100 de Carti Interzise Nicolas J Karolides Margaret Bald Dawn B Sova

Colecţia coordonată de Constantin Dumitru
Nicholas J. Karolides, Margaret Bald & Dawn B. Sova
Editor: Călin Vlasie

Redactor: Mihaela Mazilu Tehnoredactor: Anca-Ioana
Bârloiu Coperta colecţiei: Andrei Mănescu Prepress: Viorel
Mihart
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

KAROLIDES, NICHOLAS J.
100 de cărţi interzise : o istorie a cenzurii în literatura
mondială / Nicholas J. Karolides, Margaret Bald & Dawn B.
Sova ; trad.: Daniel Duma. - Ed. a 2-a. - Piteşti: Paralela 45,
2009
Bibliogr.
ISBN 978-973-47-0597-9
I. Bald, Margaret
II. Sova, Dawn B.
III. Duma, Daniel (trad.)
351.751.5:82.09
1
de cărţi interzise
O istorie a cenzurii în literatura
mondială
- ediţia a ll-a -
Traducere de Daniel Duma

700 Banned Books: Censorship Histories of World
Literature
Copyright ® 1999 by Nicholas J. Karolides, Margaret Bald
& Dawn B. bova
Introduction ® 1999 by Ken Wachsberger
Copyright ® Editura Paralela 45, 2009, pentru prezenta

ediţie
PARALELA 45
Nu există libertate, fie în treburile civile, fie în cele
ecleziastice, decât acolo unde este asigurată libertatea
presei.
Matthew Tindal
Dacă întreaga omenire, mai puţin un singur om, ar
împărtăşi o opinie şi doar acea singură persoană ar avea o
opinie contrară, omenirea nu ar fi mai îndreptăţită să
reducă la tăcere acea singură persoană decât ar fi acea
persoană, dacă ar avea puterea s-o facă, să reducă la tăcere
omenirea.
John Stuart Mill
îndrăzneşte să gândeşti tu însuţi.
Voltaire
Personalului Bibliotecii Chalmer Davee din cadrul

Universităţii Wisconsin din River Fals, îndeosebi lui Brad
Gee, Valerie Malzacher, Michele McKnelly, bibliotecari
referenţi, şi lui Mary Augustine, responsabil cu
împrumuturile inter-biblioteci, pentru ajutorul lor
competent şi perseverent şi pentru devotamentul lor faţă
de ideea libertăţii de a investiga
N. J. K.
Pentru Jonathan, Andre şi Daniel
M. B.
Fiului meu, Robert Gregor, şi tuturor tinerilor care vor
încerca să facă din lumea pe care au moştenit-o un loc mai
bun.
D. B. S.
INTRODUCERE
Sunt onorat să scriu această introducere la 100 de cărţi

interzise: O istorie a cenzurii în literatura universală, dar
în acelaşi timp trist că discuţia se concentrează mai mult
asupra prezentului, decât asupra trecutului îndepărtat. Din
păcate, cenzura se menţine, cu toate că, după cum observa
Margaret Bald, autoarea capitolului dedicat cenzurii pe
motive religioase: „Când priveşti cenzura de-a lungul
secolelor, şi observi incredibila diversitate de cărţi şi autori
ale căror opere au fost suprimate, nu poţi să fii decât frapat
de absurda ineficientă şi de inutilitatea acestor eforturi pe
termen lung."
Primul Amendament este cea mai importantă
contribuţie pe care America a oferit-o lumii: asigurarea
libertăţii de exprimare şi a celei religioase pentru toţi cei
care ne vor vizita ţara sau vor locui aici. împreună cu familia
mea, am vizitat Europa pentru prima dată vara trecută. în
Germania s-a întâmplat să parcăm pe Aleea Evreilor. Nu am
ştiut dacă numele străzii este un vestigiu al antisemitismului
nazist, un memorial pentru victimele Holocaustului sau pur
şi simplu o amintire pentru cei care au populat cartierul pe
care îl traversează, dar am rămas tulburat chiar şi când am
vizitat un templu evreiesc reconstruit de către o comunitate
creştină după ce a fost distrus de nazişti în Kristallnacht
(Noaptea geamurilor sparte).
Nu am călătorit în Iran, dar nici nu a fost necesar să o
facem ca să auzim de fatwa, interdicţia religioasă împotriva
lui Salman Rushdie şi a romanului său Versetele Satanice.
Emisă în 1989, fatwa prevedea pedeapsa capitală împotriva
autorului, care, de atunci, a trăit ascuns. Cu toate că fatwa
a fost anulată oficial în 1998, fundamentaliştii religioşi
continuă să propună punerea ei în practică.
în Bangladesh, pe capul editorialistei şi scriitoarei
Taslima Nasrin au fost puse recompense pentru atitudinea
ei fermă împotriva tradiţiilor religioase patriarhale, pe care
la considera opresive faţă de femei.
Americanii trăiesc într-o relativă libertate. Cu toate
acestea, cenzura a constituit o ameninţare de-a lungul
istoriei Statelor Unite încă de pe vremea lui Roger Williams
şi a altor atei colonialişti. în sud-estul statului Michigan,
unde locuiesc eu, s-au petrecut recent nişte evenimente
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
________________________________________________
o---------------—
tulburătoare care încalcă Primul Amendament,
provocate de activişti de stânga şi de dreapta deopotrivă. în
Ann Arbor, membrii unei organizaţii de apărare a
drepturilor omului, considerându-se reprezentanţii comuni-
tăţii liberale, au aruncat cu pietre în membrii Ku Klux Klan.
în imediata vecinătate, în Belleville, profesorii de ştiinţe au
fost forţaţi să rupă din cărţile de ştiinţe naturale foile ce
făceau referire la avort. Acesta este un exemplu de cenzură
socială - interzicerea unor idei care nu sunt pe placul unora.
Anne Frank: The Diary of a Young G/77 (Jurnalul Annei
Frank), a fost cenzurată de autorităţile statului Alabama, în
1983, pe motiv că ar fi „deprimantă". Secţiuni din carte au
fost scoase de editorul olandez din cauza unor referinţe la
menstruaţie şi sâni.
Multe din cele mai desăvârşite opere literare -
Aventurile lui Huckleberry Finn, Fructele mâniei, Coliba
Unchiului Tom, Catch-22 -au fost cenzurate într-o perioadă
sau alta. Tehnologia în curs de dezvoltare a adus cu ea mai
multe ţinte de cenzură şi mai diverse - discul, filmul,
industria de televiziune şi Internetul - oferindu-le ca pradă
conducerilor şcolilor, autorităţilor locale, fanaticilor religioşi
şi cruciaţilor morali, pentru atingerea obiectivului lor de a
restricţiona libera exprimare şi libertatea de a citi, privi sau
asculta, de a proteja copiii şi pe dumneavoastră de gânduri
originale sau tulburătoare.
________________________________________________
100 de cărţi interzise conţine selecţii din seria de patru

volume de Cărţi interzise, Fapte la dosar, pe care am
editat-o, despre cărţi interzise sau cenzurate pe motive
politice, religioase, sexuale sau sociale. Fiecare carte dintre
cele 100, este discutată individual printr-un rezumat al con-
ţinutul ei şi prin istoria cenzurii sale. în timp ce multe din
aceste cărţi au fost interzise prin lege - interzise prin ordin
oficial - multe au fost interzise într-un alt mod: scoase din
programa şcolară sau de pe rafturile bibliotecilor,
condamnate în biserici sau interzise credincioşilor, respinse
sau „curăţate" de editori, atacate în instanţă, sau chiar
rescrise în mod deliberat de către autorii lor. Autorii
cenzuraţi au fost abuzaţi verbal, vătămaţi fizic, marginalizaţi
de familiile lor şi de comunităţi, excomunicaţi din ordinul lor
religios, împuşcaţi, spânzuraţi, sau arşi pe rug. Cele 100 de
opere reflectate în acest volum includ romane, istorii,
biografii, cărţi pentru copii, tratate filozofice şi religioase,
poeme, polemici şi alte forme de exprimare scrisă. Povestea
cenzurii lor este revelatoare.
Ken Wachsberger
CĂRŢI INTERZISE DIN MOTIVE POLITICE

________________________________________________
Expresia „interzis din motive politice" aruncă o umbră

asupra guvernelor autoritare care îşi împiedică cetăţenii să
primească informaţii, idei şi opinii pe care le consideră
critice, stânjenitoare sau ameninţătoare la adresa sa. Din
păcate, această imagine reprezintă de prea multe ori o
realitate. Ea nu este întâlnită însă doar în dictaturi precum
cea a lui Hitler, în Germania nazistă, a lui Stalin, în Uniunea
Sovietică sau a lui Suharto în Indonezia. De multe ori,
guverne democratice se implică în încercări de cenzură
împotriva unor materiale critice, din motive declarate drept
ţinând de securitatea naţională.
Mai mult, impresia că cenzura pe motive politice este
emanaţia exclusivă a guvernelor naţionale este greşită. O a
doua sursă de asemenea activităţi este la nivelul
comunităţilor locale, iniţiate de oficialităţi din şcoli sau de
cetăţeni, în mod individual sau colectiv, care atacă manuale
şi cărţi de ficţiune folosite în şcoli sau disponibile în
biblioteci şcolare. Spre deosebire de cenzura la nivel
naţional, cea la nivel local ţinteşte către valorile şi imaginile
politice pe care copiii le primesc prin intermediul şcolii. De-
a lungul anilor, ţintele majore pentru acest tip de cenzură au
fost (în Statele Unite ale Americii - n.r.) socialismul,
comunismul şi descrierea Uniunii Sovietice. O grijă
asemănătoare o reprezintă şi descrierea Statelor Unite.
Examinarea disfuncţionalităţilor societăţii americane era
considerată ca o dovadă de lipsă de patriotism din partea
________________________________________________
acelor critici care se alarmau atunci când în manualele

şcolare sunt puse în discuţie politici trecute şi actuale ale
guvernului. în centrul obiecţiilor lor se află teama că
Uniunea Sovietică ar putea fi văzută prea pozitiv în timp ce
Statele Unite, prea negativ.
Cele 25 de titluri discutate în această secţiune variază
considerabil în formă şi conţinut. Unele texte au o vastă şi
impresionantă istorie a cenzurii. Fructele mâniei a fost
criticată şi arsă în primele luni de la publicare în 1939 şi a
fost contestată timp de peste 50 de ani. Cenzurarea cărţilor
lui Soljeniţîn de către guvernul sovietic a căpătat
notorietate internaţională. Alte cărţi par să fi avut o mai
mică expunere la cenzură. în orice caz, nu toate obiecţiile au
fost oficial sau public anunţate; altele sunt doar menţionate
în publicaţii locale. O practică obişnuită mai este
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _____________
o - —-------------------------------
şi autocenzura făcută de profesori şi bibliotecari; îmi
amintesc comentariul unei bibliotecare care explica absenţa
criticilor la adresa colecţiei sale de cărţi prin tactica de a nu
comanda cărţi ce au fost cenzurate în alte părţi. Mai mult,
nu toate atacurile sunt făcute pe faţă; se pare că este mult
mai dificil să denunţi politica dintr-un text decât să-i
denunţi limbajul licenţios. Acest lucru este valabil în cazul
multor cărţi contestate care sunt discutate în acest volum.
Romanul Catch-22 al lui Joseph Heller, de exemplu, a fost
cenzurat pe motive sociale. Lee Burress, care a coordonat
cinci documentări la nivel de stat şi la nivel naţional asupra
cenzurii bibliotecilor şi a materialelor şcolare, se referea la
această mascare ca la o „agendă ascunsă" a cenzurii.
Relatările acestor atacuri la nivel local ar putea părea, la
o primă vedere, izolate şi întâmplătoare; pe când cele la
nivel naţional, pot părea îndepărtate şi ascunse. Dar aceste
şuvoaie de gândire ciuntită se unesc într-un curent înşelător.
Pot prinde mintea în împletitura dintre buruienile numite
ignoranţă şi lipsă de raţiune. Oprirea lor atât în incidente la
nivel de individ cât şi de masă este condiţia s/ne qua non a
democraţiei, a dreptului la gândire, a fluxului şi refluxului
gândirii.
Nicholas J. Karolides Universitatea Wisconsin - River
Falls
ABATORUL CINCI SAU CRUCIADA COPIILOR

(SLAUGHTERHOUSE-FIVE; OR THE CHILDREN'S CRUSADE)
Un dans al datoriei cu moartea (A Duty Dance with
Death) Autor: Kurt Vonnegut Jr.
Data şi locul publicării iniţiale: 1969, Statele Unite
Editura: Delacorte Press Forma literară: ficţiune
REZUMAT
La mulţi ani după Al Doilea Război Mondial, Kurt
Vonnegut l-a vizitat pe Bernard V. O'Hare, un vechi camarad
de război, pentru a discuta despre distrugerea oraşului
Dresda. Forţele aliate au distrus Dresda cu o asemenea
forţă, încât aceasta arăta precum ruinele lăsate în urmă de o
bombă atomică. Vonnegut şi alţi prizonieri de război au
supravieţuit măcelului în Schachthof-funf, sau Abatorul
cinci, o fortăreaţă de beton, iniţial folosită drept spaţiu
pentru sacrificări de animale. Cei doi s-au întors ulterior la
Dresda, fapt care pe lângă experienţa personală, i-a permis
lui Vonnegut să scrie „celebra carte despre Dresda".
Billy Pilgrim, protagonistul, s-a născut la Uium, New
York, în 1922. Fusese înrolat în armată ca asistentul
preotului militar. După ce tatăl său a fost ucis accidental la
vânătoare, Billy este rechemat în armată pentru a ocupa
postul de asistent al preotului militar, după ce titularul
fusese omorât. însă, preotul este şi el ucis în Bătălia de la
Bulge1, lăsându-i pe Billy şi pe încă trei alţi americani

pierduţi şi rătăcind pe teritoriile germane. Unul dintre
ceilalţi americani, Roland Weary, este un artilerist antitanc
care fusese toată viaţa un personaj antipatizat pe care toţi îl
luau peste picior. De mai multe ori Weary îl fereşte pe Billy
de focurile inamice, dar acesta este prea epuizat ca să îşi
dea seama că i-a fost salvată viaţa. Această atitudine îl
supără pe Weary care „îl tot salva pe Billy de zile întregi,
înjurându-l, lovindu-l, pălmuindu-l, făcându-l să se mişte".
Weary împreună cu ceilalţi americani, amândoi foşti
cercetaşi, deveneau Cei Trei Muşchetari, în mintea lui
Weary. însă, obsesia lui Weary de a-l
' Ultima mare contraofensivă a germanilor, din 1944, care i-a împins pe aliaţi până în nord-estul Belgiei
(n.tr.).
100 de cărţi interzise
menţine în viaţă pe epuizatul şi aproape inconştientul
Billy creşte, dispreţul cercetaşilor pentru Weary şi Billy
creşte şi el, astfel că aceştia îi abandonează pe Billy şi
Weary. Weary este hotărât să-l sacrifice pe Billy, dar exact
când se pregătea să-l lovească cu călcâiul în coloana
vertebrală, cei doi sunt descoperiţi de nişte soldaţi germani,
şi luaţi ca prizonieri de război.
Billy şi Weary sunt percheziţionaţi, deposedaţi de arme
şi de obiectele de valoare, şi duşi la o casă ţărănească
transformată în spaţiu de detenţie pentru prizonieri. Ei sunt
puşi lângă alţi 20 de americani. Cu scopuri propagandiste,
Billy este fotografiat şi dat drept exemplu pentru cum îşi
pregătesc americanii soldaţii. Germanii şi prizonierii se
întâlnesc cu alţi prizonieri cărora se alătură, formând un
fluviu uman. Ajunşi la un depou feroviar, prizonierii sunt
împărţiţi pe grade, soldaţii cu soldaţii, coloneii cu coloneii,
şi aşa mai departe. Billy şi Weary sunt despărţiţi, dar
mărturia obsesivă a lui Weary cum că Billy era responsabil
pentru despărţirea celor trei muşchetari continuă, ajungând
şi la locul unde este reţinut Billy, generând un sentiment de
ură la adresa acestuia în rândul colegilor de detenţie. în a
noua zi a călătoriei lor, Weary moare din cauza unei
cangrene. în cea de-a zecea zi, trenul se opreşte în cele din
urmă iar prizonierii sunt aduşi la tabăra de detenţie. Billy
este penultimul care părăseşte vagonul. Doar un cadavru
rămâne în urma lui.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise
Oamenii sunt dezechipaţi, fac duş, iar hainele le sunt

dezinfectate. Printre ei se află şi Edgar Derby, un om de
vârstă mijlocie al cărui fiu luptă în teatrul de operaţiuni din
Pacific, şi Paul Lazzaro, un om mărunt plin de furuncule.
Amândoi au fost lângă Weary când acesta a murit; Derby îi
ţinea capul, iar Lazzaro promisese că se va răzbuna pe Billy.
Oamenilor le sunt date haine şi numere de înregistrare, pe
care trebuie să le poarte mereu. Sunt duşi apoi la un
adăpost unde erau ţinuţi prizonierii englezi încă de la
începutul războiului. Spre deosebire de omologii lor
americani, englezii se menţinuseră în timpul prizonieratului
într-o stare bună şi cu o înfăţişare normală. De asemenea,
economisiseră cu chibzuinţă raţiile pentru a le da la schimb
pentru alte materiale precum lemnul de foc sau materiale
de construcţii pentru a-şi menţine adăpostul funcţional.
Slăbit şi halucinând, Billy este trimis la spitalul de
campanie existent în adăpostul englez, care de fapt însemnă
o grupare de şase paturi, într-o încăpere separată. Aici i se
administrează morfină şi este vegheat de Derby, care citeşte
The Red Badge of Courage (Semnul roşu al curajului)
pentru a-i trece timpul. Billy se trezeşte din starea de
sedare, fără a mai şti unde se află sau în ce an e. Derby şi
Lazzaro dorm în paturile de lângă el. Braţul lui Lazzaro
fusese rupt pentru că furase ţigări de la un englez, şi acum
el predică despre cum se va răzbuna pentru asta, şi pentru
moartea lui Weary, de care îl găseşte pe Billy vinovat.
Americanilor le spune conducătorul englez al
adăpostului că vor „pleca în această după-amiază către
Dresda - un oraş superb... unde nu trebuia să te temi de
vreun bombardament... Dresda este un oraş deschis. Nu
este păzit, şi nu are nici obiective militare importante şi nici
concentrări mari de trupe". Americanii sosesc şi observă
faptul că ceea ce li se spusese era adevărat. Sunt conduşi
către o fortăreaţă de beton, fost abator, şi care devenea
locuinţa lor - „Schlachthof-funf". Americanii sunt trimişi să
lucreze la o fabrică producătoare de sirop de malţ cu vi-
tamine şi minerale, pentru femeile germane însărcinate.
Patru zile mai târziu, Dresda este distrusă. Billy, câţiva
americani şi patru gardieni germani se adăpostesc în
abatoruldin subsol în timp ce tot oraşul este bombardat.
Ieşind din adăpost ziua următoare, observă „cerul înnegrit
de fum. Soarele era doar o bulină mică şi înfuriată. Dresda
era precum Luna acum, doar minerale. Pietrele erau
fierbinţi. Toată lumea din cartier murise." Soldaţii le ordonă
americanilor alinierea şi pornesc împreună în marş, până ce
ajung la un han de ţară, destul de îndepărtat de Dresda ca
să nu fi fost distrus.
La două zile după ce se termină războiul, Billy şi încă
cinci americani se întorc la Dresda, jefuind casele
abandonate şi luând câte suveniruri puteau. Ruşii au sosit la
scurt timp după aceea, arestându-i pe americani şi
trimiţându-i acasă după două zile pe nava Lucretia A. Mott.
De-a lungul experienţei sale de război, Billy călătoreşte

în timp. Aceste călătorii sunt determinate de incidentele
care i se întâmplă, apropierea de moarte, şi sedativele
administrate. în timp ce este împins de Weary, el
călătoreşte în timp înainte şi înapoi. De exemplu se întoarce
în vremea copilăriei, când el împreună cu tatăl său erau la
YMCA. Tatăl său încerca să îl înveţe să înoate prin metoda
„înoată că altfel te scufunzi", împingându-l la adâncime,
Billy ajunse „pe fundul piscinei, unde se auzea muzică
frumoasă de peste tot. Şi-a pierdut cunoştinţa, dar muzica
se auzea în continuare. Simţea vag că încerca cineva să îl
salveze. îi displăcea acest lucru". De la piscină, merge mai
departe în timp, în 1965 pentru a-şi vizita mama la Pine
Knoll, un azil; apoi, se întoarce în 1958 la banchetul fiului
său; de acolo merge mai departe la o petrecere de Anul
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ___________________________________________________________100 de cărţi interzise 1 ^
Nou în 1961, unde este prins flirtând cu o

altă femeie; în final se întoarce în Germania, unde Weary îl
izbeşte de un copac.
Fiind încă în somnul indus de morfină în închisoarea
britanică, Billy se întoarce în timp până în 1948, la un spital
al veteranilor din apropiere de Lake Placid. Acolo, Eliot
Rosewater, un fost căpitan de infanterie, îi prezintă operele
lui Kilgore Trout, un scriitor necunoscut de science-fic-tion
care va deveni autorul preferat al lui Billy, şi cu care se va
întâlni peste ani de zile. Billy de asemenea merge în viitor,
are 44 e ani şi este captiv la grădina zoologică Trafalmadore.
Trafalmadorienii, fiinţe telepatice care trăiesc în patru
dimensiuni şi care au o înţelegere solidă a conceptului de
moarte, l-au capturat pe Billy, şi l-au pus ca exponat uman,
fiind ţinut gol într-un decor de mobilă şi decoraţiuni de la
depozitul Sears şi Roebuck din lowa City, lowa. La puţin
timp după capturarea lui Billy, trafalmadorienii o capturează
şi pe pământeancă Montana Wildhack, o vedetă de film în
vârstă de 20 de ani, pe care ei speră că o vor împerechea cu
Billy. în timp, ea câştigă încrederea lui Billy şi se îm-
perechează, spre încântarea trafalmadorienilor.
La puţin timp de la experienţa lor sexuală, Billy se
trezeşte. Se află în 1968, şi transpiră abundent din cauza
unei pături electrice. Fiica lui îl întinsese în pat, la
întoarcerea sa de la spital, unde fusese internat ca singurul
supravieţuitor al unui accident de avion, pe drum către o
convenţie a opticienilor în Canada. Răposata

sa soţie, Valencia Merble, fiica unui optician celebru care îi
lăsase lui Billy afacerea sa din Uium, făcând astfel din el un
om bogat. Ea a murit în timp ce se grăbea să ajungă la Billy
la spital, din cauza unei intoxicaţii cu monoxid de carbon.
Billy Pilgrim pleacă spre New York cu maşina în ziua
următoare, sperând că va ajunge la televiziune pentru a
povesti oamenilor despre trafalmadorieni. Ajunge însă doar
la o emisiune radiofonică cu tema „Oare a murit romanul,
sau nu?" Billy vorbeşte despre călătoriile sale, despre
Montana, despre trafalmadorieni, despre dimensiunile
multiple, şi aşa mai departe, până când „a fost în mod
politicos dat afară din studio în timpul unei reclame. S-a
întors în camera sa de hotel, a introdus o fisă în aparatul
degete magice conectat la patul său, şi a adormit. S-a întors
în timp la Trafalmadore". Billy Pilgrim moare la 13 februarie
1976.
ISTORICUL CENZURII
Fiind una dintre cele mai cenzurate cărţi ale ultimilor 25
de ani, potrivit lui Lee Burress, Abatorul cinci a înregistrat
zeci de cazuri când elevi, părinţi, profesori, membri ai
conducerii şcolilor, bibliotecari, sau clerici au încercat să o
înlăture sau chiar să o distrugă pentru unul dintre motivele
următoare: obscenitate, limbaj vulgar, violenţă, caracter
nepotrivit, limbaj murdar, limbaj interzis minorilor, ateism,
imoralitate, cruzime, limbaj „prea modern" şi

descrierea „nepatriotică" a războiului.
June Edwards sintetizează atacurile părinţilor şi ale
dreptei religioase asupra romanului: „Cartea este un atac la
adresa războiului, critică acţiunile guvernului, este anti-
americană, şi nepatriotică." Aceste acuzaţii sfidează pur şi
simplu motivul pentru care Vonnegut a scris romanul, care
era acela de a „arăta că nu ai ce să spui în mod inteligent
despre un masacru". Edwards îşi întăreşte această poziţie
contrazicând ultimele două argumente: „Tinerii într-adevăr
s-ar putea să refuze să ia parte în lupte viitoare după ce
citesc despre ororile războiului în romanul Abatorul cinci,
dar aceasta nu îi face anti-americani. Ei doar nu îşi doresc
ţara implicată în violenţe, în exterminarea de populaţii
întregi, ci vor să fie căutate alte căi de rezolvare a
conflictelor."
Nat Hentoff relatează cum că în 1973, Burce Severy,
singurul profesor de engleză de la Liceul Drake din Dakota
de Nord, a dat drept exemplu de „carte contemporană
inteligentă" romanul Abatorul cinci. Acesta i-a înaintat
romanul inspectorului pentru examinare, şi, neprimind
niciun răspuns, a continuat discutarea romanului la clasă. O
obiecţie din partea unui student, legată de „limbajul
licenţios" a dus la o şedinţă a consiliului şcolii, în care textul
a fost denunţat şi etichetat drept „unealtă a diavolului" de
către un cleric local. Consiliul a decis că romanul trebuie ars,
deşi niciun membru al consiliului nu citise în

întregime cartea. Aflând că nu i se va mai prelungi
contractul de muncă la Liceul Drake, Severy a declarat:
„Câteva cuvinte obscene într-o carte nu înseamnă mare
lucru. Toţi elevii au mai auzit aceste cuvinte şi înainte; nu
este vorba de cuvinte obscene pe care acum le-ar fi auzit
prima dată. întotdeauna am crezut că obiectivul şcolii este
de a-i pregăti pe aceşti copii pentru viaţa în «lumea cea
mare şi rea», dar acum îmi este clar că nu este aşa." Severy,
cu ajutorul Uniunii Americane pentru Libertăţi Civile, a dat
în judecată consiliul şcolii; rezolvarea a venit dintr-o
înţelegere între părţi de renunţare la proces: 1) Cartea
Abatorul cinci putea fi folosită la Liceul Drake la orele de
engleză pentru clasele a Xl-a, şi a XII-a; 2) Predarea
romanului nu va putea fi atacată nici în scris sau oral; 3)
Severy urma să primească 5 000 de dolari daune.
Ghidul bibliotecarului pentru rezolvarea conflictelor
de cenzură prezintă detaliat cazul proceselor Pico V.
Consiliul Educaţional, din Districtul Island Trees, în 1979,
1980 şi 1982. Este vorba despre primul caz de cenzură în
biblioteci care a ajuns până la Curtea Supremă. Problema a
pornit de la deciziile membrilor consiliului şcolii prezenţi la
o adunare a Părinţilor Uniţi din New York (PONY-U), unde
una din temele abordate a fost „controlul manualelor şi
cărţilor din bibliotecile şcolare". Pe baza unei liste cu cărţi
considerate controversate în alte biblioteci şcolare, Richard
Ahrens, pe atunci preşedinte al consiliului

director al şcolii, împreună cu un alt membru, Frank Martin,
au decis să verifice dacă în biblioteca şcolii, există
exemplare din cărţile aflate pe acea listă. Au găsit nouă
cărţi, printre care şi Abatorul cinci. La o întâlnire ulterioară
în februarie 1976 cu doi directori de şcoală, consiliul a decis
să excludă din biblioteca liceului cele nouă cărţi, împreună
cu încă alte două. Decizia a stârnit o reacţie negativă din
partea inspectorului Richard Morrow, care declara: „Nu cred
că trebuie să acceptăm şi să acţionăm pe baza unei liste
întocmite de alţii... avem deja o politică proprie... construită
special pentru a rezolva astfel de probleme." La întrunirea
din 30 martie, preşedintele Ahrens nu a ţinut cont de nota
inspectorului şi a solicitat excluderea cărţilor din biblioteca
liceelor din district. După ce presa a dezvăluit cazul, consiliul
a publicat o declaraţie:
Acest Consiliu vrea să fie clar pentru toţi că nu suntem
în niciun caz nişte oameni care CENZUREAZĂ CĂRŢI sau care
ARD CĂRŢI. Deşi cei mai mulţi dintre noi suntem de acord că
aceste cărţi sunt potrivite pe rafturile unei biblioteci
publice, toţi suntem de acord că ele NU au ce căuta în
bibliotecile şcolilor unde sunt atât de uşor accesibile unor
copii a căror personalitate este încă în etapa de formare şi
unde prezenţa lor chiar îi poate determina pe copii să le
citească şi să le savureze...
Inspectorul MorrovV considera că a fost o

decizie „greşită a consiliului - sau a oricărei structuri
existente - să excludă cărţile, fără a amâna verdictul pentru
a le supune dezbaterii părinţilor şi profesorilor care folosesc
respectivele cărţi... şi de a nu ţine conte de procedurile în
vigoare pentru cărţile contestate". Pe 6 aprilie, consiliul
împreună cu Morrow au decis să delege un comitet format
din patru părinţi şi patru profesori pentru a studia cartea şi
pentru a face recomandări în legătură cu viitorul acestora.
între timp, Morrow solicitase ca textele să fie reintroduse în
bibliotecă până la luarea unei decizii, lucru care însă nu s-a
întâmplat. în întâlnirile ulterioare, comitetul de analiză a
decis ca şase dintre cele 11 titluri, printre care şi Abatorul
cinci, să fie înapoiate bibliotecii. Pentru trei s-a decis să se
păstreze interdicţia, iar în cazul a două dintre acestea nu s-a
putut ajunge la o decizie. Cu toate acestea, pe 28 iulie,
consiliul a votat pentru reintroducerea unei singure cărţi
fără nicio restricţie, Laughing Boy, şi a uneia cu restricţii,
Black Boy. Aherns a declarat că celelalte nouă nu puteau fi
incluse pe lista de lecturi obligatorii, opţionale sau
recomandate, dar puteau fi discutate la clasă.
La 4 ianuarie 1977, Stephen Pico împreună cu alţi elevi
de liceu, reprezentaţi de Uniunea pentru Libertăţi Civile din
New York, au intentat un proces. Pico a susţinut că au fost
încălcate prevederile Primului Amendament, atunci când s-
a votat excluderea cărţilor din bibliotecă.
Consiliul a condamnat titlurile numindu-

le „anti-americane, anti-creştine, antisemite, sau pur şi
simplu obscene"; după părerea lor, conţineau pasaje
descriind organe genitale masculine, sexualitate, limbaj
indecent sau anti-religios sau interpretării blasfemiatoare
ale Evangheliilor sau faţă de lisus Hristos. Potrivit lui Leon
Hurwitz: „Curtea federală a avut intenţia de a delibera
imediat în favoarea consiliului, dar Curtea de Apel a decis să
permită şi audierea elevilor, permiţând începerea unui
proces în toată regula." Curtea Supremă la care consiliul a
făcut apel la această hotărâre a Curţii de Apel, cu un vot de
5 la 4, a confirmat decizia Curţii de Apel, respingând ideea
că „nu ar exista restricţii constituţionale asupra consiliilor
şcolare în aceste cazuri". Cazul s-a încheiat pe 12 august
1982, când consiliul director al şcolii a votat (6 la 1) pentru
reprimirea cărţilor în bibliotecă, cu menţiunea că părinţii
copiilor care vor dori să citească respectivele texte vor fi
anunţaţi în prealabil. (Pentru mai multe detalii, vezi istoria
cenzurii cărţii Black Boy.)
Multe alte incidente au avut loc în decursul anilor 1970,
1980 sau chiar 1990, în legătură cu Abatorul cinci. După
cum menţionează lucrarea Cărţi cenzurate: 387 î.e.n până
în 1987 e.n., consiliul unei şcoli dintr-un oraş neidentificat
din lowa, în acelaşi an ca şi cazul Drake, a ordonat arderea a
32 de exemplare din cauza limbajului nepotrivit. Profesorul
care a recomandat lectura a fost ameninţat

cu concedierea. în
,- N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova __
1 b ———------------ —
McBee, Carolina de Sud, un alt profesor care preda o
lecţie despre Abatorul cinci a fost arestat şi acuzat de uz de
materiale obscene.
Newsletter on Intellectual Freedom relatează că un
comitet de examinare din Lakeland, Florida, a votat în 1982,
pentru eliminarea romanului Abatorul cinci din biblioteca
Liceului Lake Gibson, invocând scenele sexuale explicite,
violenţa şi limbajul obscen. Contestaţia a fost iniţial
înaintată de un membru al consiliului director al şcolii,
susţinut de inspectorul Cliff Mains, care declara că decizia
de interdicţie era validă din punct de vedere legal.
Pe 27 mai 1984, în Racine, Wisconsin, William
Grindeland, un oficial din educaţie, a interzis achiziţionarea
romanului Abatorul cinci, menţionând: „Nu cred că îşi are
locul într-o bibliotecă şcolară." Un membru al consiliului
şcolii, Eugene Dunk, a reacţionat: „A nu le oferi elevilor
noştri publicaţii de calitate este o crimă." Acestea au
declanşat o controversă aprinsă, întărâtată şi de decizia
consiliului din 12 iunie de a mai interzice cinci manuale, trei
de studii sociale şi două de economie. Barbara Scott,
membră în consiliul şcolii a propus alcătuirea unei liste de
cărţi care să poată fi citite de elevi numai cu aprobarea
părinţilor. între timp, Asociaţia pentru Educaţie din Racine
(AER) avertiza că va da în judecată consiliul dacă într-adevăr
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _______________________________________________________100 de cărţi interzise ^
cărţile vor fi interzise. Directorul Executiv al AER Jim Ennis

declara că scopul procesului era de a „împiedica pe cei din
consiliul şcolii să excludă literatură relevantă contemporană
de la cursurile şi din biblioteca şcolii". Pe 14 iunie, un
comitet de administratori a recomandat achiziţionarea unui
exemplar din Abatorul cinci, şi de asemenea schimbarea
politicii de selecţie a cărţilor, alcătuindu-se un comitet
format din părinţi, bibliotecari şi profesori, care să verifice
în prealabil toate materialele care urmează să fie expuse în
bibliotecă. Această decizie a determinat AER să amâne
acţiunile legale pregătite împotriva consiliului şcolii.
Pe 16 mai 1986, Jane Robbins-Carter, preşedinte al
Asociaţiei Bibliotecilor din Wisconsin, a înştiinţat districtul
şcolar Racine că a fost elaborată o rezoluţie referitoare la
cenzură din cauza „conflictului dintre politica şi practicile
districtului legate de selecţia şi achiziţionarea materialelor
pentru biblioteci şi principiile libertăţii intelectuale
enunţate de Cartea Drepturilor Bibliotecii a Asociaţiei
Americane a Bibliotecilor". Acuzaţiile au venit în urma
acţiunilor întreprinse de William Grindeland, care şi-a
arogat dreptul de a „anula comenzi făcute de biblioteci, pe
care nu le considera în conformitate cu politica de selecţie",
„de a folosi criterii
vagi şi subiective" în alegerea materialelor şi de a
„respinge cererile pentru materiale de natură controversată
înaintate bibliotecilor publice, librăriilor locale sau chioşcuri
de ziare". Robbins-Carter adăuga că: „Cenzura va rămâne în
vigoare până când consiliul educaţional va elabora o politică
revizuită pentru selecţia şi achiziţionarea materialelor
pentru biblioteci." O asemenea politică a fost adoptată în
iunie 1985; pe 9 decembrie, Comitetul de studiere a
Materialelor pentru Biblioteci a votat 6 la 2, pentru a
permite elevilor să citească Abatorul cinci numai cu acordul
prealabil al părinţilor. Grindeland, membru al acelui
comitet, spunea: „Am fost împotriva menţinerii acestei cărţi
în biblioteca şcolii, şi sunt în continuare împotrivă. Dar
restricţionarea accesului, este un compromis acceptabil."
în octombrie 1985, la Owensboro, Kentucky, un părinte,
Carol Robers a înaintat o plângere afirmând că Abatorul
cinci este „pur şi simplu detestabilă", referindu-se la
pasajele de bestialitate, la Degetele Magice şi la fraza:
„Arma făcu un zgomot atât de mare de parcă s-ar fi deschis
fermoarului de la pantalonii lui Dumnezeu cel
Atotputernic." Ea pregătise o petiţie semnată de
aproximativ 100 de părinţi. în noiembrie, la o întrunire a
administratorilor, profesorilor şi părinţilor s-a votat în
unanimitate ca textul să fie menţinut pe rafturile bibliotecii.
Judith Edwards, director al departamentului local pentru
educaţie a dezvăluit că la întrunire, oamenii au „considerat
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _______________________________________________________100 de cărţi interzise ^
cartea ca fiind valoroasă". în aprilie 1987, la LaRue,

Kentucky, consiliul educaţional al districtului a refuzat să
excludă Abatorul cinci din bibliotecile şcolare, în ciuda
numeroaselor plângeri invocând limbajul obscen şi
comportamentul sexual deviant. Directorul Phil Eason a
apărat cartea, afirmând că aceasta dezvăluie „obscenitatea
războiului" şi că „nu îi obligă nimeni [pe cei care se opun
cărţii] să o citească".
în august 1987, la Fitzgerald, Georgia, autorităţile
şcolare au decis că o politică prin care să fie interzisă
Abatorul cinci din toate şcolile din oraş ar oferi aceeaşi
protecţie şi împotriva altor materiale „nepotrivite". Cartea a
fost interzisă definitiv, printr-un vot de 6 la 5, după ce Farise
şi Maxine Taylor, a căror fiică împrumutase cartea, a depus
o plângere oficială în iunie, declarând: „Dacă nu vom face
nimic în privinţa asta, vor preda gunoiul acela şi la clasă iar
noi prin lipsa noastră de reacţie ne dăm practic acordul."
în februarie 1988, la Baton Rouge, Louisiana, Gordon
Hutchinson, membru în consiliul director al şcolii, a declarat
că doreşte o interdicţie
pentru Abatorul cinci, şi pentru toate cărţile
asemănătoare, pe care le descria drept „cărţi cu limbaj
obscen". Brenda Forrest, a cărei fiică alesese cartea dintr-o
listă de lecturi suplimentare, depusese o plângere. Pre-
şedintele Asociaţiei Părinţi-Profesori a districtului, Beverly
Trahan comenta: „Pot apărea nişte probleme foarte
serioase când interzici o carte." Dick Eiche, director executiv
al Asociaţiei pentru Educaţie din East Baton Rouge, a întărit
părerea lui Trahan. Preşedintele consiliului director al şcolii,
un veteran al războiului din Vietnam, a fost şi el de aceeaşi
părere: „Consider că este periculos să începem să
interzicem cărţi." în martie, inspectorul Bernard Weiss a
anunţat formarea unui comitet de studiere a cărţii. Acesta a
votat 11 la 0, cu o abţinere, pentru menţinerea cărţii. Unul
din membrii acestuia, Bill Huey declara: „Nu îmi vine să cred
că această comunitate ia în considerare retragerea unei cărţi
dintr-o bibliotecă. Nu doresc să trăiesc într-o comunitate
care aprobă jocul de bingo, şi interzice cărţi."
Lucrarea Interzise în SUA: Ghid al cenzurii cărţilor în
şcoli şi biblioteci publice menţionează un atac asupra
romanului Abatorul cinci ce a avut loc în 1991, la Plummer,
Idaho. Nişte părinţi s-au opus includerii acestuia în
programa pentru clasa a Xl-a, invocând caracterul de blasfe-
mie, întrucât şcoala nu avea nici un fel de proceduri pentru
asemenea cazuri, conducerea a solicitat eliminarea cărţii
atât din programă, cât şi din biblioteca şcolii.
_______________________________________________________100 de cărţi interzise ^
AMERICANUL CEL URÂT (THE UGLY AMERICAN)
Autori: William J. Lederer şi Eugene Burdick Data şi

locul publicării iniţiale: 1958, Statele Unite Editura: W.W.
Norton & Company Forma literară: ficţiune
REZUMAT
The Ugly American debutează cu o notă din partea
autorilor în care se precizează că povestea este într-adevăr
ficţiune, dar că se bazează pe fapte reale. Ei scriau:
„Numele, locurile, evenimente sunt invenţiile noastre;
scopul nostru nu este de a ataca anumiţi indivizi, ci de a
stimula gândirea - şi, sperăm noi, acţiunea."
Louis Sears este ambasadorul american în Sarkhan, o
ţară imaginară din Asia de Sud-Est, în vecinătatea Birmaniei
şi a Thailandei. Timp de 18 ani, Sears fusese senator al
Statelor Unite. Pe când aştepta numirea în funcţia de
judecător federal, i-a fost oferit postul de ambasador la
Sarkhan. Sears nu ştia însă nimic despre această ţară; de
fapt, nici nu era sigur unde se afla aceasta pe glob.
Acceptând numirea în funcţie la începutul anilor '50, el
merge la Sarkhan, dar nu se osteneşte să se pună la curent
cu limba sau cultura de acolo. El îi consideră pe localnici
nişte „mici maimuţe nenorocite" şi reuşeşte să îi jignească şi
să îi îndepărteze pe cei mai mulţi dintre aceştia prin
comportamentul său superior şi nepoliticos.
Ambasadorul rus Louis Krupitzyn ajunge şi el la Sarkhan
la o săptămână după Sears. El şi soţia sa studiaseră serios
deja de doi ani cultura localnicilor. Krupitzyn deja scrie şi
citeşte în limba din Sarkhan. S-a străduit să se schimbe
pentru a fi un cetăţean ideal după standardele din Sharkan.
A slăbit 18 kg, a luat lecţii de balet, mai mult îşi petrecea
timpul citind literatură şi dramaturgie din Sarkhan, învăţând
să cânte la fluierul de nas tradiţional şi frecventând regulat
cursuri despre religia şi practicile budiste. La o zi după
sosirea la Sarkhan, Krupitzyn vizitează o importantă
mănăstire pentru a-şi arăta respectul faţă de abate, liderul
budist al întregii zone, cu care vorbeşte reverenţios în limba
clasică din Sarkhan.
Sears şi Krupitzyn se află într-un fel de competiţie,
pentru câştigarea bunăvoinţei oamenilor şi a guvernului din
Sarkhan, deşi Sears nu pare să înţeleagă ce implică aceasta.
Ruşii, în principal mulţumită inteligenţei şi abilităţii lui
Krupitzyn, avansează treptat spre scopul lor de a aduce
Sarkhan pe drumul comunismului. în mai puţin de 30 de
luni. Krupitzyn şi oamenii săi reuşesc să portretizeze
guvernul rus drept mult mai înţelegător şi dispus să ajute
oamenii, decât cel american.
Observând ameninţarea comunismului în Sarkhan, în
1952, John Colvin, fost agent al Oficiului pentru Servicii
Strategice (OSS) în Sarkhan pe timpul războiului, îi scrie mai

multe scrisori unui congresman, dând explicaţii despre
cultura din Sarkhan, şi oferind sugestii pentru întrajutorarea
oamenilor. Decide să preia o iniţiativă de ajutorare el însuşi,
când răspunsurile guvernului par dezinteresate. Planul său
este de a introduce în Sarkhan ideea folosirii laptelui praf,
de a aduce vite din Texas şi a le hrăni pe vastele păşuni
nefolosite ale ţării Sarkhan. Este hotărât ca iniţial să susţină
personal din punct de vedere financiar această iniţiativă,
urmând să transfere treptat întreaga responsabilitate în

mâinile localnicilor care îl ajută.
Colvin care se află în Sarkhan de două săptămâni şi
pune în vânzare lapte praf, este bătut de fostul său prieten
şi asociat militar, Deong, acum comunist, care îl acuză că
încearcă să otrăvească oamenii. îl atacă şi un grup de femei,
lovindu-l şi zgâriindu-l, apoi aruncându-l în pielea goală pe
trotuarul ambasadei, cu un bilet prins cu un bold pe pieptul
său gol, pe care scria că încercase să violeze o fată localnică.
Ambasadorul Sears nu îl crede pe Colvin când acesta îi
relatează propria variantă a întâmplărilor.
în 1952, părintele Finian este trimis în Birmania ca şef al

misiunilor catolice. în încercarea sa de a-i ajuta pe locuitorii
Birmaniei în lupta împotriva comunismului, Finian trăieşte
printre localnici, le învaţă limba şi suferă timp de săptămâni
întregi de dizinterie încercând să mănânce şi să bea apă din
aceleaşi surse ca şi localnicii. Formează un grup împreună cu
opt localnici, şi stabilesc împreună un plan pentru scăparea
ţării de comunism. Scoate un ziar, Fermierul Comunist, care
expune doctrinele comuniste şi ilustrează adevărul despre
partidul comunist. Prin eforturile celor nouă prieteni,
comuniştii sunt alungaţi din zona respectivă a Birmaniei.
Părintele Finian este hotărât să încerce acelaşi lucru şi în
Sarkhan.
într-o scrisoare către un oficial al Departamentului de
Stat din Washington, Louis Sears scria:
A mai venit un nebun aici - părintele Finian. Acest preot

trebuie abordat cu mare atenţie. Nu vreau să-i enervez şi pe
romano-catolici. Dar acest Finian tocmai a venit din
Birmania unde a început o mică revoluţie; acum încearcă să
se organizeze aici în nordul Sarkhan-ului, iar ziarele locale
au început deja să urle. Dacă are susţinerea cardinalului
Spellman, voi încerca să îl tolerez. Dar dacă nu are
susţinerea şefilor catolici, îl trimit imediat înapoi în State.
După o serie întreagă de gafe politice, lui Sears îi este
acordat postul de judecător mai devreme decât se aştepta şi
părăseşte imediat Sarkhan-ul. înainte de a părăsi ţara, ia trei
decizii: refuză să îi ofere protecţie părintelui Finian,
sfătuieşte guvernul din Sharkan să nu îi acorde viză lui John
Colvin şi scrie o scrisoare Departamentului de Stat, relatând
realizările sale în Sarkhan.
Gilbert MacWhite, un expert celebru al teoriei şi
practicilor sovietice este noul ambasador. încântat de
această oportunitate, MacWhite învaţă cât poate despre
limba şi cultura din Sarkhan. Este hotărât să distrugă
bastionul comunist din Sarkhan. Planul foarte complex al
acestuia ajunge la urechile comuniştilor prin intermediul a
doi spioni. MacWhite decide să călătorească până în
Vietnam şi Filipine, pentru a învăţa cum este abordată acolo
problema comunismului, şi pentru a înţelege mai bine
popoarele asiatice. în timpul călătoriilor sale, invită
numeroşi americani să vină în Sarkhan, pentru a ajuta la
cauza sa.
Homer Atkins, un inginer de meserie, şi soţia acestuia
Emma, se mută într-un mic sat din Sarkhan. Homer îi
angajează pe localnici la proiectarea, construcţia şi vânzare
de pompe care ar fi urmat să aducă apa din râu până în
orezarii. Emma, observând că cei mai mulţi dintre bătrâni
sunt cocoşaţi din cauza folosirii unor mături foarte scurte,
găseşte o sursă de lemn şi îi ajută pe ţărani să-şi afcă noi
cozi de mătură, mult mai lungi. James Wolchek, un fost

paramilitar care învăţase să se adapteze la tacticile
comuniste în luptă, ajunge şi el în Sarkhan pentru a-i instrui
pe recruţi în tacticile de gherilă. U Maung Swe, un jurnalist
respectat şi cunoscut din Birmania, îi spune lui MacWhite că
John Colvin fusese victima unei înscenări a comuniştilor şi
că ar trebui adus înapoi pentru a-şi continua munca.
Când U Maung Swe este întrebat despre prestigiul
Americii în Asia de sud-est, el răspunde: „Săraca Americă.
Britanicii au avut nevoie de 100 de ani pentru a-şi pierde
prestigiul în Asia. America a reuşit în zece. Şi chiar nu era
nevoie de aceasta. De fapt, şi l-ar putea recupera în doi ani,
numai să vrea." El explică faptul că americanii din ţările
străine se izolează din punct de vedere social de localnici,
trăiesc o viaţă pretenţioasă, şi că se comportă ostentativ şi
cu aere de superioritate.
Preşedintele Comitetului Senatului pentru Afaceri
Externe, senatorul Brown, decide să viziteze Asia şi Orientul
îndepărtat. El îşi propune să viziteze cât mai multe ţări, să
discute cu localnicii şi cu angajaţii de rând pentru a afla ce
se întâmpla de fapt în aceste ţări. Ambasadorul în Vietnam,
Arthur Alexander Gray, avertizat de venirea senatorului, îşi
propune să îi ascundă senatorului Brown adevărul crud
privind situaţia din Vietnam. Angajează un traducător care
să „corecteze" ceea ce spun localnicii, îşi instruieşte
personalul să pară că lucrează cât mai mult la ambasadă şi
să nu plece înainte de ora opt seara, să folosească biciclete
în loc de obişnuitele lor maşini, să nu meargă în cafenelele
şi restaurantele franceze din
zonă şi, în general, să-şi demonstreze „simţul de

responsabilitate şi modestie". Planul de ascundere a
realităţilor de senatorul Brown reuşeşte, iar acesta se
întoarce acasă mulţumit de cele văzute în Asia.
Ambasadorul Gilbert MacWhite este un om onest.
Rapoartele sale către Statele Unite contrazic radical cele
relatate de senatorul Brown, discrepanţă care are ca
rezultat un avertisment din partea secretarul de stat.
MacWhite răspunde la acesta, spunând că nu era pregătit
pentru „disperarea tăcută cu care este purtată aici lupta
dintre lumea comunistă şi cea a noastră". Mai declara, că
ruşii nu mai suferiseră o înfrângere majoră de la sfârşitul
celui de-Al Doilea Război Mondial şi sfătuia Statele Unite să
se implice prin reprezentanţii săi în fapte morale care să
vină într-adevăr în ajutorul localnicilor. „în măsura în care
politica noastră externă va fi umană şi rezonabilă, va fi şi
încununată de succes. în măsura în care va fi grandioasă şi
imperialistă, ea va eşua."
în rândurile de final ale scrisorii lui, MacWhite solicită
ca fiecare american care este trimis în Sarkhan să fie capabil
să vorbească şi să citească limba; să nu fie numit într-o
funcţie diplomatică în Sarkhan niciun om care nu este
hotărât să rămână cel puţin doi ani acolo; comisariatul şi
serviciul poştal să fie retrase fără niciun fel de aprovizionări,
în afara articolelor de toaletă, alimentelor pentru sugari,
laptelui, cafelei şi tutunului; americanilor să nu le fie permis
să îşi aducă cu ei automobilele; şi americanii care vin în

Sarkhan să fie buni cunoscători ai cărţilor comuniste.
MacWhite comunică de asemenea că dacă aceste solicitări
nu vor fi îndeplinite, va renunţa la funcţie. Trei săptămâni
mai târziu, toate solicitările sunt respinse, fiind considerate
„foarte nepractice", iar MacWhite este chemat înapoi în
Statele Unite.
în capitolul final al cărţii, „Un Epilog Faptic", autorii
menţionează din nou că scrierea să bazează pe realitate.
Acest lucru este întărit de faptul că printre personajele şi
relatările descrise apar şi personaje reale din Asia de sud-
est. în final, ei îşi afirmă poziţia personală despre politica
externă a Statelor Unite în acea parte a lumii:
Am oferit naţiunilor asiatice ajutorul de care nu aveau
nevoie. Am uitat într-o asemenea măsură trecutul nostru,
încât acum oferim doar bani şi arme, uitând că dorinţa de
demnitate şi libertate este cea care ne-a oferit nouă felul
nostru de viaţă.
ISTORICUL CENZURII
în 1953, senatorul Joe McCarthy a condus investigaţiile
în programul Bibliotecilor din Străinătate. Bibliotecile, aflate
sub supravegherea Agenţiei Internaţionale de Informaţii
(AII), existau pentru a oferi oamenilor de peste graniţe o
perspectivă echilibrată despre Satele Unite. Cărţile erau
alese „pe baza conţinutului, fără a fi luat în considerare
autorul". Cărţile controversate erau incluse, dar cele anti-
americane sau pro-comu-niste nu. McCarthy împreună cu

echipa sa şi-a propus să investigheze „felul în care cărţile
controversate ajungeau" în biblioteci. Ca reacţie la
investigaţiile începute, Cari McArdle, secretar adjunct
pentru relaţii cu publicul în acea instituţie, declara: „nici un
material scris de vreo persoană controversată, comunişti,
simpatizanţi etc, nu îşi va găsi locul în bibliotecile AII."
Implicaţiile acestei noi politici urmau să fie profunde.
După o serie de mărturii în faţa Comitetului pentru
Activităţi Anti-americane, o listă publicată în 1953 îi
enumera pe cei găsiţi vinovaţi în urma audierilor. Mulţi
autori respectabili şi-au văzut lucrările excluse din biblioteci
(vezi istoria cenzurii Manifestului Partidului Comunist).
Imediat după publicare, The Ugly American, a fost
cenzurată temporar de către George V. Allen, director al
Agenţiei de Informaţii a Statelor Unite, fosta AII. Agenţia
avea un program în derulare prin care librarii din străinătate
primeau dolari la schimb cu monedele locale obţinute din
vânzarea cărţilor americane. Allen, în mod evident
influenţat de investigaţia lui McCarthy ce avusese loc cu
cinci ani înainte, considera că trimiterea cărţii spre vânzare
sub acest program „nu era în interesul Statelor Unite". în
decembrie 1958, Allen s-a răzgândit. Un purtător de cuvânt
al lui Allen spunea: „Unul dintre motivele din spatele
deciziei dlui Allen de a aproba cartea pentru acest program
era dorinţa dânsului de a nu crea impresia unui «nou caz
Pasternak» de cenzură." Se referea la interdicţia impusă lui

Boris Pasternak pentru cartea Doctor Jivago în Uniunea
Sovietică.
Senatorul J.W. Fulbright din Arkansas, membru al
Partidului Democrat, şi preşedinte al Comitetului Senatului
pentru Afaceri Externe, a criticat romanul de la tribuna
Senatului, în 1959. Era deranjat de caracterizarea
diplomaţilor americani drept „nişte proşti, sau chiar mai
rău", în timp ce diplomaţii ruşi apăreau drept „talentaţi,
militanţi dedicaţi ai comunismului". Spunea că textul îi
„păcălise pe o serie de americani naivi,
inclusiv pe unii senatori", făcându-i să creadă că era

vorba de o caracterizare corectă a personalului diplomatic
american.
The Ugly American este inclusă în lista folosită de Lee
Burress în studiul său din 1963 despre cărţi cenzurate, în
care a luat interviuri din rândul profesorilor de engleză din
Wisconsin. Profesorii menţionau că unele obiecţii aduse
cărţii păreau a avea motive ascunse; contestatarii alegeau
să atace limbajul cărţii, ţintind de fapt ideile promovate în
paginile acesteia. Se credea că acei care de fapt contestau
ideile politice ar fi avut parte de o susţinere şi o simpatie
mai mare din partea comunităţii dacă denunţau limbajul
sau moralitatea cărţii. The Ugly American intra fără niciun
dubiu în această categorie de cărţi.
Potrivit aceluiaşi studiu, un profesor din Wisconsin
împreună cu un grup de părinţi au atacat cartea The Ugly
American, din cauza relatărilor critice la adresa
americanilor, adăugând pe lista lor de nemulţumiri şi
imoralitatea şi obscenitatea. Studiul nepublicat al lui Lee
Burress, intitulat Studiu naţional al contestaţiilor
împotriva unor cărţi, din 1966, menţionează şi alte tipuri
de contestaţii printre care „limbaj porcos şi referinţe
sexuale", limbaj profan şi respingător. Aceste solicitări de
cenzură au fost respinse.
ANDERSONVILLE
Autor: MacKinlay Kantor

Data şi locul publicării inţiale: 1955, Statele Unite
Editura: The World Publishing Company Forma literară:
roman
REZUMAT
Andersonville este un roman despre război - mai exact
despre Răz-I XHU I ( ivii American; cu toate acestea, el nu
poate fi inclus în stereotipul <<>in.inului .Ir ră/boi, întrucât
2
Stephen CRANE, Semnul
prezintă foarte puţin din acţiunea de pe câmpul de lupta,
din strategiile şi mişcările de trupe sau din atitudinile
individuale în contextul unor asemenea situaţii, în maniera
lui Stephen Crane în Semnul roşu al curajului 2 sau a lui
Erich Măria Remarque în Pe frontul de vest, nimic nou.
Atenţia se concentrează în principal pe două direcţii:
plantaţia din Georgia a lui Ira Claffey şi Andersonville,
închisoarea pentru prizonierii yankei.
Având o structură episodică, romanul pătrunde în viaţa
lui Ira şi observă reacţiile sale afective şi intelectuale faţă de
război şi faţă de închisoarea Andersonville. Aceste episoade,
presărate printre cele despre prizonierii yankei şi ofiţerii şi
paznicii confederaţi, constituie desfăşurarea acţiunii.
Administrându-şi plantaţia de la începutul războiului
fără ajutorul unui vătaf, Ira Claffey este văzut drept un om
onest şi capabil. în ultimul an al războiului el este prezentat

îngrijindu-şi familia cu compasiune. Alături de el, pe
plantaţie mai locuiesc doar două persoane: Veronica, soţia
sa, şi Lucy, fiica lor. Pe timpul acelui an, alături de ei se mai
află şi chirurgul Harry Elkins, fost camarad de arme al fiului
celui mare al lui Claffey; acesta şi încă un fiu al lui Claffey au
murit deja în război; al treilea fiu este adăugat pe lista
morţilor, în primele rânduri ale romanului. Această ultimă
pierdere aruncă un giulgiu asupra minţii Veronicăi. Treptat,
ea începe să se distanţeze de cei vii, cufundându-se în
trecut. Lucy duce aceste poveri, precum şi moartea
logodnicului, ei cu durere, furie dar şi cu curaj.
Ira nu este un secesionist; nu este nici adept al
războiului. Iniţial furios şi amărât, el jeleşte moartea fiilor
săi. Filozofia lui de viaţă şi firea lui îl ajută să înţeleagă
realitatea războiului, distrugerile lui şi faptul că la rândul lor,
şi familiile din nord îşi plâng fiii pierduţi.
Respingând cruzimea, Ira îşi tratează sclavii, acum în
număr de doisprezece, printre ei fiind şi copii, cu o
bunăvoinţă paternă. El nu permite soldaţilor confederaţi să
îi trateze cu cruzime, iar când trebuie să îi vândă, se asigură
că nici pe viitor nu vor fi trataţi rău. La sfârşitul războiului, el
îi anunţă că sunt liberi şi că au dreptul să plece; cu toate
acestea, îngrijorat de binele şi de siguranţa lor, îi determină
să rămână pe plantaţia lui ca angajaţi cu simbrie. Când unul
dintre cupluri decide să plece, el le face cadou un măgar şi o

căruţă ca să nu trebuiască să meargă pe jos copiii lor mici.
Sentimentul de compasiune al lui Ira se intensifică
odată cu apariţia închisorii. La început nu crede în intenţia
declarată a căpitanului Winder de a-i distruge pe prizonieri,
lăsându-i sub cerul liber, pradă morţii. Devine însă din ce în
ce mai oripilat de brutalitatea şi de condiţiile mizerabile de
acolo. încearcă să acorde ajutor - protestând în faţa
ofiţerilor,
___________________________________________________________100 de cărţi interzise 27
aducând împreună cu vecinii săi alimente şi haine pentru prizonieri (care sunt însă refuzate),
călătorind până la Richmond pentru a discuta cu preşedintele Jefferson Davis, un vechi
prieten din timpul serviciului militar - dar îşi conştientizează în cele din urmă neputinţa.
Şi alţii i se alătură în aceste demersuri. Dintre ei, cel mai important este chirurgul
Elkins, care, veghind sănătatea prizonierilor, ajunge, dintr-un simţ de umanitate, să îi
îngrijească pe bolnavi. Comandantul postului, locotenent-colonelul Persons, având aceeaşi
atitudine, îşi pune cariera în pericol, protestând împotriva acţiunilor general-brigadierului
confederaţilor, John J. Winder, şi a fiului acestuia, căpitanul Sid Winder. în aceeaşi notă, şi
alţi inspectori constată realităţile prizonierilor; doctorul Joseph Jones îşi încheie raportul
extrem de critic, după cum urmează:
Această masă gigantică de mizerie umană strigă din răsputeri după ajutor, nu numai
de dragul umanităţii suferinde, dar şi de dragul soldaţilor noştri curajoşi capturaţi de
către Guvernul Federal. Justiţia strictă pentru respectabilii oameni ai armatelor
confederate, care au fost sau sunt atât de nefericiţi încât să fie nevoiţi să se predea în
luptă, cere ca guvernul confederat să adopte acel drum care să sigure cel mai bine să -
nătatea şi confortul lor în captivitate; sau, măcar să îşi lase inamicii fără nicio urmă de
scuză pentru orice încălcare a regulilor războiului civilizat în privinţa tratamentului
aplicat prizonierilor.
în contrast cu aceste monumente de umanitate se află gene-ral-brigadierul Winder şi

căpitanul Winder, ale căror intenţii sunt relevate în declaraţiile venite ca răspuns la
îngrijorarea chirurgului Elkins, preocupat că nu există nici adăposturi construite şi nici
copaci pentru a-i apăra pe prizonieri de soarele fierbinte al Georgiei: „La ce naiba foloseşte
să cocoloşeşti un ţarc plin de yankei? Am aici un ţarc ce ar trebui să omoare mai mulţi
blestemaţi de yankei decât ai văzut vreodată omorâţi pe front." Generalul demonstrează o şi
mai zeloasă exprimare a acestor intenţii.
Generalul Winder îl numeşte pe căpitanul Henry Wirz supraveghetor al închisorii. Wirz,
doctor de profesie, devenit extrem de irascibil şi ranchiunos în urma unei răni la braţ, are o
atitudine brutală faţă de prizonieri: aceştia sunt de-a dreptul tiranizaţi; dieta lor este
insuficientă atât în ceea ce priveşte cantităţile cât şi nutrienţii; condiţiile de viaţă devin
abominabile. Wirz este parţial victima unei situaţii pe care nu o poate
controla: pornirea răzbunătoare a celor doi Winder;

supraaglomerarea incintei; lipsa alimentelor şi a
medicamentelor.
închisoarea şi prizonierii constituie de fapt miezul
romanului. în cei 27 de acri3 ai închisorii, menită să
adăpostească 10 000 de oameni, se aflau mai mult de 30
000 de oameni. (Din cei 50 000 de prizonieri, 16 000 au
murit.) Fără niciun fel de instalaţii sanitare, suprafaţa este
cuprinsă în scurt timp de un miros putrid, rezerva sa
limitată de apă este curând poluată, duhoarea ei
întinzându-se şi în zona învecinată. Yankeii mor de

dizenterie, scorbut şi din cauza apei poluate, răni, zgârieturi
şi înţepături infectate până la gangrenare. Alţii mor de
inaniţie sau în urma violenţei, bande de atacatori furând de
la cei mai neputincioşi, neştiutori şi nepregătiţi dintre ei.
în decorul de suferinţă şi brutalitate, degradare şi
moarte, câţiva prizonieri sunt aduşi în prim-plan. Originea şi
copilăria lor, poziţia lor iniţială în faţa războiului sunt în
contrast cu situaţia lor curentă. Felul în care supravieţuiesc -
în cazul în care o fac - le dezvăluie firea. Edward Blamey, un
pescar din New England, supravieţuieşte, deşi la început se
opune, „vânzându-şi" calităţile deosebite de vedere unui
„atacator", Willie Collins, în schimbul protecţiei şi anumitor
beneficii. Blamey îi spionează pe ceilalţi prizonieri,
depistând bunurile ce pot fi furate de la ei. Collins, arogant
şi corupt încă din copilărie, îşi foloseşte forţa brutală şi
imoralitatea pentru a crea o structură de „atacatori" care îi
terorizează pe ceilalţi prizonieri. în cele din urmă, este
judecat, condamnat şi spânzurat împreună cu alţii de teapa
lui, de către un grup de prizonieri, organizat de Seneca
MacBean şi Nathan Dreyfoos, un om semi-educat din vestul
mijlociu şi un om din clasa superioară din est. Copilăria lui
Eban Dolliver din lowa a fost marcată de păsări, de cântecul
păsărilor; foamea îl forţează să atace o rândunică. La vârsta
de 13 ani, Willie Mann din Missouri salvase mai mulţi copii
de emigranţi germani de un bătăuş; s-a îndrăgostit după
aceea de o fată din grupul de copii, şi visează să se întoarcă

la ea. El supravieţuieşte datorită învăţăturilor primite de la
tatăl său, doctor, despre proprietăţile dătătoare de sănătate
ale apei pure; astfel că nu bea apă decât atunci când plouă.
Se conturează o intrigă minoră - povestea familiei
sărace de albi Tebbs, în mod special, imaginea celui mai
mare dintre fii, duce romanul către punctul culminant.
înrolat încă de la 17 ani, Coral se întoarce acasă
3
Aproximativ 10 ha (n.tr.).
fără un picior. înveninat, deprimat, el îşi dispreţuieşte viaţa şi familia deopotrivă. în timp ce
căuta o pasăre pe care o împuşcase, el descoperă un prizonier evadat, fără o mână şi
muribund din cauza înfometării şi epuizării. Amândoi îşi pierduseră câte un membru la
Gettysburg. Coral decide pe loc să îl ajute cu mâncare şi să îi ofere un loc de ascunzătoare;
yankeul, Nazareth Strider din Pennsylvania, îl ajută la rândul său pe Coral, făcându-i un
picior de lemn, cu ajutorul cunoştinţelor primite de la tatăl său şi sculelor împrumutate de la
Ira Claffey. Când Ira le descoperă secretul, îi şochează pe amândoi, oferindu-le ajutorul.
Omenia lui Ira merge mai departe; în timp ce lucrează la piciorul de lemn se gândeşte în
sinea lui: „Părea ciudat să fac un serviciu unui yankeu rănit şi unui confederat rănit în acelaşi
timp şi în aceeaşi situaţie." Actele de omenie îi unesc pe cei doi băieţi.
Romanul continuă pe parcursul a încă 40 de pagini după acest episod, cuprinzând
înfrângerea confederaţilor, eliberarea prizonierilor şi arestarea lui Wirz de către poliţia
militară. Doi dintre sclavii lui Ira împreună cu copiii lor profită de eliberarea lor şi pleacă;
Coral Tebbs se angajează în locul lor. Punctul culminant al romanului se poate spune că se
regăseşte în ajutorul reciproc dintre Coral şi Nazareth, şi în simbolica vindecare şi reunificare
pe care o ilustrează.
ISTORICUL CENZURII
Romanul Andersonville a fost contestat de către Laurence Van Der Oord, tatăl unui
elev de liceu din Amherst (Ohio), în 1967. Etichetând romanul drept „gunoi", el susţinea că
fiica lui de 16 ani nu ar putea să îl citească pentru că nu ar înţelege cuvintele obscene. De
asemenea, susţinea că opera reprezenta 1% istorie şi 99% gunoi, solicitând ca Donald Hicks,
profesorul de istorie care a recomandat romanul ca lectură facultativă, să fie concediat.
Hicks a răspuns, argumentând că valoarea relativă a romanului depăşeşte ca
importanţă părţile imputabile; aproximativ 30 din cele 795 de pagini conţineau limbaj ce ar
fi putut fi considerat obscen. în apărarea romanului a venit şi preşedintele consiliului
director al şcolii, dna Clem Rice: "...poate că nu ar trebui să îi protejăm aşa pe elevii de
liceu... Poate că ar trebui ca ei să afle că aceste lucruri există chiar dacă ele sunt rele şi poate
nu există în comunitatea noastră." Pe 24 august, directorul şcolii a anunţat că nu va elimina
romanul din programa şcolară.
în 1973, în districtului Buncombe, în Carolina de Nord,

Edna Roberts, membră în consiliul director, a retras o serie
de cărţi, printre care şi Andersonville, din biblioteca
liceului, susţinând că nu sunt potrivite pentru şcoală
întrucât au un limbaj licenţios. Imediat, a introdus o
rezoluţie în consiliul director, care avea ca scop „eliminarea
cărţilor ,nepotrivite' din bibliotecile şcolare". Consiliul a
respins rezoluţia, reafirmându-şi „politicile de selecţie".
Eforturile dnei Roberts au fost susţinute de către organizaţii-
le Christian Action League şi Answer for America.
în 1981, districtului Buncombe, a fost scena unor noi

dispute în privinţa cărţilor din şcoli, printre ele fiind inclusă
şi Andersonville. Protestul a fost iniţiat de către un grup de
cetăţeni reuniţi la liceul Asheville's Owens, în ianuarie;
întâlnirea a fost prezidată de un număr de preoţi
fundamenta-Iişti, în fruntea lor aflându-se Wendell Runion,
organizatorul grupului Concerned Citizens of Owens
District 4. Cărţile de pe listă au fost etichetate drept
obscene. Organizaţia plănuia să adreseze o plângere către
responsabilii din educaţie din districtul Buncombe, pentru
înlăturarea respectivelor cărţi. în februarie, un grup în
opoziţie cu acesta, intitulat Books, a fost organizat pentru a
oferi şi o perspectivă alternativă. Pe 19 februarie, peste
1000 de persoane au participat la un forum pentru a
prezenta cele două puncte de vedere. Cei împotriva politicii
de selectare a cărţilor cereau închiderea oricăror portiţe
„care promovează imoralitatea". Pastorul Randy Stone
susţinea: „Luarea numelui lui Dumnezeu în deşert, fie ea
într-o carte premiată cu premiul Pulitzer sau într-o carte
dintr-un magazin pentru adulţi, este ofensatoare pentru noi,
şi cere o anumită atitudine." Printre liderii grupului Books,
se numărau Loretta Martin, preşedintele Asociaţiei
Educaţiei din Carolina de Nord şi Elsie Brumbeck,
directorul pentru publicaţii educaţionale din Departamentul
pentru învăţământul de stat. Loretta Martin spunea: „Şcolile
noastre sunt în acest moment singurele instituţii care caută
să elibereze mintea umană." Brumbeck a dat citire unei

scrisori din partea Asociaţiei Bibliotecilor din Carolina de
Nord în favoarea politicii actuale de selecţie a cărţilor din
districtul Buncombe. Cel care s-a manifestat cel mai
vehement, a fost însă pastorul Fred Ohler care, susţinând
actuala politică de selecţie a cărţilor, a întrebat: „De ce
imoralitatea este văzută doar ca blasfemie şi ca sexualitate
la Steinbeck, Salinger sau Kantor, şi temele mai importante
ca sărăcia mistuitoare şi nedreptatea socială, ipocrizia
adulţilor, atrocităţile războiului, sunt ignorate?"
4
Cetăţeni îngrijoraţi din districtul Owens (n.tr.).
Referindu-se la un număr de citate din cărţile în cauză,

el a continuat: „A citi Biblia aşa cum alţii citesc Fructele
mâniei ar fi precum a citi Evangheliile observând doar
perceptorii de taxe, beţivii şi pe Măria Magdalena." în
martie, Consiliul Educaţiei5 din districtul Buncombe a votat
(5 la 2) pentru a păstra politica de selecţie a cărţilor.
Andersonville a fost retrasă de pe lista de lecturi pentru
clasa a Xl-a la liceul Whitehall, Michigan, pe 12 decembrie
1963. Un „număr nespecificat de plângeri neidentificate" au
fost primite de inspectorul Şcolilor Melvin Lubbers şi de
Procurorul Harry J. Knudsen; ultimul afirmând că nu îi pasă
că respectivele cărţi au primit 20 de premii Pulitzer, dacă nu
sunt potrivite pentru lectura în şcoli. Jane Moog, mama
unui elev, iritată de retragerea cărţii, a numit această
acţiune drept „o încălcare a libertăţilor civile". Lubbers a
răspuns că nu mesajul autorului este controversat, ci doar
că „nu există un beneficiu suficient de mare în a pune cărţile
în faţa minţilor tinere şi necoapte". în ciuda pledoariei
făcute de Evelyn Robinson în favoarea cărţii, membru în
consiliul director al şcolii, şi a judecătorului John J. Piercy,
Consiliul Educaţiei a votat 6 la 1 în favoarea lui Lubbers.
în 1961, sub conducerea lui J. Evetts Haley, organizaţia
Texans for America 6, un grup de dreapta, susţinuţi de către
organizaţia The Daughters of the American Revolution 7 şi
de John Birch Society, au atacat limbajul şi conceptele
cuprinse într-o întreagă serie de cărţi istorice. Iniţiativa lor a
avut succes, determinând Comitetul de Stat pentru Manua-

le să respingă 12 cărţi criticate de Texans for America şi 4
atacate de The Daughters of the American Revolution.
Mai mult, modificări substanţiale au fost solicitate editorilor
şi pentru alte cărţi.
Aceste dispute s-au intensificat, afectând şi bibliotecile.
Andersonville a fost interzisă în patru licee din Amarillo şi
în colegiul din Amarillo. Motivele invocate erau legate de
ideile politice promovate şi de faptul că autorul ar fi fost
citat de către Fiouse Un-American
Activities Committee 8. în 1962, un comitet de anchetă,
organizat în baza rezoluţiei Camerei Reprezentanţilor a
statului Texas, a investigat conţinutul cărţilor şcolare, în
căutarea unor idei subversive faţă de principiile şi tradiţiile
americane. La o audiere în Austin, pasaje din Andersonville
au fost citite ca exemple de obscenitate şi „mizerie".
O încercare de interzicere a romanului Andersonville s-
a înregistrat şi în Rock County, Wisconsin, în 1969.
AREOPAGITICA
Autor: John Milton

Data şi locul publicării inţiale: 1644, Anglia; 1888,
Statele Unite Editura: [s.n.]; Cassell & Company Forma
literară: eseu, nonficţiune
REZUMAT
Titlul celei mai celebre opere în proză a lui John Milton
derivă de la Areopag, colina lui Ares din Atena, numit după
Ares, unul dintre cei 12 zei importanţi ai Greciei antice. Cea
mai înaltă curte de justiţie din Atena antică se întrunea în
acest loc pentru a dezbate probleme politice şi religioase.
Cei aproape 300 de membri erau aleşi prin vot din rândul
oamenilor liberi ai cetăţii. Identificat cu gloria instituţiilor
democratice ateniene, titlul Areopagitica dezvăluie
înclinaţiile lui Milton. Subtitlul: „Un discurs pentru
libertatea tipăririi necenzurate către Parlamentul Angliei", îi
demonstrează intenţiile.
în The Second Defense of the People of England 9,
publicată în 1654, Milton scria: „Am scris Areopagitica
pentru a salva presa de constrângerile care îi erau impuse;
în ideea că puterea de a stabili ce este adevărat şi ce este
fals, ce trebuie publicat şi ce trebuie suprimat, ar putea să
nu mai fie încredinţată câtorva indivizi analfabeţi şi non-
liberali, care refuză să îşi dea acordul în privinţa oricărei
opere care conţine păreri sau sentimente deasupra nivelului
superstiţiei vulgare."
5
în orig., „Board of Education". în SUA, consiliu, ales sau numit, la nivel de District, şcoală sau stat,
8
Comitet
însărcinat cu stabilirea politicii educaţionale în respective comunitate. în cele mai multe organizat
cazuri, împarte la nivelul Camerei Reprezentanţilor, camera inferioară a Congresului Statelor Unite,
puterea de decizie cu alte instituţii la nivel statal (n.tr.). între anii 1938-1975, pentru investigarea activităţilor neloiale şi subversive (n.tr.).
6
„Texanii pentru America" (n.tr.). 9
A doua pledoarie pentru cetăţenii Angliei (n.tr.).
7
.Fiicele Revoluţiei Americane" (n.tr.).
Scrierea era în mod special direcţională împotriva

ordinului Parlamentului din 14 iunie 1643, care solicita
cenzurarea tuturor cărţilor şi broşurilor înaintea publicării.
(De asemenea conţine idei semnificative despre libertatea
religioasă, legate de cele despre libertatea presei, care nu
vor fi însă discutate aici.)
Milton observă grija foarte mare pe care „Biserica şi
Commonwealth-ul" o au faţă de conţinutul cărţilor: „Cărţile
nu sunt lucruri absolut moarte, ci conţin potenţialul vieţii de
a fi la fel de active precum sufletul al cărei progenituri este;
şi nu doar atât, ele păstrează în starea cea mai pură, ca într-
un flacon, extractul şi valoarea acelui intelect viu care a
născut-o." Tot Milton spune: „Cel care ucide un om, ucide o
creatură raţională, imaginea lui Dumnezeu; dar cel care
distruge o carte bună, ucide raţiunea însăşi, ucide imaginea
lui Dumnezeu aşa cum este ea în faţa ochilor." Milton mai
deplânge activităţile de cenzurare care reprezentau ceea ce
astăzi numim interzicere prealabilă' 0; iar aceasta devine
una dintre principalele doctrine ale discuţiei. Milton
asemăna impulsul pentru cenzură cu atitudinile şi acţiunile
prohibitive ale Curţii Papale, care au dus la apariţia
Inchiziţiei Spaniole. El adăuga că actele de cenzură
cuprindeau de la erezie până la orice fel de subiect conside-
rat nepotrivit, exprimând astfel un avertisment şi faţă de
tipul de cenzură practicat. înainte de „tirana inchiziţie",
cărţilor le era permis să se nască, iar judecata asupra lor era
moderată. Continuând această metaforă, în loc să stea în

faţa juraţilor înaintea naşterii pentru a fi judecate în întune-
ric, departe de ochiul public, cărţile ar trebui examinate în
mod deschis, după publicare.
Pentru a susţine această poziţie, sunt date exemple
istorice. Sunt identificate practici din Atena clasică şi din
creştinismul timpuriu, găsind libertate înaintea şi chiar şi
după publicarea cărţilor, cu excepţia cazurilor de ateism,
blasfemie sau defăimare. Un exemplu dat este incendierea
cărţilor lui Protagoras şi chiar interzicerea autorului însuşi la
cererea judecătorilor din Areopag; Protagoras scrisese că nu
ştia „dacă există zei, sau nu".
Valoarea cunoaşterii şi a învăţăturii constituie unul
dintre pilonii discuţiei lui Milton. Cărţile ne facilitează
înţelegerea a ceea ce cunoaştem şi ne prezintă ceea ce este
nou. Un ordin al Parlamentului ar „suprima toată această
recoltă abundentă de cunoaştere... pentru a ne readuce
înfometarea minţii" şi a face ca oamenii să ştie numai ceea
ce le este permis. Milton aseamănă această stare cu
ignoranţa la care au fost reduşi creştinii prin decretul lui
Iulian care le interzicea lectura textelor păgâne. Astfel,
cenzura va descuraja învăţătura prin îngreunarea accesului
la informaţie şi dezbateri. Limitarea libertăţii de a scrie şi pe
cea de a publica anulează drepturile oamenilor şi
încătuşează libertatea de a învăţa.
Cunoaşterea înfloreşte prin exerciţiul minţii, asemenea

descoperirii şi afirmării adevărului. Reprezentarea acestuia
îngrădeşte religia şi ştiinţa, aflarea adevărului prin
examinarea tuturor părerilor, chiar şi a greşelilor, pentru a fi
cunoscute şi evaluate. Cei care îşi fundamentează credinţele
exclusiv pe ceea ce le este spus de către pastori sau pe ceea
ce crede mulţimea, fără a cunoaşte motivele, nu pot fi
consideraţi că înţeleg. Chiar dacă doctrina poate fi
adevărată într-un sens obiectiv, ea nu va fi înţeleasă corect.
Nu a fost pusă în discuţie sau examinată, astfel că nu va fi cu
adevărat înţeleasă; credinţa va fi doar superficială.
Publicarea fără cenzură ar putea propune provocări care ar
determina reflecţie, aducând profunzime credinţelor
acceptate, sau descoperind noi adevăruri. Milton propune
aceste concepte atât pentru naţiune, cât şi pentru indivizi.
Extinzându-şi acest punct de vedere, Milton pledează în
favoarea lecturării tuturor textelor, atât a celor bune, cât şi
a celor „de natură rea". Cele din urmă „îl vor ajuta pe un
cititor discret şi judicios să descopere, să respingă, să
prevină şi să ilustreze". Adevărul şi virtutea sunt obţinute
incluzând toate opiniile, chiar şi erorile, pentru a fi
cunoscute şi înţelese. Indivizii sunt puşi astfel în ipostaza de
face alegerea morală între binele şi răul ce îi înconjoară.
întrucât cunoaşterea şi studierea viciului sunt în această

lume atât de necesare constituirii virtuţii umane, iar
scrutarea răului este necesară confirmării adevărului, cum

am putea noi, mai sigur şi cu mai puţin pericol, să spionăm
toate regiunile păcatului, decât prin citirea tuturor
tratatelor, şi ascultarea tuturor manifestărilor raţiunii?
Acesta este beneficiul ce poate fi câştigat de pe urma
cărţilor citite fără discriminare.
10
în origial, „prior restraint". Termen juridic ce desemnează orice încercare de a interzicere a publicării sau
emiterii oricărei afirmaţii, o restricţie, în contradicţie cu Constituţia Statelor Unite (Primul Amendament), a
dreptului de liberă exprimare şi libertate a presei (n.tr).
Milton vedea o relaţie de tip cauză-efect între acţiunile

guvernului şi natura populaţiei. Un guvern „opresiv, arbitrar
şi tiran" face să existe un popor „brutal, formal şi servil". Un
guvern îngăduitor şi liber promovează
libertatea, şi libertatea de a scrie şi a vorbi. Acestea au

iluminat în trecut spiritele umane, au eliberat şi lărgit
înţelegerea poporului englez, făcându-l mai capabil, mai
înţelept şi mai dornic de a urmări adevărul. Aceste atribute
ar fi suprimate prin aplicarea acestui ordin al Parlamentului.
Eficacitatea ordinului este de asemenea pusă în
discuţie. Unul dintre aspecte este legat chiar de cenzori: ei
ar trebui să fie superiori tuturor celorlalţi oameni pentru a-
şi îndeplini datoria fără părtinire, dar sunt mai degrabă
înclinaţi către ignoranţă, corupţie sau superficialitate. Alt
aspect este legat de afirmaţia că numai cărţile sunt singura
sursă de idei şi comportamente considerate de către
autorităţi drept inadecvate. Milton le respinge pe ambele,
susţinând, după cum s-a amintit şi mai sus, utilitatea
cărţilor, şi necesitatea publicării necenzurate.
ISTORICUL CENZURII
Cenzurarea cărţilor, care ar trebui înţeleasă ca
suprimarea publicaţiilor nedorite, a fost o politică frecventă
în Anglia. încă din 1408, reconfirmată de către Parlament în
1414, Constituţia Arhiepiscopului Arundel interzicea lectura
oricărei cărţi înaintea examinării şi aprobării acesteia de
către Universităţile Oxford sau Cambridge. Henric al Vlll-lea
a interzis publicarea oricărei cărţi referitoare la Sfânta
Scriptură fără o examinare şi aprobare, ordinul extinzându-
se mai târziu asupra tuturor cărţilor. Această practică a fost
reconfirmată de monarhii ce s-au succedat - Edu-ard, Măria,

Elisabeta, lacob şi Carol. Practica şi procedurile de cenzură s-
au dezvoltat în Anglia secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea,
incluzând cooptarea Stationers Company11, însărcinată cu
administrarea sistemului. în 1637, în timpul domniei lui
Carol, decretul „Star Chamber" din 11 iulie, stabilea o gamă
largă de măsuri de cenzură care interziceau tipărirea,
importul sau vânzarea cărţilor considerate subversive sau
jignitoare, solicitau examinarea tuturor cărţilor înainte de
publicare sau republicare, limitau numărul de tipografii,
specificând numărul de tiparniţe şi cel de angajaţi pe care o
tipografie trebuie să le aibă, interziceau oferirea de spaţiu
pentru tipărirea fără autorizaţie, şi împuterniceau
Stationers Company să percheziţioneze locuinţe în căutare
de asemenea practici.
" Una dintre breslele londoneze, fondată în anul 1403,

ce deţinea monopolul asupra industriei editoriale,
responsabilă pentru stabilirea şi aplicarea reglementărilor în
privinţa dreptului de autor, până în 1709 (n.tr.).
în 1641, decretul a fost abolit ca rezultat al înfrângerii
lui Carol în Războiul Civil din Anglia. Cu toate că Stationers
Company nu a fost desfiinţată, puterile ei au fost
semnificativ reduse; timp de aproximativ 18 luni nu au
existat restricţii asupra tipăririi şi publicării de cărţi. Treptat
însă, libertatea s-a îngustat. în 1643, puritanii, printr-o serie
întreagă de reglementări precedate de o reglementare din

1642 ce obliga ca orice publicaţie să conţină numele
editorului, au reintrodus treptat cenzura, până ce aceasta a
ajuns la forţa ei maximă. Un factor semnificativ ce a
influenţat aceste acţiuni l-a constituit şi existenţa
controverselor din perioada respectivă cu privire la
toleranţa religioasă.
în acest context, John Milton a publicat în 1643
Doctrine and Discipline of Divorce fără a beneficia de
autorizaţie, înregistrare sau semnătură, necesare pe atunci
pentru publicare. A fost republicată în februarie 1644, din
nou fără autorizaţie şi înregistrare, dar de data aceasta cu
semnătură, în acest timp, monarhiştii sufereau o înfrângere,
determinând The Westminster Assembly (un corp
consultativ al Parlamentului referitor la reformarea bisericii,
dominat de presbiterieni), să condamne toate scrierile ce
favorizează toleranţa. O predică pe această temă împotriva
cărţilor ilegale, susţinută în faţa Parlamentului, a identificat
Doctrine and Discipline of Divorce drept imorală. Mai
mult, vânzătorii de cărţi, uniţi într-o corporaţie, au depus o
plângere împotriva cărţilor ilegale, denun-ţându-l şi pe
Milton, printre alţii.
Acestea au constituit catalizatorii direcţi pentru
Areopagitica. Apărută la 23 noiembrie 1644, a fost
publicată tot fără autorizaţie sau înregistrare, sfidând
reglementările în vigoare. (A fost de asemenea citită în faţa
Parlamentului.) La 9 decembrie, vânzătorii de cărţi au

înaintat o plângere Camerei Lorzilor, dar aceasta nu a luat
nicio măsură.
Atacurile lui Milton împotriva cenzurii nu au avut niciun
efect asupra politicii Parlamentului. Practicarea cenzurii a
continuat încă 20 de ani după moartea lui Milton, în 1694.
Frederick Seaton Siebert nota faptul că Areopagitica a avut
„un efect foarte limitat" asupra contemporanilor lui Milton;
„a fost ignorată de majoritatea scriitorilor sau oamenilor
publici ai vremii".
După execuţia lui Carol I şi abolirea monarhiei, Oliver
Cromwell, numit Lord Protector în 1658, a condamnat
Areopagitica, la fel făcând şi „Micul Parlament" al Angliei
protestante ce a urmat Camerei Comunelor care a fost
desfiinţată.
Areopagitica a apărut într-o singură ediţie, şi nu a fost

republicată până în 1738. începând cu această perioadă, a
trezit susţinere publică pentru conceptul de libertate de
gândire. Potrivit lui Siebert, un factor semnificativ în
schimbarea opiniei publice a fost procesul lui Peter Zenger
într-un tribunal colonial din New York. Achitarea lui Zenger
în cazul acuzaţiei de defăimare din partea guvernatorului a
fost considerată o problemă de libertate a presei;
publicarea unei stenograme a procesului la Londra în 1 728,
adaugă Siebert, „a constituit în mod indubitabil un exemplu
pentru magistraţii englezi".
ARHIPELAGUL GULAG (THE GULAG ARCHIPELAGO)

1918-1956
încercare de investigaţie literară
Autor: Aleksandr Soljeniţîn
Data şi locul publicării iniţiale: 1973-1974, Franţa;
1974-1975-1978, Statele Unite
Edituri: YMCA Press; Harper & Row Forma literară:
nonficţiune
REZUMAT
Scopul lui Alexandr Soljeniţîn în cele trei volume ale
Arhipelagului Gulag, este de a documenta şi de a dezvălui
vastul holocaust ce a avut loc în Uniunea Sovietică - care l-a
depăşit ca număr de victime pe cel din Germania împotriva
evreilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Zeci de
milioane de cetăţeni sovietici au fost încarceraţi, trataţi cu
sălbăticie şi deseori ucişi de propriul lor guvern.
„Arhipelagul" din titlu face referire la lagărele de muncă
forţată, „mii de insule" împrăştiate de-a lungul ţării de la
„strâmtoarea Bering până aproape de Bosfor", dar care „în
sens psihologic formau un continent - o aproape invizibilă,
aproape imperceptibilă ţară locuită de prizonieri". Cuvântul
„Gulag", un acronim, desemnează sistemul penal sovietic.
Soljeniţîn foloseşte drept bază pentru scrierea sa
experienţele sale personale în captivitate între anii 1945 şi
1953; acestea sunt suplimentate de mărturiile, memoriile şi
scrisorile altor 227 de martori oculari.
Unul dintre primele capitole din volumul I, „Istoria
sistemului nostru de canalizare", descrie originile şi
continuitatea represiunii de stat
_______________100 de cărţi interzise ^
începând din 1917 şi până 1956, respingând de fapt
ideea cum că deportările guvernului stalinist ar fi fost
limitate în timp şi spaţiu. Textul de asemenea oferă mărturii
structurate, formate din scenele arestării, ale reţinerii şi
interogărilor şi apoi ale celulei. Imediat după aceasta,
cititorul traversează ţara către închisorile arhipelagului.
Destinaţia este lagărul de muncă silnică. Fiecare capitol este
văzut prin prisma experienţelor unor prizonieri, aceştia
oferind scene detaliate despre detenţie. în paginile ce
urmează, este prezentată schimbarea în atitudini şi
proceduri a legilor „justiţiei" sovietice, subliniindu-se cazul
respingerii iniţiale a pedepsei capitale, care s-a transformat
în utilizarea ei masivă şi, se pare, în funcţie de capricii.
O afirmaţie importantă este aceea cum că arestările şi
încarcerările nu au început şi nici nu s-au sfârşit cu cele trei
mari valuri de represiune. Dintre acestea, deportările
recunoscute din 1937 şi 1938, ale „oamenilor cu poziţii, ale
oamenilor cu un trecut de partid, ale oamenilor educaţi",
nu erau de fapt nici cel mai mare val, şi nici corect evaluate.
Ideea că arestările s-ar fi făcut în principal în rândul liderilor
comunişti, este contrazisă de faptul că 90% dintre prizonieri
nu aparţineau acestei categorii. „Legea reală care descria cel
mai bine arestările acelor ani era cea a cotelor, stabilite
pentru orice oraş, orice district, orice unitate militară".
înainte de aceasta, valul din 1929 şi 1930 „a dus «doar» 15
milioane de ţărani în taiga şi în tundră" şi apoi, din 1944
până în 1946 „au fost aruncate naţiuni întregi la canal, fără
să mai menţionăm milioane şi milioane de alţii - prizonieri
de război".
Cronologia deportărilor începe cu decretul lui Lenin de
la sfârşitul anului 1917, şi continuă cu cele ale lui Stalin, care
rafinează şi lărgeşte tacticile lui Lenin. Arestările cuprind un
segment larg al populaţiei: zeci de mii de ostatici - ţărani
revoltaţi de confiscarea pământurilor fără compensaţie,
studenţi „care au criticat sistemul", practicanţi şi credincioşi
religioşi care erau „arestaţi fără întrerupere", muncitori care
nu îşi respectaseră cotele şi grupuri naţionaliste din Asia
centrală. Soldaţii sovietici foşti prizonieri de război fuseseră
de asemenea arestaţi şi trimişi în lagăre de muncă silnică,
chiar şi cei care scăpaseră şi se alăturaseră rezistenţei.
S-ar părea că în istoria de o mie şi o sută de ani a Rusiei
ca stat s-au făcut multe fapte greşite şi groaznice! Dar
printre ele, să fi fost vreuna
deasupra mai erau şi brutalizaţi atât de criminalii de drept comun cu care erau transportaţi
cât şi de paznici.
Un comentariu pătrunzător prezent în Arhipelagul Gulag este legat de corupţia şi
răutatea prezente nu numai la nivelul oficialilor înalţi, ci la toate nivelurile oficiale. Aceşti
oameni corupţi, datorită puterii care li se oferise, sau datorită temerii de a nu deveni victime
ale corupţiei altora, erau cei care conduceau. Ideea de bază pe care o susţine Soljeniţîn este
că distrugerea a milioane de vieţi nevinovate a fost rezultatul direct al Revoluţiei Bolşevice şi
al sistemului politic sovietic.
Autorul oferă şi comparaţii ironice, cum ar fi cele dintre practicile sovietice şi cele
ţariste. De exemplu, în perioada de 30 de ani de tulburări revoluţionare, între 1876 şi 1930,
execuţiile erau o raritate - cam 17 persoane pe an în toată ţara. în schimb, în timpul valului
de represiune din anii 1937-1938, o jumătate de milion de prizonieri politici şi încă o
jumătate de milion de hoţi fuseseră executaţi într-un an şi jumătate. O altă comparaţie:
victimele directe ale Uniunii Sovietice erau între 15 şi 25 de milioane de oameni; acelea ale
Germaniei naziste între 10 şi 12 milioane.
Brutalitatea vieţii şi a morţii în „lagărele de muncă distructivă" constituie subiectul
volumului II. în timpul regimului lui Stalin, între 10 şi 15 milioane de bărbaţi, femei şi copii
erau închişi în „fabricile de exterminare" pe parcursul unui an. Soljeniţîn face diferenţa între
închisorile unde omul „putea să îşi înfrunte durerea direct, să îşi găsească loc în fiinţa sa
pentru ea" şi lagărele de muncă silnică, unde supravieţuirea, de multe ori obţinută în dauna
altora, solicita fiecare strop de energie. Vieţile condamnaţilor însemnau „muncă, muncă,
muncă; foamete, frig şi viclenie". Soljeniţîn oferă detalii succinte şi despre tipurile de muncă
obligatorii, menţionând şi efectele directe de epuizare şi debilizare: muncă epuizantă,
manuală, folosind lopeţi şi târnăcoape pe pământ, în mine şi la cariere, în fabrici de
cărămizi, tunele şi ferme (aceştia fiind favorizaţi de posibilitatea de a mai obţine ceva hrană
direct din pământ), fabrici de cherestea. Zilele de lucru „erau vara de 16 ore pe zi". Acestea
erau însă scurtate iarna, ca muncitorii să fie „siliţi" să lucreze la temperaturi de - 60 de
grade, doar pentru a le fi „demonstrat că într-adevăr cotele pot fi îndeplinite".
Şi cum îi hrăneau pentru toate acestea? Turnau apă într-o oală, şi cel mai bun dintre ei putea să se
aştepte să se fi scăpat câţiva cartofi mici
atât de groaznică precum aceasta: să-ţi trădezi propriii

soldaţi şi să îi declari trădători?
Prezumţia era că soldaţii deveniseră trădători şi că ar fi

„dezvoltat un spirit foarte dăunător trăind printre europenii
liberi".
Codul Penal din 1926, în special articolul 58, definea
crimele împotriva statului. în vigoare timp de mulţi ani,
doctrina de bază a codului era că orice acţiune - sau orice
non-acţiune - îndreptată către slăbirea pute-

rii statului se considera drept contrarevoluţionară. Pe lângă
rebeliunea armată, spionaj şi suspiciunea de spionaj, lista
de activităţi criminale includea subminarea industriei, a
transporturilor şi a comerţului, propaganda sau agitaţia,
inclusiv discuţia faţă în faţă între prieteni şi soţ şi soţie, prin
scrisori sau prin scrierea de manuscrise literare,
nedenunţarea vreunei acţiuni, sau neîndeplinirea vreunei
„obligaţii".
Acuzaţiile împotriva victimelor erau inatacabile.
Interogările făcute pe baza articolului 58 „nu erau aproape
niciodată făcute pentru a afla adevărul" ci mai degrabă
pentru a forţa mărturisirea unei nelegiuiri, sau pentru a-l
aduce pe individ într-o asemenea stare în care să dea o
declaraţie autoincriminatorie. Povara dovedirii nevinovăţiei
stătea pe umerii acuzaţilor, cărora li se dădea foarte puţin
timp pentru a-şi prezenta dovezile. Tortura în timpul
interogărilor era frecventă:
...că prizonierilor le erau strivite craniile cu nişte fiare;
că o fiinţă umană urma să fie coborâtă într-o baie de acid;
că erau legaţi, goi fiind, pentru a fi muşcaţi de furnici şi
gândaci; că un fier încins le era împins prin anus; că
organele genitale ale unui prizonier erau strivite lent sub un
bocanc; şi că, în cele mai norocoase circumstanţe cu putinţă,
prizonierii erau torturaţi, fiind împiedicaţi să doarmă timp
de o săptămână, prin însetare, sau fiind bătuţi la sânge...
Era folosită şi tortura psihologică, incluse

fiind interogările pe timp de noapte, limbajul violent,
intimidările însoţite de promisiuni false, ameninţări la
adresa familiei sau închiderea într-o celulă fără a fi informat
despre acuzaţii. „Cu cât acuzaţiile erau mai fantasmagorice,
cu atât mai feroce erau interogatoriile prin care trebuia
obţinută confesiunea necesară."
Odată condamnaţi, suferinţele prizonierilor continuau
prin transportul cu vagoanele de tren, căruţe sau barje,
lăsaţi în condiţii de supraaglomerare şi fără aer, la
temperaturi extreme şi cu hrană insuficientă, pe
deasupra mai erau şi brutalizaţi atât de criminalii de drept comun cu care erau transportaţi
cât şi de paznici.
Un comentariu pătrunzător prezent în Arhipelagul Gulag este legat de corupţia şi
răutatea prezente nu numai la nivelul oficialilor înalţi, ci la toate nivelurile oficiale. Aceşti
oameni corupţi, datorită puterii care li se oferise, sau datorită temerii de a nu deveni victime
ale corupţiei altora, erau cei care conduceau. Ideea de bază pe care o susţine Soljeniţîn este
că distrugerea a milioane de vieţi nevinovate a fost rezultatul direct al Revoluţiei Bolşevice şi
al sistemului politic sovietic.
Autorul oferă şi comparaţii ironice, cum ar fi cele dintre practicile sovietice şi cele
ţariste. De exemplu, în perioada de 30 de ani de tulburări revoluţionare, între 1876 şi 1930,
execuţiile erau o raritate - cam 17 persoane pe an în toată ţara. în schimb, în timpul valului
de represiune din anii 1937-1938, o jumătate de milion de prizonieri politici şi încă o
jumătate de milion de hoţi fuseseră executaţi într-un an şi jumătate. O altă comparaţie:
victimele directe ale Uniunii Sovietice erau între 15 şi 25 de milioane de oameni; acelea ale
Germaniei naziste între 10 şi 12 milioane.
Brutalitatea vieţii şi a morţii în „lagărele de muncă distructivă" constituie subiectul
volumului II. în timpul regimului lui Stalin, între 10 şi 15 milioane de bărbaţi, femei şi copii
erau închişi în „fabricile de exterminare" pe parcursul unui an. Soljeniţîn face diferenţa între
închisorile unde omul „putea să îşi înfrunte durerea direct, să îşi găsească loc în fiinţa sa
pentru ea" şi lagărele de muncă silnică, unde supravieţuirea, de multe ori obţinută în dauna
altora, solicita fiecare strop de energie. Vieţile condamnaţilor însemnau „muncă, muncă,
muncă; foamete, frig şi viclenie". Soljeniţîn oferă detalii succinte şi despre tipurile de muncă
obligatorii, menţionând şi efectele directe de epuizare şi debilizare: muncă epuizantă,
manuală, folosind lopeţi şi târnăcoape pe pământ, în mine şi la cariere, în fabrici de
cărămizi, tunele şi ferme (aceştia fiind favorizaţi de posibilitatea de a mai obţine ceva hrană
direct din pământ), fabrici de cherestea. Zilele de lucru „erau vara de 16 ore pe zi". Acestea
erau însă scurtate iarna, ca muncitorii să fie „siliţi" să lucreze la temperaturi de - 60 de
grade, doar pentru a le fi „demonstrat că într-adevăr cotele pot fi îndeplinite".
Şi cum îi hrăneau pentru toate acestea? Turnau apă într-o oală, şi cel mai bun dintre ei putea să se
aştepte să se fi scăpat câţiva cartofi mici
atât de groaznică precum aceasta: să-ţi trădezi propriii

soldaţi şi să îi declari trădători?
Prezumţia era că soldaţii deveniseră trădători şi că ar fi

„dezvoltat un spirit foarte dăunător trăind printre europenii
liberi".
Codul Penal din 1926, în special articolul 58, definea
crimele împotriva statului. în vigoare timp de mulţi ani,
doctrina de bază a codului era că orice acţiune - sau orice
non-acţiune - îndreptată către slăbirea pute-

rii statului se considera drept contrarevoluţionară. Pe lângă
rebeliunea armată, spionaj şi suspiciunea de spionaj, lista
de activităţi criminale includea subminarea industriei, a
transporturilor şi a comerţului, propaganda sau agitaţia,
inclusiv discuţia faţă în faţă între prieteni şi soţ şi soţie, prin
scrisori sau prin scrierea de manuscrise literare,
nedenunţarea vreunei acţiuni, sau neîndeplinirea vreunei
„obligaţii".
Acuzaţiile împotriva victimelor erau inatacabile.
Interogările făcute pe baza articolului 58 „nu erau aproape
niciodată făcute pentru a afla adevărul" ci mai degrabă
pentru a forţa mărturisirea unei nelegiuiri, sau pentru a-l
aduce pe individ într-o asemenea stare în care să dea o
declaraţie autoincriminatorie. Povara dovedirii nevinovăţiei
stătea pe umerii acuzaţilor, cărora li se dădea foarte puţin
timp pentru a-şi prezenta dovezile. Tortura în timpul
interogărilor era frecventă:
...că prizonierilor le erau strivite craniile cu nişte fiare;
că o fiinţă umană urma să fie coborâtă într-o baie de acid;
că erau legaţi, goi fiind, pentru a fi muşcaţi de furnici şi
gândaci; că un fier încins le era împins prin anus; că
organele genitale ale unui prizonier erau strivite lent sub un
bocanc; şi că, în cele mai norocoase circumstanţe cu putinţă,
prizonierii erau torturaţi, fiind împiedicaţi să doarmă timp
de o săptămână, prin însetare, sau fiind bătuţi la sânge...
Era folosită şi tortura psihologică, incluse

fiind interogările pe timp de noapte, limbajul violent,
intimidările însoţite de promisiuni false, ameninţări la
adresa familiei sau închiderea într-o celulă fără a fi informat
despre acuzaţii. „Cu cât acuzaţiile erau mai fantasmagorice,
cu atât mai feroce erau interogatoriile prin care trebuia
obţinută confesiunea necesară."
Odată condamnaţi, suferinţele prizonierilor continuau
prin transportul cu vagoanele de tren, căruţe sau barje,
lăsaţi în condiţii de supraaglomerare şi fără aer, la
temperaturi extreme şi cu hrană insuficientă, pe
şi necurăţaţi în ea, dacă nu, varză, sfeclă, sau tot felul de

resturi. Ceilalţi primeau linte sau tărâţe, aceştia nu erau însă
invidiaţi.
Pe parcursul mai multor capitole, Soljeniţîn explorează
relaţia dintre sistemul penal - Gulagul - şi economia
sovietică „din momentul în care planul de super-
industrializare, fusese respins în favoarea planului de
supersupersuper-industrializare... cu ajutorul muncilor
publice din primul cincinal..." Munca silnică i-a permis lui
Stalin să industrializeze ţara foarte ieftin. Muncitorii
disponibili foarte uşor: erau trimişi în regiuni izolate şi
exploataţi în mod brutal, fără niciun fel de grijă pentru
supravieţuirea lor, la construcţia de căi ferate, canale,
autostrăzi, hidrocentrale sau mine. Muncitorii nu primeau
niciun fel de plată: „Munca silnică trebuie organizată în aşa
fel încât prizonierii să nu câştige nimic din munca lor, dar
statul să profite economic de pe urma lor." Acest sistem se
numea „corecţie prin muncă".
însă acest sistem nu funcţiona; corupţia şi hoţia
înfloreau. Materialele de construcţii erau furate; maşinăriile
erau sabotate. Prizonierii nu munceau bine sau organizat,
iar slăbiciunea fizică îi făcea ineficienţi.
La fel ca în volumul I, exemple de indivizi prinşi în
chingile represiunii demonstrează răutatea generalizată. Un
capitol foarte emoţionant detaliază soarta copiilor care sunt
lăsaţi fără părinţii întorşi din război. Aceştia sunt adunaţi şi
trimişi pentru a fi exploataţi în regiuni îndepărtate sau în

colonii. De la vârsta de 12 ani, pot fi deja condamnaţi prin
noul Cod Penal, şi pot sfârşi în Arhipelag. „în 1927
prizonierii cu vârste cuprinse între 16 (cei mai tineri de atât
nu erau număraţi) şi 24 de ani reprezentau 48% din totalul
prizonierilor."
Soljeniţîn arată şi enumera caracteristicile vieţii
„libere", generate de mereu prezenta ameninţare a
Arhipelagului - groază constantă - de arestare, de deportare,
de inspecţii, concedieri, de retragerea permisului de
rezidenţă, de secretomanie şi neîncrederea generalizată,
ignoranţa extraordinară, pâra, trădarea ca mod de viaţă,
corupţia, minciuna ca formă de viaţă şi cruzimea.
Volumul III, lasă la o parte brutalitatea şi suferinţa din
lagărele de muncă pentru a se concentra pe formele de
rezistenţă în interiorul acestora, în partea a V-a, „Katorga"
(muncile grele), Soljeniţîn relatează câteva încercări de
evadare făcute de câţiva prizonieri. Două capitole vaste
redau reacţiile şi comportamentul unui „evadat devotat",
care „nici pentru un minut nu se îndoieşte că un om nu
poate trăi în spatele gratiilor".
Faptele acestui om, care reuşeşte să scape, dar care este
capturat pentru că refuză să omoare nişte oameni
nevinovaţi, alături de procedeele şi planurile altor
prizonieri, stau mărturie pentru forţa şi hotărârea celor care
încă nu se resemnaseră.
Mai ales în lagărele speciale, care fuseseră create

pentru a-i separa pe prizonierii politici „irecuperabili social"
de ceilalţi, a izbucnit şi s-a răspândit scânteia rebeliunii.
Grupuri de răzbunători începuseră să îi „vâneze" pe
informatori. Cu toate că foarte puţini au fost prinşi, rezulta-
tul era semnificativ: informatorii au încetat să spioneze şi să
pârască, iar aerul era „curăţat de suspiciune". începuseră să
aibă loc revolte mai mult sau mai puţin izbutite; armata era
folosită pentru a le înăbuşi. în mai 1954, prizonierii de la
Kengir au preluat controlul taberei pentru 40 de zile. Fără
niciun ajutor din afară, fiind încercuiţi de forţe militare şi
înşelaţi cum că cererile lor ar fi fost acceptate, prizonierii au
fost în cele din urmă zdrobiţi, la propriu (de tancuri) şi la
figurat. Peste de 700 de oameni au fost ucişi.
Exilul sau surghiunul - eufemismul sovietic era
„deportarea" - constituiau un alt instrument de putere
împrumutat de la ţari. „Exportul de indezirabili" începuse la
puţin timp după revoluţie; în 1929, fusese deja creat un
sistem de deportare către regiuni îndepărtate şi izolate.
Sistemul de exil a fost consolidat constant şi temeinic în
timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi apoi în anii
postbelici, prin abordarea teritoriilor „eliberate" (ocupate)
şi a republicilor vestice. Crimele pentru care un cetăţean
putea fi pedepsit prin exil puteau fi „apartenenţa la o
naţionalitate criminală [incluzând fie naţiuni întregi, sau ca
în cazul ţărilor Baltice, categorii speciale de cetăţeni], o
detenţie precedentă în lagăr [prizonierii urmau să fie

„eliberaţi" definitiv în exil], sau rezidenţa într-un mediu
criminal. Toate aceste deportări, „chiar fără ţăranii exilaţi,
depăşeau ca număr de persoane numărul 500 000 care a
fost tot ce a putut exila Rusia ţaristă, închisoarea naţiunilor,
pe tot parcursul celui de-al XIX-a secol".
Odată cu moartea lui Stalin, a urmat o perioadă de
ameliorare pentru prizonieri. Mulţi dintre ei au fost
eliberaţi. însă, Soljeniţîn aminteşte că în istoria de 40 de ani
dinaintea lui Hruşciov, eliberarea „însemna timpul dintre
două arestări". Chiar şi când prizonierul era reabilitat după
ce se constata că fusese acuzat pe nedrept, cei care îl
arestaseră nu erau judecaţi sau pedepsiţi. La fel de
pilduitoare este şi observaţia că lagărele, aprobate de
partid, continuau să existe; mai sunt încă „milioane de
oameni în ele, şi
la fel ca înainte, mulţi dintre ei sunt victimele

neajutorate ale justiţiei pervertite: racolaţi doar pentru a
menţine sistemul în funcţiune".
Soljeniţîn îşi povesteşte şi propria eroare, măsura în
care el fusese păcălit. A fost suficient de credul pentru a fi
convins prin permisiunea de a publica romanul O zi din
viaţa lui Ivan Denisovici, că relaxarea sistemului era reală.
Mai adaugă el: „Dar eu (chiar şi eu) am cedat şi nu merit
iertare."
ISTORICUL CENZURII
Lucrările lui Soljeniţîn se vedeau interzise de la
publicare în Uniunea Sovietică după ce Nikita Hruşciov
pierdea puterea în 1964; în timpul regimului Hruşciov, O zi
din viaţa lui Ivan Denisovici fusese aprobată pentru
publicare. J. M. Coetzee citează analiza făcută de Dina
Spechler despre „disidenţa permisă" în URSS de la moartea
lui Stalin în 1953 şi până în 1970. Date fiind convulsiile
sistemului politic sovietic, Hruşciov, ca reacţie la „rezistenţa
iritantă din partea partidului şi a birocraţiei, folosea
publicaţia Novi Mir [care publicase prima dată O zi din
viaţa lui Ivan Denisovici în 1962] ca un mijloc de a „expune
şi dramatiza probleme şi de a dezvălui fapte care
demonstrau... necesitatea schimbările propuse de el".
în februarie 1974 Alexandr Soljeniţîn era arestat; îşi
pierdea cetăţenia sovietică şi era deportat, adică, exilat din
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova / 00 de cărţi interzise
Rusia. O ediţie în limba rusă a Arhipelagului Gulag fusese

publicată la Paris în septembrie 1973. Ediţia americană, care
era stabilită pentru a apărea imediat după cea rusă, a fost
amânată pentru şase luni, o amânare pe care Soljeniţîn o
vedea ca fiind în legătură cu arestarea şi exilarea sa, potrivit
memoriilor sale, Viţelul şi stejarul™. El considera că: „dacă
toată America ar fi citit Arhipelagul Gulag până la Anul
Nou", sovieticii ar fi ezitat să îl aresteze.
Evenimentele care au dus la publicare par a fi scoase din
textul însuşi. Textul era gata în iunie 1968; un microfilm al
manuscrisului fusese trimis în secret şi cu mari riscuri către
Occident, dar autorul amânase publicarea. Decizia de a o
publica i-a fost impusă în august 1973 când o femeie din
Leningrad, căreia Soljeniţîn îi înmânase manuscrisul, a divul-
gat locul unde era ascuns acesta, după ce fusese interogat
prin tortură timp de cinci zile de KGB (Eliberată după ce
manuscrisul fusese găsit, femeia s-a spânzurat.) Autorul a
înţeles că nu mai avea alternativă decât să autorizeze
publicarea imediat: cartea conţinea numele a sute de oa-
meni care îi oferiseră informaţii.
Motivul invocat pentru acţiunile îndreptate împotriva
lui Soljeniţîn, odată cu publicarea cărţii sale, era respingerea
convenţionalităţii ruse a momentului, adică, faptul că
„abuzurile justiţiei din perioada stalinistă, erau consecinţa
directă a personalităţii dictatorului". Informaţiile sale
insistau să arate că tirania începuse imediat, odată

cu Lenin, şi continua chiar şi în timpul lui Nikita Hruşciov.
în contradicţie cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite, care îi
constrânge pe membri să promoveze circulaţia de idei şi
informaţii „prin orice mijloace de comunicare şi indiferent
de frontiere", cartea Arhipelagul Gulag a fost înlăturată din
două librării din Elveţia aflate sub egida ONU. Se
comunicase cum că această acţiune fusese întreprinsă la
presiunea URSS. Secretarul General al ONU din acea vreme,
Kurt Waldheim, la o conferinţă de presă în iulie 1974, indica
faptul că exista o politică de „sfătuire" a librăriilor, care
luase forma unei recomandări a Directorului General din
Geneva Vittorio Winspeare-Guicciardi, care le-ar fi
comunicat că era de „datoria" librăriilor să evite orice
„publication â caractere outrageant pour un Etat Membre"
[publicaţii cu caracter de insultă faţă de un stat membru].
Conferinţa de presă fusese susţinută ca reacţie la protestele
împotriva interzicerii cărţii, din partea a 250 de angajaţi
ONU.
Lucrările lui Soljeniţîn au fost interzise de la publicare în
Uniunea Sovietică după moartea lui Hruşciov în 1964.
12
Aleksandr Soljeniţîn, Viţelul şi stejarul, Humanitas, 2002 (n.tr.).
BĂIATUL NEGRU (BLACK BOY)

Autor: Richard Wright

Data şi locul publicării inţiale: 1945, Statele Unite
Editura: Harper & Row Forma literară: autobiografie
REZUMAT
„Zilele şi nopţile mele erau un lung, liniştit şi intens vis
de groază, tensiune şi nelinişte. Mă întrebam cât le mai
puteam suporta." Aşa se încheie capitolul 13 al
autobiografiei lui Richard Wright, exprimând acel crescendo
al sentimentelor sale înaintea realizării visului său secret de
a fugi din sud, spre nord, în ultimul capitol.
Având ca subtitlu: „Relatare despre copilărie şi
adolescenţă", memoriile acoperă perioada dintre vârsta de
patru ani şi cea de nouăsprezece. Descrierea experienţelor
şi relaţiilor sale relevă devenirea sa ca persoană.
Copilăria lui Wright a fost marcată de traume şi
umilinţă, strâmtorare şi sărăcie. Familia sa se muta frecvent,
cea dintâi mutare fiind de pe plantaţia unde s-a născut,
unde tatăl său era clăcaş, la Memphis. Alte mutări au
rezultat din faptul că tatăl său şi-a abandonat soţia şi doi
copii pentru o altă femeie. Aceste peregrinări au dus familia
sa către locuinţe modeste, în căutare de slujbe, sau la rude
din a căror milă ranchiunoasă erau nevoiţi să trăiască.
Starea de dependenţă a devenit permanentă, mai ales după
ce mama sa a suferit la o vârstă foarte tânără un atac
vascular în urma căruia i-au paralizat ambele picioare.
Amintirile dominante al copilăriei sunt foamea,

lipsurile şi frica. Odată cu plecarea tatălui, membrii familiei
nu mai aveau niciun venit cât timp mama nu şi-a găsit un
loc de muncă. Foamea, constantă şi apăsătoare, bântuia
întreaga familie; când totuşi exista mâncare, aceasta era
insuficientă atât în cantitate cât şi în valoare nutritivă.
Deseori nu existau nici bani pentru încălzire. Uneori mama
tânărului Richard îi lua la muncă şi pe cei doi fii ai săi; ei
stăteau în colţul bucătăriei unde mama lor era bucătăreasă,
adulmecând mâncarea, dar fiindu-le interzis să mănânce.
Nu erau bani destui nici pentru haine; jenată de aspectul
sărăcăcios al lui Richard, mama sa nici nu îl mai trimitea la
şcoală.
Bătaia apare ca reacţia „automată" şi firească a
adulţilor faţă de copiii neastâmpăraţi sau încăpăţânaţi.
Tânărul Richard, un copil dificil şi ambiţios, este deseori
bătut cu nuiaua sau cu cureaua de către mamă (înainte de a
se îmbolnăvi) sau rude. Unchii şi mătuşile, de asemenea,
încearcă să îl terorizeze să facă ce vor ei. Şi contactele cu
găştile de cartier sau din curtea şcolii sunt marcate tot de
violenţă. Richard, copilul nou venit, copilul izolat, trebuie să
îşi treacă „botezul" până să fie acceptat.
Sentimentul de abandonare, exacerbat de faptul că
mama sa îl lasă într-un orfelinat pentru că nu îşi mai
permitea să-i aibă în grijă pe cei doi băieţi, sentimentul de a
fi părăsit - deşi încă neconştientizat - au fost decisive în
formarea personalităţii lui Richard. Acestea s-au combinat şi

cu poziţia sa permanentă de intrus; ocaziile de a lega relaţii
mai profunde şi statornice erau nimicite de mutările
frecvente şi de atitudinea opresivă a adulţilor. Căldura,
tandreţea, şi încurajările lipseau, chiar dacă sporadic mai
apăreau din partea mamei.
Religia era încă o sursă de suferinţă şi de timorare
emoţională, în special în perioada în care a locuit în casa
bunicii sale. în ciuda vârstei foarte fragede, el se opunea
eforturilor bunicii de a face din el un habotnic, refuzând cu
încăpăţânare chiar ameninţat fiind cu violenţa. Când la fel
de rigida şi habotnica sa mătuşă şi profesoară l-a lovit cu
rigla peste mâini deoarece l-a considerat pe el vinovat
pentru murdărirea podelei, şi nu pe colegul său mai religios,
Richard jură să nu îi mai permită să repete pedeapsa. Cu o
altă ocazie, acasă, când mătuşa îl ameninţă cu o nuia,
Richard o respinge folosind un cuţit, luptând în esenţă
pentru simţul său de dreptate şi independenţă.
Pe parcursul autobiografiei se ţese o imagine
contrastantă: curiozitatea tânărului Richard, dorinţa lui de a
învăţa, de a citi şi rapiditatea cu care învăţa. începuse să
recunoască unele cuvinte în caietele colegilor săi de joacă
încă de la vârsta de şase ani; în aproximativ o oră, un vânză-
tor de cărbuni l-a învăţat să numere până la 100. Punea
întrebări în legătură cu orice. A început târziu să meargă la
şcoală, şi în mod neregulat; trecuse de vârsta de 12 ani când
a reuşit să termine un an şcolar întreg. Dar odată

începută viaţa şcolară, Richard excelează terminând primul
din clasă. Cărţile au devenit mântuirea sa, şi, în acelaşi timp,
o evadare din mediul chinuitor, şi un drum către un vis de
viitor: „să plec în nord, şi să scriu cărţi, romane." Cărţile i-au
deschis perspectiva către scris, i-au deschis căile intelectului
şi i-au încurajat convingerea de a trăi dincolo de graniţele
sudului opresiv.
Richard Wright are primele contacte limitate cu albii în
primii ani ai copilăriei. Până la vârsta de nouă ani, groaza
faţă de albi crescuse deja în el, alimentată de poveştile
despre represiuni violente, despre Ku Klux Klan şi despre
experienţele familiei sale. Primele sale slujbe la albi la
începutul adolescenţei îi confirmă impresiile de josnicie şi
rea voinţă, relevându-i părerile albilor cum că negrii ar fi ori
infantili, ori idioţi, dar în orice caz nişte fiinţe inferioare. Mai
târziu, el ajunge să îşi dea seama că „întreg sistemul
educaţional din sud este construit pentru a zdrobi"
aspiraţiile cetăţenilor negri.
Pe măsură ce experienţele în lumea albilor se adună,
Wright învaţă să îşi ţină secret visul de a fugi în nord şi de a
deveni scriitor. Are nevoie de un timp semnificativ mai lung
decât colegii sau cunoştinţele sale pentru a învăţa cum
trebuie să se poarte, să vorbească şi pe ce ton. Din cauza
aceasta, îşi pierde slujba şi are parte de mult rău. O parte a
„problemei" lui, după cum observă un prieten de-al lui pe
când avea 16 ani, era că „te porţi în preajma oamenilor albi

ca şi cum nu ai şti că sunt albi". Wright recunoaşte tacit
această constatare:
...îmi era pur şi simplu imposibil să calculez, să
programez, să înscenez şi să mă prefac tot timpul. îmi
aminteam să mă prefac pentru perioade scurte, dar apoi
uitam şi mă purtam din nou direct şi uman, şi nu cu intenţie
de a face rău cuiva, ci doar pentru că uitam de statutul
artificial de rasă şi clasă.
Prietenul lui adăuga: „Ştii, Dick, tu ai putea crede că eu

sunt un fel de Unchiul Tom, dar nu sunt. îi urăsc pe aceşti
oameni albi, îi urăsc din toată inima. Dar nu pot să arăt asta;
dacă aş face-o, m-ar omorî."
Richard Wright a învăţat până la urmă să îşi controleze
atitudinile în public din ce în ce mai mult, dar nu fără un
sentiment foarte puternic de mşinc, încordare şi chinuri
psihice. în timp ce acestea din urmă s-au mai
■ li M'.ii in .iimostcr.i mai urbană din Memphis, i se
amintea frecvent faptul
■ i III 'I HIII ' -i •,(• p.Ve.iscă. Aceste experienţe şi reacţii
dezvăluie dezvolta-
ml.II .•.! . iiliui.il.'î ale lui Wright, precum şi antrenamentul
pentru
upi i ii !'"" nulii', in sufletele negrilor de

ameninţarea albilor: înşelăciu-
....III i«\ mint urni şi iM'-.ponsabilitate.
Contemplându-şi viaţa prezentă şi viitorul, Wright vede
doar patru variante: rebeliune, organizarea împreună cu alţi
negri a unei lupte împotriva albilor sudişti; supunere - o
viaţă de sclav servil, negând astfel ideea că „viaţa l-ar fi
pregătit să trăiască potrivit propriilor sentimente şi
gânduri"; să îşi potolească sentimentul de revoltă luptând
împotriva altor negri, astfel transferându-şi ura de sine către
alţi oameni cu pielea neagră; sau să uite ce a învăţat din
cărţi, uitându-i şi pe albi, şi să-şi găsească scăparea în sex şi
alcool. în acest context, el adaugă:
Nu aveam absolut nicio speranţă să ajung un
profesionist. Nu numai că fusesem creat în aşa fel încât nu
îmi doream aceasta, dar şi împlinirea unei asemenea
ambiţii ar fi fost dincolo de capacităţile mele. Negrii înstăriţi
trăiau într-o lume care îmi era la fel de străină precum cea a
albilor.
în final, „pura dorinţă şi speranţa au învins bunul simţ şi
realitatea". Plănuind împreună cu mama, fratele şi mătuşa,
face pasul cel mare: se suie în trenul de Chicago.
ISTORICUL CENZURII
Lui Richard Wright nu îi era necunoscut pericolul
cenzurii. Membru al Partidului Comunist în 1940 când a fost
publicată cartea Native Son, a fost ameninţat cu

excluderea, pe motiv că cel puţin un fruntaş al partidului a
sesizat dezacorduri semnificative între doctrina partidului şi
părerile exprimate în carte. Wright a fost însă salvat de
popularitatea sa şi de faptul că era apreciat, motive care îl
făceau un membru mult prea important pentru a fi lăsat să
plece. Wright a mai constatat şi alte încercări de
constrângere din partea partidului să îi limiteze modul de a
gândi. în 1940, a renunţat la calitatea de membru al
partidului.
De asemenea, Comitetul Special pentru Activităţi Anti-
Americane, Comitetul Dies, l-a anchetat şi l-a etichetat
drept subversiv. Wright fusese şi ţinta unei investigaţii la
vârf a FBI, datorită afilierii şi activităţilor sale din cadrul
Partidului Comunist. Wright ştia că vecinii săi fuseseră
interogaţi. Aceste evenimente au precedat apariţia
romanului Black Boy. în anii '50 Richard Wright a fost
identificat negativ de către Comitetului pentru Activităţi
Anti-Americane şi citat în faţa comitetului, fiindu-i adusă
acuzaţia de a fi aparţinut unuia sau mai multor „fronturi".
Potrivit directivelor atunci în
____________________________________________________________100
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova de cărţi interzise 51
vigoare, operele sale trebuiau retrase din bibliotecile din America şi cele americane din
străinătate.
Black Boy, în ediţia sa iniţială, intitulată American Hunger, cuprindea experienţele
lui Wright la Chicago. Iniţial acceptată de editura Harper & Row, aceştia l-au informat mai
târziu pe Wright că lucrarea urma să fie împărţită: primele două treimi, experienţele din sud,
urmând a fi publicate separat de cele din nord, Chicago şi New York. La început, Wright a
acceptat această sugestie fără nicio problemă; Constance Webb, cea care a realizat biografia
lui Wright, notează, totuşi, că el a simţit „în toată fiinţa lui că, într-un fel, cartea lui a fost
cenzurată". El lua în considerare posibilitatea ca Harper & Row să nu fi dorit să îi jignească
pe comunişti, întrucât Statele Unite şi URSS erau atunci aliaţi, sau că Partidul Comunist însuşi
exercita presiuni asupra editorului. Era hotărât să găsească un mod de a publica segmentul
final al manuscrisului.
La vremea publicării, în ciuda faptului că a fost selectat de Clubul Cartea Lunii, şi că a
beneficiat de o primire bună atât în critică cât şi din partea cititorilor, statul Mississippi a
interzis cartea; Senatorul de Mississippi, Theodore Bilbo a condamnat atât cartea, cât şi pe
autorul ei în Congres:
Romanul Black Boy ar trebui retras de pe rafturile librăriilor; vânzările ar trebui

oprite; este o minciună sfruntată, de la început până la sfârşit; construieşte minciuni
fabuloase despre sud. Scopul cărţii este de a sădi seminţele urii şi ale smintirii în
mintea oricărui american. Este cea mai murdară, mizerabilă, obscenă, murdărie şi
mizerie, şi a venit din partea unui negru de la care nu puteam aştepta mai mult.
Autobiografia a generat controverse în inspectorate şcolare din toate regiunile Statelor

Unite. Cele mai multe atacuri au avut însemnătate la nivel loi al, în timp ce unul dintre ele a
primit atenţie naţională şi a creat un precedent. In 1972, nişte părinţi din Michigan au acuzat
conotaţiile i u.ile ale cărţii considerând că aceasta nu este potrivită pentru elevi i "i r 11n
>■ < - M I nubili, acuzele având ca rezultat scoaterea cărţii din pro-
Iţi.i...........I.n.'i In l n/S, cartea a fost de asemenea exclusă din şcolile din
h............■ linul considerată obscenă, sau o instigare la ură rasială şi
.......illl.ile
rin M " I I inipi iln\ i . 1 < im i < ărţi, incluzând şi Black Boy au fost înainta-
i...................Iun- I ' ' '., in I .isi Balon Rouge, Louisiana, de către Babs
Minhinnette, preşedintele organizaţiei Concerned

Citizens and Taxpayers for Decent School Books u. Această
plângere a avut la origine o controversă în legătură cu
excluderea a două cărţi, una de către consiliul director al
şcolii, şi alta de către director. Această controversă a dus la
adoptarea, în mai 1975, a unei politici de soluţionare a
plângerilor. în consecinţă, în septembrie 1975, consiliul
director al şcolii a solicitat o examinare a cărţilor şi a
materialelor didactice conţinând obscenităţi sau
pornografie. Profesorii şi bibliotecarii au criticat solicitarea,

susţinând că venea în contradicţie cu politica adoptată în
mai. Atacul asupra celor cinci cărţi din partea preşedintelui
organizaţiei cetăţeneşti a fost văzut ca o încercare de a testa
noua procedură de analizare. Comitetul a votat cu 6 la 1
pentru a respinge cererea de excludere a cărţilor, pe baza
unei analize făcute în noiembrie.
O situaţie asemănătoare a avut loc în Nashua, New
Hampshire, în 1978. Ca rezultat al unei plângeri împotriva
desemnării romanului Black Boy ca lectură pentru clasa a
noua a liceului din Nashua, un comitet de analiză a hotărât
ca acesta să fie exclus din programa pentru clasa a noua, şi
să fie mutat în programa pentru clasele a unsprezecea sau a
douăsprezecea, ca lectură opţională. Controversa în jurul
cărţii Black Boy şi a revistei Ms. a dat naştere unor întrebări
cu privire la statutul unor manuale în şcoli din întreg statul,
şi a dat un impuls pentru formarea unei noi organizaţii,
Concerned Citizens and Taxpayers for Better Education^.
Obiectivul acestui grup era de a monitoriza cărţile folosite în
şcoli în anumite comunităţi, pentru a proteja „valorile
tradiţionale iudeo-creştine" în şcoli.
în septembrie 1987, cabinetul neoficial'5 al
Guvernatorului statului Nebraska, Kay Orr, s-a întâlnit cu
liderii unui grup de cetăţeni, Taxpayers for Quality
Education. Grupul a făcut recomandări către guvernator
referitoare la programă, strategii pentru predare şi pentru
15
Cetăţeni şi contribuabili
îngrijoraţi pentru cărţi şcolare
____________________________________________________________100
administrarea şcolilor. De asemenea, s-a indicat să se

monitorizeze cărţile din bibliotecile şcolare, şi să se
recomande liste de lectură. George Darlington, preşedintele
grupului Taxpayers for Quality Education, a găsit că Black
Boy este una dintre cărţile care trebuie excluse, afirmând că
este de o „natură obscen corupătoare", expunând blasfemie
şi violenţă pe întreg cuprinsul cărţii. Mai mult, a adăugat că
asemenea cărţi „induc cancer în corpul
didactic pe care îl dorim pentru copiii noştri". Cartea a fost retrasă din rafturile bibliotecilor,
dar reintrodusă după sfârşitul controversei.
Asociaţia Profesorilor de liceu din Anaheim (California) a acuzat Consiliul de
Administraţie al liceului Anaheim Union din Anaheim, în septembrie 1978, că ar fi „interzis
mii de cărţi din orele de engleză în liceele din Anaheim". Membrii acestui consiliu, acţionând
la solicitarea administraţiei districtului, excluseseră mai mult de jumătate din cărţile
disponibile pentru profesorii de engleză în şcoli. Black Boy era printre cărţile interzise în
sălile de clasă şi în bibliotecile şcolare. Preşedintele Consiliului, James P. Bonnell, susţinea că
numai cele 270 de cărţi rămase pe lista claselor a şaptea până la a douăsprezecea erau
adecvate pentru şcoli. Profesori trebuiau doar să elimine cărţile şi să se asigure că nu sunt
disponibile nici ca lecturi suplimetare. Consiliul îi avertiza, de asemenea, pe profesori că
riscau concedierea dacă ar fi recomandat vreuna din cărţile menţionate. Rezultatul acestor
controverse a fost o campanie puternică în presă pentru revocarea unora dintre membrii
Consiliului, printre care şi pe Bonnell, campanie încheiată cu succes, prin realegerea altor
membri.
într-un caz de notorietate, autobiografia lui Wright a fost una dintre cele nouă cărţi
interzise de consiliul educaţional al districtului şcolar Island Trees (New York) din bibliotecile
liceelor, în 1976; două dintre ele au fost excluse din programa şcolară. Celelalte cărţi incluse
în scandal erau: The Best Short Stories Written by Negro Writers, The Fixer, Co Ask
Alice, Slaughterhouse-Five, Down These Mean Streets, A Hero Ain't Nothing but a
Sandwich, Laughing Boy, The Naked Ape, Soul on Ice şi A Reader for Writers.
Condamnate pe baza unor generalizări largi, cărţile au fost găsite ca fiind „anti-americane,
anticreştine, antisemite, sau pur şi simplu mizerabile". Acuzaţia oficială pentru Black Boy
era de obscenitate şi de remarci antisemite şi alte insinuări etnice, în pasaje precum ur-
mătorul: „Noi, copiii negri - de şapte sau opt sau nouă ani - obişnuiam să alergăm către
magazinul evreului şi să strigăm:... Ucigaşi nenorociţi ai lui Hristos/ Să nu te încrezi
niciodată într-un evreu/ Ucigaşi nenorociţi ai lui Hristos/ Ce n-ar face un evreu/ Roşu, alb
sau albastru/ Tac'tu era evreu/ Maică-ta o macaronară împuţită/ Ce naiba eşti tu?"
Controversa a început în martie 1976 când preşedintele Consiliului Educaţional din
Long Island, Richard J. Ahrens, folosind o listă de cărţi „imputabile" şi o colecţie de citate
compilate de către organizaţia Părinţii Uniţi din New York (PONY-U), a solicitat ca 11 cărţi
să fie excluse din
biblioteca liceului Island Trees. Profesorii au menţionat

că două dintre cărţi, The Fixer şi The Best Short Stories of
Negro Writers, au fost excluse din cursul de literatură din
liceu. Sindicatul local al profesorilor a depus o plângere
împotriva deciziei Consiliului, invocând o violare a
principiilor de independenţă academică prevăzute în
contractul semnat de sindicat. Un grup de localnici de
asemenea a protestat împotriva cenzurii, ameninţând că
vor duce cazul în faţa inspectorului de stat pentru educaţie.
____________________________________________________________100
Ca reacţie la protestele părinţilor şi ale elevilor, consiliul

a organizat un comitet compus din părinţi şi profesori,
menit să examineze cărţile şi să hotărască care dintre ele
merită să fie studiate. Comitetul a recomandat ca şapte din
cărţile în cauză să fie repuse pe rafturile bibliotecilor, ca
două din ele să fie menţinute dar restricţionate, şi ca două
să fie excluse din bibliotecă. în luna iulie, consiliul, ignorând
recomandarea comitetului, a decis să excludă toate cărţile
în cauză, cu excepţia a două titluri. Dintre acestea din urmă,
Black Boy urma să aibă o „circulaţie limitată", iar Laughing
Boy, repusă în circulaţie în bibliotecă fără nicio restricţie.
Celelalte erau „excluse din... biblioteci şi din programa
şcolară", adică nu vor fi recomandate, nici ca lectură
obligatorie, nici ca lectură suplimentară, nici măcar sugerate
pentru lectură, dar pot fi discutate în clasă". Votul a fost
secret pentru majoritatea titlurilor. Ahrens declara: „Nu
este doar dreptul nostru, ci şi datoria noastră să luăm
această decizie, şi o vom lua de câte ori vom avea în faţă
abuzurile comise de către media."
Cinci elevi de liceu - unul din primele clase şi patru din
clasele mari - au înaintat o plângere împotriva consiliului,
încercând să aducă cele nouă titluri înapoi în bibliotecă.
Elevii au denunţat cenzura, susţinând că acest consiliu le-ar
fi încălcat drepturile constituţionale, erijându-se în pro-
tector al opiniilor lor morale şi sociale.
Decizia unei instanţe federale dată în august 1979 (Pico

v. Board of Education) a dat câştig de cauză consiliului.
Judecătorul George C. Pratt a respins ceea ce el a numit
„posesia" unei cărţi; în concluzie, el a decis că un consiliu
poate examina conţinutul cărţilor din biblioteci pentru a
determina dacă sunt „potrivite" sau nu. în centrul
controversei era rolul constituţional al consiliului şcolar în
învăţământul de stat, mai ales în selectarea conţinutului în
conformitate cu valorile percepute ale comunităţii.
în absenţa unei adevărate şi concrete probleme de
libertate academică, instanţa decide că respectul pentru
valorile tradiţionale ale comuni
____________________________________________________________100
didactic pe care îl dorim pentru copiii noştri". Cartea a fost retrasă din rafturile bibliotecilor,
dar reintrodusă după sfârşitul controversei.
Asociaţia Profesorilor de liceu din Anaheim (California) a acuzat Consiliul de
Administraţie al liceului Anaheim Union din Anaheim, în septembrie 1978, că ar fi „interzis
mii de cărţi din orele de engleză în liceele din Anaheim". Membrii acestui consiliu, acţionând
la solicitarea administraţiei districtului, excluseseră mai mult de jumătate din cărţile
disponibile pentru profesorii de engleză în şcoli. Black Boy era printre cărţile interzise în
sălile de clasă şi în bibliotecile şcolare. Preşedintele Consiliului, James P. Bonnell, susţinea că
numai cele 270 de cărţi rămase pe lista claselor a şaptea până la a douăsprezecea erau
adecvate pentru şcoli. Profesori trebuiau doar să elimine cărţile şi să se asigure că nu sunt
disponibile nici ca lecturi suplimetare. Consiliul îi avertiza, de asemenea, pe profesori că
riscau concedierea dacă ar fi recomandat vreuna din cărţile menţionate. Rezultatul acestor
controverse a fost o campanie puternică în presă pentru revocarea unora dintre membrii
Consiliului, printre care şi pe Bonnell, campanie încheiată cu succes, prin realegerea altor
membri.
într-un caz de notorietate, autobiografia lui Wright a fost una dintre cele nouă cărţi
interzise de consiliul educaţional al districtului şcolar Island Trees (New York) din bibliotecile
liceelor, în 1976; două dintre ele au fost excluse din programa şcolară. Celelalte cărţi incluse
în scandal erau: The Best Short Stories Written by Negro Writers, The Fixer, Go Ask
Alice, Slaughterhouse-Five, Down These Mean Streets, A Hero Ain't Nothing but a
Sandwich, Laughing Boy, The Naked Ape, Soul on Ice şi A Reader for Writers.
Condamnate pe baza unor generalizări largi, cărţile au fost găsite ca fiind „anti-americane,
anticreştine, antisemite, sau pur şi simplu mizerabile". Acuzaţia oficială pentru Black Boy
era de obscenitate şi de remarci antisemite şi alte insinuări etnice, în pasaje precum ur-
mătorul: „Noi, copiii negri - de şapte sau opt sau nouă ani - obişnuiam să alergăm către
magazinul evreului şi să strigăm:... Ucigaşi nenorociţi ai lui Hristos/ Să nu te încrezi
niciodată într-un evreu/ Ucigaşi nenorociţi ai lui Hristos/ Ce n-ar face un evreu/ Roşu, alb
sau albastru/ Tac'tu era evreu/ Maică-ta o macaronară împuţită/ Ce naiba eşti tu?"
Controversa a început în martie 1976 când preşedintele Consiliului Educaţional din
Long Island, Richard J. Ahrens, folosind o listă de cărţi „imputabile" şi o colecţie de citate
compilate de către organizaţia Părinţii Uniţi din New York (PONY-U), a solicitat ca 11 cărţi
să fie excluse din
biblioteca liceului Island Trees. Profesorii au menţionat

că două dintre cărţi, The Fixer şi The Best Short Stories of
Negro Writers, au fost excluse din cursul de literatură din
liceu. Sindicatul local al profesorilor a depus o plângere
împotriva deciziei Consiliului, invocând o violare a
principiilor de independenţă academică prevăzute în
contractul semnat de sindicat. Un grup de localnici de
asemenea a protestat împotriva cenzurii, ameninţând că
vor duce cazul în faţa inspectorului de stat pentru educaţie.
Ca reacţie la protestele părinţilor şi ale elevilor, consiliul

a organizat un comitet compus din părinţi şi profesori,
menit să examineze cărţile şi să hotărască care dintre ele
merită să fie studiate. Comitetul a recomandat ca şapte din
cărţile în cauză să fie repuse pe rafturile bibliotecilor, ca
două din ele să fie menţinute dar restricţionate, şi ca două
să fie excluse din bibliotecă. în luna iulie, consiliul, ignorând
recomandarea comitetului, a decis să excludă toate cărţile
în cauză, cu excepţia a două titluri. Dintre acestea din urmă,
Black Boy urma să aibă o „circulaţie limitată", iar Laughing
Boy, repusă în circulaţie în bibliotecă fără nicio restricţie.
Celelalte erau „excluse din... biblioteci şi din programa
şcolară", adică nu vor fi recomandate, nici ca lectură
obligatorie, nici ca lectură suplimentară, nici măcar sugerate
pentru lectură, dar pot fi discutate în clasă". Votul a fost
secret pentru majoritatea titlurilor. Ahrens declara: „Nu
este doar dreptul nostru, ci şi datoria noastră să luăm
această decizie, şi o vom lua de câte ori vom avea în faţă
abuzurile comise de către media."
Cinci elevi de liceu - unul din primele clase şi patru din
clasele mari - au înaintat o plângere împotriva consiliului,
încercând să aducă cele nouă titluri înapoi în bibliotecă.
Elevii au denunţat cenzura, susţinând că acest consiliu le-ar
fi încălcat drepturile constituţionale, erijându-se în pro-
tector al opiniilor lor morale şi sociale.
____________________________________________________________100
Decizia unei instanţe federale dată în august 1979 (Pico

v. Board of Education) a dat câştig de cauză consiliului.
Judecătorul George C. Pratt a respins ceea ce el a numit
„posesia" unei cărţi; în concluzie, el a decis că un consiliu
poate examina conţinutul cărţilor din biblioteci pentru a
determina dacă sunt „potrivite" sau nu. în centrul
controversei era rolul constituţional al consiliului şcolar în
învăţământul de stat, mai ales în selectarea conţinutului în
conformitate cu valorile percepute ale comunităţii.
în absenţa unei adevărate şi concrete probleme de
libertate academică, instanţa decide că respectul pentru
valorile tradiţionale ale comuni-
taţii şi autoritatea Consiliului asupra conţinutului materialelor educative exclud orice
suspiciune de încălcare a Primului Amendament ce ar fi putut să ia forma excluderii
oricărei cărţi din programa şcolară.
După decizia Curţii de Apel, de a retrimite cazul în judecată, cu un vot de 2 la 1,

Consiliul a solicitat o examinare din partea Curţii Supreme, care a fost şi acordată. Curtea de
Apel a decis că drepturile elevilor prevăzute în Primul Amendament au fost încălcate şi că
respingerea cărţilor s-a făcut după nişte criterii mult prea generale.
Judecătorii Curţii Supreme, divizaţi într-o decizie de 5 la 4 {Board of Education,
Island Trees Union Free School District v. Pico), au reconfirmat decizia Curţii de Apel.
Curtea Supremă a solicitat cercetări suplimentare pentru a determina motivele care au stat la
baza deciziei consiliului. Majoritatea judecătorilor s-au bazat pe principiul că „dreptul de a
intra în contact cu idei" este „o condiţie necesară" pentru exercitarea deplină a libertăţilor de
expresie, ale presei, şi politice. Judecătorul Brennan, concluzionând pentru tabăra majorităţii
(care îi includea şi pe judecătorii Marshall, Stevens, Blackmun şi White), a afirmat: „Consiliile
şcolare locale au drepturi lărgite în administrarea şcolilor, dar acestea trebuie exercitate
într-o manieră conformă cu cerinţele care decurg din Primul Amendament."
Constituţia noastră nu permite suprimarea oficială a ideilor. Astfel, retragerea

solicitată de consiliu a cărţilor din bibliotecile şcolare a încălcat drepturile elevilor
prevăzute în Primul Amendament... Dacă intenţia Consiliului era ca prin decizia de a
retrage cărţile să împiedice accesul elevilor la idei cu care consiliul era în dezacord, şi
dacă această intenţie constituia un factor decisiv în decizia Consiliului, atunci acesta
[Consiliul] şi-a exercitat activitatea încălcând Constituţia. A permite asemenea intenţii
ar însemna a încuraja... o ortodoxie oficial prescrisă... (sublinierile provin din original)
Considerăm că aceste consilii locale şcolare nu pot elimina cărţi din bibliotecile şcolare
doar pentru că nu agreează ideile pe care le conţin, şi încearcă prin eliminarea lor să
„prescrie ce anume este corect în politică, naţionalism, religie, şi alte chestiuni legate
de opinie"... Asemenea scopuri sunt în mod inevitabil condamnate de cazuri
precedente.
în dezacord cu această decizie, Judecătorii Burger,

O'Connor, Powell şi Rehnquist au emis un avertisment
asupra rolului Curţii Supreme în decizii locale referitoare la
cenzură: „Dacă părerea majorităţii ar deveni lege, Curtea ar
ajunge probabil periculos de aproape de a deveni un «supra
cenzor» al bibliotecilor şcolare, iar Constituţia nu spune că
judecătorii, mai mult decât părinţii, profesorii şi consiliile
şcolare, trebuie să determine standardele după care
moralitatea şi vulgaritatea trebuie tratate în sala de curs."
Astfel, prin reţinerea de a transforma Curtea Supremă într-
un supra cenzor local,

judecătorii conservatori recomandau ca deciziile de a stabili
standarde locale, să rămână în mâinile comunităţilor locale.
Controversa s-a încheiat la 12 august 1982, când
Consiliul Liceului Island Trees a decis cu un vot de 6 la 1 să
readucă cele nouă cărţi pe rafturile bibliotecilor fără niciun
fel de restricţie, dar cu menţiunea că biblioteca trebuie să
trimită o înştiinţare scrisă părinţilor elevilor care
împrumutau materiale pe care părinţii le-ar fi putut
considera controversate. Consiliul a amânat însă decizia în
cazul reintroducerii în programa şcolară a romanului The
Fixer de Bernard Malamud.
COLIBA UNCHIULUI TOM (UNCLE TOM'S CABIN)
Autor: Harriet Beecher 5towe

Editură: John P. Jewett
Forma literară: roman
REZUMAT
Când Harriet Beecher Stowe a scris romanul Coliba
unchiului Tom, scopul ei principal era de a descrie sclavia
atât de patetic, încât să îi convingă pe albi să aibă o
atitudine de repulsie faţă de aceasta. Scopul ei nu era unul
politic, pentru că era convinsă că o schimbare în politică,
fără o schimbare în inimi,

nu va fi durabilă. Credea că singurul mod de a realiza o
schimbare reală era de a convinge întreaga naţiune de
valorile creştine. Dacă toată lumea credea şi practica
egalitatea creată de Dumnezeu, sclavii ar fi fost eliberaţii şi
toţi ar fi putut ajunge în Rai. Astfel, întreaga acţiune este
bazată pe personaje care sunt modele de blândeţe
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova W0 de cărţi interzise
creştină, sau a căror credinţă este pusă la încercare.

Personajele sunt bune sau rele, în funcţie de natura lor
religioasă, mai mult decât de fapte.
Una dintre liniliile intrigii o prezintă pe Eliza, o sclavă, pe
soţul ei George, care locuieşte pe altă plantaţie, şi pe fiul lor
Harry. Când Eliza află că proprietarul lor îl vânduse pe Harry
pentru a-şi plăti o datorie, decide că singura ei dorinţă este
să fugă de pe plantaţie. Soţul ei făcuse acest lucru deja,
întrucât se temea că stăpânii nu vor mai permite căsătoria
lui cu Eliza, forţându-l să trăiască cu o altă femeie de pe
plantaţie. George simte că singura lui şansă este să fugă în
Canada, şi să câştige suficienţi bani pentru a-şi cumpăra
soţia şi fiul de la stăpânii lor. Când Eliza hotărăşte şi ea să
evadeze, îşi pune speranţele tot în Canada. Fuge împreună
cu copilul ei spre fluviul care separă statul Kentucky de
statul liber Ohio. Pe măsură ce negustorul de sclavi Haley se
apropie, ei nu îi mai rămân decât puţine variante; astfel că
traversează râul acoperit de gheaţă, cu copilul în braţe şi
desculţă, şi ajunge pe teritoriul liber, epuizată şi plină de
răni. Din nefericire, din cauza Legii Sclavilor Fugitivi din
1850, a fi într-un stat liber nu însemna prea mult. Noua lege
le interzice oamenilor să îi ajute pe sclavii fugiţi şi prevedea
prinderea şi aducerea înapoi a acestora. Quakerii' 6, cu-
noscuţi pentru dispreţul lor faţă de sclavie şi care
respingeau această lege, i-au oferit adăpost Elizei şi
copilului ei, şi au ajutat-o să se întâlnească cu soţul său.
Aceştia sunt însă în continuare în pericol, negustorul de

sclavi organizând o poteră cu scopul de a-i prinde pe sclavii
evadaţi. Pe când încearcă să evadeze în Canada, ei sunt
încercuiţi de urmăritori, dar George nu este dispus să
renunţe şi începe să tragă, rănind pe unul dintre urmăritori
şi alungându-i pe ceilalţi.
Eliza şi George sunt creştini, în timp ce Haley şi oamenii
săi nu sunt. Eliza crede că Dumnezeu o va ajuta, după cum i-
a arătat când a ajutat-o să treacă râul. Credinţa lui George,
însă este pusă la încercare. El simte că toţi negrii au fost
părăsiţi de Dumnezeu. în concordanţă cu credinţa autoarei,
16
George Membrii
trebuieunei secte creştine
să accepte fondate
creştinismul la sfârşitul
pentru a deveni un
om bun. Acest lucru se întâmplă când, fiind acasă la un
quaker, George este tratat de la egal la egal pentru prima
dată în viaţa lui. Naratorul spune: credinţa în Dumnezeu şi
încrederea în bunătatea Lui au început să îi cuprindă inima,
ca o aură de încredere şi grijă, îndoielile întunecate, ateiste,
mizantrope şi înţepătoare au început să se topească sub
căldura religiei..." George şi-a adus sufletul întru Domnul,
astfel că este mântuit; Haley şi oameni săi sunt văzuţi drept
răi, nu din cauză că păcătuiesc în fiecare zi ţinând oamenii în
sclavie, ci pentru că nu sunt buni creştini. Naraţiunea
expune clar faptul că lipsa virtuţii creştine va cântări greu în
ziua Judecăţii de Apoi.
Al doilea nivel narativ urmăreşte călătoriile unui om

cinstit, Unchiul Tom. Şi el fusese vândut lui Haley, dar spre
deosebire de Eliza, el nu doreşte să fugă. El crede că trebuie
să facă toată viaţa exact ce îi va spune stăpânul său.
Proprietarul plantaţiei avea încredere în Tom, iar acesta
simţea că nu îl poate trăda. Mai mult, Tom crede că tot ce se
întâmplă este din voia lui Dumnezeu, şi nu va încerca să
încalce legile sale. Deşi are soţie şi mai mulţi copii, acceptă
să fie luat de pe plantaţie şi să fie dus la bordul unui vas
navigând pe fluviul Mississippi. La bord se află şi o fetiţă,
Eva. Tom se împrieteneşte cu fata, care este angelică şi pură.
După ce Tom o salvează pe fetiţă când aceasta cade în apele
fluviului, tatăl acesteia, Augustine St. Clare hotărăşte să îl
cumpere pe Tom.
Tom este dus la noua lui locuinţă din New Orleans, unde
cititorului îi sunt prezentate o varietate întreagă de
personaje. Mama Evei, Mărie, este o ipohondră egoistă care
se ocupă mai mult de propriile boli imaginare, decât de cele
reale ale fiicei sale. St. Clare, pe de altă parte, manifestă o
grijă paternă faţă de fiica sa dar şi faţă de sclavi. El
consideră că sclavia este un lucru rău, dar nu vede niciun
mod în care ar putea să îi pună capăt. El consideră că este
vina sa dacă un sclav se comportă imoral din cauza stării în
care l-a adus sclavia. Pe St. Clare nu îl prea interesează
religia, pentru că după cum el singur recunoaşte, stăpânii de
sclavi religioşi sunt nişte ipocriţi, şi nu vrea să participe la
slujbe la care aceştia aud din predică doar ce le convine.

Domnişoara Ophelia este verişoara lui St. Clare, din
Vermont, care se ocupă de gospodărie când soţia lui St.
Clare este „bolnavă". Ea este ipocrită într-un alt fel, fiind
credincioasă şi consideră că sclavia e un lucru rău, dar nu şi-i
poate imagina pe negri drept egalii ei, din punct de vedere
moral sau intelectual.
St. Clare, deşi un adversar al sclaviei, explică de ce
fratele său Alfred este în favoarea acesteia. Alfred, un
„aristocrat", propune o serie de argumente pentru a apăra
sclavia, comparând-o cu alte sisteme politice.
„... «plantatorul american face, sub altă formă ce e
drept, acelaşi lucru pe care îl fac aristocraţia engleză şi
capitaliştii cu clasele inferioare;» adică se consideră
proprietarii lor, trup şi suflet, pentru a-i folosi după cum le
convine... nu poate exista o civilizaţie înaltă fără servitutea
maselor, fie ea implicită sau explicită. Trebuie să existe, zice
[Alfred], o
clasă inferioară, care să se dedice muncilor fizice şi care să se menţină la statutul de animal; astfel, o clasă
superioară obţine tihnă şi bogăţie pentru o creştere a inteligenţei, devenind sufletul îndrumător al celor de
jos."
Eva este exact genul de persoană cum şi-ar fi dorit Stowe să fie toată lumea - bună creştină
ceră. Chiar şi în privinţa morţii, Eva rămâne pură, văzând în ea ocazia de a-şi vedea
uitorul, şi de a-i aduce şi pe alţii pe calea credinţei. Spre deosebire de mama ei, ea nu
eşte Biblia pentru a dovedi că Dumnezeu făcuse sclavia cu un motiv. Spre deosebire de
lia, ea este bună şi iubitoare. Spre deosebire de tatăl ei, ea crede că se poate pune capăt
ei şi că ea poate schimba sentimentele celor din jur, pentru a-i face să se simtă datori să îşi
eze sclavii. Ea îşi atunge acest ţel prin moarte. Tatăl ei este atât de afectat încât devine mult
credincios, făcând actele necesare pentru eliberarea lui Tom. Topsy, o sclavă „rea" şi
ultătoare, devine bună, Ophelia începând să o vadă ca pe o fiinţă umană care poate să
scă şi să fie iubită.
Din nefericire, actele care i-ar fi acordat lui Tom libertatea nu erau încă încheiate când St.
este înjunghiat pe când încercă să oprească o încăierare - gestul suprem de altruism creştin
el că Tom este vândut de către Mărie. Este cumpărat la o licitaţie de Simon Legree, un om
şi bate în mod constant sclavii pentru a-i exploata la maximum, cumpărând fără remuşcări
ând aceştia mor. Mai mult decât lipsa de respect pentru fiinţa umană, încercările sale de a-l
a pe Tom să renunţe la religie îl fac un om detestabil; într-o zi, găseşte cartea de rugăci uni a
m pe când îi căuta prin lucruri, şi îi spune: „Ei bine, o să scot eu chestia asta din tine. Nu o să
toţi cioroii care se roagă şi cântă pe-aici; aşa că bagă la cap. Fii atent, că acum eu sunt
ca ta! înţelege - vei face exact cum zic eu." Când Tom refuză ordinele lui Legree de a-l bate
alt sclav, Legree se aprinde, şi îi spune lui Tom că un sclav îi aparţine trup şi suflet, dar Tom
nde:
„Dom' Legree, m-aţi cumpărat, io o să fiu fi servitor bun şi credincios la matale. Vă dau
toată munca braţului meu, tot timpul meu, toată puterea mea; dar sufletul nu mi-l dau unui
muritor. îl păstrez pentru Domnul, şi voi pune dorinţele lui înainte de toate - trăieşte sau
mori; puteţi fi sigur de asta. Dom' Legree, io nu prea sunt speriat de moarte. Aş muri mai
devreme decât mai târziu. Matale poţi să mă biciuieşti, să
mă înfometezi, să-mi dai foc - asta doar o să mă trimită

mai repede acolo unde vreau să ajung."
Această atitudine îl face pe Legree să se teamă, ştiind
despre sine că este un om rău şi că va ajunge în Iad. Această
frică se transformă într-o ură puternică faţă de Tom, pe care
până la urmă îl omoară în bătaie Tom este un alt exemplu
de creştin care mai degrabă acceptă moartea decât să
rănească pe altul. Moartea lui îl aduce pe Cassy pe drumul
Domnului, la care renunţase, crezând că Domnul îl părăsise.
De asemenea, îi convinge şi pe Sambo şi Quimbo, sclavii lui

Lagree care conduc plantaţia şi îi bat pe ceilalţi sclavi; când
Cassy moare, ei îşi dau seama de relele pe care le-au făcut şi
se căiesc. în final, moartea lui Tom determină un alt fel de
convertire, când George Shelby, fiul fostului stăpân al lui
Tom, îşi eliberează toţi sclavii.
ISTORICUL CENZURII
Coliba unchiului Tom a fost extrem de controversată
încă de la prima publicare. Tema sclaviei era în centrul
disputelor şi a dezbinării americanilor la acea vreme,
întrucât se punea întrebarea cum poate o naţiune bazată pe
principiul egalităţii să permită existenţa unui sistem în care
cinci milioane de oameni erau desconsideraţi şi maltrataţi.
Din acest motiv, romanul a generat mult controverse. Mulţi
cetăţeni din nord voiau să ştie dacă povestea era adevărată;
necunoscând sclavia, nu le venea să creadă că este posibilă.
De aceea, Stowe a introdus un capitol de final, „Concluzii",
în care atestă adevărul fiecărui incident pe care îl relatează,
incluzând fuga Elizei pe fluviul Ohio care era îngheţat şi
poveştile triste ale despărţirii familiilor de sclavi în urma
licitaţiilor. în ciuda controverselor ce înconjurau romanul şi
a faptului că, după cum menţionează Joseph Conlin în
cartea sa Our Land, Our Time, era „interzisă în sud", cartea
a devenit rapid un bestseller. Prin reacţia la cenzură, un
dialog între taberele pro şi contra sclaviei a început să se
poarte atât în nord cât şi în sud. Cei care se împotriveau

ideilor lui Stowe au adus numeroase critici romanului. Ba
chiar au apărut şi o serie de „romane anti-Unchiul Tom"
după cum le denumeşte John Tebbel, precum Aunt Phillis'
Cabin; or Southern Life as It Is (Coliba mătuşii Phillis; sau
viaţa în sud, aşa cum este ea de fapt).
virtuţile creştine ale bunătăţii şi egalităţii, şi nu de a ajuta sistemul inegal şi rău al sclaviei.
Ideea că biserica permite existenţa unui asemenea sistem nedrept a făcut ca romanul
să fie interzis de papalitate. Haight comentează că în Italia şi în toate statele papale în 1855
„vânzarea romanului era interzisă deşi acesta nu era pus la Index". Indexul de Cărţi Interzise
conţinea lucrările pe care catolicii nu aveau permisiunea să le citească, din cauza blasfemiei
sau conţinutului eretic".
Pe lângă cenzura din alte ţări, romanul a fost deseori contestat şi cen zurat în Statele
Unite de oameni care au considerat romanul drept rasist. Haight relatează că în Bridgeport,
Connecticut, în 1955, „o versiune dramatizată... a fost contestată de către negri ca fiind o
caricatură a realităţii". Romanul lui Stowe, de fapt, prezenta imagini stereotipice ale albilor şi
negrilor. De exemplu, mătuşa Chloe descrie cu încântare bucatele pe care le-a gătit pentru o
cină, în acest timp comparându-se cu stăpâna sa; aici ar fi fost făcute o serie de declaraţii
rasiste:
Io şi Doamna, aproape că ne-am certat cu plăcinta aia, iar io i-am zis „Uite Doamnă,
uitaţi-vă la mâinile acestea ale matale frumoase şi albe, cu degete lungi... şi uitaţi-vă
apoi la mâinile mele negre şi butucănoase. Păi nu credeţi că Dumnezeu trebuie să fi
vrut ca eu să fac plăcinta, şi dumneavoastră să staţi în salon?"
Remarci precum acestea, inserate în povestire, i-au nemulţumit pe unii cititori. în altă
parte a poveştii, Stowe îi prezintă pe sclavii lui George Shelby atât de fericiţi, încât când
acesta îi eliberează, ei nu vor să plece. De asemenea, povestea lui George şi Eliza, se termină
cu aceştia plecând liberi spre Liberia, insinuând-se că negrii liberi nu au ce căuta în America.
De asemenea, mulţi considerau că personajul Tom, era prea pasiv şi nedispus să lupte
pentru viaţa şi libertatea sa şi a familiei sale. După cum subliniază Haight, în timpul anilor
'50 „Unchiul Tom era sinonim cu supunerea".
în 1984, la Waukegan, Illinois, cartea a fost contestată de Robert B. Evans Sr., oficial
local într-un caz care a mai implicat şi titlurile: Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark
Twain, Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee şi de Pe aripile vântului de Margaret
Mitchell. După cum sublinia Lee Burress, elevii şi părinţii s-au alăturat protestului acuzându-
le de „rasism şi limbaj licenţios". Mai precis, Revista pentru
Coliba unchiului Tom nu constituia doar un pericol

potenţial pentru sistemul sclaviei din America. Ideea de
egalitate îi deranja pe mulţi alţii. Anne Haight relatează că
în 1852 cartea „a fost interzisă în timpul terorii de cenzură a
lui Nicolai I". Cenzura a fost o practică frecventă în istoria
Rusiei; nu numai cărţi, dar şi ziare, reviste, piese de teatru,
muzica şi alte forme de expresie erau cenzurate. Această
tendinţă începuse cu mult înaintea lui Nicolai I, dar sub
domnia sa, prohibiţiile şi restricţiile s-au intensificat.
Potrivit statutului cenzurii din 1828:
Lucrări de literatură, ştiinţă sau artă, vor fi cenzurate

dacă: (a) vor conţine orice care poate submina învăţăturile
Bisericii Ortodoxe greco-ruse, tradiţiile şi ritualurile sale,
sau în general, adevărurile credinţei şi dogmei creştine; (b)
vor conţine vreo încălcare a autorităţii supreme autocratice
sau a respectului faţă de casa imperială, sau orice contrazice
legislaţia în vigoare.
Coliba unchiului Tom era văzută ca o ameninţare

pentru ambele condiţii şi a fost astfel cenzurată. Sistemul
aristocraţiei pe care Stowe îl consideră inuman exista şi în
Rusia. Ţarul şi ceilalţi nobili prosperau, în timp ce clasele de
jos munceau din greu pentru recompense mărunte.
Circularea liberă a unor asemenea idei ar fi fost un pericol
pentru ţar, astfel că romanul a fost cenzurat. Cazuri similare
s-au înregistrat în legătură cu mulţi alţi autori.
Tot pe baza statului din 1828, romanul a fost cenzurat
din motive religioase. Deşi romanul este extrem de pro-
creştin, conţine deseori păreri critice la adresa bisericii şi a
clericilor. Atât St. Clare şi Stowe discută despre ipocrizia
biserici, care schimbă Scriptura spre avantajul deţinătorilor
de sclavi. Când Mărie spune că într-o predică ea auzise că
Scriptura demonstrează că sclavia este predestinată de
Dumnezeu, St. Clare respinge această idee: „Discuţiile
religioase pe problemele de genul acesta - de ce nu merg
mai departe, să arate frumuseţea unuia care bea un păhărel

în plus, şi care zăboveşte un pic mai mult la un joc de cărţi,
şi alte aranjamente ale Providenţei de genul acesta, care
sunt destul de frecvente la noi, oamenii; vrem să auzim că şi
acestea sunt bune şi dumnezeieşti." în paragraful final,
Stowe spune: „Atât nordul cât şi sudul sunt vinovate în faţa
lui Dumnezeu; şi Biserica Creştină are de dat nişte
explicaţii..." Ea credea că era responsabilitatea bisericii de a
promova
Libertate Intelectuală menţionează că Evans se opunea

faptului că în carte apărea cuvântul „negrotei" şi a solicitat
ca aceasta să fie exclusă din programa şcolară: „Nu există
cărţi în districtul nostru care să vorbească despre
«honkies»'7, «dagos»18, «spics»'9 sau «polacks»20. Aşa cum
acei oameni din acele naţionalităţi sunt jigniţi de folosirea
acelor cuvinte, tot astfel şi negrii sunt jigniţi de folosirea
cuvântului «negrotei»." întrucât doar Huckleberry Finn era
lectură obligatorie, doar aceasta a fost exclusă din
programă.
DOCTOR JIVAGO
Autor: Boris Pasternak

Data şi locul publicării iniţiale: 1957, Italia; 1958,
Statele Unite Edituri: Giangiacomo Feltrinelli Editore;
Pantheon Books Forma literară: roman
REZUMAT
Romanul Doctor Jivago urmăreşte viaţa personajului
după care este şi numit, până la moartea sa la vârsta de nici
40 de ani. Urmăreşte de asemenea şi o perioadă crucială în
istoria Rusiei de la începutul secolului XX, trecând prin
Revoluţia din 1917, Războiul Civil şi până la teroarea anilor
'30. Un epilog, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial
(după moartea lui Jivago) oferă o privire spre viitor, precum

şi o încheiere pentru trecut.
Iuri Andreievici Jivago rămâne orfan la o vârstă fragedă.
Tatăl său, un industriaş bogat care îşi părăseşte familia chiar
înainte de moartea mamei sale, risipeşte averea familiei.
Iuri este crescut în casa unei familii cultivate de intelectuali
din Moscova. Studiază Medicina, câştigându-şi respect ca
diagnostician, şi se însoară cu Tonia, fiica părinţilor lui
„adoptivi". Ea dă naştere unui copil, dar viaţa lor este
zguduită de încorporarea tânărului Jivago în armată pentru
Primul Război Mondial.
în timpul serviciului său militar, Jivago o cunoaşte pe
17
Termen
defăimător pentru
Lara - Larisa Feodorovna Antipova (născută Guishar), fiica
unei văduve ruse de origine franceză. O mai întâlnise de
două ori în adolescenţă. Lucrând ca asistentă medicală, ea
se află în căutarea soţului său, Paşa-Pavel Pavlovici Antipov
- despre care se zvoneşte că ar fi fost rănit pe câmpul de
luptă. Ea trăieşte şi cu povara unei ruşini - pierderea
inocenţei şi a purităţii, în adolescenţă, fiind sedusă de către
un libertin pe nume Komarovski, amantul mamei ei. Iuri şi
Lara devin încet-încet prieteni înainte ca ea să plece înapoi
acasă, în luriatin, regiunea Ural, iar el înapoi la Moscova.
Veşti extraordinare! Lupte de stradă în Sankt

Petersburg! Garnizoana Petersburg s-a alăturat rebelilor!
Revoluţie!
Acest anunţ încheie partea întâi a textului şi aduce

schimbări dramatice în viaţa protagoniştilor şi a Rusiei.
La întoarcerea sa, Iuri găseşte Moscova dezorganizată şi
tumultuoasă. Combustibilii şi lemnul de foc sunt pe
terminate. Supravieţuirea însăşi este o provocare. Iuri
încearcă să îşi reia activitatea de medic şi să reintre în
cercurile pe care le frecventa înainte, dar se simte străin
faţă de prieteni şi colaboratori. începe să îşi dea seama de
pericolul în care se află el şi familia sa, din cauza trecutului
lor.
După o iarnă cruntă, Tonia şi tatăl ei, cu ajutorul fratelui
„vitreg" al lui Iuri, Evgraf, reuşesc să îl convingă pe Iuri să
fugă cu toţii de la Moscova la Varikino, pe domeniul
bunicului Toniei, o opţiune periculoasă, având în vedere
trecutul acestuia din urmă. însuşi drumul lung cu trenul este
periculos; trebuie să treacă prin numeroase percheziţii. Pe
drum, la câteva minute de Yuriatin, Jivago are o scurtă
întâlnire cu infamul Strelnikov, fanaticul ofiţer al Armatei
Roşii. (El este, de fapt, soţul Larei, dat dispărut, care
profitase de zvonurile că fusese ucis, pentru a-şi schimba
identitatea.)
Viaţa lui Jivago la Varikino dă impresia de pace şi

obscuritate. însă pacea lui Iuri este întreruptă de două
evenimente: povestea lui de dragoste cu Lara care se
desfăşoară în biblioteca din Yuriatin - îl tulbură trădarea
oribilă a Toniei, pe care de asemenea o iubeşte; şi de faptul
că este cooptat sub ameninţarea cu moartea de către
partizanii Roşii, Frăţia Pădurii, pentru a le înlocui chirurgul
ucis. Această încarcerare durează mai mult de un an, până
ce reuşeşte să scape, după a patra încercare.
După un drum de şase săptămâni, Iuri, epuizat, murdar
şi slăbit, ajunge la Yuriatin pentru a o găsi pe Lara. El află că
familia lui se întorsese la Moscova şi că mai târziu ar fi fost
exilaţi din Rusia. Totuşi, pentru
că ea este soţia lui Strelnikov, Iuri şi Lara nu sunt nici acum în siguranţă. Ei fug la Varikino.
Drumurile lor se despart atunci când ea fuge într-o provincie aproape de Pacific,
aşteptându-l şi pe el să o urmeze. El rămâne în urmă, minţind-o pentru siguranţa ei, hotărât
să plece la Moscova, înainte de a pleca, Strelnikov apare, căutându-şi soţia şi un loc de
ascunzătoare. A doua zi, anticipând că avea să fie prins, se sinucide.
întors la Moscova, Iuri nu reuşeşte să se dedice nici slujbei sale, nici scrisului. Nici
măcar încercările de a obţine un permis de plecare nu par prea hotărâte. Starea lui fizică şi
intelectuală se degradează. în cele din urmă, cu ajutorul lui Evgraf, încearcă sa se pună pe
picioare. Cu toate acestea, moare în urma unui atac de cord, în drum spre spital.
Printre cei care se strâng pentru priveghi se află şi Lara. Ea venise la Moscova cu o
misiune urgentă - aceea de a-şi găsi copilul pierdut pe care l-ar fi avut împreună cu Iuri; de
dragul vremurilor trecute vizitase şi apartamentul lui Iuri, ultimul în care acesta locuise.
După funeralii, rămâne pentru a-l ajuta pe Evgraf cu actele lui Jivago - apoi dispare.
într-o zi, Larisa Feodorovna ieşi şi nu se mai întoarse. Trebuie să fi fost arestată pe
stradă. A dispărut fără urmă şi probabil a murit undeva, uitată, ca un număr anonim
pe o listă care a fost apoi rătăcită, într-unui din nenumăratele lagăre de concentrare
pentru femei, sau mixte, din nord.
Pe parcursul acestei povestiri, Pasternak introduce o serie de personaje reprezentând

diverse aspecte ale vieţii şi le conturează situaţiile. Construieşte imagini ale evenimentelor
personale sau socio-politice pentru a evoca peisajul istoric şi uman. în perioada antebelică,
prerevoluţio-nară, prosperitatea şi farmecul vieţii claselor superioare este pus în contrast cu
viaţa clasei muncitoare - serate muzicale şi o petrecere cu dans, de Crăciun, dineuri şi jocuri
de cărţi în contrast cu o grevă a căilor ferate şi soldaţii cazaci atacând şi masacrând un grup
de demonstranţi paşnici.
în contrast cu interludiul de la Varikino, fericirea regăsită în sânul familiei, plăcerea
muncii şi frumuseţea naturii, zonele imediat înconjurătoare sunt devastate - satele prinse în
lupta dintre Armata Roşie şi cea Albă bombardate şi incendiate se văd din tren, altele se văd
distruse din cauza revoltelor. Ţăranii trăiesc în mizerie, vieţile lor sunt distruse, copiii lor
luaţi ca soldaţi.
Reacţia iniţială a lui Iuri faţă de revoluţie anticipează

făgăduinţa „unei noi ordini", după cum aceasta fusese
ilustrată de gândirea idealizată a revoluţionarilor din 1905 şi
până în 1912-1914; era conştient de opoziţia faţă de Rusia
ţaristă. Este cu toate acestea tulburat de idei mai puţin
cunoscute lui care ies din realitatea unui război sălbatic şi
crud şi din „revolta soldaţilor, conduşi de acei revoluţionari
de profesie, bolşevicii", în drum spre Moscova, un tovarăş
de drum, un revoluţionar, îi contrazice opinia lui Jivago cum
că ţara ar trebui să se întoarcă la o stare „de pace şi ordine
relative", înainte de a pune în scenă „experimente

periculoase":
Eşti naiv... ce numeşti tu dezordine este o stare la fel de
normală ca acea ordine pe care o susţii tu. Toate aceste
distrugeri constituie o etapă naturală şi preliminară pentru
un plan creativ general. Societatea nu s-a dezintegrat încă
suficient. Trebuie să se spargă în bucăţi complet, apoi un
guvern revoluţionar va lua bucăţile pentru a construi o nouă
fundaţie.
Jivago nu este tentat de acest cântec de sirenă; pe
măsură ce trenul se apropie de Moscova, pentru el războiul
şi revoluţia par goale şi fără sens în timp ce casa lui dragă şi
iubită rămâne plină de însemnătate.
Episoade din revoluţia ce se afla în desfăşurare oferă
imaginile devastării şi ale confiscărilor şi prezintă câteva
fragmente din retorica revoluţionarilor. Un sat este
bombardat fără a avea nicio vină deoarece se află în
vecinătatea altuia care refuzase să se ralieze conform
prevederilor partidului. Altul este survolat şi incendiat
pentru că ar fi refuzat să îşi cedeze alimentele armatei. Cea
de-a doua scenă a revoluţiei se caracterizează drept una a
suspiciunii şi a intrigilor - informatori mânaţi de ură şi
invidie, gata să distrugă oameni în numele „dreptăţii
revoluţionare".
Iuri, de prea multe ori prea sincer pentru situaţia sa, îşi
exprimă antagonismele:
în primul rând, ideea de primenire socială aşa cum este

ea înţeleasă după Revoluţia din octombrie nu mă prea
umple de entuziasm. în al doilea rând, este atât de departe
de a fi pusă în aplicare, iar numai discutarea ei a generat
atâta vărsare de sânge, încât nu sunt sigur că scopul scuză
mijloacele. Şi în ultimul rând - şi cel mai important - când
aud oameni vorbind despre remodelarea vieţii sociale îmi
pierd controlul şi alunec în disperare.
într-un alt pasaj, el pune la îndoială marxismul şi pe liderii lui:
Marxismul o ştiinţă?... Marxismul este mult prea nesigur pe bazele sale ca să fie o ştiinţă.
Ştiinţele sunt mai echilibrate, mai obiective. Nu cunosc vreo mişcare mai egoistă şi mai
departe de adevăr decât marxismul. Toţi sunt preocupaţi în a-şi dovedi abilităţile practice,
iar cei de la putere sunt atât de montaţi în a-şi crea mitul infailibilităţii încât fac tot posibilul
pentru a ignora adevărul. Politica nu se prinde de mine. Mie nu îmi plac oamenii cărora nu le
pasă de adevăr.
în floarea energiei şi a puterilor, Iuri visează la o viaţă trăită în mod individual, „trăind din
area braţelor sale". El simte „dorinţa eternă a omului de a se întoarce la pământ". El adoră
useţea care îl înconjoară şi adoră să experimenteze şi să se exprime. îşi doreşte libertatea
să, nu limitată; se străduieşte să îşi protejeze intimitatea şi personalitatea. Jivago îşi menţine
e valori cu toate că entuziasmul şi chiar viaţa încep să îi pălească.
Epilogul descriind Al Doilea Război Mondial în anul 1943 îi are în centru pe doi dintre
enii din copilărie ai lui Jivago. Au fost în lagărele sovietice, dar acum sunt ofiţeri în armată. Ei
tează la trecutul lor, amintindu-şi atrocităţile pe care le-au trăit. Unul din ei comentează un
t important al sistemului sovietic:
Eu cred că această colectivizare a fost o măsură greşită şi fără succes, dar le-a fost
imposibil să îşi recunoască greşeala. Pentru a accepta această greşeală, oamenii au trebuit
să fie vindecaţi, prin toate metodele terorii, de obiceiul de a gândi pentru ei înşişi, şi forţaţi
să vadă ceea ce de fapt nu exista, să afirme exact opusul celor văzute de propriii lor ochi.
Acestea sunt grăitoare pentru cruzimea extraordinară a perioadei lejov, promulgarea unei
constituţii care urma să nu fie aplicată niciodată, şi introducerea unor alegeri care încălcau
orice principiu al alegerii libere. Şi când a izbucnit războiul, ororile lui reale, pericolele lui
reale, ameninţarea lui reală de moarte, păreau o binecuvântare faţă de domnia inumană a
minciunii, şi aducea uşurare pentru că spărgea vraja constituţiei de faţadă.
ISTORICUL CENZURII
După moartea lui Stalin în timpul perioadei Hruşciov, când Kremlinul a mai relaxat politica
cenzură, în 1953, Pasternak a început să
scrie Doctor Jivago. El fusese mut în perioada stalinistă,

care „mutilase individualismul creator şi instaurase
conformitatea cu partidul în rândul tuturor scriitorilor".

După trimiterea manuscrisului către Editura de Stat şi
primirea unui răspuns pozitiv, autorul trimite un exemplar şi
editurii din Italia, Giangiacomo Feltrinelli Editore. Imediat,
Editura de Stat s-a răzgândit şi a condamnat cartea;
„Intenţia cărţii este de a arunca îndoieli asupra validităţii
Revoluţiei Bolşevice pe care o portretizează ca şi cum ar fi
fost cea mai mare crimă din istoria Rusiei." Pasternak a fost
obligat să solicite manuscrisul înapoi de la editura italiană
pentru „retuşuri". Editorul a refuzat să o înapoieze.
Când lui Boris Pasternak i s-a oferit Premiul Nobel
pentru Literatură în 1958, autorul a fost obligat să-l refuze:
„Datorită semnificaţiei acestui onor în comunitatea de unde
provin, ar trebui să mă abţin de la a accepta acest premiu
nemeritat care mi s-a acordat."
Uniunea Sovietică a denunţat premiul - şi juriul suedez -
acuzând că s-ar fi făcut un „act politic ostil de a-i sprijini pe
scriitorii contrarevoluţionari şi defăimători". Mai mult,
Pasternak a fost exclus din Uniunea Scriitorilor Sovietici şi i-
a fost retras titlul de „Scriitor Sovietic".
în 1986, reflectând politicile de deschidere ale lui
Gorbaciov, problemele cenzurii şi ale amestecului politicului
în literatură au fost dezbătute la cel de al Vlll-lea congres al
Uniunii Scriitorilor Sovietici. în fruntea Uniunii a fost aleasă
o conducere reformistă, care a anunţat că se ia în
considerare publicarea romanului Doctor Jivago. A fost, în

cele din urmă, publicat în 1988.
în Statele Unite în 1974, un patron de librărie din
Larchmont, New York, a dezvăluit că un om, care s-a
recomandat ca fiind membru al John Birch Society, a
telefonat pentru a protesta împotriva unor cărţi „subver-
sive" din librărie. Titlurile identificate erau Doctor Jivago,
Das Kapital de Karl Marx şi Inside Russia Today de John
Gunther; de asemenea, a menţionat o carte a lui Nabokov şi
un dicţionar englez-rus. El a ameninţat că dacă aceste cărţi
„antiamericane" nu vor fi scoase de pe rafturi, societatea va
organiza un boicot în faţa librăriei. Editorul publicaţiei
Newsletter on Intellectual Freedom a sfătuit librăria să „nu
ia orice aiurit drept cenzor autointitulat". Se pare că librăria
nu l-a luat.
jonathon Green, sub titlul de „index al cărţilor
cenzurate", identifică Doctor Jivago drept una dintre cărţile
cel mai des cenzurate.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 7 00 de cărţi interzise
Paine mai contrazice ideea supremaţiei ereditare. „Om" este cel mai înalt titlu pe care
cineva îl poate primi sau de care are nevoie. Şi cum un titlu nu are nicio valoare intrinsecă,
asemenea distincţii sunt doar nişte porecle neînsemnate. Doar calitatea de „om" reiese din
drepturile naturale ale tuturor fiinţelor umane. Cum toţi oamenii sunt copii ai lui Dumnezeu,
tot astfel sunt şi egali în drepturi între ei. Printre drepturile naturale pe care oamenii le
capătă prin simpla lor existenţă sunt drepturile intelectuale, care includ libertatea de a citi şi
de a asculta, de a vorbi şi de a gândi. Drepturile minţii includ de asemenea şi drepturi
spirituale. Mai mult, Paine recunoaşte că libertatea religioasă nu înseamnă doar toleranţă.
Oamenii nu au dreptul sau puterea doar de a „tolera" o altă religie; a vorbi de toleranţă ar fi
echivalent cu a vorbi despre un corp legislativ care să introducă o lege permiţându-i sau
interzicându-i lui Dumnezeu să primească slavă şi din partea unui evreu. Este clar că nicio
putere pământească nu poate lua o asemenea măsură. Pentru Dumnezeu, toate credinţele
sunt egale. Pe lângă drepturile intelectuale, oamenii au dreptul de a acţiona în interesul
propriei lor fericiri, atâta timp cât aceste acţiuni nu afectează în mod negativ drepturile
altora.
Din aceste drepturi naturale reies şi drepturile civile. A trăi în socie tate înseamnă
sacrificarea unei părţi din drepturile naturale. Dar acest sacrificiu trebuie să fie parte a unui
contract social; niciun guvernământ nu poate lua aceste drepturi oamenilor pe care îi
conduce; oamenii construiesc societatea tocmai pentru a se asigura de drepturile civile care
li se cuvin, pe care indivizii separaţi nu le pot garanta.
Paine dezvoltă aceste idei referitoare la drepturi, pentru a examina felurile în care un
guvernământ îşi poate exercita puterea. Guvernul poate exista prin superstiţie şi poate fi
condus de preoţi; poate exista datorită forţei şi poate fi condus de cuceritori; sau se poate
baza pe drepturi şi condus de raţiune şi de voinţa poporului. Ultimul este singurul guvern
care merită să existe. în contrast cu acesta, aristocraţia este echivalentă cu tirania din mai
multe motive: întrucât capacităţile nu sunt ereditare, nu apare a fi justă trecerea puterii pe
linie de familie de la o generaţie la alta; clasele aristocrate nu sunt responsabile în faţa
poporului, deci sunt în mod intrinsec nedrepte; aristocraţia este bazată pe putere, şi nu pe
drepturi. Clasa aristocrată (în parte din cauza legii ereditare) degenerează odată cu trecerea
timpului.
în contrast cu Anglia, Paine prezintă Franţa. O mare parte din prima secţiune din
Drepturile omului este devotată respingerii acuzaţiilor de
DREPTURILE OMULUI (THE RIGHTS OF MAN)
Autor: Thomas Paine

Data şi locul publicării iniţiale: 179 1 (prima pane, 7
792 (a doua parte), Statele Unite; 1791 (prima parte),
1792 ( a doua parte), Anglia; de asemenea publicată în
foileton în New York în vara anului 1791. Edituri:
Graham, Statele Unite; Daily Advertiser, în foileton;
Jeremiah 5a-muel Lordan, Anglia Forma literară:

nonficţiune
REZUMAT
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pe măsură ce
vedea cum colonia sa mult preţuită îi alunecă printre degete
şi cum revoluţia pune stăpânire pe Franţa, Anglia încerca să
oprească curentul de idei dinspre America, a cărei
independenţă ar fi putut servi drept model şi pentru alte
colonii, ameninţând astfel puterea Coroanei. Din acest
curent de idei fac parte şi cele ale lui Thomas Paine.
Drepturile omului a fost printre cele mai persecutate cărţi
în anii 1790 în Anglia. Cele mai multe dintre aceste
persecuţii aveau ca motiv acuzaţia de defăimare
instigatoare.
Paine începea să scrie Drepturile omului la numai două
zile după apariţia celebrei cărţi a lui Edmund Burke în 1790,
Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa. Burke, care ataca
dur Revoluţia Franceză, fusese admirat până în acel
moment de Paine, dar în urma acestei scrieri, sentimentele
s-au schimbat fundamental, incitate fiind de opiniile lui
Burke şi de caracterul detestabil al guvernului britanic.
Stilul lui Paine este recurent, multe dintre idei
concentrându-se pe istoria vremurilor sale, însă nu acestea
i-au adus atenţia cenzorilor.
Paine începe lucrarea criticând afirmaţia lui Burke cum

că ascensiunea lui William şi Mary în 1689 ar fi îndatorat şi
ar fi legat naţiunea engleză pentru eternitate de monarhie.
Paine considera că este absurd să vezi generaţia prezentă,
obligată să adere la promisiunile generaţiilor anterioare. Cei
vii au prioritate faţă de cei morţi, iar Parlamentul care
depusese jurământul de loialitate nu avea puterea de a face
aceasta; astfel, faptele generaţiilor anterioare nu îi leagă pe
oamenii ce trăiesc în prezent.
tiranie şi de abuzuri din timpul Revoluţie Franceze. Din nefericire pentru Paine, vor trece doar
câţiva ani până când asemenea abuzuri se vor răsfrânge chiar asupra sa, el însuşi devenind
victimă, fiind încarcerat în perioada Revoluţiei. Dar Franţa, spune Paine, este superioară
Angliei pentru că are o constituţie reală şi pentru că legislativul său este răspunzător în faţa
poporului. Atunci când guvernul îşi promite sieşi că se va „reforma pe sine însuşi", nu există
nicio şansă pentru o reformă reală, pentru că nu există relaţia de responsabilitate în faţa
poporului. Paine afirmă că toate caracteristicile guvernului în Anglia sunt opusul a ceea ce ar
trebui să fie. '
Partea a doua din Drepturile omului a fost publicată în 1792. La fel ca şi precedenta,
a fost foarte bine primită de cititori. în paginile acesteia, Paine explică de ce guvernul
reprezentativ este preferabil tuturor celorlalte. Evocând America drept model şi drept bastion
al schimbării politice, Paine demonstrează că monarhiile sunt prin natura lor militariste. Mai
mult, continua lor dorinţă de a cuceri noi teritorii epuizează finanţe le şi resursele naţiunii
prin taxe şi prin acumulare de datorii. Pentru a opri acest despotism, Paine recomandă
lichidarea monarhiei. Mai mult, el propune şi ca averile Angliei să fie distribuite săracilor, pe
lângă oferirea de locuri de muncă pentru şomeri. Totul având ca scop ajutorarea săracilor
pentru întemeierea de noi familii şi pentru creşterea copiilor.
După ce a expus problemele monarhiei, Paine face distincţie între diferitele tipuri de
guvern şi susţine că, prin urmare, „cu cât o civilizaţie este mai desăvârşită, cu atât mai puţină
nevoie este de guvern". Mai mult, guvernul trebuie să fie „nimic mai mult decât o asociaţie
naţională activând pe principiile societăţii". Dar monarhia urmăreşte doar interesele
monarhului; aristocraţia urmăreşte doar interesele aristocraţilor. Doar o republică, aşa cum
se fondase în America, urmăreşte interesele şi bunăstarea poporului.
Pentru a dezvolta acest argument cu mai multe detalii, Paine conduce discuţia către
Constituţia din Pennsylvania, către Articolele Confederaţiei şi către Constituţia Statelor Unite
ale Americii. Lucrarea sfârşeşte cu ideea optimistă, potrivit căreia revoluţia şi dorinţa de
libertate pe care doar o democraţie reprezentativă le poate aduce se vor răspândi prin
Europa, aducând sfârşitul tiraniei şi al războiului.
ISTORICUL CENZURII
în timp ce pentru America, Drepturile omului părea o
parte acceptată şi chiar fundamentală a ideilor politice,
pentru Anglia în schimb, textul reprezenta un pericol real.
Deşi în mare parte salvate de furia cenzurii în vremurile
noastre, textele lui Paine au fost persecutate în timpul vieţii
autorului; cartea sa a reuşit să intre pe lista „celor mai des"
cenzurate < ărţi a lui Jonathon Green.
în 1791, Charles James Fox a introdus o lege în Camera
Comunelor (are le permitea juraţilor să decidă dacă
anumite texte erau sau nu defăimătoare. Cu toate că a fost

eliminat de către Camera Lorzilor, în 1 792 proiectul de lege
privind defăimarea al lui Fox a rezistat atacurilor Lordului
Kenyon şi ale apropiaţilor acestuia, devenind în cele din
urmă lege. Deşi judecătorilor le era încă permis să îşi ofere
opiniile juraţilor, aceştia din urmă aveau acum dreptul să nu
ia în seamă aceste opinii. In acest timp, un număr tot mai
mare de cărţi şi ziare atacau monarhia; mulţi sugerau că
William Pitt se folosea de nebunia regelui pentru a prelua
controlul efectiv asupra guvernului.
în acest context, scrierea lui Paine turna gaz pe foc.
Prima ediţie din Drepturile omului a fost oprită de la
publicare în februarie 1791. Editorul, cunoscut astăzi drept
Johnson and Chapman, a considerat că textul prezenta
„tendinţe periculoase" şi a hotărât oprirea publicării. Luna
următoare în Anglia, Jeremiah Samuel Jordan punea cartea
la dispoziţia publicului. Cele 10 000 de exemplare iniţial
tipărite s-au epuizat peste noapte la Londra. însă, în vara lui
1792, Jordan a fost arestat şi găsit vinovat de defăimare
instigatoare pentru publicarea părţii a doua din Drepturile
omului. După unele estimări, prima parte din Drepturile
omului s-ar fi vândut în două milioane de exemplare în
primul an de la publicare, fiind disponibilă la un preţ redus.
William Pitt recunoştea că Paine avea dreptate în mult
privinţe, dar afirma că scrierile sale pot determina
izbucnirea unei „revoluţii sângeroase". Deşi nu s-a luat
măsura drastică de a arde toate exemplarele din Drepturile

omului, se spune că Pitt ar fi plătit câte 5 şilingi de persoană
pentru organizarea unei demonstraţii care să-l înfiereze pe
Paine. într-o singură noapte în februarie 1792, Paine a fost
ars în efigie în patru locuri diferite din Londra. A fost de
asemenea spânzurat în efigie la Londra, Worcester,
Canterbury şi în alte locuri. Când în Anglia s-a descoperit că
versiunea americană a cărţii lui Paine, conţinea şi un pasaj
care lipsea
din cea engleză, şi anume cel care afirma că guvernul Angliei este exact opusul a ceea ce
trebuie să fie, Pitt a decis să ia măsuri mai drastice.
S-a emis o citaţie cu acuzaţia de defăimare instigatoare împotriva lui Paine la 21 mai
1792; pe 8 iunie, el a apărut la tribunal, dar procesul a fost amânat până în decembrie. Paine
nu şi-a încetat atacurile, iar pe măsură ce timpul trecea, apropiaţii săi începeau să se teamă
pentru viaţa lui. Legenda spune că poetul William Blake l-ar fi sfătuit să părăsească ţara.
Chiar când i se pregătea arestarea şi încarcerarea, Paine a plecat spre Franţa pe 18
septembrie. Din nefericire, mai târziu a fost încarcerat în Franţa, din cauza opoziţiei faţă de
iacobini, şi a împotriviri sale la executarea regelui Ludovic al XVI-lea.
Thomas Erskine, procurorul general al prinţului de Wales şi susţinător al libertăţii presei
a fost apărătorul lui Paine la procesul privind Drepturile omului. Erskine a atacat citarea
unor pasaje scoase din context pentru demonstrarea acuzaţilor de defăimare. Erskine
avusese deseori succes, obţinând achitarea celor acuzaţi în cazuri asemănătoare şi publica
deseori scrieri referitoare la libertatea presei. De multe ori, le cerea judecătorilor chiar să
ignore legea aşa cum era ea scrisă. Deşi Thomas Erskine a acceptat să preia cazul lui Paine,
nu toată lumea s-a bucurat de această decizie, printre aceştia aflându-se şi influentul Lord
Loughborough, care avea să devină lord cancelar.
Procesul, care a avut loc pe 18 decembrie 1792, a fost prezidat de acelaşi Lord Kenyon
care condusese lupta împotriva legii defăimării a lui Fox. Când Erskine s-a opus invocării unei
scrisori a lui Paine ca dovadă pentru susţinerea cazului (Erskine amintind că acuzaţiile aduse
lui Paine se bazau pe Drepturile omului şi nu pe alte scrieri), Kenyon a respins obiecţia.
Având în faţă un juriu ostil, Erskine a pledat timp de 3 ore şi 40 de minute, susţinând cu
ardoare că textul trebuie luat ca un întreg, fără a delimita părţi scoase din context, şi că Paine
nu este vinovat, întrucât nu i-a incitat pe cititori să încalce legea. Publiciştii, continuă el, au
dreptul şi obligaţia să evidenţieze erorile guvernământului. însă, juriul era atât de hotărât să
delibereze, încât şi-au pierdut răbdarea cu pledoaria lui Erskine. Prin legea britanică, prin
ideea de defăimarea instigatoare, dacă cuvintele scrise ar fi putut răsturna guvernământul
existent, nu mai avea nicio importanţă dacă acestea erau adevărate sau false. Pe 20
decembrie Paine a fost găsit vinovat nu numai de instigare, dar şi de înaltă trădare. I-a fost
interzis, sub ameninţarea morţii, să mai calce pe teritoriul Angliei vreodată.
După procesul lui Paine, a izbucnit un potop de acuzaţii

de defăimare instigatoare, printre textele invocate fiind şi
cele ale lui Paine, lonathon Green relatează că Drepturile
omului a fost „confiscată şi arsă cu regularitate în anii ce au
urmat". însă, în iunie 1793, juraţii l-au găsit vinovat pe
Daniel Isaac Eaton, pentru publicarea unei ediţii din
Drepturile omului; ei au respins însă ideea că Eaton ar fi
avut intenţii criminale. Acelaşi verdict a fost dat împotriva
sa la un proces asemănător pentru publicarea în iulie 1793 a
textului Letter Addressed to the Addressers of the Late

Proclamation, cu toate că la începutul anului 1793, editorul
llenry Delaney Symonds, fusese condamnat la un an
închisoare şi amendat cu 100 de lire pentru vânzare
aceluiaşi text. în 1819, Richard ( ariile a fost găsit vinovat
pentru publicarea textului The Age of Reason (Ipoca
raţiunii), primind o amendă de 1 000 de lire şi doi ani de
închisoare. Cu toate acestea, deşi Drepturile omului şi
Epoca raţiunii erau condamnate de tribunale, după cum
afirmă Donald Thomas, „pe tot parcursul primului sfert al
secolului al XlX-lea, nu se ducea deloc lipsă de martiri
voluntari pregătiţi să meargă la [închisoarea] Newgate
pentru un an sau jumătate de an, pentru a se asigura că
filozofia lui Thomas Paine nu va trece necitită şi
nereceptată". Lui Erskine i-a fost permis să publice relatarea
procesului lui Paine. Samuel Taylor Coleridge şi Jeremy
Bentham se alăturau şi ei mai târziu cauzei libertăţii presei.
Coleridge întreba: „Câţi din sutele de mii de cititori ai lui
Paine au fost incitaţi de scrierile sale la acte de violenţă
politică?" El a dovedit că foarte puţini, dacă nu chiar deloc,
au fost incitaţi în acest fel. în secolul al XlX-lea, Anglia a fost
convinsă în mare parte de argumentul lui Erskine, cum că in-
stigarea există doar când autorul chiar încearcă să îi incite
pe cititori la violenţă împotriva guvernului.
Dar din cauza faptului că Paine nu a ezitat niciodată să
spună ceea ce crede, spre sfârşitul vieţii, el devenise deja
proscris în America, Anglia şi Franţa. Deşi şi-a petrecut

ultimii ani în America, a fost ostracizat şi etichetat drept
ateu şi trădător al cauzei libertăţii. A supravieţuit unei
tentative de asasinat, i-a fost retras dreptul de vot şi a fost
acuzat de blasfemie. Omul care probabil a făcut mai mult
decât oricare altul pentru a promova cauzele Revoluţiei
Americane şi cea a libertăţii, a murit pe 8 iunie 1809, într-o
relativă obscuritate. Deşi trecuse mult timp de la moartea
sa, Teddy Roosevelt îl numea pe Paine un „ateu mizerabil".
Robert B. Downes scria: „El nu era în niciun caz aşa... puţine
personaje ale istoriei americane sunt atât de controversate
precum Thomas Paine şi în acelaşi
normalitate. Această normalitate este zdruncinată de două tentative de .isasinat la adresa sa.
Un anume „domn Grey" îşi face apariţia în viaţa lor. Agent al Departamentului American
de Re-identificare - precursor al programului de protejare a martorilor - acesta le oferă
membrilor familiei Delmonte noi identităţi şi noi trecuturi, noi condiţii de viaţă, ba chiar şi
un articol în /iar despre moartea lor într-un accident de maşină. El îi ajută să îşi gă sească un
loc nou, unde să înceapă o viaţă nouă. Domnul Grey rămâne în legătură cu ei, vizitându-i
acasă o dată sau de două ori pe lună, şi purtând discuţii cu David Farmer (Delmonte) într-o
încăpere din subsol.
Dar acesta este trecutul. Acum, Adam se află pe bicicletă pedalând în drum spre
Rutterberg, Vermont. Nu spune despre această călători nimănui. Este temător fiindcă este în
firea sa să fie astfel, dar această temere se va dovedi izbitor de întemeiată. Amintindu-şi de
cum cânta tatăl său, Adam încearcă să îi imite felul voios în care cânta The Farmer in the
Dell, pentru a-şi face curaj. Cu toate acestea, îl înspăimântă un câine care se ia după el, şi
apoi trei indivizi într-o cantină. Deşi aceştia îl ameninţă, reuşeşte totuşi să scape de ei
pentru ceva timp. Ei însă îl urmăresc cu maşina, depăşindu-l de mai multe ori în batjocură,
trecând apoi înapoi în spate, din ce în ce mai aproape de bicicleta lui, trântindu-l în cele din
urmă într-un şanţ. Adam este salvat şi dus tocmai până la Hookset, Vermont. Acolo bicicleta
îi este furată de către Junior Varney, dar reuşeşte să o recupereze după o încăierare.
Alte două incidente provoacă uimire şi suspans. Adam încearcă să îi telefoneze celei
mai bune prietene al sale, Amy Hertz. Sunând de două ori la numărul acesteia, de fiecare
dată îi răspunde un necunoscut, spunându-i că numărul îi aparţine deja de trei ani.
Operatorul de la informaţii îi spune apoi, că nu există niciun om cu numele Hertz în
Monument, Massachusetts. Ajuns la Belton Falls, Adam se îndreaptă către Motelul Rest-A-
While, unde stătuse cu un an înainte împreună cu părinţii lui, dar constată că a fost
desfiinţat. Un om de la benzinăria de peste drum îi spune apoi, că motelul fusese desfiinţat
de „cel puţin doi-trei ani".
Ajuns în cele din urmă la spitalul din Rutterberg, Adam este întâmpinat de un doctor
care îl invită să intre. împreună trec pe lângă Whipper, Dobbie şi Lewis, cei trei scandalagii
de la cantină; aude mârâitul câinelui cel mare şi îl caută cu privirea pe Junior Varney. Adam
este dus în camera lui unde începe să cânte The Farmer in the Dell. Nu răspunde la
timp puţine au avut contribuţii atât de importante

pentru dezvoltarea Statelor Unite ca naţiune."
EU SUNT MOMEALA (I AM THE CHEESE)
Autor: Robert Cormier

Editura: Pantheon Books Forma literară: roman
REZUMAT
Două componente diferite sunt alternate pe parcursul

romanului: o aventură narativă şi o serie de transcrieri ale
unor interviuri înregistrate; acestea constituie structura şi
construiesc acţiunea romanului / Am the Cheese. Prima
componentă îl prezintă pe Adam Farmer călătorind cu
bicicleta sa de modă veche, din Monument, Massachusetts,
spre Rutterberg, Vermont, pentru a-şi vizita tatăl aflat în
spital. Această aventură are un scop precis, iar lui Adam îi
este teamă. înregistrările interviurilor dintre Adam şi Brint,
recunoscut drept psihiatru, dar fiind de fapt o identitate
dublată a lui Adam şi suspectată de acesta, dezvăluie o
încercare de a-l ajuta pe Adam să-şi recapete memoria;
aceste înregistrări sunt susţinute de mărturiile narative ale
evenimentelor trecute, care completează spaţiile goale ale
memoriei băiatului. Aceste componente se întrepătrund
treptat, tensiunea crescând, indiciile şi dovezile fiind
asociate pentru a se dezvălui ce i se întâmpla de fapt lui
Adam Farmer.
Adam Farmer este de fapt Paul Delmonte. El nu ştie însă
acest lucru. Doar începând cu vârsta de 14 ani află, când
tatăl lui îi spune adevărul (cititorul nu află toate acestea
decât pe la mijlocul romanului). Pe timpul când Adam/Paul
era copil, tatăl său, un fervent reporter de investigaţie,
descoperise nişte documente în arhivele din Albany, New
York, care ar fi fost iremediabil compromiţătoare atât
pentru unii oficiali ai statului, cât şi pentru unii oficiali
federali. Corupţia evidentă descoperită arăta legăturile de

afaceri ilicite existente între guvern şi sindicate. După
depunerea unei mărturii strict secrete la Washington, sub
promisiunea unei identităţi acoperite, reporterul se întoarce
acasă pentru a-şi relua viaţa în
uri. El e." Auzea vocea din nou: „Repede. Scoate-o pe ea. Băiatul. Verifi-i al. Poate fi util. Hai
repede, repede."
Romanul se încheie cu raportul anual întocmit probabil de Brint. Acesta rezumă cea de
a treia interogare anuală a Subiectului A, Adam Farmer, stabilind că „nu prezintă semne de
conştientizare a informaţiilor oferite Departamentului 1-R de către Martorul #599-6" (David
Delmonte). Raportul mai indică faptul că rezultatele sunt coerente cu cele obţinute prin
interogările precedente şi că „prin administrarea de medicamente... şi rememorările
orchestrate nu au reuşit să obţină informaţiile suspectate..." de asemenea, mai este scris că
apare o resemnare adâncă atunci când sunt abordate aceste subiecte şi „o resemnare
completă însoţeşte recapitularea lichidării Martorului #599-6 şi a partenerului (consoartei)".
Raportul include şi trei recomandări: 1) ca politica conform căreia nu se permit
proceduri de lichidare în cadrul Departamentului 1-R să fie eliminată; 2) ca suspendarea
Angajatului #2222 (Domnul Grey) să fie întreruptă, acordându-se reabilitare completă
(suspendarea avusese loc în urma suspectării de complicitate a Domnului Grey, în lichidarea
Martorului #599-6; suspiciunea că i-ar fi contactat pe adversari şi ar fi dezvăluit locul în care
se afla martorul a fost doar circumstanţială); 3) ca reţinerea Subiectului A să fie continuată,
întrucât constituie „veriga finală între Martorul #599-6 şi Dosarul 865-01", „până la
aprobarea procedurilor de lichidare" sau „menţinerea subiectului în această stare" până când i
„se va şterge orice urmă".
Paragraful de încheiere al romanului este identic cu cel de început: Adam se află pe
bicicletă, pedalând, pedalând.
ISTORICUL CENZURII
Atacul împotriva romanului / Am the Cheese (câştigătorul a trei premii - cel mai bun
roman scris de un tânăr, din partea revistei Newsweek, a ziarului New York Times şi a
publicaţiei School Library Journal, acestea pe lângă o receptare critică remarcabilă) a fost
iniţiat la Panama City, de o plângere oficială în aprilie 1986 (în care era incjusă şi cartea
About David de Susan Beth Pfeffer). Acest eveniment a dus în cele din urmă la un proces
(Farrel v. Hali) început la 18 iulie 1988; situaţia nu a fost rezolvată decât după o perioadă
de trei ani.
Două scrisori au precedat plângerea oficială. Marion Collins, bunica unui elev al liceului
Mowat, s-a plâns prin intermediul unei scrisori adresate
numele „Paul" şi nu îşi mai aminteşte nici celălalt nume

al său. Dar ştie totuşi cine e; „eu sunt momeala" spune el.
Apoi rămâne singur.
Interogatoriile se desfăşoară de asemenea în prezent,
într-un centru de detenţie. Acestea îi dezvăluie, filă cu filă,
lui Adam, porţiuni din memoria sa. Aceste conversaţii îl
ajută pe Adam să îşi amintească trecutul, începând de la
călătoria secretă pe când avea patru ani, trecându-se apoi la
dezvăluirea primelor indicii în faţa nedumeririlor şi
suspiciunilor sale, ajungându-se la schimbul de identitate şi
la situaţia în care se află familia sa. Adam se mai arată

nedumerit cu privire la locul unde se află - nu prea seamănă
a spital - îndoieli având şi în legătură cu identitatea ade-
vărată a lui Brint. Acesta pare totuşi ceva mai mult sau
măcar altceva decât un psihiatru; întrebările sale par să aibă
rostul să adune informaţii dincolo de elementele personale
ale vieţii lui Adam, menite să afle lucruri foarte exacte sau
chiar secrete. Uneori el pare a fi „un prădător, un
duşman..." în ciuda stării de sedare în care se află în
permanent, Adam îl suspectează pe Brint şi se împotriveşte
anchetelor acestuia, menţinân-du-şi un strop de voinţă
personală conştientă.
Domnul Grey2', întotdeauna îmbrăcat în gri, e un
personaj important al trecutului. Nu numai că îi protejează
pe cei din familia Delmont găsindu-le un nou domiciliu şi o
nouă identitate, ci îi şi supraveghează în permanenţă. Mai
mult, el controlează deciziile şi viaţa familiei. „Aver-
tismentele" lui sunt cele care pregătesc scena pentru
decesul familiei Farmer.
Domnul Grey sunase, spunându-le că era posibil ca noile
lor identităţi să fi fost descoperite, şi că trebuiau să
părăsească oraşul pentru câteva zile, cât timp oamenii lui
urmau să verifice elementele ce păreau suspecte. Familia
Farmer îşi ia acest concediu forţat, oprind în prima noapte
la Motelul Rest-A-While, bucurându-se unul de celălalt şi de
faptul că se vedeau scăpaţi. A doua zi, David Farmer
observă o maşină care îi urmăreşte. Când se opresc pentru a

admira nişte peisajele şi pentru a îşi dezmorţi picioarele, o
maşină goneşte spre ei şi îi doboară.
Adam îşi aduce aminte. Cu încetinitorul, îşi aminteşte
cum zbura, răsucindu-se şi contorsionându-se în aer. îşi
21
Gri (n.tr.).
aminteşte cum o văzuse pe mama lui murind instantaneu.
îşi aminteşte o voce care spunea că tatăl lui reuşise să
scape, dar că „îl vor prinde - ei nu ratează niciodată". îşi
aminteşte nişte oameni venind spre el, ivindu-se deasupra
lui: „Pantaloni
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ________________________________________________________100 de cărţi interzise jy
lui Leonard Hali, inspectorul din Bay

County, prin care denunţa limbajul vulgar şi propaganda
umanistă şi behavioristă. Hali, i-a solicitat imediat
directorului liceului Mowat, Joel Creel, să interzică romanul.
în scrisorile ce au urmat, Creel şi Hali erau înştiinţaţi de
faptul că romanul continua să fie recomandat la şcoală.
Plângerea oficială i-a aparţinut Claudiei Shumaker, fiica
doamnei Collins şi mamă a unei eleve de clasa a şaptea care
urma cursul de engleză susţinut de ReLeah Hawks.
Plângerea a fost depusă la sugestia lui Hali, după ce Hawks,
anticipând plângerea lui Shumaker, îi informase pe părinţi
de intenţia de a preda / Am Cheese şi de a oferi un text
alternativ elevilor ai căror părinţi se împotriveau; 88 de
părinţi au fost de acord în timp ce doar patru au fost
împotrivă. Shumaker dorea ca romanul să fie interzis cu
totul, susţinând că, în caz contrar, fiica ei ar fi urmat să fie
ostracizată.
Atât / Am the Cheese cât şi About David au fost retrase
imediat din programa cursului în aşteptarea deciziei
comitetului de analiză. Acesta a decis după o lună ca / Am
the Cheese să fie reintrodusă în programă (cazul About
David nu a mai fost examinat întrucât textul oricum nu fu-
sese inclus în programă). Cu toate acestea, inspectorul Hali
nu a dat curs deciziei, împiedicându-i pe profesori să
folosească romanul la cursuri.
Din acel moment controversa s-a încins.

Claudia Shumaker protestase împotriva temei romanului,
„morbidă şi deprimantă", împotriva limbajului, „dur şi
vulgar" şi a „descrierilor şi sugestiilor sexuale foarte
nepotrivite". Cuvintele ofensatoare erau „iad", „rahat",
„vânturi" şi „la dracu'"; descrierile sexuale includeau o
scenă cu adolescenţi sărutân-du-se, o descriere a unor sâni
ca fiind „mari" şi „minunaţi" şi o referinţă la „prezervativele
expuse într-un magazin". Tatăl ei, Charles E. Collins,
membru în consiliul şcolilor din Bay County din 1954 până
în 1970, într-o scrisoare datată 22 mai 1986 şi trimisă
tuturor părinţilor elevilor de la Mowat, protestase
împotriva „temei subversive a romanului... care îi prezintă
pe agenţii guvernamentali ca fiind perfizi, şi care prezintă o
adevărată „echipă de exterminare" ucigându-i pe părinţii
băiatului, care ştiau prea multe despre activităţile
guvernului". în scrisoare şi într-un articolul plătit apărut în
ziarul Panama City News Herald, Collins îi încuraja pe cei
interesaţi să îi telefoneze sau să îi răspundă la scrisoare.
Doctorul M. Berry, într-o scrisoare adresată editorului, se
plângea că romanul aruncă „umbre de îndoială asupra
activităţii guvernului Statelor Unite, asupra autorităţii
părinţilor şi asupra profesiunii de medic".
Profesorii au organizat o întâlnire publică pe 27 mai,
invitând elevi, profesori şi părinţi pentru a discuta despre
problema apărută. în acea dimineaţă, Hali le recomandase
profesorilor să nu discute cu elevii despre Pi

imul Amendament sau despre controversa iscată pe
marginea romanului; de asemenea, le-a ordonat să le spună
elevilor să nu participe la întâlnire şi să îi facă să creadă că
excluderea lor fusese decisă de către profesori. Aproape 300
de părinţi au participat la întâlnire; aproximativ două treimi
dintre ei se arătau a fi în favoarea poziţiei profesorilor şi în
l.ivoarea romanului.
Pe 5 iunie, Hali respingea decizia comitetului de analiză
şi susţinea in continuare excluderea romanului / Am the
Cheese, adăugând că aces-t.i nu fusese recomandat în mod
oficial de către consiliul director al şcolii, într-o declaraţie
ulterioară, şi-a exprimat dezaprobarea faţă de o idee
prezentă în roman: „Ştiţi ce se întâmplă la sfârşit? Mama şi
tatăl copilului sunt lichidaţi de către guvernul Statelor
Unite. Ce înseamnă asta pentru voi? Veţi mai avea vreodată
încredere în guvern?" Ulterior, Hali adăuga ( ă elevii nu
trebuie învăţaţi că o agenţie guvernamentală poate fi
coruptă sau capabilă să înşele.
Dincolo de excluderea romanului / Am the Cheese pe
motiv că nu ■ir fi fost aprobată de consiliul şcolii, Hali
susţinea că pentru orice alt text pentru care nu exista o
aprobare de la nivel de stat, trebuia aplicată o procedură de
aprobare formată din cinci etape: 1) Profesorii vor alcătui
un memoriu detaliat despre motivul pentru care cartea este
propusă la cursuri sau pentru biblioteca şcolii; 2) Directorul
respinge acest memoriu, sau, dacă nu, îl

trimite mai departe autorităţilor districtuale; 3) Acestea îl
resping, sau îl trimit mai departe inspectorului; 4) Acesta îl
respinge, sau îl trimite mai departe consiliului director al
şcolii; 5) Consiliul ia decizia finală. Respingerea în cadrul
oricăreia dintre etape însemna finalul procedurii; profesorii
nu aveau drept de a face apel. O procedură adiţională le
permitea cetăţenilor care se opuneau lecturii unei cărţi, să
facă un apel la decizia de includere a acesteia în programă;
însă nu exista o procedură care să permită cetăţenilor să
facă apel la o decizie de respingere a unei cărţi. Această
decizie a eliminat practic bibliotecile şi romanele din sălile
de clasă. Mai mult, dacă o carte aprobată de consiliu, era
apoi contestată, aceasta urma să fie retrasă până la decizia
comitetului de analiză.
Politica propusă a fost dezbătută la o întâlnire
prelungită a consiliului şcolii, în august 1986. Părinţii şi
profesorii care se opuneau propunerii
______________100 de cărţi interzise
lui Hali protestau că „aceasta avea o natură autoritaristă şi era menită să respingă mai
degrabă decât să includă cărţi". Din cei 25 de cetăţeni prezenţi la întâlnire, 17 s-au
pronunţat împotriva propunerii. Collins însă a înaintat o petiţie împotriva limbajului obscen,
semnată de 9 000 de persoane. (O ziaristă, Cindy Hill, a descoperit în toamna acelui an că de
fapt conţinea doar 3.549 de semnături.) Consiliul director al şcolii a votat în favoarea
propunerii lui Hali, adăugând doar o perioadă de graţie de un an, cărţilor care fuseseră
predate în anul şcolar 1985-1986. în continuare, elevilor şi profesorilor le era interzis
accesul la cărţile / Am the Cheese şi /About David.
Gloria T. Pipkin, şefa catedrei de engleză, a înaintat o solicitare de a preda / Am the
Cheese în cadrul cursului său de engleză pentru clasa a opta. Creel, după ce s-a consultat
cu Hali, a respins cererea. Pipkin, şi-a inversat strategia, trimiţând cererea direct lui Hali,
care i-a răspuns că respingerea solicitării de către director punea capăt procedurii. Ulterior,
Pipkin a solicitat o audiere din partea consiliului director al şcolii; iniţial, conducerea a
încercat să o împiedice să ia cuvântul, amintindu-i că „în calitate de angajat al liceului, se
află sub autoritatea lui Creel". Când totuşi i-a fost acordat dreptul de a lua cuvântul, Pipkin a
spus: „Să nu fim creduli, / Am the Cheese a fost interzisă din sistemul educaţional din Bay
County din cauza faptului că ideile pe care le conţine îi afectează pe câţiva: niciun truc nu
poate ascunde acest lucru." Cererea ei de reintroducere a cărţii a fost din nou respinsă.
Când s-a primit memoriul pentru includerea unei cărţi ne-recoman-date la nivel de
stat, Hali adăugă o nouă etapă procedurii; prin aceasta le cerea profesorilor de liceu să
stabilească o serie de categorii pentru cărţile din şcoală: Categoria I - fără conţinut vulgar,
obscen sau sexual; Categoria II - vulgaritate limitată, dar fără conţinut obscen sau sexual;
Categoria III - vulgaritate considerabilă şi conţinut obscen şi cu referiri sexuale.
La finele procedurii de examinare a cărţilor, Hali eliminase 64 de titluri clasice din
sălile de clasă din Bay County. Printre acestea erau incluse:
Interzise în liceul Bay: Adio, arme de Ernest Hemingway; Marele Gatsby de F. Scott
Fitzgerald; Nechemat fn ţărână de William Faulkner, Orizont pierdut de James
Hilton; Oedip rege de Sofocle; Semnul roşu al curajului de Stephen Crane; O pace
separată de John
Knowles; Shane de Jack Schaefer; şi Three Comedies of

American Life de Joseph Mersand.
Interzise în liceul Mosley: Adventures in English
Literature; After the First Death de Robert Cormier; Alas,
Babylon de Pat Frank; Ferma Animalelor de George
Orwell; Arrangement in Literature; Autobiografia lui
Benjamin Franklin de Benjamin Franklin; Best Short
Stories; Minunata lume nouă de Aldous Huxley;
Chemarea străbunilor de Jack London; Povestiri din
Canterbury de Geoffrey Chaucer; Vrăjitoarele din Salem

de Arthur Miller; Death Be Not Proud de John Gunther;
Deathwatch de Robb White; Patima de sub ulmi,
împăratul Jones şi Lungul drum al zilei către noapte de
Eugene O'Neill; Exploring Life Through Literature;
Fahrenheit 451 de Ray Bradbury; The Fixer de Bernard
Malamud; Ghosts22 [sic] şi Miss Julie de August Strindberg;
Menajeria de sticlă de Tennessee Williams; Marile
speranţe de Charles Dickens; Marele Gatsby de F. Scott
Fitzgerald; Hamlet, Regele Lear, Neguţătorul din Veneţia
şi A douăsprezecea noapte de William Shakespeare,
Hipolit de Euripide; Cu sânge rece de Truman Capote;
Infernul de Dante Aligheri (în traducerea lui Ciardi); The
Little Foxes de Lillian Hellman; împăratul muştelor de
William Golding; Major British Writers; The Man Who
Came to Dinner de George S. Kaufman şi Moss Hart;
Primarul din Casterbridge de Thomas Hardy; McTeague de
Frank Norris; Mister Roberts de Thomas Heggen; Oedip
rege de Sofocle; Oameni şi şoareci şi Perla de John
Steinbeck; Bătrânul şi marea de Ernest Hemingway; On
Baile's Strand de W.B. Yeats; The Outsiders de S. E. Hinton;
Player Piano de Kurt Vonnegut; Prinţ şi cerşetor de Mark
Twain; Prometeu descătuşat de Percy Bysshe Shelley; Tale
Blazer Library: Un strugure în soare de Lorraine
Hansberry; Semnul roşu al curajului de Stephen Crane; O
pace separată de John Knowles; Să omori o pasăre
cântătoare de Harper Lee; Watership Down de Richard

Adams; Winterset de Maxwell Andersson; şi La răscruce
de vânturi de Emily Brònte.
Aceste excluderi au dat naştere la proteste publice şi la
situaţii penibile, mergându-se până la o rezoluţie din partea
Camerei de Comerţ. O scrisoare de protest semnată de
aproximativ 2000 de persoane a fost înaintată consiliului
şcolilor pe 13 mai. Sute de elevi de liceu purtând banderole
negre au umplut sala de consiliu.
M
Nu există un asemenea titlu în bibliografia lui A.
Strindberg; cel mai probabil, este vorba de The Cost Sonata
(n.r.).
N.j. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise
Pe 12 mai 1987, un proces a fost intentat de către

profesori, elevi şi părinţi, împotriva lui Hali, Creel şi
împotriva consiliului. Procesul, denumit Farrell (numele
elevei Jennifer Farrell care se afla în fruntea listei de
reclamanţi) versus Hali, a continuat în ciuda încercărilor
consiliului de a revizui procedura de examinare a cărţilor.
Această „revizuire", deşi re-includea cele 64 de titluri,
menţinea procedura lui Hali şi interdicţia pentru romanele /
Am the Chesse, About David şi Never Cry Wolf, care
fusese interzisă între timp (Acuzaţia: o expresie strigată de
conducătorul unei sănii către câinii lui care lătrau -
„FURCHRSAKESTOPYOU GODAMNSONOFABITCHES"23)
Reclamanţii solicitau ca / Am the Cheese împreună cu
alte titluri să fie reintroduse în şcoli; mai mult, susţineau că
procedura de examinare a cărţilor le încălca elevilor
drepturile de a primi informaţii şi de a fi educaţi prevăzute
în Primul Amendament, şi încălca profesorilor libertatea de
expresie precum şi cea academică, pe lângă povara ce li se
punea pe umeri de a explica printr-un memoriu motivul
pentru care o carte merită să fie inclusă în programe
şcolare. în mare, reclamaţia îl acuza pe Hali de încălcări ale
Primului Amendament, prin folosirea poziţiei de inspector
pentru a interzice cărţi care erau împotriva părerilor sale
religioase sau politice, şi nu ofensatoare, aşa cum
pretindea. De partea cealaltă, acuzaţii susţineau că
revizuirile aduse procedurii soluţionaseră deja cererile din
reclamaţie, şi că tribunalul nu trebuie să intervină în

probleme educaţionale.
Pe 18 iulie 1988, judecătorul Roger Vinson de la
Tribunalul Districtual, din nordul statului Florida, nu a
acordat o victorie clară niciuneia dintre părţi, dar în acelaşi
timp a refuzat cererea de a închide cazul. în privinţa
reclamaţiei a declarat cu referire la Hali:
El acceptă ca fiind adevărat... că aceste acţiuni au fost

Aprox: „Pentru numele lui Uumnezeu, tăceţi, fii de căţea
ce sunteţi!" (n.tr.).
motivate de părerile personale care au stat la baza acestei

politici conservatoare. Hali consideră că datoria sa ca
inspector este de a re-introduce valorile creştine în cadrul
sistemului educaţional din Bay County. El consideră că o
singură vulgaritate într-o operă literară este un motiv
suficient de a o ţine departe de programa de studiu din Bay
County. Nemulţumirea lui Hali în privinţa cărţii / Am the
Cheese este bazată exclusiv pe dezacordul său personal cu
ideile prezentate de această carte. El crede că nu este
potrivit să pui la îndoială buna credinţă a guvernului ameri-
can. Astfel, elevilor nu trebuie să le fie prezentate asemenea
idei.
în legătură cu acuzaţiile că titlurile ar fi fost excluse pe
motivul dezacordului cu ideile conţinute, judecătorul a
decis:
Oficialii din educaţie de la nivel local pot stabili şi

implementa o programă care să transmită valorile
comunităţii, proces care necesită decizii bazate pe
caracteristicile etice şi sociale ale acestor oficiali... Pe de altă
parte, autoritatea oficialilor din educaţie atât la nivel local
cât şi la nivel de stat, trebuie să respecte prevederile
Primului Amendament. Oficialii locali din educaţie nu pot
suprima anumite idei doar pentru că sunt în dezacord cu
ele, creând astfel o pretinsă „oază de tradiţionalism" în
şcoală.
Astfel, judecătorul a dat curs plângerii referitoare la
interzicerea romanului / Am the Cheese şi a altora, din
raţiuni care ţineau de ideile pe care acestea le promovau.
Cu toate acestea, Vinson nu a admis precizarea
referitoare la limbaj susţinând că este de competenţa
conducerii şcolii să interzică o carte chiar şi pentru un singur
cuvânt vulgar. Mai mult, procedura de examinare a cărţilor
a fost de asemenea acceptată, considerându-se că şcolile au
dreptul să îşi selecteze cărţile prin ce metodă doresc.
Factorul decisiv în acest caz a fost faptul că decizia
consiliului putea fi atacată dacă era bănuită de a fi arbitrară
sau ilegală. Aceasta urma să se aplice şi pentru cărţile
selectate pentru bibliotecile şcolare.
Judecătorul Vinson a considerat de asemenea că în
cazuri referitoare la Primul Amendament, Curţile Federale
sunt obligate să intervină chiar şi în probleme educaţionale.
Cazul a fost rezolvat în cele din urmă în afara

tribunalului, prin decizia lui Hali de a nu mai candida pentru
un nou mandat de inspector. La solicitarea succesorului său,
Jack Simonon, de a se acorda o perioadă de timp pentru a fi
rezolvată situaţia, a fost instituită o suspendare de 60 de
zile a procesului. Suspendarea a durat până la urmă trei ani,
timp în care organizaţia Peop/e for the American Way a
negociat din partea profesorilor cu avocatul consiliului şcolii
pentru a se ajunge la un compromis în legătură cu
procedura de selectare a cărţilor. Elementele cheie ale
acesteia erau stabilirea de limite de timp pentru fiecare
etapă a procedurii, proceduri detaliate pentru contestarea
textelor deja existente, proceduri clare pentru atacarea unei
decizii de respingere, şi prevederi care să îi înştiinţeze pe
părinţi de eventualele plângeri sau contestări în legătură cu
cărţi care le-ar putea influenţa copii într-un mod negativ.
Alte două cazuri sunt menţionate de Newsletter for
Intellectual Freedom, una la Cornwall, New York, în
octombrie 1984, şi alta la Evergreen, Colorado, în noiembrie
1993. în cazul primei dintre ele, Oliver S. Schreiber a
contestat conţinutul celor două cărţi ale lui Robert
Cormier / Am the Cheese şi The Chocolate War, plângerea
descriind cărţile drept laice şi distrugătoare pentru credinţa
religioasă precum şi pentru spiritul naţional. Nu s-au luat
niciun fel de măsuri, potrivit inspectorului R. Lancaster
Crowley, întrucât fiului dl ui Schreiber îi fusese acordată
permisiunea de a nu citi romanul. Al doilea incident a fost

ceva mai complicat. Directorul Larry Fayer a retras 42 de
cărţi din biblioteca şcolii elementare Wilmot, după ce zece
părinţi atenţionaseră şcoala în legătură cu limbajul obscen
şi violenţa prezente în şase cărţi: / Am the Cheese se
număra printre acestea. Decizia a fost atacată de
bibliotecara Theresa March. în timpul procedurii de
examinare, Fayer a acceptat să supună cărţile unei inspecţii
din partea părinţilor şi să le reprimească pe cele găsite
acceptabile. Dintre acestea, 31 au întrunit acest criteriu,
printre acestea şi / Am the Cheese. După ce reclamanţii
celorlalte 11 titluri au aflat că respectivul caz urma să fie
făcut public, şi-au retras plângerile, astfel cărţile au revenit
pe rafturile bibliotecii.
FARSA SECOLULUI XX (THE HOAX OF THE TWENTIETH

CENTURY)
Autor: Arthur R. Butz

Data şi locul publicării iniţiale: 7 975, Marea Britanie
Editura: Historical Review Press Forma literară:
nonficţiune
REZUMAT
„Farsa" din titlu se referă la „izbucnirea criminală a
Germaniei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial", şi
mai ales la anumite controverse specifice Holocaustului. în

prefaţă, Arthur R. Butz îşi declară preventiv poziţia în faţa
posibilelor îndoieli faţă de calificarea sa în domeniu: „Dacă
un savant, indiferent de specialitatea sa, îşi dă seama că
respectiva comunitate ştiinţifică se complace, din varii
motive, într-o minciună monstruoasă, atunci este de datoria
sa să denunţe această minciună, indiferent de calificarea pe
care o are." Butz îşi defineşte scopurile specifice încă de la
început: „Subiectul acestei cărţi este de a pune întrebarea
dacă germanii au încercat să extermine evreii din Europa,
sau nu. Nu suntem preocupaţi de a trata în detaliu
problema generală a presupuselor brutalităţi de toate
felurile sau de a prezenta imaginea completă a funcţionării
lagărelor germane." Mai mult, „teza acestei cărţi este că
povestea exterminării evreilor în timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial este o farsă propagandistă".
De asemenea, sunt ridicate întrebări şi în legătură cu
„procesele crimelor de război", care „distrugeau orice
precedent prin orizontul lor şi prin pretenţiile explicite ale
puterilor victorioase de a găsi orice fel de jurisdicţie legală
prin respectarea legalităţii sau înţelegerilor inexistente la
vremea când se presupune că ar fi fost încălcate de puterile
Axei". Această „încălcare a convenţiilor de onoare europene
care fuseseră respectate timp de secole" a fost mai departe
agravată de abuzuri judiciare: judecătorii vorbeau deja
înaintea procesului despre vina evidentă a acuzaţilor.
Unul dintre argumentele de bază contestă ideea că în

acea perioadă ar fi fost exterminaţi şase milioane de evrei.
De asemenea, sunt atacate statisticile demografice
referitoare la populaţia evreiască. „în Almanahul Lumii 24
din 1948 (p. 249) se estimează pentru 1938 [sic], 15 688
259, în timp ce Almanahul Lumii din 1949 (p. 204) preia noi
date de la Comitetul Evreiesc American adunate în perioada
1947-1948: 16 643 120 în 1939 şi 11 226 600 în 1947". Acest
în număr
ultim original,este
World Almanac
imediat (n.tr.).prin apelul la articolul
contestat
din New York Times din 1948 al expertului militar Hanson
Baldwin, care susţinea ideea unei populaţii evreieşti numă-
rând între 15 şi 18 milioane de persoane. îndoiala faţă de
aceste cifre considerate eronate este întărită, Butz
referindu-se la statisticile populaţiei evreieşti din America,
realizate de către Biroul Statistic Evreiesc, identificat drept
subordonat ori Conferinţei Americane a Evreilor ori
Sinagogii Americane: 1 770 647 în 1937 şi 5 300 000 în 1959.
Pe de altă, parte autorul prezintă două estimări
„conservatoare" ale creşterii populaţiei evreieşti în Statele
Unite, care amândouă aproximau o creştere între 1 milion şi
1,5 milioane, mai mult decât cele ale Biroului Evreiesc de
Statistică.
Mai mult, în argumentul demografic care susţinea o
scădere de cinci sau şase milioane de persoane în populaţia
globală a evreilor, sursele sau autorităţile folosite sunt ori
comuniste, ori evreieşti, şi astfel, prin natura problemei pe
care o examinăm, pot fi considerate practic inutilizabile.

Mai mult, datele postbelice referitoare la populaţia
evreiască e Statelor Unite sunt în mod demonstrabil şi
semnificativ mai mici decât cele reale.
Pentru a contrazice „mitologia exterminării" ca

explicaţie pentru scăderea populaţiei evreieşti, Butz îşi
construieşte un argument al deportărilor şi al morţilor
cauzate de boli şi foamete. înainte de război, „guvernul
german folosise toate mijloacele pentru a încuraja
emigrarea populaţiei evreieşti din Germania astfel că cei
mai mulţi dintre evrei plecaseră deja înaintea izbucnirii
războiului". Dificultatea de a găsi ţări pregătite pentru a
prelua populaţiile de emigranţi evrei fusese rezolvată de
mişcările către est ale armatei germane. în toamna anului
1941 începuse un program de deportare a evreilor
europeni, dintre care cei mai mulţi din spaţiul german, către
est. A fost doar parţial pus în practică.
...sigur, nu a fost vorba de un număr nici măcar apropiat
de cel de şase milioane. Excluzând evreii polonezi şi români,
în jur de 750 000 de evrei fuseseră deportaţi, în mod special
în Ucraina, Bielorusia şi Letonia, însă nu toţi evreii polonezi
căzuseră sub dominaţia germană. Pe lângă cei care reuşiseră
să fugă înainte sau după ocuparea germană, mai multe sute
de mii sau probabil aproape un milion fuseseră deportaţi
din Polonia de către ruşi în 1940 şi împrăştiaţi în toată
Uniunea Sovietică. Predominant, evreii polonezi prinşi de

către germani fuseseră îngrămădiţi în ghetouri în Polonia de
est (la graniţele din 1939).
Ce s-a întâmplat cu toţi aceşti oameni nu poate fi
stabilit decât în linii foarte generale, pentru că toate
teritoriile în care evreii fuseseră deportaţi deveneau teritorii
sovietice după război, şi pentru că puterile victorioase au
orchestrat multe distrugeri de date. Cu toate acestea, sunt
dovezi suficiente pentru a ne permite să vedem aproximativ
ce s-a întâmplat. Cu toate că este foarte verosimil ca mulţi
dintre ei să fi pierit în condiţiile haotice care însoţeau
retragerea germană, este ştiut faptul că un mare număr de
evrei, predominant de naţionalitate poloneză, au fost
absorbiţi în Uniunea Sovietică, iar restul deportaţilor se
stabiliseră în Palestina, în Statele Unite sau Europa.
Bolile, în special tifosul, infestaseră lagărele de
concentrare germane încă de ia începutul războiului. O
epidemie de tifos la tabăra Belsen, de exemplu, este
invocată ca cea mai importantă cauză a deceselor, deter-
minată la rândul ei de „pierderea totală a controlului" către
sfârşitul războiului, şi de o „politică deliberată". Butz
sugerează că scenele cu „numeroase cadavre neînhumate"
se repetau şi în alte lagăre germane din aceleaşi motive.
Epidemia îi prinsese pe responsabilii de la Auschwitz cu
insuficiente dispozitive de incinerare. („Era o politică a
germanilor atunci, de a incinera trupurile prizonierilor care
decedau.") Epidemiile erau de asemenea „răspândite şi în

ghetouri", potrivit germanilor, din cauza „lipsei de disciplină
din partea evreilor".
Printre numeroasele tipuri de lagăre germane, doar 13
erau „lagăre de concentrare" şi doar şase erau „presupuse"
a fi „lagăre de exterminare". Doar două lagăre, Auschwitz şi
Lublin, intrau în ambele categorii mai sus menţionate.
Numărul de deţinuţi din întreg sistemul german de lagăre
era de „224 000 în august 1943 şi 524 000 un an mai târziu".
Butz se concentrează pe Auschwitz datorită notorietăţii
pe care a căpătat-o. De fapt, era doar un grup de lagăre
învecinate, care constituiau un obiectiv industrial uriaş, care
includea procese de hidrogenare şi o fabrică de cauciuc
sintetic „Buna", care folosea atât personal liber cât şi
prizonieri. Birkenau era un lagăr satelit foarte important
având cel mai mare număr de deportaţi şi prizonieri.
Capacităţile de deţinuţi ale acestor două lagăre erau de 20
000, respectiv 35 000 (între 30 şi 60% femei), fiind cel mai
mare complex de lagăre din sistemul german. Pe lângă dis-
cutarea activităţilor şi funcţionării acestor lagăre, Butz
examinează ideea cum că la Birkenau „se desfăşura un
program de exterminări în masă a evreilor prin folosirea de
camere de gazare, evreii fiind transportaţi la Auschwitz
pentru acest scop".
Pentru a discredita „legenda exterminării", Butz
contestă datele existente, scoţând la iveală anumite
„inconsecvenţe şi imposibilităţi". Printre acestea sunt şi

inconsecvenţele numărului de exterminaţi, variind între 750
000 şi 7 000 000. Colonelul Rudolf Hoess, comandant la
Auschwitz din mai 1940 până spre sfârşitul lui 1943,
recunoaşte în mărturia sa că au existat 2,5 milioane de
victime, fapt pe care Butz îl pune la îndoială. Acesta din
urmă, de asemenea respinge existenţa camerelor de gazare
pentru scopuri de exterminare, afirmând că acestea erau
folosite pentru dezinfectarea hainelor, pentru distrugerea
păduchilor - purtătorii tifosului. Camerele de gazare
deghizate ca duşuri, erau într-adevăr duşuri: „toate scrierile
supravieţuitorilor, sincere sau inventive,... relatau aceeaşi
procedură de primire în lagărele germane: dezechipare,
raderea părului, duş, şi îmbrăcarea cu haine noi sau haine
vechi dezinfectate". Hoess se referea la această procedură
ca la o încercare de a păcăli victimele. în schimb, Butz
spune:
în orice caz, Birkenau era, într-adevăr, „o tabără a
morţii"; morţi, muribunzi şi oameni bolnavi erau trimişi
acolo şi după construcţia crematoriilor, morţii erau
incineraţi. Dacă este să se pretindă existenţa unui „lagăr de
exterminare" când nu există aşa ceva, ce variantă mai bună
decât un „lagăr al morţii" există?
Pentru a-şi întări afirmaţiile despre numărul exagerat de

decese în rândul evreilor, Butz demonstrează detaliat că la
acea vreme, nu exista o asemenea capacitate în crematorii
pentru a prelua un asemenea număr de decedaţi.
Textul nu se limitează la evenimente şi discuţii
referitoare la cazul Auschwitz. Sunt oferite informaţii şi
despre alte lagăre pentru a consolida argumentaţia. Un
capitol întreg se concentrează asupra cazului evreilor
maghiari, adică, asupra presupuselor deportări care
numărau 400 000 de persoane, prin intermediul căilor
ferate până la Birkenau, unde toţi se presupune că ar fi fost
ucişi. Mai departe, discuţia continuă concentrân-du-se însă
asupra inculpaţilor din diferitele procese, printr-o analiză a
reacţiilor lor în faţa scopurilor şi rezultatelor pe care la
conştientizau.
O aserţiune constantă pe parcursul textului se referă la
originile şi promovarea păcălelii: evreii sionişti sunt sursa
propagandei. „Ideea de exterminare a evreilor îşi găseşte
originea nu în rândul serviciilor secrete aliate, ci în
activităţile Congresului Mondial Evreiesc..." Cât despre nu-
mărul de şase milioane, Butz îi urmăreşte traseul,
identificându-i originea în declaraţia rabinului Israel
Goldstein din 13 decembrie 1942, publicată în ziarul New
York Times, potrivit căreia existau „dovezi autentificate"
pentru masacrarea a două milioane de evrei şi pentru
„planificarea exterminării totale a evreilor" de către nazişti.
Până în 20 decembrie 1942, un număr de circa cinci
milioane, aflaţi „în pericol de a fi exterminaţi" s-a adăugat la
primele estimări. Pagini întregi din New York Times, din
iunie 1942, şi până în aprilie 1943, fiecare prezentând
tirania naziştilor împotriva evreilor, sunt descrise de autor
pentru a întări suspiciunile unei propagande minuţios şi
gradat orchestrate. Imediat, Congresul Evreiesc
________________700 de cărţi interzise g7
Mondial raporta numărul de 5 721 800 de evrei
„dispăruţi" către Tribunalul Militar Internaţional de la
Nurenberg.
Americanii şi britanicii au adoptat aceste atrocităţi ca
„bază propagandistă pentru război", şi apoi au alimentat
focul cu şi mai multe informaţii şi date. Butz nominalizează
persoane de o considerabilă importanţă din guvernul
american care şi-au dedicat energia şi creativitatea exact
acestui scop. în mod special se referă la influenţa
Secretarului de Stat al Trezoreriei Henry Morgenthau Jr.
(care se afla în conflict cu unii lideri din Departamentul de
Stat), care s-a implicat în politica externă pentru a continua
„lunga sa cruciadă împotriva Germaniei". El este de
asemenea implicat în cauza sionistă; numele său şi cel al
departamentului pe care îl conduce sunt asociate în text cu
Congresul Evreiesc Mondial şi cu liderul acestuia, rabinul
Stephen S. Wise. Una din realizările acestui grup a fost de a-
l convinge pe preşedintele Franklin D. Roosevelt să creeze
Consiliul Refugiaţilor de Război (CRR), un „instrument al lui
Wise şi al altor sionişti", care imediat a publicat „cea mai
semnificativă realizare de propagandă a sa", o broşură,
Lagărele Germane de Exterminare: Auschwitz şi
Birkenau. Broşura este identificată drept „naşterea oficială
a tezei exterminării prin camere de gazare la Auschwitz".
Sigur că CRR nu a reuşit să schimbe opiniile oamenilor
de la Departamentul de Stat care respinseseră propaganda
exterminării încă de la început. într-o discuţie privată cu
fjosiah] DuBois, se menţiona că aceştia erau foarte direcţi în
a-şi exprima opinia despre raportul CRR: „Chestii de genul
acesta tot vin dinspre Berna de prin 1942... Nu uitaţi, este
vorba de un evreu care vorbeşte despre evrei."... „Este doar
o campanie a evreului Morgenthau şi a colaboratorilor săi
evrei."
ISTORICUL CENZURII
Atacuri la adresa cărţii Farsa secolului XX au luat
diferite forme. Una dintre acestea a avut loc în noiembrie
1984 la convenţia Asociaţiei Bibliotecilor din California
(ABC) şi înainte de aceasta, în 1983, la Biblioteca Torrance,
din California. Cele două incidente au fost practic con-
comitente şi interconectate; amândouă l-au implicat pe
David McCalden, director (în 1985) al Truth Mission, şi fost
director la Institute for Historical Review.
Lui McCalden nu i-a fost oferit spaţiu de expoziţie la
evenimentul de la biblioteca din Torrance City, „Săptămâna
Cărţilor Interzise". Bibliotecarul
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________________________________/ 00 de cărţi interzise ^
acesteia, James Buckley, indica faptul că intenţia lui

McCalden era de a expune cărţi care „relatau păreri
părtinitoare ale unor autori obscuri". Pe lângă Farsa
secolului XX, alte titluri includeau Jurnalul Annei Frank 25 şi
Did S/x Million Really Die? (Chiar au murit şase milioane
de oameni?) de Richard Harwood. Preşedintele Southern
California Coalition for Intellectual Freedom, Jeffrey
Selth, bibliotecar la Universitatea California din Riverside,
sugera ca viitoarea convenţie anuală a ABC, să servească
drept spaţiu alternativ pentru expoziţia lui McCalden. Selth
simţea că McCalden fusese tratat în mod nedrept.
în primăvară, directorul executiv al ABC, Ştefan Moses,
el însuşi evreu refugiat din calea naziştilor, i-a aprobat lui
McCalden atât spaţiul pentru expunere cât şi o sală de
conferinţe pentru a găzdui o discuţie despre istoria
revizionistă, pentru a include „o privire de ansamblu asupra
cenzurii severe şi a terorismului intelectual care inhibă orice
discuţie deschisă şi obiectivă asupra acestei probleme
controversate". Când, în septembrie 1984, mai mulţi
membri ai consiliului au aflat de posibilitatea existenţei
unui asemenea forum de discuţii sub auspiciile ABC, au
început protestele. Un fost membru al consiliului, „fiindu-i
dictat de conştiinţă", a înştiinţat Comitetul Evreiesc
American. Simţindu-se ameninţat de iminenţa unor
demonstraţii evreieşti organizate care ar fi afectat ABC,
precum şi renumele său personal, Moses a anulat
înţelegerea cu McCalden. Când acesta a declarat că va da în

judecată ABC pentru încălcarea contractului, înţelegerea a
fost readmisă. La 13 noiembrie, Moses spunea: „îmi tot vine
în minte acelaşi citat mereu... ,S-ar putea să nu fiu de acord
cu cei vei spune, dar voi apăra cu preţul vieţii mele dreptul
tău de a spune ce ai de spus', şi chestiunea e, că, fie că
sunteţi de acord cu el sau nu, ca publicist, McCalden are
drepturile lui."
La 16 noiembrie însă, Moses şi ABC au cedat la
presiunea unor „obiecţii serioase" din partea unor oficiali
din California, precum Willie Brown, şi din partea Primarului
din Los Angeles Tom Bradley şi a Consiliului Oraşului Los
25
furnalul Annei Frank : 12
Angeles. Acesta din urmă a votat în unanimitate pentru
retragerea Bibliotecii din Los Angeles din ABC, dacă nu ar fi
fost reziliat contractul cu McCalden. Un membru al Poliţiei
Los Angeles îşi exprima temerile pentru siguranţa lui Moses,
din cauza membrilor unei organizaţii militante evreieşti,
aceasta adăugându-se la presiunile din partea
colaboratorilor de a boicota organizaţia şi evenimentul.
Rezilierea contractului a fost respinsă de Bernard
Krussman, preşedintele ABC (care este evreu), şi de Carol
Sobei, director asociat al ABC California de Sud, pe motive
care ţineau de libertatea intelectuală şi libertatea de
expresie.
într-un alt caz, cartea a fost interzisă la Universitatea din

Calgary (Canada), de către Poliţia Canadiană, la 8 august
1984. Canada interzisese cartea pe baza unei legi care
interzicea importul de materiale considerate defăimătoare,
trădătoare, imorale sau indecente; aşa numita hate (rime
(delictul ură), făcea parte din această categorie. Includerea
textului Iarsa secolului XX pe lista de cărţilor interzise
fusese operată în urma plângerii organizaţiei B'nai B'rith,
împotriva distribuţiei unei asemenea (ărţi. Biblioteca
Universităţii din Calgary cumpărase cartea înainte ca
importul acesteia să fie interzis de lege. Directorul
bibliotecilor din Calgary la acea vreme, Alan MacDonald, şi
Asociaţia Bibliotecilor din Alberta, au condamnat
interdicţia. MacDonald invoca „responsabilitatea
Universităţii de a pune la dispoziţie studenţilor toate
materialele de natură intelectuală indiferent de punctele de
vedere susţinute". Preşedintele I igii Drepturilor Omului
B'nai B'rith, David Matas era şi el acord că este nepotrivit să
fie confiscată cartea din universitate, întrucât aceasta nu
este „cu adevărat o sursă de propagandă şi ură, dacă
acestea din urmă sunt respinse".
Susţinută şi de preşedintele Norman Wagner,
universitatea a decis să lupte împotriva deciziei. O plângere
cuprinzătoare a fost depusă împotriva acţiunii
departamentului vămilor. Potrivit lui Tom Eadie, actualul
director al bibliotecilor, şi lui MacDonald, cele două
exemplare din Farsa secolului XX, au fost înapoiate

bibliotecii la 17 septembrie 1984. „Detaliul tehnic" pe baza
căruia s-a luat decizia era că textul fusese cumpărat înaintea
intrării în vigoare a legii.
MacDonald a relatat două evenimente ulterioare în
Canada. în ianuarie 1995 un exemplar din Farsa secolului
XX, a fost confiscat de la biblioteca publică rurală din
Didsbury. A fost distrusă în aceiaşi zi. în 1983, James
Keegstra a fost demis din funcţia de profesor pe motiv că
introdusese în programă materiale care negau Holocaustul,
materiale care includeau şi respectivul text. După un proces
lung, Keegstra a ieşit învins.
Proteste în campusul Universităţii Northwestern unde
era profesor Arthur R. Butz, au însemnat cel de-al treilea
incident legat de acest titlu. O primă parte a acestuia a avut
loc în ianuarie 1977. O controversă în campus şi în rândul
comunităţii izbucnea odată cu publicarea unei ştiri în ziarul
studenţesc The Daily Northwestern, care discuta apariţia
textului lui Butz. Au fost emise nişte petiţii semnate de către
membri, profesori şi studenţi ai facultăţii, cu scopul final de
a-l cenzura pe autor. Petiţiile avertizau faptul că textul
conţinea „o legitimizare academică pentru propaganda
antisemită" şi criticau conducerea pentru lipsa unei „reacţii
de dezaprobare la adresa cărţii". Nici preşedintele
universităţii nici rectorul nu au negat în niciun fel faptul că
Butz avea dreptul să publice ceea ce doreşte.
Un incident comparabil cu cel petrecut la Universitatea

Northwestern în 1994 a cauzat anularea unei încercări de
„revizionism al Holocaustului", care urma să ia forma unei
prezentări ţinute chiar de Butz. Colegiul Rezidenţial pentru
Afaceri Publice, prin preşedintele secţiei studenţilor, Dan
Prosterman, i-a oferit ocazia lui Butz de a se exprima public.
în dezbaterea aprinsă ce a urmat în rândul studenţilor din
campus referitoare la evenimentul ce urma să aibă loc, unii
susţineau dreptul lui Butz de a se exprima, în timp ce alţii,
simţindu-se jigniţi, de opuneau acordării unei astfel de
ocazii. Discursul a fost anulat, după ce preşedintele stu-
denţilor, Peggy Barr, i-a anunţat pe studenţi că pentru a fi
asigurată securitatea evenimentului, trebuie plătită suma
de 1 500 de dolari. în ciuda acestui fapt, în jur de 120 de
demonstranţi s-au adunat pentru a protesta împotriva
revizonismului Holocaustului. Alţi studenţi - Posterman şi
alţi membri ai Colegiului Rezidenţial pentru Afaceri Publice -
şi-au exprimat dezamăgirea că din partea conducerii nu s-au
făcut demersuri pentru a obţine fondurile necesare.
Profesorul Charles Thompson susţinea că presupusa
problemă financiară ar fi fost parte din „campania de
intimidare" a universităţii împotriva ideii ca Butz să îşi
prezinte argumentele. Acesta din urmă declara că aceasta a
fost singura ocazie când a fost „aproape" de a şi le prezenta.
O alta controversă legată de libertatea academică şi de
cea de expresie s-a desfăşurat în timpul semestrului de
toamnă al anului 1996, când Sheldon Epstein, lector la

Facultatea de Inginerie a Universităţii Northwestern, a
descoperit că Butz îşi crease o pagină de Internet sub egida
universităţii. Epstein a criticat pagina lui Butz, şi rolul
universităţii, în timpul unui curs de inginerie; acesta a fost
catalogat de către decanul facultăţii Jerome Cohen drept un
subiect „nepotrivit" pentru un curs de inginerie, astfel că
Epstein a fost avertizat. El însă a adăugat că în cursul lui este
cuprinsă şi o secţiune despre „etică şi responsabilitate
socială în inginerie", astfel că le-a solicitat studenţilor
pentru acel curs să se documenteze şi despre Holocaust.
Aceste acţiuni au dus la desfacerea contractului de muncă al
lui Epstein. Cohen susţinea că dacă lui Epstein i-ar fi fost
permis să continue, atunci Butz ar fi avut dreptul de a-şi
apăra opiniile chiar la acel curs; Cohen mai adăuga:
„Aceasta este o facultate de inginerie, nu un câmp de luptă
politică." Preşedintele Universităţii Northwestern, Henry
Bienen, a întărit politica de acces la Internet pentru orice
scop legal, în tradiţia libertăţii academice şi de expresie.
Dacă ar fi „interzis" accesul lui Butz la pagina universităţii,
ce ar fi urmat după aceea? într-o declaraţie pe Internet,
universitatea a catalogat părerile lui Butz drept „insulte
revoltătoare" la adresa victimeleornaziştilor şi a familiilor
acestora, dar că în acelaşi timp „nu pot fi luate măsuri
bazate pe conţinutul părerilor domnului Butz cu privire la
Holocaust, fără a submina principiul vital al libertăţii

intelectuale pe care politica noastră încearcă să îl apere".
într-un interviu telefonic din martie 1996, Butz a
dezvăluit faptul că ediţia germană a cărţii este inclusă în
categoria cărţilor nerecomandate în Germania. Restricţiile
sunt atât de drastice, încât au practic valoarea unei cenzuri.
Cartea nu poate fi expusă sau promovată; comenzile prin
poştă ale cărţii sunt strict limitate.
Legea canadiană la care se făcea referire mai devreme a
fost de asemenea invocată pentru a interzice Did Six
MilHon Really Die? de Richard Harwood. Editorul, Ernst
Zundel, un imigrant din Germania de Est, a fost găsit vinovat
în 1985 şi încarcerat timp de 15 luni, apoi ţinut sub
supraveghere timp de trei ani, fiindu-i de asemenea interzis
să publice vreun material legat de Holocaust. A fost găsit
vinovat de către un tribunal districtual de a „fi publicat în
mod conştient informaţii false, care puteau cauza
intoleranţă rasială sau socială" şi care „de asemenea,
considerau masacrul evreilor din timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial drept o păcăleală şi o conspiraţie menită a
obţine compensaţii de la statul german".
FERMA ANIMALELOR (ANIMAL FARM)
Autor: Ceorge Orwell

Data şi locul publicării inţiale: 1945, Anglia; 1946,

Statele Unite Edituri: Secker & Warburg; Harcourt, Brace
& World Forma literară: roman
REZUMAT
Subtitlul cărţii lui George Orwell, „Un basm", relevă
faptul că nu se concentrează asupra realităţii în sensul
tradiţional. într-adevăr, personajele sale sunt animale care
se răscoală împotriva oamenilor şi preiau controlul la ferma
Manor, redenumind-o Ferma Animalelor. Orwell, citat de
C.M. Woodhouse, din The Times Literary Supplement, în
prefaţa ediţiei 29 Signet Classics (datată 6 august 1954)
scria: „Fiecare rând de operă serioasă scris după 1936 a fost
îndreptat, direct sau indirect, împotriva totalitarismului...
Ferma Animalelor a fost prima carte în care am încercat,
cât se poate de conştient..., să contopesc scopul politic cu
cel artistic într-un întreg."
Revolta animalelor porneşte de la bătrânul Major, vierul
multi-pre-miat, care adună animalele într-o noapte pentru a
le comunica visul său ciudat. El predică despre starea
înjositoare a animalelor faţă de oameni, munca grea pentru
care nu există altă recompensă în afara furajelor şi a
adăpostului; pentru că omul consumă fără a produce,
animalele trebuie să îi duşmănească pe oameni. Visul său
prezice că Omul va dispărea iar animalele vor domni în
libertate.
însufleţiţi de noua perspectivă, animalele încep să

plănuiască în secret o rebeliune. Porcii, consideraţi a fi cei
mai inteligenţi, preiau conducerea, prin Snowball şi
Napoleon. Câteva luni mai târziu, pe când domnul Jones se
îmbată şi doarme ziua întreagă, uitând să hrănească
animalele, acestea, mânate de foame şi frustrare furioasă,
trec la fapte. în cele din urmă, preiau controlul fermei.
La început, este o fericire totală; se proclamă egalitatea
între animale. Sunt concepute Şapte Porunci care sunt scrise
pe pereţii grajdului, exprimând faptul că: „Toate animalele
sunt egale" şi alte principii, cele mai multe reflectând
animozitate faţă de oameni şi obiceiurile lor. Animalele
muncesc din greu împreună, îndeplinind sarcinile fermei
pentru binele comunităţii. Boxer, calul, este de maximă
importanţă, cu energia şi puterea sa, stabilindu-şi pentru
sine un moto: „Voi munci şi mai mult". Mai târziu, sub
comanda lui Snowball, animalele resping un contraatac din
partea lui Jones şi a oamenilor lui. După acest eveniment, în
rândul animalelor domneşte un şi mai grandios spirit de
devotament.
Fericirea şi egalitatea încep însă să se erodeze: mai întâi,
porcii îşi păstrează în secret laptele zilnic doar pentru ei;
apoi confiscă şi merele scuturate de vânt. Pare normal ca ei
să preia conducerea şi să coordoneze activităţile fermei, şi
la fel de normal ca ei să muncească doar la planificare şi
coordonare, nu şi pe câmp. Animalele mai puţin inteligente
acceptă situaţia şi nu înţeleg certurile dintre Napoleon şi

Snowball.
Disputele lor ajung la un punct culminant în legătură cu
moara de vânt propusă de Snowball. Tocmai când părea să
fi câştigat voturile, Napoleon scoate un ţipăt ascuţit; nouă
câini imenşi, pe care i-a dresat în secret, dau buzna în grajd
şi îl atacă pe Snowball, care cu greu reuşeşte să scape. Astfel
începe regimul autocratic al lui Napoleon, iar animalele
derutate sunt prea şocate şi înspăimântate ca să reacţioneze
la noile decrete. Noile cuvinte de ordine sunt acum
„loialitate şi obedienţă".
Animalele îşi preiau treburile, în timp ce Napoleon
înăspreşte controlul, solicitând mai multă muncă din partea
lor, pentru mai puţină hrană şi cu mai puţin timp liber. Când
Napoleon stabileşte relaţii comerciale cu inamicul, apare un
sentiment vag de nelinişte în rândul animalelor; cu toate
acestea, ele acceptă asigurările date de Squealer, purtătorul
de cuvânt al lui Napoleon. De asemenea, acceptă că
Snowball este făcut ţap ispăşitor pentru tot ce se întâmplă
rău la fermă, la început aducându-se acuzaţii moderate,
apoi exagerându-se până la a i se pune la îndoială scopurile
sale iniţiale, ba chiar acuzându-l de trădare prin legături cu
inamicul. La o reuniune, Napoleon, înconjurat de câinii săi
mârâind, cere „mărturii" despre toate animalele neloiale;
de pe urma acestora, la comanda sa, animalele găsite
vinovate sunt măcelărite pe loc de către câini.
Aceste umilinţe sunt suportate în continuare.

Animalele, speriate şi îngrijorate, sunt îndurerate. Ele
înţeleg că este oarecum în primejdie idealul lor legat de o
„societate de animale eliberate de foame şi de bici, egale,
fiecare muncind după puterile sale, cu cei puternici
protejându-i pe cei mai slabi". Cei mai isteţi dintre ei, caii
Boxer şi Clover, şi capra Muriel, observă că unele lozinci par
a fi modificate - clauza „fără motiv" - a fost adăugată la
porunca „nici un animal nu va ucide pe altul" - dar
1 00 de cărţi interzise
nu sunt siguri de aceasta, nici nu îşi mai amintesc cum era lozinca originară.
în lunile ce au urmat, este respinsă o nouă invazie, dar cu un succes mai puţin
grandios. Napoleon, spre deosebire de Snowball, conduce din spate forţele animalelor. Boxer,
rănit în atac, continuă să muncească, dar se prăbuşeşte din cauza epuizării. Se pretinde că
este dus la un veterinar pentru tratament, dar este ridicat de un camion pe care scrie: „Abator
de cai şi fabricant de clei". Această realitate este negată cu vehemenţă de Squealer, fiind
etichetată drept „zvon răuvoitor". Câţiva ani mai târziu, doar câteva dintre animalele de la
început mai trăiesc. Rebeliunea a pălit în memoria lor; animalele care apar nu ştiu nimic
despre ea. Trei evenimente cutremurătoare încheie „basmul": porcii încep să meargă pe pi-
cioarele din spate; o singură poruncă rămâne pe pereţii grajdului: „Toate animalele sunt
egale, dar unele animale sunt mai egale decât altele"; Napoleon organizează o petrecere,
invitaţi fiind fermierii din împrejurimi. Clover împreună cu alte animale privesc pe fereastră în
timp ce, într-un toast, Napoleon este lăudat de către un fermier pentru disciplina impusă
„animalelor inferioare", şi pentru că a reuşit să le facă să mun cească mai mult, chiar cu mai
puţină hrană. în toastul de răspuns, Napoleon anunţă că numele fermei se schimbă din Ferma
Animalelor în Ferma Manor. în timp ce animalele de afară privesc, porcii şi oamenii dinăuntru
devin imposibil de deosebit - „din porc în om, şi din om în porc, şi din nou din porc în om;
dar era deja imposibil să-i deosebeşti."
ISTORICUL CENZURII
Ferma Animalelor a fost una dintre cele 64 de cărţi de ficţiune interzise predării în
şcoli, la liceele Bay şi Mosley din Panama City, Florida, la 7 mai 1987. Acţiunea a fost
întreprinsă de către inspectorul din districtul Bay, Leonard Hali. Cu toate că şase zile mai
târziu, cărţile au fost reintegrate în programă de către Consiliul Educaţiei din districtul Bay,
controversa nu s-a încheiat acolo. Situaţia şi problemele apărute sunt discutate în detaliu în
istoria cenzurii cărţii / Am The Cheese de Robert Cormier.
O documentare asupra problemei cenzurii în şcoli, realizată în districtul DeKalb,
Georgia, în 1982 pentru perioada 1979-1982, a relevat faptul că Ferma Animalelor a fost
ţinta unor.obiecţii din pricina teoriilor sale politice (documentarea nu oferă însă detalii).
Un studiu comparativ al cenzurii aplicate asupra

cursurilor de engleză din statul New York, a fost realizat în
1968 de Comitetul de Apărare împotriva Cenzurii „New York
State English Council". Rezultatele sale, bazate pe 160 de
cazuri, arată că Ferma Animalelor este printre primele pe
lista „cărţilor problemă"; motivul citat era acela că „Orwell
era comunist".
Un studiu realizat în statul Wisconsin în 1963 a arătat că
Societatea )ohn Birch a atacat indicarea romanului Ferma
Animalelor pentru lectură în şcoli; ei se opuneau expresiei

„masele se vor revolta."
Sub titulatura de „index al cărţilor cenzurate", Jonathon
Green în Inciclopedia Cenzurii identifică Ferma Animalelor
ca fiind una dintre cărţile „cel mai des" cenzurate.
FIICA LUI BURGER (BURGER'S DAUGHTER)
Autor: Nadine Gordimer

Data şi locul primei publicări: 1979, Marea Britanie;
1979, Statele Unite Editura: jonathan Cape; Viking Press
REZUMAT
Lionel Burger nu este personajul principal al romanului
Burger's Daughter. Cu toate acestea, romanul se
desfăşoară în jurul lui, viaţa fiicei sale Rosa fiind parcă
dominată de el. Lionel, un afrikaner26 alb dintr-o familie
bogată, este un reputat doctor, dar şi-a câştigat notorietatea
ca lider al Partidului Comunist din Africa de Sud şi prin
activităţile îndreptate împotriva sistemului guvernamental
de apartheid. împreună cu cea de-a doua lui soţie, Cathy, a
construit un cămin, în care africanii negri sunt bineveniţi
într-o atmosferă de egalitate, un cămin în care conştiinţa
socială şi responsabilitatea sunt mereu prezente. Ambii
părinţi se văd mereu ameninţaţi de o iminentă arestare; şi,
într-adevăr, Lionel moare bolnav în închisoare, în cel de-al

treilea an al condamnării sale pe viaţă, în timp ce Cathy
moare de scleroză multiplă, cauzată tot de perioada de
detenţie. Contextul socio-politic al acestor evenimente este
Africa de Sud
" Locuitor al Africii de Sud de origine olandeză (n.r.).

în martie 1960, cu masacrul de la Sharpeville, în
copilăria Rosei, şi revoltele studenţeşti din Soweto din iunie
1976, la vremea maturităţii.
In ciuda influenţei puternice a lui Lionel în vieţile
personajelor romanului, povestea este totuşi a Rosei. Anii ei
de copilărie sunt punctaţi prin activităţi care marchează
filozofia şi aşteptările părinţilor ei. Povestea începe când
Rosa avea 14 ani, aşteptând în faţa închisorii cu o plapumă
şi o sticlă cu apă fierbinte pentru a le da mamei sale -
reţinută de către poliţie în cursul nopţii şi încarcerată. Dar
această imagine nu este pe atât de relevantă pe cât este
faptul că în dopul sticlei era ascuns un bileţel, aparent
neimportant în caz că ar fi fost descoperit, în care îi era
comunicată mamei starea tatălui ei. Câţiva ani mai târziu, la
vârsta de 17 ani, pretinzând că este logodită cu un deţinut
politic, un colaborator cunoscut al tatălui său, Rosa obţine
permisiunea de a-l vizita pe acesta în închisoare. în aceste
vizite lunare, ea îi comunică informaţii sub forma unor
scrisori de dragoste şi primeşte înapoi informaţii despre
prizonierii politici sub forma nuanţelor vocale şi a gesturilor.
Amintirile timpurii ale Rosei ilustrează activităţile
părinţilor ei în gospodărie. în seara masacrului de la
Sharpeville, lideri ai Congresului Naţional African (ANC),
membri ai Congresului Pan-African, avocaţi şi diverse alte
persoane, adunaţi în casa familiei Burger, discută schimbări-
le situaţiei politice. în extrema opusă, evenimente

încununate de succes, precum boicotarea unui marş,
eliberarea unui lider din închisoare, sau decizia de
nevinovăţie în favoarea lui Lionel, îi aduce, de asemenea,
împreună pe devotaţii oameni anti-apartheid, albi şi negri
deopotrivă, în casa familiei Burger. La fel de vie în amintirea
ei este şi Boasie, un copil de vârsta Rosei provenind din
familia de negri a unui lider al ANC, care locuieşte la ei, cât
timp acesta din urmă lipseşte din ţară. îşi aduce aminte cum
au învăţat să înoate împreună, luptându-se pentru „a se
agăţa de părul ud de pe pieptul cald al lui Lionel Burger în
piscina rece". Se despart odată ce ambii părinţi ai Rosei sunt
încarceraţi; nu îl mai vede decât peste mulţi ani la Londra, o
întâlnire care o traumatizează emoţional.
Şi în amintirile sale din adolescenţă şi tinereţe, Rosa
induce o notă de resentiment faţă de pretenţiile unei relaţii
de familie care îi atribuie anumite obligaţii - stând în faţa
închisorii, aşteptându-şi mama, urmărind procesul tatălui
timp de 217 zile, toate în văzul lumii. Chiar o nuanţă de
mânie la adresa părinţilor apare, datorită aşteptărilor
acestora de a-şi juca rolul de logodnică a puşcăriaşului.
După moartea mamei, apoi şi a tatălui, nota de aversiune
creşte la ideea că „devotaţii" o vor aştepta să continue
activitatea părinţilor şi angajamentele lor sociale. După cum
reflectează ea:
Chiar şi animalele au instinctul de a se feri de suferinţă.

Instinctul de a fugi. Probabil că este o boală să nu îţi poţi
trăi viaţa ta... având dreptatea definită în termeni de
respect pentru proprietate, veghind la inocenţa copiilor
pentru apărarea drepturilor lor, având dragoste pentru
procrearea lor şi grijă doar unul de celălalt. Este boala de a
nu putea ignora suferinţa altor oameni, acea condiţie
pentru o viaţă sănătoasă şi obişnuită.
Suferinţa la care se face referire este cea a populaţiei de
culoare. Această suferinţă nu este ilustrată explicit, ci doar
marginal prin referiri la unele execuţii, proteste şi
încarcerări, sau la opresiunea şi interdicţiile de (irculaţie. în
schimb, atenţia se concentrează asupra raidurilor în urma <
ărora sunt închişi unul sau altul, sau amândoi părinţii
(ultimul condu-«ând la judecarea lui Lionel cu condamnare
la închisoare pe viaţă), pre-cum şi pe alţi membri de partid.
Cathy Burger şi alţii sunt împiedicaţi să mai aibă anumite
activităţi, sau să mai călătorească prin ţară, sau chiar li se
impune arest la domiciliu, fără drept de a se întâlni cu alte
persoane. Este prezent şi sentimentul de a fi urmărit:
autorităţile ştiu de locuinţele Rosei, de iubiţii ei, de
călătoriile ei, de legăturile ei - ea trebuie să relateze despre
fiecare vizită sau musafir, în caz că este interogată.
Cititorul ştie faptul că autorităţile cunosc detalii despre
vizitele ei la Pretoria, pe cine vizitează, la ce date şi cât de
frecvent. Scopul ei este de a obţine un paşaport pentru a
părăsi ţara (fiindu-i interzis accesul la un paşaport prin

proceduri normale), pentru că după cum spune ea: „Aş dori
să vizitez Europa". După un an, Rosa obţine paşaport
(înţelegând unde nu trebuie să călătorească şi cu cine nu
trebuie să se asocieze) şi pleacă din Africa de Sud, aşteptând
dintr-un moment în altul să fie oprită chiar şi când se
îndreaptă spre avion. Nu este oprită, dar „camerele de
supraveghere o înregistrează urcându-se în avion".
Cartea a doua relatează evadarea Rosei în Franţa, la
început pentru scurt timp la Paris, mai apoi în sud, unde se
întâlneşte cu prima soţie a lui Lionel, pe care nu o
cunoscuse încă. Katya (Colette), o femeie cu aspiraţii de
balerină, fusese sancţionată de partid pentru „inactivitate"
şi pentru „tendinţe burgheze de a-şi pune viaţa privată în
fruntea priorităţilor". Rosa este copleşită de lumina şi
voluptatea peisajelor; „plăcerea aromelor, priveliştilor şi a
sunetelor, prin ele însele, fără să fie asociate cu nimeni şi cu
nimic". Ea îşi trăieşte viaţa pentru ea însăşi, fără o misiune
socială şi fără supraveghere. în curând, are un iubit cu care
mai târziu îşi stabileşte o întâlnire la Londra.
Şederea în Londra nu decurge conform aşteptărilor.
Iubitul ei nu poate ajunge din cauză că se îmbolnăveşte,
Rosa îşi petrece timpul cu plimbări relaxante prin Londra şi
discuţii cu diverşi oameni la un curs de limba franceză.
Totuşi începe să se gândească la o întâlnire cu oamenii pe
care îşi propusese să îi evite, şi chiar stabileşte una. Se duce
la o adunare la care participau şi unii dintre revoluţionarii

sud-africani, fiind imediat recunoscută şi prezentată în
contextul unui discurs despre Africa de Sud, în special
despre Lionel Burger.
Boasie este şi el acolo, dar pare reţinut. Mai târziu în
acea noapte, îi telefonează, dar în loc să îşi reclădească
relaţia din copilărie, o respinge şi pe ea, şi amintirile mamei
şi tatălui ei. Este înveninat de faptul că Lionel este înnobilat
ca un erou, în timp ce tatăl lui, căzut victimă în aceleaşi
condiţii, este dat uitării; albii sunt respectaţi, în timp ce
negrii sunt ignoraţi. Rosa este înfuriată, gândurile şi emoţiile
ei sunt răscolite.
Rosa se întoarce în Africa de Sud şi se angajează ca
fizioterapeut într-un spital din johannesburg. Ea este de
gardă în 1976 când victimele protestelor studenţeşti de la
Soweto ocupă paturile spitalului, în urma reacţiei poliţiştilor
cu mitraliere la pietrele studenţilor. Rebeliunea studenţilor
izbucnise împotriva sistemului separat de educaţie: cei mai
mulţi dintre ei nu se mai întorc niciodată la şcoală după
iunie 1976.
în octombrie 1977 sunt arestaţi sau marginalizaţi mulţi
oameni; sunt interzise multe organizaţii, la fel şi singurul
ziar al negrilor. Printre prizonierii albi se află şi Rosa Burger,
reţinută fără acuzaţii. în orice caz, i se aduc mai târziu
acuzaţii legate de „participare la o conspiraţie de a împlini
scopurile comunismului şi/sau ale Congresului Naţional
African. Acuzaţiile sunt de incitare, complicitate şi ajutor dat

studenţilor participanţi la revolte". Una din dovezile aduse
în întărirea acuzaţiilor este participarea la o „manifestaţie"
a unor cercuri de stânga din Londra.
ISTORICUL CENZURII
Romanul Burger's Daughter a fost interzis în Republica
Africa de Sud la 5 iulie 1979 pe motiv că „punea în pericol
siguranţa statului" şi pentru că îi portretizează pe „albi
drept răi, iar pe negri, drept buni". Mai mult, autoarea a
fost acuzată că ar fi folosit personajul principal ca bază
i'cntru a lansa atacuri împotriva Republicii Africa de Sud".
Comitetul pentru Publicaţii a invocat şase categorii de
încălcări aduse Legii Publi-«.iţiilor din 1974.
în octombrie, însă, comitetul de cenzură a fost contrazis
de către 1 onsiUul de Apel pentru Publicaţii. Decizia
Consiliului a fost luată pe baza sfaturilor primite din partea
unui comitet de experţi literari şi ex-perţi pentru probleme
de securitate, şi în ciuda unor „asperităţi şi blas-i' mii,
referinţe defăimătoare la adresa albilor, şi descrierea
distorsionată .i situaţiei politice din Africa de Sud":
Expertul de stat pe probleme de securitate a decis că
romanul nu constituie un pericol pentru siguranţa
naţională. Experţii literari au concluzionat că primul comitet
de cenzură, interzicând cartea, „şi-au dat proba părtinirii,
prejudecăţilor, şi a incompetenţei literare. Nu a citit
romanul în mod adecvat, a distorsionat în mod sever

anumite aspecte citând în mod repetat în afara contextului,
nu a abordat lucrarea aşa cum merită să fie abordată o
operă literară, şi a adus direct şi indirect ofense autoarei
[sic]."
Această schimbare radicală a fost rezultatul modificării
strategiei Di-icctoratului pentru Publicaţii, care administra
sistemul de cenzură din Africa de Sud. Legea Publicaţiilor şi
a Divertismentului din 1974 permi-tea apeluri la decizii de
cenzură făcute de comitete ale directoratului; dreptul de a
face apel era dat Directoratului însuşi, persoanelor cu un
interes financiar, sau organismului care ar fi înaintat iniţial
textul pentru cenzurai
Schimbarea la care se face referire mai sus este că
Directoratul însuşi a făcut apel la decizia luată de propriul
comitet. Fiica lui Burger a fost primul text la care s-a făcut
apel în acest mod, şi primul la care apelul a fost şi admis. Cu
toate acestea, după cum Gordimer însăşi recunoaşte:
„...legile cenzurii rămân totuşi neschimbate".
în mod paradoxal, în 1980, Gordimer a primit premiul
CNA, unul din premiile cele mai prestigioase din Africa de
Sud; pentru romanul fiica lui Burger. A primit de asemenea
şi Premiul Nobel pentru literatură in 1991.
prăsească familia, odată ajuns la Needles, California - este fascinat de | Iu Soţul Rosei o
părăseşte pe aceasta şi familia ei când îşi dă seama că nu reuşeşte să îşi găsească un loc de
muncă şi că nu va avea parte de
.....gresele personale pe care le aştepta. Spre sfârşitul romanului, Rose dă
> i >tere unui copil slab şi subnutrit.
Aşteptările californiene par a fi fost în zadar. înaintea călătoriei,
lama Joad spunea: „Sper că o s-o ducem mai bine în California", dar pe drum mulţi
dintre cei care se întorceau spuneau că anunţurile de muncă |rau false şi că pământul, deşi
bun, era indisponibil lor. Două lucruri se
Io dese a fi fost nişte amăgiri: locurile de muncă şi buna primire. Mii ilr muncitori fuseseră
ademeniţi de speranţa de a găsi de lucru pentru putinele slujbe de sezon care se ofereau.
Familia Joad învaţă lecţia repe-df Rămaşi fără mâncare şi bani, ei acceptă prima slujbă care li
se oferă, • ulegători de piersici, pentru cinci cenţi lădiţa. Sunt introduşi în zona !■ miri cu
ajutorul poliţiei pe motociclete, printre rânduri de oameni pro- i . iind. Şi lor le fuseseră oferiţi
cinci cenţi pentru o lădiţă.
„Uite, Tom" spuse, în sfârşit, Casy. „Mergem să lucrăm acolo. Ei spune că ne dă cinci
cenţi. Noi eram o grămadă. Am ajuns acolo şi ne-a zis că ne dă doar doi cenţi jumate.
Nici măcar un om nu poate să mănânce de banii ăştia, d'apăi dacă mai are şi copii -
Aşa că am zis că nu ne convine. Aşa că ne-a dat afară, şi toţi copoii din lume a venit
peste noi. Şi acum ziceţi că vă dă cinci? Am încercat să stăm împreună şi ne-a mânat
ca pe porci. Ne-a împrăştiat, l-a bătut pe băieţi... Nu mai rezis tăm mult. Unii n-a mai
mâncat de două zile.
Familia Joad şi alţii împreună cu care au fost angajaţi sunt plătiţi după cum le-a fost
promis, dar îndată ce greva este „spartă", salariile se
n"duc la jumătate.
Condiţiile de viaţă se adaugă la mizeria şi dezumanizarea rătăcitorilor, în locul casei
frumoase şi albe la care Mama Joad şi Rose of Sharon visau, ei găsesc adăposturile
„Hooverville" [o referire la programul de ajutor, eşuat, al preşedintelui Hoover], un grup de
vreo 40 de corturi şi (olibe: „Oraşul de cârpe era aproape de apă; iar casele erau corturi; în-
grădirile erau făcute din bălării, casele din carton, o mare grămadă de gunoi/ Acestea sunt
împrăştiate la întâmplare, unele întreţinute mai bine, altele dezordonate. Instalaţii sanitare
nu există, la fel nici apă caldă.
FRUCTELE MÂNIEI (GRAPES OF WRATH)
Autor: john Steinbeck

Editura: The Viking Press Forma literară: roman
REZUMAT
Având acţiunea plasată în timpul Marii Depresii, în
Oklahoma şi California - zona „dust bowl"27 şi roditoarea
ţară a făgăduinţei - Fructele mâniei, relatează chinul

familiei Joad în încercarea de a-şi găsi un loc unde să se
stabilească. Praful nimicise pământul şi le distrusese
culturile an după an; oamenii care trăiesc acolo sunt
neputincioşi. Speranţa generată de anunţatele oportunităţi
de angajare în California şi împodobite cu imagini cu
pământuri roditoare şi înverzite, îi ademeneşte pe oameni
către Vest.
Familia Joad este una dintre miile aflate în această
situaţie. Pornesc la drum într-o maşină decrepită
transformată în camion, având cu ei foarte puţini bani. în
total sunt doisprezece, fără Casy, un fost pastor, care li se
alătură pe drum. De prim rang între ei sunt Mama şi Tata
Joad; Tom, de curând eliberat condiţionat din închisoare,
unde fusese închis pentru uciderea unui om care îl tăiase cu
un cuţit şi Al, un tânăr de 16 ani, care este un şofer şi
mecanic destoinic; şi Rose of Sharon (Trandafir din Şaron)
care este gravidă.
Călătoria dinspre Oklahoma este periculoasă. Ei au
probleme cu rezervele de mâncare şi apă, cu transportul şi
relieful dificil. Deloc surprinzător, maşina lor se strică;
cauciucurile cedează. Priceperea lui Al, cu ajutorul lui Tom, îi
salvează de la o situaţie disperată. Rezervele lor sunt pe
sfârşite, mâncare, apă, reparaţiile la maşină nu mai au mult
de rezistat, sănătatea lor începe să se clatine. Cu toate
acestea, familia Joad reuşeşte să ajungă în California.
Din nefericire, Bunicul Joad moare la primul popas, în

27
Zonă central-sudică a
timp ce soţia lui, aflată într-o stare de degradare fizică şi
emoţională, murise în timpul traversării deşertului. Cel mai
mare dintre fii, Noah, decide să îşi
Două elemente interconectate dezvăluie ideile politico-filozofice lla romanului. Unul
dintre ele este semnalat de distrugerea conceptului 'l' fermă de familie şi a fermierului; al
doilea, are în centru tractorul şi lltf maşini agricole care îi înlocuiesc pe oameni şi pe
animalele lor, i li ându-i neimportanţi.
1
Ferma şi fermierul de familie devin victimele proprietarilor şi ale Im ilor. în Oklahoma,
unde recoltele se pierd an după an, proprietarii, impania şi banca trec la fapte şi le preiau.
Până la urmă, fermierul este îndepărtat de pe pământul său. Dar proprietarii merg şi mai
departe: „Un Om pe un tractor poate înlocui 12 sau 14 familii." Tractorul distruge ide- ■\i
de fermă de familie şi chiar ideea de familie. Mergând în linie dreap- i | mtră pe poarta
fermei, dărâmă clădiri şi garduri. Romanul face deseori telerire la faptul că fermierii au fost
„tractorizaţi".
în California, operaţiunea este în mare parte la fel. Marile companii I i'ioprietarii domină:
ei controlează pământul. Proprietarul mărunt este presat de Asociaţia Fermierilor şi de către
Bancă, „care deţine cea mai ni.ne parte a câmpului şi are drepturi şi pentru restul". Ei
stabilesc salarii-lr de mizerie şi politica de abuzuri. Cum acestea nu sunt suficiente pen-
1111 ,i le satisface lăcomia, un mare proprietar cumpără o fabrică de con vive şi apoi vinde
fructele acesteia la preţ mic, şi fructele conservate la ■ "iisumatori la preţuri mari,
asigurându-şi un profit generos. Fermierul mărunt este spulberat.
în contrast direct, o etică a generozităţii se evidenţiază printre imi-|ranţi. De la început,
când familia Joad îl primeşte pe Casy ca însoţitor da t ălătorie, în ciuda supraaglomerării
vehiculului, până spre scenele de i.ie.it când Rose îl alăptează pe un om înfometat care zăcea
în hambar, axlstă un sentiment profund de întrajutorare. Mama Joad cristalizează li eastă
etică şi contrastul evident: „Am băgat la cap un lucru... îl învăţ toată ziua, tot timpul. Dacă
eşti în necaz, sau în nevoie, tre' să mergi la llraci. Ei sunt singurii care te ajută - singurii."
Două forţe aflate în opoziţie converg pentru a aduce acţiunea romanului la punctul
culminant. Oamenii, disperaţi pentru a găsi o slujbă de culegător de piersici sau bumbac, se
întreabă cum se vor descurca odată ce sezonul de cules se va încheia. „Dacă un om are nişte
cai pe (are-i foloseşte la plug şi la semănat, doar nu îi lasă să moară de foame după ce nu
mai au de lucru." Sărăcia şi disperarea imigranţilor îi uneşte; in< ep să se unească într-un
grup compact, totul culminând cu o grevă •.pontană. Proprietarii, simţindu-şi dominaţia
ameninţată de către „roşii"
Singura alternativă este Weedpatch, tabăra organizată

de către autorităţi. Având un număr limitat de locuri,
funcţionează ca o întreprindere cooperatistă, administrată
şi pusă în funcţie de locuitorii ei, care stabilesc regulile de
comportament, curăţenie şi ordine, prin comitete alese.

Aceasta are şi toalete, bazine pentru spălatul rufelor, şi alte
facilităţi precum lemnul de foc. La fel de important pentru
familia Joad, care se adăposteşte aici pentru un timp, sunt
relaţiile şi comportamentul comunităţii, sentimentul de a fi
trataţi ca fiinţe umane, unitatea şi atitudinea protectoare.
Tabăra oferită de guvern este percepută de către
proprietarii de pământ ca o „ameninţare roşie" [percepţie
născută din frica de socialism] pentru statutul lor. Când Tom
Joad întreabă, aflat fiind la ferma de piersici, dacă există
apă caldă, este tratat cu dispreţ. Un gardian remarca:
„Apă caldă, pentru numele lui Dumnezeu. O să vrea şi
căzi ăştia", spuse uitându-se urât la cei patru Joad.
...„Din cauza taberelor de la guvern", spuse el. „Pot să
pariez că ăsta a trecut prin tabăra guvernului. Nu vom avea
pace până nu nimicim taberele alea odată. Vă spun eu, că
ăştia or să vrea şi cearşafuri curate, ca nimic."
în timp ce familia Joad stă în taberele guvernamentale,

proprietarii de pământ şi poliţia într-adevăr încearcă să
instige la violenţă pe locuitorii taberei, ca pretext pentru
atacarea acestora.
Neajunsurile fizice sunt intensificate şi de atitudinile
angajatorilor şi ale poliţiei. Imigranţii sunt înghiontiţi şi
bătuţi, acuzaţi şi încarceraţi pentru vagabondaj, pentru
orice reacţie, fie ea şi verbală. Unul dintre „vagabonzi", care
se plânge de promisiunile nerespectate de salarii, este eti-

chetat drept „comunist": „îţi spun eu că e un «roşu», un
agitator". Alţii sunt avertizaţi: „Să nu cumva să-i ascultaţi pe
aceşti «roşii» blestemaţi. Agitatori."
Comunităţile din Hooverville sunt de asemenea victime
ale acestei situaţii. Oamenii îşi arată condiţia: sărăci şi
înfometaţi, murdari şi zdrenţăroşi. Sunt denumiţi în mod
peiorativ „Okies": „Ei, Okie însemna că ierai dân Oklahoma.
Acum înseamnă că eşti un nenorocit împuţit. Okie însemnă
că eşti un gunoi. Aşa se spune.
şi încercând să îşi menţină controlul asupra revoltei,

formează un grup de opoziţie împreună cu poliţia şi alţi
cetăţeni. Chiar şi aceştia din u îşi simt ameninţat statutul.
în urma confruntării între cele două grupuri, Casy -
liderul grevei -este omorât şi Tom este dat în urmărire
pentru agresarea ucigaşului Iu' Casy. Aflat în ascunzătoare,
Tom se hotărăşte să preia rolul lui Casy, să îşi unească
oamenii, să îi ajute să îşi atingă ţelul - „să trăiască decent şi
să-şi crească decent copiii".
M-am tot gândit, m-am gândit o grămadă la oamenii

care tre' să trăiască ca porcii, în timp ce bogaţii se lăfăie, şi
unu să aibă un milion de acri, şi o sută de mii de fermieri
buni să moară de foame. Şi mă întrebam ce-ar fi dacă s-ar
strânge toţi ai noştri şi ar protesta, aşa cum au protestat
doar câţiva atunci la ferma Hooper.
în capitolele finale, membrii familiei Joad, după ce l-au
ajutat pe Tom să scape, sunt prinşi de o inundaţie,
neputând să-şi părăsească „căminul" pentru că Rose of
Sharon tocmai năştea copilul ei subnutrit. După naştere şi
odată cu uşoara retragere a apelor, cei trei adulţi rămaşi o
iau cu ei pe Rose of Sharon şi pe cei doi copii, prin apa care
le vine până la piept, către o zonă mai înaltă unde îşi găsesc
refugiu într-un hambar. Acesta este ocupat, observă ei, de
un băiat şi de tatăl lui înfometat; tatăl îi dăduse toată
mâncarea băiatului. Aici familia Joad şi-a găsit un refugiu
temporar bun. Dar, la fel ca şi strămoşii lor pionieri, nu au

găsit ţara făgăduinţei.
ISTORICUL CENZURII
Romanul Fructele mâniei a fost atacat la nici câteva luni
după ce a fost publicat, în aprilie 1939, şi apoi în mod
constant în anii ce au urmat până în prezent. Studii
naţionale, regionale şi la nivel de stat, relevă acest lucru, iar
în acelaşi timp indexul plasându-l printre primele în topul
celor mai cenzurate cărţi. Lee Burress, în cele cinci studii la
nivel naţional ale bibliotecilor şcolare, profesorilor sau
conduceri şcolare, enumera multe cazuri de cenzură: 1966 -
cinci cazuri (pe locul patru); 1973 -patru cazuri (locul trei);
1977 - opt cazuri (locul doi); 1982 - şase cazuri (locul şase);
1988 - două cazuri. Studiile realizate de James Davis în Ohio
(1982) şi Kenneth Donnelson (1967) identifică numeroase
cazuri de cenzură şi la fel fac şi studiile din Georgia (1982,
1984), Carolina de
Nord (1983), Minnesota (1991) şi studiul realizat de
organizaţia People for the American Way (1992). (Alte
titluri enumerate de Burress printre Cele mai cenzurate cărţi
incluse în acest volum sunt: 7984, Slaughter-hoase-Five,
Black Like Me şi Johnny Got His Gun.)
Atacuri despre care există dovezi au apărut chiar în
primul an în /one diferite ale Statelor Unite: în Kansas City,
Kansas, consiliul educaţional a votat pe 18 august 1939, 4 la
2, pentru a exclude romanul din 20 de biblioteci publice pe

motiv de indecenţă, obscenitate, caracter dezgustător şi
portretizarea femeilor şi a „vieţii într-un mod atât de
brutal"; Buffalo, New York, unde Alexander Galt, şeful
bibliotecilor oraşului, a interzis cumpărarea romanului de
către biblioteci din cauza „cuvintelor vulgare"; Kern County,
California, unde consiliul de inspectori, a votat 4 la 1, la 21
august 1939, „solicitând ca folosinţa, posesia şi circulaţia
cărţii să fie interzise în biblioteci şi şcoli"; East St. Louis,
Illinois, unde cinci din cei nouă membri ai consiliului
bibliotecilor au decis la 15 noiembrie l ()39 să ardă trei
exemplare ale romanului pe treptele instituţiei (la nici o
iptămână, printr-un vot de 6 la 2, consiliul a anulat decizia
de a le arde < a reacţie la „zarva naţională pe care ar fi
generat-o"; cele trei exemplare au fost puse pe rafturile
pentru adulţi); Greene County, Ohio, unde spre sfârşitul
lunii noiembrie, membrii consiliului literar au votat 4 la 3, să
interzică romanul pe motiv că ar fi fost „nepotrivit" pentru
circulaţie; şi pe nava U.S.S. Tennessee, unde pastorul a
exclus romanul din biblioteca vasului.
Aceste atacuri aveau loc în timp ce Fructele mâniei
devenea bestseller: 360 000 de exemplare erau în curs de
publicare, fiind o plani-licată şi o suplimentare de 50 000 de
exemplare. Incendierea din East St. Louis avea loc în
săptămâna în care romanul avea cele mai mari vânzări până
la acea dată, 11 340 de exemplare. Nu mai puţin de 430 000
de exemplare erau vândute până la sfârşitul anului. Un

bibliotecar din East st. Louis declara că lista de aşteptare
pentru acest roman era cea mai lungă din ultimii ani; un alt
bibliotecar, din Greene County, relata că toate cele cinci
exemplare ale bibliotecii erau rezervate încă de la apariţie,
lista de aşteptare întinzându-se din noiembrie până în
martie; erau r)0 de oameni pe lista de aşteptare pe nava
U.S.S Tennessee. în Kern County, fiind disponibile 60 de
exemplare, 112 persoane se aflau pe listele de aşteptare.
Kern County, California
Dintre aceste cazuri, cel din Kern County a fost poate cel
mai organizat. Kern County este în centrul regiunii agricole
menţionate în roman. Cu toate că nu au fost înregistrate
plângeri la bibliotecă, şi nici vreun articol sau editorial care
să dezbată valoarea romanului, consiliul de cenzori - care de
asemenea nu luase în discuţie înainte romanul - a emis o
rezoluţie de interzicere propusă de cenzorul Stanley Abel, la
21 august 1939, rezoluţie care spunea: „Fructele mâniei ne-
a jignit cetăţenii insinuând că mulţi dintre oamenii noştri
buni sunt de fapt nişte indivizi josnici, ignoranţi, răi şi
brutali, care trăiesc într-un mod mizerabil şi vicios." O altă
secţiune acuza faptul că Steinbeck a ales să ignore educaţia,
grija şi spitalizarea şi ajutoarele oferite oamenilor nevoiaşi
în Kern County. Pe lângă interzicerea cărţii din şcoli şi
biblioteci, rezoluţia solicita Companiei de Film Twentieth
Century Fox să nu mai realizeze ecranizarea romanului.
Bibliotecara Gretchen Knief i-a scris imediat cenzorului

Abel:
Dacă romanul acela va fi interzis astăzi, ce alt roman va

fi interzis mâine? Şi ce organizaţie va mai dori un roman
interzis poimâine? Este atât de periculos să începi aşa ceva,
şi poate duce la exact ceea ce vedem astăzi în Europa.
Pe lângă aceasta, interzicerea cărţilor este cât se poate

de inutilă. Ideile nu mor dacă o carte este interzisă. Dacă
Steinbeck a scris un adevăr, acel adevăr va supravieţui. Dacă
este însă doar senzaţional şi lasciv,' dacă toate cuvintele
sunt de fapt nimic mai mult decât pete de noroi pe un
tablou uriaş, atunci cartea lui va lua calea altor romane
moderne şi va dispărea.
„Cetăţenii jigniţi" se pare că ar fi fost cei din Asociaţia

Fermierilor din Kern County. Condusă de preşedintele
acesteia, Wofford B. Camp, un fermier de vază, asociaţia
trimisese o telegramă de felicitare către oraşul Kansas City.
Camp denumea romanul lui Steinbeck „propagandă de cea
mai joasă speţă", susţinând: „noi ne apărăm muncitorii de
la fermă şi chiar pe noi atacând această carte". Camp
împreună cu alţi doi oameni au incendiat „simbolic" un
exemplar al cărţii; în revista Look a apărut o poză a acestui
eveniment.
Asociaţia Fermierilor de asemenea a organizat un plan

de acţiune la nivel de stat pentru a suprima cartea, pentru
„a înlătura pata de pe minunatul nume Kern, de pe statul
California şi de pe noţiunea de agricultură". Ei au solicitat
tuturor organizaţiilor din San Joaquin Valley să ia măsuri
asemănătoare cu cele din Kern County. Camp declara:
Suntem furioşi nu numai pentru că suntem insultaţi, ci
mai ales pentru că suntem insultaţi de o carte obscenă dusă
până la extrem, şi pentru că muncitorii noştri cu care lucrăm
de ani de zile sunt portretizaţi ca cele mai josnice creaturi,
iar noi ştim că nu este adevărat.
Nu poţi să lupţi împotriva unei cărţi ca aceasta, este
prea mizerabilă ca să poţi trece peste numeroasele părţi de
propagandă mincinoasă. Americanii au dreptul de a spune
ce doresc, dar nu au dreptul să atace o comunitate cu
asemenea cuvinte pe care niciun american sănătos şi întreg
la minte nu le-ar lăsa să ajungă la urechile fiicei sale.
Fondată în 1933 prin unirea Federaţiei Fermelor din
California şi a ( amerei de Comerţ, cu susţinerea financiară a
Ligii Fabricanţilor de Conserve, Asociaţia Fermierilor avea
iniţial scopul de a organiza comitete locale de cetăţeni,
pentru a împiedica grevele şi acţiunile sindicale ale
muncitorilor; spargerea acestor greve, în caz că se
întâmplau, era cea de ■i doua parte a activităţii Asociaţiei.
în săptămânile ce au urmat, conflictul era deja clar.

Susţinuţi de o ierie de articole şi editoriale apărute în
publicaţia Bakersfield Californian
< are denunţau neadevărurile din cartea lui
Steinbeck, partizanii asociaţiei propuneau măsuri chiar mai
drastice decât o simplă interdicţie. Organizaţia de femei Pro
America, care se întrunea la San Francisco, denunţa
< artea drept o „minciună care promovează ura de
clasă" şi declarau că muncitorii din agricultură din California
sunt „cel mai bine plătiţi şi cel mai bine cazaţi din lume".
De partea cealaltă a baricadei se aflau Uniunea
Americană pentru I ibertăţi Civile împreună cu alte
organizaţii locale - Sindicatul Muncito-lilordin Industria
Petrolieră, Sindicatul Salahorilor, Sindicatul Măcelarilor,
Frăţia Inginerilor, şi Alianţa Muncitorilor. Dezbaterea s-a
concentrat asupra încălcării drepturilor constituţionale; de
asemenea, a cuprins şi o discuţie despre etica acţiunii
cenzorilor şi despre „motivaţiile ascunse", adică, influenţa
Asociaţiei Fermierilor din Kern County.
Editorialele şi articolele din ziarele din toată regiunea
Central Valley erau foarte critice la adresa cenzurii. Ca
răspuns la decizia de susţinere a interzicerii de către Pro
America, în publicaţia The Selma Irrigator, a fost scris un
editorial despre politica grupurilor de interese:
Cât despre întâlnirea de la San Francisco la care cartea
domnului Steinbeck a fost denunţată, oare nu este suficient
de important că oamenii care au citit cartea nu îşi doresc ca
aceasta să fie citită în grup într-unui dintre cele mai luxoase
hoteluri din San Francisco departe de câmpurile cu bumbac
din San Joaquin?
John Raymond Locke de la Dinuba Sentinel scria :
Este absolut prostesc să negi condiţiile descrise, fie că

vorbim de cele din Dust Bowl West, fie că vorbim de cele
din California noastră. Aici, în statul nostru, mulţi dintre
pionieri au fost alungaţi de pe pământul pe care l-au lucrat.
Uitaţi-vă în arhivele Sentinel şi vedeţi sutele de oameni care
au fost alungaţi cu forţa.
în faţa Consiliului cenzorilor, întrunit la 28 august, se
formase deja o mulţime. Oameni pichetau sediul solicitând
anularea deciziei de interzicere. Discuţia era aprinsă, şi a
durat întreaga zi. R. W. Henderson de la Uniunea Americană
pentru Libertăţi Civile avertiza că cenzura cărţilor poate
duce la „coloraturi partizane în politica bibliotecilor";
Reverendul Edgar J. Evans, ca reacţie la opinia unui cenzor,
citind pasajele imputate, declara că nu limbajul pare să fie
cel care i-a determinat pe cenzori să interzică romanul, ci
„expunerea unei situaţii sociologice". Cenzorul Stanley
Abel, susţinătorul rezoluţiei, a recunoscut că aceasta fusese
scrisă de secretarul Camerei de Comerţ. Invocând
predominant problema moralităţii, pe alocuri sublinia şi
faptul că dorea să atragă atenţia naţională asupra
muncitorilor imigranţi în speranţa de a le îmbunătăţi soarta.
în ciuda eforturilor partizanilor romanului, votul de anulare
a fost egal 2 la 2, preşedintele consiliului fiind absent.
încercări de anulare a interdicţiei au fost făcute şi la
întrunirile ulterioare ale Consiliului, dar nu s-a luat niciun fel
de măsură până la 27 ianuarie 1941, când votul a fost în
final favorabil. Cărţile au fost reintroduse în bibliotecile şi
librăriile din Kern County. La alegerile din noiembrie 1940,
Stanley Abel a fost învins.
[nil 70
în aprilie 1972, în Herman, New York, o petiţie din
partea a 100 de I. H mtori, conduşi de reverendul Barber, a
solicitat excluderea din biblio-i. i i şi din şcoli a cărţilor care
„conţin vulgarităţi sau descrieri de natură u.ilă sau care ar
putea incita la dorinţe sexuale" sau care conţin „refe-1111
sau dialoguri care promovează imoralitatea sau care
încurajează ne-Ffipectarea autorităţii statale, parentale sau
de orice alt tip". Printre aces-i rece cărţi se aflau şi trei titluri
de John Steinbeck - Fructele mâniei, i simen/' şi Şoareci şi
Bătălie îndoielnică - precum şi De veghe în lanul i/r secară
de J.D. Salinger şi Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper
Lee. MI fost create trei comitete, unul pentru a reevalua
cărţile amintite şi i Ale unul pentru a evalua programa
şcolară pentru gimnaziu şi pentru liceu. în Richlands,
Virginia, reprezentanţi din partea a 17 biserici s-au pllns în
luna februarie 1973 de faptul că Fructele Mâniei era
disponibil iu biblioteca liceului Richland; ei caracterizau
romanul drept „vulgar, Bb$i en şi pornografic". în
Buncombe, Carolina de Nord, au avut loc doua atacuri:
primul în toamna anului 1973, iar al doilea în februarie
1981. I 'Inerţiile erau următoarele: părinţii găseau unele
pasaje nepotrivite;
nici era indecentă din punct de vedere moral pentru
comunitate. Cărţile (ontestate erau: Fructele mâniei, De
veghe în lanul de secară şi
\n<h>rsonville de MacKinley Kantor; şi Oameni şi
şoareci de Steinbeck, ■ nul on Ice de Cleaver Eldridge şi
The Learning Tree de Gordon Parks. I nnsiliul educaţional a
respins contestaţiile în ambele cazuri, i.'.ilirmându-şi
politica de selecţie. (Vezi povestea cenzurii romanului
\iuhrsonville .) în Scituate, Rhode Island, în iunie 1975,
după ce le-a fost interzis dreptul de a cenzura Fructele
mâniei şi Oameni şi şoareci, De
fghe în lanul de secară, împăratul muştelor de
William Golding, Arta ./-• ,i iubi de Erich Fromm şi Ascultă
tăcerea de David Eliott) un grup de
lerici împreună cu alţi cetăţeni au protestat distribuind
„fluturaşi" cu pasaje care „l-ar fi făcut şi pe diavol să
roşească". La Farmville, Carolina de Nord, au fost emise
instrucţiuni clare pentru folosirea restricţionată a • .Hţilor
Fructele Mâniei, Oameni şi şoareci şi De veghe în lanul
de secată'. Au fost puse pe rafturi separate, fiind nevoie de
un acord din partea părinţilor pentru a putea fi citite.
K.mawha, lowa
Contestaţia adusă romanului Fructele mâniei la
Kanawha la 11 februarie 1980 a debutat ca o problemă de
limbaj. Marvin E. Stupka,
Editorialele şi articolele din ziarele din toată regiunea
Central Valley erau foarte critice la adresa cenzurii. Ca
răspuns la decizia de susţinere a interzicerii de către Pro
America, în publicaţia The Selma Irrigator, a fost scris un
editorial despre politica grupurilor de interese:
Cât despre întâlnirea de la San Francisco la care cartea

domnului Steinbeck a fost denunţată, oare nu este suficient
de important că oamenii care au citit cartea nu îşi doresc ca
aceasta să fie citită în grup într-unui dintre cele mai luxoase
hoteluri din San Francisco departe de câmpurile cu bumbac
din San Joaquin?
John Raymond Locke de la Dinuba Sentinel scria :
Este absolut prostesc să negi condiţiile descrise, fie că

vorbim de cele din Dust Bowl West, fie că vorbim de cele
din California noastră. Aici, în statul nostru, mulţi dintre
pionieri au fost alungaţi de pe pământul pe care l-au lucrat.
Uitaţi-vă în arhivele Sentinel şi vedeţi sutele de oameni care
au fost alungaţi cu forţa.
în faţa Consiliului cenzorilor, întrunit la 28 august, se
formase deja o mulţime. Oameni pichetau sediul solicitând
anularea deciziei de interzicere. Discuţia era aprinsă, şi a
durat întreaga zi. R. W. Henderson de la Uniunea Americană
pentru Libertăţi Civile avertiza că cenzura cărţilor poate
duce la „coloraturi partizane în politica bibliotecilor";
Reverendul Edgar J. Evans, ca reacţie la opinia unui cenzor,
citind pasajele imputate, declara că nu limbajul pare să fie
cel care i-a determinat pe cenzori să interzică romanul, ci
„expunerea unei situaţii sociologice". Cenzorul Stanley
Abel, susţinătorul rezoluţiei, a recunoscut că aceasta fusese
scrisă de secretarul Camerei de Comerţ. Invocând
predominant problema moralităţii, pe alocuri sublinia şi
faptul că dorea să atragă atenţia naţională asupra
muncitorilor imigranţi în speranţa de a le îmbunătăţi soarta.
în ciuda eforturilor partizanilor romanului, votul de anulare
a fost egal 2 la 2, preşedintele consiliului fiind absent.
încercări de anulare a interdicţiei au fost făcute şi la
întrunirile ulterioare ale Consiliului, dar nu s-a luat niciun fel
de măsură până la 27 ianuarie 1941, când votul a fost în
final favorabil. Cărţile au fost reintroduse în bibliotecile şi
librăriile din Kern County. La alegerile din noiembrie 1940,
Stanley Abel a fost învins.
inii 70
în aprilie 1972, în Herman, New York, o petiţie din
partea a 100 de JDl uitori, conduşi de reverendul Barber, a
solicitat excluderea din biblio-i<-. i şj din şcoli a cărţilor care
„conţin vulgarităţi sau descrieri de natură ixuală sau care ar
putea incita la dorinţe sexuale" sau care conţin „referiri sau
dialoguri care promovează imoralitatea sau care încurajează
ne-i" •( tarea autorităţii statale, parentale sau de orice alt
tip". Printre aces-!• jece cărţi se aflau şi trei titluri de John
Steinbeck - Fructele mâniei,
• \meni şi Şoareci şi Bătălie îndoielnică - precum şi De
veghe în lanul de secară de J.D. Salinger şi Să ucizi o
pasăre cântătoare de Harper Lee. v.i fost create trei
comitete, unul pentru a reevalua cărţile amintite şi
Ite unul pentru a evalua programa şcolară pentru
gimnaziu şi pentru liceu. în Richlands, Virginia, reprezentanţi
din partea a 17 biserici s-au Blâns în luna februarie 1973 de
faptul că Fructele Mâniei era disponibil in biblioteca
liceului Richland; ei caracterizau romanul drept „vulgar, pbli
en şi pornografic". în Buncombe, Carolina de Nord, au avut
loc doua atacuri: primul în toamna anului 1973, iar al doilea
în februarie 1981. I Iblecţiile erau următoarele: părinţii
găseau unele pasaje nepotrivite;
iitea era indecentă din punct de vedere moral pentru
comunitate. Cărţi-!■ contestate erau: Fructele mâniei, De
veghe în lanul de secară şi \ndersonville de MacKinley
Kantor; şi Oameni şi şoareci de Steinbeck, )Oul on Ice de
Cleaver Eldridge şi The Learning Tree de Gordon Parks. <
onsiliul educaţional a respins contestaţiile în ambele cazuri,
ii-afirmându-şi politica de selecţie. (Vezi povestea cenzurii
romanului
\n<h-rsonville.) în Scituate, Rhode Island, în iunie 1975,
după ce le-a fost Interzis dreptul de a cenzura Fructele
mâniei şi Oameni şi şoareci, De \ e;;/ie în lanul de secară,
împăratul muştelor de William Golding, Arta da a iubi de
Erich Fromm şi Ascultă tăcerea de David Eliott) un grup de
lerici împreună cu alţi cetăţeni au protestat distribuind
„fluturaşi" cu pasaje care „l-ar fi făcut şi pe diavol să
roşească". La Farmville, Carolina da Nord, au fost emise
instrucţiuni clare pentru folosirea restricţionată a . Irţilor
Fructele Mâniei, Oameni şi şoareci şi De veghe în lanul
de seca-rl, Au fost puse pe rafturi separate, fiind nevoie de
un acord din partea părinţilor pentru a putea fi citite.
h.mawha, lowa
Contestaţia adusă romanului Fructele mâniei la
Kanawha la 11 fe-I.mărie 1980 a debutat ca o problemă de
limbaj. Marvin E. Stupka, vicepreşedintele unei bănci şi tatăl
unui elev de clasa a X-a, a citit primele 11 pagini ale
romanului, care fusese recomandat fiului său la ora de
engleză, fiind „scandalizat de limbajul acesteia". Acesta a
concluzionat, după ce a citit „cartea pe diagonală" că
romanul este „vulgar, obscen şi defăimător" pentru că „ia
numele lui Dumnezeu în deşert pe tot parcursul cărţii" şi
prezintă un pastor care este ipocrit şi imoral. împreună cu
alţi părinţi a denunţat cartea directorului Leroy Scharnhorst,
care a decis ca exemplarele să fie strânse şi păstrate până
când consiliul director al şcolii ia o decizie în acest sens. La
întrunirea acestuia din 11 februarie, s-a votat 5 la 0, pentru
excluderea permanentă a romanului din lista de lecturi
pentru clasa a X-a. Profesorii nu puteau să stabilească textul
ca obligatoriu, dar puteau totuşi să îl recomande elevilor;
exemplare din roman rămâneau în biblioteca şcolii.
Deşi niciunul dintre părinţi nu s-a plâns de mesajul
cărţii, Preşedintele consiliului director al şcolii Wayne
Rietema a adăugat că Statele Unite „se duc de râpă" din
punct de vedere moral şi că această comunitate din
Kanawha are ocazia de lua măsuri şi de a se împotrivi
acestui proces, interzicând cartea la cursurile şcolare.
„Aceasta este coloana vertebrală a Americii - orăşelul." Mai
mult, el ar mai fi spus: „Noi nu intenţionăm să devenim un
comitet de cenzură", dar a solicitat să se ia măsuri împotriva
cărţii. Un reporter care a încercat să citeze câţiva localnici, i-
a găsit pe aceştia foarte ezitanţi, mulţi dintre ei temându-se
de represalii. Cu toate acestea, scrisorile şi comentariile
trimise ziarului Registers din Des Moines erau foarte critice
la adresa acţiunii consiliului. Rezultatul deloc surprinzător a
fost că Fructele mâniei a devenit un bestseller în biblioteci
şi librării în comunităţile dimprejur; Biblioteca Publică din
Kanawha a împrumutat o duzină de exemplare pentru a-şi
suplimenta stocul răspunzând astfel la solicitările cititorilor.
în discuţia sa despre cenzurarea romanului Fructele
mâniei, Lee Burress evocă aparenta coincidenţă că în acest
caz, un bancher din lowa contestă romanul pentru limbajul
său, ignorând agrarianismul jeffersonian şi „revolta lui
Steinbeck faţă de băncile care îşi folosesc capitalul pentru a
cumpăra tractoare, alungând astfel ţăranii de pe câmp". El
mai adaugă:
Este o coincidenţă interesantă că aproximativ în acelaşi
timp în care cartea era interzisă în şcoli în Kanawha, Dioceza
Bisericii romano-catolice din Sioux a realizat un raport
despre profilul proprietarilor de pământ din lowa după doi
ani de studiu. Raportul arăta că în 14 districte din nord-
vestul statului lowa, 77% din pământ era în mâinile unor
proprietari absenţi.
\ vi imn, New York
Interzicerea a şapte titluri din învăţământul
preuniversitar a fost soli-
ItatS de reverendul Cari Hodley în februarie 1980 Acesta
le etichetase iliepl „romane sexuale mizerabile şi obscene".
Pe lângă Fructele mâniei, Ijlta conţinea titlurile Oameni şi
şoareci şi Căluţul roib de John Jtainbeck, O pace separată
de John Knowles, Nu e sfârşitul lumii de ludy Blume, Să
ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee şi Adio arme
i I rnest Hemingway. Districtul Vernon-Verona-Sherill a
refuzat să ia în
• unsiderare cererea.
iituHombe County, Carolina de Nord
I rudele mâniei s-a numărat printre cărţile contestate
de un grup Dndus de câţiva clerici fundamentalişti. Povestea
detaliată a cazului este rtlatată în discuţia despre romanul
Andersonville. lin Uf ord, Vermont
în toamna anului 1981, cinci părinţi conduşi de Claire
Doe, s-au plâns că Fructele mâniei ar fi conţinut scene
imorale şi obscene, şi au plii itat ca acest roman să fie retras
din bibliotecile şcolare şi din cursul i' literatură americană.
Obiecţiile erau legate de imaginea unui fost cle-rll i are
povesteşte cum obişnuia să „profite" de tinere fete pe
vremea i ând era pastor, şi de faptul că „numele Domnului
era luat în deşert", al cărei fiu de 16 ani avusese romanul ca
lectură şcolară, a declarat
• â / ructele mâniei este o carte bună pentru adulţi,
dar nu şi pentru copii.
Ca urmare a procedurilor şcolare, directorul Forest
Farnum a numit Un i omitet de nouă membri, compus din
profesori, părinţi şi clerici, pen-Iru a examina cartea.
Preşedintele acestuia, Edward Wilkins, director al unei şcoli
elementare dintr-un oraş învecinat, i-a sfătuit pe membri să
ia ni i onsiderare valoarea sa istorică şi literară, precum şi
simbolismul ei rtligios. Comitetul a audiat plângerile
grupului lui Doe, şi cele ale unui grup de 25 de părinţi care
erau în favoarea cărţii. Comitetul a recomandat consiliului
şcolii ca romanul lui Steinbeck să fie păstrat la orele de ■
uis precum şi în biblioteci fără niciun fel de restricţii. Decizia
consiliului a coincis cu cea a comitetului.
Carol Huli, directoarea Liceului Richford, spunea:
„Decizia ne reafirmă dreptul de a recomanda elevilor ceea
ce considerăm necesar pentru educaţia lor... în anumite
cazuri permitem elevilor unele lecturi alternative, în cazul în
care părinţii nu sunt de acord cu unele titluri. Dar anumite
opere, cum ar fi Fructele mâniei, le considerăm esenţiale.
Barry Steinhardt, directorul executiv al filialei Vermont
a Uniunii Americane pentru Libertăţi Civile, declarase că ar
fi fost înaintate acţiuni legale dacă s-ar fi decis interzicerea
cărţii. Anniston, Alabama
în toamna anului 1982, un grup de aproximativ 50 de
clerici împreună cu membrii confesiunilor reprezentând
„Majoritatea Morală", o facţiune conservatoare
fundamental istă, a contestat şapte titluri din bibliotecile
şcolare, inclus fiind şi romanul Fructele mâniei, şi a
recomandat interzicerea lor. Ei au etichetat cărţile drept
„obscene" şi „păcătoase" şi au lansat petiţii care urmau să
fie înaintate Consiliului Educaţional din Calhoun County la
18 octombrie. De asemenea solicitau permisiunea de a
constitui un comitet bisericesc de examinare a cărţilor din
bibliotecă, precum şi ale celor ce urmau să apară. Celelalte
cărţi contestate erau: Povestea lui Doris Day, La est de
Eden de Steinbeck, De veghe în lanul de secară de J.D.
Salinger, Portocala mecanică de Anthony J. Burgess, Nici o
scăpare de Barbara Beasley Murphy şi Calea dragostei de
Frances Hanckel şi John Cunningham.
înainte de întrunirea Consiliului pentru discutarea
solicitării, doi directori de şcoală au ordonat excluderea
cărţilor din şcolile conduse de ei: Grover Whaley de la liceul
Alexandria a determinat excluderea cărţilor lui Steinbeck,
din cauza limbajului conţinut în romanul Oameni şi
şoareci, pe care îl considera „vulgar" şi „obscen"; acesta nu
luase încă contact cu grupul de clerici, dar era în discuţii cu
un părinte contestatar. Un alt director, Wayne Wigley
exclusese Doris Day: Her Own Story din biblioteca şcolii,
după o plângere din partea unui părinte.
La 16 noiembrie, votând în unanimitate, Consiliul a
decis să reprimească titlurile controversate în biblioteci, dar
cu anumite restricţii. Un comitet de 10 membri, printre care
şi inspectorul din Calhoun County, Dan Henderson şi
reprezentanţi ai şcolilor au decis astfel, la sfatul consilierului
şcolii H. R. Burnham, care i-a avertizat că încercări
asemănătoare de cenzură fuseseră învinse în justiţie.
Cererea grupului de clerici de a monitoriza bibliotecile a fost
de asemenea respinsă. în schimb, un comitet format din
cinci membri - administratorul şcolii, doi profesori şi doi
părinţi, trebuia constituit în fiecare şcoală pentru a alege şi
monitoriza • Irţile din bibliotecă. Iturlington, Carolina de
Nord
„Cartea este plină de mizerii. Fiul meu este crescut într-
un cămin de reştini, iar această carte ia numele lui
Dumnezeu în deşert şi conţine foarte multe vulgarităţi", se
plângea Robert Wagner, în martie 1986. Deşi in inimală,
plângerea sa despre cursul de clasa a Xl-a de literatură a fă-I
ui i .i fiului său să îi fie recomandată altă lectură. (.irthage,
Carolina de Nord
O plângere similară, dar de această dată oficială despre
folosirea l'H iurii în clasa a Xl-a a liceului Pinecrest, a fost
înaintată de Mărie ' lofield pe 5 august 1986, şi a dus la
formarea unui comitet menit să alueze dacă romanul
Fructele mâniei trebuie interzis sau nu. Comitelui prezidat
de bibliotecarul-şef Peggy Olney, s-a întâlnit cu Mofield, i
arc şi-a retras până la urmă cererea de interdicţie, fiind
mulţumită cu i»r<«misiunea că romanul nu va fi lectură
obligatorie pentru fiul său.
j .iconviile, Carolina de Sud
Scopul petiţiei semnate la data de 29 ianuarie 1991 de
864 de per-oane şi înaintată consiliului şcolilor din
Greenville County, era de a Interzice cinci titluri din listele de
lecturi. Motivul: folosirea numelor lui I >umnezeu şi lisus
„într-un mod profan şi nepotrivit lângă unele referinţe
txuale". Comitetul de selectare a cărţilor deja aprobase
menţinerea .II cstora pe listele de lecturi; cu toate aceste, a
fost începută o examinare MI paralel. Pe lângă Fructele
mâniei, cărţile contestate erau: Second i h'.wen de Judith
Guest, My Brother Sam Is Dead de James L. Collier şi I i
istopher Collier, The Water Is Wide de Pat Conroy şi La est
de Eden de |ohn Steinbeck.
Noi discuţii au urmat pentru şi împotriva menţinerii
cărţii: „Este cruci-il (a pe lângă mândria americană, să ne
păstrăm şi modestia, şi să arătăm toate aspectele vieţii
americane"; pe de altă parte, un contestatar spunea: l Hipă
definiţiile date de dumneavoastră astăzi, ar trebui să
aprobăm şi l'l.iyboy şi Hustler. La o a treia întrunire, pe 9
aprilie, consiliul şcolilor a aprobat cu un vot de 4 la 2
permisiunea de a fi constituite comitete de u'vizuire a
politicii de selecţie a cărţilor în biblioteci. Mai mult, această
'!<•< izie le acorda părinţilor nemulţumiţi permisiunea să
nu lase copiii să i iirască nişte cărţi faţă de care aveau
obiecţii. Propunerea unui membru al
11 /ţN.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
consiliului şcolii de a introduce un sistem de revizuire şi
etichetare de către părinţi a cărţilor cu caracter „obscen"
din listele de lecturi, a fost identificată de către bibliotecarul
Pat Scales drept o tentativă de cenzură:
Dacă vor face asta, ar putea la fel de bine să excludă
cărţile. Etichetarea cărţilor, fie într-un fel fie în altul, se
numeşte cenzură. Cred din toată inima că părinţii ar trebui
să poată selecta textele pe care copii lor trebuie să le
citească. Dar atenţia noastră [asupra faptului că îi poate
jigni pe unii] îi eliberează pe ei de această responsabilitate.
Union City, Tennessee
O controversă ceva mai complicată a luat naştere în
urma plângerii înaintate de Bobby Pegg, din decembrie
1993, în legătură cu faptul că fiica lui de clasa a Xl-a avea ca
lectură obligatorie romanul Fructele mâniei. Solicitarea lui
către consiliul director al şcolii a fost de a-i permite fiicei
sale să citească o altă carte, fără ca aceasta să îi aducă vreo
scădere a notei. El susţinea că: „Această carte este contrară
credinţelor religioase ale fiicei mele." Această solicitare a
stârnit dezbateri, grupuri de părinţi formându-se atât
pentru menţinerea cărţii cât şi pentru retragerea ei; cei din
urmă susţineau că ar trebui „interzisă şi scoasă în afara
legii", citând „materiale vulgare şi obscene" şi limbaj
nepotrivit pentru elevii de liceu. Un comitet ad-hoc format
din opt membri a respins cererea lui Pegg de a oferi o
lectură alternativă fiicei sale; la 10 ianuarie 1994, consiliul
director al şcolii a făcut un apel. Comitetul a examinat din
nou cartea potrivit criteriilor de conţinut, autenticitate şi
limbaj. Pegg dezvălui pe de altă parte o constatare
personală: Numele lui Dumnezeu luat în deşert - de 129 de
ori; limbaj vulgar - 264 de ori; referinţe sexuale - 31 de ori.
După o dezbatere de două ore, consiliul a votat în
unanimitate pentru menţinerea cărţii pe lista de lecturi a
unui curs opţional. împotriva argumentelor legate de
„conştiinţa morală a elevului", au fost aduse raţiuni potrivit
cărora o decizie de interzicere ar fi putut da naştere unei
reacţii în lanţ. Purtătorul de cuvânt Glenda Candle spunea:
Sunt cărţi care ar putea fi categorisite drept
„nepotrivite" pe o mulţime de motive politice, religioase
sexuale sau rasiale. Dar această calitate de a deranja pe unii
înseamnă că acestor cărţi trebuie să li se ignore valoarea şi
că în consecinţă trebuie retrase de pe lista de lecturi?... Mă
văd nevoită să sugerez în mod respectuos către eleva
respectivă că dacă vrea să îşi continue studiile în programul
nostru, să citească operele recomandate de profesor.
ÎN SPIRITUL CALULUI SĂLBATIC (IN THE SPIRIT OF CRAZY

HORSE)
Autor: Peter Matthiessen

Dafa şi locul publicării iniţiale: 1983, Statele Unite
Editura: The Viking Press Forma literară: nonficţiune
REZUMAT
Comentariu: După cum va fi detaliat pe parcursul
secţiunii dedicate lltoriei cenzurii textului In the Spirit of
Crazy Horse, au fost intentate două procese de calomnie
împotriva autorului şi editorului pe motivul publicării
acestui text. Reclamanţii în cadrul acestor procese sunt
William Janklov, pe atunci guvernator al statului Dakota de
Nord, şi Igentul special FBI David Price. După cum se va
vedea, ei vor avea un rol important şi pe parcursul
rezumatului.
Prezentând tensiunile şi evenimentele anului 1970 din
rezervaţia Sloux din North Dakota, In the Spirit of Crazy
Horse, alcătuieşte în Car-|ta I o scurtă istorie a acestei etnii
din 1835 şi până în 1965, menţionând jl originile (1968) şi
dezvoltarea Mişcării Indienilor Americani (MIA). Patru
probleme majore se pot identifica din paginile textului:
pierderea •I |i'fuirea pământurilor indienilor; eforturile
pentru obţinerea suveranităţii; interferenţa şi brutalitatea
în relaţia cu rezervaţiile indienilor arătate de FBI (Biroul
Federal de Investigaţii) şi BIA (Biroul Afacerilor Indiene); şi
ruptura severă şi neîncrederea în rândul indienilor Sioux.
Acestea sunt n-prezentate prin două mari confruntări:
Wounded Knee, în 1973 şi li himbul de focuri de la Oglala,
din 26 iunie 1975 - precum şi vânătoa-raa de martori şi de
evadaţi, în special a lui Leonard Peltier, şi procesele lor.
Unul dintre tratatele importante din Midwest, Tratatul
de la Fort i arămie din 1868, se află în centrul doleanţelor
comunităţii Sioux, care include triburile Teton din câmpiile
din vestul statelor Dakota de Nord şi l >akota de Sud;
precum şi triburile Santee şi Yankton din preriile din
Minnesota şi din partea de est a Dakotei de Nord şi Dakotei
de Sud. Tra-l.itul garanta:
N.J. Karolides, M. Bald & P.B. Sova 700 de cărţi interzise
Dreptul absolut şi permanent de folosinţă asupra

rezervaţiei Great Sioux... Niciunei persoane nu îi va fi permis
să traverseze, să staţioneze sau să se stabilească pe
teritoriul aflat sub incidenţa acestui articol, fără acceptul
prealabil al indienilor... Niciun tratat pentru cesiunea
vreunei părţi a rezervaţiei aici menţionate nu va fi valabil
sau în vigoare, fără acceptul a trei sferturi din populaţia
indiană adultă de sex masculin, din teritoriile respective.
Aceste pământuri garantate, în care erau incluse şi zona

sacră Black Hills, au fost treptat luate. încă din 1876,
dealurile Black Hills, erau invadate de minerii aflaţi în
căutare de aur; aceştia erau susţinuţi şi de trupe ale
guvernului federal. Până la vânzarea forţată a acestei zone
sacre precum şi a celor 22,8 milioane de acri care o
înconjurau, a mai fost un singur pas. Triburile care locuiau
pe aceste teritorii au fost mutate într-o altă zonă a
rezervaţiei, „şi le era interzis să părăsească zona de 40 de
milioane de acri pe care nu o nu cedaseră încă". Pe timpul
administraţiei preşedintelui Benjamin Harrison, în 1889,
tratatul iniţial privind rezervaţiile a fost desfiinţat,
instaurându-se cele şapte rezervaţii care există astăzi.
în anii ce au urmat, o serie de „reforme", unele dintre
ele bine intenţionate, au redus suprafeţele acordate
indienilor: Legea Generală a împroprietăririi din 1887 a
distrus sentimentul de comuniune al indienilor, împărţind
pământul în parcele; Comisia pentru Doleanţele Indienilor a

desfiinţat în 1946 eventuale pretenţii faţă de pământuri ori
compensaţii financiare; în 1930, indienii au fost mutaţi din
rezervaţii, fiindu-le permis unor comunităţi de albi să se
stabilească acolo. Mai mult, legile de concesiune a
pământurilor ale BIA prevedeau ca fiecare familie să
împartă pământurile în mod egal între moştenitori în caz de
deces, rezultatul fiind o fragmentare care făcea parcelele
insuficiente pentru întreţinerea unei familii.
Un exemplu specific demonstrează acest fenomen:
Până în 1942, aproape 1 milion din cei 2 722 000 de acri

încredinţaţi comunităţii Pine Ridge în 1889 când a fost
creată rezervaţia, fusese cedată altor persoane, iar până în
anii 1970, mai mult de 90 % din pământurile rezervaţiei
erau în proprietatea sau chiria unor persoane albe, sau
având un grad îndepărtat de rudenie cu o persoană indiană,
nu pentru că aceştia din urmă erau mai capabili, ci pentru că
proprietarii deposedaţi nu aveau b ini sau mijloace pentru
a-şi lucra pământurile.
în anii mai recenţi, odată ce pădurile au fost defrişate şi
minereurile existente extrase, o altă ameninţare şi anume
cea a exploatărilor de căi bune şi de uraniu scruta regiunea.
însă şi eforturile de rezistenţă, precum şi tentativele de
recuperare a pământurilor au crescut treptat.
Problema suveranităţii naţiunii indiene şi a revalidării

tratatelor indiene este concomitentă cu pretenţiile de
recuperare a pământurilor. Două declaraţii susţin punctele
de vedere diferite. Pe de o parte, judecătorul Warren
Urbom, implicat în câteva dintre procesele legate de cazul
Wounded Knee, care a respins 32 de cazuri fără judecare,
susţinea că în (iuda istoriei „urâte" şi a „tratatelor marcate
de duplicitate", doleanţele de suveranitate ale triburilor
Lakota erau în „opoziţie clară" faţă de lege şi de deciziile
Curţii Supreme. Judecătorul Urbom arăta faptul că tratatele
erau încadrate „de Constituţie cu acelaşi regim cu o lege
dată de Congres, astfel că dacă un tratat şi o lege a
Congresului se află în conflict, este aplicată cea mai recenta
dintre ele". Pe scurt, spunea: „Legea spune că triburile de
americani nativi nu au suveranitate deplină, nu au niciun fel
de suveranitate externă, şi au doar un asemenea grad de
suveranitate internă cât nu le-a fost interzis prin tratate sau
printr-o lege a Congresului Statelor Unite." A doua
perspectivă se conturează prin declaraţia ce aparţine lui
Darrelle Dean (Dino) Butler, în primele sale remarci din tim-
pul procesului său în cazul asasinării a doi agenţi FBI la
Oglala:
Suntem membrii unei naţiuni suverane. Trăim sub legile
noastre proprii, tribale şi naturale. Ne acceptăm şi ne
respectăm liderii noştri tradiţionali precum şi pe cei aleşi.
Tratatele care au fost instituite între naţiunea indiană şi
guvernul Statelor Unite prevăd că avem dreptul de a trăi

după propriile noastre legi pe teritoriile specificate tot de
respectivele tratate. Legile Statelor Unite nu trebuie să
interfereze cu cele ale naţionalităţilor noastre.
Conflictul celor două perspective asupra suveranităţii se
reflectă şi in atitudinile celor două părţi, pe de o parte
oficialii americani, iar pe de alta membrii comunităţii Sioux.
Acest conflict se materializează în episodul Wounded Knee,
relatat în Cartea I, recidivând în focurile de armă de la
Oglala, detaliate în Cartea II.
Intervenţia agenţilor FBI şi BIA în problemele rezervaţiei
se vede cel mai bine în timpul episoadelor de la Wounded
Knee şi Oglala, dar nici nu încep şi nici nu se încheie cu
acestea. Aceşti agenţi sunt prezentaţi în
bătăuşii lui, împotriva oamenilor din MIA. FBI, CIA şi BIA, şi toate organizaţiile aflate în slujba guvernului -
sunt cele care au creat toate problemele. Le-au dat bani lui Dick Wilson şi bătăuşilor lui... Când se întrunea
MIA, FBI cumpăra muniţie şi băutură pentru aceşti bătăuşi, pentru a se îmbăta. Aşa îşi fac ei curaj.
Dick Wilson, liderul tribului, şi „echipa sa de bătăuşi" (un acronim pentru Guardians of the
Oglala Region), prezentată în text drept miliţia personală a lui Wilson, reprezintă o facţiune.
Potrivit acuzaţiilor lui Butler, ei sunt nişte beţivi brutali, ţinându-i pe „nativi" ca pe nişte osta-||i
Fiind scandalos de corupţi, ei îi spoliază pe membrii tribului de toate bunurile pe care le au.
Organizaţia MIA este drept duşmanul lor prin-«Ipal; astfel, Wilson şi oamenii săi sunt în legătură
cu FBI pentru a-şi proteja privilegiile. Această rivalitate se sfârşeşte în sânge, cu ocazia in i i li
Mitelor de la Wounded Knee şi Oglala.
Judecătorul Nichols nu a fost singurul magistrat care pornea cu o în- i linaţie anti-indiană, dar
nu toţi şi-au schimbat mai târziu atitudinea, Un alt magistrat, procurorul general al statului
Dakota de Sud în timpul episodului Oglala, William Jenklow, ar fi spus: „Singurul mod în care se
poate aborda problema indiană în Dakota de Sud este punând un pistol la tâmpla liderilor MIA, şi
apăsând pe trăgaci." Janklow avusese primul loi de muncă într-un oficiu care se ocupa cu
problemele legate de rezervaţiile indienilor. în 1967, o fată de 15 ani l-a acuzat pe Janklow de
viol (Janklow fiind tutorele ei legal). „Registrele spitalului conţin dovezi ( ă avusese loc un atac
asupra fetiţei." Janklow nu a fost pus sub acuzaţie la vremea respectivă, după ce FBI a
„muşamalizat" cazul. în septembrie l(>74, în timpul procesului Banks-Means, acuzaţiile au fost
readuse în prim plan. „Viitorul Procuror General a refuzat să dea curs citaţiei, BIA a icfuzat să
înainteze dosarul, iar FBI a refuzat să colaboreze în vreun fel. Cu toate acestea, judecătorul Mărio
Gonzales l-a acuzat de „agresiune ( u intenţie de viol asupra unei persoane de sex feminin având
sub 16 .mi". Janklow a respins acuzaţiile şi a refuzat să se prezinte la tribunal; acuzaţiile au fost
de asemenea respinse în mod repetat de către FBI, iar guvernul a făcut tot ce i-a stat în putinţă
pentru a împiedica procesul. în martie 1975 victima murea lovită de o maşină neidentificată.
Asaltul de la Wounded Knee începea în semn de protest împotriva nedreptăţilor şi a
prezenţei agenţilor federali în cadrul rezervaţiei. Organizaţia Oglala Sioux pentru Drepturi Civile (
OOSDC) s-a aliat cu MIA; pe
antiteză cu cei ai MIA, şi împreună cu membrii poliţiei,

sunt deseori asociaţi cu fapte de injustiţie, hărţuire şi
brutalitate. Acestea luau forme variate, de la intimidarea şi
chiar agresarea indienilor suspecţi sau poate martori
incomozi, până la încălcarea proprietăţii private, în căutarea
unor potenţiali suspecţi:
în timpul unui contrainterogatoriu al apărării, Wilford
„Wish" Drapera recunoscut fără ezitare că minţise în faţa
înaltei Curţi în ianuarie în calitate de martor al acuzării în
acel proces, cum că după ce a fost arestat în

Arizona în ianuarie, ar fi fost izbit de o maşină, apoi
încătuşat şi legat timp de trei ore pe un scaun în timp ce ar
fi fost ameninţat cu acuzaţia de omor cu premeditare, până
când a acceptat să depună mărturiile necesare pentru
proces despre crimele în cauză; cum că înainte de proces, ar
fi spus avocaţilor apărării că Peltier, Robideau şi Butler erau
în interiorul rezervaţiei când a început să se tragă;... şi că
cea mai mare parte din mărturia sa s-ar fi bazat pe
instrucţiunile date de agenţi FBI şi de avocatul Robert
Sikma.
în dimineaţa aceea de 5 septembrie, s-a declanşat o
operaţiune pe apă şi pe uscat odată cu răsăritul soarelui pe
proprietăţile Crow Dog şi Running, în bătaia elicopterelor,
copaci întregi fiind puşi la pământ. Peste 50 de agenţi FBI
îmbrăcaţi în uniforme de luptă, cu patru elicoptere mari,
vehicule militare, camioane, dube, maşini şi chiar şi bărci
pneumatice - probabil pentru a împiedica eventuale evadări
pe râul Litlle White River - au încercuit casele şi corturile
strigând: „Suntem de la FBI! Ieşiţi cu mâinile sus!" Nimănui
nu i-a fost permis să se îmbrace - chiar şi Crow Dog a fost
luat gol puşcă - şi chiar şi copiii mici şi speriaţi erau aliniaţi
la perete, apoi agenţii au răscolit şi distrus fiecare casă,
fiecare cort, colibă sau maşină, de pe ambele proprietăţi.
La finele procesului de conspiraţie Dennis Banks - Russel
Means, judecătorul federal Alfred Nichols a criticat sever
agenţii FBI pentru comportamentul imoral

de care au dat dovadă. Iniţial fusese de partea guvernului,
declarându-şi „respectul" pentru FBI.
FBI de asemenea a fost acuzat că ar fi instigat conflictele
dintre facţiunile indiene în rândul rezervaţiei, şi de a fi
promovat violenţa. Este citat Dino Butler, unul din liderii
MIA:
Poveştile care ajung la urechile oamenilor spun că de

fapt în rezervaţie s-ar fi luptat indienii împotriva indienilor -
ştiţi bine, Dick Wilson şi
12p N-J- Karolides, M. Bald & D.B. Sova
28 februarie 1973, câteva sute de oameni, inclusiv femei
şi copii, şi-au stabilit caravana la Wounded Knee, ocupând
respectivul teritoriu. Mai târziu, au dat un comunicat
solicitând audieri referitoare la tratatele lor şi o investigaţie
din partea BIA. Wounded Knee era a doua zi înconjurat de
forţe armate ale FBI, ale Serviciului Şerifilor Statelor Unite,
şi a poliţiei BIA, susţinute de oamenii lui Dick Wilson. Pe 9
mai, după mai multe încercări de negociere şi după
schimburi de focuri care au dus la moartea unui tânăr
indian, incidentul lua sfârşit. „Puţinii indieni rămaşi în acea
aşezare s-au predat şi au fost arestaţi de către guvernul
Statelor Unite."
Procesele legate de Wounded Knee, în special cele ale
lui Dennis Banks şi Russell Means, desfăşurate din ianuarie
până în septembrie 1974, au căpătat o notorietate
semnificativă. Acuzarea „respingând faptele trecute drept
irelevante pentru acest caz, i-a descris pe cei doi lideri ca pe
nişte criminali de rând care au invadat, terorizat şi jefuit o
comunitate lipsită de apărare". La finele procesului care a
durat opt săptămâni şi jumătate, acuzarea a chemat un
martor surpriză, fostul membru al MIA, Louis Moves Camp,
care „a adus exact acele completări care lipseau pledoariei
acuzaţiei". Moves Camp a fost încredinţat agentului FBI
David Price, care între 5 şi 10 august se întâlnise cu el zilnic
şi care l-a însoţit între 13 şi 16 august, cea din urmă fiind
ziua în care depunea mărturia. Aceasta din urmă precum şi
rolul agentului Price, au fost îndelung contestate.
Poate mai grave decât minciunile lui Louis Moves

Camps, erau concluziile previzibile pe care agenţii Williams
şi Price le pregătiseră pentru mărturia falsă ce urma să fie
depusă; sau, în cel mai bun caz, găsiseră povestea lui Camp
atât de convenabilă, încât nu s-au mai obosit să vadă dacă
este şi adevărată.
Pe deasupra, mai planau şi suspiciunile cum că agentul

Price ar fi fost implicat în „muşamalizarea unei acuzaţii de
viol" comis de Moves Camp în River Falls, Wisconsin, pe 14
august. Este citat unul din consultanţii juridici ai indienilor
care spune: „Price poate fi foarte prietenos când vrea, şi te
poate privi în ochi în timp ce te minte, ştiind că tu eşti
conştient că minte - fără a se trăda prin vreun nenorocit de
semn în privirea sa."
Atât Banks cât şi Means au fost achitaţi; pentru alţii s-a
renunţat la acuzaţii, în timp ce câţiva au primit sentinţe
neînsemnate. Dintre lideri,
________________100 de cărţi interzise 1 1
■ li ui Crow Dog a fost încarcerat pentru câteva luni
pentru incidentele rflred legate de Wounded Knee.
Ceva mai mult de doi ani mai târziu, pe 26 iunie 1975,
au avut loc M himburile de focuri de la Oglala, mai exact de
la proprietatea Jumping Huli. Focurile au început brusc,
prinzându-i pe indieni nepregătiţi. Doi Igenţi speciali
detaşaţi pe acea proprietate au fost răniţi în timpul acesto-I
i in scurt timp, aceştia au murit. Un tânăr indian a fost de
asemenea U< is, după ce a fost împuşcat în frunte. Au fost
trimise întăriri aparent în aiulorul indienilor, care au
înconjurat zona imediat. Cu toate acestea, i' >|i, mai puţin
unul - indianul ucis - au reuşit să scape.
Ce a urmat a fost o „investigaţie extraordinară" pentru
crimă, în ca-ul decesului celor doi agenţi; moartea tânărului
indian nu a fost luată în • "iisiderare. Declaraţiile publice
date celor mai importante ziare de pur-tltorii de cuvânt ai
FBI şi de către procurorul general al statului Dakota de Sud,
William Janklow (mustrat ulterior de către guvernatorul
Richard i emp pentru declaraţiile sale inflamatoare), potrivit
cărora trupurile I nţilor ar fi fost „ciuruite de gloanţe" şi că
de asemenea maşinile ar fi i ' i „ciuruite de focuri de
mitralieră" au orientat opinia publică împotriva MIA.
(Fiecare dintre agenţi fusese de fapt lovit de trei ori.) Ofiţerii
■.( andalizaţi ai FBI au „răscolit... case fără mandat", au
hărţuit, agresat şi miluit martori, şi folosind cuvintele
Comisiei pentru Drepturi Civile a •latelor Unite, au exagerat
până când investigaţiile au luat „aspectul unei vendete...,
unei invazii militare în toată regula". Se crede că şi agentul
•.pecial David Price ar fi fost implicat în acestea.
Sunt de asemenea relatate faptele fugarilor indieni, de
la o tabără la ilia, de la o ascunzătoare la alta. Chiar unii
oameni care nu fuseseră prezenţi la proprietatea Jumping
Bull în acea nefericită dimineaţă erau daţi în urmărire drept
membri MIA. Unul dintre aceştia, Anna Mae Aquash, murea
într-un accident suspect de maşină, cu autor necunoscut. In
cele din urmă, au fost identificate patru persoane drept
înfăptuitori de (rimă cu premeditare: James Theodore Eagle,
Darrele Dean Butler, Ro-bert Eugene Robideau şi Leonard
Peltier. Iniţial, Peltier nu fusese încă arestat; a fost mai
târziu reţinut în Canada şi extrădat cu documente falsi-
licate, şi judecat separat.
Procesul inculpaţilor Butler şi Robideau a fost transferat
din Rapid City, Dakota de Sud, în Cedar Rapids, lowa, pe
motivul presiunii anti-indiene ce ar fi avut loc la locul iniţial
stabilit. Procesul a început la «lata de 7 iunie 1976 şi s-a
sfârşit la 16 iulie 1976, cu achitarea în toate cauzele
discutate. în încheierea unei importante mărturii a unui
martor al acuzării în cadrul unui interogatoriu încrucişat
(menţionat mai devreme în legătură cu manipularea
martorilor de către FBI), a fost adus în instanţă următorul
argument, de către avocatul apărării, în privinţa mărturiei
lui David Price:
Dl William Kunstler: Vrem să arătăm că acest om a şi-a

inventat mărturia. Că a instigat la sperjur martorii din
procesele implicând indienii membri ai MIA. Că a fost
principala sursă de martori, pe care acum nu îndrăznesc să îi
mai cheme, şi de martori pe care îi cheamă acum în
instanţă. John Stewart, Myrtle Poor Bear, Marvin Bragg, nu
au fost chemaţi în instanţă; că acest om este cunoscut ca
unul care inventează dovezi. Au chemat un martor ca
[James] Harper [un alb care împărţise celula cu Dino Butler]
şi consider că ne este permis să arătăm, prin apel la fapte,
că acesta este modul în care ei îi pregătesc şi îi instruiesc pe
martori, şi că instigă martorii la sperjur şi cheamă în
instanţă martori care comit sperjur.
Cazul împotriva lui James Theodore Eagle a fost

abandonat ca rezultat al deciziei de la Cedar Rapids, în
schimb cel al lui Leonard Peltier a fost continuat la Fargo,
Dakota de Nord. Procesul s-a încheiat pe 8 aprilie 1977,
verdictul fiind cel de crimă cu premeditare (Autorul
comentează cum că dacă şi acest caz ar fi fost judecat la
Cedar Rapids, „pare aproape sigur că şi Peltier ar fi fost
achitat" întrucât „nu existau dovezi cum că faptele sale ar fi
fost diferite în vreun fel..."
Cartea III detaliază evadarea lui Peltier din închisoare,
prinderea acestuia şi viaţa în penitenciarele federale. Două
capitole investighează şi analizează dovezile aduse
împotriva lui Peltier. Un al treilea capitol, care include un
interviu telefonic cu agentul special David Price, analizează
situaţia unui martor potenţial al acuzării, Myrtle Lulu Poor
Bear, pe care Price l-ar fi manipulat. Sunt de asemenea
câteva capitole despre „adevăratul inamic" al indienilor,
adică „statul corporatist", acea „coaliţie dintre mari
întreprinzători privaţi şi guvern care dorea să exploateze
ultima mare rezervaţie indiană de pe Coasta de Vest"; şi
altele despre încercarea indienilor din aprilie 1981 de a-şi
recupera drepturile de proprietate asupra regiunii Black
Hills, a locurilor sacre Paha Sapa, prin ocuparea de porţiuni
din acestea.
ISTORICUL CENZURII
Autorul şi editorul cărţii In the Spirit of the Crazy
Horse au fost implicaţi în două procese de calomnie, la
două luni după publicarea cărţii, in 1983, intentate de
William Janklow, pe atunci guvernator al statului Dakota de
Sud, respectiv de David Price, agent special FBI. Peter
M.itthiessen, în epilogul său la a doua ediţie, lansată după
proces, arăta (ă presupusese că de fapt „chiar FBI ar fi
sponsorizat procesul lui Price, pentru a da cât de cât o idee
de credibilitate procesului lui Janklow" în-tmcât „Price îmi
mărturisise în timpul lungului interviu pe care l-am avut CU
el, că el nu mişca niciun deget fără aprobarea superiorilor
săi, şi întrucât din salariul lui de agent FBI nu ar fi putut plăti
avocaţii foarte noto-III pe care Price îi desemnase". Cu totul,
au fost emise opt decizii, în opt ani de judecată.
în aprilie 1983, guvernatorul Janklow solicita librăriilor
din Rapid < ity şi Sioux Falls (declarând că va solicita tuturor
librăriilor din Dakota de Sud) să retragă de la vânzare cartea
In the Spirit of the Crazy Horse, pentru că ar fi conţinut
calomnii şi fragmente defăimătoare la adresa sa. „Nimeni
nu are dreptul să publice minciuni şi sa mă insulte pe mine
personal sau pe familia mea." Cu toate că Janklow susţinea
că va intenta procesul ca persoană fizică, câţiva dintre
librarii atenţionaţi au declarat i i acesta îi contactase din
partea autorităţii pe care o conducea; unul din apeluri
fusese făcut chiar de secretarul lui Janklow. Unele librării au
retras cărţile; altele însă, nu. Deloc surprinzător, scandalul a
făcut ca vânzările să crească considerabil.
Janklow a intentat un proces, la 19 mai 1983, solicitând
daune de .'4 milioane de dolari, împotriva editurii Viking
Press, a lui Matthiessen şi împotriva a trei librării. Janklow
susţinea că textul îl prezenta drept „decadent din punct de
vedere moral, beţiv, rasist şi bigot, şi ca duşman al mediului
înconjurător". Mai considera că relatarea lui Matthiessen
privind evenimentele, cum că ar fi violat o adolescentă
indiană în 1967, piecum şi acuzaţiile aduse de către MIA au
fost „inventate ori fără niciun lei de atenţie pentru adevăr,
ori cu rea voinţă". Toate relatările despre mărturiile
împotriva sa au fost făcute pentru a „prezenta o imagine
falsă •,a defăimătoare". Mai mult, el spunea că trei
investigaţii federale ajunseseră la concluzia că acuzaţiile de
viol erau neîntemeiate.
La 2 septembrie 1983, judecătorul John B. Jones a
respins o solicita-ie din partea avocaţilor apărării de mutare
a cauzei de la tribunalul statal
din Dakota de Sud la un tribunal federal. Apărătorii au
invocat faptul că Janklow indusese librăriile în proces, în
mod deliberat, pentru a putea menţine procesul în cadrul
acelui tribunal. Era aşteptată o eventuală părtinire în
favoarea lui Janklow la nivelul statului Dakota de Sud, unde
acesta era guvernator.
Pe 6 februarie 1984, librăriile au înaintat un
memorandum comun la judecătorul Gene Paul Kean28
pentru a respinge acuzaţiile. Acestea susţineau că legea nu
solicitase niciodată librarilor să examineze acurateţea
datelor conţinute de cărţile pe care le vindeau. Mai mult,
nicio decizie care să certifice faptul că pasajele în cauză
conţineau într-adevăr calomnii nu fusese dată, şi nicio
înştiinţare care să anunţe aceasta nu fusese înaintată
librăriilor.
26
De la Circuit Court of the Second Judicial Circuit in Sioux Falls (n.tr.).
29
Hobson's choice - decizia de a accepta ceea ce le este oferit, sau de a nu mai primi
nimic (n.tr.).
Pentru susţinerea cauzei librarilor, Freedom to Read

Foundation a emis o scrisoare amicus curiae, în care se
menţiona că dacă:
Contestaţia lui Janklow ar fi fost acceptată, toate
librăriile, toate bibliotecile, şi alţi distribuitori pasivi de
informaţii s-ar confrunta cu o decizie de tip Hobson29: ori ar
începe să examineze acurateţea oricărei cărţi care ar putea
fi controversată şi s-ar pregăti pentru a-şi susţine concluziile
în faţa tribunalului, ori ar accepta orice contestaţie din par-
tea unui cititor nemulţumit, şi să retragă cartea până ce
nemulţumirea ar fi rezolvată, în caz că ar fi vreodată
rezolvată.
Nu este necesar prea mult simţ vizionar pentru a vedea
ce decizie trebuie să fie luată şi va fi luată. Librarii şi
bibliotecarii pur şi simplu nu au resursele necesare să
întreprindă o examinare profundă a fiecărei publicaţii pe
care o distribuie... [astfel] singurul mod în care librarii,
bibliotecarii şi alţi distribuitori pasivi de materiale literare
şi-ar putea reduce riscul unui litigiu şi al unei trageri la
răspundere, ar fi respingerea categorică a oricărei opere ce
ar putea stârni o controversă publică...
Aceasta nu numai că vine în contradicţie cu Primul

Amendament, dar este şi de neimaginat într-o societate
bazată pe domnia legii... Pericolul auto-cenzurii poate fi
evitat doar punând semnul egal între „responsabilitate" şi
„autoritate". Daunele pentru calomnie trebuie imputate
celor care se fac vinovaţi de ea... A acuza librarii în acest caz,
ar însemna că a exercita drepturile prevăzute de Primul
Amendament (onstituie o calomnie.
O societate care permite sistemului său judiciar să
ajungă un instrument de intimidare nu poate fi un stat de
drept. Şi, după cum comenta judecătorul Curţii Supreme
Brandeis, instituirea tăcerii prin lege constituie un exemplu
de represiune în cea mai pură formă. Remediul pentru
calomnie nu înseamnă dreptul de a închide târgul de idei
atunci când vrea cineva.
Librăriile au avut succes în cererea lor de fi excluse din
procesul de Ialomnie, la 25 iunie 1986, judecătorul Kean
admiţând moţiunea apăraţii. Luând în considerare reputaţia
autorului, care nu era un căutător de lenzaţional sau de
scandal, şi reputaţia asemănătoare a editorului, jude-I
âiorul declara:
Acuzarea librarilor şi a distribuitorilor cărţii de faptul că
nişte cărţi exprimă păreri ce pot fi false, nu este adecvată...
Dacă oricine se simte calomniat într-un material literar ar
putea opri distribuţia acestuia într-o asemenea manieră, un
efect de intimidare asupra librăriilor şi al editorilor s-ar face
imediat simţit.
Janklow nu a atacat această decizie.
între timp, pe 13 iulie 1984, judecătorul Kean a emis o
declaraţie legata de moţiunea înaintată de Matthiessen şi de
editura Viking Press, de a se renunţa la întreg procesul. El a
considerat relatările istorice ale lui Matthiessen ca fiind
corecte, echilibrate şi aflate sub semnul doctrinei
„neutralităţii reportajului" („o viitoare doctrină din Primul
Amendament care protejează reportajele în faţa unor
eventuale acuzaţii"). Mai mult, Kean adăuga: „A sili, cu
riscul unor acuzaţii substanţiale, un scriitor să determine
responsabilitatea unei organizaţii sau a unui martor ar avea
în mod indubitabil un efect de intimidare asupra procesului
de diseminare a informaţiilor." De asemenea, acesta
susţinea că Matthiessen are dreptul să îl critice pe Janklow
în cartea sa, acesta din urmă fiind implicat într-o
controversă de natură publică.
Apelul lui Janklow la decizia lui Kean a avut loc la data
de 11 decembrie 1985, când Curtea Supremă din Dakota de
Sud a respins decizia iniţială, refuzând să adopte doctrina
„neutralităţii reportajului" din Dakota de Sud la un tribunal
federal. Apărătorii au invocat faptul că Janklow indusese
librăriile în proces, în mod deliberat, pentru a putea
menţine procesul în cadrul acelui tribunal. Era aşteptată o
eventuală părtinire în favoarea lui Janklow la nivelul statului
Dakota de Sud, unde acesta era guvernator.
Pe 6 februarie 1984, librăriile au înaintat un
memorandum comun la judecătorul Gene Paul Kean28
pentru a respinge acuzaţiile. Acestea susţineau că legea nu
solicitase niciodată librarilor să examineze acurateţea
datelor conţinute de cărţile pe care le vindeau. Mai mult,
nicio decizie care să certifice faptul că pasajele în cauză
conţineau într-adevăr calomnii nu fusese dată, şi nicio
înştiinţare care să anunţe aceasta nu fusese înaintată
librăriilor.
Pentru susţinerea cauzei librarilor, Freedom to Read
Foundation a emis o scrisoare amicus curiae, în care se
menţiona că dacă:
Contestaţia lui Janklow ar fi fost acceptată, toate
librăriile, toate bibliotecile, şi alţi distribuitori pasivi de
informaţii s-ar confrunta cu o decizie de tip Hobson29: ori ar
începe să examineze acurateţea oricărei cărţi care ar putea
fi controversată şi s-ar pregăti pentru a-şi susţine concluziile
în faţa tribunalului, ori ar accepta orice contestaţie din par-
tea unui cititor nemulţumit, şi să retragă cartea până ce
nemulţumirea ar fi rezolvată, în caz că ar fi vreodată
rezolvată.
Nu este necesar prea mult simţ vizionar pentru a vedea
ce decizie trebuie să fie luată şi va fi luată. Librarii şi
bibliotecarii pur şi simplu nu au resursele necesare să
întreprindă o examinare profundă a fiecărei publicaţii pe
care o distribuie... [astfel] singurul mod în care librarii,
bibliotecarii şi alţi distribuitori pasivi de materiale literare
şi-ar putea reduce riscul unui litigiu şi al unei trageri la
răspundere, ar fi respingerea categorică a oricărei opere ce
ar putea stârni o controversă publică...
28
De la Circuit Court of the
Second Judicial Circuit in Sioux
Aceasta nu numai că vine în contradicţie cu Primul
Amendament, dar este şi de neimaginat într-o societate
bazată pe domnia legii... Pericolul auto-cenzurii poate fi
evitat doar punând semnul egal între „responsabilitate" şi
„autoritate". Daunele pentru calomnie trebuie imputate
celor care se fac vinovaţi de ea... A acuza librarii în acest caz,
ar însemna că a exercita drepturile prevăzute de Primul
Amendament constituie o calomnie.
O societate care permite sistemului său judiciar să
ajungă un instrument de intimidare nu poate fi un stat de
drept. Şi, după cum comenta judecătorul Curţii Supreme
Brandeis, instituirea tăcerii prin lege constituie un exemplu
de represiune în cea mai pură formă. Remediul pentru
calomnie nu înseamnă dreptul de a închide târgul de idei
atunci când vrea cineva.
Librăriile au avut succes în cererea lor de fi excluse din
procesul de I alomnie, la 25 iunie 1986, judecătorul Kean
admiţând moţiunea apăraţii. Luând în considerare reputaţia
autorului, care nu era un căutător de senzaţional sau de
scandal, şi reputaţia asemănătoare a editorului, jude-•
âtorul declara:
Acuzarea librarilor şi a distribuitorilor cărţii de faptul că
nişte cărţi exprimă păreri ce pot fi false, nu este adecvată...
Dacă oricine se simte calomniat într-un material literar ar
putea opri distribuţia acestuia într-o asemenea manieră, un
efect de intimidare asupra librăriilor şi al editorilor s-ar face
imediat simţit.
Janklow nu a atacat această decizie.
între timp, pe 13 iulie 1984, judecătorul Kean a emis o
declaraţie legată de moţiunea înaintată de Matthiessen şi
de editura Viking Press, do a se renunţa la întreg procesul.
El a considerat relatările istorice ale lui Matthiessen ca fiind
corecte, echilibrate şi aflate sub semnul doctrinei
„neutralităţii reportajului" („o viitoare doctrină din Primul
Amendament (are protejează reportajele în faţa unor
eventuale acuzaţii"). Mai mult, Kean adăuga: „A sili, cu
riscul unor acuzaţii substanţiale, un scriitor să determine
responsabilitatea unei organizaţii sau a unui martor ar avea
în mod indubitabil un efect de intimidare asupra procesului
de diseminare a informaţiilor." De asemenea, acesta
susţinea că Matthiessen are dreptul să îl critice pe Janklow
în cartea sa, acesta din urmă fiind implicat într-o
controversă de natură publică.
Apelul lui Janklow la decizia lui Kean a avut loc la data
de 11 decembrie 1985, când Curtea Supremă din Dakota de
Sud a respins decizia iniţială, refuzând să adopte doctrina
„neutralităţii reportajului" întrucât aceasta nu fusese votată
încă de Curtea Supremă. Astfel, decizia a fost de returnare a
cazului către tribunal, solicitându-i lui Kean să înceapă
procesul şi să examineze dovezile lui Janklow împotriva lui
Matthiessen şi a editurii Viking.
O a doua respingere a cazului lui Janklow a avut loc pe 2
iunie 1989 la tribunalul din Sioux Falls, acelaşi judecător
Kean susţinând că „în niciun caz cele scrise despre Janklow
nu pot fi considerate un atac la adresa unui oficial SUA.
Avocaţii apărări au pus la dispoziţie dovezi pentru a susţine
ideile cărţii, într-o compilaţie vastă a lui Matthiessen, însoţi-
tă de câteva pasaje relevante, însumând 1 200 de pagini.
Apelul făcut de Janklow a fost respins de Curtea Supremă
din Dakota de Sud, cu un vot de 4 la 1, majoritatea invocând
prevederi din Primul Amendament.
Acest proces s-a încheiat oficial în octombrie 1990, când
au expirat cele 90 de zile în care Janklow putea să facă apel
la Curtea Supremă a Statelor Unite.
Agentul Special David Price a înaintat plângerea sa de
calomnie în ianuarie 1984, la tribunalul din Rapids City,
Dakota de Sud, solicitând daune de 25 de milioane de
dolari. Price susţinea că ar fi fost defăimat prin acuzaţiile lui
Matthiessen cum că el şi alţi agenţi FBI ar fi fost implicaţi în
activităţi ilegale care ar fi condus la izbucnirea unor
schimburi de focuri între agenţii FBI şi membrii MIA din
rezervaţia Pine Ridge. în mod special, se opunea acuzaţiilor
potrivit cărora „agenţii FBI ar fi solicitat martorilor să
comită sperjur şi ar fi obstrucţionat justiţia în cazul Peltier..;
ar fi fost rasişti şi ucigaşi, ar fi fost corupţi şi cruzi în relaţia
lor cu indienii din rezervaţie". Mai mult, a încercat să atace
sursele lui Matthiessen declarând că proveneau de la
membri MIA, condamnaţi deja în urma incidentelor de la
Wounded Knee. De asemenea, Price respingea acuzaţiile
prezente în carte cum că rezultatul procesului în cazul
Peltier ar fi fost nedrept, din cauza influenţei FBI.
în februarie 1985, judecătorul Merton B. Tice Jr. a
considerat că procesul nu ar fi de competenţa tribunalului
din Dakota de Sud, întrucât editura Viking nu avea
suficiente legături cu statul Dakota de Sud; astfel că dacă
Price ar fi suferit într-adevăr o nedreptate, aceasta nu
fusese comisă în Dakota de Sud.
La nivel federal, judecătoarei federal Diana Murphy, de
la Curtea Districtuală din Minneapolis, în ianuarie 1986 a
respins trei din cele patru cauze înaintate de Price. Cea mai
importantă dintre cele respinse a fost acuzaţia de „calomnie
de grup", opinând că pasajele critice la adresa
I UI l-ar fi defăimat pe Price personal. Respingerea
cauzelor de către ju-de< ătoarea Murphy, indica faptul că
sub „aceste circumstanţe contextul publicării trebuie să
ridice o prezumţie rezonabilă de aluzie personală". Referitor
la cauzele menţinute, judecătorul i-a acordat lui Price doi
ani de investigaţii. Apoi, la 13 ianuarie 1988, a dat curs unei
moţiuni de n'spingere şi a cauzei menţinute. Judecătorul
Murphy a recunoscut drep-inl unui „autor de a emite o
părere personală părtinitoare în legătură cu Mmeni sau
evenimente". Mai mult, a adăugat că „declaraţiile
considerata de către Price drept defăimătoare erau de fapt
nişte opinii şi erau per-mise de constituţie. Cu privire la
declaraţiile faptice despre Price însuşi, judecătorul nu a
considerat că ar fi fost false, iar cele care erau false nu • I m
false în mod intenţionat sau maliţios.
„Cartea tratează evenimente istorice, dar o face dintr-o
perspectivă toarte clar intenţionată. Tonul şi stilul cărţii
sugerează că declaraţiile •mise ţin de opinie"; autorul
încearcă să îi convingă pe cititori că are dreptate în cauza pe
care o prezintă. Murphy scria: „Comportamentul agenţilor
FBI exercitându-şi autoritatea federală este un subiect de
interes public", iar multe din declaraţii sunt critici la adresa
guvernului: „In the ■i<irit of the Crazy Horse reprezintă
exact libertatea de expresie chiar şi MI faţa guvernului, adică
este exact acel tip de expresie pe care părinţii I artei
Drepturilor au dorit să o protejeze. Criticile la adresa
guvernului unt în primul rând protejate de Primul
Amendament". De asemenea, Murphy afirma că „Viking a
înţeles că editurile responsabile au datoria de a publica
lucrări controversate, dar importante".
Price a făcut apel la decizia Curţii Federale. Decizia
unanimă a Cur-|il de Apel a Statelor Unite, pe 7 august
1989, a acordat câştig de cauză lui Matthiessen şi editurii,
reconfirmând toate deciziile judecătoarei Murphy. Decizia a
recunoscut de fapt că „propoziţiile contestate erau
ptotejate de constituţie în calitate fie de opinii, fie de
«reportaj neutru» în i are autorul transmite părerile altora.
Judecătorul Gerald Heaney, con-i luzionând pentru
completul de judecată, a invocat un precedent din i%4,
cazul The New York Times v. Sullivan:
Factorul determinant în analiza Curţii este protecţia
dreptului de a critica oficiali şi a dreptului la expresie de
natură politică. Decizia în cazul New York Times a fost
bazată pe trei adevăruri despre exprimarea publică. în
primul rând, declaraţii false vor apărea întotdeauna în tim-
pul unei dezbateri politice viguroase. în al doilea rând, fără
protejarea chiar şi a declaraţiilor false, ar fi instituită o
autocenzură distructivă. în al treilea rând, deciziile legale
în cazuri de defăimare trebuie să îi protejeze pe acuzaţi
de autocenzură iminentă ameninţării unui eventual
litigiu. Curtea a decis că dezbaterile care ţin de treburile
publice „ar trebui să fie libere, robuste şi deschise... chiar
dacă pot apărea atacuri vehemente, caustice şi uneori
neplăcute la adresa guvernului. [Fraza scrisă cu italice, a fost
subliniată de Martin Garbus, avocatul apărării în cazurile lui
Matthiessen şi al editurii Viking.]
în timp ce Price invoca o lege veche care spunea că
repetarea unei acuzaţii false, chiar şi împotriva unui oficial
guvernamental, constituia calomnie, Matthiessen a răspuns
că nu era numai necesar să fie prezentată şi poziţia
indienilor, dar că unele dintre acuzaţiile acestora erau chiar
adevărate. Mai mult, distincţia dintre „martori responsabili"
şi cei denumiţi de către Price „de stânga", adică între surse
„bune" şi surse „rele" nu a fost acceptată.
în concluzie, judecătorul Heaney a reiterat concluzia
judecătoarei Murphy cum că până şi un oficial
guvernamental poate fi subiectul unor păreri critice - dacă
ar fi suprimate, dezbaterile de interes public ar fi inhibate
indiscutabil:
Uneori este greu să scrii despre subiecte controversate,

fără a deveni pe parcurs şi tu un subiect controversat. în
acest context, am decis că de fapt Constituţia cere mai
multă libertate de expresie şi nu mai puţină. Decizia
noastră este o anomalie în zilele noastre când judecarea
unei ofense se concentrează din ce în ce mai mult pe a afla
dacă a existat sau nu o lezare, pentru că în cazul nostru, am
căutat cu atenţie o greşeală şi am ignorat anumite lezări
care au fost aduse. Dar o lezare şi mai mare trebuie luată în
considerare, şi anume paguba care este făcută fiecărui
cetăţean american când o carte este retrasă de pe rafturi, ca
în acest caz, sau când o idee nu este difuzată.
în întregimea sa, cartea In the Spirit of the Crazy
Horse, se concentrează mai mult asupra unor instituţii
publice şi asupra unor forţe sociale, decât asupra vreunui
oficial. Sentimentele exprimate sunt de dezbătut. Iar noi
suntem de părere că dezbaterea trebuie lăsată să continue.
Price a făcut două tentative de apel la Curtea Supremă a
Statelor Unite, pentru a schimba decizia Curţii de Apel. Price
declara în plângerea sa că decizia Curţii de Apel, „stabilise o
piedică insurmontabilă" în fa(a cazurilor de calomnie. „Orice
autor cu un dram de viclenie poate publica în mod
intenţionat acuzaţii false... sau poate include elemente
adiţionale în mod viclean în favoarea acuzaţiilor sale
defăimătoare... şi Kte în totalitate protejat de doctrina
opiniei." Curtea Supremă a refuzat Ifi admită cazul, lăsând
intacte deciziile Curţii de Apel. Ultima decizie a < iuţii
Supreme datează din în ianuarie 1990.
în afara primelor 35 000 de exemplare, cartea a fost
indisponibilă pentru cititori, începând cu momentul
primului proces în 1983. A fost republicată în 1991.
JOHNNY Şl-A LUAT PUŞCA (JOHNNY GOTHISGUN)
Autor: Dalton Trumbo

Data şi locul publicării iniţiale: 7 939, Statele Unite
Editura: Lippincott Forma literară: roman
REZUMAT
Romanul johnny Got His Gun are două părţi: Cartea I,
„Morţii" şi < artea a ll-a, „Viii". Prima parte, structurată pe
capitole cuprinzând planuri care alternează între prezent şi
trecut, îl prezintă pe protagonist, l< 'Im Bonham, încercând
să accepte şi să înţeleagă situaţia în care se află. A doua
parte, se concentrează asupra prezentului, cu toate că sunt
făcute |l referiri la trecut. Romanul este scris la persoana
întâi ca un monolog extins - gândurile relatând amintirile şi
halucinaţiile protagonistului.
Era cea mai asemănătoare fiinţă posibilă cu un mort
printre vii. Era un mort cu o minte care încă mai putea
gândi. Ştia toate răspunsurile pe care morţii le află, dar pe
care nu le pot gândi. Putea vorbi din partea morţilor, pentru
că era unul dintre ei.
Aceste gânduri prezentate către finele Cărţii I reflectă
atitudinea şi lituaţia lui Joe. A avansat mult de la starea de
confuzie şi semiconştienţă din primul capitol. începe să
înţeleagă că a fost grav rănit şi că este surd, dar că este viu,
pe patul unui spital. în capitolele ce se succed, începe să işi
dea seama că îşi pierduse ambele braţe, şi de asemenea
ambele
i ii recunoscut ca un om viu, cu o conştiinţă, este o „bucurie nouă şi frenetică". Joe

răspunde la întrebarea asistentei: „Ce doreşti", iar în urma
.....lui răspuns ea îi spune: „Ceea ce îţi doreşti tu este împotriva regula-
mentului spitalului/
Ce îşi dorea? îşi dorea bineînţeles viaţa înapoi - simţurile sale, membrele sale. Cerea să fie
lăsat să plece, să fie eliberat din „închisoa rea" spitalului. Tânjea după aer, după senzaţii
tactile, după oameni. Min-ir.i lui mergea mult mai departe decât putea el să bată în pernă,
dorindu-şi să se expună în public pentru a arăta oamenilor normali -părinţi, şcolari - dar şi
politicienilor: „Asta înseamnă războiul." Textul se încheie într-o retorică emoţională anti-
război.
ISTORICUL CENZURII
în introducerea sa din 1959 la Johnny Got His Gun, Dalton Trumbo relatează „istoria
politică ciudată" a cărţii. „Scrisă în 1938 când pacifismul era anatema stângii şi a centrului
politicii americane, a intrat în tipo-Ki.ifie în primăvara anului 1939 şi a fost publicată pe 3
septembrie - ze-I <• /ile după pactul Hitler - Stalin, şi două zile după izbucnirea celui de Al
Doilea Război Mondial". Mai târziu drepturile de distribuţie au fost vAndute ziarului The
Daily Worker din New York, devenind timp de mai multe luni un material politic pentru
forţele de stânga.
în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, armata Statelor Unite .i iniţiat un program
de distribuţie de cărţi către soldaţii aflaţi în misiune. I )in 1941 şi până în 1943, au fost
trimise trei milioane de cărţi. Ca urmare, armata a invitat Consiliul Cărţilor pe Timp de
Război, organizaţie formată din rândul industriei editoriale, pentru a ajuta în cadrul acestui
piogram. în următorii ani, 1.080 de titluri, însumând 122 de milioane de < ărţi au fost puse
la dispoziţia militarilor.
O cenzură evidentă era aplicată în selecţia acestor titluri, dar care la inceput s-a limitat
la excluderea unor titluri care făceau propagandă în t.ivoarea ţărilor Axei. Pe lângă acestea
însă, încă trei titluri au fost interzi-•.e, în urma unor „ordine de sus", printre ele numărându-
se şi Johnny Got l l i s Gun, se pare pentru mesajul său pacifist.
în timpul războiului, după ce cartea s-a epuizat, chiar Dalton I rumbo a refuzat să
permită republicarea romanului. Cei care îi ceruseră 0 republicare erau reprezentanţi ai
extremei drepte care doreau o pace negociată şi care vedeau romanul, potrivit lui Bruce
Cook, drept „folositor, ca material de propagandă... pe măsură ce puterile Axei începeau să
picioare. în cele din urmă, află că nu mai are nici gură,

nici limbă, nu are nici nas şi că este orb.
Trauma şi teroarea acestor descoperiri sunt ca un
coşmar; uneori Joe crede că visează, distingând cu greu
momentele în care este treaz de cele în care doarme.
Coşmarurile îl sperie, dar realitatea îl sperie parcă şi mai
tare.
Câteva capitole constituie amintirile lui Joe despre

trecut, şi despre destinul său de om simplu - normalitatea
vieţii sale şi dragostea familiei - adolescenţa sa vioaie,
precum şi începutul maturităţii. Viaţa sa de zi cu zi face de
asemenea parte din amintirile sale: cântecul mamei în timp
ce pune gem în borcane, mirosul şi gustul hamburgerilor
calzi, vacanţele la pescuit cu tatăl său, dragostea iubitei
sale. Până la sfârşitul Cărţii I, Joe îşi recapătă sensibilitatea
şi caracterul. Pe măsură ce amintirile i se descâlcesc şi se
limpezesc, el îşi recapătă sănătatea mintală.
în Cartea I se conturează o atitudine persistentă
împotriva războiului. Este prima dată introdusă în Capitolul
2: „Se întinse şi spunea, Joe, Joe acesta nu este locul tău.
Acest război nu e pentru tine. Acesta nu este problema ta.
Ce îţi pasă ţie de răspândirea democraţiei în lume?" Capito-
lul 10, un lung şir de exerciţii de conştiinţă, denunţă războiul
vorbelor goale: libertate, onoare, demnitatea în faţa morţii.
Morţii renunţă la acestea, pentru că ei au murit „tânjind
după figura unui prieten... gemând şi suspinând pentru
viaţă." Joe ştie acestea, întrucât este „cea mai asemănă-
toare fiinţă posibilă cu un mort printre vii".
în Cartea a ll-a, Joe încearcă să îşi menţină controlul
asupra memoriei, încercând pe deasupra să şi înţeleagă
unde se află. încearcă să îşi exerseze mintea, începând cu re-
amintirea numerelor, a unor citate şi a cărţilor, să perceapă
trecerea timpului. într-un moment de amărăciune, Joe
rezolvă această problemă conştientizând apropierea serii,

reuşind apoi să-şi amintească şi ce înseamnă răsăritul.
începe să marcheze timpul, numărând zilele şi anii.
îşi antrenează de asemenea simţul percepţiei, până
când reuşeşte chiar să ştie cine se află lângă el, numai după
vibraţiile pe care acesta le produce. O mare nedumerire îl
cuprinde când într-o zi în cel de-al patrulea an de spitalizare,
un grup mare de oameni vin să îl viziteze, dar nedumerirea
se transformă rapid în mânie, când îşi dă seama că i-a fost
acordată o decoraţie. Mânia lui îl face să îşi amintească de
comunicaţiile fără fir din unitatea militară, încercând să bată
în pernă cuvântul „SOS", folosind codul Morse.
Câteva luni mai târziu, o asistentă medicală suplinitoare
recunoaşte codul, şi îşi dă seama de încercarea lui Joe de a
comunica. Bucuria sa de
700 de cărţi interzise ^ ^
scadă", din cauza mesajului său anti-război. „Mişcările

fasciste şi antisemite făceau mari presiuni pentru o pace
timpurie, susţinând că lui Hitler trebuie să îi fie oferită o
pace condiţionată." Indivizii cu asemenea con vingeri
susţineau că evreii, comuniştii şi bancherii internaţionali ar
fi suprimat romanul. Trumbo era nemulţumit de faptul că
romanul său era folosit atât de mult de aceste grupuri;
astfel că trecuse din tabăra anti-război, într-una a
susţinătorilor „militanţi ai războiului".
în 1947, Trumbo a fost pus pe o listă neagră a
guvernului, ca membru al Hollywood Ten30. înscris în
Partidul Comunist încă din 1943 (părăsindu-l în 1948) pe
când Statele Unite şi URSS erau aliaţi, Trumbo era unul
dintre militanţii activi ai acestuia. Ca atare, deloc
surprinzător, a primit o citaţie din partea Comitetului
Camerei Reprezentanţilor pentru Activităţi Anti-Americane,
la Washington D.C, pe 23 octombrie 1947. Audierile se
concentrau asupra „infiltrărilor comuniste din industria
americană de film": se suspecta că dogma şi propaganda
comuniste ar fi pătruns în scenariile filmelor. Acuzaţii au
invocat bineînţeles ideea libertăţii de expresie. Datorită
refuzului lui Trumbo de a da explicaţii în legătura cu
apartenenţa sa la Partidul Comunist şi la Asociaţia
Scenariştilor de la Hollywood, acesta a fost acuzat de către
membrii comitetului „de sfidare a Camerei Reprezentanţilor
din Statelor Unite". Toţi cei zece membri ai grupului acuzaţi
de sfidare a curţii au fost condamnaţi la închisoare; Trumbo

a fost condamnat la un an închisoare, dar a stat în detenţie
timp de zece luni, începând cu 7 iunie 1950.
în ciuda dezminţirii unor activităţi anti-americane a
scenariştilor implicaţi, industria filmului a alcătuit în
noiembrie 1947 celebrul Acord Waldorf, care de fapt, îi
declara pe cei din Hollywood Ten dar şi pe alţii, ca fiind
„nedoriţi în industria filmului". Cei zece au contestat decizia
la Curtea Supremă, cazul fiind însă respins. Trumbo se
referea la această situaţie ca la o manifestare internă a
Războiului Rece aflat atunci în desfăşurare. „Suntem
împotriva Uniunii Sovietice în politica noastră externă, şi
suntem împotriva oricărei forme de socialism sau comunism
în afacerile interne. Această stare de opoziţie a devenit
cheia de înţelegere a existenţei noastre ca naţiune."
înainte şi după încarcerarea sa, Trumbo a lucrat din
30
Grupul celor zece - zece
umbră sub pseudonim la o serie de filme. în 1957 a câştigat
premiul Oscar pentru cel
Imn scenariu, pentru filmul The Brave One, sub
pseudonimul Ro-
I » M Rich; acest premiu a marcat „începutul sfârşitului
pentru lista nea-i i potrivit lui Cook, listă care la acea vreme
afecta orice scenarist implicat în „vânătoarea de vrăjitoare"
a senatorului republican Joe li1 arthy. Cook îl citează pe
Trumbo spunând că din cauza faptului că mulţi scenarişti
lucrau pe piaţa neagră sub nume false, „niciun generic di

final al filmelor apărute între 1947 şi 1960 nu poate fi
considerată
măcar aproape de realitate". Cook de asemenea îi
atribuie lui
ti uinbo un rol important în desfiinţarea listei negre în
1960: A fost o I .unpanie deliberată personală în mass-
media... o cruciadă, o vendetă".
lohnny Got His Gun a fost cenzurată şi în şcoli: în
regiunea iidwest (1973) pentru vulgaritatea incidentelor şi a
limbajului; în Iii liigan (1977) pentru blasfemie, detalii
şocante despre o fiinţă umană. Idei nepatriotice şi anti-
americane, şi pasaje cu conotaţii sexuale; în Wisconsin
(1977) pentru blasfemie; în Texas (1977) pentru idei
nepatrio-Uce şi anti-americane; în Colorado în 1977 pentru
descrierea personajului principal după ce a fost mutilat în
război; în California (1977) pentru limbaj şi anumite pasaje
cu conotaţii sexuale; în Wisconsin (1982) penii ii atitudine
anti-război; în Vermont şi Illinois (1982) pentru prea multă
violenţă.
LUPTA MEA (MEIN KAMPF)
Autor: Adolf Hitler

Data şi locul publicării iniţiale: 1925, Germania; 1933,

Statele Unite Edituri: Eher Verlag; Houghton Mifflin
Formă literară: biografie
REZUMAT
Zbuciumat şi sărac în tinereţe, optimist dar deseori
dezamăgit în adolescenţă, ambiţios şi devotat spre
maturitate, viaţa lui Adolf Hitler icflectă titlul lucrării care în
traducere înseamnă Lupta mea. în ciuda victoriilor
repurtate până a ajuns la putere şi în timpul cât a fost
fuhrer, I litler a avut mult neîmpliniri; succesele însă sunt
însă rezultatul clar al ambifiei şi voinţei de a-şi vedea un
„vis" împlinit, cu toate că o mare parte din el era şi s-a
dovedit a fi până la urmă un coşmar.
scadă", din cauza mesajului său anti-război. „Mişcările
fasciste şi antisemite făceau mari presiuni pentru o pace
timpurie, susţinând că lui Hitler trebuie să îi fie oferită o
pace condiţionată." Indivizii cu asemenea convingeri
susţineau că evreii, comuniştii şi bancherii internaţionali ar
fi suprimat romanul. Trumbo era nemulţumit de faptul că
romanul său era folosit atât de mult de aceste grupuri;
astfel că trecuse din tabăra anti-război, într-una a
susţinătorilor „militanţi ai războiului".
în 1947, Trumbo a fost pus pe o listă neagră a
guvernului, ca membru al Hollywood Ten30. înscris în
Partidul Comunist încă din 1943 (părăsindu-l în 1948) pe
când Statele Unite şi URSS erau aliaţi, Trumbo era unul

dintre militanţii activi ai acestuia. Ca atare, deloc
surprinzător, a primit o citaţie din partea Comitetului
Camerei Reprezentanţilor pentru Activităţi Anti-Americane,
la Washington D.C, pe 23 octombrie 1947. Audierile se
concentrau asupra „infiltrărilor comuniste din industria
americană de film": se suspecta că dogma şi propaganda
comuniste ar fi pătruns în scenariile filmelor. Acuzaţii au
invocat bineînţeles ideea libertăţii de expresie. Datorită
refuzului lui Trumbo de a da explicaţii în legătura cu
apartenenţa sa la Partidul Comunist şi la Asociaţia
Scenariştilor de la Hollywood, acesta a fost acuzat de către
membrii comitetului „de sfidare a Camerei Reprezentanţilor
din Statelor Unite". Toţi cei zece membri ai grupului acuzaţi
de sfidare a curţii au fost condamnaţi la închisoare; Trumbo
a fost condamnat la un an închisoare, dar a stat în detenţie
timp de zece luni, începând cu 7 iunie 1950.
în ciuda dezminţirii unor activităţi anti-americane a
scenariştilor implicaţi, industria filmului a alcătuit în
noiembrie 1947 celebrul Acord Waldorf, care de fapt, îi
declara pe cei din Hollywood Ten dar şi pe alţii, ca fiind
„nedoriţi în industria filmului". Cei zece au contestat decizia
la Curtea Supremă, cazul fiind însă respins. Trumbo se
referea la această situaţie ca la o manifestare internă a
Războiului Rece aflat atunci în desfăşurare. „Suntem
împotriva Uniunii Sovietice în politica noastră externă, şi
suntem împotriva oricărei forme de socialism sau comunism

în afacerile interne. Această stare de opoziţie a devenit
cheia de înţelegere a existenţei noastre ca naţiune."
înainte şi după încarcerarea sa, Trumbo a lucrat din
nltâZt')Ce'°r ^ " Z6Ce PerSOnaMtăîi de ,a H°"ywood acuzate de
umbră sub pseudonim la o serie de filme. în 1957 a câştigat
premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu, pentru filmul
The Brave One, sub pseudonimul Ro-bert Rich; acest
premiu a marcat „începutul sfârşitului pentru lista neagră",
potrivit lui Cook, listă care la acea vreme afecta orice
scenarist implicat în „vânătoarea de vrăjitoare" a
senatorului republican Joe McCarthy. Cook îl citează pe
Trumbo spunând că din cauza faptului că mulţi scenarişti
lucrau pe piaţa neagră sub nume false, „niciun generic de
final al filmelor apărute între 1947 şi 1960 nu poate fi
considerată nici măcar aproape de realitate". Cook de
asemenea îi atribuie lui Irumbo un rol important în
desfiinţarea listei negre în 1960: A fost o „campanie
deliberată personală în mass-media... o cruciadă, o
vendetă".
Johnny Got His Gun a fost cenzurată şi în şcoli: în
regiunea Midwest (1973) pentru vulgaritatea incidentelor şi
a limbajului; în Michigan (1977) pentru blasfemie, detalii
şocante despre o fiinţă umană, idei nepatriotice şi anti-
americane, şi pasaje cu conotaţii sexuale; în Wisconsin
(1977) pentru blasfemie; în Texas (1977) pentru idei
nepatriotice şi anti-americane; în Colorado în 1977 pentru

descrierea personajului principal după ce a fost mutilat în
război; în California (1977) pentru limbaj şi anumite pasaje
cu conotaţii sexuale; în Wisconsin (1982) pentru atitudine
anti-război; în Vermont şi Illinois (1982) pentru prea multă
violenţă.
LUPTA MEA (MEIN KAMPF)
Autor: Adolf Hitler

Data şi locul publicării iniţiale: 7 925, Germania; 7 933,
Statele Unite Edituri: Eher Verlag; Houghton Mifflin
Formă literară: biografie
REZUMAT
Zbuciumat şi sărac în tinereţe, optimist dar deseori
dezamăgit în adolescenţă, ambiţios şi devotat spre
maturitate, viaţa lui Adolf Hitler reflectă titlul lucrării care în
traducere înseamnă Lupta mea. în ciuda victoriilor
repurtate până a ajuns la putere şi în timpul cât a fost
fuhrer, Hitler a avut mult neîmpliniri; succesele însă sunt
însă rezultatul clar al ambiţiei şi voinţei de a-şi vedea un
„vis" împlinit, cu toate că o mare parte din el era şi s-a
dovedit a fi până la urmă un coşmar.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova /00 de cărţi interzise ^7

Hitler s-a născut în 1889 în duminica de Paşti, în orăşelul
austriac de frontieră Braunau, situat pe râul Inn, oraş
populat de oameni cu o puternică moştenire germană. în
funcţie de punctul de vedere, copilăria lui Hitler a fost ori
dezvoltarea unei discipline de fier, ori un adevărat infern.
Charles B. Flood, autorul cărţii Hitler: The Path to Power 31,
alcătuieşte un portret macabru al începuturilor unui om
care urma să ajungă într-o zi împăratul german. Alois Hitler,
tatăl lui Adolf, era descris ca un „Henric al Vlll-lea de
provincie" pentru isprăvile sale cu diferite femei, înaintea
lui Hitler, Alois avea deja doi copii cu două femei diferite.
Prima dintre ele era o văduvă care a dat naştere unei fete.
Cei doi s-au căsătorit şi au trăit împreună timp de şapte ani,
până când fosta văduvă a cerut divorţ, pentru că Alois Hitler
se mutase în hotelul în bucătăria căruia lucra amanta sa de
19 ani. După moartea primei sale soţii, el şi cu tânăra sa
11
amantăHitler: Drumul
au avut către putere
un copil, Alois Jr.(n.tr.).
Mai târziu s-au căsătorit
dar şi ea a murit, fapt ce i-a permis lui Alois să se
căsătorească apoi cu Klara Polzl bona copilului lor, cu 23 de
ani mai tânără decât el. Ea urma să fie mama lui Adolf.
Potrivit fratelui vitreg al lui Alois Jr., Alois Senior, îl bătea
fără milă pe Alois Jr., iar când acesta a plecat din casă la
vârsta de 14 ani, abuzurile s-au îndreptat către fiul său în
vârstă de 7 ani, Adolf. Tânărul Adolf a suportat multe bătăi
din partea tatălui său, până când într-o zi a decis să nu mai
plângă. După 32 de lovituri de nuia, tatăl său s-a oprit, fără
să îl mai bată vreodată. Aceste exemple de suferinţă din
copilărie, despre care mulţi spun că ar fi contribuit decisiv la
formarea caracterului lui Hitler, sunt omise din paginile de
început ale biografiei sale Mein Kampf, întrucât, potrivit lui
Otto D. Tolischus, editorialist la New York Times Magazine,
unul dintre ţelurile cele mai importante ale lui Hitler era ca
textul să fie un mijloc de propagandă, şi nu o simplă
biografie care să dezvăluie şi greutăţile devenirii sale. Astfel
se explică şi felul în care îl prezintă pe tatăl său, foarte
diferit de felul în care o face Flood. în Mein Kampf Hitler îl
prezintă pe tatăl său drept „un gentleman... a cărui dorinţă
arzătoare era aceea de a-l forma pe fiul său pentru o carieră
desăvârşită, ferindu-l de experienţele sale nefericite (de a
creşte sărac şi fără nicio perspectivă)". După moartea
mamei sale, pe când Adolf avea 18 ani, după ce tatăl său
murise pe când el avea numai 13 ani, Adolf spune: „Mi-am
respectat tatăl, dar pe mama am iubit-o."
Mein Kampf cuprinde două volume. Primul descrie
perioada vieţii s.ile în care gândurile sale despre politică şi
despre patria germană s-au • ombinat pentru a da naştere
doctrinei sale naţional-socialiste; al doilea dezvoltă multe
dintre ideile prezentate în primul volum. Aceste idei s-au <
onturat din sentimentele şi experienţele tânărului şi
ambiţiosului Hitler m tentativa sa de a-şi construi un alt
destin decât acela de funcţionar public, profeţit de tatăl său.
Pasiunea cea dintâi a lui Hitler a fost arta, pasiune

care a fost zdrobită însă de faptul că nu a fost primit la
Academia de Arte (puţini îi găseau lucrările atât de bune pe
cât le credea el). Ca urmate, atenţia lui Hitler a trecut către
arhitectură, dar din cauza intoleranţei •ale pentru studiul de
la Realschule, arhitectura a devenit încă un vis neîmplinit.
Pe măsură ce nefericirea lui creştea, Hitler începea să îşi
dezvolte relaţii cu alţi tineri din Austria, împreună cu care
începea să analizeze problemele existente în societatea
acelor timpuri. Ei simţeau că lipseşte o adevărată mândrie
faţă de moştenirea germană, nu numai din partea
germanilor, dar a tuturor oamenilor cu care el intra în
contact, de parcă germanii ar fi fost de mâna a doua. Se
simţea izolat, împreună cu ceilalţi germani din Austria, şi
împiedicat să ducă o existenţă demnă. El vedea în
menţinerea social-democraţilor la putere poziţii care
zdrobeau demnitatea clasei muncitoare, menţinând masele
la distanţă, obediente şi în poziţii inconturnabile de
servitute.
Hitler şi-a dezvoltat treptat ura faţă de evrei - în ochii
săi, evreii erau social-democraţii care le făceau viaţa
mizerabilă lui şi altor austrieci din clasa muncitoare. Treptat,
Hitler a început să observe că aproape toţi liderii social-
democraţi la putere, toţi oamenii de presă şi cei care pro-
movau interesele afaceriştilor erau evrei. Cea mai mare
revelaţie a lui era aceea că aceşti oameni nu aparţin de
naţiunea germană sau austriacă, ci erau străini veniţi pentru
a obţine controlul total asupra naţiunii. Ei nici nu aveau de
fapt o naţiune. Chiar dacă un evreu era născut în Austria sau
Cermania şi era cetăţean al respectivei ţări, aceasta nu avea
nicio importanţă pentru Hitler. Scopul său şi scopul tuturor
germanilor era de a lupta împotriva acelor oameni care
aveau ca obiectiv, în ochii lui Hitler, con-laminarea întregii
umanităţi şi distrugerea tuturor naţiunilor şi culturilor
existente. El considera că dacă naţiunea germană se va
păstra şi va avansa prin autoapărare, atunci ea îndeplinea
mersul naturii şi al dorinţei lui Dumnezeu: „Apărându-mă
împotriva evreului, eu lupt pentru opera I )omnului."
Nu numai că experienţele sale din Viena i-au amplificat
resentimente împotriva evreilor şi a marxismului, dar alte
noi nemulţumiri l-au dus pe un drum care a însemnat
înflorirea naţional-socialismului. în Austria, Hitler considera
parlamentul a fi un sistem care funcţiona numai pentru
propriile interese şi care neglija masele de muncitori. Dacă
exista vreo problemă pe care guvernul nu o putea rezolva,
vina nu era niciodată aruncată pe cineva din interior. Hitler
vedea cu dispreţ orânduirea politică - birocraţia care nu
făcea altceva decât să îşi apere interesele şi să apere acel
Status quo. Hitler era şi mai dezgustat de felul în care Parla-
mentul reuşea să îi păcălească pe oameni, reuşind să-i facă
să fie mulţumiţi de vieţile lor mizerabile, ceea ce făcea
imposibilă schimbarea prin alegeri sau prin revoluţie.
La sosirea sa în Austria în 1904, Hitler s-a

implicat în mişcarea pan-germană. îi idolatriza pe Georg von
Schonerer şi pe Dr. Karl Lueger, personalităţi care lucrau
pentru a salva poporul german de la pieire şi pentru a
distruge statul austriac. Cu toate acestea, mişcarea a fost un
eşec. Potrivit lui Hitler, mişcarea îşi pierduse cauza pentru
că: 1) problema socială nu fusese definită corespunzător; 2)
dăduse greş tactica de a încerca să câştige susţinere din
interiorul Parlamentului, şi 3) publicul nu îşi dorea de fapt o
revoluţie. Toate acestea au pus capăt pentru un moment
mişcării. Dar Hitler nu va uita aceste elemente, pe care le va
combate în tentativa sa de a reuni poporul german şi a-l
face să prospere în fruntea Europei şi în cele din urmă a
lumii întregi.
Hitler s-a întors la München la scurt timp de la
izbucnirea Primului Război Mondial, pe care l-a considerat a
fi cea mai fericită perioadă a vieţii sale. Imediat a înaintat o
solicitare scrisă pentru a fi înrolat, şi a fost primit de Regele
Ludwig III în regimentul Bavaria, în care a slujit timp de şase
ani. Această experienţă l-a făcut pe Hitler să adauge încă un
element cheie la filozofia sa de viaţă. Pe timpul războiului,
Hitler a observat că propaganda era un instrument deseori
folosit de către inamic, care îi descria pe germani drept nişte
maşini ale groazei şi morţii. Considera acest fapt unul din
motivele înfrângerii usturătoare. Propaganda folosită în
mod abil părea pentru Hitler cel mai bun instrument de
război, un mijloc simplu şi util prin care masele sunt
convinse în mod uniform. El a reţinut ce era important din
aceasta înfrângere, pentru viitor.
Din cauza rapidei căderi a imperiului, înfrângerea a fost
recunoscută şi imediat uitată, ceea ce potrivit lui Hitler a
oferit mai mult timp pentru ca mentalitatea reconstrucţiei
să se instaleze şi să crească rapid.
Keluându-şi idealurile eşecului pan-german din Austria,
principalul obi-ectiv al lui Hitler devenea dezvoltarea
naţional-socialismului, care ar fi unificat naţiunea înfrântă a
germanilor de pretutindeni. Premisa acestui obiectiv era că
numai acei oameni cu rădăcini pure germane merită cetă-
ţenia; toţi ceilalţi trebuiau excluşi, pentru binele naţiunii.
Orice încrucişare între două fiinţe care nu aparţin exact
aceluiaşi standard produce o medie între standardele
părinţilor. Aceasta înseamnă: fiinţa rezultată din încrucişare,
va fi superioară părintelui inferior, dar nu atât de
desăvârşită precum părintele superior... dacă ar fi altfel, ori-
ce dezvoltare către niveluri mai înalte ar înceta... Tot atât de
puţin cât natura îşi doreşte împerecherea între indivizi mai
puternici şi alţii mai slabi, la fel de puţin ba chiar mai puţin
îşi doreşte amestecarea unei rase superioare cu una
inferioară, întrucât în acest caz, întreaga ei muncă de a
dezvolta specii mai puternice, care probabil a dura sute de
mii de ani, s-ar prăbuşi instantaneu... Rezultatul oricărei
încrucişări, pe scurt, este întotdeauna următorul: (a)
Coborârea standardului rasei superioare; (b)

Decăderea mentală şi fizică, şi odată cu aceasta, instalarea
unei maladii lente. A permite asemenea situaţii ar însemna
nimic mai puţin decât a păcătui în faţa Creatorului nostru.
Observaţiile din tinereţe ale lui Hitler urmau să devină
bazele naţional-socialismului în Germania. Pentru el arianul,
rasă stăpânitoare, era cea mai puternică şi creativă din
punct de vedere cultural, un prototip al fiinţei umane
ideale, structura pe care s-a construit umanitatea care re-
verbera în filozofia naţional-socialismului. Diversitatea între
rase este un dezavantaj, nu un câştig; una dintre rase
trebuie să se ridice deasupra tuturor celorlalte şi să preia
controlul total. Numai când germanii vor fi singurii
conducători ai lumii, visul lui Hitler va fi îndeplinit. Până
atunci, Hitler va face tot ce este posibil pentru a se ajunge
acolo.
Anii care au dus la Al Doilea Război Mondial au
cunoscut cea mai intensă studiere a textului Mein Kampf,
întrucât pentru mulţi era deja clar că acela este planul lui
Hitler pentru dominaţia mondială. Otto D. Folischus, în
paginile publicaţiile New York Times Magazine afirma că
„în conţinut, Mein Kampf este 10 % autobiografie, şi 90%
dogmă, şi 100% propagandă. Fiecare cuvânt al textului... a
fost inclus... numai pentru efectul său propagandistic.
Judecând după succesul pe care l-a avut, este capodopera
de propagandă a vremii". „Capodopera" de asemenea
conţinea prezentarea crezului lui Hitler: el considera
guvernul
136 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
Nu numai că experienţele sale din Viena i-au amplificat

resentimente împotriva evreilor şi a marxismului, dar alte
noi nemulţumiri l-au dus pe un drum care a însemnat
înflorirea naţional-socialismului. în Austria, Hitler considera
parlamentul a fi un sistem care funcţiona numai pentru
propriile interese şi care neglija masele de muncitori. Dacă
exista vreo problemă pe care guvernul nu o putea rezolva,
vina nu era niciodată aruncată pe cineva din interior. Hitler
vedea cu dispreţ orânduirea politică - birocraţia care nu
făcea altceva decât să îşi apere interesele şi să apere acel
status quo. Hitler era şi mai dezgustat de felul în care Parla-
mentul reuşea să îi păcălească pe oameni, reuşind să-i facă
să fie mulţumiţi de vieţile lor mizerabile, ceea ce făcea
imposibilă schimbarea prin alegeri sau prin revoluţie.
La sosirea sa în Austria în 1904, Hitler s-a implicat în
mişcarea pan-germană. îi idolatriza pe Georg von Schonerer
şi pe Dr. Karl Lueger, personalităţi care lucrau pentru a salva
poporul german de la pieire şi pentru a distruge statul
austriac. Cu toate acestea, mişcarea a fost un eşec. Potrivit
lui Hitler, mişcarea îşi pierduse cauza pentru că: 1) problema
socială nu fusese definită corespunzător; 2) dăduse greş
tactica de a încerca să câştige susţinere din interiorul
Parlamentului, şi 3) publicul nu îşi dorea de fapt o

revoluţie. Toate acestea au pus capăt pentru un moment
mişcării. Dar Hitler nu va uita aceste elemente, pe care le va
combate în tentativa sa de a reuni poporul german şi a-l
face să prospere în fruntea Europei şi în cele din urmă a
lumii întregi.
Hitler s-a întors la Munchen la scurt timp de la
izbucnirea Primului Război Mondial, pe care l-a considerat a
fi cea mai fericită perioadă a vieţii sale. Imediat a înaintat o
solicitare scrisă pentru a fi înrolat, şi a fost primit de Regele
Ludwig III în regimentul Bavaria, în care a slujit timp de şase
ani. Această experienţă l-a făcut pe Hitler să adauge încă un
element cheie la filozofia sa de viaţă. Pe timpul războiului,
Hitler a observat că propaganda era un instrument deseori
folosit de către inamic, care îi descria pe germani drept nişte
maşini ale groazei şi morţii. Considera acest fapt unul din
motivele înfrângerii usturătoare. Propaganda folosită în
mod abil părea pentru Hitler cel mai bun instrument de
război, un mijloc simplu şi util prin care masele sunt
convinse în mod uniform. El a reţinut ce era important din
aceasta înfrângere, pentru viitor.
Din cauza rapidei căderi a imperiului, înfrângerea a fost
recunoscută şi imediat uitată, ceea ce potrivit lui Hitler a
oferit mai mult timp pentru ca mentalitatea reconstrucţiei
să se instaleze şi să crească rapid.
_______________7 00 de cărţi interzise 1 ^
i'-liiându-şi idealurile eşecului pan-german din Austria,
principalul obi-n iiv al lui Hitler devenea dezvoltarea
naţional-socialismului, care ar fi unificat naţiunea înfrântă a
germanilor de pretutindeni. Premisa acestui I ibiectiv era că
numai acei oameni cu rădăcini pure germane merită cetă-
ţenia; toţi ceilalţi trebuiau excluşi, pentru binele naţiunii.
Orice încrucişare între două fiinţe care nu aparţin exact
aceluiaşi standard produce o medie între standardele
părinţilor. Aceasta înseamnă: fiinţa rezultată din încrucişare,
va fi superioară părintelui inferior, dar nu atât de
desăvârşită precum părintele superior... dacă ar fi altfel, ori-
ce dezvoltare către niveluri mai înalte ar înceta... Tot atât de
puţin cât natura îşi doreşte împerecherea între indivizi mai
puternici şi alţii mai slabi, la fel de puţin ba chiar mai puţin
îşi doreşte amestecarea unei rase superioare cu una
inferioară, întrucât în acest caz, întreaga ei muncă de a
dezvolta specii mai puternice, care probabil a dura sute de
mii de ani, s-ar prăbuşi instantaneu... Rezultatul oricărei
încrucişări, pe scurt, este întotdeauna următorul: (a)
Coborârea standardului rasei superioare; (b) Decăderea
mentală şi fizică, şi odată cu aceasta, instalarea unei maladii
lente. A permite asemenea situaţii ar însemna nimic mai
puţin decât a păcătui în faţa Creatorului nostru.
Observaţiile din tinereţe ale lui Hitler urmau să devină
bazele naţional-socialismului în Germania. Pentru el arianul,
rasă stăpânitoare, era cea mai puternică şi creativă din
punct de vedere cultural, un prototip al fiinţei

umane ideale, structura pe care s-a construit umanitatea
care reverbera în filozofia naţional-socialismului.
Diversitatea între rase este un dezavantaj, nu un câştig; una
dintre rase trebuie să se ridice deasupra tuturor celorlalte şi
să preia controlul total. Numai când germanii vor fi singurii
conducători ai lumii, visul lui Hitler va fi îndeplinit. Până
atunci, Hitler va face tot ce este posibil pentru a se ajunge
acolo.
Anii care au dus la Al Doilea Război Mondial au
cunoscut cea mai intensă studiere a textului Mein Kampf,
întrucât pentru mulţi era deja clar că acela este planul lui
Hitler pentru dominaţia mondială. Otto D. Tolischus, în
paginile publicaţiile New York Times Magazine afirma că
„în conţinut, Mein Kampf este 10 % autobiografie, şi 90%
dogmă, şi 100% propagandă. Fiecare cuvânt al textului... a
fost inclus... numai pentru efectul său propagandistic.
Judecând după succesul pe care l-a avut, este capodopera
de propagandă a vremii". „Capodopera" de asemenea
conţinea prezentarea crezului lui Hitler: el considera
guvernul
limes cita un editorial din American Hebrew and Jewish Tribune care afirma: „Dacă
Houghton Mifflin Company este hotărâtă să publice cartea lui Hitler ar putea foarte bine să o
tipărească în culoarea roşu, pentru a •.imboliza sângele ce a curs din cauza naziştilor în
timpul celui de-Al Ireilea Reich..." David Brown, editorialist al publicaţiei evreieşti, spunea:
„Protestăm categoric împotriva publicării, vânzării şi distribuirii ediţiei în limba engleză a
lucrării Mein Kampf de Hitler în Statele Unite."
Reacţii similare acelora din American Hebrew and Jewish Tribune au început să
iasă la suprafaţă, nu numai împotriva textului ci şi împotriva editorului. Un grup de iniţiativă,
format din locuitori ai oraşului New York, au înaintat o petiţie Consiliului Educaţional, în care
era solicitată eliminarea tuturor cărţilor şi manualelor editate de Houghton Mifflin. Ei acuzau
editorul că făceau „propagandă unui răufăcător". în schimb, Edward Mandel, inspector
asociat, declara că textul trebuie arătat tuturor, pentru a „se putea decide dacă textul este
acceptabil sau este doar un exemplu de ignoranţă, stupiditate şi obtuzitate". Raportul anual
al Comitetului Evreiesc American a dat o declaraţie prin care critica publicarea textului.
Câţiva cetăţeni au adresat o scrisoare preşedintelui Roosevelt şi presei. O scrisoare publicată
în ziarul Chicago Israelite afirma: „Textul constituie un lung şir de neadevăruri veninoase
despre multe popoare şi mă întreb dacă există vreun mod în care poate fi oprită publicarea
acestei cărţi." Ca reacţie la nemulţumirea publică, Roger L. Scaife, reprezentant al Houghton
Mifflin, spunea:
Trebuie să spun că am avut foarte multe probleme legate de această carte - sute de
proteste din partea evreilor, şi nu toţi chiar oameni de rând. Cetăţeni notorii precum
Louis Kirsten sau Samuel Untermeyer şi alţii s-au raliat protestelor, cu toate că mă
bucur că pot spune că un număr destul de mare de evrei ne-au scris pentru a ne
complimenta pentru atitudinea pe care am luat-o.
Astfel că atacurile înaintea publicării au eşuat.

Pe măsură ce atacurile deveneau din ce în ce mai multe în Statele Unite, la fel se
intensifica şi la nivel mondial interzicerea textului Mein Kampf. Trei incidente au avut loc
în a doua parte a anului 1933. Primul a avut loc la Praga, în Cehoslovacia, pe 18 septembrie,
când cartea lui Hitler a fost interzisă spre vânzare, împreună cu încă două cărţi de
drept inutil, văzându-l prea stufos pentru a putea fi

responsabilizat şi pentru a rezolva eficient problemele
societăţii; decăderea educaţiei prin predarea de informaţii
inutile, deturnarea faţă de idealul educaţiei grecilor, al
echilibrului între educarea minţii şi a trupului; meritul şi
tăria unei naţiuni constă doar în patriotism şi în dorinţa de a
reuşi.
ISTORICUL CENZURII
Multe dintre atacurile la adresa biografiei lui Hitler

Mein Kampf au avut loc de la publicarea textului până la
începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Jonathon
Green în Enciclopedia Cenzurii descrie Mein Kampf drept
una dintre cărţile „cel mai des" cenzurate. Dar probabil cea
mai documentată istorie ne este oferită de textul lui James
şi Patience Barnes, Hitler's Mein Kampf in Britain and
America 32, care relatează nu numai războiul pentru
publicarea textului în Statele Unite, dar şi cazuri cheie care
sunt legate direct sau indirect de Mein Kampf.
Prima publicare în Statele Unite a avut loc în 1933 la
editura Houghton Mifflin din Boston; aceeaşi versiune a fost
publicată la Londra în acelaşi an de către Hurst & Blackett,
traducătorul textului fiind E T.S. Dugdale. în legătură cu
traducerea textului, trebuie făcute câteva menţiuni, în 1928,
editura Curtis Brown Limited a primit drepturile de tradu-
cere de la editura Eher Verlag. însă Cherry Kearton, un fost
angajat la Curtis Brown care a trecut la rivalii Hurst &
Blackett, a abandonat textul imaginându-şi că Hitler nu va
deveni un subiect important niciodată. Când Hitler a
devenit cancelar, Kearton a încercat să obţină un exemplar
al textului, cu speranţa de a-i devansa pe rivalii de atunci în
publicarea textului. însă, Curtis Brown cerea o sumă
considerabilă pentru cedarea textului, mişcare care a
amânat cumpărarea textului de către Blackett. în acel
moment, Dugdale a intervenit şi a oferit varianta sa tradusă
pe gratis editurii Hurst & Blackett. Ei au primit-o şi au

demarat eforturile pentru publicare.
în luna august a aceluiaşi an, publicaţia American
Hebrew and Jewish Tribune a atacat Houghton Mifflin
pentru textul aflat în curs de apariţie: „îi acuzam pe aceşti
editori pentru încercarea de a profita de pe urma nefericirii
şi catastrofei unui important segment al unei familii a
umanităţii." Un articol din ediţia din 18 august 1933 din
New York
Mein Kampf în Marea Britanie şi America (n.tr.).
propagandă monarhistă austriacă. Guvernul nu îl avea

ca ţintă numai pe Hitler, ci şi un număr mare de lideri
naţional-socialişti.
Al doilea incident a avut loc după nicio săptămână la
München, în Germania, unde, fusese raportată vânzarea
exemplarului cu numărul un milion. Se spune că reacţia lui
Hitler la aparenta distrugere a mişcării naţional-socialiste în
timpul detenţiei sale la Landsberg pentru implicarea în
celebrul puci din 1923 a fost: „Daţi-mi cinci ani după ce ies
de aici şi voi reconstrui partidul."
Al treilea incident a avut la 1 octombrie 1933, când un
tribunal din Katowice, Polonia, a interzis cartea lui Hitler pe
motiv că ar fi fost o „insultă". Librarii germani contestaseră
o decizie de confiscare a exemplarelor, dar tribunalul şi-a
confirmat decizia iniţială. Răspunsul lui Hitler la această
situaţie a fost sugerat prin ideea că polonezii nu ar fi fost
suficient de germanizaţi înaintea războiului.
Trei ani mai târziu, în ajunul celui de-Al Doilea Război
Mondial sovieticii începuseră să acumuleze din ce în ce mai
mult armament, pentru pregătirea iminentului atac german.
Premierul Vyaceslav M. Molotov, într-un discurs în faţa
Congresului Comitetului Executiv Central sublinia că: „Hitler,
în Mein Kampf, afirmă că este o necesitate pentru germani
să cucerească noi teritorii, arătând spre Rusia şi regiunea
Baltică"; astfel, cursa pentru înarmare începea. Nu se ştie
dacă textul a fost vreodată cenzurat în URSS.
Un an mai târziu, Germania şi Austria au ajuns la un

acord privind un armistiţiu, astfel că Mein Kampf şi ziarele
germane erau permise în Austria atâta timp cât nu făceau
propagandă pentru guvernul german.
în Germania, Mein Kampf a fost responsabilă pentru
interzicerea Bibliei. în 1942, Dr. Alfred Rosenberg, un
susţinător fervent al „noii biserici naţionale", a emis o
doctrină în 30 de puncte a Bisericii Naţionale a Reich-ului,
care prevedea practic transformarea tuturor bisericilor în in-
strumente ale statului, şi eliminarea treptată a
creştinismului din toate aspectele religioase. Şapte dintre
cele 30 de puncte se referă explicit la eliminarea Bibliei, şi la
înlocuirea acesteia cu Mein Kampf:
13. Biserica Naţională a Reich-ului solicită imediata
încetarea a tipăririi Bibliei, precum şi circularea acesteia
prin Reich şi prin colonii. Toate ziarele cu conţinut religios
sunt de asemenea interzise.
14. Biserica Naţională a Reich-ului va face ca
importarea Bibliei şi a altor lucrări religioase pe teritoriul
Reich-ului să fie imposibilă.
15. Biserica Naţională a Reich-ului decretează drept cel

mai important document al tuturor timpurilor - astfel cel
care va inspira poporul german - cartea Fuehrer-ului nostru,
Mein Kampf. Se recunoaşte astfel că această carte conţine
principiile purităţi morale pe care poporul german trebuie

să le respecte.
16. Biserica Naţională a Reich-ului se va obliga să
vegheze la răspândirea acestei cărţi, astfel ca fiecare german
să o respecte
17. Biserica Naţională a Reich-ului stipulează ca
viitoarele ediţii ale Mein Kampf să aibă acelaşi număr de
pagini şi conţinutul nemodificat.
18. Biserica Naţională a Reich-ului va înlătura din altare
Biblia, crucea precum şi celelalte obiecte de cult.
19. în locul lor vor fi puse pentru a fi venerate de
poporul german şi de către Dumnezeu, cea mai sfântă
dintre cărţi, Mein Kampf, iar la stânga ei o spadă.
în zilele noastre o ediţie a Mein Kampf poate fi cu
uşurinţă obţinută în Statele Unite. Publicată de Houghton
Mifflin şi tradusă de Ralph Manheim, aceasta se poate
spune că reprezintă o lucrare a unui om „semieducat ca
scriitor, fără idei clare, care consideră că a spune lucrurile
doar o dată nu este suficient". Acelaşi comentator mai
spune că prin lextul său, Hitler încearcă să pară foarte
cultivat şi rafinat, ceea ce îi face stilul redundant şi cel puţin
neinteresant.
MANIFESTUL PARTIDULUI COMUNIST (MANIFESTO OF

THE COMMUNIST PARTY)
Autori: Karl Marx şi Friedrich Engels

Data şi locul publicării iniţiale: 1848, Marea Britanie;
1872, Statele Unite (ediţia în limba engleză)
Edituri: Liga Comunistă; Woodbull and Claflin's
Weekly Forma literară: nonficţiune
REZUMAT
în prefaţa la ediţia în limba engleză din 1888, Engels
scria că „istoria Manifestului reflectă, în mare parte, istoria
mişcării moderne a clasei muncitoare" identificând-o drept
cea mai „internaţională" dintre operele
___________________________________________________________________________________________________________________________________________ 700 de cărţi interzise
drept inutil, văzându-l prea stufos pentru a putea fi responsabilizat şi pentru a rezolva
eficient problemele societăţii; decăderea educaţiei prin predarea de informaţii inutile,
deturnarea faţă de idealul educaţiei grecilor, al echilibrului între educarea minţii şi a
trupului; meritul şi tăria unei naţiuni constă doar în patriotism şi în dorinţa de a reuşi.
ISTORICUL CENZURII
Multe dintre atacurile la adresa biografiei lui Hitler Me/'n Kampf au avut loc de la
publicarea textului până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Jonathon Green în
Enciclopedia Cenzurii descrie Me/'n Kampf drept una dintre cărţile „cel mai des"
cenzurate. Dar probabil cea mai documentată istorie ne este oferită de textul lui James şi
Patience Barnes, Hitler's Mein Kampf in Britain and America 32 , care relatează nu numai
războiul pentru publicarea textului în Statele Unite, dar şi cazuri cheie care sunt legate direct
sau indirect de Me/'n Kampf.
Prima publicare în Statele Unite a avut loc în 1933 la editura Houghton Mifflin din
Boston; aceeaşi versiune a fost publicată la Londra în acelaşi an de către Hurst & Blackett,
traducătorul textului fiind E T.S. Dugdale. în legătură cu traducerea textului, trebuie făcute
câteva menţiuni, în 1928, editura Curtis Brown Limited a primit drepturile de traducere de la
editura Eher Verlag. însă Cherry Kearton, un fost angajat la Curtis Brown care a trecut la
rivalii Hurst & Blackett, a abandonat textul imaginându-şi că Hitler nu va deveni un subiect
important niciodată. Când Hitler a devenit cancelar, Kearton a încercat să obţină un
exemplar al textului, cu speranţa de a-i devansa pe rivalii de atunci în publicarea textului.
însă, Curtis Brown cerea o sumă considerabilă pentru cedarea textului, mişcare care a
amânat cumpărarea textului de către Blackett. în acel moment, Dugdale a intervenit şi a
oferit varianta sa tradusă pe gratis editurii Hurst & Blackett. Ei au primit-o şi au demarat
eforturile pentru publicare.
în luna august a aceluiaşi an, publicaţia American Hebrew and Jewish Tribune a
atacat Houghton Mifflin pentru textul aflat în curs de apariţie: „îi acuzam pe aceşti editori
pentru încercarea de a profita de pe urma nefericirii şi catastrofei unui important segment al
unei familii a umanităţii." Un articol din ediţia din 18 august 1933 din New York
Times cita un editorial din American Hebrew and

Jewish Tribune care afirma: „Dacă Houghton Mifflin
Company este hotărâtă să publice cartea lui Hitler ar putea
foarte bine să o tipărească în culoarea roşu, pentru a
simboliza sângele ce a curs din cauza naziştilor în timpul
celui de-Al Treilea Reich..." David Brown, editorialist al
publicaţiei evreieşti, spunea: „Protestăm categoric
împotriva publicării, vânzării şi distribuirii ediţiei în limba
engleză a lucrării Me/'n Kampf de Hitler în Statele Unite."
Reacţii similare acelora din American Hebrew and

Jewish Tribune au început să iasă la suprafaţă, nu numai
împotriva textului ci şi împotriva editorului. Un grup de
iniţiativă, format din locuitori ai oraşului New York, au
înaintat o petiţie Consiliului Educaţional, în care era
solicitată eliminarea tuturor cărţilor şi manualelor editate
de Houghton Mifflin. Ei acuzau editorul că făceau
„propagandă unui răufăcător". în schimb, Edward Mandel,
inspector asociat, declara că textul trebuie arătat tuturor,
pentru a „se putea decide dacă textul este acceptabil sau
este doar un exemplu de ignoranţă, stupiditate şi
obtuzitate". Raportul anual al Comitetului Evreiesc
American a dat o declaraţie prin care critica publicarea
textului. Câţiva cetăţeni au adresat o scrisoare preşedintelui
Roosevelt şi presei. O scrisoare publicată în ziarul Chicago
Israelite afirma: „Textul constituie un lung şir de
neadevăruri veninoase despre multe popoare şi mă întreb
dacă există vreun mod în care poate fi oprită publicarea
acestei cărţi." Ca reacţie la nemulţumirea publică, Roger L.
Scaife, reprezentant al Houghton Mifflin, spunea:
Trebuie să spun că am avut foarte multe probleme
legate de această carte - sute de proteste din partea
evreilor, şi nu toţi chiar oameni de rând. Cetăţeni notorii
precum Louis Kirsten sau Samuel Untermeyer şi alţii s-au
raliat protestelor, cu toate că mă bucur că pot spune că un
număr destul de mare de evrei ne-au scris pentru a ne

Pe măsură ce atacurile deveneau din ce în ce mai multe
în Statele Unite, la fel se intensifica şi la nivel mondial
interzicerea textului Me/'n Kampf. Trei incidente au avut
loc în a doua parte a anului 1933. Primul a avut loc la Praga,
în Cehoslovacia, pe 18 septembrie, când cartea lui Hitler a
fost interzisă spre vânzare, împreună cu încă două cărţi de
drept inutil, văzându-l prea stufos pentru a putea fi responsabilizat şi pentru a rezolva
eficient problemele societăţii; decăderea educaţiei prin predarea de informaţii inutile,
deturnarea faţă de idealul educaţiei grecilor, al echilibrului între educarea minţii şi a trupului;
meritul şi tăria unei naţiuni constă doar în patriotism şi în dorinţa de a reuşi.
ISTORICUL CENZURII
Multe dintre atacurile la adresa biografiei lui Hitler Mein Kampf au avut loc de la
publicarea textului până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Jonathon Green în
Enciclopedia Cenzurii descrie Mein Kampf drept una dintre cărţile „cel mai des"
cenzurate. Dar probabil cea mai documentată istorie ne este oferită de textul lui James şi
Patience Barnes, Hitler's Mein Kampf in Britain and America 3 2 , care relatează nu numai
războiul pentru publicarea textului în Statele Unite, dar şi cazuri cheie care sunt legate direct
sau indirect de Mein Kampf.
Prima publicare în Statele Unite a avut loc în 1933 la editura Houghton Mifflin din
Boston; aceeaşi versiune a fost publicată la Londra în acelaşi an de către Hurst & Blackett,
traducătorul textului fiind E T.S. Dugdale. în legătură cu traducerea textului, trebuie făcute
câteva menţiuni. In 1928, editura Curtis Brown Limited a primit drepturile de tradu cere de la
editura Eher Verlag. însă Cherry Kearton, un fost angajat la Curtis Brown care a trecut la
rivalii Hurst & Blackett, a abandonat textul imaginându-şi că Hitler nu va deveni un subiect
important niciodată. Când Hitler a devenit cancelar, Kearton a încercat să obţină un exemplar
al textului, cu speranţa de a-i devansa pe rivalii de atunci în publicarea textului. însă, Curtis
Brown cerea o sumă considerabilă pentru cedarea textului, mişcare care a amânat
cumpărarea textului de către Blackett. în acel moment, Dugdale a intervenit şi a oferit
varianta sa tradusă pe gratis editurii Hurst & Blackett. Ei au primit-o şi au demarat eforturile
pentru publicare.
în luna august a aceluiaşi an, publicaţia American Hebrew and Jewish Tribune a
atacat Houghton Mifflin pentru textul aflat în curs de apariţie: „îi acuzam pe aceşti editori
pentru încercarea de a profita de pe urma nefericirii şi catastrofei unui important segment al
unei familii a umanităţii." Un articol din ediţia din 18 august 1933 din New York
Times cita un editorial din American Hebrew and

Jewish Tribune care afirma: „Dacă Houghton Mifflin
Company este hotărâtă să publice cartea lui Hitler ar putea
foarte bine să o tipărească în culoarea roşu, pentru a
simboliza sângele ce a curs din cauza naziştilor în timpul
celui de-Al Treilea Reich..." David Brown, editorialist al
publicaţiei evreieşti, spunea: „Protestăm categoric
împotriva publicării, vânzării şi distribuirii ediţiei în limba
engleză a lucrării Mein Kampf de Hitler în Statele Unite."
Reacţii similare acelora din American Hebrew and

Jewish Tribune au început să iasă la suprafaţă, nu numai
împotriva textului ci şi împotriva editorului. Un grup de
iniţiativă, format din locuitori ai oraşului New York, au
înaintat o petiţie Consiliului Educaţional, în care era
solicitată eliminarea tuturor cărţilor şi manualelor editate
de Houghton Mifflin. Ei acuzau editorul că făceau
„propagandă unui răufăcător". în schimb, Edward Mandel,
inspector asociat, declara că textul trebuie arătat tuturor,
pentru a „se putea decide dacă textul este acceptabil sau
este doar un exemplu de ignoranţă, stupiditate şi
obtuzitate". Raportul anual al Comitetului Evreiesc
American a dat o declaraţie prin care critica publicarea
textului. Câţiva cetăţeni au adresat o scrisoare preşedintelui
Roosevelt şi presei. O scrisoare publicată în ziarul Chicago
Israelite afirma: „Textul constituie un lung şir de
neadevăruri veninoase despre multe popoare şi mă întreb
dacă există vreun mod în care poate fi oprită publicarea
acestei cărţi." Ca reacţie la nemulţumirea publică, Roger L.
Scaife, reprezentant al Houghton Mifflin, spunea:
Trebuie să spun că am avut foarte multe probleme
legate de această carte - sute de proteste din partea
evreilor, şi nu toţi chiar oameni de rând. Cetăţeni notorii
precum Louis Kirsten sau Samuel Untermeyer şi alţii s-au
raliat protestelor, cu toate că mă bucur că pot spune că un
număr destul de mare de evrei ne-au scris pentru a ne

Pe măsură ce atacurile deveneau din ce în ce mai multe
în Statele Unite, la fel se intensifica şi la nivel mondial
interzicerea textului Mein Kampf. Trei incidente au avut loc
în a doua parte a anului 1933. Primul a avut loc la Praga, în
Cehoslovacia, pe 18 septembrie, când cartea lui Hitler a fost
interzisă spre vânzare, împreună cu încă două cărţi de
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________700 de cărţi interzise
propagandă monarhistă austriacă. Guvernul nu îl avea

ca ţintă numai pe Hitler, ci şi un număr mare de lideri
naţional-socialişti.
Al doilea incident a avut loc după nicio săptămână la
München, în Germania, unde, fusese raportată vânzarea
exemplarului cu numărul un milion. Se spune că reacţia lui
Hitler la aparenta distrugere a mişcării naţional-socialiste în
timpul detenţiei sale la Landsberg pentru implicarea în
celebrul puci din 1923 a fost: „Daţi-mi cinci ani după ce ies
de aici şi voi reconstrui partidul."
Al treilea incident a avut la 1 octombrie 1933, când un
tribunal din Katowice, Polonia, a interzis cartea lui Hitler pe
motiv că ar fi fost o „insultă". Librarii germani contestaseră
o decizie de confiscare a exemplarelor, dar tribunalul şi-a
confirmat decizia iniţială. Răspunsul lui Hitler la această
situaţie a fost sugerat prin ideea că polonezii nu ar fi fost
suficient de germanizaţi înaintea războiului.
Trei ani mai târziu, în ajunul celui de-Al Doilea Război
Mondial sovieticii începuseră să acumuleze din ce în ce mai
mult armament, pentru pregătirea iminentului atac german.
Premierul Vyaceslav M. Molotov, într-un discurs în faţa
Congresului Comitetului Executiv Central sublinia că: „Hitler,
în Mein Kampf, afirmă că este o necesitate pentru germani
să cucerească noi teritorii, arătând spre Rusia şi regiunea
Baltică"; astfel, cursa pentru înarmare începea. Nu se ştie
dacă textul a fost vreodată cenzurat în URSS.
Un an mai târziu, Germania şi Austria au ajuns la un

acord privind un armistiţiu, astfel că Mein Kampf şi ziarele
germane erau permise în Austria atâta timp cât nu făceau
propagandă pentru guvernul german.
în Germania, Mein Kampf a fost responsabilă pentru
interzicerea Bibliei. în 1942, Dr. Alfred Rosenberg, un
susţinător fervent al „noii biserici naţionale", a emis o
doctrină în 30 de puncte a Bisericii Naţionale a Reich-ului,
care prevedea practic transformarea tuturor bisericilor în in-
strumente ale statului, şi eliminarea treptată a
creştinismului din toate aspectele religioase. Şapte dintre
cele 30 de puncte se referă explicit la eliminarea Bibliei, şi la
înlocuirea acesteia cu Mein Kampf:
13. Biserica Naţională a Reich-ului solicită imediata
încetarea a tipăririi Bibliei, precum şi circularea acesteia
prin Reich şi prin colonii. Toate ziarele cu conţinut religios
sunt de asemenea interzise.
14. Biserica Naţională a Reich-ului va face ca
importarea Bibliei şi a altor lucrări religioase pe teritoriul
Reich-ului să fie imposibilă.
15. Biserica Naţională a Reich-ului decretează drept cel

mai important document al tuturor timpurilor - astfel cel
care va inspira poporul german - cartea Fuehrer-ului nostru,
Mein Kampf. Se recunoaşte astfel că această carte conţine
principiile purităţi morale pe care poporul german trebuie

să le respecte.
16. Biserica Naţională a Reich-ului se va obliga să
vegheze la răspândirea acestei cărţi, astfel ca fiecare german
să o respecte
17. Biserica Naţională a Reich-ului stipulează ca
viitoarele ediţii ale Mein Kampf să aibă acelaşi număr de
pagini şi conţinutul nemodificat.
18. Biserica Naţională a Reich-ului va înlătura din altare
Biblia, crucea precum şi celelalte obiecte de cult.
19. în locul lor vor fi puse pentru a fi venerate de
poporul german şi de către Dumnezeu, cea mai sfântă
dintre cărţi, Mein Kampf, iar la stânga ei o spadă.
în zilele noastre o ediţie a Mein Kampf poate fi cu
uşurinţă obţinută în Statele Unite. Publicată de Houghton
Mifflin şi tradusă de Ralph Manheim, aceasta se poate
spune că reprezintă o lucrare a unui om „semieducat ca
scriitor, fără idei clare, care consideră că a spune lucrurile
doar o dată nu este suficient". Acelaşi comentator mai
spune că prin textul său, Hitler încearcă să pară foarte
cultivat şi rafinat, ceea ce îi face stilul redundant şi cel puţin
neinteresant.
MANIFESTUL PARTIDULUI COMUNIST (MANIFESTO OF

THE COMMUNIST PARTY)
Autori: Karl Marx şi Friedrich Engels

Data şi locul publicării iniţiale: 1848, Marea Britanie;
1872, Statele Unite (ediţia în limba engleză)
Edituri: Liga Comunistă; Woodbull and Claflin's
Weekly Forma literară: nonficţiune
REZUMAT
în prefaţa la ediţia în limba engleză din 1888, Engels
scria că „istoria Manifestului reflectă, în mare parte, istoria
mişcării moderne a clasei muncitoare" identificând-o drept
cea mai „internaţională" dintre operele
literaturii socialiste. însă, Engels recunoştea diferenţele
esenţiale între socialiştii din 1847, „aderenţii diferitelor
sisteme utopice" şi comunişti: „Orice segment al clasei
muncitoare fusese convins că o simplă revoluţie politică era
insuficientă, şi proclamau împreună nevoia unei schimbări
totale în rândul societăţii."
Această distincţie duce către o idee importantă a Părţii
I: Lupta de clasă. Această luptă între exploatator, sau
burghezie, şi exploatat, sau proletariatul, a existat mereu
de-a lungul istoriei şi exista şi către sfârşitul secolului al XlX-
lea. Burghezia, deţinătorii de capital, se dezvoltase în
aceeaşi proporţie în care se dezvoltase şi proletariatul,
Ultimul este definit drept „o clasă de muncitori care trăiesc
numai atâta timp cât îşi găsesc loc de muncă, şi care găsesc
loc de muncă atâta timp cât munca lor contribuie la alte
acumulări de capital".
Clasa burgheză s-a dezvoltat din sistemul feudal al
Evului Mediu, care a fost înlocuit de un nou sistem de
producţie care îndeplinea cererile pieţelor noi aflate în
expansiune, creându-se chiar o piaţă mondială. Exploatată
de către nobilimea feudală în sistemul precedent, clasa de
mijloc a producătorilor, ea însăşi revoluţionată de
industrializare, şi-a câştigat poziţia de putere şi control.
„Executivul statului modern este doar un comitet de
administrare a afacerilor comune ale întregii burghezii."
Pe lângă obţinerea supremaţiei politice şi schimbarea

extraordinară a mijloacelor de producţie, burghezia a
schimbat şi structura societăţii. Prin progresele mijloacelor
de comunicare, toate naţiunile, chiar şi cele mai primitive,
erau împinse spre civilizaţie. Oraşele ajunseseră să domine
zonele rurale, populaţia urbană crescând galopant.
Rezultatul acestora s-a concretizat în naşterea unor relaţii
de dependenţă: regiunile rurale dependente de oraşe, ţările
primitive dependente de cele avansate. Mai mult, burghezia
a distrus şi relaţiile de familie ale sistemului feudal, „au
distrus aura oricărei ocupaţii... şi au redus familia la o
simplă relaţie pecuniară."
A transformat munca personală în valoare de schimb, şi
în locul tuturor libertăţilor infinite inviolabile, au stabilit
singura incontestabilă libertate - Libertatea Comerţului.
într-un cuvânt, în locul unei exploatări, ascunsă de iluzii
politice şi religioase, a fost instituită o exploatare la vedere,
directă, neruşinată şi brutală.
Un alt rezultat al producţiei centralizate a fost
concentrarea proprietăţii în mâinile câtorva şi constituirea
„celei mai colosale forţe de producţie, cât toate generaţiile
precedente la un loc". Aceste mijloace de producţie şi
controlul acestora, sunt echivalente cu puterea socio-
politică. Aceste mişcări de schimbare sunt constante,
„revolta forţelor de producţie moderne împotriva
condiţiilor moderne de producţie" ducând la crize în care
produsele existente şi forţele precedent create sunt
distruse. „Armele cu care burghezia a doborât feudalismul
sunt acum întoarse împotriva burgheziei însăşi." Oamenii
care vor mânui aceste arme sunt clasa muncitoare
modernă, proletariatul.
Industrializarea a dus la dispariţia oricărui caracter
individual al muncii proletariatului. Membrii acestuia
ajungând doar extensii ale maşinilor, valoarea muncitorului
scade, lucru esenţial pentru costul de producţie, dar şi
pentru subzistenţa acestuia şi a familiei sale.
Ca soldaţi în armata industrială, ei se află sub o întreagă
ierarhie de ofiţeri şi sergenţi. Nu numai că sunt sclavi ai
burgheziei şi ai statului burghez; ei sunt în fiecare zi, în
fiecare oră sclavii maşinilor, ai supraveghetorului, şi peste
toţi, ai capitalistului burghez însuşi. Cu cât acest despotism
îşi stabileşte mai direct câştigul drept unic scop, cu atât mai
neînsemnat devin omul, cu atât mai înveninată şi
respingătoare devine situaţia.
Muncitorul este exploatat chiar şi dincolo de fabrică, de
către ceilalţi membri ai burgheziei - proprietarul casei în
care locuieşte, al magazinului de la care trebuie să cumpere
- care îi iau şi puţinul pe care îl
câştigă.
In 1848, proletariatul nu era încă organizat pentru
drepturile sale proprii. Lupta sa cu burghezia era izolată şi
individualizată; era în mod eronat direcţionată împotriva
mijloacelor de producţie, în loc să fie împotriva condiţiilor

burgheze de producţie. Cu toate acestea, schimbarea
profeţită, dat fiind progresul industriei - concentrarea
maselor de muncitori şi nivelarea şi egalizarea vieţilor şi a
salariilor acestora - era că muncitorii se vor uni.
Forţa care să îi unească era comunismul, definit ca
diferit de celelalte partide ale clasei muncitoare şi ca
neavând niciun „interes distinct decât cel al proletariatului
în întregimea sa". Scopurile imediate ale comuniştilor sunt
transformarea proletariatului într-o clasă conştientă de sine,
răsturnarea supremaţiei burgheze şi cucerirea puterii
politice de
WO (/«• . i/ife/y/.se
către proletariat. Marx şi Engels vedeau partidul

comunist ca singurul partid care avea ca scop promovarea
intereselor proletariatului.
„Abolirea proprietăţii private" avea un rol central în
teoria comunistă. Această abolire se concentra asupra
proprietăţii burgheze, „expresia finală a sistemului de
producţie şi de achiziţie a produselor bazat pe antagonisme
de clasă, bazat pe exploatarea celor mulţi de către cei
puţini". („Proprietatea cu greu câştigată, prin munca
proprie, a ţăranului sau a producătorului mărunt era
probabil exclusă de la această abolire; dar această idee a
fost dată la o parte, considerându-se că industria îi nimicise
pe aceşti mici proprietari.)
Munca pentru salariu nu aduce proprietate
muncitorului; ea creează capital - „acel tip de proprietate
care exploatează munca, şi care nu poate creşte decât prin
suplimentarea muncii pentru mai multă exploatare". Soluţia
acestui antagonism între muncă şi capital, ţinând cont că cel
din urmă nu este o putere personală ci una socială, este de
a transforma capitalul în proprietate comună. Intenţia
ulterioară era de a schimba „caracterul mizerabil" al
„achiziţiei personale de produse ale muncii" astfel încât
„viaţa muncitorului să fie promovată şi îmbunătăţită".
Proletariatul îşi va folosi supremaţia politică pentru a

smulge, treptat, capitalul din mâinile burgheziei, pentru a
centraliza toate mijloacele de producţie în mâinile statului,
adică statul proletariatului organizat ca o clasă
conducătoare şi va creşte nivelul total al forţelor de produc-
ţie cât repede cu putinţă.
„Revoluţia comunistă va fi cea mai radicală ruptură cu
relaţiile tradiţionale ale proprietăţii... şi cu ideile
tradiţionale. Manifestul Partidului Comunist este o
chemare la arme, o chemare către fapte revoluţionare.
Recunoscându-se diferenţele şi variantele acestui scop
în ţări diferite, următoarele scopuri sunt identificate ca fiind
general aplicabile:
20. Abolirea proprietăţii funciare şi de capital, şi
punerea ei la dispoziţia interesului public.
21. Un sistem de taxare progresiv foarte strict.
22. Abolirea dreptului la moştenire.
23. Confiscarea pământurilor emigranţilor şi ale
rebelilor.
24. Centralizarea creditului în mâinile statului, prin
intermediul unei Bănci Centrale cu capital de stat şi care
deţine monopol.
25. Centralizarea mijloacelor de comunicaţii şi transport

în mâinile statului.
26. Extinderea fabricilor şi mijloacelor de producţie
aflate în proprietatea statului; cultivarea pământurilor
nelucrate, şi îmbunătăţirea solului, potrivit unui plan
comun.
27. Obligaţia ca toţi oamenii să muncească. Crearea
unor armate industriale, în special în agricultură.
28. Combinarea agriculturii şi industriei; ştergerea
treptată a diferenţei între sat şi oraş, printr-o distribuţie mai
echitabilă a populaţiei în teritoriu.
29. Educaţie gratuită pentru toţi copiii în şcoli de stat.
Abolirea muncii infantile în forma ei prezentă. Corelareaa
educaţiei cu producţia industrială.
Paginile de final ale textului definesc de fapt
comunismul şi fac distincţia între comunism şi diferitele
mişcări socialiste. Aceste categorii generale de socialism
sunt denumite socialism reacţionar, socialism feudal,
socialism mic-burghez, şi socialism german sau „adevărat";
socialism conservator sau burghez; şi socialism utopic.
Fiecare dintre aceste tipuri de socialism sunt respinse, drept
inadecvate, concentrându-se asupra aristocratului detronat
sau a micului burghez; asupra conservării stării politice într-
un moment dat; asupra „îndeplinirii cerinţelor sociale
pentru a menţine starea de fapt a lucrurilor şi respingerea
acţiunii politice şi revoluţionare", adică încercări de
îmbunătăţire a vieţii sociale, prin apeluri la societate în
mare, şi în mod special la clasa conducătoare.
ISTORICUL CENZURII
Cenzura scrierilor lui Karl Marx a început cu destul timp
înaintea publicării Manifestului Partidului Comunist,
revista politică şi socială Rheinische Zeitung fiind interzisă
în 1843, la un an după ce Marx devenea unul dintre
editorial işti. Marx a fost exilat mai întâi la Paris, şi apoi la
Bruxelles, fiind expulzat din Franţa din cauza colaborării sale
cu revista radicală Vorwärts. în 1849, revista Neue
Rheinische Zeitung, editată chiar de Marx, recomanda
oamenilor să nu-şi mai plătească taxele şi să ridice armele
împotriva împăratului Friedrich Wilhelm. Revista a fost
suspendată, iar Marx judecat pentru trădare; deşi achitat, a
fost în cele din urmă expulzat din Germania.
către proletariat. Marx şi Engels vedeau partidul

comunist ca singurul partid care avea ca scop promovarea
intereselor proletariatului.
„Abolirea proprietăţii private" avea un rol central în
teoria comunistă. Această abolire se concentra asupra
proprietăţii burgheze, „expresia finală a sistemului de
producţie şi de achiziţie a produselor bazat pe antagonisme
de clasă, bazat pe exploatarea celor mulţi de către cei
puţini". („Proprietatea cu greu câştigată, prin munca
proprie, a ţăranului sau a producătorului mărunt era
probabil exclusă de la această abolire; dar această idee a
fost dată la o parte, considerându-se că industria îi nimicise
pe aceşti mici proprietari.)
Munca pentru salariu nu aduce proprietate
muncitorului; ea creează capital - „acel tip de proprietate
care exploatează munca, şi care nu poate creşte decât prin
suplimentarea muncii pentru mai multă exploatare". Soluţia
acestui antagonism între muncă şi capital, ţinând cont că cel
din urmă nu este o putere personală ci una socială, este de
a transforma capitalul în proprietate comună. Intenţia
ulterioară era de a schimba „caracterul mizerabil" al
„achiziţiei personale de produse ale muncii" astfel încât
„viaţa muncitorului să fie promovată şi îmbunătăţită".
Proletariatul îşi va folosi supremaţia politică pentru a
smulge, treptat, capitalul din mâinile burgheziei, pentru a
centraliza toate mijloacele de producţie în mâinile statului,
adică statul proletariatului organizat ca o clasă
conducătoare şi va creşte nivelul total al forţelor de produc-
ţie cât repede cu putinţă.
„Revoluţia comunistă va fi cea mai radicală ruptură cu

relaţiile tradiţionale ale proprietăţii... şi cu ideile
tradiţionale. Manifestul Partidului Comunist este o
chemare la arme, o chemare către fapte revoluţionare.
Recunoscându-se diferenţele şi variantele acestui scop

în ţări diferite, următoarele scopuri sunt identificate ca fiind
general aplicabile:
20. Abolirea proprietăţii funciare şi de capital, şi
punerea ei la dispoziţia interesului public.
21. Un sistem de taxare progresiv foarte strict.
22. Abolirea dreptului la moştenire.
23. Confiscarea pământurilor emigranţilor şi ale
rebelilor.
24. Centralizarea creditului în mâinile statului, prin
intermediul unei Bănci Centrale cu capital de stat şi care
deţine monopol.
700 de cărţi interzise ^ ^5
2r>. Centralizarea mijloacelor de comunicaţii şi
transport în mâinile statului.
26. Extinderea fabricilor şi mijloacelor de producţie
aflate în proprietatea statului; cultivarea pământurilor
nelucrate, şi îmbunătăţirea solului, potrivit unui plan
comun.
27. Obligaţia ca toţi oamenii să muncească. Crearea
unor armate industriale, în special în agricultură.
28. Combinarea agriculturii şi industriei; ştergerea
treptată a diferenţei între sat şi oraş, printr-o distribuţie mai
echitabilă a populaţiei în teritoriu.
29. Educaţie gratuită pentru toţi copiii în şcoli de stat.
Abolirea muncii infantile în forma ei prezentă. Corelareaa
educaţiei cu producţia industrială.
Paginile de final ale textului definesc de fapt
comunismul şi fac distincţia între comunism şi diferitele
mişcări socialiste. Aceste categorii generale de socialism
sunt denumite socialism reacţionar, socialism feudal,
socialism mic-burghez, şi socialism german sau „adevărat";
socialism conservator sau burghez; şi socialism utopic.
Fiecare dintre aceste tipuri de socialism sunt respinse, drept
inadecvate, concentrând u-se asupra aristocratului detronat
sau a micului burghez; asupra conservării stării politice într-
un moment dat; asupra „îndeplinirii cerinţelor sociale
pentru a menţine starea de fapt a lucrurilor şi respingerea
acţiunii politice şi revoluţionare", adică încercări de
îmbunătăţire a vieţii sociale, prin apeluri la societate în
mare, şi în mod special la clasa conducătoare.
ISTORICUL CENZURII
Cenzura scrierilor lui Karl Marx a început cu destul timp
înaintea publicării Manifestului Partidului Comunist,
revista politică şi socială Rheinische Zeitung fiind interzisă
în 1843, la un an după ce Marx devenea unul dintre
editorial işti. Marx a fost exilat mai întâi la Paris, şi apoi la
Bruxelles, fiind expulzat din Franţa din cauza colaborării sale
cu revista radicală Vorwarts. în 1849, revista Neue
Rheinische Zeitung, editată chiar de Marx, recomanda

oamenilor să nu-şi mai plătească taxele şi să ridice armele
împotriva împăratului Friedrich Wilhelm. Revista a fost
suspendată, iar Marx judecat pentru trădare; deşi achitat, a
fost în cele din urmă expulzat din Germania.
Eforturile de a interzice Manifestul Partidului

Comunist au început în 1878, determinate de două
tentative de asasinare a împăratului - pe 11 mai şi 2 iunie -
ultima dintre ele provocându-i răni grave. Cancelarul Otto
von Bismarck a speculat faptul că unul dintre atentatori
fusese membru al Partidului Social Democrat şi a introdus o
lege împotriva „socialiştilor şi a presei acestora". Aceasta
însă a fost respinsă, cu ajutorul Partidului Naţional Liberal.
Cu toate că nu existau niciun fel de dovezi care să arate că şi
cel de-al doilea atentator ar fi fost tot socialist, Bismarck a
„invocat din nou pericolul roşu" şi a dizolvat Reichstag-ul.
Următoarele alegeri i-au oferit lui Bismarck o bază
conservatoare mai largă, care i-a permis să treacă prin
legislativ cu uşurinţă legea anti-socialism „Legea
excepţională". Pe lângă îngrădirea libertăţilor de a forma
asociaţii sau organizaţii socialiste, social democrate sau
comuniste care sunt „create pentru subminarea puterii de
stat în moduri care pun în pericol ordinea publică şi armonia
dintre clasele sociale", legea mai interzicea şi publicarea de
asemenea cărţi sau orice fel de scrieri, astfel interzicând şi
Manifestul Partidului Comunist.
Biserica catolică a început să aibă o atitudine
anticomunistă în secolul al XlX-lea - „Manifestul Partidului
Comunist apărând chiar în 1848". Donald Cosby S.J. se
exprima cum că „Papii predicau faptul că doctrina
comunistă era inerent atee şi antireligioasă", reprezentând
Antihristul însuşi. Catolicii îi vedeau pe comunişti drept

„anarhişti, violenţi, şi opuşi acelor lucruri care sunt bune
pentru oameni". Mai mult, materialismul lor era împotriva
„inimii bisericii, a lumii lui Dumnezeu, şi a Duhului Sfânt".
Persecuţia sălbatică a catolicilor ruşi după Revoluţia
Bolşevică a intensificat ostilitatea bisericii. Manifestul
Partidului Comunist în acest timp era inclus pe lista Index
Librorum Prohibitorum.
în Statele Unite, către sfârşitul anilor 1930, catolicii
vedeau în atitudinea anticomunistă un sinonim al
patriotismului american şi al idealurilor înalte ale societăţii
americane. Anticomunismul liderilor bisericii era foarte
ferm şi a devenit şi mai solid odată cu „martirizarea"
Arhiepiscopului Aloysius Stepinac în Iugoslavia şi a
Cardinalului Mindszenty în Ungaria. Două poziţii ferme de
anticomunism au luat naştere în perioada de imediat după
cel de-Al Doilea Război Mondial: un efort militant
conservator condus de senatorul republican Joseph
McCarthy într-o urmărire zeloasă a subversivilor atât în
guvern cât şi în alte sectoare ale societăţii, şi un efort liberal
care, deşi la fel de opus comunismului, considera că reacţia
nu trebuie să fie o „prelungire a vânătoarei de Roşii şi a
legislaţiei represive, ci o extindere a programelor sociale
menite să pună capăt foametei, sărăciei, bolilor şi altor
probleme sociale care îi lăsau pe oameni pradă în mâinile
marxiştilor". Acest grup se opunea categoric acţiunilor lui

McCarthy.
Date fiind situaţia istorică şi atitudinile existente chiar şi
în prezent, concluziile unui studiu realizat în bibliotecile din
30 de oraşe nu par a fi prea surprinzătoare. în timp ce
instituţiile publice nu interziceau cărţile scrise de comunişti
- texte de Marx, Lenin şi Stalin putând fi împrumutate fără
restricţii - unele instituţii private de educaţie impuneau
anumite restricţii. Universităţile Romano-Catolice precum
Universitatea Loyola din New Orleans, Universitatea
Creighton din Omaha şi Universitatea Marquette din
Milwaukee restricţionau accesul la aceste texte. Studenţii
puteau totuşi să le împrumute dacă acestea aveau legătură
cu ceea ce studiau pentru lucrările lor, sau dacă studiau
teoriile comunismului. La Universitatea Marquette, un
purtător de cuvânt explica restricţia pusă textului
Manifestul Partidului Comunist, invocând faptul că acesta
fusese pus la Index.
în perioada 1950-1953 criticile la adresa scrierilor lui
Marx şi ale altor comunişti au fost cele mai aprinse,
perioada fiind marcată de activităţile şi acuzaţiile
senatorului Joseph McCarthy şi de Comitetul Camerei
Reprezentanţilor pentru Activităţi Anti-Americane. Cazurile
sunt multiple şi cuprind zone dintre cele mai diverse. Mai
multe cărţi ale lui Marx au fost interzise în biblioteca
publică din Illinois în 1950, în urma unui raport al
Comitetului de Investigaţie pentru Acte de Trădare. „Aceste

cărţi dezvoltă un subiect atât de detaliat, încât pot
introduce în minţile tinere o dorinţă pentru acel subiect." în
alt caz, la cu totul alt nivel, în 1953, după ce elevii din
Brooksfield, Florida, care lucrau la o teză despre Rusia, au
dezvăluit că găsiseră materiale care puneau comunismul
într-o lumină favorabilă, colonelul în rezervă şi membru al
consiliului bibliotecii Paul B. Barker s-a delegat pe sine
pentru a investiga cazul, confiscând un număr de cărţi şi
reviste din bibliotecă, pe motiv că ar fi constituit
„propagandă comunistă". Printre acestea se aflau şi
Manifestul Partidului Comunist, Mission to Moscow de
Joseph E. Davis, fostul ambasador al Statelor Unite la
Moscova, şi revistele The New Republic şi Reporter.
Primarul Howard B. Smith a ordonat reintroducerea textelor
confiscate în bibliotecă, în ciuda etichetei de „simpatizant
comunist" primită din partea lui Barker. în urma deciziei
consiliului care a respins eticheta de
propagandă pusă de Barker, aproape toate textele au
fost reprimite în bibliotecă, cu o singură excepţie:
Biblioteca publică din Boston a devenit ţinta unor
atacuri pe 23 septembrie 1952, când ziarul Boston Post,
care nu de mult fusese achiziţionat de John Fox, a dezvăluit
că avea un abonament la revista pro-sovietică New World
Review şi la ziarele ruseşti Pravda şi Izvestia; de
33
Dashiell Hammett (1894-1961) scriitor american de romane poliţiste (n.tr.).
asemenea, se dezvăluia că biblioteca deţinea un exemplar la

vedere din Manifestul Partidului Comunist, pe lângă alte
„mii de publicaţii comuniste". Ziarul susţinea: „Noi credem
că literatura pro-sovietică trebuie suprimată din bibliotecile
noastre publice..." Această poziţie a fost atacată de
directorul bibliotecii, Milton E. Lord susţinut de ziarul
Boston Herald. Lord spunea: „Este esenţial ca informaţii
despre toate aspectele politice interne şi internaţionale şi
de altă natură, să fie disponibile cetăţenilor oraşului Boston,
ca aceştia să fie informaţi despre prietenii şi duşmanii ţării
lor." Susţinătorii ziarului Boston Post includeau Legiunea
Americană şi organizaţia Veteranii de Război; de cealaltă
parte a baricadei se aflau ziarul diocezei catolice, The Pilot,
şi ziarul Christian Science Monitor. Pe 3 octombrie,
consiliul bibliotecii publice din Boston, vota 3 la 2, pentru a
păstra colecţia de literatură comunistă.
Ideea de a eticheta cărţile a luat naştere la San Antonio,
Texas, în 1953. Primarul Jack White a sugerat consiliului
oraşului să „eticheteze toate volumele scrise de comunişti
din biblioteci", adică acele cărţi scrise de autori acuzaţi de
afiliere cu organizaţii subversive. Myrtle Hance, lidera unei
organizaţii de femei, a alcătuit o listă cu 600 de titluri de au-
tori selectaţi de pe lista de mărturii în faţa Congresului.
După ce consiliul bibliotecii a protestat împotriva acestei
acţiuni, întreaga idee de etichetare a cărţilor a căzut.
în timpul anului 1953, dezbaterile interne au început să

fie percepute şi la nivel internaţional. Senatorul McCarthy a
atacat bibliotecile din afara graniţelor ale Agenţiei
Internaţionale de Informaţii (AII), susţinând că acestea ar
avea în colecţie peste „30 000 de volume subversive" scrise
de 418 autori suspecţi de lipsă de loialitate faţă de Statele
Unite. Scopul acelor biblioteci în perioada postbelică era de
a oferi o imagine echilibrată şi non-politică cu privire la
Statele Unite - fără a lua în considerare apartenenţa politică
a autorului. Ideea era de a demonstra existenţa unei pieţe
libere de idei pentru a contrasta şi a lupta cu Germania
nazistă, de exemplu. Cu toate acestea, în practică, în acea
perioadă, comentează David Oshinsky: „Regula era de fapt
de a include cărţile
'(ontroversate', dar de a le exclude pe cele de
propagandă comunistă ui anti-americană". Departamentul
de Stat, condus de John Foster Du Nes, s-a conformat
imediat lui McCarthy, ordonând nu fără frecvente < onfuzii,
excluderea tuturor cărţilor scrise de autori controversaţi -
„comunişti, simpatizanţi, stângişti etc." - şi a cărţilor critice
la adresa politicii Statelor Unite. Chiar şi cărţi fără niciun fel
de conţinut politic erau interzise, inclusiv cele ale lui
Dashiell Hammett33. în Australia şi Singapore, bibliotecile
americane chiar au ars anumite cărţi.
în discursul său către absolvenţii Colegiului Darmouth,
pe 14 iunie 1953, Preşedintele Dwight D. Eisenhower a
atacat practicile de cenzură: „Nu vă alăturaţi celor care ard

cărţi." El considera că citindu-l pe Marx, dar şi pe alţii, poţi fi
la curent cu situaţia politicii internaţionale, şi cu scopurile
comunismului; el considera că toate cărţile „doar
controversate" ar trebui păstrate în biblioteci atât în
America cât şi peste graniţe. Cu toate acestea, într-o
conferinţă de presă ulterioară, Eisenhower s-a declarat
împotriva cărţilor care promovează subminarea Statelor
Unite, şi s-a pronunţat în favoarea eliminării cărţilor scrise
de comunişti, promovând însă cărţile scrise de
anticomunişti despre comunişti.
Cenzura era larg răspândită şi la nivel internaţional.
După cum concluziona Jonathon Green, deşi nu se poate
vorbi despre o constanţă, „se poate spune că în general
acele guverne urmărind scopurile totalitarismului de
extremă dreaptă sau politici dictatoriale, sunt cele mai
atente în a-l interzice pe fondatorul comunismului". în acest
ton, un studiu din 1950 publicat în New York Times
enumera 16 ţări care eliminaseră Partidul Comunist „prin
lege sau prin alte mijloace". Erau incluse: Grecia, Turcia,
Liban, Siria, Coreea, Birmania, Indonezia, Indochina,
Malayezia, Portugalia, Spania, Peru, Bolivia, Chile, Brazilia şi
Venezuela. Alte naţiuni în care asemenea eforturi începeau
erau: Africa de Sud, Australia, Egipt şi Danemarca.
Anne Haight dezvăluie încercările guvernului naţionalist
al Chinei din 1929, de a interzice Manifestul Partidului
Comunist şi Capitalul. Operele lui Karl Marx erau printre

cele 25 000 de volume incendiate la Berlin, într-o
manifestaţie simbolică din 1933. Distrugerile cărţilor de
către nazişti au continuat până la începerea războiului: la
Viena şi Salzburg, în 1938; în Cehoslovacia, ministrul
educaţiei a ordonat ca toate cărţile „nepatriotice" să fie
interzise în biblioteci sau distruse.
propagandă pusă de Barker, aproape toate textele au
fost reprimite în bibliotecă, cu o singură excepţie:
Biblioteca publică din Boston a devenit ţinta unor
atacuri pe 23 septembrie 1952, când ziarul Boston Post,
care nu de mult fusese achiziţionat de John Fox, a dezvăluit
că avea un abonament la revista pro-sovietică New World
Review şi la ziarele ruseşti Pravda şi Izvestia; de
asemenea, se dezvăluia că biblioteca deţinea un exemplar la
vedere din Manifestul Partidului Comunist, pe lângă alte
„mii de publicaţii comuniste". Ziarul susţinea: „Noi credem
că literatura pro-sovietică trebuie suprimată din bibliotecile
noastre publice..." Această poziţie a fost atacată de
directorul bibliotecii, Milton E. Lord susţinut de ziarul
Boston Herald. Lord spunea: „Este esenţial ca informaţii
despre toate aspectele politice interne şi internaţionale şi
de altă natură, să fie disponibile cetăţenilor oraşului Boston,
ca aceştia să fie informaţi despre prietenii şi duşmanii ţării
lor." Susţinătorii ziarului Boston Post includeau Legiunea
Americană şi organizaţia Veteranii de Război; de cealaltă

parte a baricadei se aflau ziarul diocezei catolice, The Pilot,
şi ziarul Christian Science Monitor. Pe 3 octombrie,
consiliul bibliotecii publice din Boston, vota 3 la 2, pentru a
păstra colecţia de literatură comunistă.
Ideea de a eticheta cărţile a luat naştere la San Antonio,
Texas, în 1953. Primarul Jack White a sugerat consiliului
oraşului să „eticheteze toate volumele scrise de comunişti
din biblioteci", adică acele cărţi scrise de autori acuzaţi de
afiliere cu organizaţii subversive. Myrtle Hance, lidera unei
organizaţii de femei, a alcătuit o listă cu 600 de titluri de au-
tori selectaţi de pe lista de mărturii în faţa Congresului.
După ce consiliul bibliotecii a protestat împotriva acestei
acţiuni, întreaga idee de etichetare a cărţilor a căzut.
In timpul anului 1953, dezbaterile interne au început să
fie percepute şi la nivel internaţional. Senatorul McCarthy a
atacat bibliotecile din afara graniţelor ale Agenţiei
Internaţionale de Informaţii (AII), susţinând că acestea ar
avea în colecţie peste „30 000 de volume subversive" scrise
de 418 autori suspecţi de lipsă de loialitate faţă de Statele
Unite. Scopul acelor biblioteci în perioada postbelică era de
a oferi o imagine echilibrată şi non-politică cu privire la
Statele Unite - fără a lua în considerare apartenenţa politică
a autorului. Ideea era de a demonstra existenţa unei pieţe
libere de idei pentru a contrasta şi a lupta cu Germania
nazistă, de exemplu. Cu toate acestea, în practică, în acea
perioadă, comentează David Oshinsky: „Regula era de fapt

de a include cărţile
< ontroversate', dar de a le exclude pe cele de
propagandă comunistă ..m anti-americană". Departamentul
de Stat, condus de John Foster Dulles, s-a conformat
imediat lui McCarthy, ordonând nu fără frecvente . onfuzii,
excluderea tuturor cărţilor scrise de autori controversaţi -
„comunişti, simpatizanţi, stângişti etc." - şi a cărţilor critice
la adresa politicii Statelor Unite. Chiar şi cărţi fără niciun fel
de conţinut politic erau interzise, inclusiv cele ale lui
Dashiell Hammett33. în Australia şi '.mgapore, bibliotecile
americane chiar au ars anumite cărţi.
în discursul său către absolvenţii Colegiului Darmouth,
pe 14 iunie I953, Preşedintele Dwight D. Eisenhower a
atacat practicile de cenzură: „Nu vă alăturaţi celor care ard
cărţi." El considera că citindu-l pe Marx, dar şi pe alţii, poţi fi
la curent cu situaţia politicii internaţionale, şi cu scopurile
comunismului; el considera că toate cărţile „doar
controversate" ar trebui păstrate în biblioteci atât în
America cât şi peste graniţe. Cu toate acestea, într-o
conferinţă de presă ulterioară, Eisenhower s-a declarat
împotriva cărţilor care promovează subminarea Statelor
Unite, şi s-a pronunţat în favoarea eliminării cărţilor scrise
de comunişti, promovând însă cărţile scrise de
anticomunişti despre comunişti.
Cenzura era larg răspândită şi la nivel internaţional.

După cum concluziona Jonathon Green, deşi nu se poate
vorbi despre o constanţă, „se poate spune că în general
acele guverne urmărind scopurile totalitarismului de
extremă dreaptă sau politici dictatoriale, sunt cele mai
atente în a-l interzice pe fondatorul comunismului". în acest
ton, un studiu din 1950 publicat în New York Times
enumera 16 ţări care eliminaseră Partidul Comunist „prin
lege sau prin alte mijloace". Erau incluse: Grecia, Turcia,
Liban, Siria, Coreea, Birmania, Indonezia, Indochina,
Malayezia, Portugalia, Spania, Peru, Bolivia, Chile, Brazilia şi
Venezuela. Alte naţiuni în care asemenea eforturi începeau
erau: Africa de Sud, Australia, Egipt şi Danemarca.
Anne Haight dezvăluie încercările guvernului naţionalist
al Chinei din 1929, de a interzice Manifestul Partidului
Comunist şi Capitalul. Operele lui Karl Marx erau printre
33
cele Dashiell
25 000 Hammett
de volume(1894-1961) scriitor
incendiate laamerican
Berlin, de
într-o
manifestaţie simbolică din 1933. Distrugerile cărţilor de
către nazişti au continuat până la începerea războiului: la
Viena şi Salzburg, în 1938; în Cehoslovacia, ministrul
educaţiei a ordonat ca toate cărţile „nepatriotice" să fie
interzise în biblioteci sau distruse.
în 1946, consiliul de coordonare al guvernului militar
american al Germaniei a comandat distrugerea urmelor
nazismului pentru a „elimina pe cât posibil militarismul
german şi spiritul nazismului". Printr-o ironie tristă,

„interzicerea cărţilor de Hitler, Goebbels, Mussolini sau Karl
Marx" a avut loc în ziua care marca 11 ani de la incendierea
demonstrativă a cărţilor de către nazişti.
în două cazuri, pe 18 octombrie 1988 şi 8 martie 1989,
autorităţile vamale din Grenada au confiscat cutiile trimise
de Pathfinder Press, o editură concentrată pe cărţi politice,
istorice şi academice cu sediul în New York. Manifestul
Partidului Comunist era una dintre cărţile confiscate. Alte
cărţi notabile erau: Un popor, un destin: America Centrala
şi Caraibiană astăzi de Don Rojas, Statul şi revoluţia de
V.l. Lenin, Lupta este viaţa mea de Nelson Mandela,
Maurice Bishop vorbeşte: Revoluţia din Grenada 1979-
1983 de Maurice Bishop, Malcom X vorbeşte despre
Malcom X şi Nimic nu poate opri cursul istoriei: Un
interviu cu Fidel Castro de Mervyn Dymally, membru al
Congresului şi Jeffrey M. El I iot.
1984
Autor: Ceorge Orwell

Data şi locul publicării iniţiale: 1949 Londra; 1949,
Statele Unite Edituri: Secker and Warburg; Harcourt
Brace Jovanovich Forma lite rară: roman
REZUMAT
Perioada de după Al Doilea Război Mondial a fost una

de mari bulversări. Cu toate că pericolul imediat se sfârşise,
mulţi se temeau că ideologiile comuniste care penetraseră
URSS şi părţi ale Europei de Est se vor împrăştia pe glob,
punând capăt democraţiei şi capitalismului prin care Statele
Unite şi multe alte ţări au înflorit. 1984 este un roman care
a dus aceste temeri până la cele mai înalte culmi, anticipând
un viitor al unei lumi a totalitarismului şi descriind în
profunzime problemele cu care o asemenea lume s-ar
confrunta.
Winston Smith locuieşte la Londra, în zona de uscat
denumită Airstrip One, în statul Oceania. La vârsta de 39 de
ani, Smith este un om bolnăvicios şi cu o calviţie în
dezvoltare, având şi o rană la gleznă care refuză să se mai
vindece. în fiecare zi trebuie să urce cele şapte etaje până la
apartamentul său, pentru că liftul nu funcţionează mai
niciodată. Hrana sa principală este pâinea uscată şi tocana
cleioasă cu carnea neidentificabilă pe care le capătă la prânz
la locul de muncă. Pentru a se menţine, el bea foarte mult
gin Victoria, care îl face să lăcrimeze pe măsură ce alunecă
pe gât, şi fumează multe ţigări Victoria, pe care le ţine cu
grijă ca să nu lase tutunul să cadă din ele. Este înconjurat în
permanenţă de minciunile pe care guvernul le inventează,
pe care este nevoit să le asculte la televizorul care
funcţionează în fiecare încăpere. El este printre puţinii care
ştiu că cele auzite sunt nişte minciuni, întrucât lucrează în
domeniul modificării de date în cadrul Ministerului

Adevărului, responsabil cu toate formele de publicaţii,
propagandă şi divertisment care apar în Oceania.
Ce se întâmpla în labirintul nevăzut spre care duceau

coridoarele întunecate, nu ştia în detaliu, dar ştia totuşi în
linii mari. îndată ce toate corecturile necesare erau
introduse sau asamblate în paginile unui număr din ziarul
Times, acel număr urma să fie retipărit, originalul distrus, şi
ediţia corectată pusă cu grijă la arhivă. Acest proces
continuu de modificare se aplica nu numai la ziare, ci şi la
cărţi, reviste, broşuri, afişe, „fluturaşi", filme, coloane
sonore, desene animate, fotografii - şi la orice material
literar care ar fi putut avea vreo semnificaţie politică sau
ideologică. Zi de zi, oră de oră, trecutul era adus în
conformitate cu prezentul... în niciun caz nu ar fi putut fi
posibil, odată procedura executată, să fie dovedit că avuse
loc o falsificare.
în acelaşi timp cu procesul de revizuire a istoriei, şi
statisticile sunt falsificate pentru a fi în concordanţă cu
imaginea pe care Partidul doreşte să o promoveze.
De fapt, el considera în timp ce modifica statisticile

Ministerului Belşugului, că nu se comite niciun fals. Era pur
şi simplu înlocuirea unor prostii cu alte prostii. De exemplu,
previziunea Ministerului Belşugului anticipa o producţie de
bocanci pe trimestru, de 145 de milioane de perechi.

Winston însă, modifica acest număr la 54 de milioane,
pentru a permite obişnuitul anunţ de depăşire a cotei. în
orice caz, 62 de milioane nu erau cu nimic mai aproape de
adevăr decât 57 de milioane, sau de 145 de milioane. Era la
fel de posibil să nu se fi produs nicio pereche de bocanci. Ba
chiar mai posibil era ca nimeni să nu ştie câte perechi se
produseseră, să nu-i pese nimănui. Toată lumea ştia că
toate numerele astronomice de bocanci pe trimestru se

produceau pe hârtie, în timp ce probabil jumătate din
populaţia Oceaniei mergea desculţă.
Pe lângă falsificarea statisticilor, şi datele istorice sunt

schimbate. Pe lângă Oceania, singurele ţări din lume sunt
Eurasia şi Eastasia. Dacă Oceania se află în război cu vreuna
din ele, atunci înseamnă că dintot-deauna a fost în război cu
ea. Astfel că, de fiecare dată când Oceania îşi schimbă aliaţii
şi începe să se războiască cu o altă naţiune, toate articolele
din ziarele vechi care relatau războiul trebuie modificate
pentru a se potrivi noii realităţi mondiale. Apoi, fiecare om
trebuia să îşi schimbe percepţia despre trecut din conştiinţa
sa, procedeu denumit dublăgân-dire, şi să uite că a ştiut
vreodată altceva decât se spune în prezent.
în această minciună şi-a petrecut Winston întreaga sa
devenire. întotdeauna i s-a spus că Fratele cel Mare, liderul
Partidului, a salvat ţara de opresiunea teribilă a
capitaliştilor. Dar el se uită în jurul său la numeroasele
lipsuri şi la calitatea îndoielnică a produselor existente, şi se
întreabă dacă nu cumva nu a fost întotdeauna aşa. Dacă
Partidul minte în legătură cu războiul, de ce nu ar putea să
mintă şi în legătură cu salvarea societăţii de capitalişti?
El decide să înceapă să lupte cu ardoare împotriva
Partidului şi să încerce să descopere adevărul ţinându-şi un
jurnal al gândurilor sale, cele mai multe împotriva Fratelui
cel Mare. însă primul act de sfidare a avut loc de mult. Când
cineva se gândeşte la a-l sfida pe Fratele cel Mare, acela
deja comite o crimă, denumită şi crima de gândire, care este
pasibilă de pedeapsa capitală. Din acest motiv, Winston se
hotărăşte să meargă pe cât de departe posibil în sfidarea sa,
întrucât se poate spune că este deja mort.
într-o zi, Poliţia Gândirii îl va prinde şi el va muri. Fiecare
cameră are un ecran care în mod simultan transmite
ultimele ştiri ale Partidului şi monitorizează tot ce se
petrece în camera respectivă, pentru a transmite Poliţei
Gândirii. Oamenii care îl cunosc l-ar putea denunţa pentru
a-şi salva pielea. Este deja împăcat cu gândul că va fi prins
într-o zi şi a renunţat la vreo speranţă de viitor. Dar îşi
doreşte măcar să afle adevărul înainte de a fi prins.
încercarea lui Winston de a descoperi acest adevăr
sfidând în acelaşi timp Partidul cuprinde mai multe niveluri.
Primul dintre ele este fascinaţia sa pentru trecut. Winston
frecventează un m.ij'.i/in de antichităţi unde sunt păstrate
câteva rămăşiţe ale epocii capitalismului - lucruri care nu au
alt scop decât frumuseţea lor, cum ar fi un prespapier de sti-
clă umplut cu coral, pe care Winston îl cumpără, având
astfel ocazia de a discuta cu proprietarul magazinului despre
vremurile dinaintea Fratelui cel Mare. Acesta nu mai ştie
prea multe, dar este de acord cu Winston -înainte de
domnia Fratelui cel Mare era mai bine.
Un al doilea nivel de rebeliune este de natură sexuală.
Partidul nu agreează astfel de legături între oameni,
temându-se că dragostea pe care o vor avea între ei va
deveni mai mare decât dragostea pentru Partid, şi a stabilit
mai multe ligi anti-sex pentru a discredita această activitate.
Winston intră în contact într-o zi cu o femeie frumoasă pe
nume Julia, care lucrează tot la Ministerul Adevărului. După
mai multe întâlniri în care încearcă să se ascundă de
ecranele atotcuprinzătoare, ei decid să se întâlnească în
liniştea unei poieni. Aici se simt liberi şi fac dragoste pentru
prima dată, motivaţi fiind în primul rând de faptul că le este
spus că nu au voie, şi cu cât simt mai tare rebeliunea, cu
atât este mai plăcut. După încă câteva astfel de întâlniri,
Winston îl convinge pe proprietarul magazinului de
antichităţi să le închirieze camera pe care o are deasupra
magazinului. Acela devine locul întâlnirii lor, locul în care îşi
împărtăşesc nu numai dragostea, dar şi părerile şi dorinţele.
Al treilea nivel este cea mai activă formă de rebeliune
împotriva Fratelui cel Mare. Julia şi Winston decid să
încerce să se alăture mişcării de rezistenţă Frăţia. Winston
avusese dintotdeauna un sentiment de camaraderie faţă de
unul dintre membrii acesteia, O'Brian. într-o zi, O'Brian îi
spune cât de mult îi admiră activităţile şi îl invită la el acasă
pentru a-i arăta noua ediţie a dicţionarului Newspeak,
limba oficială a Oceaniei. Winston şi Julia înţeleg că acesta
este un mesaj secret şi profită de ocazia vizitei pentru a-şi
declara ura faţă de Fratele cel Mare şi aderarea la principiile
Frăţiei. O'Brian, după ce le adresează câteva întrebări, este
de acord să îi primească, şi le dă un exemplar al cărţii care
povesteşte adevărul despre Fratele cel Mare, şi despre
formarea Oceaniei.
Cartea, intitulată Teoria şi Practica Colectivismului
Oligarhic, era scrisă de omul asupra căruia se concentra cea
mai mare ură şi mânie din partea Partidului, Emanuel
Goldstein. Cu ani în urmă, acesta fusese printre membrii de
marcă ai Partidului, dar pe măsură ce viziunile sale s-au
schimbat, treptat a fost eliminat, şi a devenit în cele din
urmă ţapul ispăşitor pentru toate problemele Oceaniei. în
timpul celor Două Minute de Ură, o ceremonie zilnică la
care toţi oamenii sunt obligaţi să participe,
este expusă întotdeauna figura lui Goldstein, pentru a fi

insultată. Cartea descrie adevărul din spatele celor trei
sloganuri ale Partidului - „Ignoranţa înseamnă putere",
„Războiul înseamnă pace" şi „Libertatea înseamnă sclavie".
De exemplu, războiul însemnă pace, pentru că pregătirea
constantă pentru război permite economiei să rămână în
picioare. Deşi bătăliile au loc foarte rar, războiul este
acceptabil pentru populaţie ca scuză pentru raţionalizările
perpetue ale bunurilor. Mai mult, îi menţine pe cetăţeni
într-o stare de teamă, care îi face să creadă că au mereu
nevoie de protecţie din partea guvernului.
După ce citesc textul, Julia şi Winston sunt prinşi în
camera lor deasupra magazinului de antichităţi. Un tablou
cade la o parte, lăsând să se vadă ecranul care îi
monitorizase în tot acest timp. Apoi, proprietarul, ieşind din
deghizarea sa, îşi face apariţia cu identitatea sa adevărată,
aceea de membru al Poliţiei Gândurilor. Cei doi sunt arestaţi
şi duşi în celule diferite, la Ministerul Dragostei. După
tortură fizică şi înfometare, procedura standard pentru toţi
deţinuţii, Winston îşi începe interogatoriile cu O'Brian, care
împreună cu Poliţia Gândurilor, îl urmărise pe Winston timp
de şapte ani. în timpul acestor sesiuni de „tratament",
O'Brian foloseşte o terapie de şoc pentru a-l determina pe
Winston să înţeleagă corect puterea partidului şi inutilitatea
oricărei opoziţii. Winston însă rămâne ferm în credinţa sa că
anumite păreri şi gânduri îi aparţin, şi că adevărurile pe care
le ştie nu vor putea fi modificate sau controlate de Partid.

De exemplu, continuă să creadă că 2 + 2 = 4, şi că nu poate fi
altfel. însă, în cele din urmă, O'Brian îl convinge că 2 + 2 = =
5, acest lucru marcând finalul rezistenţei sale şi începutul
acceptării a tot ce spune Partidul.
După ce este eliberat din Ministerul Dragostei, Winston
este doar o umbră a ceea ce fusese odată. Nu mai lucrează
prea mult, petrecându-şi timpul mai mult în compania
băuturii într-o cafenea, şi jucând singur şah. O vede pe Julia
o dată, dar dorinţa lor de a fi împreună le fusese confiscată,
amândoi acceptând adevărul Partidului. Winston ştie că
într-o zi, când nu este atent, va fi împuşcat în cap. Dar este
alinat de credinţa că a înţeles adevărul esenţial al Fratelui
cel Mare şi că s-a mântuit, astfel că este pregătit. Ultimele
rânduri ale romanului prezintă acceptarea sa totală a
tuturor acelor lucruri pe care le-a negat cu vehemenţă
întreaga sa viaţă.
Rămase cu privirea aţintită către chipul uriaş, l-au
trebuit 40 de ani ca să ajungă să vadă ce fel de zâmbet se
ascundea în spatele mustăţii întunecate. Vai, ce greşită şi ce
inutilă fusese interpretarea sa! Vai, ce exilare încăpăţânată
şi voită de la sânul iubitor! Două lacrimi i se scurgeau încet
pe lângă nas. Dar acum era bine, totul era bine, neliniştea se
încheiase. Câştigase bătălia împotriva sa. Acum îl iubea pe
Fratele cel Mare.
ISTORICUL CENZURII
Multe încercări de excludere a romanului 1984 din
bibliotecile şcolare s-au petrecut timp de aproape 50 de ani
după publicare. Jonathon Green descrie textul ca una
„dintre acele cărţi care au fost cel mai des cenzurate". în
introducerea sa la cartea Celebrating Censored Books, Lee
Burress menţiona cele mai cenzurate 30 de cărţi, rezultate
din şase studii la nivel naţional asupra presiunilor de
cenzură în şcolile americane (1965-1982); 1984 se situa pe
poziţia a V-a. Aceste presiuni au avut loc mai ales pe
parcursul anilor 1960 şi 1970, în perioada în care America se
temea de un război nuclear iminent cu Uniunea Sovietică, a
cărei simplă existenţă ca exemplu de regim comunist de
succes, constituia o ameninţare la adresa Statelor Unite şi a
idealurilor sale democratice. Astfel, romanul a fost de multe
ori ţinta unor controverse.
Deseori însă, aceste controverse au vizat caracterul
„nereligios şi imoral" al cărţii. De asemenea, descrierile
sexuale au fost considerate nepotrivite pentru adolescenţi
sau pentru orice categorie de vârstă. Mulţi obiectau faptul
că subiectul cărţii era legat de comunism. în studiul despre
cenzură realizat de Lee Burress în Wisconsin în 1963,
Societatea John Birch apare ca sursa unei contestaţii
împotriva cărţii, pe motiv că aceasta „studiază
comunismul". în 1966, un alt studiu naţional realizat de
Burress, care nu se referă la anumite nume sau localităţi,
relatează cazul unui director de şcoală care considera că

romanul „descrie comunismul într-o lumină favorabilă". în
acelaşi studiu, este amintit şi cazul unui părinte care a
criticat prezentarea „statului socialist ca o utopie greşită", în
timp, în acest caz solicitările au fost ignorate, în cel dintâi
caz însă, obiecţiile directorului au determinat biblioteca să
nu cumpere romanul.
într-un alt caz evocat de Jack Nelson şi Gene Roberts în
cartea The Censors and the School, un profesor din
Wrenshall, Minnesota, a refuzat să scoată 1984 de pe lista
sa de lecturi, fapt ce a dus la concedierea sa. A este expusă
întotdeauna figura lui Goldstein, pentru a fi insultată.
Cartea descrie adevărul din spatele celor trei sloganuri ale
Partidului - „Ignoranţa înseamnă putere", „Războiul
înseamnă pace" şi „Libertatea înseamnă sclavie". De
exemplu, războiul însemnă pace, pentru că pregătirea con-
stantă pentru război permite economiei să rămână în
picioare. Deşi bătăliile au loc foarte rar, războiul este
acceptabil pentru populaţie ca scuză pentru raţionalizările
perpetue ale bunurilor. Mai mult, îi menţine pe cetăţeni
într-o stare de teamă, care îi face să creadă că au mereu
nevoie de protecţie din partea guvernului.
După ce citesc textul, Julia şi Winston sunt prinşi în
camera lor deasupra magazinului de antichităţi. Un tablou
cade la o parte, lăsând să se vadă ecranul care îi
monitorizase în tot acest timp. Apoi, proprietarul, ieşind din
deghizarea sa, îşi face apariţia cu identitatea sa adevărată,

aceea de membru al Poliţiei Gândurilor. Cei doi sunt arestaţi
şi duşi în celule diferite, la Ministerul Dragostei. După
tortură fizică şi înfometare, procedura standard pentru toţi
deţinuţii, Winston îşi începe interogatoriile cu O'Brian, care
împreună cu Poliţia Gândurilor, îl urmărise pe Winston timp
de şapte ani. în timpul acestor sesiuni de „tratament",
O'Brian foloseşte o terapie de şoc pentru a-l determina pe
Winston să înţeleagă corect puterea partidului şi inutilitatea
oricărei opoziţii. Winston însă rămâne ferm în credinţa sa că
anumite păreri şi gânduri îi aparţin, şi că adevărurile pe care
le ştie nu vor putea fi modificate sau controlate de Partid.
De exemplu, continuă să creadă că 2 + 2 = 4, şi că nu poate fi
altfel. însă, în cele din urmă, O'Brian îl convinge că 2 + 2 = =
5, acest lucru marcând finalul rezistenţei sale şi începutul
acceptării a tot ce spune Partidul.
După ce este eliberat din Ministerul Dragostei, Winston
este doar o umbră a ceea ce fusese odată. Nu mai lucrează
prea mult, petrecându-şi timpul mai mult în compania
băuturii într-o cafenea, şi jucând singur şah. O vede pe Julia
o dată, dar dorinţa lor de a fi împreună le fusese confiscată,
amândoi acceptând adevărul Partidului. Winston ştie că
într-o zi, când nu este atent, va fi împuşcat în cap. Dar este
alinat de credinţa că a înţeles adevărul esenţial al Fratelui
cel Mare şi că s-a mântuit, astfel că este pregătit. Ultimele
rânduri ale romanului prezintă acceptarea sa totală a
tuturor acelor lucruri pe care le-a negat cu vehemenţă

întreaga sa viaţă.
Rămase cu privirea aţintită către chipul uriaş, l-au
trebuit 40 de ani ca să ajungă să vadă ce fel de zâmbet se
ascundea în spatele mustăţii întunecate. Vai, ce greşită şi ce
inutilă fusese interpretarea sa! Vai, ce exilare încăpăţânată
şi voită de la sânul iubitor! Două lacrimi i se scurgeau încet
pe lângă nas. Dar acum era bine, totul era bine, neliniştea se
încheiase. Câştigase bătălia împotriva sa. Acum îl iubea pe
Fratele cel Mare.
ISTORICUL CENZURII
Multe încercări de excludere a romanului 1984 din
bibliotecile şcolare s-au petrecut timp de aproape 50 de ani
după publicare. Jonathon Green descrie textul ca una
„dintre acele cărţi care au fost cel mai des cenzurate". în
introducerea sa la cartea Celebrating Censored Books, Lee
Burress menţiona cele mai cenzurate 30 de cărţi, rezultate
din şase studii la nivel naţional asupra presiunilor de
cenzură în şcolile americane (1965-1982); 1984 se situa pe
poziţia a V-a. Aceste presiuni au avut loc mai ales pe
parcursul anilor 1960 şi 1970, în perioada în care America se
temea de un război nuclear iminent cu Uniunea Sovietică, a
cărei simplă existenţă ca exemplu de regim comunist de
succes, constituia o ameninţare la adresa Statelor Unite şi a
idealurilor sale democratice. Astfel, romanul a fost de multe

ori ţinta unor controverse.
Deseori însă, aceste controverse au vizat caracterul
„nereligios şi imoral" al cărţii. De asemenea, descrierile
sexuale au fost considerate nepotrivite pentru adolescenţi
sau pentru orice categorie de vârstă. Mulţi obiectau faptul
că subiectul cărţii era legat de comunism. în studiul despre
cenzură realizat de Lee Burress în Wisconsin în 1963,
Societatea John Birch apare ca sursa unei contestaţii
împotriva cărţii, pe motiv că aceasta „studiază
comunismul". în 1966, un alt studiu naţional realizat de
Burress, care nu se referă la anumite nume sau localităţi,
relatează cazul unui director de şcoală care considera că
romanul „descrie comunismul într-o lumină favorabilă". în
acelaşi studiu, este amintit şi cazul unui părinte care a
criticat prezentarea „statului socialist ca o utopie greşită", în
timp, în acest caz solicitările au fost ignorate, în cel dintâi
caz însă, obiecţiile directorului au determinat biblioteca să
nu cumpere romanul.
într-un alt caz evocat de Jack Nelson şi Gene Roberts în
cartea The Censors and the School, un profesor din
Wrenshall, Minnesota, a refuzat să scoată 7 984 de pe lista
sa de lecturi, fapt ce a dus la concedierea sa. A fost după un
timp reprimit, după ce a explicat că „romanul ilustrează
ceea ce se întâmplă într-un stat totalitar".
Nelson şi Roberts discută şi ei cenzurarea romanului

1984 în contextul „bătăliilor pentru manuale" din anii '60
din Texas. Zece romane au fost excluse din bibliotecile a
patru licee din Amarillo, şi de la Colegiul Amarillo, printre
acestea aflându-se Andersonville de MacKinley Kantor,
Minunata lume nouă de Aldous Huxley, Fructele mâniei
de John Steinbeck, şi Laughing Boy de Oliver LaFarge.
(Detalii se pot găsi la povestea cenzurii romanului
Andersonville.) Potrivit lui Nelson şi Roberts, cele mai
multe obiecţii erau referitoare la obscenităţile prezente în
aceste romane, dar anumite atacuri au vizat şi ideile politice
„sau autorii care au fost citaţi de Comitetul pentru Activităţi
Anti-Americane".
Chiar şi în 1981, erau înaintate plângeri similare. Un
cleric baptist din Sneads, Florida, reverendul Len Coley, a
încercat în repetate rânduri să interzică romanul din şcoli,
de multe ori căutând susţinerea şi a altor lideri religioşi. El
considera că romanul era pro-comunist şi conţinea descrieri
sexuale explicite. Aşa cum se arată în Newsletter on
Intellectual Freedom, la 13 ianuarie 1981, consiliul
educaţional din Jackson County a votat în unanimitate
pentru menţinerea textului „ca lectură suplimentară la
cursul de «anticomunism» predat la Liceul Sneads".
Multe cazuri însă nu au avut acelaşi rezultat fericit.
Multe contestaţii s-au sfârşit cu interzicerea romanului din
biblioteci. Controversele continue generate de roman sunt
demonstrate şi de faptul că potrivit unui studiu al lui

Burress realizat în 1966, deşi cartea deja considerată o lec-
tură clasică de către critici, era disponibilă în doar 43%
dintre bibliotecile şcolare.
PE FRONTUL DE VEST, NIMIC NOU (IM WESTEN NICHTS
NEUES)
Autor: Erich Măria Remarque

Data şi locul publicării iniţiale: 1928, Cermania; 1929,
Statele Unite Edituri: Imprompylaen-Verlag; Little, Brown
and Company Forma literară: roman
REZUMAT
El căzu în octombrie 1918, într-o zi în care era atât de
linişte şi calm pe întreg frontul, încât raportul armatei s-a
mulţumit cu o singură menţiune: Pe frontul de vest, nimic
nou.
El căzuse înainte şi se întinse pe pământ ca într-un
somn. Dacă ar fi fost întors cu faţa în sus, s-ar fi văzut că nu
a suferit mult; chipul lui avea o expresie calmă, ca şi cum ar
fi fost fericit că venise sfârşitul.
Acest pasaj final din celebrul roman al lui Remarque
reflectă nu numai ironia morţii acestui soldat necunoscut,
dar şi cinismul acelui comunicat, care anunţa senin că nu
era nimic nou de raportat de pe front, în timp ce mii de
soldaţi mureau sau erau răniţi zilnic. (Titlul german al
romanului, Im Westen Nichts Neues se traduce prin:

„Nimic nou la vest".) Pasajul final aminteşte şi el ironia
titlului, o amărăciune care străbate întreaga operă.
Sunt mulţi soldaţi necunoscuţi în roman, de-o parte şi
de alta a baricadelor. Ei sunt acele trupuri îngrămădite în
tranşee, mutilate şi împrăştiate pe câmpuri, „acel soldat gol
stând înfipt în furca unui copac... doar cu casca pe cap, în
rest despuiat. Doar jumătate din el se află acolo, jumătatea
de sus... picioarele lipsesc." Ei sunt cei ca tânărul francez în
retragere care rămâne în urmă şi este ajuns - „o lovitură de
baionetă îi despică faţa".
Soldaţii necunoscuţi formează decorul. Romanul se
concentrază asupra lui Paul Baumer, naratorul şi camarazii
săi de la Compania a ll-a, mai ales asupra lui Albert Kropp,
prietenul său apropiat şi Stanislaus Katczinsky, liderul
grupului. Katczinsky (Kat), are 40 de ani; ceilalţi doar 18,
respectiv 19. Sunt toţi oameni de rând: Muller visează la
examene, Tjaden este lăcătuş; Haie Westhus este miner; iar
Detering este ţăran.
Romanul debutează relatând situaţia soldaţilor aflaţi la
8 km în spatele frontului. Oamenii se „odihnesc" după 14
zile pe front. Din cei 150 de oameni de la înaintare, doar 80
s-au mai întors. Tema - şi, odată cu ea, şi tonul deziluziei -
este introdusă imediat, cu pretextul unei scrisori primite de
la Kantorek, fostul lor învăţător. El fusese cel care îi
îndemnase pe toţi să se înroleze, făcându-i pe cei care

ezitau să se simtă ca nişte laşi.
Pentru noi, băieţi de 18 ani (adulţi), ei ar fi trebuit să fie

mijlocitori şi îndrumători către lumea maturităţii... în inima
noastră aveam încredere în ei. Ideea de autoritate, pe care
ei o reprezentau, era asociată în minţile noastre cu o mai
mare profunzime şi o mai bărbătească înţelepciune. Dar
primul mort pe care l-am văzut ne-a zguduit puternic aceas-
tă credinţă... Primul bombardament ne-a arătat greşeala
noastră, şi, sub el, lumea pe care ei ne-au învăţat să o
vedem s-a făcut ţăndări.
Această temă se repetă în discuţia dintre Paul şi părinţii
săi în timpul unei permisii. Ei îşi expun adânca ignoranţă
faţă de lupta în tranşee şi faţă de condiţiile de viaţă de pe
front, faţă de morţile ce au loc frecvent acolo. „Sigur e mai
rău aici. în mod sigur. Acolo este tot ce e mai bun pentru
soldaţii noştri..." Ei se contrazic în legătură cu ce teritorii ar
trebui anexate şi despre modul în care trebuie abordat
războiul. Paul nu este capabil să le spună adevărul.
Imagini despre viaţa soldaţilor se suprapun în primele
capitole: tratamentul inuman aplicat recruţilor de către un
caporal zelos şi conştient de rangul său; moartea dureroasă
a unui coleg de şcoală după amputarea unui picior;
mâncarea sărăcăcioasă şi deseori insuficientă; cazarea
primitivă; crâmpeie de frică şi oroare, strigăte şi explozii de
pe front. Cei cu experienţă îşi dau în vileag îndepărtarea de

tinereţea lor, nu doar cei versaţi în lupta de tranşee în
contrast cu recruţii nevinovaţi care nu erau pregătiţi să-i
înlocuiască. Dus era „personajul ideal şi aproape romantic"
al războiului. Ei recunoşteau faptul că „acea concepţie
clasică a pământului strămoşesc pe care ne-o arătau
profesorii, însemna aici doar o renunţare la personalitate".
Ei au fost pur şi simplu deposedaţi de tinereţea lor şi de
şansa de a se maturiza în mod firesc; nici nu mai întrevăd un
viitor.
După o bătălie importantă, Paul povesteşte: „Astăzi am
putea parcurge scenele tinereţii noastre ca nişte călători.
Realităţi dure ne copleşesc; înţelegem distincţiile precum
negustorii, iar necesităţile precum măcelarii; nu mai suntem
netulburaţi, suntem indiferenţi. Ne dorim să fim acolo, dar
am putea trăi acolo?"
Paul trăieşte profunzimile alienării sale în timpul
permisiei. De nerecunoscut şi în afara unei intense dorinţe,
el ştie că nu mai este decât un străin. Nu mai poate fi
apropiat de familia sa; bineînţeles, el nu le poate dezvălui
adevărul experienţelor sale cumplite, astfel că nu poate
căuta nici mângâierea lor. Şezând în fotoliu, în camera lui,
cu cărţile în faţă, el încearcă să reînnoade legătura cu
trecutul, şi să îşi imagineze un viitor. Camarazii lui de front
par a fi singura realitate.
Zvonurile legate de o ofensivă se dovedesc a fi

adevărate. Ele sunt însoţite de o stivă dublă de sicrie nou-
nouţe, galbene şi nelăcuite, şi de noi provizii de hrană. Când
începe bombardamentul inamic, pământul bubuie şi pe ei
cade pârjol greu. Obuzele doboară parapetul, sfâşie pa-
rapetul, smulg taluzul din rădăcini şi demolează straturile
superioare de beton. Sunt loviţi şi din spate. Unul din
recruţi îşi pierde cumpătul şi trebuie liniştit cu forţa.
Atacului i se răspunde cu foc de mitralieră şi grenade. Furia
înlocuieşte frica.
Nu mai zăcem neputincioşi, aşteptând pe eşafodaj,
putem acum să distrugem şi să ucidem pentru a ne salva,
pentru a ne salva şi răzbuna... ghemuiţi ca nişte pisici
alergăm mai departe, copleşiţi de acest val care ne poartă
cu el, care ne umple de sălbăticie, transformându-ne în
brute, în ucigaşi, în Dumnezeu mai ştie ce diavoli; acest val
care ne creşte tăria cu frică şi nebunie şi lăcomie de viaţă,
urmărind şi luptând numai pentru a ne salva. Dacă propriul
tău tată ar veni împreună cu ei, nu ai ezita să arunci o
bombă peste el.
Atacurile şi contraatacurile alternează, şi „încet-încet,
morţii sunt adunaţi grămadă pe câmpul cu craterele, dintre
tranşee." Când se termină şi compania se simte uşurată,
numai 32 de soldaţi mai răspund la apel.
într-un alt episod, relativul anonimat al războiului de
tranşee este şters. Aflat în patrulare pentru a supraveghea
liniile inamicului, Paul se trezeşte izolat de restul oamenilor

pe teritoriul francez. Se ascunde în craterul lăsat de un
obuz, înconjurat de alte obuze care explodează şi de
zgomote de luptă. încordat până la epuizare, este înarmat
cu frică şi cu un cuţit. Un soldat cade peste el - îl spintecă în
mod automat, apoi
împarte ascunzătoarea cu francezul muribund, care devine pentru el o persoană. încearcă să
îi panseze rănile de cuţit. Este măcinat de sentimentul de vinovăţie.
Camarade, nu am vrut să te ucid. Dacă ai sări din nou aici, nu aş mai face-o, dacă ai fi
şi tu de treabă. Dar înainte erai doar o idee pentru mine, doar ceva abstract care trăia
în mintea mea şi care îmi cerea o asemenea reacţie. Acea idee abstractă am
înjunghiat-o. Dar acum, pentru prima dată, văd că eşti un om ca şi mine. Mai înainte
mă gândeam la grenadele tale, la baioneta de la puşca ta; acum îţi văd soţia, faţa,
prietenia, lartă-mă camarade. întotdeauna ne dăm seama când e prea târziu.
Un moment de răgaz pentru companie - după care este trimisă să evacueze un sat. în
timpul marşului, atât Paul cât şi Albert Kropp sunt răniţi, Albert mai grav. în spital, se tem
doctorii puşi pe amputări. Kropp îşi pierde piciorul; nu vrea să trăiască ca un invalid. în
timpul convalescenţei, Paul umblă şchiopătând prin spital, vizitând saloanele, din ce în ce
mai conştient de trupurile mutilate.
Şi acesta este doar un singur spital, o singură unitate medicală; sunt sute de mii în
Germania, sute de mii în Franţa, sute de mii în Rusia. Cât de fără sens este tot ce poate
fi scris, făcut sau gândit când sunt posibile astfel de lucruri. Toate trebuie să fie nişte
minciuni şi fără vreo importanţă, când cultura de o mie de ani nu a putut impiedica
izbucnirea acestui şuvoi de sânge, aceste sute de mii de camere de tortură. Doar un
spital arată ce înseamnă războiul.
Pe front, războiul continuă, moartea continuă. Rând pe rând, cercurile de camarazi

sunt nimicite. Detering, sfâşiat de dorul de casă declanşat de imaginea unui cireş în floare,
încearcă să dezerteze dar este prins. Rămân în viaţă doar Paul, Kat şi Tjaden. Spre sfârşitul
verii lui 1918, Kat este rănit la picior; Paul încearcă să îl ducă în spinare până la unitatea
medicală. Aflat la capătul puterilor, se poticneşte şi cade. Când se ridică, observă că era în
zadar, Kat murise. Pe drum, o schijă îi străpunsese capul.
Toamna, încep discuţiile despre armistiţiu şi pace. Paul meditează la viitor:
Oamenii nu ne vor înţelege - pentru că generaţia

dinaintea noastră, deşi a trecut prin aceşti ani aici lângă noi,
avea deja o casă şi o chemare; acum se vor întoarce la
vechile lor preocupări şi războiul va fi uitat
- iar generaţia de după noi va fi străină faţă de noi şi
ne va împinge la o parte. Vom fi inutili chiar şi pentru noi
înşine, vom îmbătrâni, câţiva se vor adapta, alţii doar se vor
supune, iar cei mai mulţi vor fi confuzi
- anii vor trece şi vom ajunge nişte ruine.
ISTORICUL CENZURII
Când Pe frontul de vest, nimic nou a fost publicată în
Germania în
1928, naţional-socialismul era deja o forţă politică
puternică. în contex-
tul socio-politic al primului deceniu postbelic, romanul a
avut un impact
popular puternic, vânzându-se în 600 000 de exemplare
înainte de a fi
publicat în Statele Unite, dar a generat şi resentimente
semnificative.
Romanul constituia un afront la adresa naţional-socialiştilor,
care îl ve-
deau drept o calomnie la adresa idealurilor de cămin şi
pământ strămo-
şesc. Aceste resentimente au dus la apariţia unor pamflete
politice la
adresa sa. Cartea a fost interzisă în Germania, în 1930. în
1933 toate
operele lui Remarque au fost sortite infamului foc. La 10
mai, a fost or-
ganizată prima demonstraţie masivă, în faţa Universităţii
din Berlin: stu-
denţii au strâns 25 000 de volume de autori evrei; 40 000 de
oameni
urmăreau „lipsiţi de entuziasm". Demonstraţii similare au
avut loc şi la
alte universităţi; la München, 5 000 de copii au urmărit şi au
participat la
arderea cărţilor etichetate drept marxiste sau anti-germane.
Remarque, departe de a fi redus la tăcere de atacurile
împotriva cărţii sale, a publicat în 1930, o continuare a
romanului, întoarcerea de pe front 34. Până în 1932, a reuşit
să scape de hărţuiala nazistă, mutându-se în Elveţia, apoi în
Statele Unite.
Cenzurarea acestui roman a fost instituită şi în alte ţări
europene. în
1929, soldaţilor austrieci le-a fost interzis să citească
respectiva carte, iar
în Cehoslovacia a fost scoasă din bibliotecile militare. în
1933 în Italia,
traducerea cărţii a fost oprită, invocându-se propaganda
anti-război ex-
pusă în paginile acesteia.
în Statele Unite, în 1929, editura Little, Brown and
Company a acceptat sugestiile de a face câteva modificări
asupra textului, venite din partea clubului „Cartea lunii",
club care selectase cartea pentru luna iunie;
,4
întoarcerea de pe hont, trad. A. Philippide, J. Byck.
Bucureşti, A.M.B., 1991 (n.tr.).
1C2 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova______________________________________________________ 700 de cărţi interzise
au fost eliminate trei cuvinte, cinci expresii şi două

episoade întregi -unul despre dispunerea gărzilor la latrină
şi celălalt, o scenă de dragoste din spital, care prezintă un
cuplu de căsătoriţi care nu se mai văzuseră de doi ani.
Editorii au admis că „unele cuvinte şi propoziţii erau prea
tari pentru ediţia noastră americană" şi că fără aceste
schimbări s-ar fi putut intra în conflict cu legislaţia federală,
şi, cu siguranţă, cu cea a statului Massachusetts. Câteva
decenii mai târziu, un altfel de cenzură din partea editurilor
a fost expusă chiar de Remarque. Editura Putnam
respinsese cartea în 1929, în ciuda succesului considerabil
pe care aceasta l-a înregistrat în Europa. Potrivit autorului,
„un idiot a spus că el nu vrea să publice o carte scrisă de un
«nemţălău»35".
Cu toate acestea. Pe frontul de vest, nimic nou a fost
interzisă la Boston în 1929 pe motiv de obscenitate. în
acelaşi an la Chicago, Autoritatea Vamală a Statelor Unite a
confiscat exemplare din ediţia în limba engleză, ce nu
fuseseră „purificate". Cartea este în continuare identificată
drept cenzurată în studiul despre cenzura în şcoli al
organizaţiei „People for the American Way", intitulat
„Atacuri asupra libertăţii de a învăţa", sentinţa dată de
autorităţi fiind cea de „limbaj licenţios". Sugestia studiului
este, însă, că cenzorii şi-au schimbat tactica, folosind astfel
de acuzaţii în locul celor tradiţionale, cum ar fi „globalism"
sau „cuvinte de spaimă ale extremei drepte". Jonathon
35
în original, Hun - termen jignitor de argou desemnând un
cetăţean de origine germană, în special un soldat german
din Primul Război Mondial (n.tr.).
Green, în lucrarea sa Enciclopedia Cenzurii identifică Nimic

nou pe frontul de vest drept una dintre cărţile „cel mai
des" cenzurate.
PRINCIPELE (IL PRINCIPE)
Autor: Niccold Machiavelli

Anglia Edituri: Antonio Baldo; R. Bishop Forma literară:
nonficţiune
REZUMAT
Dedicată lui Lorenzo de' Medici (deşi iniţial fusese
dedicată lui Giuliano de' Medici, unchiul acestuia, care a
murit 1516), cartea Principele a fost scrisă între anii 1513-
1514, în decorul intrigilor, rivalităţilor şi al transformărilor
politice italiene, din secolul al XV-lea. Machiavelli însuşi
devenise o victimă a acestor transformări când guvernul
republican al Florenţei, în care el ocupa un post oficial în
corpul diplomatic, a fost răsturnat, familia de Medici
preluând din nou puterea (trei generaţii ale familiei Medici
fuseseră la conducere Florenţei, înaintea instalării guver-
nului republican în 1494).
Scopul lui Machiavelli în acest tratat politic, cel puţin la
suprafaţă, este de a oferi sfaturile necesare unei bune
guvernări, a cuceririi şi păstrării de teritorii. în fond, ce îşi
dorea el era un „stat puternic, capabil de a-şi impune
35
autoritatea asupra unei Italii dezbinate", şi eliminarea

puterii străine. Din analiza sa reiese unul din elementele
doctrinei sale: „adevărul realităţii mai degrabă decât
percepţia imaginară a ei", recomandând realismul politic şi
respingând perspectivele idealiste asupra omenirii, asupra
conducătorilor şi a celor conduşi, asupra practicilor şi
reacţiilor politice. în acest context al politicii, Machiavelli
subordona morala eficacităţii politice.
Considerând neînsemnate problemele principilor
ereditari în a menţine controlul asupra teritoriilor - „este
doar o chestiune de a nu perturba tradiţiile străvechi, şi de a
le modifica pentru a le potrivi situaţiei", întrucât oamenii s-
au obişnuit cu familia principelui lor - Machiavelli trece la
dificultăţile mult mai serioase ale „principalităţilor mixte",
adică, teritorii nou anexate unor state mai vechi, şi a
statelor noi. Aceste dificultăţi cresc atunci când limba,
obiceiurile şi legile noilor teritorii diferă de cele ale prinţului
cuceritor.
1 oz —-----------------------------
au fost eliminate trei cuvinte, cinci expresii şi două
episoade întregi -unul despre dispunerea gărzilor la latrină
şi celălalt, o scenă de dragoste din spital, care prezintă un
cuplu de căsătoriţi care nu se mai văzuseră de doi ani.
Editorii au admis că „unele cuvinte şi propoziţii erau prea
tari pentru ediţia noastră americană" şi că fără aceste
schimbări s-ar fi putut intra în conflict cu legislaţia federală,
35
şi, cu siguranţă, cu cea a statului Massachusetts. Câteva

decenii mai târziu, un altfel de cenzură din partea editurilor
a fost expusă chiar de Remarque. Editura Putnam
respinsese cartea în 1929, în ciuda succesului considerabil
pe care aceasta l-a înregistrat în Europa. Potrivit autorului,
„un idiot a spus că el nu vrea să publice o carte scrisă de un
«nemţălău»35".
Cu toate acestea, Pe frontul de vest, nimic nou a fost
interzisă la Boston în 1929 pe motiv de obscenitate. în
acelaşi an la Chicago, Autoritatea Vamală a Statelor Unite a
confiscat exemplare din ediţia în limba engleză, ce nu
fuseseră „purificate". Cartea este în continuare identificată
drept cenzurată în studiul despre cenzura în şcoli al
organizaţiei „People for the American Way", intitulat
„Atacuri asupra libertăţii de a învăţa", sentinţa dată de
autorităţi fiind cea de „limbaj licenţios". Sugestia studiului
este, însă, că cenzorii şi-au schimbat tactica, folosind astfel
de acuzaţii în locul celor tradiţionale, cum ar fi „globalism"
sau „cuvinte de spaimă ale extremei drepte". Jonathon
Green, în lucrarea sa Enciclopedia Cenzurii identifică Nimic
nou pe frontul de vest drept una dintre cărţile „cel mai
des" cenzurate.
PRINCIPELE (IL PRINCIPE)
Autor: Niccold Machiavelli

35

Anglia Edituri: Antonio Baldo; R. Bishop Forma literară:
nonficţiune
REZUMAT
Dedicată lui Lorenzo de' Medici (deşi iniţial fusese
dedicată lui Giuliano de' Medici, unchiul acestuia, care a
murit 1516), cartea Principele a fost scrisă între anii 1513-
1514, în decorul intrigilor, rivalităţilor şi al transformărilor
politice italiene, din secolul al XV-lea. Machiavelli însuşi
devenise o victimă a acestor transformări când guvernul
republican al Florenţei, în care el ocupa un post oficial în
corpul diplomatic, a fost răsturnat, familia de Medici
preluând din nou puterea (trei generaţii ale familiei Medici
fuseseră la conducere Florenţei, înaintea instalării guver-
nului republican în 1494).
Scopul lui Machiavelli în acest tratat politic, cel puţin la
suprafaţă, este de a oferi sfaturile necesare unei bune
guvernări, a cuceririi şi păstrării de teritorii. în fond, ce îşi
dorea el era un „stat puternic, capabil de a-şi impune
autoritatea asupra unei Halii dezbinate", şi eliminarea
puterii străine. Din analiza sa reiese unul din elementele
doctrinei sale: „adevărul realităţii mai degrabă decât
percepţia imaginară a ei", recomandând realismul politic şi
respingând perspectivele idealiste asupra omenirii, asupra
conducătorilor şi a celor conduşi, asupra practicilor şi
35
reacţiilor politice. în acest context al politicii, Machiavelli

subordona morala eficacităţii politice.
Considerând neînsemnate problemele principilor
ereditari în a menţine controlul asupra teritoriilor - „este
doar o chestiune de a nu perturba tradiţiile străvechi, şi de a
le modifica pentru a le potrivi situaţiei", întrucât oamenii s-
au obişnuit cu familia principelui lor - Machiavelli trece la
dificultăţile mult mai serioase ale „principalităţilor mixte",
adică, teritorii nou anexate unor state mai vechi, şi a
statelor noi. Aceste dificultăţi cresc atunci când limba,
obiceiurile şi legile noilor teritorii diferă de cele ale prinţului
cuceritor.
Una din dificultăţile cele mai serioase este legată de cei
cuceriţi, din rândurile cărora unii vor profita de ocazia de a-
şi schimba stăpânii, dar vor fi nestatornici în prietenia lor
când vor descoperi că aşteptările lor nu sunt împlinite. Mai
mult, cei care au fost afectaţi de cucerire vor deveni
duşmani. Machiavelli recomandă eliminarea familiei
fostului principe, dar menţinerea vechiului mod de viaţă, a
obiceiurilor, legilor şi taxelor, câştigând astfel bunăvoinţa
oamenilor, aceasta contribuind la o mai rapidă încorporare
a teritoriilor noi în cele vechi.
Pentru posesiunile noi, Machiavelli recomandă ca
principele să locuiască chiar în noile teritorii; problemele
pot fi observate şi rezolvate înainte de a se agrava. O altă
35
tactică este de a stabili colonii mai bine decât a menţine

armate, pentru a fi mai puţini oameni afectaţi.
Toţi ceilalţi rămân neatinşi, care este şi condiţia pentru
a-i reduce la tăcere; însă vor fi foarte temători de a face
vreo greşeală care să-i ducă la suferinţă precum cei care au
fost deja spoliaţi. .. Iar în acest context, trebuie observat
faptul că oamenii trebuie ori mângâiaţi ori ucişi, întrucât ei
vor încerca să răzbune probleme minore, dar nu vor mai
putea să le răzbune pe cele majore. Orice rău care este făcut
unui om, trebuie făcut în aşa fel încât să nu trebuiască să te
temi de răzbunarea lui.
Mai departe, cuceritorul trebuie să devină protectorul
vecinilor mai slabi, acţionând pentru a-i slăbi pe cei
puternici, şi trebuie să lupte împotriva unei invazii a unui
vecin puternic. în acest context, Machiavelli afirmă,
folosindu-i pe romani ca exemplu, că războiul nu trebuie
niciodată evitat: „... războaiele nu dispar de la sine, ci sunt
doar amânate în avantajul celuilalt". O eroare teribilă în
această privinţă este să permiţi sau să ajuţi ca un alt stat să
devină puternic. „Din acestea putem obţine o regulă
generală, care nu dă greş niciodată sau foarte rar: omul care
îl face pe altul puternic, se ruinează pe sine."
Machiavelli distinge între acei principi care obţin
teritorii cu ajutorul şansei sau al norocului, şi cei care le
obţin prin propriile arme şi mijloace. Ultimii vor avea mai
mari probleme în obţinerea şi asigurarea puterii, dar îşi vor
35
menţine mai uşor puterea prin tăria de caracter de care au

dat dovadă. „Asemenea oameni au mari dificultăţi în
drumul lor către putere, toate pericolele apar în
ascensiunea lor, şi trebuie să le combată şi să le învingă prin
virtuţile sale (virtu), dar odată ajunşi în vârf, odată ce ajung
veneraţi şi şi-au eliminat toţi duşmanii invidioşi, ei rămân
puternici, liniştiţi, onoraţi şi fericiţi." Pe de altă parte,
oamenii care obţin noi teritorii cu armele altora sau prin
noroc vor pierde pentru că ei depind de bunăvoinţa şi
norocul celor care i-au ridicat. Ei nu pot conduce pentru că
le lipseşte abilitatea şi pentru că nu au trupe loiale, decât
dacă le plătesc.
Cesare Borgia este un exemplu de principe realizat prin
puterea tatălui său natural, Papa Alexandru al Vl-lea, şi a
trupelor acestuia. însă, Cesare, un om ambiţios şi ager, şi-a
întărit poziţia atacând cetăţile vecine. Preluând controlul în
Romagna, şi realizând că poporul fusese prădat de foştii
stăpâni şi că devenise nelegiuit, el a adus pacea şi
obedienţa, prin formarea unui guvern bazat pe autoritate
absolută şi cruzime. Atunci când scopurile sale au fost
atinse, a complotat împotriva sfătuitorului său, omul
considerat responsabil pentru duritatea excesivă, să fie ucis
cu sălbăticie în public, astfel înlăturând vina ce plana
deasupra sa. Machiavelli nu îl condamnă pe Cesare, ci îl
oferă drept model pentru cei care ajung la putere prin
eforturile şi norocul altora.
35
Deşi le laudă curajul şi abilitatea celor care reuşesc să

treacă peste adversitate, Machiavelli nu are o consideraţie
specială pentru cei care ajung să fie puternici prin crime. Nu
este un factor nici al virtuţii, nici al norocului să „ucizi
cetăţeni, să trădezi prieteni, să fi lipsit de adevăr, milă sau
religie".
în discuţia despre împuternicirea pentru a conduce într-
un principat civil, Machiavelli identifică două forţe: nobilii,
care doresc să conducă şi să exploateze poporul şi poporul,
care nu doreşte să fie condus şi exploatat. Să devii principe
cu ajutorul nobililor este mai dificil decât cu ajutorul
poporului. Nobilii au pretenţia de egalitate, şi nu pot fi
dominaţi cu uşurinţă; mai mult, nobilii sunt capabili ca în
timp de necesitate, să fie independenţi şi interesaţi doar de
propria soartă, astfel nefiind dependenţi de principe. Dar
dacă poporul şi-a ales principele, acesta trebuie doar să îl ia
sub protecţia sa, şi să îi faciliteze bunăstarea; acestea tre-
buie întreprinse, chiar dacă nu poporul a fost cel care l-a
sprijinit, dar obţinerea susţinerii şi obedienţei depind de
ele. Acesta este cu atât mai important cu cât principele nu
poate să se ferească de poporul ostil; este prea numeros. în
schimb se poate apăra de nobilii ostili, care sunt puţini. „Şi
datorită faptului că oamenii, când primesc beneficii din
partea principelui de la care aşteaptă să fie suprimaţi, se
ataşează şi mai mult de el, un asemenea principe va fi mai
35
apropiat de popor, chiar decât unul care ar fi fost ales chiar

de acesta."
Mai multe capitole se concentrează asupra caracterului
şi a comportamentului care duc la laudă sau la dispreţ.
Prezentând aceste lucruri, Machiavelli identifică
generalizările de bază: „Ştiu că toţi vor fi de acord că printre
aceste multe calităţi un principe trebuie să le aibă pe toate
acelea care sunt considerate bune. Dar cum este imposibil
să le ai şi să le exerciţi pe toate, deoarece condiţiile vieţii
omului nu permit acest lucru, principele trebuie să fie
suficient de isteţ încât să evite oprobriul public pentru acele
vicii care l-ar face să îşi pierdă statul." Acestea mai dezvăluie
şi dezvăluie un imperativ practic: succesul încercării.
Machiavelli compară o serie de virtuţi şi de vicii. Printre
acestea sunt mărinimia şi zgârcenia; optează pentru cea din
urmă, pentru că aceasta ar permite principelui să îşi
economisească resursele pentru apărarea poziţiei sale şi
pentru a purta războaie fără a împovăra poporul cu noi
taxe. Mărinimia nu este recunoscută decât atunci când este
atât de ostentativă încât goleşte toate resursele,
determinând necesitatea de a pune biruri pe spinarea
poporului. Principii îşi permit să fie generoşi doar cu cea ce
le aparţine străinilor.
Deşi este preferabil a fi considerat milostiv, principii vor
considera cruzimea un avantaj. Cesare Borgia a folosit
cruzimea pentru a unifica, a readuce ordinea, supunerea.
35
Cruzimea de asemenea poate genera loialitate şi respect,

mai ales în rândul soldaţilor. Cu toate acestea, ea trebuie să
fie temperată, astfel încât să nu genereze ură. Pentru un
principe, a fi temut este mult mai avantajos decât a fi iubit.
Oamenii - „nerecunoscători, nestatornici, mincinoşi şi
înşelători, temători în faţa pericolului, şi lacomi în faţa
câştigului" - nu vor evita să jignească pe un altul care se face
iubit, dacă este în avantajul lor. Pentru a evita să fie urât,
deşi temut, principele trebuie să evite să confişte
proprietăţile cetăţenilor şi de asemenea să evite să le ia
femeile. „Cruzimea este prost aplicată, dacă este rar folosită
la început, şi creşte în timp, în loc să scadă."
în schimb, Machiavelli consideră că un principe isteţ,
viclean şi manipulator va avea mai mult succes decât unul
care îşi ţine cuvântul. în această privinţă, principele trebuie
să fie foarte flexibil pentru a-şi urmări interesele. îl dă de
exemplu pe Papa Alexandru al Vl-lea drept maestru în
asemenea înşelătorii; părând corect şi convingător în
afirmaţii şi solemn în jurăminte, folosindu-se de aceste
trăsături, era mereu pregătit să acţioneze contrar acestora
atunci când situaţia o cerea. Oamenii judecă după aparenţe.
Scopul principelui este însă de „a acumula victorii şi a
consolida statul".
Evitând ura şi dispreţul, demonstrând prin acţiunile sale
că nu este capricios sau frivol, că este curajos, sobru şi
puternic, principele va fi foarte respectat. Acest respect, pe
35
lângă bunăvoinţa poporului a cărui bunăstare o păstrează,

va şi elimina posibilitatea unui complot subversiv din
interior, împotriva căruia un principe trebuie mereu să fie
pregătit. Conspiratorii nu vor acţiona împotriva lui dacă vor
şti că poporul va fi împotrivă. Principele trebuie de
asemenea să se apere de puterile străine, iar aceasta se face
cu arme bune şi prieteni buni; „dacă va avea arme bune,
atunci nu va duce lipsă niciodată de prieteni buni."
Principele se încheie cu o înfocată „povaţă de a readuce
libertate în Italia şi a o scăpa de barbari", un îndemn ce pare
legat de dedicaţia scrisă le carte. Timpurile sunt potrivite;
ţara este pregătită să fie eliberată de „cruda insolenţă a
barbarilor". El face un apel în mod special către casa de'
Medici, pentru a chema cetăţenii, pentru a-i alunga şi
înfrânge pe invadatori.
Numele lui Machiavelli a devenit sinonim cu
comportamentul politic lipsit de scrupule. El a fost denumit
agent al Satanei, şi acuzat de „a fi promovat în mod
deliberat răul". Pasaje scoase din context, după cum a fost
exemplificat în publicaţia Gentillet (vezi istoria cenzurii),
ilustrează nedreptatea făcută lui Machiavelli. Asemenea
interpretări sunt încă acceptate, după cum spune şi Leo
Strauss: „Dacă este adevărat că numai un om rău se va deda
la a predica maxime de gangsterism de stat şi privat, atunci
suntem obligaţi să spunem că Machiavelli era un om rău."
35
O interpretare mai modernă se concentrează asupra

intenţiei lui Machiavelli de a exprima realitatea acţiunii
politice, bazându-se mai mult pe analiza istoriei, decât pe
ideal. J.R. Hale susţine că: „Machiavelli era preocupat doar
de U vero, de imaginea reală a lucrurilor ce se întâmplau, şi
că nu aborda politica decât folosind deducţii din modul în
care oamenii chiar acţionau". Pe lângă această poziţie, după
cum au observat mulţi critici, Machiavelli îşi prezintă
percepţia josnică asupra omului, evidentă în Principele,
prin limbajul şi atitudinea dispreţuitoare faţă de populaţie,
de nobili şi chiar de conducători.
Robert M. Adams observă o întoarcere la 180 de grade
în secolul al XX-lea, şi anume o „tradiţie care punea accentul
pe idealismul, entuziasmul, patriotismul şi democratismul
lui Machiavelli". în acest context îl proclamă pe Machiavelli
drept o „conştiinţă morală măreaţă"; „el reînvie...
viermele cel neadormit al conştiinţei omului ce aspiră să
domnească peste semenii săi."
ISTORICUL CENZURII
în ciuda faptului că Antonio Baldo a primit permisiunea
de la Papa Clement al Vll-lea (Giulio de' Medici), pentru a
publica scrierea lui Machiavelli, în 1559 toate lucrările lui
Machiavelli au fost puse la Indexul Cărţilor Interzise, al
Papei Paul al IV-lea, la categoria „absolut interzise". Alcătuit
de Sfânta Inchiziţie din Roma la solicitarea Papei Paul al IV-
35
lea (cunoscut ca un „anti-eretic necruţător"), Indexul

interzicea catolicilor să citească lucrările menţionate, dintre
acestea făcând parte şi Principele, înterzicerea a venit ca
rezultat al Conciliului de la Trento, care s-a întrunit între
1545 şi 1563, pentru a întări disciplina Bisericii romano
catolice împotriva protestantismului. Papa Paul al IV-lea, un
inchizitor desăvârşit şi un inamic al ereziei, a lărgit Indexul
pentru a cuprinde pe lângă erezie, şi moralitatea şi
comportamentul omului, în general. Aceasta a fost prima
apariţie a lui Machiavelli pe listele Indexului.
Sistemul de cenzură a fost abandonat în cele din urmă
în 1966; ultimul Index, acela al Papei Leon al Xlll-lea, fusese
publicat în 1884, cu suplimente în 1896 şi 1900. Cărţile
interzise înainte de 1600 au fost scoase din Index, „deşi",
după cum remarca Jonathon Green, „pot fi considerate la
fel de condamnate astăzi ca întotdeauna".
Masacrarea din 1572 a 50 000 de hughenoţi francezi de
către liderii catolici, care a început în noaptea Sfântului
Bartolomeu şi a durat mai multe săptămâni, i-a fost
atribuită lui Machiavelli de către protestanţi. Aceasta
datorită faptului că, de fapt, Catherina de' Medici, regina
mamă şi deţinătoarea puterii reale a fiului său de 22 de ani,
îl citea pe Machiavelli; ea era dispreţuită, fiind din Italia, şi
aparţinând familiei de' Medici, considerată o persoană
trădătoare şi vicleană. Ironia acuzaţiei împotriva lui
35
Machiavelli este că de fapt catolicilor le era interzis la acea

vreme să îi citească lucrările.
în 1576, un hughenot francez, Innocent Gentillet,
publica în limba franceză Un discurs asupra mijloacelor de
guvernare şi menţinere a păcii, unui regat sau altui
principat: împărţit în trei părţi, respectiv sfatul, religia şi
politica, pe care un prinţ ar trebui să le urmeze.
împotriva lui Niccolo Machiavelli, florentinul.
A fost tradus în engleză şi publicat în 1602. Gentillet,
care îl considera pe Machiavelli direct răspunzător pentru
masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu, folosea
maxime selectate pentru a ataca Principele. Textul său a
avut o influenţă considerabilă, mai ales că traducerea
textului complet din Principele în limbile ţărilor
protestante, urma să întârzie mulţi ani. Ediţia în limba
engleză a fost publicată în 1640 când cenzura episcopală
fusese desfiinţată. (Vezi discuţia de la istoria cenzurii cărţii
Areopagitica de John Milton.) înţelegerea pe care a arătat-
o epoca elizabetană pentru ostilitatea faţă de Principele, a
avut ca sursă publicaţia lui Gentillet.
In a sa Enciclopedie a Cenzurii, Jonathon Green
enumera Principele, printre cărţile cel „mai des cenzurate".
Mai există încă două scenarii: în 1935, Benitto
Mussolini, dictatorul fascist al Italiei, a încurajat distribuţia
cărţii Principele, justificând astfel nevoia Italiei pentru un
dictator atotputernic susţinut de o armată naţională. Şi la
35
scurt timp după ce Fidel Castro a răsturnat guvernul lui

Batista în Cuba anului 1959, un ziar anunţa că Principele se
afla pe lista de lecturi revoluţionare.
RELAŢIILE DINTRE STATELE UNITE Şl VIETNAM (UNITED

STATES VIETNAM RELATIONS), 1945-1967
(Documentele Pentagonului / The „Pentagon Papers")

Comandat de: Departamentul de Apărare al Statelor
Unite Data şi locul publicării iniţiale: 1971, Statele Unite
Editura: Tipografia Guvernului Statelor Unite Formă
literară: nonficţiune
REZUMAT
Istoria publicării aşa numitelor „Pentagon Papers"
merită relatată în detaliu. Iniţial, a fost vorba de un studiu
complex al Departamentului de Apărare comandat de
Secretarul pentru Apărare Robert McNamara, pe 17 iunie
1967, şi finalizat pe 15 ianuarie 1969, o relatare de
aproximativ 3 000 de pagini plus încă 4 000 de pagini de
documente, însumând 47 de volume. Pe 13 iunie 1971, New
York Times, intrând în posesia unui exemplar secret, a
început să editeze o serie de nouă seturi de articole şi
documente anexe; întreruptă de un ordin judecătoresc,
seria s-a încheiat
35
viermele cel neadormit al conştiinţei omului ce aspiră să

domnească peste semenii săi."
ISTORICUL CENZURII
în ciuda faptului că Antonio Baldo a primit permisiunea
de la Papa Clement al Vll-lea (Giulio de' Medici), pentru a
publica scrierea lui Machiavelli, în 1559 toate lucrările lui
Machiavelli au fost puse la Indexul Cărţilor Interzise, al
Papei Paul al IV-lea, la categoria „absolut interzise". Alcătuit
de Sfânta Inchiziţie din Roma la solicitarea Papei Paul al IV-
lea (cunoscut ca un „anti-eretic necruţător"), Indexul
interzicea catolicilor să citească lucrările menţionate, dintre
acestea făcând parte şi Principele, înterzicerea a venit ca
rezultat al Conciliului de la Trento, care s-a întrunit între
1545 şi 1563, pentru a întări disciplina Bisericii romano
catolice împotriva protestantismului. Papa Paul al IV-lea, un
inchizitor desăvârşit şi un inamic al ereziei, a lărgit Indexul
pentru a cuprinde pe lângă erezie, şi moralitatea şi
comportamentul omului, în general. Aceasta a fost prima
apariţie a lui Machiavelli pe listele Indexului.
Sistemul de cenzură a fost abandonat în cele din urmă
în 1966; ultimul Index, acela al Papei Leon al Xlll-lea, fusese
publicat în 1884, cu suplimente în 1896 şi 1900. Cărţile
interzise înainte de 1600 au fost scoase din Index, „deşi",
după cum remarca Jonathon Green, „pot fi considerate la
fel de condamnate astăzi ca întotdeauna".
Masacrarea din 1572 a 50 000 de hughenoţi francezi de

către liderii catolici, care a început în noaptea Sfântului
Bartolomeu şi a durat mai multe săptămâni, i-a fost
atribuită lui Machiavelli de către protestanţi. Aceasta
datorită faptului că, de fapt, Catherina de' Medici, regina
mamă şi deţinătoarea puterii reale a fiului său de 22 de ani,
îl citea pe Machiavelli; ea era dispreţuită, fiind din Italia, şi
aparţinând familiei de' Medici, considerată o persoană
trădătoare şi vicleană. Ironia acuzaţiei împotriva lui
Machiavelli este că de fapt catolicilor le era interzis la acea
vreme să îi citească lucrările.
în 1576, un hughenot francez, Innocent Gentillet,
publica în limba franceză Un discurs asupra mijloacelor de
guvernare şi menţinere a păcii, unui regat sau altui
principat: împărţit în trei părţi, respectiv sfatul, religia şi
politica, pe care un prinţ ar trebui să le urmeze.
împotriva lui Niccolo Machiavelli, florentinul.
A fost tradus în engleză şi publicat în 1602. Gentillet,
care îl considera pe Machiavelli direct răspunzător pentru
masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu, folosea
maxime selectate pentru a ataca Principele. Textul său a
avut o influenţă considerabilă, mai ales că traducerea
textului complet din Principele în limbile ţărilor
protestante, urma să întârzie mulţi ani. Ediţia în limba
engleză a fost publicată în 1640 când cenzura episcopală
fusese desfiinţată. (Vezi discuţia de la istoria cenzurii cărţii
Areopagitica de John Milton.) înţelegerea pe care a arătat-

o epoca elizabetană pentru ostilitatea faţă de Principele, a
avut ca sursă publicaţia lui Gentillet.
în a sa Enciclopedie a Cenzurii, Jonathon Green
enumera Principele, printre cărţile cel „mai des cenzurate".
Mai există încă două scenarii: în 1935, Benitto
Mussolini, dictatorul fascist al Italiei, a încurajat distribuţia
cărţii Principele, justificând astfel nevoia Italiei pentru un
dictator atotputernic susţinut de o armată naţională. Şi la
scurt timp după ce Fidel Castro a răsturnat guvernul lui
Batista în Cuba anului 1959, un ziar anunţa că Principele se
afla pe lista de lecturi revoluţionare.
RELAŢIILE DINTRE STATELE UNITE Şl VIETNAM (UNITED

STATES VIETNAM RELATIONS), 1945-1967
(Documentele Pentagonului / The „Pentagon Papers")

Comandat de: Departamentul de Apărare al Statelor
Unite Data şi locul publicării iniţiale: 1971, Statele Unite
Editura: Tipografia Guvernului Statelor Unite Formă
literară: nonficţiune
REZUMAT
Istoria publicării aşa numitelor „Pentagon Papers"
merită relatată în detaliu. Iniţial, a fost vorba de un studiu
complex al Departamentului de Apărare comandat de
Secretarul pentru Apărare Robert McNamara, pe 17 iunie

1967, şi finalizat pe 15 ianuarie 1969, o relatare de
aproximativ 3 000 de pagini plus încă 4 000 de pagini de
documente, însumând 47 de volume. Pe 13 iunie 1971, New
York Times, intrând în posesia unui exemplar secret, a
început să editeze o serie de nouă seturi de articole şi
documente anexe; întreruptă de un ordin judecătoresc,
seria s-a încheiat
totuşi pe 5 iulie 1971. Alte ziare, în principal

Washington Post, dar şi Boston Globe, Chicago Sun-
Times, St. Louis Post Dispatch şi Christian Science
Monitor, de asemenea au publicat articole relevante în
acea perioadă.
Pe 29 iulie, senatorul de Alaska Mike Gravei a avut
iniţiativa de a citi pasaje din studiul în cauză de la tribuna
Senatului. Când această iniţiativă a fost dejucată de
anumite manevre parlamentare, Gravei a reuşit totuşi să îşi
ducă iniţiativa la capăt prin intermediul Comitetului Senatu-
lui pentru Terenuri şi Locuinţe Publice pe care îl prezida.
Seria din New York Times - Rezumat
în timp ce întreg setul de relatări şi documente era
subiectul unor contestări din partea guvernului care încerca
să păstreze secrete multe din informaţiile prezentate în
studiu, publicarea unor rezumate ale unor porţiuni din
studiu şi din documente în New York Times a avut un rol de
catalizator.
73 iunie 1971: Două articole pe prima pagină au marcat
debutul seriei. Unul dintre ele descrie „Arhiva Vietnam", şi
rezumă principalele concluzii generale ale studiului, de la
implicarea iniţială a administraţiei Truman, până la
conturarea intereselor politice, militare şi psihologice care
au dus la războiul deschis în 1965. Al doilea articol detaliază
originile şi realizarea studiului însuşi.
16
Războiul ascuns (n.tr.).
Articolele decisive sunt însă referitoare la

incidentul din Golful Tonkin, din 1964. „The Covert War" 36
relevă faptul că timp de şase luni înaintea incidentului din
august, guvernul Statelor Unite desfăşurase un program
detaliat de operaţiuni militare ascunse foarte complexe, de
sabotaj şi comando, fiind vorba chiar de distrugătoare
patrulând prin golf împotriva statului Vietnamul de Nord.
Intenţia era de a forţa guvernul de la Hanoi, prin distrugeri
şi prin hărţuire psihologică, să comande retragerea trupelor
de gherilă. înainte să înceapă acest program, atât înalţii ofi-
ciali ai serviciilor secrete cât şi cei militari, îi dădeau mici
şanse de reuşită.
Este relatată formarea treptată a mentalităţii de război
şi de cuceritor. Acestea erau instigate de aparenta
incapacitate a guvernului sud-viet-namez de a controla
rebeliunea Vietcong-ului, care devenea din ce în ce mai
puternică. Liderii administraţiei americane s-au exprimat cu
tărie împotriva unui compromis politic negociat sau a unei
„neutralizări", m trucat acestea ar fi însemnat ori o victorie
comunistă, ori semnalul distrugerii poziţiilor americane în
Vietnamul de Sud. Preşedintele Johnson este prezentat
„îndemnându-i pe membrii administraţiei la planificări
complexe pentru o intensificare a eforturilor, dar în acelaşi
timp ezitând la nesfârşit să transpună aceste planuri în
realitatea militară din teren". în acelaşi timp, este văzut
„calculând condiţiile politice interne şi internaţionale
16
înainte de a-şi face publice mişcările". Premisele

acestei politici erau: teoria „dominoului", care prevedea că
odată ce o ţară din Asia de Sud-Est va aluneca spre
comunism, întreaga regiune va face la fel, dacă acest proces
nu va fi sabotat; ameninţarea Chinei; şi teama de pierderea
prestigiului şi a dominaţiei mondiale de către Statele Unite.
Planificarea strategiei pentru bombardamente şi
manevrele politice şi psihologice ale guvernului au
reverberat cu şirul de evenimente care a dus la incidentul
din Golful Tonkin. Declaraţiile publice de la acea vre me ale
Secretarului de Stat Rusk, şi ale Secretarului pentru Apărare
McNamara au încercat să ascundă implicarea Statelor Unite
în atacurile împotriva Vietnamului de Nord, premergătoare
incidentului din golf. Un rezumat semnificativ al
evenimentelor din golf şi al discuţiilor publice şi din Congres
au constituit de fapt pregătirea publicului american pentru
intensificarea conflictului, lucru prevăzut de altfel de o
conferinţă pe teme de strategie din iunie.
74 iunie 1971: Consensul asupra bombardării
Vietnamului de Nord a fost atins la o întâlnire la Casa Albă
în septembrie 1964, atunci fiind acceptată ideea că dacă se
doreşte evitarea unei catastrofe atunci este nevoie de o
intensificare a luptelor. Johnson (aflat în toiul cursei electo-
rale) a adoptat public o poziţie reţinută, împotriva
escaladării războiului. Este observat însă un neîncetat
progres către o mentalitate de război, exprimată prin
16
conceptul de „strategie de provocare", adică

provocarea unei reacţii din partea adversarului, care să
permită apoi un atac aerian puternic. Este, de asemenea,
evidentă şi îngustarea variantelor: sunt eliminate poziţiile
de „retragere extremă" şi de „continuare"; sau, respingerea
tacticilor asemănătoare campaniei bombardamentelor
selective, care ar duce la posibile negocieri.
în noiembrie, o nouă strategie de bombardare prin
„atacuri aeriene progresive" a fost eleborată, însă
preşedintele avertiza presa că „speculaţiile
16
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 c/e cărţi interzise
şi luările de poziţie" legate de o intensificare a

războiului din Vietnam erau încă premature. Atât
comandanţii forţelor armate cât şi serviciile de informaţii se
opuneau acestei decizii, primii invocând disponibilitatea de
a dezvolta o forţă nelimitată, cei din urmă, nedând planului
„şanse serioase de a schimba voinţa Hanoiului". Nefiind
dispus să dea nici măcar vreun indiciu despre planurile
complexe create până la 3 ianuarie 1965, Secretarul Rusk a
exclus „atât retragerea americană, cât şi o intensificare a
eforturilor militare". Două atacuri aeriene au avut loc la 8 şi
11 februarie. Ordinul de a începe bombardamente susţinute
a fost dat la 13 februarie.
75 iunie 7977: Al treilea set de articole prezintă decizia
de la 1 aprilie 1965 de a lansa o ofensivă terestră
americană. Această decizie era legată de recunoaşterea
faptului că strategia de bombardamente nu avea să
funcţioneze. Preşedintele Johnson a ordonat ca această
decizie să fie ţinută secretă, ca suplimentarea trupelor,
iniţial cu 18-20 000 de oameni, să nu devină publică în mod
prematur, şi ca „aparenţa unei schimbări bruşte a politicii"
să fie redusă. Pe 17 iulie, „rapid şi într-o atmosferă de criză",
Johnson a aprobat detaşarea a 200 000 de oameni, la
solicitarea generalului William C. Westmoreland.
Aceste decizii nu au fost scutite de avertismente care
anunţau un viitor eşec al forţelor terestre. Sub-secretarul de
stat George W. Ball „a propus ca Statele Unite «să îşi reducă
pierderile» şi să se retragă din Vietnamul de Sud".

Directorul de Informaţii John A. McCone de asemenea a
luat o poziţie împotriva detaşării de trupe terestre şi a
implicării într-un război de junglă. De cealaltă parte erau
multe voci care susţineau o poziţie fermă. Preşedintele
Johnson asculta mai mult de acestea din urmă şi de
generalul Westmoreland. Preşedintele a abordat public o
poziţie de compromis, dar condiţiile oferite pentru pace
„semănau mai mult cu un ordin de încetare a focului"
perceput de guvernul Vietnamului de Nord drept o
solicitare de a capitula.
7 /u//'e 7977: Interesul acestui articol se întoarce spre
administraţia Kennedy, între anii 1961 şi 1963. Studiul
indică faptul că John F. Kennedy a schimbat direcţia
implicării din strategia pentru Vietnam, de la „jocul cu risc
limitat" al administraţiei Eisenhower, la una de „implicare
largă". Obiectivul principal era de a împiedica dominaţia
comunistă în Vietnamul de Sud. Deşi Kennedy s-a opus
detaşării de forţe terestre, numărul de oameni prezenţi în
Vietnam a crescut iniţial cu 500 la 11 mai 1961, ajungând la
16 000 până la sfârşitul celor 34 de luni petrecute în funcţia
de preşedinte; el a mai aprobat operaţiunile ascunse în care
erau implicaţi consilieri militari americani. Aceste
angajamente nu au fost făcute publice. Luând aceste
măsuri, Kennedy a ignorat sfaturile comunităţii de
informaţii, care erau „evident mai pesimiste (şi mai
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 c/e cărţi interzise
realiste)" decât ale altor consilieri militari. Comandamentul

Forţelor Armate, recomandând o serie de operaţiuni de
luptă, estima că există „o şansă reală de a opri lucrurile şi
de a-l lăsa pe Diem să facă bine şi să rezolve."
Potrivit studiului realizat de Pentagon, administraţia
Kennedy, în ciuda negării acestui lucru, „ştia de lovitura
militară lovitura militară care a răsturnat" guvernul
preşedintelui Ngo Ding Nhu, la 1-2 noiembrie 1963, şi chiar
a aprobat-o. Studiul arată că „de fapt, complicitatea noastră
la răsturnarea guvernului ne întăreşte angajamentul şi
responsabilitatea în zonă". în interiorul administraţiei
americane existau fricţiuni interne -cel puţin doi oficiali
recomandau dezangajarea; cu toate acestea, recunoscându-
se eşecul lui Diem de a controla ţara, a fost luată decizia de
a administra în continuare războiul şi de a câştiga susţinerea
populară prin reforme politice, economice şi militare. Mai
mult, Washington-ul era nemulţumit că promisiunea lui
Diem de conciliere religioasă cu budiştii, care acuzau
persecuţiile religioase, a fost repudiată prin brutalităţi
repetate. Studiul recunoştea că momentul era unul de
răscruce pentru Statele Unite, în care politica pentru
Vietnam ar fi putut fi regândită, chiar până la ideea
dezangajării. Se pare că decizia a fost aceea de o mai mare
angajare pentru a păstra un Vietnam de Sud noncomunist.
2 iulie 7977: Perioada de la mijlocul anului 1965 până
spre sfârşitul anului 1966 a reprezentat o extindere rapidă a
forţelor americane, acestea crescând de la 175 000 în iunie

1965, până la 542 000 în iunie 1966. Niciuna dintre
solicitările de noi trupe, şi dintre aprobările preşedintelui
Johnson (în afară de ultima) nu au fost făcute publice.
Intensificarea s-a bazat pe o „colosală greşeală" în
previziunile despre efectele bombardamentelor asupra
capacităţilor militare şi asupra moralului din Vietnamul de
Nord. Comandanţii militari americani erau foarte încrezători
în victorie, generalul Westmoreland subliniindu-şi
aşteptările „strategiei sale de distrugere", acestea fiind „de
avansare a războiului spre inamic, împiedicându-i orice
posibilitate de mişcare pe teritoriul ţării..." Comandamentul
Militar a iniţiat un program de intensificare şi extindere
a bombardamentelor către rezervoarele de petrol şi, în

ciuda opoziţiei CIA, aprobat de preşedintele Johnson la 22
iunie 1966. Cu toate acestea, liderii civili, printre care şi
Secretarul pentru Apărare Robert McNamara, au început să
îşi exprime îndoielile deja din toamna lui 1966 atât în pri-
vinţa eficienţei bombardamentelor cât şi a ofensivei
terestre. Până la sfârşitul verii era deja clar că, în ciuda
distrugerii majorităţii obiectivelor nord-vietnameze de
depozitare a petrolului, iniţiativa a eşuat. Bombar-
damentele nu i-au convins pe cei de la Hanoi să ceară
negocieri, şi nici nu au împiedicat Hanoi-ul să infiltreze
oameni şi resurse către sud.
3 iulie 1971: Schisma din interiorul administraţiei
Johnson cu privire la abordarea războiului s-a adâncit în
perioada octombrie 1966 - mai 1967. Studiul identifică trei
37
Organizaţie vietnameză condusă de Ho Şi Minh care a luptat cu japonezii, apoi cu fran cezii (1941-54)
pentru independenţă (n.tr.).
grupuri: „pacifiştii deziluzionaţi", grupul McNamara care

încerca să limiteze războiul şi să îl reducă; grupul militar,
care susţinea intensificarea războiului; şi, la mijloc,
preşedintele Johnson împreună cu un grup de oficiali de la
Casa Albă. Ceva mai devreme, McNamara, recunoscând
eşecul politicii americane de a realiza reformele necesare în
Vietnamul de Sud şi reacţiile Vietnamului de Nord, a
recomandat reducerea bombardamentelor şi căutarea unui
acord politic; în mai 1967, el susţinea că Statele Unite
trebuie să renunţe la idealul de a-i alunga pe comunişti din

Vietnamul de Sud, şi să permită formarea unui guvern de
coaliţie care să cuprindă şi Vietcongul. El scria: „(1)
Angajamentul nostru este numai de a asigura că poporul
Vietnamului de Sud are posibilitatea de a-şi hotărî singur
viitorul. (2) Acest angajament încetează dacă ţara încetează
să se ajute singură." Când generalul Westmoreland a
solicitat o suplimentare de 200 000 de oameni, preşedintele
Johnson s-a opus, aprobând doar o suplimentare de 55 000,
opunându-se mobilizărilor rezerviştilor şi fiind circumspect
faţă de creşteea numărului de soldaţi şi din partea nord-
vietnameză. Johnson a luat partea militarilor în susţinerea
intensificării bombardamentelor. O propunere de reducere
a bombardamentelor nu a fost adoptată până în martie
1968, la câteva zile după ce Secretarul McNamara a părăsit
postul, astfel fiind deschis drumul către negocierile din mai
de la Paris.
4 iulie 1971: Ofensiva Tet a avut loc în februarie 1968.
Dezordinea de pe front - întrucât această ofensivă a luat
prin surprindere Casa Albă şi Statul Major Reunit cu toate că
nu s-a recunoscut niciodată acest lucru) - a fost pe măsura
dezordinii controverselor din februarie şi martie între
consilieri militari şi din rândul publicului. Potrivit studiului,
preşedintele însuşi era foarte dezamăgit şi şocat de faptul că
a desconsiderat analizele negative şi a susţinut părerile
optimiste. Solicitările de suplimentare de trupe pentru a
face faţă ofensivei au fost criticate sever de consilierii civili -

doar un contingent de 10 500 de oameni fiind aprobat. O
analiză a politicii americane de război condusă de Clark M.
Clifford, nominalizat pentru funcţia de Secretar de Stat, a
conchis că o suplimentare de trupe nu ar schimba cursul
războiului; recomandarea grupului a fost compromisul, în
conformitate cu acestea, CIA a indicat că o încetare a
bombardamentelor ar putea duce la deschiderea de
negocieri cu Hanoi.
în discursul său către poporul american, pe 31 martie
1968, preşedintele Johnson a evidenţiat faptul că a anulat
decizia de a trimite încă 50 000 de soldaţi şi de a continua
bombardamentele. De asemenea, a anunţat că nu va mai
candida pentru un nou mandat. Mesajul preşedintelui era
de schimbare a strategiei şi de a porni pe drumul spre pace;
două consideraţii alimentaseră decizia: 1) suplimentările de
trupe „nu ar face victoria militară mai probabilă; şi 2)
convingerea profundă că trebuie restabilită unitatea
naţiunii americane."
5 iulie 1971: Acest ultim articol se întoarce la perioada
1945-1960 pentru a dezvălui decizii timpuri despre strategia
care pregătea scena pentru angajamentele Statelor Unite în
Vietnam. Administraţia Truman iniţial a respins ideea de a
lua partea francezilor sau a Vietminh-ului 37 în conflictul lor,
dar, la 30 decembrie 1949, a decis după preluarea Chinei
continentale de către comunişti, să acorde ajutor militar
francezilor împotriva Vietminh-ului condus de comunişti.

Ulterior, administraţia Eisenhower a decis să se supună
Acordurilor de la Geneva din 1954 (deşi le-a numit un
„dezastru"); însă, în acelaşi timp a aprobat acţiuni, printre
care introducerea de trupe americane, care au avut „un rol
direct în prăbuşirea acordurilor de la Geneva". Operaţiuni
secrete aveau loc deja încă din timpul conferinţei de la
Geneva. Mai departe, în ciuda cunoscutei instabilităţi a
regimului premierului Diem şi măsurilor sale ineficiente
pentru a-i ajuta pe ţărani şi a lipsei de încredere populară, a
fost luată decizia de a-l susţine. Sunt, de asemenea,
discutate rolul Statelor Unite în blocarea alegerilor
programate de Acordurile de la Geneva precum
a bombardamentelor către rezervoarele de petrol şi, în
ciuda opoziţiei CIA, aprobat de preşedintele Johnson la 22
iunie 1966. Cu toate acestea, liderii civili, printre care şi
Secretarul pentru Apărare Robert McNamara, au început să
îşi exprime îndoielile deja din toamna lui 1966 atât în pri-
vinţa eficienţei bombardamentelor cât şi a ofensivei
terestre. Până la sfârşitul verii era deja clar că, în ciuda
distrugerii majorităţii obiectivelor nord-vietnameze de
depozitare a petrolului, iniţiativa a eşuat. Bombar-
damentele nu i-au convins pe cei de la Hanoi să ceară
negocieri, şi nici nu au împiedicat Hanoi-ul să infiltreze
oameni şi resurse către sud.
37
Organizaţie vietnameză condusă de Ho Şi Minh care a luptat cu japonezii, apoi cu fran cezii (1941-54)
pentru independenţă (n.tr.).
3 iulie 1971: Schisma din interiorul administraţiei

Johnson cu privire la abordarea războiului s-a adâncit în
perioada octombrie 1966 - mai 1967. Studiul identifică trei
grupuri: „pacifiştii deziluzionaţi", grupul McNamara care
încerca să limiteze războiul şi să îl reducă; grupul militar,
care susţinea intensificarea războiului; şi, la mijloc,
preşedintele Johnson împreună cu un grup de oficiali de la
Casa Albă. Ceva mai devreme, McNamara, recunoscând
eşecul politicii americane de a realiza reformele necesare în
Vietnamul de Sud şi reacţiile Vietnamului de Nord, a
recomandat reducerea bombardamentelor şi căutarea unui
acord politic; în mai 1967, el susţinea că Statele Unite
trebuie să renunţe la idealul de a-i alunga pe comunişti din
Vietnamul de Sud, şi să permită formarea unui guvern de
coaliţie care să cuprindă şi Vietcongul. El scria: „(1)
Angajamentul nostru este numai de a asigura că poporul
Vietnamului de Sud are posibilitatea de a-şi hotărî singur
viitorul. (2) Acest angajament încetează dacă ţara încetează
să se ajute singură." Când generalul Westmoreland a
solicitat o suplimentare de 200 000 de oameni, preşedintele
Johnson s-a opus, aprobând doar o suplimentare de 55 000,
opunându-se mobilizărilor rezerviştilor şi fiind circumspect
faţă de creşteea numărului de soldaţi şi din partea nord-
vietnameză. Johnson a luat partea militarilor în susţinerea
intensificării bombardamentelor. O propunere de reducere
a bombardamentelor nu a fost adoptată până în martie
1968, la câteva zile după ce Secretarul McNamara a părăsit

postul, astfel fiind deschis drumul către negocierile din mai
de la Paris.
4 iulie 1971: Ofensiva Tet a avut loc în februarie 1968.
Dezordinea de pe front - întrucât această ofensivă a luat
prin surprindere Casa Albă şi Statul Major Reunit cu toate că
nu s-a recunoscut niciodată acest lucru) - a fost pe măsura
dezordinii controverselor din februarie şi martie între
consilieri militari şi din rândul publicului. Potrivit studiului,
preşedintele însuşi era foarte dezamăgit şi şocat de faptul că
a desconsiderat analizele negative şi a susţinut părerile
optimiste. Solicitările de suplimentare de trupe pentru a
face faţă ofensivei au fost criticate sever de consilierii civili -
doar un contingent de 10 500 de oameni fiind aprobat. O
analiză a politicii americane de război condusă de Clark M.
Clifford, nominalizat pentru funcţia de Secretar de Stat, a
conchis că o suplimentare de trupe nu ar schimba cursul
războiului; recomandarea grupului a fost compromisul, în
conformitate cu acestea, CIA a indicat că o încetare a
bombardamentelor ar putea duce la deschiderea de
negocieri cu Hanoi.
în discursul său către poporul american, pe 31 martie
1968, preşedintele Johnson a evidenţiat faptul că a anulat
decizia de a trimite încă 30 000 de soldaţi şi de a continua
bombardamentele. De asemenea, a anunţat că nu va mai
candida pentru un nou mandat. Mesajul preşedintelui era
de schimbare a strategiei şi de a porni pe drumul spre pace;

două consideraţii alimentaseră decizia: 1) suplimentările de
trupe „nu ar face victoria militară mai probabilă; şi 2)
convingerea profundă că trebuie restabilită unitatea
naţiunii americane."
5 iulie 1971: Acest ultim articol se întoarce la perioada

1945-1960 pentru a dezvălui decizii timpuri despre strategia
care pregătea scena pentru angajamentele Statelor Unite în
Vietnam. Administraţia Truman iniţial a respins ideea de a
lua partea francezilor sau a Vietminh-ului 37 în conflictul lor,
dar, la 30 decembrie 1949, a decis după preluarea Chinei
continentale de către comunişti, să acorde ajutor militar
francezilor împotriva Vietminh-ului condus de comunişti.
Ulterior, administraţia Eisenhower a decis să se supună
Acordurilor de la Geneva din 1954 (deşi le-a numit un
„dezastru"); însă, în acelaşi timp a aprobat acţiuni, printre
care introducerea de trupe americane, care au avut „un rol
direct în prăbuşirea acordurilor de la Geneva". Operaţiuni
secrete aveau loc deja încă din timpul conferinţei de la
Geneva. Mai departe, în ciuda cunoscutei instabilităţi a
regimului premierului Diem şi măsurilor sale ineficiente
pentru a-i ajuta pe ţărani şi a lipsei de încredere populară, a
fost luată decizia de a-l susţine. Sunt, de asemenea,
discutate rolul Statelor Unite în blocarea alegerilor
programate de Acordurile de la Geneva precum
şi responsabilitatea pentru refuzul lui Diem de a le

onora. Teama era că alegerile ar fi dus la unificarea celor
două părţi ale Vietnamului sub conducerea lui Ho Şi Min.
Dar ajutorul american (aproape în întregime militar, cu
fonduri minime acordate pentru dezvoltarea comunităţilor,
ajutor social, sănătate şi educaţie) nu a afectat insurgenţa
nord-vietnameză.
ISTORICUL CENZURII
Primele articole şi documente ale studiului realizat de
Pentagon -care avea să se numească „The Pentagon Papers"
- au fost publicate în New York Times la 13 iunie 1971. Nu a
avut loc nicio reacţie imediată, dar ziua următoare,
procurorul general John Mitchell a solicitat celor de la New
York Times să înceteze de bună voie publicarea şi să
înapoieze materialele. New York Times a refuzat
propunerea.
Marţi, 15 iulie, New York Times, la solicitarea
guvernului, a fost obligat de hotărârea judecătorului federal
Murray I. Gurfein să oprească publicarea timp de patru zile.
(în acea zi apărea cel de-al treilea set de articole.) Audierile
în cadrul procesului civil care dădea răspuns solicitării
guvernului de a interzice permanent publicarea acelor
articole a avut loc vineri 18 iunie. Următoarea zi,
judecătorul Gurfein a refuzat să oblige ziarul să înapoieze
exemplarul imediat autorităţilor, susţinând că răul temporar
cauzat ziarului New York Times ar fi fost în mod „categoric

mai mare" decât „cel ireparabil care ar fi fost făcut
intereseleor Statelor Unite". New York Times declara că
înapoierea documentelor ar fi însemnat identificarea sursei
acestora, prin identificarea maşinii de copiat, sau a scrisului
de mână. în loc de aceasta, pe 17 iulie, o listă de paragrafe
descriptive a fost predată Departamentului de Justiţie.
în această etapă, argumentul guvernului era că New
York Times ar fi încălcat un statut care considera infracţiune
posesia neautorizată de documente oficiale ale guvernului
şi publicarea acestora, prin care s-ar putea aduce „prejudicii
Statelor Unite, spre avantajul altei naţiuni". New York
Times susţinea că această lege anti-spionaj nu acoperea în
paleta sa şi cazul ziarelor; şi că acest caz era unul clasic de
cenzură a presei, interzisă de Primul Amendament.
Vineri, 18 iunie, Departamentul de Justiţie a solicitat un
ordin împotriva ziarului Washington Post, care începuse cu
o zi înainte publicarea unei serii de articole din „Pentagon
Papers". însă judecătorul Gerhard Gessel a refuzat să
impună vreo sancţiune fie ea şi temporară, susţinând că nu
sunt dovezi suficiente că ar constitui o ameninţare pentru
siguranţa naţională. însă această decizie a fost întoarsă, de
Curtea de Apel, printr-un vot de 2 la 1, care îi solicita
judecătorului Gessel să conducă audieri în cazul respectiv.
Cei doi judecători care au susţinut cauza guvernului au
declarat că au luat decizia pe baza ideii că „libertatea presei,
oricât ar fi de importantă, nu este totuşi nelimitată". Cel de-

al treilea judecător s-a opus, susţinând că este vorba de o
„încălcare a celei mai importante dintre libertăţi".
în cazul celor de la New York Times, pe 18 iunie,
judecătorul Gurfein a prelungit ordinul de restricţie pentru
încă o zi, pentru a avea timp să ia o decizie. La audieri,
guvernul a susţinut că ziarul încălcase anumite legi;
publicând documente secrete, New York Times le-a
declasificat şi astfel „a compromis planurile noastre actuale
militare şi de apărare, şi a pus în pericol relaţiile noastre
internaţionale". Poziţia ziarului a fost că guvernul
secretizează în exces documente, pentru a ascunde
informaţii compromiţătoare şi că Primul Amendament
interzice puterii executive şi judiciare să folosească motivul
„securitatea naţională" pentru a cenzura articole, cu
excepţia cazurilor în care acestea dezvăluie viitoare mişcări
de trupe.
Pe 19 iunie, Gurfein şi-a anunţat decizia: a refuzat să
interzică ziarului New York Times să publice articole bazate
pe studiul Pentagonului. Potrivit deciziei sale, guvernul nu a
reuşit să demonstreze prejudiciul adus siguranţei naţionale
pentru a justifica o restricţie. „Securitatea naţiunii noastre
nu este doar pe metereze. Securitatea depinde şi de valorile
instituţiilor noastre libere." însă judecătorul Irving Kaufan
de la Curtea de Apel, a extins interdicţia iniţială în
aşteptarea pledoariei guvernului la apel.
Şi cazul Washington Post s-a mutat la Curtea de Apel a

Districtului Columbiei după decizia judecătorului Gesell de
luni 21 iunie, potrivit căreia Washington Post îşi putea
relua publicarea materialelor. Ca şi judecătorul Gurfein, el a
considerat că guvernul nu a reuşit să demonstreze „o
ameninţare gravă şi imediată la adresa siguranţei naţionale,
care în anumite circumstanţe ar fi justificat interdicţia
asupra ziarului". A mai adăugat: „Ar trebui să fie evident că
interesele guvernului sunt inseparabile de interesul public,
iar în interesul public este de a se relua publicarea
materialelor."
Pe 22 iunie, Departamentul de Justiţie a solicitat şi a
obţinut o restricţie din partea judecătorul Anthony. Julian
împotriva ziarului Boston Globe, care publicase în aceeaşi zi
materiale din studiul Pentagonului.
Miercuri 23 iunie, a fost ziua deciziilor contradictorii.
După ce pe 21 iunie, s-a decis că importanţa cazului necesita
ca întreg completul de judecată să fie prezent pentru apel -
opt la New York respectiv nouă la Washington - au început
audierile. în cazul de la Wshington, decizia a fost luată cu un
vot de 7 la 2, pentru a permite Washington Post să „îşi
exercite dreptul constituţional" şi să publice materialele,
însă la New York cu o decizie de 5 la 3 decizia permitea New
York Times să publice doar materialele considerate de
guvern drept inofensive pentru securitatea naţională. Cei
trei judecători care s-au împotrivit au votat pentru a
confirma decizia anterioară a Curţii Federale. în acest caz,

lui Gurfein i-a fost solicitat să conducă audieri pentru a
determina care documente „ar fi un pericol grav şi imediat
pentru securitatea Statelor Unite, pentru ca acestea să fie
restricţionate".
Ziarul Chicago Sun-Times a început să publice articolele
la 23 iunie. Cu toate acestea, Departamentul de Justiţie a
decis să nu ia nicio măsură, întrucât informaţiile fuseseră
deja declasificate.
Preşedintele Richard M. Nixon a anunţat pe 23 iuie că
cele 47 de volume vor fi puse la dispoziţia Congresului, dar
că vor fi menţinute secrete până la o decizie a unui comitet
al executivului. După ce au fost primite, documentele au
fost puse la secret.
După ce New York Times şi Departamentul de Justiţie
au făcut apel la decizie la 24 iunie, Curtea Supremă a admis
ca pe 25 iunie să conducă audieri în acest caz. Patru
Judecători - Hugo L. Black, William O. Douglas, William J.
Brennan Jr. şi Thurgood Marshall - s-au opus acestei decizii,
votând pentru permiterea publicăriii libere a articolelor fără
audieri.
New York Times a indicat că nu va reîncepe publicarea
întrucât decizia nu era încă definitivă. A publica doar
articolele permise de guvern însemna de fapt a te supune
cenzurii. Washington Post de asemenea a indicat că nu va
reîncepe publicarea până la finalizarea cazului. Judecă-
torul-şef Warren E. Burger a aplicat decizia Curţii de Apel în

cazul ambelor ziare.
Deşi opt din 11 ziare din Grupul de presă Knight (un lanţ
de presă ce opera doar pe Coasta de Est) împreună cu Los
Angeles Times au început să publice materiale bazate pe
studiul Pentagonului, pe 24 iunie, iar Departamentul de
Justiţie nu a luat nicio măsură, ziarul St. Louis Dipatch a
fost restricţionat de ordinul Curţii din 26 iunie după ce şi-a
iniţiat seria de articole. Cu toate acestea, ziarul Christian
Science Monitor, care a făcut acelaşi lucru pe 29 iulie, nu a
fost atacat de guvern.
Miercuri, 30 iunie Curtea Supremă şi-a anunţat decizia
cu un vot de 6 la 3, confirmând dreptul celor două ziare de a
publica studiul Pentagonului. Astfel restricţiile asupra
publicaţiilor Boston Globe şi St. Louis Dispatch au fost
ridicate imediat.
în cadrul afirmaţiei generale că orice încercare de a
interzice articole de ziar înaintea publicării poartă o „grea
prezumţie de neconstituţio-nalitate... guvernul nu a înţeles
acest lucru". Opinia judecătorilor s-a împărţit în trei mari
categorii:
1. Absolutiştii (Hugo L. Black, William O. Douglas şi
Thurgood Marshall) - Primul Amendament interzice orice
restricţie judiciară: judecătorul Black a indicat că o
responsabilitate uriaşă a presei „este datoria de a împiedica
orice parte a guvernului de la a înşela poporul prin
trimiterea soldaţilor americani spre teritorii îndepărtate

pentru a muri de febră tropicală sau de armă străină...
departe de condamnare, ziarele ar merita laude pentru fap-
tul că şi-au îndeplinit scopurile pe care le-au prevăzut
„Părinţii Fondatori atât de clar". Mai mult decât atât,
Marshall spunea că în 1917 şi în 1957, Congresul a decis că
tribunalele nu au acest drept; Curtea Supremă ar „încălca
legea" dacă ar impune restricţii.
2. Cei de pe poziţia de mijloc (William J. Brennan Jr.,
Potter Stewart şi Byron White) - Presa nu poate fi
împiedicată de la a publica, decât pentru a preveni un rău
imediat, ireparabil, şi direct; aceste materiale nu constituiau
o asemenea ameninţare. White susţinea însă că „nu ar fi
avut nicio dificultate să aplice condamnări" potrivit legii,
chiar dacă ameninţările la adresa securităţii naţionale nu au
justificat restricţii precedente.
3. Opoziţia (Warren E. Burger, John M. Harlan şi Harry
E. Black-mun) - Curtea nu ar trebui să refuze să aplice
decizia puterii executive de a păstra materialele
confidenţiale; de asemenea, au fost de acord cu poziţia
judecătorului White referitoare la condamnări.
Acest caz a fost semnificativ dincolo de deciziile
imediate referitoare la acele documente şi la cele două (sau
patru) ziare. Era pentru prima dată în istoria naţiunii
americane când unui ziar i-a fost interzis de către un
tribunal să publice un articol; era de asemenea pentru
prima dată când Curtea Supremă a trebuit să decidă într-un

caz de restricţii din partea guvernului asupra unui ziar.
ŢARA CELOR LIBERI: O ISTORIE A STATELOR UNITE ALE

AMERICII (THE LAND OF THE FREE: A HISTORY OF THE
UNITED STATES)
Autori: John W. Caughey, John Hope Franklin şi Emest R.

May Data şi locul publicării iniţiale: 7965, Statele Unite
Editura: Benziger, Incorporated Forma literară: manual
REZUMAT
Cuvântul înainte al lui Adlai E. Stevenson precum şi o
serie de caracteristici contrastante despre Statele Unite,
stabilesc încă de la început atitudinea şi direcţia manualului
de studii sociale, The Land ofthe Free.
Când un american spune că îşi iubeşte ţara, ce vrea să
spună el e că nu iubeşte doar dealurile din New England,
preriile în bătaia soarelui, câmpiile întinse şi roditoare,
măreţii munţi şi marea. Vrea să spună că iubeşte şi aerul şi
lumina, mediul în care domneşte libertatea, şi în care omul
poate să se respecte pe sine.
Contrastele apar în domeniile politicului şi ale mediului
înconjurător. Pasaje din scopurile înalte ale Constituţiei şi
celebra Cuvântare de la Gettysburg a lui Abraham Lincoln -
„un guvern al poporului, condus de popor şi pentru
.Government of the people, by the people, and for the

popor"38 - „sunt comparate cu realitatea americană care nu

s-a ridicat chiar întotdeauna la idealul „guvernământului de
către popor": de exemplu limitarea drepturilor electorale
doar pentru oamenii deţinători de proprietăţi; excluderea
femeilor din procesul electoral până în 1920 şi a indienilor
până şi mai târziu; interzicerea dreptului de vot al sclavilor
şi descurajarea sau marginalizarea lor chiar şi la 100 de ani
după abolirea sclaviei.
Statele Unite, simbol al libertăţii, se prezintă cu mândrie
ca ţara .«părătoare a „libertăţii şi dreptăţii pentru toţi",
drepturi garantate de Carta Drepturilor. Dar „promisiunile
unor drepturi egale nu au fost chiar mereu respectate - sau
mai rău, au fost respectate pentru unii americani, dar nu şi
pentru alţii". Ca exemple sunt date cazurile de discriminare
împotriva afro-americanilor în căutarea de locuri de muncă,
precum şi în ceea ce priveşte locuinţele sau educaţia.
Frumseţile peisajelor americane precum şi bogăţia
resurselor sunt deseori preamărite. Acestea sunt puse în
contrast cu exemple de distrugeri şi risipă, cum ar fi cazul
pionierilor care au distrus şi epuizat resursele de lemn din
păduri pentru „explozia" construcţiei de locuinţe, a in-
dustriei şi a autostrăzilor. Poluarea în creştere cuprinde „de
la oraşe... în pericol de a fi îngropate sub propriul gunoi"
până la poluarea pământului şi a apei cu chimicale şi alte
deşeuri.
Manualul începe cu o lecţie standard: „America în cele

mai vechi timpuri", care discută istoria exploratorilor şi
trecutul lor, detaliază pe parcursul a 14 pagini, existenţa şi
apariţia „primilor americani" şi a primelor colonii. Cu toate
că discuţia referitoare la acest subiect este destul de scurtă
şi superficială, este făcută o diferenţiere semnificativă între
triburile grupate în diferitele regiuni ale Americii. O pagină
întreagă este dedicată prezentării condiţiei indienilor:
„Aceşti primi americani au fost primii cărora le-au fost
confiscate pământurile, primii care au fost segre-gaţi, ultimii
care să primească drept de vot, şi ultimii care să beneficieze
şi de părţile bune ale sistemului american." Justificările din
partea coloniştilor pentru tratamentul la care îi supuneau
pe indieni erau următoarele: „Indienii sunt o barieră în faţa
progresului care trebuie eliminată prin forţă sau negociere."
Etapa de dezvoltare a primelor colonii engleze până la
crearea unei naţiuni este de fapt una cu tendinţe
expansioniste: confiscări de pământuri (regi englezi în
căutare de noi titluri, exercitându-şi prerogativele pentru a
aloca pământuri peste mări şi ţări), comerţ, agricultură şi
industrie în creştere şi războaiele între puterile europene
până când Anglia preia controlul. Populaţia era diversificată:
includea deopotrivă sclavi africani şi oameni de altă origine
decât cea engleză. Tensiunile în creştere devin evidente:
excluderea lui Roger Williams şi Anne Hutchinson pe motive
religioase şi politice din colonia Massachusetts Bay,
scandalul libertăţii presei, protestele împotriva sclaviei.

Tensiuni de asemenea s-au creat şi între colonişti şi Anglia,
în primul rând din cauza taxele fără dreptul la
reprezentare39, care au dus la un impuls războinic, toate
acestea urmate de Declaraţia de Independenţă. Faptul că
dezbinarea domnea în rândul americanilor este de
asemenea menţionat. „Unii erau patrioţi, alţii loialişti, unii
erau nedecişi. Pe măsură ce războiul înainta, mulţi treceau
dintr-o tabără în alta."
în timpul războiului şi după obţinerea victoriei, liderii
statelor nu au ajuns la o soluţie clară pentru o eventuală
unire. în crearea Constituţiei, compromisul a fost de bază,
mai ales în ceea ce priveşte natura reprezentării în cele
două Camere ale Congresului, precum şi în chestiunea
puterilor autorităţii centrale asupra statelor federale.
Primele decade ale noii naţiuni însemnau şi dezvoltarea
principiilor şi practicilor. Un principiu important a luat
naştere odată cu „Revoluţia din 1800" când a fost ales
Thomas Jefferson. în loc să conducă o destabilizare politică,
Jefferson a reuşit să calmeze populaţia dar şi pe politicieni;
a făcut un apel la întreaga Americă: „Să ne unim noi, toţi
americanii, într-o singură inimă şi cu o singură conştiinţă.
Suntem cu toţii republicani, suntem cu toţii federalişti." în
anii următori însă, erau deja evidente anumite rivalităţi:
problema sclaviei a izolat sudul; cu toate că o lege din 1807
punea capăt comerţului cu sclavi, traficul cu sclavi încă se
practica în sud. Statutul sclavilor în teritoriile vestice care

deveniseră state a mărit şi mai mult starea de tensiune.
Cele două mari evenimente al secolului al XlX-lea au
fost expansiunea către vest, şi Războiul Civil. Expansiunea
către vest a reprezentat o creştere teritorială şi definirea
politică a naţiunii în forma ei de azi. De asemenea, a
reprezentat şi o victorie a democraţiei: în statele nou create
era deja acordat dreptul de vot întregii populaţii masculine
în original,
de culoare taxation
albă, without
exemplu representation
pe care l-au urmat(n.tr.).
şi anumite
state din est. Cu toate acestea, expansiunea către vest a
însemnat şi anexarea de noi pământuri: prin cumpărare -
Louisiana fiind cumpărată de la Franţa, prin cucerire, prin
determinarea indienilor să părăsească pământurile, prin
stabilirea şi încălcarea de tratate şi prin înlăturarea
indienilor din zona de la est de Mississippi prin intermediul
unor tratate impuse cu forţa asupra lor. Cea mai mare
partea a celor 10 000 de indieni de la est de Mississippi au
fost deportaţi.
Discutând despre tragedia Războiului Civil, autorii
ilustrea/ă < ruil mea şi efectele sclaviei:
Urmărit încontinuu şi în permanenţă supus la control
deplin din partea stăpânului, un sclav nu avea voie
niciodată să uite că este sclav... Cei mai mulţi dintre sclavi
îndurau tot ce li se întâmpla. Dacă uneori trândăveau în
timpul orelor de muncă, o făceau pentru a protesta. Sclavii
se prefăceau că sunt bolnavi şi că nu pot munci. Uneori

distrugeau uneltele sau deteriorau culturile. Unii erau atât
de disperaţi încât îşi tăiau propriile mâini, sau chiar se
sinucideau.
Aboliţioniştii, fervenţi şi răspicaţi, solicitau emanciparea

imediată .i sclavilor. Proprietarii de sclavi pe de altă parte
apărau practicile sclaviei, susţinându-le ca vitale pentru
prosperitatea sudului.
Dacă ne uităm de-a lungul istoriei, apologetul sudiştilor
găsea destule argumente. Orice societate în curs de progres
s-a bazat pe sclavie. Egiptenii aveau sclavi, Grecii aveau
sclavi, Romanii aveau sclavi. „în toate sistemele sociale",
susţinea guvernatorul statului Carolina de Sud, „trebuie să
existe o clasă care să îndeplinească muncile grele ale vieţii."
în timp ce negrii erau sclavi, albii din sud aveau timpul
necesar pentru a deveni mai cultivaţi.
După Proclamaţia de Emancipare a preşedintelui
Abraham Lincoln, după sfârşitul războiului sângeros şi după
moartea preşedintelui, sclavii eliberaţi îşi vedeau necazurile
abia începând. Nepregătiţi pentru libertate şi pentru
cetăţenie deplină, ei erau cu uşurinţă exploataţi. Toate
statele foste Confederate stabileau un Cod al Negrilor care îi
trata în mod nedrept pe cei proaspăt eliberaţi. Acesta le
interzicea negrilor dreptul de vot sau la educaţie, instituind
astfel o segregaţie oficială. Mai mult, Ku Klux Klan îi
„tortura, abuza şi deseori omora pe negri şi pe susţinătorii

albi ai acestora".
în schimb, în parte ca răspuns la aceste acţiuni ale
fostelor state Confederate, Congresul a luat măsuri pentru a
împiedica toate acestea. Au fost impuse reforme, lozinca
fiind: „Mai puţină iertare pentru liderii Confederaţi, mai
multă participare pentru cei eliberaţi." în această perioadă,
au fost ratificate Amendamentele XIII, XIV şi XV din
Constituţie. Acestea puneau capăt sclaviei şi acordau
cetăţenie deplină persoanelor de culoare, garantându-le
egalitate în faţa legii şi drept de vot. După
1877 însă, statele din sud au introdus o serie de legi
care de fapt instituiau o nouă segregare, tratându-i pe
„negri" drept inferiori.
în discuţia despre următoarele decenii, autorii
abordează trei mari teme: progresul şi dezvoltarea Statelor
Unite, problemele sociale şi politice, deseori rezultate ale
progresului şi încercările de reformă şi de instaurare a unui
climat de umanitate. Prima dintre acestea cuprinde marile
descoperiri şi industrializarea, căile ferate trans-
continentale, exploatările miniere din Vestul îndepărtat şi
revoluţia industrială. Oraşe cu zgârie-nori apar ca centrele
industriale şi de afaceri, oferind noi oportunităţi de
educaţie şi de petrecere a timpului liber. Progresele ştiinţei
aduc mai târziu progrese în medicină şi în aeronautică.
Către sfârşitul secolului, Statele Unite, „obţineau un
imperiu", o extensie a ambiţiilor expansioniste. Alaska era

cumpărată de la Rusia; alte teritorii erau obţinute prin
războiul împotriva Spaniei. în secolul XX, Statele Unite
deveneau o putere mondială.
în timp ce industrializarea avea ca rezultat progresul,
mai ales pentru milionarii preocupaţi doar de profituri, un
alt rezultat îşi făcea simţită prezenţa, şi anume aglomerarea
oraşelor ale căror centre deveneau sufocante şi
nesănătoase. Condiţiile muncitorilor erau proaste; lungile
ore de munci grele erau de fapt viaţa lor sărăcăcioasă.
Valurile de imigranţi din Asia şi din Europa aduceau
probleme de adaptare şi de limbă, dar şi de intoleranţă şi
tratament nedrept şi discriminatoriu. Indienii erau adunaţi
în rezervaţii: „Unul din scopuri fiind acela de a-i învăţa
agricultura, pentru a-i determina să elibereze vastele
teritorii pe care le foloseau pentru vânătoare." Intoleranţa
şi discriminarea faţă de „negri" se amplifica. în timpul celui
de-Al Doilea Război Mondial, „americanii de origine japo-
neză erau consideraţi drept un mare factor de risc, cu toate
că această idee s-a dovedit a fi departe de realitate. Fără
niciun fel de întrebare şi fără a le fi oferit dreptul de a-şi
dovedi nevinovăţia, ei erau escortaţi în tabere de detenţie...
fiindu-le încălcate toate drepturile prevăzute de Constituţie
cu privire la arestare, detenţie, mutare forţată sau altele.
Mai mult, ei trăiau şi jignirea de a fi menţinuţi acolo unde
nu puteau face nimic pentru eforturile războiului".
încercări de reformă se manifestau atât în ceea ce

privea forţa de muncă, cât şi în comunitate, în afaceri sau
chiar în forma de guvernământ. Pe măsură ce sindicatele au
crescut în forţă şi au obţinut salarii mai mari, mai puţine ore
de lucru şi condiţii mai bune la locul de muncă, angajatorii
s-au organizat la rândul lor împotriva acestora, folosind
spărgători de grevă şi tribunalele pentru a învinge.
Revigorarea sindicatelor în anii '30 a ajutat la asigurarea
unor salarii mai bune pentru milioane de angajaţi. Ziarele
de scandal, activiştii sociali ca Jane Addams şi guvernatorii
progresişti ca Robert LaFollete din Wisconsin luptau pentru
a uşura condiţiile de viaţă ale săracilor; erau emise legi
pentru interzicerea muncii copiilor. La nivel federal, anumite
legi stabileau condiţiile de muncă pentru femei, precum şi
limitarea abuzurilor din partea „marilor afacerişti",
fabricanţilor de medicamente, trusturilor sau
monopolurilor. Criticile aduse corupţiei guvernului au dus la
schimbarea „sistemului de privilegii", înlocuit treptat cu un
sistem de funcţionari publici profesionişti, şi chiar până la
ratificarea Amendamentului XVII, care prevedea alegerea
directă a senatorilor de către populaţie.
Paginile de încheiere ale textului juxtapun „Panica
pentru securitate" - spaima comunismului - şi mişcările
pentru drepturi civile - luptau pentru „Drepturi egale şi
tratament corect". Prima temă face aluzie la jurămintele de
credinţă, suspiciunea generalizată ş terorizarea multor
persoane din Departamentul de Stat şi a altora de către

senatorul republican Joseph R. McCarthy. Cea de a doua se
referă la denunţarea segregării în 1955 de către Curtea
Supremă şi la extinderea drepturilor civile în şcoli, în
autobuze, restaurante şi la obţinerea dreptului de vot. Susţi-
nere largă şi puternică a fost câştigată pentru acestea în
rândul tuturor comunităţilor, albi sau negri deopotrivă, în
toate regiunile ţării.
Această tendinţă a cauzat şi reacţii sălbatice din partea

poliţiei locale, a Consiliului Cetăţenilor Albi şi din partea Ku
Klux Klan, a mulţimilor şi a asasinilor. Văzând oameni negri
atacaţi cu câini poliţişti, cu furci, cu gaze lacrimogene, cu
bice şi bâte, întreaga naţiune americană a fost tulburată. La
fel şi atacarea caselor şi bisericilor negrilor, precum şi
asasinarea a sute de persoane, albi şi negri, care luptau
pentru drepturile civile.
Demonstraţiile au dus la Legea Drepturilor Civile din
1964 şi Legea Electorală din 1965.
ISTORICUL CENZURII
Atacurile la adresa manualului Ţara celor liberi, au avut
loc pe mai multe planuri, şi din diferite surse. Primul caz a
apărut la nivel de stat, în California, atacul venind din
partea Adunării Statului şi a inspectorului
1877 însă, statele din sud au introdus o serie de legi

care de fapt instituiau o nouă segregare, tratându-i pe
„negri" drept inferiori.
în discuţia despre următoarele decenii, autorii
abordează trei mari teme: progresul şi dezvoltarea Statelor
Unite, problemele sociale şi politice, deseori rezultate ale
progresului şi încercările de reformă şi de instaurare a unui
climat de umanitate. Prima dintre acestea cuprinde marile
descoperiri şi industrializarea, căile ferate trans-
continentale, exploatările miniere din Vestul îndepărtat şi
revoluţia industrială. Oraşe cu zgârie-nori apar ca centrele
industriale şi de afaceri, oferind noi oportunităţi de
educaţie şi de petrecere a timpului liber. Progresele ştiinţei
aduc mai târziu progrese în medicină şi în aeronautică.
Către sfârşitul secolului, Statele Unite, „obţineau un
imperiu", o extensie a ambiţiilor expansioniste. Alaska era
cumpărată de la Rusia; alte teritorii erau obţinute prin
războiul împotriva Spaniei. în secolul XX, Statele Unite
deveneau o putere mondială.
în timp ce industrializarea avea ca rezultat progresul,
mai ales pentru milionarii preocupaţi doar de profituri, un
alt rezultat îşi făcea simţită prezenţa, şi anume aglomerarea
oraşelor ale căror centre deveneau sufocante şi
nesănătoase. Condiţiile muncitorilor erau proaste; lungile
ore de munci grele erau de fapt viaţa lor sărăcăcioasă.
Valurile de imigranţi din Asia şi din Europa aduceau
probleme de adaptare şi de limbă, dar şi de intoleranţă şi

tratament nedrept şi discriminatoriu. Indienii erau adunaţi
în rezervaţii: „Unul din scopuri fiind acela de a-i învăţa
agricultura, pentru a-i determina să elibereze vastele
teritorii pe care le foloseau pentru vânătoare." Intoleranţa
şi discriminarea faţă de „negri" se amplifica. în timpul celui
de-Al Doilea Război Mondial, „americanii de origine japo-
neză erau consideraţi drept un mare factor de risc, cu toate
că această idee s-a dovedit a fi departe de realitate. Fără
niciun fel de întrebare şi fără a le fi oferit dreptul de a-şi
dovedi nevinovăţia, ei erau escortaţi în tabere de detenţie...
fiindu-le încălcate toate drepturile prevăzute de Constituţie
cu privire la arestare, detenţie, mutare forţată sau altele.
Mai mult, ei trăiau şi jignirea de a fi menţinuţi acolo unde
nu puteau face nimic pentru eforturile războiului".
încercări de reformă se manifestau atât în ceea ce
privea forţa de muncă, cât şi în comunitate, în afaceri sau
chiar în forma de guvernământ. Pe măsură ce sindicatele au
crescut în forţă şi au obţinut salarii mai mari, mai puţine ore
de lucru şi condiţii mai bune la locul de muncă, angajatorii
s-au organizat la rândul lor împotriva acestora, folosind
spărgători de grevă şi tribunalele pentru a învinge.
Revigorarea sindicatelor în anii '30 a ajutat la asigurarea
unor salarii mai bune pentru milioane de angajaţi. Ziarele
de scandal, activiştii sociali ca Jane Addams şi guvernatorii
progresişti ca Robert LaFollete din Wisconsin luptau pentru
.i uşura condiţiile de viaţă ale săracilor; erau emise legi

pentru interzicerea muncii copiilor. La nivel federal, anumite
legi stabileau condiţiile de muncă pentru femei, precum şi
limitarea abuzurilor din partea „marilor afacerişti",
fabricanţilor de medicamente, trusturilor sau
monopolurilor. Criticile aduse corupţiei guvernului au dus la
schimbarea „sistemului de privilegii", înlocuit treptat cu un
sistem de funcţionari publici profesionişti, şi chiar până la
ratificarea Amendamentului XVII, care prevedea alegerea
directă a senatorilor de către populaţie.
Paginile de încheiere ale textului juxtapun „Panica
pentru securitate" - spaima comunismului - şi mişcările
pentru drepturi civile - luptau pentru „Drepturi egale şi
tratament corect". Prima temă face aluzie la jurămintele de
credinţă, suspiciunea generalizată ş terorizarea multor
persoane din Departamentul de Stat şi a altora de către
senatorul republican Joseph R. McCarthy. Cea de a doua se
referă la denunţarea segregării în 1955 de către Curtea
Supremă şi la extinderea drepturilor civile în şcoli, în
autobuze, restaurante şi la obţinerea dreptului de vot. Susţi-
nere largă şi puternică a fost câştigată pentru acestea în
rândul tuturor comunităţilor, albi sau negri deopotrivă, în
toate regiunile ţării.
Această tendinţă a cauzat şi reacţii sălbatice din partea

poliţiei locale, a Consiliului Cetăţenilor Albi şi din partea Ku
Klux Klan, a mulţimilor şi a asasinilor. Văzând oameni negri

atacaţi cu câini poliţişti, cu furci, cu gaze lacrimogene, cu
bice şi bâte, întreaga naţiune americană a fost tulburată. La
fel şi atacarea caselor şi bisericilor negrilor, precum şi
asasinarea a sute de persoane, albi şi negri, care luptau
pentru drepturile civile.
Demonstraţiile au dus la Legea Drepturilor Civile din
1964 şi Legea Electorală din 1965.
ISTORICUL CENZURII
Atacurile la adresa manualului Ţara celor liberi, au avut
loc pe mai multe planuri, şi din diferite surse. Primul caz a
apărut la nivel de stat, în California, atacul venind din
partea Adunării Statului şi a inspectorului
Max Refferty. Controversa apăruse începând cu mai
1966 când un membru al Adunării Statului, John L. E. Collier,
a descris cartea drept „foarte dezagreabilă, distorsionată şi
inacceptabilă" anunţând că va face eforturi pentru a bloca
aprobarea cărţii. în favoarea părerilor lui Collier s-au
pronunţat şi membrii Adunării Charles Conrad şi Senatorul
de Stat, John G. Schmitz. Textul fusese criticat pentru
presupuse tendinţe internaţionaliste, pentru citarea unor
comunişti, descrierea Statelor Unite ca un tiran al lumii,
distorsionări ale istoriei, şi defăimarea „părinţilor naţiunii
americane". Liga pentru studierea manualelor, fosta Ligă
Naţională Americană Anti-Comunistă, acuza faptul că textul

încearcă mai mut „să manipuleze" decât să informeze.
De o notorietate specială a fost critica adusă de
inspectorul Rafferty, cum că textul ar fi „părtinitor cauzei
drepturilor civile", judecată ce avea la bază o critică a
textului construită de „vechiul său consilier, Emery Stoops,
un profesor de administraţie educaţională la Universitatea
California de Sud". Pe de altă parte, Collier susţinea că
părtinirea politică este în favoarea „negrilor", evitând să
menţioneze şi realizările obţinute de aceştia de-a lungul
timpurilor cu privire la drepturile lor. John Caughey,
profesor de istorie la Universitatea California din Los
Angeles (UCLA), a respins în mod special aceste acuzaţii,
subliniind anumite pasaje care făceau chiar referire la
„negri" şi la activităţile lor semnificative.
într-o critică detaliată apărută în ziarul diocezei catolice
din Brooklyn, New York, The Tabiet, Conrad denunţa lipsa
de imparţialitate a cărţii. „Autorii pur şi simplu ignoră
perioade întregi din istoria naţiunii noastre, întrucât se pare
că autorilor le displăcea filozofia politică a acelor perioade.
Pe de altă parte, pagini întregi sunt dedicate unor fleacuri."
Contestaţia sa deplângea excluderea din paginile cărţi ale
unor elemente importante, cum ar fi cele din timpul
administraţiilor Harding, Coolidge şi Hoover, sau descrierea
acestora ca fiind mai degrabă inactivi în funcţiile lor; „elevii
au dreptul să ştie că aceşti oameni considerau că guvernul
federal trebuie să intervină doar în cazuri de urgenţă, şi că

în perioade de prosperitate trebuie să fie reduse taxele şi
plătită datoria externă." Relativ la acestea, Conrad găsea
drept dezechilibrate referirile la administraţia Eisenhower şi
la reacţia sa în faţa comunismului. Tratamentul
comunismului a fost dezbătut de asemenea cu un interes
deosebit; nu este prezentat în niciun caz la fel de negativ ca
fascismul, mai ales în ceea ce priveşte atitudinea
compătimitoare faţă de comuniştii acuzaţi în Statele Unite,
dar şi în ceea ce priveşte lipsa unei prezentări a atrocităţilor
ruseşti în Ungaria, invadarea Finlandei iau cucerirea
Poloniei. „Aceasta este replica liberală celebră deja, care
lus{ine în mod fals că Stalin era un tiran, dar că de fapt
comunismul, sau măcar comunismul în Rusia, şi-ar fi
schimbat faţa şi poate fi acum privit cu încredere." Conrad
mai afirma că aceasta era în mod clar „o reflecţie a
sentimentelor şi părerilor lui... Caughey." Pentru a-şi susţine
afirmaţiile acestea, Conrad amintea faptul că acesta (n.a.
Caughey), ar fi refuzat să semneze jurământul de loialitate
în anii '50, lucru pentru care a fost concediat de la UCLA pe
timp de doi ani, până când a semnat în cele din urmă aşa
numitul jurământ de credinţă. Conrad de asemenea critica
omisiunea tragediei de la Pearl Harbour şi exagerarea cu
privire la victimele de la lliroşima, şi dedicarea a mai mult
de o pagină japonezilor „reţinuţi în tabere de detenţie".
Din cauza presiunii publice, Comisia de Stat pentru

Curriculum, a alcătuit un juriu format din reputaţi istorici
pentru a studia cartea precum şi criticile aduse. Lista de
propuneri de revizuire a juriului a fost înaintată autorilor.
Rafferty declara tot atunci că va recomanda Guvernatorului
Ronald Reagan să „oprească plăţile pentru exemplarele
cumpărate" în caz că nu sunt făcute revizuirile
recomandate.
în decembrie 1966, după ce au fost operate schimbările
solicitate, Max Rafferty a aprobat studierea manualului în
şcolile din California. Consiliul educaţional al statului a
aprobat-o în unanimitate, cartea urmând a fi studiată în
cursurile clasei a opta începând cu toamna lui 1967.
Un incident tangenţial de cenzură a avut loc la
convenţia Republicanilor Uniţi pentru California (RUC) în
mai 1967. Consiliul de guvernatori al acestei structuri a
ordonat eliminarea ultimilor două pagini ale unei cărţi ce se
vindea în sala în care avea loc conferinţa. Broşura de 60 de
pagini, Povestea din spatele cărţii Ţara celor liberi, de Ford
Sammis, era critică atât la adresa cărţii, cât şi la adresa
inspectorului Max Rafferty. Ultimele două pagini făceau
aluzii nu tocmai flatante la adresa lui Rafferty, care era
susţinut de importante grupuri la acea convenţie pentru
candidatura la Senat la alegerile din 1968. Schimbarea
abruptă în atitudinea lui Rafferty este comentată; el ar fi
spus: „Aproape că am reuşit de unul singur să aduc
asemenea schimbări substanţiale acestei cărţi. Cartea este

acum cu 500% mai bună decât acum un an, în mare parte
mulţumită eforturilor mele." (O conversaţie telefonică cu
cei doi autori în viaţă, John Hope Franklin şi Ernest R. May,
dezvăluia că erau nu „multe" ci „foarte puţine" schimbări în
paginile cărţii. Multe au fost respinse de
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ________________________________________________________________700 de cărţi interzise
autori, cum ar fi descrierea lui W. E. B. Du Bois drept

comunist".) Odată eliminate cele două pagini de la sfârşitul
cărţii lui Sammis, cartea a fost reintrodusă la vânzare în sala
de conferinţe, în ciuda unor critici la adresa lui Rafferty ce
rămăseseră în paginile textului.
Criticile lui Sammis aduse manualului Jara celor liberi,
se refereau în principal la cauza „drepturilor civile şi la
problema negrilor". Abordarea acestora era considerată
părtinitoare ideilor patriotismului şi liberalismului de
atunci.
în ciuda aprobării primite din partea consiliului de stat
pentru educaţie din California, şi a deciziei procurorului
general de a înainta cartea spre folosinţă, controversele au
continuat în toamna lui 1967. Conducerea şcolii Charter Oak
s-a declarat împotriva cărţii, pe 7 august, iar consiliul
director al şcolii i-a convocat pe profesorii implicaţi pentru a
decide o politică în privinţa cărţii respective. (Oficialii şcolii
descriau cartea drept „uşor de citit, ilustrată colorat şi bună
pentru a fi un instrument educaţional excelent dacă este
predată corespunzător".)
Atacuri la adresa manualului au apărut şi în alte şcoli
din California. Districtul Paso Robles a votat pentru
aprobarea cărţii în ciuda protestelor; districtul Downey a
refuzat să comande manualele, în ciuda sancţiunilor de la
nivel de stat; districtul Arcadia a adoptat o atitudine
similară cu cea a districtului Downey, consiliul educaţional
din districtul Tuolumne votând împotriva manualului

(Sonora). Richard Pland membru al consiliului districtului
Sonora descria cartea drept „negativistă. Este creată pentru
a lăuda un segment al ţării în dauna altuia... dărâmă în loc
să construiască... ca şi cum ar încerca să ne inducă un
sentiment de vină." în total, 14 districte şcolare au refuzat
să aprobe textul, dar până la mijlocul lunii decembrie, doar
trei - Downey, Fruitvale şi Allensworth -şi-au menţinut
poziţia. Până în ianuarie doar Downey rezista, consiliul şcolii
votând în unanimitate pe 8 ianuarie 1968 pentru a întări
decizia de respingere a cărţii recomandate de la nivel de
stat. Una dintre obiecţiile celor din consiliu era legată de
unghiul de interpretare a istoriei oferit de carte: „Elevii de
clasa a Vlll-a nu sunt pregătiţi să facă interpretări ale istoriei
- mai ales interpretări părtinitoare, fie ele liberale sau
conservatoare", însă şi faţă de conţinuturi au existat destule
obiecţii, de exemplu, „defăimarea eroilor noştri": Nathan
Hale şi David Crockett nu sunt nici măcar menţionaţi, la fel
cum nici faptele militare al generalilor George Patton sau
Omar Bradley. Discursul lui Patrick Henry este denumit
„tiradă", şi „Partida de ceai de la Boston" este descrisă ca o
scenă în care „o gloată de oameni deturnează navele
britanice". Pe 14 decembrie 1967, consiliul educaţional de
stat a decis să insiste pentru studierea cărţii în şcoli; la
mijlocul lunii ianuarie, districtul Downey a decis să conteste
în justiţie dreptul autorităţilor de la nivel de stat de a
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ________________________________________________________________700 de cărţi interzise
impune spre studie rea în şcoli anumite manuale sau

materiale. Districtul susţinea faptul că legea educaţiei nu
prevede manuale obligatorii pentru liceu.
Grupuri de părinţi şi persoane particulare şi-au exprimat
de asemenea părerea. „Părinţii îngrijoraţi din Rialto", pe 23
august 1967, au denunţat „numeroasele greşeli" şi absenţa
unor evenimente semnificative din istoria americană. în
Wheatland-Chili, trei localnici au cerut înlocuirea
manualului Jara celor liberi, pe motiv că acesta ar fi
„defăimat America". Districtul şcolar Santa-Paula a primit
de asemenea mai multe „apeluri din partea unor părinţi
îngrijoraţi". Părinţilor din Rialto li s-a spus < ,i şcoala nu are
de ales în privinţa manualelor pentru clasa a Vlll-a; solici-
tarea localnicilor din Wheatland-Chili a fost respinsă,
consiliul dând i re dit politicii de selecţie existente.
Un grup de cetăţeni, „Protestatari împotriva cărţii Jara
celor liberi", a luat naştere pentru a forţa excluderea din
lista de manuale din şcolile aparţinând de Orange County.
Grupul deja înaintase petiţii şi erau pregătiţi să prezinte
între „200 şi 300 de semnături" consiliului şcolii, pnta
grupului era de a obţine 10 000 de semnături. Acuzaţiile lor
susţineau că textul
... nu reuşeşte să descrie marile tradiţii ale Americii, de

exemplu, dragostea de ţară, individualismul puternic,
slăvirea lui Dumnezeu şi întreprinzătorii privaţi... şi acordă o
importanţă nepotrivită unor evenimente istorice minore,

îndoctrinează în favoarea colectivismului, ia în derâdere
justiţia americană, apără modele de gândire negativiste şi
promovează o propagandă străină de idealul american.
Mulţi părinţi şi-au exprimat nemulţumirea faţă de

respectivul manual, interzicându-le copiilor să ia parte la
lecţiile în care acesta era studiat. Obiecţiile lor susţineau că
acesta „nu constituie un portret real al istoriei acestei ţări"
şi că reprezenta „o viziune părtinitoare a istoriei şi o batjo-
cură la adresa credinţelor religioase americane". Copiii
respectivi au fost exmatriculaţi din cauza refuzului părinţilor
de a le permite participarea la cursuri; a fost înaintată o
plângere penală împotriva părinţilor pentru împiedicarea
copiilor să beneficieze de dreptul la educaţie. în aprilie
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ____________________________________________700 de cărţi interzise 1 ^
1968, părinţii unui copil au fost găsiţi vinovaţi, şi au fost

condamnaţi la zece zile de închisoare sau la plata unei
amenzi de 10 dolari. Verdictul de fapt le-a impus părinţilor
să îşi lase copiii să vină la şcoală. (Deznodământul celui de-
al doilea caz nu este cunoscut.)
Cu toate că David Shew în relatarea sa afirmă că Jara
celor liberi, este „folosită fără niciun fel de probleme în
Cleveland, Denver, Philadelphia, Kansas City, Detroit,
Washington şi Milwaukee,", Gerald Grant a descoperit un
caz explicit în afara graniţelor Californiei, în Columbus,
Ohio. Manualul a fost ţinta organizaţiei Let Freedom Ring,
care descris cartea drept nepatriotică şi comunistă, fapt
demonstrat şi de refuzul unuia dintre autori de a semna
jurământul de loialitate40. Mai mult, cartea predică „vina şi
ruşinea" faţă de trecutul Americii, şi mai mult, în mod
inacceptabil, nu include nicio poză cu Betsy Ross brodând
steagul american.
în ianuarie 1968, Asociaţia Naţională pentru Educaţie
relata, bazându-se pe un chestionar administrat pe 1 700 de
oficiali din domeniul educaţiei, a concluzionat că Jara celor
liberi a primit cele mai multe critici din partea publicului şi
a organizaţiilor. Studiul a întocmit de asemenea o listă cu
organizaţiile care au găsit potrivit să aducă „critici de-
structive", adică, să critice pentru a cauza dificultăţi mai
degrabă decât a ajuta. Societatea John Birch şi Sindicatul
Profesorilor au fost pe primele două locuri.
Şaptesprezece profesori din California au contribuit la

elaborarea unui document de 45 de pagini, Manualul „Jara
celor liberi" şi criticii săi, în care au evaluat competenţele
celor mai importanţi critici ai cărţii - numai unul dintre ei
era istoric, dar un specialist în istoria Irlandei şi a Europei -
şi au analizat controversele referitoare la carte. Profesorii
au citat anumite pasaje din text care contraziceau criticile
aduse, atât în ce spuneau, cât şi în informaţiile pe care le
invocau. Câteva exemple sunt date în cele ce urmează:
• Răspunsul la acuzaţia de „comunism moderat": „îi
proslăveşte pe radicali şi pe comunişti, abordează cu
neatenţie documentele americane, promovează
internaţionalismul". Autorii scriau: „Comunismul părea mai
idealist decât fascismul sau nazismul. Scopul său se pare că
era să asigure fiecăruia ceea ce i se cuvine;
se presupunea că beneficiile sale ar ajunge la muncitori
mai degrabă decât la clasa elitelor şi a stăpânilor. Dar
comunismul nu acorda nicio valoare vreunei libertăţi, în
afara eliberării de lipsuri. Liderii comunişti credeau că
numai ei ştiu ce este bine pentru tot poporul, toate
celelalte partide erau suprimate. La fel şi bisericile.
Scrierile şi discuţiile erau controlate. Criticii erau în-
temniţaţi sau ucişi. Se făcea totul pentru a forţa oamenii să
accepte comunismul şi să se supună necondiţionat în faţa
liderilor de partid. în realitate, Rusia comunistă era un stat
poliţienesc brutal la fel ca Italia lui Mussolini sau

Germania lui Hitler.
• Răspuns la acuzaţia că patrioţii sunt omişi: „Probabil
de aceea încă una din cuvântările sale legendare [ale lui
Patrick Henry41], „Daţi-mi libertatea, sau daţi-mi moartea"
este doar îngropată într-unui din discursurile lui Lyndon
Johnson..." Autorii scriau: „Discuţiile pe tema însemnătăţii
libertăţi au atins punctul culminant în anii 1760 şi 1770".
„Alte contribuţii din partea unor persoane includ şi ...
cuvântarea lui Patrick Henry „DAŢI-MI LIBERTATE SAU DAŢI-
MI MOARTE!"
• Răspuns la acuzaţia că evenimentele istorice sunt
defăimate: Criticii acuzau citatul: „Această scenă în care
mulţimea deturna vapoarele britanice în portul Boston, a
rămas în istorie sub mult mai fericitul nume de Ceaiul de le
Boston". Concluziile studiului spun: „... o mulţime deghizată
ca indieni Mohawk şi negrii s-a repezit către port şi au golit
342 de cufere mari de ceai foarte valoros". Samuel Eliot
Morison, Oxford History of the American People (New
York, 1965).
40
Practică prin care un om îşi atesta loialitatea faţă de naţiunea americană şi îşi declina
41
apartenenţa
Patrick Henry (1la736-1799) - om politic şi orator American, care s-a distins în tipul Războiului de
idealurile comuniste (n. tr.). Independenţă prin poziţia sa anti-britanică (n.tr.).
UN INTERVAL REZONABIL (DECENT INTERVAL)
Autor: Frank Snepp

Data şi locul primei publicări: 1977, Statele Unite şi
Canada Edituri: Random House şi Random House of
Canada, Ltd. Forma literară: nonficţiune
REZUMAT
O relatare din interior despre sfârşitul indecent al
Saigonului făcută de analistul şef pentru strategii al CIA
în Vietnam, subtitlul dezvoltat expune scopul aparent al lui
Frank Snepp în Decent Interval. O mare parte din scrierea
sa expune aspecte referitoare la strategii şi la evenimente
de pe câmpul de luptă de ambele părţi, atât din Vietnamul
de Nord cât şi din cel de Sud. De asemenea, mai aduce la
suprafaţă şi gândurile oamenilor care construiau aceste
strategii. Un punct important este intercalat printre aceste
relatări, şi anume naşterea politicii americane de război,
operaţiunile ei şi actorii principali din Saigon şi Washington.
Titlul Decent Interval se referă la acuzaţiile aduse de critici
împotriva consilierului preşedintelui Statelor Unite pe
probleme de securitate naţională, Henry Kissinger, referi-
toare la acordul de încetare a focului din ianuarie 1973:
„cum că Kissinger nu ar fi dorit cu adevărat ca el să
funcţioneze, ci că încerca, prin caracterul său neclar şi
instabil, să asigure un «interval rezonabil» între retragerea
trupelor americane şi o bătălie finală şi mortală între cele

două taberi vietnameze".
Autorul însuşi este şi el un actor în aceste evenimente,
după cum ne-o arată şi subtitlul. Pe parcursul romanului,
acesta îşi expune atitudinile şi activităţile; el este însă mai
mult observatorul şi comentatorul de la faţa locului, „locul"
fiind unul din etajele superioare ale Ambasadei SUA la
Saigon, unde CIA îşi avea birourile. Perioada de timp la care
face referire textul este cea din octombrie 1972 până în 30
aprilie 1975, data la care decolează ultimul elicopter de
evacuare.
Până în octombrie 1972, trupele americane erau deja în
mare parte retrase din Vietnam. „Vietnamizarea", adică
transferul de responsabilităţi pentru administrarea şi
protecţia ţării către sud-vietnamezi, constituia baza politicii
americane. în ciuda acestei politici, Statele Unite, prin
ambasadorul şi şeful biroului CIA, care au „penetrat şi
manipulat" guvernul preşedintelui sud-vietnamez Thieu,
încă aveau controlul asupra situaţiei.
La 28 ianuarie 1973, intră în vigoare un acord de
încetarea a focului. Semnat la Paris de secretarul de stat al
Statelor Unite William Rogers, acesta fusese negociat de
Henry Kissinger încă din 1969. Tratatul conţinea
imperfecţiuni semnificative. Rămâneau nerezolvate atât
aspecte politice, cât şi militare. Problema care se punea în
legătură cu desemnarea unei autorităţi pentru Vietnamul
de Sud rămânea ignorată, cu toate că se prevedea un proces

de evoluţie politică. Fuseseră de asemenea omise aspecte
tehnice vitale pentru implementarea efectivă a acordului de
pace: nu fusese desemnat controlul asupra teritoriilor
disputate; lipsea o dată precisă de la care să înceapă acest
control; lipsea o decizie pentru asigurarea unei limitări
„legale" în cazul aprovizionării şi reînarmării trupelor
comuniste din Vietnamul de Sud. Strategia post război de
„echilibru", menită să aducă ostilităţile la un punct mort şi
să forţeze o atitudine de acceptare de către ambele părţi, a
fost dezechilibrată încă de la început. „Kissinger nu a avut
nici o clipă în mod serios intenţia de a lua în considerare
varianta de a promova un acord real de coalizare. Dacă ar fi
făcut aşa, ar fi însemnat abandonarea idealului unui
Vietnam de Sud fără comunişti, ideal faţă de care el şi Nixon
rămâneau devotaţi".
în umbra acestor imperfecţiuni, stăteau unele ce ţineau
chiar de acest proces. Atât Kissinger, cât şi Nixon,
„continuau să îl bombardeze pe preşedintele Thieu cu
ameninţări şi promisiuni într-un efort neobosit de a-l face
obedient". După ce Thieu a fost cu greu convins, Kissinger
nu l-a mai informat de schimbările operate asupra
documentului ce intra în vigoare în mod efectiv. în timpul
negocierilor, Kissinger a ţinut secrete angajamentele faţă de
ambele părţi combatante: menţinerea susţinerii din partea
SUA pentru Vietnamul de Sud; suspendarea zborurilor de
recunoaştere deasupra Vietnamului de Nord şi retragerea

tuturor tehnicienilor americani în decurs de un an. Dacă
vreunul din angajamente faţă una dintre părţile combatante
ar fi fost cunoscut de cealaltă, sau de poporul american,
fiecare şi-ar fi retras susţinerea şi ar fi pus la îndoială
capacităţile diplomatice ale lui Kissinger.
Pe măsură ce evenimentele se succedau, de la
manevrele pentru stabilirea unui acord de încetare a
focului, până la colapsul final al Vietnamului de Sud şi la
evacuarea americană, trei personaje sunt portretizate într-o
lumină negativă. După cum a fost sugerat în discuţia despre
acordul de încetare a focului, Kissinger, care fusese avansat
la postul de
UN INTERVAL REZONABIL (DECENT INTERVAL)
Autor: Frank Snepp

Data şi locul primei publicări: 1977, Statele Unite şi
Canada Edituri: Random House şi Random House of
Canada, Ltd. Forma literară: nonficţiune
REZUMAT
O relatare din interior despre sfârşitul indecent al
Saigonului făcută de analistul şef pentru strategii al CIA
în Vietnam, subtitlul dezvoltat expune scopul aparent al lui
Frank Snepp în Decent Interval. O mare parte din scrierea
sa expune aspecte referitoare la strategii şi la evenimente
de pe câmpul de luptă de ambele părţi, atât din Vietnamul

de Nord cât şi din cel de Sud. De asemenea, mai aduce la
suprafaţă şi gândurile oamenilor care construiau aceste
strategii. Un punct important este intercalat printre aceste
relatări, şi anume naşterea politicii americane de război,
operaţiunile ei şi actorii principali din Saigon şi Washington.
Titlul Decent Interval se referă la acuzaţiile aduse de critici
împotriva consilierului preşedintelui Statelor Unite pe
probleme de securitate naţională, Henry Kissinger, referi-
toare la acordul de încetare a focului din ianuarie 1973:
„cum că Kissinger nu ar fi dorit cu adevărat ca el să
funcţioneze, ci că încerca, prin caracterul său neclar şi
instabil, să asigure un «interval rezonabil» între retragerea
trupelor americane şi o bătălie finală şi mortală între cele
două taberi vietnameze".
Autorul însuşi este şi el un actor în aceste evenimente,
după cum ne-o arată şi subtitlul. Pe parcursul romanului,
acesta îşi expune atitudinile şi activităţile; el este însă mai
mult observatorul şi comentatorul de la faţa locului, „locul"
fiind unul din etajele superioare ale Ambasadei SUA la
Saigon, unde CIA îşi avea birourile. Perioada de timp la care
face referire textul este cea din octombrie 1972 până în 30
aprilie 1975, data la care decolează ultimul elicopter de
evacuare.
Până în octombrie 1972, trupele americane erau deja în
mare parte retrase din Vietnam. „Vietnamizarea", adică
transferul de responsabilităţi pentru administrarea şi

protecţia ţării către sud-vietnamezi, constituia baza politicii
americane. în ciuda acestei politici, Statele Unite, prin
ambasadorul şi şeful biroului CIA, care au „penetrat şi
manipulat" guvernul preşedintelui sud-vietnamez Thieu,
încă aveau controlul asupra situaţiei.
La 28 ianuarie 1973, intră în vigoare un acord de
încetarea a focului. Semnat la Paris de secretarul de stat al
Statelor Unite William Rogers, acesta fusese negociat de
Henry Kissinger încă din 1969. Tratatul conţinea
imperfecţiuni semnificative. Rămâneau nerezolvate atât
aspecte politii e, cât şi militare. Problema care se punea în
legătură cu desemnarea unei autorităţi pentru Vietnamul
de Sud rămânea ignorată, cu toate că se prevedea un proces
de evoluţie politică. Fuseseră de asemenea omise .ispecte
tehnice vitale pentru implementarea efectivă a acordului de
pare: nu fusese desemnat controlul asupra teritoriilor
disputate; lipsea o dată precisă de la care să înceapă acest
control; lipsea o decizie pentru .isigurarea unei limitări
„legale" în cazul aprovizionării şi reînarmării trupelor
comuniste din Vietnamul de Sud. Strategia post război de
„echilibru", menită să aducă ostilităţile la un punct mort şi
să forţeze o atitudine de acceptare de către ambele părţi, a
fost dezechilibrată încă de la început. „Kissinger nu a avut
nici o clipă în mod serios intenţia de a lua în considerare
varianta de a promova un acord real de coalizare. Dacă ar fi
făcut aşa, ar fi însemnat abandonarea idealului unui

Vietnam de Sud fără comunişti, ideal faţă de care el şi Nixon
rămâneau devotaţi".
în umbra acestor imperfecţiuni, stăteau unele ce ţineau
chiar de acest proces. Atât Kissinger, cât şi Nixon,
„continuau să îl bombardeze pe preşedintele Thieu cu
ameninţări şi promisiuni într-un efort neobosit de a-l face
obedient". După ce Thieu a fost cu greu convins, Kissinger
nu l-a mai informat de schimbările operate asupra
documentului ce intra în vigoare în mod efectiv. în timpul
negocierilor, Kissinger a ţinut secrete angajamentele faţă de
ambele părţi combatante: menţinerea susţinerii din partea
SUA pentru Vietnamul de Sud; suspendarea zborurilor de
recunoaştere deasupra Vietnamului de Nord şi retragerea
tuturor tehnicienilor americani în decurs de un an. Dacă
vreunul din angajamente faţă una dintre părţile combatante
ar fi fost cunoscut de cealaltă, sau de poporul american,
fiecare şi-ar fi retras susţinerea şi ar fi pus la îndoială
capacităţile diplomatice ale lui Kissinger.
Pe măsură ce evenimentele se succedau, de la
manevrele pentru stabilirea unui acord de încetare a
focului, până la colapsul final al Vietnamului de Sud şi la
evacuarea americană, trei personaje sunt portretizate într-o
lumină negativă. După cum a fost sugerat în discuţia despre
acordul de încetare a focului, Kissinger, care fusese avansat
la postul de
Secretar de Stat în 1973, este primul dintre aceste

personaje. Două trăsături particulare sunt exprimate în
principal: „puternica înclinaţie către a poza în maestrul
virtuoz", încăpăţânarea sa de a executa personal tot ce era
de făcut, lucru ce a condus la omiterea delegării
responsabilităţilor de supraveghere pentru activităţile din
Vietnam; şi „dependenţa sa faţă de secretomanie". Nu a
fost sincer faţă de Thieu şi nici faţă de alţi oficiali din
Vietnamul de Sud, ba mai mult, nici nu a dezvăluit în faţa
Congresului angajamentele pe care le-a luat (care necesitau
aprobarea Congresului). Nu are niciun fel de încredere în
evaluările CIA care vin în dezacord cu opiniile sale; în lunile
ce urmează, în ciuda faptului că, de fapt, contrariul era
evident, a continuat să susţină o poziţie potrivit căreia poa-
te fi obţinut un armistiţiu care să implice URSS şi China.
Acuzându-şi criticii de egoism, Kissinger este descris drept
fiind „inflexibil asupra multor aspecte - şi intolerant în
dezbateri". Aceste atribute au determinat întârzieri
semnificative în iniţierea procedurilor de evacuare, condu-
când la haosul ultimelor zile, şi la neîndeplinirea obligaţiilor
„morale" faţă de vietnamezii care au lucrat pentru oficialii
americani.
La cinci luni după acordul de încetare a focului, în iunie
1973, Graham Martin a devenit ambasadorul Statelor Unite
la Saigon, desemnat fiind chiar de Kissinger. Personalitatea
şi trăsăturile sale de caracter combinate cu percepţiile şi
părerile sale sunt văzute drept contraproductive pentru

operaţiunile Ambasadei şi drept handicapuri pentru
misiunea finală: evacuarea. Având o încredere de neclintit
în forţele proprii, conştient de statutul său, solicita ca rangul
său ierarhic să fie respectat întocmai; era susceptibil la cel
mai mărunt afront, şi „purta pică" oricui nu i se subordona,
transferându-i pe cei care îi puneau la îndoială opiniile sau
hotărârile. Folosea înşelăciunea pentru a-şi atinge scopurile
atât în faţa Congresului, cât şi în faţa presei. Anticomunist
fervent, a căutat ajutor suplimentar pentru a „consolida"
armata şi guvernul lui Thieu, ascunzându-le slăbiciunile şi
greşelile, pentru a convinge Congresul că o asemenea
poziţie merită susţinută. Crezând în continuare în
probabilitatea unei păci negociate, alături de Kissinger,
ignora cu obstinaţie realităţile care contraziceau această
probabilitate.
Thomas Polgar, şeful delegaţiei CIA, superiorul direct al
lui Snepp, este de asemenea identificat drept o victimă în
faţa convingerii că un ajutor adiţional pentru Vietnamul de
Sud şi o pace negociată ar fi fost iminente. în mod similar, el
ignora dovezile care veneau în contradicţie cu aceste păreri.
în ciuda puternicelor păreri anticomuniste, maghiar la
origine, Polgar a fost înşelat de delegaţia Comisiei
Internaţionale de Control şi Supraveghere din Ungaria;
organizaţia comunistă primea informaţii de la el, se pare în
rolul acesteia de intermediar în relaţia cu Vietnamul de
Nord, alimentându-l la rândul ei pe Polgar cu informaţii

false care îi întăreau opiniile greşite.
Centrul atenţiei pentru aproape întregul text este
ofensiva finală, în etapele ei succesive, a forţelor nord-
vietnameze de la mijlocul lui decembrie 1974 până în aprilie
1975 şi retragerea şi iminenta înfrângere a armatelor sud-
vietnameze. Simultan, Snepp oferă detalii pe larg despre
experienţele din timpul evacuării americane.
Sunt relatate două imagini semnificative. Liderii nord-
vietnamezi planifică minuţios ofensiva militară, stabilind
toate detaliile şi variantele. Informaţii culese din memoriile
generalului Van Tien Dung, comandantul armatelor nord-
vietnameze, arată consultări şi evaluări precise şi frecvente
pentru adaptarea strategiilor la situaţia dinamică. în
contrast, conducerea sud-vietnameză, cu toate că anticipa
un atac, se afla într-o stare reactivă. Planificarea era
generală; deciziile erau întârziate, în parte datorită faptului
că liderii operau după o „viziune împrumutată" (mai exact,
dependenţa de Statele Unite), în parte, din cauza lipsei de
coordonare şi a statutului lor ameninţat de eventuale
variante de reacţie. Deciziile nu păreau a fi bazate pe
analiza capacităţii de a realiza o anumită strategie sau alta.
Situaţia militară era de asemenea marcată de faptul că
aveau loc schimbări contradictorii de strategii în mijlocul
desfăşurării acestora. înfrângerea armatei sud-vietnameze a
fost cauzată şi de caracterul corupt şi ineficient al unor

comandanţi.
Temându-se că Saigonul va fi înconjurat şi izolat, lăsând
cele mai importante divizii în spatele liniei inamice, Thieu a
ordonat retragerea către noile poziţii. în condiţiile acestea,
rezultatul a fost devastator. Când Dung a înţeles ce se
întâmplă, a început să facă mutările câştigătoare pentru a
profita de situaţia creată. Două divizii au fost izolate; o alta
înconjurată în timp ce încerca să apere oraşele de pe coasta
de nord-est. Evacuarea acestor oraşe, în zona de la nord de
Saigon, în mod special Danang, a fost sub semnul haosului
şi a sfârşit dezastruos. Aceste evenimente aveau loc în
martie 1975.
„Idele lui Marte" nu au fost însă un avertisment
suficient de serios pentru Saigon. Anticipând că situaţia
gravă va convinge în sfârşit Congresul să aloce noile
ajutoare solicitate şi că se pot purta negocieri pentru a
împiedica un nou atac, ambasadorul Martin a împiedicat
acţiunile de evacuare a oraşului. Cu toate că războiul se
încinsese pe la începutul lunii aprilie în jurul Saigonului, nici
măcar oficialii de la Washington nu au intensificat presiunile
asupra ambasadorului Martin pentru a pune în scenă
evacuarea oraşului până la mijlocul lui aprilie. Martin care
întârziase eforturile de evacuare, e ezitant în continuare,
ceea ce a dus la panică şi haos.
Eroii lui Snepp sunt oamenii care au muncit în ciuda

ordinelor de amânare şi şi-au concentrat energiile şi
imaginaţia pentru a crea un plan de evacuare şi de a-l pune
în aplicare. Printre alţii, îl apreciază pe generalul Homer
Smith şi pe colonelul Bill Legro, şeful Biroului Ataşatului
pentru Apărare, şi personalul acestuia. De asemenea, tot
eroi sunt consideraţi şi nenumăraţii oameni care şi-au pus
viaţa în pericol pentru a iniţia (uneori ignorând ordine) şi a
efectua procesul de evacuare, incluşi fiind aici personalul
ambasadei şi alţii. Lăudaţi sunt de asemenea piloţii de
elicopter care au zburat încontinuu în ciuda presiunilor,
ajutând la evacuare alături de cei din Marină.
Cartea propune, de asemenea, două probleme care
reies din aceste evenimente. Kissinger stabileşte o poziţie
moral-politică: era convins că Statele Unite trebuiau să îşi
arate susţinerea pentru Vietnamul de Sud ca „dovadă a
prestigiului american peste hotare"; el adăuga că în caz con-
trar, alte naţiuni, de exemplu Israelul, i-ar pune la îndoială
consecvenţa. Citându-I dintr-o conferinţă de presă: „Este şi
o problemă morală pentru Statele Unite, aceea de a decide
dacă atunci când un aliat al Statelor Unite de peste zece ani
hotărăşte să se apere singur, Statele Unite trebuie să ia
deciziile pentru el, întrerupându-i ajutoarele."
O a doua problemă este amintită de nenumărate ori pe
parcursul textului: Care era responsabilitatea Statelor Unite
de a-i proteja pe sud-vietnamezii care au lucrat îndeaproape
cu ambasada, cu CIA, şi cu alte organisme? Mulţi

comentatori, incluzându-l pe Snepp, simţeau o obligaţie
morală profundă de a-i evacua şi pe aceşti asociaţi şi
prieteni -„oamenii noştri" - pentru a-i salva de eventualele
abuzuri din partea comuniştilor. Alţii erau netulburaţi;
personalul asociat putea fi lăsat să se apere singur odată cu
plecarea americanilor. Mai mult, unii, precum Polgar, indus
în eroare de speranţe deşarte, i-a pus în şi mai mare pericol
pe colaboratorii apropiaţi prin amânarea evacuării. într-
adevăr, acesta a fost dezastrul real menţionat mai devreme.
în timp ce dezastrul apropiat fusese evitat odată cu
evacuarea americană, mulţi dintre aceşti sud-vietnamezi au
rămas în urmă din cauza amânării procedurilor de evacuare
din partea oficialilor de la Washigton şi Saigon. Nu mai era
timp.
ISTORICUL CENZURII
într-o postfaţă la textul propriu-zis, Snepp dezvăluie
„cosmetizarea şi ascunderea evenimentelor" de către
Administraţia americană; îi nominalizează în special pe
Kissinger, Polgar şi Martin în acest context. Lui Snepp i se
cere să completeze un document, care în realitate însemna
oprirea evacuării „din cauza acţiunilor inamice la faţa
locului". Refuză să-l semneze. Fiindu-i interzis să realizeze o
„evaluare reală a pagubelor", criticat pentru faptul că a
prezentat un „comentariu detaliat asupra a ceea ce se
întâmplase", realizând că cenzura CIA i-ar fi oprit intenţia de
a dezvălui ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în Vietnam,

Snepp ia o decizie radicală:
Din cauza atacurilor continue la adresa integrităţii mele,
şi a ezitărilor de a vorbi sincer despre problema
vietnameză... am luat hotărârea de a nu preda manuscrisul
către CIA pentru examinare şi cenzură, aşa cum erau obligaţi
să facă toţi autorii foşti angajaţi ai CIA. După părerea mea,
dacă CIA poate să permită „scurgeri" oficiale către presă
pentru a-şi cosmetiza rolul în Vietnam, atunci înseamnă că
şi-a pierdut dreptul de a mă cenzura pe mine din motive de
securitate sau interes naţional.
Pregătirile pentru publicarea romanului Decent Interval
au fost făcute în secret; cartea a apărut în noiembrie 1977.
în februarie 1978, Departamentul de Justiţie al Statelor
Unite a depus o plângere civilă împotriva lui Frank Snepp,
pe motivul unei încălcări de contract, adică, o încălcare a
angajamentului semnat de toţi angajaţii CIA de a „nu
publica niciun fel de informaţii sau materiale referitoare la
activităţile CIA, atât în timpul cât şi după perioada de anga-
jare în cadrul CIA, fără acordul prealabil al instituţiei". O
clauză adiţională prevedea şi necesitatea de a nu
deconspira niciun fel de informaţie clasificată referitoare la
CIA. Departamentul de Justiţie al SUA a încercat să obţină
dreptul de a verifica orice text înaintea publicării şi a
solicitat daune - prin confiscarea redevenţelor din vânzarea
cărţii. Drept răspuns, Snepp a depus o plângere potrivit
căreia decizia i-ar încălca drepturile prevăzute în Primul

Amendament, fiind vorba de un caz de „restricţii a priori
asupra libertăţii de exprimare".
de evacuare a oraşului. Cu toate că războiul se încinsese
pe la începutul lunii aprilie în jurul Saigonului, nici măcar
oficialii de la Washington nu au intensificat presiunile
asupra ambasadorului Martin pentru a pune în scenă
evacuarea oraşului până la mijlocul lui aprilie. Martin care
întârziase eforturile de evacuare, e ezitant în continuare,
ceea ce a dus la panică şi haos.
Eroii lui Snepp sunt oamenii care au muncit în ciuda
ordinelor de amânare şi şi-au concentrat energiile şi
imaginaţia pentru a crea un plan de evacuare şi de a-l pune
în aplicare. Printre alţii, îl apreciază pe generalul Homer
Smith şi pe colonelul Bill Legro, şeful Biroului Ataşatului
pentru Apărare, şi personalul acestuia. De asemenea, tot
eroi sunt consideraţi şi nenumăraţii oameni care şi-au pus
viaţa în pericol pentru a iniţia (uneori ignorând ordine) şi a
efectua procesul de evacuare, incluşi fiind aici personalul
ambasadei şi alţii. Lăudaţi sunt de asemenea piloţii de
elicopter care au zburat încontinuu în ciuda presiunilor,
ajutând la evacuare alături de cei din Marină.
Cartea propune, de asemenea, două probleme care
reies din aceste evenimente. Kissinger stabileşte o poziţie
moral-politică: era convins că Statele Unite trebuiau să îşi
arate susţinerea pentru Vietnamul de Sud ca „dovadă a
prestigiului american peste hotare"; el adăuga că în caz con-

trar, alte naţiuni, de exemplu Israelul, i-ar pune la îndoială
consecvenţa. Citându-I dintr-o conferinţă de presă: „Este şi
o problemă morală pentru Statele Unite, aceea de a decide
dacă atunci când un aliat al Statelor Unite de peste zece ani
hotărăşte să se apere singur, Statele Unite trebuie să ia
deciziile pentru el, întrerupându-i ajutoarele."
O a doua problemă este amintită de nenumărate ori pe
parcursul textului: Care era responsabilitatea Statelor Unite
de a-i proteja pe sud-vietnamezii care au lucrat îndeaproape
cu ambasada, cu CIA, şi cu alte organisme? Mulţi
comentatori, incluzându-l pe Snepp, simţeau o obligaţie
morală profundă de a-i evacua şi pe aceşti asociaţi şi
prieteni -„oamenii noştri" - pentru a-i salva de eventualele
abuzuri din partea comuniştilor. Alţii erau netul buraţi;
personalul asociat putea fi lăsat să se apere singur odată cu
plecarea americanilor. Mai mult, unii, precum Polgar, indus
în eroare de speranţe deşarte, i-a pus în şi mai mare pericol
pe colaboratorii apropiaţi prin amânarea evacuării. într-
adevăr, acesta a fost dezastrul real menţionat mai devreme.
în timp ce dezastrul apropiat fusese evitat odată cu
evacuarea americană, mulţi dintre aceşti sud-vietnamezi au
rămas în urmă din cauza amânării procedurilor de evacuare
din partea oficialilor de la Washigton şi Saigon. Nu mai era
timp.
ISTORICUL CENZURII
într-o postfaţă la textul propriu-zis, Snepp dezvăluie
„cosmetizarea şi ascunderea evenimentelor" de către
Administraţia americană; îi nominalizează în special pe
Kissinger, Polgar şi Martin în acest context. Lui Snepp i se
cere să completeze un document, care în realitate însemna
oprirea evacuării „din cauza acţiunilor inamice la faţa
locului". Refuză să-l semneze. Fiindu-i interzis să realizeze o
„evaluare reală a pagubelor", criticat pentru faptul că a
prezentat un „comentariu detaliat asupra a ceea ce se
întâmplase", realizând că cenzura CIA i-ar fi oprit intenţia de
a dezvălui ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în Vietnam,
Snepp ia o decizie radicală:
Din cauza atacurilor continue la adresa integrităţii mele,
şi a ezitărilor de a vorbi sincer despre problema
vietnameză... am luat hotărârea de a nu preda manuscrisul
către CIA pentru examinare şi cenzură, aşa cum erau obligaţi
să facă toţi autorii foşti angajaţi ai CIA. După părerea mea,
dacă CIA poate să permită „scurgeri" oficiale către presă
pentru a-şi cosmetiza rolul în Vietnam, atunci înseamnă că
şi-a pierdut dreptul de a mă cenzura pe mine din motive de
securitate sau interes naţional.
Pregătirile pentru publicarea romanului Decent
Interval au fost făcute în secret; cartea a apărut în
noiembrie 1977.
în februarie 1978, Departamentul de Justiţie al Statelor

Unite a depus o plângere civilă împotriva lui Frank Snepp,
pe motivul unei încălcări de contract, adică, o încălcare a
angajamentului semnat de toţi angajaţii CIA de a „nu
publica niciun fel de informaţii sau materiale referitoare la
activităţile CIA, atât în timpul cât şi după perioada de anga-
jare în cadrul CIA, fără acordul prealabil al instituţiei". O
clauză adiţională prevedea şi necesitatea de a nu
deconspira niciun fel de informaţie clasificată referitoare la
CIA. Departamentul de Justiţie al SUA a încercat să obţină
dreptul de a verifica orice text înaintea publicării şi a
solicitat daune - prin confiscarea redevenţelor din vânzarea
cărţii. Drept răspuns, Snepp a depus o plângere potrivit
căreia decizia i-ar încălca drepturile prevăzute în Primul
Amendament, fiind vorba de un caz de „restricţii a priori
asupra libertăţii de exprimare".
In timpul procesului, avocaţii guvernamentali au
argumentat că încrederea şi respectul faţă de CIA au avut de
suferit prin faptul că Snepp a publicat cartea fără a solicita
permisiunea. Mai mult, ca reacţie la opiniile lui Snepp cum
că nu ar fi fost aduse prejudicii legate de siguranţa na-
ţională, guvernul susţinea că CIA, şi nu un individ, are
dreptul de a decide dacă a fost adus un asemenea
prejudiciu. Declaraţia lui Snepp care susţinea că nu ar fi fost
vorba de un prejudiciu adus siguranţei naţionale a rămas
necontestată.
în iunie 1978, judecătorul tribunalului districtual al

Statelor Unite, Divizia de Est a statului Virginia, Owen R.
Lewis a considerat că Snepp a încălcat „în mod voluntar,
deliberat şi în secret" contractul cu CIA şi acordul de
confidenţialitate. Publicarea manuscrisului a „cauzat
pierderi ireparabile Statelor Unite", l-au fost interzise
încălcări viitoare al acordului de confidenţialitate şi i-au fost
confiscate veniturile din vânzarea cărţii (aproximativ 60 000
de dolari potrivit lui Robert L. Bernstein, preşedintele
editurii Random House). Astfel, problema încălcării
contractului a înlăturat-o pe cea legată de dezvăluirea de
informaţii clasificate, subliniind dreptul CIA de a cenzura
orice manuscris înaintea publicării.
Decizia Curţii de Apel (judecătorii Harrison L. Winter, J.
Dickson Phillips şi Walter Hoffman) din martie 1979 a
coincis cu cea precedentă cu referire la încălcarea
contractului şi la dreptul CIA de a cenzura orice material
înaintea publicării, şi a susţinut viitoarele obligaţii de
respectare a acestei decizii. însă, a respins confiscarea
veniturilor, argumentând că aceasta ar fi fost o pedeapsă
nepotrivită. Asemenea despăgubiri ar fi fost necesare
numai în cazul în care Snepp ar fi deconspirat informaţii
clasificate. „Cu alte cuvinte, instanţa a considerat că
obligaţiile lui Snepp se refereau doar la a păstra
confidenţialitatea materialelor clasificate".
în februarie 1980, Curtea Supremă a Statelor Unite, la

solicitarea lui Snepp de a examina decizia Curţii de Apel
care reitera validitatea contractului cu CIA, a reacţionat la
solicitare cu o adresă nesemnată; decizia era de a nu
accepta în mod oficial cererea de examinare a deciziei Curţii
de Apel. Constrângerile asupra angajaţilor CIA au fost
menţinute: acordul de confidenţialitate este un contract ce
poate fi executat prin apel în justiţie care se aplică atât în
cazul informaţiilor clasificate cât şi în cel al informaţiilor
neclasificate. Snepp „şi-a încălcat în mod deliberat şi în se-
cret obligaţiile de a prezenta orice material pentru cenzură
înainte de publicare"; un fost agent CIA nu se poate baza pe
propria judecată în privinţa „informaţiilor care pot veni în
detrimentul „poziţiei generale a
CIA asupra a ceea ce se poate expune şi ce nu, din
sursele clasificate sau confidenţiale". Mai mult, decizia
Curţii de Apel a fost anulată, hotărârea de confiscare a
veniturilor provenite din vânzarea cărţii fiind din nou
adoptată.
Opinia contradictorie venită din partea judecătorului
John Paul Stevens (susţinută şi de judecătorii William J.
Brennan Jr. şi Thurgood Marshall) susţinea faptul că „scopul
acordului de confidenţialitate al CIA nu era de a acorda CIA
dreptul de a cenzura părerile critice ale angajaţilor săi, ci
doar de a se asigura că informaţii clasificate şi secrete nu
sunt dezvăluite..." Mai mult, el a argumentat faptul că a
acorda guvernului dreptul asupra profitului lui Snepp era

„fără precedent şi o pedeapsă prea drastică". Judecătorul
Stevens a adăugat că decizia instanţei nu era prevăzută de
niciun statut, contract sau de Codul civil.
Instanţa nu m-a convins că o analiză a raţiunii pe care s-
a bazat acţiunea este exclusă în cazul contractului lui Snepp
care prevede cenzura prealabilă publicării. La fel ca orice
angajator, CIA are interesul serios de a proteja anumite
tipuri de informaţii; în acelaşi timp, de cealaltă parte,
angajatul CIA are interesul de a-şi păstra o serie cât mai
largă de oportunităţi de angajare (inclusiv cea de scriitor), şi
de a-şi proteja drepturile prevăzute de Primul
Amendament. Interesul public rezidă în a adopta o decizie
potrivită care să menţină scopul activităţilor de informaţii
ale CIA, dar fără a împiedica libera circulaţie a informaţiilor
neclasificate. Când Guvernul încearcă să impună o restricţie
dură asupra libertăţii angajatului, cu toate că se acceptă
faptul că obiectivul pentru care acordul a fost semnat -
confidenţialitatea informaţiilor clasificate - nu a fost
compromis, instanţa ar putea fi convinsă că acest caz nu
este unul în care trebuie invocat contractul.
Acest caz a fost primul care a făcut să devină ilegal
pentru un oficial al serviciilor secrete americane să publice
orice fel de informaţii, secrete sau nu, care au fost culese
din surse oficiale.
Ca reacţie la decizia Curţii Supreme, Snepp a solicitat o

nouă audiere pentru a se prezenta argumentele. Aceasta a
fost respinsă în aprilie 1980. La 21 august 1980, Anthony
Lewis a declarat că Snepp plătise o amendă de 116 658 de
dolari către guvern - adică tot ce câştigase. Mai datora încă
24 000 de dolari, pe care urma să-i obţină dintr-un
împrumut.
La 3 martie 1980, la nicio lună de la decizia Curţii
Supreme împotriva lui Frank Snepp, Departamentul de
Justiţie l-a dat în judecată pe
John R. Stockwell, încercând să confişte profiturile pe
care le-a obţinut din cartea In Search of Enemies, a CIA
Story. Aceasta acuza CIA că ar fi minţit în faţa Congresului şi
a publicului referitor la activităţile militare secrete din
Angola între 1975-76. Stockwell, fost angajat al CIA, fusese
şeful misiunii în Angola. Cartea fusese publicată în 1978.
Dată fiind decizia Curţii Supreme împotriva lui Snepp, la
25 iulie Stockwell a acceptat să cedeze toate profiturile
obţinute de la acea dată de pe urma cărţii, guvernul
permiţându-i să păstreze încasările trecute, de 40 000 de
dolari, pe care îi cheltuise deja. Stockwell care nu a recu-
noscut că ar fi încălcat acordul de confidenţialitate, a admis
să înainteze viitoare manuscrise către cenzura CIA.
CIA l-a atacat de asemenea pe Philip Agee, pentru
profiturile realizate de pe urma a două din cărţile sale, Dirty
Work: The CIA in Western Europe şi Dirty Work II: The
CIA in Africa (Inside the Company: CIA Diary nu a fost

inclusă în plângere). Departamentul de Justiţie a hotărât la
mijlocul lui februarie să oprească publicarea cărţii Dirty
Work II, realizând apoi că era deja disponibilă în librării în
Washington.
VÂNĂTORUL DE SPIONI (SPYCATCHER)
Autor: Peter Wright

Data şi locul publicării iniţiale: 1987, Australia; 1987,
Statele Unite Edituri: WiHiam Heinemann; Viking Forma
literară: autobiografie
REZUMAT
Având ca subtitlu „Autobiografia sinceră a unui ofiţer de
informaţii", Spycatcher relatează activităţile diviziei MI5,
„Serviciul de Securitate" al Marii Britanii, având în centru
rolul jucat de Peter Wright. Menirea de bază a MI5 este
aceea de structură de contrainformaţii, spre deosebire de
misiunea serviciilor secrete în străinătate, MI6, denumită şi
„Serviciile Secrete". Deşi iniţialele Ml vin de la Military
Information (Informaţii Militare), MI5 este condusă exclusiv
de civili.
Wright a fost cooptat în cadrul serviciului în 1955, pe
postul de cercetător ştiinţific şi a lucrat ca agent al MI5 din
1955 până în 1976. La prima sa evaluare, Wright a constatat
că serviciile erau în mod evident depăşite din punct de

vedere tehnologic, necesitând noi tehnici de ascultare de la
distanţă. Primul său proiect, un microfon sofisticat, a
constituit baza pentru reputaţia sa excelentă. Succesul a
fost continuat prin dezvoltarea de noi dispozitive
funcţionale. El descrie anii '50, drept „ani de distracţie",
relatând o serie de incidente legate de spionaj sau de
ascultarea unor convorbiri, care ilustrează inventivitatea
tehnologică.
Povestea continuă şi pe parcursul anilor '60, dar tonul
începe să se schimbe odată cu numirea lui Roger Hollis ca
director general al MI5, în 1956. Wright pune la îndoială
calităţile de conducător ale lui Hollis, şi priveşte cu ostilitate
refuzurile sau ezitările faţă de unele măsuri îndrăzneţe, în
ciuda acestora, activitatea continua, iar obiectivele erau
urmărite, printre acestea aflându-se şi guvernul egiptean.
Wright a descoperit o metodă de setare a maşinilor de
codificare din Ambasada Egiptului, permiţându-le
britanicilor să le descifreze. Acest lucru a fost foarte folosi-
tor în timpul Crizei Suezului.
în contextul conflictului Suezului, Wright de asemenea
menţiona că MI6 stabilise un plan de asasinare a
preşedintelui egiptean, Gamal Abdel Nasser. Două planuri
alternative fuseseră aprobate de prim-ministrul Anthony
Eden, potrivit lui Wright. O altă dezvăluire este că MI5 nu s-
a limitat la a intercepta convorbirile ambasadei inamicului
din Războiul Rece, Rusia, ci a făcut la fel şi cu ambasada

Franţei, aliata Marii Britanii. Această activitate de spionaj,
ar fi avut loc în perioada 1960-1963, pe când Marea Britanie
dorea să pătrundă în zona Pieţei Comune.
O altă preocupare de atunci relatată în text se referă la
infiltrarea operaţiunilor britanice de informaţii de către un
grup elaborat de spioni, „Grupul celor Cinci". Agenţii Guy
Burgess, fost ofiţer al Serviciului de Externe Britanic, şi
Donald MacLean, diplomat britanic, trecuseră în tabăra rusă
în 1951. Harold „Kim" Philby, un diplomat britanic de rang
înalt şi ofiţer de informaţii, deşi iniţial găsit nevinovat la
prima interogare, la reinterogare, recunoştea că şi el trecuse
în tabăra rusă, din 1963. în 1964, Sir Anthony Blunt, asupra
cărui planau suspiciuni de câţiva ani, a mărturisit de
asemenea că era spion pentru Rusia. Wright, din mijlocul
investigaţiilor, relatează eforturile de prindere a celui de-al
cincilea. El observase de mult că existau scurgeri de
informaţii despre planurile şi procedurile MI5 şi era sigur că
vinovatul este într-o funcţie foarte importantă. Wright şi
colegii săi reduc treptat lista de suspecţi la o singură per-
soană, directorul însuşi, Roger Hollis. Wright continuă să
considere că
acesta este al cincilea, deşi Hollis a fost găsit nevinovat,

chiar şi după retragerea sa, în 1965.
Referitor la aceste descoperiri, Wright îşi arată
dezgustul şi jena faţă de comunitatea de informaţii precum
şi faţă de guvern. Descoperirile sale aruncă o umbră de
îndoială asupra eficienţei serviciilor secrete, mai ales asupra
abilităţii acestora de a menţine caracterul secret al
informaţiilor.
O altă operaţiune importantă, declanşată pentru a-i
descoperi pe trădătorii infiltraţi în guvern, este direcţionată
împotriva prim-ministrului Harold Wilson. Suspiciunile
fuseseră alimentate, potrivit lui Wright, de unele informaţii
confidenţiale din partea şefului de contrainformaţii al CIA.
Convorbirile lui Wilson au fost interceptate pe când era
prim-mi-nistru. Wright susţinea că MI5 deţinea suficiente
informaţii care să „declanşeze un scandal de proporţii cu
consecinţe incalculabile", care ar fi dus la demisia lui
Wilson. Mai declară că ar fi fost contactat de un grup de
ofiţeri ai MI5 pentru a participa la o înscenare a unei
scurgeri de informaţii „către presă şi către liderii de
sindicat... potrivit căreia, Wilson ar fi fost considerat un risc
pentru securitate". Scopul era de a răsturna guvernul.
Cartea se încheie cu retragerea lui Wilson. în ultimul
capitol, este reiterată opinia fermă cum că Hollis era „a
cincea persoană" şi că „teama de un mare scandal" a
devenit cel mai important considerent în timpul „dezordinii
din anii '60". Pe tot parcursul cărţii, Wright îşi afirmă devo-
tamentul faţă de cauza MI5 şi eforturile pentru aceste
cauze.
ISTORICUL CENZURII
Atacurile de cenzură la adresa cărţii Spycatcher s-au
făcut pe două fronturi: atât publicarea cărţii şi cât şi
publicarea de pasaje şi de recenzii despre ea în ziare au
constituit ţinte pentru cenzură. Guvernul Margaret Thatcher
susţinea că publicarea cărţii ar cauza pierderea încrederii în
capacitatea MI5 de a proteja informaţii clasificate, ar afecta
securitatea naţională şi ar încalcă angajamentele de
confidenţialitate al ofiţerilor de informaţii.
Cartea
în septembrie 1985, auzindu-se de faptul că Spycatcher
urma să fie publicată în Australia, pentru a fi evitat litigiul
iminent din Marea Britanie (editorul trimisese în prealabil
un exemplar procurorului general, sugerând că anumite
pasaje pot fi suprimate, dar acesta după ce a studiat cartea
a considerat că trebuie suprimată în întregime), guvernul
britanic a demarat acţiunile legale pentru a interzice
publicarea cărţii. Astfel că a încercat şi a reuşit să obţină o
suspendare temporară din partea unui tribunal australian,
blocând publicarea până când procesul urma să stabilească
detaliile legale.
Procesul civil s-a judecat la Curtea Supremă New South

Wales, din Sydney, în noiembrie 1986, fiind precedat de
audieri prelungite. în mare, s-au conturat două argumente
importante legate de securitatea naţională, şi de faptul că
Wright încălcase înţelegera prin care se obliga să menţină
secrete detaliile despre MI5 pe parcursul întregii sale vieţi.
Apărarea, pe de altă, parte susţinea că o publicaţie
precedentă, Their Trade is Treachery de Chapman Pincher,
din 1981, dezvăluise deja informaţiile care apar în
Spycatcher (Wright fusese consultantul secret al lui
Pincher) şi că guvernul nu luase nicio măsură pentru a
împiedica publicarea în acel caz. Astfel că Wright nu încălca
niciun cod de confidenţialitate. Guvernul, în schimb,
considera că un caz al unui jurnalist, Pincher, era diferit de
cel al unui înalt oficial cum era Wright. Procesul a durat cinci
săptămâni, şi s-a încheiat pe 20 decembrie 1986, când
judecătorul Philip Powell a contestat onestitatea
secretarului cabinetului britanic, Sir Robert Armstrong,
principalul martor al guvernului Thatcher.
Judecătorul Powell a anunţat verdictul pe 13 martie
1987. în documentul de 286 de pagini, el a respins acuzaţiile
guvernului britanic, cum că Spycatcher ar pune în pericol
securitatea naţională, şi a respins cererea de suspendare
permanentă a publicării cărţii. El a considerat materialele
prezentate în Spycatcher ca fiind fie inofensive, fie deja
dezvăluite. Mai mult, a afirmat că serviciile secrete au
dreptul să îşi oblige angajaţii să menţină caracterul secret al

informaţiilor, dar a dat două motive generale pentru care
guvernul britanic nu putea să invoce acest argument în
această cauză: nu au fost interzise publicaţii anterioare
similare; este permisă dezvăluirea de informaţii secrete
atunci când acestea denunţă încălcări ale legii.
în câteva zile, procurorul general britanic a anunţat că
se va face apel la această decizie. Audierile pentru apel au
început la 27 iulie 1987, iar verdictul a fost anunţat pe 24
septembrie 1987. Curtea de Apel New South Wales a
respins apelul cu un vot de 2 la 1. Curtea a permis
suspendarea publicării pentru doar trei zile. Guvernul
britanic a făcut .ipel şi la această decizie la înalta Curte,
corpul judiciar suprem al Australiei. Acest apel a fost respins
la 27 septembrie 1987, permiţându-se
astfel publicarea cărţii în Australia (aproximativ 240 000

de exemplare din Spycatcher s-au vândut în Australia după
decizia primei curţi de a permite publicarea).
Apelul la înalta Curte a continuat, fiind programat pe 8
martie 1988. Aceasta, alcătuită din şapte judecători, a
anunţat decizia unanimă de a respinge, solicitările
guvernului britanic de interzicere a publicării. Şi de această
dată a fost acceptată obligaţia ofiţerilor de informaţii de a
păstra confidenţialitatea datelor, dar a considerat că nu ţine
de jurisdicţia australiană să fi aplicate reglementări de
securitate din Marea Britanie.
Ziarele
în iunie 1986, guvernul britanic a obţinut decizia legală
de a interzice ziarelor The Guardian şi The Observer să
publice acuzaţiile aduse de Wright în cartea sa. Cele două
ziare deja publicaseră câte un articol în legătură cu
procesele din Australia. Ziarele au făcut apel la această
decizie, susţinând că informaţiile erau deja făcute publice şi
că erau de interes public, întrucât era vorba de serioase
greşeli făcute de serviciile secrete. Apelul a fost respins:
dacă publicarea este interzisă, atunci şi republicarea
(reproducerea) este interzisă.
Trei ziare diferite au publicat articole pe 17 aprilie 1987.
Ziarul The Independent a fost primul care a relatat pe prima
pagină un rezumat al acuzaţiilor lui Wright inclusiv cu citate
din carte; au urmat The Evening Standard şi The Daily
News. Procurorul general le-a acuzat de sfidare a deciziei
justiţiei, invocând interdicţia asupra primelor două ziare.

Verdictul iniţial a susţinut cauza ziarelor, considerând că
interdicţia asupra unui ziar nu se răsfrânge asupra unui
altuia. însă, pe 15 iulie, Curtea de Apel a întors acest
verdict, de fapt stabilind restricţii serioase asupra oricărui
ziar care publica vreun material care era interzis pentru un
alt ziar.
între timp, pe 12 iulie 1987, The Sunday Times începuse
publicarea cărţii Spycatcher în foileton. Aceasta a fost însă
oprită de o interdicţie din partea guvernului, la 16 iulie.
în săptămâna următoare, The Sunday Times, The
Guardian şi The Observer au făcut apel la această
interdicţie. Câteva zile mai târziu, un judecător al înaltei
Curţii, a anunţat că este de acord cu cauza ziarelor şi că
susţine respingerea interdicţiei. însă, decizia Curţii de Apel a
admis, cu modificări, pretenţiile guvernului; publicarea de
pasaje era interzisă, dar publicarea unor ştiri relatând
acuzaţiile lui Wright era permisă. Ambele părţi au făcut apel
la această decizie, la comitetul juridic al Camerei Lorzilor,
Law Lords, cea mai înaltă Curte de Apel a Marii Britanii.
Decizia sa, cu un vot de 3 la 2, nu numai că a favorizat
guvernul, dar a extins decizia iniţială de interdicţie şi la orice
relatare a audierilor din cadrul proceselor din Australia.
„Lorzii Legii" au precizat în decizia scrisă eliberată la mijlocul
lui august, că este vorba de o decizie temporară, în
aşteptarea procesului propriu-zis, iar publicarea
materialelor în cauză ar fi zădărnicit eforturile guvernului
înaintea unui proces. Cei doi care s-au opus deciziei la vot,
atrăgând atenţia asupra publicării Spycatcher în Statele
Unite şi asupra faptului că este disponibilă şi în Marea
Britanie, susţineau că pretenţiile de confidenţialitate erau în
zadar întrucât acest statut fusese deja pierdut; o altă
părere, susţinea că a menţine publicul izolat de asemenea
idei este „un pas semnificativ pe drumul periculos către
cenzură".
în perioada precedentă deciziei, ziarele încălcaseră deja
interdicţia: The Guardian relatase audierile din procesele
din Australia; News on Sunday publicase pasaje din
Spycatcher. Procurorul general anunţa că va da în judecată
News on Sunday pentru sfidarea deciziei justiţiei. Prim-
ministrul Margaret Thatcher sublinia că lupta este o
chestiune de principiu fiindcă era vorba de un jurământ de
confidenţialitate cu valabilitate pe toată viaţa. Răspunsul
editorului Brian Whitaker: „Este inacceptabil ca într-o
democraţie ca a noastră, presei britanice să nu îi fie permis
să publice articole referitoare la ţara lor, în timp ce ele apar
în ziarele din toată lumea."
Procesul care urma să determine dacă interdicţiile
aveau să devină permanente a debutat la sfârşitul lui
noiembrie 1987; s-a încheiat la 21 decembrie 1987, când
înalta Curte a decis în favoarea ziarelor, respingând
interdicţia permanentă. Judecătorul Richard R.F. Scott s-a
arătat critic la adresa guvernului: Datoria presei de a
informa publicul are o „întâietate zdrobitoare" faţă de
ruşinea cauzată guvernului de potenţialul scandal.

„Posibilitatea presei de a fi liberă să relateze acuzaţii aduse
guvernului este unul din pilonii societăţii noastre
democratice... Dacă riscul este expunerea guvernului la
presiuni şi la ruşine chiar când sunt aduse acuzaţii false sau
rău voitoare... atunci acest risc trebuie asumat."
Curtea de Aapel, la care guvernul a atacat imediat
sentinţa, a decis în unanimitate în favoarea ziarelor în
februarie 1988. Interdicţia a rămas însă în vigoare, întrucât
se pregătea un apel la Camera Lorzilor. în octombrie, a fost
confirmată din nou decizia Curţii de Apel, ridicând inter-
dicţia temporară de a publica ştiri sau pasaje despre sau din
cartea lui Wright. Guvernul a pierdut o luptă ce a durat doi
ani şi jumătate.
I
astfel publicarea cărţii în Australia (aproximativ 240 000

de exemplare din Spycatcher s-au vândut în Australia după
decizia primei curţi de a permite publicarea).
Apelul la înalta Curte a continuat, fiind programat pe 8
martie 1988. Aceasta, alcătuită din şapte judecători, a
anunţat decizia unanimă de a respinge, solicitările
guvernului britanic de interzicere a publicării. Şi de această
dată a fost acceptată obligaţia ofiţerilor de informaţii de a
păstra confidenţialitatea datelor, dar a considerat că nu ţine
de jurisdicţia australiană să fi aplicate reglementări de
securitate din Marea Britanic
Ziarele
în iunie 1986, guvernul britanic a obţinut decizia legală
de a interzice ziarelor The Guardian şi The Observer să
publice acuzaţiile aduse de Wright în cartea sa. Cele două
ziare deja publicaseră câte un articol în legătură cu
procesele din Australia. Ziarele au făcut apel la această
decizie, susţinând că informaţiile erau deja făcute publice şi
că erau de interes public, întrucât era vorba de serioase
greşeli făcute de serviciile secrete. Apelul a fost respins:
dacă publicarea este interzisă, atunci şi republicarea
(reproducerea) este interzisă.
Trei ziare diferite au publicat articole pe 17 aprilie 1987.
Ziarul The Independent a fost primul care a relatat pe
prima pagină un rezumat al acuzaţiilor lui Wright inclusiv cu
citate din carte; au urmat The Evening Standard şi The
Daily News. Procurorul general le-a acuzat de sfidare a

deciziei justiţiei, invocând interdicţia asupra primelor două
ziare. Verdictul iniţial a susţinut cauza ziarelor, considerând
că interdicţia asupra unui ziar nu se răsfrânge asupra unui
altuia. însă, pe 15 iulie, Curtea de Apel a întors acest
verdict, de fapt stabilind restricţii serioase asupra oricărui
ziar care publica vreun material care era interzis pentru un
alt ziar.
între timp, pe 12 iulie 1987, The Sunday Times începuse
publicarea cărţii Spycatcher în foileton. Aceasta a fost însă
oprită de o interdicţie din partea guvernului, la 16 iulie.
în săptămâna următoare, The Sunday Times, The
Guardian şi The Observer au făcut apel la această
interdicţie. Câteva zile mai târziu, un judecător al înaltei
Curţii, a anunţat că este de acord cu cauza ziarelor şi că
susţine respingerea interdicţiei. însă, decizia Curţii de Apel a
admis, cu modificări, pretenţiile guvernului; publicarea de
pasaje era interzisă, dar publicarea unor ştiri relatând
acuzaţiile lui Wright era permisă. Ambele părţi au făcut apel
la această decizie, la comitetul juridic al Camerei Lorzilor,
Law Lords, cea mai înaltă Curte de Apel a Marii Britanii.
Decizia sa, cu un vot de 3 la 2, nu numai că a favorizat
guvernul, dar a extins decizia iniţială de interdicţie şi la orice
relatare a audierilor din cadrul proceselor din Australia.
„Lorzii Legii" au precizat în decizia scrisă eliberată la mijlocul
lui august, că este vorba de o decizie temporară, în
aşteptarea procesului propriu-zis, iar publicarea

materialelor în cauză ar fi zădărnicit eforturile guvernului
înaintea unui proces. Cei doi care s-au opus deciziei la vot,
atrăgând atenţia asupra publicării Spycatcher în Statele
Unite şi asupra faptului că este disponibilă şi în Marea
Britanie, susţineau că pretenţiile de confidenţialitate erau în
zadar întrucât acest statut fusese deja pierdut; o altă
părere, susţinea că a menţine publicul izolat de asemenea
idei este „un pas semnificativ pe drumul periculos către
cenzură".
în perioada precedentă deciziei, ziarele încălcaseră deja
interdicţia: The Guardian relatase audierile din procesele
din Australia; News on Sunday publicase pasaje din
Spycatcher. Procurorul general anunţa că va da în judecată
News on Sunday pentru sfidarea deciziei justiţiei. Prim-
ministrul Margaret Thatcher sublinia că lupta este o
chestiune de principiu fiindcă era vorba de un jurământ de
confidenţialitate cu valabilitate pe toată viaţa. Răspunsul
editorului Brian Whitaker: „Este inacceptabil ca într-o
democraţie ca a noastră, presei britanice să nu îi fie permis
să publice articole referitoare la ţara lor, în timp ce ele apar
în ziarele din toată lumea."
Procesul care urma să determine dacă interdicţiile
aveau să devină permanente a debutat la sfârşitul lui
noiembrie 1987; s-a încheiat la 21 decembrie 1987, când
înalta Curte a decis în favoarea ziarelor, respingând
interdicţia permanentă. Judecătorul Richard R.F. Scott s-a

arătat critic la adresa guvernului: Datoria presei de a
informa publicul are o „întâietate zdrobitoare" faţă de
ruşinea cauzată guvernului de potenţialul scandal.
„Posibilitatea presei de a fi liberă să relateze acuzaţii aduse
guvernului este unul din pilonii societăţii noastre
democratice... Dacă riscul este expunerea guvernului la
presiuni şi la ruşine chiar când sunt aduse acuzaţii false sau
rău voitoare... atunci acest risc trebuie asumat."
Curtea de Aapel, la care guvernul a atacat imediat
sentinţa, a decis în unanimitate în favoarea ziarelor în
februarie 1988. Interdicţia a rămas însă în vigoare, întrucât
se pregătea un apel la Camera Lorzilor. în octombrie, a fost
confirmată din nou decizia Curţii de Apel, ridicând inter-
dicţia temporară de a publica ştiri sau pasaje despre sau din
cartea lui Wright. Guvernul a pierdut o luptă ce a durat doi
ani şi jumătate.
N.J Karolides, M. Bald & D.B. Sova
â
Din exprimarea deciziei nu reieşea invocarea
permisiunii legale de a publica, ci mai degrabă, decizia în
favoarea ziarelor a fost bazată pe faptul că informaţiile nu
mai erau secrete. Lord Keith declara: „Publicarea liberă a
datelor în cauză în această ţară nu ar aduce niciun
prejudiciu interesului public, mai mult decât ce ce fusese
deja adus." Publicarea în Statele Unite
în legătură cu publicarea cărţii Spycatcher în Statele
Unite, o serie de scrisori datate între 6 martie şi 5 iulie 1987,
publicate ulterior de ziarul londonez The Independent,
dezvăluiau că avocatul adjunct al Trezoreriei, David Hogg, i-
a sugerat lui Viscount Blakenham - preşedinte al companiei
editoriale Pearson, Inc. din Statele Unite, a cărei filială, Vi-
king Penguin, lua în considerare publicarea cărţii
Spycatcher - să „demită directorii de la filiala americană"
dacă îşi menţineau intenţia de a publica Spycatcher.
Blankenham, admiţându-şi acordul cu poziţia guvernului,
susţinea însă:
„[Predispoziţia pentru empatie [nu poate] duce - în
niciun grup editorial internaţional - la presiuni din partea
companiei Pearson... asupra editurilor de peste graniţă
pentru a lua cunoştinţă şi de a respecta această empatie."
Nu este de competenţa unei instanţe engleze să controleze
deciziile de management intern dintr-o companie străină.
Spycatcher a fost publicată în Statele Unite în iulie

1987.
CĂRŢI INTERZISE DIN MOTIVE RELIGIOASE
în 1989, un edict de la Teheran ne-a reamintit în cel mai

şocant mod cu putinţă despre cenzura religioasă, privită de
mulţi ca aparţinând deja trecutului îndepărtat cu activităţile
Inchiziţiei şi arderile pe rug. Decretul Ayatollahului
Khomeini care prevedea pedeapsa cu moartea împotriva
scriitorului Salman Rushdie şi interzicerea romanului
acestuia, Versetele satanice, pentru blasfemie la adresa
Islamului, a fost un exemplu idevant pentru un fenomen
care există de când lumea, şi care, din cauza noului val de
fundamentalism, este la fel de prezent şi astăzi.
Cenzura a existat în toate societăţile pentru protecţia şi
menţinerea ordinii sociale şi morale. Cenzura cărţilor în
cultura occidentală începe din primii ani ai creştinismului,
când biserica a început să interzică idei ■ilternative,
denumindu-le erezii. în secolul al ll-lea, Conciliul de la Efes .i
hotărât arderea scrierilor „superstiţioase" şi a interzis Acta
Pauli, o istorie a Sfântului Pavel, iar în secolul al V-lea, papa
a întocmit prima listă <lc cărţi interzise.
Avalanşa de traduceri neautorizate ale Bibliei şi de

tratate religioase care au apărut după inventarea tiparului
în 1450, şi evoluţia disidenţei religioase în timpul Reformei
Protestante a determinat Biserica să îşi extindă campaniile
de cenzură. în 1559, papa Paul al IV-lea a publicat prima
ediţie a Index Librorum Prohibitorum (Indexul Cărţilor
Interzise). Indexul, de multe ori numit Indexul Roman, era
administrat de Inchiziţia Romană, era obligatoriu pentru toţi
romano-catolicii, care reprezentau majoritatea populaţiei
din Europa continentală, şi aplicat de către autorităţile
guvernamentale. în acelaşi timp, Indexuri similare, erau
alcătuite şi în cadrul facultăţilor de teologie din Paris sau
Louvain, sau de către Inchiziţia Spaniolă.
Pe măsură ce statul şi biserica au început să devină
separate în Europa, în secolul al XVI-lea, monarhiile
naţionale şi-au dezvoltat propriile mecanisme de cenzură
politică şi religioasă pentru a o înlocui sau a o desăvârşi pe
cea a bisericii. în zonele în care deţinea controlul politic,
noua religie protestantă începea să interzică lucrările
catolicilor sau ale propriilor eretici.
Din exprimarea deciziei nu reieşea invocarea

permisiunii legale de a publica, ci mai degrabă, decizia în
favoarea ziarelor a fost bazată pe faptul că informaţiile nu
mai erau secrete. Lord Keith declara: „Publicarea liberă a
datelor în cauză în această ţară nu ar aduce niciun
prejudiciu interesului public, mai mult decât ce ce fusese
deja adus."
Publicarea în Statele Unite
în legătură cu publicarea cărţii Spycatcher în Statele
Unite, o serie de scrisori datate între 6 martie şi 5 iulie 1987,
publicate ulterior de ziarul londonez The Independent,
dezvăluiau că avocatul adjunct al Trezoreriei, David Hogg, i-
a sugerat lui Viscount Blakenham - preşedinte al companiei
editoriale Pearson, Inc. din Statele Unite, a cărei filială, Vi-
king Penguin, lua în considerare publicarea cărţii
Spycatcher - să „demită directorii de la filiala americană"
dacă îşi menţineau intenţia de a publica Spycatcher.
Blankenham, admiţându-şi acordul cu poziţia guvernului,
susţinea însă:
„[PJredispoziţia pentru empatie [nu poate] duce - în
niciun grup editorial internaţional - la presiuni din partea
companiei Pearson... asupra editurilor de peste graniţă
pentru a lua cunoştinţă şi de a respecta această empatie."
Nu este de competenţa unei instanţe engleze să controleze
deciziile de management intern dintr-o companie străină.
Spycatcher a fost publicată în Statele Unite în iulie

1987.
CĂRŢI INTERZISE DIN MOTIVE RELIGIOASE
în 1989, un edict de la Teheran ne-a reamintit în cel mai

şocant mod cu putinţă despre cenzura religioasă, privită de
mulţi ca aparţinând deja trecutului îndepărtat cu activităţile
Inchiziţiei şi arderile pe rug. Decretul Ayatollahului
Khomeini care prevedea pedeapsa cu moartea împotriva
scriitorului Salman Rushdie şi interzicerea romanului
acestuia, Versete/e satanice, pentru blasfemie la adresa
Islamului, a fost un exemplu relevant pentru un fenomen
care există de când lumea, şi care, din cauza noului val de
fundamentalism, este la fel de prezent şi astăzi.
Cenzura a existat în toate societăţile pentru protecţia şi
menţinerea ordinii sociale şi morale. Cenzura cărţilor în
cultura occidentală începe din primii ani ai creştinismului,
când biserica a început să interzică idei alternative,
denumindu-le erezii. în secolul al ll-lea, Conciliul de la Efes a
hotărât arderea scrierilor „superstiţioase" şi a interzis Acta
Pauli, o istorie a Sfântului Pavel, iar în secolul al V-lea, papa
a întocmit prima listă de cărţi interzise.
Avalanşa de traduceri neautorizate ale Bibliei şi de

tratate religioase care au apărut după inventarea tiparului
în 1450, şi evoluţia disidenţei religioase în timpul Reformei
Protestante a determinat Biserica să îşi extindă campaniile
de cenzură. în 1559, papa Paul al IV-lea a publicat prima
ediţie a Index Librorum Prohibitorum (Indexul Cărţilor
Interzise). Indexul, de multe ori numit Indexul Roman, era
administrat de Inchiziţia Romană, era obligatoriu pentru toţi
romano-catolicii, care reprezentau majoritatea populaţiei
din Europa continentală, şi aplicat de către autorităţile
guvernamentale. în acelaşi timp, Indexuri similare, erau
alcătuite şi în cadrul facultăţilor de teologie din Paris sau
Louvain, sau de către Inchiziţia Spaniolă.
Pe măsură ce statul şi biserica au început să devină
separate în Europa, în secolul al XVI-lea, monarhiile
naţionale şi-au dezvoltat propriile mecanisme de cenzură
politică şi religioasă pentru a o înlocui sau a o desăvârşi pe
cea a bisericii. în zonele în care deţinea controlul politic,
noua religie protestantă începea să interzică lucrările
catolicilor sau ale propriilor eretici.
Din cele mai vechi timpuri, politica şi convenţionalismul
religios au fost strâns legate. De multe ori, a fi eretic
însemna în acelaşi timp a fi trădător - supus pedepsei din
partea unei autorităţi laice. Iar manipularea sentimentelor
religioase pentru scopuri politice are de asemenea o lungă
şi sordidă istorie, ca exemplu putându-ne referi la procesul

lui So-crate, în 399 Î.Hr.
Pe măsură ce Europa era din ce în ce mai fragmentată
din punct de vedere politic iar mijloacele de comunicare
deveneau din ce în ce mai sofisticare, cenzura de stat era
rareori suficient de precisă pentru a împiedica într-adevăr în
întregime circulaţia unor cărţi. Până în secolul al XVIII-lea,
proliferarea de publicări clandestine, după cum spunea
cenzorul francez Malesherbes, însemna că „un om care
citea doar cărţi care apăreau cu acordul oficial al guvernării
ar fi fost în urmă faţă de contemporanii săi cu aproape un
secol".
Este imposibil de discutat despre cenzura religioasă,
fără referire la Indexul Cărţilor Interzise, considerat cel mai
de succes instrument modern al cenzurii, şi cu siguranţă, cel
mai longeviv. Când a fost în cele din urmă abolit de către
Vatican în 1966 după secole de existenţă, acesta îşi depăşise
cu mult momentul în care era eficient. Biserica îşi pierduse
cu mult timp înainte autoritatea de a-l impune iar lista era
considerată de mulţi drept anacronică.
Cel de-al 42-lea şi ultimul Index, tipărit în 1948 şi valabil
până în 1966, din totalul de 4 126 de cărţi interzise
catolicilor: 1331 erau din secolul al XVII-lea sau mai
devreme, 1186 din secolul al XVIII-lea, 1354 din secolul al
XlX-lea şi 255 din secolul XX. Deşi multe dintre ele erau doar
titluri teologice obscure sau lucrări controversate la vremea
lor, dar uitate deja de secole, clasici ai literaturii şi ai

filozofiei, reprezentând esenţa gândirii occidentale erau de
asemenea incluşi, printre aceştia: Bentham, Bergson,
Comte, Defoe, Descartes, Diderot, Flaubert, Gibbon,
Hobbes, Hume, Kant, Locke, Mill, Montaigne, Montesquieu,
Pascal, Rousseau, Sand, Spinoza, Stendhal, Voltaire şi Zola.
Mai mult decât asupra interzicerii cărţilor, cenzura post-
lndex a Bisericii catolice a început să se concentreze în
primul rând pe a sancţiona teologii catolici eretici,
imputându-le vreo scriere, sau a impune ocazional unele
presiuni, pentru a fi respectată tradiţia.
Deşi Primul Amendament împiedică autorităţile
guvernamentale să practice cenzura religioasă în Statele
Unite, persoane particulare sau organizaţii fundamental iste
au reuşit să interzică titluri considerate
<inti-creştine din şcolile, bibliotecile publice sau
programele şcolare americane. Multe dintre aceste cazuri
au constat în acuzaţii de blasfemie, imoralitate, limbaj
obscen, descrieri sexuale, mai mult decât pe conţinutul
religios însuşi. Ţinte au fost şi manualele care prezintă o
perspectivă evoluţionistă în locul uneia „creaţioniste", cărţi
care „promovau umanismul laic". Şi, în creştere, materiile
care fac referire la religiile orientale, „gândire New Age",
vrăjitorie sau ocultism.
Deşi romanul Versetele satanice de Salman Rushdie
este cel mai notoriu caz de cenzură al secolului XX, el nu
este unic. Autorii din ţările musulmane au de înfruntat

restricţii severe asupra libertăţii de expresie şi atentate la
adresa siguranţei personale din partea autorităţilor care
cenzurează sau chiar îi condamnă pe aceia ale căror scrieri
sunt considerate jignitoare sau nepotrivite de către liderii
religioşi islamici sau de grupările militante.
Intelectualul egiptean Farag Fouda şi romancierul şi
jurnalistul alge-rian Tahar Djaout, dintr-o mulţime de
intelectuali algerieni, au fost ucişi în anii '90 de către
teroriştii fundamentalişti. în 1994, Laureatul Premiului
Nobel, Naguib Mahfouz din Egipt a fost înjunghiat şi rănit
grav. Alţi scriitori, cum ar fi Taslima Nasrin din Bangladesh,
au fost exilaţi, prin ameninţări cu moartea sau, precum
romancierul egiptean Alaa Hamed, condamnat la închisoare
pentru blasfemie. Lucrările unor feministe precum Nasrin,
Nawal El Saadawi din Egipt sau Fatima Mernisii din Maroc,
care au contestat interpretarea dogmei islamului împotriva
femeilor, au înfuriat atât guvernele cât şi pe
fundamentalişti.
Cărţile discutate în secţiunea care urmează sunt doar un
eşantion din miile de texte care au fost ţinta cenzurii
religioase. Sunt incluse texte aparţinând celor mai
importante religii, romane, lucrări clasice de filozofie şi
ştiinţă reprezentând moştenirea intelectuală a lumii
occidentale. De asemenea, sunt incluse lucrări
contemporane care au fost contestate de către autorităţi
bisericeşti, guverne, sau fundamentalişti creştini ori islamici.

Câteva dintre acestea - de exemplu Oliver Twist de Charles
Dickens - prezintă încercări de cenzură nereuşite din Statele
Unite, dar care merită atenţie întrucât au implicat şi
acţionări în instanţă.
Multe dintre aceste lucrări au fost etichetate drept
erezii. Erezia este definită drept opinie sau doctrină care
prezintă diferenţe faţa de învăţăturile religiei, sau cum
spune istoricul religiilor David Christie-Murray: „opinia
susţinută de către o minoritate de oameni pe care
majoritatea o declară inacceptabilă şi care este suficient de
importantă pentru a fi
Din cele mai vechi timpuri, politica şi convenţionalismul
religios au fost strâns legate. De multe ori, a fi eretic
însemna în acelaşi timp a fi trădător - supus pedepsei din
partea unei autorităţi laice. Iar manipularea sentimentelor
religioase pentru scopuri politice are de asemenea o lungă
şi sordidă istorie, ca exemplu putându-ne referi la procesul
lui So-crate, în 399 Î.Hr.
Pe măsură ce Europa era din ce în ce mai fragmentată
din punct de vedere politic iar mijloacele de comunicare
deveneau din ce în ce mai sofisticare, cenzura de stat era
rareori suficient de precisă pentru a împiedica într-adevăr în
întregime circulaţia unor cărţi. Până în secolul al XVIII-lea,
proliferarea de publicări clandestine, după cum spunea
cenzorul francez Malesherbes, însemna că „un om care
citea doar cărţi care apăreau cu acordul oficial al guvernării

ar fi fost în urmă faţă de contemporanii săi cu aproape un
secol".
Este imposibil de discutat despre cenzura religioasă,
fără referire la Indexul Cărţilor Interzise, considerat cel mai
de succes instrument modern al cenzurii, şi cu siguranţă, cel
mai longeviv. Când a fost în cele din urmă abolit de către
Vatican în 1966 după secole de existenţă, acesta îşi depăşise
cu mult momentul în care era eficient. Biserica îşi pierduse
cu mult timp înainte autoritatea de a-l impune iar lista era
considerată de mulţi drept anacronică.
Cel de-al 42-lea şi ultimul Index, tipărit în 1948 şi valabil
până în 1966, din totalul de 4 126 de cărţi interzise
catolicilor: 1331 erau din secolul al XVII-lea sau mai
devreme, 1186 din secolul al XVIII-lea, 1354 din secolul al
XlX-lea şi 255 din secolul XX. Deşi multe dintre ele erau doar
titluri teologice obscure sau lucrări controversate la vremea
lor, dar uitate deja de secole, clasici ai literaturii şi ai
filozofiei, reprezentând esenţa gândirii occidentale erau de
asemenea incluşi, printre aceştia: Bentham, Bergson,
Comte, Defoe, Descartes, Diderot, Flaubert, Gibbon,
Hobbes, Hume, Kant, Locke, MMI, Montaigne,
Montesquieu, Pascal, Rousseau, Sand, Spinoza, Stendhal,
Voltaire şi Zola. Mai mult decât asupra interzicerii cărţilor,
cenzura post-lndex a Bisericii catolice a început să se
concentreze în primul rând pe a sancţiona teologii catolici
eretici, imputându-le vreo scriere, sau a impune ocazional

unele presiuni, pentru a fi respectată tradiţia.
Deşi Primul Amendament împiedică autorităţile
guvernamentale să practice cenzura religioasă în Statele
Unite, persoane particulare sau organizaţii fundamental iste
au reuşit să interzică titluri considerate
«inti-creştine din şcolile, bibliotecile publice sau
programele şcolare americane. Multe dintre aceste cazuri
au constat în acuzaţii de blasfemie, imoralitate, limbaj
obscen, descrieri sexuale, mai mult decât pe conţinutul
religios însuşi. Ţinte au fost şi manualele care prezintă o
perspectivă evoluţionistă în locul uneia „creaţioniste", cărţi
care „promovau umanismul laic". Şi, în creştere, materiile
care fac referire la religiile orientale, „gândire New Age",
vrăjitorie sau ocultism.
Deşi romanul Versetele satanice de Salman Rushdie
este cel mai notoriu caz de cenzură al secolului XX, el nu
este unic. Autorii din ţările musulmane au de înfruntat
restricţii severe asupra libertăţii de expresie şi atentate la
adresa siguranţei personale din partea autorităţilor care
cenzurează sau chiar îi condamnă pe aceia ale căror scrieri
sunt considerate jignitoare sau nepotrivite de către liderii
religioşi islamici sau de grupările militante.
Intelectualul egiptean Farag Fouda şi romancierul şi
jurnalistul alge-rian Tahar Djaout, dintr-o mulţime de
intelectuali algerieni, au fost ucişi în anii '90 de către
teroriştii fundamental işti. în 1994, Laureatul Premiului

Nobel, Naguib Mahfouz din Egipt a fost înjunghiat şi rănit
grav. Alţi scriitori, cum ar fi Taslima Nasrin din Bangladesh,
au fost exilaţi, prin ameninţări cu moartea sau, precum
romancierul egiptean Alaa Hamed, condamnat la închisoare
pentru blasfemie. Lucrările unor feministe precum Nasrin,
Nawal El Saadawi din Egipt sau Fatima Mernisii din Maroc,
care au contestat interpretarea dogmei islamului împotriva
femeilor, au înfuriat atât guvernele cât şi pe
fundamentalişti.
Cărţile discutate în secţiunea care urmează sunt doar un
eşantion din miile de texte care au fost ţinta cenzurii
religioase. Sunt incluse texte aparţinând celor mai
importante religii, romane, lucrări clasice de filozofie şi
ştiinţă reprezentând moştenirea intelectuală a lumii
occidentale. De asemenea, sunt incluse lucrări
contemporane care au fost contestate de către autorităţi
bisericeşti, guverne, sau fundamentalişti creştini ori islamici.
Câteva dintre acestea - de exemplu Oliver Twist de Charles
Dickens - prezintă încercări de cenzură nereuşite din Statele
Unite, dar care merită atenţie întrucât au implicat şi
acţionări în instanţă.
Multe dintre aceste lucrări au fost etichetate drept
erezii. Erezia este definită drept opinie sau doctrină care
prezintă diferenţe faţa de învăţăturile religiei, sau cum
spune istoricul religiilor David Christie-Murray: „opinia
susţinută de către o minoritate de oameni pe care

majoritatea o declară inacceptabilă şi care este suficient de
importantă pentru a fi
Pedepsită". Alte texte au fost considerate blasfemii,

acuzate de tratarea êlor sfinte într-o maniera defăimătoare
sau nerespectuoasă. Toate au fOst cenzurate pentru că erau
percepute drept periculoase - pentru ortodoxia religioasă,
pentru credinţă sau pentru ordinea politică, socială şi Corală
a societăţii.
Istoria cenzurii este una a inumanităţii, a vieţilor
pierdute, a ignorări talentului şi a geniului, a lucrărilor
neterminate, sabotate sau distruse, 'storia literară şi
prezentul sunt întunecate de reduceri la tăcere, scria îllie
Olsen. Aceasta este de asemenea o istorie a rebeliunii, a
sfidării în f^ţa pericolului sau a morţii, şi a perseverenţei în
faţa hărţuirii, violenţei û a dispreţului.
însă a trece în revista cenzura cărţilor prezentate în
această secţiune înseamnă a fi frapat de inutilitatea cenzurii
religioase. După cum spunea 'storicul Leonard W. Levy,
verdictele timpului îşi bat joc de judecăţi şi Îterează
sensibilităţile. Credinţele insurgente ajung să fie acceptate
iar *deile revoluţionare îşi pierd puterea de a şoca. Timp de
secole, cenzura ^ dat naştere unor bestselleruri. Pentru că,
după cum spunea Montaigne: ••A ne interzice ceva
înseamnă a ne face să ne gândim la acel lucru." Aşa ûm
apa unui pârâiaş se strecoară uşor printr-un zăgaz şi poate
deveni ^hiar un şuvoi, tot astfel cuvintele şi ideile scapă din
strânsoarea cenzuri.
21Q N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova_______________________________________________ ______________________________________________________100 de cărţi interzise ^
„O carte nu poate ii ucisă",

comenta scriitoarea marocană Nadia referitor la cenzura
cărţii lui Rushdie, „acesta trăieşte şi moare singură. Odată
ce «vazele» sunt «sparte», fragmentele de viaţă se
răspândesc krin toată lumea; vocile scapă, şi îşi continuă
drumul aventuros; şi sunt *Viereu întâlniri, mutaţii, si
festivaluri ale spiritului."
Margaret Bald
BIBLIA
Forma Uter ară: text religios
REZUMAT
Biblia este o colecţie de cărţi conţinând scrierile sacre
ale religiilor < icştină şi iudaică. Ambele religii consideră
textele ca fiind inspirate de Dumnezeu. Biblia creştină
cuprinde două părţi: Vechiul Testament, în care este inclusă
şi Biblia iudaică, considerată sacră si de evrei, şi Noul
testament, care cuprinde scrieri specific creştine. Biblia
ebraică este împărţită în trei secţiuni: Legea, sau Tora
(numită şi Pentateuch), conţinând primele cinci cărţi -
Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deutero-nomul;
Profeţii, carte de istorii şi profeţii; şi Scrierile, conţinând
rugăciuni, poeme şi maxime.
Cărţile Bibliei au fost scrise timp de multe secole de
către mulţi autori. Paternitatea Vechiului Testament este în
mod tradiţional atribuită marilor conducători evrei, printre
care: Moise, Samuel, David, Solomon si alţi profeţi.

Cercetătorii moderni susţin însă că multe dintre acestea
sunt compilaţii făcute mai târziu din tradiţii şi scrieri vechi.
De asemenea, aceştia cred că primele cărţi ale Bibliei au
început ca literatură orală şi au fost pentru prima dată scrise
în timpul regelui David, după anul 1000 î.Hr. De exemplu,
Geneza conţine pasaje care pot data şi din secolul al X-lea
Î.Hr., dar întreaga carte nu a fost scrisă în forma prezentă
decât în secolul al V-lea Î.Hr. întreaga Tora, adică primele
cinci cărţi ale Mibliei, apărea prin anul 400 î.Hr.
Vechiul Testament - scris în ebraică, având şi câteva
secţiuni în ■iramaică - relatează povestea creaţiei şi a
timpurilor pre-israelite precum şi istoria şi viaţa religioasă a
Israelului antic din jurul anului 1300 î.Hr., până în secolul al
ll-ea Î.Hr. Creştinii şi evreii consideră Vechiul Testament ca
descrierea unui pact sau testament realizat între om şi
Dumnezeu, şi transmis lui Moise pe Muntele Sinai.
Cărţile Canonice ale Vechiului Testament şi ordinea lor
variază între religiile iudaică, creştină şi protestantă. Biblia
ebraică conţine 24 de cărţi. Vechiul Testament creştin
împarte unele dintre cărţi, acestea ajungând la 39 ca număr.
Biblia catolică de asemenea consideră autentice şapte cărţi
pe care protestanţii le consideră îndoielnice şi pe care le nu-
mesc Apocrife.
21Q N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova_______________________________________________
pedepsită". Alte texte au fost considerate blasfemii,

acuzate de tratarea celor sfinte într-o manieră defăimătoare
sau nerespectuoasă. Toate au fost cenzurate pentru că erau
percepute drept periculoase - pentru ortodoxia religioasă,
pentru credinţă sau pentru ordinea politică, socială şi
morală a societăţii.
Istoria cenzurii este una a inumanităţii, a vieţilor
pierdute, a ignorării talentului şi a geniului, a lucrărilor
neterminate, sabotate sau distruse. Istoria literară şi
prezentul sunt întunecate de reduceri la tăcere, scria Tillie
Olsen. Aceasta este de asemenea o istorie a rebeliunii, a
sfidării în faţa pericolului sau a morţii, şi a perseverenţei în
faţa hărţuirii, violenţei sau a dispreţului.
însă a trece în revistă cenzura cărţilor prezentate în
această secţiune înseamnă a fi frapat de inutilitatea cenzurii
religioase. După cum spunea istoricul Leonard W. Levy,
verdictele timpului îşi bat joc de judecăţi şi alterează
sensibilităţile. Credinţele insurgente ajung să fie acceptate
iar ideile revoluţionare îşi pierd puterea de a şoca. Timp de
secole, cenzura a dat naştere unor bestselIeruri. Pentru că,
după cum spunea Montaigne: „A ne interzice ceva
înseamnă a ne face să ne gândim la acel lucru." Aşa cum
apa unui pârâiaş se strecoară uşor printr-un zăgaz şi poate
deveni chiar un şuvoi, tot astfel cuvintele şi ideile scapă din
strânsoarea cenzurii.
„O carte nu poate fi ucisă", comenta scriitoarea

marocană Nadia Tazi referitor la cenzura cărţii lui Rushdie,
„acesta trăieşte şi moare singură. Odată ce «vazele» sunt
«sparte», fragmentele de viaţă se răspândesc prin toată
lumea; vocile scapă, şi îşi continuă drumul aventuros; şi
sunt mereu întâlniri, mutaţii, şi festivaluri ale spiritului."
Margaret Bald
BIBLIA
Forma literară: text religios
REZUMAT
Biblia este o colecţie de cărţi conţinând scrierile sacre
ale religiilor creştină şi iudaică. Ambele religii consideră
textele ca fiind inspirate de Dumnezeu. Biblia creştină
cuprinde două părţi: Vechiul Testament, în care este inclusă
şi Biblia iudaică, considerată sacră si de evrei, şi Noul
Testament, care cuprinde scrieri specific creştine. Biblia
ebraică este împărţită în trei secţiuni: Legea, sau Tora
(numită şi Pentateuch), conţinând primele cinci cărţi -
Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deutero-nomul;
Profeţii, carte de istorii şi profeţii; şi Scrierile, conţinând
rugăciuni, poeme şi maxime.
Cărţile Bibliei au fost scrise timp de multe secole de
către mulţi autori. Paternitatea Vechiului Testament este în
mod tradiţional atribuită marilor conducători evrei, printre

care: Moise, Samuel, David, Solomon şi alţi profeţi.
Cercetătorii moderni susţin însă că multe dintre acestea
sunt compilaţii făcute mai târziu din tradiţii şi scrieri vechi.
De asemenea, aceştia cred că primele cărţi ale Bibliei au
început ca literatură orală şi au fost pentru prima dată scrise
în timpul regelui David, după anul 1000 Î.Hr. De exemplu,
Geneza conţine pasaje care pot data şi din secolul al X-lea
î.Hr., dar întreaga carte nu a fost scrisă în forma prezentă
decât în secolul al V-lea î.Hr. întreaga Tora, adică primele
cinci cărţi ale Bibliei, apărea prin anul 400 Î.Hr.
Vechiul Testament - scris în ebraică, având şi câteva
secţiuni în aramaică - relatează povestea creaţiei şi a
timpurilor pre-israelite precum şi istoria şi viaţa religioasă a
Israelului antic din jurul anului 1300 Î.Hr., până în secolul al
ll-ea Î.Hr. Creştinii şi evreii consideră Vechiul Testament ca
descrierea unui pact sau testament realizat între om şi
Dumnezeu, şi transmis lui Moise pe Muntele Sinai.
Cărţile Canonice ale Vechiului Testament şi ordinea lor
variază între religiile iudaică, creştină şi protestantă. Biblia
ebraică conţine 24 de cărţi. Vechiul Testament creştin
împarte unele dintre cărţi, acestea ajungând la 39 ca număr.
Biblia catolică de asemenea consideră autentice şapte cărţi
pe care protestanţii le consideră îndoielnice şi pe care le nu-
mesc Apocrife.
Cele 27 de cărţi ale Noului Testament, sacru doar pentru

creştini, relatează anii de la naşterea lui Hristos, până în
jurul anului 100 d.Hr., cuprinzând primele documente care
atestă apariţia şi viaţa lui Hristos, şi a religiei creştine.
Creştinii consideră că lisus a proclamat un nou pact sau un
nou testament care îl împlineşte pe cel revelat lui Moise şi
care este superior acestuia.
Noul Testament este împărţit în patru secţiuni:
Evangheliile sau viaţa lui lisus; Scrisorile sau Epistolele
apostolilor; şi Revelaţia, carte de profeţii. Scris în limba
greacă între 70 şi 100 d.Hr., Noul Testament a fost compilat
în secolul al ll-lea. Deşi Noul Testament este în mod
tradiţional considerat ca fiind scris de către apostoli şi alţi
discipoli ai lui Hristos, unii cercetători moderni au contestat
acest lucru în privinţa unor cărţi.
Atât Vechiul cât şi Noul Testament au fost traduse în
limba latină de Sfântul leronim în jurul anului 400 d.Hr., şi
aduse la forma standard în secolul al Vl-lea. Traducerea sa,
denumită şi „Vulgata", a fost desemnată drept Biblia
autorizată a Bisericii romano-catolice şi a rămas aşa timp de
1000 de ani, până la Reforma din secolul al XVI-lea. Prima
ediţie tipărită în Europa, faimoasă Biblie a lui Gutenberg din
1456, era o reproducere a Vulgatei.
ISTORICUL CENZURII
„Amândoi citim Biblia zi şi noapte, dar unde eu citesc

negru, tu citeşti alb." Aceste cuvinte ale poetului William
Blake descriu în mod subtil originile cenzurii Bibliei de-a
lungul secolelor. Controversele asupra versiunilor corecte
ale Bibliei au început în anii de început ai creştinismului,
când multe dintre primele decrete ale bisericii stabileau
unele cărţi ca fiind acceptabile, şi altele nu. Pe parcursul
Evului Mediu, Biserica catolică a descurajat traducerea
textului oficial al Vulgatei, temân-du-se că anumite sensuri
ar putea fi distorsionate sau interpretate greşit. La sfârşitul
secolului al XlV-lea, sfidând restricţiile bisericii, a apărut,
prima traducere completă a Vulgatei în limba engleză,
aceasta fiind opera eruditului şi reformatorului religios John
Wycliff, şi a discipolilor săi.
Wycliff, al cărui tratat On Civil Lordship a fost
condamnat pentru erezie, susţinea că toţi oamenii au
dreptul de a citi Scriptura „în limba în care înţeleg cel mai
bine învăţăturile lui Hristos". Lectura traducerii lui Wycliff
era interzisă în Anglia, fiind permisă doar cu acordul special
al bisericii. în 1409, Sinodul Canterbury de la St. Paul din
Londra a emis un decret prin care erau interzise traducerile
din Scriptură sau lecturarea vreunei traduceri existente fără
permisiunea bisericii, sub ameninţarea excomunicării. Deşi
traduceri ale Bibliei au apărut în mai multe ţări europene,
nici o alta nu a mai apărut în Anglia până la debutul
Reformei, în ciuda interdicţiei, Biblia lui Wycliff a fost
copiată frecvent şi multe secţiuni din ea au fost preluate de

William Tyndale, primul traducător protestant al Bibliei.
Protestanţii din secolul al XVI-lea susţineau că, întrucât
Dumnezeu vorbeşte direct cu oamenii prin învăţăturile
Bibliei, este dreptul şi obligaţia fiecărui creştin să o studieze.
Aceştia au încurajat sau au realizat ei înşişi traduceri ale
bibliei în diferite limbi. Până în 1522, când a fost publicată
traducerea lui Martin Luther, existau deja 14 ediţii tipărite
ale Bibliei în germană, şi ediţii autohtone apăreau deja în
Franţa, Italia, Spania, Portugalia, Boemia, Ţările de Jos şi
Scandinavia.
Reformatorii protestanţi credeau că Biblia trebuie
înţeleasă de cititori fără interpretările autorităţilor
bisericeşti. Această doctrină, sola scriptura (doar scriptura),
era văzută ca o ameninţare de către Biserica catolică, care
se vedea în faţa pierderii din autoritate pe seama reformai
protestante din Europa. Cenzura catolică s-a concentrat
asupra versiunilor autohtone ale Bibliei, în special asupra
celor ale lui Martin Luther din Germania, William Tyndale
din Anglia şi Robert Estienne din Franţa. Protestanţii
cenzurau şi ei părţi ale Bibliei, interzicând scrierile ereticilor
protestanţi, cât şi pe cele ale catolicilor. Dar protestanţii nu
puteau cenzura decât în limitele lor politice. Din cauza
fragmentării Europei protestante, cenzura protestantă nu a
fost la fel de solidă ca aceea a Bisericii catolice.
Cea mai reprimată ediţie a Bibliei a fost aceea

aparţinând lui William Tyndale. El a fost primul care a
tradus Biblia în engleză, din ediţiile originale în ebraică şi
greacă, şi primul care a tipărit-o în engleză. Traducerea sa a
Noului Testament, tipărită la Köln şi Worms, în Germania,
între 1524-1526, a fost introdusă ilegal şi în Anglia, unde a
fost interzisă şi arsă de către biserică. în ciuda interdicţiilor,
multe reeditări ale traducerii lui Tyndale circulau clandestin
prin Anglia. Traducerile sale ale scrierii intitulate Pentateuch
în 1530, şi a Cărţii lui lona, din 1531, şi o nouă ediţie
revizuită a Noului Testament au fost de asemenea interzise
şi arse.
în urma unui complot orchestrat de autorităţile engleze,
Tyndale a fost arestat la Antwerp, în Belgia, condamnat
pentru erezie şi ars pe rug în apropiere de Bruxelles în 1536,
împreună cu exemplare ale Bibliei sale. în ciuda acestui
lucru, ediţia lui Tyndale a supravieţuit şi a constituit o parte
considerabilă a ediţiilor viitoare, printre care şi cea
Autorizată sau Versiunea Regelui James publicată în 1611.
Miles Coverdale, colegul lui Tyndale, a realizat o
traducere completă a Bibliei în 1535. întrucât nu ar fi putut
fi publicată în Anglia, aceasta a fost publicată în Germania.
Cererea populaţiei pentru o Biblie în engleză şi dificultatea
crescândă de a suprima asemenea texte l-au determinat pe
Regele Henric al Vlll-lea să autorizeze o versiune, numită
Biblia lui Matthew, bazată pe lucrările lui Tyndale şi
Coverdale. A apărut în 1537 cu prefaţă şi note de John

Rogers, care folosea pseudonimul John Matthew. Rogers era
un preot catolic care se convertise la protestantism, şi
fusese prieten cu Tyndale. Biblia lui Matthew a fost prima
autorizată de guvernare. Dar, odată cu venirea la tron a
reginei loiale catolicismului Mary I, Rogers a fost printre
primii dintre cei 300 de martiri încarceraţi şi arşi pe rug ca
eretici, în 1554.
Interdicţii ale ediţiilor Bibliei nu au avut loc doar în
Anglia. în 1539, Henric al Vlll-lea a autorizat propria
versiune a Bibliei - Marea Biblie -o revizuire a lui Coverdale
din lucrări mai vechi, care urma să devină varianta oficială
pentru nou-constituita Biserică anglicană. Când acesta a
hotărât să o editeze la Paris, autorităţile au oprit acest
demers. Regnault, faimosul editor de cărţi engleze din Paris,
a fost reţinut şi încarcerat de către Inchiziţie. Fascicule din
Marea Biblie au ajuns până la urmă clandestin în Anglia în
fiecare biserică, împreună cu îndemnul regelui ca fiecare om
să interpreteze Scriptura cum crede de cuviinţă.
în 1546, doctorii în teologie de la Sorbona au introdus o
ediţie a Bibliei în Indexul Cărţilor Interzise de la Louvain,
fiind vorba de ediţia faimosului umanist Robert Estienne,
editorul oficial al Regelui Francisc I. Regele a reacţionat
interzicând publicarea şi circularea în Franţa a Indexului
Louvain, şi ordonând retragerea restricţiilor la Biblia lui
Estienne. Odată cu moartea regelui în 1547, însă, interdicţia
a reapărut şi Estienne a fost forţat să îşi mute activitatea la

Geneva. Dar Geneva protestantă, aflată sub autoritatea
reformatorului Jean Calvin, nu era în niciun caz un bastion al
toleranţei religioase. Calviniştii au condamnat şi ei Biblia lui
Estienne.
Spania dominată de Inchiziţie a impus şi ea cenzura
ediţiilor Bibliei care purtau marca protestantismului. în
1551, Indexul de la Valladolid cuprindea 103 ediţii ale
Bibliei, interzise din cauza erorilor sau ereziilor conţinute.
Restauraţia autorităţii papale, curţile ecleziastice şi
legile împotriva ereziei în Anglia sub regimul catolic al
reginei Mary I, au făcut ca o reconfirmare a cenzurii Bibliilor
protestante să fie pusă în fapt. în 1555, un decret regal
ordona: „ca niciun fel de persoane nu vor putea introduce în
acest teritoriu vreun manuscris, carte, sau broşură... în
numele lui Martin Luther, Jean Calvin, Miles Coverdale,
Erasmus, Tyndale... sau orice cărţi asemănătoare conţinând
doctrine false împotriva religiei catolice." Protestanţii din
Anglia s-au refugiat la Frankfurt şi la Geneva, şi au publicat
Biblia de la Geneva în 1560. Deşi a fost interzisă în bisericile
din Anglia, aceasta a fost publicată în 140 de ediţii între
1560 şi 1644.
în 1546 Conciliul de la Trento al Bisericii catolice a
declarat Vulgata Latina a Sfântului leronim ca fiind singurul
text admis al Bibliei. în opoziţie faţă de reformatorii
protestanţi, conciliul a decretat că dogma nu poate fi
transmisă decât prin mijlocirea bisericii, a cărei autoritate

este egală cu cea a Bibliei, şi interzicea citirea traducerilor
neautorizate. Prima ediţie engleză aprobată pentru catolici
a fost o traducere a Noului Testament din Vulgata, de către
teologii bisericii şi publicată la Reims în 1582, şi apoi tipărită
în 1610 împreună cu o variantă aprobată a Vechiului
Testament.
în 1631, cuvântul „nu" a fost omis accidental din
porunca a şaptea, „Să nu comiţi adulter", într-o ediţie de 1
000 de exemplare a Bibliei, editată în Anglia de R. Barker.
Au fost aplicate amenzi celor care au tipărit, şi ediţia,
numită şi „Biblia Ticăloasă"42, a fost în aşa măsură reprimată
şi atacată, încât abia dacă au mai rămas câteva exemplare în
circulaţie.
întrucât drepturile de autor ale Versiunii Autorizate
(Versiunea Regelui James) erau deţinute de Coroana
Britanică, dreptul de a o tipări în Anglia în secolul al XVII-lea
aparţinea doar editorilor regali. Doar universităţile Oxford şi
42
„Biblia Adulteră", o ediţie a
Cambridge erau scutite de această restricţie. Aceasta
însemna că niciun exemplar al Bibliei Autorizate nu putea fi
tipărit în coloniile americane, până la obţinerea
independenţei. Prima Biblie tipărită în America nu a fost
Versiunea Regelui James, ci o altă ediţie Up-Biblum Cod,
traducerea lui John Eliot pentru indienii algonquian,
publicată în 1661-1663. Biblia în limba engleză nu a fost

publicată în
America până în 1782, la Philadelphia, deşi istoricii
susţin că sunt dovezi ale unei ediţii clandestine realizate la
Boston, în 1 752.
Perioada Victoriană a produs un nou tip de cenzură în
Anglia şi în Statele Unite - publicarea unor ediţii expurgate.
Sfânta Biblie, în traducere nouă, de John Bellamy, un
swedenborgian43, a fost publicată în 1818. Considerând că
niciunul dintre marile personaje ale Bibliei nu putea să fi
comis fapte pe care le găsea inacceptabile, Bellamy a decis
că traducerea din ebraică trebuie să fie greşită, revizuind
astfel pasaje pe care la găsea indecente. Noua Biblie a
familiei - Versiune îmbunătăţită, de Dr. Benjamin
Boothroyd, un congregational ist44, care dorea să corecteze
„multe expresii nedelicate şi obscene" din Biblie, a fost
43
Swedendborgianism - sistem de credinţe filozofice şi religioase inspirate de autorul
acestora, Emanuel Swedenborg (Svedberg) 1688-1772 (n.tr.).
44
Congregationalism - sistem de doctrine creştine şi de administrare a autorităţii bisericeşti
prin intermediul congregaţiilor (n.tr.).
publicată în mai multe ediţii începând cu 1824. în acel an, în

Sfânta Biblie revizuită şi adaptată pentru citirea în
familie, John Watson, un membru laic al Bisericii anglicane,
a înlocuit secţiunile vulgare cu propriile sale scrieri şi a
renunţat la numerotarea capitolelor şi versetelor, astfel că
cititorilor le era greu să observe că fusese modificată. în
1828, editorul William Alexander, un quaker, a publicat
Sfânta Biblie, realizată în special pentru facilitarea citirii

în public a Sfintei Scripturi. în aceasta el a schimbat
cuvinte şi pasaje „care nu erau corespunzătoare
perspectivelor şi geniului epocii prezente a rafinamentului".
Prima Biblie expurgată din America a fost publicată în
1833 de către lexicograful Noah Webster, care făcuse mii de
schimbări în pasajele pe care le găsea indecente. Deşi Biblia
sa a fost adoptată de statul Connecticut în 1835, sprijinită
de către Universitatea Yale şi folosită la scară largă de către
congregational işti timp de cel puţin 20 de ani, dorinţa lui
Webster de a schimba chiar şi părţile „decente" ale Bibliei, a
fost însă zădărnicită. A treia ediţie, publicată în 1841, a fost
şi ultima.
Cenzura Bibliei în secolul al XX-lea a fost cel mai
răspândită în ţările socialiste. în 1926, guvernul sovietic a
ordonat bibliotecilor din URSS să excludă toate textele
religioase, printre care şi Biblia. Aceasta era admisă numai
în bibliotecile foarte mari ale statului. Importul Bibliei era
de asemenea interzis, şi o retipărire a acesteia nu a avut loc
în URSS decât în 1956. în China, în timpul Revoluţiei
Culturale a anilor 1960 şi 1970 o campanie de distrugere a
celor „patru elemente învechite" cultura, gândirea,
obiceiurile şi tradiţiile - Bibliile au fost arse şi lăcaşurile de
cult creştine au fost închise.
O ediţie a Bibliei autorizată de guvern, folosită de o
biserică baptistă din România, a fost prima republicare a
Bibliei de la ultima ediţie din 1951. Guvernul militar socialist

al Etiopiei în 1986 a interzis mai multe cărţi ale Bibliei, pe
motiv că erau „în contradicţie cu revoluţia aflată în
desfăşurare". Un transport de 45 000 de exemplare al Bibliei
a fost sechestrat definitiv de autorităţile vamale din Etiopia.
Multe încercări de cenzurare a Bibliei au avut loc şi în
Statele Unite. Părinţi sau grupuri religioase care au
denunţat predarea Bibliei în şcoală ca „literatură", sau care
credeau că ar trebui predată numai cu statutul de învăţături
sfinte ale lui Dumnezeu din propriile lor perspective sau
interpretări, au încercat să intervină în programele şcolare
sau în biblioteci. Contestări la adresa Bibliei au venit de
asemenea din neînţelegerea unei decizii a Curţii Supreme
care interzicea rugăciunea în şcoli de stat. în 1963, în cazul
District of Abington Township v. Schempp, Curtea Supre-
mă a interzis exercitarea obiceiurilor religioase în şcoli de
stat. însă Curtea nu a interzis şi studierea Bibliei, ca formă
de literatură, sau ca sursă istorică sau de ştiinţe sociale. în
decizia sa, Curtea declara: „Pe lângă acestea, se poate
spune că educaţia unei persoane nu poate fi completă fără
studiul comparativ al religiei sau al istoriei religiilor şi al
relaţiei acesteia cu dezvoltarea civilizaţiei. Nimic din cele
spuse aici nu indică faptul că un astfel de studiu al Bibliei
sau al religiei, prezentate obiectiv ca parte a unui program
laic de educaţie, nu trebuie făcut temeinic..."
într-un apel precedent asupra unei decizii a Curţii

Supreme, o organizaţie conservatoare religioasă intentase
un proces Universităţii din Washington pentru faptul că
propunea studierea Bibliei într-un curs de literatură
comparată. Această organizaţie susţinea că un astfel de curs
într-o instituţie publică de educaţie şi o astfel de abordare
contraveneau credinţelor religioase ale grupului. Un
tribunal din Washington a aprobat menţinerea cursului în
programa universitară.
Un studiu din 1982, constând din 17 chestionare
aplicate în biblioteci şcolare pe perioada ultimelor două
decenii, arăta că prezenţa Bibliei în şcoli fost deseori
contestată de părinţi, elevi sau profesori, care susţineau
ilegalitatea sau respingeau interpretarea dată. Atacuri
similare au avut loc în anii '80 şi '90. De exemplu, în 1989,
unui elev dintr-o şcoală elementară din Omaha, Nebraska, i-
a fost interzis să citească Biblia în şcoală
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________________________________700 de cărţi interzise
sau să o deţină în incinta şcolii. Printr-o înţelegere la

care s-a ajuns la Tribunalul Federal, şi care a evitat un
eventual proces, s-a convenit că elevul poate citi literatură
religioasă în timpul liber chiar dacă este în incinta şcolii. In
1991, directorul unei biblioteci, care susţinea că fondurile
publice nu trebuie cheltuite pe texte religioase, a contestat
prezenţa Comentariilor Evanghelice asupra Bibliei şi a
Glosarului Catolic Oficial în biblioteca publică din
Multnomah, Oregon. Cărţile au fost menţinute în cele din
urmă de bibliotecă. în mai 1981, fundamentaliştii creştini au
ars exemplare dintr-o ediţie a Bibliei în Gastonia, Carolina
de Nord.
O serie de încercări din anii '90 de a restricţiona accesul
la Biblie amintind de epoca victoriană au fost motivate de
părerea că ea conţinea pasaje indecente. în 1992, în
districtul şcolar Brooklyn Center, Minnesota, un ateu
„încercând să reacţioneze împotriva dreptei religioase" a
contestat folosirea Bibliei, declarând că „pasajele indecente,
violente, şi obscene nu sunt potrivite pentru copii". în 1993,
Biblia a fost etichetată drept „obscenă şi pornografică", dar
păstrată la Biblioteca Noel Wien din Fairbanks, Alaska. în
apropierea oraşului Harrisburg, Pennsylvania, protestatari
încercând să înlăture Biblia din şcolile districtului West
Shore invocau „mai mult de 300 de exemple de obscenităţi
în carte", şi obiectau împotriva faptului că „există pasaje,
limbaj şi poveşti nepotrivite pentru copii indiferent de
vârstă, printre acestea incluse fiind relatări de incest şi

crimă".
Deşi Biblia este printre cele mai cenzurate cărţi ale
istoriei, ea a fost tradusă de mai multe ori şi în mai multe
limbi decât orice altă carte în istoria cărţilor. în limba
engleză, au fost tipărite peste 450 de ediţii. Lunga istorie a
cenzurii Bibliei a avut un impact limitat asupra circulaţiei şi
influenţei sale în prezent.
BISERICA: HARISMĂ Şl PUTERE (IGREJA: CARISMA E
PODER)
Autor: Leonardo Bof

Data şi locul publicării iniţiale: 1981, Brazilia; 1985,
Statele Unite; Edituri: Editora Vozes; Crossroad Forma
literară: eseuri teologice
REZUMAT
Teologul catolic brazilian Leonardo Boff este printre
exponenţii de seamă ai teologiei libertăţii, o interpretare a
credinţei creştine ce se trage din experienţele săracilor.
Textul său, Biserica: harismă şi putere, o colecţie de
eseuri, discursuri şi note de lectură, conţine unele dintre
cele mai ascuţite critici împotriva Bisericii romano-catolice
venite din America Latină. Boff susţine acestea pe baza
experienţelor sale cu săracii din comunităţile de jos ale
Braziliei - comunităţi catolice conduse de laici. El solicită
reforma instituţională a Bisericii catolice şi transformarea ei

într-o biserică a „eliberării", nu numai pentru săraci, dar
chiar să fie a săracilor. Criticând abuzurile puterii ierarhice,
el cere o întoarcere la structura colegială a comunităţilor
bisericeşti timpurii, în care exercitau puterea atât clericii cât
şi laicii.
Teza centrală a lui Boff este că lupta pentru justiţie şi
drepturile omului nu poate fi separată de lupte similare în
rândul bisericii însăşi. Opţiunea preferenţială pentru săraci
solicită schimbări în rândul catolicismului. Biserica
instituţională trebuie să renunţe la puterea ei laică şi de
coerciţie, şi să se îndrepte către un model democratic de
deschidere şi toleranţă, modelul original pe care Hristos a
întemeiat prima biserică. Boff susţine că ierarhia
bisericească a apărut doar după moartea lui lisus. Când
creştinismul a devenit religia oficială a Imperiului Roman,
biserica a început să reflecte modelul feudal şi structura sa
de autoritate, incluse fiind şi instituţiile, legile şi
centralizarea birocratică.
Boff distinge între două tipuri de putere: exousia,
puterea de a iubi folosită de lisus, şi potestas, puterea de a
domina şi de a conduce care a caracterizat oficialii clericali
romani. El descrie exerciţiul puterii potestas de către clerici
şi diviziunea între clerici şi laici ca un cancer al Bisericii
catolice. Esenţa de har a bisericii, în care fiecare este
purtătorul harului, pe care îl poate oferi, a fost eliminată.

„Creştinismul nu este împotriva
puterii în sine", scrie Boff, „ci împotriva formelor

diabolice care iau forma dominaţiei şi a controlului".
Folosind terminologia marxistă, Boff se referă la
„exproprierea treptată a mijloacelor de producţie spirituală
ale creştinilor de către clerici".
Biserica trebuie să conţină har, precum învăţături, slavă,
predici şi administraţie, dar şi putere. Papalitatea are o
poziţie specială în cadrul bisericii în menţinerea unităţii
doctrinare, bazate pe consensul comunităţilor de creştini.
Puterea poate fi un har, crede Boff, atâta timp cât foloseşte
tuturor şi este un instrument pentru construcţia dreptăţii în
comunitate.
ISTORICUL CENZURII
Ortodoxia lui Boff a fost deja investigată de către
Vatican în 1976 şi din nou în 1980, suspiciunea fiind de
deviaţie doctrinară. Ancheta din 1980 s-a concentrat pe
cartea sa, )esus Cristo libertador (lisus Hristos,
eliberatorul). Dar Vaticanul a fost în general dispus să lase
problema teologilor individuali din America Latină în grija
episcopilor locali.
Când, în 1981, Biserica: harismă şi putere a apărut în
Brazilia, Spania şi Italia, nu se aştepta nimeni ca aceasta să
genereze controverse atât de aprinse. Era doar o dezvoltare
suplimentară a ideilor pe care Boff le expu-sese deja în teza
sa de doctorat şi într-o carte precedentă despre studiul
structurii bisericii. Boff nu era prea optimist că textul, o

colecţie de eseuri disparate şi discuţii, şi nu o analiză
completă, va avea vreo căutare.
Cu toate acestea, aproape imediat, cartea sa a aprins un
număr semnificativ de capete de discuţie. Boff aplicase
cunoştinţele teologiei libertăţii, care fusese anterior
direcţionată către reforma societăţii laice, la modelul
bisericii însăşi. Expresia pe care a folosit-o, „violenţa
simbolică", pentru a se referi la metodele Vaticanului de a
descuraja disidenţa şi uzul terminologiei cvasimarxiste
pentru a analiza structura bisericii, i-a înfuriat pe critici.
în carte, el îl citează extensiv pe un catolic brazilian care
face o paralelă, punct cu punct, între stilurile de
guvernământ de la Vatican şi Kremlin. într-un alt pasaj
controversat, scria: „Este straniu să vezi cum instituţia
bisericii s-a transformat exact în ceea ce nu îşi dorea Hristos
să se transforme."
Boff descrisese precedent Congregaţia Vaticanului
pentru Doctrina Credinţei, ca bazându-se pe proceduri
inacceptabile într-o societate civilă, „un proces de factură
kafkiană, în care acuzatorul, apărătorul, avocatul şi
judecătorul sunt una şi aceeaşi persoană". în 1982, a fost
iniţiat exact un astfel de proces pentru a se investiga
părerile lui Boff.
în februarie 1982, Boff, care ştia deja că de fapt criticii
săi se plânseseră la Vatican, a trimis prin poştă la Roma în
semn de mulţumire copii ale unor receptări critice negative

ale cărţii şi o reacţie a părintelui Urbano Zii Ies din Brazilia.
Trei luni mai târziu, a primit o scrisoare de la cardinalul
Ratzinger, actualul papă, pe atunci Prefect al Congregaţiei
pentru Doctrina Credinţei, în care i se cerea să răspundă la
criticile la adresa cărţii sale. Boff a scris un răspuns şi l-a
publicat.
în mai 1984, Boff a primit o scrisoare de şase pagini din
partea lui Ratzinger, în care părerile lui Boff erau criticate, şi
în care se declara că ideile prezente în carte „nu merită
acceptate". Scrisoarea se referea la metoda teologică
folosită de Boff, analiza structurii bisericii, conceptele sale
de dogmă şi revelaţie precum şi perspectiva asupra
autorităţii bisericii. Cardinalul mai critica şi „relativismul
ecleziastic" şi analiza „sociologică". Ratzinger l-a acuzat pe
Boff de folosirea unui limbaj „polemic, defăimător şi satiric,
absolut nepotrivit pentru un teolog", şi de susţinerea unor
„principii ideologice de natură neomarxistă", propunând „o
utopie revoluţionară care este străină bisericii" şi susţinând
un „concept relativizat" al structurii bisericii şi doctrinei.
Răspunsul lui Boff conţinea nu mai puţin de 50 de
pagini, insistând că scrierea sa încerca doar să „îndrepte
atenţia către experienţa laicilor, a săracilor, şi către
contribuţiile ştiinţelor sociale". Scrisoarea se încheia astfel:
„De un lucru sunt sigur. Prefer să intru într-o biserică decât
să rămân singur cu teologia mea. Biserica este o realitate a
credinţei pe care mi-o asum. Teologia este un rezultat al

raţiunii pe care îl discut."
în loc să îl încredinţeze episcopilor brazilieni, care cu
siguranţă l-ar fi susţinut pe Boff, Ratzinger l-a citat la Roma
în faţa unui „colocviu" în septembrie 1984. Boff a luat cu el
o petiţie semnată de 50 000 de brazilieni, şi a fost însoţit de
doi cardinali brazilieni, care au venit special pentru a-l
susţine. Deşi Boff nu ar fi ales Biserica: harismă şi putere
pentru a-şi prezenta în mod complet ideile, colocviul s-a
dovedit a fi un interogatoriu în toată regula pe baza ideilor
sale prezentate în respectiva carte.
în martie 1985, congregaţia a publicat o Notificare,
făcând publică scrisoarea pe care Ratzinger o trimisese anul
precedent, prezentând-o ca variantă oficială, semnată chiar
de papă. Congregaţia a declarat că rezervele sale despre
carte „nu fuseseră schimbate în mod substanţial", şi că Boff
era vinovat de trei erori: declaraţia sa cum că biserica
copiase caracteristicile
2
societale ale sistemului roman şi mai apoi

feudal; interpretarea sa relativistă a dogmei ca fiind bună
numai în anumite circumstanţe; şi declaraţiile sale cum că
clericii îi expropriaseră pe oameni de mijloacele de
producţie spirituală. „Părerile lui Leonardo Boff analizate cu
această ocazie pun în pericol doctrina dreaptă a credinţei pe
care această congregaţie trebuie să o promoveze şi
respecte", conchidea respectiva Notificare.
în mai 1985, Boff primea o notă oficială din partea
congregaţiei, care îi solicita o „tăcere obedientă" pentru o
perioadă nespecificată de timp. Nota susţinea că perioada
de linişte „îi va permite Fratelui Boff timp pentru o reflecţie
serioasă". îi solicitau de asemenea să se abţină de la a scrie
şi a publica, de la datoriile sale de editor la Revista
Ecclesiastica Brasileira, cea mai influentă publicaţie
teologică din Brazilia, de la munca sa de editor de cărţi de
teologie la editura Vozes, şi de la a preda sau a conferenţia.
Boff a acceptat solicitarea spunând: „în calitatea mea de
creştin, franciscan şi teolog, este de datoria mea să ascult şi
să mă supun."
Zece episcopi brazilieni, care considerau atacurile de la
Vatican asupra bisericii libertăţii ca o intruziune nedorită a
Romei în problemele religioase al Americii Latine, şi ca o
ameninţare la adresa dreptului catolicilor de a gândi şi scrie
liber, au luat măsura neaşteptată de a critica public
comportamentul Vaticanului în cazul Boff. Episcopii
2
brazilieni s-au întâlnit cu papa loan Paul al ll-lea la

Roma în martie 1986. în acea lună, după zece luni de la
„tăcerea" impusă lui Boff, pedeapsa a fost anulată. Boff ar fi
declarat că această veste a fost primită de el „ca un cadou
de Paşte", şi era convins că este vorba de bunăvoinţa a
Vaticanului faţă de episcopii brazilieni.
în 1991, Boff a publicat o serie de articole cerând
schimbarea doctrinei bisericeşti care interzice căsătoria
preoţilor. Când oficialii bisericeşti, au respins cererea de
publicare a următorului său manuscris, Boff a renunţat la
cariera de preot. într-o scrisoare deschisă către adepţii săi el
scria: „Părăsesc funcţia de preot, dar nu şi biserica... Voi
continua să fiu şi voi fi mereu un teolog catolic şi ecumenic,
luptând împreună cu săracii împotriva sărăciei lor şi pentru
eliberarea lor."
CELE NOUĂZECI Şl CINCI DE TEZE
Autor: Martin Luther
Data şi locul publicării: 1517, Elveţia
Specie literară: tratat teologic
REZUMAT
Călugăr german din ordinul augustininilor, Martin
Luther este fondatorul reformei protestante în Europa.
Doctor în teologie şi preot în oraşul Wittenberg, Luther
preda teologia la universitatea locală. într-o vizită la Roma a
ajuns să fie convins de decadenţa şi corupţia din rândul
2
clericilor şi a întregului sistem ierarhic papal. încă din

1516, Luther începuse lă critice eficienţa practicării
indulgenţelor, într-o serie de predici.
Doctrina catolică din secolul al XVI-lea prevedea că papa
poate transfera din harul de prisos acumulat de Hristos, de
Fecioara Măria sau nV sfinţi, către un păcătos, pentru a-i
amâna pedepsele pământeşti pentru i nul se va afla în
purgatoriu. De asemenea, de indulgenţe puteau bene-li( ia
atât viii cât şi morţii. Credinţa puternică evanghelică a lui
Luther, • are spunea că iertarea păcatelor şi reconcilierea cu
Dumnezeu se poate obţine numai prin bunătatea lui
Dumnezeu, l-a determinat să pună la îndoială doctrina
indulgenţelor şi a obiceiului autorităţilor bisericeşti de .i
vinde astfel de indulgenţe.
Anul următor, călugărul dominican Tetzel, a oferit spre
vânzare ast-ftl de indulgenţe pentru a plăti din datoria pe
care o făcuse Albert de iti.indenburg prin cumpărarea
Episcopiei din Mainz şi pentru a plăti pen-tm noua bazilică
San Pietro din Roma. Luther a luat poziţie împotriva ICestor
practici, afirmând că reprezintă un pericol spiritual care
poate împiedica adevărata pocăire.
Pe 15 octombrie 1517, Luther i-a provocat pe colegii săi
din mediul li ademic la o dezbatere teologică. Luther şi-a
publicat consideraţiile în maniera tradiţională - afişând o
pancartă scrisă în latină pe poarta biseri-■ II din
Wittenberg. Erau scrise acolo cele 95 de teze ale lui Martin
2
Luther dl-.pro problema indulgenţelor, dar nu

numai. în mod surprinzător pen-Iru autor, acestea au
început să fie răspândite prin Germania şi apoi prin to.ită
Europa, în latină, dar şi în traducere germană, dezlănţuind
valuri de i mtroverse care aveau să ducă la Reforma
Protestantă.
societale ale sistemului roman şi mai apoi feudal;
interpretarea sa relativistă a dogmei ca fiind bună numai în
anumite circumstanţe; şi declaraţiile sale cum că clericii îi
expropriaseră pe oameni de mijloacele de producţie
spirituală. „Părerile lui Leonardo Boff analizate cu această
ocazie pun în pericol doctrina dreaptă a credinţei pe care
această congregaţie trebuie să o promoveze şi respecte",
conchidea respectiva Notificare.
în mai 1985, Boff primea o notă oficială din partea
congregaţiei, care îi solicita o „tăcere obedientă" pentru o
perioadă nespecificată de timp. Nota susţinea că perioada
de linişte „îi va permite Fratelui Boff timp pentru o reflecţie
serioasă". îi solicitau de asemenea să se abţină de la a scrie
şi a publica, de la datoriile sale de editor la Revista
Ecclesiastica Brasileira, cea mai influentă publicaţie
teologică din Brazilia, de la munca sa de editor de cărţi de
teologie la editura Vozes, şi de la a preda sau a conferenţia.
Boff a acceptat solicitarea spunând: „în calitatea mea de
creştin, franciscan şi teolog, este de datoria mea să ascult şi
să mă supun."
2
Zece episcopi brazilieni, care considerau

atacurile de la Vatican asupra bisericii libertăţii ca o
intruziune nedorită a Romei în problemele religioase al
Americii Latine, şi ca o ameninţare la adresa dreptului cato-
licilor de a gândi şi scrie liber, au luat măsura neaşteptată de
a critica public comportamentul Vaticanului în cazul Boff.
Episcopii brazilieni s-au întâlnit cu papa loan Paul al ll-lea la
Roma în martie 1986. în acea lună, după zece luni de la
„tăcerea" impusă lui Boff, pedeapsa a fost anulată. Boff ar fi
declarat că această veste a fost primită de el „ca un cadou
de Paşte", şi era convins că este vorba de bunăvoinţa a
Vaticanului faţă de episcopii brazilieni.
In 1991, Boff a publicat o serie de articole cerând
schimbarea doctrinei bisericeşti care interzice căsătoria
preoţilor. Când oficialii bisericeşti, au respins cererea de
publicare a următorului său manuscris, Boff a renunţat la
cariera de preot. într-o scrisoare deschisă către adepţii săi el
scria: „Părăsesc funcţia de preot, dar nu şi biserica... Voi
continua să fiu şi voi fi mereu un teolog catolic şi ecumenic,
luptând împreună cu săracii împotriva sărăciei lor şi pentru
eliberarea lor."
CELE NOUĂZECI Şl CINCI DE TEZE
Autor: Martin Luther

Data şi locul publicării: 1517, Elveţia
Specie literară: tratat teologic
2
REZUMAT
Călugăr german din ordinul augustininilor, Martin
Luther este fondatorul reformei protestante în Europa.
Doctor în teologie şi preot în oraşul Wittenberg, Luther
preda teologia la universitatea locală. într-o vizită la Roma a
ajuns să fie convins de decadenţa şi corupţia din rândul
clericilor şi a întregului sistem ierarhic papal. încă din 1516,
Luther începuse să critice eficienţa practicării indulgenţelor,
într-o serie de predici.
Doctrina catolică din secolul al XVI-lea prevedea că papa
poate transfera din harul de prisos acumulat de Hristos, de
Fecioara Măria sau de sfinţi, către un păcătos, pentru a-i
amâna pedepsele pământeşti pentru când se va afla în
purgatoriu. De asemenea, de indulgenţe puteau beneficia
atât viii cât şi morţii. Credinţa puternică evanghelică a lui
Luther, care spunea că iertarea păcatelor şi reconcilierea cu
Dumnezeu se poate obţine numai prin bunătatea lui
Dumnezeu, l-a determinat să pună la îndoială doctrina
indulgenţelor şi a obiceiului autorităţilor bisericeşti de a
vinde astfel de indulgenţe.
Anul următor, călugărul dominican Tetzel, a oferit spre
vânzare astfel de indulgenţe pentru a plăti din datoria pe
care o făcuse Albert de Brandenburg prin cumpărarea
Episcopiei din Mainz şi pentru a plăti pentru noua bazilică
San Pietro din Roma. Luther a luat poziţie împotriva acestor
2
practici, afirmând că reprezintă un pericol spiritual

care poate împiedica adevărata pocăire.
Pe 15 octombrie 1517, Luther i-a provocat pe colegii săi
din mediul academic la o dezbatere teologică. Luther şi-a
publicat consideraţiile în maniera tradiţională - afişând o
pancartă scrisă în latină pe poarta bisericii din Wittenberg.
Erau scrise acolo cele 95 de teze ale lui Martin Luther
despre problema indulgenţelor, dar nu numai. în mod
surprinzător pentru autor, acestea au început să fie
răspândite prin Germania şi apoi prin toată Europa, în
latină, dar şi în traducere germană, dezlănţuind valuri de
controverse care aveau să ducă la Reforma Protestantă.
în Ce/e 95 de teze (ce purtau în latină titlul: Disputatio

pro declaratione virtutis indulgentiarum), Luther susţinea
că Papa are doar puterea să revoce pedepsele impuse de el
însuşi, dar în niciun caz nu are autoritatea să hotărască
iertarea păcatelor. Luther de asemenea respingea ideea că
sfinţii ar fi avut har suplimentar, care ar putea fi luat, şi
transmis pentru folosul altora.
Papa nu controlează sufletele aflate în purgatoriu,
afirma Luther. „Ei predică numai doctrine umane care spun
că îndată ce se aude zornăitul banilor în pungă, sufletul
poate ieşi din purgatoriu." Dacă papa are astfel de puteri, se
întreba Luther, „de ce nu goleşte papa purgatoriul de dragul
sfintei bunătăţi şi al dorinţei disperate a sufletelor ce se află
acolo, dacă el iartă un număr infinit de suflete de dragul
mizerabililor bani cu care să construiască o biserică?"
Luther considera indulgenţele ca fiind dăunătoare,
pentru că ele dădeau credincioşilor o impresie falsă de
siguranţă. Sugerând că plata unor bani poate domoli mânia
lui Dumnezeu, vânzarea de indulgenţe împiedica mântuirea,
deviind bunătatea şi inducând mulţumirea de sine.
„Creştinii trebuie învăţaţi că acela care dă săracilor este mai
bun decât acela care primeşte o indulgenţă. Cel care îşi
cheltuieşte banii pe indulgenţe în loc să aline nevoia altuia,
primeşte nu indulgenţa papei, ci indignarea lui Dumnezeu."
Aceia care cred că mântuirea lor este asigurată de posesia
scrisorilor de indulgenţă vor primi blestemul etern,
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova WO de cărţi interzise
„împreună cu învăţătorii lor", care predică doctrine

necreştine.
Reformatorul german se opunea şi ideii de a strânge
bani pentru construirea unei noi bazilici de pe urma
indulgenţelor. „De ce papa, a cărui avere este astăzi mai
mare decât cea a celui mai bogat Cressus, nu construieşte
această nouă bazilică San Pietro din această avere şi strânge
în schimb bani de la credincioşii săraci?" se întreba el.
Luther credea că a reprima prin forţă nemulţumirile
oamenilor ridicate de problema indulgenţelor, în loc de a le
rezolva rezonabil, „însemna punerea bisericii şi a papei într-
o situaţie ridicolă în faţa duşmanilor săi, şi în acelaşi timp
nefericirea credincioşilor creştini".
Tezele lui Luther aveau ca scop reformarea bisericii. El
nu a văzut în ele un atac la adresa autorităţii papei, sau
începutul vreunei schisme. Dar reacţia bisericii la
propunerile lui Luther l-au împins către o poziţie mai
radicală, care a dus în cele din urmă la o ruptură cu Roma şi
la întemeierea unei noi biserici.
ISTORICUL CENZURII
La început, papa Leon al X-lea nu a luat în serios tezele
lui Luther, considerând că este vorba doar de o manifestare
a rivalităţii ordinului augustinian faţă de cel dominican,
criticii cei mai vehemenţi ai lui Luther. Dar tezele, distribuite
şi circulate rapid prin Germania, şi-au găsit susţinători
puternici în rândul ţărănimii şi al autorităţilor civile, care
erau nemulţumite de taxele impuse de Roma. Clericii din

jurul papei s-au convins după acestea că abuzul de
indulgenţe trebuie limitat şi că Luther trebuie redus la
tăcere.
în 1518, papa i-a cerut episcopului de Ascoli, leronimus,
să investigheze cazul lui Luther. Acesta din urmă a fost
chemat la Roma pentru a răspunde acuzaţiilor de erezie şi
insubordonare. Prinţul elector Frederick al lll-lea de Saxonia
a intervenit, solicitând ca audierea lui Luther să aibă loc pe
teritoriu german. La audierea organizată în cele din urmă la
Augsburg, unde Dieta imperială (corpul legislativ) era
reticentă la pretenţiile papale, Luther a refuzat să îşi
retracteze vreuna din teze. într-o dezbatere în compania
profesorului german Johannes Eck, Luther a susţinut că,
având în vedere că autoritatea papei are mai degrabă
origini umane, decât rădăcini divine, el putea fi contrazis
atunci când edictele sale încălcau Scriptura.
Johannes Froben din Basel publicase Ce/e 95 de teze
într-o ediţie ce conţinea şi predicile lui Luther. în februarie
1519, Froben susţinea că nu mai avea decât zece exemplare
şi că nicio altă carte tipărită de el nu se vânduse vreodată
aşa de rapid. Profitând de potenţialul inovator al tiparului,
cartea a fost distribuită nu numai în Germania, ci şi în
Franţa, Spania, Elveţia, Belgia, Anglia şi chiar la Roma. în
acelaşi an, teologii de la universităţile din Louvain şi Köln au
ordonat ca exemplare din carte să fie arse, pentru erezie.
îndată, papa a ordonat unor comisii alcătuite din clerici

să studieze lucrările lui Luther. Pe 15 iunie 1520, în bula
papală, Exsurge Domine, papa proclama: „Judecă,
Doamne, cauza Ta. Un mistreţ a intrat în via Ta cea sfântă".
Bula papală pronunţa 41 de erori ale lui Luther ca fiind „ere-
tice, sau scandaloase, sau false, sau dăunătoare urechii
pioase, sau ispititoare pentru mintea simplă, sau
respingătoare de adevăr catolic". în prefaţă, papa scria:
„Oficiul nostru pastoral nu mai poate tolera virusul
contagios al următoarelor 41 de erori... Cărţile lui Martin
Luther care conţin aceste erori trebuie examinate şi apoi
arse... Acordăm lui Luther
60 de zile pentru a se supune." Orice lucrare de-a lui
Luther era interzisă de la tipărire, distribuire, lectură,
posesie sau citare.
Apoi, în august, octombrie şi noiembrie 1520, Luther
publica trei tratate teologice revoluţionare care ridicau în
mod dramatic miza neînţelegerilor sale cu Biserica catolică:
Discurs către nobilimea creştină a naţiunii germane, care
ataca pretenţia papei de autoritate asupra conducătorilor
laici; Captivitatea babiloniană a bisericii care ataca
preoţimea şi sacramentele; şi Libertatea creştinului, care
reitera doctrina care care avea ca esenţă numai credinţa.
Prima ediţie de 4 000 de exemplare a textului Discurs către
nobilimea creştină a naţiunii germane s-a epuizat într-o
săptămână. Bucurându-se de largă o susţinere populară, în
predicile, dezbaterile şi scrierile sale, Luther, propunea o

alternativă radicală la Biserica catolică.
Pe 10 octombrie, bula papală a ajuns în cele din urmă în
atenţia lui Luther. A fost scrisă imediat o replică îndrăzneaţă
şi contondentă: împotriva execrabilei bule a Anticristului.
„Ei spun că unele articole sunt eretice, sau scandaloase, sau
false, sau dăunătoare urechii pioase", scria Luther. „Sugestia
se pare că este că acelea care sunt eretice nu sunt eronate,
acelea care sunt eronate nu sunt scandaloase, şi acelea care
sunt scandaloase nu sunt dăunătoare." Cerându-i papei „să
renunţe la blasfemia diabolică şi la impietatea îndrăzneaţă",
Luther conchidea: „Prefer să mor de o mie de ori decât să
trebuiască să retractez o singură silabă din cele scrise."
Cărţile lui Luther au fost arse la Louvain şi la Liège în
octombrie, şi în luna următoare, la Kôln şi Mainz. Pe 10
decembrie 1520, Luther şi adepţii săi au ars bula papală în
faţa locuitorilor din Wittenberg, împreună cu exemplare din
legea canonică. „Dacă ei au ars cărţile mele, le voi arde şi eu
pe ale lor", ar fi spus Luther. în ianuarie 1521, papa a emis o
nouă bulă, Decet Romanum Pontificum, care prevedea
excomunicarea lui Luther şi a adepţilor lui, şi arderea
lucrărilor sale.
Popularitatea enormă de care se bucura Luther,
amplificată de obiecţiile naţionaliste germane pe care le
făcea la adresa interferenţei Romei în problemele locale, l-
au salvat de soarta pe care au avut-o alţi eretici. Prinţul
elector Frederick al lll-lea de Saxonia a refuzat să îl aresteze

şi să îl trimită la Roma pentru judecată. Singura autoritate
din Europa capabilă de a-l suprima pe Luther era Sfântul
împărat Roman Carol al V-lea, un catolic devotat şi hotărât
să oprească definitiv erezia.
Pe 18 aprilie 1521, Luther a fost chemat în faţa Dietei de
la Wormi în faţa împăratului şi principilor întruniţi,
reformatorul german icln/.i încă odată să retracteze cele
scrise. „Dacă aş retracta în acest moment, i deschide uşa
tiraniei şi impietăţii, şi ar fi cu atât mai rău dacă ar apărea că
am făcut aceasta sub autoritatea Sfântului Imperiu Roman",
Spunea el „Dacă nu voi fi condamnat de Scriptură sau de
raţiunea simplă - eu nu accept autoritatea papei şi a
conciliilor, pentru că acestea s-au contra/is reciproc -
conştiinţa mea este captivă a Cuvântului lui Dumnezeu."
Pe 26 mai 1521, Carol al V-lea decreta prin edictul de la
Worms I Luther este „un membru amputat al Bisericii lui
Dumnezeu, un schisma tic încăpăţânat şi un eretic convins...
nimeni nu trebuie să îl sprijine. Adepţii lui trebuie şi ei să fie
condamnaţi. Cărţile sale trebuie eradicate din memoria
umanităţii." Edictul conţinea şi Legea Tipăririi, care inter/1
cea tipărirea, vânzarea, posesia, citirea sau copierea
lucrărilor lui Luthei trecute şi viitoare.
Deşi împăratul îi convinsese pe cei mai mulţi dintre
principii germani să semneze condamnarea, puţini dintre ei
erau cu adevărat în f.i voarea acesteia. Deşi edictul ordona
arestarea lui Luther, apropiaţii săi au reuşit să îl protejeze,

găsind refugiu la castelul din Wartburg al lui Frederick al lll-
lea de Saxonia. Acolo, Luther a lucrat şi a desăvârşit tra-
ducerea în germană a Noului Testament şi a început şi
ambiţiosul proiect care urma să dureze zece ani, de a
traduce întreaga Biblie. S-a întors la Wittenberg în martie
1522, riscându-şi viaţa în mod considerabil, şi şi-a petrecut
acolo restul zilelor predicând şi distribuind noua sa
Scriptură.
Cenzurarea scrierilor lui Luther a fost aproape
universală în Europa. Lucrările sale şi ale discipolilor săi au
fost condamnate şi arse în Anglia, Franţa, Spania şi în Ţările
de Jos. în 1524, Dieta de la Nürnberg prevedea că fiecare
principe „va aplica Edictul de la Worms în măsura în care
este posibil". După cum prevedea şi edictul, nu putea fi însă
aplicat în cea mai mare parte a nordului Germaniei. Oraşele
din sudul Germaniei şi multe altele din nordul Europei au
îmbrăţişat reforma luterană. „Cărţi luterane sunt expuse
spre vânzare chiar lângă edictele împăratului şi ale papei
care le declară interzise", comenta un contemporan.
în 1555, Carol al V-lea a semnat pacea de la Augsburg,
renunţând la încercările sale de a impune catolicismul
principilor protestanţi. Tratatul de pace permitea fiecărui
principe să aleagă religia statului său şi declara că oamenii
nu vor fi împiedicaţi să migreze spre o altă regiune pentru a-
şi practica religia dorită. Luteranismul căpăta amploare.
Lucrările lui Luther au rămas în Indexul Cărţilor Interzise

până în 1930, când nu mai apăreau pe listă. Acestea erau
însă încă interzise. Potrivit legii canonice, catolicilor le era
interzis, sub pedeapsa rezervată păcatelor capitale, să
citească texte „care sugerează sau apără erezia sau
schisma".
COPIII DE PE ULICIOARĂ (CHILDREN OF THE ALLEY)
Autor: Naguib Mahfouz

Data şi locul publicării iniţiale: 1959, Egipt; 1988,
Statele Unite Edituri: ziarul Al-Ahram; Three Continents
Press Forma literară: roman
REZUMAT
Autorul egiptean Naguib Mahfouz, laureat al Premiului
Nobel pentru Literatură în 1988, este cel mai cunoscut
scriitor arab contemporan, cu 35 de romane, şi peste zece
colecţii de povestiri scrise în ultima jumătate de secol.
Multe dintre romanele bogat detaliate ale lui Mahfouz
portretizează viaţa cartierelor locuite de clasele muncitoare
din Cairo. Printre cărţile lui se află şi cele trei romane,
Trilogia Cairo, capodopera sa, scrisă între 1945 şi 1957,
relatând destinele a trei generaţii dintr-o familie din Cairo.
Children of the Alley (cunoscută şi sub numele
Children of Cebelawi 45) este istoria unei străduţe imaginare
din Cairo şi în acelaşi timp repovestire alegorică a vieţilor lui

Adam şi Eva, Cain şi Abel, Moise, lisus şi Mahomed.
Romanul poate fi citit pe mai multe niveluri. La un nivel
poate apărea ca o evocare a lumii pierdute a copilăriei lui
Mahfouz, pe străduţele din Gemalia în Cairo, dar şi o
naraţiune ficţiona-lă captivantă. De asemenea, poate fi o
fabulă care evocă istoria iudaismului, creştinismului şi
islamului, şi chiar o critică la adresa intoleranţei religioase şi
a represiunii politice şi economice.
Relatată de un localnic anonim de pe ulicioară, de
profesie scriitor, povestea începe la umbra reşedinţei lui
Gabalawi, stăpânul unei moşii la poalele muntelui
Muqattam. Gabalawi, a cărui prezenţă despotică se
transmite de-a lungul generaţiilor, îl reprezintă pe
Dumnezeu, sau după cum spune Mahfouz, o anumită idee
despre Dumnezeu pe care au creat-o oamenii.
Fiul lui Gabalawi, Adham, şi soţia acestuia din urmă,
Umaima, ademeniţi şi păcăliţi de către fratele lui Adham,
Idris, sunt daţi afară din conac şi din grădinile parfumate de
către Gabalawi, din cauză că încercaseră să se uite într-o
carte interzisă. Unul din cei doi fii ai lor, Qadri, îl ucide pe
celălalt, Humam, într-o altercaţie. Qadri se însoară cu Hind,
fiica lui Idris. Ei au mulţi copii, iar descendenţii acestora
devin întreaga populaţie a ulicioarei.
Gabalawi se izolează în conacul său şi nu mai este văzut
vreodată. Administrarea moşiei sale devine imediat o sursă
de conflict. Deşi la început vătaful moşiei ia exemplul bun al

lui Gabalawi, împărţind roadele cu toţi descendenţii, îl
cuprinde în cele din urmă lăcomia, şi începe să îi exploateze
pe cei săraci. Treptat, cartierul este condus de tineri
gangsteri angajaţi de vătaf care cer taxe de protecţie de la
localnicii muncitori.
Primul care se ridică împotriva nedreptăţilor de pe
străduţă, este vrăjitorul de şerpi Gabal, care îi învinge pe
gangsteri şi preia controlul zonei. Gabal, care aplică legea
talionului, este onest şi demn, împărţind bunurile moşiei în
mod egal, dar este în acelaşi timp un om temut. El este
simbolul ordinii şi al justiţiei, dar după moartea sa, reîncepe
vremea vătafilor nelegiuiţi şi a gangsterilor.
într-o altă generaţie, apare un nou lider - Rifaa, fiul
dulgherului -predicând împotriva violenţei şi a
materialismului. El îi cheamă pe urmaşii lui Gabal, susţinând
că îi va elibera de dughurile rele. Rifaa este ucis de către un
vătaf care îl vede ca pe o ameninţare la ordinea socială.
Un al treilea lider, Qassem, se ridică din rândul
„Şobolanilor Deşertului", cei mai săraci şi mai răi dintre
locuitorii cartierului. El afirmă că toţi locuitorii de pe
străduţă sunt copii - egali între ei - ai lui Gabalawi, şi că
domnia gangsterilor trebuie să se termine. Urmând
exemplul lui Rifaa, el reuşeşte să aducă un climat de frăţie şi
pace printre urmaşii lui Gabal, Rifaa, şi printre proprii săi
discipoli. El proclamă că niciun cartier nu este mai aproape

de Gabalawi decât altul, şi că moşia aparţine tuturor.
Dar cei ce îi urmează lui Qassem în funcţia de vătaf
readuc vechiul sistem de violenţă şi exploatare. Străduţa
este din nou învrăjbită, cu cartiere separate pentru adepţii
lui Gabal, Rifaa şi Qassem. „Gabalawi", strigă bătrânul
Shakrun, la poalele conacului, „cât timp vei mai sta tăcut
45
Copiii lui Cebelawi (n.tr.).
şi ascuns? Poruncile tale sunt ignorate şi banii tăi sunt

risipiţi... Chiar nu ştii ce se întâmplă cu noi?"
Arafa, un magician, se dedică eliberării străduţei din
tirania în care se află. El încearcă să găsească cartea lui
Gabalawi, cauza exilului lui Adham, crezând că în aceasta
stă secretul magic al puterii lui Gabalawi. Când intră în
conac pentru a căuta cartea, el omoară un servitor. Deşi
venise în căutarea puterii împotriva răului, el se transformă
într-un răufăcător.
Ucigându-i un servitor, Arafa, în mod indirect îl ucide pe
Gabalawi, care moare în urma şocului pe care îl are când
vede moarte în casa sa. Adepţii lui Gabal, Rifaa şi Qassem se
ceartă asupra locului unde va fi îngropat Gabalawi, fiecare
crezând că are o relaţie mai apropiată cu părintele lor.
Vătaful îi îndeamnă pe cronicari să povestească viaţa lui
Gabalawi, subliniind modul în care acesta a fost ucis de
Arafa. Dar oamenii îl cred pe Arafa, şi cred în magia lui,
punându-i numele deasupra celor ale lui Gabel, Rifaa şi
Qassem. Gabalawi este mort, iar oamenii spun: „Nu mai
avem de-a face cu trecutul. Singura noastră speranţă stă în
magia lui Arafa, şi dacă am avea de ales între magie şi
Gabalawi, am alege magia."
Rândurile finale ale cărţii prezintă viitorul cu speranţă:
„Nedreptatea trebuie să aibă un sfârşit, aşa cum zilei îi
urmează noaptea. Vom vedea moartea tiraniei, şi răsăritul
luminii şi al miracolului."
ISTORICUL CENZURII
Copiii de pe ulicioară a fost publicat în foileton în 1959
în ziarul semioficial de la Cairo, Al-Ahram. Musulmanii
habotnici au ieşit în stradă în semn de protest, cerând
interzicerea publicării, întrucât Mahouz ar fi sugerat în mod
alegoric că Dumnezeul lui Adam, Moise, lisus şi Mahomed
ar putea fi mort. Numai după intervenţia preşedintelui
Abdel Nasser, prieten cu editorul de la Al-Ahram,
Mohamed Heikal, romanul a putut fi publicat până la capăt.
însă, clericii de la puternica autoritate religioasă,
Universitatea Al-Azhar, au interzis Copiii de pe ulicioară,
condamnând-o pentru blasfemie, şi numindu-l pe autor
eretic pentru interpretarea greşită şi ofensatoare a
profeţiilor Islamului şi a caracterului lui Mahomed.
De atunci, organizaţii militante islamice au susţinut
atacuri neîncetate la adresa cărţii şi a autorului, care au dus
la interzicerea cărţii timp de trei decenii. Copiii de pe
ulicioară a continuat să circule din mână în mână în
versiunea sa din ziar până în 1967, când o ediţie piratată a
romanului a fost publicată la Beirut în Liban, într-o formă
uşor „ameliorată". Introdusă clandestin şi în Egipt, aceasta
se vindea pe sub mână în librăriile din Cairo.
în 1979, Mahfouz a stârnit din nou mânia
fundamentaliştilor islamici din Egipt şi nu numai, când a fost
printre primii care s-au declarat pentru un tratat de pace
între Egipt şi Israel. Romanele sale au fost interzise timp de

mulţi ani în multe ţări arabe.
în 1988, Mahfouz câştiga Premiul Nobel.
Fundamentaliştii, care nu l-au iertat niciodată pentru
scrierea romanului Copiii de pe ulicioară, şi-au reînnoit
atacurile, temându-se că premiul ar fi putut fi invocat drept
motiv pentru ridicarea interdicţiei. „Romanul a fost practic
uitat timp de 30 de ani", spunea Mahfouz într-un interviu în
1989, „dar după ce am primit premiul, a devenit ţinta unor
atacuri dure în ziarele şi revistele islamiste. Astfel că nici nu
se putea discuta de o publicare a romanului."
în urma declaraţiei preşedintelui egiptean Hosni
Mubarak care spunea că romanul ar trebui publicat şi de
realitatea faptului că era disponibil în zone semnificative din
restul lumii arabe, au fost făcute noi încercări de ridicare a
interdicţiei. Dar când revista egipteană lunară Al-Yasar a
început să îl publice în foileton în 1989, presa islamistă a
protestat cu aşa vehemenţă, încât Mahfouz însuşi a solicitat
revistei să oprească publicarea.
Mahfouz a stârnit din nou furia oarbă a
fundamentaliştilor când a comentat decretul Ayatolahului
Khomeini care cerea moartea autorului britanic Salman
Rushdie, pentru scrierea Versetelor satanice. Şeicul Omar
Abdel Rahman, liderul fundamentalist egiptean al
organizaţiei militante Gamaat Islamia (care a fost
condamnat ulterior pentru un complot de asasinat
împotriva unor lideri politici americani), a emis o declaraţie

în care le solicita atât lui Mahfouz cât şi lui Rushdie să se
căiască. „Dacă nu o vor face, vor fi ucişi", spunea acesta.
„Dacă această sentinţă ar fi fost dată lui Naguib Mahfouz
când a scris Copiii de pe ulicioară, Salman Rushdie ar fi
înţeles că trebuie să păstreze anumite limite."
în iunie 1992, teroriştii islamişti din Cairo l-au împuşcat
şi omorât pe Farag Fouda, un cunoscut scriitor laic din Egipt,
care, la fel ca Mahfouz, se exprimase public împotriva
cenzurii violente. La scurt timp după uciderea lui Fouda,
guvernul egiptean a descoperit o listă neagră pe care era
trecut, pe lângă alţi intelectuali şi scriitori, şi Mahfouz. Lui
Mahfouz i-a fost oferită protecţie din partea poliţiei, dar
acesta nu a acceptat-o.
La începutul anului 1994, revista săptămânală Rose el-
Youssef a publicat pasaje din mai multe cărţi interzise,
printre care şi Copiii de pe ulicioară şi Versetele satanice,
însoţite de declaraţii în favoarea libertăţii de exprimare.
Cele mai multe ţări arabe, cu excepţia Egiptului şi Kuwei-
tului, au interzis circularea revistei. în octombrie 1994,
Mahfouz a fost înjunghiat de mai multe ori în gât, în timp ce
se afla într-o maşină în faţa casei sale din Cairo. (Doi
militanţi islamişti au fost condamnaţi pentru tentativă de
omor, şi executaţi, şi alţii au primit pedepse mai mici.)
Mahfouz nu şi-a mai putut folosi pe deplin mâna dreaptă în
urma atacului, astfel că de atunci îşi dictează scrierile.
La scurt timp după aceea, ministrul informaţiei vorbind

de lângă patul de spital al lui Mahfouz a declarat că
guvernul nu va susţine nicio interdicţie asupra vreuneia din
scrierile sale. Declaraţia sa a fost luată drept sfârşitul oficial
al cenzurii cărţii Cop/7/ de pe ulicioară. Deşi ziarele
egiptene se grăbeau să publice romanul, Mahfouz a cerut o
amânare întrucât viaţa sa era în pericol. „Chestiunea
aceasta deviază discuţia de la un atentat la viaţa mea, către
întrebarea dacă romanul este sau nu împotriva religiei",
spunea el. Dar rugămintea sa a fost ignorată. La câteva
săptămâni de la atac, romanul a fost publicat de presa
egipteană pentru prima dată după 35 de ani. Până la
mijlocul anului 1997, romanul nu fusese publicat sub formă
de carte.
CORANUL
Data şi locul publicării: secolul al Vll-lea, Arabia

REZUMAT
Coranul, sau Qur'an (Recitarea), este cea mai timpurie şi
cea mai desăvârşită lucrare clasică a prozei arabe şi cartea
sfântă a islamului. Musulmanii cred că ea a fost oferită de
Dumnezeu Profetului Mahomed, transmisă în timp de
arhanghelul Gabriel, începând cu anul 619 d.Hr. şi până la
moartea profetului în 632 d.Hr. Pentru musulmani, Coranul

este reproducerea neschimbată a înscrisurilor originale care
sunt păstrate în ceruri. Iniţial destinate memorării şi recitate
de adepţii şi urmaşi lui Mahomed, revelaţiile Coranului au
fost scrise pe parcursul vieţii Profetului pe frunze de
palmier, piatră, os şi piele. Versetele Coranului au fost
adunate de califul Umar şi textul canonic a fost desăvârşit în
perioada 651-652 d.Hr. sub califul Uthman de către editori
arabi, folosind instrucţiunile secretarului profetului.
Revelaţiile Coranului sunt împărţite în 124 de sure, sau
capitole, fiecare începând cu fraza „în numele lui Allah, cel
Milostiv, cel îndurător". Cu excepţia primului capitol care
este scurt şi care este inclus în rugăciunea zilnică a
musulmanilor, toate surele sunt ordonate în general în
funcţie de mărime, cea mai lungă fiind prima, iar cea mai
scurtă ultima. Cele mai lungi dintre sure relatează perioada
în care Mahomed era liderul comunităţii din Medina. Cele
mai scurte, cuprinzând cele mai multe dintre învăţăturile
sale etice, sunt din perioada mai timpurie de la Mecca.
Coranul predică unicitatea lui Dumnezeu; omnipotenţa
şi omniscienţa Lui sunt infinite. Este creatorul cerurilor şi
pământurilor, al vieţii şi al morţii. Coranul de asemenea
subliniază mila şi compasiunea divină pe care le emană
Dumnezeu. Omnipotenţa sa este însoţită de dreptate, el
este iertător cu păcătosul care se căieşte. în Coran,
Dumnezeu vorbeşte direct, la persoana întâi şi îşi creează
propriile legi. Coranul oferă principalele reguli şi legi pentru

comportamentul corespunzător al musulmanului.
Credincioşii trebuie să cunoască Coranul şi să îşi îndrepte
atât gândurile cât şi faptele spre a-şi mări credinţa ca
musulmani. Religia a fost denumită Islam pentru că Allah ar
fi decretat în paginile Coranului: „la aminte, religia lui Allah
este al-lslam (supunerea) faţă de voinţa şi învăţăturile
sale."
Obligaţiile în Islam erau pentru toţi credincioşii,
indiferent de statutul lor în societate. „Adevărat nu va fi
altfel pentru vreunul dintre voi, decât în cele de care se
bucură fiecare dintre voi în sănătate bună şi cucernicie",
spune Coranul. Cele mai importante datorii ale
credinciosului, numite şi Cei Cinci Stâlpi ai Islamului, sunt
mărturisirea credinţei în Allah şi în apostolul său,
rugăciunea zilnică la ore fixe, întrajutorarea, postul în luna
Ramadanului şi, dacă este cu putinţă, pelerinajul la Mecca.
„Luaţi aminte! Aceia dintre voi care sunt credincioşi şi
slăvesc pe Dumnezeu şi îşi plătesc dijma către săraci,
răsplata lor este la Domnul şi nicio teamă nu va mai ajunge
la ei, şi nicio durere", spune Coranul.
Pentru musulmani, Coranul este cuvântul dat de
Dumnezeu, „scriptura fără urmă de îndoială", astfel că, el
conţine nu numai adevărul etern, dar şi reprezentarea
perfectă a stilului literar.
ISTORICUL CENZURII
O traducere timpurie a Coranului în latină a fost făcută

în anul 1141 de către Pierre Venerabilul, abate din Cluny. în
perioada cruciadelor medievale, ostilitatea creştinilor faţă
de arabi şi faţă de religia lor a atins apogeul. Părinţii bisericii
priveau islamul ca pe o erezie, pe musulmani ca pe nişte
păgâni, şi pe Mahomed ca pe un „arhiereu renegat, un im-
postor" care s-a ridicat împotriva misiunii lui Hristos. Până
în 1215, biserica a introdus legislaţie care restricţiona în
mod sever accesul musulmanilor în teritoriile creştine.
Textul în arabă al Coranului nu a fost publicat în Europa
decât în 1530, la Veneţia. Papa a ordonat arderea cărţii.
Traducerile în latină au fost interzise de Inchiziţia Spaniolă,
o interdicţie ce a rămas în vigoare până în 1790.
în 1541, un editor din Basel - Johannes Oporinus - a
început publicarea traducerii în latină a Coranului, făcută de
Robert of Ketton în secolul al Xll-lea. Autorităţile oraşului au
confiscat toate exemplarele. Martin Luther susţinea că
ediţia trebuie publicată pentru că ar veni să arate „gloria lui
Hristos, supremaţia creştinismului, dezavantajele mu-
sulmanilor, şi furia diavolului". Ediţia a fost publicată în
1542, cu prefaţa lui Luther şi a reformatorului protestant
Melanchthon.
Prima ediţie în limba engleză a Coranului şi o nouă
traducere în latină au fost realizate în secolul al XVII-lea.
Coranul nu fusese încă tipărit în lumea islamică. Era
reprodus numai în formatul original scris de mână, folosit
de discipolii profetului. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea,

un editor turc din Istanbul, Ibrahim Muteferrika, a primit
permisiunea sultanului să stabilească prima tipografie din
lumea musulmană. în 1727, în ciuda protestelor din partea
caligrafilor, a fost emis un edict imperial pentru a permite
tipărirea cărţilor. Dar tipărirea Coranului era încă în mod
expres interzisă. Numai în 1874, guvernul turc a acordat
permisiunea pentru tipărirea Coranului, dar numai în limba
arabă. în perioada modernă, a fost tolerată şi o traducere în
limba engleză. în restul lumii musulmane, tipărirea
Coranului era încă interzisă.
Prima ediţie tipărită a Coranului în Egipt a apărut în
1833, sub domnia paşei Mahomed Aii, cel căruia îi este
atribuită întemeierea statului modern egiptean. Editura sa,
Bulaq Press, a devenit prima şi cea mai importantă din
lumea arabă. Cu toate acestea, liderii religioşi l-au convins
pe succesorul lui Mohamed Aii, Abbas paşa, aflat pe patul
de moarte, să confişte toate exemplarele tipărite şi să le
interzică circularea. Num.i sub domnia lui Said paşa, între
1854 şi 1853, acestea au fost din noi puse în circulaţie.
Prima versiune oficială a Coranului a fost publicată de
guvernul egiptean în 1925. Dar această versiune, ca şi alte
versiuni din secolul XX apărute şi în alte ţări musulmane, a
fost reprodusă doar prin litogr.ilin. sau xilografiere,
considerate mai aproape de scrisul de mână. Deşi legea
islamică interzice doar folosirea Coranului pentru liturghie
în altă limbi decât araba, unii teologi contemporani cred că

este un sacrilegiu sa ii.i duci Coranul, întrucât Allah îi
declamase lui Mahomed: „v-am oferii v<> uă Coranul arab".
în ciuda acestor obiecţii, au fost făcute traduceri neau-
torizate în 43 de limbi.
în 1995, Bacaan, o traducere în limba malaieziană a
Coranului realizată de Orthman Aii şi publicată în Singapore,
a fost interzisă de guvernul Malaieziei. Interdicţia a fost
parte a unei politici de scoatere în afara legii a sectelor
islamice „deviaţioniste". Bacaan a fost etichetată astfel
pentru că oferea o interpretare diferită de cea aprobată de
guvern şi nu includea şi textul original în arabă.
Cenzura în perioadele moderne a Coranului s-a practicat
pe scar2 largă în ţările socialiste. în 1926, în Uniunea
Sovietică, directivele guvernului către biblioteci spuneau că
asemenea texte dogmatice religioase precum Evangheliile,
Coranul sau Talmudul pot fi păstrate doar în marile
biblioteci, accesibile doar studenţilor la istorie, dar că
trebuie scoase din cele mai mici. Asemenea restricţii au fost
ridicate după cea fost stabilit un modus vivendi între
musulmani şi URSS în timpul celui de-Al Doilea Război
Mondial.
în China în timpul Revoluţiei Culturale din anii 1960 şi
1970, studiul Coranului era interzis, iar moscheile de
asemenea suprimate. Coranul fusese tipărit în China încă
din secolul al XlX-lea, şi tradus în limba chineză din anii
1920. Guvernul comunist publicase o traducere autorizată

în chineză, în 1952.
în 1986 în Etiopia, sub guvernul militar socialist, se
spune că exemplare din Coran au fost distruse sau
confiscate de către armată, iar şcolile islamice sau
moscheile au fost închise, musulmanilor fiindu-le interzis să
se roage, unii chiar fiind forţaţi să se convertească la
creştinism şi să ardă Coranul. Consiliul guvernului militar,
Derg-ul, temându-se de o insurgenţă a fundamentaliştilor
islamici, ar fi oferit ajutor moral şi financi.u musulmanilor
care se opuneau revoluţiei marxist-leniniste.
Coranul este astăzi cea mai influentă carte din lume,
împreună cu Biblia, şi este, la fel ca şi Biblia, cel mai citit
text sacru. Sunt memorate mai multe pasaje din el, decât
din vreo altă carte de învăţături sacre din lume.
DESPRE INFINITATEA UNIVERSULUI Şl A LUMILOR (DE

L'INFINITO, UNIVERSO E MONDI)
Autor: Giordano Bruno

Data şi locul publicării iniţiale: 1584, Franţa
Forma literară: tratat de filozofie
REZUMAT
Filozoful italian Giordano Bruno a intrat în ordinul
dominican la o vârstă timpure, fiind însă exclus în 1576 la
vârsta de 28 de ani, pentru erezie. A călătorit prin Europa

timp de 15 ani, fiind mereu cu un pas înaintea cenzorilor,
predând la Toulouse, Paris, Oxford, Wittenberg şi Frankfurt.
în tratatul Despre infinitatea universului şi a lumilor,
principala sa lucrare de metafizică, publicată în 1584, Bruno
respinge cosmologia tradiţională aristoteliană şi concepţiile
acesteia despre univers. Bruno susţinea că universul fizic
este infinit, conţinând un număr nedefinit de lumi, fiecare
cu propriul ei Soare şi cu propriile sale planete. El vedea
lumea ca fiind compusă din elemente individuale,
indivizibile ale fiinţei, numite monade, guvernate de regulile
fixe ale relaţiei.
Filozofia lui Bruno a prefigurat teoria cosmică modernă,
acceptând ipoteza lui Copernic, potrivit căreia Soarele, şi nu
Pământul, este centrul lumii noastre. Dar Bruno a mers mai
departe decât Copernic, susţinând şi că Soarelele este doar
o stea între stele. Toate judecăţile despre poziţie sunt
relative, existând atâtea moduri posibile de a vedea lumea
câte poziţii posibile. Astfel, nicio stea sau planetă nu poate
fi numită centrul universului. Fiinţele umane nu pot şti că
sunt unice, pentru că viaţa şi chiar fiinţele raţionale pot să
existe şi în afara planetei Pământ. Nu există adevăr absolut
şi nici limite la progresul cunoaşterii.
Universul infinit este produsul unei puteri sau cauze
infinite şi pan-teistice a căror muncă este evidentă prin
fiinţele umane şi prin natură. „Divinitatea îşi extrage gloria
şi îşi exprimă grandoarea puterii nu asupra unui singur

Soare, ci asupra a nenumăraţi Sori; nu asupra unui Pământ,
ci asupra lumilor fără sfârşit."
întrucât puterea lui Dumnezeu este infinită, atunci şi
creaţia lui trebuie să fie infinită. Creatorul ar fi imperfect
dacă creaţiile sale nu i-ar împlini puterea. Bruno credea că
înţelegerea universului ca manifestare a lui Dumnezeu va
elibera spiritul uman. „Acesta deschide simţurile, alină
sufletul, lărgeşte mintea şi aduce veşti adevărate şi
binecuvântate omului... Scrutând şi înţelegând profund
Fiinţa şi substanţa care ne înconjoară, aflăm că nu există
moarte, nu doar pentru noi, ci pentru întreaga materie."
ISTORICUL CENZURII
„Mi-aş dori ca lumea să primească pioasele roade ale
muncii mele, pentru a trezi sufletul din adormire şi a
deschide înţelegerea acelora care sunt lipsiţi de această
lumină, care în mod sigur, nu este rezultat al intervenţiei
mele. Dacă greşesc, nu cred că greşesc voit", scria Bruno în
Despre infinitatea universului şi a lumilor.
în ochii contemporanilor săi, Bruno într-adevăr greşea.
Contestarea perspectivelor aristoteliene asupra universului
şi construirea unei „noi filozofii", contrazicea scolasticismul
care domina universităţile la acea vreme. Aceasta venea în
contradicţie cu toate instituţiile ecleziastice, fie ele catolice,
luterane, sau calvine. Speculaţiile sale despre un număr in-

finit de lumi erau văzute drept panteism eretic.
în 1577, Inchiziţia din Napoli a iniţiat procedurile
împotriva lui Bruno, acesta fiind nevoit să fugă din Italia. în
1592 s-a pripit întor-cându-se şi, denunţat fiind de un nobil
veneţian, Bruno a ajuns în mâinile Inchiziţiei din Veneţia. A
fost încarcerat şi judecat pentru acuzaţiile de erezie,
blasfemie şi comportament imoral. Pe 26 mai 1592, Sfântul
Tribunal s-a întrunit pentru a lua în considerare acest caz.
Bruno le-ar fi spus judecătorilor: „întotdeauna am predicat
în mod filozofic şi potrivit principiilor naturii şi a luminii
acesteia... deşi se poate să fi ridicat suspiciuni în legătură cu
propria mea lumină naturală... niciodată nu am SUS ţinut în
mod direct vreo idee contrară religiei catolice..." întrebat
da< I crede că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt împreună ca
esenţă, dar suni Irei elemente distincte, el recunoştea:
„Niciodată nu am reuşit să înţeleg ( elitrei ca fiind într-
adevăr elemente ale unei unităţi şi m-am îndoit de ace.is
ta." Bruno a admis să se supună tuturor doctrinelor religiei,
dar a refu 11 să îşi retracteze filozofia.
100 de ( Aiţi intri.'/se
Bruno a rămas în închisoare timp de mai multe luni

aşteptând de< i zia Inchiziţiei veneţiene. Pentru că era
considerat un „esiarh", un creator şi lider al ereziei,
inchizitorul şef de la Roma a cerut ca acesta să fie adus
pentru un nou proces. A fost extrădat la Roma pe 27
februarie 1593, şi încarcerat timp de şapte ani. Nu îi erau
permise nici cărţi, nici materiale pentru scris, şi singurii
vizitatori erau oficialii Inchiziţiei şi preoţii care îi cereau să
se căiască. în 1559, mai mulţi cardinali l-au interogat în
legătură cu ereziile conţinute de cartea sa. Un interogatoriu
final a concluzionat că acuzatul nu vrea să retracteze nimic.
în ianuarie 1660, la o întrunire prezidată de papă, s-a
decretat ca Bruno să fie ars pe rug, pentru „numeroase
opinii eretice şi nepotrivite". A fost executat la Roma pe 17
februarie 1600.
Pe 7 august 1603, toate scrierile lui Bruno au fost
incluse în Indexul Cărţilor Interzise, unde au rămas până la
sfârşitul ultimului Index, în 1966. Cardinalul Roberto
Bellarmino, care a supravegheat procesul şi judecată lui
Bruno, a fost sanctificat de Biserica catolică în 1930.
Lucrările lui Bruno nu au fost niciodată populare în Anglia
sau pe continent şi erau rare din cauza interdicţiilor. John
Toland, un deist din Anglia secolului al XVII-lea, autor al
lucrării Christianity not Mysterious, l-a considerat pe

Bruno ca precursor al gânditorilor deişti ai vremii lui; Toland
a tradus părţi din Despre infinitatea universului şi a
lumilor şi a scris o relatare a cărţii. Filozofia lui Bruno a avut
influenţe importante asupra filozofilor Spinoza şi Leibniz.
DIALOG DESPRE CELE DOUĂ SISTEME PRINCIPALE

ALE LUMII
DIALOGO SUI DUE MASSIMI SISTEMI DEL MONDO
Autor: Galileo Galilei

Data şi locul publicării iniţiale: 1632, Italia
Forma literară: monografie ştiinţifică
REZUMAT
Opera marelui astronom, fizician şi matematician italian
Galileo Galilei a avut un efect profund asupra dezvoltării
ştiinţei şi filozofiei, construind temelia pentru progresul
ştiinţei experimentale şi lărgind orizonturile omenirii în
privinţa ii.iiuni universului. Deşi astronomul polonez Coper-
iin susţinuse în De rrvolutionibus orbium coelestium 41',
publicată în 154 \, că Soarele este centrul universului şi
Pământul, planeta care se roteşte, credinţa în sistemul
ptolemeic (numit după astronomul Ptolemeu i are a trăit în
secolul al ll-lea) rămânea nezdruncinată la începutul seco-
lului al XVII-lea. Teoria ptolemeică considera că pământul
stă pe loc în centrul universului, iar Soarele, Luna şi celelalte
cinci planete, se rotesc în jurul său.
Când Galileo, profesor de matematici la Universitatea
din Pisa, a folosit pentru prima dată telescopul pe care el
însuşi l-a conceput pentru a urmări cerul, se împlinea deja
jumătate de secol de când Copernic anticipase existenţa
sistemului heliocentric al universului. Pentru prima dată
însă, observaţii reale ale cerurilor prin intermediul
telescopului păreau să confirme ipotezele lui Copernic. în
1610, Galileo a publicat Sidereus Nuncius 47, o broşură de 24
de pagini în care erau relatate observaţiile sale despre Lună
şi despre alte planete. Galileo mai anunţa că descoperise
patru noi corpuri cereşti ce se aflau în jurul planetei Jupiter,
lucru care confirma teoria lui Copernic. De asemenea, acolo
se menţiona că Luna nu este un corp luminos în sine, ci că
este luminată de Soare.
Senatul veneţian i-a acordat un salariu lui Galilei pentru
descoperirile sale, numindu-l mai apoi matematician al
ducelui de Toscana. în 1613, el publica Scrisori asupra
petelor solare, în care îşi declara încrederea în leoria lui
Copernic. Galileo era convins că „ceaslovul naturii este scris
în simboluri matematice, şi că ştiinţa viitorului rezidă în
observaţie şi cuantificare, în 1932, Galileo a publicat
lucrarea care avea să constituie o răscruce în drumul
ştiinţei, Dialog asupra celor două sisteme principale ale
lumii.
în acest dialog scris în tradiţia platoniciană, Galileo

expunea argumente pro şi contra sistemului lui Copernic,
acestea fiind prezentate ca fiind parte a unui dialog între
trei prieteni: un florentin care crede în sistemul lui Copernic,
"' Despre
un susţinător al teoriei geocentrismului a lui Aristo-tel, şi un
aristocrat veneţian în faţa căruia cei doi îşi susţin
argumentele. Spusele novicelui erau scrise în italiană şi nu
în latină, limba intelectualilor şi cercetătorilor.
în structura dialogului, Galileo s-a conformat ordinelor
bisericii care spuneau că teoria heliocentrică trebuie
discutată ca o ipoteză matematică utilă, şi nu ca o
reprezentare a realităţii fizice. Dar părerile exprimate în
Dialog erau în mod clar în favoarea sistemului lui Copernic.
Galileo credea că Pământul, la fel ca şi celelalte planete, se
roteşte în jurul axei sale şi că planetele efectuează şi o
mişcare de revoluţie pe o traiectorie eliptică, determinată
de gravitaţie. Era respinsă ideea unui univers finit,
înconjurat de o sferă exterioară de perfecţiune inertă.
Arătând că Pământul nu este centrul creaţiei, ci o parte
insignifiantă a ei, Galileo a răsturnat sistemul cosmologic
medieval bazat pe teoriile aristotelice privind mişcarea
corpurilor.
Galileo expune două principii în această lucrare,
principii care au devenit o bază pentru ştiinţa modernă.
Primul, ipotezele şi aserţiunile despre natură trebuie să fie
bazate pe observaţie şi nu pe o autoritate superioară; şi al
doilea, procesele naturale pot fi cel mai bine înţelese prin
reprezentări matematice.
ISTORICUL CENZURII
în 1616, sistemul lui Copernic fost denunţat drept
periculos pentru credinţă, iar Galileo, citat la Roma, a fost
avertizat de papa Paul al V-lea, „să nu susţină sau să apere"
teoriile lui Copernic. Galileo a promis să respecte ordinul
papal, şi s-a întors la Florenţa. Teorii similare, publicate de
astronomul german Johannes Kepler, în Astronomia Nova,
au fost interzise de papă în 1619. Potrivit unei bule papale
ce însoţea aceste interdicţii, era interzisă citirea sau
susţinerea lucrărilor lui Kepler sau ale lui Copernic.
în 1624, Galileo a mers la Roma pentru a-şi prezenta
omagiile sale noului papă, Urban al Vlll-lea. în ciuda
interdicţiei din 1616, el a cerut papei permisiunea de a
publica o lucrare comparând doctrinele lui Copernic şi
Ptolemeu. Papa a refuzat solicitarea lui.
în ciuda avertismentelor de la Vatican care
recomandaseră numeroase corecturi înaintea publicării
vreunei lucrări a lui Copernic, în 1632 Galilei publica Dialog
asupra celor două sisteme principale ale lumii. Totuşi,
Galilei încerca să împace autorităţile incluzând în volum şi o
prefaţă scrisă de un teolog de la Vatican, care descria teoria
lui Copernic ca pe un simplu exerciţiu intelectual interesant.
Dar papa nu a fost convins. Cartea atrăsese atenţia întregii
Europe. Ameninţarea crescândă a protestantismului l-a
determinat pe papă să răspundă agresiv pentru a păstra
integritatea dogmei bisericeşti.
Mai mult, inamicii lui Galilei de la Vatican susţineau că
prin tipărirea cărţii sub sigiliul celor trei peşti - simbolul
folosit de tipografia Landini din Florenţa - Galileo făcea o
referire defăimătoare la cei trei nepoţi incompetenţi ai
papei Urban al Vlll-lea, pe care acesta îi promovase în
ierarhia bisericească. Mai departe, aceştia au sugerat că
unul dintre personajele dialogului, Simplicio, apărătorul
conservator al sistemului geocentric, era de fapt o
caricatură a papei însuşi.
în februarie 1633, Galileo a fost citat din nou la Roma.
Deşi era grav bolnav la Florenţa şi doctorii au avertizat că o
călătorie în miezul iernii ar fi putut fi fatală, papa a
ameninţat că îl va aduce cu forţa în lanţuri dacă nu va veni
de bunăvoie. Marele duce al Florenţei i-a oferit lui Galileo o
targa pentru a putea fi transportat la Roma, unde a fost
încarcerat, în iunie, a fost pus sub acuzaţia de erezie.
Procesul s-a concentrat asupra detaliilor ordinului papal
din 1616, şi de cât de clar era înţeleasă respingerea de către
biserică a sistemului lui Copernic. Verdictul Inchiziţiei a fost
că Galileo ar fi fost „suspect de erezie, adică de a crede şi
susţine o doctrină cum că Soarele este centrul universului şi
că acesta nu se mişcă de la est la vest, şi că Pământul se
mişcă şi nu este centrul universului şi că o opinie poate fi
susţinută şi apărată după ce a fost definită şi declarată
neadevărată de Sfânta Scriptură..."
Galileo a fost condamnat la închisoare pentru o
perioadă nedefinită şi forţat să facă o abjuraţie publică a
ideilor sale. în dimineaţa zilei de 22 iunie 1633, la vârsta de
70 de ani, Galileo a îngenunchiat în faţa Curţii şi a declarat:
„Cu inima deschisă şi sinceră şi cu credinţă cinstită resping,
retrag şi detest ereziile şi erorile spuse anterior, şi de
asemenea orice altă eroare, contrară Sfintei Biserici, şi jur că
în viitor nu voi mai expune vreodată verbal sau în scris, vreo
idee care ar putea cauza o suspiciune similară asupra
mea..." „Şi totuşi [Pământul] se mişcă" zice legenda că ar fi
şoptit pentru el însuşi, după jurământul dat.
în 1634, Dialogul a fost condamnat oficial şi interzis
împreună cu loată opera lui Galilei. El a fost închis într-o
casă izolată din Arcetri, lângă Florenţa, unde nu îi era
permis să primească vizite fără permisiunea papei. în timpul
şederii sale în acea casă, Galileo a reuşit să îşi încheie o
nouă operă, Discorsi e dimostrazioni matematiche,
intorno a due nuove scienze (Discursuri şi demonstraţii
matematice referitoare la două noi ştiinţe), care a fost
scoasă clandestin din Italia şi publicată de protestanţii din
Leiden, în 1638, cu patru ani înaintea morţii sale. în ultimii
patru ani de viaţă, Galileo a fost orb. în cele din urmă, papa
i-a permis compania unui tânăr ucenic, Vicenzo Viviani.
Aflat încă în detenţie, Galileo a murit la 8 ianuarie 1642, cu
o lună înainte de a împlini 78 de ani.
Indexul Cărţilor Interzise din 1664 confirma
condamnarea operei lui Copernic, a lui Galilei şi a tuturor
scrierilor care susţineau teoria heliocentrică, în 1753,
Indexul lui Benedict al XlV-lea nu mai conţinea cărţile care
promovau această doctrină.
însă, abia în anul 1824, când Canon Settele, un profesor
de astronomie, a publicat o lucrare de teorii ştiinţifice
moderne, biserica şi-a anunţat acceptul „teoriilor generale
ale astronomilor moderni". în următorul Index papal din
1835, numele lui Galileo, Copernic şi Kepler fuseseră
înlăturate. La 31 octombrie 1992, papa loan Paul al ll-lea l-a
reabilitat oficial pe Galileo - la 359 de ani, patru luni şi nouă
zile după ce acesta fusese forjat să îşi revoce „erezia"
potrivit căreia Pământul se roteşte în jurul Soarelui.
DOCTRINA SÂNGEROASĂ A PERSECUŢIEI (THE BLOUDY
TENENT OF PERSECUTION)
Autor: Roger Williams

Data şi locul publicării iniţiale: 1644, Anglia
REZUMAT
Roger Williams, unul dintre fondatorii Coloniei
Massachusetts Bay, a adus ideile radicale ale libertăţii
conştiinţei pe ţărmurile ţinutului New England. în The
Bloudy Tenent of Persecution el promovează ideile de
toleranţă religioasă şi libertate intelectuală atât sub
guvernământ laic cât şi ecleziastic. Traiectoria vieţii lui
Williams a reprezentat curentele disidenţei din gândirea
protestantă din Anglia. Născut într-o familie anglicană,
Williams a devenit puritan în perioada petrecută la
Cambridge, în anii 1620 şi a devenit un puritan separatist,
odată ajuns în Colonia Massachusetts Bay, în 1631.
în 1635, neînţelegerile şi deziluziile avute în rândul
separatiştilor din Massachusetts au dus la exilul său în
Rhode Island, la acea vreme un tărâm sălbatic între coloniile
britanice Massachusetts şi Connecticut. Williams era
nemulţumit de fundamentalismul bisericii, după cum s-ar
traduce acum, fenomen care lua din nou totul de la origini şi
îşi crea treptat propriile tradiţii. Dorinţa sa pentru o biserică
pură l-a determinat să pună la îndoială ideea unei biserici
instituite de o entitate politică, aşa cum era guvernământul
colonial.
în vara lui 1643, Williams s-a întors în Anglia pentru a
convinge Parlamentul să îi ofere autoritatea asupra coloniei
Rhode Island, pe care ar fi urmat să o construiască personal
cu statut de colonie oficială, cu dreptul de a fi administrată
local. Anglia era zguduită în acea perioadă de controverse
religioase, mai ales în privinţa graniţelor dintre puterea
bisericească şi cea politică, dar şi de problemele legate de
libertatea individului. Până în primăvara lui 1644, Williams
îşi expusese deja ideea unui echilibru între biserică, stat şi
individ, care să favorizeze conştiinţa individului. Observând
proliferarea de noi secte protestante, el considera că nicio
autoritate, fie ea bisericească sau statală, nu poate opri
această tendinţă de fragmentare. Libertatea conştiinţei, pe
care Williams o vedea drept capacitatea persoanelor de a-l
slăvi pe Dumnezeu în felul în care cred de cuviinţă, nu
trebuie restricţionată, argumenta el.
Williams şi-a publicat aceste idei în The Bloudy Tenent
of Persecution, în mod oficial acest text fiind un răspuns
adresat lui John Cotton, cel mai puternic cleric puritan din
Massachusetts şi în acelaşi timp politician abil, care şi el
încerca să obţină bunăvoinţa Parlamentului. Cotton susţinea
o nouă legislaţie care să sporească puterile bisericii în
problemele indivizilor. Cartea lui Williams se exprima
împotriva dreptului Parlamentului de a cere şi a impune
conformitate în interpretarea şi practica principiilor
Scripturii. El susţinea că puritanii din Massachusetts încer-
cau de fapt să construiască un stat modern având la bază
cele zece, porunci. El critica ideea că principiile abstracte şi
universale ale lui Moise pot fi folosite pentru a guverna
societăţi, la mii de ani de când au apărut.
Williams avea şi el motivele sale religioase şi politice
pentru a se opune ideilor lui Cotton. Williams considera că
impunerea de către guvernul britanic a Primei Porunci, cum
că este un singur Dumnezeu ce trebuie slujit, era în
contradicţie cu tradiţia creştină, în care Noul Testament este
superior legi mozaice; Williams era de asemenea
nemulţumit de ideea conformităţii impuse, întrucât, după
cum chiar el se exprima, rugăciunile nesincere „miros urât
pentru nările lui Dumnezeu."
The Bloudy Tenent of Persecution continuă în această

logică, oferind exemple nenumărate din istorie, pentru a
releva faptul că biserica şi statul sunt regate diferite. Mai
mult, Williams denunţă principiile şi practicile represiunii
religioase. Pământul a fost „îmbătat cu sângele locuitorilor
săi", scria el, măcelărindu-se cu zel între ei, fiecare încerca
să îşi impună secta sa în detrimentul alteia. „Aceste biserici
nu pot fi într-adevăr creştine... acestea care, ori prin
propriile puteri, ori prin cele ale puterii regilor şi a
prinţilor... persecută orice diferenţă faţă de ele, sau orice
opinie opusă lor." Doar dacă vor domni raţiunea şi
milostenia se va evita ruina bisericii şi distrugerea societăţii.
Lui Williams îi erau prea cunoscute puterile bisericii
oficiale. In The Bloudy Tenent of Persecution el declara că
exilul său în Rhode Island era cauzat de ideile sale de
libertate a conştiinţei, acestea determinându-i pe puritani
să îl trimită într-un loc pustiu pentru a-l reduce la tăcere.
Exemplul propriei sale vieţi, spera el, va convinge cititorii de
răul cuprins în impunerea doctrinelor religioase prin
puterea politică.
Williams a scris The Bloudy Tenent of Persecution sub
forma unui dialog între Pace şi Adevăr, ca o parabolă a
luptei sale cu bisericile dominante la acea vreme. El era în
mod special deranjat de rolul necredincioşilor în societatea
engleză şi cea colonială. El se întreba la ce bun să forţezi pe
cineva care nu este protestant sincer să pronunţe cuvintele
doctrinei protestante. Williams considera că mântuirea
necredincioşilor va veni mai degrabă din experienţele lor
personale, decât din impunerea unei tradiţii religioase.
Pentru Williams, religia era în primul rând o credinţă
interioară, în contrast cu religia ostentativă practicată de cei
mai mulţi puritani din Massachusetts sau de presbiterienii
din Parlamentul englez. Religia oficială, sărbătorile
religioase de stat şi tribunalele împuternicite să impună
doctrina religioasă contraziceau bunul simţ religios.
Amestecarea sferei private religioase cu sfera guvernării
publice are ca rezultat o înjosire a religiei; doctrina
religioasă a venit direct de la surse divine, în timp ce liderii
politici sunt doar aleşi sau numiţi de alţi oameni. Această
din urmă idee l-a ofensat pe regele Carol I, care continua să
susţină că puterea sa are origini divine.
Ideile lui Williams din The Bloudy Tenent of
Persecution, atacând relaţia dintre stat şi biserică - relaţie
pe care cei mai mulţi britanici o considerau imuabilă - au
devenit infame. Dar limbajul său inflamator i-a adus puţini
adepţi. Cu toate acestea, publicarea cărţii nu l-a împiedicat
/ 00 de cărţi interzise . r
- - -■------------------------------1-----24 !>
să îşi îndeplinească unul din scopuri. La o lună de la
publicare, se întoarce în sălbăticia din Rhode Island cu
autorizaţia de a stabili Colonii Britanică Rhode Island.
ISTORICUL CENZURII
La publicarea sa în iulie 1644, The Bloudy Tenent of
Persecution, nu a reuşit să convingă Parlamentul sau
publicul englez de importanţa separării doctrinei religioase
de autoritatea statului. Ştiută fiind stricteţea Parlamentului
în privinţa conformităţii religioase, s-a ordonat ca toate
exemplarele cărţii de 400 de pagini să fie arse în piaţa
publică în august 1644.
Stilul şi organizarea ideilor din cartea lui Williams pot fi
considerate de asemenea o cauză a respingerii unanime a
cărţii. Cartea fusese scrisă în multe etape şi cu multe schiţe,
timp de aproape 25 de ani. Aceasta formare treptată a
filozofiei religioase a fost transpusă în proza încâlcită a
lucrării. Este foarte puţin probabil ca membrii
Parlamentului, sau ori< mc altcineva, să fi citit suficient de
atent cartea, pentru a fi convins de ideile lui Williams
expuse sub forma unor analize complicate şi lungi a unor
pasaje de Scriptură.
Ostilitatea faţă de această carte se poate să fi fost
generată şi de subtitlul acesteia, „For Cause of
Conscience"48. Libertatea de conştiinţă era un concept
radical în Anglia acelor ani. în timp ce membrii unor secte
precum quakerii erau întemniţaţi pentru ideile lor, iar evreii
şi catolicii erau reprimaţi violent, invocarea libertăţii
religioase şi a toleranţei era puţin probabil sa fie
convingătoare.
în timpul în care cartea sa era arsă, Williams se afla pe
vapor îndreptându-se către New England. Nu a fost
întemniţat şi nici nu a fost altfel pedepsit pentru publicarea
textului religios The Bloudy Tenent ol Persecution. A
trebuit însă să răspundă la multe atacuri asupra ideilor sale.
Pentru cauza
în 1647, vechiul său inamic, John Cotton, scria The Bloudy
Tenent, Washed, and Made White in the Bloud of the
Lamb49, în care nega că Williams ar fi fost exclus din colonie
pe motive religioase. El afirma că, din contră, Williams
făcuse declaraţii defăimătoare şi calomnioase la adresa
guvernului din Boston, iar pedeapsa era normală. Apare
explicit în argumentul lui Cotton, că pentru el, nu poate
exista o separare între
autorităţile religioase şi cele civile, astfel că o dispută
împotriva practicilor religioase este echivalentă cu una
împotriva orânduirii civile, iar aceasta însemna rebeliune.
™ Doctrina sângeroasă făcută şi mai sângeroasă de încercarea domului Cotton să o albeas că cu sânge de
miel (n.tr.).
Cotton îl ataca pe Williams, numindu-l egoist şi respingând
acuzaţiile că părerile sale religioase i-ar fi adus exilul.
La cinci ani după reacţia lui Cotton, Williams publica
The Bloudy Tenent yet More Bloudy: by Mr. Cotton's
endeavour to wash it white in the Bloud of the Lambe 50.
Williams şi-a reafirmat principiile sale originale, mai ales
justificarea scripturală pentru toleranţa religioasă. După
părerea sa, a-i obliga pe oameni să se roage în biserici
împotriva voinţei lor, constituia un păcat, şi se numea
ipocrizie. Astfel, autorităţile din Massachusetts îi obligau pe
cetăţenii săi să comită un păcat. A-i forţa pe necredincioşi să
vină la biserică era, după părerea lui Williams, un păcat mai
mare decât lipsa de credinţă în creştinism.
Ordinul Parlamentului de ardere a textului nu l-a
împiedicat pe Williams să-şi publice în continuare ideile sau
să prospere în Rhode Island, însă această cenzură a dat
semnalul începutului unei noi ere de intoleranţă religioasă
atât în Anglia cât şi în New England. Respectul pentru ideea
lui Williams de libertate a conştiinţei a crescut în următori
150 de ani. Filozofia sa de toleranţă religioasă a inspirat
noţiunea de dreptul la „viaţă, libertate şi căutare a fericirii"
din Declaraţia de Independenţă, precum şi Primul
Amendament al Constituţiei americane care garantează
libertatea religioasă şi cea de expresie. în 1936, la 300 de
ani după exilarea lui Williams în Rhode Island, statul
Massachusetts şi-a prezentat scuzele pentru această faptă.
EPOCA RAŢIUNII (THE ACE OF REASON)
Autor: Thomas Paine
Data şi locul publicării iniţiale: 1794-1795, Franţa
REZUMAT
Thomas Paine, teoretician al politicii, scriitor şi
revoluţionar an-glo-american, a fost unul dintre cei mai
importanţi pamfletari ai tuturor timpurilor din spaţiul
anglofon. Epoca raţiunii, un atac direct la adresa
creştinismului, bazat pe principiile raţionalismului, a devenit
una dintre cele mai cunoscute lucrări deiste scrise vreodată.
Fiul unui quaker englez, Paine a emigrat în America în
1774 şi a devenit un membru activ al mişcării pentru
independenţă. Pamfletul său Common Sense (Bunul simţ),
publicat în ianuarie 1776, argumenta în favoarea unei
republici americane şi pregătea publicul pentru ideea de
independenţă.
în 1787, Paine s-a întors în Anglia unde a publicat în
1791-1792, Drepturile omului, lucrare scrisă în apărarea
Revoluţiei Franceze şi care ataca inechităţile politice şi
sociale din Anglia. Urma să se vândă în aproximativ 500 000
de exemplare în deceniile ce urmau, şi a fost una dintre cele
mai citite cărţi în Anglia. Condamnat pentru defăimare insti-
gatoare în Anglia, pentru Drepturile omului, Paine a fugit la
Paris, unde a participat la Revoluţia Franceză ca membru al
Adunării Naţionale. Timp de 10 luni, în 1794, în timpul
Terorii, a fost încarcerat la ordinul lui Robespierre şi al
iacobinilor, înainte de a fi salvat de ambasadorul american
în Franţa, James Monroe.
în drum către închisoare, Paine i-a înmânat unui prieten
manuscrisul părţii întâi din Epoca raţiunii care a fost
publicat la Paris în 1794. După ieşirea din închisoare, a
definitivat şi partea a doua, publicată în 1795. Pe timpul
şederii sale în Franţa, Paine s-a convins că revolta populară
împotriva activităţilor reacţionare ale clericilor, care
complotau împreună cu susţinătorii aristocraţiei şi ai
monarhiei împotriva revoluţiei, îi va îndrepta pe cetăţenii
francezi către ateism. în Epoca raţiunii, Paine a încercat să
salveze adevărata religie din faţa sistemului creştin, pe care
îl considera ca fiind „o pioasă înşelătorie" şi „respingător
pentru raţiune".
autorităţile religioase şi cele civile, astfel că o dispută
împotriva practicilor religioase este echivalentă cu una
împotriva orânduirii civile, iar aceasta însemna rebeliune.
Cotton îl ataca pe Williams, numindu-l egoist şi respingând
acuzaţiile că părerile sale religioase i-ar fi adus exilul.
La cinci ani după reacţia lui Cotton, Williams publica
The Bloudy Tenent yet More Bloudy: hy Mr. Cotton's
endeavour to wash it white in the Bloud ofthe Lambe 50.
Williams şi-a reafirmat principiile sale originale, mai ales
justificarea scripturală pentru toleranţa religioasă. După
părerea sa, a-i obliga pe oameni să se roage în biserici
împotriva voinţei lor, constituia un păcat, şi se numea
ipocrizie. Astfel, autorităţile din Massachusetts îi obligau pe
cetăţenii săi să comită un păcat. A-i forţa pe necredincioşi să
50
Doctrina sângeroasă făcută şi mai sângeroasă de încercarea domului Cotton să o albească cu sânge de
miel (n.tr.).
vină la biserică era, după părerea lui Williams, un păcat mai
mare decât lipsa de credinţă în creştinism.
Ordinul Parlamentului de ardere a textului nu l-a
împiedicat pe Williams să-şi publice în continuare ideile sau
să prospere în Rhode Island, însă această cenzură a dat
semnalul începutului unei noi ere de intoleranţă religioasă
atât în Anglia cât şi în New England. Respectul pentru ideea
lui Williams de libertate a conştiinţei a crescut în următori
150 de ani. Filozofia sa de toleranţă religioasă a inspirat
noţiunea de dreptul la „viaţă, libertate şi căutare a fericirii"
din Declaraţia de Independenţă, precum şi Primul
Amendament al Constituţiei americane care garantează
libertatea religioasă şi cea de expresie. în 1936, la 300 de
ani după exilarea lui Williams în Rhode Island, statul
Massachusetts şi-a prezentat scuzele pentru această faptă.
EPOCA RAŢIUNII (THE AGE OF REASON)
Autor: Thomas Paine

Data şi locul publicării iniţiale: 1794-1795, Franţa
REZUMAT
Thomas Paine, teoretician al politicii, scriitor şi
revoluţionar an-glo-american, a fost unul dintre cei mai
importanţi pamfletari ai tuturor timpurilor din spaţiul
anglofon. Epoca raţiunii, un atac direct la adresa
creştinismului, bazat pe principiile raţionalismului, a devenit
una dintre cele mai cunoscute lucrări deiste scrise vreodată.
Fiul unui quaker englez, Paine a emigrat în America în
1774 şi a devenit un membru activ al mişcării pentru
independenţă. Pamfletul său Common Sense (Bunul simţ),
publicat în ianuarie 1776, argumenta în favoarea unei
republici americane şi pregătea publicul pentru ideea de
independenţă.
în 1787, Paine s-a întors în Anglia unde a publicat în
1791-1792, Drepturile omului, lucrare scrisă în apărarea
Revoluţiei Franceze şi care ataca inechităţile politice şi
sociale din Anglia. Urma să se vândă în aproximativ 500 000
de exemplare în deceniile ce urmau, şi a fost una dintre cele
mai citite cărţi în Anglia. Condamnat pentru defăimare insti-
gatoare în Anglia, pentru Drepturile omului, Paine a fugit la
Paris, unde a participat la Revoluţia Franceză ca membru al
Adunării Naţionale. Timp de 10 luni, în 1794, în timpul
Terorii, a fost încarcerat la ordinul lui Robespierre şi al
iacobinilor, înainte de a fi salvat de ambasadorul american
în Franţa, James Monroe.
în drum către închisoare, Paine i-a înmânat unui prieten
manuscrisul părţii întâi din Epoca raţiunii care a fost
publicat la Paris în 1794. După ieşirea din închisoare, a
definitivat şi partea a doua, publicată în 1795. Pe timpul
şederii sale în Franţa, Paine s-a convins că revolta populară
împotriva activităţilor reacţionare ale clericilor, care
complotau împreună cu susţinătorii aristocraţiei şi ai
monarhiei împotriva revoluţiei, îi va îndrepta pe cetăţenii
francezi către ateism. în Epoca raţiunii, Paine a încercat să
salveze adevărata religie din faţa sistemului creştin, pe care
îl considera ca fiind „o pioasă înşelătorie" şi „respingător
pentru raţiune".
N.l. Karolides,. M. Bald & P.B. Sova
Paine, la fel ca şi mulţi alţi intelectuali americani şi
europeni, precum Benjamin Franklin, Thomas Jefferson,
Voltaire sau Rousseau, era un cunoscut deist. Deismul,
expresia religioasă a raţionalismului ştiinţific, susţinea că
existenţa lui Dumnezeu poate fi dovedită din ordinea şi ar-
monia creaţiei. Deiştii vedeau religia formală drept inutilă şi
detestau ideea că revelaţia divină este fundamentul
credinţei. Creaţia lui Dumnezeu în viziunea deiştilor, era
singura biblie. ceea ce numim creştinism", scria
obţinerea'
veste scopului despotismului; şi ca mijloc pentru
în Epoca raţiunii, Paineslujeşte avariţia preoţilor; dar în ceea ce priveşte binele om, |6 aven e
' '
Ulu în
ral, el nu aduce nimic". ' 8ene"
a încercat să popularizeze
Prin faptul că religia creştină îl slăveşte pe om şi nu pe este în sine o specie a
ateismului, o negare religioasă a |Uj ' afirma Paine. „Creaţia este Biblia deistului.
umnezeu
Acolo el poate Citj ' Creatoru\u'\ însuşi, certitudinea existenţei Sale, şi imutabilj/'
Umnezeu CU
deismul, să îl aducă din ; Sale, şi toate celelalte Bib\\'\ şi Testamente sunt pentru el nişte^ Putem
scr,su
ISTORICUL CENZURII
sferele intelectuale înalte Scrisă mtr-un stil accesibil şi uşor de c\\\t, Epoca raţiunjj
buită gratuit sau la un preţ foarte mic de către organizaţii! ^ n
~
către oameni şi se poate Europa şi America. în America, la mijlocul anilor 1799 6 e,ste d,n
editata - de 17 ori, vânzându-se în mii de exemplare. Cartea fe^* 3
spune că a făcut această

V6n ea ast
fel Biblia deiştilor americani, Paine devenea eroul lor, iar de' , "
nea o mişcare de masă asociată cu republicanismul. deve-
filozofie accesibilă
publicului larg. Deşi cartea
era descrisă drept „biblia ateului" de către criticii ei, Paine
repudia ateismul. El îşi începea cartea cu o declaraţie de
credinţă: „Cred într-un singur Dumnezeu, şi nimic mai mult;
şi am speranţa fericirii dincolo de această viaţă."
Obiectivul declarat al lui Paine în toate scrierile sale
politice, începând cu Bunul simţ, era de a salva oamenii de
tiranie şi de principii false de guvernământ. Epoca raţiunii a
fost scrisă în acelaşi sens. „Dintre toate tiraniile care
afectează omenirea", scria Paine, „tirania religioasă este cea
mai rea; toate celelalte specii de tiranie sunt limitate la
lumea în care trăim; dar acesta loveşte şi dincolo de
mormânt, şi încearcă să ne urmărească şi în eternitate."
Religia organizată a fost creată pentru a „teroriza şi subjuga
omenirea, şi pentru a monopoliza puterea şi averile."
Singura teologie adevărată este „filozofia naturală, care
cuprinde întreaga sferă a ştiinţei".
Paine critica pretenţiile nesincere de credinţă ca pe
nişte „minciuni mentale". Fiecare religie sau biserică
naţională invocă vreo misiune specială din partea lui
Dumnezeu, comunicată numai anumitor indivizi, şi fiecare
biserică îşi proclamă o anumită carte ca fiind revelaţia sau
cuvântul lui Dumnezeu. „Este o contradicţie să numeşti
revelaţie tot ceea ce nu este rezultat al experienţei noastre,
atât verbal cât şi în scris", spunea Paine.
Paine credea că misterul, miracolele şi profeţiile erau
tot atâtea înşelătorii şi că Vechiul şi Noul Testament nu sunt
rezultatul revelaţiei. „Nu cred absolut deloc că
Atotputernicul a comunicat vreodată ceva omului... altfel
decât prin prezenţa sa universală din toate elementele
creaţiei sale, prin care simţim în noi înşine repulsie faţă de
faptele rele, şi înclinarea de a face fapte bune". Către „Biblia
creaţiei", şi nu către „stupida Biblie a Bisericii", trebuie să se
întoarcă oamenii pentru a primi înţelepciune. „Mintea mea
este propria mea biserică", proclama el.
în timp ce partea întâi din Epoca raţiunii Paine contesta
în termeni generali dogmele creştinismului, în partea a
doua el ataca atât Vechiul
_______________100 de cărţi i
cât şi Noul Testament cu un ton sarcastic şi ridiculizant.
q
asemenea autenticitatea celor c\nc'\ cărţi ale lui Moise,
paj°nte*!anc' ê
acestea nici nu fuseseră scrise în timpul vieţii lui Moise; Cj G
a rma că
"
grabă reprezentau „o cartea anonimă de poveşti, fabule sa'
c ma
^ '. ^
tradiţionale sau inventate, sau chiar minciuni în toată regiiui
a surdită
£ î'
asemenea, descria Vechiul Testament ca i\\nd plin de „poVe
a ne de
• ' '
depravări voluptoase, execuţii crude şi brutale... o istorie a f
cene
Vi '
a avut rolul de a corupe şi brutaliza omenirea; iar eu o det 3
°^,e' C3re
est a a cum
detest orice cruzime." $
în critica Noului Testament, Paine afirma că Evanghe|j,|
secole după moartea lui Hristos, nu fuseseră scrise de cs?'
apărute
'a
Paine recunoştea că lisus era un om onorabil şi virtuos, dar
aposto
^ ''*
că ar fi fost hu\ lui Dumnezeu. De asemenea, autorul
vedne*?-*ap.tU'
creştină drept „o religie a câştigului şi a pompei" -
contradjctea enca
lui lui lisus, a cărui viaţă fusese caracterizată de umilinţa t-

°ne spiritu
"
plus, Paine vedea concepţia imaculată ca pe o
„blasfemie ,sărăc'^- ,n
relatarea miracolelor ca pe un mod de a-l „degrada p e . scenă

,ar
întruchipându-l într-un showman". Atotputernic

Dintre toate sistemele religioase care au fost inventate
• este mai „ruşinos faţă de Atotputernic, mai neconvingător
n,ciunul nu
mai respingător pentru raţiune, şi mai contradictoriu
cu sine .pentru om' ceea ce numim creştinism", scria Paine. „Ca
un motor al pu?SU§'' feCât «"«vriilifi despotismului; şi ca mijloc
pentru obţinem j*11' ser"
Paine, la fel ca şi mulţi alţi intelectuali americani şi
europeni, precum Benjamin Franklin, Thomas Jefferson,
Voltaire sau Rousseau, era un cunoscut deist. Deismul,
expresia religioasă a raţionalismului ştiinţific, susţinea că
existenţa lui Dumnezeu poate fi dovedită din ordinea şi ar-
monia creaţiei. Deiştii vedeau religia formală drept inutilă şi
detestau ideea că revelaţia divină este fundamentul
credinţei. Creaţia lui Dumnezeu în viziunea deiştilor, era
singura biblie.
în Epoca raţiunii, Paine a încercat să popularizeze
deismul, să îl aducă din sferele intelectuale înalte către
oameni şi se poate spune că a făcut această filozofie
accesibilă publicului larg. Deşi cartea era descrisă drept
„biblia ateului" de către criticii ei, Paine repudia ateismul. El
îşi începea cartea cu o declaraţie de credinţă: „Cred într-un
singur Dumnezeu, şi nimic mai mult; şi am speranţa fericirii
dincolo de această viaţă."
Obiectivul declarat al lui Paine în toate scrierile sale
politice, începând cu Bunul simţ, era de a salva oamenii de
tiranie şi de principii false de guvernământ. Epoca raţiunii a
fost scrisă în acelaşi sens. „Dintre toate tiraniile care
afectează omenirea", scria Paine, „tirania religioasă este cea
mai rea; toate celelalte specii de tiranie sunt limitate la
lumea în care trăim; dar acesta loveşte şi dincolo de
mormânt, şi încearcă să ne urmărească şi în eternitate."
Religia organizată a fost creată pentru a „teroriza şi subjuga
omenirea, şi pentru a monopoliza puterea şi averile."
Singura teologie adevărată este „filozofia naturală, care
cuprinde întreaga sferă a ştiinţei".
Paine critica pretenţiile nesincere de credinţă ca pe
nişte „minciuni mentale". Fiecare religie sau biserică
naţională invocă vreo misiune specială din partea lui
Dumnezeu, comunicată numai anumitor indivizi, şi fiecare
biserică îşi proclamă o anumită carte ca fiind revelaţia sau
cuvântul lui Dumnezeu. „Este o contradicţie să numeşti
revelaţie tot ceea ce nu este rezultat al experienţei noastre,
atât verbal cât şi în scris", spunea Paine.
Paine credea că misterul, miracolele şi profeţiile erau
tot atâtea înşelătorii şi că Vechiul şi Noul Testament nu sunt
rezultatul revelaţiei. „Nu cred absolut deloc că
Atotputernicul a comunicat vreodată ceva omului... altfel
decât prin prezenţa sa universală din toate elementele
creaţiei sale, prin care simţim în noi înşine repulsie faţă de
faptele rele, şi înclinarea de a face fapte bune". Către „Biblia
creaţiei", şi nu către „stupida Biblie a Bisericii", trebuie să se
întoarcă oamenii pentru a primi înţelepciune. „Mintea mea
este propria mea biserică", proclama el.
în timp ce partea întâi din Epoca raţiunii Paine contesta
în termeni generali dogmele creştinismului, în partea a
doua el ataca atât Vechiul
(al şi Noul Testament cu un ton sarcastic şi ridiculizant.
Contestând de «iscmenea autenticitatea celor cinci cărţi ale
lui Moise, Paine afirma că acestea nici nu fuseseră scrise în
timpul vieţii lui Moise; ci, că mai degrabă reprezentau „o
cartea anonimă de poveşti, fabule sau absurdităţi
iiadiţionale sau inventate, sau chiar minciuni în toată
regula". Paine, de asemenea, descria Vechiul Testament ca
fiind plin de „poveşti obscene, depravări voluptoase,
execuţii crude şi brutale... o istorie a ticăloşiei care a avut
rolul de a corupe şi brutaliza omenirea; iar eu o detest aşa
cum detest orice cruzime."
în critica Noului Testament, Paine afirma că
Evangheliile, apărute la secole după moartea lui Hristos, nu
fuseseră scrise de către apostoli. Paine recunoştea că lisus
era un om onorabil şi virtuos, dar nega faptul că ar fi fost
fiul lui Dumnezeu. De asemenea, autorul vedea biserica
creştină drept „o religie a câştigului şi a pompei" -
contradictorie spiritului lui lisus, a cărui viaţă fusese
caracterizată de umilinţă şi sărăcie. In plus, Paine vedea
concepţia imaculată ca pe o „blasfemie obscenă" iar
relatarea miracolelor ca pe un mod de a-l „degrada pe
Atotputernic întruchipându-l într-un showman".
Dintre toate sistemele religioase care au fost inventate,
niciunul nu este mai „ruşinos faţă de Atotputernic, mai
neconvingător pentru om, mai respingător pentru raţiune, şi
mai contradictoriu cu sine însuşi, decât ceea ce numim
creştinism", scria Paine. „Ca un motor al puterii, el serveşte
scopului despotismului; şi ca mijloc pentru obţinere de
averi, el slujeşte avariţia preoţilor; dar în ceea ce priveşte
binele omului în general, el nu aduce nimic".
Prin faptul că religia creştină îl slăveşte pe om şi nu pe
Dumnezeu, este în sine o specie a ateismului, o negare
religioasă a lui Dumnezeu, afirma Paine. „Creaţia este Biblia
deistului. Acolo el poate citi, cu scrisul Creatorului însuşi,
certitudinea existenţei Sale, şi imutabilitatea puterii Sale, şi
toate celelalte Biblii şi Testamente sunt pentru el nişte
falsuri".
ISTORICUL CENZURII
Scrisă într-un stil accesibil şi uşor de citit, Epoca raţiunii
a fost distribuită gratuit sau la un preţ foarte mic de către
organizaţiile deiste din Europa şi America. în America, la
mijlocul anilor 1790 cartea a fost editată de 1 7 ori,
vânzându-se în mii de exemplare. Cartea devenea astfel
Biblia deiştilor americani, Paine devenea eroul lor, iar
deismul devenea o mişcare de masă asociată cu
republicanismul.
Insă, cartea a generat o ostilitate semnificativă din
partea clericilor şi credincioşilor, de ambele părţi ale
Atlanticului - o ostilitate care a durat mult timp după
moartea lui Paine. Un secol mai târziu, de exemplu,
Theodore Roosevelt îl denumea pe Paine „un ateu
nenorocit". Epoca raţiunii i-a înfuriat şi pe liderii religioşi ai
momentului, dar şi pe cei ai mişcărilor reformatoare care îi
împărtăşeau pe de-o parte ideile împotriva
conservatorismului religios, dar care le respingeau pe acelea
care negau Biblia şi toate formele de creştinism.
La fel ca şi precedenta lucrare, Drepturile omului,
Epoca raţiunii era văzută de guvernul britanic drept un
pericol, întrucât apărea în perioada tumultuoasă a
Revoluţiei Franceze. Deşi Paine era în afara incidenţei legii
britanice cât timp se afla în Franţa sau America, editorii săi
din Anglia în schimb erau victime ale represiunii legale. în
rândul acestora au fost emise acuzaţii şi chiar condamnări,
unele chiar şi la 25 de ani de închisoare.
In 1797, Thomas Williams din Londra, a fost judecat,
fiind găsit vinovat de blasfemie pentru publicarea textului
fpoca raţiunii. Acuzarea susţinea că textul lui Paine,
subminând adevărurile creştinismului, submina
guvernământul şi constituţia, care amândouă aveau ca
fundament creştinismul. Mai mult, Epoca raţiunii le
confisca săracilor speranţa pentru fericire în viaţa de apoi.
Williams a fost condamnat la un an de muncă silnică, şi
amendat cu 1000 de lire.
In 1812, Coroana Britanică l-a acuzat pe Daniel Isaac
Eaton de blasfemie, pe motivul publicării şi vânzării unei noi
ediţii din Epoca raţiunii. Eaton fusese deja încarcerat
pentru publicarea celuilalt text important al lui Paine
Drepturile omului. „Instituţiile noastre civile şi religioase
sunt atât de puternic legate una de alta, încât nu pot fi
separate - o încercare de a distruge una din ele însemnă
distrugerea celeilalte", a fost concluzia acuzării. Eaton a fost
condamnat la stâlpul infamiei şi la 18 ani în închisoarea
Newgate. Odată ieşit din închisoare, Eaton sfida din nou
autorităţile publicând Epoca raţiunii; din nou, a fost
judecat şi condamnat pentru blasfemie. însă din cauza
vârstei şi stării precare de sănătate, nu a mai fost
întemniţat.
Cel mai mare preţ pentru apărarea drepturilor lui Paine
de a-şi publica ideile a fost plătit de editorul Richard Cariile,
un exponent radical al libertăţii presei care între anii 1817 şi
1835 a fost în detenţie timp de mai mult de nouă ani pentru
că publicase Epoca raţiunii şi alte lucrări ale deiştilor. în
1818, el citise Epoca raţiunii pentru prima dată, devenind
odată cu aceasta el însuşi un deist. Cariile era decis să
republice
Epoca raţiunii, ştiind că ceilalţi editori fuseseră
condamnaţi pentru blasfemie, învinuit şi el de blasfemie,
Cariile a sfidat autorităţile continuând să vândă cartea. A
fost adus în faţa instanţei în octombrie 1819, şi în pledoaria
de apărare a citit juraţilor întreg textul, făcând ca prima zi
de proces să dureze 12 ore. Citind-o în cadrul sesiunii de
judecată, Cariile s-a asigurat că lucrarea va fi republicată ca
parte a stenogramei procesului, în acest mod a vândut 10
000 de exemplare, mulţumită publicităţii stârnite de
procesul său.
Cariile a fost găsit vinovat de blasfemie şi condamnat la
doi ani de închisoare şi la o amendă de 1000 de lire pentru
publicarea cărţii, şi un an de închisoare şi 500 de lire
amendă, pentru publicarea cărţii deiste The Principles of
Nature (Principiile naturii), de Elihu Palmer. La doar o oră
de la sentinţă, nişte agenţi guvernamentali au închis
magazinul său şi au confiscat lucrările. Afacerea lui Cariile a
fost falimentată, iar el a petrecut şase ani în detenţie,
fiindu-i imposibil să plătească amenzile. Soţia sa, fiica şi mai
mult de 20 dintre angajaţii săi au fost de asemenea acuzaţi
şi întemniţaţi în anii ce au urmat pentru continuarea
publicării unei ediţii din Epoca raţiunii şi a altor texte
considerate a fi blasfemiatoare.
Condamnarea lui Cariile, în loc să suprime lucrarea lui
Paine, a stârnit un şi mai mare interes faţă de aceasta. Patru
ani mai târziu, peste 20 000 de exemplare erau în circulaţie
în Anglia. După cum filozofului John Stuart Mill scria în
1824: „Fiind de notorietate faptul că în clasele mai sărace
sunt mai mulţi cititori la o carte cumpărată, se poate estima
că cel puţin 100 000 de persoane au fost îndemnate să
caute cartea şi să o citească, în circumstanţe favorabile
acumulării intelectuale pe baza ei."
ESEURI (ESSAYS)
Autor: Michel de Montaigne

Forma literară: eseuri
REZUMAT
Michel de Montaigne a fost practic inventatorul eseului
ca formă literară şi inventatorul unei noi forme de
autobiografie. în Eseurile sale, sau „încercări", el a încercat
să îşi convoace judecata asupra unei largi game de subiecte,
prin acestea, dezvăluindu-şi aspecte ale vieţii şi per-
sonalităţii. Scrise timp de aproape 20 de ani, începând cu
1571 când Montaigne avea 38 de ani, şi până la moartea sa
în 1592, cele 94 de eseuri urmăresc evoluţia gândirii lui
Montaigne, pe măsură ce continuau să apară noi idei despre
subiecte deja tratate. Cărţile întâi şi a doua au fost publicate
în 1580. Ediţii revizuite şi lărgite ale primelor două cărţi au
apărut împreună cu cartea a treia în 1588; o ediţie completă
şi finală a fost publicată postum, în 1595.
Eseurile cele mai timpurii, care au început ca note din
lecturile lui Montaigne, sunt practic compilaţii de anecdote
şi scurte comentarii. Pe măsură ce treceau anii, eseurile au
devenit mai lungi şi mai personale. Cel mai influent eseu
filozofic este generosul „Apologie pentru Raymond
Sebond", scris în 1576. Scepticismul lui Montaigne, rezumat
în faimosul său motto „Que Sgay-je?" (Ce ştiu?), este
relevat în acest eseu, sub forma unui argument solid despre
impotenţa şi vanitatea raţiunii umane. în eseurile de mai
târziu, autoportretul autorului reiese ca o temă centrală.
Eseurile încep cu o prefaţă scrisă de Montaigne, „Către
cititor", în care îşi stabileşte tonul conversaţional, personal
şi modest care va fi caracteristic celor mai multe dintre
scrierile sale: „Această carte a fost scrisă cu bună credinţă,
cititorule. Te avertizează că prin ea nu se urmăreşte niciun
scop, în afara unuia strict personal şi privat. Nu am avut în
niciun fel intenţia de a-mi sluji cititorul sau gloria personală
prin ea... Dacă aş fi scris-o pentru a câştiga bunăvoinţa
oamenilor, m-aş fi împodobit mai bine, şi m-aş fi prezentat
într-o postură mai elaborată. Vreau să fiu însă văzut în felul
meu natural, obişnuit, fără artificiu şi strădanie; pentru că
pe mine mă portretizez."
Bazate pe amintirile, conversaţiile cu prieteni sau cu
apropiaţi, pe lecturile din literatura clasică şi relatările
istoricilor şi etnografilor, eseurile variază într-o vastă gamă
de subiecte, de la canibalism la educaţie, politică, prietenie,
natură şi moarte. Montaigne se expune pe sine, ca un om
curios din punct de vedere intelectual, tolerant, sceptic şi
capabil de a se contrazice pe sine. Scopul său este de a oferi
o imagine neîmpodobită a experienţelor şi atitudinilor sale,
întrucât dacă un om nu se cunoaşte pe sine, atunci ce
cunoaşte?
„Singurul meu scop este de mă dezvălui pe mine
însumi", scria el, „şi pot fi diferit mâine, dacă o nouă lecţie
mă schimbă"... „Contradicţiile de opinie, astfel, nu mă
jignesc şi nici nu mă sperie; ci doar îmi stârnesc şi exersează
mintea."
Drumul său către cunoaşterea sinelui îl duce pe
Montaigne spre identificarea valorilor şi trăsăturilor umane
comune. în ultimul său eseu, „Despre experienţă", el
conchide: „Este o perfecţiune absolută şi aproape divin să
ştim să ne bucurăm de fiinţa noastră aşa cum trebuie.
Căutăm alte condiţii pentru că nu înţelegem cum să le
folosim pe ale noastre, şi ieşim din noi înşine, pentru că nu
ştim cum este înăuntru... Cele mai frumoase vieţi, după
judecata mea, sunt acelea care se conformează trăsăturilor
umane comune, cu ordine, dar fără excentricitate şi fără
miracole."
ISTORICUL CENZURII
Primele încercări de a cenzura Eseurile au avut loc între
anii 1580-1581, la scurt timp de la publicarea primelor două
cărţi, în timp ce Montaigne călătorea prin Germania, Elveţia
şi Italia. La intrarea sa în Roma, după cum îşi aminteşte
Montaigne în al său jurnal de Călătorie, bagajele sale au
fost atent cercetate de autorităţile vamale. Deşi trecuse prin
Germania, şi „avea o personalitate de natură percutantă",
nu avea cu el nicio carte interzisă. Cu toate acestea, toate
cărţile pe care le avea cu el, printre care şi un exemplar din
Eseuri, au fost confiscate. Printre cărţi se afla şi o carte de
rugăciuni (suspectă doar pentru că fusese publicată la Paris
şi nu la Roma) şi „de asemenea, cărţile unor doctori în teo-
logie germani împotriva ereticilor, care în discursurile
împotriva lor, le menţionau şi greşelile".
Deşi Montaigne a fost primit cordial de papa Grigore al
Xlll-lea, ulterior a fost citat în faţa Biroului Sfânt al
Vaticanului, şi sfătuit că unele pasaje din eseuri ar trebui
schimbate sau chiar şterse în ediţiile viitoare. Cenzorul
papal, profesorul de teologie Sisto Fabri, care nu înţelegea
franceza, a discutat cu Montaigne diferite greşeli strecurate
în Eseuri, greşeli identificate de un frate călugăr francez.
Cenzorul a obiectat în legătură cu folosirea repetată a
cuvântului „destin"; cu apărarea împăratului roman din
secolul al IV-lea, Iulian, care abandonase creştinismul;
lăudarea unor poeţi eretici; ideea că cel care se roagă
trebuie să nu aibă niciun impuls al răului; comentariile
critice la adresa torturii („tot ce este dincolo de simpla
moarte, este pentru mine pură cruzime"); şi recomandarea
ca prin educaţie, copiii să fie pregătiţi şi pentru a face bine
dar şi pentru a face rău, astfel ca alegerea binelui să fie
făcută prin libera lor conştiinţă. Deşi Fabri era „mulţumit cu
scuzele pe care le-am oferit", comenta Montaigne, „la
fiecare obiecţie pe care i-o comunica francezul, game de
subiecte, prin acestea, dezvăluindu-şi aspecte ale vieţii şi
personalităţii. Scrise timp de aproape 20 de ani, începând
cu 1571 când Montaigne avea 38 de ani, şi până la moartea
sa în 1592, cele 94 de eseuri urmăresc evoluţia gândirii lui
Montaigne, pe măsură ce continuau să apară noi idei despre
subiecte deja tratate. Cărţile întâi şi a doua au fost publicate
în 1580. Ediţii revizuite şi lărgite ale primelor două cărţi au
apărut împreună cu cartea a treia în 1588; o ediţie completă
şi finală a fost publicată postum, în 1595.
Eseurile cele mai timpurii, care au început ca note din
lecturile lui Montaigne, sunt practic compilaţii de anecdote
şi scurte comentarii. Pe măsură ce treceau anii, eseurile au
devenit mai lungi şi mai personale. Cel mai influent eseu
filozofic este generosul „Apologie pentru Raymond
Sebond", scris în 1576. Scepticismul lui Montaigne, rezumat
în faimosul său motto „Que Sgay-je?" (Ce ştiu?), este
relevat în acest eseu, sub forma unui argument solid despre
impotenţa şi vanitatea raţiunii umane. în eseurile de mai
târziu, autoportretul autorului reiese ca o temă centrală.
Eseurile încep cu o prefaţă scrisă de Montaigne, „Către
cititor", în care îşi stabileşte tonul conversaţional, personal
şi modest care va fi caracteristic celor mai multe dintre
scrierile sale: „Această carte a fost scrisă cu bună credinţă,
cititorule. Te avertizează că prin ea nu se urmăreşte niciun
scop, în afara unuia strict personal şi privat. Nu am avut în
niciun fel intenţia de a-mi sluji cititorul sau gloria personală
prin ea... Dacă aş fi scris-o pentru a câştiga bunăvoinţa
oamenilor, m-aş fi împodobit mai bine, şi m-aş fi prezentat
într-o postură mai elaborată. Vreau să fiu însă văzut în felul
meu natural, obişnuit, fără artificiu şi strădanie; pentru că
pe mine mă portretizez."
Bazate pe amintirile, conversaţiile cu prieteni sau cu
apropiaţi, pe lecturile din literatura clasică şi relatările
istoricilor şi etnografilor, eseurile variază într-o vastă gamă
de subiecte, de la canibalism la educaţie, politică, prietenie,
natură şi moarte. Montaigne se expune pe sine, ca un om
curios din punct de vedere intelectual, tolerant, sceptic şi
capabil de a se contrazice pe sine. Scopul său este de a oferi
o imagine neîmpodobită a experienţelor şi atitudinilor sale,
întrucât dacă un om nu se cunoaşte pe sine, atunci ce
cunoaşte?
„Singurul meu scop este de mă dezvălui pe mine
însumi", scria el, „şi pot fi diferit mâine, dacă o nouă lecţie
mă schimbă"... „Contradicţiile de opinie, astfel, nu mă
jignesc şi nici nu mă sperie; ci doar îmi stârnesc şi exersează
mintea."
Drumul său către cunoaşterea sinelui îl duce pe
Montaigne spre identificarea valorilor şi trăsăturilor umane
comune. în ultimul său eseu, „Despre experienţă", el
conchide: „Este o perfecţiune absolută şi aproape divin să
ştim să ne bucurăm de fiinţa noastră aşa cum trebuie.
Căutăm alte condiţii pentru că nu înţelegem cum să le
folosim pe ale noastre, şi ieşim din noi înşine, pentru că nu
ştim cum este înăuntru... Cele mai frumoase vieţi, după
judecata mea, sunt acelea care se conformează trăsăturilor
umane comune, cu ordine, dar fără excentricitate şi fără
miracole."
ISTORICUL CENZURII
Primele încercări de a cenzura Eseurile au avut loc între
anii 1580-1581, la scurt timp de la publicarea primelor două
cărţi, în timp ce Montaigne călătorea prin Germania, Elveţia
şi Italia. La intrarea sa în Roma, după cum îşi aminteşte
Montaigne în al său jurnal de Călătorie, bagajele sale au
fost atent cercetate de autorităţile vamale. Deşi trecuse prin
Germania, şi „avea o personalitate de natură percutantă",
nu avea cu el nicio carte interzisă. Cu toate acestea, toate
cărţile pe care le avea cu el, printre care şi un exemplar din
Eseuri, au fost confiscate. Printre cărţi se afla şi o carte de
rugăciuni (suspectă doar pentru că fusese publicată la Paris
şi nu la Roma) şi „de asemenea, cărţile unor doctori în teo-
logie germani împotriva ereticilor, care în discursurile
împotriva lor, le menţionau şi greşelile".
Deşi Montaigne a fost primit cordial de papa Grigore al
Xlll-lea, ulterior a fost citat în faţa Biroului Sfânt al
Vaticanului, şi sfătuit că unele pasaje din eseuri ar trebui
schimbate sau chiar şterse în ediţiile viitoare. Cenzorul
papal, profesorul de teologie Sisto Fabri, care nu înţelegea
franceza, a discutat cu Montaigne diferite greşeli strecurate
în Eseuri, greşeli identificate de un frate călugăr francez.
Cenzorul a obiectat în legătură cu folosirea repetată a
cuvântului „destin"; cu apărarea împăratului roman din
secolul al IV-lea, Iulian, care abandonase creştinismul;
lăudarea unor poeţi eretici; ideea că cel care se roagă
trebuie să nu aibă niciun impuls al răului; comentariile
critice la adresa torturii („tot ce este dincolo de simpla
moarte, este pentru mine pură cruzime"); şi recomandarea
ca prin educaţie, copiii să fie pregătiţi şi pentru a face bine
dar şi pentru a face rău, astfel ca alegerea binelui să fie
făcută prin libera lor conştiinţă. Deşi Fabri era „mulţumit cu
scuzele pe care le-am oferit", comenta Montaigne, „la
fiecare obiecţie pe care i-o comunica francezul, se referea la
convingerea mea de a îndrepta ceea ce consider că este de
rău augur".
Montaigne a răspuns că acestea sunt părerile sale, pe
care nu le considera eronate, şi a sugerat că probabil
cenzorul a dat o interpretarea greşită celor scrise. A promis
însă să ia în considerare câteva revizuiri. în cele din urmă nu
a pus în practică niciuna dintre recomandările făcute de
cenzori.
în 1595, o ediţie neautorizată, expurgată a fost
publicată la Lyon de Simon Goulart. Produsă pentru uzul
calviniştilor, un număr de capitole au fost suprimate, iar
pasajele critice la adresa protestanţilor au fost omise, în
ediţia sa completă, aşa cum a fost ea realizată de editorul
lui Montaigne, Mărie de Gournay, şi publicată în 1595,
Eseurile au devenit un bestseller în Franţa la mijlocul
secolului al XVII-lea, şi a fost retipărită la fiecare doi sau trei
ani. Cartea a fost considerată clasică, iar Montaigne, un
autor-etalon.
Deşi scrierile lui Montaigne au fost interzise de Inchiziţia
Spaniolă în 1640, doar la 84 de ani după moartea lui
Montaigne, după ce cartea circulase deja timp de 100 de
ani, ea a fost interzisă şi de Vatican. în 1676, a fost inclusă în
Indexul Cărţilor Interzise cu specificaţia „în orice limbă în
care ar putea fi editată". A rămas la Index timp de aproape
300 de ani.
Montaigne era un catolic credincios, dar considera că
sfera credinţei şi cea a raţiunii trebuie să rămână separate.
El considera că atunci când raţiunea şi credinţa sunt în
contradicţie, credinţa trebuie să aibă întâietate în probleme
religioase. Nici măcar cele mai importante elemente ale
dogmei bisericeşti, cum ar fi existenţa lui Dumnezeu sau
nemurirea sufletului, nu pot fi dovedite. Ele trebuie în
schimb acceptate prin credinţă. Teologia şi filozofia trebuiau
astfel separate, iar descoperirile ştiinţifice moderne, precum
noua astronomie, combătută de biserică, pot fi acceptate ca
aparţinând raţiunii, fără să afecteze doctrina religioasă.
„Nicio afirmaţie nu mă uluieşte, nicio părere nu mă
jigneşte", scria Montaigne, „oricât ar fi de diferită de
afirmaţiile şi părerile mele". Scepticismul lui Montaigne,
toleranţa şi neîncrederea faţă de sistemul de gândire s-au
reflectat în spiritul deschis al umanismului. Această atitudi-
ne era încă posibilă în timpurile lui Montaigne, în timp ce
filozofia Renaşterii şi umanismul dominau. Dar pe măsură
ce Contrareforma căpăta putere în consolidarea tradiţiilor
bisericeşti în faţa inovaţiilor teologiei protestante, ideea lui
Montaigne de separare între raţiune şi credinţă a fost
condamnată drept erezie, şi numită „fideism". Includerea
Eseurilor în Indexul din 1676 pare a fi rezultatul criticilor
teologilor influenţaţi de raţionalismul lui Descartes, care
considera că credinţa putea face apel la raţiune.
FAŢA NEVĂZUTĂ A EVEI: FEMEILE ÎN LUMEA ARABĂ (THE

HIDDEN FACE OF EVE: WOMEN IN THE ARAB
WORLD)
Autor: Nawal El Saadawi

Data şi locul publicării iniţiale: 1977, Liban; 1980,
Statele Unite Edituri: al-Mu'assassat; Zed Books Forma
literară: text sociologic
REZUMAT
Medic, sociolog, romancieră şi autoare de eseuri despre
problematica femeilor în lumea arabă, Nawal El Saadawi
este una dintre cel mai des traduse scriitoare egiptene şi o
feministă declarată. în această relatare personală şi deseori
tulburătoare, autoarea expune abuzurile ascunse faţă de
fetele şi femeile din lumea islamică şi ideologiile pe care le
consideră responsabile de condiţiile de opresiune.
Acoperind o largă varietate de problematici, de la
mutilarea genitală a femeilor şi la abuzarea sexuală a
fetelor, la prostituţie, relaţii sexuale, căsătorie şi divorţ, El
Saadawi avansează teza potrivit căreia problemele femeilor
din lumea arabă se nasc nu din valorile şi substanţa
islamului, ci din sistemul politic şi economic de dominaţie
masculină. Una din armele cele mai importante care ţin sub
ameninţare o eventuală revoltă a femeilor împotriva
valorilor dominaţiei masculine este folosirea distorsionată a
doctrinelor islamului, exploatarea religiei în scopuri politice
şi sociale.
Opresiunea faţă de femei în orice societate este
expresia unei structuri economice construite pe
proprietatea asupra pământului, sistemul de moştenire şi
paternitate şi familia patriarhală ca unitate socială,
consideră El Saadawi. Culturile arabe nu sunt unice în
practica transformării femeilor într-o marfă. în esenţa
islamului însuşi, statutul femeilor este cu nimic mai prejos
decât in iudaism sau creştinism.
El Saadawi relatează propriile experienţe de mutilare
genitală la vârsta de şase ani, un obicei frecvent pentru
fetele din Egipt. „Societatea m-a făcut să mă simt, începând
din ziua când am deschis ochii către viaţă, că sunt o fată, şi
că ori de câte ori este pronunţat cuvântul bint (fată) el este
însoţit de dispreţ." Amintindu-şi de perioada în care lucra ca
medic în zonele rurale egiptene, ea analizează daunele
psihologice şi fizice ale mutilării genitale, care are ca scop să
priveze femeile de plăcera sexuală pentru a asigura
virginitatea până la căsătorie şi castitatea după aceea.
Societatea, reprezentată de clasele dominante şi de
structura masculină, menţionează El Saadawi, a realizat la
un anumit moment puterea dorinţei sexuale feminine. Dacă
femeile nu erau controlate şi subjugate, ele nu s-ar fi supus
constrângerilor morale, legale şi religioase, mai ales celor
legate de monogamic O intimitate ilicită cu un alt bărbat
putea duce la confuzii în privinţa succesiunii şi a moştenirii,
întrucât nu se putea şti dacă copilul altui bărbat ar fi intrat
în linia de descendenţi.
El Saadawi, de asemenea, discută un alt subiect tabu,
molestarea sexuală a fetelor de către bărbaţii familiei. Ea
citează un studiu realizat în 1973, la care au participat 160
de fete şi femei egiptene din clase sociale diferite, atât din
familii educate, cât şi needucate. Una din concluziile
studiului arată că molestarea sexuală a fetelor de către
bărbaţi era frecventă. Numărul în creştere de bărbaţi,
cărora le este imposibil să se căsătorească din motive
economice, segregarea sexelor, lipsa de eliberări sexuale
pentru bărbaţi, proximitatea convenabilă a membrilor de
sex feminin ai familiilor sau a servitoarelor tinere şi statutul
înjositor al femeilor sunt tot atâţia factori care contribuie
negativ la această problemă.
El Saadawi analizează sistematic şi alte abuzuri
împotriva femeilor, printre care obiceiurile şi regulile
căsătoriei, care transformă femeile în marfă de schimb care
poate fi cumpărată în schimbul zestrei, sau vândută la un
anumit preţ; legile care pedepsesc femeile pentru adulter;
interzicerea avortului în cele mai multe dintre ţările arabe,
care au ca rezultat cazuri de deces matern în urma
avorturilor clandestine; şi regulile căsătoriilor care dau
dreptul bărbatului să interzică femeilor părăsirea casei
pentru muncă sau călătorii.
Analizând istoria Egiptului, El Saadawi descoperă
predominanţa zeităţilor feminine ale Egiptului faraonic ca o
pe o reflectare a statutului înalt de care se bucurau femeile
înaintea apariţiei sistemului caracterizat de familia
patriarhală, proprietate funciară şi diviziunea în clase
sociale, în istoria islamică, El Saadawi o evidenţiază pe
Aisha, una dintre soţiile lui Mahomed, ca un exemplu de
femeie eliberată renumită pentru vomţ. s,i puternică,
pentru elocvenţă şi inteligenţă. Aisha nu a ezitat să se opu
nă şi să îl contrazică pe Profet; ea a luptat în mai multe
bătălii şi război ie, şi era implicată în mod activ în politică,
cultură şi literatură. Emani I părea completă a femeilor în
ţările arabe şi pretutindeni, spune 11 Saadawi, nu poate
veni decât când umanitatea va renunţa la diviziunea în clase
şi la exploatare, şi când structurile şi valorile sistemului
patriai hal vor fi anulate.
ISTORICUL CENZURII
Nawal El Saadawi a fost mult timp incomodă pentru
autorităţile rell gioase şi politice ale Egiptului, pe care le-a
înfuriat în repetate rânduri i li solicitările ei deschise pentru
drepturile femeilor, scrierile îndrăzneţe şi fundamentarea
laică a autorităţii patriarhale.
Ea a fost prima feministă din lumea arabă care să
confrunte în mod public problemele femeilor, precum
mutilarea genitală, prostituţia, incestul sau abuzurile sexule
asupra fetelor şi femeilor arabe. Primul ei studiu despre
statutul femeilor arabe şi despre lupta lor pentru eliberare,
Femeile şi sexul, publicat în Egipt în 1972, a fost un
bestseller, dar a iritat liderii religioşi şi pe cei ai guvernării.
Ca rezultat direct al publicării cărţii, ea a fost eliberată din
funcţia avută în cadrul Ministerului Sănătăţii. De asemenea,
şi-a pierdut şi postul de editor al revistei Health, şi cel de
secretar adjunct al Asociaţiei Medicale. Editorul ei a fost
obligat să oprească publicarea şi să ceară înapoierea tuturor
exemplarelor din Femeile şi sexul.
în 1977 publicarea lucrării Faţa nevăzută a Evei în
arabă, şi a traducerilor ulterioare în mai multe limbi
internaţionale, i-au adus atenţia opiniei publice
internaţionale dar şi mai multe neajunsuri în Egipt. în
timpul preşedintelui Anwar Sadat, din 1970 până în 1981, în
ciuda absenţei unei cenzuri oficiale, anumite legi ale
siguranţei permiteau prim-minis-trului să oprească
publicarea şi distribuţia unei cărţi. în urma refuzului de a fi
publicată în Egipt, El Saadawi a reuşit să îşi publice cartea la
Beirut, în Liban. Cartea a fost interzisă în multe ţări arabe,
printre care şi Egipt, unde autorităţile vamale au oprit
pătrunderea ei, sub autoritatea Legii Importurilor de Bunuri
Străine. „Islamiştii au considerat examinarea critică a
legăturilor dintre cele trei tabuuri sociale ale Orientului
Mijlociu - religie, sex, şi ordine politică - ca pe o blasfemie."
El Saadawi scria:
El Saadawi relatează propriile experienţe de mutilare

genitală la vârsta de şase ani, un obicei frecvent pentru
fetele din Egipt. „Societatea m-a făcut să mă simt, începând
din ziua când am deschis ochii către viaţă, că sunt o fată, şi
că ori de câte ori este pronunţat cuvântul bint (fată) el este
însoţit de dispreţ." Amintindu-şi de perioada în care lucra ca
medic în zonele rurale egiptene, ea analizează daunele
psihologice şi fizice ale mutilării genitale, care are ca scop să
priveze femeile de plăcera sexuală pentru a asigura
virginitatea până la căsătorie şi castitatea după aceea.
Societatea, reprezentată de clasele dominante şi de
structura masculină, menţionează El Saadawi, a realizat la
un anumit moment puterea dorinţei sexuale feminine. Dacă
femeile nu erau controlate şi subjugate, ele nu s-ar fi supus
constrângerilor morale, legale şi religioase, mai ales celor
legate de monogamic O intimitate ilicită cu un alt bărbat
putea duce la confuzii în privinţa succesiunii şi a moştenirii,
întrucât nu se putea şti dacă copilul altui bărbat ar fi intrat
în linia de descendenţi.
El Saadawi, de asemenea, discută un alt subiect tabu,
molestarea sexuală a fetelor de către bărbaţii familiei. Ea
citează un studiu realizat în 1973, la care au participat 160
de fete şi femei egiptene din clase sociale diferite, atât din
familii educate, cât şi needucate. Una din concluziile
studiului arată că molestarea sexuală a fetelor de către
bărbaţi era frecventă. Numărul în creştere de bărbaţi,
cărora le este imposibil să se căsătorească din motive

economice, segregarea sexelor, lipsa de eliberări sexuale
pentru bărbaţi, proximitatea convenabilă a membrilor de
sex feminin ai familiilor sau a servitoarelor tinere şi statutul
înjositor al femeilor sunt tot atâţia factori care contribuie
negativ la această problemă.
El Saadawi analizează sistematic şi alte abuzuri
împotriva femeilor, printre care obiceiurile şi regulile
căsătoriei, care transformă femeile în marfă de schimb care
poate fi cumpărată în schimbul zestrei, sau vândută la un
anumit preţ; legile care pedepsesc femeile pentru adulter;
interzicerea avortului în cele mai multe dintre ţările arabe,
care au ca rezultat cazuri de deces matern în urma
avorturilor clandestine; şi regulile căsătoriilor care dau
dreptul bărbatului să interzică femeilor părăsirea casei
pentru muncă sau călătorii.
Analizând istoria Egiptului, El Saadawi descoperă
predominanţa zeităţilor feminine ale Egiptului faraonic ca o
pe o reflectare a statutului înalt de care se bucurau femeile
înaintea apariţiei sistemului caracterizat de familia
patriarhală, proprietate funciară şi diviziunea în clase
sociale, în istoria islamică, El Saadawi o evidenţiază pe
Aisha, una dintre soţiile lui Mahomed, ca un exemplu de
femeie eliberată renumită pentru voinţa s.i puternică,
pentru elocvenţă şi inteligenţă. Aisha nu a ezitat să se opu-
nă şi să îl contrazică pe Profet; ea a luptat în mai multe
bătălii şi războaie, şi era implicată în mod activ în politică,

cultură şi literatură. Emanciparea completă a femeilor în
ţările arabe şi pretutindeni, spune El Saadawi, nu poate veni
decât când umanitatea va renunţa la diviziunea în clase şi la
exploatare, şi când structurile şi valorile sistemului patriar-
hal vor fi anulate.
ISTORICUL CENZURII
Nawal El Saadawi a fost mult timp incomodă pentru
autorităţile religioase şi politice ale Egiptului, pe care le-a
înfuriat în repetate rânduri cu solicitările ei deschise pentru
drepturile femeilor, scrierile îndrăzneţe şi fundamentarea
laică a autorităţii patriarhale.
Ea a fost prima feministă din lumea arabă care să
confrunte în mod public problemele femeilor, precum
mutilarea genitală, prostituţia, incestul sau abuzurile sexule
asupra fetelor şi femeilor arabe. Primul ei studiu despre
statutul femeilor arabe şi despre lupta lor pentru eliberare,
Femeile şi sexul, publicat în Egipt în 1972, a fost un
bestseller, dar a iritat liderii religioşi şi pe cei ai guvernării.
Ca rezultat direct al publicării cărţii, ea a fost eliberată din
funcţia avută în cadrul Ministerului Sănătăţii. De asemenea,
şi-a pierdut şi postul de editor al revistei Health, şi cel de
secretar adjunct al Asociaţiei Medicale. Editorul ei a fost
obligat să oprească publicarea şi să ceară înapoierea tuturor
exemplarelor din Femeile şi sexul.
în 1977 publicarea lucrării Faţa nevăzută a Evei în

arabă, şi a traducerilor ulterioare în mai multe limbi
internaţionale, i-au adus atenţia opiniei publice
internaţionale dar şi mai multe neajunsuri în Egipt. în
timpul preşedintelui Anwar Sadat, din 1970 până în 1981, în
ciuda absenţei unei cenzuri oficiale, anumite legi ale
siguranţei permiteau prim-minis-trului să oprească
publicarea şi distribuţia unei cărţi. în urma refuzului de a fi
publicată în Egipt, El Saadawi a reuşit să îşi publice cartea la
Beirut, în Liban. Cartea a fost interzisă în multe ţări arabe,
printre care şi Egipt, unde autorităţile vamale au oprit
pătrunderea ei, sub autoritatea Legii Importurilor de Bunuri
Străine. „Islamiştii au considerat examinarea critică a
legăturilor dintre cele trei tabuuri sociale ale Orientului
Mijlociu - religie, sex, şi ordine politică - ca pe o blasfemie."
El Saadawi scria:
„O scriitoare neobedientă este pedepsită dublu",

spunea ea, „odată ce a încălcat norma obligaţiei
fundamentale faţă de cămin, bărbat şi copii."
Când Centrul pentru Idei Noi din Teheran a tradus
cartea în limba farsi în 1980, islamiştii fundamentalişti
dintre adepţii Ayatolahului Khomeini au dat foc cărţii şi
editurii care o publicase. în ciuda interdicţiilor, cartea,
introdusă clandestin din Liban şi vândută pe sub mână, a
fost citită pe scară largă în Egipt şi în multe dintre ţările
arabe în care era interzisă.
Scrierile lui El Saadawi şi opiniile ei de inspiraţie de
stânga - s-a opus acordului de pace de la Camp David din
1979 între Egipt şi Israel -au dus la arestarea şi încarcerarea
ei în 1981 sub regimul Sadat. împreună cu mulţi alţi
intelectuali egipteni, a fost întemniţată timp de trei luni,
pentru presupuse „crime împotriva statului", şi eliberată
doar după asasinarea lui Sadat.
Abia la începutul anilor '80 a reuşit să publice cartea în
Egipt, deşi avea în continuare interdicţie de a apărea la
televiziunea şi radioul egiptene. După eliberarea din
închisoare, ea a fondat Asociaţia Solidarităţii Femeilor
Arabe, o reţea internaţională a femeilor arabe, care susţinea
cauza feminismului şi a laicismului. în iulie 1991, guvernul
egiptean condus de Hosni Mubarak a interzis filiala
egipteană a organizaţiei şi a interzis şi revista feministă pe
care aceasta o publica.
El Saadawi a fost ţinta a numeroase ameninţări cu

moartea din partea unor fundamentalişti islamici. Şeicul
Mohamed al-Chazzali, un binecunoscut membru al
Universităţii Al-Azhar, stabilimentul religios de stat al
Egiptului, a denumit-o „un animal". în iunie 1992, guvernul
a detaşat un grup de paznici armaţi, pentru a-i oferi
protecţie. „Nu am avut niciodată încredere în ei", spunea El
Saadawi. „Chiar nu credeam că cei de la putere sunt atât de
preocupaţi de soarta mea. Ştiam că şi curentele politice care
se aflau în umbra religiei ucideau intelectuali şi scriitori în
numele lui Dumnezeu... Aceste curente politico-religioase
erau parte integrantă a sistemului de guvernământ din
Egipt, parte integrantă a reţelei de putere şi autoritate..." în
1993 ea a părăsit Egiptul, temându-se pentru viaţa sa, şi s-a
mutat în Statele Unite, unde este profesor universitar
asociat.
GHIDUL RĂTĂCIŢILOR (MORE NEVOKHIM)
Autor: Moses Maimonides

Data şi locul publicării iniţiale: 1197, Egipt
Forma literară: text filozofic
REZUMAT
Maimonides (Moses ben Maimón) cel mai important
filozof evreu medieval, s-a născut la Córdoba, Spania, unde
tatăl său era judecător şi rabin. Când Córdoba a căzut în
1148 în faţa regimului fundamentalist islamic Almohades

din Nordul Africii, Maimonides şi familia sa, fiind evrei, au
fost obligaţi să fugă din Spania. S-au mutat în Maroc, şi apoi
în Palestina, şi în cele din urmă s-au stabilit în Egipt.
Maimonides a devenit medic la curtea lui Saladin şi şi-a
câştigat o frumoasă reputaţie ca jurist, filozof şi lider al
comunităţii evreieşti din Egipt.
Scrierile lui Maimonides cuprind lucrări de drept, logică,
medicină şi teologie. Lucrarea sa de drept cea mai influentă
Mishnah Torah, o încercare de codificare a tuturor legilor
evreieşti, este considerată una dintre cele mai importante
lucrări ale gândirii evreieşti scrise vreodată. In principala sa
lucrare filozofică, Ghidul rătăciţilor, scrisă în 1197 în arabă
şi tradusă în 1204 în ebraică, Maimonides a încercat să
reconcilieze iudaismul cu învăţăturile lui Aristotel, explicând
într-un mod logic tot ceea ce se putea cunoaşte despre
problemele metafizice. Maimonides a fost considerat
printre cei mai influenţi filozofi ai lumii islamice care a
aplicat metodologia lui Aristotel pe probleme conceptuale
dificile.
Ghidul rătăciţilor nu era scrisă pentru cititori de rând,
ci pentru elitele contemporane care studiaseră ştiinţa şi
filozofia clasice, precum şi gândirea ebraică. Lucrarea era
adresată unui elev al lui Maimonides, care găsea dificil să
pună alături scrierile legilor ebraice cu descoperirile ştiinţei
naturale şi cu filozofia lui Aristotel. Scopul cărţii era, scria
Maimonides, „de a da indicaţii unui om religios pentru care

validitatea legilor noastre s-a stabilit temeinic în suflet şi
care este puternică în credinţa sa". Obiectivul său era de a
ghida asemenea oameni „rătăciţi", spre o înţelegere mai
profundă a adevărurilor filozofice fără compromiterea
angajamentelor religioase.
Maimonides critica lipsa de rigoare logică a
argumentelor teologice, în faţa problemelor metafizice. El
vedea lumea ca un sistem complex dar explicabil de legi
necesare. Explorând chestiunile imortalităţii sufletului, ale
bazelor moralităţii, ale creaţiei pământului, ale naturii
profeţiilor şi a conceptului de Dumnezeu, Maimonides
susţinea că iudaismul şi tradiţiile sale pot fi restructurate
într-un sistem raţional. însă perplexitatea credinciosului nu
poate fi vindecată doar de raţiune.
De bază în gândirea lui Maimonides exprimată în cartea
sa filozofică, era prăpastia între perspectiva noastră limitată
şi cea a lui Dumnezeu, a cărui înţelegere este nelimitată şi
perfectă. Era sceptic faţă de încercările de eliminare a
acestei prăpăstii de către teologi şi filozofi, dar căuta fără
îndoială punţi pentru a uni marea separare. Maimonides
susţinea: „Acela, însă, care obţine demonstraţia, în măsura
în care este posibil, a tot ceea ce poate fi demonstrat, şi
care este sigur de chestiunile divine, în măsura în care este
posibil, şi care a ajuns aproape de siguranţă în chestiunile
de care nu poate decât să se apropie - a ajuns să stea
împreună cu conducătorul în cercurile interioare ale

existenţei."
Maimonides credea că necesităţile religiei sunt atât
intelectuale cât şi morale. Credincioşii nu trebuie doar să
participe la ritualuri religioase fără a încerca să investigheze
şi să înţeleagă scopurile lor şi, în final, scopul divin implicit
al structurii lumii. „Dacă însă, te rogi doar mişcându-ţi buze-
le în faţa unui perete", scria Maimonides", „şi în acelaşi
timp te gândeşti la ce vei cumpăra şi ce vei vinde, sau dacă
vei citi Tora cu glasul, în timp ce inima ta este preocupată de
construirea locuinţei tale şi nu ia în seamă ce citeşti... nu
trebuie să crezi că ai atins scopul". Maimonides conchide că
trebuie să fim mulţumiţi cu a specula despre natura celor
care rămân dincolo de experienţă şi să ne limită la a trage
concluzii din propoziţii care sunt doar posibile, mai degrabă
decât reale.
ISTORICUL CENZURII
Maimonides a fost recunoscut drept una dintre figurile
marcante ale gândirii ebraice, precum şi ca unul dintre cei
mai radicali filozofi ai lumii islamice. Ghidul rătăciţilor a
exercitat o influenţă profundă şi asupra gânditorilor creştini.
A fost tradusă în latină şi era bine cunoscută scolasticilor
medievali. însă, la scurt timp după moartea sa, în 1204,
Ghidul rătăciţilor a stârnit controverse furioase. Oponenţii
ortodocşi evrei s-au opus afinităţii lui Maimonides faţă de
filozofia lui Aristotel, care era considerată în mod

fundamental incompatibilă cu tradiţia ebraică. Ei subliniau
incompatibilitate din a fi în acelaşi timp credincios şi filozof,
susţinând că religia proscria gândirea teoretică. învăţăturile
infectate cu gândirea grecească şi încercările de a reconcilia
Scriptura cu raţionalitatea laică au fost condamnate drept
erezie.
în 1232, la Montpellier, în Franţa, eruditul talmudist
Solomon ben Abraham a condus un atac la adresa textului
Ghidul rătăciţilor, şi a obţinut susţinerea unor rabini din
Franţa şi a unor importanţi teologi spanioli. Lucrarea a fost
interzisă din casele evreieşti sub pedeapsa excomunicării.
Rabinii din Franţa au apelat la Ordinul Catolic al
Dominicanilor, renumiţi pentru neîntrecuta lor reputaţie în
„arderea ereticilor", pentru a-i ajuta să suprime studiul
filozofiei la evrei. Dacă biserica ar arde cărţile lui
Maimonides, ar da astfel „un avertisment evreilor să se
ferească de ele". Călugării dominicani s-au conformat
respectuos rugăminţii, au confiscat exemplarele din Ghidul
rătăciţilor şi le-au ars, în 1233. Maimonides este cunoscut
ca fiind primul erudit evreu ale cărui cărţi au fost arse în
mod oficial. Trei sute de ani de ani mai târziu, Ghidul
rătăciţilor a fost din nou condamnată de Yeshiva din Lublin,
Polonia. Lucrarea a fost interzisă până spre sfârşitul
secolului al XlX-lea.
INFAILIBIL? O INVESTIGAŢIE (UNFEHLBAR? EINE

ANFRAGE)
Autor: Hans Küng

Data şi locul publicării iniţiale: 1970, Germania; 1971,
Statele Unite Edituri: Benzinger Verlag; Doubleday &
Company Forma literară: analiză teologică
REZUMAT
Să greşeşti este omeneşte. Să greşeşti este de asemenea
obişnuit în mediul ecleziastic şi papal, susţine teologul
catolic Hans Küng, profesor la Universitatea Tübingen din
Germania. Respingerea doctrinei infailibilităţii papale, aşa
cum a exprimat-o în Infailibil? O investigaţie, l-au adus pe
Küng în conflict cu autorităţile de la Vatican.
Infailibilitatea este definită de Biserica romano-catolică
drept scutirea de la posibilitatea de a greşi, oferită bisericii
de Sfântul Duh. Infailibilitatea este investită în papa atunci
când vorbeşte în calitate de cap al bisericii în probleme de
credinţă şi moralitate. Pronunţările definitive rezultate în
urma conciliilor ecumenice, aprobate de papă, sunt de ase-
menea infailibile. în textul Infailibil? O investigaţie, Kung
examinează enciclicele şi declaraţiile papale, pronunţările
conciliilor, Scriptura şi istoria bisericii, şi conchide că nu
există nimic care să poată purta numele de afirmaţie
infailibilă. Nicio învăţătură a bisericii nu poate fi în mod
automat eliberată de suspiciunea de eroare, întrucât

biserica este alcătuită din fiinţe umane. Numai Dumnezeu
este a priori ferit de greşeală în orice circumstanţă.
Kung consideră că dogma infailibilităţii papale ar
trebuie eliminată, ea fiind contrazisă de cercetările istorice
şi biblice. El sugerează să fie înlocuită cu „ireproşabilitatea"
- perpetuarea bisericii în adevărul spuselor lui Dumnezeu, în
ciuda posibilelor erori ce pot exista. Pe termen lung, el
crede că, în ciuda erorilor făcute de autoritate, adevărul
învăţăturilor lui Dumnezeu date de Hristos va rămâne
intact.
KCing susţine că Al Doilea Conciliu de le Vatican (1962 -
1965), în cadrul căruia a fost consultant teologic, în ciuda
eforturilor sale de a reînnoi biserica prin lărgirea înţelegerii
ecumenice şi deschiderea către lumea modernă, nu a mers
suficient de departe în a reforma structura bisericii.
învăţătura ecleziastică este încă dominată de papă de
ierarhie într-un mod învechit şi autoritar.
„Conceptele de continuitate, autoritate şi infailibilitate
ale bisericii şi ale învăţăturilor bisericii au încolţit Biserica
catolică într-un mod periculos" scrie Kung. El enumera
numeroasele şi indisputabilele greşeli din trecut ale
învăţăturilor ecleziastice, acum recunoscute de către
biserică, printre care şi condamnarea lui Galileo sau
excomunicarea bisericii greceşti. „O cercetare atentă a
Indexului Cărţilor Cenzurate ar fi foarte ilustrativă în acest
sens", mai adaugă autorul, însă clericii au considerat că este

dificil să recunoască aceste erori în mod deschis şi onest."
Kung mai ridică îndoieli şi faţă de autoritatea enciclicei
papei Paul al Vl-lea din 1968 asupra măsurilor
anticoncepţionale, Humanae vitae, în care a reafirmat
tradiţionala interdicţie a contracepţiei. în enciclica
respectivă, consideră KOng, învăţăturile Vaticanului
cântăresc mai mult decât Evangheliile lui Hristos, iar tradiţia
papală este pusă deasupra Scripturii, lisus însuşi nu a creat
o biserică, mai spune Kung, ci viaţa şi moartea lui lisus au
dat naştere unei mişcări care în decursul secolelor a luat
forme instituţionale din ce în ce mai complexe.
Kung cheamă la o nouă eră în autoritatea bisericească,
una în care „papa există pentru biserică, şi nu biserica
pentru papă", în care vocaţia papei nu este de a conduce, ci
de a sluji. Kung conchide însă că în ciuda criticilor sale, el
rămâne un teolog catolic convins. Dar tocmai pentru că este
în aşa măsură legat de această biserică, îşi revendică dreptul
şi obligaţia de a protesta deschis în deplină cunoştinţă de
cauza failibilităţii şi limitelor proprii.
ISTORICUL CENZURII
Când a apărut pentru prima dată Infailibil? O
investigaţie, în 1970, exact când se împlinea centenarul
enunţării de către Primul Conciliu al Vaticanului a
principiului infailibilităţii papale, publicaţia a stârnit imediat
o controversă furibundă şi o dezbatere internaţională fără

precedent în teologia recentă. Afirmarea infailibilităţii
învăţăturilor papei în Biserica catolică a fost de mult timp
inacceptabilă teologilor ne-catolici. Dar Kung a fost primul
teolog catolic important care a pus sub semnul întrebării
într-un mod atât de radical şi deschis cel mai important
concept al fundamentelor autorităţii bisericii. Divergenţa
asupra acestei problematici pe care Kung a avut-o cu un
distins teolog a reprezentat măsura în care doctrina a
devenit discutabilă.
în prefaţa sa la Infailibil? O investigaţie, Kung scria:
„Este adevărat că Indexul a fost abolit, iar Inchiziţiei
Romane i-a fost dat alt nume. Dar se petrec în continuare
procese de inchiziţie împotriva teologilor care deranjează..."
Kung însuşi a devenit ţinta unui astfel de proces, pentru
părerile sale disidente. Ca o evidentă reacţie la ideile lui
Kung, Congregaţia de la Vatican pentru Doctrina Credinţei a
emis la 24 iunie 1973, o „Declaraţie împotriva anumitor
erori ale zilelor noastre", care reitera învăţăturile catolice
ale infailibilităţii papale şi care declara că papa şi episcopii
au într-adevăr imunitate în faţă erorii atunci când definesc
doctrina.
Cartea bestseller a lui Kung din 1974, Christ sein
(Despre a fi creştin), ea însăşi un efort de prezentare a
elementelor tradiţionale ale credinţei într-un mod uşor de
înţeles pentru credincioşii moderni, a generat noi
controverse. în 1975, Vaticanul l-a avertizat pe Kung să nu

mai susţină două teze prezente în cartea din 1967 Die
Kirche (Biserica) şi în Infailibil? O investigaţie: acea idee
cum că în caz de necesitate, împărtăşania poate fi făcută de
o persoană nehirotonisită şi cea cum că afirmaţiile bisericii
pot fi eronate. Mai mult, autorităţile bisericeşti au instituit
un proces oficial pentru a examina conformitatea părerilor
lui Kung. Ei au cerut în mod repetat ca autorul să se prezinte
la Roma pentru discuţii. Kung a solicitat un proces corect, a
cerut dreptul de a vedea întregul dosar al cazului său
înainte de a se pune la dispoziţia anchetei şi şi-a cerut
dreptul la apărare. în 1968, 1360 de teologi au semnat o
declaraţie cerând de asemenea condiţii corecte pentru
procesele teologilor, în cazuri în care Roma obiecta
împotriva scrierilor lor. Susţinând că nu va avea parte de un
proces corect, Kung a refuzat să meargă la Roma. Când papa
loan Paul al ll-lea l-a succedat pe Paul al Vl-lea în 1978, el a
decis să îi confrunte pe disidenţii teologi. Pe 18 decembrie
1979, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei i-a retras lui
Kung missio canonica, interzicându-i să mai ofere
„învăţături în numele bisericii". Congregaţia a considerat că
scrierile lui Kung au „generat confuzie" între credincioşi
punând la îndoială dogma infailibilităţii papale şi discutând
doctrina divinităţii lui Hris-tos. Kiing a fost informat că nu îi
mai este permis să fie considerat teolog catolic, l-a fost
interzis să predea doctrina catolică, iar instituţiile catolice

nu aveau permisiunea să îl angajeze.
Kung a rămas preot catolic precum şi profesor la
Universitatea din Tubingen, post protejat de legea germană.
Este profesor de teologie ecumenică şi director al
Institutului de Cercetări Ecumenice şi a continuat să scrie şi
să publice.
NOUL TESTAMENT
Traducător: William Tyndale

Data şi locul publicării iniţiale: 1526, Germania
REZUMAT
Reformatorul şi lingvistul protestant englez William
Tyndale a fost primul traducător al Bibliei în engleză, din
ediţiile originale din greacă şi ebraică, şi a fost primul care a
publicat-o în engleză. Mulţi intelectuali consideră că
influenţa sa asupra literaturii engleze este comparabilă cu
cea a lui Shakespeare.
în 1524, când Tyndale, absolvent al Universităţii Oxford
şi preot catolic, a decis să traducă Biblia, Anglia era singura
ţară europeană fără o
ersiune autohtonă tipărită. Sinodul de la Canterbury din
1408 interzisese traducerea în engleză a vreunui pasaj din
Scriptură de către orice persoană neautorizată. Doar ediţia

în latină tradusă de Sfântul leronim, Vul-gata, era
considerată acceptabilă.
Traducerea Bibliei în limba autohtonă a rămas ilegală în
Anglia, din cauza temerilor că în sânul bisericii s-ar putea
produce schisme şi anarhie de pe urma circularii ideilor
protestante. Cărţile luterane fuseseră arse în piaţa publică
la Cambridge şi la Londra în 1520. Doctrina lui Martin
Luther, sola scriptura, care sublinia capacitatea
credincioşilor de <i citi şi înţelege Biblia fără intervenţia
bisericii, era considerată ca o sfidare la adresa autorităţii
bisericii. Scriptura putea fi interpretată de papă şi de ierarhii
bisericeşti, care erau infailibili.
Tyndale nu a reuşit să convingă nicio autoritate
religioasă din Anglia să-i susţină publicarea lucrării. „Astfel,
în Anglia am suferit timp de aproape un an, şi am marcat
cursul lumii...", scria el mai târziu, „şi am văzut lucruri
despre care amân să vorbesc acum şi am înţeles în sfârşit nu
numai că nu era loc la Londra pentru traducerea Noului
Testament, dar şi că nu era un astfel de loc în toată Anglia,
aşa cum experienţa arată acum atât de clar."
în 1524, Tyndale a părăsit Anglia, pentru Germania.
Următorul an, la Köln, a început tipărirea traducerii sale a
Noului Testament din limba greacă. Tipărirea ajunsese la
Matei 22 când a trebuit să fie suspendată. Traducerea sa era
atacată în mod violent de către clerici care, temându-se de
luteranism, o vedeau ca pe o „marfă periculoasă". Când

autorităţile din Köln au decis să îl aresteze pe el şi pe
asistentul său şi să le distrugă paginile realizate deja, ei au
fugit la Worms unde publicarea celor 700 de pagini ale
Noului Testament a avut loc în mod clandestin şi anonim la
editorul Peter Scheffer, în 1526. Şase mii de exemplare din
ediţia lui Tyndale au fost aduse clandestin în Anglia, în anul
următor, şi circulate la scară largă. Pentru prima dată, toate
cele 27 de cărţi ale Noului Testament erau disponibile şi
tipărite în mod clar în formă portabilă într-o limbă pe care
toţi o puteau înţelege.
Sursa de bază pentru traducerea lui Tyndale a fost
versiunea originală în limba greacă, deşi s-a inspirat şi din
Vulgata şi din traducerea lui Martin Luther. Pentru că el era
încredinţat că cuvântul lui Dumnezeu trebuie să vină direct
spre cititor, într-un mod cât mai clar, principalul său scop
era claritatea de a scrie în engleza vorbită, cea de zi cu zi.
„Dacă Dumnezeu îmi va cruţa viaţa, nu peste mulţi ani, va
exista un copil care va împinge un plug, şi care va şti despre
Scriptură mai multe decât tine", îi spunea el unui învăţat,
chiar înaintea plecării din Anglia.
Capacitatea sa de a scrie într-o proză simplă, directă şi
ritmică, şi după cum scrie biograful său contemporan David
Danieli, „de a crea cuvinte de neuitat, fraze, paragrafe şi
capitole, şi de a face într-un aşa mod... care rămâne, chiar şi
astăzi, direct şi viu" a avut un impact indubitabil asupra

limbajului Bibliei, şi asupra prozei engleze.
Ediţia revizuită a Noului Testament, publicată sub
numele său, la Antwerp, a fost preluată în Bibliile din
vremea Renaşterii şi a constituit baza pentru versiunea
Regelui James din 1611.
Trăind sub supraveghere în Ţările de Jos, Tyndale a
tradus şi prima parte din Vechiul Testament din ebraica
originală. Traducerea sa magistrală din Pentateuh a apărut
în 1530. Cartea lui lona a fost gata în 1536. Cărţile din
Vechiul Testament au fost publicate în volume de buzunar şi
aduse clandestin în Anglia. Vechiul Testament, în versiunea
sa, a fost de asemenea adoptat în mare parte în versiunea
oficială a Regelui James.
ISTORICUL CENZURII
Ediţia din 1526 a Noului Testament, tradusă de William
Tyndale, a fost imediat denunţată de autorităţile bisericeşti
din Anglia. în vara lui 1526, episcopii englezi s-au întrunit şi
au hotărât ca „traducerile false" să fie arse, „împreună cu
corecţii şi pedepse serioase împotriva celor cale le deţin sau
le citesc". Ambasadorul englez în Ţările de Jos a fost instruit
de către cardinalul catolic Thomas Wolsey, care deţinea
controlul asupra politicii externe sub Henric al Vlll-lea, să ia
măsuri împotriva editorilor sau librarilor implicaţi în
producerea sau distribuţia Noului Testament în limba
engleză. Noul Testament tradus de Tyndale, a fost prima

carte tipărită interzisă în Anglia. Wolsey a ordonat arestarea
lui Tyndale la Worms, dar acesta a reuşit să se ascundă cu
ajutorul lui Philip of Hess din Marburg.
Deşi Henric al Vlll-lea urma să rupă relaţiile cu Roma la
începutul anilor 1530, el nu avea niciun fel de înţelegere
faţă de opiniile protestanţilor şi considera ediţia lui Tyndale
a Noului Testament ca purtând o influenţă luterană. De
exemplu, Tyndale tradusese cuvântul grecesc ekklesia, prin
„congregaţie", care reprezintă corpul lui Hristos, şi nu „bi-
serica". Episcopii englezi au considerat acest lucru ca având
caracter de erezie, în sensul că termenul congregaţie
implica egalitate în rândul adunării credincioşilor. Vedeau
acest lucru ca fiind o idee luterană, care neagă autoritatea
bisericii. Exemplare ale cărţii au fost arse public la Catedrala
Saint Paul, în 1526. în mai 1527, autorităţile bisericeşti au
ordonat ca toate exemplarele să fie adunate şi distruse. în
ciuda interdicţiei, continuau să fie distribuite retipăriri,
multe dintre ele importate clandestin din Ţările de Jos.
Tyndale, refugiat şi ascunzându-se la Antwerp, continua
să publice polemici în apărarea principiilor reformei
engleze, printre acestea The Obedience of a Christian Man
(Supunerea unui creştin) şi The Parable of the Wicked
Mammon (Parabola lui Mamona cel netrebnic) în 1528, o
subliniere a ideii din Noul Testament, cum că credinţa este
mai importantă decât faptele. Odată ce The Parable of the
Wicked Mammon a început să circule în Anglia, biserica a

luat imediat măsuri pentru a o suprima, odată cu ea, dorind
să elimine şi ereziile luterane conţinute de aceasta. Cei care
erau găsiţi a avea în posesie vreun exemplar erau arestaţi şi
pedepsiţi sever. The Parable of the Wicked Mammon, ca şi
traducerea Noului Testament, a fost citită pe scară largă şi a
rămas o operă de mare influenţă, în ciuda cenzurii.
Ambasadorul englez în Ţările de Jos a primit ordin să îi
extrădeze pe Tyndale şi pe asistentul acestuia William Roye
înapoi în Anglia, dar aceştia erau de negăsit. în 1530,
Tyndale îl înfuria şi mai tare pe regele Henric al Vlll-lea, prin
publicarea textului The Practice of Prelates (Practica
prelaţilor), care condamna divorţul regelui Angliei. în mai
1535, Tyndale era arestat la Antwerp în urma unui complot
orchestrat de autorităţile engleze, în timp ce lucra la
traducerea Vechiului Testament. Mai târziu urma să fie
întemniţat la Castelul Vilvoorde din apropiere de Bruxelles,
şi acuzat de erezie luterană şi de sfidarea Sfântului împărat
Roman. Tyndale a fost pus sub acuzare, condamnat oficial
drept eretic, degradat din funcţia de preot şi deferit
autorităţilor laice pentru pedeapsă. La începutul lui
octombrie 1536, a fost spânzurat, apoi ars, împreună cu
exemplare din Noul Testament. Ultimele sale cuvinte au
fost: „Doamne, deschide-i ochii regelui Angliei."
La vremea morţii lui Tyndale, în Anglia erau în circulaţie
aproximativ 50 000 de exemplare din traducerea Bibliei, în
total şapte ediţii. O mică parte din traducerea lui Tyndale a

fost inclusă în ediţia completă în limba engleză a Bibliei,
publicată ilegal în Germania de prietenul său Miles
Coverdale. în 1537, Biblia lui Matthew apărea în Anglia sub
pseudonimul John Matthew. Editorul acesteia, John Rogers,
era un preot catolic care va împinge un plug, şi care va şti
despre Scriptură mai multe decât tine", îi spunea el unui
învăţat, chiar înaintea plecării din Anglia.
Capacitatea sa de a scrie într-o proză simplă, directă şi
ritmică, şi după cum scrie biograful său contemporan David
Danieli, „de a crea cuvinte de neuitat, fraze, paragrafe şi
capitole, şi de a face într-un aşa mod... care rămâne, chiar şi
astăzi, direct şi viu" a avut un impact indubitabil asupra
limbajului Bibliei, şi asupra prozei engleze.
Ediţia revizuită a Noului Testament, publicată sub
numele său, la Antwerp, a fost preluată în Bibliile din
vremea Renaşterii şi a constituit baza pentru versiunea
Regelui James din 1611.
Trăind sub supraveghere în Ţările de Jos, Tyndale a
tradus şi prima parte din Vechiul Testament din ebraica
originală. Traducerea sa magistrală din Pentateuh a apărut
în 1530. Cartea lui lona a fost gata în 1536. Cărţile din
Vechiul Testament au fost publicate în volume de buzunar şi
aduse clandestin în Anglia. Vechiul Testament, în versiunea
sa, a fost de asemenea adoptat în mare parte în versiunea
oficială a Regelui James.
ISTORICUL CENZURII
Ediţia din 1526 a Noului Testament, tradusă de William
Tyndale, a fost imediat denunţată de autorităţile bisericeşti
din Anglia. în vara lui 1526, episcopii englezi s-au întrunit şi
au hotărât ca „traducerile false" să fie arse, „împreună cu
corecţii şi pedepse serioase împotriva celor cale le deţin sau
le citesc". Ambasadorul englez în Ţările de Jos a fost instruit
de către cardinalul catolic Thomas Wolsey, care deţinea
controlul asupra politicii externe sub Henric al Vlll-lea, să ia
măsuri împotriva editorilor sau librarilor implicaţi în
producerea sau distribuţia Noului Testament în limba
engleză. Noul Testament tradus de Tyndale, a fost prima
carte tipărită interzisă în Anglia. Wolsey a ordonat arestarea
lui Tyndale la Worms, dar acesta a reuşit să se ascundă cu
ajutorul lui Philip of Hess din Marburg.
Deşi Henric al Vlll-lea urma să rupă relaţiile cu Roma la
începutul anilor 1530, el nu avea niciun fel de înţelegere
faţă de opiniile protestanţilor şi considera ediţia lui Tyndale
a Noului Testament ca purtând o influenţă luterană. De
exemplu, Tyndale tradusese cuvântul grecesc ekklesia, prin
„congregaţie", care reprezintă corpul lui Hristos, şi nu „bi-
serica". Episcopii englezi au considerat acest lucru ca având
caracter de erezie, în sensul că termenul congregaţie
implica egalitate în rândul adunării credincioşilor. Vedeau
acest lucru ca fiind o idee luterană, care neagă autoritatea
bisericii. Exemplare ale cărţii au fost arse public la Catedrala

Saint Paul, în 1526. în mai 1527, autorităţile bisericeşti au
ordonat ca toate exemplarele să fie adunate şi distruse. în
ciuda interdicţiei, i ontinuau să fie distribuite retipăriri,
multe dintre ele importate clandestin din Ţările de Jos.
Tyndale, refugiat şi ascunzându-se la Antwerp, continua
să publice polemici în apărarea principiilor reformei
engleze, printre acestea The ()hedience of a Christian Man
(Supunerea unui creştin) şi The Parable of the Wicked
Mammon (Parabola lui Mamona cel netrebnic) în 1528, o
subliniere a ideii din Noul Testament, cum că credinţa este
mai importantă decât faptele. Odată ce The Parable of the
Wicked Mammon a început să circule în Anglia, biserica a
luat imediat măsuri pentru a o suprima, odată cu ea, dorind
să elimine şi ereziile luterane conţinute de aceasta. Cei care
erau găsiţi a avea în posesie vreun exemplar erau arestaţi şi
pedepsiţi sever. The Parable of the Wicked Mammon, ca şi
tradu-(erea Noului Testament, a fost citită pe scară largă şi a
rămas o operă de mare influenţă, în ciuda cenzurii.
Ambasadorul englez în Ţările de Jos a primit ordin să îi
extrădeze pe Tyndale şi pe asistentul acestuia William Roye
înapoi în Anglia, dar aceştia erau de negăsit. în 1530,
Tyndale îl înfuria şi mai tare pe regele I lenric al Vlll-lea, prin
publicarea textului The Practice of Prelates (Practica
prelaţilor), care condamna divorţul regelui Angliei. în mai
1535, lyndale era arestat la Antwerp în urma unui complot
orchestrat de autorităţile engleze, în timp ce lucra la

traducerea Vechiului Testament. Mai târziu urma să fie
întemniţat la Castelul Vilvoorde din apropiere de Bruxelles,
şi acuzat de erezie luterană şi de sfidarea Sfântului împărat
Roman. Tyndale a fost pus sub acuzare, condamnat oficial
drept eretic, degradat din funcţia de preot şi deferit
autorităţilor laice pentru pedeapsă. I a începutul lui
octombrie 1536, a fost spânzurat, apoi ars, împreună cu
exemplare din Noul Testament. Ultimele sale cuvinte au
fost: „Doamne, deschide-i ochii regelui Angliei."
La vremea morţii lui Tyndale, în Anglia erau în circulaţie
aproximativ 50 000 de exemplare din traducerea Bibliei, în
total şapte ediţii. O mică parte din traducerea lui Tyndale a
fost inclusă în ediţia completă în limba engleză a Bibliei,
publicată ilegal în Germania de prietenul său Miles
Coverdale. în 1537, Biblia lui Matthew apărea în Anglia sub
pseudonimul John Matthew. Editorul acesteia, John Rogers,
era un preot catolic
convertit la protestantism, prieten cu Tyndale. Două
treimi din Biblia lui Matthew conţineau pasaje nemodificate
din traducerea lui Tyndale.
Biblia lui Matthew a fost prima Biblie în limba engleză
autorizată de către autorităţi. în ciuda faptului că ea
conţinea în mare parte traduceri realizate de Tyndale, a
primit autorizaţie chiar din partea regelui Henric al Vlll-lea.
Ruptura sa cu Biserica catolică era realizată în 1534, astfel
51
Azil unde săracii prestau muncă neplătită pentru a-şi plăti datoriile şi pentru a primi alimente şi spaţiu
de locuit (n.tr.).
fiind creată Biserica anglicană. Traducerile lui Tyndale şi ale

lui Cover-dale au fost de asemenea incluse şi în marea Biblie
a Regelui Henric al Vlll-lea, din 1539, care urma să fie
declarată Biblia oficială a Bisericii anglicane.
în 1546, Conciliul de la Trento al Bisericii catolice a
reiterat faptul că singurul text canonic al Bibliei este cel al
Vulgatei, traducerea în latină realizată de Sfântul leronim.
Catolicilor le era interzis astfel să citească vreo traducere,
precum cea a lui Tyndale, fără permisiunea specială din
partea papei sau a Inchiziţiei. Această restricţie urma să
rămână în vigoare până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea.
în timpul domniei reginei catolice Mary I, în Anglia, din
1553 până în 1558,_a fost reluată interdicţia asupra ediţiilor
Bibliei traduse de protestanţi, în 1555, o proclamaţie regală
ordona „ca nicio persoană să nu introducă în acest teritoriu
vreun manuscris, carte, sau broşură... purtând numele lui
Martin Luther, Jan Calvin, Miles Coverdale, Erasmus,
Tyndale... sau orice cărţi asemănătoare conţinând doctrine
false împotriva religiei catolice."
Comitetul întrunit sub comanda Regelui James I în 1604
pentru a stabili varianta oficială, autorizată a Bibliei -
deseori recunoscută şi lăudată drept cea mai desăvârşită
lucrare creată vreodată de un astfel de comitet şi pusă în
literatura engleză la acelaşi nivel cu operele lui Shakespeare
- a folosit ca sursă de bază lucrarea lui Tyndale. Nouă zecimi
din Versiunea Autorizată a Noului Testament îi aparţin lui
Tyndale. Multe dintre cele mai reuşite pasaje au fost

preluate direct, deşi fără a fi menţionat, din traducerea lui
Tyndale.
Tragedia execuţiei lui Tyndale la vârsta de 42 de ani a
fost amplificată de conştiinţa acestuia că urma să
părăsească această viaţă fără a-şi desăvârşi nepreţuita
operă. Tyndale nu a mai apucat să traducă în întregime
Vechiul Testament şi să revizuiască Noul Testament. După
cum se plânge biograful său, Danieli, este la fel de tragic
cum ar fi fost dacă Shakespeare ar fi murit înainte de a-şi
termina cele mai frumoase dintre tragediile sale.
OLIVER TWIST
Autor: Charles Dickens

REZUMAT
Publicarea celui de-al doilea roman al lui Dickens,
Oliver Twist, povestea unui orfan care cade în ghearele
unor răufăcători din întunecimile Londrei, i-a adus autorului
în vârstă de doar 25 de ani recunoaştere stabilă din partea
criticilor. în decurs de doar câţiva ani, Dickens devenea cel
mai popular şi cel mai citit scriitor al vremurilor sale.
începând din 1837, Oliver Twist apărea în episoade lunare
într-o revistă londoneză. Anul următor apărea ediţia în trei
volume a romanului. Oliver Twist oferea primele detalii

despre talentul şi geniul uriaş al autorului, care urma să facă
dovada definitivă a acestora în romanele ulterioare. Este
printre cele mai puternice cărţi de ficţiune care
portretizează mizeria vieţii de zi cu zi a sărăcimii urbane,
precum şi birocraţiile distante care susţineau sistemul
opresiv.
La vremea când Dickens avea 12 ani, tatăl său fusese
încarcerat din cauza unor datorii neplătite. în timp ce restul
familiei l-a însoţit pe acesta la „workhouse" 51, tânărul
Dickens însă a fost trimis la muncă într-o fabrică, unde lipea
etichete pe sticle. Această experienţă l-a lăsat cu o amară şi
înverşunată opoziţie faţă de munca infantilă şi faţă de
tratamentul inuman al săracilor, care se reflectă mai târziu
în sarcasmul acid ce animă primele capitole din Oliver
Twist.
După ce mama lui Oliver, o femeie săracă şi decăzută,
este găsită întinsă pe stradă, moartă în urma naşterii lui
Oliver, pruncul este luat sub tutela unor funcţionari
însărcinaţi cu îngrijirea săracilor dintr-o parohie a oraşului.
Mai apoi, Oliver este cedat unei instituţii a parohiei unde
împreună cu alţi orfani este crescut în condiţii vitrege, „fără
osteneala de a primi prea multă mâncare sau
îmbrăcăminte".
La vârsta de 9 ani, domnul Bumble, alunecosul
paracliser al parohiei, îl trimite la „workhouse". Acolo
tinerilor li se dau trei mese pe zi constând în fiertură de

ovăz, o ceapă de două ori pe săptămână şi o jumătate de
chiflă duminica. „Sir, vă rog, aş mai dori puţin", spune
Oliver. Ca pedeapsă pentru „ofensa necuviincioasă şi
profană de a cere mai mult decât se cuvine", Oliver este
trimis la detenţie.
Mai târziu, Oliver, prin mijlocirea dlui Bumble, devine
ucenicul întreprinzătorului domn Sowerberry, la care
locuieşte şi munceşte în condiţii vitrege. După o încăierare
cu colegul său agresiv Noah, Oliver este bătut şi fuge la
Londra. Ajuns acolo, naivitatea îl aruncă în mâinile bă-
trânului Fagin, hainul lider al unei bande de hoţi, conduse şi
de tâlharul Bill Sikes. Partenera lui Sikes, Nancy, şi hoţul de
buzunare poreclit Priceputul Dodger. în timp ce acesta din
urmă îl buzunăreşte pe un bătrân, Oliver este prins şi dus la
poliţie. Rănit şi bolnav, Oliver este salvat de bunul domn
Brownlow, care îl ia cu el la locuinţa sa. Dar Nancy îl găseşte
pe Oliver şi îl aduce înapoi la bătrânul Fagin. Mai târziu,
Oliver este trimis să îl ajute pe Sikes la o tâlhărie, fiind în
cele din urmă împuşcat şi rănit. Apoi ajunge în grija
doamnei Maylie şi a protejatei ei Rose, care se poartă cu el
cu bunăvoinţă.
O sinistră cunoştinţă a bătrânului Fagin, pe nume
Monks, se arată interesat de tânărul Oliver. Nancy, auzind
conversaţia dintre bătrân şi Monks, se duce la Rose şi îi
dezvăluie că Monks este fratele vitreg al lui Oliver, care ştie
secretul părinţilor lui şi doreşte ca toate urmele legate de

acesta să fie distruse. Când trădarea lui Nancy este
descoperită de membrii bandei, Sikes o ucide pe fată cu
sânge rece.
încercând să scape de urmăritori, din greşeală, Sikes se
spânzură. Fagin este arestat şi condamnat la moarte. Monks
recunoaşte că a dorit să-l facă pierdut pe Oliver, pentru a
putea pune mâna singur pe moştenirea tatălui său vitreg. La
moartea mamei sale, Oliver trebuia să moştenească un
domeniu, numai dacă, minor fiind, nu ar fi pătat numele
familiei. Fagin primise o recompensă pentru că îl obligase
pe Oliver să devină un nelegiuit. în cele din urmă, se
dovedeşte că Rose este sora mamei lui Oliver. în final, Oliver
este adoptat de dl Brownlow. Dl Bumble îşi sfârşeşte
cariera, ajungând muncitor în acelaşi „workhouse" pe care
nu demult îl conducea.
în prefaţa la ediţia a treia a romanului, Dickens scria:
„Am dorit să arăt prin micul Oliver, principiul Binelui,
supravieţuind oricărei circumstanţe disperate şi triumfând,
în cele din urmă." Totul se termină cu bine în Oliver Twist,
deşi amintirile suferinţelor care l-au înconjurat pe Oliver în
întunecimile Londrei rămân.
ISTORICUL CENZURII
„Pereţii şi tavanul camerei erau aproape negri de vreme
şi de murdărie... Nişte cârnaţi erau la prăjit; şi, deasupra lor,
cu o furculiţă în mână, era un foarte bătrân şi uscat evreu, a
cărui figură haină şi respingătoare era acoperită de nişte fire

de păr roşcat şi încâlcit." Hainul şi sinistrul Fagin este
prezentat cititorilor cu o imagine antisemită arhetipală,
veche de secole în cultura occidentală, aceea a evreului
satanic şi crud. Caricatura lui Fagin a fost obiectul
protestelor şi controverselor încă de la publicarea
romanului.
Personajul Fagin, denumit de sute de ori pe parcursul
romanului, „evreul", este construit potrivit modelului
tradiţional frecvent folosit în literatură sau teatru în secolul
al XlX-lea pentru a portretiza evreii. Părul şi barba roşcate
erau asociate frecvent cu imaginea străveche a diavolului.
Fagin are nasul coroiat, mersul târşâit, poartă o lungă haină
de gabardina şi o pălărie cu boruri mari, şi este un viclean
vânzător de îmbrăcăminte şi de alte mărunţişuri la mâna a
doua. Portretul lui Fagin ne arată un om ca un diavol, ca un
şarpe, alunecând pe nesimţite, „târân-du-se pe lângă pereţi
şi uşi... ca o reptilă dezgustătoare, născută în noroiul şi
întunecimea prin care se mişca..."
Deşi criticii literari consideră că Dickens nu a avut
intenţia de a defăima sau jigni poporul evreu prin scrierile
sale, Dickens era un produs al mediului antisemit al vremii.
Prejudecăţile faţă de evrei, reflectate în legi, discursuri
publice, literatură şi divertisment popular erau o parte a
moşteniri epocii victoriene. în anii 1830, evreilor le era
interzis să deţină magazine în proprietate pe teritoriul
Londrei, nu puteau lucra ca avocaţi, nu puteau primi

diplomă universitară sau candida pentru Parlament. Tocmai
pentru că le erau interzise o serie de ocupaţii, cei mai mulţi
dintre evreii din Anglia, numărând cu totul între 20 000 şi 30
000 de persoane, îşi câştigau pâinea cumpărând şi vânzând
haine vechi şi dând bani cu camătă.
într-o scrisoare către o femeie de origine evreiască care
protestase la adresa caracterului stereotip al lui Fagin,
Dickens scria: „Fagin este evreu pentru că din nefericire era
adevărat, la timpul la care face romanul referire, că acea
clasă de infractori era alcătuită, aproape inevitabil, din
evrei." Procesul din 1830 al traficantului evreu Ikey
Solomons, care, la fel ca Fagin, vindea bijuterii,
îmbrăcăminte şi stofe furate, a fost foarte insistent
mediatizat şi se pare că a fost sursa de inspiraţie pentru
Dickens.
între anii 1830 şi 1860 a fost o perioadă de emancipare
a evreilor în Anglia. Barierele legale şi restricţiile comerciale
au fost anulate, evreii puteau fi aleşi în funcţii la nivel local
sau naţional şi mulţi dintre ei au devenit figuri
proeminente. Atitudinile sociale, de asemenea, s-au
schimbat în anii ce au urmat, lucru care se reflectă şi în
conştientizarea de către Dickens a sensibilităţii subiectului
antisemitismului în anii ce au urmat publicării iniţiale a
romanului Oliver Twist. „Nu văd niciun motiv pe care evreii
l-ar putea avea pentru a mă considera ostil lor", scria

Dickens în 1854.
în 1867 a fost publicată o nouă ediţie a romanului lui
Dickens. în textul lui Oliver Twist revizuit chiar de Dickens
apăreau sute de modificări, cele mai multe legate de
imaginea bătrânului Fagin. Erau eliminate cele mai multe
dintre referinţele la bătrânul Fagin, suprimându-le cu totul
sau înlocuind „evreul" cu „el" sau cu „Fagin". Cu toate
acestea, „Fagin rămâne evreul", comenta criticul literar
Irving Howe, „şi oricine doreşte să înfrunte în mod onest
acest roman, trebuie să înfrunte substratul sentimentului
care devine vizibil prin obsesiva repetiţie a cuvântului
«evreul». O abordare critică a romanului însă poate duce la
o înţelegere mai bună a stereotipurilor antisemite - parte
integrantă a culturii Angliei secolului al XlX-lea. „Nu avem ce
să «facem» [în legătură cu Fagin]", scria Howe, „decât să
înfruntăm realităţile istorice ale culturii noastre, şi tot ce a
vomitat aceasta din dezgustătoarele ei adâncimi."
în 1949, nişte părinţi de origine evreiască din Brooklyn,
New York, au protestat considerând că prin stabilirea
lecturii obligatorii Oliver Twist pentru elevii din şcoli,
acestora li se interzice dreptul de a fi educaţi fără niciun fel
de părtinire religioasă. Invocând caracterizarea lui Fagin din
Oliver Twist şi cea a lui Shylock din piesa lui Shakespeare,
Neguţătorul din Veneţia, au intentat proces Consiliului
Educaţional New York. Solicitarea lor era de a fi eliminate
ambele lucrări din şcolile publice din New York „pentru că

acestea tindeau să dea naştere la ura faţă de evrei ca
persoane şi ca rasă."
în procesul Rosenberg v. Board of Education of City of
New York, Curtea Supremă King's County a decis ca cele
două cărţi să nu fie interzise din şcolile, bibliotecile şi
cursurile din New York, declarând că Consiliul de Educaţie
„urmărise cu bună credinţă interesele sistemului şcolar pe
care îl are în grijă, fără nicio intenţie de a aduce vreun fel de
prejudiciu sau daună cuiva şi astfel, că nu există un motiv
substanţial pentru a lua în considerare suprimarea celor
două cărţi".
Respingând solicitarea protestatarilor de a interzice
cărţile, judecătorul în cauză declara: „în afara cazului în care
o carte este scrisă cu rea intenţie pentru scopul evident de a
naşte o ură bigotă şi intolerantă împotriva unui anume grup
religios sau rasial, interesul public într-o societate liberă şi
democratică nu garantează şi nu încurajează suprimarea
vreunei cărţi la cererea unei persoane sau unui grup de
persoane sensibile, doar pentru că personajul descris în
paginile unei asemenea cărţi aparţinând vreunei rase sau
religii este portretizat într-o manieră depreciativă sau
ofensatoare." Eliminarea cărţilor nu va ajuta „în niciun fel la
diminuarea sentimentelor anti-religioase", susţinea
instanţa.
ORIGINEA SPECIILOR (ON THE ORIGIN OF SPECIES)
Autor: Charles Darwin

Forma literară: text ştiinţific
REZUMAT
Naturalistul britanic Charles Darwin şi-a publicat
lucrarea de pionierat Originea speciilor la 22 de ani după
ce a scris-o, ca reacţie la competiţia cu alţi oameni de ştiinţă
care se pregăteau să publice idei asemănătoare, în această
carte, Darwin descrie în linii generale observaţiile sale din
timpul călătoriei de lucru în jurul Americii de Sud la bordul
navei Beagle, între anii 1831 şi 1836.
Darwin credea în „variaţie" - că generaţiile de
organisme se schimbă în timp şi acelea care s-au adaptat cel
mai bine schimbărilor climatice sau de altă natură sunt cele
care au şanse să supravieţuiască şi să se înmulţească.
Darwin afirma că aceste schimbări au avut loc prin selecţie
naturală, controlată chiar de respectivele organisme, pe
parcursul a milioane de ani. Originea speciilor discută
aceste concepte generale împreună cu exemple de evoluţie
la porumbei şi furnici, precum şi discuţii despre embriologie
şi morfologie. Deşi teoriile sale se bazau pe observaţii şi
măsurători clare, Darwin înţelegea cât erau de contrare
ideilor despre crearea şi structura naturii, din vremea sa.
încercând să evite critici-le, Darwin recunoştea: „Nimic nu

poate fi mai greu la început, decât a
crede că cele mai complexe organe şi instincte s-

au desăvârşit... prin acumulare de mici modificări, fiecare
bună pentru posesorul individual."
Cei mai mulţi dintre cititorii lui Darwin ştiau că
Dumnezeu crease lumea potrivit unui plan divin, punându-i
pe oameni drept conducătorii de pe pământ ai naturii.
Ideile lui Darwin zguduiau aceste credinţe tradiţionale,
biblice, şi introduceau un grad de nesiguranţă mult mai
mare referitoare la originile umanităţii. Impresiile populare
despre darwinism, însă, au fost diferite de scrierile sale
reale. în ştiinţa socială, conceptul darwin ist de
„descendenţă cu variaţie" prin selecţie naturală a fost
transformat şi rezumat prin expresia „supravieţuirea celui
mai puternic", expresie prin care explica relaţiile între clase
sociale. Pentru aşa-numiţii darwinişti sociali, oamenii mai
bogaţi şi mai puternici meritau să deţină aceste avantaje
pentru că sunt „cei mai puternici indivizi ai speciei". Mai
mult, orice ajutor dat celor dezavantajaţi devenea un act
împotriva naturii, prelungind în mod inutil viaţa şi
caracteristicile „celor slabi". Darwi-niştii sociali au
distorsionat ideile lui Darwin, folosind termenul de evoluţie,
şi au adăugat opinia că evoluţia întotdeauna tinde către
progres.
Darwin nu avusese niciodată intenţia să dea această
orientare prin scrierile sale despre studiul naturii. Era mai
mult interesat de mutaţiile care apăreau de-a lungul
generaţiilor de organisme, fie că aveau ca rezultat

progresul sau nu. Mai mult, Darwin nu şi-a dorit niciodată
ca prin aceste idei să exploreze domeniul comportamentului
uman şi al organizării sociale. Discutând ideile sale legate de
fiinţa umană, el se concentra asupra dezvoltării organelor şi
a sistemelor din corpul uman, şi nu a celor din societate.
Darwin era membru al unei mişcări ştiinţifice care
tindea către fundamentarea cercetării pe date empirice. A
fost contemporan cu alţi oameni de ştiinţă precum John
William Draper, autorul cărţii Istoria conflictului dintre
religie şi ştiinţă, în care punea la îndoială modelele de
cercetare ştiinţifică bazate pe religie. Deşi Darwin era atent
să nu atace religia în mod direct, aşa cum o făcea Draper,
argumentele sale potolite şi măsurate nu includeau nicio
menţiune despre vreo putere divină conducând universul.
ISTORICUL CENZURII
Istoricii ştiinţei consideră că unul dintre motivele pentru
care Darwin a amânat publicarea lucrării sale atât de mult
era teama ca ideile sale să nu fie prea radicale pentru
vremea respectivă şi ca receptarea să nu fie deosebit de
ostilă. Considerându-se pe sine un om de ştiinţă, refuza să
comenteze implicaţiile lărgite ale ideilor sale. Spre sfârşitul
vieţii, după publicarea a numeroase lucrări în care îşi reitera
credinţa în ideea de selecţie naturală, Darwin a continuat să
gândească numai în termenii avansului ştiinţei şi spera ca
exemplul său mărunt să îi câştige pe oameni de

partea ideilor sale.
Originea speciilor prin selecţie naturală sau
păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă a
fost publicată la 24 noiembrie 1859, într-o ediţie de doar
1250 de exemplare de către John Murray, care nu anticipa
ca o asemenea carte să stârnească un mare interes. Prima
ediţia s-a epuizat în prima zi de la publicare şi o a doua
ediţie de 3000 de exemplare, la scurt timp mai târziu.
Cartea a apărut în şase ediţii până în 1872. O ediţie
americană a apărut în mai 1860, fiind receptată printr-o
controversă tumultuoasă.
„Şaizeci de mii de exemplare s-au vândut deja (1876) în
Anglia", scria Darwin în autobiografia sa, „şi ţinând cont cât
de dificil este conţinutul, este o vânzare foarte mare. A fost
tradusă în aproape toate limbile europene..." Nu mai puţin
de 265 de recenzii şi numeroase eseuri au fost numărate de
Darwin, doar pentru acea perioadă. Ideile lui Darwin au
căpătat amploare în cercurile ştiinţifice academice aproape
imediat şi au devenit fundamentul teoriei evoluţioniste
moderne.
Cu toate acestea, publicarea Originii speciilor, a
dezlănţuit una dintre cele mai aprinse controverse ale
epocii victoriene. Darwin era acuzat de a-l fi „detronat pe
Dumnezeu", după cum se exprimase un critic, contestând
interpretarea cărţii Genezei. Clericii s-au revoltat împotriva
cărţii pe întreg teritoriul Angliei. Cartea era interzisă

la Trinity College din Cambridge, cu toate că Darwin era
absolvent al acestei instituţii. Referitor la ocazii când a fost
„criticat cu dispreţ", Darwin declara: „Nu îmi pot folosi viaţa
mai bine decât prin a aduce o contribuţie cât de mică la
ştiinţele naturii. Şi acest lucru l-am urmărit cu maximum de
capacitate, iar criticii pot spune ce doresc, dar nu îmi vor
distruge această convingere."
Spre deosebire de Zoonomia, tratatul ştiinţific scris de
bunicul lui Darwin, Erasmus Darwin, la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, interzis de Biserica catolică pentru că expunea o
teorie a evoluţiei, Originea speciilor nu a fost niciodată
pusă la Indexul Cărţilor Interzise.
O renaştere a sentimentelor negative la adresa lui
Darwin a avut loc în anii 1920 în Statele Unite. Deja de la
începutul secolului XX, manualele de ştiinţe din liceu
începuseră să încorporeze evoluţia darwiniană în discuţiile
despre originile umane şi despre biologie. în 1919, a fost
fondată Worlds Christian Fundamentals Association (WCFA)
pentru a se opune includerii ideilor evoluţioniste în
manualele şcolare. Conducerile şcolilor şi autorităţile locale
din comunităţile impregnate de mari mase de
fundamentalişti creştini au fost puse sub presiune pentru a
interzice teoria evoluţionistă şi pentru a scoate din uz
manualele care o susţineau. S-a început un lobby la nivelul
legislativelor statelor de pe întreaga suprafaţă a Statelor
Unite, pentru respingerea prin lege a teoriei

evoluţioniste. Mai mult de douăzeci de state au acceptat
asemenea măsuri.
în 1925, în cel mai celebru exemplu de reacţie anti-
evoluţionistă, statul Tennessee a introdus o lege ce
interzicea profesorilor să predea teoria evoluţionistă în
şcolile finanţate de stat. O multitudine de factori
conjuncturali a determinat autorităţile statului să ia o astfel
de măsură. în anii 1920 era o perioadă a „depravării" în
cultura populară, mai ales în rândul tinerilor; în acelaşi
timp, religia fundamentalistă şi nativismul erau şi ele în
creştere ca reacţie la ideile acestea „moderne". Creştinii
fundamentalişti se temeau că o filozofie materialistă
precum cea a selecţiei naturale ar emite un semnal
periculos, dăunător şi nihilist către copiii de şcoală.
Considerau că din şcoală ar ieşi mai mulţi absolvenţi
cumpătaţi dacă ei erau crescuţi în spiritul ideilor biblice
despre creaţie, Dumnezeu fiind creatorul pământului şi al
universului după un plan înainte stabilit. Liderii locali din
oraşul Dayton, Tennessee, au privit acest context ca fiind o
ocazie de a-şi face cunoscut şi oraşul lor pe harta Statelor
Unite.
John T. Scopes, profesor de ştiinţe la Dayton, s-a oferit
să fie subiect pentru testarea legii anti-evoluţie din
Tennessee. Din partea statului era William Jennings Bryan,
un lider populist şi de trei ori candidat la preşedinţie, care a
fost secretar de stat în administraţia Wilson, popular

în rândul fundamentaliştilor pentru retorica sa biblică şi
devotamentul pentru menţinea vieţii tradiţionale rurale.
Clarence Darrow, un cunoscut avocat şi agnostic declarat, îl
apăra pe Scopes, susţinând că era încălcată libertatea
academică, şi mai mult decât atât, separarea dintre stat şi
biserică avea de asemenea de suferit. Membrii Uniunii
Americane pentru Drepturi Civile, la acea vreme o
organizaţie devotată cauzei libertăţii de expresie, a
contribuit de asemenea la susţinerea lui Scopes.
Procesul lui Scopes, ce a ajuns să fie numit „procesul
maimuţelor", a devenit un eveniment de importanţă
naţională în vara anului 1925. Ziarele din toată ţara au
trimis corespondenţi la Dayton pentru a transmite
desfăşurarea procesului, iar comercianţii din Dayton au
vândut suveniruri speciale pentru proces, printre care şi
maimuţe miniaturale împăiate, reflectând ideea că oamenii
se trag din maimuţe. Reporterii de la ziarele din oraşele
mari au transmis ştiri de la proces cu lejeritate şi umor, în
timp ce fundamentaliştii vedeau în acesta o bătălie crucială
împotriva forţelor modernismului.
Amândouă părţile considerau că au câştigat. Scopes a
fost găsit vinovat de încălcarea legii care interzicea predarea
teoriei evoluţioniste. Ca angajat al statului, Scopes nu avea
dreptul să încalce legea, susţinea judecătorul cazului.
Susţinătorii lui Scopes erau pe de altă parte şi ei mulţumiţi
întrucât decizia lăsa loc unui apel la o instanţă

superioară, unde cazul putea beneficia de şi mai multă
publicitate. Cazul Scopes, însă, s-a sfârşit din cauza unui
amănunt procedural. La primul proces, judecătorul şi nu
juriul îl amendase pe Scopes cu 100 de dolari. Această
eroare procedurală a inversat verdictul care îl găsea pe
Scopes vinovat.
Eforturile anti-evoluţioniste nu s-au sfârşit odată cu
procesul Scopes. Legea anti-evoluţie din Tennessee a rămas
în vigoare până în 1967, iar creştinii fundamentalişti din
Statele Unite au intensificat eforturile de interzicere a
acestor idei din şcolile publice. în 1968, la Curtea Supremă a
fost judecat un caz asemănător celui lui Scopes. Susan
Epperson, profesoară de biologie într-un liceu, a contestat
constituţionalitatea statutului anti-evoluţionist al statului
Arkansas din 1928, care prevedea că profesorii care folosesc
manuale în care apar ideile evoluţioniste îşi pot pierde locul
de muncă. Curtea Supremă a decis că legea este
neconstituţională, contrazicând Primul şi cel de-al
Paisprezecelea Amendament. Puterea guvernului nu putea
fi folosită pentru a promova credinţe religioase.
învinşi în sălile de judecată, anti-evoluţioniştii şi-au
schimbat focalizarea spre obligativitatea oferirii
„creaţionismului" ca teorie alternativă a originii omului. Ei
defineau creaţionismul ca o teorie ce spune că toate
formele de viaţă au apărut pe lume instantaneu ca rezultat
al acţiunii unui singur creator. La începutul anilor

1980, consiliile şcolare din Arkansas şi Louisiana au solicitat
ca ambele teorii să fie prezentate în şcoli. Aceste legi au fost
considerate neconstituţionale în 1987 de către Curtea
Supremă în cazul Edwards v. Aguillard, ca fiind o
promovare a doctrinelor religioase şi o încălcare a
prevederilor Primului Amendament, însă, bătăliile pe tema
evoluţionismului continuă şi astăzi, mai ales la nivelul
comunităţilor locale.
In 1935, Originea speciilor a fost interzisă în Iugoslavia
şi în 1937 a fost interzisă şi de regimul de dreapta Metaxas
din Grecia. Dar spre deosebire de celelalte cazuri de cenzură
din America, în general, cartea nu a fost eliminată din
biblioteci sau librării în Statele Unite. A fost vorba mai mult
de ideile din carte. -
POPOL VUH
Data şi locul scrierii: cea. 1000-1550, Guatemala

REZUMAT
Popol Vuh, cartea sacră a poporului Quiche Maya, este
cea mai importantă scriere în limba nativă a Americilor şi
cea mai mare operă mitologică din America Centrală. Este
considerată una dintre capodoperele umanităţii în scrierile
religioase. Adunând laolaltă mituri, legende şi isto-

rie, ea relatează cosmologia, tradiţia migratoare şi istoria
popoarelor Quiche Maya de pe dealurile Guatemalei.
Aceste popoare, care în prezent mai numără o jumătate de
milion de oameni, trăiesc pe acelaşi pământ şi printre
aceleaşi locuri descrise încă din istoria antică de Popol Vuh,
sau „Cartea Consiliului", citită de conducători Quiche pe
când se aflau în Conciliu.
Partea I este narativă, şi începe cu întunecimea
primordială de dinaintea creaţiei, într-o lume goală a cerului
şi a pământului, şi a zeilor ce trăiesc în ape. Inima Cerului (o
fiinţă tripartită numită şi Uragan) şi Suveranul şarpe cu
pene, care locuieşte în apa primordială, decid să creeze
lumea. Ei rostesc „Pământ" şi acesta se naşte instantaneu,
ridicându-se ca un nor. Apoi zeii creează fiinţele umane. La
început încearcă să creeze fiinţe care nu pot decât să urle,
să mugească şi să ciripească. Dar pentru că nu pot vorbi
suficient de bine pentru a-şi slăvi zeii, sunt condamnaţi să
fie omorâţi pentru hrană. Descendenţii lor sunt animalele şi
păsările.
Un al doilea experiment creează o fiinţă din lut care se
dizolvă, incapabilă să vorbească sau să slăvească. înaintea
celei de-a treia încercări, zeii mai tineri se consultă cu
divinităţile mai vârstnice - peţitorul Xpiyacoc, şi moaşa
Xmucane, amândoi paznici ai divinităţii care pot interpreta
profeţiile ciclului calendaristic. Ei consimt crearea fiinţelor
umane făcute din lemn. Deoarece oamenii din lemn

au capul gol, fără cunoştinţă de creatorii lor, Inima Cerurilor
aduce o viitură asupra lor. Sunt izbiţi şi distruşi şi singurii lor
descendenţi sunt maimuţele din păduri.
înainte de a relata cea de-a patra încercare, naratorii
povestesc, în părţile a doua şi a treia, ciclul de trei părţi al
faptelor eroilor gemeni. La început, Hunahpu şi Xbalanque,
fiii gemeni ai lui Xpiyacoc şi Xmucane, într-o serie de
aventuri, îl înving pe Şapte Macaw (Carul Mare) şi pe copiii
acestuia, Zipacna şi Cutremur.
Apoi, povestea se întoarce în trecut, la alte isprăvi din
Xibalba, adâncurile pământurilor, ale altor fraţi gemeni -
Unu Hunahpu şi Şapte Hunahpu, tatăl şi unchiul lui
Hunahpu şi Xbalanque şi fiii lui Xpicayoc şi Xmucane. Ei sunt
chemaţi în adâncurile pământului şi dau greş într-o serie de
încercări şi capcane puse la cale de gazdele lor. Sunt
sacrificaţi apoi în Xibalba de către domnii morţii.
Secţiunea finală relatează aventurile din adâncurile
pământurilor ale primilor eroi gemeni, Hunahpu şi
Xbalanque. Ei reuşesc să scape de capcanele care le-au
omorât tatăl şi unchiul şi plănuiesc împreună un mod de a
muri care să le permită să se întoarcă înapoi la viaţă.
Gemenii apoi se ridică la ceruri devenind Luna şi Soarele.
Scena este gata acum pentru cea de-a patra creaţie. în
partea a patra, în timp ce Luna, Soarele şi stelele sunt pe
cale să apară, Xpiyacoc şi Xmucane găsesc porumb alb şi
galben în munţi. Xmucane îl leagă laolaltă de nouă

ori. Amestecat cu apă, porumbul devine materialul pentru
primii oameni: Jaguar Quitze, Jaguar Noapte, Mahucutah şi
Adevăratul Jaguar, primul cuplu mamă şi tată al poporului
Quiche. Dar noii oameni sunt prea perfecţi, iar zeii se tem că
vor rivaliza cu ei în măreţie. Astfel, zeii slăbesc ochii omului,
acesta văzând clar numai ce este aproape, limitându-le
puterile de a înţelege şi a cunoaşte. Apoi zeii creează o soţie
pentru fiecare bărbat şi generaţiile de Quiche vor fi
descendenţii acestora. în final, după sacrificiu şi rugăciune,
soarele apare pentru prima dată. „Erau nenumăraţi oameni,
dar era un singur răsărit de soare pentru toate triburile."
Mitul creaţiei relatat în Popol Vuh este de fapt o hartă a
cerului reproducând mişcările sale pe parcursul anului.
Acţiunile zeilor, eroilor şi ale duşmanilor lor corespund cu
mişcările Soarelui, Lunii, planetelor şi stelelor. Creaţia nu
este un act instantaneu, ci un proces prin care esenţa
divinităţii în mod perpetuu creează şi susţine viaţa. Popol
Vuh se încheie în partea a cincea cu o poveste lungă despre
migraţie care relatează episoadele ce conţin istoria
adevărată şi cea mitologică a popoarelor
Quiche şi a vecinilor lor Maya. Cartea conţine numele a
14 generaţii de conducători, până la timpurile în care
această versiune a Popol Vuh a fost scrisă. La a XII-a
generaţie, numele Trei Cerbi şi Nouă Câini sunt urmate de
două propoziţii. „Şi ei conduceau când sosea Tonatiuth
(Pedro de Alvarado). Ei au fost spânzuraţi de

oamenii castilieni."
ISTORICUL CENZURII
Popol Vuh a fost scrisă original în hieroglife Maya de
nobilii Quiche Maya în timpul perioadei postclasice (1000-
1500 d.Hr.) şi a fost în uz până la cucerirea spaniolă din
secolul al XVI-lea. Ilustraţiile pe vase de lut şi inscripţiile
sculptate pe monumente de piatră indică faptul că miturile
şi legendele relatate în Popol Vuh sunt mult mai vechi, cel
puţin din perioada clasică (250-900 d.Hr.), perioada înfloririi
artei şi culturii Maya.
După 1523, când conchistadorul spaniol Pedro de
Alvarado a fost trimis de Hernan Cortâs pentru a cuceri
popoarele Maya din Guatemala, mii de cărţi hieroglifice au
fost arse de misionarii spanioli. Varianta originală din Popol
Vuh se crede că ar fi fost printre ele. Cărţile hieroglifice erau
considerate opere ale diavolului. Distrugerea lor făcea parte
din campania susţinută de a eradica religia Maya şi de a
instala catolicismul european.
în anii 1550, un text din Popol Vuh a fost rescris
clandestin folosind alfabetul roman în oraşul Santa Cruz de
Quiche, din Guatemala de către descendenţii foştilor
conducătorilor Maya. Autorii lor anonimi au fost învăţaţi de
misionari să scrie în propria lor limbă folosind alfabetul. în
1701-1703, cartea a fost tradusă în spaniolă de către un
călugăr dominican, Francisco Ximenez, preotul

parohiei din oraşul Chichicastenango, căruia i-a fost arătat
documentul şi care i-a înţeles importanţa. Tot el a desăvârşit
ceea ce acum rămâne singurul exemplar al textului Quiche
Maya.
Ediţia originală Popol Vuh era ilustrată, manuscris pe
piele subţire acoperită cu un strat subţire de argilă.
Conţinea şi tabele astrologice şi almanahurile ritualurilor
divine, asemănătoare singurelor patru cărţi hieroglifice
Maya, numite codexuri, care au supravieţuit cuceririi
spaniole. Trei dintre acestea, din Yucatan, Mexic, au fost
duse în Europa în epoca colonială şi poartă numele oraşelor
unde se găsesc în muzee sau biblioteci: codexurile Dresda,
Paris şi Madrid. Un al patrulea fragment, numit Codexul
Grolier, aflat acum în Mexico City, a fost găsit într-o peşteră
din
( hiapas, Mexic în 1971. Popol Vuh din secolul al XVI-lea
prezenta o versiune lărgită a cărţii hieroglifice originale,
relatând întreaga poveste a
i.ibelelor şi desenelor.
Potrivit celor care au scris versiunea alfabetică, codexul
hieroglific era printre cele mai preţioase averi ale
conducătorilor Quiche, „pentru că astfel ştiau când va veni
război; tot ce vedeau acolo era clar pentru ei. Dacă va fi
moarte sau dacă va fi foamete... Ei ştiau cu siguranţă, aveau
unde să le vadă, aveau o carte". Popol Vuh permitea de
asemenea conducătorilor Quiche să recupereze

viziunile pierdute de primii patru oameni.
Celebra şi preţioasa versiune integrală în limba engleză
a operei Popol Vuh realizată de Dennis Tedlock în 1985,
conţine experienţa unui paznic şi tată al unei linii de
descendenţi Quiche Maya contemporan, Andres Xiloj. Este
captivantă şi uşor de citit, în ciuda complexităţii mitologiei
conţinute, şi a adus o mai mare audienţă şi popularitate
pentru Popol Vuh.
RELIGIA ÎN LIMITELE RAŢIUNII PURE (DIE RELIGION

INNERHALB DER GRENZEN DER BLOßEN VERNUNFT)
Autor: Immanuel Kant

Data şi locul publicării iniţiale: 1793, Prusia
REZUMAT
Sistemul filozofic al lui Immanuel Kant, unul dintre cei
mai importanţi filozofi din cultura occidentală, a fost creat
pentru a pune temelia unei întregi varietăţi de elemente
ştiinţifice, morale şi estetice. în Critica raţiunii pure,
publicată în 1781, Kant oferea o abordare radicală şi nouă
asupra problemelor fundamentale de epistemologie şi
metafizică. Mediind între pretenţiile raţionaliste ale
cunoaşterii a ceea ce se află dincolo de percepţie şi cele ale
filozofiei opuse a scepticismului, care negau

posibilitatea unei cunoaşteri adevărate, Kant a definit
graniţele gândirii sănătoase.
Filozofia religiei la Kant este cuprinsă mai ales în
lucrarea Religia în limitele raţiunii pure. Aici Kant afirmă
că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi dovedită nici ca fiind
adevărată nici falsă, pe baze teologice şi că dovezile
provenite din raţiune pură nu sunt valabile. Religia se află în
afara graniţelor provinciei raţiunii, divinul neputând fi
obiectul gândirii iar cunoaşterea fiind limitată la lumea
fenomenelor.
Kant susţine legitimitatea credinţelor religioase. Deşi
existenţa lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată ştiinţific,
filozofia morală a lui Kant demonstrează necesitatea
existenţei lui Dumnezeu. Pentru Kant, religia rezidă „în
dispoziţia inimii de a împlini toate obligaţiile umane ca fiind
porunci divine". Concepţia lui Kant despre religie poate fi
descrisă prin noţiunea de teism etic. El consideră că legea
morală cere ca oamenii să fie răsplătiţi proporţional cu
virtutea lor. Cum aceasta nu se întâmplă întotdeauna, Kant
sugerează că ar mai putea fi o existenţă unde această
răsplată să fi acordată. Acestea duc la concluzia că există un
Dumnezeu şi o viaţă eternă.
Pentru Kant, o credinţă religioasă solidă poate proveni
numai din implicaţiile principiilor morale şi din natura vieţii
morale. Moralitatea însă nu implică şi ideea unei fiinţe
supreme şi „astfel, nu are nevoie de religie pentru

propria ei existenţă... ci în virtutea raţiunii pure şi practice,
îşi este suficientă sieşi". în contrast cu sistemele religioase
care implică şi sugerează faptele bune la schimb cu răsplata
ulterioară, bazele religiei ar trebui să implice faptele bune
de dragul faptelor bune.
Kant împarte religiile în cele care sunt „încercări de a
câştiga bunăvoinţa (simpla slujire) şi religiile morale,
adică religiile unui bun comportament în viaţă." în prima
categorie, declara Kant, „omul se păcăleşte singur crezând
ori că Dumnezeu îi poate aduce bucuria eternă (prin ier-
tarea păcatelor) fără ca el să trebuiască să devină un om
mai bun, ori, dacă aceasta pare imposibil pentru el, că
Dumnezeu cu siguranţă îl poate face să fie un om mai bun
fără să trebuiască să facă nimic mai mult decât să o ceară.
însă, în ochii unei Fiinţe care veghează totul, a cere este cu
nimic mai presus decât a-ţi dori, şi aceasta ar însemna a nu
face de fapt nimic; dacă bunătatea se poate obţine printr-o
simplă dorinţă, toţi oamenii ar fi buni".
Potrivit lui Kant, dezvoltarea şi îmbogăţirea morală a
omului începe nu prin îmbunătăţirea practicilor şi
obiceiurilor lui, ci prin transformarea spiritului şi construirea
caracterului. Pentru Kant este doar o ciudată „iluzie a
religiei" faptul că omul presupune că nu poate face nimic, în
afara faptelor bune din timpul vieţii, pentru a deveni
acceptabil în ochii lui Dumnezeu. „Omul însuşi trebuie să se
transforme sau să se fi transformat pe sine, în ce

anume va dori să devină, într-un sens moral, fie el bun sau
rău. Fiecare dintre aceste opţiuni trebuie să fie rezultatul
voinţei sale libere; altfel el nu poate fi considerat
responsabil pentru aceasta şi, ca atare, din punct de vedere
moral nu ar fi nici bun nici rău."
ISTORICUL CENZURII
Pe măsură ce statul prusac a început să acţioneze spre
a-i elimina pe gânditorii Iluminismului secolului al XVIII-lea,
cenzura materialelor tipărite a fost semnificativ consolidată.
Un edict guvernamental permitea tolerarea opiniilor
divergente cu luteranismul „atâta timp cât fiecare îşi
îndeplineşte obligaţiile ca bun cetăţean al statului, îşi ţine
opiniile particulare pentru el însuşi, şi are grijă să nu le
propage sau să îi convertească pe alţii, determinându-i să
greşească şi să îşi pună la îndoială credinţa".
întrucât Kant era un autor proeminent care se bucura de
încrederea regelui, lucrările sale timpurii de filozofie critică,
precum Critica raţiunii pure, ce nu aveau ca ţintă cititorul
de rând, au fost scutite de cenzură. în 1791, înaltul oficial
ecleziastic a înaintat o propunere de a interzice lucrările lui
Kant, dar nu a fost luată în seamă.
în 1792, eseul lui Kant, „Despre răul radical al naturii
umane", care urma să devină prima parte din Religia în
limitele raţiunii pure, a fost aprobată de către autorităţi şi
a fost publicată în Berlinische Monatsschrift. Dar

pentru că aceasta trata teme biblice, continuarea tratatului
lui Kant, „Despre lupta principiului binelui cu răul pentri
stăpânirea omenirii", a fost înaintată cenzorului teologic,
care i-a refuzat permisiunea de a-l publica.
Kant a suplimentat cele două eseuri cu încă două scrieri,
şi se pregătea să editeze o carte intitulată Religia în
limitele raţiunii pure, pe care a înaintat-o spre aprobare
facultăţii de teologie de la Univeristartea Königsberg, unde
era şi el profesor. Teologii de la Königsberg au considerat
cartea ca fiind în afara sferei lor de competenţă, întrucât nu
trata teologia biblică. însă Kant a primit până la urmă o
permisiune de publicare din partea facultăţii de filozofie de
la Universitatea Jena, aşa că textul a apărut în 1793.
în octombrie 1794, Regele Frederick Wilhelm al ll-lea
(succesorul lui Frederick cel Mare), ofensat de carte, i-a scris
lui Kant o scrisoare în care îl acuza că distorsionase filozofia
de mult timp şi îl informa „despre distrugerea şi înjosirea
multor învăţături principale şi fundamentale ale Sfintei
Scripturi a Creştinătăţii". L-a avertizat pe Kant să nu mai
scrie sau dovezile provenite din raţiune pură nu sunt
valabile. Religia se află în afara graniţelor provinciei raţiunii,
divinul neputând fi obiectul gândirii iar cunoaşterea fiind
limitată la lumea fenomenelor.
Kant susţine legitimitatea credinţelor religioase. Deşi
existenţa lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată ştiinţific,
filozofia morală a lui Kant demonstrează necesitatea

existenţei lui Dumnezeu. Pentru Kant, religia rezidă „în
dispoziţia inimii de a împlini toate obligaţiile umane ca fiind
porunci divine". Concepţia lui Kant despre religie poate fi
descrisă prin noţiunea de teism etic. El consideră că legea
morală cere ca oamenii să fie răsplătiţi proporţional cu
virtutea lor. Cum aceasta nu se întâmplă întotdeauna, Kant
sugerează că ar mai putea fi o existenţă unde această
răsplată să fi acordată. Acestea duc la concluzia că există un
Dumnezeu şi o viaţă eternă.
Pentru Kant, o credinţă religioasă solidă poate proveni
numai din implicaţiile principiilor morale şi din natura vieţii
morale. Moralitatea însă nu implică şi ideea unei fiinţe
supreme şi „astfel, nu are nevoie de religie pentru propria ei
existenţă... ci în virtutea raţiunii pure şi practice, îşi este
suficientă sieşi". în contrast cu sistemele religioase care
implică şi sugerează faptele bune la schimb cu răsplata
ulterioară, bazele religiei ar trebui să implice faptele bune
de dragul faptelor bune.
Kant împarte religiile în cele care sunt „încercări de a
câştiga bunăvoinţa (simpla slujire) şi religiile morale,
adică religiile unui bun comportament în viaţă." în prima
categorie, declara Kant, „omul se păcăleşte singur crezând
ori că Dumnezeu îi poate aduce bucuria eternă (prin ier-
tarea păcatelor) fără ca el să trebuiască să devină un om
mai bun, ori, dacă aceasta pare imposibil pentru el, că
Dumnezeu cu siguranţă îl poate face să fie un om

mai bun fără să trebuiască să facă nimic mai mult decât să o
ceară. însă, în ochii unei Fiinţe care veghează totul, a cere
este cu nimic mai presus decât a-ţi dori, şi aceasta ar
însemna a nu face de fapt nimic; dacă bunătatea se poate
obţine printr-o simplă dorinţă, toţi oamenii ar fi buni".
Potrivit lui Kant, dezvoltarea şi îmbogăţirea morală a
omului începe nu prin îmbunătăţirea practicilor şi
obiceiurilor lui, ci prin transformarea spiritului şi construirea
caracterului. Pentru Kant este doar o ciudată „iluzie a
religiei" faptul că omul presupune că nu poate face nimic, în
afara faptelor bune din timpul vieţii, pentru a deveni
acceptabil în ochii lui Dumnezeu. „Omul însuşi trebuie să se
transforme sau să se fi transformat pe sine, în ce anume va
dori să devină, într-un sens moral, fie el bun sau rău. Fiecare
dintre aceste opţiuni trebuie să fie rezultatul voinţei sale li-
bere; altfel el nu poate fi considerat responsabil pentru
aceasta şi, ca atare, din punct de vedere moral nu ar fi nici
bun nici rău."
ISTORICUL CENZURII
Pe măsură ce statul prusac a început să acţioneze spre
a-i elimina pe gânditorii Iluminismului secolului al XVIII-lea,
cenzura materialelor tipărite a fost semnificativ consolidată.
Un edict guvernamental permitea tolerarea opiniilor
divergente cu luteranismul „atâta timp cât fiecare îşi
îndeplineşte obligaţiile ca bun cetăţean al statului, îşi

ţine opiniile particulare pentru el însuşi, şi are grijă să nu le
propage sau să îi convertească pe alţii, determinându-i să
greşească şi să îşi pună la îndoială credinţa".
întrucât Kant era un autor proeminent care se bucura de
încrederea regelui, lucrările sale timpurii de filozofie critică,
precum Critica raţiunii pure, ce nu aveau ca ţintă cititorul
de rând, au fost scutite de cenzură. în 1791, înaltul oficial
ecleziastic a înaintat o propunere de a interzice lucrările lui
Kant, dar nu a fost luată în seamă.
în 1792, eseul lui Kant, „Despre răul radical al naturii
umane", care urma să devină prima parte din Religia în
limitele raţiunii pure, a fost aprobată de către autorităţi şi
a fost publicată în Berlinische Monatsschrift. Dar pentru că
aceasta trata teme biblice, continuarea tratatului lui Kant,
„Despre lupta principiului binelui cu răul pentri stăpânirea
omenirii", a fost înaintată cenzorului teologic, care i-a
refuzat permisiunea de a-l publica.
Kant a suplimentat cele două eseuri cu încă două scrieri,
şi se pregătea să editeze o carte intitulată Religia în
limitele raţiunii pure, pe care a înaintat-o spre aprobare
facultăţii de teologie de la Univeristartea Königsberg, unde
era şi el profesor. Teologii de la Königsberg au considerat
cartea ca fiind în afara sferei lor de competenţă, întrucât nu
trata teologia biblică. însă Kant a primit până la urmă o
permisiune de publicare din partea facultăţii de

filozofie de la Universitatea Jena, aşa că textul a apărut în
1793.
în octombrie 1794, Regele Frederick Wilhelm al ll-lea
(succesorul lui Frederick cel Mare), ofensat de carte, i-a scris
lui Kant o scrisoare în care îl acuza că distorsionase filozofia
de mult timp şi îl informa „despre distrugerea şi înjosirea
multor învăţături principale şi fundamentale ale Sfintei
Scripturi a Creştinătăţii". L-a avertizat pe Kant să nu mai
scrie sau
publice lucrări similare despre religie, „altfel inevitabil

poţi să te aştepţi, la recalcitranţă continuă, şi consecinţe
neplăcute". Religia în limitele raţiunii pure a fost interzisă
de către Biserica luterană din Prusia.
Kant a scris regelui în apărarea sa că textul nu era
pentru publicul larg, ci pentru discuţii între învăţaţi şi că,
mai mult, nu ar fi conţinut nimic „înjositor despre Hristos şi
Biblie, din simplul motiv că singura temă era evoluţia
religiei pure raţionale, nu critica formelor istorice de
credinţă."
Deşi Kant a refuzat să-şi retracteze părerile, a promis să
prevină chiar şi cea mai mică suspiciune faţă de această
scriere... şi că „mă declar cu bucurie cel mai credincios
supus al Maiestăţii Voastre, şi că mă voi abţine complet pe
viitor de la toate discursurile publice despre religie, naturală
sau revelată, atât în scris cât şi în grai". Kant şi-a menţinut
promisiunea dată regelui, dar a considerat-o în vigoare doar
pe timpul vieţii acestuia. După moartea regelui în 1798,
Kant a publicat Conflictul facultăţilor, în care discuta
relaţia dintre teologie şi raţiunea critică şi făcea publică
corespondenţa cu regele despre cenzura textului Religia în
limitele raţiunii pure.
Filozofia lui Kant nu a atras atenţia Bisericii catolice
până în 1827, când a fost publicată o traducere în italiană a
Criticii raţiunii pure. Afirmaţia lui Kant conform căreia
existenţa lui Dumnezeu nu poate fi dovedită nici ca fiind
adevărată nici falsă prin uzul raţiunii a determinat ca textul

să fie inclus la Indexul Cărţilor Interzise, unde a rămas până
la desfiinţarea acestuia, în 1966.
Religia în limitele raţiunii pure, deşi propunea o mai
directă critică a religiei instituţionalizate care intra în
conflict cu doctrina bisericii, nu a fost niciodată interzisă de
către Vatican. A fost însă interzisă în Uniunea Sovietică în
1928, împreună cu toate scrierile lui Kant, probabil pentru
că temele metafizice şi transcendentale ale lucrărilor lui
Kant apăreau ca fiind contrare ideologiei marxist-leniniste.
Toate lucrările unor asemenea „scriitori dezgustători"
precum Kant sau Goethe au fost interzise din bibliotecile din
Spania sub dictatura lui Franco, în 1939.
RESTAURAREA CREŞTINISMULUI (RESTITUTIO
CHRISTIANISMI)
Autor: Michael Servetus

Forma literară: tratat de teologie
REZUMAT
Teologul şi medicul spaniol Michael Servetus52 şi-a
câştigat reputaţia de deviaţionist religios de la vârsta de 20
de ani. în timpul studiilor sale de drept, la Toulouse, Franţa,
el a descoperit în scriptură personajul istoric lisus din
Nazaret, ceea ce l-a determinat să respingă ideile tradiţiona-

le despre Hristos şi despre cele trei elemente ale trinităţii.
Servetus credea că reformatorii protestanţi precum
Luther, Calvin sau Zwingli nu erau suficient de revoluţionari,
întrucât ei acceptau doctrina trinităţii, pe care el o
considera inexplicabilă. Nereuşind să îi convingă pe
reformatorii din Basel şi Strasbourg de ideile sale, Servetus
a decis să scrie o carte care ar fi urmat să îi convingă pe toţi
creştinii de adevărul descoperirilor sale.
în 1531, el publica De trinitalis erroribus (Despre
erorile trinităţii), un tratat care afirma că teologia
scolastică tradiţională introdusese termeni filozofici greceşti
şi concepte non-biblice în definiţia trinităţii, care erau
abstracte, speculative şi care nu aveau legătură cu
Dumnezeul adevărat. „Niciun singur cuvânt nu se găseşte în
Biblie despre trinitate, nici despre elementele sale, nici
despre sfântul duh, nici despre unitatea eternităţii, nici
despre natura unitară a celor trei elemente", scria el. Ca-
tolicii tradiţionali şi mulţi dintre protestanţi priveau teologia
lui Servetus ca o reînviere a ereziei arianismului din secolul
al IV-lea, care nega doctrina trinităţii, susţinând că lisus, ca
fiu al lui Dumnezeu, nu era nici egal cu Dumnezeu Tatăl, nici
etern precum acesta.
în 1531, Servetus şi-a reorganizat ideile mai vechi într-o
nouă carte, Christianismi restitutio. Aceasta conţinea o
ediţie revizuită a textului Despre eroarea trinităţii, şi
materiale noi, incluzând 30 de scrisori de teologie pe care le

trimisese lui Jean Calvin. în textul Christianismi restitutio,
Servetus critica bisericile dominante, atât cea catolică cât şi
cea
52
Cunoscut şi sub numele Miguel Şervet sau Miguel Serveto (1511-1553) (n. red.).
protestantă, şi cerea întoarcerea la puritatea originilor creştinismului: „Un îndemn către toate
bisericile apostolice de a face un nou început, care să renască complet conştiinţa noastră
despre Dumnezeu, despre credinţa lui Hristos, iertarea păcatelor, învierea, botezul, şi
împărtăşania. Reîntoarcerea noastră din urmă către împărăţia cerurilor, şi distrugerea
păgânului Babilon şi a Antihristului, şi a celor ca acestea."
In noua sa lucrare el susţinea că de fapt creştinismul eşuase pentru că fusese corupt în
secolul al IV-lea de către doctrine păgâne şi de către dobândirea puterii în viaţa
pământească. El ataca definiţia trinităţii stabilită de Conciliu! de la Niceea, în secolul al IV-
lea, precum şi practica botezului pruncilor, pe care o considera ca necreştină. El susţinea
doctrina eretică anabaptistă, care spunea că botezul trebuie făcut numai odată ajuns la
maturitate, odată ce păcătosul îl vede pe Hristos şi se căieşte. Hristos însuşi a fost botezat
doar la maturitate, scria Servetus, şi a deveni creştin însemna împărtăşirea unei comuniuni
spirituale pe care un nou născut nu o poate înţelege.
ISTORICUL CENZURII
Publicarea în 1531 a textului Despre erorile trinităţii l-a făcut celebru pe Servetus,
şi în acelaşi timp i-a pus viaţa în pericol, ameninţat fiind atât de Inchiziţia franceză cât şi de
cea spaniolă, dar şi de unii protestanţi care au interzis cartea încă de la publicare. în 1532,
Inchiziţia din Toulouse a emis un decret care solicita arestarea lui Servetus. Acesta s-a
ascuns în Paris asumându-şi o nouă identitate, sub numele de Michel de Villeneuve, de la
casa Villanueva din Spania. Teama de persecuţii în Paris la făcut să se îndrepte către Lyon,
unde a lucrat ca editor la o tipografie, stabilindu-se în Vienne o suburbie a oraşului Lyon, în
1540.
Folosindu-şi propriul nume, Servetus a început să corespondeze cu reformatorul
protestant Jean Calvin care se afla la Geneva, dezbătând cu acesta probleme teologice. Cu
totul, i-a trimis 30 de epistole lui Calvin. Acesta din urmă i-a trimis un exemplar din
Instituţiile religiei creşti ne, pe care Servetus i l-a înapoiat, adăugând critici
cuprinzătoare. Servetus de asemenea i-a trimis lui Calvin un manuscris din Christianismi
restitu-tio, sperând că acesta îl va primi favorabil.
O mie de exemplare din Christianismi restitutio au fost tipărite anonim şi în secret
la Vienne, de către editorii Arnoullet şi Gueroult în 1552, după ce editorii din Basel au
refuzat să aibă de-a face cu textul.
Câteva exemplare au fost trimise la târgul de carte de la

Frankfurt iar altele către librarii din Geneva. Aici, un
exemplar a ajuns în mâinile apropiatului lui Calvin,
Guillaume Trie, care a trimis mai departe primele patru
pagini unui văr, un catolic din Lyon, dezvăluind astfel
identitatea lui Villeneuve şi localizându-l în Vienne.
Materialul a ajuns în mâinile Inchiziţiei, care a început
ancheta.
Servetus şi editorul său Arnoullet au negat orice

legătură cu textul. Dar la cererea Inchiziţiei, Trie a oferit
Inchizitorilor manuscrisul trimis către Calvin, semnat
Servetus. Servetus a fost arestat, şi reţinut pentru proces,
dar a reuşit să evadeze. în iunie 1553, tribunalul civil din
Lyon l-a condamnat pe Servetus în contumacie, pentru
erezie, rebeliune şi evadare din închisoare, amendându-l cu
2000 de livre şi ordonând arderea acestuia pe rug. în
absenţa sa, o mulţime de exemplare din cartea sa au fost
arse în public. Editorul său a fost de asemenea încarcerat.
în august, aflat în căutarea unui refugiu în Italia,
Servetus a trecut prin Geneva, bastionul lui Calvin. Acolo a
fost recunoscut şi arestat la ordinul lui Calvin. Acuzat în 39
de cauze de blasfemie şi erezie, timp de mai mult de două
luni a încercat în proces să îşi dovedească nevinovăţia.
Verdictul conciliului a fost că textul pe care Servetus îl
publicase în secret la Vienne promovase „erezii şi blasfemii
oribile şi execrabile împotriva trinităţii, împotriva fiului lui
Dumnezeu, împotriva botezului pruncilor şi a
fundamentelor religiei creştine". Autorităţile din Geneva s-
au consultat cu magistraţii tuturor cantoanelor elveţiene,
care au fost în mod unanim de acord cu verdictul.
Servetus a fost condamnat la ardere pe rug împreună cu
cartea sa pentru „încercarea de a infecta lumea cu oribila sa
erezie otrăvitoare". Verdictul spunea mai departe: „Astfel că
aşa îţi vei sfârşi zilele şi vei da un exemplu celor care vor
comite asemenea fapte." Ultima dorinţă a lui Servetus a

fost de a se întâlni cu Calvin, „l-am spus să îşi ceară iertare
fiului lui Dumnezeu, pe care l-a desfigurat în închipuirile
sale...", ar fi spus Calvin. „Dar văzând că acestea nu au făcut
niciun bine, am decis să nu fiu mai înţelept decât îmi
permite Atotputernicul. Astfel, prin regula Sfântului Pavel,
m-am retras din faţa ereticului care se condamnase singur."
Servetus a cerut să fie ucis cu sabia, şi nu prin ardere.
Deşi Calvin i-a acordat din milă acest favor, magistraţii i-au
negat dreptul de a fi ucis prin sabie. „El a cerut iertare
pentru greşelile sale, pentru ignoranţă şi păcat, dar nu a
făcut niciodată o spovedanie completă", scria colegul lui
Calvin, Guillaume Farel. „Nu am reuşit să îl convingem să
recunoască
deschis greşelile sale şi să recunoască faptul că

lisus este fiul etern al lui Dumnezeu." Pe 27 octombrie 1553,
Servetus a fost ars pe rug.
Calvin a ordonat distrugerea cărţii Christianismi
restitutio în ţările protestante, întrucât conţinea „blasfemii
monstruoase împotriva lui Dumnezeu". Doar trei exemplare
au rezistat. Pe fondul unor lupte pentru putere între Calvin
şi oponenţii săi, execuţia lui Servetus i-a deteriorat
reputaţia lui Calvin. După cum istoricul Roland H. Bainton
spunea, Servetus „era singurul care a avut cinstea de a fi ars
în efigie de către catolici şi în realitate de către protestanţi".
Servetus a fost prima persoană executată pentru erezie de
către o biserică reformată. Martiriul său a căpătat o
semnificaţie fără precedent în acel secol, marcând începutul
controverselor legate de ideea de toleranţă în rândul
protestanţilor.
Mişcarea pentru toleranţă, reflectată în textul din 1554
al lui Sebas-tian Castillo Concering Heretics and How They
Are to Be Treated 53, a fost foarte influentă în contextul
execuţiei lui Servetus. însă, represiunea sistematică
împotriva textului Christianismi restitutio a limitat
influenţa postumă a lui Servetus asupra gândirii teologice.
Aproape două secole mai târziu, Richard Mead, medicul
oficial al regelui Angliei, a încercat să publice lucrarea lui
Servetus. în 1723, guvernul a confiscat şi incendiat toate
exemplarele şi l-a arestat pe Mead şi pe editorul acestuia.
ROŞU Şl NEGRU (LE ROUGE ET LE NOIR)
Autor: Stendhal (Marie-Henri Beyle) Data şi locul

publicării iniţiale: 1831, Franţa Forma literară: roman
REZUMAT
Stendhal - pseudonimul pentru Marie-Henri Beyle - a
fost printre cei mai mari romancieri francezi ai secolului al
XlX-lea. Roşu şi negru, povestea lui Julien, un tânăr
53
Despre
ambiţios eretici
dintr-un şi despre
orăşel care cum
este trebuie
executateipentru
trataţi faptul
(n.tr.). că
îşi împuşcase amanta bogată, este considerată ca fiind una
dintre cele mai originale şi îndrăzneţe capodopere ale
ficţiunii europene.
în Roşu şi negru, Stendhal face un portret profund al
societăţii franceze şi al politicii anilor 1820, ultimii ani ai
restauraţiei monarhiei de Bourbon. „Peste tot ipocrizie, sau
cel puţin şarlatanism, chiar şi printre cei mai virtuoşi, chiar
şi printre cei mai măreţi", spune Julien, ca un ecou al
părerilor lui Stendhal însuşi despre vremurile respective.
Partizanii monarhiei absolutiste, ce se găseau în rândul
nobilimii, al celor bogaţi şi al clericilor, purtaseră încă de la
1815 o luptă pentru a reinstaura l'ancien régime, ordinea
politică existentă înaintea Revoluţiei Franceze. După
accederea la tron în 1824, Carol al X-lea a iniţiat o serie de
politici anti-liberale şi pro-catolice, care, după 20 de ani de
exil, aduceau guvernarea şi armata înapoi sub

puterea nobilimii şi a luat măsuri pentru a mări puterea
clericilor. Ostilitatea stârnită de politicile sale a culminat cu
revoluţia din iulie 1830 care a încheiat domnia ramurii mai
vârstnice a Bourbonilor.
Subiectul romanului este oferit de un articol de ziar
despre un tânăr, Antoine Berthet, ghilotinat în 1828 pentru
o tentativă de a-şi omorî fosta amantă, Madame Michoud,
pe ai cărei copii îi medita. Povestea lui julien Sorel se
apropie destul de mult de cazul Berthet. Verrières, oraşul
ficţional în care are loc acţiunea, seamănă foarte mult cu
oraşul provincial Grenoble, unde trăia Berthet, şi unde
Stendhal şi-a petrecut copilăria.
Julien Sorel este un tânăr inteligent cu origini ţărăneşti,
dornic şi nerăbdător să îşi schimbe condiţia socială. Sub
domnia lui Napoleon, cea mai probabilă cale spre succes ar
fi fost aceea a armatei. Cum acum ţara este în pace, şi sub
domnia de Bourbon, care a reconsolidat puterea clericilor,
drumul către împlinire îl duce către Biserica Catolică. Julien
studiază latina şi teologia pentru a-şi pregăti intrarea la
seminar şi obţine poziţia de meditator pentru copiii lui
Monsieur de Renal, bogatul primar din Verrières.
Se implică într-o aventură cu soţia acestuia, relaţie care
pentru Julien înseamnă de fapt febrilitatea de a cuceri o
femeie dintr-o clasă socială superioară şi mai puţin
afecţiune. Când Renal primeşte o scrisoare anonimă
denunţând aventura, Julien părăseşte locuinţa şi

intră la seminarul de la Besançon. Seminarul nu se
dovedeşte însă a fi un refugiu care să îl protejeze pe Julien
de viaţa orăşelului pe care el o vedea plină de lăcomie şi de
flecăreli. Instituţia bisericii menită să pregătească viitorii
lideri este un paradis al ipocriziei şi al mediocrităţii, plin de
intrigi politice la fel de sordide ca şi cele din afară. Motivaţia
tinerilor seminarişti nu este nici intelectuală, şi nici
spirituală, ci strict economică.
________________________________________________________WO de cărţi interzise ^
„Aproape toţi erau fii de ţărani", scria Stendhal, „care preferau să-şi câştige pâinea
zilnică repetând câteva cuvinte în latină decât să dea la sapă." Vocaţia lor religioasă se
bazează pe dorinţa de a avea un dejun bun şi un costum de haine călduros iarna. „învăţătura
nu contează aici" observa Julien. „Biserica din Franţa pare să fi înţeles că adevăratul duşman
sunt cărţile însele. în ochii bisericii, supunerea interioară este totul..."
Julien îi admiră pe doi dintre preoţii de la seminar - bătrânul preot Chélan şi directorul
seminarului, un jansenit devotat, Abbé Pirard, care este în cele din urmă înlăturat de
facţiunea pro-iezuită. Când Pirard demisionează, îl ia cu el şi pe Julien la Paris, unde acesta
devine secretarul particular al unui nobil, Marchizul de la Mole. Julien se implică într-o
aventură cu fiica marchizului, Matilde, care este fascinată de ambiţia şi îndrăzneala lui Julien.
Când Matilde rămâne însărcinată, tatăl ei îşi dă acordul silit pentru căsătorie şi acceptă să îi
ofere un titlu nobiliar şi un venit lunar acestuia. Dar când marchizul cercetează trecutul lui
Julien la Verrières, primeşte o scrisoare denunţătoare de la Madame de Renal, dictată de
către confesorul său. După ce marchizul anulează nunta, Julien o împuşcă şi o răneşte pe
Madame de Renal în timp ce aceasta îngenunchează în timpul unei slujbe la biserică. Este
arestat imediat.
Julien este acuzat în cadrul unui proces, dar refuză să se apere. în ciuda încercărilor
clericilor locali de a-i manipula pe juraţi în ajutorul tânărului, el este condamnat. Aşteptând
moartea prin ghilotină, încearcă să găsească înţelesul, găsindu-l doar în afecţiunea sa târzie
pentru Madame de Renal. „Doamne, dacă dau de Dumnezeul creştinilor, s-a zis cu mine",
gândeşte el. „El este un despot şi, ca atare, plin de idei răzbună toare; Biblia sa nu vorbeşte
decât de pedepse înfricoşătoare. Niciodată nu mi-a plăcut de El; niciodată nu am crezut că
cineva L-a plăcut în mod sincer. Este nemilos (şi îşi aminti câteva pasaje din Scriptură). Mă va
pedepsi într-un mod abominabil... Am iubit adevărul... Unde este acesta?"
ISTORICUL CENZURII
Reputaţia literară a lui Stendhal s-a dezvoltat lent. Contemporanii săi găseau detaşarea
sa şi realismul contemporan al romanelor sale cam dificil de înţeles, opera lui neavând loc în
stereotipurile zilelor respective. Unii cititori erau scandalizaţi de ceea ce era considerat ca
indiferenţa lui Stendhal faţă de moralitate şi portretizarea compătimitoare a unui personaj
care era văzut de oameni ca un monstru fără scrupule.

„Am fost ambiţios, dar nu am nici cea mai mică intenţie să
mă simt vinovat pentru aceasta; trăiam în acele vremuri,
potrivit legilor acelor vremuri", explica Julien din celula sa
de detenţie.
Stendhal spunea că el scria pentru „puţinii fericiţi" şi a
anticipat în mod corect că nu va fi apreciat decât 50 de ani
mai târziu. într-adevăr, doar o ediţie din Roşu şi negru a
fost publicată pe timpul vieţii sale. Absenţa completă a
vreunui punct de vedere religios din romanele sale,

portretizarea Dumnezeului creştinilor ca fiind un „mărunt
despot", şi anticlericismul său au determinat Biserica
catolică să îi cenzureze scrierile. Anticlericalsimul său
reflecta moştenirea intelectuală a spiritului antireligiös al lui
Voltaire. Era de asemenea rezultatul copilăriei nefericite a
lui Stendhal, petrecută în compania unor preoţi iezuiţi.
Biserica apare în Roşu şi negru ca fiind împărţită între
două facţiuni - iezuiţii, susţinătorii pământeni ai reacţiunii
internaţionale şi susţinători ai ancien râgime, şi austerii
Jansen iţi. Atitudinea extrem de critică faţă de iezuiţi era
frecventă în Franţa acelor timpuri. Iezuiţii fuseseră interzişi
în ţară din 1764, dar au continuat să activeze în secret până
în 1814. Sub regimul Bourbon influenţa lor a fost restaurată.
în Roşu şi negru, Stendhal zugrăveşte manipulările politice
ale asociaţiei puternice iezuite numită Congregaţia (pe
modelul unei organizaţii din vremea respectivă numită
Cavalerii Credinţei), dedicată cauzei ultramonarhiste şi a
agendei Vaticanului în detrimentul suveranităţii Franţei şi al
programului liberal.
Roşu şi negru şi toate „poveştile de dragoste" ale lui
Stendhal au fost incluse în Indexul Cărţilor Interzise în 1864
şi reconfirmate de papa Leon al Xlll-lea în Indexul din 1897.
Ele au rămas pe listă, până la ultima ediţie compilată în
1948 şi în vigoare până în 1966. în Rusia, Roşu şi negru a
fost interzisă în 1850 de ţarul Nicolai I, al cărui motto era
„autocraţie, ortodoxie şi naţionalitate". într-o campanie

similară în Spania, romanul a fost exclus din bibliotecile
spaniole la solicitarea dictatorului Francisco Franco.
RUŞINE (LAJJA)
Autor: Taslima Nasrin
Data şi locul publicării iniţiale: 1993, Bangladesh;
1994, India Edituri: Ananda PublisherS Pvt. Ltd.; Penguin
Books Forma literară: roman
REZUMAT
Taslima Nasrin, cu o carieră de medic, poetă,
romancieră şi jurnalistă, o feministă declarată din
Bangladesh este autoarea a 21 de cărţi. Lajja este un roman
documentar despre condiţia unei familii hinduse din Ban-
gladesh, persecutată de musulmanii fundamentalişti în
timpul violenţelor anti-hinduse din 1992. Pe 6 decembrie
1992, extremiştii hinduşi au demolat moscheea Babri
Masjid, datând din secolul al XVI-lea din Ayodha, India.
Incidentul a stârnit săptămâni întregi de confruntări de
stradă în India, în care au fost ucişi peste 1200 de oameni. în
Bangladesh, hinduşii erau terorizaţi iar templele,
magazinele şi locuinţele lor erau jefuite, devastate şi
incendiate în semn de răzbunare. Hinduşii sunt o minoritate
în Bangladesh, ţară cu constituţie islamică.
Romanul urmăreşte evenimentele din 13 zile din viaţa
unei familii ficţionale, familia Dutta - Sudhamoy Dutta,
medic, soţia sa, Kironmoyee, şi copiii lor mari deja, Suranjan
şi Maya - în perioada de după demolarea moscheii Babri. De
asemenea, prezintă şi protestele hinduşilor la adresa

repetatelor încălcări ale drepturilor lor.
Mulţi prieteni hinduşi ai familiei Dutta au fugit peste
graniţă în India, pentru a se stabili la rude, mai ales după
valul de violenţe anti-hinduse din 1990. Dar Sudhamoy,
acum invalid, se mutase de mult de la ţară, în capitala
Dhaka, după ce fusese forţat să îşi părăsească locuinţa şi
pământurile. El ia decizia de a rămâne, deşi soţia sa îl roagă
să fugă în India.
Dar Sudhamoy, un ateu fost luptător pentru
independenţa Bangladeshului faţă de Pakistan, în naivitatea
lui, crede că ţara sa nu îl va dezamăgi. Fiul său, Suranjan, se
opune perspectivei de a-şi părăsi casa, aşa cum făcuseră în
1990, când familia sa s-a refugiat în casa unei familii de
prieteni musulmani.
„După independenţă, reacţionarii care au fost mereu
împotriva spiritului independenţei au câştigat puterea",
gândeşte Suranjan, „au schimbat spiritul constituţiei şi au
dezgropat răul comunalismului şi al fundamenta-lismului
strict care au fost învinse în timpul războiului de
independenţă." împotriva legii şi a constituţiei, îşi aminteşte
Suranjan, islamul a devenit religia naţională a statului
Bangladesh.
Suranjan cataloghează sutele de incidente violente ca
rezultate ale comunalismului - şovinismului şi prejudecăţii
bazate pe identitatea religioasă - şi ale fundamentalismului
religios în care a fost scufundat Ban-gladesh-ul în decursul

anilor. El îşi aminteşte de hăituirea şi incendierea
comunităţilor hinduse în 1990. Femeile erau răpite şi
violate, bărbaţii erau bătuţi şi aruncaţi afară din casele lor,
iar proprietăţile erau confiscate. Suranjan de asemenea
consideră guvernul vinovat pentru lipsa de protecţie faţă de
hinduşi.
„De ce nu încercăm să eliberăm toate politicile de stat,
toate normele sociale şi educaţia de infiltrarea religiei?" se
întreba el. „Dacă dorim introducerea laicismului, aceasta nu
înseamnă că Gita trebuie recitată la fel de des ca şi Coranul
la radio şi televiziune. Trebuie în schimb să insistăm să fie
interzisă religia din toate activităţile statului. în şcoli, colegii
şi universităţi, toate obiceiurile religioase, rugăciuni,
învăţarea de texte religioase şi glorificarea unor vieţi ale
personajelor religioase, trebuie interzise."
Teroarea ajunge în cele din urmă şi la familia Dutta,
când un grup de şapte tineri năvălesc în casă şi o răpesc pe
Maya, fata în vârstă de 21 de ani a familiei Dutta. Suranjan
împreună cu prietenul său musulman, Haider, cercetează
străzile din Dhaka în căutarea Mayei, dar nu reuşesc să
găsească vreo urmă. Maya nu este găsită şi se crede că a ar
fi murit. La sfârşit, Suranjan şi familia sa decid să fugă în
India, cu speranţele faţă de viaţă şi faţă de ţară, distruse.
„Nu avea absolut pe nimeni pe care să se sprijine", scrie
Nasrin. „Era ca un străin în propria ţară."
ISTORICUL CENZURII
Taslima Nasrin a fost un critic înfocat al tradiţiilor
religioase patriarhale, pe care le consideră drept opresive
faţă de femei, şi o susţinătoare declarată a emancipării
femeilor din punct de vedere social, politic şi sexual, în
articolele ei combative din diferite ziare care au fost
adunate şi publicate în două volume, ea protestează
împotriva intoleranţei religioase şi a frecventelor incidente
violente împotriva femeilor din partea consiliilor săteşti
islamice, salish, precum şi împotriva guvernului neputincios
în a lua măsurile adecvate pentru a le opri. Potrivit Amnesty
International, salish au condamnat femei la moarte prin
lapidare, ardere pe rug sau prin bătaie, pentru încălcări ale
legii islamice în interpretarea consiliilor săteşti.
Editorialele scrise, folosirea îndrăzneaţă în poeziile sale
a imaginilor sexuale, ateismul ei declarat şi stilul de viaţă
iconoclast au stârnit furia fundamentaliştilor clerici
islamişti. De la începutul lui 1992, mulţimi de oameni
violenţi atacau librăriile în care erau prezente cărţile sale.
De asemenea, ei au busculat-o pe Nasrin la un târg de carte
şi au distrus standul unde îşi promova cărţile. în acel an,
aflată pe drum către o conferinţă literară în India, guvernul
din Bangladesh i-a confiscat paşaportul, se pare pentru că
şi-ar fi declarat funcţia de jurnalist, şi nu pe cea de medic.
(Pe lângă cariera de scriitoare, Nasrin era şi ginecolog şi era
în acea vreme angajată în cadrul Ministerului Sănătăţii.)
Lajja a fost publicată în Bangladesh în limba bengali în

februarie
1993, la trei luni după incidentele de la moscheea
Babri din India care
au stârnit valul de violenţe împotriva hinduşilor din
Bangladesh. Nasrin
afirmă într-o prefaţă la ediţia engleză a romanului că
scrisese cartea în
doar şapte zile, la scurt timp după demolarea moscheii,
pentru că: „De-
test fundamentalismul şi comunalismul... Violenţele ce au
avut loc în
1992 în Bangladesh sunt responsabilitatea noastră, a
fiecăruia, şi noi sun-
tem de vină. Lajja este o documentare a înfrângerii noastre
colective."
în timpul primelor şase luni de la publicare, romanul s-a
vândut în 60 000 de exemplare în Bangladesh. Deşi
demolată de unii critici ca un tratat politic didactic, a fost un
succes comercial atât în Bangladesh cât şi în comunitatea
vorbitoare de bengali de la Calcutta. Exemplare piratate
circulau la scară largă în India, fiind traficate de militanţii
hinduşi. în
1994, romanul a fost publicat în engleză la New Delhi
(şi în Statele Uni-
te, în octombrie 1997).
După protestele fundamentaliştilor islamici din

Bangladesh, în iulie 1993, guvernul a interzis cartea pe
motiv că genera „neînţelegeri între comunităţi". Pe 24
septembrie 1993, Nasrin citea ziarul de fiecare zi, văzând că
pe prima pagină era un anunţ mare care chema la
asasinarea ei. O fatwa, decret pentru pedeapsa cu
moartea, fusese emisă de un mullah, cleric musulman, din
Consiliul Soldaţilor Islamului, un grup militar din oraşul
Sylhet din Bangladesh. El solicita executarea scriitoarei
pentru blasfemie şi conspiraţie împotriva Islamului.
Organizaţia oferea o recompensă de 1250 de dolari
pentru asasinarea ei. în săptămânile următoare, au fost
propuse şi alte recompense. Mii de musulmani fundamental
işti au participat la proteste de stradă pe străzile din Dhaka,
arzând şi spânzurând în efigie pe Nasrin. Aceasta a primit
proiecţie din partea guvernului, numai după ce l-a dat în
judecată, iar acesta, l.i presiuni internaţionale, a detaşat doi
poliţişti în faţa casei sale.
The International PEN Women Writers Committee a
organizat o < .impanie pentru apărarea lui Nasrin, obţinând
susţinerea organizaţiilor pentru drepturile omului şi pentru
cele ale femeilor din toată lumea. Aceasta a solicitat
guvernului din Bangladesh să o protejeze pe Nasrin, şi să îi
ancheteze pe cei care îi cereau moartea, să ridice interdicţia
asupra cărţii şi să îi înapoieze paşaportul. Guvernele din
Suedia, Norvegia, Statele Unite, Franţa şi Germania au emis
proteste oficiale. Suedia şi Norvegia au ameninţat chiar cu

întreruperea oricăror ajutoare economice.
Aproape peste noapte, Nasrin, care era practic
necunoscută în afara Bangladesh-ului şi a Indiei, a devenit
un simbol în lumea occidentală pentru libertatea de
expresie şi pentru drepturile femeilor. Guvernul din
Bangladesh i-a înapoiat paşaportul lui Nasrin, dar nu a avut
loc nicio arestare, deşi ameninţarea cu moartea şi stabilirea
de recompense pentru asasinat constituie infracţiune în
Bangladesh.
La acea vreme, Bangladesh-ul era guvernat de Partidul
Naţionalist din Bangladesh prin prim-ministrul Begum
Khaled Zia, văduva preşedintelui Ziaur Rahman, un general
al armatei, asasinat în 1981. Zia a fost aleasă cu susţinerea
partidului musulmanilor, Jamaat-e-lslami, care deţinea 20
de mandate în Parlament. Criticii guvernului considerau că
prim-ministrul capitulase în faţa fundamentaliştilor în cazul
Nasrin, pentru a-şi păstra funcţia şi a menţine coaliţia
electorală.
în aprilie 1994, după ce i s-a înapoiat paşaportul, Nasrin
a plecat în Franţa, unde a vorbit la o adunare de celebrare a
Zilei Internaţionale a Libertăţii Presei. întorcându-se înapoi
în Bangladesh, prin India, a acordat un interviu ziarului de
limbă engleză, The Calcutta Statesman, în paginile căruia a
fost citată spunând: „Coranul trebuie revizuit temeinic."
într-o scrisoare deschisă către presa din Bangladesh şi din
India, Nasrin neagă că ar fi făcut asemenea afirmaţii, dar a

mai adăugat: „Coranul, Vedele, Biblia şi alte asemenea texte
religioase" sunt „nepotrivite pentru locul şi timpul în care
ne aflăm."
în Bangladesh, fundamentaliştii au ieşit în stradă
numărând zeci de mii de persoane în demonstraţii zilnice,
cerând executarea scriitoarei. Au fost atacate sediile ziarelor
care o susţineau pe Nasrin; librăriile în care
se găseau cărţi scrise de ea au fost devastate;

organizaţiile religioase făceau presiuni pentru arestarea ei.
Pe 4 iunie 1994, guvernul din Bangladesh a acuzat-o pe
Nasrin, pe baza unui statut de la începutul secolului al XlX-
lea foarte rar folosit, încă din era colonialismului britanic,
care interzicea „scrierile menite să inflameze sentimentele
religioase ale vreunei clase prin insultarea religiei sau a
credincioşilor". Pedeapsa maximă era de doi ani închisoare.
Când a fost emis mandatul de arestare, Nasrin şi-a părăsit
apartamentul şi a încercat să se ascundă. într-un interviu
acordat chiar înaintea fugii sale, Nasrin explica: „Atâtea
nedreptăţi au loc aici în numele lui Allah. Nu pot să mă
opresc din a scrie împotriva acestora, doar pentru a-mi
salva pielea. Eu lupt cu peniţa, dar ei vor să lupte cu sabia.
Eu spun ce gândesc iar ei vor să mă ucidă. Nu îi voi lăsa
niciodată să mă intimideze."
Pe 3 august, după negocieri prelungite între avocaţii ei,
ambasadorii occidentali şi guvernul din Bangladesh, Nasrin
a fost eliberată pe cauţiune stabilindu-se o dată ulterioară
nespecificată pentru proces. Ea a fugit spre Stockholm, în
Suedia, şi a rămas în exil în Europa şi Statele Unite, (în 1998
s-a întors în Bangladesh pentru mama sa aflată în stare
critică şi a fost din nou forţată să se ascundă din cauza
ameninţărilor şi demonstraţiilor împotriva sa.)
„Mullah-ii care mă vor ucide pe mine, vor ucide orice
este progresist în Bangladesh, dacă le este permis să o
facă", scria Nasrin în prefaţa sa la Lajja. „Este

datoria mea să încerc să apăr frumoasa mea ţară în faţa lor
şi îi chem pe toţi aceia care respectă aceleaşi valori cu ale
mele să mă ajute să îmi apăr drepturile... Sunt convinsă că
singurul mod în care forţele funda-mentaliste pot fi oprite
poate fi făcut posibil doar dacă fiecare dintre cei umanişti şi
laici, se unesc şi luptă împotriva influenţei lor maligne. Eu,
cel puţin, nu voi fi redusă la tăcere."
SUFERINŢELE TÂNĂRULUI WERTHER (DIE LEIDEN DES
JUNGEN WERTHERS)
Autor: johann Wolfgang Goethe

Data şi locul publicării iniţiale: 1774, 1787, Germania
REZUMAT
Suferinţele tânărului Werther este primul roman al
marelui poet, dramaturg şi romancier german Johann
Wolfgang von Goethe. Povestea epistolară despre o
aventură nefericită şi sinuciderea unui tânăr a obţinut un
imediat, dar şi trainic succes, aducându-i celebritatea
tânărului autor la numai 25 de ani. Publicat mai întâi în
germană în 1774 şi tradus în toate limbile importante ale
Europei la scurt timp după aceea, romanul a fost una dintre
senzaţiile literare ale secolului. Sensibilităţile romantice ale
romanului au făcut să vibreze tineretul european, care a

admirat romanul cu fervoare.
Povestea este narată sub forma unei serii de scrisori
trimise de către un tânăr pe nume Werther prietenului său
Wilhelm, timp de optsprezece luni între mai 1771 şi
decembrie 1772. Cartea I cuprinde scrisorile lui Werther
care surprind peisajul idilic de primăvară şi vară în cătunul
rural Wahlheim. Tânărul descrie plăcerea pe care i-o
trezeşte frumuseţea naturii, existenţa sa paşnică şi liniştită
în locuinţa sa izolată înconjurată de o frumoasă grădină, şi
este încântat de oamenii simplii pe care îi întâlneşte.
„Trăiesc acea fericire pe care Dumnezeu o hărăzeşte
numai sfinţilor", scria el pe 21 iunie. La un bal el întâlneşte
o tânără pe nume Charlotte (Lotte), frumoasa şi
fermecătoarea fiică a unui judecător. Deşi ştie că ea este
logodită şi se va căsători cu Albert, care este însă plecat,
Werther se îndrăgosteşte până la obsesie de Lotte. O
vizitează zilnic şi începe să îi reproşeze că petrece prea mult
timp cu celelalte cunoştinţe ale ei. La sfârşitul lui iunie,
Albert se întoarce, iar fermecătoarea idilă cu Lotte trebuie
să ia sfârşit.
Werther îşi petrece şase săptămâni de chin în compania
celor doi logodnici, prins în mrejele unei pasiuni invincibile
şi frustrante. în august el scrie: „Bucuria mea deplină şi
caldă faţă de toate lucrurile vii care mă cuprindeau cu
asemenea încântare şi preschimbau lumea dimprejurul
meu într-un paradis s-a transformat într-un insuportabil

chin...." în septembrie, el părăseşte acel loc pentru a scăpa
de chinuri.
Cartea a Il-a acoperă ultimele 13 luni din viaţa lui
Werther. Acesta întâi devine secretarul unui ambasador pe
care nu îl agreează. Expri-mându-şi plictiseala faţă de
aspiraţiile sociale ale acestor „oameni oribili" cu care
trebuie să intre în contact, el îşi neglijează responsabilităţile
poziţiei pe care o deţine. Auzind vestea că Lotte şi Albert se
căsătoriseră, îşi dă demisia din postul său devenind
însoţitorul unui principe la domeniul său de la ţară, dar este
la fel de nemulţumit. întorcându-se la Wahlheim, începe să
se întâlnească din nou cu Lotte şi cu Albert. Scrisorile lui
devin din ce în ce mai deprimate, vorbind despre
sentimente de pustiu şi despre dorinţa de a adormi şi a nu
se mai trezi niciodată.
După scrisoarea lui Werther din 6 decembrie 1772, un
editor anonim preia rolul lui Werther pentru a relata
ultimele săptămâni din viaţa lui tânărului, cu referire la
scrisorile şi notele rămase. Werther era din ce în ce mai
deprimat, epuizat şi anxios. Lotte îi sugerase să nu îi mai
facă vizite atât de dese. într-o noapte, când Albert era
plecat, Werther a venit acasă la Lotte. După ce a îmbrăţişat-
o vijelios, ea a fugit speriată şi s-a închis în camera ei. în ziua
următoare, Werther şi-a trimis servitorul să împrumute de
la Albert o pereche de pistoale de care avea nevoie într-o
călătorie. După ce i-a scris lui Lotte în scrisoarea finală că

„nu multor fiinţe nobile le-a fost dat să îşi verse sângele
pentru cei pe care îi iubesc, şi prin moartea lor să ofere o
viaţă de o sută de ori mai fericită pentru prietenii lor",
Werther s-a sinucis împuşcându-se în cap. A murit a doua zi.
Muncitorii din sat i-au dus trupul spre locul său de odihnă
sub copacii din Wahlheim şi „niciun preot nu l-a însoţit".
Goethe a recunoscut natura autobiografică prezentă în
mare parte din ficţiunea sa, spunând că toate lucrările sale
sunt „fragmente dintr-o mare confesiune". Suferinţele
tânărului Werther a fost inspirată de două evenimente din
viaţa lui Goethe. Relaţia lui Werther cu Lotte este bazată pe
dragostea obsesivă a lui Goethe pentru Charlotte Buff,
logodnica prietenului său G.C. Kestner. Suferind de depresii
în urma dragostei neîmplinite cu Charlotte, Goethe a fost şi
el afectat profund de sinuciderea lui Karl Wilhelm
Jerusalem, un prieten de-al său din Wetzlar, secretar al
ambasadorului din Braunschweig. Refuzat de societatea
aristocratică şi îndrăgostit de soţia unuia dintre colegii săi,
Jerusalem s-a sinucis.
Goethe scria în memoriile sale, Viaţa mea: poezie şi
adevăr: „Deodată am auzit despre moartea lui Jerusalem şi
am primit din zvonurile
( are circulau o descriere exactă şi emoţională a
întregului eveniment. în acel moment, planul pentru
Werther fusese găsit, întreaga idee cristalízala, ca apa dintr-
un pahar care se află aproape de punctul de îngheţ şi (are

poate fi transformată în gheaţă imediat, cu o minimă
mişcare." Goethe mai spunea că insuflase lucrării toată
pasiunea care vine atunci i and nu faci diferenţa între
ficţiune şi realitate.
ISTORICUL CENZURII
La publicarea sa în 1774, romanul Suferinţele tânărului
Werther a fost primit cu entuziasm de cititori în toată
Europa. Scriitorul german din secolul al XX-lea Thomas
Mann al cărui roman, Lotte la Weimar, era bazat pe o
situaţie împrumutată din Suferinţele tânărului Werther,
scria: „Cât despre Werther, toată bogăţia harului [lui
Goethe] este evidentă... Sensibilitatea extremă şi epuizantă
a acestei cărţi.... a stârnit o furtună de aplauze care a trecut
peste toate graniţele şi a intoxicat lumea." A fost „scânteia
care a aprins praful de puşcă cauzând brusca declanşare a
forţelor care aşteptau să fie eliberate".
Proclamând drepturile emoţiei, cartea exprima crezul
tineretului protestând împotriva raţionalismului şi al
moralismului generaţiei anterioare. Goethe devenea un
exponent al generaţiei sale. Romanul era măreaţa expresie
a noii epoci, Epoca Sentimentului şi prima mare realizare a
ceea ce mai târziu urma să se numească literatură
confesională.
Faptul că se ştia că povestea lui Goethe era bazată pe

evenimente reale, mai ales pe sinuciderea tânărului Karl
Wilhelm Jerusalem, a amplificat „febra Werther" care a
cuprins continentul şi care avea să dureze timp de decenii
după publicarea romanului. Au apărut continuări, parodii,
imitaţii, opere, piese de teatru, cântece şi poeme inspirate
de povestea romanului. Doamnele preferau apa de colonie
Eau de Werther, bijuterii şi evantaie cu acelaşi nume.
Bărbaţii însă purtau jachetă albastră şi vestă galbenă
precum Werther. Figurine de porţelan chinezesc îi
întruchipau pe Werther şi Lotte. în 12 ani, 20 de ediţii
neautorizate au apărut în Germania. în Anglia până la
sfârşitul secolului existau 26 de ediţii diferite după
traducerea din franceză. Napoleon i-a spus lui Goethe că îi
citise romanul de şapte ori. Pelerini din toată lumea vizitau
mormântul lui Karl Jerusalem, unde ţineau discursuri şi
depuneau flori. Un ghid de călătorie englez din secolul al
XlX-lea cuprindea şi indica clar cum pot ajunge vizitatorii la
acest loc.
Sinuciderea lui Werther a inspirat o serie de tineri,

deopotrivă băieţi şi fete din Germania şi Franţa să îşi ia
viaţa, având în buzunare exemplare din romanul lui Goethe.
Deşi nu este dovedit că sinuciderile ar fi avut loc oricum şi
fără romanul lui Goethe, scriitorul a fost asaltat de critici
care vedeau romanul ca având o influenţă negativă şi
încurajând o sensibilitate morbidă. Clericii predicau
împotriva romanului. Facultatea de Teologie din Leipzig a
solicitat interzicerea romanului pentru că acesta recomanda
sinuciderea. La două zile, consiliul oraşului impunea
interdicţia. în 1776 în Danemarca, traducerea a fost
interzisă, cartea nefiind în concordanţă cu doctrina luterană,
stabilită de Coroană drept religie naţională.
Goethe scria despre roman în memoriile sale: „M-am
salvat dintr-o situaţie în care am ajuns din propria mea
greşeală... M-am simţit ca un bărbat după confesiunea
absolută, liber şi fericit din nou, având dreptul la o nouă
viaţă. Dar chiar atunci când mă simţeam uşurat şi liniştit
pentru că reuşisem să transform realitatea în poezie,
prietenii mei începeau în mod confuz să creadă că trebuie
să transforme poezia în realitate, să pună romanul în scenă
şi să se sinucidă! Ceea ce până atunci se întâmplase doar
câtorva, s-a întâmplat mai târziu în masă, iar modesta carte
care mi-a făcut mie atât bine a căpătat reputaţia de a face
altora mult rău."
Pe parcursul anilor 1783-1787, Goethe a revizuit

romanul. în textul definitiv din 1787 a adăugat pasaje
menite să sublinieze problemele mentale ale lui Werther şi
să îi descurajeze pe cititori de la a-i urma exemplul. Nota
către cititori care apare înaintea Cărţii I spune: „Şi tu, suflet
bun, care simţi o dorinţă obsesivă ca a lui, consolează-te cu
suferinţele lui, şi lasă cartea aceasta să-ţi fie prieten oricând
din pricina soartei vitrege sau chiar din vina ta, nu îţi găseşti
un prieten mai apropiat."
Suferinţele tânărului Werther a mai fost cenzurată
abia la 163 de ani de la publicare. în 1939 guvernul
dictatorului spaniol Francisco Franco a ordonat bibliotecilor
să elimine lucrările unor „scriitori dezgustători precum
Goethe".
TALMUDUL
Data şi locul scrierii: cea. 200-500 d.Hr; Palestina şi
Mesopotamia Forma literară: text religios
REZUMAT
Talmudul, o colecţie de învăţături lăsate de învăţaţii
evrei ai antichităţii, este un compendiu al legilor şi tradiţiilor
iudaismului. Cuvântul Talmud vine de la cuvântul ebraic
care înseamnă „instruire". Textul are două mari
componente: Mishnah, cartea de legi scrise în ebraică, şi co-
mentariile asupra Mishnah, numite Talmud sau Gemarah
scrise în aramaică. înţelepţii Talmudului credeau că
Dumnezeu îi revelase două Tora lui Moise. Una dintre ele

era Scripturile, sau cărţile scrise. Cealaltă, Mishnah, a fost
păstrată prin tradiţie orală transmisă din generaţie în ge-
neraţie de-a lungul multor secole şi compilată spre sfârşitul
secolului al ll-lea. Conţinutul din Mishnah este împărţit în
şase diviziuni numite ordine, care tratează agricultura,
sabatul şi sărbătorile, căsătoria, legea civilă şi penală,
ritualuri de sacrificare şi curăţire. Ordinele sunt împărţite în
63 de cărţi sau broşuri.
Comentariile şi explicaţiile care s-au dezvoltat în jurul
Mishnah pe parcursul secolelor au fost mai târziu trecute în
scris şi numite Gemarah. Mishnah este textul, iar Gemarah
constituie o serie de comentarii şi note. Există două versiuni
ale Gemarah: una compilată în secolul al IV-lea de către
învăţaţii din Palestina, şi cealaltă în secolul al V-lea de către
cei din Babilonia, care a devenit şi lucrarea dominantă.
Talmudul este considerat, împreună cu Biblia evreiască, ca
un pilon central al iudaismului şi cea mai importantă carte a
culturii evreieşti. Este autoritatea religioasă acceptată în
rândul evreilor ortodocşi.
ISTORICUL CENZURII
Istoria cenzurii Talmudului se întinde pe mai multe
secole. Cele mai timpurii încercări de a o interzice apar deja
în secolele al Vll-lea şi al Vlll-lea. în Evul Mediu, odată cu
reînvierea învăţării şi cu apariţia cărţilor de speculaţii
teologice, Biserica catolică începea să adopte o atitudine

mai severă faţă de cărţile pe care le suspecta. A început să
examineze mai profund literatura ebraică şi Talmudul.
în 1144, la Paris, Talmudul a fost ars de către Biserica

catolică fiind aduse acuzaţii de blasfemie şi imoralitate. Alte
evenimente similare au fost înregistrate în secolul următor.
Campania împotriva Talmudului a atins apogeul în 1239
când papa Grigore al IX-lea a cerut ca toate cărţile ebraice
să fie arse. El luase această decizie pe baza unor suspiciuni
de erezie, identificate de nişte evrei convertiţi la creştinism.
Papa a trimis scrisori regilor şi prelaţilor din Anglia, Franţa,
Navarra, Aragon, Castilia şi Portugalia, cerându-le ca de
Sabat, în timp ce evreii slujeau la sinagogă, cărţile să fie
confiscate şi predate călugărilor pentru examinare, iar cele
găsite eretice, să fie arse. Ordinul nu a fost executat până la
capăt decât în Franţa.
în 1244 papa Inocenţiu al IV-lea i-a ordonat regelui
Ludovic al IX-lea să ardă toate exemplarele din Talmud.
Acest ordin a fost repetat în 1248, când 20 de încărcături
pline cu cărţi ale Talmudului au fost arse la Paris, şi apoi din
nou în 1254. în 1264 la Roma, papa Clement al IV-lea a
delegat un comitet de cenzori pentru a elimina toate
pasajele Talmudului care apăreau drept defăimătoare faţă
de creştinism, permiţându-le evreilor să păstreze şi să
citească doar ediţii astfel corectate. Trei ani mai târziu,
Clement al IV-lea i-a cerut regelui Aragonului să îi forţeze pe

evrei să predea inchizitorilor exemplarele din Talmud.
Cazuri numeroase de arderi oficiale ale Talmudului au
fost înregistrate în Franţa secolului al XlV-lea, pe măsură ce
polemica anti-evreiască continua. în 1415, papa Benedict al
Xll-lea a ordonat ca toate exemplarele din Talmud să fie
predate episcopilor pentru a fi păstrate şi examinate de
aceştia. Evreilor le era interzis să deţină exemplare din orice
material ce contrazicea creştinismul, şi să citească sau să
înveţe din Talmud. Un sinod bisericesc de la Basel din 1431
a reconfirmat restricţiile severe.
Pentru că atât de multe exemplare din Talmud s-au
pierdut în decursul secolelor, printre evrei se stârnise un
mare interes în jurul inventării tiparului în secolul al XV-lea.
Prima ediţie tipărită a Talmudului a apărut la Guadalajara,
în Spania, în 1482. Dar Talmudul urma să devină curând
ţinta Inchiziţiei Spaniole. în 1490, Marele Inchizitor
Torquemada a ars cărţile evreieşti la ordinul lui Ferdinand şi
al Isabellei; mai târziu, el a condus la Salamanca un auto-da-
fe - arderea a mai mult de 6000 de volume descrise drept
cărţi de magie infectate cu erorile evreilor. Când evreii au
fost alungaţi din Spania şi Portugalia, au fost confiscate
toate cărţile evreieşti.
în 1509, Johannes Pfefferkorn, preot, evreu convertit la
creştinism, a promovat distrugerea cărţilor evreieşti în toate
ţările aflate sub domnia Sfântului împărat Roman. împăratul
Maximilian a cerut şi părerea unui alt preot, Johann

Reuchlin. Acesta din urmă, care în trecut publicase prima
gramatică evreiască pentru creştini, a considerat că pentru a
înţelege Vechiul Testament era necesară adunarea şi
studierea manuscriselor evreieşti şi nu distrugerea lor. A
recomandat mai degrabă ca evreii să ofere cărţile lor
universităţilor şi ca în fiecare universitate să se instituie câte
o catedră de studii ebraice. Recomandarea sa a fost primită
cu ostilitate intensă, la care el a răspuns în 1511 în
Augenspigel (Oglinda ochiului). Acolo el distingea între
polemicile anticreştine de lucrările clasice în ebraică, pe
care considera că trebuie păstrate. O controversă susţinută
s-a dezvoltat între umaniştii care îl susţineau pe Reuchlin şi
clericii şi liderii inchiziţiei care îl susţineau pe Pfefferkorn. în
1521 Curia Romană a suprimat scrierile lui Reuchlin
împotriva lui Pfefferkorn.
în 1520, papa Leon al X-lea a acordat permisiunea
publicării şi tipăririi Talmudului la Veneţia, astfel că în
deceniile ce au urmat au apărut mai multe ediţii. în anii
1530, Martin Luther, convins de faptul că în fapt creştinii din
Moravia erau ademeniţi să se convertească la iudaism, a
cerut ca evreii să fie deportaţi în Palestina, să le fie interzis
să practice camătă, să le fie arse sinagogile şi distruse
cărţile. Principatele germane au expulzat evreii din anumite
localităţi şi le-au suprimat cărţile. în alte oraşe germane,
precum Frankfurt sau Worms, evreii erau însă toleraţi.
în timp ce Contrareforma şi bătălia bisericii împotriva

ereziei şi împotriva puterii tiparului se intensifica, papa luliu
al lll-lea în 1553 a oprit tipărirea Talmudului permisă
anterior de Leon al X-lea. în 1555, au fost percheziţionate
casele evreilor, şi li s-a ordonat ca sub ameninţarea cu
moartea să predea toate cărţile în care erau blasfemii la
adresa creştinismului. Principii, cardinalii şi inchizitorii
aveau instrucţiuni să confişte toate exemplarele din Talmud.
Cărţile au fost adunate şi arse în prima zi a Rosh Hashanah,
Anul Nou Evreiesc. Creştinilor le era interzis sub pedeapsa
excomunicării să deţină sau să citească cărţi evreieşti sau să
îi ajute pe evrei oferindu-le exemplare manuscrise sau
tipărite. Cărţile evreieşti, printre care se aflau şi manuscrise
rabinice rare, au fost arse cu miile în oraşele italiene.
Aproape 12 000 de volume din texte evreieşti au fost arse
după ce inchizitorul Sixtus de Siena a distrus biblioteca şcolii
evreieşti de la Cremona. Talmudul nu a mai fost publicat
vreodată în Italia renascentistă.
Stricteţea decretului lui luliu al lll-lea a fost moderată
simţitor de papa Pius al IV-lea în 1559, acesta permiţând
distribuţia Talmudului, cu condiţia ca pasajele care
contraziceau creştinismul să fie şterse. Drept consecinţă, o
ediţie trunchiată şi expurgată a Talmudului a fost tipărită la
Basel sub supravegherea călugărilor catolici. Ediţii ulterioare
au fost de asemenea expurgate în mod similar. în multe ţări
europene unde Talmudul putea fi tipărit doar cu permisiune

oficială, numai editorilor creştini le era permis acest lucru.
în primul Index al Cărţilor Interzise din 1559, lista de
titluri includea şi Talmudul. în Indexul revizuit pregătit de
Conciliul de la Trento din 1564, toate scrierile doctrinei
evreieşti au fost interzise, în afara celor permise de papă
după ce comunităţile evreieşti oferiseră „daruri" pecuniare
substanţiale.
în 1592, papa Clement al Vlll-lea a emis o bulă papală
interzicând atât creştinilor cât şi evreilor posesia, lecturarea,
cumpărarea sau circula-rea „cărţilor sau manuscriselor
talmudice nepioase" sau a scrierilor în ebraică sau în alte
limbi care „tacit sau implicit, conţin declaraţii eretice sau
eronate împotriva Sfintelor Scripturi ale Vechiului şi Noului
Testament". Orice astfel de scriere, fie ea expurgată sau nu,
trebuia distrusă, în 1596, această decizie a fost modificată
când publicarea textului Machsor, cartea de căpătâi
evreiască de rugăciuni, a fost permisă, dar numai în limba
ebraică.
Suprimarea Talmudului de către Biserica catolică a
continuat până în secolul al XVIII-lea. în 1629, un cardinal
italian se spune că ar fi strâns 10 000 de cărţi evreieşti
pentru a fi distruse. în 1775 papa Clement al XlV-lea a
confirmat interdicţiile din bulele papale precedente. Nicio
carte evreiască nu putea fi vândută sau cumpărată fără
examinarea şi aprobarea bisericii.
în secolul XX, cea mai serioasă cenzurare a Talmudului a

avut în Europa, orchestrată fiind de Partidul Comunist din
URSS şi de nazişti în timpul Holocaustului. în 1926, guvernul
Uniunii Sovietice a ordonat ca toate cărţile dogmatice
religioase precum Talmudul să fie acceptate doar în
bibliotecile mari, dar excluse din cele mai mici. Aproape
niciun fel de tipărire a lucrării nu a fost permisă în acea
perioadă. O ediţie rusă, prima permisă de la Revoluţia de la
191 7 până la acea dată, a fost recent începută sub
patronajul Academiei Ruse pentru Ştiinţe. în 1939, cele mai
multe şcoli evreieşti din Europa au fost totalmente distruse
de nazişti.
Nenumărate exemplare din texte religioase evreieşti au
fost distruse în timpul Holocaustului.
Pentru creştinătatea occidentală, o schimbare de
atitudinea faţă de lalmud a fost adusă de al doilea Conciliu
de la Vatican din 1965, care a condamnat antisemitismul şi
persecuţiile împotriva evreilor, subliniind legăturile biblice
ale bisericii cu iudaismul şi moştenirea comună a creştinilor
şi a evreilor.
ULTIMA ISPITIRE A LUI IISUS (THE LAST TEMPTATION OF

CHRIST)
Autor: Nikos Kazantzakis

Data şi locul publicării iniţiale: 1953, Grecia; 1960,

Statele Unite Edituri: Athenai; Simon & Schuster Forma
literară: roman
REZUMAT
Ultima ispitire a lui lisus scrisă de romancierul, poetul,
dramaturgul şi traducătorul grec Nikos Kazantzakis,
cunoscut pentru romanul său Zorba grecul, povesteşte
viaţa lui lisus din Nazaret, imaginându-şi sentimentele
umane din relatările evangheliilor într-un mozaic viu colorat
de o imagistică extraordinară, lisus al lui Kazantzakis nu este
fiul lui Dumnezeu cel sigur pe el, care urmăreşte calea
dictată din ceruri, ci un Hristos al slăbiciunii, ale cărui patimi
le reflectă pe cele ale oamenilor, în faţa durerii, fricii,
tentaţiei şi morţii. Deşi lisus este deseori ezitant în calea pe
care să o aleagă, pe măsură ce povestea evoluează, simţul
său misionar devine clar. Când moare, el este deja un erou
care şi-a ales propriul destin.
Deşi romanul urmăreşte naraţiunea evangheliilor,
atmosfera şi cadrul în care se desfăşoară sunt împrumutate
din viaţa ţăranilor din Creta, locul de baştină al autorului.
Romanul este scris în stilul bogat, metaforic al limbii
populare greceşti, limbajul de fiecare zi al Greciei moderne.
în cele 33 de capitole care corespund anilor trăiţi de
Hristos, Kazantzakis portretizează ceea ce el numeşte
„neîntrerupta, nemiloasa luptă între spirit şi trup", o
problemă crucială examinată în romanele sale şi în scrierile

filozofice, lisus este ispitit de rău, îi simte atracţia şi chiar îi
cedează, pentru că doar în acest fel respingerea sa supremă
a ispitei poate avea un înţeles.
Romanul debutează cu scena unui tânăr aflat în mijlocul
unui coşmar, visând că mulţimea îl urmăreşte ca pe
Mântuitorul lor. lisus din Nazaret, dulgherul satului, a fost
atins încă din copilărie de viziuni, şi a simţit mâna lui
Dumnezeu aproape. El se abate de la aceste viziuni şi
semne, sperând că, dacă păcătuieşte, Dumnezeu îl va
părăsi.
lisus a iubit-o pe Măria Magdalena, fiica unui rabin al
satului, încă din copilărie. Şi-a dorit să se însoare cu ea, dar
a fost silit fără milă de către Dumnezeu să o respingă. Ea a
devenit prostituată pentru a-l uita pe lisus. Copleşit de
remuşcări, lisus îşi caută refugiul într-o mănăstire. Un Mesia
fără voia sa, lisus strigă către Dumnezeu: „Ador bucatele
bune, vinul, râsul. Vreau să mă însor, să am copii... Lasă-mă
în pace... O doresc pe Magdalena, chiar dacă este
prostituată. Vreau ca tu să mă urăşti, să pleci şi să găseşti pe
altcineva; vreau să scap de tine!...Voi ciopli cruci toată viaţa
mea, astfel ca Mesia pe care îl alegi să poată fi răstignit."
în timpul şederii sale în pustiu, lisus găseşte curajul şi
voinţa de a-şi prelua menirea. Capitolele cele mai
importante ale romanului urmăresc episoadele cunoscute
ale Evangheliilor, până la momentul răstignirii, când ultima
ispită vine către Hristos în momentele sale de delir pe cruce,

sub forma unui vis în care apare o viaţă de împlinire şi
fericire erotică şi lumească. îngerul său păzitor îl luase de pe
cruce. îl dusese pe drumul neted şi calm al oamenilor, unde
în sfârşit se însurase cu Magdalena. La moartea Magdalenei,
el s-a însurat cu Martha şi cu Măria, surorile lui Lazăr, şi a
avut copii. Acum, bătrân, stă în pragul casei sale şi îşi
aminteşte de dorinţele tinereţii şi de bucuria de a fi scăpa
de tortura răstignirii.
Ajunge faţă în faţă cu foştii săi discipoli, conduşi de luda,
care îl acuză că e trădător, dezertor şi laş. „Locul tău era pe
cruce", spune luda. „Acolo te-a dus Dumnezeul Israelului să
lupţi. Dar te-ai temut şi în momentul în care moartea s-a
ridicat deasupra capului tău, nu ştiai cum să scapi mai
repede." lisus îşi aminteşte brusc unde se află şi de ce simte
durere. îl cuprinde o bucurie sălbatică. Deşi tentaţia îl
captivase pentru câteva secunde şi îl dusese departe, el îşi
păstrase onoarea până la sfârşit. Bucuria de a fi căsătorit şi
a avea copii era o minciună, iluzii trimise de diavol. Nu şi-a
trădat discipolii, care sunt încă vii şi bine, proclamându-i
Evanghelia. „Totul a ieşit aşa cum trebuia, slavă lui
Dumnezeu."
ISTORICUL CENZURII
Portretul neortodox făcut de Kazantzakis lui Hristos a
fost considerat de critici drept un roman puternic şi
important, o operă de artă originală şi extraordinară, care în
cel mai profund mod, omagiază chinurile spirituale ale

umanităţii. Cu toate acestea, se anticipa că din punct de
vedere al ortodoxiei, interpretarea sa putea fi considerată
eretică sau chiar o blasfemie.
Motivul primar al lui Kazantzakis de a scrie Ultima
ispitire a lui lisus nu a fost de a contrazice biserica. El dorea
mai degrabă să îl scoată pe Hristos din contextul bisericii, să
îl portretizeze pe lisus ca o personalitate a lumii moderne, în
termeni ce pot fi înţeleşi în secolul al XX-lea. într-o scrisoare
din 1951, Kazantzakis îşi explica intenţiile: „Este o încercare
laborioasă, sacră şi creativă de a reîncarna esenţa lui
Hristos, lăsând la o parte balastul - falsităţi şi mărunţişuri pe
care toate bisericile şi toţi reprezentanţii în sutană ai
creştinătăţii le-au îngrămădit pe figura lui, dis-torsionând-
o."
„Acea parte din firea lui Hristos care era profund umană
ne ajută să îl înţelegem, să îl iubim şi să îi urmărim pasiunile
ca şi cum ar fi fost ale noastre", scria Kazantzakis în prologul
romanului. Dacă nu avea întrînsul acest element cald de
umanitate, nu ar fi putut niciodată să ne înmoaie inimile cu
o asemenea siguranţă şi mângâiere; nu ar fi putut deveni un
model pentru vieţile noastre... Această carte a fost scrisă
pentru că doream să ofer un model suprem al omului care
se chinuie; voiam să îi arăt că nu trebuie să se teamă în faţa
durerii, ispitei sau morţii - pentru că toate trei pot fi învinse,
toate trei au fost deja învinse."
Kazantzakis a fost excomunicat în 1954 de Biserica

ortodoxă de Răsărit, ca reacţie la publicarea în Grecia a
cărţii Ultima ispitire a lui lisus. Kazantzakis scria: „Biserica
ortodoxă din America a respins şi atacat Ultima ispitire a
lui lisus ca fiind extrem de indecentă, atee şi trădătoare,
după ce au recunoscut că nu au citit-o..." Kazantzakis a scris
liderilor Bisericii ortodoxe, citându-l pe gânditorul creştin
Tertulian din secolul al lll-lea: „La Tribunalul Tău, Doamne,
fac eu apel", adăugând: „M-aţi excomunicat, Sfinţi Părinţi;
vă binecuvântez. Mă rog să fie conştiinţa voastră la fel de
limpede ca a mea şi ca voi să fiţi măcar atât de morali şi de
credincioşi ca mine." în acelaşi an, romanul a fost introdus
în Indexul Cărţilor Interzise al Bisericii catolice. Kazantzakis
comenta: „întotdeauna am fost uluit de îngustimea şi
micimea fiinţelor umane. Aveţi aici o carte pe care am scris-
o într-o stare de exaltare religioasă profundă, cu o dragoste
ferventă pentru Hristos; şi acum, papa nu o înţelege absolut
de loc..."
Scandalul din jurul romanului a avut ca aşteptat rezultat
o creştere spectaculoasă a vânzărilor. „Am ajuns să fiu
celebru în Grecia", scria Kazantzakis în 1955. „Toate ziarele,
cu excepţia a două, s-au declarat de partea mea, şi din toată
Grecia primesc telegrame în semn de protest faţă dorinţa
preoţilor de a-mi interzice cartea... Cărţile se epuizează
îndată ce sunt tipărite, iar unii librari le cumpără în cantităţi
mari, vânzându-le apoi pe piaţa neagră la preţuri

exorbitante. Cât de ruşinos! Cât de medieval!"
în cele din urmă Biserica ortodoxă greacă a fost forţată
să îşi înceteze campania îndreptată împotriva lui
Kazantzakis. Prinţesa Mărie Bonaparte a citit cartea şi a
recomandat-o reginei Greciei. Regina a „împiedicat Biserica
ortodoxă greacă să se pună într-o postură ridicolă" spunea
Elena Kazantzakis în biografia soţului său.
în 1962-1965, la Long Beach, California, romanul,
împreună cu romanul lui Jessica Mitford The American
Way of Death şi poeziile lui Langston Hughes au fost ţinta
unei campanii din partea unei organizaţii de extremă
dreapta care a încercat să le scoată din bibliotecile publice.
Campania a eşuat.
Un film regizat de Martin Scorsese în 1988 a generat
controverse la nivel mondial şi a fost interzis în mai multe
ţări, în primul rând din cauza secvenţei inspirate din roman
în care lisus aflat în delir pe cruce îşi imagina că iubea, că se
căsătorea şi că avea copii. Scorsese şi directorul Festivalului
de Film de la Veneţia au fost acuzaţi de blasfemie la Roma,
dar au fost până la urmă achitaţi. în Statele Unite, filmul a
fost criticat de biserica romano-catolică pentru blasfemie.
Trei congresmeni republicani au introdus o rezoluţie pentru
a forţa retragerea filmului. Consiliul orăşenesc din Dallas,
Texas, a introdus de asemenea o rezoluţie de condamnare a
filmului. Un lanţ de închirieri video, Blockbuster Video, a
anunţat că nu va distribui filmul. în Escambia County,

Florida, a fost votată o ordonanţă care interzicea
proiectarea filmului, sub pedeapsa a 60 de zile de închisoare
şi o amendă de 500 de dolari. Judecătorul Roger Vinson a
emis însă un ordin care anula interdicţia, invocând încălcări
ale Primului Amendament.
Reacţia regizorului Scorsese la cenzurarea filmului a
semănat cu cea a lui Kazantzakis din urmă cu 34 de ani.
„Filmul meu a fost făcut cu un sentiment profund religios...
Nu este doar un nou simplu film pentru mine. Cred că este
un film religios despre suferinţa şi despre chinul de a-l găsi
pe Dumnezeu." în decembrie 1988, romanul a fost interzis
în Singapore, ca rezultat al presiunilor creştinilor
fundamental işti, legate de controversa stârnită de film.
VERSETELE SATANICE (THE SATANIC VERSES)
Autor: Salman Rushdie

Data şi locul publicării iniţiale: 1988, Anglia; 1989,
Statele Unite Edituri: Penguin Books; Viking Penguin
Forma literară: ficţiune
REZUMAT
Romanul Versetele satanice, scris de autorul englez de
origine indiană Salman Rushdie, deţine un loc aparte în
istoria cenzurii literare. în 1989, liderul religios al Iranului,
Ayatolahul Khomeini, a condamnat cartea pentru blasfemie

împotriva Islamului şi a emis un edict care cerea executarea
autorului. Ameninţarea cu moartea l-a determinat pe
Rushdie să se ascundă, iar controversa în jurul romanului a
fost escaladată, devenind un eveniment de importanţă
globală, de dimensiuni fără precedent.
Romanul complex şi provocator al lui Rushdie este un
amestec inventiv şi suprarealist de imaginaţie şi fantezie.
într-un ciclu de trei poveşti interconectate având loc în
Londra şi Bombay, într-un sat indian şi în Arabia secolului al
Vll-lea, romanul explorează temele migraţiei, natura binelui
şi a răului, a îndoielii şi a pierderii credinţei religioase. „Este
lumea văzută prin ochii emigrantului", explica Rushdie,
comentând intenţiile romanului. „Este scrisă pe baza
experienţei dezrădăcinării, dis-juncţiei şi metamorfozei
(lentă sau rapidă, dureroasă sau plăcută) care constă în
experienţa emigrantului, şi din care, cred eu, poate fi
identificată o metaforă pentru întreaga umanitate."
Romanul începe la 10 000 m înălţime, în timp ce doi
oameni cad spre mare după ce un avion jumbo-jet deturnat
explodează deasupra Canalului Mânecii. Cei doi - amândoi
actori indieni - supravieţuiesc în mod misterios exploziei şi
ajung sfârşiţi de puteri pe o plajă din Anglia. Gibreel
Farishta, fost Ismail Najmuddin, este o vedetă legendară de
film indian; Saladin Chamcha, fost Salahuddin
Chamchawala, este un anglofil orăşean, care trăieşte bine la

Londra făcând vocile anunţurilor publicitare.
am scris-o într-o stare de exaltare religioasă profundă,
cu o dragoste ferventă pentru Hristos; şi acum, papa nu o
înţelege absolut de loc..."
Scandalul din jurul romanului a avut ca aşteptat rezultat
o creştere spectaculoasă a vânzărilor. „Am ajuns să fiu
celebru în Grecia", scria Kazantzakis în 1955. „Toate ziarele,
cu excepţia a două, s-au declarat de partea mea, şi din toată
Grecia primesc telegrame în semn de protest faţă dorinţa
preoţilor de a-mi interzice cartea... Cărţile se epuizează
îndată ce sunt tipărite, iar unii librari le cumpără în cantităţi
mari, vânzându-le apoi pe piaţa neagră la preţuri
exorbitante. Cât de ruşinos! Cât de medieval!"
In cele din urmă Biserica ortodoxă greacă a fost forţată
să îşi înceteze campania îndreptată împotriva lui
Kazantzakis. Prinţesa Mărie Bonaparte a citit cartea şi a
recomandat-o reginei Greciei. Regina a „împiedicat Biserica
ortodoxă greacă să se pună într-o postură ridicolă" spunea
Elena Kazantzakis în biografia soţului său.
în 1962-1965, la Long Beach, California, romanul,
împreună cu romanul lui Jessica Mitford The American
Way of Death şi poeziile lui Langston Hughes au fost ţinta
unei campanii din partea unei organizaţii de extremă
dreapta care a încercat să le scoată din bibliotecile publice.
Campania a eşuat.
Un film regizat de Martin Scorsese în 1988 a generat

controverse la nivel mondial şi a fost interzis în mai multe
ţări, în primul rând din cauza secvenţei inspirate din roman
în care lisus aflat în delir pe cruce îşi imagina că iubea, că se
căsătorea şi că avea copii. Scorsese şi directorul Festivalului
de Film de la Veneţia au fost acuzaţi de blasfemie la Roma,
dar au fost până la urmă achitaţi. în Statele Unite, filmul a
fost criticat de biserica romano-catolică pentru blasfemie.
Trei congresmeni republicani au introdus o rezoluţie pentru
a forţa retragerea filmului. Consiliul orăşenesc din Dallas,
Texas, a introdus de asemenea o rezoluţie de condamnare a
filmului. Un lanţ de închirieri video, Blockbuster Video, a
anunţat că nu va distribui filmul. în Escambia County,
Florida, a fost votată o ordonanţă care interzicea
proiectarea filmului, sub pedeapsa a 60 de zile de închisoare
şi o amendă de 500 de dolari. Judecătorul Roger Vinson a
emis însă un ordin care anula interdicţia, invocând încălcări
ale Primului Amendament.
Reacţia regizorului Scorsese la cenzurarea filmului a
semănat cu cea a lui Kazantzakis din urmă cu 34 de ani.
„Filmul meu a fost făcut cu un sentiment profund religios...
Nu este doar un nou simplu film pentru mine. Cred că este
un film religios despre suferinţa şi despre chinul de
.i-l găsi pe Dumnezeu." în decembrie 1988, romanul a
fost interzis în Singapore, ca rezultat al presiunilor
creştinilor fundamental işti, legate de ( ontroversa stârnită

de film.
VERSETELE SATANICE (THE SATANIC VERSES)
Autor: Salman Rushdie

Statele Unite Edituri: Penguin Books; Viking Penguin
Forma literară: ficţiune
REZUMAT
Romanul Versetele satanice, scris de autorul englez de
origine indiană Salman Rushdie, deţine un loc aparte în
istoria cenzurii literare. In 1989, liderul religios al Iranului,
Ayatolahul Khomeini, a condamnat cartea pentru blasfemie
împotriva Islamului şi a emis un edict care cerea executarea
autorului. Ameninţarea cu moartea l-a determinat pe
Rushdie să se ascundă, iar controversa în jurul romanului a
fost escaladată, devenind un eveniment de importanţă
globală, de dimensiuni fără precedent.
Romanul complex şi provocator al lui Rushdie este un
amestec inventiv şi suprarealist de imaginaţie şi fantezie.
într-un ciclu de trei poveşti interconectate având loc în
Londra şi Bombay, într-un sat indian şi în Arabia secolului al
Vll-lea, romanul explorează temele imigraţiei, natura binelui
şi a răului, a îndoielii şi a pierderii credinţei religioase. „Este
lumea văzută prin ochii emigrantului", explica Rushdie,

comentând intenţiile romanului. „Este scrisă pe baza
experienţei dezrădăcinării, dis-juncţiei şi metamorfozei
(lentă sau rapidă, dureroasă sau plăcută) care constă în
experienţa emigrantului, şi din care, cred eu, poate fi
identificată o metaforă pentru întreaga umanitate."
Romanul începe la 10 000 m înălţime, în timp ce doi
oameni cad spre mare după ce un avion jumbo-jet deturnat
explodează deasupra Canalului Mânecii. Cei doi - amândoi
actori indieni - supravieţuiesc în mod misterios exploziei şi
ajung sfârşiţi de puteri pe o plajă din Anglia. Gibreel
Farishta, fost Ismail Najmuddin, este o vedetă legendară de
film indian; Saladin Chamcha, fost Salahuddin
Chamchawala, este un anglofil orăşean, care trăieşte bine la
Londra făcând vocile anunţurilor publicitare.
După cum îşi descrie chiar Rushdie protagoniştii,
„Versetele satanice este povestea a două euri puternic
divizate. în cazul unuia, Saladin Chamcha, diviziunea este
laică şi societală, ce ţine de societatea omenească şi
membrii ei; este diviziunea, pentru a fi clari, între Bombay şi
Londra, între Est şi Vest. Pentru celălalt, Gibreel Farishta,
diviziunea este spirituală, o crevasă a sufletului. El şi-a
pierdut credinţa şi se zbate între imensa nevoie de a crede
şi incapacitatea de o mai face. Romanul este «despre»
dorinţa şi calea lor spre plenitudine."
Spre surpriza şi deruta lor, Gibreel şi Saladin observă

după căderea lor din cer, că experimentează o
metamorfoză, având acum caracteristici străine
personalităţilor lor. Gibreel, un donjuan, capătă o aură,
preluând identitatea arhanghelului Gibreel (Gabriel), în
timp ce blândul şi corectul Saladin primeşte coarne, copite
şi coadă personificându-l pe Satana. Aventurile fantastice
ale celor doi prin Anglia şi India constituie firul principal al
naraţiunii.
A doua poveste, relatată prin capitole ce alternează,
evocă rădăcinile istorice ale Islamului, narând despre natura
şi consecinţele revelaţiei şi ale credinţei. Aceasta are loc în
visele lui Gibreel Farishta, în care el devine arhanghelul
Gabriel, şi într-un film bazat pe cele imaginate de el în care
el joacă rolul arhanghelului. Secvenţe vis-film, care vin în
paralel cu povestea Profetului Mahomed la Mecca,
relatează istoria lui Mahound (un nume defăimător
medieval pentru Mahomed). El este un om de afaceri
transformat în Profetul din Jahilia, oraşul nisipurilor, care
primeşte revelaţia divină prin interferenţele arhanghelului
Gabriel în visurile sale şi creează o religie numită Supunere
(traducerea în engleză a cuvântului Islam).
într-o a treia poveste, de asemenea visată de Farishta, o
femeie cu har şi sfântă, înconjurată de fluturi, îi conduce pe
credincioşii unui sat musulman din India într-un pelerinaj
către Mecca. în drumul lor către Mecca, pelerinii pier când

apele mării nu se despică în calea lor aşa cum se aşteptau.
Părţile romanului care relatează viziunile dureroase ale
lui Gibreel, care au loc în oraşul lui Mahound Jahilia, sunt
principalele puncte ale controversei stârnite de roman.
Acestea fac aluzie la un episod legendar din viaţa Profetului,
în care acesta adaugă versete la Coran care ridicau la rang
de zeitate slăvită de locuitorii politeişti din Mecca, trei zeiţe
noi. Mai târziu, Mahomed a retractat aceste versete,
conştientizând că ele nu îi fuseseră trimise de Dumnezeu, ci
de Satana deghizat în arhanghelul Gabriel.
Spre deosebire de versiunea din istoria islamică, Gibreel
în visul său spune că a fost forţat să rostească versetele de
către „nevoia copleşitoare a Profetului Mahound", sugerând
că Mahound, şi nu Satana, ar fi pus versetele false în gura
lui Gibreel din motive oportuniste. „Din gura mea, atât
afirmaţia cât şi retractarea, versetele şi conversetele,
universurile şi reversurile, totul, şi ştim cu toţii cum a fost
posedată gura mea", spunea Gibreel.
într-un alt pasaj din vis care face aluzie la un eveniment
din istoria Islamului, un scrib numit Salman schimbă textul
cărţii care îi este dictată de Mahound. „Mahound nu a
observat schimbările", spune scribul, „şi iată-mă, chiar eu
scriam Cartea, sau măcar o rescriam, întinând cuvântul lui
Dumnezeu cu propria-mi limbă nevrednică". Dar, Doamne,
dacă sărmanele mele cuvinte nu vor fi observate de
Revelaţia Dumnezeiască prin mesagerul lui Dumnezeu,

atunci ce va însemna aceasta?" Salman observă că
revelaţiile arhanghelului Gibreel către Mahound erau în
mod special foarte bine potrivite, „astfel că exact atunci
când credincioşii puneau la îndoială părerile lui Mahound
asupra vreunui subiect, de la posibilitatea călătoriei prin
spaţiu la permanenţa iadului, îngerul venea şi aducea un
răspuns, care mereu îl ajuta pe Mahound".
Un alt episod provocator din visurile lui Gibreel este o
fantezie cinematică despre un bordel din Jahilia numit The
Curtain (traducerea cuvântului arabic hijab, vălul
musulman pe care îl poartă femeile). Acolo, afacerile
înfloresc după ce 12 prostituate preiau numele şi
personalităţile celor 12 neveste ale lui Mahomed. Un şir de
bărbaţi aşteptându-şi rândul se prelungeşte în cercuri
ocupând întreaga curte interioară a bordelului „rotindu-se
în jurul Fântânii Dragostei cum pelerinii se roteau din alte
motive în jurul anticei Pietre Negre".
Auzind vestea despre prostituatele care şi-au schimbat
identitatea, „frământarea interioară a bărbaţilor oraşului
devenea intensă; însă într-atât de teamă le era de a fi prinşi,
atât din cauză că şi-ar fi pierdut sigur viaţa dacă Mahound
sau locotenenţii săi ar fi aflat că s-ar fi dedat la o asemenea
nepoliteţe, şi din cauza dorinţei lor sincere ca noile servicii
de la Vălul să se păstreze, încât secretul a reuşit să fie ţinut
departe de urechile autorităţilor."
Rushdie prefaţează povestea bordelului cu o declaraţie

care s-a dovedit că a prevăzut evenimentele ce urmau să
înconjoare romanul său: „Unde nu este credinţă, nu este
nici blasfemie." Numai pentru că bărbaţii din Jahilia
acceptaseră învăţăturile noii lor credinţe, găseau o
asemenea ilicită plăcere în a frecventa un bordel în care
prostituatele jucau rolurile nevestelor Profetului.
La sfârşitul romanului, Saladin Chamcha se reintegrează
în societatea indiană. îşi desăvârşeşte procesul de renaştere
şi regenerare în îmbrăţişarea dragostei şi a morţii şi în
întoarcerea sa în India. Gibreel Farishta, hărţuit de visele
sale şi viziunile de îndoială şi scepticism, îşi pierde credinţa
şi nu reuşeşte să o înlocuiască cu dragoste pământească.
Incapabil de a-şi învinge demonii interiori, înnebuneşte şi se
sinucide.
ISTORICUL CENZURII
Romanul Versetele satanice a fost publicat în Marea
Britanie pe 26 septembrie 1988. Mult aşteptatul roman al
lui Rushdie a primit cronici laudative în presa britanică. A
fost numit, „o capodoperă", „într-adevăr originală" şi
„roman extraordinar şi antrenant contemporan... o
călătorie cu un montaigne russe deasupra unui peisaj vast al
imaginaţiei".
Chiar înaintea publicării, începea controversa în jurul
romanului. Syed Shahabuddin şi Khursid Alam Khan, doi
membri musulmani ai opoziţiei din Parlamentul Indiei, au

luat poziţie împotriva conţinutului romanului, în articole
publicate în ziarele indiene, lansând o campanie pentru
interzicerea lui.
„Civilizaţia este nimic altceva decât acceptarea
voluntară a unor restricţii", scria Shahabuddin, în favoarea
cenzurii. „Poţi să ai orice păreri doreşti, dar nu te bucuri în
schimb de dreptul absolut de a le exprima în public."
Shahabuddin a recunoscut însă că nu a citit Versetele
satanice, că nici nu are de gând să o facă, şi că exprima
doar opiniile multor oponenţi ai cărţii. „Nu trebuie să mă
scald într-un canal mizerabil, pentru a şti ce este mizeria",
declara el.
Guvernul Indiei, temându-se de dezordinile civile în
rândul populaţiei musulmane, a fost primul care a cenzurat
cartea. Pe 5 octombrie 1988, la doar nouă zile de la
publicarea romanului în Anglia, importul ediţiei engleze era
interzis de o decizie a Legii Vămilor Indiene. Musulmanii din
India au contactat organizaţii islamice din Marea Britanie,
cerându-le să lanseze o campanie de protest. Două
publicaţii londoneze finanţate de guvernul Arabiei Saudite
au scris articole denunţând romanul. La locuinţa sa din
Londra au început să sosească ameninţări cu moartea.
Comitetul de Acţiune pentru Afaceri Islamice al
Regatului Unii a emis o declaraţie cerând retragerea şi
distrugerea cărţii, scuze şi compensaţii oferite caselor de
binefacere islamice. „Lucrarea, deghizată subtil ca literatură,

nu numai că distorsionează sever istoria islamică, în general,
dar mai şi prezintă în cele mai rele culori posibile
personajele Profetului Ibrahim şi Profetului Mahomed
(pacea fie cu ei!). De asemenea, desfigurează personajele
din jurul Profetului... şi pe sfintele neveste ale acestuia şi
descrie credinţa şi ritualurile islamice în cel mai obscen
limbaj cu putinţă."
Uniunea Organizaţiilor Musulmane din Marea Britanie a
cerut punerea sub acuzare a lui Rushdie, pe baza unei rar
folosite legi britanice care interzicea blasfemiile la adresa
doctrinelor Bisericii anglicane. Guvernul a refuzat să extindă
legile pentru a include blasfemiile faţă de credinţa islamică.
Pe 11 noiembrie, prim-ministrul Margaret Thatcher a
anunţat că nu există „motive pentru care guvernul să ia în
considerare interzicerea cărţii". Pe 21 noiembrie, marele
şeic al Al-Ahzar, moscheea şi universitatea din Egipt
considerată sediul autorităţii islamice, a chemat toate
organizaţiile islamice din Marea Britanie să se alăture ca să
ia măsuri legale pentru a împiedica distribuţia cărţii.
în Statele Unite, unde romanul nu apăruse încă, editura
sa, Viking Penguin, a primit ameninţări cu bombă şi mii de
scrisori de ameninţare. Pe 24 noiembrie 1988, romanul
Versetele satanice a fost interzis în Africa de Sud, chiar dacă
nici măcar nu fusese publicată. O vizită anunţată a lui
Rushdie a fost anulată, existând temeri serioase că viaţa
autorului ar fi putut fi pusă în pericol. în câteva săptămâni,

cartea a fost interzisă în mai multe ţări cu populaţii
predominant musulmane: Pakistan, Arabia Saudită, Egipt,
Somalia, Bangladesh, Sudan, Malaiezia, Indonezia şi Qatar.
în acea lună în Anglia, Versetele satanice primea
premiul literar Whitbread pentru cel mai bun roman. în
decembrie şi apoi din nou în ianuarie, musulmanii din
Bolton, în apropiere de Manchester, şi din Brad-ford,
Yorkshire, au organizat mitinguri în cadrul cărora au fost
arse exemplare din carte. Un mare număr de demonstranţi
au luat cu asalt străzile Londrei pentru a protesta împotriva
cărţii. Consiliul Islamic pentru Apărare a înaintat o petiţie
editorului Penguin Books, solicitând scuze publice faţă de
întreaga comunitate musulmană de pe glob, retragerea
cărţii, distrugerea exemplarelor existente şi oprirea oricărei
publicări ulterioare.
Petiţia enumera elemente de insultă la adresa
musulmanilor, printre care şi faptul că lui Avram i se spunea
în carte „ticălosul"; că profetului
Mahomed i se dădea numele arhaic şi defăimător
medieval de Mahound, însemnând „diavol" sau „profetul
fals"; că se sugerează că revelaţiile pe care le primea
Mahomed apăreau exact când avea nevoie de ele, pentru „a
potoli îndoielile credincioşilor"; că apropiaţii lui Mahomed
sunt descrişi într-o manieră defăimătoare, şi că nevestele lui
erau personificate de nişte prostituate; că oraşul sfânt al
S4
Membri ai unui partid politic britanic (Whig) din secolele XVII, XVIII şi XIX care sprijinea schimbarea
politică şi socială (n.r.).
" Membri ai Partidului Conservator (Tory) din Marea Britanie (n.r.).
islamului Mecca era descris ca Jahilia, cuvânt ce însemna

„ignoranţă" şi „întuneric".
Penguin Books a refuzat să satisfacă cererile
petiţionarilor. Pe 22 ianuarie 1989, Rushdie a publicat o
declaraţie în apărarea romanului său. Versetele satanice nu
este un roman antireligiös, spunea el. „Este însă, o încercare
de a scrie despre migraţie, despre transformările şi
tensiunile ei, din punctul de vedere al emigranţilor din India
în Anglia. Aceasta este pentru mine cea mai tristă ironie; că
după ce am lucrat timp de cinci ani pentru a da glas şi trup
ficţional culturii emigranţilor din care fac şi eu parte, trebuie
să-mi văd cartea arsă, necitită de către oamenii despre care
este scrisă, oamenii care ar putea să găsească plăcere şi
multă recunoaştere în paginile ei."
Eforturile repetate ale lui Rushdie de a-şi clarifica
intenţiile şi înţelesul cărţii au avut un impact insignifiant
asupra protestatarilor. Puţini dintre cei care protestau o şi
citiseră, pentru mulţi dintre ei simplul ei titlu, care sugera în
minţile lor că versetele Coranului ar fi fost scrise de către
diavol, era un sacrilegiu şi era suficient pentru a o
condamna. Nu este nicăieri menţionat în visul lui Gibreel
Farishta că diavolul ar fi scris cartea sacră. însă, pasajele în
care Gibreel susţine că primise versetele chiar de la
Mahound, şi nu de la Dumnezeu, implică faptul că scrierea
ar fi fost scrisă fără intervenţie divină. Atribuind scrierea şi
compunerea Coranul unei mâini omeneşti era considerată a

fi o blasfemie de către credinţa musulmanilor.
Rushdie a replicat că viziunile de blasfemie ale lui
Gibreel erau menite să dramatizeze lupta între credinţă şi
îndoială, şi nu să insulte religia islamică. „Cele mai
dureroase visuri ale lui Gibreel, cele care se află în centrul
controversei, descriu naşterea şi dezvoltarea unei religii
asemănătoare islamului, în magicul oraş al nisipurilor numit
Jahilia (adică, «ignoranţă», numele dat de arabi perioadei
de dinaintea islamului). Aproape toate presupusele „insulte
şi abuzuri" sunt luate din aceste visuri. Primul lucru care
trebuie spus despre aceste visuri este că ele sunt dureroase
până la agonie pentru cel ce le are. Ele sunt o „pedeapsă
nocturnă" pentru pierderea credinţei... Primul scop al
acestor secvenţe este nu acela de a «dovedi falsitatea»
islamului, ci de a descrie un suflet aflat în criză, a arăta cum
pierderea lui Dumnezeu poate distruge viaţa unui om".
Povestea bordelului a fost deseori invocată de criticii
romanului ca fiind în mod special jignitoare faţă de
musulmani. Rushdie a focalizat însă o distincţie deseori
ignorată de critici, faptul că prostituatele au numai numele
nevestelor Profetului. Adevăratele neveste „trăiesc în mod
cast în haremul lor". „Scopul episodului bordelului era",
după cum explica Rushdie, „nu de a «insulta şi ataca»
nevestele Profetului, ci de a dramatiza anumite idei despre
moralitate şi despre sexualitate, pentru că ceea ce se
petrece în bordel... este că bărbaţilor din Jahilia le este

permis să îşi îndeplinească străvechiul vis al puterii şi al
posesiunii... Faptul că acei bărbaţi sunt atât de incitaţi de
copiile false ale nevestelor Profetului spune mult despre ei,
nu despre măreţele doamne, şi despre măsura în care
relaţiile sexuale au legătură cu posesiunea."
Folosirea numelui „Mahound", figura satanică din
piesele creştine medievale, pentru personajul care îi
corespunde lui Mahomed în romanul lui Rushdie, a fost de
asemenea invocată ca dovadă a intenţiilor sale
defăimătoare. Rushdie descrie alegerea acestui nume ca pe
un nou exemplu al felului în care acest roman „încearcă în
tot felul de moduri să reînvie imaginile negative, să reintre
în posesia limbajului peiorativ". „Chiar lăsând la o parte
faptul că Mahound al meu este un profet doar în vis şi nu
personajul istoric Mahomed, trebuie luat în seamă faptul că
la pagina 93 a romanului este scris un pasaj: «Aici el nu este
nici Mahomed nici Moehammered; a adoptat în schimb
eticheta de demon ce i-a fost atârnată de gât. Pentru a
transforma insultele în putere, whigs54, tories55, negrii, toţi
au ales să poarte cu mândrie numele care le-au fost date cu
dispreţ...»"
Părerea lui Rushdie cum că „nu există subiecte interzise,
care să-i includă pe Dumnezeu şi pe Profeţi" nu a fost
împărtăşită de aceia care cereau interzicerea romanului.
„Folosirea ficţiunii a fost pentru mine un mod de a crea
distanţarea faţă de realitate care credeam că va împiedica

eventualele receptare ca o jignire", declara Rushdie.
„Evident, m-am înşelat."
1 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ________________________________________________700 de cărţi interzise
Mahomed i se dădea numele arhaic şi defăimător

medieval de Mahound, însemnând „diavol" sau „profetul
fals"; că se sugerează că revelaţiile pe care le primea
Mahomed apăreau exact când avea nevoie de ele, pentru „a
potoli îndoielile credincioşilor"; că apropiaţii lui Mahomed
sunt descrişi într-o manieră defăimătoare, şi că nevestele lui
erau personificate de nişte prostituate; că oraşul sfânt al
islamului Mecca era descris ca Jahilia, cuvânt ce însemna
„ignoranţă" şi „întuneric".
Penguin Books a refuzat să satisfacă cererile
petiţionarilor. Pe 22 ianuarie 1989, Rushdie a publicat o
declaraţie în apărarea romanului său. Versetele satanice nu
este un roman antireligiös, spunea el. „Este însă, o încercare
de a scrie despre migraţie, despre transformările şi
tensiunile ei, din punctul de vedere al emigranţilor din India
în Anglia. Aceasta este pentru mine cea mai tristă ironie; că
după ce am lucrat timp de cinci ani pentru a da glas şi trup
ficţional culturii emigranţilor din care fac şi eu parte, trebuie
să-mi văd cartea arsă, necitită de către oamenii despre care
este scrisă, oamenii care ar putea să găsească plăcere şi
multă recunoaştere în paginile ei."
Eforturile repetate ale lui Rushdie de a-şi clarifica
intenţiile şi înţelesul cărţii au avut un impact insignifiant
asupra protestatarilor. Puţini dintre cei care protestau o şi
citiseră, pentru mulţi dintre ei simplul ei titlu, care sugera în
minţile lor că versetele Coranului ar fi fost scrise de către
diavol, era un sacrilegiu şi era suficient pentru a o

condamna. Nu este nicăieri menţionat în visul lui Gibreel
Farishta că diavolul ar fi scris cartea sacră. însă, pasajele în
care Gibreel susţine că primise versetele chiar de la
Mahound, şi nu de la Dumnezeu, implică faptul că scrierea
ar fi fost scrisă fără intervenţie divină. Atribuind scrierea şi
compunerea Coranul unei mâini omeneşti era considerată a
fi o blasfemie de către credinţa musulmanilor.
Rushdie a replicat că viziunile de blasfemie ale lui
Gibreel erau menite să dramatizeze lupta între credinţă şi
îndoială, şi nu să insulte religia islamică. „Cele mai
dureroase visuri ale lui Gibreel, cele care se află în centrul
controversei, descriu naşterea şi dezvoltarea unei religii
asemănătoare islamului, în magicul oraş al nisipurilor numit
Jahilia (adică, «ignoranţă», numele dat de arabi perioadei
de dinaintea islamului). Aproape toate presupusele „insulte
şi abuzuri" sunt luate din aceste visuri. Primul lucru care
trebuie spus despre aceste visuri este că ele sunt dureroase
până la agonie pentru cel ce le are. Ele sunt o „pedeapsă
nocturnă" pentru pierderea credinţei... Primul scop al
acestor secvenţe este nu acela de a «dovedi falsitatea»
islamului, ci de a descrie un suflet aflat în criză, a arăta cum
pierderea lui Dumnezeu poate distruge viaţa unui
om".
Povestea bordelului a fost deseori invocată de criticii
romanului ca fiind în mod special jignitoare faţă de
musulmani. Rushdie a focalizat însă o distincţie deseori

ignorată de critici, faptul că prostituatele au numai numele
nevestelor Profetului. Adevăratele neveste „trăiesc în mod
cast în haremul lor". „Scopul episodului bordelului era",
după cum explica Rushdie, „nu de a «insulta şi ataca»
nevestele Profetului, ci de a dramatiza anumite idei despre
moralitate şi despre sexualitate, pentru că ceea ce se
petrece în bordel... este că bărbaţilor din Jahilia le este
permis să îşi îndeplinească străvechiul vis al puterii şi al
posesiunii... Faptul că acei bărbaţi sunt atât de incitaţi de
copiile false ale nevestelor Profetului spune mult despre ei,
nu despre măreţele doamne, şi despre măsura în care
relaţiile sexuale au legătură cu posesiunea."
Folosirea numelui „Mahound", figura satanică din
piesele creştine medievale, pentru personajul care îi
corespunde lui Mahomed în romanul lui Rushdie, a fost de
asemenea invocată ca dovadă a intenţiilor sale
defăimătoare. Rushdie descrie alegerea acestui nume ca pe
un nou exemplu al felului în care acest roman „încearcă în
tot felul de moduri să reînvie imaginile negative, să reintre
în posesia limbajului peiorativ". „Chiar lăsând la o parte
faptul că Mahound al meu este un profet doar în vis şi nu
personajul istoric Mahomed, trebuie luat în seamă faptul că
la pagina 93 a romanului este scris un pasaj: «Aici el nu este
nici Mahomed nici Moehammered; a adoptat în schimb
eticheta de demon ce i-a fost atârnată de gât. Pentru a
transforma insultele în putere, whigs54, tories55, negrii, toţi

au ales să poarte cu mândrie numele care le-au fost date cu
dispreţ...»"
Părerea lui Rushdie cum că „nu există subiecte interzise,
care să-i includă pe Dumnezeu şi pe Profeţi" nu a fost
împărtăşită de aceia care cereau interzicerea romanului.
54
Membri ai unui partid
politic britanic
„Folosirea (Whig)
ficţiunii din secolele
a fost pentru mine un mod de a crea
distanţarea faţă de realitate care credeam că va împiedica
eventualele receptare ca o jignire", declara Rushdie.
„Evident, m-am înşelat."
Pe 12 februarie 1989, în timpul unor demonstraţii
violente împotriva cărţii la Islamabad, în Pakistan, şase
oameni au murit şi 100 au fost răniţi. A doua zi în India, la
Srinigar, alte proteste de stradă au dus la moartea unei
persoane şi la rănirea altor 60. Pe 14 februarie, liderul spi-
ritual iranian Ayatollahul Khomeini, a emis o fatwa, un
edict religios, împotriva cărţii.
Edictul lui Khomeini spunea: „Informez toţi musulmanii
devotaţi ai lumii că autorul cărţii intitulate Versetele
satanice - care a fost alcătuită, tipărită şi publicată
împotriva islamului, a Profetului, şi a Coranului - şi toţi cei
implicaţi în publicarea ei care erau conştienţi de conţinutul
acesteia sunt condamnaţi la moarte. îi chem pe toţi
musulmanii devotaţi să îi execute rapid, oriunde îi vor găsi,
astfel ca nimeni să nu mai îndrăznească să insulte
sanctităţile islamice. Fiind voinţa lui Dumnezeu, oricine este

omorât pe acest drum este un martir. Pe lângă aceasta,
oricine are acces la autorul cărţii, dar nu are puterea de a-l
executa, îl va denunţa altora, pentru a fi astfel pedepsit
pentru faptele sale."
Fundaţia 15 Khorad, o asociaţie islamică de binefacere,
a oferit o recompensă pentru uciderea lui Rushdie: 1 milion
de dolari erau promişi asasinului, dacă acesta nu era
iranian, şi 200 de milioane de riali (aproximativ 750.000 de
dolari) dacă era iranian. Mai târziu, recompensa a fost
crescută la 2,5 milioane de dolari americani. în zilele
imediat după fatwa, mai multe organizaţii teroriste din
Orientul Mijlociu şi-au anunţat intenţia de a-l asasina pe
Rushdie. în faţa Ambasadei Marii Britanii la Teheran au avut
loc demonstraţii şi toate cărţile editate de Penguin Books au
fost interzise în Iran.
Pe 16 februarie, guvernul britanic a hotărât să îi acorde
protecţie lui Rushdie. Două zile mai târziu, el a dat o
declaraţie publică regretând faptul că unii musulmani erau
jigniţi de cartea sa. „Ca autor al cărţii Versetele satanice,
recunosc că musulmanii din multe părţi ale lumii sunt
realmente jigniţi de publicarea romanului meu. Regret
profund jignirea pe care scrierea mea a cauzat-o
credincioşilor sinceri musulmani. Trăind aşa cum trăim noi
într-o lume cu mai multe credinţe, experienţa asta a folosit
pentru a ne aduce aminte tuturor să fim atenţi la
sensibilităţile altora." Khomeini a răspuns cu o declaraţie

refuzând scuzele şi reconfirmând pedeapsa cu moartea.
„Chiar dacă Salman Rushdie se căieşte şi devine cel mai pios
om al timpurilor noastre, este obligatoriu pentru fiecare
musulman să folosească tot ce are, viaţa sau averea, pentru
a-l trimite în iad."
Pe 22 februarie Versetele satanice a fost publicată în
Statele Unite. Sute de ameninţări împotriva librarilor au
determinat principalele lanţuri de librării să retragă titlul
temporar dintr-o treime din magazinele din Statele Unite.
Pe 28 februarie, două librării independente din Berkeley,
California au fost atacate cu bombe incendiare.
Demonstraţii violente au continuat în India, Pakistan şi
Bangladesh în luna de imediat după edictul lui Khomeini. Pe
24 februarie, 12 persoane au murit în timpul unor
demonstraţii la Bombay. Proteste paşnice au avut loc şi în
Sudan, Turcia, Malaiezia, Filipine, Hong Kong şi Japonia. Pe
7 martie, Marea Britanie a întrerupt legăturile diplomatice
cu Iranul. Mai târziu, în aceeaşi lună, doi lideri religioşi
moderaţi musulmani din Belgia care îşi exprimaseră public
opoziţia faţă de sentinţa lui Khomeini, au fost asasinaţi la
Bruxelles.
La mijlocul lui martie, Organizaţia Conferinţei Islamice,
deşi refuza să accepte pedeapsa cu moartea, a votat decizia
de a determina guvernele celor 46 de ţări membre să
interzică cartea. Guvernul Revoluţionar din Zanzibar de
exemplu, a impus o sentinţă de trei ani închisoare şi o

amendă de 2500 de dolari americani, pentru posesia cărţii.
în Malaiezia, pedeapsa a fost stabilită la trei ani închisoare
şi o amendă de 7400 de dolari, în Indonezia, pedeapsa era
doar de o lună închisoare sau o amendă. Turcia a fost
singura ţară cu populaţie predominant musulmană care nu
a scos cartea în afara legii. Mai multe ţări în care se află
minorităţi musulmane, printre care Papua Noua Guinee,
Thailanda, Sri Lanka, Kenya, Tanzania, Liberia şi Sierra
Leone, de asemenea au impus interdicţii.
în unele cazuri, chiar ţări cu populaţii mici musulmane
au făcut demersuri pentru a interzice cartea. în Venezuela,
deţinerea şi lecturarea cărţii constituia infracţiune şi era
pedepsită cu 15 luni de închisoare. în Japonia vânzarea
ediţiei engleze era interzisă sub ameninţarea unor amenzi.
Guvernele Bulgariei şi al Poloniei au restricţionat de
asemenea distribuţia romanului. Multe cărţi au interzis
distribuirea ediţiilor revistelor Time, Newsweek, Asiaweek
şi Far Eastern Economic Review, care publicaseră articole
despre controversă.
în ciuda interdicţiilor, cartea a fost importată şi a
circulat clandestin în ţări în care era interzisă, precum
Kuweit, Senegal, Egipt, India şi chiar Iran. Drept consecinţă a
notorietăţii sale, Versetele satanice a devenit bestsellerîn
Europa şi în Statele Unite. Până la sfârşitul lui 1989, fuseseră
vândute peste 1,1 milioane de exemplare ale ediţiei în

limba engleză.
Pe 3 iunie 1989, Ayatolahul Khomeini a murit. Edictul

împotriva lui Rushdie însă rămânea în vigoare, reconfirmat
de oficialii guvernului iranian. Actele de terorism stârnite de
controversa respectivă au continuat, în anul 1990, cinci
atentate cu bombă au ţintit librăriile din Anglia. în iulie
1991, Hitoshi Igarashi, traducătorul ediţiei japoneze a
romanului, a fost ucis prin înjunghiere, iar traducătorul celei
italiene a fost rănit grav. în octombrie 1993, William
Nygaard, editorul norvegian al romanului, a fost rănit grav
prin împuşcare. Rushdie a rămas ascuns sub protecţia
Scotland Yard-ului. Deşi apariţiile sale în public au devenit
ceva mai frecvente, el reuşind chiar să călătorească în afara
Marii Britanii, se află încă sub atenta protecţie a
autorităţilor britanice. în 1998, guvernul iranian, prezidat de
preşedintele Syed Mohammad Khatami, s-a lepădat public
de renumita fatwa. Dar conservatorii religioşi au confirmat
hotărârea de a împlini cerinţele din fatwa, şi Fundaţia 15
Khorad din Iran a ridicat recompensa cu 300 000 de dolari
pentru uciderea lui Rushdie.
CĂRŢI INTERZISE DIN MOTIVE SEXUALE
Valorile morale sociale în schimbare au făcut ca titluri

până nu de mult interzise din cauza conţinutul sexual
explicit să fie scoase din dulapurile ferm închise şi repuse pe
rafturile librăriilor şi bibliotecilor. Multe dintre acestea au

pătruns şi în sălile de clasă pentru a fi citite de elevi, aceştia
ştiind prea puţin despre trecutul lor.
Societatea în schimbare a scos literatura din tribunale.
în 1961, Curtea Supremă a Statelor Unite a avut de decis
dacă Amantul doamnei Chatterley de D.H. Lawrence este o
obscenitate sau este literatură. Până în 1969, romanul era o
lectură obligatorie în cursurile de literatură. Aceeaşi poveste
şi cu alte opere literare, precum Ulise de James Joyce,
Lolita de Vladimir Nabokov, Tropicul Cancerului de Henry
Miller şi Candide de Voltaire, toate fiind odată interzise şi
considerate indecente. Când s-a întâmplat ca „obscenul" şi
„pornograficul" să devină „erotic" şi „clasic"?
Cuvintele murdare nu sunt suficiente pentru a adăuga
erotism unei opere literare, deşi multe cărţi din secolele al
XlX-lea şi al XX-lea au fost interzise din exact acest motiv. în
mod similar, multe cărţi au fost interzise pentru că discutau
sau făceau aluzie la fenomene sociale familiare, obişnuite şi
frecvente precum prostituţia, sarcini nedorite sau adulterul,
printre acestea Jude neştiutul de Thomas Hardy şi Litera
stacojie de Nathaniel Hawthorn. Niciuna nu poate fi în mod
rezonabil etichetată drept erotică sau pornografică, cu toate
acestea ele au fost interzise pentru conţinutul lor sexual.
în 1957 Curtea Supremă a Statelor Unite a schimbat
definiţia obscenităţii pentru a atinge numai opere care
aveau conţinut sexual dar nu şi „importanţă socială în
compensaţie". Această redefinire i-a trimis pe americani în

căutarea operelor care erau în acelaşi timp interesante din
punct de vedere erotic dar şi importante din punct de
vedere social, şi erau astfel inci-tante sexual într-un mod
legal. începeau să apără romane victoriene anonime,
pornografia underground a perioadei, şi odată cu ele şi
cărţi de artă cu reproduceri explicite ale picturilor şi
sculpturilor erotice japoneze şi indiene, şi chiar studii
psihologice de caz asupra comportamentelor sexuale
„anormale", toate acestea constituind materialele erotice
ale mijlocului secolului XX. în acea perioadă, tribunalele
americane judecau cazuri de obscenitate şi decideau asupra
valorii literare a unor opere ca Fanny HUI, sau memoriile
unei femei uşoase, Amantul doamnei Chatterley, Ulise,
sau Tropicul Capricornului.
Până în 1970, barierele erau deja îndepărtate, iar
Raportul Comisiei Prezidenţiale împotriva Obscenităţii
spunea că „Aproape fiecare carte în limba engleză ce a fost
considerată obscenă la publicare, şi multe alte cărţi similare
în ediţii engleze, au fost reeditate ulterior. întregul depozit
de literatură erotică clasică (de ex., Kama Sutra, Frank
Harris, de Sade etc.) publicată de-a lungul secolelor au ajuns
astfel pe piaţă".
Pe măsură ce cărţile anterior interzise deveneau
acceptabile, multe dintre romanele publicate în ultimele
două decenii au beneficiat de acest lucru şi au inclus fără
teamă detalii sexuale şi scene gratuite de obscenitate.

Perspectiva societăţii asupra sexului s-a schimbat şi multe
cărţi care altădată ar fi fost condamnate drept pornografice
sau obscene sunt acum bestseller. Chiar şi îndoielnicele
„cărţi pentru adulţi" care nu au şi nici nu îşi declară alt scop
decât incitarea sexuală sunt acum disponibile la unele
magazine sau prin poştă. Linia legală ce separă pornografia
de literatura erotică a dispărut în ziua de azi, iar diferenţele
sunt acum cristalizate mai mult potrivit criteriilor estetice
decât celor legate de conţinut.
Dar în ce fel este „erotic" diferit de „pornografic"?
Librarii secolului al XlX-lea au patentat termenul erotic
pentru a descrie scrierile găsite în asemenea clasici precum
Catullus, Satirele lui Juvenal şi manualele de dragoste
precum Kama Sutra, sau Fanny Hill (1748-1749), subiectul
primului caz de obscenitate judecat în Statele Unite în 1821.
Aceste opere timpurii nu suportau nicio asemănare cu
cărţile ieftine ale secolului XX. Piaţa atunci oferea
oamenilor întreprinzători care îşi puteau permite ediţii de
lux generos ilustrate care să le satisfacă ceea ce se numea
atunci gustul curiozităţi. Cumpărătorii plăteau bine pentru
plăcerea lor.
Cererea masivă de literatură erotică a generat producţia
de masă, astfel că romanele ieftine şi pestriţe fără vreo
relevanţă literară au început să apară în mare număr.
Acestea contrastau puternic cu cele frumos ilustrate şi
scumpe ale secolului al XlX-lea, dar erau identice în scop.

Preţul era primul factor de distincţie. Diferenţele au devenit
atât de confuze încât Raportul Comisiei Prezidenţiale
împotriva Obscenităţii s-a chinuit fără să reuşească să dea o
definiţie pentru ceea ce era obscen şi pornografic, şi astfel
ilegal.
Definiţiile nu au devenit mai clare nici în 1986, când
Comisia împotriva Pornografiei (deseori numită Comisia
Meese) a declarat că rezultatele cercetărilor sale nu erau
concluzive referitor la pericolele pornografiei. Cu toate că
acest organism recomanda măsuri intensificate împotriva
pornografiei infantile şi a materialelor conţinând violenţă
sexuală, membrii comisiei au ezitat în privinţa
recomandărilor lor cu privire la materialele scrise. Ei au
recomandat „cumpătare extraordinară" în privinţa acuzării
acelora care distribuie materiale care nu conţin fotografii,
desene sau schiţe. „Cuvântul scris a avut şi continuă să aibă
un loc aparte în civilizaţia noastră şi nu numai." Decizând că
printre tipurile cel mai puţin dăunătoare de pornografie
sunt „cărţile care nu conţin decât text tipărit", comisia a
subliniat că asemenea texte nu întrunesc întotdeauna
criteriile pentru pornografie, adică de „a fi explicit din punct
de vedere sexual şi menit în principal incitării sexuale".
Se încheia atunci un secol şi jumătate de procese de
obscenitate în literatură, iar vechea dispută era revocată.
Aceia care ştiau să citească puteau să îşi permită să se lase
pradă provocării cuvintelor care incită, stimulează şi excită -

ei deveneau consumatori de „literatură erotică". Cei mai
puţin alfabetizaţi, mai înclinaţi către filme sau reviste de
categoria X care stimulează, incită şi excită, practicau
„pornografia". Scopul celor două categorii pare a fi acelaşi,
dar consumatorii erau diferiţi şi la fel şi consecinţele
consumării.
Scopul acestei secţiuni dedicate lucrărilor cenzurate pe
teme sexuale nu este nici de a lua în derâdere nici de a
apăra literatura erotică sau pornografică publicată de-a
lungul secolelor. Ci este de a arăta atitudinile culturale în
schimbare faţă de erotism, prin intermediul unei priviri asu-
pra lucrărilor clasice şi reprezentative ale secolelor trecute
precum şi ale secolului XX.
Dawn B. Sova, Ph.D.

1001 DE NOPŢI
Traducător: Sir Richard Burton
Data şi locul publicării iniţiale: 1881, Anglia; 1885-
1888 Elveţia Edituri: Wonhington Book Company; The
Kama Shastra Society Forma literară: colecţie de poveşti
populare
REZUMAT
Considerată mult timp ca divertisment pentru copii,
poveştile din 1001 de nopţi erau familiare cititorilor
englezi, prin faimoasele „Sinbad marinarul", „Lampa lui

Aladin" şi „Aii Baba şi cei 40 de hoţi". Având ca origini
literatura populară persană, indiană şi arabă, poveştile au
fost prima dată adunate la Cairo în jurul anului 1450 sub
numele Cartea celor 1001 de nopţi. Traducerea în franceză
a lui Antoine Galland, publicată din 1 707 până în 1717, a
adus poveştile în atenţia europenilor, fiind publicate mai
apoi nenumărate adaptări, în Anglia şi Statele Unite, în
secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea.
Toate ediţiile au urmat acelaşi plan. Naratorul este
Şeherezada, care începe poveştile găsind prin acestea un
mijloc de a rămâne în viaţă. După ce porunceşte
decapitarea reginei sale şi a zece dintre concubinele sale
preferate care îl dezonoraseră prin adulter, sultanul Şahriar
se însoară în fiecare noapte timp de trei ani cu câte o
femeie, pe care o sugrumă a două zi, la răsăritul soarelui.
Ţara protestează pe măsură ce se micşorează tot mai mult
numărul tinerelor candidate la tronul de regină pentru o
noapte. Sultanul însă se însoară cu Şeherezada care cere ca
şi sora ei Doniazada să rămână cu ea. Şeherezada începe să-
i spună o poveste surorii sale în noaptea nunţii, cu o oră
înainte de răsăritul soarelui. Şahriar ascultă şi el şi începe să
îl intereseze, dar Şeherezada se opreşte din povestit la
răsăritul soarelui. Pentru că Şahriar vrea să ştie cum se
termină povestea, îi cruţă viaţa şi o roagă să o continue
seara următoare. Vicleana Şeherezada îşi continuă poveştile
ei frumoase dar le opreşte în fiecare zi la răsăritul soarelui

timp de 1001 de nopţi, la sfârşitul cărora ea are trei copii,
după ce spusese 270 de poveşti, şi câştigase încrederea şi
dragostea sultanului.
Edward William Lane a publicat prima traducerea în
limba engleză în 1840, iar cea a lui John Payne a apărut în
1881, dar traducerea lui Sir Richard Burton rămâne cea mai
desăvârşită şi este singura care transmite tonul originalului,
deşi a rămas nedisponibilă. Lane a tradus mai puţin de
lumătate din poveşti şi a evitat referirile sexuale. Payne a
tradus conside-rabil mai multe poveşti şi multe dintre ele nu
conţin referiri sexuale, altele conţinând doar unele
metaforice: „Şi-a dat jos hainele şi am avut intimitatea
îndrăgostitului cu ea şi am găsit-o ca pe o perlă nestrăpunsă
şi ca pe o mânză pe care niciun bărbat nu o călărise." Sunt
relatate acte de /oofilie, şi adesea sunt menţionate părţi ale
corpului femeiesc precum
< oapse, sâni sau fese.
Burton, a cărui traducere conţine şi mai multe detalii
sexuale expli-
< ite, scria în prefaţa sa că tradusese poveştile exact
aşa cum „le-ar fi scris un arab în engleză". Astfel, ele sunt
exuberante, pământeşti şi dezinhiba-te, poveşti despre
depravare, lesbianism, sodomie, bestialitate, transse-xuali,
pederastie, incest şi mutilare sexuală. Sclavele sexuale ale
sultanului, virginele nubile, omniprezenţii eunuci, bătrâne
lascive şi dorinţa sexuală indusă de vin îi întâmpină pe

cititori. Deşi cele mai multe dintre descrierile sexuale sunt
făcute cu gust prin eufemisme, natura sexuală a actului este
clară. Una dintre poveşti vorbeşte despre un slujitor care se
îmbie cu băuturi împreună cu trei femei care îi admiră
„ghimpele", în timp ce el vorbeşte despre „al tău pântec, al
tău clitoris". Mai multe scene de seducţie au loc, iar
bărbatul şi femeia „încălziţi de vin" se îmbrăţişează cu
„sărutări şi şoapte de plăcere şi jocuri amoroase", apoi trec
la „dragoste aprinsă" după care el îi „îndepărtează fecioria".
Din traducerea lui Burton face parte şi lungul eseu
„Terminal Essay", care dedică un sfert din cele 166 de pagini
ale sale studiului, analizării, descrierii şi evaluării pe un tipar
de la ţară la ţară varietăţile de pederastie şi sodomie despre
care aflase în timpul călătoriilor sale. Scrise în limbajul unui
socio-antropolog şi citând scrierile unor călători, istorici sau
experţi medicali, el identifică teme homosexuale din istorie
şi descrie practicile precum şi rolurile sociale ale
homosexualilor în istorie şi în secolul al XlX-lea.
ISTORICUL CENZURII
Legea publicaţiilor obscene a fost votată în 1857, cu
scopul expres de a suprima materialele cu conţinut sexual
explicit, iar teama de a fi acuzat de aşa ceva l-a făcut pe
Burton să fie precaut. Deşi nu şi-a expurgat traducerea, a
modificat însă substanţial maniera în care urma să fie
publicată. A tipărit 1000 de exemplare la Benares, India, pe
propria-i cheltuială, şi a numit drept editor Societatea Kama

Shastra, pe care a fondat-o împreună cu Foster Fitzgerald
Arbuthnot, ei doi fiind singurii membri. Prima tipărire a fost
vândută abonaţilor pentru echivalentul a 200 de dolari la
cursul zilelor noastre. Cartea a fost un succes financiar, iar
Burton a obţinut un profit de 10 000 de guinee (fiind
echivalentul a 25 000 de dolari la cursul din 1890).
Burton susţinea că 7007 de nopţi era în principal pentru
bărbaţi şi mai ales pentru cercetătorii care doreau să-şi
lărgească orizontul despre alte culturi. După cum relatează
Rice, Burton a fost denunţat de către Edinburgh Review ca
„un om care cunoaşte 35 de limbi străine şi dialecte, dar
mai ales pe acela al pornografiei" şi ca un nume cunoscut
pentru „tot ce înseamnă elementele bestiale din om". Vasta
sa lucrare a fost numită de un alt editor, „o aglomerare
extraordinară de mizerii".
După moartea lui Burton, au fost publicate ediţii
prescurtate ale cărţii, dar versiunea întreagă rămânea
indisponibilă publicului - fiind încă interzisă în vămile
Statelor Unite - până în 1931. La moartea lui Burton, soţia
sa, Lady Isabel, a distrus toate notele sale particulare
precum şi notele originale şi manuscrisele pentru 7007 de
nopţi. De asemenea, l-a însărcinat pe William Coote să ardă
toate cărţile şi manuscrisele după moartea ei, pentru a
şterge orice urmă a „indecenţelor".
Traducerea lui Payne a fost una dintr-o serie de ediţii

din clasici ai literaturii, printre care Decameronul de
Boccaccio, Heptameronul de regina Margareta de Navarra,
Gargantua şi Pantagruel de Rabelais, Istoria lui Tom
jones de Fielding, Confesiuni de Rousseau şi Ars Amatoria
de Ovidiu implicate în procesul civil In re Worthington
Company (1894). în 1894, New York Society for the
Suppression of Vice, prin liderul său zelos Anthony
Comstock, a intentat un proces civil împotriva editurii
Worthington Book Company care se afla în faliment, şi care
intrase în procedura de lichidare, fiind nevoită să vândă din
bunurile companiei. Executorul a cerut tribunalului să
permită vânzarea de cărţi, volume scumpe ale unor clasici ai
literaturii pentru a fi valorificate. Comstock a apărut în
proces opunându-se vânzării.
în decizia sa, judecătorul Morgen J. O'Brian declara: „Cel
care caută părţi senzuale şi degradante în literatură poate
găsi în toate aceste opere, precum şi în altele ale unor mari
autori, elemente care să îi satisfacă obsesia sexuală", dar a
considerat că a condamna o întreagă operă de artă din
cauza câtorva episoade „ar însemna excluderea din
circulaţie a unei proporţii mari de lucrări de ficţiune ale
celor mai faimoşi scriitori de limbă engleză". Decizia
tribunalului a caracterizat respectivele ediţii ca fiind „ediţii
selecte, atât în ceea ce priveşte tiparul cât şi legătura... iar
ele nu sunt cumpărate cu uşurinţă de oricine, ci doar de
către cei care le doresc pentru valoarea lor literară, dar şi

pentru valoarea lor ca exemple de cărţi splendid lucrate".
Pe scurt, chiar dacă textul rămânea identic cu ediţiile
mai ieftine, judecătorul O'Brian a considerat: „caracterul
artistic, calităţile înalte ale stilului, absenţa acelor ilustraţii
[a făcut diferenţa] între aceste cărţi şi acele scrieri
grosolane, dezgustătoare şi obscene fiind de datoria
autorităţii publice să le suprime".
Oficiul Vamal al Statelor Unite a continuat să interzică
importul ediţiei complete a lui Burton, până în 1930, când a
au fost scoase de sub incidenţa legii capodoperele literaturii
clasice.
AMANTUL DOAMNEI CHATTERLEY (LADY CHATTERLEY'S

LOVER)
Autor: D.H. Lawrence

Statele Unite Edituri: Orioli; Grove Press Forma literară:
roman
REZUMAT
Romanul Amantul doamnei Chatterley transmite
mesajul profundei şi înveninatei nemulţumiri pe care
Lawrence o simţea faţă de efectele de superficialitate
generate de industrializare şi moderna societate sterilă
asupra vieţii din Anglia. în mare, autorul descrie maniera în

care clasele de sus şi-au pierdut vitalitatea, iar cele de jos au
devenit josnice prin crescânda artificialitate a relaţiilor lor
sentimentale. Romanul relatează experienţele unei tinere
pe nume Connie Chatterley, căsătorită cu un baronet
paralizat de la brâu în jos în urma rănilor din Primul Război
Mondial. Ea este frustrată din punct de vedere sexual, fiind
din ce în ce mai nefericită în mediul steril şi ipocrit în care
trăieşte. O scurtă aventură cu un bărbat din anturajul
soţului ei, Clifford, se dovedeşte a fi un eşec, lăsând-o cu
mai mari nemulţumiri şi frustrări.
Dezgustată de sugestia soţului ei că ar putea încerca să
rămână însărcinată cu un alt bărbat pentru a-i aduce un
moştenitor, Connie se simte
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova imdecăiti interzise
din ce în ce mai departe de soţul ei. în schimb, este

atrasă de Mellors, un servitor pe domeniul lui Clifford,
exemplul dat de Lawrence pentru „omul natural", care
trăieşte într-un mediu nici devitalizat, nici josnic, înfăţişarea
sa neşlefuită şi expresiile sale verbale maschează o indepen-
denţă spirituală şi intelectuală deosebite, cei doi devenind
repede amanţi. Aventura lor este pasională, iar scenele lor
sexuale de asemenea, Mellors reuşind să o convingă pe
Connie să treacă pese ideile sale preconcepute şi peste
inhibiţii. O serie întreagă de pasaje conţin descrieri detaliate
ale plăcerilor lor sexuale, precum şi descrieri necenzurate
despre organele lor sexuale şi expresiile lor pasionale.
La sfârşitul romanului, Connie este însărcinată cu copilul
lui Mellors, şi doreşte să se mărite cu el după ce divorţează
de Clifford.
ISTORICUL CENZURII
Romanul Amantul doamnei Chatterley a fost suprimat
cu mult înainte ca procesul Grove Press v. Christenberry să
se fi judecat în 1959. Decizia iniţială a fost de a publica
romanul în Italia în 1928, şi apoi de a trimite exemplare
doritorilor din Anglia, încercându-se astfel evitarea cenzurii.
Publicându-şi astfel romanul, Lawrence nu a putut să obţină
un drept de autor internaţional, astfel că autorul a pierdut
sume importante de bani prin apariţia a numeroase ediţii
piratate. Guvernul Statelor Unite a declarat cartea
„obscenă" în 1929, fiind de asemenea interzis ca exemplare

din acesta să fie expediate prin poştă. Turiştii care se întor-
ceau din Europa cu o astfel de carte riscau ca aceasta să le
fie confiscată. Obiecţiile faţă de roman au tratat în principal
descrierile sexuale explicite şi limbajul folosit de personaje.
După cum observa Charles Rembar, avocatul care a apărat
romanul în procesul din 1959:
Nu numai că Lawrence a dedicat mai multe din paginile

sale actului sexual şi l-a tratat într-un mod fără precedent
pentru o astfel de publicaţie; dar mai mult, romanul
conţinea şi un limbaj care nu a mai fost întâlnit vreodată
într-o carte de liberă circulaţie, decât poate tangenţial şi
ocazional, şi atunci, nu la fel de frecvent... Amantul
doamnei Chatterley prezintă aceste activităţi interzise în
nişte detalii interzise, descriindu-le într-un limbaj interzis.
în 1929, John Summer, secretarul Societăţii pentru
Suprimarea Viciului din New York, a pus în alertă oficialii de
la Societatea Watch and
Ward din Boston, anunţându-i că bibliofilul şi fostul
bibliotecar al Universităţii Yale, James A. DeLacey, acum
proprietar al librăriei Dunster House, a comandat cinci
exemplare din cartea în cauză. Un membru a fost delegat la
faţa locului pentru a cumpăra cartea şi, după mai multe
refuzuri, a reuşit în cele din urmă să obţină un exemplar.
Apoi Societatea a iniţiat acţiunea legală împotriva lui
DeLacey şi a adjunctului acestuia, Joseph Sullivan, care au

fost găsiţi vinovaţi pe 25 noiembrie 1929, de către
judecătorul Arthur P. Stone. DeLacey a primit o amendă de
800 de dolari şi patru luni închisoare, iar Sullivan amendă
de 200 de dolari, şi doar două săptămâni de închisoare. A
fost înaintat un apel dar, în ciuda puternicului sprijin din
partea comunităţii, pe 20 decembrie 1929, judecătorul
Frederick W. Fosdick a confirmat decizia Curţii inferioare.
Cazul
a ajuns la Curtea Supremă.
Un an mai târziu, romanul a constituit elementul-cheie
in „Dezbaterile legate de Decenţă", care au izbucnit în
Senatul american între senatorul Bronson Cutting din New
Mexico, şi senatorul Reed Smoot din Utah. Cutting a propus
nişte modificări la legile cenzurii, Smoot opunându-se
acestei iniţiative. în acel an, un procuror din Philadelphia a
autorizat o percheziţie la o librărie şi confiscarea a 300 de
cărţi, printre ele aflându-se şi Amantul doamnei
Chatterley, Fanny HUI şi Grădina parfumată, astfel
marcând debutul unei campanii furibunde pentru eli-
minarea „cărţilor indecente" din oraş. De asemenea, în
1930, Curtea Supremă din Massachusetts a confirmat
condamnarea lui DeLacey, astfel că el a trebuit să execute
pedeapsa de patru luni de închisoare.
în 1944, John Summer, în numele Societăţii pentru
Suprimarea Viciului din New York, a confiscat exemplare din
Amantul doamnei Chatterley, cartea rămânând pe lista

Organizaţiei Naţionale pentru Literatură Decentă până în
1953.
Romanul apăruse deja în diferite ediţii expurgate, timp
de mai bine de 30 de ani, dar ediţia Grove Press era singura
originală, conţinând însă şi toate cuvintele indecente, ca şi
scenele detaliate de sex. îndată ce romanul a fost publicat
de către Grove Press, ofiţerul de poştă Christenberry a emis
un ordin pentru interzicerea expedierilor prin poştă pentru
romanul în cauză. Cazul a ajuns la tribunal, sub titulatura
Grove Press Inc. v. Christenberry, 175 F. Supp. 488 (S.D.N.Y.
1959), fiind judecat de către judecătorul Frederick van Pelt
Bryan, care i-a dat câştig de cauză editorului, ridicând
interdicţia. în declaraţiile sale finale, el afirma că aplicarea
standardelor comunităţilor la nivel naţional ar avea ca
rezultat acceptarea romanului:
Lărgirea libertăţii de expresie şi a deschiderii cu care
sexul şi relaţiile sexuale sunt abordate în prezent nu suportă
nicio dezbatere. în nenumărate cărţi de succes descrierile
sexuale precum şi cuvintele indecente apar în mod frecvent.
Aceste tendinţe sunt valabile în toate mijloce-le de
exprimare publică, în limbajul folosit şi în subiectele
discutate în societate, în fotografii, reclame şi
îmbrăcăminte, şi în alte moduri la fel de familiare tuturor.
Multe dintre cele ce sunt astăzi acceptate ar fi şocat şi
zguduit din temelii societatea nu cu mult timp în urmă.
Astăzi, asemenea lucruri sunt tolerate, fie că noi suntem de

acord cu ele sau nu.
Consider că în etapa în care ne aflăm, în dezvoltarea
societăţii noastre, acest important roman englezesc nu iese
din limitele toleranţei pe care comunitatea o arată în
general faţă de descrierile sexuale.
în cazul Crove Press Inc. v. Christenberry, Curtea de
Apel a confirmat decizia judecătorului Bryan.
în 1959, ofiţerul de poştă Summerfield a luat decizia de
a confisca în continuare exemplarele din romanul Lady
Chatterley's Lover din cole-tele poştale, declarând că textul
este plin de cuvinte „mizerabile", „degradante",
„ofensatoare", „dezgustătoare" şi „depravate", precum şi
de descrieri ale actului sexual. El susţinea că asemenea
„pasaje şi cuvinte mizerabile" înclinau în balanţă mai mult
decât valoarea literară pe care ar fi putut să o aibă cartea.
în Anglia, în 1960, a fost intentat un proces penal
editurii Penguin Books, Ltd., atunci când editorul a anunţat
intenţia de a publica prima ediţie britanică ne-expurgată a
romanului Amantul doamnei Chatterley. Acuzatorul, un
oficial al Trezoreriei, Mervyn Griffith-Jones, a solicitat
juraţilor să verifice obscenitatea cărţii răspunzând la două
întrebări: „Este aceasta o carte pe care aţi dori-o în casa
dumneavoastră? Este aceasta o carte pe care aţi dori ca
soţia dumneavoastră sau servitorii dumneavoastră să o
citească?" Avocaţii apărării au susţinut că romanul în
întregul său nu este obscen, în ciuda limbajului şi a

descrierilor sexuale. Treizeci şi cinci de experţi au depus
mărturie în favoarea valorii literare a operei, juraţilor
luându-le apoi trei zile pentru a delibera, în cele din urmă,
în favoarea editurii Penguin Books. Kuh relatează că atunci
când în Camera Lorzilor s-a dezbătut procesul care a scos
romanul de sub acuzare, cu episoadele sexuale dintre o lady
şi un servitor, un membru al Camerei care fusese de acord
cu decizia de a achita editura a fost întrebat: „Aţi accepta ca
soţia dumneavoastră să o citească?" La care răspunsul a
fost: „Nu aş avea nimic împotrivă dacă soţia mea ar citi
cartea, dar nu ştiu ce să zic în privinţa servitorului meu."
în 1965, Tribunalul Publicaţiilor Indecente din Noua
Zeelandă a examinat o ediţie de buzunar a romanului
Amantul doamnei Chatterley pentru a determina dacă
este indecentă, în ciuda unei decizii anterioare de a nu
condamna o ediţie precedentă de lux. La acea vreme, ediţia
de lux se vindea în Noua Zeelandă cu 16 şilingi, pe când cea
de buzunar doar cu 5 şilingi. Tribunalul a considerat că
romanul este „o operă literară serioasă scrisă de către un
autor cu un loc stabil în domeniul literaturii de limbă
engleză" şi că „textul acţiunii este identic, în ambele ediţii;
că nu există nicio diferenţă între ele, nici în ceea ce priveşte
prefaţa sau introducerea, şi nici în scriitură".
Cu toate acestea, membrii tribunalului au considerat că
romanul nu trebuie să ajungă în mâinile tinerilor sub 18 ani,
subiectul disputei fiind diferenţa de preţ, ediţia de buzunar

fiind accesibilă ca preţ şi minorilor. Această idee a stârnit
controverse printre membrii tribunalului, doi dintre ei
afirmând că „ediţia Penguin [de buzunar] trebuie interzisă
celor sub 18 ani... Ei susţineau că este regretabil că circulaţia
liberă a ediţiei de lux ar fi prejudiciat acest caz, ar fi pus
tribunalul într-o lumină defavorabilă, făcând practic
imposibilă invocarea statutului". Ceilalţi trei membri ai
tribunalului considerau că, dată fiind libera circulaţie a
ediţiei de lux, „ar fi inutilă clasificarea ediţiei de buzunar
drept indecentă pentru minori". Considerând măsurile de
restricţionare doar pentru o ediţie drept inutile, majoritatea
a considerat pe 7 aprilie 1965, că „ediţia de buzunar a ro-
manului Amantul doamnei Chatterley publicată de către
Penguin Books nu este indecentă, pe baza Legii Publicaţiilor
Indecente din 1963".
afirma că aplicarea standardelor comunităţilor la nivel

naţional ar avea ca rezultat acceptarea romanului:
Lărgirea libertăţii de expresie şi a deschiderii cu care
sexul şi relaţiile sexuale sunt abordate în prezent nu suportă
nicio dezbatere. în nenumărate cărţi de succes descrierile
sexuale precum şi cuvintele indecente apar în mod frecvent.
Aceste tendinţe sunt valabile în toate mijloce-le de
exprimare publică, în limbajul folosit şi în subiectele
discutate în societate, în fotografii, reclame şi
îmbrăcăminte, şi în alte moduri la fel de familiare tuturor.
Multe dintre cele ce sunt astăzi acceptate ar fi şocat şi
zguduit din temelii societatea nu cu mult timp în urmă.
Astăzi, asemenea lucruri sunt tolerate, fie că noi suntem de
acord cu ele sau nu.
Consider că în etapa în care ne aflăm, în dezvoltarea
societăţii noastre, acest important roman englezesc nu iese
din limitele toleranţei pe care comunitatea o arată în
general faţă de descrierile sexuale.
în cazul Grove Press Inc. v. Christenberry, Curtea de
Apel a confirmat decizia judecătorului Bryan.
în 1959, ofiţerul de poştă Summerfield a luat decizia de
a confisca în continuare exemplarele din romanul Lady
Chatterley's Lover din cole-tele poştale, declarând că textul
este plin de cuvinte „mizerabile", „degradante",
„ofensatoare", „dezgustătoare" şi „depravate", precum şi
de descrieri ale actului sexual. El susţinea că asemenea

„pasaje şi cuvinte mizerabile" înclinau în balanţă mai mult
decât valoarea literară pe care ar fi putut să o aibă cartea.
în Anglia, în 1960, a fost intentat un proces penal
editurii Penguin Books, Ltd., atunci când editorul a anunţat
intenţia de a publica prima ediţie britanică ne-expurgată a
romanului Amantul doamnei Chatterley. Acuzatorul, un
oficial al Trezoreriei, Mervyn Griffith-Jones, a solicitat
juraţilor să verifice obscenitatea cărţii răspunzând la două
întrebări: „Este aceasta o carte pe care aţi dori-o în casa
dumneavoastră? Este aceasta o carte pe care aţi dori ca
soţia dumneavoastră sau servitorii dumneavoastră să o
citească?" Avocaţii apărării au susţinut că romanul în
întregul său nu este obscen, în ciuda limbajului şi a
descrierilor sexuale. Treizeci şi cinci de experţi au depus
mărturie în favoarea valorii literare a operei, juraţilor
luându-le apoi trei zile pentru a delibera, în cele din urmă,
în favoarea editurii Penguin Books. Kuh relatează că atunci
când în Camera Lorzilor s-a dezbătut procesul care a scos
romanul de sub acuzare, cu episoadele sexuale dintre o lady
şi un servitor, un membru al Camerei care fusese de acord
cu decizia de a achita editura a fost întrebat: „Aţi accepta ca
soţia dumneavoastră să o citească?" La care răspunsul a
fost: „Nu aş avea nimic împotrivă dacă soţia mea ar citi
cartea, dar nu ştiu ce să zic în privinţa servitorului meu."
în 1965, Tribunalul Publicaţiilor Indecente din Noua

Zeelandă a examinat o ediţie de buzunar a romanului
Amantul doamnei Chatterley pentru a determina dacă
este indecentă, în ciuda unei decizii anterioare de a nu
condamna o ediţie precedentă de lux. La acea vreme, ediţia
de lux se vindea în Noua Zeelandă cu 16 şilingi, pe când cea
de buzunar doar cu 5 şilingi. Tribunalul a considerat că
romanul este „o operă literară serioasă scrisă de către un
autor cu un loc stabil în domeniul literaturii de limbă
engleză" şi că „textul acţiunii este identic, în ambele ediţii;
că nu există nicio diferenţă între ele, nici în ceea ce priveşte
prefaţa sau introducerea, şi nici în scriitură".
Cu toate acestea, membrii tribunalului au considerat că
romanul nu trebuie să ajungă în mâinile tinerilor sub 18 ani,
subiectul disputei fiind diferenţa de preţ, ediţia de buzunar
fiind accesibilă ca preţ şi minorilor. Această idee a stârnit
controverse printre membrii tribunalului, doi dintre ei
afirmând că „ediţia Penguin [de buzunar] trebuie interzisă
celor sub 18 ani... Ei susţineau că este regretabil că circulaţia
liberă a ediţiei de lux ar fi prejudiciat acest caz, ar fi pus
tribunalul într-o lumină defavorabilă, făcând practic
imposibilă invocarea statutului". Ceilalţi trei membri ai
tribunalului considerau că, dată fiind libera circulaţie a
ediţiei de lux, „ar fi inutilă clasificarea ediţiei de buzunar
drept indecentă pentru minori". Considerând măsurile de
restricţionare doar pentru o ediţie drept inutile, majoritatea
a considerat pe 7 aprilie 1965, că „ediţia de buzunar a ro-

manului Amantul doamnei Chatterley publicată de către
Penguin Books nu este indecentă, pe baza Legii Publicaţiilor
Indecente din 1963".
AMBER, PENTRU TOTDEAUNA (FOREVER AMBER)
Autor: Kathleen Winsor
Editura: The Macmillan Company Forma literară: roman
REZUMAT
Forever Amber relatează cariera lui Amber, copilul
nelegitim născut dintr-o familie nobilă în 1644, începând de
la tinereţea ei rustică până la aventurile prin Londra, unde
devine ducesă şi amanta lui Carol al ll-lea. în acest timp ea
are numeroşi amanţi, şi dă naştere la trei copii, fiecare
având alt tată. Se căsătoreşte de patru ori, numai prima
căsătorie fiind una legală, dar nu reuşeşte să se mărite cu un
bărbat pe care să-l iubescă într-adevăr.
Romanul conţine descrieri detaliate şi fidele ale
perioadei Restauraţiei, printre care închisorea Newgate,
Marea Ciumă, şi Marele Foc din Londra, precum şi o serie de
personaje notorii ale vremii. De asemenea, face un portret
detaliat Curţii regale a lui Carol al ll-lea, cu costumele,
înfăţişarea şi obiceiurile perioadei. Amber îl iubeşte pe
Bruce, primul bărbat care o seduce, dar mândria de a fi
amanta lui Carol al ll-lea este parcă mai mare, cuvintele ei
de după prima lor întâlnire intimă fiind ilustrative: „Acum

sunt şi eu cineva. M-am culcat cu regele." Fiind adusă la
palat, unde dă naştere mai multor copii ai regelui, ea mai
încheie câteva căsătorii avantajoase, una cu bătrânul Lord
Radclyffe, şi îl seduce şi pe fiul acestuia. Pe întreg parcursul
romanului, Amber îşi foloseşte sexualitatea pentru a-şi
atinge scopurile, activitate potrivită cu vremurile, aşa cum
este ea portretizată în roman, într-o epocă a imoralităţii, în
care este folosit orice mijloc pentru atingerea scopurilor.
în ciuda atacurilor criticilor, referirile „anatomice" sunt
limitate, fiind descris doar corpul lui Amber şi scene sexuale
prezentate în termeni generali. Un exemplu este prima
aventură a lui Amber:
în sfârşit, mână lui îi cuprinse talia, trăgând-o încet către
el; Amber, aplecându-şi capul pentru a-i atinge buzele, îşi
strecură ambele braţe în jurul lui.
Sfioşenia pe care el o arătase până atunci dispărea
repede, lăsând loc unei pasiuni sălbatice, violente, de un
neobosit egoism. Amber, neexperimentată, dar nici
inocentă, îi întorcea săruturile cu căldură. Aprinsă de
mângâierile braţelor şi ale buzelor, dorinţa ei începea să
crească odată cu a lui...
Amber, plângând, pe jumătate înnebunită de patimă şi
teroare, se lăsă brusc într-o relaxare dulce.
ISTORICUL CENZURII
Criticii literari, au condamnat de cele mai multe ori

valoarea romanului; tipică pentru desele atacuri, este
remarca criticului literar al revistei Atlantic, Frances
Woodward, cum că Forever Amber „nu are niciun fel de
distincţie literară". în 1946, autorităţile poştale ale Statelor
Unite au considerat că este un roman obscen, interzicând ca
acesta să poată fi expediat prin colet poştal, până în 1957
când interdicţia a fost în mod oficial ridicată. Această decizie
nu a avut vreun impact asupra vânzărilor, pentru că
distribuţia prin poştă era doar un segment limitat al vânză-
rilor, deşi materialele publicitare trimise prin poştă erau
totuşi semnificative.
Forever Amber a fost editată timp de patru ani,
vânzându-se în 1,3 milioane de exemplare în Statele Unite,
şi 100 000 de exemplare în Anglia, până când a devenit
obiectul atenţiei cenzorilor din Massachusetts, în 1948.
Cazul a fost judecat la cea mai înaltă curte a statului, prin
procedură civilă, nu penală, bazată pe o nouă lege care
hotăra ca oricând există suspiciuni credibile că o carte este
„impură, obscenă sau indecentă", procurorul general sau
orice alt procuror poate solicita judecătorului Curţii
Superioare să ia o decizie asupra acesteia. Procurorul
George Rowel, a indicat că textul conţine „70 de referiri la
relaţii sexuale; 39 la sarcini nelegitime; şapte la avort; zece
descrieri de femei dezbrăcân-du-se, îmbrăcându-se sau
spălându-se în prezenţa unor bărbaţi; cinci la incest; 13
ridiculizări ale căsătoriei; şi 49 de pasaje nepotrivite în

general". Decizia în cazul Attorney General v. Book Named
„Forever Amber" a fost împotriva lui Rowel. Judecătorul
Donahue de la Curtea Supremă Massachusetts a recunoscut
acurateţea istorică a romanului, afirmând că aceasta „indică
un volum considerabil de studiu şi cercetare... şi că romanul
Forever Amber este suficient de fidel în portretizarea unei
perioade cu obiceiuri şi moravuri specifice; că nu
exagerează sau falsifică trăsăturile Restauraţiei".
Judecătorul s-a pronunţat de asemenea că
„episoadele sexuale abundă până la banalizare", fiind

„nerealiste în detalii, cu toate că unele sunt într-adevăr
grosolane". în declaraţiile finale, judecătorul Donahue
spunea că romanul este „mai mult un somnifer decât un
afrodiziac", şi că deşi „romanul de îndeamnă să te culci, el
totuşi nu te îndeamnă în niciun fel să te culci cu un
reprezentant al sexului opus".
în 1952, romanul a fost interzis în Noua Zeelandă, după
ce Walter Nash, ministrul Vămilor, a examinat un exemplar
reţinut de către ofiţerii vamali. Respectând numai
îndatoririle permise de Legea Vămilor din 1913, Nash a
considerat că romanul trebuie interzis de la import în Noua
Zeelandă. Perry consemnează că legea îi mai permitea
„importatorului să atace o eventuală falsificare,
Procurorului General să depună o informare împotriva
importatorului despre condamnarea cărţii, faţă de care
importatorul are dreptul să se apere... însă, nu găsesc nicio
menţiune în New Zealand Law Reports de vreun caz de
cenzurare a unei cărţi pentru indecenţă, care să fie tratat
într-un asemenea mod". Doar membrii Comitetului pentru
Ficţiune al Asociaţiei Bibliotecilor din Noua Zeelandă au
iniţiat un protest împotriva cenzurării romanului Forever
Amber. Cu toate că ei criticaseră romanul, numindu-l „naiv
şi trivial", considerau că modul în care oficiul vamal a
abordat cazul este inacceptabil, enunţând mai târziu
declaraţia potrivit căreia „măsurile de cenzură în Noua
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ________________________________________________________100 de cărţi interzise
Zeelandă sunt „imprevizibile, arbitrare şi

eronate". Acţiunea lor nu a avut nicio importanţă,
interdicţia rămânând în vigoare.
AMINTIRI DIN ŢINUTUL HECATE (MEMOIRS OF HECATE

COUNTY)
Autor: Edmund Wilson
Editura: Doubleday & Co
Forma literară: colecţie de povestiri
REZUMAT
Memoirs of Hecate County este compusă din şase
povestiri legate între ele care relatează vieţile rezidenţilor
bine plătiţi dintr-o suburbie a oraşului New York. Toate
povestirile - „The Man Who Shot Snapping Turtles", „Ellen
Terhune", „Glimpses of Wilbur Flick", „The Milhollands and
Their Damned Soul", „Mr. And Mrs. Blackburn at Home" -
precum şi nuvela intitulată „The Princess with the Golden
Hair" sunt relatate de un autor anonim de sex masculin, dar
numai cea din urmă conţine şi
descrieri sexuale.
„The Princess with the Golden Hair" („Prinţesa cu părul
auriu") relatează experienţele naratorului cu nouă femei:
„prinţesa" din titlu, Imogen Loomis, frumoasa soţie a unui
bogat magnat în domeniul publicităţii, şi Anna Lenihan, o
tânără din clasa muncitoare din părinţi imigranţi, care este

despărţită de soţul ei instabil psihic. Naratorul descrie prin
intermediul unui jurnal eforturile sale de a o seduce pe
Imogen, în timp ce îşi satisface dorinţele sexuale cu Anna.
Folosind un limbaj direct şi îndrăzneţ, naratorul relatează fel
de fel de imagini, de exemplu: „am dezvelit un sân mic", al
Annei şi că aceasta „a reacţionat în aşa fel la săruturile mele
încât se părea că aş putea-o aduce la orgasm în acest fel".
După ce se alege cu blenoragie de la Anna, naratorul este
nevoit să meargă la un doctor, şi îşi reia apoi eforturile de a
o cuceri pe Imogen.
Naratorul şi Imogen stabilesc în sfârşit o întâlnire
secretă, iar el observă că aceasta are o proteză la spate. Ea
susţine că are tuberculoză la coloană, dar naratorul află mai
târziu că este vorba doar de o maladie imaginară. în altă
ordine de idei, întâlnirile lor sexuale sunt descrise în detaliu.
într-un pasaj prelungit, naratorul descrie coapsele şi părţile
intime ale iubitei sale:
Tot ce se află între ele este impresionant de frumos, cu
o valoare estetică ideală pe care nu am mai găsit-o în acel
loc vreodată. Movila era de o clasică feminitate; rotundă, şi
fină şi lină; lâna, chiar dacă nu aurie, era blondă, ondulată şi
moale; iar intrarea era de un profund şi suav trandafiriu.
Ea este „tandră şi aparte" pentru el, ajungând la
orgasm, „un tremur incitant... inundat de fluid feminin".
Naratorul o vizitează şi pe Anna, care

este spitalizată pentru a-şi trata urmările blenoragiei asupra
sistemului ei reproducător. Când aceasta este adusă acasă în
convalescenţă, el o îndeamnă să se mărite cu un alt bărbat
pe care nu îl iubeşte. Nuvela se încheie cu o scrisoare pe
care naratorul o primeşte de la Anna, în care aceasta îi
spune că i-a urmat sfatul, într-un final el realizând că „nu va
mai face dragoste vreodată".
„episoadele sexuale abundă până la banalizare", fiind
„nerealiste în detalii, cu toate că unele sunt într-adevăr
grosolane". în declaraţiile finale, judecătorul Donahue
spunea că romanul este „mai mult un somnifer decât un
afrodiziac", şi că deşi „romanul de îndeamnă să te culci, el
totuşi nu te îndeamnă în niciun fel să te culci cu un
reprezentant al sexului opus".
în 1952, romanul a fost interzis în Noua Zeelandă, după
ce Walter Nash, ministrul Vămilor, a examinat un exemplar
reţinut de către ofiţerii vamali. Respectând numai
îndatoririle permise de Legea Vămilor din 1913, Nash a
considerat că romanul trebuie interzis de la import în Noua
Zeelandă. Perry consemnează că legea îi mai permitea
„importatorului să atace o eventuală falsificare,
Procurorului General să depună o informare împotriva
importatorului despre condamnarea cărţii, faţă de care
importatorul are dreptul să se apere... însă, nu găsesc nicio
menţiune în New Zealand Law Reports de vreun caz de
cenzurare a unei cărţi pentru indecenţă, care să fie tratat

într-un asemenea mod". Doar membrii Comitetului pentru
Ficţiune al Asociaţiei Bibliotecilor din Noua Zeelandă au
iniţiat un protest împotriva cenzurării romanului Forever
Amber. Cu toate că ei criticaseră romanul, numindu-l „naiv
şi trivial", considerau că modul în care oficiul vamal a
abordat cazul este inacceptabil, enunţând mai târziu
declaraţia potrivit căreia „măsurile de cenzură în Noua
Zeelandă sunt „imprevizibile, arbitrare şi eronate". Acţiunea
lor nu a avut nicio importanţă, interdicţia rămânând în
vigoare.
AMINTIRI DIN ŢINUTUL HECATE (MEMOIRS OF HECATE

COUNTY)
Autor: Edmund Wilson

Editura: Doubleday & Co
REZUMAT
Memoirs of Hecate County este compusă din şase
povestiri legate între ele care relatează vieţile rezidenţilor
bine plătiţi dintr-o suburbie a oraşului New York. Toate
povestirile - „The Man Who Shot Snapping Turtles", „Ellen
Terhune", „Glimpses of Wilbur Flick", „The Milhollands and
Their Damned Soul", „Mr. And Mrs.

Blackburn at Home" - precum şi nuvela intitulată „The
Princess with the Golden Hair" sunt relatate de un autor
anonim de sex masculin, dar numai cea din urmă conţine şi
descrieri sexuale.
„The Princess with the Golden Hair" („Prinţesa cu părul
auriu") relatează experienţele naratorului cu nouă femei:
„prinţesa" din titlu, Imogen Loomis, frumoasa soţie a unui
bogat magnat în domeniul publicităţii, şi Anna Lenihan, o
tânără din clasa muncitoare din părinţi imigranţi, care este
despărţită de soţul ei instabil psihic. Naratorul descrie prin
intermediul unui jurnal eforturile sale de a o seduce pe
Imogen, în timp ce îşi satisface dorinţele sexuale cu Anna.
Folosind un limbaj direct şi îndrăzneţ, naratorul relatează fel
de fel de imagini, de exemplu: „am dezvelit un sân mic", al
Annei şi că aceasta „a reacţionat în aşa fel la săruturile mele
încât se părea că aş putea-o aduce la orgasm în acest fel".
După ce se alege cu blenoragie de la Anna, naratorul este
nevoit să meargă la un doctor, şi îşi reia apoi eforturile de a
o cuceri pe Imogen.
Naratorul şi Imogen stabilesc în sfârşit o întâlnire
secretă, iar el observă că aceasta are o proteză la spate. Ea
susţine că are tuberculoză la coloană, dar naratorul află mai
târziu că este vorba doar de o maladie imaginară. în altă
ordine de idei, întâlnirile lor sexuale sunt descrise în detaliu.
într-un pasaj prelungit, naratorul descrie coapsele şi părţile

intime ale iubitei sale:
Tot ce se află între ele este impresionant de frumos, cu
o valoare estetică ideală pe care nu am mai găsit-o în acel
loc vreodată. Movila era de o clasică feminitate; rotundă, şi
fină şi lină; lâna, chiar dacă nu aurie, era blondă, ondulată şi
moale; iar intrarea era de un profund şi suav trandafiriu.
Ea este „tandră şi aparte" pentru el, ajungând la
orgasm, „un tremur incitant... inundat de fluid feminin".
Naratorul o vizitează şi pe Anna, care este spitalizată
pentru a-şi trata urmările blenoragiei asupra sistemului ei
reproducător. Când aceasta este adusă acasă în
convalescenţă, el o îndeamnă să se mărite cu un alt bărbat
pe care nu îl iubeşte. Nuvela se încheie cu o scrisoare pe
care naratorul o primeşte de la Anna, în care aceasta îi
spune că i-a urmat sfatul, într-un final el realizând că „nu va
mai face dragoste vreodată".
________________________________________________________100 de cărţi interzise
ISTORICUL CENZURII
Valoarea literară a lucrării Amintiri din ţinutul Hecate
a fost stabilită înainte de a fi dusă la tribunal şi găsită
vinovată de „obscenitate", atât în California cât şi în New
York. The New York Times Book Review a numit-o o „carte
bună şi distinsă", iar revista Time s-a referit la această carte
ca la „primul eveniment al anului care poate fi descris
folosind cuvântul literatură". Un alt aspect neobişnuit în
acest litigiu este că lucrarea a fost etichetată drept obscenă,
pe baza unei singure părţi a scrierii, în ciuda hotărârii
unanim acceptate că în astfel de cazuri trebuie luate în
considerare operele literare în întregime. Colegii de branşă
ai lui Wilson, scriitorii, au afirmat că descrierile sexuale ale
acestuia erau mai degrabă plictisitoare decât incitante.
Raymond Chandler observa că Wilson descria „actul sexual
la fel de şters ca orarul căilor ferate", în timp ce Malcolm
Cowley descria scenele sexuale ca fiind „zoologice".
în 1946, nişte librari din San Francisco şi New York au
fost arestaţi pentru vânzarea cărţii Amintiri din ţinutul
Hecate şi aduşi în instanţă. în acelaşi an, la Philadelphia au
fost confiscate exemplare din carte iar editorii au fost forţaţi
să sisteze livrările către Massachusetts, din cauza legilor
cenzurii din acel stat. La San Francisco, un librar a fost
acuzat de vânzarea unei cărţi „obscene", dar primul proces
a fost amânat întrucât juraţii nu au putut ajunge la o
decizie. Al doilea proces, People v. Wepplo, s-a încheiat în

favoare librarului care a fost achitat.
Societatea din New York pentru îmbunătăţirea Moralei,
fosta Societate pentru Suprimarea Viciului, a intentat proces
editurii Doubleday & Co. pentru încălcarea secţiunii 1141 a
Statului Obscenităţii al Statului New York. Poliţia a confiscat
130 de exemplare din librăriile Doubleday, după ce
secretarul organizaţiei, John Summer, a acuzat cartea că ar fi
cea mai „depravată şi desfrânată lucrare publicată vreodată
şi circulată fără restricţii". în ziua urmăroare, cele mai multe
librării precum Brentano's, Scribner's şi Hearn's scoseseră
cartea din rafturile lor. De la publicare, adică de câteva luni,
se vânduseră deja 50 000 de exemplare. Editorul a fost adus
în instanţă şi condamnat pentru obscenitate în procesul
People v. Doubleday & Co., Inc. Profesorul şi criticul literar
Lionel Trilling a depus mărturie la procesul desfăşurat la
New York, subliniind că povestirile au legătură una cu alta,
constituind împreună un studiu despre bine şi rău. De
asemenea, susţinea că scenele explicite din punct de vedere
sexual contribuie la mesajul „foarte moral" al operei.
Procurorul districtual
Frank Hogan a răspuns la aceasta, evidenţiind că textul
conţinea „cea mai intensă concentrare de episoade sexuale,
fără nicio reţinere în descrieri". Hogan mai spunea pe scurt
că:
________________________________________________________100 de cărţi interzise
Sunt 20 de raporturi sexuale diferite... Acestea au loc

între protagonist şi patru femei diferite. Optsprezece dintre
acestea au loc într-un interval de o oră sau două, cu două
femei diferite. Trei dintre acestea au loc cu femei căsătorite.
Mai mult, au fost evidenţiate paginile unde acestea
erau prezentate, cu detalii suplimentare despre visurile,
discuţiile şi alte episoade cu tentă sexuală, precum şi
„conversaţii murdare despre sex". Decizia a fost în cele din
urmă dată de Divizia de Apel a Curţii Supreme a Statului, în
procesul People v. Doubleday & Co., Inc (1947) iar editorul
a primit o amendă de 1000 de dolari. De asemenea,
procurorul districtual a avertizat că librarii care vor pune în
vânzare cartea vor fi condamnaţi la un an închisoare.
Comentând decizia, revista Time, observa că „decizia i-a
determinat pe mii de cetăţeni să fie nerăbdători să îşi
distrugă cu voioşie morala. De asemenea, decizia a dovedit
încă o dată că alcătuirea unui etalon pentru indecenţă este
la fel de dificilă ca şi cântărirea unui grup de şoareci
valsând".
în 1948, cazul a ajuns la Curtea Supremă a Statelor
Unite, care a refuzat să întoarcă decizia instanţei inferioare,
şi care, în schimb, a emis o decizie care reafirma că textul
este obscen, judecătorul Felix Frankfurter refuzând să se
implice în caz. Condamnarea a rămas în vigoare, dar votul
de 4 la 4 însemna că nu urma a fi emisă nicio opinie pentru
cazul Doubleday & Co. v. New York (1948).
Cartea nu a fost publicată în Anglia decât în 1951,

întrucât editorul Frederic Warburg cunoştea cazurile
Doubleday & Co. din Statele Unite şi dorea să evite o
situaţie similară. Acesta a încercat să publice cartea,
apelând la Wilson, care însă a refuzat. Astfel opera nu a fost
publicată până în 1951, când W. H. Allen a hotărât să
înceapă acest demers.
în 1961, editura New American Library a publicat ediţia
de buzunar a lucrării cu menţiunea următoare pe copertă:
„A nu se vinde în statul New York". O altă ediţie, publicată
de Ballantine Books a apărut în 1966, pe copertă fiind
făcute următoarele menţiuni: „autentică şi ne-expurgată",
precum şi: „încă interzisă în statul New York".
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. So va
ARS AMATORIA1
Autor: Ovidiu (Publius Ovidius Naso)

Data şi locul publicării iniţiale: cea. 1 d.Hr., Roma;
1926, Anglia Editor: John Lane Co. (Anglia) Forma
literară: colecţie de poezii
REZUMAT
Ars amatoria este un ghid pentru atragerea şi păstrarea
unui membru de sex opus, şi este compus din trei părţi.
Prima dă sfaturi înţelepte bărbaţilor în legătură cu modurile
în care poţi câştiga favorurile unei femei; a doua parte îi
povăţuieşte pe bărbaţi spunându-le cum să menţină stabil
interesul femeilor şi a treia le spune femeilor cum să
împlinească dorinţele senzuale ale bărbaţilor. Ovidiu oferă
de asemenea sugestii despre îngrijirea corpului şi a feţei,
despre căile măgulirii şi despre avantajele de a alege o
doamnă mai matură. Criticii au observat asemănări între
1 sau A r s a m a n d i ( A r t a i u b i r i i ) (n.r.).
sau -Ars a m a n d i ( A r t a i u b i r i i ) (n.r.).
Este martorul unor catastrofe naturale şi sociale, printre care marele cutremur de la Lisabona şi teroarea Inchiziţiei, sub care numeroşi oameni suferă, în
călătoria sa, Candide se reîntâlneşte cu Cunegode, care are la rândul ei o serie de aventuri ca favorita mai multor bărbaţi. Candide devine apoi pe rând, căpitan
în armată, preot iezuit, păstor în America de Sud şi filozof la Paris, unde se bucură şi de o aventură amoroasă. Când în final o găseşte din nou pe Cunegonde, ea
suferise numeroase violenţe şi violuri, fiind acum servitoare. Se stabilesc la o fermă împreună cu o serie de personaje care îl însoţiseră pe Candide în călătoria
sa. Spre norocul lor, grupul se întâlneşte cu un bătrân care îi sfătuieşte să îşi caute fericirea cultivându-şi propria lor grădină.
ISTORICUL CENZURII
în 1821, Candide a fost printre lucrările pe care Etienne Antoine, episcop de Troyne, le-a avut în vedere când a scris o scrisoare către clerici din Franţa în care
reconfirma toate ordinele de cenzură emise anterior de clerul Franţei precum şi ordinele individuale emise de arhiepiscopii din Paris:
în care aceste cărţi sunt condamnate ca sacrilegii fără de Dumnezeu, şi ca tinzând către subminarea moralei şi a Statelor. Interzicem, prin legea canonică,
tipărirea sau vânzarea acestor cărţi pe teritoriul dioce-zei, şi însărcinăm pe vicarul-general să aplice acest regulament şi să supravegheze punerea lui în practică
şi pedepsirea celor care dau dovadă de neascultare faţă de el.
Autoritatea Bisericii catolice din Franţa pare să fi fost suficientă pentru a controla prolema respectivă, astfel că nu s-au făcut demersuri pentru includerea operei
în Index. Cu toate acestea, pentru a-şi sublinia autoritatea, papa Pius al Vll-lea a introdus Candide pe lista Indexului din 1806, şi mai târziu a reiterat
interdicţia.
în 1893, Asociaţia Americană a Bibliotecilor a alcătuit o listă conţinând 5000 de titluri pentru bibliotecile mai mici sau filiale ale acestora, numind-o „o colecţie
pe care am recomanda-o oricărei biblioteci". Geller observă că nicio operă de-a lui Voltaire nu este inclusă în această listă, întrucât multe dintre acestea erau
considerate „ofensatoare" pentru unii cititori. Spre deosebire de Rousseau, care era înregistrat cu biografia, dar nu şi cu lucrările importante, nu se făcea nicio
menţiune despre Voltaire.
sfaturile lui Benjamin Franklin în Advice on Choosing a

Mistress (Sfaturi pentru alegerea unei partenere) şi
anumite pasaje din Ars Amatoria.
Ovidiu de asemenea dă sfaturi femeilor despre cum să
profite de avantajele lor, incluzând modul în care să se
prezinte în diferite situaţii.
Sfaturile către bărbaţi sunt menite a-i pregăti să fie nişte
prădători desăvârşiţi, iar cele către femei, pentru a le
pregăti a fi o pradă dorită.
ISTORICUL CENZURII
Ars amatoria pare să-i fi provocat probleme lui Ovidiu
în anul 8 d.Hr., când Augustus l-a obligat pe Ovidiu să plece
de la Roma în exil din motive politice, dar istoricii cred că şi
conţinutul erotic al poemelor sale este unul din motivele
care au dus la exilul său. în 1497, la Florenţa, Ars amatoria
a fost arsă împreună cu operele lui Dante pentru conţinutul
lor „imoral", în cadrul campaniei de purificare condusă de
Girolamo Savonarola. în 1564, opera a fost adăugată la lista
cărţilor interzise de Indexul Tridentin la Roma, pentru că
„trata subiecte depravate sau obscene".
în 1892, Ars Amatoria a fost implicată în litigiul din
jurul falimentului editurii Worthington Book Company.
Executorul dorea să vândă din bunurile companiei, printre
care se aflau şi ediţii scumpe din traducerea lui Burton a
celebrei 1001 de nopţi, Istoria lui Tom jones de Fieldinft
Decameronul de Boccaccio, Heptameronul de regina

Margareta de Navarra, Cargantua şi Pantagruel de
Rabelais, şi Confesiuni de Rousseau, pentru a plăti
creditorilor din datorii, dar Anthony Comstock a intervenit
pentru a opri aceasta El a cerut ca textele să fi în mod oficial
arse.
în 1926, Oficiul Vamal al Statelor Unite din San Francisco
a reţinut de la intrarea în ţară o nouă ediţie engleză a
Cărţilor de Dragoste ale lui Ovidiu, ilustrată de Jean de
Bosschere, şi publicată de John Lane Company. Ediţia fusese
limitată la numai 300 de exemplare şi fusese deja epuizată.
Cartea a fost interzisă până când un pasaj dintr-un
amendament la Legea Vămilor a relaxat restricţiile la
importurile de clasici străini.
CANDIDE
Autor: Voltaire (Francois-Marie Arouet) Data şi locul

publicării iniţiale: 1759, Elveţia Editor: Cabriel et
Philibert Cramer Forma literară: satiră
REZUMAT
Candide, sau Candide, ou l'optimisme, este o satiră a
optimismului şi a credinţei că „lumea noastră este cea mai
bună dintre lumile posibile şi că tot ce este în ea este un rău
necesar", o teorie atribuită filozofului Gottfried Leibniz.
Voltaire respinge această aserţiune a filozofului care

consideră că răul şi moartea sunt parte a armoniei
universale, şi construieşte satira Candide tocmai pentru a
arăta cât de ridicolă este o asemenea perspectivă. Voltaire
şi-a ascuns identitatea când a publicat cartea, notând că ar
fi fost o „traducere din germană a scrierii doctorului Ralph
cu adăugirile găsite în buzunarul doctorului când acesta a
murit la Minden în Anul Domnului 1759".
Lucrarea relatează aventurile lui Candide, un tânăr
educat de filozoful optimist Pangloss spre a crede că lumea
în care trăieşte este „cea mai bună dintre toate lumile
posibile". El trăieşte la castelul baronului Thunderten-
tronckh şi se îndrăgosteşte de frumoasa fiică a baronului,
Cunegonde. Când este prins sărutându-se cu tânăra,
Candide este dat afară din castel şi începe să călătorească
prin lume, înfometat şi fără niciun ban.
ARS AMATORIA
Autor: Ovidiu (Publius Ovidius Naso)

Data şi locul publicării iniţiale: cea. 1 d.Hr., Roma;
1926, Anglia Editor: John Lane Co. (Anglia) Forma
literară: colecţie de poezii
REZUMAT
Ars amatoria este un ghid pentru atragerea şi păstrarea
unui membru de sex opus, şi este compus din trei părţi.
Prima dă sfaturi înţelepte bărbaţilor în legătură cu modurile

în care poţi câştiga favorurile unei femei; a doua parte îi
povăţuieşte pe bărbaţi spunându-le cum să menţină stabil
interesul femeilor şi a treia le spune femeilor cum să
împlinească dorinţele senzuale ale bărbaţilor. Ovidiu oferă
de asemenea sugestii despre îngrijirea corpului şi a feţei,
despre căile măgulirii şi despre avantajele de a alege o
doamnă mai matură. Criticii au observat asemănări între
sfaturile lui Benjamin Franklin în Advice on Choosing a
Mistress (Sfaturi pentru alegerea unei partenere) şi
anumite pasaje din Ars Amatoria.
Ovidiu de asemenea dă sfaturi femeilor despre cum să
profite de avantajele lor, incluzând modul în care să se
prezinte în diferite situaţii.
Sfaturile către bărbaţi sunt menite a-i pregăti să fie nişte
prădători desăvârşiţi, iar cele către femei, pentru a le
pregăti a fi o pradă dorită.
ISTORICUL CENZURII
Ars amatoria pare să-i fi provocat probleme lui Ovidiu
în anul 8 d.Hr., când Augustus l-a obligat pe Ovidiu să plece
de la Roma în exil din motive politice, dar istoricii cred că şi
conţinutul erotic al poemelor sale este unul din motivele
care au dus la exilul său. în 1497, la Florenţa, Ars amatoria
a fost arsă împreună cu operele lui Dante pentru conţinutul
lor „imoral", în cadrul campaniei de purificare condusă de
Girolamo Savonarola. în 1564, opera a fost adăugată la lista

cărţilor interzise de Indexul Tridentin la Roma, pentru că
„trata subiecte depravate sau obscene".
In 1892, Ars Amatoria a fost implicată în litigiul din
celebrei 7007 de nopţi, Istoria lui Tom Jones de Fielding,
Decameronul de Boccaccio, Heptameronul de regina
Margareta de Navarra, Gargantua şi Pantagruel de
Rabelais, şi Confesiuni de Rousseau, pentru a plăti
creditorilor din datorii, dar Anthony Comstock a intervenit
pentru a opri aceasta El a cerut ca textele să fi în mod oficial
arse.
în 1926, Oficiul Vamal al Statelor Unite din San Francisco
a reţinut de la intrarea în ţară o nouă ediţie engleză a
Cărţilor de Dragoste ale lui Ovidiu, ilustrată de Jean de
Bosschere, şi publicată de John Lane Company. Ediţia fusese
limitată la numai 300 de exemplare şi fusese deja epuizată.
Cartea a fost interzisă până când un pasaj dintr-un
amendament la Legea Vămilor a relaxat restricţiile la
importurile de clasici străini.
CANDIDE
Autor: Voltaire (Franqois-Marie Arouet) Data şi locul

publicării iniţiale: 1759, Elveţia Editor: Gabriel et
Philibert Cramer Forma literară: satiră
REZUMAT
Candide, sau Candide, ou l'optimisme, este o satiră a
optimismului şi a credinţei că „lumea noastră este cea mai
bună dintre lumile posibile şi că tot ce este în ea este un rău
necesar", o teorie atribuită filozofului Gottfried Leibniz.
Voltaire respinge această aserţiune a filozofului care
consideră că răul şi moartea sunt parte a armoniei
universale, şi construieşte satira Candide tocmai pentru a
arăta cât de ridicolă este o asemenea perspectivă. Voltaire
şi-a ascuns identitatea când a publicat cartea, notând că ar
fi fost o „traducere din germană a scrierii doctorului Ralph
cu adăugirile găsite în buzunarul doctorului când acesta a
murit la Minden în Anul Domnului 1759".
Lucrarea relatează aventurile lui Candide, un tânăr
educat de filozoful optimist Pangloss spre a crede că lumea
în care trăieşte este „cea mai bună dintre toate lumile
posibile". El trăieşte la castelul baronului Thunderten-
tronckh şi se îndrăgosteşte de frumoasa fiică a baronului,
Cunegonde. Când este prins sărutându-se cu tânăra,
Candide este dat afară din castel şi începe să călătorească
prin lume, înfometat şi fără niciun ban.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ____________700 de cărţi interzise 33 Q
Romanul Candide era studiat de universităţile din

întreaga lume, disponibil în biblioteci şi apărea pe listele de
lecturi ale colegiilor, când Oficiul Vamal al Statelor Unite a
sechestrat şi confiscat un transport de exemplare importate
în 1928, declarându-le obscene. Transportul fusese
comandat de un profesor de franceză de la Harvard, pentru
a-l recomanda ca lectură studenţilor. Bazându-se pe o
decizie precedentă, un funcţionar al vămilor din Boston a
confiscat transportul pentru că ediţia nu fusese
„expurgată". Profesorul şi colegii săi de la Harvard au
contactat oficiali de la Washington, cerând explicaţii, însă li
s-a răspuns că Voltaire se afla pe o listă de autori interzişi şi
că vămile procedaseră corect oprind transportul. După
intervenţia a numeroşi politicieni influenţi, transportul a
fost mai târziu redat circulaţiei pentru a fi folosit în sălile de
cursuri. Autoritatea vamală a recunoscut, după înfrângea în
litigiul din 1933 în legătură cu Ulise, că este necesară o
evaluare mai detaliată a cărţilor. Numirea avocatului
Huntington Cairns pentru a evalua problemele cenzurii în
vămi a dus la introducerea unei noi măsuri care, până în
1937, a ridicat dreptul vameşilor de a lua decizii în această
privinţă. Aceasta a pus capăt confiscărilor de opere clasice
precum Candide, care de cele mai multe ori erau
considerate „erotice" sau „prea vulgare", potrivit
standardelor vămilor.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ____________700 de cărţi interzise 33 Q
CEI MAI ALBAŞTRI OCHI (THE BLUEST EYE)
Autor: Toni Morrison

Editura: Hoit, Rinehart and Winston Forma literară:
Roman
REZUMAT
The Bluest Eye este tristul şi tragicul roman care
relatează abuzurile şi violenţele împotriva lui Pecola
Breedlove, o tânăra afro-americană a cărei mamă credea
despre copilul ei cu pielea foarte întunecată că atunci când
va fi mare va fi o tânără foarte neatrăgătoare. Romanul a
cărui acţiune are loc în 1940, este narat de Claudia MacTeer,
singura prietenă a Pecolei. Fiind o fată neagră într-o lume
dominată de albi, ea vede ochii albaştri ca pe un simbol al
apartenenţei la rasa albă. Ea îşi vede tatăl,
Cholly Breedlove, copleşit de frustrările sale amplificate

de năruirea viselor sale şi de nesfârşitele umilinţe pe care le
îndură un negru, în timp ce mama, Pauline, evadează într-o
lume ordonată şi curată lucrând ca bonă într-o casă de albi.
Pecola este violată de către tatăl ei într-o după-amiază
de primăvară, când acesta se întoarce acasă beat. Rămâne
însărcinată după ce episodul se repetă. Traumatizată de
acest lucru, ea începe să alunece din realitate şi începe să îl
viziteze pe ipocritul pastor Micah Elihue Whitcomb, căruia îi
cere să îi dea ochi albaştri. în schimbul unei sume de bani,
acesta susţine că o poate ajuta, dar numai după ce ea va
îndeplini o sarcină pentru el. Dorea să scape de un câine
bătrân şi bolnav, astfel că îi dă Pecolei nişte carne otrăvită,
spunându-i că doar dacă va hrăni câinele, va primi un semn
legat de dorinţa ei. Pecola este şocată văzând câinele
zvârcolindu-se prin curte şi apoi murind.
Efectul combinat al violurilor şi al acestei scene o
înnebuneşte pe Pecola, determinând-o să piardă orice
contact cu realitatea. Pecola crede că acum are ochi albaştri
şi îşi inventează un prieten imaginar care este mereu lângă
ea amintindu-i că are cei mai albaştri ochi din lume.
ISTORICUL CENZURII
Mai multe evenimente legate de această carte au aprins
controverse. Cele două violuri au fost criticate pentru
descrierile prea detaliate, mai mult, romanul menţionând la
un punct că Pecola aude zgomotele momentelor intime ale

părinţilor ei. Un alt element descris în detaliu este prima
experienţă sexuală a lui Cholly, în timpul căreia este
surprins de trei vânători albi care îi luminează pe cei doi
tineri cu lanternele şi îi obligă să întrerupă actul sexual.
The Bluest Eye a fost contestată în mai multe districte
şcolare, din cauza limbajului său „vulgar" şi „obscen",
precum şi pentru „descrierile sale sexuale explicite". în
1994, romanul a fost exclus din programa pentru clasa a Xl-
a, la liceul Lathrop, din Fairbanks, Alaska, în urma reclama-
ţiilor părinţilor care au invocat limbajul „obscen" şi
episoadele sexuale explicite. Administraţia şcolii a cerut ca
textul să fie scos din programă pe motiv că „este o carte
foarte controversată, conţinând multe descrieri prea
explicite, şi multe cuvinte vulgare".
în acelaşi an, romanul a fost contestat în districtul West
Chester, şi la liceul Borough din Pennsylvania. Părinţii s-au
plâns consiliului educaţional despre „conţinutul sexual" al
romanului, şi despre „limbajul licenţios". După ce au luat în
considerare plângerea, cele două consilii au refuzat cererea
părinţilor de a scoate textul din lista de lecturi.
CONFESIUNI (LES CONFESSIONS)
Autor: )ean-)acques Kousseau

Data şi locul publicării iniţiale: 1884, Elveţia; 1891,

Anglia Edituri: Waltham; Worthington Forma literară:
memorii
REZUMAT
Confesiunile lui Rousseau au fost publicate postum,
autorul desă-vârşindu-le chiar înaintea morţii sale în 1778.
în acest jurnal vast al vieţii sale, Rousseau recreează
vremurile pe care le-a trăit, politica şi societatea secolului al
XVIII-lea din Franţa. De asemenea, în paginile cărţii se poate
observa că Rousseau suferă de ceea ce un critic numea
„exhibiţionism moral" părând a fi obsedat de a dezvălui
„detaliile indecente şi puerile ale vieţii sale amoroase".
Printre altele, textul relatează în detaliu povestea de
dragoste a autorului cu Therese Levasseur, partenera sa
timp de 16 ani, pe care întotdeauna a „tratat-o ca pe o
soţie". Cei doi au avut cinci copii, toţi trimişi la orfelinat.
Rousseau recunoaşte că era atât de dezinteresat de soarta
copiilor, încât nu îşi aminteşte nici identităţile lor sau datele
de naştere.
Mai mult pasaje din Confesiuni au generat severe
încercări de cenzură. Rousseau îşi descrie dezvoltarea
sexuală, povestind episoade, printre care unul în care bona
sa de 30 de ani îi stârneşte o curioasă pasiune încă de la
vârsta de 8 ani. Prin ea, autorul spune, „am fost ajutat să
îmi determin gusturile, dorinţele, pasiunile, propriul eu,
pentru tot restul existenţei mele... acele stranii gusturi care

au persistat cu o intensitate depravată şi nebunească".
Anumite pasaje tratează deschis dependenţa sa de
masturbare, care l-a făcut apropape să-şi rişte sănătatea şi
să creadă că ar fi epileptic, „sedus de viciul pe care ruşinea
şi timiditatea îl găsesc atât de la îndemână... am ajuns să
îmi distrug sănătatea".
Pe când locuieşte la căminul romano-catolic de la
Torino, după ce părăseşte Geneva protestantă, Rousseau, în
vârstă de 16 ani, le condamnă pe femeile catolice din cămin
ca fiind „cele mai uşuratice, şi mai depravate târfe care au
contaminat vreodată turma Domnului". Despre bărbaţi nu
are cuvinte mai bune, în special despre unul „care mă
săruta frecvent cu o ardoare pe care o găseam
dezgustătoare... Voia să vină la mine în pat... şi în cele din
urmă şi-a permis cele mai revoltătoare lucruri, cerându-mi
şi mie să fac la fel". Rousseau susţine că nu era conştient de
adevăratele intenţii ale tânărului.
Nu numai că cititorului îi sunt împărtăşite detaliile
picante ale vieţii sale amoroase, dar nici problemele lui
Rousseau cu prostata nu rămân ascunse. Pe măsură ce
Rousseau îmbătrânea, nevoia de a urina devenea foarte
frecventă, dar respectatul scriitor şi filozof se simţea de
obicei constrâns în cadrul evenimentelor sociale, neputând
să ajungă într-un colţ al curţii ca să se uşureze. Spune el: „Pe
scurt, de obicei nu pot urina decât în văzul tuturor şi pe un

picior cu ciorap alb..."
ISTORICUL CENZURII
Vastele Confesiuni ale lui Rousseau au fost interzise în
principal pentru conţinutul sexual şi pentru discuţiile
deschise despre viaţa amoroasă, în 1821, Confesiunile erau
printre operele la care făcea referinţă în scrisoarea sa,
Etienne Antoine, episcop de Troyne, în care confirma toate
interdicţiile clericale asupra cărţilor făcute până la acea dată
în Franţa:
în care aceste cărţi sunt condamnate ca sacrilegii fără de

Dumnezeu, şi ca tinzând către subminarea moralei şi a
Statelor. Interzicem, prin legea canonică, tipărirea sau
vânzarea acestor cărţi pe teritoriul dioce-zei, şi însărcinăm
pe vicarul-general să aplice acest regulament şi să
supravegheze punerea lui în practică şi pedepsirea celor
care dau dovadă de neascultare faţă de el.
Autoritatea Bisericii catolice din Franţa pare să fi fost

suficientă pentru a controla prolema respectivă, astfel că nu
s-au făcut demersuri pentru includerea operei în Index. Cu
toate acestea, pentru a-şi sublinia autoritatea, papa Pius al
Vll-lea, a introdus Confesiunile pe lista Indexului din 1806,
şi mai târziu a reiterat interdicţia, motivat fiind de

conţinutul sexual.
în 1892, Confesiuni a fost implicată în litigiul în jurul
falimentului editurii Worthington Book Company.
care se aflau şi ediţii scumpe din traducerea lui
Burton a celebrei 7007 DE NOPJI, din Istoria lui Tom
Jones de Fielding, DECAMERONUL de Boccaccio,
Heptameronul de Regina Margareta di Navarra, Cargantua
şi Pantagruel de Rabelais, şi ARS AMATORI A a lui Ovidiu,
pentru a plăti creditorilor din datorii. însă Anthony
Comstock a intervenit pentru a opri astfel de vânzări, cerând
ca textele să fi în mod oficial arse.
Un an mai târziu, în 1893, Asociaţia Americană a
Bibliotecilor a sugerat pentru prima dată o listă de 5000 de
titluri pentru bibliotecile publice mici şi pentru filiale ale
acestora, numind-o o colecţie pe care ar „n comanda-o
oricărei biblioteci". Nicio lucrare de-a lui Rousseau nu se
afla pe lista aceea, dar biografia autorului era totuşi
prezentă. Bazându-se pe această observaţie, Geller spunea:
„Discrepanţa dintre reputaţia unui scrii tor şi impactul
operelor sale este un indicator bun al cenzurii, el ne indică
fenomenul de «excludere titlurilor pe baza altor motive
decât importanţa»".
Oficiul Vamal al Statelor Unite a interzis importul cărţii

în 1929, susţinând că este „dăunătoare moralei publice". Un
an mai târziu această interdicţie a fost anulată.
DECAMERONUL (DECAMERONE)
Autor: Giovanni Boccaccio

Data şi locul publicării iniţiale: secolul al XlV-lea Italia;
1921, Anglia Editura: tipărit particular; The Navarre
Society (Anglia) Forma literară: colecţie de poveşti
REZUMAT
Decameronul este una dintre cele mai vechi opere
ficţionale etichetate drept „obscenă" în Statele Unite.
Decorul poveştilor este următorul: zece tineri, bărbaţi şi
femei, izolaţi într-o locuinţă pentru a scăpa de ciumă, se
distrează spunând poveşti cu subiecte dintre cele mai
variate. Fiecare trebuie să spună o poveste pe zi pe o temă
dată, la sfârşit adunându-se o sută de poveşti. Din total,
doar opt poveşti sunt erotice, în timp ce restul tratează
critici sociale, anecdote despre viclenie, şi critici la adresa
călugăriţelor şi preoţilor.
în unele dintre poveşti, referirile la adulter sau
fornicaţie sunt scurte sau tangenţiale. în altele, referinţele
sunt sugestive, dar nu explicite. Poveştile conţin însă figuri
de stil care ţin locul descrierilor explicite. Anumite părţi ale
corpului sunt descrise metaforic şi multe dintre metafore

sunt inspirate din activităţi agricole ca semănatul, aratul sau
recoltatul. Astfel, o femeie se plânge că soţul ei a neglijat
„să mai lucreze bietul pământ". într-un alt exemplu o
îndrăgostită îşi îndestulează partenerul în acelaşi fel în care
„armăsarii sălbatici... cuceresc iepele din Parthia". Chiar şi
obiecte obişnuite cum ar fi mojarul sau pistilul devin
metafore pentru acte sexuale, într-o poveste un om
avertizând că dacă „ea nu îmi va împrumuta mojarul ei, nici
eu nu-i voi împrumuta pistilul meu".
Dintre cele opt poveşti cu un conţinut mai mult erotic,
patru se bazează pe o glumă sau o păcăleală. într-una dintre
ele, cea de-a zecea, spusă în ziua a noua, un preot îl
convinge pe un individ că, dacă îşi va transforma soţia într-o
iapă, îl va ajuta în activităţile sale de comerţ. Astfel, soţia
credincioasă, se dezbracă şi stă în patru labe, în timp ce
preotul îi explică in detaliu că adăugarea cozii este cel mai
dificil proces. Soţia aşteaptă cu răbdare în timp ce preotul
se preface că îi transformă toate părţile corpului în cele ale
unei iepe. Apoi se implică în actul sexual care ar avea ca
rezultat coada iepei, pe care îl descrie printr-o metaforă:
în cele din urmă, mai rămâne de făcut doar coada, şi-a
dat jos cămaşa şi luându-şi cotonoaga cu care planta
oameni, a înfipt-o repede în brazda făcută special şi spuse
„fie aceasta coada unei frumoase iepe".
A zecea poveste a celei de-a treia zile conţine cele mai

detaliate descrieri sexuale, şi a fost rareori tradusă, până în
anii recenţi. în această poveste, un călugăr o convinge pe o
fată naivă că îl slujeşte pe Dumnezeu, dacă i se supune,
pentru că el are „un diavol" care nu poate fi învins decât
dacă este introdus în „iadul" ei. Chiar şi această poveste
este amuzantă, fata cu fervoarea entuziastă de a-l sluji pe
Dumnezeu, îl copleşeşte şi îl epuizează pe călugăr cu
ardoarea ei.
ISTORICUL CENZURII
Decameronul a fost prima dată inclus în Indexul Roman
al anului 1559, la ordinul papei Paul al IV-lea, iar interdicţia
a fost confirmată şi în
1564. Obiecţiile aveau în centru „actele sexuale
ofensatoare" în care erau implicaţi clerici, călugări,
călugăriţe şi abaţi. Cu toate acestea, ca urmare a cererii
populare, sub forma unei „solicitări urgente" din partea
publicului, Giunti din Florenţa, a tipărit o ediţie expurgată în
1573, care conţinea o autorizaţie specială de la Marele
Inchizitor Manrique, precum şi din partea lui De Pise,
inchizitorul principal al Florenţei. în ediţia revizuită sub
autoritatea papei Grigore al Vlll-lea, activităţile sexuale şi
criti-cile subtile au fost păstrate, dar personajele religioase
au fost înlocuite cu oameni obişnuiţi, nobili şi burghezi.

Papa Sixtus al V-lea nu a considerat revizuirea suficientă şi
cartea a fost din nou pusă la Index, dar cererea şi
popularitatea cărţii erau atât de mari, încât Sixtus a
autorizat o nouă ediţie expurgată, dând ordine explicite de
excludere a insinuărilor critice şi a descrierilor sexuale.
Această versiune a fost tipărită în 1588, dar nici aceasta nu
l-a mulţumit pe papa Sixtus al V-lea, astfel că a rămas la In-
dex. Cu toate acestea, ea continua să fi disponibilă pentru
lectură, autorităţile închizând ochii la aceste nesupuneri, în
principal din cauza popularităţii deosebite de care se bucura
cartea.
într-un raport intitulat „Cum să faci ca o bibliotecă să fie
de succes", publicat în 1876, Frederick Beecher Perkins,
bibliotecar adjunct la Biblioteca Publică din Boston,
recomanda cenzurarea colecţiei:
Trebuie excluse cărţi precum cele ale lui Rabelais,
precum Decameronul, Heptameronul, Contes Drolatiques
de Balzac... care toate sunt disponibile în traduceri de
edituri americane care ar părea respectabile. Puţini vor fi
aceia care vor avea de obiectat la excluderea cărţilor
imorale şi obscene din bibliotecile publice.
în 1892, Decameronul a fost implicată în litigiul din
celebrei 7007 DE NOPŢI, din Istoria lui Tom Jones de

Fielding, ARS AMATORI A de Ovidiu, Heptameronul de
Regina Margareta de Navarra, Gargantua şi Pantagruel de
Rabelais, şi CONFESIUNILE lui Rousseau, pentru a plăti
creditorilor din datorii. însă Anthony Comstock a intervenit
pentru a opri astfel de vânzări, cerând ca textele să fi în mod
oficial arse.
titluri pentru bibliotecile
în unele dintre poveşti, referirile la adulter sau
fornicaţie sunt scurte sau tangenţiale. în altele, referinţele
sunt sugestive, dar nu explicite. Poveştile conţin însă figuri
de stil care ţin locul descrierilor explicite. Anumite părţi ale
corpului sunt descrise metaforic şi multe dintre metafore
sunt inspirate din activităţi agricole ca semănatul, aratul sau
recoltatul. Astfel, o femeie se plânge că soţul ei a neglijat
„să mai lucreze bietul pământ". într-un alt exemplu o
îndrăgostită îşi îndestulează partenerul în acelaşi fel în care
„armăsarii sălbatici... cuceresc iepele din Parthia". Chiar şi
obiecte obişnuite cum ar fi mojarul sau pistilul devin
metafore pentru acte sexuale, într-o poveste un om
avertizând că dacă „ea nu îmi va împrumuta mojarul ei, nici
eu nu-i voi împrumuta pistilul meu".
Dintre cele opt poveşti cu un conţinut mai mult erotic,
patru se bazează pe o glumă sau o păcăleală. într-una dintre
ele, cea de-a zecea, spusă în ziua a noua, un preot îl

convinge pe un individ că, dacă îşi va transforma soţia într-o
iapă, îl va ajuta în activităţile sale de comerţ. Astfel, soţia
credincioasă, se dezbracă şi stă în patru labe, în timp ce
preotul îi explică in detaliu că adăugarea cozii este cel mai
dificil proces. Soţia aşteaptă cu răbdare în timp ce preotul
se preface că îi transformă toate părţile corpului în cele ale
unei iepe. Apoi se implică în actul sexual care ar avea ca
rezultat coada iepei, pe care îl descrie printr-o metaforă:
în cele din urmă, mai rămâne de făcut doar coada, şi-a
dat jos cămaşa şi luându-şi cotonoaga cu care planta
oameni, a înfipt-o repede în brazda făcută special şi spuse
„fie aceasta coada unei frumoase iepe".
A zecea poveste a celei de-a treia zile conţine cele mai
detaliate descrieri sexuale, şi a fost rareori tradusă, până în
anii recenţi. în această poveste, un călugăr o convinge pe o
fată naivă că îl slujeşte pe Dumnezeu, dacă i se supune,
pentru că el are „un diavol" care nu poate fi învins decât
dacă este introdus în „iadul" ei. Chiar şi această poveste
este amuzantă, fata cu fervoarea entuziastă de a-l sluji pe
Dumnezeu, îl copleşeşte şi îl epuizează pe călugăr cu
ardoarea ei.
ISTORICUL CENZURII
Decameronul a fost prima dată inclus în Indexul Roman

al anului 1559, la ordinul papei Paul al IV-lea, iar interdicţia
a fost confirmată şi în
1564. Obiecţiile aveau în centru „actele sexuale
ofensatoare" în care erau implicaţi clerici, călugări,
călugăriţe şi abaţi. Cu toate acestea, ca urmare a cererii
populare, sub forma unei „solicitări urgente" din partea
publicului, Giunti din Florenţa, a tipărit o ediţie expurgată în
1573, care conţinea o autorizaţie specială de la Marele
Inchizitor Manrique, precum şi din partea lui De Pise,
inchizitorul principal al Florenţei. în ediţia revizuită sub
autoritatea papei Grigore al Vlll-lea, activităţile sexuale şi
criti-cile subtile au fost păstrate, dar personajele religioase
au fost înlocuite cu oameni obişnuiţi, nobili şi burghezi.
Papa Sixtus al V-lea nu a considerat revizuirea suficientă şi
cartea a fost din nou pusă la Index, dar cererea şi
popularitatea cărţii erau atât de mari, încât Sixtus a
autorizat o nouă ediţie expurgată, dând ordine explicite de
excludere a insinuărilor critice şi a descrierilor sexuale.
Această versiune a fost tipărită în 1588, dar nici aceasta nu
l-a mulţumit pe papa Sixtus al V-lea, astfel că a rămas la In-
dex. Cu toate acestea, ea continua să fi disponibilă pentru
lectură, autorităţile închizând ochii la aceste nesupuneri, în
principal din cauza popularităţii deosebite de care se bucura
cartea.
într-un raport intitulat „Cum să faci ca o bibliotecă să fie

de succes", publicat în 1876, Frederick Beecher Perkins,
bibliotecar adjunct la Biblioteca Publică din Boston,
recomanda cenzurarea colecţiei:
Trebuie excluse cărţi precum cele ale lui Rabelais,
precum Decameronul, Heptameronul, Contes Drolatiques
de Balzac... care toate sunt disponibile în traduceri de
edituri americane care ar părea respectabile. Puţini vor fi
aceia care vor avea de obiectat la excluderea cărţilor
imorale şi obscene din bibliotecile publice.
în 1892, Decameronul a fost implicată în litigiul din
celebrei 7007 DE NOPJI, din Istoria lui Tom jones de
Fielding, ARS AMATORIA de Ovidiu, Heptameronul de
Regina Margareta de Navarra, Gargantua şi Pantagruel de
Rabelais, şi CONFESIUNILE lui Rousseau, pentru a plăti
creditorilor din datorii. însă Anthony Comstock a intervenit
pentru a opri astfel de vânzări, cerând ca textele să fi în mod
oficial arse.
titluri pentru bibliotecile publice mici şi pentru filiale ale
acestora, numind-o o colecţie pe care ar „recomanda-o
oricărei biblioteci". Nicio lucrare de-a lui Boccaccio nu se
afla pe lista aceea. Nici în Catalogul realizat de aceeaşi

asociaţie în 1904 nu putea fi găsită nicio operă de-a lui
Boccaccio, Geller denumind situaţia drept cenzură prin
omisiune. în 1894, Curtea Supremă a Statelor Unite, a
aplicat legea Hicklin împrumutată din Anglia, pentru a
decide că lucrările de înaltă calitate literară nu pot fi
catalogate drept obscene. Primul caz a implicat ediţii din
7007 de nopţi, Istoria lui Tom jones, Decameronul,
Heptameronul şi Ars Amatoria.
în 1903, Societatea Watch and Ward din Boston a
început o campanie îndreptată împotriva a patru librării
locale care continuau să vândă ediţii din Decameronul şi
din Gargantua şi Pantagruel, în ciuda solicitărilor din
partea organizaţiei de a înceta această activitate. Refuzând
să accepte restricţiile ca în trecut, cei patru s-au întrunit cu
alţi librari din Boston şi, împreună cu editura Little, Brown
and Company, au organizat o reacţie comună la aceste
încercări de cenzură. Librăriile, printre care Old Corner, N.J.
Bartlett, George. E. Littlefield, Charles E. Goodspeed şi alte
şase, împreună cu Little, Brown and Company, au început o
campanie de strângere de fonduri pentru a-şi finanţa o
acţionare în justiţie. Cazul a ajuns la curtea municipală
Boston, iar librăriile au câştigat procesul împotriva Societăţii
Watch and Ward.
Decameronul a fost declarat ca fiind „o carte obscenă,
depravată, şi lascivă, de natură indecentă" de către juraţii
din Cincinnati, Ohio în 1906. Edward Stiefel, preşedinte

director general al Queen City Book Company, a fost
inculpat de către tribunal pentru trimiterea unui exemplar
din carte prin poştă către Crawfordsville, Indiana. Stiefel şi-a
adunat o apărare puternică, chemând în faţa instanţei ca
martor pe un binecunoscut judecător, membru al Consiliului
Educaţional din Cincinnati, şi pe un respectat editorialist
pentru a depune mărturie în favoarea statutului operei. Pe
lângă acestea, Stiefel a invocat drept dovezi cataloage de
biblioteci, de librării din toată lumea, precum şi de la licitaţi
publice din New York şi Boston, toate conţinând şi
Decameronul. în ciuda tuturor dovezilor, juraţii într-o
decizie dezbătută timp de doar 1 oră şi 15 minute, l-au găsit
pe Stiefel vinovat de expedierea de materiale obscene prin
poştă. Judecătorul, care părea mai puţin punitiv, l-a
amendat pe inculpat cu 5 dolari şi cu plata cheltuielilor de
judecată.
în 1927, Departamentul Trezoreriei Statelor Unite din
Washington, D.C. a emis o opinie care a întors o decizie a
inspectorilor vamali din
New York, permiţând introducerea în ţară a 250 de
exemplare, importate de A. & C. Boni, punând astfel capăt
pentru totdeauna interdicţiei acestui titlu clasic în Statele
Unite.
DOAMNA BOVARY (MADAME BOVARY)

Autor: Gustave Flaubert

Data şi locul publicării iniţiale: 1857, Franţa; 1888,
Anglia Edituri: Mieriei Levy; Henry Vizitelly Forma
literară: roman
REZUMAT
Romanul Doamna Bovary relatează povestea tinerei
franţuzoaice Emma Roualt, căsătorită cu trudnicul doctor
Charles Bovary, precum şi modul în care ea permite
idealurilor romantice imposibile să îi distrugă mariajul şi, în
cele din urmă, şi viaţa. în ciuda dragostei obsesive şi pro-
funde pe care soţul său o are faţă de ea, Emma nu are
simţăminte prea puternice faţă de el, căutând însă
dragostea pasională despre care citise în romane. într-o zi,
cuplul participă la un bal mascat la reşedinţa unui marchiz;
Emma dansează cu participanţi de vază, plecând apoi de
acolo cu convingerea că acesta este mediul în care doreşte
să trăiască.
Treptat, ajunge să fie nespus de nefericită, Charles
hotărând că este nevoie de o schimbare de aer. Ei se mută
de la Tostes la Yonville, iar Emma constată că este
însărcinată. Acest lucru precum şi atenţia pe care o primeşte
din partea lui Leon, cu care împărtăşeşte pasiunea pentru
literatură şi artă, îi fac viaţa suportabilă până la naşterea
copilului. Emma este dezamăgită de faptul că a dat naştere
unei fete, când ea îşi dorea atât de mult un băiat. Treptat,

începe să împrumute bani de le negustorul Lheureux pentru
a-şi cumpăra obiectele de lux, pe care simte că le merită.
Pe măsură ce Emma devine din ce în ce mai nefericită,
se simte mai atrasă de către Leon cu care, deşi împărtăşeşte
o dragoste reală, nu începe o aventură. Pentru a evita
tentaţia, Leon se mută la Paris. Cu toate acestea, Emma
începe o aventură cu un pacient de-al soţului ei, bogatul
Rodolphe Boulanger, care doreşte doar să o adauge la lunga
sa listă de cuceriri. Emma face vizite obsesive la domeniul
acestuia în fiecare dimineaţă, unde cei doi fac dragoste, ba
chiar uneori îl vizitează şi noaptea după ce adoarme
Charles.
După ce aventura îşi pierde din strălucire, şi Boulanger îi
pune capăt, Emma se scufundă într-o profundă depresie,
rămânând în pat timp de două luni. Când îşi revine, Charles
îi propune să meargă împreună la Operă, la Rouen, unde,
însă, ea se întâlneşte în secret cu Leon, începând o nouă
aventură. Emma îl minte pe Charles, spunându-i că ia lecţii
săptămânale de pian la Rouen, unde de fapt se întâlneşte la
un hotel în fiecare săptămână cu Leon.
în acelaşi timp, datoria ei la Lheureux se măreşte, iar
Emma începe să împrumute bani din alte surse pentru a-şi
plăti vechile datorii. Ea ajunge la disperare când acesta o
ameninţă cu confiscarea proprietăţilor dacă nu plăteşte
imediat suma de 8000 de franci. Nereuşind să strângă aceşti
bani, Emma se sinucide otrăvindu-se cu arsenic, după ce îi

explică totul lui Charles printr-o scrisoare. Moartea ei îl
afectează foarte mult pe Charles, care moare la scurt timp
după aceea, fiica lor Berthe rămânând să muncească la o
filatură de bumbac, pentru a supravieţui.
ISTORICUL CENZURII
Romanul Doamna Bovary a fost cenzurat chiar înainte
de a fi publicat sub formă de carte, după ce apăruse în
foileton în Revue de Paris, publicaţie literară condusă de
prietenul lui Flaubert, Maxime DuCamp. înainte de a
accepta publicarea lucrării, DuCamp l-a rugat pe autor să
elimine un pasaj de aproximativ o pagină şi jumătate, spre
sfârşitul romanului. Pasajul relata o întâlnire secretă între
Emma şi Leon, iar DuCamp considera că ar fi fost
„imposibil" să scape de cenzură. Flaubert a aprobat această
măsură, dar nu era însă pregătit pentru nota editorială
inserată de către editori în locul pasajului: „Aici, editorii au
găsit necesar să suprime un pasaj nepotrivit pentru politica
editorială a publicaţiei Revue de Paris; prin aceasta îi
aducem la cunoştinţă de acest fapt şi autorului." Mai mult,
editorii au mai solicitat schimbări şi în ultimul episod al
romanului, la care Flaubert la început s-a opus, dar pe care
cu greu l-a acceptat până la urmă, şi la care a adăugat o
notă în care discuta calitatea lucrării astfel modificate.
Eliminarea pasajelor ce ar fi putut fi controversate nu au

împiedicat însă măsurile guvernamentale împotriva
romanului Doamna Bovary, o mişcare pe care Flaubert o
vedea mai mult îndreptată împotriva publicaţiei prea
liberale Revue de Paris, decât împotriva sa. A început un
proces la 29 ianuarie 1857, în care avocatul imperial Ernest
Pinard, recunoştea că limbajul legii din 1819 era „cam vag şi
cam elastic". De asemenea sublinia că acuzarea se afla în
faţa unei „ciudate dificultăţi", citirea întregului roman în
faţa instanţei ocupând mult prea mult timp, fiind
insuficientă lecturarea doar a „pasajelor acuzate". Pentru a
rezolva problema, Pinard a făcut un rezumat detaliat al
romanului citind însă cuvânt cu cuvânt pasajele în cauză.
Când lectura versiunii sale a ajuns la momentul important al
naraţiunii, Pinard a cerut juraţilor să aplice „limite şi
standarde", afirmând: „Da, dl Flaubert ştie cum să îşi
împodobească imaginile sale cu toate resursele artei, dar
fără restricţiile acesteia. Niciun voal, nicio perdea - dânsul
ne oferă natura cu toată nuditatea şi cruzimea ei."
De partea apărării, avocatul lui Flaubert a descris
romanul ca un ghid pentru practicile burgheze, romanul
subliniind consecinţele abandonării comportamentului
moral. Juraţii, care au aşteptat o săptămână pentru
deliberare, i-au achitat pe autor şi pe editor hotărând că
vina lor nu fusese „în mod suficient stabilită". Pe scurt,
juraţii afirmau că Flaubert „a comis fapta de a neglija
ocazional regulile pe care niciun scriitor respectabil nu

trebuie să le încalce, şi de a uita că literatura, precum arta,
trebuie să fie castă şi pură nu numai în forma sa, dar şi în
expresia sa, pentru a avea efectele benefice, care sunt
aşteptate şi pentru care sunt menite". Câteva luni mai
târziu, romanul era publicat în întregime, fără nicio
modificare, şi se vindea în 15 000 de exemplare în două
luni.
în 1888, editorul englez al lui Flaubert, Viziteily, era
atacat de National Vigilance Association (NVA), o
organizaţie compusă în principal din clerici şi fondată în
1886 pentru a continua activităţile Societăţii pentru
Suprimarea Viciului. Doamna Bovary, tradusă în limba
engleză de fiul lui Vizitelly, a fost în mod expres invocată,
împreună cu alte lucrări de Zola, Goncourt, Maupassant,
Daudet şi Bourget. NGV a atras atenţia membrului Camerei
Comunelor, Samuel Smith, care a luat poziţie publică în mai
1888 împotriva lui Vizitelly: „vinovatul principal pentru
difuzarea de literatură dăunătoare".
Camera Comunelor, în acest sens, a introdus o moţiune
care spunea că „legea împotriva publicaţiilor obscene şi a
imaginilor indecente trebuie aplicată cu vigoare şi, dacă se
va găsi necesar, consolidată". Guvernul urma însă să lase
iniţierea unor viitoare proceduri în seama unor persoane
particulare.
100 de căni interzise oc1

-------------------------------------------------------------------------------------
*-----------------------------------------------------------------------------------
351
Şi alţi politicieni şi chiar nişte ziare s-au alăturat
campaniei împotriva pornografiei, lărgind astfel peisajul
bătăliei. Firma de avocatură Collette & Collette, delegată de
către NVA, a obţinut o citaţie împotriva lui Henry Vizitelly,
pe 10 august 1888. Apărarea susţinea că Vizitelly ar fi
purificat cu atenţie lucrările prin traducerea lor în engleză,
subliniind că versiunile ne-expurgate, în limba franceză,
erau în tot acest timp disponibile şi circulau prin Anglia.
Acuzarea a considerat acest lucru irelevant, editorului
fiindu-i intentat proces la Old Bailey, principala curte
criminală din Anglia, în octombrie 1888, juraţii acuzându-l
de „proferarea şi publicarea de calomnii obscene". Vizitelly
a fost amendat şi i-a fost interzisă publicarea altor materiale
ofensatoare. Mai târziu în 1889, în ciuda sănătăţi sale
şubrede, Vizitelly s-a ales cu patru luni de închisoare pentru
repetarea infracţiunii.
în 1893, Asociaţia Americană a Bibliotecilor a alcătuit
pentru prima oară o listă conţinând 5000 de titluri, pentru
bibliotecile mai mici sau filiale ale acestora, numind-o „o
colecţie pe care am recomanda-o oricărei biblioteci". Nicio
operă scrisă de Flaubert nu se afla pe această listă.
FANNY HILL SAU MEMORIILE UNEI FEMEI UŞOARE

(FANNY HILL, OR MEMOIRS OF A WOMAN OF PLEASURE)
Autor: john Cleland

Statele Unite Editori: C. Fenton; Peter Holmes Forma
literară: roman
REZUMAT
John Cleland a scris Fanny HUI, sau memoriile unei
femei uşoare pe când se afla într-o închisoare londoneză
pentru datornici. Povestea unei fete orfane de la ţară care
ajunge la Londra pentru a deveni menajeră într-o locuinţă
londoneză, dar în schimb ajunge într-un bordel, este
compusă în principal din descrieri ale experienţelor sexuale
ale fetei şi ale celor pe care aceasta îi întâlneşte. Prima sa
experienţă este cu un paznic al bordelului care o pregăteşte
pe Fanny pentru viitoarea ei carieră de femei a plăcerilor.
Cei care au încercat să interzică romanul de-a lungul a peste
două secole au invocat numeroasele descrieri sexuale,
activităţi heterosexuale dar şi lesbiene, masturbare,
flagelare şi voyeurism. Tipică pentru criticile aduse
romanului este şi declaraţia judecătorului Thomas C. Clark
de la Curtea Supremă a Statele Unite, care observa din
partea opoziţiei minoritare într-un caz din 1966:
în fiecare dintre scenele sexuale trupurile expuse

ale participanţilor sunt descrise în detalii minuţioase şi
individuale. Părul pubian este deseori folosit ca fundal
pentru descrierile cele mai clare şi vii ale reacţiei, stării,
mărimii, formei sau culorii organelor sexuale, înainte, în
timpul şi după actul sexual.
Asemenea critici ignoră desele ocazii când limbajul este
metaforic şi împodobit cu ornamente, Cleland referindu-se
la organele sexuale folosind eufemisme ca „motor",
„campion" şi „maşină", precum şi „părticica moale a
corpului", „fosa", şi „rana". Cu toate că într-adevăr cartea
poate fi văzută ca un „ghid pentru variaţiuni erotice",
autorul le prezintă totuşi cu umor. Autorul nu foloseşte
niciunul din cuvintele de obicei considerate obscene,
folosind mai degrabă termeni mai candizi precum „feciorie",
„deflorare" sau „castitate". Frecventa etichetare a
romanului drept priapic este de asemenea evidenţiată în
fascinaţia pe care Fanny o arată faţă de anatomia
masculină, exemplificată în scena în care ea şi primul ei
iubit Charles, întreţin relaţii sexuale.
O coloană din fildeşul cel mai alb, minunat brăzdată de
vinişoare albastre, şi purtând, cu totul dezgolit, un cap din
cel mai aprins vermilion; nici un corn de vită n-ar putea fi
mai tare sau mai ţeapăn; şi totuşi, nici o catifea n-ar putea fi
mai moale şi mai plăcută la pipăit...
La sfârşitul romanului, după ce experimentase deja

toate variaţiunile de intimităţi sexuale, Fanny părăseşte
viaţa de păcat pentru a se mărita cu Charles, oferind
cititorului observaţia: „Uitându-mă la parcursul vieţii mele
de viciu pe care am trăit-o şi comparând ale ei infame
aventuri cu infinit superioarele bucurii ale inocenţei, nu am
putut să nu le arăt milă celor care se scufundă în
dezgustătoarea senzualitate şi sunt insensibili la farmecele
delicate al VIRTUŢII."
ISTORICUL CENZURII
In 1749, la mai puţin de un an de la publicarea
romanului Fanny HUI, memoriile unei femei uşoare, John
Cleland a fost încarcerat la ordinul Lordului Newcastle,
secretarul de stat britanic, cu acuzaţia de „corupere a
supuşilor Regelui". Măsura a fost luată după ce mai mulţi
oficiali de rang înalt ai Bisericii anglicane au condamnat
cartea şi au cerut arestarea autorului şi a editorului.
Episcopul Londrei l-a contactat personal pe Newcastle,
cerându-i „să dea ordinele necesare, pentru a opri drumul
acestei cărţi a viciului, care este o insultă deschisă la adresa
religiei şi a bunelor maniere, şi o ruşine pentru onoarea
guvernului şi a legilor acestei ţări".
Procesul din 1821, din Massachusetts în care a fost
implicat romanul Fanny HUI, sau memoriile unei femei
uşoare, a fost primul proces de obscenitate intentat unei
cărţi în Statele Unite. Romanul fusese publicat clandestin în
Statele Unite timp de mulţi ani, la început mai multe

ediţii expurgate fiind publicate de Isaiah Thomas, între 1786
şi 1814, dar numai începând cu anul 1821 când Peter
Holmes a publicat prima ediţie completă, romanul a intrat
în atenţia cenzorilor. Editorul a fost condamnat pentru
publicarea unui roman „obscen şi depravat". Holmes a făcut
apel la Curtea Supremă din Massachusetts, susţinând că
tribunalul nici nu examinase corect cartea, fiindu-le
suficientă juraţilor o descriere a romanului din partea
acuzării. Pe lângă decizia la apelul făcut, judecătorul Curţii
Supreme Isaac Parker a făcut şi nişte observaţii potrivit
cărora editorul ar fi fost „o persoană scandaloasă cu intenţii
rele", care dorea să „corupă şi să degradeze" cetăţenii
comunităţii, şi să „dezvolte în minţile lor dorinţe nepotrivite
şi depravate". Despre roman, declara că „este atât de
depravat, obscen şi odios, încât este o ofensă chiar la adresa
Curţii, şi nepotrivit pentru a intra în arhiva Curţii". Pe scurt,
Holmes a pierdut apelul, întrucât judecătorul a refuzat să
examineze cartea, să lase juriul să o citească şi să introducă
pasaje din roman în stenograma procesului, pentru că
acestea „ar însemna că autoritatea publică însăşi ar da
permanenţă şi notorietate indecenţei, înainte de a o
pedepsi".
în 1930, în timp ce legislativul din Massachusetts
dezbătea revizuirea legilor cenzurii, Fanny HUI se afla
printre cele 300 de cărţi confiscate într-o librărie din
Philadelphia. Procurorul general se afla în fruntea acestei

acţiuni anunţând în acelaşi timp că oficialii din Philadelphia
vor lansa o campanie vastă pentru limitarea vânzărilor de
literatură „obscenă".
în 1963, editura G.P. Putnam's Sons a anunţat că va
publica o ediţie ne-expurgată a romanului Fanny HUI. O
acţiunea legală a fost imediat începută împotriva lor,
acţiune condusă de procurorul Leo A. Larkin. Pentru că
Putnam avea reputaţia de editură responsabilă în oraşul
New York în rândul celor mai mari librării, autorităţile au
decis să nu treacă la arestări şi la acuzaţii de natură penală.
în schimb, oficialii au folosit procedura injonctivă care le
facilita accesul la inventare şi le permitea oprirea
achiziţionărilor noi de către editură, până când se lua o
hotătâre în procesul Larkin v. G.P. Putnam's Sons. Un alt
avantaj al procedurii mjonctive era că acesta necesita mai
puţine dovezi într-un caz civil, mult mai puţine decât
dovezile care ar fi fost necesare pentru a nimici orice
îndoială într-un proces penal. Judecătorul Charles Marks a
emis un ordin de restricţionare a vânzărilor romanului.
Cazul a ajuns apoi la Curtea Supremă statală, fiind judecat
fără juraţi de către judecătorul Arthur G. Klein în procesul
Larkin v. G.P. Puntnam's Sons. Mai mulţi experţi chemaţi
ca martori au susţinut că romanul descria doar realităţile
economice ale vremii, subliniind calităţile literare ale
romanului. Relatările scandalului britanic Profumo, un
scandal sexual care ameninţa căderea guvernului

britanic, avea loc în timp ce judecătorul Klein delibera. El a
revocat ordinul de restricţionare a vânzărilor şi a respins
acţiunile cerute de autorităţi, afirmând că
Dacă standardele unei comunităţi ar fi măsurate după
ceea ce este permis şi oferit spre citire în ziarele cotidiene,
atunci detaliile din Fanny HUI conţin cu puţin mai mult
decât ceea ce comunitatea a întâlnit deja pe prima pagină a
multora dintre ziarele sale prin dezvăluirile cazurilor
senzaţionale sexuale precum cazul „Profumo".
Acuzarea a făcut apel la această decizie în 1964, dar o
decizie de 3 la 2, în cazul Larkin v. G.P. Putnam's Sons a
Curţii intermediare de Apel din New York, a întors decizia
iniţială ordonând ca Putnam să oprească vânzările în statul
New York. Putnam a făcut din nou apel, care a întors din
nou decizia, cu un vot de 4 la 3, decizia finală fiind de a
permite vânzarea romanului.
în 1963, Curtea Supremă a Statelor Unite a primit spre
analizare decizia Curţii Supreme din Massachusetts, cum că
romanul ar fi „pornografic",
____________________100 de cărţi interzise 35 5
în cazul A Book Named John Cleland's Memoirs of a

Woman of Pleasure" v. Massachusetts (1966). Curtea a
dezminţit clasificarea cărţii drept obscenă. Judecătorul
William J. Brennan, din partea majorităţii, a afirmat că
importanţa istorică este un factor, şi că „circumstanţele pro-
ducţiei, vânzării şi publicităţii sunt relevante pentru a
determina dacă publicarea şi distribuirea cărţii este
protejată de Constituţie sau nu".
La Londra, în 1963, publicarea unor versiuni ne-
expurgate ale romanului l-a determinat pe directorul
procuraturii publice să ceară confiscarea tuturor
exemplarelor care se aflau expuse într-o librărie din Soho.
Librăria avea în vitrină un afiş pe care scria „Interzis în
America". Procesul a avut loc la începutul lui 1964; după
patru zile de depunere de mărturii, romanul a fost declarat
obscen iar exemplarele confiscate au fost distruse.
în 1965, librăria Paul's Book Arcade din Auckland, Noua
Zeelandă, încercând să evite cenzura eventuală a înaintat
romanul Tribunalului pentru Publicaţii Indecente, pentru a
determina dacă ediţia ne-expurgată publicată de Mayflower
Books Limited din Londra în 1964 este obscenă sau nu. într-
o decizie dată la 20 mai 1965, tribunalul afirma:
Cartea nu are o altă menire decât de a relata

experienţele unei prostituate şi considerăm că poate stârni
interesul către perversiunile prezentate aici... în acest sens,
decizia statutară este de a o considera indecentă pentru

persoane sub vârsta de 18 ani, deşi avem îndoieli
considerabile legate de eficienţa acestei măsuri.
FEMEI ÎNDRĂGOSTITE (WOMEN IN LOVE)
Autor: D.H. Lawrence

Editura: Thomas Seltzer Forma literară: roman
REZUMAT
Femei îndrăgostite tratează explorările psihologice şi
relaţiile dintre surorile Ursula şi Gudrun Brangwen, în timp
ce ele întâlnesc dragostea şi viaţa într-un mic oraş minier
din Anglia. Asemănătoare din multe puncte de vedere, cele
două surori oglindesc scopurile şi dorinţele tinerelor femei
la începutul secolului al XlX-lea, în rezervele pe care la au
faţă de căsnicie şi faţă de a avea copii, precum şi în ura lor
faţă de originile lor de clasă mijlocie. Ursula, însă, este
diferită de Gudrun în ceea ce priveşte abilitatea ei de a
reacţiona atât spiritual cât şi fizic în faţa lui Rupert Birken:
„El dorea ca sexul să fie adus la nivelul celorlalte dorinţe, să
fie considerat ca un proces funcţional, şi nu ca o împlinire."
Relaţia lor va fi astfel o îmbinare de pasiune fizică şi legătură
spirituală.
Şi-au aruncat hainele îndărăt, iar el a luat-o la pieptul lui

şi a găsit-o, a găsit pura şi sclipitoarea realitate a cărnii ei
pururea invizibile. Stins, inuman, degetele lui deasupra
nudităţii ei ascunse sunt degete de linişte deasupra unei
alte linişti... Ea şi-a împlinit dorinţa. El şi-a împlinit dorinţa.
într-un alt segment al romanului, interacţiunea lor
sexuală este mai detaliată: „îngenunchind în faţa lui, îşi
puse mâine pe spatele lui, apoi îşi lipi faţa de coapsele lui."
Gudrun, pe de altă parte, şi iubitul ei Gerald, sunt prea
absorbiţi de propriile persoane, pentru a putea stabili vreun
fel de comunicare, astfel că referirile la relaţiile lor sexuale
sunt foarte rare şi fugitive.
Dincolo de pasajele senzuale între Ursula şi Rupert,
criticii au contestat dorinţa lui Rupert de a fi intim cu Gerald
Crich. Rupert crede că bărbaţii sunt capabili de a stabili
prietenii intime pe care nu le pot obţine cu o femeie. La un
moment dat în paginile romanului, cei doi se luptă goi, iar
Rupert crede că împreună cu Gerald va ajunge la o culme a
încrederii şi înţelegerii, dar Gerald pare incapabil de a se
dezvălui în întregime cuiva.
ISTORICUL CENZURII
Se poate spune că romanul Femei îndrăgostite nu
conţine un limbaj care ar putea fi considerat „obscen", la fel
se poate spune şi despre scenele sexuale; cu toate acestea,
relaţiile sexuale între Ursula şi Rupert, sau relaţia semi-
erotică între Rupert şi Gerald au generat critici fervente. Ro-

manul a apărut pentru prima dată într-o ediţie limitată, de
numai 1250 de exemplare. Prima pagină preciza că textul ar
fi fost publicat în particular, evitându-se menţionarea
editurii Selzer, pentru a se evita astfel şi eventualele atacuri
în instanţă. Această măsură poate sugera că şi editorul
găsea cartea prea „erotică" pentru a o publica sub numele
său. Doi ani mai târziu, Selzer a publicat romanul într-o
ediţie normală, purtând
pe copertă şi sigla editurii. în 1922, ediţia limitată a

romanului Femei îndrăgostite devenea unul dintre cele trei
titluri publicate de Selzer şi implicate într-un celebru caz de
cenzură. Celelalte două erau: Casanova's Homecoming
(întoarcerea lui Casanova) de Arthur Schnitzler şi
renumitul Young Girl's Diary (jurnalul unei tinere).
Tribunalul a decis însă în favoarea editurii.
în 1923, judecătorul Curţii Supreme, John Ford, a
încercat să suprime Femei îndrăgostite după ce fiica sa a
adus cartea acasă împrumutată de la o bibliotecă de unde îi
fusese recomandată. Ca urmare a acestui fapt, Ford a
fondat Liga Cărţilor Curate, colaborând cu John Sumner, se-
cretarul Societăţii pentru Suprimarea Viciului din New York,
pentru a încerca introducerea unei legi a „cărţilor curate" în
legislativul statului New York. De asemenea, ei se declarau
pentru consolidarea şi întărirea legilor obscenităţii în
vigoare. în acest timp, Lawrence i-a trimis din Taos o
telegramă lui Ford, citată pe pagina 580 a ediţiei din 24
februarie 1923 a revistei Publishers Weekly:
Ar trebui ca judecătorul Ford să îşi limiteze judecăţile la
tribunal, şi să nu încerce să ajungă la un nivel prea înalt
pentru dânsul. De asemenea, ar trebui să îi ia permisul de
bibliotecă al domnişoarei Ford, ca nu cumva să i se întâmple
şi lucruri mai rele. Este evident că ea are nevoie de un cont
la o cofetărie întrucât, bineînţeles romanul Femei îndră-
gostite nu a fost scris pentru familia Ford... Tatăl, mama şi
fiica ar trebui să lase arborele cunoaşterii în pace.
Judecătorul nu va reuşi să îl doboare cu securea lui infamă.
Mulţi oameni mai puternici decât el au încercat, dar au dat
greş.
GRUPUL (THE GROUP)

Autor: Mary McCarthy
Editura: Harcourt, Brace &World Forma literară: roman
REZUMAT
Grupul relatează povestea a opt femei, absolvente din
promoţia 1933 a colegiului Vassar, care formează o „gaşcă"
încă din timpul studenţiei. Şase dintre ele provin din familii
înstărite de pe Coasta de Est, una dintre celelalte două este
fiica unui bogat întreprinzător, iar cealaltă .ire origini în
clasa de mijloc, dintr-o familie de pe Coasta de Vest. Toate
cele opt visează să aibă cariere înfloritoare, să îşi lase
amprenta asupra lumii în care trăiesc şi să aibă un destin
total diferit de cel al mamelor lor. Influenţate de gândirea
progresistă ce era întâlnită la colegiul Vassar, tinerele fete
abordează viaţa cu un entuziasm şi cu aşteptările oamenilor
<are se bucură de o educaţie privilegiată.
Comic şi ironic pe alocuri, romanul debutează la o
săptămână după ceremonia de absolvire, grupul adunându-
se pentru a sărbători prima nuntă a uneia dintre membre,
Kay Strong, care trăise încă dinainte cu Harald. Celelalte
membre ale grupului, cu porecle ca „Pokey", „Lakey" şi
„Priss", sau cu nume ca Dottie, Libby, Polly şi Helena,
evaluează împreună succesul posibil al mariajului,
dezvăluind-şi cu această ocazie personalităţile superficiale şi
valorile asemenea. în cei zece ani care urmează, grupul se
întreţine cu politică „troţkistă", participă la boema lume a
teatrului, implicându-se în numeroase poveşti de dragoste,
cunoscând soţi sau iubiţi abuzivi. Lakey îşi petrece câţiva ani
în Europa, mai târziu venind acasă împreună cu iubita ei
lesbiană, baroneasa, al cărei comportament îi lasă pe
ceilalţi să se întrebe: „Dacă Lakey va începe să le
dispreţuiască pe celelalte doar pentru că nu sunt lesbiene?"
Romanul se încheie cu înmormântarea lui Kay, despre
care se spune că şi-ar fi pierdut echilibrul şi ar fi căzut de la
etajul 20 al clădirii Clubului Vassar, din New York, la câteva
săptămâni după ce Statele Unite intraseră în cel de-Al
Doilea Război Mondial. Doamna Davison, o mai veche
absolventă a colegiului, care se afla pe hol în timpul
incidentului, respinge sugestiile cum că ar fi fost vorba
despre o sinucidere. Ea susţine că tânăra Kay părea a fi în
toane bune, şi că „îşi lăsase o ţigară aprinsă pe marginea
scrumierei de lângă ea. Nicio tânără care are de gând să se
sinucidă nu o va face în timp ce fumează o ţigară".
Referirile la situaţii sexuale şi descrierile aventurilor
membrelor grupului au stârnit critici, odată ce romanul a
fost publicat. Mai târziu, un pasaj a fost numit
„dezgustător" în Raportul Comisiei Prezidenţiale împotriva
Obscenităţii şi a Pornografiei din 1970:
Acolo jos, simţea un tremur rapid. Dick zâmbea. „Simţi
ceva acolo?" întrebă el. Dottie dădu din cap. „Ai mai vrea o
dată?" întrebă el, mângâ-ind-o cu mâna. Dottie se încorda;
îşi lipi coapsele una de cealaltă. îi era ruşine de senzaţia
violentă pe care el i-o provocase. Dar el îşi menţinu
pe copertă şi sigla editurii. în 1922, ediţia limitată a

romanului Femei îndrăgostite devenea unul dintre cele trei
titluri publicate de Selzer şi implicate într-un celebru caz de
cenzură. Celelalte două erau: Casanova's Homecoming
(întoarcerea lui Casanova) de Arthur Schnitzler şi
renumitul Young Girl's Diary (Jurnalul unei tinere).
Tribunalul a decis însă în favoarea editurii.
în 1923, judecătorul Curţii Supreme, John Ford, a
încercat să suprime Femei îndrăgostite după ce fiica sa a
adus cartea acasă împrumutată de la o bibliotecă de unde îi
fusese recomandată. Ca urmare a acestui fapt, Ford a
fondat Liga Cărţilor Curate, colaborând cu John Sumner, se-
cretarul Societăţii pentru Suprimarea Viciului din New York,
pentru a încerca introducerea unei legi a „cărţilor curate" în
legislativul statului New York. De asemenea, ei se declarau
pentru consolidarea şi întărirea legilor obscenităţii în
vigoare. în acest timp, Lawrence i-a trimis din Taos o
telegramă lui Ford, citată pe pagina 580 a ediţiei din 24
februarie 1923 a revistei Publishers Weekly.
Ar trebui ca judecătorul Ford să îşi limiteze judecăţile la

tribunal, şi să nu încerce să ajungă la un nivel prea înalt
pentru dânsul. De asemenea, ar trebui să îi ia permisul de
bibliotecă al domnişoarei Ford, ca nu cumva să i se întâmple
şi lucruri mai rele. Este evident că ea are nevoie de un cont
la o cofetărie întrucât, bineînţeles romanul Femei îndră-
gostite nu a fost scris pentru familia Ford... Tatăl, mama şi
fiica ar trebui să lase arborele cunoaşterii în pace.
Judecătorul nu va reuşi să îl doboare cu securea lui infamă.
Mulţi oameni mai puternici decât el au încercat, dar au dat
greş.
GRUPUL (THE GROUP)
Autor: Mary McCarthy

Editura: Harcourt, Brace &World Forma literară: roman
REZUMAT
Grupul relatează povestea a opt femei, absolvente din
promoţia 1933 a colegiului Vassar, care formează o „gaşcă"
încă din timpul studenţiei. Şase dintre ele provin din familii
înstărite de pe Coasta de Est, una dintre celelalte două este
fiica unui bogat întreprinzător, iar cealaltă are origini în
clasa de mijloc, dintr-o familie de pe Coasta de Vest. Toate
cele opt visează să aibă cariere înfloritoare, să îşi lase
amprenta asupra lumii în care trăiesc şi să aibă un destin
total diferit de cel al mamelor lor. Influenţate de gândirea
progresistă ce era întâlnită la colegiul Vassar, tinerele fete
abordează viaţa cu un entuziasm şi cu aşteptările oamenilor
care se bucură de o educaţie privilegiată.
Comic şi ironic pe alocuri, romanul debutează la o
săptămână după ceremonia de absolvire, grupul adunându-
se pentru a sărbători prima nuntă a uneia dintre membre,
Kay Strong, care trăise încă dinainte cu Harald. Celelalte
membre ale grupului, cu porecle ca „Pokey", „Lakey" şi
„Priss", sau cu nume ca Dottie, Libby, Polly şi Helena,
evaluează împreună succesul posibil al mariajului,
dezvăluind-şi cu această ocazie personalităţile superficiale şi
valorile asemenea. în cei zece ani care urmează, grupul se
întreţine cu politică „troţkistă", participă la boema lume a
teatrului, implicându-se în numeroase poveşti de dragoste,
cunoscând soţi sau iubiţi abuzivi. Lakey îşi petrece câţiva ani
în Europa, mai târziu venind acasă împreună cu iubita ei
lesbiană, baroneasa, al cărei comportament îi lasă pe
ceilalţi să se întrebe: „Dacă Lakey va începe să le
dispreţuiască pe celelalte doar pentru că nu sunt lesbiene?"
Romanul se încheie cu înmormântarea lui Kay, despre
care se spune că şi-ar fi pierdut echilibrul şi ar fi căzut de la
etajul 20 al clădirii Clubului Vassar, din New York, la câteva
săptămâni după ce Statele Unite intraseră în cel de-Al
Doilea Război Mondial. Doamna Davison, o mai veche
absolventă a colegiului, care se afla pe hol în timpul
incidentului, respinge sugestiile cum că ar fi fost vorba
despre o sinucidere. Ea susţine că tânăra Kay părea a fi în
toane bune, şi că „îşi lăsase o ţigară aprinsă pe marginea
scrumierei de lângă ea. Nicio tânără care are de gând să se
sinucidă nu o va face în timp ce fumează o ţigară".
Referirile la situaţii sexuale şi descrierile aventurilor
membrelor grupului au stârnit critici, odată ce romanul a
fost publicat. Mai târziu, un pasaj a fost numit
„dezgustător" în Raportul Comisiei Prezidenţiale împotriva
Obscenităţii şi a Pornografiei din 1970:
Acolo jos, simţea un tremur rapid. Dick zâmbea. „Simţi
ceva acolo?" întrebă el. Dottie dădu din cap. „Ai mai vrea o
dată?" întrebă el, mângâ-ind-o cu mâna. Dottie se încorda;
îşi lipi coapsele una de cealaltă. îi era ruşine de senzaţia
violentă pe care el i-o provocase. Dar el îşi menţinu
mâna acolo, între coapsele ei strânse, prinzându-i cu

mâna dreaptă mâna lui Dottie, îndreptând-o spre acea parte
a lui, moale şi flască, ghemuită ca un vierme gras. Şezând
lângă ea, el se uită în ochii ei în timp ce o atingea şi îi
îndemnă mâna să facă la fel cu el. „Este o mică cută acolo
jos", şopti el. „Atinge-o cu degetele." Dottie se supuse,
minunându-se. Ea simţi organul întremându-se puţin,
dându-i un sentiment straniu de putere.
ISTORICUL CENZURII
Romanul Grupul a fost interzis în Irlanda la 21 ianuarie
1964. Un ordin de prohibiţie a fost publicat în Iris Oifigiuil,
„singura sursă oficială prin care librarii [şi cititorii] erau puşi
la curent cu noile ordine prohibitive", şi în care erau
enumerate toate elementele puse pe lista neagră de către
Consiliul Cenzorilor din Irlanda. Potrivit Legii Cenzurii
Publicaţiilor din 1928, „notificările din Iris Oifigiuil
constituie dovada suficientă în Curţile de primă instanţă,
pentru caracterul respectivei publicaţii", în ciuda faptului că
este ştiut chiar şi de către judecători, unii fiind citaţi în
vastul studiu al lui Adams despre cenzura irlandeză, că
„această gazetă [Iris Oifigiuif] nu este o publicaţie pe care
librarii sunt obligaţi să o citească". Consiliul de Cenzori din
Irlanda a considerat cartea „obscenă" şi „indecentă", în
principal din cauza descrierilor sexuale implicite, menţi-
unilor despre „homosexualitate" şi „promiscuitate". Opera
literară a fost interzisă oficial în Irlanda până la introducerea

unei noi Legi a Cenzurii Publicaţiilor în 1967, care a redus
durata unui ordin prohibitiv la 12 ani, astfel că The Group a
fost printre cele 5000 de titluri excluse din lista de publicaţii
interzise.
în martie 1964, autoritatea vamală din Noua Zeelandă a
inclus romanul pe lista sa de „publicaţii restricţionate sau
interzise", la categoria a IV-a, a „publicaţiilor care, dacă vor
fi importate, trebuie reţinute şi confiscate până la luarea
unei decizii". Asociaţia de distribuitori de carte din Noua
Zeelandă, precum şi Asociaţia Bibliotecilor şi-au exprimat
prompt şi ferm nemulţumirea faţă de măsurile de cenzură.
Pe 20 mai 1964, într-o scrisoare către Ministerul Justiţiei,
Asociaţia Bibliotecilor din Noua Zeelandă amintea oficialilor
că romanul circula liber de luni de zile deja, şi solicita
înaintarea acestuia către Tribunalul Publicaţiilor Indecente
pentru o decizie, şi nu către Oficiul Vamal. Mai multe
editoriale din diferite ziare au ironizat explicaţia
departamentului vămilor din Wellington, care ar fi afirmat
că întârzierea înaintării cărţii spre examinare s-ar fi datorat
faptului că nu erau exemplare disponibile, deşi era ştiut că
romanul se putea găsi uşor în Noua Zeelandă. Aflaţi în faţa
unui scandal public, oficialii vamali au emis o decizie la 24
iunie 1964, potrivit căreia cartea nu va mai fi înaintată spre
examinare şi nici reţinută în vămi.
IEPURE, FUGI! (RABBIT, RUN)
Autor: John Updike

Editura: Alfred A. Knopf Forma literară: roman
REZUMAT
Rabbit, Run relatează povestea fostei vedete de
baschet din liceu, Harry „Rabbit"2 Angstrom, care îşi
abandonează intempestiv soţia însărcinată. Acţiunea
romanului are loc în orăşelul Mt. Judge, „o suburbie a
oraşului Brewer, al cincilea oraş ca mărime din
Pennsylvania", în primăvara anului 1959. Rabbit se simte
captiv în viaţa sa de familie mic burgheză. Soţia sa, Janice,
însărcinată pentru a doua oară, îşi petrece zilele într-o
toropeală alcoolică, uitându-se în permanenţă la televizor.
în ciuda dispreţului faţă de ea, Rabbit îşi găseşte uneori
înţelepciunea în „Clubul Mickey Mouse", mai ales prin
sfaturile zilnice date de Mouse-chetarul şef, Jimmy.
Puţine din viaţa lui Rabbit sunt ceea ce par. Măreţia şi
succesul carierei sale de baschetbalist din liceu i-au lăsat o
amintire idealizată a celor vremuri, care îl cuprinde şi pe
fostul său antrenor, Marty Tothero, acum şomer, şi care
locuieşte cu chirie într-un apartament sărăcăcios. Rabbit
încearcă să îşi recapete din ordinea şi siguranţa vieţii sale de
demult şi îşi dă seama că Tothero este doar un bătrân
2 Iepure (n. tr.)
dărâmat cu o înclinaţie spre bătăile iubitei sale severe,

Margaret, care îl numeşte „un nenorocit bătrân şi buhav".
Tânărul pastor Jack Eccles, însărcinat să îl găsească pe
Rabbit şi să-l aducă înapoi la familia sa, nu îşi îndeplineşte
misiunea. Nereuşind să-l determine să se întoarcă acasă,
Eccles îi propune lui Rabbit o partidă ocazională de golf.
Rabbit soseşte acasă la Eccles, unde
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ________________________________________________________________________100 de cărţi interzise
în 1976, părinţii din şase licee din Aroostock County,

Mâine au atacat includerea romanului Rabbit, Run, în
bibliotecile liceelor, din cauza referirilor sale sexuale şi a
aventurilor extraconjugale. Părinţii au invocat printre altele,
o scenă în care Rabbit avea prima legătură sexuală cu Ruth,
în care Updike îl prezintă pe personajul principal
mângâindu-i sânii, şi apoi detaliază scena actului lor sexual:
El îngenunche cu un fel de greaţă între picioarele ei
depărtate. Cu ajutorul ei, oarbele lor abdomenele lor se
împreunează... ea îşi întinse mâna atingând blana lor
amestecată şi dă de ceva ascuţit. Coapsele ei se deschid larg
şi ating corpul lui, apoi se despart din nou atât de brusc,
încât îl sperie... Marea lui de sămânţă se înnoadă şi
lăcrimează într-un canal inert. La fiecare convulsie, buzele ei
zâmbesc spre ale lui, iar picioarele ei, strânse pe spatele lui,
coboară încet.
Mai mult, sunt de asemenea atacate fanteziile sexuale,
care au obiect aproape toate femeile pe care le vede,
precum şi limbajul în care acestea sunt descrise. Aventura
lui Rabbit de două luni cu Ruth, după ce o părăseşte pe
Janice pentru prima dată, a determinat alte nemulţumiri,
lăsând impresia că ideea romanului pare a fi că „ea [Janice]
ar fi de vină pentru aventura lui Rabbit".
Consiliul director al şcolii a stabilit o comisie pentru
examinarea cărţii, şi a recomandat ca romanul să fie reţinut
provizoriu. în decizia finală, consiliul a votat 8 la 6 împotriva
unei interdicţii asupra cărţii, dar a decis de

asemenea că sunt necesare nişte restricţii. Cu un vot de 7 la
6, şi o abţinere, consiliul a decis că romanul ar trebui pus pe
un raft special, restricţionat, lectura lui fiind permisă doar
elevilor care deţin o permisiune scrisă din partea părinţilor.
în 1986, romanul a fost exclus din lista de lecturi
obligatorii, din cadrul cursului de engleză, la liceul Medicine
Bow, Wyoming, din cauza descrierilor sexuale şi a
caracterului său profan. în plângerea lor faţă de consiliul
şcolii, părinţii au invocat înjurăturile pe care le rostea
Rabbit, printre care „rahat", „bastard" şi „pui de lele",
precum şi cuvântul „pi..dă" folosit de Tothero. De asemenea
au fost denunţate pasajele de sexualitate explicită, precum
şi „fanteziile sexuale" ale lui Rabbit.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ___________________________________________________________100 de cărţi interzise
JUDE NEŞTIUTUL (JUDE THE OBSCURE)

Autor: Thomas Hardy
Statele Unite Edituri: Osgood, Mcllvaine; Harper Forma
literară: roman
REZUMAT
Jude neştiutul este povestea unui om ale cărui ambiţie
şi dorinţă de prestigiu intră în conflict cu sentimentele
personale. Jude Fawley, un neobosit tânăr ale cărui rătăciri
reflectă dorinţele nesatisfăcute, munceşte din greu pentru a
se educa, pentru a învăţa literatura clasică şi teologia după
ce maestrul său, Richard Phillotson pleacă în marele centru
universitar Christminster. Pentru a-şi câştiga existenţa, el
munceşte ca pietrar şi părăseşte Wessex pentru
Christminster, unde speră să îşi continue educaţia, pe lângă
orele de muncă. Relaţia sa cu două femei semnificativ dife-
rite îi împiedică progresul său educaţional.
Jude o întâlneşte pe Arabella Donn, fiica unui fermier de
porci, chiar înainte de a ajunge la Christminster. Ea
împreună cu alte tinere fete spală organe de porc după
sacrificarea unui animal, şi îi atrage atenţia lui Jude
aruncând un penis de porc spre el. Atras de înfăţişarea ei,
Jude întoarce proiectilul de carne rece spre ea, peste puţin
timp, cei doi petrecându-şi timpul în tachinări romantice, în
timp ce bucata de carne rămâne uitată lângă un pod. La
scurt timp, Arabella îl seduce pe Jude şi se

căsătoresc. Nepotriviţi unul pentru celălalt dincolo de
atracţia iniţială, cei doi se despart până la urmă, nu înainte
însă de a avea un copil.
Din nou liber pentru a-şi urma drumul educaţiei, Jude
ajunge la Christminster, unde o întâlneşte pe vara sa, Sue
Bridehead, o femeie androgină cu un intelect interesant şi
cu preocupări de apărare a drepturilor femeii şi a egalităţii
între sexe. Cu toate că cei doi sunt îndrăgostiţi unul de
celălalt, Sue decide să se mărite cu vechiul maestru al lui
Jude, Phillotson. Mariajul nu este unul fericit, iar după ce
aceştia se despart, Jude şi Sue trăiesc împreună. Au
împreună doi copii care sunt însă ucişi de Father Time 3,
copilul lui Jude cu Arabella, care apoi se sinucide. Sue îl
părăseşte pe Jude, iar acesta se întoarce la Arabella, dar nu
mai trăieşte mult. El moare la vârsta de 30 de ani,
prăpădindu-se având în priviri colegiul la care voia cu
disperare să înveţe, dar care îl respinsese. Descoperindu-i
3o găseşte pe tânăra lui soţie, şi nu se poate abţine şi îi dă o palmă peste „fundul ei obraznic". Apoi, Rabbit merge la un restaurant chinezesc -ospătarii vorbesc
cu greu şi cu accent stricat engleza când îi iau comanda, dar după ce acesta pleacă, vorbesc o engleză perfectă.
Pe parcursul romanului, Rabbit rămâne conştient de sexualitatea sa. La prima sa fugă, el se gândeşte că va găsi „tinere trupeşe" în Virginia de Vest, şi îşi
aminteşte de „tinerele târfe din Texas", pe care le frecventa pe când era în armată. Prin intermediul lui Tothero, Rabbit o cunoaşte pe Ruth, o prostituată caldă şi
voluptoasă, în al cărei apartament se stabileşte. Rabbit îi venerează trupul, descriind aventurile lor sexuale în mai multe pasaje ale romanului.
Când Janice intră în ultimul trimestru al sarcinii, Rabbit se întoarce acasă, dar pleacă din nou când aceasta îi respinge avansurile sexuale, numindu-le „murdării
de curyar". Janice, aflată într-o profundă beţie, îşi îneacă din greşeală copilul. în ziua înmormântării copilului lor, Rabbit vede „două adolescente în pantaloni
scurţi şi strâmţi", şi nu poate să se abţină de la a se holba la „fundurile lor pline şi la sexul lor insinuant". După înmormântare, Rabbit se întoarce la Ruth, care
este şi ea însărcinată cu copilul lui, dar aceasta îl obligă să aleagă între ea şi Janice. Romanul se încheie cu Rabbit alergând cuprins de panică, de-a lungul unei
străzi.
ISTORICUL CENZURII
Rabbit, Run a fost interzis în Irlanda pe 20 februarie 1962. Un ordin prohibitiv a fost publicat în Iris Oifigiuil, „singura sursă oficială prin care librarii [şi
cititorii] erau puşi la curent cu noile ordine prohibitive", în care erau enumerate toate elementele puse pe lista neagră de către Consiliul Cenzorilor din Irlanda.
Potrivit Legii Cenzurii Publicaţiilor din 1928, „notificările din Iris Oifigiuil constituie dovada suficientă în instanţe de jurisdicţie sumară, pentru caracterul
respectivei publicaţii", în ciuda faptului că este ştiut chiar şi de către judecători, unii fiind citaţi în vastul studiu al lui Adams despre cenzura irlandeză, că
„această gazetă [Iris Oifigiuil] nu este o publicaţie pe care librarii sunt obligaţi să o citească". Consiliul de Cenzori din Irlanda a considerat cartea „obscenă" şi
„indecentă", în principal din cauza descrierilor sexuale implicite şi a „promiscuităţii" prezentate. Opera literară a fost interzisă oficial în Irlanda până la
introducerea unei noi Legi a Cenzurii Publicaţiilor în 1967.
cadavrul, Arabella decide să aştepte până în dimineaţa

următoare când să anunţe moartea lui, pentru a avea timp
să se mai bucure de o noapte la festival împreună cu
prietenii lui Jude.
ISTORICUL CENZURII
Hardy acceptase deja bowdler-izarea4 mai multor lucrări
ale sale înainte de a fi publicate, înlăturând astfel o mare
parte din potenţialele controverse. Malcolm Cowley este de
părere că din cauză că Hardy „s-a adaptat singur la public",
a devenit el însuşi un „scandal chiar şi în cercurile
academice". Jude neştiutul a fost publicat în foileton de
Harper's New Monthly, revista din Statele Unite, dar numai
după ce autorul a fost de acord să facă anumite modificări
în conţinutul romanului. Pinion aminteşte că editorul H.M.
Alden i-a atras atenţia lui Hardy că „revista trebuie să nu
conţină vreun pasaj care să nu poată fi citit cu voce tare în
sânul vreunei familii". După ce episoadele au fost publicate,
Hardy a trebuit să schimbe şi titlul în Hearts Insurgent şi să
îi prezinte drept adoptaţi pe cei doi copii ai lui Jude şi Sue
născuţi în afara căsătoriei.
Bucăţile excluse au fost reincluse în textul romanului
când acesta a fost publicat în 1875 şi, pe cale de consecinţă,
Jude neştiutul a fost cel mai violent atacat roman dintre
cele publicate vreodată de Hardy. Martin Seymour-Smith
4 Excluderea pasajelor ce ar putea fi considerate indecente dintr-o operă de artă; de la numele lui Thomas Bowdler (1754-1825) cel care a publicat o astfel de ed.ţie expurgată din
operele lui Shakespeare (n.tr.).
aminteşte că recenziile descriau romanul ca fiind o

„cenuşie poveste cufundată în sex", Hardy fiind acuzat că
„se tăvăleşte în noroi". Revista londoneză World l-a numit
pe autor „Hardy Degeneratul", iar ziarul The Guardian a
condamnat romanul ca fiind „un ruşinos coşmar ce ar trebui
uitat cât mai repede cu putinţă". Autoarea de romane Dna
Oliphant scria în Blackwood că Jude neştiutul era
„mizerabilă până la detaliu" susţinând că „niciodată nu
citise o carte mai dezgustătoare". Episcopul How de
Wakefield a ars exemplare din roman, chemând şi alţi
credincioşi din întreaga ţară să facă la fel. Episcopul critica
„cruda imagine" a felului în care Arabella şi Jude făcuseră
cunoştinţă, precum şi sinuciderea lui Father Time. How a
reuşit de asemenea să retragă romanul
(n tr'^1 perSOnificat Printr-un bătrân c" barbă, care duce cu el o
coasă şi o clepsidră
din circulaţie în librăriile W. H. Smith. Acestea aveau o
influenţă semnificativă în vânzările de carte în a doua parte
a secolului al XlX-lea. Romanele erau scumpe, iar autorii
câştigau puţini bani din vânzări dacă librăriile nu le acceptau
circularea cărţilor.
în 1903, Hardy a revizuit romanul înainte de a-l publica
la o nouă editură, Macmillan and Company. Scena cu
penisul porcului a fost modificată de teama vânzărilor
viitoare. Referirile la „carnea rece şi umedă", „bucata de
măruntaie", „fragmentul de porc" sau „vlăguitul obiect"
sunt în întregime excluse. De asemenea, a mai atenuat

atitudinea seducătoare a Arabellei.
Deşi Hardy a mai trăit încă 33 de ani după publicarea lui
Jude neştiutul, acesta a fost ultimul său roman. Şi-a pierdut
dorinţa de mai scrie, când episcopul How i-a ars cartea,
„experienţa curăţindu-mă complet de vreun interes de a
mai scrie romane". El recunoaşte în eseul din 1890,
„Candour in Fiction" că prezentarea unor personaje
imperfecte din punct de vedere moral care îşi trăiesc
destinele într-un mod natural poate avea ca rezultat un
roman conţinând cruzime, invidie şi alte rele, dar că aceasta
este simpla realitate. Că asemenea scrieri pot avea o
influenţă negativă asupra celor săraci cu duhul, este de
asemenea o realitate. După cum scria Hardy în „Candour in
Fiction":
Despre efectele unei atât de sincere prezentări asupra

minţilor slabe, când traiectoriile personajelor nu sunt
exemplare, şi recompensele sau pedepsele de asemenea nu
sunt potrivite faptelor lor, nu este de datoria noastră să ne
preocupăm prea atent. Un roman care aduce un prejudiciu
moral unei duzini de imbecili şi care are efecte revigorante
asupra a o mie de intelecte de vigoare normală, îşi justifică
existenţa; şi probabil nu există niciun roman scris vreodată
de cel mai pur dintre autori, pentru care nu poate fi găsit
vreun invalid moral sau vreun alt individ pe care să îl

poate răni cu scrierea sa.
De asemenea, Hardy blamează bibliotecile şi revistele

de cenzură, întrucât acestea susţineau că cititorii erau
membrii cei mai tineri ai familiilor şi că exista nevoia unor
precauţii ce nu ar fi fost necesare pentru adulţi. Inevitabil,
conchide autorul, satisfacerea „nevoii de cenzură" este
„preţul de temut" pe care trebuie să-l plătească „pentru
privilegiul de a scrie în limba engleză - un preţ cu nimic mai
prejos decât extincţia completă, în mintea oricărui cititor cu
mintea matură şi penetrantă, cu credinţă empatică pentru
personajele sale".
KAMA SUTRA LUI VATSYAYANA
Autor: Vatsyayana (traducere de Richard F. Burton şi

F.F. Arbuthnot) Data şi locul publicării inţiale: 1883,
Elveţia; 1962, Statele Unite Edituri: Kama Shastra
Society; E.P. Dutton Forma literară: manual conjugal
REZUMAT
Kama Sutra este o scriere clasică sanscrită datând din
jurul anului 300 î.Hr., bine cunoscută în rândurile claselor
educate. Călătorul şi aventurierul englez Sir Richard Burton
a tradus opera în limba engleză în anul 1883, dar natura
lucrării a făcut ca publicarea să aibă loc numai în ediţii

private.
Originile lucrării nu sunt pe deplin cunoscute.
Cunoscută şi sub numele Kama Shastra sau Ananga
Ranga, lucrarea este un manual indian pentru o căsnicie
bună. Manuscrisul folosit de Burton în traducerea sa fusese
scris de fapt de către poetul din secolul al XVI-lea Kalyana
Malla, care a cules cea mai mare parte din materiale de la
scriitorii antici, mai ales de la înţeleptul Vatsyayana, care se
crede că ar fi fost autorul originar al scrierii Kama Sutra. în
vernacularul indian, Kama era zeul dragostei, iar scrierile lui
Vatsyayana erau adunate sub titlul Kama Sutra, sau
„Versetele dragostei", un manual erotic.
Burton coresponda frecvent cu Foster Fitzgerald
Arbuthnot, care deţinea un exemplar al manuscrisului, şi au
hotărât să înceapă o traducere în limba engleză. Cei doi l-au
angajat pe cercetătorul indian pe nume Bhagvanlal Indraji
să înceapă o traducere în mare a operei, apoi Burton a
corectat şi înfrumuseţat textul, adăugând şi câteva din ideile
sale. După cum observă şi Rice: „Astfel, multe dintre
pasajele din versiunea în engleză a scrierii Kama Shastra,
provin nu din scrierile sanscrite al lui Kalyana Malla, ci din
fertilul creier al lui Burton, dezvoltând şi îmbunătăţind un
text pe care mulţi cercetători occidentali îl consideră mai
slab decât traducerea sa în engleză."
Lucrarea conţine şi grafice, descriind locurile

unde un bărbat trebuie să atingă o femeie, de la frunte şi
până la degetul mare de la picior (ultimul
fiind un simbol pentru clitoris), pentru a oferi „atingeri

prin care pasiunea este satisfăcută". Manualul de asemenea
sfătuieşte folosirea muşcăturilor, zgârieturilor, săruturilor şi
pişcăturilor, explicate de Burton prin faptul că în India multe
dintre căsătorii aveau loc între copii, care foloseau „jocul"
pentru a deveni mai apropiaţi unul de celălalt.
Cu ocazia „împreunării superioare", femeia căprioară

(Mirigi) trebuie să se aşeze în aşa fel încât să-şi lărgească
yoni, în timp ce într-o „împreunare inferioară", femeia
elefant (Hastini) trebuie să adopte o poziţie care să-i
contracte organul. Dar într-o „împreunare egală" bărbatul şi
femeia pot să adopte o poziţie naturală. Cele spuse mai sus
despre Mirigi şi Hasti ni se aplică şi femeii iapă (Vadawa).
într-o „împreunare joasă", femeia trebuie să se folosească
de leacuri, pentru ca dorinţa să-i fie ostoită degrabă.
Pe lângă instrucţiunile generoase despre diferite poziţii
sexuale, despre care Burton spunea că „este nevoie de un
corp atletic pentru a le putea urma", lucrarea dă sfaturi
femeilor despre cum să folosească bărbaţii. Pasajele finale
sunt intitulate „Despre mijloacele de a obţine bani", şi
„Subjugarea inimii altora".
ISTORICUL CENZURII
Burton şi colaboratorii săi de la Kama Shastra Society au
anticipat încercările de cenzură, înainte de a publica Kama
Sutra. Explicaţia lor era că textul era publicat în afara

Angliei, fiind menit ca un instrument pentru cercetători care
doresc să studieze „vasta literatură necunoscută a Orientu-
lui". Mai mult, punând un preţ echivalent cu circa 200 de
dolari în moneda de astăzi, editorii garantau că cititorii vor
trebui să fie oameni înstăriţi pentru a putea achiziţiona un
exemplar. Coperta menţiona: „Numai pentru circulaţie
privată", iar locul publicării era menţionat ca fiind Benares,
în nord-estul Indiei. După problemele din 1975, când
editorii englezi au refuzat să tipărească opera, Burton şi
partenerii lui au început tipărirea în două locuri diferite, ca
să împiedice confiscarea tuturor exemplarelor, în caz că ar
începe o astfel de campanie. La scurt timp după ce a fost
publicată în 1883, la Paris şi Bruxelles au apărut ediţii
piratate.
Kama Sutra nu era oficial de vânzare în Anglia, în
schimb exemplare piratate puteau fi găsite în Statele Unite.
După ce a fost închis timp de două luni pentru vânzarea
unor exemplare ne-expurgate din romanul
Ulise, Samuel Roth s-a orientat către publicaţii mai
profitabile scoţând ediţii din Kama Sutra şi Grădina
parfumată5. Membrii Societăţii pentru Suprimarea Viciului
din New York au înaintat o plângere împotriva lui Roth, care
a fost condamnat la încă trei luni de închisoare.
5 Apărută la Editura Paralela 45, 2004 (n. r.).

în audierile care au avut loc la Comitetul pentru

Operaţiuni Poştale în 1962, Robert W. Edwards, colector
poştal adjunct la Autoritatea Poştală Boston, a depus
mărturie că textul numit Kama Sutra „poartă josnica
distincţie de a fi cea mai mizerabilă carte publicată în zilele
noastre... După părerea mea, mintea umană este cu greu
capabilă să suporte impactul copleşitoarei obscenităţi şi
mizerii sexuale prezente în cartea numită Kama Sutra."
Comisia Prezidenţială împotriva Obscenităţii şi a
Pornografiei a recomandat ca publicaţia să fie interzisă de la
„expedierea prin poştă".
LOLITA
Autor: Vladimir Nabokov

Anglia; 1958, Statele Unite
Edituri: Olympia Press; Wiedenfeld and Nicholson;
G.P. Putnam's Sons Forma literară: roman
REZUMAT
Romanul Lolita este structurat sub forma unui studiu de
caz în psihiatrie asupra protagonistului pedofil, Humbert
Humbert, iubitul între două vârste al fetiţei de 12 ani, Lolita.
Cartea îi urmăreşte obsesia sexuală a lui Humbert pentru
fetele tinere, căsătoria sa cu mama Lolitei, Charlotte, şi
lunga călătorie pe care o face împreună cu Lolita, după

moartea mamei ei. Spre sfârşitul romanului, tânăra
seducătoare, acum având 16 ani, căsătorită, însărcinată şi
epuizată fizic, se află în mare lipsă de bani. încă obsedat de
imaginea tinerei Lolita, Humbert o imploră isteric să
locuiască împreună cu el, dar aceasta refuză. Disperat,
Humbert îi oferă un cec de 3600 de dolari şi 400 de dolari
bani gheaţă, dacă îi va dezvălui numele bărbatului cu care
fugise. Acesta se numea Quilty, un prieten al mamei sale, şi
vechiul iubit al Lolitei de pe vremea când
Humbert încă o dorea pe tânăra fată de 12 ani. Cu
răzbunarea în gând, Humbert îl ucide pe Quilty şi este apoi
închis.
Obsesia lui Humbert îi domină viaţa, fiecare
adolescentă însemnând pentru el o nouă seducţie. Pe
măsură ce îşi conştientizează dorinţa, Humbert însă aruncă
vina pentru obsesiile sale asupra fetelor care, în mintea lui,
îl seduc în mod deliberat. Stând în parc, el „vibrează de inci-
tare", „pulsează în aşteptare" şi se chinuie să îşi controleze
sentimentele care îl fac „să alerge cu toată viteza spre
singura sa izbăvire". înainte de a o cunoaşte pe fata de 12
ani, Dolores (Lolita) Haze, şi pe mama ei, Humbert avusese
deja trei crize şi tot atâtea şederi în sanatorii. El îşi
aminteşte o serie de aventuri cu prostituate mai tinere,
frecventând des bordelurile în căutarea unor asemenea
partenere.
întâlnirea iniţială cu Lolita este încărcată de sexualitate,

Humbert observând fiecare detaliu senzual al corpului ei
tânăr, ajungând să fie obsedat apoi şi chinuit de dorinţa
sexuală. într-o scenă de început, Humbert o tachinează pe
Lolita, luându-i mărul în timp ce aceasta se afla chiar lângă
el pe canapea. Humbert simte o „furnicătură
incandescentă" care se transformă într-o „dulceaţă
profundă" pe care cu greu o poate controla. El simte ca şi
cum „nervii plăcerii fuseseră lăsaţi liberi" şi „ar fi suficientă
cea mai mică presiune pentru a descătuşa paradisul". în
timp ce se află la „marginea voluptuosului abis" el îşi
plimbă mână deasupra piciorului Lolitei, „atât cât permite
umbra decenţei".
După ce Humbert se căsătoreşte cu Charlotte, cu
singurul scop în minte de a avea acces liber la Lolita, el
visează cu ochii deschişi să „le administreze o puternică
poţiune de somn, atât mamei cât şi fiicei, pentru a o putea
atinge apoi pe cea din urmă toată noaptea, cu o impunitate
perfectă". Charlotte moare disperată după ce citeşte
jurnalul secret al lui Humbert, în care acesta îşi detaliază
fanteziile, iar Humbert îşi pune în aplicare planul cu pilulele
de somn cu orfana Lolita. Pilulele nu o fac să adoarmă pe
fată aşa cum spera el; cu toate acestea reuşeşte să o seducă.
Aşa încep cei doi ani de călătorii, jucând rolul de tată şi fiică,
mergând din motel în motel, având în fundal peisajele
americane. Când Lolita fuge, Humbert are din nou o criză şi
este dus într-un spital de boli mitale, pe care îl părăseşte în

cele din urmă cu dorinţa de a o găsi pe Lolita şi a se
răzbuna.
ISTORICUL CENZURII
Romanul Lolita a fost denunţat drept „mizerie" şi „pură
şi directă pornografie" încă de la prima publicare. Autorul,
Nabokov, susţinea că Lolita ar fi fost o comedie, şi îi
contrazicea pe cei care îi numeau opera literatură erotică,
însă s-a străduit din răsputeri să publice romanul anonim,
pentru a-şi proteja cariera de profesor la Universitatea
Corneli. Editorii americani au fost şi ei reticenţi să se
amestece cu această chestiune, astfel că romanul a fost
refuzat de o serie întreagă de edituri. în 1954, Pascal Covici
de la Viking Press şi Wallas Brockway de la Simon and
Schuster au considerat că vor ofensa printr-o asemenea
carte pe cititorii care o vor considera drept literatură
„pornografică". James Laughlin de la New Directions a
refuzat de asemenea cartea din cauză că „suntem îngrijoraţi
de posibilele repercusiuni atât pentru editor cât şi pentru
autor", sugerându-i acestuia să încerce publicarea
romanului în Franţa. înainte de a renunţa. Nabokov a trimis
manuscrisul lui Roger Straus de la Farrar, Straus şi Young şi
lui Jason Epstein de la Doubleday, care de asemenea au
respins romanul. întrucât nu reuşise să publice romanul în
Statele Unite, impresarul lui Nabokov a hotărât să înainteze
manuscrisul editurii Olympia Press din Paris, care l-a şi

publicat în două volume.
După ce Olympia Press a publicat romanul Lolita în
engleză în 1955, Franţa l-a interzis în decembrie 1956.
Editorul, Maurice Girodias, i-a cerut lui Nabokov să îl ajute
în lupta împotriva interdicţiei, dar autorul a răspuns:
„Apărarea mea morală pentru carte este cartea însăşi." De
asemenea a scris un eseu cu titlul „Despre o carte intitulată
Lolita", care era o vastă justificare, mai târziu adăugată
ediţiei americane, în care susţinea că cititorii care
considerau cartea drept erotică interpretau greşit intenţiile
autorului. Nabokov spunea: „Că romanul meu conţine
variate aluzii la dorinţele fiziologice ale unui pervers este
foarte adevărat. Dar până la urmă, noi nu suntem copii, nici
delincvenţi juvenili analfabeţi, nici băieţi din şcolile publice
engleze care după o noapte de zbenguieli homosexuale
trebuie să îndure paradoxul de a-i citi pe antici în versiuni
expurgate."
Olympia Press a câştigat procesul său din 1957 la
Tribunalul Administrativ din Paris şi romanul se afla
disponibil spre vânzare deja în ianuarie 1958. Când cădea a
patra Republică, în mai 1958, şi Generalul Charles de Gaulle
prelua puterea, ministrul său de Interne a făcut apel la
această decizie către Conseil d'Etat, cea mai înaltă instanţă
din Franţa.
Până în luna decembrie a acelui an, cartea era din nou

interzisă în Franţa, după ce a fost admis apelul guvernului.
Un nou apel nu era posibil întrucât era vorba despre cea
mai înaltă instanţă, dar publicarea romanului în limba
franceză de către prestigioasa editură Gallimard, în aprilie
1959, oferea editurii Olympia Press ocazia pentru un nou
proces. Editorul a dat în judecată guvernul francez pentru că
fusese încălcat principiul legal al egalităţii între cetăţenii
francezi, prin interzicerea ediţiei romanului Lolita la editura
Olympia Press, dar nu şi a celei apărute la Gallimard.
Versiunea engleză a fost din nou pusă în vânzare în
septembrie 1959.
Vămile britanice au interzis cartea în 1955, în acelaşi an
în care Graham Greene, în Sunday Times, nominaliza Lolita
printre cele trei cărţi preferate de el pentru acel an.
Articolul lui Greene l-a determinat pe John Gordon să
remarce în Sunday Express: „Fără îndoială este cea mai
mizerabilă carte pe care am citit-o vreodată. Pură şi făţişă
pornografie." Mai multe edituri engleze se pregăteau să
depună oferte pentru publicarea romanului, dar se aflau
încă în aşteptarea Legii Publicaţiilor Obscene din 1959, care
permitea invocarea valorii literare într-un eventual proces.
Ei se aşteptau la astfel de acuzaţii, întrucât se ridicaseră deja
voci care duceau un război împotriva romanului, mai mulţi
susţinând că romanul ar trebui interzis chiar dacă „o singură
fată se va dovedi a fi sedusă de vreun bărbat ca rezultat al
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ___________________________________________________________? 00 de cărţi interzise ^ - ^
publicării romanului". Conservatorii din Parlament l-au

sfătuit pe Nigel Nicholson, membru al Parlamentului şi
editor în acelaşi timp, să nu publice cartea, susţinând că ar
dăuna imaginii partidului. Acesta şi-a pierdut dreptul de a
candida pentru un nou mandat, în parte din cauza afacerii
Lolita.
în schimb, Oficiul Vamal al Statelor Unite a considerat în
februarie 1957 că textul nu este obscen, şi poate fi introdus
în Statele Unite. Astfel, cartea nu putea fi exportată legal
din Franţa, dar cei care o traficau puteau să o importe legal
în Statele Unite. în ciuda deciziei vămilor, editorii din Statele
Unite au refuzat să publice Lolita până când editura
G.P.Putnam's Sons şi-a încercat norocul în 1958. Un an mai
târziu, interdicţiile din Anglia şi Franţa erau ridicate, cartea
fiind publicată din nou în acele ţări. în Statele Unite,
Biblioteca Publică Cincinnati a interzis cartea după ce
directorul bibliotecii observase că „tema perversiunii pare
totuşi o obscenitate".
Romanul a fost de asemenea interzis în Argentina în
1959, unde cenzorii guvernamentali au susţinut că el
reflectă dezintegrarea morală. în 1960, un ministru din
Noua Zeelandă a interzis importul romanului pe baza Legi
Vămilor din 1913, care interzicea importul cărţilor
„indecente", pe baza Legii publicaţiilor Indecente din 1910.
Pentru a lupta fmpotriva interdicţiei, Consiliul Pentru
Libertăţi Civile din Noua Zeelandă a importat şase
exemplare ale cărţii şi a dus cazul, pe care l-a şi câştigat, la

Curtea Supremă. Judecătorul Hutchin a emis decizia,
considerând că romanul nu fusese scris cu intenţii
pornografice, ci pentru un cititor educat. Bazându-şi decizia
pe recomandările unui comitet consultativ care îl informase
că sunt permise comenzile individuale, judecătorul a
precizat că Vămile Noii Zeelande acceptau anumite cărţi
adresate anumitor indivizi sau menite a fi vândute unor
clase de oameni atent delimitate. Interdicţia romanului
Lolita în Africa de Sud, instituită în 1974 din cauza „temei
sale despre perversiune", a fost ridicată în 1982, când
Directoratul pentru Publicaţii din AIIK .I de Sud a permis
publicarea sa.
MOLL FLANDERS
Autor: Daniel Defoe

Editura: tipărire particulară
REZUMAT
Romanul Moli Flanders are un subtitlu sugestiv 6 prin

care autorul îşi avertizează cititorul de la bun început în
legătură cu caracterul eroinei pe care o vor întâlni în
paginile romanului.
în Prefaţă, Defoe menţionează că este vorba despre o
„istorie particulară... în care numele şi celelalte
circumstanţe sunt confidenţiale". Ducând şarada mai
departe, Defoe încearcă să preîntâmpine eventuale critici,
recunoscând că este vorba de povestea unei femei atât de
„depravate" şi „stricate" încât operaţiunea de „a o
împacheta atât de îngrijit încât să nu laşi loc, mai ales
cititorilor vicioşi, să o folosească spre dezavantajul ei, este
cu adevărat dificilă". însă, Defoe avertizează că, pentru
Chiar şi titlul lui Defoe a stârnit consternare între
victoriene în vastul său Dicţionar de Literatură Engleză din
1878, W. Davenport Adams rezumă subtitlul astfel: „Titlul
unui roman scris de Daniel Defoe, a cărei eroină este o
femeie cu o reputaţie îndoielnică, şi care în cele din urmă
6 întâmplările fericite şi nefericite ale vestitei Moli Flanders, născută în Newgate, şi în care în timpul vieţii sale de neîntreruptă schimbare, timp de treizeci de ani nesocotind şi copilăria, a
fost doisprezece ani t â r f ă , de cinci ori nevastă (dintre care o dată cu propriul frate), doisprezece ani hoaţă, opt ani d e l i n c v e n t ă expulzată în Virginia, şi, la sfârşit, s-a îmbogăţit, a trăit
cinstit şi s-a pocăit (n.tr.).
a fi o adevărată lecţie de moralitate, „partea desfrânată trebuie prezentată atât de desfrânată cât o va îngădui adevărata ei istorie".
în acest spirit, aventurile şi filozofia lui Moli sunt prezentate în detaliu. Ea „era devotată ideii că o femei nu trebuie să fie ţinută ca amantă dacă are suficienţi bani
pentru a deveni soţie", stare în care ea intră în mod repetat. Relaţiile sexuale sunt mijloacele lui Moli pentru a obţine căsătoria. Ea rămâne văduvă de mai multe
ori şi se căsătoreşte odată chiar cu fratele ei; astfel, nu îi mai rămâne nimic „acestei biete fete dezolate fără prieteni", decât să încerce din nou. Sfârşitul
romanului o găseşte pe Moli bine şi pregătită să se bucure de o bătrâneţe tihnită.
ISTORICUL CENZURII
Romanul Moli Flanders a devenit foarte popular încă de la apariţie, fiind tipărit în trei ediţii în primul an, şi apoi în câte o ediţie pe an în următorii 60 de ani.
Apoi cartea a dispărut până în 1896, când a fost republicată într-o ediţie în Olanda. Perrin spunea: „Romanul nu fusese expurgat, şi nici modificat." Romanul
foarte popular era astfel interzis neoficial prin omisiune, dar cei care îşi permiteau, puteau să îl achiziţioneze împreună cu operele complete ale lui Defoe.
Această strategie era folosită în epoca victoriană pentru a permite cititorilor „puternici şi bogaţi" să citească nişte cărţi interzise. Astfel, atât Moli Flanders cât şi
cartea similară Roxana (1724) au fost incluse fără modificări în mai multe seturi de opere complete ale lui Defoe, în secolul al XlX-lea. Cei care cumpărau aceste
volume la mâna a doua constatau deseori că unul sau ambele romane lipseau, după cum scria şi Desmond McCarthy în Criticism: „Când eram copil, aceasta
(Moli Flanders) nu era o carte uşor de obţinut... Din operele complete la mâna a doua, această carte lipsea frecvent."
în 1892, când editura Viking Portables a decis să publice o antologie intitulată Selections from Defoe's Minor Novels, adică o ediţie din toate romanele lui
Defoe cu excepţia lui Robinson Crusoe, editorul George Saintsbury şi-a luat libertatea de a expurga romanul Moli Flanders. Perrin descrie această
operaţiune:
Pentru început, şi-a luat cuţitul pentru castrat. Alegând câteva din scenele insipide, a extras toate paragrafele picante... Apoi l-a parcurs din nou, tăind şi propoziţii individuale... în final,
s-a vârât în ea cuvânt cu cuvânt - şi a căzut brusc până la statutul josnicilor bowdlerişti.
devine credincioasă". După cum observă Perrin, „Reputaţia

lui Moli este oricum, numai îndoielnică nu."
în primele decenii ale secolului al XX-lea, Roxana şi
Moli Flanders s-au aflat printre cărţile frecvent confiscate
de inspectorii vamali din Statele Unite, pentru că erau
obscene, ultima dată aceasta întâmplându-se în 1929 la
New York. Interdicţia a fost ridicată când un pasaj al amen-
damentului din 1930 la Legea Vămilor a relaxat restricţiile în
cazul clasicilor.
O TRAGEDIE AMERICANĂ (AN AMERICAN TRAGEDY)
Autor: Theodore Dreiser

Editura: Boni & Liveright Forma literară: roman
REZUMAT
O tragedie americană este un roman inspirat de fapte
reale, fiind o versiune ficţionalizată a cazului de crimă
Chester Gillette, judecat în 1906. Romanul examinează
maniera în care soarta unui om este determinată de
trecutul său, de personalitatea şi mediul din care provine,
elemente care l-au dus spre a-şi dori lux şi condiţii dincolo
de posibilităţile sale. Romanul a fost publicat iniţial în două
volume, o primă parte care relatează evenimentele care duc
la moartea unei persoane, şi o a doua despre procesul

crimei.
Clyde Griffiths este fiul unor militanţi evanghelişti ale
căror venituri de pe urma unei misiuni situate la periferia
oraşului nu îi permit acestuia să aibă haine frumoase, un
statut social înalt sau prietenii pe care şi-i doreşte. Fiind
băiat de serviciu într-un hotel de lux din Kansas City, el intră
în contact cu oameni bogaţi care au tot ceea ce şi el îşi
doreşte să aibă. îl mai chinuie şi dorinţele sexuale, aventura
sa pasională cu Hortense Briggs îl costă însă pe Clyde întreg
salariul său. în urma unui
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova __________________________________________________________________100 de cărţi interzise
accident în care omoară involuntar un pieton, Clyde

pleacă din Kansas City spre orăşelul Lycurgus, New York,
unde unchiul său îi dă un post de supraveghetor la o
făbricuţă de familie. Acolo, Clyde face şi prima sa vizită la un
bordel, scena respectivă prezentând atât exteriorul localului
cât şi fetele dinăuntru. Partenera pe care o alege îl conduce
către o cameră şi „în mod calm, în faţa unei oglinzi înalte
care o arăta în întregime pe ea dar şi pe el, începu să se
dezbrace".
Dorindu-şi o astfel de „fată păgână" care să fie doar a
lui, Clyde are o aventură sexuală cu o lucrătoare din fabrică,
Roberta Alden, care crede că el o iubeşte. Deşi activităţile
lor sexuale nu sunt descrise explicit, cititorul poate înţelege
că nu este vorba de o relaţie platonică, pe măsură ce ei „se
chinuie zadarnic împotriva intimităţii la care fiecare ştia că
celălalt dorea să îi cedeze, şi până la urmă cedând astfel,
aşteptau noaptea care se apropia cu o nerăbdare
întruchipată în frică şi febrilitate". Aventura continuă, dar
Clyde se îndrăgosteşte de fiica unui bogat proprietar de
fabrică şi doreşte să se însoare cu ea. Când încearcă să se
despartă de Roberta, el află că aceasta este însărcinată. în
ciuda eforturilor sale de a-i provoca un avort făcând nişte
vizite la un medic şi la nişte farmacişti, Roberta rămâne în
continuare însărcinată şi insistă faţă de Clyde să îşi ţină
promisiunea şi să se însoare cu ea. Fac împreună o excursie
de o zi până la munţii Adirondack, iar Roberta se îneacă
într-un lac izolat când barca în care erau se răstoarnă. Clyde

nu reuşeşte să o salveze, iar autorul nu clarifică dacă el a
încercat sau nu. Deşi Clyde încearcă să fugă, el este prins şi
pus sub acuzare. în cele din urmă este condamnat la moarte
pe scaunul electric, însă până în momentul morţii sale, el nu
ştie sigur dacă dacă a comis sau nu o crimă.
ISTORICUL CENZURII
în 1929, romanul O tragedie americană a fost interzis
la Boston după ce un juriu a declarat că editorul din New
York, Donald Fride, era vinovat de încălcarea statutului anti-
obscenitate din Massachusetts prin vânzarea romanului. în
cazul Commonwealth v. Friede, Mass. 318, 171 N.E. 472
(1930), procurorul a citit mai multe pasaje în sala de
judecată, dar nici judecătorul, nici juraţii nu au citit întregul
roman. Citind pasajul descriptiv legat de scena bordelului
când fata începe să se dezbrace, procurorul spunea în faţa
unor juraţi, toţi bărbaţi: „Ei bine, poate că acolo de unde
provine acest domn care a publicat această carte nu este
considerat obscen, indecent şi impur pentru o femeie să
înceapă să se despoaie în faţa unui bărbat, dar la Roxbury,
de unde provin eu, mă tem că aşa este considerat."
Avocatul lui Friede, Arthur Carfield Hays, şi Dreiser au
cerut tribunalului să ia în considerare întreaga carte nu doar
pasaje disparate, dar judecătorul a refuzat. Apărarea de
asemenea l-a chemat pe avocatul Clarence Darrow al cărui
principal rol era de a citi pasaje din carte cu voce tare. Hays
avea intenţia de a-i pune asemenea întrebări lui Dreiser
încât să reiasă că scopul cărţii şi al autorului nu era de a
propaga obscenităţi, dar acest lucru nu a fost posibil,
judecătorul respingând toate întrebările pe care avocatul le
formulase. Friede a fost condamnat pentru vânzarea unei
cărţi „obscene şi indecente", cu toate că nu a primit nicio
sentinţă. In mai 1930, editorul a făcut apel la această
decizie, dar Curtea Supremă din Massachusetts a confirmat
decizia anterioară în Commonwealth v. Friede, 271 Mass.
318, 171 N.E. 472, 69 A.L.R. 640 (Sup. Jud. Ct. 1930) şi l-a
obligat pe Friede să plătească o amendă de 300 de dolari.
Judecătorul a refuzat să acorde permisiunea de a fi citit
întreg romanul în timpul procesului, considerând că ar fi
fost ineficient să fie citită o carte întreagă în faţa juraţilor şi
a făcut precizarea că omisiunea pasajelor considerate
obscene nu elimina nimic esenţial din roman. Curtea a
respins şi apelul librarului care se ocupa cu vânzarea cărţii.
Ironia este că, în timp ce procesul se afla în desfăşurare,
romanul era o lectură obligatorie la un curs de literatură
engleză ţinut la Universitatea Harvard, chiar peste fluviul
Charles.
Reacţia publică faţă de cazul romanului O tragedie
americană a determinat legislativul din Massachusetts să
îşi reformeze legile cenzurii. Din mai multe proiecte
propuse, unul care prevedea să fie luată în considerare
întreaga operă şi nu doar nişte pasaje, a căzut printr-un vot

de 15 la 13 în Senatul din Massachusetts. Proiectul a fost
înaintat a doua oară, dar nici de asta nu a primit avizul
favorabil, votul fiind împotrivă, 20 la 17.
PAMELA, SAU VIRTUTEA RĂSPLĂTITĂ (PAMELA, OR
VIRTUE REWARDED)
Autor: Samuel Richardson

Forma literară: roman epistolar
REZUMAT
Romanul Pamela, sau virtutea răsplătită priveşte în
principal mediul predominant feminin al clasei de mijloc,
descris prin ceea ce se numea „politeţea casnică". Romanul
a apărut din proiectul cu care Richardson a fost deseori
însărcinat de către librari, şi anume, de a crea o carte de
litere care să fie folosită drept model de către oamenii mai
puţini educaţi când aceştia doreau să scrie, la ocazii mai
mult sau mai puţin speciale. Printre aceste modele era şi o
scrisoare scrisă de părinţi către fiica lor - o servitoare căreia
îi făcea avansuri stăpânul ei. Imaginaţia lui Richardson a fost
stârnită de această idee, astfel că au luat naştere o serie de
scrisori care mai târziu au devenit Pamela, sau virtutea
răsplătită.
Scrisorile de la Pamela către părinţii săi dramatizează

suferinţele ei de natură sexuală, descriind felul în care dl B.
încearcă să o seducă şi apoi să o violeze. Povestea pune în
antiteză pe de-o parte inocenţa feminină, şi pe de alta,
cruda şi brutala desfrânare masculină, sub forma unor
scrisori pe care Pamela le scrie pe fugă, încercând să scape
de frecventele abuzuri la care este supusă. Scriind în camera
ei, Pamela îl aude pe dl B., care se afla la uşă, grăbindu-se
apoi să scrie în timp ce se strecura afară pe fereastra
deschisă. Ea fuge de stăpânul ei, dar nu atât de repede încât
să nu fie prinsă.
în ciuda tuturor aparenţelor de inocenţă, Pamela oferă
cititorilor ei descrieri detaliate ale necinstirii ei. Fiind
aproape să leşine, îi rămâne totuşi prezenţa de spirit să
scrie: „atunci el mi-a băgat mâna în sân", înainte de „a
leşina în faţa terorii". Se închide mereu într-o debara din ca-
mera ei, însă nu profită de desele ocazii de a fugi de pe
domeniul unde slujeşte. în final, dl B. se căsătoreşte cu
Pamela.
ISTORICUL CENZURII
Comportamentul personajului Pamela a generat
deopotrivă laude, dar şi cenzură pentru roman. Deşi
intenţia declarată a lui Richardson era de a ilustra
recompensa (căsătoria) pe care o fată o primeşte pentru
păstrarea virtuţii ei, contemporanii lui erau sceptici în faţa
acestei idei. Hen-ry Fielding a atacat ceea ce el considera
oportunismul facil al personajului Pamela, într-o parodie

intitulată Shamela7 (1741). Opinia lui era că, mai degrabă
decât o victimă inocentă, Pamela era o seducătoare
prefăcută care, cu o strategie îndrăzneaţă şi calculată, îi
ieşea în cale dlui B. cât putea de des. Un alt contemporan,
Charles Povey, a atacat „romanul inflamator" al lui
Richardson în lucrarea sa Virgin in Eden (1741), afirmând:
„Ce pot tinerii şi virginele să înveţe din scrisorile din
Pamela, or Virtue Rewarded, altceva decât lecţii despre
cum să îşi păteze castitatea?" Moralistul scandalizat
susţinea că Pamelei îi lipsea exact acea modestie pe care
Richardson o lăuda, când s-a expus a doua oară în faţa dlui
B.
Pamela, sau virtutea răsplătită a fost condamnat de
către Biserica Romano-Catolică în 1744, el fiind interzis
catolicilor. A apărut în Index Librorum Prohibitorum, în
principal din cauză că era un roman care relata sugestiv
relaţii amoroase, în ciuda pretenţiei lui Richardson de
moralitate. Lucrarea apare în Indexul lui Benedict al XlV-lea,
7actor Artie să afle dacă este homosexual sau nu, culcându-se cu el, dar acest lucru îl determină pe acesta să se sinucidă.
Preocupaţi şi îngrijoraţi, considerând că fata lor este prea tânără pentru a stabili o legătură de durată cu Michael, părinţii lui Katherine o sfătuiesc să se
întâlnească şi cu alţi băieţi, şi apoi o trimit într-o tabără de vară timp de mai multe luni, pentru a testa fidelitatea şi intensitatea relaţiei ei. Când aude de
moartea bunicului ei, Katherine ajunge în braţele lui Theo, care îi spune că o doreşte „dar nu cu moartea, ca motiv". Acestea o fac pe Katherine să înţeleagă că nu
îl va iubi pe Michael „pentru totdeauna". Când cei doi se întâlnesc, ea pune capăt relaţiei, lăsându-l pe Michael amărât şi supărat.
ISTORICUL CENZURII
Romanul Forever a fost atacat şi interzis de mai multe ori în şcoli şi biblioteci, din cauza detaliilor sexuale prezente pe tot parcursul romanului, în 1982, părinţii
unor elevi de la liceul Midvalley din Scranton, Pennsylvania, au contestat cartea, acuzând că conţine „cuvinte licenţioase, menţionând elemente ca masturbarea,
contracepţia, şi lipsa de respect faţă de părinţi". în acelaşi an, a fost atacată la şcolile din Orlando, Florida, şi la liceul Park Hill, Missouri, când bibliotecarii au
cerut conducerii şcolii să ia măsura punerii cărţii pe raftul „restricţionat". în 1983, părinţii elevilor din Akron, Ohio, şi de la Liceul Howard Suamico, Wisconsin, au
solicitat scoaterea romanului din bibliotecile şcolare, întrucât acesta „descurajează sexul marital". în 1984, contestaţiile înaintate de părinţi au dus la mutarea
romanului din categoria pentru tineret la categoria pentru adulţi, la biblioteca din Holdredge, Nebraska, din cauză că textul ar fi fost „pornografic şi nu ar fi
promovat sfinţenia vieţii de familie", în acelaşi an, un alt grup de părinţi a contestat includerea cărţii în biblioteca publică din Cedar Rapids, lowa, pe motiv că
„romanul este pornografic şi pentru că explorează zone pe care Dumnezeu nu le doreşte explorate în afara căsniciei".
Consiliul director al şcolii din Patrick County, Virginia, a ordonat ca romanul să fie pus la categoria restricţionată, la solicitarea părinţilor, acelaşi lucru
petrecându-se la bibliotecile şcolare din Campbell County, Wyoming, motivele fiind „pornografia", şi „încurajarea tinerilor să întreţină relaţii sexuale". Părinţii din
Moreno Valley, California, au încercat să excludă cartea din bibliotecile şcolare, în 1987, considerând că
apărut în 1 758, şi în Indexurile papei Leon al XIII, publicate

în 1881 şi 1900, şi în vigoare până în 1906. După cum
observă şi Putnam, selecţiile cărţilor de ficţiune care apar în
diferite versiuni ale Indexului sunt „în mod curios dispropor-
ţionate, şi de fapt aproape aleatoare în caracter".
Atât Pamela, sau virtutea răsplătită cât şi Clarissa
Harlowe (1747) ambele de Richardson, au fost publicate în
Statele Unite în 1772, când reverendul Jonathan Edwards îi
avertiza pe tineri să nu citească niciuna dintre aceste cărţi,
fiind cărţi de ficţiune, „o formă păcătoasă de a scrie", şi nu
din cauza vreunui păcat al conţinutului lor.
în 1893, Asociaţia Americană a Bibliotecilor a alcătuit o
listă conţinând 5000 de titluri, pentru bibliotecile mai mici,
sau filiale ale acestora, numind-o „o colecţie pe care am
recomanda-o oricărei biblioteci". Nici Pamela nici Clarissa
Harlowe nu se aflau pe acea listă, cu toate că se aflau alte
scrieri de Henry Fielding. Când AAB şi-a lansat Catalogul în
1904, Pamela şi Clarissa erau încă excluse din lista

extinsă de cărţi, ducând cu gândul la cenzura prin omisiune.
Multe persoane s-au declarat de acord cu Corinne Bacon
(mai întâi bibliotecară la Newark, New Jersey, şi mai apoi
editor la Catalogul de Ficţiune H.W. Wilson), în critica ei
împotriva eroinei care „se abţinuse de fapt pentru o
răsplată mai bună (căsătoria)", fiind astfel mai imorală
decât Hester Prynne din Litera stacojie.
PENTRU TOTDEAUNA (FOREVER)
Autor: Judy Blume

Editura: Bradbury Press
Forma literară: roman pentru tineret
REZUMAT
Forever este un roman despre prima dragoste şi despre
haoticele sentimente şi dorinţe sexuale ale adolescenţilor
Katherine şi Michael. Cei doi se cunosc la o petrecere de
Anul Nou, apoi se întâlnesc regulat timp de mai multe
săptămâni, devenind din ce în ce mai apropiaţi şi mai atraşi
sexual unul de celălalt. Katherine este virgină şi ezită, dar
pasiunea lui Michael o convinge până la urmă să cedeze.
Primele experienţe sexuale sunt confuze pentru cei doi.
După un timp însă, Katherine începe să se bucure de
împlinirile romantice pe care le are cu Michael, căutând pe

cât posibil mai multe ocazii pentru a le întreţine. îşi jură
unul altuia să se iubească „pentru totdeauna" şi, drept
cadou pentru Katherine la împlinirea vârstei de 18 ani,
Michael îi dăruieşte un lănţişor cu un medalion pe care
scrie, „Katherine" pe o parte, şi „Pentru totdeauna,
Michael" pe cealaltă.
Amândoi au o atitudine responsabilă faţă de relaţia lor,
discutând deschis despre contracepţie şi despre bolile cu
transmitere sexuală. întâlnirile lor sunt detaliate, crescând
în intensitate de la primele mângâieri, până la pasiunea
fierbinte dintre cei doi. Temele sexuale sunt prezente şi în
portretizarea celorlalte personaje. Sibyl, o fată care „are un
I.Q. de geniu şi s-a culcat cu şase bărbaţi diferiţi", are acum
un copil fără să ştie care dintre cei şase este tatăl. Erica
doreşte să îl ajute pe talentatul
ea conţine „profanare, descrieri sexuale, şi teme care

încurajează un comportament nerespectuos". în 1987,
considerând că romanul „nu redă caracterul responsabil al
părinţilor", şi că „personajele obsedate de sex nu trebuie să
fie un model pentru liceenii de azi", părinţii elevilor de la
liceul Marshwood, din Eliot, Mâine, au cerut excluderea
textului din biblioteca şcolară. în 1988, directorul liceului
din West Hernando, Florida, a admis plângerile părinţilor şi
a dispus scoaterea romanului din bibliotecile şcolii, pe
motiv că ar fi „nepotrivit".
Contestaţiile aduse romanului Forever au continuat şi în
anii '90. în 1992, romanul a fost pus pe raftul cu acces
„restricţionat", la liceul Herrin, Illinois, pentru că el
constituia o „lectură provocatoare din punct de vedere
sexual", copii putând să citească romanul numai cu
permisiunea părinţilor. în 1993, romanul a fost exclus din
biblioteca liceului Frost, din Schaumberg, Illinois, în urma
acuzaţiilor părinţilor cum că ar reprezenta un „manual
sexual pentru liceeni, prezentând sexul într-o lumină
strălucitoare, introducând astfel de idei în minţile lor
tinere." De asemenea, în 1993, inspectorul Rib Lake, din
Wisconsin, a înaintat „o cerere de reconsiderare" a cărţii,
după ce s-a hotărât că este „explicită din punct de vedere
sexual". Romanul a fost pus pe raftul „numai cu permisiune
parentală", apoi confiscat de către directorul şcolii. Unul
dintre consilierii psihologici ai liceului, care a criticat deschis
politica şcolii şi măsurile de restricţionare a accesului la

anumite cărţi, nu a mai fost angajat pentru următorul an
şcolar. Acesta a dat în judecată autorităţile şcolare, iar un
tribunal federal din Madison, Wisconsin, i-a oferit 394 560
de dolari daune materiale. în 1994, oficialii din educaţie din
Mediapolis, lowa, au reacţionat la criticile părinţilor şi au
exclus romanul din bibliotecile şcolare, întrucât acesta „nu
promovează abstinenţa şi relaţiile monogame şi nu are nicio
valoare estetică, socială sau morală". Cartea a fost însă
reprimită o lună mai târziu.
PEYTON PLACE
Autor: Crace Metalious

Editura: Iulian Messner Forma literară: roman
REZUMAT
Peyton Place debutează cu unele dintre cele mai
provocatoare fraze din întreaga literatură: „Vara indiană
este ca o femeie. Coaptă, fierbinte şi pasională, dar
nestatornică, vine şi pleacă după cum îi convine, astfel că nu
poţi fi sigur dacă va mai veni, sau pentru cât timp va sta."
Romanul nu conţine pasaje sexuale exagerate, în afara unui
singur caz în apropierea finalului, dar aura de sexualitate
provocatoare este mereu prezentă, la fel şi precizarea că
este vorba de cartea care „a scos din anonimat un orăşel din
New England". în esenţă, Peyton Place este povestea melo-

dramatică a lăcomiei, răzbunării, micimii sufleteşti şi a
sexualităţii în fierbere care caracterizează cele mai multe
orăşele americane. Vecinii se spionează între ei, oamenii
pătrund în intimitatea celorlalţi, orăşenii încearcă neîncetat
să îşi ascundă greşelile şi dorinţele.
Povestea gravitează în jurul personajului Allison
MacKenzie, a cărei mamă, Constance Standish, părăsise cu
mulţi ani în urmă oraşul pentru a face carieră la New York.
Constance se întorsese cu fiica ei în faşă, concepută cu un
bărbat căsătorit, şi cu povestea că ar fi fost mai întâi
căsătorită dar apoi a rămas văduvă. Neştiind detaliile
despre naşterea ei, Allison visează, aşa cum şi mama ei
visase, să părăsească josnicul orăşel pentru a face o carieră
de scriitoare la New York. Selena Cross, al treilea personaj
feminin al cărţii, locuieşte într-un cartier sărac, este abuzată
sexual de către tatăl ei vitreg, dar devine o femeie puternică
şi independentă. Romanul prezintă printre altele şi
personaje care comit incest şi adulter, iar femeile prezente
în roman sunt printre primele personaje din ficţiune care
caută şi doresc sexul, şi nu sunt doar o unealtă în activitatea
sexuală. Spre sfârşitul romanului, când Allison devine
pentru scurt timp iubita unui agent literar căsătorit, ea ezită
şi îi spune: „înseamnă că tu vezi sexul între persoane
necăsătorite drept acceptabil." Câteva clipe mai târziu, ea
se afla în braţele lui „scoţând gemete, sunete animalice,
chiar şi atunci el continuând cu atingerile senzuale, apoi

aşteptând până când ea începu să facă acele
mişcări unduioase din coapse". Ea nu îşi pierde inocenţa

decât după încă 500 de pagini ale romanului, cu şapte
pagini înainte de final. Dezamăgită de vestea că iubitul ei
este căsătorit, Allison se întoarce la Peyton Place, care nu îi
mai trezeşte aceleaşi sentimente ca înainte.
ISTORICUL CENZURII
Cartea Peyton Place a stârnit senzaţie chiar înainte de a
fi publicată; Allan Barnard, editor la Dell Books, care a
cumpărat drepturile de publicare, a anticipat că directorul
editurii Franck Taylor ar putea refuza riscul de a publica
acest roman, aşa că i-a comunicat acestuia: „Doresc să
cumpăr o carte, dar doresc ca tu să nu o citeşti." Taylor a
fost de acord, dar mai târziu a întrebat detalii despre
motivul pentru care nu ar fi trebuit să o citească, răspunsul
lui Barnard fiind: „Pentru că nu m-ai fi lăsat să o cumpăr."
Romanul s-a vândut în 3 milioane de exemplare în 1957, şi
mai mult de 10 milioane de exemplare până în 1967. în
toată această perioadă în care vânzările erau extraordinare,
o şi mai mare notorietate făcea ca ele să crească încontinuu.
în 1957, oraşul Knoxville din Tennessee a aprobat o
ordonanţă care permitea unui consiliu de specialitate să
suprime orice publicaţie considerată în urma examinării
drept obscenă. Ţinta era romanul Peyton Place; librarii la
nivel local aveau interdicţie de a-l mai comercializa. Această
ordonanţă a fost găsită neconstituţională în urma sesizărilor

făcute de un librar indignat.
Peyton Place a fost interzis în Irlanda la 6 mai 1958. Un
ordin de prohibiţie a fost publicat în Iris Oifigiuil, „singura
sursă oficială prin care librarii [şi cititorii] erau puşi la curent
cu noile ordine prohibitive", şi în care erau enumerate toate
elementele puse pe lista neagră de către Consiliul Cenzorilor
din Irlanda. Potrivit Legii Cenzurii Publicaţiilor din 1928,
„notificările din Iris Oifigiuil constituie dovada suficientă în
instanţele de prim ordin, pentru caracterul respectivei
publicaţii", în ciuda faptului că este ştiut, chiar şi de către
judecători, unii fiind citaţi în vastul studiu al lui Adams
despre cenzura irlandeză, că „această gazetă [Iris Oifigiuil]
nu este o publicaţie pe care librarii sunt obligaţi să o
citească". Consiliul de Cenzori din Irlanda a considerat
cartea „obscenă" şi „indecentă", în principal din cauza
descrierilor sexuale implicite, menţiunilor despre „incest" şi
„promiscuitate". Opera literară a fost interzisă oficial în
Irlanda până la introducerea unei noi Legi a Cenzurii
Publicaţiilor în 1967, care a redus durata unui ordin
prohibitiv la 12 ani, astfel că Peyton Place a fost printre
cele 5000 de titluri excluse din lista de publicaţii interzise.
De asemenea, în 1958, un transport conţinând
exemplare din Peyton Place a fost confiscat de Vămile
Canadiene, fiind interzisă introducerea lor în ţară. Pentru a
determina dacă romanul era obscen, Consiliul Vamal
Canadian a organizat o audiere în care un profesor de engle-

ză şi un fost profesor de istorie au depus mărturie în
favoarea cărţii. Pe baza mărturiei lor, Consiliul a dat o
decizie, permiţând intrarea cărţii în Canada. în explicaţia
dată, Consiliul spunea că pe baza declaraţiilor martorilor
chemaţi, a luat act de „distincţia dintre obscenitate şi
realism în literatură, precum şi de rolul interpretării în
ficţiunea modernă".
Romanul a fost printre cărţile considerate nepotrivite
pentru vânzarea către minori, în procesul State v. Settle. în
1959, Comisia pentru încurajarea Moralităţii la Tinerii din
Rhode Island a intentat proces împotriva editurii Bantam,
precum şi împotriva altor trei edituri care distribuiau cărţi în
întreg statul Rhode Island prin intermediul firmei Mex
Silverstein & Sons. Comisia i-a atras atenţia lui Silverstein că
ediţiile publicate de Bantam Books din Peyton Place şi The
Bramble Bush se aflau pe o listă de publicaţii
„controversate", care fusese înaintată departamentului
local de poliţie. Dorind să evite acţiunea în justiţie,
distribuitorul a oprit exemplarele rămase din cărţile
respective, înapoindu-le editurii, care a făcut un apel la
Curtea Superioară din Rhode Island, fără succes, apoi la
Curtea Supremă a Statelor Unite, care însă i-a dat câştig de
cauză, în darea sentinţei, în cazul procesului Bantam
Books, Inc., et. Al., v. joseph A. Sullivan et. Al.,
judecătorul William J. Brennan afirma că „cenzura neoficială
poate inhiba suficient circularea publicaţiilor pentru a

obţine o rezolvare injonctivă... [dar] că nu pot fi aplicate
sancţiuni penale decât după ce se face o confirmare a
obscenităţii într-un proces penal". Deşi Comisia nu avea
mijloacele legale pentru a-l forţa pe Silverstein să se
conformeze, ameninţările lor de a începe un proces penal,
urmate şi de vizite din partea poliţiei „au servit în mod clar
drept instrumente ale unor reglementări independente de
legile împotriva obscenităţii". Astfel, Curtea Supremă a
întors decizia instanţei inferioare.
SANCTUAR (SANCTUARY)
Autor: William Faulkner

Editura: Cape & Smith Forma literară: roman
REZUMAT
In esenţă, romanul Sanctuar relatează povestea
ispititoarei tinere de 17 ani, Temple Drake, fiica unui
judecător, care este pe neaşteptate martora unei crime,
fiind apoi victima unui viol brutal. Dusă într-o seară de
iubitul ei Gowan Stevens, după ce băuseră un pic prea mult,
la casa izolată a fostului condamnat Lee Goodwin şi a soţiei
acestuia Ruby, Stevens doreşte să cumpere băutură „la
negru". Ajunşi acolo, acesta din urmă rămâne beat timp de
trei zile întregi. Când într-un final se trezeşte din aburii de
etanol, realizează că este în pericol, fuge şi o părăseşte
acolo pe Temple. Temple este hărţuită sexual, apoi violată
cu un cocean de porumb de către un contrabandist
impotent pe nume Popeye, care îl mai ucide şi pe Tommy,
un membru retardat mintal al găştii, care fusese martor la
viol. Mai târziu, Popeye o închide pe Temple într-un bordel
din Memphis, unde aceasta este obligată să întreţină relaţii
sexuale cu un străin pe nume Red, sub privirile lui Popeye.
Lui Temple începe să îi placă aventura cu Red, iar Popey,
văzând acest lucru, îl împuşcă şi apoi dispare.
Temple este găsită la bordel de către avocatul însărcinat

să îl apere pe Goodwin de acuzaţia de a-l fi ucis pe Tommy,
dar aceasta minte pentru a-şi proteja reputaţia, afirmând că
Goodwin este de fapt criminalul. Temple împreună cu
influentul său tată încearcă să ascundă relaţiile sexuale ale
fetei cu Red, precum şi întreaga experienţă de la bordel,
astfel că amândoi depun mărturie împotriva lui Goodwin.
Fără niciun fel de remuşcări, Temple este escortată afară din
sala de judecată după ce depune mărturie, şi pleacă apoi
pentru o vacanţă la Luxemburg. Goodwin, deşi nevinovat,
este ars de viu de o bandă de oameni furioşi.
In ciuda deselor şi insistentelor implicaţii sexuale ale
romanului, niciu-na dintre scenele sexuale nu este descrisă
în detaliu. Chiar şi violul este doar relatat, la fel şi
sângerarea lui Temple de după aceea. Pe întreg parcursul
romanului, descrierile anatomice se limitează la coapse şi
şale. Pasajele erotice iau forma unei descrieri a lui Temple,
care dezvăluie pe sub fusta ei scurtă „fugare imagini ale
coapselor şi ale pulpelor". De asemenea, sunt descrise şi
scene de voyeurism la bordel. Chiar şi avansurile lui Popeye
sunt detaliate: „Apoi m-a atinscu mâna aia urâtă şi rece,
jucându-se pe sub haina mea... mână lui urcă apoi spre
marginea lenjeriei mele intime." Mai târziu, după ce a fost
sedusă de Red, Temple stă „într-un leşin plutitor de dorinţă
sexuală agonizantă, gândindu-se la trupul lui Red", apoi îl
imploră pe acesta să facă sex cu ea: „Te rog, te rog, te rog.
Nu mă face să aştept. Ard toată." Romanul era neobişnuit
pentru vremea lui, din cauza subiectelor sale care includeau

viol şi voyeurism, precum şi prin decorul bordelului, în care
are loc o mare parte a acţiunii.
ISTORICUL CENZURII
Cel de-al şaselea roman al lui William Faulkner,
Sanctuar, şi-a câştigat notorietatea la fel de mult prin
pasajele erotice şi referirile la prostituţie şi viol, cât şi prin
afirmaţia autorului din prefaţa la volumul din 1932, care
recunoştea că includerea celor mai sus menţionate a fost
făcută din motive mai degrabă financiare, decât artistice.
în 1948, Sanctuary a fost unul dintre cele nouă romane
etichetate drept obscene, în procesul penal ţinut la un
tribunal din Philadelphia County, Pennsylvania. Acuzaţiile
au fost aduse de către procurorul general John H. Maurer,
împotriva a cinci librari, acuzaţi de deţinerea şi vânzarea
respectivelor cărţi. Celelalte romane incriminate erau Never
Love a Stranger de Harold Robbins, Studs Lonigan Trilogy
(Young Lonigan, The Young Manhood of Studs Lonigan şi
judgement Day) şi A World I Never Made de James Farrel,
God's Little Acre de Erskine Caldwell, End as a Man de
Calder Willingham şi Wild Palms de Faulkner.
în decizia dată la data de 18 martie 1949, în procesul
Common-wealth v. Cordon, care stabilea că Sanctuary nu
este un material obscen, judecătorul Curtis Bok spunea: „Nu
există cuvinte vulgare în această carte, însă situaţiile
descrise sunt puternice şi directe. Te pune pe gânduri ceea
ce i se poate întâmpla unui om dintr-un accident nefericit."

Bok refuza astfel să declare romanul Sanctuary drept
obscen, pentru că definiţia acestui termen, folosită în cazuri
precedente, restricţiona termenul, lăsându-i incidenţă doar
asupra „impurităţii sexuale şi acelor situaţii în care incitarea
sexuală este scopul descrierilor făcute". De asemenea,
lucrarea nu s-a calificat nici drept impuritate sexuală în

literatură, pe care judecătorul o definea drept „orice scriere
al cărei scop dominant şi precis este stimularea sexuală -
adică, o incitare calculată şi eficientă a dorinţelor sexuale".
Lui Faulkner i-a fost acordat Premiul Nobel pentru
Literatură în 1950. Deşi Sanctuary nu a mai ajuns în
tribunale până în 1954, numeroase structuri locale atacau şi
contestau prezenţa romanului în biblioteci. Organizaţia
Naţională pentru Literatură Decentă a inclus lucrarea pe
lista de lecturi nerecomandate. De asemenea, în 1954, în
Irlanda, romanul Sanctuary a fost interzis împreună cu cele
mai multe lucrări ale autorului, din cauza unor expresii
precum „pui de lele", „târfă", „curvă", şi „nenorocit",
combinate cu anumite scene brutale. Cenzorii americani şi
irlandezi de asemenea au obiectat împotriva personajului
Ruby, care s-a prostituat pentru a face rost de bani, pentru
a-l scoate din închisoare pe soţul ei prin plata cauţiunii.
Schimbările în societate au făcut ca majoritatea acestor
obiecţii să dispară, deşi cazuri izolate se mai pot întâlni în
Statele Unite.
TROPICUL CANCERULUI (TROPIC OF CANCER)
Autor: Henry Miller


Statele Unite Edituri: Obelisk Press; Grove Press Forma
literară: roman
TROPICUL CAPRICORNULUI (TROPIC OF CAPRICORN)
Autor: Henry Miller

Statele Unite Edituri: Obelisk Press; Grove Press Forma
literară: roman
REZUMAT
Tropicul Cancerului ilustrează singurătate, inutilitatea,
surda căutare a plăcerilor, degradarea şi mizeria vieţii unui
american aflat în Franţa la începutul anilor 1930. început ca
o autobiografie a lui Miller, scris sub forma unui jurnal,
romanul relatează viaţa lui Miller la Paris, în aceste relatări
găsindu-şi loc şi portretele unor prieteni sau cunoştinţe
aflaţi acolo, în ciuda legăturii cu viaţa sa, romanul nu este
nici cronologic, nici exact în ceea ce priveşte datele sau
locurile. Miller foloseşte o tehnică de relatare liberă creând
un monolog interior impresionist mai degrabă decât unul
reportericesc.
Expatriat american la Paris, care depinde de prietenii săi
pentru masă şi casă, personajul principal are numeroase
aventuri sexuale cu diverse femei. Viaţa sa erotică este
descrisă grafic, deşi folosirea frecventă a exagerărilor

transformă pasajele aparent erotice în situaţii stranii, care
demonstrează absurditatea existenţei umane, mai mult
decât să stimuleze din punct de vedere erotic. Imagistica
sexuală, precum şi limbajul lui Miller, sunt directe şi şocante
pe parcursul romanului.
O, Tania, unde-i acum pizda ta caldă, unde sunt

jartierele alea groase şi grele, unde sunt pulpele alea moi şi
pline? în penisul meu e un os lung de 6 inci. O să
scormonesc în fiecare cută din adâncul tău ce colcăie de
sămânţă, Tania. O să te trimit acasă la Sylvester al tău! Da,
el ştie să aprindă un foc, dar eu ştiu să aprind măruntaie de
femeie... Te fut, Tania, ca să rămâi bine futută. Şi dacă te
temi să te fuţi în public, o s-o fac în particular. O să-ţi smulg
câţiva peri... O să-ţi muşc clitorisul şi o să scuip piese de 2
franci...63
Miller de asemenea cuprinde în lucrarea sa şi câteva
pasaje ermetice. De exemplu, el descrie într-o situaţie
discursul monoton al unui companion de cină ca fiind ca şi
cum „şi-ar fi scos penisul său circumcis şi ar fi făcut pipi pe
noi". într-o altă situaţie, critica sa socială este exprimată
astfel: „De o sută şi mai bine de ani, lumea, lumea noastră
moare. Şi niciun om, în această sută şi mai bine de ani, nu a
fost suficient de nebun încât să introducă o bombă în fundul
creaţiei, şi să o detoneze."
Tropicul Capricornului este de asemenea semi-

autobiografic. Romanul acoperă perioada 1920-1924, chiar
înainte ca autorul să plece din
America. In această perioadă, el lucra pentru Western

Union, numită în roman Cosmodemonic Telegraph Company
of North America. încă o dată, la fel ca şi în romanul
anterior, Miller relatează agonia sa în încercarea de a se
regăsi şi de a fi sincer cu el însuşi, în ciuda presiunilor de a
se conforma impuse de o societate industrială. Deşi în
decursul perioadei descrise de Tropicul Capricornului
Miller era însurat, el îşi povesteşte o serie de aventuri cu
prostituate, soţiile sau surorile unor prieteni, sau cunoştinţe
întâmplătoare.
Romanul este plin de cuvinte indecente, nu numai
despre situaţii sexuale sau emetice, dar de asemenea
inundând situaţii cât se poate de obişnuite. La un moment
dat, el afirmă: „M-am simţit bine pentru că, după cum am
zis şi mai devreme, m-a durut în fund de toate." într-o altă
pasaj, comentează: „Nu eram un pupincurist prea bun."
Criticile aduse Americii sunt expuse în acelaşi limbaj direct:
„Văd toate străzile Americii combinate într-un uriaşă hazna,
o hazna a spiritului în care totul este absorbit şi scurs în
eternul căcat... în burta trombonului se află sufletul
Americii, flatulându-şi inima sa mulţumită."
Ca şi în Tropicul Cancerului, Miller foloseşte un limbaj

aproape şocant, descriind activităţi sexuale bizare, pe care
le are împreună cu „Mo-na", a doua sa soţie.
în ciuda limbajului şocant, a descrierilor sexuale şi
emetice, Miller reuşeşte să ilustreze pentru cititori
absurditatea condiţiei umane.
ISTORICUL CENZURII
Tropicul cancerului a fost prima dată publicat la Paris,
în 1934, rămânând interzis oficial în Statele Unite timp de
trei decenii. Cu toate acestea, exemplare ale cărţii circulau
clandestin prin cercurile studenţeşti, iar Grove Press a decis
să publice romanul şi în Statele Unite. Din aproape 2
milioane de exemplare distribuite, aproape trei sferturi au
fost înapoiate editurii. Romanul a fost implicat în cel puţin
40 de cazuri penale împotriva librarilor, chiar şi după ce
guvernul a ridicat interdicţia asupra sa. A avut loc un număr
imposibil de estimat de procese civile, având în centru acest
roman, la fel de dese au fost şi cazurile de retragere
„voluntară" de la vânzare, sau de presiuni pentru a face
acest lucru.
în 1950, Ernest Besig, directorul Uniunii Americane
pentru Libertăţi Civile din San Francisco, a încercat să
importe exemplare din Tropicul Cancerului şi din Tropicul
Capricornului, iniţiind astfel primul proces judiciar în care
au fost implicate cele două titluri. Invocând Secţiunea 1305
din Statutul Vămilor, oficialii vamali au reţinut cărţile,

determi-nându-l pe Besig să conteste această decizie la
tribunal. înainte de a ajunge în instanţă, Besig a solicitat o
moţiune prin care să le fie permis la 19 critici literari să
depună mărturie pentru valoarea artistică literară a
romanelor şi despre statutul lui Miller de scriitor serios.
Moţiunea a fost respinsă de către judecătorul Louis A.
Goodman, care a declarat foarte direct:
După părerea mea, efectul dominant al cărţilor în cauză
este unul obscen. Ambele cărţi sunt pline de pasaje lungi,
revoltătoare şi mizerabile care au tendinţa de a incita
dorinţe şi gânduri depravate. Cărţile de asemenea conţin
pasaje şi capitole, despre care se poate spune că au valoare
literară, dar porţiunile obscene nu au o asemenea valoare;
acestea sunt în mod direct, în întregime şi fără dubiu,
mizerabile şi obscene, neavând nicio relaţie rezonabilă cu
vreun concept literar inerent temei literare a romanului.
Cazul a fost judecat fără juriu în 1951, cu judecătorul
Goodman la prezidiu. în ciuda lui Besig, a unor recenzii din
lucrările lui Miller, şi a declaraţilor date de critici în apărarea
valorii literare a romanelor, judecătorul a condamnat
ambele cărţi, considerându-le obscene. In declaraţia sa
finală, Goodman specifica:
Multele şi vastele descrieri mizerabile de experienţe,
practici şi organe sexuale sunt prin ele însele suficiente
pentru a constata depravarea.... Este suficient să spunem că
vastele pasaje obscene au o asemenea amploare criminală,

încât dacă le-am enumera în aceste rânduri, ar transforma
declaraţia aceasta într-o scriere pornografică... Există mai
multe pasaje în care organele sexuale feminine sunt
descrise şi prezentate în asemenea detaliu şi cu un limbaj
într-atât de vulgar, încât cititorului i se poate face greaţă.
Dacă aceasta ar constitui literatură tolerabilă şi permisă
pentru import, atunci demnitatea fiinţei umane şi valoarea
familiei, elemente de bază ale societăţii noastre, ar fi
pierdute.
A fost înaintat imediat un apel la această decizie, astfel
că, pe 23 octombrie 1953, romanele au fost din nou
declarate obscene, într-o decizie unanimă în cazul Besig v.
United States. în declaraţia sa finală, judecătorul
Albert Lee Stephens a caracterizat cărţile ca fiind
„cuvintele de netipărit ale josniciei şi falimentului moral",
susţinând că, chiar şi luate în întregime, cărţilor le lipsea
valoarea literară.
Practic, absolut ce poate fi acoperit de generosul cuvânt

„păcat" este detaliat în limbajul voluptuos, sălbatic,
decadent al indecenţei, al prostituţiei şi al mizeriei. Şi
absolut toate sunt relatate fără vreun cât de mic semn de
respingere a acestora. Consecvent cu spiritul acestor cărţi,
chiar şi excrementele umane sunt descrise în cele mai
mizerabile cuvinte posibile.
Ediţia din 1961, apărută la Grove Press, din Tropicul

Cancerului a atras după sine numeroase acţiuni în instanţă,
întrucât nu fusese încă un caz-test în această formă, cum
fusese pentru Amantul doamnei Chatterley. Grove Press a
ezitat să facă apel la Curtea Supremă în primele cazuri, iar
aceste amânări de a merge până la o decizie finală a siste-
mului judiciar costau într-adevăr foarte mult, întrucât Grove
Press se angajase să acorde asistenţă juridică tuturor celor
care comercializau cartea. Trei instanţe la nivel de stat
declaraseră cartea „obscenă", în procesele State v.
Huntington (Connecticut); Grove Press, Inc v. Florida,
(Florida); Hatman v. Morris, (Illinois); Commonwealth v.
Robin (Pennsylvania) şi People v. Fritch (New York). în
aceeaşi perioadă, statele California, Massachusetts şi
Wisconsin au declarat romanul ca „nefi-ind obscen", în
procesele Zeitlin v. Arnebergh (1963) (în unanimitate);
Attorney General v. Book Named „Tropic of Cancer"
(1962) (decizie de 4 la 3); şi McCauley v. Tropic of Cancer
(1963) (decizie de 4 la 3).
Pe 22 iunie 1964, printr-un vot de 5 la 4, în cazul Grove
Press, Inc. v. Gerstein (1964), Curtea Supremă a Statelor
Unite a întors decizia dată în Florida, în cazul Grove Press,
Inc v. Florida. Decizia a fost inversată printr-un ordin per
curiam în care Judecătorul William J. Brennan Jr. a declarat
că „materialele care abordează sexul în aşa manieră încât să
exprime idei, sau care au valoare artistică, ştiinţifică sau
literară, sau orice altă formă de importanţă socială, nu pot fi
etichetate drept obscene şi nici nu le poate fi negat dreptul
la protecţie constituţională."
Editura Grove Press a apărat în mod viguros romanul
Tropicul Cancerului în numeroase jurisdicţii, dar a fost în
cele din urmă obligată să recunoască că nu mai are
resursele necesare pentru a proceda la fel şi în cazul
romanului Tropicul Capricornului.
ULISE (ULYSSES)
Autor: james joyce

Statele Unite Edituri: Sylvia Beach's Shakespeare & Co.;
Random House Forma literară: roman
REZUMAT
Scris în stil fluxul conştiinţei, acţiunea romanului Ulise,
se petrece într-o singură zi, 16 iunie 1904, şi relatează
gândurile, sentimentele, cuvintele şi faptele lui Leopold
Bloom, ale soţiei sale, ale lui Molly, şi ale lui Stephen
Dedalus. Romanul a fost deseori criticat întrucât descrie în
mod explicit plăceri senzuale, face referiri emetice şi
zugrăveşte imagini sexuale foarte deschis. De asemenea, au
fost făcute plângeri în legătură cu folosirea frecventă a
cuvintelor „vagin", „scrot", „penis", „himen", precum şi a
unor metafore care ţin locul unor asemenea organe
genitale.
Cele mai multe referiri erotice apar prin intermediul
personajelor Bloom şi Molly. Hoinărind prin Dublin şi
oprindu-se la numeroase baruri pe parcursul zilei, Bloom
reflectă călătoria eroului epic Ulise care a hoinărit timp de
zece ani, înainte de a ajunge înapoi acasă la credincioasa lui
soţie. Bloom, un om obsedat de plăceri fizice şi senzuale, îşi
aminteşte de experienţele sale sexuale pe tot parcursul
acestei călătorii de o zi, amintindu-şi de exemplu o situaţie
când „M-am aruncat cu sălbăticie asupra ei, am sărutat-o;
ochii, buzele ei, gâtul ei lung, sânii ei plini de femeie...
sfârcurile grase drepte". Este de asemenea explicit în referiri
emetice, descriind în detaliu un scaun, şi relatând senzaţiile
fizice pe care acesta le producea. De asemenea adoră să
mănânce „rinichi de oaie la grătar care îi oferea simţurilor
sale o atingere a unui difuz miros de urină".
Molly este şi ea preocupată de astfel de elemente
emetice şi de sex. La un moment dat, ea rămâne fără un
anumit produs de îngrijirea pielii şi se gândeşte: „Păi
presupun că va trebuie [sic] să mă spăl în propriul pişat."
Molly descrie organul sexual masculin ca pe o „grozavă
brută roşie" sau „un fel de rangă groasă", în timp ce se
pregăteşte să facă sex, spre sfârşitul romanului. Referirile
sexuale sunt numeroase, dar descrierile apar într-o manieră
fragmentară, cele mai multe fiind monoloage interioare ale
personajelor.
ISTORICUL CENZURII
în 1922, Departamentul American al Oficiilor Poştale a
ars 500 de exemplare din roman, când s-a încercat
introducerea lor pe teritoriul american, iar decizia
tribunalului a fost împotriva cărţii. Primul proces în care a
fost implicat romanul a avut loc în 1921, când John Sumner,
secretarul Societăţii pentru Suprimarea Viciului din New
York, a confiscat un exemplar din revista Little Review, care
conţinea un capitol din Ulise. Procesul a debutat la scurt
timp după aceea, cu Margaret Head şi Jane Heap, redactori
la revista în cauză, de partea apărării. Scriitorul John
Cowper Powys şi regizorul Philip Moeller, chemaţi ca
martori, au declarat că stilul lui Joyce este prea obscur
pentru a fi înţeles de cei mai mulţi oameni; cu toate
acestea, tribunalul a decis împotriva revistei şi implicit
împotriva romanului.
Au început să apară ediţii bowdlerizate şi piratate ale
romanului, dar nicio măsură nu a mai fost luată până în
1932, când colectorul vamal a confiscat un exemplar al
romanului care era menit să ajungă la editura Random
House, declarându-l obscen, pe baza Legii Vămilor din 1930.
Random House a intervenit în această situaţie, întrucât
editura pregătea deja o ediţie a romanului pe care
intenţiona să o distribuie în Statele Unite. Astfel, editura a
solicitat o audiere, prevăzută de Legea Vămilor, cerând
astfel exculparea titlului în cauză. în solicitările sale
îndreptate către Curtea Federală New York, Random House
a cerut ca romanul să fie citit în întregime, şi ca pasajele
declarate „obscene" să fie puse în contextul romanului. în
procesul United States v. One Book Entitled „Ulysses",
mai apoi reconfirmat în United States v. One Book Entitled
„Ulysses", judecătorul John M. Woolsey a respins acuzaţiile
de obscenitate, afirmând că în ciuda „francheţei
neobişnuite" a romanului, „nu detectez în vreun loc figura
senzualistului. Consider că romanul nu este pornografie."
Mai departe, judecătorul argumenta că limbajul şi descrie-
rile sunt perfect consecvente şi potrivite cu oamenii pe care
Joyce îi prezintă. Cât despre „recurenta apariţie a temei
sexului în minţile personajelor sale, trebuie să avem în
minte faptul că mediul era unul celtic, iar anotimpul era
primăvara." Judecătorul Woolsey a considerat că textul nu
este obscen, judecând după efectul pe care îl poate avea
asupra omului mediu.
în mai multe pasaje pare a fi dezgustător, dar, deşi
conţine după cum am menţionat mai sus, multe cuvinte de
obicei considerate obscene, nu am găsit nicio idee care să
fie obscenă, sau să fie în slujba obscenităţii. Fiecare cuvânt
al cărţii contribuie ca un element al unui mozaic la
detalierea imaginii pe care Joyce încearcă să o construiască
pentru cititorii săi.
Guvernul a făcut apel la această decizie la Curtea de
Apel, în cazul United States v. One Book Entitled
„Ulysses", iar judecătorul Augustus Hand a reconfirmat
decizia anterioară. în declaraţia explicativă, judecătorul
spunea: „Considerăm că Ulise este o carte originală şi cu o
abordare sinceră, care nu are ca scop promovarea
depravării." Guvernul a decis să nu facă apel la Curtea
Supremă, punând astfel capăt luptei ce a durat mai mult de
un deceniu pentru interzicerea romanului. De asemenea,
acesta a fost un pas înainte spre libertate în lupta dintre
moralişti şi editori, în esenţă, tribunalul a decis că daunele
aduse de o carte „obscenă" trebuie judecate nu prin
delimitarea unor pasaje, ci prin considerarea întregii cărţi.
Astfel, dacă titlul în întregul său are o valoare literară, părţi-
le obscene fiind importante pentru această valoare, cartea
nu poate fi considerată obscenă. Rezumând noua
interpretare dată legii, judecătorul Augustus Hand declara:
Credem că testul potrivit pentru a verifica dacă o carte
este obscenă este identificarea efectului său dominant, (de
ex., este promovarea depravării efectul dominant produs de
lectura cărţii?) Aplicând acest test, relevanţa părţilor
imputabile pentru tema romanului, reputaţia lucrării prin
estimările unor reputaţi critici, dacă textul este modern, sau
verdictul trecutului, dacă este veche, sunt elementele
necesare pentru obţinerea dovezilor; operele de artă nu vor
obţine o reputaţie înaltă dacă obscenitatea este singura lor
raţiune de a fi.
Un efect semnificativ al verdictului a fost acela că i-a
determinat pe judecători şi procurori să examineze cărţile în
întregime, şi nu doar pagini izolate. De asemenea, decizia a
permis editarea romanului în Statele Unite.
CĂRŢI INTERZISE DIN MOTIVE SOCIALE
Larga categorie a obscenităţii a dat naştere la

numeroase şi variate interpretări ale legilor, problema de
bază fiind definirea a ceea ce se poate numi o opera literară
„obscenă". Limbajul legilor americane indică în dreptul
termenului obscen în literatură, lucrări care „descriu sau
portretizează comportament sexual într-o manieră
ofensatoare". Legea de asemenea specifică faptul că
diagnosticul de obscenitate trebuie stabilit şi dacă „o
persoană obişnuită, judecând după standardele
contemporane ale comunităţii, consideră că o operă de artă,
luată ca întreg, este menită pasiunilor senzuale". De cele
mai multe ori, toate acestea au însemnat de fapt că operele
care foloseau cuvinte etichetate drept „vulgare" de către
anumiţi membri ai unei comunităţi, sau care prezentau
relaţii între diferite rase umane, sau relaţii homosexuale
inacceptabile standardelor unei anume comunităţi, au
primit eticheta de „obscenitate". Aceştia sunt factori sociali,
de aici şi problematica acestui capitol, iar ei diferă de cei
erotici, politici sau religioşi.
Cenzorii au aplicat deseori asemenea standarde atât de
generale asupra publicaţiilor, astfel că o varietate foarte
largă de opere literare a ajuns să fie numită obscenă.
Această secţiune a cărţii va evita astfel de generalizări. în
schimb, cărţile discutate aici sunt opere literare care au fost
interzise, cenzurate, sau atacate din cauza limbajului, a
caracterizărilor rasiale, sau a consumului de droguri, a
referirilor despre anumite clase sociale sau orientări

sexuale, sau a altor diferenţieri sociale pe care unii le-au
considerat dăunătoare pentru cititori. Astfel, în această
secţiune este inclusă de exemplu cartea Aventurile lui
Huckleberry Finn de Mark Twain, dar nu şi Amantul
doamnei Chatterley de D.H. Lawrence, chiar dacă
amândouă romanele au fost interzise în trecut din cauză că
erau „obscene"; primul şi-a atras această etichetă din cauza
limbajului său şi a descrierilor rasiale; în timp ce cea din
urmă conţine descrieri sexuale, ea fiind interzisă pentru
conţinutul erotic. Cărţile care urmează au fost cenzurate din
cauza temei pe care o tratează sau a personajelor care nu se
conformează standardelor sexuale, rasiale sau sociale ale
cenzorilor lor.
Larga categorie a obscenităţii a dat naştere la
numeroase şi variate interpretări ale legilor, problema de
bază fiind definirea a ceea ce se poate numi o opera literară
„obscenă". Limbajul legilor americane indică în dreptul
termenului obscen în literatură, lucrări care „descriu sau
portretizează comportament sexual într-o manieră
ofensatoare". Legea de asemenea specifică faptul că
diagnosticul de obscenitate trebuie stabilit şi dacă „o
persoană obişnuită, judecând după standardele
contemporane ale comunităţii, consideră că o operă de artă,
luată ca întreg, este menită pasiunilor senzuale". De cele
mai multe ori, toate acestea au însemnat de fapt că operele
care foloseau cuvinte etichetate drept „vulgare" de către

anumiţi membri ai unei comunităţi, sau care prezentau
relaţii între diferite rase umane, sau relaţii homosexuale
inacceptabile standardelor unei anume comunităţi, au
primit eticheta de „obscenitate". Aceştia sunt factori sociali,
de aici şi problematica acestui capitol, iar ei diferă de cei
erotici, politici sau religioşi.
Cenzorii au aplicat deseori asemenea standarde atât de
generale asupra publicaţiilor, astfel că o varietate foarte
largă de opere literare a ajuns să fie numită obscenă.
Această secţiune a cărţii va evita astfel de generalizări. în
schimb, cărţile discutate aici sunt opere literare care au fost
interzise, cenzurate, sau atacate din cauza limbajului, a
caracterizărilor rasiale, sau a consumului de droguri, a
referirilor despre anumite clase sociale sau orientări
sexuale, sau a altor diferenţieri sociale pe care unii le-au
considerat dăunătoare pentru cititori. Astfel, în această
secţiune este inclusă de exemplu cartea Aventurile lui
Huckleberry Finn de Mark Twain, dar nu şi Amantul
doamnei Chatterley de D.H. Lawrence, chiar dacă
amândouă romanele au fost interzise în trecut din cauză că
erau „obscene"; primul şi-a atras această etichetă din cauza
limbajului său şi a descrierilor rasiale; în timp ce cea din
urmă conţine descrieri sexuale, ea fiind interzisă pentru
conţinutul erotic. Cărţile care urmează au fost cenzurate din
cauza temei pe care o tratează sau a personajelor care nu se
conformează standardelor sexuale, rasiale sau sociale ale

cenzorilor lor.
ZOO de cărţ; interzise
Dawn B. Sova, Ph.D.

AUTOBIOGRAFIA LUI BENJAMIN FRANKLIN (THE
AUTOBIOGRAPHY OF BENJAMIN FRANKLIN)
Autor: Benjamin Franklin

Editura: Buisson
Forma literară: memorii
REZUMAT
Autobiografia lui Benjamin Franklin este o sinceră şi
uneori pestriţă cronică a unui om care a trăit viaţa din plin.
Franklin a început să îşi scrie memoriile pentru fiul său,
William Franklin, de care însă mai târziu s-a înstrăinat.
Autobiografia relatează copilăria autorului într-o familie
săracă în care era cel mai mic dintre cei 17 copii ai unui
fabricant de săpun şi lumânări, ucenicia sa la o tiparniţă,
precum şi postul său de agent al coloniei Pennsylvania în
Anglia, în 1757. El oferă detalii despre chinurile şi strădaniile
sale constante de a-şi îmbunătăţi educaţia, explicându-şi
ZOO de cărţ; interzise
pasiunea pentru progres, atât pentru

sine cât şi pentru cei din jur. Autobiografia se încheie când
Franklin devine cu adevărat o figură publică şi nu numai, la
nivel internaţional.
în ciuda accentului pus asupra progresului şi
îmbunătăţirii morale prezente în Autobiografie, Franklin
arată deseori că este capabil să şi greşească precum orice
om obişnuit. El recunoaşte că „pasiunea greu de controlat
din tinereţe m-a îndreptat frecvent spre aventuri cu femei
de condiţie joasă care mi s-au ivit în cale, pe care le-am
frecventat, lucru care m-a costat scump, aducându-mi mari
neajunsuri, pe lângă riscul continuu la care îmi supuneam
sănătatea". De asemenea, recunoaşte că a fost deseori
victima unor pasionate accese de slăbiciune şi că nu şi-a
respectat mereu principiile, schimbându-şi însă „opiniile pe
care le credeam corecte, dar despre care constatam exact
opusul".
într-un episod, Franklin povesteşte despre plecarea sa
neplăcută din Boston, din 1723, scriind că îi lăsase pe
oameni cu impresia că ar fi plecat din cauza unui incident
erotic. într-un alt episod, Franklin îşi aminteşte incidentul
care a cauzat despărţirea de prietenul său pe nume James
Ralph, care şi-a lăsat în urmă soţia şi copilul şi a plecat spre
Anglia împreună cu Franklin pentru a-şi găsi de lucru. Ralph
a început o aventură cu o englezoaică tânără, dna T., cu care
a avut un copil. Nereuşind să-şi
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________________100 de cărţi interzise
găsească un loc la catedră la Londra, Ralph a plecat să

predea la o şcoală rurală, rugându-l pe Franklin să aibă grijă
de dna T. Franklin i-a împrumutat acesteia bani şi a ajutat-o
de cele mai multe ori când ea a avut nevoie. într-una din
vizite, Franklin „şi-a permis familiarităţi" pe care doamna le-
a respins, şi i le-a comunicat ulterior lui Ralph.
Autobiografia prezintă o faţă foarte umană a unei
personalităţi istorice binecunoscute.
ISTORICUL CENZURII
Autobiografia lui Franklin este una dintre cel mai des
expurgate cărţi publicate vreodată în America, fiind
cenzurată încă de la prima ei publicare. în 1789, Franklin a
trimis câte un manuscris prietenilor lui, Benjamin Vaughn şi
Guillaume le Veillard, primarul oraşului Passy, din Franţa,
cerându-le sfatul. După moartea lui Franklin în 1790, în
Franţa a apărut o ediţie piratată a cărţii. Cu scopul de a
publica o versiune mai „acceptabilă", nepotul lui Franklin,
William Temple Franklin, a editat versiunea în limba
franceză, pe care a publicat-o în 1818 ca parte a Operelor
Complete. în această ediţie erau făcute 1200 de modificări
în frazare faţă de original, cu scopul de a moderniza
limbajul, actualizân-du-l la standardele secolului al XlX-lea.
Totuşi, schimbările au atenuat multe dintre tonurile lui
Franklin, schimbând deseori şi înţelesul frazelor.
în 1886, Houghton Mifflin a publicat o ediţie a

Autobiografiei care includea şi povestea incidentului cu
James Ralph, eliminând însă pasajele care vorbeau despre
avansurile pe care Franklin le făcuse dnei T. în schimb,
editorul a inserat o altă explicaţie pentru relaţia tensionată
dintre cei doi vechi prieteni: „între timp, diferite împrejurări
au dus la o răcire a relaţiilor." în 1888, editura Ginn &
Company a exclus întregul episod. Houghton Mifflin a
menţinut episodul în forma sa expurgată în ediţia sa din
1892, dar editorul, Julian Abernethy, profesor la Middlebury
College, a înlocuit explicaţia cu alta: „între timp, o altă
problemă a făcut ca relaţia să se răcească." Editorii au
justificat aceste schimbări, pe lângă multe altele care au fost
făcute în aproape o duzină de ediţii, prin ideea că textul va
ajunge şi Tn mâinile elevilor de liceu, care trebuie protejaţi.
Franklin a mai scris şi alte cărţi pestriţe care i-au câştigat
aprecierea colegilor săi, dar care nu se regăsesc prea des în
listele de lecturi. De exemplu, în „Sfaturi pentru un tânăr în
alegerea unei partenere", Franklin sugerează că mai multă
plăcere se va obţine cu o femeie mai în vârstă, întrucât
„după ceea ce se găseşte sub corset, este imposibil să spui
dintre două femei care este mai în vârstă, şi care mai
tânără", iar „ele [femeile mai în vârstă] sunt atât de
recunoscătoare". în „Polly Baker's Speech", apărut în revista
Gentleman's Magazine în 1747, el se deghizează într-un
personaj feminin din New England, care se apără într-un
proces, din nou, pentru că are un nou copil ilegitim. Franklin

este de asemenea ironic în „Către Academia Regală din
Bruxelles", în care parodiază rapoartele ştiinţifice în care se
spune că aditivii chimici din alimente pot ameliora acele
„gaze din intestine", şi foloseşte deseori un cuvânt ne-
academic pentru a le descrie.
După cum observa şi judecătorul Clarke în cazul Roth v.
United States (1957), operele lui Franklin în cauză „pe care
juraţii le pot vedea cu uşurinţă drept «obscene», potrivit
instrucţiunilor judecătorului în cazul pentru care se pleda la
bară", ar fi cauzat de asemenea acuzarea unei persoane
dacă aceasta ar fi expediat cartea prin poştă în 1957, şi „ar fi
adus-o în faţa unor pedepse prevăzute de statutul federal
despre obscenitate". Judecătorul a mai comentat faptul că
Thomas Jefferson a apreciat pozitiv lucrarea „Polly Baker's
Speech" şi că James Madison nu numai că i-a lăudat umorul
lui Franklin, dar a şi scris nişte anecdote în stilul lui Rabelais.
Faptul că Franklin este cunoscut în popor drept „Părintele
Poştei" se dovedeşte a fi o ironie, întrucât propriile sale
opere, cu referirile sale umoristice cu tentă sexuală, ar fi
fost considerate prea obscene pentru a fi expediate prin
poştă, potrivit statutelor federale, care se aplicau în
asemenea cazuri până cu puţin timp înainte de acea dată.
AVENTURILE LUI HUCKLEBERRY FINN (THE ADVENTURES

OF HUCKLEBERRY FINN)
Autor: Mark Twain Data şi locul publicării: 1884

Editura: publicată privat Specie literară: roman
REZUMAT
Romanul relatează aventurile şi încercările prin care
trece zvăpăiatul băiat sudist, într-un cadru de sfârşit de
secol al XlX-lea. Narate la persoana I, Aventurile lui
Huckleberry Finn descriu viaţa într-o Americă în curs de
dezvoltare, şi pe tânărul Huckleberry în drumul său către
maturitate. Povestea începe cu evadarea lui Huck din casa
tatălui său crud şi neîngăduitor, urmărind apoi plecarea
tânărului pe fluviul Mississippi împreună cu prietenul său,
sclavul Jim. împreună trec printr-o serie întreagă de
aventuri şi mici nelegiuiri.
La început, Huck aminteşte cititorilor că multe dintre
aventurile sale au fost deja povestite în Aventurile lui Tom
Sawyer. El afirmă că cei 12 000 de dolari găsiţi de el şi de
Tom în romanul precedent erau acum investiţi şi acumulau
dobândă. Debutul romanului îl găseşte pe Huck trăind în
casa văduvei Douglas şi alături de Miss Watson, şi expri-
mându-şi nemulţumirea faţă de deranjul care se face în
jurul său pentru a-l determina să se conformeze societăţii în
care trăieşte. Huck nu vede niciun sens în acest mod de
viaţă şi doreşte să fie un băiat aventurier aşa cum îi este şi
firea.
Pe măsură ce naraţiunea evoluează, tatăl lui Huck,

beţivul oraşului şi în general o povară pentru societate,
aude despre averea lui Huck. îl răpeşte pe acesta şi îl ţine
ostatic într-o colibă.izolată, departe de oraş. în timp ce Huck
aşteaptă să fie eliberat sau salvat de cineva, tatăl său îl bate
frecvent, determinându-l să înţeleagă că evadarea este
singura soluţie. Pentru a reuşi aceasta, el scorneşte un plan
pentru a lăsa să se creadă că a fost ucis. Reuşindu-i planul,
Huck ajunge în sfârşit la un loc sigur, pe Jackson's Island,
unde se reîntâlneşte cu sclavul fugar al domnişoarei
Watson, Jim. Acesta se ascunde şi el, temându-se să nu fie
prins şi pedepsit pentru fuga de la stăpâna sa. Huck promite
să nu vorbească despre Jim cu nimeni, cei doi devenind
astfel parteneri de nădejde. Conştienţi de faptul că Jim este
căutat, cei doi se hotărăsc să părăsească Jakson's Island în
căutarea aventurilor şi a statelor libere.
Ei se îmbarcă pe o plută şi îşi încep călătoria. Pe timp de
zi ei se ascund pe uscat, iar odată ce apune soarele, pornesc
de-a lungul fluviului. Totul merge ca uns, până când într-o
noapte, în timpul unei furtuni puternice, pluta lor este
distrusă. Acest eveniment nu numai că este gata să pună
capăt vieţii tânărului Huck, dar îl şi desparte de Jim.
Huck înoată până la mal, acolo trezindu-se în mijlocul
unei vrajbe între două familii, Grangerford şi Shepherdson,
fiind imediat ameninţat de către membrii familiei
Grangerfod. El le spune că se numeşte George Jackson,
explicând pe scurt că naufragiase şi că apele fluviului îl

aduseseră la mal. Rămâne împreună cu familia Grangerford
pentru puţin timp însă, bucurându-se de stilul lor de viaţă şi
făcându-şi noi prieteni, ba chiar reuşind să se întâlnească
din nou cu Jim. Când conflictul dintre cele două familii se
înteţeşte, iar cei doi tineri văd fără voia lor mai mulţi
membri din ambele familii murind, decid să îşi reia aventura
pe fluviu, întâlnindu-se cu doi indivizi cunoscuţi sub numele
de „ducele" şi „regele". Cei doi se dovedesc a fi nişte indivizi
specializaţi în jafuri şi înşelăciuni, care nu ezitau chiar să se
dea drept rudă cu un om decedat pentru a obţine bani din
moştenire. Huck, crescut într-o moralitate solidă, refuză să
coopereze cu ei, dezvăluind înşelătoriile celor doi
răufăcători. Aceştia fug, dar nu înainte de a-l vinde pe Jim
lui Silas Phelps.
încercând să obţină libertatea lui Jim, Huck îl vizitează
pe Phelps la ferma sa, acolo unde este confundat cu Tom
Sawyer, care era aşteptat să sosească în aceeaşi zi. Huck
întreţine confuzia intenţionat, apoi se întâlneşte cu
adevăratul Tom, împreună hotărând să continue schimbul
de identitate, Tom urmând să pozeze drept fratele lui Huck,
Sid. Totodată, cei doi se pun de acord să îl elibereze cât mai
repede pe Jim. După mai multe încercări, Jim reuşeşte să
evadeze în cele din urmă, dar Tom este împuşcat accidental
în picior în timpul operaţiunii. Cu toate că Jim este descris
ca un ignorant pe întreg parcursul romanul, el este un om
decent din punct de vedere moral, punându-şi în pericol

visul de a fi liber pentru a-l îngriji pe Tom.
Romanul ia sfârşit, Huck şi Tom, auzind că Jim era deja
un om liber, după cum precizase în testament dra Watson,
fosta lui proprietară. Aceasta pune capăt tuturor planurilor
de evadare, permiţându-i lui Jim să fie aşa cum şi-a dorit
dintotdeauna, şi anume liber. Huck de asemenea decide să
plece din nou şi să hoinărească prin lume, fiind convins că
lumea civilizată nu este potrivită pentru firea lui.
ISTORICUL CENZURII
Romanul a stârnit controverse încă de la început, când
Biblioteca Publică din Concord, Massachusetts a interzis
cartea încă din 1885, numind-o „un gunoi potrivit numai
pentru mizerabili". Moralitatea convenţională era jignită de
limbajul de stradă vorbit de Jim şi Huck, precum şi de
comportamentul lor neşlefuit. Biblioteca Publică din
Denver, Colorado de asemenea a interzis romanul în 1902,
Biblioteca Publică din Brooklyn mutându-l însă din
secţiunea de cărţi pentru copii pe motiv că „pe Huck nu
numai că îl mănâncă, dar se şi scarpină, spunând sudoare
când trebuie să spună transpiraţie". în 1930, vameşii din
URSS au confiscat romanul, la fel făcând şi cu Aventurile lui
Tom Sawyer.
In Statele Unite, controversele s-au mai liniştit timp de
cinci decenii, romanul devenind un clasic american şi o
lectură de bază în şcoli. însă o nouă provocare a izbucnit în

1957, când Asociaţia Naţională pentru Emanciparea
Oamenilor de Culoare a atacat aspectele rasiale ale roma-
nului, cerând ca acesta să fie exclus din şcolile din New York.
Autorul de culoare Ralph Ellison comenta că prietenia lui
Huck cu Jim înjosea statutul oamenilor de culoare, întrucât
adolescentul Huck era egal sau chiar superior în capacităţile
de decizie cu deja adultul şi maturul Jim. în 1969, la liceul
Miami Dade, romanul a fost exclus din lista de lecturi,
întrucât se credea că îi inhiba pe elevii de culoare.
In 1973, Editura Scott, Foresman, a acceptat solicitările
oficialilor din domeniul educaţiei din Tennessee, elaborând
o ediţie a romanului din care lipseau pasajele considerate
imputabile. Sunt astfel omise pasajele din Capitolul XVIII, în
care tinerii familiei Grangerford dau noroc în fiecare
dimineaţă cu părinţii lor, consumând băuturi alcoolice cot la
cot cu ei. Cu toate acestea episodul apare însă în Statele
Unite în literatură, un manual folosit la nivel naţional.
Cele mai frecvente obiecţii aduse romanului sunt legate
de limbajul folosit la adresa oamenilor de culoare. Cedând
la presiunile districtelor şcolare din întreaga Americă,
editorii de manuale până în 1975 au introdus metafore,
substituind astfel termenul „negrotei". Editura Scott,
Foresman a rescris pasajele în cauză, eliminând contextual
cuvântul, Editura Singer l-a înlocuit pur şi simplu cu
termenul „sclav", iar McGraw-Hill a folosit termenul
„servitor". într-o disertaţie din 1975, Dorothy Weathersby a

observat că Ginn and Company a fost singura editură care a
menţinut cuvântul, manualul lor conţinând însă un eseu de
Lionel Trilling, pentru a explica importanţa cuvântului şi a
includerii lui în roman.
Romanul a fost deseori interzis sau contestat în diferite
districte şcolare, în special pentru limbajul folosit, şi pentru
termenul „negrotei". Un număr semnificativ de astfel de
contestaţii a venit din partea unor părinţi de culoare, de
clasă mijlocie şi cu o educaţie bună, care şi-au dorit copiii
feriţi de aceste cuvinte insultătoare. Districtul şcolar
Winnetka, Illinois, a atacat romanul pe motive rasiale în
1976, la fel întâmplându-se şi la Warrington, Pennsylvania
în 1981; Davenport, lowa în 1981; Fairfax, Virginia în 1982;
Houston, Texas în 1982; State College, Pennsylvania, în
1983; Springfield, Illinois, în 1984; şi Waukegan, Illinois, în
1984.
în 1988, şcolile de stat din Rockford, Illinois au exclus
romanul din lista de lecturi obligatorii din cauza cuvântului
„negrotei". Liceul Berrien Springs, Michigan, a contestat
romanul în acelaşi an, în timp ce la Caddo Parish, Louisiana,
cartea a fost scoasă atât din lista de lecturi cât şi din
bibliotecă, din cauza pasajelor rasiale. în anul următor,
romanul a fost în mijlocul unei controverse la Sevierville
County, Tennessee, motivul fiind legat de aceleaşi pasaje
ofensatoare la adresa cetăţenilor de culoare.
Anii 1990 au adus noi încercări de cenzură,

antagonismele din jurul romanului continuând. Invocând
referinţele defăimătoare la adresa afro-americanilor,
părinţii elevilor de la şcoala din Erie, Pennsylvania, au
contestat decizia de a include romanul în lista de lecturi. în
acelaşi an 1990, romanul a fost etichetat drept rasist, în
districtul şcolar Plano, Texas.
în 1991, acelaşi cuvânt „negrotei", a făcut ca părinţii din
districtul şcolar Mesa, Arizona, să atace includerea
romanului în lista de lecturi, considerând că un asemenea
limbaj afectează negativ încrederea în sine a copiilor afro-
americani. Din acelaşi motiv, în acelaşi an, romanul a fost
exclus din programă la şcolile de stat Terrebone Parish, din
Houma, Louisiana. Tot în 1991, a fost temporar scos din
programă la şcoala din Portage, Michigan, după ce mai
mulţi părinţi afro-americani au considerat cuvintele folosite
pentru descrierea lui Jim ca fiind „nepotrivite".
în 1992, inspectorul districtului şcolar Kinston, Carolina
de Nord, a exclus cartea din programă, afirmând că pentru
unii copii este prea devreme ca să audă cuvântul „negrotei".
Din acelaşi motiv, la care s-a adăugat şi „limbajul vulgar", a
fost iniţiată o contestaţie la adresa listei de lecturi de la
liceul Modesto, California. în 1993, contestatarii au atacat
decizia districtului şcolar Carlisle, Pennsylvania, pe motivul
discriminării rasiale prezente în roman, aceasta nefiind
dorită nici de elevii afro-americani, nici de cei albi. Spre
deosebire de cele mai multe din cazuri, consiliul şcolar de la

Lewisville, Texas, a hotărât să păstreze romanul pe lista de
lecturi, în ciuda criticilor venite pe tot parcursul anului 1994.
Cea mai vastă argumentaţie împotriva romanului a avut loc
la districtul şcolar Taylor County, Georgia, în 1994, când
contestatarii au susţinut că romanul nu numai că dezvoltă
pasaje cu referinţe rasiale şi gramatică imperfectă, dar pare
de asemenea a nu respinge ideea de sclavie.
BĂIATUL ÎN ŢARA FĂGĂDUINŢEI (MANCHILD IN THE
PROMISED LAND)
Autor: CI aude Brown

Editura: The Macmillan Company Forma literară: roman
autobiografic
REZUMAT
Manchild in the Promised Land este o relatare
ficţională a procesului de maturizare al lui Claude Brown
prin care el trece de la statutul de membru al unei găşti de
traficanţi de droguri, la cel al unuia dintre cei mai puternici
scriitori despre experienţele afro-americanilor. Lucrarea
poartă următoarea dedicaţie: „Către Eleanor Roosevelt,
care o fondat şcoala de băieţi Wiltwyck. Şi către şcoala
Wiltwyck, care încă îi mai găseşte pe toţi Claude Brown-ii."
Pe parcursul operei, Brown foloseşte limbajul autentic al
străzilor din Harlem, când povesteşte despre dependenţa de

droguri, prostituţia şi crimele care ameninţau să distrugă
generaţia de tineri negri, care se chinuia să supravieţuiască
în anii '40 şi '50 într-un mediu ostil.
Cartea este narată de către „Sonny", personajul
echivalent lui Claude Brown, care îşi spune povestea
creşterii şi rezistenţei în Harlem, unde supravieţuirea
depinde de abilitatea individului de a-l învinge şi a-l întrece
în viclenie pe oricare altul. El este nefericit acasă, îşi
dispreţuieşte mama şi îşi urăşte tatăl violent şi abuziv,
făcând astfel încât străzile să devină pentru el „acasă". Aflat
la vârsta de 13 ani la începutul relatării, el are deja la activ
un număr semnificativ de acte ieşite din comun. Dintre
acestea, de exemplu cititorul află că Sonny fusese împuşcat
pentru furtul unor aşternuturi de pat de pe o frânghie şi că
se pregătea să fie trimis la şcoala de corecţie. Deja
experimentat în uzul de heroină, la fel ca cei mai mulţi
dintre prietenii săi, el se îndreaptă către o viaţă de sărăcie,
dependenţă şi moarte prematură.
După ce se recuperează în urma rănilor, Sonny este
trimis la şcoala Wiltwyck pentru copii neadaptaţi social,
fondată de Eleanor Roosevelt, cu care se şi întâlneşte: în
faţa ochilor lui vede „această bătrână bogată făcându-şi
veacul pe la şcoala Wiltwyck... a fost măritată cu un tip care
era preşedintele Statelor Unite". La şcoală, Sonny este
impresionat de către administratorul şcolii, d-l Papanek,
care îşi câştigă respect prin cunoştinţele sale şi

personalitatea autoritară. Acesta recunoaşte potenţialul lui
Sonny de a-şi depăşi condiţia. Pentru prima dată, tânărul
înţelege că un om nu trebuie neapărat să folosească
pistolul, cuţitul sau pumnul pentru a avea putere asupra
altora; educaţia şi inteligenţa sunt arme cu mult mai
puternice. Această constatare îl însoţeşte pentru tot restul
vieţii.
Odată întors în Harlem, abuzurile de acasă îl determină
să ajungă din nou în stradă, unde continuă să vândă droguri
şi să fure. La 14 ani, este arestat din nou şi trimis la şcoala
de corecţie. Acest ciclu de nelegiuiri şi arestări continuă
aproape pe toată perioada adolescenţei sale, dar scurta
experienţă de la Wiltwyck îi dă băiatului puterea de a
înţelege că dacă nu va face câteva schimbări, va deveni un
simplu element dintr-o statistică din Harlem despre
moartea prin supradoză sau prin împuşcare. Singura soluţie
este să ajungă să studieze la colegiu. începe însă prin a
părăsi Harlemul pentru a găsi o slujbă şi a obţine o diplomă
de absolvent de liceu.
Odată ieşit din Harlem, Sonny primeşte orice slujbă i se
oferă pentru a putea să-şi plătească cursurile. El explorează
cultura afro-americană, implicându-se în mişcarea de artă şi
literatură „Beat". Noi oportunităţi de dezvoltare şi de
învăţare apar pe măsură ce îşi face noi prieteni printre
muzicienii mândri şi pasionaţi de explorarea moştenirii lor
africane. De asemenea, se lămureşte că drogurile nu mai

sunt necesare atunci când viaţa are un scop, mişcările
spirituale oferindu-i exact acest scop. Pentru o perioadă,
este atras de credinţa coptă, mai mult pentru rădăcinile sale
africane decât pentru aspectul religios; apoi, are o implicare
profundă în credinţa musulmanilor. I se consolidează şi
credinţa sa în educaţia teoretică, astfel că îşi face planuri să
plece din New York pentru a urma cursurile unui colegiu.
înainte de a face acest pas, el se întoarce în Harlem, se
plimbă pe străzi şi observă ce s-a întâmplat cu oamenii pe
care îi cunoştea. Unul dintre cei mai buni prieteni ai săi
tocmai murise de supradoză, fratele său mai mic este în
închisoare pentru tâlhărie, şi multe dintre cunoştinţele sale
sunt dependente de heroină. Unul singur a avut voinţa de a
rezista condiţiilor, unul dintre cei mai vechi prieteni ai săi,
Danny, care a supravieţuit dependenţei de heroină, şi acum
are o căsnicie stabilă şi o viaţă de familie plină de convingeri
religioase. Sonny înţelege că singura speranţă de a scăpa de
mizeria umană din Harlem este de a lăsa oraşul New York în
urmă.
ISTORICUL CENZURII
Manchild in the Promised Land a fost ţinta criticilor
precum şi a încercărilor numeroase de interzicere din
bibliotecile şcolare sau din programele şcolare încă de la
publicarea sa în 1965. Criticat de la prima apariţie pentru
ceea ce un editorialist numea vocabularul său limitat „care
nu era deloc o limbă, ci un jargon sărăcit", de atunci

lucrarea a fost condamnată pentru o mulţime de alte rele.
Lee Burress raporta că Manchild in the Promised Land
este printre cele mai cenzurate zece cărţi în şcoli între 1965
şi 1975. într-un studiu bazat pe un chestionar la nivel
naţional aplicat şefilor de catedră de engleză din şcoli, în
1973, Burress, care nu precizează oraşele sau statele în care
au avut loc interdicţiile, a observat că romanul era interzis
în mod uniform pe întreaga suprafaţă a Statelor Unite. în
nord-est, un grup mixt alcătuit din părinţi, clerici, elevi şi
membri ai consiliului educaţional s-au plâns că „mizerii ca
acestea nu au ce căuta în sălile de clasă... Acest profesor de
engleză hippie este pervertit". Rezultatul a fost că elevii nu
au mai fost solicitaţi să citească vreo carte care era
considerată „realistă din punct de vedere grafic". Cartea a
fost de asemenea plasată pe un raft închis în biblioteca
şcolară, unde elevii nu aveau acces.
într-un alt caz, în vest de data aceasta, un părinte s-a
plâns de „limbajul şi conţinutul cărţii", aceasta fiind ca
urmare plasată pe un raft închis în bibliotecă, unde elevii nu
aveau acces. într-un alt caz, în regiunea Midwest, un
profesor a contestat cartea pe motiv că este „obscenă", ca
urmare, aceasta fiind exclusă din programa şcolară la
respectivul curs. în sud-vest, o organizaţie intitulată
Comitetul Părinţilor îngrijoraţi s-a plâns oficialilor din
educaţie, cerând excluderea cărţii din biblioteca şcolară, din
cauza „blasfemiei", şi a scenelor sexuale care sunt „prea

explicite". La fel ca în precedentele cazuri, oficialii au decis
ca volumul să fie pus într-un raft închis, la care elevii nu
aveau acces.
în 1974, după ce un părinte al unui elev din Waukesha,
Wisconsin s-a plâns de limbajul operei numindu-l „mizerabil
şi obscen", oficialii şcoli excluzând volumul din biblioteca
şcolară. Acuzaţii similare au fost aduse de părinţi din Plant
City, Florida în 1976, şi din New Jackson, Ohio, în 1980; în
ambele cazuri oficialii şcolilor au exclus cartea din biblioteca
şcolară.
Un studiu aplicat şefilor de catedră de limbă engleză la
nivel naţional în 1977, realizat tot de Burress, a avut ca
rezultat concluzia că volumul a fost exclus din listele de
lecturi la clasă în două şcoli din New York, în urma
plângerilor părinţilor şi a fost exclus din biblioteca dintr-o
şcoală din Massachusetts după ce a fost adusă în atenţia
unui profesor care a găsit că este „nepotrivită pentru unii
elevi". Acelaşi studiu a arătat că cererile părinţilor de a
interzice romanul în sălile de clasă din cauza limbajului
„obscen" au fost respinse în Massachusetts.
în 1977, organizaţia intitulată Cetăţenii şi Plătitorii de
Taxe îngrijoraţi pentru Cărţi Decente din Baton Rouge,
Louisiana au inclus titlul într-o listă de 64 de opere
„ofensatoare". Caracterizând cartea drept „pornografie şi
mizerie", organizaţia a cerut să fie interzisă în sălile de clasă
şi în bibliotecile şcolare. în consecinţă, cartea a fost exclusă

din listele de lecturi, şi pusă pe un raft restricţionat în
bibliotecă.
în 1987, au fost emise diferite plângeri când părinţii şi
„alţi cetăţeni îngrijoraţi" au contestat includerea cărţii pe o
listă de lecturi la cursurile de engleză la liceul Parkrose,
Oregon. Ei au invocat faptul că în conţinut cartea este
„violentă, limbajul, ofensator, iar femeile sunt degradate".
Mai mult, ei au pus la îndoială relevanţa operei pentru
vieţile unor elevi din Parkrose, şi au susţinut că aceştia „nu
au nevoie să înţeleagă viaţa dintr-un ghetou al negrilor".
CATCH-22
Autor: Joseph Heller

Editura: Simon & Schuster Forma literară: roman
REZUMAT
Catch-22 este un roman comic despre cel de-Al Doilea
Război Mondial, pe care criticii l-au considerat ca fiind
printre cele mai bune ale perioadei sale. Romanul se referă
la eforturile căpitanului John Yossarian, bombardier în
cadrul Escadronului Nr. 256 al Forţelor Aeriene Americane,
de a se eschiva de la datoriile de luptă, după ce este martor
la moartea mai multor prieteni. El se preface că ar fi nebun
pentru a-şi atinge scopul, dar eforturile sale sunt nimicite de

regulamentul militar numărul 22 care stabileşte că nicio
persoană nebună nu va intra de
ISTORICUL CENZURII
Manchild in the Promised Land a fost ţinta criticilor
precum şi a încercărilor numeroase de interzicere din
bibliotecile şcolare sau din programele şcolare încă de la
publicarea sa în 1965. Criticat de la prima apariţie pentru
ceea ce un editorialist numea vocabularul său limitat „care
nu era deloc o limbă, ci un jargon sărăcit", de atunci
lucrarea a fost condamnată pentru o mulţime de alte rele.
Lee Burress raporta că Manchild in the Promised Land
este printre cele mai cenzurate zece cărţi în şcoli între 1965
şi 1975. într-un studiu bazat pe un chestionar la nivel
naţional aplicat şefilor de catedră de engleză din şcoli, în
1973, Burress, care nu precizează oraşele sau statele în care
au avut loc interdicţiile, a observat că romanul era interzis
în mod uniform pe întreaga suprafaţă a Statelor Unite. în
nord-est, un grup mixt alcătuit din părinţi, clerici, elevi şi
membri ai consiliului educaţional s-au plâns că „mizerii ca
acestea nu au ce căuta în sălile de clasă... Acest profesor de
engleză hippie este pervertit". Rezultatul a fost că elevii nu
au mai fost solicitaţi să citească vreo carte care era
considerată „realistă din punct de vedere grafic". Cartea a
fost de asemenea plasată pe un raft închis în biblioteca
şcolară, unde elevii nu aveau acces.
într-un alt caz, în vest de data aceasta, un părinte s-a

plâns de „limbajul şi conţinutul cărţii", aceasta fiind ca
urmare plasată pe un raft închis în bibliotecă, unde elevii nu
aveau acces. într-un alt caz, în regiunea Midwest, un
profesor a contestat cartea pe motiv că este „obscenă", ca
urmare, aceasta fiind exclusă din programa şcolară la
respectivul curs. în sud-vest, o organizaţie intitulată
Comitetul Părinţilor îngrijoraţi s-a plâns oficialilor din
educaţie, cerând excluderea cărţii din biblioteca şcolară, din
cauza „blasfemiei", şi a scenelor sexuale care sunt „prea
explicite". La fel ca în precedentele cazuri, oficialii au decis
ca volumul să fie pus într-un raft închis, la care elevii nu
aveau acces.
în 1974, după ce un părinte al unui elev din Waukesha,
Wisconsin s-a plâns de limbajul operei numindu-l „mizerabil
şi obscen", oficialii şcoli excluzând volumul din biblioteca
şcolară. Acuzaţii similare au fost aduse de părinţi din Plant
City, Florida în 1976, şi din New Jackson, Ohio, în 1980; în
ambele cazuri oficialii şcolilor au exclus cartea din biblioteca
şcolară.
Un studiu aplicat şefilor de catedră de limbă engleză la
nivel naţional în 1977, realizat tot de Burress, a avut ca
rezultat concluzia că volumul a fost exclus din listele de
lecturi la clasă în două şcoli din New York, în urma
plângerilor părinţilor şi a fost exclus din biblioteca dintr-o
şcoală din Massachusetts după ce a fost adusă în atenţia
unui profesor care a găsit că este „nepotrivită pentru unii

elevi". Acelaşi studiu a arătat că cererile părinţilor de a
interzice romanul în sălile de clasă din cauza limbajului
„obscen" au fost respinse în Massachusetts.
în 1977, organizaţia intitulată Cetăţenii şi Plătitorii de
Taxe îngrijoraţi pentru Cărţi Decente din Baton Rouge,
Louisiana au inclus titlul într-o listă de 64 de opere
„ofensatoare". Caracterizând cartea drept „pornografie şi
mizerie", organizaţia a cerut să fie interzisă în sălile de clasă
şi în bibliotecile şcolare. în consecinţă, cartea a fost exclusă
din listele de lecturi, şi pusă pe un raft restricţionat în
bibliotecă.
în 1987, au fost emise diferite plângeri când părinţii şi
„alţi cetăţeni îngrijoraţi" au contestat includerea cărţii pe o
listă de lecturi la cursurile de engleză la liceul Parkrose,
Oregon. Ei au invocat faptul că în conţinut cartea este
„violentă, limbajul, ofensator, iar femeile sunt degradate".
Mai mult, ei au pus la îndoială relevanţa operei pentru
vieţile unor elevi din Parkrose, şi au susţinut că aceştia „nu
au nevoie să înţeleagă viaţa dintr-un ghetou al negrilor".
CATCH-22
Autor: Joseph Heller

Editura: Simon & Schuster Forma literară: roman
REZUMAT
Catch-22 este un roman comic despre cel de-Al Doilea
Război Mondial, pe care criticii l-au considerat ca fiind
printre cele mai bune ale perioadei sale. Romanul se referă
la eforturile căpitanului John Yossarian, bombardier în
cadrul Escadronului Nr. 256 al Forţelor Aeriene Americane,
de a se eschiva de la datoriile de luptă, după ce este martor
la moartea mai multor prieteni. El se preface că ar fi nebun
pentru a-şi atinge scopul, dar eforturile sale sunt nimicite de
regulamentul militar numărul 22 care stabileşte că nicio
persoană nebună nu va intra de bunăvoie în luptă. Astfel,
orice persoană care încearcă să evite îndatoririle de luptă
trebuie să fie considerată sănătoasă.
Având ca decor insula ficţională Pianosa, din
Mediterana, de unde escadronul îşi începe de regulă
raidurile către Franţa şi Italia, romanul conţine descrieri
explicite de sex şi violenţă, precum şi un simţ puternic
împotriva autorităţii. Yossarian minte, sabotează proceduri
militare şi este de o iresponsabilitate remarcabilă. Mai mult,
el se plimbă gol timp de câteva zile, chiar şi atunci când i se
acordă o medalie. Având uşoara sarcină de a cenzura
scrisorile scrise de către cei înrolaţi, Yossarian se distrează
eliminând cuvinte în mod aleator, uneori adăugând
semnătura preotului de campanie la scrisori de amor.
Experienţa neplăcută a colegului său de cameră, Orr, la un
bordel, este relatată în detaliu, chiar şi când „târfa" îl bate

pe acesta cu un pantof cu toc. Cititorii află că cei doi sunt
goi şi că „sânii ei minunat de plini se zbânţuie peste tot ca
nişte flamuri umflate în vântul puternic, iar fesele ei şi
coapsele cărnoase se bălăngăneau încolo şi încoace". Un alt
personaj vizitează un bordel, apoi o ucide pe prostituată
temându-se să nu îi afecteze reputaţia dacă ar spune şi
altora de întâlnirea lor. Pe întreg parcursul romanului,
oamenii se adresează frecvent unul altuia cu apelative ca
„nenorocit", „puţoi" sau „nemernic". La un moment dat,
Yossarian îşi pierde cumpătul şi urlă: „Nenorocit împuţit, cu
fund de pitic, obraji roşii, ochi bulbucaţi, pitic, dinţos, rînjit,
nebun nemernic pui de lele!"
Femeile care apar sunt reduse de cele mai multe ori la
un stereotip, iar personajele masculine le denumesc fără
discriminare, „târfe". Femeia la care „a visat, tânjit luni de
zile" este „perfectă pentru Yossarian, o depravată,
neşlefuită, vulgară, amorală, provocatoare şleampătă... Era
interesată de păcatele trupeşti." însă el speră că „târfa lui
Nately" îi va găsi şi lui o femeie la fel de dornică de sex ca
ea. La sfârşitul romanului, în timp ce Yossarian fuge spre
Suedia, „târfa lui Nately se ascundea după uşă". Ea încearcă
să îl ucidă, dar acesta scapă.
ISTORICUL CENZURII
Catch-22 a făcut parte din cazul de cenzură şcolară care

a creat un precedent în susţinerea drepturilor elevilor de a
cunoaşte. în 1972, consiliul educaţional din Strongsville,
Ohio, şi-a folosit puterea de decizie, interzicând
achiziţionarea titlurilor Catch-22 şi Fii binecuvântat,
domnule Rosewater de Kurt Vonnegut, în ciuda
recomandărilor foarte bune primite de acestea. Consiliul a
refuzat să acorde dreptul şcolilor de a le include în
programa de engleză, considerând că sunt nişte „gunoaie"
sau „absolut mizerabile". Următoarea măsură a fost de a
elimina toate exemplarele din bibliotecile şcolare, împreună
cu alt roman al lui Vonnegut, Leagănul pisicii, „conform
dispoziţiei statutare".
Cinci elevi de liceu, sprijiniţi de familiile lor au intentat
un proces împotriva districtului şcolar, a inspectorului şi a
consiliului educaţional, susţinând că fuseseră aduse
încălcări Primului Amendament şi celui de-Al Paisprezecelea
Amendament. Familiile mai susţineau că luând această
decizie, în acest mod, şi anume, fără a da motive suficient
de documentate, se încălcase dreptul la liberă exprimare. în
1974 un tribunal din Ohio a considerat că prin decizia sa,
consiliul nu a încălcat pir vederile Constituţiei. Legile din
Ohio acordau consiliilor şcolare autorita tea de a selecta
manualele şi, după părerea judecătorilor, consiliul
organizase discuţii, consultase suficienţi specialişti în
prealabil, astfel 11 decizia lor era perfect legală. Judecătorul
a respins plângerile familiiloi în legătură cu excluderea

cărţilor din biblioteca şcolară.
în 1976, cazul a ajuns la Curtea de Apel, unde a fost
emisă o daci zie complet diferită. Curtea a confirmat dreptul
consiliului de a determl na politica de selecţie a cărţilor, dar
s-a pronunţat ferm împotriva pra< tll II de a elimina cărţi
deja existente în biblioteca şcolii.
Biblioteca şcolii de stat este un ajutor valoros pentru
discuţiile din sall de curs. Dacă măcar unul dintre profesorii
de limba engleză a cotlll derat romanul Catch-22 de Joseph
Heller drept unul dintre cele mii importante romane
americane moderne (după cum s-a şi întâmplat, I U cel
puţin un profesor), atunci presupunem că nimeni nu va
pune la In
doială incidenţa Primului Amendament care va proteja
atât dre|...................................
profesorului de a spune acest lucru la clasă, cât şi pe cel
al elevilor dl a-l asculta şi, implicit, de a citi cartea. în mod
evident, succesul alt lor în tentativa mai sus menţionată
este semnificativ îngreunat de t i|i tul că titlul căutat a fost
eliminat din biblioteca şcolară.
Curtea de asemenea a mustrat consiliul pentru
retragerea uni din biblioteca şcolii. Declarând în decizia sa
că „biblioteci Mtt pozit de cunoştinţe", judecătorul a
subliniat faptul că acestei iun! de stat pentru beneficiul
elevilor din şcoli. Astfel, ele nu sunt lub tatea „consiliilor
şcolare care se succed, şi ai căror membri don moment dat

să «cureţe» cărţile al căror conţinut le-a cauzat nepl I
indignare". Judecătorul a ordonat consiliului şcolar din
Strongsville să reintroducă titlurile în biblioteca şcolii. Ca
reacţie, consiliul a încercat să înainteze un apel la Curtea
Supremă a Statelor Unite, dar aceasta a respins cazul.
Folosirea cuvântului „târfă" în dese rânduri pe parcursul
romanului a fost motivul unor contestaţii ale părinţilor la
Dallas, Texas, în 1974, unde părinţii au cerut ca romanul să
fie exclus din toate bibliotecile liceale. Aceeaşi obiecţie a
motivat o nouă contestare, la districtul şcolar Snoqualmie
Valley (Washington) în 1979. Reclamanţii au observat că
frecvenţa cuvântului „târfă", şi faptul că Heller nu îi spune
niciodată pe nume personajului feminin, numit în schimb
„târfa lui Nately", reprezintă o reducere a femeii la un
stereotip, ceea ce este foarte dăunător pentru elevi. în alte
încercări de cenzură, de exemplu, la biblioteca liceului
Mount Si, criticii au invocat „pasajele exagerat de violente",
precum şi bizarele ameninţări între membrii escadronului.
Cu toate acestea, eforturile de a elimina romanul au fost
zadarnice.
CLOPOTUL DE STICLĂ (THE BELL JAR)
Autor: Sylvia Plath

Data şi locul publicării iniţiale: 7 963, Marea Britanie

Editura: William Heinemann Ltd. Forma literară: roman
REZUMAT
Clopotul de sticlă, publicat iniţial sub pseudonimul
Victoria Lucas, este o relatare autobiografică uşor deghizată,
despre conflictul interior, cedarea psihică şi mai apoi
revenirea la normalitate ale unei studente din anii '50.
Romanul acoperă aproximativ opt luni din viaţa lui Esther
Greenwood, naratoarea în vârstă de 19 ani, iar acţiunea
este împărţită în trei planuri. în primul, Esther se încumetă
şi pleacă pentru o lună de zile la New York pentru a ocupa
postul de redactor la o revistă studenţească de modă. Aflată
în marele oraş, ea îşi aminteşte evenimente importante din
trecutul ei, începând să se afunde într-o criză mentală şi
emoţională, pe măsură ce amintirile devin din ce în ce mai
reale şi mai pilduitoare decât evenimentele care chiar i se
întâmplă în viaţa reală. Relaţiile ei dificile cu bărbaţii îi
domină gândurile, cititorul cunoscând deja de relaţia
dezamăgitoare cu Constantin, care nu este deloc interesat
de ea, cu brutalul şi misoginul Marco, care o agresează, şi de
obişnuitul şi convenţionalul ei iubit de la colegiu, Buddy
Willard, dornic de căsnicie şi de o viaţă normală. Spre
sfârşitul primei părţi, în ultima ei noapte la New York,
Esther îşi aruncă toate hainele de pe acoperişul hotelului,
într-o ceremonie în batjocură care o dezvăluie ca fiind din ce

în ce mai confuză.
în partea a doua, cuprinsă între capitolele 10 şi 13
inclusiv, deteriorarea psihologică a tinerei studente
continuă, odată ce ajunge acasă unde vede „case albe,
strălucitoare şi identice, cu spaţiile dintre ele de spaţii verzi
perfect îngrijite, trecând prin dreptul lor ca de la o bară la
alta a unei cuşti mari dar din care nu există cale de
scăpare". Din ce în ce mai deprimată, Esther nu poate lucra
şi nici dormi, refuzând să se spele sau să îşi schimbe hainele.
Tratamentele şoc îi adâncesc depresia, ascuţin-du-i obsesia
pentru moarte şi suicid. La sfârşitul acestei părţi, Esther vizi-
tează mormântul tatălui ei, apoi, ajunsă acasă, ia o cantitate
mare de somnifere şi îşi pierde cunoştinţa.
A treia parte a romanului, de la capitolul 14 până la 20,
detaliază recuperarea înceată şi dureroasă a lui Esther, după
încercarea de suicid. Ea se opune tuturor încercărilor de
ajutor care i se oferă în secţia de psihiatrie a unui spital de
stat, dar odată ajunsă într-un spital particular cu acelaşi
profil, începe să facă nişte progrese remarcabile. în timpul
scurtelor sale permisii de la spital, ea se duce la Boston, de
unde îşi cumpără o diafragmă, şi experimentează primul
contact sexual, o experienţă cu totul neplăcută. în ciuda
deziluziei, şi în ciuda morţii lui Joan, o altă pacientă de care
devenise apropiată, Esther speră că într-o zi va părăsi azilul
şi îşi va relua studiile. însă, nu este sigură de viitorul ei,
neştiind dacă va mai avea vreodată o cădere nervoasă: „De

unde să ştiu dacă într-o zi - la colegiu, în Europa, undeva,
oriunde - clopotul de sticlă, cu distorsionan le sale
înăbuşite, nu va coborî din nou?"
ISTORICUL CENZURII
Romanul Clopotul de sticlă a fost controversat în
primul rând din cauza discuţiilor pe care personajul principal
le are despre sexuiilll.il« i
din cauză că promovează un stil de viaţă „nepotrivit". La
un................................................
dat, personajul principal observă că organele genitale
ale pun. nul..................................
sunt dezamăgitoare, aducându-i aminte de „gât şi de
pipote de curcan". Tinerele studente tânjesc după
experienţe sexuale, personajul principal însuşi folosind o
diafragmă, şi căutând să aibă o relaţie sexuală cu un
necunoscut. Pe lângă obscenitatea aparentă, romanul a fost
criticat pe motiv că respinge în mod deschis căsătoria
tradiţională şi parentajul tradiţional. Caracterizând căsnicia
ca o carceră a sarcinilor domestice şterse şi neinteresante,
Plath descrie mamele ca pe nişte sclave ale copiilor
mizerabili şi extenuanţi, iar soţiile ca pe nişte servitoare
supuse şi inferioare soţilor.
în 1977, în oraşul Warsaw, Indiana, profesoara de
engleză Teresa Burnau de la liceul din Warsaw a fost
desemnată să predea cursul „Femei în literatură", pe baza

textelor aprobate şi recomandate în prealabil, înainte de
începerea cursurilor în septembrie, directorul i-a solicitat
profesoarei să elimine din lista de lecturi a cursului
antologia literară Growing Up Female in America (Cum e
să devii femeie în America) şi romanul The Stepford
Wives. Cărţile au fost scoase pe motiv că „anumiţi membri
ai comunităţii ar putea fi ofensaţi de criticile la adresa
rolului tradiţional al femeii". Până la mijlocul lui octombrie,
directorul a solicitat ca şi romanul Co Ask Alice să fie
eliminat de pe acea listă, din cauza cuvintelor „obscene". în
noiembrie, acelaşi director, a ordonat ca şi Clopotul de
sticlă să fie exclus de pe lista de lecturi, după examinarea
cărţii şi constatarea că este „nepotrivită", invocând referirile
la contracepţie şi „atitudinea de blasfemie". Reacţia lui
Burnau, care a luat forma unui protest scris, i-a atras
ameninţarea că dacă nu va respecta ordinele, va fi eliberată
din funcţie. Cu toate că Burnau s-a conformat ordinului,
eliminând cartea, directorul a scris mai târziu în acel an în
evaluarea activităţii profesorilor, că Burnau „a demonstrat o
atitudine nepotrivită" când i s-a ordonat să nu mai predea o
lecţie despre Clopotul de sticlă. Consiliul director al şcolii a
decis să nu o mai angajeze pe Burnau, dând ca singur motiv
faptul că nu şi-a respectat responsabilităţile, având pe lângă
aceasta şi o „atitudine nepotrivită".
O elevă de 17 ani de la liceul respectiv, împreună cu

familia sa, au atacat decizia consiliului. La începutul lui
1979, Brooke Zykan, fratele ei Blair, şi familia Zykan, au
depus o plângere într-un proces care acuza şcoala de
încălcarea Primului şi celui de-Al Paisprezecelea
Amendamente ale Constituţiei Americane referitoare la
libertatea profesorilor şi a elevilor, cerând în plus
reincluderea titlurilor în lista de lecturi. Printre acestea se
mai aflau: The Feminine Plural: Stories by Women About
Growing
Up şi The New Women: A Motive Anthology of
Women's Liberation. O nouă organizaţie numită People
who Care8, a fost creată pentru a aborda controversa creată,
şi pentru a încuraja excluderea materialelor „nepotrivite"
din şcoli. După cum declara un membru al acesteia:
„Deciziile şcolii trebuie să se bazeze pe învăţăturile
creştine." în cazul Zykan v. Warsaw (IN) Community
School Corporation and Warsaw School Board of
Trustees (1980), reclamanţii au susţinut că consiliul director
al şcolii îndepărtase cărţile din sălile de clasă" „din cauză că
anumite cuvinte ale cărţii ofensau anumite perspective
sociale, politice sau morale, şi nu din cauza ca acestea, luate
ca întregi, ar fi fost lipsite de valoare educaţională".
Avocatul Uniunii Americane pentru Libertăţi Civile s-a
implicat în acest caz sperând că va obţine recunoaşterea
8 Oameni cărora le pasă (n.tr.).

încălcării Primului Amendament. El mai acuza conducerea

şcolii că ar fi încălcat elevilor „dreptul de a învăţa", precum
şi libertatea academică garantată de către Constituţie. Cu
toate acestea, pe 3 decembrie 1979, un tribunal de district
din Indiana a respins aceste acuzaţii, respingând şi cazul.
Reclamanţii au făcut apel la această decizie, dar Curtea de
Apel a luat partea consiliului director al şcolii, proclamând
că acesta nu încălcase nimănui drepturile constituţionale,
întrucât prevederea „libertăţii academice" este limitată
numai învăţământului superior. Pe 22 august 1980,
judecătorul Walter J. Cummings de la Seventh Cicuit Court a
determinat că „dreptul şi obligaţia unui elev faţă de o
asemenea libertate este limitat de nivelul dezvoltării sale
intelectuale", susţinând de asemenea că acele consilii
şcolare locale au puteri lărgite în ceea ce priveşte asemenea
decizii. Cazul a întărit autoritatea consiliilor şcolare în a
selecta şi a exclude cărţi din bibliotecile şcolare sau din
listele de lecturi, emiţând prin aceasta un avertisment celor
care îşi doreau ca libertatea să domnească în interiorul
structurii şcolare.
CU GÂNDUL LA ANNIE (ANNIEON MYMIND)
Autor: Nancy Carden

Editura: Farrar, Straus & Giroux Forma literară: roman
pentru tineret
REZUMAT
Annie on My Mind detaliază povestea a două
adolescente care ajung să recunoască faptul că se iubesc.
Annie şi Liza, eleve la şcoli diferite, sunt bune prietene. Ele
s-au cunoscut la un muzeu şi împărtăşesc interesul pentru
artă şi pentru Evul Mediu. Annie provine dintr-o nu foarte
educată familie de imigranţi italieni, frecventând o şcoală
orăşenească de stat. De cealaltă parte, Liza provine dintr-o
familie înstărită. Ea merge la o şcoală particulară, The Foster
Academy, unde este şi preşedinta consiliului elevilor.
Principalul decor al poveştii este Foster Academy,
condusă de o doamnă administrator care pune disciplina la
mare preţ. Academia se află într-o situaţie precară din punct
de vedere financiar, astfel că la un moment dat are loc o
colectare de fonduri, lucru care necesită ca scandalurile, fie
ele şi minore, să fie eliminate complet din rândul şcolii, alt-
fel finanţările putând fi puse în pericol.
Dragostea dintre Annie şi Liza se dezvoltă treptat. Le
este greu să îşi recunoască sentimentele din cauza
stigmatului aruncat asupra unei astfel de relaţii, astfel că ele
nu au momente de intimitate, negăsind un loc propice
pentru aşa ceva. La un moment dat, doi dintre cei mai
admiraţi profesori de la academie, dna Widmer şi dna
Stephenson, care locuiesc împreună, pleacă într-o vacanţă,
iar Liza se oferă să aibă grijă de pisicile lor, înţelegând apoi
că acolo ar fi un loc bun pentru o întâlnire cu Annie.

Plimbându-se prin casa celor două profesoare, Liza
descoperă că cele două sunt împreună, după cărţile despre
lesbianism pe care le găseşte în casă, în timpul vacanţei de
primăvară, Liza şi Annie se întâlnesc acolo, explorându-şi
pentru prima dată intimitatea relaţiei. Ele sunt văzute însă
de un coleg de-al lor şi de o secretară băgăcioasă, care le
denunţă doamnei administrator, atât pe cele două eleve,
cât şi pe cele două profesoare.
Uza este suspendată de la şcoală şi obligată să meargă
la nişte întâlniri disciplinare ţinute de consiliul şcolii,
consiliu care ar fi urmat să decidă dacă incidentul trebuie să
rămână pe plan intern, sau ar trebui ca şi universitatea la
care Liza fusese acceptată, Massachusetts Institute of
Technology, să fie informată. Annie frecventează altă şcoală,
astfel că este scutită de umilinţa de care are parte Liza, mai
mult, părinţii ei nici nu află de incident. Consiliul şcolii
decide să nu impună nicio sancţiune, dar Liza trebuie să
suporte remarcile răutăcioase şi vorbele pe la spate, din
partea colegilor de şcoală. Cele două profesoare însă îşi
pierd posturile, crezându-se în mod eronat că ele le-ar fi
influenţat pe cele două fete.
Annie urmează cursurile Universităţii California din
Berkeley, pe Coasta de Vest, în timp ce Liza rămâne pe
Coasta de Est, frecventând MIT. Annie îi scrie scrisori
prietenei sale, dar aceasta nu răspunde. în final, realizând
că o iubeşte cu adevărat pe Annie, Liza vorbeşte cu ea la

telefon, aranjând să se întâlnească în timpul vacanţei de
Crăciun.
ISTORICUL CENZURII
Romanul a fost deseori atacat pe motiv că promovează,
idealizează sau încurajează homosexualitatea. Mulţi dintre
cei care au contestat cartea, fără să o citească, au invocat şi
faptul că ar conţine scene explicite de sex, ceea ce nu este
adevărat. Alţii au declarat că nu pot accepta lumina
favorabilă în care sunt descrise personaje de orientare
homosexuală, care nu sunt nici condamnate, nici prezentate
ca fiind neadaptate din punct de vedere psihologic. Cu toate
acestea, cartea arată în mod convingător care pot fi
consecinţele unor relaţii homosexuale, demonstrând
suferinţele prin care trec cei care îndrăznesc să treacă peste
obtuzitatea majorităţii.
în 1988, patronii Bibliotecii Cedar Mill din Portland,
Oregon au contestat romanul pe motiv că prezintă
dragostea între lesbiene ca fiind normală. Astfel cartea a
fost temporar exclusă de pe rafturile bibliotecii, dar la scurt
timp a fost reprimită. în 1990, un părinte din Sedgwick,
Mâine, şi-a exprimat nemulţumirea faţă includerea
romanului în biblioteca pentru clasele a Vll-a şi a Vlll-a,
invocând prezentarea unei relaţii între lesbiene ca fiind
nepotrivită. Problema a fost comunicată consiliului şcolii,
întrucât districtul şcolar nu avea o procedură pentru

asemenea plângeri. Consiliul a stabilit un comitet format
din membrii consiliului, profesori şi părinţi, care a votat
pentru păstrarea romanului în bibliotecă.
în 1991, Annie on My Mind a dispărut în mod misterios
din două biblioteci şcolare din San Ramon, California.
Bibliotecarii au descoperit mai târziu că directorii adjuncţi
de la cele două licee luaseră cele două exemplare susţinând
că vor să le examineze. Exemplarele fuseseră donate de un
membru al comunităţii care i-a acuzat public pe cei doi
directori adjuncţi de cenzură, afirmând că „puteau la fel de
bine să ardă cărţile; intenţia este clară, aceea de a nu
permite elevilor să intre în contact cu o temă legată de
homosexualitate". Deşi cei doi acuzaţi au negat intenţia lor
de a cenzura cartea, un reprezentat al Uniunii Americane
pentru Libertăţi Civile a considerat că intenţia era clară,
afirmând că „un district şcolar nu poate exclude tema
homosexualităţii dintr-o bibliotecă şcolară".
în 1992, bibliotecarii din Colony, Texas, au primit
numeroase solicitări de a scoate romanul din circuit,
întrucât „promovează şi încurajează stilul de viaţă
homosexual". După prima plângere, consiliul de conducere
al bibliotecii a votat în unanimitate pentru a păstra cartea în
bibliotecă, dând apoi o declaraţie prin care subliniau faptul
că nu este sarcina bibliotecii de a spune copiilor ce să
citească, „aceasta fiind sarcina părinţilor". Consiliul şi-a
menţinut poziţia în ciuda numeroaselor plângeri sosite,

afirmând că părinţii trebuie să decidă acasă ce cărţi trebuie
să citească un copil.
în 1993, părinţii elevilor de la liceul din Bend, Oregon,
au contestat romanul prezent la acea vreme în biblioteca
şcolii, deoarece acesta „promovează şi tolerează"
homosexualitatea. Consiliul şcolii a discutat plângerea, dar a
votat pentru păstrarea cărţii în bibliotecă. Acelaşi scenariu
s-a repetat în acelaşi an la liceul din Lapeer, Michigan. Mai
multe astfel de incidente au avut loc în 1993, în statul
Kansas, când o organizaţie a donat mai multe exemplare
unor biblioteci cu intenţia „de a oferi oamenilor o imagine
adevărată şi completă despre homosexualitate". Romanul a
fost mai întâi exclus, apoi reprimit la biblioteca din districtul
şcolar Shawnee. Mai multe exemplare au fost stropite cu
benzină şi apoi arse de un pastor şi de adepţii lui, la
districtul şcolar Kansas City, dar un exemplar a fost totuşi
păstrat în biblioteca liceului, districtul şcolar donând un
exemplar şi bibliotecii publice.
în 1994, romanul a fost interzis din bibliotecile din opt
unităţi de învăţământ din Olathe, Kansas, de către
inspectorul şcolilor, cu sprijinul consiliului şcolii. în faţa
refuzului de a reprimi cărţile în bibliotecă, şase elevi
împreună cu familiile lor au contactat Uniunea Americană
pentru Libertăţi Civile, intentând un proces împotriva şcolii.
Cazul a fost decis în decembrie 1995, când un judecător de
district a decis că inspectorul şi consiliul şcolii încălcaseră

Primul Amendament din Constituţia americană, prin
interzicerea romanului dintr-o bibliotecă şcolară.
Judecătorul a ordonat ca romanul să fie reintrodus în
bibliotecă imediat şi ca inspectorul să plătească cheltuielile
de judecată şi alte daune.
Romanul a fost de asemenea interzis la biblioteca
liceului Chanute, Kansas, în urma unor plângeri adresate
consiliului de părinţi. Bibliotecarii au inclus romanul în
categoria titlurilor restricţionate, care puteau fi citite doar
cu acordul părinţilor.
CUJO
Autor: Stephen King

Editura: Viking Press Forma literară: roman
REZUMAT
Cu/o este povestea unui placid câine Saint Bernard,
modelul „câinelui bun" care însă devine o sursă de teroare
pentru familia sa iubitoare şi pentru locuitorii orăşelului
Castle Rock, Mâine. Câinele familiei Camber, Cujo, este cel
mai bun prieten al tânărului de zece ani Brett Camber.
Câinele este muşcat într-o zi de nişte lilieci turbaţi, pe când
se afla într-o peşteră. în timp ce Cujo alunecă treptat şi
dureros spre turbare, King îi prezintă cititorilor pe locuitorii

din Castle Rock, unii dintre ei urmând a fi atacaţi mortal de
Cujo.
Joe Camber, un mecanic auto şi soţ abuziv, face eforturi
serioase pentru a-l aduce şi pe fiul său Brett pe această cale
a brutalităţii, lucru pe care soţia sa, Charity, încearcă să îl
împiedice. Vie Trenton, un director din New York, care s-a
mutat împreună cu soţia sa Donna, şi fiul său Tad, pentru a
se bucura de viaţa liniştită din Mâine, se străduieşte să îşi
păstreze căsnicia, în ciuda aventurii pe care Donna o are cu
poetul Steve Kemp, care chiar îi scrie lui Vie: „îmi plăcea s-o
f.. de să-i meargă fulgii". Primind acest mesaj, Vie îşi
imaginează aventurile lor sexuale în detaliu. Mătuşa Evie,
cea mai în vârstă locuitoare a orăşelului, la 93 de ani, pre-
vede schimbările de vreme, fiind denumită de către
poştaşul Ceorge Meara „căţea bătrână şi cu gura mare",
aceasta numindu-l la rândul ei pe
poştaş „un băşinos bătrân". Gary Pervier, un om

„mai rău decât un taur cu o manivelă în fund", şi-a
transformat medalia „Distinguished Service Cross" în
scrumieră, în 1968. Când hippioţii l-au căutat pentru a-i
spune că este „prea de tot", Gary i-a ameninţat cu o puşcă,
considerându-i oricum „o adunătură de împuţiţi" spunându-
le chiar că „îl durea undeva dacă le împrăştia maţele între
Castle Rock şi Fryeburg". Romanul abundă în cuvinte
vulgare", iar personajele îşi adresează frecvent replica „să te
fut".
Tad Trenton începe să vadă un monstru în dulapul său în
fiecare noapte după ce Cujo este muşcat de lilieci, cele două
evenimente fiind prezentate cititorului ca având rolul unei
reprezentări a răului care strică viaţa normală. Monstrul,
„cu ochii săi lucind înfricoşător" care par a-l urmări, îl sperie
atât de tare încât îi lasă „scrotul târându-se". Copilul aude
„urletele sale vibrante" şi îi miroase „respiraţia sa dulceagă
şi putri-dă". Monstrul dispare când părinţii lui Tad intră în
cameră, dar reapare imediat după ce ei pleacă,
ameninţându-l: „Numele meu a fost odată Frank Dodd, şi
am omorât doamnele şi poate că le-am şi mâncat." De
asemenea, îl ameninţă pe băiat că într-o zi se va năpusti
asupra lui şi îl va devora.
Naraţiunea continuă, întreruptă ocazional de conştiinţa
lui Cujo, pe măsură ce deteriorarea fizică şi dorinţa sa de a
omorî oamenii din jur încep să îl domine. Suspansul creşte
cu fiecare moarte, până când Cujo îi prinde pe Donna şi pe

Tad în maşina lor pe care o aduseseră la garajul lui Camber
pentru reparaţii. Timp de aproape două zile, Donna se stră-
duieşte să îl ţină pe fiul său departe de Cujo, până când este
forţată să îl lovească pe câine cu o bâtă de baseball,
omorându-l. Donna supravieţuieşte, cu toate că rănile sale
profunde sângerează şi trebuie tratată de rabie, dar Tad
moare de deshidratare, în ciuda eforturilor Donnei de a-l
salva. Romanul se încheie, Vie şi Donna se împacă, iar
Charitty şi Brett încep o viaţă nouă, eliberaţi de brutalitatea
lui Joe.
ISTORICUL CENZURII
Multe cărţi scrise de Stephen King au fost atacate sau
excluse din biblioteci şcolare sau de la publicare, printre
acestea numărându-se: Carne, Christine, The Dark Half,
The Dead Zone, Diferent Seasons, The Drawing of the
Three, The Eyes of the Dragon, Firestarter, Four Past
Midnight, It, NightShift, Cimitirul Animalelor, Salem's
Lot, The Shining,
The Skeleton Crew, The Stand, //><• /.i/cm.m //mm.
< i il„-
Tommyknockers. Cel mai frecvent atacată lucrau- .1 Iul 1 1
In 1
Cu/o, aceasta fiind acuzată de „limbaj ina< 1 cpl.ilnl 1
< .1« n| 1
în 1984, părinţii din districtul şcolar Rankin <

oiini-, I II I Ippl >iu
contestat prezenţa romanului în bibliotecile şcolari',
invui m 1................................... 1,1
este „obscen, profan şi explicit din punct de vedere
»txu.il I on lllul director al şcolii a decis să păstreze cartea în
biblioii-i .1 in i'M'i mm.i nul a fost exclus din biblioteca
liceului Bradford, N<-w VoH dupl CI părinţii s-au plâns că
acesta ar fi „o grămadă de gunoi". I )<• .isnnnuM in 1985,
conducerea şcolii din Hayward, California a refuz.it -.."i
.ipiolir achiziţionarea cărţii din cauza „limbajului dur" şi a
„scenrlm ••«i>li. de sex". în acelaşi an, consiliul educaţional
din Washington Couniy, Alabama a luat o decizie în
unanimitate pentru eliminarea romanului din toate
bibliotecile şcolare din Washington County, după părerea
lor acesta fiind „pornografic" şi conţinând un „limbaj
inacceptabil". în 1987, conducerea şcolii a exclus romanul
din biblioteca unui liceu, după ce părinţii din Durând,
Wisconsin, au protestat, invocând „violenţa" şi „limbajul
nepotrivit". Consiliul director al şcolii a delegat un comitet
alcătuit din nouă membri, pentru a examina cartea, însă
cazul nu a mai fost continuat.
în 1992, părinţi din Peru, Indiana s-au plâns
inspectorului şcolilor, că romanul Cu/o, împreună cu alte
două romane ale lui King, The Dead Zone şi Christine,
conţin „limbaj obscen" fiind „nepotrivite pentru elevii de
liceu", cerând excluderea lor. Inspectorul a recomandat

consiliului să păstreze romanele, dar să le pună la categoria
titlurilor disponibile numai cu acordul părinţilor. Consiliul a
refuzat să ia în considerare recomandarea, decizând cu un
vot de 5 la 1, să interzică cu totul cele trei romane din
biblioteca şcolii. De asemenea, în 1992, părinţii elevilor din
şcoala gimnazială din South Portland, Mâine au cerut ca
romanul să fie exclus din biblioteca şcolii, din cauza
referinţelor sexuale şi a blasfe-miilor. Un comitet de
examinare alcătuit de către consiliul director al şcolii, a
recomandat păstrarea romanului. în acelaşi an, părinţii
elevilor din Sparta, Illinois s-au plâns consiliului educaţional
solicitând excluderea tuturor cărţilor de Stephen King din
bibliotecile şcolare, invocând „violenţa" şi „scenele explicite
de sex precum şi limbajul obscen". Consiliul a acceptat să îi
protejeze pe elevii în cauză, dar a refuzat să interzică
romanul.
în 1994, un pastor şi un membru al consiliului director al
şcolii din Bismarck, Dakota de Nord, au susţinut că romanul
Cu/o precum şi alte opt romane ale lui King: Christine, The
Dead Zone, The Drawing of the Three, The Eyes of the
Dragon, Cimitirul Animalelor, The Shining şi Thinner) ar
trebui excluse din toate bibliotecile şcolare. Ei au considerat
că nu sunt potrivite pentru vârsta prea tânără a elevilor.
DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ (THE CATCHER

IN THE RYE)
Autor:). D. Salinger
Editura: Little, Brown and Company Forma literară: roman
REZUMAT
De veghe în lanul de secară este povestea unui
adolescent din clasa de mijloc, din anii 1950, care se
confruntă cu o criză de identitate, evadând în lumea haotică
şi dezordonată a adulţilor. Povestea, spusă la persoana întâi
de un băiat pe nume Holden Caulfield, detaliază 48 de ore
din viaţa sa, prezentând părerile şi intuiţiile sale despre
societate, şi despre lumea în care trăieşte. Holden trece prin
tot felul de aventuri, mai degrabă nefericite. El filozofează în
maniera unui adolescent sincer despre sex, societate şi
valorile americane. El încearcă să rămână idealist, dar se
confruntă la fiecare colţ cu făţărnicia societăţii.
Holden narează această poveste, în tiMp ce se află în
California, cititorul aflând că el de fapt povesteşte
evenimente din trecutul său recent. El îşi aminteşte de zilele
de şcoală, în special la Pency Prep, unde învaţă până când
într-o zi este exmatriculat. Abia după acest eveniment
începe acţiunea romanului. în cea mai mare parte a
romanului, Holden pare în căutarea cuiva sau a ceva în care
să creadă, dar constată că perspectiva sa pesimistă asupra
naturii umane şi a valorilor umane este mai degrabă

confirmată zilnic decât respinsă.
înainte ca Holden să ia decizia de a părăsi şcoala, îşi
vizitează profesorul de istorie pentru o ultimă oară,
alegându-se cu o predică despre lipsa sa de motivaţie şi de
disciplină şcolară. Dl Spencer merge chiar până la a-i citi lui
Holden ultimul test pe care îl dăduse. Dezamăgirile se
adâncesc, iar Holden se întoarce la cămin, unde află că
Ward, colegul său de cameră, urmează să se întâlnească cu
o fată pe care o plăcea şi el. Pentru a-l face să-i fie şi mai
ciudă, Ward îl pune pe Holden să îi scrie o lucrare, pe care
apoi o critică dur. După bătaia dintre cei doi, Holden îşi face
bagajele şi pleacă din campus.
Holden ia un tren spre New York şi se cazează la un
hotel. Când îl copleşeşte singurătatea, el încearcă să
vorbească la telefon pentru a-şi alunga tristeţea, dar fără
succes. Apoi vizitează un club de noapte foarte aglomerat,
dar nu reuşeşte să umple golul pe care îl simte în suflet.
Apoi, se întoarce la hotel, îl roagă pe cel de la recepţie să îi
găsească o prostituată, dar o respinge apoi, fără să o
plătească, pentru că este prea speriat şi prea deprimat
pentru a se bucura de ea. Mai târziu prostituata împreună
cu portarul vin să îi ceară cei cinci dolari, iar cel din urmă îl
bate pe Holden, pentru a obţine banii.
Holden se întâlneşte apoi cu un prieten la un bar, unde
bea alcool deşi nu are vârsta necesară, şi se hotărăşte să se
furişeze în apartamentul familiei sale, unde se

întâlneşte cu sora lui mai mică Phoebe, cu care discută
despre temerile sale de a „dispărea" în sine însuşi. îi spune
că are o misiune pe această lume: „îmi tot imaginez nişte
copii mici jucându-se într-un câmp mare de secară... şi eu
stau la marginea unei faleze nebune. Iar ce trebuie să fac eu
este să îi prind pe toţi dacă încearcă să sară de pe faleză". în
idealismul său încă activ, Holden se înfurie văzând că pe pe-
reţii şcolii primare unde învaţă Phoebe este scris „Fuck
You", şi la fel şi pe pereţii muzeului.
Holden plănuieşte să facă autostopul spre vest, dar se
răzgândeşte şi hotărăşte să se întoarcă acasă, când Phoebe
îşi face bagajele şi insistă să meargă cu el. Mai târziu, el se
uită la Phoebe dându-se în căluşei în Central Park, şi îşi dă
seama că nu poate să o ferească într-adevăr de toatfl
răutăţile lumii, şi că trebuie să o lase să îşi încerce norocul,
fără a inttl veni.
La sfârşitul romanului, după ce se opune avansurilor
unui fosl profr sor de engleză, şi după ce îşi revede
dezamăgirile legate de lume.i ,idnl ţilor, Holden apare
resemnat, prevăzând că se va întoarce curând li şcoală.
în 1994, un pastor şi un membru al consiliului director al
şcolii din Bismarck, Dakota de Nord, au susţinut că romanul
Cujo precum şi alte opt romane ale lui King: Christine, The
Dead Zone, The Drawing of the Three, The Eyes of the
Dragon, Cimitirul Animalelor, The Shining şi Thinner) ar
trebui excluse din toate bibliotecile şcolare. Ei au considerat

că nu sunt potrivite pentru vârsta prea tânără a elevilor.
DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ (THE CATCHER IN THE

RYE)
Autor: \. D. Salinger
Editura: Little, Brown and Company Forma literară:
roman
REZUMAT
De veghe în lanul de secară este povestea unui
adolescent din clasa de mijloc, din anii 1950, care se
confruntă cu o criză de identitate, evadând în lumea haotică
şi dezordonată a adulţilor. Povestea, spusă la persoana întâi
de un băiat pe nume Holden Caulfield, detaliază 48 de ore
din viaţa sa, prezentând părerile şi intuiţiile sale despre
societate, şi despre lumea în care trăieşte. Holden trece prin
tot felul de aventuri, mai degrabă nefericite. El filozofează în
maniera unui adolescent sincer despre sex, societate şi
valorile americane. El încearcă să rămână idealist, dar se
confruntă la fiecare colţ cu făţărnicia societăţii.
Holden narează această poveste, în tiMp ce se află în
California, cititorul aflând că el de fapt povesteşte
evenimente din trecutul său recent. El îşi aminteşte de zilele
de şcoală, în special la Pency Prep, unde învaţă până când
într-o zi este exmatriculat. Abia după acest

eveniment începe acţiunea romanului. în cea mai mare
parte a romanului, Holden pare în căutarea cuiva sau a ceva
în care să creadă, dar constată că perspectiva sa pesimistă
asupra naturii umane şi a valorilor umane este mai degrabă
confirmată zilnic decât respinsă.
înainte ca Holden să ia decizia de a părăsi şcoala, îşi
vizitează profesorul de istorie pentru o ultimă oară,
alegându-se cu o predică despre lipsa sa de motivaţie şi de
disciplină şcolară. Dl Spencer merge chiar până la a-i citi lui
Holden ultimul test pe care îl dăduse. Dezamăgirile se
adâncesc, iar Holden se întoarce la cămin, unde află că
Ward, colegul său de cameră, urmează să se întâlnească cu
o fată pe care o plăcea şi el. Pentru a-l face să-i fie şi mai
ciudă, Ward îl pune pe Holden să îi scrie o lucrare, pe care
apoi o critică dur. După bătaia dintre cei doi, Holden îşi face
bagajele şi pleacă din campus.
Holden ia un tren spre New York şi se cazează la un
hotel. Când îl copleşeşte singurătatea, el încearcă să
vorbească la telefon pentru a-şi alunga tristeţea, dar fără
succes. Apoi vizitează un club de noapte foarte aglomerat,
dar nu reuşeşte să umple golul pe care îl simte în suflet.
Apoi, se întoarce la hotel, îl roagă pe cel de la recepţie să îi
găsească o prostituată, dar o respinge apoi, fără să o
plătească, pentru că este prea speriat şi prea deprimat
pentru a se bucura de ea. Mai târziu prostituata împreună
cu portarul vin să îi ceară cei cinci dolari, iar cel din urmă îl
bate pe Holden, pentru a obţine banii.
Holden se întâlneşte apoi cu un prieten la un bar, unde
bea alcool deşi nu are vârsta necesară, şi se hotărăşte să se
furişeze în apartamentul familiei sale, unde se întâlneşte cu
sora lui mai mică Phoebe, cu care discută despre temerile
sale de a „dispărea" în sine însuşi. îi spune că are o misiune
pe această lume: „îmi tot imaginez nişte copii mici jucându-
se într-un câmp mare de secară... şi eu stau la marginea
unei faleze nebune. Iar ce trebuie să fac eu este să îi prind
pe toţi dacă încearcă să sară de pe faleză". în idealismul său
încă activ, Holden se înfurie văzând că pe pereţii şcolii
primare unde învaţă Phoebe este scris „Fuck You", şi la fel şi
pe pereţii muzeului.
Holden plănuieşte să facă autostopul spre vest, dar se
răzgândeşte şi hotărăşte să se întoarcă acasă, când Phoebe
îşi face bagajele şi insistă să meargă cu el. Mai târziu, el se
uită la Phoebe dându-se în căluşei în Central Park, şi îşi dă
seama că nu poate să o ferească într-adevăr de toate
răutăţile lumii, şi că trebuie să o lase să îşi încerce norocul,
fără a interveni.
La sfârşitul romanului, după ce se opune avansurilor
unui fost profesor de engleză, şi după ce îşi revede
dezamăgirile legate de lumea adulţilor, Holden apare
resemnat, prevăzând că se va întoarce curând la şcoală.
ISTORICUL CENZURII
Romanul a produs frecvente şi fervente

controverse, fiind cartea cel mai des interzisă în şcoli, între
1966 şi 1975. Chiar şi înainte, opera era o ţintă favorită
pentru cenzori. în 1957, Vama Australiană a reţinut un
transport de exemplare ale romanului, care constituiau un
dar din partea ambasadorului american pentru guvernul
australian. Cărţile au fost mai târziu puse în circulaţie, dar
nu înainte ca o comisie de examinare a vămilor să declare că
romanul este obscen şi că prezintă un comportament
nepotrivit pentru un adolescent. în 1960, un profesor din
Tulsa, Oklahoma, a fost concediat pentru că a desemnat
cartea ca lectură obligatorie pentru un curs de engleză, la
clasa a Xl-a. Profesorul a făcut apel, fiind apoi reprimit în
funcţie, dar fără a-i fi permisă şi includerea cărţii în
programă.
Anul următor la Oklahoma City, romanul a devenit ţinta
unei audieri a legislativului, prin care un grup organizat la
nivel local dorea să împiedice un lanţ de librării pe nume
Mid-Continent News Company să comercializeze romanul.
Membrii acestui grup au parcat un automobil numit
„Smutmobile"9 în faţa clădirii unde se ţineau audierile. în
urma presiunilor publice, librăria a renunţat la titlurile
controversate. în 1963, o delegaţie a părinţilor unor elevi
din Columbus, Ohio au cerut consiliilor şcolare, să interzică
romanele De veghe în lanul de secară, Minunata lume
nouă şi Să ucizi o pasăre cântătoare pe motiv că sunt
9Trad aprox., „Automurdăria" (n.tr.).
„împotriva albilor" sau „obscene". Inspectorul şcolilor

împreună cu consiliul şcolar au refuzat solicitarea,
exprimându-şi încrederea în capacitatea profesorilor de a
alege cărţile cele mai potrivite.
După un deceniu de linişte, alte nemulţumiri au apărut
în 1975 la Selinsgrove, Pennsylvania, romanul fiind eliminat
din lista de lecturi pentru cursul „Căutând valori şi identităţi
prin literatură". Pe baza obiecţiilor aduse de părinţi faţă de
limbaj şi de conţinutul cărţii, consiliul director a decis cu un
vot de 5 la 4 să interzică romanul. Acesta a fost însă la scurt
timp reintrodus în programă, consiliul aflând că pentru
excluderea unei cărţi este nevoie de o majoritate de două
treimi, una simplă ne-fiind de ajuns.
în 1977, părinţii din Pittsgrove, New Jersey au contestat
includerea titlului pe lista de lecturi pentru cursul de
literatură americană. Acuzaţiile erau că textul este plin de
„blasfemii", şi este scris într-un limbaj „mizerabil şi profan",
care promovează sexul premarital, homosexualitatea şi
perversiunea, fiind pe deasupra şi „pornografic" şi „imoral".
După luni întregi de controverse, consiliul a decis că
romanul este o lectură necesară datorită mesajului pe care
îl propune, şi nu datorită limbajului, dar că părinţii pot
decide dacă copilul lor primeşte permisiunea să citească
această carte sau nu.
în 1978, părinţii din Issaquah, Washington, şi-au
exprimat nemulţumirea în legătură cu ideile rebele
exprimate de Holden Caulfield. Doamna care

conducea grupul de părinţi a declarat că inventariase nu
mai puţin de 785 de referiri la „blasfemie", acuzând, mai
mult, că această carte face parte dintr-un plan comunist
care prinde din ce în ce mai multe şcoli, şi „în care mulţi
oameni sunt folosiţi, fără a şti măcar aceasta". Consiliul şco-
lar a votat pentru interzicerea romanului, dar decizia a fost
mai târziu revocată, trei membri ai consiliului fiind apoi
recuzaţi, în urma sesizării unor nereguli. în 1979, la
Middleville, Michigan, romanul a fost definitiv eliminat din
programă în urma unor plângeri aproape identice.
Controverse în jurul romanului au fost numeroase pe
tot parcursul anilor 1980, şi chiar spre anii 1990. în 1980,
bibliotecile şcolare ale şcolii Jacksonville-Milton, din North
Jackson, Ohio, au eliminat cartea, la fel făcând şi două
biblioteci din Anniston, Alabama. în 1982, oficialii din
educaţie la nivel local au eliminat cartea din toate
bibliotecile şcolare, întrucât conţinea „limbaj vulgar în
exces, scene sexuale, şi idei imorale", în 1983, părinţii din
Libby, Montana, au contestat de asemenea decizia de a
include romanul în lista de lecturi, pe motiv că prezintă un
„conţinut nepotrivit". Etichetat drept „obscen" şi
„inacceptabil", romanul a fost interzis la liceul Freeport, din
De Funiak Springs, Florida, în 1985, la fel şi la liceul din
Medicine Bow, Wyoming, din cauza referirilor sexuale şi a
blasfemiei, în 1987, părinţii de la clubul Knights of
Colombus din Napoleon, Dakota de Nord, s-au plâns de

blasfemie şi limbaj vulgar prezente în paginile cărţii, aceasta
fiind scoasă de pe lista de lecturi. în 1988, părinţii elevilor
de la liceul Linton-Stockton, Indiana au contestat cartea pe
motiv < | aceasta „subminează moralitatea", iar blasfemia a
fost motivul pentru i IU aceasta a fost interzisă la liceul din
Boron, California în 1989.
Incidente similare au avut loc şi în anii 1990. în 1991,
romanul .i
fost atacat la liceul Grayslake, Illinois pentru blasfemie, iar
părinţii elrvi
lor de la liceul Jamaica, Illinois, au invocat profanităţile
precum şi rclciiii
le la sexul premarital, la consumul de alcool şi la prostituţie,
ca fundai..................................... 1pentru plângerea lor din
1992. Alte trei evenimente similare au mai avut loc în 1992.
Romanul a fost eliminat din biblioteca şcolii în Waterloo,
lowa, şi din Duval County, Florida, întrucât „conţine pasaje
sexuale explicite", şi blasfemii, iar un părinte din Carlisle,
Pennsylvania a declarat că romanul este „imoral". în 1993,
părinţii din districtul şcolar Coro-na-Norco, California au
protestat împotriva includerii romanului în listele de lecturi,
din cauză că acesta promovează „o activitate negativă".
Consiliul şcolar a decis să păstreze romanul pe listă,
acordând însă dreptul părinţilor de a decide în fiecare caz,
dacă copilul lor are dreptul sau nu să o citească. Romanul a
fost atacat, fără mari consecinţe şi la liceul

Richmond, Wisconsin în 1994, în schimb a fost eliminat de
pe lista de lecturi obligatorii la şcolile din Goffstown, New
Hampshire, în acelaşi an, părinţii acuzând că prezintă
„cuvinte vulgare" şi acte sexuale.
DU-TE ŞI-NTREAB-O PE ALICE (GO ASK ALICE)
Autor: anonim
Editura: Prentice-Hall Forma literară: roman
REZUMAT
Co Ask Alice este o relatare ficţionalizată despre care se
pune că s-ar baza pe jurnalul unei tinere dependente de
droguri, fiica unui profesor de la un colegiu american.
Editorul a pus în loc de numele autorului termenul
„anonim". încă de la început, personajul principal stă prost
cu respectul de sine şi îşi exprimă nemulţumirea faţă de
felul în care arată, îşi dispreţuieşte părul, îşi urăşte pielea şi
se simte grasă şi tocmai s-a despărţit de prietenul ei. La un
moment dat, află că urmează să se mute în curând pentru
că tatăl ei a fost numit decanul unei facultăţi de ştiinţe
politice, la o altă universitate. Este foarte încântată de acest
lucru. Când intră în vacanţa de vară la noua şcoală, autoarea
se întoarce la vechii ei prieteni pentru a-şi petrece vara cu

bunicii ei în fosta locuinţă.
Plictisită de vacanţa ei, autoarea se bucură de ocazia de
a putea merge la o petrecere a unei fete „cu pretenţii", care
o ignorase până atunci, dar care dorea acum să fie studentă
la universitatea unde era decan tatăl ei. La petrecere, tinerii
joacă o variantă a jocului „Button, Button, Who's Got the
Button?"10, dar tânăra fată nu ştie faptul că 10 dintre cele 14
doze de suc conţin LSD, şi că un câştigător „norocos" este cel
care găseşte dozele cu droguri. Este prima ei experienţă de
acest tip, la sfârşit simţindu-se oarecum temătoare, dar
foarte bine. în jurnalul ei, după câteva zile de la acest
eveniment, scrie: „Pur şi simplu abia aştept să încerc şi
iarbă." De asemenea decide că LSD nu este chiar aşa de rău
şi că „toate lucrurile pe care le-am tot auzit despre LSD, este
evident, au fost scrise de oameni neinformaţi şi
necunoscători precum părinţii mei, care, este clar, nu ştiu
nici măcar despre ce vorbesc". însă, experienţele sale cu
drogurile escaladează, tânăra luându-i pastilele de somn şi
calmantele bunicii sale, în nevoia ei de droguri. La un
moment dat, în timp ce era drogată cu LSD, ea face sex cu
un băiat, iar a doua zi se teme că ar putea fi însărcinată.
Jură să înceteze să mai ia droguri, dar îşi păstrează somni-
ferele bunicii.
10 Năsturel, năsturel, la cine-i năsturelul? Este un joc de copii, care sunt aşezaţi în cerc, iar în centru este un alt copil. Jucătorii încearcă să treacă din mână în mână un nasture în aşa fel
încât copilul din mijloc să nu-şi dea seama la cine este nasturele. Copiii din cerc trebuie să-şi mişte permanent mâinile, iar cel din mijloc să ghicească la cine este nasturele (n.r.).
Tânăra se întoarce acasă, dar este prinsă într-un

cerc vicios între amfetamine şi haşiş. Ea ia nişte pastile
pentru a avea energie în timpul zilei şi alte pastile pentru a
putea dormi noaptea. împreună cu o prietenă de-a ei,
începe o legătură cu doi studenţi de la colegiu, care le
conving pe fete să vândă „iarbă", lucru pe care ele îl fac cu
plăcere, raţiunea fiind că fetele sunt mult mai rar prinse
decât băieţii. Mai mult, tânăra eroină se consideră „gagica
lui Rich, până la capăt", făcând tot ce poate pentru a-l ajuta.
Printre acestea se numără şi vânzarea de marijuana, LSD şi
barbi-turice, nu numai către studenţi dar şi către elevi de
liceu sau de gimnaziu, într-o zi, Rich îi permite să viziteze
apartamentul său şi al lui Ted, atunci când îşi reface
depozitul de droguri. Ea îşi dă seama că fusese doar folosită,
când într-o zi, împreună cu Chris, apare la apartament pe
neaşteptate şi îi găseşte pe cei doi băieţi făcând sex. Ea
regretă tot ce a făcut pentru Rich, amândouă fetele
hotărăsc că vor rămâne „curate", şi pleacă la San Francisco.
Acolo, fiindu-le oferită şi heroină, cele două fete ajung să fie
abuzate sexual şi agresate. Se întorc la părinţi, respectiv la
liceu, dar nu încetează să consume droguri. Tânăra autoare
este trimisă în cele din urmă la un psihiatru pentru a scăpa
de dependenţa de droguri,dar fuge la Denver. Acolo împarte
o cocioabă cu mai mulţi oameni care sunt în mod constant
drogaţi, însă mizeria şi depresia care o înconjoară o
determină să se întoarcă acasă.
Acasă, ea decide să înceteze într-un final consumul de

droguri, dar prietenii ei nu vor să o lase să facă acest lucru.
Când se adună câteva zile fără a consuma nimic, aceştia o
ameninţă. în timp ce făcea baby-sitting, fără să ştie,
mănâncă nişte dulciuri făcute în casă care conţineau LSD,
efectul fiind atât de grav încât fata ajunge la spital. La
externare, tânăra pare hotărâtă să rămână departe de
droguri, iar ultimele pagini sunt mai optimiste. în ultimele
pasaje, ea decide că nu mai are nevoie de un jurnal,
simţindu-se deja suficient de puternică. O postfaţă
dezvăluie că numai trei săptămâni mai târziu, fata este
găsită moartă de supradoză, care se poate la fel de bine să
nu fi fost accidentală.
ISTORICUL CENZURII
Co Ask Alice a fost ţinta a numeroase atacuri, contestări
şi încercări de cenzură, din cauza limbajului, a referinţelor la
consumul de droguri, şi a violenţei sexuale şi promiscuităţii
prezentate în roman. în anii 1970, şcolile au invocat limbajul
„nepotrivit" şi scenele explicite de sex ca motive pentru
excluderea romanului din bibliotecile din Kalamazoo,
Michigan (1974); Sginaw, Michigan (1975); Eagle Pass, Texas
(1977); şi Trenton, New Jersey (1977); era necesar un acord
parental scris pentru citirea cărţii la bibliotecile din
districtele şcolare Marcellus (New York, 1975); Ogden (Utah,
1979) şi St. Petersburg (Florida, 1982).
Romanul a fost printre cele 11 cărţi interzise de

către consiliul educaţional din districtul şcolar Island Trees,
din New York în 1982. Registrul tribunalului specifica un
pasaj ca fiind „nepotrivit" şi reprezentativ pentru raţiunea
interdicţiei11. Romanul a fost însă înapoiat bibliotecilor după
procesul de la Curtea Supremă a Statelor Unite Board of
Education, Island Trees Union Free Scool District No. 26
et al. v. Pico et al. (1982), care a decis că prin decizia
consiliului fusese încălcat Primul Amendament din
Constituţia americană.
în 1983, cartea a fost eliminată din biblioteca şcolară,
din cauză că un membru al consiliului director al unei şcoli
din districtul Oddeo,
Brooklyn Park, Minnesota a considerat limbajul a fi
„injurios". Acelaşi lucru s-a întâmplat la şcolile din Pagosa
Springs, Colorado un părinte acuzând „limbajul explicit,
subiectul tratat, tonul imoral, şi lipsa valorii literare a
cărţii". Romanul a fost contestat în 1984, la districtul şcolar
Rakin County (Mississippi), pentru că ar fi fost „profan şi
explicit din punct de vedere sexual" şi la biblioteca liceului
Gwinnett (Georgia), în 1986, întrucât ar fi „încurajat elevii să
fure şi să consume droguri".
Go Ask Alice a fost scoasă de pe rafturile bibliotecii
şcolare din Kalkaska, Michigan, în 1986, din cauza
„limbajului nepotrivit", şi în acelaşi an la biblioteca publică
11 De căcat, nenorocit, pişăcios, cur, futangiu, cur, căcat. Doris avea zece ani şi şi-o trăsese cu cine ştie câţi bărbaţi între timp/, dar acum, când văd o fată parcă văd un băiat. Mă excit
şi mă înfierbânt. Vreau să mă culc cu acea fată.
din Gainesville, Georgia, dar numai pentru cititorii sub 18

ani, în aceeaşi categorie intrând şi alte cărţi despre uzul de
droguri, disfuncţii sexuale, hipnoză sau alăptare.
în 1993, inspectorul şcolilor din Wall Township, New
Jersey, a ordonat interzicerea cărţii la biblioteca unei şcoli
gimnaziale, din cauza „limbajului nepotrivit" şi a „aluziilor
pornografice". Acelaşi inspector îşi exprima mirarea că
romanul era încă disponibil, cu toate că emisese personal
un ordin de excludere a acestuia din toate listele de lecturi
sau colecţii de cărţi la clasă, încă cu cinci ani în urmă, după
ce îi fusese trimisă o scrisoare anonimă care condamna
cartea. De asemenea, în 1993, cartea a fost eliminată din
lista de lecturi pentru cursul de engleză, la liceul
Buckhannon-Upshur, West Virginia, şi în acelaşi mod
atacată şi la liceul Johnstown,New York din cauza
„numeroaselor obscenităţi". în 1994, liceul Shepherd Jill din
Dudley, Massachusetts a eliminat cartea de pe o listă de
lecturi, invocând „limbajul vulgar şi dezgustător, precum şi
descrierea unor scene sexuale şi a consumului de droguri".
FAHRENHEIT 451
Autor: Ray Bradbury

Editura: Ballantine Books Forma literară: roman
REZUMAT
Fahrenheit 451 relatează povestea unei societăţi
opresive în care cărţile sunt obiecte interzise, iar
incineratorii sunt obligaţi să ardă toate cărţile pe care le
întâlnesc. Romanul, o versiune extinsă a unei povestiri dar
fuge la Denver. Acolo împarte o cocioabă cu mai mulţi
oameni care sunt în mod constant drogaţi, însă mizeria şi
depresia care o înconjoară o determină să se întoarcă acasă.
Acasă, ea decide să înceteze într-un final consumul de
droguri, dar prietenii ei nu vor să o lase să facă acest lucru.
Când se adună câteva zile fără a consuma nimic, aceştia o
ameninţă. în timp ce făcea baby-sitting, fără să ştie,
mănâncă nişte dulciuri făcute în casă care conţineau LSD,
efectul fiind atât de grav încât fata ajunge la spital. La
externare, tânăra pare hotărâtă să rămână departe de
droguri, iar ultimele pagini sunt mai optimiste. în ultimele
pasaje, ea decide că nu mai are nevoie de un jurnal,
simţindu-se deja suficient de puternică. O postfaţă
dezvăluie că numai trei săptămâni mai târziu, fata este
găsită moartă de supradoză, care se poate la fel de bine să
nu fi fost accidentală.
ISTORICUL CENZURII
Co Ask Alice a fost ţinta a numeroase atacuri, contestări
şi încercări de cenzură, din cauza limbajului, a referinţelor la
consumul de droguri, şi a violenţei sexuale şi promiscuităţii
prezentate în roman. în anii 1970, şcolile au invocat limbajul

„nepotrivit" şi scenele explicite de sex ca motive pentru
excluderea romanului din bibliotecile din Kalamazoo,
Michigan (1974); Sginaw, Michigan (1975); Eagle Pass, Texas
(1977); şi Trenton, New jersey (1977); era necesar un acord
parental scris pentru citirea cărţii la bibliotecile din
districtele şcolare Marcellus (New York, 1975); Ogden (Utah,
1979) şi St. Petersburg (Florida, 1982).
Romanul a fost printre cele 11 cărţi interzise de către
consiliul educaţional din districtul şcolar Island Trees, din
New York în 1982. Registrul tribunalului specifica un pasaj
ca fiind „nepotrivit" şi reprezentativ pentru raţiunea
interdicţiei12. Romanul a fost însă înapoiat bibliotecilor după
procesul de la Curtea Supremă a Statelor Unite Board of
Education, Island Trees Union Free Scool District No. 26
et al. v. Pico et al. (1982), care a decis că prin decizia
consiliului fusese încălcat Primuî Amendament din
Constituţia americană.
în 1983, cartea a fost eliminată din biblioteca şcolară,
din cauză că un membru al consiliului director al unei şcoli
din districtul Oddeo,
Brooklyn Park, Minnesota a considerat limbajul a fi
„injurios". Acelaşi lucru s-a întâmplat la şcolile din Pagosa
Springs, Colorado un părinte acuzând „limbajul explicit,
subiectul tratat, tonul imoral, şi lipsa valorii literare a
12 De căcat, nenorocit, pişăcios, cur, futangiu, cur, căcat. Doris avea zece ani şi şi-o trăsese cu cine ştie câţi bărbaţi între timp/, dar acum, când văd o fată parcă văd un băiat. Mă excit
şi mă înfierbânt. Vreau să mă culc cu acea fată.
cărţii". Romanul a fost contestat în 1984, la districtul

şcolar Rakin County (Mississippi), pentru că ar fi fost
„profan şi explicit din punct de vedere sexual" şi la
biblioteca liceului Gwinnett (Georgia), în 1986, întrucât ar fi
„încurajat elevii să fure şi să consume droguri".
Co Ask Alice a fost scoasă de pe rafturile bibliotecii
şcolare din Kalkaska, Michigan, în 1986, din cauza
„limbajului nepotrivit", şi în acelaşi an la biblioteca publică
din Gainesville, Georgia, dar numai pentru cititorii sub 18
ani, în aceeaşi categorie intrând şi alte cărţi despre uzul de
droguri, disfuncţii sexuale, hipnoză sau alăptare.
în 1993, inspectorul şcolilor din Wall Township, New
Jersey, a ordonat interzicerea cărţii la biblioteca unei şcoli
gimnaziale, din cauza „limbajului nepotrivit" şi a „aluziilor
pornografice". Acelaşi inspector îşi exprima mirarea că
romanul era încă disponibil, cu toate că emisese personal
un ordin de excludere a acestuia din toate listele de lecturi
sau colecţii de cărţi la clasă, încă cu cinci ani în urmă, după
ce îi fusese trimisă o scrisoare anonimă care condamna
cartea. De asemenea, în 1993, cartea a fost eliminată din
lista de lecturi pentru cursul de engleză, la liceul
Buckhannon-Upshur, West Virginia, şi în acelaşi mod
atacată şi la liceul Johnstown,New York din cauza
„numeroaselor obscenităţi". în 1994, liceul Shepherd Jill din
Dudley, Massachusetts a eliminat cartea de pe o listă de
lecturi, invocând „limbajul vulgar şi dezgustător, precum şi

descrierea unor scene sexuale şi a consumului de droguri".
FAHRENHEIT 451
Autor: Ray Bradbury

Editura: Ballantine Books Forma literară: roman
REZUMAT
Fahrenheit 451 relatează povestea unei societăţi
opresive în care cărţile sunt obiecte interzise, iar
incineratorii sunt obligaţi să ardă toate cărţile pe care le
întâlnesc. Romanul, o versiune extinsă a unei povestiri din
1950 intitulată „Incineratorul", îşi ia titlul de la temperatura
la care ia foc hârtia, 451 grade Fahrenheit. Romanul, una
dintre numeroasele lucrări distopice de după Al Doilea
Război Mondial, îi prezintă pe oameni ca fiind fiinţe care au
pierdut contactul cu lumea naturală, cu lumea intelectului şi
de asemenea cu semenii. După cum observă căpitanul
incineratorilor, „cuvântul «intelectual» a devenit un cuvânt
de ocară, aşa cum trebuie".
Oamenii se grăbesc de acasă la locul de muncă şi înapoi,
fără a vorbi despre ceea ce simt sau gândesc, emiţând doar
date şi informaţii reci. Acasă, ei se înconjoară cu pereţii
interactivi cu imagini, nişte ecrane de televiziune de
dimensiunile unui perete pe trei dintre aceştia (sau

chiar patru dacă respectivul îşi permite), cu personaje care
ajung să fie acceptate ca membri de familie într-o viaţă
altfel izolată. Străzile au devenit periculoase, fiind stabilită o
limită de viteză minimă la 55 de mile pe oră, cele mai
obişnuite viteze sunt cele de peste 100 de mile pe oră.
Adolescenţii, dar şi adulţii îndrăzneţi, fac curse pe străzi cu
maşinile lor puternice, fără nicio grija faţă de viaţa altora.
Războiul împotriva unui inamic necunoscut este iminent.
Pentru unul dintre incineratori, iluminarea vine prin
intermediul tinerei de 17 ani, Clarisse, a cărei iubire pentru
natură, şi dorinţă de a vorbi despre sentimente şi gânduri,
cu o simplă bucurie de a fi în viaţă, o caracterizează drept o
„ciudată". Lui Guy Montag îi place slujba sa de incinerator,
însă se mai întâmplă să ia clandestin cărţi pe care el şi cole-
gii lui le-au adunat din case unde fuseseră ţinute ascunse şi
pe care trebuie să le ardă. întrebările lui Clarrise legate de
cariera sa de incinerator şi părerea că aceasta nu pare o
slujbă potrivită pentru el îl descurajează pe Montag. O
misiune a incineratorilor de a arde cărţile şi casa unei femei
care refuză să-şi părăsească locuinţa, şi care, mai mult, îşi dă
foc odată cu cărţile, reuşeşte să adâncească tulburarea lui
Montag. El încearcă să discute cu soţia sa Mildred, dar ea nu
îl ascultă şi stă cu dopurile de urechi Seashell, un aparat
radio minuscul purtat în urechi care cântă încontinuu, sau
ţine legătura cu „familia" ei de pe pereţi.
Montag află că principalul motiv pentru interzicerea

cărţilor era de a-i menţine pe toţi fericiţi. Căpitanul său îi
explică faptul că, în absenţa cărţilor, nu apar conflicte de
teorii sau păreri, şi niciun om nu învaţă mai mult decât altul.
Dacă ar exista cărţi, „cine ştie cine ar putea fi ţinta unui om
citit?"
După ce soţia sa denunţă faptul că Montag ţine cărţi în
casă, şi după ce incineratorii îi distrug casa prin incendiere,
Montag caută ajutorul fostului profesor de engleză Faber,
care face parte dintr-o mişcare menită să păstreze
cunoştinţele trecutului. Conform indicaţiilor lui Faber,
Montag se întâlneşte cu un grup de bătrâni, toţi foşti
profesori universitari, care memoraseră opere întregi de
literatură. Ei susţin că sunt parte a unei reţele de mii de
indivizi care vor păstra literatura vie în minţile lor până când
opresiunea va înceta, şi vor putea din nou să o treacă pe
tipar. Montag, care memorase mai multe cărţi ale Vechiului
Testament, li se alătură, iar romanul se termină într-o notă
de speranţă.
ISTORICUL CENZURII
Fahrenheit 451 este un protest împotriva cenzurii şi a
expurgărilor, iar faptul că a fost expurgat şi modificat de
către editor timp de 13 ani până când autorul a aflat este cu
atât mai mult o ironie a sorţii. în 1967, editura Ballantine
Books a publicat o ediţie specială a romanului pentru a fi
vândută în licee. Mai mult de 75 de pasaje au fost

modificate pentru a elimina cuvinte ca „iad", „blestem" sau
„avort", precum şi două incidente. Primul, descria un beţiv,
care a fost transformat în ediţia expurgată într-un om
bolnav. Al doilea, menţiona curăţatul buricului de scame,
ediţia purificată vorbind doar de curăţarea urechilor. Nimeni
nu s-a plâns de expurgarea executată, mai ales pentru că
nimeni nu realiza care sunt de fapt schimbările, foarte
puţini numărându-se printre cei care citiseră originalul. Pe
pagina de copyright nu se făcea nicio menţiune despre
eventuale modificări, iar mii de oameni au citit numai
această versiune, aceasta fiind de altfel publicată de zece
ori. în acelaşi timp, editura Ballantine Books a continuat să
publice şi varianta „pentru adulţi", vândută numai în
librării. După şase ani de ediţii simultane, editorul a oprit
publicarea versiunii pentru adulţi, păstrând doar varianta
expurgată la vânzare, din 1973 până în 1979, perioadă în
care nici Bradbury nici altcineva nu suspecta nimic în
neregulă.
în 1979, un prieten l-a anunţat pe Bradbury de acest
lucru, acesta cerând ca Ballentine Books să retragă ediţia
purificată, şi să comercializeze doar varianta originală.
Editura a fost de acord, astfel că din 1980 a intrat în
circulaţie versiunea originală.
Acest act de cenzură a avut consecinţe serioase pentru

autori în legătură cu cluburile şcolare de carte. Acest
incident a determinat înfiinţarea
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ________________________________________________ 700 de cărţi interzise ^
Diviziei pentru Literatură pentru Tineret, a Comitetului

pentru Libertate Intelectuală din cadrul Asociaţiei
Americane a Bibliotecilor (AAB). în 1981, comitetul a
examinat expurgările operate de cluburi şcolare de carte,
precum Scholastic, şi a constatat că aproape toate foloseau,
în măsuri diferite, asemenea procedee. Folosindu-şi
influenţa, AAB a amintit cluburilor de carte că medaliile
Newberry şi Caldecott pentru cărţi pentru copii sunt
acordate sub egida AAB, şi că vânzările cărţilor cu
menţiunea „Cele mai bune cărţi AAB" sunt mult mai mari.
Astfel au anunţat că nu vor mai acorda premii cărţilor
expurgate. Mai mult, aceeaşi asociaţie a solicitat tuturor
profesorilor să fie atenţi ca pe pagina de copyright a cărţilor
să fie precizat dacă este vorba de o „carte editată pentru uz
şcolar".
în „Coda" care apare acum pe ediţiile romanului
Fahrenheit 451, Bradbury spune: „Nu mă voi duce cuminte
pe un raft, cu intestinele scoase, pentru a deveni o non-
carte."
Versiunea „pentru adulţi" a romanului mai are încă
destui critici. In 1992, elevii de la şcoala Venado, din Irvine,
California au primit exemplare ale romanului cu mai multe
cuvinte înnegrite. Conducerea şcolii a cerut profesorilor să
folosească markere negre pentru a acoperi cuvinte ca „iad",
„blestem", şi altele considerate „obscene", înainte de a
oferi cărţile copiilor. Părinţii s-au adresat şcolii şi unor ziare
locale, care au trimis reporteri pentru a scrie despre ironia

faptului că este cenzurată o carte care condamnă arderea
cărţilor şi cenzura. în faţa unei asemenea situaţii,
conducerea şcolii a cedat imediat, susţinând că exemplarele
expurgate vor fi scoase din uz.
FIRE DE IARBĂ (LEAVES OF GRASS)
Autor: Walt Whitman

Editura: publicată privat Forma literară: volum de poezie
REZUMAT
Fire de iarbă a apărut în 1855 într-o ediţie in quarto 68
de 95 de pagini tipărită de Whitman la tipografia lui Andrew
şi James Rome din Brooklyn. Numele lui Whitman nu
apărea pe prima pagină, aşa cum nu apăreau nici numele
editorului sau al tipografiei. Cu toate acestea, el nu a ascuns
faptul că este autorul cărţi, drepturile de autor fiind
precizate ca aparţinând lui „Walter Whitman", iar un
portret al său fiind pus pe prima pagină. Colecţia a mai apăr
în încă cinci ediţii pe parcursul vieţii lui Whitman. Cea de-a
treia ediţie, publicată în 1860, conţine cu peste 100 de
poeme mai mult, multe dintre ele cu implicaţii
homosexuale care au adus lucrării o mai mare notorietate.
Prima ediţie a îndeplinit scopul lui Whitman de a scrie o
operă serioasă într-o manieră serioasă. Subiectul său este
omul obişnuit, „de pe stradă", spre deosebire de alţi autori

ai perioadei respective care scriau despre şi pentru elita
educată. El a ales să atragă atenţia oamenilor obişnuiţi care
alcătuiau societatea americană. De asemenea, Whitman
mai avea un scop pentru poezia sa. în prefaţa la ediţia din
1855 a volumului Leaves of Grass, el şi-a declarat explicit
scopul de a uni aspectele fizice ale omului cu cele spirituale,
şi acest scop apare clar în poezii precum „Cântec despre
mine", care conţine de exemplu versul „Sunt poetul tru-
pului, / şi sunt poetul sufletului".
în dezvoltarea temei sale de a accepta toate aspectele
vieţii în mod egal, fără a exclude ceva, Whitman a inclus şi
descrieri anatomice directe care au ofensat pe mulţi dintre
cititorii săi, pentru care asemenea cuvinte rămâneau tabu.
Pe parcursul poemelor, Whitman vorbeşte despre actele
fizice şi realităţile pe care contemporanii săi se chinuiau să
le menţină ascunse şi
secrete, fiind „nepotrivite" sau „ruşinoase" şi fiind

interzis a vorbi despre ele.
în numeroase versuri din poeziile sale, Whitman
sărbătoreşte senzualitatea şi le aminteşte oamenilor despre
cele mai primitive dintre dorinţele lor.
ISTORICUL CENZURII
Fire de iarbă a fost declarată obscenă încă de la prima
publicare. Primul librar la care Whitman a dus cartea a
refuzat să o primească afirmând că este prea „senzuală".
Apoi, Whitman s-a întâlnit cu Lorenzo şi Orson Fowler, care
au fost de acord să distribuie volumul, dar vânzările au fost
foarte modeste, astfel că Whitman a renunţat pur şi simplu
la multe dintre exemplarele primei ediţii. Pe măsură ce
„revoltele" imoralităţii începeau să apară împotriva
volumului, fraţii Fowler au început să se teamă şi i-au
înapoiat lui Whitman exemplarele rămase din a doua ediţie,
renunţând la a le mai distribui. Bibliotecile au refuzat să
cumpere volumul; Compania Bibliotecilor din Philadelphia a
fost singura care a cumpărat un exemplar din prima ediţie.
Astfel, celelalte biblioteci au cenzurat cartea prin refuzul lor
de a o cumpăra.
Criticul R.W. Griswold, scriind în ediţia din 10 noiembrie
1855 a publicaţiei The New York Criterion, observa, „Astfel,
să lăsăm această grămadă de gunoi pe mâna legilor, care, cu
siguranţă, dacă îşi îndeplinesc menirea, trebuie să aibă

puterea de a suprima asemenea obscenitate." O recenzie în
revista engleză Saturday Review de asemenea a
condamnat volumul, scriind yîn martie 1856: „După cinci
sau şase pagini... dl Whitman brusc devine foarte inteligibil,
dar exagerat de obscen. Dacă Leaves of Grass va ajunge în
posesia cuiva, sfatul nostru este să o arunce imediat în foc."
în 1865, Walt Whitman şi-a pierdut locul de muncă din
cadrul Departamentului Statelor Unite pentru Afaceri
Interne deoarece Secretarul Şef James Harlan a găsit o
ediţie din volumul de poezii în sertarul lui Whitman şi l-a
considerat astfel un autor de „cărţi indecente". în 1870,
Noah Porter, preşedintele Universităţii Yale, a scris în
volumul său Books and Reading că „o generaţie nu poate fi
cu adevărat pură dacă tolerează scriitori care, precum Walt
Whitman, comit, în scris, o ofensă similară cu cea de a
umbla gol pe stradă, ofensă pedepsită de legea civilă."
Mulţi oameni, printre care şi Ralph Waldo Emerson,
care au lăudat cartea într-o scrisoare pe care Whitman a
reuşit să o publice în ziarul
New York Times, l-au împins pe Whitman de la spate să
permită apariţia unei versiuni expurgate a colecţiei. însă,
Whitman a rămas ferm împotriva expurgării, iar legea
americană a drepturilor de autor interzicea o asemenea
practică fără acordul autorului. încă de la prima apariţie,
editorii i-au sugerat că o ediţie bowdlerizată pentru publicul
larg ar însemna o creştere serioasă în vânzări. Whitman s-a

opus cu fermitate expurgării, considerând astfel de cărţi
„cele mai mizerabile cărţi de pe lume". Nu înainte de 1892,
cu puţin timp înainte de moartea sa, Whitman a consimţit
publicarea unei ediţii expurgate ca gest de prietenie faţă de
Arthur Stedman, al cărui tată, Edward Clarence Stedman, îi
făcuse multe favoruri lui Whitman.
Fire de iarbă nu a fost expurgată în Statele Unite decât
după anul 1892, dar a fost interzisă cu desăvârşire, chiar
dacă neoficial, din librăriile din New York şi Philadelphia în
anii 1870 şi în mod oficial, la Boston, în anii 1880. Potrivit
practicilor lor uzuale, Societatea Watch and Ward din
Boston şi Societatea din New York pentru Suprimarea
Viciului au pus presiune pe librari pentru a suprima
vânzarea cărţilor în magazinele lor. Librarii au consimţit să
nu facă publicitate cărţilor şi nici să nu le recomande
clienţilor.
în 1881, Societatea pentru Suprimarea Viciului a
încercat să obţină o interdicţie legală pentru o nouă ediţie
propusă pentru Fire de iarbă la Boston. La cererea
societăţii, procurorul districtual a ameninţat cu sancţiuni
penale împotriva oricărui editor care are în plan o nouă
ediţie a operei, ne-expurgate. Ediţia a fost în consecinţă
retrasă.
în 1883, autorul şi editorul Ezra Heywood, un susţinător
al cauzei iubirii libere, a fost arestat de către Anthony
Comstock, şeful Societăţii din New York pentru Suprimarea

Viciului, pe baza acuzaţiei de a fi expediat prin poştă
materiale obscene. Acestea erau reprezentate de un
pamflet numit Jugurile lui Cupidon", care conţinea „opinii
sociale şi sexuale neconvenţionale", şi o antologie intitulată
The Word Extra care conţinea două poeme din volumul
Fire de iarbă, şi anume„Unei prostituate de rând" şi „Mă
aşteaptă o femeie". Când cazul a ajuns la tribunal, juriul
superior a declarat că poemele lui Whitman sunt prea
„dezgustător de obscene şi depravate pentru a putea intra
în stenogramele tribunalului". Aceasta însemna că juriul va
decide soarta lui Heywood fără ca acestuia să îi fie permis
să prezinte o apărare a poemelor prin a recita fragmente din
ele; astfel, era de aşteptat o decizie de a cataloga operele
drept obscene. Judecătorul T.L. Nelson, prezidând Curtea de
Circuit a
Statelor Unite din Boston, a respins cazul, „pe motiv că
acuzaţiile sunt nefondate".
Englezii au bowdlerizat colecţia încă de la prima apariţie
în Anglia, în 1868, ex-boemul pre-rafaelit 13 William Michael
Rossetti, editorul ediţiei expurgate, a explicat în prefaţă că a
omis aproape jumătate dintre poemele din ediţia din 1860,
din cauză că el şi Whitman „trăiau într-o epoca deosebit de
nervoasă". De asemenea, declara cu mândrie că de fapt el
nu bowdleriza opera, întrucât „în nicio situaţie nu am tăiat
13Asociaţie de pictori şi scriitori englezi (n.tr.).

părţi din poeme". Perrin comenta însă: „este genul de

prefaţă pe care un poet liberal ar fi scris-o dacă se întâmpla
să fie implicat într-o bowdlerizare". Deşi Rossetti nu a tăiat
părţi din niciunul dintre poeme, el a făcut numeroase
schimbări la prefaţa lui Whitman la ediţia originală din
1855, eliminând chiar şi cuvântul „prostituată". Ediţia
expurgată a volumului Leaves of Crass a devenit parte din
Everyman Library în 1866, şi a rezistat destul de mult în
prima parte a secolului XX. Emest de Selincourt a folosit
acea versiune pentru seria sa „Clasicii Lumii" de la Oxford,
din 1920, excluzând însă câteva poeme. Spre sfârşitul vieţii,
Whitman discutând despre opera sa, şi-a exprimat
nemulţumirea faţă de ediţiile engleze, spunând: „Acum simt
cumva că de fapt niciuna dintre modificări nu trebuia
făcută; că ar fi trebuit să îmi asum acea poziţie; este singura
poziţie posibilă, finală, şi logică."
ÎNTÂLNIRE ÎN SAMARRA (APPOINTMENT IN SAMARRA)
Autor: John O'Hara

Edituri: Harcourî, Brace Publishing Forma literară: roman
REZUMAT
întâlnire în Samarra, primul roman al lui O'Hara după
nuvelele sale de succes, relatează trei zile în timpul
prohibiţiei, din viaţa clubului local, într-un oraş imaginar,

Gibbsville, Pennsylvania. Personajele sunt preocupate cu
aviditate numai de bani, sex şi statut social, discutând
încontinuu despre ce cluburi, şcoli sau colegii sau alte
asociaţii conferă un înalt statut social.
Principala intrigă este legată de dezintegrarea morală şi
socială a lui Julian English, fiul unei femei cu stare şi al unui
respectat medic care este şeful personalului de la Spitalul
Gibbsville. înstărit încă de mic copil şi astfel atrăgător
pentru femei, Julian este căsătorit acum cu Caroline Walker,
în aparenţă soţia ideală, dar mariajul lor este zguduit de
obiceiurile iui Julian de a bea şi de umbla cu alte femei.
Fiind şeful în aparenţă prosper al unei reprezentanţe
Caddilac, se dovedeşte că Julian a administrat fondurile
greşit, fiind nevoit să împrumute 20 000 de dolari de la
recent înstăritul Harry Reilly, membru şi el în country club.
Purtându-i ranchiună pentru că se simte dator şi întărâtat
de alcool, Julian îi aruncă în faţă lui Harry băutura din pahar
şi îi învineţeşte astfel un ochi lovindu-l cu un cub de gheaţă.
Respins când încearcă să îşi ceară iertare, a doua zi, Julian se
îmbată mai tare şi se sinucide stând în maşină într-un garaj,
cu motorul pornit.. Cei care îl găsesc sunt uluiţi, nebănuind
că Julian era mai nefericit decât ei.
Deşi nu sunt descrieri sexuale explicite, se fac totuşi
nişte referiri sexuale şi în întreg romanul apar remarci
ofensatoare de natura etnică. Un personaj îşi păcăleşte
soţia spunându-i că în ziar ar fi scris că „puritanul" Mervyn

Schwartz ar fi fost „împuşcat într-un bordel noaptea trecu-
tă". Apoi o tachinează spunând că are de gând să îl ducă pe
fiul lor de şase ani şi jumătate „la femei în seara asta", şi se
laudă: „când eram eu de vârsta lui Teddy, dădusem deja
gata patru fete". Când o tânără respinge avansurile sexuale
ale lui Julian, el simte impulsul să o facă în toate felurile.
Pe tot parcursul romanului, personajele beau frecvent
cantităţi semnificative de alcool, fiind deseori beţi. Mafia
din oraş este de origine italiană, chiar şi elevi care au
abandonat şcoala au cariere importante în închisori.
Antisemitismul este şi mai pronunţat. Un personaj se
trezeşte în dimineaţa de Crăciun şi se gândeşte cu dispreţ la
doamna Bromberg de vizavi, se simte pentru câteva clipe
vinovat, dar îşi aminteşte repede că „evreii nu respectă
Crăciunul, decât când vor să scoată bani de la creştini, aşa
că nu trebuie să-i tratezi pe evrei în ziua de Crăciun altfel
decât în orice altă zi". Este de părere că dacă pe aceeaşi
stradă cu ei locuieşte şi familia Bromberg asta „dăunează
valorii cartierului pe piaţa imobiliară", şi îşi exprimă
îngrijorarea că s-ar mai putea muta şi alţi evrei în
curând. „Curând va fi o întreagă colonie de evrei în

cartier, şi copiii familiei Flieger şi toţi ceilalţi copii drăguţi
vor creşte ajungând să vorbească cu accent evreiesc." La
audierea privind moartea lui Julian când medicul legist
Moskowitz stabileşte că este vorba de sinucidere, tatăl lui
Julian vede verdictul ca pe o răzbunare faţă de excluderea
lui Moskowitz în urmă cu ceva timp de la o cină la clubul
local pentru Societatea medicală locală şi se gândeşte: „Să-I
lăsăm şi pe micul jidan impostor Moskowitz să se răzbune şi
el".
ISTORICUL CENZURII
încă de la publicare, romanul a stârnit critici din partea
celor care considerau că el conţine „o imensă vulgaritate... o
vulgaritate de nesuportat, care a pătruns în multe dintre
romanele aşa-zis moderne, romane pe care cei nu prea
sensibili, şi cei cu lecturi din literatura mai veche trebuie să
le suprime...." Pe lângă presiunile slabe şi sporadice din
partea Societăţii Watch and Ward din Boston asupra
librarilor din Boston, de a nu mai comercializa cartea din
cauza limbajului pe care îl conţine, romanul a fost disponibil
şi a circulat liber tip de şapte ani de la publicare.
în 1941, Departamentul Poştelor a declarat că romanul
nu poate fi expediat prin poştă. Apoi a fost adusă o
înştiinţare şi editorului lui O'Hara, la sesizarea Societăţii
pentru Suprimarea Viciului din New York, care criticase
„remarcile defăimătoare la adresa anumitor grupuri etnice

precum şi limbajul vulgar". Astfel, era interzisă expedierea
de exemplare ale romanului prin poştă, iar în eventualitatea
în care ar fi fost găsite, urmau a fi confiscate. Până la
mijlocul anilor '50, cartea a avut acelaşi statut din partea
autorităţilor poştale.
Romanul a atras atenţia şi Organizaţiei Naţionale pentru
Literatură Decentă, organizaţie care avea ca scop
identificarea literaturii „obscene" şi sfătuirea membrilor
împotriva lecturii unor astfel de publicaţii. în 1953, membrii
ONLD au considerat că romanul era „de neacceptat",
incluzându-l împreună cu o altă carte de O'Hara, Ten North
Frederick, pe lista lor neagră. Lista a fost apoi trimisă
librăriilor partenere, care au fost de acord să excludă
titlurile respective din oferta lor de vânzări. Asemenea liste
negre ale ONLD au dus la presiuni semnificative între librari,
dar nu şi la măsuri legale împotriva cărţii. însă, organizaţia
oferea librăriilor partenere un certificat pe care îl puteau
expune: „Acest magazin s-a conformat în mod satisfăcător
la cerinţele comitetului [local al
ONLDJ şi a exclus de la vânzare toate titlurile
identificate drept «inacceptabile» de către Organizaţia
naţională pentru Literatură Decentă pe parcursul acestei
luni". Ca urmare, cartea a fost scoasă din vânzare la St.
Cloud, Minnesota; Port Huron şi St. Claire County, Michigan;
şi la Detroit, Michigan. Vânzările au fost limitate şi în alte
localităţi, până la desfiinţarea organizaţiei la sfârşitul anilor

1950.
JURNALUL ANNEI FRANK (ANNE FRANK'S DIARY)
Autor: Anne Frank

Data şi locul publicării iniţiale: 1947, Olanda Editura:
Contact Publishers Forma literară: jurnal
REZUMAT
Jurnalul Annei Frank este o compilaţie a jurnalelor şi
scrierilor lăsate de o tânără evreică de 15 ani, Anne Frank,
când ea împreună cu familia ei au fost ridicaţi de la locul
unde se ascundeau în Amsterdam de către soldaţii germani,
în timpul ocupaţiei naziste a Olandei din Al Doilea Război
Mondial. Ascunzătoarea era o „anexă secretă", un grup de
încăperi în spatele unei clădiri care serveau drept depozit
pentru o firmă olandeză. Cei prezenţi acolo rămâneau
închişi pe timp de zi, dar aveau libertate de mişcare pe tip
de noapte, când părăseau adăpostul. După ce familia Frank
a fost ridicată, membrii familiei olandeze care i-a adăpostit
au adunat hârtiile lăsate de ei în urmă şi le-au ascuns într-
un birou, fără a le citi. Când Otto Frank, tatăl lui Anne,
singurul membru al familiei care a supravieţuit, s-a întors de
la lagărul de exterminare, a preluat manuscrisele, dorind să
le publice. Astfel va îndeplini visul fiicei sale şi o va face să

trăiască prin scrierile ei.
Ediţia finală este o combinaţie între textul original al lui
Anne şi o mai veche ediţie a acestuia, în care erau
modificate anumite aspecte mai copilăreşti. De asemenea,
ea a folosit pseudonime pentru cei care locuiau în anexă,
precum şi pentru protectorii lor, pentru a nu-i face să se
simtă jigniţi de anumite critici pe care le aduce. Ea scrie de
mai multe ori că doreşte ca acest jurnal să trăiască şi după
ce ea nu va mai fi, şi să se numească Het Achterhuis (Casa
dindărăt), primul titlu sub care a apărut cartea.
Micul jurnal pe care Anne îl numea Kitty, era un cadou
de ziua ei primit când împlinise 13 ani, pe 12 iunie 1942, la
mai puţin de o lună de când se adăposteau în anexă. Ea îşi
începu jurnalul chiar de ziua ei, scriind în el, dar şi pe alte
caiete, despre cele 25 de luni petrecute în anexă, de pe 5
iulie 1942 până pe 1 august 1944, trei zile înainte ca ser-
gentul Gestapo Silverbauer şi patru soldaţi, să îi găsească şi
să îi aresteze, în jurnal, Anne urmăreşte cursul războiului,
notând ambiţiile, speranţele, temerile şi dorinţele sale,
precum şi observaţiile sale despre viaţa de zi cu zi. Veştile
din ce în ce mai proaste aduse de protectorii lor, precum şi
de radioul englez o făceau să aibă reflecţii adânci.
Observaţiile lui Anne despre familie, despre dentistul
Dussel, şi despre familia Van Daan (care avea un copil de 16
ani) care împart anexa cu familia Frank, sunt de asemenea
notate în jurnal. Ea comentează cu iritare încercările

doamnei Van Daan de a flirta cu Otto Frank, amintind că ea
„îl atinge pe faţă, îl trage de păr, îşi trage fusta sus, şi face
aşa-zise remarci haioase", menţionând de asemenea
bucuria ei că „tata nu intră în joc". De asemenea, notează
neînţelegerile dintre membrii familiei, precum şi răceala
faţă de mama ei. Cititorul este informat că cei trei tineri
locuitori au reuşit să citească destul de mult în timpul
şederii lor, chiar încercând să facă nişte cursuri prin
corespondenţă. Anne reuşeşte să îşi păstreze simţul umo-
rului pe măsură ce condiţiile devin tot mai grele, remarcând
la un moment dat când mâncarea era din ce în ce mai
puţină: „Cine doreşte să urmeze o cură de slăbire să vină la
noi în Anexă!"
ISTORICUL CENZURII
CenzuraREA lucrării Jurnalul Annei Frank a început
odată cu publicarea ei iniţială în Olanda. Dorind să nu
rănească sentimentele protectorilor săi, Otto Frank a tăiat
detaliile despre certurile dintre locatarii din anexă, precum
şi secţiunile în care Anne vorbea despre egoismul şi in-
sensibilitatea celorlalţi. întrucât ea considera jurnalul ca o
scriere personală, Anne îşi exprima gânduri deschise şi
poate prea sincere, folosind jurnalul ca un mijloc de a se
obişnui cu situaţia în care se afla şi de a o suporta. Tatăl ei a
eliminat astfel de pasaje, fără însă a modifica semnificativ

descrierile pe care jurnalul le face.
Odată ce Otto Frank începea să caute o editură, alte
măsuri de cenzură deveneau necesare. Editorul olandez,
Contact, a solicitat ca anumite pasaje să fie excluse, ei
văzându-le ca „lipsite de gust" sau „neverosimile".
Acestea includeau referiri la menstruaţie. Curiozitatea
sexuală a lui Anne a fost considerată de asemenea
inacceptabilă, în ciuda normalităţii prezenţei unei astfel de
curiozităţi la o adolescentă. Astfel, un pasaj în care vorbeşte
despre sânii unei prietene, şi în care se amuză spunând că
vrea să îi atingă, a fost de asemenea exclus. Editorul a mai
cerut mai mult: şi excluderea pasajelor în care sunt făcute
remarci maliţioase la adresa mamei lui Anne.
Când, în 1950, editura germană a lui Lambert Schneider
a solicitat o traducere în limba germană, noi acţiuni de
cenzură şi-au făcut apariţia. Ediţia Critică notează că
pasajele care ar fi fost în mod special ofensatoare la adresa
germanilor au fost excluse. Un asemenea pasaj scris de
Anne relata că regula din anexă spunea că toţi trebuie să
„vorbească încet tot timpul, în orice limbă civilizată, deci nu
şi în germană". Acesta a fosl modificat de Schneider în
„orice limbă civilizată dar... încet".
în 1952, publicarea jurnalului în Anglia a reinclus
majoritate.) pasa jelor tăiate anterior. Alte atacuri au venit
din cauza menţionării curiozitl ţii sexuale a lui Anne. în nota
din ziua de 5 ianuarie 1944, Anne ffl aminteşte că a dormit

cu o prietenă de-a ei, „având puternica dorinţ.'i dl a o
săruta", lucru pe care l-a şi făcut. Ea mai aminteşte că era
foarte i u rioasă în legătură cu corpul prietenei sale, „pe
care îl ţinuse mereu a\ cuns faţă de mine. Am întrebat-o
dacă, drept dovadă a prieteniei noastre ne putem atinge
sânii, dar ea a refuzat. Sunt foarte fericită când văd -11| pul
altei femei, precum Venus, de exemplu... De-aş avea o
prietenii 1 1 un moment dat, ea se îndrăgosteşte de Peter
Van Daan, care îi aratl 1II ganele bărbăteşti" ale unui motan,
şi cu care experimentează primul 1 rut pe gură, întrebându-
se: „Oare trebuia să cedez aşa repede?" I ><• .■ menea, ea
observă flirturile intense dintre dentist şi doamna Van I
»aan notând că: „Dussel începe să aibă dorinţe faţă de
femei."
în 1982, părinţii din Wise County, Virginia au contestai
ln< ludi n i cărţii în biblioteca şcolară, considerând că
discuţiile despre probii
sexuale sunt „nepotrivite" şi „vulgare", iar criticile la
adresi........................................
„subminează autoritatea părinţilor". Alţii au obiectat în
privinţa probii mei „tratamentului abuziv faţă de evrei", iar
un părinte de origlnf
a atacat portretizarea fetei evreice. în 1983, patru
membri ai C0............................. 1
Alabama pentru manuale au dorit să respingă cartea

dinii o pi şcolară, pentru că era „deprimantă".
LITERA STACOJIE (THE SCARLET LETTER)
Autor: Nathaniel Hawthorne

Data şî locul publicării iniţiale: 1850, Statele Unite
Editura: Ticknor and Fields
REZUMAT
Litera stacojie debutează cu o lungă şi vastă prefaţă
intitulată „Casa Vămii: introducere la Litera stacojie" în
care Hawthorne creează iluzia că romanul ce va urma este
bazat pe realitate. El susţine, că în timp ce lucra ca agent la
oficiul vamal, a găsit un manuscris şi o literă „A" roşie,
învechită şi pălită într-una dintre camere. Manuscrisul, scris
de Jonathan Pue, un predecesor de-al său la Oficiul Vamal
din Salem, Massachusetts detalia povestea unei doamne, pe
nume Hester Prynne, care fusese găsită vinovată de adulter
la Boston, cu două secole în urmă, şi pedepsită. Pe lângă
stabilirea unor pretexte pentru romanul ce urmează,
introducerea face referire de asemenea la strămoşii lui
Hawthorne şi oferă detalii despre viaţa sa zilnică de
funcţionar public.
Povestea din Litera stacojie este cea a unui triunghi
romantic. Hester Prynne, tânăra şi frumoasa soţie a unui
cercetător bătrân şi introvertit, este separată de soţul ei

timp de doi ani şi ajunge departe de Anglia, pe tărâmurile
virgine ale Lumii Noi. Singură şi fără prieteni, ea se îndrăgos-
teşte de Arthur Dimmesdale, un pastor tânăr şi atrăgător, şi
îi poartă copilul, o fetiţă pe care o numeşte Pearl „deoarece
a fost cumpărată la mare preţ". Condamnată de ceilalţi
orăşeni, mai ales de către femei, care consideră că
întemniţarea şi expunerea ei în piaţa publică cu o mare
literă roşie „A", de la adulter, nu sunt suficiente, Hester îşi
duce povara cu demnitate.
Fidelă caracterului său puternic, Hester poartă ruşinea şi
pedepsele singură şi nu dezvăluie numele tatălui copilului,
cu toate că acest lucru i-ar fi micşorat pedeapsa
semnificativ. în schimb, Hester îşi creează propria lume
împreună cu Pearl şi se întreţine din talentul ei la lucrul de
mână. Soţul ei revine în ţară, pretinde a fi doctor şi se pune
de acord cu Hester să îşi păstreze identitatea secretă,
amărâtul şi slăbitul om luându-şi numele de Roger
Chillingworth. El îi tratează suferinţele fizice ale lui
Dimmesdale şi în cele din urmă descoperă identitatea
tatălui lui Pearl. Cu răutate, mimând prietenia,
Chillingworth, încet dar sigur, îl distruge pe Dimmesdale. în
timp ce acesta decade din punct de vedere fizic, iar
Chillingworth din punct de vedere moral, Hester îşi câştigă
respectul comunităţii, comunitate care începe să vadă litera
„A" ca venind de la „angelic" pentru multele fapte bune pe

care le face.
La sfârşitul romanului, Dimmesdale aflat pe moarte
mărturiseşte public că este tatăl lui Pearl ţinându-se de
mână cu Hester şi cu Pearl, pe acelaşi eşafod unde Hester
nu de mult stătuse singură pentru a suporta ruşinea
semenilor săi. Dimmesdale moare, iar Hester o duce pe
Pearl în Europa, apoi se întoarce câţiva ani mai târziu la
mica sa colibă. După ce moare, Hester este înmormântată
sub acelaşi monument funerar cu Dimmesdale.
ISTORICUL CENZURII
Romanul a fost un succes de la prima publicare,
vânzând prima ediţie ieşită din tipar în doar câteva zile. Deşi
criticii şi specialiştii literari au lăudat romanul, revistele
religioase şi clericii l-au denunţat ca fiind „o poveste
mizerabilă" care îşi are locul „într-o bibliotecă de bordel". O
recenzie în revista Brownson's Quarterly a declarat că nici
Dimmesdale, nici Hester nu au demonstrat că au
„remuşcări" sau „căinţe reale pentru fapta criminală" şi că
romanul „este o poveste ce nu trebuia spusă". în revista
Church Review, reverendul Arthur C. Coxe a condamnat la
rândul lui cele două personaje principale pentru lipsa unei
adevărate căinţe, şi a afirmat că „amorul dezgustător" nu ar
trebui să fie subiect de ficţiune. în 1852, Coxe a cerut
interzicerea romanului Litera stacojie, lansând un atac
sălbatic, proclamându-se împotriva „oricărei tolerări a unui

scriitor popular şi talen tat atunci când face fapte rele din
punct de vedere moral: să îi înăbuşim mijlocirea sa de
depravare încă din faşă!". Coxe mai declara de asemenea că
nu va tolera un roman care tratează „relaţiile ilicite".
Principala plângere a celor care au dorit interzicerea
romanului Ini I de la început a fost că Hawthorne îi lua
partea lui Hester, < *>ml.imiI . H i< I răzbunarea soţului.
Moralitatea strictă ar fi cerut ca Hestei ..i ni< n muli mai
evident şi mai dureros decât a dorit Hawthorne să prezinţi*
( et.lţi
nii din Salem au fost atât de aprinşi de romanul lui
H.twll..........................................
acesta a fost nevoit să se mute cu familia într-o casă in
Med Iun In
1852, romanul a fost interzis în Rusia de către ţarul Nicol.u I
in .............................................mia
„teroare a cenzurii", dar interdicţia a fost ridicată patru
ani mai târziu când ţarul Alexandru II a venit la putere.
Foarte puţină atenţie a fost aţintită asupra romanului
timp de aproape un secol. în 1949, în declaraţiile asupra
verdictului în cazul Common-wealth of Massachusetts v.
Gordoni (1949), judecătorul Curtis Bok a dat romanul ca un
exemplu pentru felul în care morala publică se schimbă,
evidenţiind că atunci când a fost pentru prima dată
publicat, „romanul lui Hawthorne Litera stacojie a fost
numit „mijlocire de depravare", dar că în anul 1949 este

deja acceptat în întregime.
în 1961, părinţii unor elevi din Michigan s-au opus
includerii romanului în cursurile de engleză de liceu,
susţinând că este „pornografic şi obscen". Ei au cerut ca
romanul să fie scos din curriculum, dar solicitarea a fost
respinsă. într-un studiu reprezentativ la nivel naţional
realizat de Lee Burress pe un eşantion de bibliotecari şcolari
şi şefi de catedră de limba engleză, patru cazuri de cenzură
au apărut în locuri neidentificate însă de investigator. în
prima, un elev a contestat recomandarea cărţii pentru clasa
a IX-a, dar nu a fost luată nicio măsură. într-un al doilea caz,
un părinte s-a plâns că romanul este imoral deoarece
discută despre un copil „nelegitim". Consiliul director al
şcolii a respins cererea de a exclude romanul din programă.
într-o a treia solicitare de excludere a cărţii dintr-o listă de
lecturi, din cauza ideii de adulter, decizia a fost de ase-
menea negativă. Singura tentativă de succes raportată de
studiul menţionat, a avut loc când un director de liceu a
declarat cartea ca fiind prea „directă" şi „revelatoare" şi a
eliminat-o din lista de lecturi obligatorii. Un studiu din 1967
despre cenzura în liceu în statul Arizona, realizat de Kenneth
Donelson şi Retha K. Foster, a menţionat o solicitare a unui
părinte care viza excluderea cărţii dintr7o listă de lecturi, din
cauza faptului că discută despre adulter. Solicitarea a fost
respinsă.
In 1977, un părinte şi un director de liceu din Michigan

au criticat includerea romanului în programa pentru cursul
de limba engleză, deoarece acesta includea un episod care
prezenta un „cleric implicat într-un caz de adulter". Cartea a
fost eliminată de pe lista de lecturi şi de la cursuri. în acelaşi
an, un părinte din Missouri a condamnat cartea invocând
uzul cuvintelor „de patru litere" şi al „altor conţinuturi
nedorite" cerând scoaterea romanului din biblioteca
liceului. Bibliotecara şcolii şi-a dat seama că părintele nu
citise cartea, întrucât nu existau niciun fel de obscenităţi în
ea, astfel că a reuşit să convingă respectivul părinte de
eroarea sa. Cartea a fost reţinută în bibliotecă.
într-un studiu din 1982 administrat şefilor de catedră de
limba engleză din Ohio, James Davis a menţionat un caz în
care un părinte a susţinut că romanul este de fapt o poveste
despre „adulter", despre un „pastor afemeiat" şi despre
„prostituţie", cerând eliminarea cărţii din lista de lecturi la
un curs de engleză. Consiliul director al şcolii a respins
cererea.
MINUNATA LUME NOUĂ (BRAVE NEW WORLD)
Autor: Aldous Huxley

Data şi locul publicării iniţiale: 7 932, Ang//a
Editura: Chatto & Windus Collins
REZUMAT
Minunata lume nouă este o satiră în care ştiinţa, sexul
şi drogurile au înlocuit raţiunea şi emoţia umană, într-o
societate „perfectă" pe care Huxley o numeşte „Utopia".
Romanul descrie o societate armonioasă în care genetica
sofisticată combinată cu farmacologia produc o populaţie
controlată perfect, a cărei existenţă însăşi este dedicată
menţinerii stabilităţii respectivei societăţi. Oamenii sunt
astfel programaţi genetic pentru a-şi îndeplini criteriile
reglementate de guvern privind dimensiuni specifice
mentale şi fizice. Promiscuitatea sexuală este cerută de la
nivel de stat cu scopul obţinerii plăcerii, şi nu a procreării,
femeile fiind echipate cu dispozitive contraceptive pentru a
evita sarcina. Singurul mod respectabil de a pătrunde în
lume este prin incubarea într-o sticlă - oamenii sunt
decantaţi, şi nu născuţi - iar învăţarea se face prin
precondiţionare.
Locuitorii sunt creaţi şi modelaţi pentru a prelua
anumite forme standard necesare societăţii. Astfel, în
Centrul de incubare şi condiţionare, sunt puse cantităţi
diferite de alcool în sticle de decantare a embrionilor,
pentru a se împiedica dezvoltarea mentală, creându-se
astfel o ierarhie de clase genetice.
Cei care sunt modelaţi pentru a face muncile grele şi
anoste ale societăţii primesc cele mai mari doze de alcool
pentru o mentalitate inferioară, în ordinea descrescătoare a

inteligenţei, Gamma, Delta şi Epsilon sunt cei mai numeroşi
şi sunt produşi prin tratarea ovulului fertilizat prin Procesul
Bokanovsky, o procedură care permite diviziunea ovulului în
nu mai puţin de 96 fiinţe identice, putându-se obţine

până la 15 000 de fraţi şi surori dintr-un singur ovar. Clasele
Alpha şi Beta, care îndeplinesc munca guvernului, rămân
individualizaţi deşi şi ei sunt manipulaţi prin condiţionarea
lor timpurie. Conceptul de familie este necunoscut, iar
cuvintele „mamă" şi „tată" sunt considerate obscenităţi. în
aceasta lume sistematic promiscuă, bărbaţii şi femeile sunt
sfătuiţi să aibă cât mai mulţi parteneri sexuali, pentru
evitarea dezvoltării unor sentimente şi emoţii în cadrul
relaţiilor care ar putea să le pună în pericol loialitatea
obsesivă faţă de stat.
Relele cunoscute ale omenirii sunt eliminate, şi
locuitorii acestei lumi sunt eliberaţi de grija durerii, a bolii,
nefericirii, îmbătrânirii sau morţii. Boala a fost eradicată pin
sterilizare, iar durerea sau nefericirea sunt eliminate cu
uşurinţă prin administrarea de doze de soma, un medi-
cament eficient fără efecte secundare. Doze mai mici sunt
folosite pentru a vindeca depresia, în timp ce dozele mai
mari sunt administrate pentru obţinerea unei stări
prelungite de euforie, descrisă de către un personaj ca o
vacanţă de două săptămâni. Fericirea aceasta oarbă este
necesară pentru stabilitatea socială, astfel că toate emoţiile
sunt eliminate. Chiar şi moartea apare sub altă înfăţişare.
Oamenii primesc un tratament care îi menţine într-o stare
de tinereţe până la vârsta de 60 de ani, când corpurilor lor
le este permis să treacă printr-un scurt şi controlat (cu
ajutorul unor doze de soma) proces de îmbătrânire, apoi ei

dispar în crematoriile care transformă corpurile umane în
fosfor, folosit apoi ca îngrăşământ.
Huxley prezintă şi aspectele indezirabile al unei
asemenea lumi, prin intermediul neadaptatului membru al
clasei Alpha, Bernard Marx, şi al lui john, care trăieşte în
Rezervaţia Sălbaticilor, o regiune pre-civi-lizată care a fost
păstrată pentru studii. John este fiul directorului Centrului
de Incubare şi Condiţionare (CIC) şi al unei femei Beta, şi a
fost plasat în rezervaţie de către CIC. Adus în Anglia de către
Marx, John nu se adaptează în lumea fără emoţii şi pustie
din punct de vedere intelectual a Utopiei. El doreşte
dragoste şi respinge promiscuitatea Leninei Crowne, o
femeie din Utopia de care este atras din punct de vedere se-
xual, dar ale cărei morvuri i se pare respingătoare. Tratat ca
o curiozitate de către utopieni, care se minunează văzându-l
şi care se holbează la el, John nu găseşte altceva decât
nefericire în această lume, şi decide că sinuciderea este
singura soluţie.
ISTORICUL CENZURII
Romanul Minunata lume nouă a generat o mulţime de
reacţii din partea celor care s-au simţit ofensaţi de satira
societăţii prezentate de Huxley. Romanul a fost acuzat că
este sordid, imoral şi obscen, pentru descrierile făcute
despre conceptul de familie, pentru felul în care tratează
problematica sexului şi a consumului de droguri. Alţii invocă
promiscuitatea sexuală descrisă în Utopia, aşa cum a făcut,

de exemplu, Consiliul Cenzorilor din Irlanda când a interzis
romanul, în 1932, cu toate că de fapt el nu conţine descrieri
explicite sexuale. în linii mari, cei care ţintesc la interzicerea
romanului consideră că Minunata lume nouă este
„deprimant, fatalist, şi negativist, încurajează pe cei tineri să
aibă un stil de viaţă cufundat în droguri, sex şi conformitate,
consolidând sentimentul că ei nu pot avea niciun impact
asupra lumii în care trăiesc".
Romanul a fost deseori contestat în şcoli, pe tot
teritoriul Statelor Unite. în 1965, un profesor de engleză din
Maryland a susţinut că prin decizia sa de a-l elibera din
funcţie, ca pedeapsă pentru includerea romanului
Minunata lume nouă pe lista de lecturi, consiliul director al
şcolii a încălcat drepturile prevăzute în Primul
Amendament. Tribunalul a decis împotriva profesorului în
Parker v. Board of Education, respingându-i cererea de a fi
reprimit în funcţie. Când a fost mai târziu examinat de către
un alt tribunal, cazul Parker v. Board of Education,
judecătorul a reconfirmat decizia Curţii inferioare,
adăugând decizia că eliberarea din funcţie nu a fost
rezultatul politicii sale de selectare a cărţilor.
în 1979, un director de liceu din Matthews County,
Virginia, a cerut ca profesorul de istorie să retragă lectura
Minunata lume nouă din programă. Profesorul nu s-a
conformat, astfel că a fost eliberat din funcţie. Niciuna din

părţi nu a mai întreprins nimic după aceasta.
în 1980, în oraşul Miller, Missouri, romanul a fost
contestat, şi în consecinţă retras din programă, iar în 1988,
părinţii elevilor de la liceul din Yukon, Oklahoma, au cerut
retragerea cărţii, invocând „limbajul şi conţinutul moral". în
1993, o situaţie identică a avut loc la districtul şcolar
Corona-Norco, California, acuzaţia fiind de data aceasta că
„focalizează activităţi negative". După deliberarea
autorităţilor, romanul a fost păstrat în programă, studenţii
având posibilitatea să aleagă o lectură alternativă la acesta.
NEGRU CĂMINE (BLACK LIKE ME)
Autor: John Howard Griffin

Editura: Houghton Mifflin Company
Forma literară: jurnal
REZUMAT
Scris sub formă de jurnal, naraţiunea prezintă o prinvire
introspectivă asupra rasismului, examinând consecinţele lui,
într-o cronică a experienţelor unui cercetător în ştiinţe
sociale alb care îşi înnegreşte pielea şi se rade în cap, pentru
a-şi asuma rolul unui afro-american, în sudul Statelor Unite,
în 1959. Autorul recunoaşte că rezultatele acestui expe-
riment îi vor schimba viaţa şi perspectiva asupra rasismului,
în mod fundamental. Griffin află că, după ce a intrat în

cultura negrilor şi a luat contact cu lumea albilor din
postura de afro-american, nu poate reveni la identitatea sa
reală de alb, întrucât părerile despre propria rasă s-au
schimbat dramatic.
în paginile de început ale cărţii, autorul prezintă
ipotezele studiului său, explicând motivele care l-au
determinat să fie curios în problematica pigmentării pielii.
El înţelege că, deşi este considerat a fi un expert în pro-
bleme rasiale, nu are habar despre cum se simte de fapt un
afro-american în sudul îndepărtat. După ce îşi asigură o
finanţare din partea revistei Sepia, autorul călătoreşte spre
New Orleans, unde se întâlneşte cu un doctor care începe să
îi aplice tratamentul de închidere a culorii pielii.
Griffin îşi examinează neliniştea odată stabilită doza
pentru definitivarea transformării. Plimbându-se pe străzile
din New Orleans, el intră în vorbă cu persoane pe care le
cunoscuse încă de când era alb, observând diferenţele clare
în atitudinea lor, acum, că vorbeau cu un afro-american.
începe să vadă problemele cu care se va confrunta sub
această nouă identitate. în primul rând, linia, bariera
nevăzută dar care se simte atât de bine între rasa albă şi cea
neagră, pe care o încalcă fără să îşi dea seama când îi
permite unei femei albe să se aşeze lângă el şi lângă alţi
oameni de culoare, în autobuz. Eforturile sale de a schimba
legile uneori confuze ale segregării arată o indignare
puternică în faţa unei societăţi care limitează în mod strict

accesul afro-americanilor la facilităţi pe care albii le au
garantate. în schimb, Griffin primeşte cu bucurie noua sa
rasă, prin intermediu unei singure persoane căreia îi
dezvăluie secretul lui, şi care îl învaţă regulile nescrise ale
comportamentului unui „negru".
Autorul observă greutăţile vieţii unui afro-american,
constatând că respectul celorlalţi precum şi securitatea
persoanei depind în mod decisiv de culoarea pielii. Ca afro-
american, este deseori ţinta unor agresiuni şi este privit ca o
fiinţă inferioară de către societate. în timpul zilei, el caută o
slujbă pe care să o poată primi chiar dacă este negru,
căutând în acelaşi timp măcar aparenţa umanităţii în
societatea în care trăieşte. Pe timpul nopţii, se plimbă prin
New Orleans, asumându-şi treptat în totalitate noua
identitate. Autorul observă că ceilalţi afro-americani îl
tratează cu un mare respect şi bunătate, mult mai mult
decât atunci când era alb. Dar, mai observă că albii şi-au
pierdut umanismul şi respectul pe care i le arătau când era
şi el alb.
Experienţele divergente ale lui Griffin l-au determinat să
postuleze că problema afro-americanului este pe două
planuri. Afro-american ii se confruntă cu rasismul şi cu
prejudecăţile albilor, dar în acelaşi timp şi cu o lipsă de
încredere şi respect faţă de propriile persoane, fără să mai
pomenim de mândrie sau curaj. Griffin sugerează că cele
două rase vor putea convieţui în armonie numai când

aceste două laturi ale problemei vor fi rezolvate.
Griffin mai subliniază atât diferenţele subtile cât şi cele
evidente în ceea ce priveşte modul în care albii din New
Orleans tratează diferitele rase. La un moment dat, o femeie
care purtase o conversaţie plăcută cu el pe când era alb,
refuză să îi primească un cec de călătorie când este negru,
cu toate că tranzacţia nu implica niciun risc financiar. El
observă că asemenea situaţii sunt obişnuite pentru un
negru, şi mai observă că toaletele sau cafenelele îi sunt
inaccesibile, numai din cauză că este negru.
Pentru a lărgi relevanţa studiului, Griffin şi-a extins aria
de cercetare, incluzând şi alte oraşe din sud. Observaţiile
sale atestă că tratamentul faţă de persoana unui afro-
american rămâne constant. Griffin menţionează că albii i se
adresau cu apelativele „boy" şi „nigger", şi că atitudinile
albilor deveneau din ce în ce mai greu de suportat, pe
măsură ce se dezvăluiau noi şi noi situaţii de persecuţii,
segregare şi rasism. în oraşul Mobile, Alabama, albii i-au
cerut să spună ce treabă are în zonă, amenin-ţându-l cu
moartea dacă avea să provoace vreun necaz. Griffin
subliniază că prin felul agresiv în care erau adresate
ameninţările, era cât se poate de clar că nu s-ar fi întreprins
nimic ca să îi fie identificaţi ucigaşii, din cauza rasei lui.
Cu puţin timp înainte de a-şi încheia odiseea sa de o
lună, autorul a trecut printr-o situaţie ilustrativă referitoare
la caracteristicile liberalismului albilor. Griffin a vizitat

Institutul Tuskegee pentru o zi, şi s-a întâlnit cu un
cercetător asociat alb, care insista să se recomande ca un
alb înţelegător de care negrilor nu trebuie să le fie frică. în
ciuda intenţiilor bune, prejudecăţile sale întipărite au ieşit
imediat la iveală când a sugerat că s-ar putea ca un negru
care vindea curcani pe marginea drumului să-i fi furat, de
fapt.
Autorul conchide în ultimele pasaje ale lucrării că
experimentul a generat ostilitate din partea multor
persoane din toată ţara. El şi familia lui au primit ameninţări
cu moartea şi s-au văzut obligaţi să îşi schimbe domiciliul.
ISTORICUL CENZURII
Cartea a fost una dintre primele 30 cel mai frecvent
atacate titluri în Statele Unite, încă de la prima sa publicare
parţială din 1960, sub forma unui articol în revista Sepia şi
apoi, după publicarea sa integrală, în 1961. Principala
acuzaţie, în cele mai multe cazuri, a fost obscenitatea.
Cercetătorii, însă, consideră că adevărul este mai degrabă că
multora dintre critici nu le-a convenit subiectul tratat, şi
anume, acela al prejudecăţilor faţă de afro-americani. După
cum declara un profesor chestionat într-un studiu realizat
de Lee Burress în 1982: „într-o comunitate rurală, oamenii
nu doresc ca copiii lor să citească despre negri". Această
concluzie se sprijină pe examinarea a 20 dintre cele mai
atacate titluri între 1965 şi 1977. O treime dintre cele

reprezintă un protest vehement împrotriva rasismului.
în 1966, ediţia de buzunar a romanului a fost atacată
vehement ca fiind nepotrivită pentru a fi citită de copii. în
Wisconsin, un cetăţean a dat în judecată consiliul şcolar
local, susţinând că textul conţinea limbaj obscen, vulgar,
murdar şi nepotrivit, indiferent de vârstă. Mai mult, el a
acuzat că prin această carte, copilul lui a avut de suferit,
fiind obligat să o citească pentru ora de engleză. Tribunalul
a respins cazul.
în 1967, un părinte al unui elev din Arizona a contestat
includerea titlului în programa şcolară, invocând limbajul
obscen şi vulgar, precum şi situaţiile prezentate. Consiliul
şcolar a decis excluderea cărţii din programă. Limbajul, şi
mai ales cuvintele indecente, au constituit acuzaţia adusă
de către un profesor susţinut de către un pastor, în
Pennsylvania, în 1977, fără succes însă. Un incident similar,
cu acelaşi rezultat, a avut loc în 1982 în Illinois. în Missouri
în 1982, cartea a fost introdusă în categoria restricţionată,
după ce un părinte a contestat alegerea ei, pe motiv că este
obscenă şi vulgară şi „prezintă persoane de culoare".
O ALTĂ ŢARĂ (ANOTHER COUNTRY)
Autor: James Baldwin


Editura: The Dial Press Forma literară: roman
REZUMAT
Romanul are ca decor oraşul New York, mutându-se din
Greenwich Village până în Harlem în timp ce relatează un an
din viaţa celor şapte personaje principale. Another Country
se concentrează pe relaţiile şi cariera bateristului afro-
american de jazz Rufus, şi a surorii lui, Ida, solistă, împreună
cu celelalte cinci personaje care sunt albi: Vivaldo, iubitul lui
Ida, un aşa-zis scriitor; Yves, un tânăr francez, şi iubitul lui,
Eric, actor; Richard, scriitor de maculatură, şi soţia lui, Cass.
Prin interacţiunile complexe dintre personaje de rase
diferite, ce au loc la mijlocul anilor '50, autorul cercetează
rănile rasiale adânci suferite de ambele grupuri. El
experimentează conceptul de egalitate, punându-şi
personajele de rase diferite în ipostaze similare, apoi explică
sau încearcă măcar, de ce ele nu se menţin la acelaşi nivel.
Baldwin încearcă să demoleze conceptele sociale bine
înrădăcinate, ştergând barierele de culoare şi de sex, şi îşi
expune aşteptările sociale ale perioadei prin libertatea cu
care scrie despre homosexualitate şi relaţii inter-rasiale.
Scris într-un stil socio-real ist, romanul descrie vieţile
personajelor sale la un anume moment în timp; reuşeşte
astfel să redea cu o acurateţe remarcabilă portretele
oamenilor, descrierile străzilor, magazinelor, apar-
tamentelor şi sunetelor oraşului, deopotrivă măreţia dar şi

aspectele mai sordide ale oraşului. Păstrând o legătură
strânsă cu realitatea străzii, personajele sale vorbesc la fel
cum ar face-o cei pe care ei îi simbolizează,
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova __________________________________________________________ 700 de cărţi interzise ^
exprimându-şi temerile, frustrările,

dorinţele şi emoţiile în limbajul străzii, presărându-şi
conversaţiile cu obscenităţi. Personaje albilor sunt atrase de
personaje feminine afro-asiatice, sau chiar de personaje
masculine, oraşul care îi înconjură aruncând asupra lor
lumina sumbră a abjecţiei.
încă de la început, în ciuda eforturilor lor, personajele
sunt destinate să cedeze în faţa soartei pe care nu o pot
controla. Rufus Scott, talentat muzician de succes, îşi
însuşeşte opinia stigmatizantă pe care societatea timpurilor
sale o avea faţă de afro-americani. Leona, iubita lui albă, îi
mărturiseşte dragostea ei şi încearcă să obţină reciprocitate,
dar lipsa de lipsa de respect faţă de sine şi incapacitatea de
a trece peste durerea unor respuingeri anterioare îl
împiedică să răsundă iubirii ei. în schimb, el o numeşte pe
Leona „sărăntoacă albă", pentru că iubeşte un negru, o
abuzează fizic şi o acuză că îl înşală cu prietenii lui. Incapabil
de a-şi învinge soarta sa lipsită de vreo speranţă, Rufus, cel
mai bine conturat dintre personaje, se sinucide aruncându-
se de pe podul George Washington în prima cincime a
romanului. în restul de patru cincimi ale romanului,
celelalte personaje se împacă până la urmă cu pierderea
suferită, amintindu-şi fiecare din perspectiva sa unică
relaţiile cu Rufus şi propriile frustrări din viaţa lor.
Deşi recenziile au criticat sexualitatea neconvenţională
din roman, publicul a făcut din acesta un succes, Another
Country devenind al doilea cel mai bine vândut roman al

anului 1963, când a apărut în ediţie de buzunar.
ISTORICUL CENZURII
La publicare, în 1962, romanul a atras atenţia Biroul
Federal de Investigaţii (FBI), care îl vedea ca fiind similar în
multe privinţe cu Tropicul Cancerului şi Tropicul
Capricornului de Henry Mii Ier. Romanul a fost considerat
unul de importanţă semnificativă, FBI creând un dosar
special pentru el, FBI HO 145-2625, pe lângă dosarul deja
existent al lui Baldwin. Pe 19 septembrie 1962, directorul
FBI, J. Edgar Hoover, a trimis romanul la un laborator FBI
pentru a fi „analizat", exprimându-şi îngrijorarea în primul
rând faţă de scenele de sex homosexual şi in-ter-rasial. FBI a
emis o decizie puţin aşteptată, declarând că romanul „are
valoare literară şi poate fi de interes pentru cei care
studiază psihologia şi comportamentul social".
în 1963, un librar din New Orleans a fost arestat pentru
deţinerea de exemplare din roman, prin aceasta încălcând
ordonanţa oraşului de interdicţie a vânzării materialelor
obscene, dar în cele din urmă cazul nu a ajuns la tribunal. în
acelaşi an, Biblioteca Publică din New Orleans, Louisiana, a
declarat că romanul este obscen, interzicându-l ulterior.
Cazul a ajuns la tribunal şi după un an de judecare, cartea a
fost reprimită pe rafturile bibliotecii.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova __________________________________________________________ 700 de cărţi interzise ^
în 1965 FBI a primit o scrisoare de la un

locuitor al oraşului Fort Worth Texas, care susţinea că
romanul este „o culme a perversiunii sexuale", cerând
măsuri de interzicere a lui din librăriile oraşului. Hoover i-a
răspuns cetăţeanului, asigurându-l de toată seriozitatea FBI,
dar anunţându-l că autorul nu încălcase nicio lege federală.
în orice caz, impresia de toleranţă a fost subminată de o
menţiune făcută în dosarul FBI al autorului, în 1969, în care
era inclusă sugestia potrivit căreia membrii Ku Klux Klan
obţinuseră exemplare din roman, „pentru a determina dacă
este o lectură potrivită pentru studenţi".
OAMENI Şl ŞOARECI (OF MICE ANDMEN)
Autor: John Steinbeck

Editura: Viking Penguin Forma literară: roman
REZUMAT
Oameni şi şoareci este povestea a doi bărbaţi, uriaşul şi
simplul Lennie, şi micuţul dar şiretul George, care schimbă
una după .ilt.i dilri.tr slujbe la diferite ferme, urmărindu-şi
astfel visul de a deţine Intl 0 ll i"-
priul lor loc. în ciuda capacităţilor lor intelectuale
diferite, i el iln.............................i
buni prieteni care împărtăşesc un vis - simpla dorinţă de

.i .ive.i piu|.ii.i lor fermă, unde Lennie să poată să crească
iepuri. In mur ci cftl II
de la o fermă la alta, George este tot mai frustrat de
«.ip.u ii Iţili ".............................I Hi
ale lui Lennie, dar nu îl părăseşte pe copilărosul un u. . i
nesupravegheat, Lennie poate nimeri cu uşurinţă i«
să nu mai poată fi scos, astfel că este necesară vini lent.'
Deşi cei doi sunt încântaţi când li se dau sarcini la

o fermă, George trebuie, ca de obicei, să acopere
deficienţele lui Lennie şi să îl facă să pară mai capabil şi mai
inteligent decât este. Fiul şefului fermei, Curley, îl persecută
pe copilărosul Lennie, care se trezeşte atras de tânăra şi în-
cântătoarea nevastă a acestuia. Aceasta însă, nu îl tratează
corect pe Lennie, tachinându-l jucăuş, fără să îşi dea seama
că acesta ia totul în serios. El o vede ca fiind asemănătoare
blănosului şi drăguţului căţeluş pe care l-a avut odată, şi
doreşte doar să îi mângâie părul moale, aşa cum îl mângâia
şi pe căţeluş. Când Lennie se apropie de soţia lui Curley
pentru a o mângâia pe păr, ea se sperie şi începe să strige. El
îi pune mâna la gură pentru a o linişti, dar nu este capabil să
îşi evalueze puterea şi îi frânge gâtul. Când George îi
găseşte, Lennie îşi cere iertare că a rănit-o exact la fel cum îl
rănise şi pe căţeluş. George anticipează că oamenii de la
fermă conduşi de Curley nu vor avea milă pentru Lennie,
astfel că îi spune acestuia să îşi facă bagajele ca să plece cât
mai repede. La scurt timp după aceasta, în timp ce fugarii se
aflau pe malul unui râu, George îl împuşcă şi îl omoară pe
Lennie, pentru a-l cruţa de torturile terifiante ale poterei ce
nu mai putea fi evitată.
ISTORICUL CENZURII
Oameni şi şoareci şi-a câştigat prestigiul îndoielnic de a
fi pe locul doi în topul celor mai cenzurate cărţi din
programa şcolilor de stat în anii 1990, fiind învinsă doar de

antologia literară Impressions, deşi controversele au fost
frecvente şi în deceniile precedente acelei perioade.
Cenzorii au considerat că romanul conţine personaje crude
care folosesc un limbaj vulgar şi ale căror experienţe expun
sistemul social deficitar al Statelor Unite.
Romanul a fost pus pe lista cărţilor interzise în Irlanda în
1953 din cauza „obscenităţilor" şi a limbajului „vulgar". A
fost interzis din motive similare la: Syracuse, Indiana în
1974; Oii City, Pennsylvania, în 1977; Grand Blanc,
Michigan, în 1979; şi Continental, Ohio, în 1980. în 1977 la
Greenville, Carolina de Nord, Cea De-a Patra Provincie a
Cavalerilor Ku Klux Klan, a atacat cartea în districtul şcolar
local, întrucât „ia numele lui Dumnezeu în deşert, şi conţine
blasfemii". Acelaşi motiv a fost dat de către părinţii care au
atacat romanul la districtul şcolar Vernon-Verona-Sherill
(New York), în 1980 şi în districtele şcolare St. David,
Arizona, în 1981 şi Tell City, Indiana, în 1982. Consiliul
director educaţional din Scottsboro,
Alabama a interzis romanul la liceul Skyline în 1983 din
cauza „blasfe-miilor", iar preşedintele consiliului director al
unei şcoli din Knoxville, Tennessee, a jurat că va elimina
„cărţile mizerabile" din sistemul şcolar local, începând cu
Oameni şi şoareci, motivat fiind de prezenţa „limbajului
vulgar".
Romanul a fost atacat pe motive ca „vulgaritate"

sau „obscenitate" de către părinţii din districtul şcolar
Christian County, Kentucky în 1987, dar mai târziu a fost
reprimit în biblioteci şi la cursuri. „Blasfemia" a fost de
asemenea motivul pentru noi controverse în 1988 la: şcolile
din Marion County, Virginia de Vest; şcoala Wheaton
Warrenville, Illinois; şi liceul Berrien Springs, Michigan. în
1989, consiliul educaţional a ordonat eliminarea romanului
de la Liceul Northside din Tuscaloosa, Alabama, din cauza
„blasfemiei"; nu peste mult timp romanul a fost contestat
ca lectură recomandată la o şcoală de vară pentru tineret
din Chatanooga, Tennessee, deoarece „Steinbeck este
cunoscut ca având o atitudine împotriva oamenilor de
afaceri". în acelaşi an, romanul a fost scos din toate
programele educaţionale, şi confiscat la liceul White Chapel
din Pine Bluff, Arkansas, părinţii obiectând împotriva
limbajului. „Limbajul obscen" a fost motivul pentru care
părinţii din districtul şcolar Shelby Country, Tennessee au
atacat decizia de a include romanul în listele de lecturi de
liceu.
Anii 1990 au adus o creştere a numărului de contestări
împotriva romanului Şoareci şi oameni. în 1990, un părinte
din Salinas, Kansas a contestat menţionarea cărţii într-un
curs de engleză de clasa a X-a, pe motiv că prezintă
„blasfemii" şi „ia numele lui Dumnezeu în deşert".
Comitetul de examinare al consiliului director al şcolii a luat
în considerare plângerea şi a recomandat ca romanul să fie

păstrat ca lectură suplimentară, dar ca niciun pasaj al cărţii
să nu fie citit cu voce tare la clasă, în acelaşi an, un părinte
din Riviera, Texas, a protestat împotriva profanităţilor
conţinute de roman, şi a cerut ca acesta să fie eliminat din
programa pentru limba engleză, la clasa a Xl-a. La o
întrunire deschisă a consiliului director al şcolii care avea ca
scop discutarea cazului, 50 de profesori şi administratori şi
zece elevi de clasa a X-a a au venit pentru a susţine
menţinerea cărţii în programă. Singura persoană care a
vorbit împotriva cărţii a fost părintele care a depus
plângerea. După ce cazul a trecu prin încă două etape de
apeluri, consiliul a votat în cele din urmă menţinerea
romanului în programă.
în 1991, la Fresno, California, un părinte a cerut

eliminarea cărţii de la un curs de pregătire pentru colegiul
de engleză, invocând „blasfemia" şi „rasism". Cartea a fost
menţinută, dar copilului respectivului părinte i-a fost permis
să aleagă o lectura alternativă. în lowa City, lowa, un părinte
s-a plâns de includerea romanului Oameni şi şoareci, din
cauza blasfemiei şi a cuvântului „afurisit". Ea susţinea că
fiica ei este supusă astfel la „abuzuri psihologice şi
emoţionale" când din carte se citeşte cu voce tare şi şi-a
exprimat speranţa că fiica ei nu va vorbi ca „un muncitor
imigrant" când va termina şcoala. Comitetul de examinare
al districtului a votat menţinerea cărţii în programă.

„Blasfemia", „înjurăturile excesive" şi „detaliile sexuale" au
fost motivele contestaţiilor din liceele Suwanee, Florida;
Jacksboro, Tennessee; Buckingham, Virginia; şi Branford,
Florida.
Un mare număr de contestaţii au fost făcute în 1992. O
coaliţie de membri ai comunităţii şi de clerici din Mobile,
Alabama au solicitat ca oficialii locali din educaţie să
alcătuiască un comitet de examinare a manualelor, „pentru
a înlătura lucrurile nepotrivite". Prima lor ţintă urma să fie
Şoareci şi oameni, despre care ei susţineau că musteşte de
„blasfemie" şi „teme deprimante şi morbide". Nicio
plângere oficială nu s-a înregistrat însă, astfel că oficialii au
respins solicitarea. Atacurile din Waterloo, lowa şi Duval
County, Florida, au fost făcute din cauza „blasfemiei",
„pasajelor mizerabile despre sex" şi „afirmaţiilor
defăimătoare faţă de minorităţi". Un părinte din Modesto,
California a atacat romanul pe baza ideii de „blasfemie" şi a
folosirii cuvântului „negrotei", iar NAACP s-a alăturat
protestului, cerând eliminarea romanului de pe listele de
lecturi. „Blasfemia" a fost motivul plângerii din la Liceul Oak
Hill, din Alexandria, Louisiana, fără niciun rezultat însă.
Una dintre cele mai detaliate plângeri a avut loc în
1992, la Hamilton, Ohio, unde cartea a fost eliminată
temporar din lista de lecturi a liceului, după ce un părinte s-
a plâns că este limbajul este „vulgar" şi „rasist". Părintele,
vicepreşedinte al Coaliţiei Părinţilor din Hamilton, a afirmat

că romanul conţine 108 blasfemii, şi 12 expresii rasiste.
Consiliul director al şcolii a sugerat apelul la lecturi
alternative pentru anumiţi elevi, dar Coaliţia a refuzat,
astfel că romanul a fost eliminat temporar din lista de
lecturi opţionale. La întâlnirea comitetului de examinare al-
cătuit de consiliul director al şcolii, 150 de părinţi, elevi şi
profesori au apărut pentru a susţine cu entuziasm cartea.
Un elev a înaintat o petiţie care fusese semnată de 333 de
oameni care se pronunţau astfel în favoarea menţinerii
cărţii. Un pastor local care se opunea romanului ar fi spus
consiliului: „Orice om care are un copil ar trebui să nu
dorească ca acest roman să ajungă în mâinile unui copil. Ar
trebui ars, pus în foc". Consiliul a votat în unanimitate
pentru reţinerea cărţii în lista de lecturi.
Mai puţine cazuri au avut loc în anii 1993 şi 1994.
Romanul a fost atacat în 1993, ca fiind nepotrivit pentru
cursul de engleză, de către părinţii şi elevii de la liceul
Mingus Union, Arizona care se declarau îngrijoraţi de
„limbajul profan, moralitatea, tratamentul faţă de retardaţi,
şi finalul violent". în 1994, inspectorul şcolilor din Putnam
County, Tennessee a eliminat romanul din sălile de curs, din
cauza limbajului pe care îl conţine: „pur şi simplu nu putem
să lăsăm să se predea o asemenea carte". în acelaşi an,
părinţii elevilor de la liceul Loganville, Georgia au cerut o
interdicţie împotriva romanului din cauza „limbajului

vulgar generalizat".
PORTOCALA MECANICĂ (A CLOCKWORK ORANGE)
Autor: Anthony Burgess (john Anthony Burgess

Wilson) Data şi locul publicării iniţiale: 1962, Regatul Unit
Editura: William Heinemann Ltd. Forma literară: roman
REZUMAT
Portocala mecanică reprezintă un avertisment futurist
împotriva y|< i
lentei exagerate şi a remodelării mecanice care este
propusă desi............................... I
soluţie pentru defectele societăţii. Arată o viziune
horror a unei v...........................>>•
Anglii în care bande de huligani străbat străzile fără
nicio constrâng H
jefuind, agresând, violând şi consumând alcool şi
droguri. !...................................
este dezintegrată şi devastată, o lume socialistă unde
nimeni nu .................................
teste, în ciuda numelor străzilor ca Amis Avenue sau
Priesili Limbajul adolescenţilor, „nadsat", este de fapt un
amestei d< rusă şi rusă aproximativă, iar starul muzical la
modă csie mi ■
Johnny Zhivago. Regula societăţii este că toţi oamenii

cai.........................................
pii, sau au copii, sau care nu sunt bolnavi" trebuie să nu
.............................................
închisorile sunt supraaglomerate, iar oficialii fac efoiim.
i ta anumiţi criminali, pentru a face loc prizonierii", polltl
In 1991, la Fresno, California, un părinte a cerut
eliminarea cărţii de la un curs de pregătire pentru colegiul
de engleză, invocând „blasfemia" şi „rasism". Cartea a fost
menţinută, dar copilului respectivului părinte i-a fost permis
să aleagă o lectura alternativă. în lowa City, lowa, un părinte
s-a plâns de includerea romanului Oameni şi şoareci, din
cauza blasfemiei şi a cuvântului „afurisit". Ea susţinea că
fiica ei este supusă astfel la „abuzuri psihologice şi
emoţionale" când din carte se citeşte cu voce tare şi şi-a
exprimat speranţa că fiica ei nu va vorbi ca „un muncitor
imigrant" când va termina şcoala. Comitetul de examinare
al districtului a votat menţinerea cărţii în programă.
„Blasfemia", „înjurăturile excesive" şi „detaliile sexuale" au
fost motivele contestaţiilor din liceele Suwanee, Florida;
Jacksboro, Tennessee; Buckingham, Virginia; şi Branford,
Florida.
Un mare număr de contestaţii au fost făcute în 1992. O
coaliţie de membri ai comunităţii şi de clerici din Mobile,
Alabama au solicitat ca oficialii locali din educaţie să
alcătuiască un comitet de examinare a manualelor, „pentru
a înlătura lucrurile nepotrivite". Prima lor ţintă urma să fie
Şoareci şi oameni, despre care ei susţineau că

musteşte de „blasfemie" şi „teme deprimante şi morbide".
Nicio plângere oficială nu s-a înregistrat însă, astfel că
oficialii au respins solicitarea. Atacurile din Waterloo, lowa
şi Duval County, Florida, au fost făcute din cauza „blasfemi-
ei", „pasajelor mizerabile despre sex" şi „afirmaţiilor
defăimătoare faţă de minorităţi". Un părinte din Modesto,
California a atacat romanul pe baza ideii de „blasfemie" şi a
folosirii cuvântului „negrotei", iar NAACP s-a alăturat
protestului, cerând eliminarea romanului de pe listele de
lecturi. „Blasfemia" a fost motivul plângerii din la Liceul Oak
Hill, din Alexandria, Louisiana, fără niciun rezultat însă.
Una dintre cele mai detaliate plângeri a avut loc în
1992, la Hamilton, Ohio, unde cartea a fost eliminată
temporar din lista de lecturi a liceului, după ce un părinte s-
a plâns că este limbajul este „vulgar" şi „rasist". Părintele,
vicepreşedinte al Coaliţiei Părinţilor din Hamilton, a afirmat
că romanul conţine 108 blasfemii, şi 12 expresii rasiste.
Consiliul director al şcolii a sugerat apelul la lecturi
alternative pentru anumiţi elevi, dar Coaliţia a refuzat,
astfel că romanul a fost eliminat temporar din lista de
lecturi opţionale. La întâlnirea comitetului de examinare al-
cătuit de consiliul director al şcolii, 150 de părinţi, elevi şi
profesori au apărut pentru a susţine cu entuziasm cartea.
Un elev a înaintat o petiţie care fusese semnată de 333 de
oameni care se pronunţau astfel în favoarea menţinerii
cărţii. Un pastor local care se opunea romanului ar fi spus

consiliului: „Orice om care are un copil ar trebui să nu
dorească ca acest roman să ajungă în mâinile unui copil. Ar
trebui ars, pus în foc". Consiliul a votat în unanimitate
pentru reţinerea cărţii în lista de lecturi.
Mai puţine cazuri au avut loc în anii 1993 şi 1994.
Romanul a fost atacat în 1993, ca fiind nepotrivit pentru
cursul de engleză, de către părinţii şi elevii de la liceul
Mingus Union, Arizona care se declarau îngrijoraţi de
„limbajul profan, moralitatea, tratamentul faţă de retardaţi,
şi finalul violent". în 1994, inspectorul şcolilor din Putnam
County, Tennessee a eliminat romanul din sălile de curs, din
cauza limbajului pe care îl conţine: „pur şi simplu nu putem
să lăsăm să se predea o asemenea carte". în acelaşi an,
părinţii elevilor de la liceul Loganville, Georgia au cerut o
interdicţie împotriva romanului din cauza „limbajului vulgar
generalizat".
Autor: Anthony Burgess (John Anthony Burgess

Wilson) Data şi locul publicării iniţiale: 1962, Regatul
Unit Editura: William Heinemann Ltd. Forma literară:
roman
REZUMAT
Portocala mecanică reprezintă un avertisment

futurist împotriva violenţei exagerate şi a remodelării
mecanice care este propusă deseori ca soluţie pentru
defectele societăţii. Arată o viziune horror a unei viitoare
Anglii în care bande de huligani străbat străzile fără nicio
constrângere, jefuind, agresând, violând şi consumând
alcool şi droguri. Societatea este dezintegrată şi devastată, o
lume socialistă unde nimeni nu mai citeşte, în ciuda
numelor străzilor ca Amis Avenue sau Priestley Place.
Limbajul adolescenţilor, „nadsat", este de fapt un amestec
de engleză, rusă şi rusă aproximativă, iar starul muzical la
modă este un „rusnac", johnny Zhivago. Regula societăţii
este că toţi oamenii „care nu sunt copii, sau au copii, sau
care nu sunt bolnavi" trebuie să muncească, însă închisorile
sunt supraaglomerate, iar oficialii fac eforturi pentru a
reabilita anumiţi criminali, pentru a face loc prizonierilor
politici. Chiar şi cu
un guvern aparent normal şi cu opoziţie aparentă,

oamenii continuă să îi realeagă pe cei deja la putere.
Alex, un băiat îndrăzneţ de 15 ani, personajul principal
al romanului, este produsul şi totodată raţiunea acestei
demolări a instituţiilor sociale. Viaţa urbană în deteriorare,
nerespectarea legilor şi neputinţa conducătorilor de a pune
ordine în haosul şi violenţa sexuală caracterizează această
lume în care problemele sociale perpetuează
comportamentul violent împiedicând coeziunea. Este un loc
de coşmar, în care huliganii domină străzile, scoţând nişte
sunete insuportabile şi înfricoşătoare. Tinerii huligani beau
lapte dopant şi, înainte de a începe jafurile, Alex şi prietenii
lui îşi pun nişte măşti reprezentând personalităţi din istorie:
Disraeli, Elvis Presley, Henric al Vlll-lea şi Shelley. Pentru
aceştia, femeile există doar ca obiect al violenţei sexuale,
sexul căpătând caracteristici mecanice şi fiind de asemenea
perceput ca un lucru mecanic, termenul folosit pentru a-l
denumi fiind „vechiul înainte şi înapoi". Chiar şi muzica
clasică, în mod normal considerată un semn al gusturilor
civilizaţiei, capătă un nou caracter în roman. Muzica
simfonică este pasiunea lui Alex. El se retrage deseori în
camera sa plină de difuzoare, unde se întinde gol, ascultând
muzică de Mozart, Beethoven sau Bach. în acest timp, el
visează la viol, la a teroriza tinere fete şi la a-şi împlânta
bocancul său puternic în feţele lor suferinde.
Romanul este împărţit în trei părţi. în prima treime,

Alex este prezentat pur şi simplu făcând tot ceea ce doreşte
fără a simţi vreo remuşca-re sau vină faţă de alţii, ba chiar
simţind bucurie în orice fel de violenţă, de la distrugeri sau
furturi de obiecte, până la orice formă de violenţă sexuală
sau nonsexuală. El este liber să îşi aleagă orice plăceri îşi
doreşte, indiferent cât de distructive ar fi pentru societate.
însă, întrucât el este dăunător, societatea îşi rezervă dreptul
de a-i lua această libertate lui Alex. Condamnat la 14 ani de
închisoare pentru uciderea unei bătrâne în timpul unui jaf,
Alex este încarcerat, numai pentru a face o nouă crimă,
ucigând unul dintre colegii de detenţie. Această situaţie dă
naştere celei de-a două părţi a romanului. Crima aceasta
face ca Alex să devină centrul atenţiei oficialilor, făcând din
el cea mai potrivită alegere pentru testarea unui nou
tratament care îl va „transforma în mod decisiv", şi îl va face
incapabil de opţiuni dăunătoare societăţii. în mare, îi este
injectat un drog, este legat de un scaun şi forţat să
urmărească filme despre atrocităţile naziste şi japoneze în
timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, precum şi alte
filme care, combinate cu drogul administrat, ar fi trebuit să
aibă ca rezultat eliberarea tânărului de toate gândurile şi
pasiunile violente. Desfăşurarea procesului este
monitorizată prin numeroase fire electrice conectate la
corpul tânărului. Procesul reuşeşte, doctorii declarându-l pe
Alex vindecat de toate dorinţele violente şi „un adevărat
creştin... pregătit să întoarcă şi celălalt obraz, gata să fie

crucificat mai degrabă decât să crucifice, dezgustat până în
adâncurile inimii de gândul de a ucide chiar o muscă".
în partea a treia a romanului, Alex cel reabilitat, acum
un cetăţean model, se întoarce acasă unde constată că
părinţii îi închiriaseră camera şi că echipamentele sale
muzicale fuseseră vândute pentru îngrijirea pisicilor
bătrânei ucise. Mai târziu, el este atacat de un grup de
oameni în vârstă pe care el îi terorizase anterior, apoi salvat
de trei poliţişti, care îi spun că guvernul începuse să
„cureţe" străzile şi că acum, foştii huligani erau angajaţi ca
poliţişti. Nu numai că nu îl salvează pe Alex, dar îl şi bat cu
brutalitate, lăsându-l apoi să se târască în apropierea unei
cabane din împrejurimi. Acolo este bandajat şi hrănit de un
bărbat pe care nu de mult îl bătuse şi pe a cărui soţie o
violase şi o bătuse cu sălbăticie, acesta nerecunoscându-l
însă. Ba mai mult, acest om, F. Alexander vede în Alex o
oportunitate de a face propagandă împotriva guvernului.
Susţinând că „un om nu poate să înceteze să mai fie om", el
adună în acest sens câţiva prieteni pentru a cristaliza o
mişcare de protest. însă, mai apoi, el îşi dă seama că Alex
este ucigaşul soţiei sale. Astfel începe să îl tortureze pe
acesta pe muzică simfonică la un volum foarte tare, iar Alex
încearcă să se sinucidă aruncându-se pe fereastră. Câteva
zile mai târziu, el se trezeşte la spital, înfăşurat în bandaje,
constatând că şi-a recăpătat natura violentă. Doctorii şi
oficialii guvernamentali sunt acum şi ei mulţumiţi, scăpând

de acuzaţiile că i-ar fi încălcat drepturile lui Alex. în timp ce
se afla în comă, ei au folosit anumite tehnici, pentru a-i
reactiva natura depravată, precum şi apetenţa sa pentru
Beethoven şi violenţă. în timp ce vechile sale apucători
violente îi umplu acum mintea, Alex se declară „într-adevăr
vindecat".
ISTORICUL CENZURII
Portocala mecanică a generat dezbateri furtunoase
încă de la publicare, controversa concentrându-se asupra
limbajului folosit în paginile romanului, precum şi pe
brutalităţile şi violenţele sexuale prezentate în prima treime
a acestuia. în 1973, un librar din Orem, Utah a fost arestat
pentru vânzarea unor cărţi aparent obscene: Ultimul Tango
la Paris de Robert Ailey, The Idolators (Idolatrii) de
William Hegner şi Portocala mecanică. Invocând decizia
„standardelor locale" din 1973 a Curţii Supreme, Miller v.
California (21 iunie 1973), autorităţile locale au introdus o
ordonanţă foarte specifică referitoare la obscenitate, pe
baza căreia poliţia a şi acţionat împotriva proprietarului
librăriei, Carole Grant. Acuzaţiile au fost mai târziu retrase,
cu toate acestea Grant a fost forţat să îşi închidă librăria şi
să se mute în alt oraş.
La Aurora, Colorado, în 1976, consiliul director al şcolii a
aprobat într-o şedinţă ordinară 1275 de titluri pentru a fi
recomandate de liceu, dar au respins Portocala mecanică şi

încă alte nouă cărţi: Exorcistul de William P. Blatty;
Reîncarnarea lui Peter Proud de Max Ehrlich; New
American Poetry 1945-1960 de Donald Allen; Starting
from San Francisco de Lawrence Ferlinghetti; The Vage
Letters de William Burroughs şi Allen Ginsberg; Coney
Island of the Mind de Lawrence Ferlinghetti; Kaddish and
Other Poems, 1958-1960 de Allen Ginsberg; Lunch Poems
de Frank O'Hara; şi Un copil pentru Rosemary de Ira Levin.
Aceste cărţi fuseseră deja incluse de profesori în listele de
lecturi, dar la 13 ianuarie 1976, consiliul director al şcolii a
emis o declaraţie recomandând profesorilor ca respectivele
cărţi „să nu fie achiziţionate de către şcoală, nici incluse în
listele de lecturi obligatorii la clasă, şi nici recomandate
pentru lectura individuală". Consiliul însă, nu a decis că
titlurile ar fi fost obscene potrivit legii, şi nici nu le-a exclus
din biblioteca şcolară. Profesorii au atacat decizia
consiliului, cazul ajungând la tribunal, unde sub titulatura
Bob Cary, et al. v. Board of Education of Adams-
Arapahoe School District 28-), Aurora, Colorado (1977),
profesorii au acuzat că, prin decizia consiliului, a fost
încălcată libertatea academică. în decizia sa, judecătorul
Matsch a observat că în fapt consiliul se dăruia ideii de a
oferi elevilor „ocazia de a se implica activ în schimbul liber
de idei", oferind aceste cursuri ca opţionale. El mai afirma:
„Este suficient să conchidem că odată ce consiliul a oferit
profesorilor şi elevilor libertatea de a explora literatura

contemporană în aceste cursuri de liceu, acesta nu mai
poate acum să îşi impună propriile judecăţi de valoare
asupra literaturii mai sus menţionate." în ciuda acestei
poziţii, judecătorul a fost forţat să delibereze împotriva
profesorilor, din cauza unei clauze în contractul-cadru al
acestora, care prevedea renunţarea la anumite libertăţi.
La Westport, Connecticut, în 1977, părinţii au contestat
folosirea romanului la cursurile de liceu. Plângerile lor au
invocat în principal
„limbajul obscen". Drept urmare, cartea a fost exclusă
din programă. La Anniston, Alabama, în 1982, protestele
părinţilor au dus la excluderea temporară a romanului din
bibliotecile şcolare, dar mai târziu acesta fost reprimit, fiind
însă disponibil pentru elevi doar cu acordul scris al părin-
ţilor.
POVESTIRI DIN CANTERBURY (CANTERBURY TALES)
Autor: Ceofrey Chaucer

Data şi locul publicării iniţiale: 1387-1400, Anglia
Editura: necunoscută
REZUMAT
Povestiri din Canterbury este o colecţie de povestiri, în

mare parte versificate, scrise la sfârşitul secolului al XlV-lea.
Chaucer descrie planul pe care îl vor urma povestirile, într-
un lung prolog în care prezintă cele 29 de personaje care se
întâlnesc cu gazda lor la hanul Tabard, pregă-tindu-se
pentru un pelerinaj la mormântul lui Thomas â Becket, la
Catedrala Canterbury. Ei se pun de acord ca, pentru a trece
mai uşor peste lunga călătorie, fiecare pelerin va spune
patru poveşti, două la dus şi două la întoarcere. Gazda va
decide care este cea mai bună poveste, câştigătorul urmând
să primească o cină generoasă la han. Chaucer plănuise ca
volumul său să conţină 120 de povestiri, dar, murind în
1400, nu a mai apucat să îşi desăvârşească opera. Doar 24
dintre poveşti au rămas. Dintre acestea, doar 20 sunt
complete, două sunt lăsate neterminate în mod voit,
pelerinii cerând povestitorilor să se oprescă, şi restul au
rămas neterminate din cauza decesului lui Chaucer.
Pelerinii acoperă toate nivelurile societăţii engleze de
secol XIV, de la cavalerul de viţă nobilă, boier de ţară şi
stareţă, până la modeştii morar, bucătar sau răzeş. Niciuna
dintre categorii nu este scutită de examinarea critică a
condiţiei umane, Chaucer folosindu-şi personajele şi po-
veştile pentru a expune absurdităţile şi nepotrivirile ce se
puteau găsi în toate straturile societăţii. Călătorii se ceartă,
se întrerup şi se critică între ei, se îmbată şi se contrazic.
Membrii ierarhiei bisericeşti sunt descrişi ca fiind corupţi,
femeile depravate, societatea fiind prezentată în cele mai

revelatoare detalii. Poveştile îi reflectă pe povestitori, de la
nobilul Cavaler, „modest ca o domnişoară," care descrie
ideea absolută şi abstractă a feminităţii, prin pura Emily,
până la obscenul Morar, care o descrie pe a sa Alison, ca pe
un obiect fizic extrem de provocator.
Limbajul şi aluziile sexuale caracterizează cele mai multe
dintre povestiri. „Povestea bucătarului" descrie o „soţie
care preacurvea pentru a-şi duce zilele". „Canace, cea care
îşi iubea în mod păcătos propriul frate" şi „cumplitul rege
Antiochus, care a lipsit-o pe fiica lui de feciorie", sunt doar
câteva cazuri de referiri la incest. „Povestea arendaşului"
aminteşte de un morar pe nume Simpkin a cărei soţie era o
„târfă josnică", şi a cărei fiică avea „nişte fese mari, dar şi
sâni rotunzi". „Povestirea târgoveţei din Bath", una dintre
cele mai cunoscute dintre povestirile ciclului, oferă nişte
perspective ieşite din comun asupra femeii şi a sexualităţii.
Prezentată în prolog ca având cinci soţi, „neluând în seamă
pe alţii din tinereţile ei", personajul feminin se exprimă pe
tema virginităţii întrebând: „Spune-mi atunci cu ce scop sau
ţintă au fost create organele genitale?" Ea promite: „în
căsnicie îmi voi folosi instrumentele pe cât de liber mi le-a
oferit Creatorul."
A doua dintre aceste foarte cunoscute povestiri este
„Povestirea morarului", o poveste despre adulter. Alison, o
femeie de 18 ani căsătorită cu un morar în floarea vârstei,
este curtată de către ţârcovnicul Absalom, dar ea are deja o

aventură cu un anume Nicholas. Absalom îi cântă serenade
la fereastră şi promite să o lase în pace numai când îl va lăsa
să o sărute. Ea acceptă, şi când acesta vine la fereastră în
întunericul nopţii, ea îi oferă „dosul ei dezgolit", pe care el îl
sărută. El îşi dă seama de păcăleală: „Era oarecum ciudat,
doar ştia bine că femeia nu are barbă; el simţise ceva dur şi
păros". Dorind să se răzbune, Absalom se întoarce la casa
morarului cu un vătrai încins, chemând-o pe Alison pentru
un nou sărut. în acest timp Nicholas „care se dusese să se
uşureze", decide să „îi îşi dea el dosul la sărutat pentru a
duce gluma mai departe". Astfel, „dezvelindu-şi dosul" el se
sperie teribil când îl văzu pe „Absalom gata cu fierul său
încins, pe care Nicholas chiar acolo îl simţi". Mai târziu,
John, celălalt student care stătea în pensiune, intră din
greşeală în patul lui Alison, care la rândul ei îl confundă cu
Nicholas, „aşa că el o pătrunse adânc şi puternic, ca un
nebun".
ISTORICUL CENZURII
Povestiri din Canterbury a fost expurgată încă de la
prima apariţie în statele Unite în 1908, în ediţia Everyman's
Library. Şaptesprezece dintre povestiri au fost traduse în
limba engleză modernă, cu expurgări semnificative, iar
şapte au fost lăsate intacte, dar în engleza medie în care au
fost scrise. în 1953, cartea a fost o victimă nevinovată a
„Spaimei Roşii", când criticii au cerut Comisiei de Stat
pentru Manuale din Texas, să interzică ediţiile Garden City

ale titlurilor Canterbury Tales şi Moby Dick din şcoli. Cele
două cărţi în ediţiile respective au fost acuzate de comu-
nism.
însă, de cele mai multe ori cuvintele foarte directe, şi
descrierile deschise ale anumitor părţi ale corpului sau ale
unor procese fiziologice, au constituit principala grijă a
părinţilor şi a celor care selectează cărţile din şcoli. Astfel,
aceste cuvinte sunt sistematic omise din cele mai multe
ediţii, la fel fiind şi blestemele sau înjurăturile, rostite de
personajele textului original. Schimbările operate au dus la
numeroase absurdităţi care distrugeau stilul ilustrativ al
respectivului secol, înlocuindu-l cu propoziţii insipide, de
exemplu propoziţia: „o prinse de pi...dă", fiind înlocuită cu:
„el îşi introduce cu delicateţe mâna între picioarele ei".
Contestările au venit şi la adresa celor mai cunoscute dintre
povestiri, şi chiar la adresa prologului, părinţii dorind ca
asemenea „personaje nesănătoase" şi „cuvinte vulgare" să
rămână departe de urechile copiilor lor. Limbajul şi
personajele au făcut din aceste povestiri ţinta atenţiei
vigilente a părinţilor, profesorilor şi a clericilor din diferite
comunităţi.
în 1986, a început un foarte lung proces care dezbătea
folosirea unui manual care includea povestirea „Povestirea
morarului", şi piesa lui Aristofan Lysistrata, la cursurile de
uman ale liceului Columbia, din Lake City, Florida.
Povestirea apărea în volumul The Humanities: Cultural

Roots and Continuities, Volume I, un manual aprobat de
către autorităţi şi care era deja în uz de zece ani fără a fi
stârnit vreo controversă. în 1985, fiica unui pastor
fundamentalist s-a înscris la respectivul curs şi a criticat cele
două fragmente din amintitele lucrări, chiar dacă acelea nu
erau lecturi obligatorii, ci doar pasaje la care se făceau
referiri, şi care erau citite de către profesor cu voce tare. în
plângerea sa oficială, pastorul a prezentat motivele
nemulţumirii sale ca fiind determinate de „sexualitatea
explicită", de „limbajul vulgar", şi „promovarea emancipării
femeii". Obiecţiile sale exacte se referau la cuvinte precum
„cur" sau
PRÂNZUL DEZGOLIT (NAKED LUNCH)
Ac/for: William Seward Burroughs

Statele Unite Edituri: Olympis Press; Crove Press Forma
literară: roman
REZUMAT
început la Tanger în 1955, romanul Prânzul dezgolit
este un montaj de scene şocante care combină fanteziile şi
halucinaţiile suprarealiste pentru a crea o imagine de
coşmar despre droguri, pederastie şi canibalism. Metodele
narative neconvenţionale prin care perspectiva subiectivă
alternează cu cea de tip fluxul conştiinţei fac din această
operă mai puţin un roman unitar, cât o serie de imagini care
au în comun doar tema efectelor distructive ale
dependenţelor umane. Lipsa unei naraţiuni consecvente şi
schimbarea frecventă a perspectivei reflectă o lume de
coşmar în care William Lee, personajul principal, se luptă cu
sine însuşi la fel de des cât trebuie să lupte împotriva altora.
Burroughs afirma în „Introducere" că ar fi iluminat tehnica
sa prin intermediul titlului care „înseamnă exact ce
înseamnă şi cuvintele «Prânzul dezgolit» - un moment
îngheţat când toată lumea vede ce se află la capătul fiecărei
furculiţe".
„Introducerea" propune explicaţia lui Burroughs a

„bolii", dependenţa sa de 15 ani de opiu şi de derivate din
opiu. Autorul diferenţiază cu scrupulozitate între drogurile
care creează dependenţă fizică şi halucinogenele, care după
părerea lui, sunt condamnate pe nedrept. Folosind uneori o
ordine discordantă a cuvintelor, de asemenea, autorul de-
scrie în detalii minuţioase economia traficului de droguri şi
victimizarea dependentului. „Introducerea" se încheie cu un
avertisment apocaliptic „Priviţi, PRIVIŢI de-a lungul căii
drogului înainte să porniţi într-acolo şi să nimeriţi greşit
TOVARĂŞII... Un sfat pentru cei care ştiu ei mai bine".
Corpul romanului este povestea lui William Lee, un
drogat care se chinuie să se elibereze de cenzura impusă de
droguri, sex, limbă sau birocraţie. El hoinăreşte de la New
York până în Mexic, apoi în Tanger, şi încă mai departe,
încercând să scape de „the heat"14, la început un termen de
jargon folosit pentru a descrie poliţia, dar care treptat,
începe
14„pârţ" din „Povestirea morarului", precum şi modul jovial în care este prezentat adulterul. Un comitet de examinare compus din profesori de la respectivul
liceu s-a întrunit şi a discutat cele două fragmente, apoi a deliberat ca manualul să fie menţinut la curs, însă fără cele două fragmente în cauză. Consiliul
director al şcolii a respins sugestiile comitetului, votând pentru confiscarea tuturor exemplarelor şi păstrarea lor în depozit. Dorind să evite acuzaţia de cenzură,
membrii consiliului au votat de asemenea să se permită păstrarea unui exemplar în bibliotecă, dar care să fie disponibil lecturii numai cu acordul părinţilor.
în 1988, Uniunea Americană pentru Libertăţi Civile a depus o plângere iniţială împotriva consiliului şcolii, în procesul Virgil v. School Board of Columbia
County, susţinând că măsurile consiliului încălcaseră drepturile la liberă exprimare şi la libertatea de gândire ale elevilor. UALC şi-a fundamentat poziţia pe o
decizie luată în cadrul procesului Board of education, Island Trees Union Free School District No. 26 v. Pico (1982), în care tribunalul a decis că şcoala
încălcase prevederile Primului Amendament, prin excluderea arbitrară a unor cărţi (Vezi Black Boy.) Avocatul apărării, pe de altă parte, s-a bazat pe cazul
Hazelwood School District v. Kuhlmeier, deşi acest caz se aplica doar la drepturile administratorilor şcolari de a cenzura articole din ziarul şcolii, care fuse-
se scris în cadrul unui curs de jurnalism, la liceu.
Cazul s-a judecat, şi în decizia sa la V/rg/7 v. School Board of Columbia County (1989), judecătorul a hotărât că precedentul Hazelwood este relevant
pentru acest caz. Perspectiva limitată a acestui caz în ceea ce priveşte Primul Amendament a făcut ca decizia să fie în favoarea consiliului şcolar. în decizia la
cazul V/rg/7, Curtea de Apel a conchis că nu avusese loc nicio încălcare constituţională, şi consiliul director al şcolii poate decide în privinţa cărţilor, atâta timp
cât „deciziile sunt în mod rezonabil legate" de „preocuparea pedagogică legitimă" de a feri elevii „de anumite subiecte sensibile". Declaraţia scrisă a consiliului,
potrivit căreia cele două fragmente conţineau „sexualitate explicită" şi „vulgaritate excesivă" a fost considerată o dovadă suficientă pentru interzicerea volumului
The Humanities: Cultural Roots and Continuities. Un apel a urmat să fie înaintat la Curtea Supremă a Statelor Unite în 1988. După mai mult de un an,
partea vătămată a aflat că petiţia nici nu ajunsese la Curtea Supremă, din cauză că o secretară a UALC uitase să o trimită. Decizia în cele din urmă a fost de a nu
mai continua cazul, întrucât şansele de a primi o decizie favorabilă erau infime.
Căldură, arşiţă (în Ib. engleză) (n.tr.).

să descrie presiunile vieţii care l-au împins spre
dependenţa de droguri. Spaţiul şi timpul fluctuează
dezordonat, iar Lee trăieşte într-o lume de coşmar în care
timpul se dilată sau se contractă după tipul şi cantitatea de
droguri consumate. Locurile se schimbă între ele, în timp ce
Lee călătoreşte printr-o lume a sexului sadic, a drogurilor în
exces, şi în general, a împrejurărilor sordide. Acte
homosexuale şi heterosexuale care au în centru durerea şi
degradarea sunt descrise cu detalii bolnăvicioase, iar
imagini despre mutilare abundă în paginile romanului.
Numele şi efectele specifice ale diferitelor tipuri de droguri
sunt de asemenea detaliate, la fel şi cele mai eficiente
precum şi cele mai puţin eficiente metode de a le
administra, pentru a obţine maximum de efect.
Burroughs juxtapune scene aparent realiste şi scene
brutale de coşmar, care sugerează degradarea personajelor
sale prin actele lor violente, chiar bestiale. Foloseşte
limbajul colocvial când descrie corpul omenesc, mai ales
când vine vorba despre organele genitale, şi ţinteşte un
efect şocant maxim în descrierile „instrumentelor" pentru
droguri, şi ale actelor sexuale forţate suferite atât de femei,
cât şi de bărbaţi sau chiar de băieţi.
în „Anexă", este publicat eseul intitulat „Scrisoare a
unui dependent înveterat de drogurile periculoase" publicat
în revista The British Journal ofAddiction (53:2), Burroughs
discută meritele relative precum şi pericolele opiatelor, ale

canabisului, ale mescalinei, ale cocainei şi ale drogurilor
sintetice. El îşi intrapolează propriile experienţe cu fiecare
dintre aceste substanţe în examinarea surselor şi
precauţiilor, oferind astfel un ghid pentru cei nepregătiţi.
ISTORICUL CENZURII
Romanul poartă distincţia de a fi ultima operă literară
declarată obscenă şi supusă unui proces judiciar în America.
De la publicarea cărţii, în 1959 şi până în ianuarie 1963,
agenţii vamali au confiscat toate exemplarele care urmau a
fi introduse în Statele Unite, justificându-şi măsurile prin
Legea Vămilor (1930), care recomanda confiscarea materi-
alelor suspectate de a fi obscene. Mai târziu, romanul a fost
implicat în două procese judiciare. Mai întâi a primit o
sentinţă favorabilă la Los Angeles în 1965 chiar înainte de a
se ajunge la un proces, iar apoi a fost declarată în schimb
obscenă la Boston în acelaşi an, unde procurorul general a
considerat că romanul este o „mizerie". Scriitorii Norman
Mailer, Allen Ginsberg şi John Ciardi au fost chemaţi ca
martori-experţi, pe lângă alţi psihiatri şi membri ai spaţiului
academic, pentru a depune mărturie în privinţa valorii
literare a romanului. Cu toate acestea, judecătorul Eugene
Hudson nu a putut fi convins. în deliberarea verdictului,
judecătorul a declarat că romanul este „obscen, indecent şi
impur... şi luat ca întreg... în mod predominant depravat,
pornografic şi indubitabil fără vreo importanţă socială, în

compensaţie". Ca reacţie la opinia emisă de către apărare,
potrivit căreia romanul ar fi avut o valoare socială şi
ştiinţifică semnificativă, Hudson a afirmat că Prânzul
dezgolit este o mizerie, scrisă de un „bolnav mintal".
Un apel a fost înaintat Curţii Judiciare Supreme din
Massachusetts, astfel că procesul Attorney General v. A
Book Named „Naked Lunch", (1966), a început la data de 8
octombrie 1965. Tribunalul a considerat că romanul este
„dezgustător şi obscen" şi a amintit celor prezenţi că însuşi
autorul şi-a descris cartea ca fiind „brutală, obscenă şi
dezgustătoare". însă juraţii au aplicat testul importanţei
sociale şi nu au găsit niciun motiv pentru a declara că
„opera nu are nicio valoare socială, în compensaţie". Con-
vingerea instanţei că operei nu îi lipseşte importanţa socială
a rezultat din multele recenzii şi articole în publicaţii literare
şi de altă natură care au discutat cu seriozitate cartea
controversată, şi care au arătat că „un grup semnificativ şi
inteligent" de oameni din cadrul comunităţii considera car-
tea a fi valoroasă din punct de vedere literar. Pe 7 iulie
1966, Curtea Judiciară Supremă Massachusetts a declarat că
romanul nu este obscen. Cei patru membri care au deliberat
decizia favorabilă, precum şi cei doi care s-au opus, au
considerat deopotrivă că romanul poate fi vândut pe
teritoriul Statelor Unite, dar că în caz că se va dovedi că
există indivizi care „în trecut sau în prezent distribuie sau
promovează cartea în acest Commonwealth în asemenea

manieră încât să exploateze apelul său sexual", aceşti
indivizi vor fi puşi sub acuzare.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ____________________________________________________700 de cărţi interzise
SĂ UCIZI O PASĂRE CÂNTĂTOARE (TO KILL A

MOCKINGBIRD)
Autor: (Nelle) Harper Lee

Editura: Lippincott and Company Forma literară: roman
REZUMAT
Unicul roman al lui Harper Lee a atins un nerv al
societăţii americane când a fost pentru prima dată publicat,
devenind bestseller, precum şi un succes de critică, şi
primind Premiul Pulitzer în 1961. Autoarea susţinea că
povestea despre părtinirile rasiale în micul şi adormitul oraş
ficţional Maycomb, Alabama este pură imaginaţie, dar
reporterii care i-au vizitat oraşul natal Monroeville,
Alabama la aniversarea a 30 de ani de la publicarea cărţii au
descoperit similarităţi remarcabile cu romanul, atât în
trăsături cât şi în decor. în esenţă, relele rasiale detaliate în
roman, par a fi inspirate de viaţa reală a autoarei.
Romanul este povestit din perspectiva unei femei pe
nume Jean Louise Finch, sau Scout pentru prieteni, care
relatează evenimentele dintr-o perioadă de trei ani,
începând cu cea de a „şasea ei vară". împreună cu fratele ei
Jem, cu patru ani mai mare ca ea, şi cu vizitatorul estival
Dill, modelat după un tovarăş de joacă din viaţa reală, care
urma să devină scriitorul Truman Capote, Scout creează o
serie de proiecte de a-l face pe misteriosul lor vecin Arthur

„Boo" Radley, să iasă din casa sa. Primele capitole detaliază
confortabilul mediu al copilăriei de care Scout se bucură,
mergând la şcoală, bătându-se cu băieţi şi împărtăşind
încrederea tatălui ei, avocatul Atticus Finch.
Lumea confortabilă şi sigură a lui Scout este distrusă
când tatăl ei ia neinspirata decizie de a-l apăra pe
muncitorul de culoare Tom Robinson, acuzat că ar fi violat-o
pe femeia albă Mayella Ewell. Locuitorii orăşelului îşi
doreau ca Tom să moară, dar Atticus credea că acesta este
nevinovat, stabilind că braţul stâng slăbit al lui Tom nu ar fi
putut să cauzeze rănile de pe partea dreaptă a feţei lui
Mayella.
Pe măsură ce amărăciunea cuprinde orăşelul, Atticus
trebuie să îşi apere clientul nu numai la tribunal, ci şi în faţa
unor mulţimi care vor să îl linşeze. Atticus reuşeşte să
dovedească că Tom este incapabil din punct de vedere fizic
de a comite o asemenea crimă, cu toate acestea juraţii
deliberează verdictul de vinovăţie, în ciuda faptului că s-a
descoperit că Mayella îi făcuse avansuri sexuale lui Tom,
care refuzase însă, temându-se pentru viaţa lui. Mai mult,
locuitorii orăşelului sunt furioşi că Tom îşi exprimă mila în
faţa unei femei albe.
Atticus are în plan să facă apel la această decizie, dar
Tom este împuşcat mortal în timp ce încearcă să scape din
închisoare. Ultimele capitole ale romanului conţin
încercarea lui Bob Ewell de a se răzbuna pe Atticus, pentru

apărarea lui Tom, şi ieşirea lui Boo Radley din casă pentru a-
i salva pe Jem şi Scout de cuţitul lui Ewell.
ISTORICUL CENZURII
în ciuda vânzărilor anuale foarte bune şi a includerii în
numeroase liste de lecturi în multe licee din Statele Unite,
romanul Să ucizi o pasăre cântătoare a fost frecvent
contestat de către părinţi sau organizaţii care criticau ori
limbajul, ori felul în care era prezentată problematica
rasială. Comitetul pentru Libertate Intelectuală al Asociaţiei
Americane a Bibliotecilor pune romanul pe o listă cu zece
dintre cărţile cel mai des cenzurate în zilele noastre. în
1977, districtul şcolar Eden Valley, Minnesota a interzis
temporar cartea din cauza cuvintelor „la naiba" şi
„prostituată" care apăreau în text, iar părinţii din
inspectoratul şcolar Vernon-Vero-na-SherilI, New York au
atacat romanul în 1980, numindu-l „o carte mizerabilă,
depravată". Părinţii din comunitatea de culoare de din
Waren Township, Indiana au susţinut că prin pasajele care
portretizează comportamentul servil al negrilor ca Tom,
Calpurnia şi alţii, precum şi frecventa folosire a cuvântului
„cioroi", se promovează rasismul instituţiona-lizat şi este
împeidicat procesului de integrare. în ciuda eforturilor lor
vehemente, încercarea de a cenzura cartea a fost fără
succes. în consecinţă, trei părinţi de culoare au demisionat
în semn de protest din consiliul consultativ pentru relaţii

sociale al oraşului.
Romanul a fost de asemenea contestat în 1984, la
şcolile din Waukegan, Illinois, din cauza cuvântului „cioroi",
iar în 1985 la liceul Park Hill, Missouri părinţii au susţinut că
romanul conţine limbaj ofensator şi rasial. Cea mai recentă
încercare de interzicere a romanului a avut loc în 1985 la
inspectoratul şcolar Casa Grande, Arizona unde părinţii de
culoare au susţinut că romanul nu este potrivit pentru
primele clase
____________________________________________________700 de cărţi interzise

MOCKINGBIRD)
Autor: (Nelle) Harper Lee

Editura: Lippincott and Company Forma literară: roman
REZUMAT
Unicul roman al lui Harper Lee a atins un nerv al
societăţii americane când a fost pentru prima dată publicat,
devenind bestseller, precum şi un succes de critică, şi
primind Premiul Pulitzer în 1961. Autoarea susţinea că
povestea despre părtinirile rasiale în micul şi adormitul oraş
ficţional Maycomb, Alabama este pură imaginaţie, dar
reporterii care i-au vizitat oraşul natal Monroeville,
Alabama la aniversarea a 30 de ani de la publicarea cărţii au
descoperit similarităţi remarcabile cu romanul, atât în
trăsături cât şi în decor. în esenţă, relele rasiale detaliate în
roman, par a fi inspirate de viaţa reală a autoarei.
Romanul este povestit din perspectiva unei femei pe
nume Jean Louise Finch, sau Scout pentru prieteni, care
relatează evenimentele dintr-o perioadă de trei ani,
începând cu cea de a „şasea ei vară". împreună cu fratele ei
Jem, cu patru ani mai mare ca ea, şi cu vizitatorul estival
Dill, modelat după un tovarăş de joacă din viaţa reală, care
urma să devină scriitorul Truman Capote, Scout creează o
serie de proiecte de a-l face pe misteriosul lor vecin Arthur

„Boo" Radley, să iasă din casa sa. Primele capitole detaliază
confortabilul mediu al copilăriei de care Scout se bucură,
mergând la şcoală, bătându-se cu băieţi şi împărtăşind
încrederea tatălui ei, avocatul Atticus Finch.
Lumea confortabilă şi sigură a lui Scout este distrusă
când tatăl ei ia neinspirata decizie de a-l apăra pe
muncitorul de culoare Tom Robinson, acuzat că ar fi violat-o
pe femeia albă Mayella Ewell. Locuitorii orăşelului îşi
doreau ca Tom să moară, dar Atticus credea că acesta este
nevinovat, stabilind că braţul stâng slăbit al lui Tom nu ar fi
putut să cauzeze rănile de pe partea dreaptă a feţei lui
Mayella.
Pe măsură ce amărăciunea cuprinde orăşelul, Atticus
trebuie să îşi apere clientul nu numai la tribunal, ci şi în faţa
unor mulţimi care vor să îl linşeze. Atticus reuşeşte să
dovedească că Tom este incapabil din punct de vedere fizic
de a comite o asemenea crimă, cu toate acestea juraţii
deliberează verdictul de vinovăţie, în ciuda faptului că s-a
descoperit că Mayella îi făcuse avansuri sexuale lui Tom,
care refuzase însă, temându-se pentru viaţa lui. Mai mult,
locuitorii orăşelului sunt furioşi că Tom îşi exprimă mila în
faţa unei femei albe.
Atticus are în plan să facă apel la această decizie, dar
Tom este împuşcat mortal în timp ce încearcă să scape din
închisoare. Ultimele capitole ale romanului conţin
încercarea lui Bob Ewell de a se răzbuna pe Atticus, pentru

apărarea lui Tom, şi ieşirea lui Boo Radley din casă pentru a-
i salva pe Jem şi Scout de cuţitul lui Ewell.
ISTORICUL CENZURII
în ciuda vânzărilor anuale foarte bune şi a includerii în
numeroase liste de lecturi în multe licee din Statele Unite,
romanul Să ucizi o pasăre cântătoare a fost frecvent
contestat de către părinţi sau organizaţii care criticau ori
limbajul, ori felul în care era prezentată problematica
rasială. Comitetul pentru Libertate Intelectuală al Asociaţiei
Americane a Bibliotecilor pune romanul pe o listă cu zece
dintre cărţile cel mai des cenzurate în zilele noastre. în
1977, districtul şcolar Eden Valley, Minnesota a interzis
temporar cartea din cauza cuvintelor „la naiba" şi
„prostituată" care apăreau în text, iar părinţii din
inspectoratul şcolar Vernon-Vero-na-SherilI, New York au
atacat romanul în 1980, numindu-l „o carte mizerabilă,
depravată". Părinţii din comunitatea de culoare de din
Waren Township, Indiana au susţinut că prin pasajele care
portretizează comportamentul servil al negrilor ca Tom,
Calpurnia şi alţii, precum şi frecventa folosire a cuvântului
„cioroi", se promovează rasismul instituţiona-lizat şi este
împeidicat procesului de integrare. în ciuda eforturilor lor
vehemente, încercarea de a cenzura cartea a fost fără
succes. în consecinţă, trei părinţi de culoare au demisionat
în semn de protest din consiliul consultativ pentru relaţii

sociale al oraşului.
Romanul a fost de asemenea contestat în 1984, la
şcolile din Waukegan, Illinois, din cauza cuvântului „cioroi",
iar în 1985 la liceul Park Hill, Missouri părinţii au susţinut că
romanul conţine limbaj ofensator şi rasial. Cea mai recentă
încercare de interzicere a romanului a avut loc în 1985 la
inspectoratul şcolar Casa Grande, Arizona unde părinţii de
culoare au susţinut că romanul nu este potrivit pentru
primele clase de liceu. Oficialii şcolii au schimbat statutul
romanului, punându-l pe o listă de lecturi opţionale.
ULTIMA IEŞIRE SPRE BROOKLYN (LAST EXIT TO

BROOKLYN)
Autor: Hubert Selby Ir.

Editura: Crove Press Forma literară: roman
REZUMAT
Last Exit to Brooklyn conţine şase episoade
interconectate, fiecare precedat de un citat din Vechiul
Testament - un roman care detaliază vieţile brutale şi
violente ale unui grup de tineri din pătura de jos din
Brooklyn, spre sfârşitul anilor '40, spre anii '50. Mizeria
mediului în care trăiesc şi lipsa de speranţă şi de perspectivă
a vieţii lor dominate de droguri şi violenţă îi lasă goliţi de

compasiune umană şi în afara moralităţii convenţionale.
Căsătoriţi sau nu, homosexuali sau heterosexuali, prota-
goniştii sunt portretizaţi ca fiind brutali, oportunişti şi cruzi
faţă de alţi oameni, faţă de femei, sau faţă de copiii pe care
îi concep. Femeile, lipsite de orice putere în cea mai mare
parte, îşi acceptă rolurile limitate, răzbunându-se însă pe cei
mai slabi ca ele de câte ori au ocazia. Copiii sunt
condamnaţi la a trăi viaţa ca pe o luptă continuă, şi la a
accepta comportamentul abuziv ca pe un dat al existenţei.
Pentru toţi protagoniştii romanului, crima este o realitate
de zi cu zi.
Romanul îşi ia titlul de la panoul indicator care este
amplasat pe autostrada Gowanus (New York), chiar înainte
de intrarea în tunelul Battery. Acea ieşire spre Brooklyn este
de fapt intrarea într-un iad, compus din docuri, clădiri
industriale murdare, locuinţe mizere, baruri ieftine şi
apartamente subvenţionate pentru săraci, cu locuri de joacă
înconjurate de beton. Limbajul pe tot parcursul romanului
este unul autentic, autorul omiţând folosirea apostrofului în
cazul contragerilor sau indicarea formei posesive a
substantivelor, deseori punând cuvintele laolaltă pentru a
reflecta starea de spirit a personajelor. Patru tinerii
criminali, fiecare dintre ei lăudându-se cu ani buni de
închisoare, îşi petrec viaţa „umblând aiurea", batjocorind
prostituatele ca Tralala, lăudându-se cu ultimele „reuşite",
„trăgând o beţie" sau „ciupind o slujbă". Fiind oportunişti,

ei susţin că sunt heterosexuali, dar au în acelaşi timp
legături cu o serie de travestiţi bărbaţi, pe care se prefac că
îi consideră femei, pentru a putea profita de ginul gratis, de
tabletele de benzedrină şi de distracţiile ieftine. Tinerii
huligani se prefac că au sentimente faţă de respectivii
travestiţi, dar cruzimea lor îi face nepăsători la faptul că
unul dintre travestiţi moare în urma unei supradoze de
benzedrină. Gaşca se împrăştie, fiecare în alt loc, fiecare
urmând să-şi înfrunte propriul dezastru.
Tralala pătrunde într-o lume de coşmar a drogurilor şi
alcoolismului, vânzându-şi trupul pentru băutură, sau pur şi
simplu dându-se pe gratis, numai pentru a se simţi dorită.
Ea moare, după ce este dusă la un loc abandonat plin de
sticle sparte şi de cutii de conserve ruginite, unde este
violată de 50 sau mai mulţi de bărbaţi din bodegile
dimprejur. Apoi, după cum scrie Selby în stilul „fluxul
conştiinţei":
...tinerii care se uitau şi îşi aşteptau rândul şi-au
exprimat dezamăgirea faţă de Tralala sfâşiindu-i hainele în
bucăţi mici stingând câteva ţigări pe sfârcurile ei urinând şi
masturbându-se pe ea înfigându-i o coadă de mătură între
picioare şi apoi plictisiţi au plecat lăsând-o zăcând printre
sticle sparte şi cutii ruginite de conserve şi pietriş şi Jack şi
Fred şi Ruthy şi Annie s-au îngrămădit într-un taxi încă
râzând şi s-au aplecat pe geamul maşinii pentru a o mai
vedea o dată pe Tralala zăcând acoperită de sânge urină şi

lichid seminal şi cu o pată între picioare pe măsură ce
sângele îi curgea de acolo iar Ruth şi Annie fericiţi şi com-
plet relaxaţi se îndreptau spre oraş....
Secţiunile următoare explorează brutalitatea lui Harry

Black, acum un organizator de sindicat, care o agresează
fizic pe soţia sa pentru a compensa dezgustul său faţă de
toate femeile. Un bătăuş şi lăudăros care bea din greu, el
are frecvente vise violente în care se vede pe sine sfâşiat în
bucăţi. Când visele se încheie, el e cuprins de o fericire
temporară şi aproape că devine mai blând faţă de toate, dar
nu şi faţă de soţia sa. El începe o aventură pasională cu un
travestit masculin pe care îl scaldă în bani luaţi din contul
sindicatului. Black consideră că a găsit dragostea adevărată,
dar iubitul său îl părăseşte când contul din bancă este închis
şi banii încetează să mai curgă. într-o stare absolut confuză,
Black încearcă să facă sex oral cu un băiat de zece ani din
cartier, iar foştii lui prieteni îl bat cu brutalitate, drept
pedeapsă.
Cele două secţiuni care tratează subiectul căsniciei
continuă tema permanentă a disperării. Niciuna dintre
căsnicii nu este fericită, atât soţii cât şi câteva din soţii, sunt
încă dornici de sexul extramarital. Soţii care muncesc sunt
violenţi şi le dau cu ciudă şi cu greu bani soţiilor casnice
pentru a cumpăra mâncare pentru copii; soţii care nu
muncesc şi care depind de banii soţiei sunt de asemenea

violenţi şi refuză să-şi îndeplinească sarcinile casnice şi
responsabilităţile faţă de copii. Copiii sunt neglijaţi şi lăsaţi
pradă deznădejdii de a-şi vedea părinţii certându-se.
Romanul descrie o existenţă de infern, care pare a continua,
pe măsură ce personajele îmbătrânesc.
ISTORICUL CENZURII
Ultima ieşire spre Brooklyn a fost cenzurată de ambele
părţi ale Atlanticului. Mai multe capitole din finalul
romanului au apărut separat în revistele Black Mountain
Review, New Directions #17, Provincetown Review şi
Swank. Capitolul intitulat „Tralala", a apărut prima oară ca
piesă de teatru - interzis a fi montată în alt teatru în afara
celor de pe Broadway în 1957. în 1865, la Boston,
Massachusetts un procuror al municipalităţii a cerut o
decizie împotriva cărţii, dar plângerea sa a fost respinsă.
Anul următor, o curte de circuit din Connecticut a emis o in-
terdicţie împotriva vânzării romanului, publicat deja atât de
Grove Press cât şi de Dell Publishing, acuzaţia fiind de
„obscenitate şi pornografie". Interdicţia a fost însă ridicată,
vânzările intrând din nou în normal. Romanul a fost de
asemenea interzis în Italia şi Irlanda, şi pus pe listă de cărţi
cu acces limitat şi în Rusia.
Cel mai semnificativ caz de cenzură a fost în Anglia,
unde romanul fusese publicat de editura Calder and Boyars.
Spre sfârşitul lui 1966, parlamentarul conservator Sir

Charles Taylor a primit un exemplar al romanului de la Sir
Basil Blackwell, membru septuagenar al unei familii de
librari din Oxford, care susţinea că ultimii ani din viaţa sa au
fost „pângăriţi" de această carte. Dezgustat de carte, Taylor
a sesizat procurorul general în iunie 1967, determinându-l
să depună o plângere la Office of the Director of Public
Prosecutions (DPP)15. Aceştia au răspuns că este prea târziu
pentru ca Taylor să facă o plângere eficientă, întrucât deja
peste 11 000 de exemplare fuseseră vândute, iar ritmul
vânzărilor încetinea.
Procurorul general Sir Elwyn Jones a mai comentat:
„Critica literară este aproape în unanimitate de părere că
romanul are valoare literară." Editorul l-a ironizat pe Taylor
incluzându-i numele într-o reclamă apărută în ziarul Sunday
Times, care preciza: „Sir Charles Taylor, membru al Par-
lamentului, a descris romanul Last Exit to Brooklyn ca fiind
mizerabil, dezgustător şi degradant Este unul dintre cele mai
importante romane care au venit vreodată din America...."
15 Biroul directorului acuzării publice (n. r.).
controverse, dar referirile evidente şi directe la homosexualitate, sex oral sau anal, au fost cu uşurinţă identificate de către cenzori drept obscene. Prezentarea
consumul de droguri de asemenea abundă în versurile lui Ginsberg, la fel şi fanteziile sale sexuale sau despre procesele de excreţie.
Cu toate că poemul care dă şi titlul volumului a fost cel mai sever criticat pentru imagistica sa obscenă, şi pentru limbaj, alte poeme din volum de exemplu
sărbătoresc pierderea virginităţii de către Ginsberg („Transcription of Organ Music7„Transcripţie de muzică de orgă"), deziluziile sale faţă de America şi
declaraţia „Fumez marijuana de câte ori am ocazia" („America") sau alte referiri controversate. în esenţă, volumul în întregimea sa explorează ororile vieţii
poetului, după cum mai adăuga William Carols Williams la prefaţa sa la respectiva colecţie, „ţineţi-vă cu grijă fustele, doamnelor, vom trece direct prin Iad".
ISTORICUL CENZURII
Volumul Howl And Other Poems a fost mai întâi tipărit în Anglia la editura Villers, şi apoi trimis spre America, la librăriile City Lights Bookstores în vara anului
1956, fără niciun incident la vamă. Pe 5 martie 1957, o a două ediţie a fost însă confiscată la San Francisco, de către oficialii vamali, 520 de exemplare fiind
astfel reţinute în port, motivul invocat fiind „cuvintele şi sensurile scrierii sunt obscene... Nu trebuie să le vadă nişte copii." Lawrence Ferlinghetti, patronul
librăriei City Lights Bookstores, s-a gândit să contacteze Uniunea Americană pentru Libertăţi Civile, apoi a trimis opera înapoi în Anglia pentru a fi tipărită şi a
primit asigurări din partea UALC că va interveni dacă vor fi probleme legale. Astfel, când un procuror local a cerut permisiunea unui judecător federal să distrugă
cărţile, UALC i-a anunţat pe colectorul vamal şi pe procurorul respectiv că se va interveni în apărarea cărţii. Astfel, procurorul a decis să renunţe la caz.
în ciuda deciziei favorabile a autorităţilor vamale, mai multe exemplare au fost apoi confiscate de către poliţia din San Francisco, care susţinea că acestea sunt
nepotrivite pentru copii, cu toate că librăria City Lights Bookstore nici măcar nu avea vreo secţiune de cărţi pentru copii. Lui Ferlinghetti i-au fost luate datele şi
amprentele în San Francisco Hali of Justice, după ce a fost arestat de doi membri ai departamentului de poliţie juvenilă.
Obrăznicia editorului a determinat un alt membru al

Parlamentului, Sir Cyril Black (conservator), să invoce
Secţiunea 3 din Legea Publicaţiilor Obscene din 1959,
pentru a-i ataca pe editori. Astfel, a înaintat o plângere
oficială împotriva cărţii în iulie 1966, cerându-i editorului să
dovedească valoarea literară a cărţii şi să argumenteze de
ce nu ar trebui interzisă. Magistratul care a primit plângerea
era Sir Robert Blundell, unul dintre principalii oponenţi ai
cărţii Fanny HUI, care a emis un mandat de percheziţie
pentru a fi confiscate toate exemplarele din librăriile din
zonă. Procesul s-a desfăşurat la Curtea Magistraţilor din
Marlborough Street în noiembrie 1966, iar numeroşii
martori ai acuzării au fost consecvenţi în exprimarea
dezgustului faţă de scenele descrise în roman, mai ales
despre violul brutal şi umilirea prostituatei Tralala. Această
secţiune a atras cele mai multe obiecţii în cadrul procesului,
fiind subliniate imaginile infernale pe care Selby le creează,
umilirea şi uciderea lui Tralala şi indiferenţa rece a
privitorilor. Magistratul de la prezidiu şi-a exprimat
dezgustul, argumentând: „Această carte prin descrierile sale
merge mai departe decât orice altă carte simplu
pornografică pe care am văzut-o vreodată în acest tribunal
[şi]... este mai pasibilă să depraveze şi să corupă decât
oricare dintre acele orori la un loc."
Treziţi de opinia publicată a câtorva critici care declarau
că Marea Britanie „a ajuns de râsul lumii civilizate", Calder
and Boyars au anunţat că vor continua publicarea. Ca

reacţie la aceasta, DPP a anunţat că îi va pune sub acuzare,
pe baza secţiunii 2 din legea din 1959, care interzicea
„posesia unui obiect sau material obscen în scopul obţinerii
unui câştig". Procesul a fost stabilit pentru noiembrie 1967,
şi a fost ales un juriu format numai din bărbaţi, pentru a feri
femeile de experienţa tulburătoare de a citi respectiva
carte. Procesul a durat nouă zile şi a adus laolaltă numeroşi
martori proeminenţi. Acuzarea l-a pus în centrul atenţiei pe
David Sheperd, un fost jucător-vedetă de cricket, care luase
calea religiei şi urma să devină episcop, şi care nu a putut
rămâne „nevătămat" citind romanul, deşi ca activist social
în zona East End din Londra, reuşea
să găsească echivalente pentru multe din personajele

romanului în rândul clienţilor săi. Pentru a contraataca,
Calder and Boyars au alcătuit o listă de 30 de critici, scriitori,
profesori şi jurnalişti, care au lăudat opera lui Selby şi
modul de exprimare a temei. Efortul a fost zadarnic,
întrucât, după ce au deliberat timp de cinci ore şi jumătate,
juraţii au declarat că romanul este obscen şi că „efectul
lecturării aceste cărţi este acela de a oripila, a şoca, a
dezgusta, şi îngreţoşa". Cu toate că judecătorul a admis că
romanul a fost publicat cu intenţii bune de către o editură
respectabilă, a aplicat însă o amendă de 100 de lire sterline
editurii Calder and Boyars şi i-a somat să plătească 500 de
lire cheltuieli de judecată.
Editorii au făcut din nou apel la această decizie, fiind de
această dată reprezentaţi de John Mortimer, care i-a
convins pe judecătorii de la Curtea de Apel că în procesul
precedent nu fusese explicată juraţilor suficient de detaliat
complexitatea legii din 1959, fiind atribuit prea mult
„bunului simţ" şi prea puţin legii. Drept rezultat,
condamnarea a fost anulată şi Last Exit to Brooklyn a putut
fi publicată şi comercializată în ediţii complete şi ne-
expurgate. Pentru a evita alte litigii jenante, Secţiunea 3 din
Legea Publicaţiilor Obscene din 1959, a fost schimbată.
Last Exit to Brooklyn este ultimul roman, poem sau piesă
de teatru, judecat pe baza legii din 1959.
URLETUL Şl ALTE POEME (HOWL AND OTHER POEMS)
Autor: Allen Ginsberg

Editura: City Lights Books Forma literară: colecţie de
poezii
REZUMAT
Volumul Howl And Other Poems conţine 11 poeme
care explorează ceea ce poetul William Carlos Williams
numea „urletul înfrângerii". Dedicat colegilor săi scriitori
Jack Kerouac, William Seward Burroughs şi Neal Cassady,
despre ale căror opere, Ginsberg susţine: „Toate aceste cărţi
sunt publicate în Rai", opera conţinea părerile pătimaşe ale
autorului despre numeroase tabuuri ale vremurii. Referirile
mascate, camuflate, simbolice din aceste rânduri păreau să
ţină poemele destul de departe de anumite
Astfel, s-a ajuns la un proces în care nouă experţi literari

au fost chemaţi să apere „importanţa socială" a poemelor
lui Ginsberg: Mark Schorer, Leo Lowenthal, Walter Van
Tilburg Clark, Herbert Blau, Arthur Foff, Mark Linenthal,
Kenneth Rexroth, Vincent McHugh şi Luther Nichols.
Experţii au descris opera ca fiind o „critică socială... o operă
literară care lansează neîncetat acuzaţii ideologice
împotriva societăţii americane". Procurorul Ralph
Macintosh a încercat în mod repetat să îi oblige pe martori
să treacă poezia în proză, citind cu voce tare pasaje din
Howl care conţineau ceea ce el etichetase drept cuvinte
„murdare" şi imagini sexuale. Mai mult, i-a ademenit pe
experţi întrebându-i dacă termenii pe care el îi vedea drept
obsceni, ar fi putut fi schimbaţi sau evitaţi de către autor,
însă judecătorul care prezida completul l-a oprit, spunând:
„Este evident că un alt autor ar fi putut folosi un alt cuvânt",
dar că aceasta este în „sarcina autorului să decidă".
în decizia sa, în legătură cu Howl and Other Poems,
judecătorul a invocat decizia Judecătorului de la Curtea
Supremă a Statelor Unite, William J. Brennan care fusese
emisă doar cu patru luni mai devreme în cazul Roth v. The
United States (1957), afirmând că „numai în cazul în care
cărţii ca întreg îi lipseşte «importanţa socială», ea poate fi
etichetată drept «obscenă»". A mai adăugat că deşi poemul
conţinea „idei neorto-doxe şi controversate", care erau
exprimate ocazional prin cuvinte „vulgare şi necioplite"
precum „puţă", „fut", „cur", „pizdă", „spermă" şi „găoază",

opera este însă protejată de drepturile constituţionale de
exprimare şi publicare. Horn a declarat, „un autor trebuie să
fie aproape de realitate când îşi tratează subiectele, şi
trebuie să îi fie permis să îşi exprime gândurile în cuvintele
sale proprii".
Cu toate că decizia judecătorului Horn a fost favorabilă
volumului Howl and Other Poems în 1957, acesta a rămas
totuşi controversat. în 1988, reţeaua de radio sponsorizată
de ascultători, Pacifica Radio Network, nu a permis o
emisiune în care se recita poemul Howl, care urma să fie
parte dintr-o manifestare la nivel naţional împotriva
cenzurii intitulată „Urechi deschise/minţi deschise", în seara
de 6 ianuarie, 1988. Această decizie a fost luată după ce
Departamentul de Justiţie lansase ameninţări cu câteva luni
înainte, cu ocazia difuzării unei piese de teatru radiofonic
despre homosexualitate. Decizia fusese de asemenea luată
pe baza hotărârii Comisiei Federale a Comunicaţiilor, din
aprilie 1987, cum că posturile de radio vor fi sancţionate
pentru difuzarea unor „materiale care prezintă sau descriu,
prin cuvinte în mod evident vulgare pentru standardele
comunităţii, activităţi sau organe sexuale sau excretoare".
Ca reacţie la decizia postului Pacifica, autorul a comentat:
„Guvernul a stabilit acum nişte reguli care au efectul de a
intimida şi speria mijloacele de exprimare... este ultima
zvârcolire disperată a neo-conservatorilor lui Reagan."
ZBOR DEASUPRA UNUI CUIB DE CUCI (ONE FLEW OVER

THE CUCKOO'S NEST)
Autor: Ken Kesey

Editura: Viking Press Forma literară: roman
REZUMAT
Zbor deasupra unui cuib de cuci este povestit din
perspectiva lui Bromden, un american indian înalt şi solid
numit „The Chief", care este internat într-un spital de boli
mintale. El pretinde a fi mut ca reacţie la mediul care îl
înconjoară, dar sosirea lui Randle Patrick McMurphy, un
guraliv puşcăriaş-artist care se prefăcuse că este nebun
pentru a fi trimis la spitalul de boli mintale şi nu la o tabără
de muncă în folosul comunităţii, îi dă lui Bromden încredere
şi îl ajută să se revolte împotriva abuzivei şi obtuzei
domnişoară Ratched. Cunoscută pacienţilor sub porecla de
Big Nurse16, ea conduce o foarte strict controlată secţie a
spitalului, în care pacienţii sedaţi intensiv îi respectă
inconştient ordinele fără comentarii şi în care chiar şi
gardienii iau poziţia de drepţi, „gata de a reprima chiar şi
cea mai măruntă insurecţie". McMurphy perturbă mediul
eficient şi ordonat al lui Big Nurse cu buna sa dispoziţie cu
16 Asistenta cea grasă (n. tr.).

scopul său de a devasta stricta ei secţie. Autoritatea

înfricoşătoare a asistentei Ratched îl dezgustă pe
McMurphy, care se prezintă într-un orbitor contrast faţă de
ceilalţi pacienţi. Ei „de mult au renunţat la tentativa de a se
emancipa. Blegi, docili, s-au predat în totalitate autorităţii ei
neînfrânate."
Rebelul, hazliul şi nestăpânitul McMurphy este un
luptător care iubeşte viaţa şi plăcerile, un scandalagiu şi un
împătimit al jocurilor, şi care zguduie rigid structurata lume
prezidată de Ratched. împotriva tuturor regulilor spitalului,
el iniţiază jocuri de noroc printre pacienţi şi aducepe ascuns
femei şi băuturi în spital. Văzându-I pe acesta sfidând-o des-
chis pe Big Nurse, ceilalţi pacienţi treptat ies din
inactivitatea lor temătoare şi învaţă să îşi exprime bucuria,
furia sau alte emoţii care au fost mult timp reprimate.
Asemenea comportamente devin periculoase pentru
McMurphy, el fiind trimis acolo de către stat, şi nu voluntar
aşa cum era în cazul celor mai mulţi dintre pacienţi, astfel că
în funcţie de comportamentul său se va decide perioada cât
va sta. Cu cât mai mare va fi rebeliunea împotriva
atmosferei de represiune create de Big Nurse, cu atât mai
mare pericolul ca el să fie forţat să stea în spital pentru o
perioadă mai mare.
De la furtul de ţigări din dulapul asistentelor, până la
furtul unei bărci pentru o partidă de pescuit a pacienţilor,
McMurphy demonstrează nepăsare faţă de regulile care au
dominat pentru mult timp vieţile celorlalţi internaţi.

Vitalitatea şi entuziasmul său schimbă în mod decisiv at-
mosfera spitalului. Escapadele sale au uneori consecinţe
dramatice care iau naştere din libertatea nou găsită a
internaţilor. Un om se îneacă în bazinul terapeutic după ce
îşi prinde degetele în grila de pe fundul bazinului, iar
tânărul Billy Rabbit îşi ia viaţa după ce asistenta Ratched îl
ameninţă că îi va spune mamei sale că a făcut sex cu o
prostituată, pe care McMurphy o adusese în salon. Chiar
McMurphy însuşi trebuie în cele din urmă să se recunoască
învins în faţa represiunii din spitalul de boli mintale, după ce
o critică pe Big Nurse, acuzând-o de tratamentul brutal şi de
moartea lui Billy. La două săptămâni după acestea,
McMurphy dispare din salon pentru o săptămână. La
întoarcere, ceilalţi pacienţi refuză să îl accepte pe acest om
schimbat şi susţin că el este un impostor care „arată ca un
manechin de la acele magazine..." O lobotomie pune capăt
la tot ceea ce îl făcea pe McMurphy să fie uman şi face din
el exemplul perfect pentru ceea ce se întâmplă unui om
care supără sistemul. Incapabili de a suporta imaginea
prietenului lor lipsit de vitalitatea şi nonconformismul
obişnuite, pacienţii decid să îi ofere un sfârşit demn. The
Chief îl sufocă cu o pernă, apoi evadează din spital.
ISTORICUL CENZURII
Romanul a fost frecvent cenzurat şi atacat ca fiind rasist,

obscen şi imoral din cauza limbajului vulgar sau din cauza
ideii de subminare a autorităţii. Pacienţii albi se referă la
gardienii de culoare folosind cuvinte rasiste precum
„cioroi", „negrotei" sau „sclavi", iar asistentei japoneze de
la o altă secţie i se spune „Jap". Numeroase obscenităţi
populează pestriţul limbaj al lui McMurphy. Mai târziu, o
descrie pe asistenta Ratched ca având „două balcoane" şi ca
o „căţea şi o hrăpăreaţă şi o castratoare".
Considerându-se că textul luifv conţine „limbaj obscen
şi mizerabil", romanul a fost contestat în 1971 la Greeley,
Colorado, unde părinţii de la districtul şcolar public au cerut
ca acesta să fie eliminat de pe lista de lecturi opţionale la un
curs de Cultură Americană, împreună cu / Never Promised
You a Rose Carden 17 şi Love Story. în 1974, cinci locuitori
din Strongsville, Ohio, au dat în judecată consiliul
educaţional pentru a obţine excluderea cărţilor Zbor
deasupra unui cuib de cuci şi Manchild in the Promised
Land de la cursuri. Etichetându-le pe ambele drept
„materiale pornografice", ei au acuzat că cele două lucrări
„glorifică activităţile criminale, au tendinţa de a corupe
tinerii, şi conţin descrieri de bestialitate, violenţă bizară,
tortură, dezmembrare, moarte şi exrecţie umană". în 1975,
cartea a fost eliminată din bibliotecile şcolare din Randolph,
New York, şi Alton, Oklahoma, iar oficialii din educaţie din
17 Hannah Creen, Nu ţ i - a m p r o m i s n i c i o d a t ă o g r ă d i n ă d e t r a n d a f i r i , Ed. Trei

Westport, Massachusetts, au exclus romanul dintr-o listă de

lecturi obligatorii în 1977. în 1978, romanul a fost interzis de
la liceul St. Anthony Freemont, Idaho, iar contractul
profesorului care l-a propus nu a mai fost prelungit, după ce
părinţii s-au plâns de limbajul conţinut de roman.
Inspectorul nu a citit cartea, dar a confiscat toate
exemplarele de la elevi fără a încerca să determine dacă ea
are vreo valoare literară sau educaţională. Profesorul a
susţinut că trimisese o listă de lecturi cu condiţia ca lecturi
alternative să fie oferite acelor elevi care nu doresc să
citească o anumită carte. Profesorul a colaborat cu Uniunea
Americană pentru Libertăţi Civile pentru a depune o
plângere la Curtea de District din America, a Districtului
Idaho, susţinând că drepturile sale şi ale studenţilor
prevăzute în Primul Amendament şi în Amendamentul
Paisprezece, au fost încălcate. Nu s-a ajuns până la
deliberări însă în procesul Fogerty v. Atchley. Romanul a
fost de asemenea contestat în 1982 de către părinţii elevilor
de la Liceul Merrimack, New Hampshire unde a fost interzis,
dar într-un alt caz, din 1986, la liceul Aberdeen, Washin-
gton, consiliul director al şcolii a votat pentru menţinerea
lui în programa şcolară.
CUPRINS
INTRODUCERE..................5
CĂRŢI INTERZISE DIN MOTIVE POLITICE 7
ABATORUL CINCI SAU CRUCIADA COPIILOR
(SLAUCHTERHOUSE-FIVE; OR THE CHILDREN'S
CRUSADE) 9
AMERICANUL CEL URÂT (THE UCLY AMERICAN) 18
ANDERSONVILLE 24
AREOPAGITICA 31
ARHIPELAGUL CULAC (THE CULAC ARCHIPELAGO)
1918-1956 36
BĂIATUL NEGRU (BLACK BOY) 44
COLIBA UNCHIULUI TOM (UNCLE TOM'S CABIN) 53
DOCTOR JIVAGO 60
DREPTURILE OMULUI (THE RIGHTS OF MAN) 66
EU SUNT MOMEALA (I AM THE CHEESE) 72
FARSA SECOLULUI XX (THE HOAX OF THE
TWENTIETH CENTURY) 82
FERMA ANIMALELOR (ANIMAL FARM) 92
FIICA LUI BURGER (BURGER'S DAUGHTER) 95
FRUCTELE MÂNIEI (CRAPES OF WRATH) 100
ÎN SPIRITUL CALULUI SĂLBATIC (IN THE SPIRIT OF
CRAZY HORSE) 115
JOHNNY Şl-A LUAT PUŞCA (JOHNNY COT HIS GUN)
129
LUPTA MEA (MEINKAMPF) 133
MANIFESTUL PARTIDULUI COMUNIST (MANIFESTO
OF THE COMMUNIST PARTY) 141
1984 150
PE FRONTUL DE VEST, NIMIC NOU (IM WESTEN
NICHTS NEUES) 157
PRINCIPELE (IL PRINCIPE) 163
RELAŢIILE DINTRE STATELE UNITE Şl VIETNAM
(UNITED STATES VIETNAM RELATIONS), 1945-1967
169
JARA CELOR LIBERI: O ISTORIE A STATELOR UNITE ALE
AMERICII
(THE LAND OF THE FREE: A HISTORY OF THE UNITED
STATES) 180
UN INTERVAL REZONABIL (DECENT INTERVAL) 192
VÂNĂTORUL DE SPIONI (SPYCATCHER) 200
CĂRŢI INTERZISE DIN MOTIVE RELIGIOASE 207
BIBLIA 211
BISERICA: HARISMĂ Şl PUTERE (ICRE/A: CARISMA E
PODER) 219
CELE NOUĂZECI Şl CINCI DE TEZE 223
COPIII DE PE ULICIOARĂ (CHILDREN OF THE ALLEY)
228
CORANUL 232
100 de cărţ i in te rz ise
DESPRE INFINITATEA UNIVERSULUI Şl A LUMILOR
(DE L'INFINITO, UNIVERSO E MONDI) 236
DIALOG DESPRE CELE DOUĂ SISTEME PRINCIPALE ALE LUMII
DIALOCO SUI DUE MASSIMI SISTEMI DEL MONDO 238
DOCTRINA SÂNGEROASĂ A PERSECUŢIEI
(THE BLOUDY TENENT OF PERSECUTION) 242
EPOCA RAŢIUNII (THE AGE OF REASON) 247
ESEURI (ESSAYS) 251
FATA NEVĂZUTĂ A EVEI: FEMEILE ÎN LUMEA ARABĂ
(THE HIDDEN FACE OF EVE: WOMEN IN THE ARAB WORLD) 255
GHIDUL RĂTĂCIŢILOR (MORE NEVOKHIM) 259
INFAILIBIL? O INVESTIGAŢIE (UNFEHLBAR? EINE ANFRAGE) 261
NOUL TESTAMENT 264
OLIVER TWIST 269
ORIGINEA SPECIILOR (ON THE ORIGIN OF SPECIES) 273
POPOL VUH 278
RELIGIA ÎN LIMITELE RAŢIUNII PURE (DIE RELIGION
INNERHALB DER GRENZEN DER BLOßEN VERNUNFT) 281
RESTAURAREA CREŞTINISMULUI (RESTITUTIO CHRISTIANISMI) 285
ROŞU Şl NEGRU (LE ROUGE ET LE NOIR) 288
RUŞINE (LAUA) 292
SUFERINŢELE TÂNĂRULUI WERTHER
(DIE LEIDEN DES JUNGEN WERTHERS) 297
TALMUDUL 301
ULTIMA ISPITIRE A LUI USUS (THE LAST TEMPTATION OF CHRIST) 305
VERSETELE SATANICE (THE SATANIC VERSES) 309
CĂRŢI INTERZISE DIN MOTIVE SEXUALE........................................................319

1001 DE NOPŢI 322
AMANTUL DOAMNEI CHATTERLEY (LADY CHATTERLEY'S LOVER) 325

AMBER, PENTRU TOTDEAUNA (FOREVER AMBER) 330
AMINTIRI DIN ŢINUTUL HECATE (MEMOIRS OF HECATE COUNTY) 332
ARS AMATORIA 336
CANDIDE 337
CEI MAI ALBAŞTRI OCHI (THE BLUEST EYE) 339
CONFESIUNI (LES CONFESSIONS) 341
DECAMERONUL (DECAMERONE) 343
DOAMNA BOVARY (MADAME BOVARY) 347
FANNY HILL SAU MEMORIILE UNEI FEMEI UŞOARE
(FANNY HILL, OR MEMOIRS OF A WOMAN OF PLEASURE) 350
FEMEI ÎNDRĂGOSTITE (WOMEN IN LOVE) 354
GRUPUL (THE GROUP) 356
IEPURE, FUGI! (RABBIT, RUN) 359
JUDE NEŞTIUTUL (JUDE THE OBSCURE) 362
KAMA SUTRA LUI VATSYAYANA 365
LOLITA 367
MOLL FLANDERS 371
O TRAGEDIE AMERICANĂ (AN AMERICAN TRAGEDY)

373
PAMELA, SAU VIRTUTEA RĂSPLĂTITĂ
(PAMELA, OR VIRTUE REWARDED) 376
PENTRU TOTDEAUNA (FOREVER) 378
PEYTON PLACE 381
SANCTUAR (SANCTUARY) 384
TROPICUL CANCERULUI (TROPIC OF CANCER) 386
700 de cărţi interzis
TROPICUL CAPRICORNULUI (TROPIC OF

CAPRICORN) 386
ULISE (ULYSSES) 397
CĂRŢI INTERZISE DIN MOTIVE SOCIALE 395
AUTOBIOGRAFIA LUI BENJAMIN FRANKLIN
(THE AUTOBIOGRAPHY OF BENJAMIN FRANKLIN)
397
AVENTURILE LUI HUCKLEBERRY FINN
(THE ADVENTURES OF HUCKLEBERRY FINN) 399
BĂIATUL ÎN TARA FĂGĂDUINŢEI
(MANCHILD IN THE PROMISED LAND) 404
CATCH-22 407
CLOPOTUL DE STICLĂ (THE BELL JAR) 410
CU GÂNDUL LA ANNIE (ANNIE ON MY MIND) 414
CUJO 417
DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ (THE CATCHER IN
THE RYE) 420
DU-TE ŞI-NTREAB-O PE ALICE (GO ASK ALICE) 424
FAHRENHEIT 451 427
FIRE DE IARBĂ (LEAVES OF CRASS) 431
ÎNTÂLNIRE ÎN SAMARRA (APPOINTMENT IN
SAMARRA) 434
JURNALUL ANNEI FRANK (ANNE FRANK'S DIARY)
437
LITERA STACOJIE (THE SCARLET LETTER) 440
MINUNATA LUME NOUĂ (BRAVE NEW WORLD) 443
100 de cărţ i in te rz ise
NEGRU CA MINE (BLACK LIKE ME) 446

O ALTĂ TARĂ (ANOTHER COUNTRY) 449
OAMENI Şl ŞOARECI (OF MICE AND MEN) 451
455
POVESTIRI DIN CANTERBURY (CANTERBURY TALES)
459
PRÂNZUL DEZGOLIT (NAKED LUNCH) 463
MOCKINGBIRD) 466
ULTIMA IEŞIRE SPRE BROOKLYN (LAST EXIT TO
BROOKLYN) 468
URLETUL Şl ALTE POEME (HOWL AND OTHER
POEMS) 472
ZBOR DEASUPRA UNUI CUIB DE CUCI
(ONE FLEW OVER THE CUCKOO'S NEST) 475
în colecţia TOTAL au apărut:
Paul RUSSELL
CELE MAI INFLUENTE 100 DE PERSONALITĂŢI GAY
D. EVANS
DICŢIONAR INTRODUCTIV DE PSIHANALIZĂ LACANIANĂ
Jean FERRÉ
DICŢIONAR DE SIMBOLURI MASONICE
N. COSMESCU
FORMULA 1. SCENA ŞI CULISELE MARILOR PREMII
Rosa Sala ROSE
DICŢIONAR CRITIC DE MITURI ŞI SIMBOLURI ALE
NAZISMULUI
Malek CHEBEL
DICŢIONAR DE SIMBOLURI MUSULMANE
Hans-Dieter OTTO
LEXICONUL ERORILOR MILITARE
Francesco Monte
MAGIA VISELOR - DICŢIONAR DE SIMBOLURI ONIRICE
Călin Hentea
NOILE HAINE ALE PROPAGANDEI
Robert L.D. Cooper
CODUL FRANCMASONILOR DEZVĂLUIT - Adevărul
despre Cheia lui Solomon şi Frăţie
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţ i in te rz ise
Brandon Toropov şi Pr. Luke Buckles RELIGIILE LUMII -

GHID ESENŢIAL
Frank Sanello
CAVALERII TEMPLIERI - RĂZBOINICII DOMNULUI,
BANCHERII DIAVOLULUI
Kathleen TURNER
SPĂLAREA CREIERULUI - ŞTIINŢA MANIPULĂRII
Walter-Jorg LANGBEIN LEXICONUL ERORILOR BIBLICE
A atenţiona asupra erorilor biblice nu constituie un atac
la adresa Bibliei. Nici a indica erorile nu presupune o
îndepărtare de la Cartea Cărţilor. Ci este o condiţie pentru
apropierea de adevăratele afirmaţii ale Vechiului şi Noului
Testament.
Există în Biblie contraziceri clare, fără echivoc şi
insurmontabile, precum şi greşeli istorice de netăgăduit.
Ediţiile biblice actuale nu conţin textele originale, ele fiind,
de fapt, traduceri efectuate după traduceri. Prin
transpunerea textelor dintr-o limbă în alta se strecoară însă
numeroase erori, care, deşi mici, pot să ducă la răstălmăciri
grave. Avem de-a face cu erori din neatenţie sau cu
falsificări conştiente?
Erorile biblice nu provin numai din transcrierea eronată
a venerabilelor texte. Volumul lui Walter-Jorg Langbein,
autor de succes cu o solidă educaţie teologică, promovează
o mai bună înţelegere a Bibliei, dezvăluind diversele erori
(de interpretare, de traducere etc.) şi reconstituind

enunţurile originare ale textului.
Ne aflăm acum la începutul celui de-al treilea mileniu
după Hristos. Astăzi este pe deplin legitim ca porunci cu
totul neacceptabile să fie abandonate ca fiind erori, chiar
dacă sunt atât de clar formulate în Vechiul Testament.
Nimeni nu va mai urma porunca de a ucide cu pietre copiii
obraznici. Nimeni nu va mai vedea în recăsătorirea celor
divorţaţi un delict vrednic de moarte. Şi nimeni nu va
pretinde pedeapsa cu moartea pentru homosexuali. Nici un
bărbat nu-şi va ucide cu pietre soţia atunci când va constata
că nu este fecioară.
Jean-Jacques BEDU
CODUL DA VINCI — SURSELE SECRETE
Tot adevărul despre o mare mistificare!
Tot adevărul despre Stăreţia Sionului, Rennes-le-
Château, Templieri, Francmasoni, llluminati, Rozacrucieni,
Ordinul Frăţiei Polare, Graal, Sinarhie.
în timp ce, pe la începutul anilor '90, reuşea să dezlege
definitiv enigma tezaurului de la Rennes-le-Château, Jean-
Jacques Bedu a fost nevoit să se confrunte direct cu Stăreţia
Sionului. Această societate misterioasă apare într-o lumină
nouă şi cu totul falsă în uimitorul roman al lui Dan Brown.
Care este geneza Stăreţiei Sionului? Cine se ascunde în
spatele acestei organizaţii şi care sunt intenţiile ei? Care
este natura acestui cumplit secret transmis, cu prudenţa
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţ i in te rz ise
iniţiaţilor, de societăţi misterioase ce ies la iveală din negura

timpului? Codul Da Vinci-Sursele secrete este cartea care
îndrăzneşte, în sfârşit, să meargă mult mai departe în miezul
romanului scris de Dan Brown, pentru a extrage elementele
necesare realizării acestui fenomen editorial. Codul Da
Vinci - Sursele secrete este o călătorie în interiorul
mecanismelor secrete ale Stăreţiei Sionului,
Francmasoneriei, Ordinului Frăţiei Polare, mişcărilor
sinarhice,
Templierilor, Iluminaţilor din Bavaria, sub pecetea

Graalului şi semnul Rozei şi al Crucii.
Jean-Jacques BEDU
ÎNGERI ŞI DEMONI — SURSELE SECRETE
O veche confrerie secretă: llluminati...
Desemnând această societate misterioasă ca piatră
unghiulară a romanului său şi atestând că este foarte veche,
Dan Brown, ca un adevărat apostol al literaturii
„conspiraţioniste", nu a comis oare o nouă stângăcie
criticabilă?
îngeri şi demoni, sursele secrete este singura carte
care îndrăzneşte să dezvăluie tot ce se ascunde în spatele
acestor llluminati şi a Noii Ordini Mondiale: reţele
neonaziste şi ocultiste, foarte structurate, străduindu-se să
ne facă să credem că lumea este guvernată de această
societate misterioasă cu ramificaţii multiple.
Griffith EDWARDS
DROGURILE - O TENTAŢIE UCIGAŞĂ
„Probabil cea mai judicioasă şi mai bine scrisă carte de
informare despre politica în privinţa drogurilor publicată
vreodată... la fel de utilă publicului larg ca şi cercetătorilor,
clinicienilor şi factorilor de decizie politică." Griffith
EDWARDS este expert mondial în problemele dependenţei
de droguri şi de alcool. Fondator al Centrului Naţional de
Dependenţă din Statele Unite ale Americii, consilier şi
consultant al guvernelor din întreaga lume, din Bolivia până
în Rusia, fără să uităm Casa Albă, având cărţi traduse în

peste douăsprezece limbi.
De ce canabisul a devenit ilegal în secolul al XX-lea şi de
ce, în zilele noastre, este reacceptat pe o scară din ce în ce
mai largă? Cât de eficientă va putea fi legislaţia de acordare
a licenţelor în schimbarea obiceiurilor populaţiei legate de
consumul de băuturi alcoolice? Ce au în comun consumul
de opiu cu cel de LSD? De ce oamenii din ţări diferite şi din
epoci diferite se raportează diferit la aceleaşi droguri şi cum
influenţează acest aspect deciziile pe care le luăm în
privinţa controlului drogurilor?
Cartea de faţă este o abordare cu totul nouă şi lucidă a
controversatei probleme a drogurilor. Pornind de la
consideraţia că toate drogurile - de la valiu la cocaina
„crack" - sunt mai mult decât suma elementelor lor chimice,
autorul susţine ideea că efectele drogurilor depind de
cadrul social, de moştenirea istorică şi de psihologia
individului la fel de mult ca de drogul propriu-zis.
Explorând atitudinile şi metodele de control asupra
drogurilor din întreaga lume - de la utilizarea socială a khat-
ului în Yemen până la restricţiile privind fumatul în barurile
din New York -, lucrarea de faţă tratează pe larg uzul şi abu-
zul de droguri în raport cu libertatea personală, dreptul la
plăcere, responsabilităţile guvernelor şi impactul
globalizării.
Jonathan VANKIN & John WHALEN
CELE MAI MARI 80 DE CONSPIRAŢII DIN TOATE

TIMPURILE
Cartea de faţă cuprinde 80 de teorii privind atât
evenimente petrecute într-un trecut mai îndepărtat, cât şi
unele ce au avut loc cu foarte puţin timp în urmă, dar al
căror mister nu a fost încă elucidat. în spatele acestor
evenimente stau, afirmă autorii, conspiraţii - o aşa-zisă
Mână Invizibilă care controlează lumea. Presupunerile -
sprijinite de o documentare solidă - scot la lumină fapte
incredibile, dar chiar incredibilul este cel care îi ţine la
adăpost pe conspiratori. Câteva exemple: Enron - o falsă
criză a energiei, care a generat însă o criză economică reală
şi devastatoare; Antrax - cine sunt cei care au trimis bacteria
ucigătoare în plicuri, prin poştă, la Congresul SUA? Cine a
fost aşa-numitul Zodiac Killer - cel care a ucis adolescenţi
aflaţi la prima lor întâlnire? Este Internetul un fel de Big
Brother care stă cu ochii pe noi tot timpul? www înseamnă
oare 666 -numărul Fiarei apocaliptice? Lady Diana a fost
oare victima unui ritual satanist?
Hélène RENARD DICŢIONAR DE VISE
Acest dicţionar, unic în felul său, este un adevărat
instrument de cunoaştere a eului. în cartea de faţă, Hélène
Renard trece în revistă peste o mie de imagini, ne aminteşte
înţelesul ascuns al simbolurilor tradiţionale (din mituri,
legende...) şi ne descifrează explicaţiile psihanalizei (Freud,
Jung...). Totodată, autoarea ne oferă cheia nenumăratelor

exemple de vise şi maniera de a le interpreta.
Cum să ni le amintim? Care sunt noţiunile şi
semnificaţiile lor principale? Să fie vorba de nişte semne de
rău augur sau de bun augur? Sunt tot atâtea întrebări la
care, de acum, veţi putea avea răspuns.
Aşadar, consideraţi încă de pe acum acest dicţionar
drept cartea dumneavoastră de căpătâi, dar ţineţi minte că
trebuie să-l consultaţi... la trezire!
Hélène Renard, ziaristă şi scriitoare, a fondat în
1981, Împreună cu Christian Charrière, emisiunea Le
Bureau des rêves. Moderatoare pe parcursul a şapte ani a
emisiunilor Matin Bonheur pe postul tv France 2, şi Rêves
et Réalité pe postul de radio R.T.L., ea interpreta în direct
visele telespectatorilor şi ascultătorilor.
Michael SHAPIRO
CEI MAI INFLUENŢI 100 DE EVREI DIN TOATE TIMPURILE
O clasificare a celor mai influenţi 100 de evrei din toate
timpurile... Oameni care au schimbat modul în care trăim şi
gândim. De la Avraam la moartea lui Simon Bar Kokhba în
tragica revoltă împotriva romanilor din anul 135 e.n.,
poporul evreu a exercitat asupra civilizaţiei umane o
influenţă mai profundă şi mai durabilă decât orice altă
cultură antică. Desigur, şi alte popoare şi-au adăugat
propriile comori la zestrea umanităţii: guvernarea
babiloniană, inventivitatea chinezească, arhitectura
egipteană, filosofia, literatura şi democraţia grecească,

misticismul hindus, imperialismul roman — toate au fost
contribuţii majore la mersul înainte al istoriei.
Dar evreii au fost poporul care i-a născut pe Moise şi pe
Isus din Nazaret şi care l-a inspirat pe Profetul Islamului.
Credinţa creştinilor şi musulmanilor într-un singur
Dumnezeu provine direct din Ş'ma-ul israelit: „Ascultă,
Israele, pe Domnul Dumnezeul tău, Domnul este Unul!"
Aceste cuvinte, prima dată rostite într-un deşert aproape
lipsit de viaţă, au înflorit în credinţele a miliarde de oameni.
Claude MOSSE
MARILE IMPOSTURI ALE ISTORIEI
Marile imposturi ale istoriei este o carte binevenită,
căci Claude Mosse, apelând la arta povestitorului şi la
rigoarea istoricului, reia unele mituri din istoria noastră
(Nero, Ioana d'Arc, Cristofor Columb, Cleopatra, Casanova,
Lucreţia Borgia) şi înlocuieşte imagini transmise nouă cu
pioşenie de legendă cu fapte şi personaje în contextul
vremii lor. în urma acestui demers, înfăptuit cu pasiune şi
onestitate, cititorul se vede pus faţă în faţă cu câteva
surprize: Nero este reabilitat, Columb este „demascat",
Ioana d'Arc este tratată fără menajamente şi ne apare mai
puţin impresionantă prin imperfecţiunile ei, la urma urmei
absolut omeneşti. Continuându-şi periplul istoric, autorul se
întreabă de ce să fie asociată Lucreţia Borgia cu crimele
comise de clanul său când, de fapt, ea şi-a consacrat o bună
parte din viaţă pentru a se îngriji de săraci şi de cei suferinzi

cu o sfinţenie demnă de luat în seamă. Cleopatra, o
seducătoare îndrăgostită căreia Liz Taylor i-a împrumutat
din frumuseţea ei, nu a fost decât o prostituată cinică mâ-
nată doar de dorinţa de a domina Roma şi Atena? Wilhelm
Tell nu a fost decât un personaj de legendă pe care s-a
întemeiat identitatea elveţiană? Oare Statele Unite ale
Americii constituie într-adevăr o democraţie?
Acestea şi altele sunt subiecte din care cititorul se va
înfrupta cu voluptate. Diversitatea lor dovedeşte că, în orice
vreme şi cu bună-credinţă, se pot clătina reputaţii sau
tradiţii care coboară din legendă, din impostură ori din mit,
doar prin voinţa de a nu ţine cont decât de sursele de cea
mai mare încredere, întru stabilirea adevărului istoric.
Tory Czartowski
CELE MAI IMPORTANTE 500 DE MĂRCI ALE LUMII
De unde vine numele Marlboro? Ce au de-a face
Pilsener Urquell cu Africa de Sud, Nokia cu un jder şi pilula
pentru potentă Viagra cu cascada Niagara? De ce există
două tipuri de bere Budweiser? Şi de ce nu are voie Henkel
să-şi comercializeze detergenţii în Marea Britanie şi în
Franţa sub numele de Perşii?
Că în reţeta pentru Coca-Cola se regăsea iniţial şi
cocaină ştiu mulţi. Dar cărei întâmplări îi datorează acest
suc carbonatat de culoare închisă triumful său este o
necunoscută pentru marea majoritate. La vremea când a

fost inventată,
Coca-Cola era doar una dintre multele băuturi
carbogazoase de pe piaţă. Dar pentru că exact în anul în
care a fost lansată a fost decretată o lege a abstinenţei în
Atlanta, ea a reuşit să se impună şi a devenit băutura
răcoritoare numărul unu, mai întâi în Statele Unite aie
Americii şi mai apoi în toată lumea.
Acest dicţionar al brandurilor, alcătuit în urma unor
cercetări riguroase, vă prezintă date uimitoare despre mărci
care ne înconjoară la tot pasul - de la Adidas la brichetele
Zippo şi de la batistele de hârtie Tempo până la ţigaretele
Gauloises. Sunt amintite toate amănuntele importante: de
la data înfiinţării firmei până la ideea de bază şi produsele
concurente.
O lectură instructivă şi distractivă totodată, precum şi o
nepreţuită bază de date pentru toţi cei interesaţi de
cunoaştere.
Hans-Dieter Otto
LEXICONUL ERORILOR JURIDICE
Justiţia trebuie să vegheze, astfel încât să se facă
dreptate - acesta este un scop nobil. în situaţia ideală
poliţia, procurorii şi judecătorii luptă pentru combaterea
criminalităţii, pentru a se putea vorbi despre siguranţa
statului şi a cetăţeanului. Există, însă, şi o „latură neagră" a
puterii statului: în toate epocile şi în toate ţările s-au comis
erori juridice, datorită faptului că cercetările se efectuează

neglijent, datorită erorilor comise în sistemul judiciar sau
prin acţiuni voite. Toţi aceşti factori au urmări serioase,
urmări care, de cele mai multe ori, nu au remediu. Hans-
Dieter Otto a adunat în acest compendiu cele mai
spectaculoase erori juridice, situaţii în care persoane
nevinovate au sat în spatele gratiilor sau au fost chiar
executate, în timp ce adevăraţii vinovaţi au fost pedepsiţi
foarte târziu, au primit pedepse blânde sau nu au fost
pedepsiţi niciodată. Uneori se ia în discuţie o infracţiune
care... nici măcar nu a fost comisă.
Aceasta este „cartea neagră" a nereuşitelor Justiţiei, o
carte atractivă, care stârneşte indignarea, o carte şocantă.

100 de Carti Interzise Nicolas J Karolides Margaret Bald Dawn B Sova

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

100 de Carti Interzise Nicolas J Karolides Margaret Bald Dawn B Sova

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Colecţia coordonată de Constantin Dumitru

Nicholas J. Karolides, Margaret Bald & Dawn B. Sova

Editor: Călin Vlasie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Traducere de Daniel Duma

Copyright ® Editura Paralela 45, 2009, pentru prezenta

Personalului Bibliotecii Chalmer Davee din cadrul

Sunt onorat să scriu această introducere la 100 de cărţi

100 de cărţi interzise conţine selecţii din seria de patru

CĂRŢI INTERZISE DIN MOTIVE POLITICE

Expresia „interzis din motive politice" aruncă o umbră

acelor critici care se alarmau atunci când în manualele

ABATORUL CINCI SAU CRUCIADA COPIILOR

Bulge1, lăsându-i pe Billy şi pe încă trei alţi americani

Oamenii sunt dezechipaţi, fac duş, iar hainele le sunt

De-a lungul experienţei sale de război, Billy călătoreşte

Nou în 1961, unde este prins flirtând cu o

convenţie a opticienilor în Canada. Răposata

imoralitate, cruzime, limbaj „prea modern" şi

deşi niciun membru al consiliului nu citise în

Ahrens, pe atunci preşedinte al consiliului

Inspectorul MorrovV considera că a fost o

Consiliul a condamnat titlurile numindu-

care a recomandat lectura a fost ameninţat

cărţile vor fi interzise. Directorul Executiv al AER Jim Ennis

cartea ca fiind valoroasă". în aprilie 1987, la LaRue,

AMERICANUL CEL URÂT (THE UGLY AMERICAN)

Autori: William J. Lederer şi Eugene Burdick Data şi

Strategice (OSS) în Sarkhan pe timpul războiului, îi scrie mai

100 de cărţi interzise

urmând să transfere treptat întreaga responsabilitate în

în 1952, părintele Finian este trimis în Birmania ca şef al

A mai venit un nebun aici - părintele Finian. Acest preot

cozi de mătură, mult mai lungi. James Wolchek, un fost

zonă şi, în general, să-şi demonstreze „simţul de

să îşi aducă cu ei automobilele; şi americanii care vin în

americane sau pro-comu-niste nu. McCarthy împreună cu

Pasternak» de cenzură." Se referea la interdicţia impusă lui

inclusiv pe unii senatori", făcându-i să creadă că era

Autor: MacKinlay Kantor

onest şi capabil. în ultimul an al războiului el este prezentat

dintre cupluri decide să plece, el le face cadou un măgar şi o

în contrast cu aceste monumente de umanitate se află gene-ral-brigadierul Winder şi

controla: pornirea răzbunătoare a celor doi Winder;

întinzându-se şi în zona învecinată. Yankeii mor de

aceea de o fată din grupul de copii, şi visează să se întoarcă

în 1973, în districtului Buncombe, în Carolina de Nord,

în 1981, districtului Buncombe, a fost scena unor noi

să elibereze mintea umană." Brumbeck a dat citire unei

Referindu-se la un număr de citate din cărţile în cauză,

avut succes, determinând Comitetul de Stat pentru Manua-

Autor: John Milton

Scrierea era în mod special direcţională împotriva

moderată. Continuând această metaforă, în loc să stea în

Cunoaşterea înfloreşte prin exerciţiul minţii, asemenea

întrucât cunoaşterea şi studierea viciului sunt în această

scrutarea răului este necesară confirmării adevărului, cum

Milton vedea o relaţie de tip cauză-efect între acţiunile

libertatea, şi libertatea de a scrie şi a vorbi. Acestea au

reconfirmată de monarhii ce s-au succedat - Edu-ard, Măria,

" Una dintre breslele londoneze, fondată în anul 1403,

întreagă de reglementări precedate de o reglementare din

Parlamentului.) La 9 decembrie, vânzătorii de cărţi au

Areopagitica a apărut într-o singură ediţie, şi nu a fost