-a dat Puşkin lui Gogol pe acela al Revizorului. Cred că un
subiect bun ar rodi de minune în capul u, dar nu pot găsi
acest subiect în mine cum fac cu celelalte cărţi. Subiectul
unei drame trebuie, dacă nu să in- dat de altcineva, în orice
caz să vină dinafară, să fie propus.
Arta dramatică nu trebuie să urmărească iluzia reali lăţii
mai mult decît o face pictura; ea trebuie să facă o operă cu
mijloacele ei particulare şi să tindă spre efecte ce-i sînt
proprii.
După cum un tablou este un spaţiu ce se cere emo-
lionant, o piesă de teatru este o durată ce se cere însufleţită.

162 318
 22 iunie
Ieri dimineaţă am găsit pe alee un pui de graur căzut din
cuib, dar aproape gata să poată zbura. în timp ce scriu
acestea, e aici, Chiar lingă mine, pe masă ; sau, mai exact,
între degetele mîinii mele stingi, în care se află caietul; e
locul la care ţine. îşi adună picioruşele sub el, îşi umflă
pieptul, se face ghem ; e limpede că se simte bine.
încercasem să-1 pun într-o colivie, dar acolo se chinuia;
trebuie neapărat să-1 lăsăm liber în cameră, unde face
murdării peste tot; din zece în zece minute scapă oriunde un
pic de găinaţ lichid şi coroziv. Ii dau să mănînce pîine muiată
în lapte şi amestecată cu gălbenuş de ou tare ; sau rîme mici
pe care le înghite cu poftă. Cum m-a văzut întors în cameră,
mi-a zburat de pe masă pe umăr. După ce mi-a stat cîtăva
vreme pe mînă, simt pe dosul palmei umblîndu-mi nişte
furnicături ciuda 2; sînt minusculi paraziţi, de care el e plin, şi
care îşi mută acum locuinţa. Iar un găinaţ...

i» V-3 iunie
în sfîrşit mi-am terminat nenorocitele alea de note
turceşti. Mai mare ruşinea cu asemenea treabă mediocră !
Aici ideile îmi devin atît de greoaie şi de încete, încît, uneori,
nimic din ce am în cap nu mi se pare bun de ceva...
Mi-am revenit, cît priveşte pianul, şi, ieri, am cîntat — cu
Agnes Copeau9 drept auditor — cam atît de bine cît pot cînta
cînd nu exersez mai mult.

319 165
 Graurul meu mă distrează pe cît mă supără ; în afară de
faptul că nu mă mai satur privindu-1, el nu vrea să stea decît
tot timpul cocoţat pe umărul meu — unde l-aş lăsa bucuros
dacă nu m-ar murdări. De vreo douăzeci de ori l-am luat şi l-
am pus pe masă şi pînă la urmă tot eu m-am dat bătut; am
făcut rost de o cîrpă cu care mi-am învelit toată partea de
sus a trupului ; dar atunci n-a mai avut el chef să mi se urce
pe umăr.
Se repede atît de lacom la rime că n-apuc să i le fă-
rimiţez ; înfulecă totul deodată şi o clipă după aceea se
îneacă şi începe să cloncăne, de crezi că-i gata să se sufoce
de-a binelea. Cînd mă-nvîrt în lung şi-n lat prin verandă, se
ţine după mine ou paşii lui iuţi şi mărunţi, apoi, cînd mă
opresc, mi se caţără de-a lungul piciorului, într-un fel de zbor
săltat.
Ca să pun la aerisit lenjeria, las două ferestre des-chise,
dar trag storurile, ceea ce întunecă destul de lugubru
camera. Ca să-mi înveselesc graurele, am îndrăznit să-1 duc
jos, pe peluză, la ora ceaiului, cînd nu erau cu noi decît
Moune, Miquette şi Toby. Asta era atît de aţîţat că tremura
tot; Em, îngrozită, a fugit să aducă lesa, să-1 legăm. Cît
priveşte pe Moune şi pe Miquette, ei sînt atît de ascultători
cu mine că n-am nici o frică din partea lor ; pînă şi pasărea s-
a apropiat şi a ţopăit in jurul lui Miquette care, socotindu-şi
evident poziţia prea umilitoare, îşi întorcea capul şi se făcea
că n-o vede. Am lăsat graurele pe verdeaţă vreo zece

320 165
minute ; pe urmă l-am urcat înapoi în camera de rufe,
ducîndu-1 Iară să-1 ţin, cocoţat liber degejlhil meu.

24 iunie
A trebuit să ies din camera de rufe, pe care graurele meu
o făcuse de nelocuit; din ceas în ceas urc să-i duc de mîncare.
S-a băgat cu totul în farfuria de lapte pe care i-o lăsasem ;
am vrut să-1 spăl; apa pe care o aduceam într-un castronaş
mi s-a părut că-i face o bucurie aşa de mare că am alergat
îndată să caut un vas mai adine în care să se poată bălăci;
ceea ce a şi făcut a-proape pe loc. După aceea mi s-a părut că
e cam înfrigurat şi cum, din cauza cetii de dimineaţă, mă
temeam că o să-i fie greu să se încălzească, l-am ţinut multă
vreme în palmă.
Pe la miezul zilei, pe cînd pisicile se aflau în faţa casei, l-
am dus sub fagul cel purpuriu ; dar probabil îmbătat de picul
de vînt care sufla, mi-a părăsit brusc degetul şi a zburat
încetişor de-a dreptul în desişul de dafini portughezi din
marginea aleii cu flori. Mi-a fost tare tea-
mă că n-am să-1 mai pot prinde ; din fericire, luasem cu
mine cutia de rime ; i-am întins una şi, pe cînd el încerca s-o
înhaţe, mi-a căzut în palmă.
Cum s^a văzut pe verdeaţă, a şters-o de lîngă mine şi,
cum nu-i mai era foame, degeaba îi întindeam rime... Am
crezut că s-a pierdut de-abinelea. Şi eram îngrozitor de
necăjit.

321 165
 Sper mult de tot că, peste cîteva zile, cînd va putea să
zboare şi să fugă pe fereastra rufăriei, pe care i-o voi lăsa
deschisă, se va deprinde să se întoarcă şi să ciugulească de
pe masa mea rimele pe care i le voi pregăti.
Aseară am încheiat notele turceşti; i le-am citit lui Co-
peau, şezînd amîndoi pe dîmbul de la drum, de lîngă casa lui
Dumont.
Acum îmi revăd traducerile din Whilman.

25 iunie
Băiţa pe oare i-am oferit-o păsărelei mele e mult prea
strimtă ; abia de intră în ea şi, cînd se vede înăuntru, nu se
mai poate bălăci şi n-are unde să dea din aţipi ; atunci^ după
ce şi-a muiat picioruşele, ciocul şi capătul cozii, iese şi, alături
de bazin, chiar lîngă el, se lasă jos, se chinceşte şi dă din aripi
întocmai de parcă ar fi în apă. Dar nu se poate totuşi amăgi;
atunci se supără, loveşte cu ciocul în pereţii bazinului, intră şi
iese mereu şi, pînă la urmă, de bine de rău, izbuteşte să se
stropească.
Dar mă tem că n-o să-1 mai pot ţine ; are un fel de
diaree, pe care nu ştiu cum s-o combat; face spumos şi gălbui
şi groaznic de des ; pe lîngă asta, mai şi miroase oribil; mi se
face rău cînd rămîn în cameră. Altfel, e foarte vioi ; dar a
început să refuze rimele...

27

322 165
 Credeam că sîntem abia în 26 iunie. Nu mi-am dat seama
că am lăsat să treacă o zi fără să fi scris în caietul acesta ; şi
fără îndoială n-aş mai sorie de loc dacă n-aş scrie zi de zi.
A fost frumos toată ziua. M-am sculat destul de devreme
şi m-am dus să^mi plimb pasărea în livadă, pînă ă apuce
pisicile să iasă din şopron. Puiul a recunoscut, probabil, în
aer, un strigăt de graure, căoi, deodată, cl care de obicei este
complet mut, a început să ţipe, să cheme, agitat.- Am sperat,
o clipă, că-i va veni un răspuns de la celălalt. Mi-am luat jos
un scaun şi am aşteptat o mulţime. Pe la 8 am dus înapoi
pasărea sus. După ceai, m-am in tors iar la ea ; părea atît de
tristă, iar cameră arăta atît de întunecată pe lîngă lumina
strălucitoare de afară, că am luat hotărîrea s-o pun la loc în
colivia cea mare în eare-o pusesem în prima zi. S-a ghemuit
la soare şi nu s-a mai mişcat toată dimineaţa. I-am făcut rost
de viermi şi de grăunţe, pe urmă i-am amenajat o bade, în
care s-a repezit îndată ; după aceea s-a întors la locul ei. Nu
fuge cînd mă apropii şi am impresia că-i place s-o mîngîi pe
creştet, ca pe o pisică ; atunci îşi lungeşte gîtul şi se înalţă cît
poate.
Cu îngrijirea ei mi-am pierdut toată dimineaţa, afară de
un ceas (exerciţii la pian).
Aseară citisem Post-Ojfice 10, pe care mi-1 trimite Mac-
millan 11 în şpalturi. Dimineaţa i-am seris că vreau să-1
iracluc. Copeau, care 1-a citit şi el, e foarte dispus să-1
monteze la Vieux-Colombier.

323 165
 I-am trimis lui Kippenberg „probeikapitel"-ul 12 din Caves
tradus de Bassermann, adăugind şi corecturile propuse de d-
na Mayriseh.
Mi-am revăzut traducerea din Walt Whitman. Lucrez ri-
dicol de puţin, ruşinos de puţin.
i Peste două zile voi merge cu Copeau la Paris şi voi lua
parte la adunarea Revistei. La întoarcere, sper să nu mă mai
distragă nimic şi să am o lună pe care s-o exploatez
crunt.
28 iunie
Astă-seară, înainte de cină, i-am dat drumul graurelui.
Dimineaţa îl scosesem în grădina serei, dar rămăsese cocoţat
pe o ramură de prun ; m-am gîndit că acolo ar fi o pradă prea
uşoară pentru pisica mea şi l-am băgat iar în colivie ; dar spre
sfîrşitul zilei a început să zboare atît de bine că am socotit că-
1 pot lăsa să plece.
L-am dus pînă la poarta care dă în terenul de tenis ; şi, de
data asta, cum am deschis palma, şi-a luat zborul, aproape
peste capul meu, pînă la o ramură de măr, pe care a rămas.
A trebuit să-1 părăsesc, ca să merg la masă; după cină era tot
acolo şi cred că în locul acela a dormit.
Mi-am trecut pe curat traducerile din Whitman 13 : sînt
mulţumit de ele.
în relaţiile mele cu Copeau mă doare, şi aproape tot
timpul, următorul lucru : am impresia că el îmi cunoaşte prea
bine limitele şi simt mereu că mi le simte. Mi-aduc aminte,

324 165
de pe cînd e:am copil, tristeţea pe care am avut-o cînd am
ajuns pentru prima oară pînă la marginea padinii de la
Roque şi am înţeles că nu m-aş mai putea pierde în ea.
E ciudat, de altfel, e dezorientant, cum poate toată fiinţa
mea să se dispună atît a-după opinia pe care şi-o face cineva
desjye ea.
Azi după-p- aiază, Cope. î--5 rugat să-1 ajut la traducerea
din W) ti ran, adică sa fm secretar.
Ne aşezasem pe o ban ..patele casei, la umbra u-
nui alun; pesio.puV, a v .c-am sculat de pe bancă
şi ne-am întins', ^ _ndoi 'rVi ,^iluza din marginea aleii.
Eram tocmai ga' să lăsăm i fierul ca să ne ducem să luăm o
gustare, cînd sjpăind prm iarbă, cu mare grabă, se îndreaptă
spre noi micul meu graure. A venit de la sine pînă lîngă mîna
mea şi n-a avut nici o mişcare de fugă cînd am vrut să-1
apuc. O dată în palmă, nu s-a zbătut cîtuşi de puţin ; părea să
se simtă fericit că se află acolo. Am alergat la bucătărie să
cer să mi se prepare lapte şi pîine muiată şi, de frica pisicilor,
am dus pasărea înapoi în colivie. A mîncat cu mare plăcere,
dar nu s-a repezit la hrană cu o asemenea lăcomie, încît să
cred că s-a întors doar de foame. îmi venea să strig de
bucurie. I-am pregătit pasta cu un ou tare ; i-am schimbat
apa din baie şi am rămas multă vreme lîngă ea. Tare îmi pare
rău că trebuie să plec mîine. Cum mă întorc de ia Paris îi dau
drumul.
30 iunie

325 165
 Am dat, la Paris, atît de articolul lui Souday 14 oît şi de
articolul lui Lucien Maury 15 despre Les Caves. Ultimul mă
interesează prin aceea că n^ar fi putut fi scris — sau au chiar
aşa — dacă aş fi păstrat prefaţa pe care aproape o
scrisesem ; spuneam acolo, între altele, următoarele, cu care
îmi încheiam prefaţa :
„Povestiri şi Sotiuri, tot ce-am scris pînă acum sînt doar
cărţi ironice — sau, dacă vreţi, critice — şi aceasta e ultima
dintre ele, fără îndoială".
E oarecum amuzant, şi chiar oarecum avantajos, să-i laşi
pe critici mai întîi să rătăcească. Dar de ce să mă mai mir că
n-au înţeles imediat că ţ,a Porte Etroite e o carte critică ?
Acuma, în Les Caves,, Lucien Maury crede că găseşte o
afirmare a nihilismului.
Ce frumoase erau întinsele lanuri de cereale sub soarele
zdrobitor de astăzi ! Ce urâţi egau, oamenii în tren !

'3Me •
înapoi la Cuverville.»
Ieri n-am putut nota . n-u. Jbst singur nici o
clipă. Dimineaţa m-am vu., cu ? Ma*. apoi la soţii Theo I(î,
unde am luat masa. fJ
După aceea, m-am dus cu maşina pînă la redacţia Re-
vistei, unde se adunaseră Copeau, Schlumberger,
Galli-'mard, Tronche 17, Riviere, Drouin şi Gheon. Am stat in
şedinţa pînă aproape de ora 6.

326 165
 Am plecat, împreună cu micuţul Jean T., cu trenul de 1 şi
9 minute ; ajung aici la cină, spetit şi scos din sărite de
lungimea drumului. Scriu ca în vis.
I-am adus graurului meu o colivie mare şi frumoasă, cu
gratii din lemn. M-a recunoscut, categoric, căci s-a grăbit
spre mine ca să fie scărpinat în cap ; — pe cînd :',m. îmi
spune că înţepenea de spaimă de cîte. ori umbla la colivie.

Cuverville, 8 iulie
Degeaba mă tot scutur de umeri ; nu scot nimic de la
mine — sau mai nimic ! Dimineaţa, o oră de pian.
O jumătate de oră, să-1 pun la treabă pe Jean T. O oră —

traducere din Tagiore 18.

O jumătate de oră — corespondenţă. După-amiază —

Mi-e capul greu şi mă simt

două ore de pian. Am citit din Combette 19. Mi-am scris nişte
amintiri.
12 iulie
îmi soseşte azi-dimineaţă, trimis de Tronche, numărul
din UEclair (22 iunie) în care Henri Massis 20 socoate că
trebuie să tragă semnalul de alarmă cu privire la Les Caves.
Mi-a prins foarte bine ; căci, dacă acuzaţiile pe care mi le
aduce sînt false, cel puţin trebuie să recunosc că am făcut în
aşa fel că le-am provocat.

327 165
 Pe scurt, ceea ce Massis şi ceilalţi îmi reproşează e că s-
au înşelat în primele lor judecăţi despre mine.
în judecata de azi, se înşală şi mai mult şi mi-o vor ierta şi
mai puţin. Cred că mi-ar fi fost altfel judecate cărţile dacă aş
fi putut să le public toate deodată, împreună, în acelaşi timp,
aşa cum au apărut în capul meu.
„Să-ţi publici dintr-o dată operele complete"... îmi
amintesc cît de tare mă uluise vorba asta cînd am citit-o în
Corespondenţa lui Flaubert. Dar aşa ceva n-ar fi fost natural.
Şi cum m-aş fi putut lipsi de învăţămintele pe care mi le
aduce reacţia publicului la cărţile mele ?
îi scriu lui Beaunier 21 (o scrisoare de la el mă anunţa,
alaltăieri, că articolul său despre Les Caves, care trebuia să
apară în Revue des Deux Mondes din iunie, nu va intra decît
în septembrie) :
„Aşadar, mă înarmez ou răbda>"c : ai făcut bine că mi-ai
scris, căci eram gata să-mi spun : s-a răzgîndit.
Dar profit de acest răgaz, dacă îmi dai voie, ca să-ţi fac
cunoscută prefaţa pe care 0 scrisesem pentru Les Caves şi pe
care am anulat-o la corectură.
îl înştiinţam pe cititor că Les Caves du Vatican sălăş-luia
în capul meu de peste cincisprezece ani, precum purtasem în
mine peste cincisprezece ani La Porte Etroite şi doar ceva mai
puţin L'Immoraliste* primul născut.
Toate subiectele acestea s-au dezvoltat paralel, conco-
mitent — şi dacă am scris cutare carte înaintea cutare: alteia

328 165
e pentru că subiectul mi se ■Părea mai »'at ihar>d" cum zice
englezul. Dc-aş fi putut» împreuna le-aş fi scris, pe toate. N-aş
fi putut scrie L'Immoraliste daca nnaş fi ştiut că voi scrie şi La
Port
e Etroite şi trebuia să fi scris şi una şi cealaltă ca să-mi pot
permite Les Caves.
După cum trebuie să fi scris Les Caves pentru a putea scrie...
restul.
De ce numesc cartea aceasta Sotie ? De ce Pe cele trei dinainte —
povestiri? Pentru a sublinia că nu sint romane. Şi-mi încheiam
prefaţa astfel : Sotiuri, povestiri, tot ce^am scris pînă acum sînt
doar cărţi ironice — sau, dacă vreţi, critice — şi aceasta e
ultima dintre ele, făra îndoială.
Pe urmă am desfiinţat această prefaţă, socotind că ci-
titorul n-are ce face cu asemenea confidenţe. Dar criticul,
poate... şi de aceea îţi transcriu astea — de care, la urma
urmelor, eşti liber să n« t" seama şi pe care ai dreptul să le
ignori, dacă îţi încarcă articolul. , Primeşte, te rog, dragul
meu Beaunier, asigurarea celor mai bune sentimente din
partea mea."
Bt' a ff y> 13 iulie
Azi-dimineaţă, la 6, mi-am Putut Pune la loc' în °0-li vie,
graurelo, care a zburat către mine cum m-a văzut.
Era frig şi toată regiunea acoperită de ceaţă. Asta-seară,
cerul e nespus de frurri°s- Am făcut cu Jean Schlumberger o
plimbare dest'ul de lun§ă în pădure.
Cuuerville, 8 iulie

329 165
 Degeaba mă tot scutur de umeri ; nu scot nimic de la
mine — sau mai nimic ! Dimineaţa, o oră de pian.
O jumătate de oră, să-1 pun la treabă pe Jean T. O oră —
traducere din Tagore 18.
O jumătate de oră — corespondenţă. După-amiază —
două ore de pian. Am citit din Combette ,f\ Mi-am scris nişte
amintiri.
Mi-e capul greu şi mă simt fără valoare, fără vigoare, fără
virtute.

12 iulie
îmi soseşte azi-dimineaţă, trimis de Tronche, numărul
din L'Eclair (22 iunie) în care Henri Massis 20 socoate că
trebuie să tragă semnalul de alarmă cu privire la Les Caves.
Mi-a prins foarte bine ; căci, dacă acuzaţiile pe care mi le
aduce sînt false, cel puţin trebuie să recunosc că am făcut în
aşa fel că le-am provocat.
Pe scurt, ceea ce Massis şi ceilalţi îmi reproşează e că s-
au înşelat în primele lor judecăţi despre mine.
în judecata de azi, se înşală şi mai mult şi mi-o vor ierta şi
mai puţin. Cred că mi-ar fi fost altfel judecate cărţile dacă aş
fi putut să le public toate deodată, împreună, în acelaşi timp,
aşa cum au apărut în capul meu.
„Să-ţi publici dintr-o dată operele complete"... îmi
amintesc cît de tare mă uluise vorba asta cînd am citit-o în
Corespondenţa lui Flaubert. Dar aşa ceva n-ar fi fost natural.

330 165
 Şi cum m-aş fi putut lipsi de învăţămintele pe care mi le
aduce reacţia publicului la cărţile mele ?
îi scriu lui Beaunier 21 (o scrisoare de la el mă anunţa,
alaltăieri, că articolul său despre Les Caves, care trebuia să
apară în Revue des Deux Mondes din iunie, nu va intra decît
în septembrie) :
„Aşadar, mă înarmez ou răbdare : ai făcut bine că mi-ai
scris, căci eram gata să-mi spun : s-a răzgîndit.
Dar profit de acest răgaz, dacă îmi dai voie, ca să-ţi fac
cunoscută prefaţa pe care o scrisesem pentru Les Caves şi pe
care am anulat-o la corectură.
îl înştiinţam pe cititor că Les Caves du Vatican sălăş-luia
în capul meu de peste cincisprezece ani, precum purtasem în
mine peste cincisprezece ani La Porte Étroite şi doar ceva
mai puţin L'Immoraliste, primul născut.
Toate subiectele acestea s-au dezvoltat paralel, conco-
mitent — şi dacă am scris cutare oarte înaintea cutărei alteia
e pentru că subiectul mi se părea mai „at liand" cum zice
englezul. De-aş fi putut, împreună le-aş fi scris, pe toate. N-
aş fi putut scrie L'Immoraliste dacă n-aş fi ştiut că voi scrie şi
La Porte Étroite şi trebuia să fi scris şi una şi cealaltă ca să-mi
pot permite Les Caves.
După cum trebuie să fi scris Les Caves pentru a putea
scrie... restul.
De ce numesc cartea aceasta Soţie ? De ce pe cele trei
dinainte — povestiri ? Pentru a sublinia că nu sînt romane.

331 165
Şi-mi încheiam prefaţa astfel : Sotiuri, povestiri, tot ce-am
scris pînă acum sînt doar cărţi ironice — sau, dacă vreţi,
critice — şi aceasta e ultima dintre ele, fără îndoială.
Pe urmă am desfiinţat această prefaţă, socotind că ci-
titorul n-are ce face cu asemenea confidenţe. Dar criticul,
poate... şi de aceea îţi transcriu astea — de care, la urma
urmelor, eşti liber să nu ţii seama şi pe care ai dreptul să le
ignori, dacă îţi încurcă articolul, i Primeşte, te rog, dragul
meu Beaunier, asigurarea celor mai bune sentimente din
partea mea."

Brafţ y, 13 iulie
Azi-dimineaţă, la 6, mi-am putut pune la loc, în colivie,
graurele, care a zburat către mine cum m-a văzut.
Era frig şi toată regiunea acoperită de ceaţă. Astă-seară,
cerul e nespus de frumos. Am făcut cu Jean Schlumberger o
plimbare destul de lungă în pădure.

După cină, am stat mult de vorbă, urcînd şi coborând

drumul dintre stăvilarul de la intrare şi casă. Prea obosit, în
seara asta, ca să mai pot nota ceva.

14 iulie
Secretul aproape al tuturor slăbiciunilor mele e modestia
asta îngrozitoare de care nu izbutesc să mă vindec.
Nu-mi vine a crede că mi se cuvine ceva.

332 165
 M-au crezut revoltat (Claudel şi Jammes) pentru că n-am
putut dobîndi — sau n-am vrut să cer — de la mine însumi
laşa supunere ce mi-ar fi asigurat confortul 2:l. Poate că e tot
ce-i mai protestant în mine : oroarea de confort.

18
Azi-dimineaţă îmi parvine numărul din Les Marges, care,
nemuilţumindu-se să mă gîtuie într-un copios articol semnat
Le Cardonnel, mai citează, în partea de note, şi pasajele cele
mai jignitoare din articolul lui Massis, şi ia în derîdere bietele
elogii ale lui Souday.
Cele două citate din Caves pe care le dă Le Cardonnel 2/1
sînt presărate de erori grosolane, care fac din textul meu
ceva inform : în loc de „vaga rumoare" — „vagul rîuşor al
oraşului" ş.a.
încerc să nu mă las prea tare otrăvit de spectacolul
acestor mîrşăvii. Nu aştept un ajutor, un sprijin, decît din
necunoscut.
De altfel, astă-seară mă simt bine şi destul de tare — în
ciuda unei nopţi complet albe ca urmare a partidei
prelungite de tenis pe care n-am ştiut să i-o refuz lui K.
(sărăcuţul, n-are aci nici o distracţie !) şi îmi tot spun că
situaţia pe care mi-o fac urile acestea combinate este unică,
— şi tocmai aceea pe care trebuia să mi-o doresc.
Dar fără mutre !

333 165
 Am lăsat graurul afară aproape toată ziua. Vine cînd îl
chem ; ţîşneşte dintr-un tufiş, zboară mai întîi în jurul meu,
se îndepărtează, apoi se întoarce şi mi se aşază pe umăr sau
pe braţ ; nu zboară cînd umblu, şi mă plimb cu el în grădină.
în preajma micului dejun, pisicile l-au dibuit în iarbă şi, de n-
aş fi alergat îndată, s-ar fi zis cu el. S-a lăsat dus în colivie,
fără să mai plece de pe umărul meu, pe care se cocoţase iar.

19 iulie
Azi-dimineaţă, bietul meu graur a fost sfîşiat de pisici. Au
sărit la el ca la un lucruşor fără frică şi fără apărare ; mă
aflam la pian, dar i-am recunoscut îndată chemarea. în
aceeaşi clipă, Em., care era pe terasă, a văzut ce se întâmplă
şi s-a repezit cu o bucată de peşte, în nădejdea că le-ar putea
face să-şi lase prada. Graurul scăpase pînă la urmă, dar a
căzut puţin mai încolo, vlăguit. Mai mişca ; l-am luat în
palmă ; mai speram să-1 reanimez, căci nu i se vedea decît o
rană cu totul neînsemnată ; cel puţin aşa mi s-a părut ; am
vrut să-i dau puţină apă, dar n-a putut să înghită şi s-a lăsat,
curînd, în braţele morţii.

20 iulie

Nu-mi închipuiam că e posibil să-ţi pară atât de rău

•după o pasăre. Cind ieşeam, o căutam din priviri; chiar fără
s-o văd, o simţeam apropiindu-se, prin frunziş. îmi era drag

334 165
să văd lucruşorul acesta înaripat stîndu-mi pe umăr sau
zburătăcind în jurul meu ; pe urmă, plecând pe neaşteptate
spre creanga cea mai înaltă ; pe urmă, în-' oreîndu-se la
mine.
Indiscutabil, mă recunoştea, căci faţă de nimeni nu mai
avea atîta încredere ; şi chiar in dimineaţa din urmă
încercasem zadarnic s-o conving să se aşeze pe braţul lui
Em. ; o lăsa să se apropie, dar o lua la fugă în ultima clipă,
cuprinsă de teamă.
2G

335 165
 31 iulie
Abia sosisem la soţii Blanche cînd un incendiu izbucni in
clădirea fermei celei mai importante: nu era decît un vechi
şopron, din fericire fără grîne în el; a ars în întregime, cu
acoperişul lui de paie, cu grinzile şi cu toată schelăria lui de
lemn. O grămadă uriaşă de uscături lega clădirea asta de o
alta, care servea drept garaj pentru maşină şi de locuinţă
pentru şofer. Peste tot a început o mutare în grabă mare ;
căci vîntul abătea în partea asta flăcările, iar uscăturile erau
o pradă aşa de uşoară că era îndoielnic dacă mai puteau fi
destul de repede îndepărtate. Din fericire, vîntul şi-a
schimbat di-i feţia, ajutînd astfel treaba insuficientă a
pompierilor.
De la ultimatumul dat de Austria, Serbiei, pe care l-au
publicat ziarele de ieri-dimineaţă, spiritele sînt atît de
alarmate, încît, auzind clopotul de incendiu, multă lume a
crezut că sună mobilizarea.
Azi-dimineaţă, refuzul răgazului cerut de Rusia a dus
îngrijorarea la culme ; nu se mai vorbeşte decît despre asta,
iar J.E. Blanche cade în cele mai negre presimţiri. Citim cu
glas tare articolul de fond din L'Eclair de Paris ; apoi pe cel
din L'Homme libre al lui Clemenccau, în salonul în care s-au
adunat, astă-seară, Dna Blanche şi cele două surori ale ei. M-
am aşezat la pian, ca să mai schimb gîndurile, şi am cîntat
cîteva piese sau fragmente de piese, de Albeniz, după note
— apoi, pe dinafară, prima bucată din Sonata în si minor a lui

336 165
Chopin, prima Baladă, Scherzo-ul în si minor, primul Preludiu
şi a-cela în mi bemol major. Totul groaznic de prost cu ex-
cepţia primului preludiu.
Mi se părea că am în vîrful braţelor mîinile altei per-
soane ; m-am silit totuşi să cînt, oricum ; mă minunez că am
putut duce pînă la capăt Balada. Aş fi vrut ca J. E. Blanche să
o fi putut asculta la Cuverville, în a-numite zile, cînd o cînt
cum se cuvine. Nimic asemănător cu ce obţineam în seara
asta. Mă treceau sudorile.
Totuşi doamnele au avut amabilitatea să se arate „în-
cântate".
Ne pregătim să intrăm într-un lung tunel plin de singe şi
de umbre...

/ august20
Zd de aşteptare apăsătoare. De ce nu sună mobilizarea?
Fiecare amînare e un cîştig pentru Germania. Fără îndoială, e
o atenţie datorată partidului socialist, să ne lăsăm atacaţi.
Ziarul de azi-dimineaţă ne vesteşte absurda asasinare a lui
Jaurès.
Sub pretextul că vreau să culeg nişte zarzăre, m-am dus
să discut cu Mius. I-am vorbit de plecarea mea şi de
îngrijorarea pe care o aveam că las aici atîtea femei cu copii,
aproape fără nici un sprijin. Atunci mi-a zis că nu are de gînd
să părăsească în septembrie casa noastră.

337 165
 „A, nu ! Nu, doar n-oi pleca aşa ; Domnul poate să fie
fără nici o grijă. Dac-o fi nevoie, o să dau cei 300 de franci
pentru încălcarea contractului. Dar de plecat, nu plec."
Spune astea cu acelaşi ton morocănos şi încăpăţînat cu care
spunea că nu vrea să se mai ducă la piaţă. Dar aveam
amîndoi lacrimi în ochi cînd ne-am strîns mîna.
Pe la 3 au început să bată clopotele. J. susţinea totuşi
început, ca să nu piardă prilejul să contrazică, că-s clopotele
de îngropăciune, care sunaseră oricum toată dimineaţa. Am
dat o fugă pînă la Mius, în grădină, să-1 înştiinţez ; şi, cum
mă întorceam repede, pentru că nu f-am găsit decît pe
Edmond, o văd pe aleea florilor pe Em., schimonosită la faţă,
care ne spune abia oprindu-şi plînsul : „Da, e alarma ;
Hérouard vine de la Criquetot ; s-a dat ordinul de
mobilizare".
Copiii plecaseră la Étretat, cu bicicleta. Din nevoia de a fi
ocupat cu ceva, am vrut să mă duc pînă la Crique-tot să duc
două scrisori şi să iau mandatul poştal de care ştiam că mi-a
sosit. Clopotele tăcuseră ; după uriaşa a-larmă care a bântuit
tot ţinutul, urma o tăcere apăsătoare. Din cînd în cînd cădea
o ploaie rară.

Pe cîmp, cîţiva flăcăi gata de plecare, îşi mai continuau

munca ; am întîlnit în drum pe Louis Freger, fermierul nostru,
chemat pentru a treia zi, şi pe mama lui, care îşi vede plecînd

338 165
ambii fii. N-am putut decît să le strîng mîna, fără să le spun
nici o vorbă.
La Criquetot oamenii s-au adunat în faţa afişului proas-
păt pus. Aud pe unul :
— De data asta, se spune că ne vor cere treizeci de
milioane.
— începe vremea ştirilor false, am strigat eu.
— Am citit în Le Matin, îmi replică omul.
La poştă, intru să stau de vorbă cu recepţionera, care-şi
pierduse tatăl. Plicul pe care mi-1 dă nu cuprinde decît o
parte din suma pe care o cerusem ; L. (sau unul dintre
funcţionarii săi) a adăugat o scrisoare, scuzîndu-se că nu mi-a
putut trimite mai mult.
La întoarcere nu întîlnesc nici un om. Luînd-o înaintea
mobilizării, au fost trimişi azi la ora 5 toţi băieţii de la
brutării, cizmării, curelării etc... — în loc de inimă îmi simt în
piept o cîrpă muiată ; ideea fixă a războiului îmi stă în ochi ca
o gratie oribilă de care mi se lovesc toate gîndurile.
Seara, după cină, la care, fireşte, n-am putut discuta
despre nimic altceva, K. vine în birou să fumeze o ţigară, cu
T., şi cu mine. îi spun că peste cîteva zile tatăl lui şi cu mine
va trebui să plecăm, lăsîndu-1 pe el singurul bărbat în toată
casa, cu maică-sa, mătuşile şi copiii mai mici ca el; şi îi
vorbesc despre rolul lui în casa asta, în cazul unui eventual
atac, — nu atîta din partea inamicului cît a vagabonzilor
veniţi de la oraş să jefuiască ţinutul...

339 165
 Copilul acesta, de care abia de curînd ne temusem că e
cam nepăsător faţă de evenimente, mă ascultă acum cu
gravitate. Obrazul lui frumos e în umbră ; îşi ascunde în mîna
stingă batista strînsă ghem cu care, din cînd în cînd, îşi şterge
faţa.
2 august
Scriu în trenul oare mă duce la Paris, ultimul, pe cît se
zice, oare mai e lăsat la dispoziţia călătorilor. Eram îngrijorat
la gîndul că pot fi blocat în Cuverville... T. pleacă împreună
cu mine.
La Paris vom vedea cum ne descurcăm şi ce putem face.
înainte de a părăsi pe Em, azi-dimineaţă, am îngenuncheat
lingă ea (ceea ce n-am mai făcut de...) şi am rugat-o să spună
„Tatăl nostru1'. Am făcut-o pentru ea, şi orgoliul meu a cedat
uşor dragostei ; de altfel, mă asociam din tot sufletul la
rugăciunea ei...
K. era evident foarte emoţionat văzîndu-ne. plecînd.
Mius ne-a însoţit; vroia să meargă pînă la Yvetot, să vadă ce-i
face fata. Aveam la mine biletul lui pe care, prosteşte, am
lăsat să mi-1 ia la control ; nu mai primesc în trenuri călători
de clasa a IlI-a decît pentru cei „de dincolo de..."
Pe peron, o mulţime în acelaşi timp gravă şi fremă-
tătoare. Un lucrător trece strigînd : „La drum, spre Berlin ! Şi
acolo — petrecere mare!" Lumea zîmbeşte, dar nu aplaudă.
Am ajuns la Paris doar cu o oră întîrziere. Trenul nostru
era înţesat. Am pierdut timp lăsîndu-i să treacă mai întîi pe

340 165
toţi ceilalţi, aşa că a fost cu neputinţă, după aceea, să mai
găsim o maşină sau măcar o trăsură. Pe la centură, am ajuns
la Passy ; de-aici o maşină ne-a dus pînă la strada Ducamps.
Mi-am lăsat valiza la unchiul ■ Charles şi am plecat aproape
imediat. Unchiul mi s-a părut extrem de îmbătrînit ; purta
nişte haine ponosite; ghetele lui cu gumă — gălbejite ; curat
Marmeladov. Cît de drag mi-e aşa !
nespărţindu-mă de unchiu, am alergat în strada Dra-
gonului. Nenorocitul de Copeau s-a trezit prea tîrziu şi acuma
umblă înnebunit, avînd în spinare pe maică-sa, pe soacră-sa,
pe nevastă-sa şi pe copii. Şi nu ştiu de unde să-1 iau oa să-1
pot ajuta. Ce necaz ! Şi n-a lăsat la portar nioi o adresă...
Alerg la redacţia Revistei ; din fericire, îl mai găsesc acolo pe
Tronche, care e mobili-

176

341 165
12 — Pagint de Jurnal

342 165
 177
zat abia a doua zi. E cu d-na Suares şi cu un tînăr pe care
trebuie să-1 mai fi întâlnit nu ştiu unde. Toţi pleacă, sau au şi
plecat... Aerul e greu de nelinişte. Fantastică înfăţişare a
Parisului cu străzile lui golite de maşini şi pline de o
populaţie bizară, în acelaşi timp încordată şi calmă ; pe
şosea, aşteaptă oameni cu bagaje ; câţiva scandalagii, în uşa
cîrciumilor, urlă Marseilleza. Din cînd în cînd trece în goana
mare o maşină încărcată cu pachete.
Agnes Copeau, cei trei copii, soacra şi învăţătoarea
trebuie să fi plecat spre Cuverville. Mă gândesc la ei cu
îngrijorare.

3 august

A trebuit să mă întorc pe jos, aseară, pînă în strada

Ducamps ; am trecut pe la Arthur Fontaine, dar nu l-am
găsit. Metroul mai merge, dai- îi avertizează pe călători că nu
garantează legăturile ; aşa că am coborit în gara
Montparnasse. Parisul arată atît de ciudat că nici nu mai ştiu
unde mă aflu şi mă rătăcesc în spatele Şcolii Militare. Ajung
fiert. N-am închis ochii toată noaptea ; simt că toată lumea
veghează ; din zece în zece minute o maşină străbate ou
toată viteza strada Ducamps, şi rage la cotitură.
Azi-dimineaţă l-am văzut pe Gérard, care pleacă mîi-ne
spre Évreux şi de acolo la Châlons. Pierre Espinas vrea să

343 165
încerce să ajungă la Les Sources ou maşina pe care ar vrea,
după aceea, să o lase la dispoziţia mătuşii mele. Mă conduc
amîndoi pînă în strada Dragonului, unde îl găsesc pe Copeau
încă dormind. Şi-a dus aseară toată familia la gara Saint-
Lazare. Sînt nerăbdător să ştiu dacă au putut ajunge la
Cuvervdlle. De ce s-a trezit atît de tîrziu ? încă unul care
crede că „lucrurile se vor rezolva de la sine"...
Merg împreună cu Copeau la Revistă. Pe drum îl în-lîlnim
pe Jouvet27 şi-1 luăm cu noi. Convorbirile cu Tronche, cu care
trebuie să ne vedem iar, la 5, în stra-
«la Madame, ca să ne mai împărţim ce mai avem în casă,
după nevoile fiecăruia.
Pe urmă Copeau şi cu mine o pornim în căutarea lui
Arthur Fontaine, de negăsit pe Avenue de Saxe, de ne-f.asit
la Ministerul Muncii, de negăsit în strada Varenne. Ne
pierdem şi facem drumul mult mai lung. în sfîrşit, m i despart
de Copeau, ca să încerc să dau de Jean Schlumberger, la
Crucea Roşie, unde mi se spune că a plecat la un birou.
Direcţia centrală este în strada l'Yancois I nr. 21. O zarvă
extraordinară ; doamne din toate straturile societăţii, dai-
mai ales din lumea mare, nscriu în registre ofertele de
caritate. Nu-1 găsesc pe Iran Schlumberger, dar sînt înhăţat
de Sert28 şi de il-na Edwards care, aici ca şi oriunde, îşi ia
îndată un io] de prim ordin. Cu autoritatea ei particulară,
înarmată cu insigna de Cruce Roşie, a umblat cu maşina ei
din hotel în hotel, ca să rechiziţioneze o mare cantitate de

344 165
cearceafuri de pat şi de şervete, pe care le aduce la .ocietate.
Mai mult : aduce şi un hotel întreg, Hotel du Rhin care, mai
mult de teamă de a nu o păţi din cauza numelui, şi nu dintr-
un avînt generos, pune la dispoziţia Crucii Roşii totalitatea
camerelor sale, a paturilor, a lenjeriei etc... Se spune că şi un
alt hotel, şi mai important (mi se pare că Ritz) va face la fel.
E vorba numai ca Ministerul de Război să-şi dea aprobarea.
Dacă nu găsesc un angajament posibil 29 dinspre partea
lui Arthur Fontaine, mă voi înrola în Crucea Roşie, unde
(ilieon s-a şi oferit oa medic.
In aşteptare, mă las dus de d-na Edwards la dispensat
unde ne apucăm să descărcăm, Sert şi cu mine, cele patru
baloturi grele, cu cearceafuri. Pe urmă, la Afacerile Străine,
unde vorbim mai întîi cu Philippe Berthe-lol, apoi cu nu ştiu
cine, însărcinat în special cu treburile acestea. Fără îndoială,
steagul Crucii Roşii va flutura astă-seară deasupra lui Hotel
du Rhin.
Iau masa la d-na Edwards, — ouă moi şi o felie de
j)ressed beef. Pe urmă mă duc să mă culc un pic la Co-peau,
ca să mai pot rezista.
Ajungind în strada Dragonului, sînt martorul jefuirii unei
lăptarii Maggi. Sosesc puţin cam tîrziu ; magazinul e deja gol;
doi vlăjgani, cu semiaprobarea poliţiştilor, sparg vitrina cu un
fel de greble din lemn. Unul din ei s-a urcat sus, pe galantar ;
ţine în mînă un vas uriaş, de tuci, pe care îl arată mulţimii, pe

345 165
urmă îl aruncă pe şosea unde se sparge cu zgomot. Se
aplaudă îndelung.
Azi-dimineaţă, nişte golani au profitat de absenţa poliţiei
ca să demonteze un mic aparat de cintărit automat şi să-4
despoaie de monedele adunate.
Sîntem aproape fără ştiri. Doar aceasta, care pare mon-
struoasă, stupefiantă, de necrezut : dl. de Schoen 3° se mai
află în Paris !

6 august 31
Ideea unei posibile zdrobiri a Germaniei prinde treptat ;
ne mai ferim de ea ; nu ne putem convinge că nu-i posibilă.
Admirabila ţinută a guvernului, a fiecăruia şi a întregii
Franţe, ca şi a tuturor popoarelor vecine, ne \y \îngăduje-
orice speranţe.
întrezărim începutul unei ere noi : Statele Unite ale
Europei, legate printr-un tratat de limitare a armamentelor ;
Germania redusă sau desfiinţată ; Triestul înapoiat italienilor
; Schleswigul — Danemarcei şi, mai ales, Alsacia — Franţei.
Toată lumea vorbeşte de această transformare a hărţii, ca
despre numărul următor al u-nui foileton.

14 august 32
A 12-a zi de la mobilizare.
Formidabila bătălie ce se tot anunţă, ce se tot aşteaptă
de opt zile, încă n-a avut loc.

346 165
 „Cred că inima mea nu are destulă tărie pentru a aştepta
bucuria cea marc sau durerea cea mare" — îmi scrie Em.
îmi reproşez orice gînd care nu e legat de aşteptarea asta
apăsătoare ; dar nimic nu-mi e mai puţin firesc decît ceea ce
îmi tulbură echilibrul spiritual. De n-ar fi opinia, simt că şi
sub focul duşmanului tot aş gusta o odă a lui Horaţiu.
Ruyters se inşelă luîndu-se după asta şi s-a scandalizat că, în
seara când ne-am revăzut, putusem vorbi de altceva şi
luasem cu mine, la plecare, un maldăr de tăieturi din ziare pe
care-1 observasem pe masă. Nu era oare mult mai
semnificativ faptul că apucasem maldărul acesta atît de
neatent, încît o dată cu el luasem şi un teanc de scrisori
adresate lui Ruyters şi nu mi-am dat seama de asta decît
mult mai tîrziu ? Tot aşa îl scandalizam pe Gheon citind
Wuthering Heights™ pe cînd vaporul nostru se apropia de
Pireu.
N-am fost azi după-masă, nici ieri după masă, la Crucea
Roşie, unde mă fac că sînt util mai mult decît sînt realmente
util. Niciodată privilegiul nu are un gust mai odios ca într-o
împrejurare ca asta. Dar ipocrizia e şi mai odioasă şi e
absurdă comedia pe care eşti ispitit să ţi-o joci ţie însuţi de
frică să nu rămîi în urma altora.
Vremea e minunată ; cerul e prea plin de căldură şi
frumuseţe. Nopţile sînt liniştite ; ai vrea să spui : paşnice. Te
gîndeşti la cîmpurile de luptă, la somnul sub cerul liber, la

347 165
toţi aceia pentru care această noapte frumoasă e cea din
urmă.

15 august
Iată stabilindu-se un nou poncif, o psihologie conven-
ţională a patriotului, în afara căreia nu vei mai putea fi un
om onorabil, un „honnete homme1'. Tonul cu care ziariştii
vorbesc despre Germania îţi face greaţă. Se ţin uhii după alţii
şi bat pasul. Fiecare se teme să nu rămî-nă în urmă, să nu
arate mai puţin „bun francez" decît ceilalţi.

18 august
Mereu nimic. Ziarele exagerează care mai de care im-
portanţa unor fapte mărunte : capturarea primului drapel.
Ieri l-am văzut cu toţii, expus în curtea interioară

a ministerului ; o mare mulţime se înghesuia să-1 pri-

vească ; nu se manifesta, căci nu se ştia în ce sens, şi dacă
trebuie aplaudat sau scuipat; drapelul bavarez era extrem de
frumos, de un roşu-vioriu, ou liniile albe încrucişate, pe care
se desprindea, la mijloc, vulturul negru. Era de mătase;
părea palpitant, fremătător, viu. Capturarea unei corăbii de
război austriece. Insuccese ale germanilor în diferite puncte
de frontieră ; dacă vezi locurile de unde se spune că au fost
respinşi, pricepi că mai întîi înaintaseră ceva mai mult decât
ni se spune. Aflăm că Altkirchul a fost reluat, ceea ce lasă să

348 165
se înţeleagă că la un moment dat trebuie să fi fost cedat. Am
aflat ieri de la Fontaine că francezii intraseră în Calmar în
aceeaşi zi ca şi în Mulhouse, coborând printr-un defileu, dar
că-l părăsiseră aproape imediat.
O carte poştală de la Gheon, complet dezamăgit : micul
spital pe care oieă-1 conduce nu e decât un loc de pe-
trecere ; nu se vede nici un rănit.
Evenimentul care, pentru atâţia alţii, e menit să le tre-
zească bărbăţia, va fi oare, pentru noi, o şcoală de trândăvie
şi ticăloşie ? Iată-ne deci constrânşi la egoism. Şi ne zbatem
zadarnic împotriva lui.

16 septembrie 34
Imposibilitatea de a-ţi păstra starea de tensiune (la urma
urmelor artificială), din momentul în oare nimic n-o mai
justifică în vecinătatea exterioară. X. se repune pe citit, pe
cântat Bach şi chiar, de preferinţă, ar cânta fugile acelea din
Clavecinul bine temperat al căror ritm te invită la veselie, şi
pe oare deocamdată şi le mai interzice doar de nevoie.
între timp, în casa cea veche în oare rămăsese numai cu
nevastă-sa, începe să se adune iar toată lumea; Jeanne mai
întârzia la Etretat, unde ajunsese numai după ce se
împotrivise cît putuse, folosindu-şi toată mania contrazicerii
oa să-şi afirme optimismul în ciuda evenimentelor şi a
bunului-simţ, ca să declare : „N-or să vină pe-aioi" cu tonul

349 165
cu care ne asigura că ruşii le vor tăia drumul austriecilor
îndreptaţi spre Belgia.
Dar oum, la urma urmelor, prusacii nu veniseră, discuţia
devenea retrospectivă, iar lui X nu-i rămînea decît să afirme
că ar fi putut să vină. De aici, ceartă fără sfîrşit !
Silit iar să ia parte la cultul familiei. Stinghereala lui.
Oroarea lui pentru gestul care i-ar putea depăşi sentimentul.
însărcinat să aleagă versetele de citit ; şi încurcătura în
oare se află ; îşi dă seama de ce pastorii recurg atît de des la
texte din sfântul Pavel, mai „passe-partout" sau mai „bune
oricând" decât cele din Evanghelie. Caută şi un psalm, şi un
capitol din cartea profeţilor, dar toate i se par, deopotrivă,
prea „ocazionale".
Ceea ce îl îndeamnă în direcţia aceasta miai mult decît ar
vrea.
Dragă André (Ruyters). — Dintre toţi camaiazii de ieri la
care mă gîndesc cu încăpăţînare, zi de zi, s-ar părea că tu eşti
unul dintre cei mai puţin favorizaţi. Nimic înălţător nu se află
în a pleca la război şi a ajunge în spatele frontului, în faţa
unui ceaun sau a unei albii de rufe. Ştiu şi că tenai simţit
foarte prost în primele zile, în urma schimbării de regim ; ştiu
şi că necazul tău n-a prea durat.
Ar fi trebuit să-ţi scriu mai devreme, fără îndoială, dar nu
prea am chef de consideraţii generale cu privire la
evenimente, şi nu am să-ţi spun nici ceva nou, nici ceva
deosebit. Pesemne ai aflat că mă întorsesem la Cu-verville

350 165
când evenimentele nu prea păreau prielnice, iar ' un nor
îngrozitor ne întuneca pentru o vreme soarta. Copeau s-a
alarmat niţel să-şi ştie nevasta şi copiii locuind într-un punct
pe careul puteam socoti ameninţat ; am avut sarcina să-i
trimit dincolo de apă. Tot atunci am golit Cuverville-ul de
nepoţii, nepoatele şi cumnatele mele, care se îngrămădeau
în el într-un chip plăcut, dar imprudent — şi am rămas numai
cu soţia şi ou K. (care şi el urma să plece la Le Havre, cu bici-
cleta, la prima alarmă serioasă). Em. şi cu mine hotarîţi să
rămînem locului, pînă la capăt, ca şi cumnatul meu Georges,
după cum ştii, primar în Cuverville. Chiar în a ministerului; o
mare mulţime se înghesuia să-1 privească ; nu se manifesta,
căci nu se ştia în ce sens, şi dacă trebuie aplaudat sau
scuipat; drapelul bavarez era extrem de frumos, de un roşu-
vioriu, ou liniile albe încrucişate, pe care se desprindea, la
mijloc, vulturul negru. Era de mătase; părea palpitant,
fremătător, viu. Capturarea unei corăbii de război austriece.
Insuccese ale germanilor în diferite puncte de frontieră ;
dacă vezi locurile de unde se spune că au fost respinşi,
pricepi că mai întâi înaintaseră ceva mai mult decât ni se
spune. Aflăm că Altkirchul a fost reluat, ceea ce lasă să se în-
ţeleagă că la un moment dat trebuie să fi fost cedat. Am
aflat ieri de la Fontaine că francezii intraseră în Calmar în
aceeaşi zi ca şi în Mulhouse, coborând printr-un defileu, dar
că-1 părăsiseră aproape imediat.

351 165
 O carte poştală de la Gheon, complet dezamăgit : micul
spital pe care cică-1 conduce nu e decât un loc de petrecere ;
nu se vede nici un rănit.
Evenimentul care, pentru atâţia alţii, e menit să le tre-
zească bărbăţia, va fi oare, pentru noi, o şcoală de trândăvie
şi ticăloşie ? Iată-ne deci constrânşi la egoism. Şi ne zbatem
zadarnic împotriva lui.

16 septembrie 34
Imposibilitatea de a-ţi păstra starea de tensiune (la urma
urmelor artificială), din momentul în oare nimic n-o mai
justifică în vecinătatea exterioară. X. se repune pe citit, pe
cântat Bach şi chiar, de preferinţă, ar cânta fugile acelea din
Clavecinul bine temperat al căror ritm te invită la veselie, şi
pe oare deocamdată şi le mai interzice doar de nevoie.
între timp, în casa cea veche în care rămăsese numai cu
nevastă-sa, începe să se adune iar toată lumea; Jeanne mai
intîrzia la Etretat, unde ajunsese numai după ce se
împotrivise cît putuse, folosindu-şi toată mania contrazicerii
ca să-şi afirme optimismul în ciuda evenimentelor şi a
bunului-simţ, ca să declare : „N-or să vină pe-aioi" cu tonul
cu oare ne asigura că ruşii le vor tăia drumul austriecilor
îndreptaţi spre Belgia.
Dar oum, la urma urmelor, prusacii nu veniseră, discuţia
devenea retrospectivă, iar lui X nu-i rămînea decît să afirme
că ar fi putut să vină. De aici, ceartă fără sfârşii !

352 165
 Silit iar să ia parte la cultul familiei. Stinghereala lui.
Oroarea lui pentru gestul oare i-ar putea depăşi sentimentul.
însărcinat să aleagă versetele de citit; şi încurcătura în
oare se află ; îşi dă seama de ce pastorii recurg atît de des la
texte din sfântul Pavel, mai „passe-partout" sau mai „bune
oricând" decît cele din Evanghelie. Caută şi un psalm, şi un
capitol din cartea profeţilor, dar toate i se par, deopotrivă,
prea „ocazionale".
Ceea ce îl îndeamnă în direcţia aceasta miai mult decît ar
vrea.
Dragă Andre (Ruyters). — Dintre toţi camarazii de ieri la
oare mă gîndesc cu încăpăţânare, zi de zi, s-ar părea că tu
eşti unul dintre cei mai puţin favorizaţi. Nimic înălţător nu se
află în a pleca la război şi a ajunge în spatele frontului, în faţa
unui ceaun sau a unei albii de rufe. Ştiu şi că tenai simţit
foarte prost în primele zile, în urma schimbării de regim ; ştiu
şi că necazul tău n-a prea durat.
Ar fi trebuit să-ţi scriu mai devreme, fără îndoială, dar nu
prea am chef de consideraţii generale cu privire la
evenimente, şi nu am să-ţi spun nici ceva nou, nici ceva
deosebit. Pesemne ai aflat că mă întorsesem la Cu-verville
când evenimentele nu prea păreau prielnice, iar 1 un nor
ingrozitor ne întuneca pentru o vreme soarta. Copeau s-a
alarmat niţel să-şi ştie nevasta şi copiii locuind într-un punct
pe oare-J. puteam socoti ameninţat ; am avut sarcina să-i
trimit dincolo de apă. Tot atunci am golit Cuverville-ul de

353 165
nepoţii, nepoatele şi cumnatele mele, care se îngrămădeau
în el într-un chip plăcut, dar imprudent — şi am rămas numai
cu soţia şi ou K. (care şi ol urma să plece la Le Havre, cu bici-
cleta, ia prima alarmă serioasă). Em. şi cu mine hotărîţi să
rămânem locului, până la capăt, ca şi cumnatul meu
Georges, după cum ştii, primar în CuverVille. Chiar în ziua
întoarcerii mele aici, „comunicatul oficial" a dezvăluit
deodată năvala germanilor pe „Somme" — imprecizia
acestei informaţii a avut în orice caz drept rezultat sigur că
toată lumea din Caux a intrat în panică. Etretat, Fecamp,
pînă şi Criquetot, se goliseră pur şi simplu de oricine putea
să-şi permită să fugă. Spectacolul era cam dezgustător şi de
cel mai prost efect pentru cei săraci, ca şi pentru cei reţinuţi
de funcţiile lor. Dimpotrivă, mi-am putut da seama cîtă
îmbărbătare găseau toţi aceştia văzînd calmul şi tăria soţiei
mele. întoarcerea mea contribuia şi ea la liniştirea lor, căci îşi
ziceau : „De vreme ce dl. Gille se întoarce acasă, înseamnă că
nu-i primejdios !" Noroc că nu-mi puteau citi în suflet ! Am
trăit zece zile de groaznică îngrijorare, aşteptîndu-mă ceas
de ceas la tot ce poate fi mai rău — şi poate că nu chiar fără
dreptate... Iar cînd „comunicatele" ne-au îngăduit să socotim
că valul nu mai ameninţa Normandia, ni s-a dezvăluit că el e
acum atît de aproape de Paris, încît îngrijorarea şi-a
schimbat doar obiectul...
Ce uşor se reformează, se reface viaţa. Cicatrizări prea
uşoare. Să te laşi în voia acestei fericiri mediocre — iată cel

354 165
mai mare duşman al fericirii adevărate.
Situaţia lui X. care rămîne pe loc, pe cînd cei ce ziceau
„trebuie să rămînem" se duc.
Situaţia (reciprocă) a soţilor L. la Ypert — pe care F. îi
pune să plece şi cu care îşi dă întîlnire la gara cutare, pentru
ca apoi să-i părăsească, hotărîndu-se în ultima clipă să
rămînă pe loc şi neavînd, dacă se poate spune aşa, curajul
laşităţii.

18 septembrie
Azi-dimineaţă, încă dinainte de ora 8, strănepotul di-
rectoarei de la poştă îmi aduce o telegramă : „Charles
Péguy mort în lupta cu duşmanul Argonne". Mi-o tri-
mite Théo.
23 septembrie
De la 26 august n^am mai ţinut jurnalul pe care-1 re-
luasem în... şi pe care-1 ţinusem cu regularitate de atunci. Mi
s-a părut că nu-i frumos ca, în faţa unor evenimente .uit de
grave, notele mele să-şi păstreze înfăţişarea subiectivă ; am
început un carnet nou (de format mai mare, galben, cu cotor
roşu) în care am notat, cu totul independent de mine însumi,
ceea ce, consideram, mi-ar putea furniza material pentru
romanul meu ; şi la început chiar mi-a folosit, pentru că am
notat acolo ceea ce n-aş fi putut-o face sub formă de jurnal.
Dar metoda nouă nu mai e bună de nimic de îndată ce
evenimentele exterioare 'încetează să fie mai puternice decît

355 165
cele intime. De vreo opt sau zece zile n-am mai scris nimic şi
tă-• erea aceasta corespunde unei noi prăbuşiri a voinţei^ şi
a virtuţii, pe care iar trebuie jurnalul să mă ajute să o .
lepăşesc.
Vineri, 2 octombrie Şaizeci de zile de la mobilizare.
Zilele se scurg într-o aşteptare monotonă. Din cînd în
cînd aş vrea să fiu la Paris. Dar acolo oare nu mi-ar părea rău
că am plecat din Cuverville ?
Miercuri, toată lumea s-a dus la plimbare şi am rămas
acasă numai cu Em., să curăţăm fasolea, pe banca clin faţa
casei. Cerul era de o puritate desăvîrşită. Abia de schimbam
o vorbă, din cînd în cînd, căci nu puteam \»orbi decît despre
asta; şi totuşi liniştea aceea mare clin jurul nostru, şi în noi,
se umplea, fără să ne dăm ,rama, de fericire... Pe urmă m-am
dus să-i aduc din pădure, de deasupra pământului nostru, pe
Valentine cu copiii, şi ne-am întors abia la căderea nopţii.
Joi ne-am dus cu bricul la Etretat. Mă cam durea că o las
pe Em. acasă, singură cu Odile. Cerul era tot atît de luminos
ca în ajun, dar aerul începea să se rărească. Stăteam pe
banchetă alături de micuţul Jacques.
La Etretat i-am lăsat pe ceilalţi şi am ajuns dedesubtul
Marii Porţi pe la stîncile de pe care marea se retrăsese. Cind
ra-am întors, am întîlnit-o pe Valentine care-i ducea pe
Francoise şi pe Jacques să se bălăcească în băltoace. Copiii
erau, amândoi, desculţi. Jacques declara că nu se distrează
de loc şi că mai bine rămî-nea cu maică-sa. Degeaba încerca

356 165
Valentine să-1 convingă că e foarte plăcut să mergi desculţ
pe alge. Evident, îi era oarecum greu să umble pe pietre ; dar
mai ales îi era tare frică de misterioasele animale pe care şi
le închipuia mişunînd prin băltoace şi nimic nu-1 putea face
să-şi bage piciorul în ele. încălţat la loc, deveni ceva mai
curajos şi curînd am putut să-1 văd avîntîndu-se în mici
escaladări. Ce poate fi mai atrăgător decît un copil care încă
se ignoră şi se crede un fricos pentru că mama lui i-a atras
tot timpul atenţia eă i se poate întîmpla ceva rău. Mi-am
cam bătut joc de temerile lui şi l-am lăsat să se descurce
complet singur oriunde nu era nici o primejdie. Frioa de
animale urîcioase îl făcea, la început, să nu pună mina pe o
stâncă ; dar batjocura mea îl ustura şi a început puţin după
aceea să se fălească pentru fiecare cutezanţă.
Azi, vineri, s-a înnorat afară. Aerul e călduţ. Ziarele n-au
nimic nou.
Jacques care, în ciuda celor ce credea de cuviinţă a-seară
să-i spună maică-si, îşi dădea foarte bine seama că greşise, a
venit, azi-dimineaţă, de la sine, să-i ceară iertare Valentinei
că s-a purtat cu ea ca un prost ; apoi, dorea să-mi
dovedească şi mie că nu e chiar aşa de fricos ; s-a apucat să
se caţere, în faţa mea, pînă în vîrful unui copăcel; şi, pe
cuvânt, destul de îndemînatic ; ceea ce n-ar fi făcut niciodată
dacă ieri aş fi dat ghes temerilor lui.
Seara am continuat să citesc copiilor din Gordon Pym.:]:'

357 165
 4 octombrie
Nimic nou, nici pînă acum. Se duce mai departe lupta cea
groaznică. Gândindu-te mereu la ea, ai vrea să a-juţi la
victorie.
Am început o scrisoare către Ruyters ; dar la pagina a
treia amintirea ultimei convorbiri cu el mi-a oprit pana în loc.
Acuzaţia lui nedreaptă, oricât ar fi ea de uşoară, şi fără să-mi
micşoreze întrucâtva prietenia, nu mă lasă în voia mea ; şi
cum nu mai sânt firesc, nu mai sînt de loc.
Scrisoare de la Jeanne Valéry ; îi scriu mult lui Paul (12
pagini).
Am dus-o pe Miquette la Feilow, dinele Valentinei, care
stă la Georges. Vreme de peste o jumătate de ceas bietul
animal s-a spetit în eforturi zadarnice ; n-a reuşit mai mult
decît Toby.
Am isprăvit Tess of the d'Urbervilles'M, pe care l-am
început la Paris ; mi-a trebuit deci mai bine de-o lună să-1
citesc. Mai mult admir decît iubesc cartea asta şi nu înţeleg
de ce unora le poate place mai mult decît Jude the Obscure.
Am fost la Dumont, căruia i-a murit copilaşul alaltăieri.
Nu i^am putut vedea decît pe cumnata şi pe cei trei copii mai
mici, oare s-au aşezat lângă mine pe po-vîrnişul din marginea
pădurii.
10 octombrie

358 165
 Vorba doamnei căreia i se fac greutăţi în gară : „Şi-apoi,
ştiţi ceva ? am început să mă satur de războiul ăsta al
vostru !"
Plecarea din Cuverville la 10 octombrie. Sosirea pe , la 9
seara, in strada Laugier, unde îi găsesc, la soţii Theo, pe
Copeau şi pe Ghéon, care stau aici de peste o lună, şi pe Jean
Schlumberger care a venit pentru două zile şi soseşte o dată
ou mine.
Scrisorile către Em. au luat locul jurnalului.
în gara Criquetot, oând dau să-mi iau biletul pentru
Paris, şeful de gară face, zeflemitor : „Ia te uită ! S-ar zice că
nu mai e nici o primejdie în capitală !" Pe loc îmi sare
muştarul : „Aşa ? Va să zică dumneata îţi închipui că numai
de frică facem ce facem ? Eu am venit aici tocmai pentru că
era primejdios prin locurile astea ; şi plec pentru că nu mai e
nici o primejdie." Apoi, cum Marcel trecea prin apropiere, îl
chem în ajutor, încântat că-şi va putea astfel da seama care-i
starea de spirit : „Vino, bătrîne, să-1 auzi pe domnul şef de
gară ! Eu nu-1 pun să spună : m-am refugiat aici ca să scap de
primejdie..." Dar şeful cel gras, roşu ca focul în obrajii, a şi
început să bată în retragere...
Luce Ruyters îi scrie maică-sii : „Mă plictisesc aşa de tare
că m-am apucat să lucrez pentru săraci". Vorba asta cred că
i-ar plăcea lui taică-său !
Aproape în fiecare noapte insomnie oarecum deplină.

359 165
 16 octombrie
Mi se pare că un măcel nu înseamnă acelaşi lucru pentru
un popor care scade în număr ca pentru un popor care se
înmulţeşte repede. Germanul care varsă sîngele unui sat
întreg ştie că-1 poate repopula ; excesul de populaţie
îndeamnă la măcel ; trebuie „să-ţi faci loc".
Voinţa de a nu fi trist. Copeau : „Aş da în cei ce plîng".
Dimpotrivă, cei ce îşi iau asupră-le toată tristeţea : P. A.
Laurens care stă închis în atelier, între portretul lui Péguy
făcut de fratele său şi grija pentru fratele acesta de la care n-
a mai venit nici o veste.
Ghéon şi cu el glumesc ca şi cum ar fi în linia întîi. X. se
gîndea că, de vreme ce tu însuţi eşti la adăpost şi-i ştii la
adăpost pe toţi ai tăi, e mult prea uşor să rizi, şi aproape
necuviincios.

Noaptea lui 29 octombrie

Ultimele tresăriri — îngrozitoare. Nu-mi mai rămîne
decît atîta inteligenţă cît îmi trebuie ca să constat că mă
tîmpesc.
10 noiembrie
La Cuvervillc, pentru două zile. Odihnă. De altfel, de opt
zile mi-am mai revenit. Oboseala mea îngrozitoare era, cred,
din pricină că mă aflam toată ziua în legătură cu durerile şi
bucuriile altora. La „Căminul franco-belgian" n-aveam nici o
clipă de singurătate, în care să mă regăsesc şi să mă destind.

360 165
Mă simţeam absorbit de alţii. Dimineaţa şi seara ocupat cu
ajutorarea refugiaţilor pe care îi cazam, îi îmbrăcam şi îi
hrăneam şi cărora le căutam de lucru ; iar la prinz şi seara
dădeam din nou de veselia trepidantă a lui Gheon, de viaţă
răsplină a tovarăşilor şi a gazdelor mele.

Şi pentru că avem mare noroc

Că s-a spart instrumentul cel vechi, care mai vibra,
Să ne agăţăm iute de prilejul prielnic
Şi să nu ne mai aplecăm să strîngem ce-a rămas.
Pentru că şi bibliotecile ne sînt pline, Şi minţile, — de nu
mai putem nimic băga în ele ; Pentru că toate s-au spus, cel
puţin după moda veche Toate au fost cunoscute, toate
trăite, cel puţin în
chipul cel vechi ;
Pentru că mantaua de morală ni s-a ros de tot Dar încă
nu-i voie, totuşi, să umbli-n pielea goală; Pentru că tot ce se
înăbuşea în noi cerea milă Fără să fi dobîndit vreodată cît de
cît;
Pentru că în taina inimilor noastre visam să vină
prăpădul,
Marea pală de vînt care să măture gunoiul, Trăiască
Dumnezeu ! dacă nu ne vine de undeva
dinafară, ci
Se înalţă din adîneul omenirii !

361 165
 Războiul cel de acum nu-i ca războaiele celelalte ; N-
avem doar de ocrotit un teritoriu,
Un patrimoniu, o tradiţie... Nu ! Ci un viitor care
vrea să ia naştere, Uriaş, — şi se desprinde însîngerindu-
şi tălpile.
O ! Ce rău izbeşti cu picioarele tale,
Noutate, ca să-ţi poţi face vînt!
Pentru că dragostea şi nădejdile
Ni le punem într-o frumuseţe mai trainică,
Să te ierte pământul zdrobit !

Biet suflet şovăielnic, zadarnic mai incerci

Să iubeşti totodată viitorul şi trecutul.
Dă-ţi seama ! Vrei să rămîi plîngînd peste cenuşă ?
Sau să cobori tu însuţi înspre mormânt, şi-atât ?
Sau tînăr te mai simţi destul
ca iar să sari în neştiut ?
1915

Vă spun că începe o nouă civilizaţie. Cea de ieri s-a

sprijinit prea mult pe aceea latină; adică pe tot ce-a produs
cultura mai artificial şi mai zadarnic. Pe cit era aceea greacă
de firească... Dar trebuie să recunoaştem că tocmai prin
cusururile ei latina şi-a deschis drum pînă la noi.

362 165
 24 septembrie

Scrisesem pînă atunci din prea-plinul bucuriei mele.

Lipsindu-mi expresia, şi chinul mi se face astăzi mai dureros.
Sânt neîndemânatic la necaz. Şi-mi Închipui lesne că orice
zdruncinare a fericirii mele e pricinuită tocmai de o tainică
oboseală... Cit sânt de obosit !...

Duminică, 26 septembrie

Să-mi ţin la zi carnetul ; disciplină binevenită, care mi-a

prins totdeauna bine.
Am isprăvit Gulliver. Nu mi-a făcut mare plăcere şi îmi
pare bine că am scăpat de el. E ceva mărginit, răutăcios şi
acru, mereu aştepţi să vină ceva mai bun, altceva, iar gîndul
la ce ar fi putut fi îmi strică şi gustul puţinului ce este.
Am început ieri, cu mare plăcere, Autobiography of Mark
Rutherford i, pe care mi-a recomandat-o Bennett.
Comunicatul de aseară îmi umple sufletul de grijă. ' tare
se apropie, în sfârşit, zorile ?... Parcă aud vaietele de acolo ;
văd năvala, văd avîntul acestei nădejdi mortale. Mă gîndesc
la tânărul Jean-Paul Allegret, la E.D... A plouat aproape toată
noaptea.

27 septembrie

363 165
 Azi-dimineaţă, un comunicat înăbuşitor. Oare cînd va
sări odată capacul ? Mi se pare că la prima suflare de aer
liber mă voi sufoca. Aş vrea să fiu lingă Em.
Aseară, o carte poştală de la Copeau, ciudat de out of
time2. Vorbeşte de Florenţa, de Angelico... Aşadar, mai există
toate astea ?

/ octombrie
Era cit pc ce să plec în Anglia. îmi şi adusesem de la Theo
valiza şi şalul; aveam întîlnire cu Mrs. Whar-ton :i, pentru a
doua zi dimineaţa, la gara de Nord. Henry James 5 şi Arnold
Bemnett mă aşteptau. Ieri îi scrisesem lui Raverat să-mi
anunţe sosirea şi îmi luasem concediu de la Cămin. Din
fericire, la prefectură întâmpin nişte greutăţi de netrecut; ca
să mi se dea un paşaport trebuia să trec pe la Invalides să-mi
pun la punct situaţia militară sau să mi se constate că e în
bună regulă ; pe urmă la poliţia de cartier, cu doi martori şi
fotografii ; pe urmă la legaţia Angliei ; pe urmă la Ministerul
de Externe... Şi, cum nu mai aveam timp pentru toate
treburile aoestea, m-am pomenit pe loc grozav de uşurat să
renunţ dintr-o dată la toate. Mă bucurase gîndul plecării, dar
gîndul că rămân îmi aducea o bucurie categoric mult mai
mare, şi mă bucur de sfârşitul zilei, aici, de parcă aş fi scăpat
de cine ştie unde.
Am dat o fugă la Mrs. Wharton care urma să-mi ia biletul
; şi totuşi mi-ar fi plăcut să fac o călătorie cu ea. Dar nu era

364 165
momentul potrivit.

Cuverville, 7 octombrie
Am sosit aici marţi seara. La Cămin îmi pierdeam vremea
de pomană. Dureri de cap şi ameţeli.
îmi propuneam să redactez multe aici ; dar gîndirea îmi
devine greoaie şi se învârtoşează. Nici măcar n-am putut
termina cartea lui Rutherford.
Şi totuşi, se vesteşte şi capătă contur cartea pe care aş
vrea s-o scriu, dacă... Dar cantitatea uriaşă de mărie informă
mă apasă ; nu ştiu de unde s-o apuc şi mă întreb dacă aş
putea-o scoate la capăt; şi dacă îmi va mai sta în puteri.

11 octombrie
înfiorătoare amorţire. Mă gîndesc ou un fel de dez-
nădejde la viaţa ce mă poate aştepta la Cuverville şi de care
nu văd cum pot scăpa fără să rup legăturile şi să mă desprind
de obligaţiile cele mai sfinte şi mai dragi. Nu de libertate am
nevoie ; ci să pot lucra în bune condiţii higienice, cum nu mi-
am putut niciodată dobîndi. Adesea mi se pare că, în condiţii
mai prielnice, aş fi putut produce mult mai mult; şi gîndul
ăsta mă chinuie ca o remuşcare. Dar totdeauna mă sfiesc să
iau o hotărîre. Nu spre cea mai atrăgătoare mă îndeamnă
firea, ci spre cea mai puţin costisitoare. Tare mă mir că am
ştiut uneori să călătoresc. Departe de a fi cedat la o pornire,
de fiecare dată a trebuit să mă silesc să plec.

365 165
 12 octombrie

Iar la Paris.
16 octombrie
Mi-am reluat viaţa de filantrop şi de linge-blide şi 'nu
mai am nici un răgaz să scriu în carnet. La Cămin dimineaţa şi
seara ; mă prinde iar interesul viu pentru unele cazuri;
atmosfera de duioşie şi de zăpăceală a locului şi
primejdioasa lecţie pe care ţi-o aduce lăsarea în voia soartei.
Em. trebuie să se întoarcă luni.
Duminică, 7 noiembrie
Poate că de azi înainte mi se va mai uşura robia de la
Cămin, căci s-a întors d-na Théo5. începînd de astă-

192

366 165
13 — Pagini de jurnal

367 165
 193
seară va locui cu noi la "Vilă şi, fără îndoială, îşi va relua,
chiar de mîine, serviciul la biroul de subvenţii.
Sînt multe lucruri pe care aş fi vrut să le notez în carnet;
n-am avut timp ; şi apoi, pentru că mai întîi i ie povestesc lui
Em., nevoia mea de a le mai relata aici se sleieşte.
Moartea subită a lui Herouard, arendaşul lui Georges, a
dat-o gata pe Em. şi a încredinţat-o, o dată în plus, că trebuia
să fi rămas acolo. Herouard are pe front patru fii pentru viaţa
cărora mama lor tremură de grijă în fiecare zi, căci sînt cu
toţii deopotrivă de primejduiţi. Pînă acum nu li s-a întâmplat
nimic ; dar a murit o cumnată şi, pe cînd dl. şi dna. Herouard
se întorceau de la înmor-mîntare, împreună, pe străzile din
Montvilliers, Herouard se prăbuşeşte deodată pe trotuar. Se
crede că e vorba de o ruptură de anevrism.
Dna. Herouard nu ştiuse, pînă azi, decât de fericire ;
ferma, familia, îi erau cît se poate de înfloritoare. Mamă a 11
copii, cu toţii; sănătoşi, frumoşi, îndrăzneţi. Şi, ca şi refugiaţii
care ne spun: „Nu eram obişnuiţi", se'pare că dna. Herouard
e azi mai de plâns şi mai lovită de nenorocire pentru că a
găsit-o mai puţin pregătită de luptă.
Bineînţeles există o deprindere cu nenorocirea, o înăs-
prire sau, şi mai bine zis : obiceiul retragerii, o anumită
capacitate de repliere, prin care naturile fără noroc pot să nu
lase pradă loviturilor soartei decât o minimă suprafaţă
sensibilă.

368 165
 Aş vrea să-i zic fiecăruia dintre aceşti pînă acum fericiţi :
„V-a venit rândul". Ba nu ; nu e vorba aici nici de vreo
compensaţie, nici de vreun câştig. Cei ce se înfundaseră ântr-
un confort egoist nu sânt ân stare să înveţe din răsturnări;
iar în ce-i priveşte pe ceilalţi, cum i-ai putea învinui că au
răspuns la invitaţia fericirii ?
De Ia 22 ia 26 noiembrie, călătorie în maşână cu Mrs.
Wharton.
Hyeres, 26 noiembrie
Am făcut cunoştinţă cu Paul Bourget0. M-a primit cu cea
mai mare căldură la Costebelle, în casa lui din P., ui ide mă
duce Mrs. Wharton. Mare nevoie de a-1 seduce pi* cel pe
care-1 ştie din altă generaţie, din altă tabără, 1 ilc cealaltă
parte. Prezentarea a avut loc în grădină.
— Ca să intraţi aici, domnule Gide, mi-a zis mai întîi, : mi
va trebui să treceţi prin poarta cea strimtă.7
Asta nu vroia să spună ceva, ci să vădească amabili-te.
Puţin după aceea, a găsit prilejul să facă o aluzie La
L'îmmoraliste \ apoi, după ce Mrs. Wharton ne-a Lăsat
pentru cîtăva vreme, ca să se ducă s-o vadă pe' dna Bourget,
reţinută în casă de o indispoziţie, s-a în-■ ; iar la
L'Immoraliste :
— Acu, că sîntem singuri, spune-mi domnule' Gide,
Imoralistul dumitale e sau nu un pederast ?
Si, cum eu rămîn cam buimac, stăruie :
— Adică : e un pederast practicant ?

369 165
 — Negreşit că e, mai degrabă, un homosexual ce se
Ignoră, i-am răspuns, ca şi cum nici eu n-aş prea şti bine; apoi
am adăugat : cred că sînt mulţi de felul ăsta.
Credeam la început că prin asta vroia să-mi arate că-mi
citise cartea; dar ţinea mai ales să-mi expună, teoriile proprii
:
— Există, a început el, două categorii de perver-siuni :
cele ce ţin de sadism şi cele ce ţin de masochism. Şi sadicul şi
masochistul, ca să cunoască voluptatea, au recurs,
deopotrivă, la cruzime ; dar unul etc.-. pe cînd «•elălalt etc..
— Dumneavoastă îi aşezaţi pe homosexuali printre de-
pravaţii dintr-unul din, aceste două genuri ? l-am întrebat
numai ca să spun ceva.
— Neapărat! căci, precum observă Régis...
i Dar în clipa aceea s-a întors Mrs. Wiharton şi n-am mai
putut afla dacă, după părerea lui, homosexualul ţine de
masochism sau de sadism. Mi-a părut rău că a schimbat
vorba ; m-ar fi amuzat să ştiu ce părere are Mrs. A hartón,
dacă are vreuna în această privinţă.
Paul Bourget pare încă extrem ide viguros pentru Vîr-sta
lui 8: noduros, parcă cioplit în lemn de castan. Cele mai
neînsemnate vorbe ale lui miros a literatură ; te stropeşte cu
ea în obraz ca un ţap care zvîrlă cu pietre preţioase. „Fii
binevenit în... ceea ce nu este Elseneur", mi-a spus oînd am
ieşit din grădină şi păşeam spre casă. In mai puţin de
jumătate de ceas, a găsit prilejul să vorbească despre

370 165
Régnier (Mathurin) 9, Shakespeare, Molière, Racine (de care
mărturiseşte că nu-i prea place), Baudelaire, Boileau, Zola,
Balzac, Charles-Louis Philippe ş.a., toate cu o extraordinară
lipsă de adevărat gust literar, adică : o neobişnuită
neînţelegere pentru poezie, artă, stil ; ceea ce îl face să
admire asemenea nenorocite producţii, ca ale lui Psichari10,
de pildă, cărora tocmai le-a scris o prefaţă. Ne citeşte cîteva
pagini din Le Voyage du centurion u, în corectură ; glasul i se
îneacă ; ai jura că-i vine să plîngă. Cu coada ochiului, Mrs.
Wharton şi cu mine ne uităm unul la altul, neştiind ce să
admirăm mai tare : emoţia lui Paul Bourget sau
mediocritatea paginilor citite. Stăruie să citim cartea
întreagă, pe care ne-o încredinţează în corectură ; şi, puţin
mai tîrziu, cînd îl însoţesc pe coridorul hotelului din
Costebelle unde ne condusese, după ceai, după o scurtă
plimbare şi după o nouă conversaţie în camera lui Mrs.
Wharton, în care am vorbit despre Pascal şi despre Le
Mystère de Jesus...-mă ia familiar de braţ şi, apleeîndu-se
către mine :
„Aşadar, îmi făgăduiţi că veţi citi Le Voyage du Centurion
?" Şi cu o şoaptă de confidenţă solemnă, mai adaugă :
„Crede-mă, face cît Le Mystère de Jésus."
Cu această ciudată declaraţie, întîlnirea noastră a luat
sfîrşit.
Bourget îmi mai zisese :

371 165
 „In ce mă priveşte, eu sînt panpsihist ! Nu mai cred în
materie."

13 decembrie
Nu mai am răbdare să văd odată terminat caietul ăsta ;
nu scriu în el nimic de preţ ; dar nu-1 voi lăsa pînă nu-1 voi
termina...
1916

16 ianuarie
Noapte bună ; treaz de la 6 şi jumătate ; dacă aş pu-lormi
cu regularitate bine, aş vrea să mă obişnuiesc sft mă trezesc
devreme (cum face Em. din totdeauna) şi ' ¿1 mă ocup de
mine însumi pînă plec la Cămin. N-am de re să renunţ la
orice ; de la 7 la 8, de exemplu, mi-aş puii a face studiile la
pian ; sau să mă ocup cu o traducere, B ă mă tem să nu-1
trezesc pe M. care stă la noi vreo trei săptămîni. Peste cîtăva
vreme, poate vod fi chiar în re să scriu ceva.
Azi-dimineaţă, revăd textul cărţii lui J. E. Blanche, inainte
de a o da la tipar.
Convorbirea cu Copeau, alaltăieri, mi-a făcut ţare bine.
In existenţa mea la Cămin, văzînd în jurul meu numai
ine, nu-mi prea puteam închipui că se mai poate în-erca
să construieşti ceva. îmi dau seama că atmosfera in care am
trăit de un an încoace e cît se poate de deprimantă, în faţa
cortegiului neîntrerupt de nenorociri > r-mi strîngeau inima,

372 165
mi-era ruşine de orice superiori-late şi-mi spuneam mereu,
ca Eucrate al lui Montesquieu: „Ridicarea unui om mai
presus de omenire îi costă prea mult pe toţi ceilalţi".

21 ianuarie
' Toată dimineaţa la N.R.F., cu Copeau ; nici o vizită.
Convorbirile sînt suspendate, în aşteptarea lui G., pe care o
telegramă îl anunţă pe luni. Discutăm mult des-p-e
posibilitatea de a forma o mică trupă de actori, des-I de
inteligenţi, de ageri şi de bine pregătiţi, ea să poată
improviza pe un scenariu dat şi în stare să reînvie o
commedia del arte, la modul italian, dar cu tipuri noi :
burghezul, nobilul, negustorul de vinuri, sufrageta in loc de
Arlechin, Pierrot şi Colombina. Fiecare dintre aceste tipuri îşi
va avea costumul, felul de a vorbi, în

373 165
 făţişarca şi psihologia proprie. Iar fiecare dintre actori va
întruchipa doar un tip, se va menţine la el şi nu se va
îndepărta de el, ci îl va îmbogăţi şi amplifica mereu.
Dacă planul ne izbuteşte, presimt şi visez o sală com-
plice, care să-i stîrnească şi să-i exalte pe actori. Foarte
repede, reprezentaţiile acestea (pe care nu le văd acoperind
tot programul, ci precedând, urmînd sau întreru-pînd
spectacolul principal) ar asigura succesul teatrului şi ar
deveni de o mare îndrăzneală ; ele ar face satira partidelor —
o satiră excelentă, sănătoasă, în numele bunului simţ.
După-amiază pierdută toată la adunarea la care m-a
invitat dna. B. — şi unde 12 deputaţi şi 12 reprezentanţi ai
comitetelor regionale ne-au asaltat cu o oratorie ador-
mitoare şi au folosit un timp nesfîrşit oa să spună ceea ce
fiecare dintre noi ştia dinainte. Ies enervat şi istovit ; dar,
culcat devreme, mă pot scula în zori şi lucrez destul de bine
în această sîmbătă dimineaţa.

24
închipui un roman al cărui subiect ar fi lămurirea a-
cestor vorbe : „Greutatea păcatelor mă trage la fund".

Luni, 31
Continuu lectura din Elevaiions .ale lui Bossuet. Argu-
mentează existenţa lui Dumnezeu prin sentimentul per-
fecţiei pe care fiecare om îl are în inima sa : „Ce altceva e.

198 374
greşeala, dacă nu lipsirea de adevăr... şi, in sfîrşit, ce e
neştiinţa, dacă nu lipsirea de puterea deplină ?" Apoi,
trecînd la preştiinţa lui Dumnezeu, o dovedeşte prin
profeţie.
Toate astea-s lamentabile şi necinstite. îmi pot refuza
raţiunea, dar nu o pot strîmba. Am citit aseară, in Re-vue
hebdomadaire, a treia sau a patra parte din Rosaire al lui
Francis Jammes. Faţă de adevărata cucernicie e ca ştrengăria
faţă de dragoste.
/ februarie
Am lăsat lectura din Elevations ale lui Bossuet, ca i.iirba
să nu-mi reverse şi să nu cuprindă la rîndu-i şi ceea ce aş vrea
să păstrez. M-am ţinut de ele cît am putut, dar nici o lectură
nu mă poate împinge atît de tare în opoziţie, şi o întrerup din
prudenţă.
încerc să-mi rezerv, în fiecare seară şi în fiecare di-
mineaţă, o jumătate de ceas de reculegere, de desprindere,
de potolire şi de aşteptare... „Să rămân doar atent la
prezenţa lui Dumnezeu, expus la privirea sa divină, dueîndu-
mi mai departe, astfel, cucernica atenţie sau expunere...
liniştită în razele divinului soaie al dreptăţii."
Năzuiesc fierbinte să scriu cartea de meditaţii sau de
avînturi care să fie perechea lui Nourritures şi care să se
confunde, pe alocuri, cu Sfaturi pentru un tînăr scriitor, pe
oare o am în lucru. De-aş putea...1

198 375
 Ce mă supără cel mai mult la Francis Jammes e că îşi
închipuie, sau se face că îşi închipuie, că eu mă îndepărtez şi
mă opun din raţiune şi din maniacă nevoie de dialectică...
Adevărul e că tocmai dimpotrivă... Dar ce rost are să încep o
discuţie in privinţa asta ? Nu de neştiinţă, nici de umilinţe,
nici de renunţare mi-e groază, ci de minciună. Şi de
prefăcătoria cu care sufletul se amăgeşte şi se dăruie lui
Dumnezeu amăgit.
4 februarie
( Aseară, plesnirea caloriferului ; apa din cazan s-a răs-
pîndit peste cămin ; am stins toate cele ; iar azi-dimi-neaţă,
înainte de 7, am alergat la G., antreprenorul — atît de pripit,
încât l-am căutat mai întâi în strada Drumului verde, în
Menilmontant, in loc de strada Morii . T/ Î . Sfatul lui : ar
trebui să înlocuim te?.va centrală ; treabă de şapte-opt sute
de franci (tarif de război) şi de vreo 15 zile. Renunţăm şi luăm
hotărîrea economicoasă de a sta numai în sufragerie, unde
putem încălzi doar cu o „salamandră" aşezată în salon, lingă
pian. Em. e tare abătută de întîmplare şi n-o presimt în stare
să reziste la răceli.
La masă, cînd îi spun lui Em. cît de întărit mă simt ori de
cite ori ceva îmi zdruncină obiceiurile, îmi răspunde : „Pentru
că tu, tu eşti tare" ; şi iar aud de îndată clopotele de
îngropăciune din care s-a hrănit L'Im-moraliste. Ba nu ; nu-i
aşa ; sînt firi pe care potrivnicia le face să sară în sus ; şi
altele, pe care le aşază. Mi-aduc aminte de accidentul de

198 376
bicicletă de la Cuverville, care 1-a amuzat grozav pe Gérard şi
1-a posomorit rău pe Marcel.

7 februarie
Nici cînd nu sînt atît de modest ca acum cînd mă silesc să
scriu zilnic în carnetul acesta pagini pe care le ştiu şi le simt
atît de cum se cuvine de mediocre, repetări, bîlbîieli, atît de
puţin în stare să mă facă preţuit,, admirat sau iubit.
M-a urmărit totdeauna dorinţa de a clătina simpatiile
care nu sînt de o calitate cu totul aleasă şi superioară. Dacă
aceste carnete vor vedea vreodată lumina zilei, pe citi nu-i
vor respinge ele... Dar cît de drag îmi e cel ce, în ciuda lor,
prin ele, va voi să-mi rămînă prieten !
Mă leg de carnetul acesta cu disperare ; face parte din
răbdarea mea ; mă ajută să nu mă duc la fund.

16 februarie2
Alaltăieri, recădere.
Am impresia că m-am rostogolit mai jos decît oricînd şi
că toate sforţările din ultima vreme au fost zadarnice.
Dar echilibrul se reface puţin mai repede; încă nu mi-am
pierdut atît de tare frînelc.
Iadul ar însemna să păcătuieşti în continuare, fără să
vrei, şi fără nici o plăcere. E firesc ca sufletul închinat
Necuratului să ajungă, fără plăcere, o supusă unealtă de
damnare pentru ceilalţi.

198 377
 Mă slujesc, conştient, aici, ca şi pînă acum, de un vo-
cabular şi de imagini ce implică o mitologie în care nu
trebuie neapărat să cred. îmi ajunge să fie cea mai grăi-loare
pentru a-mi explica o dramă intimă. Iar psihologia o poate
explica la rîndul ei după cum unele mituri greceşti sînt
produse de meteorologie... ce-mi pasă ! Explicaţia profundă
nu poate fi decît finalitate.
Am înţeles adevărul adine al vorbei : „Cine vrea să-şi
dobîndească viaţa, acela şi-o va pierde" 3. Sigur, indivi-
dualismul învinge tocmai prin deplina abnegaţie, iar re-
nunţarea de sine e culmea afirmării.
Şi, dimpotrivă, tocmai prin preferinţa de sine Necuratul
ne prinde şi ne robeşte. Cine ar cuteza să vorbească, în cazul
acesta, de eliberare ? Din ce legi ? Ca şi cum viciul n-ar fi mai
imperios decît datoria toată !

Vineri
Mi-am încheiat seara la Marcel Proust (pe care nu l-am
mai văzut din 92) 4. îmi făgădui am să povestesc pe larg vizita
aceasta; dar azi-dimineaţă nu-mi mai arde de
asta.
Peste noapte a nins mult; plecarea noastră se amînă nu
ştiu pe cînd.
2 martie
Am sosit la Cuverville alaltăieri, pe la miezul nopţii ;
destul de bătut în cap de o călătorie de 18 ore, condimentată

198 378
şi cu o ciocnire, la Serquigny ; patru sau cinci ' morţi şi vreo
douăzeci de răniţi (vezi ziarele).
Atît ajutătorii cît şi ajutaţii mi s-au părut cumpătaţi,
evident educaţi de război ; mi-a făcut plăcere să stau de
vorbă cu oameni din toate clasele sociale. în ce mă priveşte",
am constatat încă o dată ce greu îmi vine să iau în tragic, sau
măcar în serios, un accident neprevăzut. Stau cu un fel de
curiozitate, ca la spectacol, mai degrabă exaltat şi gata să
cheltuiesc o energie subit apărută. Dar cam împiedicat să iau
parte la scoaterea răniţilor şi la acordarea primelor ajutoare,
pentru că trebuie să am grijă de Em. şi de cele două bone,
fără a mai vorbi de cei doi câini şi de cele cinci pisici. O
cumsecade nevastă a unui căpitan de cursă lungă se agăţa de
noi; avea în braţe un fermecător băieţaş de doi ani. A trebuit
să că-răm coşurile, geamantanele, să ajutăm toată lumea la
urcuş ş.a.m.d.
_ De altfel ne aflam destul de departe de vagoanele
zdrobite şi zgîlţîirea pe care am simţit-o noi n-a fost prea
puternică ; de aceea nu-mi puteam închipui cît de grav era
^accidentul şi nu m-ara apropiat de locul nenorocirii decît
după ce victimele fuseseră scoase. Aş fi vrut să pot fi de mai
mult folos.
Calmul extrem de la Cuverville, după oboseala şi noap-
tea nedormită, a acţionat, ieri, ca o bromiură pentru cugetul
meu. în drum şi la sosire am citit volumul II din Jean-
Christophe5; ceva din Consideraţii inactuale ale lui Nietzsche

198 379
(admirabil început al unui studiu despre Strauss) ; Lasserre
despre influenţa germană ; excelente articole ale lui Souday
pe care le procurasem din ajun de la redacţia Iui Paris-Midi.

3 martie
...Ar trebui, în perioadele de nelinişte, să renunţ cu tot
dinadinsul la orice lectură, să nu am în faţa mea decît hîrtia
albă. Dar mă strecor de la lucru, încep dintr-o dată şase cărţi,
nemaiştiind cum să mă mai ascund ca să nu mnapuc de
îndată de ce trebuie...
Nu mai am timp de pierdut; trebuie să-mi dau bine
seama de asta şi chiar de mîine să mă iau în mîni. N-am de ce
să regret vremea în care ştiam să iau hotărîri; trebuie să fie şi
acum aşa, ca pe vremea tinereţii — şi mai ourînd să accept
să nu fac nimic decît să fac altceva decît asta.
Să amîn orice lectură, traducere, corespondenţă — şi,
înainte de toate, să mă pregătesc de lucru.

S îmbată
Tare amărît de mediocritatea notelor pe care mi le-am
pus, azi-dimineaţă, în ordine ; îmi făceam deşarte iluzii cu
privire la calitatea lor. Mai nimic care să fi meritat să păstrez.
Nu eram doar dezamăgit, ci şi umilit; şi mă întrebam dacă nu
cumva îmi supraapreciasem însăşi însemnătatea gîndirii
mele.

198 380
 Duminică, 5 martie

Am scris azi-dimineaţă o jumătate de pagină din Cho-pin.

După-masă, mi-am terminat aranjatul hîrtiilor, adică am pus
pe serii paginile din carnete vechi, care mi s^au părut
vrednice să fie păstrate, şi am rupt toate celelalte. Am rupt,
rupt, rupt, cum tăiam şi smulgeam, ieri, ramurile uscate ale
plantelor agăţătoare. Ce multe erau ! Şi -ce mediocru mi s-a
părut chiar puţinul pe care l-am cruţat! în unele coperţi am
descoperit nişte hîrtii strînse foarte de demult. Recunoşteam
fraze pe care le socotisem, c-îndva, pline de virtuţi şi de
vigoare şi din care azi s-a scurs toată seva. Mi-era ruşine cu
ele şi mă durea pînă şi aspectul scrisului, atît de puţin
simplu, atît de puţin firesc. Nu-mi mai place, din mine, decît
ceea ce dobîn-desc cu preţul celei mai modeste şi mai
răbdătoare sforţări.
Chiar foile păstrate nu vor fi bune de ceva decît complet
retopite, complet pierdute în ansamblu.
Vederea îmi slăbeşte mereu, de câteva zile.

Sîmbătă
' Ziua în oare „se face curat" (în camera în care lucrez şi
în care am obţinut să se facă numai o dată pe săp-tămînă).
Aşa că mi-am petrecut toată dimineaţa la pian (Granados).
După-masă, sosirea Valentinei şi a copiilor.

198 381
 Cum „făcîndu-se curat" s^a scos toată cenuşa din cămin,
focul nu mai vrea să se aprindă şi îmi pierd enervat cu
căminul puţinul timp ce-mi mai rămîne şi în care speram să
lucrez.

198 382
 Am redat în continuare amintirile din copilărie 6. Dar, în
legătură cu plimbările la Luxemburg, cu tata, m-apucă iar
şovăielile condeiului ; ştersăturile şi corectările în care mi se
sleieşte orice vioiciune şi de oare îndeosebi trebuie să mă
vindec. Am reluat de mai bine de şase ori acelaşi pasaj şi a
trebuit să mă culc fără să-1 fi dus la bun sfîrşit.
Trebuia să trec cu curaj mai departe, fie şi punînd în
margine : „de scris".
Azi-dimineaţă, cum m-am trezit, am rescris totul destul
de uşor, beneficiind, fără îndoială, de truda din ajun.

joi
Le-am scris lui Mrs. Wharton, lui Gheon şi lui Edmond
Gosse.
Am scris mult în Caietul verde, pe marginea unei lecturi
din sfîntul Luca.
Am lucrat destul de răbdător la amintirile din copilărie.

22 martie

Te baţi tare, cîtă vreme crezi că trebuie să te baţi; clar

din clipa în care bătălia ţi se pare zadarnică şi nu-ţi mai urăşti
duşmanul... Şi totuşi mai ţin piept; dar nu atîta din
convingere, cît din sfidare.
Mi-am revenit imediat.

204 383
 31 martie
în ultimele zile am neglijat carnetul. Acum, cînd m-am
reapucat de lucru, mi-e mai puţin necesar să scriu în el şi deci
mai plictisitor. înaintez mereu cu redactarea amintirilor,
uneori cu multe şovăieli, întoarceri, reluări; dar nu vreau să
mă recitesc, nici măcar să copiez pe ■ 'urat, de frică să nu fiu
scîrbit de ce scriu şi să nu mai am curajul să merg mai
departe.
Nu atîta îndoiala şi neîncrederea în mine mă opresc, cît
un fel de scîrbă, de ură şi de dispreţ fără seamăn pentru tot
ce scriu, pentru tot ce am fost, pentru tot ce sînt. Într-
adevăr, continuîndu-mi redactarea Memoriilor, mă supun
torturilor.

4 aprilie

Azi-dimineaţă îl rog cu umilinţă pe Dumnezeu : Doamne,

sprijină-mă, călăuzeşte-mă, ocroteşte-mă astăzi.

13 aprilie
Plecarea la Paris. Sosirea la 9 şi jumătate seara ; mă
aşteptau Copeau şi Gheon. (Obosit la culme de două zile.)
Am fost pe Belles-Feuilles, la Maus, unde dna. Theo se şi
mutase şi unde a venit şi Theo ca să ne vadă. Vineri
dimineaţa : N.R.F. ; prînzul cu Copeau şi Gheon.

204 384
 Am fost la circul Medrano unde m-am văzut iar cu
Copeau. De vorbă cu clovnul Fratellini (cel mare).
, Luni dimineaţa, întoarcerea la Cuverville.

20 aprilie

Am adus de la Paris toate hîrtiile, scrisorile şi docu-

mentele, cîte am putut găsi, ca să-mi împrospătez amintirile
şi să-mi dea posibilitatea să le pun în oarecare ordine. Dar
mă încurcă şi-mi stăvilesc avîntul.
Isabelle Riviere7 a sosit ieri şi am început să revedem
împreună traducerea ei din Victory a lui Conrad.
3 mai
Citesc într-o scrisoare a mamei către tata : „Andre ar fi
tare drăguţ dacă n-ar avea mania să se tot oprească şi să
rămînă nemişcat, la rădăcina unui copac, ca să privească la
melci".
Scrisoarea trebuie să fie din 73 (anul căsătoriei Isabelle!
Widimer8, de oare e vorba puţin mai înainte). A-veam, deci,
patru ani.

15 iunie
Am rupt vreo 20 de pagini din carnet ; din cauza asta firul
s-a rupt şi n-am mai putut scrie nimic în el de peste o lună.
M-am ocupat tot timpul numai de Memorii. Dacă cineva s-ar
mira că îmi arde de asemenea treabă când vuietul tunurilor

204 385
mai zguduie pămîntul, i-aş spune că tocmai mi-e cu
neputinţă orice muncă de imaginaţie, ca şi orice muncă de
gîndire. Simt, în afară şi în mine, o imensă dezorientare şi
dacă îmi scriu acum amintirile e şi pentru că mă agăţ de ele.
Paginile pe care le-<am rupt au fost parcă paginile unui
nebun.

Cuverville, 15 septembrie
Îmi reiau, într-un carnet nou, jurnal/ul părăsit din iunie.
Rupsesem din el ultimele foi; oglindeau o criză îngrozitoare,
în care era amestecată şi Em ; sau, mai exact, de care era
vinovată Em. 9. Le scrisesem într-un feti de desperare şi cum,
de fapt, paginile acelea îi erau adresate, le-am rupt la
rugămintea ei, după ce i le dădusem să le citească. Sau dacă,
din discreţie, ea nu-mi ceruse asta, în orice caz am simţit
foarte bine ce uşurare ar fi fost pentru ea şi n-am putut să nu
i-o propun eu imediat. Şi, fără îndoială, mi-a fost
recunoscătoare ; totuşi, îmi pare rău de paginile acelea ; nu
atîta pentru că nu cred să mai fi scris vreodată ceva
asemănător, nici pentru că in-ar fi putut ajuta să scap de o
stare bolnăvicioasă pe are ele o oglindeau cu sinceritate şi în
care prea sînt înclinat să cad iar; ci pentru că suprimarea
aceea a o-prit pe loc jurnalul şi pentru că, lipsit de sprijinul
acesta, m-am rostogolit de-atunci înitr-o înspăimântătoare
ne-orînduială a cugetului. în celălalt carnet, am făcut zadar-

204 386
nice sforţări. îl abandonez scris pe jumătate. în acesta cel
puţin nu voi mai simţi ruptura.
Părăsisem Cuverville-ul în prima săptămînă a lui iulie ; (i
lună am stat la soţii Theo ; în primele zile ale lui august am
plecat la Toulouse. După o săptămînă la Bag-nols, am fost cu
Eugene Rouart în Mans. la Amelie-les-Bains, Perpignan şi
Banyuls (unde am fost opriţi pentru că n-aveam hîrtiile în
regulă). înapoi la Paris ;. o săptămînă la soţii Theo ; apoi iar
la Cuverville. Sînt aici de zece zile ; total descumpănit, fără
nădejde, fără bucurie, fără virtute. Aşteptam sosirea unui
stilou făgăduit, ca să-mi încep caietul acesta în care voi
încerca să fiu iar bun la ceva.

16 septembrie
Nu voi izbuti decît printr-un efort statornic, un efort de
fiecare ceas, şi statornic înnoit. Noi voi izbuti fără şiretenie şi
fără migală.
N-am să fac nici o scofală dacă ţin să notez aici numai
lucruri importante. în carnetul acesta trebuie să hotărăsc că
voi scrie de toate. Trebuie să mă silesc să. scriu orice.

m -'rV 17
Ticăloasă toropeală ! Mi-e tare greu să mă conving, dacă
mai ţine mult starea asta de imbecilitate, că rolul meu e să
mă păstrez în rezervă, la adăpost. De vreme ce valoarea mea

204 387
scade, de vreme ca nici nu-mi mai dau seama limpede în ce
constă ea, aş vrea să fac o treabă

mai nemijlocită, să mă ofer pentru nu ştiu ce slujbă

imediată. Şi ştiu că aş fi bun de asta. Cum aş putea crede că
aş fi mai bun rămînînd aici ? în magazie !

19 septembrie
Ieri, păcătoasă recădere. Furtuna a făcut ravagii toată
noaptea. Azi-dimineaţă, grindină din belşug. Mă scol, cu
capul şi cu inima grele şi vide : pline de toată greutatea
iadului... Sînt un înecat ce-şi pierde curajul şi abia de se mai
zbate. Cele trei chemări sună la fel : „A venit clipa. A venit
ultima clipă. Clipa trece." Aşa că nu mai distingi una de alta
şi că începe să sune ultima cînd te mai crezi la cea dintîi.
De-aş putea măcar să povestesc drama asta ; să-1 zu-
grăvesc pe Satana după ce a pus stăpînire pe o fiinţă,
slujindu-se de ea, acţionînd prin ea asupra altora. Pare o
imagine deşartă. Nici eu n-am înţeles pînă de curînd : nu eşti
doar prizonier ; răul activ îţi cere o activitate răsturnată ;
trebuie să lupţi în sens invers...
Astă-seară mă duc la Paris ; pretextul : să-1 caut pe
Gosse, pe care îl invită Briand. De altfel aş fi tare bucuros să-
1 revăd ; iar aici nu fac nici o treabă ; că doar nu pun la
socoteală lecţiile mele de pian cu copiii şi traducerea din
Typhon10 la care am înaintat mult în ultima vreme.

204 388
 Marea greşeală e că-ţi faci despre diavol o imagine ro-
mantică. De aceea mi-a trebuit atîta vreme pînă să-1 re-
cunosc. Nu-i nici mai romantic, nici mai clasic decît cel cu
care stă de vorbă. E felurit ca omul însuşi ; ba chiar mai mult,
căci îi sporeşte diversitatea. Cu mine s-a făcut clasic, cînd a
avut nevoie de asta ca să mă înhaţe, pentru că ştia că n-aş
putea uşor să confund cu răul un echilibru fericit. Nu
pricepeam că un anumit echilibru putea fi menţinut, măcar
cîtva timp, şi prin tot ce poate fi mai rău. Socoteam drept
bun tot ce era în bună ordine. Prin măsură, credeam că
înfrinez răul; şi, dimpotrivă, tocmai prin această măsură
punea răul stăpînire pe mine.

Am sosit aseară la Paris. în tren, am citit fără întrerupere

primele 60 de pagini din Return of the Native n. Azi-
dimineaţă, i-am scris lui Em. Am fost la Hôtel Crillon să mă
văd cu Gosse ; dar nu vine decît diseară. Am fost la
propagandă să vorbesc cu Bréal despre Laurens Prânzul, cu
dna Théo, la barul cel mic de pe strada Bas-sano. La
întoarcere i-am scris lui Em. şi m-am culcat.
O silă, o ură atroce pentru mine însumi îmi otrăveşte
toate gîndurile, cum mă scol. Ostilitatea migăloasă, cu care
îmi pîndesc fiecare mişcare a fiinţei mele, o răsuceşte. Nu
mai am nimic firesc, nici cusururi, nici calităţi. Tot ce-mi
aminteşte de mine îmi face oroare.

204 389
 Luni

Dar nu vedeţi că-i vorbiţi unui mort ?

Joi, 5 octombrie
Plouă. După-masă, Jeanne, Valentine şi copiii au plecat
cu trăsura la Étretat. După-amiază minunat de liniştită, cu
Em. I-am citit primele treizeci de scrisori ale lui Dupouey, a
căror copie o primisem chiar în dimineaţa asta. Tăcerea,
calmul casei goale mi-au readus calmul în suflet. Azi-
dimineaţă, am redeschis caietul verde (Numquid et tu... ?) şi
am scris cîteva rânduri, dar încărcate încă de nelinişte, de
îndoială, de melancolie. Mi-s nervii atit de slăbiţi, atît de
vibranţi, încît am impresia că se destind un pic doar în tăcere
; da, chiar am observat oît de mult mă supără fie şi cel mai
mic zgomot. Cînd e linişte mă simt imediat mai bine.
Poate că secretul unei munci mai bune e pur şi simplu să
mă aşez îndată la masă, în loc să-mi încep ziua cu o oră de
pian, cum făceam înainte. Aşa, lucrez pînă la 11, fără să-mi
pese de poştă ; pe urmă cobor să fac lecţia de pian cu
Françoise, în vreme ce se face curat în camera mea.

208

204 390
14 — Pagini de jurnal

204 391
 209
6 octombrie
Fără îndoială n-am să am nici tăria, nici statornicia de a
scrie admirabilul roman pe care-1 întrezăresc, pe
următoarea temă :
Un bărbat capabil şi de pasiuni — chiar de desfrîu — şi
de virtute se căsătoreşte, de tînăr, cu o femeie a cărei iubire
stîrneşte în el numai nobleţe, generozitate etc. ; pentru ea,
jertfeşte, fără ca măcar să-şi dea pro-priu-zis seama, tot ce e
în el arzător, aventuros, luxos ; sau, cel puţin, pune toate
astea deoparte.
O groaznică nostalgie îl apucă, puţin după moartea a-
cestei femei. Se simte încă tînăr. Vrea să reînceapă o viaţă, o
altă viaţă, care i-ar aduce tot ceea ce i-a răpit virtutea,
rezerva, voluntara sărăcie a celei dintîi. Se aruncă într-o viaţă
luxuriantă. Scîrba, dispreţul de sine pe care-1 capătă...
„Nu mai e cu putinţă să iubeşti a doua oară ceea ce ai
încetat cu adevărat să iubeşti o dată", zice La Roche-
foucauld. Şi asta-i adevărat chiar cînid cel pe care nu-1 mai
iubeşti eşti tu însuţi.
De le-aş fi povestit astfel, toate subiectele cărţilor mele,
al fiecăreia în parte, ar fi părut idioate. îmi spun că a-cesta,
oricît de caraghios ar părea despuiat astfel, ar a-vea cea mai
patetică frumuseţe. E istoria celui ce ar vrea să se lepede de
virtutea lui.

204 392
 7 octombrie
Câteva cuvinte ale lui Em. mă cufundă iar într-un fel de
deznădejde. Cînd, în sfârşit, mă hotărăsc să-i vorbesc de
proiectul de a petrece iarna la St. Claire îmi zice :
— Iţi datorez negreşit asta; şi-mi zice aceste cuvinte cu o
asemenea încordare a întregii ei fiinţe, cu un chip deodată
atît de trist, atît de grav, încît nu mă mai gândesc, pe loc,
decît să renunţ la proiectul acesta ca la a-tîtea altele pentru
că o costă prea mult pe ea şi ar trebui să-mi dobîndesc
fericirea în dauna fericirii ei— ceea ce n-ar mai putea fi
pentru mine fericire.
lira o vreme în care mi-era groază de orice literatură,* de
orice artă, care să nu decurgă din bucuria, din preaplinul
bucuriei de a trăi. Şi m-ar mai putea îndemna să vorbesc
tocmai tristeţea fără seamăn, de astăzi ?

Sîmbătă, 16 decembrie
Azi-dimineaţă am reintrat în posesia stiloului meu ; aşa: i
pot iar să lucrez ca un peripatetici an şi să-mi reiau
«•arnetul.

Duminică
Recitesc în dimineaţa asta începutul celui de-al doilea
caiet al Memoriilor, încercând să mă antrenez din nou
pentru lucru. Cîteva pasaje anecdotice mi se par destul. • Ic
izbutite ; dar de cele mai multe ori tonul lînced şi legănat al

204 393
povestirii mi-e nesuferit. Nimic nu mi se pare mai grozav
decât neastâmpărul pe care-1 păstrează Sten-ilhal în
scrisorile sale — pe care le şi reiau îndată după aceea, ca sila
de mine să fie deplină.

(Dacă încep să şterg ce-am scris, sînt pierdut.)

Marţi, dimineaţa
Iar toropeală în toiul zilei; şi noaptea — insomnie
descurajată. Iau hotărîrea să mă scol foarte devreme şi să
mă culc la fel.
Alaltăieri mi-a mers asta destul de bine ; nu că aş fi avut
o noapte mult mai bună ; dar, la lucru de la 5 şi jumătate, mi-
am putut păstra toată ziua o stare de tensiune şi de vioiciune
pe care n-o am, de obicei, decît în călătorii.
Dificultăţile povestirii mele (copiam scena întoarcerii pe
neaşteptate în strada Lecat, pe care am folosit-o în La Porte
Etroite 13), dificultăţi ce m-au ţinut la început în loc, aoum
două luni, şi în faţa cărora m-am poticnit, păreau acum să se
topească. Găseam fără nici o sforţare calea cea mai simplă,
cea mai bună... De altfel, n-am scris decît foarte puţin ; mai
degrabă m-am ocupat cu trecerea pe curat.
Am răspuns La cîteva scrisori şi am progresat în tra-
ducerea din Typhon.
Seara, înainte de cină, îmbărbătat de schimbarea în bine,
am îndrăznit chiar să încep lectura cu Em. a Memoriilor —

204 394
inima îmi bătea atît de tare că, uneori, eram silit să mă
întrerup.

Sîmbătă
Cu mare emoţie, am isprăvit de citit cu Em. primele
patru capitole din Memorii; şi i-am dat să citească singură
începutul celui de^al cincilea. întrerupsesem lucrul tocmai la
povestirea vizitei mele pe furiş în strada Lecat... Sincer
vorbind, impresia acestei leaturi nu e proastă, ba chiar e de
natură să-mi dea mult curaj. Dar, după gustul meu, totul e
prea scris, într-un stil prea preţios, prea conştient... Scriu
totdeauna mai bine şi mai uşor ceea ce n-am ţinut prea mult
în cap ; cum începe gîndirea să o ia înaintea peniţei, aceasta
se opreşte...
Ieri, spre sfîrşitul zilei, mare oboseală şi depresiune, de
credeam că voi lăsa totul baltă. Dar azi-dimineaţă, după o
noapte aproape albă, mă scol aproape bine dispus.

Sîmbătă, 31 decembrie
Am fost pe două zile la Havre, invitat de fimile Van-
dervelde v>. Am vizitat cu el uzinele din Sainte-Adresse,
Guneville şi Harfleur. Am citit, ieri, cu mult interes, noua
broşură a lui Pierre Hiamp 15. Mi-e cît se poate de greu să mă
apuc iar de lucrul meu, care mi se pare, uneori, total lipsit de
semnificaţie, fără nici un rost. Nici să continuu carnetul ăsta

204 395
nu mai am chef. Vai ! să nu pot termina cu tot trecutul
acesta, în ultima zi a anului de dizgraţie 1916 !...
1917

/ ianuarie
Afară e cum nu se poate mai ceţos şi mai trist. în di-
mineaţa asta trebuie să înduri felicitări de la toţi oamenii
cumsecade de prin partea locului.
Aseară eram uluit la culme de enorma cantitate de
muncă pe care ar cere-o revederea traducerii din Victory. O
trimiteam la toţi dracii pe Isabelle Rivière cu teoriile !
copilăreşti despre fidelitatea pe care trebuie să o respire
traducerea — şi din cauza cărora a ei se prezintă plină de
improprietăţi, stîngăcii, cacofonii, monstruozităţi. Sper totuşi
că am isprăvit cu treaba asta şi că nu va mai trebui decît să
mai citesc o dată totul... Asta m-a îmbătrânit cu două
săptămîni.

11 ianuarie
De cîteva zile, caut un titlu pentru Memoriile mele;
pentru că n-aş vrea să se cheme nici Memorii, nici Amintiri,
nici Confesiuni. Iar orice alt titlu are inconvenientul că
implică o semnificaţie. Şovăi între : Et Ego...1 care însă
restrìnge sensul ; şi Si le grain ne meurt...2 care însă lârgindu-
1, îl înclină într-o anumită direcţie.
Cred că totuşi voi rămîne la acesta din urmă.

204 396
 18 ianuarie
Am lucrat destul de bine ; de aici tăcerea acestui carnet.
Alaltăieri i-am citit lui Em. cap. V din Memorii, pe care-
î'treceam pe curat. (Mai sînt nişte retuşuri mărunte de
făcut.)
Of, ce mediocră mai e traducerea Isabellei Rivière şi ce
de timp trebuie să-i mai consacru ! Cam o pagină
dactilografiată pe oră. Şi cum totuşi, din grijă pentru

în loc, aoum două luni, şi în faţa cărora m-am poticnit,

păreau acum să se topească. Găseam fără nici o sforţare
calea cea mai simplă, cea mai bună... De altfel, n-am scris
decît foarte puţin ; mai degrabă m-am ocupat cu trecerea pe
curat.
Am răspuns la cîteva scrisori şi am progresat în tra-
ducerea din Typhon.
Seara, înainte de cină, îmbărbătat de schimbarea în bine,
am îndrăznit chiar să încep lectura cu Em. a Memoriilor —
inima îmi bătea atît de tare că, uneori, eram silit să mă
întrerup.

Sîmbătă
Cu mare emoţie, am isprăvit de citit cu Em. primele
patru capitole din Memorii; şi i-am dat să citească singură
începutul celui de-al cincilea. întrerupsesem lucrul tocmai la

204 397
povestirea vizitei mele pe furiş în strada Lecat... Sincer
vorbind, impresia acestei lecturi nu e proastă, ba chiar e de
natură să-mi dea mult curaj. Dar, după gustul meu, totul e
prea scris, într-un stil prea preţios, prea conştient... Scriu
totdeauna mai bine şi mai uşor ceea ce n-am ţinut prea mult
în cap ; cum începe gîndirea să o ia înaintea peniţei, aceasta
se opreşte...
Ieri, spre sfîrşitul zilei, mare oboseală şi depresiune, de
credeam că voi lăsa totul baltă. Dar azi-dimineaţă, după o
noapte aproape albă, mă scol aproape bine dispus.

Sîmbătă, 31 decembrie
Am fost pe două zile la Havre, invitat de £mile Van-
dervelde Vl. Am vizitat cu el uzinele din Sainte-Adresse,
Guneville şi Harfleur. Am citit, ieri, cu mult interes, noua
broşură a lui Pierrc Hamp 15. Mi-e cît se poate de greu să mă
apuc iar de lucrul meu, care mi se pare, uneori, total lipsit de
semnificaţie, fără nici un rost. Nici să continuu carnetul ăsta
nu mai am chef. Vai ! să nu pot termina cu tot trecutul
acesta, în ultima zi a anului de dizgraţie 1916 !...
1917

1 ianuarie
Afară e cum nu se poate mai ceţos şi mai trist. în di-
mineaţa asta trebuie să înduri felicitări de la toţi oamenii
cumsecade de prin partea locului.

204 398
 Aseară eram uluit la culme de enorma cantitate de
muncă pe care ar cere-o revederea traducerii din Victory. O
trimiteam la toţi dracii pe Isabelle Rivière cu teoriile ei
copilăreşti despre fidelitatea pe care trebuie să o respire
traducerea — şi din cauza cărora a ei se prezintă plină,de
improprietăţi, stîngăcii, cacofonii, monstruozităţi. Sper totuşi
că am isprăvit cu treaba asta şi că nu va mai trebui decît să
mai citesc o dată totul... Asta m-a îmbătrânit cu două
săptămîni.

/ / ianuarie
De cîteva zile, caut un titlu pentru Memoriile mele ;
pentru că n-aş vrea să se cheme nici Memorii, nici Amintiri,
nici Confesiuni. Iar orice alt titlu are inconvenientul ( ă
implică o semnificaţie. Şovăi între : Et Ego...1 oare însă
restringe sensul; şi Si le grain ne meurt...2 care însă lărgindu-
1, îl înclină într-o anumită direcţie.
Cred că totuşi voi rămîne la acesta din urmă.

18 ianuarie
Am lucrat destul de bine ; de aici tăcerea acestui carnet.
Alaltăieri i-am citit lui Em. cap. V din Memorii, pe care-1
treceam pe curat. (Mai sînt nişte retuşuri mărunte de făcut.)
Of, ce mediocră mai e traducerea Isabellei Rivière şi ce
de timp trebuie să-i mai consacru ! Cam o pagină
dactilografiată pe oră. Şi cum totuşi, din grijă pentru imensul

204 399
ei amor-propriu, las cit pot mai mult din textul ei, mă
îndoiesc că rezultatul va ajunge cîndva fericit ; cred că n-am
să las să apară şi numele meu. Con-rad însuşi sigur că nu va
şti niciodată, nici măcar nu va avea de unde să bănuiască, cît
mă chinui cu asta numai din dragoste pentru el, pentru
cartea lui, şi pentru oa „treaba să fie făcută cumsecade".
Truda şi vremea pe care mi le solicită Typhon sînt şi mai
mari ; dar cel puţin e vorba de o operă a mea, făcută după
gustul meu, şi pe care o voi semna cu plăcere.

19 inauarie

Nu scrii şi nu gîndeşti bine decît ceea ce n-ai nici un

interes personal să gîndeşti sau să scrii. Nu-mi scriu Me-
moriile ca să mă apăr. N-am de ce mă apăra, pentru că nu
sînt acuzat. Le scriu înainte de a fi acuzat. Le scriu pentru a fi
acuzat.

21 ianuarie
Mathilde Roberty 3 pleacă în astă-seară. Cît a stat aici am
întrerupt redactarea Memoriilor. Ard de nerăbdare să mă
afund iar în ele. încă n-am tratat, n-am atins măcar nimic din
ceea ce mă face să le scriu. Poate că prea întârzii cu fleacurile
astea din antreu. Şi, între timp, ideea morţii nu mă lasă de
fel şi nu e zi în care să nu mă întreb : dacă, brusc, chiar azi,
peste un ceas, imediat, ar trebui să întrerup totul, ce-ar

204 400
rămâne, ce s-ar vedea din tot ce aveam de spus ? Tot
înaintînd cu prudenţă, tot tărăgănînd lucrurile, şi cu mania
de a păstra totdeauna pentru vremuri mai prielnice tot ce e
mai bun, mi se pare că totul abia mai rămîne de spus şi că
pînă acum abia m-am pregătit. Şi totuşi n-am nici o încredere
în viaţă, în viaţa mea; nu mă lasă câtuşi de puţin frica de a o
vedea încheindu-se brusc... tocmai în clipa în care aş începe,
în sfârşit, să îndrăznesc să vorbesc deschis şi să spun lucruri
esenţiale şi veritabile. De-acum înainte să nu mă mai las
distras de nimic.

25

Lucru, întretăiat de dureri de cap, nu tare dureroase, dar

supărătoare şi care îmi pun la grea încercare răbdarea.
Acuma ştiu că nu e prudent să vrei, orioe-air fi, să lucrezi şi
că de-aici poate să rezulte o oboseală gravă. Amîn, ocolesc ;
încerc să mă conving că ziua de mâine va fi mai bună dacă
hotărăsc singur să i-o jertfesc pe cea' de azi. Totu-i să nu-mi
pierd curajul şi să nu mă las doborât.
Unde-i vremea în care cugetul îmi plutea, lauter et
munter, pe un ocean de bucurie...

Cuverville, 27 februarie

204 401
 Ieri m-am înapoiat de la Paris unde fusesem opt zile. Mă
chemase urgent o telegramă a Jeannei : de ger, se spărsese o
conductă în vilă, se inundase pivniţa, scara de serviciu etc...
La plecarea de aici, mari dureri de cap, ameţeli etc. Distracţia
cu Parisul mai curând m-a odihnit. Sigur, era bine să mă
întrerup un pic din lucru şi din supraîncordarea spirituală pe
care mi-o aducea. Am • ajuns cu Memoriile pînă la sfîrşitul
capitolului IV, adică aproape 180 de pagini manuscris de
format mare lunguieţ. Am încheiat traducerea din Typhon
(nu mai am decît câteva pagini) şi învăţat pe dinafară o
seamă de fugi şi de preludii (Clavecinul bine temperat ;
Invenţi-uni, Suite).
Principiul meu era că nimic nu te destinde atît de bine,
după o oboseală, ca o oboseală diferită ; dar poate că, în
cazul acesta, efortul la care îmi supuneam memoria era prea
învecinat cu al traducerii (care face şi ea apel la memorie).
Cu cîteva ceasuri înaintea sosirii mele, i se adusese lui
Em. un iepuraş de trei săptămâni pe care l-iau găsit ghemuit
după o grămadă de lemne, în curtea fermei. Em. socotea că
l-aş putea creşte eu ; dar mi-a rămas o amintire tristă din
experienţele de acum patru ani. Totuşi am încercat, mai întîi
cu o lingură, apoi cu un picurător, să-1 fac să ia niţel lapte
călduţ. Iepuraşul nu se zbătea, dar îşi încorda gâtul în aşa fel
că nu-1 puteai sili să înghită mai nimic. îl pusesem într-un coş
căptuşit bine ou paie, lîngă camera mea. Noaptea asta,
auzindu-1 mişcându-se, m-am sculat să mai încerc o dată să-

204 402
1 hrănesc ; şi, pe cînd încălzeam puţin laptele la flacăra unei
luminări, am auzit de afară nişte strigăte ciudate de animal,
de care mi-am spus că trebuie să fie ale unei iepuroaice. Mi-a
intrat în cap că şi iepuraşul le auzea şi că de aceea se agita
aşa. Văzînd, pe de altă parte, că nu-i nici o nădejde să-1 pot
nutri, am ieşit luându-1 cu mine in buzunar şi, sărind pâr-
leazul, l-am pus ânapoi cam în locul unde fusese descoperit
ziua. (Era ora 2 noaptea.) Ce n-aş da să ştiu ce s-a făcut ! Din
păcate, noaptea era friguroasă ; azi-dimineaţă iarba era
acoperită de chiciură argintie ; mă tem că n-a putut scăpa...

7 martie

Trecere printr-o nouă regiune pustie. Zile groaznice,

descumpănite, în care doar am îmbătrânit şi alt nimic. A-f
ară, vînt îngheţat, ploaie. Război.
Cu o sforţare imensă, scot din mine, în cîteva ceasuri,
încă o pagină din Memorii, care mi-ar fi luat doar cîteva
minute, în vremuri de bună dispoziţie. Şi, ca un pictor care se
teme să nu-şi murdărească pînza, socotesc că e mai prudent
să renunţ o bucată de timp şi să aştept o stare mai bună.
Lectură din Le Feu al lui Barbusse ; excelent, câtă vre-
__/-*--^\jn£_a£GejpJ£_jă^ ; oribil în ultimele capitole,
unde îşi închipuie că gîndeşte şi împinge dialogurile spre
scopuri care constituie oarecum concluziile lui despre război.
Sînt acolo nişte vorbe semimistice ale unui aviator,

204 403
 CU care te omoară. Evident, tocmai la asta ţine Barbusse
cel mai mult. Admirabile, dimpotrivă, unele capitole oa I.a
Permission şi Volpatte et Feuillade.

8 martie, seara
Gândul morţii m-a urmărit toată ziua. Mi se pare că-i
aici, aproape, lingă mine.

23 martie
Noaptea asta, ninsoare bogată. îngrijorare, gîndindu-mă
la soldaţii noştri rămaşi fără adăpost în urma retragerii
germane care, cu cît mă gîndesc mai mult, mi se pare mai...
Dar mi-am făgăduit să nu vorbesc aici despre război. Azi-
dimineaţă cerul e strălucitor. Plec din Cuver-ville la ora 4 ;
fără să ştiu tocmai bine încotro — şi-mi las ' carnetul aici.
Scrisoare foarte tulburătoare a lui Gheon. Dar în ciuda
unor rare şi sfioase veleităţi, sufletul îmi rămîne neatent i
închis — prea îndrăgostit de păcatul lui ca să accepte -o
apuce pe drumul de care se îndepărtează.
Călătorie la Toulouse (Bagnols-de-Grenade).
Carcassonne.
Les Sources.
* 19 aprilie4
în ce bucluc am intrat aseară ! J.-E. Blanche, la care am
luat masa, cu încîntătoarea prinţesă Murat (una din puţinele

204 404
doamne pe care cred că mi-ar face plăcere să le văd mai
des), îmi zice :
— Vino astă-seară la Boylesve : ştie că eşti la Paris şi
o să-i facă plăcere să te vadă.
Pe la 5 sun la uşa lui. în anticameră, o grămadă de
mantouri mătăsoase mă avertizează de la început; îl întreb
pe bătrânul servitor dacă e multă lume.
— Nu multă.
— Doamne ?

— Nişte doamne. Şi, cum dau să plec': „Ei asta-i ! A mai

văzut domnul de-astea !" ; apoi, fără să-i pese de şovăiala
mea, mă introduce — trebuia să spun : mă împinge — în
salon. Iată-mă picat în plină adunare de gaiţe ; erau zece, cu
Boylesve, singurul bărbat, la mijloc.
— „Cunoşti doamnele..." îmi zice el şi-mi numeşte, vag,
pe lîngă d-na Boylesve care-mi iese repede înainte, pe : d-na
Muhlfe-ld, d-na Paul Adamr\ d-na Capiello, d-na Blanche6, d-
na Chaumeix, d^na Edmond Jaloux etc. Eu sînt în hainele de
la drum, cu ghete mari galbene, cu gulerul neschimbat de
ieri, -fără manşete... Dar d-na Muihl-feld pune de îndată
stăpînire pe mine şi mă sileşte să fiu prea amabil, de frică să
nu fiu impertinent. Se ia ceaiul; se discută pe şoptite, în
grupuleţe; din cînd în cît, prinzi cîte o nerozie debitată, pe un
ton ceva mai înalt, de un glas dulce. Intră Jaloux, acum
foarte sigur de el şi bine înfipt în Paris. Citeva doamne pleacă

204 405
şi conversaţia devine generală ; adică începe să se vorbească
despre religie. Cineva întreabă, ca în jocurile de societate :
„Şi dumneavoastră, Doamnă, credeţi în Dumnezeu ?"
Jaloux declară că el nu crede în Dumnezeu, ci în papă;
apoi repetă de eîteva ori la rînd : „Da ! Nu cred în Dumnezeu,
ci în papă. V-am spus, Doamnă, că nu în Dumnezeu cred, ci în
papă".
Trebuie să fi scăpat cîtăva vreme de saloanele Parisului
ca să le simţi toată deşertăciunea cînd te cufunzi din nou în
ele.
La intrarea lui Jaloux, s-a produs printre doamne o
mişcare; toate şi-au schimbat locul, ca în jocul de-a „marea
în furtună", aşa că, în momentul plecării, n-am mai fost în
stare să le recunosc şi, tot strîngînd şi săru-tînd mîinile la
întîmplare, sau sărind peste unele mîini, negreşit că am făcut
multe încurcături ! La naiba ! Nimic nu-i mai uniform şi mai
convenţional decît tonul glasurilor, atitudinile, potriveala
tuturor acestor rochii, pălării şi surîsuri.
21 aprilie
Mă cufund în traducerea lui Antoniu şi Cleopatra1, cu
mare încîntare. Am revăzut definitiv, în dactilogramă,
Typhon (prima parte).

30 aprilie sau 1 mai

Ieri i-am scris lui Copeau ; azi, lui Conrad. Aerul se
încălzeşte şi cerul e splendid. Ce tînăr m-aş simţi, dacă n-aş

204 406
şti că acuşi împlinesc 50 de ani ! 8 — Dar neliniştea
evenimentelor ne stă în gît; îmi interzic să vorbesc despre
asta, dar nu mă pot gîndi la nimic altceva.
Continuăm să citim cu glas tare Britling9.
încă în ultimele săptămâni din 1914 scriam într-un carnet
: Dacă războiul, cum zic unii, ţine oîţiva ani, s-ar putea ca
pînă la urmă fiecare ţară să se regăsească, istovită, între
hotarele ei.
îţi trebuie totuşi o anumită doză de misticism — sau de
noi ştiu ce — ca să mai continui să vorbeşti, să scrii, cînd ştii
că nu eşti cîtuşi de puţin ascultat.
3 mai
Nici toată strălucirea cerului senin nu poate sfîşia în-
tunericul acestor zile. Nenorocul ultimei ofensive, zadarnic
ascuns de presă, apasă îngrozitor de greu peste ,ţară...
Sînt tot mai convins că decizia nu poate fi obţinută pe
calea armelor. De la revoluţia rusă 10 mi se pare limpede că
războiul acesta enorm va fi la rîndu-i înghiţit de problemele
sociale. încep să nădăjduiesc că voi vedea Germania —
republică.
— în cazul acesta, şi Anglia ?
— Republici — toate ţările Europei ; altfel nu se va
termina războiul. Căci nici Germania nu ne va înfrînge pe noi,
nici noi nu vom înfrînge Germania; şi chiar de-am înfrînge-o,
nu vom putea face niciodată în aşa fel, încît izbînda noastră
să nu ne pună pe noi la o mai grea încercare decît

204 407
înfrîngerea, pe ea. Problema, azi, e următoarea : pînă cînd
vom muri pentru că nu vrem să acceptăm asta ?
în rezistenţa popoarelor intră multă virtute şi, neîndo-
ielnic, admirabilă, dar şi încăpăţînare, ba chiar şi un pic de
prostie. E frumos să fii gata să-ţi dai viaţa şi să preferi să-ţi
dai viaţa decît să te umileşti. Dar e absurd să nu pricepi că
mori. Şi de aceea dau năvală în misticism, azi, atîtea suflete
pe care raţiunea le strînge în chingile ei şi care nu ştiu cum
altfel ar putea scăpa de ea.
19
Mă abţin să vorbesc despre unica preocupare a cugetului
şi a trupului meu...
Sensibilă scădere a puterilor, în ultimele zile, din pricina
unei gripe destul de grave care, ca de obicei, se tot
tărăgănează şi pe care abia acum, în sfîrşit, am biruit-o.
Mă gîndeam la Gheon alaltăieri, cînd a venit să mă vadă.
Deşi nu-1 aşteptam propriu-zis, ştiam că speră într-o
apropiată permisie. îmi vorbeşte pe larg despre ultima
ofensivă şi-şi prelungeşte vizita pînă la întoarcerea Em. Pe
urmă vine Jeanne (cu copiii) şi, în faţa lor, pe cînd lumea era
ocupată cu pregătirea şi servirea ceaiului, Gheon începe iar,
mult mai puţin bine, să povestească.
Gheon a început parcă să semene cu popa cel cumsecade
din Cuverville. Asemănarea ne izbeşte dintr-odată pe Em. şi
pe mine. Aceleaşi intonaţii ; aceeaşi atenţie niţeluş distrată

204 408
şi binevoitoare ; aceleaşi aprobări provizorii ; aceleaşi dări
înapoi ; aceeaşi absenţă ce nu se poate defini.
în ziua aceea n-am atins nici una dintre problemele ce s-
au ridicat între noi.
Şi ieri — cînd, vreme de peste un ceas, am exercitat
asupra prieteniei noastre toate procedeele de respiraţie
artificială pe care le practici de obicei asupra înecaţilor,
încercînd să-i readuci la viaţă. Şi, totodată, mă străduiam să-
1 conving, şi să mă conving pe mine însumi, că mai gîndeam
amîndoi la fel şi totuşi să nu fac nici o concesie pe care după
aceea să fiu silit să mi-o retractez.
După convorbirea aceasta, cred că văd ceva mai limpede
cum stau lucrurile : la început sfinţii sînt totdeauna
împotriva Bisericii. Dar împotriva Bisericii nu-i chip să nu
greşeşti, trebuie să-ţi dai seama dinainte şi să accepţi să fii
înfrînt. Biserioa nu-1 ştie de sfînt decît pe cel supus. Se
înţelege de la sine.
Ceea ce e la fel de monstruos ca Germania şi organizat la
fel de invicibil. Toate astea, din prudenţă şi din nevoia de
salvare a intereselor materiale. Catolicismul condamnă
societatea, dar, în acelaşi timp, se învoieşte
cu ea...
Mă opresc... ab irato 1J.
încerc să ţin piept mîhnirii, dar mi se pare uneori că
Gheon e pentru mine mai pierdut decît dacă ar fi mort. Nu-i'
nici schimbat, nici absent; e confiscat.

204 409
 1 iunie 1917
E groaznic că trebuie să mă ascund de ea. Dar ce să
fac ? ...Dezaprobarea ei e, pentru mine, de nesuportat; şi nu-
i pot cere să aprobe ceea ce eu simt totuşi că trebuie să fac.
„Nu pot suferi indiscreţia", mi-a zis ea. — Iar eu, nici pe-
atît, minciuna. Tocmai ca o dată să pot vorbi, m-am abţinut o
viaţă întreagă.
20 septembrie
Ce rost are să-mi reiau jurnalul, dacă nu îndrăznesc ' să
fiu sincer în el şi-mi ascund secreta preocupare a inimii.
23
Bucuria în care am trăit mai bine de-o lună m-a întărit
neîndoielnic, şi mi-a redat încrederea. Aş fi vrut să mă pot
cufunda îndată după aceea în lucru. De la întoarcere, n-am
putut scrie decît scrisori şi iar scrisori. Fiecare venire a
poştarului pune o nouă ipotecă pe mine.
Traducerea în engleză a lui Prométhée 12 (de revăzut) ; în
spaniolă, La Porte Étroite. De dezbătut drepturile pentru
traducerea din Antoniu 13 ; de studiat propunerea linei
traduceri din Locke şi a unor noi traducători ce se oferă
pentru Conrad. în acest an urmează să-mi apară ediţia din
Fleurs du Mal14 şi ediţiile noi din L'Imrnora-liste15 şi
Nourritures16. Picul ăsta de succes merită timpul pe care mi-d
ia ?
Azi am început din nou să sufăr mult cu nervii. Astă-
seară am hotărît să-i citesc Em. paginile din Memorii scrise la

204 410
Paris, la începutul verii. — Destul de mulţumit de unele
fragmente ; dar prea adesea cuvîntul iese pe primul plan şi
subliniază prea mult grija de a scrie bine.
Aş vrea acum un fel de a vorbi mai abrupt, mai puţin
îngăduitor. Nu mă pot gîndi să mă reapuc de lucru cîtă vreme
nu vor pleca toţi musafirii din Cuverville ; mi-e dor să mă aflu
iar singur cu Em., ca în iarna trecută.

28 septembrie
Revue de Paris din 15 septembrie anunţă romanele pe
care îşi propune să le publice. Typhon nu-i trecut printre ele.
Cel mai firesc gest ar fi să mi-1 retrag, cum făcusem cu La
Porte Etroite ; dar fac după sfatul gazdelor mele şi ial dnei
MuMfeld şi-i scriu lui Marcel Prévost17, rugîndu-1 să-mi
spună ce are de gînd.

22 octombrie
De ieri, înapoi la Cuverville.
Am trăit în ultima vreme (şi, la urma urmelor, de la 5
mai) cu ameţeala fericirii ; de-aici lungul spaţiu gol din acest
carnet. El nu-mi reflectă decît înnourările.

30 octombrie
Mă destind cu Keats, reluând scrisorile lui cu nespusă
bucurie : „Better be imprudent moveables, than prudent
rixtures" 18 (Letterst II, p. 80).

204 411
 Nicicînd n-am năzuit atît de puţin spre odihnă. Nici-cînd
nu m-am simţit atît de stârnit de excesul acela pasional pe
care Bossuet il vede drept zestrea tinereţii, în admirabilul
Panégirique de Saint Bernard pe care-1 citeam azi-
dimineaţă. Vârsta nu izbuteşte să golească voluptatea de
atracţie, nici lumea întreagă de vrajă. Dimpotrivă, la 20 de
ani mi se făcea mai lesne scîrbă şi eram mai puţin mulţumit
de viaţă. îmbrăţişam într-o strînsoare mai sfioasă ; respiram
mai puţin puternic şi mă simţeam mai puţin iubit. Poate că
mă şi voiam melancolic ; încă nu înţelesesem superioara
frumuseţe a fericirii.

31 octombrie
Personaj de dramă : bastardul dispreţuit care descoperă
că e fiu de rege. Reaşezarea sa deasupra fraţilor lui, fii
legitimi.
Personaj de roman : cel căruia medicii nu-i mai dau ' de
trăit decît un an. Şi la capătul acestui an se află ruinat, dar
mai sănătos decît oricînd — şi hotărît, pentru că a căpătat
deprinderea fericirii (nepreocuparea pentru ziua de mâine).

3 noiembrie
Cum sînt mai puţin pictor decît muzician, e sigur că-mi
doream frazei mele nu atîta culoare, cît mişcare. Voiam ca,
ea să urmeze fidel bătăile inimii mele.
16 noiembrie

204 412
 Gîndtil morţii mă urmăreşte cu o nemaipomenită încă-
păţînare. La fiecare gest pe care-1 fac, socotesc : de cîte ori
pînă acum ? Fac socoteala : de câte ori de-aici înainte? Şi
simt, plin de deznădejde, cum se încheie în goană revoluţia
anului. Precum măsurând cum ân juru-ţi se retrage apa,
setea iţi sporeşte, eu mă simt cu atît mai tî-năr cu cît îmi
rămîne mai puţină vreme s-o simt.
18 noiembrie

204 413
 1918

Rîndurile de mai sus vor părea profetice dacă ar urma să

mor în curînd ; dar îmi va fi taré ruşine cu ele, dacă mi-e dat
să le recitesc peste cincisprezece ani. De mi-aş putea ignora,
uita, vîrsta, ce puţin mi-ar păsa de ea ! N-ar trebui să mi-o
amintesc decît ca să mă îndemne la lucru.
Zilele astea, cam obosit, dormind nu prea bine. Niţel
spetit de munca la traducerea şi la revederea traducerilor
altora, care-mi ia aproape tot timpul. Sper să ocap de toate
astea înainte de sfârşitul anului (ba chiar, poate, pînă la
viitoarea mea plecare la Paris) şi să mă pot ocupa numai dc
Memorii.
Unul din băieţii Hérouard, cel mai tînăr dintre cei ce sînt
pe front, a fost omorât. Em. a fost azi-dimineaţă la
Cuverville, să ia parte la serviciul funebru al părintelui
Crochemore, bătrînul ajutor al lui Georges. Cînd lumea era
gata să iasă din biserică, o bătrînă a început să strice cu un
glas piţigăiat :
„Uite-d pe bunul Dumnezeu ! Uite-d pe bunul Dumnezeu
!"
Em., căreia îi e groază de nebuni, a fugit înspăimîn-tată,
pe cînd vecina ei o liniştea :
„Nu vă fie frică, coană Gille ! aşa o apucă mereu".
Şi multă vreme ne-am amuzat închipuindu-ne panica
stîrnită de sosirea lui Dumnezeu în biserică.

204 414
 Luni, 7 ianuarie
înapoi la Cuverville, de la 1 ianuarie. Am lucrat la
Corydon.
Ieri şi alaltăieri am citit diferite fragmente din Amintirile
mele, in faţa Mathildei Roberty care a venit la noi pentru o
săptămînă. Nemulţumire mare pentru aproape tot ce am
scris în ele. Sînt fără freamăt, fără energie, fără,bogăţie.
Expresiile, uneori fericite, par căutate. Am impresia că
acuma ştiu mai bine cum se cuvine să scriu urmarea.
La Paris i-am recitit lui Jean-Paul Allégret cîteva pagini
din Proust — fermecat.
li scriu lui Lady Rothermere !, trimiţîndu-i un exemplar
din Pretextes din care vrea să traducă unele fragmente.
„Principala dificultate vine din aceea că fraza mea tot-
deauna mai curînd sugerează decît afirmă, şi practică in-
sinuarea — ceea ce limba engleză respinge oarecum, pentru
că e mai directă decît franceza. Mi s-a părut mereu că, în
scrierile mele, gîndirea contează mai puţin decît mişcarea
gîndirii : the gait."

13 decembrie
îmi alcătuiesc încet-încet prefaţa pentru scrisorile lui
Dupouey. Am exersat cu folos Granados.
Citim cu glas tare Under Western Eyes în care od-mirăm
reflecţii atît de profetice despre sufletul rus.

204 415
 De ce notez toate astea ?... Dar ce altceva aş mai putea
nota în carnetul acesta ? De vreme ce-mi interzic să vorbesc
atît despre evenimentele politice sau despre război 20 — cît şi
despre ceea ce îmi nutreşte fervoarea.
Luni, 14
Am delăsat carnetul acesta 8 zile. Nu-mi mai face plă-
•ere să scriu în el, nici nu-i mai văd rostul ; îl redeschid'azi
numai pentru că îmi merge prost lucrul. Am isprăvit aproape
Corydon ; cel puţin, ca să-1 duc mai departe, mi^ar trebui
puţină distanţare ; dar ce-a fost mai important s-a făcut.
Am vrut să mă înham iar la Memorii; dar nu mai am
poftă ; cele cîteva fragmente pe care le-am citit cu glas tare
în faţa Mathildei Roberty m-au dezamăgit; iar

15 — Pagini de jurnal

204 416
 225
comparaţia pe care o făceam cu minunatele pagini ale
cărţii lui Proust, pe care o reciteam pe de altă parte, m-a
copleşit cu totul.
Oare s-au epuizat rezervele de sănătate şi bucurie pe
care le-a adunat în mine vara ? Mă tem că da, după re-
căderea tainică pe care o simt. Mi-e de pe acum sete să mă
cufund iar în viaţă.
Studii din Beethoven şi Granados.

13 februarie

Oare e iarna pe sfîrşite ? Aerul e călduţ. Mugurii sînt plini

de nădejde. Păsările zburdă, iar prigorul care ciuguleşte
bucăţelele de carne de pe marginea ferestrei mele nu se mai
sperie cînd mă apropii.
Am văzut-o pe Em. împărţind copiilor săraci din comună
supa pe care o mănîncă la prînz, în casa pustie a lui Mius, de
cînd cartela de pîine oferă raţii prea mici. Nici nu prea îmi
dau seama ce s-ar face fără asta ; dar aşa, iată-i pe toţi
fericiţi şi arătînd bine. Azi-dimineaţă sînt 17 ; abia de ajunge
masa întinsă ; iar mîine vor fi 19. Em. a făcut focul în
încăpere şi a pus flori pe masă.
Ieri, unul n-a mai vrut să mănînce, pentru că i s-a părut
că în farfuria lui era o „carpaleză" (o omidă). Nu mai auzisem
cuvîntul acesta ; probabil că ar putea fi a-propiat de

204 417
englezescul „Caterpillar". Em., ca să-1 potolească, a vărsat
farfuria de supă — pe care eu, dacă eram acolo, aş fi mîncat-
o, neapărat, în faţa lor.

20 februarie

De patru zile m-aim înfundat în povestirea Oarbei2, care

mă stăpîneşte de atîţia ani şi pe care nu mai credeam s-o
scriu. Mă strădui s-o duc la bun sfîrşit, fără ciornă, şi am scris
vreo 20 de pagini. Aş vrea să n-o recitesc şi să n-o finisez
decît după ce va fi dactilografiată.
8 martie
Din nou chemat la Paris...
Em. nu-şi poate da seama cît mi se sfîşie inima la gîn-dul
că o părăsesc, ca să-mi găsesc fericirea departe de ea.
Vine să mă ia Domi 3. Sosise la CuverviEe ca să-şi ia
rămas bun de la Em. înainte de a pleca pe front. Azi-
dimineaţă ajuta la împărţirea supei copiilor săraci din
comună ; le-a spus, după aceea, cîteva cuvinte, pe un ton în
acelaşi timp glumeţ şi grav, care ne-a dat lacrimile la toţi.
Această neînsemnată ceremonie de adio, atît de scurtă şi de
simplă, a fost răscolitoare, cel puţin pentru Em. şi,pentru
mine.
18 aprilie

204 418
 Nimic nu mi-e mai străin decît preocuparea de moder-
nism pe oare o simţi determinând toate gândurile şi toate
hotărârile lui Cooteau 4. Nu spun că greşeşte cînd soooate că
arta respiră numai în aparenţa ei cea mai nouă. Dar nu
interesează totuşi decît numai ceea ce nu se duce o dată cu
generaţia. Nu încerc să fiu al epocii mele ; încerc să depăşesc
epoca.
25
Am isprăvit ieri The Shaving of Shagpat5 ; una din cărţile
pe care sînt cît se poate de gelos ; pe care aş vrea să o fi
scris !
Am recitit azi-dimineaţă studiul lui Ruyters despre mine
(încă în manuscris), reluare a conferinţei ţinute de el. Nu mă
mulţumeşte, cum nu m-a mulţumit nici cel al lui Riviere 6.
Numai din punct de vedere estetic trebuie să se situeze cine
vrea să vorbească în mod sănătos despre opera mea.
28
Perioadă de disoluţie ; bîntuit de amintirea şi de nevoia
lui M. Nevoie de ceva de dincolo, de a-mi stîrni de-

204 419
 I

monul pînă la capăt şi de a-mi epuiza dorinţa. Ar trebui

să fiu doborât şi mă simt, dimpotrivă, astă-seară, cu mintea
limpede, fragedă, disponibilă — pînă într-atît, înoît după cină
urc înapoi în camera mea (ceea ce n-am mai făcut de mult)
să mă reapuc de lucru.

9 mai
Iată un admirabil subiect de roman :
X. face un imens efort de ingeniozitate, de combinaţie,
de duplicitate ca să reuşească într-o acţiune pe care o ştie
reprobabilă. E îndemnat la asta prin temperament, care-şi
are nevoile lui, apoi prin morala pe care şi-a făurit-o cu
scopul de a le satisface. E o strădanie extremă şi de ceas cu
ceas ; cheltuieşte pentru asta mai multă hotărâre, energie şi
răbdare decât i-ar fi necesar pentru ceva mai bun. Şi, cînd în
sfîrşit evenimentul e atît de pregătit, încît urmează doar să-i
aştepte ivirea, destinderea pe care o încearcă îi ingăduie să
cugete ; recunoaşte, atunci, că nu mai are chef de mult
pregătita fericire. Dar acum e prea tîrziu să se lepede de ea ;
e el însuşi prins în maşina pe care a construit-o şi a pus-o în
mişcare; şi, orice ar fi, acum trebuie să-şi urmeze avîntul
luat, pînă la capăt. Evenimentul, pe care nu-1 mai stăpîneşte,
îl duce cu sine şi el asistă aproape pasiv la propria-i
pierzanie. Afară de cazul cînd, brusc, s-ar sustrage printr-un

228 420
 I
fel de laşitate ; căci sînt şi dintre aceia care n-au curajul să-şi
ducă pînă la capăt gesturile, fără ca prin asta să fie, de altfel,
mai virtuoşi. Dimpotrivă, aceştia ies de aici micşoraţi şi cu
mai puţină stimă pentru ei înşişi. Iată de ce, socotind toate
laolaltă, X. va persevera, dar fără să mai aibă poftă, nici
bucurie, ci mai de grabă din fidelitate. De aceea e adesea
atît de puţină fericire în crimă — iar ceea ce se numeşte
„pocăinţă'" nu e uneori decît exploatarea acesteia.

/ / mai
A- Cea mai mare fericire, după aceea de a iubi, e să-ţi \J
V mărturiseşti iubirea.

14
De-aş putea fi sigur că mai trăiesc 25 de ani 7, cred că ni i-
ar ajunge ; dar că nu m-aş mulţumi cu mai puţin.

17 mai
Ah, am şi ajuns în plină vară ! Inima mea nu mai e decît
un uriaş imn de bucurie...
In ultimele zile am lucrat mult şi am terminat aproa-:>
prima parte din L'Aveugle.

228 421
 I
19 mai
Rusaliile. Mîine plec la Paris. Cîmpurile sînt de-o splen-
doare copleşitoare.
M-am revăzut cu M., două zile, la Limoges, de unde m-
am întors umflat de fericire. îl aştept.

/ iunie
Mă gîndesc uneori, cu oroare, că izbînda pe care inimile
noastre i-o doresc Franţei e a trecutului împotriva
viitorului.
La Paris^am citit (parţial) oribila carte a lui pouglas 8:
OScar Wilde şi eu. Nu se poate închipui o ipocrizie mai
icplină, nici o minciună mai neruşinată. E o monstruoasă
contrafacere a adevărului, care mi-a umplut sufletul
ie scîrbă. Fie şi numai după tonul frazelor sale cred că aş
simţ! că minte, chiar dacă n-aş fi fost martorul direct al
actelor vieţii sale pe care le tăgăduieşte şi de care vrea să se
lepede. Dar nu-i ajunge asta. Pretinde că nu cunoştea
moravurile lui Wilde ! Şi că la început îl sprijinea numai
pentru că îl considera nevinovat. Pe cine va putea el să
convingă ? Nu ştiu ; dar sper să nu mor pînă nu-1 voi fi
demascat. Cartea asta e o ticăloşie.

228 422
 2 iunie
Germanii sînt la Ghâteau-Thierry. Zile de aşteptare
îngrozitor de apăsătoare. Vremea bună le-a tot fost priel-
nică, vîntul ne-a tot suflat împotrivă." S-ar părea uneori că e
ceva nelegiuit şi deznădăjduit în rezistenţa noastră — şi mai
ales asta face să mi se strîngă inima. O, vorbesc fără nici oin
pic de misticism ! Vreau să zic că Libertatea pe care
pretindem că o reprezentăm şi o apărăm este adeseori doar
dreptul de a ne face de cap, după cum ne e pofta ; mai
potrivit i s-ar spune : nedisciplină. Nu văd în jurul nostru
decît dezordine, dezorganizare, neglijenţă şi risipă a
virtuţilor celor mai strălucite — nu văd decît minciună,
politicărie, absurditate. Nimic nu-i la locul lui, nimic nu e
preţuit, iar elementele cele mai rare şi mai vrednice de a
izbîndi ajung, prin proastă întrebuinţare, suspecte,
dăunătoare şi distrugătoare.
18 iunie
Plec din Franţa9 într-o stare de nespusă îngrijorare. Am
impresia că-mi iau rămas bun de la tot trecutul meu...
Cuverville, 10 octombrie
în port, de cîteva zile. Nu ştiu de-mi voi regăsi statornicia
de a ţine cu regularitate jurnalul — cum făceam înainte de
călătoria în Anglia...
Cam greu să mă reapuc de lucru ; cărţile pe care mi le-am
adus de la Londra mă interesează mai mult decît cele pe care
le-aş putea scrie. Deplorabil; dar stare trecătoare, îndeosebi

423 231
Browning, a cărui biografie o termin de citit (studiu de
Chestertbn1)10 şi pe oare îl iau pe toate feţele. Minunat : Mr.
Sludge, the Medium ; scurta piesă Prospice mă mişcă
îndeosebi, ca şi admirabilul început din The Worst of It. Am
citit, de asemenea, cîteva poeme de la sfîrşit.
Lene în precizarea gîndurilor mele ; înclinaţia, de a le
prefera menţinute în stare poetică — adică : nebuloasă. Să
combat asta.
Obsedantă frică de moarte, — şi ca pămîntul să nu-mi
lunece dintr-o dată de sub picioare. Iubesc viaţa cu pasiune ;
dar n-am încredere în ea. Ar trebui.

12 octombrie
Am revăzut şi corectat, zilele astea, tot ce scrisesem din
La Symphonie pastorale. îmi face o impresie bună ; dar mi-e
cu atît mai greu să mă înham iar la ea, cu cît felul de
perfecţie subtilă şi nuanţată pe care o cere subiectul s-a
îndepărtat de ceea ce visez şi doresc să realizez astăzi. Nu
prea am răbdare pentru treaba asta pe care trebuia s-o
închei înainte de toate.
Am citit ou satisfacţie prefaţa lui Valéry Larbaud la
Whitman.

13 octombrie

1Cîteva observaţii foarte pătrunzătoare, înecate în valuri de speculaţie ; nevoie exasperantă de a-1 convinge că e absurd pe un duşman imaginar. O mare parte din paragrafele lui încep pe tonul acesta : "This is a truth
little understood in our time" etc... sau : "none of the students of Browning seems to have noriced..."" — fraze prin care pare să vrea să le dea drept rare observaţii, uneori, dintre cele mai banale. Nu pot suferi acest
bluff.

424 231
 Din punct de vedere artistic se cuvine să fie judecat ce
scriu, — punct de vedere în care criticul nu se aşază
niciodată, sau aproape niciodată ; şi pe care cel ce, prin cine
şitie ce minune, şi4 însuşeşte, încearcă cea mai mare
greutate cînd vrea să-1 facă acceptat de cititorii săi. De altfel
e singurul punct de vedere care nu exclude pe nici un altul.

16 octombrie
Ieri, m-a durut capul toată ziua. Totuşi m-am reînhă-mat
la lucru. Poate că nu l-aş fi lăsat atît de lesne, îniunie, dacă aş
fi presimţit cit de greu îmi va fi să-1 reiau. Dar, în timpul
acela, eram parcă în stare să raţionez, să cumpănesc, să
calculez ?... O fatalitate invincibilă mă împingea şi eram gata
să jertfesc orice ca să fiu cu M. — fără ca măcar să bănuiesc
că-i jertfesc ceva.
Azi mi-e cît se poate de greu să mă preocup iar de starea
de spirit a pastorului12 şi mă tem că din asta va avea de
suferit cartea. Incercînd să-i reînsufleţesc gîn-ciurile
(pastorului), am reluat Evanghelia şi pe Pascal. Dar vreau în
acelaşi timp să-mi recapăt starea de fervoare şi să nu mă las
prins de ea ; strîng hăţurile şi bi-ciuiesc totodată ; ceea ce nu
duce la nimic bun.
Am redeschis pianul şi am cîntat, cu mare plăcere, cî-
teva fugi din Clavecin.

425 231
 Şi tot citindu-1 pe Browning (Saul, Fra Lippo Lippi,
Andrea del Sarto etc..) mă gîndeam : dar şi noi îl avem pe
Victor Hugo. Şi, azi dimineaţă, reiau La légende des '■les
(vol. II din mica ediţie definitivă) şi mi-a trebuit un marc efort
să pot citi Eviradnus. Uluit de nerozia gigantică a acestor
versuri sublime. Să ne închipuim un trăin înecat în aşa ceva!
Afară de meşteşug, ce rămîne • lin el? (să mă ierte Souday).
Frumoase versuri, admirabile versuri (învelişul cîntecului din
Eviradnus este de o frumuseţe supremă — şi chiar de o
calitate cu totul excepţională) dar de o frumuseţe aproape
exclusiv verbală şi sonoră. Nu se poate închipui ceva mai
găunos, mai absurd... şi mai splendid.

19 octombrie
Lectură şi lucru. Sînt cam îngrijorat văzîndu-mă atît de
repede la capătul Simfoniei pastorale ; adică aproape am
epuizat subiectul, în vreme ce proporţiile şi echilibrul cărţii
ar cere o dezvoltare mai largă... Dar poate mă înşel ; şi, de
altfel, peripeţiile ar mai putea suporta oarecare extindere.
Am citit mult din Browning. Poate voi pune drept epigraf
la a doua parte a Memoriilor mele această strofă din By the
Fireside :
My own, confirme me ! If I tread
This path back, is it not in pride To think how little I
dreamed it led

426 231
 To an age so blest that, by its side. Youth seems the
waste instead ? 2 12. b.
[21 noiembrie 19183]
[Madeleine a distrus toate scrisorile de la mine. Mi-a
mărturisit-o şi sînt copleşit. A făcut-o, mi-a zis, îndată după
plecarea mea în Anglia. O, ştiu ce mult a durut-o plecarea cu
Marc 1:3; dar de ce s-a răzbunat pe trecut?... ( u asta dispare
tot ce este mai bun în mine ; şi ceea ce, pină acum, ţinea în
cumpănă ce-i mai rău. De-a lungul a peste treizeci de ani îi
dăruisem (şi încă îi mai dăruiam) tot ce-i mai bun în mine, zi
de zi, ori de cîte ori lipseam cît de cît. Mă simt deodată
prăbuşit. Nu mai ţin la nimic. M-aş fi omorât fără nici o
greutate.
Dacă măcar pierderea aceasta ar fi fost pricinuită de uVi
accident, de o invazie, de un incendiu... Dar să fi făcut asta
tocmai ea !...]
^ [22]
[Oare şi-a dat seama că a distrus astfel chivotul unic in
care putea nădăjdui memoria mea să-şi găsească mai

2Iubita mea, spune-mi câ am dreptate ! Dacă acum străbat

Iar îndărăt această cale, nu-s oare mîndru Cînd mă gîndesc cît de puţin credeam că mă va duce
Spre-o vîrstă atît de binecuvîntată, încît, pe lîngă ea, Părea într-adevăr pustie tinereţea ?
părut dubioasă. In rîndurile scrise atunci, treceam peste ceea ce mi se pare azi cel mai important: ea dezaproba din toată inima, din tot sufletul, purtarea mea şi sensul gîndurilor mele. Mai ales asta o îndemna să se
retragă' din viaţa mea. O durea nespus gîndul că va avea să figureze şi să-şi asume un rol, fie şi unul şters, fie şi unul de victimă (şi mă mai iubea prea mult ca să nu sufere îndoit), într-o dramă pe care o condamna în

întregime, în care ar fi vrut să nu fie de loc amestecată, şl mai ales nu ca acuzatoare. — Revin asupra celor scrise atunci şi, pentru confuzia mea, le las complet neschimbate (Luxor, februarie 39".
3Iubita mea, spune-mi câ am dreptate ! Dacă acum străbat
Iar îndărăt această cale, nu-s oare mîndru Cînd mă gîndesc cît de puţin credeam că mă va duce
Spre-o vîrstă atît de binecuvîntată, încît, pe lîngă ea, Părea într-adevăr pustie tinereţea ?
părut dubioasă. In rîndurile scrise atunci, treceam peste ceea ce mi se pare azi cel mai important: ea dezaproba din toată inima, din tot sufletul, purtarea mea şi sensul gîndurilor mele. Mai ales asta o îndemna să se
retragă' din viaţa mea. O durea nespus gîndul că va avea să figureze şi să-şi asume un rol, fie şi unul şters, fie şi unul de victimă (şi mă mai iubea prea mult ca să nu sufere îndoit), într-o dramă pe care o condamna în

întregime, în care ar fi vrut să nu fie de loc amestecată, şl mai ales nu ca acuzatoare. — Revin asupra celor scrise atunci şi, pentru confuzia mea, le las complet neschimbate (Luxor, februarie 39".

427 231
 [4 In ediţia apărută, Jurnalul se întrerupe la sfirşitul lui
octombrie 1913 şi e reluat abia în mai 1919 : se întrerupe
aproape imediat si urmează o t£cere de aproape un an. Aici
ar trebui să se intercaleze paginile ce urmează şi care explică
lunga tăcere.] (N. A.)
tîrziu refugiul ? Tot ce era mai bun în mine încredinţasem
acestor scrisori, — inima, bucuria, schimbările stărilor mele
sufleteşti, treburile de fiecare zi... Mă doare de parcă ar fi
omorît copilul nostru.
O, nu pot.îndura să fie învinuită. E, în asta, vîrful cel mai
ascuţit al săbiei. Toată noaptea l-am simţit înfigîn-du-mi-se
în inimă.]

[24]
[Am luat aspirină şi încerc să dorm. Dar durerea mă
trezeşte în toiul nopţii şi am impresia că înnebunesc.
— Era tot ce aveam mai scump pe lume... mi-a spus ea.
* Sînt ispitit să schimb unele fraze, care nu mi se mai par drepte azi, cînd văd lucrurile, poate, ceva mai
limpede : dar mai bine să fac retuşurile astea în comentariu şi să păstrez toate erorile de interpretare de care
eram în stare atunci, oricît de pecetluite de complacere mi s-ar părea acum. Tot ce scriam atunci cu privire la
excesiva modestie a Ma-deleinei mi se pare exact ; e adevărat că nu încerca niciodată să apară şi să se scoată în
relief. Era, în nevoia aceasta de estompare, pudoare şi ceva din modestia creştină ; dar azi îmi pot spune că, din
dragoste pentru mine, ar fi acceptat uşor şi cu bucurie să apară alături de mine şi să râmînâ legată de soarta
mea (să spunem : de gloria mea), în mintea oamenilor, dacă faima pe care vedea că o dobîndesc nu i s-ar fi

„După plecarea ta, cînd m-am pomenit singură în casa

asta mare pe care tu o părăseai, fără nimeni pe care să mă
sprijin, fără să ştiu ce să mă fac, ce-o să mai fie cu mine... am
4Iubita mea, spune-mi câ am dreptate ! Dacă acum străbat
Iar îndărăt această cale, nu-s oare mîndru Cînd mă gîndesc cît de puţin credeam că mă va duce
Spre-o vîrstă atît de binecuvîntată, încît, pe lîngă ea, Părea într-adevăr pustie tinereţea ?
părut dubioasă. In rîndurile scrise atunci, treceam peste ceea ce mi se pare azi cel mai important: ea dezaproba din toată inima, din tot sufletul, purtarea mea şi sensul gîndurilor mele. Mai ales asta o îndemna să se
retragă' din viaţa mea. O durea nespus gîndul că va avea să figureze şi să-şi asume un rol, fie şi unul şters, fie şi unul de victimă (şi mă mai iubea prea mult ca să nu sufere îndoit), într-o dramă pe care o condamna în

întregime, în care ar fi vrut să nu fie de loc amestecată, şl mai ales nu ca acuzatoare. — Revin asupra celor scrise atunci şi, pentru confuzia mea, le las complet neschimbate (Luxor, februarie 39".

428 231
crezut mai întîi că mor... Da, realmente, am crezut că mi se
opreşte inima, că mor. Cît am suferit... Ţi-am ars scrisorile, ca
să fac ceva. înainte de a le distruge, le-am recitit pe toate,
una cîte una..."
Atunci a adăugat : „Era tot ce aveam mai scump pe
lume".
De-ar fi să mai facă încă o dată jertfa asta, ea ar face-o,
sînt convins ; chiar independent de orice supărare; ar
îndemna-o modestia. Nu suporta să atragă atenţia, privirile,
şi se estompa neîncetat. Ar vrea ca numele ei să nu fie
niciodată şi nicăieri pronunţat, decît doar de cî-teva glasuri
prieteneşti şi de cele ale ţăranilor săraci de care are grijă şi
care-i spun „Doamnă Gille" ; şi, mai ales, ar vrea să-şi
desfiinţeze prezenţa din scrierile mele...5
I-am respectat întotdeauna pudoarea, astfel încît nu
mi .-a întîmplat aproape niciodată să vorbesc despre ea în
caietele acestea ; şi, chiar în prezent, mă opresc. Nimeni nu
va mai şti, azi, ce a însemnat ea pentru mine, ce am în-
demnat eu pentru ea.
Nu erau propriu-zis scrisori de dragoste ; eu nu pot
suferi efuziunile, iar ea n-ar fi suportat să fie înălţată
în slăvi, aşa că îi ascundeam, de cele mai multe ori, sen-

5Adăugam, cu o infatuare care mă face azi să zîmbesc, dar care prindea aripi din deznădejdea mea : „Poale că nicicînd n-a fost o corespondenţă atit de frumoasă". Să spunem pur şi simplu că niciodată nu scrisesem şi
că nici de-atunci n-am mai scris astfel nimănui ; ţineam să-i păstrez fidelitatea a tot ce puteam avea pentru ea, iar în ce priveşte restul mă străduiam, neputîndu-1 restrînge, să fac cît mai puţin caz de el...
Azi, simţindu-mă la capătul vieţii, nu atît pentru că nu mai pot, ci pentru că jocul s-a încheiat şi de pe acum mă retrag din el, recitesc fără îngăduinţă paginile de jurnal scrise atunci. Deznădejdea în care simţeam că mă
pierd venea mai ales, neîndoielnic, din sentimentul unui faliment total, mă comparam cu Oedip descoperind deodată minciuna pe care se bizuie fericirea lui ; aveam deodată conştiinţa nefericirii în care fericirea mea o
păstra pe aceea pe care, în ciuda tuturor o iubeam mai mult decil pe mine însumi ; dar, mai puţin mărturisit, sufeream şi văzînd cum ea 'distruge tot ce mi se părea, în mine, mai vrednic să supravieţuiască.
Corespondenţa aceasta, purtată din copilărie, era, negreşit, a amîndurora in aceeaşi măsură, născută, parcă, deopotrivă din ea şi din mine ; era fructul iubirii mele pentru ea... Şi opt zile în şir am plîns neîncetat, fără
să-mi pot alina durerea doliului nostru.
Astea se petreceau la Cuvcrville : era o zi ea oricare alta. Aveam nevoie deodată pentru Memoriile pe care le scriam atunci şi mă gindeam că aş putea găsi un punct de reper în scrisorile către ea. îi cerusem cheia de la
scrinul din camera ei, unde erau puse în ordine. (De obicei, nu-mi refuza niciodată cheia asta ; dar nu i-o mai cerusem de la întoarcerea din Anglia.) Atunci am văzut-o pălind tare. Cu o sforţare care-i făcea să tremure
buzele, îmi zise că sertarul e gol acum şi că scrisorile mele nu mai există...

429 231
timentul de care mi-era plină inima. Dar viaţa mea se
ţesea acolo, zi cu zi. 6] »
[25 noiembrie]
[Vai ! îmi dau seama, azi, că i-am stricat viaţa mult mai
tare decît mi-a putut-o ea strica pe a mea. Căci, la drept
vorbind, ea nu mi-a stricat viaţa ; ba mi se pare că tot ce-i
mai bun în mine vine de la ea. Dragostea pentru ca mi-a
dominat toată viaţa, dar n-a suprimat nimic, i-a adăugat,
doar, conflictul.
Dar cit ar greşi cel ce-şi închipuie că în Alissa din La Porte
Etroite i-am făcut ei portretul ! în virtutea ei n-a fost
niciodată ceva forţat, nici ceva exaltat. Fără îndoială, toată
fiinţa ei năzuia doar să înflorească blînd, duios... De asta mă
simt nemîngîiat. Uneori îmi spun că numai de mine i-a fost
frică vreodată.
După discuţiile pe care le-am avut cu ea, în ultimele trei
zile, discuţii întretăiate de groaznice tăceri şi de izbucniri în
plîns, dar grave şi fără nici un cuvînt de acuzaţie sau de
reproş din partea vreunuia dintre noi — mi se părea că
niciodată nu voi mai avea de ce să trăiesc, decît doar, cel
mult, de-aş duce o viaţă de căinţă şi de ispăşire. Mă simţeam
sfîrşit, ruinat, descompus. O lacri-

6Adăugam, cu o infatuare care mă face azi să zîmbesc, dar care prindea aripi din deznădejdea mea : „Poale că nicicînd n-a fost o corespondenţă atit de frumoasă". Să spunem pur şi simplu că niciodată nu scrisesem şi
că nici de-atunci n-am mai scris astfel nimănui ; ţineam să-i păstrez fidelitatea a tot ce puteam avea pentru ea, iar în ce priveşte restul mă străduiam, neputîndu-1 restrînge, să fac cît mai puţin caz de el...
Azi, simţindu-mă la capătul vieţii, nu atît pentru că nu mai pot, ci pentru că jocul s-a încheiat şi de pe acum mă retrag din el, recitesc fără îngăduinţă paginile de jurnal scrise atunci. Deznădejdea în care simţeam că mă
pierd venea mai ales, neîndoielnic, din sentimentul unui faliment total, mă comparam cu Oedip descoperind deodată minciuna pe care se bizuie fericirea lui ; aveam deodată conştiinţa nefericirii în care fericirea mea o
păstra pe aceea pe care, în ciuda tuturor o iubeam mai mult decil pe mine însumi ; dar, mai puţin mărturisit, sufeream şi văzînd cum ea 'distruge tot ce mi se părea, în mine, mai vrednic să supravieţuiască.
Corespondenţa aceasta, purtată din copilărie, era, negreşit, a amîndurora in aceeaşi măsură, născută, parcă, deopotrivă din ea şi din mine ; era fructul iubirii mele pentru ea... Şi opt zile în şir am plîns neîncetat, fără
să-mi pot alina durerea doliului nostru.
Astea se petreceau la Cuvcrville : era o zi ea oricare alta. Aveam nevoie deodată pentru Memoriile pe care le scriam atunci şi mă gindeam că aş putea găsi un punct de reper în scrisorile către ea. îi cerusem cheia de la
scrinul din camera ei, unde erau puse în ordine. (De obicei, nu-mi refuza niciodată cheia asta ; dar nu i-o mai cerusem de la întoarcerea din Anglia.) Atunci am văzut-o pălind tare. Cu o sforţare care-i făcea să tremure
buzele, îmi zise că sertarul e gol acum şi că scrisorile mele nu mai există...

430 231
 O săptămînă întreagă am plîns ; am plîns de dimineaţă
pînă seara, lingă soba din camera in care se aduna toată
viaţa noastră comună ; şi noaptea, după ce mă duceam în
camera mea, sperînd mereu că într-o seară ea avea să vină :
plîngeam neîncetat, fără să-i spun altceva decît îi puteau
spune lacrimile mele, şi aşteptînd mereu din partea ei un
cuvînt, un gest... dar ea îşi vedea mai departe de măruntele
treburi ale casei, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, trecînd
încolo şi încoace pe lîngă mine, indiferentă şi parcă fără să
mă vadă măcar. Degeaba speram ca statornicia mihnirii mele
să biruie nepăsarea aceasta aparentă ; nimic ; şi, iârâ
îndoială, ea spera ca desperarea în care mă vedea căzut să
mă readucă pe căile Domnului ; căci altă scăpare nu vedea.
De aceea, cred, îmi refuza fie şi mîngiierea milei, a duioşiei
ei. Dar lacrimile pe care le vărsăm ră-mineau neavenite
pentru ea, cîtă vreme erau lacrimi profane : ce presupun că
aştepta de la mine era un strigăt de pocăinţă şi de cucernicie
şi cu cit plîngeam mai mult, cu atît ajungeam mai străini unul
faţă de celălalt ; o simţeam cu amărăciune ; şi curînd n-am
mai plîns pe scrisorile distruse, ci pe noi, pe ea, dragostea
noastră. Simţeam că am pior-dut-o. Se prăbuşea totul in
mine, — trecutul, prezentul, viitorul nostru.
De-aici încolo niciodată nu mi-a mai revenit pofta de
viaţă ; sau poate doar mult mai tîr?iu. cînd mi-am dat seama
că îi recucerisem s'tima. dar, şi atunci, n-am mai intrat în
horii cu adevărat, n-am mai tr^iit decît cu sentimentul

431 231
nedefinit că mă agit printre aparenţe — printre aparenţele
acelea ce se numesc realitate (Luxor, februarie 39).
mă a ei cîntăreşte mai mult, îmi ziceam, decît oceanul
fericirii mele. Sau, în orice caz — căci n-are rost să amplific !
— nu-mi mai recunoşteam nici un drept să-mi dobîndesc
propria fericire pe spinarea celei a ei.
Dar ce tot vorbesc de fericire ? Viaţa, fiinţa mea însăşi, o
îndurerează ; ceea ce pot nu să schimb, ci să suprim. Şi nu
doar soarele, ci aerul însuşi îmi este refuzat.
Since all my life seempd meant for fails...7!

FOI RĂZLEŢE I
Orice mare operă de artă e destul de greu accesibilă.
Cititorul care o crede lesnicioasă n-a ştiut să pătrundă în
miezul ei. Acest miez misterios n-are cîtuşi de puţin nevoie
de obscuritate ca să fie apărat de o apropiere prea obraznică
; lumina îi ajunge tot atît de bine. Maxima lumină, cum se
întâmplă adesea cu cele mai frumoase opere franceze, a lui
Rameau, a lui Molière sau a lui Poussin, este, pentru
apărarea unei opere, cea mai amăgitoare centură ; îţi vine să
te îndoieşti că poate fi ceva tainic acolo ; ţi se pare că dai, de
la început, de fund. Dar te întorci după zece ani şi intri mult
mai adînc.
De aceea şi limba franceză pare la început copilăros de
uşor de învăţat, apoi din ce în ce mai grea, pe măsură ce o
înţelegi mai bine.
7şi pentru că acum s-a năruit tot ceea ce părea să dea-nţeles vieţii mele...

432 231
 *
în ziua în care a avut ideea de a reduce la amorul propriu
toate mişcările sufletului nostru, mă îndoiesc că La
Rochefoucauld a vădit atîta deosebită perspicacitate, cît a
zăgăzuit strădania unei investigaţii mai indiscrete. O dată
găsită formula, lumea a rămas la ea şi, vreme de două
veacuri şi mai bine, a trăit cu explicaţia aceasta.
Cel mai priceput psiholog părea acela ce se arăta mai
sceptic şi care, aflat în faţa gesturilor celor mai nobile, celor
mai istovitoare, ştia cel mai bine să dezvăluie resortul secret
al egoismului. în felul acesta, tot ce e contradictoriu în
sufletul omenesc îi scapă. Şi nu-i reproşez că denunţă
„amorul-propriu" ; îi reproşez numai că ră-mîne la el ; îi
reproşez că îşi închipuie că a făcut totul cînd a denunţat
amorul-propriu. Le reproşez mai ales celor ce au venit după
el că au rămas acolo.
De mai mare folos ar fi să cugetăm la fraza lui Saint-
Êvremond ( pe care regret că nu o găsesc în culegerea pe
care a editat-o Mercure, şi nici în vreo altă antologie) :
Plutarh a judecat omul prea în mare şi nu şi l-a închipuit
atît de deosebit de el însuşi : rău, virtuos, drept, nedrept,
uman şi crud ; ce i se pare contradictoriu, el explică prin
cauze exterioare etc.
Admirabilă învăţătură !
Nici o teorie nu e bună decît dacă îngăduie nu odihna, ci
munca cea mai stăruitoare. Nici o teorie nu e bună deeîit cu

433 231
credinţa de a te sluji de ea ca să poţi după a-ceea trece mai
departe. Teoria lui Darwin, a lui Taine, a lui Quinton, a lui
Barrés... Măreţia lui Dostoïevski vine din aceea că el n-a
redus niciodată lumea la o teorie. Balzac a căutat neîncetat o
teorie a pasiunilor ; mare noroc că nu a găsit-o niciodată.
*
DIALOG INTRE RACINE ŞI PÈRE BOUHOURS *
BOUHOURS — Fireşte, e supărător că nu aţi putut
corecta repetarea aceasta de sonorităţi pe care v-o sem-
nalam încă la prima lectură :
Vous mourûtes au bord où vous fûtes laissée.

Ş 116 S aU SUPUS re umor

HrV,', " S ; nu ei le-au făcut. Dacă,
mai
cit au tnrăitPrpe,StlglUl genfUl l0r' aU aJUnS aUt0rităti în materie de iS
v»„~, ,™ 56 C°reCtaU CU umilln^ "nul ca să-i fie pe plac lu
limb?^-222 T TP6Ct P6ntrU P- B°Uh0Urs' corectorul «««Si™
(P XV) T) " Pref3tă 12 mt°ire de la lm
Mă mir că nu vă supără aşa ceva, pe Dumneavoastră
care aţi fost nu o dată lăudat pentru...
RACINE — Dragul meu, gramatica are întîietate faţă de
armonie.
BOUHOURS — Mie mi-o spuneţi ? Dar nu credeţi totuşi
că în cazul acesta le puteaţi împăca pe amîndouă ?
RACINE — ştiţi doar că m-am străduit în zadar ! Mă refer
la versul care tocmai' vă necăjeşte şi care, vă spun sincer, m-

434 231
a chinuit mult la început.
BOUHOURS — V-am propus : „Vous trouvâtes la mort'1 în
loc de „vous mourûtes" — sau, dimpotrivă, să schimbaţi
emistihul următor. Cu siguranţă că aţi fi izbutit dacă nu v-aţi
fi spus de la început că nu e cu putinţă.
RACINE — Nu mi-am băgat în cap că e cu neputinţă; dar,
pe măsură ce căutam o schimbare a versului, care să cruţe
urechile delicate de repetarea sonorităţilor de care vă
plângeţi, am ânceput să mă ântreb dacă într-adevăr era
necesar să mă chinuiesc atîta ca să evit o repetiţie care se
află în modul cel mai prompt şi mai firesc de exprimare. Ba
mai mult ; m-am convins că unii ar putea găsi chiar oarecare
farmec în repetiţia aceasta ; şi vă mărturisesc că eu însumi,
tot repetîndu-mi versul, am ajuns să-i găsesc.
BOUHOURS — Fiecare se poate convinge de ce vrea.
RACINE — Nu-mi daţi prea mult ghes, că acuşi vă voi zice, şi
mă voi convinge cu adevărat, că, dimpotrivă, am scris versul
acesta tocmai de dragul repetiţiei şi că tocmai repetiţia îmi
place la el.
, BOUHOURS .— Dacă aţi ajuns aici, nu mai aveţi ce face
cu sfaturile mele.

în versurile lui Baudelaire :

Là, tout n'est qu'ordre et beauté . Luxe, calme et
volupté,

435 231
 în care cititorul grăbit vede doar o cascadă de ouvinte,
eu găsesc perfecta definiţie a operei de artă. Iau fiecare
cuvînt în parte, mă minunez apoi de ghirlanda pe care o
alcătuiesc toate împreună şi efectul vrăjii lor ; pentru că nici
unul nu e de prisos şi fiecare e exact la locul lui. Le-aş lua cu
plăcere drept titluri ale unor capitole succesive dintr-un
tratat de estetică :
1 — Ordine (Logică, aranjarea raţională a părţilor) ;
2 — Frumuseţe (Linie, zvelteţe, profil al operei) ;
3 — Lux (Abundenţă disciplinată) ;
4 — Calm (Potolire a tumultului) ;
5 — Voluptate (Senzualitate, farmecul vrednic de a-
doraţie al materiei, atractivitate). , desenate, abia ieri încă
liniştite, învoite cu oamenii şi cu încredere anticipată în
bunul Dumnezeu, — azi strivite, dureroase, avînd de plătit
nişte datorii închipuite, de pus La punct o imensă nedreptate
şi o ceartă urîtă...
Toate acestea le revăd în privirea ta vie, Verhaeren, marc
prieten dispărut, mai viu azi, mai existent prin ab-
nta ta decât când te ştiam printre noi — aud cântecul
unei mari iubiri, şi al unei mari mânii, în glasul tău mai activ,
c>are 'nu cunoaşte moartea.
Dorinţa unui romancier nu e să-1 varia n« i„ ~ ■> n
blt vazi
lui e bună". " nd că lucrarea

436 231
 II

PE UN ALBUM
In memoria lui Émile Verhaeren Ü

Februarie (1918)
O ţară mică, al cărei orizont imens îi împinge hotarele
pînă la cer şi din care sufletul îşi ia lesne zborul ; un cer şi
uneori o ceaţă care te silesc să-ţi cauţi soarele înlăuntml tău ;
în care vîntul pătimaş c stăpîn ; un pă-mînt negru, bogat în
ardori latente, în aprinderi tainice şi în energii concentrate ;
o muncă peste măsură, care face muşchii tari şi-1 îndeamnă
pe om să-şi găsească marea frumuseţe în strădanie ; pe
urmă, totuşi, şi confort, dar fără moliciune ; şi lux, dar fără
complacere ; şi voluptate, dar fără febră.
Şi voi, mari cetăţi suprapopulate, porturi pline-ochi, voi,
mai ales, orăşele înstărite, curate, bine zugrăvite şi bine
Voiai să ştii cum stai în privinţa opiniilor mele politice. Ţi
s-a părut că de prea multe ori, spre dreapta sau spre stìnga,
eu abia făceam un pas înainte, că îndată după aceea făceam
doi paşi înapoi, astfel încît nimic nu era mai puţin vrednic de
încredere decît declaraţiile pe care le-aş fi făcut. De aceea
nici nu făceam vreuna, cunoscîn-du-mi, de altfel, nehotărîrea
cugetului, dar socotind totuşi mai bună această nehotărîire
decît inconsecvenţa.

437 231
 La drept vorbind, problemele politice nu mă interesează
mult ; mi-e greu să mă conving că un regim oarecare poate fi,
în sine, preferabil ; şi dacă mi se întîmplă să-i doresc Franţei
un rege, fie el şi un despot, e pentru că, din păcate, toate îmi
dovedesc că, din toate popoarele pe care le cunosc,
francezul e acela căruia îi lipseşte cel mai -mult sentimentul
treburilor publice şi al solidarităţii aceleia fără de care o
republică devine păgubitoare pen-;.ru fiecare în parte.
Da, problemele politice mă interesează mai puţin şi lè
socot mai puţin importante decît problemele sociale ; iar
problemele sociale mai puţin importante decît problemele
morale. Pentru că, la urma urmelor, socotesc că, de fapt, de
„reaiuia organizare" de care ne plângem neîn-cetatpe
vinovată, de cele mai multe ori, doar neglijenţa sau lipsa de
conştiinţă a funcţionarilor, de la cei mai umili pînă la cei mai
înalţi, în exercitarea funcţiilor lor. Nu atât sistemul, cit omul
însuşi se cere reformat ; şi cred că Paul Valéry avea dreptate
cînd declara, zilele trecute, că ministerul cel mai important
este cel al învăţămîntu-lui public.
16 — Pagini de jurnal

438 231
 241
Ştiu bine că, dacă însăşi ţesătura spiritului este proastă,
n-ai cum să brodezi pe ea ceva cumsecade ; dar tocmai nu e
prin nimic vădit că ţesătura e proastă ; mi se pare că şi în
această privinţă, ca adeseori în Franţa, trebuie să deplângem
nu atâta lipsa de bucate cât 'proasta întrebuinţare a ceea ce
avem.

Naţionalistul francez se cunoaşte după dragostea pe care

o are pentru ceea ce este spaniol. Se mai cunoaşte, din
fericire, şi după alte cîteva semne.
Naţionalistul e larg în ură şi îngust în dragoste. Nu se
poate feri de gustul pentru oraşele moarte. Cea mai mare
ură şi-o îndreaptă împotriva provinciilor literare franceze,
care nu fac parte din Franţa — adică Belgia şi Elveţia
îndeosebi. îi pare rău că nu toţi protestanţii francezi sînt
elveţieni, pentru că are spiritul simplificator şi îi urăşte
deopotrivă pe protestanţi şi pe elveţieni.
Naţionalistul îşi închipuie lesne că Hristos a fost catolic.
Cît de puţin ţi-ai iubi patria, te simţi legat de ei prin
multe idei comune ; dar naţionalistul nu poate suferi să aibă
cu noi ceva comun.
oa să nu exclud pe cea mai glorioasă dintre toate, fără
îndoială : Moby Dick), aerul plin de parfumuri ciudate, de

439 231
furtuni şi de amărăciuni şi de ceţuri... Vorbe specific
franţuzeşti :
„Toată nenorocirea oamenilor are o singură pricină : că
nu ştiu să stea locului, într-o singură cameră."
„De-acum nu mă mai mişc şi o să fac de o sută de ori mai
bine".
„Ce dracu căuta acolo ? "
„Să ne vedem de grădina noastră."
„Cum poate fi cineva persan ?"
„Omul... duce totdeauna cu sine osînda că a vrut să-şi
schimbe locul" (Ironic la Baudelaire). „Glia şi morţii."
„Trebuia să nu se fi dus."
Ş.a.m.d.

La drept vorbind, datoriile către Stat sînt acelea pe care

le-am aflat cel mai tîrziu şi cel mai greu. Am avut multă
vreme în această privinţă încrederea naivă a copilului care îşi
închipuie că ceaşca lui de cacao îi vine pe masă fierbinte, în
fiecare dimineaţă, în virtutea vreunei necesităţi cosmice. Ar
fi bine pentru educarea copilului, ca, printr-o tulburare în
sînul familiei, şoooiatina lui să se verse, din cînd în cînd.
Teama că s-ar putea să nu-şi mai aibă deloc şocolatina e
salvatoare.
Şi totuşi Franţa a avut mari navigatori. Cei ca Bougain-
ville, ca La Perouse, nu-i lipsesc. Dar se pare că şcolarii noştri

440 231
nu ştiu de ei, iar virtutea aventurierilor nu-şi prea găsise
ecoul, pînă în ultima vreme, în literatura noastră. Vînturile
largului, pe care le respiri din tot pieptul, în atâtea cărţi de
limbă engleză (şi nu spun doar engleze,
19 mai
1919

[20 ianuarie 1919]

[...Era presupus un fel de contract, cu privire la care

cealaltă parte nu fusese consultată ; un contract pe care i-1
impuneam : pe care i-1 impuneam, de altfel, numai pentru
că natura mea îmi impunea, mie însumi, condiţii ce nu
puteau fi încălcate.

441 231
 De-aici înainte opera mea nu va mai fi decît ca o
sim-\/^OJ^jiux_care lipseşte acordul cel mai tandru ; un
* Nota lui A. G. în Et nune
manet in te:
„Aioi urmau cîteva pagini
care, în ediţia din Pleiadă a
Jurnalului au fost date, din
neatenţie, ca Feuillets datate
1923." Iată acest text :
,,.,.Dintr-un fel de
complacere, ne exagerăm
fiecare sentiment ; şi adeseori 8
edificiu jupuit de podoabele lui...] )
Lungă explicaţie-pledoarie cu André Ruyters pe care, ca
pun minune, am avut norocul să-1 găsesc singur. Fericit Ci m
sfîrşit am putut să-i vorbesc ; dar nu sînt pe deplin iţumit în
ce chip. Punctul de vedere al aproape fiecăruia dintre
prietenii se schimbă, cu vîrsta, extraordinar ; sînt înclinaţi, cu
toţii, să-mi reproşeze statornicia şi fidelitatea gândurilor é. Li
se pare, fireşte, că n-am învăţat nimic de la viaţă pentru că ei
au socotit prudent să îmbătrânească, îmi l>rivesc
imprudenţa ca pe o nebunie.
O frază dintr-o scrisoare a lui Eugène Rouart, pe care
tocmai am primit-o, e revelatoare : „M-am bucurat — : ie —
că Ghéon, fără stricte încurcături de familie, a putut regăsi
tradiţia alor săi, s-a... (cuvînt neciteţ) cu în-pciune ; era
8V. Journal des Faux-Monnayeurs*.

442 231
necesar să-şi afle limitele" etc. Ah, ce I: iste sînt toate astea !
ce de sofisme ca să-şi ascundă fa-'imentul în propriii săi
ochi ! Fereşte-mă, Doamne, de ridurile cugetului ! Şi, mai
ales, păzeşte ca nu cumva să nu-mi dau seama că sînt riduri I
7 august
Am lăsat carnetul acesta pentru celălalt, în care notez,
„inch by inch 1, toate progresele romanului meu9.
Dramă în familia A. ; furtună care aştepta doar în-
toarcerea acasă a lui E. ca să izbucnească; sau mai curând,
căci nu e drept să spun aşa : a trebuit să vin eu să-i deschid
ochii ; orbirea lui era de neînchipuit... Cît de mult poate
viziunea lucrurilor suprasensibile să te păcălească în privinţa
realităţilor cotidiene ! Se poate vorbi, oare, de o orbire a
credinţei ? Nu ; e prea mult ; e mai mult o amorţire treptată
a simţului critic. Pentru unele spirite, bişnuite din copilărie să
privească drept stabilite şi indiscutabile anumite idei morale
şi sociale, e la fel de greu să le socotească arbitrare, ca,
pentru muzicianul crescut din copilărie cu deprinderea gamei
diatonice, să-şi spună că această succesiune de sunete nu e
fatală, nu există în afara lui şi că, la urma urmelor,
intervalele după care el îşi construieşte simfonia sînt
convenţionale, iar nevoia pe care el o are de a auzi cum nota
sensibilă ajunge la semitonul superior al notei tonice e ceva
dobândit.
— Dar toată muzica, va spune el, e construită pe acea-
stă bază !
9V. Journal des Faux-Monnayeurs*.

443 231
 — Da, dragul meu : aceea din ţara ta, din epoca ta; dar
du-te în China sau în Egipt şi te vei convinge că o muzică
diferită poate fi construită pe o gamă cu intervale diferite.
Nu există aici nici o lege naturală, asemenea celei a
gravitaţiei, pe care arhitectul nu o poate eluda ; nu există
vreo lege a armoniei pe care muzicianul să nu o poată eluda;
nu există vreo „lege morală" pe care adevăratul psiholog să
fie silit şi să o poată accepta ca dată.
[Cuverville, 8 octombrie]
[(Aniversarea căsătoriei noastre)3 Nu ştiu ce e mai
groaznic : să nu miai fii iubit, sau să vezi fiinţa pe care o
iubeşti, şi care te mai iubeşte, cum nu mai crede în iubirea ta
? N-am izbutit s-o iubesc mai puţin şi rămîn în preajma ei, cu
inima sîngerînd, dar fără o vorbă. O ! îi voi mai putea vorbi
vreodată ?... Ce rost să declar că o iubesc mai presus de tot
ce e pe lume ? Nu m-ar crede. Vai ! Nu mai pot, azi, decît s-o
chinui şi mai mult.]
[10 octombrie]
[Viaţa îşi recapătă totuşi întreaga înfăţişare amăgitoare a
fericirii.
După trei săptămîni de stat la Cuverville, mă întorc, în
seara asta, la Paris, pentru zece zile.]
[21 noiembrie]
[Am lucrat acceptabil în ultimele zile ; dar o tristeţe
amară mă potopeşte ; am nenorocit-o pe aceea pe care o

444 231
iubesc cel mai mult pe lume. Iar ea nu mai crede în
dragostea mea.]
1920

8 mai
Plecarea din Cuverville în zorii zilei. Călătorie destul de
mohorîtă. Am citit pagini excelente din Walter Pater in ale
sale Studii despre Renaştere.
Am tras la familia Allégret. Am primit ultimele corecturi
din Si le grain ne meurt... 1

Duminică, 9 mai
Mi-am dus bagajul la vilă. După-amiază petrecută cu
alde A.M. care ne duc la un cinema luxos şi posomorit unde
te plictiseşti de moarte vreme de două ceasuri. M. îl găseşte
aici pe Emirnanuel Fay, prieten vrednic de M. şi pe care n-aş
vrea să fiu gelos. Plec copleşit de tîmpe-nia filmului şi de
manierismul scrîşnit al stelei, Mary Pickford pe oare M. o
socotea minunată.
La vilă, <unde mă duc să mă culc prima noapte, nimic nu-
i cum trebuie. A trebuit să alerg azi-dimineaţă în căutarea
unor mecanici, ca să am gaz.
Notez toate astea numai ca să-i dau iar drumul car-
netului. Nu prea cred că voi avea statornicia de a-1 duce
multă vreme. Mi se pare că oglinda aceasta, astăzi, mai
degrabă mă stinghereşte decît mă slujeşte.

445 231
 Paris, 3 octombrie
Reiau carnetul după o foarte lungă întrerupere. Sînt din
nou la Paris, de trei zile ; instalat în vilă, de bine de rău ; silit
să ies pentru mese, ocupat de dimineaţă pînă seara, abia de
mai izbutesc să-mi salvez cîteva clipe de singurătate şi de
timp liber. Şi totuşi nu m-am simţit niciodată atît de bine
dispus şi, chiar în seara sosirii mele, în ciuda oboselii (sau
poate datorită ei), aş fi scris toată noaptea dacă nu m-aş fi
forţat să dorm.
Am terminat Crochet Cartel al lui Peaeock 3 şi am început
Old Wives Tale /«.
Am scos bursa de 6.000 de franci pentru Riviere.
Reiau carnetul fără să încerc să mă mai întorc la ziua de
ieri ; scriu azi ca şi cum n-aş mai fi scris în el din ajun.

Marţi, 4 octombrie
La masă cu Charlie du Bos Am vorbit mult despre Henry
James şi despre el însuşi. Ultima parte a zilei am petrecut-o
la vilă, privind încă o dată, cu M., fotografiile muzeelor din
Viena şi din Berlin. îmi place atenţia mereu mai vie, pe
măsură ce e mai cultivată, cu care M. priveşte orice şi-i admir
de pe acum siguranţa gustului şi judecăţii. în ajun fuseserăm
la muzeul din Cluny, dimineaţa ; după-amiază, la muzeul
Jacquemard-Andre.

446 231
 5 octombrie
Masa la Martin du Gard G cu prietenul lui, Marcel de
Coppet7, în trecere prin Paris şi gata să se întoarcă în Ciad
unde şi-a petrecut pînă acum patru ani la rînd. Frumos chip
de episcop, cu părul complet încărunţit. Calmul lui în faţa
agitaţiei noastre. Conversaţie foarte interesantă (la care se
adaugă, după-masă, şi Gallimard), pe care ar fi trebuit s-o
notez chiar în aceeaşi seară...
în 6, ziua plecării mele la Cuverville, Roger Martin du
Gard vine la vilă încă de la 9 şi jumătate dimineaţa, îmi
aduce Si le grain ne meurt..., din care îi dădusem, alaltăieri,
un exemplar. îmi împărtăşeşte profunda lui dezamăgire : mi-
am ocolit subiectul; din teamă, din pudoare sau din grijă
pentru public, n-am îndrăznit să spun nimic cu adevărat
intim şi n-am izbutit decît să stîrnesc întrebări...
De cînd sînt aici am primit din partea lui o lungă şi
excelentă scrisoare, în care revine asupra tuturor punclelor
pe care le atinsese convorbirea noastră. Eu am totuşi
conştiinţa că. am povestit despre copilăria mea tot -am ţinut
minte şi cît se poate de indiscret. Ar fi artificial să bag mai
multă umbră, mai multă taină, mai multe cotituri. Dar poate
că Jacques Raverat are dreptate cînd îmi zice (a venit ieri de
la Montivilliers) că povestirea mea, din dorinta_de a fi
limpede, adeseori îmi simplifică prea tare gesturile sau, în
orice caz, resorturile acestora — şi că se întîmplă ca şi cu
fiecare carte a mea : luată în parte, îmi falsifică înfăţişarea.

447 231
„Ca să putem avea un tablou care să-ţi semene cît de cit —
îmi -.pune el foarte just — ar trebui să le citim pe toate deo-
dată. Cine te cunoaşte bine, îşi dă seama că toate stările pe i
are, din preocupări artistice, le zugrăveşti drept succesive
pot fi, la dumneata, simultane ; şi tocmai asta nu se simte în
povestirile din Memoriile dumi tale" 8.

28 octombrie
în sfîrşit — linişte ; singur, în vila asta mare pe care poate
n-aş fi chiar nebun că mi-am construit-o dacă măcar aş putea
locui în ea.
Zilele din urmă le-am lăsat pe toate, înghiţite de Irumuri,
vizite etc... Nevoia de a-mi lua masa în oraş sau, cel puţin, de
a alerga după provizii, nu prea mi-a mai lăsat timp de lucru ;
nu poate ieşi ceva bun cînd te tot întrerupi.
Aseară mi-am scos toate „jurnalele" din tinereţe. Nu le
pot citi fără exasperare — şi le-aş rupe pe toate de n-ar fi
umilirea mîntuitoare pe care o aflu la lectura lor.
Orice progres în arta scrisului se dobîndeşte doar prin
părăsirea unei complaceri. Pe atunci le aveam pe toate •-i
mă aplecam peste pagina albă ca şi cum m-aş fi găsit n
oglindă.

3 noiembrie
Poftit la masă de dna. Mùhlfeld, cu Paul Valéry şi
Cocteau ; mă duc să-i iau. N-am apucat să schimb nici trei

448 231
fraze şi-mi şi sărise ţandăra. Pe orice temă s-ar discuta,
spiritul lui Valéry şi al lui Cocteau se silea doar să
ponegrească ; te ascultau cu neînţelegere, cu refuzul oricărei
judecăţi. Relatate, vorbele lor ar părea absurde. Eu nu mai
pot suferi felul ăsta de paradox de salon, care nu străluceşte
decît pe spinarea altuia. Péguy zicea : „Eu nu judec ;
condamn." Ei i-au executat, astfel, pe Régnier, pe dna de
Noailles, pe Ibsen. S-a vorbit de Octave Feuillet9 căruia i s-a
găsit mai mult talent decît lui Ibsen, pe care Valéry îl declara
„asomant". Văzîn-du-mă redus la tăcere, căci n-avea rost să
protestez, Cocteau declară că sînt „într-o dispoziţie oribilă".
N-aş fi putut părea „antrenat" decît cu condiţia de a le ţine
isonul şi îmi (reproşam destuii că am venit să-i aud.
De altfel, fiecare dintre ei, luat în parte, e fermecător ; şi,
mai ales în ce-1 priveşte pe Valéry, dacă nu l-aş stima atît, n-
aş suferi atît pentru refuzurile sale de a judeca. Nu-i de
mirare că, după ce a sfîşiat orice vrajă a lumii înconjurătoare
şi după ce a făcut orice ca să se dezintereseze de atîtea
lucruri, se plictiseşte !
Timpul trece repede şi îmi scapă fiecare zi fara sa i/butSc
să prind ceva din ea. îl invidiez pe Martin du Gard cu
singurătatea lui liniştită din Clermont.

Sfî rşitul lui decembrie

449 231
 Moartea lui Miquette. De mult oarbă, surdă şi îngro-rite
* liUată. părea că nu o ţine în viaţă decît credinţa faţă 'de
stăpînă.

22 decembrie

Am stat două zile la Clermont, la Roger Martin du Gard,

care mă chemase să mă consulte pentru romanul lui 10, din
oare îmi citeşte primele şase capitole şi îmi expune planul
general. Conversaţie neîntreruptă care a fost, cred, de cel
mai mare folos atît pentru unul cît şi pentru celălalt. Mă
îndeamnă stăruitor să-mi continuu redactarea Memoriilor şi
să îndrăznesc să scriu din viaţa mea tot ce-i povestesc lui.
Dar mai ales romanul mă atrage acum. Redeschid caietul
cel negru 11 cu gîndul să depozitez în el recolta din ultimele
zile.
Nu-mi face plăcere să ţin deopotrivă şi jurnalul acesta,
decît cînd trag nădejdea de a scrie în el oarecum zi de zi, fie
şi numai cîteva rînduri.

1921

Cuverville, 1 ianuarie
Sosit aseară în Cuverville. Cit a durat drumul, am citit La
limita extremă a lui Arţibaşev ; mult recomandată de Roger
M. du G., dar nu-mi place de loc. Materia primă, mai bine-i s-

450 231
o cauţi în viaţă ; în cărţi, mă interesează mai ales
meşteşugul; iar în asta de acum, nici una, nici cealaltă. S-o
mai citesc ?
Mi-am jucat singur o festă neluînd cu mine ţigări (fu-
masem mult prea mult la Paris) şi în dimineaţa asta îmi
venea să urlu.
Punîndu-mi la încercare virtutea, cu un imens efort, mă
silesc să fac azi-dimineaţă exerciţiile de gimnastică pe care le
preconizează Roger M. du G. ; în plus, după-amiază, o
plimbare de un ceas — în dauna pianului.
Am în faţă prefaţa la Armance \ capitolul intermediar
din Si le graint ne meurt 2... şi romanul acela enorm pe care
ar trebui să încep să-d întocmesc 3.
înainte de plecare m-am dus să văd Parada 4 — la care
nu ştii de ce să te minunezi mai mult : de pretenţie sau de
sărăcie. Cocteau se plimbă prin culise, unde mă duc să-1
văd ; îmbătrînit, încordat, suferind. Ştie prea bine că
decorurile şi costumele sînt de Picasso şi că muzica e de
Satie, dar se îndoieşte că Picasso şi Satie nu sînt de el.
Poveştile ruseşti 5 m-au vrăjit.

3 ianuarie
. Zile groaznice. Insomnii ; recăderi în tot ce-i mai rău ;
lucru prost, în care, fără nici o fervoare, încerc să mai trag
foloase dintr-un rest din avîntul pe care mi-1 luasem. [O, de-
aş putea măcar crede că prezenţa mea, aici, îi face plăcere...

451 231
Dar şi bucuria asta mi-e răpită ; şi cât e ziua de mare îmi pot
spune că, pur şi simplu, ea mă tolerează. De nimic, în ce mă
priveşte, nu se mai interesează, nu-i mai pasă ; şi, cum îţi
trebuie totdeauna dragoste ca să înţelegi ce diferă de tine,
nu găsesc în ea, cu privire la mine, decât neînţelegere,
apreciere greşită sau, ceea ce e şi mai rău, indiferenţă.
Şi totuşi, uneori, mă întreb dacă nu cumva la rîndul meu
o judec greşit. O, de-am putea măcar avea o explicaţie ! Dar
cele mai neînsemnate cuvinte îmi ies atît de dureros din
inimă, încît nici nu mai pot să-i vorbesc.
...Nici măcar glasul, glasul acela dulce pe care-1 iubeam
mai mult decît orice pe lumea asta, glasul ei drag nu mai e
acelaşi. Micul accident pe care 1-a avut anul trecut din
stîngăcie sau din neatenţie, şi care ni se părea la început fără
importanţă, o face parcă să şuiere, foarte uşor,. aproape
imperceptibil ; — şi numai eu observ asta (surorile; ei susţin
că mi se pare). Evident, e ceva ce poate fi corectat, dacă ea
ar accepta să se îngrijească de aşa ceva ; şi mă doare mai
ales cînd văd în delăsarea asta, în renunţarea la farmecul ei,
un semn că nu-i mai pasă de-mi place sau nu, că îşi zice
neîncetat : la ce bun ? Ba s-ar părea că ea caută cu tot
dinadinsul să-mi dea h arme împotriva ei şi face totul ca să
mă rupă de ea, să mă îndemne s-o părăsesc ; dar toate
acestea mă fac s-o iubesc şi mai mult, — şi cu atît mai mult
cu cît nu-mi pot în nici un fel exprima iubirea.*

452 231
 De mi-ar fi dat măcar să-1 pot aduce un pic de fe-
ricire !...]
[ 5 ianuarie]
i [Fragmentul din Si le grain ne meurt... apărut în nu-
* Asta era cel mai tragic :
tăcerea înspăimîntătoare de
zile întregi, din lungul şir de zile
în care trăiam unul lîngă altul.
mărul din decembrie din N.R.F. n-are filele tăiate. Dim-
potrivă, ea a citit Saint Martin de Glandei; dar, fără îndoială,
ultima pagină din Memoriile mele, care se află faţă în faţă cu
prima pagină din Saint Martin (era destul să fi întrezărit
câteva rânduri) o va fi pus-o în gardă ; i se va fi făcut frică şi,
ca de obicei, va fi refuzat să se uite mai departe. Aşa că, fără
îndoială, ea crede acum că m-am apucat să etalez fără nici o
ruşine ceea ce, dimpotrivă, am avut atîta grijă să ascund —
cu toate că povestirea suferă din cauza asta.]

[ 6 ianuarie]
[îşi dă seama, desperat, că numai de dragul lui se
interesa ea de acele lucruri (artă, muzică, poezie) care rămîn,
pentru el, suprema preocupare a vieţii. Nu i-au făcut nici o
plăcere şi n-a mai crezut în ele, din momentul în care nu 1-a
mai iubit pe el. *]

12 ianuarie

453 231
 Cînd calea pe care a apucat-o cugetul tău mîhneşte de
moarte fiinţele ce îţi sînt nespus de scumpe, poţi în acelaşi
timp să crezi că aceasta e calea pe care trebuie să mergi şi
totuşi să faci fiecare pas tremurând ; să ră-mîi cu inima
îndoită ; să cunoşti şovăieli, întoarceri — în care Gheon are
să vadă semnul unui spirit nehotărît, pe cînd e vorba dioar
de inimă şi de dragoste. Nu statornicia îmi lipseşte ; ci
cruzimea.
— Ştiu foarte bine că e fericit (Gheon), că şi-a găsit
liniştea, norocul.
— Atârnă doar de tine să fid la fel.
— Chiar tu îmi spuneai : omul nu s-a născut pentru
fericire.

* Am făcut bine că am scris

rindurile de mai sus la
Gheon zice : „Urăsc gîndurile ascunse".
Dar sînt împrejurări în care, dimpotrivă, numai gîndurile
ascunse i s-ar părea vrednice de iubire ; dar atunci le va numi
altfel. Le va spune : „glasul conştiinţei".

14 ianuarie
Se petrece în fiinţa mea intimă ce se petrece cu „ţările
mici" : fiecare naţionalitate îşi revendică dreptul la existenţă,
se răzvrăteşte împotriva asupririi. Singurul clasicism
acceptabil e cel ce ţine seama de tot. Al lui Maur-ras e
detestabil pentru că oprimă şi suprimă şi n-am de ce să cred
454 231
că tocmai ceea ce oprimă el nu e mai de preţ decît opresorul.
Astăzi are cuvîntul ceea ce pînă acum încă n-a vorbit.
îmi place elogiul din articolul despre mine al lui C. du
Bos : „respectuos fără margini cu sensibilitatea altuia".

16 ianuarie
Citesc articolele lui Wells despre bolşevism (apărute în Le
Progres civique) cu cel mai viu interes şi ou felul acela de
îmbrăţişare spirituală pe oare-1 încerci cînd recunoşti în altul
propria-ţi gîndire — încă nesigură — eliberată, consolidată şi
parcă aşezată.
Răspunsul lui Merejkovski 7 e cît se poate de mediocru.

26 ianuarie
Plec din Cuverville mîine. Condiţiile fiziologice şi morale
în care mă aflu aici sînt cît se poate de deprimante, iar lucrul
meu s-a resimţit mult din cauza asta.
[Nu mai am aici nici măcar bucuria de a o face fericita ;
adică nu mai am iluzia asta ; iar ideea acestui faliment îmi
bîntuie nopţile. Ajung chiar să cred că dragostea mea e
pentru ea o povară ; şi uneori îmi reproşez dragostea ca pe o
slăbiciune sau ca pe o nebunie şi încerc

să mă conving că nu mai am de ce suferi... Nu mă pot

împăca de loc cu despărţirea gîndurilor noastre. Numai pe ea
o iubesc în toată lumea asta şi n-o pot iubi cu adevărat decît

455 231
pe ea. Nu pot trăi fără dragostea ei. Primesc să am împotriva
mea lumea întreagă, dar nu pe ea. Şi trebuie să-i ascund
toate astea. Trebuie să joc faţă de ea, ca şi ea, o comedie a
fericirii.]

14 mai
Aseară, o oră petrecută cu Broust8. De patru zile trimite
seară de seară o maşină să mă ia, dar de fiecare dată eram
plecat de acasă... Ieri, cum tocmai îi spusesem că nu cred să
fiu liber seara, era gata de plecare, avînd o întîlnire în oraş.
Spune că nu s-a dat de mult jos din pat. Deşi te înăbuşi de
căldură în camera în care mă primeşte, el tremură de frig ;
ieşise dintr-o altă cameră, mult mai caldă, unde se simţea în
apele lui; se plînge că viaţa nu mai e pentru el decît o lungă
agonie ; şi, deşi, cum am intrat, a început să vorbească
despre ura-nism, se întrerupe ca să mă întrebe de-i pot da
unele lămuriri cu privire la învăţăturile Evangheliei, despre
care nu ştiu cine i-a tot spus că vorbesc bine în mod deosebit.
Nădăjduieşte să găsească aici un sprijin şi o uşurare în
suferinţele lui, pe care mi le înfăţişează amplu ca fiind
îngrozitoare. E gras — sau mai degrabă umflat ; mi-1
aminteşte oarecum pe Jean Lorrain9. îi a-duc Corydon despre
care îmi făgăduieşte că nu va vorbi cu nimeni ; şi, cum îi spun
cîteva cuvinte despre Memoriile mele, exclamă :
— Poţi povesti orice ; dar cu condiţia să nu spui niciodată
: Eu.

456 231
 Ceea ce nu mă interesează.
Miercuri
Aseară, eram gata să urc la mine, să mă culc, cînd se
aude soneria. E şoferul lui Proust, soţul Celestei, care-mi
aduce înapoi exemplarul din Corydon ce i-1 împrumutasem
lui Proust la 13 mai şi care îmi propune să mă ia ou el, pentru
că Proust se simte ceva mai bine şi-i zice să-mi spună că
poate să mă primească dacă totuşi nu mă deranjează să vin
pînă la el. Şi fraza lui e mult mai lungă şi mai complicată
decît o citez ; cred că a învăţat-o pe drum pentru că, după ce
l-am întrerupt o dată, a reluat-o şi a recitat-o dintr-o
răsuflare. Şi Celeste, care îmi deschisese, în cealaltă seară,
după ce mi-a exprimat regretul pe care îl avea Proust de a nu
mă putea primi, a adăugat : „Domnul îl roagă pe domnul
(ude să fie convins că se gîndeşte mereu la dumnealui", (îmi
notasem fraza pe loc)
Multă vreme m-am putut întreba dacă nu cumva Proust
nu-şi exagerează oarecum boala, ca să-şi ocrotească lucrul
(ceea ce mi se părea foarte îndreptăţit) ; dar ieri, şi încă de
data trecută, m-am putut convinge că era într-adevăr foarte
suferind. Spune că stă ceasuri întregi fără să-şi poată mişca
măcar capul; stă culcat toată ziua şi zile în şir. Din cînd în
cînd, îşi plimbă pe la nas tăişul unei mîini care pare moartă,
cu degetele iudat înţepenite şi distanţate; şi e cît se poate de
impresionant gestul acesta maniac şi stîngaci, care pare un
gest de animal sau de nebun.

457 231
 [Paris, 15 mai]
[Madeleine şi-a anunţat sosirea pentru marţi. O aştep-I
am încă de joi; apoi vineri ; şi m-am dus s-o întîmpin la gară.
Gîndul că are să călătorească a doua zi după o sărbătoare şi
într-un tren supraaglomerat îmi dă o stare de continuă
apăsare. Dragostea mea pentru ea face tot atât de mult
parte din viaţa mea ca şi pînă acuma şi n-o pot smulge din
inima mea cum nu pot smulge, din trupul meu dorinţa...]
[Luni, 29 mai]
[Pleacă la ora 4. O conduc la gara Saint-Lazare.
Uneori, cu toată ciudata umflătură a trăsăturilor, pe care
o capătă atît de des din cauza oboselii, i-am regăsit chipul —
zîmbetul, privirea — tot ce-mi va fi fost mai drag pe lumea
asta.]

256

458 231
17 — Pagini de jurnal

459 231
257
Cuverville, 10 iulie

460 231
 28 iulie

Sosit aici din 2. Vreme splendidă, fără schimbări. Toată

natura gîfîie şi se roagă. Lucru insuficient; întretăiat de
corespondenţă. Un fel de resemnare îmi amorţeşte voinţa,
gîndirea. Am recurs iar la carnetul acesta ca să învăţ să-mi
cer mai mult mie însumi.

11 iulie
Am impresia că doresc orice mai puţin aprig, de cînd a
început să se depărteze de mine fericirea nespusă pe care
mi-o făgăduiam, a unei depline comuniuni cu ea.

20 iulie
Să combat ispita de a vărsa în roman 10 experienţele
personale — şi mai ales acelea ce te-au făcut să suferi, cu
nădejdea amăgitoare că ţi-ai găsi astfel o mîngîiere în
tabloul pe care-1 faci.
— Nu ni se par deosebit de interesante decît pentru că
noi înşine trecem prin ele.
— Ba nu ! Tocmai aici e sofismul : fiecare îşi are a-
venturile pe care le merită ; iar pentru sufletele de elită
există împrejurări privilegiate, suferinţe alese, de care
tocmai sînt incapabile sufletele de rînd.

21 iulie

461 231
 De mult n-aş mai fi scris nimic dacă nu m-ar fi stă-pînit
convingerea că cei de mîine vor descoperi în scrierile mele
ceea ce cei de >azi nu vor să vadă — dar eu ştiu că am pus în
ele.
Declaraţiile naţionaliştilor mă fac să mă gîndesc prea
adeseori la protestele fiicelor regelui Lear. Dragostea cea
mai adîncă nu sare tocmai uşor pe buze. Prefer tăcerea
Cordeliei.
Nu-mi slăbeşte propriu-zis senzaţia; nu ! Dar, prin-tr-un
fel de transpunere, s-ar părea că ea nu mă mai priveşte
direct. Sînt de parcă aş fi mort de mult; de parcă nu despre
mine ar mai fi vorba. Şi uite... mi se pare mai ales că nimic
din ce fac şi din ce simt nu-mi mai angajează
responsabilitatea morală. Da, asta-i. Sînt mort, iar ceea, ce
trăiesc acuma e un fel de supliment tară însemnătate şi care
nu te angajează la nimic.
X., care vroia să se sinucidă, ajunge uneori să se întrebe
dacă nu cumva, de fapt, n-a şi făcut-o.
Since now at length my fate I know,
Since nothing all my Iove avails, Since
all, my life seemed meant for, fails * 10
b
.
Din ziua în care... nu mi-a mai revenit niciodată pe deplin
conştiinţa continuităţii mele morale.
La Bastide, 12 septembrie

462 231
 Recitind, pentru ultima dată, corecturile pentru Mor-
ceaux choisis 11 pe care le-am dat la N.R.F., mă impre-
ionează mai cu seamă insistenţa, monotonia, repetiţiile.

3 octombrie

Jntoarcerea la Cuverville.
Trei-patru ceasuri le-am petrecut învăţînd din nou
piesele 1 şi 4 din Goyescas (şi-mi mai lipseşte mult pînă ^•ă
fiu perfect stăpîn pe cea dintîi). Acum ar trebui să mă apuc
* şi pentru că acum îmi
cunosc
de soarta, Si pentru
Faux-Monnayeurs că din sfială, nepăsare, laşitate, îmi
; dar
surîd toate distracţiile ce-mi ies în cale şi nu ştiu cum să-mi
cuprind subiectul. îmi propun să bat camera în lung şi lat,
vreme de o oră, oprindu-mă de la orice lectură. Şi să fac
mereu asta, ca şi cum mi s-ar fi dat de împlinit un canon ;
preferabil înainte de culcare. Fără să te descurajezi dacă, în
primele seri, nu întrezăreşti nici o ieşire.
Scriu, aproape fără nici o greutate, două pagini din
dialogul cu care mă gîndesc să-mi deschid romanul. Dar nu
voi fi mulţumit pînă nu voi izbuti să mă îndepărtez şi mai
mult de realism. Puţin îmi pasă dacă, după aceea, va trebui
să rup tot ce scriu azi. Totul e să mă obişnuiesc să trăiesc
pniintre personajele mele.
şi-o găseşte astfel. Are nevoie, pentru a-şi asigura
această odihnă, să creadă că n-o mai iubesc, că n-am iubit-o

463 231
ni-i iodată mult; numai astfel, fără îndoială, se poate păstra
intr-un fel de apatie faţă de mine.]

16 octombrie
Am plecat din Cuverville ca şi cum aş muri.

6 octombrie
A treia zi de cînd nu fumez. Prea mult timp cu pianul (3—
4 ore zilnic) ; lucru insuficient.

12 octombrie
Am avut laşitatea de a mă duce, alaltăieri, duminică,
pînă în sat, să-mi cumpăr un pachet de tutun. Dar nu-mi face
de loc plăcere să fumez tutunul acela gros şi negru —
singurul pe care l-am găsit; cu atît mai bine, pentru că mă
ajută să mă abţin.
După trei zile de agonie, am isprăvit ieri un articol despre
reluarea relaţiilor intelectuale cu Germania ; l-am trimis
imediat lui Riviere 12.
[Nu izbutesc să-mi ocrotesc liniştea, să-mi păstrez o
dispoziţie egală şi să mai am oarecare chef de lucru, de viaţă
chiar, decît distrăgîndu-mi atenţia de la ea, de la starea ei,
de la raporturile dintre noi. Dacă mi se în-tîmplă să mă
gîndesc noaptea la acestea, s-a zis cu somnul şi mă
prăbuşesc într-o prăpastie de amărăciune şi deznădejde.
Simt atunci că o iubesc ca altădată şi mă doare teribil că nu

464 231
pot s-o fac să-şi dea seama; atitudinea la care mă sileşte,
masca de nepăsare pe care mă obligă să mi-o pun, i se par cu
siguranţă mai sincere decît ceea ce abia aş izbuti să bîigui. Se
ţine tare ; şi nu-mi recunosc dreptul de a-i tulbura odihna pe
care
17 octombrie
Sînt apăsat neîncetat de o oboseală şi de o tristeţe
îngrozitoare. Omenirea toată mi se pare desperant de urîtă
si de veştejită. Ce animalitate, ce egoism, în expresia oricărui
chip ! Ce absenţă de bucurie, de viaţă adevărată ! Pentru a
„răscumpăra" pe fiecare dintre aceştia a murit oare un
Hristos ?

1 noiembrie
Sosit aseară în Roquebrunne... Cu cît se apropia mo-
mentul cînd urma s-o părăsesc, cu atît simţeam cu durere tot
ce mă lega de ea şi începeam să mă îndoiesc dacă într-
adevăr raţiunea mă îndemna să plec. Ce greu îmi e să nu
prefer austeritatea, sau măcar să nu cred in superioritatea ei
! Instinctivă neîncredere în tot ceea ce are menirea să
condimenteze plăcerea.

26 noiembrie
m
întors la Cuverville din 24 seara... Mi se pare, acuma, că
am visat, doar, călătoria aceasta... Pisa, Sienna, Or-vieto,

465 231
Roma ; minunat timp, de n-ar fi fost luat din cel al lucrului.
Mă cufund de îndată iar în el, blestemând conferinţa despre
Dostoïevski pentru care Copeau, cînd am trecut prin Paris,
mi-a smuls promisiunea 1:\

29 noiembrie
Mare articol ai lui Massis, în Revue universelle, asupra
(sau, miai bine zds, împotriva) mea14. Massis 0.e o-pune
cărţilor mele o vorbă a lui Claudel : „Răul nu construieşte".
Ca şi cum prin cusururi de construcţie ar păcătui cărţile
mele !
La drept vorbind, articolul, deşi denunţă influenţa mea
ca pe o primejdie publică, e plin de nemărturisită
consideraţie. Ce mă cam irită e să-1 văd pe Massis pu-nîndu-
mi în spinare atît fraze ale mele cît şi fraze scrise de alţii
despre mine. Nici citatele pe care le dă nu-s totdeauna
exacte, iar cititorul nu-i niciodată avertizat cînd cel ce
vorbeşte nu-i decît unul din personajele romanelor mele :
trebuie să iau orice asupră-mi ; orice îmi poate dăuna. El nu
încearcă să schiţeze un portret care să-mi semene, ci doar să-
i ridice pe cititori împotriva mea.
Articolul acesta, de mult pregătit, apare chiar în ziua
punerii în vânzare a volumului 15 ; oa şi altădată, cînd cu
atacul la Caves. Vedea-voi vreodată aceeaşi grabă pentru
elogiu ? Dar Massis nu vroia decît să-i dea criticii tonul.

466 231
 De patru luni, de cînd m-am abonat iarăşi la Courrier
deja Presse, nu-mi vin decît înjurături. De parcă le-aş plăti.
Un critic spaniol, evident bine informat, ajunge să vorbească
despre uscăciunea mea sufletească şi despre zgârcenia mea.
Articolul e, de altfel, destul de nostim ; dar ce caricatură imi
face ! Va putea vreodată cineva să-mi mai desprindă
trăsăturile adevărate de sub grămada asta de calomnii ? Trei
sferturi din critici, şi aproape toţi cei de la ziare, îşi fac o
părere nu după cărţile mele, ci după bîrfele de cafenea. De
altfel ştiu că n-am de partea mea nici cafenelele, nici
saloanele, nici bulevardele ; şi ele fac succesul. Şi nici nu
urmăresc, nici nu mi-am dorit vreodată acest soi de favoare.
îmi voi lăsa cărţile să-şi aleagă răbdătoare cititorii ; micul
număr de azi va face opinia de mîine. i Dar n-aş vrea să mă
arăt nici mai tare, nici mai sigur decît sînt, iar unele dintre
judecăţile greşite le indur groaznic de greu ; însă şi mai tare
m-ar necăji să găsesc, — recitindu-mi textele din Morceaux
choisis, o frază de care să nu fiu mulţumit. Mi-e greu să-mi
înfrânez înclinaţia de a le -da dreptate criticilor ; dar mă
linişteşte adesea faptul că acuzaţiile ce mi se aduc se
contrazic între ele. în sfîrşit, mă gîndesc la Baudelaire şi că
majoritatea acestor acuzaţii i se aduseseră şi lui.

/ decembrie
Săptămîna asta am scris vreo 30 de pagini din carte ;
totul, în fuga condeiului (şi aşa trebuie să fie scrisă această

467 231
carte) ; dar nu ştiu încotro mă îndrept şi mă tem să nu mă
pomenesc curînd oprit în loc.
Am isprăvit primul volum din Idiotul ; admiraţia nu mai
mi-e chiar atît de mare. Personajele se strâmbă prea tare şi,
dacă se poate spune, coincid prea uşor; şi-au pierdut, în ochii
mei, o mare parte din misterul lor; aş spune oarecum că le
înţeleg prea bine; adică înţeleg prea bine ce vrea Dostoievski
de la ele. Sînt în cartea aceasta fragmente fără seamăn şi
încărcate de învăţăminte extraordinare ; în sfîrşit, unele
personaje sînt excepţional reuşite; sau, mai degrabă (pentru
că toate portretele sînt admirabile) unele vorbe ale lor,
îndeosebi ale generalului Ivolghin şi ale generălesei
Epancina. Dar impresia mi se confirmă ; prefer Demonii şi
Fraţii Karamazov; poate chiar Adolescentul (fără a mai vorbi
de unele povestiri mai scurte). Dar cred 'că Idiotul e menit
îndeosebi să placă tinerilor şi, din toate romanele lui
Dostoievski, pe acesta l-aş recomanda să-1 citească mai întîi.

2 decembrie

Ţin piept cît pot ; dar dezertarea lui Ghéon 16 îmi pro-
voacă o durere aproape de nesuportat şi mereu proaspătă.
Articolul lui din Action française, primul dintr-o serie despre
literatură, e încă inteligent, dar de pe a-

2(52

468 231
263

469 231
 t
cum tendenţios. Se ridică împotriva prejudecăţii despre
„gratuitatea" operei în artă şi susţine că orice o-peră de artă
vrednică de acest nume a fost din totdeauna creată într-un
scop utilitar şi cu gîndul de a sluji. (Şi cutează să citeze drept
exemplu Fabulele lui La Fontaine !) Mi-aduc aminte de
ultimele noastre convorbiri. Durerea că îl părăsesc mă făcea
să-i cedez cit mai mult; dar în tot acest articol simt un
protest la adresa gîndi-rii mele, împotriva mea.
Iar Massis nu vrea să vadă în opera mea, bucată cu
bucată, decît dorinţa de a influenţa... Să se pună barem de
acord între ei ; pînă la urmă se vor înţelege bine.

5 decembrie
Remarcabile ■ fragmente din Jurnalul intim al lui Amiel
l7
, apărute în N.R.F. din decembrie. Dar stilul, în acelaşi timp
şovăitor şi atent la nimicuri, mi-e pur şi simplu nesuferit.
„Căutînd nuanţa justă a gîndirii mele — spune el într-un
alt fragment — străbat claviatura sinonimelor şi, adeseori,
gama acţionează prin triade." Apoi adaugă : „Expresia unică
este o îndrăzneală ce presupune încrederea în sine şi
clarviziunea. Ca să ajungi la tuşa u-nică. trebuie să nu te
îndoieşti, iar tu te îndoieşti neîncetat." Şi e excelent asta; dar
nu totdeauna just, pe cît se pare. „Tuşa unică" nu e neapărat
dovadă de îndrăzneală ; ca poate rezulta şi dintr-un

264 470
consimţămînt la sacrificiu. Orice alegere presupune un
sacrificiu ; şi fără să alegi nu desenezi bine.
Charlie Du Bos comentează excelent acest fragment.
(Citat în N.R.F. din octombrie.)

10 decembrie
Stagnarea asta mă otrăveşte. Mă sufoc într-o apă stă-
tută. Ca păstrăvului, îmi place şi mie să urc împotriva
curentului.
11 decembrie
Cîteva articole despre Morceaux choisis sau, mai de-
grabă, despre articolul lui Massis. Se vorbeşte mai mult
despre articolul acesta decît despre însăşi cartea mea. Iar
puţinul ce se spune despre ea e, de altfel, atît de "impit, încît
nu-mi mai pasă că e îndreptat împotriva mea
[ 12 decembrie]
[Ce să fac ? Unde-o să ajung ? încotro s-o iau ? Nu pot să
n-o mai iubesc. Sînt zile în care chipul ei, expresia angelică a
zîmbetului ei, îmi umplu încă sufletul de extaz, de dragoste şi
de desperare. Desperarea că nu-i pot spune nimic. Nici o zi,
nici o clipă, n-am cutezat să-i vorbesc. Şi unul şi celălalt
rămînem împietriţi în tăcere. Şi uneori îmi spun că e mai bine
aşa şi orice i-aş putea spune i-ar naşte noi suferinţe.
Nu mă pot închipui fără ea ; am impresia că, fără ea, n-aş
fi fost niciodată nimic. Orice gînd al meu s-a născut în funcţie
de ea. Faţă de cine altcineva aş mai fi simţit o atît de

264 471
imperioasă nevoie de a mă explica ? Şi dacă gîndurile mele
aveau tărie, nu era tocmai pentru că se năşteau „în ciuda
unei iubiri atît de mari" ?]

Duminică, 18 decembrie
i Nu-mi voi izbuti cum trebuie cartea atîta vreme cît n-o
să mă pot desface de convingerea că e ultima, că nu voi mai
scrie altele. Aş desfiinţa mai uşor elementele parazite dacă
aş avea încrederea că le voi putea plasa in altă parte. Din
materialul pe care-1 văd strîns în faţa :nea s-ar putea hrăni
vreo şase romane.

26 decembrie
Insomnii prelungite. Nu mi-am simţit niciodată mintea
atît de activă. Astă-noaptc, de aş fi avut lîngă mine

264 472
 un secretar, aş fi dictat un sfert de carte. Gîndirea mi se
formulează mult mai uşor şi mai limpede ca altădată. Cred
că aş putea vorbi ' „din belşug" în faţa unui public căruia i-aş
simţi suficient simpatia. Astă-noapte închipuiam un fel de
curs despre Dostoievski; conferinţe întretăiate de lecturi pe
care le-aş face eu însumi, pentru că actorii, puşi de obicei să
prezinte publicului texte, nu le citesc niciodată într-un mod
satisfăcător (nici măcar J. Copeau, în ciuda inteligenţei şi
talentului său) ; ei evocă scena şi nu realitatea ; simţi că,
pentru ei, cartea se preface în teatru şi e doar un intermediar
; seamănă cu pianiştii aceia îndemînatecl, cu proştii pianişti,
care, la pian, nu se preocupă decît de imitarea orchestrei şi
te fac să regreţi mereu că-i asculţi. Seamănă cu cărţile acelea
ilustrate care te fac să vezi personajele unei cărţi, dar nu
totdeauna aşa cum ai fi vrut. Arta scenei este o continuă
ilustrare ; iar arta lecturii, dimpotrivă, trebuie să lase
imaginaţia auditorului, dacă nu j>e deplin liberă, cel puţin în
stare să se creadă liberă. Simple aluzii, indicaţii, omeori sânt
de ajuns, dacă s5sn% perfect juste ; n-are nici un rost să te
apuci să rîzi dacă scrie că acela ce vorbeşte, în clipa aceea,
rîde ; precum n-are rost să începi să umbli dacă acela umblă ;
nici, cum face Mayol, să evoci imaginea obiectelor. Citind
Puţul şi pendula die Poe, nu trebuie să imiţi cu mâinile
legănarea pendulei, ci doar neliniştea nenorocitului prizonier
care o urmăreşte din ochi. Nu e vorba atâta să faci să se
vadă cît să faci să se simtă.

473 237
 Ceea ce spun aici nu vrea cîtuşi de puţin să micşoreze
meritul actorilor, ci pur şi simplu să specifice că „lectură" şi
„joc" ţin de două estetici deosebite. Aş spune chiar că, cu cît
actorul e mai bun, cu atât mai prost va citi, — sau că n-aş
prea avea incredere ântr-un actor care citeşte prea bine.
Iată-1 pe Dullin citind o povestire scoasă din Amintiri din
Casa Morţilor; vezi cruzimea soţului ; auzi gemetele femeii
bătute... dar el uită, şi ne face să uităm, că povestitorul
de .aici nu e decît o brută total inconştientă de patetismul
scenei pe care o povesteşte şi că tragicul vine tocmai din
aceea că el nu ştie că e tragic ce povesteşte el ; ar fi să
meargă împotriva sensului povestirii sale ; şi tocmai acest
sens trebuie să nu fie scăpat din vedere. Auditorul va fi cu
atît mai mişcat cu cît el Însuşi va fi mai puţin ş.a.m.d.
Tocmai acesta e genul de lucruri despre care aş vorbi
„din belşug" mult mai bine decît scriu aici.
Sforţarea care tinde spre o nouă stare de lucruri pare
totdeauna, mai întîi, drept anarhie în ochii unui conservator.
Ce poate fi mai revoluţionar decît Evanghelia?
S-a spus că .alerg după tinereţea mea. E adevărat. Şi nu
numai după a mea. Mai mult chiar decît frumuseţea, mă
atrage tinereţea, şi irezistibil. Cred că în ea stă adevărul; cred
că ea are totdeauna dreptate, împotriva noastră. Cred că, în
loc să încercăm s-o instruim noi pe ea, ar trebui noi, adulţii,
să ne instruim prin ea. Şi ştiu bine că tinereţea e în stare de
păcate ; ştiu că rolul nostru e să o prevenim, pe cît ne stă în

474 237
putinţă ; dar cred că, adesea, vrând să apărăm tinereţea, o
împiedicăm. Cred că fiecare generaţie nouă vine încărcată cu
un mesaj pe care trebuie să-1 nască ; rolul nostru e să
ajutăm această naştere. Cred că ceea ce se numeşte „ex-
perienţă" nu e adesea decît oboseală nemărturisită, re-
semnare, amărăciune. Cred adevărată, tragic adevărată,
fraza lui Alfred de Vigny, adesea citată, care pare simplă
numai cînd e citată fără să fie înţeleasă : „O viaţă frumoasă
e un gînd al tinereţii înfăptuit la maturitate". Puţin îmi pasă,
de altfel, dacă Vigny însuşi, poate, n-a văzut toată
semnificaţia pe care i-o atribui; fraza asta • mi-o însuşesc ; e
a mea.
Puţini dintre contemporanii mei au rămas credincioşi
tinereţii lor. Aproape toţi au făcut concesii. E ceea ce numesc
ei „a învăţa de la viaţă". De adevărul -ce se află în ei s-au
lepădat. De adevărurile împrumutate ^te agăţi cel mai tare,
şi cu atît mai mult cu cît rămîn străine fiinţei noastre intime.
îţi trebuie mult mai multă precauţie ca să-ţi naşti propriul
mesaj, mult mai multă îndrăzneală şi prudenţă, decît ca să-ţi
dai adeziunea şi să-ţi adaugi glasul la un partid dinainte
constituit. De aici .acuzaţia de nehotărîre, de incertitudine,
pe care mi-o aruncă unii în faţă, tocmai pentru că am crezut
că mai ales faţă de tine însuţi e important să rămîi fidel.
ficată. Si după cum „adevărata elocinţă îşi bate joc de
elocinţă", arta adevărată îşi bate joc de maniera care o
maimuţăreşte.

475 237
 FOI RĂZLEŢE

Cauzele care fac ca aceste stele să pălească sînt, poate,

tot cele ce le legau, după Bourget, de generaţia dinaintea
mea. Pentru că înclinaţiile morale ale unei generaţii nu sînt
aceleaşi ca ale generaţiei ce o urmează. Bourget îi lăuda ca
pe nişte apostoli ai pesimismului. Iar cei de azi, spre
constelaţia Leului ne simţim atraşi. Nu-i nimic de făcut; iar ce
căutăm în maeştrii noştri nu e descurajare. Dacă Stendhal şi
Baudelaire se menţin azi foarte sus pe cerul nostru, e pentru
că razele emanate de opera lor au şi alte virtuţi decît cele pe
care le vedea Bourget. La drept vorbind, e pentru că, din
toată pleiada citată în Essais de Psyehologie, numai ei sînt
artişti desăvîrşiţi şi pentru că numai arta desăvîrşită se află la
adăpost de îmbătrînire.
*
Feriţi-vă să confundaţi arta cu maniera. Maniera fraţilor
Goncourt, prin care păreau, la vremea lor, atît de „artişti",
este astăzi pricina prăbuşirii lor. Aveau simţuri foarte
delicate ; dar o inteligenţă insuficientă i-a făcut să se
extazieze de delicateţea senzaţiilor lor şi să scoată în relief
ceea ce trebuia să fie subordonat. Nu găseşti o singură
pagină a lor în care să nu izbucnească printre rînduri buna
părere pe care o au despre ei înşişi : numaidecît ei cedează

476 237
complacerii care îi face sâ se gîndească : „Ah ! ce artişti
sîntem noi ! Ah ! ce greoi sînt ceilalţi scriitori !" Maniera e
totdeauna indiciul u-nei complaceri şi devine repede
răsplata ei. Arta cea mai subtilă, cea mai puternică şi cea mai
profundă, arta supremă, este aceea ce nu se lasă de la
început identi-
E nevoie şi e de ajuns. Opera de artă... în care tot ce nu
are rost — strică.
*
încă nu-mi dau seama dacă mai degrabă îi invidiez sau îi
dispreţuiesc pe oamenii aceia foarte direcţi, a căror
personalitate fără taine se dezvăluie şi se epuizează cu totul
în fiecare gest, a căror figură poate să fie cuprinsă într-un
singur plan.
în ce mă priveşte, eu simt neîncetat cum bunurile mele
se vatămă reciproc. Sînt complicate. Totuşi, nu vreau să le
apreciez nici detaliile, nici numărul; vreau să gust doar
armonia, doar...
Vreau să am totul la îndemînă. O anumita nelinişte îmi
însoţeşte această dorinţă.
*
Cum aş putea să nu vorbesc greu? Doar am de spus nişte
lucruri noi.
*
Trebuie totuşi să recunoaştem că scriitorii n-au fost
niciodată atît de preocupaţi de desăvîrşire decît... sub-

477 237
ordonaţi şi modeşti. . O .anumită decădere a meşteşugului
urmează unei înfumurări sociale.
Despre primejdia de a ocupa primele locuri.L^L--\
*

NOTE PENTRU UN STUDIU DESPRE

FRANCIS JAMMES
Poet — nu artist.
Şi nu vreau să stabilesc, prin asta, ca un retor care-şi
caută de lucru, vreo zadarnică distincţie subtilă. Mi se pare
foarte important că, venind după o şcoală oare a dus
adoraţia artei pînă la dispreţul pentru poezie (îi cuprind aici
deopotrivă pe Heredia şi pe Mallarmé), Jam-mes, pentru a
birui excesul acesta, a trebuit să-şi păstreze o orbire aproape
deplină faţă de artă ; nimic nu 1-a clătinat în credinţa în el
însuşi, pentru că nu avea ochi pentru nimic altceva. Nu spun
că Henri de Régnier şi Viélé-Griffin ar fi mai puţin poeţi (aş
putea-o spune, totuşi), dar erau, cu siguranţă, mai artişti.
Francis Jammes era poet şi nu era deoît atît. Muzica, pictura,
filozofia (vorbesc de astă dată ca despre o artă) şi era cît pe
ce să zic literatura, sînt pentru el grădini a căror cheie nu o
are ; şi abia de îşi dă seama de lipsa ei ; ed, cu simţurile atît
de sălbatec de ascuţite, stă în faţa unui tablou, a unei
simfonii, a unei idei, precum cîinele lui în faţa florilor ; nu-i
ceva de adulmecat pentru el.

478 237
 Ştiu că se poate îndrăgosti de un Cranach ; dar numai
pentru că îşi închipuie că vede în el, în aparenta lui stîn-
găcie, ceva ce aduce a negare a artei.
Francis Jammes exprimă, mai puţin ironic, cred, de-cît
susţine dl. H. C.18, dar cu felul acela de naivitate voită pe care
şi-o cultivă cu grijă, deplinul subiectivism al convingerilor
sale poetice şi al peisajului său sentimental. Că e
dezrădăcinat cum iese dintre zidurile sale, se înţelege de la
sine ; Barrés scria cîndva, admirabil, că există suflete în stare
de un singur peisaj. Şi nu-i fac o vină lui Jammes din asta ; cel
puţin tăria lui constă în a fi înţeles că, pentru firea lui,
cultura, dezrădăcinarea (prin picioare sau prin cap) n-ar duce
la nimic bun. Dar ce puţin le pasă de asta iepurilor ! Şi cît de
puţin au ei nevoie să ştie dacă iepuroaica lor a ieşit dintr-o
văgăună a Pirineilor, dintr-o cîmpie normandă sau dintr-o
ţarină din Thuringia ! Şi picăturile de apă ! Fiecare dintre ele
poate, slavă Domnului, să spună asemeni lui Terentiu :
„Aqua sum", şi „lympha fugax", şi „nimic din ce ţine de apă,
nu mi-e străin'119. Şi sufletul omului ! Şi toate lucrurile
naturale
ll iubesc pe Francis Jammes ; dar şi mai mult iubesc
adevărul. (Nu mai ştiu cum se spune asta în latineşte.)
Francis Jammes îl vede pe bunul Dumnezeu cu o barbă ca
a lui ; eu, care îl văd spîn, nu prea izbutesc să admir cum aş
vrea Monsieur le Cure d'Ozeron; pentru că mi se pare mereu
că barba asta e lipită. Şi văd barba în (toată cartea.

479 237
 Să creezi „asociaţii"'. E ceea ce consideră Wordsworth
cea mai înaltă facultate a spiritului omenesc (Preludiuly
cartea XIV).
...Socotesc bunătatea unui Gustave Flaubert tot atît de
mare şi tot atît de înfiorată, dar îmi dau seama din ce sfială
el şi-o ascunde şi simt că poetica înduioşare a lui Jammes l-ar
fi scos din sărite.
Singurul lucru ce se poate spune în această privinţă e că
Jammes dă uşor drumul strigătului său : iar singurul lucru
oare trebuie să ne privească este ca acest strigăt să fie
frumos. S-a mulţumit uneori doar să-i dea drumul; şi e trist
că tocmai pentru asta l-au iubit cel mai mult o grămadă de
fete, tinere şi bătrîne.
Uneori se cheamă influenţă cea mai simplă autorizare. S-
a văzut influenţa lui Nietzsche în cea mai 'ruşinoasă
desfrînare a egoismului ; mulţi s-au socotit autorizaţi de...
(de citat fraza lui Pascal despre exemplul lui Alexandru). La
fel, o grămadă de poetaştri, închi-puindu-şi, spre măgulirea
lor, că poezia lui Jammes ar consta în neglijenţa sa şi în
forma sa delăsată, au ho-tărît să fie poeţi pur şi simplu fără
să-şi impună nici o constrîngere.
Aş putea spune, generalizîndu-mi un pic gîndul, că. toate
exemplele de scăpare a hăţurilor sînt funeste. Trebuia să fii
Jammes, adică o reuşită a Bunului Dumnezeu,. ca să-ţi
permiţi libertatea aceasta ; cei ce se văd autorizaţi, prin el,
să cînte .azi ca nişte păsărele pur şi simplu, sînt pierduţi. Şi

480 237
totuşi n-aş îndrăzni să spun că influenţa lui Jammes e funestă
; măcar nu e numai funestă. (Epoca.)
Nu se poate închipui o poezie mai delicat aerisită. Sînt
unii poeţi, şi Jammes e poate azi unicul printre noi, care, s-ar
părea, şi-ar fi scris la fel opera în orice vreme s-ar fi născut (şi
oricît ar ignora literatura altora).

481 237
 Simt foarte bine că un Whitman, de exemplu, nu se
putea naşte decît în America ; dar vreau să spun că, o dată
născut, el şi-ar fi scris oriunde şi oricînd Firele de iarbă, chiar
dacă Homer, Shakespeare sau Longfellow n-ar fi existat. La
fel, dar cu ceva mai multă literatură, Jiammes s-ar fi putut
lipsi de lectură ; sper, spre cinstea Franţei, că nu s-ar fi putut
naşte decît francez — dai' îl văd totuşi scriind la fel de bine
Elegiile pe vremea lui August, sau Jean de Noarrieu oriunde ;
e drept că .are un parfum local, dar în China ar avea
parfumul Chinei; vorbeşte oa nimeni altul despre cîmpiile
ţării sale, dar nu are nimic foarte specific pirineic. Spiritul lui
e spiritul lui Jammes, nu al Orthez-ului ; nimic mai puţin
motivat, la el, decît el însuşi.
Are neastâmpărul, avîntul melodios, blestemul neaş-
teptat, fermecătoarea neînţelegere a unei păsări.
Cu* cît poetul e mai inegal (ceea ce înseamnă şi : cu cît e
el mai spontan), cu atît acceptă el mai puţin să-ţi placă de
preferinţă cutare sau cutare parte a operei sale ; cu atît mai
puţin îndură critica. Cum toată opera sa emană nemijlocit
din acelaşi izvor, lui i se pare că totul, în opera sa, trebuie să
fie de aceeaşi calitate — ceea ce, dimpotrivă, nu se poate
întîmpla decît cu o operă extrem de finisată...
„Am socotit totdeauna că facultatea critică e mai rară
decît aceea a invenţiei'1 (beardsley) 20.
De citat ca epigraf la studiul despre Francis Jammes.
1922
 2 ianuarie

Ieri, solitar, dimineaţa şi la prînz ; cam trist ; să zicem,

mai degrabă : grav. Lectură şi, oarecum, meditaţie ; corec-
tare de şpalturi.
Pe la 4 am fost la familia Drouin, unde am găsit-o pe
Valentine cu fetele. Pe urmă la Charlie Du Bos, pe rare-1
găsesc singur. Discuţia ia îndată o întorsătură extraordinar
de învăluitoare şi de pătrunzătoare : e o oaristys de gînduri.
S-ar părea că îşi refugiază aici toată prudenţa tandreţei sale,
deturnarea voluptăţii sale.
îl îndemn pe loc să-şi continue Jurnalul intim în care cu
siguranţă va da tot ce-i mai bun în el, adică tocmai ceea ce
prea des scapă articolelor sale.
îrai închei această primă zi de an nou la d-na Miihl-feld
unde, după plecarea celorlalţi oaspeţi, Fargue şi Valéry se
distrează debltînd nişte enorme obscenităţi, nu tocmai noi.
După aceea mă întorc la vilă şi-mi iau cina de unul singur.
Seara, deschizîndu-1 la întîmplare pe La Bruyère, dau
peste acest fragment pe care nu-1 cunoşteam (sau căruia,
oricum, nu-i dădusem atenţia cuvenită) :
„înţeleptul se tămăduieşte de ambiţie chiar cu ajutorul
ambiţiei. El năzuieşte către lucruri atît de mari, încît nu se
poate mărgini la ceea ce se cheamă comori, posturi, avere şi
favoare. în avantaje atît de neînsemnate nu vede nimic
destul de bun şi valoros ca să-i umple .inima şi să merite grija
şi dorinţele lui ; ba chiar are nevoie de eforturi ca să nu le
dispreţuiască prea mult. Singura avuţie în stare să-1
ispitească e acel soi de glorie oare ar trebui să purceadă pur
şi simplu din virtute, dai- oamenii nu i-o îngăduie şi atunci se
lipseşte de ea." * (Meritul personal, 43)
* La Bruyère. C a r a c t e r e l e , trad. cit., vol. I. p. 158.

18 — Pagini de jurnal
 273
3 ianuarie
Em. îmi scrie : „Mă nelinişteşte rău campania păcătoasă
începută împotriva ta. Fireşte, a dezlănţuit-o forţa gîndirii
tale şi autoritatea ei. Ah, n-aş tremura de frică dacă tu ai fi
invulnerabil. Dar eşti vulnerabil şi o ştii ; o ştiu şi eu".
Vulnerabil... nu sânt, nu eram, decît prin ea. De atunci,
nu-mi pasă de nimic şi nu mi-e frică de nimic... Ce mai am de
pierdut din ceea ce mai mi-e drag ?

16 ianuarie
Charlie du Bos îmi trimite The Marriage of Heaven and
Hell de care îi spusesem că vreau s-o citesc, convins că voi
găsi în ea o revelaţie şi o confirmare a anumitor gînduri ce
mă frămîntă demult. întîlnirea cu Blake este pentru mine de
cea mai mare importanţă. îmi cam dădusem seama încă din
primul an de război, dintr-o carte de Texte alese din
biblioteca Elisabethei Van Rys-selberghe, în rue Laugier,
unde locuiam pe atunci, la soţii Theo. Precum un astronom
care calculează existenţa unui astru căruia încă nu-i observă
direct razele, eu îl presimţeam pe Blake, dar încă nu bănuiam
că făcea parte din aceeaşi constelaţie cu Nietzsohe,
Browning şi Dosto-ievskd. Poate cea mai strălucitoare stea
din acest grup ; în orice caz cea mai ciudată şi cea mai
îndepărtată.
 4 februarie
Zi de zi, şi cît e ziua de mare, îmi pun întrebarea — sau,
mai degrabă, această întrebare mi se pune : Oare îmi va fi
greu să mor ?
Nu cred ca moartea să fie deosebit de grea tocmiai
pentru cei ce vor fi iubit cel mai tare viaţa. Ba dimpotrivă.
Freud. FreudismulDe zece, de cincisprezece ani, îl practic
fără să ştiu. Sînt multe din ideile mele oare, luate cîte una şi
expuse sau dezvoltate pe loc într-o carte densă, ar fi avut
succes ; numai dacă fiecare dintre ele ar fi fost unicul copil al
creierului meu. Eu nu pot face nimic pentru întreţinerea şi
aşezarea fiecăreia, nici pentru a uneia singure îndeosebi.
„Uite ce mă tem că o să-ţi dea apă la moară", îmi spunea
Rivière, zilele trecute, vorbind despre cărticica lui Freud
despre dezvoltarea sexuală. Of, Doamne !
E timpul, neapărat, să public Corydon.

10 februarie
„Trebuie mai întîi să încerci să te cunoşti" — citesc ■n
interviul lui Henri Bordeaux (Annales). Ciudat sfat ! Să te
cunoşti ! E tocmai cel din urmă lucru la care artistul trebuie
să năzuiască ; şi nu poate ajunge aici decât prin operele lui,
produoîndu-le. în orice caz aşa se în-lîmplă cu toţi marii
artişti. Şi asta explică răceala unor opere : cînd artistul „se
cunoaşte".
 Cel mai bun mijloc pentru a învăţa să te cunoşti e să
încerci să-i înţelegi pe ceilalţi.

/ martie
De fiecare dată cînd trece o vreme fără să scriu, mă
apucă teama că nu mai ştiu. A mai fost vreodată un scriitor
atît de puţin sigur de el ? Şi totuşi fraza care mă satisface e
aceea care parcă-mi vine de undeva dinafară şi fără să o
caut, sau care se iveşte din străfundurile mele, spontan. Dar
ţîşnirea aceasta nu e continuă şi tocmai pentru, că e
spontană mă gîndesc că ar putea seca.

22 martie
Ameţeli neîntrerupte ; oboseală. S-a întors iarna ; îţi
clănţăne dinţii în gură. Toate au un gust de cenuşă ori-
bil, v- <Ji- - -1
Nu prea înţeleg ce numesc ei „influenţa mea". Unde o
văd ? Eu nu mă recunosc nicăieri. Tocmai ceea ce se
deosebeşte cit mai mult de mine îmi place mai tare şi n-am
încercat nicicând decât să-1 îndemn pe fiecare pe drumul
propriu, spre propria-i bucurie.
Un bun profesor are această grijă statornică : îl învaţă pe
discipol să se lipsească de el. Dar pentru că îi spun lui
Nathanael, la sfârşitul cărţii mele : „Şi acum, zvârle cartea
asta ; părăseşte-mă" 2, uite-i cum se indignează !
 Tristeţea, pentru mine, nu-i aproape niciodată decît o
formă a oboselii. Dar trebuie să recunosc că uneori, de
câteva zile, crap de trist ce sînt.

22 aprilie
Cu Copeau, pentru trei zile, la Montigny, în încîntă-
toarea căsuţă a soţilor Laurens pe care încă n-o cunoşteam.
Şi, indată după ântoarcere, începem repetiţiile la Saiil.
M-aş simţi bine dacă n-ar fi ameţelile care mă apucă, zi
de zi, de cum mă scol. Am lucrat prea mult, în ultima vreme,
sub presiunea prezenţei unei secretare pe care am angajat-o
pe două luni şi căreia îi dictez conferinţele despre Dostoievski
3
. Am putut ajunge la bun sfîrşit cu primele două pînă la
plecare. Mă obosesc teribil şi mă pierd mereu în belşugul
notelor scoase. Aş vrea să fiu gata cu treaba asta pînă la
vară ; sînt nerăbdător să mă reapuc de roman. Dar tot ce pot
spune prin mijlocirea lui Dostoievski şi cu prilejul lui îmi stă la
inimă şi are pentru mine o mare importanţă. Va fi nu numai
o carte de critică, ci şi o carte de confesii, pentru cine ştie să
citească ; sau, mai 'degrabă : o profesie de credinţă 4.
12 iulie
Aş vrea să scriu, acum, Les Nouvelles Nourritures5. Şi nu
le pot scrie decît fără voia mea. Trebuie să fie ceva cît mai
puţin plănuit.
La Bastide, sîmbătă, 22 iulie
 Cred că fiecare din cărţile mele n-a fost atît produsul unei
noi stări lăuntrice, cît, dimpotrivă, cauza ei, — şi prima
provocare a stării sufleteşti şi spirituale în care nebunie să
mă menţin ca să duc la bun sfîrşit elaborarea. Aş vrea să
expun asta mai simplu : cartea, o dată concepută, e cu totul
stăpînă pe mine şi tot ce e în mine, pînă-n străfundurile mele,
se orchestrează pentru ea. Nu mai am altă personalitate în
afara aceleia pe care o cere op^a. — Obiectivă ? Subiectivă ?
Cuvintele acestea îşi pierd, aici, orice sens; căci, dacă mi se
întâmplă să mă zugrăvesc după natură pe mine însumi (şi
uneori mi se pare că nici nu se poate altă pictură exactă), e
pentru că mai întâi am început eu să devin cel căruia vroiam
să-i fac portretul.

27 iulie
Motivele care mă îndeamnă să scriu sînt multiple, iar
cele mai importante sînt, cred, cele mai secrete. Poate, mai
ales, următorul : să pun ceva la adăpost de moarte
— şi asta mă face, în scrierile mele, să urmăresc, din
toate calităţile, pe acelea asupra cărora timpul are mai
puţină putere, pe acelea prin care scapă de orice entuziasm
trecător.
Ca să pari nefiresc, n-ai decît să cauţi cu dinadinsul să fii
sincer.
Mai totdeauna îţi dezvălui limitele tocmai din vanitate
— căutând să le depăşeşti...
 Carry-le-Rouet, 4 august
M-am întors de la Avignon unde mă dusesem să mă
întîlnesc cu Alibert 6 — şi unde sosisem complet beat de
citirea lui Walter Pater (studiile greceşti)7 din care i-am
tradus lui Alibert câteva pagini.

Cînd ieşi clin Dostoïevski, ce bine îţi prinde să ancorezi iar

pe plajele acestea...
M'ont ramené — comme chez moi *...
La Brignoles, am trăit printre sciţi, cu ajutorul lui Bunin 9.
Satul lui e admirabil. Am citit cu glas tare The Devil's Disciple
al lui Bernard Shaw, încîntat. O grămadă de english poetry.10
Lucienne 11 a lui Jules Romains mi-a căzut din mînă încă
de la pagina 50. în cartea asta nu se află nimic involuntar ;
fiecare frază a eroinei sale e dictată de ambiţia modernităţii.

Nu din teama de a nu mă înşela, ci din simpatie caut cu o

nelinişte pătimaşă chemarea sau rechemarea propriei mele
gîndiri în alţii ; de aceea mi-am desfăşurat, în articolul
despre Germania, părerile mele prin citate din Thibaudet şi
Gurtius ; de aceea, la urma urmelor, l-am tradus pe Blake şi
mi-am prezentat propria etică la adăpostul aceleia a lui
Dostoïevski. De nu i-aş fi avut la îndemînă pe cei în care îmi
recunosc gîndirea, mă îndoiesc că gîndirea mea însăşi s-ar fi
simţit întrucîtva atinsă — dar poate că expresia ei ar fi fost
alta. La ceea ce a fost bine spus de alţii, e de prisos să revii.
— Nimic maii absurd decît denunţarea influenţei (în care se
pricep grozav unii critici ori de câte ori pot descoperi o
asemănare). Dimpotrivă, ce de lucruri nu le-am spus pentru
că după aceea le descopeream la alţii ! Influenţa lui
Nietzsche asupra mea ?... Cînd l-am descoperit, scriam
V'Immoraliste. Cine îşi poate da seama cît m-a stingherit
asta ?... Cît de mult am lipsit cartea de tot ceea ce nu-mi
plăcea să repet.
Am recitit în La Bastide cîteva pagini din Candide.
Simplitatea frazei nu mă uimeşte şi n-o pot admira decît în
funcţie de complexitatea relaţiilor pe care le pune în acţiune.
Nu-i mare lucru să spui simplu nişte lucruri simple. Voltaire
mai întîi îşi simplifică gîndirea ; îşi face jocul prea uşor.

Carry-le-Rouet, 7 august
[O scrisoare de la ea. O frază în treacăt, foarte simplă,
prin care mă «anunţă că i-a dat finei sale, Sabine
Schlumberger, colierul de aur cu cruciuliţa de smaragd pe
care le purta altădată ; parcă îmi bagă un cuţit în inimă.
Cruciuliţa aceea pe oare i-o împrumutasem şi Alissei, nu pot
îndura gîndul s-o ştiu purtată de altcineva... Ce să-i scriu ? Ba
nu mai crede în dragostea mea şi nu vrea să ştie ce-i în
sufletul meu. Are nevoie, ca să se rupă mai uşor de mine, să
creadă în nepăsarea mea. Mă îndoiesc de-am iubit-o
vreodată mai mult şi mă urăsc că am făcut-o să sufere ; că
trebuie s-o fac şi mai departe să sufere. Nu mai ţin la nimic ;
mă simt uneori atît de rupt de toate, încît mi se pare că iam
şi murit si că nu trăiam decît prin ea.]

13 august
Prefaţa de Corydon : să citez fraza din Ibsen (Cores-
pondenţa) *.
Ceea ce uneori a fost socotit un fel de sfială a gîn-dirii
mele nu era, cel mai adesea, decît teama de a nu mîhni o
persoană dragă. Cine ştie de cîte opriri în loc, i întârzieri şi
dări înapoi e vinovată simpatia ? Nu-mi pare rău de
încetinelile acestea, pentru că socot că artiştii vremii noastre
păcătuiesc deseori printr-o mare lipsă de răbdare. Cred, spre
deosebire de Alceste, că timpul, pentru artă, „îşi are rostul
lui" şi că adesea ceea ce ni se oferă azi ar fi avut de cîştigat
de ar fi aşteptat să se coacă bine. Cutare gîndire, care ne
stăpîneşte la început, de mîine începe să se ofilească. De
aceea am aşteptat
* „Prietenii sînt primejdios!^nu atît prin ceea ce te fac să faci cît prin ceea ce te împiedică să faci" a.

*M S,ta"t*că're Hden de Ede*r Poe, în

traducerea lui Mallarmé. N-am
Sil (in : " * C3ZU1, fără înd°ială' Să — ?i "
27.»
 279
îndelung. Vroiam să fiu sigur că ceea ce emitearn în
Corydon, şi mi se părea, poate, aventuros, nu va trebui
curînd să reneg. Dar cu timpul gîndurile mele în privinţa
aceasta s-au consolidat şi ce-i reproşez azi cărţii mele e
prudenţa ei, sfiala ei. Au trecut zece ani; acum sînt mai sigur
de mine. Exemple, noi argumente, mărturii, toate au venit în
sprijinul teoriilor mele. Ce gîndeam ieri, mai vîr-tos gândesc
azi, iar indignarea pe care cărticica asta o va stîrni (ce pot
face ?) nu mă va opri să cred că lucrurile pe care le-am spus
sînt vrednice să fie spuse. Nu pentru că aş socoti că orice
gândeşti trebuie să fie spus şi publicat; ci tocmai asta anume,
şi că trebuie azi s-avem curajul s-o spunem.
Nu înseamnă că sînt mulţumit de carte. De-aş scri-o din
nou, ar fi cu totul alta. Dar e cum e şi n-o pot rescrie. Ce-i
reproşez înainte de toate, am mai spus-o, e sfiala. Precauţia,
pe care am orezut-o necesară, de a-i atribui adversarului
interlocutor cele mai bune largu-mente, mi se pare azi o
ocolire cam laşă ; şi stîngace — căci nu poate înşela pe
nimeni, dar riscă să-i facă pe unii să creadă că vroiam să-i
înşel.

Colpach, 10 septembrie

Zile oribile, de lenevie şi slăbiciune... Dimineaţă de

dimineaţă mă trezesc cu capul greu şi mai amorţit decât în
ajun. Silit să joc în faţa altora teatru, de veselie şi^ plăcere —
în timp ce-mi simt orice bucurie adevărată răcindu-se treptat
în inima mea.
[N-am mal primit nici o scrisoare de la ea încă de la
Pontigny ; ba nu ! Chiar de la Carry-le-Rouet, dacă nu mă
înşel. Adică nici un semn de la ea de la scrisoarea aceea în
care mă anunţa că i-a dăruit Sabinei cruciuliţa de smaragd.
Oare mă pedepseşte pentru reproşurile pe care i le-am făcut
în scrisoarea prin care-i răspunsesem atunci, pe loc ? A
hotărît, cumva, să nu-mi mai scrie de fel ? Sau 1 s-a înmuiat
inima ?... Mă simt cu totul părăsit de ea. Tot ce ea izbutea să
înalţe în fiinţa mea — mai bun, mai generos, mai pur — se
prăbuşeşte;
şi refluxul îngrozitor mă trage după sine, cu totul, spre
infern. Adeseori mă întreb, ca şi la Llanberis, dacă nu cumva,
printr-o intuiţie subtilă, prinde de veste, tainic şi parcă
mistic, de tot ce fac eu departe de ea, sau măcar de tot ce o
răneşte cel mai mult. Dăruirea colierului nu s-a produs, oare,
exact în ziua în oare mă întâlnisem cu Elisabeth pe plaja din
Hyeres (16 iulie ?).13 De-atunci — nimic ! Inima mi-e plină de
presimţiri şi plînset. Mi-e ciudă pe toţi cei ce sînt aici, în jurul
meu, şi pe tot ce mă ţine departe de ea, pe tot ce-o îndreptă-
ţeşte să se smulgă de mine.]

8 octombrie
 Am terminat ieri articolul pentru Revue de Geneve W. în
sfîrşit mă reapuc de Faux-Monnaycurs.

25 octombrie

Nu scriu pentru promoţia de mîine, ci pentru aceea ce-i

va urma.

27 octombrie

Nu e zi în care să nu pun din nou totul sub semnul

întfeBării.

28 octombrie

în..«urma foiletonului din Le Temps (50 de ani de la

moartea lui Gautier), îi scriu lui Paul Souday :
„Mărturisesc că mă mir şi mă cam amărăsc regăsind în
coloanele dumitale reproşul de «puritanism» pe eare-1
născocise cîndya Eugene Montfort cu evidenta intenţie de a-
mi compromite judecata şi de a-mi dăuna. Crezi într-adevăr
că trebuie să fii puritan ca să nu-ţi placă arta lui Gautder ?
Sau crezi că în arta lui Gautier nu-i nimic supărător decât
pentru un puritan ?"
Am pierdut cu asta două ceasuri — şi, fireşte, nu o trimit.
Drumul drept nu duce niciodată decît la ţintă.
 8 noiembrie
Adeseori cutare artist nu e mai puţin înzestrat decît
cutare altul care-şi întinde toate pînzele şi pare să re-
voluţioneze arta. Adeseori din simpatie nu-ţi duci gîn-dul
pînă la capăt — ţi-1 reţii cu precauţie la jumătatea drumului,
unde te mai pot ajunge din urmă cei fără de oare nu-ţi mai
face plăcere să mergi mai departe.

/ntoarcerea la Cuveruille în 26 noiembrie

Să nu mă bizui niciodată, într-o operă nouă, pe avântul

luat prin aceea precedentă.
Şi să-ţi cucereşti pentru fiecare operă nouă un public
nou.
15 decembrie

Trei ore de pian ;

O oră corectură în şpalturi (Si le grain ne meurt...)15 ;
O oră Shakespeare (Cymbaline);
O oră Port-Royal de Sainte-Beuve ;
— Iată menu-ul meu de toate zilele.
De obicei corespondenţa îmi ia vreo două ore — şi
adesea îmi consacru şase ore romanului. O jumătate de oră,
sau o oră, de exerciţii — şi, socotind şi timpul pierdut, ziua
mea, prea scurtă, e gata.
 Nu izbutesc, oricît aş vrea, să dau mai mult timp pentru
lucru.

16 spre 17
Vizita lui Maurois1G, care-mi citeşte cît a scris din Shelley.
Nu mi se pare că şi-a recreat destul personajul şi, pe de altă
parte, nu văd ce legătură cu el, cu Maurois, l^a făcut să
aleagă în mod special acest subiect. Nu se potriveşte de loc
cu Shelley şi nu pare să se confeseze prin el, cum ar fi făcut
îndată Pater, de exemplu. Dar e o treabă foarte bună.

3 decembrie

J. Riviere caută mereu să se răsfeţe in alţii. Extraordinara

lui căutare a afinităţilor şi predilecţia lui pentru ceea ce-i
seamănă. Admiraţiile lui au avut totdeauna ceva măgulitor
şi Îndatoritor.

7 decembrie
Arta Înseamnă Prudenţă. Când n-ai nimic de spus, nici de
ascuns, n-ai de ce să fii prudent. Timoraţii nu sînt prudenţi, ci
laşi.
21 decembrie
în creştinism, şi ori de cîte ori mă cufund din nou în el, e
pentru a o urmări pe ea. Poate că îşi dă seama ; dar ce-şi dă
ea mai ales seama e că o urmăresc ca s-o smulg de-acolo.
 24 decembrie
Silit să întrerup lucrul. Dureri de cap şi supratensiune
nervoasă.
Am citit mai departe voi. III din Port-Royal în care găsesc
la fiecare cotitură a drumului observaţii şi remărci de o
pătrundere minunată. Copiez nota de la p. 341 : „...mai ales
ipocrizia a pus adine stăpînire pe om cit au durat aceste
secole acoperite (cele ce au urmat după căderea lumii
antice). Un mare predicator iezuit din secolul al XVIII-lea,
părintele de Neuville, vrând să denunţe nenorocita ipocrizie
pe care o ascunde in sine inima oricui, chiar şi a celor mai
buni, a zis : -Nu există om care să nu prefere să fie pe deplin
ignorat decit pe deplin cunoscut...» Vorba aceasta atît de
creştină a părintelui Neuville e tot ce poate fi mai opus
sentimentului antic, pe vremea cind generalii luptau cu
inima deschisă pentru glorie, iar uleiul lucitor al palestrei era
singurul veşmânt pentru goliciune. — Gin-dindiu-se tocmai
la ultimele efecte ale creştinismului, la aceste efecte
REŢINUTE care parcă s-au înfipt în organism şi au atins omul
în întregul lui, un alt moralist ddntr-o şcoală foarte actuală,
şi văr cu cel precedent *, a putut spune : «Creştinismul, ca şi
înaintaşul său, budismul, a fost un mare bine relativ, un leac
împotriva unei decăderi, născut din însăşi această decădere;
dar făcea parte din ea. Cînd răul principal va fi trecut, cine ne
va mai vindeca de leacul acesta, — urmările leacului ?»"
 „Efectele reţinute" nu-1 anunţă pe Freud ? Copiez
fragmentul acesta în ajun de Crăciun. Duminică.
1923

2 ianuarie

* E vorba, evident, de Sainte-Beuve însuşi. (Nota lui A.

Tânărul Sichel1 vine să lucreze în fiecare dimineaţă la
portretul meu. îmi ia singurele două ceasuri din zi în oare aş
putea spera să lucrez. Furios de întreruperea asta... poate, la
urma urmelor, salvatoare.
încheierea primei zile a noului an petrecută la Charlie Du
Bos. Adusesem dactilograma din Faux-Monnayeurs, pe care
am citit-o. D-ra des Garrets a venit să se în-tîlnească cu Z.
Deprinderea deplină a lecturilor ou glas tare îmi îngăduie să
surprind foarte brusc şi exact impresia auditoriului — şi
încercările acestea îmi sînt de mare folos. Am putut simţi
golurile, notele false etc... Dar, în ansamblu, impresie
excelentă.
La masă, în familia Drouin, cu dna B., Valentine şi cele
două nepoate ale mele — îneîntătoare.
Cina la soţii Valéry. Paul îmi povesteşte (ceea ce bă-
nuiam) că La Pythie a ieşit toată dintr-un vers :
Pâle, profondément mordue.
 A căutat rima, rimele. Ele au dictat forma strofei şi
întregul poem s-a dezvoltat, fără ca el să fi ştiut la lînceput
nici cum va fi, nici ce urma să spună el.
E din ce în ce mai incapabil să-1 asculte pe altul şi să ţină
seama de ceea ce âi întrerupe gîndul. — Vorbirea îi e din ce
în ce mai iute şi mai neclară. Uneori mi-e-'tare greu să-1
înţeleg şi trebuie să-1 rog să repete fiecare a patra frază.
Vorbeşte iar despre al său „Taedium vitae" care devine
câteodată o suferinţă fizică, o angoasă nervoasă şi
muşchiulară de nesuportat. Ce mai ! Nu citeodată... E o
stare, spune el, în care se află nouă zile din zece.

Recunoaşte că angoasa asta îl părăsise cu totul în că-

lătorie, mai ales în Anglia. Şi exclamă :
„Ah, de-aş avea destui bani ca să nu mă mai ocup de loc
cu scrisul !..."

11 ianuarie
I-am pomenit lui Em. de drama care mă împinge spre E.2
N-am nici de ce să sper, nici măcar de ce să doresc ca Em.
să poată vreodată privi ce întrezăreşte şi-şi închipuie ea din
povestea asta altfel decît ca pe o catastrofă tare deplorabilă
— şi totuşi mi-e cît se poate de greu să nu protestez cînd ea
conchide, după puţinul pe care cutez să i-1 spun : „Am socotit
din totdeauna că nu e bine că El. a fost crescută fără religie 11
3
.
 (Căci e de la sine înţeles că El. nu-i fericită, nu poate fi
fericită, n-are dreptul să fie fericită — şi în privinţa asta e
imprudent să rectific; dar mă dor insuportabil ideile false pe
care le simt decurgînd din premise false, prin care minciuna
îşi găseşte un sprijin în ceea ce ar trebui, dimpotrivă, să o
învingă.) Aşa se întîmplă că toate evenimentele vieţii, ca şi
cele ale războiului, nu fac decît să-1 împingă pe fiecare mai
departe în direcţia sa ; astfel încît nimic nu-i mai zadarnic şi
mai amăgitor decît ceea ce se numeşte de obicei
„experienţă". — O experienţă nu-1 învaţă ceva decît pe un
bun observator ; dar fiecare, în loc să caute în ea o
învăţătură, caută un argument şi fiecare trage concluzia pe
înţelesul lui.
De nu m-ar durea atît de tare capul, aş scrie mult mai
amplu despre asta. E ceea ce trebuie să fie şi itema cîtorva
pagini din Jurnalul lui Edouard * : „Despre interpretarea
evenimentelor". Exclamaţia : „Educaţia religioasă ar fi
împiedicat-o să facă asta" poate fi spusă pe uin ton de
regret, de blam, ca şi de aprobare ; şi poate însemna fie: „Ce
noroc că...!", fie ,,Oe păcat!'1
Citesc unele Propos ale lui Alain 5 cu o foarte vie ad-
miraţie, îl prefer, ba chiar mult, lui Maurras şi nu văd in ce
privinţă s-ar putea spune că Maurras îi e superior — afară de
surditate. Maurras e un surd după cum Anglia e o insulă ; de
aici forţa lui.
Duminică, 14 ianuarie
 Plecarea spre Roquebrunne, spre Geneva, spre necu-
noscut. — Nu plec niciodată din Cuverville fără un fel de
sfîşiere.
10 martie
Sosit la Cuverville aseară, după două zile şi jumătate la
Paris. Primesc să-1 însoţesc pe Paul Desjardins în Maroc,
invitaţi de Lyautey.6 Plecarea stabilită pentru
25 ale lunii.
întoarcerea la Paris pe 21 aprilie ; la Cuverville pe
26 seara.
Violent atac (în Les Nouvelles Littéraires) al lui Henri
Béraud 7 autorul lui Le Triomphe de VOb'ese („Triumful
Obezului"), care nu-mi iartă că sînt slab. Foarte distrac-
tiv. — Articolele lui Massis erau totuşi de altă calitate ;
ăsta îmi face pur şi simplu impresia că-i idiot. "\f\s\^
Cuverville
Léon Daudet9 şi Souday9 îmi iau pe neaşteptate apăra-
fea şi stîngaciul atac al lui Béraud se întoarce împotri-va-i.
Nu-1 pot crede cu totul de rea-credinţă ; evident, el crede că
semăn puţintel cu personajul absurd căruia îi dă numele meu
şi împotriva căruia se sileşte să-şi ridice cititorii. Ştie bine că
nu portretul mi-1 face ; dar măcar îşi închipuie că-mi face
caricatura ; nu izbuteşte decît să şi-o facă pe a lui însuşi; iar
haita pe care o strînge în jurul lui e a celor refuzaţi de N.R.F.
Spune că ar fi primit felicitări de la X., Y., şi Z. şi citează zece
nume din care opt sînt ale unor autori respinşi de noi.
28fi
287
29 mai
 ...pe lumea asta în oare nu mai poţi găsi nimic .puij^ —
nici măcar prostia.
Triumful obiectivitătii e să-i îngăduie romancierului să
împrumute un „eu" al altuia. Pe unii i-am tras pe sfoară de
bine ce-am izbutit ; au luat fiecare din cărţile mele drept
confesii succesive. Despre abnegaţia aceasta, despre această
despersonalizare poetică, care mă face să simt bucuriile şi
durerile altuia mult mai viu decît pe ale mele, nimeni n-a
vorbit atât de bine decît Keats (Scrisori).

17 iunie
Ieri am fost să-1 văd pe Valéry. Am găsit la el pe Marie
Laurencin10 (fină, într-un fel de sweater foarte deschis, gri şi
verde ca anghinaria *) şi pe Sert, care venise să-i anunţe
succesul : Juriul pictorilor i-a decernat premiul I (15.000 de
franci). Tare bucuros că mă aflam acolo, ca să o felicit
îndată. Le ia locul o bandă de ziarişti, îl admir pe Valéry cum
nu-i dă imediat pe uşă afară. Dar el nu ştie să refuze nimic
sau, cel puţin, să-şi refuze nimic, iar cînd mă cam indignez că
a primit să facă parte din Comitetul Catullo Mendès (!) îmi
spune rîzînd : „Nu-i frumos să refuzi ceva doamnelor" ; apoi
adaugă, ca totdeauna : „Şi, de altfel, ai dreptate ; dar puţin
îmi pasă..."
Scrisul jrumos pe care îl admir este acela care, fără să
scoată ochii, îl opreşte şi îl reţine pe cititor şiA sileşte gîndul
să nu înainteze decît cu încetinitorul. Vreau ca atenţia lui să
calce pas cu pas într-un sol bogat şi bine afinat. Dar ce caută,
de obicei, cititorul, e un fel de covor fermecat care să-1
poarte.
Ce aş vrea să fie un roman ? o răscruce — un punct de

* Observ că avem o
mulţime de cuvinte pentru a
întîlnire al unor probleme.
Metafore care înalţă mereu fraza spre exterior.

18 iunie
Cum vrea ca ea să-1 însoţească pretutindeni, nu mai
îndrăzneşte nici el să meargă undeva.

29 iunie
Poezia engleză, mai bogată, mai îmbelşugată decît cea
franceză; dar aceasta, mi se pare, ajunge uneori mai sus. Nu-
md pot plăcea toate facilităţile pe care şi le acordă poetul
englez, nici absenţa lui de rigurozitate; coardele lirei sale mi
se par, aproape totdeauna, insuficient întinse.

Saint-Martin-de Vesubie, 3 iulie

Prima seară de lucru (continuarea Jurnalului lui
Edouard); tare din greu dobândită, cerută. Dar, după aceea,
noapte oribilă ; sufocări şi trupul zgîlţîit de tre-murături
nervoase. Nu voi putea progresa cu adevărat decît după ce
mă voi fi odihnit mai mult. Toropeli de neînţeles; la orice
ceas. din zi, îi. dau somnului o atracţie pe oare n-o poate
avea nici lectura, nici lucrul, nici viaţa. Alunec într-o
prăpastie de nepăsare, de inconştienţă, de neant.
Azi-dimineaţă, în ciuda căldurii, mai întâi prin cîm-puri şi
povîrnişuri, apoi din stîncă în stîncă şi, până la urmă, urcând
albia unui şuvoi, pînă la cascadă, dedesubtul căreia m-am
repezit, dezbrăcat. Apa, ca gheaţa, pră-vălindu-se din
înălţime, biciuia ca o grindină.
Fericirea mea, mai mare sau mai mică, atîrnă, azi,
aproape exclusiv de funcţionarea, mai mult sau mai pu-

288
19 — Pagini de jurnal
 289
ţin perfectă, a trupului. Toropeala asta e uneori de ne-
suportat. Dar cred că nimic nu mi-a îngăduit atît de mult să
simpatizez cu fiinţe de inteligenţă inferioară, ca depresiunile
astea, ca aceste scăderi ale valorii. Ceva îi lipseşte lui Valéry
pentru că nu s-a trezit în unele dimineţi aproape idiot.

[11 iulie]
[Nu mi-am dorit nioicînd decît dragostea ei, aprobarea
ei, stima ei. Şi de cînd ea mi le-a luat înapoi pe toate, am
trăit într-un fel ide oprobiu în care binele şi-a pierdut
răsplata, iar răul, urâţenia, pînă şi durerea — ascuţişul. Unei
anumite amorţeli a sufletului îi răspunde o tocire a tuturor
lucrurilor' şi nimic ascuţit nu mai pătrunde în mine ; mai bine
zis : nimic nu mă mai pătrunde cu adevărat. Realitatea nu
mă mai atinge mai mult decît visul. Mi se pare adesea că nici
nti mai trăiesc. Pentru că, o dată cu ea, am simţit cum mă
părăseşte şi orice poftă de viaţă, pentru că de acum totul mi-
e egal şi nu mai ţin la nimic]

26 iulie
Ciudat articol al lui Barrés, în Les Nouvelles Littéraires :
Salut tinerilor scriitori. Găseşti acolo : „Iubiţi aurul, azurul şi
flacăra..."
Am oroare de acest fel de a scrie, de acest fel de a gândi.
Ar scoate din sărite în acelaşi timp pe Stendhal şi pe
Flaubert. Miroase a tenor şi a odaliscă. N-are nici nerv, nici
carne ; e ceva fluturător, vag şi umflat de vînt ca un steag.

Cuverville, 5 noiembrie
Mare ofensivă a lui Massis, în Revue universelle — faţă
de care aceea din primăvară era doar un preludiu 1J. Nu de
cei ce mă atacă mi-e teamă, cît de cei ce mă vor apăra.
4 decembrie
Interviu al lui Rivière.
Puncte de tratat în al meu, dacă urmează să apară
vreodată :
Ce înţelege Rivière prin „globalism" ?
Să nu pictezi niciodată după natură ;
După natură să te pregăteşti ; dar să nu-i împărtăşeşti
cititorului preferinţele.
Analiza trebuie totdeauna să preceadă sinteza ; dar între
analiză şi opera de artă e tot atâta deosebire ca în-tre o
planşă anatomică şi o statuie. Tot ce e muncă de pregătire
trebuie să fie resorbit ; să devină invizibil deşi mereu prezent.
După cum „nu poţi scrie bine fără să sari peste ideile
intermediare", cum spunea Montesquieu, — nu există operă
de artă fără prescurtări.

14 decembrie
— Cum se face că Souday e de partea dumitale ?
 — A fost pe rînd rece şi fierbinte, după cum mă credea
regalist sau republican. De cînd a priceput că nu sînt nici una,
nici alta, a devenit călduţ ; îmi recunoaşte oarecare valoare,
ca artist ; dar „ca gânditor" socoate că nu fac nici două
parale.

21 decembrie
Jacques Maritain12 a venit aşadar vineri dimineaţa, in 14
decembrie, la Vilă, la ora 10 fix, cum ne înţelesesem. Îmi
pregătisem nişte fraze, dar nici una n-a fost ele folos pentru
că am înţeles repede că n-aveam de ce să pozez în faţa lui, ci,
dimpotrivă, să mă predau, — şi că asta era cea mai bună
apărare pentru mine. Felul îndoit, încovoiat, în care îşi
poartă capul, şi întreaga persoană, îmi displăcea, ca şi nu
ştiu ce dulceaţă popească a gesturilor şi a glasului său ;
dar .am trecut peste asta şi prefăcătoria mi s-a părut
nevrednică de amîn-
 ţin perfectă, a trupului. Toropeala asta e uneori de ne-
suportat. Dar cred că nimic nu mi-a îngăduit atât de mult să
simpatizez cu fiinţe de inteligenţă inferioară, ca depresiunile
astea, ca aceste scăderi ale valorii. Ceva îi lipseşte lui Valéry
pentru că nu s-a trezit în unele dimineţi aproape idiot.

[11 iulie]
[Nu mi-am dorit nicacînd decît dragostea ei, aprobarea
ei, stima ei. Şi de cînd ea mi le-a luat înapoi pe toate, am
trăit într-un fel de oprobiu în care binele şi-a pierdut
răsplata, iar răul, urâţenia, până şi durerea — ascuţişul. Unei
anumite amorţeli a sufletului îi răspunde o tocire a tuturor
lucrurilor' şi nimic ascuţit nu mai pătrunde în mine ; mai bine
zis : nimic nu mă mai pătrunde cu adevărat. Realitatea nu

290 512
mă mai atinge mai mult decât visul. Mi se pare adesea că
nici nu mai trăiesc. Pentru că, o dată cu ea, am simţit cum
mă părăseşte şi orice poftă de viaţă, pentru că de acum totul
mi-e egal şi nu mai ţin la nimic]

26 iulie
Ciudat articol al lui Barrés, în Les Nouvelles Littéraires :
Salut tinerilor scriitori. Găseşti acolo : „Iubiţi aurul, azurul şi
ñácara..."
Am oroare de acest fel de a scrie, de acest fel de a gîndi.
Ar scoate din sărite în acelaşi timp pe Stendhal şi pe
Flaubert. Miroase a tenor şi a odaliscă. N-are nici nerv, nici
carne ; e ceva fluturător, vag şi umflat de vînt ca un steag.

Cuverville, 5 noiembrie
Mare ofensivă a lui Massis, în Revue universelle — faţă
de care aceea din primăvară era doar un preludiu il. Nu de cei
ce mă atacă mi-e teamă, cât de cei ce mă vor apăra.
4 decembrie
Interviu al lui Rivière.
Puncte de tratat în al meu, dacă urmează să apară
vreodată :
Ce înţelege Rivière prin „globalism" ? Să nu pictezi
niciodată după natură ; După natură să te pregăteşti ; dar să
nu-i împărtăşeşti cititorului preferinţele.

290 513
 Analiza trebuie totdeauna să preceadă sinteza ; dar intre
analiză şi opera de artă e tot atâta deosebire ca intre o
planşă anatomică şi o statuie. Tot ce e muncă de pregătire
trebuie să fie resorbit ; să devină invizibil deşi mereu prezent.
După cum „nu poţi scrie bine fără să sari peste ideile
intermediare", cum spunea Montesquieu, — nu există operă
de artă fără prescurtări.

14 decembrie
— Cum se face că Souday e de partea dumitale ?
— A fost pe rând rece şi fierbinte, după cum mă credea
regalist sau republican. De când a priceput că nu -int nici
una, nici alta, a devenit călduţ ; imi recunoaşte oarecare
valoare, ca artist ; dar „ca gânditor" socoate că nu fac nici
două parale.

21 decembrie »
Jacques Maritain12 a venit aşadar vineri dimineaţa, în 14
decembrie, la Vilă, la ora 10 fix, cum ne Înţelesesem, îmi
pregătisem nişte fraze, dar nici una n-a fost ele folos pentru
că am înţeles repede că n-aveam de ce să pozez în faţa lui, ci,
dimpotrivă, să mă predau, — şi că asta era cea mai bună
apărare pentru mine. Felul îndoit, încovoiat, în care îşi
poartă capul, şi întreaga persoană, îmi displăcea, ca şi nu
ştiu ce dulceaţă popească a gesturilor şi a glasului său ; dar

290 514
am trecut peste asta şi prefăcătoria mi s-a părut nevrednică
de amîn

290 515
 doi. El a intrat de-a dreptul în subiect şi mi-a declarat
fără ocolişuri scopul vizitei, pe care-1 cunoşteam : să mă
roage să amân publicarea unei anumite cărţi 13 de care
Franoois Le Grix i-a spus că urmează să apară în scurt timp şi
căreia mă roagă să-i recunosc şi eu primejdia.
îi spun că n-am de gînd să mă apăr, dar că trebuie să-şi
dea seama că tot ce-mi poate spune el despre cartea asta îmi
spusesem şi eu însumi ; şi că un proiect, care a rezistat la
încercarea războiului, a doliurilor şi a tuturor meditaţiilor ce
urmează acestora, riscă să fie prea adînc înrădăcinat în
inimă şi-n cuget pentru ca o intervenţie ca a lui să poată
nădăjdui a-1 schimba. Am susţinut că, de altfel, n-am avut
nici o încăpăţînare în privinţa asta; ba chiar, după o primă
lectură, făcută unui prieten (Marcel Drouin) acum zece ani,
din primele două capitole ale cărţii, îmi întrerupsesem lucrul,
după sfatul acestui prieten ; că era cît pe ce să renunţ, în
ciuda profundului dezechilibru pe care mi-ar fi pricinuit-o
retragerea asta ; că dacă totuşi, la sfârşitul celui de-al doilea
an de război, o reluasem şi o dusesem la bun sfîrşit, era
pentru că mi se părea limpede că a-oeastă carte trebuie să
fie scrisă, că numai eu eram autorizat să o scriu şi că a mă
lepăda de ceea ce socoteam o datorie ar fi fost pentru mine
a da faliment.
Şi unul şi celălalt am vorbit extrem de lent, atenţi să nu
afirmăm ceva care să ne trădeze sau să ne depăşească
gândul. Mi-a transmis teama pe care o avea Henri Massis că,

516 293
prin provocarea articolelor sale, a grăbit publicarea. L-am
rugat să-1 lase pe Massis cu toate temerile, regretele şi
remuşcările lui, şi i-am vorbit de admirabila scrisoare pe care
mi-o scrisese Claudel, şi despre Dostoievski al meu, în care
cel puţin simţeam însufleţirea unei gândiri cu adevărat
creştine pe care n-o găseam de loc în articolele lui Massis.
Maritain mi-a spus atunci că Massis se putuse înşela; şi, cum
i-am semnalat .anumite locuri din articolele sale în care apă-
rea manifestă dorinţa de a-mi falsifica gîndirea : „Poate că n-
a înţeles-o cum trebuie". Am replicat că era prea inteligent în
alte privinţe ca să nu mă silească să-i socotesc falsificarea
drept conştientă şi voită.
— Mi-e groază — i-am spus — de minciună. Poate câ in
asta s-a refugiat protestantismul meu. Catolicii nu pot
pricepe aşa ceva. Am cunoscut mulţi ; ba chiar, cu excepţia
lui Jean Schlumberger, n-am decît prieteni catolici. Catolicilor
nu le place adevărul.
— Catolicismul predică dragostea de adevăr, îmi spune
el.
— Nu, să nu te superi, Maritain. Am văzut de prea
multe ori şi în prea multe împrejurări, cîte compromisuri se
pot face. Ba chiar (pentru că am cusurul de gândire, pe care
mi-1 reproşează Gheon, de a-i da prea uşor cuvântul
adversarului şi de a inventa argumente în locul lui), ştiu ce ai
putea d-ta să-mi răspunzi : că protestantul adesea confundă

517 293
Adevărul cu Dumnezeu şi adoră Adevărul, neînţelegînd că
Adevărul e doar unul dintre atributele lui Dumnezeu...
— Dar nu crezi că adevărul, pe care pretinde să-1 dea în
vileag cartea dumitale, poate fi primejdios ?...
— Dacă aş crede aşa ceva n-aş fi scris-o sau, cel puţin,
n-aş publica-o. Oricît ar fi de primejdios adevărul acesta,
socotesc că e şi mai primejdioasă minciuna care îl acoperă.
— Şi nu crezi că e primejdios pentru dumneata să-1 spui
?
— E o întrebare pe care eu refuz să mi-o pun.
Atunci mi-a vorbit de mântuirea sufletului meu şi mi-a zis
că se roagă adesea pentru el, ca şi mulţi prieteni ai săi,
convinşi, ca şi el, că Dumnezeu m-a sortit unor ţeluri
superioare, de care zadarnic încerc să fug.
— Sînt gata să cred, i-am spus zâmbind, că vă preo-
cupaţi de mîntuirea sufletului meu mult mai mult decît mine
însumi.
Am vorbit multă vreme despre asta, ca şi despre echi-
librul grec şi dezechilibrul creştin. Cum se făcuse tîrziu, a dat
să se scoale :
— N-aş vrea să ne despărţim fără să... îmi dai voie să-ţi
cer ceva ?
— Cere-mi orice, i-am spus, cu un gest care arăta că nu-
mi iau obligaţia să răspund.

518 293
 — Aş vrea să-ţi cer o promisiune.
___

519 293
 — Promite-mi că, după plecarea mea, ai să-ţi faci
rugăciunea şi ai să-i ceri lui Hristos să-ţi aducă, direct, la
cunoştinţă dacă faci bine sau rău publicînd cartea asta. Poţi
să-mi promiţi ?
L-am privit lung şi am zis :
— Nu.
A urmat o lungă tăcere. Apoi :
— înţelege-mă, Maritain. Am trăit prea mult, şi prea
intim, după cum ştii, cu gîndul la Hristos pentru ca azi să
accept să-1 chem cum aş chema pe cineva la telefon. Ba mi s-
ar părea urît să-1 chem fără să fiu mai întîi eu însumi în
starea necesară să-1 pot auzi. A, nu mă îndoiesc că aş putea
ajunge într-o .astfel de stare. Ştiu, de altfel, cum se poate
obţine ; cunosc reţeta. Dar din partea mea, azi, ar fi o
prefăcătorie ; nu pot suferi aşa ceva. Şi apoi, ţi-o
mărturisesc : niciodată, nici măcar pe vremea maximei mele
credinţe, nici pe vremea cînd mă rugam nu doar zi de zi, ci
ceas de ceas, clipă de clipă, niciodată rugăciunea n-a fost
pentru mine decît un ace de adoraţie, un act de mulţumire, o
lăsare în voia Domnului. Poate că sînt în privinţa asta foarte
protestant... Ba nu ; nu ştiu de ce îţi spun aşa ceva.
Dimpotrivă, e foarte protestant să ceri sfatul pentru orice.
Sînt unii care l-ar consulta pe Hristos cum să-şi bage şiretul la
ghete ; eu nu pot; nu vreau. Mi s-a părut totdeauna urît să-i
ceri ceva lui Dumnezeu. întotdeauna am acceptat tot ee-mi
venea de la el, ou recunoştinţă. Nu, să nu-mi ceri aşa ceva.

520 293
 — Va să zică trebuie să plec dezamăgit ? mi-a spus
amărît pe cînd îmi dădea mîna.
— Mai întîi, i-am răspuns, subliniind în cuvântul acesta
tot ce putea socoti o intenţie, fără să prea ştiu care. Şi cu
asta ne-am despărţit.
Scriu acestea de îndată ce m-ara întors la Cuverville, pe
cînd amintirea îmi e încă proaspătă.
1924
7 ianuarie Georges citeşte Cehov şi exclamă :
„Ce departe de noi sînt ruşii ăştia !" Nimic nu mă irită ca
ideea pe care naţionaliştii (şi nu numai ei) o cultivă în
rândurile cititorilor francezi, — că sînt cu totul incapabili să
înţeleagă naţionalităţile străine. în loc să caute să
recunoască în ele ceea ce, în ciuda deosebirilor, este
omenesc şi prin care ar putea simpatiza cu ele, ei nu fac caz
decît de deosebiri. Asta-i atît de evident adevărat că nici n-aş
mai nota-o aici ; dar se adaugă reflecţia care mi s-a părut,
azi-dimineaţă, destul de nouă.
Oare deosebirile, de la popor la popor, nu sînt în chip
straniu accentuate de obiceiurile care le fac, pe fiecare în
literatura respectivă, să expună cutare părţi ale personajului
pe care altele s-au obişnuit să le ascundă, sau cel puţin să nu
le înfăţişeze ca în natură — precum se întîmplă şi în portul
diverselor popoare şi, prin el, în privinţa anumitor mutaţii ale
pudorii ?

521 293
 Obiceiul şi nevoia, la vechii greci, de a umbla goi, de a se
arăta „ca în natură" : — ce ni s-ar părea azi mai puţin
natural ?
Nu mă îndoiesc că avem, în privinţa asta, destul să ne
gîndim. în orice literatură, prima întrebare ce se pune e
următoarea : Ce se ascunde din om ?
(întrebarea : Ce se arată ? e relativ mai puţin im-•
portantă.)

Paris
Nevoia de a scrii' romane nu v, pe cil îmi dau seama,
întotdeauna foarte spontană la mulţi tineri romancieri de
azi. Aici oferta urmează cererii. Dorinţa de a picta după
natură personajele întîlnite o cred destul de frecventă. Asta
valorifică o anumită înzestrare a ochiului şi a condeiului. Dar
crearea unor personaje noi nu devine o nevoie firească decît
la cei pe care - îi chinuie o imperioasă complexitate lăuntrică
şi pe care; propriul lor gest nu o epuizează.
E o mare cutezanţă să afirmi că ai fi .gîndit la" fel fără să
fi citit pe cutare autori care vor apărea drept iniţiatorii tăi.
Totuşi cred că, de nu i-aş fi cunoscut nici pe Dostoievski, nici
pe Nietzsche, nici pe Freud, nici pe X, sau Z, aş fi gîndit la fel
şi că am găsit la ei nu atîta. o deşteptare, cit o autorizare.
îndeosebi, rri-au Jhvăţat să nu mă mai îndoiesc de mine
însumi, să-nu-mi fie frică de gîndirea mea şi să mă las dus de
ea, pentru că oricum m-aş întâlni cu ei.

522 293
 13 februarie
Dacă mai târziu mi sc va publica jurnalul, mi-e teamă ca
el să nu dea o idee destul de falsă despre mine. Nu mi l-am
ţinut în lungi perioade de echilibru, sănătate, fericire; ci în
perioade de depresiune, în care aveam nevoie de el pentru a-
mi reveni în simţiri şi în care a-par tânguitor, scîncitor,
vrednic de milă.
De cum răsare iar soarele, mă pierd din vedere şi sînt
complet ocupat de lucru şi de viaţă. Jurnalul meu nu reflectă
nimic din toate acestea, ci numai perioadele de deznădejde.
Prin care de mult n-am mai trecut.

14 februarie
Pentru că public puţin, se crede că scriu încet. Adevărul e
că sînt lungi perioade în viaţa mea cînd nu scriu. De cum îmi
e creierul în bună dispoziţie, pana sau creionul rămân în
urmă. Ultimul act din Saiil l-am scris, tot, într-o zi (la Arco).
Mi se întîmplă să scriu în tren, în metrou, pe o bancă de pe
chei sau de pe bulevarde, în marginea drumurilor — şi sînt
cele mai bune pagini ale mele, cele mai realmente inspirate.
Frazele vin una după alta, se nasc una dintr-alta, şi,
simţindu-le cum se nasc şi se dezvoltă în mine, încerc o
încîntare aproape fizică. Cred eă ţîşnirea aceasta arteziană e
rezultatul u-nei lungi pregătiri inconştiente. Uneori mi se

523 293
întîmplă să mai aduc după aceea primei ţîşniri nişte retuşuri,
dar foarte" puţine.
Numai munca de cimentare a diferitelor părţi e une-ori
foarte grea şi cere o mare încordare a minţii.
Se' întîmplă ca unele ciorne să fie supraîncărcate, dar
asta vine din abundenţa gîndurilor şi din dificultatea
ordonării şi închegării lor.

Cuverville, 1 martie
Cufundat în Sermons ale lui Bossuet, din care mă aş-
teptau aici cele şase volume. Ele depăşesc tot ce puteam
spera, atît în ce c excelent cît şi în ce e cît se poate de prost.
Thibaudet despre bcrgsonism1; după ce prefaţa mă
interesase foarte mult (interes cu atît mai viu cu cît nu
cunosc mai nimic din Bergson), încep să pierd contactul.
Ce-mi displace în doctrina lui Bergson e tot ceea ce
gîndesc oricum, fără să-mi spună el, şi tot ce e în ea mă-
gulitor, chiar mîngîietor, pentru spirit. Mai tîrziu se va crede
că peste tot se descoperă influenţa lui asupra epocii noastre,
pur şi simplu pentru că el însuşi face parte din epocă şi ţine
mereu pasul cu ea. De aici importanţa lui reprezentativă.

Cuverville, 4 martie
Mîine plec din nou ; la capătul nervilor. N-am realizat iot
ce-mi propusesem să fac în aceste zece zile de retragere.
Mare nevoie de destindere şi de aerisire.

524 293
 Dificultăţile mereu renăscute ale unei cărţi pe care
numai invenţia o nutreşte şi care nu vrea să profite de nici un
avînt.
Reluarea pianului (Bach şi Granados). Dactilografiere.
Lecturi din Bossuet (Histoire des Variations şi Sermons).
Brignoles, 19 martie

Ce se numeşte azi „obiectivitate" e ceva lesnicios pentru

romancierii lipsiţi de peisaj lăuntric. Pot spune că nu de mine
m-am interesat, ci de conflictul anumitor idei cărora sufletul
meu le-a fost doar scena şi în care funcţia mea nu era atît
aceea de actor cît aceea de spectator, de martor.

27 martie
Ca să judeci drept un lucru trebuie să te îndepărtezi
oarecum, după ce l-ai iubit. Ceea ce e adevărat cu privire la
ţări, la fiinţe, şi la tine însuţi.
Oboseală îngrozitoare. Toate resorturile fiinţei îmi sînt
slăbite.
Am recitit 'trei cîntece din The Ring and the Book2.
Admirabil.

3 iunie*
Vreau să le aduc, celor ce mă vor citi, putere, bucurie,
curaj, scepticism şi forţă de pătrundere — dar mai ales mă
feresc să le dau directive, socotind că pe acestea nu pot şi nu

525 293
trebuie să le găsească decît prin ei înşişi (era să spun : „în ei
înşişi"). Să dezvolt în acelaşi timp spiritul oritic şi energia,
aceste două contrarii. De obicei nu întîlnim, printre oamenii
inteligenţi, decît neputincioşi, iar printre oamenii de acţiune
decît proşti.

19 iunie
în drum spre Cuverville. Citesc, în tren, felurite articole
din numărul pe care Le Disque vert i-1 consacră lui Freud.
Ofa_cit...e__d_e supărător Freud ! şi cum mi se pare că şi
fără el s-ar fi ajuns la descoperirea Americii ! Cred că trebuie
să-i fiu recunoscător cel mai mult pentru că i-a obişnuit pe
cititori să vadă tratate anumite subiecte fără să aibă de ce
protesta sau roşi. Ce ne aduce el, îndeosebi, e îndrăzneala ;
sau, mai exact, ne scapă de o anumită falsă şi supărătoare
pudoare.
Dar ce de absurdităţi la imbecilul ăsta genial !
Dacă ar fi tot atît de frînat ca apetitul sexual, simplul
apetit (foamea) ar fi, el, marele furnizor al freudismului
(după cum vedem setea dictînd visele celor lipsiţi de apă la
trecerea pustiurilor). Cu alte cuvinte : anumite forţe îşi
datorează violenţa refuzului de manifestare. E adevărat că
dorinţa sexuală e susceptibilă, dacă nu e direct satisfăcută,
de multiple ipocrizii — a-dică de a se îmbrăca în cele mai
felurite forme — ceea ce foamea cealaltă nu poate nicicînd.
Punctul la care ar tinde cercetările mele perseverente (de-aş

526 293
fi medic) ar fi următorul : ce se întîmplă cînd, din diverse
motive sociale, morale etc..., funcţia sexuală, ca să se poată
exercita, este silită să-şi părăsească obiectul dorinţei sale;
cînd satisfacţia trupească nu stîrneşte nici un asentiment,
nici o participare a fiinţei, lai-, aceasta divizîndu-se, o parte a
ei rămîne în urmă ?... Ce se întîmplă după aceea cu
diviziunea astfel produsă ? care-s urmele ei ? Ce răzbunări
secrete îşi poate în acest caz pregăti partea din fiinţă care nu
şi-a găsit locul la ospăţ ?

24 iunie

Nu le ajunge (dadaiştilor) 4 că am scris o carte care să le

placă (Les Caves). Ar mai trebui să nu scriu şi să nu fi scris
decît asta. Ei nu izbutesc să-şi înalţe gîndi-rea pînă la a-şi da
seama că şi nouă s-ar putea să ne placă să displăcem — şi să
le displăcem tocmai lor ! Fiecare carte a mea se întoarce
împotriva amatorilor celei precedente. Asta îi va învăţa
minte să nu mă aplaude decît pentru ce trebuie şi să nu ia
vreo carte a mea decît drept ce e ea : o operă de artă.

29S

527 293
299

528 293
 27 iulie
Cel ce face ca toată lumea se supără numaidecât pe cel
ce nu face ca el.
Citesc în Introducerea la The Scarlet Letter de Haw-
thorne aceste două fraze de pus la dosarul Barres. Traduc :
„Natura umană nu se poate dezvolta înfloritor (will not
flourish) cînd e sădită şi răsădită din generaţie în generaţie
pe acelaşi sol sleit. Copiii med s-au născut pe alte meleaguri
şi, pe cât am putut să le uşurez soarta, îşi vor întinde
rădăcinile într-un sol proaspăt (into unaccustomed earth)."

26 octombrie
La Cuvcrville, de trei zile. Plecarea în Congo, amânată.
Cauzele : examenele lui M. ; am pus la punct Les Faux-
Monnayeurs. Pregătiri insuficiente etc... Plecând în no-
iembrie, socoteam că trebuie să fiu înapoi în aprilie. E prea
puţin şase luni pentru călătoria asta. Plecînd în iulie, voi
putea sta, fără îndoială, un an întreg.
Voi putea, de acum şi până în iulie, să-mi termin cartea ?
Mă îndoiesc.
Ultimele trei zile mi le-am petrecut reluând primele
capitole — citite lui Martin du Gard cu prilejul trecerii prin
300 529
Paris. Mai ales cel din urmă (seara banchetului); dar acum
sînt în pană.
Unii se îndreaptă către un ţel. Alţii merg încotro îi poartă
paşii, pur şi simplu.
în ce mă priveşte, nu ştiu încotro mă duc ; dar merg
înainte.
Poate că nu sînt decât un aventurier.
Numai prin aventură izbutesc unii să se cunoască — să se
găsească.
Cu Faux-Monnayeurs se întâmplă ca şi cu studiul la pian :
nu oricînd, încăpăţînîndu-mă la o dificultate şi împiedieîndu-
mă 4 ca* ies biruitor ; ci de multe ori lucrând alături de ea. Sâţt
fiinţe şi lucruri la care nu poţi ajunge decât pieziş.
Articol al lui ţheon in L'Action française. Dintre cele mai
puţin bune pe care le-am citit vreodată de el. „Nu pot uita că
Gide a scris Philoctète'1, zice. Alţii nu pot uita că am scris Les
Caves. Iar alţii, Nourritures. Dar nici linul nu mai iartă că le-
am scris pe toate.
6 noiembrie Ziua în care urma să plec. Vreme frumoasă.

8 noiembrie
Lucrul destul de spornic ; tocmai de aceea n-am mai scris
nimic în carnet. Nu-1 redeschid decît cînd se strică vremea şi
cerul, meu se acoperă de nori.
De două zile, somn nu prea bun. Nu-i nimic ! De la 26
octombrie am scris capitolele X şi XI din partea a doua ; şi l-

300 530
am început pe al Xll-lea ; şi văd ceva mai limpede
continuarea.

Cuverville
Poate că Les Nouvelles Littéraires5 n-au chibzuit prea
bine cînd au deschis „o mare anchetă" despre influenţa
literaturii franceze actuale în străinătate. Din Anglia,
Germania şi Rusia (celelalte naţiuni sînt aşteptate) lc-a venit
răspunsul că această influenţă începe să devină nulă. Era de
bănuit.
Oricît ar fi fost de mare renumele lui France, al lui
Maurras şi al lui Barrés peste Canalul Mînecii şi peste Rhin,
mă îndoiesc că au făcut mult pentru gloria noastră. Dîindu-i
pe ei drept reprezentanţii perfecţi ai geniului francez, lumea
era Îndemnată să creadă că nu mai avea de aşteptat nimic
nou din partea ţării noastre.

300 531
 Vremea scepticismului a trecut ; nu mai kvem ce aştepta
de la el. Asta în ce-1 priveşte pe Frarice ; cit despre Maurras
sau Barres, ce interes puteau prezenta teoriile lor pentru
străini ?
Antologia pe care i-a dat-o Duhamll Germaniei ne face
un prost serviciu. Ea justifică reputaţia de care ne bucurăm,
adesea pe bună dreptate, că nu sînţer decît un popor de
retori. A ales cu deosebire, di'-"" _are autor, bucăţile cele
mai oratorice etc.. (sr ui să mai vorbesc despre asta) ; mai
ales din HugfF
Calităţile pentru care sînt as....... J,riduit în Franţa
sînt tocmai acelea ce-mi aduc în străinătate renumele de
care se indignează Henri Béraud. Iar interesul pe care-1
stîrnesc acolo cărţile mele ţine tocmai de ceea ce face ca lui
să i se pară plicticoase. Sînt prea numeroşi azi, în Franţa, cei
ce nu se mai interesează decât de ve- -chituri sau de fleacuri.
Dacă măcar ancheta aceasta ne-ar deschide ochii. Dar îi
aud de pe acum pe „bunii francezi" trăgînd concluzia :
categoric, .nu-i chip să te înţelegi ţară cu ţară ; şi înfundîndu-
se şi mai adine în greşeală.
Tocmai despărţirea artei de morală, detaşarea ei, dez-
interesul ei faţă de problemele morale, îi îngăduie azi religiei
să pună mîna pe artă. (S-ar putea spune mai bine.)
M i ti s i n apricis c o q u i t o r v e n d e m i a s a x i s .
( P e s tî n c i l e c e l e m a i fi e r b i n ţ i S e c o a c e
v i ţ a c e a m a i d u l c e . ) De pus în capul unei opere.

532 303
 Scriind că nimic din ce scriu nu-1 poate interesa, H. de
Régnier e, poate, sincer (nu vreau să văd rea-voinţă decît
acolo unde n-am încotro), dar tocmai asta e supărător.
întoarcerea la Paris.
Pentru Les Faux-Monnayeurs :
între ceea ce ştim şi ceea ce nu ştim se ană ceea ce
presupunem. îi admir pe unii romancieri care nu-şi reeunosc
niciodată tnarginile. în ce mă priveşte, decît să născocesc,
mai degkabă mărturisesc : nu ştiu.
îmi ascult perscViajele, aud ce spun ele ; dar ce gîn-clesc
şi ce simt ela? Cum fac presupuneri, de îndată mi le fac
asemenea rriic. Din momentul în care o fiinţă se diferenţiază,
orice presupunere c depăşită. Numai masa înţelege masa;
comunitatea sentimentelor şi a gîndu-rilor o a., -mial
omenirea de rînd.
Cită vre. -nard monologa, n-aveam decît să-1 as-
cult; dar, d<_ rce îmi scapă ; nu ştiu ce să cred.
E sigur că dacă t/â, ca romancier, îl port în mine pe
personajul Edouard, trebuie să port în mine şi romanul pe
care-1 scrie el.
(Scenă a monedei false interceptate.)
„Vorbele sublime" ale lui P. :
„Numai rugîndu-te, ajungi să crezi."
Să-1 fac pe pastor să spună, în rugăciunea lui :
„Doamne, Doamne... de ce fugi de mine ? Oare nu te
chem cu numele ce ţi se cuvine, de rămîi surd la rugăciunea

533 303
mea ? Oare trebuie să nu mai cred în tine sau trebuie să cred
că eşti împotriva mea ? Nimic din ce ţi-am încredinţat nu
merge bine. Mi-e groază să mă gîn-desc că greşesc cînd mă
bizui pe făgăduinţa ta. Pe fiecare dintre ai mei i-am pus sub
ocrotirea ta şi tu n-aî ţinut seama de asta. Ţi-am încredinţat
copiii; au crescut vorbindu-te de rău şi nici toată credinţa
mea nu le-a putut înfrîna blestemul. De nu m-am înşelat, Tu
m-aî înşelat !"
21 noiembrie
Aş vrea să pun ca epigraf la Les Faux-Monnayeurs fraza
din Vauvenargues pe care o găsesc astă-seară în Sainte-
Beuve (primul articol din Lundis) :
„Cei ec nu ies din ci înşişi sînt dintr-o bucată".
ANDRÉ WALTER
Am început să scriu înainte de a şti bine franceza — şi,
mai ales : înainte de a şti destul de bine să mă slu-

jesc de ea. Dar mă dezlănţuiam. Azi, tea, încerc o jenă

continuă. Susţine' mlădiez limba. Abia mult mai târziu

3 aţcembrie
Alte atacuri din partea lui Gourmont cel mic 6 în Mercure
din luna asta (în legătură cu Etudes de Riviere —; reeditare).
Reproşează scrierilor mele că sîm ,,pline de lacrimi şi de clar
de lună" ; ceea ce mi-a şi adus, adaugă el, succesul în lumea
bună. De ce să te minunezi mai mult ? De nerozia sau de rea-

534 303
credinţa lui? De crede într-adevăr aşa, ce prost e ! De e
inteligent, oît e de fals !
Sper că mai tîrziu un critic va scoate la iveală atacurile
acestea şi unele dintre trăsăturile perfide pe care mi le
aruncă în spinare anumite reviste la fiecare început de lună.
Cum nici un prieten nu protestează, nici eu însumi, încetul cu
încetul legenda capătă crezare. Publicul nu-mi ştie decît
caricatura şi cum asta nu-i îndeamnă de loc să mă cunoască
mai bine, rămîne la ea. Ce mai ! Chiar dacă unii au
curiozitatea să mă citească, o fac atît de plini de prejudecăţi,
încît adevăratul sens al scrierilor mele le scapă. Pînă la urmă
nu vor vedea în ele decît ce li s-a spus că vor găsi ; şi nimic
altceva. Sinceritatea mi-e luată drept grimasă ; şi drept poză
tot ce nu se potriveşte cu monstrul ce li s-a băgat în cap că
sînt.
O treabă grozavă ar fi să nu scriu nimic în afară de ceea
ce aş fi scris fără atacurile astea; şi nici să scriu altfel; adică
să fiu şi de-acum înainte ce sînt, pur şi simplu ca şi cum n-aş
fi fost pus sub semnul întrebării. Un cîntăreţ căruia i s-ar tot
spune că n-are voce puternică, numai prin miracol n-ar
ajunge să-şi forţeze vocea. Apoi, îmi spun că, la urma
urmelor, pentru talent sînt mai primejdioase laudele ;
acestea, cum ar fi zis Blake, ,,relax" ; atacurile au ceva de
„bracing" care nu-mi displace. Prost e că sînt atît de
stîngace, încît mi-e greu să recunosc că într-adevăr eu sînt

535 303
cel vizat. Nu în mine ţintesc ele ; ci în ghebul cu care mai întîi
m-au gătit.
Să te latre un prostuţ care e la remorca raposa.ului său
frate şi pe care nimeni nu-1 bagă în seama nu-i de nici un
folos. Dar Massis, şi mai ales Beraud, fac un tărăboi al
dracului... Atacurile lor m-au făcut mai celebru în trei luni
decît cărţile mele în treizeci de am !

20 decembrie

La pat în toate zilele din urmă. închisoare nu prea grea,

datorită lui M. care a locuit cu mine în Vilă. Dar inima mi-era
învăluită într-o negură pe care abia de puteau s-o străpungă
buna lui dispoziţie, bunăvoinţa şi fantezia lui. La fiecare două
zile, vizita lui Martin du Gard. îmi telefonează chiar acum,
doar ca să mă întrebe dacă am notat conversaţia noastră de
ieri. N-a închis telefonul pînă nu i-am făgăduit că mă apuc
imediat. Am vrut să-1 conving că ar trebui el să o facă, dar e
prea ocupat. Mai lesne notezi cuvintele altuia decît pe ale
tale. De altfel, nu-i vorba de expresie, ci de însuşi fondul
discuţiei noastre.
Cred că a pornit de la ce-i ziceam lui Martin du Gard
despre dificultatea mea de a recunoaşte oamenii, în legătură
cu care i-am dat nişte exemple noi... (Mai ales i-am povestit
istoria unor substituiri de persoane de care nici nu mi-aş fi

536 303
dat seama dacă Gheon, care era de faţă, nu mi-ar fi atras
atenţia.)
— Nu, — am spus în continuare — asta nu poate fi pus
pe seama unei lipse de atenţie, sau de interes. Fiecare individ
mă interesează cît se poate de mult... Cred că mi se trage
mai degrabă din aceea că-mi lipseşte un anumit simţ al
realităţii. Pot fi extrem de sensibil la lumea exterioară, dar
nu izbutesc niciodată pe deplin să cred în ea. Ce spun acum
n-are nimic teoretic... îmi închipui că un medic foarte savant
ar putea descoperi că mi s-a atrofiat o „glandă cu secreţie
internă", cine ştie ce „capsulă suprarenală" sau aşa ceva. Şi
chiar cred că glanda asta, de va fi existînd, funcţionează
foarte felurit, după indivizi. Ba cred că acest simţ al lumii
exterioare diferă mult după speciile animale. O pisică
20 — Pagini de jurnal

537 303
 1
e obişnuită cu un apartament; dar dacă, ieşind din su-
fragerie, ar da imediat, în loc de coridor, peste o pădure
virgină, nu s-ar mira prea tare. Am văzu! animalele mele în
unele zile de după o ninsoare ; priveliştea era de
nerecunoscut, pînă şi pămîntul; ele păreau să găsească totul
foarte firesc şi intrau în lumea cea nouă ca şi cum nimic nu s-
ar fi întîmplat.' Mi se pare că şi eu... Dacă, deschizînd uşa
asta, m-aş pomeni deodată, să spunem... în faţa mării!...
Fireşte, voi zice: Ciudat ! Pentru că eu ştiu că n-avea ce să
caute marea acolo ; dar asta ar ţine de raţionament. Nu pot
scăpa de un fel de uimire că lucrurile 'sînt cum sînt şi, de-ar fi
cu totul diferite, nu cred că m'-aş mira mai tare. Lumea reală
îmi rămîne totdeauna oarecum fantastică. Am şi început să
bag de seamă asta încă de mult. Pe cînd făceam o călătorie
în Bretania, la 18 ani. Am luat, la Douarnenez dacă nu mă
înşel, o trăsurică cu un singur loc, un fel de hodoroagă mică
şi ciudată, mînată de un moşuleţ birjar pe care o
zdruncinătură 1-a aruncat de pe capră ; a lunecat şi s-a tot
dus pe lîngă capră,^ fără să scoată o vorbă şi fără să lase
hăţurile din mină ; cîteva clipe a rămas atîrnat în gol, nu ştiu
cum. Nu-mi dădusem seama imediat de accident, absorbit
cum eram într-o lectură. Cînd am ridicat ochii de pe carte, ia-
1 pe birjar de unde nu-i. M-am aplecat în faţă : era cît pe ce
538
 să cadă sub roţi. Am apucat hăţurile, ceea ce n-a fost tocmai
uşor, am tras de ele şi am izbutit să opresc calul. Era şi
timpul... Dar îţi povestesc asta pentru că îmi aduc aminte de
starea ciudată în care m-am pomenit. A fost un fel de bruscă
revelaţie a mea însumi. Nu simţeam nici cea mai mică
emoţie ; pur şi simplu eram extraordinar de interesat
(amuzat ar fi mai corect), de altfel gata să parez, în stare de
reflexe dobîndite etc. Dar asistînd la toate astea ca la un
spectacol dinafară realităţii. Şi dacă accidentul mi s-ar fi
întâmplat mie însumi, ar fi fost exact acelaşi lucru ; să nu
vezi în asta un semn al insensibilităţii. Uite... mi s-a
întâmplat într-o gondolă, la Veneţia, cînd gondolierul care
m-a dus pe la miezul nopţii într-un canal pustiu şi-a stins
felinarul şi, ridicat în faţa mea, mi-a cerut portofelul ; atunci
mi s-a întîmplat să-mi simt limpede viaţa în primejdie. Ei, nici
atunci nu izbutisem să iau asta „în serios"; acţionam ca şi
cum, cu deplină prezenţă de spirit şi într-o stare de încordare
nervoasă extremă şi de hipersensibilitate... dar eram ca la un
spectacol, amuzat, pur şi simplu amuzat. Căci,, fireşte, frica,
frica adevărată, nu mai o atunci cu putinţă; Asta-i : nu
izbutesc să-mi fie frică... Rîndul trecut erai neliniştit că mă
vezi locuind singur în toată Vila.
— Dar, măcar noaptea, încui uşa ?
— Nu; nici măcar cînd e deschisă uşa la pivniţă. Uite,
alaltăieri, am încercat să-mi fac frică ; eram singur în Vilă ;
era tîrziu ; şedeam la masa de lucru şi, in .faţa mea, dincolo

539
 de uşa cea mare cu geamuri prin care nu se vedea decît o
prăpastie întunecată, m-am silit să-mi Închipui un cap de
tîlhar. Am izbutit să-mi fac inima să bată ceva mai repede ;
dar era o glumă, şi atîta tot. Şi, totuşi, am avut prilejul să
ştiu ce-i frica ; cînd eram copil, eram grozav de sperios ;
aveam nişte coşmaruri groaznice din care mă trezeam
leoarcă de sudoare... Şi, deodată, glanda n-a mai funcţionat.
Acuma pot avea visuri îngrozitoare, să mă văd urmărit de
monştri, belit, ciopîrţit... dar niciodată nu se transformă în
coşmar. O ! Kilosofia germană ar fi găsit în mine un teren
foarte prielnic. Cînd -am citit Lumea ca Reprezentare a lui
Schopenhauer, m-am gîndit îndată : va să zică asta e ! Dar
încă mai demult mă deşteptase o frază a lui Flau-bert. Se
găseşte, cred, în prefaţa la poeziile lui Bouilhet. Mi-amintesc
revelaţia pe care am avut-o cînd mi-a ci-lit-o Pierre Louys
(mai eram în clasa de retorică). Sînt nişte „sfaturi" pe care i
le dă Flaubert unui tînăr ce-şi propune să scrie. Zice acolo (nu
garantez că citez exact): ..Dacă lumea exterioară nu-ţi mai
apare decît ca o iluzie ca s-o descrii..." Şi nu fac metafizică.
Mă feresc să fiu mistic şi inteligenţa mea nu aderă nici la
Kant, nici la Platon. E altceva. Nu-mi pasă de cred sau nu în
lumea exterioară ; nu-i vorba nici de o problemă de inte-
ligenţă : ce nu am, e sentimentul realităţii. Am impresia că
rie agităm cu toţii într-o paradă fantastică şi că lumea
exterioară a altora, ceea ce numesc alţii realitate,

540
 nu are o existenţă mai reală decît lumea din Faux-Mon-
rmyeurs sau din Les Thibauli.

541
311
 1925

Ultima frază e inexactă; restringe şi falsifică oarecum

sensul celor spuse înainte, reducîndu-1 la vorba lui Balzac
către Sandeau : „Să ne întoarcem la realitate : hai să vorbim
despre Eugénie Grandet". De apropiat mai degrabă de ceea
ce spune Keats într-o admirabilă scrisoare.
Ianuarie

Unii tineri fac mari sforţări, oarecum caraghioase, de a

reduce contradicţiile pe care le simt ridicîndu-se în ei sau în
faţa lor, fără să priceapă că scînteia vieţii n-ar putea ţîşni
decît între doi poli contrari, şi cu atît mai frumoasă şi mai
puternică cu cît e mai mare distanţa dintre ei şi cu cît fiecare
din aceşti poli rămîne încărcat cu o opoziţie mai bogată.
Sforţarea lui Dumnezeu de a scoate din El triunghiul...
Şi după cum creştinul nu are de ce încerca să dobîn-
dească împăcarea a două adevăruri contradictorii, ca pre-
ştiinţa lui Dumnezeu şi liberul arbitru individual ; tot astfel
trebuie să ocrotim în noi toate antinomiile naturale şi să
înţelegem că datorită ireductibilei lor opoziţii trăim. Iar
antinomiile acestea, eu le socot imaginare pe toate (începînd
cu aceea de care vorbeam şi care se trage din postulatul :
Dumnezeu e preştiutor — Dumnezeu este), dar însuşi faptul
de a trăi le scoate la iveală, le creează.

542
 Tot ce mă pune André Breton 1 să spun, în falsul lui
interviu, seamănă mai mult cu el decît ou mine. Soiul de
ambiţie pe care mi-1 atribuie mi-e cu desăvîrşire străin ; dar
e soiul de ambiţie pe care el însuşi e cel mai în-olinat să-1
priceapă. Nu e frază pe care mi-o atribuie cu care să pot fi de
acord ; asta ca să simplificăm lucrurile — pentru că perfidia
extraordinară a acestui articol vine din aceea că despre nici
una dintre aceste fraze nu pot jura - că n-am zis-o ; dar e
înfăţişată astfel, încît să-i schimbe profund semnificaţia. Pînă
şi sunetul glasului mi-e falsificat.
Şi, din păcate, văd în camuflajul acesta mai degrabă
dibăcie făţarnică decît stîngăcie. Nu pot crede ca Breton, atît
de preocupat de influenţa pe care îşi propune s-o exercite
asupra minţilor "tinere, să nu fi căutat să mă compromită, să
mă distrugă. Şi trebuie să recunosc că izbuteşte să-mi facă
un portret pe cit de solid pe atîta de oribil.
Vezi carneţelul albastru ţinut (foarte prost, de altfel) la
spital, unde sânt operat de apendicită

[începutul lui ianuarie W25]*

[Trebuie să recunosc că durerea mea, la Cuvervilie, de
acum trei ani, era cu mult mai crudă decît aceea pe care aş
avea-o de-ar fi să încetez acum din viaţă. Madeleine şi-a dat
oare seama ? Nu cred. Mă tem că mi-a socotit plînsul cam
exagerat... De aceea nu i-am mai putut vorbi de atunci.

543
311
 Madeleine a putut să creadă că durerea aceea (admi-
ţînd că i s--a părut sinceră) mă putea regenera ; dar, cu
adevărat, în zilele acelea groaznice, încetasem să mai trăiesc
; atunci mi-am luat rămas bun.
De-atunci n-am mai trăit decît într-un fel de existenţă
semi-postumă, parcă în marginea vieţii mele.
„Nimic bun nu poate ieşi de-aici", mi-a zis ea, în cî-teva
rânduri, ca şi cum ar fi vrut să se convingă singură. Nu-i
adevărat. Tocmai din această înfricoşată judecată mi-a venit
toată amărăciunea vieţii.
îngrozitor.
Am iubit-o neîncetat, chiar cînd păream, şi ea era în-
dreptăţită să mă creadă, foarte departe de ea ; am iubit-o
neîncetat, mai mult decît pe mine însumi, mai mult decît
viaţa ; dar nu i-am mai putut-o spune...
Toată opera mea se apleacă spre ea.'
Uneori am putut crede că, bănuind ceva şi vrînd să-i dea
ghidului meu avîntul cel mai neînfrînat, încerca să mă rupă
de ea cum încerca să se rupă de mine ; să-mi redea libertatea
şi, totodată, să şi-o regăsească pe a ei.
Pînă la Les Faux-Monnayeurs (prima carte pe care am
scris-o încercînd să nu ţin seama de ea), am scris toate
pentru a o convinge, pentru a o lua cu mine. Toată opera
mea e doar o lungă pledoarie ; nici o alta n-a avut motive
atît de intime ca a mea — şi cine nu discerne asta nu o prea
vede în adîncul ei.]

544
 28 ianuarie
Chemat brusc din Roquebrunne — unde mă aflam de
şase zile şi începusem să lucrez — de consternanta moarte a
lui Riviere 2.
[februarie]
[...Aş vrea, aşadar, ca Agnes3, de oare ascultă, să-i zică şi
s-o facă să înţeleagă — dacă ar fi să nu mă mai întorc din
călătoria în Congo * — că ea rămîne pentru mine tot ce mi-e
mai scump pe lumea asta şi că tocmai pentru că ţin la ea mai
mult decît la viaţă, aceasta mi se pare de prea puţin preţ de
cînd ea s-a îndepărtat de mine.]

21 februarie
Plec înapoi la Marsilia, după ce am stat exact o săp-
tămînă la Paris.
' 15 mai
Aseară, vizită la Claudel. Mă rugase să vin şi mă aştepta.
Pe rue de Passy 80, un apartament retras şi fără ferestre la
stradă. Trec prin două camere, din care a doua foarte mare,
şi mă pomenesc într-o a treia, şi mai mare, care-i slujeşte
drept dormitor şi birou. într-un colţ, patul de campanie,
desfăcut; o bibliotecă, în brîu
* Călătoria în Congo a fost amînată pentru 14 iulie 25, ceea ce mi-a dat posibilitatea să termin mai întii L e s
Faux-Monnayeurs.

* Din carneţelul pe care l-am luat cu mine la sanatoriu,

cînd m-am operat de apendicită.

545
311
 jos, pe doi pereţi ; multe obiecte, aduse din Extremul-
Orient, o împodobesc.
Cînd am sunat, Claudel a venit să mă întîmpine şi mi-a
întins mîna. Parcă s-a făcut şi mai scund. O hăinuţă de
mătase flanelată, cafenie deschis, îl îndeasă şi mai tare. E
scurt şi enorm : ca Ubu4. Ne aşezăm în fotolii. El âl umple ou
totul pe al iui. Al meu, un fel de şezlong, are spătarul atît de
lăsat, încît, ca să stau cumsecade, ar trebui să mă îndepărtez
prea mult de Claudel. Renunţ şi mă aplec în faţă.
Cu Claudel n-am decît sentimentul lipsurilor mele ; mă
domină ; îmi stă deasupra ; are o bază şi o suprafaţă mai
întinsă, mai multă sănătate, mai mulţi bani, mai mult geniu,
mai multă putere, mai mulţi copii, mai multă credinţă ş.a.,
decît mine. Nu ştiu cum s-o şterg pe nesimţite.
Cuverville, sţîrşitul lui mai
Vizita lui Paul Valéry. Trecerea pe curat şi dactilo-
grafierea a cinci capitole din Les Faux-Monnayeurs. Tristă
canonire, dar potrivită ou apatia mea. Doar Con-go-^ul să
mă mai poată scoate din ea. Pregătirea călătoriei şi
aşteptarea noilor ţări au risipit orice vrajă a prezentului ;
încerc pe propria-mi piele cit de adevărat e că fericirea
durează o clipă. Nimic nu mi se mai pare decît provizoriu. (Şi
nădejdea în viaţa veşnică excelează în asta.)
Vederea mi-a slăbit mult în ultima vreme. Ochelarii
compensează insuficienţa. De ce nu poate şi creierul să-i
poarte ? Dificultatea minţii de „a pune la punct" ideea pe

546
care o examinează ; analogă cu aceea a ochiului meu, azi.
Contururile rămîn vagi.
8 iunie
Am încheiat Les Faux-Monnayeurs.
14 iulie
Plecarea în Congo 5.
1926

14 iunie
Iar trec prin amorţeala aceea ciudată a gîndirii, a voinţei
şi a întregii fiinţe, pe care nu o cunosc decît la Cuverville. Ca
să scriu cel mai mărunt bilet îmi trebuie o oră ; pentru o
scrisorică, o dimineaţă.
[Mă agăţ de locul acesta numai de dragul ei, cu sen-
timentul apăsător că-i jertfesc opera, viaţa. Ce să fac? Nu pot
nici s-o părăsesc, nici s-o fac să plece din Cuverville, singurul
refugiu de pe acest pămînt de care o mai ţin legată cîteva
rădăcini şi unde nu se simte prea tare surghiunită...]
Acum cîteva zile mai eram 'plin de fervoare ; mi se părea
că pot urni munţii din loc ; azi sînt zdrobit.
Dificultatea vine din faptul că creştinismul (ortodoxia
creştină) e exclusivist şi credinţa în adevărul lui exclude
credinţa în orice alt adevăr. El nu absoarbe; respinge.
Iar, dimpotrivă, umanismul, sau oricum i-am spune,
tinde să înţeleagă şi să absoarbă toate formele vieţii, să-şi
explice dacă nu să-şi însuşească toate credinţele, chiar şi pe

547
311
acelea ce-1 resping, chiar şi pe acelea ce-1 tăgăduiesc, chiar
şi credinţa creştină.
. Cultura trebuie să priceapă că, încercînd să absoarbă
creştinismul, absoarbe ceva mortal pentru ea. Caută să
accepte ceva ce n-o poate accepta pe ea ; ceva ce o tă-
găduieşte.
(Cuverville) 29 iulie
Foarte apăsătoare oboseală nervoasă. Un fel de trepi-
daţie continuă îmi străbate fiinţa pe dinăuntru. Urgentă
nevoie de odihnă. Iar aici nu pot decît să lucrez. Plec mîine.

U i .V-'i IM
6 august
Paris. Oboseală zdrobitoare care ţine ori cît am ceva de
făcut. Totul mi se pare provizoriu şi, de când m-am intors
aici, n-am făcut nimic decât din obligaţie. O oază: Jurnalul lui
Jules Renard \ cu care mă desfăt. începe de pe acum să se
vadă cît de mult va mirosi toată epoca aceea a artificial şi a
neaerisit. O, ce bine am făcut că am fugit din ea !
Em. mi-a împărtăşit temerile lui J. cu privire la Jean T. şi
la înrâurirea mea asupra lui. Mă imploră să nu fac nimic ca
să-1 atrag pe Jean. Se teme şi ea de „influenţa" mea. A
trebuit să-i făgăduiesc că o să mă port rece ou el. Ce absurd !
Sint convins că i-aş putea face bine acestui copil şi să-d
feresc, poate, de ,grave greşeli. E la vârsta la care ai cel mai
mult nevoie de un sfat. Iar ei cred că al meu nu poate fi decât

548
rău. Protestează, dacă poţi ! Şi totuşi ar fi destul să vadă ce
au ajuns tinerii de care m-am putut realmente ocupa. Cei
asupra cărora am putut „avea o influenţă". Pe nici unul nu
am încercat să-1 atrag. Dimpotrivă; iar grija mea a fost tot
timpul să-i îndrept în sensul lor. Nu-i nici unul cu care să nu
mă pot mîndri. în ce-l priveşte pe Jean T. aş vrea doar să-1
avertizez. Străbate viaţa haihui şi riscă să nu cîştige vreo
experienţă decît după ce se arde rău de tot. Dar ei nu ţin de
loc seama de dezinteresarea mea şi de respectul pentru
ceilalţi, care-mi dictează orice sfat.

15 august
Biata bătrână căreia i se spune aici „Bunica" are 86 de
ani. Atît de cocoşată, sau, oricum, atât de îndoită (pentru că
spatele îi e drept) de munca neîntreruptă la grădină, încît nu
se mai poate îndrepta şi umblă cu fundul mai sus decît capul,
cu paşi mărunţi, lăsîndu-se greu în baston. De cînd se ştie, a
muncit, s-a canonit. Din Hyeres s-a dus la Saint-Clair de unde
a adus-o aici Dna Theo de milă şi decît s-o lase să intre la
azil.
Mîinile ii sînt cu totul strimbate de reumatism ; pesemne
că picioarele o due şi mai prost. Noaptea are aşa :lureri că nu
poate dormi. Din zori şi pînă-n seară o vezi lucrând în
grădină, căci mereu se teme să nu fie o povară şi vrea să-şi
cîştige existenţa. Smulge buruienile — şi, uneori, o dată cu
ele, florile, dar cu atâta sîrg că nu-i ^pune nimeni nimic. I se

549
311
zice : „Hai, bunico, mai odih-neşte-te. E duminică !" Dar cînd
nu munceşte, se plictiseşte, îi pizmuieşte pe cei ce ştiu să
citească. Ea nu poate decît să stea, aşezată pe marginea
canalului, cu o-chii pe jumătate închişi, să-şi rumege vechile
amintiri. Mă apropii de ea, căci spune că se plictiseşte şi îi
face plăcere să stea de vorbă. Dar cînd începe să se tînguie,
zicând că vrea să moară, că viaţa nu mai e pentru ea decît o
lungă suferinţă şi : „dar nu mă pot omorî", apoi adăugind „şi
aş vrea" — stau fără să ştiu ce să spun.
Pentru asemenea făpturi, pentru a le ajuta să-şi îndure
suferinţa, să-şi îndure viaţa, sînt făcute mătăniile,
rugăciunile şi credinţa într-o viaţă mai bună, în răsplătirea
muncilor. Scepticismul, incredulitatea, sînt bune pentru
bogaţi, pentru cei fericiţi, îndestulaţi, pentru cei ce n-au
nevoie de nădejde pentru că prezentul le e de-ajuns. Dar
tocmai asta-i trist : biata bunică nu crede în Dumnezeu şi nici
că pe ceea lume e ceva care îi va compensa viaţa amărîtă.
Zice : „Să vă zic drept ? Păi de e pe undeva bunul
Dumnezeu, apoi ori e un nătărău... ori un ticălos.. O ia la el
pe d-na Fié, în floarea vîrstei, şi care abia aştepta să-şi
trăiască viaţa, şi care la toată lumea îi era dragă. Şi pe mine,
care abia aştept să mor, mă tot ţine în viaţă..." Toate astea
cu accentul sudic.
Sînt nopţi în care somnul e ca un animal fricos care o ia
la fugă de cum te apropii, şi pe care încerci să-1 domesticeşti.
v)f^C^X\ . îjl.VT"\

550
 Adevărata bunătate presupune capacitatea de a-ţi în-
chipui suferinţele altuia ca pe ale tale. Vreau să spun că fără
imaginaţie poţi să ai slăbiciuni, dar nu să fii cu adevărat bun.
Grădina lui Jules Renard ar avea nevoie să fie mai bine
stropită.
Nimic mai enervant decît criticii aceia care vor să
dovedească oricînd că ce s-a scris nu-i cc-a vrut autorul
să scrie. v . '

20 august
Jurnalul lui Renard. Ciudată viaţă, care se tot restrânge.
Miopia lui cu privire la străini îl face să-i admire pe Rostand,
pe G. etc. îşi îngrijeşte ingustimile, îşi fer-chezuieşte
egoismul, îşi încîrlionţează cu drotul chelia. Observi pagină
de pagină, şi în asta stă marele interes al acestui jurnal, cum
sporeşte inhibiţia sentimentelor şi chiar a gîndirii din cauza
dorinţei de a fi cît mai sincer.
După ce exagerase admiraţia pentru piesa lui Rostand,
scrie :
în loja lui Coquelin, îi zic lui Rostand :
„Mi-ar fi părut tare bine dacă am fi fost decoraţi amîn-
doi în aceeaşi zi. Pentru că n-a fost posibil, te asigur că te
felicit fără nici o invidie."
Apoi adaugă :

551
311
 Asta nu-i adevărat; şi uite, scriind rîndurile astea, mă
podideşte plînsul.
Iar mai jos, după ce stăruie asupra meschinăriei invidiei
sale, dă îndărăt:
Am cam exagerat, nu glumă ! O, nu cumva omul n-a spus
vreodată un singur cuvînt a d e v ă r a t ?
In loc să constate naiv că orice sentiment, oricît de
simplu, e imediat complicat şi falsificat prin introspecţie.

23 august
Royal Society of Literature din Londra, care m-a ales ca
membru acum un an şi jumătate, în locul lui France

(sau al lui Loti ?), îmi cere azi titlurile şi decoraţiile ce

trebuie să fie puse după numele meu, în tabloul de Honorary
Fellows2 care e „sub tipar".
Răspund : „La început, onorurile au fugit de mine. După
aceea am fugit eu de onoruri. în tabelul de Honorary Fellows
ai lui Royal Society numele meu nu trebuie să fie urmat de
nici un titlu. Va ieşi cu atit mai mult în evidenţă F.R.S.L."

26 august

Am terminat corecturile în şpalt la Nourritures (în ed.

Avcline):1. De teamă să nu mă complac, îmi privesc cartea cu
severitate. Folosirea deasă a linioarelor de dialog mă

552
enervează (tai mai mult de trei sferturi) ; şi mai tare, a
anumitor cuvinte, mai ales a lui „după", pe care-1 utilizez
impropriu şi abuziv. Dar, oricît n-aş vrea, trebuie să recunosc
importanţa acestei cărţi. Şi, la urma urmelor, e aşa cum
trebuia să fie, şi reuşită. Ba e şi bine compusă, iar
dezagregarea întreagă a părţii din mijloc era inevitabilă şi
necesară. Ultima parte o acuză şi, în însăşi insatisfacţia ei,
vesteşte altceva şi duce mai departe. Găsesc aici aprobarea
devenirii — şi aproape vestirea cărţilor mele de mai tîrziu, a
ceea ce am devenit. E, pentru cine consimte să citească bine
şi fără prejudecăţi, o critică a cărţii în cartea însăşi, aşa cum
se cuvine.
Nu cred că e cu putinţă ca un critic de mai tîrziu să nu
observe de la sine toate astea. Şi că ar fi fost o nebunie să fi
scris această carte cu mai multă înţelepciune.
îmi dau scama, de altfel, ce putea să-i displacă, aici, lui
Lebey... „De-abia de-aiei încolo trebui:' să începi sa scrii."
Dar cartea aceasta (măcar partea ei de mijloc) trebuia,
tocmai, să fie bîiguită. Şi orice epitet preţios, orice căutare
stilistică, orice efort literar trebuiau să fie izgonite. Era
împotriva a tot ce-i plăcea „simbolismului". Tocmai pentru
cartea asta trebuia să încep să fiu huiduit.
16 octombrie

553
311
 1927
Din nou la Paris. Zgomot mult. Simt că devin nesociabil.
Nu mai am nici un chef să stau de vorbă. Şi, ca s-o spun în
absolut : nu mai am chef de nimic. Conversaţie cu Adrienne
Monniercăreia nu-i place Les Faux-Monnayeurs. In genere,
se petrece şi cu cartea aceasta din urmă ce s-a petrecut de-
atîtea ori cu cele dinainte. Ultima nu place decît acelora
cărora încă nu le-au plăcut celelalte, iar toţi cititorii pe care
cărţile precedente i-au cucerit declară că „asta le place mai
puţin". M-am obişnuit şi ştiu că e destul să aştept.
Adrienne Monnier îmi vorbeşte destul de mult şi de
elocvent despre răceala şi răutatea funciară pe care o
vădeşte cartea asta şi care e, pesemne, fondul naturii mele.
Nu ştiu ce să mai zic, ce să mai gîndesc. Orice critică mi se
aduce, o accept oricînd. Dar ştiu că şi lui Stendhal i s-a
reproşat multă vreme insensibilitatea, răceala...

Orice declaraţie de felul ăsta (profesie de credinţă, în

prefaţa la Nourritures) îmi sună fals cînd o recitesc puţin
după aceea. Ce rost are să spui că ai fost sincer cînd ai scris-o
? Nu există caracter destul de simplu pentru a nu prezenta
nişte ocolişuri complicate. Particularitatea care pare să-1
domine e aceea pe care o fixează atenţia; şi privirea singură
e de ajuns să o deformeze şi să o îngroaşe. Pierzi din vedere
ansamblul figurii şi cutare trăsătură pe care o pui să domine
nu e poate trăsătura dominantă.

554
 Pentru că mi-a fost totdeauna mai uşor să aleg şi să
resping în numele altuia decît în numele meu şi pentru că
totdeauna mi se pâre că, limitîndu-mă, mă sărăcesc, accept
bucuros să n-am o existenţă bine definită, dacă fiinţele pe
care le creez o au.

Saint-CIair, 8 februarie
Trebuie să resping tot cc-aş putea scrie ca să mă explic,
să mă dezvinovăţesc, să mă apăr. îmi închipui adesea cutare
prefaţă la VImmoraliste, la Les Faux-Monnayeurs, la
Symphonie, mai ales una în care să arăt ce înţeleg prin
obiectivitatea romancierului, în care să stabilesc două feluri
de romane, sau măcar două moduri dq a privi şi de a zugrăvi
viaţa, care, în unele romane (ca Wuthering Heights sau cele
ale lui Dostoievski) se întâlnesc. Unul, exterior şi numit de
obicei obiectiv, care vede mai întîi gestul altuia, evenimentul,
şi-1 interpretează. Celălalt, care se apropie mai întîi de
emoţii, de gînduri şi riscă să rămână neputincios să
zugrăvească ceva ce n-a fost mai întîi simţit de autor.
Bogăţia acestuia, complexitatea lui, antagonismul
posibilităţilor lui prea diverse, vor da posibilitatea celei mai
mari diversităţi a creaţiilor sale. Dar de la el porneşte totul. E
singurul chezaş al adevărului pe care-1 revelează, singurul
judecător. Tot iadul şi tot cerul personajelor sale se

555
311
 află în el. Nu el zugrăveşte ; dar ceea ce zugrăveşte, el ar
fi putut deveni, dacă n-ar fi devenit pur şi simplu el însuşi. Ca
să poată scrie Hamlet, Shakespeare nu s-a lăsat să devină
Othello.
...Da, aş putea arăta toate astea. Dar parcă nu le spu-
sesem, sau nu lăsasem să se înţeleagă, destul, vorbind
despre Dostoïevski ? De ce să le mai reiau ? Mai bine să-i
spui cititorului : citeşte-mă mai bine, reciteşte-mă ; şi pe
urmă să treci la altceva.
Una din marile reguli ale artei : să nu întîrzii.
N-am făcut nimic dacă n-am ştiut cu adevărat să devin
personajul pe care mi-1 asum, pînă a mă lăsa înlocuit de el şi
a mă despersonaliza în el atât de mult, încît să risc să mi se
reproşeze că n-am ştiut niciodată decît să-mi fac propriul
portret, oricît de deosebiţi ar fi între ei Saûl, Candaule,
Lafcadio, Pastorul din La Symphonie sau La Pérouse, sau
Armand. Ce mă încurcă e să mă întorc după aceea la mine
însumi, căci, de fapt, nici nu mai ştiu bine cine sînt ; sau, dacă
vreţi : nu sînt eu niciodată ; devin.

13 februarie
„Aprobarea unui singur om cinstit pur şi simplu, iată ce
mă interesează şi ceea ce cartea ta n-o să obţină" — îmi
spunea ea. Dar oricine aprobă cartea mea încetează să mai
fie, în ochii ei, cinstit.

556
 La fel, în faţa unor anumite acte de cea mai mare
importanţă pentru viaţa mea, ea îmi scria : „Nu poate să
iasă nimic oum din .asta'1 ; şi, ca urmare, nu acceptă să
recunoască drept bun nimic din ce poate să rezulte. _Sînt
sentinţe fără drept de apel.

18 februarie
Nu m-am ţinut de cuvînt. M-am îndepărtat de carnetul
acesta — dar din cauza lucrului.
I n tren, spre Cuverville, 5 martie
Ce bine m-aş simţi fără toată lumea asta care îmi
strigă că mi-e rău !
Se încăpăţînează să vadă cu toţii în Les Faux-Mon-
nayeuTs o carte eşuată. Aşa se spunea şi despre UEdu-
cation sentimentale a lui Flaubert şi despre Demonii lui
Dostoievski. (Mi-aduc aminte că m-a făcut să citesc Demonii
şi Fraţii Karamazov tocmai darea înapoi a nă-tăfleţului ăluia
de Melchior1 dinaintea acestor cărţi „apocaliptice şi
întunecate"). Nu vor trece douăzeci de ani şi se va
recunoaşte că tocmai ce i se reproşează turtii sînt calităţile
ei. Sint sigur de asta.
Cuverville, 6 martie
A.
Am prea multe planuri în cap. Şi poftă să lucrez la toate
deodată. Nicicînd nu mi-a fost mintea atît de activă. Dar
ideea morţii nu mă părăseşte nici_p^ clipă,, Scrisesem :

557
311
teama ; dar nu e teamă... sau pur şi simplu că n-am să am
timp să mă achit faţă de mine însumi (altădată aţi scris : faţă
de Dumnezeu). Ideea asta de Dumnezeu slujeşte, poate, la
ridicarea clădirii ; dar ca o schelărie care susţine, la început,
bolta ; o dată bolta încheiată, nu mai are nevoie de sahele.
De <altfol ddeea pe care ne-o putem face despre Dumnezeu
rămîne atît de vagă şi atît de personală, încît puţin îmi pasă
dacă îl neg sau cred în el. Pentru mine, Dumnezeu e mereu
umplutură. Şi pot striga şi eu, cît vreau, ca Hugo : t I I est.
I I est. I I est. I I est eperdument. 1 b.
Mare lucru ! Dacă nu ştiu Cine e El. Până şi adoraţia
noastră e la scară umană. De ce să ne arnărîm pentru asta?
Lausanne, 19 aprilie
Metropolis2. Film german de o desăvârşită lipsă de gust
şi colosal de stupid. Trebuie să fi costat extraordinar de mult;
nu poţi să nu te tot gândeşti la asta.

320

558
21 — Pagini de jurnal

559
311
 321
Ieri, la Neuchâtel, am văzut încă o dată Goana după aur
3
.
Suarès se strâmbă, când e vorba de Chariot, din orgoliu.
Rezistenţă de nejustificat. Caz unic in care poţi fi ou totul de
acord cu opinia populară. Şi fără nici o neînţelegere. Râdem
şi ne amuzăm, tu şi eu, de acelaşi lucru. Comuniune posibilă
şi de care se cuvine să profităm. E atît de bine cînd poţi să n-
ai dispreţ pentru ceea ce admiră mulţimea !

Zurich, 5 mai
Unii putrezesc, alţii se osifică ; toţi îmbătrânesc. Numai o
mare fervoare intelectuală biruie oboseala şi vestejirea
trupului. O dată cu M. mi-a plecat toată tinereţea ; moţăi
aşteptîndu-i întoarcerea şi-mi pierd timpul ca şi cum aş mai
avea mult din el. Dorm prea mult, fumez prea mult, diger
prost şi abia de observ că e primăvară. Fiinţa se lasă în voie
cînd nu mai are să se gîndească decît la ea însăşi ; nu fac
eforturi decît din dragoste, adică numai pentru altul.
Ah ! que revienne
Le temps où l'on s'éprenne ! 4

Heidelberg, 12 mai
Am pierdut partida, pe care n-o puteam cîştiga decît
alături de ea. Neîncredere din partea ei, îngîmfare din partea
mea. N-are nici un rost să învinuieşti, nici măcar să-ţi pară

560
rău. Ce nu e înseamnă că nu putea să fie. Cel ce se îndreaptă
spre necunoscut trebuie să consimtă să se aventureze de
unul singur. Creusa, Euridice, Ariadna, mereu o femeie
întîrzie locului, se teme să-i dea drumul şi să vadă rupîndu-se
firul care o leagă de trecut. Ea îl trage îndărăt pe Theseu şi-1
face pe Orfeu să se întoarcă. îi e frică.
Iau din nou, unul cîte unul, fiecare gând din tinereţea
mea.
Lipsa de logică scoate din sărite. Prea multă logică
plictiseşte. Viaţa scapă logicii, iar tot ce-i construit numai de
către logică rămîne artificial şi silit. Deci e un uvînt de care
poetul nu trebuie să ştie, şi care nu există I lecît în minte.
Conversaţii ' „nesfârşite" cu Ernst Robert Curtius 5. Toate
că de nimeni nu mă simt atît de aproape; şi nu liumai că nu
mă stinghereşte deosebirea noastră de ori-; ■ a 11 o, dar
gândirea mea îşi găseşte îndemn tocmai în diversitatea
aceasta. Gândirea mea mi se pare mai auten-tică, mai
valabilă, cînd, intrînd în contact cu a lui, imi dau seama că nu
era nevoie de cutare cultură particulară care s-o producă şi
că, deşi porniţi fiecare din noi din locuri atît de deosebite, ne
regăsim amîndoi alături in atâtea privinţe. în fine, aflu la el,
în privirea lui, ui tonul glasului său, în gesturile sale, o
dulceaţă, o blândeţe, o bunătate parcă evanghelice care-mi
ciştâgă lot mai mult Încrederea.
Accept totdeauna criticile fără ură; şi, in apărarea
personală, imi displace oricând ceva interesat. Dar nu pot

561
311
subscrie la ce zice Charlie Du Bos6 şi anume că în Numquid et
tu... ? cad în ispita de a trage Evanghelia pe spuza mea.
Dimpotrivă, aduc acolo tot timpul arme împotriva mea
însumi şi adesea iau în consideraţie tocmai ce mă condamnă,
ba chiar cu cea mai mare stăruinţă. De ce aş fi căutat sensul
secret al vorbei : „Cine nu-şi ia crucea lui... şi nu vine după
Mine" 7 dacă nu tocmai împotriva mea ?
Să-ţi cucereşti bucuria face mai mult decît să te laşi
pradă tristeţii.
Simt nevoia să afirm următoarele, după ce am citit
„Notes en marge des Voyageurs traques" de Monther-lant8
— care tocmai mă anunţă că se întoarce şi spune că vrea să
mă vadă :
Trufia şi plictiseala sînt cele mai autentice produse ale
iadului. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să mă feresc de
ele şi nu totdeauna am izbutit să le ţin departe de mine. Sânt
şi cele două mari resorturi ale romantismul'iii. Oricând e mai
uşor să le cedezi decît să le birui şi nu reuşeşti, şă le birui fără
oarecare şiretenie. Mai bine să ştii uneori să te laşi păcălit,
să crezi în amăgiri; iar în acest caz cel mai ager, neîndoielnic,
nu e acela care nu se lasă „tras pe sfoară" ci, dimpotrivă,
acela care acceptă jocul, atent mai ales să-şi apere bucuria.
Ba nu ! N-am ce face cu o fericire pe care clarviziunea o
poate ofili. Trebuie să ştii să-ţi regăseşti fericirea dincolo de
asta. Acceptare ; încredere ; seninătate : virtuţi de bătrîni.
Vîrsta luptei cu îngerul a trecut.

562
 Cuverville. Iunie
Ei spun că vor să construiască un sistem. Construcţie
artificială, din care viaţa se retrage imediat. Sistemul meu îl
las să se formeze încet şi firesc. Ce scapă logicii e partea cea
mai de preţ a noastră înşine şi nu poţi scoate dintr-un
silogism decît ceea ce cugetul pusese în el dinainte. Fără
violenţă, las propoziţiile cele mai antagoniste ale naturii
mele să se împace treptat. A desfiinţa în tine dialogul
înseamnă propriu-zis să opreşti dezvoltarea vieţii. Totul
ajunge la armonie. Cu cit mai sălbatecă şi mai de durată a
fost discordanţa, cu atît mai largă e desăvîrşirea acordului
realizat.
E la fel de firesc pentru cel ce-şi împrumută gîndirea de la
altul să-şi ascundă izvorul, ca şi pentru cel ce-şi regăseşte în
altul gîndirea proprie să vestească această întâlnire.
Artiştii cei mai originali nu sînt numaidecât cei mai
inculţi.
Oricît ar fi o gîndire de rară şi de îndrăzneaţă, nu se
poate să nu se înrudească în vreun fel ou o alta ; şi cu cît e
mai mare singurătatea unui artist în epoca sa, cu atît e mai
vie şi mai rodnică bucuria lui de a-şi găsi afinităţi în trecut.
Tinereţea mă atrage, chiar mai mult decît frumuseţea. O
anume prospeţime, o nevinovăţie, pe care ai vrea să ţi le
recapeţi...
3 iulie

563
311
 Azi-dimineaţă, de cum am deschis ochii (mult prea
devreme) creierul îmi fabrică fraze, fără voia mea. Unele sînt
spilcuite, dar nu înseamnă nimic. Sînt şi unele pe care n-aş
vrea să le las să se piardă, pe care încerc să le învăţ pc
dinafară, şi mi le reţin ; şi s-a dus somnul !
Doamne Dumnezeule ! Cum se complică toate ! Linii în
toate sensurile ; dar fără nici o direcţie. Nu mai am cum să
ştiu ce să cred, ce să gîndesc !...
11 august
E o greşeală să-ţi ceri să nu mai scrii într-un Jurnal decît
ce e foarte important. Nu acesta-i rostul lui. Astă-seară
vreau să scriu în el ceea ce aş scrie dacă l-aş fi ţinut cu
regularitate în ultima vreme.
Inima tare obosită, ieri şi mai ales azi. N-am făcut nimic
de preţ.
Dimineaţa am scris cîteva scrisori; am citit cu Elisabeth
Van Rysselberghe începutul cântului XII din Purgatoriu pe
care după aceea îl termin singur. Cum de l-am putut atîta
vreme neglija pe Dante ? — (îmi place sîrguinţa Elisabethei,
şi răbdarea ei, şi oroarea ei de aproximaţie). Seara, un
capitol din Grüne Heinrich9. Dar mă simt fără vigoare, fără
virtute.

/ octombrie
Maurois vorbeşte despre Wilde cu eleganţă ; cuvintele
pe care i le citează sînt bine alese ; dar acest mic studiu, tip

564
„conferinţă pentru doamne", nu mă satisface. Simţi că mi e
stăpîn pe subiect. îi scapă „the figure in the carpet" 10 ; sau se
face că n-o vede ? Socotesc cu totul fals ceea ce lasă să se
înţeleagă : că obiceiurile lui Wilde constituie o dependinţă a
estetismului său şi că n-a făcut altceva decît să-şi
prelungească în obiceiuri dragostea pentru artificial. Cred că,
tocmai dimpotrivă, estetismul acesta de împrumut nu era
pentru el decît o haină ingenioasă menită să ascundă,
dezvăluind pe jumătate, ceea ce nu putea să lase să apară la
lumina zilei; menită să scuze, să pretexteze şi chiar să
justifice în aparenţă ; dar şi această justificare nu e decât
prefăcătorie. Aici, ca aproape oriunde, şi numai fără ca ar-
tistul însuşi să-şi dea seama, doar profunzimea secretă a
fiinţei sale de carne porunceşte, inspiră şi decide.
Luminate astfel şi, dacă se poate spune, de dedesupt,
piesele lui Wilde lasă să se vadă, aliaturi de parada vorbelor
scânteietoare ca nişte bijuterii false, o grămadă de fraze
ciudat revelatoare şi de un mare interes psihologic. Şi fiţi
siguri : tocmai de dragul acestora şi-a scris Wilde toată
piesa.
Să încarci să-i faci pe câţiva să înţeleagă ceea ce ai
interesul să ascunzi faţă de toţi ceilalţi. în ce mă priveşte, am
preferat totdeauna francheţea. Dar Wilde a hotărât să facă
din minciună o operă de artă. Nimic mai specios, mai
ispititor, mai măgulitor, decît să vezi în opera de artă o
minciună şi, reciproc, să consideri minciuna drept o operă de

565
311
artă. Asta îl făcea să spună : „Noi-1 folosi niciodată pe eu".
Eu-\ chipului însuşi al artei lui Wilde ţinea de mască, ţinea cît
masca. Dar niciodată n-a vrut să spună prin asta : fii
„obiectiv". Totdeauna făcea în aşa fel încît cititorul avizat să
poată scoate masca şi să întrevadă, sub mască, adevăratul
chip (pe care Wilde avea pe drept cuvînt de ce să-1 ascundă).
Ipocrizia aceasta artistică i-a fost parcă impusă de
sentimentul convenienţelor, pe care el îl avea atît de
puternic ; şi de sentimentul ocrotirii propriei sale persoane.
Ca şi, de altfel, la Proust, acest mare maestru al disimulării.
Cu cît e mai măgulitor să-1 vezi pe un critic străduin-du-
se, din invidie sau din supărare, să te defăimeze, decît, din
camaraderie, să fie îngăduitor.

2 octombrie
Să-ţi faci un obicei din a culege ideea de îndată ce s-a
format; şi să n-o mai laşi să se coacă prea mult pe ramură.
Unele, din pricina asta, au ajuns mălăieţe. Cînd mintea ce le
poartă e ea însăşi coaptă, toate fructele ei sînt bune de
cules.
Ieri, efort burlesc de a încălzi caloriferul. N-am ceas.
Singur în Vilă. M-am sculat mult prea devreme (ca de obicei).
Abia de vezi ceva. Cobor în pivniţă cu o luminare şi-mi pierd
un timp enorm căutând surcele, butuci şi uneltele pe care le-
au rătăcit sobarii veniţi în urma ultimei mele plecări.
Lemnele se aprind, dar fără flacără şi se face un fum că abia

566
mai izbutesc, cu obrazul plin de lacrimi, orbit, asfixiat, să
ajung pînă la o ferestruică, apoi la o alta, ca să fac curent.
Pun pe foc o grămadă de ziare, ca să facă flacără. Dar,
negreşit, e hornul astupat. Pe pipăite şi leoarcă de sudoare,
trag de lanţ, dau la o parte capacul şi abia atunci observ că
lipseşte ţeava de aerisire. Au luat-o sobarii s-o repare. M. îmi
scrisese; dar uitasem.
Nu-mi face nici o plăcere să scriu^lucrurile astea şi n-o
fac decît în silă, ca să mă exersez.
M. a sosit ieri de la Londra, pe la 11, mai vioi, mai
încrezător, mai delicat ca orieînd. Am luat cina cu el, cu Yves
11
şi cu Rosenberg 12 pe oare mă dusesem să-1 iau de la
Marcel. P. vine să ne ia cu maşina şi ne duce la
cinematograful Des Ursulines, unde se dă un nou film, destul
de reuşit, ai lui Gavadcanti13, şi o pretenţioasă dramă
germană, plină de intenţii poetice, psiho-»logice, filosofice —
extenuant.
Azi-dimineaţă am plecat de-acasă destul de devreme,
după câteva exerciţii la pian. O maşină m-a dus la Ministerul
Coloniilor, unde am avut norocul să-1 găsesc pe simpaticul
Besson, prieten cu Coppet. îmi zice că, la Conferinţa
internaţională de la Geneva, unde se discutau clauzele
posibile ale unei reglementări pentru munca băştinaşilor,
cartea mea, singurul document, pentru problema mâinii de
lucru in Congo, a slujit drept punct de plecare pentru

567
311
dezbatere, precum arată raportul către Ministru pe care mi
1-a citit. Am trecut pe la N.R.F.
să-mi ridic poşta ; la Société Générale, să-mi iau nişte
bani şi să-i trimit lui E. ; pe urmă la Crès, să-i aduc o foaie de
manuscris pentru reprodus în fruntea noii ediţii din
Dostoievski ; pe urmă la Editura Crès, pe rue Hau-tefeuille,
pentru reeditarea ilustrată din Amyntas ; pe urmă la
Mercure, unde am plăcerea să mă întîlnesc cu Duhamel pe
care nu l-am mai văzut de cînd m-am întors din Congo.
Conversaţie foarte caldă. Mă întorc la N.R.F. să-i prezint
diverse proiecte lui Gallimard ; pe urmă la Librărie, să iau
nişte informaţii de la Roland Saucier. între timp, trecusem pe
la Odeon unde speram să găsesc Goyescas sau Iberia de
Albeniz, pe care vroiam să le ofer lui Rosenberg ; dar n-am
găsit nici una, nici cealaltă.
Amuzat, văzînd vitrina lui Rasmussen, pe bulevardul
Saint-Germain, plină .toată cu cărţile anele şi cu fote-grafii
ale lui M. în mijloc, o hartă mare a Congo-ului cu traseul
itinerarului nostru. Am luat masa la P. Apoi am plecat
aproape imediat.
M-am dus pe rue Drouot, la Flammarion, să aflu data
apariţiei noii ediţii din L'Immoraliste lA. La banca M., să aflu
de la E.G. care e „situaţia" mea la L. Acelaşi lucru la V. Apoi
la soţii L. să-mi iau cheile, ceasul şi poşta pe care V. le-a adus
de la Cuverville. Apoi la Perret să mă interesez de starea
lucrărilor din rue Vanneau (unde de asemenea trecusem

568
dimineaţa). M-am întors să-i telefonez lui Thiébaud că aştept
alte corecturi de la Revue de Paris. în sfîrşit am putut studia
ia pian o oră întreagă. Am revăzut Preludiile în re diez minor
din primul caiet, în si major din al doilea, încheierea Fugii
(partea în şaisprezecimi) în si minor din al doilea, şi am mers
mai departe cu Preludiul în fa diez major, pe care încă nu-1
ştiu tot pe dinafară.
Scriu acestea la cină, pe urmă trec pe la soţii D. şi mă
întorc acasă. înainte, pe drum, am citit studiul lui Lalou care
urmează să apară ca prefaţă la Dostoievski al meu şi pe care
mi 1-a trimis Em. de la Cuverville.
Scriu toate acestea amănunţit : exemplu de „zi în Paris".
De aici dorinţa de a pleca iar.

Din nou la Cuverville...

Să nu pozezi în faţa ta. Id est: să nu te faci că ai <
alo/tăţile şi virtuţile pe oare ai -vrea să le ai, dar nu le ai.
Dar fiinţa omenească e atît de extraordinar de per-
fectibilă (Amiel ar fi scris mai întîi : maleabilă, modificabilă
etc.) — încît adesea devii ce vrei să fii şi pînă la urmă ajungi
să încerci cu adevărat sentimentul pe care la început te faci
că-1 încerci, cu condiţia însă să nu faci pentru alţii teatrul
acesta. Şi cîţi oameni, pen-tru că s-au crezut cucernici sau
îndrăgostiţi, n-au devenit curînd cucernici sau îndrăgostiţi
sinceri ! Cîţi, dimpotrivă, îndoindu-se de sentimentele lor, le-

569
311
au împiedicat să se dezvolte ! Nu-i rău să-ţi acorzi, din cînd în
înd, credit ţie însuţi. E aproape totdeauna bine să a-corzi
credit altuia, pentru că, văzînd ce încredere i se dă cutărei
virtuţi, el se vede angajat şi încurajat să-şi ia asupră-şi ceea
ce n-ar fi putut să ducă în el numai cu propriile lui forţe. Unii
se păstrează virtuoşi doar pentru a semăna cu opinia de care
ştiu sau speră că se bucură. Pentru unii nimic nu-i mai
dăunător decît cău-•.area sincerităţii, care-i face să se
îndoiască de cele mai bune sentimente ale lor,, să nu fie
siguri decît de tot. ce-i mai rău. Nu sînt niciodată ; devin.
Devin cel ce cred (sau credeţi voi) că sînt. în fiecare om există
o parte mică de irezistibil şi una mare de „cum vă place". Şi'
chiar partea de irezistibil se mai poate reduce.
(E mai uşor să gîndeşti asta la 58 de ani, decît la 20 !)
Dacă la 20 de ani mai e himeric să crezi că te cunoşti
bine, la 60 o primejdios să încerci să te cunoşti bine.
Dorinţa mea e, neîndoielnic, sinceră ; dar dorinţa mea de
a o învinge nu e mai puţin. Dar nu asta-i totul; şi puţin îmi
pasă de cît cîntăreşte autenticitatea uneia, sau a celeilalte.
Totul e să ştiu dacă am dreptate cînd încerc să-mi înving
dorinţa, dacă lupt de frică sau din virtute, de frica mea sau a
altora etc... etc... întrebări pe care, de altfel, nu mi le mai
pun niciodată. Romancierul oare-! pune pe eroul lui să-şi
pună rînd pe rînd toate aceste întrebări, nu-i pe calea
adevărului; sau eroul lui un netrebnic. Toate aceste întrebări
începi să le rezolvi din instinct; abia după aceea ţi le pui şi

570
numai dacă eşti un chiţibuşar. Ele nu preced atît de des
acţiunea cît o înlocuiesc.
Fraza care începe cu : „Mă cunosc..." se termină tot-
deauna negativ : „Mă cunosc : eu nu..."

20 octombrie
Bunică-mea dinspre mamă (Rondeaux) îşi rezervase, şi
ea, pentru sfîrşit, tot ce avea mai bun de spus, cele mai înalte
învăţături şi recomandări pe care vroia să le transmită
copiilor ei. Cînd a simţit că se apropie ceasul cel solemn, i-a
adunat pe toţi în jurul ei, dar în clipa aceea i-a paralizat
limba şi n-a putut, în locul discursului sublim, să scoată decît
un imens strigăt. Un strigăt atît de puternic — îmi spunea
Albert povestindu-mi amintirea aceasta — că s-a auzit pînă
în fundul grădinii. Asta se petrecea la Mivoie.
E, poate, ceea ce mă aşteaptă şi pe mine dacă mai
întîrzii.
Ce/ ar avea Sisif de făcut, mai bine, e să-şi lase în pace
stînca şi să se caţere deasupra, ca „să domine situaţia". Dar,
pentru asta, mai trebuie şi ca stînca să fie de bună calitate.
Cîţi dintre tinerii scriitori, care se chi-nuie în fel şi chip,
rostogolesc doar o stînca de carton sau n-au de ridicat decît
o bibliotecă.
Imaginea asta a lui Sisif e foarte bună, dar cred că am
mai folosit-o cîndva. Atîta pagubă ! Mai bine s-o folosesc de
două ori decît s-o las să se piardă.

571
311
 25 octombrie
Cred că în orice împrejurare am putut discerne destul de
limpede poziţia cea mai avantajoasă pe care aş fi putut-o lua
şi că foarte rar am luat-o.
începem să întrezărim sfîrşitul epocii mitologice.
Am avut întotdeauna cea mai mare grijă să fac astfel ca
nu cumva cărţile mele să-şi datoreze succesul oricărei alte
cauze în afara valorii lor.

Paris, 26 octombrie

Ce-i interesează, la un suflet, e poziţia pe care a luat-o,

nu sunetul pe care-1 scoate.

4 noiembrie

Daniel Simond, din Lausanne, pe care l-am întîlnit

alaltăieri pe bulevard şi l-am invitat pentru azi-dimi-neaţă la
dejun, îmi spune că profesorul lui îi propune ca subiect de
teză : influenţa lui Nietzsche asupra operei mele. E măgulitor
; dar unde poate duce lucrarea asta ? La a căuta, în
L'Immoraliste, de exemplu, tot ce aminteşte de Zarathustra,
şi a nu mai ţine seama de ceea ce m-a învăţat viaţa însăşi.
Cartea era complet alcătuită în capul meu şi începusem
să o şi scriu cînd l-am întîlnit pe Nietzsche care, la început, m-

572
a stingherit mult. Nu a fost pentru mine un stimulent, ci,
dimpotrivă, o piedică. Dacă mi-a fost la ceva de folos
Nietzsche, în acest caz, a fost mai pe urmă, îngăduindu-mi
să-mi epurez cartea de toată partea de teorie care n-ar fi
putut decît s-o îngreuieze.
M-am gîndit mult la problema asta a „influenţelor" şi
cred că se fac în privinţa asta greşeli grosolane. Nu valorează
cu adevărat, în literatură, decît ce ne învaţă viaţa* Tot ce
învăţăm doar din cărţi rămîne ceva abstract, literă moartă.
De nu l-aş fi întîlnit pe Dosto-ievski, nici pe Nietzsche, nici pe
Blake, nici pe Browning, cred că opera mea n-ar fi fost alta.
Cel mult ei m-au ajutat să-mi descâlcesc gîndurile. Şi pe urmă
? Mi-a făcut plăcere să-i salut pe cei în care îmi recunoşteam
propria gîndire. Dar aceasta era a mea şi nu

573
311
 r
lor le-o datorez. Altfel n-ar avea nici o valoare. Marea
influentă pe care poate am suferit-o cu adevărat e aceea a
lui Goethe ; şi tot nu ştiu dacă admiraţia mea pentru
literatura greacă şi pentru elenism n-ar fi fost destul pentru a
echilibra prima mea formaţie creştină.
La urma urmelor, mă simt destul de bogat ca să nu fi
încercat niciodată să dau drept ale mele gîndurile ce veneau
de la altcineva.

6' noiembrie
Sînt un necredincios. Nu voi fi niciodată un nelegiuit.

8 noiembrie
Trebuie să te decizi : decît să rămîi ursuz, mai bine să
accepţi să debitezi nişte banalităţi, nişte prostii. Şi, de altfel,
asta îl face pe celălalt să se simtă în apele lui.
Sub orice formă s-ar înfăţişa, nu există duşman mai
periculos decît misticismul. Am simţit-o pe propria-mi piele.
Şi aş vrea ca profunda mea cunoaştere în această problemă,
repetată prin experienţă personală şi prin simpatie
(cunoaşterea teoretică, filosofică, istorică, ştiinţifică a stării
mistice nu spune nimic) să dea oarecare greutate mărturiei
mele. Prea uşor s-a crezut, ca Souday, că orice alunecare în
misticism presupune un anumit defect al creierului. Pot
interveni simpatia, mai ales, detaşarea şi neîncrederea de

574 333
sine, modestia. Susţin că sînt mult mai calificat să denunţ sau
să acuz misticismul decît cel ce n-a avut niciodată a face cu
el.
— Dar ce înţelegi prin „mistic" ? X^j^jCeea ce implică şi
cere-abdicarea raţiunii.

17 noiembrie
Uneori aş vrea să mă plîng. Din orgoliu, ajung să-mi
înfrînez nevoia. Dar tăcerea mea nu e firească. M-aş fi simţit
adesea mult mai bine dacă dădeam drumul prolestului care,
reprimat astfel, mă înveninează. Dacă mă împiedică ceva să
vorbesc e faptul că, de-aş face-o azi, aş fi oricum prea
departe de ziua socotelilor. Sîntem prea rămaşi în urmă.
Mica satisfacţie pe care aş dobîn-di-o într-o privinţă mai
degrabă m-ar umili, atît de derizorie mi s-ar părea.

24 noiembrie
B. îmi comunică un şir de articole din ziarele şi revistele
americane despre traducerea din Faux-Monna-yeurs.
Constat cu amărăciune că oricare din ele e mai bun decît
cel mai bun dintre articolele apărute în Franţa.
Cu 2—3 excepţii, un critic de la noi, cînd vrea să scrie un
articol despre mine, nu caută cum să mă explice sau să mă
înţeleagă, ci cum să ia şi să-şi păstreze o poziţie împotriva
mea.

575 333
 25 noiembrie
Constatarea unei treptate decăderi a vîrstei cere sin-
ceritatea pe care e poate cel mai greu s-o dobîndeşti de la
tine însuţi. Un jurnal care ar ţine seama de asta ar fi de mare
interes. De altfel, nu cred în fatalitatea acestei decăderi şi de
n-ar fi o oarecare slăbire a simţurilor (mai ales a vederii) nu
m-aş simţi de loc atins de vîrstă; de n-aş vedea-o în oglindă şi
de nu mi-aş repeta-o me-' reu, nimic, în mine, nu mi-ar aduce
aminte că de trei zile am 58 de ani. Dar poate că e unul din
privilegiile bătrineţii de a nu prea vedea singură ceea ce sare
în ochii oricui.

Cuverville, 23 decembrie
Vor să facă din mine o fiinţă îngrozitor de neliniştită. N-
am decît neliniştea de a-mi vedea gîndirea rău interpretată.

576 333
 In sfîrşit, s-a pierdut orice speranţă de salvare a ne-
norociţilor închişi în submarinul scufundat. Pînă ieri au mai
dat semne de viaţă, iar scafandrii care, în ciuda primejdiei,
pe furtună şi pe un frig paralizant, au coborît pînă la ei, au
putut comunica prin bătăi în perete care ajungeau la ei tot
mai slabe. S-au făcut eforturi eroice, supraomeneşti, pentru
a li se asigura nefericiţilor oxigen şi lumină : degeaba. Tot ce
s-a putut a fost să li se a-ducă la cunoştinţă că se fac pentru
ei rugăciuni. Apoi, ieri, cablul care lega submarinul de lumea
celor vii s-a rupt.
Nu se poate închipui o agonie mai oribilă, în frig, în
întuneric, printre agonizanţi, printre morţi... Dar şi mai
oribile, în toată treaba asta, mi se par rugăciunile. Femei,
copii, prieteni, un popor întreg se ruga pentru ei, se tot ruga,
nebuneşte. Ce spuneau rugăciunile acestea ? „Doamne,
ceresc Părinte, te implorăm ; în genunchi te rugăm să-i
salvezi — dar... facă-se voia ta." Nădăjduiau oare să
îmbuneze furia unui zeu mînios, ceea ce îi silea să ia morţile
acelea cumplite drept o pedeapsă ?... Sau să-1 îndemne să
revină, în dreptatea şi înţelepciunea lui, asupra sentinţei
date ?... Şi, dacă nu potolea furtuna, însemna că El nu-i
destul de puternic sau că ei nu se rugau destul de tare ?...
sau, cumva, înnămoliţii nu erau vrednici de iertare ?
Aş vrea ca sufletul să fie astfel educat, âncît să nu se
simtă pe culmile desperării dacă află, deodată, că Dumnezeu
nu există pentru el. Mai bine să fii dinainte convins de asta ;

577
şi mijlocul cel mai potrivit ca să nu constatăm inexistenţa Lui
e să ne lipsim de el.
1928

Cuverviile, 2 ianuarie
Speram să închei carnetul acesta o dată cu anul. în
intîrziere ou două zile. Frigul mă înţepeneşte şi mă în-
chirceşte. N-am ieşit decît de două ori în opt zile : să-1 vizitez
pe nenorocitul Dehais pe care-1 ţin fără încetare durerile cele
mai îngrozitoare; apoi, a doua zi, vizită departe, la Malendin,
la care stau cei trei micuţi de la orfelinat care mă salutaseră
atît de dulce pe drum, cînd mă întorceam de la Dehais ;
cărora vroiam să le duc ceva ca să sărbătorească niţel mai
vesel Anul Nou. Nemărginire a mizeriei umane. Faţă de care
nepăsarea unor bogaţi sau egoismul lor îmi devine tot mai
de neînţeles. Grija numai pentru sine, pentru confortul tău,
pentru comodităţile tale, pentru mîntuirea ta, indică o lipsă
de dragoste pentru aproapele tău care mă scîrbeşte mereu
mai mult.
Oricare dintre tinerii scriitori care se tot ascultă surprind
de „boala secolului" sau de aspiraţii mistice, sau de nelinişte,
sau de plictis, s-ar vindeca pe loc dacă ar încerca să vindece
sau să uşureze, în juru-i, suferinţe reale cu totul diferite. Noi,
cei ocrotiţi de soartă, n-avem dreptul să ne plîngem. Dacă,
cu tot ce avem, tot nu ştim să fim fericiţi, e pentru că ne
facem despre fericire o idee falsă. Oînd vom fi aflat că

578
secretul fericirii nu stă în posesie, ci în dăruire, făcîndu-i
fericiţi pe cei clin jurul nostru, atunci vom fi noi înşine mai
fericiţi. — De ce şi cum cei ce îşi spun creştini n-au înţeles cît
trebuie adevărul iniţial al Evangheliei ?
(Călătoria la Berlin de la 17 ianuarie la
3 februarie 1928
Faţă de unii dintre bogătaşi, cum să nu te simţi, din
suflet, comunist ? 1
„Nu se poate da pentru o pensie cît pentru remunerarea
muncii". Acesta-i raţionamentul pe care se întemeiază
reducerea pensiei pe care proprietarii Vilei Montmorency, în
adunarea la care asist (12 februarie 28), îşi propun să i-o dea
portăresei date afară după 40 de ani de serviciu cumsecade.
„Avea numai 150 do] franci pe lună (sau 175)." S-a propus o
pensie de 150 de franci. Problema a fost astfel pusă, încît
aveai im-j presia că a vota împotriva acestei sume ar
însemna să votezi împotriva oricărei pensii.
Intr-un vuiet general, am atras atenţia că pînă acum
avusese şi casă şi lumină şi oarecare ajutoare parţiale şi mici
bacşişuri, de care nu mai poate fi vorba. Am fost mai mulţi
care am socotit insuficientă pensia propusă. Cred că, cu un
pic de pricepere, s-ar fi putut obţine ridicarea pînă la 200 de
franci. Asta am încercat. Dar vecinul meu, stângaci şi parcă
batjocoritor, a început să strige să i se dea 250, ceea ce a
stîrnit asemenea proteste, încît suma de 150 a fost
menţinută. Nu obţii nimic dacă ceri prea mult. Evident, nu

579
fac nici două parale în adunări : îmi pierd cu desăvîrşire
calmul ; îmi bate inima ; mă apucă un tremur şi-mi vine mai
degrabă să ţip sau să izbucnesc în plîns decît să ţin un discurs
sau măcar să scot nişte cuvinte de bun-simţ. Ca să vorbesc
bine îmi trebuie înainte de toate să simt că sînt ascultat.

29 februarie
Tare obosit, în ultima vreme, din cauza unei gripe
absurde pe care măruntele ocupaţii zilnice nu mi-au permis
s-o îngrijesc cum ar fi trebuit : cu două zile la pat. Nu izbutesc
să mă las de fumat. Mă dezobişnuisem vreme de două luni,
ajutat de exemplul lui Marc. Pe urmă, la Berlin, ne-am
apucat amîndoi din nou.
Cu toată gripa asta care mă tîmpeşte, nu prea simt că
îmibătrînesc, ba lOhiar de puţine ori <mi-am simţit cugetul
atît de deschis, întreaga fiinţă atît de plină de aspiraţii, de
dorinţe. Dar îmi tot calculez vîrsta şi îmi tot spun că oricând
ar putea să-mi lunece pământul de sub picioare. Izbutesc să
nu mă amărăsc prea tare gîn-dindu-mă la asta.
9 martie
X. despică firul de păr în patru ca să-i cunoască mai bine
natura ; Y., ca să-şi arate subtilitatea.

10 martie
Azi-dimineaţă trebuia să vină la mine Pierre-Quint2, să-
mi arate studiul despre mine. Ieri, Lalou mi-a dat lunga lui

580
prefaţă, ce urmează să apară în fruntea noii ediţii din
Dostoievski al meu... Cum se face că le e atît de greu să mă
prindă şi să-mi facă un portret care să-mi semene ?
Mi-amintesc vorba lui Degas, care zicea că nu-i plac decît
cei ce pozează şi adăuga : „Cum vrei să desenez un om care
nu ştie să se deseneze singur pe sine ?" — Aproape toţi
artiştii pe care-i văd (mai bine zis : pe rare nu-i văd) se
fixează într-o atitudine care le ţine loc de talent. Eu n-am
căutat, niciodată, decît firescul.
Nu ! Nu-i de loc neapărat necesar să fii rău ca să-1
răneşti pe altul. Şi asta-i cel mai tragic : că oameni buni şi
care se iubesc sînt în stare să-şi facă unul altuia rău şi să se
îndurereze unul pe altul, cu cea mai mare bunăvoinţă din
lume.

17 aprilie

M-am întors din Tertre unde n-am putut sta decît două
zile. Ca de obicei, conversaţii cît se poate de substanţiale şi
de utile, cu Roger:$. Lecturi reciproce (era să spun : mutuale)
din L'Ecole des Femmes 4 şi din două lungi capitole din Les
Thibault, cele ce urmează să încadreze moartea bătrinului
Thibault, adică dialogul a-cestuia cu părintele Vécard şi
dialogul părintelui Vécard cu Antoine. Mi se par ambele
excelente. Cît am fost de bucuros să i-o pot spune cu toată
sinceritatea ! Dar ceva

581
22 — Pagini de jurnal

582
 337
ne supără pe amîndoi : în fiecare din aceste două dia-
loguri biruie, pînă la urmă, abatele ; lui îi revine rolul
principal ca şi ultimul ouvînt. Degeaba s-a pus Roger pe sine
în pielea lui Antoine mult mai mult decît m-am pus eu în
Edouard vreodată : fără să vrea şi printr-un fel de onestitate
profesională, el îl lasă pe abate să re-cîştige teren şi să
domine de departe discuţia.
Roger se necăjeşte tare de rolul „idiot" pe care i l-am
atribuit în Si le grain ne meurt... şi în Journal des Faux-
Monnayeurs; îl aduc în discuţie, zice el, numai pentru a-1
învinge, nu relatez de la el decît cîteva obiecţii absurde cu
simplul scop de a mă apăra şi de a dovedi că sînt îndreptăţit
să trec peste ele etc... Dar nu va rezulta mai puţin faptul că el
a fost singurul pe care l-am consultat şi căruia i-am cerut
sfaturile ; nu le-am notat decît pe cele cărora le-am ţinut
piept, dar tocmai pentru că pe celelalte le-am urmat —
începînd cu acela de a aduna într-un mănunchi diversele
intrigi din Les Faux-Monnayeurs care, fără sfatul lui, ar fi
rămas poate doar un şir de „povestiri" separate. Şi de aceea
i-am închinat volumul. La fel, ce rost ar avea să notez cele
cîteva observaţii pe care mi le-a făcut la L'Ecole des Femmes,
de vreme ce ţin seama de toate ; ele îmi vor cere nişte
retuşuri şi, mai ales, nişte adaosuri ce mi se par, într-adevăr,
indispensabile.

583
 Şi, reciproc, după indicaţiile mele, el va consolida
anumite părţi din dialogul abatelui Vecard cu Antoine.
Bennett se miră că ne cerem astfel sfatul unul altuia ; dar
e tot ce poate fi mai folositor.

18 aprilie

Scrierile mele pot fi asemuite cu lancea lui Ahile care la a

doua atingere îi vindeca pe cei pe care mai întâi îi rănise.
Dacă vreo carte a mea vă descumpăneşte, citiţi-o încă o dată
; sub veninul aparent, am avut grijă să ascund antidotul ; nici
unul dintre ele nu tulbură cît avertizează.
9 iunie

Sfîrşeală şi prevederea morţii.

De mult nu mai am nici un chef să scriu în carnetul
acesta. Am îmbătrînit mult. Mai degrabă m-am trudit decît
am lucrat ceva cu adevărat.
Am scos corespondenţa lui Louys ca s-o dau „la bătut".
Uluit de prostia, de puerilitatea, de meschinăria, de
insignifianţa ei. Cum de-am putut atîţia ani îndura o astfel de
prietenie ? Pentru că dincolo de toate astea şi în ciuda
materiei sale cam vulgare, Louys dădea la iveală un fel de
fervoare şi de entuziasm ce te fermecau, şi unele trăsături
de poet excelent ; pentru că amîndoi eram tineri ; pentru

584
că se întorcea la mine îndată după care mă alungase şi
pentru că făcea din relaţiile noastre un fel de contradans
agitat pe care, vrînd-nevrînd, trebuia să-1 accept. Cînd
scriam André Walter, mă săturasem şi mă sileam teribil să
mă desprind fără o ruptură ; iar când, după luni întregi de
singurătate, îl revăzusem, vroiam să-mi ocrotesc opiniile pe
care pînă atunci mi le batjocorise, să-mi apăr poziţiile, să mă
feresc de el, să-i ţin piept, să pun oarecare distanţă între el şi
mine. Din păcate, asta n-a prea durat ; m-a biruit prin
amabilitatea lui. Dar întoarcerile şi reluările acestea mă
epuizau. El nu accepta să mă lase în pace ; jar eu nu aveam
pentru el decît o afecţiune fără stimă, care nu duce la nimic
durabil, la nimic bun.
\,Cît timp ţi-a trebuit pînă să-ţi dai seama că Louys e
mediocru !" — îmi spunea mult mai tîrziu Paul Laurens. Fără
să mi-o mărturisesc limpede, nu mă puteam hotărî să-i dedic
vreuna din cărţile mele, pe cînd el mi le dedica, încăpăţînat,
pe toate ale sale. — Da, mediocru, din păcate ; el — dar
cărţile lui, cel puţin unele, nu erau aşa şi vădeau ceva fin,
dumnezeiesc, care mă făcea totuşi să-1 iubesc. Vai, din acest
ceva nu se prea află vreo urmă în scrisorile lui (mă refer la
acelea pe care mi le-a trimis mie). în grămada asta grozavă,
interesantă cel mult pentru a indica neîncetatele salturi ale
umoarei sale, abia de găsesc cîteva pagini ce mi se par
vrednice să fie

585
 salvate. (Sînt, de altfel, convins că scrisorile mele către
Pierre sînt la fel de dezamăgitoare.) Paulhan căruia i le arăt,
socotindu-le prea neînsemnate pentru N.R.F., am să le duc la
Mercure, unde Louys arc, fără îndoială, mai mulţi admiratori.
12 iunie*
Mi-a făcut mare plăcere, alaltăieri, să iau masa cu Julien
Green °. Era o veche promisiune. Cu o deferentă într-adevăr
încîntătoare, şi destul de rară la noua generaţie, m-a lăsat să
înţeleg că ţinea să mă consider invitatul lui. Aşa că a trebuit
să mă las dus de el la Prunier, pe avenue Victor Hugo, de
altfel mai puţin luxos înăuntru decît mă făcea să mă tem din
cauza vitrinei care, pînă atunci, mă înspăimîntase. Faţă de
lux rămîn de o timiditate aproape de netrecut, care se mai
potolise parcă, dar am impresia că mi-a revenit şi că se
accentuează cu vîrsta. îmi aduc aminte de vremea cînd,
Viele-Griffin şi Jacques Blanche, dîndu-mi întîdnire pentru
prînz la Terminus Saint-Lazare, nu m-am putut hotărî, oricît
ar părea de neverosimil, să intru în restaurant şi am rămas
să-i aştept în hali, unde pînă la urmă au şi venit să mă caute
după ce mă aşteptaseră o mulţime.
Green, neîndoielnic, seamănă extraordinar cu cel ce
eram la vîrsta lui. Şi mai preocupat să înţeleagă şi să-şi dea
asentimentul decît să-şi afirme personalitatea prin
înfruntare. Aş fi vrut să discut cu el mai cumsecade. Era atent

586
să-mi vădească încrederea pe care o are în mine, iar a mea
faţă de el e foarte mare ; dar mi-e din ce în ce mai greu să
mă las dus de o conversaţie. Mă tem să nu-1 fi dezamăgit
grozav, căci aproape n-am ştiut să-i spun decît nişte
banalităţi; nimic din ce era îndreptăţit să aştepte şi să spere
din partea mea. în plus, eram extrem de obosit; şi atent să
nu se prea vadă.
După ce am mai întîrziat o vreme la Prunier, ne-am dus

* Dictare.
pe Champs-Elysees. Noaptea era frumoasă şi aveam amîndoi
poftă de mers. I-am propus să mergem la Lido, unde n-am
fost încă niciodată, nici ei, nici el. Nu trebuia să fim în haină,
printre atîţia oameni în frac, ca să ne simţim deopotrivă de
nechemaţi, şi unul şi celălalt, în localul acesta de plăcere şi
de lux. Cînd ne-am văzut aşezaţi la o masă de lîngă piscină,
am vrut să aşteptăm spectacolul care urma să înceapă abia
după miezul nopţii. De-aş fi fost într-o zi bună a mea, ar fi
fost cît se poate de plăcut; dar convorbirea se tărăgăna.
Totuşi as-' rultam cu mult interes ce-mi povestea despre
viitoarea' lui carte. îmi place că nu prea ştie dinainte unde îl
vor. duce personajele, dar nu sînt foarte convins că nu mi-a
spus asta decît ca să-mi fie pe plac, amintindu-şi de ce
spuneam despre ale mele în Journal des Faux-Monnay-eurs.
Are norocul să nu ştie ce-i aia insomnia şi să se trezească în
fiecare dimineaţă, cum spune, exact în poziţia în care
adormise în ajun. Aşa ceva negreşit că asi-,gură egalitatea

338 587
lucrului; la el, o egalitate aproape prea' mare ; zi de zi, la
aceeaşi oră şi în acelaş număr de ore, scrie acelaşi număr de
pagini şi de aceeaşi calitate. Curiozitatea lui intelectuală şi
pofta lui de citit mă îneîntă. Aş vrea să nu-i rămînă o
amintire prea urîtă din seara asta în care el a arătat atît de
fermecător, în care eu am arătat atît de mediocru, în care
îmi pare atât de rărr că n-am ştiut să-i vorbesc cum trebuie.
■
Marsilia 1 iulie
La Paris am măcar posibilitatea să-i învinuiesc pe alţii că
mă fac să-mi pierd timpul. Aici nu mă pot lega decît de mine
însumi. Şi nu ştiu cînd e mai umilitoare şi mai deşartă
goana :"cînd ajungi la plăcerea pe care o cauţi, sau cînd o
cauţi şi n-o găseşti ? Scriu acestea acum, cînd îmbătrînesc, şi-
n seara asta, cînd mă simt obosit. Iar mîine o voi lua de la
început.
Toulon, 1 septembrie
Luna august a fost ocupată, toată, cu mutarea. Mare
oboseală. Dorinţă apăsătoare de a mă relua în mîini şi a, mă
apuca de lucru. Orizontul mi-e complet închis de romanul pe
care i l-am promis Americii7 şi pe care mai

341

588
 întâi trebuie să-1 termin, apoi de portretul lui Montaigne
pentru Istoria Literaturii 8 a lui Malraux9. Sînt nerăbdător să
nu mai am în faţa mea nimic... decît pe mine însumi.

338 589
 Trei zile la Pontigny, de altfel foarte interesante, mi-au
pus capacul. Cuverville-ul, unde aş fi vrut să mă refugiez, e
plin pînă-n vîrf. Aşa că mă duc la Saint-Clair. O deraiere de
calc ferată ne întîrzie cu cinci ore. Silit să mă culc la Toulon.

Paris, 19 septembrie
Excelentă butadă a d-nei Theo despre Charles Du Bos
(după ce i-a citit lungul studiu-rechizitoriu asupra sau
împotriva mea)10 :
„îşi găseşte mîntuirea pe spinarea dumitale"

4 octombrie
Am dictat azi nu mai puţin de 14 scrisori ; şi aproape nu
era nici una întîrziată. Nu pot numi lucru agitaţia asta care
seamănă cu sforţările înotătorului ca să dea la o parte
algele. Azi-dimineaţă am primit o telegramă din C. de la T.,
agentul meu american, care mă înştiinţează că Forum refuză
să-mi acorde amînarea pe care i-am cerut-o pentru L'Ecole
des Femmes. Aproape că mă amuză obligaţia. în fond, am
ţinut totdeauna la datorie şi mă simt mai bine decît în
libertate. Poate că în privinţa asta mă deosebesc cel mai
mult de Montaigne. Aş fi chiar încîntat, dacă aş şti unde şi
cum pot să lucrez liniştit, — dacă prietenii, admiratorii,
petiţionarii m-ar lăsa în pace. Uneori sînt cu toţii, pentru
mine, doar nişte oameni care mă deranjează.
Roquebrunne, 22 octombrie

590
 \f Altădată, teama de a nu mă lăsa ispitit de lene luînd-o
drept oboseală... Acuma, dimpotrivă, încerc să mă simt în
apele mele şi-mi spun mereu : Nu, sărace bătrâne, asta nu-i
lene ; eşti cu adevărat obosit.
Nu faci nimic bun dacă nu se produce ruptura echili-iii
ului dintre lumea reală şi creaţia creierului, aceasta • Im
urmă părînd, pentru o vreme, mai reală decît cealaltă. De
iluzia aceasta voită, spiritul, cu vîrsta, e în •lare tot mai puţin
— cel puţin spontan ; în schimb e din Oe în ce mai priceput să
scoată cît mai mult cu putinţă din norocul lui şi să-şi ţină
toate cărţile de joc, fie şi pe , cele mai proaste, drept atuuri.
Complacere în tine însuţi. Pozele avantajoase.
Am scris cîndva (dacă nu mă înşel, în Nourritures sau ui
VImmoraliste) : „Va veni ziua în care nici măcar ca să-mi duc
la buze apa de care-mi va fi sete cel mai mult, nu voi mai
avea destulă putere" — sau aşa ceva... Ba nu ; nu aşa se
petrec lucrurile : o dată cu puterile, scad şi dorinţele. Dacă
paharul nu-ţi ajunge la gură e şi pen-iru că apa ţi se pare mai
puţin proaspătă şi pentru că ţi-e mai puţin sete.
Soi de gînduri pe care, fără îndoială, nu-i potrivit să le
scrii. Sau să găseşti în tine forţa de a-ţi spune că e bine să fie
aşa. Asemenea gînduri mai degrabă maimuţăresc
sinceritatea decît sînt sincere cu adevărat.
Cine ar putea să-şi noteze, zi de zi, spărturile, fărîmi-
ţările fiinţei sale, lucrarea înceată a bătrîneţii...

338 591
 Odinioară, cînd aveam în somn senzaţia aceea bruscă de
cădere, visam că am căzut într-o prăpastie ; acum, pulsi
simplu, că sar, din greşeală, peste o treaptă.
Doamne sfinte ! Şi Dostoievski ascultă de argumentele
artei (întocmai după cum pretinde Valéry că făcea Racine
care, zice, ar fi preferat să schimbe caracterul Phedrei decît
să facă un vers prost), dar asta înseamnă că a înţeles, ca şi
Racine, că aceste argumente ale artei te înşeală cel mai
puţin. Sînt, poate, necesităţi, cerinţe, de ordin ,cu totul
estetic, care l-au dus la notaţiile lui psihologice cele mai
îndrăzneţe şi cele mai adevărate. Şi reciproc. Forma
academică, frumuseţea convenţională etc... răspund adesea,
în psihologie, de cele mai monstruoase erori. Sînt anumite
contururi pe oare numai minciuna le poate umple.

592
 5 noiembrie
Dacă scriu mai uşor ?... Uşurinţa nu oferă decît locuri
comune şi formule de-a gata ; tocmai de ceea ce eu mă
feresc. Din ce în ce mai pretenţios cu tine însuţi, şi din ce în ce
mai treaz.
Să nu te sileşti să gîndeşti ; dar să notezi de îndată orice
gînd care se iveşte.
Emisiunile-radio Turnul Eiffel. O virtuoasă necunoscută
(de către mine) a schilodit Preludiul al XV7J-lea al lui Chopin.
Să fie oare unii care leşină de plăcere la aşa ceva ? Eu nu văd
decît vulgaritate aproape hidoasă, afectare şi
sentimentalism prostesc. De ce să grăbeşti mişcarea, cu
regularitate, la mijlocul fiecărei măsuri ? Nu-ţi dai seama că
această falsă agitaţie alungă tot misterul încântător al
bucăţii ? De ce să nu laşi cîntecul să apară şi să se desprindă
lin din acompaniament ? De ce să reduci notele, însoţitoare
ale melodiei, la rangul de figurante şi să pui în valoare
melodia stingînd în juru-i orice flacără, de parcă ţi-ar fi
teamă că auditoriul imbecil n-o distinge destul ? Nu pot
suferi această melodie-vedetă şi o simt cît se poate de
potrivnică esteticii lui Chopin. Cu excepţia cîtorva cantabile â
la Bellini, socot că, de la un cap la altul al claviaturii, totul
trebuie să fie de o desăvîrşită omogenitate, astfel încît
partea melodică să rămînă profund angajată în atmosfera
amicală creată de celelalte voci, care stîrnesc un necontenit
fermecător peisaj imaterial.

593 345
 19 noiembrie
„Dictările" astea ar trebui să fie cu totul altceva. Cele din
ultimele zile nu-mi plac de loc *. încearcă să semene cu fraza
scrisă. Întrezăresc posibilitatea unui gen special, în care
gîndirea s-ar.lăsa în voie, mai nemijlocit. Ar trebui să accept
incorectitudinea, revenirile, să renunţ la orice amor propriu,
orice grijă pentru vorbitul frumos. E ceva cu care, negreşit,
trebuie să te obişnuieşti. Aş vrea ca nici măcar să nu caut să-
mi formez frazele. Să incep fără plan preconceput. Fără să
ştiu prea bine dinainte ce am de spus. Dar deprinderea logică
e atît de imperioasă, încît cugetul suferă cînd nu i se supune.
Ea împinge adeseori gîndirea într^un tipar care o îngustează
şi o ciopîrţeşte.

Cuverville, 21 noiembrie*
Cum se transformă în vis noţiunea timpului ! Cît se .
poate de misterios. Visul nu reprezintă, de obicei, decît o
succesiune de imagini, dar se întîmplă ca emoţia ştirii ită de
unele dintre ele să presupună existenţa şi recunoaşterea
unui trecut...
Noaptea asta am visat că-1 întîlnesc pe cumnatul meu
Marcel la nu ştiu ce expoziţie de sculptură. Admiram
împreună nişte decoraţii arhitecturale, copiate dintr-un
Versailles sau Trianon. îi spun în clipa asta cumnatului că
erau reproducerea exactă a celor pe care le admirasem la

594 345
Louvre în aceeaşi dimineaţă şi, îndată, mi s-a părut că
visasem mai înainte vizita asta la Louvre, de care vorbeam.
Zic „visasem" pentru că vizita asta pe care ziceam fără să
mint că o făcusem, şi care brusc se înfăţişa în capul meu în
stare de amintire, era exact în însăşi atmosfera în care mă
aflam atunci, adică în aceea a visului. Şi e cu putinţă să-ţi
aminteşti de un vis în vis ? Poate că senzaţia amintirii nu
implica nici o imagine precedentă. Dar, atunci, din ce putea fi
alcătuită senzaţia aceea foarte precisă : de amintire ?
Implica ea, în chiar clipa aceea, o imagine mai depărtată şi
mai ştearsă, ca acelea ale amintirii ? Pentru că, în chiar clipa
cînd, în vis, îi vorbeam cumnatului, revedeam cu precizie (dar
în stare de amintire) vizita făcută la Louvre anterior. Reve-
deam aceleaşi ornamente sau, în orice caz, încercam sen-
*

zaţia ciudată că în prezent doar le revăd, că le mai vă-

zusem cu puţin înainte ; şi chiar îmi amintesc exact că, în
vizita aceea la Louvre, o altă persoană care era cu mine (nu
ştiu cine) îmi spusese numele artistului — nume de care
degeaba încercam să-mi amintesc, negăsind, în locul lui,
decît numele de Pigalle, de care ştiam că nu-i cel adevărat.
Aşa că, de teamă să nu fiu corectat de cumnatu-meu, mă
feream să-1 citez.
Oînd m-am trezit, mi-am amintit cu destul de mare
precizie de visul acesta; cel puţin de partea a doua, pentru că

595 345
mi-era imposibil să-mi precizez dacă realmente visasem mai
întîi prima vizită la Louvre, sau am visat doar că-mi
aminteam ; şi, cum spuneam mai sus, tocmai aici e misterul.
Cam acelaşi mister — dar cu date cu totul diferite — îl
găsesc în impresia de surpriză pe care ţi-o pot da unele vise,
cînd de fapt noi înşine sîntem singurii meşteri inconştienţi ai
tuturor elementelor ce se alcătuiesc în vederea provocării
acestei emoţii a surprizei. Nu m-aş face înţeles dacă n-aş da
un exemplu. Uite : e un vis de acum peste zece ani ; trebuie
deci să mă fi impresionat puternic ca să mi-1 mai amintesc.
Călătoream ou X (personaj feminin ; nu mai ştiu cine, dar n-
are importanţă) şi asta se întîmpla la Rouen sau la Amiens
unde tocmai vizitasem (fără îndoială) catedrala. Intrăm, sau
mai exact : ne pomenim într-o cofetărie, în care aleg pentru
X prăjituri sau bomboane, pe care ne propunem să le luăm
cu noi. O vînzătoare pune mina pe ele, le înveleşte în hîrtie,
apoi, luînd un foarfece foarte fin, începe să-1 manevreze, ca
să termine de făcut pachetul, într-un fel anume, prestigios,
pe care-1 observ cu coada ochiului, pe cînd mă apropii de
casă, să plătesc. Fie bomboane, fie prăjituri, ştiam că făceau
cam 5 franci. „20 franci", zice casiera ; şi, cum eu mă mir,
exclamă : „A, domnule, păi din cauza pachetului gotic".
Surpriza la auzul acestor cuvinte mi-a fost atît de mare că m-
a trezit (sau, dacă vreţi, o trezire bruscă a accentuat dintr-o
dată surpriza), şi de-aiceea arn putut să-mi amintesc atît de

596 345
bine visul. La trezire, uimirea, minunarea mea, a fost, cînd m-
am gîndit din nou la vis, cît de bine am ştiut
. i-mi ocrotesc surpriza. Mi se părea totodată că. totul
fusese născocit numai pentru a ajunge la acest cuvânt, cum
s-ar fi petrecut în viaţa reală ; dar atunci cum se I K'c că nu
mă aşteptam de loc ? Eu îl pregătisem şi n-aveam habar.
I-am povestit visul acesta dnei Theo 11 oare, imediat, mi-
a povestit, la rândul ei, un alt vis în care intervine iar st
inexplicabil sentiment de surpriză ; primise după-amiază
nişte stofă destul de frumoasă, din care se gîndea ■a-şi facă
o rochie pe talie şi, de aceea, fusese să ducă stofa la o
croitoreasă. în noaptea următoare, a visat că se duce la
croitoreasa asta ; eu o însoţeam ; şi, cum am intrat în salonul
de probă, am văzut, amîndoi, întinsă pe un fotoliu, rochia de
care e vorba. Sărea în ochi că stofa fusese ireparabil stricată,
că rochia era oribilă, de nepurtat. Ea a avut o tresărire de
spaimă. Şi, văzînd-o atît •de nenorocită, m-am apropiat de
ea şi i-am spus tare, bătînd-o prieteneşte pe spate :
— Nu te mai necăji, ai să ştii tu s-o dregi ! întoroîndu-se
spre mine, atunci, a exclamat, uluită :
— Văd că mă tutuieşti acum ! Iar eu i-am răspuns
imediat :
— Draga mea, totdeauna tutuiesc în astfel de împre-
jurări.
Evident, era în visul acesta şi un decalaj inexplicabil. Ea
îşi oferise singură o surpriză inconştient pregătită şi căreia,

597 345
puţin după aceea, îi dădea tot ea o explicaţie care, oricît de
absurdă ar fi, era totuşi prevăzută de ea, fără să-şi dea
scama.

24 noiembrie
Ce prostie să crezi că dacă te laşi dus în voia gîndu-rilor
eşti sau devii mai personal ! Ceea ce îţi trece la început şi de
la sine prin cap sînt nişte locuri comune, nişte' clişee... De aici
primejdia „dictărilor" pe care le încerc.
Pe omul care „se lasă în voie" îl cîştigă vulgaritatea.
Densa lege a gravitaţiei ne ţine pe toţi. Vreau un lung

marş forţat prin brusă, ca să-mi eliberez un pic gîndi-rea.

Ceea ce are mai individual, mai particular, mai rar, fiecare
dintre noi, .ascultă de asemenea de legi, dar mai subtile. Prin
stomac ţinem cu toţii de masă etc... Punct de plecare pentru
ce vreau să spun ; prea agitat, prea mereu întrerupt, ca să
merg mai departe.

dinainte stabilit; alte foi, intercalate, pe care fara în-

doială nu le voi mai scrie niciodată, trebuiau să le ^susţină şi
să le motiveze. Şi mă tem ca această carte să nu rămână în
stare de ciornă. Nu pentru că gîndurile mele şi-au schimbat
direcţia, ci pentru că evenimentele le-au îngăduit să capete o
orientare mai precisă.

598 345
 FOI RĂZLEŢE

Cînd oamenii inteligenţi se fac că nu înţeleg, e firesc să

izbutească mai bine deoît proştii. S-a discutat despre cămilă,
s-a discutat despre urechea acului, s-a discutat despre ac şi
mai ales s-a discutat în ce măsură bogatul poate să ajungă în
împărăţia cerurilor. Şi totuşi ce poate fi mai luminos decît
vorbele din Evanghelie ? Sare în ochi celor mai miopi că „a
trece o cămilă prin urechea acului" este echivalentul oriental
al expresiei „să apuci luna cu dinţii", ca şi al oricărei imagini
analoge a cărei enormă absurditate urmăreşte să exagereze
imposibili-litatea.
Ceea ce înseamnă pur şi simplu : e imposibil, pentru
totdeauna imposibil, şi cit se poate de imposibil, ca un bogat
să intre în împărăţia lui Dumnezeu. împărăţia lui Dumnezeu
e alcătuită din părăsirea bogăţiilor '-.
Nimic mai greu şi mai important : necesitatea de a opta
între temporal şi spiritual. Dobîndirea lumii de apoi
înseamnă renunţarea la lumea asta.
*
Foile ce urmează au fost scrise între 1922 şi 28. îmi
închipuiam, pe atunci, nu ştiu de ce, că nu mai am mult de
trăit şi socoteam Les Nouvelles Nourritures, din care foile
acestea urmau să facă parte, ca pe un fel de testament care,
în gîndul meu, trebuia să fie o replică tîrzie la Nourritures

599 345
Terrestres. Foile acestea, pe care le scriam zi de zi, hotărisem
să le distribui în volum în cutare loc,

Multă, prea multă vreme (da, pînă în anii din urmă) mi-
am băgat în cap că mă înşel, că greşesc ; m-am acuzat, m-am
contrazis ; mi-am dat felul meu de a vedea, de a simţi şi de a
gîndi după cel al altora ş.a.m.d. Observam că cei mai
încăpăţînaţi în direcţia o dată luată sînt de obicei proştii; şi
nu-mi prea plăcea prostia. Dar parcă propria-mi gîndire îmi
făcea frică şi de aceea am simţit nevoia să le-o atribui eroilor
cărţilor mele, pentru a o îndepărta cît mai mult de mine. Cei
ce nu vor să vadă în mine un romancier au, poate, dreptate ;
căci mai degrabă asta mă îndeamnă să scriu un roman, decît
nevoia de a povesti istorioare.
*
Mi-au reproşat multă vreme ceea ce numeau ei neli-
niştea mea ; pe urmă, cînd au început să înţeleagă că
neliniştea asta nu era a mea, ci a oamenilor pe care îi
înfăţişam şi pe care nu-i puteam înfăţişa neliniştiţi decît
clacă eu însumi nu mai sînt neliniştit, mi-au reproşat că mi-
am găsit calmul şi seninătatea care, tocmai, îmi dădeau
posibilitatea să produc. Pentru că ei nu-şi puteau închipui, nu
puteau accepta ca o nelinişte să se potolească în altă parte
decît în portul în care ei înşişi au ancorat; şi pentru că, atîta
vreme cît mă socoteau aruncat de colo-colo, mai puteau
spera că am să vin să-mi caut refugiul printre ei.

600 345
 *
Oare sînt necesare atîtea cuvinte ? Şi atîta opintire a
minţii, atîta sforţare de a născoci o intrigă, ca să întind în
faţa cititorului broderia asta pestriţă care, pentru o vreme,
se interpune şi îi învăluie realitatea ? Dimpotrivă, tocmai la
această realitate vreau mereu să-1 aduc, să i-o luminez mai
bine, să i-o înfăţişez şi mai reală decît a putut s-o vadă pînă
acum.
*
Suprimarea, sărirea peste tot ceea ce, în Evanghelie, îi
stinghereşte. Dar toate aceste incomodităţi, pe care
ortodoxele lor explicaţii nu vor izbuti niciodată să le reducă,
vor căpăta o importanţă cu atît mai mare şi mai acuzatoare
cu cît se vor fi silit mai mult timp să le ţină sub obroc.
*
Nu să te strădui pentru a dobîndi plăcerea, ci să-ţi afli
plăcerea în însăşi străduinţa, — iată secretul fericirii mele.
*
Nu întoarce, din laşitate, spatele disperării. Străbate-o.
Dincolo de ea se cuvine să ne regăsim motiv de speranţă.
Mergi drept înainte. Treci peste ea. De cealaltă parte a
tunelului vei da iar de lumină.
*
Ciudat e, cînd se vorbeşte despre influenţă, că nu sînt
luate în seamă, aproape de loc, decît influenţele directe.
Influenţa prin protest este, la unele firi, cel puţin tot atît de

601 345
importantă ; uneori e mult mai mare, deşi de cele mai multe
ori e foarte greu s-o desluşeşti. Nu doar din simpatie,
slăbiciune şi nevoie de imitaţie se apleacă întotdeauna
caracterele noastre. O fire ceva mai tare cedează mai
degrabă la reacţie decît la acţiune directă. Oponenţii mă
interesează mai mult decît însoţitorii ; dar şi mai mult mă
interesează cei, foarte rari, care nu sînt nici însoţitori, nici
oponenţi şi totuşi nu sînt nici surzi, nici stupizi.
tăria noastră de caracter, ne lăsăm absorbiţi de imagi-
nea pe care simţim că şi-o fac alţii despre noi. Da, privirea
altora ne deformează, iar calităţile sau defectele pe care ei ni
le atribuie' noi ni le asumăm, pentru
0 vreme, fără să vrem. Cutare gest, care nu ne e na-
1 ural, îl facem pentru că simţim că e aşteptat; căci e,
pentru unele firi, foarte greu să reziste la ceea ce ne
propune imaginaţia.
Astfel sîntem duşi de opinia altora. Tot aşa, încrederea
spectatorilor se adaugă la siguranţa acrobatului pentru a^l
face să izbutească o performanţă pe care neîncrederea ar
împiedica-o. Aş vrea să fiu dintre aceia la care cel mai
temător să-şi poată găsi şi mai multă în-'credere decît poate
nădăjdui; să se simtă în preajma mea total îndatorat, total
constrîns să-şi ceară sieşi valoarea pe care îl fac să simtă că
eu o scontez.

602 345
 De prea multe ori, prejudecăţile altora ne obligă ; şi dacă
sensibilitatea noastră este cît de cît mai mare decît

603 345
1929
 Paris, 24

20 ianuarie
Ii scriu lui Marc : „De teamă să nu trăiesc prea muilt prin
tine, ;am vrut să mă lipsesc de tine pentru o vreme ; nu mai
trăiesc".
Totuşi, azi-dimineaţă mă simt parcă mai puţin ruinat;
scriu fără greutate trei scrisori. Afară e frumos.
Fără îndoială, eram extraordinar de obosit cînd am
plecat din Paris şi n-am decît să iau toropeala, asta drept
odihnă.

21 ianuarie
Ce numesc „oboseală" e de fapt bătrâneţea, de care nu
te mai odihneşte decît moartea.
Din tot ce e „rău pentru că e impotriva naturii", ce e^ cel
mai rău ? Cit eşti tînăr să rezişti la plăceri sau, când ^ eşti
bătrân, să le mai cauţi ? Sînt unele bucurii ale cărnii pe care
încă le mai urmăreşte, tot mai zadarnic, trupul ce
îmbătrâneşte, dacă nu s-a îmbătat cu ele ân tinereţe.
Adolescenţii prea căşti au o bătrîneţe desfrî-nată.
Neîndoielnic, e mai uşor să renunţi la ce ai ou-noscut decît la
ce ţi-ai imaginat. Nu după ce-ai făcut îţi pare rău, în cazul
acesta; ci tocmai după ce n-ai făcut şi ai fi putut să faci. Ba
părerea de rău capătă, atunci, culoarea sumbră a
remuşcării.
Mi se pare că, şi în privinţa asta, ce mă îndeamnă mai
mult la renunţare sînt argumentele esteticii. Mîinile bă-trîne
parcă ofilesc ceea ce mîngîie ; dar îşi au frumuseţea lor cînd
se împreunează pentru rugăciune. Mîinile tinere sînt făcute
pentru mîngîirea şi pentru împodobirea dragostei ; e păcat
să le pui prea devreme să se roage. Da, gestul rugii
simulează mistica îmbrăţişare a insesizabilului după ce, peste
fuga realului şi peste absenţă, braţele îndrăgostite s-au
strîns.
Din nou la Paris. Mă întorc odihnit; mă simt înviind. Am
făcut bine că m-am întors ? Nu se poate întrebare mai
zadarnică, la care răspunsul n-are nici o importanţă. Orice ai
face, să nu te întrebi dacă a avut sau nu rost s-o faci; ci să
scoţi the best of it1 şi din situaţia în care te-ai pus.
25.
Am reluat pianul, pe care nu-1 mai deschisesem de... (?).
Am revăzut Capriciul în si minor de Paganini-Schumann.
Aseară am izbutit să mă conving să intru într-un res-
taurant bun şi să mănînc fără să-mi pese de cît cheltuiesc,
ceea ce nu mi s-a mai întîmplat, dacă-mi aduc bine aminte,
decît o singură dată, foarte de demult (bineînţeles cînd sînt
singur şi n-am de ospătat pe cineva). Am fost la Marius, pe
rue de Bourgogne ; mi-am comandat stridii, un peşte alb,
mazăre şi compot de pere. Totul, excelent, n-a costat, de
altfel, decît de trei ori cît mesele mele obişnuite. Am
totdeauna impresia că în pofta de mîncare egoismul se
manifestă cu cea mai marc ruşine. Cealaltă cină fină luată
de~imirirsingur a fost la Hotel Saint-Georges al lui Mustapha,
unde ajunsesem după o trecere înspăimîntătoare a mării şi
pe care, de altfel, l-am părăsit a doua zi. Marea în furtună ne
întîrziase cu opt' ore ; mă simţisem îngrozitor de rău ; mi se
părea că nimic nu putea fi destul de bun ca să mă facă bine.
Am ales cea mai grozavă cameră în cel mai grozav hotel; mi-
am comandat în cameră o masă pe care am stropit-o cu
şampanie. Toate astea mai străine pentru mine decît Algerul
însuşi, în care cred că debarcam pentru întâia dată...
29 ianuarie
Voi şti să-mi dovedesc că toamna este cel mai frumos
anotimp al vieţii — dacă ştii cum să-1 iei.

352
23 — Pagini de jurnal
353
 După cum nu se cuvine să priveşti tinereţea doar ca pe o
făgăduinţă, tot astfel nu se cuvine să vezi în bă-trîneţe doar
un declin. Fiecare vîrstă e în stare de o de-' ■"N/7 săvîrşire
deosebită. E o artă să te convingi de asta, să / priveşti ce ţi-
au adus anii şi nu ce ţi-au luat, să preferi (^^cunoştinţa şi nu
părerile de rău.
De trei zile am reluat pianul. Studiu excelent. Mi-am
corectat şpalturile la Montaigne. Recitindu-1, mi se pare că
am avut grijă să nu forţez lucrurile ; că propria mea poziţie,
faţă de filozofia pe care o desprind din Essais, va apărea
nesigură. Totuşi, perioada şovăielilor a trecut; dar ce greu mi
se pare să spun ce-aş vrea azi !

30 ianuarie
Doar ştiţi că nu eram liber să scriu alte cărţi decît prin
laşitate şi fugind de ceea ce socoteam că e datoria mea !
Originalitatea nu e poate nicicînd atît de rară ca atunci
cînd e vorba de a judeca ; şi nicicînd atît de imperceptibilă ;
pentru că o opinie, ca să fie originală, nu diferă numaidecât
de opinia consacrată ; totul e să nu caute să i se conformeze.
îi pot admira pe Bossuet, La Fontaine sau Voltaire din
aceleaşi motive ca manualul literar cel mai banal, şi să nu-mi
pese de asta. Dar pot să-mi dau seama, mai tîrziu, că unele
dintre admiraţiile mele nu erau pe deplin sincere şi că
judecata mea în această privinţă nu făcea decît să bată
pasul.
O revizuire a valorilor e utilă la o anumită vîrstă ; dar îţi
trebuie o singulară libertate spirituală ca să te eliberezi de
ceea ce e consacrat. Cunosc inteligenţe fine, profund
capabile să aprecieze din plin, cu subtilitate, într-o operă,
calităţile ce li se semnalează, dar incapabile, în aceeaşi
măsură, să descopere în ea calităţi noi ca şi să inventeze
argumente pentru a admira mai puţin nişte opere de mult
propovăduite.

6 februarie'
Opere şi oameni, pe toate le judecăm printr-o prizmă
anumită, iar judecata altuia ne predispune. Cutare carie ni se
pare cu atît mai puţin bună cu cât am auzit-o lăudată prea
mult, sau cu-atît mai bună cu cît cutare critic a denigrat-o. La
Fontaine l-ar fi gustat mai puţin pe Baruch, de nu l-ar fi
descoperit. Şi cît de stingherită e admiraţia mea pentru Jane
Austin cînd o văd comparată cu Shakespeare ! Rar deschide
un critic o carte fără să fie dinainte bine sau rău dispus faţă
de ea ; iar prejudecata aceasta, pe care englezii o numesc
prejudice, ne dispune, adesea fără să ne dăm seama, să fim
în chip deosebit de sensibili fie la calităţile, fie la defectele
autorului. După felul lor, unii vor lăuda o dată cu mulţimea şi
o vor supralicita ; alţii, cei ce de obicei refuză orice vulgului,
se vor opune.
10 februarie*
Aseară, întîlnindu-ne ciţiva prieteni, s-a iscat o discuţie
între Beri?, Malraux, Schiffrin 3 şi Robert de Saint-Jean ;
destul de aprigă, dar şi destul de incoerentă, cu :oată
precizia argumentelor şi extraordinara elocinţă ale lui Beri şi
Malraux ; am încercat să iau parte la ea, dar mi-era, oricum,
cît se poate de greu să-i urmăresc şi să le prind bine gîndul.
Dar încă să mi-1 mai deosebesc pe al meu şi să-1 exprim !
Toată lumea era de acord că literatura noastră contem-
porană nu prea dă o impresie exactă a stării de spirit de azi.
Beri, susţinîndu-şi teza pe care o şi expusese Într-un
remarcabil „pamflet", pretindea că literaţii noştri de azi, şi
mai ales romancierii noştri, zugrăvesc sentimente con-
venţionale, ieşite din uz, şi rămîn extrem de mult în urma
epocii lor.
Sînt de acord. Dar problema nu mi se pare bine pusă. Şi
cred, ca şi Wilde, că cei mai importanţi artişti nu co-
* *

354
355
 piază atît natura, cît o precedă ; aşa că, dimpotrivă, ai
impresia că natura îi imită pe ci. Mai cred, de asemenea, că
sentimentele autentice sînt extrem de rare şi că imensa
majoritate a oamenilor se mulţumeşte cu sentimente con-
^T^ejitionale, pe care au impresia că le trăiesc cu adevărat,
dar pe care de fapt şi le însuşesc fără să le treacă prin minte
să le pună la îndoială autenticitatea. Credem că simţim
dragoste, dorinţă, dezgust, gelozie şi trăim după un model
curent al omenirii ce ne e oferit încă din copilărie. Senzaţii şi
gînduri formează mici pachete de asociaţii mai mult sau mai
puţin arbitrare cărora denumirea pe care le-o dăm le
atribuie, în cele din urmă, o aparenţă de realitate.
Admirabila maximă a lui La Rochefoucauld : „Sînt oameni
care n-ar fi fost niciodată îndrăgostiţi dacă n-ar fi auzit
niciodată de dragoste", se poate aplica la multe alte
sentimente ; poate că la toate. îţi trebuie o minte extrem de
prevenită ca să observi aşa ceva. Şi ar fi o mare greşeală să
credem că oamenii cei mai inculţi sînt cei mai spontani, cei
mai sinceri. Dimpotrivă, cel mai adesea ei sînt cei mai puţin
capabili de critică, cei mai supuşi modelelor, cei mai înclinaţi,
din slăbiciune sau din lene, să adopte sentimentele
convenţionale şi să le exprime prin fraze gata făcute care-i
cruţă de truda de a căuta altele mai precise, — fraze în care
sentimentele lor se furişează luînd, de bine de rău, forma
acestei găoace împrumutate.

614
356
 La începutul războiului, pe cînd încă nu mă ocupam de
„Cămin", mă aflam cu Jean Schlumberger la Braffy —
transformat în infirmerie sau casă de convalescenţi — unde
tocmai sosiseră de pe front primii răniţi ; pe cînd stăteam de
vorbă cu unii din ei, cu o curiozitate plină de îngrijorare,
dornici să obţinem în sfîrşit nişte istorisiri autentice, îmi
amintesc ce uluiţi am fost cînd i-am auzit pe soldaţi — de la
care aşteptam în sfîrşit o mărturie veridică — recitîndu-ne
naiv chiar frazele pe care le puteam citi zilnic în ziare ; fraze
pe care le citiseră şi ei, fireşte, şi de care se slujeau acum. Şi
se părea, din păcate, că împrumutau nu numai formulele
facile şi frazele mai mult sau mai puţin bine întoarse din
condei, cuvintele sonore care au putut să li se impună ; ci
senzaţiile lor, şi emoţiile lor, acceptaseră dictarea, i se su-
puneau, iar formulele pe care le recitau nici măcar nu-i
trădau. în conformitate cu acestea văzuseră, simţiseră,
suferiseră... Nici unul n-a fost în stare să prezinte o cît de
mică reacţie originală.
Am trăit aceeaşi decepţie cînd ni s-a dat posibilitatea să
citim memoriile unei oarbe din născare, în jurul căreia ziarele
au făcut mare zgomot acum vreo zece ani. Do-cument cît se
poate de interesant, de-ar fi fost sincer — clar nu e sincer
oricine vrea să fie. Fireşte, oarba credea că este şi nu cred de
loc că încerca să ne facă impresie. Dar cum ne-a scos din
sărite, pe Drouin şi pe mine, incontinua evocare, în
memoriile acestea, a senzaţiilor vizuale, pe care ştiam că

615
356
oarba nu le putuse niciodată cunoaşte. Da, desigur, ştiu ce
mi se va spune, şi anume că folosirea cuvintelor ce arată
culori poate vădi la oarbă o continuă preocupare pentru ele,
pe care nu le putea percepe, de care ştia totuşi că există şi pe
care le putea evoca în limbajul ei, ca să traducă senzaţii
echivalente sau pe care şi le închipuia ea astfel ; aşa că
imaginaţia asta în sine putea fi sinceră şi revelatoare... Vai !
simţeam mai ales la ea un fel de nevoie de a nu rămîne
datoare, în urmă, dată la o parte ; de a da de gîndit : cine şi-
ar putea închipui că persoana care scrie astfel e oarbă ! Şi
asta, de altfel, cît se poate de simplu şi pesemne fără
să-şi dea seama.
Cea mai mare parte din frazele de care ne slujim ca să ne
exprimăm emoţiile sînt ca nişte cecuri fără acoperire. Dar cel
ce nu are mai mult decît altul, le acceptă bucuros.
1 martie
După un şir de zile atît de zdruncinate că n-am avut o
clipă să-mi revin, rămîn năuc dacă deodată am destul timp
ca să aştern ceva pe hîrtie.
5 martie
N-aş jura că în unele perioade din viaţa mea n-am fost
aproape gata să mă convertesc. Slavă Domnului, cîţiva
prieteni convertiţi au aranjat totul. Nici Jammes, nici Claudel,
nici Gheon, nici Charlie Du Bos nu vor şti vreodată ce bine mi-
a prins exemplul lor. îmi spun acestea citind paginile acestui
monument de lipsă de modestie şi de inconştientă

616
356
complacere, care este Jurnalul lui Charlie. Peste tot respiri o
uluitoare nevoie de autoadmi-raţie, dublată de o naivitate
care în acelaşi timp îţi stîr-neşte şi-ţi dezarmează rîsul.

îl sau 12 aprilie
Vor răspunde pentru o reacţie materialistă şi mai în-
fricoşată decît aceea a lor. Nu pot admite să se numească
„despiritualizare", cum face Gabriel Marcel, orice efort al
spiritului care nu duce la misticismul religios şi, la urma
urmelor, orice aspiraţie religioasă care nu duce la catolicism.
Se pare că, pentru afirmaţia asta, Brunschvicg s-a supărat;
bine a făcut.
Nu sînt nici indiferent, nici călduţ şi toată fervoarea de
altădată mi se întoarce azi împotriva lor. Convingerea la care
am ajuns, la care ei m-au silit să ajung, că doctrina lor e
mincinoasă, iar influenţa lor nefastă, nu-i mai îngăduie
spiritului meu toleranţa aceea împăciuitoare de care se
crede prea uşor că însoţeşte libera cugetare. Toleranţa, azi,
nu mai e potrivită, pentru că ei pun mina pe tot ce nu se mai
poate apăra şi protesta împotriva necinstitelor lor anexiuni
cucernice.

26 aprilie
Vizita la Louvre (sălile noi) şi la Luxemburg, cu Em., care
e la Paris de cîteva zile. Excelenţi Utrillo.

617
356
 De pe acum te cuprinde uimirea pentru entuziasmele
publicului de altădată, în faţa unor pînze considerate pe
atunci capodopere. Jalnic deşeu. Din cele ce durează şi
„rezistă" sînt puţine care la început să nu fi părut paradoxale
şi aproape monstruoase. Cele ce au plăcut imediat,
satisfăcînd gustul trecător al publicului, nu mai au azi altă
valoare decît aceea de a denunţa cît de tranzitoriu era gustul
acela. Aşa ne apar astăzi, în literatură, • piesele lui Dumas-
fiul şi vor apărea, mîine, cele ale lui I îataille. Ar fi foarte
instructiv să poţi arunca, asupra cărţilor dintr-o bibliotecă,
privirea fugitivă care să-ţi îngăduie o vedere de ansamblu
asupra tablourilor dintr-o epocă, grupate pe un panou.
Ieri, după o reuniune în rue Visconti la care n-am fost
decît cinci (Desjardins, Jean Schlumberger, Du Bos, Ferii
andez 4 şi cu mine) pentru a hotărî ce facem cu decada 5 clin
vara asta, — Charlie mă însoţeşte pînă la N.R.F. Conversaţie
în care nu te simţi în voie, în care te fereşti să atingi ceva din
ceea ce discutai altădată, din ceea ce îţi stă pe suflet — şi pe
care o încheie un ceremonios salut, cu pălăria scoasă, al lui
Charlie. Nu ştiu ce înseamnă asta, dispreţ ? desconsiderare ?
nevoie de a accentua distanţa pe care conversaţia cu el o
pune între noi ? Iar Charlie, văzînd că eu nu-mi scot pălăria
pentru că mi se pare absurdă, între noi, această ceremonie)
nu cumva a socotit că e, din partea mea, o dovadă de
dispreţ, de răceală, nevoia de a accentua un sentiment de
superioritate care mi-e ou desăvîrşire străin ? Dar de l-aş fi

618
356
salutat şi eu, cred că n-ar fi putut să vadă, în salutul meu,
decît batjocură... Nu văd în gestul acesta caraghios decît o
nevoie instinctivă şi irezistibilă de a juca rolul principal şi
ceea ce ia el drept sete de perfecţiune; nevoia de a-şi putea
spune : „Cu Gide, şi de data asta, ca şi cu toţii, ca de obicei şi
în orice împrejurare, m-am purtat perfect". Aşa că,
dimpotrivă, ies eu bădăranul. Şi pentru că, pe de altă parte,
îl simţeam îndurerat şi chinuit, întîlnirea aceasta mi-a lăsat
un gust amar.
Aş fuma mai puţin, dacă n-aş încerca atîta să fumez mai
puţin.
A trebuit să reînvăţ să fiu egoist şi să mă conving că, fără
egoism, n-aş izbuti să mă realizez; şi, de altfel, din egoismul
la care mă refer nu se exclud nici eroismul,
nici abnegaţia.
Sînt din fire puţin înclinat spre egoism ; încă din vremea
cînd mi se încheia prima copilărie, dragostea pentru

619
356
 verişoara mea a făcut să mă despart de mine ; dar pri-
virile mele, la începutul vieţii, se opreau numai asupra mea,
ca şi ale părinţilor, care nu mă aveau decît pe mine.

18 iunie
La Cuverville, de alaltăieri...
îmi făgăduisem să reiau aici carnetul, părăsit de două
luni. De la întoarcerea la Paris, după oprirea la Saintes-
Maries (unde Marc a turnat, sper, un film foarte bun) — şi
după vizita la Alibert(i (plimbare în maşină la Ga-laube) —
viaţă foarte intensă şi multe de notat, dacă aş fi avut timp şi
chef. Aveam de gînd să mă întorc la zilele acelea ; dar mai
bine să merg mai departe.
Nu arhiepiscopul de Rouen e cel ce zice : „îmi lipsesc 300
de preoţi... Dar am 500 în plus" ?
Răsturnind faimosul aforism, trebuie să zicem : Ne-am
săturat să vă acordăm, în numele principiilor noastre, o

360 620
libertate pe care voi ne-o refuzaţi în numele principiilor
voastre.
Asemenea opere (de citat) put a confortul în care au fost
create, a masă, a fotoliu bun, a gura sobei. Ce mult mă
mişcă, dimpotrivă, unele care poartă urmele deznădejdii
materiale a autorului lor, urmele a tot ce te împiedică să scrii
bine.

28 iulie
Şi mereu (nimic mai absurd ca) gîndul acesta : Degeaba
chinul de a te aşeza cum trebuie, cînd mai ai atît de puţin de
trăit.

Le Tertre, 11 august
Ia să vedem, Charlie, cu cărţile pe faţă, ce-ai fi gîndit
despre mine şi despre prietenia pe care ţi-o declar, dacă aş fi
folosit împotriva dumitale asprimea pe care, în numele
Domnului, crezi dumneata că trebuie s-o foloseşti împotriva
mea ?
Cuverville, 14 august
Lucrurile pentru care ţi-ai da viaţa. Pagină din Nouvelles
Nourritures. Nevoia de a-ţi spori bucuria.
Poate am avut în viaţa mea nişte gesturi de zgârcenie ;
important e că am avut şi generoase şi risipitoare ; şi n-aş
putea spune care din ele erau mai spontane (fără îndoială nu
primele), mai fireşti.

360 621
 27 septembrie
Am recitit, înainte de a le da la dactilografiat, cîteva
caiete cu Jurnalul dinainte de război. Ce-mi atrage a-lenţia
mai mult, azi, e că reîntîlnesc după atîta vreme şi pînă atît de
tîrziu constrîngerea morală şi efortul. Ce mult a trebuit să mă
zbat ! Prin ce bărăganuri moho-rîte am trecut !
Am notat destul de bine (şi din fericire) anumite con-
versaţii cu Claudel. îi trimit o copie lui Groethuiysen 7 cu care,
chiar ieri, am discutat mult despre Claudel. Acesta urmează
să întemeieze şi să conducă o revistă, pe cît se pare ; revistă
thomistă şi ortodoxă, la care nu vor colabora decît cei mai
puri reprezentanţi ai literaturii catolice de azi. N-au să mai
rămînă pentru N.R.F. decît elementele liber-cugetătoare. Şi
să te mai miri că pare tendenţioasă !
Mă simţeam, ieri, extrem de bine, uşor şi cu poftă de
lucru. Nu-mi mai aminteam ce vîrstă am. De aceea am fost la
băi.
Dar fumez prea mult.
29 septembrie
I-am citit ieri lui P. Suite de l'Ecole des Femmes8, pe care
am terminat-o. Impresie destul de bună. Nimic

360 622
 de refăcut, cred, decît ce pot corecta şi în şpalturi. Am
scris cărticica asta în mai puţin de opt zile, din fuga
condeiului ; aşa şi trebuia să fie scrisă. Aş vrea să pot dicta
istoria cu Sechestrata din Poitiers9, în 12 zile, la Cuverville.
Martin-Chauffier10 urma să pregătească toate documentele
furnizate de Chanvin şi de Jean-Paul Allegret. Mă întorc la
Paris poimâine, să le iau.

Paris, 3 octombrie
Ieri, întoarcerea de la Bruxelles, cu maşina. Vreme
groaznică. Am citit aproape tot drumul. Pulbere, de
Rosamond Lehmann, mi se pare mult mai bună decît Daphne
Adeane 11; clar nu ştiu dacă totuşi am s-o termin. Ce uşor mi-
ar fi fost să obţin aprobarea celor mulţi scriind Les Faux-
Monnayeurs în genul romanelor cunoscute, descriind locurile
şi oamenii, analizînd sentimentele, explicînd situaţiile,
desfăşurînd la suprafaţă ceea ce ascund printre rînduri şi
ocrotind lenea cititorului.
M-am dus să mă întîlnesc cu Curtius la Fayot; e cu o
doamnă necunoscută, pe care nu mi-o prezintă. Ii iau pe
amîndoi la Grill-Room, în Place Medicis. Ficat, ciuperci cu
smîntînă, vinuri ameţitoare, belşug de ţigări. La întoarcere
(nu avusesem încă timp să trec pe rue Vaneau 12), găsesc o
corespondenţă bogată, pe care n-am înţelepciunea s-o las de
citit pe mîine. Noapte oribilă ; binemeritată. Curtius, mai fin
ca oricînd.

362 623
 Cu neputinţă să găsesc, în biblioteca mea, cărţile de care
am urgentă nevoie.
Sînt zile (ca de pildă cea de azi) cînd viaţa are un gust atît
de greţos, încît ai vrea s-o poţi scuipa afară.

7 octombrie
Zdrobit de o noapte foarte proastă. Soarta lui X. şi a lui
Y., care sînt în joc, mă apasă prea tare ca să mă lase să dorm
mai mult de patru ceasuri. Port mai întîi cu una, apoi cu
cealaltă, convorbiri foarte grave ; nu mai ştiu de ce să mă
tem, ce să sper...
Nu pot scrie în carnetul acesta nimic din ce-mi stă cel mai
tare pe inimă ; de aceea nu se va vedea aici nici o urmă a
aventurii de la Constantinopol care, în ultimele trei luni, mi-a
stăpînit atît de mult mintea şi pe care încă nu vreau s-o socot
încheiată. Mă gîndesc la ea zi de zi şi nu trec pe la cuşca
portarului fără să mă uit neliniştit dacă, în sfîrşit, o scrisoare,
poate... Nu cred ca Emile D. să accepte să i se interzică să-mi
scrie. Mai bine să nu spun nimic decît să vorbesc prea puţin
despre asta.

20 octombrie
Exasperat că nu pot face nimic continuu; şi sînt tot mai
conştient şi mai convins că nu scoţi nimic bun fără o lungă
perseverenţă, fără să-ţi duci efortul mult timp în aceeaşi

362 624
direcţie. E vorba de o selecţie răbdătoare, asemeni aceleia a
bunilor horticultori.
Aici totul mă distrage (foarte puţin, de altfel), mă
opreşte şi-mi fărîmiţează efortul, îmi frînge avîntul. Pot ţine
piept oamenilor de lume şi celor ce vin pentru interviuri,
întregii categorii de supărători care vin la noi numai din
vanitate sau snobism ; dar nu şi celor ce vin cu adevărat să-
mi ceară sprijinul : nevasta lui A. şi cea trei copii ai ei rămaşi
„pe drumuri* ; M.T. care vrea s-o recomand lui P. la care
speră să găsească de lucru ; dna L. care zice că a fost
calomniată prin ultima carte a lui J. şi-mi aduce un dosar
întreg de scrisori şi de mărturii de care trebuie să iau
cunoştinţă ca s-o ajut să-şi reabiliteze soţul ; B.,
administrator în A.O.F., pe cit se pare victima unei groaznice
injustiţii... etc... etc... în fiecare zi, alte cazuri. Şi cum ar fi
dacă n-aş trece drept neserviabil, zgîrcit şi imposibil !
Ceasurile acelea lungi de mers printr-un peisaj monoton,
unde nimic nu-ţi întrerupea gîndurile, oare nu pe acestea le-
am iubit mai ales în călătoria din Congo ? Nu de ele mi-e
dor ?

362 625
 Cazul Sechestratei din Poitiers, pe care l-aş fi putut duce
la bun sfîrşit în opt zile, în liniştea de la Cuver-ville, îmi dă
mult de furcă, pentru că nu pot lucra neîntrerupt. Iar lucrul,
în felul ăsta, e mult mai obositor. Nu lucrul te oboseşte, ci
mutarea continuă a gîndului.
Ieri, după o vizită a lui Martin-Ghauffier, care ia con-
ducerea colecţiei pe care am intitulat-o Nu judecaţi l3, m-am
dus să văd ce mai face J. Valéry, pe care miercurea trecută o
văzusem destul de bolnavă. Paul era acasă, foarte obosit de
o gripă straşnică, dar la fel de încîntă-tor ca altădată.
Imediat după aceea m-am dus să iau masa la Drouin.
Şi mă gîndesc cu îngrijorare că încă n-am fost să-1 văd pe
unchiul Charles Gide, nici la familia Laurens, nici la familia A.,
ş.a.m.d.

364 626
 Şi trebuie să plec, cît mai repede, în Germania, să revăd,
cu Curtius, traducerea din Nourritures M de care V. şi S. îmi
spun că e detestabilă.
Şi cît vroiam să nu las pianul (fuga în do major — în la
major, din primul caiet al Clavecinului, — Preludiul de
Ghophin în fa diez major) !
Vroiam atît de mult să-mi reiau la zi Jurnalul. Prea agitat
în ultima vreme, n-am putut nota o importantă convorbire cu
Copeau, cu care am fost alaltăseară la masă ; cu
Schlumbergcr, care pleca înapoi la Braffy (oh, cît îl invidiez
pentru singurătatea lui !) ; cu tînărul Dombrowski, pe care
vroiam mult să-1 ajut să capete un post în A.E.F.
Toate curg irecuperabil în trecut.
Sînt zile în care te simţi în mod special încurcat în socoteli
; rămas în urmă ; dator ; deficitar.
Azi nu văd în jurul meu decît lipsuri ; ce-mi lipseşte; de la
ce am lipsit...
Refugiu în somn.

21 octombrie
Dragostea de adevăr nu e totuna cu nevoia de certi-
tudine şi e destul de imprudent să le confunzi.
Poţi iubi adevărul cu atît mai mult cu cît nu crezi că poţi
ajunge vreodată la un absolut către care, totuşi, adevărul
fragmentar ne poartă.

364 627
 De multe ori am putut observa că anumite spirite re-
ligioase, şi mai ales catolicii, se leagă cu atît mai puţin de
acest adevăr parţial (singurul pe care l-am putea sesiza) cu
cît se cred în posesia unui Adevăr superior căruia îi rămîn
supuse toată lumea tangibilă şi cunoaşterea pe care o putem
avea despre ea. Şi e foarte lesne de înţeles asta. Cel ce crede
fulgerul zvîrlit de Dumnezeu nu observă trăsnetul ; nici
germinaţia unei grăunţe, nici metamorfoza unei insecte, cel
ce se mulţumeşte să vadă, în toate aceste fenomene
naturale, un miracol statornic şi simpla ascultare de o
intervenţie divină continuă. La fel, cel ce se închipuie în
posesia unui adevăr dogmatic va socoti că toţi cei cărora
dogma nu le aduce un răspuns suficient la întrebările lor se
află în greşeală. Orice ştiinţă are drept punct de pornire un
scepticism împotriva căruia credinţa se ridică.

23 octombrie
Am cunoscut pe unul pe care era de ajuns să-1 cufunde
într-o neagră melancolie gîndul că trebuie să-şi înlocuiască
curînd, şi din cînd în cînd, perechea de pantofi pe care o
purta în picioare ; şi la fel cu privire la înlocuirea hainelor, a
pălăriei, a lingeriei, a cravatei. Nu trebuia să vezi în asta
zgîrcenie, ci un fel de deznădejde că nu se poate sprijini pe
nimic durabil, definitiv, pe nimic absolut.

28 octombrie

364 628
 La pat de vineri seara.
Ieri, vizita lui Valéry. îmi spune iar că, de mulţi ani, n-a
scris decît la comandă şi împins de nevoia banilor. — Adică
de mult n-ai scris nimic pentru plăcerea ta ?

364 629
 — Pentru plăcerea mea ?! mă îngînă el. Dar plăcerea
mea e tocmai să nu scriu nimic. Pentru plăcerea mea aş fi
făcut altceva, n-aş fi scris. Nu, nu, n-am scris nimic şi nu scriu
nimic decît constrins, silit, înjurînd.
îmi vorbeşte cu admiraţie (sau, în orice caz, cu o uluire
plină de stimă) despre doctorul care i-a salvat soţia ; despre
cită muncă depune acesta în fiecare zi şi despre plăcerea,
chiar beţia, pe care i-o poate aduce o operaţie bine făcută şi
chiar simplul fapt de a opera.
— E şi beţia abnegaţiei, zic eu. Auzind cuvîntul ab-
negaţie, Valéry îşi ciuleşte urechea, sare foarte nostim din
fotoliul lui la căpătîiul meu, aleargă la uşa coridorului şi,
apleeîndu-se în afară, strigă :
— Gheaţă ! Băiete, gheaţă ! Bolnavul aiurează... Se
„abnegă" !...
De mai multe ori, pe parcursul conversaţiei, simt că mă
crede băgat pînă-n gît în bigotism şi sentimentalism.

29 octombrie
„Niciodată n-am putut inventa ceva." Printr-o frază ca
aceasta, din Jurnalul lui Édouard ir>, socoteam că mă despart
cel mai bine de Édouard, că-1 disting de mine... Şi tocmai de
fraza aceasta se slujesc cei ce vor să dovedească faptul că,
fiind eu „incapabil de invenţie", pe mine m-am zugrăvit în
chipul lui Édouard şi că deci eu nu sînt romancier.

630 367
 4 noiembrie
Lung interviu al lui L. 16 în L'Opinion. Mulţimea erorilor de
fapte care îl împodobesc sper că va pune oarecum la îndoială
şi autenticitatea cuvintelor pe care mi le atribuie.
îmi pune în gură o grămadă de absurdităţi ; dar, mai
ales, tonul nu-i al meu. Cînd eşti tu însuţi om de litere şi
ziarist, e fără îndoială destul de greu să nu le atribui un
suflet de om de litere şi de ziarist tuturor acelora ce scriu şi
cărora alergi să le iei interviuri.
Am crezut că e de „datoria mea" să dau acest interviu ;
mai bine ar fi fost să refuz, cum făcusem pînă
atunci.
Primesc o carte : Our Present Philosophy of Life (ac-i
ording to Bernard Shaw, André Gide, Freud and Bertrand
Russel) 17 by MONTGOMERY BELGION. Studiul despre mine,
cel mai amplu din volum, mi se pare atît de interesant, pe
alocuri, că aş vrea să-1 văd tradus. Excelentă alegere a
citatelor şi excelente apropieri ale citatelor, ce se explică şi
se pun în valoare reciproc. Dimpotrivă, destul de absurd şi de
inexact rezumatul unora dintre cărţile mele, mai ales
L'Immoraliste şi L'Enfant prodigue (dar puţin îmi pasă). Dau
peste următoarele : Man by nature is, Mr. Gide feels,
good18. Reflectez, examinez în mine însumi. Nu ; nu cred, ca
Rousseau, că omul natural e totdeauna bun, nici că tot răul e
rezultatul deformărilor şi devierilor aduse ulterior de ci-
vilizaţie, societate etc... etc... Sînt din ce în ce mai puţin (şi

631 367
pînă la „oît de puţin e posibil") utopic, mistic, şi sînt convins
că credinţa într-o stare edenică iniţială presupune o doză de
naivitate jignitoare ; dar cred că e stìngaci, inutil şi
neinstructiv să te situezi (exclusiv) pe planul biiielui şi al
răului ca să judeci acţiunile umane ; sau mai exact : ca să
apreciezi valoarea lor. Ideea de progres al omenirii, care îmi
stăpîneşte acum viaţa (şi faţă de care, cum ziceam cîndva,
„progresul" de care rîdea Flaubert nu e decît o caricatură) ne
face să înţelegem că ideea de bine, comodă, liniştitoare şi
aşa cum o iubeşte mult burghezia, îndeamnă la stagnare, la
somn. Cred că adesea răul (un anumit rău care nu e produsul
unei simple carenţe, ci o manifestare de energie) are mai
mari virtuţi educative şi de iniţiere — decît ce numiţi voi
binele. Da, cred asta cu tărie şi tot mai mult.
Dar asta cere o dezvoltare mai amplă şi o reducere
(subordonare) la alte consideraţii ; — mai ales aceea, pe care
o întrezăream (şi mai mult decît atît) în tinereţe, înainte de a
mă fi distras de mine însumi prin simpatie : şi anume că
preţuim astăzi mult prea scump omenirea ; că omul nu-i
interesant, important, vrednic să

fie adorat, pentru el însuşi ; că ceea ce îndeamnă ome-

nirea la progres e tocmai de a nu se socoti (cu confortul şi ou
odihna lui asigurate) drept un ţel, ci drept un mijloc prin care
poate atinge şi realiza, ceva. E ceea ce mă făcea să spun,
prin Prometeul meu : „Nu iubesc omul ; iubesc ceea ce muşcă

632 367
din el" ; şi să cuprind înţelepciunea mea în asta : să ştii să-i
preferi omului pe vulturul care se hrăneşte din el.

2 decembrie
Am descoperit din pură întîmplare, şi fără să cred prea
mult în astrologie, că la 21 noiembrie, ziua mea de naştere,
Pămîntul iese de sub influenţa Scorpionului şi intră în zodia
Săgetătorului.
Sînt eu de vină că Dumnezeul vostru a avut atîta grijă să
mă nasc între două stele, rod a două feluri de sînge, a două
provincii şi a două confesiuni religioase ?

8 decembrie
Mai sînt multe lucruri pe care aş fi vrut să le spun, şi ar fi
trebuit să le spun, şi pe care nu le-am spus, şi care mă apasă
pe creier.
Semănăm cu făpturile acelea ce nu pot creşte decît prin
succesive metamorfoze.
Violenţa impetuozitatea dorinţelor, nu ni se pare că se
află atîta în noi cît în însuşi obiectul dorinţelor noastre,
cărora le constituie atracţia. O atracţie care, de aceea, ni se
pare irezistibilă ; astfel încît nu înţelegem de loc că altcineva
ar putea înzestra alt gen de obiecte cu aceeaşi atracţie
irezistibilă spre care îl va duce, cu o egală violenţă, o
impetuozitate asemănătoare. Cel ce nu se va convinge mai
întîi de asta ar face bine să tacă mîlc în faţa problemelor

633 367
sexuale. Pentru cel căruia o întrebare îi apare de la început
sub forma unui răspuns, se poate spune că întrebarea nu s-a
pus. Şi n-am voie
ă gîndesc că la fel se petrec lucrurile în privinţa motivelor
unei admiraţii mistice şi că toate atracţiile lui Dumnezeu (pe
care ei le numesc aşadar: atribute), iare-1 fac atît de
esenţialmente adorabil, nu sînt decît - > proiecţie a propriei
lor fervori lăuntrice ?
X. şi T. tot repetă că s-au săturat pînă-n gît de prefă-
cătorie, că sînt hotărîţi de-aoum înainte să vorbească
deschis, să sfideze opinia publică, să-şi ardă toate iluziile
etc... Dar nu-şi ard nimic ; se feresc de aşa ceva. Curajul cu
care se fălesc e un curaj care nu-i costă nimic din ceea ce
iubesc şi acum. Şi, în noua carte pe care ne-o dăruiesc, au
mare grijă ca „mărturisirile" lor să , fie de aşa natură şi atît
de specios ascunse, încît numai cititorii foarte avertizaţi să le
poată citi printre rînduri ; de aşa natură încît să nu aibă
nimic de retractat dacă li se va întîmpla mai tîrziu să se
convertească sau să bată la porţile Academiei ; de aşa
natură încît viitorilor lor apologeţi să nu le vină greu să
măture toate astea şi să-i declare drept calomniatori pe cei
ce, citind printre rînduri adevărul, ar încerca să-1
restabilească. Aşa se răspîndeşte o aparenţă mincinoasă.
în zilele noastre, cînd totuşi riscul unei compromiteri
morale e mai puţin mare decît altădată şi sancţiunea mai
puţin riguroasă, prefăcătoriile şi camuflajele literare sînt

634 367
numeroase, ştiu. îmi spun că totdeauna oamenii au minţit
cînd moravurile i-au silit să mintă şi, pentru că nimic nu mă
îndreptăţeşte să cred Sodoma mai populată azi decît ieri,
devin oarecum bănuitor cu privire la unii din vechii noştri
autori.
Marsilia. 27 decembrie Ziarele au povestit :
că un prieten m-a văzut dînd, prin cine ştie ce minune,
cincizeci de bani unui sărac, şi m-a auzit mor-măind la
urechea lui : „Da, dar cînd mi-i dai înapoi ?" ;
că un confrate (alt ziar care .relatează aceeaşi absurdi-
tate zicea : un prinţ italian), invitat de mine la restau-

368

635 367
24 — Pagini de jurnal

636 367
 369
rant, a aşteptat degeaba să cer plata şi s-a văzut silit să
plătească în locul meu, să dea în locul meu un bacşiş la
garderobă, pe cînd, strîngînd din dinţi, eu i-aş fi spus : „Ce
vrei ? Asta este : sînt zgîrcit" ;
că mergînd să iau un cec de la bancă şi văzînd lume
înaintea mea la ghişeul casierului, aş fi zis : „Sînt Andre Gide
şi nu-mi place să aştept", pe un ton că mi s-a făcut îndată loc
în faţă ;
că,^ apucîndu-mă ploaia la Luna-Park, aş fi exlamat : „Se
împute treaba !", pozînd într-un gen popular care nu mi se
potriveşte, ş.a.m.d.*
Cînd mă simt bine, nu-mi pasă de toate astea ; dar cum
* Primele două birfe n-au nici un sîmbure de adevăr. Celelalte două, da. E adevărat că, prezentindu-mă la
Societatea Generală, nu cu un cec, ci cu o bancnotă americană, mai întii m-am informat şi mi s-a spus că
operaţiunile de schimb nu se fac la acelaşi ghişeu. De aceea martorul anonim m-a văzut servit înainte de alţii, şi,
pentru că am trecut în contul meu suma datorată in loc s-o ridic imediat, am putut ieşi din bancă fără să mai
stau la coadă. Dacă răuvoitorul martor m-ar fi cunoscut cit de cit, ar fi ştiut că mi-e groază de favoruri şi de
privilegii şi că fac o chestiune de onoare din a nu trece înaintea altora.
In ce priveşte episodul de la Luna-Park, e absurd ; i-am spus lui M. : .,Pute" pentru că treceam printr-o zonă de
putoare.

sînt obosit, ticăloşiile astea mă apasă pe suflet şi mă doare

simţind com se ridică împotriva mea atîta prostie şi atîta ură.
Mi-e frică şi ca aceste trăsături să nu mi se lipească de chipul
meu, ştiind bine că minciuna găseşte mai repede crezare
decît adevărul.
Rătăcesc pe străzile Marsiliei, silindu-mă să reîncălzesc
vechi dorinţe. Nu întîlnesc în cale decît sărăcie, urîţenie,
tristeţe... nimic care să nu te îndemne mai degrabă la milă

637 367
decît la plăcere. E cu putinţă, oare, ca, fiind mai tânăr şi mai
plin de pofte, toate astea să mi se fi părut altfel ?

La Souco-Roquebrune. 30 decembrie
Vreme splendidă ! O, de-aş ridica ancora, oriîncotro ! De
ce, cum m-am lăsat atîta vreme oprit în loc, în anii tinereţii ?
Acum simt în mine mai multe dorinţe decît le poate sătura
puţinul ce-1 mai am de trăit. De ce nu l-am întîlnit la 20 de
ani pe cel ce m-ar fi dus cu el! pe care l-aş fi însoţit pînă la
capătul lumii ! Dar pe alunei nimeni nu vorbea de călătorii; şi
era destul de mult că am ajuns pînă în Algeria. Cum ar fi fost
Les Nourritures de-aş fi ştiut să-mi plimb foamea pînă la i
popice ? Dar forţa legăturilor pe care trebuie să^ le rupi face
frumuseţea eliberării, iar prima mea grijă a fost .ă-mi ţes
mai întîi legături. Aş vrea să nu regret nimic şi să-mi bag în
cap că, hoinară mai mult pe dinafară, viaţa mea ar fi fost
mai puţin semnificativă ; şi că n-aş fi scris La Porte Etroite.
„Lasă-mă să mă duc mai întîi să-i îngrop pe tata şi pe
mama" 19 — îi zice lui Hristos cel ce nu vrea să priceapă că
trebuie să^l urmeze de îndată : — Să nu ştii "să laşi de îndată
toate.

31 decembrie
Citesc High Wind de Richard Hughes. Ciudată carte ; care
m-ar îneînta fără îndoială de-aş putea s-o leg mai mult de
autorul ei, să înţeleg mai bine ce 1-a făcut să simtă nevoia de

638 367
a o scrie. Dar poate că nu-i decît un joc, extrem de izbutit, pe
care autorul îl cîştigă, fără să-mi cîştige, prin asta, şi inima. O
carte nu mă interesează cu adevărat decît dacă o simt
născută dintr-o cerinţă adîncă şi dacă această cerinţă poate
stîrni în mine un ecou. Mulţi autori scriu azi cărţi destul de
bune şi ar putea scrie tot atît de bine altele la fel de bune. Nu
simt între ei şi opera lor o legătură tainică, iar ei înşişi nu-mi
spun nimic ; rămîn nişte literatori, care nu de demonul din ei
ascultă (nici nu-1 au), ci de gustul publicului. Se învoiesc cu ce
este şi nu numai că asta nu-i supără, dar nu se simt nici ei
supărători.
1930

La Souco, 1 ianuarie
Nici o treabă cumsecade fără un lung şir de ore, fără zile
complet libere înaintea mea. Gazdele îmi acceptă
prieteneşte să nu fiu cu ele dimineţile. Ieri m-am retras şi
toată după-amiaza. Am lucrat niţel, ceea ce nu mai
izbutisem să fac de luni întregi. Adică m-am silit să scriu o
scenă întreagă din Oedipe1 (care, azi-dimi-neaţă, mi se pare
mediocră şi din care n-am să pot păstra nici un cuvînt). Dar,
datorită faptului că am scris-o, întrevăd acum ce-ar trebui să
fie scena asta : abruptă, extraordinar de limpede şi
simplificată. Am întotdeauna mare plăcere să suprim tot ce e
de prisos. Coşurile mele de hîrtie sînt pline de intenţii
părăsite în drum şi care, de le-aş fi păstrat, ar fi dat impresia

639 367
de amploare ; dar la ce bun asemenea falsă bogăţie ? Se
spune despre un autor că are multe idei cînd, de multe ori, el
nu-i decît un avar care nu ştie, nu îndrăzneşte să renunţe ia
ceva. (Ciudat exemplu cu Peguy care, din toate liniile care îi
duc gîndirea de la un punct la altul, nu acceptă... să aleagă şi
le trage pe toate, una după alta. Eu vreau întotdeauna să
trag linia cea mai îngustă, cea mai imediată şi cea mai puţin
aşteptată.

3 ianuarie
La Hyeres, la soţii Noailies, unde îl găsesc pe Marc însoţit
de Cocteau şi de Aurie2. Veneam numai pentru prînz ; dar mă
las uşor reţinut şi la cină, apoi peste noapte. Extremă şi
încântătoare amabilitate a gazdelor ; minunată
ingeniozitate pentru asigurarea confortului ; funcţionare atît
de perfectă a tot ce trebuie să-ţi aducă tihna, încît, azi-
diminează, cînd după baie valetul englez îmi aduce
breakfast-u\, îmi pun untul pe pîinea prăjită cu o linguriţă,
de teamă ca absenţa euţitaşului pe tava încărcată de
delicatese şi fructe să nu ia proporţiile unei catastrofe.
Gimnastică, înot într-o piscină destul de întinsă, jocuri
noi, care nu ştiu cum se cheamă, cu tot felul de mingi, de
toate mărimile — mai ales unul pe care-1 jucăm în patru
(foarte simpaticul profesor de gimnastică, Noailies, Marc şi
cu mine), cu un balon de mărime mijlocie pe care trebuie să
nu-1 laşi să cadă dincolo de o plasă întinsă sus şi care

640 367
desparte cele două tabere. Jurăm aproape dezbrăcaţi, apoi,
transpiraţi, ne aruncăm în apa călduţă a piscinei. Jocul
acesta cu mingea m-a distrat mai mult decît mi-aş fi
închipuit, m-am distrat a un copil şi ca un zeu, cu atît mai
mult cu cît nu m-am simţit deloc neîndemânatec. Ce lucruri
absurde a ^pus Pascal despre joc / Şi cît de frumoasă mi se
pare îocmai gratuitatea acestei lupte, a acestui efort ! Da,
într-adevăr, nu-mi aduc aminte ca măcar în tinereţe sau in
copilărie să fi avut atîta plăcere, ardentă, pură şi deplină.
Mi-amintesc că Charlie Du Bos, după ce a citit Si le :jrain
ne meurt... şi s-a scuzat că 1-a interesat prea puţin
povestirea jocurilor din copilăria mea, mi-a zis : „Ce vrei,
dragă : eu nu m-am jucat niciodată". Iată secretul unei lipse
enorme şi pe care cel ce nu s-a jucat niciodată n-o vede. în ce
mă priveşte, dimpotrivă, totdeauna înclin să consider şi arta
ca pe un joc ; şi, ca pe un joc al lui Dumnezeu, Cosmosul.

9 ianuarie
„Impersonalitate clasică", zice acela ce semnează Robert
Le Diable3 în Action Française, vorbind despre ultima carte a
lui Lacretelle \ atît de lesne de comparat cu VImmoraliste...
„Impersonalitate clasică pe care dl. Gide i-o poate rivni
elevului său." — Dar nu rîvnesc de loc o asemenea calitate !
şi n-am socotit niciodată impersonalitatea ca pe o virtute în
mod deosebit clasică. Dimpotrivă, totdeauna am căutat să
dau fiecărei cărţi ale mele un caracter cît mai puţin

641 367
impersonal, cît mai puţin obiectiv, cît mai în stare să se bage
în pielea altuia. Dar tocmai în privinţa asta mi se pare foarte
justă remarca lui Chardonne 5 : (de căutat).
Roque brune, 4 februarie
îţi bagi în cap orice şi crezi ce vrei să crezi. Pe urmă,
numeşti „realitate superioară" această construcţie a spi-
ritului. Şi cum să nu fie superioară oricăreia, de vreme ce
crezi în ea ? Şi cum ai putea să crezi în ea, dacă n-ai crede-o
superioară oricăreia ?
Şi dacă „perla de mare preţ", pentru dobîndirea căreia
un om îşi lasă toate bunurile, se dovedeşte pînă la urmă a fi
o perlă falsă ?...
— Ce contează ? Dacă cel ce o are nu ştie.
„Problemele" acelea care au pasionat omenirea şi fără
soluţia cărora se părea că viaţa nu mai e cu adevărat
posibilă, încetează unele după altele să intereseze pe cineva,
nu pentru că a fost găsită soluţia, ci pentru că şi-au dat
duhul. Ele mor de îndată ce nu mai sînt presante, aşa că nici
nu observă cineva că mor, căci n-au agonie, ci pur şi simplu :
au murit.
Sînt multe şanse ca o „problemă" care nu interesează
decît o singură ţară să nu ocupe, de asemenea, decît un
singur moment din istoria ei.
Reluarea thomismului, şi scrierile lui Maritain, şi cearta
iscată de L'Action Française etc., în care ne scoatem ochii, nu
vor mai apărea, curînd, decît ca nişte curiozităţi istorice şi

642 367
mă îndoiesc că altcineva decît un arheolog va găsi vreodată
un interes în ele.
Nu încape nici o îndoială : Charlie du Bos îl iubeşte pe
Nietzsche numai pentru că e în agonie. De un Nietzsche
vindecat s-ar îndepărta. Cîte mîngîieri n-a avut pentru mine
cît timp m-a crezut suferind, îngrijorat, iar el putea să joace,
pe lîngă mine, rolul avantajos al ocrotitorului ! Se freca de
mine ca o pisică.
într-o seară (la P.) l-am auzit, uluiţi, declarînd că nu e în
stare să fie prieten decît cu femeile. îi place să se aplece
deasupra..., să deplîngă, să compătimească. Şi toate ar fi
bune dacă l-ar însufleţi, într-o asemenea atitudine, nevoia de
a face pe cineva fericit. Dar să nu ne înşelăm : ce-i place lui e
însăşi durerea, tristeţea ; prin asta se simte el creştin. Pentru
el fericirea e o despiritualizare şi tocai asta, printr-o subtilă
intuiţie, 1-a prevenit, în taină, împotriva lui Mozart.
Spiritualizarea locmai a acestei arte fine nu-i scapă, dar îl
stinghereşte: e pătrunderea suverană şi stăpânirea durerii şi
a bucuriei prin inteligenţă, prin spirit, ceea ce îi răpeşte
durerii pînă şi caracterul ei vătămător (şi ceea ce socoteşte
Charlie că e virtutea ei izbăvitoare), aşa încît pentru Mozart
ea nu mai e decît asemeni vioriului adânc al curcubeului pe
care geniul său îl desfăşoară senin.

Roquebrune, 23 februarie

643 367
 Zece zile fără să fi scris ceva în caietul acesta ; timp
berechet, dar nici un chef. Zile îngrozitor de mohorâte ;
vreme cenuşie, rece, ploioasă... Doar atenţia învăluitoare a
prietenilor mei, soţii Bussy, mă mai încălzeşte un pic si nu mă
lasă să cad în deznădejde (folosesc acest cu-vînt într-un sens
de altfel exclusiv privativ, aproape echivalent cu apatie). Da,
într-adevăr, de mult n-am mai trecut printr-un şir de zile atît
de mohorîte şi de incolore, atît de inutile.
N-am avut destulă rîvnă ca să retopesc Oedipe-ul meu
din care, la începutul şederii mele aici, dădusem la iveală
fragmentele ; exact atîta inteligenţă ca să le observ
defectele. Mai bine să le las să doarmă, să aştept nevoia
aceea la care nu răspund decît operele artistice bine venite.
De altfel, mi-e uşor să-mi închipui somnul acesta ca pe cel al
crisalidei ; îmi place ca producţia, scrisul, să fie un fel de
înflorire rapidă, aproape bruscă, a unei creaturi adulte,
desăvîrşite, pe care am avut grijă, invizibil, s-o formeze
încete şi tainice operaţii, precum iese Minerva gata înarmată
din creierul lui Ju-piter. Ivirea pe lume a unei frumoase opere
de artă e totdeauna însoţită de surpriză pentru creator. O, cît
de puţin mă surprind de la o vreme ! De-aici prea puţina mea
poftă de viaţă.
Am citit, cu cel mai viu interes, The School for Scandal 6;
ruşinat şi fericit că nu o cunoscusem pînă acum ; apoi
Winter's Tale7, pe care o ştiam de mult, dar pe care mă
temeam să n-o confund cu Twelfth Night7;

644 367
 pe urmă, pentru prima dată în engleză, admirabila Mea-
sure jor measure 7. Am răsfoit o carte a lui Grierson,
neîndoielnic interesantă, dar cam pisăloagă. Şi am recitit
Under Western Eyes8, în excelenta traducere a lui Neel.
Magistrală carte, dar care cam miroase a sforţare şi a
opintire ; exces de conştiinţă (dacă îndrăznesc să spun aşa)
din partea lui Conrad, în continuitatea proiectului. Pînă şi
ironia latentă, pe care o simţi străbătând cartea, ai fi vru t-o
mai uşoară şi mai amuzată. Conrad nu se destinde decît cînd
devine prolix şi difuz. Cartea e perfect izbutită, dar fără
degajare. Nu ştii ce se cuvine să admiri mai mult :
generozitatea subiectului, compoziţia, cutezanţa unei
întreprinderi atît de grele, răbdarea cu care e condusă
povestirea, inteligenţa sau epuizarea subiectului ; iar cînd
închide cartea, cititorul ar vrea să-i spună autorului : Şi
acum, să ne odihnim.
Foarte interesat de înrudirea pe care o descopăr între
Sub ochii Occidentului şi Lord Jim8. (îmi pare rău că nu i-am
vorbit lui Conrad despre asta). Inconsecvenţa aceea a
eroului, pentru a cărei răscumpărare e, după aceea, parcă
toată viaţa lui pusă în chezăşie. Pentru că tocmai
inconsecvenţele unei vieţi au consecinţele cele mai grele.
Cum ai putea să treci peste asta ? Nu există un mai patetic
subiect de roman şi nici unul n-a fost mai frînat, în literatura
noastră, de credinţa în regula lui Boileau : că eroul trebuie să

645 367
rămînă, de la un cap la altul al unei drame sau al unui
roman, „cum a fost văzut de la început".

29 februarie

Primejdioasa, deplorabila influenţă a lui Barres. N-a mai

existat un educator atît de nefast şi tot ce-i pecetluit de
influenţa lui e de pe acum muribund, sau mort. I s-au
supraapreciat în chip monstruos calităţile artistice ; tot ce-i
mai bun în el nu găsim, oare, încă la Cha-teaubriand ? Nimic
nu-i dezvăluie limitele atît de bine ca aceste Cahiers (J, foarte
interesante din acest punct de vedere. Cultul morţii, al
neantului, asiatismul ; setea d e popularitate, de aplauze,
pe care el o ia drept iubire d e glorie; lipsa de curiozitate,
ignoranţa, dispreţul; alegerea zeilor săi ; şi ce-mi displace
mai presus de toate la el : dulcegăria, drăgălăşenia molatecă
a unor fraze, în tare se simte un suflet de Mimi Pinson... *

9 martie

Am încetat, pentru o vreme, să mă gîndesc la Oedipe

(care totuşi s-a îmbogăţit mult în urma reflecţiilor pe care mi
le-a prilejuit articolul lui Mauriac despre Moli-cre, în
monumentul acela de plictiseală care e nr. 1 din Viqile) — în
favoarea unei cărţi pe care o întrevăd şi rare începe să se
formeze : Genevieve sau La Nouvelle Ecole des Femmes 10 —

646 367
unde voi ataca frontal toată problema feminismului. Abia
aştept să mă văd la Cuverville şi să mă apuc de lucru.

21 martie
îmi pierdusem deprinderea — o reiau acum — de a cere
mai mult de la mine. Am pierdut-o dinadins a-proape, şi
aproape metodic, socotind că nu e bine să fii mereu încordat,
că lăsarea în voie odihneşte şi poate, şi ea, să ne fie de
învăţătură. Starea proastă a sănătăţii, în plus, a adus o mare
slăbiciune a constrîngerii. Iar cu vîr-sta, ţi-e tot mai greu să-ţi
mai impui o constrîngere, du-p^ ce ai renunţat la ea.
Montaigne, în privinţa asta, nu-i un bun profesor. Şi apoi,
mereu stingherit de nepoftiţi şi de griji mărunte şi de
treburi... Dar, în aceste şase zile de linişte pe care am început
s-o am, am putut să mă '.oantrenez ; ieri, lucru destul de
bun. Şi multă lectură,
(rumoase, pe care la gâsasc in *f' ™ reIllz5m «â luam In
ceput, decît ca să scape de plictiseala.
dai- care trebuie să iacă loc producţiei. Altfel, mă simt
bine, deşi cu nervii supraîncordaţi.
Trebuie să ai totuşi ceva inteligenţă ca să te doară că nu
ai destulă. Cine-i mai înfumurat decît un prost ?

Cuverville, 31 martie

647 367
 Mă credeam în 24 martie ; iată-mă deci la sfîrşitul
lunii. Ce dracu am făcut tot timpul ăsta ? Am scris vreo
30 de pagini din Genevieve, pe care nu ştiu dacă am s-o
pot duce pînă la capăt. îmi tot zic că această carte tre-
buie să fie scrisă fără nici o grijă de stil şi că orice efort
de perfecţiune formală aş depune aici ar vădi prea mult
prezenţa mea ; eroina mea nu se poate preocupa de aşa
ceva11 şi ar fi să-i trădez portretul dacă i-aş atribui-o.
Mă despart destul de uşor de mine însumi şi, lăsîndu-mă
înlocuit de o personalitate diferită de a mea, o pot lăsa
astfel, ou o deplină delăsare din parte-mi şi fără nici o
siluire, să se exprime prin mine cum i se potriveşte ei.
Dar nu-mi face nici o plăcere să scriu, feminin, din fuga
condeiului, şi tot ce scriu astfel îmi displace. Mă în-
doiesc că stilul acesta fără nici o densitate poate avea
vreo valoare şi uneori mă tem că mă aventurez într-o
acţiune desperantă, nevrednică de toate proiectele pe
care deci îmi reproşez că le-am lăsat baltă pentru ea.
Cartea asta, mărturisesc, nu-mi stă la inimă şi nu răs-
punde nici unei cerinţe profunde, cum era aceea ce mi-a
poruncit Nouvelles Nourritures şi Oedipe. Totuşi n-am
s-o abandonez decît din laşx e, iar simpatia care mă
îndeamnă s-o scriu e destul c vie îtru a o hrăni.
Parcă n-am găsit argumente să nu scriu, pentru fiecare
carte a mea, în zilele de depresiune ? Iar cele spuse a-

648 367
cum despre Genevieve, nu cumvu Icnea mi le suflă la
ureche ? ....
Am reluat pianul, pe care nu-1, mai desc^ de
trei luni; bucuros că-mi aflu memoria 1 .jună,
chiar mai bună decît în cele mai bu* ..uri. Mi-a
fost de-ajuns să lucrez citeva c ., ca să-mi re-
amintesc toate preludiile şi fugile din Clavecin pe care le
învăţasem şi chiar unele pe care nu le-am mai avut de mult
înaintea ochilor şi pe care le cînt evident mai bine ca
altădată.
Am citit mult în englezeşte, cu o plăcere extraordinară şi
din ce în ce mai repede. Nu cred că îmi scad capacităţile ; dar
o tainică resemnare posomorită mă face să le folosesc cu
mai puţină nădejde, cu mai puţin foc. Năzuiesc mai puţin să
dobîndesc ce mi se pare mai puţin inatacabil sau mai puţin
indispensabil pentru fericirea mea ; satisfacţia pe care aş
încerca-o mi s-ar părea mai deşartă, iar timpul, ce-mi mai
rămîne să mă bucur de ea, prea scurt. Nu fără ironie pentru
mine însumi continui din toate puterile să mă mai instruiesc,
— şi nu fără zîmbet pentru curiozitatea mea zadarnică. Tot
ce învăţ azi mi-ar fi putut fi de oarecare folos acum 20 de ani;
asta îmi spun mereu ; şi că, cu cît e mai greu bagajul, cu atît,
cînd va fi să plec, îmi va fi mai greu să-1 strîng. Şi imediat
după aceea îmi spun că dintre toate preocupările fără rost
nu-i nici una mai fără de rost decît tocmai aceea a morţii
(deşi mă urmăreşte neîncetat) şi că lucrul cel mai înţelept e

649 367
să continui să trăieşti fără să te gîndeşti prea mult că trebuie
să mori. De altfel, ideea aceasta a morţii nu mă întristează,
pro-priu-zis; dimpotrivă ; şi nu vreau de loc să accept ca ea
să-mi poată întuneca gîndurile. Dar, privindu-mi viaţa, mai
degrabă mă întristez gîndindu-mă la puţinul pe care l-am
făcut, la' tot ce aş fi putut şi ar fi trebuit să fac. Toate cărţile
pe care ar fi trebuit să le scriu, atîtea ţăţi pe care aş fi putut
să ' *'cunosc, atîta fericire pe care aş fi putut-o adf ŢP. O
neîncredere în mine de neînţeles, modestie, pudoare,
reticenţă, lene, prea multă înţelegere a celeilalte părţi ş.a.
m-au frînat necontenit, m^au oprit mereu la jumătatea
"drumului. Am fost totdeauna paralizat de scrupule şi de
teama de a nu-i face rău celui la care ţineam ; şi ce poate fi
mai distrugător, cînd iubeşti tocmai ceea ce se deosebeşte de
tine ?
Se înţelege de la sine că mai ales la Cuverville şi lîngă
Em. simt toa*0 a *a. Poâto merge departe cel a

cărui inimă c liberă ; niciodată n-am putut să nu ţin

seama de tot oe mă împiedica să merg mai departe, ne-
hotărîndu-mă niciodată să merg singur şi mult mai preo-
cupat să-1 iau şi pe altul cu mine decît să mă aventurez eu
însumi. Adevăraţilor deschizători de drum nu le pasă de sînt
sau nu urmaţi ; ei merg drept înaintea lor, fără să-şi întoarcă
privirile îndărăt.

650 367
 în Congo, cum m-aş fi putut bucura culegîncl flori
necunoscute dacă n-aş fi avut cui să i le dărui ?

Cuverville, 8 aprilie
Literatura franceză, mult mai preocupată să cunoască şi
să descrie omul în general decît oamenii în particular. O, de-
ar fi fost Bacon în locul lui Descartes ! Dar cartezianismului
nu-i păsa de Every man in his humour '-' ■ nu prea mare gust
pentru experienţă ; şi, în cele din urmă : insuficientă
curiozitate. Ştiinţele aşa-zis pure preferate ştiinţelor aşa-zis
naturale. Nici măcar Buffon nu-i un bun observator.
Ideea că trebuie să plecăm de la simplu ca să ajungem la
compus şi că poţi compune prin deducţie ; credinţa
amăgitoare că un compus creat de mintea noastră atinge
complexitatea naturii, iar concretul poate deriva din
abstract...
Lanson, în studiul său foarte bun despre influenţa car-
tezianismului (p. 89), citează uluitoarea declaraţie al lui
Montesquieu :
Am enunţat principiile şi am văzut cum cazurile
particulare li se supun ca de la sine... Cînd am descoperit
aceste principii, tot ce căutam a venit către mine..
Aşadar, el nu căuta decît ceea ce găsise dinainte.
Groaznică mărginire ! Şi cît admir, în opoziţie, fraza lui
Claude Bernard, pe care am notat-o nu ştiu unde, pe care o
citez fără îndoială cu greşeli şi o amplific :

651 367
 Adevăratul savant (?) e cel ce, în experienţele sale, ştie
să găsească, poate, răspunsul la ce căuta ; dar şi să caute un
răspuns la ce nu întrebase ;
care acceptă să ia în seamă şi ceea ce nu se aştepta să
vadă, chiar dacă asta îl surprinde şi îl supără mult. Car-
tezianul nu acceptă ideea că ar putea fi vreodată surprins. In
ultimă instanţă, el nu acceptă să se lase instruit.
Berlin. Mai
Să nu mai ţii seama de tine însuţi ; zile, săptămîni, luni
întregi. Să te pierzi din vedere. E ca străbaterea unui tunel
lung dincolo de care poţi nădăjdui să găseşti o tară nouă...
M-am temut adeseori că o conştiinţă prea 'continuă ne leagă
prea logic viitorul de trecut, împiedică devenirea. Numai
noaptea şi somnul îngăduie metamorfozele ; fără uitarea în
crisalidă, omida n-ar putea deveni fluture. Speranţa că m-aş
putea trezi altul mă face să-1 las să adoarmă pe cel ce sînt.
Berlin. 18 mai
Barres a adus moda asta. Nevoia de a căuta pretutindeni
şi neîncetat o învăţătură, o „lecţie", — mi-e nesuferită.
Vasalitate în care spiritul se umileşte. Marile o-pere nu ne
instruiesc, cît ne cufundă într-un fel de nău-cire aproape
amoroasă. Cei ce umblă oriunde după cîş-tig seamănă cu
prostituatele care, pînă să ţi se dea, te întreabă : „cît" ?
Nu-ţi mai vine decît să pleci imediat.
Vara asta aş vrea să savurez floare de floare, ca şi cum
ar fi ultima pentru mine.

652 367
 Peştii mor cu burta în sus şi ureînd la suprafaţă ; e felul
lor de a cădea.
Cuverville, joi, 80 mai

O mare confuzie vine din faptul că unii au vrut să vadă o

profesiune de credinţă personală în fiecare declaraţie a
eroilor mei, oricît ar fi aceştia de feluriţi şi de contradictorii.
Şi asta a fost cu atît mai ispititor cu oît de la început mi se
tăgăduise orice geniu creator. Se zicea că nu sînt în stare să
mă desprind sau să mă despart de mine şi în fiecare dintre
cei pe care îi făceam să vorbească era căutată asemănarea
cu mine. Asta a îngăduit şi să se creadă că în fond nu eram
niciodată tocmai sincer. A trebuit să înţeleg că zugrăvirea
obiectivă înseamnă adesea o reprezentare superficială ; dar,
pentru o zugrăvire profundă, poetul experimentează în sine
ceea ce va face obiectul tabloului său. Nici Browning nu se
destăinuie propriu-zis în Blougram, în Sludge sau în Andrea
del Sarto, fireşte — dar sufletul său elastic consimte, rînd pe
rînd, ca să le găsească forma, să se identifice pentru o vreme
cu ei. Şi după cum nu poţi înţelege bine un sentiment decît
dacă l-ai încercat tu însuţi, sînt de acord că se descrie pe sine
dacă acceptăm că el devine rînd pe rînd fiecare dintre
aceştia.
Nu înseamnă că, în multe privinţe, n-am luat poziţie sau,
mai degrabă, că n-am fost silit să iau poziţie. Dar de îndată
ce mă stăpîneşte un personaj căruia „nobila mea facultate

653 367
poetică" (cum zicea Mallarmé) mă constrìnge să-i dau viaţă,
mă dăruiesc lui şi nu-1 mai judec din nici un punct de vedere.
Sînt una cu el. Sînt el. Mă las dus de el unde nu m-aş fi dus
niciodată de la sine — fie personajul acesta Imoralistul, sau
Alissa, sau Candalus, sau Saul, sau pastorul din Symphonie
pas-torlae, sau Edouard din Les Faux-Monnayeurs, sau Eve-
line, sau Lafcadio.

2 iunie

Em. şi d-ra Zaglad vorbesc despre spitale şi despre

abuzurile scandaloase ce se produc acolo, despre hrana
proastă a bolnavilor, despre favorurile şi despre şantajul
lesnicios pe care infirmierele şi surorile îl exercită asupra
bieţilor pacienţi. Iar cine ar demasca aceste abuzuri ar face
jocul partidelor de stingă şi de aceea se tace atît de des. Dar
groaza de spital, pe care o întîlneşti atît de des în popor, mi
se pare, din păcate, foarte îndrep-
UYţită.
Mi-amintesc că într-o zi, ducîndu-mă s-o văd pe biata
nepoată-mea, cu puţin înainte de s-a prăpădit, am luat un
taxi.
— La sanatoriul de pe strada Boileau, i-am zis şoferului.
El mă întrebă :
— La ce număr ?

654 367
 — Nu ştiu. Dar dumneata nu se poate să nu-1 cunoşti...
Ce naiba !... sanatoriul...
Atunci s-a întors la mine şi mi-a spus cu o voce în care se
amesteca şi ură, şi dispreţ, şi batjocură, şi invidie :
— Pentru noi... e Lariboisiere !
Şi silabele astea nevinovate, pronunţate cu încetineală,
ca la periferie, au căpătat sonoritatea unui clopot
de Îngropăciune.
— Hai, hai ! — i-am zis. Crapi tot aşa de bine la sa-
natoriu ca şi la spital.
Dar interjecţia lui m-a luat cu frig prin şira spinării.
4 iunie
Aştept de prea multe ori ca fraza să se formeze mai întîi
în mine, ca apoi s-o scriu. Cel mai bine ar fi s-o apuc de
capătul care iese la iveală primul, de cap sau de picioare,
fără să ştiu de îndată ce urmează ; apoi să trag ; restul iese
de la sine.
; 6 iunie
Aldous Huxley e foarte inteligent; dar simţi că pro-
blemele i-au ieşit în drum. Nu le-a născut el însuşi, în dureri.
9 iunie
Trebuie să fac un mare efort să mă conving că am a-
cuma vîrsta acelora ce mi se păreau atît de bătrîni cînd eram
tînăr.

655 367
 14 iulie
29 iunie

E neîndoielnic că dragostea pentru Em. mi-a frânat mult

gîndirea; dar, silind-o să privească neîncetat ce lăsa în urmă
şi ar fi vrut s-o urmeze, cred că gîndirea mea a cîştigat în
adincime şi în amploare ceea ce pierdea în avînt şi distanţă.
în sfîrşit, nu sînt sigur că măcar lucrări ca Corydon sau ca a
doua parte din Si le grain ne meurt... aş fi simţit suficientă
nevoie să le scriu dacă n-aş fi fost împins de o atît de
presantă con-trarietatc. Nu-i zi în care să nu simt
stinghereala dragostei mele, a gîndirii ei.

3 iulie
Singura dramă care mă interesează cu adevărat, şi
despre care aş vrea oricînd să mai vorbesc, este bătălia
oricărei fiinţe cu ceea ce o împiedică să fie autentică, cu ceea
ce se opune integrităţii şi integrării ei. Obstacolul e adesea în
ea însăşi. Iar tot restul nu-i decît un accident.

12 iulie
Nach Berlin ; pentru că Em. îmi scrie că n-ar vrea să mă
vadă la Cuvervillc înainte de 16.
...îndoindu-se oarecum de propria-i realitate, e mereu
chinuit, fără să-şi dea seama, de nevoia de a o pune la

656
încercare. Se simte trăind la condiţional.

în tren

Nu, nu-mi place dezordinea; dar mă scot din sărite cei ce

strigă : „Să nu ne mai mişcăm" cînd încă nimeni nu-i la locul
lui.
N-am ştiut niciodată să mă instalez în viaţă. Totdeauna
aşezat pieziş, ca pe braţul unui fotoliu ; gata să mă scol, să
plec.

25 iulie
Cred că bolile sînt chei care ne pot deschide anumite uşi.
Cred că sînt anumite uşi pe care numai boala le poate
deschide. Există o stare de sănătate care nu ne ;ngăduie să
înţelegem orice ; poate că boala ne închide unele adevăruri ;
dar şi sănătatea ne închide atîtea. sau ne ţine departe de ele,
aşa încît nu ne mai pasă de ele.
N-am văzut niciodată un om care se laudă că n-a fost
niciodată bolnav şi care să nu fie, pe undeva, cam netot; ca şi
cel ce n-a călătorit niciodată ; şi-mi amintesc că Charles-Louis
Philippe numea foarte drăguţ bolile : călătoriile săracului.
Cei ce niciodată n-au fost bolnavi sînt incapabili de
adevărată simpatie pentru o grămadă de suferinţe.

657
 29 iulie
Mă agăţ de carnetul acesta ca şi cum el m-ar putea
mîngîia pentru încetineala de vegetaţie a lui Oedipe. Ce uşor
e să lucrezi după o estetică şi o morală date ! Scriitorii supuşi
unei religii recunoscute înaintează cu paşi viguri. Eu trebuie
să inventez totul. Uneori e o nesfîr-şită bîjbîire spre o lumină
aproape imperceptibilă. Şi uneoriiîmi spun : la ce bun ?
Ei trebuie neapărat să-mi găsească proaste cărţile şi
proastă învăţătura ce se desprinde din ele, de vreme ce
cărţile acestea nu reflectă tendinţele lor, învăţătura a-ceasta
nu merge în direcţia lor. Şi cu atît mai proaste cu cît sînt mai
izbutite, mai convingătoare şi, în con-seoinţă, li se pare mai
necesar să fie combătute.
25 — Pagini de jurnal

658
 385
1 august

Micul Francois D., pe care îl întreb ce are de gînd să facă

acuma, după absolvirea şcolii, îmi spune că ar vrea să-şi
continue învăţătura, ca să ajungă institutor (maică-sa vroia
să-1 bage argat la fermă). Colosală dorinţă de a-1 ajuta,
care-mi umple inima şi-mi dă lacrimi imediat... Cum mi-aş
putea exprima pornirea într-un chip care, peste o clipă, să nu
mi se pară caraghios ? Mă gîndesc că cei ce, în scrierile lor,
fac uşor loc „bunelor sentimente" nu sînt cu adevărat
emoţionaţi, în chip patetic şi profund. Bunătatea pe care o
exprimă ei nu e, adesea, decît o filantropie de suprafaţă. De-
ar fi răscoliţi, nu şi-ar mai găsi cuvintele...
Şi presimţeam, mai ales, greutăţile supraomeneşti pe
care acest copil le va avea de întâmpinat încercînd să se
ridice un pic deasupra condiţiei sale dinţii...
Din cei opt copii ai acestei familii, numai unul pare „să
calce strâmb". Tatăl, care fusese multă vreme „muncitor
necalificat'1 şi cu care mă duceam destul de des să stau de
vorbă de cînd boala 1-a făcut incapabil de muncă, a murit
anul trecut, de cancer, după luni de dureri îngrozitoare. Era
un fel de mujic cu un cap tare şi neplecat, pe care-1 chinuia
grozav mania persecuţiei şi care-şi o-trăvea existenţa de
îndată ce socotea că nu şi-a dobîndit drepturile, de la vecin
sau de la stăpînire. îşi rumega zi şi noapte nedreptăţile a

659
căror victimă se considera şi nu-i păsa atîta de vreun ajutor
pe care i-1 da cineva cît de orice părăluţă de care se credea
furat. Boala îi întunecase şi mai tare gîndurile. Aveam pentru
el o prietenie pe care n-o mai am, în tot ţinutul, decît pentru
bătrânul nostru Ed-mond care, de altfel, îl iubea mult şi-i
asculta cu răbdare nesfârşită toate plîngerile, dîndu-şi
seama că D. nu era totdeauna un om cu scaun la cap. Ceilalţi
oameni de pe-aici nu-d sufereau de loc ; era închis din fire şi
nu-i prea plăcea să iasă în lume.
Edmond, grădinarul nostru, de cîtăva vreme doarme
prost. Suferă de reumatism şi de nu ştiu ce agitaţie nervoasă,
semi-morală, care nu-1 lasă să doarmă. Dar co-

38o
piii cei mulţi pe care-i are îi sînt sănătoşi, mulţumiţi;
noilor lor familii le merge bine ; şi el a făcut oricând tot ce i-a
stat în putinţă ; dar sufletul acesta simplu şi cinstit trăieşte
mereu cu teama că nu-i la înălţimea sarcinilor sale, că a uitat
ceva, că a rămas dator. Şi cînd aţipeşte, doborît de munca de
peste zi, se trezeşte cu noaptea-n cap, mult prea devreme, se
dă jos din pat, se culcă la loc şi se zvîrcoleşte.
— Şi păsărelele alea mă trezesc cum încep să ţipe, — ii
zice nevesti-mii. Ea protestează :
— Păi bine, Edmond, păsărelele nu ţipă, păsărelele
cîntă. Şi adaugă : Şi nu-ţi place că sînt totdeauna vesele ?
Atunci el mîriie :

660
 ■ — Ei da ! au noroc alea !

2 august
Sînt lucruri pe care le faci silindu-te *. Şi, nu vorbesc
acuma de sforţarea de a-ţi realiza fiinţa ; ci de o sforţare
care tinde să-i falsifice oarecum linia. Sforţarea a-sta de a
scoate de la tine un gest ce nu-ţi este firesc (în bine sau în
rău) e dintre cele mai îngrijorătoare. Nu mi-o pot explica
decît printr-un fel de ură pe care o capeţi împotriva propriilor
tale limite. Inconsecvenţele acestea sînt cît se poate de
costisitoare ; ajung repede foarte evidente, pentru că lasă
urme, ca să spun aşa, şi aproape totdeauna au consecinţe,
mai mult ca orice intră şi se topeşte^în obişnuinţa vieţii. în
ele fiinţa nu ţi-e prinsă toată, la început ; dar capătul acela
din tine, care se aventurează la început singur în ele, poate
să te tragă, curînd, cu totul. Iată un curios subiect de roman.
De observat că fatalele inconsecvenţe ale eroilor lui
Conrad (mă gîndesc mai ales la Lord Jim şi la Under Western

* Ca, de pildă, paginile scrise aseară.

387
Eyes) sînt involuntare, şi-1 stingheresc repede şi foarte tare
pe cel ce le comite. După aceea nici toată viaţa nu le mai
ajunge ca să le dezmintă şi să le şteargă urmele.
Paginile pe care le-am scris ieri silindu-mă să le scriu, nu
le voi rupe totuşi ; dar îmi displac :
1. — pentru că silit să recunosc că în generozitatea mea

661
 intra o ardoare de puţin sublimă calitate ;
2. — deprecierea sentimentelor generoase ale altora,
ca
să mi le înalţ mai mult pe ale mele, mi se pare cel puţin
de prisos.
întoreîndu-mă la primul punct, trebuie să adaug totuşi că
sentimentul meu s-a dezbrăcat, aproape îndată, de ce fusese
poate, la început, carne ; şi s-a purificat, ca să spun aşa, de la
sine, astfel că nu rămîne în mine, din clipa a-ceea, cum se
întîmplă adesea, decît o milă arzătoare. Cred, de altfel, că nu
există o milă adevărată care să nu absoarbă şi să nu
resoarbă în sine posibilităţile senzuale ale firii noastre. Mila
aceasta nu rămîne ceva abstract; participarea simţurilor,
departe de a o umili, o substan-ţializează şi o îmbogăţeşte.
De-aici temperatura ei înaltă. Şi de-aici se trage, de-asemeni,
şi faptul că ne îndeamnă la castitate mult mai sigur şi mai
frumos decît constrîn-gerile. N-am nevoie de o milă
îngheţată, care-i îngheaţă şi pe cei pe care-i îndatorează.

3 august
Am fost ieri la Angerville să vorbesc cu Lechevallier,
fostul învăţător din Cuvervillc, în legătură cu micul Francois
D. Cel mai bine ar fi, fără îndoială, să-1 băgăm, în octombrie,
la şcoala din Montvilliers, care primeşte bursieri. Lechevallier
urmează să-i scrie directorului. Am promis că voi suporta eu

662
toate cheltuielile dacă, după cum se teme el, e prea tîrziu să
mai obţinem bursa pentru anul acesta.

4 august
Francois D., pe care l-am chemat să ne recite comedioara
pe care o învăţa pentru împărţirea premiilor, e cu totul
descumpănit de împotrivirea fratelui său Paul. Acesta nu
înţelege ca Francois, intrînd la şcoala din
Montvilliers, să nu-i dea maică-si nici o mînă de ajutor,
atita vreme. Şi e rîndul lui s-o sprijine acum (are 12 ani). Pe
scurt, face din asta un caz de conştiinţă şi copilul, fără nici un
reazăm, fără nici un exemplu, fără nici un sfat, înspăimîntat
de „egoismul" lui, renunţă, cu inima zdrobită.
Ii scriu învăţătorului, ca să-1 pun în curent cu situaţia.
Francois D. mi-a făgăduit că se va duce la el de cum se va
întoarce la Criquetot. Are să-i poată fi de folos sfatul lui. Em.
i-a şi vorbit, cît se poate de bine. Eu — prea emoţionai, ca să
mai pot scoate o vorbă, atît de cuvintele lui Em. cît şi de
deznădejdea copilului.
' îmi simt mai ales limitele. Şi e firesc să fie aşa ; pentru
că nu rămin niciodată, sau aproape niciodată. în mijlocul
coliviei ; fiinţa mea năvăleşte înspre gratii.

Arcachon, 10 august
Asta merită să fie salvat ? Dramă la care mă întorc
neîncetat : aş vrea să transpară şi în actul III din Oedipe-ul

663
meu. Jertfirea celui mai bun. Dar tocmai în această dăruire
de sine, în acest holocaust, se afirmă el însuşi cel mai bine şi-
şi dovedeşte calitatea excepţională. Abnegaţia ce însoţeşte
orice nobleţe ; distrugătoarea nevoie de a te jertfi pentru
ceea ce nu e vrednic de tine. (Vezi sfîrşitul din Beauchamp's
Career I3).
D-na D. a exclamat, cina micul Francois, feciorul ei, i-a
mărturisit ambiţia (de a-şi continua studiile, ca să fie
învăţător) :
..Bine, dragul meu. dar nu cumva rîvneşti prea sus ? l
Chiar ca îmi relatează propriile-i vorbe, repetfindu-le :1c
trei ori şi adăugind „i-am zis"...
De-ar fi s-o iau de la început, istorii ca acelea ale familiei
D. aş vrea să scriu.
Bunul meu cumnat Georges e de neiertat că nu şi-a
notat, zi de zi, cronica satului său (mai ales din timpul cind a
fost primar), aşa cum îl sfătuisem destul de stăruitor, încă
mult înainte de război.
22 august
Deplina sinceritate faţă de tine, cum ar fi fost cu putinţă
de vreme ce presupunea mărturisirea a ceea ce ştiam că tu
socoteşti ceva îngrozitor, iar eu nu ? de vreme ce tu priveai
ca pe ceva îngrozitor o parte din mine la care eu nici nu
puteam, nici nu vroiam, să renunţ ?
Complacerea la care ne îndeamnă iubirea, scoţînd de la
noi nu ce-i mai bun, ci ce poate să-i facă celuilalt mai mare

664
plăcere ; nu-1 înalţi pe celălalt cît te cobori pe tine însuţi.
Procesul de nivelare se produce neapărat în dauna celui
superior.
Ce capodoperă aş scrie pe tema aceasta, de-aş avea 30
de ani, cu experienţa celor 60 de ani de-acum ! Dar niciodată
nu-ţi ajung anii ca să înţelegi ce plasă ai luat, după ce te-ai
trezit din păcăleală. Şi, fireşte, cei mai nobili sînt victimele
cele mai lesnicioase *.

30 august
Mă mai las antrenat la încă o plimbare pînă la Saint-
Florent, care ne ia toată ziua — ultima mea zi in Cor-sica.
Ieri am fost la ceai la Tristan Tzara M ; încîntător; tînăra
lui soţie, şi mai încîntătoare.
Noapte scurtă, căci trebuia să ne îmbarcăm înainte de
ora 6. Mă întorc beat de soare şi de plăcere, cu mintea
uşoară.

Cuverville, 18 septembrie
Nici un chef să notez ceva, de aproape trei săptămîni de
cînd sînt aici {cu o scurtă călătorie, între timp, la Paris). Am
citit cu mare încîntare Evan Harrinqton ,:>.
Studiu la pian, înverşunat, nebuneşte. Exclusiv Bach şi
* Vezi 4 decembrie 1938.
Chopin.
Aproape gata cu Oedipe ; dar mă tem că mi-a scăpat
adevărata temă a piesei, în tot actul III, pe care trebuie in

665
întregime să-1 reiau şi să-1 rescriu.
Braff y, 13 octombrie
Mergînd cu Jean Schlumberger, cu maşina, pînă la
("ambremer, trecem pe lingă La Roque, unde n-am mai fost
de mult. Noii proprietari, mai preocupaţi de lux de-it de
poezie, au schimbat complet înfăţişarea grădinii (acum „à la
française") şi a împrejurimilor, astfel încît amintirile mele cu
greu îşi mai găsesc locul. Revăzînd plaiurile copilăriei, îmi
dau încă o dată seama cît de refractar sînt la melancolie. Nu
că n-aş fi în stare de asta, dar e un sentiment care mă
stinghereşte şi mă incurcă, ou care nu ştiu ce să fac şi căruia
toată fiinţa mea refuză să-i cedeze ; mă înmoaie, iar eu nu
mă plac decît încordat.
20 octombrie
Evident, nu mă mai chinuie o neapărată nevoie de scris.
Sentimentul că „abia de-aici încolo îmi rămîne de spus ce-i
mai important" nu mă mai stăpîneşte, ca altădată, şi-mi zic,
dimpotrivă, că poate nici nu prea mai am ce adăuga la ceea
ce un cititor ager poate oricum să întrevadă în scrierile mele.
Dar sînt argumente ale lenei, pe care le născocesc prea
tîrziu şi pe care un pic de fervoare le-ar da gata. Acum îmi
dau şi prea mult seama că sînt observat şi se întimplă cu
scrisul ca şi cu pianul : cînt mai bine cînd nu mă ştiu ascultat.
Şi-apoi, deocamdată, sînt cu totul împiedicat de Oedipe.
19 decembrie
întoarcere în Franţa.

666
 Judecăţile noastre se schimbă după cît mai avem de
trăit, — după cît ne închipuim că mai avem de trăit.
1931

2 ianuarie
X. îmi reproşează că-mi pierd atîtea ceasuri, la pian ;
pierdute — spune el — pentru producţia literară... Dar nu
sînt tocmai încredinţat că, de-aş fi avut mai mult timp, aş fi
putut produce mai mult, şi nici că opera mea ar fi avut mult
de cîştigat de-ar fi fost mai vastă (căci, scriind primele trei
rînduri de mai sus, nu sînt cu totul sincer : adesea am plîns
după numărul operelor proiectate, pe care aş fi putut, ar fi
trebuit, să le scriu). Fără îndoială, cu o operă mai vastă mi-aş
fi cîştigat o mai mare notorietate şi gîndirca mea s-ar fi
impus în mai marc măsură ; dar mi se pare că, cel mai
adesea, se scrie prea mult; că gîndirea multor autori ar avea
de cîştigat de-ar fi mai puţin diluată şi că, înfăţişindu-se prea
prolixă, cade mai uşor pradă timpului, distrugerii. De cele
mai multe ori, cei mai prolicşi sînt cei ce au mai puţine de
spus.
Neîndoielnic, La Rochefoucauld ar fi făcut tare prost
clacă şi-ar fi dizolvat Maximele în romane. De cîte ori
/^^^nujnă_jyîu^ urmă mă opreşte un :
^T^^nerită-.^S±a^ Ă 2£5P U S place să simt la un ăuTor
bogăţia interioară ŞF ncexploatată, care abia de se ză-
reşte prin puţinele cuvinte spuse. Dar poate că gîndesc aşa

667
numai pentru a-mi justifica în propriii mei ochi o reţinere
excesivă pe care, cîteodată, şi eu mi-o reproşez cu asprime.
Ce-aş vrea mai ales să evit sînt remuşcarea, părerea de rău,
amărăciunea ; nu le voi îngădui să-mi întunece ultimii ani de
viaţă.

4 ianuarie
Pentru Em. Să am curajul să-i spun : „încă n-ai priceput
că prefer să mor oriunde, numai la Paris nu ? Şi că, dacă nu
vei fi tu lîngă patul meu, în clipele mele din urmă, prefer să
nu am pe nimeni în jurul meu ?"
Seară de seară, înainte de a aţipi, şi adesea chiar în
cursul zilei, X (adică eu) îşi punea întrebarea :
— Sînt într-adevăr gata să mor ? Si-şi lua asupră-şi să
răspundă :
— Da.

18 ianuarie

Plec la Cuverville.
La N.R.F. mă văd cu Malraux care-mi vorbeşte de
'Oedipe-u\ meu.
„Da, îmi spune el rîzînd, Oedipe scapă de Sphinx : dar
cade pe mîinile fiicei lui... Ar trebui să scriţi un Oedipe la
Colona în care Oedipe, înainte de moarte, o respinge şi pe
Antigona."

668
 Şi-mi imaginez, în chip de epilog, un dialog între Oedipe
şi Tezeu. Mă gîndesc la o viaţă a lui Tezeu 1 (o, demult mă
gîndeam) în care şi-ar găsi locul (ceea ce îmi trece prin cap
abia azi, în trenul spre Cuverville), o întîlnire hotărîtoare a
celor doi eroi, care s-ar măsura reciproc şi şi-ar arunca o
lumină nouă asupra vieţilor lor, privind-o pe una prin
cealaltă.
Citesc cu cea mai mare atenţie reflecţiile lui Grasset 2,
adăugate la cartea lui SieburgJ despre Franţa. Nu-mi place că
Grasset scrie : „Nu există francez care să nu...'', pentru că,
tocmai în privinţa acestor probleme atît de grave\ francezul
din mine nu gîndeşte cîtuşi de puţin ca el. Nu cred în
„statornicia Omului", pe baza căreia işi argumentează şi-şi
întemeiază toată pledoaria. Fraza :.i caro afirmă că ..un
anumit nivel de cunoaştere a o-mului şi a zestrei sale nu
poate fi depăşit, iar acest nivel a fost atins încă din cele dinţii
vremuri cînd omul a început să gîndească", e absurdă.
Absurdă ideea unui om care, într-o bună zi „a început să
gîndească" (o, ce frumoasă zi !) etc... De altfel o absurditate
curat franţuzească (vai, recunosc!) şi catolică. Şi dacă omul a
devenit, dacă n-a fost din totdeauna ce este, cum poţi să nu
accepţi că nu va rămîne aşa totdeauna, că şi de-acum înainte
se transformă ? Cu ce drept îmi spuneţi că nu poate spera în
progres şi că primul lui cuvînt trebuie să fie şi ultimul ?

24 ianuarie

669
 Remarcabil discurs al lui Valéry. De-o gravitate, de-o
amploare, de-o solemnitate admirabile, fără nici o emfază,
într-o limbă cît se poate de particulară, dar nobilă şi
frumoasă, încît parcă se despersonalizează. Mult mai presus
de tot ce se scrie astăzi.

25 ianuarie
Am terminat cartea lui Sieburg.
Chiar dacă gravele cusururi de care ne învinuieşte
Sieburg ar fi reale (şi puţin lipseşte să nu fie ; dar a-cest puţin
mi-e de-ajuns să pot nădăjdui orice), alternativa în faţa
căreia vrea el să ne pună e tot atît de inadmisibilă şi nimic
din cartea lui nu mă poate convinge că echilibrul european n-
ar putea fi restabilit fără ca Franţa să demisioneze. Ea îşi e
datoare să demonstreze că e în stare să evolueze fără să-şi
renege trecutul. O înnoire cu acest preţ ar fi echivalentul
unui faliment. Tocmai trecutul acesta trebuie să-şi nască vi-
itorul. Dar forţa lui de a se agăţa de ce-1 ţine în loc e
îngrozitoare. îmi aminteşte de vorba lui Valéry : „Cîţi oameni
mor în accident pentru că nu vor să-şi lase umbrela din
mînă !"
Franţa n-are de ce să meargă în pasul altora, după cum
n-are de ce să-şi impună altor naţiuni pasul ei ; ci să-şi
schimbe pasul de la sine şi să se convingă de adevărul vorbei
din Evanghelie : „Nu poţi turna vinul nou în ulcele vechi".
Vinul cel nou poate fi vin francez, chiar dacă n-ar fi

670
recunoscut de la început drept francez. Ţara noastră îi mai
rezervă lui Sieburg (şi ei însăşi) destule surprize ; e bogată în
resurse nebănuite. Oricît ar părea de împietrit aluatul ei, e
destul puţină drojdie ca să-1 faci să crească.
Cam multe imagini pentru acelaşi gînd. Atîta pagubă. Să
rămânem la ultima : aluatului nu-i place drojdia. Drojdia e
pentru el Străinul. A fost adesea nevoie de a-ceastă drojdie
(în literatură, bineînţeles) pentru stîrnirea unor manifestări
admirabile : drojdie italiană pentru Ron-sard, spaniolă
pentru Corneille, engleză, şi, de asemenea, germană, pentru
romantici ; operele stîrnite în acest chip nu sînt, din pricina
asta, mai puţin franceze, iar ocara ce mi se aduce azi că
ascult glasul ruşilor nu are nici un temei. Nici o literatură n-a
ştiut, poate, ca aceea franceză — în ciuda învinuirii, atît de
îndreptăţite adeseori, că nu ţinem scama de străinătate —
să se lase fecundată de ea păstrîndu-şi pecetea proprie şi
particularităţile. Ba s-ar putea spune că, date fiind calităţile
francezilor (de claritate, de punere la punct, de măsură, de
desăvîrşire), nici un alt popor n-ar avea nevoie, ca el, de
străinătate ; şi că, fără o contribuţie dinafară, el ar risca să-şi
mărunţească mortal substanţa dacă n-ar avea, pe de altă
parte, şi calităţile unui inventator — pe care de cele mai
multe ori nu izbuteşte să le pună în valoare decît mult mai
tîrziu, în urma altor ţări.
Grasset, în răspunsul lui către Sieburg, fără îndoială are
dreptate cînd zice că Germania se află într-un stadiu de viaţă

671
depăşit de mult în Franţa. Dar se înşală cînd socoate că e o
superioritate să fii bătrîn. Germania are faţă de noi tocmai
avantajul, neînţeles în ţara noastră, că e tînără.
De-o bucată de vreme, Franţa începe să bage în seamă
tineretul. Primul semn al unei reîntineriri.
Dispreţuiesc din tot sufletul acel fel de înţelepciune la
care nu ajung decît prin răcire sau oboseală.
Memoria nu mi-a slăbit de loc şi am impresia că de-abia
de curind ştiu să învăţ.
Şi niciodată nu m-a durut atît insuficienta mea în-
văţătură.
Cuverville, 26 ianuarie
Nu există o atmosferă mai adormitoare decît aceea de
pe aici. Bănuiesc că a contribuit în mare măsură la în-
cetineala şi greutatea lucrului lui Flaubert. 4 Cînd credea că se
bate cu vorbele, el se bătea cu cerul; şi poate că, într-un alt
climat, în care aerul uscat i-ar fi aţîţal verva, ori ar fi fost mai
puţin exigent, ori ar fi obţinut acelaşi rezultat cu mai puţine
eforturi.
Cred că am mai scris asta pe undeva. Dacă în pagini!"
acestui jurnal se vor găsi adesea repetări, nu-mi pasă. Mai
bine să repet decît să las să se piardă. După aceea e foarte
uşor, oricînd, să tai ce prisoseşte.

30 ianuarie

672
 în sfîrşit am primit numărul din Latinité, anunţat de mult
şi cuprinzând o „imparţială" anchetă despre „influenţa" mea
în Europa. Mai sînt mulţi critici care îşi închipuie că, din
totdeauna, m-am ocupat şi preocupat grozav de influenţa
mea şi că scriam cu scopul de a înduri şi a-mi supune cugetul
cititorilor mei. Speram că am adus destule dovezi în sprijinul
contrariului, unica mea dorinţă fiind, pînă-n ultima vreme, să
scriu opere de artă, nu propriu-zis impersonale, dar parcă
emancipate de mine ; şi care, dacă acţionează asupra
cititorului, nu pot decît să-1 ajute să vadă limpede, să se
întrebe pe sine însuşi, şi să-1 silească să se gîndească, fie şi
împotriva mea, cum să se despartă de mine.
Dar c sigur că, de cîtva timp, nu mai am aceeaşi poziţie.
Şi eu văd mai limpede în mine însumi şi vreau mult mai
precis şi mai puternic ceea ce mi se pare mult mai categoric a
fi de preferat. Oricum, şi orice s-ar în-tîmpla, ce mi se
reproşează cel mai aprig e că am lucrat pentru emanciparea
cugetului. Aşa ceva pare de neiertat partidului care,
dimpotrivă, năzuieşte tocmai la cea mai deplină supunere
faţă de autoritate, regulă, tradiţie ş.a.m.d. Partidul acesta,
foarte tare, foloseşte mereu aceleaşi arme, pe care le are la
îndemînă. Cel mai bun.argumcnt pe care-1 găseşte el ca să
demonstreze că omul nu trebuie să se schimbe e că el nu
poate să se schimbe. Pentru că, dacă întrevezi posibilitatea
unui progres, cum să nu ţi-1 doreşti ? Tocmai întrezărirea

673
unui posibil progres mi-a frămîntat adînc gîndurile şi mi-a
modificat purtarea.
Ce observ mai ales, în răspunsurile duşmănoase, e că
autorii lor nu mă judecă după cărţile mele (pe care măr-
turisesc că nu le-au citit), ci după faima ce mi s-a creat şi de
care lor puţin le pasă de c exactă sau nu. Chiar cei din tabăra
lor vor descoperi treptat că nu sînt tocmai aşa cum mă
credeau la început. De altfel nimic nu mi-a dat, ca aceste
proteste, atîta încredere în realitatea mea, în valoarea mea ;
sau chiar, şi mai exact : abia în lumina lor am început să-mi
dau seama de realitatea şi de valoarea mea. La început mă
socoteam un simplu artist şi, ca Flaubert, nu mă preocupa
decît calitatea lucrului meu. Semnificaţia lui profundă,
propriu-zis, îmi scăpa. Dar, oare, nu-i firesc ca această
semnificaţie a operei, pentru orice artist apăsat de grija
meşteşugului său, şi sincer, să scape la început atenţiei
autorului ei ? Căci personalitatea sa, orice-ar fi, transpare
prin operă, iar ceea ce capătă semnificaţie nu e atît opera,
cît el însuşi.

31 ianuarie
Unii mai au destulă duioşie în inima lor, dar sînt atît de
lipsiţi de imaginaţie, încît nu-şi pot închipui, nici măcar vag,
suferinţele celor ce nu sînt chiar lîngă ei. Ceea ce e departe
nu li se mai pare real şi citesc descrierea arestărilor şi a
prigonirilor pe care le suferă profesorii „suspecţi" sau „rău

674
cugetători" în Polonia etc... etc... ca şi cum ar citi nişte
poveşti de groază despre vremuri de demult. Aşa ceva nu-i
atinge. Un romancier abil i-ar impresiona mai degrabă. In
compătimirea cu suferinţe imaginare intră un fel de
complacere măgulitoare ; cunoaşterea durerilor reale te
stinghereşte — şi atît. Ne gin-dim : Ce pot să fac eu în treaba
asta ? Şi. cu certitudinea neputinţei sale de a ajuta, fiecare îşi
îngăduie să rămînă liniştit.

Cuuerville, 26 ianuarie
Nu există o atmosferă mai adormitoare decît aceea de
pe aici. Bănuiesc că a contribuit în mare măsură la în-
cetineala şi greutatea lucrului lui Flaubert. 4 Cînd credea că se
bate cu vorbele, el se bătea cu cerul ; şi poate că, într-un alt
climat, în care aerul uscat i-ar fi aţîţal verva, ori ar fi fost mai
puţin exigent, ori ar fi obţinut acelaşi rezultat cu mai puţine
eforturi.
Cred că am mai scris asta pe undeva. Dacă în paginile
acestui jurnal se vor găsi adesea repetări, nu-mi pasă. Mai
bine să repet decît să las să se piardă. După aceea e foarte
uşor, oricînd, să tai ce prisoseşte.

30 ianuarie
în sfîrşit am primit numărul din Latinité, anunţat de mult
şi cuprinzînd o „imparţială" anchetă despre „influenţa" mea
în Europa. Mai sînt mulţi critici care îşi închipuie că, clin

675
totdeauna, m-am ocupat şi preocupat grozav de influenţa
mea şi că scriam cu scopul de a in-rîuri şi a-mi supune
cugetul cititorilor mei. Speram că am adus destule dovezi în
sprijinul contrariului, unica mea dorinţă fiind, pînă-n ultima
vreme, să scriu opere de artă, nu propriu-zis impersonale,
dar parcă emancipate de mine ; şi care, dacă acţionează
asupra cititorului, nu pot decît să-1 ajute să vadă limpede, să
se întrebe pe sine însuşi, şi să-1 silească să se gîndească, fie
şi împotriva mea, cum să se despartă de mine.
Dar c sigur că, de cîtva timp, nu mai am aceeaşi poziţie.
Şi eu văd mai limpede în mine însumi şi vreau mult mai
precis şi mai puternic ceea ce mi se pare mult mai categoric a
fi de preferat. Oricum, şi orice s-ar întâmpla, ce mi se
reproşează cel mai aprig e că am lucrat pentru emanciparea
cugetului. Aşa ceva pare de neiertat partidului care,
dimpotrivă, năzuieşte tocmai la cea mai deplină supunere
faţă de autoritate, regulă, tradiţie ş.a.m.d. Partidul acesta,
foarte tare, foloseşte mereu aceleaşi arme, pe care le are la
îndemînă. Cel mai bun.ar-

39b*
gument pe care-1 găseşte el ca să demonstreze că omul
nu trebuie să se schimbe e că el nu poate să se schimbe.
Pentru că, dacă întrevezi posibilitatea unui progres, cum lă
nu ţi-1 doreşti ? Tocmai întrezărirea unui posibil progres mi-a
frămîntat adînc gîndurile şi mi-a modificat purtarea.

676
 Ce observ mai ales, în răspunsurile duşmănoase, e că
autorii lor nu mă judecă după cărţile mele (pe care măr-
turisesc că nu le-au citit), ci după faima ce mi s-a creat şi de
care lor puţin le pasă de e exactă sau nu. Chiar cei din tabăra
lor vor descoperi treptat că nu sînt tocmai aşa cum mă
credeau la început. De altfel nimic nu mi-a dat, ca aceste
proteste, atîta încredere în realitatea mea, în valoarea mea ;
sau chiar, şi mai exact : abia în lumina lor am început să-mi
dau seama de realitatea şi de valoarea mea. La început mă
socoteam un simplu artist şi, ca Flaubert, nu mă preocupa
decît calitatea lucrului meu. Semnificaţia lui profundă,
propriu-zis, îmi scăpa. Dar, oare, nu-i firesc ca această
semnificaţie a operei, pentru orice artist apăsat de grija
meşteşugului său, şi sincer, să scape la început atenţiei
autorului ei ? Căci personalitatea sa, orice-ar fi, transpare
prin operă, iar ceea ce capătă semnificaţie nu e atît opera,
cît el însuşi.

31 ianuarie
Unii mai au destulă duioşie în inima lor, dar sînt atît de
lipsiţi de imaginaţie, încît nu-şi pot închipui, nici măcar vag,
suferinţele celor ce nu sînt chiar lîngă ei. Ceea ce e departe
nu li se mai pare real şi citesc descrierea arestărilor şi a
prigonirilor pe care le suferă profesorii „suspecţi" sau „rău
cugetători" în Polonia etc... etc... ca şi cum ar citi nişte
poveşti de groază despre vremuri de demult. Aşa ceva nu-i

677
atinge. Un romancier abil i-ar impresiona mai degrabă. în
compătimirea cu suferinţe imaginare intră un fel de
complacere măgulitoare ; cunoaşterea durerilor reale te
stinghereşte — şi atît. Ne gin-dim : Ce pot să fac eu în treaba
asta ? Şi. cu certitudinea neputinţei sale de a ajuta, fiecare îşi
îngăduie să rămînă liniştit.
397
In ce priveşte gîndul că, prin chiar opiniile lor, ar trebui
să se simtă oarecum solidari cu asupritorii şi cu călăii, nici
prin cap nu le trece. Fireşte, ei simt şi îşi spun că, dacă ar trăi
în ţările în care se produc asemenea grozăvii, s-ar afla de
partea celor ce stau bine. Şi, oare, nu pentru că eu îmi spun
că aş fi de cealaltă parte, mă tulbură atît de tare aceste
întîmplări ? Să mă simt de partea celor asupriţi : asta face
parte din optimismul meu; şi ştiu că, îndurînd alături de ei
suferinţele, optimismul meu nu se va da bătut. El nu-i la
cheremul constrîngerilor. Optimismul profund e oricînd de
partea celor martirizaţi.
Ceea ce nu înseamnă cîtuşi de puţin că mă simt azi mai
„uman" decît pe vremea tind nu se putea găsi în opera mea
nici o urmă de asemenea preocupări. Pur şi simplu aveam
grijă să le interzic accesul în operă, socotind că n-au nici o
legătură cu arta. Nu mai sînt atît de convins de asta, nici că
ar fi ceva ce poate şi trebuie să rămînă străin artei; aceasta
riscă să ajungă, ba neapărat ajunge un artificiu dacă e
izgonit din ea tocmai ce-i stă cititorului mai tare la inimă.

678
 1 februarie
Să încredinţez acestui carnet gîndurile mele zi de zi. Dacă
se află un pic de extravaganţă în ele, uneori (mă gîndesc mai
ales la ce scriam ieri), e mai scuzabil să apară aici deeît într-o
oarte — pe care, de altfel, nici nu sînt sigur că aş putea-o
scrie. Şi poate că acest carnet va ajuta la împiedicarea
greşitelor interpretări ale operelor mele, pe care le văd atît
de des prost înţelese, chiar fără intenţii duşmănoase. Şi, de
asemenea, mă pomenesc adesea împiedicat de prea mare
afluenţă de gînduri prea ramificate, care se încalecă între
ele, după ce prea multă vreme n-am scris. Aşa că tăcerea
mea nu provine, atunci, din absenţa unor lucruri de spus, ci
din belşugul lor tumultuos.
Am crezut din totdeauna că nu-ţi şade bine să-ţi explici
operele (deşi o prefaţă ar fi evitat, uneori, multe
neînţelegeri). Trebuie să fie tare prost scrise dacă, pentini
înţelegerea lor, nu e destul să le citeşti bine. Şi continui să
sper că mai tîrziu li se va acorda atenţia care le este azi
refuzată sau cumpănită cu zgîrcenie.

8 martie
înainte de plecarea din Paris fusesem pe rue de Ville-just.
M-am revăzut cu Valéry, pentru prima dată după luni şi ani
întregi, neobosit, neplictisit, deplin stăpîn pe sine, realizat,
dacă se poate spune, împlinindu-şi complet personajul care e

679
el. Nici măcar n-a zis, în decursul unei convorbiri destul de
lungi, decît o singură dată obişnuitul „Şi-apoi, ce-mi pasă ?
(în legătură cu articolul său despre votul femeilor, care
apăruse în Revue de Paris — articol cu totul remarcabil, de
care n-am aflat decît la Roquebrune.)
Nu pot să nu regret — o, pur şi simplu egoist ! — că
Valéry n-a făcut niciodată efortul de a mă înţelege mai bine ;
şi că ideea pe care şi-o face despre mine a rămas atît de mult
aceeaşi ; aceea pe care şi-o putea face şi Pierre Louys pe
vremea celor mai mari certuri ale noastre. Eram pentru el,
pentru ei, protestantul, moralistul, puritanul, cel ce jertfeşte
forma de dragul ideii, anti-artistul, duşmanul. Nu ştiu cum se
face că, în ciuda acestui lucru, s-a păstrat, în inima, mai
degrabă decît în mintea lui Valéry, o prietenie faţă de mine
atît de adevărată şi de care mi-a dat tot atîtea prilejuri să nu
mă pot îndoi ca şi acelea ce mă fac să nu mă pot îndoi de
neînţelegerea lui.
Dar asta n-a putut decît să mă doară, fără să-1 învi-
nuiesc» vreodată că măiestrita construcţie a creierului său a
trebuit să excludă tot ce constituia pentru mine rostul
existenţei, viaţa mea. Şi totuşi un examen mai pătrunzător,
cred, i-ar fi arătat repede că divergenţele dintre noi, la urma
urmelor, sînt mai puţin esenţiale decât le crede el, decît se
încăpăţînează să le creadă ; în aşa fel încît, ce e drept pe căi
cu totul deosebite, mă întîlnesc cu el neîncetat şi ader

680
aproape la tot ce scrie el şi faţă de care am, de cele mai
multe ori, o admiraţie nemărginită.
Grasse, 16 madie
De cînd am luat hotărârea să nu mai scriu decît, poate,
postume, nu mai am chef să scriu de loc.

31 martie
Marea bucurie de a-1 reîntîlni pe Saint-Exupéry5 ia Agay,
unde fusesem pe două zile, cu P. E în Franţa abia de o lună ;
şi-a adus din Argentina o nouă carte şi o logodnică 15. Am
citit-o pe cea dintîi, pe cealaltă am văzut-o. L-am felicitat din
toată inima ; dar mai ales pentru carte ; îi doresc ca şi
logodnica să fie la fel de mulţumitoare.
Ce povesteşte Tonio e atît de ciudat şi de surprin^-zător,
încît aş vrea să notez pe loc. Ne vorbeşte mult de camaradul
lui de aviaţie Guillaumet. Guillaumet făcea cursa aero-
poştală de la X. la Y. (?) ; de şase zile nu se mai ştia nimic
despre el. Se spunea că avionul lui a fost prins de o furtună
pe cînd trecea peste Cordilieri ; trebuie să fi căzut undeva în
munţi, intr-o regiune în mod deosebit inaccesibilă,
necunoscută, în care n-a vrut să se aventureze nici unul
dintre locuitorii de pe acolo, pe care direcţia poştei încercase
să-i trimită pe urmele lui.
Tonio de Saint-Exupéry îşi lua masa de seară într-un
hotel din Buenos Aires cînd a început să se răspîn-dească
ştirea că Guillaumet trăieşte, a fost găsit. Emoţia a fost atît

681
de puternică încît toată lumea a sărit în picioare şi s-a
îmbrăţişat. Puţin după aceea, Tonio 1-a revăzut. Are de gînd
să scrie relatarea pe care i-a fă-cut-o Guillaumet despre
aventura lui fără seamăn.
Avionul căzuse în zăpadă, la peste 3000 m altitudine.
Furtuna era atît de puternică, încît 48 de ore n-a putut decît
să aştepte, în adăpostul pe care şi-1 săpase sub avion. De n-
ar fi fost singur, acolo ar fi rămas. Un camarad n-ar fi avut
rezistenţa lui extraordinară ; iar el n-ar fi vrut să-1
părăsească... Din fericire avea la el o mică busolă de buzunar
pe care, din întîmplare, i-o dăduse comandantul cu cîteva zile
mai înainte. Nici frîn-ghie, nici cazma. Nici un fel de
deprindere a muntelui. Nici o nădejde de scăpare. Şi ceea ce
la început 1-a îndemnat să se mişte a fost să-şi lase trupul
undeva la vedere, căci se gîndea că văduva lui ar avea de
aşteptat patru ani pînă să pună mîna pe prima de asigurare,
dacă moartea lui ar putea fi tăgăduită. Dar, cu cît mergi, cu
atît te apropii de eliberare. Şi, o dată pornit...
Nimic la care să se încălzească. Nimic de mîncare... Dar,
mai ales, grija cea mare : să nu adoarmă. îşi alege, pentru
popasuri, stînci prăvălite, pe care să nu se poată ţine decît
treaz. Grozavă ispită de a se lăsa cuprins de somn. Chemarea
cîmpiei de zăpadă ; amorţeală voluptoasă... în a treia zi, se
rostogoleşte în fundul unei rîpe, de unde iese ud pînă la
piele. Are tăria să se întoarcă înapoi, ureînd un povîrniş de o
mie de metri, ca să se usuce la primele raze de soare. Şi,

682
vreme de patru zile, nici un fel de hrană. Se teme să nu-şi
piardă minţile şi-şi concentrează toată voinţa pe alegerea
gîn-durilor.
Intr-o astfel de împrejurare, curajul nu stă în a-ţi risca
viaţa ; ci dimpotrivă...
Asta e ceea ce are Tonio de istorisit. 11 rog să-mi dea să-i
revăd povestirea, pe care nu i-aş ierta-o s-o strice. Ce lipseşte
cel mai mult literaturii noastre de azi e eroismul.
Urechea mea, sau cine ştie ce altă vizuină, şi mai subtilă,
a auzului, îşi păstrează exigenţa. O silabă de prisos, sau
lipsă, în fraza mea, mă izbeşte ca un vers şohiop. Nu pot
suporta să fiu citat (ca de-atîtea ori) strîmb, fie şi cu cea mai
bună intenţie din lume.
O»
Paris, 10 aprilie
Sînt iar la Paris, de două zile. Am lucrat prost la Vence, la
Grasse, la Saint-Clair... Creierul meu descumpănit produce
tristeţe, dezgust, plictiseală, iar chemarea primăverii nu
stîrneşte nici un ecou în inima mea. Ne-
26 — Pagini de jurnal

683
 401
credincios faţă de mine şi de toate regulile mele de viaţă,
sufăr de o libertate fără margini, fără rost. Orice ocupaţie
care să mă constrîngă ar fi binevenită. Am simţit adesea cum
o obligaţie îmi înlesneşte fericirea ; o sarcină de îndeplinit.
Nu voi izbuti să-mi revin fără disciplină. In asemenea
împrejurări biruie practicile religioase. Fiinţa gânditoare care
nu are alt ţel decît pe ea însăşi suferă de o îngrozitoare
vacanţă. Călătoria nu-i decît o amorţire. Sînt la vîrsta în care
aş vrea de la mine maximul. Nu obţin nimic şi m-am desvăţat
să cer.

30 aprilie
Tot mai mare neîncredere în mine. Pînă la urmă n-am să
mai îndrăznesc să scriu nimic.

2 mai
Nu cumva extraordinara dificultate de a mă exprima, pe
care o am acuma, vine şi din aceea că nu mă mai stă-pîneşte
nici un personaj imaginar şi că numai în propriul meu nume
încerc să vorbesc ? Sînt gata s-o cred ; atunci, cel mai bun
mijloc să-mi birui neputinţa (era să spun : afazia) ar fi să
invent iar un erou responsabil (avînd grijă să-1 înzestrez cu
oarecare talent grăitor!). Tare prost dacă nu izbutesc.
Dactilografierea vechilor mele jurnale, cu care mă ocup
de cînd sînt în Cuverville, mă cufundă într-un dezgust fără

684
seamăn pentru mine însumi.

13 mai
Alaltăieri, masă la Sevres, la soţii Bertaux, cu J.
Schlumberger, soţii Thomas Mann7 şi soţii Soupault8. încă nu-
1 cunoşteam pe Thomas Mann, care se arătase atît de
amabil faţă de mine, în cîtcva rînduri, încît nu-1 puteam ocoli
fără a fi necuviincios, la trecerea lui prin
Paris. Excelent prilej de întîlnire, pentru care îi sînt
recunoscător lui Bertaux. Masă foarte bună ; atmosferă cît
se poate de caldă ; discuţie firească şi veselă. A fost rit se
poate de bine.
Thomas Mann şi, mai ales, soţia sa, vorbesc perfect
franceza; şi, de altfel, chiar cînd se exprimă în germană,
pronunţia lor e atît de clară, încît nu-mi scapă nici un cuvânt.
Mi-au plăcut amîndoi destul pentru a dori mult să-i mai
văd. Am impresia că poţi vorbi cu el, fără efort, despre toate
şi despre orice.
Spania au Soulier de Satin9 îşi arde mînăstirile mai
sălbatic decît a făcut-o vreodată ţara lui Voltaire. Se poate
spune, fireşte, că nu şi-<a adus din altă parte pornirile
acestea şi că Inchiziţia ei de odinioară îi pregătise de mult
represaliile. Şi nici măcar n-ar trebui să ne întoarcem atît de
departe. Mă îndoiesc că furia asta e semnul unei adevărate
eliberări, din păcate ! E aici ceva -pasmodic, care ar putea să
nu ţină mult.

685
 Cei ce se indignează în faţa acestor violenţe să spună
cum ar putea să iasă puiul din ou fără să spargă coaja.
Dar, mai ales, aş vrea să trăiesc destul ca să văd cum
reuşeşte planul Rusiei şi cum statele Europei sînt silite să se
închine în faţa a ceea ce se încăpăţânează să condamne.
Cum s-ar fi putut dobîndi o reorganizare cu totul nouă fără
să fie precedată de o perioadă de profundă dezorganizare ?
Nicieînd nu m-am aplecat asupra viitorului cu o atît de
pasionată curiozitate. Din tot sufletul aplaud această
gigantică şi totuşi pe deplin omenească» acţiune ,n.
Cei ce sînt gata oricînd să se îndoiască de succesul ei sînt
tocmai credincioşii, cei ce profesau cel mai mare dispreţ
pentru îndoială cînd aceasta atingea cît de cît convingerile
lor religioase. Nu acceptă o credinţă ce ţine de o ordine atît
de deosebită de credinţa lor mistică. Iar în faţa acestei
minuni ce urmează să sa săvîrşească, minune cu totul
firească şi practică (aşa că n-o poţi numi „minune" decît
abuziv), fac ei pe scepticii ; dar, şi în privinţa aceasta, prima
condiţie ca proiectul să reu-
25 mai
şească e să ciezi cu încăpăţînare că va reuşi. Departe de a
desfide inteligenţa, el o cheamă în ajutorul lui şi tocmai ea
trebuie să fie, aici, biruitoare.
Arthur Fontaine, la care am luat masa alaltăieri, îmi
povestea că unchiul Charles G. a fost invitat (asta se
petrecea înainte de război) de către Souchon la o în-tîlnire cu

686
nu ştiu ce străini eminenţi care doreau să-1 cunoască. Din
masa asta „n-a ieşit nimic", pentru că unchiul n-a schimbat
decît cîteva cuvinte fără importanţă — şi numai cu vecinii
săi. Lumea aştepta momentul cafelei, ca în sfârşit să-1 laudă.
Dar, după întoarcerea în salon, unchiul s-a apropiat de o
măsuţă, din colţul camerei, pe care se afla un ziar ; 1-a luat şi
a început să-1 citească, şezînd de o parte, într-un fotoliu.
Comesenii aşteptau, miai mult sau mai puţin răbdători,
încheierea acestei lecturi neprevăzute, care dură pînă ce
unchiul se decise în sfîrşit să scoată o vorbă :
„Dar... e foarte interesant ziarul acesta. Nu-1 cuno-
şteam... N-aveţi cumva şi numărul precedent ?"
Dispreţ ?... Trufie ?... Categoric nu ; ci, dimpotrivă, in-
stinctiva retragere cînd era cazul să iasă în faţă, să se
producă. Şi, de asemenea, fără îndoială, mare dificultate de
a se da după împrejurări, după regulile de joc ale vieţii, şi de
a răspunde la vreo aşteptare, el, care n-aştepta niciodată
nimic de la nimeni. De altfel cît se poate de puţin gomos, cel
mai spontan şi mai naiv. Nici o preocupare de poză; Cred că
nu s-a,privit niciodată; cum, de altfel, nu privea şi nu vedea
pe alţii. în stare, e drept, de cele mai fidele legături, dar
totdeauna parcă in abstracto; şi tot atît de nepătrunzător cît
şi de nepătruns, în afară de cîmpul ideilor. De-aici şi faptul că
nici un fel de interes personal, al altuia sau al lui însuşi, nu i-a
înrâurit vreodată gîndirea sau comportarea. Nu-mi închipui

687
un om care să impună atît de mult admiraţia şi să respingă
orice simpatie.
în salonuL dnei B.., unde mă pomenesc spre sfîrşitul zilei,
mare afluenţă de lume bună. Cel puţin trei prinţese. E peste
puterile mele;
Am dat stiloul la reparat; va dura zece zile, mi s-a spus.
Grozav pretext să nu scriu nimic. Nici n-am poftă.
Tratamentul (autohemoterapie) mă oboseşte teribil. Pri-
măvara mă umple de tristeţe, ca o sărbătoare la care ştiu că
n-o să fiu poftit. Mă străduiesc să duc mai departe romanul
(Geneviéve), fără nici un chef, doar cu convingerea ideilor pe
care aş vrea să le reliefez prin el. Detestabilă metodă ! O
ştiu ; o simt; dar ce să fac ? Si cît am scris mi se pare mălăios
şi fără nimic pregnant. Mai trebuie să stau la Paris, pentru
cură, zece zile.:. La ce bun, după aceea, să mă duc iar în Sud ?
Mi-am pierdut orice încredere în mine.
în sfîrşit, şpalturile cărţii lui Fernandez 1J. îmi place mai
ales ce spune despre nevoia ştiinţifică a minţii mele; acuma
ştiu că prin asta mă deosebesc mai cu seamă de cei din
generaţia mea şi de cea mai mare parte a celor ce vin în
urma mea.
E vorba însă de ştiinţele aşa-zis „naturale" sau expe-
rimentale ; şi de loc, cum are grijă să remarce Fernandez, de
ştiinţele zise „pure" şi deductive.
Autenticitatea acestei trăsături o recunosc şi în urmă-
toarele : micuţa mea Catherine 12, la patru ani, se lovise tare

688
la cap pe cînd ieşea de sub o masă sub care se ascunsese. In
loc să înceapă să plîngă şi să se vaiete, s-a întors la locul
unde fusese şi şi-a reluat mişcarea, cu încetinitorul, ca să
înţeleagă cum de şi-a făcut rău.

1 iunie
Aseară, am petrecut un ceas la Medrano. Profund
demoralizat de tropăiturile de veselie ale publicului în faţa

unei*scene
Scris cu
cucreionul. (N.prost
clovni tare ed. fr.).
jucată şi din cele mai stupide
din cîte se pot închipui ; în plus, murdară, fără haz. Nu-i
nimic de făcut... nu te poţi aştepta la nimic bun... cu un astfel
de public. Şi ce poate fi mai întristător pentru unii (şi pentru
mine) să facă parte — vai, fără voia lor ! — dintr-o elită şi să
nu poată împărtăşi atitudinile imensei majorităţi a omenirii.
Mi-amintesc cum am hohotit de plîns, fiind copil, cînd am
simţit pentru întîia dată „că nu sînt ca ceilalţi" 13.

Marsilia, 4 iunie
Paginile din Jurnalul lui Mauriac, publicate în N.R.F. din
iunie, nu mai stîrnesc nici un ecou în sufletul meu. Abia de
mai înţeleg chiar despre ce e vorba. „Chiar în starea de
graţie, scrie el, creaturile mele se nasc din partea cea mai
tulbure a eului meu ; capătă chip din ce rămâne în mine fără
voia mea!" Ce mărturisire! Asta înseamnă, cu alte cuvinte,

689
că, de-ar fi cu desăvîrşire creştin, n-ar mai avea materia
romanelor sale. Nu e tocmai ceea ce-i spuneam eu ?
Cît e de apăsat! Şi cum îl iubesc cînd e aşa! Dar la ce bun
toate apăsările astea ? Fie să-i vină cîndva vremea în care
toate acestea i se vor părea tot atît de zadarnice şi de
himerice, tot atît de monstruoase cum mi se par mie azi.
Dar, la el, cuta e atît de adâncă âncît se va socoti pierdut
cînd se va elibera. Deprinderea de a trăi cu capul în jos te
sileşte să priveşti totul pe dos. Pui pe seama trufiei orice
încercare de îndreptare. Ca şi cum n-ai putea rămîne modest
dacă nu îngenunchezi şi dacă te ţii drept pe picioarele tale!
Sau ca şi cum modestia aceasta firească n-ar face cît aceea
dobîndită prin contorsionare.
Şi, bineînţeles, paginile acestea sînt cît se poate de
sincere. Şi tocmai asta le face înspăimântătoare : că toate
chinurile, luptele, zbaterile acestea gratuite şi himerice pot
deveni, pentru credincios, o apăsare reală şi că el ne
compătimeşte, cu toată autenticitatea, că nu mai ştim de
asemenea apăsare, că am scăpat de ea, că sîntem feriţi !...
Nu intră, în textul din revistă, o pagină din jurnalul
acesta, pe care Mauriac, după aceea, a reluat-o în cartea
Soujjrances et Bonheur du Chretien. Pagina aceea se referă
la citirea cărţii mele, Le voyage en Congo, şi vădeşte o
simpatie care îi va surprinde, ba chiar îi va indigna, pe mulţi
dintre cititorii lui Mauriac. Azi îţi trebuie cine ştie ce curaj ca
să vorbeşti de mine, în anumite medii, fără să-ţi exprimi

690
oroarea. Mauriac a avut dinainte curajul acesta. Cît mă
mişcă aceste pagini ale jurnalului său şi cît ecou stîrneşte
simpatia aceasta în inima mea, o dovedeşte faptul că simt
nevoia să scriu aici despre asta, fie şi numai pentru mine
însumi :
„Şi deodată mă prinde, nu Africa, ci acest Gide atît de
deosebit de ceea ce au scris ziariştii despre el, un Gide atît de
omenesc, atît de apropiat de pământ... Minunarea lui in faţa
pietrelor, a plantelor, a insectelor, iată ce admir cel mai mult
şi de ceea ce mă simt cel mai departe." Nimic nu ne poate
vindeca, precum studiul ştiinţelor naturale, de apăsarea la
care duce neapărat căutarea unui Dumnezeu metafizic,
inaccesibil. Dar tocmai cei cărora această contemplare
studioasă le-ar fi de cel mai mare folos îi întorc spatele, cum
îi întorc şi realităţii pe care însăşi angoasa lor, şi credinţa
într-o altă realitate, îi îndeamnă să n-o socotească decît ca
pe un miraj ademenitor (se înarmează şi se apără împotriva
vrăjii ei), o amăgire. Şi totuşi, aici se află singurul adevăr la
care omul poate ajunge şi pe care-1 poate cuprinde cu
oarecare certitudine ; al cărui studiu atent îi poate aduce
omenirii oarecare progres. Cei ce încearcă să vadă „cu ochii
sufletului" sînt cei ce n-au ştiut niciodată, cu adevărat să
privească.
(Charlie Du Bos, traducând cu Elisabeth Van Ryssel-
berghe un fragment din corespondenţa lui Keats în care era
vorba de „snails' horns", era uluit şi o întreba pe ce parte a

691
corpului aveau aceşti „snails" coarne ; şi mărturisea că e
convins că n-a văzut niciodată melci).
Sînt, în privinţa asta, două nevoi ale cugetului, atît de
diferite, încît cel căruia îi lipseşte una din ele nu poate
pricepe cît de mult lipsa aceasta îi stinghereşte pe unii.
Dar nu ne închinăm aceluiaşi Dumnezeu. Şi acela în care
pot să cred, răspîndit în natură, sînt de acord cu ei că nu mai
merită numele de Dumnezeu. Pentru că

nu credinţă ne cere el ca să-1 putem vedea, ci atenţie.

Misterul lui e cu atît mai mare cu cît n-are nimic supra-
natural în el.

Roquebrune, 12 iunie
Romanul presupune o anumită încetineală a mersului
care să-i îngăduie cititorului să trăiască printre personaje şi
să se deprindă cu ele. Ca acestea să facă gesturi şi să spună
fraze pe care, cunoscîndu-le, le-am fi putut tot atît de bine
inventa în locul lor, oricum ; ba chiar ne amuzăm că le
recunoaştem şi că nu ne mai surprind. Urmărind să nu
relatez despre ele decît ceea ce descumpăneşte, lăsînd în
seama cititorului să-şi umple personajele cu ceea ce nu le
mai distingea în mod special, fără îndoială că n-am făcut
bine. S-ar putea crede că nu ştiam să le fac să trăiască,
pentru că le părăseam bucuros de îndată ce indicarea
conturului lor era suficientă şi n-ar mai fi adus nimic nou

692
despre ele faptul că le-aş fi zugrăvit sau le-aş fi urmărit mai
îndelung. Mă supără totdeauna în opera altora tot ce nu-i
esenţial şi tot ce putea să pună de la sine imaginaţia citito-
rului pregătit. M-a frămîntat totdeauna grija de a porni la
drum cu cît mai puţin balast; şi nu-mi place de loc să las pe
seama timpului o despuiere pe care o pot face eu însumi
dinainte. Să nu las decît ce e indispensabil, — iată regula pe
care mi-o impuneam ; nicăieri mai primejdioasă şi mai grea
decît în roman. înseamnă să te bizui excesiv pe o colaborare
la care cititorul nu consimte decît după ce autorul a ştiut să-1
cucerească.

14 iunie
Ceea ce ar trebui să vrea ei înşişi, li s-a dat gata ales. Şi
că asta e tot ce poate fi mai bun, nu poate fi pus la îndoială.
Nici o clipă, nici un efort pentru cercetare, care ar însemna în
ochii lor doar timp pierdut; adică tocmai ceea ce ne ocupă şi
căreia i se închină cea mai bună parte din noi.
Nu mai e vorba de restaurat ruine, ci de construit de la
început pe un pămînt care abia urmează să fie în- 1 creat.
Totul se cere repus în discuţie, sub semnul în-! rebării; nu
trebuie acceptat decît ce e autentic şi ceea te a fost curăţat
de orice misticism. înţeleg prin misti-i ism : orice credinţă
oarbă.
l< VJ
16 iunie

693
 Iarăşi Nietzsche... De „Veşnica întoarcere"', despre'
care vorbeşte el, spiritul meu se împiedică şi nu poate scoate
nimic bun din ea. Misticul îşi scoate coarnele prin . ca.
Ipoteză incontrolabilă, în care se refugiază nevoia vieţii de
apoi şi a veşniciei.
• Această reluare ab ovo a lungului destin al pămîn-iului
nostru face iluzoriu orice progres. Iar istoria nu poate totuşi
s-o ia de la capăt decît dacă desfăşurarea i venimentelor e
fatală. Cu cît e mai calmantă ideea posibilităţilor diferite !
Sau gîndul că, poate, o altă planetă locuită a putut realiza
mai multă fericire !
Prefer să presupun că, în loc să se repete aceeaşi istorie,
vor fi încercate un număr infinit de alte istorii ; să presupun
chiar posibilitatea unui progres de la una la alta, dacă
oricum poate sau trebuie ca totul sau orice s-o ia de la
început... O lume în care nasul Cleopatrci ar fi mai scurt şi de
aceea faţa lumii s-ar schimba...
Şi de ce să mi se spună, în cazul acesta, că reluarea de la
început a istoriei trebuie să aibă loc doar în viitor ? Că nu s-a
şi produs ? Sau că s-a produs, totodată, de mai multe ori ? Că
repetarea aceasta la ncsfîrşit creează un fel de perenitate
fiecăreia dintre stările tranzitorii ? Dar, atunci, ce ne pasă
dacă ne aflăm la prima sau la va mia reprezentaţie a acestui
spectacol ? Ce ne pasă cantitatea acestor reluări dacă nu
putem avea conştiinţa,, numărului lor? Prin infinitul
timpului, aceste repetări se juxtapun şi echivalează unitatea.

694
Şi puţin îmi pasă dacă însăşi clipa în care scriu aceste rînduri
urmează s-o mai retrăiesc cîndva sau o retrăiesc acum. Ce
poate fi mai inutil, mai zadarnic, decît o asemenea ipoteză ?
Nu adaugă nimic la sistemul lui Nietzsche şi nu pot să văd în
entuziasmul acela aparte pe care-1 resimte el pentru asta
decît un fel de semn al nebuniei sale năseînde.
O evoluţie a gîndirii mele ? De n-ar fi fost o primă
formaţie (sau deformaţie) creştină, poate nu s-ar fi produs
nici un fel de evoluţie. Aşa, a fost înceată şi dificilă, din
pricina ataşamentului sentimental pentru ce nu puteam
părăsi, eliberindu-mă fără regrete. Şi azi mai păstrez un fel
de nostalgie a climatului mistic şi arzător în care mi se înălţa
pe atunci fiinţa ; fervoarea adolescenţei, nu mi-am mai
regăsit-o niciodată ; iar aprinderea senzuală, în care m-am
complăcut după aceea, nu e decît o contrafacere vrednică de
rîs. Sau, cel puţin, aşa mi se pare acum, cînd simţurile încep
să-mi îmbătrî-nească. O, ce uşor mi-ar fi, şi acum, să scriu pe
tema asta fraze patetice, de care mîine raţiunea mea s-ar le-
păda. E foarte uşor să emoţionezi cînd nu te mai fereşti de
extravaganţe. Ce-i îngăduie copilăriei lirismul e iluzia. Toată
strădania mea a fost să-mi dobîndesc o fericire care să se
poată lipsi de iluzie.
Pe urmă, evident, tinereţea a jucat şi ea un rol în toate
astea ; bătăile de inimă ale unei inimi încă proaspete...
dragostea... Nu-mi puteam hrăni fervoarea religioasă decît
cu ceea ce curînd mi s-a părut inadmisibil.

695
 De n-ar fi fost formaţia creştină, legăturile acestea, Em.
care îmi călăuzea înclinările cucernice, n-aş fi scris nici André
Walter, nici VImmoraliste, nici La Porte Etroite, nici La
Symphonie ş.a.m.d. ; poate nici măcar Les Caves şi Les Faux-
Monnayeurs, prin răzvrătire şi protest... Dar ce-aş fi putut
scrie în locul acestora, mi-e cu totul cu neputinţă să-mi
închipui. Absenţa dramei ar fi însemnat, neapărat, o sărăcire
? N-are rost să mă întreb, iar întrebarea ar rămîne oricum
fără răspuns.

23 iunie
La Cuverville ; dar numai pe două zile. Casa nu-i pre-
gătită să mă primească şi trebuie iar să-mi schimb plamirile.
Dar nu mai puteam sta mult timp fără s-o văd pe Em., de
care ştiam că s-a întors extrem de obosită din vizita la
Pernand şi de şederea la Paris. De mult am renunţat să mă
instalez cu adevărat undeva, dar mi-e greu să nu încerc o
oarecare amărăciune dîndu-mi seama cit de mult dăunează
lucrului această dislocare forţată a vieţii mele. Nu mă pot
apuca de nimic serios.
Mi-era greu să las strălucita vară a Sudului. Aici dau iar
de frig. Em. face focul dimineaţa şi seara. Ce climat ! Ceaţa
care împiedică arborii din livadă să lege rod, mă împiedică
pe mine să-mi „înnod" gîndirea...
în sfîrşit am putut să-mi procur broşurică : Un rău-
făcător : André Gide, care i-a slujit drept pretext veninosului

696
articol al lui Mauclair pe care-1 citisem de curînd, în prima
pagină din La Petite Gironde, de nu mă înşel. O adunătură de
învinuiri neîntemeiate, de citate inexacte, de atacuri aprige
(deopotrivă şi contra lui Barres, a lui Brunschvicg şi chiar a
lui Claudel, dar Mauclair nu s-a oprit decît la cele împotriva
mea). O parte din broşură este iscălită : „Arhiepiscopul de
Beau-mont, fericit întru Domnul"... Aşadar : un banc. Tot aşa
Mauclair aduna şi se grăbea să răspîndească, altădată, cele
mai infame calomnii împotriva N.R.F. Ce să-i faci ! Dacă
L'Ennemie des Rêves ar fi fost mai bună, Mauclair n-ar avea
nimic cu mine.
Optimismul meu nu de durere, nici de nenoroc poate fi
împiedicat ; ci de urîţenia şi răutatea oamenilor.
Astea descurajează bunăvoinţa, iau în derìdere orice
devotament, orice sacrificiu.

Munchen, 1 iulie
Doctorul (pe care-1 consultase Em. la Paris) i-a zis
imediat :
„Trebuie să fi avut mîini foarte fine".
...Avea cele mai delicate mîini ce se pot închipui. Mi-erau
dragi, nu numai pentru că erau o parte din fiinţa ei, ci în sine
şi îndeosebi. încearcă să se convingă

697
 şi vrea să mă convingă şi pe mine că mîinile i s-au de-
format de la sine ; dar nu-i numai asta ; şi le-a deformat ea,
folosindu-şi-le cum nu trebuia, supunîndu-le la munci
grosolane pentru care nu erau făcute ele, şi pe care Em. şi le
asuma din modestie, din abnegaţie, din ascetism şi dintr-o
grămadă de alte motive virtuoase ce m-ar fi putut face să
am oroare pentru spiritul de sacrificiu. Şi la fel s-au petrecut
lucrurile cu cugetul ei, înzestrat cu cele mai alese şi mai rare
calităţi, vrednic de cele mai atente îngrijiri. Umilitatea ei
înnăscută nu accepta de loc ca ea să fie superioară în vreun
sens şi de aceea se condamna singură la ocupaţiile cele mai
de rînd ; în care totuşi superioritatea ei răzbătea luminoasă.
Asistând, neputincios, la această despuiere treptată, pe care
nici măcar nu şi-o recunoştea, sufeream nespus. De m-aş fi
plîns, ar fi zis că toate aceste superiorităţi de care o vedeam
despărţindu-se nu există decît în închipuirea mea, pentru că
o iubesc. Aşa credea într-adevăr şi prin asta se vădea
superioară chiar superiorităţilor ei, de care virtutea pe care o
avea făcea atît de puţin caz.

„Hotărîrca de a distruge orice religie." La o adunare a

Comitetului Naţional de Studii (16 martie 1931), a cărui dare

698 413
de seamă am citit-o ; cu durere, dar din tot sufletul, sînt
alături de ei.
Scriind aceste cuvinte, cum aş putea să nu mă gîndesc la
Em. ? Din cauza ei, cuvintele acestea sună fals. Dar, acum,
numai din cauza ei.
Prigonirile s-au produs totdeauna (sau aproape), pînă
azi, în numele unei religii. Ca libera cugetare să prigonească
la rîndul ei, i se pare religiei ceva monstruos. Dar se poate
vorbi cu adevărat, în acest caz, de prigonire ? Mi-c oricînd
greu oarecum să iau drept adevăr ceva ce ţine cu orice preţ
să fie crezut. Ultimele mărturii ale acestei reuniuni le
contrazic din plin pe cele dinţii ; iar cele dintîi nu sînt decît
zvonuri. Dar pentru el „prigonire" se cheamă interdicţia ca
preoţii să zăpăcească mintea copiilor. Tocmai pentru că ei
ştiu că niciodată nu mai izbuteşti să ştergi prima pecete; sau
doar extrem de greu, şi numai un număr foarte mic e in stare
de aşa ceva.
Ah, ce bine ar merge toate de-am avea a face cu Hristos !
Dar religia nu e totuna cu Hristos ; e totuna cu preotul.
Ce poate fi mă găunos, cu o sonoritate mai prostească,
decît fraza prin care S.S.R. din J. îşi încheie declaraţia ?
„...Există principii imuabile de care nu ne e îngădui', să ne
îndoim." Omenirea nu progresează şi nu poate progresa
dacă nu zdruncină un pic asemenea suflete excelente ,'\

15 iulie

699 413
 în ultimele zile, ocupat cu revederea traducerii pe care
Stoisy Sternheim a făcut-o din Saiil, în perspectiva unei
eventuale puneri în scenă. Groethuysen, cu un devotament
neobosit şi cu amabilitate fără cusur, ne e de mare ajutor.
Stoisy ne opreşte zi de zi la masă.
Recitindu-mi piesa/ mi se pare unul din cele mai bune
lucruri pe care le-am scris, şi poate cel mai surprinzător.
Lumea o va descoperi mai tîrziu şi se va mira, neîndoielnic, că
a putut rămîne atîta vreme neobservată.

17 iulie
Sînt zile în care, de mi-aş da drumul, m-aş rostogoli de-a
dreptul la poalele altarului. Ei îşi închipuie ca ma frînează
trufia. De fel ! Ci probitatea cugetului K

Paris, 19 iulie
E ciudat că se face atîta vîlvă în jurul greşelilor de tipar
din cărţile lui Proust, care scria din fuga condeiului ; iar cînd
e vorba de un text al meu, în care fiecare cuvînt e cîntărit,
puţin îi pasă oricui de mă citează exact. Şi cum de cele mai
multe ori se citează doar la

700 413
 a doua sau a treia mină, tocmai citatul fals îl citează,
după aceea, alţii... Mă îndoiesc că au mai existat texte care
să fi fost atît de des deformate şi care puteau, ca ale mele, să
sufere atît de greu o deformare. Asta dă oarecare
amărăciune bucuriei pe care mi-o aduce cartea lui
Fernandez. El citează după du Bos : „Gîndirea meticulos i se
deapănă". Eu am scris : „mătăsos". (Faux-Monnayeurs, p.
390). Oare greşeala vine de la Ch. du Bos?

Cuverville, 24 iulie
Revoluţia spaniolă, lupta Vaticanului cu fascismul,
panica financiară germană şi, mai presus de toate, ex-
traordinara strădanie a Rusiei... toate acestea mă desfac
îngrozitor de literatură. Am înghiţit în două zile cartea lui
Knickerbocker despre planul cincinal, pe care mi-a
împrumutat-o Marc Chadourne l6.
O jumătate de ceas pentru coborîrea de-abuşilea pînă în
fundul minelor de cărbuni fără ascensor, o jumătate de ceas
pentru întoarcerea sus. Cinci ceasuri de muncă cinchit într-o
atmosferă înăbuşitoare. Ţăranii angajaţi dezertează ; dar se
înrolează cu avînt tinerii formaţi de noua morală, dornici să
dea o mînă de ajutor progresului ce li se dezvăluie. E o
datorie de împlinit, la care se supun cu bucurie. O, ce bine le
înţeleg fericirea !

3 august

AM
 Marea primejdie e să te laşi stăpînit cu totul de o idee
fixă. Goethe a ştiut să se ferească de asta. Tolstoi — nu, nici
Barres. La o vîrstă anumită, adesea cîmpul vederii se
îngustează. „Convingerile" sint dăunătoare; sper să mă
purific de ele în Genevieve.
Nu mai credeam să pot lucra atît de bine cum am lucrat
zilele acestea. Nu-mi voi putea da seama de calitatea celor
scrise decît după un pic de distanţare. Pînă atunci, îi dau
înainte, fără să mă prea recitesc.
Foarte bun studiu la pian.
Marsilia, 1 septembrie
Suprarealiştii 17 pregătesc un număr antireligiös sen-
zaţional, îmi zice H. îmi vorbeşte entuziasmat de curajul lui B.
care, în metro, cînd vede un preot, are grijă să se aşeze lîngă
el, apoi, după o vreme, începe să
s irige :
„Nu mai termini odată cu pipăitul ăsta ? Nespălatule !
Porc bătrîn !... Şi să le mai dai copiii pe mîna creaturilor
ăstora !...
H. spune că aşa ceva e „admirabil". Eu nu pot să văd
curaj în zdrobirea unui om care nu se poate apăra şi aplaud
la remarca lui Robert Levesque :
„Ortioît ar fi de antimilitarist, B. n-ar îndrăzni niciodată
să se poarte aşa cu un ofiţer, ştiind prea bine că s-ar putea
alege cu o pereche de palme".

AM
 Tocmai perfidia, laşitatea acestui gest oribil, o admiră
H. :
„Cu ei n-ai ce sta de vorbă ; ci să-i pui într-o asemenea
situaţie încît să nu poată spune nimic."
în ce mă priveşte, mă tem totdeauna (puţin cam mistic
încă, mărturisesc) că întăresc poziţiile adversarului iacă am
de partea mea nedreptatea. Şi-apoi, oricum, chiar de-ar fi să-
mi aducă victoria, nu pot suferi nelegiuirea ; prefer să-i fiu
victimă ; dar mă indignează şi cînd se manifestă împotriva
mea ; şi nu din pricina daunelor ce mi le aduce... Nu ; ci în
numele unui anumit chilibru falsificat. Dar H. e un pătimaş ;
tocmai patima lui mi-e dragă ; îi dă valoare şi tărie. Simţul
dreptăţii (îmi dau prea bine seama, zău, prin exemplul meu)
l-ar -tingheri.
Ce uşor îmi e să mă desprind de ceea ce nu mă mai poate
nimic învăţa !
19 octombrie
Citind cartea lui Cremieux 18 :
Tendinţa de a crede mai... ceea ce a costat foarte scump.
Faptul că războiul nc-a costat atîta, ca vieţi

omeneşti, ca suferinţe etc... ne face să-i exagerăm im-

portanţa. Experienţa rusă a planului cincinal mă interesează
mai mult. De altfel, a costat şi ea destul de scump

5 noiembrie

AM
 Nu, n-aveţi de ce vedea în asta oportunism ; decît doar
dacă mai întîi îi dăm acestui cuvînt un sens nou din punct de
vedere psihologic. Mai degrabă e o formă de amor fati (act
de supunere la destin şi de optimism ne înfrînat) în care, fără
îndoială, se refugiază ce a mai rămas în mine ca misticism,
ca recunoştinţă religioasg şi adoratoare, ca şi ceea ce se
numeşte de obicei „încredere în Dumnezeu" — o încredere în
Dumnezeu care n-ar implica nici un fel de invocare a
Providenţei şi şi-ar reproşa de ar îndrepta spre om fie şi cel
mai puţin distant dintre atributele lui Dumnezeu. E, de
asemenea, şi un pic de nerăbdare ; nerăbdarea aceea
lacomă care-1 face pe alergător, automobilist sau aviator, să
aspire orizontul îndepărtat cu cea mai mare grabă cu
putinţă. Şi curiozitatea pentru orice viitor... O, inimă plină de
nădejdi iubitoare ! Cum aş putea să nu aştept, să nu vreau,
să nu pîndesc ce trebuie să fie, ce cred că va fi ?
Mă gîndesc la Kant (despre el e vorba, nu-i aşa ?) care se
întorcea din obişnuita lui plimbare pe Unter den Linden din
Koenigsberg ca să afle veşti despre Revolu- ■ ţia franceză.
Aceeaşi neliniştită căutare de a şti ce se va mai întîmpla îmi
îndreaptă, azi, toată atenţia fiinţei mele, spre Rusia.

26 noiembrie
îmi vine pofta să scriu în carnetul acesta tocmai după ce
am scris ceva în el.

AM
 ; -După aceea îl las zile şi săptămîni în şir, fără sa-1
deschid.
30 noiembrie

Marea forţă a lui Nietzsche... Ce mult mă împiedică

impatia, neîncetat. Să simt neîncetat că gîndirea mea poate
şi trebuie să-i îndurereze pe cei ce-i iubesc. Pe cei ce merg
înainte, fără teama de a lovi în ceilalţi, îi .idmir şi îi invidiez.
Lucrările paşnice nu sînt pentru mine. Nu mă simt eu însumi
şi valoros decît în stare ilo luptă.

18 decembrie

Mi-a venit La Revue musicale cu Notele mele despre l

hopin. In ciuda promisiunii, Prunières nu a scos, din-Lr-o notă
cu privire la Schumann, această expresie excesivă :
„modulaţiile sale de o vulgaritate greţoasă", care mi se pare
acum şi mai nedreaptă ; sau, cel puţin, ceea ce trebuie s-o
spun fără întîrziere, că pentru Schumann (<-a şi pentru
Beethoven şi pentru atîţia alţii) nu a-ceasta e problema. Era
de ajuns să laud originalitatea lui Chopin ; dece s-o fac pe
spinarea lui Schumann ?

C avervi Ile

AM
 Jammes, în căutarea unui editor, mă roagă să intervin
pentru a-şi plasa o carte „pe alocuri foarte veselă", pe care
tocmai a terminat-o de scris „cu multă vervă, din fuga
condeiului". „Aduce pe scenă un personaj cu numele de Elie
de Nacre."
„E, îmi spune, un fel de tu romanţat, care joacă nişte
feste de tot hazul cam la toată lumea." Apoi adaugă : „Vei fi
primul care vei rìde eitind-o".
îmi cere aprobarea să-şi intituleze cartea : „L'Anti-
gydc".
Şi pentru că îi răspund pe loc că sînt de acord (ca să nu se
spună că am împiedicat un copil să se zburdălni-cească),
primesc de la el o nouă scrisoare în care mă

\ 16

AM
2 7 — Pagini de Jurnal

AM
 417
avertizează : „Chiar dacă oglinda mea uneori se distrea-
ză, îi vei ierta capriciile deformante de dragul morţii sublime
pe care te ajut s-o «ai» în Spania", ş.a.m.d. Ca să ajungă la
următoarele : „încă n-<am oferit cartea a-ceasta nici unui
editor. Dacă ai fi tu acela care s-o plimbe prin faţa ochilor lui
Grasset sau lui Flammarion, iar cererea ar veni din partea
unuia din ei prin tine, ar fi ceva mai ceva decît perfect din
punct de vedere diplomatic."
Păstrez aceste două scrisori tocmai ca să mă conving pe
mine însumi că nu le-am inventat.
1932

2 ianuarie
Am trecut pragul. Sărbătorile astea mă fac lugubru.
Reuniuni familiare, absenţa sau indisponibilitatea unora pe
care mi-ar fi făcut plăcere să-i văd... Plecarea la Cu-verville,
de Crăciun, cu speranţa că-mi voi petrece acolo anul nou.
Mai mult gripat, fără nici un lucru început, fără destulă poftă
să mă avînt într-un lucru nou, frigul, ceaţa, lipsa de confort
m-au dat gata în două zile. întors la Paris, unde măcar m-am
putut ocupa, cu Malraux, de primele tomuri din Operele
complete ale melei. Treabă complicată, migăloasă, care cere
mereu atenţie. Nepreţuit ajutorul lui Malraux ; fără el n-aş fi
scos-o niciodată la capăt. Aş fi vrut să notez aici multe gîn-

AM
duri, la care mă îndeamnă revederea primelor mele cărţi
(mai ales Paludes, — şi Jurnalul). Le las pe mai tîrziu.
Ieri dimineaţă, bruscă iluminare asupra a ceea ce ar
putea şi ar trebui să fie o viitoare carte despre comunism.
Respingerea argumentelor obişnuite. Eroarea de a vrea să-i
împrumut Genevièvei, unui erou imaginar opinii care, azi,
sînt ale mele. Nouvelle école des femmes trebuie să fie
descărcată şi să rămînă (dacă se poate spune) de interes
sentimental.

8 ianuarie

între Carcassone şi Marsilia, am recitit Andromaca (în

mica şi fermecătoarea ediţie Racine pe care mi-a dat-o
Schiffrin la plecare).
Aşteptare mohorîtă la bufetul din Tarascón, unde scriu
toate astea în vreme ce-mi iau prînzul.
Dar nu-mi mai face de loc plăcere să stau de vorbă cu
carnetul acesta. Sînt faţă de el cum eşti cu un prieten
îndelung părăsit şi căruia nu prea mai ai ce-i spune, pentru
că nu te-a urmat. Acum cînd, departe de Paris,
sînt mai liber, vreau să-mi reiau, pentru o vreme, obiceiul
de a discuta cîte puţin, aici, zi de zi. Fie şi numai ca să nu-mi
las pana să înţepenească. Ce imagine plată ! Dacă mă opresc
asupra-i, îmi pierd tot curajul. Să trecem mai departe ! în
ultima vreme eram — şi mai sînt — atît de obosit, încît

AM
gîndul mi se tîra şi răminea în stare larvară. S-or mai
întoarce vreodată vremurile în care ţîşnca de îndată din
creier, vesel, ca să se aşeze, înaripat, pe hîrtie ? Uneori, şi
prea adesea, iau hotărîrea să nu mai scriu. Publicarea
Operelor complete, la care am lucrat mult de o lună încoace,
are efectul supărător de a mă îndemna la tăcere, ca şi cum
tot ce avem de spus s=a_spus. Nu vreau să mă repet şi mi-e
teamă de operele decadenţei, după care masori înceată
vlăguire a forţei. Fără îndoială, de îndată ce mă voi fi
odihnit, voi renega frazele acestea şi cvasi-resemnarea ce mi
le dictează azi. Dar mai e o cauză a tăcerii mele : prea viul
interes pentru evenimentele în curs, şi îndeosebi pentru
situaţia din Rusia, îmi îndepărtează spiritul de preocupările
literare. Fireşte, abia am recitit cu o îneîntare de nespus
Andromaca, dai*, în starea nouă ce-mi stăpî-neşte acum
gîndurile, jocurile acestea alese nu-şi vor mai găsi locul. E
ceea ce îmi spun neîncetat — şi că vîrsta înfloririi literaturii şi
artei a trecut. Cel puţin, întrevăd o literatură şi o poezie de
un fel deosebit, alte posibilităţi, alte îndemnuri de entuziasm
şi de fervoare, drumuri noi... dar mă îndoiesc că inima îmi
mai e destul de tînără ca să mai tresalte...
Nimic nu mi se pare mai desuet decît ezitările în dra-
goste...

Cuverviife, 30 ianuarie

AM
 Am citit aşadar numărul antisovietic din Je suiş par-lout2.
L-am citit aproape în întregime. Cel mult de am sărit, pe ici,
pe colo, vreo douăzeci de rînduri.
Vreau să iau drept exacte informaţiile date de toate
aceste articole. Ele demonstrează prin A plus B falimentul
noului regim în U.R.S.S. Păi dacă planul cincinal, după cum
spun ele, ajunge la un fiasco total, de ce atîtea temeri ?
îmi spuneţi că două treimi din maşinile agricole produse
de Putilovul roşu sau de uzina din Stalingrad sînt aproape
imediat bune de aruncat; cărbunele extras din bazinul
Doneţului rămîne în pană, iar proasta funcţionare a
transporturilor duce la o gîtuire îngrozitoare. Atunci, de ce să
vă speriaţi ?
Nu puteţi să mă faceţi să tremur în faţa unui monstru şi,
în acelaşi timp, să-mi dovediţi că monstrul acesta nu există.
Dacă totuşi vă alarmaţi şi căutaţi să ne alarmaţi e pentru
că ştiţi foarte bine că diriguitorii U.R.S.S., cei dintîi avizaţi de
asemenea nereguli, lucrează de îndată pentru remedierea
lor; că tocmai ceea ce ieri a fost adevărat azi nu mai e, sau
nu va mai fi mîine ; aşa încît aveţi motive să tremuraţi.
Şi ce-aţi vrea să-mi închipui despre unele eşecuri pe care
aveţi satisfacţia să le semnalaţi ? De pildă, despre eşecul
„luptei împotriva religiei'". Citaţi triumfător „mărturisirea"
unui ziar de partid (Ateul) :
Adeseori ţăranul n-are bani pentru
strictul necesar, dar îi găseşte oricînd

AM
p e n t r u p r e o t . . . I n tî r g u l V a l i e v k a , ţ ă r a n i i
a u c h e l t u i t c î t e z e c e r u b l e d e fi e c a r e
c a s ă p e n t r u h r a m u l b i s e r i c i i . . . I n tî r g u l
Kolestorka. au adunat 50 de ruble pentru
nevoile bisericii, dar pentru repararea
podului nu dau un ban...
Şi credeţi într-adevăr că am de ce, după ce citesc aceste
rînduri, să strig : „Trăiască religia!" ? Ele îmi arată doar cît. e
de grea, şi totodată cît de oportună, opera întreprinsă : o
reformă adîncă nu numai a sistemelor de producţie, ci şi a
poporului însuşi şi a „mentalităţii" lui.
îi învinuiţi pe interpreţii şi pe ghizii de la Inturist de rea-
credinţă, pentru că nu arată decît rezultatele fericite ale
planului ; dar vi se părea foarte firesc ca Expoziţia noastră
Colonială să etaleze numai ceea ce socotiţi că poate face
cinste Franţei. Asta pentru că în acest caz, trecînd peste
abuzurile de putere şi peste mizeriile pe care preferaţi să nu
le vedeţi şi care au făcut posibilă aceeaşi faţadă care le
ascundea, eraţi de acord cu scopul atins, pe cînd dincolo vă e
tare frică, dimpotrivă, ca U.R.S.S. să nu-şi atingă cumva
scopul urmărit; şi urlaţi că nu-1 va atinge tocmai cu speranţa
că o veţi împiedica să-1 atingă.
Şi totuşi, nu vreau de loc să mă fac că nu vă înţeleg.
Denunţînd irealitatea presupusă a mirajului, combateţi
tocmai speranţele pe care acesta le stîrneşte şi le permite.

AM
Miraj, după spusele voastre... Mi-e de-ajuns să-1 întrevăd ca
să doresc, şi din tot sufletul, să devină realitate.

Bruxelles, sîmbătă
Toate treptele dintre ură şi dragoste, dintre hipo şi hiper,
dintre un sentiment oarecare şi contrariul său, precum, în
fiziologie, între prea mult şi insuficient. La care se adaugă, în
psihologie, intermitenţa, interferenţa şi, necontenit,
posibilitatea de a te îndoi nu numai de sinceritatea expresiei
unor sentimente, ci şi de înseşi sentimentele pe care le
încerci, sau pe care ţi se pare că le încerci, sau pe care ai vrea
să le încerci — sau să nu le încerci. Ceea ce e prielnic pentru
artă, pentru poezie etc... De loc pentru precizie, pentru
certitudine, pentru ştiinţă etc...
Toate treptele dintre snobism, dorinţa de a frecventa
oameni din înalta societate, oameni celebri, — şi dorinţa,
dimpotrivă, de a fugi de ei. Unchiul Charles vorbea adesea de
retragerea aceasta irezistibilă dinaintea glorioşilor. Nu mai
calcă pe la un prieten de îndată ce acesta ajunge celebru.
Intră aici şi sentimentul că prietenul acesta, pe care cînd va îl
ajutai, poate acum să se lipsească de tine. Cît despre gîndul
de a trage foloase de la el, din noua lui situaţie, nu ştiu ce
mîndrie te fereşte de tot ce ţi-ar putea sluji. Toate astea,
amestecate, nuanţate, explică oarecum soiul acesta de

AM
antisnobism întors (prin care semăn mult cu unchiul meu) şi
delăsarea unora dintre vechile mele legături.

întoarcerea de la Bruxelles şi Anvers.

O seamă de critici s-au împiedicat de aceste cuvinte din
prefaţa mea la Vol de Nuit : „îi sînt îndeosebi recunoscător
(lui Saint-Exupéry) că pune în lumină un adevăr paradoxal,
de o considerabilă însemnătate psihologică pentru mine : că
fericirea omului nu stă în libertate, ci în acceptarea unei
datorii". Destul ca să strige că un asemenea adevăr n-are
nimic paradoxal, că e, dimpotrivă, recunoscut de mult, admis
(cel puţin de ei) şi că paradoxal e doar faptul că mie mi-a
trebuit atîta timp ca să-mi dau seama de el. Ce nu-şi dau ci
seama e că paradoxul constă în a găsi acest „adevăr" tocmai
la extremitatea individualismului. Aş vrea chiar să adaug că
un astfel de adevăr nu li se pare de loc paradoxal pentru că
nu-1 înţeleg bine ; şi că el arată cu totul altfel cînd mai întîi îl
accepţi decît cînd ajungi la el. Ceea ce descoperi sau
redescoperi tu însuţi constituie adevăruri vii ; tradiţia ne
pofteşte să acceptăm doar cadavre de adevăruri.
în sfîrşit, dacă admit atît de categoric că fericirea omului
stă în supunere, nu prea mai înţeleg ce-i revoltă în etica
planului din U.R.S.S.

9 februarie

AM
 Imensă bucurie, să-1 ştiu pe Roger în sfîrşit eliberat de
Les Thibault — sau măcar hotărît să restrîngă la două
volume ce-i mai rămîne de scris. O excelentă scrisoare îmi
vestea soluţia fericită pe care tocmai o întrevăzuse şi pe care
se grăbeşte să mi-o spună pe larg. Soluţia asta mi se pare
dintre cele mai fericite, infinit preferabilă lungului şir de cărţi
pe care-1 proiecta la început ; nu numai mai semnificativă, ci
şi menită să pună în lumină semnificaţia cărţilor precedente.
Abundentul material pe care-1 părăseşte va putea sluji la
alte opere, pe care nu se va mai simţi obligat să le scrie în
continuarea pripe care preferaţi să nu le vedeţi şi care au
făcut posibilă aceeaşi faţadă care le ascundea, eraţi de acord
cu scopul atins, pe cînd dincolo vă e tare frică, dimpotrivă, ca
U.R.S.S. să nu-şi atingă cumva scopul urmărit; şi urlaţi că nu-
1 va atinge tocmai cu speranţa că o veţi împiedica să-1
atingă.
Şi totuşi, nu vreau de loc să mă fac că nu vă înţeleg.
Denunţînd irealitatea presupusă a mirajului, combateţi
tocmai speranţele pe care acesta le stîrneşte şi le permite.
Miraj, după spusele voastre... Mi-e de-ajuns să-1 întrevăd ca
să doresc, şi din tot sufletul, să devină realitate.

Bruxelles, simbătă
Toate treptele dintre ură şi dragoste, dintre hipo şi hiper,
dintre un sentiment oarecare şi contrariul său, precum, în

AM
fiziologie, între prea mult şi insuficient. La care se adaugă, în
psihologie, intermitenţa, interferenţa şi, necontenit,
posibilitatea de a te îndoi nu numai, de sinceritatea expresiei
unor sentimente, ci şi de înseşi sentimentele pe care le
încerci, sau pe care ţi se pare că le încerci, sau pe care ai vrea
să le încerci — sau să nu le încerci. Ceea ce e prielnic pentru
artă, pentru poezie etc... De loc pentru precizie, pentru
certitudine, pentru ştiinţă etc...
Toate treptele dintre snobism, dorinţa de a frecventa
oameni din înalta societate, oameni celebri, — şi dorinţa,
dimpotrivă, de a fugi de ei. Unchiul Charles vorbea adesea de
retragerea aceasta irezistibilă dinaintea glorioşilor. Nu mai
calcă pe la un prieten de îndată ce acesta ajunge celebru.
Intră aici şi sentimentul că prietenul acesta, pe care cîndva îl
ajutai, poate acum să se lipsească de tine. Cît despre gîndul
de a trage foloase de la el, din noua lui situaţie, nu ştiu ce
mîndrie te fereşte de tot ce ţi-ar putea sluji. Toate astea,
amestecate, nuanţate, explică oarecum soiul acesta de
antisnobism întors (prin care semăn mult cu unchiul meu) şi
delăsarea unora dintre vechile mele legături.

întoarcerea de la Bruxelles şi Anvers.

O seamă de critici s-au împiedicat de aceste cuvinte clin
prefaţa mea la Vol de Nuit : „îi sînt îndeosebi recunoscător
(lui Saint-Exupéry) că pune în lumină un adevăr paradoxal,
de o considerabilă însemnătate psihologică pentru mine : că

AM
fericirea omului nu stă în libertate, ci în acceptarea unei
datorii". Destul ca să strige că un asemenea adevăr n-are
nimic paradoxal, că e, dimpotrivă, recunoscut de mult, admis
(cel puţin de ei) şi că paradoxal e doar faptul că mie mi-a
trebuit atîta timp ca să-mi dau seama de el. Ce nu-şi dau ei
seama e că paradoxul constă în a găsi acest „adevăr" tocmai
la extremitatea individualismului. Aş vrea chiar să adaug că
un astfel de adevăr nu li se pare de loc paradoxal pentru că
nu-1 înţeleg bine ; şi că el arată cu totul altfel cînd mai întîi îl
accepţi decît cînd ajungi la el. Ceea ce , descoperi sau
redescoperi tu însuţi constituie adevăruri vii ; tradiţia ne
pofteşte să acceptăm doar cadavre de adevăruri.
în sfîrşit, dacă admit atît de categoric că fericirea omului
stă în supunere, nu prea mai înţeleg ce-i revoltă în etica
planului din U.R.S.S.

9 februarie

Imensă bucurie, să-1 ştiu pe Roger în sfîrşit eliberat de

Les Thibault — sau măcar hotărît să restrîngă la două
volume ce-i mai rămîne de scris. O excelentă scrisoare îmi
vestea soluţia fericită pe care tocmai o întrevăzuse şi pe
„care se grăbeşte să mi-o spună pe larg. Soluţia asta mi se
pare dintre cele mai fericite, infinit preferabilă lungului şir de
cărţi pe care-1 proiecta la început ; nu numai mai
semnificativă, ci şi menită să pună în lumină semnificaţia

AM
cărţilor precedente. Abundentul material pe care-1 părăseşte
va putea sluji la alte opere, pe care nu se va mai simţi obligat
să le scrie în continuarea primelor. Ce păstrează din vechiul
proiect va cîştiga prin-tr-o asemenea restrîngere. în sfîrşit,
condensarea îl va stimula să se declare el însuşi mai mult. De
pe acum pare întinerit, exaltat de perspectiva eliberării; de
altfel, mai prietenos, mai zîmbitor şi mai fermecător ca ori-
când.
In numărul pe ianuarie din VEmaneipation, următoarea
frază a unchiului Charles, extrasă nu ştiu de unde şi citată
aparte :
Micşorezi rolul cooperaţiei dacă o pui
să slujească ţeluri individualiste.
Adevăratul ei rol e să slujească ţelusi
c o l e c ti v e .
Evident. Dar, cum mi se pare că însuşi individualismul,
înţeles cum trebuie, e menit să slujească o comunitate, mă
interesează să i se apere drepturile şi consider greşit să fie
opus comunismului. O asemenea opoziţie nu mi se pare
fatală şi nu vreau cîtuşi de puţin să o accept. Zic
„individualismul... înţeles cum trebuie". Ce mă străduiesc e
tocmai să-1 înţeleg mai bine.
Valoarea specifică a individului. Primejdia pentru o
societate care n-ar ţine scama de ea. Nimic comun, în
aceasta, cu individualismul astfel cum e înţeles de obicei şi
pe care vor să ni-1 dăruiască adversarii săi.

AM
 Cei ce mă condamnă cel mai adesea nu mi-au citit cărţile
şi nu mă cunosc decît prin ceea ce au auzit că sînt. Cum să
protestezi şi să-i faci să înţeleagă că sînt şi rămîn cu totul
altfel şi că influenţa mea nu e de loc aceea pe care şi-o
închipuie ei ?
Aş mai vrea să fiu judecat după textele mele şi nu după
citatele false pe care le fac unii. Cer, oare, prea mult ? Aici,
ca oricînd, falsul se bucură de mai marc încredere deeît
autenticul şi îl bate.
Cu cele •mai bune intenţii posibile, penultimul număr din
Lu3 citează în întregime un articol italian despre Oedipe, cu
numeroase citate. Acestea, şi ele traduse din italiană, îmi fac
textul de nerecunoscut şi, trădîndu-mi forma, îmi trădează
totodată şi gîndul.

Probleme de stil. Păcătuieşti din neştiinţă, din neglijenţă,

din neglijenţă sau din prea mare îndrăzneală, Sînt anumiţi
scriitori cărora nu li se reproşează niciodată nimic — şi nu
sînt, de aceea, dintre cei mai buni. Sînt rari cei a căror
sintaxă, deşi rămîne corectă, ştie să se particularizeze. Dar
orice căutare devine supărătoare dacă nu e cerută de însăşi
mişcarea emoţiei, a gîndului. Şi puţini cititori înţeleg de
îndată legitimitatea unei asemenea cerinţe ; cei mai mulţi nu
văd, în aşa ceva, decît afectare. Cine are gîndirea plată n-are

AM
de ce să nu o exprime plat. Dar nimic nu-i mai supărător
decît un scriitor căruia doar pana îi e cutezătoare.
Nu e mult de cînd asemenea probleme de stil au încetat
să mai aibă, pentru mine, vreo importanţă primordială. Şi nu
pentru că mi se par mai puţin importante ; dar alte
probleme, care au crescut în mine şi au ajuns acum la vîrsta
adultă, au luat-o înainte, ducînd tot restul după ele. Amin !
Să-ţi exprimi gîndul cît mai succint, nu cît mai elocvent.
Dar tocmai cînd e el mai viu, frazei mele îi place să-1
îmbrăţişeze, iar el se zbate şi-1 simţi încă palpitînd sub
cuvinte. Amplificarea asta, confundată atît de des cu scrisul
frumos, o suport din ce în ce mai puţin... Ce absurdă e nevoia
de a face un articol sau o carte ! N-am să mai adaug nici un
rînd acolo unde trei sînt de ajuns.
Film documentar al doctorului Muraz, Nosologie în
Congo şi în Camerun, — proiectat pentru un public rcstrîns, la
Institutul Pasteur. Groaznică imagine a mizeriei omeneşti !
Ies de acolo într-o stare de deznădejde, sporită de gîndul că
numai puţine din relele acelea n-ar fi putut fi evitate, dacă
omul şi-ar fi folosit, acolo, inteligenţa şi leacurile.
Nenorocitul acela de copil scheletic, atît de uşor încît maică-
sa îl poartă, evident, fără să-i simtă greutatea... cu mîinile şi
picioarele lui devorate de căpuşe... Cîtă prostie, cîtă
nepăsare ! Fiinţe nefericite, care există numai ca să sufere,
fără să-şi închipuie măcar că ar putea avea o stare mai

AM
bună ; care nu pot decît să se resemneze să trăiască întocmai
cum s-ar resemna să moară.
Există nevoi dureroase, împotriva cărora mi se pare lipsit
de pietate să protestezi. Mult mai puţine, de altfel, decît s-ar
părea în neştiinţă ; industria omului a ştiut să le reducă în
mare măsură şi va mai reduce multe din acele „fatalităţi"
care par, la început, ineluctabile. Dar în ce priveşte relele pe
care industria omului le poate amenda, mi se pare,
dimpotrivă, lipsit de pietate să le accepţi cu resemnare. La
urma urmelor, filmul acesta nu mi-a adus nimic nou.
Recunoşteam populaţiile acelea de pe malul fluviului
(Congo), printre care circulam din sat în sat, în primele
săptămîni ale călătoriei noastre, fără să fi întîlnit vreodată o
singură fiinţă care să nu fi fost, într-o parte sau alta a
corpului ei, pecetluită, putrezită, pătată, înjosită ; astfel încît
oricare dintre nenorociţii aceia putea să gîndească — dacă
asemenea biete făpturi ar fi în stare de vreun gînd — că
toate aceste tare sînt inerente naturii umane şi că, dacă nu
găseşti niciodată un om sănătos, e pentru că nici nu poate
exista aşa ceva (după cum, aţi spune voi, de la început încăr-
cat de păcatele părinţilor săi, nici un suflet n-ar putea fi
închipuit fără prihană). Iar acela care, printre ei, ar vorbi de
o posibilă vindecare, s-ar pomeni declarat utopist şi ar vedea
sculîndu-sc împotrivă-i toţi vrăjitorii şi toţi preoţii ţării.
Ce nebunie vinovată să vrei să construieşti viitorul după
modelul trecutului !...

AM
 Bietul unchiul Charles părăseşte viaţa puţin cîte puţin. La
84 de ani, cea dintîi boală va fi, pentru el, şi cea din urmă *.
îşi păstrează întreagă memoria şi luciditatea, toată
inteligenţa.

21 februarie
Insuportabili cum nu se mai poate sînt oamenii aceia tre-
iţi^cer ajutorul, dar nu te ajută să-i ajuţi ; un strigăt de
ajutor, cu o iscălitură ilizibilă ; sau, de pildă, ! (aducătorul
ăsta german care îmi cere de urgenţă îndărăt manuscrisul,
printr-o scrisoare care-mi dă, drept adresă, doar
Charlottenburg. Nici o indicaţie pe manu-icris ; iar scrisoarea
pe care i-o trimit la această adresă insuficientă, aşa, ca
încercare, mi se întoarce. Şi ce de timp pierdut, cu
corespondenţa din ultimele luni, ca să ( aut cine ştie ce
indicaţie mai precisă !...
După ce mi-a dat un telefon, mă duc la Paul Valéry pe la
ora 4 şi stau cu el de vorbă mai bine de două ceasuri. Cei ce
nu-1 vor fi cunoscut nu-şi pot închipui fina amabilitate a
privirii lui, a zîmbetului şi a glasului său, bunăvoinţa lui,
năvalnica izvorîre a inteligenţei sale, amuzamentul
poantelor lui, claritatea vederilor — toate de-a curmezişul
unei atît de rapide alocuţiuni, atît de onfuze şi adesea
încîlcite, încît multe fraze trebuie să-1 pun să mi le repete.
O gripă grozavă îl ţine în casă ; spune că e extenuat, şi
aşa pare ; faţa lui frumoasă e brăzdată, toată, de în-

AM
grijorare ; hărţuit de obligaţiile gloriei, chinuit de probleme
băneşti, exasperat de sfredelitorul acela zilnic care e
corespondenţa (îmi arată scrisoarea unui general care îi
propune o „afacere extraordinară" : un diamant de 250.000
franci), tare apăsat de situaţia generală şi convins că
mizerabila treabă a politicienilor ne duce în prăpastie, cu
toată Europa laolaltă. îmi citeşte o declaraţie a lui Einstein,
categoric individualistă, căreia i se alătură cu mai mare
plăcere decît Sovietelor. Nu e cu putinţă să creezi un front
unic ca să te opui revendicărilor distrugătoare ale
naţionaliştilor. Mă convinge că e aşa şi ies din convorbirea
asta amărît tare, pentru că nu mă pot îndoi că are dreptate.
Catastrofa mi se pare aproape inevitabilă. Am ajuns să
doresc din tot sufletul deruta capitalismului şi a tot ce se
piteşte în umbra lui — abuz, nedreptate, minciună,
monstruozitate. Şi nu izbutesc să mă conving că Sovietele
trebuie să aducă, uşor şi necesar, strangularea a tot ceea ce
constituie sensul vieţii noastre. Un comunism înţeles bine are
nevoie să încurajeze individualităţile valoroase, să tragă
foloase din toate valorile individului, să obţină de la fie-
care randamentul maxim. Iar individualismul înţeles bine n-
are de ce să se opună la ceea ce ar pune toate în valoare şi la
locul cuvenit.

Cuverville, 25 februarie

AM
 Citesc eu cel mai mare interes noul discurs al lui Stalin
care tocmai răspunde la obiecţiile şi temerile mele...
(discursul din 23 iunie 1931) ; mă alătur deci din tot sufletul.
Cîtă vreme nu întrezăream decit nişte nenorocite pa-
leative pentru o stare de lucruri ruinătoare, pentru crezuri
mincinoase, pentru laşe compromisuri de gîndire, puteam
rămîne nehotărît, deşi totul mi se părea din ce in ce mai
deplorabil. Şi tot mai categoric îmi apărea ceea ce sufletul şi
spiritul meu respingeau răzvrătite ŞI vroiau să combată; dar
nu mă puteam mulţumi doar cu protestul... Acum ştiu nu
numai împotriva a ce ci ŞI pentru ce m-am hotărît. Şi admir
faptul că toţi cei ce imi reproşau altădată „nchotărîrea" sînt
de cealaltă parte. îmi scoteau ochii cu scrisoarea aceea a lui
Ch.-L. Philippe, pe care o citasem eu însumi, cu fraza aceea
din încheiere : „Fii om : alege" ca şi cum ar fi fost inad-
misibilă o altă „alegere" decît aceea făcută de ei.
Cunosc, în tabăra lor, oameni atît de mari la suflet şi atît
de binevoitori încît, deşi convins că se înşală, mi-cra
neînchipuit de greu să mă declar împotriva lor. Dar cum să
nu te declari de fel cînd iţi vezi tăcerea luată drept
aprobare ? Indiferenţa, toleranţa, nu mai intră la socoteală,
de îndată ce duşmanul profită de ele şi vezi cum prosperă
ceea ce consideri categoric rău.

26 februarie

AM
 Ceea ce începe să le apară evident statelor Europei e că
ideile lui Lenin ŞI Stalin ar putea învinge rezistenţa pe care
ele le-o opun ; şi asta le umple de groază. Dar ce refuză ele
să-şi închipuie e că ar putea fi de dorit ea aceste idei să
învingă. E multă prostie, multă neştiinţă, multă încăpăţînare
în refuzul lor; precum şi un fel de infirmitate a imaginaţiei,
care le împiedică să creadă că omenirea s-ar putea schimba,
că o societate s-ar putea forma pe baze diferite de acelea pe
care le-au cunoscut din totdeauna (chiar cînd le deplîng), că
viitorul ar putea să nu fie o reluare şi o reproducere a tre-
cutului.
„Toate o iau de la început" şi „nimic nou nu e cu putinţă"
— spun ei. Şi Valentina : „Dacă planul ăsta faimos izbuteşte,
mi-ar pieri gustul de viaţă" ; mie, dimpotrivă, dacă eşuează.
27 februarie
Să nu mai mergi pur şi simplu drept înaintea ta, ci să te
îndrepţi spre ceva... Satisfacţie de nespus ! Dar, oare, nu
eram cîştigat de partea partidului încă înainte ca el să se fi
format şi să-şi fi formulat doctrina ? Şi dacă dorinţele îmi
rămîneau prea adesea imprecise, oare nu era şi pentru că
realitatea lor mi se părea prea depărtată ? Prin suflet, prin
temperament, prin gîndire, am fost totdeauna comunist.
Dar mi-era frică de propria-mi gîndire şi, în scrierile mele,
mă străduiam mai curînd să o ascund decît să o spun. îl
ascultam prea mult pe celălalt şi îi acordam mult mai mult
credit decît mie însumi, atît din simpatie cit şi din

AM
neîncredere în mine, din modestie incurabilă, din teama de a
„exagera în sensul meu". Evenimentele de acolo îmi preiau
sarcina şi le sînt recunoscător că mă împing în acelaşi sens.
Că societatea capitalistă şi-a putut căuta un sprijin în
creştinism, e o monstruozitate de care nu e responsabil
Hristos ; ci clerul. Acesta şi 1-a anexat atît de bine pe Hristos,
încît s-ar părea că azi nu poţi scăpa de cler decît alungindu-1,
împreună cu el, şi pe Hristos.
Credinţa unora rămîne atît de vie, încît îl văd limpede pe
Hristos plîmgînd această părăsire. Cum nu li se pare această
părăsire abominabilă ?
La Tertre, 5 martie
Intre cei ce te urăsc pentru că te cunosc şi cei ce te urăsc
pentru că nu te cunosc, pe cine să-i preferi ? — ne întrebăm,
eu şi Roger.
Să încerci, în ce te priveşte, să nu iubeşti şi să nu urăşti
decît în deplină cunoştinţă de cauză.
Ce te face să suferi cel mai mult e să fii urît de unii pe
care-i iubeşti, care ar trebui să te iubească şi te-ar iubi dacă
măcar ar consimţi să te cunoască.
Unii tineri se proclamă inamicii noştri fără să se în-
grijească, cît de cît, să ştie dacă nu cumva iubim ceea ce
iubesc şi ei, şi dacă nu căutăm ce caută şi ei. De ce nu
acceptă că am putea privi scrierile noastre trecute întocmai
cum le privesc şi ei ; că, fără a ne renega opera de ieri, am
putea-o considera fără îngăduinţă ? Ei cred că trebuie să

AM
respingă trecutul ca să se avînte în viitor. Nu par să
bănuiască faptul că tocmai ca să fim mai a-proape de ei
admitem să fim nerecunoscuţi şi ruşinaţi de cei din generaţia
noastră. Respingîndu-ne, se sărăcesc şi se trădează. Ce
întăritor ar găsi, dimpotrivă, dacă ar consimţi să-i
recunoască drept ai lor pe cei ce, deşi fac parte din trecut, i
se opun. Căci e absurd să pretinzi că poţi condamna, în
numele viitorului, întregul trecut ; să nu recunoşti, aici ca şi
oriunde, o filiaţie, o continuitate, şi că spiritul ce le
însufleţeşte, mai mult sau mai puţin asuprit, a existat din
totdeauna. Au fost oricînd, în faţa satisfăcuţilor care se
instalează în epoca prezentă, în care prosperă şi se îngraşă,
spirite neliniştite, pe care le chinuie o tainică exigenţă, pe
care nu le satisface de fel bunul trai egoist şi care îi preferă
stagnării mersul înainte. Privirea acestor tineri care urăsc
mi se pare, azi, mărginită. Nimic nu se va învechi atît de
repede ca modernismul lor ; numai sprijinin-du-se pe trecut
poate prezentul să-şi ia vînt spre viitor.
în Nouvelles Littéraires de ieri, desfiinţarea lui Chopin de
către Suarès ; la fel de absurdă şi de neîntemeiată ca aceea a
lui Richardson de către Thérive5. Asemenea .Judecăţi" în
neeunoştinţă de cauză îl compromit pe judecător mai mult
decît îi dăunează victimei. Thérive, cel puţin, mărturisea că
n-a citit niciodată Clarissa. Suares nu lasă decît fără voia lui
să i se ghicească ignoranţa. Rezultă limpede, citindu-i

AM
articolul, că nu cunoaşte, din f'hopin, decît valsurile,
polonezele şi mazurcile (plus \larşul funebru).
Ce dispreţ profesa el pentrtu Goethe, în Voici rhomme !
în articolul despre Goethe pe oare îl dă azi la N.R.F. nu mai e
nimic din care să se vadă că nu l-ar fi admirat din
totdeauna*. Să-i urăm să trăiască îndeajuns ca să scrie mai
tîrziu şi despre Chopin o asemenea palinodie. (îi datoreşte
una şi lui Nietzsche).
Suares nu poate acum decît să adune la un loc, ca să le
îndrepte din nou împotriva lui Chopin, toate trăsăturile de
cea mai mare spumozitate cu care îşi împănează din nou
retorica : melancolie ofticoasă, virtuozitate, mondenitate ctc.
; anumite săgeţi de prisos nici nu sînt lansate atît împotriva
lui Chopin nemijlocit cît împotriva paginilor mele din Revue
musicale.
De altfel îmi simt incompetenţa — şi din ce în ce mai
mult — de vreme ce mă ocup de probleme politice,
economice şi financiare ce fac parte dintr-un domeniu în care
mă aventurez doar cu teamă, împins de o curiozitate
crescândă. Dar ce simt din ce în ce mai mult e inextricabila
încurcătură a tuturor acestor probleme. Aceste probleme sînt
atît de complicate, încît cu cît te ocupi mai mult de ele cu
atîta le vezi mai puţin limpede ; cel puţin aşa mi se întîmplă
mie.
Cutare specialist de pe vremea războiului stabilea după
calculele sale cutare previziune, cutare construcţie a

AM
• Am povesti t undeva
viitorului, care părea fatală şi pe care evenimentul o
dezminţea apoi aproape totdeauna. ** Se vorbeşte în a-cest
caz (pentru că totuşi calculele erau exacte) de „elementul
psihologic", de „imponderabile", de care tehnicianul nu
ştiuse, nu putuse sau nu crezuse că trebuie să ţină seama —
dar care sînt tocmai domeniul meu, partea mea în viaţă. N-
am de ce să caut o ieşire de aici.
La Tertre, 5 martie
între cei ce te urăsc pentru că te cunosc şi cei ce te urăsc
pentru că nu te cunosc, pe cine să-i preferi ? — ne întrebăm,
eu şi Roger.
Să încerci, în ce te priveşte, să nu iubeşti şi să nu urăşti
decît în deplină cunoştinţă de cauză.
Ce te face să suferi cel mai mult e să fii urît de unii pe
care-i iubeşti, care ar trebui să te iubească şi te-ar iubi dacă
măcar ar consimţi să te cunoască.
Unii tineri se proclamă inamicii noştri fără să se în-
grijească, cît de cît, să ştie dacă nu cumva iubim ceea ce
iubesc şi ei, şi dacă nu căutăm ce caută şi ei. De ce nu
acceptă că am putea privi scrierile noastre trecute întocmai
cum le privesc şi ei ; că, fără a ne renega opera de ieri, am
putea-o considera fără îngăduinţă ? Ei cred că trebuie să
respingă trecutul ca să se avînte în viitor. Nu par să
bănuiască faptul că tocmai ca să fim mai a-proape de ei
admitem să fim nerecunoscuţi şi ruşinaţi de cei din generaţia
noastră. Respingîndu-ne, se sărăcesc şi se trădează. Ce

AM
întăritor ar găsi, dimpotrivă, dacă ar consimţi să-i
recunoască drept ai lor pe cei ce, deşi fac parte din trecut, i
se opun. Căci e absurd să pretinzi că poţi condamna, în
numele viitorului, întregul trecut ; să nu recunoşti, aici ca şi
oriunde, o filiaţie, o continuitate, şi că spiritul ce le
însufleţeşte, mai mult sau mai puţin asuprit, a existat din
totdeauna. Au fost oricînd, în faţa satisfăcuţilor care se
instalează în epoca prezentă, în care prosperă şi se îngraşă,
spirite neliniştite, pe care le chinuie o tainică exigenţă, pe
care nu le satisface de fel bunul trai egoist şi care îi preferă
stagnării mersul înainte. Privirea acestor tineri care urăsc
mi se pare, azi, mărginită. Nimic nu se va învechi atît de
repede ca modernismul lor ; numai sprijinin-du-se pe
trecut poate prezentul să-şi ia vînt spre viitor.
în Nouvelles Littéraires de ieri, desfiinţarea lui Chopin de
către Suarès ; la fel de absurdă şi de neîntemeiată ca aceea a
lui Richardson de către Thérive5. Asemenea „judecăţi" în
necunoştinţă de cauză îl compromit pe judecător mai mult
decît îi dăunează victimei. Thérive, cel puţin, mărturisea că
n-a citit niciodată Clarissa. Suares nu lasă decît fără voia lui
să i se ghicească ignoranţa. Rezultă limpede, citindu-i
articolul, că nu cunoaşte, din ('hopin, decît valsurile,
polonezele şi mazurcile (plus
Marşul junebru).
Ce dispreţ profesa el pentrtu Goethe, în Voici rhomme '.
în articolul despre Goethe pe care îl dă azi la N.R.F. nu mai e

AM
nimic din care să se vadă că nu l-ar fi admirat din totdeauna
*. Să-i urăm să trăiască îndeajuns ca să scrie mai tîrziu şi
despre Chopin o asemenea palinodie. (îi datoreşte una şi lui
Nietzsche).
Suares nu poate acum decît să adune la un loc, ca să le
îndrepte din nou împotriva lui Chopin, toate trăsăturile de
cea mai mare spumozitate cu care îşi împănează din nou
retorica : melancolie ofticoasă, virtuozitate, mondenitate
etc. ; anumite săgeţi de prisos nici nu sînt lansate atît
împotriva lui Chopin nemijlocit cît împotriva paginilor mele
din Revue musicale.
De altfel îmi simt incompetenţa — şi din ce în ce mai
mult — de vreme ce mă ocup de probleme politice,
economice şi financiare ce fac parte dintr-un domeniu in care
mă aventurez doar cu teamă, împins de o curiozitate
crescândă. Dar ce simt din ce în ce mai mult e inextricabila
încurcătură a tuturor acestor probleme. Aceste probleme sînt
atît de complicate, încît cu cît te ocupi mai mult de ele cu
atita le vezi mai puţin limpede ; cel puţin aşa mi se intîmplă
mie.
Cutare specialist de pe vremea războiului stabilea după
calculele sale cutare previziune, cutare construcţie a
viitorului, care părea fatală şi pe care evenimentul o
dezminţea apoi aproape totdeauna. ** Se vorbeşte în a-eest
* Am povesti t undeva
cît(pentru
caz de magistral
că totuşifi calculele
-a erau exacte) de „elementul

AM
psihologic", de „imponderabile", de care tehnicianul nu
ştiuse, nu putuse sau nu crezuse că trebuie să ţină seama —
dar care sînt tocmai domeniul meu, partea mea în viaţă. N-
am de ce să caut o ieşire de aici.
Valmont. 30 martie
Carnetul acesta a încetat de mult să fie ce trebuie să fie :
un confident intim.
Perspectiva unei publicări, fie şi parţială, a jurnalului
meu, ca apendice la Operele complete, i-a falsificat sensul; şi
mai e oboseala sau lenea, şi dislocarea vieţii mele, teama de
a nu lăsa să se piardă ceea ce aş fi trebuit să torn în cărţi sau
articole, cu privire la care nu ştiu ce neîncredere m-a făcut
să-mi pierd speranţa că le-aş putea vreodată duce la capăt.
Chiar rîndurile astea le scriu nesigur. Fără îndoială, am mai
cunoscut lungi perioade de cădere a fervorii ; şi ştiu că am
scăpat de ele; dar, pe atunci, eram tînăr. în faţa mea, de-aici
înainte, ca să-mi iau din nou vînt, vai, îmi mai rămîne oare
destul spaţiu ? Căci tot ce am dobîndit ieri nu mi se mai pare
de vreun ajutor pentru ceea ce aş vrea să scriu azi. Şi mai
ales aceasta e cauza tăcerii mele. Mă aflu în clinica asta ca
să mă odihnesc, să mă îngrijesc, să cumpănesc cît mai
preţuiesc — şi dacă mai pot cuteza.

7 aprilie
Am terminat fără prea mare interes sau plăcere Cimen-i
tul lui Gladkov. în literatura aceasta tînără şi nouă, fie şi '

AM
cele mai neînsemnate procedee literare sînt şocante ; aici
abundă — şi de calitatea cea mai joasă. Psihologie conven-
ţională, care pare nouă şi îndrăzneaţă pentru că Gladkov îi
atribuie eroinei sale sentimente (reacţii sexuale) mai
degrabă masculine.
Totuşi importantă. Fiinţa omenească e atît de maleabilă,
încît ajunge repede ceea ce i se dă a înţelege că e oricum. Mi
se spune că Cimentul are, asupra tineretului german, o
considerabilă influenţă. Multe femei tinere au şi început să
creadă că se recunosc în portretul eroinei romanului, - — şi
se modelează după aceasta.
Am citit cu cea mai vie admiraţie un volum din Cehov (în
traducerea tare mediocră a lui Roche) : Salonul nr. 6.
A doua nuvelă, mai ales, La fund, e excelentă — şi pînă in
cele mai mărunte detalii.
Pasărea de pradă a lui Ehrenburg ; una dintre cele mai
remarcabile cărţi, de o reală şi autentică noutate ; de
o .Mraordinară inteligenţă şi siguranţă în prezentare. Din
eîte am citit pînă acum, e cea mai importantă şi mai sem-
nificativă producţie a Rusiei tinere. (Sînt abia la mijlocul
acestui lung volum).
Ş ti m cu toţii prea bine deviza
r o m a n ti c ă : s ă n u f a c i d e c î t c e , nu p o t
f a c e a l ţ i i . * C u l t u l o r i g i n a l u l u i . . . A r ti o m .
î n s c h i m b , n u f ă - i ea d e c î t c e f ă c e a u ş i
toţi oeilaţi. O idee personală, care să nu

AM
t ie ş i a c e l o r l a l ţ i , i s e p ă r e a z a d a r n i c ă ş i
n e d e m n ă s ă fi e e x primată...
Nu-i nici o neînţelegere : poţi avea o bucurie imensă
simţindu-te într-o perfectă comuniune cu ceilalţi, într-o
comuniune de gîndire, de emoţie, de senzaţii, de acţiune ;
dar numai cu condiţia ca acei „ceilalţi" să nu fie nişte trişori.
Cîtă vreme se mint pe ei înşişi şi înşală, nu mă pot simţi
autentic decît deosebindu-mă de ei, opunîndu-mă lor. Nu-i
nici un fel de romantism in asta (cel puţin în ce mă priveşte),
ci pur şi simplu nevoie de adevăr. Cum să nu te simţi
individualist printre convenţiile unei societăţi burgheze ? Aici
dictonul Ultinam ex vobis unus6 ajunge ruşinos.

22 aprilie
Credeţi că Hristos s-ar recunoaşte azi într-o biserică ?
Tocmai în numele lui Hristos trebuie azi să combatem bi-
serica. Nu el e cel pe care trebuie, să-1 urîm, ci religia
construită după el. Nu el;a pactizat ciitputerile lumii aces-

teia, *ci Pag. 193,

preotul; portretul
e drept lui Arti lui
că în numele omHristos,
Lîcov. dar tră-
dîndu-1 tocmai prin asta ; şi de tranzacţia aceasta Hristos nu
trebuie să fie socotit responsabil. E drept că Hristos „dă
Cezarului ce-i al Cezarului" ; dar prin chiar aceasta el -îi
rezistă Cezarului şi nu-i predă decît un veşmînt. Pro-

432

AM
28 — Pagini de jurnal

AM
 433
blema socială, pe vremea lui Hristos, nu se pusese, nu
putea fi pusă. De s-ar fi pus, gîndiţi-vă singuri de care parte
s-ar fi situat cel ce a ţinut totdeauna să trăiască printre
sărmani şi oropsiţi !
U.R.S.S. se ridică împotriva Lui pentru că propovădu-
ieşte acceptarea. Doctrina aceasta a supunerii, o acapa-
rează, printr-un abuz oribil, cei ce supun. Religia e rea pentru
că, dezarmîndu-1 pe cel oprimat, îl dă pe mîna opresorului.
Dar opresorul, căpătîndu-1 pe oprimat, îl trădează pe Hristos
şi îl amăgeşte. Amînînd speranţa pentru viaţa de apoi, religia
adoarme şi descurajează rezistenţa. Cel ce înţelege asta, se
poate indigna împotriva-. religiei, fără să-1 părăsească pe
Hristos. Iuda însuşi 1-a trădat mai puţin, şi mai puţin perfid,
decît cei ce pretind să autorizeze, prin cuvintele sale, o
societate care face mai întîi nişte victime ale înşelăciunii din
cei pe care cuvintele sale îi dezarmează.

23 aprilie

Ştiu că naturaliştii resping, de obicei, observaţiile făcute

pe animale domestice. Şi totuşi mi se pare că adeseori am
putea scoate din aceste observaţii unele învăţăminte
deosebit de folositoare pentru că, oricît de deformate ar fi,
animalele astea sînt mai aproape de noi decît cele sălbatice
şi pentru că pe noi înşine ne-a format domesticirea. S-ar

AM
putea chiar să nu fie lipsit de interes studiul acestei formaţii
şi toate devierile instinctului pe care le implică faptul că nu
mai au nevoie să-şi satisfacă nevoile. Ar fi greşit să credem
că animalul e, din această cauză, mai fericit. Pentru că în
natură, şi fără intervenţia omului, orice făptură e eliminată
de îndată ce nu e în stare să-şi ajungă sieşi; şi, în orice caz, e
cea mai puţin rezistentă. Protejarea plăpînzilor şi su-
ferinzilor, prelungirea artificială a existenţei lor, se da-
torează omului ; ceea ce ne îngăduie să spunem că omul,
departe de a fi ştiut să micşoreze suferinţa pe pămînt, a
introdus-o şi întreţinut-o pretutindeni, şi chiar cu ajutorul
compasiunii.
Fericirea noastră a ieşit din această lungă şi tristă
aventură, dar zdrenţuită de mai mare mila; abia mai ora de
recunoscut.
Starea aceasta de devoţiune, în care sentimentele, gîn-
durile, întreaga fiinţă se orientează şi se subordonează, o
cunosc acum din nou întocmai ca pe vremea tinereţii mele.
Convingerea mea de azi nu e, de altfel, comparabilă cu
credinţa ? Multă vreme am vrut să mă des-conving de orice
crez pe care liberul examen îl ruina imediat. Dar crezul meu
de azi s-a născut tocmai din acest examen. Nu intră în asta
nimic „mistic" (în sensul în care se înţelege de obicei acest
cuvînt), astfel încît, în rugăciune, o asemenea stare nu-şi
poate găsi sprijin, nici o asemenea fervoare — mîntuire. Pur
şi simplu, fiinţa mea tinde spre o dorinţă, spre un ţel. Toate

AM
gîn-durile, chiar fără voie, mi se strîng aici. în deznădejdea
abominabilă a lumii actuale, planul noii Rusii mi se pare azi
mîntuitor. Toate mă conving în acest sens. Nenorocitele
argumente ale duşmanilor săi, departe de a mă înrîuri, mă
indignează. Şi, de mi s-ar cere viaţa ca să asigur succesul
U.R.S.S., mi-aş da-o imediat... cum au făcut şi cum vor face
'atâţia alţii, şi confundîndu-mă cu ei.
Scriu acestea cu mintea rece şi cu toată sinceritatea, din
marea nevoie de a lăsa cel puţin această mărturie dacă
moartea ar veni înainte de a mă fi putut declara mai deplin.
Prea vor ei să creadă că ne-am lăsat seduşi... Am mai
văzut asta, pe vremea afacerii Dreyfus... Printre drey-fusarzi
nu puteau figura, după opinia lor, pe lîngă nişte laşi
recunoscuţi şi nişte antimilitarişti antifrancezi, decît nişte
nerozi. Simţind că adevărul nu era de partea lor, au ajuns să
facă apologia minciunii. JSxistau adevăruri primejdioase şi
minciuni utile. Dragostea de adevăr nu mergea fără ceva
prostie : trebuia să faci distincţie ; totul era relativ ; numai
religia putea pretinde la absolut ; dar o dată coborît în timp,
în istorie, evenimentul, fără culoare proprie, o capătă pe
aceea a luminii aruncate asupră-i. Trebuia să iei drept
adevăr ceea ce era oportun.
Vai, cit de suspecte îmi fac ei azi, prin nerăbdarea cu care
le primesc, serviabilele informaţii ce mi se dau cu privire la
eşecul planului cincinal, la nenorocirea U.R.S.S., la
„masacrele de pe Nistru"...! Ce refuz al oricărui examen ! Ce

AM
absenţă de control ! Ce credit acordat dintr-o dată
mărturiilor celor mai contestabile, celor mai interesate !
Refuz să văd vreun veritabil spirit critic în orice scepticisme
ce nu se exercită decît într-un singur sens. Cum îţi poţi face o
opinie pe baza unor date atît de suspecte ? Cum poţi să nu
bănuieşti, îndărătul acestei modelări a opiniei, un trucaj
oribil, din momentul în care nu consimţi să luminezi decît o
singură latură a problemei ?

Cuverville, 6 iunie

Fac mari eforturi să mă reapuc de cartea mea şi să scot

Geneviéve din letargie... Oare nu mai am în mine nici o
putere creatoare ? Sau, mai degrabă, nu-mi mai pot îndrăgi
ficţiunea ? Nu mă mai interesează ; mintea mea o părăseşte
mereu. Nici romanele altora nu mă atrag mai mult, nici
măcar din cel al lui Mauriac n-am putut citi mai mult de 50
de pagini... Cum se mai pot scrie romane ? cînd se dezagregă
în jurul nostru bătrâna noastră lume, cînd ia fiinţă nu ştiu ce
necunoscut, pe care îl aştept, pe care îl nădăjduiesc şi pe
care, cu toată atenţia, îl observ cum se formează încet, încet.

13 iunie

Fireşte, nu ţin ca turnul în care mă refugiez să fie de

fildeş ! Dar dacă ies din el nu fac nici două parale. Turn de

AM
sticlă ; observator în care primesc toate razele, toate undele ;
turn fragil în care nu mă prea simt la adăpost ; nici nu vreau
să mă simt astfel ; vulnerabil de jur împrejur; dar, în ciuda
tuturor, încrezător, şi cu privirile aţintite spre răsărit.
Aşteptarea mea deznădăj-y^/^-Jduită, oricum, capătă
"culoarea speranţei.
Voinţa de ateism a Sovietelor e ceea ce stîrneşte îm-
potriva lor anumite spirite cu adevărat credincioase. O lume
fără Dumnezeu, cugetă acestea, nu poate decît să cadă în
ruină ; la pierzanie o omenire fără culte, fără închinări, fără
rugăciuni... Spiritele acestea pioase nu-şi dau seama că
numai zeii cei falşi pot fi suprimaţi. Nevoia de adoraţie
sălăşluieşte în adîncul inimii omului.
Dar religia, religia noastră, unica, e o religie revelată,
spun aceste spirite pioase. Omul nu poate cunoaşte adevărul
decît prin revelaţia ai cărei depozitari sîntem. Orice fericire,
orice armonie dobîndite fără ajutorul lui Dumnezeu li se pare
hulitoare ; refuză să o ia drept reală ; o tăgăduiesc şi i se
opun, din toate puterile credinţei lor. Preferă omenirea
nefericită, decît să o vadă fericită fără Dumnezeu ; fără
dumnezeul lor.
Sub forma aceasta nouă, nu mai recunosc războiul — şi
că ne aflăm în plin război. înceapă să bată tunul,
răspîndească-se gazele toxice, — va fi spre reazămul lor.
Război în stare larvară, război „perlat" ; dar înfometarea

AM
milioanelor de şomeri merită recolta mitralierelor. Burghezul
se simte la adăpost; pînă cînd ?...
„Convertirea la comunism e la modă, în Germania, de
zece ani", îmi zice Curtius.
— La noi, e convertirea la catolicism. E ceea ce se
numeşte „convertire" pur şi simplu ; ca şi cum o alta nici n-ar
mai putea fi. Dar comunist, în suflet ca şi în minte, am fost
întotdeauna ; chiar rămînînd creştin ; şi de aceea mi-a fost
greu să despart una de alta, ■— şi şi mai greu să le opun. N-
aş fi izbutit niciodată complet singur. Au trebuit să fie
oameni şi evenimente care să mă instruiască. Nu e vorba de
„convertire" ; eu nu mi-am schimbat direcţia; am mers
totdeauna înainte; continuu ; marca diferenţă e că, multă
vreme, nu vedeam în faţa mea decît spaţiul şi proiecţia
propriei mele fervori ; astăzi, înaintez orientîndu-mă spre
ceva; ştiu că, undeva, dorinţele mele imprecise se
organizează, iar visul meu e pe cale să devină realitate.
De altfel, perfect inapt pentru politică. Nu-mi cereţi deci
să fac parte dintr-un partid.
15 iunie
„Determinatio est negatio". Formula asta a lui Spi-noza,
pe care mi-o procură o notă a volumului IV din Capitalul lui
Karl Marx, p. 49, ar putea fi adusă în sprijinul frazei mele din
Nourritures :
A o p t a n u m i s e p ă r e a a tî t a a a l e g e ,
cît a respinge ceea ce nu alegeam.

AM
 16 iunie
„Ca să înţelegem fenomenele economice ale vremii în
care trăim, nu ne foloseşte cu nimic să fi pătruns, cu metoda
exigentă a istoriei ca şi cu seninătatea pe care ţi-o dă
distanţarea de epocă, în fenomenele analoge din trecut"
scrie Henri Hauser, în prefaţa la cartea lui Bonn: Prosperity
(p. IX). Pe de altă parte, citesc într-un articol, altfel destul de
mediocru, al lui Sainte-Beuve despre Sieyes (C.L. V) :
...în masa aceasta de studii ale lui
Sieyes e vorba de orice... da, de orice, în
afară de istorie. într-adevăr, ea a fost
totdeauna in dizgraţia acestui spirit
absolut...
Şi citează (Sainte-Beuve) un fragment destul de lung din
Sieyes în care e şi fraza :
. . . p o l i ti c a s ă n ă t o a s ă n u e ş ti i n ţ a a ceea
ce este c i a ceea ce trebuie să fie.
Sieyes înţelege : a ceea ce ar trebui să fie. Mi se pare că
adeseori istoricul, sau pur şi simplu spiritul format prea
unilateral în contemplarea trecutului, preocupat să
regăsească în vremurile revolute vreo analogie cu e-poca
actuală, poate refuza să înţeleagă ceea ce este unic şi încă
neîncercat în aceasta. Veşnic tînăra Olio zîm-beşte cînd îi
aude declarînd că istoria este „o perpetuă reluare" şi că „nu
e nimic nou sub soare", niciodată ; pentru că le rezervă nu o

AM
singură păcăleală ; dar lor nu le plac surprizele şi vor prea
mult să creadă că nu ar putea avea loc ceva ce nu s-a produs
încă niciodată.
„Neprevăzătorul, spune Valéry, e mai puţin copleşit şi
dezaxat de evenimentul catastrofic, decît prevăzătorul..."
Arta de a spune fin lucrurile... De ce trebuie să par
spiritual ? Consistenţa marilor comici, a unor Cervantes,
Molière, Rabelais. Rîsul lor e generozitate. Cel ce doar surîde
se crede superior ; el se împrumută ; celălalt se dăruie.
„Nu mă pot înţelege cu idolatrii", spunea X.
„Numai cultul îl face pe idol. Nu există decît cultul zeilor
falşi. După asta recunoaştem un idol : cere jertfe. Lumea
noastră (societatea noastră) trăieşte în idolatrie ; lumea
noastră moare de idolatrie." Şi apoi :
„Cel mai bun mijloc ca să nu fii idolatru e să suprimi în
tine latria."
Ceea ce nu-1 împiedică pe X să fie chinuit de nevoia de a
se devota, de a se jertfi ; şi care-1 alungă pe X în afara sa.
(Anumite fraze riscante, ca mîine să le pot tăgădui, i le
împrumut lui X. Dar, în clipa cînd le scriu, le gîn-desc.)

Marsilia
Se toarnă „exterioarele" pentru Fanny a lui Pagnol7.
Vardiştii rechiziţionaţi nu prea ajung să ţină la distanţă
năvala de gură-cască a bătrînului port ; se întind cordoane,
între două filmări, circulaţia tramvaielor şi a autobuzelor e

AM
restabilită şi, în ciuda ordinelor, şantierul e invadat de o
igrămadă de haimanale care cu mare greutate poate fi din
nou împinsă îndărăt. Nici unuia din aceşti oameni nu-i trece
prin cap să dea o mînă de ajutor, măcar neîncurcînd munca
altuia. Îmi închipui o mulţime educată făcîndu-şi singură
ordine şi plăcîndu-i să colaboreze la o reuşită care le va fi
apoi şi lor de folos. Stau aici mai bine de trei ore, cînd pe
lingă operatori trecînd de la un grup la altul, cînd în afara in-
cintei ; şi privirile mele caută în public, caută zadarnic, o faţă
la care să se oprească, cu plăcere. Cei mai ti-

AM
 neri — de pe acum pecetluiţi de mizerie. La cei mai în
vîrstă, toate formele egoismului : nepăsare, viclenie,
zgîrcenie şi chiar, adesea, cruzime. Cine spune că iubeşte
omenirea, se îndrăgosteşte, mai ales, mistic, de ceea ce ar
putea fi ea, de ceea ce, fără îndoială, ar fi ea, fără atrofia
aceasta monstruoasă. Cine spune că iubeşte omenirea
trebuie să se lege mai întîi de cauzele acestei atrofii. Am
crezut mult timp că problema morală trebuie să meargă
înaintea problemei sociale ; nu mi se mai pare aşa, astăzi, şi
chiar, cum se întîmplă, nici nu-mi mai dau bine' seama ce
vroiam să spun prin asta. Şi astăzi individul mă interesează
mai mult decît masa ; dar mai întîi contează condiţiile
prielnice ale masei, care să-i dea posibilitatea individului
sănătos să se producă. Consideraţii de genul ăsta par cam
neghioabe, exprimate atît de sumar. Le-ar trebui dialogul,
romanul sau drama.
Mult mai bună impresie despre populaţia de marinari şi
pescari din Cassio, unde am să mă întîlnesc cu Roger Martin
du Gard. într-adevăr, la Marsilia nu mai e poporul, ci drojdia
societăţii.
Despre forţa cuvîntului. Cum a fost găsit cuvîntul „sex
appeal", la adăpostul lui au fost acceptate toate
pornografiile.

745 441
 Asta îmi aminteşte o vorbă de spirit a abatelui Mu-
gnier ; fină, după părerea mea, dar pentru care trebuie, cred,
o minte subtilă, ca să o înţeleagă. Se petrece la nu ştiu ce
dineu monden. Abatele se apleacă spre eleganta lui vecină :
— îmi puteţi spune, dacă nu vă supăraţi : ce ni s-a servit
acum ?
— Păi, stimate părinte, e o friptură de vacă.
— O, slavă Domnului ! Mă temeam să nu fie un
Chateaubriand.

19 iulie
O filosofie care îmi ocroteşte bunăstarea şi-i dă lucirea
de sidef a cochiliei mele ; o filosofie pentru a cărei elaborare
această cochilie era necesară şi care nu s-ar fi putut forma
fără ocrotirea ei. înseamnă că ar putea fi o alta ? Nu. Fără
cochilie izolantă n-ar fi nici un fel de filosofie. Nizan 8 s-ar
putea lua în acelaşi chip şi de „artele frumoase". îi citesc cu
viu interes Chiens de Garde. Cartea e prost făcută, plină de
repetări, şi el continuă să-ţi mai vorbească după cc-ai înţeles
de trei ori ce vrea să-ţi spună. Dar, aşa cum e, cartea aceasta
este un semn al vremii. Nu ni se mai îngăduie jocul, nici
măcar cel al inteligenţei. De ce nu citează Nizan fraza lui
Renan, pe care o citam cîndva : „Nu poţi gîndi liber decît
dacă eşti pe deplin încredinţat că ceea ce scrii nu va avea
urmări". (Citez din memorie şi poate incorect.) Or, Nizan

746 441
caută să ne demonstreze că orice filosofie „are urmări" ;
altfel riscă să nu fie decît un zadarnic joc al spiritului.
Această deficienţă a filosofici o denunţam în Imora-listul
meu, iar anumite capitole ale cărţii lui Nizan şi-ar putea pune
ca epigraf frazele pe care i le atribuiam lui Menalque : „Ştii
ce face ca poezia de astăzi, şi mai ales filosofia, să fie literă
moartă ? Faptul că s-au rupt de viaţă... Azi... înţelepciunea
acţionează aparte."
Renunţarea lui Tolstoi ca artist se explică şi prin declinul
facultăţilor sale creatoare. Dacă ar mai fi purtat în sine o
nouă Anna Karenina, probabil că s-ar fi ocupat mai puţin de
dukhobori şi că n-ar fi bîrfit arta. Dar îşi simţea cariera
literară încheiată ; gîndirea nu-i mai era umplută de fluxul
poetic. încă învierea indica un declin sensibil. Cine ar putea
regreta că nu nc-a dat şi alte opere ale decăderii ?
Dacă problemele sociale îmi ocupă azi gîndurile, e şi
pentru că demonul creator se retrage din ele. Asemenea
probleme nu ocupă decît locul pe care acesta îl şi cedase. De
ce să mă supraapreciez ? să refuz să constat în mine (ceea ce
îmi apare la Tolstoi) o diminuare de netăgăduit ?...
Forţa poetică să fi scăzut, oare, în mine o dată cu
sentimentele mele creştine, aşa cum mi-a zis, azi-dimi

747 441
 neaţă, Em. ? Nu cred ; mai curînd, o dată cu perplexi-
tatea mea. Fiecare carte a mea a fost, pînă acum, verificarea
unei certitudini.
Se poate ca, într-adevăr, arta şi cele mai frumoase
produse ale gîndirii să fie flori ce nu pot fi dobîndite decît sub
sticlă (sau, în Grecia, decît datorită sclaviei) şi cu mult gunoi
de grajd. Să spargi sticla, ar însemna să le distrugi. S-ar
putea totuşi ca un stat sovietic să le dobîndească, fără să
recurgă, pentru aceasta, la subjugarea unei clase şi la
excluderea ei de la bucuria a-cestor bunuri. E ceea ce mă
străduiesc să cred şi să sper, neputînd fi de acord cu
pierderea ireparabilă a acestei eflorescente care mi se pare
adesea însăşi raţiunea de a fi a omenirii (e şi aici un
„finalism" ?) — cum nu pot fi de acord cu zdrobirea unei părţi
a omenirii îndurerate, nici măcar de dragul acestei
eflorescente.
Drept vorbind, nu-1 prea pricep pe Nizan. Spinoza era un
„proletar", şi îi admir cu atît mai mult filosofia cu cît nu s-a
lăsat înrîurit de asta. Arta, ştiinţa şi filosofia nu valorează
decît dezinteresate. Filosofia nu măguleşte statul burghez,
deşi a avut nevoie de acest stat burghez, ca să se producă.
Nizan se fereşte să cuprindă în rechizitoriul său arta, ca şi
poezia. Îşi dă bine seama că ar fi mai puţin urmat dacă ar fi
silit să-1 prefere pe Béranger lui Baudelaire sau lui Verlaine.
N-ar mai a-vea de partea lui pe toată lumea, şi nici pe aceia
ce sînt incìntati să-1 vadă bătîndu-şi joc de Bergson sau de

748 443
Brunschvicg pentru că excesul raţionamentelor îi omoară.
Oare încerci a condamna pe Mallarmé sau pe Einstein dacă
spui că nu sînt accesibili decît pentru foarte puţini ? Şi, de
altfel, Mallarmé însuşi nu era decît un „rentier". Şi nu trebuie
ca eu însumi să nu fiu rentier pentru a judeca un sistem
social care creează şi ocroteşte rentierii, pentru a-1 judeca
drept tare deplorabil.
Cînd începusem caietul acesta nou, îmi făgăduisem
totuşi să nu mai tratez în el aceste probleme. Ceea ce a făcut
pur şi simplu ca vreme de cîteva săptămîni să nu scriu nimic
în el. Problemele acestea mă ocupă aproape în întregime ;
mă întorc la ele neîncetat şi nu-mi pot întoarce gindul de la
ele. Da, într-adevăr, mai că nu mă gîndesc la nimic altceva.
Tot ce văd, tot ce citesc, mă aduce înapoi la ele sau nu mă
interesează. Războiul era mai puţin obsedant : trebuind să
accepţi orice, pasiv, încercai să te gîndeşti la el cît mai puţin ;
îţi în-frîngeai indignările, revoltele; datoria ţi-era, cum cre-
deai atunci, să taci. Dar tocmai de aceasta s-a abuzat : că
eram ştiuţi ca oameni ai datoriei. Tocmai de aceea susţin
acum că datoria noastră, azi, e, dimpotrivă, să vorbim. Dacă
tăcem, ştim bine că veţi face din noi, prin însăşi tăcerea
noastră, complicii voştri. Precum în Congo, dacă aş fi păstrat
tăcerea asupra abuzurilor pe care le-am denunţat, m-aş fi
făcut, prin tăcerea mea, complicele acestor abuzuri.
Propria noastră fericire e interesată
î n a s e m e n e a î n tî m p l ă r i , i a r a c ţ i u n e a

749 443
a c e s t o r ti c ă l o ş i e r a a tî t d e l a ş ă , î n c î t a r
fi î n s e m n a t s ă n e f a c e m p ă r t a ş i i e i d a c ă
n u n e - a m fi î m p o t r i v i t . ( M o - l i e r e , D o n
J u a n . actul III, sc. III

23 iulie
Am isprăvit primul volum al autobiografiei lui Houtin,
care mă învaţă multe fără să-mi placă prea mult. Ce
naivitate era să creadă în însoţirea posibilă a Bisericii cu
libera critică (istorică sau de orice alt fel) ! însăşi povestirea
lui arată destul panta pe care spiritul, o dată angajat, nu se
mai poate opri şi cît de îndreptăţită era Biserica să-i
condamne încă primele scrieri. De partea lui e, în acest caz,
neinteligenţa sau, dacă vreţi, naivitatea.
Ce privire aprinsă şi neliniştită are în fotografie ; ca
abatele Turmei, de altfel. Privirea asta, în care voi, catolicii,
vedeţi infernul, voi le-aţi făcut-o ; e o privire de oameni
hăituiţi; simpla căutare a adevărului înseamnă, din partea
aceluia pe care Biserica 1-a pecetluit, a o desfide. Cuvîntul
însuşi o arată : nu te poţi desprinde, fără a o desfide, de ceea
ce a fost prima ta fidelitate.
Vor căuta să suprime lot ceea ce nu li se va părea de
îndată folositor. Cum ar putea ei gusta aşa ceva, înainte ca
propriul lor timp liber, în cele din urmă dobîn-dit, să le
îngăduie să se bucure la rîndul lor de ceea ce a fost dobîndit
cu atîta „lenevie rodnică" şi cu atîta „îmbălsămat timp

750 443
liber" ? Primum vivere. Şd mărturisesc că mi-e tare teamă ca
nu cumva grija de căpetenie a coşni-ţei să nu suprime mai
întîi, din grădinile noastre, toate florile. Şi nu admir nimic
mai mult, în U.R.S.S., ca organizarea odihnei, a instrucţiei, a
culturii. Fără îndoială, i-a împins marea nevoie de cadre ; dar
şi sentimentul că munca, deşi devine o nevoie a fiecărui om,
nu e totuşi ţelul omului, şi că fiecare om trebuie să-şi aibă
partea de timp liber care, în zilele noastre, mai e privilegiul
cî-torva.

Cuverville, 29 iulie
Nimic de notat. Groaznică descumpănire după lectura
manifestelor troţchiste, pe care mi le-a încredinţat Pierre
Naville!l. Dar oricât de întemeiate mi-ar putea părea anumite
critici, cred că nimic nu poate fi mai dăunător decît sciziunile
partidului.

7 august
Plec spre Berlin, fără poftă şi fără bucurie, dorind de pe
acum să mă întorc, să mă văd înapoi.
Ieri, la Vogel, Ehrenburg, ca să sublinieze deosebirea
adîncă a noii generaţii, în U.R.S.S. :
„Cei din generaţia mea, cînd li se recomanda să nu
citească o carte, se repezeau la ea şi o înghiţeau de îndată.
Orice interdicţie de acest fel era pentru ei o recomandare. Cu
totul dimpotrivă, la tinerii care au azi 20—25 de ani : e destul

751 443
să le spui că o carte e proastă pentru ca ei să nu încerce, să
nu accepte să o deschidă. Dar schimbarea, în acest caz, nu e
numai în tinerii cititori ; e şi în cei ce îi sfătuiesc, în cei ce i-au
precedat, in cei ce spun tinerilor : citiţi asta ; nu citiţi asta.
Tinerii nu i-ar asculta dacă aceştia, ei înşişi schimbaţi, n-ar
merita să fie ascultaţi de către tineri."

28 aug tis!
întoarcerea la Cuverville după o nouă călătorie la Berlin
(a treia în vara aceasta).
Ce s-a întîmplat ? A venit vremea în care, socotind
puţinul ce mi-a mai rămas de trăit, mi-am zis : să nu mai
pierd nici o zi... Şi, de atunci, n-am mai făcut nimic de
ispravă...
Cel puţin să te menţii... Dar nu se poate ; din clipa în care
nu mai tinzi spre un progres, cazi înapoi...
septembrie Mai degrabă să taci decît să te plîngi...
Berlin, 17 octombrie
Am părăsit caietul celălalt, de culoare ghinionistă, în
care n-am ştiut să scriu decît măgării şi reluări din ceea ce
dădeam în octombrie la N.R.F. (în psihologie, măgarul este
un rumegător.) Ultimele cuvinte pe care le scriam acolo :
„Mai bine tăcere decît plîngere", datează din luna... care ?
Le-aş fi considerat cu plăcere drept no-vissima verba. N-am
dorit de multe ori să mor (doar de 2 sau de 3 ori) ci să fiu
mort — ca să fie mai simplu. Mă comparam cu Icar, rătăcit în

752 443
labirintul din care atîţia mistici îşi închipuie că nu pot scăpa
decît prin-tr-un salt spre cer. Dacă jurnalul meu nu e mai
tîngui-tor decît e, e pentru că nu-mi face plăcere să scriu de-
cît în stare de fericire senină ; hotărîrea, pe care o luasem
încă din tinereţe, de a nu-i îngădui operei mele să reflecte
decît bucuria (sau mai degrabă un îndemn de a trăi) poate
lăsa impresia, cu totul înşelătoare, că nu

753 443
 smt accesibil decît ei. Precum cadranul solar care nu
mdica „decît orele luminoase". Dar depresiunea din ultima
vreme se datora, ca de obicei, mai ales oboselii Hărţuit din
toate părţile, am fugit din Paris ca să mă reiau in mină.

13 decembrie
Solicitat de A.E.A.R. ,0, care doreşte să mă considere
printre membrii săi, răspund : Nu, dragi tovarăşi. Cel mai
limpede rezultat al unei asemenea angajări ar fi, imediat,
acela de a mă abţine să mai scriu ceva. Mi-am declarat cit
am putut de tare şi de categoric simpatia (şi cuvîntul spune
prea puţin) pentru U.R.S.S. şi pentru tot ceea ce reprezintă
ea în ochii noştri, în inimile noastre, in ciuda tuturor
imperfecţiunilor ce ni se pun încă in faţă. Cred că sprijinul
meu (şi, foarte exact, în cazul meu) poate fi de un mai real
folos cauzei voastre (a noastre), dacă vi-1 aduc liber şi dacă
sînt ştiut ca ne-inregimentat. Să scriu de aici înainte după
„principiile" unei „carte" (reiau expresiile din circulara
voastră) — iată ceea ce ar face să se piardă orice valoare
reală a oricărei scrieri pe care aş da-o de azi înainte ; sau,
mai precis, ar însemna, pentru mine, sterilitatea. Să nu ve-
deţi, in cele ce vă spun acum, vreo dorinţă de ocrotire
personală şi de fereală în faţa primejdiei. Am dovedit pînă
acum nu o dată că nu mă tem să mă „compromit" cînd o
cred necesar. Dar cei ce mă citesc azi şi asupra eărora pot
exercita (fie şi fără să vreau numaidecît) vreo influenţă, nici

754
nu m-ar mai asculta din ziua în care şi-ar putea închipui că eu
gîndesc şi scriu din ordin.
1933

4 ianuarie
E absurd să acuzi de laşitate un „conscentious ob-jector".
Iţi trebuie oricînd mai puţin curaj să ţii pasul decît să te
desprinzi de un ansamblu, cînd chiar această detaşare, în loc
să te puie la adăpost, te expune.
Am citit azi-dimineaţă declaraţiile lui Bertrand Ru-sell,
acum vechi, reproduse într-o broşură din Libres Propos. Ideea
non-rezistenţei la o invazie mă chinuise mult încă în timpul
războiului. N-am formulat-o însă niciodată pentru că gîndul
acesta se afla de îndată combătut de un altul : că non-
rezistenţa n-ar putea fi realizată decît prin consimţămîntul
unanim al tuturor cetăţenilor unei ţări ; că guvernanţii care
ar lua o iniţiativă in această privinţă ar fi de îndată
destituiţi ; că ar urma aproape neapărat o revoluţie, care i-ar
da invadatorului un pretext mai mult decît suficient să-şi
folosească forţele ce ar apărea din aceea clipă ca represive,
astfel încît partea non-rezistentă a ţării ar trebui să facă
alianţă cu inamicul, ceea ce ar pune-o într-o postură
inacceptabilă. Mi-ar fi teamă că, practic, n-ar putea rezulta
de aici decît o încurcătură îngrozitoare. Visata non-rezis-
tenţă, totuşi de dorit, care ar face de prisos folosirea armelor
şi utilizarea violenţei, n-o cred posibilă decît după o înceată

755
educaţie, după devalorizarea progresivă a anumitor
„devize", după dezumflarea zeilor falşi.
Montherlant are, fără îndoială, dreptate cind spune (şi o
spune excelent) că tineretul respinge ideea unei păci care n-
ar mai putea alimenta apetitul lui de glorie şi nevoia lui de
entuziasm. Dar ceea ce ne propune azi comunismul e un mod
de a lupta împotriva războiului care ne cere mai multă
valoare şi care dă posibilitatea unui eroism mai mare decît
războiul însuşi. De fapt, a-cesta nu ne-ar pretinde decît o
supunere oarbă.
Viitorul război, pe care sîntcm siliţi să-1 întrezărim,
abject, nu va da posibilitatea eroismului ; astfel încît a-

ceasta ultimă atracţie a sa, acest prestigiu pe care îl mai

exercită el asupra celor mai nobili dintre tineri, ii va fi luată.
Alte titluri de nobleţe, alte forme de sfinţenie, de de-
votament, de eroism (şi de loc, cum spuneţi voi, alte con-
diţii), iată ce avem nevoie. Ignorăm aceasta numai prin-tr-o
neînţelegere absurdă, printr-o adîncă necunoaştere a naturii
umane şi a nevoilor ei misterioase. Dimpotrivă, voi sînteţi cei
ce îi oferiţi stagnarea în confortul moştenirii pe care efortul
vostru se sileşte doar să o păstreze. *
Mi se pare foarte nedrept să-i reproşăm U.R.S.S. că nu
are grijă decît de interesele materiale ; dar ea e întru totul
îndreptăţită să se ocupe mai întâi ele acestea. Iar asigurînd

756
instrucţia întregului ei popor, stimulând şi umplînd timpul lui
liber, ea arată limpede că ţinteşte mai departe.
Dar, ca să reclădeşti totul de la început, trebuie să
porneşti chiar de la sol.
Mulţi mai confundă misticismul cu spiritualitatea şi cred
că omul, dacă religia nu-1 ridică, nu poate decît să se
tîrască ; ei cred că numai religia îl poate împiedica pe om să
se tîrască.
Şi cei dintîi creştini au putut să creadă că venirea îm-
părăţiei lui Dumnezeu ar fi foarte apropiată, încît unii dintre
ei puteau nădăjdui că nu vor muri fără să o fi văzut cu ochii
lor. Apoi a trebuit ca nădejdea să fie amînată...

Remarcabil, articolul lui Berdiaev : Adevărul şi minciuna

comunismului, pe care îl citesc în primul număr din Esprit l. îl
* Scriam ţneă în martie
citesc cu o satisfacţie şi cu o uşurare din-Iro cele mai vii.
Foarte bună şi relatarea unei călătorii în U.R.S.S., de către
Jean Sylveire, din care acest număr dă numai începutul.
Bineînţeles, „va urma" !
Pentru că experienţa întregii U.R.S.S. este de o im-
portanţă incalculabilă, doresc din tot sufletul ca ea să
izbutească şi ca evenimentele să-i îngăduie să o ducă la bun
sfîrşit. Numai astfel va putea fi ea instructivă pentru celelalte
popoare. Dar trebuie să-mi mărturisesc, mie însumi, gîndul
întreg ; această experienţă, tocmai in Rusia trebuia să fie

757
încercată ; Rusia are, indiscutabil, mai mult decît noi de
cîştigat din ea (şi, în orice caz, mai puţin de pierdut). Mă
îndoiesc, chiar dacă starea sodială pe care încearcă să o
realizeze e de dorit pentru poporul nostru : doar profund
modificată. Se vorbeşte de greutatea „săririi etapelor". Mi se
pare, dimpotrivă, că, în acest caz, trecutul nostru ne
împiedică şi că un popor încă neformat e mult mai capabil
decît un popor format să se adapteze unor forme noi. Dar,
dacă e condamnabil sistemul nostru capitalist, dacă c
ruşinoasă orice înţelegere secretă, cu el, a creştinismului, în-
seamnă oare că, pentru a face comunismul aplicabil la
Franţa, ar trebui să se calchieze el întocmai pe bolşevism şi
n-ar urma să fie pus la punct ? Şi ce altceva fac cei din Rusia
însăşi decît o progresivă punere la punct ? Ceea ce nu
înseamnă cîtuşi de puţin o acomodare şi compromisuri cu
forţele duşmane.
De toate acestea, numeroşi catolici, creştini convinşi
(cunosc mulţi dintre ei, — şi admirabili), nu-şi pot da seama.
Pentru că trăiesc în visul extatic al unui catolicism cum ar
trebui să fie, cum ar vrea să fie, cum nu este.
—■ Şi nu faci tu la fel în privinţa comunismului ?
— Dar e o mare deosebire între noi : religia voastră, v-o
realizaţi toată în voi înşivă ; pe cînd comunismul nu-1 pot
totuşi realiza eu singur.
Catolicismul poate astfel să atingă, în anumite suflete,
perfecţia. Cum l-ar putea acestea socoti responsabil de

758
abuzurile pe care el le îngăduie, pe alocuri ?
Au fost aşadar necesare două scrisori (care nu s-ar fi
cuvenit să rămînă nepublicate) pentru a hotărî Libres propos
să menţioneze Paginile de Jurnal ale mele. Cum mi se pare că
tăcerea prelungită a acestei mici reviste, stimabilă între
toate, se datoreşte în bună măsură unei

448

759
29 — Pagini de jurnal

760
 449
mari admiraţii pentru unchiul meu (astfel încît, pentru ei,
Gide înseamnă Charles Gide nu trebuie să existe acolo şi un
alt Gide) şi cum unchiul meu a avut de îndurat mult mai mult
decît mine o tăcere şi mai nedreaptă, nu de această tăcere în
sine mă voi plinge. împotriva a ceea ce mi-e cam greu să-mi
frînez protestul e felul peremtoriu în care, cu prilejul
publicării Călătoriei în Congo, au stabilit că, pînă să fi dat cu
nasul în cîteva triste exploatări din A.E.F., nu ştiusem
niciodată să mă interesez de oameni, absorbit exclusiv, cum
eram, de contemplarea mea însumi. Aşa încît a trebuit acest
contact cu rasa neagră oprimată ca să mă smulg din „nar-
cisismul"' meu şi că, decît să fiu felicitat că mă ocup în sfîrşit
de „probleme sociale", mai curînd ar urma să fiu admonestat
că nu m-am interesat de ele mai devreme.
Dacă aş fi ţinut un jurnal, cînd mi-am făcut prima
călătorie în Algeria, cum l-am ţinut zi de zi în Congo, fără
îndoială aş fi vorbit despre afacerea cu fosfaţii din Gafsa pe
care o puteam atunci urmări îndeaproape, despre retragerea
treptată a preoţilor albi după moartea cardinal ului
Lavigerie, şi, mai ales, despre sosirea butoaielor cu absint
pentru supunerea băştinaşilor şi despre exproprierea
arabilor prin procedeul băncii Caze-nave, după o metodă
monstruoasă pe care, neîndoielnic, aş fi înfăţişat-o...
(Şi, dimpotrivă, dacă n-aş fi ţinut jurnalul din A.E.F., sigur
că n-aş fi adus din călătoria în Congo decît cîteva „peisaje",

761
pentru un nou Amyntas.) Sentimentul incompentenţei m-a
oprit multă vreme să vorbesc despre ceea ce nu era domeniul
meu. A trebuit să vină războiul ca să ajung să mă îndoiesc de
valoarea „competenţelor", să mă conving că un specialist se
poate înşela :ot atît de bine ca orice alt om şi că aveam, ca
oricare altul, dreptul, şi chiar datoria de a vorbi.

Paris, 6 ianuarie
Adevărul e că nu mă pot hotărî să mă îndepărtez de
Em. ; nici să-mi disociez creierul de inimă... Aici e taina
tuturor şovăielilor mele ; tocmai reticenţele înseşi sînt, la
mine, cele mai pătimaşe. Dar... nu-i nimic de făcut; nimic de
încercat; „nimeni nu poate sluji la doi stă-pîni" şi „omul cu
inima împărţită e nestatornic in toate căile sale"...
De cîte ori o revăd simt din nou că numai pe ea am iubit-
o cu adevărat, în toată viaţa mea ; şi chiar uneori mi se pare
că o iubesc mai mult decît oricînd. Şi pentru că mă
îndepărtează de ea mi-e atît de dureros fiecare pas înainte.
Nu mai pot gîndi fără cruzime. „Stare de angoasă",
suficientă ca să explice destule insomnii...
Fără îndoială, pentru că o simt pe ea suferind mă mai
răneşte atît de dureros fiecare atac împotriva lui Hris-tos.
Uneori ajung să mă întreb dacă nu cumva şi pentru că, —
fără să vreau să mi-o recunosc, fără măcar să ştiu sau să-mi
dau seama precis, — nu voi fi încetat niciodată cu totul să

762
cred în el. Da, să cred în El, în omniprezenţa Lui imanentă, în
agravarea crucii sale din vina noastră ş.a.m.d.

22 ianuarie

Citesc cutare pagină proastă a unui autor, oricum foarte

mediocru. Pentru ce scrie el aşa ceva ? Răspunsul e simplu : îl
apasă nevoia de bani ; a încheiat contracte şi trebuie să dea
materialul.
Şi noi (Valéry şi cu mine) trebuie să trăim din scrisul
nostru. E vorba să ştim dacă poate calitatea să ia locul
cantităţii. E monstruos de nedrept să i se reproşeze lui Valéry
că scoate cît poate de mult dintr-o scriere pentru care şi-a
dat tot timpul ca să o distileze şi care reprezintă tot atîtea
ore de de lucru cît 20 sau 50 de articole ale lui X sau Y care le
dictează dimineaţa în vreme ce se rade.
Deşi valoarea artistică nu poate fi socotită, nu cred de loc
că ar scăpa cu totul din teoria marxistă şi că ar fi absurd să
evaluezi, în cutare operă deosebit de densă., concentrarea
unui mare număr de ore-muncă.
Marsilia, 9 martie
Numai din cauza unei vlăguiri poetice am putut ajunge să
dau pe mîna publicului ceea ce trebuia să constituie însăşi
materia romanului pe care îl începusem. (Nu m-am şi
explicat undeva în privinţa asta ?) Gene-vieve, urmare la
Şcoala femeilor, împrejurări potrivnice, o stare de sănătate

763
proastă ş.a.... m-au silit să-1 las în pană. Să spun „cu atît mai
rău"... sau „cu atît mai bine" ?

/ / martie
Să-i socotesc pe pesimişti drept duşmani personali. Şi
tocmai ei, întunecătorii vieţii, sînt cei ce se agaţă cel mai tare
de viaţă. Căci unul dintre cele mai admirabile excese ale
dragostei de viaţă e să-1 aduci pe îndrăgostit gata să rişte
această viaţă, să şi-o dea din exuberanţă.
Şi ce ruşinoasă e preferarea visului faţă de realitate, din
neputinţă şi renunţarea de a face realitatea mai frumoasă !
Ruşine să le fie, îndeosebi, delicaţilor ! Să lupt împotriva
molipsirii de tristeţe.

12 martie
Noţiunea de perfecţie şi noţiunea de durată sînt strîns
legate între ele...
Cum să nu aspire la durată acela ce ştie că adevărul nou
pe care îl aduce nu va fi de îndată înţeles, nici măcar auzit ?
Pe de altă parte, el ştie că numai perfecţia formei sale îi
poate permite şi promite luntrişoarei o călătorie ceva mai
lungă ; şi că important e să ferească de putrezire alimentele
care nu sînt pentru consumul imediat.
V. stabileşte cu multă pătrundere cele trei paliere ale
evoluţiei lui Montaigne. E sigur că o lectură prea cursivă a
Eseurilor poate încurca planurile; şi adesea urmele primei

764
schiţe, retuşurile şi adaosurile sînt tot atît de instructive ca şi
textul însuşi. Că Montaigne şi-a modificat etica e indiscutabil
— ca şi faptul că etica din ulii ma parte a vieţii sale se ridică
adesea împotriva ce-!eia de la început. Dar dacă M.V. îl
socoate pe Montaigne un înţelept atît de mare, cum
îndrăzneşte să declare că, incepînd de la o anumită vîrstă, s-a
rătăcit ? şi de ce nu mi-tìr da voie să cred că extremitatea
carierei sale îi e acesteia, totodată, şi culmea ?
Cei ce refuză să creadă în progres nu vor să recunoască
nici că ideile îmbătrînesc şi mor şi că leacul de ieri devine
piedica de mîine. X raţionează în privinţa asta ca o broască
incapabilă să-şi mai amintească faptul că a fost mai întîi
mormoloc.
O expresie populară admirabilă, printre multe altele, şi
plină de sens : „Tu îţi faci gînduri".
14 martie
Cei care (mai ales René Schvvob) îmi văd scrierile co-
pleşite de obsesia sexuală mi se par tot atît de absurzi ca şi
cei ce, altădată, pretindeau că aceleaşi scrieri sînt de gheaţă.
Senzualitatea rămîne, în mintea ca şi în .rupul lor, atît de
legată de obiectul care o stîrneşte, încît, dacă acest obiect se
schimbă, ei n-o mai pot recunoaşte. Apoi, de mine avertizaţi,
au început să vadă peste tot această senzualitate pe care nu
o văzuseră nicăieri. Ea, spun ei, îmi slăbea voinţa, îmi dilua
gîndi-rea, îmi descompunea proza ; rămîne fiecare carte a

765
mea pecetluită de ea... Ce de prostii au putut să scrie pe
tema^asta !
7 aprilie
De vreme ce Germania ţine să se descreiereze2, n-ar
putea Franţa să se ofere să culeagă această „materie
cenuşie" pe care vecinii noştri par să o cam dispreţuiască ?
Guvernul francez, dincolo şi în afara oricărei politici, nu i-
ar putea oferi lui Einstein, pe care Germania îl sileşte să se
exileze, o catedră la Colegiul Franţei, cum făcuse cîndva
pentru Mickiewicz ? Un laborator şi mijloace pentru
continuarea cercetărilor... Ca să creăm un fel de anexă
străină a acestui Colegiu, în care s-ar perpetua o veche
tradiţie de ospitalitate cu care Franţa s-ar mîndri pe drept
cuvînt, n-ar fi, fără îndoială, prea greu să se găsească
fondurile necesare. Vom şti să facem gestul aceasta, pînă să
ne-o ia înainte o altă ţară ? Şi, de data asta, cum ne-am simţi
pe bună dreptate mîndri că sîntem francezi.
Vorbesc despre asta cu Malraux care îmi promite că va
vorbit cu Monzie :î.
fi făcut în numele Franţei... De ce n-au făcut-o ?... Caut,
şi pentru mine însumi, scuze...
Ar fi trebuit, îndată după ştirea despre exilul lui Einstein,
să leg clopotul acesta de Marianne sau de N.R.F. Mai mult :
în loc să latru cu ceilalţi, în cursul adunării publice, să fi pus
la vot prin aclamaţii, în faţa asistenţei foarte numeroase,

766
această cerere către guvernul francez. Cît îmi reproşez că nu
m-am gîndit atunci !
Dar orice bun francez ar trebui să rămînă nemîngîiat că
Franţa n-a ştiut să facă acest gest frumos, care i-ar fi fost
firesc şi în care ne-am fi recunoscut.

Roquebrune, 10 aprilie
...Mi-e extrem de greu, azi, să mă interesez de ficţiuni
romaneşti. Totuşi am reluat, de la început, Condiţia umană'1.
Cartea aceasta care mi se părea, în revistă, stufoasă din cale
afară, descurajatoare prin prea marea bogăţie şi aproape de
neînţeles prin prea marea complexitate... mi se pare,
recitind-o dintr-o dată, perfect clară, ordonată în confuzie,
de o admirabilă inteligenţă şi, totuşi (vreau să spun : deşi atît
de inteligentă), profund cufundată în viaţă, angajată şi
respirînd o angoasă uneori insuportabilă.
Tristeţea de a nu mă simţi în stare să scriu despre cartea
aceasta, şi, pentru a-i sprijini succesul, articolul pe care-1
merită.

/ / aprilie
Astă-seară L'Eclaireur de Nice ne înştiinţează că Einstein
acceptă catedra pe care i-*a oferit-o Spania 5, la Madrid.
Evenimentul anunţat cu litere groase ; L'Eclaireur îi înţelege,
deci, toată însemnătatea.

767
 Nu mă pot împăca de fel cu gîndul că oferta aceasta a
Spaniei nu le-a trecut prin capul celor autorizaţi să o
14 aprilie

Un rezultat al demersului lui Malraux pe lingă Monzie ?

Le Temps a anunţat ieri intervenţia lui Monzie la Cameră în
legătură cu catedra pentru Einstein. Bravo ! dar cum se
împacă asta cu oferta Madridului, despre care se spune că
Einstein a acceptat-o ?
înapoi la Paris, în 12. Roland Malraux G, venit să mă
întîmpine la gară, îmi transmite, din partea d-nei de Fels, o
invitaţie la dejun, pentru aceeaşi zi, ca să mă întîl-nesc cu
Valéry Larbaud şi cu Léger7, pe care nu i-am mai văzut de
mult. E prea tîrziu să mă mai duc. Din restaurantul de lîngă
gară, unde iau masa, telefonez că voi încerca să vin la cafea.
Fericit să-1 revăd pe Valéry Larbaud ; dar nu ştiu să-i
mărturisesc simpatia (şi tocmai pentru că e vie) decît într-un
fel tare stîngaci. Mă simt tot mai stingherit şi mai falsificat în
„lume", unde grija de a părea natural îmi răpeşte toată
naturaleţea şi tot umorul. Totuşi, societate' foarte plăcută şi
o foarte interesantă şi substanţială convorbire cu Léger.
Am la mine un articol al lui P. Herbart 8 despre Frei-net9,
pe care mi se cere să-1 plasez la Marianne, unul al lui Pascal
despre Victor Serge, pe care i-1 duc lui Vogel, precum şi un
altul al lui Le Boulanger despre reprimarea comunismului în
Indochina.

768
 Le Boulanger venise să mă prindă înaintea plecării la
Cuverville. Groaznică situaţie. Cum să-1 ajut ? Cîteva
bancnote nu pot fi decît un deplorabil ajutor provizoriu. El
cere de lucru. Are o privire de animal hăituit. Pierderea
glasului, în urma unei laringite tuberculoase, mai greu de
îngrijit decît de obicei pentru că e, în acelaşi timp, şi diabetic.
Nevastă-sa trebuie să-şi facă o operaţie gravă, fetiţa şi-a
rupt un picior ş.a.m.d. .
Cum să-mi mai regăsesc seninătatea spirituală de care
am nevoie neapărat pentru lucru ? Cred că am pierdut-o
pentru totdeauna.
...Fiinţa aceea nenorocită, în pragul unei uşi, la colţul
bulevardului Saint-Germain cu bulevardul Raspail. Vestonul
închis cu un ac de siguranţă, ca să nu se vadă că n-are
cămaşă. Privirea pierdută în gol... Peste două ore l-am văzut
iar, cînd ieşeam de la Nouvelle Revue Française ; în acelaşi
loc, exact cu aceeaşi atitudine, imagine a deznădejdii totale.
Am vrut să-i spun ceva, dar nu părea să înţeleagă ; era gata
să scape bancnota pe care i-am strecurat-o în palmă. La
întoarcere, pe strada Vaneau, nu mă mai puteam gîndi la
nimic altceva...
Starea de bucurie în care credeam că mă menţin, bucuria
aceea nu mai e, în mine, decît ca o palidă flacără a unei
lămpi de noapte, care pîlpîie şi pe care o simt gata să se
stingă. Urăsc acum nu bogaţii care trăiesc într-o stare de
inconştienţă, ci tot ceea ce socot conştient că îmi prisoseşte

769
mie ca avere. Ce£a--Ce mă apropie de comunişti nu sînt
teoriile, pe care nici nu le înţeleg bine şi cu care nu am ce
face, ci gîndul că, printre ei, sînt unii pentru care o asemenea
stare de lucruri e intolerabilă. Dar sînt şi printre creştini.
Dece, cum, printre creştini sînt ei doar o excepţie ? La
întrebarea asta nu e, din păcate, decît prea uşor să răspunzi
prin-tr-o altă întrebare : cum poţi găsi intolerabil ceea ce
socoteşti că e voinţa lui Dumnezeu ?

Indignare, desigur, dar nu ură. Sînt şi voi rămîne in-

capabil de ură. Chiar în cele mai groaznice vremuri de război.
Şi, fără îndoială, e o mare slăbiciune, — sau ar deveni dacă
ar fi vorba de a acţiona ; dar nu-i nimic de făcut. Fără
îndoială, scriam cîndva : „Familii, vă urăsc" ; dar era vorba
de instituţii, nu de persoane ; şi nu-i de loc acelaşi lucru.
Astfel putem urî războiul, un regim de oprimare etc.. Dar de
îndată ce e vorba de persoane mi-ar trebui, pentru a le urî,
mai multă ineomprehen-siune decît pot avea ; şi să nu mă
interesez de ce, cum, unde se găseşte explicaţia, clacă nu
justificarea celor mai rele lucruri.
Dar nu mă înşel ? Ce tărie poate căpăta ura cînd nu e
născută din orbire, ci din comprehensiunea însăşi ! Cînd poţi
spune în adevăr : cîtă vreme nu-1 cunoşteam bine nu-mi
dădeam seama cît merită să fie urît. Căci nu e oare himeric
să presupui că aprofundarea oricărei fiinţe îţi dă

770
posibilitatea să descoperi în ca, cît de cît, ceea ce ţi-ar da
posibilitatea să o iubeşti ?

25 mai
îmi vine în vizită un tînăr comunist de 26 de ani, care
pare de numai 20 ; îmi aduce un articol în care, dacă l-ai
crede pe el, l-ar fi pus pentru totdeauna pe Benda cu botul pe
labe ; care Benda, dîndu-şi seama că n-ar avea ce să
răspundă, s-ar fi opus la inserarea acestui articol în Nouvelle
Revue Française. Numitul tînăr se bazează pe mine ca să
treacă peste Benda. Cică e interesul partidului ca acest
articol să fie primit. Nu e vorba de el (nu i-am reţinut
numele) ci de cauză, iar eu trădez partidul dacă nu forţez
mîna lui Paulhan. Cum îi spun că n-am vrut niciodată să fac
uz de autoritate la N.R.F., că i-am lăsat întotdeauna lui
Paulhan deplina libertate de selecţie şi că, pe scurt, refuz să
intervin, el declară, ridicând tonul, că e „uluit" şi adînc
dezamăgit, că era îndreptăţit să se aştepte, după declaraţiile
mele, ca eu să-1 susţin şi că, dacă aşa stau lucrurile, e gata
să povestească, cît mai sus, dezertarea, trădarea mea. îi zic
că asta înseamnă şantaj ; atunci strigă imediat : „Da, dar un
şantaj legitim..." Vorbeşte tot mai tare, se agită, mă apucă
de braţ ; pînă la urmă pun un scaun între noi... „E ultimul
dumitale cuvînt ?" mă întreabă cu tonul cel mai ame-
ninţător. Şi cum îi răspund că n-am nimic de adăugat : „Cu

771
atît mai rău ! sînt dezolat pentru dumneavoastră ; dar
dumneavoastră aţi vrut-o. Aflaţi că o să vă usture..."
Convorbirea asta m-a amuzat prea tare ca să n-o fi
urmat dincolo de marginile rezonabilului, aşa că, spre sfîrşit,
au fost repetări şi învîrtiri pe loc. Gustam mai ales confuzia
pe care ţinea X. să o păstreze între soarta articolului său şi
succesul cauzei ; părea, de altfel, destul de sincer convins şi,
prin asta, îmi rămînea totuşi simpatic. (De cîteva ori a
protestat „că nu e vorba aici de articolul său" la care i-am
replicat că, dimpotrivă „nu e vorba decît de asta".) — Un pic
adunat, dialogul ar putea fi excelent. Tînărul X. juca destul
de bine rolul zelosului, la urma urmelor destul de uşor, ca
toate rolurile de personaje „dintr-o bucată".

Vittel, iunie
Jalnică urîţenie a mulţimii mic-burgheze. Nici o fiinţă
căreia ai dori să-i prelungeşti viaţa. Nu ajung să mă conving
că sufăr de ceva pentru care vin toţi ăştia să se îngrijească
aici.
Trebuie să te convingi înainte de toate de aceasta : orice
ai gîndi şi ai spune, cine nu va merge în sensul lor, cine nu va
fi într-o strînsă conformitate cu ceea ce ştiu ei dinainte (şi
prin tradiţie) că este Adevărul, acela va fi dinainte socotit în
greşeală. E ceea ce exprimă Bos-suet în chip admirabil : „li e
cu neputinţă să predice bine de vreme ce nu predică în
Biserică". (Oeuvres ora-toires, III, p. 211.)

772
 Aşadar, dacă nu ne mulţumim cu atîta, vom fi declaraţi
căutători de noduri în papură. N-avem decît să trecem peste
asta, precum au făcut, de mult, ştiinţele. Ori-cît a fost
pămîntul condamnat la imobilitate de către Biserică, el n-a
încetat să se învîrtească, nici să dea de lucru creierului
omenesc.
Am mai spus-o : nu mă pricep de loc în politică. Dacă mă
interesează, e cum mă interesează un roman de Balzac, cu
pasiunile, meschinăriile, minciunile şi tranzacţiile sale. Totul
se înjoseşte, chiar cauzele cele mai nobile, de îndată ce ea se
amestecă şi le preia. Sînt oameni care se lasă omorîţi pentru
ca prin sîngele lor utopia să coboare din cer pe pămînt. Aflu
că în culise se află nişte „magnaţi" care truchează drama şi îi
consideră pe aceşti morţi ca pe nişte păpuşi cărora numai ci
ştiu să le tragă sforile. Apoi mi se spune că fără sfori, păpuşa
nu s-ar fi urnit din loc. Şi astfel cred unii că fac apologia
sforilor ! Nu ; ci condamnarea păpuşii. Trebuie să facem azi
oameni din păpuşile de ieri.
Am tendinţa de a-mi subpreţui meritele. O manie atît de
rară, se pare, încît apare ca suspectă. Oamenii văd în ca
prefăcătorie, ipocrizie, afectare,
Poate că e pur şi simplu din cauza hipotensiunii arteriale.
...în sensul acesta se poate cu toată dreptatea vorbi de o
„convertire". Pentru că, întocmai ca aceea la catolicism,
convertirea la comunism implică o abdicare a liberului

773
examen, o supunere la dogmă, recunoaşterea u-nei
ortodoxii. Or, orice ortodoxie îmi este suspectă.
Important, spun ei, e că crezi; şi restul ţi se va da pe
deasupra. După care se aranjează ei, potrivesc la ţelurile lor
învăţăturile Evangheliei şi pretind că se împacă cu Dumnezeu
dacă recunosc că păcătuiesc, că au păcătuit, că sînt păcătoşi.
Felul în care sînt ei religioşi face religia demnă de ură. în
numele Religiei luptă ei şi de aceea combatem Religia.
Dar, trebuie să o spun, ceea ce mă aduce la comunism nu
e Marx, ci Evanghelia. Pe mine Evanghelia m-a format.
Preceptele Evangheliei, cu pliurile pe care ele le-au dat
gîndirii mele, comportării întregii mele fiinţe, sînt cele ce. mi-
au înrădăcinat îndoiala faţă de propria-mi valoare şi
respectul pentru altul, pentru gîndirea lui, pentru valoarea
lui; cele ce au întărit în mine dispreţul, repulsia (care era fără
îndoială nativă) pentru orice proprietate particulară, pentru
orice acaparare.
Nu mi-ar fi greu să transcriu cele cîteva cuvinte ale lui
Hristos cărora nici măcar nu pot spune că încerc să le
conformez conduita, pînă într-atîta s-au prefăcut în sîngele şi
carnea mea ; astfel încît, dacă mă supun acestor cuvinte, nu
o fac ca faţă de porunci dinafară, ci ca faţă de legile înseşi
ale instinctului meu, ca faţă de o necesitate dinlăuntru ; aşa
că nu mă pot sustrage lor.

Vitteli 4 iulie

774
 într-un număr din Figaro, mai vechi, pe care-1 găsesc pe
o masă în salonul hotelului, un interesant articol al lui
Edmond Jaloux, în care vorbeşte despre Rainer Măria Rilke şi
despre răbdarea pe care o punea în înceată compunere a
poemelor sale.
Poate că e adevărat în ce priveşte Elegiile cluineze, dar
mi-amintesc că l-am auzit pe Rilke spunînd că majoritatea
versurilor sale erau scrise în fuga condeiului sau, mai exact, a
creionului, pe un carneţel pe care-1 ducea cu sine în plimbare
; apoi erau copiate, cel mai adesea, fără nici un retuş. Mi-a
arătat carnetul pe care-1 avea la el (venise să ia masa la vila
Montmorency) în care erau mîzgălite multe poeme,
„improvizate — îmi spuse el — pe o bancă din Grădina
Luxembourg". N-am văzut nici o ştersătură.
Neîndoielnic, puţine precepte de înţelepciune (şi mă
îndoiesc că măcar există vreunele) care, privite dintr-un
anumit unghiu, să nu pară nebunie.
Să scoţi ce se poate din ce este ; să-ţi baţi capul să
îmbunătăţeşti, mai curînd decît să încerci să schimbi. Asta a
făcut X toată viaţa.
îmi spun azi că, pentru a face operă valabilă, ar trebui
mai întîi să mă fixez şi ştiu, de altfel, cît de mult îmi
dăunează viaţa rătăcitoare şi fărîmată pe care o duc. Dar
singurul loc în care mi-ar fi îngăduit să mă fixez e Cuverville,
unde îmi stau împotrivă şi cerul, şi pă-mîntul, şi oamenii ;

775
unde gîndirea mea devine greoaie ; unde toate roadele
livezii mele se pierd etc...
Atotputernice cauze sentimentale mă împiedică să mă
fixez în altă parte. Dar cel puţin pot înţelege cît de rui-
nătoare este această teorie care pare la început atît de
înţeleaptă ; şi tocmai dintr-o experienţă aspră ştiu că mai
mult cheltuieşti dacă vrei să scoţi cît mai mult din mediocru
decît dacă vrei să refaci dintr-o dată totul.

Cuverville, 12 august
N-am mai scris nimic de oîteva luni. Am întrerupt pînă şi
acest jurnal în care încercam să-mi clarific gîn-durile şi din
care paginile cele mai recente mi s-au părut, recitindu-le,
cenuşii, repetînd doar ceea ce altădată exprimasem cu mai
multă vigoare. Mi se părea că atmosfera în care mi se zbătea
mintea e cum nu se poate mai puţin prielnică elaborării unei
opere de artă. Felul în care m-am angajat paraliza jocul liber
al facultăţilor mele ; în dispoziţii fiziologice mai bune, poate
aş fi găsit tăria de a trece peste toate ; o oboseală constantă
mă făcea să cred supraomenească sforţarea necesară „ca să
scap de o povară atît de grea" şi rămîneam copleşit de
enormitatea problemelor actuale, pe care le complică şi o
seamă de neînţelegeri create de noţiunile imperfecte şi de
judecăţile convenţionale despre înseşi datele problemelor.
Toate acestea, cred, nu şi-ar putea găsi soluţia mulţumitoare
dacă nu punem, în prealabil, totul în discuţie. Din orice frază,

776
pe care aş fi încercat să o scriu ca să-mi fixez oarecum
gîndirea, nu există vreun cuvînt pe care să nu fi fost bine, în
prealabil, să-1 definesc, astfel încît el să nu exprime decît
ceea ce eu aş fi vrut să-1 fac să exprime. Cuvintele patrie şi
naţionalitate, de exemplu, sau individualism şi comunism au
o semnificaţie pentru mine (în lexicul pe care mi-1 făcusem
pentru uzul meu strict personal şi ca să mă recunosc în el pe
mine însumi şi pentru că totuşi gîndirea nu se poate formula
şi nu poate lua conştiinţă de sine decît cu ajutorul cuvintelor)
; aceste cuvinte nu au decît sensul pe care li—1 dau. Tocmai
de aceea pot să pun de acord individualismul cu comunismul;
iar cînd scriu că nu consider de loc incompatibile, în esenţa
lor, un comunism „înţeles cum trebuie" şi un individualism
„înţeles cum trebuie", vreau să spun : aşa cum le înţeleg eu.
Trebuie
deci să explic cum le înţeleg. E limpede că nu văd de loc
un comunism egalitar sau, cel puţin, că nu văd egalitatea
condiţiilor decît ca punct de plecare ; care n-ar implica decît
şanse egale pentru fiecare şi nu o uniformitate a calităţilor, o
uniformizare — ceea ce cred în acelaşi timp şi că e imposibil
şi că e foarte puţin de dorit, atît pentru individ cît şi pentru
masă. Şi, de asemenea, o internaţionalizare a intereselor
economice n-ar implica de loc suprimarea şi ignorarea
particularităţilor rasiale sau geografice, deosebirile, din
fericire ireductibile, dintre culturi şi tradiţii. însăşi
diversitatea executanţilor face bogăţia şi frumuseţea

777
simfoniei, iar a dori ca toate instrumentele — alămurile,
viorile, oboaiele şi clarinetele — să scoată acelaş sunet ar fi
la fel de absurd ca a socoti că fiecare instrument ar cînta mai
bine dacă s-ar emancipa dc ansamblul orchestrei şi n-ar mai
respecta măsura. Sau, dacă preferaţi altă imagine, aş aminti
corabia Argo, pe care vreau să cred că nimeni nu avea o
vrere proprie, iar o voinţă unică, comună tuturor, călăuzea
ansamblul, dar care ar fi ajuns repede la pieire dacă fiecare
şi-ar fi asumat acolo aceeaşi funcţie.
Şi cum cred, pe deasupra, că personalitatea nu se afirmă
niciodată decît renunţînd, mi se pare că... şi că pot fi speriate
de comunism numai personalităţile nehotă-rîte sau cele ce
cred că nu se pot afirma decît pe spinarea altora.

Lausanne, 30 noiembrie
Instalat aici de trei săptămîni, supraveghez şi mă fac că
dirijez repetiţiile piesei scrise după Les Caves du Vatican, pe
care tinerii beletrişti din Lausanne şi-au băgat în cap să o
prezinte la festivitatea lor anuală. Excelent prilej de a lua
contact cu tineretul Elveţiei romande.
Arnold Naville îmi dăduse, în ajunul plecării mele din
Paris, o broşură despre incidentele sîngeroase de la Geneva
din 9 noiembrie anul trecut, pe care am citit-o cu mult
interes. Procurîndu-mi cîteva exemplare (nu tocmai uşor, căci
n-o găseşti la nici o librărie şi la nici un chioşc de ziare), am
dat unul lui G.L., la care dejunasem.

778
 Ieri am primit din partea lui G.L. o destul de lungă
scrisoare de protest : „Şi, mai întîi, cum poate îndrăzni cineva
să compare cazul acesta cu afacerea Dreyfus ! Nu-i nici o
legătură !" — afirmă G.L. Ba da ; ba da ; aici ca şi dincolo,
regăsesc respectul pentru ceea ce a fost deja judecat, refuzul
unei recriminări. „Am răsfoit broşura", spune G.L. Trebuia să
o fi citit cu atenţie. El argumentează că judecătorii sînt
excelenţi şi perfect onorabili şi că unii redactori ai broşurii
sînt dinainte cunoscuţi pentru reaua lor credinţă : exact cum
făceau anticlreyfusarzii în faţa lui Acuz al lui Zola. Opinia lui
e gata făcută, nu şi-o va schimba. De prisos să încerci o
discuţie. Mă resemnez, aşadar, să-i mulţumesc pentru
scrisoare, în chipul cel mai curtenitor şi mai prietenos cu
putinţă.
Sigur, G.L. e de pe acum cu totul aţîţat, şi pînă la
exasperare, de rezultatul ultimelor alegeri, care face ca
steagul roşu să fluture deasupra primăriei din Lausanne şi
din Geneva... Pe G.L. îl indignează mai ales că Geneva „n-a
meritat aşa ceva..." N-a făcut ea, pentru clasa săracă, mai
mult decît orice oraş din lume ? Mizeria e, s-ar spune,
desfiinţată acolo. Atunci, de ce se mai plînge a-ceastă clasă
neposedantă ? La fel, revendicările sînt, cel mai adesea,
dictate de elemente impure. Da, dar tocmai pentru că
străinul există şi pentru că popoarele, azi, se cunosc şi se
simt, toate, solidare între ele. Bunăstarea, confortul izolant
în care a trăit pînă acum societatea ge-neveză nu se datorau,

779
poate, decît mizeriilor absente, ascunse vederii .precum, pe
marile pacheboturi, pentru o-chii cabinelor de lux, cazanele
fochiştilor... Puţin îmi pasă şi dacă săgeata care atinge inima
Genevei vine de departe; Geneva merită să fie ţintită tocmai
pentru ceea ce reprezintă ea ca inconştient egoism ocrotitor,
chiar şi pentru „conştiinţa împăcată" a ei.
într-o cărticică remarcabilă, abia apărută, Ramuz10
vorbeşte tocmai de „oamenii aceia, asiguraţi cu rente sau
venituri, care trăiesc fără grija zilei de mîine şi nu au, de
pildă, de ce să se întrebe dacă societatea e prost făcută,
pentru că îi datorează ei situaţia ; care nu au, de pildă, să se
întrebe dacă în această societate nedreptatea nu constituie,
cumva, o regulă, pentru că au de ce să n-o

780
 găsească nedreaptă în ce-i priveşte". Da, asta-i; ei refuză
să-şi pună, şi refuză să-i lase pe alţii să pună anumite
întrebări esenţiale (pentru că socotesc că nu e cazul să fie
repusă în discuţie o stare de lucruri şi de probleme rezolvate,
cugetă ei, o dată pentru totdeauna, şi în favoarea lor). Şi, de
altfel, asemenea întrebări nici nu şi le-ar putea pune decît
într-un chip abstract, artificial ; în vreme ce pentru alţii
aceleaşi întrebări sînt urgente ; pentru alţii care nu şi le pun
atîta cît le trăiesc. Iar asemenea întrebări nici măcar nu se
cer traduse, deşi descoperim azi că sînt puse în toate limbile
pămîntului ; şi tocmai întru aceste întrebări toate popoarele
se simt azi în împărtăşanie, în comuniune. Da, nu e un simplu
joc de cuvinte : în comunism intră şi comuniunea.

5 decembrie
„De altfel e foarte simplu, spunea excelenta doamnă la
excelentul prînz de ieri... E foarte simplu : dacă n-aş mai avea
servitori, n-aş mai putea tricota în folosul săracilor."

14 decembrie
Ţi s-a spus : teama de Dumnezeu e începutul înţelepciunii
; apoi, cînd Dumnezeu a devenit absent, ţi-a rămas în seamă
teama. înţelege acum că înţelepciunea începe unde teama se
încheie, că începe cu răzvrătirea lui Prometeu.
Ţi s-a spus, ai lăsat să ţi se spună, că era vorba, înainte
de toate, să crezi. E vorba, înainte de toate, să te îndoieşti.
Astăzi sînt numiţi „spirite constructive" cei ce, prudenţi,
dreg ruinele.
^De^-prea multă vreme nu mai îndrăznesc să gîndesc
decît în şoaptă ; e un fel de a minţi.

1934

8 februarie
Ceva neobişnuit, ciudat şi care să pună stăpînire pe Line.
Iată ce aş vrea, ştiind bine că numai neprevăzutul te poate
răpi şi cufunda într-o stare de transă. Dar subiectul meu
(Genevieve) nu implică aşa ceva. îi datorez eroinei mele să
rămîn rezonabil, şi pentru că numai prin ea mă exprim eu
însumi.
Trece pe drum un colegiu de preoţi. Mă opresc să-i
privesc dacă nu îndelung, pentru că trec, oricum cu toată
intensitatea de care sînt în stare, unul după altul. Cei din faţă
n-au nici 14 ani ; cei din grupul al doilea şi al treilea, de pe
acum păroşi. 90 în total, pe care I rei profesori, ceva mai în
vîrstă decît ei, îi duc la cîmp. Caut, printre chipurile acestea
tinere, zadarnic caut o umbră de curiozitate, de inteligenţă,
de cutezanţă. E o extraordinară expoziţie de nerozie de toate
soiurile şi nuanţele, — vicleană, nepăsătoare sau ursuză ; în
privirea nici unuia vreo cît de mică „spiritualitate" (o, puţin
îmi pasă !), vreo cît de mică flacără. în ei n-ai nimic de
potolit, nici nimic de stîrnit; nimic mîndru nu se cere să fie
domolit în ei. Au ajuns acolo nu dintr-o tainică vocaţie
mistică, ci din lene, din meschinărie şi pentru că nu par să fie
buni de .altceva. Dar nu mă înşel ? Nu cumva e vorba de o
instituţie de caritate pentru copiii arieraţi ? Vai, nu ! nu
încape îndoială ; e o pepinieră de preoţi. Şi mi-i închipuiam
răspîndiţi în toată ţara, răspunzînd la rîndul lor de alte
suflete, uneltind şi uneltiţi ei înşişi ; nu religioşi, ci habotnici.
Sămînţă de coşmar.
— Şi zi! ai putut să vezi toate astea numai cît au apucat
să-ţi treacă prin faţă ?
— Pe cuvînt, da ! Şi ai fi gîndit ca şi mine. Ţi-aş fi spus :
arată-mi unul, fie şi unul singur, de la care să poţi spera
ceva ; măcar acela... Şi l-ai mai căuta pînă azi...

30 — Pagini de jurnal
465
 Preludiile sau Fugile Clavecinului... Cînd mă gîndesc la
cele vreo douăzeci (pe puţin) pe care le ştiu pe dinafară, fără
greş, şi pe care le puteam cînta perfect, „la şir" (cum zicea X)
— şi de la care mi-am luat pentru totdeauna rămas bun —
mă apucă un fel de furie, de disperare, împotriva mea.
Şi cîtă vreme foloseam ca să le întreţin ! Fireşte, mi-au
fost de mare învăţătură ; nu-mi mai dădeau decît un a-numit
echilibru fericit, o consimţire aproape serafică,
asemănătoare cu seninătatea aceea pe care creştinul o
caută, şi o găseşte, în rugăciune ; dar mă refugiam cu
plăcere în asta. Desăvîrşirea aceea care mi se oferea (în care
matematicile pure încep să palpite, să zîmbească : întrupare
a necesităţii) îmi era prea de ajuns şi mă scutea de efort...
Mai simplu zis : sînt alţii, şi mai mulţi, care îl cîntă şi îl vor
cînta pe Bach tot atît de bine şi chiar mult mai bine decît
mine. Nu trebuie pentru asta multă dibăcie. Dar cu Chopin e
altceva — trebuie o deosebită înţelegere pe care nu văd cum
ar putea-o avea un muzician care n-ar fi mai ales un artist.
Ştiu prea bine ce spun. E vorba pînă şi de un anumit simţ al
fantasticului, prin care se întîlneşte şi cu Baudelaire. Tipul
acela de necesitate, de necesitate logică, pe care trebuie să-1
caut, de aici încolo, în altă parte decît în contrapunct şi care,
pe loc, devenea psihologică... La fel de inspirat, dar mai
meditativ, decît Mozart.
Ei nu ştiu să-1 interpreteze. îi falsifică pînă şi intonaţia.
Se aruncă într-un poem de Chopin ca nişte oameni care ar şti

466 785
perfect, dinainte, ce au de făcut. Ar trebui puţină îndoială,
puţină surpriză, puţin tremur ; mai ales nu prea multă minte
(„prea multă minte strică") dar nici prostie; cu alte cuvinte :
fără infatuare. Aşa ceva e greu de cerut unui virtuos. Nu
recoltează el laurii, lăsîndu-1 în umbră pe artist ? Un creator
poate fi, desigur, orgolios (deşi cei mai mari sînt modeşti) ;
un virtuos este înfumurat. Dar ce să mai vorbim atîta pe
tema asta ?
Cuverville, 10 martie
Am stat şapte zile la Paris ; convorbiri importante cu
aceia ce mi-ar putea aduce lămuriri despre tragicele zile din
februarie l. Ore întregi, nu sînt în stare să mă gîndesc la
altceva ; dar n-am nici o poftă să vorbesc aici despre asta.
Bedel2, în Nouvelle Arcadie a lui, mi-a făcut un portret în
care cei ce nu mă cunosc m-au recunoscut imediat.

Manosque, 30 martie
Cel mai bine ar fi să mă apuc din nou de scris în carnetul
acesta, firesc, ca şi cum n-aş fi scris în el de ieri. Intre vechi
prieteni, la ce foloseşte să-ţi ceri iertare că nu v-aţi mai văzut
de mult ?
în seara aceea (cred că nu mi-ar fi prea greu să găsesc
data exactă dacă mi-aş găsi mai întîi agenda), după o
excelentă discuţie cu Martin-Chauffier, pe calea Henri-
Martin, îmi luasem masa la restaurantul acela minuscul din
piaţa Trocadero unde mergeam des acum cîţiva ani. Puţin

466 786
mai tîrziu mă întorceam acasă, cam posomorit şi fără nici un
alt gînd decît să mă culc cît mai repede. în piaţa Almei, mă
pregătesc să-1 iau pe 19, cînd mă ajunge din urmă Domi care
venea de la studioul din Billancourt. Încă n-a mîncat, dar are
de gînd mai întîi să se distreze un pic. Ce vesel mă las dus de
el la „Byron"-ul din Champs-Elysees ! Amîndoi sîntem
încântaţi de Roman Scandals ale lui Eddie Cantor. Şi cît
durează spectacolul nu mă prea gîndesc la mica rană pe care
mi-am fă-cut-o iar, la limbă, alaltăieri, dintr-o muşcătură
greşită, cum mise întîmplă din cînd în cînd. (Nici nu pot să în-
ţeleg cum fac ca să mă muşc în aşa hal; o dată a fost atît de
rău, încît mă dusesem la un doctor, gîndindu-mă că va trebui
fie cusută, fie tăiată ou totul bucăţica de carne pe care pe
jumătate o desprinsesem.) Şi în seara a-ceea limba mă durea
destul de tare; şi iar mă gîn-deam, singur, în taxiul care mă
aducea, după spectacol, în strada Vaneau : totuşi, rana asta
mică, cît e ea de neînsemnată, dar mereu refăcută, şi în
acelaşi loc, ar putea pînă la urmă să încurajeze o formaţie
canceroasă... Trebuie să îndrăznesc să mă gîndesc la asta cu
răceală. Ar începe printr-un fel de întărire a pielii, aproape
nedu-reroasă, pentru care nici n-aş încerca să consult pe ci-
neva ; şi chiar dacă, în cele din urmă, m-aş hotărî, doctorul ar
putea foarte uşor să mă facă să înţeleg : prea tîrziu. Cancerul
limbii, se ştie : deosebit de greu de îngrijit, foarte curînd
deosebit de dureros, penibil pentru prieteni. Ce-aş face dacă
mi s-ar vădi ?

466 787
 Nu ! Nu ! N-aş avea de ce să mă tot pipăi şi să mă
scormonesc la nesfârşit. Aş avea curajul necesar? Sigur, da...
Mi s-a mai întîmplat de vreo două trei ori să-mi închipui
posibilitatea sinuciderii ; dar cred că niciodată cu atîta
putere şi claritate ca în seara aceea, în scurtul răstimp dintre
Champs-Elysées şi strada Vaneau, în taxiul care m-a lăsat la
poartă.
Ce-o fi vrînd domnul care se apropie de mine pe cînd
plătesc şoferul ?
— Domnul Gide ?
Răspund printr-un mormăit. Celălalt stăruie :
— Sînteţi într-adevăr domnul André Gide ?
La ceasul ăsta din noapte, în strada acum pustie, ce vrea
de la mine ?
— Ştiţi, îmi spune, zvonul sinuciderii dumneavoastră a
umplut Parisul în seara asta ; sînt redactor la Petit ' Journal
şi, ca atîţia dintre colegii mei, venisem să mă informez...

Nisa, 10 aprilie
Două seri cu Valéry, mai fermecător ca orieînd. Şi mai
mult ca orieînd admir resursele inteligenţei lui extraordinare.
Şi ce graţie, ce gingăşie aleasă în vorbele lui!
îl întreb dacă muzeul din Nisa face să fie vizitat. îmi
mărturiseşte că nu 1-a văzut ; dimpotrivă, îmi semnalează o
remarcabilă expoziţie de stampe japoneze. Mărturisesc, la
rîndul meu, că asta nu mă mai interesează de loc.

466 788
 — Da, spune el aprobator, la vîrsta noastră şi-a luat
fiecare partea lui din capodoperele altora.

Cabris, 17 aprilie

După ce vreţi să se scrie istoria ? dacă nu după do-

cumente care, dacă-s false, vor falsifica la rîndul lor
mecanismul, deducţiile şi concluziile etc. care vor depinde de
asta. Adevărul (istoric) nu se impune niciodată de la sine.
Dimpotrivă, e oropsit de faptul că sufletele „credincioase" îşi
închipuie că pînă la urmă el va izbîndi şi se liniştesc cu asta ;
în vreme ce falsificatorii se agită ca să asigure izbînda
minciunii. E poate ceea ce explică oarecum că minciuna a
avut pretutindeni lotul cel mai bun şi izbînda cea mai
frecventă. E şi pentru că minciuna este avantajoasă,
măgulitoare, plăcută (cel puţin pentru cea mai mare parte)
pe cînd adevărul stinghereşte şi răneşte totdeauna pe cîţiva,
pe undeva. El se face cu greu auzit pentru că ţi-e greu să-1
asculţi. Binefacerea lui nu se lasă cunoscută, sau
recunoscută, de-cît după aceea.

22 iulie
Un foarte interesant articol al lui Crépet despre relaţiile
dintre Baudelaire şi Mérimée. Nu cunoşteam scrisoarea
acestuia din urmă, citată de Crépet3; Mérimée vorbeşte într-
însa despre Les Fleurs du Mal ca despre „o carte tare

466 789
mediocră, cîtuşi de puţin primejdioasă, în care se află cîteva
seîntei de poezie, cîte se pot găsi într-un biet băiat care nu
cunoaşte viaţa şi e sătul de ea pentrucă 1-a înşelat o
muieruşcă". Apoi adaugă că „nu-1 cunoaşte pe autor dar
poate pune rămăşag că e nerod şi cinstit". Crépet, după
părerea mea, explică destul de puţin atitudinea aproape
slugarnică a lui Baudelaire faţă de Merimee, oa şi faţă de
Saiinte-Beuve. Eu văd mai degrabă modestia aceea fără leac
pe care o denunţam şi la Dostoievski şi pe care o înţeleg prea
bine. Nimic mai sincer, şi la unul şi la altul; de aceea şi unul şi
altul erau atît de tainic accesibili la sentimentul creştin, în
ciuda tuturor răzvrătirilor unui foarte îndreptăţit orgoliu. Şi
pentru unul şi pentru altul, bogaţi prin acest antagonism,
tocmai în excesul modestiei li se hrănea orgoliul ; ei nu se
gîndesc niciodată că ceva li s-ar datora ; ei cerşesc. Şi unul şi
celălalt se simt într-o lipsă îngrozitoare.
O scrisoare de la Louis Gerin care mă mâhneşte tare şi pe
care o rup de îndată. Dacă, mai tîrziu, ar găsi-o cineva, ne-ar
acoperi pe amîndoi de ridicol. Cum să-1 fac să înţeleagă şi să
simtă că nimic nu-mi poate fi mai neplăcut decît acest fel de
cult pe care mi-1 închină ? Ajung să doresc ca adoraţia lui să
fie prefăcută pentru ca, în schimb, eu să mă prefac rece. Cu
atît mai rău pentru el; l-am prevenit îndestul. El e cel ce pune
între noi o distanţă sau, mai bine zis, care mă forţează să mă
distanţez, căci nu pot îndura tămâierea.

466 790
 Poate va cunoaşte cîndva rîndurile acestea. Le scriu ca
să-1 lămuresc.

De mai bine de o săptămînă, umblu cu capul descoperit

după obiceiul foarte plăcut de la Karlovy Vary, pe care îl
susţin desele umbrare de aici ; exact din ziua în care mi-am
dăruit o grozavă pălărioară anglo-tiroleză irezistibilă, de
care nu aveam de loc nevoie şi care stă în dulap. Nu mi-am
pus ceva pe cap decît într-o singură seară, ca să pot intra în
sinagogă şi să ascult un foarte frumos concert; a trebuit să
împrumut la intrare o pălărie, de altfel destul de murdară şi
de lipită de frunte. „Vergessen sie nicht es wierderzubringen"
4
, mi s-a spus. —■ Nici o grijă !
Am ascultat discursul destul de tulburător al unui mare
rabin (?) pe tema : „Ein Gott, ein Volk, ein Land" 5 Da, destul
de tulburătoare temă, cît rămîne în sfera misticului. Dar
respingătoare din cauza exclusivismului pe care-1 implică.
„Kein Gott, kein Volk, kein Land" e programul încă utopic
care, poate, va izbăvi mîine lumea şi de care mă ataşez de pe
acum.

23 iulie
Tocmai doctrinele lui Barres înfloresc azi în Germania. Nu
de ieri, de alaltăieri îi denunţ primejdiile. Şi nu foloseşte la
nimic să zicem că hitlerismul le duce la absurd sau că
doctrinele acestea, bune pentru Franţa, sînt rele pentru

466 791
străini. Aici trebuiau neapărat să ajungă de îndată ce nu
întâlnesc în cale nici o opoziţie îndestulătoare, de îndată ce
înving această opoziţie. Barressiştii de ieri sînt de rea-
credinţă cînd n-o recunosc şi şi-au pierdut orice drept de a
condamna aici ceea ce doreau să se întâmple în Franţa. Nici
nu mai ştiu dacă am avut dreptate să scriu că aceste doctrine
au putut fi, la vremea lor, folositoare pentru ţara noastră,
atît de înfricoşătoare e întorsătura pe care o aduc ele în
spirite. Barres însuşi nu s-a făcut apologetul unei anumite
justiţii oportune pe care o practică azi Hitler ? Şi nu era lesne
de prevăzut că asemenea frumoase teorii riscă să ni se
întoarcă împotrivă de îndată ce altul le preia ?
A promulgat vreodată Hitler ceva mai revoltător decît îl
învăţa Barres pe fiul său cînd îi vorbea despre guvernantă :
că nemţii nu au suflet ? Adică, pe cît se pare, eă-i poţi ucide
fără scrupule. Nu vreau să dau importanţă unui paradox şi să
mă fac că nu înţeleg ce vroia să spună Barres. Dar, la vîrsta
lui de atunci, micuţul Philippe G, oricît de inteligent ar fi fost,
era în stare să-1 înţeleagă ? Asemenea cuvinte nu riscau
oare să-i împingă mintea cea tînără spre răzvrătire ? poate
împotriva guvernantei sale, — sau poate împotriva tatălui
său, ceea ce ar fi fost mult mai util.

25 iulie
E bine să fi pus totul la îndoială şi să te sprijini numai pe
un sol curăţit deplin. Dar numai pentru ca să o ici apoi de la

466 792
început. Voi fi eu însumi în stare ? Mai am azi destulă
putere? Tinerii ce vin către mine îşi dau bine seama că aş
vrea să le trec toate puterile. — Pentru multă vreme nu mai
poate fi vorba de opere de artă. Ar trebui, ca să-mi plec
urechea la noi şi indistincte acorduri, să nu fiu asurzit de
plîngerl. Aproape nu mai e nimic în mine care să nu
compătimească. Oriunde privesc, nu văd în juru-mi decît jale.
Cel ce azi rămîne contemplativ vădeşte o filosofie inumană
sau o orbire monstruoasă.
Toate aceste frumoase sentimente, cît de îndemînatec le
scoate la iveală lenea ! Adăpost măgulitor, pe care l-ar
clătina de îndată un nou avînt al sănătăţii.
Nu se cade să pui pe seama virtuţii oboselile bătrî-neţii.
Tabloul renunţărilor succesive n-ar fi negrăitor dacă ai putea
obţine aceste mărturisiri de la tine însuţi, fără bunăvoinţă.

31 iulie
Preocupare. Cuvînt admirabil. Opera de artă nu poate
germina, creşte şi înflori decît într-o minte care nu e pre-
ocupată.
Sînt tare amărît că nu pot pune din nou mîna pe o foarte
frumoasă şi patetică scrisoare a tânărului Trys-tram, la care
tocmai vroiam să răspund ; şi nici nu ştiu măcar dacă pot să
regăsesc adresa lui din Paris.
Gîndul unei morţi imediate, oricînd posibile, mă ur-
măreşte (o, de altfel fără nici un fel de nelinişte) ; el mă face

466 793
să scriu rîndurile de mai sus, în chip de mesa} către tînărul T.
de care nu mai ştiu cum să dau.
Am scris cîndva : „E o datorie să fii fericit". Poate o mai
cred şi acum ; dar datoria asta devine pentru mine mai grea
cu fiecare zi.
august

PENTRU O PREFAŢA.
Tovarăş al singurătăţii tale, tinere ce mă vei citi '
eîndva, ţie îţi scriu. Aş vrea să-ţi tragi din scrierile mele
putere, cutezanţă şi conştiinţă şi dispreţ pentru virtuţile
false. Să nu aduci jertfe idolilor.

19 august
în Le Temps din 18, ca apendice la oricum foarte in-
teresantul articol al lui J. M. Goblet despre „Armenia,
republică sovietică", o scrisoare iscălită B. Nikitin stăruie şi
mai mult asupra caracterului în acelaşi timp naţional şi
bolşevic al statului armean. Asta mă interesează mult. îmi
păstrez nădejdea că în curînd va fi limpede că opoziţia creată
între anumite noţiuni este factice şi că poţi fi în acelaşi timp
patriot şi internaţionalist, după cum poţi fi în acelaşi timp
individualist şi comunist. Un muncitor din U.R.S.S. poate fi
mîndru de uzina sa, de echipa sa, fără să vrea cîtuşi de puţin,
din cauza asta, să le distrugă pe cele vecine, care lucrează

466 794
pentru aceeaşi cauză. Rivalitatea se schimbă în emulaţie,
spre cel mai mare cîştig al tuturor.
Cînd naţionaliştii de la noi fac ca Franţa să fie urîtă de
alţii, pentru că urăşte, tocmai ca francez sufăr. Aş vrea o
Franţă nobilă, vrednică de iubire, generoasă şi mi-e greu să
mă conving că o politică inspirată de sentimente înalte ar
trebui să fie neapărat o politică de înşelăciune. Mai puţin
aspru, mai puţin răzbunător, Tratatul de la Vorsailles ar fi
fost mai abil, iar toată Europa ar suferi mai puţin azi din
cauza lui. Fiecare stat se află acum legat de interesele
meschine ce au precumpănit de atunci, iar consecinţa crudă
a unei prime greşeli comise a fost aceea a nevoii de a se
încăpăţîna în ea. Ne înlănţuim tocmai în numele onoarei
(falsă onoare). Nu se înlănţuie niciodată atît de tare decît cel
ce ţine la onoarea de a se înlănţui.
/ septembrie
Sentimentul acela al duratei, care îmi lipsea aproape cu
totul (fără să fi ştiut că-mi lipsea ; şi, de altfel, influenţa lui
Mallarmé şi a filosofiei germane ajungeau să mă împingă în
direcţia spre care mă ducea firesc, dinainte, natura mea
antistorica ; pretenţia de a lucra în absolut ; era în asta şi o
reacţie la teoriile lui Taine ele...). Fernandez, pina la urmă,
mi-a deschis ochii. Aşa că, de aproape doi ani, în reacţia faţă
de mine însumi am grijă să-mi situez şi să-mi aşez gîndurile
în timp. Revizuire a tuturor valorilor literare.

466 795
 13 septembrie
Extrem (şi mai-mai că aş zice : inadmisibil) de accesibil la
simpatic, mi-am lăsat reţinut spiritul, în anii războiului, pe o
pantă naturală care l-ar fi dus foarte departe, şi n-am ştiut
să opun rezistenţă (ceea ce îmi reproşez îndestul azi) la
entuziasmele pripite ale prietenilor ce mă înconjurau pe
atunci. La alde Van Rys-selberghe, în societatea constantă a
lui Verhaeren, Co-peau, Gheon, Schlumberger, Vincent
d'Indy7, deşi nu ţineam propriu-zis pasul, n-am avut tăria să
protestez. Cel puţin, — mi se părea prudent să tac şi-mi
dădeam tot timpul şi aproape toate gîndurile operei
refugiaţilor, de care mă puteam ocupa fără compromisuri.
Poftit la o masă a noastră, unchiul Charles Gide, care nu şi-a
alterat cîtuşi de puţin libertatea de gîndire, a rămas uluit de
excesul şovinismului nostru (spun nostru, pentru că mă
lăsam antrenat) ; abia de a putut risca unele reflecţii
moderatoare, bruftuluit îndată din toate părţile. „Dacă ar fi
continuat, i-aş fi zvîrlit farfuria în cap" — declara Gheon,
imediat după aceea. Să regret, oare, că n-am ştiut, că n-am
îndrăznit atunci, să iau poziţie, să nu mă las antrenat ? Nu ;
pentru că am cedat eu însumi am putut să cunosc mai bine
acest şovinism şi, de aceea, pot azi să-1 judec — aspru — şi
să mă feresc mai bine de el.
1933'

8 martie

466 796
 Simt azi, grav, penibil, inferioritatea de a nu fi trebuit
niciodată să-mi cîştig pîinea, de a nu fi lucrat niciodată în
lipsuri. Dar am avut întotdeauna atîta dragoste de muncă,
încît asta nu mi-ar fi atins fericirea. Dar nu asta vreau să
spun. Va veni o vreme cînd asta va fi considerată ca o
scădere. E ceva ce nu poate fi închipuit nici cu cea mai
bogată imaginaţie, un anume fel de instrucţiune adîncă pe
care nimic, după aceea, n-o va putea vreodată înlocui. Se
apropie vremea în care burghezul se va simţi într-o stare de
inferioritate faţă de un simplu muncitor. Vremea asta a şi
venit pentru unii.

Tanger ă Fez, 23 martie

Dacă nu mi-aş spune mereu ce vîrstă am, cu siguranţă că

n-aş simţi-o de loc. Şi chiar repetîndu-mi, ca o lecţie pe care
ţi-e greu să o înveţi pe de rost: am 65 de ani trecuţi, tot nu
ajung să-mi bag în cap şi nu mă conving decît că e strimt
spaţiul în care dorinţele şi bucuria, virtuţile şi voinţa mea mai
pot nădăjdui să se întindă. N-au fost niciodată mai exigente.
Jef Last care, lîngă mine, citeşte din Nourritures, mă face
să-mi dau seama cît am greşit scriind că în mine am ocrotit
„toate viciile". Fals ; intră în declaraţia asta sfidare,
lăudăroşenie. Căci nu pot consimţi să numesc viciu o
înclinare şi gusturi ce-mi erau fireşti. De tot ceea ce aduce a

466 797
beţie artificială, de tot ceea ce falsifică, depravează şi viciază
firea, m-am îndepărtat totdeauna, cu înverşunare. Şi fără
îndoială de aceea mă simt astăzi mai tînăr decît mă simţeam
la 20 de ani.
24 martie
Jef Last socoteşte că pWestirea lui Menalque pătca/.ă şi
frînge Les Nourritures. Are dreptate. E o bucată lipită ; îmi
amintesc că am scris-o la St. Moritz, dintr-o suflare, ca să
răspund la cererea lui Ducote care vroia să mă vadă
deschizînd noua serie din L'Ermitage, a cărui direcţie tocmai
o preluase. Acolo a apărut povestirea aceasta de o etică
destul de deosebită de aceea a paginilor deja scrise din
Nourritures, dar care mi se păreau prea fragmentare pentru
a consimţi să le dau îndată la tipar. (La fel, Rondul Rodiei a
apărut în nr. 2 al Centaurului ; tot restul rămînea inedit.)
Jef Last condamnă etica lui Menalque. Are dreptate. Şi
eu o dezaprob — şi încă de pe atunci, dînd-o doar cu rezerve,
aveam grijă să o pun pe seama altuia. E adevărat ; dar
dezaprobarea mea parţială rămîne aproape imperceptibilă,
iar picul de ironie pe care am vrut să-1 pun în unele fraze
(„tablourile pe care cunoştinţele mele în ale picturii mi-au
îngăduit să le dobîndesc foarte ieftin") nu e prea apăsat.
Chipul lui Menalque e mai bine schiţat în L'îmmoraliste. în
Nourritures, confunei îndu-se în unele privinţe cu chipul meu,
riscă să-mi falsifice linia şi contrazice ce rămîne mai de preţ în
lucrare : apologia despuierii. Am simţit-o atît de bine, încît

466 798
am încercat să-mi reiau linia în diferite afirmaţii, pe parcurs,
ale lui Menalque : „inima săracă mi-a rămas" etc, ceea ce mi
se pare azi asemenea sofismelor cu care unii bogaţi, ce se vor
totuşi creştini, încearcă să lărgească un pic urechea acului
prin care pot, fără să sărăcească, să intre totuşi în „împărăţia
Domnului".
N-am putut găsi, ca să-1 bag în Operele Complete, micul
poem în proză pe care l-am scris, mi-amintesc, în La Fleche,
pe vremea cînd mă duceam acolo să mă întâlnesc cu
cumnatul meu, atunci profesor la Liceul Militar. Poemul a
apărut, cred, într-o mică revistă din epocă, dar nu ştiu care.
Ţineam mult la el, deşi Marcel Drouin îi critica prima frază, în
care vedea un supărător hypallagiu (?) pe care totuşi eu îl
apăram şi pentru care nu izbuteam să sufăr ; dimpotrivă ; şi
umblam repetînd cu glas tare fraza aceea al cărei ritm şi a
cărei sinuozitate mă fermecau :
„Rece mîinilor mele, dar pentru ele călduţă, o, le simt, în
apa asta 'nnegrită, rădăcinile vii — fericite". Şi acum ţin la
ea şi îmi face plăcere să o copiez aici. Poate se va găsi
cândva şi urmarea.
Degeaba lupt împotriva a ceea ce poate să mi se pară (şi,
fără îndoială, din greşeală) o subjugare neîndreptăţită :
armonia îmi stăpâneşte fraza, mai-mai o dictează, imi
îmbrăţişează îndeaproape gîndirea. Nevoia unui ritm precis
răspunde unei cerinţe tăinuite. Scandarea frazei, ordonarea
silabelor, locul celor feri şi al celor slabe, toate acestea mă

466 799
preocupă cît şi gîndirea însăşi, iar aceasta mi se pare
şchioapă sau falsificată cînd are un picior în plus sau în
minus. Astfel gîndirea nu face pentru mine nimic de nu ia
parte la viaţă, de nu respiră, nu se însufleţeşte şi nu simţi
cum, prin cuvinte şi prin umplerea lor, bate o inimă.
îmi zic, apoi, că nu e, în cele spuse, decît o iluzie cam
binevoitoare, că nu e de dorit ca gîndirea să fie emoţionată ;
că o compromit poftind-o să ia parte la tre-murul şi la
slăbiciunea trupului. Iluzie ? Ce-mi pasă, dacă izbutesc să o
împărtăşesc cititorilor !
Gîndirea abstractă e îngheţată ; şi n-am ştiut niciodată
ce să fac cu ceea ce rămîne rece. Se compromite încăl-zindu-
se şi umanizîndu-se, dar capătă viaţă ; şi numai atunci poate
deveni activă.

28 martie

...Dar imensa majoritate a oamenilor se împacă foarte

bine cu mizeria lor, nu suferă şi nici măcar nu-şi dau seama
de ea. Cel ce ar încerca să-i scuture şi să-i despartă de apatia
lor greţoasă ar risca să joace zadarnicul joc al agitatorului
agitat din Paludes. Transferînd neliniştea din cartea aceasta
de pe planul moral pe planul social, cred că n-aş fi izbutit
decît s-o îngustez. Dar e bine să operezi acest transfer în
închipuire. în fond, neliniştea ar rămîne aceeaşi. Frumos rol :
acela de neliniştitor.

466 800
 Ruşine celui ce se mulţumeşte cu lumea asta, atît de
imperfectă şi care ar putea fi atît de frumoasă. Un amin, un
aşa să fie, de îndată ce ocroteşte o carenţă, c o impietate.

Teoriile de dreapta par uşor mult mai rezonabile decît

teoriile adverse ; după cum oamenii dintr-un salon sînt mai
bine aranjaţi şi par mai respectabili decît cei din anticameră
sau din coridor.
Dintre argumentele în circulaţie pentru aceste teorii,
unele (cele de dreapta) au o valoare fiduciară încercată ;
celelalte, care încearcă să acrediteze adevăruri noi, n-au o
valoare recunoscută. Adevărurile de ordin politic şi social nu
sînt de obicei acceptate înainte de a-şi fi trecut probele,
astfel încît creditul ce li se acordă rămîne totdeauna în urma
evenimentelor.

Hossegor, 29 mai
Unii se miră (şi, dacă mă iubesc un pic, se întristează) de
„mărturisirile" pe care le citesc în paginile de jurnal pe care
le-am încredinţat N.R.F. din mai. Therry Maul-nier, în Action
française, ajunge să declare „fără precedent" recunoaşterea,
de către un scriitor, a diminuării facultăţilor sale creatoare.
S-ar părea, după el, că vanitatea autorilor e atît de
puternică, încît preferă să le lase criticilor şi cititorilor grija
de a-şi da seama de ea ; şi, în orice caz, dacă se întîmplă să
şi-o observe ei înşişi, e ca să aibă şi mai mare grijă de a-şi

466 801
ascunde oroarea unei asemenea constatări. Dar, pentru
mine, dimpotrivă, constatarea aceasta nu are nimic oribil :
mi se pare cu totul firesc să îmbătrânesc şi nu mi-e ruşine de
asta cum nu mi-ar fi să dispar. Cred că există în sinceritatea
unei mărturisiri mai multă elocinţă şi învăţătură decît în cele
mai savante prefăcătorii ale elocinţei. Jurnalul meu e plin de
asemenea mărturisiri. Nimic nu mi se pare mai zadarnic, mai
absurd, decît să te supralicitezi; un portret îmi place dacă îmi
seamănă, nu dacă mă linguşeşte. Altfel, recunosc că
mărturisirea înfrîn-^erilor nu aş fi făcut-o atît de uşor dacă aş
fi fost convins că înfrîngerile acestea urmează să fie
definitive. Dar ceea ce mă mai mîngîie şi mă face să nu le
consider neapărat efectul bătrîneţii e faptul că, din
totdeauna, am cunoscut stări asemănătoare — şi uneori
foarte prelungite. Cred că simpla mărturisire pe care am
făcut-o in chiar momentul cînd sufeream va fi, probabil, de
vreun folos celor ce se descurajează prea repede şi sînt
înclinaţi să creadă totul pierdut de îndată ce trebuie să-şi
amine speranţele.

Hossegor, 31 mai
Oriunde mă duc şi orice fac, sînt în contratimp. Dar îmi
place aşa. Singurul oaspete al unui hotel morocănos (o, pur
şi simplu pentru că e pustiu), care va începe să se umple abia
în iulie. Pînă atunci îl voi fi părăsit. Mi-ar plăcea locurile

466 802
astea, dacă aş găsi numai de cine să mă îndrăgostesc; dar
străbat zadarnic împrejurimile...
La acest Congres al Scriitorilor2, atîţia delegaţi din atîtea
ţări ar mai vrea să vorbească, ar trebui să vorbească. Dar ce
te faci cu elocinţa unor oratori care se etalează ?... şi cum să
reclami, să revendici, dreptul fiecăruia la cuvînt ?
Supraabundenţa oratorică a unora îi reduce pe ceilalţi la
tăcere. Mă gîndesc mai ales la reprezentanta aceea a Greciei
pe care mi-o arată cineva. Mi se spune că îşi aşteaptă rândul,
că-1 aşteaptă zadarnic. A făcut, mi se spune, o lungă
călătorie în clasa IV, o grea călătorie, cu greu plătită de
tovarăşii ei, un grup de muncitori... Pe ea, fără îndoială, o
văd acolo, pe estradă, în rîndul doi, complet izolată, într-o
tunică de culoarea şofranului. Mă apropii îndată de ea şi,
punîn-du-mi în glas toată simpatia de care mă simt în stare.
— Sînt fericit, tovarăşă, că Grecia e reprezentată aici.
Atunci ea, întorcîndu-şi spre mine frumosul obraz, în
şoaptă :
— Eu — sînt India.
Astfel încît nenorocita reprezentantă a Greciei nu va fi
avut parte nici măcar de fraza mea consolatoare.
^ ...Judecată din acest unghi, literatura nu mai are de-cît
un interes documentar.
„Să scrie numai cei ce au ceva de spus" — scrie Poulaille
3
. Id est: ceva de povestit. Cei ce au văzut ceva.

466 803
 Ce iluzie ! Şi cum poţi să nu-ţi dai seama cînd citeşti, de
pildă, cutare reportaj, că, oricît de important şi de pasionant
ar fi, autorul nu are nimic de spus în afară de ceea ce a
văzut. Problema începe tocmai de unde o lasă Poulaille.
Citind o invectivă stupidă, stârnită de amuzanta butadă
a lui Valéry pe care am avut grijă să nu o las să se piardă „La
vîrsta noastră şi-a luat fiecare partea lui din capodoperele
altuia" — îmi dau seama că fraza asta nu e chiar atît de clară
cum mi se păruse la început. Ca să o înţelegi bine, trebuie,
fără îndoială, să fi încercat, în tinereţe, fervoarea aceea
deosebită care te cufundă, în faţa unei capodopere
recunoscute, într-un fel de furie geloasă, după o primă etapă
de veneraţie ; care te face să gîndeşti : La urma urmelor, nu
eşti decît o operă, a unui om. Ai să-mi cedezi taina !
De altfel, butada aceasta poartă pecetea lui Valéry, al
cărui spirit a avut întotdeauna, mai mult decît al meu,
preocuparea de a analiza şi demonta orice operă de artă —
în chipul în care Poe îşi descompune poemul după ce 1-a
compus, şi mult mai subtil decît Poe.
Apoi, cu vîrsta, vine un fel de resemnare. îţi spui : nu poţi
excela decît în sensul tău. Sînt mai multe posibilităţi de
măreţie. Perfecţia nu se dobîndeşte decît prin limitare.

Lenk, 2 august
Ieri, sărbătoare naţională. în marea sală de mîncare
(oribil cuvînt) a hotelului, înainte de masă, o orchestră

466 804
invizibilă cìnta imnul naţional ; fiecare se ridică şi intonează
în cor, cu gravitate şi zel ; îmi dau lacrimile rum mi se
întîmplă cu prilejul oricărui acord unanim. Mă găsesc cam
ridicol; dar n-am ce face : e mai tare decît mine. Şi accept
bucuros acest ceva „mai tare decît mine", cînd izvorăşte din
adîncul fiinţei mele. Cred chiar că, cu cit individul e mai
deosebit, cu atît e mai puternică voluptatea pe care o
încearcă de a se resorbi deodată în masă şi a se
desidentifica. Voluptate profundă şi care, fără îndoială, nu
există decît dacă mai întîi ceva îl distinge ; căci tocmai în
dărnicie stă bucuria. Iată de ce asentimentul la comunism,
după mine, departe de a nega individualizarea, o revendică,
şi de ce cred că o societate comunistă sănătoasă favorizează
şi cere personalităţi puternice.
Cramponarea unora de un sistem abject şi care li s-ar
părea inadmisibil dacă nu s-ar fi obişnuit cu el încă din
copilărie, astfel că le e greu să-şi închipuie că ar fi posibilă o
altă formă de societate * — pe care nu o pot gîndi decît din
punctul de vedere al capitaliştilor şi cred că nici nu se poate
gîndi altfel — cramponarea aceasta vine din faptul că
sistemul acesta îi avantajează şi că ei sînt ataşaţi în chip
deplorabil de tot ceea ce un sistem social diferit i-ar lipsi, de
bunurile dobîndite şi transmise de care consimt să fie
* „...Sînt ispiti t să
cred
despuiaţi că
numaiaşa-numitcle
cei ce îşi simt o suficientă valoare personală.
Pentru că îşi recunosc o mare sărăcie interioară sînt ei atît de

466 805
hotărît conservatori. Nu toţi ; unii sînt şi prin ataşament
pentru trecut, prin neo-fobie, prin refuzul de a vedea ceea ce
ar aduce folositor o nouă stare, sau prin incapacitatea de a
închipui orice stare pentru care trecutul nu oferă vreun
exemplu, groază de deranjare, fie şi în vederea unei aranjări
mai bune — da, mare incapacitate de a închipui o altă stare,
cel puţin destul de puternic pentru a crede în ea. îndeosebi,
neîncrederea în om. Şi cum se pricepe religia să întreţină
această neîncredere !

480

466 806
31 — Pagini DE jurnal

466 807
 481
3 august
Să cultivi deosebirile... Prin ce neînţelegere poate
Guéhenno să-mi reproşeze asta ? Restul nu are nevoie să fie
cultivat şi va merge bine totdeauna. Dar rarul, excepţionalul,
unicul — ce pierdere pentru toată lumea, dacă ar dispărea !
Se înţelege de la sine că dacă particularităţile sînt prefăcute
şi dobândite în mod factice, n-am făcut nici o treabă.
Simulacrul nu-i bun la nimic. Dar chipul omului merită să fie
neîncetat îmbogăţit. Vai de cel ce încearcă să-1 reducă ! sau
pur şi simplu să-i limiteze trăsăturile. Ceea ce s-a petrecut o
dată se poate reproduce şi orice anomalie fericită se cere
observată, ocrotită, ca să nu fie înghiţită de nivelul comun al
ansamblului. Căci ea are totul împotrivă-i, şi în primul rînd
opinia publică. Şi de data aceasta, istoria naturală ne poate
instrui, ca şi munca plină de precauţii a celor ce realizează
soiurile noi. Cu câtă grijă înconjură ei orice „aport" vegetal
sau animal, orice varietate rară, chiar şi pe acelea datorate
cine ştie cărui accident de carenţă sau de boală (o ! Jean-
Jacques ! o ! Dostoïevski !) Poţi şti vreodată dinainte ce
avantaj ai putea obţine uneori din ele ? Ce compensaţii
neprevăzute poate naşte un defect parţial ?
De teamă să nu aprobi şi să nu îmbrăţişezi decât sen-
timentele cele mai generale şi cele mai comune ale omenirii,
tu, Guéhenno, o sărăceşti. Figura ideală a omului eu o văd,
ca o densă masă comună, aureolată toată de posibilităţi

466 808
individuale. Mai trebuie să o spun ? Orice efort de
dezindividualizare în folosul masei este, la urma urmelor,
funest pentru masa însăşi.
E bine ca glasul celor nevoiaşi, prea îndelung înăbuşit, să
se facă auzit. Dar nu pot consimţi să ascult numai acest glas.
Omul nu încetează să mă intereseze cînd încetează să
trăiască în mizerie ; dimpotrivă. Că e vorba mai întîi să-1
ajuţi, se înţelege de la sine, precum o plantă trebuie mai întîi
s-o uzi ; dar o faci ca să-i obţii floarea — şi pe mine ea mă
preocupă.
Nimic mai potrivit pentru a-mi ilustra gîndul decît
cuvintele acelea ale lui Valéry, cinice şi feroce de frumoaşe —
şi atît de grăitoare „prin absurd". Asta a fost de mult. Eram
tineri ! Ne băgasem amîndoi printre haimanalele care făceau
roată în jurul unei trupe de scamatori nenorociţi. Era, ţin
minte, pe locul viran din bu-* \ardul Saint-Germain, în faţa
statuii lui Broca. Lumea admira o biată femeie, palidă şi
jigărită, îmbrăcată, în ciuda frigului, într-un maiou roz.
Tovarăşul ei o legase fedeleş, o învelise savant şi din cap
pînă-n picioare cu un cablu care se încolăcise de nu ştiu cîte
ori în jurul ei şi din care, tîrîndu-se oarecum, trebuia să se
desfacă. Tristă imagine a soartei poporului ; dar nimeni nu se
giudea la simbol ; publicul contempla pur şi simplu, a-proape
cucernic, sforţările pacientei. Ea se răsucea, se contorsiona,
încet-încet îşi elibera un braţ, apoi celălalt, iar cînd, în sfîrşit,

466 809
ultima legătură a căzut, Valéry mă luă ele braţ : — „Hai ! Nu
mai suferă."
Dacă nu înţelegi ironica, tragica frumuseţe a acestor
cuvinte, cu atât mai rău.

4 august
Ah, dacă măcar, încetînd să sufere, ar şti să devină
oameni ! Vai, cîţi dintre ei nu-şi datorează demnitatea,
dreptul la simpatia noastră, decît mizeriei lor.
Şi după cum, cîtă vreme o plantă n-a înflorit încă, poţi
nădăjdui că înflorirea îi va fi frumoasă... cu cît miraj învălui
orice e încă neînflorit ! Ce amărăciune, cînd nu mai poţi pune
abjecţia pe seama lipsurilor !
Totuşi, reflecţiile acestea nu mă fac pesimist. Dar mă
conving că nu poate fi bună decît o emancipare pe care o
însoţesc instrucţia şi educaţia.
Uneori, plictisul se poate repezi asupră-mi ca un vultur,
cu forţa unei patimi şi scurmând aproape ou ură. Şi lumea
toată mi se pare deodată asemenea peretelui cenuşiu al unei
lanterne pe care n-o mai luminează interiorul. Şi mă gândesc
cu groază la toţi aceia pentru care asemenea stare, pentru
mine atît de trecătoare, e cons-
tantă. Aceia nu mai pot fi mîntuiţi (şi sînt) ce nu-şi da-
torează decît lor înşişi imposibilitatea atroce a fericirii.

466 810
 Cea dintîi condiţie a fericirii e ca omul să se poată bucura
de munca lui. Nu există adevărată bucurie în repaus, în
timpul liber, decît dacă 1-a precedat bucuria muncii.
Munca cea mai grea poate fi însoţită de bucurie cînd
muncitorul ştie că poate gusta din roadele trudei sale.
Blestemul începe o dată cu exploatarea acestei munci de
către un misterios altul care nu-i cunoaşte muncitorului decît
„randamentul".
N-ai văzut cum au unii plăcere să practice sporturi mai
grele şi mai primejdioase decît cele mai aspre şi mai
dăunătoare dintre munci ? Blestemul nu stă în trudă, ci în
ştergerea acestei trude, în resorbirea ei spre folosul celui ce
nu ia parte la eforturi. Cînd munca se transformă într-o
sarcină de care lucrătorul caută să scape cît mai repede, de
care vrea să se elibereze, orice bucurie îl părăseşte. Bucuria
stă în sforţare numai dacă aceasta tinde spre perfecţie, chiar
fără să o însoţească stimulentul. Bucuria se duce de îndată
ce perfecţia nu e asigurată decît prin constrìngere.

17 septembrie .

466 811
 Am terminat, în sfîrşit, prefaţa făgăduită pentru re-
editarea lui Henry Monnier/(, — făgăduită pentru o carte a
cărei idee o avusesem eu.
Prea puţin mulţumit de paginile acestea foarte puţin
originale, care mi-au dat multă bătaie de cap şi mi-au luat
un timp considerabil.
Monnier e atît de puţin cunoscut în zilele noastre, încît
mi s-a părut potrivit nu atît să-1 comentez cît să-1 prezint din
nou cititorilor. N-am putut plasa fraza a-ceasta : „Cînd rìde,
rîsul lui e fără veselie. El nu rìde decît cînd îşi bate joc."
Ajungem la un moment dat în viaţă — şi cred că
ajungem neapărat la acest moment dacă, numai, trăim
destul — cînd lucrurile pe care le-am dispreţuit în tinereţe se
răzbună, întocmai cum vedem în tragedia greacă pe Afrodita
sau pe Dionysos răzbunîndu-se pentru dispreţul lui Hippolyt
sau al lui Pentheu. Da, plătesc azi pentru tăgăduielile mele
de altădată, pentru vremea aceea îndelungată cînd mi se
părea nevrednic de atenţie adevărată tot ce ştiam că e
tranzitoriu şi că ţine de politică, de istorie. Influenţa lui
Mallarmé mă îndemna la asta. Am suferit-o fără să-mi dau
seama pentru că mă încuraja în propria mea direcţie şi
pentru că nu ştiam încă, pe atunci, cît de mult se cuvine să
fim bănuitori cu ceea ce ne măguleşte şi că numai ceea ce ţi
se împotriveşte te educă realmente.

28 octombrie

466 812
 Din pricina unor „Noi ne-am ivit prea tîrziu" şi „Totul s-a
spus", atît de des şi prea binevoitor citate, uităm, din La
Bruyère, paragraful atît de important, 107, al Judecăţilor :
„Dacă lumea va dăinui numai o sută de milioane de ani,
tot tînără va rămîne, de parcă ar fi în zorii existenţei... cîte
lucruri noi ne sînt necunoscute pe tărîmul artelor, al
ştiinţelor, al naturii şi, cutez să spun, în domeniul istoriei !
Cîte descoperiri nu se vor face ! Cîte felurite revoluţii !...
Mare-i neştiinţa noastră ! Şi cît de neînsemnată experienţa
celor şase sau şapte mii de ani !" *
De ce nu e niciodată citat acest fragment ? — peste care
am dat aseară, surprins.

FOI DE TOAMNA
Ziua de 27 septembrie
Azi-dimineaţă, doi prieteni vin să ia cu mine micul dejun.

Unul,*belgian,
Cf. trad. muncitor
în rom. Aurel
minerTita,
dinCaracterele, E.P.L., 1968,
Borinage, însărcinat cu op.
anchetă în departamentele noastre din

466 813
 nord, se pregătea să plece în aceeaşi seară şi vroia să mă
consulte în unele privinţe. Celălalt — tovarăşul meu de drum
din Congo
— Azi, vineri, 27, e ceva deosebit — le-am zis — pentru
că trebuie să spun exact şi să povestesc tot ce voi vedea şi
voi auzi în cursul zilei *.
— Dacă-i aşa, te las! a strigat tovarăşul meu de drum,
ştergînd-o pe loc.
La fel au făcut şi evenimentele. Şi cum, după o muncă
prelungită şi ca să fiu mai disponibil, îmi luasem, în chip cu
totul imprudent, liber pentru ziua aceea, cele 24 de ore s-au
scurs fără să-mi aducă nimic interesant de remarcat. Astfel,
în şirul zilelor, sînt unele care nu par să aibă alt rost decît de
a se adăuga la număr şi a ne apropia pe nesimţite de
moarte. Mă aflu aşadar în faţa lui 27 septembrie ca un pictor
căruia brusc, în cursul unei plimbări, i s-ar spune : „Aşază-te
şi pictează", într-un loc în care întîmplător n-ar fi nimic de
pictat. Ar fi constrîns să scoată ce poate din cele mai
mărunte fire de iarbă şi din pietrele din prim plan...
Pînă la sosirea celor doi prieteni, îmi începusem ziua
citind cîteva poezii de Ronsard. Cu cît apăsătoarele probleme
actuale îmi stăpînesc cugetul, cu atît e mai important să mi-1
scald în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară într-o baie de
contemplaţie cu totul nepotrivită cu timpul. Simt mare
nevoie să păstrez în mine sentimentul duratei ; adică nevoia

* La iniţiativa lui Maxim

Gorki, în 27 septembrie [1935],
814 487
de a simţi că există lucruri omeneşti care rămîn la adăpost
de injurii şi de degradare ; opere asupra cărora schimbările
timpului sînt neputincioase. Ce poate fi mai puţin actual
decît ce citeam acuma! Erau pur şi simplu nişte versuri foarte
frumoase, care nu răspundeau la nici o altă chemare decît de
a-mli umple inima şi cugetul cu un fel de bucurie dinamică,
foarte binefăcătoare. Şi mă gîndeam, citin-du-le, că, la
Congresul scriitorilor, nu s-a pus, poate, destul accent pe
acest rol al literaturii : de a da posibilitatea unei continuităţi.
Oricît de departe mi s-ar părea vremea lui Ronsard, oricît de
nepăsător aş fi faţă de problemele care preocupau pe atunci
spiritele, emoţia care însufleţeşte aceste Ode, pentru că este
extratem-porală, rămîne pentru mine pe deplin prezentă ; o
îmbrăţişez şi mi-o însuşesc pe loc. Şi încerc un sentiment de
linişte şi de bucurie gîndindu-mă că şi cei ce vor veni vor găsi
acelaşi gust acestei hrane.
Aceste reflecţii n-au nici q legătură cu data. Dacă le
împărtăşesc aici e pentru că au fost cele din dimineaţa
respectivă şi pentru că altceva n-am de spus.
întors din ajun la Paris, şi cum nimeni încă nu ştie, nu mă
temeam că am să fiu stingherit şi am putut discuta liniştit cu
prietenul meu, apoi să scriu cîteva scrisori, înjurînd, ca în
orice altă zi, obligaţia aceasta devorantă care a devenit
corespondenţa. Pe urmă am terminat de corectat şpalturile
şi le-am dus imediat la Nouvelle Revue Française.

815 487
 Iau totdeauna cu mine cîte o publicaţie, pentru că îmi
place să citesc mergînd. E ca un ecran imaterial pe care ţi-1
ridici între tine şi viaţă ; ecran fragil, neîncetat plesnit,
pentru că, oricum, iei parte la animaţia străzii ; dar o bucurie
deosebită ţi-o aduce dezacordul dintre real şi imaginar. O !
Sînt gata să recunosc că obiceiul acesta e contrar principiilor
înseşi ale eticii mele ; dar etica mea are înţelegere, din
fericire, şi pentru inconsecvenţă. Am luat aşadar cu mine
ultimele două numere din Littérature internationale, pe care
le primisem, dornic să citesc o nuvelă de Waldo Frank şi
articolul lui Mirski despre Les Cloches de Băle. Şi, din
întîmplare, privirea mi-a căzut pe numele meu, în Gînduri cu
glas tare de A. Lejnev ; pe care le-am citit imediat cu mare
bucurie, găsind o puternică încurajare în simpatia a-ceasta
de departe şi neaşteptată.
în redacţia Revistei am găsit pe cineva foarte bine
informat despre dedesubturile politicii, cu care am stat mult
de vorbă ; cu viu interes, dar nu cu mare folos pentru că, în
conversaţii de soiul acesta, în care simt cum tema iese din
competenţa mea, grija pe care o am să nu par tîmpit mă face
să şi devin.
Am luat masa de unul singur ; apoi, neavînd ce face, m-
am dus la cinema. Sînt oricând lacom de filme ; dar mai ales
după o lungă şedere la ţară. Am văzut un film englezesc
colonial, şiroind de neverosimil şi de stupiditate, în care albii
pozează, fireşte, în campioni ai bărbăţiei, ai măreţiei

816 487
sufleteşti şi ai onoarei ; în care negrii observă cit pot
indicaţiile regizorului pentru a-şi reliefa barbaria. Nu toţi :
era şi clanul celor care, supuşi faţă de autorităţile engleze şi
câştigaţi la sentimentele nobile, se arătau cu adevărat
vrednici să devină cetăţeni britanici.
Pe urmă a fost alt film (de fapt la cinematograful vecin,
la care m-am dus de cum s-a terminat filmul colonial; mă
antrenasem !) ; de data asta, un film francez ; de altfel bine
jucat şi nu plicticos. Filmul acesta înfăţişa, ca multe altele din
producţia franceză, din păcate, tabloul unei decăderi. Un
nătărău nenorocit, pe care o mare dragoste părintească se
străduia să-1 facă totuşi simpatic, se deda, vehiculînd bani,
la cele mai rele învoieli, la cele mai murdare tranzacţii; dar
murdăriile astea căpătau un aer sublim pentru că el le co-
mitea de dragul frumoşilor ochi negri ai fiicei sale; astfel încît
dragostea părintească devenea la fel de respingătoare ca o
dragoste gen Des Grieux. Exagerez, desigur, Ştiu ; dar foarte
puţin. Şi nu atîta mediocritatea mă supără, cîto anumită
complacere în ticăloşie şi arta de a-i găsi o scuză în dragoste.
Dacă n-aş ţine atît de mult la dragostea care te înalţă, n-aş
învinui atît de mult dragostea care înjoseşte. Şi mai ales pe
aceasta se complac s-o înfăţişeze literatura şi filmul nostru.
în trei sferturi din romanele şi filmele ce ni se oferă, s-ar
părea că femeia n-are altă menire decât să-1 împingă pe
bărbat la pierzanie.

817 487
 Filmul era totuşi amuzant şi, cum am spus, bine jucat.
Din pricină că se amestecă o grămadă de elemente, izbuteşte
atît de greu un film să ajungă la demnitatea unei opere de
artă ; dar totdeauna suportăm la cinema o grămadă de
producţii de o mediocritate al cărei echivalent literar nu l-am
îngădui.
Am văzut după aceea (şi cutez să mărturisesc că într-o a
treia sală, în care nu se dădeau decît jurnale de actualităţi) o
înmormîntare oficială, defilări, parăzi, curse de cai şi de
maşini; şi, pentru a treia oară, pentru că se pare că-i place
publicului şi celelalte două săli dădeau şi ele aceeaşi inepţie :
o cursă de încetineală... Am ieşit ameţit. După o vreme
îndelungată de lucru la ţară, desfrîul acesta îşi găsea, în ochii
mei, o amăgire de scuză. în ochii altora, nu-mi pasă ! Dar nu-
mi face totuşi plăcere, cînd trebuie să prezint publicului o zi
din viaţa mea, ca ziua aceasta să-mi facă atît de puţin
(ânste.
— N-aveai decît s-o foloseşti mai bine !
Da ; aşa îmi spuneam şi eu, cînd a venit seara şi m-a
apucat un fel de greaţă pentru tot r e am povestit aici.
Am şovăit, dacă n-ar fi mai bine să povestesc, în
schimb, ce-am făcut în ziua de 26, care a fost împlinită
în chip fericit şi util; sau ce voi face a doua zi pe care,
prin reacţie, îmi propuneam s-o consacru lucrului... Dar
nu-mi place să trişez şi, întoreîndu-mă acasă, mi-am
zis : trebuie să înfăţişez tocmai golul unei zile libere;

818 487
al unei zile pierdute. Şi totuşi nu mai am multe de
trăit! Atunci am încercat, înainte de a încheia ziua de
27, să scot din mine măcar nişte reflecţii sublime... Nu
mi-au venit în minte decît neghiobii. Şi nu era totuşi
prea tîrziu. Am mai putut da un ceas pentru revederea
traducerii romanului lui Jef Last. Pe urmă am mai tre-
cut o dată peste versurile lui Ronsard pe care începu-
sem dimineaţa să le învăţ pe dinafară ; şi am simţit din
nou puterea lor de alinare. Apoi am întors pagina a-
cestei zile care, în Jurnalul meu, ai" fi rămas albă de
n-ar fi fost angajamentul pe care mi-1 luasem de a o
umple. f^jj Vrv •

•
1936

Ianuarie
Cînd „nu-mi vine", bat camera în lung şi-n lat, oleacă din
nerăbdare, apuc cam la întîmplare o carte din bibliotecă (nu

819 487
o carte ce zace pe masa mea de lucru şi pe care „tocmai o
citesc", ci una dintre acele statornice tovarăşe pe care le aflu
totdeauna la locul lor, pe care le regăsesc orice s-ar
întâmpla) şi o deschid realmente la întîmplare. „întîmplarea"
aceasta mai că mă face să cred în diavoli sau în providenţă,
pentru că nimeresc la ţanc, aproape din prima lovitură, pe
pagina, fraza sau cuvintele, de care tocmai am nevoie ca s-o
pornesc mai departe. Aşa, ieri, mi-a dăruit Browning un scurt
poem pe care nu-1 mai citisem niciodată : The Lost Leader şi
pe care parcă l-ar fi scris special pentru mine şi tocmai
pentru acum. (Nu-i prima dată cînd Browning mă sprijină şi
mă sfătuieşte). Am înţeles că e vorba de Words-worth (nu fă
pe şmecherul : ţi-a spus-o clar o mică notiţă a cărţii !) —
care, după ce fusese entuziasmat de Revoluţia franceză, s-a
răzgîndit şi a trecut de partea apărătorilor „ordinii". De
altfel, cum arată foarte just notiţa, nu toate versurile acestui
poem se aplică pro-priu-zis la Wordsworth, care i-a slujit lui
Browning doar ca pretext, precum dezertarea lui ca punct de
plecare pentru poem ; un prilej mai mult pentru Browning de
a se despersonaliza ca să se întruchipeze o clipă în altul.
Acest altul, aici, nu e Wordsworth, ci cel ce e indignat de
dezertarea lui. în ciuda veşnicelor lui alibiuri şi de-a
curmezişul lor, tot Browning ne vorbeşte totuşi întotdeauna;
şi mai cu seamă aici îi recunosc glasul :
Shakespeare era de-al nostru. Milton
era de partea noastră. De partea noastră

820 487
liurns şi Shelley — mereu de veghe în
mormintele lor !
Numai tu ai trădat, lăsînd avangarda
oamenilor liberi, Ca să cazi înapoi. în
rîndul sclavilor.
Noi vom înainta şi de-acum încolo —
dar nu tu ne vei mai călăuzi.
Alte cîntece ne vor aprinde — dar nu
v o r m a i fi c e l e a l e l i r e i t a l e .
A l t e f a p t e v i t e j e ş ti s e v o r s ă v î r ş i — p e
cînd tu te vei desfăta în odihnă.
Aşadar, ştergeţi-i numele — treceţi, la
pierderi, încă un su-
fl e t . \
încă o fugă de la datorie — încă o
sarcină neîmplinităA
O victorie a diavolului — încă o
suferinţă pentru îngeri.
încă o daună pentru om — încă o
batjocorire adusă lui Dumnezeu.
Mă opresc pentru că simt că, din freamătul poemului, nu
prea se păstrează mare lucru în traducerea mea. Şi am vorbit
despre el numai pentru următoarele :
Ce uluitoare antologie s-ar putea face (în care ar intra,
de exemplu, şi pagina din La Bruyère pe care am transcris-o
de curînd) pentru a grupa şi reliefa elementul revoluţionar

821 487
din toate marile scrieri ale trecutului S-ar părea că şcoala e
chemată să-i domesticească pe clasici ; apar potoliţi,
cuminţiţi, îmblânziţi, inofensivi ; armele lor cele mai oţelite
— prin obişnuinţă se tocesc. Nu-i citeşti cum trebuie dacă nu
le refaci ascuţişul.

Cuverville, 16 mai
Prostul obicei pe care l-am căpătat, de la o vreme, de a
publica în N.R.F. un număr de pagini din acest jurnal
(oarecum din nerăbdare, dar şi pentru că nu mai scriam
nimic altceva), m-a desprins pe încetul de el, ca de un prieten
indiscret căruia nu-i mai poţi mărturisi nimic fără ca el să nu
spună mai departe. Cu cît ar fi fost mărturisirea mea mai
bogată, de ar fi ştiut să rămînă postumă. Şi, scriind aceasta,
tot mi le închipui gata tipărite şi mă gîndesc la dezaprobarea
cititorului. Uneori ajung să cred că absenţa unui ecou, vreme
îndelungată, al scrierilor mele, le-a adus acestora tot ce le
constituia valoarea. Era important să le asigur frazelor mele
o supravieţuire care să le îngăduie posibilitatea de a atinge
nişte cititori din viitor. Sînt extraordinar de stingherit de
răsunetul - imediat (fie aprobare, fie blam) cu care va fi
primit dc-acum înainte tot ce iese de sub pana mea. O,
vremuri fericite cînd nu eram ascultat! Şi ce bine vorbeşti,
cîtă vreme vorbeşti în pustiu ! Fireşte, tocmai ca să fiu
ascultat vorbeam ; dar nu ascultat de îndată. Odele lui Keats
şi Florile răului rămîn încă învăluite parcă în tăcerea aceea a

822 487
contemporanilor, în care li se amplifică, pentru noi, elocinţa.
J
4 septembrie*
L-am revăzut ieri pe Malraux. Vine de la Madrid, unde se
va întoarce peste două zile 2. Gînd ajung în Rue du Bac, mă ia
la o parte Clara :i. E ceva mai calmă decît ieri. Micuţa Fio * se
joacă prin preajma noastră, ca şi ieri. (I se dă cea mai mare
dalie dintr-un buchet; o desfoaie şi face din ea „salată'').
Şi, pe cînd Andre face o baie fierbinte :
— Ştiţi ce mi-a spus cînd a venit ? Că de cînd l-am
părăsit a putut activa mult mai mult.
— Asta înseamnă că v-aţi certat ?
— A, nu. Dar el simte nevoia să se desprindă de toate...
Uite, cînd a văzut-o pe aia mică a strigat : „Ce ? aia mică e
aici ? Of !"
— Nu ştia ?
— Nu ; avusesem grijă să nu-i spun. Ştiam că o să-1
stînjcnească întilnirea cu ea. Arc nevoie să-şi simtă inima
liberă...
— Venirea mea nu-1 supără ?
— A, nu ! îi spuneam că veţi veni la 6 jumătate. Şi pe loc
mi-a zis : „De ce nu mai vine odată Gide ?" Are nevoie să
vorbească. Vă mulţumesc mult de tot că aţi venit. Are nevoie
să se ia din nou în mînă ; să ia din nou contact cu... altceva.
Mi-a mai spus că de multă vreme el nu mai doarme decît
cel mult patru ore pe noapte. Şi totuşi, cînd îl revăd, nu mi se

823 487
parc obosit. Ba chiar are obrazul mai
puţin brăzdat de ticuri decît de obicei, iar mîinile nu-i |
prea ard. Vorbeşte cu vioiciunea aceea extraordinară care
mă face atît de des să nu-1 prea pot urmări. îmi înfăţişează
situaţia lor, pe care ar socoti-o deznădăjduită dacă forţele
duşmanului n-ar fi atît de divizate. Speranţa lui e să le
unească pe cele ale guvernamentalilor; acum îi stă în putinţă
s-o facă. Intenţia lui e ca, îndată după întoarcere, să
organizeze atacul de la Oviedo.

5 septembrie
L-am văzut iar pe Malraux. Clara M. mă primeşte mai
întîi singură. Apoi mergem toţi trei să luăm prinzul (foarte
bun !) la un restaurant din piaţa Victoriilor, la care mă mai
dusese el cîndva. Şi, vreme de două ceasuri, mă minunez de
strălucitoarea şi copleşitoarea lui ja-condă. (A, nu dau nici un
sens pejorativ acestui cuvînt care, cel puţin la origine, nu-1
avea de loc. Totuşi adaug că e firesc să fi căpătat unul, ca
auditorii-victime să-i fi dat unul, din răzbunare). La Andró
Malraux, ca şi la Valéry, marea forţă stă în aceea că nu-i
prea pasă dacă-1 istoveşte, sau il plictiseşte, sau îl
„plantează" pe cel ce îl ascultă şi că nu are atîta grijă (cînd
cel ce îl ascultă sînt eu) de a fi realmente coerent cît de a
părea coerent. De aceea orice conversaţie cu aceşti doi prie-
teni rămîne, cel puţin pentru mine, cam chinuitoare şi ies
totdeauna mai mult doborît decît înflăcărat.

824 487
 7 septembrie

Ne cufundăm într-un tunel de nelinişti din care nu putem

vedea, deocamdată, cum vom ieşi. Aseară, înainte de
culcare, am citit cîteva capitole din Spiritul Legilor. îmi place
scrierea aceasta a lui Montesquieu, care reţine spiritul
cititorului şi îl sileşte să citească încet.
Azi-dimineaţă am terminat un articol despre Dabit 5 şi l-
am dictat doamnei Aurousseau. L-am primit pe Louis Gerin,
căruia „i-am făcut morală". De altfel a
primit-o foarte bine. Am ieşit • foarte târziu, am luat
prînzul la Lipp, apoi m-am dus să o iau pe Clara Mal-raux la
cimitir, la Pére Lachaise. Le spusesem părinţilor lui Dabit că
nu voi asista la înmormântare ; dar mi-a fost teamă să nu se
interpreteze rău absenţa mea, să nu fie luată drept dispreţ...
Am făcut bine că m-am . dus. Era multă lume ; mai ales
oameni din popor şi, ca literaţi, numai prieteni realmente
mîhniţi. Emoţie foarte puternică. Tatăl m-a silit să merg lingă
el, cu familia cea mai apropiată. Discursurile lui Vaillant-
Couturier(i şi Aragon l-au prezentat pe Dabit ca pe un
partizan activ şi convins. Mai ales Aragon a stăruit asupra
deplinei mulţumiri morale a lui Dabit in U.R.S.S... Vai!
M-am întors la N.R.F. cu Gaston şi Raymond Gallimard,
cu Schiffrin şi cu Clara Malraux ; soţii Paulhan veniseră şi ei

825 487
de la înmormîntare. Mă întorc în strada Veneau după o
lungă convorbire în biroul lui Paulhan.
Scriu acestea din datorie. Inima mi-e ca un burete pentru
tristeţe — şi nu ştiu încotro să-mi îndrept privirile.

17 septembrie
Am avut un vis ciudat, din care m-am trezit în clipa cînd
începea să se transforme în coşmar ; de aceea îmi şi pot
aminti.
Eram într-o cameră în care Paul Valéry, culcat, dicta cum
dicta Milton. Se înţelegea că e tare bolnav, prea bolnav ca să
scrie singur. într-un colţ al camerei, cineva, care ar putea fi
foarte bine Claude Valéry, scria după dictarea lui ; sau, cel
puţin, era acolo ca să scrie ; dar, când m-am uitat la el,
tocmai îşi ascuţea nonşalant creionul, în vreme ce Valéry
pronunţa în continuare fraze a căror importanţă se datora şi
faptului că îi erau, poate, ultimele. Şi am simţit căzînd pe
mine, ca o poruncă, sarcina urgentă de a suplini deficienţa
secretarului. Mi-am scos stiloul şi, pe o foaie de caiet care
mi-a apărut dintr-o dată în mînă, am început să scriu. Dar
.nei începe coşmarul. Pronunţia lui Valéry era mai ne-
clară ca oricând ; o seamă de cuvinte le auzeam, sau le în-:
dogeam, prost; şi, dat fiind marea lui oboseală, nu în-
drăzneam să-1 pun să le repete.
De bine de rău, umplusem o jumătate de pagină ; şi,
dacă m-aş fi trezit ceva mai devreme, mi-aş fi amintit şi alte

826 487
fraze ; fiecare, la rîndul ei, mi se părea de mare importanţă,
sublimă... Mi-aduc aminte numai de ultima, pe care, zic,
trezindu-mă, am simţit nevoia să o notez imediat. Iat-o :
„Nu-i nici un AH de timp, de cînd mai eram pendule literare".
îl întrerupsesem, neînţelegînd bine ; şi, neîndrăznind să-1
întreb ce înseamnă asta, mi s-a părut mai operativ să-1
întreb cum să scriu : AH -au A. El mi-a răspuns îndată, cam cu
nerăbdare :
„Nu-mi prea pasă : A sau AH"... şi am înţeles, atunci, că
era vorba de exprimarea unei durate. Asta vroia să ^pună :
cît durează să zici a (sau ah .'). în ce priveşte continuarea,
scriam pe încredere îndoindu-mă că a spus : pendule,
pendulate sau pierdute *. Oricum, rămînea admirabil.

827 487
 .Echivalare fonică aproximativă a confuziei posibile din
franceză : pendule, pendu.-perdu (pendulă, spînzurat,
pierdut). (N.Tr.)
1937

828 487
 22 august

Parts, 7 mai
Ce mi-a venit în dimineaţa asta ? O poftă neaşteptată de
a scrie în caietul acesta ceva, orice... Pur şi simplu a fost o
noapte ceva mai bună. Nopţile dinainte — îngrozitoare. Aş
vrea s-o şterg la negri ; să găsesc un loc în care să pot zîmbi
liber. Mă tem că e prea tirziu pentru Maroc sau Dakar. Mi s-a
părut raţional să nu-roi iau vacanţă decât după încheierea
cărţii. (Tot ce am făcut mai absurd în viaţa mea a fost în
numele „raţiunii*'.) Şi apoi, nu îndrăzneam să mă îndepărtez
prea tare de Cuvervillc. Am dus Retuşurile 1 la N.R.F., marţea
trecută. Săptămîna nu are decît trei zile de lucru, pentru că e
înălţarea Domnului. Acum va trebui să aştept corecturile.
Aseară am hoinărit nebuneşte din Clichy la Pigalle şi de
la Pigalle la Clichy, fără să mă pot hotărî să iau masa înainte
de ora 9 ; pornind-o din nou, apoi, în căutarea aventurii, a
plăcerii, a surprizei şi negăsind decît mohoreală, banal şi urît.
Am luat metroul, să mă întorc acasă ; zdrobit; dar mă
bizuiam pe oboseală ca să-mi asigur o noapte suportabilă ;
şi, la urma urmelor, am izbutit.
Am luat cu mine Ecuador2 ; după fineţea din la Nuit
remue3, m-a dezamăgit. Michaux mai bîjbîia atunci; acum
scrie cu o mină sigură ; fiecare cuvînt îşi atinge ţinta. Dar am

829 487
făcut bine că am continuat : începând cu pag. 127 e mult mai
bine (călătoria în pirogă). Ici, colo, excelent.
Ce mai vroiam să spun ? Toate, acum, mi se par re-
petări... Şi prefaţa pe care am făgăduit să o scriu la
Scrisoarea lui Thomas Mann !... O ! Aş vrea să strig: „Mă dau
bătut" — şi să ies din joc. Masa mea de lucru (dacă pot
îndrăzni să zic aşa) nu-i mai încărcată decît mi-e creierul. Ar fi
trebuit să rămîn la etica mea ; era bună ; dar primirea făcea
parte din ea ; iar acum totul
îl citesc totdeauna pe Abel Hermant5 cu mult interes.
Articolul lui de azi-dimineaţă, din Figaro, e discutabil.
„Dacă Flaubert, spune el, ar fi trăit pînă în zilele noastre,
ar ride de-abinelea de «sloganurile» noastre, căci el avea
pentru frazele «de gata», pe care le numim azi, după moda
americană, sloganuri, o ură deosebită". Sloganul nu e
propriu-zis o frază „de gata" ; iniţial însemna un „strigăt de
luptă", in stare să unească oamenii unui partid. Azi, cuvîntul
indică orice formulă concisă, ce se reţine lesne din cauza
scurtimii ei şi c capabilă să izbească atenţia. Aşa sînt frazele
lui Musso-lini, care acoperă zidurile Italiei. Flaubert ar fi
admirat, poate, asemenea formule ; ceea ce îl indigna era că
le vedea acceptate fără control. Dar formula-slogan nu a-.
operă neapărat un loc comun. Expresia sfîntului Fran-cisc din
Sales, pe care-o nota Massis, se transformă în slogan : „Nu
există sfinţenie gata făcută", la fel, fraza lui Malraux :
„Cultura nu se moşteneşte, se cucereşte". Si Flaubert le-ar fi

830 487
aprobat, căci el avea ce avea /cu ceea ce e „de gata", cu tot
ce se dobîndeşte fără luptă sau, şi mai precis, cu lenea şi cu
ceea ce îi este ei prielnic.
Sloganul lui Flaubert : „Numesc burghez pe oricine
gîndeşte josnic" mi se pare că depăşeşte cu mult semnificaţia
pe care i-o dă Abel Hermant. Dacă mi-aş propune să-1
comentez, aş zice, în numele lui Flaubert: puţin îmi pasă de
„clasele sociale" ! Pot fi „burghezi" tot atît de bine printre
nobili ca şi printre lucrători şi printre săraci. Il recunosc pe
burghez nu după haina lui şi nici după nivelul său social, ci
după nivelul gîn-dirii sale şi, ca să simplific, „voi numi
burghez pe oricine gîndeşte josnic". Şi dacă Flaubert, într-un
alt slogan, citat tot de Abel Hermant, adaugă : „Burghezul
urăşte literatura", în propoziţia aceasta (mult mai puţin „slo-
gan" decît cealaltă) nu văd de loc, cum vede Abel Hermant :
„Flaubert numea burghezi pe oricine nu iubea ce făcea el", ci
: burghezul (adică cel ce gîndeşte josnic) urăşte gratuitatea,
dezinteresarea, tot ce nu-i poate sluji. El n-ar putea
acepta decît o artă sau o literatură utilitară şi urăşte tot ceea
ce e mai presus de înţelegerea lui.

3 septembrie
Marele secret al lui Stendhal, marea lui maliţie, e de a
scrie de îndată. Gîndul lui emoţionat rămîne la fel de viu, şi
la fel de proaspăt colorat, ca fluturele care abia a înflorit şi
pe care colecţionarul 1-a prins pe cînd ieşea din crisalidă. De-

831 487
aici acel ceva alarmat şi pripit, nepotrivit, brusc şi nud, ce ne
vrăjeşte, veşnic nou, în stilul său. Parcă gîndul lui n-ar avea
timp nici măcar să se înaalţe ca să înceapă a alerga. Asta ar
trebui' să fie pilduitor ; sau, mai degrabă, — pilda lui trebuie
să o fi urmat mai des. Cînd şovăi, eşti pierdut. Munca de tra-
ducător face, de aceea, un prost serviciu. Lucrînd cu o gîndire
străină, trebuie să o reîncălzeşti, să o îmbraci, să începi să
cauţi cuvintele cele mai bune, cea mai bună întorsătură de
frază ; îţi dai seama că, pentru a spune ceva, există douăzeci
de feluri şi că unul e preferabil tuturor celorlalte. Capeţi
prostul obicei de a disocia forma de fond, emoţia de expresia
emoţiei, a gîndirii, cînd toate trebuiau să rămînă de
nedespărţit.
De exemplu, aş vrea să spun acum că „Dacă alţii ar scrie
mai puţin, mi-ar plăcea mai mult să scriu"... Iată, s-a făcut!
De ce să caut ceva mai bun decît fraza a-ceasta ? E cea dintîi
venită ; îmi exprimă perfect gîndul. Dar mintea se învîrte în
jurul ei, o examinează, o critică şi încearcă să opereze asupra
ei acţiunea aceea măruntă de sleire, de distrugere, pe care e
mai bine să o laşi în seama timpului, care are grijă de asta. Şi
zicînd toate acestea, cad şi eu în păcatul pe care-1 reproşez
altora.
Ce aş vrea să mai exprim ? Că supraabundenţa de ^crieri,
de tipărituri, mă sufocă, şi că, la Paris, unde toate acestea se
îngrămădesc, revărsîndu-se, din bibliotecile ne-
îndestulătoare, pe mese, pe scaune, pe jos şi peste tot,

832 487
gindirea mea nu se mai poate urni din loc, nici respira. Sînt
ca Pompeiul sub ploaia de cenuşă ; şi nu mai viaţă şi, de
aceea, am încetat jurnalul care n-ar mai fi putut reflecta
decît dezrădăcinare, dezechilibru şi deznădejde.
Am dat aseară, aproape din întîmplarc, de un vers al lui
Baudelaire pe care parcă nu-1 cunoscusem. Versul acesta
răspundea atît de straniu stării mele prezente, încît mi s-a
părut că Baudelaire îl scrisese în mod special pentru mine şi
pentru această clipă precisă a vieţii mele. Şi totuşi versul
acesta datorează ceva din extraordinara lui forţă
incantatoare faptului că generalizează şi ne invită să privim
drept o lege banală, şi aplicabilă oricărei fiinţe fără
deosebire, ceea ce ne măguleam poate că sîntem singurii
care o cunoaştem.
Quand notre coeur a fait une fois sa
vendange. Vivre est un mal. Cest un
secret de tous connu.
De altfel tocmai aici aflăm ce spun aceste cuvinte :
„Taină de toţi ştiută". Baudelaire se pricepe să încredinţeze
cîtorva cuvinte, ce par la început un nimic, adevărurile sale
cele mai adînc dureroase.
Je penche tour â tour mes urnes pour
a v o f r /1 A D e c h a c u n e u n e g o u tt e e n c o r e .
'«
Asta-i din Victor Hugo, dar glasul e acelaşi : cele două
imagini se întîlnesc ca să înfăţişeze cam acelaşi dezechilibru

833 487
dureros, al meu ca şi al oricărei fiinţe ce-şi simte fugindu-i
pămîntul pe care i se sprijinea mersul încrezător.
De cînd nu mai e ea, m-am făcut doar că trăiesc, fără să-
mi mai pese de ceva sau de mine însumi, fără nici o poftă,
fără nici un gust, nici o curiozitate, nici o dorinţă, şi într-un
univers fără nici o vrajă ; cu singura nădejde de a ieşi din el.
Toată lucrarea minţii mele, în ultimele luni, era o lucrare
negativă. Şi nu numai că-mi puneam valoarea la trecut, dar
valoarea aceasta de ieri mi se părea imaginară, nevrednică
de cel mai mic efort pentru a o relua în mîini. Eram, mai sînt
şi acum, ca unul ce se înnămoleşte într-o mlaştină puturoasă,
căutînd în juru-i ceva fix, solid, de care să se agate, dar
ducînd cu sine şi cufundând în iadul de noroi tot ce-1 sprijină.
La ce bun să vorbesc despre asta ? Poate doar ca să se simtă,
mai puţin singur în durerea sa un altul, deznădăjduit ca mine
acum, care mă va citi şi căruia aş vrea să-i dau o mână de
ajutor.
Voi ieşi din mocirla asta ? Am trecut, pînă acum-, prin
epoci de oprobriu, în care îmi venea să strig, ca apostolul :
„Doamne! mdntuieşte-ne, pierim 1" (Şi ştiam chiar să scot
strigătul acesta în greceşte.) Pentru că mi se părea că nu e
putinţă o mântuire fără o intervenţie supranaturală. Şi totuşi
o scosesem la capăt. Dar eram mai tânăr. Ce-mi mai rezervă
viaţa ?
Mă agăţ de caietul acesta, cum am mai făcut-o adesea :
din metodă. O metodă care altădată reuşea. Sforţarea pe

834 487
care încerc s-o fac, astfel, mi se pare asemănătoare cu aceea
a baronului de Münchhausen care se smulge din mlaştină
trăgîndu-se singur de păr. (Probabil că am mai folosit
imaginea asta.) Grozav e că izbuteşte.

25 august
De aseară, la Cuverville. Recitesc, cu speranţa să-mi iau
avînt, cîteva din paginile scrise zilele astea ; dar mi se par
atât de cîlţoase, încît mă îndoiesc că trebuie să merg mai
departe. Cartea despre mine a lui Jean Hy-tier, 5 pe care o
descopăr la librăria Gallimard (căci, din discreţie, fără
îndoială, el nu mi-a trimis-o şi nu ştiam de existenţa ei), mi-a
mai dat curaj. Cred că nu s-a scris încă atît de bine despre
opera mea şi îmi place că, urmând sfatul unei fraze din
Jurnalul meu, pe care o pune ca epigraf, G el se păstrează, în
judecarea ei, la un punct de vedere estetic. Da, cartea
aceasta m-a reconfortat. Sau m-ar fi reconfortat : căci azi ce-
mi mai ră-mîne din ceea ce făcea valoarea mea ?

26 august
Mă voi convinge că în plângerea mea e şi o oarecare
complacere : nevoia unui anumit ton unitar al acestui caiet şi
parcă o convenienţă artistică, analogă aceleia care mă
făcea, în Cahier Vert,7 să-mi exagerez (în sensul de : să-mi
ânfăţişez exclusiv) cucernicia, sau, în Nou-velles Nourritures,
bucuria (prea categorică şi deci factice). Nii descriindu-mi

835 487
deznădejdea voi ieşi din ea ; ci o stare' oarecum superioară,
pe care mă voi sili de îndată să o capăt, cam ca Robert. Şi mă
voi convinge mai întâi că totul e perfect cinstit, legitim, de
vreme ce consider caietul acesta ca pe un mijloc de
antrenare. Trebuie şi să reînvăţ să scriu.

26, seara
Ceea ce nu mi se prea pare cinstit — dimpotrivă — e să-
mi consider doliul răspunzător pentru starea mea de
lâncezeală ; doliul e cel ce m-a adus aici ; dar nu şi cel ce, mai
ales, mă menţine în această stare. Şi nu sint tocmai de bună-
credinţă când îmi bag asta in cap. Găsesc astfel o scuză prea
facilă pentru laşitatea mea, o acoperire pentru lenea mea.
Doliul acesta îl aşteptam, îl prevedeam de mult şi totuşi nu-
mi închipuiam decât surî-zătoare bătrâneţea, ân ciuda
amărăciunii. Dacă nu izbutesc să-mi recapăt seninătatea,
filosofia mea dă faliment. E drept că mi-am pierdut
„martorul vieţii", cel ce mă angaja să nu trăiesc de fel
„nepăsător11, cum ii zicea Pli-niu lui Montaigne ; şi că nu
împărtăşesc credinţa lui Em. în viaţa de apoi, care m-ar face
să-i simt privirea, de dincolo de moarte, urmărindu-mă ; dar,
precum nu lăsam iubirea ei, în timpul vieţii, să aplece in
direcţia ei gîndirea mea, tot astfel, acum când ea nu mai
este, nu trebuie să las să apese pe gândirea mea, mai mult
decît însăşi iubirea ei, amintirea acestei iubiri. Ultimul act al

836 487
comediei nu e mai puţin frumos dacă trebuie să-1 joc solitar.
Nu se cade să mă eschivez.

27 august
Pe scurt, mă simt mai bine ; mă simt chiar cit de bine pot
spera, raţional, să mă simt la vârsta mea. Ca să lu-

crez cu adevărat, adică să mă las prins de o muncă pro-

ductivă, nu-mi mai lipseşte decît sigurătatea. Em. se pricepea
de minune, trăind alături de mine, să mă înconjure cu o
linişte armonioasă, în care gîndirea mi se putea depăna fără
să se rupă ; n-am făcut niciodată ceva de preţ fără o lungă
continuitate în eforturi. Pierd prea mult timp stînd de vorbă,
jucând tenis sau şah. Casa e aproape plină şi va fi, în oîteva
zile, complet plină. înţelegere perfectă a fiecăruia cu toţi
ceilalţi. Mă retrag ore întregi, nestingherit, calm, fără griji
pentru viitor (mă refer la al meu), silitor ; iar când se face
seară, mă mir cît de puţin am făcut.
\ n*
29 august
Ieri, dimineaţa — tenis ; un drum pînă la Etretat, după
masă (pentru baie) ; seara — şah, pe urmă scrisoarea către
baroneasa von Kap Herr. Lucru : absolut nimic; şi nimic scris
în caietul acesta. E adevărat că era duminică ; dar n-am de
ce ţine seama de asta, cu viaţa pe care o duc, semitrîndavă.

837 487
încerc să compensez, sculîndu-mă azi-dimineaţă mai
devreme.
Nimic de notat pentru ieri. Doar atît : am avut o ră-
bufnire de bucurie mârşavă cînd Lucien Maury, 8 pe care l-am
întâlnit la Etretat, mi-a spus că-i născut în 1872, pentrucă mă
simt mai tînăr decît el în ciuda faptului că eu sînit mai în
vîrstă. Asta m-a cam surprins de altfel, căci de obicei ştiu să-
mi pun inima la adăpost de (sau mai presus de) sentimente
josnice ; şi dacă, în confesiilc mele, sînt destul de pregătit
pentru mărturisiri, e şi pentru că nu sâint în mine multe de
nemărturisit, decît doar in domeniul trupesc.
Conversaţia lui Lucien Maury e foarte substanţială, dacă
nu foarte savuroasă. Am, cînd sînt cu el, o oarecare
stinghereală, care vine din aceea că stima pe care mi-o
poartă mi se pare neîndreptăţită. De aici marea sforţare pe
care o fac ca să scot din adâncurile mele vreo scânteie de aur
; de aici tonul cam solemn pe care-1 iau a-tunci — tonul
acela care-i displăcea atît de tare lui Roger M. du G. — ca să
dau mai multă greutate unor
[raze pe care le ştiu găunoase. Dar e şi greşeala celor ce
mă ascultă cu un respect prea atent. Asta mă oboseşte şi mă
stinghereşte. Şi toate astea explică de ce în-tilnirea cu
Maury, de la care aşteptam o mare bucurie (nu l-am mai
văzut, poate, de zece ani), m-a împins, în cele din urmă, în
singurătate şi m-a făcut să gîndesc iar : categoric, nu mai am
nici o plăcere să discut. Dar atunci, de ce l-am poftit cu atîta

838 487
stăruinţă să vină să-şi ia ceaiul la Cuverville ? Dincolo de
toate bănuiesc un pic de gelozie pentru intimitatea ce s-a
stabilit între Roger Martin du Gard şi Maury. Nu că aş fi
propriu-zis gelos pe unul sau pe celălalt, pentru că nu mă pot
îndoi nici de sentimentele unuia, nici de ale celuilalt; dar mă
cam necăjesc că Roger M. du G. izbuteşte să discute cu
Maury mai intim şi mai uşor deoît pot eu...
Nu cred că am de tras mari foloase din aceste examene
de conştiinţă prin care ajungi întotdeauna să descoperi nişte
resorturi meschine oricărei purtări. Eşti chiar gata să le
inventezi ca să ai satisfacţia să-ţi pari ţie însuţi mai
perspicace ; şi dimpotrivă, de teamă să nu te supraapreciezi,
eşti foarte înclinat să neglijezi tot ce poate fi trecut în contul
bunătăţii fireşti şi al sociabilităţii ; mai bine zis : al
amabilităţii ; sau şi mai bine : al dorinţei de a părea amabil.
Dar, tot privindu-te trăind, nu mai trăieşti. în acest caz
privirea creează ceea ce caută şi devii ceea ce te convingi că
eşti.

Brafţ y, 13 septembrie

Am ascultat la radio discursul lui Hitler la Nürnberg.9

Chemarea la arme îngăduie o elocvenţă facilă şi e mai uşor
să-i antrenezi pe oameni la luptă şi să le înfier-bînţi patimile,
decît să-i potoleşti şi să-i inviţi la munca răbdătoare a păcii.

839 487
Măgulirea vine din aceea că afirmarea forţei cuprinde şi
permisiunea de a fi prost.
Dacă n-am mai scris nimic în caietul acesta de cîteva zile,
e şi pentru că m-am repus pe lucru. A venit Schif-frin şi, în
timpul celor două săptămâni pe care le-a petrecut la noi, am
revăzut cu el corecturile Jurnalului

512

840 487
33 — Pagini de jurnal

841 487
513

842 487
 meu. Cu Marcel mi-am petrecut câte două pînă la patru
ore în fiecare zi, cu revederea minuţioasă a traducerii inele
din Antoniu şi Cleopatra. îmbunătăţirile considerabile pe
care le-am adus acum m-au făcut să-mi dau seama că prima
versiune era destul de defectuoasă ; dar acum o socotesc
aproape excelentă. Peste zece ani poate mi-ar apărea plină
de imperfecţiuni; nu de greşeli, asta nu mi se mai pare cu
putinţă pentru că noi nu numai că am scrutat îndelung toate
pasajele îndoielnice ale textului, dar am şi citit şi recitit cu
răbdare numeroasele adnotări explicative ale
comentatorilor, în excelenta ediţie a lui R. H. Case, care le
adună la un loc. Nimic nu-mi putea reda, ca treaba asta,
pofta de viaţă. Şi Marcel, în mod evident, lucra cu plăcere.
înţelegerea noastră era perfectă, ca pe vremuri. Corecturile
se umpleau de refaceri şi numeroase pasaje erau atît de
supraîncărcate că deveneau aproape de neînţeles pentru
tipograf. Atunci Schiffrin le transcria cu o grijă şi o răbdare
neobosite. Treaba s-a încheiat în ajunul plecării mele la
Braffy.

22 septembrie
Am terminat, aseară, de recitit primele două sute de
pagini, în corectură, din Jurnalul meu, pentru ediţia din

5J4 843
Pleiade.10 Acum, totul pentru prefaţa la Shakespeare : care
mă omoară şi în care nu voi spune nimic vrednic să fie spus.
Ce de nevoi ! dar mai bine aşa decît cu dezorientarea pe care
încă nu ştiu să o prefac în contemplare.
Am terminat, şi Les Jeunes Filles en Fleurs (de care îmi
dau seama că nu am citit-o niciodată în întregime), cu un fel
de amestec nesigur de admiraţie şi iritare. Deşi unele fraze
(şi, uneori foarte multe) sînt intolerabil de rău scrise, Proust
zice totdeauna exact ce vrea să zică. Şi, tocmai pentrucă
izbuteşte atît de bine, se complace. Atîta subtilitate e,
uneori, cu totul inutilă ; el cedează doar unei maniace nevoi
de analiză. Dar a-desea analiza aceasta îl duce la descoperiri
extraordinare. Atunci îl citesc cu înoîntare. îmi place chiar ca
vîrful scalpelului său să atingă tot ce i se prezintă spiritului,
amintirii ; tot şi orice. Dacă rămîn deşeuri, atîta pagubă ! Ce
interesează aici nu e atît rezultatul analizei, cit metoda.
Urmăreşti din priviri, adesea, nu atît materia asupra căreia
operează cît lucrarea minuţioasă a instrumentului şi
încetineala răbdătoare a operaţiei sale. Dar mi se pare
mereu că, dacă adevărata operă de artă nu se poate lipsi de
această operaţie prealabilă, ea nu începe cu adevărat decît
dincolo de ea. Opera de artă o presupune, e drept; dar se
înalţă doar după ce operaţia aceasta dintîi a luat sfârşit.
Arhitectura e foarte frumoasă la Proust; dar se întîmplă
adeseori, pentru că nu înlătură nimic din schelărie, ca
aceasta să capete mai multă însemnătate decât
monumentul însuşi, căruia privirea, mereu distrată de
amănunt, nu mai ajunge să-i surprindă ansamblul. Proust o
ştia şi asta îl făcea să stăruie atît de mult, în scrisori şi în
convorbiri, asupra compoziţiei generale a operei sale : ştia
prea bine că nu va sări de la sine în ochi.

7 octombrie
Trebuie de fiecare dată să fac un efort ca să reiau caietul
acesta, după ce l-am părăsit o vreme. Din 22 septembrie, 11
am trecut cu toţii prin zile de nelinişte, despre care „lumea"
se va putea mira că nu găseşte aici nici un reflex. Dar s-ar
înşela grozav cel ce, din tăcerea mea, ar scoate concluzia
unei anumite indiferenţe pentru „treburile publice". Pur şi
simplu gândurile mele in această privinţă nu mi se par de fel
la locul lor în caietul acesta ; şi dacă n-am scris în el nimic ân
toată această vreme e pentru că îmi ocupau gindârea în
întregime. Deşi mi se pare că evenimentele istorice scapă atît
voinţei, cît şi previziunii oamenilor, am socotit că raţiunea
(dacă nu justiţia şi dreptul) dobîndea o victorie asupra
forţei ; dar nu sînt tocmai convins că admirabila scrisoare a
lui Jef Last12 nu m-a clătinat tare în optimismul meu. El nu
consimte să vadă în tratativele de la München decît o
înfrîngere ruşinoasă, din care nu poate rezulta decît o nouă
redresare a lui Hi-

5J4 845
 tler, noi revendicări ; iar pentru noi, doar noi dări înapoi
— şi dezonoare. Germania ar fi cedat oare în faţa unei
atitudini mai ferme, sau măcar în faţa unei fermităţi mai
puţin tardive ? Un război ar fi asigurat triumful justiţiei ? sau
numai al forţei brutale ?

8 octombrie
La ce bun să repet la rândul meu ceea ce se citeşte în
toate ziarele ? Glasul meu foarte nesigur nu poate decât să
se piardă, contopindu-se în concert. Cum mi se pare indecent
să vorbesc despre altceva, mai bine să tac. Şi totuşi domeniul
în care spiritul meu îşi regăseşte valoarea rămâne de
necotropit; nici măcar n-am .încercat să-1 pun la adăpost. N-
am de ce să mă refugiez în el; pur şi simplu în el trăiesc, în el
respir. în celălalt domeniu, în care m-ar antrena
evenimentele, nu pot înainta decît bîjbîind, ca un orb, şi
cedînd mai curînd impulsurilor inmii mele decît dicteului
raţiunii. „Autorul acestui memoriu (despre Constituţie) nu ia
parte la disputele prezente decît pentru că geme din cauza
lor", — zice Montesquieu. Dar gemetele nu folosesc la nimic.
Să trecem mai departe.
Am reluat aceste „inedite" ale lui Montesquieu cu mult
interes. E un maestru al scrisului ; vreau să spun că e
folositor să intri la şcoala lui ; cu condiţia să nu rămîi la ea.
Am recitit aseară, pînă să adorm, şi un număr de maxime
ale lui La Rochefoucauld. Cum poate Schiffrin să declare că
majoritatea lor sînt fără nici o însemnătate ? Dimpotrivă, mi
se pare că doar puţine lasă netulburat spiritul cititorului.
Aproape fiecare îşi înfige ascuţişul şi, totodată, frondează, ca
să lanseze spiritul mult mai departe decît te poate el însoţi.
Nu-ţi rămâne decît să mergi înainte fără el; în asta stă
fenomenul ales al a-cestei cărticele ; şi cînd citesc, de
exemplu : „Meritul oamenilor îşi are anotimpul potrivit
întocmai precum şi-1 au fructele" sau „Persoanele slabe nu
pot fi sincere", am de ce să meditez îndelung.
Azi, aniversarea căsătoriei mele. Zi pe care ţineam din
tot sufletul s-o petrec lingă ea, alergând acasă, adeseori, de
foarte departe. Am ajuns, în zilele acestea de nelinişti, să nu
mă mai întristez că ea nu-i aici; ea n-ar fi putut îndura toate
astea...
Mă obişnuiesc treptat cu ideea că trebuie să trăiesc fără
ea ; dar, fără ea, nu mă mai preocupă viaţa mea.

25 octombrie
Ieri, la soţii Valéry ; masă aleasă şi încîntătoare. Mă simt
mult mai în largul meu cu Paul, de cînd ştiu să limitez
daunele conversaţiei lui. Inteligenţa sa extraordinară îi dă,
mai mult decît oricui, dreptul la dispreţ. Ştiu mai bine ca
altădată, să-i întorc îndărăt superioritatea zdrobitoare. Sau,
mai exact : îmi pasă mai puţin de u-nele din atacurile sale
zdrobitoare şi de faptul că el nu recunoaşte nici o valoare în
ceea ce nu are preţ pe piaţa lui. De altfel, Împărtăşesc şi eu o

5J4 847
parte din dispreţul său ; dar dacă ar trebui sanmi restrâng
„reluările" la cele ale sale, m-aş simţi prea sărăcit.
Merg cu el la consiliul Radioului şi iau loc, alături de el, la
masa verde. Cum cineva pronunţă Iliada, Paul se apleacă
spre mine şi îmi zice, în şoaptă :
„Cunoşti ceva mai plicticos decît Iliada ?"
Stăpînindu-mi o tresărire de protest, socotesc mai...
amical să răspund :
„Da : La Chanson de Roland" ; ceea ce îl face să în-
cuviinţeze îndată.
Sistemul lui Valéry implică un fel de austeritate (şi
tocmai asta mi-1 face atît de admirabil) şi de capacitate a
renunţării, de care eu nu mă simt cîtuşi de puţin in stare.
Nu pot duce cu mine întreaga lume în doliu. Toate merg
mai departe ca şi cum nimica nu s-ar fi întîmplat — şi eu
însumi, ca şi cum nimic, în viaţa mea, nu s-ar fi schimbat. E şi
pentru că tot ce reprezintă ea, pentru

516
 517
mine, rămine ; iar moartea ei nu-mi poate lua nimic. Ea
era o direcţie a inimii mele ; şi, încă pe cînd trăia, glasul ei mi
se părea, uneori, că vine de foarte departe.
21 noiembrie'-'
Am intrat in concediu. Oricît de viteaz m-aş mai simţi, de
pe acum privesc totul de la distanţă ; fiecare trezire (mai ales
cele de după-amiază) mă readuce, cu mai mare greutate, de
la o depărtare ceva mai mare, şi îmi trebuie mai mult efort
să mă desprind din ce în ce mai greu dintr-un somn în care
sînt din ce în ce mai multe desfătări. Visez la vremea în care
săream din pat, gata înarmat... Astăzi, cum mă scol mă
reapucă neliniştea, c-înd privesc norul negru ce se întinde
înfiorător peste Europa, peste întregul univers. O nelinişte pe
care optimismul meu nu-i destul de egoist ca să o înfrângă.
Nu văd, pretutindeni, decît făgăduinţe de moarte pentru tot
ce-mi mai este drag şi pentru ceea ce ne face să trăim.
Ameninţarea mi se pare atît de apăsătoare că trebuie să fii
orb ca să n-o vezi şi să mai nădăjduieşti.
4 decembrie
în lipsa unei munci productive, pe care nu mi-o îngăduie
viaţa îmbucătăţită a Parisului, îmi folosesc nerăbdarea
revăzînd corecturile Jurnalului meu- pentru Biblioteca
Pleiadei.
Pe alocuri, aş vrea să adaug nişte note. De pildă, citesc la
data de 22 august 1930 : „Complacerea la care ne îndeamnă

5J4 849
iubirea, dobîndind de la noi nu ce-i mai bun, ci ceea ce poate
să placă cel mai mult celuilalt ; nu-1 înalţi atîta pe el oît te
coboară el pe tine..."
îmi menţin această cugetare care, în cele mai multe
cazuri, vai, mi se pare justă. Dar protestez că, scriind-o, mă
gîndeam la mine însumi ; numai ceea ce e mai bun în mine
puteam să-i ofer lui Em. şi dacă, uneori, m-am putut simţi cu
totul împiedicat de iubirea mea, amăgirea aceasta venea din
faptul că în mine ocupa mult loc ceea ce era mai puţin bun.
23 decembrie
Nu ! Nu ! Cu ea am pornit-o la drum. De cînd s-a retras'
ea, nu mai ştiu nimic ; nu-mi pasă de marele joc al vieţii şi
năzuiesc să mă retrag la rîndul meu.

25 decembrie
îmi place cu atît mai mult să discut cu Roger Martin du
Gard cu cit tot mai puţin îmi place să discut cu alţii. Cu el
fiecare nouă conversaţie se adaugă la marele ansamblu al
unei conversaţii începute de mult, întrerupte, reluate şi, la
urma urmelor, mereu aceeaşi, precum era mereu acelaşi,
veşnicul meu dialog mut cu Em. Şi, precum cu Em., sîntem
neîncetat, Roger şi cu mine, de aceeaşi părere. Conversaţia
nu ne opune; ne instruieşte, ne avertizează şi ne lămureşie.
E, cel puţin pentru mine, de o bogăţie şi de un folos
extraordinar : şi (poate ar trebui să spun : mai ales) mă
distrează.
 1939
8 ianuarie
Cea mai mare parte a acestor poeme muzicale ale lui
Chopin (mă refer, de data asta, la Nocturne) nu implică atît
greutăţi de execuţie (vreau să spun : din a-celea pe care
virtuosul le învinge uşor) cît altele, de un gen cu totul diferit,
superior, şi pe care se pare că virtuoşii nici măcar nu le
observă întotdeauna, căci trec peste ele şi se socotesc
mulţumiţi dacă execută bucata cu îndamînarca aceea
suverană şi imperturbabilă pe care o au aproape toţi şi care
ne lasă muţi de uimire şi nepăsători. Cît despre secretul
poemului, despre misterul lui, despre problema de artă ce a
stat la baza compoziţiei şi chiar a genezei bucăţii, se pare că
n-au întrezărit nimic..., în orice caz, nu ne fac cîtuşi de puţin
să le întrezărim.
Cred că prima greşeală vine din aceea că ei (virtuoşii)
caută mai ales să scoată în relief romantismul lui Chopin, pe
când ce mi se pare îndeosebi admirabil la el este reducerea
la clasicism a netăgăduitului aport romantic. Acest aport,
apoi această măreaţă supunere, nu e nicăieri atît de
remarcabilă ca în marea Nocturnă în do minor (op. 48). Ce
poate fi mai simplu decît compunerea şi propunerea acestei
* In ciuda
grupurilor de
cvarte revenind
admirabile bucăţi ? Dar cu condiţia ca executantul însuşi să

5J4 851
le fi înţeles ; ca interpretarea lui să le pună în valoare şi,
oarecum, să le explice. Oricât de surprinzătoare ar putea să
pară brusca năvală a palelor de vînt în a doua parte a bucăţii,
cea în terţă majoră, la început atît de calmă, de amplă şi de
solemnă, uluirea trebuie să cedeze repede înţelegerii,
acceptării acestui ritm ternar al basului, ale cărui bătăi
grăbite, la reluarea în terţă minoră, trebuie să aibă o
regularitate desăvîrşită *, recucerită, să fie un triumf al
elementului spiritual asupra elementelor mai întîi dez-
lănţuite. Totu-i pierdut (adică nu se mai înţelege nimic) dacă
triumfă romantismul. Şi, mai ales, fără brio ! Dar ceea ce ne
oferă cel mai adesea virtuosul e tocmai : o voce pierdută în
furtună. Chopin n-a vrut aşa ceva.
Ce bucurie am avut, la masa atît de îneîntătoare pe care
am luat-o la soţii Valéry, cînd am aflat că Nadia Boulanger e
pe deplin de acord cu mine în ce priveşte interpretarea
Preludiilor şi ceea ce am scris despre asta (din păcate cu
totul insuficient) în Notele despre Chopin. Aş fi vrut să discut
mai mult cu ea.

Marsilia, 26 ianuarie 1
Pînă la plecarea din Paris am putut să isprăvesc re-
vederea corecturilor la Jurnalul meu. Recitindu-1, mi se pare
că suprimarea sistematică (cel puţin pînă la doliu) a tuturor
pasajelor referitoare la Em. parcă l-au orbit. Cele cîteva aluzii
la drama secretă a vieţii mele devin de neînţeles, prin
absenţa a ceea ce le-ar fi lămurit ; de neînţeles sau de
neîngăduit imaginea acestui eu -mutilat pe care-1 dau pe
piaţă şi care nu mai oferă, în locul arzător al inimii, decît un
gol.
Obsedat de gîndul groaznicei agonii a Spaniei
De mult n-am mai călătorit singur. Aveam nevoie de un
însoţitor mai tînăr, de un antrenor ; îmi îmbrăţişam bucuria.
Singurătatea pe care mi-o impun acum mă va împinge spre
lucru ? sau, mai degrabă, spre deznădejde ?... Nu mai am
curiozitatea aceea cutezătoare care mă lansa în aventură,
nici acea dorinţă-nevoie de a escalada munţii sau de a ocoli
continentele ca să văd ce se ascunde de partea cealaltă. Am
văzut reversul sinistru al atîtor lucruri...
Nu iau cu mine decît cîteva cărţi :
Iosij în Egipt de Thomas Mann ; Dichtung und Wahrheit, 3
Cronicarii Evului Mediu, în colecţia La Pleiade ; Pagini
alese clin Claude Bernard ; un La Fontaine şi Naşterea
Filosofici de Nietzsohe,
în traducerea Genevievei Bianquis, apărută de curând —
pe care o citeam, ieri, în tren şi am terminat-o acum, la
Marsilia. Copiez din ea : „Cea mai mare pierdere pe care o
poate suferi omenirea este avortarea oamenilor superiori".
Un fel de a spune ; pentru că cel mai trist e că, tocmai,
omenirea nu suferă de asta.
Fără îndoială mă voi întîlni cu Robert Levesque în Grecia,
în timpul vacanţei de Paşti. Nu mă cheamă nimic înapoi la

5J4 853
Paris pînă în mai. Iată-mă liber, cum n-am fost nicioînd ;
îngrozitor de liber cum sînt, mai şti-voi oare „să-ncerc a
trăi ?"...
ET NUNC MANET IN TE 4

...et nane manet in te 8 Virgiliu, Culex.

Aseară m-am gîndit la ea ; vorbeam cu ea, cum făceam
adeseori, mai lesne în imaginaţie decît în prezenţa ei reală ;
cînd deodată mi-am dat seama : dar ea a murit...
Mi se îritîmpla, desigur, de multe ori să fiu departe de ea
zile în şir ; dar încă din copilărie căpătasem obiceiul de a
raporta la ea recolta fiecărei zile ale mele şi să mi-o alătur pe
ea, în gînd, tristeţilor ca şi bucuriilor mele. Aşa făceam şi
aseară, cînd mi-am amintit dintr-o dată că e moartă.
Imediat s-a decolorat, s-a şters totul; atît proaspetele
amintiri ale unei vremi trăite departe de ea, cit şi însăşi clipa
în care mi le rememoram ; căci nu le retră-iam în gînd decît
pentru ea. Am înţeles pe dată că, pier-zînd-o pe ea, mi s-a
dus şi rostul vieţii şi nu mai ştiam de ce trăiesc mai departe.
Nu-mi prea plăcea numele de Emmanuele pe care i l-am
dat în scrierile mele,6 din respect pentru modestia ei.
Adevăratul ei nume îmi plăcea, poate, numai pentru că, din
copilărie, evoca tot ce era ea pentru mine, ca farmec,
blîndeţe, inteligenţă şi bunătate. Mi se părea uzurpat cînd îl
purta şi altcineva; numai ea, aveam impresia, avea dreptul
la. acest nume. Cînd am născocit, pentru La Porte Etroite,
numele de Alissa, n-am făcut-o din preţiozitate, ci din
reţinere. Nu trebuie să fie decît o singură Alissa.
Dar Alissa din cartea mea nu era de loc ea. Nu portretul
ei l-am desenat. Ea mi-a slujit doar ca punct de pornire
pentru eroina mea şi nu cred să se fi recunoscut prea mult în
aceasta. Nu mi-a vorbit niciodată despre carte, astfel încît
pot doar să presupun gîndurile ei citind-o. Gîndurile acestea
mă apasă dureros, ca tot ce ţinea de mîhnirea adîncă pe care
abia mult mai târziu am început s-o bănuiesc, căci sfiala ei
nemaiîntîlnită o oprea să şi-o dea la iveală sau să vorbească
despre ea.
Drama pe care o închipuisem în cartea mea, oricît ar fi
fost de frumoasă, oare nu-i dovedea că eram orb faţă de
aceea din realitate ? Cum nu se va fi simţit cu atîta mai
simplă, mai normală şi mai obişnuită (vreau să spun : mai
puţin corneliană şi mai puţin încordată) de-cît Alissa ? Pentru
că neîncetat se îndoia de ea, de frumuseţea ei, de meritele
ei, de tot ce făcea forţa strălucirii ei, a valorii ei. Cred că,
tîfziu, am ajuns s-o înţeleg mult mai bine ; dar cît m-am
putut înşela în privinţa ei tocmai în vremea celei mai
puternice iubiri ! Căci toată strădania iubirii mele era nu atît
să mă apropii de ea, cît s-o apropii pe ea de chipul ideal pe
care-1 născocisem. Cel puţin aşa mi se pare astăzi; şi nu cred
că a fost altfel cu Dante faţă de Beatrice. E şi, e mai ales,
nevoia de compensaţie care mă îndeamnă să încerc, acum
cînd nu mai e, să regăsesc şi să reconturez ce a fost ea. Fiinţa

5J4 855
ei adevărată, pe care n-aş vrea ca spectrul Alissci s-o
întunece.
Madeleine stăruise mult să n-o văd pe soră-sa pe ca-
tafalc. Cînd mă întorsesem din Senegal, aflasem că, după
două luni de suferinţe groaznice, Valentine trecuse în sfîrşit
la singura odihnă pe care o mai putea nădăjdui. Aveam de
gînd să mă reped îndată acasă la moartă, unde mă aşteptau
nepoatele; Madeleine, printr-o telegramă, apoi printr-un
telefon, m-a implorat să nu mă duc : „Te rog mult să nu treci
pe rue de VEperon înainte să ne vedem". Cum nimic altceva
nu mă oprea la Paris, unde nimeni încă nu aflase de
întoarcerea mea, am luat primul tren spre Cuverville. Şi, cînd
am întrebat-o de ce a stăruit atît, mi-a zis : „Pentru că mă
durea să vezi chipul frumos al Valentinei complet răvăşit de
agonic. Mi s-a spus că e desfigurată. Nu vreau ca aşa să-ţi ră-
mână ea în amintire." Recunoşteam în asta instinctiva ei
fugă de orice spectacol greu de îndurat. Dar argumentele pe
care mi le aducea nu mi se păreau valabile decât pentru ea.
Prin simpatie, izbuteam să i le înţeleg ; nu puteam să i le
împărtăşesc. N-are importanţă ; mi-am amintit ce-mi
spusese ea atunci, adică înainte cu o lună, cînd eram gata să
deschid uşa cămăruţei ei, la Cuverville, unde mă rechemase
pe neaşteptate vestea morţii
ei — unde mă adusese cu maşina şi mă lăsase în prag
Yvonne de Lestrange 7 cu care fusesem la Ghitre — da, cînd
eram gata să deschid uşa camerei unde nu se mai afla decît
trupul ei îngheţat, am şovăit, întrebîndu-mă dacă ea nu mi-
ar fi zis la fel : „Să nu mă vezi aşa". Apoi m-am gîndit că, de
vreme ce ea nu trecuse pro-priu-zis prin agonie, aş regăsi-o
aproape aşa cum o lăsasem cu două săptămâni înainte, doar
potolită de moarte.
M-a izbit, cînd m-am apropiat de patul în care zăcea,
gravitatea obrazului ei. Parcă farmecul şi blândeţea, care-i
dădeau bunătăţii ei o forţă strălucitoare, ar fi fost cuprinse
numai în privirea ei ; astfel încît acum, cu o-chii închişi, nu se
mai afla, în expresia trăsăturilor ei, decît severitate ; astfel
încît şi ultima dată cînd am privit-o avea să-mi amintească
nu duioşia ei nespusă, ci asprimea cu care trebuie să-mi fi
judecat ea viaţa.
O învinuia delicat pe prietena ei Agnes Copeau că e prea
îngăduitoare. Deşi, pentru greşelile şi slăbiciunile săracilor
pe care îi ajuta, vădea ea însăşi multă îngăduinţă, se înarma
cu o intoleranţă necruţătoare pentru cei ce nu-şi pot găsi în
mizerie o scuză pentru abaterile lor. Asprimea aceasta nu-i
era înnăscută ; dar ce socotea ea că e rău, nu-i era de-ajuns
să şi—1 interzică sieşi (şi avea atîta oroare de rău, încît ei nu-
i era necesar nici un efort în privinţa aceasta), ci i se părea că
îl ocroteşte dacă nu îl respinge cît se poate de făţiş şi la alţii.
în ochii ei, societatea noastră, cultura noastră, moravurile
noastre, se descompuneau prin complacere şi printr-o
destindere în care nu vroia să vadă decît slăbiciune şi hu
liberalism sau generozitate. Bunătatea mai potolea toate

5J4 857
astea şi ceea ce spun i-ar mira pe cei ce au.cunoscut mai ales
blinda strălucire a farmecului ei. Am întâlnit uneori puritani
furioşi ; ea nu le semăna întru nimic.
Nu, nu aşa pot să vorbesc despre ea cum aş vrea, cum ar
trebui. Multe amintiri vin de îndată în întîmpi-narea
portretului pe care încerc să i-1 fac. Mai bine pur şi simplu
să-mi amintesc.
Cum nu vorbea niciodată de ea, nu ştiu nimic despre cele
dinţii amintiri personale ale ei. Dar e prezentă în toate ale
mele. Oricât de mult m-aş întoarce în timp, o revăd ; numai
cînd nu e vorba decît de o beznă a primei copilării, prin care
înaintez pe bîjbîite. Dar abia datorită tragicului eveniment pe
care l-am povestit în La Porte Btroite şi în Si le grain ne
meurt... a început ea să-şi joace în viaţa mea rolul
binefăcător. Cîţi ani a-veam pe-atunci ? Negreşit, ea 14 şi eu
12.8 Nu mai ştiu exact. Dar dinainte de asta îi regăsesc
zîmbetul ; ba chiar am impresia că abia deşteptat de
dragostea mea pentru ea mi-am dat seama că exist şi am
început cu adevărat să fiu. Era de parcă tot ce era bun în
mine venea de la ea. Iubirea mea de copil se confunda cu
primele mele fervori religioase ; sau, în orice caz, acestea,
din cauza ei, se simţeau stimulate oarecum. Mi se părea şi
că, apropiindu-mă de Dumnezeu, mă apropiam de ea ; şi îmi
plăcea, în înceată ridicare la cer, să simt cum pă-mîntul, în
jurul ei şi al meu, se face tot mai strimt.
 Ce-aş fi fost de n-aş fi cunoscut-o ? Azi mă pot întreba ;
dar atunci nici nu se punea întrebarea. Pretutindeni
regăsesc, datorită ei, un fir de argint în împletitura gindurilor
mele. Dar, pe cînd în ale ei nu vedeam decît lumină, în mine
eram silit să descopăr multă umbră ; cu ea numai ce era mai
bun în mine comunica ; oricît ar fi fost de mare avântul
iubirii mele, el nu putea, după cum cred azi, decît să-mi
împartă şi mai adînc firea în două ; şi a trebuit să pricep
destul de repede că, năzuind să mă dărui ei cu totul (oricît de
copil aş fi fost) cultul pe care i-1 închinam nu era în stare să
desfiinţeze tot ce mai era in mine.
Unii se vor mira, după cele spuse aici, că o înrîurire atât
de îngerească n-a fost de-ajuns să-mi ferească de orice
impuritate măcar scrierile. Verişoarei noastre Olga Caillate,
care-i împărtăşea o asemenea uimire, Madeleine îmi spunea
că-i răspunsese : „N-am nici un drept să-i influenţez
întrucîtva gîndirea şi nu mi-aş ierta dacă aş crede că, de
dragul meu, André nu scrie exact ce crede el că trebuie să
scrie."' O parte din cărţile mele ea nu le citise ; mai întîi
pentru că îşi lua privirile cu tot dinadinsul de la orice obiect
supărător sau dureros ; dar, cred, şi din dorinţa de a-mi da
astfel mai multă libertate, libertatea de a scrie fără să mă
gîndesc la dojana ei şi fără să mă tem că o jignesc.
Scriu toate acestea fără să fiu cu totul sigur de ele.
Sufletul, fie şi cel mai străveziu, îşi ascunde unele unghere,
chiar şi faţă de cel iubit. Articolele de critică, unele injurii,

5J4 859
trebuie să-i fi spus destul Madeleinei despre natura unora
din scrierile mele, deşi nu le-a citit, îmi ascundea cu grijă
durerea pe care pesemne i-o aduseseră. Nu demult, totuşi,
într-o scrisoare, o frază a ei îmi dădea de ştire, şi pare să
contrazică cuvintele de mai sus : „De-ai fi ştiut cît de rău m-
au mîhnit aceste rânduri, nu le-ai fi scris". (Dar aici nu era
vorba de ceea ce se numeşte „moravuri", ci de cîteva rânduri
aparent blasfematorii pe care le publicase N.R.F. şi peste
care ea dăduse din neatenţie.) Mi s-a părut că, prin asta, ea
îşi ieşea din rol... N-a fost nici o explicaţie intre noi. Pur şi
simplu, eu am trecut peste asta ; şi dragostea ei, la fel.
încrederea îi era firească, cum se întîmplă cu sufletele
foarte iubitoare. Dar încrederea pe care o avea când a intrat
în viaţă, s-a întîlnit curând cu teama. Pentru că avea o
neobişnuită pătrundere pentru tot ce nu era desăvârşit.
Printr-un fel de intuiţie subtilă, îi dădea de veste o anumită
intonaţie, un gest abia schiţat, un fleac; de aceea, deşi era
încă într-o vîrstă atît de fragedă, şi-a dat seama, prima din
toată familia, de proastele purtări ale mamei sale. Taina
aceasta dureroasă, pe care a trebuit mai întîi, şi pentru
multă vreme, s-o păstreze în sine, cred că. a pecetluit-o pe
toată viaţa. Toată viaţa a rămas ca un copil căruia i s-a făcut
frică. Vai ! Nu eram din fire cel ce putea s-o liniştească...
Mica fotografie, azi aproape ştearsă, care mi-o arată la vîrsta
de atunci, lasă să se citească în chipul ei, şi în linia ciudat
furişată a sprîncenelor ei, un fel de întrebare, de teamă, de
uluire înfricoşată în pragul vieţii. Şi câtă bucurie era în mine !
Şuvoiul ei atît de năvalnic cum n-ar fi izbutit să-i înece
tristeţea ? Aceasta era sarcina pe care mi-o luam, de care m-
am legat. Dar, vai, preaplinul a

5J4 861
 cesta pe care vroiam să-1 împart cu ea nu izbutea decît şi
mai tare s-o neliniştească.y De parcă mi-ar fi zis : „E prea
mult pentru fericirea mea !"
„Cele mai mari bucurii, ţie ţi le datorez" — îmi mai
spunea ea; şi adăuga, în şoaptă : „şi cele mai mari amă-
răciuni ; tot ce-i mai bun şi tot ce-i mai amar".
Dar azi, cînd mă aplec asupra trecutului nostru comun,
suferinţele pe care le-a îndurat ea mi se par cu mult mai
multe ; ba şi unele atît de cumplite, încît nu pot pricepe cum
de n-am ştiut să o feresc mai mult, cînd am iubit-o cum am
iubit-o. Dar în dragostea mea intra şi atîta inconştienţă, atîta
orbire...
Mă uluieşte azi aberaţia ce mă făcea să cred că dra-
gostea mea era cu atît mai vrednică de ea cu cît era mai
eterată — păstrîndu-mi naivitatea de a nu mă întreba
niciodată dacă o putea mulţumi o dragoste cu totul
netrupească. 111 Aşadar, nu-mi păsa de loc că dorinţele mele
trupeşti îşi găsesc alt obiect. Ba chiar ajungeam să-mi spun,
comod, că aşa e mai bine. Dorinţele, îmi spuneam, sînt o
trăsătură a bărbatului ; mă linişteam neadmiţînd că le pot
avea şi femeile, la fel ; sau numai femeile de „moravuri
uşoare". Pînă-ntr-atît era de mare inconştienţa mea, trebuie
să-mi mărturisesc a-ceastă enormitate ; iar explicaţia sau
justificarea ei n-o pot găsi decît în neştiinţa pe care mi-a
întreţinut-o viaţa însăşi, înfăţişindu-mi ca exemple doar
asemenea chipuri de femei ca acelea aplecate asupra

862
copilăriei mele; mai întîi mama, apoi dra. Shackleton,
mătuşile mele Clara şi Lucile, 11 modele de decenţă, de
cinste, de reţinere, cărora mi se părea că ar fi jignitor să le
atribui fie şi cea mai neînsemnată tulburare trupească. Cît
despre cealaltă mătuşă, mama Madeleinei,12 purtarea ei o
degradase pe loc, o exclusese din familie, din orizontul
nostru, din gîndurile noastre. Madeleine nu vorbea niciodată
despre ea şi, pe câte ştiu, nu avea faţă de ea nici o
îngăduinţă ; nu numai dintr-o împotrivire instinctivă a
propriului ei simţ al dreptăţii, ci şi, în mare măsură,
presupun, din cauza supărării pe care i-o adusese tatălui ei,
pe care îl venera. Reprobarea aceasta contribuia la orbirea
mea.
Abia mult mai tîrziu am început să înţeleg cît de crud am
putut s-o lovesc, s-o chinuiesc pe aceea pentru care eram
gata să-mi dau viaţa ; abia, după ce, demult, şi cu o groaznică
inconştienţă, îi făcusem rănile cele mai a-dinci, îi dădusem
loviturile cele mai ucigătoare. Sincer vorbind, fiinţa mea nu
se putea dezvolta decît izbind-o pe ea. îmi dădeam oarecum
seama ; dar nu ştiam cît de vulnerabilă era ea. E drept că-i
doream fericirea ; dar nu mă gândeam că fericirea în care
vroiam s-o aduc cu mine, fericirea la care o sileam, era
pentru ea insuportabilă. Cum mi se părea că e toată numai
suflet, şi trupul numai gingăşie, nu socoteam că o lipsesc de
ceva considerabil dacă îi răpesc o parte din mine, pe care o
socoteam cu atît mai puţin importantă cu cît nici nu i-o

863
puteam dărui... între noi, n-a fost schiţată măcar o
explicaţie. Din partea ei, nici o plângere ; doar o resemnare
mută şi o amărăciune nemărturisită.
Voi povesti mai încolo cum, şi prin ce întorsătură
ciudată, a putut şi ea, la rândul ei, să mă facă groaznic să
sufăr ; cum, nici ea, nici eu, n-am putut îndura supărarea
asta (şi folosesc termenul în sensul lui cel mai tare) decît
printr-o mare sforţare de a ne desprinde unui de altul, când
suferinţa devenea de nesuportat... până să ajungem, ân
sfârşit, în ultima vreme, la limanul unui acord pe care
aproape nici nu-1 mai speram.
Fără îndoială, îmi spun, şi cu cîte remuşcări, că ar fi vrut
să fie mamă ; dar îmi spun şi că, asupra educării copiilor, nu
ne-am fi putut înţelege ; şi alte necazuri, alte amărăciuni ar fi
fost pentru ea preţul maternităţii (căci putea judeca după
* Vreau să
povestesc o
grijile nemăsurate pe care şi le făcea pentru - copiii surorii ei,
asupra cărora îşi transmitea toată rezerva de dragoste
maternă). N-are a face ! Necazurile acestea, grijile acestea,
n-ar fi avut, în orice caz, nimic nefiresc. Rămîn cu remuşcarca
că i-am strim-bat destinul ! *
?4 — Pagini de jurnal

864
 529
Ce mă tem că n-a putut ea înţelege e că tocmai forţa
spirituală a iubirii mele a inhibat orice dorinţă trupească.
Doar am ştiut alteori să dovedesc că nu eram incapabil de
avânt (vorbesc de avîntul procreator), dar cu condiţia ca
nimic intelectual sau sentimental să nu intre în joc. Dar aşa
ceva, cum s-o fi făcut să accepte ? Şi slăbiciunea aceasta a
dorinţelor mele, fără îndoială că ea a pus-o, modest, pe
seama insuficientelor ei atracţii. Pricepută şi promptă în a se
subaprecia : o de-aş fi mai frumoasă şi aş şti cum să-1
farmec, îşi spunea ea, pesemne... Mi-e extrem de greu să mă
gîndesc la asta; dar cum altfel ar fi putut fi ? cel puţin cîtă
vreme mai era nesigură în ce priveşte direcţia instinctelor
mele. Cum aş fi putut-o convinge că nu mă pot îndrăgosti de
nici un chip feminin, de nici o privire, de nici un zîm-bet, de
nici un gest, de nici un glas, de nici un farmec în afară de ale
şi, zîmbind duios, dar şi luîndu-mă oarecum
peste picior, îmi zise : „Păi, dragul meu,
asta nu-i omărturisire; destăinuire;
cel mult o
mărturiseşti ceva condamnabil ; aici se

ei. Căci de era aşa, de ce nu i-o dovedeam de fel ?

Am vorbit despre extraordinara mea neştiinţă sexuală, la
vârsta aceea; dar propria-mi matură, adică natura dorinţelor
mele, mă neliniştea neîncetat. Cu puţin înaintea logodnei,
mă decisesem de aceea să mă destăinu-iesc unui doctor,
specialist de oarecare faimă, pe care am avut imprudenţa să-
1 consult. Mi-a ascultat zâmbind confesiunea pe care i-am
făcut-o, pe cît de cinic complet am putut, apoi : „Spui că
totuşi iubeşti o fată ; şi că şovăi s-o iei în căsătorie,

865
cunoscîmdu-ţi, pe de altă parte, înclinaţiile... însoară-te.
însoară-te fără nici o teamă. Şi-ţi vei da repede seama că
restul nu există decât în închipuirea dumitale. îmi faci
impresia unui înfometat care pînă acum încerca să se
hrănească numai cu nişte castraveciori muraţi. i(îi citez
cuvintele întocmai, deoarece, mi le amintesc destul de
bine !) Ce e instinctul natural ai să vezi repede după
însurătoare şi ai să-ţi revii de la sine."
Ce am văzut repede a fost cît de tare s-a înşelat teo-
reticianul.
Iubirea îmi dădea aripi, e drept; dar, în ciuda celor
prezise de doctor, n-a adus cu sine, prin căsătorie, o
normalizare a dorinţelor mele. Cel mult a izbutit să
dobândească din partea mea castitatea, printr-un efort
costisitor, care nu putea decât şi mai mult să mă sfâşie.
Inima şi simţurile trăgeau care încotro.

Luxor, 8 februarie 39v3

Reiau carnetul acesta, după ce-1 părăsisem de cîteva
luni. De când nu mai e ea, nu prea mai am chef de viaţă. De
pe acum sânt al trecutului. Altora le place să-1 evoce ; dar
mă Îndoiesc că, înceroînd să reînsufleţesc aici chipul celeia ce
mi-a fost tovarăşa de-o viaţă, nu merg împotriva voinţei ei.
Căci ea se retrăgea neîncetat, scăpa atenţiei. N-o auzeai
niciodată zicând : „Eu, personal". Modestia era pentru ea tot

866
atât de firească pe cît e, la alte femei, nevoia de a fi
observate, de a străluci. Chiar când mă întorceam dintr-o
călătorie şi ceilalţi membri ai familiei mă aşteptau pe
peronul gării din Cuverville, ştiam că ea se ţine mai la o
parte, în umbra coridorului; şi mă gândeam la întoarcerea lui
Coriolan, la acel My gracious silence, haîl ! cu care i se adresa
Virgiliei sale... Când Madeleine mi-a pus pe foc toate
scrisorile, în tristele împrejurări de care voi vorbi, era
evident un gest de deznădejde şi pentru a mă rupe de viaţa
ei; dar şi pentru a scăpa de atenţia viitorimii, şi din dorinţa
de a se estompa.
S-ar putea crede că retragerea aceasta a fost provocată
de ceea ce era în viaţa mea condamnabil din punctul ei de
vedere ; şi, desigur, a fost accentuată de descoperirea pe
care pesemne a făcut-o sau de intuiţia pe care, poate, a
avut-o ; dar oricât de mult m-aş ântoarce cu gîndul, dau
peste această retragere; era statornică, firească... sau, poate,
un rod al încă celei dintîi spaime de copil, al celui dintîi
contact dureros cu răul care, într-un suflet sensibil ca al ei,
nu putea să nu lase o rană de neşters. Şi aşa o înfăţişam încă
din primele mele cărţi, cu mult înaintea căsătoriei noastre :
Emmanuele din Cahiers d'Andre Walter, Ellis din Le Voyage
d'Urien. Pînă şi în vaporoasa Angele din Paludes mă
inspirasem oarecum din chipul ei... Şi, în visele mele, ea îmi
apărea statornic ca un chip pe care nu-1 poţi stringe în braţe,
pe care nu poţi pune mîna ; şi visul se prefăcea în coşmar.

867
De-aici hotărîrea pe care am luat-o, cînd eram încă foarte
tînăr, de a-i forţa reţinerile şi de a o duce cu mine pe drumul
exuberanţei şi al bucuriei. Aici am început să mă înşel.
îndoită înşelare; căci, din clipa aceea, a făcut-o pe ea să
se înşele în privinţa mea mai mult chiar decît eu în privinţa
ei. Cum ea era cît se poate de discretă şi de sfioasă, eu
trebuia aproape totul să ghicesc; şi uneori ghiceam foarte
prost. Sînt unele fapte mărunte care ar fi putut fi revelatoare
dacă m-aş fi aplecat asupra ei cu destulă grijă ; pe care mi le-
am explicat doar mult mai tîrziu, prea tîrziu, şi pe care ea mă
lăsase să le interpretez greşit pentru că nu se ferea de nimic
'ce o putea supăra sau îi putea dăuna. Dar, dacă aş fi înţeles
mai devreme, mi-aş fi schimbat mult comportarea ? Trebuia
să-mi schimb însăşi natura; să mă fi putut schimba.
Şi că ea s-a înşelat la începutul unirii noastre, e de la sine
înţeles ; dar cred, azi, că înşelarea aceasta, din partea ei, a
durat mult mai puţin decît îmi închipuiam odinioară. Cum să
nu fi pus sub semnul îndoielii o senzualitate pe care i-o
dovedeam atît de puţin ? Pînă să înţeleagă şi să admită că
această senzualitate se adresa aiurea, se mira cu naivitate că
am putut scrie Les Nour-ritures terrestres, carte care, spunea
ea, îmi seamănă atît de puţin. Totuşi, încă de la străbaterea
Italiei, după ce lăsasem în urmă Engadina, în timpul
călătoriei noastre de nuntă, ea se mira de însufleţirea ce mă
prindea pe cînd trăsura ce ne ducea spre sud era escortată
de mulţi ragazzi din satele prin care treceam. Neapărat, în

868
mintea ei trebuie să se fi produs o apropiere, oricît de
supărătoare şi de jignitoare pentru ea, oricît de potrivnică
tuturor datelor admise şi răsturnînd normele pe care îşi
sprijinea ea întreaga viaţă. Se simţea de la început exclusă
din joc, dată la o parte ; iubită, neîndoielnic, dar cît de
nedesăvirşit! Nu s-a dat bătută, însă. Cum ? Oare fbort ce
pudoarea ei îi îngăduia ca dorinţă urma să rămînă zadarnic,
fără nici un ecou, fără nici un răspuns ?... Văd şi acum, cu
durere, popasurile călătoriei de atunci.
La Florenţa, am vizitat împreună bisericile şi muzeele ;
dar la Roma, ispitit prea tare de tinerele modele ale lui
Saraginesco care veneau, pe atunci, să se ofere pe scara din
Piaţa Spaniei, am acceptat (şi aici nu mă mai pot înţelege) s-
o las singură ore întregi, în care nu ştiu ce făcea, fără îndoială
hoinărea prin oraş înnebunită — pe cînd eu, sub pretextul că
le fotografiez, chemam modelele sus în micul apartament pe
care-1 închiriasem, în Piazza Barberini. Ea ştia ; nu mă
ascundeam şi, în lipsa mea, ar fi avut grijă să i-o spună
indiscreta noastră gazdă ; dar, culme a aberaţiei, sau
încercând să găsesc o justificare ocupaţiilor mele
clandestine, un fel de scuză, îi arătam fotografiile
„academice" pe care le făceam ; cel puţin primele, complet
ratate. Am început să nu i le mai arăt cum au fost mai
izbutite; şi ei nu-i ardea cîtuşi de puţin să le vadă, cum nu-i
ardea să pătrundă în consideraţiile artistice care-i spuneam
că mă îndeamnă să le fac...

869
 Aveam nevoie să povestesc toate astea ; dar mai mult
vroiam să conturez portretul ei, decât să relatez povestea
noastră.
îi era frică de orice, dinainte de a i se face frică de mine ;
şi, desigur, frica aceasta era sporită de sentimentul
fragilităţii ei. I-am propus drept deviză : Leo est in via sau
Latet anguis in herba.Ui Şi, cum orice nimic o mulţumea şi
putea să scoată fericire din orice fleac, socotea drept exces
tot ce trecea dincolo de marginile obişnuitului. Orice vînt, cît
de slab, ajungea, în ochii ei, o vijelie. Ar fi trebuit, pentru ea,
să fie totdeauna senin ; şi o viaţă fără evenimente, curgînd
lin ; mai ales în ultima vreme, cînd sănătatea tare
zdruncinată făcea din inima ei o pradă pentru orice surpriză
prea puter
nică. Dar chiar înainte de a se simţi atît de atinsă, poate
tot n-a fost o singură acţiune pentru care să nu fi trebuit să
mă înarmez cu o anumită cruzime faţă de ea şi să mă
împietresc, ca să pot trece peste neliniştea pe care i-o
aduceam. Şi s^a făcut ca tocmai neliniştea aceasta să-i
reîmprospăteze dragostea.
Am simţit-o îndeosebi cînid, după publicarea cărţii mele
despre Rusia, mi-a crezut viaţa grav ameninţată. De
asemenea, au reapropiat-o mult, de mine, atacurile pe care
le-am avut de suferit şi pe care, de aceea, le binecuvântez.

870
* Ar fi fost nevoie, ca s-o smulgă din
obiceiurile ei, 'Io cineva în care ea si fi
putut avea deplină încredere. Eu am făcut în
Această reapropiere in extremis, adaug imediat, ne-a dat
posibilitatea să ne regăsim, dincolo de piedici şi înainte de a
ne despărţi pentru totdeauna, un fel de stare de fericire
armonioasă, desăvârşită pe măsura dragostei ei, care o
merita. Voi mai vorbi despre asta ; dar trebuie să termin mai
întâi cu încercările. Ale mele au apărut după aceea, de
nesuportat, cum fuseseră ale ei, astfel încît fiecare dintre
noi, pe rînd, a făcut desperate eforturi de a se rupe de
celălalt; suferinţa era prea mare. Ea şi-a căutat refugiul în
religie — cum era şi firesc, căci din totdeauna fusese foarte
cucernică — precum şi într-o restaurare a acelor idei şi
practici burgheze care să-i asigure soiul de confort moral de
care avea atâta nevoie fiinţa ei plăpîndă. * Emanciparea în
care vroiam s-o antrenez îşi arătase tristele urmări şi nu-i
putea apărea decât cutezătoare şi inumană ; în orice caz
nepotrivită cu ea şi reuşind doar s-o chinuic. Am încercat să
prezint asta în LTmmoraliste, carte ce mi se pare azi tare
nedesăvîrşită ; în orice caz, destul de incompletă, pentru că
nu releva sau abia de lăsa să se întrevadă ascuţişul cel mai
primejdios al săbiei.
Sabia aceasta s-a întors curând împotrivă-mi. Pentru că
ei nu-i putea fi de ajuns să se rupă de mine ; se părea că
incearcă să mă rupă pe mine de ea, tăind din ea, rînd pe rînd,
tot ce mă făcea s-o iubesc. Trebuia să asist, neputincios, la
această nelegiuită mutilare. îmi interzisesem dreptul de a
interveni, de a protesta ; ea mă făcea să simt asta, trecând

871
peste tot ce-i spuneam ; fără să se răzvrătească vreodată,
fără să-şi părăsească blândeţea zâmbitoare ; pur şi simplu
neluând ân seamă nici una din dojenile mele. Orice armă s-ar
toci la contactul cu asemenea drăgălăşenie ; totul luneca pe
lingă ea. Ajungeam să nici nu mai pricep ce vreau de la ea ;
mă simţeam absurd ; simţeam că înnebunesc.
De altfel, chiar in vremurile cele mai bune ale însoţirii
noastre nu făcuse niciodată decît ,.după capul ei" ;
încăpăţânată cum sînt adesea femeile, chiar dacă dînd
impresia că cedează ; opunând rezistenţa aceea a trestiei
plăpînde, care se pleacă ân faţa vântului ce trece şi se
îndreaptă iar după ce vântul a trecut. Nu izbutisem s-o fac
să-şi modifice Întrucâtva vreunul din obiceiurile ei
gospodăreşti; s-o fac, de pildă, să Întoarcă orologiul cel inalt
din holul de la Ouverville laltfel decât căţărîmdu-se pe o
schelărie de cutii goale, uşoare şi cu un echilibru nesigur;
dînd cu îndărătnicie deoparte scaunul pe care i-1 aduceam ;
cel mult, îl folosea cît eram de faţă, ân ziua aceea ; dar a
doua zi vedeam că scaunul îşi reluase, în bucătărie, locul ce i
se cuvenea, iar cînd venea iar momentul întoarcerii
orologiului reapărea schelăria aceea primejdioasă. Tot aşa cu
altele ; cu toate cele. Cum se folosea cu stîngăcie şi
imprudenţă de orice lucru, trăiam într-o spaimă
neîntreruptă. Declara drept incomodă orice unealtă pe care
nu ştia s-o mânuiască bine ; iar când vroiai să-i arăţi cum
trebuie s-o apuce, te asculta cu un aer atît de plictisit, atît de

872
neatent, că te lăsai, repede, păgubaş. La Saint-Moritz, primul
popas din călătoria noastră de nuntă, o luasem cu mine într-
o excursie în munţi, destul de lungă, care ne-a silit să
rămânem peste noapte într-o cabană, înainte de a trece prin
pasul „de la Diavolezza". Strîmtoarea aceea n-are nimic pro-
priu-zis primejdios, dar eram totuşi legaţi cu frânghii unul de
altul, cu călăuze înaintea şi Înapoia noastră ; în mâini aveam
bastonul acela căruia i se zice „Alpenstock" şi de care ea se
folosea pentru prima dată. Cînd a trebuit să trecem printr-o
întindere destul de lungă de urcuş abrupt, acoperit de
zăpadă, călăuzele şi cu mine am depus zadarnic eforturi de a
o face să ţină Alpenstock-Jul cum trebuie. Mă temeam că la
un moment dat călăuzele vor refuza să ne ducă mai departe ;
căci, în punctul cel mai primejdios, ea se încăpăţîna să ţină
bastonul în partea dinspre prăpastie, din care pricină risca să
alunece şi să se rostogolească, trăgîndu-ne în căderea ei şi pe
noi toţi. Susţinea că aşa simte ea că trebuie să-1 ţină pe când
în felul celălalt nu se simţea în siguranţă. Nimic de făcut ! N-a
vrut de loc să se dea bătută. Nopţi întregi, mult după aceea,
aveam coşmaruri pe chestia asta. Şi aşa se întîmpla cu toate.
Mutilarea de care vorbeam mai sus a început mult mai
tîrziu, ca şi strădania de a mă rupe de ea după ce se rupsese
ea de mine. M-am oprit îndelung asupra unei astfel de
mutilări în La Porte Etroite, antieipînd, printr-un fel de
previziune, ceea ce realitatea avea mai tîrziu să confirme.
Am povestit acolo, cît am putut de bine, strădania de

873
„repliere pe minimele sale", cum ar fi zis Barres. Groaznic e
că ajungeam să cred (şi ea făcea totul ca să mă silească să
cred) că nici nu era în stare de o înflorire mai deplină ; că tot
ce adoram în ea ca fiind mai frumos nu exista decît în
închipuirea mea ; că fiinţa ei reală rămânea mult mai prejos
de visul meu... Adevărul e că ea credea că n-o mai iubesc.
Atunci, de ce să se mai împodobească, ca să-mi fie pe plac ?
Nu mai trebuia să-i treacă prin cap să-mi mai placă. Ce rost
mai avea, atunci, cultura, muzica, poezia ? Ea fugea de pe
cărările în care ar fi riscat să mă întîlnească, se cufunda în
bigotism. N-aveam decît să fiu gelos pe Dumnezeu sau s-o
regăsesc pe terenul mistic, singurul pe care mai accepta să
comunic cu ea. Se izola, aici, pe o fîşie îngustă, pe care nu
vroia s-o depăşească.
Tot ce spun rămîne abstract dacă nu dau un exemplu.
Avusese, în tinereţe, mîinile cele mai fine, cele mai frumoase
cu putinţă, expresive, pe care le iubeam ca pe o parte din ea
şi în sine... Atunci, parcă a avut plăcere să şi le deformeze.
Nu exista muncă oricât de grosolană pe care să nu le-o
impună, maltratindu-le parcă dinadins in treburi în care se
dovedea, de altfel, şi nepricepută. Dacă mi se întîmpla să
protestez când o prindeam la bucătărie, spălând vasele, ea
susţinea că o făcea doar Întâmplător, pentru a o mai uşura
pe servitoarea care era ocupată cu altele ; sau născocea nu
ştiu ce explicaţie ca să-mi ascundă faptul că făcea treaba
asta zi de zi. Ca să mă liniştească, adăuga că, de altfel, avea

874
mare grijă de mîinile ei şi, spălând vasele, era atentă să nu şi
le opărească, spălînd numai cu vârful degetelor... Ce să mai
spun ? Rugăminţi, strigăte, nu duceau la nimic ; dar dacă
stăruiam în continuare, chipul îi căpăta deodată o expresie
de oboseală de moarte, în care se refugia toată
încăpăţânarea ei resemnată ; şi nu-mi aduc aminte de o
singură împrejurare în care să nu fi trebuit să bat în
retragere. Căutam atunci, ştiind-o totuşi foarte raţională,
vreo explicaţie secretă, pe care ea preferă să n-o dea în
vileag ; ajungeam să-mi închipui că, poate, voia să fie pe
acelaşi plan cu surorile ei, care nu aveau, nici una, nici
cealaltă, posibilitatea să-şi ia o servitoare decît pentru
dimineţi. Mă întrebam de n-o fi asta, pentru că ştiam cât
suferă ştiind că Jeanne şi Valentine sânt mai puţin instărite
decît ea. Dar, mai degrabă, cred că ţinea să se umilească
până într-atît, încît să nu-şi mai îngăduie decît treburi
inferioare.
Era mai mare decît mine cu doi ani. Dar văzînd-o în unele
zile, diferenţa de vîrstă părea să fie aceea dintre două
generaţii. Mi-aduc aminte de un drum cu maşina, pe care l-
am făcut împreună, pînă la Fecamp. îmi şi închipuiam cît de
mult aveam să mă bucur fiind singur cu ea cîtăva vreme ; dar
ea n-a acceptat întreruperea măruntelor ei ocupaţii zilnice
decît cu condiţia să luăm cu noi şi pe cele două bone, „cărora
plimbarea asta o să le facă şi mai multă plăcere decît mie",
spunea ea. Căci bucuria altora o preocupa oricând mai mult

875
decît a ei. Am văzut limpede, cit a durat drumul, că se făcea
că-i place, ca să nu mă întristeze şi pentru că era sensibilă,
fără .'îndoială, la frumuseţea naturii, la lumina blîndă
revărsată peste belşugul lanurilor de grîu ; dar se gîndea
neîncetat la tot ce avea de făcut acasă şi nu se învoise cu
distracţia asta decît ca să nu-mi strice bucuria. "La Fecamp,
mă oprisem să-mi cumpăr ţigări; îmi amintesc că, înainte de
a mă întoarce la ea, am privit-o mai întîi, îndelung, de la vreo
20 de metri, cum mergea între cele două bone, şi mi s-a
părut atît de îngrozitor de îmbătrânită, încît m-am îndoit că e
chiar ea. „Cum, atâta a rămas din tine, draga mea ? Aici ai
vrut să ajungi ?" Şi am rămas în spatele ei, de frică să nu
vadă cît eram rle nenorocit şi gata să-mi dea lacrimile.
Lacrimi de pocăinţă, de asemenea, căci îmi spuneam : e
opera mea ! Ni mai de mine depindea ca ea să nu fi renunţat
la viaţă. Acum, gata! E prea tîrziu şi nu mai pot să schimb
nimic... N-am avut curajul s-o ajung din urmă şi am lăiat-o să
se întoarcă singură la hotel. Iar cînd, puţin după aceea,
portarul de la hotel mi-a zis : „Doamna, mama dumnea-
voastră, vă aşteaptă în maşină", fără îndoială că m-a durut
mai mult decât a durut-o pe ea constatând, poate, la rîndu-i,
că eram luat drept fiul ei.
Nevoia ei de a se dărui, de a pune mai presus fericirea
altora decât a ei, era instinctivă şi se exprima în chip naiv.
Adusesem din lunga călătorie in Congo singurul lucru pe
care-1 putusem găsi acolo vrednic de ea. Era un portofel pe

876
care fâşiile fine de piele îşi împleteau culorile pestriţe în
chipul cel mai Încântător. îl observasem Îndată, la Bangui,
printre atîtea lucruri de duzină ; nu mai găseai aşa ceva.
Desigur, cînd i l-am oferit, 1-a admirat mult. Dar, după două
zile : „îmi dai voie să-i dau portofelul secretarei tale (care se
afla la noi de câteva zile şi pe care abia de-o cunoşteam). Am
văzut că i-a plăcut mult şi cred că ar fi o bucurie pentru ea."
De la război, fugind de lume, nu mai ieşea din Cuver-
ville. Cum îşi petrecea zilele ? Serile îi erau scurte, căci se
trezea cu noaptea în cap ; după rugăciune, cobora să facă
focul în bucătărie şi să pregătească de lucru pentru tinerele
bone pe care le forma (pe care le „creştea", cum se spune
prin partea locului) şi care, pe rînd, o părăseau de îndată ce
se simţeau pe picioarele lor, ca să-şi caute un loc la oraş. Nu
mai citea aproape de fel pentru că nu mai avea timp — zicea.
Mereu prinsă de treburi, tropăia cu paşii ei mărunţi de la un
capăt la altul al casei sau prin grădină ; o vedeam trecând,
zîmbitoare, dar aeriană, şi abia de izbuteam să o fac să-mi
acorde un ceas pentru o lectură adesea întreruptă de cîte o
bonă care venea să-i ceară ajutorul sau sfatul; sau de fer-
mieri, de furnizori, de cerşetori şi de toţi nevoiaşii din
regiune. *
Mă întrebam dacă neputînd intra la mînăstire şi depune
„jurământul de călugărire", cum făcuse Eddie Co-peau 15 pe
care fără Îndoială în taină o invidia, ea se jurase măcar să
îndeplinească şi cele mai mărunte datorii zilnice, ca de pildă

• Avusese
877
ideea, pe care
aceea de a se duce să dea de mîncare la pisicile şi cîinii din
împrejurimi, în afară de cei ai casei. Nu lipsea o dată, oricum
ar fi fost vremea ; zi de zi, la aceeaşi oră, în ogrăzile fermelor,
o aştepta un popor de cîini, mai ales de pisici, dobitoace de
pripas, rîioase, cu părul căzut, chioare, schiloade, la care
fermierii nici nu se uitau şi care, fără ea, desigur că ar fi murit
de foame fiindcă nu erau în stare să-şi facă singure rost de
hrană. Se ducea astfel, ţinând stîngaci în mâinile goale un
lighean uriaş în care se răcea pasta pe care le-o gătise.
Mâinile ei, lăsate pradă gerului, ploii (căci n-o puteam
convinge ca măcar să-şi pună mănuşile), le vedeam
strioîndu-se cu fiecare zi mai mult, devenind tot mai
nepotrivite pentru alte treburi decît pentru cele mai
ordinare, ţinînd tocul sau creionul din ce în ce mai
neîndemînatee. Că şi-a restrâns corespondenţa, se înţelege
de la sine ; iar prietenele ei, puţin la curent cu schimbarea
asta, se mirau că ea nu le răspunde atâta vreme mesajelor
lor pline de căldură. Ce mă necăjea Îndeosebi era că bietele
mîini îşi pierdeau astfel sensibilitatea; aveam multe
prilejuri s-o observ; i se Întâmpla să şi le jupuiască fără ca
măcar să-şi dea seama ; şi mă durea nespus văzând cum nu
se fereşte câtuşi de puţin să pună mâna pe lucrurile năclăite
sau murdare ; mângâia parcă dinadins animale bolnave şi
mă temeam neîncetat să nu se molipsească prin crăpăturile
pe care i le producea primul ger, pe care le Îngrijea prost şi
nu se vindecau cât ţinea iarna. Cu asemenea abuzuri

878
cumplite, bietele ei mîini delicate au ajuns repede ceva
inform, la care nu puteam privi fără o groaznică strângere de
inimă. „Trebuie să fi avut mîini foarte frumoase", i-a zis
doctorul la care am dus-o s-o vadă. * Dimpotrivă, era foarte
îngrijorată cu ochii. De multă vreme nu-mi puteam explica
albirea treptată a conturului irisului (părea invadat de
cornee) care-i schimba tot mai mult felul de a privi. Pe urmă
a apărut o embolie retiniana. Consultarea ne-a adus la
cunoştinţă că şi ochiul care nu fusese atins era ameninţat de
albeaţă. Aş fi vrut să-1 ocrotească şi am descoperit, pentru
ea, o veche biblie de casă, tipărită cu litere mari. Dar ea era
deprinsă cu biblia ei şi cu aceea parohială pe care i-o dăduse
Eddie Copeau înainte de a intra la mînăstire; n-am putut face
nimic.
De altfel, sătul s-o tot supraveghez şi să tot strig la ea de
pomană, hotărîsem în cele din urmă s-o las să facă ce vrea
fără să mai spun nimic. Da, eram îngrozitor, înnebunitor de
obosit tot avînd grijă de ea ; nu mai puteam. Partida era
pierdută ; renunţam. De-acum, facă ce-o şti ! Nici n-o mai
iubeam ; nu vroiam ; mă durea prea mult dacă o iubeam. Tot
ce visasem, tot ce legam de ea, oare nu ţinea doar de trecut,
de mormântul în care până la urmă vor ajunge toate ?
Dar, minune ! Când am izbutit din partea mea această
foarte silită ruptură, ea a început să se reapropie de mine ;
ah, aproape pe nesimţite şi fără să-şi schimbe întrucâtva
felul de viaţă. Ajunsesem să cred că prezenţa mea era pentru

879
* Vezi Journal [1889—1939] — 1
ea o povară, o stingherea ; dar n-o stinghereau decît
observaţiile pe care i le făceam ; aşa îmi dădea să înţeleg
(pentru că nici cea mai mică explicaţie n-a avut vreodată loc
între noi). Şi încet, încet, din înseşi ruinele iubirii noastre, a
luat naştere o armonie nouă, parcă supranaturală sau
supraomenească. Nu ! Nu încetasem s-o iubesc. Tocmai
pentru că în ataşamentul meu pentru ea nu intrase niciodată
ceva trupesc, el nu putea să se lase alterat de degradarea
adusă de timp şi n-am iubit-o niciodată pe Madeleine mai
mult decît am iubit-o îmbătrinită, înconvoiată, suferind de
plăgi din pricina varicelor, pe care îmi dădea voie să i le
pansez, aproape infirmă, lăsîndu-se în sfîrşit în seama îngriji-
rilor mele, cu recunoştinţă delicată şi tandră.
Din ce e făcută, aşadar, iubirea noastră ? — mă întrebam
atunci; de vreme ce durează în ciuda istovirii tuturor
clementelor ce o alcătuiesc ? Ce se ascunde îndărătul
aparenţei trădătoare, ca să pot regăsi şi recunoaşte acelaşi
lucru dincolo de degradări ? Ceva imaterial, armonios,
strălucitor, pe care-1 numim suflet ; şi ce importanţă are
cum il numim ? Ea credea în nemurire ; şi eu sînt cel căruia i-
ar prinde bine să creadă, pentru că ea m-a lăsat...

Tot ce spun aici ar putea să pară, îmi dau seama, inform,

imprecis. Dar aşa a fost povestea noastră, fără contururi^
clare. Ea se desfăşoară într-un timp prea lung, de-a lungul
întregii mele vieţi; e o dramă statornică, latentă, tainică,

880
esenţială, şi pe care prea puţine evenimente vin s-o
precizeze; niciodată deschis declarată.
Observ că n-am spus despre ea deoît aproape numai
ceea ce o defineşte prin absenţă ; nimic din ceea ce poate i-
ar explica forţa asupra inimii şi gîndurilor mele. Dar nimeni
dintre cei ce au cunoscut-o mai bine nu se va mira, deşi
această forţă a fost cu totul involuntară, căci ea nu încerca
nici să farmece, nici să domine. Lîngă ea aveam, mai ales, un
profund sentiment de armonie. Pacea lăuntrică pe care şi-o
dobîndise părea să împrăştie în juru-i razele care să te facă s-
o împărtăşeşti şi tu, dulce. Totul, în ea, prin simpla ei
prezenţă, îl îndemna pe celălalt să se simtă fericit.
Iubea animalele, florile, toate lucrurile naturale; cel mai
umil mănunchi o incinta. Degeaba am căutat să obţin, în
grădina noastră, o selecţie printre plante ; eram sigur că,
într-un răsad-spital instalat la parter, aveam să le găsesc iar
pe toate cele excluse. Plantă la loc pomii de Crăciun, după
folosire. Nu se împăca de loc cu gândul de a arunca
tuberculele sfîrşite, de zambile sau de lalele.
Faţă de fiinţele omeneşti era cu foarte multă luare-
aminte ; judecăţile îi erau prompte, aspre şi fără drept de
'apel. Nu dispreţuia ; dar pe cei ce nu i se păreau autentici
înceta să-i mai bage în seamă, să-i vadă. Auzul ei, extrem de
fin, surprindea îndată ceea ce nu era de cea mai bună
calitate. Cred că de la ea mi-a venit nevoia de sinceritate, —
deşi, faţă de excesele sincerităţii mele, ea spunea, ca şi

881
Claudel : „Mai bine ipocrizia decît cinismul" ; ceea ce nu se
prea potrivea cu oroarea ei pentru minciună ; dar ştiu prea
bine ce înţelegea ea prin asta şi că nu este vorba de o
inconsecvenţă : era treaba lui Dumnezeu să stabilească
gradul de nevinovăţie al faptelor noastre ; important e,
pentru societate, ca aceste fapte să rămînă conforme cu
legile, cu tradiţiile, cu bunele moravuri. Ea socotea că Franţa
mergea spre pierzanie din pricina toleranţei, a indulgenţei şi
a străinilor. Avea, faţă de aceştia, de oriunde ar fi venit ei şi
oricine ar fi fost, o instinctivă şi totodată teoretică
neîncredere, pe care nimic n-o putea birui. Despre eve-
nimente ca şi despre oameni, sentinţele ei erau definitive şi
nu admiteau nici un apel; cînd socotea că ceva e rău, hotăra
o dată pentru totdeauna : „Nimic bun nu poate să iasă de-
aici", şi judeca urinările după faptă, orice s-ar fi întîmplat.
Nimic n-o putea face să-şi schimbe gândul. De aceea nu
scoteam o vorbă despre unele fapte importante din viaţa
mea, sau despre unii oameni al căror nume măcar nu putea
fi vreodată pronunţat şi niciodată nu aduceam în discuţie
ceea ce ştiam că o poate îndurera ; aşa încît zona de tăcere
se întindea tot mai mult între noi. Dar cred că mai ales faţă
de mine devenea ea intransigentă ; şi de teamă ca nu cumva
să asculte de glasul inimii sau măcar să apară astfel ; capa-
bilă de fermitate, dar niciodată de duritate, ea îşi păstra, in
ciuda legării înguste de aceste principii, un fel de blândeţe
zâmbitoare şi gravă, asemănătoare cu a Iphige-niei lui

882
Goethe sau, şi mai mult, cu a anticei Antigone. Nu văd nici un
chip de care aş putea mai mult să o apropii.
Uneori mă gîndeam că tocmai pentru că o simt atît de
diferită de mine o iubesc atît de mult, datorită ciudatei
atracţii pe care o resimt pentru tot ce nu-mi seamănă. Dar
cred şi că, pentru a mi se împotrivi mai bine, pentru a-mi
rezista, ea îşi accentua neasemănarea. Totuşi, oricât ar fi fost
de deosebită de mine, tocmai pentru că am cunoscut-o m-
am simţit de-atitea ori străin pe acest pământ; luând parte la
jocul vieţii fără să prea cred în el pentru că prin ea am
cunoscut o realitate mai puţin pipăibilă, dar mai adevărată.
Inteligenţa mea putea orioît să nege această realitate tainică
; alături de ea, o simţeam. Şi dispărând sunetul pur al acestui
suflet, a început să mi se pară că nu - mai aud in jurul meu
decît sunete profane, opace, stinse, fără nădejde.
Şi autenticitatea aceasta deplină făcea, şi ea, deosebit de
grea, de imposibilă orice explicaţie între noi. îmi spuneam că
tăcerea mi-ar interpreta-o mai bine şi că orice declaraţie de
dragoste putea să i se pară mincinoasă sau măcar exagerată;
ceea ce, dintr-o dată, m-ar fi făcut să pierd, în ochii ei,
încrederea pe care, treptat, lună de lună, an de an, simţeam
că mi-o recâştig.16
1939
(urmare)
10 septembrie"7

883
 Da, s-ar putea să dispară toate acestea 18, sforţările
acelea ale culturii ce mi se păreau admirabile (şi nu vorbesc
doar de cea franceză). în ritmul în care mergem, curînd nu va
mai fi multă lume să le simtă nevoia, să le înţeleagă ; nu va
mai fi multă lume care să observe că nu mai sînt înţelese.
Ne silim şi ne batem capul să punem la adăpost de
distrugere aceste relicve. Nici un adăpost nu e sigur. O
bombă poate învinge un muzeu. Nu există acropolă pe care
valul de barbarie să n-o poată atinge, nici arcă pe care să n-o
înghită pînă la urmă. Ne agăţăm de epave.
/ / septembrie
Trupul nu mi-e atît de tocit, încît convieţuirea cu el să nu
mai fie de îndurat. Dar să-ţi dai un sens, un ţel vieţii... Totu-i
suspendat în aşteptare. Războiul a sosit. Ca să scap de
obsesia lui învăţ pe dinafară pasaje întregi din Phedre şi din
Athalie. Citesc The Atheist's Tragedy de Cyril Tourneur şi
Taugenichts de Eichen-dorff. Dar lampa de gaz luminează
slab ; trebuie să închid cartea şi gîndul mi se întoarce la
neliniştea lui, la întrebarea lui : E amurgul zilei, — sau aurora
ei ?
19 septembrie
Mă îndoiesc că m-am mai aflat vreodată în condiţii atît
de prielnice. Dar mintea nu mi se lasă stăpînită decit de
nelinişti. Nici măcar nu caut cîtuşi de puţin să scap de
preocupările ce ne asaltează. în partida îngrozitoare ce
începe, tot ceea ce ne făcea să trăim e pus Ia bătaie, iar

884
jertfa celor ce ne sînt cei mai scumpi riscă să nu poată salva
aceste valori. Am vrea să k punem la adăpost, precum
vitraliile bisericilor; dar tocmai aceste precauţii le izolează şi
le desprind de viaţă ;
iată-le ajungînd asemenea obiectelor din muzee, ce vor
supravieţui poate şi vor fi, cîndva, redescoperite cu uimire.
Zilele acestea l-am părăsit pe Racine pentru La Fon-taine
şi am reînvăţat pe dinafară vreo zece fabule. Perfecţia lui La
Fontaine e mai subtilă, dar nu mai puţin exigentă decît aceea
a lui Raoine ; ea desfăşoară pe un spaţiu mai restrîns o
aparenţă mai neîngrijită ; trebuie să-i dai însă atenţia
necesară ; tuşa e atît de discretă, încît poate trece
neobservată. Nimic mai departe de stăruinţa romantică. El
trece îndată mai departe ; şi, dacă n-ai înţeles, cu atît mai
rău. N-am putea visa o artă mai discretă, cu o aparenţă mai
puţin voluntară. Pînă-ntr-a-tît, încît te întrebi de nu cumva
uneori pui ceva de la tine ; şi dacă La Fontaine e conştient, el
însuşi, de întreaga emoţie ce se strecoară în unele versuri
sau în unele cuvinte ; simţi şi că se află în ele oarecare ma-
liţie şi că trebuie să accepţi jocul dacă nu vrei să rişti să nu-1
înţelegi ; căci el nu ia nimic în serios. O, cît de departe
sîntem, prin el, de război !...

30 octombrie
Nu, categoric, nu voi vorbi la radio. Nu voi lua parte la
aceste „emisiuni de oxigen". Destule lătrături patriotice

885
cuprind, de pe acum, ziarele. Cu cît mă simt mai francez, cu
atîta îmi repugnă să-mi las gîndirea > înregimentată,
închinată : şi-ar pierde, astfel, orice valoare.
Mă îndoiesc că e foarte just să scrii, ca Lucien Jacques în
1914 sau 1915, în legătură cu unele vociferări din cale âfcră
de ridicule : „Aşadar e chiar atîtL.de-4?re.u să taci?''; şi simt
cît de apăsătoare e tăcerea cînd inima ţi-e prea plină ; dar nu
vreau să roşesc mîine pentru ceea ce aş scrie azi. Dacă totuşi
tac, nu e din orgoliu ; aş spune că, oarecum, e vorba,
dimpotrivă, de modestie şi, mai degrabă, de incertitudine.
Pot fi, şi sînt adesea, de acord cu cei mai mulţi ; dar
aprobarea acestora nu poate deveni pentru mine o dovadă a
adevărului. Gîn-
35 — Pagini de jurnal

886
 545
direa mea nu trebuie să ţină pasul şi, dacă nu o socotesc
mai valoroasă prin simplul fapt că se deosebeşte şi se
desparte şi se izolează, cred cel puţin că tocmai cînd se
deosebeşte e mai necesar să o exprim. Nu că m-aş complace
în această deosebire (pentru că, pe de altă parte, mi-e greu
să mă lipsesc de asentiment şi de simpatie) şi nu că mi s-ar
părea mai puţin însemnate gîndurile care sînt împărtăşite ;
dar atunci nu prea are rost să le spui.
Tocmai revendicând valoarea particularului, tocmai prin
puterea ei de individualizare, poate şi trebuie Franţa să se
împotrivească cel mai bine unificării hit-leriste. Dar e vorba,
azi, să opui unei unităţi de front o altă unitate şi deci să intri
în rînduri şi să faci bloc cu ele. Deocamdată, se zice... 19 Să
sperăm. De aceea glasurile izolate nu se mai pot face, azi,
auzite. Gîndurile mele intempestive, în aşteptarea unor zile
mai bune, le vreau depozitate în acest caiet.
Oare într-adevăr gîndurile mele sînt atît de tare şi atît de
des diferite, azi, de cele ale celorlalţi ? Poate că nu. Dar, în
cazul ăsta, de ce să spun cu jumătate de glas ceea ce atâţia
alţii strigă atît de grozav ? De îndată ce nu mă mai
deosebesc, tac. De altfel numai de deosebirile mele îmi dau
seama cu certitudine, pe cînd de îndată ce intru în cor nu mai
sînt sigur de nimic.

1 noiembrie

887
 Lectura ziarelor mă înspăimîntă. Războiul subjugă toate
spiritele. Fiecare suflă cum bate vîntul. Iar Maur-ras se mai
plînge de cenzura care nu i-ar lăsa pe patrioţi să vorbească
sincer ! Pe scurt, toate mă îndeamnă la o sinceră tăcere.
1940

7 februarie
Trebuie să ne aşteptăm ca, după război, deşi învingători,
să ne cufundăm într-un asemenea hal în murdărie, încît doar
o dictatură fermă să ne mai poată scoate. Vezi minţile cele
mai sănătoase îndreptîndu-se încetul cu încetul în direcţia
asta (dacă judec după mine, cum spune cutare) iar multe
fapte mărunte, un şir de mărunte hotărîri care par, de
fiecare dată şi luate pe rând, cele mai Înţelepte din lume şi
pur şi simplu ineluctabile, familiarizează în noi, treptat,
această idee.
...pînă într-alît, încît le-ai putea ghici părerile pur şi
simplu ştiind faţă de ce sînt ei nepăsători. E uşor să rămâi
conservator cînd eşti privilegiat şi prea puţin atins de
nenorocirile altuia.
De nimic ce cumpăr în dauna altuia nu mă pot bucura.
Din a spori bucuria altuia îmi fac cea mai mare bucurie a
mea.

15 februarie

888
 „Poate că adevărul e trist." (Aş vrea să fiu sigur că am
citat exact această mică propoziţie a lui Renan ; dar n-am la
îndemână Dialogues Philosophiques). Vorba asta, în faţa
cărei mulţi cad în extaz, mă supără. A-devărul nu poate fi nici
trist, nici vesel. Dar să te trezeşti - dintr-o minciună, să te
crezi părăsit de Dumnezeu pentru că ai crezut mai întâi ân
Providenţă, da, aşa ceva te poate, fireşte, dezola în prima
clipă. De faptul că doi şi cu doi nu fac decît patru, numai cel
ce-şi închipuie mai întîi că „fac" mai mult, se întristează.
Aş fi fost pierdut de m-aş fi „convertit" în ultima clipă
(adică : în problema morţii), ca să nu-i aduc ei prea multă
suferinţă. Şi de aceea doream mai degrabă să mor departe,
în cine ştie ce accident, de o moarte rapidă, departe de ai
mei, cum dorea şi Montaigne, fără martori gata să dea
acestor clipe din urmă o însemnătate pe care eu refuzam să
le-o recunosc. Da : fără alţi martori decît cei întîmplători şi
anonimi.

8 mai
Din păcate prea adeseori, în războiul acesta, onestitatea
noastră poate să aibă un aer de prostie !
S-ar părea că sînt descoperite unul cîte unul mari
adevăruri de care e primejdios să nu ţii seama. Cînd se
strigă : „nu mai avem nici o clipă de pierdut" e semn că au
fost pierdute săptămîni şi că ne pregătim să mai pierdem
ore, zile...

889
 „Nici o palmă de pămînt" sau „pînă la ultima picătură de
sînge"... găunoase formule în care se refugiază amorul
propriu şi pe care le scoate la iveală umbra marelui spectru
al înfrîngerii. Nu prea ştii cui i se adresează ele şi pe cine au
sarcina să convingă. S-ar părea că ţin locul acţiunii şi cu greu
îmi închipui un caz în care s-ar cădea să fie folosite.

10 mai
E oarecare... romantism, să te amărăşti că lucrurile nu
sînt altfel decît sînt (adică : decît pot fi). înţelepciunea pe
real trebuie să ne-o clădim, şi nu pe imaginar. Pînă şi
moartea trebuie să fie acceptată de noi şi trebuie să ne
înălţăm la înţelegerea ei ; la înţelegerea faptului că minunata
frumuseţe a lumii acesteia vine tocmai din aceea că nimic nu
durează în ea şi că mereu ceva trebuie să lase loc şi materie
pentru a-i îngădui unui altceva, care încă n-a fost, să se
producă ; acelaşi lucru, dar reînnoit, reîntinerit; acelaşi şi
totuşi imperceptibil mai aproape de perfecţia spre care tinde
fără să ştie şi din care se alcătuieşte treptat însuşi chipul lui
Dumnezeu. în neîncetată formare şi niciodată încheiat, din
abisul neînchipuit al trecutului pînă la neînchipuitul „sfîrşit al
veacurilor".
Nimic mai iritant şi mai absurd decît o cugetare ca :
„Qu'est-ce que tout cela qui n'est pas éternel ?" cînd nu e
spusă cu ironie. Mare bucurie ar fi să ai totdeauna în faţă
imuabilul ! Slab cum eşti, la care anotimp al anului ai

890
rămîne ? Al mugurilor, al florilor sau al roadelor ?... în ce
moment (chiar al propriei tale vieţi) ai cuteza să spui : Am
ajuns ; să nu ne mai mişcăm !

17 mai
Păi, nu ! Evenimentele sînt prea grave :1 nu mai am ochi
decît pentru ele. Mai puţin întristat de ele decît de starea de
spirit pe care o dezvăluie comentariile ; nu, şi nu .doar, a
francezilor ; dar mai ales a francezilor. Pînă într-atît sînt
scoase în prim plan marile sentimente propulsoare, încît ai
impresia că tocmai ele benchetuiesc în împrejurarea asta şi
ne duc la pierzanie ; încît ai impresia, de asemenea, că acela
ce triumfă este geniul răului, pentru că prea mult ne
complăcem să-1 denunţăm pe el, pretutindeni, la inamic şi
prea puţin ordinea şi disciplina care îl însoţesc şi îi permit
mereu să triumfe. Ar fi totuşi bine să recunoaştem că înseşi
cusururile poporului german sînt dintre acelea prielnice
victoriilor, pe cînd chiar calităţile noastre ne împiedică...

18 mai
Din pudoare nu mă ocup, în caietul acesta, decît de ceea
ce nu are legătură cu războiul ; şi de aceea zile-n şir nu scriu
nimic. Sînt zilele în care nu m-am putut elibera clin nelinişte,
nu m-am putut gîndi decît la Asta.

25 mai

891
 Dezindividualizarea sistematică la care lucra hitleris-mul
a pregătit admirabil Germania pentru război. Şi mi se pare
că mai ales prin asta se opune hitlerismul creştinismului,
incomparabilă şcoală de individualizare, în care fiecare e mai
preţios decît toţi. Să negi valoarea individuală aşa încît
fiecare, pierdut în masă, ca un număr, să fie oricând uşor de
înlocuit; încît dacă Friedrich şi Wolfgang se lasă ucişi,
Hermann sau Ludwig vor fi tot atît de buni, iar de pierderea
unuia sau a altuia nu prea ai de ce să te necăjeşti.
Scrisori ale tinerilor de pe front, scrisori ale refugiaţilor
belgieni : îţi umplu inima de lacrimi şi groază.

Vichy, 11 iunie

în Le Temps, un articol al lui J. L. în care citesc : „Un

literat, pe care îl citează dl. Geraldy, se lăuda că-i un delicat
şi proclama : «Nu există adevăr decît în nuanţă». Nu era unul
dintre scriitorii aceia incolori ce se pierd în căutarea unui ton
pentru că le e cu neputinţă să reflecte lumina ?" Ce
absurditate ! Cred că „literatul" era Renan şi că avem de-a
face cu o profundă denaturare în interpretarea acestei fraze
citate.
Cei câţiva intelectuali ce-şi fac azi „mea culpa" şi se acuză
că „au iubit prea mult literatura" oare nu pot înţelege oît de
dăunătoare e pentru cultură părăsirea, tăgăduirea unor
daruri ale spiritului ? Trebuie, oare, printr-o „repliere

892
strategică", să întoarcem spatele la tot ceea ce a produs arta
franceză delicat, nuanţat, subtil ? Ni se va porunci, cumva, să
preferăm La Madelon operelor lui Debussy şi ale lui Ravel ?
Pe Neuville şi Detaille lui Corot ? Pe Beranger lui Baudelaire,
pe Deroulede lui Verlaine... (ca să citez, aici, numai morţi),
de teamă faţă de ceea ce ne-ar putea enerva, slăbi ?
Literatura noastră e azi incriminată.; i se reproşează
rafinamentul şi faptul că a lucrat mai mult pentru slăbirea
decât pentru galvanizarea energiilor noastre ; unii merg pînă
într-acolo, încît vor ca noi să nu fi avut drept poeţi decât alde
Bornier şi Deroulede... Oare n-ar fi mai înţelept să ne dăm
seama că orice literatură înaintată, oricare ar fi ea, tinde să
epuizeze ceea ce a produs-o ? Floarea aceasta a civilizaţiei se
dezvoltă şi se deschide în dauna plantei care i se dăruie şi i
se jertfeşte. Mai înfloritoare, Germania ar fi fost mai puţin
puternică. Tocmai pentru a ocroti delicatul e pusă forţa pe
primul plan. Toate trebuie să fie păstrate.
îmi amintesc că în 1914 mă apucase un zel grozav şi,
clacă aş fi fost ascultat, în grădina din Cuverville nu s-ar mai
fi văzut decît legume. Cu cît a fost mai cuminte nevastă-mea,
interzioînd să fie suprimate toate florile !

14 iunie
Am citit cu plăcere uneori deosebit de vie Kira Ki-ralina
de Istrati, care are o savoare cu totul aparte şi în acelaş timp
te duce ou gîndul la anumite povestiri clin O mie şi una de

893
nopţi sau ia cine ştie ce roman picaresc ; dai' de o
sensibilitate mult mai mişcătoare decît Lesage sau Smollett.

14 iunie2
„Ştirea importantă" pe care Reynaud ne lasă să o
bănuim, Naville crede că...
Da, asta-i. Şi nu mai poţi înţelege unde se află acum
„sufletul" sau „geniul" Franţei pe care unii pretind că totuşi o
salvează. Va începe să-i lipsească reazemul însuşi. De pe
acum, şi încă de alaltăieri, lupta e zadarnică ; în zadar merg
soldaţii noştri la moarte. Sîntem la bunul plac al Germaniei,
care ne va gîtui cum va voi. .Şi totuşi vom striga oît ne ţine
gura : „Onoarea e salvată !", semănîncl astfel cu lacheul lui
Marivaux care spune : „Nu-mi place să-mi pierd cinstea" pe
cînd primeşte un picior în fund.
Fără îndoială, nu-i nici o ruşine să fii învins cînd forţele
inamicului sînt cu atît a superioare, — şi nu mi-e cîtuşi de
puţin ruşine ; dar cu o tristeţe fără seamăn ascult frazele în
care mai sînt în floare toate cusururile ce ne-au pierdut :
idealism vag şi stupid, necunoaştere a realităţii, lipsă de
prevedere, nepăsare şi credinţă absurdă în valoarea
cuvintelor puse în circulaţie, dar cu acoperire doar în
închipuirea neghiobilor.
Cum să negi că Hitler a jucat magistral, fără să se lase
legat de vreun scrupul, dc vreo regulă a jocului care, la urma
urmelor, nici nu are vreuna, şi profitînd de toate slăbiciunile

894
pe care ştiuse de mult să ni lc favorizeze. In tragica lumină a
evenimentelor a apărut brusc adînca dărăpănare a Franţei,
pe care Hitler o cunoştea cum nu se poate mai bine. Peste
tot lipsă de coeziune, indisciplină, ignorarea tuturor
datoriilor.
Tinerii aceia, bine intenţionaţi, a căror grijă, ieri, era
refacerea Franţei, ce vor face acum, cu resturile nenorocite
ce-i vor rămîne ? Mă gîndesc la Varşovia, la Praga... Aşa va fi
şi la Paris ? Vor lăsa germanii să respire şi să se reia în mînă
energiile noastre cele mai bune ? Nu numai ruina noastră
materială vor şti ei să o asigure... încă nu putem, astăzi, să
întrezărim consecinţele groaznice ale înfrîngerii.
N-ar fi trebuit să eîştigăm războiul celălalt. Victoria aceea
falsă ne-a înşelat. N-am putut-o îndura. Destin-
ljier^xe_Jra_ju^nat jie-a- pierdut. (încă Nietzsche vorbea, pe
tema aceasta, în Consideraţii inactuale.) Da, victoria ne-a dus
la pierzanie. Dar şti-vom să învăţăm din în-frîngere ? Rana e
atît de adîncă, încît nu se poate spune, deocamdată, dacă e
vindecabilă.
Cuvîntarea lui Petain e pur şi simplu admirabilă : „De la
victorie, spiritul desfătării a învins spiritul jertfei. Am
revendicat mai mult decît am slujit. Am vrut să ne cruţăm
eforturile ; am ajuns azi la nenorocire." Cît se poate de bine
spus şi cuvintele acestea ne mîn-gîie pentru toate jlatus vocis
ale radioului.

895
 23 iunie
Armistiţiul3 a fost semnat aseară. Şi acum, ce ne aşteaptă
?
24 iunie
Aseară am ascultat stupefiaţi, la radio, noua cuvîntare a
lui Petain ''. E oare cu putinţă ? Petain însuşi a rostit-o ? Liber
? îţi vine să bănuieşti vreun vicleşug ticălos. Cum poate
cineva vorbi de Franţa „intactă" după cedarea către inamic a
mai bine de jumătate din ţară ? Cum poţi împăca aceste
cuvinte cu acelea, atît de nobile, rostite acum trei zile ? Cum
să nu-1 aprobi pe Churchill ? Cum să nu-ţi dai din tot sufletul
adeziunea la declaraţia generalului \ De Gaulle ? Nu-i e de-
ajuns Franţei să fie înfrintă ? Trebuie să se şi dezonoreze ?
Călcarea cuvîntului dat, denunţarea pactului ce o lega de
Anglia, e cea mai cruntă înfrângere, iar triumful acesta al
Germaniei, cel mai deplin : să obţină ca Franţa, predîndu-se,
să se şi înjosească.

8 iulie
La câţiva paşi dc banca pe care citesc, ascult un dialog. O
voce plină de siguranţă, dar cam tremurată şi cam spartă din
cauza vîrstei, proclamă :
— Da, domnule; infanteria cîştigă bătăliile; numai
infanteria ; asta-i dovedit şi ştiut : numai infanteria...
Mă prefac adîncit în lectură de frică să nu fiu luat ca
martor de foarte respectabilul bătrîn, de peste 82 de ani,

896
director al întreprinderii de băi şi al hotelului ; şi-1 mai aud
proferînd :
— Aviaţia ! Mor de rîs, cu aviaţia dumitale ! A, ştiu eu
că...
Se îndepărtează cu interlocutorul lui amabil şi, cîteva
clipe, nu-1 mai aud. Dar cînd grupul se apropie din nou, iar
aud :
-- Pe cîmpul dc luptă, se ştie : marele cuceritor, singurul
cuceritor, e pedestraşul. Avioanele — moft!
Vai ! Pentru că ne-am cramponat, nu spun neapărat de
această idee, dar în orice caz de surori ale ei, am pierdut
bătăliile noastre. Mijloacele de atac şi de apărare
schimbîndu-se, cele mai juste idei, în domeniul strategiei,
pot ajunge, cu vîrsta, măgării ; precum generalii, ofiţerii ce
nu renunţă nici în ruptul capului la ele. în faţa unui inamic
inventiv şi care a ştiut să-şi renoveze metodele şi mijloacele
de luptă, nimic mai grav decît capetele rutiniere. Mai bine cu
oameni fără nici o experienţă, dar gata să o primească şi să o
folosească, decît cu încăpăţînaţii în amintirile dintr-un război
precedent, aproape fără nici o asemănare cu cel actual, şi
gata să cugete că victoria se înşală cînd înclină spre inedit.

9 iulie
Dimineaţă splendidă ; cer strălucitor. în faţa mea,
muntele scăldat în azurul luminos. Cîmpul cu grîne aurii se
cufundă în pace, în bucurie, şi fiecare pasăre, beată de soare,

897
îl cìnta. în atîta seninătate, nu izbutesc să mă simt prea trist ;
de altfel nici nu vreau, cum cred că nici în doliu nu e bine să
te forţezi. Sforţarea trebuie să o depunem în acţiune ; în
senzaţii sau în sentimente, falsifică totul. Dovadă,
discursurile pe care le-am ascultat ieri la radio.
Marea dezolare a ţării, nu le e dat tuturor francezilor să
o resimtă, şi nici statornic. Ceea ce simţi mai curând sînt
durerile particulare ; şi, pentru cei mai mulţi, strîmtoarea
restricţiilor, inconfortul exilului, teama pentru lipsurile de
mîine. Dacă ocupaţia germană ne-ar asigura abundenţa,
nouă din zece francezi ar accepta-o ; din care trei sau patru,
zîmbitori. Şi n-avem de ce să ne indignăm, cum n-avem de ce
ne indigna pentru spusele mele. Cei ce sînt în stare să fie
autentic tulburaţi clin pricini intelectuale sînt foarte puţini ; *
în stare să sufere de lipsuri nemateriale. Şi poate e mai bine
să fie aşa.
13 iulie
îţi trebuie multă imaginaţie — şi încă de cea mai rară
* La 13 iulie
am primit
calitate : imaginaţiede în !a
raţionament — ca să-ţi poţi
reprezenta consecinţele îndepărtate ale unei înfrîngeri şi în
ce fel va suferi fiecare în urma ei. Solidaritatea dintre toţi
cetăţenii unei ţări rămîne, cel puţin în Franţa, destul de slab
stabilită şi prea puţin resimţită; rămîne ceva abstract, şi, de
altfel, pentru foarte mulţi, există realmente foarte puţin. Ar
fi fost vorba nu pro-priu-zis să o creăm, ci să sădim

898
sentimentul ei în popor şi în tineretul şcolar. La drept
vorbind, tocmai prin restricţiile pe care le aduce ou sine, şi
numai sau aproape numai prin acestea, înfrîngerea îi va
atinge pe cei mulţi. Mai puţin zahăr în cafea şi mai puţină
cafea în ceşti : la asta vor fi ei sensibili. Dar cum li se va
spune că şi în Germania e aşa, asemenea lipsuri li se vor pă-
rea pricinuite nu atîta de înfringere cit de război pur şi
simplu ; şi nu vor fi complet greşiţi.
întreaga educaţie a copiilor ar trebui să tindă a le înălţa
spiritul mai presus de interesele materiale. Dar du-te de-i
vorbeşte agricultorului despre „patrimoniul intelectual" al
Franţei : al cărui moştenitor, în ce-1 priveşte personal, nu
prea se va simţi. Care dintre ei n-ar accepta bucuros ca
Descartes sau Watteau să fi fost germani sau să nu fi fost de
loc, dacă din asta i-ar ieşi lui câţiva bani în plus la vînzarea
griului ? O dare îndărăt, o estompare sau cel puţin o fugă în
mistică a valorilor nobile, iată ceea ce mă tem că vom avea
de văzut; şi asta va fi în acelaşi timp cel mai costisitor şi cel
mai imperceptibil dintre articolele „notei de plată".

14 iulie

Sentimentul patriotic nu e de altminteri mai statornic

deoît* celelalte pasiuni ale noastre care, uneori, de-am fi cu
adevărat sinceri, s-ar reduce la mai nimica ; dar rareori
cutezăm să ne mărturisim cît de puţin loc ocupă ele în

899
inimile noastre. „Şi învierea trupului" zice Biserica ; căci ea
ştie ce multă nevoie are sufletul de corp ca să poată iubi şi
că, dacă nu s-ar fi „făcut trup", Cuvîntul n-ar prea avea
adoratori. Ţi-i poţi închipui pe aceştia închinîndu-se la un
triunghi ? * Sîntem ineluctabil cufundaţi în materie şi nici
cele mai mistice iubiri ale noastre nu se pot lipsi de
reprezentări materiale. Contemplarea imaginii susţine şi
înalţă extazul ce s-ar prăbuşi fără un semn concret de care să
se agate. Avem nevoie de simboluri, de monumente, de
statui, de drapele, ca să-i dăm sentimentului o legătură cu
pămîn-tul; şi de stinghii, să se poată aşeza pe ele ceea ce se
avîntă din inimile noastre, dar nu poate zbura multă vreme.
** Nu ne mai putem lipsi de astea, precum limbajul de
metafore. Sentimentul cucerniciei, ca să se exprime, inventă
gestul, sau îl adoptă, apoi, dedesubtul gestului, se furişează
şi, curînd, gestul îi ţine locul ; ceea ce face cu putinţă ca
deficienţele şi absenţele sensibilităţii noastre să nu fie prea
vizibile.
Azi, sărbătoare naţională ; zi de doliu. Doliul general nu
poate fi alcătuit deoît din împreunarea tuturor do-liurilor
particulare. în ce priveşte provinciile pierdute, mi-e teamă că
ţăranului din Sud puţin îi pasă ; cîmpu-rile de luptă au rămas
prea departe de el. Totuşi poporul refugiaţilor a venit într-
acolo să-i dea de veste şi să-1 stingherească în toropeala lui
fericită. Fireşte, nu-i incapabil de simpatie şi s-a arătat
adesea foarte îndatoritor ; dar dughenele satelor n-au avut

900
nicicînd atîţia clienţi, iar asta trebuie să fie pusă la socoteală,
deşi nu ne-o mărturisim uşor.
Scriu în caietul acesta ferindu-mă, deocamdată, să
recitesc vreun rînd, lăsîndu-mi gîndul să plece aiurea; şi, mai

*
Musulmanul se
vădeşte în
ales, cele de mai sus, scrise, categoric, fără nici un sentiment
de denigrare sau blestem. Dar fiind oricum tare mediocru în
ţinerea aniversărilor, trebuie să recunosc că nu mă prea simt
emoţionat pentru ziua de azi. Tristeţea mea profundă pentru
partea pierdută e statornică, dar rămâne latentă şi n-aş şti
cum să o exprim.

16 iulie

Arnold Naville, prieten fidelisim, îmi comunică, din Vichy

unde a trebuit să se întoarcă, un articol din Le Temps (9 iulie)
despre „Tineretul Franţei". (Sînt, de obicei, un foarte
statornic cititor al Timpului, dar aici nu mi-1 pot procura.)
Articolul acesta, care-1 indignează, mă trage în judecată şi
denunţă, din toate şi exclusiv, influenţa mea asupra
tineretului ca pe o primejdie publică ; neîndoielnic, în
temeiul doar a două titluri din toate cărţile mele, pe care le
citează : Le traité du Narcisse şi VImmoraliste. „împotriva
acestei influenţe considerabile însă nefaste — spune el —

901
trebuie astăzi să reacţionăm" ; căci eu aş fi „făcut proastă
şcoală, for-mînd o generaţie orgolioasă şi criminală". Dar
oare nu se complăcea toată lumea în a recunoaşte că tocmai
cei din generaţia aceasta luptaseră destul de vitejeşte în
1914 ? Da, fără îndoială, va spune ; dar numai şi numai cei ce
au ştiut să scape de stăpînirea mea fatală. Ce idee ciudată îşi
face autorul anonim al articolului despre felul de influenţă
pe care au putut-o exercita lucrările mele ! Şi de-ar cunoaşte
scrisorile pe care le primesc din partea tinerilor... Să
protestez, cum ar vrea Naville ? Nu pot, ca judecător şi parte.
Şi apoi, la ce bun? Categoric, mai sigur decît elogiile, se ştie,
vechea acuzaţie de „corrumpere juventutem" te pune bine
cu gloria' — şi cît de neîntemeiată e ea de obicei ! Dar, în
vremurile triste de azi, ar putea să ducă la interzicerea
scrierilor mele.G Nu eu, ci tineretul însuşi s-ar cuveni să mă
apere ; cei ce m-au citit, să depună mărturie că nu i-am
pervertit. Bineînţeles, educarea tineretului e azi sarcina cea
mai importantă. Articolul de care e vorba ne face să
întrezărim că ar exista iar tendinţa, ca şi ieri, de a mulţumi
tineretul şi a se mulţumi cu vorbe goale. Aplecarea spre
grandilocvenţă e un cusur de care mă tem că nu ne vom
vindeca tocmai repede. Ceea ce mai cu seamă trebuie să-i
învăţăm pe copii (şi, pentru asta, să avem mai întîi noi
înşine) e ceea ce poartă frumosul nume de clarviziune. E şi
ceea ce ne-a lipsit cel mai mult, înaintea şi în timpul
războiului ; şi ceea ce no mai lipseşte şi azi, dacă e 'să judec

902
după articolul acesta. Să dezvolte la copil simţul critic ar tre-
bui să fie cel dintîi şi cel mai statornic ţel al profesorului.
Nimic mai bun impotriva „nazismului".
Oamenii de aici dau celor din Nord impresia că sînt
aproape indiferenţi şi insensibili faţă de catastrofa ce
mutilează Franţa. Trebuie să ai calităţi sufleteşti şi spirituale
foarte rare ca să fii sincer emoţionat de ceea ce nu te atinge
personal. Dar, aici ca şi pretutindeni, să ne ferim de a judeca
prea repede : te pot înşela feluri foarte deosebite de
exprimare şi manifestare.

28 iulie
Indulgenţă... Indulgenţe... Felul acela de rigoare puritană
prin care protestanţii — aceşti oameni ce nu ne lasă în pace
— şi-au câştigat adesea ura celor din jur, scrupulele de
conştiinţă, cinstea intransigentă, punctualitatea fără
scrupule, iată ce ne-a lipsit cel mai mult. Moliciune, delăsare,
destindere în momente de har şi de bunăstare, iată tot
atâtea drăguţe calităţi ce trebuiau să ne ducă, cu ochii legaţi,
la înfrângere.
Şi, cel mai adesea, simplă nepăsare meschină şi lipsă
rvlaga:
Les Ronds de Cuir, pe care am încercat să o recitesc, mi-a
făcut o soîrbă fără seamăn. Mi se spune că e un fel de
Daumier. Ba nu ! Daumier însemna satiră, Dau-mier
stigmatiza ceea ce pare să-i placă lui Courtelinc. El se

903
complace in abjecţie ; ia partea chiulangiului, a şmecherului.
La ce să te aştepţi de la nişte oameni atît de mediocri, —
căci, vai, tabloul e cît se poate de exact. Tablou măgulitor şi
îngăduitor, în care atîţia francezi se recunosc ; sau, cel puţin,
în care recunoşti atîţia francezi !
Tristă domnie a indulgenţei, a indulgenţelor... Asta-i ! ou
Courteline rid, uneori irezistibil; dar cînd rîsul se stinge, nu
rămîne decît disperare.

12 august
N.R.F... Se spunea : „Pentru ei, numai prietenii sînt
oameni de valoare". N-ar fi fost mai just să se spună : „Ei nu-
şi fac prieteni decît oameni de valoare ?" Grupul ce se forma
aici, spre deosebire de toate celelalte grupări din jurul lui, nu
consimţea să ia în seamă decît calitatea scrierilor şi cîtuşi de
puţin culoarea lor. Ceea ce era cît se poate de greu să-i
facem să înţeleagă sau să accepte chiar pe unii dintre
colaboratorii noştri.
în ce mă priveşte, sînt convins că nu există în Europa o
ţară care să sufere mai tare decît Franţa şi care să aibă mai
mult de pierdut dintr-o unificare a opiniei, a gindirii. Dar
tocmai spre asta tindem azi.

28 august
Recitesc Procesul lui Kafka7 cu şi mai multă admiraţie,
dacă e cu putinţă, decît atunci cînd am descoperit : artea

904
aceasta colosală.
Oricît de îndemînatecă ar fi prefaţa lui Groethuysen, nu
mă satisface de loc ; pentru că ne spune prea puţin despre
Kafka însuşi. Cartea lui scapă oricărei explicaţii raţionale ;
realismul tablourilor sale încalcă mereu imaginarul şi n-aş
putea spune ce admir mai mult : notaţia „naturalistă" a unui
univers fantastic (dar pe care minuţioasa exactitate a
descrierilor izbuteşte să ni-1 facă real), sau sigura cutezanţă
a bruştelor sale devieri spre straniu. Sînt multe de învăţat
aici.
Angoasa pe care o respiră cartea aceasta e, uneori,
aproape de nesuportat; căci cum poţi să nu-ţi spui : fiinţa
asta hăituită nu-s cumva eu ?

905
31 august
 2 septembrie

Nu cunoşteam Etudes Critiques ale lui Gobineau, pe care

le găsesc în biblioteca lui Loup. 8 Citesc în primul eseu :
„Orice s-ar spune împotriva secolului nostru (scris în
1844), literatura înaltă se poate mîndri cu nume ca Be-
ranger, Lamennais, George Sand, Hugo, Lamartine ; cu astfel
de glorii, o epocă poate cunoaşte rătăciri ; dar nu se poate
spune, fără nedreptate, că şi-a pierdut simţul lucrurilor
artistice".
O astfel de judecată arată, dimpotrivă, cît de tare se
pierduse „simţul" acesta; căci Gobineau nu face decit să
reproducă, aci, opiniile epocii lui. Nu un gust personal ne
împărtăşeşte el : primele trei nume pe care le citează ne pot
surprinde azi, dar se bucurau atunci, şi mai ales primul, de o
preţuire universală. Goethe vorbeşte de mai multe ori
despre Beranger în termeni ditirambici, ce ne fac să ne
întrebăm dacă nu cumva sîntem, la rîndul nostru, nedrepţi şi
dacă, într-adevăr, nu rămîne nimic dintr-o operă care părea
atunci atît de admirabilă. Am răsfoit in ultima vreme
culegerea de Cîntece a lui Beranger, fără să fi găsit nimic care
să nu mi se pară penibil de vulgar, banal şi respingător.
înseamnă că epoca noastră are un gust mai bun, sau pur şi
simplu alt gust ?... Mi se întîmplă adesea să mă întreb dacă,
printre literaţii pe care-i tămîiem, printre artiştii ce reunesc
azi toate sufragiile, nu sînt şi unii cărora generaţia următoare
le va întoarce spatele. în schimb, sînt şi dintre aceia de care
cei de mîine se vor mira că noi nu am ştiut să-i recunoaştem
de îndată drept importanţi, cărora nu vom fi ştiut să le
aducem cinstirea meritată cu care vor fi copleşiţi în viitor,
cum s-a întîm-plat cu Baudelaire şi cu Rimbaud. Pe vremea
lui Renan era tendinţa de a socoti drept cea mai durabilă
literatură pe cea mai serioasă ; ceea ce-i arăta pe oameni
destul de prostănaci ! Dar sîntem mai pricepuţi, azi, în prefe-
rinţele noastre ? Nu vor ului şi ele pe cei de mîine ?
Am scris, şi sînt gata s-o scriu din nou, ceea ce mi se pare
un adevăr evident : „literatura proastă se face cu sentimente
bune". Nici n-am spus, nici n-am gîndit vreodată că literatura
bună s-ar face cu sentimente urâte. Aş fi putut scrie, de
asemenea, că intenţiile cele mai bune fac adesea cele mai
rele opere de artă şi că artistul, vrînd să-şi facă arta
înălţătoare, riscă să şi-o degradeze. Mă feresc să adaug :
totdeauna ; exemplul lui Pe-guy mă împiedică ; dar, în afară
de faptul că mi se par tare mediocre (ca să vorbesc
cumpătat) versurile lui din Eve, atît de des citate, sînt
convins că acei ce le admiră părăsesc domeniul artei şi se
aşază dintr-un punct de vedere cu totul diferit : cel al
preotului sau al generalului de divizie n-ar putea fi şi cel al
poetului decît cu totul accidental. Nu-i mai puţin adevărat că
o literatură poate să fie mai mult sau mai puţin bărbată şi
îmbărbătătoare, — şi că a noastră, în ansamblul ei, nu era de
fel. Avea alte calităţi, pe care riscă să le piardă dacă, din
ordin sau de nevoie, încearcă să le dobândească în mod
factice pe acelea ce nu-i sânt fireşti.
Să fie, pentru o vreme, arta lui Clodion sau a lui Car-
peaux mai puţin propovăduită decit aceea a lui Rude sau
Barye, se poate ; dar înseamnă să falsifici judecata dacă
preţuieşti arta după randamentul ei moral.

5 septembrie
A colabora cu duşmanul de ieri nu înseamnă laşitate, ci
înţelepciune ; şi a accepta inevitabilul. „Untersuchen
luas .ist, und nicht was behagt", spune excelent Goethe.
Cine'se răscoală împotriva fatalităţii cade în cursă. La ce bun
să te răneşti la gratiile coliviei tale ? Ca să suferi mai puţin
strâmtoarea carcerei, n-ai decît să rămîi în mijlocul ei.
îmi simt nemărginite posibilităţi de acceptare ; ele nu
angajează întru nimic fiinţa însăşi. E mult mai mare

560
36 — Pagini de jurnal
 561
riscul pentru cuget, să se lase stârpit de ură. Cit priveşte
restrîngerea comodităţilor, a plăcerilor, sînt gata oricând. La
drept vorbind, trupului meu îmbătrânit nu-i pasă de astea.
N-ar fi acelaş lucru, fără îndoială, dacă aş avea 20 de ani şi
consider că astăzi tinerii sînt mai de plâns dccît bătrânii. Ca
să nu ne falsificăm gândirea, va trebui, poate, să tăcem ; vor
suferi, de asta, cei ce încă n-au apucat să vorbească.

9 septembrie

Am fost mai curajos în scrierile mele decît în viaţă,

respectînd multe lucruri care fără îndoială nu erau chiar atât
de respectabile şi făcînd caz mult prea mult de judecata
altuia. O, ce grozav mentor aş fi fost azi pentru cel ce-am fost
în tinereţe ! Ce bine aş şti s-o scot la capăt! Dacă m-aş fi
ascultat (vreau să spun : eu cel de ieri ascultindu-1 pe cel de
azi) aş fi făcut de patru ori ocolul lumii... şi nu m-aş fi
căsătorit. Scriind cuvintele acestea, tremur ca de o
nelegiuire. Pentru că, oricum, am rămas tare îndrăgostit de
ceea ce m-a stingherit cel mai mult şi nu pot jura că însăşi
stinghereala aceasta n-a scos de la mine tot ce-i mai bun.
Cred că e şi mai greu să fii drept ou tine însuţi decît cu
altul.

13 septembrie
 Numărul de dobitocii pe care o persoană inteligentă le
poate spune într-o zi e de necrezut. Şi, neîndoielnic, aş spune
şi eu cît şi alţii, dacă n-aş tăcea mai des.

22 septembrie
Pînă şi Carco (în Figaro din 21 sept.) cîntă întoarce-• rea
la pământ. E ceea ce ar fi numit Barres „replierea la minima
noastre". Că această „Întoarcere" e fatală, necesară, ar fi
zadarnic să tăgăduieşti ; dar să nu-ţi dai seama că e vorba de
o repliere şi că replierea asta face jocul lui Hitler, e ceea ce
mi se pare de plîns. Să reducă Franţa la o producţie agricolă,
să păstreze pentru sine puterea industrială, comercială şi
intelectuală, iată planul lui ; şi să-şi asigure posibilităţi
nelimitate de exploatare a producţiei noastre agricole,
vasalizate; ce poate fi mai deştept ?
Asta nu înseamnă că socotesc această faimoasă „în-
toarcere la pămînt" drept un rău ; dar mă îngrozesc de
orbirea color ce-şi închipuie că întoarcerea aceasta va
îngădui redresarea Franţei, a celor ce văd în această repliere
o făgăduinţă de renaştere. Eu nu văd în asta decît dare
îndărăt şi resemnare.
Fără îndoială, e bine, e înţelept să te resemnezi cînd n-ai
încotro ; şi, în ce mă priveşte, nu-s de loc înclinat spre
răzvrătire. Dar e rău să nu vezi limpede, să nu înţelegi ce
înseamnă această „întoarcere la pămînt".
 14 octombrie
Foarte lungul (dar nu prea lungul) dialog al lui Rie-mer cu
Charlotte (în Lotte in Weimar de Thomas Mann, pe care o
citesc mai întîi cu mare sîrguinţă apoi o recitesc cu îneîntare)
mi se pare extrem de inteligent : o minune a perspicacităţii
literare şi psihologice, iluminînd caracterul lui Goethe şi
funcţionarea facultăţilor sale geniale. în plus, admirabil
situat în carte, în funcţie de intrigă şi de personaje ; încă şi
mai abil, mi se parte, decît prea lungile convorbiri din
Zauberberg. E de o artă perfectă şi mi-1 înalţă şi mai mult pe
Thomas Mann.
Categoric, fac progrese în germană. Şi totuşi nu mi se
pare că citesc acum Lotte in Weimar mult mai uşor decât
acum câţiva ani Zauberberg.
O, de ce n-am făcut efortul ăsta pe vremea primei ti-
nereţi ! Dar, pe atunci, mi se părea mult mai important să
gust direct viaţa, să resping filtrul cărţilor, tot ceea ce era
intercalat de către învăţătură şi care putea să dăuneze
sincerităţii, naivităţii privirii mele. Am gre-
 şit ? Nu-mi vine să cred. Şi chiar de aş crede-o, ce-aş mai
putea face ? Nimic nu-i mai zadarnic decît părerile de rău.

Să iubeşti adevărul înseamnă să nu accepţi ca el să te

întunece.

25 noiembrie
Ar fi trebuit măcar să datez paginile de Feuillets, extrase
din jurnalul meu, care apar în numărul din N.R.F. înviat din
morţi. 9 Le-am recitit cu neplăcere, pentru că nu mai sînt în
starea de spirit care m-a făcut să le scriu; stare a unui spirit
încă nerecules după înfrângere. Afară de asta, cugetările
mele despre slăbiciunile şi intermitenţele sentimentului
patriotic nu mi se mai par tocmai juste. Ajunge oprimarea
pentru ca acest sentiment să-şi recapete pe deplin vigoarea.
914
îl simt înviind peste tot în Franţa, şi mai ales în Franţa
ocupată.10 Se întăreşte şi se afirmă în rezistenţă, ca orice
iubire combătută. în lupta aceasta a spiritului împotriva
forţei, a spiritului pe care forţa nu-1 poate supune, e pe cale
să devină admirabilă. Oare înfrîngerea să fi redeşteptat în
sfârşit virtuţile noastre ? Sînt exemple care ne fac să
nădăjduim că aşa e, iar Franţa se arată mai puţin căzută decît
mă temeam la început.
1941

24 ianuarie
îşi dă acum seama (Hitler), spre paguba lui, că lucrurile
nu sînt poate atât de simple cum vroia să le creadă ; că
anumite valori, pe care le dispreţuia, nu erau cu totul
neglijabile şi că riscă, prin constrângere, să redea conştiinţă
şi forţă la ceea ce pretindea că a redus sau suprimat.
Persecuţiile înseşi acţionează, în acest caz, asemeni tăierii ce
împinge toată seva spre cei cîţiva muguri cruţaţi, pe când
întreg arbustul n-ar mai putea să-1 hrănească. „Lăsaţi-i să
moară şi nu încercaţi să-i ucideţi" ; Hitler cunoştea bine
maxima asta ; dar îşi închipuia prea repede că, în unele ţări,
va găsi numai lemn mort.

30 martie
Citesc cu stupoare cartea lui Chardonne pe care tocmai
am primit-o. 1 împrejurările actuale îi dau o importanţă

915
destul de mare. Şi, cu aceeaşi poştă, primesc o scrisoare a lui
Drieu2 care încearcă să mă convingă că ar fi bine să fac act de
prezenţă la Paris... El e în trecere prin Lyon, dar nu-mi dă
adresa ; aşa ră îi trimit la Paris, îndată, telegrama
următoare :
„Afectat de cordiala dumitale scrisoare şi dezolat virgulă
în urma lecturii ultimelor pagini ale cărţii lui Chardonne
lămurind poziţia voastră virgulă trebuie să vă rog să scoateţi
numele meu de pe copertă şi din anunţurile revistei".

6 aprilie
Am trimis la Figaro un articol despre Chronique 1940 a
lui Chardonne, care ar fi fost mult mai bun dacă aş fi putut
vorbi liber. Aşa cum e, nu mă satisface ; dar cel puţin va sluji
la liniştirea câtorva prieteni. 3

916
 Cartea lui Chardonnc aruncă îndoială peste orice în afara
lui însuşi şi a poziţiei pe care a luat-o, în înţelegere (sau în
unire) cu Chateaubriant şi Drieu. Cartea asta lucrează asupra
mea prin reacţie ; căci simt, categoric, citind-o, că poziţia
aceasta e la opusul aceleia pe care trebuie şi vreau să o iau ;
şi ţin să o declar imediat. Spiritul meu e, prin natura lui, cu
totul înclinat spre acceptare ; dar de îndată ce acceptarea
devine avantajoasă şi profitabilă, mă pun în gardă ; un
instinct îmi dă de veste : nu pot primi să fiu, ca ei, de partea
„celor ce stau bine" ; sânt de cealaltă parte.

/ / mai
Ei nu ! Deznădejdea nu-mi stă în fire. Dar mai mult ca
oricînd depind de timp, de curenţi, de mediul înconjurător,
de împrejurări. Cînd eram tînăr, mi se părea că sufletul mi se
putea mai uşor desprinde din ambianţă, încă nu înţelesesem
oît de mult face parte, fiecare, de vrem sau nu, de ştim sau
nu, din ansamblu, cât de mult e legat fiecare de locul lui şi
rămâne, chiar fără să-şi dea seama, dependent. Dar azi nu
mai e chip să ignori aşa ceva; evenimentele au căpătat atîta
importanţă ! Nu-ţi mai poţi desolidariza cugetul de ele.
Rămâi băgat în ele pînă-n inimă şi suferind alături de cei ce
suferă. Soba lui Descartes e acum fără foc. Te încălzeşti
făcînd exerciţii. Asta-i prost pentru gândirea pură ! Dar ce
mai c astăzi pur ? Totul se compromite prin folosire. Gîn-

917
direa intră în slujbă. Şi cum să n-o angajezi ? Nu mai pun
temei decît pe dezertori.

6 iunie
„Dezinvoltură" ; iată cuvântul potrivit, iar Monther-lant
îl foloseşte de minune. El se pricepe grozav să dea drept
virtute (mai mult : drept rară virtute) şi „libertate spirituală"
ceea ce mă tem că nu-i decît dezinteres egoist pentru
treburile publice.4 El citează bucuros o expresie a lui
Gourmont şi-ţi dai bine seama că, nici pe el, „războiul nu-1
deranjează". O seamă de oameni rămân deistul de înstăriţi
ca să nu sufere prea tare din pricina restricţiilor şi consideră
situaţia actuală mai mult decît pur şi simplu suportabilă. Ar fi
făţarnic din partea lor să nu recunoască limpede asta şi să
facă o mutră de amărîţi, pentru că mizeria altora nu-i prea
atinge şi nu simpatia îi încurcă ; dar n-ai de ce să te lauzi cu
asta ! Cuvîntările „şobolanului care s-a retras din lume", fie
el artist sau filosof, cam put totdeauna a brânză la putină.

14 iunie
îmi place să fiu „victima" Legiunii. 5 îmi displace că-i doar
pentru atîta lucru !
Nu atît scrisoarea ameninţătoare a dlui de Tissot m-a
împiedicat să vorbesc, cît puţina însemnătate a conferinţei
mele despre Michaux. u Să înfrunţi atare ameninţare ca să nu
spui mai nimic !... Păcat de osteneală !

918
 Mă felicitam la început cu cei 180 (puţin după aceea au
fost 240) de membrii ai Legiunii care şi-au depus insignele în
semn de protest. Dar, din toată această mică aventură, atâta
âmi mai rămâne acuma : că m-au împiedicat să vorbesc şi că
am tăcut „recunoseîndu-mi greşelile şi dîndu-le dreptate",
cum au scris ziarele. Orice articol care să pună lucrurile la
punct a fost interzis de cenzură.

12 septembrie
După Temps Nouveaux,7 şi Esprit e redus la tăcere, îi
propun lui Mounier, ca deviză pentru revista lui8 şi pentru
grupul lui de prieteni : „Vires acquirit tacendo". 9
1942

Nisa, 1 ianuarie
Groaznic am îmbătrînit în ultima vreme. Parcă m-aş
îndepărta de mine însumi. A, nu cu tristeţe. Cred că mă voi
părăsi fără păreri de rău.
Catherine 1 ar fi putut să mă lege de viaţă ; dar ea nu e
interesată decât de ea... şi asta nu mă interesează.
Am căpătat din nou poftă de lucru şi încerc un fel de
fericire cînd mă aşez la masa de scris. Gîndirea mi se
formulează uşor, cu condiţia să nu fie adâncă; iar în cronicile
mele din Figaro 2 pun în mişcare doar dedesubturi ale
gîndirii. Nu mai am nici o părere faţă de evenimente ;
indoindu-mă uneori că aş putea lua parte şi mi-aş putea găsi

919
raţiunea de a fi în noul univers ce indistinct se pregăteşte.
Ceea ce sînt convins e că nu va avea nici o legătură cu
maimuţăreala de „Revoluţie Naţională" pe care nu izbutesc
să o iau în serios. Adevăratele bătăi de inimă ale Franţei sînt
ascunse şi încă nu se pot lăsa descoperite. Deocamdată totul
e doar paradă provizorie, lăudăroşenie şi înşelăciune. Solul e
încă prea puţin ferm ca să poţi clădi ceva pe el. Totul de-
pinde de...
5 mai 1942 ora 5 dimineaţa*
Chanzy a plecat din Marsilia ieri spre amiază. Am stat
culcat aproape toată ziua. Un vânt rece frămînta marea. S-a
calmat pe seară şi mi-am putut lua masa fără prea mari
neplăceri. Spre est, cîteva faruri intermitente; mergem
probabil în jurul Balearelor. Nimeni pe punte. Iau un pic de
calomel, pentru că am dureri la vezică. Ce obosit mă
simţeam ieri... Să ne culcăm la loc.
ora 10
Pe la nouă mi-am băut cafeaua. Păstrasem, de la masa
de aseară, o bucată de Cântai. Pîine la discreţie, sau a-
proape. Valurile, destul de puternice, au făcut să fim puţini
la dejun ; cei în stare şi-au împărţit porţiile absenţilor, încă la
prânz, masă mult mai bogată decât în vremea din urmă pe
pământ. Bucurie animalică de a putea în sfârşit să mănânc
pe săturate. Am mare nevoie să mă refac. Ultimele zile, la
Marsilia, m-au dat gata. Atâtea ore de alergătură din birou în
birou, pentru vizele, ştampilele şi hârtiile necesare... Dacă

920
eram singur, cred că aş fi lăsat toate baltă. Dar extrem de
îndatoritorul Ball ard 4 mă însoţea pretutindeni, mă
supraveghea, mă sprijinea în slăbiciunile, uitările sau
zăpăcelile mele. In ultima clipă, şi după ce ne-am luat rămas-
<bun, se întoarce să-mi spună că am uitat să-mi înregistrez
bagajele. Trebuie în grabă să cobor iar, să alerg prin nişte
fantastice şoproane... Totul foarte în genul Kafka. Mă
gândesc neîncetat la Procesul. Sentimentul de nelinişte că nu
sînt „în regulă". Ca să mor nu-mi va trebui atâtea
formalităţi ! Ai cu ce să construieşti o poveste grozavă ! „Nu
puteţi pleca aşa." Cel puţin, în cazul ăsta, n-ai dreptul să iei
nimic cu tine. Ar fi unul dintre cele mai frumoase capitole ale
cărţii : al detaşării. Roger Martin du Gard se miră că
moartea, ideea morţii, îmi aduce atît de puţină nelinişte. De
n-ar fi teama de chinurile ceasului din urmă (poate, la urma
urmelor, mai puţin îngrozitoare decît par de departe), cred,
într-adevăr, că mi-am ales destul de cuminte soarta. Am avut
destule pe pământ. Un fel de echilibru fericit se stabileşte şi
ajungi la capătul ospăţului fără să doreşti prea mult ca acesta
să se mâi prelungească mult. Alţii aşteaptă locul ; e rîndul
lor...
îmi pare rău că nu i-am trimis lui Jenny Valéry, înainte de
îmbarcare, o carte poştală interzonală, ca să-i spun fără
întîrziere cît m-am bucurat revăzîndu-1 pe Paul, la Marsilia,
mai valoros, mai existînd, mai fermecător ca orieînd. Şi
niciodată n-am simţit atît de pline şi de vii prietenia şi

921
admiraţia mea pentru persoana a-ceasta incomparabilă. E
numai bucurie să-i simţi superioritatea incontestabilă şi
strălucirea, pe care, cu cea mai aleasă gingăşie, ştie să. le
cumpănească. Pe lîngă el, mi se pare că eu nu-s nimic, dar
acum sînt în stare să nu-mi mai pese de asta. Nu mă mai
stinghereşte. Mi-am făcut opera pe un plan diferit de al lui,
pe care prea il înţeleg şi—1 admir ca să nu accept că opera
aceasta a mea nu poate figura în sistemul lui şi nu poate
avea valoare pentru el. Are dreptate, iar prietenia mea îl a-
probă că nu mă „ia în considerare". Inteligenţa lui minunată,
dar fără nimic inuman, îşi datorează rigori exclusive. Pe lingă
care am impresia că mă bălăcesc în aproximaţii. Cel mai
admirabil e că spiritul lui, fără să-şi părăsească în vreun fel
rigoarea, a ştiut să-şi păstreze toată valoarea poetică ; că a
ştiut să aducă în creaţia sa poetică însăşi rigoarea aceasta pe
care am fi putut-o crede nefastă artei, şi care, dimpotrivă,
face din arta lui Valéry o minune deplină. Admir direcţia fără
greş şi statornicia triumfătoare a efortului său. Nimeni ca el,
în zilele noastre, n-a ajutat atât de mult şi de statornic
progresul spiritului ; nimeni altul nu era vrednic, ca el, să
scrie :
Je sais où je vais : Laisse-toi conduire «*> ;
nici în stare să te conducă atât de departe...

ora 15

922
 Dar, condus de Valéry, n-aş mai fi îndrăznit să scriu. Şi
din pricina acestui sentiment m-a stingherit el atît de tare şi
atât de mult timp. Am trecut peste asta.
Chanzy îşi urmează fără zgomot drumul lui calm. Marea
e liniştită. Am dormit.
grabă cina pînă să se ducă la radio să citească din Le
Soulier de Satin. Minunat chip, respirând entuziasm, pa-
siune, geniu. Lingă el, Madeleine Renaud se estompează, cu
o fină sfială. Amabilitatea lor, a amândurora, naturaleţea lor,
m-au făcut să mă simt imediat bine. Nici la unul, nici la
celălalt nu simt vreunul din insuportabilele cusururi ale
actorilor. Destul de valoroşi ca să rămînă simpli.
I-am văzut din nou, pe amîndqi, în ajunul plecării mele :
poftit de ei la dejun, într-un restaurant foarte bun, de la
intrarea Prado-ului. Rerrault mă roagă stăruitor să termin
pentru el traducerea clin Hamlet pe care o începusem acum
20 de ani şi din care n-am dat decât primul act. Am atâta
încredere în el încât aş vrea să mă apuc imediat de lucru.
Aflu cu mare plăcere că e în strânse legături cu Sartre. Lîngă
ei, prin puternică simpatie, îmi simt nădejdile reîntinerite.
Dinspre partea viitorului ar fi bine să putem admira. Am
avea de ce să fim desperaţi, dacă privirea ni s-ar opri doar la
„Renaşterea" de comandă ce ni se propune azi, la
mediocritatea aceasta consimţită.

10 mai

923
 într-un decor schimbat, acelaşi act al aceleiaşi piese se
joacă în continuare. Eu nu mă mai aflu în ea. De mult am
încetat să mă aflu. Pur şi simplu sînt în locul cuiva care e luat
drept eu.

5 mai, ora 9 dimineaţa

Tare bucuros, la Marsilia, că l-am regăsit pe Jean-Louis
Barrault.6 Marc, care mă aştepta la sosirea trenului de Nisa,
m-a luat la masă cu el şi cu Madeleine Renaud, în prima
seară, într-un mic restaurant popular de pe lingă gară, în
care Barrault îşi lichida în mare
15 mai
Abia-abia am izbutit să-i dau drumul unei nod cronici
pentru Figaro (şi ce mai drum !), about 7 Joyce, Paulhan şi
Meckert8, a lcărui roman, Les Coups, mă cucerise. Sânt atât
de puţin mulţumit de cronica asta, încît am însoţit-o de o
scrisoare prin care-1 poftesc pe Brisson9 să o respingă de o
socoate prea mediocră, fără nici o teamă că mă va supăra.
Scrisoarea asta fără îndoială că i se va părea curată
prefăcătorie ; căci, oricît de mediocră ar fi, cronica mea tot e
mai bună decît multe altele semnate de numele cele mai
prestigioase ; dar nu atîta cu alţii cit cu mine însumi îmi place
să mă compar ; cu ceea ce pot eu scrie în zilele mele bune.
De-aş fi fost X, Y sau Z, sînt unele articole cu care nu m-aş fi
mîn-drit. Asta-i marea primejdie a ziaristicii : te sileşti să scrii

924
cînd uneori n-ai nici un chef. Nu eşti inspirat; vremea e
apăsătoare ; peniţa zgîrie ; gîndul nu ia fiinţă şi faza rămîne
informă... Dar articolul e făgăduit ; ziarul aşteaptă... Aşadar
scrii, oricum ; şi-ţi pare rău ; şi-ţi dai seama că nu face două
parale... Pe urmă apar totdeauna oameni care să-ţi spună că
nicicând nu s-a scris ceva atît de bun.

22 iunie

Trunchiurile palmierilor acestora par dense numai

pentru că rămân băgate în ştiuleţii retezaţi ai ramurilor lor
moarte. Excelentă imagine, de aplicat la anumite spirite.
Nu mă mai străduiesc atît de mult să lucrez, conştient că
nu scriu nimic de preţ. Mai am ceva de spus ? o operă de
împlinit ?... La ce-aş mai putea fi bun de acum înainte ? Ce
mă mai aşteaptă ?
Gândurile îmi scapă, ca macaroanele care alunecă de pe
furculiţă într-o parte şi într-alta.
Cîţiva copii arabi şi-au făcut o jucărie dintr-o mică
pasăre. O trag de-o sfoară legată de un picior şi se distrează
de zadarnicile sforţări pe care le face din cînd în cînd pasărea
ca să scape. Şovăi să le-o scot; pasărea, deja muribundă, nu
mai poate supravieţui; doar ca s-o lichidez cît mai repede, s-
o cruţ de o prea lungă agonie. Şi mă întreb ce tristă
„reprezentare" a lumii îşi va fi putut face păsărică aceasta
căzută din cuib, în scurtul răgaz de suferinţă ?...

925
 12 iulie
Partea cea mai firavă a persoanei mele, şi care a îm-
bătrânit, ân mine, cel mai repede, e glasul; glasul pe care
acum vreo zece ani îl mai aveam puternic, mlădios, variat,
adică in stare să treacă de la grav la ascuţit, după cum mi-era
voia; un glas căruia îi eram pe deplin stăpân şi cu care mă
puteam juca întocmai ca un actor ; pe care, pe lângă toate, îl
şi lucrasem îndelung, prin folosirea largă a lecturilor pentru
un mic cerc de auditori intimi, ca şi prin obiceiul pe care-1
căpătasem de a declama versuri mergînd. Mai ales era
perfect just glasul acesta. Acum, doar urechea îmi rămâne; şi
nu mai cânt decît în gînd.

27 iulie
Cea mai bună parte a timpului meu o închin traducerii
din Hamlet. Numai lucrul acesta izbuteşte să mă scoată un
pic din angoasă. Cei ce se mulţumesc azi cu mizerabila
„redresare" a Franţei n-au înţeles niciodată ce constituia ieri
măreţia ei. 10

septembrie
Sînt tot la Sidi bu Said. Mulţumită încîntătoarelor gazde
ce mă adăpostesc, am aici odihnă, confort, linişte, salvare.
De pe terasa vilei, mă uit cum tînjeşte cîmpia. Istovitoare
căldură, pe care mi^e ruşine că nu o pot îndura. Şi, fără
îndoială pentru prima dată în viaţă, învăţ să simt ce

926
înseamnă nostalgia. Visez la tainicele crînguri din La Roque
în care copilul ce eram se aventura tremurând de frică ; la
împrejurimile iazului, copleşite de plante înflorite ; la ceţurile
serii, deasupra rîuleţului. Visez la făgetul din Cuverville, la
marile pale de vînt ale toamnei ducînd cu ele frunzele
ruginite ; la strigătele ciorilor ; la reculegerea de seară, la
gura sobei, în casa calmă care adoarme... Tot ce-i datorez lui
Em. mi se întoarce în suflet şi de cîteva zile mă tot gîndese la
ea, cu părere de rău, cu remuşcarea că i-am rămas atît de
des şi atît de mult dator. De câte ori trebuie să-i fi apărut
aspru, nesimţitor ! Ce prost am răspuns la ceea ce pe drept
putea ea să aştepte din partea mea!... Pentru un zâmbet al
ei, azi, cred că mi-aş da viaţa, lumea asta în care n-o mai pot
întîlni...

16 septembrie
De la o vreme, o visez noapte de noapte (sau aproape).
Si mereu, în fiecare vis, văd cum se înalţă între ea şi mine un
obstacol, adesea meschin, absurd, ce ne desparte ; o pierd ;
mă duc să o caut şi visul întreg e doar desfăşurarea unei
lungi aventuri pe urmele ei. Cred că am povestit în caietul
acesta unul din vise ; şi nu ştiu de ce tocmai acela, din atîtea
altele.
O, mult mai bine că nu eşti aici !... (e ceea ce îmi spun
mereu). Ai fi avut prea mult de suferit pentru înjosirea
Franţei.

927
 Am terminat cu mare greu şi cu multă strădanie recitirea
Aureliei.11 încă o pagină frumoasă, foarte aproape de sfîrşit
(„îmbălsămate boschete clin Paphos...") dar la c are, ca să
ajungi, ai de străbătut ce înfricoşătoare harababură !...
Atrăgătoare, neliniştitoare figură a lui Ner-val; dar nu
izbutesc să văd în el pe marele poet pe care ni-1 înfăţişează
Thierry Maulnier — iar el îşi bate joc de noi ca, de altfel,
atunci cînd îl slăveşte excesiv pe Maurice Sceve.
„When he used a word", spune John Dover Wilson,
despre Shakespeare, în excelenta lui introducere la Hamlet,
„all possible meanings of dt were commonly pre-sent to his
mind, so that it was like a musical chord which might be
resolved in whatever fashion or direct-ion he pleased". 12 E
ceea ce dă tăria incantaţiei sale poetice şi ceea ce trebuie să
aibă grijă traducătorul să păstreze. Trebuie mereu să se
teamă ca nu cumva, prin-tr-o precizie excesivă, să frâneze
avântul imaginaţiei.
Sufletul omenesc (şi de ce să ne temem să folosim
cuvântul acesta ca să indicăm mănunchiul de emoţii, ten-
dinţe, susceptibilităţi a căror legătură, poate, nu c decît
fiziologică ?) îşi păstrează contururile vaporoase, schim-
bătoare, insesizabile, mereu modificate şi modificabile la
bunul plac al împrejurărilor, al climatului, al anotimpurilor,
al tuturor influenţelor, astfel încît voinţei celei mai încordate
şi mai treze îi e tare greu să păstreze o aparenţă de coeziune
a lui. în sine oricum refractar la portretizare şi la analiză,

928
chiar fără confuzia pe care limbajul o mai aduce cu sine
slujindu-se de acelaşi cu-vînt : Iubire, ca să indice la fel de
bine două tendinţe de natură foarte diferită şi care ajung să
fie opuse. în jurul acestui cuvînt, şi din pricina proastei lui
întrebuinţări, se stabileşte un fel de fals mister care s-ar
pierde dacă limbajul ar fi recurs la un alt termen pentru a
semnifica iubirea-earitate decât cel ce semnifică iubirca-
poftă ; unul pentru dorinţă, altul pentru dăruire. Dar
insuficienţa aceasta a lexicului e şi ca revelatoare ; ea ne
dezvăluie că alunecarea de la una la cealaltă e oricând
posibilă. N^are importanţă ; multe probleme, în a-cest caz,
par de natură psihologică, cînd sânt doar filologice şi create
artificial de o folosire abuzivă a unor cuvinte. N-ar fi inutil să
se studieze vocabularul altor limbi care, poate, nu suferă, în
privinţa aceasta, de carenţa limbii franceze.

Tunis, 24 septembrie
De îndată ce cugetul nu mi-e reţinut de o lucrare precisă,
se întoarce la neliniştea lui. De cînd s-a isprăvit traducerea
din Hamlet, nu mă mai pot sustrage de la zadarnica
rumegare a dezastrului. Mă credeam foarte puţin „patriot" ;
şi nu sufăr atîta de înfrângere cât de slăbirea şi de
strîmbarea virtuţilor ce constituiau chipul francez.; de
acceptarea inconştientă a minciunii, de încovoierea oricărei
integrităţi. Cuvintele înseşi sint sărăcite de sensul lor şi
unirea spiritelor nu se mai face decît pe temeiul unor

929
neînţelegeri. Oricărui glas drept i se pune căluş şi nu mai ai
dreptul să gîndeşti liber decît cu condiţia să taci. „Va fi
considerat adevărat ceea ce e util" ; e dorinţa lui Barres ; ea
dezonorează pînă şi religia.

In urma articolului meu despre Iphigenie, apărut în

Figaro la 30 august, am primit, din partea dlui. K., magistrat
din Pau, o lungă scrisoare, din care vreau să transcriu cîteva
fragmente, deoarece le socotesc deosebit de revelatoare
pentru o stare de spirit ce tinde să se generalizeze; sînt
ultimele rînduri din scrisoare :
„Scriitorul e răspunzător pentru consecinţele scrierilor
sale. Fraza dv. * este, după părerea mea, foarte pri-
mejdioasă. ** De aceea îmi îngădui să vă adresez această
* E vorba de următoarea frază din
articolul meu (..pe care am citit-o cu mare
uluire", zice dl. K.) : „Sufletul creştin se
întoarce şi se lasă in voia Domnului, pe cind
cel păgîn nu cunoaşte odihnă şi reazăm
decît în el însuşi."
** Să fiu al diacului dacă mi-am închipuit
aşa ceva !
*** în altă parte spune : ..Vă scrie un erou
de la Verdun care a scăpat de acolo rănit,
nu glumă !"
**** Ceea ce găseşte dl. K. fals în fraza
mea, explică el mai sus, e că „nu-ţi datorezi

scrisoare. Am trecut prin foc ca să-mi salvez ţara. *** De ce

dar vă permiteţi dv. să o otrăviţi cu maxime a-tît de
false,**** intercalate în mijlocul unei critici de o savoare atît
de nimerită şi de seducătoare ? N-aveţi dreptul s-o faceţi,
într-un moment ca acesta, în care Franţa sfîntului Ludovic
are nevoie de lumină ca să rămînă vrednică de tradiţia ei.

930
Dumneavoastră mai puţin ca oricare dintre aceia cărora le-a
fost dat să scrie bine ; ceea ce vă aşază mai presus de toţi
Nemuritorii zilei, în afară de Mareşal, 13 care e magnificul
slujitor al Cu-vîntului."
Ce poţi răspunde la aşa ceva ?... Cedant rationes mentis
vulneribus corporis.14
9 octombrie
M-am lăsat oprit la masă, aseară, de către Jean Am-
rouche,15 după o frumoasă partidă de şah. Ne poftea
prietenul lui, Jules Roy,16 foarte simpaticul aviator, sosit de la
Setif ; după-masă, ne-am dus la Halfahouine, care e deosebit
de însufleţit în această penultimă seară de Ramazan.
Dimineaţa, m-am trezit de la 5 şi jumătate, din cauza plecării
lui Suzy. 17 Aseară, venind acasă, găsisem o mică scrisoare de
la ea : nu credea că o să mă mai revadă ; scrisoare atît de
drăguţă că mi-am promis pe loc să o mai îmbrăţişez pe Suzy
in extremis. După care, nemaiputînd adormi şi neavînd nici
un chef de somn, am ieşit. Dimineaţă splendidă. Luasem cu
mine primul volum din Histoire du Peuple d'Israel18 a cărui
lectură o începusem, dar nu l-am deschis. Am încercat
zadarnic să-mi amintesc complet Crepuscule du Matin a lui
Baudelaire. Am privit îndelung o bandă de copii nenorociţi,
evident fără adăpost, abia acoperiţi de zdrenţele lor
murdare. Erau culcaţi sub streaşină unei porţi, unii peste
alţii, înceroînd să doarmă, dar chinuiţi de muşte şi, fără
îndoială, de păduchi, scărpinîndu-se din cînd în cînd cu furie

931
pe sub petecele lor. Tunisul e plin de mizerie neajutorată.
Copii părăsiţi, cu un aspect mult mai de plîns decît
„bezprizornii" din Sevastopol care, cel puţin, păreau veseli şi
jucăuşi şi care sînt, cu siguranţă, azi, viteji soldaţi ai Armatei
Roşii.19 Nepăsarea acestui tineret fără nici o nădejde, sursă
pentru „problema socială". Visul unei societăţi care să nu-şi
îngăduie deşeuri.
Sînt unii ce ar vrea să-i facă mai buni pe oameni şi alţii ce
socotesc că asta nu e cu putinţă decît după îmbunătăţirea
condiţiilor lor de viaţă. Dar rezultă de îndată că una nu se
poate fără cealaltă'; şi nu ştii de unde să începi.
Sînt zile în care omenirea mi se pare atît de nenorocită,
încît fericirea cîtorva devine nelegiuire.
m
12 noiembrie

Ocuparea de către Germania a Franţei „libere" ; şi a

Africii de Nord de către Statele Unite... Evenimentele îmi taie
orice chef să mai sper ceva. Mereu ispitit să

576

932
37 —Pagini de jurnal

933
577

934
 gîndesc că toate astea n-au nici o importanţă, în fond, şi
nu mă interesează, chiar de-ar fi să-mi pierd minţile din
cauza lor.
26 noiembrie
Placarde mari acoperă zidurile Tunisului. Se aduce la
cunoştinţa populaţiei că, în chip laş cotropită de piraţii
anglo-saxoni şi incapabilă să se apere singură, Africa de de
Nord trebuie să primească recunoscătoare trupele Axei care
s-au oferit, cu generozitate, s-o apere.
Dacă acestea vor fi victorioase, Istoria va alege a-ceastă
versiune.
30 noiembrie
Forţele germane şi italiene ocupă Tunisul. Pe străzi, mare
agitaţie de camioane, care, tancuri şi tunuri antiaeriene. Zi
de zi alte vase debarcă muniţii şi trupe noi. Americanii, de
care se spunea că urmau să intre ieri în oraş, sînt agăţaţi
undeva, cu siguranţă nu departe de Tunis ; dar îmi închipui
că se vor izbi de o rezistenţă foarte puternică, căreia i-au
lăsat răgazul să se organizeze. Neîndoielnic, forţele Axei sînt
prinse aici ca într-o cursă de şoareci ; dar, deşi încercuite, ne
putem aştepta să le vedem luptînd mult pînă să se predea şi
nu pot să împărtăşesc optimismul prietenilor mei. Ne-
îndoielnic, americanii aşteaptă ca întăririle de aviaţie să le
asigure o superioritate numerică zdrobitoare, înainte de a
începe bătălia şi se vor ocupa mai întâi de Bizerta, care
trebuie redusă la tăcere. Se spune că germanii sînt în mare

578 935
derută ; dar mă feresc de tendinţa asta a unora de a vedea
ca fiind gata împlinit ceea ce doresc ei...
15 decembrie
împuşcăturile soldaţilor italieni, bombardamentele an-
glo-americane, tragerile apărării antiaeriene, vacarmul
intermitent al automobilelor germane, care de asalt sau
maşini ale ambulanţei ce trec ca o furtună pe sub fe-
restrele noastre, şi aşteptarea tuturor zgomotelor acestora,
nu m-au lăsat de loc să dorm noaptea asta. Cel mai puternic
bombardament pe care 1-a suferit Tunisul pînă azi. încă ieri,
90 de morţi. Cine ştie câte victime au fost noaptea asta. E de
mirare că n-au atacat pînă acum, la Tunis, canalul Goulette,
atît de vulnerabil. Singura explicaţie plauzibilă e că nu vor să-
1 distrugă, spe-rînd să-1 folosească foarte curând. „O, tare-s
complicate toate astea !:' — cum spune Şaşa. 21
Populaţia evreiască hărţuită ; jefuită, hăituită ; şi re-
fugiaţii din Bizerta în ruine ; şi ce ne va mai fi dat să vedem...

18 decembrie
Lettres écrites de la Montagne,22 pe care le-am citit
aproape complet, sînt poate mai puţin interesante decît
corespondenţa ce le însoţeşte şi ar fi trebuit să fie anexată,
dar ediţia pe care o am la îndemână nu o reproduce. Ceea ce
se referă la constituţia şi funcţionarea guvernului din Geneva
nu ne mai interesează de loc, ca şi argumentaţia lui

578 936
Rousseau. Ceea ce am citit în ediţia de Opere Complete, la
Cuverville, îmi lăsase o amintire mai puternică.
Tânărul şi foarte simpaticul Charles Pérez, care se o-
ferise în ultima vreme să-mi fie secretar, nu putuse lucra cu
mine de şase zile, fiind tare ocupat cu îngrijirea răniţii or, ca
scout-infirmier. Unii tineri evrei de aici, pe care îi cunosc, par
să ţină ca, prin virtuţiile lor civice, zelul şi devotamentul lor,
să protesteze împotriva groaznicei ostracizări la care sînt
supuşi. La liceu, în fruntea tuturor claselor se menţin evreii,
cei mai muncitori şi, dacă nu cei mai inteligenţi poate, în
orice caz cei mai mlădioşi, mai asimilatori şi mai sîrguincioşi.
Cînd persecuţia va înceta, ei, de drept, vor ocupa posturile
cele mai înalte ; atunci antisemiţilor le va veni apa la moară
şi vor avea iar prilej să protesteze şi să strige : Vedeţi că
aveam dreptate să-i excludem ?

Centrala electrică nu mai funcţionează, din lipsă de

combustibil. Fără ştiri de la radio, stai în aşteptare, iar
nădejdile se hrănesc cu zvonuri : Armata lui Rommel ar fi
tăiată în două ; o depeşă a Beiului către Roosevelt ar cere ca
Tunisul să fie considerat oraş deschis... E un fapt că germanii
s-au retras parţial, eliberând mai multe hoteluri şi
restaurante. O mare parte a populaţiei a-rabe fuge în satele
din jur, în ciuda recomandărilor şi îndemnurilor la calm ce
sînt afişate pe zidurile oraşului. Străzile sînt pline de

578 937
camioanele celor ce se mută. Pieţele sînt goale şi începe să
lipsească pîinea. Aseară am luat masa fără altă lumină decît
clarul de lună, apoi, înainte de 8, ne-am băgat în pat; frînţi
de cîteva nopţi fără somn şi, de fapt, neavînd altceva de
făcut decît să încerci să dormi. Dar, cum te-ai culcat,
reîncepe orchestra infernală. Se opreşte un timp, apoi
reîncepe de patru-cinci ori pe noapte. Dar numai un număr
relativ mic de bombe cade propriu-zis pe oraş, cele mai
apropiate la peste 200 m de noi. Mai multe case din preajma
portului au fost aruncate în aer de explozii (printre care şi
aceea în care locuia până de curînd familia Ragu) şi a fost
nevoie să se evacueze cîteva cartiere ale oraşului.
„Ca să duci un cal la apă e de ajuns un copil; dar nici
douăzeci de bărbaţi nu l-ar putea sili să bea" (cules în
Johnson al lui Boswell, 1763, 9 iulie) ; dat drept proverb
englez : „One man may lead a horse to the water, but
twenty cannot make him drink". L-am aranjat foarte puţin.
După ora cinci nu mai vezi să citeşti. Cinăm la 6 şi
jumătate, profitând de clarul de lună când noaptea e senină
sau la lumina cu totul slabă a unei lumânări dacă cerul e
innorat, având grijă imediat să tragem obloanele şi perdelele
pentru camuflajul ce se cere cu mare stricteţe să fie
respectat. Dar şi luminările incep să nu se mai găsească ;
băcanii nu sînt aprovizionaţi, iar lumînă-rica de ceară
fabricată de arabi se vinde la negru cu 20 de franci... Apoi,
descumpăniţi, ne culcăm îmbrăcaţi pe pat, de la 7, şi

578 938
aşteptăm somnul sau bombardamentele. Din cînd în cînd mă
scol şi mă duc să fumez o ţigară, mergând încolo şi încoace
cât e salonul de mare şi încercând zadarnic să urmăresc în
creierul meu ceva care să semene a gîndire.

24 decembrie

Evenimentele mă fac să cred că voi rămîne încă. multă

vreme aici, rupt de orice legătură cu cei ce-mi sânt dragi şi pe
care nici măcar nu pot fi sigur că am să-i mai văd vreodată ;
prieteni scumpi, la care mă gîndesc mereu şi a căror dragoste
e cel mai preţios bun al meu.

Crăciunul

îmi pare rău că n-am transcris, zi de zi, într-un caiet

special, frazele culese în cursul lecturilor mele, care meritau
să reţină atenţia şi de care aş vrea să-mi aduc a-minte ca să
le pot cita la nevoie...

26 decembrie

înştiinţări în trei limbi (franceză, arabă şi italiană) sînt

afişate din belşug pe zidurile oraşului. Se aduce la cunoştinţă
izraeliţilor că trebuie să plătească, pînă la sfîr-şitul anului,
suma de 2 0 d e m i l i o a n e ca ajutor pentru victimele

578 939
bombardamentelor anglo-americane, de care ei sînt
răspunzători, pentrucă „evreimea internaţională", cum ştie
toată lumea de mult, „a vrut şi a făcut pregătirile de război".
(Bineînţeles, victimele evreieşti sînt excluse din numărul
celor ce au nevoie de ajutor.) Semnat de „generalul von
Arnim, comandantul forţelor Axei în Tunisia".

Ultima zi a acestui an de dizgraţie, cu care vreau să

închei caietul acesta. Fie ca următorul să aibă de reflectat
zile mai puţin negre.
O noapte cu somn liniştit m-a îndemnat să mă trezesc cu
noaptea-n cap. Cele dintîi freamăte ale zilei mi-aduc aminte
de glorioasele plecări nocturne în brusă cînd, cu inima
vitează, te avânţi spre aventuri eroice, iar totul, în faţa ta,
capătă un aspect de victorie. De cîte ori, pe jos sau călare,
mergînd înaintea oamenilor cu bagaje, nu m-am repezit de
unul singur pe povîrni-şul necunoscut, ferindu-mă să fac
zgomot în speranţa că voi da peste vînatul pe care hăitaşii
noştri îl goneau ! Simţeam atunci o bucurie asemănătoare cu
aceea a gloriei însăşi, dar categoric mai pură şi de aşa natură
că o poate simţi şi cel mai umil dintre oameni. Cred că şi azi
aş mai fi în stare de aşa ceva, iar inima mea nu se simte mai
săracă decât la treizeci de ani.
Mă pregătesc să părăsesc Tunisul, primind invitaţia
prietenească a doctorului Ragu de a merge cu foarte amabila

578 940
familie G. Boutelleau într-o locuinţă provizorie, la Nabeul, cît
mai e posibil să circulăm fără, se pare, prea mari greutăţi.
în vreme ce succesele pe frontul rusesc se confirmă şi se
înmulţesc, situaţia militară în Tunisia pare nesigură şi
precară, iar nesiguranţa aceasta riscă să se prelungească
mult. Oricum, va fi o partidă grea şi costisitoare. Cred că
trebuie să ne 'aşteptăm la bombardamente mult mai
grozave decât acelea din nopţile trecute.
Bucuros că am ascultat aseară, la radio, primul act al
părţii a doua din Henry the Fourth, 23 cu un Falstaff excelent;
şi, cum îl recitisem de curînd, bucuros că am recunoscut şi
înţeles totul mai bine decît îmi închipuiam.
Ieri, cină plăcută la dna Sparrovv, cu familiile Ragu şi
Boutelleau ; după care sîntem şi mai hotărâţi în planurile
noastre de plecare.
Categoric, nu mai ţin mult la viaţă, dar am această V idee
fixă : să durez. Să mai durez o bucată de vremeţ-/ eu, cu
ţot_ce ţine de mine : lenjerie, haine, încălţăminte, nădejde,
încredere, zîmbet, bunăvoinţă ; să le fac să dureze pînă la
revedere. Pentru care devin econom, parcimonios cu orice,
ca nimic din toate astea să ,:nu se epuizeze înainte de vreme,
cu mare teamă ca războiul să nu se tărăgăneze, cu mare
dorinţă şi mare speranţă de a-1 vedea terminîndu-se.
1943

Tunis, 1 ianuarie 1943

578 941
 Fără electricitate. Cinăm la şase, pentru că e şi gazul
întrerupt oînd ne aşezăm la masă, la lumina unei candele. Iar
au căzut bombe peste Tunis, la 12 şi la 5 ; efectele exploziilor
sînt înspăimântătoare. în ultimele dimineţi, Jean Tournier, cu
o echipă de tineri, se ocupase cu scoaterea cadavrelor şi a
răniţilor de sub ruinele unui grup de case din oraşul arab,
distruse, la începutul săptămânii, de trei bombe care au
făcut 3—400 de victime. Nu au putut fi ajutaţi la timp cei ce,
blocaţi in pivniţe, chemau în ajutor, şi încă mai sînt scoase
ciorchine de cadavre deja intrate în putrefacţie de sub
grămezile de beton, grinzi şi moloz.
Şi-i, neîndoielnic, abia preludiul bombardamentelor mai
violente, în faţa cărora nicăieri nu te simţi la adăpost.
Nădejdea de a scăpa de ele se îngustează pe zi ce trece.
Poftit de Ragu, am luat masa, în această primă zi a noului
an, la Spitalul Civil, împreună ou familia Boutel-leau. Ei vin
cu mare întârziere : o bombă a căzut pe casa dnei. Sparrow,
eminenta doctoriţă poloneză la care stau în gazdă. Un
telefon (postul de la spital mai funcţionează) îl înştiinţează
pe Ragu că dna. Sparrow nu va putea veni. Fiind surprinsă pe
cînd mai era în pat, din cauza unei puternice migrene, ea a
trebuit să fugă repede, în pijama. Bomba s-a înfundat în
pământ, fără să explodeze, crăpînd pivniţa casei. Acuma
trebuie să i se provoace explozia şi un cordon de poliţişti ţine
lumea la distanţă de casele evacuate. Aseară, îi
încredinţasem lui Gérard Boutelleau cele două caiete ale

578 942
jurnalului meu (anul 1942 în întregime) pe care Hope 1
Boutelleau mi-a propus cu mare amabilitate să le
dactilografieze. Afară de asta, mă tem de percheziţii şi
vroiam să le pun la adăpost. Gérard B. abia a izbutit, cu greu,
să forţeze cordonul de poliţişti germani şi să pună mâna pe
manuscrise. De aceea a întîrziat atîta. Sperăm că explozia
provocată nu va aduce prea mari stricăciuni apartamentului
dnei. Sparrow. Ne-au părăsit îndată după-masă, ca să fie
siguri.
După plecarea lor, examinăm îndelung planul fugii la
Nabeul. Trebuie să fim siguri că nu riscăm să dăm peste o
primejdie şi mai mare : multe orăşele şi ferme au fost date
pradă arabilor, iar locuitorii lor au fost asasinaţi. E un fel de
măcel organizat, pe care armata germană îl ocroteşte ca să-şi
câştige simpatia populaţiei indigene, beată de revendicări.
Mai bine bomba decît gîtuirea.

7 ian uarie
Vreo cincisprezece bombe peste Tunis, în noaptea a-sta ;
dar nu foarte aproape. îi lăsasem pe Victor 2 şi pe bunică-sa
să coboare în pivniţă. Dl. Amphoux 3 venise la mine şi, cum
nu era prea frig, am putut, aproape două ore, să asist la
bombardament, stînd pe scaun în faţa geamului celui mare,
spart, de la salon.
Bombardamentul a reînceput, puţin după ora 5 di-
mineaţa. Deodată mi-am spus, nu ştiu de ce : următoarea

578 943
bombă e pentru mine ; m-am îmbrăcat în grabă, să mă reped
pe scări ; în fuga mea am uitat să iau cheile de la
apartament; şi a trebuit să aştept, prosteşte, aşezat pe scări
şi înjurând falsa presimţire care mă făcuse să-mi las culcuşul,
pînă ce Şaşa şi Victor s-au întors din subsol, pe la 6 şi
jumătate.
Cînd eram tînăr aş fi dat nu ştiu ce să am mai târziu
obrajii scofîlciţi şi pomeţii ieşiţi pe care îi admiram în
portretul lui Delacroix. Cu el sau cu Berlioz vroi-sem cel mai
mult să semăn.

11 ianuarie
Cît aştepta din partea mea şi n-am ştiut să-i dăruiesc; ba
nu, ce-i eram dator... Sînt zile în care la asta mă gîndesc
mereu. O, dacă sufletul e, cum vroiai tu să mă convingi,
nemuritor, şi dacă al tău îşi mai apleacă privirile spre mine,
poţi şti că mă simt faţă de tine dator pe vecie... Dar nu ;
pentru mine, care nu pot crede în viaţa de apoi, nu aşa poate
arăta părerea de rău : pur şi simplu mă gîndesc cu tristeţe la
toată grija pe oare ar fi trebuit să o am pentru ea şi sînt, şi
voi fi mereu, în aşteptarea zîmbetului cu care ea m-ar fi
răsplătit. în ce stare de orbire am putut trăi!

24 ianuarie
Ziarul italian din Tunis, Unione, a ajuns la nr. 4. A început
să apară tocmai bine ca să anunţe că a căzut Tripoli. 4 Jalnic

578 944
pentru un ziar care poartă în fruntea coloanelor sale
asemenea patriotică deviză : „Vincere! Vincere ! Vincere !"
Dar trebuie să recunoaştem că a-nunţă această întorsătură
crudă mult mai sincer decît presa şi radioul de la Vichy.
Amphoux observa, ca şi mine, că în ultimele zile se văd
din ce în ce mai mulţi soldaţi germani în stare de ebrietate
flagrantă. El spune că în restaurante şi hoteluri ţinuta lor
începe să decadă şi că intimitatea lor cu arabii suspecţi,
cărora le dau de băut şi pe care încearcă apoi să-i bage în
camera lor, îl silise chiar, de cîteva ori, pe proprietarul
hotelului, să intervină, de teama unui scandal prea mare.
„Parcă încearcă să profite cit mai mult de ce le rămîne",
spune Amphoux. Pun mina pe tot ce mai pot găsi de
cumpărat; dar puţinele magazine încă desahise (unul din 12)
sînt de pe acum aproape goale. Ceea ce nu ne împiedică să
vedem, toată ziua, camioanele germane plecînd încărcate de
-lăzi, ultimele rezerve alimentare rechiziţionate. Toate ne fac
să credem că se apropie foametea. Ne aşteptăm la asta ; şi
că probabil curînd va începe să nu mai fie nici pîine. în faţa
fiecărei prăvălii în care mai e ceva de vînzare, întîm-plător,
sînt cozi interminabile ; dar cei ce poartă o uniformă
militară, oricare, sînt serviţi imediat.
29 ianuarie
Cînd, după ce am terminat clasa de retorică, am în-
ceput să ies în lume şi să frecventez nişte saloane, am
înţeles repede că îndeosebi ceea ce lipseşte e o ureche,

578 945
pentru că fiecare e mult mai atent la ce spune el însuşi
decît la ce spun ceilalţi. Nimic nu-i măguleşte atîta pe
oameni ca interesul pe care-1 ai, sau te faci că-1 ai, pen-
tru cuvintele lor. Ca urmare, nu prea aveam grijă de
ale mele, preţuind numai scrisul şi fălindu-mă că voi
deveni un perfect ascultător. („Dumneata asculţi cu ti -
chii" îmi zicea Wilde.) Aşa am ajuns bine văzut, deşi
rămîneam tăcut. Dar acum, o dată cu vîrsta, sînt eu cei
ascultat; şi ştiu atît de prost să mă exprim că deza-
măgesc cum deschid gura. Tot ce-mi stă la inimă şi mă
interesează rămîne mult înapoia buzelor^__p_arcă de ne-
atins, şi sînt doar banalităţi, platitudini. Nu valorez ceva
decît în faţa hirtieTalber
îmi face tot mai puţină plăcere să stau de vorbă, să fac
„schimb de idei", cum se spune ; în afara doar a convorbirilor
cu oîţiva intimi. Cel mai des caut doar să măgulesc, ca să
plac, chinuit de dorinţa de a fi iubit. Ce slăbiciune ! şi cît îi
admir pe cei, ca Victor, cărora nu le pasă de asta ! Din
fericire, nu e acelaşi lucru cu scrierile mele, unde depăşesc
aşa ceva şi nu mă prea gîndesc la „ce se va spune". Cel puţin
astfel făceam pe vremea cînd mai puteam scrie şi publica
liber. Dacă m-aş fi purtat cu pana mea cum m-am purtat cu
limba, scrierile mele n-ar avea nici o valoare; deşi s-ar fi
bucurat, fără îndoială, de un succes mai mare şi, îndeosebi,
mai prompt.

578 946
 Pe Avenue ele France, în nădejdea unui pic de tutun, cozi
de 140 de încăpăţînaţi în faţa unui chioşc, de 103 în faţa
altuia. M-am amuzat să-i număr. (La prima vedere aş fi
crezut că exagerez socotindu-i cam peste 80.) Curînd vom
putea crăpa de foame pînă să găsim ceva comestibil de
cumpărat, indiferent de magazin şi indiferent de preţ.
Nu-mi vine să cred ca arta de mîine să se complacă în
rafinament, subtilitate şi complicaţie. Războiul acesta
va avea ca efect, neîndoielnic, smulgerea artei din rea-
lism. Reportajul, căruia i se va cere să fie cit mai do-
cumentar, va elibera literatura, precum fotografia a putut
elibera pictura, printr-un fel de „catharsis".

8 februarie

Zile de aşteptare şi de nerăbdare. Nu vreau să îm-

părtăşesc calmul pe care comunicatele de la Londra şi din
America încearcă să-1 propage şi pe care se pare că armatele
anglo-americane se bizuie. Poziţiile acestea din Tunisia se
pare că ar fi putut uşor să le ia prin surpriză ; dar le-au lăsat
germanilor destul timp să le întărească şi, pe zi ce trece, cea
mai mică înaintare devine tot mai grea şi mai costisitoare.
încercăm să credem că amânările acestea sînt voite, că fac
parte dintr-un plan savant elaborat în acord ou sovietele,
pentru a fi menţinute importante forţe germane departe de
frontul rus, unde Armata Roşie face minuni 5 ; sau, mai sim-

578 947
plu, că proviziile americane şi întăririle încă nu erau con-
siderate suficiente... orice, numai să nu recunoaştem în
stagnarea asta stingă cie, încetineală, apatie. Totuşi,
descurajarea germanilor e evidentă, iar duşmănia lor pe
italieni sporeşte. Vitrina librăriei italiene care, zilele trecute,
expunea fotografiile regelui, reginei, prdnţului de Piemont şi
Ducelui, a fost spartă, ieri, de o cărămidă. De cine ? De
germani ? Se pare, mai curînd, că de la italienii .antifascişti.
Numărul acestora creşte în vreme ce descreşte, la adepţi,
încrederea într-un triumf al Axei. De îndată ce începi să-ţi
spui că ai putea pierde partida, ai vrea să n-o fi început; şi-ţi
dai seama, totodată, că e prea tîrziu, acum, să mai dai
înapoi. Nu-i nimic de făcut : vor trebui să bea cupa amară şi
s-o golească pînă la fund.
Azi-dimineaţă, radioul anunţa recucerirea Kurskului. Se
dau lupte în suburbiile Rostovului.
Am citit fără prea mare plăcere She Stoops to Con-quer1',
cu mult inferioară faţă de The Vicar o f Wakefield,7 care la
a doua lectură m-a îneîntat şi mai mult decît la prima.
Boswell devine tot mai interesant, pe măsură ce se
desface de idolatria lui, îndrăzneşte să-i ţină piept mai des
lui Johnson şi să observe micile slăbiciuni ale zeului său, care
tocmai prin ele se umanizează.

13 februarie

578 948
 Sânt, şi vor fi totdeauna, în Franţa (în afară de cazul
ameninţării presante a unei primejdii comune), diviziuni şi
partide ; adică dialog. De aici, frumosul echilibru al culturii
noastre : echilibru în diversitate. Oricând, în faţa unui Pascal
— un Montaigne ; şi, în zilele noastre, în faţa unui Claudel —
un Valéry. Uneori, învinge unul din cele două glasuri, prin
forţă şi măreţie. Dar vai de vremurile, în care celălalt ar fi
redus la tăcere ! Spiritul liber are superioritatea de a nu dori
să-şi păstreze singur dreptul la cuvânt.
Mă simt născut din cultura franceză ; sînt legat de ea
prin toate puterile inimii şi ale cugetului meu. Nu mă pot
îndepărta de această cultură decît pierzîndu-mă din vedere
şi încetând să mă mai simt eu însumi ; dar cred că ideea de
patrie, de care se abuzează atîta în vreme de război (când ea
devine absolut necesară pentru antrenarea oamenilor la
luptă şi pentru unirea lor sub a-celaşi steag), cred că e greu
să o ancorezi trainic în inima imensei majorităţi a celor fără
cultură ; dacă nu prin-tr-o mincinoasă simplificare. Interesele
mistice le scapă, sau le rămîn aproape indiferente. E vorba să
poţi grupa într-un mănunchi interesele particulare, în jurul
unei entităţi : Franţa ; în jurul unui trunchi, nu poţi decît
dacă-i retezi ramurile.

28 februarie
Oricît de însemnate ar fi succesele ruşilor, nu prea îmi
vine să cred ca Germania să fie atît de doborâtă cum le place

578 949
să proclame posturilor anglo-americane. Ce vor spune ele
dacă Axa îşi redobândeşte, la primăvară, superioritatea ? —
ceea ce nu mi se pare de loc imposibil.
Am terminat cartea lui Rebatet, 8 citită în mare fugă. M-a
interesat îndeosebi ce spune despre Maurras şi despre
Action Française. Nu înseamnă că scrii bine dacă recurgi
mereu la cuvântul cel mai tare ; printr-un asemenea exces
pasiunea se toceşte — cel puţin cea a cititorului. Dacă l-am
lăsa pe Rebatet să facă după capul lui, n-ar mai rămâne,
curând, în Franţa, decît o mînă de fanatici sceleraţi minând
plebea cu lovituri de bîtă. Cu Rebatet nu mă simt niciodată
atît de prost ca atunci când sînt de-o părere cu el. Pare
pătruns de principiul formulai de Joseph de Maistre : „N-ai
făcut nimic împotriva opiniilor cîtă vreme n-ai atacat
persoanele".
în Port-Royal al lui Saint-Beuve am găsit citatul acesta.
Tot ce spune despre J. de Maistre şi în legătură cu el e
excelent şi foarte frumos soris.
Ceea ce spune despre J. de Maistre contele de Saint-
Priest (citat de Sainte-Beuve) s-ar putea aplica tot atît de
bine la Claudel : „...Nu asculta niciodată ; vorbea singur şi,
când cineva vroia să-i riposteze, avea capacitatea de a
adormi pe loc ; dar nu prea trebuia să te bizui pe asta pentru
că, îndată ce încetai, el se trezea într-o clipă şi îşi relua firul
discursului, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat."

578 950
 5 martie
îi încredinţasem lui Hope Boutelleau, care se oferea să
mi le dactilografieze, două caiete din Jurnalul meu. Primul a
căzut în mîindle poliţiei italiene. Nu prea mai nădăjduiesc să-
1 revăd ; dar măcar dactilograma pe care ea avusese timp s-o
facă. Pe al doilea, mult mai important şi încă necopiat, pe
care-1 putuse sustrage de la percheziţie, Hope speră să mi-1
poată da azi înapoi; dar tot mi-e teamă ca vreun italian, pus
pe urme de primul caiet, să nu încerce să-1 capete. Nu cred
că poliţia ar găsi ceva de care să mă acuze, cum n-a găsit nici
în primul ; dar dacă vreun... amator şi-ar da seama de va-
loarea comercială a acestor manuscrise...
Dar hârtiile pe care le-am lăsat la Paris le voi mai vedea
vreodată ? Cred — sper — că Arnold Naville a pus la loc
sigur corespondenţa lui Valéry, a lui Claudel si a lui Jammes.
Nu m-aş împăca niciodată cu gîndul că scrisorile lui Valéry s-
ar fi putut pierde. Am pus la o parte tot ce se referă la
atitudinea lui Claudel, pe tema Pivniţelor Vaticanului
(scrisori ameninţătoare ale lui Claudel, înspăimântate ale
lui Jammes, şi copii după răspunsurile mele) ; dau mare
importanţă acestui curios dosar. Si mai important,
manuscrisul referitor la Em,9 în care ta-anscrisesem paginile
nepublicate ale Jurnalului meu şi tot ce priveşte această
parte fundamentală a vieţii mele, pe care o explică şi o
luminează. Mai lăsasem pe masă şi caietele confidenţiale din
Luxor. (Doresc publicarea acestor scrisori ; dar numai într-

578 951
un tiraj foarte mic.) Şi toate documentele cu privire la
„păstor"... în sfîrşit, toate caietele manuscrise care au
alcătuit ma-icria Jurnalului şi a Călătoriei în Congo (din
aceasta, multe pagini au rămas inedite). în afară de astea,
numeroase foi volante inedite.
Ultimul bombardament din Tunis a dat rezultate atît de
absurde că sîntem îndreptăţiţi să sperăm că Aliaţii, dacă au
putut totuşi să fie informaţi, se vor opri deocamdată. Nu se
afla decît un procentaj infim de germani printre victime.
„Casa de aur", unde veneau să-şi ia masa ofiţerii superiori
germani, mai era pustie ; la fel sala cea mare a Palmariului
care, în timpul spectacolului, s-ar fi transformat în rug de
jertfă pentru aproape 2000 de germani, căci sala aceasta
era rezervată exclusiv pentru, ei. Acoperămîntul de sticlă al
sălii s-a prăbuşit pesteTUi vid. O altă bombă, chiar alături, a
atins depozitele Crucii Roşii, din care sînt speranţe să se
poată recupera trei sferturi : medicamente şi provizii alimen-
tare pentru prizonieri. în clipa exploziei, mulţi oameni (se
spune că vreo cîteva sute) se îngrămădiseră în subsolurile
Palmariului ; ca prin minune, au scăpat, bomba explodînd
deasupra lor şi căderea uşorului acoperă-
mint de sticlă neizbutind să dărîme tavanul pivniţelor.
Am vizitat ruinele, ce încadrează perfect Tunisia-Palace,
ocupat pe mai mult de trei sferturi de ofiţeri germani! Dar la
ora atacului hotelul era aproape gol; şi de altfel, puţinii lui
pasageri s-au ales doar cu spaima.

578 952
 16 martie
N-am putut prinde nimic la radio, în afară de o auto-
felicitare a aviaţiei engleze — care, în ce o priveşte, măcar nu
atacă deoît obiective militare, cărora le dă lovituri sigure.
Pare limpede că aviaţia engleză e cu mult superioară celei
americane, ca îndrăzneală şi, prin urmare, ca precizie a
tirului, avioanele engleze cutezând să se aventureze mult
mai aproape de ţintă. Dar, pentru cei ce au cunoscut
zadarnicele distrugeri pricinuite de ultima incursiune, o
declaraţie ca asta e destul de demoralizantă. Discursurile
frumoase ţin loc de acţiune. Şi să te mai făleşti (oa Vocea
Americii) cu importanţa producţie tale ! Asta, ca să se dea a
înţelege că extraordinarele succese ale ruşilor nu-s de loc
datorate doar valorii Armatei Roşii, ci şi noilor maşini
furnizate Rusiei de America. Se spune că Stalin a cerut
rechemarea ambasadorului S.U.A. la Mcscova, care stăruia
nu tocmai discret asupra acestui punct. De altfel e de înţeles
iritarea lui Stalin.

16 martie
Foarte amabilul tînăr ofiţer german — cercetător în
istoria artelor şi prieten cu Ernst Robert Curtius — pe care l-
am întâlnit din nou, ieri, la Rose de Sabie, îmi spunea că, la
Roma, unde şi-a început stagiul militar şi a stat peste un an,
cărţile din Pleiadă sânt atât de căutate, încît cele cîteva

578 953
librării care le mai au cer pînă la 2000 de franci (în moneda
noastră) ; (la New-York sînt cotate până la 4—5000 de franci,
cum îmi scria Keeler Faus, la începutul războiului). E colecţia,
creată şi con-

592 dusă atît de inteligent de către Schiffrdn, pe care ne-

a fost atît de greu, lui Jean Schlumberger şi mie, s-o im-
punem. A trebuit să insistăm şi să ne batem aproape doi ani
pînă să ajungem la o înţelegere. „Nu văd ce ţi se pare aşa
grozav în treaba asta" — se încăpăţâna să spună X...
Iniţiativa unei admiraţii e extrem de rară ; ca şi în alte
domenii, găseam şi aici doar discipoli. Mi-aduc aminte o
convorbire cu principalul librar (la drept vorbind singurul)
din Dakar, cu prilejul primei mele călătorii în A.O.F., care-mi
spunea despre cărţile din Pleiadă : „Nu, domnule, cărţile
astea nu-s pe placul clienţilor noştri şi n-au nici o şansă de
succes. Nu, coloniştii n-au nevoie de ele." Apoi, scoţând o
hidoasă mare ediţie ilustrată din nu mai ştiu ce autor la
modă : „Iată ce place". Dacă l-aş revedea azi, sînt sigur că ar
afirma că niciodată n-a scos el vorbele astea, ba chiar că a
fost unul dintre primii librari care au pus în vânzare şi au
recomandat clienţilor cărţile din Pleiadă; dar jur că de data
asta nu mă înşală memoria.
Simpaticul F. V. Arnold e primul german (şi singurul) cu
care am vorbit în Tunisia. Şovăiam să mă în-tîlnesc cu el, apoi
am socotit că reticenţa mea e absurdă. N-a fost de loc vorba

578 954
de război între noi. Mi-a spus simplu, la începutul convorbirii
noastre, oît de stingherit se simte în uniforma pe oare o
poartă. îmi declară cu plăcere cit de mult admiră Lotte in
Weimar a lui Thomas Mann, apoi scoate din buzunarul bluzei
sale militare o ediţie minusculă, cît o brîohetă, din Divanul
lui Goethe ; e ceea ce — spune el — îi îngăduie să îndure
multe necazuri. Vorbeşte, de asemenea, cu căldură, de
Junger.10 Războiul nu mă va putea face să-i socotesc drept
duşmani pe asemenea reprezentanţi ai Germaniei ; dar el
însuşi se ştie şi se simte o excepţie şi se aşteaptă să fie.strivit
într-o lume în care nu-şi mai poate găsi rostul vieţii.

19 martie
...Toate măruntele infirmităţi ale vârstei înaintate şi
care-l fac pe bătrîn o făptură Aît de nenorocită. Re-

38 — Pagini de jurnal 593

facerile endocrine izbutesc, cred, pe o scară mult mai
îngustă. La schimbările de temperatură, de pildă, organismul
nu mai reacţionează decît slab. Trebuie să recurg la un set
întreg de izmene şi de flanele, pe care mi le scot şi mi le pun
la loc de douăzeci de ori pe zi. Dacă, uneori, încerc să scap de
robia asta şi să-mi spun că încep să dau în manie, bilanţul e
sigur: răcesc şi am de-aface cu gripa multă vreme. Port acum
trei perechi de pantaloni fla-nelaţi, una peste alta, şi, uneori,
ca să pot sta locului ceva mai mult timp în camera asta

578 955
îngheţată, trebuie să trag pe mine, peste chiloţi, şi nişte
pantaloni de pijama, sau să mă acopăr, peste şale şi pe
picioare, cu un şal. Aproape niciodată cugetul meu nu
izbuteşte să se mai desprindă de trup, să-1 uite ; ceea ce îmi
strică la lucru cum nici nu-ţi poţi închipui. In afară de asta,
mîncărimile insuportabile de care sufăr îmi aduc mereu
gîndurile pe pămînt. Noaptea, mîncărimile astea mă în-
nebunesc ; parcă ar sta de veghe ca nu cumva să se lipească
somnul de mine ; şi nu ştiu în ce poziţie să mai stau ca să pot
adormi : cînd îmi amorţeşte o parte, cînd alta. Cum am slăbit
mult, vălul de carne nu-mi mai îngăduie să nu-mi simt
scheletul în chdp indiscret. Şi totuşi trebuie să trăieşti,
spunîndu-ţi mereu că ar putea fi mai rău...
Victor lasă mereu rahat pe scaunul de la closet. Azi-
dimineaţă, femeia de la curăţenie s-a plins, pe înfundate, că
are de şters mizeria asta; atunci Jeanne11 îi face observaţii lui
Victor, care, ca de obicei, răspunde printr-un încăpăţînat :
„Nu eu !" Şi Jeanne (doar ea mai are un fel de autoritate
asupra acestui copil mare, de 16 ani) ne povesteşte că, pe
cînd era mai mic, i se intîmpla lui Victor să facă „treabă
mare" — cum spune ea — în pantaloni, din lene sau din
nepăsare. Culmea e că, dacă Jeanne nu intervenea, putea să
rămînă aşa, porcăit, pînă seara. E curios de ştiut (dar e o
întrebare zadarnică) ce-ar fi putut scoate o educaţie severă şi
dreaptă din acest copil neîndoielnic foarte inteligent, dar
care pare văduvit, în mod ciudat, de orice însuşiri afective. E

578 956
curios de ştiut dacă ar fi putut merge cu negările pînă la a
lăsa ca în locul lui să fie acuzat şi condamnat un nevinovat;
de pildă, femeia de la curăţenie pentru că ar fi spart broasca
de la valiza mea sau pentru că ar fi băut romul închis în
dulapul bunică-si... Mi se spune că maică-sa i-a primit din
totdeauna minciunile, fie şi cele mai sfruntate, cu zâmbete
îngăduitoare şi parcă amuzate. Cum ea e numai dragoste,
devotament şi bun-simţ, ce mult va suferi, curând, pentru
cusururile şi viciile pe care cu atîta nechibzuinţă le-a tolerat
şi parcă le-a cultivat în fiul ei!

26 martie

Ofensiva s-a declanşat de citeva zile şi bătălia face ra-

vagii în Sud. Dar, după un prim succes, care ne făcea să
credem că „linia Mareth", poarta Tunisiei, îndărătul căreia se
retrăsese armata lui Rommel, a şi fost străpunsă, un contra-
atae german respinsese aproape imediat forţele anglo-
amerioane pe poziţiile lor iniţiale. Totuşi, această ..linie
Maginot", sau mai degrabă „linie Siegfried" a Tunisiei era
Înconjurată pe la nord, iar forţe anglo-fran-ceze, după ce au
luat înapoi Gafsa, înaintează, ca să-i taie lui Rommel
retragerea. Aşteptăm ştirile cu o nerăbdare îngrijorată. Un
discurs al lui Chtirehill dă a înţelege că lupta va fi lungă şi
grea.

578 957
 După părerea lui Amphoux, e multă comedie în asta.
Aliaţii nu s-ar grăbi de loc să învingă şi, deşi zdrobitoarea lor
superioritate numerică le-ar fi permis de mult . triumful, ei
preferă să aştepte ; pentru că Anglia şi America se tem de
Sţalin cît şi de Hitler şi âr~ţine mult | să nu aibă în faţa lor,
cînd se va ajunge la tratative, decît forţe epuizate, atât aliate
cit jji duşmane. De aceea (după Amphoux) discursurile lui
Churchill şi ale lui Roosevelt exagerează bucuroase greutăţile
luptei ca să explice atît întârzierea aceasta aşa de lungă cât şi
prea puţinul ajutor dat Rusiei. Se poate ; şi accept că Aliaţii
au tot interesul să prelungească Încăierarea, pentru că riscă
în bătălia de acum doar minimul posibil din foitele lor, fiind
cu înţelepciune economicoşi şi preocupaţi să-şi rezerve
pentru mâine partea cea mai bună. Ori-

578 958
 cum, toate ne fac să prevedem o luptă încă foarte lungă.
Germanii îşi alcătuiesc linii de apărare la baza capului Bon,
unde se pregătesc să se retragă şi să reziste cit va fi necesar
pentru reîmbaroarea trupelor lor. în ultimele zile, mulţi civili
îşi trimit familiile înapoi în Franţa. Se aşteaptă ca Tunisul să
fie bombardat cu sălbăticie şi se sapă tranşee de-a lungul
bulevardului Jules Ferry care vine în prelungirea bulevardului
Franţei. Da, vom fi din plin „în focuri".
Dar nu pot împărtăşi indignarea unora că şi civilii au de
suferit. Indignarea aceasta ar fi justificată doar dacă
mobilizaţii ar fi acceptat, cu toţii, de bunăvoie, să lupte ; dar
au fost siliţi. Nu şi-au ales soarta.

596 959
 4 aprilie
în ultimul lui discurs, Eden vorbeşte despre dezarmarea
definitivă a Germaniei. Ceea ce ar trebuii să i se răpească nu-
i, cum spune el, „posibilitatea unei reînar-mări" ci mai
curînd, şi mai bine, nevoia, dorinţa însăşi de a o face
(supravegherea e imposibilă şi am văzut-o noi prea bine).
Nu-1 însetaţi pe acela pe care vreţi să-1 v împiedicaţi să bea.

10 aprilie
Valoarea documentară a literaturii : numai asta îi in-
teresează. Pictura ar judeca-o mai sănătos şi, chiar fără să se
priceapă, ar şti, măcar, că exactitatea sau, în cazul
portretului, asemănarea, nu prea intră la socoteală în
preţuirea unui tablou. Dar reportajul n-a curăţit literatura în
aceeaşi măsură în care a putut fotografia să descarce pictura
de unele valori străine ei. Oricine îşi cam dă seama că numai
calitatea meşteşugului îi asigură pînzei şansa de
supravieţuire şi că relativ foarte puţină importanţă are ceea
ce pictorul reprezintă, ceea ce se cheamă „subiectul". Dar,
într-o carte, totul rămîne mai amestecat, mai contopit, iar
„subiectul" are mai mare importanţă. Totuşi, interpretarea
subiectului, asemănarea lucrului reprezentat, asemănarea
lui profundă, şi pecetea personală a scriitorului care expune
şi se expune, stilul său, toate acestea intră în joc, constituie
valoarea operei şi o împiedică să cadă repede în uitare. Să
fac o operă durabilă, — iată ambiţia mea ; cît despre

596 960
celelalte: succes, onoruri, aclamaţii, nu-mi pasă de ele nici cît
de cea mai mică frîntură de glorie adevărată : aceea de a
întări şi bucura oamenii de mîine. O, să nu-ţi mărgineşti viaţa
la tine însuţi ; să o ajuţi să devină mai frumoasă şi mai
vrednică de trăit ! Nu cred într-o altă viaţă de apoi în afara
aceleia din amintirea oamenilor ; după cum nu cred în alt
Dumnezeu decît în acela ce se formează în cugetul şi în inima
lor ; astfel încît oricare dintre noi poate şi trebuie să facă
totul pentru ca să vie împărăţia sa.
Doctorul Guttierez îmi spunea azi-dimineaţă că, în cei
patru ani cît a stat, înainte de Amphoux, în apartamentul de
lîngă familia R., nici o singură dată tatăl lui Victor, pe care-1
întîlnea adeseori pe scară, nu i-a adresat un salut, un zîmbet
sau un cuvînt ; în vreme ce era în termenii cei mai buni cu
dna. R., doctoriţa, care îi era colegă la spitalul Sadiki. Cum se
poate că Victor, care seamănă atît de mult cu taică-său,
suportă să fie pînă într-atît prizonierul eredităţii sale ? Poate
că mutismul lui faţă de mine mu e atîta voit cît un fel de a se
lăsa în voia firii sale.
O, Doamne, ştiu prea bine în ce sens aş putea spune, ca
Valéry, că „evenimentele nu mă interesează". E drept că nici
unul din lucrurile la care ţin spiritualiceşte nu depinde de
război ; dar în el e pus la bătaie viitorul Franţei, viitorul
nostru. Tot ce ne mai domină gîndirea poate să dispară, să se
piardă în trecut, să nu mai aibă, pentru cei de mîine, decît o
semnificaţie arhaică. Alte probleme, ieri nebănuite, îi vor

596 961
nelinişti, poate, pe cei ce au să vină şi care nici măcar nu vor
înţelege care era rostul vieţii noastre... (Scriu asxa fără să o
cred cu adevărat.)

596 962
 Dar evenimentele încep în sfîrşit să nu ne mai co-
pleşească. Faptele de arme ale lui Leclerc 12 reabilitează
armata franceză. Armata a 8-a engleză aduce un vînt de
eroism oare îţi umple inima. La radioul meu, reparat, ascult
cu mare încordare ştirile ; le ascult din nou în germană, în
engleză, în italiană, pîndind o informaţie care în cealaltă
limbă nu s-ar fi dat şi ca şi cum atenţia mea ar putea grăbi
viitorul.

13 aprilie

Misionarii protestanţi în Africa Ecuatorială Franceză

şi în Camerun se arătau, în genere, mai scrupuloşi decît
cei catolici în mijloacele folosite la convertirea negrilor ;
catolicii fiind mai preocupaţi de numărul decît de cali-
tatea prozeliţilor. Totuşi, la Yaunde (dacă nu mă înşel)
Maistre îmi spunea că recurge bucuros la reprezentarea
cinematografică a miracolelor ; şi nu înţelegea de ce eu
pot socoti un asemenea procedeu drept necinstit. Abu-
zezi, îi spuneam, de naivitatea şi ignoranţa spectatorilor
care nu sînt în stare să recunoască trucajele de care te
foloseşti. Dar Maistre, în ce-1 priveşte, credea cu tărie în
realitatea miracolelor şi nu putea admite că ar fi vreo
impostură în reconstituirea artificială a acestora. Numai
necredinţa mea, aprecia el, îmi justifica blamul; dacă aş

598 963
recunoaşte că miracolul avusese loc, aş considera legi-
timă şi re-prezentarea lui. Pentru el, credinciosul, nici
nu încăpea vreo îndoială. ,
Gibbon scoate în relief una din cauzele, de care nu-mi
dădusem seama, ale întunecării societăţii prin creştinism.
„Those parsons, scrie el, who in the world had followed...
the dictates o f benevolence and propriety, derived such a
calm satisfaction from the opinion o f their own rectitude (v.
Goethe), as rendered them much loss susceptible o f the
hidden emotions o f shame, o f grief and of terror
(sublinierile sînt ale mele) ivhich had given birth to so many
wonderful conversions." Şi adaugă foarte judicios : ,,As they
emerged from sin and superstition to the glorious hope o f
immortality, they resolved to devote themselves to a life,
not only o f virtue, but o f penitence." (Cartea I, cap. XV) 13
...Ci de a te simţi nefolositor pentru marea acţiune ce
urmează să înceapă ; cu o inteligenţă nu atît micşorată,
poate, cît încetinită, fără reacţii bruşte, fără răspunsuri
spontane, încă excelent spectator, dar nu participant la
luptă, — şi prea mult gata să acepţi evenimentul, oricare ar fi
el. Nu, negreşit, nici pentru onoruri, nici pentru bani, nici
chiar pentru ocrotirea personală nu voi putea fi silit să spun
ceea ce nu cred ; dar sînt tot mai puţin sigur de ce cred şi că
dreptatea e în întregime de partea mea. Ba chiar sînt convins
că sînt destul de rare, sau măcar destul de repede
dezvăluite, cazurile de eroare totală şi funciară. S-ar găsi

598 964
oameni oare să cugete că dacă Galilei era îndreptăţit să
creadă că pămîntul se învârteşte, în orice caz greşea când o
spunea, pentru că asta putea să dăuneze Bisericii. E şi ceea
ce minau spus unii. comunişti după întoarcerea mea din
U.R.S.S. : „Toate astea le ştim tot atît de bine ca şi tine ; dar
sst î Mai important decât orice e să nu spunem şi să nu fa-
cem nimic care poate dăuna partidului." La urma urmelor nu
l-au învins „tejeii", oum îi numea Stendhal, pe Pascal ? De
altfel, săgeţile acestuia se tocesc şi tragerile lui nimeresc mai
puţin ca altădată. Nu mă simţeam tot timpul de partea lui
cînd am recitit Provincialele, în ultima vreme. Dar mi-e greu
să nu sar în sus cînd văd nedreptate şi prigonire.
Neîndoielnic, cît voi trăi mă voi indigna. Se spune că e însuşi
reversul dragostei; dar cred că, pentru unele firi, reversul
acesta se roade mai încet decât faţa.
O „fire" ca a mea e pe deplin inaptă pentru politică ; nu
pentru că aş fi cu totul lipsit de spiritul sforăriei ; dar, cum
mi-e greu să cred că duşmanul are toate păcatele, mă
străduiesc mai bucuros să-1 înţeleg decît să-1 combat. De
aceea, nu fac nici două parale într-o discuţie, pentru că îmi
schimb poziţia ca să-1 pot urmări pe celălalt, mă rătăcesc şi
curând nu mai ştiu de fel unde sînt. Mai mare mila !
7 mai14
Explozii şi incendii din toate părţile în jurul oraşului. Am
numărat peste douăzeci de focare. Nu-s produse de aviaţia
anglo-americană : germanii, hăituiţi, înainte de a evacua

598 965
oraşul îşi aruncă în aer depozitele. Un fel de a-şi face
bagajele. Un fum des acoperă tragic cerul.
Pe seară, incendiile se înmulţesc. Nori groşi şi negri se
întind peste oraş. Printre neîncetatele zgomote ale ex-
ploziilor, auzi un ciudat, de neînţeles, răpăit de mitralieră,
destul de aproape. începe să plouă. Drumurile mari, pe care
le putem vedea din terasa noastră, pînă la încrucişare, erau
atât de însufleţite, în ultimele două zile, de circulaţia carelor,
tancurilor, vehiculelor de tot felul; acum sînt pustii; s-au
potolit dintr-o dată ; tăcerea lor e tulburătoare.

8 mai
Ieri, pe cînd scriam rîndurile de mai sus, Aliaţii şi
intraseră în oraş. Vestea umbla aseară din gură în gură. Azi-
dimineaţă, — trezit în zori de un zgomot surd, confuz,
statornic, parcă vuietul unui fluviu. Mă îmbrac repede şi
curând văd cum se apropie primele care aliate, pe care
oamenii coborâţi din casele vecine le aclamă. Abia de-ţi vine
să crezi că se petrece în sfîrşit ceea ce aştepţi de atîta
vreme ; că au venit; parcă nu îndrăz-ne4ti^4_Jiisigur. Cum ?
gata cu rezistenţa, cu luptele, cu bătălâileTTT^E limpede : au
venit / Dar stupoarea e şi mai mare cînd aflăm, de la primii
eliberatori pe care-i întrebăm, că soldaţii aceştia, carele
acestea, sînt din armata a 8-a ; aceea pe care o credeam
reţinută în faţa Zaghuanului ; glorioasa armată care venea de
la frontiera egipteană, după ce a măturat Libia şi

598 966
Tripolitania, a înfrânt linia M'areth şi linia de la Ued Acarit, şi
căreia îi urmărisem zi de zi înaintarea în sudul tunisian. Cum
de au ajuns ei aici primii ? Pe unde au venit ? E un miracol !
Ne închipuiam eliberarea şi intrarea în Tunis în fel şi chip, dar
nu aşa. în mare grabă pun mâna pe valiză şi pe sacoşă şi mă
pregătesc să mă mut înapoi pe avenue Roustan. Nu mai am
de ce să mă ascund. Toţi hăituiţii de ieri ies din umbră.
îmbrăţişări, râsete şi planşete de bucurie. Cartierul acesta
din preajma pepinierei, de care se zicea că e locuit aproape
numai de italieni, arborează drapele franceze aproape la
toate ferestrele. In viteză, înainte de a-mi părăsi refugiul, îmi
rad barba de patru săptămîni şi cobor în stradă cu tovarăşii
moi de captivitate care n-au mai ieşit de exact şase luni.
Intrăm în oraşul cuprins de delir.
Curios : în oraşul acesta în care se vorbeau toate limbile
nu mai auzi, azi, decât franceza. Italienii tac, se ascund, şi nu
întîlneşti decît foarte puţini arabi.
în proclamaţiile generalului Giraud 15, afişate pe toate
zidurile, o frază ameninţătoare şi imprecisă îi bagă în
sperieţi; n-au conştiinţa curată : sînt vizaţi sau nu de acest
avertisment vag ? * Nu se ascund propriu-zis, dar nu iau
parte de loc la sărbătoare şi nu ies din oraşul arab. Aşa că
forfota trepidantă a mulţimii ce aclamă e alcătuită în mare
parte (şi în unele cartiere aproape exclusiv) din evrei. Cu toţii
strigă : Trăiască Franţa! Cum se opreşte un car, un puhoi îl
împresoară, îl potopeşte ; copiii urcă în car şi se aşază alături

598 967
de biruitori. Şi, de parcă şi cerul şi-ar da sentimentul, toţii
norii de ieri au dispărut ; e o vreme minunată.

13 mai
Zile minunate... Dorm sub fereastra care dă într-un
balconaş, larg deschisă, spre câmpul de stele; culcîn-du-mă
foarte devreme, mă scol cu noaptea-n cap. Somn stingherit
oarecum de ţînţari.
Alaltăieri, am cinat la familia Ragu, cu dna Sparrow,
Hope Boutelleau şi doi ofiţeri englezi pe care i-a adus ea,
* „Cît priveşte pe aceia
ce l-au ajutat
simpatici pe nume
şi al căror inamicîmiînface plăcere să-1 scriu aici ca
amintire : Captain Chadburne şi Dr. Gidal, fotograf din
armata a 8-a. înţelegere deplină, în două limbi cu fiecare din
ei, cu privire la fiecare problemă literară pe care o abordăm.
Gidal îmi vorbeşte cu multă pătrundere despre Ştefan
George, căruia i-1 preferă pe Rilke, cu excelente argumente.
Sînt aduse în discuţie numele lui Kafka, Steinbeck, Faulkner,
Aid. Huxley'etc.
Maşina americană care ne duce acasă, aproape de
miezul nopţii, se opreşte în dreptul „pasajului de nivel",
răscrucea la care, pe ziua de 7, primele care britanice au
zdrobit ultima rezistenţă germană. Drumul e blocat de un şir
nesfîrşit de camioane şi care, pline de prizonieri germani,
aduşi din Hammam Lif unde s-a dat, în ajun, o groaznică
bătălie, pînă la predarea trupelor Axei. Coborîm din maşină,

598 968
să privim cortegiul acesta fantastic, iar Gidal fotografiază, cu
blitzul, cîteva vehicule : sînt dubele germane. A căzut în
groapă, cel oe o săpa pentru altul. Mi se spune că unele
grupuri de prizonieri cîntau. Cred şi eu ! Era, pentru ei,
singura speranţă de a scăpa din coşmar şi de a-şi mai
revedea vreodată familia. Alţii, se spune, plîngeau. Eu
credeam că vor fi mai mulţi cei ce se vor sinucide sau se vor
lăsa ucişi, conform cu ordinul primit. Cît priveşte armata
italiană, întreagă, ea s-a predat aproape imediat ; şi nu s-a
mirat nimeni. Forţele germane, fără muniţii, fără nici o
posibilitate de a primi întăriri, fără posibilitate de retragere
şi de reîmbarcare, împinse în mare şi în desperare, au
acceptat în sfîrşit să se supună ; Rommel însuşi lipseşte, dar
von Arnim e prizonier.
Radioul din Berlin sau din Roma, ca să acopere ruşinea,
va putea mult şi bine să spună că armatele Axei au luptat
pînă la ultimul om, pînă la ultimul cartuş, într-o ultimă
rezistenţă eroică. Asta poate salvgarda onoarea şi mîndria
patriotică ; dar n-a fost aşa, cu adevărat. „Predarea fără
condiţii", oricît de mult ar mira pe unii, a fost aproape de
îndată acceptată. Apriga luptă de la Hammam Lif a fost
ultima bătălie ; după care a încetat orice rezistenţă
zadarnică, iar von Arnim a adus la cunoştinţă că se predă.
Dar, îndeosebi, ceea ce scriu aici nu vreau să diminueze
valoarea trupelor germane. Ele s-au dovedit, pînănn
ultima vreme, de o tărie, de o disciplină şi de o cutezanţă

598 969
extraordinare ; n-au cedat deoît în faţa unui armament
superior şi a superiorităţii numerice. Şi, bineînţeles, în
ultimele zile, în faţa surprizei înaintării aliate, care
transformă retragerea în derută. E firesc ca von Arnim,
văzîndu-şi partida iremediabil pierdută, să fi vrut să evite un
măcel inevitabil şi fără folos. în cele ce am spus mai sus n-am
nimic decît cu minciunile de la radio.
Campania aceasta din Africa, care urma să fie triumfală
şi triumfătoare, se soldează, pentru Axă, cu o enormă
pierdere de oameni şi material de război. în afară de asta,
încrederea în Fuhrer va ieşi negreşit zdruncinată ; ca şi
încrederea Fiihrerului în el însuşi. Pe cînd toate popoarele
cucerite şi aflate sub jugul german vor găsi, în lovitura
aceasta uriaşă dată opresorului, un extraordinar îndemn la
rezistenţă. Ne vine, poate, vestirea unei prăbuşiri generale.
Ragu ar vrea să mă convingă de rolul de seamă . pe care
l-aş avea de jucat acum aici şi pe care pot chiar, spune el, să
mi-1 asum. Cred că se înşală atât în ce mă priveşte cît şi în ce
priveşte răsunetul pe care l-ar putea avea glasul meu. Chiar
de n-aş fi atît de obosit, tot nu m-aş simţi câtuşi de puţin
potrivit pentru o acţiune politică, oricare ar fi ea. Pe lîngă
faptul că nu prea discern limpede jocul disensiunilor
născânde, sînt eu însumi prea nesigur pentru a propune nu
ştiu ce temperament echitabil şi n-aş putea vorbi fără să-mi
trădez sau să-mi siluiesc gîndirea. în lupta ce se pregăteşte
nici nu pot, nici nu vreau să mă amestec, să fiu amestecat.

598 970
Mă^tem ca nu cumva, pentru încă destulă vreme, aprige
bătălii pentru putere să divizeze Franţa, cel puţin partea a-
ceasta, eliberată, a ei. Nu văd de loc cum aş putea face o
declaraţie care, dacă sînt sincer, să nu nemulţumească, prin
natura ei, deopotrivă toate părţile.

Alger
Aşadar, am plecat în sfârşit din Tunis ! Joi 27 mai. Plecaţi
din oîmpia El Auina la 7 ; drumul ăsta care trebuia să dureze
doar două ore a durat mai mult decît încă o dată pe atîta, cu
două opriri, la Zaghuan şi la Kef. N-am dormit toată noaptea
şi, după zdruncinul drumului, ajung la Alger tare bătut în cap.
Primirea delicată a familiei Heurgon şi o masă excelentă mă
readuc în simţiri.
Marea bucurie de a-1 regăsi pe Saint-Exupéry. 16

Alger, 26 iunie
Va să zică am luat aseară masa cu Generalul de G. 17
Hytier, care a fost cu mine, venise să mă ia ou maşina pe la 8.
Maşina ne-a dus la El Biar pînă la vila a cărei terasă domină
oraşul şi golful. Am trecut aproape imediat în sufragerie şi
am luat loc, Hytier şi cu mine, de o parte şi de cealaltă a
Generalului. îm dreapta mea se aşază fiul (sau nepotul)
generalului Mangin18; n-am putut reţine numele celorlalţi
comeseni, din care doi în costume civile, foarte intimi cu
Generalul. Eram, cu totul, opt.

598 971
 De Gaulle m-a primit foarte cordial şi foarte simplu ;
aproape respectuos faţă de mine, ca şi cum de partea sa ar fi
fost cinstea şi plăcerea întilnirii. Mi se vorbise de „farmecul
lui" ; nu mi se exagerase nimic. Dar nu vedeai de loc la el,
cum simţeai prea mult la Lyautey,19 dorinţa sau grija de a
plăcea, care-1 făceau pe acela să execute ceea ce intimii săi
numeau în glumă „dansul seducţiei". Generalul stătea foarte
demn şi chiar puţin rezervat, mi se părea, parcă distant.
Marea lui simplitate, tonul glasului său, privirea lui atentă,
dar. nu cercetătoare, şi încărcată cu un fel de blândeţe, m-au
făcut să mă simt ca acasă. Şi aşa m-aş fi simţit pînă la urmă
dacă nu mi-aş da seama, ori de cîte ori mă aflu lângă un om
de acţiune, cît de departe e lumea mea de lumea în care
operează el.
Citisem de curînd ou mult interes — şi, de ce să n-o
spun : cu admiraţie — multe pagini ale lui,
excelente, :apabile chiar să te facă să iubeşti armata,
prezentînd-o nu aşa cum, vai, este ea, ci aşa cum ar trebui să
fie. Amintindu-i vorba pe care o citează, că Jellicoe avea
toate calităţile lui Nelson în afară de aceea de a şti să nu
asculte, l-am întrebat cum şi cînd, după părerea lui, un ofiţer
poate şi trebuie să-şi ia răspunderea de a nu îndeplini un
ordin. A răspuns foarte bine că aşa ceva nu se poate petrece
decît cu prilejul unor mari evenimente, cînd sentimentul
datoriei poate intra în opoziţie cu ordinul primit. Câţiva
comeseni au intrat în vorbă ca să compare supunerea

598 972
militară cu cea pe care o reclamă Biserica. Am fi putut merge
mult mai departe. Cuvintele îşi pierdeau repede avîntul şi eu
nu mă simţeam în stare sau nu aveam dispoziţia de a înteţi
permanent convorbirea.
Dupănmasă, Generalul mi-a propus să fac cu el cîţiva
paşi pe terasă. însemna că-mi dă prilejul unei discuţii
particulare, de care am profitat ca să-i vorbesc destul de
mult de Maurois. în scrierile Generalului mă cam surprinsese
şi duruse — cum i-am spus — o anumită frază, aceea în care
declara că nu 1-a întîlnit pe Maurois decît o singură dată şi
speră să nu-1 vadă de aici înainte. Am încercat să-i explic
atitudinea care, i-am spus (şi mergeam cam prea departe), ar
fi fost cu totul alta dacă ar fi fost mai bine informat. Am
adăugat : îşi va deschide ochii repede cînd se va întâlni ou
prietenii care-1 aşteaptă aici într-o zi, două. Mauroi6 se
înşală pentru că c înşelat. El socoteşte că e de datoria lui să-i
rămînă credincios Mareşalului şi crede asta cu atît mai mult
cu cît o asemenea datorie îl costă mult şi îl face să aibă
împotrivă-i pe toţi prietenii de ieri.
Chipul Generalului se cam încordase şi nu sînt convins că
pledoaria mea destul de vehementă nu 1-a iritat. (Cu atît
mai mult ou cât nu sînt de loc convins, după cum mi s-a
părut în urma revederii cu Maurois, că argumentele mele au
fost în întregime valabile.)
Am vorbit apoi despre necesitatea de a avea o nouă
revistă, care să grupeze forţele intelectuale şi morale ale

598 973
Franţei libere sau care luptă pentru ea. Dar nici cu asta n-am
mers pînă la capăt. Mi-a spus atunci cît de mult suferă din
lipsă de oameni.
„Cei ce ar trebui să fie în jurul Dv. — i-am spus — sînt,
vai, sub crucile de lemn din războiul celălalt." Trebuie să
jucăm pe cartea pe care o avem. Atuurile nu sînt numeroase.
Ne-am întâlnit cu ceilalţi, apoi ne-am întors cu toţii în
salon. Convorbirea, fără şir, s-a tărăgănat şi cred că toţi mi-
au fost recunoscători când, curând, am ridicat şedinţa. Mă
gîndeam cu tristeţe la ce ar fi putut fi întrevederea aceasta
dacă în locul meu ar fi fost Valéry, cu competenţa, cu
clarviziunea şi cu extraordinara sa prezenţă d e spirit.
îi vorbisem Generalului, în scurta noastră discuţie între
patru ochi, despre rezistenţa de la Paris şi, mai ales, despre
şedinţa Academiei în care Valéry s-a opus la telegrama de
felicitare către Mareşal pe care o propuneau unii
academicieni. Generalul ştia totul.
Neîndoielnic e chemat să joace un mare rol şi e, cred, „la
înălţime". N-are nici un fel de emfază, nici un fel de infatuare
; ci un fel de convingere profundă care impune încrederea.
Nu-mi va fi greu să-mi agăţ speranţele de el.
1944

Fes, ianuarie

598 974
 Cîrnaţi; pateu ; salată de conopidă; unt la discreţie.
Peşte; puree de spanac cu ouă tari ; cartofi „â l'an-glaise".
Şuncă (grozavă). Dulceaţă şi turtă dulce... Asta (sau altceva
echivalent) e ceea ce mi se serveşte la masă in fiecare zi. Mi-
ar ajunge a treia parte. Iar Si Haddu se scuză că nu poate
asigura o mai mare variaţie. Un vin foarte bun ; şi, cum apa e
suspectă, iar tifoida ne pîndeşte, beau vin gol. După fiecare
masă, un ceai.
De prisos să-mi spun că, din toate felurile acestea, nu mă
ating decât de câteva. Aşa, azi-dimineaţă, după ce am gustat
din peşte, am lăsat şunca, pe care îmi pare bine să o am
pentru astă-seară. Şunca face excepţie de la regula pe care
şi-a impus-o Si Haddu de a nu aduce niciodată la masă ce
rămîne. L-am muştruluit pe chestia asta ; de pomană.
Partea tristă, cînd ţi se pun în faţă atîtea lucruri, şi atît de
grozave, e să stai la masă de unul singur. Pentru că Si Haddu
nu se aşază la masă decît dacă îl însoţeşte cineva şi, atunci,
ar fi într-adevăr urât din partea lui să se retragă. Dar, de
obicei, dispare, din discreţie, sfială şi teama de a nu mă
stingheri. După masa de prânz, se arată o clipă ; cît îi trebuie
ca să mă întrebe dacă nu vreau cumva să „urc pînă-n oraş" ;
după masa de seară, vine să-mi ureze noapte bună.
Gîtă grijă are de mine ! Cum doresc ceva, imediat îmi
face rost. Caută să-mi ghicească gusturile ca să vină în
întâmpinarea dorinţelor mele, oricât de neînsemnate. în
fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la Fonduk, se in-

598 975
formează : „N-aveţi nevoie de ceva ?" Şi, întoreîndu-se de la
Fonduk : „Putem să vă aranjăm camera ?", căci el îl însoţeşte
pe Mohammed în treburile menajere şi nu-1 lasă niciodată
singur să-mi facă patul, de teamă să nu-mi pună prost
'aşternutul.
îmi pare rău că nu-i pot cinsti îndeajuns mesele, din cale
afară de îmbelşugate şi pentru care îşi bate capul să-mi
aducă tot ce a putut găsi mai bun şi mai rar. Dar nu sînt mare
miîncău şi mă împăcăm destul de bine, la Tunis, cu
foametea, sau cu felurile monotone de la Rabat. Dar de
nepreţuit, aici, pentru mine, e căldura statornică pe care, în
camera unde stau toată ziua, mi-o asigură un godin, pe care
îl umplu şi-'l aprind în fiecare dimineaţă, cum mă scol; pe
care-1 aprind iar pe înserate, iar după masă îi ia locul
soarele. Amabilitatea dlui. Robert, un colonist prieten cu Si
Haddu, m-a înzestrat cu o supraabundentă provizie de lemne
groase şi de butuci de viţă. Sensibilitatea mea la frig a ajuns
atît de mare, încît, fără acest mijloc de încălzire, sigur că n-aş
fi putut trece iarna.
Zi de zi mă iau de umeri şi mă silesc să fac o plimbare,
uneori destul de lungă. Din păcate, împrejurimile din Fes nu
te ispitesc şi te satură de orice curiozitate. Ţinutul e complet
descoperit şi nu-ţi oferă nici măcar surpriza şi distracţia unor
plante noi. Peste tot aceleaşi gălbinele mărunte care au
început să înflorească pe la mijlocul lui ianuarie ; tufe de

598 976
viorele, din care se vede, deocamdată, doar mănunchiul de
frunze. Mai umblu destul de bine, dar obosesc repede.
Exemplul lui Cardan,1 a cărui autobiografie o citesc
acuma, într-o traducere germană, mă face să vorbesc mai
mult despre sănătatea mea. Cu ficatul şi cu rinichii stau mult
mai bine, fără să fi făcut ceva; şi, în genere, mi-ar fi foarte
bine dacă n-aş avea predispoziţie la răceală şi o răguşeală
aproape neîntreruptă. Ceea ce lasă cel mai mult de dorit e
somnul. în fiecare seară mă oulc cu teama unor ceasuri de
angoasă, cîteodată penibile realmente, prin care va trebui să
trec pînă să pot adormi. Şi iar mă chinuiesc mîncărimile, de
multe ori insuportabile, de-a lungul gambelor sau între
degetele de la picioare. Cît priveşte mintea, mi-o simt activă,
ca în vremurile bune ; iar memoria, pe care o antrenez cu
perseverenţă, n-a fost nicicînd atît de bună, cel puţin pentru
versurile pe care i le dau de reţinut; căci pentru măruntele
fapte ale vieţii cred că începe să slăbească ; şi pentru că le
dau acestora tot mai puţină a-tenţie.
La plimbare, iau totdeauna cu mine o carte ; dar adesea
mi se întimplă să mă întorc fără să o fi deschis, preferind să-
mi las cugetul să rătăcească în voie sau să-mi recit, tot
drumul, ultimele bucăţi învăţate pe de rost din Fabulele lui
La Fontaine (din care din păcate, nu găsesc aici decît volumul
II) : La Mort et le Mourant ; La Fille ; Les Souhaits ; Les Deux
Amis ; Le Paysan du Danube ; Le Rat qui s'est retiré du
monde ; Le Rat et l'Huître; lungul Discours à Mme de la Sa-

598 977
blière ou care începe cartea a X-a, şi fabula celor Doi
şobolani, care urmează.
în grădina vilei Brown, stînjeneii violeţi înfloresc de
douăsprezece zile ; de ourînd, cîteva, rare, zarnacadele ;
sălbatece : măcrişori, fumăriei, măzăriche, vulturici ; cam
asta-i.
Lectura îmi cotropeşte orele care mai erau, săptămîna
trecută, ocupate cu trecerea pe curat şi dactilografierea
paginilor din Jurnal pe care le-am dat la Arche şi care
urmează, imediat după aceea, să apară în volum2 la Chariot3.
Citesc mai ales germană şi engleză ; dar am înghiţit una după
alta opt cărţi ale lui Simenon4, adică una pe zi (citind a doua
oară Long cours, Les inconnus dans la maison şi Le Pendu de
Saint-Pholien).
Nu mi-am mai ţinut de mult Jurnalul (de cînd am plecat
din Tunis ; căci unele pagini intermediare le socotesc ca
inexistente). în bună măsură, din pricina pătratelor
insuportabile ale ultimului caiet (nu se găseau altele), care
mă obligau să trag linii între ele şi ieşeau rîndurile prea dese.
Dar ori de cîte ori îmi reiau Jurnalul, după o întrerupere mai
lungă, aş vrea s-o fac pe un- ton oarecum diferit şi care să nu
se îndepărteze, totuşi, de cel natural, întocmai cum se
întimplă cînd îţi schimbi interlocutorul. Şi apoi, aş vrea să nu
mai repet mereu aceleaşi lucruri. Iar eu am făcut de mult
ocolul meu ; cel puţin aşa mi se pare ; ca şi inventarul mobi-

598 978
lierului meu spiritual. Nu prea mai sper în mari descoperiri,
prin introspecţie. Evenimentele îşi vor lua sar-

608

598 979
9 — Pagini de jurnal

598 980
 609
cina de a-mi aduce surprize şi rămîn grozav de curios să
ştiu ce s-ar mai putea întâmpla.
Se pare că o încercare de insurecţie naţionalistă ma-
rocană, destul de ameninţătoare pe cît se spune, a eşuat;
pentru că a venit prea tîrziu. Unele revendicări mi se par
justificate şi sper că se va ţine seamă de ele. Poziţia lui De
Gaulle iese de aici întărită, cred, atît faţă de Sultan cît şi faţă
de Churchill, iar întîlnirea de la Marrakech a avut un efect
foarte bun.

Fes, 29 ianuarie
Că îmi simt mintea, cum scrisesem alaltăieri, tot atît de
vie oa pe vremuri, cred că e o iluzie pe care n-o pot păstra
decît cîtă vreme nu-mi pun creierul la încercare ; aş constata
degrabă, întrebuinţîndu-1, că îşi pierde suflul, ca şi trupul
meu, mult mai repede. Ca să-şi bată joc, parcă, de prea
marea mea cutezanţă, m-a apucat ieri o oboseală din acelea
bruşte, după care nu mai sînt în stare, destul de mult timp,
aproape de nici un efort, nici fizic, nici intelectual. Şi prin
nimic, absolut prin nimic, nu-mi explic senzaţia de sfârşeală
pe oare o încerc atunci. Dacă nu mă alarmez de căderile
astea e pentru că, mai mult sau mai puţin puternice şi pre-
lungite, le-am cunoscut din totdeauna. în tinereţe erau
însoţite de nişte dureri de cap, de care, după aceea, n-am

598 981
mai suferit de loc. Dar încă de pe cînd eram copil unchiul şi
mătuşile îmi spunea „apucatul", luând drept toane
aparentele mele schimbări de dispoziţie, pe care le
pricinuiau doar variaţiile temperaturii mele interioare, dacă
pot spune aşa, sau, cum se spune azi : ale presiunii. Pentru
că, dimpotrivă, voinţa îmi este foarte statornică. Dar ce mult
te împiedică în acţiune să nu poţi fi sigur pe tine ! Ce teamă
cînd te angajezi la ceva ! De aceea şi fug de angajările sociale
şi rămîn departe de lume ; în ciuda plăcerii, uneori foarte
mari, pe care o am să mă văd cu semenii mei (şi, mai mult,
cred, cu cei ce se deosebesc de mine).
Ti pasa, 12 iunie

Am înghiţit repede Sense and Sensibility, mai puţin

captivant, fără îndoială, decît Pride and Prejudice, sau decît
Emmar> (pe cit mi-aduc aminte), dar de-o admirabilă
siguranţă a planului şi umplând de minune cadrul. Seamănă
cu unele portrete ale lui Ingres sau, mai degrabă, ale lui
Chasserieu. Cerul e cam jos, cam gol; dar cîtă gingăşie în
zugrăvirea sentimentelor ! Nici un demon superior nu o
bîntuie pe Jane Austen ; în schimb: o înţelegere a altuia,
niciodată greşită, niciodată slăbită. Partea de satiră e
excelentă şi dintre cele mai fin nuanţate. Totul se desfăşoară
în dialoguri, iar acestea sînt cît se poate de bune. Unele
capitole sînt de o artă desăvârşită.

598 982
 Am terminat, în aceeaşi zi, La lutte avec VAnge de
Malraux ; recunosc ce-mi citea el la Cap Martin, adică
aproape totul. Speram să-şi ducă povestirea la o mai mare
desăvîrşire ; mai e destul de revăzut şi, oricît te-ar prinde,
rămîne încă foarte departe de ceea ce ar fi putut şi ar fi
trebuit să fie. Adesea, prea adesea, nu întrebuinţează
vorbele care trebuie şi multe fraze rămîn atît de imperfecte,
atît de ambigue, încît simţi nevoia să le rescrii sau să-i spui
ceea ce povesteşte el că ar fi vrut cînd era copil, ascuns după
un pupitru, să le spună „Marilor autori" : „Ia mai ziceţi o
dată". Aş putea cita multe fraze cu o sintaxă de neiertat
(dintre ele, aceea cu care încep Memorandurile tatălui; mă
poticnesc la a patra lectură ca şi la prima ; şi descrierea
primilor oameni transportând gazaţii, la ieşirea din zona
condam-dată). Folosirea abuzivă a termenilor abstracţi dău-
nează adeseori mult povestirii unei acţiuni. Nu trebuie să
cauţi în acelaşi timp să-1 faci pe cititor şi să vadă şi să
înţeleagă.
Mă cufund în Twelfth Nicht^, renunţînd la The Lon-gest
Journey1, de care nu izbutesc să mă interesez prea mult. Am
citit, luna trecută, cu răbdare, Howard's End; din care nu mi-
a rămas mai nimic, afară de o mare stimă pentru Forster.

598 983
 _______________c

Fără să fiu prea necuviincios, as vrea să-mi iau rămas bun

de la mine însumi. M-am văzut, categoric, destul. Nici nu mai
ştiu măcar de-aş vrea să-mi iau din nou viaţa de la început; în
orice caz, aş face-o cu ceva mai multă îndrăzneală în
afirmaţie. Prea am căutat să plac altora ; am păcătuit mult
din modestie.

25 iunie

Cu ea îmi făgăduisem să ajung la fericire. Pentru fiecare

dintre noi doi, drama a îjicep_uţ__dJ3x-. ziua oînd a trebuit
să înţeleg (şi în care^şi ea a înţeles) că nu mă -poţ^realiza
decât depărtîndu-mă de ea. De altfel ea n-a făcut nimic să
mă tragă înapoi sau să mă oprească ; numai că refuza să mă
însoţească pe drumul meu nelegiuit ; sau pe care, în orice
caz, aşa îl considera ea. "^Oricând gata să se micşoreze, să se
estompeze în faţa altuia. Dacă vorba „modestie" n-ar exista,
ar trebui s-o inventez pentru ea. Niciodată n-o auzeai
spunând : „în ce mă priveşte, eu...".

Alger, 5, 6 sau 7 septembrie

984 613
 Să n-ai nimic de făcut, cu mintea goală, cu ochii obosiţi...
Nicicând nu mi s-a părut aşteptarea atît de lungă ; fără
îndoială, tocmai pentru că evenimentele se precipită.8 Un
ordin de misiune pentru Roma trebuie să-mi parvină în
curând şi să mă trimită în Italia, când vroiam să mă văd o
dată în Franţa; când puteam să mă văd ân Franţa... O, cum
nu mai am răbdare ! Mi-e teamă să nu-mi pierd suflarea in
ultima clipă, la urcarea ultimei creste; să nu mai am timp să-i
îmbrăţişez pe cei pe care atât de mult aş vrea totuşi să-i mai
văd o dată până să-mi închid ochii pentru totdeauna. Ascult
la radio, de şase ori pe zi, ştirile pe care le citisem în ziarul de
dimineaţă, ca şi cum nerăbdarea mea în «aşteptare ar putea
grăbi evenimentele.

Cele mai bune ceasuri din zi : cele trei sau patru în

tovărăşia lui Salustiu şi a lui Virgiliu, pe care-i înţeleg acum
mult mai bine şi, uneori, chiar fără nici o greutate.

985 613
 14 septembrie
Dar Varşovia?...9 Nu trece o zi în care să nu mă gândesc
cu nelinişte la agonia ei. Sânt,, acolo dureri, fapte 7
nemărturisite, de nemărturisit ; nu ştiu ce meschine interese
politice frînează ajutorul aşteptat...

2 octombrie
Eric Allégret, care s-a întors de la Paris cu avionul în şase
ore, îmi aduce un pachet mare de ziare din Paris. Sînt de ieri
şi de alaltăieri şi ne minunăm că putem avea ştiri atît de
proaspete.
Din păcate nu şi Lettres Françaises a lui Paulhan care
mă interesează mai mult decât toate.
Excelent articol in Manchester Guardian (28 august 44)
reprodus (cred, în întregime) de Documents de la Quinzaine,
care mi se trimite. (în legătură cu politica d-lui Eden.) „Unii
îşi închipuie că după război Germania va renunţa la ambiţiile
ce au dus-o la o atare catastrofă. E neîndoielnic mai probabil
că germanii nu vor reflecta atîta la înfrângerea lor, cît la şirul
de \i£t^h^psêë^L^^ i-au. dus atît de aproape de succes."
Etc.. Păstrez articolul.
Am citit, din Mauriac, una după alta : Le Baiser au
lépreux, Préséances şi Les Chemins de la Mer. Citisem mai
înainte Le Noeud de vipères.
Apoi mă cufund iar în Bello Gallico a lui Cezar.

986 613
 După remarcabilul Le Mur al lui Sartre (de care, de altfel,
îmi aminteam foarte bine şi pe care nu-1 poţi uita), recitesc
L'Enfance d'un Chef.
Am recitit apoi La Chambre, care credeam că-mi place cel
mai mult; dar nu : pun mai presus de ea celelalte două.

987 613
10 octombrie

988
 1945
Aştept ou emoţie chemarea la Paris, unde mi-e teamă că
nu se vor afla mulţi dintre cei pe care aş avea cea mai mare
bucurie să-i revăd ; unde mă aşteaptă greutăţi, plictiseli,
oboseli fără seamăn şi fără număr, pe care nu ştiu de voi
avea puterea să le suport, ca şi frigul inevitabil. Nu risc nici
un plan şi îmi ocup cit pot mai bine zilele îngrozitor de goale
cu studiul continuu al latinei şi cu lectura.

22 decembrie
Citesc, din întâmplare, scurta introducere la Journal
d'Allemagne al lui Denis de Rougemont10. Ar putea sluji la fel
de bine drept prefaţă Paginilor de Jurnal ale mele. Da, exact
asta-i. îmi place chiar destul de mult ce spune el despre
„stilizările oportune", împotriva cărora se ridică tocmai
notaţiile sincere ale jurnalului intim, ceea ce „traduce
relaţiile unei persoane cu Pasiunile colective". Şi adaugă :
„Poate că mâine nu vor mai exista decît manifeste, epopei
de propagandă". _Si acest „mîine" e azi.
La pag. 24 a cărţii, D. de R. vorbeşte de unul din studenţii
săi, care pregăteşte un studiu despre Rarres, şi sorie : „La
terre et Ies morts cam seamănă cu Blut und Boden al
naziştilor". Zău !

Alger, 5 ianuarie 1945

989
 Belphégor al lui Benda e mult inferioară Trădării
clericilor. Confuzia cea mai de neînţeles domină întreaga
carte, bineînţeles nu în ideile pe care le expune autorul, ci în
alegerea morilor de vînt împotriva cărora porneşte la luptă.
Citează rînd pe rînd ce-i mai bun şi ce-i mai rău şi pare să dea
aceeaşi importanţă lui Aurel Tan-crède de Visan, Jean
Florence 2 sau Berseaucourt:! ca şi lui Nietzsche sau lui
Claudel. Nici o diferenţiere ; bagă orice lemn pe foc ; asta
strică mult tezei sale. Şi eu m-am bătut cu aceiaşi balauri.
Dacă ar fi binevoit să mă citească oleacă mai atent, şi-ar fi
dat seama de asta şi îndrăznesc să cred că prin Enfant
Prodigue, La Porte Etroite sau La Symphonie pastorale am
făcut, de pildă, mai mult împotriva lui Belphégor, decît
vânătoarea buimacă din tratatul lui. Dar lui nu-i place să fie
ajutat. Totul se transformă, pentru el, în vînat, iar cel ce îl
însoţeşte în goana lui riscă să primească din parte-i un glonte
în fund. Ar scormoni cu lopata, în scrierile mele, fraze ce
merg în sensul său (ca şi însuşi spiritul ce le însufleţeşte).
Preferă să nu reţină decît ceea ce îi stârneşte împotrivirea.
Cum poate Benda, în loc să prefere bietele versuri ale
lui... Gondinet :
Pourquoi suis-je attristée au chant d'une colombe,
Pour une fleur fanée, une feuille qui tombe. *
să nu citeze versurile lui Hugo, parcă anume scrise în
sprijinul tezei sale :

990
 J'en ai pour tout un jour des soupirs d'un hautbois,
D'un bruit de feuilles remuées... 5
Vorbeşte excelent de contesa de Noailles ; dar de ce nu-1
aminteşte pe Francis Jammes ?
Gît despre ce spune cu privire la „saloanele" mondene...
păi tocmai de aceea mă abţin să le vizitez.

991
30 ianuarie

992
 1946'
Nemaifiind cumpănită de lumină, nici frânată de lumea
exterioară, gândirea celui ce are insomnie îşi dezvoltă
generoasă ramurile şi le întinde pînă la enormitate, pînă la
monstruozitate, în noapte.
Şi, neputînd aţipi, îmi închipuiam o scrisoare către
Camus6 care, mi se spune, a dat la Combat articolul meu
despre Benda sub un titlu născocit de el : „Dreptatea înainte
de milă" (sau ceva asemănător), care subliniază excesiv
citatul pe care Benda îl dădea din Male-branche într-o frază
pe care o citam şi eu, la rândul meu. Ar fi multe de spus în
această privinţă şi, cred, de mare importanţă.

5 februarie
Am dezvoltat (nu destul) cele de mai sus într-un articol,
Dreptate sau milă, pe care îl trimit lui Amrouche pentru un
săptămânal, fiind prea lung pentru Figaro.

ianuarie
Duhul acela (duhul rău), pe care il blestemam în mine, a
fost cel ce a salvat Franţa. Duhul nesupunerii, al răzvrătirii;
sau chiar, înainte de toate şi simplu : duhul examenului...
Astfel încît, parcă din întâmplare, acuzatorii mei de ieri s-au
pomenit, toţi şi dintr-o dată, de partea celor răi : Beraud,
Massis, Mauclair, Maurice M. du G., fără excepţie, pe câte
ştiu — şi nici nu se putea altfel.

993
 Academia?... Da, poate, să accept primirea, dacă e fără
solicitări, ploconiri, vizite etc...2 Şi imediat după aceea, drept
primul act de Nemuritor, o prefaţă la Corydon, declarînd că
socotesc cartea aceasta, dintre toate scrierile melej cea mai
importantă şi cea mai serviceable" (noi n-avem cuvântul
potrivit şi nici nu ştiu dacă acest cuvânt englezesc exprimă
exact ce vreau să spun : de cea mai mare utilitate, care
aduce un mare serviciu progresului omenirii). E ceea ce cred
şi ceea ce nu mi-e greu să demonstrez.
Cea mai utilă... nu spun : cea mai izbutită. Nici forma ei
nu mă mai mulţumeşte azi, nici felul acela de a ocoli
scandalul şi de a ataca problema printr-un fals interpus. Pe
atunci nici nu eram destul de sigur pe mine : ştiam că am
dreptate ; dar nu ştiam cîtă...

Assuan, 15 ianuarie
înainte de a începe partida — ba chiar înainte de a
face cărţile — trebuie să mă încredinţez că nu sînt măs-
luite. ;■■''<
Mi se reproşează mersul pieziş... dar cine nu ştie că, dacă
ai vânturând aţă, eşti silit să ocoleşti pe la mal ? Vă convine
să vorbiţi, vouă care vă lăsaţi duşi de vînt. Eu mă bizui pe
cîrmă.

994
 Greu îmi vine să cred că-ţi poţi găsi odihna (cel puţin In
ce mă priveşte) nefăcînd nimic. Dar îmi dau bine seama că,
dacă mă doboară oboseala, ce fac nu-i bun de nimica. Ce
contează ! Uneori sînt de ajuns cîteva clipe ca să-ţi salveze
din neant o zi întreagă. Totul e să nu.accepţi deznădejdea.

21 ianuarie
Urmărit de ideea de a fi scurt (totdeauna, şi încă din
copilărie, teama de a nu fi ascultat pînă la capăt), nu prezint,
de obicei, decît încheieri de gînduri. înţeleagă cine poate sau
cine vrea. Poate se va întîmpla mai tîrziu ca un cititor atent
să scoată cutare frază de-a mea, care a trecut oîndva
neobservată, şi, în faţa tapajului ce se face azi (şi de care nu
numai Sartre e răspunzător), în jurul unor declaraţii şi
manifestări „existenţialiste", el să se mire şi să protesteze :
„păi Gide o spunea înaintea lui"...
Eu zvîrl seminţe cu grămada. Iar grăuntele să aştepte, de
nu-i e prielnică vremea ! Ce-i mai bun adeseori se lasă cel
mai mult aşteptat.

24 februarie
La Nag-Hamadi, unde am din nou parte de primirea
încântătoare a doctorului Girardot şi a Dnei. Girardot, despre
care am păstrat cele mai bune amintiri. întâlnirea
neaşteptată cu Jean-Paul Trystram, pe careul regăsesc cu
mare şi profundă bucurie. Pleacă în Afganistan, să ia un post

618 995
de profesor la Kabul; ne însoţeşte într-o raită prin cîmpurile
de trestie de zahăr şi pînă la baraj.
Aseară am primit următoarea scrisoare de la un ne-
cunoscut : Bernard Enginger, atît de semnificativă, încît
vreau s-o copiez aici :
„De cinci ani vreau să vă scriu. Atunci descopeream Les
Nourritures Terrestres; aveam 17 ani. Nu v-aş putea spune
cît am fost de răscolit. De atunci, n-am mai fost acelaşi.
Vreau să vă exprim respectul şi admiraţia. Pesemne că aţi
primit sute de scrisori ca aceasta. Dar nu numai atît vroiam
să vă scriu.
Am luptat cinci ani împotriva Dv. Menalquc al Dv. ştie să
zică : „Părăseşte-mă". E prea uşor. Am luptat împotriva
tiraniei spirituale pe care o exercitaţi asupra mea. Vă iubeam
şi unele pasaje ale cărţilor Dv. m-au ajutat să trăiesc în
lagărele de concentrare. Am extras din Dv. tăria de a mă
smulge dintr-uin confort burghez şi material. Am căutat, cu
Dv., „nu atîta posesiunea cît dragostea". Am făcut o tabulla
rasa ca să fiu nou pentru o lege nouă. M-am eliberat. Asta
nu-i de-ajuns. „Liber pentru ce ?" E întrebarea grozavă. M-
am desprins în sfîrşit de Dv., dar nu mi-am găsit alţi maeştri
şi mi se taie răsuflarea. înspăimîntătoarea absurditate a unor
Sartre şi Camus n-a rezolvat nimic şi deschide doar zările
sinuciderii.

618 996
 Trăiesc şi acum cu tot ce m-aţi învăţat Dv. Dar mi-e sete.
Tuturor tinerilor le e sete cu mine o dată. Dv. puteţi ceva. Şi
totuşi ştiu că fiecare rămîne singur, veşnic.
Nu aştept de la Dv. o soluţie comodă pentru mărunta
mea problemă. Ar fi prea uşor, o soluţie colectivă. Fiecare
trebuie să-şi afle drumul, care nu e şi cel al vecinului. Dar o
licărire din partea Dv. ar putea indica direcţia pe care o
putem lua... Dacă există o direcţie.
O, Maestre... De aţi şti în ce derută se află întregul
nostru tineret... Nu vreau să abuzez de timpul Dv. N-am spus
tot ce vroiam să spun. Ar fi prea multe de spus.
Vă cer ajutorul. Iertaţi-mi stîngăcia : ştiu că nu vă
place simpatia. *
Dar vreau să vă exprim toată admiraţia mea nemărginită
şi speranţa pe care o pun în Dv.
Primiţi, vă rog, Maestre, asigurarea sentimentelor mele
credincioase şi respectuoase,
B e r n a r d E n g i n g e r , Hotel de Paris, Cairo (pînă la 27
februarie) gata de plecare la Pondicher'y
22* Evidentă aluzie Ia o fraza
noiembrire
Va lua, aşadar, la Suez, acelaşi vapor cu Trystram, care
pleacă în Afganistan prin India. îi încredinţez acestuia o
primă scrisoare grăbită, care nu mă mulţumeşte; apoi, cu
mintea mai liniştită, scriu cele ce urmează, fără prea mari
speranţe de a-1 mai ajunge pe B.E. la Cairo — şi de aceea o
copiez :
618 997
 Dragă Bernard Engfnger,
Sub presiunea plecării lui Trystram, ţi-am scris a-seară
prea în grabă. Iată, mai curând, ce aş fi trebuit să-ţi spun :
De ce să cauţi „alţi maeştri" ? Catolicismul sau comu-
nismul cer, sau cel puţin preconizează, o supunere a
spiritului. 2 Obosiţi de lupta de ieri, tinerii (şi mai mulţi dintre
cei mai vîrstnici) caută şi îşi închipuie că vor găsi, în chiar
această supunere, odihnă, siguranţă şi confort intelectual.
Mai mult : ei caută chiar un rost al vieţii şi se conving (se lasă
convinşi) că, înregimentaţi, vor fi de mai mare folos şi se vor
valorifica din plin. Iată cum, fără să-şi prea dea seama, sau
dîndu-şi seama doar prea tîrziu, din devotament — sau din
lene — ei se îndreaptă spre înfrîngere, spre retragerea, spre
deruta spiritului ; spre stabilirea nu ştiu cărei forme de
„totalitarism" care nu va fi de loc mai bun decît nazismul pe
care îl combăteau.
Lumea nu va fi salvată, dacă poate fi salvată, decît de
idţrc-nesupuşi. Fără ei, s-ar termina cu civilizaţia noastră, cu
cultura noastră, cu ceea ce iubeam şi dădea prezenţei
noastre pe pămînt o justificare secretă. Aceşti nesupuşi sînt
„sarea pămîntului" şi răspunzători pentru Dumnezeu. Căci
sînt încredinţat că Dumnezeu încă nu există şi trebuie abia
să-1 dobândim. Ne-am putea închipui un rol mai nobil, mai
admirabil şi mai vrednic de sforţările noastre ? 3
P.S. — Da, ştiu, scriam în Nourritures : „Nu simpatia, ci
dragostea". Dar eu însumi, cel dintîi, urmîndu-mi propriul

618 998
sfat, mi-am „părăsit cartea" şi am trecut mai departe. Nici în
tine însuţi nu-i bine să întîrzii.

Azi împlinesc 77 de ani ; mă trezesc puţin înainte de 6

dimineaţa, cu brusca hotărâre de a începe din nou să-mi ţin
jurnalul, întrerupt de la...
Dacă hotărârea aceasta nu ţine decît cîteva zile, voi rupe
pagina de faţă ; doar n-are nici un rost să păstrezi urma unui
angajament atât de nesigur ; fără importanţă ; Yv. Davet, 4
fără să-şi dea seama, prin cultul pe care mi-1 consacră, a
făcut mult ca să mă dezguste de mine însumi. îl înţeleg pe
Schwöb care acoperea oglinzile în casa lui; chipul meu, acest
reflex al meu, pe care, datorită lor, îl întîlnesc fără încetare,
mi-a ajuns insuportabil ; mă lovesc de el; mă striveşte. Şi de
aceea mi-am reproşat, ieri, că n-am oprit imediat tapajul pe
care zelosul Amrouehe îl organizează la radio pentru „sărbă-
torirea" mea. Da, trebuia să mă fi opus categoric, de îndată
ce m-a înştiinţat. I-am spus, fireşte, că nu-mi face plăcere ;
dar prea moale pentru ca el să nu socoată că poate totuşi să
treacă peste asta. Nu am destulă tărie cînd mă apăr; nu atâta
dintr-o absenţă a voinţei, cît printr-un fel de modestie (puţin
îmi pasă dacă vorba asta va stîrni zîmbete), — modestie care
mă împiedică să fac ca punctul meu de vedere, părerea mea,
planurile mele, să precumpănească faţă de cele ale altuia.
Iată ce va rămîne de neînţeles pentru multă lume : căci sînt
convins că e extrem de rar ca orgoliul să nu însoţească

618 999
notorietatea. Totuşi aşa sînt eu ; iar Clouard se dovedea
foarte pătrunzător cînd îşi intitula un articol : Gide sau teama
de a avea dreptate. E mult de atunci ; dar a rămas una din
rarele constante ale firii mele ; şi ceea ce face să nu fiu bun
de nimic în politică : îmi înţeleg prea bine adversarul (cel
puţin cîtă vreme e sincer şi nu încearcă să mi se impună).
Mă întorc la emisiunea de aseară : mi se pare categoric
indecent să-i plictiseşti pe prieteni cu o asemenea invitaţie,
de la care le e greu să se eschiveze fără să încalce buna-
cuviinţa. Amrouehe s-a prins atît de tare în treaba asta, încît
până şi Roger M. du Gard, care de obicei refuză, a socotit că
trebuie să se execute (o să-i

618 1000
 trimit un bilet de scuze), deşi, neîndoielnic, trebuie să mă
fi trimis la dracu, cu Amrouche cu tot ; pentru că nimic nu te
deranjează ca genul ăsta de obligaţii. Ceea ce n-a împiedicat
mesajul lui să fie cuceritor şi m-a mişcat cu atît mai mult cu
cât trebuie să-1 fi costat ceva să-1 scrie ! încă n-am putut
cunoaşte mesajele lui Mal-raux, Schlumberger, Paulhan şi
Camus... Aseară, rămas singur cu dna Theo (în vreme ce soţii
Herbart s-au dus la concertul Pleiadei), n-am izbutit să aud
ceva la radioul care a fost cărat special pînă aici ; nici din
concert, nici din emisiunea ce trebuia să-i urmeze. Sper că mi
se vor comunica textele scrise.
M-au vizitat simpaticii Chevalier — tatăl, mama şi
tânărul fiu pe care nu-d cunoscusem pînă acum. Trebuiau să
ia avionul la ora 21, pentru Karnak, unde avusesem marea
plăcere de a-i vedea. Ce n-aş da să-i însoţesc ! Repetiţiile la
Procesul5 mă reţin la Paris, unde risc să mă pierd cum dă
primul îngheţ ; dar iniţiativa lui Bar-iault mă interesează atît
de mult încît nu mă pot lăsa furat de altele.
Ieri diipă-amiază corvoada insuportabilă a dedicaţiilor,
pentru „serviciul presei", pe Hamlet. G Tot ce poate fi mai
extenuant.
Păşesc în al 78-lea an de viaţă, la urma urmelor într-o
stare destul de bună ; cu încă destulă curiozitate ca să doresc
să mai trăiesc ; nu prea plictisit, nici dezgustat de mine
însumi ; fără să mă iubesc mult, dar soco-tindu-mă comod de
trăit cu mine, un om cu care te poţi înţelege.

622 623
 Alaltăieri, Catherine şi cu mine ne-am amuzat între-
bîndu-ne în pielea cui am vrea, ea şi eu, să putem trăi ; şi,
socotind bine, am ajuns la concluzia că n-am avea nimic de
câştigat de ne-am muta.
Trebuie să mă duc să fac focul la dna. Theo.

23 noiembrie
Un somptuos buchet de trandafiri. E dna. Voilier, care
îmi împarte cîte ceva din atenţiile cu care îl copleşea pe
Valéry. 7 Garoafe roşii aduse de Dominique Aury. Venise
alaltăieri seară, cu Amrouche. Dna. Theo îşi aduce aminte
(foarte binevenit ca să o mai felicit o dată) de excelentul ei
articol despre Simenon, apărut în Arche. Are amabilitatea de
a o aduce la masă pe dna. Davet ca să-i dea posibilitatea să
asculte după aceea, la radioul ei, emisiunea pe care aceasta
se necăjea că nu o poate asculta.
Un telefon oît se poate de neaşteptat. E Colette 8 care îmi
urează la mulţi ani şi-şi exprimă dorinţa de a ne revedea. A
fost mişcată de ceea ce spun despre ea în Journal9; mă
îndoiam că îi va ajunge la cunoştinţă. Negreşit, voi răspunde
la chemarea ei ; dar, vai, ştiind dinainte că, după primele
efuziuni, vom rămâne faţă în faţă fără să avem ce ne spune.
Deschizînd întâmplător cartea lui Rouveyre despre
Leautaud, dau peste următoarele :
A. G. a mărturisit în Virginia Quarteiiy Review că, dacă s-
ar retrage într-o insulă pustie, ar lua cu sine a-ceste cărţi:

622 623
Chartreuse de Parme, Les liaisons dange-reuses, La Princesse
de Cleves, Dominique, La Cousine Bette, Madame Bovary,
Germinai, Marianne.10
Protestez : Mi s-a cerut să indic cele zece romane fran-
ceze preferate. 11 Dacă, fiind surghiunit, n-aş putea lua cu
mine decât zece cărţi, printre ele nu s-ar afla nici una din cele
de mai sus.

25 noiembrie
Am avut totdeauna pentru Leautaud o simpatie a-
proape foarte mare ; de aceea mă face să sufăr o anumită
frază a lui, citată de Rouveyre şi extrasă dintr-o scrisoare
către el, în care Leautaud vorbeşte despre „ipocrizia",
„duplicitatea" şi „micile mele şmecherii"... Tare curios să ştiu
pe temeiul căror anecdote s-a putut forma părerea asta ; în
urma căror bârfe ?
Poate că Leautaud, citind elogiul plin de căldură pe care
i-1 aduc în paginile trimise recent pentru noua serie din
Mercure, are să creadă că le-am scris în chip de

trimit un bilet de scuze), deşi, neîndoielnic, trebuie să mă

fi trimis la dracu, cu Amrouche cu tot ; pentru că nimic nu te
deranjează ca genul ăsta de obligaţii. Ceea ce n-a împiedicat
mesajul lui să fie cuceritor şi m-a mişcat cu atît mai mult cu
cît trebuie să-1 fi costat ceva să-1 scrie ! încă n-am putut
cunoaşte mesajele lui Mal-raux, Schlumberger, Paulhan şi

622 623
Camus... Aseară, rămas singur cu dna Theo (în vreme ce soţii
Herbart s-au dus la concertul Pleiadei), n-am izbutit să aud
ceva la radioul care a fost cărat special pînă aici ; nici din
concert, nici din emisiunea ce trebuia să-i urmeze. Sper că mi
se vor comunica textele scrise.
M-au vizitat simpaticii Chevalier — tatăl, mama şi tînărul
fiu pe care nu-<l cunoscusem pînă acum. Trebuiau să ia
avionul la ora 21, pentru Karnak, unde avusesem marea
plăcere de a-i vedea. Ce n-aş da să-i însoţesc ! Repetiţiile la
Procesul5 mă reţin la Paris, unde risc să mă pierd cum dă
primul îngheţ ; dar iniţiativa lui Bar-rault mă interesează atît
de mult încît nu mă pot lăsa furat de altele.
Ieri după-amiază corvoada insuportabilă a dedicaţiilor,
pentru „serviciul presei", pe Hamlet.(i Tot ce poate fi mai
extenuant.
Păşesc în al 78-lea an de viaţă, la urma urmelor într-o
stare destul de bună ; cu încă destulă curiozitate ca să doresc
să mai trăiesc ; nu prea plictisit, nici dezgustat de mine
însumi ; fără să mă iubesc mult, dar soco-tindu-mă comod de
trăit cu mine, un om cu care te poţi înţelege.
Alaltăieri, Catherine şi cu mine ne-am amuzat între-
bîndu-ne în pielea cui am vrea, ea şi eu, să putem trăi ; şi,
socotind bine, am ajuns la concluzia că n-am avea nimic de
câştigat de ne-am muta.
Trebuie să mă duc să fac focul la dna. Theo.

622 623
 23 noiembrie
Un somptuos buchet de trandafiri. E dna. Voilier, care
îmi împarte cîte ceva din atenţiile cu care îl copleşea pe
Valéry.7 Garoafe roşii aduse de Dominique Aury. Venise
alaltăieri seară, cu Amrouche. Dna. Theo îşi aduce aminte
(foarte binevenit ca să o mai felicit o dată) de excelentul ei
articol despre Simenon, apărut în Arche. Are amabilitatea de
a o aduce la masă pe dna. Davet ca să-i dea posibilitatea să
asculte după aceea, la radioul ei, emisiunea pe care aceasta
se necăjea că nu o poate asculta.
Un telefon cît se poate de neaşteptat. E Colette 8 care îmi
urează la mulţi ani şi-şi exprimă dorinţa de a ne revedea. A
fost mişcată de ceea ce spun despre ea in Journal9; mă
îndoiam că îi va ajunge la cunoştinţă. Negreşit, voi răspunde
la chemarea ei ; dar, vai, ştiind dinainte că, după primele
efuziuni, vom rămâne faţă în faţă fără să avem ce ne spune.
Deschizînd întâmplător cartea lui Rouveyre despre
Leautaud, dau peste următoarele :
A. G. a mărturisit în Virginia Quanterly Review că, dacă s-
ar retrage într-o insulă pustie, ar lua cu sine a-ceste cărţi:
Chartreuse de Parme, Les liaisons dange-reuses, La Princesse
de Cleves, Dominique, La Cousine Bette, Madame Bovary,
Germinai, Marianne.J 0
Protestez : Mi s-a cerut să indic cele zece romane fran-
ceze preferate.11 Dacă, fiind surghiunit, n-aş putea lua cu

622 623
mine decât zece cărţi, printre ele nu s-ar afla nici una din cele
de mai sus.

25 noiembrie
Am avut totdeauna pentru Leautaud o simpatie a-
proape foarte mare ; de aceea mă face să sufăr o anumită
frază a lui, citată de Rouveyre şi extrasă dintr-o scrisoare
către el, în care Leautaud vorbeşte despre „ipocrizia",
„duplicitatea" şi „micile mele şmecherii"... Tare curios să ştiu
pe temeiul căror anecdote s-a putut forma părerea asta ; în
urma căror bîrfe ?
Poate că Leautaud, citind elogiul plin de căldură pe care
i-1 aduc în paginile trimise recent pentru noua serie din
Mercure, are să creadă că le-am scris în chip de

622 623
 replică la acuzaţiile lui, astfel încît pînă şi elogiul îi va
apărea drept o „mică şmecherie" pe lingă altele. Ce ciudat
proces de deformaţie se poate produce, inconştient sau
aproape inconştient, în mintea celor mai pătrunzători şi mai
iniţiaţi ! De aceea orice portret al altcuiva ajunge să semene
tot atît, şi mai mult cu pictorul decât ou modelul...
Cu ce stupoare citisem, în Exercice d'un Enterré vif al lui
Benda, că, după nu ştiu ce, vreme de cincisprezece zile, n-am
mai vrut să-i dau mina !
Şi, în schimb, ce mult îmi place exclamaţia lui Vallo-ton 12
când, după ce îmi schiţase „masca" pentru cartea lui Rémy
de Gourmont, m-a întîlnit pentru prima dată la Revue
Blanche : „Zău, dragă domnule Gide ! după portretul pe care
vi l-am făcut eu, nu v-aş fi putut recunoaşte !"
Dar nu : cunosoîindu-1 pe Léautaud, cred mai degrabă că
el n-a putut socoti sincere frazele şi paginile din Jurnalul meu
care nu merg în sensul său. Pentru el orice ingenuncheri,
orice plecăciuni sânt prefăcătorie ; iar Numquid et tu..., de
pildă, i se pare o chezăşie fie de prostie, fie de făţărnicie : cel
ce, fără să fie tâmpit, gândeşte sau scrie aşa ceva, joacă
teatru. Iată ceea ce e poate de-ajuns pentru Léautaud ca să
mă învinuiască de duplicitate, fără să mai trebuiască să
meargă mai departe. Prefer să fie aşa : pentru că mă doare
ca el să-mi fi atribuit un gînd rău pentru el.

624
 mai răbdat şi am fugit după el, la 3 noaptea, pentru
simpla uşurare de a-mi simţi mîna într-a lui. Convorbire
plină, vreme de trei ceasuri ; înţelegere profundă.

18 decembrie
„Val de frig", ne spun ziarele, de trei zile, în întreaga
Europă ; iar Pierre H. ,/', care a plecat cu avionul vineri 13
(norocosul !) la Marsilia, a scris că sînt minus şase grade pe
Coasta de Azur. La minus şapte, mor. Ca să le „ţin piept", mă
înţepenesc, mă agăţ, şi toată voinţa, astfel, mi se toceşte.
Dimineaţa aş da orice să rămîn în pat şi binecuvîntez
obligaţia de a mă duce să fac focul la d-na Theo, pentru că
mă sileşte să mă scol. Sentimentul datoriei aduce un fel de
binecuvîntare fiecărui act săvîrşit ; te simţi o fiinţă morală ;
scapi de propria-ţi greutate ; mulţumire adîneă (şi, de altfel,
fără nici un fel de orgoliu), pe care o datorez poate eredităţii
mele protestante, dar puţin îmi pasă. Şi toate astea, fără să
trebuiască să recurg la misticism, rămîn umane (cel puţin la
mine). Minunată aptitudine pentru fericire.

Duminică, 15 decembrie

Am părăsit Jurnalul de opt zile ; prea multe treburi. Ieri,

mă simţeam „la capătul"... a ce ? -a toate ! Da, realmente,
m-am săturat, şi de alţii, şi de mine însumi ; inima slabă,
voinţa şovăielnică... După-masă o excelentă vizita lui Roger 13

624
a pus toate la looul lor. M^am refăcut pur şi simplu pentru
că a fost el lîngă mine, cum s-a petrecut în noaptea aceea de
la Hyeres-Plage cînd, chinuit de un început de o otită tare
dureroasă, n-am

624
 40 — Pagini de jurnal
1947'

Neuchâtel, noiembrie1
Un ziarist suedez m-a întrebat dacă nu cumva regret că '
am scris cutare sau cutare carte (nu ştiu dacă se gîndea la
Retour de VU.R.S.S. sau da Corydon); la care am răspuns că
nu numai că nunmi reneg nici una din cărţile mele, dar,
negreşit, cu plecăciune aş fi lăsat premiul Nobel dacă, pentru
a-1 dobîndi, mi s-ar fi cerut să reneg ceva.
(decembrie)
(Scrisoare netrimisă, dar de citat, pentru că erorile au
viaţă lungă) :
Domnule,

624
 Daţi-mi voie să protestez împotriva articolului L'lta-lia di
Gide, apărut în ziarul dv. * şi iscălit Massimo Ren-dina. îmi
întăreşte neîncrederea pe care am avut-o din totdeauna în
interviuri. Nu pot reliefa toate erorile cuprinse în articolul
său şi, mai ales, în ce mă face să spun : pentru că n-am
cunoscut nici pe Carducci, nici pe Pascoli, nici pe Benedetto
Croce. Nu la Paris, ci la Florenţa mă vedeam cu d'Annunzio.
Nu recunosc nici unul dintre cuvintele pe care mi le atribuie
cu privire la d'Annunzio, la existenţialişti şi la Sartre.
cum exist şi nu prea ştiu ce înseamnă asta. Aş vrea să
încerc să înţeleg.
Fie-vă milă, lăsaţi-mă în pace. Am nevoie de niţică linişte
în jurul meu, ca să dobândesc pacea în mine însumi.
Cât mă stingheriţi !... Trebuie să mă reculeg.
O, de-ar fi în stare cugetul meu să-şi lase ideile moarte să
cadă, precum arborele frunzele veştede. Şi, pe cît e cu
putinţă, fără prea mari păreri de rău ! Pe cele prin care nu
mai trece seva. Dar, Doamne, ce culori frumoase !
Ce harababură e toată literatura asta ! Şi de-aş socoti
scrierile cele mai izbutite, ce nevoie am, când există viaţa, de
aceste reflexe, de aceste duplicate ale vieţii ! Nu mă
interesează decât ceea ce poate să mă facă să-mi schimb
felul de a vedea şi de a acţiona. Ca să trăiesc, nu-mi
prisoseşte curajul; ca să trăiesc în lumea asta cumplită. Ştiu
şi simt că e cumplită* dar ştiu şi că ar putea să nu fie astfel şi
că e cum o facem noi. Dacă îi dezvăluiţi oroarea din zilele

624
noastre pentru a vă adăuga protestul, din indignare sau din
dezgust, vă zic bravo ! Dacă nu, jos cu demoralizatorii !

FOI DE TOAMNĂ
Neuchâtel
Voi şti să spun : „Amin", orice mi s-ar întâmpla, fie şi să

* //exist,
nu mai Giornale dell'Emilia
să dispar după—ceBologna, 14 die.
existasem. Dar1947
a-
1948

Neuchâtel, 5 ianuarie 1948

N-am mai ţinut Jurnalul de peste un an. Mi-am pierdut
obiceiul ; nu mi-am făgăduit, propriu-zis, să-1 reiau ; totuşi,
încerc ; pentru că, în starea mea actuală, mă tem că orice
altă tentativă de producţie ar fi sortită eşecului. Am recitit cu
dezgust, mai înainte, cele cîteva pagini scrise la Neuchâtel ;
trădează sforţarea, iar tonul mi se pare umflat. Evident că nu
sînt scrise firesc şi că trădează grija de a scăpa de anumite
reproşuri ; de care e absurd să ţii seama. Marea mea tărie,
încă dinainte, era că nu-mi prea păsa de opinie şi nu
încercam să mă construiesc ; că scriam oît se., poate de
simplu şi fără să caut a dovedi ceva. *

* Şi totuşi paginile acestea, revăzute, vreau

să le bag înJurnalul meu; cum am introdus în
Jurnal Numquid ei tu... '
şi ,,caietul verde" cu
6 ianuarie

624
 M-am întrerupt ieri, cînd a sosit poşta. Mi s-a dus
dimineaţa. Aşa e în fiecare zi. Epitaful visat de Valéry: „Aici
odihneşte P.V., omorît de ceilalţi". „Ceilalţi"... O, de-aş putea
să mă ocup mai puţin de ei ! Şi totuşi nu răspund, cel mai
adesea, decît la o scrisoare din şase (sînt unele atît de
neînchipuit de absurde !). Dar, de vreme ce răspund, n-o pot
face cu nepăsare ; şi, de aceea, ce de timp îmi mănîncă...
In fiecare dimineaţă, mă scol cu tare puţine forţe de
cheltuit ; aş vrea să-mi păstrez cîte ceva pentru mine însumi.
Dar ar trebuie, atunci, să te poţi convinge că mai poate
preţui ceva ceea ce scrii. Ajunsesem, în ultimele săptămîni,
să sacrific cu totul meditaţia şi lectura ; pînă şi pe aceea din
Vergiliu de care, din timpul Algerului, nu mă lipseam nici o
singură zi, spălîndu-mi astfel mintea de toate murdăriile,
extrăgîndu-mi un fel de linişte, de reconfortarc şi de nespusă
seninătate. Totuşi fusesem silit să-mi micşorez considerabil
dozele ; dar cel puţin fără să accept să mă culc înainte de a
mă întreţine cu 50—100 de versuri din el. Şi, săptămâni în
şir, l-am reluat metodic ; dar şi amuzându-mă uneori să-1
deschid la întâmplare, cu bucuria de a mă simţi atît de
acasă ! şi descoperind totuşi mereu alte motive de a-1
admira — şi cu un plus de înţelegere — ceea ce îţi dă posibi-
litatea numai o lectură mai cursivă.
Sigur, mă simt mult mai aproape de Lucreţiu ; dar
versurile lui nu mă desfată astfel ; suavitate fără seamăn. Şi
ce să mai vorbim de însăşi compoziţia fiecărei cărţi a Eneidei

624
? şi de poziţia ei în ansamblu ? de relaţiile reciproce dintre
cărţi ?
S-au citat, cu prilejul morţii sale, multe „vorbe glumeţe"
ale lui Tristan Bernard 1 ; dar niciodată, pe cîte ştiu,
următoarea, pe care nu mi-aş ierta-o să o las să se piardă :
în 41, cred, pe cînd mă aflam la Nisa, a ţinut o conferinţă
la Cannes, la care regret că nu m-am putut duce. înainte de a
începe, mi s-a spus că s-a prezentat astfel publicului : „Cred
că trebuie să vă avertizez că fac şi eu parte din poporul acela
căruia i s-a spus adesea «poporul ales»... Ales ?..." A repetat
cuvântul, de cîteva ori, din ce în ce mai îndoit ; apoi,
deodată, ca şi cum ar fi găsit ce-i trebuia : „în fine ! să zicem :
în balotaj."
Cele mai multe „vorbe" care circulă sînt deformate ; fie şi
numai pentru că le lipseşte intonaţia. Puţine sînt cele pe care
să nu le poţi interpreta în fel şi chip, după cum le învârti sau
le răsuceşti in dreapta şi-n stânga. Adesea am impresia, cînd
aud citîndu-se dinadins unele de felul acesta, că primul lor
autor vroia să spună cu totul altceva. E ceea ce face
insuportabile anumite întrebuinţări .ale lui Benda, prosteşti
dacă nu vrem să le socotim necinstite (de pildă, butade ale
lui Valéry, pe care Benda le ia — sau se face că le ia — „în
serios" şi de care se slujeşte ca să dovedească, pe temeiul
lor, că...).
Clnd un om inteligent se străduieşte să nu înţeleagă, iz-
buteşte, firesc, mult mai bine decât un prost. Cum poţi sta

624
de vorbă (şi la ce bun ?) cu cineva decis să te prindă cu ocaua
mică ? Păcat ! Mi-ar face mare plăcere să discut cu el,
amabil, la braţ, cum totuşi mi se întâmplase uneori, pe
vremuri. Mi-aduc aminte îndeosebi de o masă la lady
Rothermere, oare se ocupa pe atunci, împreună cu T. S. Eliot,
de Criterion. Bcnda şi cu mine stăteam alături. Mi s-a părut
(credeam) că mă înţeleg atît de bine cu el ! Vorbeam
amândoi, ca într-un aparteu, mai întîi despre Péguy, apoi
despre Chopin. O, ce inteligent, just, şi simţitor şi de bun-
simţ mi se părea tot ce zicea el despre muzică în general,
despre a lui Chopin în special. Pentru că mi-am amintit de
convorbirea asta, am scris mult mai tîrziu : „Precum Chopin
de note, trebuie să te laşi călăuzit de cuvinte" etc..., frază pe
care azi el o foloseşte ca armă împotriva mea, prefăcîndu-se
că vede în ea o mărturisire a nu ştiu cărui lucru detestabil ;
căci aşa-i place lui, să se opună ! Şi, cum azi nu mai are
L'Action Française ca să-şi exerseze pumnii, se ia de aceia ce
sînt ou totul uluiţi văzîndu-1 în chip de adversar. Nu-mi mai
puteam reveni când am aflat (In Exercice d'un enterré v i f )
că, la N.R.F., după nu ştiu ce s-ar fi intîmplat, nu i-aş mai fi
dat mîna vreme de peste două săptămîni ! Asemenea
aberaţii psihologice sînt produsul unui tare jalnic romancier ;
şi sânt convins că ratarea unor cărţi ca L'Ordination şi Les
Amo-randes, ca şi dezamăgirea pe care i-au adus-o, au jucat
un rol de seamă în elaborarea tezei (atît de juste în multe
privinţe, dar mereu falsificată de patimă şi de părtinire) pe

624
care o expune în La France byzantine. Pentru că vrea să vadă
ân mine un duşman, se fereşte să vorbească de vizita mea la
Carcassonne (la Începutul războiului) şi despre lunga
convorbire ce a avut loc după ce am luat masa împreună, —
şi de care îmi amintesc cu atâta plăcere...
Nu atîta carenţe ale spiritului, cîte carenţe ale carac-
terului. Păcat ! Sînt atîtea privinţe în care m-aş înţelege cu el
de minune !
Greu de închipuit ceva mai nerod. De ajuns să justifice
dispreţul şi ura lui Valéry pentru Musset.
„Un uoenie-frizer care are ân inimă o frumoasă flaş-
netă", profera sentenţios Francois de Witt4 cu privire la
Musset (n-aveam pe atunci mai mult de 16 ani) ; îl aud parcă
şi acum, pe drumul ce duce din La Roque la Val Richer. (Citise
vorba asta cine ştie unde.)
E un păcat foarte curent să-ţi ascunzi izvoarele, sau
afluenţii, ca un râu care, avînd puţină apă el Însuşi, şi-ar,
închipui că, făcând astfel, îşi măreşte importanţa. Ma-: rile
spirite nu s-au temut niciodată să mărturisească a-\ portul
altora în opera lor, şi cu recunoştinţă.
E un păcat al epocii noastre să supraevaluezi origi-
nalitatea. N-a existat mare autor în secolul al XVII-lea care să
nu fi fost (şi să nu se fi dat drept) un imitator. Dai-, în zilele
noastre, ceea ce e preţuit înainte de toate, în muzică, pictură
sau literatură, sînt punctele de plecare, chiar dacă nu duc
nicăieri ; aproape fără nici o grijă pentru transmiterea,

624
pentru continuitatea din care se alcătuieşte adevărata
cultură.

8 iunie
N-am decât să reiau, fără explicaţii şi ca şi cum nimic nu
s-ar fi întâmplat. Vara (după zile îngheţate, iată zile calde,
glorioase...) mă ajută să trăiesc iar. Da, din-tr-o dată m-am
apucat din nou să iubesc viaţa.'~Aseară, într-un fel de beţie
veselă şi de viaţă redobândită, nu m-am putut hotăra să mă
culc decât după miezul nopţii, iar azi-dimineaţă eram treaz
încă înainte de ora 7. Aş fi lucrat minunat dacă toată
dimineaţa (acum e 12 şi jumătate) nu mi-ar fi fost mâncată
de corespondenţă, ca în fiecare zi, sau aproape — şi aproape
numai de scrisori de refuz şi de scuze. Asta îţi dă o stare de
spirit cam arţăgoasă, in orice caz o stare de fereală, de care
riscă să sufere intimii. Asta îţâ înăspreşte fruntea şi inima—
şi tare-mi pare rău că n-am ştiut să mă port mai frumos cu
Jef Last, care s-a necăjit rău de primirea mea insuficient de
caldă. A putut să-şi închipuie o ră-

cire a prieteniei mele ; nu eram decât epuizat. Ce penibil

e să nu fii de-ajuns ; îmi lipsesc şi timpul şi puterile. Am
trecut printr-o lungă perioadă de oboseală aproape
statornică în care nu poţi decât să vrei să ieşi din joc ; dar e
cu neputinţă să te retragi. Şi, precum în economie „moneda

624
proastă o alungă pe cea bună", plicticoşii, supărătorii uzurpă
totul şi rămîn ei stăpâni ; nu mai e loc decît pentru ei.
Cel mai rău e să dai prilej unora să gîndească : „Da, de
cînd cu Premiul Nobel, Gide a devenit distant". După asta
nu-ţi mai rămâne decît să te duci să te îneci sau să te
spînzuri. Şi tocmai de cînd a venit căldura nu mai am nici un
chef de aşa ceva. Dar, înainte, mă simţeam uneori cu capul
gata tăiat; mă oprea doar neputinţa de a face înţeles şi
acceptat adevăratul motiv al unei sinucideri : măcar în felul
ăsta voi fi lăsat în pace, n-au să mă mai bată la cap. Dar dacă
aş pleca într-o călătorie... O dată pus piciorul pe scara
trenului, ce uşurare să te simţi eliberat, să nu te mai poată
ajunge din urmă !... Dar unde să mă duc ? Mă gîndesc la
hotelul acela mic, de care îmi vorbea Alix (mi-am notat)
într^un sat de pescari, pe lacul de Garda. Dacă măcar aş fi
sigur că găsesc loc... Dar solicitat mereu, trebuie să amîn zi
de zi; şi mereu aud Parca cea bătrînă şoptindu-mi la u- xy/^
reche : nu mai ai mult: "
...Dacă n-aş fi deranjat constant şi absurd, cred că aş
putea scrie, profitînd şi de căldură, minuni... Am din nou
poftă de viaţă.
Scriu astea toate, în fuga condeiului, de teamă că nu voi
putea încheia, dar cu statornica preocupare a unor lucruri
mult mai interesante pe care aş vrea să le spun : îndeosebi,
descoperirea pe care am făcut-o alaltăieri în Jurnalul lui
Charlie Du Bos...

624
 11 iunie
Ce extraordinar monument ! Cum ai pătruns în el, orice
ieşire posibilă ţi se taie. (O, numai de-aş avea puţin timp
liniştit să vorbesc despre asta!) Pînă şi cei mai refractari, ca
Jean Schlumberger, s-au prins. Mi-o mărturisise ieri ; dar nu
ştiu la ce substantiv adăuga epitetul : „ameţitor". Cum
acceptai să intri în joc, să i te dărui, să uiţi restul lumii şi
realităţile materiale, nimic nu putea fi mai atrăgător,
seducător, îmbătător, ca o convorbire cu Charlie. Cu el, nici
un cuvînt, în afara celor vulgare, nu cădea în platitudine. Era
ca un joc de^o,Jx)ta(lă gratuitate, în care mă bucuram ca un
puşti şi m care născoceam noi pretexte pentru subtilităţi. Am
imaginat un fel de „tempi" diverşi ai prozatorilor. L-aş fi
putut împinge, tot atit de bine, să vorbească despre
parfumurile şi iradiaţiile poeţilor ; despre temperatura lor,
despre porozitatea lor mai mare sau mai mică... El se pornea
imediat, din belşug, şi aveam ce vorbi ceasuri întregi. Aducea
în aceste jocuri de spirit un fel de geniu ; dar cel mai grozav e
că le lua în serios...
Cîteva fraze din acest extraordinar Jurnal (cam la şase
pagini e vorba despre relaţiile dintre noi) au aruncat o
lumină nouă asupra bruştei lui schimbări de atitudine cu
privire la mine. A fost pentru mine, alaltăieri, un fel de
revelaţie. Se găsesc la pag. 356 din voi. II, cu data de „marţi,
28 aprilie 1925" — la care adaugă, cu meticulozitatea lui

624
obişnuită, preţiozitate de exactitudine inutilă şi de cinste :
„ora 9 şi 25 dimineaţa". Nu mai copiez în întregime fraza
interminabilă, îndreptată încă de la început împotrivă-mi : în
legătură ou vinderea bibliotecii mele... Apoi ajunge, după o
nouă paranteză, la următoarele : „(în cazul acesta trebuie să
fii complet sincer)" — „toate nutrite subteran de hotărîrea
mea, nu mai puţin categorică şi nu mai puţin respectată, de
a-i ascunde dezamăgirea pe care am avut-o constatînd totala
lui abţinere, în ce mă priveşte, cînd a fost vorba de alegerea
directorului N.R.F...."
Asta se petrecea puţin după moartea lui Rivière. Da, cam
bănuiam, unii, că Charlie ar vrea bucuros să-i suc-coadă ; dar
eram cu totul convinşi (e deajuns să citeşti Jurnalul ca să-ţi
dai seama că temerile noastre erau întemeiate) că „direcţia"
lui Charlie ar fi dus repede N.R.F. la iruină. (Parcă-d aud şi
acum pe Jean Schlumberger : „O să ne bage la macaronari").
îl văzusem pe prietenul nostru Ch. D. B. în acţiune, îi
cântărisem lipsa de „bun-simţ" şi totala incapacitate de
îndată ce se izbeşte de greutăţi practice, încă de pe vremea
Căminului franco-nelgian. Du Bos director la N.R.F. ! Nici nu
putea fi vorba. Candidatura lui nici n-a fost propusă. Toate
astea 'le ştiam şi bănuiam că i-au produs oarecare
dezamăgire. Dar n-am putiuit crede că necazul ăsta i-a lăsat
o amărăciune profundă şi durabilă. Aşadar asta a fost „placa
turnantă" care a îndreptat dintr-o dată ascuţişul împotriva
mea în Dialogue avec Anclre Gide, început în plin entuziasm.

624
(Pornit de asemenea foarte tare şi împotriva lui Gallimard şi
a cercului N.R.F.) E ciudat să vezi un cuget atît de preocupat
de corectitudine şi de echitate aflîndu-se la bunul plac al
patimilor celor mai deformante, şi atît de sensibil la
linguşiri !
Cu atât mai mult admir excelentele pagini (cred că din
Approximations, dar nu mai ştiu ce volum) în care Oharlie
vorbeşte despre problema socială cu o înţelepciune, o
pertinenţă şi chiar o competenţă ieşite din comun, cum nu
m-aş fi aşteptat din partea unui om atît de rupt de
contingenţe...
Mereu deranjat; cu neputinţă să scriu ceva întreg, ceva
de preţ.
Mare plăcere să lucrez cu Jean L. 5; ara pus la punct
Antologia.(i mare semnificaţie decât, negreşit, o mare
dragoste conjugală, — care merită, fireşte, să-i sacrifici ceva;
acest ceva, la urma urmelor, nefiind chiar mare lucru, de
vreme ce întreaga operă îl dezminte ş.a.m.d. Dar ce vor
scoate alţii de-aiei ! renegarea întregii opere va fi găsită în
asta... Iată de ce trebuie să ţii piept...
O extraordinară, nesătulă nevoie de a iubi şi a fi iu-
bit, cred că asta mi-a dominat viaţa, m-a îndemnat
să'scriu; nevoie, pe deasupra, semimistică, pentru că
eram dispus să nu-şi afle, cît trăiesc, răsplata.

3 septembrie

624
 Cele din urmă zile ale vieţii ţi-e cel mai greu să le
trăieşti ; dar e, pesemne, doar o impresie, pentru că n-ai
decât să te laşi în voia timpului, a gravitaţiei... Valéry era
indignat că se dă mai multă importanţă ultimelor clipe de
viaţă decât întregului rest ; asta în legătură cu convertirile in
extremis. Cred că nici el n-a scăpat de cucernicia alor săi ; dar
am atâta respect, eu însumi, pentru sentimentele care, în
cazurile acestea, îi mobilizează pe cei apropiaţi, încît prefer
să dau înapoi — şi poate că aşa a făcut şi Valéry. Şi de ce ar
avea asta o mai
1949

30 ianuarie 1949
...Dor să nu credeţi că e chiar aşa. Mi-adue aminte că am
stat luni, luni în şir, fără să lucrez ; fără să pot cî-tuşi de puţin
lucra. încît nu prea înţeleg • cum de n-am dat faliment cu
totul. Vedeţi ? Ce m-a salvat a fost o anumită încăpăţânare,
o anumită tărie în a mă agăţa, care m-a făcut, în chip itainic,
să nu-mi dau drumul. Dar, una cu alta am trăit în lorice caz,
cel puţin zece ani din viaţă, cu convingerea că totul s-a dus
dracului şi că n-am să a-jung să dau ceva. Iar în două rânduri
mă încăpăţânasem prosteşte pe drumuri înfundate. L'Intérêt
general, apoi Geneviève (din care am rupt aproape tot) mi-
au luat tot atîta timp cît mi-a trebuit ca să izbutesc Les Faux-

624
Monnayeurs. Tot ce scriam pe atunci, invita Minerva,1 era
nespus de mediocru.
Dar, negreşit, nu e rău să descoperi, în viaţa ta, de ce să
roşeşti şi încă fără să ai prea mult de căutat.
Descopăr în Proust :,,Cela ne me souciait pas davan-
tage." Cred că e de neîngăduit. Dar ce contează ! Cartea lui
Cailleux2 mă îndeamnă să mă cufund iar în Le Temps perdu ;
sau, mai precis, în Le Temps retrouvé, cu o admiraţie şi mai
mare decît odinioară.

15 mai
Nu-mi vine a crede că s-ar putea produce fără dureri (că
te-ai putea lipsi de dureri) ; ar fi prea frumos. Ai saluta... şi
gata. Nici un fel de aplauze n-ar fi în stare să te mai readucă
pe scenă... îmi spun că răul provine, adesea, din aceea că te
agăţi. Uneori mi se pare foarte frumos să vezi pe cineva
agăţîndu-se de viaţă ; refuzînd să-şi dea drumul (sînt
exemple admirabile ; printre care acela al lui Guillaumet 3) ;
dar nu oricând ; nu cînd ai trăit ; şi, în unele cazuri, precum al
meu, se cuvine să consimţi.
Spiritualist cum nici nu ne putem închipui, nu s-a dus
niciodată să se roage, saiisă plângă, sau să cugete pe
mormântul părinţilor săi. Căci îi venea de departe nepăsarea
aceea a materiei, care făcea ca el să n-o observe. Ca şi oum
n-ar fii crezut in existenţa ei. Spun „el", dar acest „el" sînt
eu. Nu-i in asta nici un raţionament; e cam naiv, spontan. Nu

624
pot găsi un exemplu mai bun decât acesta : când, la
Cuverville, am fost de faţă la clipele lugubre când a născut
cumnata mea4 — vreau să spun că a trebuit să-1 ajut pe
doctor in groaznica operaţie pe care n-a acceptat s-o facă
decât după ce a fost sigur că inima copilului nu mai bate (ar
fi trebuit să facă o cezariană dar lipseau instrumentele
chirurgicale)... a trebuit deci să ţin picioarele cumnatei în
vreme ce el scotea ceea ce nu mai era decît un cadavru... Nu,
nu pot să povestesc : nu se poate închipui ceva mai oribil. Şi-
mi amintesc că, după aceea, toată noaptea, numai noi
amândoi, faţă în faţă, cu femeia zăcând alături, ne-am privit.
El era o apă : Sîntem nişte ucigaşi, mi-a spus. Dar când
copilul nu mai trăieşte, încerci s-o salvezi pe mamă.
(Chinurile durau de treizeci de ceasuri.) Deşi n-a fost
adormită (principiile nu îngăduiau încă aşa ceva ; am
progresat de atunci), ea zăcea fără cunoştinţă. Lângă ea, o
grămăjoară confuză de resturâ sângerânde, murdare...
Cum a venit dimineaţa, i-am spus cu naivitate nevestei
grădinarului care venise să vadă „cum merge" ; „Aruncă
asta". Puteam oare să-mi închipui că resturile acelea
informe, către care arătam întorcând capul cu scârbă,
reprezentau deja, în ochii Bisericii, o fiinţă omenească şi
sfântă, pe care se pregăteau să o îmbrace ? O, taină a
întrupării ! Cit am fost de stupefiat când, după câteva
ceasuri, am văzut aceea, care pentru mine nu mai avea „nici
un nume in nici o limbă", spălată, împodobită; gătită cu

624
panglici şi culcată într-un mic leagăn, în aşteptarea ritualei
coborâri in mormânt. Din ferieâre, nimeni nu-şi dăduse
seama de fărădelegea pe care fusesem gata să o fac, pe care
o făcusem in gând, când spusesem : „,Aruncă asta". Da, din
fericire porunca aceasta nesocotită nu fusese auzită. Şi am
rămas Îndelung privind la asta ; căpşorul cu fruntea plesnită,
căruia i s-a
41 — Pagini de jurnal

624
641

624
 ascuns cu grijă rana ; trupul nevinovat pe care, de-aş fi
fost singur, dus de cea dintâi pornire, l-aş fi azvârlit la gunoi,
lingă placentă ; îngrijiri religioase l-au salvat de neant... N-
am împărtăşit nimănui prin ce am trecut a-tunci, ce
povestesc aici. Trebuia să cred că, vreme de oîteva clipe, în
trupul acesta a sălăşluit un suflet ? Mor-mîntul lui e la
Cuverville, în cimitirul unde nu vreau să mă duc.
A trecut jumătate de veac... Nu pot spune că, într-
adevăr, revăd exact obrăjorul acela ; nu : ce-mi amintesc
exact e surprinderea mea, emoţia bruscă în faţa
extraordinarei lui frumuseţi. Nu mai văzusem şi n-am mai
văzut de-atunci aşa ceva. Feţele morţilor pot fi frumoase.
Moartea aduce adeseori trăsăturilor noastre un fel de linişte
şi de seninătate în renunţarea la viaţă. Dar mortul acela
mititel nu trăise ; frumuseţea lui era complet inexpresivă.
Unii (mai ales unele mame) se sperie de frumuseţea noilor
născuţi. în ce mă priveşte, cred că n-am văzut nici un altul
care să nu-mi fi părut — mărturisesc — aproape hidos,
scremut, serâşnitor, cu tot sîngele în obraz... Acela (şi asta,
evident, îi sporea frumuseţea) nu cunoscuse durerea
naşterii. Şi, neîndoielnic, nu era de-ajuns că trăsăturile erau
frumoase (cumnata mea era frumoasă ; ceilalţi doi nepoţi şi
nepoată-mea au fost dintre cei mai frumoşi copii din câţi am
văzut), ci, în afară de 'asta, cum îşi pierduse tot sîngele,
materia din care era el făcut nu părea carne omenească, ci
vreo substanţă eterată, o parafină translucidă şi sidefată, un

642 1027
fel de imaterială carne de floare ; cum e carnea de jertfă. O
fundă de atlas albastru (dacă era fetiţă, mi-a spus nevasta
pădurarului, ar fi fost roz), în partea dreaptă a unei drăguţe
bonetele de dantelă, ca în portretul unui copilaş, al lui
Systermans (dacă nu mă înşel), accentua şi mai tare paloarea
obrazului şi a acestei frunţi pustii. Micuţa cutie craniană
fusese golită de materia cerebrală, care a fost aruncată la
gunoi o dată cu resturile operaţiei aceleia groaznice, lichidul
şi placenta.
Povestirea aceasta ce dovedeşte ? Că sufletul nu mai ştie
unde să se refugieze când sprijinul lui trupesc lipseşte ?
Biserica a avut grijă de asta, cînd ne cheamă să credem în
„învierea trupului".
în suflet, bineînţeles că eu cred ! Sigur, cred în suflet.
Cum cred în lucirea fosforului. Dar nu pot să-mi închipui
lucirea aceasta fără fosforul care o produce. Şi apoi, nu vreau
să fac aici teorii. Teoriile, excesul de logică, mă stingheresc.
Animus, Animum, Anima... Discriminările astea îmi fac
ameţeală, căci ajung să nu mai pot distinge măcar sufletul de
trup. Nu pot concepe unul fără altul. Scriind asta, nu fac
decît să arăt o aplecare personală, care-mi explică mie
însumi, fără să justifice sau să scuze, ce spuneam mai sus : în
legătură cu mormântul părinţilor mei ; ba mai mult : că nici
nu mi-a trecut prin minte să priveghez la căpătîiul soţiei
mele moarte. C-a isprăvit. O telegramă anunţîndu-mi sfîrşitul
ei mă rechemase brusc la Cuverville, din Qhitre, în Poitou,

642 1028
unde eram cu o prietenă. îmi lăsasem soţia, cu cîteva zile
înainte, într-o stare de sănătate precară, e drept, dar nu
alarmantă, aşa încît o părăsisem fără temeri. Ea era nu
numai tot ce iubeam mai mult pe lume ; dar mi se părea (mi
se pare şi azi) că în funcţie de ea trăisem şi că, propriu-zis,
depindeam de ea. De asemenea, fusesem tragica ocupaţie a
vieţii ei. Iar acum totul se încheiase.
Am revăzut-o pe patul morţii. Ncmaiavînd felul acela de
blândeţe surâzătoare care-i îndulcea totdeauna gravitatea,
parcă era o jansenistă a lui Philippe de Cham-paigne. 5
Am lăsat acolo rămăşiţele acelea neînsufleţite. „Et nune
manet in te", îmi spuneam mereu ; sau, în orice caz (căci încă
nu descoperisem cuvintele acestea grele în Culex al lui
Vergiliu), am simţit imperios că de-acum înainte ea nu mai
trăia decît în amintirea mea. Şi dacă mă întorc acum la
imaginea fosforului şi a lucirii sale, e ca să spun că numai din
cauza, şi numai de dragul lucirii sale mă interesează fosforul;
că numai lucirea mă interesează... O, poate n-aş vorbi aşa de
aş fi iubit-o trupeşte. Şi, cum să explic ? Sufletul i-d iubeam ;
iar în suflet eu nu credeam. Nu cred într-un suflet desprins
de trup. Cred că sufletul şi trupul sînt acelaşi lucru şi că, dacă
se stinge viaţa trupului, s-a zis cu amîndouă deodată.
împotriva distincţiei arbitrare, artificiale, dintre suflet şi trup,
raţiunea mea protestează : cred (nu pot să nu cred) în
inevitabila lor dependenţă. Atunci pot foarte bine să spun că
numai sufletul mă interesează ; dar el nu se poate produce şi

642 1029
manifesta, iar eu nu-1 pot înţelege şi sesiza, decît prin trup.
Şi numai prin acesta, în ciuda oricărui misticism, devine
posibilă orice manifestare a iubirii.
Scriind asta, ştiu că nu aduc nici o lumină în ceea ce
ramine marea taină. Dar nici voi n-o luminaţi cîtuşi de puţin
cînd încercaţi să-i daţi sufletului o existenţă distinctă de
aceea a trupului. Uneori chiar am impresia că numai din
pricina voastră şi a distincţiilor voastre nu mai înţeleg nimic
şi că, poate, totul e mult mai simplu decît faceţi voi să fie.
Voi mutaţi, fără să o rezolvaţi cît de cît, problema, şi o
risipiţi, şi vă izbiţi imediat după aceea de o grămadă de
imposibilităţi.
Chanterez-vous, quand serez
vaporeuse ? 6
scrie Valéry, într-un admirabil hohot, care înseamnă, cu
alte cuvinte : „Vai ! marele suflet pe care l-am iubit ! ştiu că,
fără trupul fremătător, sufletul e absent". Iar sufletul acesta,
despre care ştiu că nu poate exista fără trup, cum ar mai
putea fi nemuritor ? Am mai scris, nu ştiu unde, că fără
îndoială vorba din Evanghelie pe care mi-am însuşit-o cel mai
mult, de îndată şi complet, supunîndu-i fiinţa mea şi lăsând-
o să-mi stăpânească gândurile, e aceasta : „împărăţia mea
nu-i pe lumea asta". Aşa că in „lumea asta" care, pentru
majoritatea fiinţelor, e singura ce există, eu, drept vorbind,
nu cred. Cred în lumea spirituală, iar tot restul nu înseamnă
nimic pentru mine. Dar lumea spirituală cred că nu există

642 1030
decît pentru noi, în noi, că depinde de noi, de reazămul pe
care i-1 asigură trupul. Şi cînd scriu : „cred că...", nu e vorba
cîtuşi de puţin de o profesie de credinţă. Spun „cred" pentru
că nu există un alt chip de a-mi exprima constatarea, prin
raţiune, a unei evidenţe. La ce-mi sînt bune revelaţiile ? Nu
vreau să apelez decît la raţiune — câine e aceeaşi şi a fost
aceeaşi din toate timpurile şi pentru toţi oamenii.
Dedesubtul ei se desfăşoară în voie statornica mea
senzualitate.
Cred că nu există aici două lumi separate, spiritualul şi
materialul, şi că e zadarnic să le opui. Sînt două aspecte ale
unuia şi aceluiaşi univers ; precum e zadarnic să pui în
opoziţie sufletul cu trupul. Zadarnic e chinul cugetului ce le
îndeamnă să se bată. Tocmai în identificarea lor mi-am găsit
liniştea. Iar dacă lumea spirituală capătă o importanţă
suverană, aceasta e spre folosul cugetului meu, care depinde
strîns de trupul meu; se înţeleg amîndouă şi se împacă între
ele, ca să-mi do-bîndească armonia. Nici nu vreau, nici nu
pot să încerc a spune şi a subordona pe unul celuilalt, cum îşi
propune să facă idealul creştin. Ştiu din experienţă (pentru
că m-am străduit multă vreme) oît costă încercarea aceasta.
De orice parte, a trupului sau a sufletului, ar înclina victoria,
ea nu e decît artificială şi trecătoare, iar în cele din urmă
avem de plătit spezele conflictului.
16 mai

642 1031
 Da, ştiu ; toate rezultatele analizelor sînt excelente
(afară de aceea a globulelor albe), aşa că nu ştiu cum să-mi
explic oboseala zdrobitoare din ultimele trei zile. Dimineaţa,
mi-e greu „să mă smulg din nisipuri" ; nisipuri mişcătoare.
Mă simt la poalele unui povîrniş pe care nu-i de loc sigur că-1
voi urca din nou. Totuşi scriu aceste câteva rînduri în chip de
ajutor...
17 mai
Jurnalul lui Goebbels :
„De fapt, purtăm flacăra care luminează lumea" (pag.
105).
Mai notez şi fraza aceasta (pag. 118) :
„Sohlepalberger... îmi tot răspunde, cînd îi cer să in-
tervină, că n-are o bază legală care să-i îngăduie să
acţioneze. Am putea să i-o procurăm." Doamne sfinte !
Tocmai asta-i groaznic.
Am citit toată cartea cu mare interes.
23 mai
Prea tare prăbuşit, zilele astea, ca să mai am dorinţa de a
nota ceva. Dar nici dureri, nici angoase. Şi, mai că ajungeam
să accept să termin aşa, într-un fel de nău-cire amorţită. Nu
ştiu de loc, deocamdată, dacă mă îndrept spre
convalescenţă. Nu cînd un mădular ţi-e mort de frig, suferi ;
ci când se-ntoarce în el viaţa. Azi, nelinişte... analogă cu
zvîcniturile şi cu furnicăturile unor degete ce se dezmorţesc.

642 1032
 27 mai
înmulţirea zilelor la clinică ; o grămadă confuză, de peste
o lună ; şovăind între tot ce-i mai bun şi tot ce-i mai rău. Şir
de zile ocupate aproape numai de lectură. Un fel de deşert
înfierbântat, cu oaza zilnică, nesperat de încîntătoare, a
vizitelor regulate ale prietenului fără seamăn oare a fost
pentru mine Roger Martin du Gard în toată această vreme
lungă de purgatoriu. Singură prezenţa lui era de-ajuns ca să
mă lege de viaţă ; venea în întîmpinarea nevoilor cugetului şi
trupului meu ; şi, oricât de morocănos puteam fi până la
venirea lui, mă simţeam, curând, complet însufleţit de
vorbele sale şi de atenţia plină de dragoste cu care le asculta
pe ale mele. Nu ştiu dacă am mai simţit vreodată atît de
puternic, în trecut, negrăita binefacere a prieteniei. Şi ce
estompare (chiar excesivă) a oricărui interes propriu, a lui în-
suşi ! Nu ! Nu ! religia nu poate face mai mult, şi nici atît de
firesc.
Mult aşteptata Antologie a apărut în sfîrşit. Grosso
modo, foarte mulţumit ; şi, îndeosebi, poate, că n-am prea
făcut să precumpănească, sper, gustul meu personal.
Nădăjduiesc că am adus la lumina zilei multe din micile
bucăţi delicioase ce meritau să fie cunoscute şi pe care nu le
vedeam citate nicăieri.
Azi-dimineaţă m-am împiedicat de poemul lui Jammes
îndeosebi izbutit : „II va neiger dans quelque jours..." Ce vrea
să spună, ce poate să spună :

642 1033
 Et Ies nombres
Fui prouvent que Ies belles cometes dan sl'ombre
Passeront. ne Ies forceront pas a passer. 7
Da, e delicios, fermecător şi cu atît mai idiot ou cît îţi dă
un aer de profunzime. Dar ăsta-i Jammes ! Toată
absurditatea credinţei sale. „Numerele" înseşi ţin de
Dumnezeu; sânt Dumnezeu. Asta înseamnă, confuz, că
Dumnezeu (Dumnezeul lui Jammes) e oricând gata să facă o
minune, că nu se simte angajat de legile pe care el le-a
instituit propriu-zis. E Iosua, care, cu ajutorul lui Dumnezeu,
poate opri soarele din mers. Asemenea vorbe mi se par
jignitor de necucernice ; îl mântuie doar inconştientul lui
libertinaj poetic. Bunul Dumnezeu al lui Jammes ar fi liber,
cumva, să facă astfel ca triunghiul cutare să nu aibă
unghiurile egale cu două unghiuri drepte ?... Absurd ! absurd
! Din cale afară de absurd. De prisos să mai stărui. Acest mic
poem rămâne totuşi unul dintre cele mai bune ale lui
Jammes.

31 mai
în sfârşit, la Saint-Paul ! Să Îndrăznesc acum să măr-
turisesc că nu prea mai credeam să ies viu din clinică ? Aici,
câtă linişte ! Noaptea e întunecată. Nici un zgomot, doar
orăcăitul ritmic al broaştelor. Apoi, ca la un semn sau o
poruncă tainică, toate tac deodată; şi pe urmă iar o pornesc,
în cor.

642 1034
 / iunie
Ca să-ţi izbutească o convalescenţă, îţi trebuie compli-
citatea primăverii.
Notez din La Rochefoucauld maxima aceasta pe care n-o
remarcasem pînă acum :
înţeleptul găseşte că e mai bine să nu se angajeze decît
să învingă.
Şi aceasta :
Certurile n-ar dura mult dacă greşala ar fi numai de o
parte.

4 iunie
Sînt zile oînd am impresia că, dacă aş avea la îndemână o
peniţă bună, cerneală bună şi hârtie bună, aş scrie uşor o
capodoperă.

10 iunie
Lui Hugo îi place să rimeze două sonorităţi diftongate,
din care una e socotită două silabe, cealaltă — una. Notez în
treacăt :
Qu'un vin pur fasse fête au poulardes friandes ! Et que
de cet amas de fricots et de viandes...
Am mai remarcat şi altele.

642 1035
 Aceste rânduri
fără importanţă
datează din 12 iunie 1949.
Toate mă fac să cred că vor fi
ultimele din acest Jurnal. ANDRÉ Gì DE
25 ianuarie 1950
AMIN sau
ZARURILE AU FOST ARUNCATE 1
Fiicei mele CATHERINE JEAN LAMBERT

Nu ştiu ce-o să iasă din asta : am hotărît să scriu la

întâmplare. Nu-i uşor ; pana (de fapt stiloul) rămîne în urma
gândului. Iar totu-i să nu ştii dinainte ce ai să spui. E drept că
e aici un pic de comedie. Vrei cu tot dinadinsul să stingi
farurile. Dar tot rămîne un fel de radar lăuntric care să-ţi dea
de veste...
Am şters patru cuvinte ; deci am trişat. N-am să mai
fac... Vai, să nu uit : nu oare cumva să li se dea mare
importanţă celor notate aici ; aşa ceva tare i-ar cădea bine
lui Benda. Dacă-mi vine să mă contrazic, am să mă contrazic
fără nioi o mustrare de cuget : nu umblu .după „coerenţă".
Dar nici n-am să mă joc de-a incoerenţa. Dincolo de logică, e
aici un fel de psihologie ascunsă : aici, .asta mă interesează
mai mult. Mă grăbesc să spun : „aici" ; pentru că nu pot

642 1036
suferi ilogicul decît momentan şi de dragul iocului. Fireşte,
numai să rîzi nu te face lipsa de logică, iar eu vreau, aioi, să
mă amuz. Totuşi, fără rigoarea raţionamentului lui
Descartes, recunosc că nu s-ar fi înfiinţat nimic trainic, nimic
durabil. Dar partida asta strânsă se joacă pe un cu totul alt
plan ; deocamdată nu asta-i treaba mea. Şi poate că, la
vârsta mea, am voie să-mi dau puţin drumul. Amin (Ceea ce,
dacă nu mă Înşel, Înseamnă ; aşa să fie !)
Am făcut cunoştinţă cu un cuvânt care arată o stare de
care sufăr de cîteva luni ; tare frumos cuvînt : anorexie. De la
av — fără — şi opsyoji.at. — a dori. înseamnă lipsă de poftă
(„să nu se confunde cu dezgustul", zice Littre). Termenul
acesta e folosit numai de medici ; nu-i nimic ; am nevoie de
el. Că sufăr de anorexie, e prea mult spus : mai rău e că
aproape nici nu mai sufăr; ba inapetenţa mea fizică şi
intelectuală a ajuns atît de mare, încît nu mai ştiu ce mă mai
ţine în viaţă ; doar deprinderea de a trăi. Am impresia că n-ar
trebui decât să mă las dus şi-aş înceta să mai exist, în cele ce
scriu acum, să nu credeţi că e deznădejde ; mai degrabă
mulţumire.
îmi cântăresc bine fiecare vorbă : nu mi-aş ierta de mi-aş
forţa gândul. La urma urmelor, am cîştigat partida pe care
am făcut-o. Dar nu imam mai interesat de ea, cu adevărat,
de când Em. m-a părăsit. Adesea mi se pare, de atunci, că
doar m-am făcut că trăiesc : ea era realitatea mea. Puţin îmi
pasă de nu sînt înţeles. Nici eu singur nu mă înţeleg tocmai

642 1037
bine. Deoarece nici nu prea ştiu ce se cheamă la mine
realitate. Pentru ea realitatea era un Dumnezeu în care eu
nu puteam să cred... Am renunţat să încerc a înţelege ceva.
Dacă ce-am spus acum ar putea să ducă la clătinarea sau
scăderea credinţei unui tânăr care m-ar citi, aş rupe îndată
paginile acestea. Dar îl rog să se gândească la vîrsta mea şi să
încerce să-şi dea seama că la 80 de ani nu mai e cazul să sări
în sus ; cel mult să sări din tine însuţi. Are unde găsi, tânărul,
în scrierile mele din tinereţe, invitaţii la bucurie, la exaltarea
aceea firească în care am trăit multă vreme ; acolo sînt din
belşug. Dar acum nu mi le-aş mai putea asuma decît
prefăcîndu-mă. Tocmai prefăcătoria atâtor scrieri de azi, şi
uneori a celor mai bune, mi le face nesuferite. Autorul
vorbeşte în ele într-un fel care nu îi este natural. E ceea ce aş
vrea să evit. Sinceritatea trebuie să preceadă alegerea
cuvintelor şi mişcarea frazei; ea n^are nimic comun cu
cinismul mărturisirilor. Şi cel mai rău şi mai perfid prieten ai
ei e complacerea. Asta falsifică totul. Nu poţi fi din cale afară
de sever cu tine însuţi ; dar îţi trebuie un lung şi răbdător
antrenament.
Nici în anorexia de care am vorbit n-aş vrea să mă
complac. Ieri, la Cabris, unde mă dusesem, de la Nisa, să-i
văd pe soţii Herbart, am simţit de astă dată că, la urma
urmelor, mă mai puteam simţi fericit că trăiesc şi le-am spus-
o imediat lui Pierre şi Elisabethei şi d-nei

642 1038
 Théo, care e mai în vîrsta decît mine cu vreo 3—4 ani.
Şedeam toţi patru sub o boltă de viţă-de-vie, nu atît de
deasă încât să nu zărim între frunzele cele mari ispita cerului
de un senin adânc. Ciorchinii care atîrnau ici^colo începeau
să fie gata de cules. Aerul era cald şi plăcut totodată. Soseam
cu veşti bune ; mai ales a-ceea că se scoate o nouă ediţie din
Les Faux-Monna-yeurs. Cartea a făcut parte din cele
douăsprezece romane alese drept cele mai bune pentru o
colecţie nouă, care se anunţă destul de importantă. Pierre şi
Elisabeth îmi spuneau ce bucuroşi sînt că văd în sfîrşit la
locul ce i se cuvine o carte pe care toată lumea (sau aproape)
o socotea un eşec în momentul apariţiei. Pur şi simplu, nu
răspundea la ceea ce criticii decretaseră că trebuie să fie
legile genului. Şi, ca de atâtea alte ori, am cîştigat, la
rejudecare, procesul de altădată. Aşa se va întâmpla şi cu
Corydon şi cu Saiil. Cît despre Les Caves du Vatican, aştept cu
o voioasă nerăbdare experienţa punerii ei în scenă, la
Teatrul Francez, în toamna asta. 2 E chiar una din rarele
curiozităţi ce mă mai leagă de viaţă...
Să ne întoarcem la anorexie.
Nu prea sînt sensibil la plăcerile unei mese ; îmi pasă tot
mai puţin de asta ; sătul după cîteva înghiţituri ; fireşte, mai
pretenţios la unt şi la pâine ; cît despre car-»ne, dacă e
aţoasă sau nu e destul de fiartă, mai bine mă lipsesc. Cel mai
bun vin, îmi place şi tăiat ; ba chiar mai mult ; „à la
française", oum spune Montaigne, spre marea supărare a

642 1039
prietenilor mei. Cel puţin cînd sînt singur, fug de
restaurantele celebre.
A trebuit să recunosc : ce-i drept, sînt de felul meu
zgârcit (asta îmi vine pesemne, de la strămoşii mei normanzi)
şi, cu toate astea, susţin că sînt generos. înţeleagă cine
poate... şi totuşi mi se pare că explicaţia este foarte simplă :
nu pot suferi să cheltuiesc pentru mine însumi, pentru
propriile mele comodităţi. De altfel, cu vîrsta, m-am
schimbat : îndemnat de oboseală, mă port cu mine mai
atent. Afară de asta, sentimentul valorii banului îmi lipseşte
până ântr-atît, încât mi se intîmplă adesea să întînd o hârtie
de 1000 când ajunge una de 100. Dar îmi propusesem să
vorbesc despre anorexie.
Inapetenţa mea nu e numai fizică, ci şi intelectuală. Abia
de izbutesc să mă intereseze ce citesc. După douăzeci de
pagini, cartea cea nouă îmi cade din mîini ; şi mă întorc la
Vergiliu, care nu-mi mai aduce propriu-zis nici o surpriză, dar
măcar o statornică încîntare.
Asta-i o stare cu totul nouă pentru mine, în care cu greu
mă recunosc. Da : pînă în preajma celor 80 de ani pe care-i
am, ştiusem să-mi păstrez (şi foarte firesc; adică : fără
artificiu) un fel de curiozitate, de vioiciune aproape
zburdalnică, pe care am descris-o pe cît am putut în cărţile
mele şi care mă făcea să mă avînt spre tot ce mi se părea
vrednic de dragoste şi de admiraţie, în ciuda tuturor
nenorocirilor. Inhibiţia de acum nu-mi vine din lumea

642 1040
exterioară, nici de la alţii, ci din mine însumi. Simpatia mă
făcuse mult timp să-mi păstrez fervoarea. Nu călătoresc
decît cu un prieten tînăr; a-tunci trăiesc prin delegaţie. îmi
însuşesc uimirile şi bucuriile lui... Cred că încă aş mai fi în
stare de unele; doar de mine însumi, treptat, mă
dezinteresez şi mă desprind. Dar mai sînt extrem de sensibil
la spectacolul adolescenţei. în plus, am avut grijă să nu-mi
las simţurile să adoarmă, ascultînd astfel de sfaturile lui
Mon-taigne care se vădeşte deosebit de înţelept în această
privinţă : el ştie, ca şi mine, că înţelepciunea nu stă în
renunţare, în abstinenţă, şi are grijă să nu sece prea repede
izvorul acela tainic, mergînd chiar, dacă înţeleg bine, pînă la
a se îndemna în căutarea voluptăţilor... ceea ce mi înseamnă
că anorexia mea nu vine şi, nu vine mai ales, de la scurgerea
sevei, — trebuie s-o recunosc. Nici la 80 de ani nu-ţi face
plăcere să mărturiseşti aşa ceva. Regele David era, fără
îndoială, cam de vîrsta mea cînd o poftea pe foarte tînăra
Abişag să-i încălzească aşternutul. Pasajul acesta, oa şi altele
din Biblie, i-ar pune în mare încurcătură pe comentatori dacă
aceştia nu s-ar pricepe să caute şi să găsească în el o
interpretare mistică — care nu-mi sare de loc în ochi.
Anorexie... A fost de ajuns, cel puţin deocamdată, să
scriu din goana condeiului aceste cîteva pagini, ca s-o birui.
Nu pot suferi să şed fără să fac nimic. Traducînd
Ardeii of Feversham,3 ou Elisabeth H., pentru Jean-Louis
Barrault, eram fericit. Şi mai fericit, cînd am alcătuit pentru

642 1041
Jean Meyer cele cîteva scene suplimentare pentru Les Caves;
mai bine dispus ca orieînd. Iar acum, cînd am hotărît să-mi
las pana să alerge la în-tîimplare, dar cîntărindu-mi bine
cuvintele pe care le scriu, trăiesc din nou clipe de fericire
deplină. Nu mă recitesc şi nu vreau să ştiu decît după aceea
cîite parale face ce am scris. E o experienţă pe care n-am
încercat-o pînă acum ; de obicei pînă şi cel mai mărunt
proiect îl port în cap luni şi ani de zile. De-ar fi s-o iau de la
început, mi-aş acorda mai multă libertate. Dar dacă aş fi
lăsat hăţurile moi, poate n-aş fi făcut nimic de preţ. Mi-a tre-
buit multă vreme pînă să înţeleg cît de din scurt mă ţinea
ereditatea. Cu alte cuvinte, şi mai simplu : eram mult mai
puţin liber decât credeam, extraordinar de tare ţinut,
reţinut, conţinut de sentimentul datoriei. La cîte solicitări îmi
pare azi rău că n-am cedat! Desigur, spre maxima mea
îmbogăţire ; dar, poate, şi spre dizolvarea caractenilui... Ceea
ce nu are rost să socoteşti...
Simt — mai bine zis : ştiu — că nu mai am mult de trăit.
Mi-o spun mereu, cât e ziua de mare. Pot să apară 'diferite
suferinţe, angoase ; până acuma am fost cruţat. Dar mi-e
inima obosită... (Fumez prea mult). După douăzeci de paşi
încep să gîfîi. Aş vrea să mor fără zgomot, simplu, ca şi cum
aş adormi. E cu putinţă ? Mai ales fără nimic teatral. Fără
preaviz. Fără pregătiri.
A fost o vreme, multă vreme, cînd nici cele mai grozave
comori n-ar fi egalat, în stima mea, o frază frumoasă. Acuma

642 1042
scriu oricum şi nu caut decît naturaleţea. Nu scriu, aici,
propriu-zis o carte. Fără un gînd anume, fără nici un plan,
merg înainte la întâmplare, gata să rup orice are să mi se
pară prea inform sau prea absurd. O să vedem mai tîrziu.
Până atunci, mă feresc să recitesc. De 'altfel nici nu-mi
displace totdeauna absurditatea : o socotesc adesea în stare
să scoată la iveală felurite avînturi pe care, de obicei, încerci
să le cuminţeşti. Dar trebuie ca absurditatea asta să fie
aproape inconştientă ; să-ţi scape. Scrisesem, aşa, acum doi
ani,cîteva pagini de care, mărturisesc, eram foarte mulţumit.
Le-am intitulat Arbitrarul. Da, realmente îmi lăsasem pana să
se zbată la întîmplare. Tovarăşii mei de drum (Richard Heyd,
ginerele şi fiica mea) plecaseră de la graniţa heiveto-italiană
să dea o raită prin Veneţia. Mă lăsaseră singur la Ponte-
Tresa. Aveau să lipsească trei zile. Nici o distracţie. Ploua.
Atunci, m-aim aşezat la masă, într-iun salon banal, cu o foaie
albă în faţă, hotărât să scriu orice, cu condiţia să n-aibă nici
un sens. Rezultatul mi se pare destul de reuşit.
De oîte ori n-am vrut să scriu o carte care să nu ţină
cîtuşi de puţin seama de trecutul meu, care să nu poată cu
nici un chip să fie legată de ceea ce se numeşte pompos :
opera mea. Cu neputinţă : cad iar în aceleaşi teme, din care
nu cred să mai pot scoate ceva. Mă simt mult mai înclinat
spre rîs decît în tinereţe. Luam în serios tot felul de
„probleme" care mă fac, azi, să zîmbesc sau să râd. Las la o
parte problemele politice, economice sau sociale care-i

642 1043
privesc pe alţii într-un mod adeseori tragic ; mă refer la
acelea pe care mi le închipuiam uneori într-un mod cu totul
gratuit, între om şi divinitate. Mi se pare că nu-i, în toate
astea, de cele mai multe ori, decît pură născocire şi că cel
mai bine e să treci peste ele, fără să-ţi prea pese. De aici
grava învinuire că mă „despiritualizez". Unii, care-mi vroiau
binele, au susţinut că, din preocupările apăsătoare de
altădată, tot a mai rămas o anumită nelinişte secretă, care
mă mai chi-nuie ; că seninătatea mea era doar prefăcută; că
nici Diavolul, nici Dumnezeu n-au pierdut nimic; că, de altfel,
descărcat de nelinişte, îmi pierd orice raţiune de a fi, orice
valoare. „Ce ne mai pasă atunci de cadavrul ăsta!" —
exclama Mauriac. Şi adăuga, drăguţ, că, dacă aş fi complet
sincer, aş recunoaşte că... Toate astea înseamnă că te
bălăceşti în imaginar. Cred că m-am explicat destul in
privinţa asta.
De fapt, ar fi o poză să mă descriu mai uşuratec decît
sânt. Pe mine însumi mi-e greu să mă iau în serios ; nu pe
alţii. Să-ţi dai viaţa pentru alţii ?... Da, poate. Pentru o
cauză ?... Prea de multe ori am fost traşi pe sfoară.
M-am surprins ieri întrebindu-mă cit se poate ae serios
dacă e adevărat că mai trăiesc. Lumea exterioară exista şi o
percepeam cît se poate de bine ; dar, într-adevăr, eu eram
cel ce o percepea ? Pe vremea iniţierii în metafizica germană,
fusesem tare încântat de fraza lui Schopenhauer : „Aşadar eu
sânt reazămul lumii"... Mi-aduc aminte foarte limpede, după

642 1044
mai bine de o jumătate de veac 10 : nimic nu exista decît ân
funcţie de mine. Era îmbătător. Acum, era pe dos : Totul
exista şi continua să existe fără ajutorul meu. Lumea n-avea
nici o nevoie de mine. Şi destul de mult (cred că a durat cam
un sfert de ceas) am fost absent; mi se părea că nu mai exist;
şi dispariţia mea trecea neobservată. Apoi am înţeles că
totuşi eu sînt cel ce-şi dă seama de asta şi-şi spune : nu mai
exist. Şi m-am întors la locul meu, dar cu un fel de spaimă.
Nu prea sânt curios să ştiu ce-mi mai poate aduce viaţa.
Am spus, de bine de rău, ce socoteam că am de spus şi mă
tem să nu mă repet. Pe oînd trândăvia e pentru mine o
povară. Ce mă opreşte totuşi să mă sinucid (deşi nu socotesc
de loc condamnabilă sinuciderea), e că unii ar vrea să vadă in
actul acesta un fel de mărturisire a falimentului, rezultatul
obligator al greşelilor mele. Alţii ar fi gata să creadă că mă
feresc de Izbăvire. Ar fi greu să-i fac pe oameni să înţeleagă
că, pur şi simplu, sînt sătul de zile şi nu ştiu ce să fac cu
puţinul timp pe care-1 mai am de trăit. Anorexia : cealaltă
faţă, oribil de inexpresivă, a Plictisului.
De-ar fi să iau viaţa de la început, şi să pot face din ea ce-
mi place, după cum văd lucrurile astăzi, fără îndoială că mi-
aş da mai mult timp pentru lucru (vreau să spun : pentru
învăţătură), dar, categoric, şi mai mult pentru aventură. Mă
împac greu cu gîndul că nu ştiu greceşte, că nu vorbesc
curgător engleza şi germana şi, mai ales, că am fost atît de
prudent — ceea ce nu se prea potriveşte cu instinctivul meu
10Aveam 18 ani.

642 1045
dispreţ pentru confort. Pot oare îndrăzni să spun, spre
dezvinovăţire, că
soţia nu-mi prea stimula curajul şi că orice căpăta pentru
ea proporţiile cine ştie căror cutezanţe nebune ? Vedea
peste tot numai primejdii. Nici azi nu pricep cum şi de unde
am luat uneori forţa de a trece peste asta, în ciuda iubirii şi a
fricii de a nu o îndurera. Am înţeles la timp că de aş fi
ascultat prea mult de temerile ei, ar fi fost pentru mine un
faliment total. Vădea totuşi cea mai mare grijă să nu-mi
reteze avînturile şi să-mi dea a înţelege neîncetat că vroia să
nu-mi înrîu-rească întru nimic nici voinţa, nici gîndirea. Dar
cum puteam să nu simt, prin chiar tăcerile ei, statornica do-
rinţă de a mă vedea întors înapoi ? Problema sexuală s-a
adăugat; dar nu cred că juca un rol esenţial în a-ceastă
privinţă. Totuşi, cum nu-şi putea găsi o rezolvare
mulţumitoare într-o simplă supunere, cred că m-a împins pe
calea răzvrătirii mult mai repede şi mult mai departe decît aş
fi făcut-o de la sine. Of, să nu mal vorbim de asta !
N-are nici un rost să învinuieşti şi să te tot gîndeşti la
ceea ce ai fi putut face. Dacă mi se întîmplă să mă supăr,
numai pe mine mă supăr ; şi raţiunea mă face să le spun
tinerilor — şi să le repet să-şi spună neîncetat şi să se
convingă — că de cele mai multe ori nu depinde decît de ei.
Nu depindea decît de mine să fac o călătorie în China; nu
depindea decît de mine să nu mă întorc mereu la aceleaşi
locuri, să nu mă las învăluit de privelişti şi de împrejurări

642 1046
care nu-mi mai pot spune nimic nou, doar din lene, din
nepăsare... Şi încă un sfat pe care li—1 dau tinerilor, cu atît
mai multă siguranţă cu cât eu nu l-am urmat totdeauna :
aveţi tăria să preferaţi ceea ce vă cere mai mult efort...
Recunosc, totuşi, că am cerut mult de la mine însumi ; şi
puţine lucruri mă apasă atît, la bătrâneţe, ca faptul că
trebuie s-o las mai moale în această privinţă ; că sînt silit să
ţin seama de puterile mele şi să constat mereu că sînt
îngrozitor de limitate ; că simt, că trebuie să accept că nu
prea mai sînt bun la ceva.
întors la Paris, unde viaţa are alt gust, am din nou chef să
trăiesc. Ce rost are să-mi tot amintesc virsta ? Infirmităţile
să-şi vadă de treaba lor ! Mă supără, bineînţeles, dar nici una
din ele nu i de neîndurat. Pentru că abia mai pot umbla, stau
mai mult în cameră. Voi încerca să mă conving că e cu atît
mai bine.
Numai să mă lase ceilalţi în pace ! O, stare de linişte
fericită ! Atât de intensă, încât mă îndoiesc că am să pot
dormi la noapte ; iar mîine risc să mă simt secerat de
insomnie. A, da ! De pildă, totul e să nu mă uit într-o
oglindă : pungile de sub ochi, obrajii căzuţi, trăsăturile
pustiite, privirea stinsă... sînt de speriat şi asta mă bagă-n
toţi dracii... Treacă-meargă. Dar cînd mă gîndesc că eram on
excelent mărşăluitor, chiar alergător ! Ştiu prea bine cele
două sau trei daţi când mi-am obosit inima iremediabil.
Prima dată, urcând o coastă abruptă pe bicicletă, ca să ajung

642 1047
din urmă pe... A doua, printr-un salt acrobatic, într-un pod,
la Saint-Clair, ca să ajung la... în sfîrşit, mult mai recent, în
Liban, sărind peste stînci, lîngă izvoarele lui Adonis, ca să
ajung pe... Aşa că, a doua zi, în avion, cînd am avut o bruscă
slăbiciune, era firesc să fie pusă pe seama altitudinii ; evi-
dent ; dar eu ştiam că era mai ales, şi în primul rînd, din
pricina imprudenţei din ajun. Ca să dobîndesc ce .vreau, sînt
tenace, îndrăzneţ, cutezător chiar fără măsură şi fără sănmi
pese de piedici; dar ca să rezist la ceea ce puritanii numesc
„ispită", nu fac nici două parale. Nici măcar nu încerc. Dacă
aş crede în diavol (m-am făcut uneori că aş crede în el : e atît
de comod !), aş spune că imediat cad cu el la învoială.
La Paris dau şi peste dezordine şi îngrămădeală : nu-i o
masă, o poliţă, care să nu fie plină de cărţi. Cărţi pe care n-aş
avea timp să le citesc, chiar dacă n-aş face decât asta ; să le
citesc „nu zic rînd cu rînd, dar măcar pagină cu pagină", cum
îmi scria atât de nostim Thadee N. 4 cînd i-am trimis Paludes.
în fiecare zi, poşta îmi aduce altele. Unele sînt însoţite de o
scrisoare. Alte scrisori însoţesc manuscrise : autorul are
nevoie să ştie ce cred despre poemele lui (cel mai des mi se
trimit versuri). Cât te mai pot necăji solicitările acestea ! Sin-
gura scuză a celor ce ţi le trimit e că nu-şi dau seama. De cele
mai multe ori, încerc să trec peste ele fără să le ascult, fără
să le dau prea mare atenţie. Pe urmă, mă

656

642 1048
42 — Pagini de jurnal

642 1049
 657
întorc la ele ! Dacă totuşi mă înşel... Am făcut uneori
greşeli atât de grosolane, atât de neiertat ; cu Proust, cu
Dorothy Bussy5... Oare aş fi ştiut să recunosc imediat
valoarea deosebită a lui Baudelaire, a lui Rimbaud ? Nu
cumva l-aş fi socotit la început pe Lautréamont drept un
nebun ? Şi ân cele din urmă, problema se pune cu toată
gravitatea : sânt, oare, ân stare să fiu emoţionat de o formă
cu totul nouă de poezie, care rupe cu toată tradiţia ? Şi nu
tocmai asta ar fi cel mai vrednic de laudă ? Deşi nu-i destul,
ca să-ţi vădeşti geniul, s-o rupi cu artificialul, cu
convenţionalul...
Dacă m-aş afla dintr-o dată in faţa altor ruguri în flăcări,
comparabile cu Les Illuminations6 sau cu Les Chants de
Maldoror7, admiţând că le-aş recunoaşte de Îndată
splendoarea, cred că aş fi, azi, nu atit înmărmu-rit cât
stingherit. La vârsta mea, şi de mult, mi-am luat din poezie
tot ce-am avut nevoie. La fel, cu muzica ; şi n-ar lipsi mult să
adaug : şi cu dragostea. Tânărul a-venturier care se azvârlă în
viaţă, îşi umple repede inima, în care fiecare locuşor e de
preţ. Şi e mai bine aşa, Dante poate să întâlnească după
aceea alte Béatrice, Romeo alte Juliete : nici nu se va uita la
ele ; şi-a făcut plinul în ce priveşte dragostea şi adoraţia.
Exaltarea, entuziasmul pe care Hugo ml le-a insuflat când îl
citeam la 16 ani, alţii le vor putea aduce în inima adoles-
cenţilor de azi. Oricare dintre ei păstrează o recunoştinţă

642 1050
deosebită celui sau celei care a ştiut să-1 iniţieze. Şi nimic din
ce va urma nu va mai fi pe măsura celor dintâi emoţii
răscolitoare.
Dar se Întâmplă, uneori, ân ce priveşte dragostea şi
admiraţia, ca acelea ce sînt cele mai trainice să fie tocmai
cele mai târzii.
Trebuie, la Paris, să mă impac ou dezordinea şi cu
îngrămădeala. Dar să nu credeţi cumva că dezordinea asta
imi place ! Uneori nici nu mai ştiu cum să-mi găsesc un colţ
pentru scris. Şi ce greu îmi e să mă abţin, să nu văd ceea ce
îmi cheamă atenţia ân dârecţii atât de felurite ! Dar dacă m-
aş apuca să incerc să pun oarecare orânduială in cărţile şi
hârtiile adunate aproape la întâmplare, aş avea de lucru ore
şi zile in şir. Renunţ: e mai simplu să-ţi faci geamantanul şi s-
o ştergi, oriunde. De cîte pri nu mi s-a întâmplat să plec ân
călătorie numai pentru ca să scap de Paris ! Şi totuşi, la Paris
e cea mai intensă fierbere intelectuală. Dar şi oboseală.
După cîtăva vreme, nu mai pot: plec.
De altfel, nici nu am nevoie să mă instalez undeva, ca să
lucrez. Scriu oriunde, pe o masă de cafenea, pe o bancă pe
bulevard, în tren... în timpul lungului drum cu maşina care
m-a adus înapoi la Paris, l-am rugat de două ori pe Gilbert,
şoferul, să oprească numai ca să notez ceea ce mă temeam
că o să uit pînă la primul popas. Iată ce (transcriu) :
N-am lăsat, în dispoziţiile mele testamentare, nici o
indicaţie cu privire la funeralii şi mă gîndesc la încurcătura în

642 1051
care se vor afla executorii mei. Dar degeaba mă tot încerc,
nu pot scoate de la mine nici o hotărîrr. sigură. Incinerarea,
drept vorbind, nu mi se pare lipsită de farmec; mă ispiteşte
îndestul; dar mărturisesc că prefer să fiu ros de viermi, supt
de rădăcinile plantelor şi ale copacilor, decît să fiu asvirat la
noroc de cine ştie re t.erchea-berchea şi ce puturoşi...
■ (...fraza aceasta, — care-mi plăcuse — acum, cînd o
transcriu, îmi miroase a întorsătură cinică destul de
provocatoare şi care nu mi-e firească)...
Reuşesc destul de greu, şi destul de rar, să am zi de zi
aceeaşi vârstă. încă pe când eram copil, unchii si mă-tuşile
mele imi spuneau : apucatul. înţelegi, oare, starea aceluia
care, de cum se trezeşte, ar putea face astfel încît, în cursul
zilei, să fie când stăpân pe averi fără număr, cînd ajuns
aproape la cerşetorie ? Cum să cutezi să-ţi iei un angajament
dacă te îndoieşti că ai să fi în stare să-1 ţii ? Neîncrederea în
sine poate ajunge paralizantă. Să nu te bizui pe tine ! Cel ce
are să vină la întîlnire, va fi oare acelaşi cu cel care a fixat-o ?
De-a-ici retragerile, furişările, fugile mele, aparenta mea
nestatornicie. Să nu-i recunosc pe ceilalţi, treacă-meargă ;
dar să nu te recunoşti pe tine însuţi, ce supărător este !
Lăsaţi-mă deci să mă retrag din joc, de teamă să nu mă
îxicurc. Azi, aş sta bucuros de vorbă cu voi ; mîine risc să nu
mai am ce vă spune...
încă ceva mă împiedică : că nu ştiu de ce credit mă bucur
în mintea altuia. îi admir şi îi invidiez pe infatuaţii din

642 1052
născare : trăiesc liniştiţi, cu convingerea că totul li se
datorează. Cită siguranţă dă asta mersului lor ! Eu, cînd
înaintez, sînt timorat ; şi de cele mai multe ori prefer să nu
fac nici un pas înainte. Asta vine şi din lunga deprindere de a
nu fi de loc ascultat. Atunci e mai bine dacă ştii să taci. Şi de
aici vine, poate, valoarea, dacă e vreuna, a Jurnalului meu ;
prin el îmi luam revanşa ; în el mă refugiam. Acum, cînd ştiu
şi simt dinainte că li se va da atenţie celor ce urmează să
apun, am mai puţin chef de vorbă. Totuşi, uneori îmi vine
poftă să plasez o anecdotă. De obicei, cînd conversaţia
lîncezeşte ; pentru că nu pot suferi tăcerile. Acuma am
curajul să-mi dau drumul. Dar nu trebuie să mă întorc mult
în urmă : n-aveam decât o grijă : să ajung cît mai repede la
capătul povestirii, de teamă că n-o să fiu lăsat s-o isprăvesc.
De atîtea ori fusesem întrerupt ! Aşa încît o pornesc în galop.
Dar, tronc ! Povestirea mi-e tăiată tocmai „în momentul cel
mai nostim", cum cânta Yvette Guilbert. Şi de atîtea ori
cunoscusem durerea asta : nimeni nu aştepta urmarea,
nimeni nu se grăbea să pronunţe calmantul şi încurajantul :
„Şi, după aceea ?"... Lumea începe să vorbească despre
altceva, eu n-am decât de pierdut şi să-+mi zic încă o dată :
mai bine să nu începi dacă nu ştii că poţi încheia.
De obicei, conversaţiile mă plictisesc, mă storc de forţe.
Cei cu care poţi să te porţi firesc sînt atît de rari ! Clipele în
care poţi sta de vorbă cu ei sînt deci cu atît mai înoîntătoare,
mai scumpe. Vorbisem adineauri de zgîrcenie ; cu timpul

642 1053
meu mai ales, sînt foarte puţin risipitor ; nu-i pot ierta pe cei
ce mă fac să-1 pierd şi nu-mi vine a crede că lor le face cu
adevărat plăcere să stea cu mine cînd mie îmi face atît de
puţină plăcere să stau ou ei. Dar în tinereţe nu era acelaşi
lucru, bineînţeles ; şi pe vremea cînd scriam la UErmitage,
sau pe vremea începuturilor N.R.F., mai ales, discuţiile erau
în toi : trebuia să ne informăm, să înţelegem bine ce vrem,
cine sîntem ; a discuta însemna a colabora şi noi nu vorbeam
de pomană. Cartea pe care Gheon a intitulat-o JVos
Directives reflectă palavrele noastre şi tezaurizează rodul
eforturilor noastre de a scoate literatura şi artele din
mocirlă, de a le urni, o dată, din făgaşul lor. Cei ce au venit în
urma noastră, profitînd, fără să-şi prea dea seama, de noua
răscruce, au pierdut din vedere foarte repede trista stare a
„literelor franceze" de atunci şi cu ce forţă a trebuit să
împingem ca să scoatem la drum carul cel împotmolit. (Fir-ar
ale naibii de metafore ; îndată te duce gîndul la „carul
statului" ş.a.m.d. Atâta pagubă !)
O peniţă bună joacă pentru mine un rol foarte mare în
plăcerea pe care o am de a scrie. în primăvara trecută, îmi
făcusem rost de un dictafon. N-am ştiut încă să mă folosesc
de aşa ceva. Şi totuşi, ce notez în caietele acestea ar trebui
să ţâşnească din inima şi din creierul meu, fără întîrziere,
fără nici o pregătire. în faţa cutiei aceleia înregistratoare, nu-
mi vin în minte decît prostii de care mi-ar fi ruşine şi pe care
le judec dinainte cu toată asprimea. Ce-aş vrea să încredinţez

642 1054
dicta-fonului ar fi nişte dialoguri. Aştept şi acum prilejul. Sînt
unele prestigioase. Dar cât îţi trebuie până pui aparatul, pînă
te aşezi tu însuţi cum trebuie şi interlocutorul care să fie de
acord...
Am vrea să avem nu atît monologuri ale oamenilor mari,
fie ele ale unor Racine sau Pascal, cît convorbiri ale acestora,
discuţii între Montaigne şi La Boetie, taifasuri fără şir între
Racine, La Fontaine şi Boileau, chiar şi cu Părintele Bouhours,
ceva asemănător ou interviul pe care 1-a notat atît de
minunat Bernardin de Saint-Pierre în vizită la Jean-Jacques.
De la aşa ceva într-adevăr avem de învăţat. Dar toate se
pierd în trecut; pînă şi ceea ce avem azi grijă să ne
însemnăm.
Nu mă pot gîndi fără spaimă la îngrămădirea „noută-
ţilor" la Biblioteca Naţională. Se apropie, poate, ziua în care
un groaznic cataclism va preface toate astea în cenuşă. Şi ce
va rămîne după aceea poate nu va fi neapărat oe e mai bun.
După ce epave va fi judecată mai târziu civilizaţia noastră,
cultura noastră ? După Rodin, sau după Dufayel ? Cind eram
tânăr şi-mi puteam cumpăra, am făcut greşeala gravă de a
presupune că orice carte, de care azi îmi pare atît'de rău că
n-o am în bibliotecă, se va putea găsi oricând şi că nu voi
avea decât s-o cer la librărie. Dar Încearcă, dacă poţi, să-ţi
mai procuri azi colecţia, acum atit de preţioasă, a pieselor
reeditate de Mermaid ! Sau ediţiile format mic din Dic-kens,
Meredith, Hardy ş.a. — ca să vorbim numai de englezi ! în

642 1055
sfârşit, o excelentă reeditare a lui Renan îţi îngăduie ceva
spaţiu în rafturile supraîncărcate. La fel cu cărţile din Pleiade
care, de altfel, au ajuns rare — cei puţin unele — îndată
după apariţie. Dar cred efectiv că unui tânăr student de azi îi
e cu adevărat greu să se instruiască. O ţară serios
preocupată de tradiţiile şi de cultura ei, cum ar trebui să fie
ţara noastră (pînă la cataclismul exterminator) ar trebui să
facă mai mult ca să-1 ajute. Dacă acest tînăr e silit să renunţe
la un prânz pentru ca să-şi poată cumpăra un clasic, fireşte
că va cumpăni îndelung ce să aleagă. Şi treptat, dar sigur,
triumfă barbaria. Pe vremea copilăriei noastre nu ne ştiam
de bine. O, paradis pierdut! Şi unde mai pui că din ce în ce
mai puţini îl regretă. De cele mai multe ori abia când âţi
lipseşte ceva âncepi să-1 preţuieşti. Dar mă refer aici, de
fapt, numai la valori de nepreţuit. Categoric, nu sînt vesel
chiar în toate zilele...
Dacă o las să se întrevadă, e pentru că vreau să fiu
aproape de cititor ; căci nu simt nevoia să mă văicăresc. Cred
că unul din principalele motive ale propriei mele amărăciuni
(lăsând-o de-o-parte pe cea pricinuită de evenimente
exterioare), este in inconştienta uşurinţă cu care ne lăsăm
despuiaţi; cu care lăsăm să ne cadă din mâini bunurile
strânse. îmbrăţişarea noastră n-ar putea fi atît de largă, incit
să nu fie silită să scape o grămadă de bunuri ce fac parte (cel
puţin făceau parte) din patrimoniul nostru; dar asta nu
implică nici o alegere. Dintr-o dată, o generaţie se desface de

642 1056
anumiţi maeştri, uneori excelenţi. Ce se petrece ? Nimic mai
absurd ca aşa-zisele legi pe care unii, logicieni cu tot
dinadinsul, au încercat să le stabilească ; legi după care orice
autor trebuie să treacă, aproape îndată după moartea lui,
printr-un con de umbră. în calculele lor, cum s-ar zice,
problema valorii operei nu-şi găseşte locul niciodată.
Asemenea pretinse legi au fost născocite din milă ; din
politeţe ; ca şi din amor propriu ; în loc să se mărturisească
adevărul : s-o recunoaştem astăzi : în ciuda tuturor
articolelor noastre de elogii nemăsurate, opera dlui X nu
face două parale ; m-am înşelat în privinţa valorii ei. Şi,
tocmai, socotesc că unul dintre marile merite ale N.R.F. de
altădată e că aproape niciodată nu s-a înşelat în privinţa
realei valori a autorilor de care se ocupa. Nimic nu m-ar
putea face să-mi schimb convingerea : o critică sănătoasă, în
acelaşi timp creatoare, animatoare şi ocrotitoare însoţeşte
neapărat cele mai înalte producţii spirituale, în epocile cele
mai prospere. Iar cei ce încearcă să minimalizeze critica, din
nu ştiu ce spaimă panicardă, sînt nişte proşti. Ceea ce nu
înseamnă că trebuie vreodată să lăsăm să se aşeze (sau să ne
aşezăm pe) aşa-zisele precepte pe care ni le impune. (Mai
bine zis : să nu le lăsăm niciodată să ni se impună.)
Am impresia că in nici o altă ţară critica n-a fost atit de
bine practicată ca In Franţa. Ar trebui să înlocuiesc „bine"
prin „mult", pentru a explica printr-o firească trecere o
anumită secătuire poetică (pentru care admir Anglia că. n-o

642 1057
cunoscuse : mi se pare incontestabil că Pope a fost un poet
mai important decât Boileau).
Dezavantajul acestei despicări in patru a firului de păr e
că rămâne oricum nesfârşită. Şi era unul din principalele
avantaje ale Jurnalului: genul însuşi îndreptăţea zăgăzuirea
înainte de secătuirea valului. Nu e cazul să revin şi-mi dau
bine seama că dacă reîncep să datez cele ce vreau să scriu
într-un mod neîntrerupt, mă izbesc imediat de aceleaşi
riscuri.
Mă întrerup ca să-mi trag sufletul. La drept vorbind, mă
întrerupe reprezentarea Pivniţelor Vaticanului la Teatrul
Francez. Totul se petrece de minune, în ciuda prea marii
mele oboseli. Un devotament desăvârşit îmi răsplăteşte cele
mai mărunte strădanii. Mă simt susţinut, încurajat, adesea
călăuzit de dl. Touehard, administratorul, alături de care îmi
face plăcere să mă aşez în timpul unora dintre ultimele
repetiţii şi care nu-mi dă nici un sfat care să nu meargă exact
„în sensul meu", astfel încît e spre folosul meu să-1 urmez.
Cît despre Jean Meyer, trebuie să spun că nu mi-aş fi putut
dori un însufleţitor şi un interpret mai mlădios, mai inteli-
gent ; aproape prea atent; intrînd în rol şi, totodată,
dominîndu-1 destul pentru a supraveghea întreaga piesă...
Niciodată nu l-aşi lăuda cît trebuie. Şi aş vrea să spun acelaşi
lucru despre fiecare dintre interpreţi, ceea ce mă face să cred
că sentimentul ce ţîşneşte cel mai firesc din inima mea este
acela al recunoştinţei. Oarecum mă năpădeşte şi uneori mi-e

642 1058
greu să n-o las prea mult să se vadă printr-o efuziune
nepotrivită. N-ar lipsi mult să pară un semn de senilitate. Dar
nu-i vorba de vîrstă : ştiu că fiica mea, Catherine, trebuie să
facă şi ea aceeaşi sforţare nu atît pentru a-şi opri lacrimile cît
pentru a-şi stăpîni hohotul de plîns care o încearcă ori de cîte
ori vede ceva ce scapă din meschinăria generală ; ceva ce
vădeşte nobleţe, măreţie, demnitate umană, îmi amintesc,
întorcîndu-mă mult îndărăt (era în..., la Brevine, unde scriam
Paludes şi prietenul meu Eugene Rouart venise să-şi
petreacă la mine cîteva zile). într-o dimineaţă mi-a spus că
m-a auzit vorbind în somn şi pronunţînd o vorbă cu atîta
convingere patetică şi atît de tare încît îl trezisem, pe el care
dormea în camera vecină. „Da! Da! Da! Oamenii sânt
admirabili!" A doua zi am putut să râdem de asta, dar
cuvintele rostite atunci, inconştient, dezvăluiau fondul secret
al gîndirii mele. „Nobleţe, demnitate, măreţie" — aceşti
termeni mi-e teamă şi aproape ruşine să-i folosesc, atât s-a
abuzat de ei fără nici o ruşine. Aşa storşi cum sînt azi, par
aproape nişte cuvinte obscene ; ca, de altfel, toate cuvintele
nobile : âncepând cu cuvântul virtute. Dar nu numai
cuvintele sînt înjosite, ci şi ceea ce vor ele să snu-nă :
semnificaţia acestor cuvinte s-a schimbat, iar devalorizarea
lor face flagrant falimentul general a ceea ce ni se părea
sacru, a ceea ce ne îndemna să trăim, a ceea ce ne salva de
desperare. Creştinul o scoate la capăt, ştim, ca şi
musulmanul şi toţi cei ce acceptă să creadă, cu ochii ânchişi,

642 1059
ântr-o putere supraomenească, într-un dumnezeu preocupat
de fiecare dintre noi. Numai din simplă raţiune omenească
sînt unii care nu pot accepta această mîngîiere prea
lesnicioasă. Pentru aceştia, nu rămâne decât în ei înşişi, în
sine, să-şi caute şi în asta, să-şi găsească ajutorul. Şi de ar
intra un pic de orgoliu în asta, n-ar fi el îndreptăţit ? ca şi
sentimentul sever şi nobil al datoriei împlinite cu demnitate,
al restaurării în sine a ceea ce poate un om ; a ceea ce face ca
torturatul să poată gîndi în faţa călăului : victima eşti tu.
Oh, zău ! Ştiu bine că vorbesc simtindu-mă în apele mele,
aşezat liniştit destul de departe de câmpul de luptă ; dar,
oare, gîndirea merită să fie propagată numai Gând e
contrafăcută şi constrânsă ? Ce scriu azi liber, aş vrea să fie
confruntat cu ceea ce poate mîine voi fi silit să spun. Căci nu
ştiu de loc dacă debilul meu trup e dintre acelea ce fac
substanţa martirilor. Şi apoi, au azi mijloace atît de abile ca
să sape voinţa însăşi şi să facă din erou o unealtă supusă şi
decăzută !
Şi deoarece sînt întrerupt, aş vrea să mă explic un pic.
Pentru că, la urma urmelor, să nu vă înşelaţi : continuu să
notez în carnetul acesta tot ce-mi trece prin cap. Or, nu
apare aici aproape nimic din groaznicele evenimente ce
răstoarnă tot ce e în jurul nostru şi ameninţă să schimbe faţa
lumii : înseamnă asta, oare, că mă lasă rece ? Valéry, în
sistemul său închis, poate oricând să scrie : „Evenimentele
nu mă interesează" ; şi îmi dau foarte bine seama ce vrea să

642 1060
spună. Cu mine nu-i chiar acelaşi lucru. Pe mine mă
interesează ; ba uneori vreau să iau parte „la tot ce se
întâmplă" ; dar, sincer vorbind, trebuie s-o mărturisesc : nu
izbutesc să cred cu adevărat în ce se întîmplă. Nu ştiu cum să
explic asta ; un cititor foarte pătrunzător trebuie s-o fi văzut
de mult în scrierile mele (de altfel am mai notat-o, explicit,
de câteva ori) : nu mă confund, nu m-am putut niciodată
confunda cu realitatea. Nu e vorba măcar, propriu-zis, de o
dedublare care să facă astfel, încît în mine să rămînă cineva
spectatorul celui ce acţionează. Nu : chiar cel ce acţionează,
sau care suferă, nu se ia în serios. Ba cred

642 1061
 că şi în privinţa morţii îmi voi spune : uite, moare !
Atunci mizeria din jur poate să-mi asedieze poarta tot mai
aproape : Mă emoţionează cît se poate de mult (ba, uneori
poate mai mult decît dacă ar fi vorba de mine) şi mă ocup,
mă preocup de ea ; dar nu-şi ocupă locul printre lucrurile
reale. Cred că trebuie legată această deficienţă (căci evident
este o deficienţă) de ceea ce scriam mai sus : de una a
sentimentului timpului. Orice mi s-ar întîmpla, sau i s-ar
întîmpla altcuiva, eu pun imediat la trecut. Ceea ce falsifică
grav judecata asupra evenimentelor menite să devină
istorice. îngrop oamenii şi lucrurile, ca şi pe mine însumi, cu
o uşurinţă ameninţătoare : nu păstrez din toate (o, fără să
vreau !) decît semnificaţia. Şi, cum merg lucrurile astăzi, îmi

1062 667
spun mereu că toate aceste raţionamente ar putea fi, nu
peste mult, măturate o dată cu restul. Dar asta nu mă împie-
dică să le scriu, întocmai cum micuţa Hauviette din Jeanne
d'Arc a lui Péguy declara că, dacă sfîrşitul lumii e aproape, iar
„îngerul va începe să sune din trîmbiţă", ea ar continua, nici
mai mult nici mai puţin, să „se joace de-a v-aţi ascunselea",
ca şi cum nimic nu s-ar întîmpla.
/^b^VS&jjamr-azv martorii şi actorii unei imense farse
tragice din care nimeni nu ştie ce are să iasă.'. Am fost scăl-
daţi în orori şi sîntem departe de a întrevedea sfîrşitul farsei.
în faţa a mii de oameni s-a pus problema : Datoria mea e să
spun nu sau da ? Se pune şi acum, cu certitudinea
îngrozitoare că aprobarea sau refuzul lor nu va avea nici o
importanţă. Dar ceea ce are importanţă, e fiecare dintre ei,
luat în parte. Pentru fiecare contează să poată muri
mulţumit de sine şi fără să se fi lepădat de el însuşi. Dacă
problema s-ar pune şi pentru mine, dintr-o dată, n-aş şti cum
s-o rezolv... Şi m-aş întoarce „să mă joc de-a v-aţi
ascunselea", pînă să pot. vedea lucrurile ceva mai limpede
Admit toate formele de sfinţenie (deşi unele îmi întorc
stomacul pe dos), dar Claudel a făcut bine că mi-a deschis
ochii, prin uluitoarea scrisoare pe care mi-a trimis-o despre
La Porte Etroite, denunţînd erezia protestantă care constă în
aceea că judecă iubirea independent de recompensa
făgăduită. Mai tîrziu a precizat, într-o discuţie, că un catolic
trebuie cu umilinţă să iubească şi să practice virtutea pentru

1063 667
că... şi numai trufia mea de hughenot respinge târgul,
contractul cu Dumnezeu : după faptă şi răsplată, — dai, iei,
— nu dai, nu iei. La început am fost surprins, aproape indig-
nat de acest soi de contabilitate. După aceea m-a ajutat mult
să văd limpede ce este ; şi de ce din asta decurge tot
sistemul indulgenţelor şi al „răscumpărării păcatelor". Era
mai bine s-o rup cu toate astea şi asa ara/^ făcut.
Sînt aici două lumi distincte. îmi închipui uşor un Noe
scriind, în arca lui, Etica8 sau Discours de la Me-thode9, ca şi
cum valurile duşmane n-ar acoperi universul. Unii se miră cît
de puţin răsunet au avut cuceririle lui Napoleon asupra stării
Literelor franceze. în zilele noastre, pereţii sînt mai subţiri,
dar mă îndoiesc că avem de ce ne felicita. Fiecare dintre noi
se scaldă într-o măsură sau alta în angoasa generală din care
poate să pară monstruos de egoist să încerci să scapi.
Scrierile de azi (şi vorbesc de cele mai bune) suferă un fel de
molipsire pe care, în ce mă priveşte, o socotesc degradantă.
Ciuma făcea prăpăd în Florenţa şi fiecare zi aducea noi pricini
de îndoliere, pe cînd Boccaccio îşi scria Decameronul. Nu-mi
trece prin minte, să mă refugiez într-o plăcută vilă din
Fiesole, ca să pot contempla de sus, nepedepsit, flagelul.
Desigur că nu : dacă evenimentele mă silesc, sînt gata să le
înfrunt. Voi încerca să nu mă dezonorez, să nu tremur prea
tare în faţa ororii. Dar nu-mi cereţi să-mi falsifice glasul şi să
introduc în scrierile mele nişte tremolo-uri, din oportunism...
[...]

1064 667
 Mă. molipsesc eu însumi de ceea ce denunţam chiar
adineauri... şi, în starea asta, cum să mai iei în serios
afirmaţia lui Pascal : adevărul oricărei opinii să fie dovedit
prin dăruire personală ? într-un conflict, oamenii se duc la
moarte, şi de o parte şi de cealaltă, fără ca aceasta să
dovedească ceva. în cazul acesta îl prefer pe Galilei cu al
său : Eppur şi muove. Dar atît ai vrea, să ştii şi să-ţi poţi
spune că propriul tău devotament (al

1065 667
 oricărui mărunt ostaş) slujeşte măcar la ceva. Aici un pic
de misticism ar fi binevenit.
Mi-aş da viaţa ca bunul Dumnezeu să existe. Da, aşa
merge; dar : îmi dau viaţa ca să dovedesc că bunul
Dumnezeu există, — aşa ceva nu mai merge de loc ; nu mai
înseamnă nimic. Dar nu ne mai aflăm azi pe un plan teosofic.
Mii de oameni sînt gata să-şi dea viata ca să aducă o mai
bună stare a treburilor terestre : pentru mai multă dreptate,
pentru o repartiţie mai echitabilă a bunurilor materiale ; nu
îndrăznesc să adaug : pentru mai multă libertate, pentru că
nu prea mai ştiu ce se înţelege prin asta.
în orice caz nu înseamnă că eşti nepăsător dacă rămîi
calm. Cei ce îmi sînt aproape ştiu bine asta. Singura întrebare
pe care sînt îndreptăţit (era să spun : dator) să mi-o pun : La
ce pot fi de folos ? Căci asta e : în deznădejdea aceasta
universală, sau care în orice caz nu cruţă decît cîţiva
privilegiaţi, decît happy few din care nu vrei să faci parte sau
din care spre ruşinea ta faci parte, cum să mai scazi un pic
deznădejdea ? Asta-i problema, în faţa căreia ştiu şi simt că
nu pot face nimic.
Atunci mă întorc la problema serviciului celui mai bun pe
care l-aş putea aduce. E sigur că acela care, în clipa cînd pune
mîna pe condei, se întreabă : Ce serviciu va aduce ceea ce
mă pregătesc să scriu ? nu e un scriitor înnăscut şi iar face
mai bine să se lase de scris, în versuri sau în proză, opera sa e
născută, înainte de orice, dintr-un fel de imperativ de la care

1066 669
nu se poate sustrage ; e efectul (nu mai vorbesc acum decît
de scriitorul autentic, poet sau prozator) unei ţîşniri; semiin-
voluntară, arteziană dacă se poate spune, în care raţiunea,
spiritul critic şi arta intervin doar ca ponderatori. Dar, o dată
pagina scrisă, el se poate întreba : la ce bun ?... Şi, dacă mă
refer la mine, cred că m-a îndemnat să scriu mai ales o
presantă nevoie de a simpatiza. Aceeaşi nevoie îmi dictează
azi toate raţionamentele cu care îmi umplu acum caietul şi
mă face să izgonesc orice emfază : tînărul, care poate mă va
citi, să se simtă cu mine pe picior de egalitate. Nu aduc nici o
doctrină ; îmi interzic să dau sfaturi, şi într-o discuţie, bat
imediat în retragere. Dar ştiu că azi unii caută pe bîjbîite şi
nu mai ştiu în cine să aibă-încredere : acestora le zic :
credeţi-i pe cei ce caută adevărul, îndoiţi-vă de cei ce-1
găsesc ; îndoiţi-vă de orice, dar nu vă îndoiţi de voi înşivă. E
mai multă lumină în vorbele lui Hristos decît în orice altă
vorbă omenească. Asta nu-i de ajuns, pe cit se pare, ca să fii
creştin : trebuie să şi crezi. Iar eu nu cred. Acestea fiind
spuse, sînt fratele vostru.
...Mă frămîntam pînă la desperare de descumpănirea
generaţiei în ascensiune. Nu avea în faţa ei decît spectrul
falimentelor. O dată treziţi din prima beţie a triumfului,
nimic nu mai pare vrednic să fie trăit. Peste tot se des-
copereau escrocherii, exploatări, abuzuri şi cuvintele înseşi
îşi pierduseră sensul autentic în jurul cărora ai fi vrut să
strângi rîndurile. Am înţeles în cele din urmă că singura

1067 669
înţelegere posibilă era una de ordin negativ : era ceva ce
eram pur şi simplu siliţi să acceptăm, fie şi provizoriu ; şi
ceva ce refuzam să admitem : minciuna. O, şiretlicuri! O,
pretexte ! O, compromisuri degradante! Nici faţă de tine
însuţi, nici faţă de alţii, fie că vine de la stânga sau de la
dreapta, fie catolică, fie comunistă, totul e să nu te împaci cu
minciuna. Vă face să zâmbiţi ce vă zic ? Atunci se cheamă că
n-o zic cum trebuie.
Mizeria umană, depărtîndu-se de noi, devine abstractă.
Cunosc multe suflete foarte miloase, care la distanţă nu mai
sînt astfel. Fie o distanţă în timp, fie una în spaţiu. Despre
unele agonii, aceste suflete, de-ar fi sincere, ar îndrăzni să
spună : Ce vreţi să facem ?... E prea departe. Imaginaţia se
dă bătută cînd e prea mult încordată. Auzi un S.O.S. lansat
din casa vecină ; dar, de dincolo de prima răscruce, apelul
riscă să nu mai ajungă pînă la noi; şi se interpun prea mulţi
paraziţi. Sînt şi unii oameni mai sensibili la imaginar decît la
real; aceştia compătimesc mai degrabă cu suferinţele unui
erou de roman, dacă sînt bine zugrăvite, decît cu acelea ce
sânt în preajma lor şi pe care, de fapt, nu ştiu să le vadă.
Disponibilităţile de compasiune sînt, de cele mai multe
ori, extraordinar de limitate ; uneori se epuizează aproape
imediat. Şi ce greşiţi sînt cei ce îşi închipuie că o sută de
mizerii sînt de o sută de ori mai tulburătoare decît una
singură ! Iar cînd e vorba nu de sute, ci de mii, mai bine te
laşi de îndată păgubaş. La fel, în faţa imenselor desperări, a

1068 669
dezastrelor prea multiplicate, sentimentul se schimbă : nu
mai e milă, ci indignare ceea ce ne umple inima şi cugetul;
revolta împotriva a ceea ce e inadmisibil : ceva trebuie să se
schimbe. Atunci, începi să te zbaţi. Nu mai e chip să ieşi din
horă. Zeii, categoric, au dat faliment; numai omul însuşi e
chemat să constate bancruta omenirii. Cel mai ciudat e că
această bancrută aparentă (care nu e reală ?) coincide cu o
dezvoltare nesperată a puterii omului, pe oare ar trebui doar
să acceptăm s-o aplicăm bine. Dar pentru asta ar trebui o
înţelegere ; pe cînd totul duce la dezbinare. Ameninţarea
sporeşte şi îmi zic mereu, tremurînd. versul lui Shakespeare :
So foul a sky clears not without a storm
îmi repet în gînd şi dialogul pe care l-am citit, nu mai ştiu
unde, între un prefect englez (lucrurile se petrec în India) şi
medicul care îi îngrijeşte pe ciumaţi şi se luptă cu
înspăimântătoarele înaintări ale flagelului :
„Am studiat bine problema şi m-am convins că ar fi de-
ajuns o mică cheltuială pentru a...
„Prefectul — Cîte vieţi omeneşti speraţi să puteţi salva
luând măsurile acestea ?
„Doctorul — Fireşte, nu pot preciza ; în orice caz ar fi
vorba, fără îndoială, de zeci de mii...
„Prefectul — Daţi-mi voie să cred că eu cunosc şi mai
bine problema decât Dvs. în regiunea care mi s-a încredinţat
sint sortiţi să moară de foame, in vara asta, cu sutele de mii.

1069 669
Lăsaţi, ciuma să-şi vadă de treabă, doctore. Mulţumesc
pentru sfat. Pînă atunci cititi-1 sau recitiţi-1 pe Malthus".
Am aranjat şi am simplificat, dai' oricum nu prea văd ce a
fi putut doctorul să răspundă.

Un cer atît de tulbure nu se

mai luminează fără furtună...
Nu mă pregătisem să trăiesc atît de mult. De la o
anumită vîrstă, mi s-a părut că îmi ies din rol. Optimismul
meu devenea o poză sau bătea în retragere. Trebuia să
recunosc că Înfăţişarea lumii nu-i justifica de loc şi că nu
izbuteam să mini păstrez decât începând să privesc in altă
parte decât in mine insumi. Peste tot, amărăciune ; şi nici un
chip de a ieşi din ea decât printr-un fel de egoism care mă
scârbea : „CeL puţin eu..." ; sau prin ceea ce catolicii numeau
Credinţa şi împotriva căreia raţiunea mea se răzvrătea. Mă
legasem aşadar de toată mizeria lumii ? îmi lipsea groaznic
cinismul ce mi-ar fi trebuit ca să mă distrag. Umoarea mea
mă împingea spre bucurie, e drept ; dar ca s-o păstrez în
mine ar fi trebuit neapărat să ignor sau să uit prea multe
lucruri. Categoric, lumea încă nu era destul de coaptă ca să
se lipsească de Dumnezeu : ea se pierdea într-un faliment
lugubru.
în ce mă priveşte, mă refugiez în simpatie. E un domeniu
pe care, am impresia, adversitatea nu-1 poate a-tinge...
Oamenii se pot foarte puţin întrajutora şi, de cele mai multe

1070 669
ori, din păcate, într-un mod caraghios de insuficient şi de
inabil... Dar suferinţa devine mai uşor suportabilă cind se
simte Împărtăşită. Cel mai penibil, adesea, e că se loveşte de
nepăsarea semenilor. Acestea fiind spuse, mă grăbesc să
adaug că sânt şi multe dureri pe care le socotesc închipuite şi
în faţa cărora mă declar necruţător : puţine lucruri mă
interesează atît de puţin ca aşa-numitele chinuri ale inimii şi
dramele sentimentale. Batjocura e adesea de ajuns ca să le
cauterizezi : îţi dai repede seama că intră aci o mare parte de
complacere, de minciună şi de amăgire. Eşti mai puţin cu
adevărat îndrăgostit decît îţi închipui ; şi atîta pagubă ! Pe
cînd cel ce moare de foame şi-şi vede,."in jur, copiii murind
de foame : iată suferinţele reale. Şi mă feresc, bineînţeles, să
dau din umeri în faţa dilemelor, atît de frecvente în zilele
noastre, în care omul e tîiit în cele mai grele suferinţe pentru
a-şi salva demnitatea. Spre aceştia mai cu seamă se
îndreaptă simpatia mea ; o simpatie care, cel mai adesea, nu
e în stare să se declare ; cu atît mai puţin cu cît e vorba,

în acest caz, de suferinţe imponderabile, de nemărturisit,

de nepreţuit, dar în- care însăşi valoarea omului intră în, joc.
Trist e că tocmai cota acesteia e azi atît de coborâtă, încît
adesea stîrneşte doar zîmbete. Important e s-o urcăm iar. Să
fim dintre cei ce pun umărul.
Francis Jammes scrisese, cîndva, un alexandrin care a
făcut vîlvă :

1071 669
 Les Vigny m'emmerdent avec leur dignité 10
Sînt de acord că grija statornică pentru ţinută poate,
până la urmă, să devină supărătoare. Ea ţine seama prea
mult de opinia celorlalţi. îmi place o anumită degajare şi o
lăsare în voia firescului ; e o formă a sincerităţii, fără de care
nu mă simt în apele mele. Sînt unii oameni care, de cum se
scoală din somn, iau poziţie de „gata de apărare" şi se
preocupă de împlinirea personajului lor. Chiar când sînt
singuri, aceştia se >aşază cum se cuvine. Se înţelege de la
sine că nu de asemenea demnitate vreau să vorbesc ; ci de
un fel de respect fată de sine şi de semeni, care n-are de ce
să se vădească în afară.
Cît priveşte ceea ce se numeşte amor propriu, mă tem că
am foarte puţin.
îmi amintesc de încântătoarea întoarcere cu maşina,
împreună cu François Mauriac. Mă luase de la Malagar, unde
petrecusem, cu tatăl şi cu fiul, vreo opt zile dintre cele mai
fericite din cîte mi-au rămas în minte. Claude era la volan.
Pentru prînz s-a făcut o oprire destul de lungă la Brantôme.
Patronul hanului se tot ploconea în faţa academicianului,
care, pînă la urmă, a început să nu se simtă bine că i se aduc
lui toate omagiile de care dispunea firma. El îl luă deoparte
pe patron şi încercă a-i da să înţeleagă că şi eu sînt vrednic
de atenţiile sale. Totul pe un ton glumeţ, mucalit, cu un simt
fin al comicului si al convenienţelor. Dar iată că patronul
înţelege greşit numele meu şi mă ia drept Dl. Gibbs.

1072 669
fabricantul faimoaselor lame a căror reclamă se întindea
indiscret pe toate zidurile orăşelului. îndată e adusă „cartea
de aur". Academicianul se estompează şi nu mai exist decât
eu. Asta intră in capitolul special al incurcăturilor gloriei. Aşa
mi s-a întimplat uneori să fiu aplaudat pentru vorbe pe care
nu le-am spus niciodată, sau pe care le-am spus fără nici o
intenţie răutăcioasă. Voi cita următoarea, care mi se pare
destul de nostimă şi pe care am avut grijă să n-o dezmint
(deşi, dacă într-adevăr s-a întîmplat s-o spun, a fost oarecum
fără voie, fără să-mi dau seama câtuşi de puţin că pun
grăuntele de perfidie care îi face tot hazul). Asta se petrecea
după proiectarea în cerc restrâns a unui nou film inspirat
dintr-o crudă piesă a lui Strindberg (La Dansa de mort).
Stroheim11 era excelent. La ieşire, cum se cuvine, mi se cere
părerea : „V-a interesat ?" Răspund simplu : „Mult timp" ;
vorbă care trece repede din sură în gură.
Una e ce eşti şi alta e ce ai vrea să fii, ce te sileşti să pari
că eşti. Cu cît e mai mare distanţa dintre una şi alta. cu atît
partida e mai riscantă. Amuzant e că naturalul cîştdgă în
ciuda sforţării pe care o faci ca să-1 maschezi : îţi scapă vreo
exclamaţie, vreun gest in care spontanul iese la iveală şi
Îndată tot restul pare teatru. Ar fi totuşi, atît de simplu să nu
încerci să ascunzi ceva...
Oricum, m-am îndepărtat prea mult de ceea ce vroiam să
spun şi e mult mai simplu : numărul celor ce sînt sortiţi să
apară în lume şi care acceptă, care izbutesc să rămînă fireşti,

1073 669
care nu se preocupă de opinia pe care şi-o face despre ei
galeria (fie ea compusă si dintr-un singur individ), e extrem
de limitat : te aranjezi, îţi umfli pieptul, îţi încerci glasul.
Chiar numai în faţa lui Vineri, Robinson începe să pozeze ; ca
si muncitorul în faţa patronului ; şi patronul în faţa
muncitorului. Dar firescul desăvîrşit e atît de rar, încît uneori
pare afectat. Şi poate că, la urma urmelor, e firesc ca fiecare
să acţioneze şi să vorbească în funcţie dè alţii. Mărunta
treabă de punere la punct (cum se face în teatru) nu e lipsită
de interes şi face parte din plăcerea pe care ne-o dă arta
dramatică. Ceea ce nu înseamnă că la Bruyère n-are dreptate
(s-a observat de mult): Tartuffe n-are

672

1074 669
43 —Pagini de jurnal

1075 669
673

1076 669
 de ce să zică, decît pe scena teatrului : Laurent, serrez
ma haire avec ma discipline1'2: îngroşarea aceasta nu e bună
decît pentru scenă... şi încă...
Acum, se ridică o problemă. Mi se pune neîncetat : Ce
are să rămînă din toate astea ? O, nu vorbesc în mod special
de ceea ce am scris mai înainte şi care s-ar putea şterge
dintr-o trăsătură de condei; ci din tot ce se scrie astăzi; din ce
se scrie în Franţa şi în alte părţi. Ce are să rămînă din cultura
noastră, din Franţa însăşi, din ceea ce va fi constituit rostul
vieţii noastre ?... Să ne spunem că totul e sortit pieirii.

Şi iată ultimele rînduri, scrise la 13 februarie 1951, cu

şase zile înainte de moarte :
Nu ! Nu pot spune că o dată cu încheierea acestui caiet
totul va fi sfîrşit; că s-a isprăvit cu mine. Poate voi dori să
mai adaug cîte ceva. Să adaug nu ştiu ce. Să adaug. Poate. în
ultima clipă, să mai adaug ceva... Mi-e somn, e drept. Dar n-
am poftă să dorm. Am impresia că aş putea fi şi mai obosit.
Nu ştiu ce oră este, de noapte, sau de dimineaţă... Mai am,
cumva, ceva de spus ? De spus nu ştiu ce.
Propria-mi poziţie în cer, in raport cu soarele, nu trebuie
să mă facă să găsesc aurora mai puţin frumoasă. *
 •In marginea foii, Gide a
adăugat: Pagina aceasta nu are nici o legăturii cu cele
dinaintea ei. Apoi, dedesubt :
Dozajul insuficient de gri şi albastru al paltonului pe care şi l-a
făcut Cathe-rine a fost de minune compensat, după aceea,
prin'neaşteptata contribuţie a pilă-tiei. Indiscutabil, totul de un gust
ales".
1889

1
Pierre Louys (1870—1925). coleg de liceu cu Gide,
cînd acesta reia şcoala după o întrerupere (în 1887—88).
In Si le grain ne meurt, istoria prieteniei dintre Gide şi
Louys ocupă un loc de seamă. Pînă la venirea, în aceeaşi
clasă ,a lui Gide, Louys fusese premiantul necontestat la
literatură, admirat unanim de colegi. Gide însuşi e
complexat în faţa lui, şi îl urmează în cariera literară.
Louys începe să fie cunoscut înaintea lui Gide, al cărui
prim volum (Les Cahiers d'André Walter) apare în 1891,
drept „operă postumă şi anonimă', cu o mică prefaţă
semnată de Louys sub pseudonimul Pierre Chrysis. Azi,
Louys e un autor puţin citit, deşi citat în orice istorie a
literaturii tranceze printre parnasieni şi exotici. La
începutul secolului era însă mai cunoscut şi mai apreciat
decît Gide. în Jurnal poate fi urmărită, intermitent, istoria
relaţiilor dintre Gide şi Louys, istorie dominată de o fază a
visurilor comune din anii debutului şi de o succesiune a
certurilor şi împăcărilor prin care prietenia încearcă să se
salveze şi se destramă definitiv (v. 10 şi 23 iunie 1891.)
Disensiunile sînt temperamentale şi principiale, Gide
eliberîndu-se treptat de sub tutela lui Louys, rămînînd
pînă tîrziu complexat de el. Intr-o însemnare din 1907,
ianuarie, vorbeşte de o incompatibilitate fundamentală
între el şi Louys : acesta „era prea ionic, eu prea doric".
Complexul obsesiv e evocat pentru definirea atitudinii lui
Valéry, mult mai tîrziu (v. 8 martie 1931 ; 27 martie
1943). Totuşi amintirile prieteniei adolescente durează
pînă la sfirşit, cu nostalgie (v. 20 dec. 1925, 13 martie
1930. 1 oct. 1935, 6 ian. 1938. precum şi portretul
schiţat în 7 oct. 1942). La cîţiva ani după moartea
fostului prieten, se ocupă, atent dar condescendent, de
editarea corespondenţei sale (v. 9 iunie 1928, 17 oct.
1929). Opinii despre lucrările lui Louys sînt rare ; cînd se
exprimă direct, sînt dispreţuitoare în epoca prieteniei
agonizante (v. 13 februarie 1906, despre Archipel) şi, sub
aparenţa elogiului nuanţat, fuseseră critice mai demult
(v. în Prétextes, Scrisoarea către Angela din 15 febr.
1899, desprp Une volupté nouvelle). V. şi : Pierre Louys,
Journal inédit. Bd. Excelsior, 1926.
 1890

1
Vizita aceasta e rezumată şi caracterizată concis, pe
baza relatării lui Louys, de către Henri Mondor (Vie de
Maliarme, p. 567) pentru prezentarea colorată a
campaniei poetice duse împotriva naturalismului, sub
egida lui Mallarmé şi Verlaine: „E momentul în care, la
spitalul Broussais, doi tineri literaţi, în căutarea unui
maestru, aveau să-1 vadă oe sărmanul Lél i an şi să-i
ceară sfatul. Cel mai puţin sfios dintre cei doi neofiţi
pare Pierre Louys; cel mai rezervat, André Gide.
Bolnavul li-l laudă pe Mallarmé, spiritul fermecător,
«capul lor, al tuturor»-. P. Louys e juvenil şi cicălitor;
Gáde, cam crispat." Momentul acesta precede cu puţin
intrarea lui Gide, prin Louys, în cercurile literare. „Sînt
convins — va scrie André Gide în Si le grain... că, fără P.L.,
aş fi trăit şi mai departe izolat, în sălbăticie ; nu pentrucă
n-aveam chef să frecventez cercurile literare şi să-mi
dobîndesc acolo prietenii, dar mă frîna o timiditate de
neînvins... Pierre, mai vioi, mai îndrăzneţ, neîndoielnic
şi mai abil, şi cu un talent de pe atunci mai format, îşi
oferise primele poeme acelora dintre înaintaşii noştri
pe care acceptam să-i admirăm. împins de el, am hotărît
să-mi duc cartea (Caietele lui André Walter) la Ilérédia."
La Héré-ciia aveau loc reuniuni în fiecare sîmbătă seara:
„Aş fi murit He ruşine dacă nu era şi Pierre Louys cu
mine." Cam aceeaşi lume se întrunea, marţea, la
Mallarmé, în cercul căruia „am fost curînd introdus âe
către Louys". De remarcat, însă, că în 1891. cînd Jules
Huret i-i desfăşoară faimoasa „anchetă asupra
evoluţiei literare", Mallarmé nu pomeneşte, printre
tinerele speranţe, numele celor doi neofiţi (numele
amintite de el sînt Henri de Régnier, Charles Morice şi
Jean Moréas). In schimb Maurice Barres îl citează pe
Gide astfel : „Dar dacă aţi deschis cumva Les Cahiers
d'André Walter, publicate, fără numele autorului, de
către André Gide, şi dacă aţi avea o idee despre
L'Entraîne al lui Maurice Quillot care trebuie să apară, aţi
cunoaşte cele mai recente avînturi ale evoluţiei
literare." Numele lui Quillot nu spune azi nimic. In anii
adolescenţei fusese unul dintre prietenii intimi ai lui
Pierre Louys şi ai lui Gide, colegi de şcoală. Lui îi sînt
dedicate Les Nourritures terrestres.
2 Probabil din partea unchiului Charles Gide.
Memoriile scriitorului nu menţionează niciodată acest
nume.
;i
Doamna Anna Charles Gide, soţia lui Cha-Ies Gide
(1847— 1932). celebrul economist, fratele tatălui lui
André Gide. In memorii, imaginea ei nu e înconjurată de
stima evidentă în această pagină. V., după indice, si
celelalte însemnări din jurnal care o privesc.
 4
André Walckenaér este nepotul unui erudit al
secolului XIX, Charles-Athanase Walckenaér, care scrisese
o Histoire de la vie et des ouvrages de Jean de la Fontaine
(1820 ; reeditată postum în 1858). Gide îl întîlnise pe
tînărul A. W. (cu cîteva luni mai în vîrstă ca el) prin
intermediul mătuşei Claire Dé-marest (sora mamei lui
Gide). De remarcat că iniţialele şi numele mic (André, ca
şi al lui Gide însuşi) corespund fictivului autor al Caietelor
şi Poeziilor lui André Walter. Istoria prieteniei dintre cei
doi André, văzută după trecerea anilor, o găsim în Si le
grain... : pe la 19—20 de ani (deci în 1888—89 !)
„frecventam cu regularitate un biet băiat, pe care nu
îndrăznesc să-1 numesc propriu-zis un prieten, dar de care
mă legasem totuşi printr-o singulară afecţiune". Era „o
făptură plă-pîndă şi suferindă, prea inteligent ca să nu-şi
dea seama de preţul a ceea ce îi era interzis, dar pe care
natura nu-1 dăruise decît cu un glas subţirel şi cu exact
ceea ce avea nevoie ca să se poată plîng'e". Ieşit din
şcoală, ajunsese ajutor de bibliotecar. „Am fost pe loc
măgulit de promptitudinea şi atenţia cu care mă
înconjura ; ca să nu rămîn dator, mi-am pus în mişcare
închipuirea, ca să descopăr în el asemănări extraordinare
cu eroul imaginar al unei cărţi pe care aveam, vag. de
gînd să o scriu, sub titlul : Educaţia sentimentală... Fireşte
Walckenaér, foarte aţîţat, se îndrăgosti de cartea în care
urma să-i fac portretul. L-am întrebat dacă ar fi de acord
să-mi pozeze, ca unui pictor. Am fixat ziua. Şi astfel,
vremp. de trei ani, cît mă aflam la Paris, A.W. stătea la
mine, de la 2 la 5, în fiecare miercuri... Discutam
neobosiţi, nesecătuiţi ; textul cărţilor lui Proust îmi evocă
cel mai bine ţesătura discuţiilor noastre. Vorbeam despre
orice şi despicam în patru cele mai subţiri fire de păr din
lume... Am spus că bietul băiat avea o sănătate foarte
şubredă : organismul lui plăpînd nu scăpa de astmă decît
acoperindu-se periodic de eczeme ; ţi-era mai mare mila
să-i vezi chipul tras, să-1 auzi gîfîind şi gemina ; gemea şi
de dorinţa de a scrie ; şi, incapabil de ceva, îşi chinuia
îngrozitor mintea. Il ascultam novestindu-mi veleităţile şi
amărăciunile, bine înţeles fără să-1 pot mîngîia prin ceva
dar dînd suferinţei sale, prin interesul cu care-1 ascultam,
un fel de rost aparent." Dar în Jurnal nu-1 găsim pe acest
prieten amintit decît în pagina aceasta. în cea următoare
şi în aceea din 12 mai 1892
5
Cercul colegilor cu veleităţi literare din 1890 este
evocat de Gide în Si le grain... fără să ne dea posibilitatea
identificării tuturor celor amintiţi în această pagină. Cei
dintîi sînt prietenii lui Louys : Marcel Drouin, Maurice
Quillot şi Franc-Xohain ; se adaugă Walckenaër, care îl
prezintă unui tînăr căruia Gide ..îi trece numele sub
tăcere" şi-1 indică prin X. Acesta îl introduce în saloanele
mondene, al doamnei Beulé, al doamnei Beignères, al
vicontesei de J... — care „stîlcea toate titlurile şi numele"
pe care le pronunţa cu snobism — şi al prinţesei Urusov,
unde frecventau şi unii dintre intimii cercurilor lui Hérédia
şi Mallarmé. La prinţesă, a făcut cunoştinţă cu Jacques-
Emile Blanche (v. indicele). In cercurile Ilérédia şi
Mallarmé frecventau mai ales Henri de Régnier.
Ferdinand Hérold. Pierre Quillard, Bernard Lazare, André
Fontainas. Prin Régnier face cunoştinţă cu Francis Vielé-
Griffin. Dar majoritatea relaţiilor acestora pare să se
constituie ulterior datei de ianuarie 1890, după ce se
produce debutul lui Gide şi Louys. Numele lui Fazy, citat
aici. îl găsim alături de un Abdul Halim Memdoub, pe o
Antologie a umorului turc, editată la Mercure de France.
8
Léon Blum (1872—1950), este singurul nume devenit
celebru din înşiruirea oferită aici. Pînă la consacrarea sa
politică, era. în jurul lui 1900, una dintre tinerele speranţe
ale criticii literare franceze, reprezentantul principal al
grupului de la Revue Blanche, implicat în mişcarea de
susţinere a simbolismului. Gide îi va succeda, drept
cronicar literar al revistei, în 1901 (cu articole cuprinse în
volumul Prétextes, sub titlul Quelques livres).
" Catulle Mendès (1841—1909), poet din grupul
vechilor parnasieni. bucJrîndu-se pînă la sfîrşitul secolului
de un prestigiu azi greu de înţeles. Aluzia fugitivă din
rîndurile scrise de Gide în 1890 vădeşte modul în care era
văzut atunci Mendès, simptomatic prezentat de Jules
Huret în ancheta din 1891 ;
 ..una dintre cele mai complexe şi mai ample figuri ale
literaturii contemporane" — „o extraordinară activitate
de prozelitism", ..comparabil cu marii artişti ai
Renaşterii", „adevărat fondator al Parnasului", „a grupat
în jurul său tinerele talente ale Renaşterii poetice care a
urmat romantismului epuizat". In ce-1 priveşte pe Gide, e
evident că începuse devreme să-1 vadă cu luciditate. ..In
jurul mormintului lui Catulle Mendès", el avea să scrie
rînduri de necruţătoare evaluare, în 1909 (v. Nouveaux
Prétextes) : „Prin el, Parnasul îşi pierde ultima virtute
poetică, ţinuta/' „Influenţa lui Mendès s-a putut exercita
doar asupra gazetăriei aşa-zis literare ; dar asupra
poeziei contemporane, e nulă ; adică nu a izbutit să strice
decît pe nişte poeţi fără vlagă."
8
Marcel Drouin, coleg dc clasă şi prieten, devine
cumnatul lui Gide prin căsătoria cu Jeanne Rondeaux.
sora Madelei-r.ei (soţia şi verişoara lui Gide). In 23 iunie
1891, Gide notează : „Marcel Drouin e persoana pe care o
stimez şi poate oe care o iubesc cel mai mult".
n
In Si le grain... acelaşi moment e evocat astfel :
„Toamna şi iarna au fost dominate de (.. ) discuţii cu
Pierre Louys, cu proiecte de revistă în care se consuma
nerăbdător flacăra noastră..." In anul următor. Pierre
Louys scoate efemera sa revistă La Conque.
10
Evident, primul titlu pentru Les Cahiers d'André
Walter.
..In primăvară — spun Memoriile — am simţit că
momentul
a sosit ; dar ca să-mi scriu cartea, îmi trebuia
singurătate." De
fapt, Les Cahiers vor fi alcătuite din două părţi : Le Cahier
Blanc şi Le Cahier Noir. Acest al doilea caiet cuprinde
roma-
nul scris de André Walter şi intitulat Allain.
11
v. nota precedentă.
52
Aceasta este prima referire la Tratatul despre Narcis
(Teoria simbolului) care avea să fie, după Caietele lui A.
W., a doua .lucrare editată a lui A.G. (v. însemnarea din 8
octombrie 1891).
13
Despre aceste Cahiers (Caietele lui A.W.) autorul va
sene. la bătrîneţe : „Cînd răsfoiesc azi Caietele lui A.W.,
mă scoate din sărite tonul lor jaculatoire. Cultivam pe
atunci cuvintele care-i dau imaginaţiei frîu liber, precum
nesigur, nesfîrşit, nespus... De n-ar fi mărturia pe care o
aduc acestp Caiete pentru neliniştitul misticism al tinereţii
mele, prea puţine pasaje din această carte aş vrea să le
mai păstrez. Totuşi, în momentul cînd o scriam, cartea
aceasta mi se părea una dintre cele mai importante din
lume, iar criza pe care o zugrăveam acolo, drept una de
un interes cît se poate de general şi de presant." Oînd
cartea a fost încheiată, prietenii au remarcat excesele de
pietate şi belşugul citatelor din Evanghelie (din care, după
sfatul lor, autorul a suprimat trei sferturi). Prima ediţie
apare anonimă (v. nota 1 la anul 1890). Gide va spune că
„succesul a fost nul" (dar vezi, totuşi, părerea lui Barrés ;
cf. nota 1 la anul 1890), şi va decide că, de-acum înainte,
nu se va mai adresa decît unei elite a cititorilor. De altfel,
cartea era, poate în primul rînd, o profesie de credinţă şi
o ultimativă cerere în căsătorie către verişoara sa
Madeleine (inclusiv un ultimatum rezistenţei părinteşti
faţă de această căsătorie). După cum se ştie (v. amintirea
din Si le grain ne meurt şi evocarea din La porte étroite),
la 13 ani (finele lui decembrie 1882), Gide trăieşte
revelaţia dragostei sale pentru Madeleine, verişoara cu
doi ani mai în vîrstă (n. 7 febr. 1867), fiica cea mai mare a
lui Emile Rondeaux (fratele mamei lui Gide) şi a Mathildei
Pochet, soţia care îşi va părăsi căminul conjugal şi cei
cinci copii. Ideia căsătoriei cu Madeleine, adolescentul
Gide o cultivase cu fervoare. In anii tinereţii, el şi-o
păstrează ca pe o decizie definitivă, în timp ce Madeleine
e rezervată (nu pentru că nu îl iubeşte ci pentru că nu e
sigură de viitor) iar mama lui Gide (tatăl său murise cînd
André avea doisprezece ani) se împotriveşte unei căsătorii
întemeiate pe „o dragoste frăţească". De altfel, la 1
martie 1890 murise şi tatăl Made-leinei, astfel încît cei
doi veri trăiesc mai mult sub acelaşi acoperământ, în
gnija unei mame unice. Caietele lui A. W. reiau istoria lui
A.G, şi a dragostei sale. Aici, mama împotri-vindu-se
categoric iar iubita (numită Emmanuèle) căsătorin-du-se
cu altul, amîndoi verii rămîn nefericiţi (André Walter, se
înţelege, va muri nebun). Cartea sa, Gide (Walter) o
visa ..atît de nobilă, de patetică, de peremptorie, încît în
urma publicării ei părinţii să nu se mai poată opune
căsătoriei noastre, nici Emmanuèle să nu-mi poată refuza
nimic." în ce o priveşte, Madeleine a citit Caietele cu „o
încîntare melancolică şi adîncă" dar s-a simţit rănită de
indiscreţia acestora : „Aici totul e noi şi al nostru... André,
n-aveai dreptul să le scrii.. Şi această primă încercare a ta
— atît de promiţătoare din punct de vedere al Artei — e
un păcat în faţa conştiinţei." In ianuarie 1891 refuzul ei
va părea irevocabil.
11
In original, joc de cuvinte : „Ne pas se soucier de pa-
raître. Être seul est important."

1891

1
Jules Barbey d'Aurevilly (1808—1889),
personalitate extrem de interesantă, a cărei operă
(roman şi critică pamfletară) cunoaşte mereu epoci de
revalorificare, adesea stimulate de anecdotica gesturilor
sale ostentative de aristocrat refractar la înnoirile
formale.
 2
Henri de Régnier (1864—1936) era, în epocă,
discipolul preferat al lui Mallarmé, deşi azi ne apare mai
curînd un neoclasic mitologizant, decît un simbolist. V. o
vizită la Régnier, în jurnalul din 9 mai 1893. După 1904,
referirile la el sînt mai ales anecdotice şi uşor ironice. O
carte a lui Régnier, citată în 1905, îi apare lui Gide
mediocră. După război, favoritul de altădată devine ţinta
zeflemelelor lui Valéry şi Cocteau (cf. Jurnal, 3 nov.
1920) ; pe de altă parte, Régnier va declara că nu-1 poate
interesa nimic din ce scrie Gide (v. Jurnal, Cuverville,
noiembrie 1924). Insă, în Si le grain..., portretul ponderat
al poetului, în ambianţa cenaclului Mallarmé : „cel mai
marcant", cu „sentimentul statornic, dar discret, al supe-
riorităţii sale". Faţă de debutantul Gide, care are, în 1891,
22 de ani cînd el e, la 27 de ani, un poet incontestabil,
Régnier e prietenul mai mare. care îl invită mereu la
discuţii familiare : „Dacă n-ai ceva mai bun de făcut, vino
mîine seară la mine" — sunau biletele pe care i le trimitea
adeseori. „Nu sînt sigur — va scrie Gide — că azi mi-ar
face aceeaşi plăcere asemenea seri, dar pe atunci erau tot
ce-mi puteam dori mai mult."
în cronica din 1901, la Revue Blanche, cînd scrie
despre La Double Maîtresse, preceda critica de o
declaraţie măgulitoare : „Ultima carte a dlui. de Régnier
nu mă va împiedica să spun cît de mult îi preţuiam
talentul, admiraţia chiar pe care o am nu odată pentru
el." In recenzia din L'Ermitage, puţin ulterioară. la Les
Amants singuliers, apar rînduri de elogiu ambiguu :
„timpul trece ; frumosul chip al poetului se conturează
mai minuţios şi mai deplin..." Omagiu lui André Gide, scos
la Ed. du Capitole în 1927, înserează, ca pe un document
evident amuzant, cîteva fraze ale lui Régnier, din Le
Figaro, 27 sept. 1927 : poetul „nu-i neagă" lui Gide „o
anumită valoare literară" ; „unele din primele sale lucrări
nu sînt lipsite de merite" ; dar nu „o platitudine ca La
Symphonie pastorale" sau „elucubraţii absurde ca Les
Caves du Vatican şi Les Faux-Monnayeurs" sau „paginile
dezgustătoare pe care le putem citi în Si le grain ne
meurt". După ce îl căinează pe Paul Souday că „s-a lăsat
prins de mediocritatea pretenţioasă a acestui mediocru
prozator", conchide : „Ştiu bine că dl. Gide a apărut, o
clipă, drept cap de şcoală, dar cap de şcoală a cărui efigie
nu marca decît o monedă falsă, monedă pusă în circulaţie
doar sub mantaua lui Diogene şi a Iui Tartuffe."
:i
Eugène Manuel (1823—1901), minor poet parnasian,
ulterior de circulaţie în manualele şcolare. In momentul
întîlnirii cu Gide era un om de aproape şaptezeci de ani şi
avea înalte funcţii în învăţămînt.
4
Huysmans (1848—1907) fusese cunoscut ca
discipol al lui Zola; după À Rebours (1884) şi Là-Bas (1391)
e romancierul evaziunii şi al mîntuirii, simpatizat de
avangardişti. Nu pare să fi avut vreo relaţie directă cu
Gide, care nu-1 mai aminteşte nicăieri, nici în Jurnal, nici
în Si le grain... Opiniile sale în 1891 (cf. Hu-ret) : „evident,
s-a sfîrşit cu naturalismul" ; în poezie, valorile actuale sînt
Verlaine şi Mallarmé, acesta însă „izolat" şi „cu o falsă
şcoală în urma lui, o coadă lamentabilă". In revistele tine-
rilor se ivesc, totuşi, speranţe : de ex., la Mercure de
France, Saint-Pol-Roux şi Rémy de Gourmont.
5
Prima referire la Valéry. Il întîlnise, fireşte, mai
întîi Pierre Louys, la 20 mai 1890, cu ocazia serbării celui
de-al 6-lea centenar al Universităţii din Montpellier ;
Valéry avea atunci 19 ani şi-şi făcea acolo serviciul
militar. în corespondenţa Louys-Gide începe să ocupe un
loc de seamă, de îndată. Gide îl va vizita la Montpellier
după apariţia Caietelor lui A.W. (ieşite de sub tipar la
mijlocul lui decembrie) ; întîlnirea Gide-Valéry e
entuziastă de ambele părţi. Mai tînăr cu doi ani decît
Gide, Valéry debutează în acelaşi an (Paradoxe sur
l'architecte, 1891) şi e, în anii aceştia, favoritul între
tinerii cercului lui Mallarmé. Prietenia
Gide-Valéry durează toată viaţa, marcată însă de un
permanent complex de inferioritate al lui Gide în faţa
celuilalt. V. indicele, desele referiri, admirative şi crispate,
şi, mai ales, însemnarea sintetică din 5 mai 1942. In ce-1
priveşte, Valéry ar fi vrut să-1 prezinte pe Gide prin
metoda „diferenţelor dintre ei — cea mai exactă, mai
cinstită şi mai puţin infectată de mania absurdă de a
judeca". E ceea ce scrie în Omagiul lui Gide editat în
1927 : „Sînt vreo 35 de ani de cînd îl cunosc îndeaproape,
de cînd diferenţele dintre noi se dezvoltă minunat.
Sentimentele noastre aproape în orice privinţă sînt în
genere opuse, dar e o poziţie atît de firească încît
echivalează cu o armonie şi creează între noi o libertate
cu adevărat rară a schimbului de idei." în Si le grain....
acest mare prieten nu e amintit. Confruntată cu Jurnalul,
se cere citită Corespondenţa Gide-Valéry.
6
însemnările din 18, 23 iunie şi 10 iulie nu aduc date
noi, documentar vorbind. Zilele de 22 şi 23 iulie
înregistrează vizitarea Belgiei, cu oraşele Bruges şi
Ostende şi întîlnirea cu Maeterlinck (probabil pentru
prima oară). Poetul pe atunci în plină ascensiune (născut
1862) i se pare debutantului „de o forţă admirabilă",
„începusem să discutăm. îmi pare rău de cîte am fi outut
să ne spunem. Mi-ar face plăcere să-i scriu." Referiri în
Jurnal, cf. indicele. în Si le grain..., la încheierea părţii I,
Gide scria ; „Las pentru mai tîrziu portretele lui
Maeterlinck, Marcel Schwob şi Barrés." Aceste portrete
nu mai acar însă în cuorin-sul cărţii, -niciodată.
Tînărul Gide (22 de ani) se află în Belgia de pe la
mijlocul lui iulie, pînă la începutul lui august. însemnările
din Jurnal cuprind cîteva impresii peisajiste ; bucuria de a
fi primit o scrisoare prin care Drouin îl anunţă că a luat
premiul de onoare şi a intrat primul la École Normale ;
comentarii după vizitarea muzeului de artă din Bruxelles ;
vizitează peşterile de la Han. Din 8 august pînă în 4
septembrie nici o însemnare. Apoi iar niciuna, pînă la 8
octombrie. Toată această perioadă e relatată în Si-le
grain... între căderea la bacalaureat, în iulie, şi trecerea
examentului, în octombrie. Călătoria a fost făcută la
iniţiativa mamei. Gide vorbeşte de un jurnal de călătorie,
vag reflectat în jurnalul prezent. Cîteva pagini au apărut
în revista La Wallonie, tribuna simboliştilor belgieni,
„considerabil revăzute". „Alte reflexe ale acestei călătorii
au trecut în André Walter." Totuşi, o întîlnire amintită în
Si le grain... şi ignorată în Jurnai : cu Gauguin, într-un han
dintr-un cătun, în drum spre Quimper.
7
Verisoarele : cele trei fiice ale lui Emile Rondeaux,
fratele mamei. Cea mai mare. Madeleine (în Jurnal : Em.
— Emma-nuèle), va fi soţia lui Gide. (Emmanuèle este
numele eroinei din Caietele lui A.W.), Povestea dragostei
dintre veri, în Si le grain ne meurt... dar, uşor
transformată, mai întîi în La Porte Étroite. V. în Jurnal,
indicele, Gide, Madeleine ; mai ales : Et nunr manet in te.
Surorile Madeleinei : Jeanne (Suzanne) şi Valentine
(Louise).
8
Honfleur, oraş în departamentul Calvados,
constituit pe o parte din teritoriul vechii Normandii,
patria strămoşilor dinspre mamă ai lui Gide. Aici părinţii
lui Gide îşi petreceau vacanţa de vară, la La Roque
Baignard, moşia moştenită de la bunica Julie Rondeaux
(născută Ponchet şi căsătorită cu Edouard Rondeaux). In
1900, Gide vînduse Castelul iar în 1909 va vinde si restul
moşiei. Apare în Ulmmoraliste sub numele La Marinière şi
se află în apropierea moşiei Val-Richer, preluată la un
moment dat de părinţii lui Schlumberger (La Blancmesnil
din Si le grain...) şi de moşia Formentin a d-lui Flociuet (La
Quart-jourche din romanul Isabelle).
9
încă la 23 iunie 1891 (deci în preajma
bacalaureatului e-şuat), Gide îi scrisese lui Valéry că
„elaborează încetul cu încetul Tratatul despre Narcis",
despre care „îi vorbise vag." La 3 noiembrie îi va scrie
aceluiaşi că „Narcisul e gata," V. în însemnările din
august 1910, pasajul intitulat Retipărirea Tratatelor.
Editată, cartea aceasta este prima care apare semnată
André Gide, mai întîi într-un tiraj restrîns la douăsprezece
exemplare, încă în 1891, pentru prieteni (Mallarmé,
Valéry, H. de Régnier, Louys etc..) apoi, în 1892, cu
optzeci şi unu de exemplare puse în comerţ, cu textul
revăzut. Această a doua ediţie e dedicată lui Paul Valéry,
deşi Louyi crede că îşi vede în ea expresia propriului său
crez.
10
Uzès, orăşel în departamentul Gard ; aici mergea
familia
Gide, oînd André era copil, mai ales în vacanţa de Paşti, la
bunica dinspre tată, soţia lui Tancrède Gide. Aici se afla
ve-
chea casă a verilor din familia de Flaux, în centrul
oraşului, cu
o mare grădină. „Născut în Paris, dintr-un tată uzetian şi
o
mamă normandă, unde să mă înrădăcinez, domnule
Barrés ?",
va scrie Gide pe marginea cărţii Les Déracinés, în 1897.
1892

1
O scurtă însemnare din 1 ianuarie conţine prima
referire la Oscar Wilde : „Wilde, cred, nu mi-a făcut decît
rău. Alături de el mă dezvăţasem să gîndesc." Gide 1-a
întîlnit prima oară pe Wilde în 1891, la un dineu dat în
cinstea venirii sale la Paris (Istoria relaţiilor Gide-Wilde v.
în Si le grain... şi în evocarea consacrată de Gide la
moartea lui Wilde (scrisă în 1901 ; editată şi în broşură
separată). Wilde, născut în 1854, era cu 15 ani mai în
vîrstă decît Gide, şi, în 1891, în culmea gloriei sale.
2
Em. = Emmanuèle = Madeleine, soţia lui Gide. V.
nota 21 la anul 1891.
3
Les Poésies d'André Walter care apar, în 1892, ca
şi Caietele, anonim şi drept operă postumă, în 190 de
exemplare.
4
Text din Evanghelie : „Nu judecaţi, ca să nu fiţi
judecaţi" (Matei, 7, 1).
 5
In mai-iunie 1892 apar în La Wallonie fragmentele
Voyage sur VOcean pathétique şi Voyage vers une Mer
glaciale. Fac parte dintr-o carte la care lucrează intens
Gide în acest an ; se intitula, provizoriu, Le voyage au
Spitzberg şi fusese anunţată, ca fiind „în pregătire", în
prima ediţie din Poeziile lui A.W. Aceasta va fi, în cele din
urmă, capitolul III din Le Voyage d'Urien, a cărui scriere e
evocată în Si le grain... : „avusesem impresia că
înnebunesc ; aproape tot timpul (la Roque) am stat închis
în cameră, numai ca să lucrez şi chinuindu-mă zadarnic să
lucrez (scriam Le Voyage d'Urien)". Lui Valéry îi scria în 25
iulie 1892 : „Lucrez cu disperare la o treabă tare grea şi
de care mă tem dinainte că e absurdă." Peste ani (v.
Jurnal, aug. 1910), Gide va spune : „N-am soris nici o
carte fără să fi avut o nevoie profundă să o scriu. Doar cu
excepţia Călătoriei lui Urien ; şi, încă, sînt convins că am
pus şi în ea mult din mine şi că, pentru cine ştie să
citească, e şi ea revelatoare." Cartea nu e propriu-zis
epică, ci o urmărire a reacţiilor psihice faţă de mişcarea
exterioară a unei lumi imaginare şi simbolice. Valéry,
într-o scrisoare din ianuarie 1893. apreciind-o, discenne în
ea ecouri din Flaubert, Barrés, Maeterlinck şi povestiri
arabe. Un personaj feminin, Ellis, îşi are, evident, izvorul,
ca şi Emmanuèle din Caiete, în Madeleine Rondeaux.
 Cartea apare în 1893, în 300 de exemplare. Pentru o a
doua ediţie, prevăzută dar nu apărută în 1894, Gide va
publica, în Mercure din decembrie 1894, o prefaţă : „N-aţi
văzut în ea — va scrie el — nici o idee, nici o emoţie, ci
doar un joc stilistic ; cu atît mai rău pentru voi ; emoţii,
idei erau în ea; şi sînt..." „Emoţia aceasta, aşa dar, pentru
că n-am descris-o ca ă-tare, fiind prea abstractă, sau
pentru că n-am supus-o cutăror fapte care să le fi
motivat, cum obişnuiesc alţii să facă în romanele lor, ci
am implicat-o în peisaje, n-aţi văzut în toată cartea decît
nişte zadarnice descrieri. Totuşi, cred şi azi că o emoţie pe
care o stîrneşte un peisaj se poate sluji iar de acesta — ca
de un cuvînt — şi revărsa în el cu totul, pentru că iniţial a
fost învăluită în el." Profesie de credinţă a unui simbolism
panteist.
6
Gide se află în armată, la Nancy, între 15 şi 22
noiembrie, apoi e definitiv reformat, pentru tuberculoză.

1893

1
Cu aceeaşi dată de 3 iunie, urmează o a doua
însemnare în care se menţionează începutul intimităţii cu
familia Lau-rens : „Mă obişnuiesc atît de mult cu alde
Laurens încît aproape mă sperii, simţind cît de
indispensabili îmi devin. Sînt pentru mine o familie aleasă
şi îmi visez bucuriile împreună cu ei." Jurnalul nu reflectă
istoria acestui ataşament, dintre cele mai durabile. O
găsim în Si le grain... Pictorul Jean-Paul Laurens (1838—
1921), autor de fresce în stilul academic, fusese maestrul
lui Albert Démarest. vărul lui Gide (fiul Clairei Rondeaux,
sora mamei). Doamna Laurens avea reuniuni
săptămînale, marţi seara, la care veneau numai intimi,
mai ales elevi. De aceste reuniuni s-a ataşat mai întîi
André Gide, care şi-a regăsit aici şi colegul de clasă, fiul
mai mare al pictorului, Paul-Albert Laurens. De aici,
trainica prietenie pe care o va definitiva călătoria în
Africa : Paul Laurens primise ca premiu la un concurs o
călătorie gratuită şi-1 invită pe Gide să-1 însoţească.
Aceasta e călătoria care începe în octombrie 1893.
2
în Les Maîtres d'autrefois, cap. VII din partea
închinată ^ciorilor Olandezi. Gide citează din memorie.
Textul exact este:

688
„grav (nu trebuie să ne temem că abuzăm de acest
cuvînt cînd e vorba de Ruysdael)".
3
în drum spre La Roque (v. nota 22 la anul 1891).
4
Soţia unchiului Henri Rondeaux, fratele mamei
lui Gide.
5
Cartea astfel intitulată apare în 1893. In ed. II, din
1899, capătă subtitlul Traité du Vain Désir (Tratatul
despre dorinţa zadarnică), intrînd astfel în filiaţia
Tratatului despre Narcis şi, împreună cu alte „tratate"
proiectate, urmînd să alcătuiască nişte Considérations sur
la mythologie grecque (cf. Jurnal, 1914). Dedicată lui
Francis Jammes (pe care îl cunoaşte din acest an). Cu sau
fără sinceritate, Gide îi scria lui Valéry, în dec. 1893, cu
privire la noua sa carte : „Nu da prea mare atenţie micii
mele plachete, te rog ; vezi doar că nu ţi-am dedicat-o."
(Tirajul primei ediţii : 150+12 exemplare)
e
Cele două personaje simbolice ale Tentativei erotice.
7
Hans Memling (sau Memlinc), pictor flamand (cea
1433— 1494) ; operele sale principale se află în muzeul
din Bruges, vizitat de Gide în 1891.
8
Quentin Metzys (sau Matzys), pictor flamand (cea
1465— 1530).
9
al lui Goethe.
10
a lui E. A. Poe.
11
O însemnare precedentă poartă menţiunea : La
familia Lau-
rens' în Yport. Ne aflăm în ajunul plecării spre Africa, cu
P. A.
Laurens.
12
Evident, Marcel Drouin.
13
cf. Luca 9, 24 : ..Fiindcă oricine va voi să-şi scape
viaţa,
o va pierde..."
 1894

1
Aceasta este prima însemnare din 1894 a Jurnalului.
întrerupt în octombrie 1893, cînd începuse călătoria cu P.-
A. Laurens, relatată amplu în partea a Il-a din Si le
grain..., transferată în L'lmmoraliste şi deschizînd criza
creatoare ale cărei simptome sînt Paludes şi
Nourritures... De această primă călătorie în Africa de
Nord se leagă istoricul erotismului gidian, motivul
evaziunii, al trăirii intense prin simţuri, al disponibilităţii

44 — Ft-gini DE jurnal 689

continui şi patetice, al cuplului boală-sete de viaţă. (La
începutul călătoriei, Gide, ca şi Imoralislul, contractează o
răceală pulmonară suspectă de T.B.C.)
- Eugène Rouart, ca şi fratele său Louis (mai rar
întîlnit în Jurnal), face parte din familiarii lumii artistice şi
literare pariziene, descinzînd el însuşi dintr-unul din
„saloanele" ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea. El
reproduce rolul şi locul ocupat de tatăl său cu o generaţie
mai devreme, în ambianţa pictorilor impresionişti.
Portretul elogios al lui Rouarl-senior (Henri Rouart) îl
găsim în Degas, Danse, Dessin a lui Valéry : omul era un
mecena al picturii moderne, colecţionar de tablouri şi
pictor amator el însuşi. Eugène Rouart e şi el colecţionar
şi pictor amator, prieten deopotrivă al literaţilor. în
vreme ce veniturile sale sînt de sursă industrială. Casa
Rouart, pe strada Lisabona, ..n'était, depuis le seuil
jusqu'à la chambre la plus haute, que peintures
exquisement choisies" — scrie Valéry, despre domiciliul-
expoziţie-atelier al lui 11. Rouart, care trece mai departe
generaţiei tinere. (V., în H. Mondor, op. cit., şi scrisoarea
lui Fr. Jammes către Mallarmé. în care îi comunică a-
dresa ..omului său de legătură -". E. Rouart, la Paris. în
strada Lisabona nr. 34.) Relaţiile lui Gide cu Eugène
Rouart sînt foarte strînse (v. indicele). Convertirea lui
Rouart la catolicism şi poziţia sa de dreapta par să-1
îndepărteze la un moment dat de Gide, în al cărui Jurnal
nu-1 mai întîlnim. după 1932. decît în cadrul unor evocări
din trecut. In anii împrietenirii cu Gide scoate şi un roman
(La Ville sans Maître). Adresa casei Rouart (v. nota
precedentă). ' Strada în care locuia Gide, la Paris, cu
mama sa : „ o stradă tăiată de curînd, printre grădinile
care, în această parte din rue du Bac, în care dădea, s-au
ascuns multă vreme îndărătul faţadei protectoare a
clădirilor înalte" (Si le grain...).
3
Prima referire la Paludes, scriere parabolică,
dedicată lui Eugène Rouart : „Pour mon ami E.R. j'écrivis
cette satire de quoi". începerea ei datează de la
întoarcerea din Tunisia. „A-duceam cu mine — va scrie
Gide în Si le grain... — la întoarcerea în Franţa, o taină a
unui înviat din morţi şi am cunoscut iniţial o nelinişte
înfiorătoare, de felul aceleia pe care trebuie să o fi
resimţit Lazăr sculîndu-se din mormînt. Nimic din ce mă
preocupase mai înainte nu mai părea, deocamdată, im-
portant. Cum putusem respira pînă atunci atmosfera
aceea sulocantă a saloanelor şi a cenaclurilor, în care
agitaţia fiecăruia stîrnea un miros de hoit ?... O
asemenea stare de înstrăinare (estrangement)... m-ar fi
dus la sinucidere, de n-ar fi fost scăparea pe care am
găsit-o desoriind-o ironic în Paludes..." Evident, în
Paludes, e tema evaziunii necesare pentru depăşirea
orizontului sedentar, temă pe alt plan însemnînd şi
aspiraţia omului în genere de a-şi depăşi orizontul
condiţiei umane. „Personajele" sînt fantoşe simbolice şi.
pentru prima dată, apare aici încercarea lui Gide de a
scrie o carte în care subiectul e simultan scrierea cărţii şi
relatarea „intrigii" acestei cărţi, începutul cărţii e astfel
un dialog al autorului cu prietenul său, şi el scriitor,
Hubert, căruia îi înfăţişează proiectul : „Paludes e în
deosebi istoria celui ce nu poate călători ; în Vergiliu se
«urneşte Titirus ; — Paludes e istoria unui om care,
posedînd cîmpul lui Titirus, nu se străduie să iasă din el,
ci, dimpotrivă, se mulţumeşte cu el..." Dar, paralel,
autorul vrea să călătorească, întrevede aventura, pleacă
într-un banal week-end şi se întoarce. Povestea lui şi a
omului din Paludes se întretaie, in mijlocul
incomprehensivităţii prietenilor, în vreme ce leit-moti-vul
scriitorului devine reluarea definirii proiectului său de car-
te şi reafirmarea propriei sale resemnări la scrierea cărţii
despre evaziune. (..Atîta pagubă... Eu scriu Paludes".) De
altfel, ca structură, cartea pastişează jurnalul lui Gide
intercalînd, printre planuri, observaţii şi discuţii privind
lucrul, fragmente ale cărţii viitoare. Terminată, cartea a
căpătat subtitlul care o încadrează în şirul tratatelor :
Traité de la contingence. începutul şi fragmente ale ei au
fost citite de autor prietenilor din cercul Mallarmé şi, la
rîndul lor, discuţiile cu aceştia au fost pastişate şarjat în
desfăşurarea ei. Elaborarea n-a durat mult, dar a fost
chinuitoare (v. Jurnalul, 2 dec.) şi s-a încheiat la 5 dec. (v.
Jurnalul, 6 dec). Manuscrisul e trimis lui Valéry care se
crede portretizat în Paludes, ca şi Louys - ri Drouin, ceea ce
îl face pe autor să precizeze într-o scrisoare din 24 ia-
nuarie 1896 : „Tipurile din Paludes sînt trase de sfori, ca
nişte marionete ; nici unul dintre ele nu capătă chip..."
(Totuşi, peste patru decenii, în Et nune..., va afirma că
ceya din Madeleine e întruchipat pînă şi în vaporoasa
Angela din Paludes.)
Primul capitol apare mai întîi în Revue Blanche,
ianuarie 1895 ; în acelaşi an apare cartea, în 400 de ex.
numerotate. Un scurt cuvînt înainte e decisiv nu atit
pentru înţelegerea operei cît pentru afirmarea unui punct
de vedere teoretic c" privire Ia modul de existentă al
operei artistice : „înainte de a-mi explica altora cartea,
aştept ca alţii să mi-o explice pentru că ştim ce vroiam să
spunem în ea, dar nu ştim dacă am spus doar atît... Şi mă
interesează mai ales ce am pus în ea fără să ştiu, —
partea aceea de inconştient pe care aş vrea să o numesc
partea lui Dumnezeu. — O carte e totdeauna o colabo-
rare... Să aşteptăm de peste tot revelaţia lucrurilor ; şi,
din partea publicului, revelaţia operelor noastre."
6
Biskra, centru turistic în Tunisia ; aici se petrece
aventura decisivă a tînărului Gide, silit de convalescenţă
să-şi petreacă o mai lungă vacanţă printre oamenii şi
peisajele regiunii. Aşezarea şi ispitele ei : în Nourritures şi
L'Immoraliste.
7
în drum spre Neuchătel, unde pleacă să se refacă
si unde scrie cea mai mare parte din Paludes.
8
Titlul iniţial al romanului La Porte Étroite.
3
Pensées, 553 : „Console-toi, tu ne me chercherais
Das si tu ne m'avais trouvé".
10
Ipostaza în care apare persoana I din Nourritures
terrestres
în cartea a Vl-a a cărţii (intitulată Lynceus) : Lynceus,
pazni-
cul turnului : „Du haut de la tour je criais tant vers vous,
au-
rores !... maintenant je n'y vois pas encore, mais j'espère ;
je
sais de quel côté l'aube poindra." Cîncl se ivesc zorii,
Lynceus e
îndemnat să coboare din turnul său şi să privească
îndeaproape
fiecare luoru. Misiunea lui de santinelă a nopţii şi de
profet al
zilei următoare se încheie.
11
Rînd păstrat ca atare în Nourritures, cartea I :
„ASSUMER
LE PLUS POSSIBLE D'HUMANITÉ, voilà la bonne
formule-.
12
Rugăciune pentru buna folosire a bolilor.

1902

1
Paginile din Jurnal scrise între 1895 şi 1902 au fost
fie distruse, fie transferate în opere. Intre timp, alte
călătorii ale lui Gide în Africa de Nord. Din aceste călătorii
: Feuilles de Route, suplinind jurnalul doar parţial.
Substanţa evenimentelor o regăsim în Si le grain... (şi,
indirect, în L'Immoraliste). Perioada algeriană o
reeditează pe aceea tunisiană, dominată de aventura
erotică gidiană. de lumea obscură a arabilor, de întîlnirea
cu Wilde şi cu lordul Douglas, de încercarea unei etici care
să confrunte creştinismul cu experienţa disponibilităţii şi
literatura cu mesajul care o transcende. La 31 mai 1895
murise mama lui Gide. Anii aceştia sînt şi cei ai încheierii
primului act al dramei dragostei lui Gide pentru verişoara
sa Madeleine Rondeaux : logodna (17 iunie) şi căsătoria
(8 octombrie), acelaşi an. Evocarea din Si le grain... (scrisă
în 1919) se cere alăturată retrospectivei din Et nune...
(scrisă în 1939). în 1890 murise tatăl Madeleinei : „Doliul
acesta, care le lăsa pe verişoarele mele fără nici o ocrotire
decît aceea a mătuşilor, şi a mamei mele îndeosebi,
strînsese din nou legăturile dintre noi. Mi-am dat seama,
de atunci, că familia se preocupa mult de direcţia pe care
părea să apuce viaţa mea. Ideea căsătoriei cu Emmanuele
începea să nu mai fie privită atît de rău şi oarecum drept
cel mai bun mijloc de a-mi disciplina umorile ; în sfîrşit,
nimeni nu rămînea insensibil la statornicia mea." Totuşi,
nimeni nu privea cu inima uşoară perspectiva Căsătoriei,
definită lucid de unchiul Charles Gide : „Nu se poate
spune că această căsătorie va fi fericită — şi ne-am lua o
mare răspundere încurajînd-o. Dar dacă nu va avea loc.
probabil că şi unul şi celălalt vor fi, cu siguranţă,
nefericiţi, aşa încît nu ne rămîne decît să alegem între un
rău cert şi un rău eventual." Pentru Gide
însuşi : ..Dragostea mea pentru aceea pe care decisesem
să o iau de soţie mă convingea de un lucru : că ea avea
nevoie de mine, de mine în mod special, ca să fie fericită,
chiar dacă eu nu aveam nevoie de ea... Voi aştepta ;
încăpăţînarea, siguranţa mea, vor înfrînge tot ce-mi stă în
cale, ce ne va sta în cale..." După moartea mamei, „nu
mai aveam de ce să mă agăţ, în afară de dragostea
pentru verişoara mea ; numai voinţa de a o lua în
căsătorie îmi mai călăuzea viaţa... Mă conducea o
fatalitate; poate, de asemenea, şi tainica nevoie de a-mi
sfida firea ; pen-trucă nu tocmai virtutea o iubeam, prin
Emmanuele ? Infernul meu nesăţios se căsătorea cu
cerul ; dar infernul, în clipa aceea, îl ignoram : lacrimile
îndoielii îi stinseseră întreg pîr-jolul... Am crezut că mă
puteam în întregime dărui ei şi am făcut-o fără nici o
rezervă..." Intre octombrie 1895 şi mai 1896 are loc
călătoria de nuntă, începută cu Elveţia şi Italia, dar
încheiată, iar, cu Africa de Nord.
Intre 1895 şi 1902, activitatea literară a lui Gide e, de
asemenea, intensă. Acum apar, succesiv : Les Nourritures
terres-tres (1897), Philoctète, El Hadj şi Le Prométhée mal
enchaîne (1899), Le roi Candaule (1901) şi L'Immoraliste
(1902). Materia autobiografică (lirică sau epică) e
străvezie mai ales în cele două cărţi care deschid şi închid
perioada întreruperii Jurnalului publicat.
Nourritures germinase încă în iarna 1983—94 ;
scrierea se desfăşoară intens în iarna 1894—1895, apoi în
primăvara şi iarna ] 896 ; apare, la Mercure de France, în
1897 (pentru geneza operei, v. şi : Foi răzleţe, 1921 ; 27
oct. 1927 ; 22 oct. 1929 ; 30 dec. 1930 ; Calvi. 1931 ; 18
aug. 1934).
Despre L'Immoraliste. în Si le grain..., Gide va spune
că „îl trăise" la Biskra. Scrisă tîrziu, cartea e efectiv
epilogul unei Derioade. într-o scrisoare din 5 iulie 1901, îi
scria lui Valéry : „De cel puţin doi ani ar fi trebuit s-o scriu
; acum, mi-a pierit pofta ; nu-mi mai place decît genul sec
; dar totdeauna rămîi în. urmă cu scrisul..." Iar la 23
septembrie îi scria : „Lucrez cît pot (ceea ce nu înseamnă
mare lucru), înverşunindu-mă la o carte pe care m-am
angajat să o termin dar pe care ar fi trebuit s-o fi încheiat
acum doi ani ; o tîrîi după mine ca pe o piele moartă ; se
agaţă de trecut, mă frînează, mă împiedică să gîndesc în
chip nou şi să cresc." în noiembrie, îi scria lui •Tammes că
e aproape gata. (V., însă, Jurnalul, nov. 1904). Apare în
1902, la Mercure de France, în 300 de exemplare.
De menţionat, de asemenea, pentru anii săriţi de
jurnal, cronicile la Ermitage (din 1897 încolo) şi la Revue
Bianche (din 1901). precum şi două conferinţe, toate
alcătuind materia volumului Prétextes, 1903. (L'Ermitage
fusese întemeiată de Henri Mazel şi dispăruse în 1896 ;
acum reapare într-o serie nouă, sub direcţia lui Édouard
Ducòté dar sub conducerea efectivă a lui André Gide ; La
Revue Bianche apare din 1891 ; ambele, reviste ale
mişcării simboliste tîrzii). •
 - Romanul, rămas neîncheiat şi editat postum, al lui
Stendhal.
3
Cardinalul de Retz (1613—1679), fruntaş clerical şi
politic din epoca Frondei şi a lui Ludovic al XIV, prieten cu
M-me de Sevigné, M-me de La Fayette şi La
Rochefoucauld. Memoriile sale apar pentru prima dată,
postum, la Amsterdam, în 1717 : scrierea lor datează,
probabil, după 1662, cînd primea aprobarea să se
întoarcă în Franţa, după lungul exil ce urmase participării
sale la Frondă, împotriva lui Mazarin. Considerate drept
un „manual al conspiratorului". Memoriile lui Retz mar-
chează trecerea de la stilul preţios la stilul clasic.
4
Henri Ghéon (1875—1944) pseudonimul literar al
doctorului Vangeon, cu care A.G. se împrieteneşte în 1897
; dramaturg care încearcă un teatru simbolist inspirat din
tragediile populare şi medievale. în anii debutului (mai
tînăr cu şase ani decît Gide, publicîndu-şi în 1898 primele
volume : Les Chansons d'Aube şi La Solitude de l'été,
editate la Mercure de France), e un poet pe care Gide i-1
alătură lui Jammes (acesta născut în 1868) : „Cărţile lor
sînt vecine în biblioteca lor ; trăiesc în aceeaşi atmosferă"
; dar, altfel, „e greu de închipuit două firi mai diferite".
Jammes e, esenţialmente, „emoţie şi tristeţe'. „în Ghéon,
nici o tristeţe ; e un suflet de cristal şi de aur, plin de
minunate sincerităţi. Tot ce-1 atrăgea răsună în el ; dar
ramine neschimbat. Totul îl emoţionează şi nimic nu-1
tulbură." Aceste rînduri sînt scrise de Gide la 13
octombrie 1898, pe cînd se afla în Normandia, însoţit de
Ghéon. Prietenia Gide-Ghéon durează (Ghéon e unul din
întemeietorii lui N.R.F.) pînă la dramaticele confruntări
din anii convertirii lui Gthéon la catolicism (v. indicele). V.
şi H. Ghéon. Témoignage d'un converti, N.R.F.ţj\919.
5
Sub acest nume apare în Jurnal (şi, mult mai tîrziu,
în Les Faux-Monnayeurs), profesorul de pian al lui Gide,
Marc de la Nux, vărul lui Leconte de Lisle. „Aveam pentru
el — va scrie Gide în Si le grain... — un fel de veneraţie,
de afecţiune respectuoasă şi sfioasă, asemănătoare cu
aceea pe care aveam s-o cunosc ceva mai tîrziu faţă de
Mallarmé şi pe care n-am mai încercat-o vreodată decît
faţă de ei doi. Şi unul şi celălalt întruchipau, în cehii mei,
sub o formă extrem de rară, sfinţenia. O nevinovată
nevoie de plecăciune făcea cugetul meu să li se închine".
(V. indicele).
G
Fiul lui Charles Gide? (v. Jurnal, 1905, aprilie,
Bordeaux, luni ; v. şi indicele)
7
Reşedinţa soţilor Gide, la ţară, unde Madeleine
moştenea o parte din proprietatea tatălui ei. Gide
cunoştea Cuverville-ul din copilărie, cînd pleca, cu
părinţii, pe cîteva săptămîni, vara, şi locuia cu verii şi
verişoarele sale. Peisajul rămîne, după decenii,
neschimbat (v., în 1919, evocarea din Si le grain...).
 8
Fr. Jammes, 1868—1938 ; Gide îl cunoaşte pe poet în
cercul lui Mallarmé, din anii căruia începe o voluminoasă
corespondentă Gide-.Iammes. In Prétextes, „scrisoarea"
din Ermitage, datată 15 oct. 1898 (cf. şi nota 3,
găsim) : ..Prietenia pentru Jammes m-a împiedicat adesea
să-mi declar cu glas tare admiraţia pentru el ; şi poate n-
a? fi făcut-o nici acum, de n-ar ii placheta excepţională pe
care mi-a adus-o şi în care vei citi 14 dintre cele mai
frumoase Rugăciuni ale sale, ce vor apărea curînd în
volum" (Le Deuil des Primevères ; în acelaşi an : De
l'Angélus de l'Aube à l'Angélus du Soir). Pentru graficul
prieteniei cu Jammes, v. indicele ; mai ales, după
convertirea lui Jammes, din 1905
9
F. M. Reşetnikov.
10
Romanul lui Thomas Hardy.
11
Fratele pictorului P.-A. Laurens.

1903

1
Din acest an, Jurnalul mai înregistrează doar
însemnări răzleţe : din aprilie, la Cuverville (supliment de
corespondenţă) şi din mai (fapte diverse din lumea
satului). Cu însemnarea cuprinsă aici. începe călătoria în
Germania, la Weimar. pe cîteva zile, unde tune conferinţa
De l'importance du public, la 5 august, editată în Petite
Collection de l'Ermitage 1903, apoi cuprinsă in Nouveaux
Pretextes. Tot în acest an, apare Saiil, dramă în 5 acte,
datată 1902.

1904

1
Edmund Gosse (1849—1928), critic şi romancier
englez.
- Emile Verhaeren (1855—1916), poetul flamand,
preţuit în cercurile simboliste încă din 1883, cînd apare
volumul Flamandes; celebru mai ales prin suita Les
Campagnes hallucinées (1893). Les Villes tentaculaires
(1895) şi Les Villages illusoires
(1395). In Scrisoarea către Angela din 15 februarie
1899, Gide citase volumul Les visages de la vie.
3
Maurice Maeterlinck (1862—1949), poetul şi
dramaturgul belgian, considerat, de asemenea, simbolist.
Serres chaudes, volum alegoric, precede debutului lui
Gide, care, totuşi, l\ judecă. în 1898. ca pe un coleg de
generaţie, cînd îi apare Sagesse et Destinée : ..M.M. e
încă tînăr ; poate crea, dar el raţionează." O carte ca
Sagesse et Destinée îi face „impresia unui testament".
Théo Van Rysselberghe, pictor flamand, aparţinînd
mişcării XX şi La Libre Esthétique care propaga la
Bruxelles, între 1884 şi 1914, prin concerte, conferinţe şi
expoziţii, avangarda artistică franceză, încă neacceptată
în patria ei. Théo V. R. era adeptul lui Seurat şi al tehnicii
neoimpresioniste. Cînd se instala definitiv la Paris,
legăturile sale cu lumea literelor franceze erau vechi.
Portretul lui Gide făcut de Théo Van R. figurează în
frontispiciul ed. II (1917 — Crès & Co.) din VImmoraliste.
Pentru relaţiile lui Gide cu familia Van R. v. cf. indicele,
Van R. Théo, Van R. Doamna Théo şi Van R. Elisabeth.
5
Revue des Idées, revistă scoasă de Edouard Dujardin
(v. nota următoare) şi René Quinton, cu misiunea de a-i
informa pe oamenii de cultură despre mersul ştiinţei.
Curînd, condusă efectiv de Gourmont.
G
Edouard Dujardin (1861—1949) autor prolific dar
minor ; însemnat mai ales ca întemeietor al lui Revue
Wagnérienne (în 1885) urmată de Revue Indépendante
(1888), de Revue des Idées (1904—1913) şi de Cahiers
idéalistes français (1917), în jurul căreia s-au aflat Villiers
de l'Isle-Adam şi Mallarmé.
7
Rémy de Gourmont (1853—1915). Personalitatea
sa marcantă pare să nu-1 fi atras niciodată pe Gide, în
ciuda colaborării la L'Ermitage (unde, într-o Scrisoare
către Angela, îl aminteşte uşor ironic). Dar Gourmont face
parte din lumea literară pe care debutantul Gide o
găseşte constituită, chiar în avangarda ei (Gourmont e
unul din întemeietorii lui Mercure de France, pe care îl şi
conduce curînd). In Livres des masques, 1896, G. e unul
dintre primii care vorbesc de Gide.
8
Gourmont suferise de tuberculoză şi un lupus îi
pocise obrazul, de la 26 de ani ! De altfel, de la această
vîrstă se arată foarte rar în lume.
,J
V.. mai sus, nota 5. René Quinton (1867—1925), era
biolog şi descoperitorul rezistenţei vertebratelor la
condiţiile noi de mediu (în lucrarea L'Eau de mer, milieu
organique). Gourmont îi preia ideea pentru o „lege a
constanţei intelectuale", în Promenades philosophiques.
10
Colaborator la l'Ermitage, cu Gide, care îl
întîlneşte la prin-
ţesa Urusov, în anii debutului său ; i-a făcut portretul
chiar în
acei ani ; prima imagine a pictorului despre modelul său :
„ex-
trem de romantic, dar ferindu-se să fie romantic" (cf.
Hom-
mage à A.G. — 1917). Amintiri, v. în Tableaux d'une
existence.
11
Edmond Jaloux (1878—1949), marsiliez, venit
tîrziu la Paris,
unde frecventează cercurile din jurul lui Gide.
12
Henry de Groux, pictor francez legat de mediile
moderniste,
receptiv la cubism.
 13
Léon Bloy (1846—1917), marele prozator, catolic
şi iconoclast,
stilist incomparabil ; decis de Barbey d'Aurevilly să
păşească
pe calea scrisului (debutase ca pictor) şi a convertirii ;
anec-
dotica literară păstrează amintirea expresiilor sale voit
vulgare,
pe care opera sa pamfletară le reliefează de altfel.
1/1
E vorba de conferinţa L'Évolution du théâtre, ţinută
la 25 martie 1904, în cadrul societăţii Libre Esthétique (ca
şi conferinţa din 1900 Despre influenţe în literatură). în
"Prétextes, unde apare, Gide arată că, în 1904, era
programată o suită de patru conferinţe ; cum primii trei
vorbitori s-au ocupat de evoluţia poeziei, a picturii şi a
muzicii, el fu invitat să vorbească despre evoluţia
teatrului.
15
Dominique Drouin, fiul Jeanne! Rondeaux (sora
Madeleinei)
şi al lui Marcel Drouin.
16
— cartea lui H. de Régnier.
17
— cartea lui René Boylesve (1867—1926), oare
debutase, în
1891, în prima serie din L'Ermitage. L'Enfant à la
balustrade
apare în 1903.
 18
al lui Hermann Bahr, care i-1 şi trimite.
19
— nuvela lui Kleist.
20
— idem.
21
numele acestuia apare pentru prima oară în Foile
răzleţe
dinainte de 1902, în datarea însemnării : Sorrento. Vila
Arlota ;
la Vollmoeller. Mai apare doar în însemnarea din 1905.
aprilie,
duminică, la Bordeaux : „evident, are memorie, dar e un
prost".
22
Maurice Denis (1870—1943) pictorul care trece de
la simbo-
lism la clasicism. In 1893 ilustrase Le voyage d'Urien.
Pentru
prima sa expoziţie particulară, în 1904. Gide îi prefaţează
catalogul. Teoriile sale, prezentate între 1890 şi 1910, vor
fi reunite în volumul Théories : du symbolisme et de
Gauguin vers un nouvel ordre classique, în 1912
(reeditate în 1913 şi 1920. la Rouart şi Watelin, unde vor
apărea, în 1922, şi Nouvelles théories 1914—1921).
23
Adrien Mithouard (1864—1919) poet şi eseist,
iniţial din şcoala simbolistă, apoi întemeietor al grupului
din jurul revistei L'Occident — 1901—1909 — (cu Maurice
Denis, Fr. Viélé-Griffin, Charles Morice, Fagus, Jammes,
Louis Rouart ş.a.).
 2
'' Jean Schlumberger, născut în Alsacia, în 1877,
autor din filiera marilor romancieri francezi şi excelent
eseist. Amintirile sale apar în 1950, sub titlul Éveils.
Prietenia cu Gide poate fi urmărită, cf. indicele.

1905

1
Literat şi om politic familiar tuturor cercurilor
scriitoriceşti din descendenţa simbolistă de la începutul
sec. XX.
2
Edouard de Max, n. 1865, mare actor de teatru,
originar din România. Elev al Conservatorului din Paris, a
debutat pe scena Odeonului în 1891.
3
— în drum spre Bordeaux.
5
Gide împlineşte în acest an 36 de ani !
5
Maria Ventura, actriţă de origine română.
u
Arvers (1806—1856) poet celebru pentru un singur
sonet, cu un vers cîndva frecvent citat : Ma vie a son
secret, mon âme a son mystère. (Viaţa-mi îşi are taina, şi
sufletul — misterul).
7
Poezia Le vase brisé a lui Sully Prudhomme era
creaţia de cea mai mare circulaţie a poetului „parnasian",
laureat al premiului Nobel în 1901 şi academician.
Confuzia cu Arvers se explică prin raportarea la un vers
cunoscut de toată lumea şi socotit „adînc". Schimbarea
titlului, de către doamna de Janzé, e relatată şi în Si le
grain... (Acolo patroana salonului e indicată numai cu
iniţiala : Vicontesa de J...).
8
Jacques Copeau (1879—1949). întemeietorul şcolii
dramatice de la Vieux-Colombier şi unul dintre fondatorii,
cu Gide, ai N.R.F. în 1909
'-' Paul Claudel (1868—1955) ; Gide 1-a întîlnit prima
oară Ia Marcel Schwöb, în 1895 ; pentru relaţiile cu Gide,
v. indicele; de ai-emenea bogata corespondenţă care se
desfăşoară între Claudel şi Gide între 1899 şi 1926. Spre
deosebire de ceilalţi interlocutori ai lui Gide, Claudel e
convertit dinaintea înnodării relaţiilor cu autorul
Imoralistului (după cum arată el în prefaţa la Operele lui
Rimbaud, sub influenţa acestuia, încă din 1886). Oda
amintită aici e, evident, cea dintîi din suita Cinq grandes
Odes: Les Muses, datată : Paris 1909 ; Fu-ceu 1904. (v. şi
însemnarea din 5 decembrie). Claudel e, în această
perioadă, consul la Fu-ceu, în China.
10
Revue des Deux Mondes, care apare din 1829,
devine cea
mai bătrînă şi deci mai respectabilă dintre publicaţiile
culturale
franceze, evident nu dintre cele aflate în avangardă.
11
F. T. Marinetti (1876—1944), iniţiatorul mişcării
futuriste. în
1905 ne aflăm încă, cu cîţiva ani înainte de Manifestul
futuris-
mului, care avea să apară în Le Figaro din 20 febr. 1909.
Revista Poesia apare din 1904, dar tînărul de 29 de ani nu
e,
deocamdată, nici autorul unui program senzaţional, nici
autorul
unor poezii cunoscute.
12
Hugo von Hofmannsthal, marele poet austriac
(1874—1929),
din generaţia lui Rilke şi a lui Stefan George, ca şi a lui
Gide,
e eminamente un „european", participînd la
spiritualitatea con-
temporană şi legat de lumea literelor franceze.
13
Evident, în Esther a lui Racine.
M
Anna Shackleton fusese guvernanta (scoţiană) a
mamei lui Gide, apoi prietena ei intimă, integrată fără
nici o discriminare în familie. Moare în 1884. Portretul ei
moral, peste care se suprapune cel al Madeleinei Gide,
constituia primul prototip al Alissed din La porte Etroite
(iniţial La Mort de M-lle Claire). Un portret-omagiu îi face
Gide în Si le grain...: „Anna Scha-ckleton! îţi revăd obrazul
senin, fruntea pură, gura oarecum severă, privirea
surîzătoare care a revărsat atîta blîndeţe peste copilăria
mea. Aş vrea, ca să vorbesc de dumneata, să născocesc
cuvinte mai vibrante, mai respectuoase şi mai tandre. Voi
putea povesti vreodată viaţa dumitale modestă ? Aş vrea
ca, în povestirea mea, umilitatea aceasta să
strălucească, precum va străluci înaintea Domnului în
ziua în care cei puternici vor fi doDoriţi la pămînt iar cei
umili vor fi slăviţi..." Compară nu numai cu Alissa, ci şi cu
Madeleine însăşi, mai ales din Et nuiic...
15
Cu o seară înainte, la redacţia revistei, Gide s-a
întreţinut cu Ducôté, Gourmont, Jacques Copeau, „foarte
simpaticul Verrier" şi „doi tipi insuportabili".
1(1
între timp, Gide a petrecut cîteva zile la Copeau, în
Au-teuil (din secolul al XVII-lea, reşedinţa preferată a
unor literaţi şi artişti). La Auteuil îşi va construi el vila
proprie.
17
— traducător din franceză în germană
18
— avocat.
19
— rîu care trecea prin Sparta antică.
20
— poem cuprins ulterior în volumul Clairière dans
le Ciel,
1902—1906, ed. Mercure de France, 1906.
21
— din l'Ermitaae.
22
Hugues Rebeli, prietenul nedespărţit al lui
Boylesve, năs-
cut, ca şi acesta, în 1867, murise, în mizerie, la 6 martie
1905,
după ce scrisese cîteva romane şi un fel de eseuri politico-
fi-
lozoi'ice de tendinţă maurrasiană.
23
— v.. mai sus, nota 15.
2* — directorul revistei L'Ermitage (v. încheierea notei
1 la anul 1902) ; poet şi romancier uitat.
25
Alfons XIII ; născut în 1886, trăieşte pînă în 1941 ; în
1905 avea numai 19 ani de viaţă şi 9 de domnie ;
părăseşte tronul în 1931, cînd e proclamată Republica.
2,i
— din administraţia editurii Mercure de France.
27
Charles Péguy (1873—1914), unul dintre cei mai
mari poeţi
ai Franţei de la 1900, era mai cunoscut, în timpul vieţii, ca
director la Cahiers de la Quinzaine, în care se manifestase
mai
ales ideologul pamfletar, contradictoriu şi intransigent —
na-
ţionalist şi dreyfusist, catolic anticlérical, tradiţionalist şi
berg-
sondan. Intre Gide şi Péguy nu sînt relaţii strînse.
28
Drouin.
29
La Cuverviile.
30
Romanul avea să poarte dedicaţia A.M.A.C.
(Madelenei A.
Gide) şi, ca motto, un text din Luca (13, 24) : „Nevoiţi-vă
să in-
traţi pe uşa cea strimtă." („Căci, continuă textul, vă spun
că
mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea.") E răspunsul lui
Isus
la întrebarea ..Doamne, oare puţini sînt cei ce sînt pe
calea
mîntuirii ?"
Iniţial, romanul era proiectat ca o istorie a Annei
Shackleton (v. nota 14) şi purta, în 1891, titlul L'Essai de
bien mourrir (Încercarea de a muri frumos), schimbat
(1894) în La Mort de M-lle Claire, apoi în La Route étroite
(Calea îngustă; cf., probabil, Matei 7, 13—14 : „Intraţi pe
poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea
care duce la pierzanie, şi mulţi sânt cei ce intră pe ea. Dar
strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă,
şi puţini sînt cei ce o află.") Titlul definitiv pare să se fi ivit
abia în 1905, cînd îl găsim prima oară citat în Jurnal.
Acum suprapunerea Anna-Madeleine e desăvîrşită, astfel
încît Alissa e o structură individuală proprie care nu poate
fi redusă la unul dintre „prototipuri". (V. şi portretul lui
Gide în Et nune). Cu o lungă gestaţie, La Porte étroite
avea să apară cînd autorul va fi depăşit, şi în ordinea
substanţei şi în ordinea expresiei, faza în care a fost scrisă
; mai întîi în numerele din februarie, martie şi aprilie 1909
din N.R.F., apoi în volum, în acelaşi an, la Mercure de
France. De urmărit însemnările scriitorului în cei trei ani
ai scrierii şi comentariile sale autocritice de mai tîrziu (cf.
indicelei.
31
In germ., de Felix-Paul Grève (v. 2 sept.). 33 Aristide
Maillol (1881—1944), sculptor:
33
Octave Mirbeau (1848—1917) romancier din vechea
generaţie, — „un Alphonse Daudet de mîna a doua". V.
întîlnirile eu Gide, cf. indicele.
3
'' Evident, numele provizoriu al personalului Alissei.
Este vorba de scena (povestită şi în Si le grain...) care stă
la temelia raporturilor dintre Gide şi verişoara sa
Madeleine, din anii a-dolescenţei.
35
Aluzie la dubla apartenenţă : prin tată, de origine
ţărănească, din sud şi protestant ; prin mamă, de origine
burgheză, din Normandia şi catolic (dar, de fapt, catolice
căsătorite cu protestanţi şi crescute în spirit protestant).
30
Probabil, a doua din seria Cronicilor de la
„UErmitage", incluse în Nouveaux Prétextes ; „interviu
imaginar" cum va spune Gide mai tîrziu. Aici Gide îşi
declară „apartenenţa la epocă", omologabilă cu
„apartenenţa la patrie" a unui patriot. ..In nici o altă
epocă nu m-aş putea închipui ; precum Barrés în nici o
altă patrie". E o profesie de credinţă modernistă : ,.Mi-e
foame ; bucatele părinţilor noştri nu mai au pentru mine
destulă sevă. Dar domnii bătrîni ca dv. si, vai, unii
tineri născuţi cu stomac bătrîn, nu pot suferi bucatele noi
şi preferă să se vaite că vorbele rumegate pe care le
caută nu mai au calităţile nutritive cunoscute pe vremea
cînd erau proaspete. Cu atit mai rău pentru ei ! Vai de cei
cărora nu le e foame tocmai de felurile pe care ni le
înfăţişează timpul." „Ce numiţi dv. rasa noastră e ceva
destul de amestecat" ; Franţa e, în fond, ,.o încrucişare de
drumuri". „Nu ! Geniul francez se informează şi se
îmbogăţeşte şi se precizează cu fiecare zi. Cînd vom putea
spune : Asta e el şi nimic mai mult ! vai. va însemna,
totodată : s-a zis cu el."
37
în sudul Franţei. Cîteva însemnări sporadice. în
cursul lunii, indică itinerariul şi reşedinţele : Lyon, Les
Sources-Alais-Malataverne-Nîmes.
;,s
Emma Siller, domnişoară bătrînă, apare în Jurnalul
lui Gide, sporadic, între 1903 şi 1911 ; cu ea, Gide face
exerciţii de lectură în germană şi engleză.
39
Ediţie alcătuită, pentru colecţia Grands Ecrivains de
la France, de filosoful Léon Brunschvicg (1869—1944) care
a împărţit fragmentele din Pensées în 14 secţiuni, după
subiectele tratate.
',0 Cuprins în Prétextes, la rubrica In Memoriam ;
editat separat, la Mercure, 1910.
'•l Autorul unei serii de şase volume intitulate La vie
et les livres, 1894—1903.
''2 Gourmont începuse Épilogues (Réflexions sur la vie)
în mai multe volume. Pînă în 1905 apar seria I (1895—
1898), seria II (1899—1901) şi seria III (1902—1904). Din
1905 începe suita intitulată Dialogue des Amateurs sur les
choses du temps, care va apărea în volum, în 1907, cu
subtitlul Épilogues, seria IV. Paralel, apar seriile din
Promenades littéraires (în total, 5 serii). ..Dialogul"
intitulat La vie des animaux dans les Fables de La
Fontaine va fi cuprins în seria II din Promenades
littéraires.
43
— în care locuieşte la Paris ; aici se întorsese, din
Cuver-ville. la 8 noiembrie.
/,/
' — din Les Chants de Maldoror ale lui Lautréamont.
45
Arthur Fontaine (v. nota 1).
46
Poemul lui Fr. Jammes. datat 1905 şi inclus mai
întîi în
volumul cu acelaş titlu, ed. Mercure de France. 1906 ;
apoi în
volumul Clairières dans le Ciel, 1902—1906, Mercure,
1906. Din
acest poem face parte fragmentul Les mystères
douloureux, —
 cele cinci Taine dureroase ale căror fructe sînt
singurele oferite „naufragiatului lui Dumnezeu", poetul :
Agonia, Biciuirea, Cununa de spini, Purtarea crucii,
Răstignirea. Acest fragment e azi de mare circulaţie, fiind
cîntat de Brassens (Je vous salue, Marie).
47
E vorba de revoluţia din 1905.
48
La Paris, după o absenţă de cîteva zile, cînd se
aflase în
La Roque (2—4 dec).
49
Monografia lui André Blanc, Claudel — le point de
vue de
Dieu, apărută în colecţia Humanisme et religion a editurii
Du
Centurion (1965) face istoria luptei lui Claudel pentru
converti-
rea prietenilor săi. Singurul mare succes : Francis Jammes.
Dar.
mai ales eşecuri : Jacques Rivière, André Suarès şi, în
special.
Gide. Autorul, catolic militant, face o discriminare
principială :
deşi recalcitrant prin intelectualism. Suarès nu va fi
niciodată
„părăsit" de Claudel. „Pentru că, întocmai ca şi J. Rivière,
în
ciuda vicleniilor şi a dezertărilor cugetului său, Suarès i se
părea sincer... ceea ce nu va crede mereu despre Gide." In
„vînătoarea sa de suflete", Claudel nu avea o metodă
anume
dar, „de la convertirea lui Jammes, el crede într-o graţie
litur-
gică a clipei şi profită de apropierea marilor sărbători
pentru
a-şi încerca lovitura... Aşa a făcut cu Gide în preajma
Crăciu-
nului din 1905". „Claudel — scrie Blanc — crezînd într-o
che-
mare a lui Gide, atacă ; Gide nu respinge orice schimb de
idei.
Atras de catolicism, dar interesat şi de atitudinea
intelectuală
a apologistului său, el parează cu îngăduinţă."
Urmează ..eschi-
vările, şovăielile, reticenţele" lui Gide ; care, totuşi, „n-ar
fi
ajuns la ruptură" dacă poetul-misionar n-ar fi descoperit
că
Gide i-a ascuns problematica sexuală — „tocmai lui, care,
oricum,
îi era aproape duhovnic".
50
Unul dintre cele două tratate ce alcătuiesc
volumul Art
Poétique, Mercure, 1907 (celălalt e Connaissance du
Temps).
51
— v. nota 9.
52
Erato este muza elegiei ; Claudel îi închină partea
supremă
a odei sale, numind-o Muza poetului.
53
Matei 10,34 : „Să nu credeţi că am venit s-aduc
pacea pe
pămînt ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia" (cf. şi Luca :
„Credeţi că am venit să aduc pacea pe pămînt ? Eu vă
spun :
nu ; ci mai degrabă dezbinare").
54
— aaicâ de pozitivişti.
55
Bernardin de St. Pierre, autorul lui Paul et
Virginie.
1906

1
— actriţă de teatru.
2
— piesa lui Maeterlinck.
3
— actriţă de teatru.
4
Eleonora Duse, marea tragediană (1858—1924) ;
are acum 48 de ani.
5
Charles-Louis-Philippe (1874—1909) v. Moartea
lui Ch.-L. Ph. în Jurnal, la anul 1909.
c
Fr. Viélé-Griffin (1863—1937), poet simbolist, din
grupul lui Régnier, cu care se află în strînsă prietenie.
Gide compară prietenia Griffin-Régîiier cu prietenia dintre
el şi Louys : „prost inspirată din cauza nepotrivirii dintre
ei." Griffin : „cît se poate de franc, de cinstit, de spontan",
cu purtări cam „americăneşti" (e născut în S.U.A.), cu
umor deşi puritan în moravuri şi vorbe. E cel dintîi care i-a
scris lui Gide despre Les Cahiers d'A. W., în 1891. Totuşi,
relaţiile cu Gide nu erau excelente ; ,.imoralistul" era
stingherit de „belşugul paradoxurilor" şi într-o discuţie cu
Griffin „dădea impresia că e imbecil", neavînd replica
promptă (v. şi relaţiile cu Valéry) ; pe de altă parte,
Griffin era prea susceptibil şi cerea din partea prietenilor
o atenţie sporită. (Cf. Si le grain...)
7
— după întoarcerea din La Roque, la 7 ianuarie ; de
atunci, la Paris.
3
— probabil Le bel avenir (1905), al patrulea roman
(după L'Enfant à la balustrade, 1904) din seria romanelor
despre viaţa burgheză de provincie.
9
José de Charmoy, sculptor din generaţia
simboliştilor, autorul busturilor lui Zola, Nietzsche,
Beethoven.
10
Familia prinţilor de Broglie e originară din Piemont ;
în Franţa din 1643, ca familie de conţi ; din 1742, ducatul
ereditar de Broglie ; din 1759, mareşalul Victor-François
de Broglie primeşte, pentru el şi pentru toţi descendenţii
săi, de parte bărbătească sau femeiască, titlul de prinţ.
Reprezentanţi, de-a lungul generaţiilor, în armată, cler,
partide politice, litere şi ştiinţe. Ducele Victor de Broglie
(1785—1870), fiul prinţului Victor-Claude de Broglie (1757
—1794, mort ghilotinat, lăsînd cu limbă de moarte fiului
său „să rămînă credincios Revoluţiei, fie ea

704
45 — Pagini de jurnal
 705
ingrată sau nedreaptă"), e ginerele Doamnei de Staël,
academician şi ministru. Fiul acestuia, ducele Albert de
Broglie (1821—1901) e istoric, ministru, academician.
Ducele Maurice de Broglie (1875—1960), nepotul
precedentului, e un mare savant fizician ; prinţul Louis de
Broglie, fratele său (născut în 1892), e creatorul mecanicii
ondulatorii (premiul Nobel în 1929 ; academician),
Prinţesa de Broglie, la 1906, e, probabil, mama ulti milor
doi (Pauline d'Armaille, căsătorită în 1871 cu prinţul
Louis-Alphonse-Victor de Broglie).
11
La Cuverville, din 3 februarie ; întors în Franţa, de
la 30
ianuarie, dintr-o călătorie în Anglia.
12
La Closerie des Lilas, cafenea-bar de pe Bulevardul
Saint-
Michel, pe Malul stîng.
13
Vers et Prose, revistă întemeiată de Paul Fort în
1905.
14
Paul Fort (1872—1960), proclamat la începutul
secolului,
„Prinţ al poeziei", autorul a 38 de volume de Ballades
fran-
çaises et Chroniques de France, între 1897—1937. La
Closerie,
era prinţ cu adevărat, înconjurat de curtea
colaboratorilor :
André Salmon, Appolinaire, Guy-Charles Cros, Tancrède
de
Visan, Max Jacob, Francis Carco precum şi, cum
povesteşte
acesta din urmă (Mémoires d'une autre vie, 1942),
„pictori, bo-
xeri, critici, cerşetori, care, asemenea fiarelor legendare,
îl ur-
mau pe Orfeu şi ciocneau cu el". Relaţiile cu Gide par spo-
radice, dar vechi şi familiare. Prin 1902—1903, Fort şi
Ghéon
erau împreună invitaţi la La Roque, la o agapă rustic-
literară,
după încheierea lui Saiil (v. Jeunesse, în vol. Feuilles d'Au-
tomne). Pentru Vers et Prose, Gide dă o nouă ediţie din
André
Walter şi L'Enfant prodigue.
i3
Amyntas (Mopsus. Feuilles de route. De Biskra à
Touggourt Le renoncement au voyage) ed. Mercure de
France, 1906, în 350 ex.
16 Paul Desjardins (1859—1940), gînditor
raţionalist, întemeie-
torul asociaţiei „Uniunea pentru căutarea adevărului", în
timpul
afacerii Dreyfus, şi, mai tîrziu, al „reuniunilor de la
Pontigny",
în care reprezentanţi ai intelectualităţii, literelor şi
artelor,
franceze şi străine, discutau temele contemporaneităţii,
într-un
spirit de totală libertate şi de stimă reciprocă.
17
Camille Mauclair (1872—1945), ataşat grupului de
tineri din
jurul lui Mallarmé, cam în acelaşi timp cu Gide şi Valéry,
cu-
noscînd la un moment dat gloria poetică (cu La couronne
de
clarté şi L'ennemie des rêves), apoi exercitîndu-se pînă la
sfîrşit ca poligraf neobosit şi mediocru. Gide nu-i va preţui
nici versurile, iar curînd relaţiile dintre el şi Mauclair vor
ajunge duşmănoase (v. indicele), inclusiv pe considerente
de orientare politică (Mauclair va trece la extrema
dreaptă).
18
José Maria de Heredia, parnasianul, autorul
TropTiées-elor
(1893) şi academician, s-a născut în 1842 şi a murit în
1905.
19
Biblioteca lui Verhaeren e vîndută în timpul vieţii
sale
(în 1906 are 51 de ani şi va mai trăi încă zece ani) şi în
plină
glorie.
20
Probabil Dr. Pozzi, unul din traducătorii (în 1888) ai
lui Darwin.
21
Gabriel Hanotaux, istoric şi om politic (1853—
1944), acade-
micianul care avea, peste ani, să-1 primească printre
„nemuri-
tori" pe Paul Valéry.
22
Marceline Desbordes-Valmore, poeta romantică
(1786—1859).
23
— fiica lui Heredia şi soţia lui H. Régnier.
24
30 aprilie.
20
Iniţialele ar sugera numele lui René Lalou. Dar
acesta, năs-
cut în 1889, ar fi avut, în 1906, nu 19, ci doar 17 ani ! în
orice
caz, între Gide şi Lalou relaţiile sînt strìnse în 1928, cînd
cri-
ticul îi prefaţează reeditarea din Dostoïevski şi îi
corectează, ca
anglist, traducerea din Hamlet. (Atunci Gide va avea 59
de ani ;
Lalou — 39.)
26
— romanul lui Balzac.
 27
Eudoxia, împărăteasă a Imperiului Roman de
Răsărit, soţia
lui Teodosie II, născută la Atena (m. în 460), exemplu de
viaţă
creştină.
28
Albert Démarest, pictor, vărul lui Gide (fiul Clarei
Ron-
deaux şi al lui Guillaume Démarest) ; e şi vărul la care ţine
cel mai mult (deşi e mai în vîrstă cu 20 de ani decît el).
29
— vineri, la o săptămână după însemnarea
precedentă.
30
La 27 mai, Gide pleacă la Geneva pentru a-1
consulta pe
dr. Andréae, vechi medic şi prieten al familiei. Din 20
iunie,
cu Copeau ; apoi iar la Cuverville, pînă la 4 oct. cînd e
chemat
iar urgent la Albert, la Poisonnière ; de aici se va întoarce
în
Paris la 15 oct. şi în Cuverville la 27 noiembrie. De-aici
încolo
jurnalul e întrerupt pînă la sfîrşitul anului 1906.
1907

1
Aristide Briand (1862—1932), de 11 ori prim-
ministru şi de 15 ori ministru de externe.
 2
Giovanni Papini ; avea, în 1907, numai 26 dé ani !
(n. 1881 ; m. 1956). Marile sale opere aveau să apară mai
tîrziu (Tragicul cotidian, 1906 ; Un om sfîrşit, 1912).
Conduce revista Leonardo din 1903 (va apărea pînă în
1907) ; ulterior va fi director la La Voce (1912) pe care o
va părăsi pentru a întemeia Lacerba (1913—1915) şi a se
alătura mişcării futuriste ; în 1919, se va converti la
catolicism.
3
Emmanuel Signoret (1872—1900), poet din
marginea mişcării simboliste, raliat şcolii neo-greceşti. în
1898, cînd îi apăruse poetului Le premier livre des
Sonnets, Gide îi scrie o scrisoare elogioasă, pe care
Signoret o şi citează în revista sa din Provence, Saint-
Graal (v. scrisoarea şi alte aprecieri în Scrisoare către
Angela, din 15 oct. 1898, în Prétextes). De altfel, volumul
poetului se încheia cu un : Envoi du premier livre des
Sonnets à M. André Gide (datat mai 1898). Despre poetul
mort la 28 de ani, Gide scrisese In Memoriam (datat ian.
1902), tandru şi lucid. Soţiei sale, Eugénie Signoret,
poetul îi închinase multe versuri şi ultimul său volum, La
souffrance des Eaux.
4
întemeietorul revistei Mercure de France. •r' Léon
Blum, Du mariage, 1907.
u
înfiorare, tremur ; termenul e al lui Goethe, iar Gide
îl foloseşte obsesiv în evocarea crizelor sale din copilărie
şi adolescenţă, socotindu-1 intraductibil (cum avea să
precizeze, mî-nuindu-1 iar, în 1947, în noua prefaţă la
Lamiel).
7
17 ianuarie.
8
Vicontele Melchior de Vogilé, autorul Romanului
rus (1886), cartea prin care marii scriitori ruşi devin
cunoscuţi în Franţa ; înţelegerea lui se oprea, însă, în faţa
lui Dostoïevski. Academician, e cel ce rosteşte discursul de
recepţie a lui Barrés.
9
Printre care H. de Régnier (Barrés ocupa, la
Academie, locul eliberat prin moartea lui Heredia, m.
1905).
10
Socotiţi laolaltă, cei doi parnasieni, poetul din sec.
18 şi
dizidentul simbolist, drept neoclasici.
11
în afacerea Dreyfus, Zola şi Barrés se aflau în
fruntea ta-
berelor opuse (primul, a intelectualilor liberali ; celălalt, a
na-
ţionaliştilor).
12
— unde plecase, la 20 ianuarie, cu Maurice Denis
13
Le retour de l'enfant prodigue (întoarcerea fiului
risipitor).
La 16 martie, deci peste o lună şi jumătate, Gide avea să
no-
teze : „Am terminat de cîteva zile L'enfant prodigue.
Compo-
ziţia poemului,' brusc întrezărită la Berlin ; încît m-am pus
ime-
diat pe treabă ; pentru prima oară, elaborarea a urmat de
îndată
concepţiei. Mi-era teamă că, dacă aş cloci-o mai mult, aş
vedea
subiectul umflîndu-se, deformîndu-se ; în fine, nu mai
puteam
să nu scriu nimic şi toate celelalte subiecte pe care le duc
cu
mine implicau prea multe dificultăţi, ca să fie tratate
imediat.
Astfel, pentru acest Enfant prodigue nu mi-au trebuit
decît
vreo două săptămâni ca să-1 elaborez şi să-1 scriu."
„Poemul"
copilului risipitor, parabolă evanghelică răsturnată, era
astfel
prima creaţie a lui Gide după o lungă pauză, întrerupînd
lucrul
la La Porte Etroite şi mîngîindu-1 pe autor pentru puţinul
suc-
ces cunoscut pînă acum cu Nourritures şi L'Im moraliste.
L'en-
fant prodigue a apărut mai întîi în Vers et Prose (v. notele
13—14 de la anul 1906), martie-mai 1907, şi, în extras, ca
tiraj
original, în editura revistei, în cîteva exemplare. în 1909
va
apărea în Bibliothèque de l'Occident într-o ediţie de lux,
în
100 exemplare. Abia din 1912, va începe să apară, singur
sau
cu celelalte „tratate", în ediţii mai largi. Va fi tradus în
ger-
mană de Rainer Maria Rilke
14
Enfant prodigue (v. nota precedentă).
15
— premiera cu Le Roi Candaule ; paralel, e tradus
în ger-
mană Le Promethée şi începe să se traducă Saiil.
16
Principalul personaj din Les Caves du Vatican, care
începe
să fie scris efectiv abia din 1911 şi să apară în 1914. Dar
ideea
şi personajele romanului încep să se contureze încă din
1905,
iar Lafcadio, în conştiinţa lui Gide, exista de pe acum.
17
Cartea lui Claudel, apărută în primă ediţie la
Mercure de
France, 1900.
18
— a lui Maeterlinck.
 19
— pictor polonez ; în acest an, Gide îi prefaţează
catalogul
Expoziţiei prezentate la Paris.
20
— v. nota 11 la anul 1904 ; în momentul întîlnirii
pe care
o relatează Gide aici, Jaloux are 29 de ani.
21
Francis de Miomandre (1880—1959) e, în 1907, un
tînăr de
27 de ani, încă puţin cunoscut ; venise şi el din Marsilia şi
pătrunsese în cercurile neo-clasiciste şi catolice ale
revistei L'Occident ale lui Claudel şi ale lui Philippe
Berthelot, prietenul şi discipolul lui Barrés. Abia în anul
următor, în 1908, îşi va cîştiga notorietatea, cînd va primi
premiul Goncourt pentru Ecrit sur l'Eau. Gide apreciase,
însă, şi primul volum în care Miomandre „reunea, sub
titlul Visages, eseuri şi portrete — pagini de critică atît de
subtilă şi de nuanţată încît cred că sînt cele mai potrivite
pentru a duce la înţelegerea şi iubirea cîtorva autori de
azi propuşi admiraţiei de mîine".
22
André Fontainas (1865—1949) a debutat în şcoala
mallar-
meeană, în 1889, apoi s-a îndreptat spre epigonismul lui
H. de
Régnier.
23
Grupul belgian al simboliştilor : pe lîngă
Fontainas, Albert
Mockel (1866—1945), Max Elskamp (1862—1931) şi alţii,
deobicei
supravieţuind epocii şi creaţiei lor.
24
— acasă (engl.)
25
— probabil primul roman al lui Jaloux, L'agonie de
l'a-
mour.
26
André Suarès (1868—1946), autor multilateral,
poet în de-
butul şi în maturitatea sa, dramaturg de idei în chip
sporadic,
dar mai ales un original, şi adesea paradoxal, gînditor
aforistic,
pe marginea cărţilor şi a vieţii, aristocratic şi anarhist,
indivi-
dualist şi, în acelaşi timp, urmărit de nostalgia
creştinismului.
E una din marile personalităţi ale marii epoci a lui Valéry
şi
Gide, cum recunoaşte şi acesta (v. însemnarea din Jurnal,
7 oct.
1905). Pentru sentimentele lui Gide faţă de el, vezi
diversele
întîlniri şi observaţii, cf. indicele.
27
— piesă abandonată pe parcurs.
28
Th. van Rysselberghe.
 29
— arhitectul lui Gide.
30
Pierre Lasserre (1867—1930), istoric literar şi
ideolog din
gruparea naţionalistă de dreapta a lui Charles Maurras.
Celebru
mai ales după teza sa de doctorat, în 1907 : Le
romantisme
français, essai sur la Révolution dans les sentiments et
dans
les idées au XIXe siècle. (După 1915, îşi va schimba
poziţiile,
optînd pentru un liberalism întemeiat pe cultură şi simţul
con-
tinuităţii)
31
Guillaume Lerolle, anglist ; îl va traduce în
franceză pe
Santayana.
32
— acum patru zile (it.)
33
Adolphe Retté (1863—1930), familiar al cercului lui
Mallarmé, a părăsit gruparea şi i-a defăimat membrii ;
mediocru autor pînă în 1910, uitat cu totul după aceea.
Intîmplarea avea să fie repovestită în Si le grain...,
localizată, cu aproximaţie, la o cafenea (Vachette sau de
la Source) ; remarca lui Louys sună diferit : „Dacă aşa ştii
tu să primeşti laudele, n-or să ţi se facă prea des."
 3
'' La sfîrşitul lui octombrie 1907, moare Marcel
Gilbert, soţul Valentinei Rondeaux, sora Madeleinei ; Gide
pleacă la înmor-mîntare, la Pau, unde locuia familia
Gilbert. Orthez, comuna de baştină a lui Jammes, se află
la mică distanţă de Pau, ambele localităţi pe malul rîului
Pau.
25 — rudă cu moş la Pérouse ? (v. indicele, pînă în
1914, cînd avea să plece corespondent de război al lui
Figaro). Avea să fie, peste puţin timp, primul secretar de
redacţie al N.R.F. După război, în serviciul Ligii Naţiunilor,
apărător al cauzei iugoslave şi al drepturilor popoarelor
mici la autodeterminare ; autor al unei cărţi despre Sudul
Statelor Unite, al alteia despre Henric al IV-lea şi al unui
volum de amintiri. La moartea sa, în 1955, discursul lui
Jean Schlumberger îi va evoca locul în anii debutului
N.R.F. : „Scumpe Pierre, ai început să fii de-ai noştri în
ziua aceea de demult, din noiembrie 1907, pe care Gide o
aminteşte în Jurnalul său... Era pentru grupul prietenilor
noştri o epocă fermecătoare de idei şi proiecte. în mintea
noastră germinau şi se maturizau convingerile care aveau
să fie determinante pentru tot restul vieţii noastre. Te
aflai amestecat în naşterea N.R.F., în debuturile ei încă
şovăielnice, dar ardente ; ai respirat atmosfera caldă în
care s-a dezvoltat ea ; ai cunoscut momentul acela care a
fost excepţional prin tot ce s-a depus în el ca abnegaţie şi
amiciţie în slujba unei opere comune. Toate paginile
revistei ajungeau la tine, cel mai puţin conformist şi cel
mai devotat dintre secretari. Te acuzam uneori că prea
eşti cu capul în nori. dar reveneai pe pămînt cu atîta
bunăvoinţă că era imposibil să ţinem seama de zăpăcelile
tale. Iţi mulţumim pentru voia bună şi pentru zelul cu care
ne-ai înlesnit partea ingrată a sarcinii noastre." (J.
Schlumberger, Rencontres, Gallimard, 1968).
36
Andrée Ruyters, publicist belgian ; în anii debutului.
în Dragul lui 1900, conducător al publicaţiei L'Art jeune
care milita, la Bruxelles, pentru naturism, răspunzînd la
chemarea re-

1908

1 — reprezentantul lui Gide pe lîngă teatrul

berlinez. în 1907 şi 1908.
2
Maurice Donnay (1859—1945) dramaturg
„psihologic" cu succes de public şi academician.
 3
Friedrich Hebbel (1813—1863), primul fiu de
muncitor (zidar) intrat în literatura germană ; autor a
numeroase tragedii, printre care şi Gyges und sein Ring
(Guyyes şi inelul său), 1854, pe tema regelui Candaule.
5
— „o porcărie ca asta".
5
La 21 ianuarie, Gide putea face bilanţul primelor 10
zile de la premiera beiiineză : 153 de articole „toate
injurioase, necinstite, stupide, infame, cu excepţia celor
două articole ale lui Haguenin în National Zeitung şi Zezt"
; dar, a doua zi, a primit şi primele „trei excelente articole
de revistă", urmate de altele cu un ton total diferit de al
notelor din presă.
u
La Phalange, revista lui Jean Rovere şi capela
credincioasă amintirii lui Mallarmé. Apare din 1906.
Banchetul la care se referă Gide e primul din tradiţia
Phalangei, care va organiza anual cîte unul, la cafeneaua
Cardinal.
7
Gustare Kahn (1859—1936), faimosul dar
discutabilul „inventator al versului liber", teoreticianul
fidel al simbolismului. După 1900, supravieţuitor fizic al
unei glorii contestate.
8
Robert de Souza (n. 1865), alt fidel al
simbolismului. încă în 1923 autor al unei Défense de la
Poesie vivante.
3
Han Ryner (1861—1938) : solidaritatea grupului
vechi va duce la proclamarea sa, în 1912, drept „prinţ al
povestirilor" ; romancier abundent şi minor.
10
Unica însemnare din Jurnal cu privire Ia
Apollinaire, care
avea atunci 27 de ani. debutase la 21 în Revue Blanche,
înte-
meiase, cu Salmon, revista Le Festin d'Esop, 1903 (cu
colabo-
rarea lui Jarry), începuse, din 1904, suita articolelor în
favoarea
picturii noi ; din 1908, la Phalange, cu poezii şi cronica
artistică.
11
Regele Candaulus e un personaj istoric, din secolul
al VIII-
lea î.e.n., ultimul rege din dinastia Heraclizilor, domnitori
la
Lida. Tema Candaulus — Gyges vine din Herodot: regele îi
în-
găduie păstorului Gyges să-i vadă soţia complet goală, ca
să
se convingă că e cea mai frumoasă femeie din lume;
regina,
jignită. îl îndeamnă pe păstor să-1 ucidă pe rege şi îl ia de
soţ.
Gautier, în nuvela sa Le Roi Candaule (1844) face din
acesta
tipul estetului care nu vede decît frumosul pur. Tragedia
lui
Hebbel ni-1 arată pe rege drept sufletul nobil aflat mult
prea
sus pentru înţelegerea contemporanilor, care îl
condamnă. Re-
gele lui Gide nu se poate bucura de fericirea sa decît dacă
o
comunică lumii întregi, pe care o stîrneşte împărtăşindu-i-
o.
Generozitatea lui e ambiguă şi inumană, în momentul în
care
îşi oferă soţia lui Gyges. Evident, „subiectul lui Gide" nu
pre-
cede creaţia sa, ci e rezultatul acestei creaţii, fără nici o
ra-
portare, falsă sau nu, la tragedia lui Hebbel.
12
„foarte simpaticul Verrier", v. nota 15 la anul
1905.
13
încă la mijlocul lui ianuarie Gide notase că La
Porte
Etroite e întrerupt din cauza traducerii, pentru Mercure, a
co-
respondenţei lui Dostoievski şi a studiului pe marginea ei
pen-
tru La Grande Revue. Studiul amplu, Dostoiewski d'apres
sa
corespondance, avea să ocupe peste 50 de pagini în
volumul
de mai tîrziu, Dostoiewski (Pion, 1923).
M _ v. nota 23, la anul 1907-
« Ştefan George (1868—1933) marele poet şi eseist al
Germaniei moderne.
16
După 7 aprilie, Jurnalul e ţinut sporadic,
consemnînd mai
ales unele evenimente. Prima jumătate a lunii mai, Gide a
stat
la Cuverville ; de-aici a fost chemat, în 16 mai, cînd urma
să
nască, greu, cumnata sa Jeanne Drouin (v. amintirea
atrocei
intervenţii chirurgicale în Jurnal, 15 mai 1949). In iunie, o
călă-
torie Saint-Malo—Trigestel—Rennes, cu sfîrşitul lunii din
nou la
Cuverville. La finele lui iulie, vacanţă la Bagnole-de-
Granada.
între 28 iulie şi 18 oct., mici o însemnare.
17
De-aici pînă la sfîrşitul anului, o singură
însemnare, trecă-
toare, în ajunul Crăciunului.
1909
 1
Grădinarul lui Gide la Guverville.
2
Edgar Degas, marele pictor din generaţia lui
Mallarmé (1334-1917). Prietenia lui cu Valéry datează din
anii 1893—94 (cf. Degas. Danse, Dessin ; v. şi nota
Rouart).
3
Georges Rondeaux, cumnatul lui Gide.
4
— a lui Spinoza.
5
Jacques Rivière (1886—1925) discipolul şi
colaboratorul lui Gide, unul din întemeietorii, apoi
secretarul şi directorul N.R.F. Coleg de liceu, apoi cumnat
al lui Alain-Fournier, cu care întreţine, în anii studenţiei, o
corespondenţă memorabilă. Études (1912), studii critice ;
Aimée, roman (1922).
6
Prosper Mérimée, 1803—1870.
7
Inclus în Jurnal ulterior ; iniţial, în Journal sans
Dates, publicat în N.R.F., apoi în Nouveaux Prétextes şi în
ediţie separată.
8
Marguerite Audoux, 1863—1937, fusese păstoriţă,
apoi venise la Paris, croitoreasă. Singura ei carte valabilă,
prin autenticitate şi ingenuitate, Marie-Claire, 1910 (care
e şi prima).
9
Francis Jourdain (1876—1958), artist decorator,
fiul arhitectului de origine belgiană Franz Jourdain.
10
Léon Werth (1879—1954), scriitor satiric, social,
lansat de Mir-
beau. Notorietatea i-o va aduce, în 1913, La Maison
blanche, dia-
tribă romanţată împotriva sanatoriilor.
11
Dr. Elie Faure (1873—1937), cunoscutul autor al
Istoriei ar-
telor, din care primul volum apare chiar în 1909.
12
— cuminte (sage), epitetul cel mai frecvent în
caracterizarea
omului Charles-Louis Philippe. „Dacă aş fi făcut eu cartea
asta
— îi scrisese el lui Gide după ce citise întoarcerea fiului
risipitor
(scrisoare din 2 iulie 1907) — cîte n-aş fi spus despre
fratele mai
mic ! 1-a.ş fi arătat cită duioşie poate exista acasă, cîtă
inteligenţă
în ordine şi că tot ce a imaginat omul despre rodia
sălbatecă
nu înseamnă nimic faţă de ce se vede în fructele din
livadă".
13
Lucien Jean (1870—1908) pseudonimul lui L.
Dieudonné, fiu
de muncitor şi funcţionar în administraţia
departamentului de
origine al lui Philippe. Mort cu un an înaintea prietenului
său,
acesta apucă să-i alcătuiască ediţia de nuvele şi de note
pe mar-
ginea cărţilor, Parmi les hommes, oare va apărea în 1910.
14
Paul Léautaud (n. 1872).
15 Antoine Bourdelle (1861—1929), sculptorul.
16
Toulouse-Lautrec (1864—1901) : infirm în urma
unui acci-
dent din copilărie, a rămas cu picioarele disproporţionat
de
scurte.
17
Le Père Perdrix, personajul din romanul cu acelaşi
titlu, al
lui Philippe (1903) care a succedat romanului Bubu de
Montpar-
nasse (1901) — împreună, cele mai bune cărţi ale sale.
1S
— personaj din Le Père Perdrix.
i° Valéry Larbaud (1881—1957) poet din grupul
N.R.F. ; celebru mai ales din 1913 cînd creează „călătoriile
lui Barnaboth".
20
Emile Guillaumin, prietenul şi compatriotul lui
Philippe, a
devenit cunoscut prin cartea sa din 1904, La vie d'un
Simple
(Viaţa unui om simplu), autobiografia unui dijmaş. Avea
să tră-
iască pînă în 1951.
 21
— romanul lui Thomas Hardy, din 1895 ; Jude
neştiutul e un
ţăran autodidact atras de studii înalte, luptînd cu îndîrjire
să se
menţină şi blestemîndu-şi soarta care nu-i poate asigura
biruinţa.
22
Ch.-L. Phillippe a murit în ziua de 21 dec. ;
înmormînta-
rea, — 24.
23
Marcel Schwob, 1867—1903.
24
Poem cuprins în volumul Le Triomphe de la vie,
1900—1901
(Mercure de France, 1902).

1910

1
va apărea în 1913, la ed. N.R.F.
2
Octave Mirbeau (1848—1917) scriitorul realist şi
satiric.
3
Jules Claretie. cronicar monden, preocupat de
„mica istorie" a lumii literelor şi artelor contemporane.
4
Fernand Gregh (1873—1960), poetul intimist, care
a întemeiat şcoala numită „umanistă".
5
Lucien Descaves (1861—1949), romancier clin
filiaţia lui Jules Vallès, autor al unui ciclu de romane
despre Comuna din Paris (scrise între 1901 şi 1913).
5 Charles Morice, poet, romancier şi dramaturg
obscur, celebru la începuturile sale prin cartea sa La
littérature de tout à l'heure, carte-manifest a şcolii
simboliste (1890). succedine! manifestului publicat de
Jean Moréas în 1886, în Figaro.
7
Prinţii români Martha şi Anton Bibescu, influenţi
în lumea literelor franceze, prieteni intimi cu Marcel
Proust; Martha Bibescu (n. 1890) a scris literatură de
valoare, în româneşte şi franceză ; trăieşte şi azi la Paris.
8
Anna de Noailles (1876—1933), poetă extrem de
preţuită la începutul secolului ; născută Brancovan
(Brîncoveanu).
9
Nouvelle Revue Française, revistă întemeiată în
1909 de către André Gide cu Jacques Copeau, Jean
Schlumberger, Henri Ghéon (apoi Jacques Rivière), a
devenit locul de întîlnire a tuturor marilor scriitori din
prima jumătate a sec. XX. De remarcat că Jurnalul lui
Gide nu înregistrează data istorică a apariţiei ei. In 1910,
grupul N.R.F. se va asocia iniţiativei, din acest an, a lui
Paul Desjardins (v. indicele), de a organiza, anual, „deca-
dele de la Pontigny". O evocare a atmosferei acestor
decade, consacrate definitiv în anii de după primul război
mondial, v. în A. Maurois, De Gide à Sartre ; Paris, Perrin,
1965, pp. 15—16. La vechea mînăstire din Pontigny
ajungea un tren pe cale ferată îngustă : o dată trenul
oprit în mica gară, ..din fiecare comparti ment ieşeau
grupuri de literaţi" întîmpinaţi, pe peron, de Des-jardins
însoţit, de obicei, de Gide. In cele zece zile, de la 2 la 4
după amiază, zilnic, avea loc o discuţie pe o temă
anunţată anterior. „Era partea academică a decadei ; dar,
în restul timpului, te puteai plimba, pe jos, cînd cu Gide,
cînd cu Martin du Gard. cînd cu Mauriac — convorbiri mai
libere şi mai plăcute." Seara, după cină, se organizau
jocuri de societate. Gide era sufletul acestora. Era, de
pildă, amator de portrete literare" : una dintre tabere
alegea un erou de roman, cealaltă urma să-1 ghicească,
prin întrebări. Fireşte, la Pontigny se formau repede şi
tabere reale, „partide, nu politice, dar literare şi
filozofice."
111
Eugène Montfort (1877—1937), adept al şcolii
„naturiste" în preajma lui 1900. romancier al psihologiei
amorului şi maurrasist; în 1903 a întemeiat revista Les
Marges (cu colaborarea poeţilor „fantezişti" J.-P. Toulet,
Fagus, Fr. Carco şi a lui Apollinaire) : aceasta va fi una
dintre publicaţiile inamice lui Gide.
11
Jurnalul e întrerupt pînă în martie, cînd apar
însemnări din călătoria în Spania, cu Copeau, care durase
pînă la începutul lui aprilie.
12
Jean Rouché, care va fi director la Théâtre des Arts
(1910— 1913), apoi al Operei (1914—1939), inovator al
punerii în scenă.
 ,;i
Gabriele d'Annunzio (1863—1938) ; celebru după
primul volum de versuri, dat la 16 ani şi preţuit de
Carducci. Acum, la 47 de ani, e scriitorul naţional al
Italiei. în acest an îi apare romanul Forse che si, forse che
no. Va deveni sprijinitorul lui Mussolini în cucerirea
puterii de către fascişti. Prima întîlnire a lui Gide cu
d'Annunzio e menţionată la 28 dec. 1895, în timpul
călătoriei în Italia.
-nEjKtf no 'joţoţaujsţui 'aopţd (0S6I—1881)
saxdţuvasdQ saBdoao , /t rice Denis, al Atelierelor de artă
religioasă ; sub conducerea lui Rouché, a pictat decoruri
teatrale rămase celebre.
15
Lucien Besnard, om de teatru pînă în 1914, apoi
romancier erotic.
10
Drouin ? Sau Gabriel Marcel, filosoful si scriitorul,
născut în 1889 şi abia acum intrat în viaţa literară ?
17
J. Ernest-Charles, critic literar faimos prin
agresivitatea sa.
18
— joc de cuvinte : saglio = sare.
10
Primul titlu al romanului pe care îl va intitula, pînă
la urmă. Isabelle (apărut în 1911). La Mivoie este numele
proprietăţii moştenite de la bunicii materni (Rondeaux) în
La Roque-Baignard, pe care o vînduse în 1900.
20
Prima referire la titlul viitorului său roman, Les
Caves du
Vatican, al cărui personaj, Lafcadio, exista de mult în
proiect
(v. indicele şi nota coresp.).
21
Journal sans dates, în N.R.F., apoi în Nouveaux
Prétextes
(pagini incluse în ediţia definitivă a prezentului Jurnal).
22
— publicaţia lui Ch. Péguy.
za Georges Sorel (1847—1922), celebrul autor al
Reflecţiilor despre violenţă (1908), care a devenit la un
moment dat evanghelia anarho-sindicaliştilor şi apoi a
fost considerată de către fascism o carte clasică a
ideologiei sale ; Sorel, sub influenţa lui Bergson, mentorul
său, ca şi al lui Péguy, aplica teoria elanului vital la o
prospectare a revoluţiei sociale iminente, pe care
apucase, apoi, să o salute în Revoluţia rusă.
2/1
Julien Benda (1867—1956), prieten şi colaborator
al lui Péguy, avea să-şi consacre viaţa unei acerbe
campanii duse în numele raţionalismului împotriva
întregii filosofii şi literaturi moderne, îndeosebi împotriva
bergsonismului (Le bergsonisme, 1912) şi a „gidismului"
(Belphégor, 1918) etc.
25
— v. nota 10.
26
— romanul în care Montfort, în numele
„naturalismului", îşi
propune să „fonografieze" discuţiile de pe stradă, din
cafenele
şi din restaurante.
 27
— paginile iui Gide despre Catherine de Médicis
apăruseră
în Journal sans dates din N.R.F., pe marginea unui articol
des-
pre protestantism al lui Maurras (din Action Française, 4
noiemb.
1909) ca şi a Caterinei de Medicis a lui Balzac, pe care
toc-
mai îl citise.
28
La maîtresse américaine şi, mai ales, La Turque,
romane
ale „psihologiei amorului" în experienţa femeii.
29
— „pignouf".
30
Văduva criticului teatral Lucien Muhlfeld (1870—
1902), as-
pru denunţător al teatrului bulevardier şi al non-valorilor
lite-
rare cu prestigiu social.
31
Jean-Louis Vaudoyer (n. 1883), romancier, poet,
om de tea-
tru, mai curînd tradiţionalist.
32
— v. nota 16 la anul 1906 şi nota 9 la anul 1910.
33
Aveau să apară, reunite, în 1912, la editura N.R.F.
(pe a-
tunci N.R.F. Marcel Rivière & Co.) sub titlul Le retour de
l'en-
fant prodigue précédé de cinq autres traités (Le traité du
Nar-
cisse — Théorie du Symbole ; La tentative amoureuse —
Traité
du vain désir ; El Hadj ou le Traité du faux prophète ; Phi-
loctète ; şi Bethsabé care avea să apară chiar în 1912).
34
La tentative amoureuse.
35
In interval, călătoria în Andorra, comentată în
Journal sans
dates sub titlul Voyage au Val d'Andorre, apoi în ed. def.
din
Jurnal sub titlul Voyage en Andorre.
36
— cartea lui Barrés.
37
Tancrède de Visan, unul din întemeietorii, cu
Mithouard,
ai revistei L'Occident ; colaborator cu eseuri critice la Vers
et
Prose a lui Paul Fort ; teoretizează mişcarea simbolistă în
acord
cu ideia bergsoniană a duratei şi a intuiţiei.
38
Capitol din volumul memorabil L'attitude du
lyrisme con-
temporain care va apărea în 1911.
39
Isabelle.
40
Elémir Bourges (1852—1925), romancier de mare
prestigiu
în epocă (Le Crépuscule des Dieux, 1886), membru al
Academiei
Goncourt din 1900.
41
Gide e membru al Curţii cu Juri ; însemnările sale
în a-
ceastă ipostază, pentru sesiunea din 1912, vor fi adunate
în vo-
lumul Souvenirs de la Cour d'Assises (ed. N.R.F., 1914).
42
Isabelle.
43
— fiul lui Marcel Drouin (v. indicele).

1911

1
Tipografia Sainte-Catherine din Bruges, unde
apare prima ediţie din Corydon (v. nota 4) şi se tipăresc
unele din cărţile N.R.F.
2
— piesa lui Claudel, apărută prima dată în 1910 şi
reeditată la N.R.F.
3
— roman al lui Ch.-L. Philippe.
4
— Corydon, dialog platonician scris de Gide în
apărarea in-vertiţilor. Cartea era gata de apariţie încă din
1910, dar amî-nată la rugămintea prietenilor (mai ales a
cumnatului Marcel Drouin) şi pentru a o cruţa pe
Madeleine. Prima ediţie apare anonimă, fără indicarea
locului şi a editurii. în 22 de ex.. sub titlul C.R.D.N.
 5 — N.R.F.
6 — pseudonimul lui Alexis Léger, transformat mai
tîrziu în Saint-John Perse, sub care e cunoscut marele poet
care va lua, în 1960, Premiul Nobel. Născut în 1887 ;
Éloges (1904—1908) e ciclul său dintîi, încă impregnat de
simbolismul mallarméan. în numărul din iunie 1910 al
N.R.F., sub semnătura Saintléger Léger, apare un
fragment intitulat chiar Éloges ; dar, sub aceeaşi
semnătură, apăruseră, tot în N.F.R., fragmentele Images
à Cru-soé (aug. 1909) şi Pour fêter une enfance ş.a.
(aprilie 1910). Prima ediţie. în volum, sub aceeaşi
semnătură, va apărea în 1911 la Ed. N.R.F.. Marcel
Rivière.
7
— Comparaţia cu Debussy, compozitorul (1862—
1918) nu e întîmplătoare ; „Mallarme" al muzicii, el era,
la 1900 (după Preludiu la după-amiaza unui faun),
înnoitorul. încă puţin gustat de public, al limbajului
muzical.
8
Sărut de femeie, probabil roman erotic la modă.
9
E vorba, iar, de Les Caves du Vatican şi
personajele sale (un sumar „jurnal de creaţie" poate fi
urmărit după indice).
10
Piraţii de la Operă, probabil roman poliţist de
epocă.
11
— V. nota 9.
12
— roman al lui George Meredith (1828—1909).
 18
H. G. Wells, 1886—1946, autorul Omului invizibil.

1912

1
Soţii Espinas : Jeanne Espinas (născută Gide, sora
tatălui lui André) şi Victor-Alfred Espinas ; tatăl acestuia
apare amintit ca „moş Espinas" (le père Espinas) ; Pierre
Espinas e fiul Jeannei şi al lui Victor-Alfred, — din
generaţia lui Gérard.
2
— romanul lui Huysmans.
3
— proiect nerealizat.
4
— romanul lui Dostoievski.
5
Paul Souday (1869—1929) critic curent, temut în
epocă şi rar citit după aceea ; cronicile literare : Les livres
du temps ; articolele despre Gide, Proust şi Valéry editate
în cîte un volum despre fiecare ; în genere conservator şi
raţionalist (polemică în 1925 cu Abatele Brémond pe
tema poeziei pure), a fost totuşi receptiv la opera celor
consideraţi, mult mai tîrziu. „clasici ai secolului al XX-
lea".
6
André Suarès ?
7
Prima referire la Rainer Maria Rilke (1875—1926),
marele poet austriac, acum în vîcrstă de 37 de ani, prieten
şi traducător al lui Gide şi al literaturii franceze. (Gide e
mai în vîrstă cu 6 ani.)
 8
Trilogia lui Arnold Bennett (1867—1931), scriitor
englez din generaţia şi anturajul lui Gide ; Gicle părăseşte
primul volum, după o săptămînă, la pag. 155, găsindu-1
„din ce în ce mai puţin bun".
9
Captain Singleton, romanul lui Defoe (1661—
1731), autorul vestitului Robinson Crusoe.
10
— „noi atacuri în Les Marges (în trei locuri) ; ce
perseve-
renţă în ură", notase Gide cu o zi înainte.

720
11
Alain-Fournier (n. 1886 ; va muri pe front în 1914),
autorul
celebrului roman Le Grand Meaulnes (tradus în
româneşte sub
titlul Cărarea pierdută) ; v. nota la Jacques Rivière.
12
Cumnata lui Paul Valéry (sora soţiei sale, Jenny
născută
Gobillard, nepoata Berthei Morisot şi prietenă a fiicei lui
Mal-
larmé, Geneviève, prin care a cunoscut-o poetul).
13
Sora Madeleinei Gide, rămasă văduvă din 1907.
(v. Jurnal
19 nov. 1907 şi nota coresp.).
Vt
Gaston Gallimard care preia, cu fraţii săi, editura
N.R.F.
 15
— piesa lui Shaw.
16
Francois-Paul Alibert (1874—1953), poet din
generaţia post-
simbolistă.
17
— revista lui Mithouard (v. nota 23—1904).
18
— pictor, autorul unor fresce pe care Gide le
apreciază
foarte mult prin 1907.
19
Paul Dukas (1865—1935), compozitor, maestru al
orches-
traţiei ; Gide îi execută, adesea, la pian, Variaţiunile.
20
Jules Bertaut, autor de „cronici istorice", evocînd
trecutul
prin portrete şi anecdote.
21
Georges Duhamel (n. 1884), întemeietor, cu Jules
Romains,
Georges Chennevière, Charles Vildrac ş.a., al mişcării
unanimiste,
în 1909 descinsă din grupul de la Abbaye constituit de
Duha-
mel încă din 1906.
22
Charles Vildrac (n. 1882), poet şi dramaturg.
23
Edviond Pilon, poet din ultima generaţie
simbolistă şi anec-
dotist de tipul lui Bertaut ( v . nota 20).
 « Leon-Paul Fargue (1876—1947) poet din grupul
fondator al N.R.F.
25
— violonistă.
26
— poreclă dată lui Suarès după apariţia cărţii sale
Voyage
du Condottiere (1910).
27
Ca şi Ajax, proiect abandonat în fragmente.
28
— cf. Luca 17,21 : „Căci iată că împărăţia lui
Dumnezeu
este înlăuntrul vostru".
29
N-a mai ajuns în Tunisia. „Am întîlnit-o la Marsilia
pe
d-na Mayrisch. Am scăpat vaporul de luni ; am dormit la
Tou-
lon ; pe urmă la Cannes, unde m-am întâlnit cu Valéry
Larbaud
şi Arnold Bennett... De teama vremiî proaste şi din
nerăbdare
46 — Pagini de jurnal 721
9
E vorba, iar, de Les Caves du Vatican şi
personajele sale (un sumar „jurnal de creaţie" poate fi
urmărit după indice).
10
Piraţii de la Operă, probabil roman poliţist de
epocă.
11
— V. nota 9.
12
— roman al lui George Meredith (1828—1909).
 18 H. G. Wells, 1886—1946, autorul Omului invizibil.

1912

1
Soţii Espinas : Jeanne Espinas (născută Gide, sora
tatălui lui André) şi Victor-Alfred Espinas ; tatăl acestuia
apare amintit ca „moş Espinas" (le père Espinas) ; Pierre
Espinas e fiul Jeannei şi al lui Victor-Alfred, — din
generaţia lui Gérard.
2
— romanul lui Huysmans.
3
— proiect nerealizat.
4
— romanul lui Dostoïevski.
5
Paul Souday (1869—1929) critic curent, temut în
epocă şi rar citit după aceea ; cronicile literare : Les livres
du temps ; articolele despre Gide, Proust şi Valéry editate
în cîte un volum despre fiecare ; în genere conservator şi
raţionalist (polemică în 1925 cu Abatele Brémond pe
tema poeziei pure), a fost totuşi receptiv la opera celor
consideraţi, mult mai tîrziu. „clasici ai secolului al XX-
lea".
6
André Suarès ?
7
Prima referire la Rainer Maria Rilke (1875—1926),
marele poet austriac, acum în vîrstă de 37 de ani, prieten
şi traducător al lui Gide şi al literaturii franceze. (Gide e
mai în vîrstă cu 6 ani.)
 8
Trilogia lui Arnold Bennett (1867—1931), scriitor
englez din generaţia şi anturajul lui Gide ; Gicle părăseşte
primul volum, după o săptămână, la pag. 155, găsindu-1
„din ce în ce mai puţin bun".
9
Captain Singleton, romanul lui Defoe (1661—
1731), autorul vestitului Robinson Crusoe.
10
— „noi atacuri în Les Marges (în trei locuri) ; ce
perseve-
renţă în ură", notase Gide cu o zi înainte.

720
11
Alain-Fournier (n. 1886 ; va muri pe front în 1914),
autorul
celebrului roman Le Grand Meaulnes (tradus în
româneşte sub
titlul Cărarea pierdută) ; v. nota la Jacques Rivière.
12
Cumnata lui Paul Valéry (sora soţiei sale, Jenny
născută
Gobillard, nepoata Berthei Morisot şi prietenă a fiicei lui
Mal-
larmé, Geneviève, prin care a cunoscut-o poetul).
13
Sora Madeleinei Gide, rămasă văduvă din 1907.
(v. Jurnal
19 nov. 1907 şi nota coresp.).
14
Gaston Gallimard care preia, cu fraţii săi, editura
N.R.F.
 15
— piesa lui Shaw.
i" Francois-Paul Alibert (1874—1953), poet din
generaţia post-simbolistă.
17
— revista lui Mithouard (v. nota 23—1904).
18
— pictor, autorul unor fresce pe care Gide le
apreciază
foarte mult prin 1907.
19
Paul Dukas (1865—1935), compozitor, maestru al
orches-
traţiei ; Gide îi execută, adesea, la pian, Variaţiunile.
20
Jules Bertaut, autor de „cronici istorice", evocînd
trecutul
prin portrete şi anecdote.
21
Georges Duhamel (n. 1884), întemeietor, cu Jules
Romains,
Georges Chennevière, Charles Vildrac ş.a., al mişcării
unanimiste,
în 1909 descinsă clin grupul de la Abbaye constituit de
Duha-
mel încă din 1906.
22
Charles Vildrac (n. 1882), poet şi dramaturg.
23
Edmond Pilon, poet din ultima generaţie
simbolistă şi anec-
dotist de tipul lui Bertaut ( v . nota 20).
« Leon-Paul Fargue (1876—1947) poet din grupul
fondator al N.R.F.
 25
— violonistă.
26
— poreclă dată lui Suarès după apariţia cărţii sale
Voyage
du Condottiere (1910).
27
Ca şi Ajax, proiect abandonat în fragmente.
28
— cf. Luca 17,21 : „Căci iată că împărăţia lui
Dumnezeu
este înlăuntrul vostru".
29
N-a mai ajuns în Tunisia. „Am întîlnit-o la Marsilia
pe
d-na Mayrisch. Am scăpat vaporul de luni ; am dormit la
Tou-
lon ; pe urmă la Cannes, unde m-am întîlnit cu Valéry
Larbaud
şi Arnold Bennett... De teama vremii proaste şi din
nerăbdare
46 — Pagini DE jurnal 721
las Tunisia şi o şterg la Florenţa, unde găsesc, chiar în
ziua sosirii mele. o cameră-salon foarte plăcută, în
Lungarno Accia-ioli nr. 20." Tot timpul ocupat cu scrisul
(la Les Caves) şi corespondenţa (cu Madeleine şi Claudel),
în afara discuţiilor cu Papini şi alţi scriitori italieni ; în 16
martie pleacă la Pisa, de unde îl aduce pe Ghéon ; se
întoarce cu acesta, la sfîrşitul lui aprilie, la Paris (cf.
notele retrospective din 8 mai)
30
— în Auteuil.
 31
Jean-Marc Bernard, n. în 1883, va muri pe front, în
1915 ;
poet din grupul „fanteziştilor", cîştigat' de Maurras.
32
L'Arbre, volumul din 1901, în care Claudel a
cuprins pie-
sele : Tête d'or, La Ville, L'Échange, Le Repos du Septième
Jour
şi La Jeune fille Violaine.
33
Henri Clouard, n. 1885, autorul masivei Hist. de la
litt.
française, du symbolisme à nos jours, 2 vol., 1949. în
tinereţe
(are în 1912, 27 de ani !) era un cercetător lansonian.
leeat de
cercurile tradiţionaliste.
3'1 La Revue Critique des Idées et des Livres, revistă
catolică.
35
Pierre Gilbert, n. 1883, discipol direct al lui
Maurras, va
muri pe front, în 1914, după ce şi-a cîştigat faima de critic
lite-
rar muşcător, blestemînd „Franţa primejduită" de
modernism.
36 — apărut în 1912, în Cahiers de la Quinzaine.
37
— însă.
 38
între 13 şi 25 mai, la Sesiunea Curţii cu Juraţi (v.
nota 41 la
anul 1910), la Rouen ; înapoi la Paris, pînă la 1 iunie, cînd
plea-
că la Cuverville. Apoi plecarea la Pontigny (v. nota 9 la
anul
1910) şi, imediat după aceea, în Italia, toată luna
octombrie. (La
Pontigny, în acest an, discuţia despre roman, în care
Thibaudet
prezintă comunicarea sa despre compoziţie.)
39
— în 1912, cu prefaţa datată de Claudel iulie
1912.
40
Jean de Pierrefeu, ziarist pamfletar, în anii
debutului şi la
maturitate foiletonist literar (Les beaux livres de notre
temps,
1938).
''i Dostoiewski d'après sa correspondance, ed. în 1908,
în tiraj restrîns ; între timp, articolul despre Fraţii
Karamazov, publicat în Figaro la 4 aprilie 1911.
'■2 The Faerie Queene, principala operă (tipărită în
1589 şi 1596) a lui Spenser (1552 ?—1599).
1913
 I
— după o nouă călătorie în Italia ; la Paris cu
Madeleine, din 14 mai.
- — vor apărea mai întîi în N.R.F. (ianuarie-aprilie
1914) apoi în ed. N.R.F. 1914, fără semnătură („de autorul
cărţii Paludes"), dar cu portretul lui Gide făcut de P.-A.
Laurens, în 550 de exemplare numerotate.
3
— lui Copeau îi e adresată şi scrisoarea-dedicaţie a
cărţii. — al lui Samuel Butler.
5
— al lui Walter Pater. .
6
— al lui Stevenson.
7
— de la începutul lui iulie, criză sufletească ; o
nouă călătorie în Italia ; acum înapoi la Cuverville.
8
— din 2 noiembrie, la Paris ; în octombrie,
deschiderea la Vieux-Colombier, „anexa teatrală", a
N.R.F., condusă de Jacques Copeau.
9
Gitanjali, a lui Rabindranath Tagore, tradusă de
Qide sub titlul L'Offrande Lyrique ; ed. N.R.F. 1913, cu
prefaţa traducătorului.
10
Henri Vandeputte scosese, împreună cu André
Ruyters, la
Bruxelles, revista L'Art jeune, în ajunul lui 1900 ; el
botezase cu
titlul de naturism şcoala tinerilor francezi, la care aderase
şi
Montfort. O masivă corespondenţă cu el purtase Ch.-L.
Philippe;
aceasta era editată în 1911, sub titlul Lettres de Jeunesse,
de că-
tre prietenii de la N.R.F., dar nu integral.
II
Titlu provizoriu pentru Si le grain ne meurt...
12
Rîndurile acestea n-au fost păstrate în Si le grain...
partea a Il-a, „după noaptea din Alger" (care va apărea în
1921).

1914

1
Intre aprilie şi iunie, călătoria în Turcia, notată în La
Marche Turque, memorial dedicat Madelenei : „Pentru
tine smulg din carnetul meu de drum şi copiez foile
acestea şi mai insuficiente, drept post-scriptum la
insuficientele scrisori pe care ţi
•
 le adresam de acolo... Notezi zi de zi, in călătorie, cu
speranţa că, la întoarcere, îţi vei reaşeza în voie
istorisirile, vei redesena cu grijă peisajele ; apoi îţi dai
seama că toată arta pe care o pui în asta izbuteşte doar
să dilueze emoţia primită, a cărei expresie cît se poate de
naivă va rămîne totdeauna cea mai bună. Transcriu din
notele ca atare..."
2
Critici la adresa romanului Les Caves du Vatican.
3
La Marche Turque.
— proiect realizat oarecum în Numquid et tu (pagini
de jurnal 1916—1919) editat în volum abia în 1922, în 70
exemplare numerotate, fără locul şi numele editurii
(tipografia Sainte-Chatherine din Bruges).
5
— ediţia definitivă, sub titlul acesta care va apărea
abia in 1920, cu subtitlul Quatre dialogues socratiques, la
aceeaşi tipografie ca şi cartea precedent adnotată şi în
condiţiile anonimatului autorului şi editurii ; 21 de
exemplare numerotate. fi — proiect nerealizat.
7
La Symphonie pastorale sau Les Faux -
MonnayexLrs.
8
— proiect abandonat în fragmente.
9
— soţia lui Jacques Copeau.
10
— a lui Tagore.
11
— editorul englez.
12
— ..capitolul de probă".

721 1174
 13
— vor apărea abia în 1918, în volumul de Oeuvres
clipisics
din Whitman, editate de N.R.F., în traducerea lui Gide,
Copeau
şi a altora.
14
— unul dintre puţinele articole „îngăduitoare"
faţă de Les
Caves. Cronicarul de la Le Temps se mulţumeşte să
povestească
pe larg cartea, pe care o găseşte „foarte distractivă."
15
— foiletonist la Revue Blanche.
1(1
Van Rysselberghe.
17
— clin redacţie.
18
— Post-Office.
19
Roman în manuscris, L'Isolement, de Bernard
Combette, so-
sit din Congo şi autor al unui volum de nuvele Des
hommes :
romanul va rămîne neisprăvit, autorul murind pe front
chiar
în 1914 ; fragmente publicate în N.R.F.
20
Henri Massis (născut în 1886), eseist şi critic
literar din
gruparea lui Maurras ; academician din 1960.

721 1175
 21
André Beaunier (1869—1925) eseist şi critic
literar, roman-
cier mediocru.
22
— „la îndemînă".
23
Refuzul de a se converti. Din acest an, ruptură
definitivă
cu Claudel.
Louis Le Cardonnel (1862—1936), poet devenit preot
la 34 de ani (Carmina Sacra. 1912).
25
— la Offranville, pentru a lua vaporul spre Anglia;
gazdele : J. E. Blanche şi soţia sa.
20
— înapoi la Cuverville, din 29 iulie, pentru a fi acasă
în momentul izbucnirii războiului ; se află aici şi
Valentine, sora Madeleinei, cu copiii ; sînt aşteptaţi Agnès
Copeau şi copiii ei.
27
Louis Jouvet, actorul (1887—1951).
28
— pictor din anturajul cubiştilor.
29
Gide avînd acum 45 de ani, nu e mobilizabil
(fusese, de
altfel, reformat din armată, din cauza începutului de
T.B.C.).
:;o
— ambasadorul Germaniei.
31
— cu o zi înainte. Germania declarase război
Angiliei şi
Anglia — Germaniei.

721 1176
 32
în săptămîna ce a trecut, Gide lucrează la Crucea
Roşie şi,
pînă la 11 august, trăieşte entuziasmul colectiv, rîzînd de
lău-
dăroşenia nemţilor ; prima retragere franceză, la 10
august, abia
de-1 face oarecum mai rezervat ; îndoielile, însă, se
apropie.
33
— romanul Emily-ei Bronté (în rom. La răscruce de
vîn-
turi).
34
— la Cuverville, din cauza alarmantelor ştiri
despre invazia
germanilor în Normandia.
35
The Narrative of Artur Gordon Pym de E. A. Poe.
36
— romanul lui Hardy.

1915

1
Mark Rutherford, pseudonimul scriitorului englez
William Hale White (1831—1913) ; Autobiografia lui M.R.
este prima sa operă (1881).
2
— atemporală

721 1177
 3 Edith Wharton (1862—1937), romancieră
americană, aflată sub influenţa iui Henry James :
excelentă cunoscătoare a vieţii franceze.
4
— Henry James (1863—1916), marele prozator
anglo-american.
5
Doamna Théo, soţia lui Théo Van Rysselberghe şi
participantă aotivă la acţiunile de propagare a artei noi ;
admiratoare a lui Gide încă din epoca Caietelor lui A. W.
şi a lui Paludes ; geniu oral la decadele din Pontigny şi
autoare tîrzie a unor cărţi autobiografice (Il y a quarante
ans şi Galerie privée) în care găsim şi un inteligent auto-
portret la persoana III, realizat prin concise definiţii
complementare :
„Nu e atîta originală cît particulară : nu-i nimic în ea
de negăsit la altul, dar un anumit amalgam de tendinţe,
rar reunite, îi dau un accent propriu...
Cuminte în conduită şi în stare de nebunii...
Multă independenţă şi complet tiranizată de inimă.
O fiinţă raţională care îşi axează toată viaţa pe
iraţionalita-tea sentimentului...
Tandră şi pasionată, dar cam seacă la prima vedere...
Capabilă de mari suferinţi şi de puţină tristeţe...
Spirit de observaţie foarte precis, aplicat la mai
nimica...
Fără ambiţie, conştientă de limitele ei şi acceptîndu-
le, dar neounoscând umilirea câtuşi de puţin..."

721 1178
 Avea să fie martora relaţiilor dintre prietenul ei de-o
vîrstă, Gide, cu fiica ei, Elisabeth, care o va naşte, în 1923,
pe Catherine Gide. Şi îi va supravieţui lui Gide cu încă opt
ani (m. dec. 1959).
6
Paul Bourget (1852—1935) glorie a „romanului
psihologic" drag generaţiei trecute, academician
minimalizat de tineri şi luat în consideraţie, ca oponent,
mai ales pentru Eseurile sale „de psihologie şi istorie",
vechi şi noi.
7
— evidentă aluzie la La Porte Etroite.
8
— 62 de ani ; va trăi pînă la 83.
9
— poet francez de la începutul sec. XVII (1573—
1613).
i° Ernest Psichari (nepotul lui Renan şi discipollul lui
Péguy), catolic, patriot şi progresist, autorul romanului
L'Appel des armes (1913); născut în 1886, moare pe front
în 1914.
11
— roman, editat postum, al lui Psichari.
12
— al lui Pascal.
1916

1
Primul proiect pentru Les nouvelles nourritures
care vor a-părea abia peste 19 ani (în 1935).
2
— de la 9 februarie (şi pînă în noiembrie), Gide
ţine un jurnal separat („carnetul verde") în care îşi
notează meditaţiile religioase, provocate, din nou, de

721 1179
convertirea unui prieten intim, Ghéon. Acest jurnal va fi
Numquid et tu ?... (Şi tu eşti din Galileea ?" Ioan, 7,52).
3
— cf. Luca, 9,24 : „Fiindcă oricine va voi să-şi
scape viaţa, o va pierde ; dar oricine îşi va pierde viaţa
pentru Mine, o va mîntui".
* Marcel Proust (1871—1922) ; întîlnirea din 1892
(sau de pînă atunci) cu Proust nu e menţionată de Gide
nici în Jurnal nici în Si le grain... în 1892, Proust, care avea
21 de ani, debuta în revista Le Banquet şi îşi scria primele
pagini din Les Plaisirs et les Jours. Abia în 1893 va publica
şi cîteva articole în La Revue Blanche. în 1913, Du coté de
chez Swann apare la ed. Grasset, după ce fusese respins
de toate editurile inclusiv N.R.F., la avizul lui Gide ; o dată
apărut, volumul era receptat favorabil numai de Lucien
Daudet (în Figaro) şi Paul Souday (în Le Temps) în
noiembrie-decembrie. Dar din ianuarie 1914, revista lui
Gide e autocritică şi admirativă : publică o notă elogioasă
a lui Ghéon, apoi extrase, date de Proust, din volumele
ulterioare ; după război, acestea vor fi editate la N.R.F.
5
— al lui Romain Rolland.
6
— Si le grain...
7
— sora lui Alain-Fournier şi soţia lui Jacques
Rivière.
8
Isabelle Démarest, căsătorită cu Edouard Widmer
; Isabelle e soră cu Albert şi cu Maurice Démarest, veri cu
André prin mamă (mătuşa Claire).

721 1180
 9
— începutul unei crize îndelungate în relaţiile cu
Madeleine ; v. Et nune manet in te.
10
— al lui Joseph Conrad (1857—1924) ; traducerea
lui Gide
va apărea în 1918, la ed. N.R.F.
11
— al lui Hardy.
12
— căpitan de vas, vechi prieten al lui Gide, care îl
sti-
mulează să scrie ; scrisorile urmează să fie editate cu
aproba-
rea văduvei ; vor apărea în ed. N.R.F.. 1922, cu prefaţa lui
Gide.
13
— momentul îngenunchierii în faţa Madeleinei (v.
Jurnal, însemnările din perioada La Porte Étroite.)
u
Emile Vandervelde (1866—1938), om politic belgian,
social-democrat, preşedinte al Internaţionalei a H-a.
15
Pierre Hamp (n. 1876), fost muncitor, romancier al
lumii uzinelor (La Peine des Hommes).
18
..Mai bine să te mişti imprudent, decît să stagnezi
cu prudenţă". 39 — de Conrad.
20
Se produsese, între timp, Marea Revoluţie Socialistă
din Octombrie. Din 17 noiembrie. în Franţa, guvern
Clemenceau.

1917

721 1181
 1
Răspuns la întrebarea Numquid et tu... ? (v. nota
2 la anul 1916).
2
Dacă grăuntele nu piere cf. pilda grăuntelui
(Matei 13, 31—32; Marcu 4,30—32).
3
— veche prietenă a surorilor Rondeaux, probabil
din familia pastorului Roberty, intim al familiei Rondeaux,
cel prin care Paul Gide, tatăl lui André, ceruse cîndva
mîna Juliettei Rondeaux, (v. prezenţa Mathildei, alături
de Jeanne, la 20 aug. 1904.)
— înapoi la Cuverville. 5 — soţia romancierului Paul
Adam (1862—1920). fl — probabil soţia pictorului
Jacques-Émile Blanche.
7
— piesa lui Shakespeare ; traducerea lui Gide va
apărea în prima ediţie 1921, la Lucien Vogel ; în a doua,
1926, la N.R.F ; prefaţa lui Gide încă de la prima ediţie.
8
— în noiembrie 1917 va împlini 48 de ani.
9
— romanul lui Wells : Mr. Britling Sees it through.
10
— Revoluţia din februarie.
11
— de furie.
12
— de Lilian Rothermere.
13
Antoniu şi Cleopatra (v. nota 7).
]/|
La ed. Palletan, cu studiul introductiv al lui Gide. 13
La Georges Grès & Co, Edition des Maîtres du Livre, în
1222 ex. ; cu portretul lui Gide, de Théo van Rysselberghe.
16
— la ed N.R.F., în tiraj restrîns (300 ex.).

721 1182
 17
Marcel Prévost (1862—1941) romancier ; la un
moment dat
în conducerea lui La Revue de Paris.
1918

1
v. nota 12 la anul 1917.
2
LAveugle, primul titlu al romanului La Symphonie
pastorale care va apărea în 1919.
3
Dominique Drouin.
'• Jean Cocteau era cu 20 de ani mai tînăr decît Gide
(născut în 1889) şi „copilul teribil" al întregii mişcări
moderniste. De altfel, în 1918, e încă relativ puţin
cunoscut. Se pare, rival în prietenia cu Marc Allégret, e cel
ce poate fi ghicit, mai tîrziu, în Les Faux-Monnayeurs, ca
Passavant.
3
— de Meredith.
6
Studiul lui J. Rivière din 1911, cuprins în vol.
Études. Prima parte se ocupă de stil şi compoziţie la Gide.
Numai a doua parte (ceva mai mare decît prima) se ocupă
de sufletul lui Gide şi-i face elogiul.
7
— va mai trăi 33 de ani.
8
Lord Douglas, prietenul intim al lui Wilde
ş#delatorul lui la proces. V. întîlnirea Gide-Douglas în
partea a doua din Si le grain...
9
— în Anglia, pentru trei luni.
10
G. K. Chesterton (1874—1936).

721 1183
 11
„E un adevăr puţin înţeles azi" ; „puţini dintre
cercetătorii
lui Browning par să fi remarcat".
12
— personajul din La Symphonie pastorale.
13 Marc Allégret, născut în 1900 (cu 31 de ani mai
tînăr decît
Gide) ; va deveni unul din marii realizatori de filme
(printre
altele, o va lansa pe Brigitte Bardot, în 1956).
1/1
— nota în Et nunc... 15 — mort în 1916.
1919

1
— pas cu pas.
2
Journal des Faux-Monnayeurs, jurnalul de bord al
romanului Les Faux-Monnayeurs, care va apărea abia în
1926 (tipărit la sfîrşitul lui noiembrie 1925). Jurnalul
începe cu data de 17 iunie 1919 ; primul caiet urmează
însemnările pînă la 7 decembrie 1921 ; al doilea caiet
începe paralel cu primul, în august 1921 şi se încheie în
mai 1925.
3
— 24 de ani de la căsătorie (1895).

1920

1
— partea I.

721 1184
 2
Mary Pickford, actriţă americană, născută în
1893 ; una dintre (cele mai populare în filmul dintre 1915
şi 1925 ; în 1919 întemeia, cu Douglas Fairbanks, Charlie
Chaplin şi D. W. Griffith, o „Societe United Artists".
3
Thomas Peacock, 1785—1866.
4
— de Bennett.
5
Charles du Bos (1882—1939) ; istoria prieteniei şi
certei cu Gide, cf. Jurnalul său (3 voi.) şi Le Dialogue avec
A. G. (1927).
6
Roger MartÊ du Gard (1881—1958), cel mai
durabil .dintre prietenii lui Gide în lumea literară (v.
indicele). Prima întâlnire avusese loc în 1913, cînd du
Gard era tînărul autor al lui Jean Barois.
7
Marcel de Coppet, guvernator al Ciadului, apoi,
din 1936, guvernator general al Africii Ecuatoriale
Franceze.
8
în încheierea primei părţi, Gide va adăuga o notă
referitoare tocmai la obiecţiile lui Roger Martin du Gard,
reluând parţial rândurile de mai sus. Cu o
autocaracterizare validă teoretic : „Nu poţi continua ceva
fără să alegi ; dar cel mai supărător este că trebuie să-ţi
prezinţi în succesiune stări de simultaneitate confuză. Sînt
o fiinţă de dialog ; în mine totul luptă să se contureze.
Memoriile nu sînt niciodată decît pe jumătate sincere,
oricît de mare ar fi grija de adevăr : totul e totdeauna mai

721 1185
complicat decît îţi spui. Poate, chiar, eşti mai aproape de
adevăr în roman."
9
O. Feuillet, 1821—1890, academician, romancier
şi dramaturg demult desuet.
10 _ probabil începutul ciclului Les Thibault.
11
Jurnalul des Faux-Monnayeurs.

1921

1
Pentru ediţia de Opere complete ale lui Stendhal,
scoasă la Champion ; volumul Armance, cu prefaţa lui
Gide, va apărea abia în 1925 ; prefaţa va fi deci mai
înainte inclusă în volumul Incidences, în care Gide a
introdus articole din anii 1919—1923 şi noi pagini
intitulate Journal sans Dates, Feuillets şi La Marche
Turque, de fapt extrase din jurnalul curent.
2
— de fapt primul capitol din partea II.
3
Les Faux-Monnayeurs.
4
Parade, spectacol epocal, scris, pentru baletul rus,
de Cocteau, cu decoruri de Picasso, muzica de Satie şi
coregrafia de Massine. La prima reprezentare, în 1917,
programul prezentat de Apollinaire (care a murit în
noiembrie 1918).
5
— din program.
u
— notă din Et nune...

721 1186
 7
D. S. Merejkovski (1865—1941) ; Wells privea cu
înoredere revoluţia socialistă, Merejkovski o acuza.
însemnarea lui Gide e prima vădind apropierea de
problematica socialismului.
8
Gide tocmai publicase în N.R.F., într-o nouă serie
de Scrisori către Angela, o pagină A propos de Marcel
Proust, extrem de elogioasă (v. Incidences).
9
Jean Lorrain (1855—1906) fiinţă „demoniacă",
poet şi povestitor, romancier şi ziarist, „ros de vicii".
10
Les Faux-Monnayeurs.
11
Morceaux choisis (Pagini alese), ed. N.R.F., 1921,
cu frag-
mente inedite.
12
Scrisoare deschisă, către Rivière, cuprinsă în
Incidences.

721 1187
 13
Allocution lue au Vieux—Colombier pour la
célébration centenaire de Dostoiewski (1821—1921).
11
Cuprins în criticile lui Massis, Jugements, vol. II, ecl.
Plon-Nourrit & Co, 1924.
15 Morceaux choisis.
16
După convertire, Ghéon a trecut, şi politic, la
dreapta.
J7
Amiel, 1821—1881 ; Jurnalul intim, singura lui
operă, şi capodopera lui, apare postum şi tîrziu,
dezvăluindu-se treptat.
18
Henri Clouard ; şi în cele mai recente pagini
despre Jammes,
evocă „o anumită ironie care trece prin sentimentalisme".
19
Parafrază după „Homo sum : humani nihil a me
alienum
puto".
20
Aubrey Vincent Beardsley (1872—1898) gravor şi
poet, ilus-
tratorul lui Oscar Wilde.

1922

1
înainte de primul război mondial, numele lui Freud
nu era cunoscut, în Franţa, decît în urma unui articol din
1911, despre Visuri, al românului Vaschide, după care au

732 1188
apărut, sporadic, cîteva altele, fără mare ecou. Prima
lucrare franceză despre psihanaliză datează din 1913 : La
psycho-analyse des névroses et des psychoses de Régis şi
Hesnard. După război se înmulţesc articolele medicilor şi
psihologilor, mai ales stimulate de lucrările colegilor
elveţieni. Anul 1921 e anul primelor traduceri franceze din
Freud, ale lui Jankelevitch (Introducere în psihanaliză şi
Cinci lecţii despre psihanaliză). Pentru prima dată încep
să se intereseze de freudism şi cercurile literare. îndeosebi
grupul de la N.R.F., la îndemnul lui Rivière. Acum apare în
N.R.F. articolul lui Thibaudet, Psychanalyse et critique,
primul articol francez care ia în discuţie perspectivele unei
critici literare psihanalitice. Este epoca în care soseşte la
Paris d-na Eugenie Sokolnicka, recomandată de Freud
personal, primită cu căldură în unele cercuri literare şi
practicînd cîteva „psihanalize didactice". Gide însuşi avea
să încerce, curînd, o probă psihanalitică cu această „missa
dominica a ortodoxiei vieneze" cum o numeşte Lacan ;
fără succes, pe cît se pare (cf. Delay I, p. 248). D-na
Sokolnicka apare, de altfel, în Les Faux-Monnayeurs. V.,
pentru Gide şi psihanaliza, în aceşti ani, însemnarea din
24 decembrie 1922 şi aceea din 19 iunie 1924.
2
în încheiere la Nourritures. Conférences du Vieux-
Colombier, apărute mai întîi în La Revue hebdomadaire,
apoi în volumul Dostoievski, editat de Plon-Nourrit &
Co., în 1923 ; sînt şase conferinţe.

732 1189
 V., de exemplu, această remarcă despre Dostoievski :
„S-ar părea că el aplică pînă şi propriei sale gîndiri
preceptul din IC vanghelie : Cine vrea să şi-o scape, o va
pierde ; cine renunţă la ea o face cu adevărat vie." (p.
163)
5
Prima referire concretă la această carte, cu titlul ei
definitiv (înainte cu şase ani, în februarie 1916, o
proiectase vag).
(i
François-Paul Alibert (n. 1873). unul dintre cei mai
vechi prieteni ai lui Gide, poet provenit din grupul
simboliştilor mal-larméeni şi ulterior orientat spre şcoala
neo-romană.
7
Creek Studies, lucrare apărută postum, în 1895.
8
Strofa din care Gide citează pe dinafară e
următoarea (în trad. lui Mallarmé) :
Par des mers désespérées longtemps coutumier
d'errer, ta chevelure hyacinthe, ton classique visage, tes
airs de Naïade m'ont ramené ainsi que chez moi à la
gloire qui fut la Grèce, à la grandeur qui fut Rome.
(Prin mările deznădăjduite de mult obişnuit să
rătăcesc, pletele tale ca hiacintul, chipul tău clasic, aerul
tău de Naiadă, m-au readus parcă acasă spre gloria celei
ce a fost Grecia, spre măreţia celei ce a fost Roma).
'•' Ivan Alexeevici Bunin (1870—1953), mare scriitor
rus. Satul e primul său roman, apărut în 1909.
10 — poezie engleză.

732 1190
 11
Minoră creaţie a lui Jules Romains (n. 1885), între
mani-
festele sale de întemeiere a ..unanimismului" (La Vie
unanime,
1908 ; Manuel de déificatiori, 1910) şi nesfîrşitul ciclu Les
hommes
de bonne volonté (în 27 de volume, apărute între 1932 şi
1946).
12
Citatul acesta apărea în prefaţa editată : prin
spiritul şi
chiar prin unele expresii, prefaţa reia, de altfel, ideile de
aici
(în ediţia datată noiembrie 1922).
13
Nu există nici o însemnare, în Jurnal, din această
zi ;
Elisabeth Van Rysselberghe, fiica lui Theo (viitoarea soţie
a lui
Pierre Herbant) şi mama Gatherinei Gide.
14
Răspuns la o anchetă iniţiată de Revue de Genève
pe tema
L'avenir de l'Europe (va apărea în 1923).
15
— partea a H-a (voi. II).
16
André Maurois (n. 1885), are acum 37 de ani şi e
auto-
rul cărţii Les silences du Colonel Bramble. Cu Shelley
începea

732 1191
seria biografiilor sale romanţate. Maurois avea să
povestească şi
el întîlnirea cu Gide, priiana oară, la Pontigny, cînd îi
vorbise
despre lucrul la Shelley. Gide îi propusese să-i aducă
manuscri-
sul la Cuverville. Aici are loc vizita la care se referea
însem-
narea din Jurnal. Maurois va nota : „I-am citit
manuscrisul. M-a
ascultat răbdător, luînd note, şi mi-a făcut după aceea
unele
critici a căror justeţe şi al căror bun gust rn-au încîntat. A
doua
zi mi-a citit, la rîndul lui, cîteva capitole din Les Faux-
Monna-
yeurs, la care tocmai lucra...".

1923

1
— autorul unui articol despre Paludes ; lui Gide i-1
prezentase Martin du Gard ; intenţionează să scrie o carte
despre Gide (care, se pare, nu va apărea niciodată).

732 1192
 2
Elisabeth ; în aprilie 1923 se naşte Catherine, fiica
ei şi a lui Gide.
3
— aluzie la formaţia ateistă a Doamnei Théo, care
fusese eleva bătrânului savant anarhist Elisée Reclus.
„Tot ce ţine de religie — avea să spună Schlumberger,
evocînd-o — îi era nu ostil, ci cu totul străin. îi lipseau
pînă şi acele sedimente pe care alţii le păstrează din
prima copilărie sau le dobîndesc prin frecventarea unor
spirite preocupate de necunoscut."
4
— în Les Faux-Monnayeurs.
5
Alain, filozof raţionalist şi critic eseistic (1868—
1951) ; asigură în N.R.F. rubrica intitulată Propos, care va
cuprinde, de-a lungul anilor, totalitatea reflecţiilor scrise
de el despre literatură, artă, societate etc.
6
Mareşalul Lyautey (1854—1934) a organizat, între
1912 şi 1925, protectoratul francez în Maroc.
7
Henri Béraud (1885—1958) avea, la bătrîneţe, în
1945, să fie condamnat, după eliberarea Franţei, pentru
pamfletele sale anti-britanice şi defetiste din timpul
războiului antihitlerist. în 1922, obţinuse Premiul
Goncourt pentru romanul Le Martyre de VObèse.
Campania sa anti-Gide va dura ani de zile şi va produce
volumul La Croisade des Longues Figures, 1924 ; polemică
jurnalistică de efect răsunător şi ieftin. Béraud ataca de-
a-valma „snobismul plictiselii şi al lipsei de cumpărători",
„literatura protestantă", perversiunea gidistă („Naturii îi

732 1193
e groază de Gide") ; în chip de critică artistică, denunţa în
„principalele lucrări" ale lui Gide : „8 barbarisme, 30 de
solécisme, 2 contrasensuri, mai multe amfibologii, greşeli
de ortografie, mai multe greşeli de acord temporal,
întrebuinţarea abuzivă a verbelor, o elipsă vicioasă...
cîteva pleonasme şi anumite insanităţi destul de
suculente..."
§
Léon Daudet (1868—1924), camarad de luptă al lui
Charles Maurras, se distingea de acesta prin gustul
pentru literatura modernă ; el e cel ce 1-a promovat pe
Proust.
9
— v. Léon Daudet, Le Roman et les nouveaux
écrivains, 1925 ; Paul Souday, André Gide, 1927 (articolul
Pérault contre Gide).
10
Marie Laurencin (1885—1956), pictoriţă din
grupul cubiş-
tilor, prietena lui Apollinaire.
11
Massis, în numele criticii catolice (ale sale
Jugements
teoretizează inevitabilitatea caracterului subiectiv al
oricărei cri-
tici în sensul în care se vorbea pe vremuri de inerenta
„tendin-
ţei în antă" sau în sensul în care se va vorbi, mai tîrziu,
sartrian, de „angajare"), dăduse un semnal de alarmă
încă la

732 1194
apariţia Pivniţelor Vaticanului ; campania din La Revue
univer-
selle transformă cruciada anti-Gide într-o dominantă a
criticii
lui Massis. Cu o brutalitate inchizitorială, a unei critici
care
dispune, parcă, de dreptul excomunicării, Massis viza,
prin „re-
volta teologică" a lui Gide, însăşi „decadenţa civilizaţiei
occi-
dentale", decadenţă care consta, în spiritul învăţăturii lui
Maurras, în renunţarea la vechile tradiţii catolice,
monarhice
şi naţionale, sub influenta (Maurras dixit) „barbarilor" din
„pă-
durea germanică" sau din „deserturile răsăritene."
12
Jacques Maritain, filozoful neo-thomist, n. 1882.
13
Coryndon.

732 1195
 1924

1
Le bersonisme, în 2 vol., reprezentând tomul III
din suita 30 ans de vie française (t. I : Maurras t. II :
Varrès).
2
— de Browning.
3
în intervalul lăsat de însemnările din Jurnal, un
epilog pitoresc la campania lui Béraud. Acesta, socotindu-
se ofensat de o replică a lui Martin du Gard şi de o alta a
lui Guenne la atacurile sale împotriva lui J. Rivière şi a
N.R.F., i-a provocat la duel. Din partea lui Béraud, au fost
martori Pierre Bonardi, un publicist pe măsura lui, şi
André Billy, actualul academician, fostul prieten al lui
Apollinaire. Du Gard i-a numit pe Marcel Boulanger şi pe
Chaumeix ; Guenne — pe André Rouveyre şi pe É.
Champion. Duelul n-a avut loc, în urma tratativelor dintre
martori, spre marea dezamăgire a lui Béraud ; Billy, în
foiletonul său din Petit Journal avea să declare public că
n-ar fi acceptat „să-şi conducă pe cîmpul de luptă viteazul
client". Gide, într-o scrisoare publicată în Merczire, îl
ironizează pe Billy, care răspunde printr-o scrisoare la
Mercure (apărută în numărul din 15 iunie ; datată 1 iunie
1924) care consideră că „meschina manevră îndreptăţeşte
întărirea prejudecăţilor pe care unele persoane le nutresc
în privinţa domnului Gide şi de care eu însumi cu greu mă
feresc". în fine, în Coraoedia din 5 iunie, Béraud îşi reia
atacul la adresa „autorului lui Corydon-, „care ar fi făcut
mai bine să nu se bage într-un conflict în care a fost
complet uitat". (Comentariul „martorului" Bonardi în
L'Ami du lettré, almanahul „curieriştilor literari din presa
cotidiană".) Gide nu replică.
* Relaţiile lui Gide cu „dadaiştii" sînt, la început,
bune. Revista „Litterature", afiliată mişcării şi condusă de
Aragon, Breton şi Soupault, îl cultivă pe cel ce a scris Les
Caves du Vatican. Pentru primul număr al revistei (martie
1919), Gide dăduse şapte fragmente din Nouvelles
Nourritures, în lucru. Vaché îl include pe Lafcadio printre
puţinele amoruri literare acceptabile. Simpatia lui Gide
pentru noua mişcare fusese destul de ostentativă şi J.
Schlumberger îşi notase în Agenda sa din ianuarie 1921
cît de scandalizată fusese, de pildă, Anna de Noailles cînd
îl văzuse pe Gide colaborînd cu Aragon şi Breton. „Are
ceva diabolic în el" — condusese ea. Peste cîţiva ani.
relaţiile se schimbă : pe de o parte, mişcarea „dadaistă"
se radicalizează ; pe de alta, Gide, în articolul despre
Dada din N.R.F., aprilie 1920, salutînd mişcarea de
avangardă a tineretului, e împotriva caracterul ei
distructiv. Picabia, în revista Z, îl atacă ostentativ
impertinent, cum vor face, curînd, suprarealiştii, cu toate
valorile consacrate : „Dacă îl citiţi pe André Gide cu glas
tare vreme de 10 minute, o să vă pută gura !"
 r. — revistă apărută în 1924, sub conducerea lui
Maurice Martin du Gard.
(;
Jean de Gourmont, fratele mai mic al lui Rémy.

1925

1
André Breton, n. 1896 ; generaţia primilor
suprarealişti se naşte în jurul lui 1900, între Les
Nourritures şi L'Immoraliste (Aragon, — 1897 ; Éluard. —
1895 ; Soupault, — 1897 ; Péret. — 1899 ; Artaud, — 1895
; cei mai tineri : Desnos şi Crevel în 1900 ; Char, — 1907 ;
li se alătură literaţi dintr-o generaţie intermediară între a
lor şi a lui Gide, ca J. Paulhan, n. 1884, viitorul director al
N.R.F. ; şi pictorii avangardişti de la Picasso, n. 1881. pînă
la Dali, n. 1904).
2
— moare la Paris, la 14 februarie 1925, în vîrstă
de 41 ani. în urma unei febre tifoide.
3
Agnès Copeau.
4
— personajul caricatural al lui Jarry.
5
De aici Jurnalul se întrerupe, făcînd loc
însemnărilor din Voyage au Congo (21 iulie 1925 — 20
februarie 1926) şi, în imediată continuare (reluînd chiar
ultimele cuvinte din memorialul congolez), Retour du
Tchad (20 februarie — 7 mai 1926) ; în ambele călătorii,
însoţit de Marc Allégret. Notele stîrnesc senzaţie prin
puternica lor critică la adresa colonialismului.
m

1926
1
Jules Renard (1864—1910) ; Jurnalul său apare
postum, integral, abia în 1927.
2
— membri de onoare.

730
47 — Pagini de jurnal
 737
3
— apărută în 1927, ediţie de lux, „revăzută şi
corectată' -, cu prefaţa autorului (publicată numai la
această ediţie) ; 650 de ex. numerotate.
— „...la două sute de metri de librăria Le Divan, pe
colina Odiseului, o femeie cu faţa plină şi blîndă, cu ochii
adinei, într-o ţinută aproape călugărească, a deschis în
librăria ei un adevărat birou al spiritului, deschis oricînd
invenţiilor artistice. Valéry, Gide. Romains, Apollinaire au
venit acolo să-şi frece reciproc antenele. Adrienne
Monnier a deschis această bombă a cărţilor în 1916. Două
războaie au trecut peste rafturile ei bine orînduite, fără
să alunge umbrele celor ce i-au fost oaspeţi familiari...
nici ale revistelor care acolo îşi luaseră avîntul, ca Le
Navire d'Argent şi Mesures. Personal, Adrienne Monnier a
scos La Gazette des Amis des Livres (apr. 1938 — ian.
1940)..." (H. Clouard, La Critique parlée).

1927

1
de Vogiié.
1
b El este. Este ! Este ! Este, la nebunie !
2
Film realizat de Fritz Lang, in 1926 ; „profeţie a
vremurilor viitoare" în care „cei buni" se vor împăca cu
„cei răi', „stăpînii" şi „sclavii". Discutabil ca scenariu,
filmul era salvat de arta punerii în scenă şi de imagine
(Karl Freund).
3
The Gold Rush, filmul din 1925, al lui Chaplin, şi
prima sa realizare completă.
'* O, întoarcă-se vremea dragostei.
5
E. R. Curtis, mare eseist german, n. în 1886 ; pînă
la data acestei întîlniri cu Gide, dăduse un şir de lucrări
fundamentale, despre literaturile europene şi îndeosebi
franceze : Brunetière, 1914 ; Die IAtterarischen
Wegbereiter des Neuen Frankreich, 1919 ; Maurice
Barrès, 1921 ; Der Syndikalismus des Geistesarbeiter in
Frankreich, 1921 ; Balzac, 1923 ; Emerson, 1924 şi
Franzoesischer Geist im Neuen Europe, 1925.
6
Articolul Numquid et tu ?... datat aprilie 1927 şi
urmînd cele Cinci convorbiri despre André Gide (23 şi 30
mai, 6, 13 şi 20 iunie 1925) în volumul Dialogue avec A. G.
care va fi încheiat în august 1928 (ed. Au sans pareil,
1929).
7
cf. Matei 10,38 : „Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine
după Mine, nu este vrednic de Mine" ; Marcu 8,34: „Dacă
voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine
însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze" ; Luca 9,23: „Dacă
voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine,
să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze", (v. şi Matei,
16,24). Textul cel mai apropiat : Luca, 14,27 : „Şi oricine
nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi
ucenicul Meu".
8 Montherlant, n. 1896, sinteză tînără de barresism
şi gidism. !) — de Gottfried Keller.
10
— „figura în discuţie" (engl.).
11
Yves Allegret, n. 1907, fratele lui Marc şi, ca şi
acesta,
realizator de filme.
12
Frederic Rosenberg, vechiul prieten căruia îi
dedicase El
Hadj.
J:
< Alberto Cavalcanti, regizorul englez, n. 1897 \
debutant în 1926, în Franţa, unde lucrează pînă în 1929. y'
— ediţie populară Select-Collection, ed. Flammarion,
1927.

1928

1
— prima declaraţie directă de adeziune afectivă la
comunism.
2
Léon Pierre-Quint, din grupul suprarealist (pe care
îl va sluji şi cu o teză în acelaş timp eseistică şi doctă ;
Lautréamont et Dieu, 1930), era un excelent om de carte
şi autor monografic. După Proust (1926), trece la Gide
(care va apărea în 1933).
 3
Martin du Gard.
f
> L'Ecole des femmes începe să fie scrisă în febr.
1927. dar lucrul e întrerupt pînă îrj 1928, cînd e reluat cu
intermitenţe ; va fi încheiat la 3 noiembrie, brusc, sub
presiunea editurii americare cu care are contract. In
Franţa, apare mai în-tîi în Revue de Paris, tomul II din
1929 ; apoi, în acelaş an, la N.R.F.
5
Jean Paulhan (1884—1969) îi succede lui Rivière la
direcţia N.R.F. pe care a deţinut-o pînă la moarte
(părăsind-o numai în timpul ocupaţiei naziste, cînd e unul
din fondatorii, în ilegalitate, ai revistei Lettres
françaises.)
6
Julien Green, n. 1900 ; debutase în 1926 cu
romanul Mont-Cinère, urmat de Advienne Mesurât, 1927
şi de Léviathan, 1928.
7
— v. nota 4.
8
E vorba de Tobleaux de la Littérature française,
XVII— XVIII siècle, ed. N.F.R. — Gallimard, 1939. Ideea
originală a alăturării unei suite de „portrete" în care
fiecare autor e tratat de o personalitate a literaturii
contemporane, după afinităţi : Mauriac despre Pascal,
Giraudoux despre Racine, Valéry despre Montesquieu,
Malraux despre Laclos, Maurras despre Chénier etc..
Probabil proiectul iniţial fusese încredinţat lui Malraux,
care-1 părăseşte ; e reluat abia după un deceniu, prefaţat
de Gide şi res-trins la cele două secole indicate.
Montaigne al lui Gide va constitui studiul introductiv la
antologia Les pages immortelles de Montaigne, choisies
et expliquées par André Gide, în colecţia editată de
Corrêa, 1939.
!l
André Malraux, n. 1901, debutase în 1921 cu opere
în tiraj restrîns, în cercurile legate de suprarealişti ; în
1923, plecase în prima sa expediţie asiatică ; întors în
1927, îşi publicase, în 1928, primul roman, Les
Conquérants.
10
Le Dialogue avec André Gide.
11
Din 1927, Gide, care îşi vînduse, în preajma
plecării în
Congo, o mare parte din bibliotecă precum şi vila din
Auteuil,
locuieşte în rue Vaneau nr. 1 ; d-na Théo (văduva lui Van
Rys-
selberghe, mama Elisabethei şi bunica Catherinei Gide) îi
e ve-
cină de palier.
12
— aluzie la textul evanghelic : „Adevărat vă spun
că greu
va intra un bogat în împărăţia cerurilor. Vă mai spun
iarăşi că
este mai uşor să treacă o cămilă prin urechile acului, decît
să
intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu". (Matei, 19,23
—24).

1929

1
— binele maxim cu putinţă.
2 Emmanuel Beri (n. 1898), eseist sociolog şi
psiholog, debutant în 1926.
3 Jacques Schiffrin din grupul N.R.F., simpatizant
comunist, iniţiatorul colecţiei Pleiade a N.R.F.
'• Ramon Fernandez (1894—1944), emitent critic
literar (Messages, 1926) din grupul N.R.F., unul dintre cei
mai buni prieteni tineri ai lui Gide, inclusiv în perioada
apropierii acestuia de comunism (dar, în timpul ocupaţiei
hitleriste, va colabora cu N.R.F., trecut de partea
capitularzilor).
5
— de la Pontigny.
fi
François-Paul Alibert (1874-1953), poet din vechea
generaţie mallarmeeană, prieten de demult al lui Gide
(care îi închinase, în 1924, volumul Incidences).
7
Bernard Groethuysen (1880—1946), eseist
filozofic de inspiraţie existenţialistă ; ataşat, la un
moment dat, de raţionalismul marxist.
8
Robert (supliment la École des femmes) va apărea
în ed. N.R.F. 1930 (tipărit la sfîrşitul lui decembrie 1929).
 ,J
La Séquestrée de Poitiers, document autentic al
claustrării unei bătrîne de către propria ei familie ; apare
în colecţia Ne jugez pas (Nu judecaţi) condusă de Gide, în
ed. Gallimard, 1930 (cazul se petrecuse în 1910 şi fusese
relatat în presa vremii).
10
Louis-Martin Chauffier (n. 1896).
11
— de Maurice Baring.
12
— adică acasă (v. nota 11 la anul 1928).
13
— proiect organizatoric părăsit ; v. nota 9.
M
— care va apărea în 1930, la Deutsche Verlags-
Anstalt din Stuttgart.
15
In Les Faux-Monnayeurs o parte însemnată o
reprezintă jurnalul lui Edouard, personajul principal al
cărţii, considerat deobicei un alter-ego al autorului.
ii> — evident Frédéric Lefèvre (1889—1949), faimosul
autor al colecţiei de interviuri Une heure avec... (1924—
1933).
17
Filozofia vieţii în vremea noastră (despre B. Shau),
A. Gide, Freud şi B. Rusell).
lB
„Omul, simte Gide, este, prin natura lui, bun".
10
Nici un text evanghelic nu sună astfel ; cf. Matei,
8,21 : ..Doamne, dă-mi voie să mă duc mai întîi să îngrop
pe tatăl meu" ; Luca, 9,59 : „Doamne, lasă-mă să mă duc
întîi să îngrop pe tatăl meu". V.. în Vechiul Testament,
Cartea Regilor I, 19,20 (Elisei către Ilie) : ..Lasă-mă să
sărut pe tatăl meu şi pe mama mea, şi te voi urma".
 1930

1
Oedipe va apărea în 1930 ; în scenă, 1932.
2
Georges Aurie (n. 1899), compozitorul.
3
Robert Diavolul.
'• Jacques de Lacretelle (n. 1888) ; în 1930 îşi încheie
ciclul Silbermann (1922) — Amour nuptiale (1929) şi Le
Retour de Silbermann, tragedia intelectualului evreu
asimilat, condamnat de ai săi şi respins de cei alături de
care se simte. (In timpul războiului colaboraţionist ; în
prezent, academician.)
•' Jacques Char donne (n. 1884), celebru la debutul
său de romancier, în 1921, apoi dezamăgitor.
6
— comedia lui Sheridan (1777).
7
— toate trei ale lui Shakespeare.
742 1208
 8
— ambele ale lui Joseph Conrad.
9
Mes Cahiers, jurnalul lui Barrés, publicat postum.
10
— cu titlu definitiv: Geneviève ou la confidence
inachevée;
va fi încheiată abia în 1936, cînd va şi apărea în Revue de
Paris
şi în ed. N.R.F.-Gallimard.
11
— cartea e scrisă la persoana 1.
12
„Fiecare om cu felul lui de a fi".
1:1
— de Meredith.
''• Tristan Tzara, n. în România în 1896. In articolul
său din 1920, despre Dada, Gide îl înjuriază, fără să-1
numească. In 1930 are 34 de ani şi un renume care-1
ataşează definitiv de istoria avangardei literare
europene.
15
— de Meredith.

1931

' — va scrie un Thésée, la bătrîneţe ; ed. Jacques

Schiffrin, Panthéon Books, New-York 1946 ; în acelaşi an,
Gallimard, prima ediţie curentă ; confruntarea Tezeu-
Oedip va fi, într-adevăr, fundamentală, deşi aparent
episodică.

742 1209
 - Bernard Grasset, cunoscutul editor, eseist la
bătrîneţe. La Chose littéraire şi L'immortalité în 1929.
3
Dieu est-il français ? — e vorba de provincia
normandă, a lui Gide ca şi a lui Flaubert.
5
Antoine de Saint-Exupéry (1900—1944). Debutul în
1926, cu un fragment din Courrier Sud, publicat în revista
Adriennei Monnier Le Navire d'Argent şi prezentat de
Jean Prévost, secretarul de redacţie ; romanul întreg va
apărea la Gallimard, în 1928. Pilot de performanţă, se
află, din 1929, la Buenos Aires, ca director al Companiei
„Aeropost Argentina" ; în 1930, colegul său de echipă
Guillaumet trăieşte aventura pe care i-o povesteşte Tonio
lui Gide ; e substanţa cărţii Vol de Nuit, scrisă în 1930 şi
apărută în decembrie 1931, cu prefaţa lui Gide.
(i
Consuelo Suncio, văduva ziaristului Gomez Oarillo ;
Saint-Exupéry se căsătoreşte cu ea la Paris, chiar în 1931.
7
Thomas Mann era mai tînăr decît Gide cu 6 ani (n.
1875 ; m. 1955).
8
Philippe Soupault, n. 1897 ; poet din primul grup
al suprarealiştilor, co-director, cu Breton şi Aragon, la
Littérature.
9
Le Soulier de Satin, drama lui Claudel editată în
1929 ; cadrul acţiunii ei e Spania, în plină frămîntare
religioasă, a sfîr-şitului Evului Mediu. Titlul e dat de scena
jurămîntului eroinei principale care e sfîşiată între
dragoste şi datorie : depunîndu-şi în faţa altarului

742 1210
Fecioarei papucul de mătase, ea jură astfel : ..Cînd voi
încerca să mă avînt înspre rău. piciorul să-mi şchioapele"
etc.
,0
Replica partidei catolice la adeziunea lui Gide e
plină de mînie chiar cînd vine din partea unui prieten atît
de comprehensiv ca Mauriac. In suita notelor sale despre
Jurnalul lui Gide din această perioadă (v. Mauriac
Journal, vol. I, Grasset. 1934), paragraful la care facem
adnotarea de faţă e vehement criticat, de pe poziţii
inacceptabile pentru un intelectual neangajat într-o
campanie anti-comunistă : ..Astfel, A.G., care învaţă
tineretul nostru că oricare dintre noi e cea mai de
neînlocuit dintre fiinţe, doreşte, acum, triumful
termitierei bolşevice, în care orice creatură va fi
interşanjabilă". Se pot urmări. în continuare, răspunsurile
lui Gide la asemenea afirmaţii necontrolate.
11
Gide, 1931.

742 1211
 12
prima referire la ..fiica sa Catherine", căreia îi va
închina
ultimele pagini din viaţa sa, Amin. Este fiica lui Gide şi a
Elisabethei Van Rysselberghe (n. în aprilie 1923).
13
Scena e povestită în Si le grain... : „trebuie să fi
avut
11 ani... eram numai mama şi cu mine. Dimineaţa
fusesem la
şcoală. Ce se petrecuse ? Poate că nimic... De ce, atunci,
mi s-a
făcut deodată rău şi, căzînd în braţele mamei, hohotind
de
plîns. zvîrcolindu-mă, am simţit iar angoasa aceea
inexprima-
bilă... nu eram atît trist cît speriat ; dar cum să explic asta
mamei, care nu deosebea printre hohotele mele, decît
aceste
confuze vorbe pe care le repetam deznădăjduit :
— Nu sînt ca ceilalţi ! Nu sînt ca ceilalţi !"
14
In replica sa, Mauriac surprinde contradicţiile
relevabile
uşor în declaraţiile unui Gide care crede că poate milita
pentru
comunism fără să accepte el însuşi anumite „principii
imuabile" :

744 1212
 Intelectualii care se îndreaptă spre comunism, arată
Mauriac, proclamă că ceea ce îi atrage este Progresul, că
în fond comunismul înseamnă progres. Dar Gide „reliefînd
fraza unui sfînt părinte că există principii imuabile de
care nu ne e îngăduit să ne îndoim adaugă că nimic n-ar
putea fi mai găunos şi cu o sonoritate mai prostească. Or,
el însuşi nu ne îngăduie să ne îndoim că : 1 — omenirea
progresează ; şi 2 — că acest progres se manifestă în
deosebi prin bolşevism. Siguranţa sa merge pînă la a găsi
că e foarte bine dacă acest mers înainte zdruncină un pic
asemenea suflete excelente... Dar să ridicăm nivelul
dezbaterii şi să mărturisim, o dată cu părintele de care îşi
rîde Gide, că există principii imuabile..."
15
Evident, Mauriac se grăbeşte să releve aceste
rînduri ; co-
mentariul e naiv : „Aici — spune el — numai sentimentul
ne
interesează, chiar dacă expresia e meschină. Gide adaugă
că-1
frînează probitatea spiritului ; dar noi credem, ca şi
Bourdaloue :
că nu de noi depinde să ne vină sau nu lumina..."
m Marc Chadourne, n. 1895, fost colonist în Oceania şi
Africa, e mai ales autorul cărţii din 1927, Vasco, care
demitifică ţinuturile exotice exploatate de colonialişti.

744 1213
 17
— probabil revista lui Breton, Le Surréalisme au
service de
la Révolution care apare cu nr. 3—4 în decembrie 1931 ;
dar nu
cuprinde nici un număr axat pe campania anti-religioasă.
18
Benjamin Crémieux (1888—1944), critic la
Nouvelles Lit-
téraires şi universitar .(XX-e Siècle, 1924, cuprindea studii
des-
pre scriitorii contemporani, de la Proust la Jean Paulhan ;
In-quietude et Reconstruction, 1931, discerne liniile
directoare, de nelinişte şi reconstrucţie, ale noii
literaturi.)

1932
1
In 1932 începe, la N.R.F., publicarea seriei de
Oeuvres complètes d'André Gide, care se va întrerupe în
1939, la vol. XV.
2
Revistă de extremă dreaptă, care va colabora cu
ocupantul hitlerist în 1940—44.
3
Revistă de informaţie bibliografică.
4
— moare chiar în acest an.
5
André Thérive, romancier populist şi critic
tradiţionalist, actualmente la revista La Table Ronde.
0
Fie să fiu unul dintre voi (lat).

744 1214
 7
Marcel Pagnol (n. 1895) îşi transpune pe ecran
piesa Fanny (1932) sub direcţia lui Marc Allégret.
8
Paul Nizan (1905—1940), prietenul lui J.-P. Sartre
şi al Si-monei de Beauvoir ; în 1932, comunist, scoate
volumul pamflet Chiens de garde (Cîinii de pază),
denunţînd filosofii consacraţi ai burgheziei.
9
Unul dintre directorii revistei La Révolution
Surréaliste (1924—1929) şi din conducerea urmaşei
acesteia Le Surréalisme au service de la Révolution (1930
—33).
10
Association des Écrivains et Artistes
Révolutionnaires, sec-
ţiunea franceză a U.I.E.R. (Uniunea Internaţională a
Scriitorilor
Revoluţionari), după modelul Internaţionalei a IlI-a ;
aderaseră,
din 1931. Aragon şi Naville. părăsind grupul suprarealist.

1933
1
Revista catolicilor de stìnga, întemeiată de
Emmanuel Mounier (1905—1950), filosoful „personalist",
în 1930 ; continuată de marele critic Albert Béguin (1901
—1957) ; în prezent, de J.—M. Domenach.
2
Hitler ajunge cancelar.

744 1215
 3
Anatole de Monzie, eseist, romancier şi
ministeriabil.
* Romanul lui Malraux, apărut în 1933, la Gallimard.
5
— din 1931, Republică.
fi
— fratele lui André : comunist (cf. Malraux. Anti-
Mémoires).
7
Fernand Léger (1881—1955). pictorul cubist.
8
Pierre Herbart, eseist îndemînatec, ataşat de Gide
şi alături de el în anii adeziunii la comunism ; va fi soţul
Elisabethei Van Rysselberghe şi autorul volumului, crud cu
fostul prieten, A la recherche d'André Gide, ed. Gallimard,
1952.
!l
C. Freinet, învăţător, întemeietorul celebrei „metode
Freinet" a „expresiei libere" în procesul educativ-
instructiv.
10
Ch.-F. Ramuz (1878—1947). romancier şi eseist
elveţian, de limbă franceză.

1934
1
Incidente organizate de mişcările de dreapta şi
soldate cu morţi şi răniţi ; stare de incertitudine, care va
duce, în 1936, la constituirea guvernului Frontului
Popular, condus de Leon Blum.
- Maurice Bedel (1884—1954). pamfletar în
aparenţele memorialisticii de călătorie.

744 1216
 ;i
J. Crepet, primul cercetător al manuscriselor lui
Baudelaire şi îngrijitorul ediţiilor din Jurnalele şi Scrisorile
acestuia.
* „Să nu uitaţi s-o aduceţi înapoi".
5
..Un singur Dumnezeu, un singur popor, o singură
ţară -'. ,! Philippe Barres, autor, în 1924, al unei cărţi-
mărturie : Ld guerre ă 20 ans.
7
Vincent d'Indy (1851—1931). compozitor, din cei ce
au întemeiat Schola Cantorum ; a făcut parte din grupul
lui Mit-houard şi al poeţilor fantezişti.

1935
1
La începutul acestui an are loc un eveniment
biografic peste care Gide trece (Jurnalul e reluat abia în
martie), dar care luminează importanţa adeziunii lui Gide
la idealurile comuniste pentru lumea intelectuală a
epocii. In ziua de 23 ianuarie 1935 are loc o întîlnire la
masa rotundă, organizată de Uniunea pentru adevăr
(director Georges Guy-Grand) şi condusă de R. Fennandez,
cu tema Gide şi vremea noastră. Gide era pus faţă în faţă
cu „contradictorii" săi, dovedindu-şi libertatea şi curajul
spiritului. Iau parte : Jean Guehenno, redactor-şef la
Europe (revistă comunistă), alături de catolicii Daniel
Ilalevy. Gabriel Marcel, Jacques Maritain, Fnancois
Mauriac, ba chiar şi Thierry Maulnier, orientat politic spre

744 1217
dreapta, şi vechiul agresor din partea maurrasismului, H.
Massis. Gide face, la întîlnire, unele precizări iniţiale, care
completează Jurnalul: mai presus de toate, zice el, pune
arta; cu speranţa că „înţelegerea dintre artă şi doctrina
comunistă e posibilă". Citîndu-şi mesajul trimis la
Congresul Scriitorilor Sovietici, Gide şi-a accentuat pă-
rerea : „U.R.S.S. trebuie să se vădească exemplară şi
pentru domeniul spiritului... O societate în care fiecare ar
semăna cu toţi nu e de dorit; aş spune chiar că nici nu e cu
putinţă ; cu atît mai puţin o literatură... Comunismul are
nevoie de personalităţi puternice, după cum acestea vor
trebui să-şi găsească în comunism rostul vieţii lor".
Massis, politicos şi plin de respect, propune perfid o
înţelegere dinăuntru a adeziunii lui Gide. Şi-1 citează pe
„un mare scriitor de extremă dreaptă, care-1 iubeşte pe
Gide pentru talentul său şi pentru oroarea sa faţă de
conformism" ; e Leon Daudet, care îi spusese in 1932 lui
Gide : „încă n-ai ieşit dintr-o pubertate prelungită la
nesfîrşit... Ce ţi-ar trebui ar fi o cauză măreaţă, căreia să i
te dărui... Ai s-o găseşti." Gabriel Marcel şi J. Maritain
arată că, deşi catolici, consideră adeziunea lui Gide
„emoţionantă şi vrednică de toată stima". Iar Mauriac, în
încheiere : „Aş vrea să-i spun lui Gide cît de emoţionat
sînt că s-a lăsat astfel supus unei adevărate închiziţii.
Vreau să-i spun că îl iubim ca şi pînă acum, mult şi dincolo
de orice, pentru că toată viaţa lui s-a oferit. Ne-a slujit

744 1218
tuturor, pentru a ne cunoaşte noi înşine. Ai impresia că
opera sa a fost pentru generaţia noastră un fel de reper
care i-a permis fiecăruia să se situeze. Şi vreau să-i spun
cît de mult îi râmînem credincioşi şi cît îl iubim şi de aici
înainte."
2
La începutul lui iunie are loc primul Congres
internaţional al scriitorilor pentru apărarea culturii, sub
preşedinţia lui Gide şi Malraux.
3
Henry Poulaille, n. 1896 ; avea să publice, în 1937,
romanul de oarecare răsunet Le Pain du Soldat; autor
populist şi ani-

mator de reviste a căror intenţie declarată era

cultivarea pro-
letariatului.
1
Henri Monnier (1799—1877) romancierul şi
dramaturgul sa-
tiric, creatorul tipului de funcţionar burghez Joseph
Prudhomme
(Grandeur et décadence de Monsieur Joseph Prudhomme,
1853 ;
Mémoires de Monsieur Joseph Prudhomme, 1857).
5
Marc Allégret.

1936

744 1219
 1
Intre timp, călătoria în U.R.S.S., între 17 iunie şi 22
august. Călătoria nu i-a adus imaginea ţârii astfel cum o
visa el, deşi în însemnările sale va declara că niciodată nu
,s-a simţit atît de bine ca printre tinerii comsomolişti. De
altfel, „comunismul evanghelic" al lui Gide stîrnise
proteste încă dinainte, printre comunişti. La „masa
rotundă" din 1935, Gtide îşi apărase adeziunea „în felul
lui", în faţa „contradictorilor". In urma discuţiilor, el
primea o scrisoare de la un auditor (publicată în Gide et
notre temps şi datată 27 ianuarie 1935) care evitase să ia
cuvântul pentru că „nu vorbea bine franceza". Acest
auditor îi face ..reproşuri asupra felului în care v-aţi
apărat convertirea la comunism" : „1. Vi s-a spus de
cîteva ori că pentru Dvs. credinţa comunistă nu diferă în
esenţă de credinţa creştină. Dvs. n-aţi respins acest
argument." „2. Dvs, André Gide. aţi spus foarte bine că
oamenilor le trebuie o anumită bunăstare materială
înainte ca morala să devină decisivă. Dar dacă la asta se
reduce toată credinţa Dvs. comunistă, ea e încă tare
apropiată de comunismul utopic." ..3. I-aţi lăsat să vor-
bească pe contradictorii Dvs. ca şi cum opţiunea între
credinţa creştină şi cea comunistă n-ar fi decît o chestiune
de gust. E fals..." „4. Toţi interlocutorii Dvs. par să creadă
că societatea e liberă să dezvolte cuceririle umanismului
sub regimul capitalist. Ei au lăsat chiar să se subînţeleagă

744 1220
că comunismul va pune umanismul în primejdie. Şi aici v-a
lipsit argumentul decisiv... Libertăţile cugetării, ale
religei, ale ştiinţei, independenţa judecătorilor, dreptul de
azil şi atîtea alte cuceriri ale umanismului sînt azi abolite
de pretinşii lor apărători pentru că ele pun în primejdie
privilegiile sociale ale claselor conducătoare."
„5. S-a discutat despre comunism ca şi cum ar fi ceva
gata realizat, un fel de dogmă oficial stabilită la
Moscova. Uneori s-ar fi putut crede că interlocutorii
confundă pur şi simplu comunismul cu planul cincinal. Ce
eroare ! Comunismul e doctrina cea mai vie, cea mai puţin
închisă cu putinţă. Comunismul este, înainte de orice, o
doctrină revoluţionară. Marx şi Engels s-au ferit
totdeauna să ţină hangul utopiştilor, dînd reţete pentru
construirea viitorului. Dezbaterea devia atît de des pentru
că nici Dvs. nici oponenţii Dvs. n-aţi făcut o distincţie între
comunismul = Rusia în construcţie şi comunismul =
doctrina despre desăvîrşirea revoluţiei sociale..." „6. Din
îngustimea concepţiei Dvs. despre comunism decurge
sentimentul că jertfiţi ceva aderând la comunism... Fiţi un
scriitor revoluţionar şi jertfa libertăţii Dvs. de artist nu va
mai exista..." „8. Pentru a distinge între adevăratele
exigenţe ale comunismului şi pretenţiile diverşilor săi
discipoli, nu există decît un singur mijloc : să studiaţi
comunismul. Nu-i treabă atît de grea. Dacă citiţi Mani-
festul comunist, apoi Dezvoltarea socialismului de la

744 1221
utopie la ştiinţă (de Engels), apoi Problemele
fundamentale ale materialismului istoric (de Plehanov),
apoi Imperialismul — ultimul stadiu al capitalismului (de
Lenin), apoi Statul şi Revoluţia (de Lenin)... veţi vedea
comunismul cu alţi ochi... După ce veţi fi stăpîn pe
conştiinţa Dvs. comunistă, nu veţi mai fi redus la
argumente pur etice ca să vă explicaţi convertirea la
comunism..."
2
Spania, după victoria Frontului Popular din
februarie 1936 şi după rebeliunea franchista din iulie, în
plin război civil între apărătorii şi duşmanii regimului
popular. Malraux luptă în armata republicană ; comandă
escadrila Espana, conduce 'aviaţia republicană în bătălia
de la Medellin ; e rănit.
3
Clara Malraux, prima soţie a lui André, cu care
întreprinsese, în 1923, călătoria cambodgiana şi care
organizează, la Paris, campania de protest a scriitorilor
pentru salvarea lui din procesul ce i se înscenase.
Romancieră şi eseistă, fosta soţie a lui Malraux avea să-şi
povestească, în memoriile ei, drama căsniciei sale.
4
Florence, fiica Clarei şi a lui André Malraux.
5
Eugene Dabit, tînăr muncitor parizian, născut în
1898, autorul unui roman mereu reeditat pînă azi : Hotel
du Nord (1930). Prieten şi tovarăş de idei al lui Gide, face
parte din grupul care pleacă împreună cu el în U.R.S.S.
unde se îmbolnăveşte şi moarte la spital.

744 1222
 Paul Vaillant-Couturier (1892—1937), militant
revoluţionar, excelent ziarist şi memorialist.

1937

1
Gide publică, după Retour de VU.R.S.S. o broşură
de Retouches au Retour de VU.R.S.S. (care apare în iunie).
2
A doua plachetă de versuri, apărută în 1929, după
Qui je jus (1927), a lui Henri Michaux (n. 1899), poet de o
extremă originalitate, rămas necunoscut marelui public
deşi debutase, în reviste belgiene, din 1922 şi apoi fusese
descoperit de N.R.F. In 1941, Gide va socoti necesar să-1
prezinte lumii, într-o conferinţă — interzisă de ocupanţi,
dar tipărită — intitulată Découvrons Henri Michaux (Să-l
descoperim pe Henri Michaux).
3
Poem apărut în 1930. ' Retouches.
5
Abel Hermant (1862—1953), romancier şi
academician de autoritate (colaboraţionist în anii 40—
44).
6
— piesa lui Henri Bataille (1872—1922). geniul
teatrului bulevardier, de „realism psihologic'.
7
Emile Henriot (1889—1961), criticul literar de la
Le Temps din 1919 pînă în 1941 ; din 1945, la Le Monde ;
membru al Academiei franceze ; autorul mai multor
volume de Courrier littéraire (articolele din Le Temps), a

744 1223
numeroase eseuri pe teme literare şi a unor romane,
poeme, memorii şi memoriale.
8
Eugène Brieux (1858—1932), mic Bataille,
dramaturg tezist, cu problematică socială.
9
Unul din fraţii Rosny, romancieri colectivi, din
generaţia anterioară lui Gide : primul 1856—1940, al
doilea 1863—1948.
10
Adaptare în traducerea românească a erorii din
textul fran-
cez citat : Mes coquilles — Mes couilles (căderea lui q —).
11
Scrisă în aug.-sept. 1917 ; publicată în broşură în
1918.
12
— o frază care să echivaleze ca atare citatul dat
din me-
morie nu se găseşte în lucrare.
13
cf. The Marriage of Heaven and Hell, de Blake, pe
care
Gide a tradus-o şi prefaţat-o, în 1922.
14
în formula lui Blake: „hateful contraries".

1938

1
— v. nota 8 la anul 1928.
2
— va trăi pînă la 82 de ani.

744 1224
 :i
— e vorba de moartea Madeleinei Gide, la 17 aprilie
1938 (de Paşti).
'• După ce inima şi-a restrîns recolta /
A trăi e un rău. Aceasta-i un secret ştiut de toată
lumea.
îmi aplec rînd pe rînd toate urnele pentru a mai
scoate
Din fiecare încă o picătură. / — •
5
Jean Hytier, profesor la Universitatea din Alger ;
cartea lui despre Gide, intitulată „Andre Gide", e
constituită din 8 conferinţe rostite la Facultatea de Litere
din Alger în februarie-mai 1938.
8
..Numai din punct de vedere estetic trebuie să se
situeze ca să vorbească în mod sănătos despre opera
mea." ,.Aş extinde — spune Hytier — această formulă la
studiul întregii literaturii şi aş face chiar, din ea, principiul
criticii."
7
Numquid et tu...?..
■ Lucien Maury (1872—1953) eseist şi istoric literar,
cunoscător mai ales al literaturilor scandinave ;
colaborase la La Revue bleue.
9
— prin care ameninţa Cehoslovacia.
10
Primul volum din Jurnalul lui Gide, care va apărea
în
1939 : Journal 1889—1939.

744 1225
 11
Conferinţa de la München (britanici, francezi,
hitleriştii ger-
mani şi fasciştii italieni), încheiată cu acordurile de tristă
amin-
tire care au impus Cehoslovaciei cedarea unei părţi din
terito-
riu şi au încurajat politica expansionistă a Germaniei.
12
— alt însoţitor al lui Gide în U.R.S.S.
1:1
— la 1 noiembrie murise Jammes ; Gide scrie o
pagină
omagială celui dispărut, publicată în fruntea
numărului din 1 dec. 1938 al N.R.F. : „Sînt eu însumi prea
aproape de mormînt, prin doliu şi prin vîrstă, ca să mă
pot întrista prea mult de moartea lui. Această faptă bună
a lui Dumnezeu, care era Jam-mes, şi-a îndeplinit pe de-a-
ntregul chemarea şi, de mulţi ani. chemarea sa spre
Paradis era vizibilă şi în opera şi în viaţa sa."

1939

1
Cu această dată se încheie volumul Journal 1889—
1939 publicat în Bibliothèque de la Pléiade în 1939.
2
Rezistenţa Spaniei republicane, începută în iulie
1936, se apropie de prăbuşirea din martie 1939, cînd
Franco devine şeful statului autoritar.

744 1226
 3
Poezie şi adevăr (Goethe).
4
Sub acest titlu e cuprinsă scrierea postumă a lui
Gide, alcătuită la Luxor în 1939 ; după paginile acestei
scrieri urmau, grupate, paginile cu privire la Madeleine
Gide, pe care Gide le tăiase din Jurnalul publicat (în textul
traducerii de faţă, reintroduse la locul lor). Jurnalul
propriu-zis este întrerupt cît durează călătoria în Egipt
(Carnets d'Egypte) : 31 ianuarie — 19 martie după
însemnările datate, urmate de notele din Alexandria şi
Delfi.
5
— ...şi acum ramine în tine (Vergiliu, Ţintarul).
0
— în André Walter, apoi în Jurnalul publicat (Ern.).
7
Vicontesa Yvonne de Lestrange ; prin căsătorie
Ducesa de Trévise.
8
De fapt, ea aproape 16 (n. 7 febr. 1867) şi el 13 (n.
22 nov. 1869), în decembrie 1882.
9
Numai aceasta ? „Ştii, îi scria ea cu ocazia zilei lui
de naştere, în 1889, m-ai pus tare pe gînduri explicîndu-
mi atît de bine cum poţi tu să fii rînd pe rînd Louis, A.
Walkenaer, Madeleine etc... — să le împărtăşeşti
alternativ gusturile, preferinţele, şi toate ou aceeaşi
sinceritate ! Uşurinţa asta de a reflecta toate culorile e
cam prea... cameleonică. Nu prea văd locul pe care îl
ocupă, în mijlocul acestui asentiment perpetuu şi
universal, propriile tale gusturi... Nu cumva îţi lărgeşti

744 1227
eclectismul pînă la a nu le mai avea ? Admiraţia ta e un
mare

752
caravanserai unde intră oricine şi e primit cu acelaşi
zîmbet. A mea nu e decît un mic templu în care nu
pătrund decît cei aleşi." (ap. Jean Delay).
10
In jurnalul intim (ap. J. Delay), Madeleine notase,
în anii
Caietelor lui A.W. : „Oare dragostea mea pentru André e
dra-
goste ? Nu — cu toată sinceritatea faţă de mine însămi.
Dra-
gostea implică, cred, dorinţă — ceva arzător, pasionat,
care nu
există, nici în el, nici în mine. Il iubesc, l-am iubit, fiind
amîndoi copii — fără schimbări — printr-o armonie
minunată
în toate privinţele, în orice sentiment. Eram el şi eu."
11
Soţia lui Henry Rondeaux, fratele mamei.
12
Mathilde Rondeaux (născută Pochet), soţia lui
Emile Ron-
deaux, celălalt frate al mamei.
1!
După ce sosise la Cairo, în 31 ianuarie, Gide se afla,
de la 3 februarie, la Luxor şi nota în Carnets : „în ciuda
oboselii de după o noapte de călătorie, mă simt cît se

744 1228
poate de bine dispus. Fără îndoială voi putea regăsi aici,
departe de toate, o stare prielnică lucrului, o dată ce orice
legătură cu apăsările chinuitoare e ruptă." Lucrul lui, aici,
va consta în Et nune... şi în Carnets. Chiar în după amiaza
primei zile la Luxor, Carnetele înregistrează un început de
aventură asemănătoare vechilor nopţi din Alger. în 9
februarie, a doua zi după paginile din Et nune..., face o
plimbare pe care o găseşte istovitoare, călare pe un
măgar, pînă la Theba şi înapoi.
11
Leul stă în drum sau şarpele se ascunde în iarbă
(lat.). 15 — sora lui Jacques.
,G
— urma titlul Journal intime şi următoarele rînduri :
„Iată mai jos fragmentele din Jurnalul meu, privitoare la
Madeleine. care nu apar în volumul din Pleiade.'- Sînt
pasajele scrise între 1 iunie 1917 şi 14 iunie 1926,
reintroduse în textul iniţial şi marcate, în traducerea
noastră, prin paranteze drepte.
17
Cu " această dată începe Jurnalul 1939—1949
editat în PLE-
iade postum (după editarea lui antumă în colecţia curentă
N.R.F. — Gallimard).
18
De la 1 septembrie, Germania declanşase războiul
invadînd
Polonia ; la 3 septembrie Franţa şi Anglia îi declaraseră
război.

744 1229
 19
— în sept.-oct. :
operaţiuni franceze în 753
Sarre.

48— Pagini de jurnal

1940
1
De la 10 mai. campania franceză a lui Hitler ; la 15
mai capitulase Olanda.
2
La 14 iunie, germanii intrau în Paris.
3
II ceruse mareşalul Pétain încă din 17 iunie; la 18
iunie — apelul lui De Gaulle la radio Londra, pentru
organizarea rezistenţei.
4
La 10 iulie, Pétain va desăvârşi colaboraţionismul,
fiind investit cu puterea de conducător al „Statului
Francez", după o-cuparea şi subjugarea Franţei.
5
Claude Mauriac, n. 1914, debutase de curînd în
critica literară, cu un eseu despre Marcel Jouhandeau
(Introduction à une mystique de VEnjer, 1938) ; avea să
dea abia după război principalele sale cărţi de eseuri
(Cocteau, 1945 ; Aimer Balzac, la Trahison d'un clerc,
1945 ; Malraux, 1946 ; André Breton, 1949 ;
Conversations avec André Gidé, 1951 ; Hommes et idées
d'aujourd'hui, 1953 (eseuri despre Barrés, Alain, Saint-
Exupéry, Valéry. Gide. Claudel, Camus. Du Bos, Simone
Weil, E. M. Cioran etc.) ; Proust par lui-même, 1953 ; şi,
mai ales, volumul care a făcut epocă, L'Allitérature

744 1230
contemporaine, 1958 (despre Artaud Leiris. Sarraute,
Georges Bataille, Michaux ş.a.).
6
In Franţa (..zona liberă") condusă de Pétain, cu
capitala la Vichy, atmosfera e aceea a regimurilor pro-
naziste şi nu mult diferită de Franţa ocupată oficial. Un
număr de scriitori — puţini dintre cei mai mari — au
trecut de partea noului regim : poetul Abel Bonnard
devenit „ministru al Educaţiei Naţionale" ; romancierul
academician Abel Hermant ; Alphonse de Château-briant,
romancier din generaţia lui Gide, laureat al premiului
Concourt din 1911 şi al Marelui Premiu al Romanului,
decernat de Academia Franceză. în 1923, pentru La Bière ;
Jacques Char-donne s-a consacrat foiletonului polemic de
denunţare a „democraţiei nefaste". Charles Maurras.
vechiul conducător al dreptei franceze şi vechi anti-
german, a devenit, de fapt, conducătorul ideologic al
colaboraţioniştilor. Discipolul său Robert Brasillach i-a
condus efectiv prin presa sa, devenită oficială. Drieu La
Rochelle, tînărul lansat de N.R.F., va prelua conducerea
revistei în spiritul pro-nazist. Geniul lui Céline, care ex-
plodase dinainte în îndemnuri la asasinate politice, din
ură anarhică faţă de democraţia burgheză, a fost pus, de
asemenea, în slujba ocupanţilor.
Regimul de la Vichy deschidea procesul literaturii
dintre cele două războaie şi, mai ales, de la N.R.F.,
învinuind-o că ar fi demobilizat tineretul. Mostră a

744 1231
denunţurilor (Paul Riche, la 18 oct.) : „O echipă de
răufăcători a funcţionat în literatura franceză între 1909
şi 1939, sub ordinele unui bandit-şef : Gallimard. Gide-
Corydon, Aragon — arhiepiscopul de la Ce Soir, Naville —
bancherul anarhist, Éluard — mărul putred, Péret — cel
ce suduie şi toţi ceilalţi monomani, toxicomani şi ceilalţi
ai clinicelor, iată echipa Gallimard..."
7
n. 1883 şi m. 1924, va deveni cunoscut pe plan
european abia în preajma râzboului.
8
Loup, numele familiar al Doamnei Mayrisch (care
va muri la 20 ian. 1947), soţia lui Emile Mayrisch, iniţiator
al unei campanii pacifiste, după primul război mondial şi
pînă la moarte (1928), pentru prietenia franco-germană.
Doamna Mayrisch (n. Alice de Saint-Hubert), spunea
despre sine (cf. Schlumberger, Rencontres) că „educaţia
n-o înarmase cu nici un fel de cultură serioasă şi că fusese
necesară minunea cîtorva întîlniri şi a cîtorva preţioase
prietenii pentru a o trezi cu adevărat la viaţa spiritului."
întâlnirea cea mai decisivă se pare că fusese, prin grupul
belgian Libre Esthétique şi prin dina Théo Van Ryssel-
berghe, aceea cu Gide. „Intr-o epocă în care importanţa
acestui scriitor nu fusese încă distinsă decât de un mic
număr de spirite — notează Schlumberger — ea scrisese
despre L'Immora-Uste un articol foarte comprehensiv ; iar
admiraţia ei a crescut pe măsură ce, dincolo de geniul
literar, descoperise calităţile omului, simplitatea lui,

744 1232
vivacitatea simpatiilor lui. Vreme de eî-ţiva ani, André
Gide a fost pentru ea sfătuitorul de la care asti directive
sau de la care le primeşti chiar fără să-ţi dai seama... Era
un tovarăş de călătorie oricînd dornic să-şi împărtăşească
descoperirile cu prietenii ; iar d-na Mayrisch, şi ea mare
călătoare, îşi va combina adesea proiectele cu ale lui.
Astfel lt s-a întîmplat să-şi încrucişeze sau să-şi unească
iti-nerariile, în bazinul Mediteranei, în Italia, în Maroc in
Grecia, în Asia mică..." V. însemnările lui Gide referitoare
la Dna Mayrisch, cf. Indicele.
9
— sub direcţia lui Drieu La Rochelle (v. nota 6).
10
Rezistenţa intelectualilor va începe să devină
evidentă mai
ales din 1941. Paulhan. fostul director al N.R.F., va scoate
mai
întâi o foaie şapirografiată : Résistance, apoi revista La
Pensée
libre, ilegale. Ulterior, împreună cu comunistul J. Decour,
pe care-1 vor împuşca hitleriştii, va scoate Les Lettres
françaises, ca organ al Comitetului Naţional al Scriitorilor
(C.N.E.). Treptat, rezistenţa intelectuală va îngloba cvasi-
totalitatea marilor scriitori francezi : Aragon, Claudel,
Mauriac, Pierre-Jean Jouve, Camus, Éluard, Sartre etc.,
din toate generaţiile. Şi Gide va publica pagini de Jurnal
în editura clandestină Éditions de Minuit şi va colabora la
colecţia ilegală de poezie Poésie 1941.

744 1233
 1941

1
Chroniques privées de l'An 1940.
2
Drieu La Rochelle.
3
— în prima ediţie a Jurnalului, fraza continua : „şi
la liniştirea mea însumi".
4
în 1941 Montherlant publică volumul eseistic Le
Solstice de Juin ; în 1953 îşi va aduna Textes sous une
occupation ; dar Le Solstice e mărturia lui de
corespondent pe front, într-un regiment de infanterie, din
mai 1940 pînă la dezastru ; iar textele scrise sub ocupaţie,
ca şi Carnetele (publ. 1957), conţin cugetările adesea
teribiliste ale unui scriitor care face caz de nobleţea sa
veche, de religia sa catolică inebranlabilă şi de
apartenenţa sa franceză pură, însă se vrea, în primul rînd,
„un om liber'' (şi, în ciuda averii şi a poziţiei sale sociale,
libertatea sa nu e totdeauna cea mai comodă ; nu
totdeauna ; dar cu aforisme ca : „Inteligenţa e facultatea
care te face să te abţii" se poate justifica orice atitudine,
ca şi prin scepticismul „dezinvolturii" care echivalează
toate atitudinile ca deopotrivă de arbitrare !).
G
Legiunea de Onoare.
0
Découvrons Henri Michaux. Broşura editată în 1941
preciza în nota introductivă a autorului : „Conferinţa de

744 1234
faţă era făcută pentru a fi ascultată, nu citită. Şi nu m-aş
fi gîndit s-o las să se tipărească, dacă mi-ar fi fost cu
putinţă s-o rostesc la 21 mai, cum fusese anunţată."
De altfel, conferinţa n-avea nimic subversiv în ea şi
raportarea la evenimentele zilei, cîtă exista, era marcată
doar de retragerea lui Gide în sine şi în lumea poeziei, ca
reacţie desperată şi compensatorie :
„Sper — spunea el auditoriului — că nu aşteptaţi din
partea mea consideraţii despre situaţia europeană sau
despre datoriile actuale aie tuturora şi ale fiecăruia dintre
noi. M-am gîndit că îmi veţi permite să vă vorbesc în astă-
seară ca şi cum nimic nu s-ar fi întimplat şi că am putea
găsi oarecare odihnă poposind într-o regiune a spiritului
pe care n-a cutremurat-o războiul, pe care restricţiile şi
doliile n-au putut şi nu vor putea s-o atingă. Dacă l-am
ales ca temă a întîlnirii acesteia pe poetul Henri Michaux
e pentru că mi-am închipuit că unii dintre dumneavoastră,
poate, nu-1 cunoaşteţi încă; pentru că Michaux, deşi e un
produs al epocii noastre, tot atît de caracteristic ca
oricare altul, a ştiut să rămînă perfect inactual. Poţi vorbi
despre el vreme de o oră, fără teamă de a atinge, cît de
cît, vreuna dintre problemele ce ne apasă. Aşa dar vă
propun o recreaţie." în realitate, reacţia de retragere în
„atemporal" făcea şi mai pregnant prezentul şi Gide, ca
deobicei, se confesa cînd cita din Michaux (şi aproape
toată conferinţa e un şir de citate) „nu în chip de

744 1235
concluzie" ci pentru că era vorba de un poem care „deşi
scris în 1928, ne întîmpină în însăşi intimitatea noastră" :

Predă-te, inima mea, Destul am luptat. Oprească-mi-

se viaţa, N-am fost nişte laşi, Am făcut şi noi ce-am
putut...

Indirect polemizînd cu aceia ce îl atacaseră în noua

N.R.F., Gide îl evoca pe Michaux în filiaţia unor
Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Apollinaire : „Azi, cînd
avem atîta grijă de litera-tură-regeneratoare,
constructivă şi hrănitoare, există tendinţa să-i neglijăm
sau să-i jertfim, pentru că fac parte din tot ce avem mai
bun în noi. Sînt, e drept, valori inactuale ; şi vă spusesem
că aş vrea, pentru o oră, să uit, împreună cu
dumneavoastră, de problemele prezente, de apăsările şi
necazurile noastre. Inactual... e bine ca o parte din noi
înşine să ştie rămîne inactuală, ferită de evenimente
oricît de grave, oricît de presante, şi fără să ne
desolidarizăm cît de cît de ele. Partea asta, atemporală,
din noi, să n-o lăsăm să se alieneze."
7
— revistă întemeiată de J.-P. Sartre.
8
Esprit.
9
— în ediţia I-a. textul continua : ..Asta ar trebui să
fie deviza tuturor acelora cărora li se pune căluşul în
gură. In orice caz, sper că-i valabilă pentru mulţi."

744 1236
 1942

I
— fiica lui (acum în vîrstă de 19 ani).
- — vor intra în volumul Feuillets d'Automne, la
Mercure de France.
:!
De la invadarea Franţei, Gide locuia la Nisa, în
sudul ..liber". Acum părăseşte Franţa plecînd spre Tunisia,
teritoriu francez necontrolat de germani şi de guvernul de
la Vichy (condus de la 18 aprilie de Pierre Laval).
* Jean Ballard, directorul revistei Cahiers du Sud care
apărea la Marsilia.
0
Eu ştiu încotro mă duc ; Lasă-te călăuzit de mine
(trad. literală).
6
Jean-Louis Barrault, n. 1910, îşi jucase primul rol
important în filmul Drôle de drame (1936). împreună cu
Madeleine Renaud (n. 1903 şi membră a Comediei
Franceze din 1921), va întemeia Compania Renaud-
Barrault.
7
— despre.
8 Jean Meckert, n. 1910 ; Les Coups apare la
Gallimard în 1942 urmat de altele, toate de tip populist.
9
Pierre Brisson (n. 1896), critic dramatic din anii
1930 şi pînă azi, redactorul-şef la Figaro.

744 1237
 10
— în mai-iulie a început deportarea în lagărele
naziste a
unor cetăţeni francezi ; paralel se organizează rezistenţa
activă
(a ..maquisards"-ilor).
II
— de Gérard de Nerval.
12
„Oînd folosea un cuvînt, toate sensurile posibile ale
acestuia îi erau deopotrivă prezente în minte, încît era oa
o coardă muzicală ce putea fi mînuită în orice chip sau
direcţie voia."
13 Petain.
14
„Argumentele minţii trebuie să cedeze în faţa
corpului vă-
tămat" (lat.).
15
întemeietorul, la Alger, al revistei de poezie şi
rezistenţă
L'Arche.
16
Jules Roy (n. 1907) este azi unul din marii
romancieri fran-
cezi născuţi şi crescuţi în Algeria.
17
Gide era găzduit în vila familiei Theo Reymond ;
Suzy e
fiica acestuia.
1(4
— de Renan.
19
De la 21 iunie 1941, U.R.S.S., atacată de
Germania, îşi înce-

744 1238
pea Marele Război pentru Apărarea Patriei, în alianţă cu
de-
mocraţiile occidentale ; eroismul armatei sovietice
devenise vestit,
după bătălia de la Moscova (dec.) şi rezistenţa la
ofensivele ger-
mane de pe Don (mai) şi din Caucaz (iulie 1942).
20
La 8 nov., trupele aliate debarcă în Maroc şi în
Algeria ;
cele germane, — în Tunisia. Mareşalul Petain ordonă
cetăţeni-
lor francezi să opună rezistenţă trupelor aliate, dar la 10
noiem-
brie se încheie armistiţiul franco-aliat în Africa iar la 13
no-
iembrie (după ce germanii invadaseră, pe data de 11. şi
zona
„liberă" a Franţei), generalul Darlan angajează Africa
franceză
de partea Aliaţilor.
21
Doamna de Gentile, mama doamnei Reymond.
22
— de J.-J. Rousseau.
23
Henric al iV-lea de Shakespeare.

1943

744 1239
 1
Soţia lui Gérard Boutelleau.
- Nume convenţional pentru François Reymond. fiul lui
Théo.
:1
— vecin al familiei Reymond.
'' — ocupat de englezi la 23 ianuarie.
:
' — la 2 februarie : victoria de la Stalingrad.
8
— de Goldsmith.
7
— de acelaşi.
8
Lucien Rebatet (n. 1903). debutase în 1922 la
l'Action Française ; din 1932, redactor la Je suis partout.
în 1943, pamfletul Décombres (ed. Denoël), atît de şovin
încît pînă şi Maurras a-pare în el un moderat. (După
eliberare, va fi condamnat la moarte ; dar graţiat în
1947.)
9
Et nune manet in te...
10
Ernst Junger (n. 1895), marele scriitor german
contemporan;
izbutise performanţa de a-şi vedea editat, în plin regim
nazist,
romanul denunţător al hitlerismului, Pe falezele de
marmură.
11
Guvernanta familiei Reymond.
12
Generalul Leclerc, ataşat lui De Gaulle, s-a distins
în lup-

744 1240
tele din Ciad, Libia şi Tunisia. Va debarca în Nonmandia şi
va intra în Paris în fruntea diviziei a Il-a blindate.
13
„Acei îndrumători spirituali care în lumea seculară
au dat
ascultare... imperativelor bunăvoinţei şi cuviinţei, au
dobîndit
din conştiinţa propriei lor purităţi morale o atît de
liniştită
mulţumire, încît aceasta i-a făcut mult mai puţin
vulnerabili
la emoţiile ascunse ale ruşinii, suferinţei, spaimei, care au
ge-
nerat atît de multe convertiri minunate." „Renăscînd din
păcate
şi superstiţii către luminoasa speranţă a nemuririi, s-au
hotă-
rît să se închine unei vieţi, nu numai din virtute, ci şi din
pe-
nitenţă."
14
Ziua eliberării Tunisului.
15
Comandantul trupelor franceze în Africa de Nord
după ce
Darlan fusese asasinat, la 24 decembrie 1942.
16
Ultima întîlnire ; Saint-Exupéry va dispărea cu
avionul său
pe frontul mediteranian, în 1944.

744 1241
 17
Generalul de Gaulle ; la 3 iunie se formase la Alger
Comi-
tetul francez pentru eliberarea naţională (ulterior,
Guvernul pro-
vizoriu al generalului, constituit la 3 iunie 1944).
18
Erou al bătăliei de la Verdun în primul război
mondial
(m. 1925).
19
Mareşalul Lyautey.
1944

1
Gerolamo Cardano (1501—1576), matematician,
medic şi filosof italian.
2
Pages de Journal (1939—1941). Cuprinde
însemnările din 10 septembrie 1939—7 mai 1941 şi o
scurtă notă introductivă (datată Rabat, 3 sept. 1943) pe
care ediţiile ulterioare nu o reproduc :
„Din paginile acestea de Jurnal pe care le ţineam, de
altfel cu mare neregularitate, de-a lungul întunecatelor
luni ce au urmat înfrîngerii, nu-mi recunosc dreptul să
schimb ceva. Nu mă arăt mai valoros decît eram : abia
către martie 41 am început să-mi ridic din nou un pic
capul şi mi-a mai venit inima la loc. Cutare carte a lui
Chardonne, pe care am citit-o atunci, mi-a fost de folos,
prin opoziţie, şi a acţionat asupra spiritului meu ca un
reactiv ; abia atunci am înţeles cum stăm şi am subliniat,

744 1242
prin prima cronică pe care am scris-o, pe tema aceasta,
pentru Le Figaro, ce nu acceptam deloc să fiu. însăşi pri-
veliştea căderilor devine o încurajare din clipa în care îţi
revii. Fie binecuvântat cel ce a îngăduit şi a ocrotit
restaurarea demnităţii noastre. Redresarea aceasta mi se
pare azi cu atît mai frumoasă cu cît prăbuşirea era mai
adîncă.
Aş vrea deci să nu i se acorde niciuneia dintre paginile
a-cestea, şi mai ales celor de la început, decît o valoare
relativă; urmarea lor poate fi instructivă, probabil, ca un
itinerar intelectual care marchează, la ieşirea dintr-o
umbră deasă, etapele unei lente îndreptări spre lumină".
3
Principala editură din Alger ; aici s-au tipărit, cu
sprijinul lui Hytier, primele volume ale lui Camus.
4
Vestitul autor de romane poliţiste în centrul
cărora se află Comisarul Maigret.
5
Toate trei de Jane Austen.
6
Shakespeare.
7
E. M. Forster.
8
La 4 iunie, armatele aliate intră în Roma ; la 6
iunie — debarcarea în Normandia ; la 23 august —
eliberarea Parisului; la 31 august Guvernul Provizoriu se
mută din Alger la Paris.
ü
— insurecţia varsoviana şi represaliile germane. 10
Denis de Rougemont, n. 1906. excelent eseist
intelectual şi politic.

744 1243
 1945

1
Pseudonimul literar al scriitoarei Aurelie de
Faucamberge (dna Alfred Mortier), romancieră a condiţiei
feminine, pledind pentru unitatea familiei şi împotriva
adulterului. în 1909, Apollinaire, apreciindu-i stilul, o
supranumea „ducesa de Saint-Simon".
2
Prozator din grupul La Phalange al lui Royère.
3
Albert de Berseaucourt, autorul unei pitoreşti cărţi
de anecdotică şi memorialistică : Au temps des
Parnassiens.
'• De ce-s tristă cînd porumbelul palpită ? Pentru o
frunză căzută, pentru-o floare-olilită ?
5
Mi-ajunge pînă seara un plînset scos din bucium,
Un freamăt în frunzişul răscolit...
6
Prima referire la Albert Camus care, născut în
Algeria, in 1913, debutase cu L'Envers et l'Endroit (ed.
Chariot), se angajase în Rezistenţă, publicase L'Etranger
în 1942 (la Gallimard) şi scosese, în ilegalitate, ziarul
Combat, unde îşi publica, de la începutul lui 1945,
editorialele.

1946

744 1244
 1
Din decembrie 1945 pînă în august 1946 :
călătorie în Liban şi Egipt.
2
— n-a intrat în Academie.
3
De la Nourritures terrestres pînă acum oscilanta
evoluţie a lui Gide pare să se înscrie în cercul unicei
convingeri statornice : aceea a „nestatorniciei", a
dezangajării continue, a unei „revolte permanente" drept
condiţie a independenţei spirituale Ca de obicei, Gide
„simte în aer" teoriile care vor fi la modă mult mai tîrziu.
Omul revoltat al lui Camus avea să urmeze.
In termeni mai puţin metafizici decît etici, Gide
socotea că singura posibilitate a omului de a ajuta
progresul este aceea a răzvrătirii continue împotriva
oricăror forme aşezate sau gata să se aşeze şi deci să
constituie o barieră în calea mişcării înainte. Ideea
înregimentării, Gide o respinsese totdeauna, chiar în anii
adeziunii sale la comunism. Şi în acei ani biserica era
pentru el prototipul organizării unui partid, stabilind un
aparat ierarhic şi un cod de dogme obligatorii pentru toţi
credincioşii. Nu e de mirare, deci, că, pentru el,
catolicismul ca şi comunismul, de vreme ce implică
„înregimentare", presupun ..o supunere a spiritului",
angajat să-şi respecte statutul de membru credincios.
Chemarea gidiană spre nesupunere, elogiul nesupuşilor,
în 1946. premerge, astfel, acţiunii de azi a lui Herbert

744 1245
Marcuse, în care tineretul contestator din Occident vede
profetul opoziţiei non-parlamentare, al unei aşa zise
„puteri studenţeşti" etc.. şi înclină, în fond, spre anarhism
(ca singură alternativă extremă la ceea ce, în cealaltă
extremă, era statul totalitar de tip nazist). De altfel Gide
însuşi declara că ..nu-i bun de nimic în politică" — cf.
însemnarea din 22 noiembrie 1946.
3
Acest ţel apare mai lămurit într-unui din „interviurile
imaginare" editate la Charlot în iulie 1946 : „mă feresc să
confund, prin cuvîntul Dumnezeu, două lucruri foarte
diferite, atît de diferite încît se opun. Pe de o parte,
ansamblul Cosmosului şi al legilor naturale care îl
conduc ; materie şi energie ; asta e latura Zeus; şi putem
numi asta Dumnezeu, dar numai scoţîn-du-i cuvântului
orice semnificaţie personală şi morală. Pe de altă parte,
mănunchiul tuturor sforţărilor umane spre bine, spre
frumos, înceată stăpînire a forţelor brutale şi punerea lor
la lucru pentru a realiza binele şi frumosul pe acest
pămînt; asta e latura Prometeu ; ca şi latura Hristos ; e
înflorirea omului, la care îşi dau concursul toate virtuţile.
Dar acest Dumnezeu nu locuieşte nicăieri în natură; el nu
există decît în om şi prin om sau, dacă preferaţi, se
creează prin intermediul omului..."
Yvonne Davet, specializată în bibliografia Gide ; a
îngrijit, în Pléide, volumul postum de proză (Romans-

744 1246
récits et soties-oeu-vres lyriques). In 1948, la N.R.F. :
Autour des Nourritures Terrestres. Histoire d'un livre.
5
Procesul, dramatizare a lui Gide după romanul cu
acelaşi titlu al lui Kafka.
e _ de Gide.
7
— mort în 1945.
8
Colette (1873—1954), celebra romancieră din
generaţia lui Gide.
9
„O limbă savuroasă aproape din cale afară... o, ce
mult îmi place cum scrie Colette ! Cîtă siguranţă în
alegerea cuvintelor ! Ce delicat sentiment al nuanţei ! Şi
toate, parcă în joacă, în genul lui La Fontaine şi dînd
impresia că nici nu pune mîna, rod al unei elaborări
asidue, rod ales..." (11 februarie 1941).
10
Stendhal, Laclos, D-na de Lafayette, Fromentin,
Balzac, Flau-
bert, Zola şi Marivaux.
11
v. Les Dix romans français que..., datat N.R.F.
aprilie 1913,
în Incidences. Gade declara mai întîi că romanul, mai ales
în
literatura franceză, ocupă un loc minor. ,,Şi tocmai
romane mi
se cere să aleg ; ba, mai rău, romane franceze !" „Nu în
ro-
mane excelează, după părerea mea, Franţa." De aceea,

744 1247
după
primele două titluri, Gide ar fi vrut să treacă la titluri
străine.
Şi numai pentru că alegerea e restrânsă obligatoriu la
francezi,
trece la indicarea Prinţesei de Clèves, pentru care are,
totuşi,
,,o admiraţie temperată" ; apoi la Dominique („nu e o
carte su-
blimă ; ci o carte amicală") ; din Balzac, orice titlu e ales
oare-
cum arbitrar pentru că „La Comédie Humaine e un tot" ;
a-
poi Doamna Bovary, „fără comentarii" ; Germinal, „anexă
la li-
teratură" dar „aşa cum e, această operă există ; se afirmă
; e
magistrală". A zecea carte e indicată în glumă : pentru că
tre-
buie neapărat 10, o adaugă pe Marianne, „ pe care mi-e
ruşine
că încă n-am citit-o".
12
Félix Valloton (1865—1925), pictor şi gravor.
13
Martin du Gard.
v
> Herbart.

744 1248
 1947
1
Gide, Jn acest an (noiembrie) ia premiul Nobel
pentru literatură (precedat, dintre francezi, de Sully
Prudhomme, 1901 ; Mistral, 1904 ; Maeterlinck, 1911,
Romain Rolland, 1915 ; France, 1921 ; Bergson, 1927 ;
Roger Martin du Gard, 1937 ; după moartea sa, mai
urmează : Mauriac, 1952 ; Camus, 1957 şi Sartre,
1964, care a refuzat premiul ; în iunie fusese numit
doctor ho-noris causa al Universităţii din Oxford.
însemnarea din Jurnal urmează, evident, imediat
întoarcerii de la ceremonia premierii din Suedia.

1948
1
Tristan Bernard (1866—1947), celebru autor de
comedii şi de calambururi.
2
De confruntat cu însemnările din anii 1889—
1915 !
3
Armonie ! Armonie !
Limbaj pe care geniul 1-a născocit pentru iubire. Noi l-
am adus din Italia, căruia i l-au dăruit cerurile. * François
de Witt-Guizot (apare în Si le grain... sub numele de Lionel
de R.) era nepotul faimosului Guizot, ministrul de pe
timpul lui Ludovic-Pilip ; în oursul verii 1885, se înjgheabă
marea prietenie, plină de fervoare, între el şi Gide ;

744 1249
adolescenţii citesc împreună intens, mai ales cărţi
religioase (Bossuet. Fénelon. Pascal), astfel încît Gnde îşi
împarte lecturile comune cu François şi cu Madeleine.
5
Jean Lambert, ginerele lui Gide (soţul Catherinei).
6
Anthologie de la poésie française în Pléiade.

1949--1950

1
— ..la îndemnul Minervei".
2
Dr. R. Cailleux, Une lecture, 1947.
3
v. Saint-Exupéry, Vol de Nuit. '' Jeanne Drouin.
Pictor, 1602—1674, autorul celebrelor portrete ale
janseniştilor şi ale călugăriţelor de la Port-Royal. 0 Cînta-
vei, cînd vei fi doar abur ? 7 Şi numerele (pînă la zece)
Ce mărturisesc că frumoasele comete vor trece
In umbră, nu le vor sili să treacă.
AMIN
1
Ultima scriere a lui Gide, începută după ultimele
rinduri ale Jurnalului şi încheiată în preajma morţii ; va fi
editată în 1952.
2
Premiera va avea loc la 13 decembrie 1950.
3
Veche tragedie engleză, publicată în 1592, al cărei
autor ipotetic e poetul Thomas Kyd. 1558—1594.
Thadée Natanson.

744 1250
 5
Dorothy Bussy, traducătoarea în engleză a lui Gide şi
a altor contemporani francezi, era sora criticului Lytton
Strachey şi trăise la Londra pînă la căsătoria cu Simon
Bussy, pictor francez din şcoala lui Seurat (ca şi prietenul
său Théo Van Rysselberghe). Autoare tîrzie a unei cărţi
unice Olivia, care avea să apară abia în 1949, sub
misterioasa semnătură a însuşi personajului său (Olivia
par Olivia), cu prefaţă de Rosamond Lehman şi tradusă de
Roger Martin du Gard în colaborare cu autoarea. La data
apariţiei autoarea avea peste 80 de ani ; cartea fusese
însă scrisă înainte cu 15 ani. ..Mare prietenă a lui Gide —
va povesti J. Schlumberger — D.B. îi dăduse la citit
manuscrisul. Il răsfoise neatent sau lectura îl prinsese
într-un moment de depresiune, cînd era incapabil să-şi
fixeze spiritul ? Mai tîrziu şi-a dat cu pumnii în cap,
acuzîndu-se de o orbire de neînţeles, dar fapt este că,
atunci, băgase vraful de foi în fundul unui sertar şi nu se
mai auzise nimic de el.'" Totuşi nu se poate spune că
autoarea, care va muri în 1960, la adînci bă-trîneţe,
ajunsese celebră prin unicul ei roman în care, spune
Schlumberger, „povestea emoţiile unei eleve de pension,
de 17 ani, împletite cu o dramă pasională care a răscolit
viaţa şcolii ei.-' In ciuda admiraţiei lui Schlumberger şi a
remuşcărilor lui Gide, alăturarea de Proust rămîne mai
stranie în reabilitare decît în condamnare iar critica

744 1251
engleză nu se grăbeşte să o situeze pe Olivia lîngă
prietena ei Virginia Woolf.
6
Rimbaud.
7
Lautréamont.
8
Spinoza.
9
Descartes.
10
..Aide Vigny m-omoară cu demnitatea lor".
11
Erich von Stroheim (1885—1957), marele cineast şi
actor
american. v
12
.,Laurent, strînge-mi cămaşa pocăinţii cu
disciplina mea".
13
Gide moare, după o scurtă agonie, în zorii zilei de
luni 19 februarie 1951, în urma unei congestii pulmonare.
Dr. Jean Delay. ultimul martor, i-a auzit, în noaptea de
duminică spre luni, cele din urmă cuvinte : „Mereu e
vorba de lupta dintre ce e rezonabil şi ce nu..." împotriva
voinţei lui Gdde şi a protestului lui Martin du Gard şi al
altor prieteni, înhumarea (la cimitirul din Cuverville, 22
februarie) s-a făcut cu binecuvîn-tarea unui pastor. In
anul următor, la 24 mai 1952, un decret dat de Suprema
Sacra Congregatio Sancti Officii avea să înscrie Andreae
Gide opera omni în Index librorum prohibitorum. Ca şi
cum, în secolul XX, ar putea exista vreo listă de cărţi
interzise care să reziste cît cărţile înseşi la examenul
timpului !

744 1252
 INDICE DE NUME SI DE TITLURI DE OPERE
A
ADAM, Paul 728 ADAM (doamna) 218 ADAMS, Henry
VI ALAIN 286, 734, 754
Propos 286 ALAIN-FOURNIER 145, 149, 721, 727
Cărarea pierdută (Le
Grand Meaulnes) 721 ALBENIZ, Isaac 161, 174
Goyescas 259, 328
Iberia 161, 328 ALBÉRÈS, R.-M. XXXIX
Odiseea lui André Gide
XXXIX ALEXANDRU MACEDON 142, 271
ALFONS XIII, rege al Spaniei, 701
ALIBERT, François-Paul 147, 277, 360, 721, 733, 741
ALIX, 636
ALLAIN 154
ALLÉGRET, Eric 613
ALLÉGRET, Jean-Paul 191, 225, 362
ALLÉGRET, Marc 229. 233, 336, 352, 360, 327, 33,
570, 737, 745, 748, XIX ALLÉPRET, Yves 327, 739
ALLÉGRET (familia) 247 AMIEL, Henri-Frédéric 264, 329,
732, IX, XI
Journal intime 264, 732, XI
AMPHOUX 585. 586. 595, 597 AMRGUCHE, Jean 576,
616, 621, 623
ANDRÉAE (medicul lui A.G.) 83, 707
ANDRIAN-WEIBURG, Leo-pold von 66
 Garten der Erlebnis 66 ANGELICO (Fra) ' 192
ANNUNZIO (v. DAnnunzio)
APOLLINAIRE. Guillaume
100, 706, 713, 716, 731, 735,
738, 757, 761, XVI ARAGON, Louis 494, 737, 743,
745, 756, XIV Clopotele din Basel (Les cloches de
Băle) 487 ARISTOFAN 11 ARISTOTEL 505 ARNIM,
Friedrich von 581,
603
ARNOLD, F. V. 593 ARTAUD, Antonin 737, 754
ARŢÎBAŞEV, Mihail 252
La limita extremă 252 ARVERS, Alexis Felix 54,699
Sonet 54 ATHENAIOS 81
Eudoxia 81 ATHMAN XIX AUDOUX, Marguerite 107,
109, 110, 118, 129, 714
Marie-Claire 714 AUGUST (împărat roman) 272
AUGUSTIN (Sfîntul) XIV AUREL 615, 761 AURIC. Georges
372, 742 AUROUSSEAU (doamna) 493 AURY, Dominique
622 AUSTEN, Jane 354, 761
Emma 611
Mîndrie şi prejudecată (Pride and Prejudice) 611
Sense and Sensibility 611 AVELINE 317
B
BACH, Johann Sebastian 10, 11, 30, 76, 149, 156, 161,
182, 297, 390, 466 Clavecinul bine temperat 182, 215,

54
232, 364, 379, 466 Fuga în Si minor 328 Invenţiuni pe
două voci 156, 215
Preludiu în Fa diez major 328

49— Pagini de jurnal

 769
Preludiu în Re diez minor 328
Suite pentru orga 215
Transcripţii 161 BACON, Francis 380 BAHR, Hermann 51,
698
Vom Tragischen 51 BALLARD. Jean 569, 758 BALZAC,
Honoré de 30, 43, 67, 124, 196, 238, 308, 458, 707,
763 • ' ••' „
Catherine de Médias, Sur
124. 713
Fata bătrînă (La vieille fille) 43
Lettres à sa soeur 30 Secrets de la Princesse de
Cadignan, Les 26 BANVILLE, Théodore de 17 BARBEY
d'AUREVILLY,
Jules 10, 84, 125, 683, 693 BARBUSSE. Henri 216, 217
Focul (Le jeu) 216 Permission 217 Volpatte et Feuillade 217
BARDOT, Brigitte 729 BARING, Maurice 741
Daphne Adeane 362 BARNAY (Miss) 75 BARNOWSKY 99
BARRAULT. Jean-Louis 570,
571, 622, 653, 758 BARRÉS, Maurice 65, 74, 87, 88. 238.
270, 290, 300, 301. 376 377, 381, 411, 414, 448, 471, 536, 562,
575, 614, 678, 682, 685, 686, 687, 702, 708, 710, 718, 736, 742,
754. XI Appel au soldat, L' 128 Déracinés, Les 686 Mes
cahiers 377, 742, XI BARRÉS, Philippe 471, 746 Guerre à
vingt ans. La 746 BARYE. Antoine-Louis 561 BASHKIRTSEFF,
Marie IX

56
 Journal IX BASSERMANN 167 BATAILLE, Henry 359, 501,
750. 754 La Marche nuptiale (Marşul nupţial)
BAUDELAIRE, Charles 68, 87, 196, 239, 243, 263, 268, 442,
466, 509, 550, 560, 577, 658, 746, 757, X Florile răului (Les
fleurs du mal) 222, 469, 492 Zorii zilei (Crépuscule du
matin) 577
Journaux intimes 746 Lettres 746 BEARDSLEY, Aubrey
Vincent
272, 732, XXII BEAUNIER, André 170, 171, 725
BEAUVOIR, Simone de 745 BEDEL, Maurice 467, 746
Nouvelle Arcadie, La 467 BEETHOVEN, Ludwig van 62.
73, 123, 149, 160, 161, 226, 417
Simfonii 161 Sonate 62
Variaţiuni în Mi bemol şi în Do major 161
BÉGUIN, Albert 745
BEIGNÈRES 680
BELGION, Montgomery 367 Our présent Philosophy oj
Life (according to Bernard Shaw, André Gide, Freud and
Bertrand Russell) (Filozofia vieţii în vremea noastră în
viziunea B. S., A.G., F. şi B.R.) 367, 741
BELLINI, Vincenzo 344
BENDA, Julien 457, 615, 616, 624, 629, 630, 649, 717
Amorandes, Les 630 Belphégor 615, 717 Bergsonisme, Le
717 Exercice d'un enterré vif 624, 630
France byzantine, La 630 Ordination, V 630 Trahison
des clercs, La 615
 BENNETT, Arnold 191, 192, 338, 720, 721, 730, XL
Clayhanger 144 Old Wives' Taie 248 BÉRANGER. Jean-Pierre
de 442, 550, 560
Cintece (Chansons) 560 EÉRAUD, Henri 287, 305, 617,
735, 736 Croisade des longues figures 735
Martyre de Vobèse, Le 735 BERDIAEV 448
Vérité et mensonge du
communisme 448 BÉRENGER 124 BERGSON, Henri 297,
442,
717, 764 BERL. Emmanuel 355, 740 BERLIOZ, Hector 583
BERNARD, Claude 380, 522
Pages choisies 522 BERNARD, Jean-Marc 151, 722
BERNARD. Tristan 692, 764 BERNARDIN DE SAINT-PIERRE,
Henri 70, 704 Paul et Virginie 704 BERSEAUCOURT, Albert de
615, 762
Au temps des Parnassiens 762
BERTAUX, Jules 149. 403, 721 BERTAUX (fam.) 402
BERTHELOT, Philippe 91, 179, 710
BESNARD, Lucien 122,149,717 BESSON 327
BEULÉ (doamna) 55, 680 BIANQUIS, Geneviève 522
BIBESCU, Anton 716 BIBESCU, Martha 716 BIBESCU (fam.) 120
BIBLIA 508, 652 Cartea regilor 741 Evangheliile 183, 232,
267, 323, 348, 350, 459, 644, 682, XIII Ioan 727
Luca 701, 704, 721, 727, 741 Marcu 739
Matei 702. 704, 739, 741 BILLY, André 736 BLAKE, William
274, 278, 304, 331, 506, 751

58
 Mariage oj Heaven and
Hell (Căsătoria cerului şi
a iadului) 274, 751
Texte alese 274 BLANC, André 704
Claudel — le point de vue
de Dieu 704 BLANCHE, Jacques-Émile 47, 48, 174, 197,
217, 340, 680, 725. 728
Tableaux d'une existence
698
BLANCHE (doamna) 174, 213 BLANCHE (fam.) 174 BLECHER,
M V BLOY, Léon 48, 698 BLUM, Léon 6, 69, 86. 94, 631, 632, 680,
708, 746 Du mariage 94, 708
BOCCACCIO, Giovanni 667 Decameronul 667
BOILEAU, Nicolas 206, 376,
661, 663 BONARDI 736 BONN 438
Prosperity 438 BONNARD. Abel 754 BORDEAUX, Henri
275 BORNIER, Henri 550 BOSSUET, Jacques 198, 199, 223.
297, 355, 458, 508, 765
Elévation sur les mystères
198, 199
Histoire des variations des églises protestantes 297
Oeuvres oratoires 458 Panégyrique de saint Bernard
(Panegiric al Sf. B.) 223
Panégyrique de saint Joseph (Panegiric al sf. Iosif) 508
Sermons (Predici) 297 Sermon pour la compassion de
la sainte vierge 508
 B OS WELL, James 580, 589 Life of Samuel Johnson, The
580
BOTTICELLI, Alessandro 30
BOUGAINVILLE, Louis '
Antoine de 242 BOUHOURS, Dominique 238,
239, 661 BOUILHET, Louis 307 BOULANGER, Marcel
736 BOULANGER, Nadia 521 BOUNIER (arhitectul lui
A.G.) 54 BOURDALOUE, Louis 744 BOURDELLE,
Antoine 110,
715
BOURGERIE, 58
BOURGES, Élemir 129, 718 Crepusculul zeilor
(Crépuscule des Dieux, Le) 718
BOURGET, Paul 16, 194, 195, 196, 268, 726
Essais de psychologie 263, 726 BOUTELLEAU, Gérard
759 BOUTELLEAU, Hope 584, 590, 601
BOUTELLEAU (fam.) 582, 584 BOYLESVE, René 58, 73,
105, 120, 217, 698, 701 Bel avenir, Le 705 Enfant à la
balustrade, L' 51, 698, 705 BOYLESVE (doamna) 217
BRÂNCOVEANU, Anna (v.
Noailles, A. de) BRASSENS, Georges 704 BRASILLACH,
Robert 754 BRÉE, Germaine XLI
André Gide, l'insaisissable Protée XLI BRÉMOND,
Henri (abatele) 720
BRETON, André 309, 736, 737,
743, 744 • BRIANCON 45 BRIAND, Aristide 83, 208,

60
 708
BRIEUX. Eugène 501, 750 BRISSON, Adolphe 571, 758
BROGLIE, Albert de 706 BROGLIE, Louis de 706 BROGLIE,
Louis-Alphonse-Victor de 706
BROGLIE, Maurice de 706 BROGLIE, Pauline de 706
BROGLIE, Victor de 705 BROGLIE, Victor-Claude 705
BROGLIE, Victor-François de 705
BROGLIE (prinţesa de) 73, 706
BROGLIE (fam.) 705
BRONTË, Emily 358
La răscruce de vînturi (Wuthering Heights) 181. 319,
725
BROWN 609
BROWNING. Robert 230, 232, 233, 274, 331, 382, 490,
729, 736
Andrea del Sarto 233, 382 Bishops Brougram's
Apology 382 By the Fireside 232 Fra Filippo Lippi 233
Lost Leader, The 490 Mr. Sludge „the Medium" 231, 382
Prospice 231
Ring and the Book, The 298
Saul 233
Worst of it, The 231 BRUNETIÈRE, Ferdinand 11, 44
Calvin 44 BRUNOT. Ferdinand 238
Prefaţa la „Histoire de la Littérature française" 238
BRUNSCHVICG. Léon 66,
 358. 411, 412, 703 BUCHET, Edmond XXXIX Ecrivains
intelligents du XX e siècle XXXIX BUFFON, Georges Louis
380 BUILLOT, Maurice 680 BUNIN, Ivan 278, 733
Satul 278, 733 BURN EE Y, Frances d'Arbley VII
BURNHAM, James 631 Ère des organisateurs (Era
organizatorilor) 631
BURNS, Robert 490 BUSSY, Dorothy 658, 765, 766
Olivia 765, 766 BUSSY, Simon 765 BUSSY (fam-) 375
BUTLER, Samuel 723
Way of all Flesh, The 157
EYRON, George Gordon 9

C
CAFFORD, Léon 96 CAILLATE, Olga 526 CAILLEUX, R.
640, 765
Une lecture 765 CALVIN, Jean 124, 136 CAMUS.
Albert 616, 619. 622, 756. 761, 762, 764, XI, XVII
Cahiers XI
Faţa şi reversul
(L'Envers et l'endroit) 762
Străinul (L'Etranger) 762 CANDAULUS, rege în Lida
712, 713 CANTOR, Eddie 467
Roman Scandais 467 CAPIELLO (doamna) 218
CARAMAN-CHIMAY
(prinţesa de) 121 CARCO, Francis 562, 706, 716
Mémoires d'une autre vie

62
 706
CARDANO, Gerolamo 608, 760
CARDUCCI, Giosuè 626, 717 CARILLO, Gomez 743
CARLYLE, Thomas 9
Eroul 9 CARPEAUX, Jean-Baptiste 561
CASANOVA 32 Memorii 32 CASE, Richard Hadley 514
CAVALCANTI, Alberto 327, 739
CEHOV, Anton 295, 432
La fund 433
Salonul nr. 6 432 CÉLESTE 256
CÉLINE, Louis-Ferdinand 754
CELLINI, Benvenuto VI CERVANTES, Miguel de 439
CEZAR (Caius Iulius Caesar) 613
Despre războiul cu galii (De bello gallico) 613
CHADBOURNE 601
CHADOURNE, Marc 414, 744 Vasco 744
CHAMPAIGNE, Philippe de 643
CHAMPION, Edouard 736
CHANSON DE ROLAND 517 CHANVIN, 109, 111, 362
CHAPLIN, Charles 322, 730 Goana după aur (Gold Rush,
The) 322 CHAR, René 373 CHARAVAY 87 CHARDONNE,
Jacques 373, 565, 566, 742, 754 Chronique privée de l'An
1940 565 CHARLOT (editor) 609, 762 CHARMOY, José de
73, 705 CHASSÉRIEU, Théodore 611 CHATEAUBRIAND,
François-René de 377 CHATEAUBRIANT, Alphonse de
566, 754
 Bière, La 755 CHAUMEIX, André 120, 736
CHAUMEIX (doamna) 218 CHÉNIER, André 87
CHESTERTON, Gilbert Keith
230, 729 CHEVALIER (fam.) 622 CHOPIN, Frédéric 76,
95. 123, 156, 160. 161, 163, 174. 344, 364, 390, 417. 431.
466, 630 Balada 1 174 Barcarola 123, 156, 160 Marşul
funebru 431 Mazurci Noturne 520 In Sol 123
In Do minor (op. 48) 520
Poloneze 431
Preludii 95, 521 Primul 174 Al XVII-lea 344 In Fa diez
minor 364 In Mi bémol major 174 Scherzo in Si minor 174
Sonata în Si minor 174 Studii (Caietul II) 161 Valsuri 431
CHROCHEMORE 224
CHRONIQUEURS DU MOYEN- AGE 522
CHRYSIS, Pierre (v. Louys, P.)
CHURCHILL, Winston 553,
595, 610 CICERO 37
CLARETIE, Jules 118, 119, 715
CLAUDEL, Paul 55, 67, 68, 77, 88, 90. 98. 105, 152,
153, 154, 162, 172, 253, 262, 292, 311, 312, 358, 361, 411,
542, 590, 591, 615. 634, 666, 700. 704, 709, 719, 722, 725,
743, 754, XVII, XL
Arbre, U (Arborele) 152,
722
Art poétique 704 Cinq grandes Odes 700 Connaissance
de l'Est 90 Connaissance du Temps 704

64
 Echange, L' 722
Jeune fille Violaine, La
722
Ode aux Muses 55, 70, 700 Otage, L' 132
Repos du septième jour, Le 722
Saint Martin 253 Soulier de Satin, Le 403, 571, 743
Tête d'or 722 Traité de la conaissance du monde et
de soi-même 70 Ville, La 722 CLEMENCEAU. Georges
174, 729
CLEOPATRA (regină a
Egiptului) 409 CLODION 561
CLOUARD, Henri 152, 270, 621, 722, 732, 738 Gide
ou La peur d'avoir raison (G. sau teama de a avea
dreptate) 621 Histoire de la Littérature française du
symbolisme à nos jours 722 COCTEAU, Jean 227, 250. 252,
683, 731 COLETTE 623, 763 COMBETTE, Bernard 170,
724 Des hommes 724 Isolement, L' 724 COMTE, Auguste
70 CONDILLAC, Etienne 11 CONRAD, Joseph 70. 155. 205,
214. 219, 222, 387, 727 Lord Jim 376, 387 Taifun (Typhon)
214, 219 Under Western Eyes (Sub ochii occidentului)
376, 387 Victory 205 CONSTANT, Benjamin X
Adolphe 17 COPEAU. Agnès 75, 164, 179,
311. 725, 737 COPEAU, Eddie 539, 540 COPEAU.
Jacques 55, 75, 97, 100, 105, 118, 119, 120, 123, 125, 127,
140, 141, 147, 149, 151, 156, 163, 166, 167, 188, 177, 179.
183, 187, 188, 192. 197, 205, 219, 261, 266, 278, 364,
 474, 700, 701, 707, 716, 723. 724 COPEAU (fam.) 163
COPERNIC 151
COPPET, Marcel de 248, 327 COQUELIN 316
CORNEILLE. Pierre 136, 238, 395
CORNU, Pierre 118
COROT. Camille 550
COSTEAU 372
COURTELINE. Georges 558 Ronds-de-Cuir, Les (Domnii
Coate-Roase) 553
CRANACH, Lucas
(C. cel bătrîn) 270 CRÉMIEUX, Benjamin 415,
744
Inquiétude et réconstruction (Nelinişte şi recon-
strucţie) 745 XX-e siècle 744 CRÉPET, Jacques 469 CRÈS,
Georges 328, 728 CREVEL 737 CROCE, Benedetto 626
CROS, Guy-Charles 706 CROUX 57
CURTIUS, Ernst Robert 278, 323, 362, 364, 437, 592,
738 Balzac 738 Brunetière 738 Emerson 738
Französischer Geist im neuen Europa (Spiritul francez
în noua Europă) 738
Literarischen V/egbereiter des Neuen Frankreich, Die
738
Maurice Barrés 738 Syndikalismus des Geistesarbeit
in Frankreich 738
D
DABIT. Eugène 494. 749

66
 Hôtel du Nord 749 DALI, Salvador 737 DANGEAU VIII
DANNUNZIO. Gabriele 121, 122, 626, 717 Forse che si,
forse che no 717
DANTE 30, 122, 325, 524, 658
Purgatoriul 325
Vita Nuova 61 DARLAN, François 759. 760 DARWIN,
Charles 81, 82, 126, 238
DAUDET, Alohonse 67, 702 DAUDET, Léon 287, 735,
747
Roman et les nouveaux
écrivains, Le 735
DAUDET, Lucien 727 DAUMIER, Honoré 558 DAVET,
Yvonne 621, 623, 763, XL
Autour des Nourritures
terrestres. Histoire d'un
livre 763, XL DAVID, Jacques-Louis 135 DAVRAY. Henry
138 DEBUSSY. Claude 132. 550, 719
Preludiu la După-amiaza
unui faun 719 DECOURT, J. 756 DEFOE, Daniel 720, IX
Căpitanul Singleton 144,
720
Journal of the Plague
Year, The IX
Robinson Crusoe 720 DEGAS, Edgar 108. 337, 714
DEHAIS. François 335 DELACRE, Jules 149 DELACROIX,
Eugène 25, 583, XI
 DF.LAY. Jean 753. 766. XIX,
XXI, XL Jeunesse de Gide, ou la lettre et le désir XX
DELON, Guy (v. Haddou, Si
Abdallah) DÉMAREST, Albert (fiul lui
Guillaume şi al lui Claire
D. — vărul lui A. G.) 82,
688, 707, 727 DÉMAREST, Claire (fiica lui
Edouard şi Julie Rondeaux
— mătuşa lui A. G.) 528,
688, 727
DÉMAREST, Maurice (fiul lui Guillaume şi Claire D. —
vărul lui A. G.) 727 DE MAX, Edouard 53. 57, 699 DENIS,
Maurice 52, 698. 709. 717
Nouvelles théories 699 Théorie du symbolisme et de
Gauguin vers un nouvel ordre classique 699
DENIS (fam.) 61
D ERAIS, François (v. Ram-baud. Henri şi D. F.)
DÉROULÈDE, Paul 550 DESBORDES-VALMORE,
Marceline 78. 707 DESCARTES, René 380, 503, 555,
566, 649, 766 Diseurs asupra metodei (Discours de la
méthode) 667
DESCAVES. Lucien 119. 715 DESCHAMPS, Gaston 67
La vie et les livres 703 DES GRIEUX 488 DESJARDINS,
Paul 76. 79, 130, 145. 287. 359. 706, 716
Corneille 79

68
 Vie de Poussin (Viaţa lui Poussin) 76 DESNOS. Robert
737 DESVALLIÈRES, Georges 122, 717 „
DETAILLE. Edouard 550 DICKENS, Charles 149, 662
DIDEROT, DENIS 502 Opere complete 502 Salon de 1767
502 DIEUDONNÉ, L. (v. Jean,
Lucien) DIOGENE 634 DOMBROWSKI 364 DOMENACH,
Jean-Marie 745 DONNA Y, Maurice 99, 712 DOSTOÏEVSKI,
Feodor 37, 82, 155, 261. 263. 266, 274, 276. 278, 296, 319,
320, 321, 331, 343, 431, 470, 482, 703, 713, 720, XXIII
Adolescentul 263 Amintiri din casa morţilor 266
Carnetul unui necunoscut 82 Demonii 143, 144, 263,
321 Fraţii Karamazov 263, 321 Idiotul 263 DOUGLAS, lord
Alfred 229. 693. 729 Oscar Wilde and I (O. W. şi eu) 229
DREYFUS (afacerea) 435, 463,
706. 708, 712. XII DRIEU LA ROCHELLE, Pierre 565,
566, 754, 755
DROUIN, Dominique (fiul lui Marcel şi Jeanne D. — ne-
potul lui A. G.) 51, 130, 467, 698, 729
DROUIN, Jeanne (fiica lui Emile şi Mathilde Rondeaux,
soţia lui Marcel D. — cumnata lui A. G.) 49, 64, 83, 150,
158, 209, 215, 220, 537, 681, 686, 698, 713, 728, 765
DROUIN, Marcel (soţul lui Jeanne Rondeaux — cumna-
tul lui A. G.) 6, 12, 29, 46, 49, 52, 58, 63, 72, 87, 94, 105,
144, 169, 188, 200, 292, 327, 357, 476, 514, 631, 680. 681,
685. 639, 691, 698. 701, 717, 719
DROUIN (fam.) 84, 93. 140,
 273, 285, 664 DU BOS. Charles 248. 264, 273, 274,
285, 323, 342, 358, 359, 360, 373, 374, 407. 414, 636, 637.
638, 730, 754, XII, XVI, XXXIX, XL
Appromaximations 638
Cinq conversations sur
André Gide 738
Dialogue avec André Gide
638, 730, 734, 740
Jurnal intim 273, 358, 636,
637
Numquid et tu (articol despre) 323, 738 DUCOTÉ,
Edouard 58, 694, 476, 701
DUFAYEL 662
DUHAMEL, Georges 149. 302,
328, 721 DUJARDIN, Edouard 46, 697 DUKAS, Paul
148, 721
Variaţiuni 721 DULIN. Charles 266 DUMAS, Alexandre
(fiul) 359,
501
DUMONT 166, 187, DUPOUEY 88. 209, 224
Vie de Rossetti 88 DURER. Albrecht XI DUSE, Eleonora
72. 705
E
EDEN, Anthony 596, 613 EDMOND 386 EDWARDS
(doamna) 179 EHRENBURG. Ilya 433. 444

70
 Pasărea de pradă 433 EICHENDORFF, Joseph von
514, X
Din viaţa unui pierde-vară (Aus dem Leben eines
Taugenichts) 544
EINSTEIN, Albert 427, 442. 454, 455
ELIOT. George 26, 157 Arnos Barton 157
ELIOT. Thomas Stearns 630
ELSKAMP, Max 710
ELUARD, Paul 737, 755
EMMANUELE (v. Gide, Madeleine)
ENGELS, Friedrich 504. 749 Dezvoltarea socialismului
de la \itopie la ştiinţă 749
ENGINGER, Bernard 618, 619, 620
ERNST-CHARLES, J. 122, 717 ESCHIL 136
ESPINAS, Jeanne (născută Gide — mătuşa lui A. G.)
720
ESPINAS. Pierre (fiul lui V. — A. şi Jeanne E. — vărul
lui A. G.) 178, 720 ESPINAS, Victor-Alfred 720 ESPINAS
(fam.) 140, 720 EUDOXIA. împărăteasă bizantină 707
EVELYN, John VI

F
FABRE, Ferdinand 67 FAGUS 699. 717 FAIRBANKS.
Douglas 730 FARGUE. Leon-Paul 110, 114,
149. 273. 634, 721 FASQUELLE 115
FAUCAMBERGE, Aurelie de
 (v. Aurel) FAULKNER, William 602 FAURE. ÉLIE 108,
110, 714
Histoire des arts 714 F AU RÉ, Gabriel 161 FAUS,
Keeler 592 FAY, Emmanuel 247, 680 FAZY 6
FELS (doamna) 455 FÉNELON 765
FERNANDEZ. Ramon 359. 405. 414, 474, 741, 747,
XXXIX André Gide 743 FERRERO, Guglielrno 84 FEUILLET,
Octave 250, 731 Filme : Drôle de drame 758 Fanny 439
Goana după aur (The Gold R7ish) 322 Metropolis 321
Nosologie in Congo şi in Camerun 425 FLAMMARION,
Camille 418 FLAUBERT, Gustave 30, 37, 87, 141, 170,
271, 290, 307, 321, 367, 396, 397, 499, 687, 743. 763
Corespondenţă 170 Doamna Bovary (Madame
Bovary) 623, 764 Educaţia sentimentală (L Éducation
sentimentale) 679
FLAUX, de (fam.) 10, 686 FLÉ (doamna) 315 FLORENCE,
Jean 615 FLOQUET 686
FONTAINAS, André 92, 171, 680, 710
FONTAINE, Arthur 53, 68, 83, 84. 85, 94, 178, 179,
182, 404, 703
FORSTER, Edward Morgan 611. 761
Howard's End 611 Longest Journey, The 611
FORT. Paul 74. 706, 718 Ballades françaises et
chroniques de France 706
FOX, George VI, VIII FRANCE, Anatole 301, 316,
764, XII

72
 FRANCK, César 40
Trei corale 40 FRANCK, Waldo 487 FRANC-NOHAIN
680 FRANÇOIS, de Sales 499 FRANCO, Francisco 752
FRANK, Anna IX, X
Jurnalul Annei Frank XII FRANKLIN, Benjamin VI
FRÉGER, Louis 176 FREINET, Célestin 455, 746 FREUD,
Sigmund 274. 284, 296,
298, 732 FREUND, Karl 738 FRIZEAU 71 FRIZEAU (fam.)
105 FROMENTIN, Eugène 25, 764 Dominique 623, 763

G
GALILEI, Galileo 599, 667 GALLIMARD, Gaston 146,
149,
169, 248, 323, 494, 638, 721,
743, 755 GALLIMARD, Raymond 494 GANZ, Hugo 62
Dezastrul rus 62 GARDEN, Mary 72 G ARRETS
(domnişoara de)
285
GAUGUIN, Paul 686 GAULLE, Charles de 553,
604, 605, 606. 754, 760, XVI GAUTIER, Théophile
281,
713
Roi Candaule, Le 713 GENTILE (doamna de) 579,
759
GEORGE, Stefan 101, 602, 700. 713
 GEORGES (v. Rondeaux, G.) GÉRALDY. Paul 550
GÉRARD (fiul Annei Gide,
v. Gide, Gérard) GÉRIN, Louis 470, 493
GHÉON, Henri 40, 51, 72, 74, 97, 100, 120, 121, 123,
129, 140, 147, 149, 169, 179, 181. 182, 187, 188, 189, 204,
205, 217, 220, 221, 245, 254, 263, 293, 301, 305, 358, 661,
695, 706. 727, 732
Adolescent, L' 97
Chansons d'aubes. Les
695
Eau de vie, L' 97 Nos duectives 661 Pain, Le 97
Solitude de l'été 695 Témoignage d'un converti 695
GIBBON, Edward 598
GIBBS. 622
GIDAL 601, 602
GIDE, André (opere existente si în proiect) Ajax 93,
149, 721 Allain (primul titlu al Caietelor lui André
Walter) 6, 7, 631 Amin sau Zarurile au fost aruncate
(Ainsi soiţii ou Les jeux sont faits) X
Amyntas 75, 76, 706 Anthologie de la poésie
française 638, 646, 765 A propos de Marcel Proust 731
Arbitraire, L* (Arbitrarul) 654 Bethsalbé 718
Cahiers d'André Walter, Les (Caietele lui A. W.) 6. 9, 27,
95, 138, 303, 339, 410. 532. 678, 679, 681. 682, 686, 687,
705, 726, 752, 753 Cahier vert (Caietul verde) (v. Numquid
et tu...?) Carnets d'Egypte 752 Călătorie în Congo (Vo-

74
yage au C.) 407, 591, 737 Chopin (v. Notes sur C.)
Christianisme contre le Christ, Le (Creştinismul
împotriva lui Hristos) 163
Chronique d'Ermitage 702 Conférences du Vieux-
Colombier 733 Conseils à un jeune écrivain (Sfaturi către
un tî-năr scriitor) 199 Considérations sur la mythologie
grecque 689 Corydon 132, 163, 225, 256, 275, 279. 280,
384. 617. 626, 651. 719, 735, 736, XIX, XXV
Dada (art.) 742 Découvrons Henri Michaux (conf.)
(Să-l descoperim pe H. M.) 750. 756 Dostoïewsky
(articole şi conferinţe) 292. 328, 337, 707. 713, 722,
732 El Hadj ou le traité du faux prophète 694. 718 Essai
sur Montaigne 354, 740
Essai sur Wilde 66 Et nunc manet in te (Si acum
rămîne în tine) 244, 523, 636, 691, 693. 701. 702, 727,
729, 731. 759, XVIII Examen d'André Walter 7 Faux-
Monnayeurs, Les 259, 281, 285, 300, 302, 303, 308, 311,
312, 321, 333, 338, 362, 382, 410, 414, 640. 651. 684, 695.
724. 729. 730, 731, XXII. XXV, XXVI Feuilles de route
692 Feuillets d'automne 758 Fructele pămîntului (Nour-
ritures terrestres, Les) 55. 199. 222. 301. 317. 319,
343, 348, 364. 371. 438, 475, 476, 532, 018, 620. 689. 692,
694, 709, 762
Geneviève 377. 373. 405, 414, 419, 436, 452, 465, 640,
742
 Grandes compagnies con-cessionaires, Les (Marile
companii concesionare) 634
Immoraliste, L' (Imoralis-tul) 39, 43, 44, 49, 105.
145, 171, 195, 200, 222, 278, 319, 328, 331, 343, 367, 373,
410, 441, 476, 534, 557, 686, 689, 692, 694. 697. 700. 709,
755, XVIII. XXIV Incidences (Incidenţele) 731, 741, 763,
XXIII Intérêt général, L' (v. Robert)
Isabelle (La Mivoie) 132, 151, 717, 718. 719 Journal
des Faux-Monnayeurs (Jurnalul Falsificatorilor de bani)
245, 338. 341, 730, 731, XI, XXII Journal sans dates (Jurnal
nedatat) 124, 731 Jurnal (Journal) 26, 41, 57, 82, 151, 185,
206, 207, 244, 253, 296, 361. 364, 432, 461, 478, 507, 510,
514, 518, 521, 564, 584, 591, 609, 614, 621, 623, 624, 628.
632, 648, 660, 663. 680, 683, 684, 685, 687, 702, 711, 712,
716, 721, 728, 734, 747. 752. 753. 756. 760 Jurnalul lui
Edouard (v. Faux Monnayeurs, Les) Lettres à Angèle
(Scrisori către Angela) 677. 697. 708, 731
Marche turque, La 723. 724, 731
Mémoires (v. Si le grain ne meurt...)
Mivoie, La (v. Isabelle) Montaigne (v. Essai sur M.)
Morceaux choisis 731 Mort de Mlle. Claire (v. Porte
étroite, La) Noile fructe (Nouvelles nourritures. Les)
276 343. 361, 378, 511. 736, XXV Notes sur Chopin
(Note despre C.) 203, 417, 521 Nouveaux prétextes 681,
696, 714, 717

76
 Numquid et tu...? 209, 511, 624, 628, 724, 727, 728,
752 Oedipe (Le nouvel O., La conversion d'O.) 372, 375,
377, 378, 385, 389, 391, 393, 424, 742
Oeuvres complètes (Opere complete) 419, 420, 432,
476, 745
Paludes 33, 61, 66, 67, 477, 532, 657, 664, 689, 690,
691, 692. 723, 726, 734. XXV Philoctète 46, 301 Pivniţele
vaticanului (Les caves du vatican) 123, 128, 133, 135, 151,
156, 162, 167, 169, 170, 171, 262, 299, 301, 462, 591, 651,
653, 663, 684, 709, 717. 720, 722, 724, XXV
Poésies d'André Walter (Poeziile lui A. W.) 687 Porte
étroite, La 35, 60, 78, 79. 97, 102, 104, 105, 120, 123, 125,
145, 156. 169, 171, 211, 222, 236, 371, 410, 523, 526, 536,
615, 666. 682, 686, 692, 700. 702. 709, 713. 726, 728,
XVIII, XX, XXIV, XXVI
Prefaţă la „Armance" de Stendhal 731
Prefaţă la „Florile răului" de Baudelaire 222 Prefaţă
la „Lamiel" de Stendhal 708
Prefaţă la „Morceaux choisis" de Henry Mon-nier 484
Prefaţă la „Opere" de Rimbaud 700
Prefaţă la „Scrisoarea" de Thomas Mann 496 Prefaţă
la „Teatru complet" de Shakespeare 514 Prefaţă la „Zbor
de noapte" de Saint-Exupéry 423 Prétextes (Pretexte)
225, 677, 680, 698, 703, 708, XXII
Procesul (dramatizare după Kafka) 763 Prométhée
mal enchaîné, Le 222. 694, 709. XXV Proserpine 149
 Retouches à mon „Retour de l'U.R.S.S." 496, 750 Retour
du Tchad, Le 737 Retour de l'enfant prodigue, Le
(întoarcerea fiului risipitor) 88, 367. 615, 706, 709, 714,
XXV Retour de l'U.R.S.S. (tv-toarecea din U.R.S.S.)
626, 634
Robert ou l'intérêt général (Suite de l'École des
femmes) 361, 640, 741 Roi Candaule, Le 91, 99, 100,
694
Roi Saûl, Le 99, 276. 293, 413, 651, 696, 706. 709
Romans — récits et soties — oeuvres lyriques 763
Séquestrée de Poitiers, La (Sechestrata din P.) 362, 364,
741
Si le grain ne meurt... (Mémoires)
(Dacă grăuntele nu piere...) 160, 205, 206, 211. 212,
213, 214, 215, 216, 222. 224, 225, 232. 235, 248, 249. 250.
252. 253. 256, 283, 338, 373, 384, 526. 678. 679, 670. 681.
682,
683. 684. 685. 686, 687. 688.
689, 690. 693, 695, 699, 700,
702, 705. 711, 723. 727. 729,
744, 765. XI, XVIII, XX
Souvenirs de la Cour
d'Assises (Amintiri de la
Curtea cu Juri) 159, 634,
719

78
 Symphonie pastorale, La (L'Aveugle) (Simfonia pas-
torală) (Oarba) 226. 229, 231, 232, 319, 320, 382. 615,
684. 724. 729
Scoală femeilor (Ecole des femmes, L) 334. 342, 452,
739
Tentative amoureuse, La (Traité du vain désir)
Tentativa erotică) (Tratatul despre dorinţa zadarnică) 26,
27, 689, 718 Thésée XXV. XXVI, XXXVII, XLI Traité des
Dioscures, Le 163
Traité du Narcisse, Le (La Théorie du symbole)
Tratatul despre Narcis (Teoria simbolului) 7, 13, 27, 127,
557, 681, 686, 689, 698
Voyage au Spitzberg 687 Voyage d'Urien (Călătoria lui
U.) 123, 532, 687 Wilde (v. Essai sur W.) Traduceri de A.
G.
Blake : The Marriage of Heaven and Hell (Căsătoria
cerului şi a iadului) 727
Conrad : Taifun (Typhon) 208, 212, 214, 215, 219,
727
Goethe: Prometheus 17
K y d : Arden of Fever-sham 653
Shakespeare : An-toniu şi Cleopatra 219, 222, 514
Hamlet 571, 573, 575, 622 T a g o r e : Gitanjali 159
Whitman : Opere alese 231 GIDE, Anna (soţia lui Charles
G. — mătuşa lui A. G.) 5, 79, 143, 679 GIDE, Catherine
(fiica lui A.G. şi a Élisabethei Van Ryssel-berghe) 405, 568,
 622. 649, 664, 726, 734, 740, 744 XL GIDE, Charles
(unchiul lui A. G.) 54, 83, 84, 89, 90, 91, 177, 364, 404,
422, 424, 426, 431, 450, 474, 693, 695 GIDE (fam.
Charles) 93
GIDE, Edouard (fiul lui Charles şi Anna Gide — vărul
lui A. G.) 42, 146
GIDE. Madeleine (fiica lui Emile şi Mathilde Rondeaux
— verişoara şi soţia lui A.G.) 16, 43, 46, 50. 51, 57, 58, 59,
76, 77, 79, 81, 82, 88, 101, 102, 128, 135, 144, 146, 147,
148, 150, 154, 155. 158, 165, 169. 173, 175, 180,
185,187,192, 193, 194, 197, 199,200,201,206,209, 210,
212, 213, 216, 220, 222, 224, 226, 227, 233, 257, 274, 286,
310, 314, 328, 358, 379, 382, 384, 389, 392, 411, 412, 442,
450, 508, 512, 518, 519, 523, 527, 528, 531, 540, 573, 591,
681, 682, 686, 687, 698. 700, 711, 719, 722, 723, 725, 728,
752, 765. XVIII, XIX, XX, XXI. XXII. XL
GIDE. Paul (tatăl lui A. G.) 728
GIDE, Tancrède (bunicul lui A. G.) 686
GILBERT, Marcel (soţul Valentinei Rondeaux,
cumnatul lui A. G.) 711
GILBERT, Pierre 152, 722
GILBERT. Valentine (fiica lui Emile şi Mathilde Ron-
deaux — cumnata lui A. G.) 146, 150, 185, 186, 187, 203.
209, 273, 285. 429, 524, 537, 686, 711, 725
GILBERT (fam.) 711
GIRARDOT 618

80
 GIRAUD, Henri 601
GIRAUDOUX. Jean 740 Racine 740
GLADKOV, Feodor 432 Cimentul 432
GOBILLARD. Paule 145. 146
GOBINEAU, Joseph Arthur 560
Études critiques (Studii critice) 560 GOBLET, J. M.
478
Armenia, republică sovietică (art.) 478
GOEBBELS, Joseph Paul 645
Jurnal 645 GOETHE, Johann Wolfgang 17, 38. 105,
116. 332, 414, 431, 560, 561, 563. 593, 598, 689, 708, 752,
X, XXVI, XXXVIII Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister
27 Confesiunile unui suflet frumos 105
Divanul ocidental — oriental 593 Faust 38
Hermann şi Dorothea 116 Poezie şi adevăr (Dich-+ung
und Wahrheit) 521, 752
Prometeu 17
Suferinţele tînărului Werther 61
Torquato Tasso 38 GOGOL, Nikolai 163
Revizorul 163 GOLDSMITH, Oliver 759
The Stoops to Conquer
588
The Vicare of Wakefield 588
GONCOURT (fraţii) XI, XVI Jurnal XI
GONDINET 615
GORKI, Maxim 486, XVI
 GOSSE. Edmund 46, 204, 208,
209, 696. XL GOURMONT, Jean de 737 GOURMONT,
Remy de 46, 47,
56, 67, 68, 88, 98, 124, 125,
566, 624, 684, 697, 698, 701,
703, 737 Animale şi morală la La Fontaine 67
Dialogues des amateurs sur les choses du temps
(Epilogue IV) 703 Livres des masques 697 Promenades
littéraires 703 Promenades philosophiques 693
Réflexions sur la vie (Épilogues) 703
GRANADOS, Enrique 203,224, 226, 297
GRASSET, Bernard 393, 395, 418, 743 Chose littéraire,
La 743 Immortalité, U 743 GREEN, Julien 340, 740
Adrienne Mesurât 740 Léviathan 740 Mont-Cinère 740
GREGH, Fernand 118, 715 GRÉGOIRE de Tours 508 GRÈVE,
Félix-Paul 58, 66, 702 GRIERSON 376 GRIFFITH, David 730
GROETHUYSEN. Bernard 361,
413, 559, 741 GROUX, Henri de 48. 698 GUÉHENNO,
Jean 482, 747,
XIV GUENNE 736 GUILBERT, Yvette 660 GUILLAUMET
400, 640. 743 GUILLAUMIN, Emile 113, 114, 715 Vie
d'un simple, La 113, 715
GUIZOT, François (v. Witt-
Guyot, François) GURLITT 99 GUTTIEREZ 597 GUY-
GÉRARD, Georges 747

82
 H
HADDOU, Si Abdallah (Guy Delon) 607, 608
HAGUENIN 99
HALÉVY, Daniel 747
HALFAHOUINE 577
HAMP, Pierre 212, 728
Peine des hommes 728
HANOTEAUX, Gabriel 77, 707
HARCOURT, d' 95
HARDY, Thomas 70. 662, 696, 715, 725, 727 Jude
neştiutul (Jude the Obscure) 115, 187 Return of the
Native 209 Tess d'Urberville (Tess of the d'Urberville) 44.
187
HAUSER, Henri 438 HAWTHORNE, Nathaniel 300
Litera stacojie (The Scarlet Letter) 300 HEBBEL, Friedrich
62, 66, 99, 101, 144, 712, 713, X Gyges und sein Ring
(Gyges şi inelul său) 66 HENRIOT, Emile 501, 750
HERACLIZI (dinastia) 714 HERBART, Elisabeth (v. Van
Rysselberghe, Elisabeth) HERBART, Pierre (soţul Eli-
sabethei) 455, 625, 631, 650, 734, 746, 764 À la recherche
d'André Gide 746, XL HERBART (fam.) 622, 650 HEREDIA,
José-Maria de 77, 87, 138, 270, 678, 680, 707, 708
Trophées, Les 707 HEREDIA (fam.) 87 HERMANT Abel
499, 750, 754 HERODOT 713 HÉROLD, A.-Ferdinand 680
HÉROUARD 175, 194 HÉROUARD (doamna) 194
 HÉROUARD (fam.) 224 HESNARD (v. Régis şi H.) HEURGON
(fam.) 604 HEDY. Richard 654 HIBBARD (v. Thrall, H. şi
Holman) HITLER, Adolf 471, 513, 515,
552, 563, 565, 595, 603, 745,
754
HOFMANNSTHAL, Hugo von
56, 57, 700 HOLMAN (v. Thrall, Hibbard
Si H.) HOMER 37, 89, 272
Iiiada 517 HORAŢIU (Quintus Horatius
Flaccus) 181 HOUTIN 443
Autobiographie 183
HUGHES, Richard 371
Taifun in Jamaica (A High Wind in Jamaica) 371
HUGO, Victor 74, 75, 233, 302, 321, 508, 560, 648
Légende des siècles 233 Eviradnus 233 Villemain 75
HURET, Jules 678, 680 HUXLEY. Aldous 383, 602
HUYSMANS, Georges Charles 12, 684, 720 A Rebours 684
Là-bas 140, 684 HYTIER, Jean 510, 604, 751, 761. XXIV,
XXXIX André Gide 751
I
IBELS 87
IBSEN, Henrik 26, 250, 279 Corespondenţă 279 Strigoii
26 IEHL 118, 154 INDY, Vincent d' 474 INGRES, Dominique
611 IORGA, Nicolae VI, VII IRVING. Washington 414
ISTRATI, Panait 551 Kira Kiralina 551
J

84
 JACOB. Max 706 JACQUES, Lucien 545 JALOUX.
Edmond 47, 91, 92, 460, 698, 710 Agonie de l'amour
710 JALOUX (dna.) 218 JAMES, Henry 192, 248, 726
JAMMES, Francis 44, 55, 58, 67, 68, 71, 81, 92, 96, 116.
118, 128, 153, 172, 198, 199, 270, 271, 272, 358, 417, 591,
615, 646, 647, 689, 696, 699, 703, 704, 711, 732 Antigyde,
U 417 Clairières dans le ciel 701, 703
De l'angélus de l'aube à l'angélus du soir 696 Élégies
272
Église habillée de feuilles, L' 69
Jean de Noarrieu 116, 272 Monsieur le curé Ozeron
271
Rosaire 198
Rugăciuni 696
Triomphe de la vie, Le
715
JANKÉLÉVITH 732
Cinci lecţii despre psihanaliză 732
Introducerea în psihanaliză 732
JANZÉ, de (doamna) 55 JARRY, Alfred 713, 737
JAURÈS, Jean 175 JEAN,Lucien 110, 714 JEANNE (v.
Drouin, J.) JEANNE d'ARC 103 JENNY (v. Valéry, J.)
JOUHANDEAU, Marcel 754, XL
JOURDAIN, Francis 107, 119, 714
JOURDAIN, Franz 714 JOURNAL D'UN BOUR GEOIS DE
PARIS (Jurnalul unui burghez din Paris) VII, VIII, XII
 JOUVE, Pierre-Jean 756 JOUVET. Louis 178, 725 JOYCE,
James 571 JUNGER, Ernst 593, 759
Pe falezele de marmură 760
K
KAFKA, Franz 559, 569, 602, 763
Procesul 559, 569, 622, 763 KAHN, Gustave 100, 712
KANT, Immanuel 88, 137, 307, 416
KAP HERR (baroneasa von) 512
KASSNER, Rudolf 46 KEATS, John 157, 222, 288, 308,
407, 492 Ode 492
Scrisori 222, 288 KELLER, Gottfried 739
Der grüne Heinrich 325 KIERKEGAARD, Sören XI
KIPPENBERG 167 KLEE, Paul XI KLEIST, Heinrich von 693
Marchiza de O... 52
Michael Kolhaas 51 KNICKERBOCKER (v. Irving,
Washington) KYD, Thomas 765
Arden of Feversham 653

L
LA BOÉTIE. Etienne de 661 LA BRUYÈRE, Jean de 273,
485
Les caractères 273 LACAN, Jacques XX, XXI LACLOCHE
131 LACLOS, Choderlos de 763
Legăturile primejdioase
(Les liaisons dangereuses)
623

86
 LACRETELLE, Jacques de 373. 742 Amour nuptial 742
Retour de Silbermann 742 Silbermann 742
LA FAYETTE, Doamna de 623. 694, 763
Prinţesa de Cleves (Princesse de Cleves) 623, 761
LAFILLE, Pierre XL
André Gide romancier XL
LA FONTAINE, Jean de 46, 116, 264, 354, 355, 522,
545, 609, 661, 763
Fabule (Fables) 264, 609 LALOU. René 328. 337, 707
LAMARTINE, Alphonse de 46, 560
Destinées de la poésie, Les 46
Prefaţă la „Meditaţii" 46 LAMBERT Catherine (v.
Gide, Catherine)
LAMBERT, Jean 638, 765 LAMENNAIS, Félicité Robert
de 560 LANG, Fritz 738 LANSON, Gustave 380 LANUX,
Marc de (v. La Perouse)
LA PEROUSE 41, 42, 58, 695, 711
LA PEROUSE, Jean-François 242
LARBAUD, Valéry 113, 231, 715, 721 Poésies de
Barnabooth, Les 715
Prefaţă la „Oeuvres choisies" de Whitman 231 LA
ROCHEFOUCAULD, François de 210, 237, 356, 392, 516,
647, 694 Maximes 392, 516
LA SALLE, George de 62 LASSERRE, Pierre 94, 152,
202, 710
LAST, Jef 475. 476, 489, 515, 635
 LAURENCIN, Maria 288, 435 LAURENS, Claude 49
LAURENS, Jean-Paul 688 LAURENS, Paul-Albert 78, 86.
147. 339. 688. 689, 696, 723 LAURENS, Pierre 44 LAURENS
(fam.) 102. 364 LAURENS 209
LAUTRÉAMONT 658, 703, 766 Chants de Maldoror, Les
67, 658, 703 LAVAL. Pierre 758 LAVIGERIE, Charles 450 LÉ
AUT AUD, Paul 110, 623, 624, 715
LEBEY, André 317 LEBLANC, Georgette 72 LE
BOULANGER 455 456 LE CARDONNEL, Louis 172, 725
Carmen Sacra 725 LECHEVALLi'ER 388 LECLERC
(general) 598, '0
LECONTE DE LISLE 40, 695
Massacre de Mona 40 LEFÈVRE, Frédéric 366, 741
LÉGER, Femand 455, 746 LEHMANN, Rosamond 362,
766
Pulbere (Dusty Answer) 362
LEIRIS, Michel 754 LEJNEV, A. 487
Gînduri eu glas tare 487 LEMAITRE 64
LENIN, V. I. 428, 504, 505, 749 Imperialismul, stadiul
cel mai înalt al capitalismului 749
Statul şi revoluţia 504, 749
LEONARDO DA VINCI XI
LEOPARDI, Giacomo 30
LERICHE, René 631
Chirurgie de la douleur. La (Chirurgia durerii) 631
LEROLLE, Guillaume 97, 710

88
 LESAGE, Alain René 551
LESTRANGE, Yvonne de (v. Trévise, Y. de)
LEVESQUE, Robert 415, 522
LÉVY, Jacques XL
Etudes sur les Faux-Mon-nayeurs et l'expérience re-
ligieuse XL
LIANE de L. 55
LISZT, Franz 161
LITTRÉ, Emile 649
LOCKE, John 222
LONGFELLOW, Henry Wads-worth 272
LORRAIN, Jean 256, 731
LOTI, Pierre 317
LOUP (v. Mayrisch, Aline)
LOUYS, Pierre 3, 4, 5 6, 10, 12, 74, 95, 96, 307, 339,
340, 399, 677, 678, 680, 681, 684, 691, 705, 753, XXIX,
XXXI Archipel, L' 74, 677 Journal inédit 677 Vers et prose
4 Volupté nouvelle 677
LUCREŢIU (Titus Lucretius Carusj 629
LUDOVIC IX CEL SFÎNT,
rege al Franţei 576 LUDOVIC XIV, rege al
Franţei 694 LUDOVIC-FILIP, rege al
Franţei 765 LUTHER, Martin 136 LYAUTEY 287, 604,
735, 760
 M
MACMILLAN 167 MAETERLINCK, Maurice 46, 72, 99,
685, 687, 697, 709, 764
Intelligence des fleurs, L'
91
Mort de Tintagiles, La 72 Sagesse et la destinée, La
697
Serres chaudes 697 MAGNARD, Albéric 84 MAHIAS,
Claude XL MAHOMED 37
MAILLOL, Aristide 61. 94, 119, 702
MAISTRE 598 MAISTRE, Joseph de 590 MALEBRANCHE,
Nicolas de 616
MALLARMÉ, Stéphane 129, 270, 278, 382, 442, 474,
485. 634. 678. 680. 684, 686, 697, 711. 712, 721, 733,
XXIII. XXVII
Divagaţii XXIII, XXVII MALLARMÉ, Geneviève 683
MALRAUX, André 342, 355, 393, 419, 455, 492, 493, 499,
611, 622, 740, 746, 747, 749, XIV, XVI. XVII Anti-Mémoires
746 Condiţia umană (La condition humaine) 454
Conquérants, Les 740 Laclos 740
Lutte avec l'ange, La 611 Tableaux de la littérature
française, XVII—XVIII siècles 342, 740
MALRAUX, Clara 492, 493. 494, 749
MALRAUX, Florence 492, 749 MALRAUX, Roland 455
MALTHUS, Thomas Robert 670

90
 MANGIN. Jean 604 MANN, Thomas 402, 403, 496, 521,
563, 593. 743 Iosif în Egipt 521 Lotte la Weimar 563. 593
Muntele vrăjit (Der Zau-berberg) 563 Scrisoarea 496
MANN (doamna) 403 MANUEL, Eugène 12. 684 MANUEL
55 MARC (v. Allégret, M.) MARCEL (v. Drouin, M.)
MARCEL. Gabriel 353. 747, V, XI, XIV
Journal métaphysique V MARCUSE, Herbert 762
MARIA (soţia lui Marius) 49 MARINETTI, Filippo
Tommaso 55, 700, XVII MARITAIN. Jacques 291. 293,
294, 374, 735, 747 MARIUS (grădinar al lui A.G.) 49
MARIVAUX. Pierre 306, 764
Vie de Marianne 623. /(>3 MARTIN-CHAUFFIER, Louis
362, 364, 467. 741 MARTIN. Claude XXXIX. XL, XLI
Etat présent des études gidiennes XLI Gide var lui-
même XXXIX. XL MARTIN DU GARD. Maurice 617, 737
MARTIN DU GARD, Roger 248, 250, 251, 252, 300,
305, 338, 423, 440, 506, 512, 513. 519, 569, 621. 624, 631.
646. 716, 730, 734, 736, 764. 76H, XXXIII, XL
Familia Thibault (Les Thibault) 308. 337, 423. 731 Jean
Barois 730
MARX, Karl 438, 459, 504, 505, 749, XXXVIII
Capitalul 438
Manifestul Partidului Comunist 749 MASACCIO,
Tomaso 30 MASIN, Leonid 731 MASSIS, Henri 170, 172,
262, 264, 265, 287, 290, 292, 305, 499, 617, 724, 732, 735.
 XIV Jugements 732. 735. 747 MAUCLAIR, Camille 77,
92, 411, 617, 706, 707
Couronne de clarté, La 706
Ennemie des rêves, U 411, 707
Un răufăcător : André Gide 411
MAULNIER, Thierry 478, 747
MAURIAC, Claude 554, 672, 754
Aimer Balzac 754 Alittérature contemporaine, L' 754
André Breton 754 André Gide 754 Cocteau 754
Hommes et idées d'aujourd'hui 754
Introduction à une mystique de l'enfer 754 Malraux
754
Proust par lui-même 754 MAURIAC, François 377, 406.
436. 554, 613, 654, 672, 716. 740, 743, 756. 764
Baiser au lépreux, Le 613
Chemins de la mer, Les
613
Cuibul de vipere (Noeud des. vipères) 613 Journal
406, 743 Molière 740 Pascal 740 Préséances 613
Souffrances et bonheur du chrétien 406 MAURICE S. 55
MAUROIS. André 283, 605, 716, 734, XL Ariel ou la
vie de Shelley 734 De Gide à Sartre 716 Silences du
colonel Bramble, Les 734 MAURRAS, Charles 124, 152,
287, 302, 546, 590, 710, 718, 722, 724, 735, 736, 754, 759
MAURY, Lucien 160, 513, 751 MAUS (fam.) 205 MAYOL,

92
Félix 266 MAYRISCH, Emile 755 MAYRISCH. Aline (Loup)
167,
560. 721. 755 MAZARIN, Jules 695 MECKERT, Jean
571. 758
Coups, Les 571, 758 MELVILLE. Herman
Moby Dick 243 MEMDUB. Abdul Halim 680 MEMLING.
Hans 27. 689 MENDÈS. Catulle 6, 680 MEREDITH, George
622, 720, 729. 742 Cariera lui Beauchamp (Beauchamp's
Career) 389 Evan Harrington 390 Rhoda Fleming 135
Shaving of Shagpat, The 227
MEREJKOVSKI. Dmitri 255, 731
MÉRIMÉE. Prosper 106. 469, 714
Partie de tric-trac, La 106 METZYS. Quentin 27. 689
MEYER. Jean 653, 664 MICHAUX. Henri 496, 567, 750.
757. XXIII
Ecuador 496
Nuit remue, La 496
Qui je fus 750 MICHELANGELO 30 MICHELET. Jules 44
Révolution, La 44 MICKIEWICZ. Adam 454 MILESCU.
Nicolae Spâtarul V. MILLARD 66 MILTON. John 490. 494
MIOMANDRE. Francis de 91,
92, 141, 149, 710 Écrit sur l'eau 710 Visages 710
MIRBEAU, Octave 61, 118, 119,
702, 714 MIRSKI 487 MISTRAL, Frédéric 764
MITHOUARD, Adrien 52, 68,
718, 721, 746 MIUS (grădinar al lui A. G.)
 103, 157, 158, 175, 177, 226 MIUS, Juliette 103, 158
MOCKEL, Albert 101, 710 MOLIÈRE 30. 37, 196, 237,
377, 439, 443, 505 Don Juan 443 MONDOR, Henri 678,
690
Vie de Mallarmé 678. 690 MONNÏER, Adrienne 318.
738.
743
MONNIER, Henry 484 MONTAIGNE, Michel de 46,
76, 81, 139. 342. 377, 453, 507.
511, 548, 589. 651. 652, 661,
VII
Apologie de Raymond de Sebonde 139
Despre visurile lui Virgiliu 46
Eseuri 354, 452. 507. VII MONTESQUIEU. Charles de
39. 142. 197. 291. 380, 493. 516
Spiritul legilor (L'Esprit des lois) 493
MONTEVERDI, Claudio 74 Or/eo 74
MONTFORT. Eugène 121, 124, 125, 145, 159, 716, 718
Maîtresse Américaine, La (Amanta din America) 125
Montmartre et les Boulevards 124
Turque, La (Turcoaica) 125
MONTHERLANT. Henry de 323. 377, 447. 566. 756
Carnets 756
Notes en marge des „Vo-yageurs traqués" 323
Solstice de Juin, Le 756 Textes sous une occupation
756 MONZIE, Anatole de 455 MORÉAS, Jean 87, 678, 716

94
MORICE, Charles 119, 678. 699, 715
Littérature de tout à
l'heure 715 MORISOT, Berthe 721 MOUNIER.
Emmanuel 567. 745 MOZART, Wolfgang Amadeus
149. 375. 466 MUGNIER 440 MUHLFELD. Lucien 718
MUHLFELD (doamna) 126,
218, 222, 249 MURAT (prinţesa) 217 MURAZ 425
Nosologie în Congo şi în
Camerun 425
MUSSET. Alfred de 635 MUSSOLINI. Benito 499. 583,
717
MUSTAFA 353

N
NAPOLEON I 53. 141, 667 NATHANSON. Thadée
657, 765
NAVILLE, Arnold 462, 551, 557, 591
NAVILLE, Pierre 444, 745, 755 NAZZI. Louis 108 NEEL.
Philippe 376 NELSON. Horatio 605 NERO 24
NERVAL, Gerard de 758
Aurélia 574 NEUVILLE 284, 550 NIETZSCHE. Friedrich
37, 41, 51. 126. 202. 271, 274, 278, 296, 331, 374,
409, 417, 431, 522. 552, 615. 705. VII, XXVI
Corespondenţa 51 Geburt der Philosophie (Naşterea
filosofici) 522
 Unzeitgemässe Betrachtungen (Consider aţiuni
inactuale) 202 Voinţa de putere 126
NIKITIN. B. 473
NIZAN, Paul 441, 442, 745 Chiens de garde (Ciini de
pază) 441, 745
NOAILLES. Anna de 120, 121, 127, 250, 615. 716. 736
NOAILLES. Mathieu de 373
NOAILLES, de (fam.) 372

O
O'BRIEN, Justin XLI
Portret of André Gide XLI
OLIVIA (v. Bussy, Dorothy) OLIVIER 101
O zi în lumea întreagă
486
O mie şi una de nopţi 551

P
PAGANINI-SCHUMANN 353
Capriciu în Si minor 353 PAGNOL, Marcel 439, 745
Fanny 439, 745 PAINTER. George XLI
Gide XLI
Proust XLI PAPINI, Giovanni 84. 703, 722
Tragicul cotidian 703
Un om sfîrşit 708 PASCAL 455

96
 PASCAL. Biaise 11. 30. 35, 76, 196, 232. 271, 373, 507,
539, 599, 661. 667. 726, 765 Lettres provinciales 599
Mystère de Jésus, Le 196 Opuscules 66
Pensées (L'esprit géométrique) (Cugetări) 66, 692
Prières pour le bon usage des maladies 37, 66. 692
PASCOLI, Giovanni 626
PATER, Walter 247, 277, 283, 723
Marius the Epicurian 157 Studii despre Renaştere 247
Studii greceşti (Greek Studies) 277, 733 PAULE (v.
Gobillard) PAULHAN. Jean 340, 457, 494,
571, €13, 622. 739. 755 PAULHAN (fam.) 494
PEACOCK, Thomas Love 243, 730
Crochet Castle 248 PÉGUY, Charles 59, 129, 152, 153,
154, 134, 188, 250, 561, 630, 666, 701, 726
Eve 561
Jeanne d'Arc 663 Mystère des Saints-Innocents, Le
152 PEPYS, Samuel V, VI. VIII PÉRET, Benjamin 737, 755
PÉREZ. Charles 579 PERRET 328 PERRON, François 114
PÉTAIN, Philippe 552, 553,
754, 758 PHILIPPE, Charles-Louis 72, 105, 107—116,
118, 159, 196, 335. 428. 714, 715, 719
Bubu de Montparnasse 715 Charles Blanchard 118
Mère et l'enfant, La 132 Père Perdrix 715 PHILIPPE
(doamna) 115 PICABIA, Francis 737 PICCASSO. Pablo 252,
731, 737 PICKFORD. Mary 247, 730 PICON. Gaétan
 XXXVII, XXXVIII Histoire des littératures XXXVIII
PIERREFEU, Jean de 155, 722
PIERRE-QUINT, Léon 337, 739. XXXIX
Gide, sa vie, son oeuvre 739. XXXIX
Lautréamont et Dieu 739 Proust 739
PILON, Edmond 149, 721 PIOT 721 PIOT (fam.) 148
PLATON 307
PLEHANOV, Gheorghi 749 Problemele fundamentale
ale materialismului istoric 749
PLINIU CEL TÎNĂR 511 PLUTARH 238
POCHET, Mathilde (v. Rondeaux, M.) POE, Edgar
Allan 68, 266, 278, 480, 689, 725 Aventurile lui
Arthur Gordon Pym 186, 725 Prăbuşirea Casei Usher 27
Puţul şi pendulul 266 Stanţe către Helen 278 POPE,
Âlexander 663 POULA.ILLE, Henri 480, 747
Pain du soldat, Le 747 POUSSIN, Nicolas 237 POZZI 77,
707 PRADON, Jacques 159 PRÉVOST, Marcel 222, 728
PROUST, Marcel 201, 225, 256, 257, 326, 413, 514, 515,
634, 640, 658, 727, 766 Ă la recherche du temps perdu
(In căutarea timpului pierdut) 640, 727 A Vombre des
jeunes filles en fleures 514 Temps retrouvé, Le 640
PRUNIÈRES 417 PSICHARY, Ernst 196, 726 Appel des
armes, U 726 Voyage du centurion, Le 196
PUŞKIN, Alexandr 163

98
 QUILLOT, Maurice 678 Entraîné, L' 678
QUINTON, René 47, 233, 697 Eau de la mer, milieu or-
ganique 698
R
RABELAIS, François. 11, 146, 439
RACINE, Jean 37, 136, 196, 238, 239, 343, 419, 545,
661, 700
Andromaca 419, 420
Athalie 544
Esther 700
Fedra 159, 544 RAFAEL, Sanzio 30
Şcoala din Atena 30 RAGU, Gérard 582, 584 RAGU
(fam.) 580, 582, 601 RAMBEAU, Henri şi Derais, François
XL
Envers du Journal de Gide
et les secrets de sa sincérité (Cealaltă faţă a Jurnalului
lui Gide şi secretele
sincerităţii sale) XL RAMEAU,' Jean Philippe 237
RAMUZ, Charles Ferdinand
463, 746 RASMUSSEN 328 RAVEL, Maurice 550
RAVERAT, Jacques 192, 249 RAY, Marcel 113 RAYNAUD,
Raymond 551 REBATET, Lucien 590, 759
Décombres, Les 759 REBELL, Hugues 58, 701 RECLUS,
Elisée 734 RÉGIS 195
RÉGIS şi HESNARD 732
 Psycho-analyse des névroses et des psychoses 732
RÉGNIER, Henri de 12, 23, 32, 46. 48. 122, 123, 127, 153,
250, 270, 302, 683, 684, 698, 707, 708. 710 Amants
singuliers 684 Double maîtresse, La 683 Vacances d'un
jeune hom,-me sage, Les 51 RÉGNIER, Marie de 78, 127
RÉGNIER, Mathurin 196 RENAN. Ernest 43, 88, 140, 441,
547, 550, 560, 631, 662, 759 Amintiri 43
Dialogues philosophiques 547
Histoire du peuple d'Israël 577
Libéralisme clérical (art.) 631
RENARD, Jules 314, 316, 737, X, XII, XVI, XXVIII Jurnal
314, 316, 737, XXVIII RENAUD, Madeleine 570, 571, 758
RENDINA, Massimo 626 REŞETNIKOV, F. 44
Oameni din Podlipnaia 44 RETTÉ, Adolphe 95, 711
RETZ (cardinalul de) 39, 41, 694, 695
Memorii 39, 41, 694, 695
REYMOND, Chacha (v. Gentile, Madame de)
REYMOND. François (Derais, F.) 585, 587, 594, 597,
759 REYMOND, Suzy 759 REYMOND (fam.) 759
RICHARDSON, Samuel 430
Clarissa Harlowe 431 RICHE, Paul 755 RICHTER, Jean
Paul 32
Titan 32 RILKE, Rainer Maria 144, 460, 602, 700, 709,
720, IX, XL Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge IX
Elegiile duineze 460 RIMBAUD, Arthur 67, 153
Illuminations 153 Une saison en enfer 153 RIVIÈRE,

00
Isabelle 205, 213 RIVIÈRE, Jacques 105, 128, 140, 145,
148, 149, 162, 169, 227, 248, 260, 282, 291, 311, 637,'
704, 714, 716, 727, 729, 731, XXXIII Aimée 714 Études
304, 714, 729 RIVIÈRE, Marcel 718, ^19 ROBERT LE DIABLE
373
ROBERTY, Mathilde 49, 214,
225, 728 ROCHE 432 RODIN, Auguste 662 ROGER (v.
Martin du Gard) ROLLAND, Romain 727, 764
Jean-Christophe 202 ROLMER, Lucien 105 ROMAINS,
Jules 278, 733
Hommes de bonne volonté,
Les 733
Lucienne 278
Manuel de déification 733 Vie unanime, La 733
ROMMEL, Erwin 580, 595, 602
RONDEAUX, Edouard (bunicul lui A. G.) 686
RONDEA.UX, Emile (fiul lui Edouard şi Julie R. — un-
chiul şi socrul lui A. G.) 682, 686, 753
RONDEAUX, Georges (fiul lui Emile şi Mathilde R. —
cumnatul şi vărul lui A. G.) 104, 183, 187, 194, 224, 389,
714
RONDEAUX, Henri (fiul lui Edouard şi al Juliei R. —
unchiul lui A. G.) 688, 753
RONDEAUX, Julie (soţia lui Edouard, născută Pochet
— bunica lui A. G.) 686, 728
 RONDEAUX, Lucie (Lucile) (soţia lui Henri R., născută
Keitting — mătuşa lui A.G.) 26, 528
RONDEAUX, Mathilde (soţia lui Emile R., născută
Pochet, mătuşa şi soacra lui A. G.) 682, 753
RONDEAUX (fam.) 728
RONSARD, Pierre 395, 487, 489 Odes 487
ROOSEVELT, Franklin Delano, 580, 595
ROSENBERG, Friedrich 327, 739
ROSNY 502, 750 ROSTAND, Edmond 310
ROTHERMERE, Lilian 225, 630, 728
ROTHMALLER, Augustine de 56
ROUART, Eugène 32, 75, 76, 94, 96, 140, 144, 146,
207, 245, 664, 690, 714 La ville sans maître 690 ROUART,
Henri 690 ROUART, Louis 690, 699 ROUCHÉ, Jean 121, 717
ROUCHÉ (doamna) 122 ROUGEMONT, Denis de 614, 761
Journal d'Allemagne 614 ROUSSEAU, Jean-Jacques 37,
70, 88, 579, 661, 759 Lettres écrites de la montagne 579
Opere complete 579 ROUVEYRE, André 623, XL ROY,
Jules 576, 759 ROYÈRE, Jean 100, 712, 761 RUDE, François
561 RUSSELL, Bertrand 447 RUTYERS XLI RUTHERFORD,
Mark 191, 192, 725
Autobiography 191, 725 RUYSDAEL, Jacob van 25, 639
RUYTERS, André 97, 105, 118, 140, 141, 143, 146, 148,
149, 162, 181, 183, 187, 227, 245, 711, 723 RYNER, Han
100, 712 RYSSELBERGHE (v. Van R.)

02
 S
SAADI, Muslihiddin 78
Grădina florilor (Golestan) 78
SACHS, J. 131
SACHS, Maurice XXXIX
SAGLIO 122
SAINTE-BEUVE, Charles Augustin 283, 303, 438, 470,
590 Sieyès (articol despre) 438 Port-Royal 283, 590 SAINT-
ÉVREMONT, Charles de 238
SAINT-EXUPÉRY, Antoine de 400, 401, 423, 604, 743,
745. 760, 765, XXVII, XXXIII
Courrier Sud 743
Zbor de noapte (Vol de
nuit) 423, 743, 765 SAINT-JEAN, Robert de 355 SAINT-
JOHN PERSE 132, 719
Éloges 132, 719
Images à Crusoé 719
Pour fêter une enfance
719
SANT-LÉGER, Alexis .
(v. Saint-John Perse) SAINT-PAUL, Albert 101 SAINT-
POL ROUX 684 SAINT-PRIEST, de 590 SAINT-SIMON, Louis
de 39,
VIII, XI
Memorii VIII
SALTÎCOV-ŞCEDRIN, Mihail 73
 Posehonia de altă dată 73 SALUSTIU (Caius
Sallustius Crispus) 613
SALMON, André 706, 713 SAND, George 67, 560
SANDEAU, Jules 308 SANTAYANA. George 710
SARAGINESCO 533 SARRAUT, Albert 75 SARRAUTE,
Nathalie 754 SARTRE, Jean-Paul 571, 613,
618, 619, 626, 631, 632, 633,
634, 756, 757, 764 Chambre, La
Enfance d'un chef, U 613 Mur, Le 613
Réflexions sur la question juive 631 SATIE, Eric 252,
731 SAUCIER, Roland 328 SAUVEBOIS 147 SCÈVE, Maurice
574 SCHIFFRIN, Jacques 355, 419, 494, 513, 514, 516, 593,
631
SCHLEPALBERGER 645 SCHLCfMBERGER, Jean 52,
74, 86, 97, 100, 140, 141, 147,
148, 169, 171, 179, 187, 293, 356, 359, 364, 391, 402,
474, 593, 622, 637, 686, 699. 711, 716, 734, 736, 755, 766,
XL Éveils 699
Madeleine et André Gide XL
Rencontres 711, 755 SCHLUMBERGHER, Sabine
279, 280 SCHOEN, von 180 SCHOPENHAUER, Arthur
307, 655 Lumea ca voinţă şi reprezentare 307 SCHUBERT,
Franz 43 Fantezie în Do 43 Impromtu-uri 43 SCHUMANN,
Robert 149, nei, 417
Allegro 161 SCHWOB. Marcel 116, 621, 685, 715

04
 SCHWOB, René 453, XXXIX Punctul de vedere estetic
XXXIX
SÉGUR (Madame de) 141
SERGE, Victor 455
SERT 179, 288
SEURAT, Georges 697, 765
SEVIGNÉ (Madame de) 694
SHACKLETON, Anna (guvernanta mamei lui A. G.) 56,
528, 702
SHAKESPEARE. William 11, 163, 196, 272, 283, 320,
514, 670, 728, 742, 759, 761
A douăsprezecea noapte
(Twelfth Night) 375, 611
Cymbeline 283
Hamlet 320
Henric IV (partea a doua) 341, 759
Măsură pentru măsură (Measure for measure) 376
Poveste de iarnă (Winter's Tale) 375
Zadarnicele chinuri ale dragostei 163
SHAW, Bernard 278, 721
Discipolul diavolului (The Devil's Disciple) 278
Profesiunea doamnei Warren 147
SHELLEY, Percy Bysshe 283, 490
SHERIDAN, Richard Brind-sley 742
Şcoala calomniei (School
of Scandal) 375 SI CHEL 15
 SIEBURG, Friedrich 393, 394, 395
Dieu est-il français ? 743 SIEYÈS, Emmanuel Joseph
438
SIGNORET, Emmanuel 85, 90, 708
Premier livre de sonnets 708
Souffrances des eaux, La 708
SIGNORET, Eugénie 85 SILLER, Emma 66, 135, 703
SIMENON, Georges 609, 623, 631
Inconnus dans la maison, Les 609
Long cours 609
Pendu de Saint-Phollien,
Les 609
SIMOND, Daniel 331
SINCLAIR, Upton 93
Romanul unui rege al aurului 93
SMOLLETT, Tobias George 551
SOCOLNICKA, Eugenie 732, 733
SOREL, Georges 124, 154, 717 Reflecţii despre
violenţă 717
SOUCHON 404
SOUDAY, Paul 143, 169, 172, 202.233, 291, 332, 684,
720, 735
André Gide 735 SOUPAULT, Philippe 736, 737, 743.
SOUPAULT (fam.) 402
SOURY, Jules 37

06
 SOUZA, Robert de 100, 712 Défense de la poésie vi-
vante 712
SPARROW (doamna) 582, 584, 585, 601
SPENSER, Edmund 155, 722 The Fairy Queene (Cră-
iasa zînelor) 722
SPINOZA, Baruch 433, 442, 714, 766
Etica 104, 667
STAËL (Madame de) 706
STALIN, I. V. 428, 592, 596
STEINBECK, John 602
STEINHEIL 105
STENDHAL 10, 43, 44, 53, 55, 62, 86, 268, 290, 318,
500, 599, 694, 731, 763 Armance 252 Journal 43, 53, 55,
62 Lamiel 39, 708 Mănăstirea din Parma (La Chartreuse
de Parme) 623 Souvenirs d'égotisme 44
STERNHEIM, Stoisy 413
STEVENSON, Robert Louis 66, 159, 723 Kidnapped
66 Merry Men, The 157 Stăpînul din Ballantrae 159
STRACHEY, Lytton 765 STRAUSS, Richard 202
STRINDBERG, August 673 Dansul morţii 673
STROHEIM, Erich von 673, 766
SUARÈS, André 67, 92, 122, 123, 129, 149, 322, 431,
643, 704, 710, 720, 721, XVII, XXIII, XL Voici l'homme
! 431 Voyage du condotierre 721
SUARÈS (doamna) 178
SULLY PRUDHOMME 55, 699, 764
 Vase brisé, Le 55, 699
SUNCIO. Consuelo 743 SWIFT, Jonathan 11, VII
Gulliver 191
Journal to Stella VII SYLVEIRE, Jean 448 SYSTERMANS
642

T
T., Jean 169, 170, 314 TACIT (Publius Cornelius Ta-
citus) 24, 81 TAGORE, Rabindranath 170, 723, 724
Gitanjali 159, 723 Post Office 167, 724 TAINE, Hippolyte
11, 238, 474 Histoire de la littérature anglaise 11
TERENTIU (Publius Terentius
Afer) 270 THÉO, doamna (v. Van Rys-
selberghe) THÉRIVE, André 430, 745
THIBAUDET, Albert 278, 297, 732, XII Bergsonisme, Le
736 Psychanalyse et critique 732
THIÉBAUD, Jacques 328 THRALL, Hibbard si Holman V,
VI
Handbook to Littérature
V, VI, VII TIECK, Ludwig 51
Der Geheimnisvoile 51 TISSOT, de 567 TOLSTOI, Lev
44, 414, 441
Anna Karenina 441
Cazacii 44
învierea 441 TOUCHARD 664 TOULET. Jean-Paul 716
TOULOUSE-LAUTREC, Henri

08
 de 110, 715
TOURNAYRE 115 1
TOURNER, Cyril 544
Atheist's Tragedy 544 TOURNIER, Jean 584
TREVISE, Yvonne de 525, 752 TRONCHE 169, 178
TRYSTRAM, Jean-Paul 472,
618, 620 TURGHENIEV, Ivan 41 Corespondenţa 41
TURMEL 443
TZARA, Tristan 390, 742

U
UDINE, Jean d' 147 URUSOV 680, 698 UTRILLO,
Maurice 358

V
VACHÉ 736
VAILLANT-COUTURIER, Paul 494
VALÉRY, Claude 494
VALÉRY, Jeanne 104, 182,187, 264, 569, 721
VALÉRY, Paul 12, 69, 89, 101, 104, 148, 187, 241, 249,
250, 285, 288, 290, 343, 364, 365, 366, 394, 399, 427, 439,
451, 468, 480, 493, 494, 495, 517, 570, 589, 591, 597, 606,
622, 628, 629, 631, 634, 635, 638, 644, 665, 677, 683, 684,
685, 686, 687, 689, 690, 691, 694, 705, 706, 710, 714,
720, 721, 754, XVI, XXXIX, XL Degas, Danse. Dessin 714
Montesquieu 740 Pythie, La 285
 VALÉRY (fam.) 517, 521 VALETTE 85, 110 VALLÈS,
Jules 715 VALLOTON, Félix 624, 764 VANDEPUTTE,
Henri 159, 723 VANDERVELDE, Emile 212, 728
VAN DE VELDE 61
V ANNICOLA 154
VAN RYSSELBERGHE, Catherine (v. Gide, Catherine)
VAN RYSSELBERGHE, Elisabeth (fiica lui Théo V. R. şi
sotia lui Herbart) 48, 274, 281, 286, 325, 407, 635, 650,
697, 726, 734, 740, 744, 746, XIX, XX, XL
VAN RYSSELBERGHE, Théo 46. 43. 61, 184. 192, 205,
474. 697, 710, 734, 740, 765, XIX
VAN RYSSELBERGHE, doamna Théo 193, 205, 209, 314,
342, 347, 622, 625, 650, 697, 726, 734, 740, 755, XXXIII
Galerie privée 726
Il y a quarante ans 726
VAN RYSSELBERGHE (fam.) 48, 74, 149, 160. 207, 274,
724
VASCHIDE. Nicolae 732
VAUDOYER, Jean Louis 127, 718
VAUGELAS, Claude Favre de 238
VAUVENARGUES, Luc de
Clapiers 303 VELÂZQUEZ, Diego de Silva
27
Meninele 27 VENTURA, Maria 54, 56, 63, 699
VERBEKE 132

10
 VERHAEREN. Emile 46, 77, 146, 149, 241, 474, 678,
696 Campagnes hallucinées, Les 696 Flamandes 696
Villages illusoires, Les 696 Villes tentaculaires, Les 696
Visages de la vie, Les 697 VERLAINE, Paul 4, 68, 69,
153, 442, 550, 684 Sagesse 68, 69 VERRIER 58, 101, 701,
713 VICTOR (v. Reymond, François)

VIELE GRIFFIN, Francis 72,

100, 148, 270, 680, 699, 705 VIGNY, Alfred de 267, X
VILDRAC, Charles 149, 721 VIRGILIU (Publius Vergilius
Maro) 30, 523, 613, 628, 643, 652, 691, 752, XX, XXIII
Eneida 629
Ţintarul (Culex) 523, 643, 752. XX, XXI VISAN,
Tancrède de 128, 615, 706, 718 ALTITUDE du lyrisme con-
temporaine, U 718 André Gide et le lyrisme contemporain
128 VOGEL, Lucien 444, 455, 728 VOGUÉ, Melchior de 87,
321, 708, 738
Romanul rus 708 VOILIER (doamna) 622 VOLLMÖLLER
52, 698 VOLTAIRE 30, 74, 279, 355, 403
Candide 30, 278

W
WALCKENAËR, André 5, 6,
19, 679, 680 WALCKENAËR, Charles-Athanase 679
Histoire de la vie et des ouvrages de Jean de La Fontaine
679 WATTEAU. Antoine 555 WATTEVILLE (doamna de) 91
 WEFER. Jean-Paul XXVIII WEIL. Simone 754 WEISS. E.
131
WELLS. Herbert George 138, 255, 720, 728
Mr. Britling Sees it through 219, 728 Omul invizibil
720 WERTH, Leon 108, 110. 714
Maisons blanche, La 714 WESLEY, John VII
Journal VII WHARTON, Edith 192, 195,
196, 204, 726 WHITE, William Hale (v.
Rutherford, Mark) WHITMAN, Walt 166, 167, 168,
272, 724 Fire de iarbă 272 WIDMER, Edouard 727
WIDMER, Isabelle (fiica lui Guillaume şi Claire Dema-
rest — verişoara lui A. G.) 208, 727
WILDE, Oscar 50, 65. 66, 229,
325, 326, 355, 502, 587, 687,
693, 729
Intentions 502 WILSON. John Dover 574 WIMSATT
XXII WITT-GUIZOT, Francois de
635, 765 WOJTKIEWICZ 91 WOOLF. Virginia 766
WORDSWORTH, William 721,
490
The Prelude 271

Z
ZAGLAD (domnişoara) 382 ZOLA. Emile 87, 88, 196,
463, 683, 763, XXIII
Germinai 623

12
J'accuse 463 ZWEIG. Ştefan 631
Castellion împotriva lui
Calvin 631
 SUMAR
Pagina
Universul imaginar al jurnalului V
Glosă bibliografică XXXIX
Notă asupra ediţiei XLIII
1889 ...............3
1890 ...............4
1891....................9
1892 ............... 15
1893 ............... 21
FOI RĂZLEŢE........ 29
1894 ............... 32
1895 ................ 37
FOI RĂZLEŢE.... . 37
39
1902 ...............
40
1903....................
1904....................*l
1905 .........• . • • 53
1906 . •...........• • 72
83
1907 ...............
99
1908 • . . . • •
1909 .........• • • 103

14
MOARTEA LUI CH.-L. PHILIPPE . . -107
mo ......................118
1911........• 132
FOI RĂZLEŢE........136
1912....................140
1913 . . . . • • • * • -150

Patina
FOI RĂZLEŢE........Jofl
1914..................... 169
1915..................... 191
1916.....................197
1917.....................213
1918.....................225
FOI RĂZLEŢE........237
1919.....................• • • 245
1920......................247
1921...................... 252
FOI RĂZLEŢE...... 2 6 8
NOTE PENTRU UN STUDIU DESPRE FRAN-
CIS JAMMES.......269
1922 ..................273
1923.....................285
1924 .................295
1925.....................309
 1926 .................
!927 ................ 3 1 9
1928 .................3 3 5
FOI RĂZLEŢE........3 4 8
1929.................... . .352
1930....................... . 372

1931...................... 392
1932...................... 419
1933...................... 447
1934.....................465
1935 . • . . . . . 4 7 5
FOI DE TOAMNA 485
1936.....................490
1937 ............... 496
FOI RĂZLEŢE........502
1938...................... 507
1939......................520
Pagina
ET NUNC MANET IN TE . . . • 523
1939.....................(urmare) . 544
1940 .................&47
1941.....................565
1942...................... 568
1943...................... 584
l'.m .................607

16
1945 .................615
1946 ..................617
1947.....................626
FOI DE TOAMNA. 626
1948.....................628
1949 ............*040
AMIN...................649
NOTE.....................675
Indice..................709
1318