Sunteți pe pagina 1din 1010

Colecţia coordonată de Constantin Dumitru

Nicholas J. Karolides, Margaret Bald & Dawn B. Sova

Editor: Călin Vlasie


Redactor: Mihaela Mazilu Tehnoredactor: Anca-Ioana
Bârloiu Coperta colecţiei: Andrei Mănescu Prepress: Viorel
Mihart

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


KAROLIDES, NICHOLAS J.
100 de cărţi interzise : o istorie a cenzurii în literatura
mondială / Nicholas J. Karolides, Margaret Bald & Dawn B.
Sova ; trad.: Daniel Duma. - Ed. a 2-a. - Piteşti: Paralela 45,
2009
Bibliogr.
ISBN 978-973-47-0597-9
I. Bald, Margaret
II. Sova, Dawn B.
III. Duma, Daniel (trad.)
351.751.5:82.09
1
de cărţi interzise
O istorie a cenzurii în literatura
mondială
- ediţia a ll-a -

Traducere de Daniel Duma


700 Banned Books: Censorship Histories of World
Literature
Copyright ® 1999 by Nicholas J. Karolides, Margaret Bald
& Dawn B. bova
Introduction ® 1999 by Ken Wachsberger

Copyright ® Editura Paralela 45, 2009, pentru prezenta


ediţie

PARALELA 45
Nu există libertate, fie în treburile civile, fie în cele
ecleziastice, decât acolo unde este asigurată libertatea
presei.
Matthew Tindal
Dacă întreaga omenire, mai puţin un singur om, ar
împărtăşi o opinie şi doar acea singură persoană ar avea o
opinie contrară, omenirea nu ar fi mai îndreptăţită să
reducă la tăcere acea singură persoană decât ar fi acea
persoană, dacă ar avea puterea s-o facă, să reducă la tăcere
omenirea.
John Stuart Mill
îndrăzneşte să gândeşti tu însuţi.
Voltaire

Personalului Bibliotecii Chalmer Davee din cadrul


Universităţii Wisconsin din River Fals, îndeosebi lui Brad
Gee, Valerie Malzacher, Michele McKnelly, bibliotecari
referenţi, şi lui Mary Augustine, responsabil cu
împrumuturile inter-biblioteci, pentru ajutorul lor
competent şi perseverent şi pentru devotamentul lor faţă
de ideea libertăţii de a investiga
N. J. K.
Pentru Jonathan, Andre şi Daniel
M. B.
Fiului meu, Robert Gregor, şi tuturor tinerilor care vor
încerca să facă din lumea pe care au moştenit-o un loc mai
bun.
D. B. S.
INTRODUCERE

Sunt onorat să scriu această introducere la 100 de cărţi


interzise: O istorie a cenzurii în literatura universală, dar
în acelaşi timp trist că discuţia se concentrează mai mult
asupra prezentului, decât asupra trecutului îndepărtat. Din
păcate, cenzura se menţine, cu toate că, după cum observa
Margaret Bald, autoarea capitolului dedicat cenzurii pe
motive religioase: „Când priveşti cenzura de-a lungul
secolelor, şi observi incredibila diversitate de cărţi şi autori
ale căror opere au fost suprimate, nu poţi să fii decât frapat
de absurda ineficientă şi de inutilitatea acestor eforturi pe
termen lung."
Primul Amendament este cea mai importantă
contribuţie pe care America a oferit-o lumii: asigurarea
libertăţii de exprimare şi a celei religioase pentru toţi cei
care ne vor vizita ţara sau vor locui aici. împreună cu familia
mea, am vizitat Europa pentru prima dată vara trecută. în
Germania s-a întâmplat să parcăm pe Aleea Evreilor. Nu am
ştiut dacă numele străzii este un vestigiu al antisemitismului
nazist, un memorial pentru victimele Holocaustului sau pur
şi simplu o amintire pentru cei care au populat cartierul pe
care îl traversează, dar am rămas tulburat chiar şi când am
vizitat un templu evreiesc reconstruit de către o comunitate
creştină după ce a fost distrus de nazişti în Kristallnacht
(Noaptea geamurilor sparte).
Nu am călătorit în Iran, dar nici nu a fost necesar să o
facem ca să auzim de fatwa, interdicţia religioasă împotriva
lui Salman Rushdie şi a romanului său Versetele Satanice.
Emisă în 1989, fatwa prevedea pedeapsa capitală împotriva
autorului, care, de atunci, a trăit ascuns. Cu toate că fatwa
a fost anulată oficial în 1998, fundamentaliştii religioşi
continuă să propună punerea ei în practică.
în Bangladesh, pe capul editorialistei şi scriitoarei
Taslima Nasrin au fost puse recompense pentru atitudinea
ei fermă împotriva tradiţiilor religioase patriarhale, pe care
la considera opresive faţă de femei.
Americanii trăiesc într-o relativă libertate. Cu toate
acestea, cenzura a constituit o ameninţare de-a lungul
istoriei Statelor Unite încă de pe vremea lui Roger Williams
şi a altor atei colonialişti. în sud-estul statului Michigan,
unde locuiesc eu, s-au petrecut recent nişte evenimente
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

________________________________________________

o---------------—
tulburătoare care încalcă Primul Amendament,
provocate de activişti de stânga şi de dreapta deopotrivă. în
Ann Arbor, membrii unei organizaţii de apărare a
drepturilor omului, considerându-se reprezentanţii comuni-
tăţii liberale, au aruncat cu pietre în membrii Ku Klux Klan.
în imediata vecinătate, în Belleville, profesorii de ştiinţe au
fost forţaţi să rupă din cărţile de ştiinţe naturale foile ce
făceau referire la avort. Acesta este un exemplu de cenzură
socială - interzicerea unor idei care nu sunt pe placul unora.
Anne Frank: The Diary of a Young G/77 (Jurnalul Annei
Frank), a fost cenzurată de autorităţile statului Alabama, în
1983, pe motiv că ar fi „deprimantă". Secţiuni din carte au
fost scoase de editorul olandez din cauza unor referinţe la
menstruaţie şi sâni.
Multe din cele mai desăvârşite opere literare -
Aventurile lui Huckleberry Finn, Fructele mâniei, Coliba
Unchiului Tom, Catch-22 -au fost cenzurate într-o perioadă
sau alta. Tehnologia în curs de dezvoltare a adus cu ea mai
multe ţinte de cenzură şi mai diverse - discul, filmul,
industria de televiziune şi Internetul - oferindu-le ca pradă
conducerilor şcolilor, autorităţilor locale, fanaticilor religioşi
şi cruciaţilor morali, pentru atingerea obiectivului lor de a
restricţiona libera exprimare şi libertatea de a citi, privi sau
asculta, de a proteja copiii şi pe dumneavoastră de gânduri
originale sau tulburătoare.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

________________________________________________

100 de cărţi interzise conţine selecţii din seria de patru


volume de Cărţi interzise, Fapte la dosar, pe care am
editat-o, despre cărţi interzise sau cenzurate pe motive
politice, religioase, sexuale sau sociale. Fiecare carte dintre
cele 100, este discutată individual printr-un rezumat al con-
ţinutul ei şi prin istoria cenzurii sale. în timp ce multe din
aceste cărţi au fost interzise prin lege - interzise prin ordin
oficial - multe au fost interzise într-un alt mod: scoase din
programa şcolară sau de pe rafturile bibliotecilor,
condamnate în biserici sau interzise credincioşilor, respinse
sau „curăţate" de editori, atacate în instanţă, sau chiar
rescrise în mod deliberat de către autorii lor. Autorii
cenzuraţi au fost abuzaţi verbal, vătămaţi fizic, marginalizaţi
de familiile lor şi de comunităţi, excomunicaţi din ordinul lor
religios, împuşcaţi, spânzuraţi, sau arşi pe rug. Cele 100 de
opere reflectate în acest volum includ romane, istorii,
biografii, cărţi pentru copii, tratate filozofice şi religioase,
poeme, polemici şi alte forme de exprimare scrisă. Povestea
cenzurii lor este revelatoare.

Ken Wachsberger

CĂRŢI INTERZISE DIN MOTIVE POLITICE


N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

________________________________________________

Expresia „interzis din motive politice" aruncă o umbră


asupra guvernelor autoritare care îşi împiedică cetăţenii să
primească informaţii, idei şi opinii pe care le consideră
critice, stânjenitoare sau ameninţătoare la adresa sa. Din
păcate, această imagine reprezintă de prea multe ori o
realitate. Ea nu este întâlnită însă doar în dictaturi precum
cea a lui Hitler, în Germania nazistă, a lui Stalin, în Uniunea
Sovietică sau a lui Suharto în Indonezia. De multe ori,
guverne democratice se implică în încercări de cenzură
împotriva unor materiale critice, din motive declarate drept
ţinând de securitatea naţională.
Mai mult, impresia că cenzura pe motive politice este
emanaţia exclusivă a guvernelor naţionale este greşită. O a
doua sursă de asemenea activităţi este la nivelul
comunităţilor locale, iniţiate de oficialităţi din şcoli sau de
cetăţeni, în mod individual sau colectiv, care atacă manuale
şi cărţi de ficţiune folosite în şcoli sau disponibile în
biblioteci şcolare. Spre deosebire de cenzura la nivel
naţional, cea la nivel local ţinteşte către valorile şi imaginile
politice pe care copiii le primesc prin intermediul şcolii. De-
a lungul anilor, ţintele majore pentru acest tip de cenzură au
fost (în Statele Unite ale Americii - n.r.) socialismul,
comunismul şi descrierea Uniunii Sovietice. O grijă
asemănătoare o reprezintă şi descrierea Statelor Unite.
Examinarea disfuncţionalităţilor societăţii americane era
considerată ca o dovadă de lipsă de patriotism din partea
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

________________________________________________

acelor critici care se alarmau atunci când în manualele


şcolare sunt puse în discuţie politici trecute şi actuale ale
guvernului. în centrul obiecţiilor lor se află teama că
Uniunea Sovietică ar putea fi văzută prea pozitiv în timp ce
Statele Unite, prea negativ.
Cele 25 de titluri discutate în această secţiune variază
considerabil în formă şi conţinut. Unele texte au o vastă şi
impresionantă istorie a cenzurii. Fructele mâniei a fost
criticată şi arsă în primele luni de la publicare în 1939 şi a
fost contestată timp de peste 50 de ani. Cenzurarea cărţilor
lui Soljeniţîn de către guvernul sovietic a căpătat
notorietate internaţională. Alte cărţi par să fi avut o mai
mică expunere la cenzură. în orice caz, nu toate obiecţiile au
fost oficial sau public anunţate; altele sunt doar menţionate
în publicaţii locale. O practică obişnuită mai este
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _____________

o - —-------------------------------
şi autocenzura făcută de profesori şi bibliotecari; îmi
amintesc comentariul unei bibliotecare care explica absenţa
criticilor la adresa colecţiei sale de cărţi prin tactica de a nu
comanda cărţi ce au fost cenzurate în alte părţi. Mai mult,
nu toate atacurile sunt făcute pe faţă; se pare că este mult
mai dificil să denunţi politica dintr-un text decât să-i
denunţi limbajul licenţios. Acest lucru este valabil în cazul
multor cărţi contestate care sunt discutate în acest volum.
Romanul Catch-22 al lui Joseph Heller, de exemplu, a fost
cenzurat pe motive sociale. Lee Burress, care a coordonat
cinci documentări la nivel de stat şi la nivel naţional asupra
cenzurii bibliotecilor şi a materialelor şcolare, se referea la
această mascare ca la o „agendă ascunsă" a cenzurii.
Relatările acestor atacuri la nivel local ar putea părea, la
o primă vedere, izolate şi întâmplătoare; pe când cele la
nivel naţional, pot părea îndepărtate şi ascunse. Dar aceste
şuvoaie de gândire ciuntită se unesc într-un curent înşelător.
Pot prinde mintea în împletitura dintre buruienile numite
ignoranţă şi lipsă de raţiune. Oprirea lor atât în incidente la
nivel de individ cât şi de masă este condiţia s/ne qua non a
democraţiei, a dreptului la gândire, a fluxului şi refluxului
gândirii.
Nicholas J. Karolides Universitatea Wisconsin - River
Falls
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _____________

ABATORUL CINCI SAU CRUCIADA COPIILOR


(SLAUGHTERHOUSE-FIVE; OR THE CHILDREN'S CRUSADE)
Un dans al datoriei cu moartea (A Duty Dance with
Death) Autor: Kurt Vonnegut Jr.
Data şi locul publicării iniţiale: 1969, Statele Unite
Editura: Delacorte Press Forma literară: ficţiune

REZUMAT
La mulţi ani după Al Doilea Război Mondial, Kurt
Vonnegut l-a vizitat pe Bernard V. O'Hare, un vechi camarad
de război, pentru a discuta despre distrugerea oraşului
Dresda. Forţele aliate au distrus Dresda cu o asemenea
forţă, încât aceasta arăta precum ruinele lăsate în urmă de o
bombă atomică. Vonnegut şi alţi prizonieri de război au
supravieţuit măcelului în Schachthof-funf, sau Abatorul
cinci, o fortăreaţă de beton, iniţial folosită drept spaţiu
pentru sacrificări de animale. Cei doi s-au întors ulterior la
Dresda, fapt care pe lângă experienţa personală, i-a permis
lui Vonnegut să scrie „celebra carte despre Dresda".
Billy Pilgrim, protagonistul, s-a născut la Uium, New
York, în 1922. Fusese înrolat în armată ca asistentul
preotului militar. După ce tatăl său a fost ucis accidental la
vânătoare, Billy este rechemat în armată pentru a ocupa
postul de asistent al preotului militar, după ce titularul
fusese omorât. însă, preotul este şi el ucis în Bătălia de la
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _____________

Bulge1, lăsându-i pe Billy şi pe încă trei alţi americani


pierduţi şi rătăcind pe teritoriile germane. Unul dintre
ceilalţi americani, Roland Weary, este un artilerist antitanc
care fusese toată viaţa un personaj antipatizat pe care toţi îl
luau peste picior. De mai multe ori Weary îl fereşte pe Billy
de focurile inamice, dar acesta este prea epuizat ca să îşi
dea seama că i-a fost salvată viaţa. Această atitudine îl
supără pe Weary care „îl tot salva pe Billy de zile întregi,
înjurându-l, lovindu-l, pălmuindu-l, făcându-l să se mişte".
Weary împreună cu ceilalţi americani, amândoi foşti
cercetaşi, deveneau Cei Trei Muşchetari, în mintea lui
Weary. însă, obsesia lui Weary de a-l
' Ultima mare contraofensivă a germanilor, din 1944, care i-a împins pe aliaţi până în nord-estul Belgiei
(n.tr.).
100 de cărţi interzise
menţine în viaţă pe epuizatul şi aproape inconştientul
Billy creşte, dispreţul cercetaşilor pentru Weary şi Billy
creşte şi el, astfel că aceştia îi abandonează pe Billy şi
Weary. Weary este hotărât să-l sacrifice pe Billy, dar exact
când se pregătea să-l lovească cu călcâiul în coloana
vertebrală, cei doi sunt descoperiţi de nişte soldaţi germani,
şi luaţi ca prizonieri de război.
Billy şi Weary sunt percheziţionaţi, deposedaţi de arme
şi de obiectele de valoare, şi duşi la o casă ţărănească
transformată în spaţiu de detenţie pentru prizonieri. Ei sunt
puşi lângă alţi 20 de americani. Cu scopuri propagandiste,
Billy este fotografiat şi dat drept exemplu pentru cum îşi
pregătesc americanii soldaţii. Germanii şi prizonierii se
întâlnesc cu alţi prizonieri cărora se alătură, formând un
fluviu uman. Ajunşi la un depou feroviar, prizonierii sunt
împărţiţi pe grade, soldaţii cu soldaţii, coloneii cu coloneii,
şi aşa mai departe. Billy şi Weary sunt despărţiţi, dar
mărturia obsesivă a lui Weary cum că Billy era responsabil
pentru despărţirea celor trei muşchetari continuă, ajungând
şi la locul unde este reţinut Billy, generând un sentiment de
ură la adresa acestuia în rândul colegilor de detenţie. în a
noua zi a călătoriei lor, Weary moare din cauza unei
cangrene. în cea de-a zecea zi, trenul se opreşte în cele din
urmă iar prizonierii sunt aduşi la tabăra de detenţie. Billy
este penultimul care părăseşte vagonul. Doar un cadavru
rămâne în urma lui.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

Oamenii sunt dezechipaţi, fac duş, iar hainele le sunt


dezinfectate. Printre ei se află şi Edgar Derby, un om de
vârstă mijlocie al cărui fiu luptă în teatrul de operaţiuni din
Pacific, şi Paul Lazzaro, un om mărunt plin de furuncule.
Amândoi au fost lângă Weary când acesta a murit; Derby îi
ţinea capul, iar Lazzaro promisese că se va răzbuna pe Billy.
Oamenilor le sunt date haine şi numere de înregistrare, pe
care trebuie să le poarte mereu. Sunt duşi apoi la un
adăpost unde erau ţinuţi prizonierii englezi încă de la
începutul războiului. Spre deosebire de omologii lor
americani, englezii se menţinuseră în timpul prizonieratului
într-o stare bună şi cu o înfăţişare normală. De asemenea,
economisiseră cu chibzuinţă raţiile pentru a le da la schimb
pentru alte materiale precum lemnul de foc sau materiale
de construcţii pentru a-şi menţine adăpostul funcţional.
Slăbit şi halucinând, Billy este trimis la spitalul de
campanie existent în adăpostul englez, care de fapt însemnă
o grupare de şase paturi, într-o încăpere separată. Aici i se
administrează morfină şi este vegheat de Derby, care citeşte
The Red Badge of Courage (Semnul roşu al curajului)
pentru a-i trece timpul. Billy se trezeşte din starea de
sedare, fără a mai şti unde se află sau în ce an e. Derby şi
Lazzaro dorm în paturile de lângă el. Braţul lui Lazzaro
fusese rupt pentru că furase ţigări de la un englez, şi acum
el predică despre cum se va răzbuna pentru asta, şi pentru
moartea lui Weary, de care îl găseşte pe Billy vinovat.
Americanilor le spune conducătorul englez al
adăpostului că vor „pleca în această după-amiază către
Dresda - un oraş superb... unde nu trebuia să te temi de
vreun bombardament... Dresda este un oraş deschis. Nu
este păzit, şi nu are nici obiective militare importante şi nici
concentrări mari de trupe". Americanii sosesc şi observă
faptul că ceea ce li se spusese era adevărat. Sunt conduşi
către o fortăreaţă de beton, fost abator, şi care devenea
locuinţa lor - „Schlachthof-funf". Americanii sunt trimişi să
lucreze la o fabrică producătoare de sirop de malţ cu vi-
tamine şi minerale, pentru femeile germane însărcinate.
Patru zile mai târziu, Dresda este distrusă. Billy, câţiva
americani şi patru gardieni germani se adăpostesc în
abatoruldin subsol în timp ce tot oraşul este bombardat.
Ieşind din adăpost ziua următoare, observă „cerul înnegrit
de fum. Soarele era doar o bulină mică şi înfuriată. Dresda
era precum Luna acum, doar minerale. Pietrele erau
fierbinţi. Toată lumea din cartier murise." Soldaţii le ordonă
americanilor alinierea şi pornesc împreună în marş, până ce
ajung la un han de ţară, destul de îndepărtat de Dresda ca
să nu fi fost distrus.
La două zile după ce se termină războiul, Billy şi încă
cinci americani se întorc la Dresda, jefuind casele
abandonate şi luând câte suveniruri puteau. Ruşii au sosit la
scurt timp după aceea, arestându-i pe americani şi
trimiţându-i acasă după două zile pe nava Lucretia A. Mott.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

De-a lungul experienţei sale de război, Billy călătoreşte


în timp. Aceste călătorii sunt determinate de incidentele
care i se întâmplă, apropierea de moarte, şi sedativele
administrate. în timp ce este împins de Weary, el
călătoreşte în timp înainte şi înapoi. De exemplu se întoarce
în vremea copilăriei, când el împreună cu tatăl său erau la
YMCA. Tatăl său încerca să îl înveţe să înoate prin metoda
„înoată că altfel te scufunzi", împingându-l la adâncime,
Billy ajunse „pe fundul piscinei, unde se auzea muzică
frumoasă de peste tot. Şi-a pierdut cunoştinţa, dar muzica
se auzea în continuare. Simţea vag că încerca cineva să îl
salveze. îi displăcea acest lucru". De la piscină, merge mai
departe în timp, în 1965 pentru a-şi vizita mama la Pine
Knoll, un azil; apoi, se întoarce în 1958 la banchetul fiului
său; de acolo merge mai departe la o petrecere de Anul
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ___________________________________________________________100 de cărţi interzise 1 ^

Nou în 1961, unde este prins flirtând cu o


altă femeie; în final se întoarce în Germania, unde Weary îl
izbeşte de un copac.
Fiind încă în somnul indus de morfină în închisoarea
britanică, Billy se întoarce în timp până în 1948, la un spital
al veteranilor din apropiere de Lake Placid. Acolo, Eliot
Rosewater, un fost căpitan de infanterie, îi prezintă operele
lui Kilgore Trout, un scriitor necunoscut de science-fic-tion
care va deveni autorul preferat al lui Billy, şi cu care se va
întâlni peste ani de zile. Billy de asemenea merge în viitor,
are 44 e ani şi este captiv la grădina zoologică Trafalmadore.
Trafalmadorienii, fiinţe telepatice care trăiesc în patru
dimensiuni şi care au o înţelegere solidă a conceptului de
moarte, l-au capturat pe Billy, şi l-au pus ca exponat uman,
fiind ţinut gol într-un decor de mobilă şi decoraţiuni de la
depozitul Sears şi Roebuck din lowa City, lowa. La puţin
timp după capturarea lui Billy, trafalmadorienii o capturează
şi pe pământeancă Montana Wildhack, o vedetă de film în
vârstă de 20 de ani, pe care ei speră că o vor împerechea cu
Billy. în timp, ea câştigă încrederea lui Billy şi se îm-
perechează, spre încântarea trafalmadorienilor.
La puţin timp de la experienţa lor sexuală, Billy se
trezeşte. Se află în 1968, şi transpiră abundent din cauza
unei pături electrice. Fiica lui îl întinsese în pat, la
întoarcerea sa de la spital, unde fusese internat ca singurul
supravieţuitor al unui accident de avion, pe drum către o
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ___________________________________________________________100 de cărţi interzise 1 ^

convenţie a opticienilor în Canada. Răposata


sa soţie, Valencia Merble, fiica unui optician celebru care îi
lăsase lui Billy afacerea sa din Uium, făcând astfel din el un
om bogat. Ea a murit în timp ce se grăbea să ajungă la Billy
la spital, din cauza unei intoxicaţii cu monoxid de carbon.
Billy Pilgrim pleacă spre New York cu maşina în ziua
următoare, sperând că va ajunge la televiziune pentru a
povesti oamenilor despre trafalmadorieni. Ajunge însă doar
la o emisiune radiofonică cu tema „Oare a murit romanul,
sau nu?" Billy vorbeşte despre călătoriile sale, despre
Montana, despre trafalmadorieni, despre dimensiunile
multiple, şi aşa mai departe, până când „a fost în mod
politicos dat afară din studio în timpul unei reclame. S-a
întors în camera sa de hotel, a introdus o fisă în aparatul
degete magice conectat la patul său, şi a adormit. S-a întors
în timp la Trafalmadore". Billy Pilgrim moare la 13 februarie
1976.
ISTORICUL CENZURII
Fiind una dintre cele mai cenzurate cărţi ale ultimilor 25
de ani, potrivit lui Lee Burress, Abatorul cinci a înregistrat
zeci de cazuri când elevi, părinţi, profesori, membri ai
conducerii şcolilor, bibliotecari, sau clerici au încercat să o
înlăture sau chiar să o distrugă pentru unul dintre motivele
următoare: obscenitate, limbaj vulgar, violenţă, caracter
nepotrivit, limbaj murdar, limbaj interzis minorilor, ateism,
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ___________________________________________________________100 de cărţi interzise 1 ^

imoralitate, cruzime, limbaj „prea modern" şi


descrierea „nepatriotică" a războiului.
June Edwards sintetizează atacurile părinţilor şi ale
dreptei religioase asupra romanului: „Cartea este un atac la
adresa războiului, critică acţiunile guvernului, este anti-
americană, şi nepatriotică." Aceste acuzaţii sfidează pur şi
simplu motivul pentru care Vonnegut a scris romanul, care
era acela de a „arăta că nu ai ce să spui în mod inteligent
despre un masacru". Edwards îşi întăreşte această poziţie
contrazicând ultimele două argumente: „Tinerii într-adevăr
s-ar putea să refuze să ia parte în lupte viitoare după ce
citesc despre ororile războiului în romanul Abatorul cinci,
dar aceasta nu îi face anti-americani. Ei doar nu îşi doresc
ţara implicată în violenţe, în exterminarea de populaţii
întregi, ci vor să fie căutate alte căi de rezolvare a
conflictelor."
Nat Hentoff relatează cum că în 1973, Burce Severy,
singurul profesor de engleză de la Liceul Drake din Dakota
de Nord, a dat drept exemplu de „carte contemporană
inteligentă" romanul Abatorul cinci. Acesta i-a înaintat
romanul inspectorului pentru examinare, şi, neprimind
niciun răspuns, a continuat discutarea romanului la clasă. O
obiecţie din partea unui student, legată de „limbajul
licenţios" a dus la o şedinţă a consiliului şcolii, în care textul
a fost denunţat şi etichetat drept „unealtă a diavolului" de
către un cleric local. Consiliul a decis că romanul trebuie ars,
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ___________________________________________________________100 de cărţi interzise 1 ^

deşi niciun membru al consiliului nu citise în


întregime cartea. Aflând că nu i se va mai prelungi
contractul de muncă la Liceul Drake, Severy a declarat:
„Câteva cuvinte obscene într-o carte nu înseamnă mare
lucru. Toţi elevii au mai auzit aceste cuvinte şi înainte; nu
este vorba de cuvinte obscene pe care acum le-ar fi auzit
prima dată. întotdeauna am crezut că obiectivul şcolii este
de a-i pregăti pe aceşti copii pentru viaţa în «lumea cea
mare şi rea», dar acum îmi este clar că nu este aşa." Severy,
cu ajutorul Uniunii Americane pentru Libertăţi Civile, a dat
în judecată consiliul şcolii; rezolvarea a venit dintr-o
înţelegere între părţi de renunţare la proces: 1) Cartea
Abatorul cinci putea fi folosită la Liceul Drake la orele de
engleză pentru clasele a Xl-a, şi a XII-a; 2) Predarea
romanului nu va putea fi atacată nici în scris sau oral; 3)
Severy urma să primească 5 000 de dolari daune.
Ghidul bibliotecarului pentru rezolvarea conflictelor
de cenzură prezintă detaliat cazul proceselor Pico V.
Consiliul Educaţional, din Districtul Island Trees, în 1979,
1980 şi 1982. Este vorba despre primul caz de cenzură în
biblioteci care a ajuns până la Curtea Supremă. Problema a
pornit de la deciziile membrilor consiliului şcolii prezenţi la
o adunare a Părinţilor Uniţi din New York (PONY-U), unde
una din temele abordate a fost „controlul manualelor şi
cărţilor din bibliotecile şcolare". Pe baza unei liste cu cărţi
considerate controversate în alte biblioteci şcolare, Richard
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ___________________________________________________________100 de cărţi interzise 1 ^

Ahrens, pe atunci preşedinte al consiliului


director al şcolii, împreună cu un alt membru, Frank Martin,
au decis să verifice dacă în biblioteca şcolii, există
exemplare din cărţile aflate pe acea listă. Au găsit nouă
cărţi, printre care şi Abatorul cinci. La o întâlnire ulterioară
în februarie 1976 cu doi directori de şcoală, consiliul a decis
să excludă din biblioteca liceului cele nouă cărţi, împreună
cu încă alte două. Decizia a stârnit o reacţie negativă din
partea inspectorului Richard Morrow, care declara: „Nu cred
că trebuie să acceptăm şi să acţionăm pe baza unei liste
întocmite de alţii... avem deja o politică proprie... construită
special pentru a rezolva astfel de probleme." La întrunirea
din 30 martie, preşedintele Ahrens nu a ţinut cont de nota
inspectorului şi a solicitat excluderea cărţilor din biblioteca
liceelor din district. După ce presa a dezvăluit cazul, consiliul
a publicat o declaraţie:
Acest Consiliu vrea să fie clar pentru toţi că nu suntem
în niciun caz nişte oameni care CENZUREAZĂ CĂRŢI sau care
ARD CĂRŢI. Deşi cei mai mulţi dintre noi suntem de acord că
aceste cărţi sunt potrivite pe rafturile unei biblioteci
publice, toţi suntem de acord că ele NU au ce căuta în
bibliotecile şcolilor unde sunt atât de uşor accesibile unor
copii a căror personalitate este încă în etapa de formare şi
unde prezenţa lor chiar îi poate determina pe copii să le
citească şi să le savureze...
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ___________________________________________________________100 de cărţi interzise 1 ^

Inspectorul MorrovV considera că a fost o


decizie „greşită a consiliului - sau a oricărei structuri
existente - să excludă cărţile, fără a amâna verdictul pentru
a le supune dezbaterii părinţilor şi profesorilor care folosesc
respectivele cărţi... şi de a nu ţine conte de procedurile în
vigoare pentru cărţile contestate". Pe 6 aprilie, consiliul
împreună cu Morrow au decis să delege un comitet format
din patru părinţi şi patru profesori pentru a studia cartea şi
pentru a face recomandări în legătură cu viitorul acestora.
între timp, Morrow solicitase ca textele să fie reintroduse în
bibliotecă până la luarea unei decizii, lucru care însă nu s-a
întâmplat. în întâlnirile ulterioare, comitetul de analiză a
decis ca şase dintre cele 11 titluri, printre care şi Abatorul
cinci, să fie înapoiate bibliotecii. Pentru trei s-a decis să se
păstreze interdicţia, iar în cazul a două dintre acestea nu s-a
putut ajunge la o decizie. Cu toate acestea, pe 28 iulie,
consiliul a votat pentru reintroducerea unei singure cărţi
fără nicio restricţie, Laughing Boy, şi a uneia cu restricţii,
Black Boy. Aherns a declarat că celelalte nouă nu puteau fi
incluse pe lista de lecturi obligatorii, opţionale sau
recomandate, dar puteau fi discutate la clasă.
La 4 ianuarie 1977, Stephen Pico împreună cu alţi elevi
de liceu, reprezentaţi de Uniunea pentru Libertăţi Civile din
New York, au intentat un proces. Pico a susţinut că au fost
încălcate prevederile Primului Amendament, atunci când s-
a votat excluderea cărţilor din bibliotecă.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ___________________________________________________________100 de cărţi interzise 1 ^

Consiliul a condamnat titlurile numindu-


le „anti-americane, anti-creştine, antisemite, sau pur şi
simplu obscene"; după părerea lor, conţineau pasaje
descriind organe genitale masculine, sexualitate, limbaj
indecent sau anti-religios sau interpretării blasfemiatoare
ale Evangheliilor sau faţă de lisus Hristos. Potrivit lui Leon
Hurwitz: „Curtea federală a avut intenţia de a delibera
imediat în favoarea consiliului, dar Curtea de Apel a decis să
permită şi audierea elevilor, permiţând începerea unui
proces în toată regula." Curtea Supremă la care consiliul a
făcut apel la această hotărâre a Curţii de Apel, cu un vot de
5 la 4, a confirmat decizia Curţii de Apel, respingând ideea
că „nu ar exista restricţii constituţionale asupra consiliilor
şcolare în aceste cazuri". Cazul s-a încheiat pe 12 august
1982, când consiliul director al şcolii a votat (6 la 1) pentru
reprimirea cărţilor în bibliotecă, cu menţiunea că părinţii
copiilor care vor dori să citească respectivele texte vor fi
anunţaţi în prealabil. (Pentru mai multe detalii, vezi istoria
cenzurii cărţii Black Boy.)
Multe alte incidente au avut loc în decursul anilor 1970,
1980 sau chiar 1990, în legătură cu Abatorul cinci. După
cum menţionează lucrarea Cărţi cenzurate: 387 î.e.n până
în 1987 e.n., consiliul unei şcoli dintr-un oraş neidentificat
din lowa, în acelaşi an ca şi cazul Drake, a ordonat arderea a
32 de exemplare din cauza limbajului nepotrivit. Profesorul
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ___________________________________________________________100 de cărţi interzise 1 ^

care a recomandat lectura a fost ameninţat


cu concedierea. în
,- N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova __
1 b ———------------ —
McBee, Carolina de Sud, un alt profesor care preda o
lecţie despre Abatorul cinci a fost arestat şi acuzat de uz de
materiale obscene.
Newsletter on Intellectual Freedom relatează că un
comitet de examinare din Lakeland, Florida, a votat în 1982,
pentru eliminarea romanului Abatorul cinci din biblioteca
Liceului Lake Gibson, invocând scenele sexuale explicite,
violenţa şi limbajul obscen. Contestaţia a fost iniţial
înaintată de un membru al consiliului director al şcolii,
susţinut de inspectorul Cliff Mains, care declara că decizia
de interdicţie era validă din punct de vedere legal.
Pe 27 mai 1984, în Racine, Wisconsin, William
Grindeland, un oficial din educaţie, a interzis achiziţionarea
romanului Abatorul cinci, menţionând: „Nu cred că îşi are
locul într-o bibliotecă şcolară." Un membru al consiliului
şcolii, Eugene Dunk, a reacţionat: „A nu le oferi elevilor
noştri publicaţii de calitate este o crimă." Acestea au
declanşat o controversă aprinsă, întărâtată şi de decizia
consiliului din 12 iunie de a mai interzice cinci manuale, trei
de studii sociale şi două de economie. Barbara Scott,
membră în consiliul şcolii a propus alcătuirea unei liste de
cărţi care să poată fi citite de elevi numai cu aprobarea
părinţilor. între timp, Asociaţia pentru Educaţie din Racine
(AER) avertiza că va da în judecată consiliul dacă într-adevăr
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _______________________________________________________100 de cărţi interzise ^

cărţile vor fi interzise. Directorul Executiv al AER Jim Ennis


declara că scopul procesului era de a „împiedica pe cei din
consiliul şcolii să excludă literatură relevantă contemporană
de la cursurile şi din biblioteca şcolii". Pe 14 iunie, un
comitet de administratori a recomandat achiziţionarea unui
exemplar din Abatorul cinci, şi de asemenea schimbarea
politicii de selecţie a cărţilor, alcătuindu-se un comitet
format din părinţi, bibliotecari şi profesori, care să verifice
în prealabil toate materialele care urmează să fie expuse în
bibliotecă. Această decizie a determinat AER să amâne
acţiunile legale pregătite împotriva consiliului şcolii.
Pe 16 mai 1986, Jane Robbins-Carter, preşedinte al
Asociaţiei Bibliotecilor din Wisconsin, a înştiinţat districtul
şcolar Racine că a fost elaborată o rezoluţie referitoare la
cenzură din cauza „conflictului dintre politica şi practicile
districtului legate de selecţia şi achiziţionarea materialelor
pentru biblioteci şi principiile libertăţii intelectuale
enunţate de Cartea Drepturilor Bibliotecii a Asociaţiei
Americane a Bibliotecilor". Acuzaţiile au venit în urma
acţiunilor întreprinse de William Grindeland, care şi-a
arogat dreptul de a „anula comenzi făcute de biblioteci, pe
care nu le considera în conformitate cu politica de selecţie",
„de a folosi criterii
100 de cărţi interzise
vagi şi subiective" în alegerea materialelor şi de a
„respinge cererile pentru materiale de natură controversată
înaintate bibliotecilor publice, librăriilor locale sau chioşcuri
de ziare". Robbins-Carter adăuga că: „Cenzura va rămâne în
vigoare până când consiliul educaţional va elabora o politică
revizuită pentru selecţia şi achiziţionarea materialelor
pentru biblioteci." O asemenea politică a fost adoptată în
iunie 1985; pe 9 decembrie, Comitetul de studiere a
Materialelor pentru Biblioteci a votat 6 la 2, pentru a
permite elevilor să citească Abatorul cinci numai cu acordul
prealabil al părinţilor. Grindeland, membru al acelui
comitet, spunea: „Am fost împotriva menţinerii acestei cărţi
în biblioteca şcolii, şi sunt în continuare împotrivă. Dar
restricţionarea accesului, este un compromis acceptabil."
în octombrie 1985, la Owensboro, Kentucky, un părinte,
Carol Robers a înaintat o plângere afirmând că Abatorul
cinci este „pur şi simplu detestabilă", referindu-se la
pasajele de bestialitate, la Degetele Magice şi la fraza:
„Arma făcu un zgomot atât de mare de parcă s-ar fi deschis
fermoarului de la pantalonii lui Dumnezeu cel
Atotputernic." Ea pregătise o petiţie semnată de
aproximativ 100 de părinţi. în noiembrie, la o întrunire a
administratorilor, profesorilor şi părinţilor s-a votat în
unanimitate ca textul să fie menţinut pe rafturile bibliotecii.
Judith Edwards, director al departamentului local pentru
educaţie a dezvăluit că la întrunire, oamenii au „considerat
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _______________________________________________________100 de cărţi interzise ^

cartea ca fiind valoroasă". în aprilie 1987, la LaRue,


Kentucky, consiliul educaţional al districtului a refuzat să
excludă Abatorul cinci din bibliotecile şcolare, în ciuda
numeroaselor plângeri invocând limbajul obscen şi
comportamentul sexual deviant. Directorul Phil Eason a
apărat cartea, afirmând că aceasta dezvăluie „obscenitatea
războiului" şi că „nu îi obligă nimeni [pe cei care se opun
cărţii] să o citească".
în august 1987, la Fitzgerald, Georgia, autorităţile
şcolare au decis că o politică prin care să fie interzisă
Abatorul cinci din toate şcolile din oraş ar oferi aceeaşi
protecţie şi împotriva altor materiale „nepotrivite". Cartea a
fost interzisă definitiv, printr-un vot de 6 la 5, după ce Farise
şi Maxine Taylor, a căror fiică împrumutase cartea, a depus
o plângere oficială în iunie, declarând: „Dacă nu vom face
nimic în privinţa asta, vor preda gunoiul acela şi la clasă iar
noi prin lipsa noastră de reacţie ne dăm practic acordul."
în februarie 1988, la Baton Rouge, Louisiana, Gordon
Hutchinson, membru în consiliul director al şcolii, a declarat
că doreşte o interdicţie
pentru Abatorul cinci, şi pentru toate cărţile
asemănătoare, pe care le descria drept „cărţi cu limbaj
obscen". Brenda Forrest, a cărei fiică alesese cartea dintr-o
listă de lecturi suplimentare, depusese o plângere. Pre-
şedintele Asociaţiei Părinţi-Profesori a districtului, Beverly
Trahan comenta: „Pot apărea nişte probleme foarte
serioase când interzici o carte." Dick Eiche, director executiv
al Asociaţiei pentru Educaţie din East Baton Rouge, a întărit
părerea lui Trahan. Preşedintele consiliului director al şcolii,
un veteran al războiului din Vietnam, a fost şi el de aceeaşi
părere: „Consider că este periculos să începem să
interzicem cărţi." în martie, inspectorul Bernard Weiss a
anunţat formarea unui comitet de studiere a cărţii. Acesta a
votat 11 la 0, cu o abţinere, pentru menţinerea cărţii. Unul
din membrii acestuia, Bill Huey declara: „Nu îmi vine să cred
că această comunitate ia în considerare retragerea unei cărţi
dintr-o bibliotecă. Nu doresc să trăiesc într-o comunitate
care aprobă jocul de bingo, şi interzice cărţi."
Lucrarea Interzise în SUA: Ghid al cenzurii cărţilor în
şcoli şi biblioteci publice menţionează un atac asupra
romanului Abatorul cinci ce a avut loc în 1991, la Plummer,
Idaho. Nişte părinţi s-au opus includerii acestuia în
programa pentru clasa a Xl-a, invocând caracterul de blasfe-
mie, întrucât şcoala nu avea nici un fel de proceduri pentru
asemenea cazuri, conducerea a solicitat eliminarea cărţii
atât din programă, cât şi din biblioteca şcolii.
_______________________________________________________100 de cărţi interzise ^

AMERICANUL CEL URÂT (THE UGLY AMERICAN)

Autori: William J. Lederer şi Eugene Burdick Data şi


locul publicării iniţiale: 1958, Statele Unite Editura: W.W.
Norton & Company Forma literară: ficţiune

REZUMAT
The Ugly American debutează cu o notă din partea
autorilor în care se precizează că povestea este într-adevăr
ficţiune, dar că se bazează pe fapte reale. Ei scriau:
„Numele, locurile, evenimente sunt invenţiile noastre;
scopul nostru nu este de a ataca anumiţi indivizi, ci de a
stimula gândirea - şi, sperăm noi, acţiunea."
Louis Sears este ambasadorul american în Sarkhan, o
ţară imaginară din Asia de Sud-Est, în vecinătatea Birmaniei
şi a Thailandei. Timp de 18 ani, Sears fusese senator al
Statelor Unite. Pe când aştepta numirea în funcţia de
judecător federal, i-a fost oferit postul de ambasador la
Sarkhan. Sears nu ştia însă nimic despre această ţară; de
fapt, nici nu era sigur unde se afla aceasta pe glob.
Acceptând numirea în funcţie la începutul anilor '50, el
merge la Sarkhan, dar nu se osteneşte să se pună la curent
cu limba sau cultura de acolo. El îi consideră pe localnici
nişte „mici maimuţe nenorocite" şi reuşeşte să îi jignească şi
să îi îndepărteze pe cei mai mulţi dintre aceştia prin
comportamentul său superior şi nepoliticos.
Ambasadorul rus Louis Krupitzyn ajunge şi el la Sarkhan
la o săptămână după Sears. El şi soţia sa studiaseră serios
deja de doi ani cultura localnicilor. Krupitzyn deja scrie şi
citeşte în limba din Sarkhan. S-a străduit să se schimbe
pentru a fi un cetăţean ideal după standardele din Sharkan.
A slăbit 18 kg, a luat lecţii de balet, mai mult îşi petrecea
timpul citind literatură şi dramaturgie din Sarkhan, învăţând
să cânte la fluierul de nas tradiţional şi frecventând regulat
cursuri despre religia şi practicile budiste. La o zi după
sosirea la Sarkhan, Krupitzyn vizitează o importantă
mănăstire pentru a-şi arăta respectul faţă de abate, liderul
budist al întregii zone, cu care vorbeşte reverenţios în limba
clasică din Sarkhan.
Sears şi Krupitzyn se află într-un fel de competiţie,
pentru câştigarea bunăvoinţei oamenilor şi a guvernului din
Sarkhan, deşi Sears nu pare să înţeleagă ce implică aceasta.
Ruşii, în principal mulţumită inteligenţei şi abilităţii lui
Krupitzyn, avansează treptat spre scopul lor de a aduce
Sarkhan pe drumul comunismului. în mai puţin de 30 de
luni. Krupitzyn şi oamenii săi reuşesc să portretizeze
guvernul rus drept mult mai înţelegător şi dispus să ajute
oamenii, decât cel american.
Observând ameninţarea comunismului în Sarkhan, în
1952, John Colvin, fost agent al Oficiului pentru Servicii
_______________________________________________________100 de cărţi interzise ^

Strategice (OSS) în Sarkhan pe timpul războiului, îi scrie mai


multe scrisori unui congresman, dând explicaţii despre
cultura din Sarkhan, şi oferind sugestii pentru întrajutorarea
oamenilor. Decide să preia o iniţiativă de ajutorare el însuşi,
când răspunsurile guvernului par dezinteresate. Planul său
este de a introduce în Sarkhan ideea folosirii laptelui praf,
de a aduce vite din Texas şi a le hrăni pe vastele păşuni
nefolosite ale ţării Sarkhan. Este hotărât ca iniţial să susţină
personal din punct de vedere financiar această iniţiativă,
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

100 de cărţi interzise

urmând să transfere treptat întreaga responsabilitate în


mâinile localnicilor care îl ajută.
Colvin care se află în Sarkhan de două săptămâni şi
pune în vânzare lapte praf, este bătut de fostul său prieten
şi asociat militar, Deong, acum comunist, care îl acuză că
încearcă să otrăvească oamenii. îl atacă şi un grup de femei,
lovindu-l şi zgâriindu-l, apoi aruncându-l în pielea goală pe
trotuarul ambasadei, cu un bilet prins cu un bold pe pieptul
său gol, pe care scria că încercase să violeze o fată localnică.
Ambasadorul Sears nu îl crede pe Colvin când acesta îi
relatează propria variantă a întâmplărilor.
_______________________________________________________100 de cărţi interzise ^

în 1952, părintele Finian este trimis în Birmania ca şef al


misiunilor catolice. în încercarea sa de a-i ajuta pe locuitorii
Birmaniei în lupta împotriva comunismului, Finian trăieşte
printre localnici, le învaţă limba şi suferă timp de săptămâni
întregi de dizinterie încercând să mănânce şi să bea apă din
aceleaşi surse ca şi localnicii. Formează un grup împreună cu
opt localnici, şi stabilesc împreună un plan pentru scăparea
ţării de comunism. Scoate un ziar, Fermierul Comunist, care
expune doctrinele comuniste şi ilustrează adevărul despre
partidul comunist. Prin eforturile celor nouă prieteni,
comuniştii sunt alungaţi din zona respectivă a Birmaniei.
Părintele Finian este hotărât să încerce acelaşi lucru şi în
Sarkhan.
într-o scrisoare către un oficial al Departamentului de
Stat din Washington, Louis Sears scria:

A mai venit un nebun aici - părintele Finian. Acest preot


trebuie abordat cu mare atenţie. Nu vreau să-i enervez şi pe
romano-catolici. Dar acest Finian tocmai a venit din
Birmania unde a început o mică revoluţie; acum încearcă să
se organizeze aici în nordul Sarkhan-ului, iar ziarele locale
au început deja să urle. Dacă are susţinerea cardinalului
Spellman, voi încerca să îl tolerez. Dar dacă nu are
susţinerea şefilor catolici, îl trimit imediat înapoi în State.
După o serie întreagă de gafe politice, lui Sears îi este
acordat postul de judecător mai devreme decât se aştepta şi
părăseşte imediat Sarkhan-ul. înainte de a părăsi ţara, ia trei
decizii: refuză să îi ofere protecţie părintelui Finian,
sfătuieşte guvernul din Sharkan să nu îi acorde viză lui John
Colvin şi scrie o scrisoare Departamentului de Stat, relatând
realizările sale în Sarkhan.
Gilbert MacWhite, un expert celebru al teoriei şi
practicilor sovietice este noul ambasador. încântat de
această oportunitate, MacWhite învaţă cât poate despre
limba şi cultura din Sarkhan. Este hotărât să distrugă
bastionul comunist din Sarkhan. Planul foarte complex al
acestuia ajunge la urechile comuniştilor prin intermediul a
doi spioni. MacWhite decide să călătorească până în
Vietnam şi Filipine, pentru a învăţa cum este abordată acolo
problema comunismului, şi pentru a înţelege mai bine
popoarele asiatice. în timpul călătoriilor sale, invită
numeroşi americani să vină în Sarkhan, pentru a ajuta la
cauza sa.
Homer Atkins, un inginer de meserie, şi soţia acestuia
Emma, se mută într-un mic sat din Sarkhan. Homer îi
angajează pe localnici la proiectarea, construcţia şi vânzare
de pompe care ar fi urmat să aducă apa din râu până în
orezarii. Emma, observând că cei mai mulţi dintre bătrâni
sunt cocoşaţi din cauza folosirii unor mături foarte scurte,
găseşte o sursă de lemn şi îi ajută pe ţărani să-şi afcă noi
_______________________________________________________100 de cărţi interzise ^

cozi de mătură, mult mai lungi. James Wolchek, un fost


paramilitar care învăţase să se adapteze la tacticile
comuniste în luptă, ajunge şi el în Sarkhan pentru a-i instrui
pe recruţi în tacticile de gherilă. U Maung Swe, un jurnalist
respectat şi cunoscut din Birmania, îi spune lui MacWhite că
John Colvin fusese victima unei înscenări a comuniştilor şi
că ar trebui adus înapoi pentru a-şi continua munca.
Când U Maung Swe este întrebat despre prestigiul
Americii în Asia de sud-est, el răspunde: „Săraca Americă.
Britanicii au avut nevoie de 100 de ani pentru a-şi pierde
prestigiul în Asia. America a reuşit în zece. Şi chiar nu era
nevoie de aceasta. De fapt, şi l-ar putea recupera în doi ani,
numai să vrea." El explică faptul că americanii din ţările
străine se izolează din punct de vedere social de localnici,
trăiesc o viaţă pretenţioasă, şi că se comportă ostentativ şi
cu aere de superioritate.
Preşedintele Comitetului Senatului pentru Afaceri
Externe, senatorul Brown, decide să viziteze Asia şi Orientul
îndepărtat. El îşi propune să viziteze cât mai multe ţări, să
discute cu localnicii şi cu angajaţii de rând pentru a afla ce
se întâmpla de fapt în aceste ţări. Ambasadorul în Vietnam,
Arthur Alexander Gray, avertizat de venirea senatorului, îşi
propune să îi ascundă senatorului Brown adevărul crud
privind situaţia din Vietnam. Angajează un traducător care
să „corecteze" ceea ce spun localnicii, îşi instruieşte
personalul să pară că lucrează cât mai mult la ambasadă şi
să nu plece înainte de ora opt seara, să folosească biciclete
în loc de obişnuitele lor maşini, să nu meargă în cafenelele
şi restaurantele franceze din
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

zonă şi, în general, să-şi demonstreze „simţul de


responsabilitate şi modestie". Planul de ascundere a
realităţilor de senatorul Brown reuşeşte, iar acesta se
întoarce acasă mulţumit de cele văzute în Asia.
Ambasadorul Gilbert MacWhite este un om onest.
Rapoartele sale către Statele Unite contrazic radical cele
relatate de senatorul Brown, discrepanţă care are ca
rezultat un avertisment din partea secretarul de stat.
MacWhite răspunde la acesta, spunând că nu era pregătit
pentru „disperarea tăcută cu care este purtată aici lupta
dintre lumea comunistă şi cea a noastră". Mai declara, că
ruşii nu mai suferiseră o înfrângere majoră de la sfârşitul
celui de-Al Doilea Război Mondial şi sfătuia Statele Unite să
se implice prin reprezentanţii săi în fapte morale care să
vină într-adevăr în ajutorul localnicilor. „în măsura în care
politica noastră externă va fi umană şi rezonabilă, va fi şi
încununată de succes. în măsura în care va fi grandioasă şi
imperialistă, ea va eşua."
în rândurile de final ale scrisorii lui, MacWhite solicită
ca fiecare american care este trimis în Sarkhan să fie capabil
să vorbească şi să citească limba; să nu fie numit într-o
funcţie diplomatică în Sarkhan niciun om care nu este
hotărât să rămână cel puţin doi ani acolo; comisariatul şi
serviciul poştal să fie retrase fără niciun fel de aprovizionări,
în afara articolelor de toaletă, alimentelor pentru sugari,
laptelui, cafelei şi tutunului; americanilor să nu le fie permis
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

să îşi aducă cu ei automobilele; şi americanii care vin în


Sarkhan să fie buni cunoscători ai cărţilor comuniste.
MacWhite comunică de asemenea că dacă aceste solicitări
nu vor fi îndeplinite, va renunţa la funcţie. Trei săptămâni
mai târziu, toate solicitările sunt respinse, fiind considerate
„foarte nepractice", iar MacWhite este chemat înapoi în
Statele Unite.
în capitolul final al cărţii, „Un Epilog Faptic", autorii
menţionează din nou că scrierea să bazează pe realitate.
Acest lucru este întărit de faptul că printre personajele şi
relatările descrise apar şi personaje reale din Asia de sud-
est. în final, ei îşi afirmă poziţia personală despre politica
externă a Statelor Unite în acea parte a lumii:
Am oferit naţiunilor asiatice ajutorul de care nu aveau
nevoie. Am uitat într-o asemenea măsură trecutul nostru,
încât acum oferim doar bani şi arme, uitând că dorinţa de
demnitate şi libertate este cea care ne-a oferit nouă felul
nostru de viaţă.
ISTORICUL CENZURII
în 1953, senatorul Joe McCarthy a condus investigaţiile
în programul Bibliotecilor din Străinătate. Bibliotecile, aflate
sub supravegherea Agenţiei Internaţionale de Informaţii
(AII), existau pentru a oferi oamenilor de peste graniţe o
perspectivă echilibrată despre Satele Unite. Cărţile erau
alese „pe baza conţinutului, fără a fi luat în considerare
autorul". Cărţile controversate erau incluse, dar cele anti-
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

americane sau pro-comu-niste nu. McCarthy împreună cu


echipa sa şi-a propus să investigheze „felul în care cărţile
controversate ajungeau" în biblioteci. Ca reacţie la
investigaţiile începute, Cari McArdle, secretar adjunct
pentru relaţii cu publicul în acea instituţie, declara: „nici un
material scris de vreo persoană controversată, comunişti,
simpatizanţi etc, nu îşi va găsi locul în bibliotecile AII."
Implicaţiile acestei noi politici urmau să fie profunde.
După o serie de mărturii în faţa Comitetului pentru
Activităţi Anti-americane, o listă publicată în 1953 îi
enumera pe cei găsiţi vinovaţi în urma audierilor. Mulţi
autori respectabili şi-au văzut lucrările excluse din biblioteci
(vezi istoria cenzurii Manifestului Partidului Comunist).
Imediat după publicare, The Ugly American, a fost
cenzurată temporar de către George V. Allen, director al
Agenţiei de Informaţii a Statelor Unite, fosta AII. Agenţia
avea un program în derulare prin care librarii din străinătate
primeau dolari la schimb cu monedele locale obţinute din
vânzarea cărţilor americane. Allen, în mod evident
influenţat de investigaţia lui McCarthy ce avusese loc cu
cinci ani înainte, considera că trimiterea cărţii spre vânzare
sub acest program „nu era în interesul Statelor Unite". în
decembrie 1958, Allen s-a răzgândit. Un purtător de cuvânt
al lui Allen spunea: „Unul dintre motivele din spatele
deciziei dlui Allen de a aproba cartea pentru acest program
era dorinţa dânsului de a nu crea impresia unui «nou caz
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

Pasternak» de cenzură." Se referea la interdicţia impusă lui


Boris Pasternak pentru cartea Doctor Jivago în Uniunea
Sovietică.
Senatorul J.W. Fulbright din Arkansas, membru al
Partidului Democrat, şi preşedinte al Comitetului Senatului
pentru Afaceri Externe, a criticat romanul de la tribuna
Senatului, în 1959. Era deranjat de caracterizarea
diplomaţilor americani drept „nişte proşti, sau chiar mai
rău", în timp ce diplomaţii ruşi apăreau drept „talentaţi,
militanţi dedicaţi ai comunismului". Spunea că textul îi
„păcălise pe o serie de americani naivi,
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

inclusiv pe unii senatori", făcându-i să creadă că era


vorba de o caracterizare corectă a personalului diplomatic
american.
The Ugly American este inclusă în lista folosită de Lee
Burress în studiul său din 1963 despre cărţi cenzurate, în
care a luat interviuri din rândul profesorilor de engleză din
Wisconsin. Profesorii menţionau că unele obiecţii aduse
cărţii păreau a avea motive ascunse; contestatarii alegeau
să atace limbajul cărţii, ţintind de fapt ideile promovate în
paginile acesteia. Se credea că acei care de fapt contestau
ideile politice ar fi avut parte de o susţinere şi o simpatie
mai mare din partea comunităţii dacă denunţau limbajul
sau moralitatea cărţii. The Ugly American intra fără niciun
dubiu în această categorie de cărţi.
Potrivit aceluiaşi studiu, un profesor din Wisconsin
împreună cu un grup de părinţi au atacat cartea The Ugly
American, din cauza relatărilor critice la adresa
americanilor, adăugând pe lista lor de nemulţumiri şi
imoralitatea şi obscenitatea. Studiul nepublicat al lui Lee
Burress, intitulat Studiu naţional al contestaţiilor
împotriva unor cărţi, din 1966, menţionează şi alte tipuri
de contestaţii printre care „limbaj porcos şi referinţe
sexuale", limbaj profan şi respingător. Aceste solicitări de
cenzură au fost respinse.

ANDERSONVILLE
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Autor: MacKinlay Kantor


Data şi locul publicării inţiale: 1955, Statele Unite
Editura: The World Publishing Company Forma literară:
roman

REZUMAT
Andersonville este un roman despre război - mai exact
despre Răz-I XHU I ( ivii American; cu toate acestea, el nu
poate fi inclus în stereotipul <<>in.inului .Ir ră/boi, întrucât
2
Stephen CRANE, Semnul
prezintă foarte puţin din acţiunea de pe câmpul de lupta,
din strategiile şi mişcările de trupe sau din atitudinile
individuale în contextul unor asemenea situaţii, în maniera
lui Stephen Crane în Semnul roşu al curajului 2 sau a lui
Erich Măria Remarque în Pe frontul de vest, nimic nou.
Atenţia se concentrează în principal pe două direcţii:
plantaţia din Georgia a lui Ira Claffey şi Andersonville,
închisoarea pentru prizonierii yankei.
Având o structură episodică, romanul pătrunde în viaţa
lui Ira şi observă reacţiile sale afective şi intelectuale faţă de
război şi faţă de închisoarea Andersonville. Aceste episoade,
presărate printre cele despre prizonierii yankei şi ofiţerii şi
paznicii confederaţi, constituie desfăşurarea acţiunii.
Administrându-şi plantaţia de la începutul războiului
fără ajutorul unui vătaf, Ira Claffey este văzut drept un om
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

onest şi capabil. în ultimul an al războiului el este prezentat


îngrijindu-şi familia cu compasiune. Alături de el, pe
plantaţie mai locuiesc doar două persoane: Veronica, soţia
sa, şi Lucy, fiica lor. Pe timpul acelui an, alături de ei se mai
află şi chirurgul Harry Elkins, fost camarad de arme al fiului
celui mare al lui Claffey; acesta şi încă un fiu al lui Claffey au
murit deja în război; al treilea fiu este adăugat pe lista
morţilor, în primele rânduri ale romanului. Această ultimă
pierdere aruncă un giulgiu asupra minţii Veronicăi. Treptat,
ea începe să se distanţeze de cei vii, cufundându-se în
trecut. Lucy duce aceste poveri, precum şi moartea
logodnicului, ei cu durere, furie dar şi cu curaj.
Ira nu este un secesionist; nu este nici adept al
războiului. Iniţial furios şi amărât, el jeleşte moartea fiilor
săi. Filozofia lui de viaţă şi firea lui îl ajută să înţeleagă
realitatea războiului, distrugerile lui şi faptul că la rândul lor,
şi familiile din nord îşi plâng fiii pierduţi.
Respingând cruzimea, Ira îşi tratează sclavii, acum în
număr de doisprezece, printre ei fiind şi copii, cu o
bunăvoinţă paternă. El nu permite soldaţilor confederaţi să
îi trateze cu cruzime, iar când trebuie să îi vândă, se asigură
că nici pe viitor nu vor fi trataţi rău. La sfârşitul războiului, el
îi anunţă că sunt liberi şi că au dreptul să plece; cu toate
acestea, îngrijorat de binele şi de siguranţa lor, îi determină
să rămână pe plantaţia lui ca angajaţi cu simbrie. Când unul
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

dintre cupluri decide să plece, el le face cadou un măgar şi o


căruţă ca să nu trebuiască să meargă pe jos copiii lor mici.
Sentimentul de compasiune al lui Ira se intensifică
odată cu apariţia închisorii. La început nu crede în intenţia
declarată a căpitanului Winder de a-i distruge pe prizonieri,
lăsându-i sub cerul liber, pradă morţii. Devine însă din ce în
ce mai oripilat de brutalitatea şi de condiţiile mizerabile de
acolo. încearcă să acorde ajutor - protestând în faţa
ofiţerilor,
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
___________________________________________________________100 de cărţi interzise 27

aducând împreună cu vecinii săi alimente şi haine pentru prizonieri (care sunt însă refuzate),
călătorind până la Richmond pentru a discuta cu preşedintele Jefferson Davis, un vechi
prieten din timpul serviciului militar - dar îşi conştientizează în cele din urmă neputinţa.
Şi alţii i se alătură în aceste demersuri. Dintre ei, cel mai important este chirurgul
Elkins, care, veghind sănătatea prizonierilor, ajunge, dintr-un simţ de umanitate, să îi
îngrijească pe bolnavi. Comandantul postului, locotenent-colonelul Persons, având aceeaşi
atitudine, îşi pune cariera în pericol, protestând împotriva acţiunilor general-brigadierului
confederaţilor, John J. Winder, şi a fiului acestuia, căpitanul Sid Winder. în aceeaşi notă, şi
alţi inspectori constată realităţile prizonierilor; doctorul Joseph Jones îşi încheie raportul
extrem de critic, după cum urmează:

Această masă gigantică de mizerie umană strigă din răsputeri după ajutor, nu numai
de dragul umanităţii suferinde, dar şi de dragul soldaţilor noştri curajoşi capturaţi de
către Guvernul Federal. Justiţia strictă pentru respectabilii oameni ai armatelor
confederate, care au fost sau sunt atât de nefericiţi încât să fie nevoiţi să se predea în
luptă, cere ca guvernul confederat să adopte acel drum care să sigure cel mai bine să -
nătatea şi confortul lor în captivitate; sau, măcar să îşi lase inamicii fără nicio urmă de
scuză pentru orice încălcare a regulilor războiului civilizat în privinţa tratamentului
aplicat prizonierilor.

în contrast cu aceste monumente de umanitate se află gene-ral-brigadierul Winder şi


căpitanul Winder, ale căror intenţii sunt relevate în declaraţiile venite ca răspuns la
îngrijorarea chirurgului Elkins, preocupat că nu există nici adăposturi construite şi nici
copaci pentru a-i apăra pe prizonieri de soarele fierbinte al Georgiei: „La ce naiba foloseşte
să cocoloşeşti un ţarc plin de yankei? Am aici un ţarc ce ar trebui să omoare mai mulţi
blestemaţi de yankei decât ai văzut vreodată omorâţi pe front." Generalul demonstrează o şi
mai zeloasă exprimare a acestor intenţii.
Generalul Winder îl numeşte pe căpitanul Henry Wirz supraveghetor al închisorii. Wirz,
doctor de profesie, devenit extrem de irascibil şi ranchiunos în urma unei răni la braţ, are o
atitudine brutală faţă de prizonieri: aceştia sunt de-a dreptul tiranizaţi; dieta lor este
insuficientă atât în ceea ce priveşte cantităţile cât şi nutrienţii; condiţiile de viaţă devin
abominabile. Wirz este parţial victima unei situaţii pe care nu o poate

controla: pornirea răzbunătoare a celor doi Winder;


supraaglomerarea incintei; lipsa alimentelor şi a
medicamentelor.
închisoarea şi prizonierii constituie de fapt miezul
romanului. în cei 27 de acri3 ai închisorii, menită să
adăpostească 10 000 de oameni, se aflau mai mult de 30
000 de oameni. (Din cei 50 000 de prizonieri, 16 000 au
murit.) Fără niciun fel de instalaţii sanitare, suprafaţa este
cuprinsă în scurt timp de un miros putrid, rezerva sa
limitată de apă este curând poluată, duhoarea ei
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
___________________________________________________________100 de cărţi interzise 27

întinzându-se şi în zona învecinată. Yankeii mor de


dizenterie, scorbut şi din cauza apei poluate, răni, zgârieturi
şi înţepături infectate până la gangrenare. Alţii mor de
inaniţie sau în urma violenţei, bande de atacatori furând de
la cei mai neputincioşi, neştiutori şi nepregătiţi dintre ei.
în decorul de suferinţă şi brutalitate, degradare şi
moarte, câţiva prizonieri sunt aduşi în prim-plan. Originea şi
copilăria lor, poziţia lor iniţială în faţa războiului sunt în
contrast cu situaţia lor curentă. Felul în care supravieţuiesc -
în cazul în care o fac - le dezvăluie firea. Edward Blamey, un
pescar din New England, supravieţuieşte, deşi la început se
opune, „vânzându-şi" calităţile deosebite de vedere unui
„atacator", Willie Collins, în schimbul protecţiei şi anumitor
beneficii. Blamey îi spionează pe ceilalţi prizonieri,
depistând bunurile ce pot fi furate de la ei. Collins, arogant
şi corupt încă din copilărie, îşi foloseşte forţa brutală şi
imoralitatea pentru a crea o structură de „atacatori" care îi
terorizează pe ceilalţi prizonieri. în cele din urmă, este
judecat, condamnat şi spânzurat împreună cu alţii de teapa
lui, de către un grup de prizonieri, organizat de Seneca
MacBean şi Nathan Dreyfoos, un om semi-educat din vestul
mijlociu şi un om din clasa superioară din est. Copilăria lui
Eban Dolliver din lowa a fost marcată de păsări, de cântecul
păsărilor; foamea îl forţează să atace o rândunică. La vârsta
de 13 ani, Willie Mann din Missouri salvase mai mulţi copii
de emigranţi germani de un bătăuş; s-a îndrăgostit după
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
___________________________________________________________100 de cărţi interzise 27

aceea de o fată din grupul de copii, şi visează să se întoarcă


la ea. El supravieţuieşte datorită învăţăturilor primite de la
tatăl său, doctor, despre proprietăţile dătătoare de sănătate
ale apei pure; astfel că nu bea apă decât atunci când plouă.
Se conturează o intrigă minoră - povestea familiei
sărace de albi Tebbs, în mod special, imaginea celui mai
mare dintre fii, duce romanul către punctul culminant.
înrolat încă de la 17 ani, Coral se întoarce acasă
3
Aproximativ 10 ha (n.tr.).
700 de cărţi interzise
fără un picior. înveninat, deprimat, el îşi dispreţuieşte viaţa şi familia deopotrivă. în timp ce
căuta o pasăre pe care o împuşcase, el descoperă un prizonier evadat, fără o mână şi
muribund din cauza înfometării şi epuizării. Amândoi îşi pierduseră câte un membru la
Gettysburg. Coral decide pe loc să îl ajute cu mâncare şi să îi ofere un loc de ascunzătoare;
yankeul, Nazareth Strider din Pennsylvania, îl ajută la rândul său pe Coral, făcându-i un
picior de lemn, cu ajutorul cunoştinţelor primite de la tatăl său şi sculelor împrumutate de la
Ira Claffey. Când Ira le descoperă secretul, îi şochează pe amândoi, oferindu-le ajutorul.
Omenia lui Ira merge mai departe; în timp ce lucrează la piciorul de lemn se gândeşte în
sinea lui: „Părea ciudat să fac un serviciu unui yankeu rănit şi unui confederat rănit în acelaşi
timp şi în aceeaşi situaţie." Actele de omenie îi unesc pe cei doi băieţi.
Romanul continuă pe parcursul a încă 40 de pagini după acest episod, cuprinzând
înfrângerea confederaţilor, eliberarea prizonierilor şi arestarea lui Wirz de către poliţia
militară. Doi dintre sclavii lui Ira împreună cu copiii lor profită de eliberarea lor şi pleacă;
Coral Tebbs se angajează în locul lor. Punctul culminant al romanului se poate spune că se
regăseşte în ajutorul reciproc dintre Coral şi Nazareth, şi în simbolica vindecare şi reunificare
pe care o ilustrează.

ISTORICUL CENZURII

Romanul Andersonville a fost contestat de către Laurence Van Der Oord, tatăl unui
elev de liceu din Amherst (Ohio), în 1967. Etichetând romanul drept „gunoi", el susţinea că
fiica lui de 16 ani nu ar putea să îl citească pentru că nu ar înţelege cuvintele obscene. De
asemenea, susţinea că opera reprezenta 1% istorie şi 99% gunoi, solicitând ca Donald Hicks,
profesorul de istorie care a recomandat romanul ca lectură facultativă, să fie concediat.
Hicks a răspuns, argumentând că valoarea relativă a romanului depăşeşte ca
importanţă părţile imputabile; aproximativ 30 din cele 795 de pagini conţineau limbaj ce ar
fi putut fi considerat obscen. în apărarea romanului a venit şi preşedintele consiliului
director al şcolii, dna Clem Rice: "...poate că nu ar trebui să îi protejăm aşa pe elevii de
liceu... Poate că ar trebui ca ei să afle că aceste lucruri există chiar dacă ele sunt rele şi poate
nu există în comunitatea noastră." Pe 24 august, directorul şcolii a anunţat că nu va elimina
romanul din programa şcolară.

în 1973, în districtului Buncombe, în Carolina de Nord,


Edna Roberts, membră în consiliul director, a retras o serie
de cărţi, printre care şi Andersonville, din biblioteca
liceului, susţinând că nu sunt potrivite pentru şcoală
întrucât au un limbaj licenţios. Imediat, a introdus o
rezoluţie în consiliul director, care avea ca scop „eliminarea
cărţilor ,nepotrivite' din bibliotecile şcolare". Consiliul a
respins rezoluţia, reafirmându-şi „politicile de selecţie".
Eforturile dnei Roberts au fost susţinute de către organizaţii-
le Christian Action League şi Answer for America.
700 de cărţi interzise

în 1981, districtului Buncombe, a fost scena unor noi


dispute în privinţa cărţilor din şcoli, printre ele fiind inclusă
şi Andersonville. Protestul a fost iniţiat de către un grup de
cetăţeni reuniţi la liceul Asheville's Owens, în ianuarie;
întâlnirea a fost prezidată de un număr de preoţi
fundamenta-Iişti, în fruntea lor aflându-se Wendell Runion,
organizatorul grupului Concerned Citizens of Owens
District 4. Cărţile de pe listă au fost etichetate drept
obscene. Organizaţia plănuia să adreseze o plângere către
responsabilii din educaţie din districtul Buncombe, pentru
înlăturarea respectivelor cărţi. în februarie, un grup în
opoziţie cu acesta, intitulat Books, a fost organizat pentru a
oferi şi o perspectivă alternativă. Pe 19 februarie, peste
1000 de persoane au participat la un forum pentru a
prezenta cele două puncte de vedere. Cei împotriva politicii
de selectare a cărţilor cereau închiderea oricăror portiţe
„care promovează imoralitatea". Pastorul Randy Stone
susţinea: „Luarea numelui lui Dumnezeu în deşert, fie ea
într-o carte premiată cu premiul Pulitzer sau într-o carte
dintr-un magazin pentru adulţi, este ofensatoare pentru noi,
şi cere o anumită atitudine." Printre liderii grupului Books,
se numărau Loretta Martin, preşedintele Asociaţiei
Educaţiei din Carolina de Nord şi Elsie Brumbeck,
directorul pentru publicaţii educaţionale din Departamentul
pentru învăţământul de stat. Loretta Martin spunea: „Şcolile
noastre sunt în acest moment singurele instituţii care caută
700 de cărţi interzise

să elibereze mintea umană." Brumbeck a dat citire unei


scrisori din partea Asociaţiei Bibliotecilor din Carolina de
Nord în favoarea politicii actuale de selecţie a cărţilor din
districtul Buncombe. Cel care s-a manifestat cel mai
vehement, a fost însă pastorul Fred Ohler care, susţinând
actuala politică de selecţie a cărţilor, a întrebat: „De ce
imoralitatea este văzută doar ca blasfemie şi ca sexualitate
la Steinbeck, Salinger sau Kantor, şi temele mai importante
ca sărăcia mistuitoare şi nedreptatea socială, ipocrizia
adulţilor, atrocităţile războiului, sunt ignorate?"
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

4
Cetăţeni îngrijoraţi din districtul Owens (n.tr.).
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

Referindu-se la un număr de citate din cărţile în cauză,


el a continuat: „A citi Biblia aşa cum alţii citesc Fructele
mâniei ar fi precum a citi Evangheliile observând doar
perceptorii de taxe, beţivii şi pe Măria Magdalena." în
martie, Consiliul Educaţiei5 din districtul Buncombe a votat
(5 la 2) pentru a păstra politica de selecţie a cărţilor.
Andersonville a fost retrasă de pe lista de lecturi pentru
clasa a Xl-a la liceul Whitehall, Michigan, pe 12 decembrie
1963. Un „număr nespecificat de plângeri neidentificate" au
fost primite de inspectorul Şcolilor Melvin Lubbers şi de
Procurorul Harry J. Knudsen; ultimul afirmând că nu îi pasă
că respectivele cărţi au primit 20 de premii Pulitzer, dacă nu
sunt potrivite pentru lectura în şcoli. Jane Moog, mama
unui elev, iritată de retragerea cărţii, a numit această
acţiune drept „o încălcare a libertăţilor civile". Lubbers a
răspuns că nu mesajul autorului este controversat, ci doar
că „nu există un beneficiu suficient de mare în a pune cărţile
în faţa minţilor tinere şi necoapte". în ciuda pledoariei
făcute de Evelyn Robinson în favoarea cărţii, membru în
consiliul director al şcolii, şi a judecătorului John J. Piercy,
Consiliul Educaţiei a votat 6 la 1 în favoarea lui Lubbers.
în 1961, sub conducerea lui J. Evetts Haley, organizaţia
Texans for America 6, un grup de dreapta, susţinuţi de către
organizaţia The Daughters of the American Revolution 7 şi
de John Birch Society, au atacat limbajul şi conceptele
cuprinse într-o întreagă serie de cărţi istorice. Iniţiativa lor a
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

avut succes, determinând Comitetul de Stat pentru Manua-


le să respingă 12 cărţi criticate de Texans for America şi 4
atacate de The Daughters of the American Revolution.
Mai mult, modificări substanţiale au fost solicitate editorilor
şi pentru alte cărţi.
Aceste dispute s-au intensificat, afectând şi bibliotecile.
Andersonville a fost interzisă în patru licee din Amarillo şi
în colegiul din Amarillo. Motivele invocate erau legate de
ideile politice promovate şi de faptul că autorul ar fi fost
citat de către Fiouse Un-American
Activities Committee 8. în 1962, un comitet de anchetă,
organizat în baza rezoluţiei Camerei Reprezentanţilor a
statului Texas, a investigat conţinutul cărţilor şcolare, în
căutarea unor idei subversive faţă de principiile şi tradiţiile
americane. La o audiere în Austin, pasaje din Andersonville
au fost citite ca exemple de obscenitate şi „mizerie".
O încercare de interzicere a romanului Andersonville s-
a înregistrat şi în Rock County, Wisconsin, în 1969.

AREOPAGITICA

Autor: John Milton


Data şi locul publicării inţiale: 1644, Anglia; 1888,
Statele Unite Editura: [s.n.]; Cassell & Company Forma
literară: eseu, nonficţiune
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

REZUMAT
Titlul celei mai celebre opere în proză a lui John Milton
derivă de la Areopag, colina lui Ares din Atena, numit după
Ares, unul dintre cei 12 zei importanţi ai Greciei antice. Cea
mai înaltă curte de justiţie din Atena antică se întrunea în
acest loc pentru a dezbate probleme politice şi religioase.
Cei aproape 300 de membri erau aleşi prin vot din rândul
oamenilor liberi ai cetăţii. Identificat cu gloria instituţiilor
democratice ateniene, titlul Areopagitica dezvăluie
înclinaţiile lui Milton. Subtitlul: „Un discurs pentru
libertatea tipăririi necenzurate către Parlamentul Angliei", îi
demonstrează intenţiile.
în The Second Defense of the People of England 9,
publicată în 1654, Milton scria: „Am scris Areopagitica
pentru a salva presa de constrângerile care îi erau impuse;
în ideea că puterea de a stabili ce este adevărat şi ce este
fals, ce trebuie publicat şi ce trebuie suprimat, ar putea să
nu mai fie încredinţată câtorva indivizi analfabeţi şi non-
liberali, care refuză să îşi dea acordul în privinţa oricărei
opere care conţine păreri sau sentimente deasupra nivelului
superstiţiei vulgare."
5
în orig., „Board of Education". în SUA, consiliu, ales sau numit, la nivel de District, şcoală sau stat,
8
Comitet
însărcinat cu stabilirea politicii educaţionale în respective comunitate. în cele mai multe organizat
cazuri, împarte la nivelul Camerei Reprezentanţilor, camera inferioară a Congresului Statelor Unite,
puterea de decizie cu alte instituţii la nivel statal (n.tr.). între anii 1938-1975, pentru investigarea activităţilor neloiale şi subversive (n.tr.).
6
„Texanii pentru America" (n.tr.). 9
A doua pledoarie pentru cetăţenii Angliei (n.tr.).
7
.Fiicele Revoluţiei Americane" (n.tr.).
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

Scrierea era în mod special direcţională împotriva


ordinului Parlamentului din 14 iunie 1643, care solicita
cenzurarea tuturor cărţilor şi broşurilor înaintea publicării.
(De asemenea conţine idei semnificative despre libertatea
religioasă, legate de cele despre libertatea presei, care nu
vor fi însă discutate aici.)
Milton observă grija foarte mare pe care „Biserica şi
Commonwealth-ul" o au faţă de conţinutul cărţilor: „Cărţile
nu sunt lucruri absolut moarte, ci conţin potenţialul vieţii de
a fi la fel de active precum sufletul al cărei progenituri este;
şi nu doar atât, ele păstrează în starea cea mai pură, ca într-
un flacon, extractul şi valoarea acelui intelect viu care a
născut-o." Tot Milton spune: „Cel care ucide un om, ucide o
creatură raţională, imaginea lui Dumnezeu; dar cel care
distruge o carte bună, ucide raţiunea însăşi, ucide imaginea
lui Dumnezeu aşa cum este ea în faţa ochilor." Milton mai
deplânge activităţile de cenzurare care reprezentau ceea ce
astăzi numim interzicere prealabilă' 0; iar aceasta devine
una dintre principalele doctrine ale discuţiei. Milton
asemăna impulsul pentru cenzură cu atitudinile şi acţiunile
prohibitive ale Curţii Papale, care au dus la apariţia
Inchiziţiei Spaniole. El adăuga că actele de cenzură
cuprindeau de la erezie până la orice fel de subiect conside-
rat nepotrivit, exprimând astfel un avertisment şi faţă de
tipul de cenzură practicat. înainte de „tirana inchiziţie",
cărţilor le era permis să se nască, iar judecata asupra lor era
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

moderată. Continuând această metaforă, în loc să stea în


faţa juraţilor înaintea naşterii pentru a fi judecate în întune-
ric, departe de ochiul public, cărţile ar trebui examinate în
mod deschis, după publicare.
Pentru a susţine această poziţie, sunt date exemple
istorice. Sunt identificate practici din Atena clasică şi din
creştinismul timpuriu, găsind libertate înaintea şi chiar şi
după publicarea cărţilor, cu excepţia cazurilor de ateism,
blasfemie sau defăimare. Un exemplu dat este incendierea
cărţilor lui Protagoras şi chiar interzicerea autorului însuşi la
cererea judecătorilor din Areopag; Protagoras scrisese că nu
ştia „dacă există zei, sau nu".
Valoarea cunoaşterii şi a învăţăturii constituie unul
dintre pilonii discuţiei lui Milton. Cărţile ne facilitează
înţelegerea a ceea ce cunoaştem şi ne prezintă ceea ce este
nou. Un ordin al Parlamentului ar „suprima toată această
recoltă abundentă de cunoaştere... pentru a ne readuce
înfometarea minţii" şi a face ca oamenii să ştie numai ceea
ce le este permis. Milton aseamănă această stare cu
ignoranţa la care au fost reduşi creştinii prin decretul lui
Iulian care le interzicea lectura textelor păgâne. Astfel,
cenzura va descuraja învăţătura prin îngreunarea accesului
la informaţie şi dezbateri. Limitarea libertăţii de a scrie şi pe
cea de a publica anulează drepturile oamenilor şi
încătuşează libertatea de a învăţa.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

Cunoaşterea înfloreşte prin exerciţiul minţii, asemenea


descoperirii şi afirmării adevărului. Reprezentarea acestuia
îngrădeşte religia şi ştiinţa, aflarea adevărului prin
examinarea tuturor părerilor, chiar şi a greşelilor, pentru a fi
cunoscute şi evaluate. Cei care îşi fundamentează credinţele
exclusiv pe ceea ce le este spus de către pastori sau pe ceea
ce crede mulţimea, fără a cunoaşte motivele, nu pot fi
consideraţi că înţeleg. Chiar dacă doctrina poate fi
adevărată într-un sens obiectiv, ea nu va fi înţeleasă corect.
Nu a fost pusă în discuţie sau examinată, astfel că nu va fi cu
adevărat înţeleasă; credinţa va fi doar superficială.
Publicarea fără cenzură ar putea propune provocări care ar
determina reflecţie, aducând profunzime credinţelor
acceptate, sau descoperind noi adevăruri. Milton propune
aceste concepte atât pentru naţiune, cât şi pentru indivizi.
Extinzându-şi acest punct de vedere, Milton pledează în
favoarea lecturării tuturor textelor, atât a celor bune, cât şi
a celor „de natură rea". Cele din urmă „îl vor ajuta pe un
cititor discret şi judicios să descopere, să respingă, să
prevină şi să ilustreze". Adevărul şi virtutea sunt obţinute
incluzând toate opiniile, chiar şi erorile, pentru a fi
cunoscute şi înţelese. Indivizii sunt puşi astfel în ipostaza de
face alegerea morală între binele şi răul ce îi înconjoară.

întrucât cunoaşterea şi studierea viciului sunt în această


lume atât de necesare constituirii virtuţii umane, iar
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

scrutarea răului este necesară confirmării adevărului, cum


am putea noi, mai sigur şi cu mai puţin pericol, să spionăm
toate regiunile păcatului, decât prin citirea tuturor
tratatelor, şi ascultarea tuturor manifestărilor raţiunii?
Acesta este beneficiul ce poate fi câştigat de pe urma
cărţilor citite fără discriminare.
100 de cărţi interzise

10
în origial, „prior restraint". Termen juridic ce desemnează orice încercare de a interzicere a publicării sau
emiterii oricărei afirmaţii, o restricţie, în contradicţie cu Constituţia Statelor Unite (Primul Amendament), a
dreptului de liberă exprimare şi libertate a presei (n.tr).

Milton vedea o relaţie de tip cauză-efect între acţiunile


guvernului şi natura populaţiei. Un guvern „opresiv, arbitrar
şi tiran" face să existe un popor „brutal, formal şi servil". Un
guvern îngăduitor şi liber promovează
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

libertatea, şi libertatea de a scrie şi a vorbi. Acestea au


iluminat în trecut spiritele umane, au eliberat şi lărgit
înţelegerea poporului englez, făcându-l mai capabil, mai
înţelept şi mai dornic de a urmări adevărul. Aceste atribute
ar fi suprimate prin aplicarea acestui ordin al Parlamentului.
Eficacitatea ordinului este de asemenea pusă în
discuţie. Unul dintre aspecte este legat chiar de cenzori: ei
ar trebui să fie superiori tuturor celorlalţi oameni pentru a-
şi îndeplini datoria fără părtinire, dar sunt mai degrabă
înclinaţi către ignoranţă, corupţie sau superficialitate. Alt
aspect este legat de afirmaţia că numai cărţile sunt singura
sursă de idei şi comportamente considerate de către
autorităţi drept inadecvate. Milton le respinge pe ambele,
susţinând, după cum s-a amintit şi mai sus, utilitatea
cărţilor, şi necesitatea publicării necenzurate.

ISTORICUL CENZURII
Cenzurarea cărţilor, care ar trebui înţeleasă ca
suprimarea publicaţiilor nedorite, a fost o politică frecventă
în Anglia. încă din 1408, reconfirmată de către Parlament în
1414, Constituţia Arhiepiscopului Arundel interzicea lectura
oricărei cărţi înaintea examinării şi aprobării acesteia de
către Universităţile Oxford sau Cambridge. Henric al Vlll-lea
a interzis publicarea oricărei cărţi referitoare la Sfânta
Scriptură fără o examinare şi aprobare, ordinul extinzându-
se mai târziu asupra tuturor cărţilor. Această practică a fost
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

reconfirmată de monarhii ce s-au succedat - Edu-ard, Măria,


Elisabeta, lacob şi Carol. Practica şi procedurile de cenzură s-
au dezvoltat în Anglia secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea,
incluzând cooptarea Stationers Company11, însărcinată cu
administrarea sistemului. în 1637, în timpul domniei lui
Carol, decretul „Star Chamber" din 11 iulie, stabilea o gamă
largă de măsuri de cenzură care interziceau tipărirea,
importul sau vânzarea cărţilor considerate subversive sau
jignitoare, solicitau examinarea tuturor cărţilor înainte de
publicare sau republicare, limitau numărul de tipografii,
specificând numărul de tiparniţe şi cel de angajaţi pe care o
tipografie trebuie să le aibă, interziceau oferirea de spaţiu
pentru tipărirea fără autorizaţie, şi împuterniceau
Stationers Company să percheziţioneze locuinţe în căutare
de asemenea practici.

" Una dintre breslele londoneze, fondată în anul 1403,


ce deţinea monopolul asupra industriei editoriale,
responsabilă pentru stabilirea şi aplicarea reglementărilor în
privinţa dreptului de autor, până în 1709 (n.tr.).
în 1641, decretul a fost abolit ca rezultat al înfrângerii
lui Carol în Războiul Civil din Anglia. Cu toate că Stationers
Company nu a fost desfiinţată, puterile ei au fost
semnificativ reduse; timp de aproximativ 18 luni nu au
existat restricţii asupra tipăririi şi publicării de cărţi. Treptat
însă, libertatea s-a îngustat. în 1643, puritanii, printr-o serie
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

întreagă de reglementări precedate de o reglementare din


1642 ce obliga ca orice publicaţie să conţină numele
editorului, au reintrodus treptat cenzura, până ce aceasta a
ajuns la forţa ei maximă. Un factor semnificativ ce a
influenţat aceste acţiuni l-a constituit şi existenţa
controverselor din perioada respectivă cu privire la
toleranţa religioasă.
în acest context, John Milton a publicat în 1643
Doctrine and Discipline of Divorce fără a beneficia de
autorizaţie, înregistrare sau semnătură, necesare pe atunci
pentru publicare. A fost republicată în februarie 1644, din
nou fără autorizaţie şi înregistrare, dar de data aceasta cu
semnătură, în acest timp, monarhiştii sufereau o înfrângere,
determinând The Westminster Assembly (un corp
consultativ al Parlamentului referitor la reformarea bisericii,
dominat de presbiterieni), să condamne toate scrierile ce
favorizează toleranţa. O predică pe această temă împotriva
cărţilor ilegale, susţinută în faţa Parlamentului, a identificat
Doctrine and Discipline of Divorce drept imorală. Mai
mult, vânzătorii de cărţi, uniţi într-o corporaţie, au depus o
plângere împotriva cărţilor ilegale, denun-ţându-l şi pe
Milton, printre alţii.
Acestea au constituit catalizatorii direcţi pentru
Areopagitica. Apărută la 23 noiembrie 1644, a fost
publicată tot fără autorizaţie sau înregistrare, sfidând
reglementările în vigoare. (A fost de asemenea citită în faţa
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

Parlamentului.) La 9 decembrie, vânzătorii de cărţi au


înaintat o plângere Camerei Lorzilor, dar aceasta nu a luat
nicio măsură.
Atacurile lui Milton împotriva cenzurii nu au avut niciun
efect asupra politicii Parlamentului. Practicarea cenzurii a
continuat încă 20 de ani după moartea lui Milton, în 1694.
Frederick Seaton Siebert nota faptul că Areopagitica a avut
„un efect foarte limitat" asupra contemporanilor lui Milton;
„a fost ignorată de majoritatea scriitorilor sau oamenilor
publici ai vremii".
După execuţia lui Carol I şi abolirea monarhiei, Oliver
Cromwell, numit Lord Protector în 1658, a condamnat
Areopagitica, la fel făcând şi „Micul Parlament" al Angliei
protestante ce a urmat Camerei Comunelor care a fost
desfiinţată.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Areopagitica a apărut într-o singură ediţie, şi nu a fost


republicată până în 1738. începând cu această perioadă, a
trezit susţinere publică pentru conceptul de libertate de
gândire. Potrivit lui Siebert, un factor semnificativ în
schimbarea opiniei publice a fost procesul lui Peter Zenger
într-un tribunal colonial din New York. Achitarea lui Zenger
în cazul acuzaţiei de defăimare din partea guvernatorului a
fost considerată o problemă de libertate a presei;
publicarea unei stenograme a procesului la Londra în 1 728,
adaugă Siebert, „a constituit în mod indubitabil un exemplu
pentru magistraţii englezi".

ARHIPELAGUL GULAG (THE GULAG ARCHIPELAGO)


1918-1956
încercare de investigaţie literară
Autor: Aleksandr Soljeniţîn
Data şi locul publicării iniţiale: 1973-1974, Franţa;
1974-1975-1978, Statele Unite
Edituri: YMCA Press; Harper & Row Forma literară:
nonficţiune

REZUMAT
Scopul lui Alexandr Soljeniţîn în cele trei volume ale
Arhipelagului Gulag, este de a documenta şi de a dezvălui
vastul holocaust ce a avut loc în Uniunea Sovietică - care l-a
depăşit ca număr de victime pe cel din Germania împotriva
evreilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Zeci de
milioane de cetăţeni sovietici au fost încarceraţi, trataţi cu
sălbăticie şi deseori ucişi de propriul lor guvern.
„Arhipelagul" din titlu face referire la lagărele de muncă
forţată, „mii de insule" împrăştiate de-a lungul ţării de la
„strâmtoarea Bering până aproape de Bosfor", dar care „în
sens psihologic formau un continent - o aproape invizibilă,
aproape imperceptibilă ţară locuită de prizonieri". Cuvântul
„Gulag", un acronim, desemnează sistemul penal sovietic.
Soljeniţîn foloseşte drept bază pentru scrierea sa
experienţele sale personale în captivitate între anii 1945 şi
1953; acestea sunt suplimentate de mărturiile, memoriile şi
scrisorile altor 227 de martori oculari.
Unul dintre primele capitole din volumul I, „Istoria
sistemului nostru de canalizare", descrie originile şi
continuitatea represiunii de stat
_______________100 de cărţi interzise ^
începând din 1917 şi până 1956, respingând de fapt
ideea cum că deportările guvernului stalinist ar fi fost
limitate în timp şi spaţiu. Textul de asemenea oferă mărturii
structurate, formate din scenele arestării, ale reţinerii şi
interogărilor şi apoi ale celulei. Imediat după aceasta,
cititorul traversează ţara către închisorile arhipelagului.
Destinaţia este lagărul de muncă silnică. Fiecare capitol este
văzut prin prisma experienţelor unor prizonieri, aceştia
oferind scene detaliate despre detenţie. în paginile ce
urmează, este prezentată schimbarea în atitudini şi
proceduri a legilor „justiţiei" sovietice, subliniindu-se cazul
respingerii iniţiale a pedepsei capitale, care s-a transformat
în utilizarea ei masivă şi, se pare, în funcţie de capricii.
O afirmaţie importantă este aceea cum că arestările şi
încarcerările nu au început şi nici nu s-au sfârşit cu cele trei
mari valuri de represiune. Dintre acestea, deportările
recunoscute din 1937 şi 1938, ale „oamenilor cu poziţii, ale
oamenilor cu un trecut de partid, ale oamenilor educaţi",
nu erau de fapt nici cel mai mare val, şi nici corect evaluate.
Ideea că arestările s-ar fi făcut în principal în rândul liderilor
comunişti, este contrazisă de faptul că 90% dintre prizonieri
nu aparţineau acestei categorii. „Legea reală care descria cel
mai bine arestările acelor ani era cea a cotelor, stabilite
pentru orice oraş, orice district, orice unitate militară".
înainte de aceasta, valul din 1929 şi 1930 „a dus «doar» 15
milioane de ţărani în taiga şi în tundră" şi apoi, din 1944
până în 1946 „au fost aruncate naţiuni întregi la canal, fără
să mai menţionăm milioane şi milioane de alţii - prizonieri
de război".
Cronologia deportărilor începe cu decretul lui Lenin de
la sfârşitul anului 1917, şi continuă cu cele ale lui Stalin, care
rafinează şi lărgeşte tacticile lui Lenin. Arestările cuprind un
segment larg al populaţiei: zeci de mii de ostatici - ţărani
revoltaţi de confiscarea pământurilor fără compensaţie,
studenţi „care au criticat sistemul", practicanţi şi credincioşi
religioşi care erau „arestaţi fără întrerupere", muncitori care
nu îşi respectaseră cotele şi grupuri naţionaliste din Asia
centrală. Soldaţii sovietici foşti prizonieri de război fuseseră
de asemenea arestaţi şi trimişi în lagăre de muncă silnică,
chiar şi cei care scăpaseră şi se alăturaseră rezistenţei.
S-ar părea că în istoria de o mie şi o sută de ani a Rusiei
ca stat s-au făcut multe fapte greşite şi groaznice! Dar
printre ele, să fi fost vreuna
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
deasupra mai erau şi brutalizaţi atât de criminalii de drept comun cu care erau transportaţi
cât şi de paznici.
Un comentariu pătrunzător prezent în Arhipelagul Gulag este legat de corupţia şi
răutatea prezente nu numai la nivelul oficialilor înalţi, ci la toate nivelurile oficiale. Aceşti
oameni corupţi, datorită puterii care li se oferise, sau datorită temerii de a nu deveni victime
ale corupţiei altora, erau cei care conduceau. Ideea de bază pe care o susţine Soljeniţîn este
că distrugerea a milioane de vieţi nevinovate a fost rezultatul direct al Revoluţiei Bolşevice şi
al sistemului politic sovietic.
Autorul oferă şi comparaţii ironice, cum ar fi cele dintre practicile sovietice şi cele
ţariste. De exemplu, în perioada de 30 de ani de tulburări revoluţionare, între 1876 şi 1930,
execuţiile erau o raritate - cam 17 persoane pe an în toată ţara. în schimb, în timpul valului
de represiune din anii 1937-1938, o jumătate de milion de prizonieri politici şi încă o
jumătate de milion de hoţi fuseseră executaţi într-un an şi jumătate. O altă comparaţie:
victimele directe ale Uniunii Sovietice erau între 15 şi 25 de milioane de oameni; acelea ale
Germaniei naziste între 10 şi 12 milioane.
Brutalitatea vieţii şi a morţii în „lagărele de muncă distructivă" constituie subiectul
volumului II. în timpul regimului lui Stalin, între 10 şi 15 milioane de bărbaţi, femei şi copii
erau închişi în „fabricile de exterminare" pe parcursul unui an. Soljeniţîn face diferenţa între
închisorile unde omul „putea să îşi înfrunte durerea direct, să îşi găsească loc în fiinţa sa
pentru ea" şi lagărele de muncă silnică, unde supravieţuirea, de multe ori obţinută în dauna
altora, solicita fiecare strop de energie. Vieţile condamnaţilor însemnau „muncă, muncă,
muncă; foamete, frig şi viclenie". Soljeniţîn oferă detalii succinte şi despre tipurile de muncă
obligatorii, menţionând şi efectele directe de epuizare şi debilizare: muncă epuizantă,
manuală, folosind lopeţi şi târnăcoape pe pământ, în mine şi la cariere, în fabrici de
cărămizi, tunele şi ferme (aceştia fiind favorizaţi de posibilitatea de a mai obţine ceva hrană
direct din pământ), fabrici de cherestea. Zilele de lucru „erau vara de 16 ore pe zi". Acestea
erau însă scurtate iarna, ca muncitorii să fie „siliţi" să lucreze la temperaturi de - 60 de
grade, doar pentru a le fi „demonstrat că într-adevăr cotele pot fi îndeplinite".

Şi cum îi hrăneau pentru toate acestea? Turnau apă într-o oală, şi cel mai bun dintre ei putea să se
aştepte să se fi scăpat câţiva cartofi mici

atât de groaznică precum aceasta: să-ţi trădezi propriii


soldaţi şi să îi declari trădători?

Prezumţia era că soldaţii deveniseră trădători şi că ar fi


„dezvoltat un spirit foarte dăunător trăind printre europenii
liberi".
Codul Penal din 1926, în special articolul 58, definea
crimele împotriva statului. în vigoare timp de mulţi ani,
doctrina de bază a codului era că orice acţiune - sau orice
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

non-acţiune - îndreptată către slăbirea pute-


rii statului se considera drept contrarevoluţionară. Pe lângă
rebeliunea armată, spionaj şi suspiciunea de spionaj, lista
de activităţi criminale includea subminarea industriei, a
transporturilor şi a comerţului, propaganda sau agitaţia,
inclusiv discuţia faţă în faţă între prieteni şi soţ şi soţie, prin
scrisori sau prin scrierea de manuscrise literare,
nedenunţarea vreunei acţiuni, sau neîndeplinirea vreunei
„obligaţii".
Acuzaţiile împotriva victimelor erau inatacabile.
Interogările făcute pe baza articolului 58 „nu erau aproape
niciodată făcute pentru a afla adevărul" ci mai degrabă
pentru a forţa mărturisirea unei nelegiuiri, sau pentru a-l
aduce pe individ într-o asemenea stare în care să dea o
declaraţie autoincriminatorie. Povara dovedirii nevinovăţiei
stătea pe umerii acuzaţilor, cărora li se dădea foarte puţin
timp pentru a-şi prezenta dovezile. Tortura în timpul
interogărilor era frecventă:
...că prizonierilor le erau strivite craniile cu nişte fiare;
că o fiinţă umană urma să fie coborâtă într-o baie de acid;
că erau legaţi, goi fiind, pentru a fi muşcaţi de furnici şi
gândaci; că un fier încins le era împins prin anus; că
organele genitale ale unui prizonier erau strivite lent sub un
bocanc; şi că, în cele mai norocoase circumstanţe cu putinţă,
prizonierii erau torturaţi, fiind împiedicaţi să doarmă timp
de o săptămână, prin însetare, sau fiind bătuţi la sânge...
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Era folosită şi tortura psihologică, incluse


fiind interogările pe timp de noapte, limbajul violent,
intimidările însoţite de promisiuni false, ameninţări la
adresa familiei sau închiderea într-o celulă fără a fi informat
despre acuzaţii. „Cu cât acuzaţiile erau mai fantasmagorice,
cu atât mai feroce erau interogatoriile prin care trebuia
obţinută confesiunea necesară."
Odată condamnaţi, suferinţele prizonierilor continuau
prin transportul cu vagoanele de tren, căruţe sau barje,
lăsaţi în condiţii de supraaglomerare şi fără aer, la
temperaturi extreme şi cu hrană insuficientă, pe
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
deasupra mai erau şi brutalizaţi atât de criminalii de drept comun cu care erau transportaţi
cât şi de paznici.
Un comentariu pătrunzător prezent în Arhipelagul Gulag este legat de corupţia şi
răutatea prezente nu numai la nivelul oficialilor înalţi, ci la toate nivelurile oficiale. Aceşti
oameni corupţi, datorită puterii care li se oferise, sau datorită temerii de a nu deveni victime
ale corupţiei altora, erau cei care conduceau. Ideea de bază pe care o susţine Soljeniţîn este
că distrugerea a milioane de vieţi nevinovate a fost rezultatul direct al Revoluţiei Bolşevice şi
al sistemului politic sovietic.
Autorul oferă şi comparaţii ironice, cum ar fi cele dintre practicile sovietice şi cele
ţariste. De exemplu, în perioada de 30 de ani de tulburări revoluţionare, între 1876 şi 1930,
execuţiile erau o raritate - cam 17 persoane pe an în toată ţara. în schimb, în timpul valului
de represiune din anii 1937-1938, o jumătate de milion de prizonieri politici şi încă o
jumătate de milion de hoţi fuseseră executaţi într-un an şi jumătate. O altă comparaţie:
victimele directe ale Uniunii Sovietice erau între 15 şi 25 de milioane de oameni; acelea ale
Germaniei naziste între 10 şi 12 milioane.
Brutalitatea vieţii şi a morţii în „lagărele de muncă distructivă" constituie subiectul
volumului II. în timpul regimului lui Stalin, între 10 şi 15 milioane de bărbaţi, femei şi copii
erau închişi în „fabricile de exterminare" pe parcursul unui an. Soljeniţîn face diferenţa între
închisorile unde omul „putea să îşi înfrunte durerea direct, să îşi găsească loc în fiinţa sa
pentru ea" şi lagărele de muncă silnică, unde supravieţuirea, de multe ori obţinută în dauna
altora, solicita fiecare strop de energie. Vieţile condamnaţilor însemnau „muncă, muncă,
muncă; foamete, frig şi viclenie". Soljeniţîn oferă detalii succinte şi despre tipurile de muncă
obligatorii, menţionând şi efectele directe de epuizare şi debilizare: muncă epuizantă,
manuală, folosind lopeţi şi târnăcoape pe pământ, în mine şi la cariere, în fabrici de
cărămizi, tunele şi ferme (aceştia fiind favorizaţi de posibilitatea de a mai obţine ceva hrană
direct din pământ), fabrici de cherestea. Zilele de lucru „erau vara de 16 ore pe zi". Acestea
erau însă scurtate iarna, ca muncitorii să fie „siliţi" să lucreze la temperaturi de - 60 de
grade, doar pentru a le fi „demonstrat că într-adevăr cotele pot fi îndeplinite".

Şi cum îi hrăneau pentru toate acestea? Turnau apă într-o oală, şi cel mai bun dintre ei putea să se
aştepte să se fi scăpat câţiva cartofi mici

atât de groaznică precum aceasta: să-ţi trădezi propriii


soldaţi şi să îi declari trădători?

Prezumţia era că soldaţii deveniseră trădători şi că ar fi


„dezvoltat un spirit foarte dăunător trăind printre europenii
liberi".
Codul Penal din 1926, în special articolul 58, definea
crimele împotriva statului. în vigoare timp de mulţi ani,
doctrina de bază a codului era că orice acţiune - sau orice
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

non-acţiune - îndreptată către slăbirea pute-


rii statului se considera drept contrarevoluţionară. Pe lângă
rebeliunea armată, spionaj şi suspiciunea de spionaj, lista
de activităţi criminale includea subminarea industriei, a
transporturilor şi a comerţului, propaganda sau agitaţia,
inclusiv discuţia faţă în faţă între prieteni şi soţ şi soţie, prin
scrisori sau prin scrierea de manuscrise literare,
nedenunţarea vreunei acţiuni, sau neîndeplinirea vreunei
„obligaţii".
Acuzaţiile împotriva victimelor erau inatacabile.
Interogările făcute pe baza articolului 58 „nu erau aproape
niciodată făcute pentru a afla adevărul" ci mai degrabă
pentru a forţa mărturisirea unei nelegiuiri, sau pentru a-l
aduce pe individ într-o asemenea stare în care să dea o
declaraţie autoincriminatorie. Povara dovedirii nevinovăţiei
stătea pe umerii acuzaţilor, cărora li se dădea foarte puţin
timp pentru a-şi prezenta dovezile. Tortura în timpul
interogărilor era frecventă:
...că prizonierilor le erau strivite craniile cu nişte fiare;
că o fiinţă umană urma să fie coborâtă într-o baie de acid;
că erau legaţi, goi fiind, pentru a fi muşcaţi de furnici şi
gândaci; că un fier încins le era împins prin anus; că
organele genitale ale unui prizonier erau strivite lent sub un
bocanc; şi că, în cele mai norocoase circumstanţe cu putinţă,
prizonierii erau torturaţi, fiind împiedicaţi să doarmă timp
de o săptămână, prin însetare, sau fiind bătuţi la sânge...
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Era folosită şi tortura psihologică, incluse


fiind interogările pe timp de noapte, limbajul violent,
intimidările însoţite de promisiuni false, ameninţări la
adresa familiei sau închiderea într-o celulă fără a fi informat
despre acuzaţii. „Cu cât acuzaţiile erau mai fantasmagorice,
cu atât mai feroce erau interogatoriile prin care trebuia
obţinută confesiunea necesară."
Odată condamnaţi, suferinţele prizonierilor continuau
prin transportul cu vagoanele de tren, căruţe sau barje,
lăsaţi în condiţii de supraaglomerare şi fără aer, la
temperaturi extreme şi cu hrană insuficientă, pe
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

şi necurăţaţi în ea, dacă nu, varză, sfeclă, sau tot felul de


resturi. Ceilalţi primeau linte sau tărâţe, aceştia nu erau însă
invidiaţi.
Pe parcursul mai multor capitole, Soljeniţîn explorează
relaţia dintre sistemul penal - Gulagul - şi economia
sovietică „din momentul în care planul de super-
industrializare, fusese respins în favoarea planului de
supersupersuper-industrializare... cu ajutorul muncilor
publice din primul cincinal..." Munca silnică i-a permis lui
Stalin să industrializeze ţara foarte ieftin. Muncitorii
disponibili foarte uşor: erau trimişi în regiuni izolate şi
exploataţi în mod brutal, fără niciun fel de grijă pentru
supravieţuirea lor, la construcţia de căi ferate, canale,
autostrăzi, hidrocentrale sau mine. Muncitorii nu primeau
niciun fel de plată: „Munca silnică trebuie organizată în aşa
fel încât prizonierii să nu câştige nimic din munca lor, dar
statul să profite economic de pe urma lor." Acest sistem se
numea „corecţie prin muncă".
însă acest sistem nu funcţiona; corupţia şi hoţia
înfloreau. Materialele de construcţii erau furate; maşinăriile
erau sabotate. Prizonierii nu munceau bine sau organizat,
iar slăbiciunea fizică îi făcea ineficienţi.
La fel ca în volumul I, exemple de indivizi prinşi în
chingile represiunii demonstrează răutatea generalizată. Un
capitol foarte emoţionant detaliază soarta copiilor care sunt
lăsaţi fără părinţii întorşi din război. Aceştia sunt adunaţi şi
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

trimişi pentru a fi exploataţi în regiuni îndepărtate sau în


colonii. De la vârsta de 12 ani, pot fi deja condamnaţi prin
noul Cod Penal, şi pot sfârşi în Arhipelag. „în 1927
prizonierii cu vârste cuprinse între 16 (cei mai tineri de atât
nu erau număraţi) şi 24 de ani reprezentau 48% din totalul
prizonierilor."
Soljeniţîn arată şi enumera caracteristicile vieţii
„libere", generate de mereu prezenta ameninţare a
Arhipelagului - groază constantă - de arestare, de deportare,
de inspecţii, concedieri, de retragerea permisului de
rezidenţă, de secretomanie şi neîncrederea generalizată,
ignoranţa extraordinară, pâra, trădarea ca mod de viaţă,
corupţia, minciuna ca formă de viaţă şi cruzimea.
Volumul III, lasă la o parte brutalitatea şi suferinţa din
lagărele de muncă pentru a se concentra pe formele de
rezistenţă în interiorul acestora, în partea a V-a, „Katorga"
(muncile grele), Soljeniţîn relatează câteva încercări de
evadare făcute de câţiva prizonieri. Două capitole vaste
redau reacţiile şi comportamentul unui „evadat devotat",
care „nici pentru un minut nu se îndoieşte că un om nu
poate trăi în spatele gratiilor".
Faptele acestui om, care reuşeşte să scape, dar care este
capturat pentru că refuză să omoare nişte oameni
nevinovaţi, alături de procedeele şi planurile altor
prizonieri, stau mărturie pentru forţa şi hotărârea celor care
încă nu se resemnaseră.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

Mai ales în lagărele speciale, care fuseseră create


pentru a-i separa pe prizonierii politici „irecuperabili social"
de ceilalţi, a izbucnit şi s-a răspândit scânteia rebeliunii.
Grupuri de răzbunători începuseră să îi „vâneze" pe
informatori. Cu toate că foarte puţini au fost prinşi, rezulta-
tul era semnificativ: informatorii au încetat să spioneze şi să
pârască, iar aerul era „curăţat de suspiciune". începuseră să
aibă loc revolte mai mult sau mai puţin izbutite; armata era
folosită pentru a le înăbuşi. în mai 1954, prizonierii de la
Kengir au preluat controlul taberei pentru 40 de zile. Fără
niciun ajutor din afară, fiind încercuiţi de forţe militare şi
înşelaţi cum că cererile lor ar fi fost acceptate, prizonierii au
fost în cele din urmă zdrobiţi, la propriu (de tancuri) şi la
figurat. Peste de 700 de oameni au fost ucişi.
Exilul sau surghiunul - eufemismul sovietic era
„deportarea" - constituiau un alt instrument de putere
împrumutat de la ţari. „Exportul de indezirabili" începuse la
puţin timp după revoluţie; în 1929, fusese deja creat un
sistem de deportare către regiuni îndepărtate şi izolate.
Sistemul de exil a fost consolidat constant şi temeinic în
timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi apoi în anii
postbelici, prin abordarea teritoriilor „eliberate" (ocupate)
şi a republicilor vestice. Crimele pentru care un cetăţean
putea fi pedepsit prin exil puteau fi „apartenenţa la o
naţionalitate criminală [incluzând fie naţiuni întregi, sau ca
în cazul ţărilor Baltice, categorii speciale de cetăţeni], o
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

detenţie precedentă în lagăr [prizonierii urmau să fie


„eliberaţi" definitiv în exil], sau rezidenţa într-un mediu
criminal. Toate aceste deportări, „chiar fără ţăranii exilaţi,
depăşeau ca număr de persoane numărul 500 000 care a
fost tot ce a putut exila Rusia ţaristă, închisoarea naţiunilor,
pe tot parcursul celui de-al XIX-a secol".
Odată cu moartea lui Stalin, a urmat o perioadă de
ameliorare pentru prizonieri. Mulţi dintre ei au fost
eliberaţi. însă, Soljeniţîn aminteşte că în istoria de 40 de ani
dinaintea lui Hruşciov, eliberarea „însemna timpul dintre
două arestări". Chiar şi când prizonierul era reabilitat după
ce se constata că fusese acuzat pe nedrept, cei care îl
arestaseră nu erau judecaţi sau pedepsiţi. La fel de
pilduitoare este şi observaţia că lagărele, aprobate de
partid, continuau să existe; mai sunt încă „milioane de
oameni în ele, şi
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

la fel ca înainte, mulţi dintre ei sunt victimele


neajutorate ale justiţiei pervertite: racolaţi doar pentru a
menţine sistemul în funcţiune".
Soljeniţîn îşi povesteşte şi propria eroare, măsura în
care el fusese păcălit. A fost suficient de credul pentru a fi
convins prin permisiunea de a publica romanul O zi din
viaţa lui Ivan Denisovici, că relaxarea sistemului era reală.
Mai adaugă el: „Dar eu (chiar şi eu) am cedat şi nu merit
iertare."

ISTORICUL CENZURII
Lucrările lui Soljeniţîn se vedeau interzise de la
publicare în Uniunea Sovietică după ce Nikita Hruşciov
pierdea puterea în 1964; în timpul regimului Hruşciov, O zi
din viaţa lui Ivan Denisovici fusese aprobată pentru
publicare. J. M. Coetzee citează analiza făcută de Dina
Spechler despre „disidenţa permisă" în URSS de la moartea
lui Stalin în 1953 şi până în 1970. Date fiind convulsiile
sistemului politic sovietic, Hruşciov, ca reacţie la „rezistenţa
iritantă din partea partidului şi a birocraţiei, folosea
publicaţia Novi Mir [care publicase prima dată O zi din
viaţa lui Ivan Denisovici în 1962] ca un mijloc de a „expune
şi dramatiza probleme şi de a dezvălui fapte care
demonstrau... necesitatea schimbările propuse de el".
în februarie 1974 Alexandr Soljeniţîn era arestat; îşi
pierdea cetăţenia sovietică şi era deportat, adică, exilat din
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova / 00 de cărţi interzise

Rusia. O ediţie în limba rusă a Arhipelagului Gulag fusese


publicată la Paris în septembrie 1973. Ediţia americană, care
era stabilită pentru a apărea imediat după cea rusă, a fost
amânată pentru şase luni, o amânare pe care Soljeniţîn o
vedea ca fiind în legătură cu arestarea şi exilarea sa, potrivit
memoriilor sale, Viţelul şi stejarul™. El considera că: „dacă
toată America ar fi citit Arhipelagul Gulag până la Anul
Nou", sovieticii ar fi ezitat să îl aresteze.
Evenimentele care au dus la publicare par a fi scoase din
textul însuşi. Textul era gata în iunie 1968; un microfilm al
manuscrisului fusese trimis în secret şi cu mari riscuri către
Occident, dar autorul amânase publicarea. Decizia de a o
publica i-a fost impusă în august 1973 când o femeie din
Leningrad, căreia Soljeniţîn îi înmânase manuscrisul, a divul-
gat locul unde era ascuns acesta, după ce fusese interogat
prin tortură timp de cinci zile de KGB (Eliberată după ce
manuscrisul fusese găsit, femeia s-a spânzurat.) Autorul a
înţeles că nu mai avea alternativă decât să autorizeze
publicarea imediat: cartea conţinea numele a sute de oa-
meni care îi oferiseră informaţii.
Motivul invocat pentru acţiunile îndreptate împotriva
lui Soljeniţîn, odată cu publicarea cărţii sale, era respingerea
convenţionalităţii ruse a momentului, adică, faptul că
„abuzurile justiţiei din perioada stalinistă, erau consecinţa
directă a personalităţii dictatorului". Informaţiile sale
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

insistau să arate că tirania începuse imediat, odată


cu Lenin, şi continua chiar şi în timpul lui Nikita Hruşciov.
în contradicţie cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite, care îi
constrânge pe membri să promoveze circulaţia de idei şi
informaţii „prin orice mijloace de comunicare şi indiferent
de frontiere", cartea Arhipelagul Gulag a fost înlăturată din
două librării din Elveţia aflate sub egida ONU. Se
comunicase cum că această acţiune fusese întreprinsă la
presiunea URSS. Secretarul General al ONU din acea vreme,
Kurt Waldheim, la o conferinţă de presă în iulie 1974, indica
faptul că exista o politică de „sfătuire" a librăriilor, care
luase forma unei recomandări a Directorului General din
Geneva Vittorio Winspeare-Guicciardi, care le-ar fi
comunicat că era de „datoria" librăriilor să evite orice
„publication â caractere outrageant pour un Etat Membre"
[publicaţii cu caracter de insultă faţă de un stat membru].
Conferinţa de presă fusese susţinută ca reacţie la protestele
împotriva interzicerii cărţii, din partea a 250 de angajaţi
ONU.
Lucrările lui Soljeniţîn au fost interzise de la publicare în
Uniunea Sovietică după moartea lui Hruşciov în 1964.
12
Aleksandr Soljeniţîn, Viţelul şi stejarul, Humanitas, 2002 (n.tr.).

BĂIATUL NEGRU (BLACK BOY)


N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova / 00 de cărţi interzise

Autor: Richard Wright


Data şi locul publicării inţiale: 1945, Statele Unite
Editura: Harper & Row Forma literară: autobiografie

REZUMAT
„Zilele şi nopţile mele erau un lung, liniştit şi intens vis
de groază, tensiune şi nelinişte. Mă întrebam cât le mai
puteam suporta." Aşa se încheie capitolul 13 al
autobiografiei lui Richard Wright, exprimând acel crescendo
al sentimentelor sale înaintea realizării visului său secret de
a fugi din sud, spre nord, în ultimul capitol.
Având ca subtitlu: „Relatare despre copilărie şi
adolescenţă", memoriile acoperă perioada dintre vârsta de
patru ani şi cea de nouăsprezece. Descrierea experienţelor
şi relaţiilor sale relevă devenirea sa ca persoană.
Copilăria lui Wright a fost marcată de traume şi
umilinţă, strâmtorare şi sărăcie. Familia sa se muta frecvent,
cea dintâi mutare fiind de pe plantaţia unde s-a născut,
unde tatăl său era clăcaş, la Memphis. Alte mutări au
rezultat din faptul că tatăl său şi-a abandonat soţia şi doi
copii pentru o altă femeie. Aceste peregrinări au dus familia
sa către locuinţe modeste, în căutare de slujbe, sau la rude
din a căror milă ranchiunoasă erau nevoiţi să trăiască.
Starea de dependenţă a devenit permanentă, mai ales după
ce mama sa a suferit la o vârstă foarte tânără un atac
vascular în urma căruia i-au paralizat ambele picioare.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

Amintirile dominante al copilăriei sunt foamea,


lipsurile şi frica. Odată cu plecarea tatălui, membrii familiei
nu mai aveau niciun venit cât timp mama nu şi-a găsit un
loc de muncă. Foamea, constantă şi apăsătoare, bântuia
întreaga familie; când totuşi exista mâncare, aceasta era
insuficientă atât în cantitate cât şi în valoare nutritivă.
Deseori nu existau nici bani pentru încălzire. Uneori mama
tânărului Richard îi lua la muncă şi pe cei doi fii ai săi; ei
stăteau în colţul bucătăriei unde mama lor era bucătăreasă,
adulmecând mâncarea, dar fiindu-le interzis să mănânce.
Nu erau bani destui nici pentru haine; jenată de aspectul
sărăcăcios al lui Richard, mama sa nici nu îl mai trimitea la
şcoală.
Bătaia apare ca reacţia „automată" şi firească a
adulţilor faţă de copiii neastâmpăraţi sau încăpăţânaţi.
Tânărul Richard, un copil dificil şi ambiţios, este deseori
bătut cu nuiaua sau cu cureaua de către mamă (înainte de a
se îmbolnăvi) sau rude. Unchii şi mătuşile, de asemenea,
încearcă să îl terorizeze să facă ce vor ei. Şi contactele cu
găştile de cartier sau din curtea şcolii sunt marcate tot de
violenţă. Richard, copilul nou venit, copilul izolat, trebuie să
îşi treacă „botezul" până să fie acceptat.
Sentimentul de abandonare, exacerbat de faptul că
mama sa îl lasă într-un orfelinat pentru că nu îşi mai
permitea să-i aibă în grijă pe cei doi băieţi, sentimentul de a
fi părăsit - deşi încă neconştientizat - au fost decisive în
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova / 00 de cărţi interzise

formarea personalităţii lui Richard. Acestea s-au combinat şi


cu poziţia sa permanentă de intrus; ocaziile de a lega relaţii
mai profunde şi statornice erau nimicite de mutările
frecvente şi de atitudinea opresivă a adulţilor. Căldura,
tandreţea, şi încurajările lipseau, chiar dacă sporadic mai
apăreau din partea mamei.
Religia era încă o sursă de suferinţă şi de timorare
emoţională, în special în perioada în care a locuit în casa
bunicii sale. în ciuda vârstei foarte fragede, el se opunea
eforturilor bunicii de a face din el un habotnic, refuzând cu
încăpăţânare chiar ameninţat fiind cu violenţa. Când la fel
de rigida şi habotnica sa mătuşă şi profesoară l-a lovit cu
rigla peste mâini deoarece l-a considerat pe el vinovat
pentru murdărirea podelei, şi nu pe colegul său mai religios,
Richard jură să nu îi mai permită să repete pedeapsa. Cu o
altă ocazie, acasă, când mătuşa îl ameninţă cu o nuia,
Richard o respinge folosind un cuţit, luptând în esenţă
pentru simţul său de dreptate şi independenţă.
Pe parcursul autobiografiei se ţese o imagine
contrastantă: curiozitatea tânărului Richard, dorinţa lui de a
învăţa, de a citi şi rapiditatea cu care învăţa. începuse să
recunoască unele cuvinte în caietele colegilor săi de joacă
încă de la vârsta de şase ani; în aproximativ o oră, un vânză-
tor de cărbuni l-a învăţat să numere până la 100. Punea
întrebări în legătură cu orice. A început târziu să meargă la
şcoală, şi în mod neregulat; trecuse de vârsta de 12 ani când
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

a reuşit să termine un an şcolar întreg. Dar odată


începută viaţa şcolară, Richard excelează terminând primul
din clasă. Cărţile au devenit mântuirea sa, şi, în acelaşi timp,
o evadare din mediul chinuitor, şi un drum către un vis de
viitor: „să plec în nord, şi să scriu cărţi, romane." Cărţile i-au
deschis perspectiva către scris, i-au deschis căile intelectului
şi i-au încurajat convingerea de a trăi dincolo de graniţele
sudului opresiv.
Richard Wright are primele contacte limitate cu albii în
primii ani ai copilăriei. Până la vârsta de nouă ani, groaza
faţă de albi crescuse deja în el, alimentată de poveştile
despre represiuni violente, despre Ku Klux Klan şi despre
experienţele familiei sale. Primele sale slujbe la albi la
începutul adolescenţei îi confirmă impresiile de josnicie şi
rea voinţă, relevându-i părerile albilor cum că negrii ar fi ori
infantili, ori idioţi, dar în orice caz nişte fiinţe inferioare. Mai
târziu, el ajunge să îşi dea seama că „întreg sistemul
educaţional din sud este construit pentru a zdrobi"
aspiraţiile cetăţenilor negri.
Pe măsură ce experienţele în lumea albilor se adună,
Wright învaţă să îşi ţină secret visul de a fugi în nord şi de a
deveni scriitor. Are nevoie de un timp semnificativ mai lung
decât colegii sau cunoştinţele sale pentru a învăţa cum
trebuie să se poarte, să vorbească şi pe ce ton. Din cauza
aceasta, îşi pierde slujba şi are parte de mult rău. O parte a
„problemei" lui, după cum observă un prieten de-al lui pe
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova / 00 de cărţi interzise

când avea 16 ani, era că „te porţi în preajma oamenilor albi


ca şi cum nu ai şti că sunt albi". Wright recunoaşte tacit
această constatare:
...îmi era pur şi simplu imposibil să calculez, să
programez, să înscenez şi să mă prefac tot timpul. îmi
aminteam să mă prefac pentru perioade scurte, dar apoi
uitam şi mă purtam din nou direct şi uman, şi nu cu intenţie
de a face rău cuiva, ci doar pentru că uitam de statutul
artificial de rasă şi clasă.

Prietenul lui adăuga: „Ştii, Dick, tu ai putea crede că eu


sunt un fel de Unchiul Tom, dar nu sunt. îi urăsc pe aceşti
oameni albi, îi urăsc din toată inima. Dar nu pot să arăt asta;
dacă aş face-o, m-ar omorî."
Richard Wright a învăţat până la urmă să îşi controleze
atitudinile în public din ce în ce mai mult, dar nu fără un
sentiment foarte puternic de mşinc, încordare şi chinuri
psihice. în timp ce acestea din urmă s-au mai
■ li M'.ii in .iimostcr.i mai urbană din Memphis, i se
amintea frecvent faptul
■ i III 'I HIII ' -i •,(• p.Ve.iscă. Aceste experienţe şi reacţii
dezvăluie dezvolta-
ml.II .•.! . iiliui.il.'î ale lui Wright, precum şi antrenamentul
pentru
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

upi i ii !'"" nulii', in sufletele negrilor de


ameninţarea albilor: înşelăciu-
....III i«\ mint urni şi iM'-.ponsabilitate.
Contemplându-şi viaţa prezentă şi viitorul, Wright vede
doar patru variante: rebeliune, organizarea împreună cu alţi
negri a unei lupte împotriva albilor sudişti; supunere - o
viaţă de sclav servil, negând astfel ideea că „viaţa l-ar fi
pregătit să trăiască potrivit propriilor sentimente şi
gânduri"; să îşi potolească sentimentul de revoltă luptând
împotriva altor negri, astfel transferându-şi ura de sine către
alţi oameni cu pielea neagră; sau să uite ce a învăţat din
cărţi, uitându-i şi pe albi, şi să-şi găsească scăparea în sex şi
alcool. în acest context, el adaugă:
Nu aveam absolut nicio speranţă să ajung un
profesionist. Nu numai că fusesem creat în aşa fel încât nu
îmi doream aceasta, dar şi împlinirea unei asemenea
ambiţii ar fi fost dincolo de capacităţile mele. Negrii înstăriţi
trăiau într-o lume care îmi era la fel de străină precum cea a
albilor.
în final, „pura dorinţă şi speranţa au învins bunul simţ şi
realitatea". Plănuind împreună cu mama, fratele şi mătuşa,
face pasul cel mare: se suie în trenul de Chicago.

ISTORICUL CENZURII
Lui Richard Wright nu îi era necunoscut pericolul
cenzurii. Membru al Partidului Comunist în 1940 când a fost
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova / 00 de cărţi interzise

publicată cartea Native Son, a fost ameninţat cu


excluderea, pe motiv că cel puţin un fruntaş al partidului a
sesizat dezacorduri semnificative între doctrina partidului şi
părerile exprimate în carte. Wright a fost însă salvat de
popularitatea sa şi de faptul că era apreciat, motive care îl
făceau un membru mult prea important pentru a fi lăsat să
plece. Wright a mai constatat şi alte încercări de
constrângere din partea partidului să îi limiteze modul de a
gândi. în 1940, a renunţat la calitatea de membru al
partidului.
De asemenea, Comitetul Special pentru Activităţi Anti-
Americane, Comitetul Dies, l-a anchetat şi l-a etichetat
drept subversiv. Wright fusese şi ţinta unei investigaţii la
vârf a FBI, datorită afilierii şi activităţilor sale din cadrul
Partidului Comunist. Wright ştia că vecinii săi fuseseră
interogaţi. Aceste evenimente au precedat apariţia
romanului Black Boy. în anii '50 Richard Wright a fost
identificat negativ de către Comitetului pentru Activităţi
Anti-Americane şi citat în faţa comitetului, fiindu-i adusă
acuzaţia de a fi aparţinut unuia sau mai multor „fronturi".
Potrivit directivelor atunci în
____________________________________________________________100
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova de cărţi interzise 51

vigoare, operele sale trebuiau retrase din bibliotecile din America şi cele americane din
străinătate.
Black Boy, în ediţia sa iniţială, intitulată American Hunger, cuprindea experienţele
lui Wright la Chicago. Iniţial acceptată de editura Harper & Row, aceştia l-au informat mai
târziu pe Wright că lucrarea urma să fie împărţită: primele două treimi, experienţele din sud,
urmând a fi publicate separat de cele din nord, Chicago şi New York. La început, Wright a
acceptat această sugestie fără nicio problemă; Constance Webb, cea care a realizat biografia
lui Wright, notează, totuşi, că el a simţit „în toată fiinţa lui că, într-un fel, cartea lui a fost
cenzurată". El lua în considerare posibilitatea ca Harper & Row să nu fi dorit să îi jignească
pe comunişti, întrucât Statele Unite şi URSS erau atunci aliaţi, sau că Partidul Comunist însuşi
exercita presiuni asupra editorului. Era hotărât să găsească un mod de a publica segmentul
final al manuscrisului.
La vremea publicării, în ciuda faptului că a fost selectat de Clubul Cartea Lunii, şi că a
beneficiat de o primire bună atât în critică cât şi din partea cititorilor, statul Mississippi a
interzis cartea; Senatorul de Mississippi, Theodore Bilbo a condamnat atât cartea, cât şi pe
autorul ei în Congres:

Romanul Black Boy ar trebui retras de pe rafturile librăriilor; vânzările ar trebui


oprite; este o minciună sfruntată, de la început până la sfârşit; construieşte minciuni
fabuloase despre sud. Scopul cărţii este de a sădi seminţele urii şi ale smintirii în
mintea oricărui american. Este cea mai murdară, mizerabilă, obscenă, murdărie şi
mizerie, şi a venit din partea unui negru de la care nu puteam aştepta mai mult.

Autobiografia a generat controverse în inspectorate şcolare din toate regiunile Statelor


Unite. Cele mai multe atacuri au avut însemnătate la nivel loi al, în timp ce unul dintre ele a
primit atenţie naţională şi a creat un precedent. In 1972, nişte părinţi din Michigan au acuzat
conotaţiile i u.ile ale cărţii considerând că aceasta nu este potrivită pentru elevi i "i r 11n
>■ < - M I nubili, acuzele având ca rezultat scoaterea cărţii din pro-
Iţi.i...........I.n.'i In l n/S, cartea a fost de asemenea exclusă din şcolile din
h............■ linul considerată obscenă, sau o instigare la ură rasială şi
.......illl.ile
rin M " I I inipi iln\ i . 1 < im i < ărţi, incluzând şi Black Boy au fost înainta-
i...................Iun- I ' ' '., in I .isi Balon Rouge, Louisiana, de către Babs

Minhinnette, preşedintele organizaţiei Concerned


Citizens and Taxpayers for Decent School Books u. Această
plângere a avut la origine o controversă în legătură cu
excluderea a două cărţi, una de către consiliul director al
şcolii, şi alta de către director. Această controversă a dus la
adoptarea, în mai 1975, a unei politici de soluţionare a
plângerilor. în consecinţă, în septembrie 1975, consiliul
director al şcolii a solicitat o examinare a cărţilor şi a
materialelor didactice conţinând obscenităţi sau
100 de cărţi interzise

pornografie. Profesorii şi bibliotecarii au criticat solicitarea,


susţinând că venea în contradicţie cu politica adoptată în
mai. Atacul asupra celor cinci cărţi din partea preşedintelui
organizaţiei cetăţeneşti a fost văzut ca o încercare de a testa
noua procedură de analizare. Comitetul a votat cu 6 la 1
pentru a respinge cererea de excludere a cărţilor, pe baza
unei analize făcute în noiembrie.
O situaţie asemănătoare a avut loc în Nashua, New
Hampshire, în 1978. Ca rezultat al unei plângeri împotriva
desemnării romanului Black Boy ca lectură pentru clasa a
noua a liceului din Nashua, un comitet de analiză a hotărât
ca acesta să fie exclus din programa pentru clasa a noua, şi
să fie mutat în programa pentru clasele a unsprezecea sau a
douăsprezecea, ca lectură opţională. Controversa în jurul
cărţii Black Boy şi a revistei Ms. a dat naştere unor întrebări
cu privire la statutul unor manuale în şcoli din întreg statul,
şi a dat un impuls pentru formarea unei noi organizaţii,
Concerned Citizens and Taxpayers for Better Education^.
Obiectivul acestui grup era de a monitoriza cărţile folosite în
şcoli în anumite comunităţi, pentru a proteja „valorile
tradiţionale iudeo-creştine" în şcoli.
în septembrie 1987, cabinetul neoficial'5 al
Guvernatorului statului Nebraska, Kay Orr, s-a întâlnit cu
liderii unui grup de cetăţeni, Taxpayers for Quality
Education. Grupul a făcut recomandări către guvernator
referitoare la programă, strategii pentru predare şi pentru
15
Cetăţeni şi contribuabili
îngrijoraţi pentru cărţi şcolare
____________________________________________________________100
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova de cărţi interzise 51

administrarea şcolilor. De asemenea, s-a indicat să se


monitorizeze cărţile din bibliotecile şcolare, şi să se
recomande liste de lectură. George Darlington, preşedintele
grupului Taxpayers for Quality Education, a găsit că Black
Boy este una dintre cărţile care trebuie excluse, afirmând că
este de o „natură obscen corupătoare", expunând blasfemie
şi violenţă pe întreg cuprinsul cărţii. Mai mult, a adăugat că
asemenea cărţi „induc cancer în corpul
100 de cărţi interzise
didactic pe care îl dorim pentru copiii noştri". Cartea a fost retrasă din rafturile bibliotecilor,
dar reintrodusă după sfârşitul controversei.
Asociaţia Profesorilor de liceu din Anaheim (California) a acuzat Consiliul de
Administraţie al liceului Anaheim Union din Anaheim, în septembrie 1978, că ar fi „interzis
mii de cărţi din orele de engleză în liceele din Anaheim". Membrii acestui consiliu, acţionând
la solicitarea administraţiei districtului, excluseseră mai mult de jumătate din cărţile
disponibile pentru profesorii de engleză în şcoli. Black Boy era printre cărţile interzise în
sălile de clasă şi în bibliotecile şcolare. Preşedintele Consiliului, James P. Bonnell, susţinea că
numai cele 270 de cărţi rămase pe lista claselor a şaptea până la a douăsprezecea erau
adecvate pentru şcoli. Profesori trebuiau doar să elimine cărţile şi să se asigure că nu sunt
disponibile nici ca lecturi suplimetare. Consiliul îi avertiza, de asemenea, pe profesori că
riscau concedierea dacă ar fi recomandat vreuna din cărţile menţionate. Rezultatul acestor
controverse a fost o campanie puternică în presă pentru revocarea unora dintre membrii
Consiliului, printre care şi pe Bonnell, campanie încheiată cu succes, prin realegerea altor
membri.
într-un caz de notorietate, autobiografia lui Wright a fost una dintre cele nouă cărţi
interzise de consiliul educaţional al districtului şcolar Island Trees (New York) din bibliotecile
liceelor, în 1976; două dintre ele au fost excluse din programa şcolară. Celelalte cărţi incluse
în scandal erau: The Best Short Stories Written by Negro Writers, The Fixer, Co Ask
Alice, Slaughterhouse-Five, Down These Mean Streets, A Hero Ain't Nothing but a
Sandwich, Laughing Boy, The Naked Ape, Soul on Ice şi A Reader for Writers.
Condamnate pe baza unor generalizări largi, cărţile au fost găsite ca fiind „anti-americane,
anticreştine, antisemite, sau pur şi simplu mizerabile". Acuzaţia oficială pentru Black Boy
era de obscenitate şi de remarci antisemite şi alte insinuări etnice, în pasaje precum ur-
mătorul: „Noi, copiii negri - de şapte sau opt sau nouă ani - obişnuiam să alergăm către
magazinul evreului şi să strigăm:... Ucigaşi nenorociţi ai lui Hristos/ Să nu te încrezi
niciodată într-un evreu/ Ucigaşi nenorociţi ai lui Hristos/ Ce n-ar face un evreu/ Roşu, alb
sau albastru/ Tac'tu era evreu/ Maică-ta o macaronară împuţită/ Ce naiba eşti tu?"
Controversa a început în martie 1976 când preşedintele Consiliului Educaţional din
Long Island, Richard J. Ahrens, folosind o listă de cărţi „imputabile" şi o colecţie de citate
compilate de către organizaţia Părinţii Uniţi din New York (PONY-U), a solicitat ca 11 cărţi
să fie excluse din

biblioteca liceului Island Trees. Profesorii au menţionat


că două dintre cărţi, The Fixer şi The Best Short Stories of
Negro Writers, au fost excluse din cursul de literatură din
liceu. Sindicatul local al profesorilor a depus o plângere
împotriva deciziei Consiliului, invocând o violare a
principiilor de independenţă academică prevăzute în
contractul semnat de sindicat. Un grup de localnici de
asemenea a protestat împotriva cenzurii, ameninţând că
vor duce cazul în faţa inspectorului de stat pentru educaţie.
____________________________________________________________100
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova de cărţi interzise 51

Ca reacţie la protestele părinţilor şi ale elevilor, consiliul


a organizat un comitet compus din părinţi şi profesori,
menit să examineze cărţile şi să hotărască care dintre ele
merită să fie studiate. Comitetul a recomandat ca şapte din
cărţile în cauză să fie repuse pe rafturile bibliotecilor, ca
două din ele să fie menţinute dar restricţionate, şi ca două
să fie excluse din bibliotecă. în luna iulie, consiliul, ignorând
recomandarea comitetului, a decis să excludă toate cărţile
în cauză, cu excepţia a două titluri. Dintre acestea din urmă,
Black Boy urma să aibă o „circulaţie limitată", iar Laughing
Boy, repusă în circulaţie în bibliotecă fără nicio restricţie.
Celelalte erau „excluse din... biblioteci şi din programa
şcolară", adică nu vor fi recomandate, nici ca lectură
obligatorie, nici ca lectură suplimentară, nici măcar sugerate
pentru lectură, dar pot fi discutate în clasă". Votul a fost
secret pentru majoritatea titlurilor. Ahrens declara: „Nu
este doar dreptul nostru, ci şi datoria noastră să luăm
această decizie, şi o vom lua de câte ori vom avea în faţă
abuzurile comise de către media."
Cinci elevi de liceu - unul din primele clase şi patru din
clasele mari - au înaintat o plângere împotriva consiliului,
încercând să aducă cele nouă titluri înapoi în bibliotecă.
Elevii au denunţat cenzura, susţinând că acest consiliu le-ar
fi încălcat drepturile constituţionale, erijându-se în pro-
tector al opiniilor lor morale şi sociale.
100 de cărţi interzise

Decizia unei instanţe federale dată în august 1979 (Pico


v. Board of Education) a dat câştig de cauză consiliului.
Judecătorul George C. Pratt a respins ceea ce el a numit
„posesia" unei cărţi; în concluzie, el a decis că un consiliu
poate examina conţinutul cărţilor din biblioteci pentru a
determina dacă sunt „potrivite" sau nu. în centrul
controversei era rolul constituţional al consiliului şcolar în
învăţământul de stat, mai ales în selectarea conţinutului în
conformitate cu valorile percepute ale comunităţii.
în absenţa unei adevărate şi concrete probleme de
libertate academică, instanţa decide că respectul pentru
valorile tradiţionale ale comuni
____________________________________________________________100
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova de cărţi interzise 51

didactic pe care îl dorim pentru copiii noştri". Cartea a fost retrasă din rafturile bibliotecilor,
dar reintrodusă după sfârşitul controversei.
Asociaţia Profesorilor de liceu din Anaheim (California) a acuzat Consiliul de
Administraţie al liceului Anaheim Union din Anaheim, în septembrie 1978, că ar fi „interzis
mii de cărţi din orele de engleză în liceele din Anaheim". Membrii acestui consiliu, acţionând
la solicitarea administraţiei districtului, excluseseră mai mult de jumătate din cărţile
disponibile pentru profesorii de engleză în şcoli. Black Boy era printre cărţile interzise în
sălile de clasă şi în bibliotecile şcolare. Preşedintele Consiliului, James P. Bonnell, susţinea că
numai cele 270 de cărţi rămase pe lista claselor a şaptea până la a douăsprezecea erau
adecvate pentru şcoli. Profesori trebuiau doar să elimine cărţile şi să se asigure că nu sunt
disponibile nici ca lecturi suplimetare. Consiliul îi avertiza, de asemenea, pe profesori că
riscau concedierea dacă ar fi recomandat vreuna din cărţile menţionate. Rezultatul acestor
controverse a fost o campanie puternică în presă pentru revocarea unora dintre membrii
Consiliului, printre care şi pe Bonnell, campanie încheiată cu succes, prin realegerea altor
membri.
într-un caz de notorietate, autobiografia lui Wright a fost una dintre cele nouă cărţi
interzise de consiliul educaţional al districtului şcolar Island Trees (New York) din bibliotecile
liceelor, în 1976; două dintre ele au fost excluse din programa şcolară. Celelalte cărţi incluse
în scandal erau: The Best Short Stories Written by Negro Writers, The Fixer, Go Ask
Alice, Slaughterhouse-Five, Down These Mean Streets, A Hero Ain't Nothing but a
Sandwich, Laughing Boy, The Naked Ape, Soul on Ice şi A Reader for Writers.
Condamnate pe baza unor generalizări largi, cărţile au fost găsite ca fiind „anti-americane,
anticreştine, antisemite, sau pur şi simplu mizerabile". Acuzaţia oficială pentru Black Boy
era de obscenitate şi de remarci antisemite şi alte insinuări etnice, în pasaje precum ur-
mătorul: „Noi, copiii negri - de şapte sau opt sau nouă ani - obişnuiam să alergăm către
magazinul evreului şi să strigăm:... Ucigaşi nenorociţi ai lui Hristos/ Să nu te încrezi
niciodată într-un evreu/ Ucigaşi nenorociţi ai lui Hristos/ Ce n-ar face un evreu/ Roşu, alb
sau albastru/ Tac'tu era evreu/ Maică-ta o macaronară împuţită/ Ce naiba eşti tu?"
Controversa a început în martie 1976 când preşedintele Consiliului Educaţional din
Long Island, Richard J. Ahrens, folosind o listă de cărţi „imputabile" şi o colecţie de citate
compilate de către organizaţia Părinţii Uniţi din New York (PONY-U), a solicitat ca 11 cărţi
să fie excluse din

biblioteca liceului Island Trees. Profesorii au menţionat


că două dintre cărţi, The Fixer şi The Best Short Stories of
Negro Writers, au fost excluse din cursul de literatură din
liceu. Sindicatul local al profesorilor a depus o plângere
împotriva deciziei Consiliului, invocând o violare a
principiilor de independenţă academică prevăzute în
contractul semnat de sindicat. Un grup de localnici de
asemenea a protestat împotriva cenzurii, ameninţând că
vor duce cazul în faţa inspectorului de stat pentru educaţie.
100 de cărţi interzise

Ca reacţie la protestele părinţilor şi ale elevilor, consiliul


a organizat un comitet compus din părinţi şi profesori,
menit să examineze cărţile şi să hotărască care dintre ele
merită să fie studiate. Comitetul a recomandat ca şapte din
cărţile în cauză să fie repuse pe rafturile bibliotecilor, ca
două din ele să fie menţinute dar restricţionate, şi ca două
să fie excluse din bibliotecă. în luna iulie, consiliul, ignorând
recomandarea comitetului, a decis să excludă toate cărţile
în cauză, cu excepţia a două titluri. Dintre acestea din urmă,
Black Boy urma să aibă o „circulaţie limitată", iar Laughing
Boy, repusă în circulaţie în bibliotecă fără nicio restricţie.
Celelalte erau „excluse din... biblioteci şi din programa
şcolară", adică nu vor fi recomandate, nici ca lectură
obligatorie, nici ca lectură suplimentară, nici măcar sugerate
pentru lectură, dar pot fi discutate în clasă". Votul a fost
secret pentru majoritatea titlurilor. Ahrens declara: „Nu
este doar dreptul nostru, ci şi datoria noastră să luăm
această decizie, şi o vom lua de câte ori vom avea în faţă
abuzurile comise de către media."
Cinci elevi de liceu - unul din primele clase şi patru din
clasele mari - au înaintat o plângere împotriva consiliului,
încercând să aducă cele nouă titluri înapoi în bibliotecă.
Elevii au denunţat cenzura, susţinând că acest consiliu le-ar
fi încălcat drepturile constituţionale, erijându-se în pro-
tector al opiniilor lor morale şi sociale.
____________________________________________________________100
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova de cărţi interzise 51

Decizia unei instanţe federale dată în august 1979 (Pico


v. Board of Education) a dat câştig de cauză consiliului.
Judecătorul George C. Pratt a respins ceea ce el a numit
„posesia" unei cărţi; în concluzie, el a decis că un consiliu
poate examina conţinutul cărţilor din biblioteci pentru a
determina dacă sunt „potrivite" sau nu. în centrul
controversei era rolul constituţional al consiliului şcolar în
învăţământul de stat, mai ales în selectarea conţinutului în
conformitate cu valorile percepute ale comunităţii.
în absenţa unei adevărate şi concrete probleme de
libertate academică, instanţa decide că respectul pentru
valorile tradiţionale ale comuni-
100 de cărţi interzise
taţii şi autoritatea Consiliului asupra conţinutului materialelor educative exclud orice
suspiciune de încălcare a Primului Amendament ce ar fi putut să ia forma excluderii
oricărei cărţi din programa şcolară.

După decizia Curţii de Apel, de a retrimite cazul în judecată, cu un vot de 2 la 1,


Consiliul a solicitat o examinare din partea Curţii Supreme, care a fost şi acordată. Curtea de
Apel a decis că drepturile elevilor prevăzute în Primul Amendament au fost încălcate şi că
respingerea cărţilor s-a făcut după nişte criterii mult prea generale.
Judecătorii Curţii Supreme, divizaţi într-o decizie de 5 la 4 {Board of Education,
Island Trees Union Free School District v. Pico), au reconfirmat decizia Curţii de Apel.
Curtea Supremă a solicitat cercetări suplimentare pentru a determina motivele care au stat la
baza deciziei consiliului. Majoritatea judecătorilor s-au bazat pe principiul că „dreptul de a
intra în contact cu idei" este „o condiţie necesară" pentru exercitarea deplină a libertăţilor de
expresie, ale presei, şi politice. Judecătorul Brennan, concluzionând pentru tabăra majorităţii
(care îi includea şi pe judecătorii Marshall, Stevens, Blackmun şi White), a afirmat: „Consiliile
şcolare locale au drepturi lărgite în administrarea şcolilor, dar acestea trebuie exercitate
într-o manieră conformă cu cerinţele care decurg din Primul Amendament."

Constituţia noastră nu permite suprimarea oficială a ideilor. Astfel, retragerea


solicitată de consiliu a cărţilor din bibliotecile şcolare a încălcat drepturile elevilor
prevăzute în Primul Amendament... Dacă intenţia Consiliului era ca prin decizia de a
retrage cărţile să împiedice accesul elevilor la idei cu care consiliul era în dezacord, şi
dacă această intenţie constituia un factor decisiv în decizia Consiliului, atunci acesta
[Consiliul] şi-a exercitat activitatea încălcând Constituţia. A permite asemenea intenţii
ar însemna a încuraja... o ortodoxie oficial prescrisă... (sublinierile provin din original)

Considerăm că aceste consilii locale şcolare nu pot elimina cărţi din bibliotecile şcolare
doar pentru că nu agreează ideile pe care le conţin, şi încearcă prin eliminarea lor să
„prescrie ce anume este corect în politică, naţionalism, religie, şi alte chestiuni legate
de opinie"... Asemenea scopuri sunt în mod inevitabil condamnate de cazuri
precedente.

în dezacord cu această decizie, Judecătorii Burger,


O'Connor, Powell şi Rehnquist au emis un avertisment
asupra rolului Curţii Supreme în decizii locale referitoare la
cenzură: „Dacă părerea majorităţii ar deveni lege, Curtea ar
ajunge probabil periculos de aproape de a deveni un «supra
cenzor» al bibliotecilor şcolare, iar Constituţia nu spune că
judecătorii, mai mult decât părinţii, profesorii şi consiliile
şcolare, trebuie să determine standardele după care
moralitatea şi vulgaritatea trebuie tratate în sala de curs."
Astfel, prin reţinerea de a transforma Curtea Supremă într-
100 de cărţi interzise

un supra cenzor local,


judecătorii conservatori recomandau ca deciziile de a stabili
standarde locale, să rămână în mâinile comunităţilor locale.
Controversa s-a încheiat la 12 august 1982, când
Consiliul Liceului Island Trees a decis cu un vot de 6 la 1 să
readucă cele nouă cărţi pe rafturile bibliotecilor fără niciun
fel de restricţie, dar cu menţiunea că biblioteca trebuie să
trimită o înştiinţare scrisă părinţilor elevilor care
împrumutau materiale pe care părinţii le-ar fi putut
considera controversate. Consiliul a amânat însă decizia în
cazul reintroducerii în programa şcolară a romanului The
Fixer de Bernard Malamud.

COLIBA UNCHIULUI TOM (UNCLE TOM'S CABIN)

Autor: Harriet Beecher 5towe


Data şi locul publicării iniţiale: 1852, Statele Unite
Editură: John P. Jewett
Forma literară: roman

REZUMAT
Când Harriet Beecher Stowe a scris romanul Coliba
unchiului Tom, scopul ei principal era de a descrie sclavia
atât de patetic, încât să îi convingă pe albi să aibă o
atitudine de repulsie faţă de aceasta. Scopul ei nu era unul
politic, pentru că era convinsă că o schimbare în politică,
100 de cărţi interzise

fără o schimbare în inimi,


nu va fi durabilă. Credea că singurul mod de a realiza o
schimbare reală era de a convinge întreaga naţiune de
valorile creştine. Dacă toată lumea credea şi practica
egalitatea creată de Dumnezeu, sclavii ar fi fost eliberaţii şi
toţi ar fi putut ajunge în Rai. Astfel, întreaga acţiune este
bazată pe personaje care sunt modele de blândeţe
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova W0 de cărţi interzise

creştină, sau a căror credinţă este pusă la încercare.


Personajele sunt bune sau rele, în funcţie de natura lor
religioasă, mai mult decât de fapte.
Una dintre liniliile intrigii o prezintă pe Eliza, o sclavă, pe
soţul ei George, care locuieşte pe altă plantaţie, şi pe fiul lor
Harry. Când Eliza află că proprietarul lor îl vânduse pe Harry
pentru a-şi plăti o datorie, decide că singura ei dorinţă este
să fugă de pe plantaţie. Soţul ei făcuse acest lucru deja,
întrucât se temea că stăpânii nu vor mai permite căsătoria
lui cu Eliza, forţându-l să trăiască cu o altă femeie de pe
plantaţie. George simte că singura lui şansă este să fugă în
Canada, şi să câştige suficienţi bani pentru a-şi cumpăra
soţia şi fiul de la stăpânii lor. Când Eliza hotărăşte şi ea să
evadeze, îşi pune speranţele tot în Canada. Fuge împreună
cu copilul ei spre fluviul care separă statul Kentucky de
statul liber Ohio. Pe măsură ce negustorul de sclavi Haley se
apropie, ei nu îi mai rămân decât puţine variante; astfel că
traversează râul acoperit de gheaţă, cu copilul în braţe şi
desculţă, şi ajunge pe teritoriul liber, epuizată şi plină de
răni. Din nefericire, din cauza Legii Sclavilor Fugitivi din
1850, a fi într-un stat liber nu însemna prea mult. Noua lege
le interzice oamenilor să îi ajute pe sclavii fugiţi şi prevedea
prinderea şi aducerea înapoi a acestora. Quakerii' 6, cu-
noscuţi pentru dispreţul lor faţă de sclavie şi care
respingeau această lege, i-au oferit adăpost Elizei şi
copilului ei, şi au ajutat-o să se întâlnească cu soţul său.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova W0 de cărţi interzise

Aceştia sunt însă în continuare în pericol, negustorul de


sclavi organizând o poteră cu scopul de a-i prinde pe sclavii
evadaţi. Pe când încearcă să evadeze în Canada, ei sunt
încercuiţi de urmăritori, dar George nu este dispus să
renunţe şi începe să tragă, rănind pe unul dintre urmăritori
şi alungându-i pe ceilalţi.
Eliza şi George sunt creştini, în timp ce Haley şi oamenii
săi nu sunt. Eliza crede că Dumnezeu o va ajuta, după cum i-
a arătat când a ajutat-o să treacă râul. Credinţa lui George,
însă este pusă la încercare. El simte că toţi negrii au fost
părăsiţi de Dumnezeu. în concordanţă cu credinţa autoarei,
16
George Membrii
trebuieunei secte creştine
să accepte fondate
creştinismul la sfârşitul
pentru a deveni un
om bun. Acest lucru se întâmplă când, fiind acasă la un
quaker, George este tratat de la egal la egal pentru prima
dată în viaţa lui. Naratorul spune: credinţa în Dumnezeu şi
încrederea în bunătatea Lui au început să îi cuprindă inima,
ca o aură de încredere şi grijă, îndoielile întunecate, ateiste,
mizantrope şi înţepătoare au început să se topească sub
căldura religiei..." George şi-a adus sufletul întru Domnul,
astfel că este mântuit; Haley şi oameni săi sunt văzuţi drept
răi, nu din cauză că păcătuiesc în fiecare zi ţinând oamenii în
sclavie, ci pentru că nu sunt buni creştini. Naraţiunea
expune clar faptul că lipsa virtuţii creştine va cântări greu în
ziua Judecăţii de Apoi.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova W0 de cărţi interzise

Al doilea nivel narativ urmăreşte călătoriile unui om


cinstit, Unchiul Tom. Şi el fusese vândut lui Haley, dar spre
deosebire de Eliza, el nu doreşte să fugă. El crede că trebuie
să facă toată viaţa exact ce îi va spune stăpânul său.
Proprietarul plantaţiei avea încredere în Tom, iar acesta
simţea că nu îl poate trăda. Mai mult, Tom crede că tot ce se
întâmplă este din voia lui Dumnezeu, şi nu va încerca să
încalce legile sale. Deşi are soţie şi mai mulţi copii, acceptă
să fie luat de pe plantaţie şi să fie dus la bordul unui vas
navigând pe fluviul Mississippi. La bord se află şi o fetiţă,
Eva. Tom se împrieteneşte cu fata, care este angelică şi pură.
După ce Tom o salvează pe fetiţă când aceasta cade în apele
fluviului, tatăl acesteia, Augustine St. Clare hotărăşte să îl
cumpere pe Tom.
Tom este dus la noua lui locuinţă din New Orleans, unde
cititorului îi sunt prezentate o varietate întreagă de
personaje. Mama Evei, Mărie, este o ipohondră egoistă care
se ocupă mai mult de propriile boli imaginare, decât de cele
reale ale fiicei sale. St. Clare, pe de altă parte, manifestă o
grijă paternă faţă de fiica sa dar şi faţă de sclavi. El
consideră că sclavia este un lucru rău, dar nu vede niciun
mod în care ar putea să îi pună capăt. El consideră că este
vina sa dacă un sclav se comportă imoral din cauza stării în
care l-a adus sclavia. Pe St. Clare nu îl prea interesează
religia, pentru că după cum el singur recunoaşte, stăpânii de
sclavi religioşi sunt nişte ipocriţi, şi nu vrea să participe la
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova W0 de cărţi interzise

slujbe la care aceştia aud din predică doar ce le convine.


Domnişoara Ophelia este verişoara lui St. Clare, din
Vermont, care se ocupă de gospodărie când soţia lui St.
Clare este „bolnavă". Ea este ipocrită într-un alt fel, fiind
credincioasă şi consideră că sclavia e un lucru rău, dar nu şi-i
poate imagina pe negri drept egalii ei, din punct de vedere
moral sau intelectual.
St. Clare, deşi un adversar al sclaviei, explică de ce
fratele său Alfred este în favoarea acesteia. Alfred, un
„aristocrat", propune o serie de argumente pentru a apăra
sclavia, comparând-o cu alte sisteme politice.
„... «plantatorul american face, sub altă formă ce e
drept, acelaşi lucru pe care îl fac aristocraţia engleză şi
capitaliştii cu clasele inferioare;» adică se consideră
proprietarii lor, trup şi suflet, pentru a-i folosi după cum le
convine... nu poate exista o civilizaţie înaltă fără servitutea
maselor, fie ea implicită sau explicită. Trebuie să existe, zice
[Alfred], o
700 de cărţi interzise
clasă inferioară, care să se dedice muncilor fizice şi care să se menţină la statutul de animal; astfel, o clasă
superioară obţine tihnă şi bogăţie pentru o creştere a inteligenţei, devenind sufletul îndrumător al celor de
jos."

Eva este exact genul de persoană cum şi-ar fi dorit Stowe să fie toată lumea - bună creştină
ceră. Chiar şi în privinţa morţii, Eva rămâne pură, văzând în ea ocazia de a-şi vedea
uitorul, şi de a-i aduce şi pe alţii pe calea credinţei. Spre deosebire de mama ei, ea nu
eşte Biblia pentru a dovedi că Dumnezeu făcuse sclavia cu un motiv. Spre deosebire de
lia, ea este bună şi iubitoare. Spre deosebire de tatăl ei, ea crede că se poate pune capăt
ei şi că ea poate schimba sentimentele celor din jur, pentru a-i face să se simtă datori să îşi
eze sclavii. Ea îşi atunge acest ţel prin moarte. Tatăl ei este atât de afectat încât devine mult
credincios, făcând actele necesare pentru eliberarea lui Tom. Topsy, o sclavă „rea" şi
ultătoare, devine bună, Ophelia începând să o vadă ca pe o fiinţă umană care poate să
scă şi să fie iubită.
Din nefericire, actele care i-ar fi acordat lui Tom libertatea nu erau încă încheiate când St.
este înjunghiat pe când încercă să oprească o încăierare - gestul suprem de altruism creştin
el că Tom este vândut de către Mărie. Este cumpărat la o licitaţie de Simon Legree, un om
şi bate în mod constant sclavii pentru a-i exploata la maximum, cumpărând fără remuşcări
ând aceştia mor. Mai mult decât lipsa de respect pentru fiinţa umană, încercările sale de a-l
a pe Tom să renunţe la religie îl fac un om detestabil; într-o zi, găseşte cartea de rugăci uni a
m pe când îi căuta prin lucruri, şi îi spune: „Ei bine, o să scot eu chestia asta din tine. Nu o să
toţi cioroii care se roagă şi cântă pe-aici; aşa că bagă la cap. Fii atent, că acum eu sunt
ca ta! înţelege - vei face exact cum zic eu." Când Tom refuză ordinele lui Legree de a-l bate
alt sclav, Legree se aprinde, şi îi spune lui Tom că un sclav îi aparţine trup şi suflet, dar Tom
nde:

„Dom' Legree, m-aţi cumpărat, io o să fiu fi servitor bun şi credincios la matale. Vă dau
toată munca braţului meu, tot timpul meu, toată puterea mea; dar sufletul nu mi-l dau unui
muritor. îl păstrez pentru Domnul, şi voi pune dorinţele lui înainte de toate - trăieşte sau
mori; puteţi fi sigur de asta. Dom' Legree, io nu prea sunt speriat de moarte. Aş muri mai
devreme decât mai târziu. Matale poţi să mă biciuieşti, să

mă înfometezi, să-mi dai foc - asta doar o să mă trimită


mai repede acolo unde vreau să ajung."
Această atitudine îl face pe Legree să se teamă, ştiind
despre sine că este un om rău şi că va ajunge în Iad. Această
frică se transformă într-o ură puternică faţă de Tom, pe care
până la urmă îl omoară în bătaie Tom este un alt exemplu
de creştin care mai degrabă acceptă moartea decât să
rănească pe altul. Moartea lui îl aduce pe Cassy pe drumul
Domnului, la care renunţase, crezând că Domnul îl părăsise.
700 de cărţi interzise

De asemenea, îi convinge şi pe Sambo şi Quimbo, sclavii lui


Lagree care conduc plantaţia şi îi bat pe ceilalţi sclavi; când
Cassy moare, ei îşi dau seama de relele pe care le-au făcut şi
se căiesc. în final, moartea lui Tom determină un alt fel de
convertire, când George Shelby, fiul fostului stăpân al lui
Tom, îşi eliberează toţi sclavii.

ISTORICUL CENZURII
Coliba unchiului Tom a fost extrem de controversată
încă de la prima publicare. Tema sclaviei era în centrul
disputelor şi a dezbinării americanilor la acea vreme,
întrucât se punea întrebarea cum poate o naţiune bazată pe
principiul egalităţii să permită existenţa unui sistem în care
cinci milioane de oameni erau desconsideraţi şi maltrataţi.
Din acest motiv, romanul a generat mult controverse. Mulţi
cetăţeni din nord voiau să ştie dacă povestea era adevărată;
necunoscând sclavia, nu le venea să creadă că este posibilă.
De aceea, Stowe a introdus un capitol de final, „Concluzii",
în care atestă adevărul fiecărui incident pe care îl relatează,
incluzând fuga Elizei pe fluviul Ohio care era îngheţat şi
poveştile triste ale despărţirii familiilor de sclavi în urma
licitaţiilor. în ciuda controverselor ce înconjurau romanul şi
a faptului că, după cum menţionează Joseph Conlin în
cartea sa Our Land, Our Time, era „interzisă în sud", cartea
a devenit rapid un bestseller. Prin reacţia la cenzură, un
dialog între taberele pro şi contra sclaviei a început să se
700 de cărţi interzise

poarte atât în nord cât şi în sud. Cei care se împotriveau


ideilor lui Stowe au adus numeroase critici romanului. Ba
chiar au apărut şi o serie de „romane anti-Unchiul Tom"
după cum le denumeşte John Tebbel, precum Aunt Phillis'
Cabin; or Southern Life as It Is (Coliba mătuşii Phillis; sau
viaţa în sud, aşa cum este ea de fapt).
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise
virtuţile creştine ale bunătăţii şi egalităţii, şi nu de a ajuta sistemul inegal şi rău al sclaviei.
Ideea că biserica permite existenţa unui asemenea sistem nedrept a făcut ca romanul
să fie interzis de papalitate. Haight comentează că în Italia şi în toate statele papale în 1855
„vânzarea romanului era interzisă deşi acesta nu era pus la Index". Indexul de Cărţi Interzise
conţinea lucrările pe care catolicii nu aveau permisiunea să le citească, din cauza blasfemiei
sau conţinutului eretic".
Pe lângă cenzura din alte ţări, romanul a fost deseori contestat şi cen zurat în Statele
Unite de oameni care au considerat romanul drept rasist. Haight relatează că în Bridgeport,
Connecticut, în 1955, „o versiune dramatizată... a fost contestată de către negri ca fiind o
caricatură a realităţii". Romanul lui Stowe, de fapt, prezenta imagini stereotipice ale albilor şi
negrilor. De exemplu, mătuşa Chloe descrie cu încântare bucatele pe care le-a gătit pentru o
cină, în acest timp comparându-se cu stăpâna sa; aici ar fi fost făcute o serie de declaraţii
rasiste:

Io şi Doamna, aproape că ne-am certat cu plăcinta aia, iar io i-am zis „Uite Doamnă,
uitaţi-vă la mâinile acestea ale matale frumoase şi albe, cu degete lungi... şi uitaţi-vă
apoi la mâinile mele negre şi butucănoase. Păi nu credeţi că Dumnezeu trebuie să fi
vrut ca eu să fac plăcinta, şi dumneavoastră să staţi în salon?"

Remarci precum acestea, inserate în povestire, i-au nemulţumit pe unii cititori. în altă
parte a poveştii, Stowe îi prezintă pe sclavii lui George Shelby atât de fericiţi, încât când
acesta îi eliberează, ei nu vor să plece. De asemenea, povestea lui George şi Eliza, se termină
cu aceştia plecând liberi spre Liberia, insinuând-se că negrii liberi nu au ce căuta în America.
De asemenea, mulţi considerau că personajul Tom, era prea pasiv şi nedispus să lupte
pentru viaţa şi libertatea sa şi a familiei sale. După cum subliniază Haight, în timpul anilor
'50 „Unchiul Tom era sinonim cu supunerea".
în 1984, la Waukegan, Illinois, cartea a fost contestată de Robert B. Evans Sr., oficial
local într-un caz care a mai implicat şi titlurile: Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark
Twain, Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee şi de Pe aripile vântului de Margaret
Mitchell. După cum sublinia Lee Burress, elevii şi părinţii s-au alăturat protestului acuzându-
le de „rasism şi limbaj licenţios". Mai precis, Revista pentru

Coliba unchiului Tom nu constituia doar un pericol


potenţial pentru sistemul sclaviei din America. Ideea de
egalitate îi deranja pe mulţi alţii. Anne Haight relatează că
în 1852 cartea „a fost interzisă în timpul terorii de cenzură a
lui Nicolai I". Cenzura a fost o practică frecventă în istoria
Rusiei; nu numai cărţi, dar şi ziare, reviste, piese de teatru,
muzica şi alte forme de expresie erau cenzurate. Această
tendinţă începuse cu mult înaintea lui Nicolai I, dar sub
domnia sa, prohibiţiile şi restricţiile s-au intensificat.
Potrivit statutului cenzurii din 1828:
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Lucrări de literatură, ştiinţă sau artă, vor fi cenzurate


dacă: (a) vor conţine orice care poate submina învăţăturile
Bisericii Ortodoxe greco-ruse, tradiţiile şi ritualurile sale,
sau în general, adevărurile credinţei şi dogmei creştine; (b)
vor conţine vreo încălcare a autorităţii supreme autocratice
sau a respectului faţă de casa imperială, sau orice contrazice
legislaţia în vigoare.

Coliba unchiului Tom era văzută ca o ameninţare


pentru ambele condiţii şi a fost astfel cenzurată. Sistemul
aristocraţiei pe care Stowe îl consideră inuman exista şi în
Rusia. Ţarul şi ceilalţi nobili prosperau, în timp ce clasele de
jos munceau din greu pentru recompense mărunte.
Circularea liberă a unor asemenea idei ar fi fost un pericol
pentru ţar, astfel că romanul a fost cenzurat. Cazuri similare
s-au înregistrat în legătură cu mulţi alţi autori.
Tot pe baza statului din 1828, romanul a fost cenzurat
din motive religioase. Deşi romanul este extrem de pro-
creştin, conţine deseori păreri critice la adresa bisericii şi a
clericilor. Atât St. Clare şi Stowe discută despre ipocrizia
biserici, care schimbă Scriptura spre avantajul deţinătorilor
de sclavi. Când Mărie spune că într-o predică ea auzise că
Scriptura demonstrează că sclavia este predestinată de
Dumnezeu, St. Clare respinge această idee: „Discuţiile
religioase pe problemele de genul acesta - de ce nu merg
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

mai departe, să arate frumuseţea unuia care bea un păhărel


în plus, şi care zăboveşte un pic mai mult la un joc de cărţi,
şi alte aranjamente ale Providenţei de genul acesta, care
sunt destul de frecvente la noi, oamenii; vrem să auzim că şi
acestea sunt bune şi dumnezeieşti." în paragraful final,
Stowe spune: „Atât nordul cât şi sudul sunt vinovate în faţa
lui Dumnezeu; şi Biserica Creştină are de dat nişte
explicaţii..." Ea credea că era responsabilitatea bisericii de a
promova
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

Libertate Intelectuală menţionează că Evans se opunea


faptului că în carte apărea cuvântul „negrotei" şi a solicitat
ca aceasta să fie exclusă din programa şcolară: „Nu există
cărţi în districtul nostru care să vorbească despre
«honkies»'7, «dagos»18, «spics»'9 sau «polacks»20. Aşa cum
acei oameni din acele naţionalităţi sunt jigniţi de folosirea
acelor cuvinte, tot astfel şi negrii sunt jigniţi de folosirea
cuvântului «negrotei»." întrucât doar Huckleberry Finn era
lectură obligatorie, doar aceasta a fost exclusă din
programă.

DOCTOR JIVAGO

Autor: Boris Pasternak


Data şi locul publicării iniţiale: 1957, Italia; 1958,
Statele Unite Edituri: Giangiacomo Feltrinelli Editore;
Pantheon Books Forma literară: roman

REZUMAT
Romanul Doctor Jivago urmăreşte viaţa personajului
după care este şi numit, până la moartea sa la vârsta de nici
40 de ani. Urmăreşte de asemenea şi o perioadă crucială în
istoria Rusiei de la începutul secolului XX, trecând prin
Revoluţia din 1917, Războiul Civil şi până la teroarea anilor
'30. Un epilog, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

(după moartea lui Jivago) oferă o privire spre viitor, precum


şi o încheiere pentru trecut.
Iuri Andreievici Jivago rămâne orfan la o vârstă fragedă.
Tatăl său, un industriaş bogat care îşi părăseşte familia chiar
înainte de moartea mamei sale, risipeşte averea familiei.
Iuri este crescut în casa unei familii cultivate de intelectuali
din Moscova. Studiază Medicina, câştigându-şi respect ca
diagnostician, şi se însoară cu Tonia, fiica părinţilor lui
„adoptivi". Ea dă naştere unui copil, dar viaţa lor este
zguduită de încorporarea tânărului Jivago în armată pentru
Primul Război Mondial.
în timpul serviciului său militar, Jivago o cunoaşte pe
17
Termen
defăimător pentru
Lara - Larisa Feodorovna Antipova (născută Guishar), fiica
unei văduve ruse de origine franceză. O mai întâlnise de
două ori în adolescenţă. Lucrând ca asistentă medicală, ea
se află în căutarea soţului său, Paşa-Pavel Pavlovici Antipov
- despre care se zvoneşte că ar fi fost rănit pe câmpul de
luptă. Ea trăieşte şi cu povara unei ruşini - pierderea
inocenţei şi a purităţii, în adolescenţă, fiind sedusă de către
un libertin pe nume Komarovski, amantul mamei ei. Iuri şi
Lara devin încet-încet prieteni înainte ca ea să plece înapoi
acasă, în luriatin, regiunea Ural, iar el înapoi la Moscova.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

Veşti extraordinare! Lupte de stradă în Sankt


Petersburg! Garnizoana Petersburg s-a alăturat rebelilor!
Revoluţie!

Acest anunţ încheie partea întâi a textului şi aduce


schimbări dramatice în viaţa protagoniştilor şi a Rusiei.
La întoarcerea sa, Iuri găseşte Moscova dezorganizată şi
tumultuoasă. Combustibilii şi lemnul de foc sunt pe
terminate. Supravieţuirea însăşi este o provocare. Iuri
încearcă să îşi reia activitatea de medic şi să reintre în
cercurile pe care le frecventa înainte, dar se simte străin
faţă de prieteni şi colaboratori. începe să îşi dea seama de
pericolul în care se află el şi familia sa, din cauza trecutului
lor.
După o iarnă cruntă, Tonia şi tatăl ei, cu ajutorul fratelui
„vitreg" al lui Iuri, Evgraf, reuşesc să îl convingă pe Iuri să
fugă cu toţii de la Moscova la Varikino, pe domeniul
bunicului Toniei, o opţiune periculoasă, având în vedere
trecutul acestuia din urmă. însuşi drumul lung cu trenul este
periculos; trebuie să treacă prin numeroase percheziţii. Pe
drum, la câteva minute de Yuriatin, Jivago are o scurtă
întâlnire cu infamul Strelnikov, fanaticul ofiţer al Armatei
Roşii. (El este, de fapt, soţul Larei, dat dispărut, care
profitase de zvonurile că fusese ucis, pentru a-şi schimba
identitatea.)
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

Viaţa lui Jivago la Varikino dă impresia de pace şi


obscuritate. însă pacea lui Iuri este întreruptă de două
evenimente: povestea lui de dragoste cu Lara care se
desfăşoară în biblioteca din Yuriatin - îl tulbură trădarea
oribilă a Toniei, pe care de asemenea o iubeşte; şi de faptul
că este cooptat sub ameninţarea cu moartea de către
partizanii Roşii, Frăţia Pădurii, pentru a le înlocui chirurgul
ucis. Această încarcerare durează mai mult de un an, până
ce reuşeşte să scape, după a patra încercare.
După un drum de şase săptămâni, Iuri, epuizat, murdar
şi slăbit, ajunge la Yuriatin pentru a o găsi pe Lara. El află că
familia lui se întorsese la Moscova şi că mai târziu ar fi fost
exilaţi din Rusia. Totuşi, pentru
100 de cărţi interzise
că ea este soţia lui Strelnikov, Iuri şi Lara nu sunt nici acum în siguranţă. Ei fug la Varikino.
Drumurile lor se despart atunci când ea fuge într-o provincie aproape de Pacific,
aşteptându-l şi pe el să o urmeze. El rămâne în urmă, minţind-o pentru siguranţa ei, hotărât
să plece la Moscova, înainte de a pleca, Strelnikov apare, căutându-şi soţia şi un loc de
ascunzătoare. A doua zi, anticipând că avea să fie prins, se sinucide.
întors la Moscova, Iuri nu reuşeşte să se dedice nici slujbei sale, nici scrisului. Nici
măcar încercările de a obţine un permis de plecare nu par prea hotărâte. Starea lui fizică şi
intelectuală se degradează. în cele din urmă, cu ajutorul lui Evgraf, încearcă sa se pună pe
picioare. Cu toate acestea, moare în urma unui atac de cord, în drum spre spital.
Printre cei care se strâng pentru priveghi se află şi Lara. Ea venise la Moscova cu o
misiune urgentă - aceea de a-şi găsi copilul pierdut pe care l-ar fi avut împreună cu Iuri; de
dragul vremurilor trecute vizitase şi apartamentul lui Iuri, ultimul în care acesta locuise.
După funeralii, rămâne pentru a-l ajuta pe Evgraf cu actele lui Jivago - apoi dispare.

într-o zi, Larisa Feodorovna ieşi şi nu se mai întoarse. Trebuie să fi fost arestată pe
stradă. A dispărut fără urmă şi probabil a murit undeva, uitată, ca un număr anonim
pe o listă care a fost apoi rătăcită, într-unui din nenumăratele lagăre de concentrare
pentru femei, sau mixte, din nord.

Pe parcursul acestei povestiri, Pasternak introduce o serie de personaje reprezentând


diverse aspecte ale vieţii şi le conturează situaţiile. Construieşte imagini ale evenimentelor
personale sau socio-politice pentru a evoca peisajul istoric şi uman. în perioada antebelică,
prerevoluţio-nară, prosperitatea şi farmecul vieţii claselor superioare este pus în contrast cu
viaţa clasei muncitoare - serate muzicale şi o petrecere cu dans, de Crăciun, dineuri şi jocuri
de cărţi în contrast cu o grevă a căilor ferate şi soldaţii cazaci atacând şi masacrând un grup
de demonstranţi paşnici.
în contrast cu interludiul de la Varikino, fericirea regăsită în sânul familiei, plăcerea
muncii şi frumuseţea naturii, zonele imediat înconjurătoare sunt devastate - satele prinse în
lupta dintre Armata Roşie şi cea Albă bombardate şi incendiate se văd din tren, altele se văd
distruse din cauza revoltelor. Ţăranii trăiesc în mizerie, vieţile lor sunt distruse, copiii lor
luaţi ca soldaţi.

Reacţia iniţială a lui Iuri faţă de revoluţie anticipează


făgăduinţa „unei noi ordini", după cum aceasta fusese
ilustrată de gândirea idealizată a revoluţionarilor din 1905 şi
până în 1912-1914; era conştient de opoziţia faţă de Rusia
ţaristă. Este cu toate acestea tulburat de idei mai puţin
cunoscute lui care ies din realitatea unui război sălbatic şi
crud şi din „revolta soldaţilor, conduşi de acei revoluţionari
de profesie, bolşevicii", în drum spre Moscova, un tovarăş
de drum, un revoluţionar, îi contrazice opinia lui Jivago cum
că ţara ar trebui să se întoarcă la o stare „de pace şi ordine
100 de cărţi interzise

relative", înainte de a pune în scenă „experimente


periculoase":
Eşti naiv... ce numeşti tu dezordine este o stare la fel de
normală ca acea ordine pe care o susţii tu. Toate aceste
distrugeri constituie o etapă naturală şi preliminară pentru
un plan creativ general. Societatea nu s-a dezintegrat încă
suficient. Trebuie să se spargă în bucăţi complet, apoi un
guvern revoluţionar va lua bucăţile pentru a construi o nouă
fundaţie.
Jivago nu este tentat de acest cântec de sirenă; pe
măsură ce trenul se apropie de Moscova, pentru el războiul
şi revoluţia par goale şi fără sens în timp ce casa lui dragă şi
iubită rămâne plină de însemnătate.
Episoade din revoluţia ce se afla în desfăşurare oferă
imaginile devastării şi ale confiscărilor şi prezintă câteva
fragmente din retorica revoluţionarilor. Un sat este
bombardat fără a avea nicio vină deoarece se află în
vecinătatea altuia care refuzase să se ralieze conform
prevederilor partidului. Altul este survolat şi incendiat
pentru că ar fi refuzat să îşi cedeze alimentele armatei. Cea
de-a doua scenă a revoluţiei se caracterizează drept una a
suspiciunii şi a intrigilor - informatori mânaţi de ură şi
invidie, gata să distrugă oameni în numele „dreptăţii
revoluţionare".
Iuri, de prea multe ori prea sincer pentru situaţia sa, îşi
exprimă antagonismele:
100 de cărţi interzise

în primul rând, ideea de primenire socială aşa cum este


ea înţeleasă după Revoluţia din octombrie nu mă prea
umple de entuziasm. în al doilea rând, este atât de departe
de a fi pusă în aplicare, iar numai discutarea ei a generat
atâta vărsare de sânge, încât nu sunt sigur că scopul scuză
mijloacele. Şi în ultimul rând - şi cel mai important - când
aud oameni vorbind despre remodelarea vieţii sociale îmi
pierd controlul şi alunec în disperare.
într-un alt pasaj, el pune la îndoială marxismul şi pe liderii lui:

Marxismul o ştiinţă?... Marxismul este mult prea nesigur pe bazele sale ca să fie o ştiinţă.
Ştiinţele sunt mai echilibrate, mai obiective. Nu cunosc vreo mişcare mai egoistă şi mai
departe de adevăr decât marxismul. Toţi sunt preocupaţi în a-şi dovedi abilităţile practice,
iar cei de la putere sunt atât de montaţi în a-şi crea mitul infailibilităţii încât fac tot posibilul
pentru a ignora adevărul. Politica nu se prinde de mine. Mie nu îmi plac oamenii cărora nu le
pasă de adevăr.

în floarea energiei şi a puterilor, Iuri visează la o viaţă trăită în mod individual, „trăind din
area braţelor sale". El simte „dorinţa eternă a omului de a se întoarce la pământ". El adoră
useţea care îl înconjoară şi adoră să experimenteze şi să se exprime. îşi doreşte libertatea
să, nu limitată; se străduieşte să îşi protejeze intimitatea şi personalitatea. Jivago îşi menţine
e valori cu toate că entuziasmul şi chiar viaţa încep să îi pălească.
Epilogul descriind Al Doilea Război Mondial în anul 1943 îi are în centru pe doi dintre
enii din copilărie ai lui Jivago. Au fost în lagărele sovietice, dar acum sunt ofiţeri în armată. Ei
tează la trecutul lor, amintindu-şi atrocităţile pe care le-au trăit. Unul din ei comentează un
t important al sistemului sovietic:

Eu cred că această colectivizare a fost o măsură greşită şi fără succes, dar le-a fost
imposibil să îşi recunoască greşeala. Pentru a accepta această greşeală, oamenii au trebuit
să fie vindecaţi, prin toate metodele terorii, de obiceiul de a gândi pentru ei înşişi, şi forţaţi
să vadă ceea ce de fapt nu exista, să afirme exact opusul celor văzute de propriii lor ochi.
Acestea sunt grăitoare pentru cruzimea extraordinară a perioadei lejov, promulgarea unei
constituţii care urma să nu fie aplicată niciodată, şi introducerea unor alegeri care încălcau
orice principiu al alegerii libere. Şi când a izbucnit războiul, ororile lui reale, pericolele lui
reale, ameninţarea lui reală de moarte, păreau o binecuvântare faţă de domnia inumană a
minciunii, şi aducea uşurare pentru că spărgea vraja constituţiei de faţadă.

ISTORICUL CENZURII

După moartea lui Stalin în timpul perioadei Hruşciov, când Kremlinul a mai relaxat politica
cenzură, în 1953, Pasternak a început să

scrie Doctor Jivago. El fusese mut în perioada stalinistă,


care „mutilase individualismul creator şi instaurase
100 de cărţi interzise

conformitatea cu partidul în rândul tuturor scriitorilor".


După trimiterea manuscrisului către Editura de Stat şi
primirea unui răspuns pozitiv, autorul trimite un exemplar şi
editurii din Italia, Giangiacomo Feltrinelli Editore. Imediat,
Editura de Stat s-a răzgândit şi a condamnat cartea;
„Intenţia cărţii este de a arunca îndoieli asupra validităţii
Revoluţiei Bolşevice pe care o portretizează ca şi cum ar fi
fost cea mai mare crimă din istoria Rusiei." Pasternak a fost
obligat să solicite manuscrisul înapoi de la editura italiană
pentru „retuşuri". Editorul a refuzat să o înapoieze.
Când lui Boris Pasternak i s-a oferit Premiul Nobel
pentru Literatură în 1958, autorul a fost obligat să-l refuze:
„Datorită semnificaţiei acestui onor în comunitatea de unde
provin, ar trebui să mă abţin de la a accepta acest premiu
nemeritat care mi s-a acordat."
Uniunea Sovietică a denunţat premiul - şi juriul suedez -
acuzând că s-ar fi făcut un „act politic ostil de a-i sprijini pe
scriitorii contrarevoluţionari şi defăimători". Mai mult,
Pasternak a fost exclus din Uniunea Scriitorilor Sovietici şi i-
a fost retras titlul de „Scriitor Sovietic".
în 1986, reflectând politicile de deschidere ale lui
Gorbaciov, problemele cenzurii şi ale amestecului politicului
în literatură au fost dezbătute la cel de al Vlll-lea congres al
Uniunii Scriitorilor Sovietici. în fruntea Uniunii a fost aleasă
o conducere reformistă, care a anunţat că se ia în
100 de cărţi interzise

considerare publicarea romanului Doctor Jivago. A fost, în


cele din urmă, publicat în 1988.
în Statele Unite în 1974, un patron de librărie din
Larchmont, New York, a dezvăluit că un om, care s-a
recomandat ca fiind membru al John Birch Society, a
telefonat pentru a protesta împotriva unor cărţi „subver-
sive" din librărie. Titlurile identificate erau Doctor Jivago,
Das Kapital de Karl Marx şi Inside Russia Today de John
Gunther; de asemenea, a menţionat o carte a lui Nabokov şi
un dicţionar englez-rus. El a ameninţat că dacă aceste cărţi
„antiamericane" nu vor fi scoase de pe rafturi, societatea va
organiza un boicot în faţa librăriei. Editorul publicaţiei
Newsletter on Intellectual Freedom a sfătuit librăria să „nu
ia orice aiurit drept cenzor autointitulat". Se pare că librăria
nu l-a luat.
jonathon Green, sub titlul de „index al cărţilor
cenzurate", identifică Doctor Jivago drept una dintre cărţile
cel mai des cenzurate.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 7 00 de cărţi interzise
Paine mai contrazice ideea supremaţiei ereditare. „Om" este cel mai înalt titlu pe care
cineva îl poate primi sau de care are nevoie. Şi cum un titlu nu are nicio valoare intrinsecă,
asemenea distincţii sunt doar nişte porecle neînsemnate. Doar calitatea de „om" reiese din
drepturile naturale ale tuturor fiinţelor umane. Cum toţi oamenii sunt copii ai lui Dumnezeu,
tot astfel sunt şi egali în drepturi între ei. Printre drepturile naturale pe care oamenii le
capătă prin simpla lor existenţă sunt drepturile intelectuale, care includ libertatea de a citi şi
de a asculta, de a vorbi şi de a gândi. Drepturile minţii includ de asemenea şi drepturi
spirituale. Mai mult, Paine recunoaşte că libertatea religioasă nu înseamnă doar toleranţă.
Oamenii nu au dreptul sau puterea doar de a „tolera" o altă religie; a vorbi de toleranţă ar fi
echivalent cu a vorbi despre un corp legislativ care să introducă o lege permiţându-i sau
interzicându-i lui Dumnezeu să primească slavă şi din partea unui evreu. Este clar că nicio
putere pământească nu poate lua o asemenea măsură. Pentru Dumnezeu, toate credinţele
sunt egale. Pe lângă drepturile intelectuale, oamenii au dreptul de a acţiona în interesul
propriei lor fericiri, atâta timp cât aceste acţiuni nu afectează în mod negativ drepturile
altora.
Din aceste drepturi naturale reies şi drepturile civile. A trăi în socie tate înseamnă
sacrificarea unei părţi din drepturile naturale. Dar acest sacrificiu trebuie să fie parte a unui
contract social; niciun guvernământ nu poate lua aceste drepturi oamenilor pe care îi
conduce; oamenii construiesc societatea tocmai pentru a se asigura de drepturile civile care
li se cuvin, pe care indivizii separaţi nu le pot garanta.
Paine dezvoltă aceste idei referitoare la drepturi, pentru a examina felurile în care un
guvernământ îşi poate exercita puterea. Guvernul poate exista prin superstiţie şi poate fi
condus de preoţi; poate exista datorită forţei şi poate fi condus de cuceritori; sau se poate
baza pe drepturi şi condus de raţiune şi de voinţa poporului. Ultimul este singurul guvern
care merită să existe. în contrast cu acesta, aristocraţia este echivalentă cu tirania din mai
multe motive: întrucât capacităţile nu sunt ereditare, nu apare a fi justă trecerea puterii pe
linie de familie de la o generaţie la alta; clasele aristocrate nu sunt responsabile în faţa
poporului, deci sunt în mod intrinsec nedrepte; aristocraţia este bazată pe putere, şi nu pe
drepturi. Clasa aristocrată (în parte din cauza legii ereditare) degenerează odată cu trecerea
timpului.
în contrast cu Anglia, Paine prezintă Franţa. O mare parte din prima secţiune din
Drepturile omului este devotată respingerii acuzaţiilor de

DREPTURILE OMULUI (THE RIGHTS OF MAN)

Autor: Thomas Paine


Data şi locul publicării iniţiale: 179 1 (prima pane, 7
792 (a doua parte), Statele Unite; 1791 (prima parte),
1792 ( a doua parte), Anglia; de asemenea publicată în
foileton în New York în vara anului 1791. Edituri:
Graham, Statele Unite; Daily Advertiser, în foileton;
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 7 00 de cărţi interzise

Jeremiah 5a-muel Lordan, Anglia Forma literară:


nonficţiune

REZUMAT
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pe măsură ce
vedea cum colonia sa mult preţuită îi alunecă printre degete
şi cum revoluţia pune stăpânire pe Franţa, Anglia încerca să
oprească curentul de idei dinspre America, a cărei
independenţă ar fi putut servi drept model şi pentru alte
colonii, ameninţând astfel puterea Coroanei. Din acest
curent de idei fac parte şi cele ale lui Thomas Paine.
Drepturile omului a fost printre cele mai persecutate cărţi
în anii 1790 în Anglia. Cele mai multe dintre aceste
persecuţii aveau ca motiv acuzaţia de defăimare
instigatoare.
Paine începea să scrie Drepturile omului la numai două
zile după apariţia celebrei cărţi a lui Edmund Burke în 1790,
Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa. Burke, care ataca
dur Revoluţia Franceză, fusese admirat până în acel
moment de Paine, dar în urma acestei scrieri, sentimentele
s-au schimbat fundamental, incitate fiind de opiniile lui
Burke şi de caracterul detestabil al guvernului britanic.
Stilul lui Paine este recurent, multe dintre idei
concentrându-se pe istoria vremurilor sale, însă nu acestea
i-au adus atenţia cenzorilor.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 7 00 de cărţi interzise

Paine începe lucrarea criticând afirmaţia lui Burke cum


că ascensiunea lui William şi Mary în 1689 ar fi îndatorat şi
ar fi legat naţiunea engleză pentru eternitate de monarhie.
Paine considera că este absurd să vezi generaţia prezentă,
obligată să adere la promisiunile generaţiilor anterioare. Cei
vii au prioritate faţă de cei morţi, iar Parlamentul care
depusese jurământul de loialitate nu avea puterea de a face
aceasta; astfel, faptele generaţiilor anterioare nu îi leagă pe
oamenii ce trăiesc în prezent.
100 de cărţi interzise
tiranie şi de abuzuri din timpul Revoluţie Franceze. Din nefericire pentru Paine, vor trece doar
câţiva ani până când asemenea abuzuri se vor răsfrânge chiar asupra sa, el însuşi devenind
victimă, fiind încarcerat în perioada Revoluţiei. Dar Franţa, spune Paine, este superioară
Angliei pentru că are o constituţie reală şi pentru că legislativul său este răspunzător în faţa
poporului. Atunci când guvernul îşi promite sieşi că se va „reforma pe sine însuşi", nu există
nicio şansă pentru o reformă reală, pentru că nu există relaţia de responsabilitate în faţa
poporului. Paine afirmă că toate caracteristicile guvernului în Anglia sunt opusul a ceea ce ar
trebui să fie. '
Partea a doua din Drepturile omului a fost publicată în 1792. La fel ca şi precedenta,
a fost foarte bine primită de cititori. în paginile acesteia, Paine explică de ce guvernul
reprezentativ este preferabil tuturor celorlalte. Evocând America drept model şi drept bastion
al schimbării politice, Paine demonstrează că monarhiile sunt prin natura lor militariste. Mai
mult, continua lor dorinţă de a cuceri noi teritorii epuizează finanţe le şi resursele naţiunii
prin taxe şi prin acumulare de datorii. Pentru a opri acest despotism, Paine recomandă
lichidarea monarhiei. Mai mult, el propune şi ca averile Angliei să fie distribuite săracilor, pe
lângă oferirea de locuri de muncă pentru şomeri. Totul având ca scop ajutorarea săracilor
pentru întemeierea de noi familii şi pentru creşterea copiilor.
După ce a expus problemele monarhiei, Paine face distincţie între diferitele tipuri de
guvern şi susţine că, prin urmare, „cu cât o civilizaţie este mai desăvârşită, cu atât mai puţină
nevoie este de guvern". Mai mult, guvernul trebuie să fie „nimic mai mult decât o asociaţie
naţională activând pe principiile societăţii". Dar monarhia urmăreşte doar interesele
monarhului; aristocraţia urmăreşte doar interesele aristocraţilor. Doar o republică, aşa cum
se fondase în America, urmăreşte interesele şi bunăstarea poporului.
Pentru a dezvolta acest argument cu mai multe detalii, Paine conduce discuţia către
Constituţia din Pennsylvania, către Articolele Confederaţiei şi către Constituţia Statelor Unite
ale Americii. Lucrarea sfârşeşte cu ideea optimistă, potrivit căreia revoluţia şi dorinţa de
libertate pe care doar o democraţie reprezentativă le poate aduce se vor răspândi prin
Europa, aducând sfârşitul tiraniei şi al războiului.

ISTORICUL CENZURII
în timp ce pentru America, Drepturile omului părea o
parte acceptată şi chiar fundamentală a ideilor politice,
pentru Anglia în schimb, textul reprezenta un pericol real.
Deşi în mare parte salvate de furia cenzurii în vremurile
noastre, textele lui Paine au fost persecutate în timpul vieţii
autorului; cartea sa a reuşit să intre pe lista „celor mai des"
cenzurate < ărţi a lui Jonathon Green.
în 1791, Charles James Fox a introdus o lege în Camera
Comunelor (are le permitea juraţilor să decidă dacă
100 de cărţi interzise

anumite texte erau sau nu defăimătoare. Cu toate că a fost


eliminat de către Camera Lorzilor, în 1 792 proiectul de lege
privind defăimarea al lui Fox a rezistat atacurilor Lordului
Kenyon şi ale apropiaţilor acestuia, devenind în cele din
urmă lege. Deşi judecătorilor le era încă permis să îşi ofere
opiniile juraţilor, aceştia din urmă aveau acum dreptul să nu
ia în seamă aceste opinii. In acest timp, un număr tot mai
mare de cărţi şi ziare atacau monarhia; mulţi sugerau că
William Pitt se folosea de nebunia regelui pentru a prelua
controlul efectiv asupra guvernului.
în acest context, scrierea lui Paine turna gaz pe foc.
Prima ediţie din Drepturile omului a fost oprită de la
publicare în februarie 1791. Editorul, cunoscut astăzi drept
Johnson and Chapman, a considerat că textul prezenta
„tendinţe periculoase" şi a hotărât oprirea publicării. Luna
următoare în Anglia, Jeremiah Samuel Jordan punea cartea
la dispoziţia publicului. Cele 10 000 de exemplare iniţial
tipărite s-au epuizat peste noapte la Londra. însă, în vara lui
1792, Jordan a fost arestat şi găsit vinovat de defăimare
instigatoare pentru publicarea părţii a doua din Drepturile
omului. După unele estimări, prima parte din Drepturile
omului s-ar fi vândut în două milioane de exemplare în
primul an de la publicare, fiind disponibilă la un preţ redus.
William Pitt recunoştea că Paine avea dreptate în mult
privinţe, dar afirma că scrierile sale pot determina
izbucnirea unei „revoluţii sângeroase". Deşi nu s-a luat
100 de cărţi interzise

măsura drastică de a arde toate exemplarele din Drepturile


omului, se spune că Pitt ar fi plătit câte 5 şilingi de persoană
pentru organizarea unei demonstraţii care să-l înfiereze pe
Paine. într-o singură noapte în februarie 1792, Paine a fost
ars în efigie în patru locuri diferite din Londra. A fost de
asemenea spânzurat în efigie la Londra, Worcester,
Canterbury şi în alte locuri. Când în Anglia s-a descoperit că
versiunea americană a cărţii lui Paine, conţinea şi un pasaj
care lipsea
100 de cărţi interzise
din cea engleză, şi anume cel care afirma că guvernul Angliei este exact opusul a ceea ce
trebuie să fie, Pitt a decis să ia măsuri mai drastice.
S-a emis o citaţie cu acuzaţia de defăimare instigatoare împotriva lui Paine la 21 mai
1792; pe 8 iunie, el a apărut la tribunal, dar procesul a fost amânat până în decembrie. Paine
nu şi-a încetat atacurile, iar pe măsură ce timpul trecea, apropiaţii săi începeau să se teamă
pentru viaţa lui. Legenda spune că poetul William Blake l-ar fi sfătuit să părăsească ţara.
Chiar când i se pregătea arestarea şi încarcerarea, Paine a plecat spre Franţa pe 18
septembrie. Din nefericire, mai târziu a fost încarcerat în Franţa, din cauza opoziţiei faţă de
iacobini, şi a împotriviri sale la executarea regelui Ludovic al XVI-lea.
Thomas Erskine, procurorul general al prinţului de Wales şi susţinător al libertăţii presei
a fost apărătorul lui Paine la procesul privind Drepturile omului. Erskine a atacat citarea
unor pasaje scoase din context pentru demonstrarea acuzaţilor de defăimare. Erskine
avusese deseori succes, obţinând achitarea celor acuzaţi în cazuri asemănătoare şi publica
deseori scrieri referitoare la libertatea presei. De multe ori, le cerea judecătorilor chiar să
ignore legea aşa cum era ea scrisă. Deşi Thomas Erskine a acceptat să preia cazul lui Paine,
nu toată lumea s-a bucurat de această decizie, printre aceştia aflându-se şi influentul Lord
Loughborough, care avea să devină lord cancelar.
Procesul, care a avut loc pe 18 decembrie 1792, a fost prezidat de acelaşi Lord Kenyon
care condusese lupta împotriva legii defăimării a lui Fox. Când Erskine s-a opus invocării unei
scrisori a lui Paine ca dovadă pentru susţinerea cazului (Erskine amintind că acuzaţiile aduse
lui Paine se bazau pe Drepturile omului şi nu pe alte scrieri), Kenyon a respins obiecţia.
Având în faţă un juriu ostil, Erskine a pledat timp de 3 ore şi 40 de minute, susţinând cu
ardoare că textul trebuie luat ca un întreg, fără a delimita părţi scoase din context, şi că Paine
nu este vinovat, întrucât nu i-a incitat pe cititori să încalce legea. Publiciştii, continuă el, au
dreptul şi obligaţia să evidenţieze erorile guvernământului. însă, juriul era atât de hotărât să
delibereze, încât şi-au pierdut răbdarea cu pledoaria lui Erskine. Prin legea britanică, prin
ideea de defăimarea instigatoare, dacă cuvintele scrise ar fi putut răsturna guvernământul
existent, nu mai avea nicio importanţă dacă acestea erau adevărate sau false. Pe 20
decembrie Paine a fost găsit vinovat nu numai de instigare, dar şi de înaltă trădare. I-a fost
interzis, sub ameninţarea morţii, să mai calce pe teritoriul Angliei vreodată.

După procesul lui Paine, a izbucnit un potop de acuzaţii


de defăimare instigatoare, printre textele invocate fiind şi
cele ale lui Paine, lonathon Green relatează că Drepturile
omului a fost „confiscată şi arsă cu regularitate în anii ce au
urmat". însă, în iunie 1793, juraţii l-au găsit vinovat pe
Daniel Isaac Eaton, pentru publicarea unei ediţii din
Drepturile omului; ei au respins însă ideea că Eaton ar fi
avut intenţii criminale. Acelaşi verdict a fost dat împotriva
sa la un proces asemănător pentru publicarea în iulie 1793 a
100 de cărţi interzise

textului Letter Addressed to the Addressers of the Late


Proclamation, cu toate că la începutul anului 1793, editorul
llenry Delaney Symonds, fusese condamnat la un an
închisoare şi amendat cu 100 de lire pentru vânzare
aceluiaşi text. în 1819, Richard ( ariile a fost găsit vinovat
pentru publicarea textului The Age of Reason (Ipoca
raţiunii), primind o amendă de 1 000 de lire şi doi ani de
închisoare. Cu toate acestea, deşi Drepturile omului şi
Epoca raţiunii erau condamnate de tribunale, după cum
afirmă Donald Thomas, „pe tot parcursul primului sfert al
secolului al XlX-lea, nu se ducea deloc lipsă de martiri
voluntari pregătiţi să meargă la [închisoarea] Newgate
pentru un an sau jumătate de an, pentru a se asigura că
filozofia lui Thomas Paine nu va trece necitită şi
nereceptată". Lui Erskine i-a fost permis să publice relatarea
procesului lui Paine. Samuel Taylor Coleridge şi Jeremy
Bentham se alăturau şi ei mai târziu cauzei libertăţii presei.
Coleridge întreba: „Câţi din sutele de mii de cititori ai lui
Paine au fost incitaţi de scrierile sale la acte de violenţă
politică?" El a dovedit că foarte puţini, dacă nu chiar deloc,
au fost incitaţi în acest fel. în secolul al XlX-lea, Anglia a fost
convinsă în mare parte de argumentul lui Erskine, cum că in-
stigarea există doar când autorul chiar încearcă să îi incite
pe cititori la violenţă împotriva guvernului.
Dar din cauza faptului că Paine nu a ezitat niciodată să
spună ceea ce crede, spre sfârşitul vieţii, el devenise deja
100 de cărţi interzise

proscris în America, Anglia şi Franţa. Deşi şi-a petrecut


ultimii ani în America, a fost ostracizat şi etichetat drept
ateu şi trădător al cauzei libertăţii. A supravieţuit unei
tentative de asasinat, i-a fost retras dreptul de vot şi a fost
acuzat de blasfemie. Omul care probabil a făcut mai mult
decât oricare altul pentru a promova cauzele Revoluţiei
Americane şi cea a libertăţii, a murit pe 8 iunie 1809, într-o
relativă obscuritate. Deşi trecuse mult timp de la moartea
sa, Teddy Roosevelt îl numea pe Paine un „ateu mizerabil".
Robert B. Downes scria: „El nu era în niciun caz aşa... puţine
personaje ale istoriei americane sunt atât de controversate
precum Thomas Paine şi în acelaşi
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
normalitate. Această normalitate este zdruncinată de două tentative de .isasinat la adresa sa.
Un anume „domn Grey" îşi face apariţia în viaţa lor. Agent al Departamentului American
de Re-identificare - precursor al programului de protejare a martorilor - acesta le oferă
membrilor familiei Delmonte noi identităţi şi noi trecuturi, noi condiţii de viaţă, ba chiar şi
un articol în /iar despre moartea lor într-un accident de maşină. El îi ajută să îşi gă sească un
loc nou, unde să înceapă o viaţă nouă. Domnul Grey rămâne în legătură cu ei, vizitându-i
acasă o dată sau de două ori pe lună, şi purtând discuţii cu David Farmer (Delmonte) într-o
încăpere din subsol.
Dar acesta este trecutul. Acum, Adam se află pe bicicletă pedalând în drum spre
Rutterberg, Vermont. Nu spune despre această călători nimănui. Este temător fiindcă este în
firea sa să fie astfel, dar această temere se va dovedi izbitor de întemeiată. Amintindu-şi de
cum cânta tatăl său, Adam încearcă să îi imite felul voios în care cânta The Farmer in the
Dell, pentru a-şi face curaj. Cu toate acestea, îl înspăimântă un câine care se ia după el, şi
apoi trei indivizi într-o cantină. Deşi aceştia îl ameninţă, reuşeşte totuşi să scape de ei
pentru ceva timp. Ei însă îl urmăresc cu maşina, depăşindu-l de mai multe ori în batjocură,
trecând apoi înapoi în spate, din ce în ce mai aproape de bicicleta lui, trântindu-l în cele din
urmă într-un şanţ. Adam este salvat şi dus tocmai până la Hookset, Vermont. Acolo bicicleta
îi este furată de către Junior Varney, dar reuşeşte să o recupereze după o încăierare.
Alte două incidente provoacă uimire şi suspans. Adam încearcă să îi telefoneze celei
mai bune prietene al sale, Amy Hertz. Sunând de două ori la numărul acesteia, de fiecare
dată îi răspunde un necunoscut, spunându-i că numărul îi aparţine deja de trei ani.
Operatorul de la informaţii îi spune apoi, că nu există niciun om cu numele Hertz în
Monument, Massachusetts. Ajuns la Belton Falls, Adam se îndreaptă către Motelul Rest-A-
While, unde stătuse cu un an înainte împreună cu părinţii lui, dar constată că a fost
desfiinţat. Un om de la benzinăria de peste drum îi spune apoi, că motelul fusese desfiinţat
de „cel puţin doi-trei ani".
Ajuns în cele din urmă la spitalul din Rutterberg, Adam este întâmpinat de un doctor
care îl invită să intre. împreună trec pe lângă Whipper, Dobbie şi Lewis, cei trei scandalagii
de la cantină; aude mârâitul câinelui cel mare şi îl caută cu privirea pe Junior Varney. Adam
este dus în camera lui unde începe să cânte The Farmer in the Dell. Nu răspunde la

timp puţine au avut contribuţii atât de importante


pentru dezvoltarea Statelor Unite ca naţiune."

EU SUNT MOMEALA (I AM THE CHEESE)

Autor: Robert Cormier


Data şi locul publicării iniţiale: 1977, Statele Unite
Editura: Pantheon Books Forma literară: roman

REZUMAT
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Două componente diferite sunt alternate pe parcursul


romanului: o aventură narativă şi o serie de transcrieri ale
unor interviuri înregistrate; acestea constituie structura şi
construiesc acţiunea romanului / Am the Cheese. Prima
componentă îl prezintă pe Adam Farmer călătorind cu
bicicleta sa de modă veche, din Monument, Massachusetts,
spre Rutterberg, Vermont, pentru a-şi vizita tatăl aflat în
spital. Această aventură are un scop precis, iar lui Adam îi
este teamă. înregistrările interviurilor dintre Adam şi Brint,
recunoscut drept psihiatru, dar fiind de fapt o identitate
dublată a lui Adam şi suspectată de acesta, dezvăluie o
încercare de a-l ajuta pe Adam să-şi recapete memoria;
aceste înregistrări sunt susţinute de mărturiile narative ale
evenimentelor trecute, care completează spaţiile goale ale
memoriei băiatului. Aceste componente se întrepătrund
treptat, tensiunea crescând, indiciile şi dovezile fiind
asociate pentru a se dezvălui ce i se întâmpla de fapt lui
Adam Farmer.
Adam Farmer este de fapt Paul Delmonte. El nu ştie însă
acest lucru. Doar începând cu vârsta de 14 ani află, când
tatăl lui îi spune adevărul (cititorul nu află toate acestea
decât pe la mijlocul romanului). Pe timpul când Adam/Paul
era copil, tatăl său, un fervent reporter de investigaţie,
descoperise nişte documente în arhivele din Albany, New
York, care ar fi fost iremediabil compromiţătoare atât
pentru unii oficiali ai statului, cât şi pentru unii oficiali
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

federali. Corupţia evidentă descoperită arăta legăturile de


afaceri ilicite existente între guvern şi sindicate. După
depunerea unei mărturii strict secrete la Washington, sub
promisiunea unei identităţi acoperite, reporterul se întoarce
acasă pentru a-şi relua viaţa în
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise
uri. El e." Auzea vocea din nou: „Repede. Scoate-o pe ea. Băiatul. Verifi-i al. Poate fi util. Hai
repede, repede."
Romanul se încheie cu raportul anual întocmit probabil de Brint. Acesta rezumă cea de
a treia interogare anuală a Subiectului A, Adam Farmer, stabilind că „nu prezintă semne de
conştientizare a informaţiilor oferite Departamentului 1-R de către Martorul #599-6" (David
Delmonte). Raportul mai indică faptul că rezultatele sunt coerente cu cele obţinute prin
interogările precedente şi că „prin administrarea de medicamente... şi rememorările
orchestrate nu au reuşit să obţină informaţiile suspectate..." de asemenea, mai este scris că
apare o resemnare adâncă atunci când sunt abordate aceste subiecte şi „o resemnare
completă însoţeşte recapitularea lichidării Martorului #599-6 şi a partenerului (consoartei)".
Raportul include şi trei recomandări: 1) ca politica conform căreia nu se permit
proceduri de lichidare în cadrul Departamentului 1-R să fie eliminată; 2) ca suspendarea
Angajatului #2222 (Domnul Grey) să fie întreruptă, acordându-se reabilitare completă
(suspendarea avusese loc în urma suspectării de complicitate a Domnului Grey, în lichidarea
Martorului #599-6; suspiciunea că i-ar fi contactat pe adversari şi ar fi dezvăluit locul în care
se afla martorul a fost doar circumstanţială); 3) ca reţinerea Subiectului A să fie continuată,
întrucât constituie „veriga finală între Martorul #599-6 şi Dosarul 865-01", „până la
aprobarea procedurilor de lichidare" sau „menţinerea subiectului în această stare" până când i
„se va şterge orice urmă".
Paragraful de încheiere al romanului este identic cu cel de început: Adam se află pe
bicicletă, pedalând, pedalând.

ISTORICUL CENZURII

Atacul împotriva romanului / Am the Cheese (câştigătorul a trei premii - cel mai bun
roman scris de un tânăr, din partea revistei Newsweek, a ziarului New York Times şi a
publicaţiei School Library Journal, acestea pe lângă o receptare critică remarcabilă) a fost
iniţiat la Panama City, de o plângere oficială în aprilie 1986 (în care era incjusă şi cartea
About David de Susan Beth Pfeffer). Acest eveniment a dus în cele din urmă la un proces
(Farrel v. Hali) început la 18 iulie 1988; situaţia nu a fost rezolvată decât după o perioadă
de trei ani.
Două scrisori au precedat plângerea oficială. Marion Collins, bunica unui elev al liceului
Mowat, s-a plâns prin intermediul unei scrisori adresate

numele „Paul" şi nu îşi mai aminteşte nici celălalt nume


al său. Dar ştie totuşi cine e; „eu sunt momeala" spune el.
Apoi rămâne singur.
Interogatoriile se desfăşoară de asemenea în prezent,
într-un centru de detenţie. Acestea îi dezvăluie, filă cu filă,
lui Adam, porţiuni din memoria sa. Aceste conversaţii îl
ajută pe Adam să îşi amintească trecutul, începând de la
călătoria secretă pe când avea patru ani, trecându-se apoi la
dezvăluirea primelor indicii în faţa nedumeririlor şi
suspiciunilor sale, ajungându-se la schimbul de identitate şi
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

la situaţia în care se află familia sa. Adam se mai arată


nedumerit cu privire la locul unde se află - nu prea seamănă
a spital - îndoieli având şi în legătură cu identitatea ade-
vărată a lui Brint. Acesta pare totuşi ceva mai mult sau
măcar altceva decât un psihiatru; întrebările sale par să aibă
rostul să adune informaţii dincolo de elementele personale
ale vieţii lui Adam, menite să afle lucruri foarte exacte sau
chiar secrete. Uneori el pare a fi „un prădător, un
duşman..." în ciuda stării de sedare în care se află în
permanent, Adam îl suspectează pe Brint şi se împotriveşte
anchetelor acestuia, menţinân-du-şi un strop de voinţă
personală conştientă.
Domnul Grey2', întotdeauna îmbrăcat în gri, e un
personaj important al trecutului. Nu numai că îi protejează
pe cei din familia Delmont găsindu-le un nou domiciliu şi o
nouă identitate, ci îi şi supraveghează în permanenţă. Mai
mult, el controlează deciziile şi viaţa familiei. „Aver-
tismentele" lui sunt cele care pregătesc scena pentru
decesul familiei Farmer.
Domnul Grey sunase, spunându-le că era posibil ca noile
lor identităţi să fi fost descoperite, şi că trebuiau să
părăsească oraşul pentru câteva zile, cât timp oamenii lui
urmau să verifice elementele ce păreau suspecte. Familia
Farmer îşi ia acest concediu forţat, oprind în prima noapte
la Motelul Rest-A-While, bucurându-se unul de celălalt şi de
faptul că se vedeau scăpaţi. A doua zi, David Farmer
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

observă o maşină care îi urmăreşte. Când se opresc pentru a


admira nişte peisajele şi pentru a îşi dezmorţi picioarele, o
maşină goneşte spre ei şi îi doboară.
Adam îşi aduce aminte. Cu încetinitorul, îşi aminteşte
cum zbura, răsucindu-se şi contorsionându-se în aer. îşi
21
Gri (n.tr.).
aminteşte cum o văzuse pe mama lui murind instantaneu.
îşi aminteşte o voce care spunea că tatăl lui reuşise să
scape, dar că „îl vor prinde - ei nu ratează niciodată". îşi
aminteşte nişte oameni venind spre el, ivindu-se deasupra
lui: „Pantaloni
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ________________________________________________________100 de cărţi interzise jy

lui Leonard Hali, inspectorul din Bay


County, prin care denunţa limbajul vulgar şi propaganda
umanistă şi behavioristă. Hali, i-a solicitat imediat
directorului liceului Mowat, Joel Creel, să interzică romanul.
în scrisorile ce au urmat, Creel şi Hali erau înştiinţaţi de
faptul că romanul continua să fie recomandat la şcoală.
Plângerea oficială i-a aparţinut Claudiei Shumaker, fiica
doamnei Collins şi mamă a unei eleve de clasa a şaptea care
urma cursul de engleză susţinut de ReLeah Hawks.
Plângerea a fost depusă la sugestia lui Hali, după ce Hawks,
anticipând plângerea lui Shumaker, îi informase pe părinţi
de intenţia de a preda / Am Cheese şi de a oferi un text
alternativ elevilor ai căror părinţi se împotriveau; 88 de
părinţi au fost de acord în timp ce doar patru au fost
împotrivă. Shumaker dorea ca romanul să fie interzis cu
totul, susţinând că, în caz contrar, fiica ei ar fi urmat să fie
ostracizată.
Atât / Am the Cheese cât şi About David au fost retrase
imediat din programa cursului în aşteptarea deciziei
comitetului de analiză. Acesta a decis după o lună ca / Am
the Cheese să fie reintrodusă în programă (cazul About
David nu a mai fost examinat întrucât textul oricum nu fu-
sese inclus în programă). Cu toate acestea, inspectorul Hali
nu a dat curs deciziei, împiedicându-i pe profesori să
folosească romanul la cursuri.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ________________________________________________________100 de cărţi interzise jy

Din acel moment controversa s-a încins.


Claudia Shumaker protestase împotriva temei romanului,
„morbidă şi deprimantă", împotriva limbajului, „dur şi
vulgar" şi a „descrierilor şi sugestiilor sexuale foarte
nepotrivite". Cuvintele ofensatoare erau „iad", „rahat",
„vânturi" şi „la dracu'"; descrierile sexuale includeau o
scenă cu adolescenţi sărutân-du-se, o descriere a unor sâni
ca fiind „mari" şi „minunaţi" şi o referinţă la „prezervativele
expuse într-un magazin". Tatăl ei, Charles E. Collins,
membru în consiliul şcolilor din Bay County din 1954 până
în 1970, într-o scrisoare datată 22 mai 1986 şi trimisă
tuturor părinţilor elevilor de la Mowat, protestase
împotriva „temei subversive a romanului... care îi prezintă
pe agenţii guvernamentali ca fiind perfizi, şi care prezintă o
adevărată „echipă de exterminare" ucigându-i pe părinţii
băiatului, care ştiau prea multe despre activităţile
guvernului". în scrisoare şi într-un articolul plătit apărut în
ziarul Panama City News Herald, Collins îi încuraja pe cei
interesaţi să îi telefoneze sau să îi răspundă la scrisoare.
Doctorul M. Berry, într-o scrisoare adresată editorului, se
plângea că romanul aruncă „umbre de îndoială asupra
activităţii guvernului Statelor Unite, asupra autorităţii
părinţilor şi asupra profesiunii de medic".
Profesorii au organizat o întâlnire publică pe 27 mai,
invitând elevi, profesori şi părinţi pentru a discuta despre
problema apărută. în acea dimineaţă, Hali le recomandase
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ________________________________________________________100 de cărţi interzise jy

profesorilor să nu discute cu elevii despre Pi


imul Amendament sau despre controversa iscată pe
marginea romanului; de asemenea, le-a ordonat să le spună
elevilor să nu participe la întâlnire şi să îi facă să creadă că
excluderea lor fusese decisă de către profesori. Aproape 300
de părinţi au participat la întâlnire; aproximativ două treimi
dintre ei se arătau a fi în favoarea poziţiei profesorilor şi în
l.ivoarea romanului.
Pe 5 iunie, Hali respingea decizia comitetului de analiză
şi susţinea in continuare excluderea romanului / Am the
Cheese, adăugând că aces-t.i nu fusese recomandat în mod
oficial de către consiliul director al şcolii, într-o declaraţie
ulterioară, şi-a exprimat dezaprobarea faţă de o idee
prezentă în roman: „Ştiţi ce se întâmplă la sfârşit? Mama şi
tatăl copilului sunt lichidaţi de către guvernul Statelor
Unite. Ce înseamnă asta pentru voi? Veţi mai avea vreodată
încredere în guvern?" Ulterior, Hali adăuga ( ă elevii nu
trebuie învăţaţi că o agenţie guvernamentală poate fi
coruptă sau capabilă să înşele.
Dincolo de excluderea romanului / Am the Cheese pe
motiv că nu ■ir fi fost aprobată de consiliul şcolii, Hali
susţinea că pentru orice alt text pentru care nu exista o
aprobare de la nivel de stat, trebuia aplicată o procedură de
aprobare formată din cinci etape: 1) Profesorii vor alcătui
un memoriu detaliat despre motivul pentru care cartea este
propusă la cursuri sau pentru biblioteca şcolii; 2) Directorul
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ________________________________________________________100 de cărţi interzise jy

respinge acest memoriu, sau, dacă nu, îl


trimite mai departe autorităţilor districtuale; 3) Acestea îl
resping, sau îl trimit mai departe inspectorului; 4) Acesta îl
respinge, sau îl trimite mai departe consiliului director al
şcolii; 5) Consiliul ia decizia finală. Respingerea în cadrul
oricăreia dintre etape însemna finalul procedurii; profesorii
nu aveau drept de a face apel. O procedură adiţională le
permitea cetăţenilor care se opuneau lecturii unei cărţi, să
facă un apel la decizia de includere a acesteia în programă;
însă nu exista o procedură care să permită cetăţenilor să
facă apel la o decizie de respingere a unei cărţi. Această
decizie a eliminat practic bibliotecile şi romanele din sălile
de clasă. Mai mult, dacă o carte aprobată de consiliu, era
apoi contestată, aceasta urma să fie retrasă până la decizia
comitetului de analiză.
Politica propusă a fost dezbătută la o întâlnire
prelungită a consiliului şcolii, în august 1986. Părinţii şi
profesorii care se opuneau propunerii
______________100 de cărţi interzise
lui Hali protestau că „aceasta avea o natură autoritaristă şi era menită să respingă mai
degrabă decât să includă cărţi". Din cei 25 de cetăţeni prezenţi la întâlnire, 17 s-au
pronunţat împotriva propunerii. Collins însă a înaintat o petiţie împotriva limbajului obscen,
semnată de 9 000 de persoane. (O ziaristă, Cindy Hill, a descoperit în toamna acelui an că de
fapt conţinea doar 3.549 de semnături.) Consiliul director al şcolii a votat în favoarea
propunerii lui Hali, adăugând doar o perioadă de graţie de un an, cărţilor care fuseseră
predate în anul şcolar 1985-1986. în continuare, elevilor şi profesorilor le era interzis
accesul la cărţile / Am the Cheese şi /About David.
Gloria T. Pipkin, şefa catedrei de engleză, a înaintat o solicitare de a preda / Am the
Cheese în cadrul cursului său de engleză pentru clasa a opta. Creel, după ce s-a consultat
cu Hali, a respins cererea. Pipkin, şi-a inversat strategia, trimiţând cererea direct lui Hali,
care i-a răspuns că respingerea solicitării de către director punea capăt procedurii. Ulterior,
Pipkin a solicitat o audiere din partea consiliului director al şcolii; iniţial, conducerea a
încercat să o împiedice să ia cuvântul, amintindu-i că „în calitate de angajat al liceului, se
află sub autoritatea lui Creel". Când totuşi i-a fost acordat dreptul de a lua cuvântul, Pipkin a
spus: „Să nu fim creduli, / Am the Cheese a fost interzisă din sistemul educaţional din Bay
County din cauza faptului că ideile pe care le conţine îi afectează pe câţiva: niciun truc nu
poate ascunde acest lucru." Cererea ei de reintroducere a cărţii a fost din nou respinsă.
Când s-a primit memoriul pentru includerea unei cărţi ne-recoman-date la nivel de
stat, Hali adăugă o nouă etapă procedurii; prin aceasta le cerea profesorilor de liceu să
stabilească o serie de categorii pentru cărţile din şcoală: Categoria I - fără conţinut vulgar,
obscen sau sexual; Categoria II - vulgaritate limitată, dar fără conţinut obscen sau sexual;
Categoria III - vulgaritate considerabilă şi conţinut obscen şi cu referiri sexuale.
La finele procedurii de examinare a cărţilor, Hali eliminase 64 de titluri clasice din
sălile de clasă din Bay County. Printre acestea erau incluse:

Interzise în liceul Bay: Adio, arme de Ernest Hemingway; Marele Gatsby de F. Scott
Fitzgerald; Nechemat fn ţărână de William Faulkner, Orizont pierdut de James
Hilton; Oedip rege de Sofocle; Semnul roşu al curajului de Stephen Crane; O pace
separată de John

Knowles; Shane de Jack Schaefer; şi Three Comedies of


American Life de Joseph Mersand.
Interzise în liceul Mosley: Adventures in English
Literature; After the First Death de Robert Cormier; Alas,
Babylon de Pat Frank; Ferma Animalelor de George
Orwell; Arrangement in Literature; Autobiografia lui
Benjamin Franklin de Benjamin Franklin; Best Short
Stories; Minunata lume nouă de Aldous Huxley;
Chemarea străbunilor de Jack London; Povestiri din
______________100 de cărţi interzise

Canterbury de Geoffrey Chaucer; Vrăjitoarele din Salem


de Arthur Miller; Death Be Not Proud de John Gunther;
Deathwatch de Robb White; Patima de sub ulmi,
împăratul Jones şi Lungul drum al zilei către noapte de
Eugene O'Neill; Exploring Life Through Literature;
Fahrenheit 451 de Ray Bradbury; The Fixer de Bernard
Malamud; Ghosts22 [sic] şi Miss Julie de August Strindberg;
Menajeria de sticlă de Tennessee Williams; Marile
speranţe de Charles Dickens; Marele Gatsby de F. Scott
Fitzgerald; Hamlet, Regele Lear, Neguţătorul din Veneţia
şi A douăsprezecea noapte de William Shakespeare,
Hipolit de Euripide; Cu sânge rece de Truman Capote;
Infernul de Dante Aligheri (în traducerea lui Ciardi); The
Little Foxes de Lillian Hellman; împăratul muştelor de
William Golding; Major British Writers; The Man Who
Came to Dinner de George S. Kaufman şi Moss Hart;
Primarul din Casterbridge de Thomas Hardy; McTeague de
Frank Norris; Mister Roberts de Thomas Heggen; Oedip
rege de Sofocle; Oameni şi şoareci şi Perla de John
Steinbeck; Bătrânul şi marea de Ernest Hemingway; On
Baile's Strand de W.B. Yeats; The Outsiders de S. E. Hinton;
Player Piano de Kurt Vonnegut; Prinţ şi cerşetor de Mark
Twain; Prometeu descătuşat de Percy Bysshe Shelley; Tale
Blazer Library: Un strugure în soare de Lorraine
Hansberry; Semnul roşu al curajului de Stephen Crane; O
pace separată de John Knowles; Să omori o pasăre
______________100 de cărţi interzise

cântătoare de Harper Lee; Watership Down de Richard


Adams; Winterset de Maxwell Andersson; şi La răscruce
de vânturi de Emily Brònte.
Aceste excluderi au dat naştere la proteste publice şi la
situaţii penibile, mergându-se până la o rezoluţie din partea
Camerei de Comerţ. O scrisoare de protest semnată de
aproximativ 2000 de persoane a fost înaintată consiliului
şcolilor pe 13 mai. Sute de elevi de liceu purtând banderole
negre au umplut sala de consiliu.

M
Nu există un asemenea titlu în bibliografia lui A.
Strindberg; cel mai probabil, este vorba de The Cost Sonata
(n.r.).
N.j. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Pe 12 mai 1987, un proces a fost intentat de către


profesori, elevi şi părinţi, împotriva lui Hali, Creel şi
împotriva consiliului. Procesul, denumit Farrell (numele
elevei Jennifer Farrell care se afla în fruntea listei de
reclamanţi) versus Hali, a continuat în ciuda încercărilor
consiliului de a revizui procedura de examinare a cărţilor.
Această „revizuire", deşi re-includea cele 64 de titluri,
menţinea procedura lui Hali şi interdicţia pentru romanele /
Am the Chesse, About David şi Never Cry Wolf, care
fusese interzisă între timp (Acuzaţia: o expresie strigată de
conducătorul unei sănii către câinii lui care lătrau -
„FURCHRSAKESTOPYOU GODAMNSONOFABITCHES"23)
Reclamanţii solicitau ca / Am the Cheese împreună cu
alte titluri să fie reintroduse în şcoli; mai mult, susţineau că
procedura de examinare a cărţilor le încălca elevilor
drepturile de a primi informaţii şi de a fi educaţi prevăzute
în Primul Amendament, şi încălca profesorilor libertatea de
expresie precum şi cea academică, pe lângă povara ce li se
punea pe umeri de a explica printr-un memoriu motivul
pentru care o carte merită să fie inclusă în programe
şcolare. în mare, reclamaţia îl acuza pe Hali de încălcări ale
Primului Amendament, prin folosirea poziţiei de inspector
pentru a interzice cărţi care erau împotriva părerilor sale
religioase sau politice, şi nu ofensatoare, aşa cum
pretindea. De partea cealaltă, acuzaţii susţineau că
revizuirile aduse procedurii soluţionaseră deja cererile din
N.j. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

reclamaţie, şi că tribunalul nu trebuie să intervină în


probleme educaţionale.
Pe 18 iulie 1988, judecătorul Roger Vinson de la
Tribunalul Districtual, din nordul statului Florida, nu a
acordat o victorie clară niciuneia dintre părţi, dar în acelaşi
timp a refuzat cererea de a închide cazul. în privinţa
reclamaţiei a declarat cu referire la Hali:

El acceptă ca fiind adevărat... că aceste acţiuni au fost


Aprox: „Pentru numele lui Uumnezeu, tăceţi, fii de căţea
ce sunteţi!" (n.tr.).

motivate de părerile personale care au stat la baza acestei


politici conservatoare. Hali consideră că datoria sa ca
inspector este de a re-introduce valorile creştine în cadrul
sistemului educaţional din Bay County. El consideră că o
singură vulgaritate într-o operă literară este un motiv
suficient de a o ţine departe de programa de studiu din Bay
County. Nemulţumirea lui Hali în privinţa cărţii / Am the
Cheese este bazată exclusiv pe dezacordul său personal cu
ideile prezentate de această carte. El crede că nu este
potrivit să pui la îndoială buna credinţă a guvernului ameri-
can. Astfel, elevilor nu trebuie să le fie prezentate asemenea
idei.
în legătură cu acuzaţiile că titlurile ar fi fost excluse pe
motivul dezacordului cu ideile conţinute, judecătorul a
decis:
N.j. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Oficialii din educaţie de la nivel local pot stabili şi


implementa o programă care să transmită valorile
comunităţii, proces care necesită decizii bazate pe
caracteristicile etice şi sociale ale acestor oficiali... Pe de altă
parte, autoritatea oficialilor din educaţie atât la nivel local
cât şi la nivel de stat, trebuie să respecte prevederile
Primului Amendament. Oficialii locali din educaţie nu pot
suprima anumite idei doar pentru că sunt în dezacord cu
ele, creând astfel o pretinsă „oază de tradiţionalism" în
şcoală.
Astfel, judecătorul a dat curs plângerii referitoare la
interzicerea romanului / Am the Cheese şi a altora, din
raţiuni care ţineau de ideile pe care acestea le promovau.
Cu toate acestea, Vinson nu a admis precizarea
referitoare la limbaj susţinând că este de competenţa
conducerii şcolii să interzică o carte chiar şi pentru un singur
cuvânt vulgar. Mai mult, procedura de examinare a cărţilor
a fost de asemenea acceptată, considerându-se că şcolile au
dreptul să îşi selecteze cărţile prin ce metodă doresc.
Factorul decisiv în acest caz a fost faptul că decizia
consiliului putea fi atacată dacă era bănuită de a fi arbitrară
sau ilegală. Aceasta urma să se aplice şi pentru cărţile
selectate pentru bibliotecile şcolare.
Judecătorul Vinson a considerat de asemenea că în
cazuri referitoare la Primul Amendament, Curţile Federale
sunt obligate să intervină chiar şi în probleme educaţionale.
N.j. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Cazul a fost rezolvat în cele din urmă în afara


tribunalului, prin decizia lui Hali de a nu mai candida pentru
un nou mandat de inspector. La solicitarea succesorului său,
Jack Simonon, de a se acorda o perioadă de timp pentru a fi
rezolvată situaţia, a fost instituită o suspendare de 60 de
zile a procesului. Suspendarea a durat până la urmă trei ani,
timp în care organizaţia Peop/e for the American Way a
negociat din partea profesorilor cu avocatul consiliului şcolii
pentru a se ajunge la un compromis în legătură cu
procedura de selectare a cărţilor. Elementele cheie ale
acesteia erau stabilirea de limite de timp pentru fiecare
etapă a procedurii, proceduri detaliate pentru contestarea
textelor deja existente, proceduri clare pentru atacarea unei
decizii de respingere, şi prevederi care să îi înştiinţeze pe
părinţi de eventualele plângeri sau contestări în legătură cu
cărţi care le-ar putea influenţa copii într-un mod negativ.
Alte două cazuri sunt menţionate de Newsletter for
Intellectual Freedom, una la Cornwall, New York, în
octombrie 1984, şi alta la Evergreen, Colorado, în noiembrie
1993. în cazul primei dintre ele, Oliver S. Schreiber a
contestat conţinutul celor două cărţi ale lui Robert
Cormier / Am the Cheese şi The Chocolate War, plângerea
descriind cărţile drept laice şi distrugătoare pentru credinţa
religioasă precum şi pentru spiritul naţional. Nu s-au luat
niciun fel de măsuri, potrivit inspectorului R. Lancaster
Crowley, întrucât fiului dl ui Schreiber îi fusese acordată
N.j. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

permisiunea de a nu citi romanul. Al doilea incident a fost


ceva mai complicat. Directorul Larry Fayer a retras 42 de
cărţi din biblioteca şcolii elementare Wilmot, după ce zece
părinţi atenţionaseră şcoala în legătură cu limbajul obscen
şi violenţa prezente în şase cărţi: / Am the Cheese se
număra printre acestea. Decizia a fost atacată de
bibliotecara Theresa March. în timpul procedurii de
examinare, Fayer a acceptat să supună cărţile unei inspecţii
din partea părinţilor şi să le reprimească pe cele găsite
acceptabile. Dintre acestea, 31 au întrunit acest criteriu,
printre acestea şi / Am the Cheese. După ce reclamanţii
celorlalte 11 titluri au aflat că respectivul caz urma să fie
făcut public, şi-au retras plângerile, astfel cărţile au revenit
pe rafturile bibliotecii.

FARSA SECOLULUI XX (THE HOAX OF THE TWENTIETH


CENTURY)

Autor: Arthur R. Butz


Data şi locul publicării iniţiale: 7 975, Marea Britanie
Editura: Historical Review Press Forma literară:
nonficţiune

REZUMAT
„Farsa" din titlu se referă la „izbucnirea criminală a
Germaniei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial", şi
N.j. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

mai ales la anumite controverse specifice Holocaustului. în


prefaţă, Arthur R. Butz îşi declară preventiv poziţia în faţa
posibilelor îndoieli faţă de calificarea sa în domeniu: „Dacă
un savant, indiferent de specialitatea sa, îşi dă seama că
respectiva comunitate ştiinţifică se complace, din varii
motive, într-o minciună monstruoasă, atunci este de datoria
sa să denunţe această minciună, indiferent de calificarea pe
care o are." Butz îşi defineşte scopurile specifice încă de la
început: „Subiectul acestei cărţi este de a pune întrebarea
dacă germanii au încercat să extermine evreii din Europa,
sau nu. Nu suntem preocupaţi de a trata în detaliu
problema generală a presupuselor brutalităţi de toate
felurile sau de a prezenta imaginea completă a funcţionării
lagărelor germane." Mai mult, „teza acestei cărţi este că
povestea exterminării evreilor în timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial este o farsă propagandistă".
De asemenea, sunt ridicate întrebări şi în legătură cu
„procesele crimelor de război", care „distrugeau orice
precedent prin orizontul lor şi prin pretenţiile explicite ale
puterilor victorioase de a găsi orice fel de jurisdicţie legală
prin respectarea legalităţii sau înţelegerilor inexistente la
vremea când se presupune că ar fi fost încălcate de puterile
Axei". Această „încălcare a convenţiilor de onoare europene
care fuseseră respectate timp de secole" a fost mai departe
agravată de abuzuri judiciare: judecătorii vorbeau deja
înaintea procesului despre vina evidentă a acuzaţilor.
N.j. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Unul dintre argumentele de bază contestă ideea că în


acea perioadă ar fi fost exterminaţi şase milioane de evrei.
De asemenea, sunt atacate statisticile demografice
referitoare la populaţia evreiască. „în Almanahul Lumii 24
din 1948 (p. 249) se estimează pentru 1938 [sic], 15 688
259, în timp ce Almanahul Lumii din 1949 (p. 204) preia noi
date de la Comitetul Evreiesc American adunate în perioada
1947-1948: 16 643 120 în 1939 şi 11 226 600 în 1947". Acest
în număr
ultim original,este
World Almanac
imediat (n.tr.).prin apelul la articolul
contestat
din New York Times din 1948 al expertului militar Hanson
Baldwin, care susţinea ideea unei populaţii evreieşti numă-
rând între 15 şi 18 milioane de persoane. îndoiala faţă de
aceste cifre considerate eronate este întărită, Butz
referindu-se la statisticile populaţiei evreieşti din America,
realizate de către Biroul Statistic Evreiesc, identificat drept
subordonat ori Conferinţei Americane a Evreilor ori
Sinagogii Americane: 1 770 647 în 1937 şi 5 300 000 în 1959.
Pe de altă, parte autorul prezintă două estimări
„conservatoare" ale creşterii populaţiei evreieşti în Statele
Unite, care amândouă aproximau o creştere între 1 milion şi
1,5 milioane, mai mult decât cele ale Biroului Evreiesc de
Statistică.
Mai mult, în argumentul demografic care susţinea o
scădere de cinci sau şase milioane de persoane în populaţia
globală a evreilor, sursele sau autorităţile folosite sunt ori
comuniste, ori evreieşti, şi astfel, prin natura problemei pe
N.j. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

care o examinăm, pot fi considerate practic inutilizabile.


Mai mult, datele postbelice referitoare la populaţia
evreiască e Statelor Unite sunt în mod demonstrabil şi
semnificativ mai mici decât cele reale.

Pentru a contrazice „mitologia exterminării" ca


explicaţie pentru scăderea populaţiei evreieşti, Butz îşi
construieşte un argument al deportărilor şi al morţilor
cauzate de boli şi foamete. înainte de război, „guvernul
german folosise toate mijloacele pentru a încuraja
emigrarea populaţiei evreieşti din Germania astfel că cei
mai mulţi dintre evrei plecaseră deja înaintea izbucnirii
războiului". Dificultatea de a găsi ţări pregătite pentru a
prelua populaţiile de emigranţi evrei fusese rezolvată de
mişcările către est ale armatei germane. în toamna anului
1941 începuse un program de deportare a evreilor
europeni, dintre care cei mai mulţi din spaţiul german, către
est. A fost doar parţial pus în practică.
...sigur, nu a fost vorba de un număr nici măcar apropiat
de cel de şase milioane. Excluzând evreii polonezi şi români,
în jur de 750 000 de evrei fuseseră deportaţi, în mod special
în Ucraina, Bielorusia şi Letonia, însă nu toţi evreii polonezi
căzuseră sub dominaţia germană. Pe lângă cei care reuşiseră
să fugă înainte sau după ocuparea germană, mai multe sute
de mii sau probabil aproape un milion fuseseră deportaţi
din Polonia de către ruşi în 1940 şi împrăştiaţi în toată
N.j. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Uniunea Sovietică. Predominant, evreii polonezi prinşi de


către germani fuseseră îngrămădiţi în ghetouri în Polonia de
est (la graniţele din 1939).
Ce s-a întâmplat cu toţi aceşti oameni nu poate fi
stabilit decât în linii foarte generale, pentru că toate
teritoriile în care evreii fuseseră deportaţi deveneau teritorii
sovietice după război, şi pentru că puterile victorioase au
orchestrat multe distrugeri de date. Cu toate acestea, sunt
dovezi suficiente pentru a ne permite să vedem aproximativ
ce s-a întâmplat. Cu toate că este foarte verosimil ca mulţi
dintre ei să fi pierit în condiţiile haotice care însoţeau
retragerea germană, este ştiut faptul că un mare număr de
evrei, predominant de naţionalitate poloneză, au fost
absorbiţi în Uniunea Sovietică, iar restul deportaţilor se
stabiliseră în Palestina, în Statele Unite sau Europa.
Bolile, în special tifosul, infestaseră lagărele de
concentrare germane încă de ia începutul războiului. O
epidemie de tifos la tabăra Belsen, de exemplu, este
invocată ca cea mai importantă cauză a deceselor, deter-
minată la rândul ei de „pierderea totală a controlului" către
sfârşitul războiului, şi de o „politică deliberată". Butz
sugerează că scenele cu „numeroase cadavre neînhumate"
se repetau şi în alte lagăre germane din aceleaşi motive.
Epidemia îi prinsese pe responsabilii de la Auschwitz cu
insuficiente dispozitive de incinerare. („Era o politică a
germanilor atunci, de a incinera trupurile prizonierilor care
N.j. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

decedau.") Epidemiile erau de asemenea „răspândite şi în


ghetouri", potrivit germanilor, din cauza „lipsei de disciplină
din partea evreilor".
Printre numeroasele tipuri de lagăre germane, doar 13
erau „lagăre de concentrare" şi doar şase erau „presupuse"
a fi „lagăre de exterminare". Doar două lagăre, Auschwitz şi
Lublin, intrau în ambele categorii mai sus menţionate.
Numărul de deţinuţi din întreg sistemul german de lagăre
era de „224 000 în august 1943 şi 524 000 un an mai târziu".
Butz se concentrează pe Auschwitz datorită notorietăţii
pe care a căpătat-o. De fapt, era doar un grup de lagăre
învecinate, care constituiau un obiectiv industrial uriaş, care
includea procese de hidrogenare şi o fabrică de cauciuc
sintetic „Buna", care folosea atât personal liber cât şi
prizonieri. Birkenau era un lagăr satelit foarte important
având cel mai mare număr de deportaţi şi prizonieri.
Capacităţile de deţinuţi ale acestor două lagăre erau de 20
000, respectiv 35 000 (între 30 şi 60% femei), fiind cel mai
mare complex de lagăre din sistemul german. Pe lângă dis-
cutarea activităţilor şi funcţionării acestor lagăre, Butz
examinează ideea cum că la Birkenau „se desfăşura un
program de exterminări în masă a evreilor prin folosirea de
camere de gazare, evreii fiind transportaţi la Auschwitz
pentru acest scop".
Pentru a discredita „legenda exterminării", Butz
contestă datele existente, scoţând la iveală anumite
N.j. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

„inconsecvenţe şi imposibilităţi". Printre acestea sunt şi


inconsecvenţele numărului de exterminaţi, variind între 750
000 şi 7 000 000. Colonelul Rudolf Hoess, comandant la
Auschwitz din mai 1940 până spre sfârşitul lui 1943,
recunoaşte în mărturia sa că au existat 2,5 milioane de
victime, fapt pe care Butz îl pune la îndoială. Acesta din
urmă, de asemenea respinge existenţa camerelor de gazare
pentru scopuri de exterminare, afirmând că acestea erau
folosite pentru dezinfectarea hainelor, pentru distrugerea
păduchilor - purtătorii tifosului. Camerele de gazare
deghizate ca duşuri, erau într-adevăr duşuri: „toate scrierile
supravieţuitorilor, sincere sau inventive,... relatau aceeaşi
procedură de primire în lagărele germane: dezechipare,
raderea părului, duş, şi îmbrăcarea cu haine noi sau haine
vechi dezinfectate". Hoess se referea la această procedură
ca la o încercare de a păcăli victimele. în schimb, Butz
spune:
în orice caz, Birkenau era, într-adevăr, „o tabără a
morţii"; morţi, muribunzi şi oameni bolnavi erau trimişi
acolo şi după construcţia crematoriilor, morţii erau
incineraţi. Dacă este să se pretindă existenţa unui „lagăr de
exterminare" când nu există aşa ceva, ce variantă mai bună
decât un „lagăr al morţii" există?

Pentru a-şi întări afirmaţiile despre numărul exagerat de


decese în rândul evreilor, Butz demonstrează detaliat că la
acea vreme, nu exista o asemenea capacitate în crematorii
pentru a prelua un asemenea număr de decedaţi.
Textul nu se limitează la evenimente şi discuţii
referitoare la cazul Auschwitz. Sunt oferite informaţii şi
despre alte lagăre pentru a consolida argumentaţia. Un
capitol întreg se concentrează asupra cazului evreilor
maghiari, adică, asupra presupuselor deportări care
numărau 400 000 de persoane, prin intermediul căilor
ferate până la Birkenau, unde toţi se presupune că ar fi fost
ucişi. Mai departe, discuţia continuă concentrân-du-se însă
asupra inculpaţilor din diferitele procese, printr-o analiză a
reacţiilor lor în faţa scopurilor şi rezultatelor pe care la
conştientizau.
O aserţiune constantă pe parcursul textului se referă la
originile şi promovarea păcălelii: evreii sionişti sunt sursa
propagandei. „Ideea de exterminare a evreilor îşi găseşte
originea nu în rândul serviciilor secrete aliate, ci în
activităţile Congresului Mondial Evreiesc..." Cât despre nu-
mărul de şase milioane, Butz îi urmăreşte traseul,
identificându-i originea în declaraţia rabinului Israel
Goldstein din 13 decembrie 1942, publicată în ziarul New
York Times, potrivit căreia existau „dovezi autentificate"
pentru masacrarea a două milioane de evrei şi pentru
„planificarea exterminării totale a evreilor" de către nazişti.
Până în 20 decembrie 1942, un număr de circa cinci
milioane, aflaţi „în pericol de a fi exterminaţi" s-a adăugat la
primele estimări. Pagini întregi din New York Times, din
iunie 1942, şi până în aprilie 1943, fiecare prezentând
tirania naziştilor împotriva evreilor, sunt descrise de autor
pentru a întări suspiciunile unei propagande minuţios şi
gradat orchestrate. Imediat, Congresul Evreiesc
________________700 de cărţi interzise g7
Mondial raporta numărul de 5 721 800 de evrei
„dispăruţi" către Tribunalul Militar Internaţional de la
Nurenberg.
Americanii şi britanicii au adoptat aceste atrocităţi ca
„bază propagandistă pentru război", şi apoi au alimentat
focul cu şi mai multe informaţii şi date. Butz nominalizează
persoane de o considerabilă importanţă din guvernul
american care şi-au dedicat energia şi creativitatea exact
acestui scop. în mod special se referă la influenţa
Secretarului de Stat al Trezoreriei Henry Morgenthau Jr.
(care se afla în conflict cu unii lideri din Departamentul de
Stat), care s-a implicat în politica externă pentru a continua
„lunga sa cruciadă împotriva Germaniei". El este de
asemenea implicat în cauza sionistă; numele său şi cel al
departamentului pe care îl conduce sunt asociate în text cu
Congresul Evreiesc Mondial şi cu liderul acestuia, rabinul
Stephen S. Wise. Una din realizările acestui grup a fost de a-
l convinge pe preşedintele Franklin D. Roosevelt să creeze
Consiliul Refugiaţilor de Război (CRR), un „instrument al lui
Wise şi al altor sionişti", care imediat a publicat „cea mai
semnificativă realizare de propagandă a sa", o broşură,
Lagărele Germane de Exterminare: Auschwitz şi
Birkenau. Broşura este identificată drept „naşterea oficială
a tezei exterminării prin camere de gazare la Auschwitz".
Sigur că CRR nu a reuşit să schimbe opiniile oamenilor
de la Departamentul de Stat care respinseseră propaganda
exterminării încă de la început. într-o discuţie privată cu
fjosiah] DuBois, se menţiona că aceştia erau foarte direcţi în
a-şi exprima opinia despre raportul CRR: „Chestii de genul
acesta tot vin dinspre Berna de prin 1942... Nu uitaţi, este
vorba de un evreu care vorbeşte despre evrei."... „Este doar
o campanie a evreului Morgenthau şi a colaboratorilor săi
evrei."

ISTORICUL CENZURII
Atacuri la adresa cărţii Farsa secolului XX au luat
diferite forme. Una dintre acestea a avut loc în noiembrie
1984 la convenţia Asociaţiei Bibliotecilor din California
(ABC) şi înainte de aceasta, în 1983, la Biblioteca Torrance,
din California. Cele două incidente au fost practic con-
comitente şi interconectate; amândouă l-au implicat pe
David McCalden, director (în 1985) al Truth Mission, şi fost
director la Institute for Historical Review.
Lui McCalden nu i-a fost oferit spaţiu de expoziţie la
evenimentul de la biblioteca din Torrance City, „Săptămâna
Cărţilor Interzise". Bibliotecarul
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________________________________/ 00 de cărţi interzise ^

acesteia, James Buckley, indica faptul că intenţia lui


McCalden era de a expune cărţi care „relatau păreri
părtinitoare ale unor autori obscuri". Pe lângă Farsa
secolului XX, alte titluri includeau Jurnalul Annei Frank 25 şi
Did S/x Million Really Die? (Chiar au murit şase milioane
de oameni?) de Richard Harwood. Preşedintele Southern
California Coalition for Intellectual Freedom, Jeffrey
Selth, bibliotecar la Universitatea California din Riverside,
sugera ca viitoarea convenţie anuală a ABC, să servească
drept spaţiu alternativ pentru expoziţia lui McCalden. Selth
simţea că McCalden fusese tratat în mod nedrept.
în primăvară, directorul executiv al ABC, Ştefan Moses,
el însuşi evreu refugiat din calea naziştilor, i-a aprobat lui
McCalden atât spaţiul pentru expunere cât şi o sală de
conferinţe pentru a găzdui o discuţie despre istoria
revizionistă, pentru a include „o privire de ansamblu asupra
cenzurii severe şi a terorismului intelectual care inhibă orice
discuţie deschisă şi obiectivă asupra acestei probleme
controversate". Când, în septembrie 1984, mai mulţi
membri ai consiliului au aflat de posibilitatea existenţei
unui asemenea forum de discuţii sub auspiciile ABC, au
început protestele. Un fost membru al consiliului, „fiindu-i
dictat de conştiinţă", a înştiinţat Comitetul Evreiesc
American. Simţindu-se ameninţat de iminenţa unor
demonstraţii evreieşti organizate care ar fi afectat ABC,
precum şi renumele său personal, Moses a anulat
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________________________________/ 00 de cărţi interzise ^

înţelegerea cu McCalden. Când acesta a declarat că va da în


judecată ABC pentru încălcarea contractului, înţelegerea a
fost readmisă. La 13 noiembrie, Moses spunea: „îmi tot vine
în minte acelaşi citat mereu... ,S-ar putea să nu fiu de acord
cu cei vei spune, dar voi apăra cu preţul vieţii mele dreptul
tău de a spune ce ai de spus', şi chestiunea e, că, fie că
sunteţi de acord cu el sau nu, ca publicist, McCalden are
drepturile lui."
La 16 noiembrie însă, Moses şi ABC au cedat la
presiunea unor „obiecţii serioase" din partea unor oficiali
din California, precum Willie Brown, şi din partea Primarului
din Los Angeles Tom Bradley şi a Consiliului Oraşului Los
25
furnalul Annei Frank : 12
Angeles. Acesta din urmă a votat în unanimitate pentru
retragerea Bibliotecii din Los Angeles din ABC, dacă nu ar fi
fost reziliat contractul cu McCalden. Un membru al Poliţiei
Los Angeles îşi exprima temerile pentru siguranţa lui Moses,
din cauza membrilor unei organizaţii militante evreieşti,
aceasta adăugându-se la presiunile din partea
colaboratorilor de a boicota organizaţia şi evenimentul.
Rezilierea contractului a fost respinsă de Bernard
Krussman, preşedintele ABC (care este evreu), şi de Carol
Sobei, director asociat al ABC California de Sud, pe motive
care ţineau de libertatea intelectuală şi libertatea de
expresie.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________________________________/ 00 de cărţi interzise ^

într-un alt caz, cartea a fost interzisă la Universitatea din


Calgary (Canada), de către Poliţia Canadiană, la 8 august
1984. Canada interzisese cartea pe baza unei legi care
interzicea importul de materiale considerate defăimătoare,
trădătoare, imorale sau indecente; aşa numita hate (rime
(delictul ură), făcea parte din această categorie. Includerea
textului Iarsa secolului XX pe lista de cărţilor interzise
fusese operată în urma plângerii organizaţiei B'nai B'rith,
împotriva distribuţiei unei asemenea (ărţi. Biblioteca
Universităţii din Calgary cumpărase cartea înainte ca
importul acesteia să fie interzis de lege. Directorul
bibliotecilor din Calgary la acea vreme, Alan MacDonald, şi
Asociaţia Bibliotecilor din Alberta, au condamnat
interdicţia. MacDonald invoca „responsabilitatea
Universităţii de a pune la dispoziţie studenţilor toate
materialele de natură intelectuală indiferent de punctele de
vedere susţinute". Preşedintele I igii Drepturilor Omului
B'nai B'rith, David Matas era şi el acord că este nepotrivit să
fie confiscată cartea din universitate, întrucât aceasta nu
este „cu adevărat o sursă de propagandă şi ură, dacă
acestea din urmă sunt respinse".
Susţinută şi de preşedintele Norman Wagner,
universitatea a decis să lupte împotriva deciziei. O plângere
cuprinzătoare a fost depusă împotriva acţiunii
departamentului vămilor. Potrivit lui Tom Eadie, actualul
director al bibliotecilor, şi lui MacDonald, cele două
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________________________________/ 00 de cărţi interzise ^

exemplare din Farsa secolului XX, au fost înapoiate


bibliotecii la 17 septembrie 1984. „Detaliul tehnic" pe baza
căruia s-a luat decizia era că textul fusese cumpărat înaintea
intrării în vigoare a legii.
MacDonald a relatat două evenimente ulterioare în
Canada. în ianuarie 1995 un exemplar din Farsa secolului
XX, a fost confiscat de la biblioteca publică rurală din
Didsbury. A fost distrusă în aceiaşi zi. în 1983, James
Keegstra a fost demis din funcţia de profesor pe motiv că
introdusese în programă materiale care negau Holocaustul,
materiale care includeau şi respectivul text. După un proces
lung, Keegstra a ieşit învins.
Proteste în campusul Universităţii Northwestern unde
era profesor Arthur R. Butz, au însemnat cel de-al treilea
incident legat de acest titlu. O primă parte a acestuia a avut
loc în ianuarie 1977. O controversă în campus şi în rândul
comunităţii izbucnea odată cu publicarea unei ştiri în ziarul
studenţesc The Daily Northwestern, care discuta apariţia
textului lui Butz. Au fost emise nişte petiţii semnate de către
membri, profesori şi studenţi ai facultăţii, cu scopul final de
a-l cenzura pe autor. Petiţiile avertizau faptul că textul
conţinea „o legitimizare academică pentru propaganda
antisemită" şi criticau conducerea pentru lipsa unei „reacţii
de dezaprobare la adresa cărţii". Nici preşedintele
universităţii nici rectorul nu au negat în niciun fel faptul că
Butz avea dreptul să publice ceea ce doreşte.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________________________________/ 00 de cărţi interzise ^

Un incident comparabil cu cel petrecut la Universitatea


Northwestern în 1994 a cauzat anularea unei încercări de
„revizionism al Holocaustului", care urma să ia forma unei
prezentări ţinute chiar de Butz. Colegiul Rezidenţial pentru
Afaceri Publice, prin preşedintele secţiei studenţilor, Dan
Prosterman, i-a oferit ocazia lui Butz de a se exprima public.
în dezbaterea aprinsă ce a urmat în rândul studenţilor din
campus referitoare la evenimentul ce urma să aibă loc, unii
susţineau dreptul lui Butz de a se exprima, în timp ce alţii,
simţindu-se jigniţi, de opuneau acordării unei astfel de
ocazii. Discursul a fost anulat, după ce preşedintele stu-
denţilor, Peggy Barr, i-a anunţat pe studenţi că pentru a fi
asigurată securitatea evenimentului, trebuie plătită suma
de 1 500 de dolari. în ciuda acestui fapt, în jur de 120 de
demonstranţi s-au adunat pentru a protesta împotriva
revizonismului Holocaustului. Alţi studenţi - Posterman şi
alţi membri ai Colegiului Rezidenţial pentru Afaceri Publice -
şi-au exprimat dezamăgirea că din partea conducerii nu s-au
făcut demersuri pentru a obţine fondurile necesare.
Profesorul Charles Thompson susţinea că presupusa
problemă financiară ar fi fost parte din „campania de
intimidare" a universităţii împotriva ideii ca Butz să îşi
prezinte argumentele. Acesta din urmă declara că aceasta a
fost singura ocazie când a fost „aproape" de a şi le prezenta.
O alta controversă legată de libertatea academică şi de
cea de expresie s-a desfăşurat în timpul semestrului de
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________________________________/ 00 de cărţi interzise ^

toamnă al anului 1996, când Sheldon Epstein, lector la


Facultatea de Inginerie a Universităţii Northwestern, a
descoperit că Butz îşi crease o pagină de Internet sub egida
universităţii. Epstein a criticat pagina lui Butz, şi rolul
universităţii, în timpul unui curs de inginerie; acesta a fost
catalogat de către decanul facultăţii Jerome Cohen drept un
subiect „nepotrivit" pentru un curs de inginerie, astfel că
Epstein a fost avertizat. El însă a adăugat că în cursul lui este
cuprinsă şi o secţiune despre „etică şi responsabilitate
socială în inginerie", astfel că le-a solicitat studenţilor
pentru acel curs să se documenteze şi despre Holocaust.
Aceste acţiuni au dus la desfacerea contractului de muncă al
lui Epstein. Cohen susţinea că dacă lui Epstein i-ar fi fost
permis să continue, atunci Butz ar fi avut dreptul de a-şi
apăra opiniile chiar la acel curs; Cohen mai adăuga:
„Aceasta este o facultate de inginerie, nu un câmp de luptă
politică." Preşedintele Universităţii Northwestern, Henry
Bienen, a întărit politica de acces la Internet pentru orice
scop legal, în tradiţia libertăţii academice şi de expresie.
Dacă ar fi „interzis" accesul lui Butz la pagina universităţii,
ce ar fi urmat după aceea? într-o declaraţie pe Internet,
universitatea a catalogat părerile lui Butz drept „insulte
revoltătoare" la adresa victimeleornaziştilor şi a familiilor
acestora, dar că în acelaşi timp „nu pot fi luate măsuri
bazate pe conţinutul părerilor domnului Butz cu privire la
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________________________________/ 00 de cărţi interzise ^

Holocaust, fără a submina principiul vital al libertăţii


intelectuale pe care politica noastră încearcă să îl apere".
într-un interviu telefonic din martie 1996, Butz a
dezvăluit faptul că ediţia germană a cărţii este inclusă în
categoria cărţilor nerecomandate în Germania. Restricţiile
sunt atât de drastice, încât au practic valoarea unei cenzuri.
Cartea nu poate fi expusă sau promovată; comenzile prin
poştă ale cărţii sunt strict limitate.
Legea canadiană la care se făcea referire mai devreme a
fost de asemenea invocată pentru a interzice Did Six
MilHon Really Die? de Richard Harwood. Editorul, Ernst
Zundel, un imigrant din Germania de Est, a fost găsit vinovat
în 1985 şi încarcerat timp de 15 luni, apoi ţinut sub
supraveghere timp de trei ani, fiindu-i de asemenea interzis
să publice vreun material legat de Holocaust. A fost găsit
vinovat de către un tribunal districtual de a „fi publicat în
mod conştient informaţii false, care puteau cauza
intoleranţă rasială sau socială" şi care „de asemenea,
considerau masacrul evreilor din timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial drept o păcăleală şi o conspiraţie menită a
obţine compensaţii de la statul german".
FERMA ANIMALELOR (ANIMAL FARM)

Autor: Ceorge Orwell


N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________________________________/ 00 de cărţi interzise ^

Data şi locul publicării inţiale: 1945, Anglia; 1946,


Statele Unite Edituri: Secker & Warburg; Harcourt, Brace
& World Forma literară: roman

REZUMAT
Subtitlul cărţii lui George Orwell, „Un basm", relevă
faptul că nu se concentrează asupra realităţii în sensul
tradiţional. într-adevăr, personajele sale sunt animale care
se răscoală împotriva oamenilor şi preiau controlul la ferma
Manor, redenumind-o Ferma Animalelor. Orwell, citat de
C.M. Woodhouse, din The Times Literary Supplement, în
prefaţa ediţiei 29 Signet Classics (datată 6 august 1954)
scria: „Fiecare rând de operă serioasă scris după 1936 a fost
îndreptat, direct sau indirect, împotriva totalitarismului...
Ferma Animalelor a fost prima carte în care am încercat,
cât se poate de conştient..., să contopesc scopul politic cu
cel artistic într-un întreg."
Revolta animalelor porneşte de la bătrânul Major, vierul
multi-pre-miat, care adună animalele într-o noapte pentru a
le comunica visul său ciudat. El predică despre starea
înjositoare a animalelor faţă de oameni, munca grea pentru
care nu există altă recompensă în afara furajelor şi a
adăpostului; pentru că omul consumă fără a produce,
animalele trebuie să îi duşmănească pe oameni. Visul său
prezice că Omul va dispărea iar animalele vor domni în
libertate.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________________________________/ 00 de cărţi interzise ^

însufleţiţi de noua perspectivă, animalele încep să


plănuiască în secret o rebeliune. Porcii, consideraţi a fi cei
mai inteligenţi, preiau conducerea, prin Snowball şi
Napoleon. Câteva luni mai târziu, pe când domnul Jones se
îmbată şi doarme ziua întreagă, uitând să hrănească
animalele, acestea, mânate de foame şi frustrare furioasă,
trec la fapte. în cele din urmă, preiau controlul fermei.
La început, este o fericire totală; se proclamă egalitatea
între animale. Sunt concepute Şapte Porunci care sunt scrise
pe pereţii grajdului, exprimând faptul că: „Toate animalele
sunt egale" şi alte principii, cele mai multe reflectând
animozitate faţă de oameni şi obiceiurile lor. Animalele
muncesc din greu împreună, îndeplinind sarcinile fermei
pentru binele comunităţii. Boxer, calul, este de maximă
importanţă, cu energia şi puterea sa, stabilindu-şi pentru
sine un moto: „Voi munci şi mai mult". Mai târziu, sub
comanda lui Snowball, animalele resping un contraatac din
partea lui Jones şi a oamenilor lui. După acest eveniment, în
rândul animalelor domneşte un şi mai grandios spirit de
devotament.
Fericirea şi egalitatea încep însă să se erodeze: mai întâi,
porcii îşi păstrează în secret laptele zilnic doar pentru ei;
apoi confiscă şi merele scuturate de vânt. Pare normal ca ei
să preia conducerea şi să coordoneze activităţile fermei, şi
la fel de normal ca ei să muncească doar la planificare şi
coordonare, nu şi pe câmp. Animalele mai puţin inteligente
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________________________________/ 00 de cărţi interzise ^

acceptă situaţia şi nu înţeleg certurile dintre Napoleon şi


Snowball.
Disputele lor ajung la un punct culminant în legătură cu
moara de vânt propusă de Snowball. Tocmai când părea să
fi câştigat voturile, Napoleon scoate un ţipăt ascuţit; nouă
câini imenşi, pe care i-a dresat în secret, dau buzna în grajd
şi îl atacă pe Snowball, care cu greu reuşeşte să scape. Astfel
începe regimul autocratic al lui Napoleon, iar animalele
derutate sunt prea şocate şi înspăimântate ca să reacţioneze
la noile decrete. Noile cuvinte de ordine sunt acum
„loialitate şi obedienţă".
Animalele îşi preiau treburile, în timp ce Napoleon
înăspreşte controlul, solicitând mai multă muncă din partea
lor, pentru mai puţină hrană şi cu mai puţin timp liber. Când
Napoleon stabileşte relaţii comerciale cu inamicul, apare un
sentiment vag de nelinişte în rândul animalelor; cu toate
acestea, ele acceptă asigurările date de Squealer, purtătorul
de cuvânt al lui Napoleon. De asemenea, acceptă că
Snowball este făcut ţap ispăşitor pentru tot ce se întâmplă
rău la fermă, la început aducându-se acuzaţii moderate,
apoi exagerându-se până la a i se pune la îndoială scopurile
sale iniţiale, ba chiar acuzându-l de trădare prin legături cu
inamicul. La o reuniune, Napoleon, înconjurat de câinii săi
mârâind, cere „mărturii" despre toate animalele neloiale;
de pe urma acestora, la comanda sa, animalele găsite
vinovate sunt măcelărite pe loc de către câini.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________________________________/ 00 de cărţi interzise ^

Aceste umilinţe sunt suportate în continuare.


Animalele, speriate şi îngrijorate, sunt îndurerate. Ele
înţeleg că este oarecum în primejdie idealul lor legat de o
„societate de animale eliberate de foame şi de bici, egale,
fiecare muncind după puterile sale, cu cei puternici
protejându-i pe cei mai slabi". Cei mai isteţi dintre ei, caii
Boxer şi Clover, şi capra Muriel, observă că unele lozinci par
a fi modificate - clauza „fără motiv" - a fost adăugată la
porunca „nici un animal nu va ucide pe altul" - dar
1 00 de cărţi interzise
nu sunt siguri de aceasta, nici nu îşi mai amintesc cum era lozinca originară.
în lunile ce au urmat, este respinsă o nouă invazie, dar cu un succes mai puţin
grandios. Napoleon, spre deosebire de Snowball, conduce din spate forţele animalelor. Boxer,
rănit în atac, continuă să muncească, dar se prăbuşeşte din cauza epuizării. Se pretinde că
este dus la un veterinar pentru tratament, dar este ridicat de un camion pe care scrie: „Abator
de cai şi fabricant de clei". Această realitate este negată cu vehemenţă de Squealer, fiind
etichetată drept „zvon răuvoitor". Câţiva ani mai târziu, doar câteva dintre animalele de la
început mai trăiesc. Rebeliunea a pălit în memoria lor; animalele care apar nu ştiu nimic
despre ea. Trei evenimente cutremurătoare încheie „basmul": porcii încep să meargă pe pi-
cioarele din spate; o singură poruncă rămâne pe pereţii grajdului: „Toate animalele sunt
egale, dar unele animale sunt mai egale decât altele"; Napoleon organizează o petrecere,
invitaţi fiind fermierii din împrejurimi. Clover împreună cu alte animale privesc pe fereastră în
timp ce, într-un toast, Napoleon este lăudat de către un fermier pentru disciplina impusă
„animalelor inferioare", şi pentru că a reuşit să le facă să mun cească mai mult, chiar cu mai
puţină hrană. în toastul de răspuns, Napoleon anunţă că numele fermei se schimbă din Ferma
Animalelor în Ferma Manor. în timp ce animalele de afară privesc, porcii şi oamenii dinăuntru
devin imposibil de deosebit - „din porc în om, şi din om în porc, şi din nou din porc în om;
dar era deja imposibil să-i deosebeşti."

ISTORICUL CENZURII

Ferma Animalelor a fost una dintre cele 64 de cărţi de ficţiune interzise predării în
şcoli, la liceele Bay şi Mosley din Panama City, Florida, la 7 mai 1987. Acţiunea a fost
întreprinsă de către inspectorul din districtul Bay, Leonard Hali. Cu toate că şase zile mai
târziu, cărţile au fost reintegrate în programă de către Consiliul Educaţiei din districtul Bay,
controversa nu s-a încheiat acolo. Situaţia şi problemele apărute sunt discutate în detaliu în
istoria cenzurii cărţii / Am The Cheese de Robert Cormier.
O documentare asupra problemei cenzurii în şcoli, realizată în districtul DeKalb,
Georgia, în 1982 pentru perioada 1979-1982, a relevat faptul că Ferma Animalelor a fost
ţinta unor.obiecţii din pricina teoriilor sale politice (documentarea nu oferă însă detalii).

Un studiu comparativ al cenzurii aplicate asupra


cursurilor de engleză din statul New York, a fost realizat în
1968 de Comitetul de Apărare împotriva Cenzurii „New York
State English Council". Rezultatele sale, bazate pe 160 de
cazuri, arată că Ferma Animalelor este printre primele pe
lista „cărţilor problemă"; motivul citat era acela că „Orwell
era comunist".
Un studiu realizat în statul Wisconsin în 1963 a arătat că
Societatea )ohn Birch a atacat indicarea romanului Ferma
100 de cărţi interzise

Animalelor pentru lectură în şcoli; ei se opuneau expresiei


„masele se vor revolta."
Sub titulatura de „index al cărţilor cenzurate", Jonathon
Green în Inciclopedia Cenzurii identifică Ferma Animalelor
ca fiind una dintre cărţile „cel mai des" cenzurate.

FIICA LUI BURGER (BURGER'S DAUGHTER)

Autor: Nadine Gordimer


Data şi locul primei publicări: 1979, Marea Britanie;
1979, Statele Unite Editura: jonathan Cape; Viking Press
Forma literară: roman

REZUMAT
Lionel Burger nu este personajul principal al romanului
Burger's Daughter. Cu toate acestea, romanul se
desfăşoară în jurul lui, viaţa fiicei sale Rosa fiind parcă
dominată de el. Lionel, un afrikaner26 alb dintr-o familie
bogată, este un reputat doctor, dar şi-a câştigat notorietatea
ca lider al Partidului Comunist din Africa de Sud şi prin
activităţile îndreptate împotriva sistemului guvernamental
de apartheid. împreună cu cea de-a doua lui soţie, Cathy, a
construit un cămin, în care africanii negri sunt bineveniţi
într-o atmosferă de egalitate, un cămin în care conştiinţa
socială şi responsabilitatea sunt mereu prezente. Ambii
părinţi se văd mereu ameninţaţi de o iminentă arestare; şi,
1 00 de cărţi interzise

într-adevăr, Lionel moare bolnav în închisoare, în cel de-al


treilea an al condamnării sale pe viaţă, în timp ce Cathy
moare de scleroză multiplă, cauzată tot de perioada de
detenţie. Contextul socio-politic al acestor evenimente este
Africa de Sud
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

" Locuitor al Africii de Sud de origine olandeză (n.r.).


în martie 1960, cu masacrul de la Sharpeville, în
copilăria Rosei, şi revoltele studenţeşti din Soweto din iunie
1976, la vremea maturităţii.
In ciuda influenţei puternice a lui Lionel în vieţile
personajelor romanului, povestea este totuşi a Rosei. Anii ei
de copilărie sunt punctaţi prin activităţi care marchează
filozofia şi aşteptările părinţilor ei. Povestea începe când
Rosa avea 14 ani, aşteptând în faţa închisorii cu o plapumă
şi o sticlă cu apă fierbinte pentru a le da mamei sale -
reţinută de către poliţie în cursul nopţii şi încarcerată. Dar
această imagine nu este pe atât de relevantă pe cât este
faptul că în dopul sticlei era ascuns un bileţel, aparent
neimportant în caz că ar fi fost descoperit, în care îi era
comunicată mamei starea tatălui ei. Câţiva ani mai târziu, la
vârsta de 17 ani, pretinzând că este logodită cu un deţinut
politic, un colaborator cunoscut al tatălui său, Rosa obţine
permisiunea de a-l vizita pe acesta în închisoare. în aceste
vizite lunare, ea îi comunică informaţii sub forma unor
scrisori de dragoste şi primeşte înapoi informaţii despre
prizonierii politici sub forma nuanţelor vocale şi a gesturilor.
Amintirile timpurii ale Rosei ilustrează activităţile
părinţilor ei în gospodărie. în seara masacrului de la
Sharpeville, lideri ai Congresului Naţional African (ANC),
membri ai Congresului Pan-African, avocaţi şi diverse alte
persoane, adunaţi în casa familiei Burger, discută schimbări-
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 1 00 de cărţi interzise

le situaţiei politice. în extrema opusă, evenimente


încununate de succes, precum boicotarea unui marş,
eliberarea unui lider din închisoare, sau decizia de
nevinovăţie în favoarea lui Lionel, îi aduce, de asemenea,
împreună pe devotaţii oameni anti-apartheid, albi şi negri
deopotrivă, în casa familiei Burger. La fel de vie în amintirea
ei este şi Boasie, un copil de vârsta Rosei provenind din
familia de negri a unui lider al ANC, care locuieşte la ei, cât
timp acesta din urmă lipseşte din ţară. îşi aduce aminte cum
au învăţat să înoate împreună, luptându-se pentru „a se
agăţa de părul ud de pe pieptul cald al lui Lionel Burger în
piscina rece". Se despart odată ce ambii părinţi ai Rosei sunt
încarceraţi; nu îl mai vede decât peste mulţi ani la Londra, o
întâlnire care o traumatizează emoţional.
Şi în amintirile sale din adolescenţă şi tinereţe, Rosa
induce o notă de resentiment faţă de pretenţiile unei relaţii
de familie care îi atribuie anumite obligaţii - stând în faţa
închisorii, aşteptându-şi mama, urmărind procesul tatălui
timp de 217 zile, toate în văzul lumii. Chiar o nuanţă de
mânie la adresa părinţilor apare, datorită aşteptărilor
acestora de a-şi juca rolul de logodnică a puşcăriaşului.
După moartea mamei, apoi şi a tatălui, nota de aversiune
creşte la ideea că „devotaţii" o vor aştepta să continue
activitatea părinţilor şi angajamentele lor sociale. După cum
reflectează ea:
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

Chiar şi animalele au instinctul de a se feri de suferinţă.


Instinctul de a fugi. Probabil că este o boală să nu îţi poţi
trăi viaţa ta... având dreptatea definită în termeni de
respect pentru proprietate, veghind la inocenţa copiilor
pentru apărarea drepturilor lor, având dragoste pentru
procrearea lor şi grijă doar unul de celălalt. Este boala de a
nu putea ignora suferinţa altor oameni, acea condiţie
pentru o viaţă sănătoasă şi obişnuită.
Suferinţa la care se face referire este cea a populaţiei de
culoare. Această suferinţă nu este ilustrată explicit, ci doar
marginal prin referiri la unele execuţii, proteste şi
încarcerări, sau la opresiunea şi interdicţiile de (irculaţie. în
schimb, atenţia se concentrează asupra raidurilor în urma <
ărora sunt închişi unul sau altul, sau amândoi părinţii
(ultimul condu-«ând la judecarea lui Lionel cu condamnare
la închisoare pe viaţă), pre-cum şi pe alţi membri de partid.
Cathy Burger şi alţii sunt împiedicaţi să mai aibă anumite
activităţi, sau să mai călătorească prin ţară, sau chiar li se
impune arest la domiciliu, fără drept de a se întâlni cu alte
persoane. Este prezent şi sentimentul de a fi urmărit:
autorităţile ştiu de locuinţele Rosei, de iubiţii ei, de
călătoriile ei, de legăturile ei - ea trebuie să relateze despre
fiecare vizită sau musafir, în caz că este interogată.
Cititorul ştie faptul că autorităţile cunosc detalii despre
vizitele ei la Pretoria, pe cine vizitează, la ce date şi cât de
frecvent. Scopul ei este de a obţine un paşaport pentru a
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 1 00 de cărţi interzise

părăsi ţara (fiindu-i interzis accesul la un paşaport prin


proceduri normale), pentru că după cum spune ea: „Aş dori
să vizitez Europa". După un an, Rosa obţine paşaport
(înţelegând unde nu trebuie să călătorească şi cu cine nu
trebuie să se asocieze) şi pleacă din Africa de Sud, aşteptând
dintr-un moment în altul să fie oprită chiar şi când se
îndreaptă spre avion. Nu este oprită, dar „camerele de
supraveghere o înregistrează urcându-se în avion".
Cartea a doua relatează evadarea Rosei în Franţa, la
început pentru scurt timp la Paris, mai apoi în sud, unde se
întâlneşte cu prima soţie a lui Lionel, pe care nu o
cunoscuse încă. Katya (Colette), o femeie cu aspiraţii de
balerină, fusese sancţionată de partid pentru „inactivitate"
şi pentru „tendinţe burgheze de a-şi pune viaţa privată în
fruntea priorităţilor". Rosa este copleşită de lumina şi
voluptatea peisajelor; „plăcerea aromelor, priveliştilor şi a
sunetelor, prin ele însele, fără să fie asociate cu nimeni şi cu
nimic". Ea îşi trăieşte viaţa pentru ea însăşi, fără o misiune
socială şi fără supraveghere. în curând, are un iubit cu care
mai târziu îşi stabileşte o întâlnire la Londra.
Şederea în Londra nu decurge conform aşteptărilor.
Iubitul ei nu poate ajunge din cauză că se îmbolnăveşte,
Rosa îşi petrece timpul cu plimbări relaxante prin Londra şi
discuţii cu diverşi oameni la un curs de limba franceză.
Totuşi începe să se gândească la o întâlnire cu oamenii pe
care îşi propusese să îi evite, şi chiar stabileşte una. Se duce
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

la o adunare la care participau şi unii dintre revoluţionarii


sud-africani, fiind imediat recunoscută şi prezentată în
contextul unui discurs despre Africa de Sud, în special
despre Lionel Burger.
Boasie este şi el acolo, dar pare reţinut. Mai târziu în
acea noapte, îi telefonează, dar în loc să îşi reclădească
relaţia din copilărie, o respinge şi pe ea, şi amintirile mamei
şi tatălui ei. Este înveninat de faptul că Lionel este înnobilat
ca un erou, în timp ce tatăl lui, căzut victimă în aceleaşi
condiţii, este dat uitării; albii sunt respectaţi, în timp ce
negrii sunt ignoraţi. Rosa este înfuriată, gândurile şi emoţiile
ei sunt răscolite.
Rosa se întoarce în Africa de Sud şi se angajează ca
fizioterapeut într-un spital din johannesburg. Ea este de
gardă în 1976 când victimele protestelor studenţeşti de la
Soweto ocupă paturile spitalului, în urma reacţiei poliţiştilor
cu mitraliere la pietrele studenţilor. Rebeliunea studenţilor
izbucnise împotriva sistemului separat de educaţie: cei mai
mulţi dintre ei nu se mai întorc niciodată la şcoală după
iunie 1976.
în octombrie 1977 sunt arestaţi sau marginalizaţi mulţi
oameni; sunt interzise multe organizaţii, la fel şi singurul
ziar al negrilor. Printre prizonierii albi se află şi Rosa Burger,
reţinută fără acuzaţii. în orice caz, i se aduc mai târziu
acuzaţii legate de „participare la o conspiraţie de a împlini
scopurile comunismului şi/sau ale Congresului Naţional
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 1 00 de cărţi interzise

African. Acuzaţiile sunt de incitare, complicitate şi ajutor dat


studenţilor participanţi la revolte". Una din dovezile aduse
în întărirea acuzaţiilor este participarea la o „manifestaţie"
a unor cercuri de stânga din Londra.

ISTORICUL CENZURII
Romanul Burger's Daughter a fost interzis în Republica
Africa de Sud la 5 iulie 1979 pe motiv că „punea în pericol
siguranţa statului" şi pentru că îi portretizează pe „albi
drept răi, iar pe negri, drept buni". Mai mult, autoarea a
fost acuzată că ar fi folosit personajul principal ca bază
i'cntru a lansa atacuri împotriva Republicii Africa de Sud".
Comitetul pentru Publicaţii a invocat şase categorii de
încălcări aduse Legii Publi-«.iţiilor din 1974.
în octombrie, însă, comitetul de cenzură a fost contrazis
de către 1 onsiUul de Apel pentru Publicaţii. Decizia
Consiliului a fost luată pe baza sfaturilor primite din partea
unui comitet de experţi literari şi ex-perţi pentru probleme
de securitate, şi în ciuda unor „asperităţi şi blas-i' mii,
referinţe defăimătoare la adresa albilor, şi descrierea
distorsionată .i situaţiei politice din Africa de Sud":
Expertul de stat pe probleme de securitate a decis că
romanul nu constituie un pericol pentru siguranţa
naţională. Experţii literari au concluzionat că primul comitet
de cenzură, interzicând cartea, „şi-au dat proba părtinirii,
prejudecăţilor, şi a incompetenţei literare. Nu a citit
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

romanul în mod adecvat, a distorsionat în mod sever


anumite aspecte citând în mod repetat în afara contextului,
nu a abordat lucrarea aşa cum merită să fie abordată o
operă literară, şi a adus direct şi indirect ofense autoarei
[sic]."
Această schimbare radicală a fost rezultatul modificării
strategiei Di-icctoratului pentru Publicaţii, care administra
sistemul de cenzură din Africa de Sud. Legea Publicaţiilor şi
a Divertismentului din 1974 permi-tea apeluri la decizii de
cenzură făcute de comitete ale directoratului; dreptul de a
face apel era dat Directoratului însuşi, persoanelor cu un
interes financiar, sau organismului care ar fi înaintat iniţial
textul pentru cenzurai
Schimbarea la care se face referire mai sus este că
Directoratul însuşi a făcut apel la decizia luată de propriul
comitet. Fiica lui Burger a fost primul text la care s-a făcut
apel în acest mod, şi primul la care apelul a fost şi admis. Cu
toate acestea, după cum Gordimer însăşi recunoaşte:
„...legile cenzurii rămân totuşi neschimbate".
în mod paradoxal, în 1980, Gordimer a primit premiul
CNA, unul din premiile cele mai prestigioase din Africa de
Sud; pentru romanul fiica lui Burger. A primit de asemenea
şi Premiul Nobel pentru literatură in 1991.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
700 de cărţi interzise
prăsească familia, odată ajuns la Needles, California - este fascinat de | Iu Soţul Rosei o
părăseşte pe aceasta şi familia ei când îşi dă seama că nu reuşeşte să îşi găsească un loc de
muncă şi că nu va avea parte de
.....gresele personale pe care le aştepta. Spre sfârşitul romanului, Rose dă
> i >tere unui copil slab şi subnutrit.
Aşteptările californiene par a fi fost în zadar. înaintea călătoriei,
lama Joad spunea: „Sper că o s-o ducem mai bine în California", dar pe drum mulţi
dintre cei care se întorceau spuneau că anunţurile de muncă |rau false şi că pământul, deşi
bun, era indisponibil lor. Două lucruri se
Io dese a fi fost nişte amăgiri: locurile de muncă şi buna primire. Mii ilr muncitori fuseseră
ademeniţi de speranţa de a găsi de lucru pentru putinele slujbe de sezon care se ofereau.
Familia Joad învaţă lecţia repe-df Rămaşi fără mâncare şi bani, ei acceptă prima slujbă care li
se oferă, • ulegători de piersici, pentru cinci cenţi lădiţa. Sunt introduşi în zona !■ miri cu
ajutorul poliţiei pe motociclete, printre rânduri de oameni pro- i . iind. Şi lor le fuseseră oferiţi
cinci cenţi pentru o lădiţă.

„Uite, Tom" spuse, în sfârşit, Casy. „Mergem să lucrăm acolo. Ei spune că ne dă cinci
cenţi. Noi eram o grămadă. Am ajuns acolo şi ne-a zis că ne dă doar doi cenţi jumate.
Nici măcar un om nu poate să mănânce de banii ăştia, d'apăi dacă mai are şi copii -
Aşa că am zis că nu ne convine. Aşa că ne-a dat afară, şi toţi copoii din lume a venit
peste noi. Şi acum ziceţi că vă dă cinci? Am încercat să stăm împreună şi ne-a mânat
ca pe porci. Ne-a împrăştiat, l-a bătut pe băieţi... Nu mai rezis tăm mult. Unii n-a mai
mâncat de două zile.

Familia Joad şi alţii împreună cu care au fost angajaţi sunt plătiţi după cum le-a fost
promis, dar îndată ce greva este „spartă", salariile se
n"duc la jumătate.
Condiţiile de viaţă se adaugă la mizeria şi dezumanizarea rătăcitorilor, în locul casei
frumoase şi albe la care Mama Joad şi Rose of Sharon visau, ei găsesc adăposturile
„Hooverville" [o referire la programul de ajutor, eşuat, al preşedintelui Hoover], un grup de
vreo 40 de corturi şi (olibe: „Oraşul de cârpe era aproape de apă; iar casele erau corturi; în-
grădirile erau făcute din bălării, casele din carton, o mare grămadă de gunoi/ Acestea sunt
împrăştiate la întâmplare, unele întreţinute mai bine, altele dezordonate. Instalaţii sanitare
nu există, la fel nici apă caldă.

FRUCTELE MÂNIEI (GRAPES OF WRATH)

Autor: john Steinbeck


Data şi locul publicării iniţiale: 1939, Statele Unite
Editura: The Viking Press Forma literară: roman

REZUMAT
Având acţiunea plasată în timpul Marii Depresii, în
Oklahoma şi California - zona „dust bowl"27 şi roditoarea
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
700 de cărţi interzise

ţară a făgăduinţei - Fructele mâniei, relatează chinul


familiei Joad în încercarea de a-şi găsi un loc unde să se
stabilească. Praful nimicise pământul şi le distrusese
culturile an după an; oamenii care trăiesc acolo sunt
neputincioşi. Speranţa generată de anunţatele oportunităţi
de angajare în California şi împodobite cu imagini cu
pământuri roditoare şi înverzite, îi ademeneşte pe oameni
către Vest.
Familia Joad este una dintre miile aflate în această
situaţie. Pornesc la drum într-o maşină decrepită
transformată în camion, având cu ei foarte puţini bani. în
total sunt doisprezece, fără Casy, un fost pastor, care li se
alătură pe drum. De prim rang între ei sunt Mama şi Tata
Joad; Tom, de curând eliberat condiţionat din închisoare,
unde fusese închis pentru uciderea unui om care îl tăiase cu
un cuţit şi Al, un tânăr de 16 ani, care este un şofer şi
mecanic destoinic; şi Rose of Sharon (Trandafir din Şaron)
care este gravidă.
Călătoria dinspre Oklahoma este periculoasă. Ei au
probleme cu rezervele de mâncare şi apă, cu transportul şi
relieful dificil. Deloc surprinzător, maşina lor se strică;
cauciucurile cedează. Priceperea lui Al, cu ajutorul lui Tom, îi
salvează de la o situaţie disperată. Rezervele lor sunt pe
sfârşite, mâncare, apă, reparaţiile la maşină nu mai au mult
de rezistat, sănătatea lor începe să se clatine. Cu toate
acestea, familia Joad reuşeşte să ajungă în California.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
700 de cărţi interzise

Din nefericire, Bunicul Joad moare la primul popas, în


27
Zonă central-sudică a
timp ce soţia lui, aflată într-o stare de degradare fizică şi
emoţională, murise în timpul traversării deşertului. Cel mai
mare dintre fii, Noah, decide să îşi
Două elemente interconectate dezvăluie ideile politico-filozofice lla romanului. Unul
dintre ele este semnalat de distrugerea conceptului 'l' fermă de familie şi a fermierului; al
doilea, are în centru tractorul şi lltf maşini agricole care îi înlocuiesc pe oameni şi pe
animalele lor, i li ându-i neimportanţi.
1
Ferma şi fermierul de familie devin victimele proprietarilor şi ale Im ilor. în Oklahoma,
unde recoltele se pierd an după an, proprietarii, impania şi banca trec la fapte şi le preiau.
Până la urmă, fermierul este îndepărtat de pe pământul său. Dar proprietarii merg şi mai
departe: „Un Om pe un tractor poate înlocui 12 sau 14 familii." Tractorul distruge ide- ■\i
de fermă de familie şi chiar ideea de familie. Mergând în linie dreap- i | mtră pe poarta
fermei, dărâmă clădiri şi garduri. Romanul face deseori telerire la faptul că fermierii au fost
„tractorizaţi".
în California, operaţiunea este în mare parte la fel. Marile companii I i'ioprietarii domină:
ei controlează pământul. Proprietarul mărunt este presat de Asociaţia Fermierilor şi de către
Bancă, „care deţine cea mai ni.ne parte a câmpului şi are drepturi şi pentru restul". Ei
stabilesc salarii-lr de mizerie şi politica de abuzuri. Cum acestea nu sunt suficiente pen-
1111 ,i le satisface lăcomia, un mare proprietar cumpără o fabrică de con vive şi apoi vinde
fructele acesteia la preţ mic, şi fructele conservate la ■ "iisumatori la preţuri mari,
asigurându-şi un profit generos. Fermierul mărunt este spulberat.
în contrast direct, o etică a generozităţii se evidenţiază printre imi-|ranţi. De la început,
când familia Joad îl primeşte pe Casy ca însoţitor da t ălătorie, în ciuda supraaglomerării
vehiculului, până spre scenele de i.ie.it când Rose îl alăptează pe un om înfometat care zăcea
în hambar, axlstă un sentiment profund de întrajutorare. Mama Joad cristalizează li eastă
etică şi contrastul evident: „Am băgat la cap un lucru... îl învăţ toată ziua, tot timpul. Dacă
eşti în necaz, sau în nevoie, tre' să mergi la llraci. Ei sunt singurii care te ajută - singurii."
Două forţe aflate în opoziţie converg pentru a aduce acţiunea romanului la punctul
culminant. Oamenii, disperaţi pentru a găsi o slujbă de culegător de piersici sau bumbac, se
întreabă cum se vor descurca odată ce sezonul de cules se va încheia. „Dacă un om are nişte
cai pe (are-i foloseşte la plug şi la semănat, doar nu îi lasă să moară de foame după ce nu
mai au de lucru." Sărăcia şi disperarea imigranţilor îi uneşte; in< ep să se unească într-un
grup compact, totul culminând cu o grevă •.pontană. Proprietarii, simţindu-şi dominaţia
ameninţată de către „roşii"

Singura alternativă este Weedpatch, tabăra organizată


de către autorităţi. Având un număr limitat de locuri,
funcţionează ca o întreprindere cooperatistă, administrată
şi pusă în funcţie de locuitorii ei, care stabilesc regulile de
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
700 de cărţi interzise

comportament, curăţenie şi ordine, prin comitete alese.


Aceasta are şi toalete, bazine pentru spălatul rufelor, şi alte
facilităţi precum lemnul de foc. La fel de important pentru
familia Joad, care se adăposteşte aici pentru un timp, sunt
relaţiile şi comportamentul comunităţii, sentimentul de a fi
trataţi ca fiinţe umane, unitatea şi atitudinea protectoare.
Tabăra oferită de guvern este percepută de către
proprietarii de pământ ca o „ameninţare roşie" [percepţie
născută din frica de socialism] pentru statutul lor. Când Tom
Joad întreabă, aflat fiind la ferma de piersici, dacă există
apă caldă, este tratat cu dispreţ. Un gardian remarca:
„Apă caldă, pentru numele lui Dumnezeu. O să vrea şi
căzi ăştia", spuse uitându-se urât la cei patru Joad.
...„Din cauza taberelor de la guvern", spuse el. „Pot să
pariez că ăsta a trecut prin tabăra guvernului. Nu vom avea
pace până nu nimicim taberele alea odată. Vă spun eu, că
ăştia or să vrea şi cearşafuri curate, ca nimic."

în timp ce familia Joad stă în taberele guvernamentale,


proprietarii de pământ şi poliţia într-adevăr încearcă să
instige la violenţă pe locuitorii taberei, ca pretext pentru
atacarea acestora.
Neajunsurile fizice sunt intensificate şi de atitudinile
angajatorilor şi ale poliţiei. Imigranţii sunt înghiontiţi şi
bătuţi, acuzaţi şi încarceraţi pentru vagabondaj, pentru
orice reacţie, fie ea şi verbală. Unul dintre „vagabonzi", care
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
700 de cărţi interzise

se plânge de promisiunile nerespectate de salarii, este eti-


chetat drept „comunist": „îţi spun eu că e un «roşu», un
agitator". Alţii sunt avertizaţi: „Să nu cumva să-i ascultaţi pe
aceşti «roşii» blestemaţi. Agitatori."
Comunităţile din Hooverville sunt de asemenea victime
ale acestei situaţii. Oamenii îşi arată condiţia: sărăci şi
înfometaţi, murdari şi zdrenţăroşi. Sunt denumiţi în mod
peiorativ „Okies": „Ei, Okie însemna că ierai dân Oklahoma.
Acum înseamnă că eşti un nenorocit împuţit. Okie însemnă
că eşti un gunoi. Aşa se spune.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

şi încercând să îşi menţină controlul asupra revoltei,


formează un grup de opoziţie împreună cu poliţia şi alţi
cetăţeni. Chiar şi aceştia din u îşi simt ameninţat statutul.
în urma confruntării între cele două grupuri, Casy -
liderul grevei -este omorât şi Tom este dat în urmărire
pentru agresarea ucigaşului Iu' Casy. Aflat în ascunzătoare,
Tom se hotărăşte să preia rolul lui Casy, să îşi unească
oamenii, să îi ajute să îşi atingă ţelul - „să trăiască decent şi
să-şi crească decent copiii".

M-am tot gândit, m-am gândit o grămadă la oamenii


care tre' să trăiască ca porcii, în timp ce bogaţii se lăfăie, şi
unu să aibă un milion de acri, şi o sută de mii de fermieri
buni să moară de foame. Şi mă întrebam ce-ar fi dacă s-ar
strânge toţi ai noştri şi ar protesta, aşa cum au protestat
doar câţiva atunci la ferma Hooper.
în capitolele finale, membrii familiei Joad, după ce l-au
ajutat pe Tom să scape, sunt prinşi de o inundaţie,
neputând să-şi părăsească „căminul" pentru că Rose of
Sharon tocmai năştea copilul ei subnutrit. După naştere şi
odată cu uşoara retragere a apelor, cei trei adulţi rămaşi o
iau cu ei pe Rose of Sharon şi pe cei doi copii, prin apa care
le vine până la piept, către o zonă mai înaltă unde îşi găsesc
refugiu într-un hambar. Acesta este ocupat, observă ei, de
un băiat şi de tatăl lui înfometat; tatăl îi dăduse toată
mâncarea băiatului. Aici familia Joad şi-a găsit un refugiu
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

temporar bun. Dar, la fel ca şi strămoşii lor pionieri, nu au


găsit ţara făgăduinţei.

ISTORICUL CENZURII
Romanul Fructele mâniei a fost atacat la nici câteva luni
după ce a fost publicat, în aprilie 1939, şi apoi în mod
constant în anii ce au urmat până în prezent. Studii
naţionale, regionale şi la nivel de stat, relevă acest lucru, iar
în acelaşi timp indexul plasându-l printre primele în topul
celor mai cenzurate cărţi. Lee Burress, în cele cinci studii la
nivel naţional ale bibliotecilor şcolare, profesorilor sau
conduceri şcolare, enumera multe cazuri de cenzură: 1966 -
cinci cazuri (pe locul patru); 1973 -patru cazuri (locul trei);
1977 - opt cazuri (locul doi); 1982 - şase cazuri (locul şase);
1988 - două cazuri. Studiile realizate de James Davis în Ohio
(1982) şi Kenneth Donnelson (1967) identifică numeroase
cazuri de cenzură şi la fel fac şi studiile din Georgia (1982,
1984), Carolina de
Nord (1983), Minnesota (1991) şi studiul realizat de
organizaţia People for the American Way (1992). (Alte
titluri enumerate de Burress printre Cele mai cenzurate cărţi
incluse în acest volum sunt: 7984, Slaughter-hoase-Five,
Black Like Me şi Johnny Got His Gun.)
Atacuri despre care există dovezi au apărut chiar în
primul an în /one diferite ale Statelor Unite: în Kansas City,
Kansas, consiliul educaţional a votat pe 18 august 1939, 4 la
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

2, pentru a exclude romanul din 20 de biblioteci publice pe


motiv de indecenţă, obscenitate, caracter dezgustător şi
portretizarea femeilor şi a „vieţii într-un mod atât de
brutal"; Buffalo, New York, unde Alexander Galt, şeful
bibliotecilor oraşului, a interzis cumpărarea romanului de
către biblioteci din cauza „cuvintelor vulgare"; Kern County,
California, unde consiliul de inspectori, a votat 4 la 1, la 21
august 1939, „solicitând ca folosinţa, posesia şi circulaţia
cărţii să fie interzise în biblioteci şi şcoli"; East St. Louis,
Illinois, unde cinci din cei nouă membri ai consiliului
bibliotecilor au decis la 15 noiembrie l ()39 să ardă trei
exemplare ale romanului pe treptele instituţiei (la nici o
iptămână, printr-un vot de 6 la 2, consiliul a anulat decizia
de a le arde < a reacţie la „zarva naţională pe care ar fi
generat-o"; cele trei exemplare au fost puse pe rafturile
pentru adulţi); Greene County, Ohio, unde spre sfârşitul
lunii noiembrie, membrii consiliului literar au votat 4 la 3, să
interzică romanul pe motiv că ar fi fost „nepotrivit" pentru
circulaţie; şi pe nava U.S.S. Tennessee, unde pastorul a
exclus romanul din biblioteca vasului.
Aceste atacuri aveau loc în timp ce Fructele mâniei
devenea bestseller: 360 000 de exemplare erau în curs de
publicare, fiind o plani-licată şi o suplimentare de 50 000 de
exemplare. Incendierea din East St. Louis avea loc în
săptămâna în care romanul avea cele mai mari vânzări până
la acea dată, 11 340 de exemplare. Nu mai puţin de 430 000
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

de exemplare erau vândute până la sfârşitul anului. Un


bibliotecar din East st. Louis declara că lista de aşteptare
pentru acest roman era cea mai lungă din ultimii ani; un alt
bibliotecar, din Greene County, relata că toate cele cinci
exemplare ale bibliotecii erau rezervate încă de la apariţie,
lista de aşteptare întinzându-se din noiembrie până în
martie; erau r)0 de oameni pe lista de aşteptare pe nava
U.S.S Tennessee. în Kern County, fiind disponibile 60 de
exemplare, 112 persoane se aflau pe listele de aşteptare.
Kern County, California
Dintre aceste cazuri, cel din Kern County a fost poate cel
mai organizat. Kern County este în centrul regiunii agricole
menţionate în roman. Cu toate că nu au fost înregistrate
plângeri la bibliotecă, şi nici vreun articol sau editorial care
să dezbată valoarea romanului, consiliul de cenzori - care de
asemenea nu luase în discuţie înainte romanul - a emis o
rezoluţie de interzicere propusă de cenzorul Stanley Abel, la
21 august 1939, rezoluţie care spunea: „Fructele mâniei ne-
a jignit cetăţenii insinuând că mulţi dintre oamenii noştri
buni sunt de fapt nişte indivizi josnici, ignoranţi, răi şi
brutali, care trăiesc într-un mod mizerabil şi vicios." O altă
secţiune acuza faptul că Steinbeck a ales să ignore educaţia,
grija şi spitalizarea şi ajutoarele oferite oamenilor nevoiaşi
în Kern County. Pe lângă interzicerea cărţii din şcoli şi
biblioteci, rezoluţia solicita Companiei de Film Twentieth
Century Fox să nu mai realizeze ecranizarea romanului.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Bibliotecara Gretchen Knief i-a scris imediat cenzorului


Abel:

Dacă romanul acela va fi interzis astăzi, ce alt roman va


fi interzis mâine? Şi ce organizaţie va mai dori un roman
interzis poimâine? Este atât de periculos să începi aşa ceva,
şi poate duce la exact ceea ce vedem astăzi în Europa.

Pe lângă aceasta, interzicerea cărţilor este cât se poate


de inutilă. Ideile nu mor dacă o carte este interzisă. Dacă
Steinbeck a scris un adevăr, acel adevăr va supravieţui. Dacă
este însă doar senzaţional şi lasciv,' dacă toate cuvintele
sunt de fapt nimic mai mult decât pete de noroi pe un
tablou uriaş, atunci cartea lui va lua calea altor romane
moderne şi va dispărea.

„Cetăţenii jigniţi" se pare că ar fi fost cei din Asociaţia


Fermierilor din Kern County. Condusă de preşedintele
acesteia, Wofford B. Camp, un fermier de vază, asociaţia
trimisese o telegramă de felicitare către oraşul Kansas City.
Camp denumea romanul lui Steinbeck „propagandă de cea
mai joasă speţă", susţinând: „noi ne apărăm muncitorii de
la fermă şi chiar pe noi atacând această carte". Camp
împreună cu alţi doi oameni au incendiat „simbolic" un
exemplar al cărţii; în revista Look a apărut o poză a acestui
eveniment.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Asociaţia Fermierilor de asemenea a organizat un plan


de acţiune la nivel de stat pentru a suprima cartea, pentru
„a înlătura pata de pe minunatul nume Kern, de pe statul
California şi de pe noţiunea de agricultură". Ei au solicitat
tuturor organizaţiilor din San Joaquin Valley să ia măsuri
asemănătoare cu cele din Kern County. Camp declara:
Suntem furioşi nu numai pentru că suntem insultaţi, ci
mai ales pentru că suntem insultaţi de o carte obscenă dusă
până la extrem, şi pentru că muncitorii noştri cu care lucrăm
de ani de zile sunt portretizaţi ca cele mai josnice creaturi,
iar noi ştim că nu este adevărat.
Nu poţi să lupţi împotriva unei cărţi ca aceasta, este
prea mizerabilă ca să poţi trece peste numeroasele părţi de
propagandă mincinoasă. Americanii au dreptul de a spune
ce doresc, dar nu au dreptul să atace o comunitate cu
asemenea cuvinte pe care niciun american sănătos şi întreg
la minte nu le-ar lăsa să ajungă la urechile fiicei sale.
Fondată în 1933 prin unirea Federaţiei Fermelor din
California şi a ( amerei de Comerţ, cu susţinerea financiară a
Ligii Fabricanţilor de Conserve, Asociaţia Fermierilor avea
iniţial scopul de a organiza comitete locale de cetăţeni,
pentru a împiedica grevele şi acţiunile sindicale ale
muncitorilor; spargerea acestor greve, în caz că se
întâmplau, era cea de ■i doua parte a activităţii Asociaţiei.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

în săptămânile ce au urmat, conflictul era deja clar.


Susţinuţi de o ierie de articole şi editoriale apărute în
publicaţia Bakersfield Californian
< are denunţau neadevărurile din cartea lui
Steinbeck, partizanii asociaţiei propuneau măsuri chiar mai
drastice decât o simplă interdicţie. Organizaţia de femei Pro
America, care se întrunea la San Francisco, denunţa
< artea drept o „minciună care promovează ura de
clasă" şi declarau că muncitorii din agricultură din California
sunt „cel mai bine plătiţi şi cel mai bine cazaţi din lume".
De partea cealaltă a baricadei se aflau Uniunea
Americană pentru I ibertăţi Civile împreună cu alte
organizaţii locale - Sindicatul Muncito-lilordin Industria
Petrolieră, Sindicatul Salahorilor, Sindicatul Măcelarilor,
Frăţia Inginerilor, şi Alianţa Muncitorilor. Dezbaterea s-a
concentrat asupra încălcării drepturilor constituţionale; de
asemenea, a cuprins şi o discuţie despre etica acţiunii
cenzorilor şi despre „motivaţiile ascunse", adică, influenţa
Asociaţiei Fermierilor din Kern County.
700 de cărţi interzise
Editorialele şi articolele din ziarele din toată regiunea
Central Valley erau foarte critice la adresa cenzurii. Ca
răspuns la decizia de susţinere a interzicerii de către Pro
America, în publicaţia The Selma Irrigator, a fost scris un
editorial despre politica grupurilor de interese:
Cât despre întâlnirea de la San Francisco la care cartea
domnului Steinbeck a fost denunţată, oare nu este suficient
de important că oamenii care au citit cartea nu îşi doresc ca
aceasta să fie citită în grup într-unui dintre cele mai luxoase
hoteluri din San Francisco departe de câmpurile cu bumbac
din San Joaquin?

John Raymond Locke de la Dinuba Sentinel scria :

Este absolut prostesc să negi condiţiile descrise, fie că


vorbim de cele din Dust Bowl West, fie că vorbim de cele
din California noastră. Aici, în statul nostru, mulţi dintre
pionieri au fost alungaţi de pe pământul pe care l-au lucrat.
Uitaţi-vă în arhivele Sentinel şi vedeţi sutele de oameni care
au fost alungaţi cu forţa.
în faţa Consiliului cenzorilor, întrunit la 28 august, se
formase deja o mulţime. Oameni pichetau sediul solicitând
anularea deciziei de interzicere. Discuţia era aprinsă, şi a
durat întreaga zi. R. W. Henderson de la Uniunea Americană
pentru Libertăţi Civile avertiza că cenzura cărţilor poate
duce la „coloraturi partizane în politica bibliotecilor";
Reverendul Edgar J. Evans, ca reacţie la opinia unui cenzor,
citind pasajele imputate, declara că nu limbajul pare să fie
cel care i-a determinat pe cenzori să interzică romanul, ci
„expunerea unei situaţii sociologice". Cenzorul Stanley
Abel, susţinătorul rezoluţiei, a recunoscut că aceasta fusese
scrisă de secretarul Camerei de Comerţ. Invocând
predominant problema moralităţii, pe alocuri sublinia şi
faptul că dorea să atragă atenţia naţională asupra
muncitorilor imigranţi în speranţa de a le îmbunătăţi soarta.
în ciuda eforturilor partizanilor romanului, votul de anulare
a fost egal 2 la 2, preşedintele consiliului fiind absent.
încercări de anulare a interdicţiei au fost făcute şi la
întrunirile ulterioare ale Consiliului, dar nu s-a luat niciun fel
de măsură până la 27 ianuarie 1941, când votul a fost în
final favorabil. Cărţile au fost reintroduse în bibliotecile şi
librăriile din Kern County. La alegerile din noiembrie 1940,
Stanley Abel a fost învins.
[nil 70
în aprilie 1972, în Herman, New York, o petiţie din
partea a 100 de I. H mtori, conduşi de reverendul Barber, a
solicitat excluderea din biblio-i. i i şi din şcoli a cărţilor care
„conţin vulgarităţi sau descrieri de natură u.ilă sau care ar
putea incita la dorinţe sexuale" sau care conţin „refe-1111
sau dialoguri care promovează imoralitatea sau care
încurajează ne-Ffipectarea autorităţii statale, parentale sau
de orice alt tip". Printre aces-i rece cărţi se aflau şi trei titluri
de John Steinbeck - Fructele mâniei, i simen/' şi Şoareci şi
Bătălie îndoielnică - precum şi De veghe în lanul i/r secară
de J.D. Salinger şi Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper
Lee. MI fost create trei comitete, unul pentru a reevalua
cărţile amintite şi i Ale unul pentru a evalua programa
şcolară pentru gimnaziu şi pentru liceu. în Richlands,
Virginia, reprezentanţi din partea a 17 biserici s-au pllns în
luna februarie 1973 de faptul că Fructele Mâniei era
disponibil iu biblioteca liceului Richland; ei caracterizau
romanul drept „vulgar, Bb$i en şi pornografic". în
Buncombe, Carolina de Nord, au avut loc doua atacuri:
primul în toamna anului 1973, iar al doilea în februarie
1981. I 'Inerţiile erau următoarele: părinţii găseau unele
pasaje nepotrivite;
nici era indecentă din punct de vedere moral pentru
comunitate. Cărţile (ontestate erau: Fructele mâniei, De
veghe în lanul de secară şi
\n<h>rsonville de MacKinley Kantor; şi Oameni şi
şoareci de Steinbeck, ■ nul on Ice de Cleaver Eldridge şi
The Learning Tree de Gordon Parks. I nnsiliul educaţional a
respins contestaţiile în ambele cazuri, i.'.ilirmându-şi
politica de selecţie. (Vezi povestea cenzurii romanului
\iuhrsonville .) în Scituate, Rhode Island, în iunie 1975,
după ce le-a fost interzis dreptul de a cenzura Fructele
mâniei şi Oameni şi şoareci, De
fghe în lanul de secară, împăratul muştelor de
William Golding, Arta ./-• ,i iubi de Erich Fromm şi Ascultă
tăcerea de David Eliott) un grup de
lerici împreună cu alţi cetăţeni au protestat distribuind
„fluturaşi" cu pasaje care „l-ar fi făcut şi pe diavol să
roşească". La Farmville, Carolina de Nord, au fost emise
instrucţiuni clare pentru folosirea restricţionată a • .Hţilor
Fructele Mâniei, Oameni şi şoareci şi De veghe în lanul
de secată'. Au fost puse pe rafturi separate, fiind nevoie de
un acord din partea părinţilor pentru a putea fi citite.
K.mawha, lowa
Contestaţia adusă romanului Fructele mâniei la
Kanawha la 11 februarie 1980 a debutat ca o problemă de
limbaj. Marvin E. Stupka,
Editorialele şi articolele din ziarele din toată regiunea
Central Valley erau foarte critice la adresa cenzurii. Ca
răspuns la decizia de susţinere a interzicerii de către Pro
America, în publicaţia The Selma Irrigator, a fost scris un
editorial despre politica grupurilor de interese:

Cât despre întâlnirea de la San Francisco la care cartea


domnului Steinbeck a fost denunţată, oare nu este suficient
de important că oamenii care au citit cartea nu îşi doresc ca
aceasta să fie citită în grup într-unui dintre cele mai luxoase
hoteluri din San Francisco departe de câmpurile cu bumbac
din San Joaquin?
John Raymond Locke de la Dinuba Sentinel scria :

Este absolut prostesc să negi condiţiile descrise, fie că


vorbim de cele din Dust Bowl West, fie că vorbim de cele
din California noastră. Aici, în statul nostru, mulţi dintre
pionieri au fost alungaţi de pe pământul pe care l-au lucrat.
Uitaţi-vă în arhivele Sentinel şi vedeţi sutele de oameni care
au fost alungaţi cu forţa.
în faţa Consiliului cenzorilor, întrunit la 28 august, se
formase deja o mulţime. Oameni pichetau sediul solicitând
anularea deciziei de interzicere. Discuţia era aprinsă, şi a
durat întreaga zi. R. W. Henderson de la Uniunea Americană
pentru Libertăţi Civile avertiza că cenzura cărţilor poate
duce la „coloraturi partizane în politica bibliotecilor";
Reverendul Edgar J. Evans, ca reacţie la opinia unui cenzor,
citind pasajele imputate, declara că nu limbajul pare să fie
cel care i-a determinat pe cenzori să interzică romanul, ci
„expunerea unei situaţii sociologice". Cenzorul Stanley
Abel, susţinătorul rezoluţiei, a recunoscut că aceasta fusese
scrisă de secretarul Camerei de Comerţ. Invocând
predominant problema moralităţii, pe alocuri sublinia şi
faptul că dorea să atragă atenţia naţională asupra
muncitorilor imigranţi în speranţa de a le îmbunătăţi soarta.
în ciuda eforturilor partizanilor romanului, votul de anulare
a fost egal 2 la 2, preşedintele consiliului fiind absent.
încercări de anulare a interdicţiei au fost făcute şi la
întrunirile ulterioare ale Consiliului, dar nu s-a luat niciun fel
de măsură până la 27 ianuarie 1941, când votul a fost în
final favorabil. Cărţile au fost reintroduse în bibliotecile şi
librăriile din Kern County. La alegerile din noiembrie 1940,
Stanley Abel a fost învins.
inii 70
în aprilie 1972, în Herman, New York, o petiţie din
partea a 100 de JDl uitori, conduşi de reverendul Barber, a
solicitat excluderea din biblio-i<-. i şj din şcoli a cărţilor care
„conţin vulgarităţi sau descrieri de natură ixuală sau care ar
putea incita la dorinţe sexuale" sau care conţin „referiri sau
dialoguri care promovează imoralitatea sau care încurajează
ne-i" •( tarea autorităţii statale, parentale sau de orice alt
tip". Printre aces-!• jece cărţi se aflau şi trei titluri de John
Steinbeck - Fructele mâniei,
• \meni şi Şoareci şi Bătălie îndoielnică - precum şi De
veghe în lanul de secară de J.D. Salinger şi Să ucizi o
pasăre cântătoare de Harper Lee. v.i fost create trei
comitete, unul pentru a reevalua cărţile amintite şi
Ite unul pentru a evalua programa şcolară pentru
gimnaziu şi pentru liceu. în Richlands, Virginia, reprezentanţi
din partea a 17 biserici s-au Blâns în luna februarie 1973 de
faptul că Fructele Mâniei era disponibil in biblioteca
liceului Richland; ei caracterizau romanul drept „vulgar, pbli
en şi pornografic". în Buncombe, Carolina de Nord, au avut
loc doua atacuri: primul în toamna anului 1973, iar al doilea
în februarie 1981. I Iblecţiile erau următoarele: părinţii
găseau unele pasaje nepotrivite;
iitea era indecentă din punct de vedere moral pentru
comunitate. Cărţi-!■ contestate erau: Fructele mâniei, De
veghe în lanul de secară şi \ndersonville de MacKinley
Kantor; şi Oameni şi şoareci de Steinbeck, )Oul on Ice de
Cleaver Eldridge şi The Learning Tree de Gordon Parks. <
onsiliul educaţional a respins contestaţiile în ambele cazuri,
ii-afirmându-şi politica de selecţie. (Vezi povestea cenzurii
romanului
\n<h-rsonville.) în Scituate, Rhode Island, în iunie 1975,
după ce le-a fost Interzis dreptul de a cenzura Fructele
mâniei şi Oameni şi şoareci, De \ e;;/ie în lanul de secară,
împăratul muştelor de William Golding, Arta da a iubi de
Erich Fromm şi Ascultă tăcerea de David Eliott) un grup de
lerici împreună cu alţi cetăţeni au protestat distribuind
„fluturaşi" cu pasaje care „l-ar fi făcut şi pe diavol să
roşească". La Farmville, Carolina da Nord, au fost emise
instrucţiuni clare pentru folosirea restricţionată a . Irţilor
Fructele Mâniei, Oameni şi şoareci şi De veghe în lanul
de seca-rl, Au fost puse pe rafturi separate, fiind nevoie de
un acord din partea părinţilor pentru a putea fi citite.
h.mawha, lowa
Contestaţia adusă romanului Fructele mâniei la
Kanawha la 11 fe-I.mărie 1980 a debutat ca o problemă de
limbaj. Marvin E. Stupka, vicepreşedintele unei bănci şi tatăl
unui elev de clasa a X-a, a citit primele 11 pagini ale
romanului, care fusese recomandat fiului său la ora de
engleză, fiind „scandalizat de limbajul acesteia". Acesta a
concluzionat, după ce a citit „cartea pe diagonală" că
romanul este „vulgar, obscen şi defăimător" pentru că „ia
numele lui Dumnezeu în deşert pe tot parcursul cărţii" şi
prezintă un pastor care este ipocrit şi imoral. împreună cu
alţi părinţi a denunţat cartea directorului Leroy Scharnhorst,
care a decis ca exemplarele să fie strânse şi păstrate până
când consiliul director al şcolii ia o decizie în acest sens. La
întrunirea acestuia din 11 februarie, s-a votat 5 la 0, pentru
excluderea permanentă a romanului din lista de lecturi
pentru clasa a X-a. Profesorii nu puteau să stabilească textul
ca obligatoriu, dar puteau totuşi să îl recomande elevilor;
exemplare din roman rămâneau în biblioteca şcolii.
Deşi niciunul dintre părinţi nu s-a plâns de mesajul
cărţii, Preşedintele consiliului director al şcolii Wayne
Rietema a adăugat că Statele Unite „se duc de râpă" din
punct de vedere moral şi că această comunitate din
Kanawha are ocazia de lua măsuri şi de a se împotrivi
acestui proces, interzicând cartea la cursurile şcolare.
„Aceasta este coloana vertebrală a Americii - orăşelul." Mai
mult, el ar mai fi spus: „Noi nu intenţionăm să devenim un
comitet de cenzură", dar a solicitat să se ia măsuri împotriva
cărţii. Un reporter care a încercat să citeze câţiva localnici, i-
a găsit pe aceştia foarte ezitanţi, mulţi dintre ei temându-se
de represalii. Cu toate acestea, scrisorile şi comentariile
trimise ziarului Registers din Des Moines erau foarte critice
la adresa acţiunii consiliului. Rezultatul deloc surprinzător a
fost că Fructele mâniei a devenit un bestseller în biblioteci
şi librării în comunităţile dimprejur; Biblioteca Publică din
Kanawha a împrumutat o duzină de exemplare pentru a-şi
suplimenta stocul răspunzând astfel la solicitările cititorilor.
în discuţia sa despre cenzurarea romanului Fructele
mâniei, Lee Burress evocă aparenta coincidenţă că în acest
caz, un bancher din lowa contestă romanul pentru limbajul
său, ignorând agrarianismul jeffersonian şi „revolta lui
Steinbeck faţă de băncile care îşi folosesc capitalul pentru a
cumpăra tractoare, alungând astfel ţăranii de pe câmp". El
mai adaugă:
Este o coincidenţă interesantă că aproximativ în acelaşi
timp în care cartea era interzisă în şcoli în Kanawha, Dioceza
Bisericii romano-catolice din Sioux a realizat un raport
despre profilul proprietarilor de pământ din lowa după doi
ani de studiu. Raportul arăta că în 14 districte din nord-
vestul statului lowa, 77% din pământ era în mâinile unor
proprietari absenţi.
\ vi imn, New York
Interzicerea a şapte titluri din învăţământul
preuniversitar a fost soli-
ItatS de reverendul Cari Hodley în februarie 1980 Acesta
le etichetase iliepl „romane sexuale mizerabile şi obscene".
Pe lângă Fructele mâniei, Ijlta conţinea titlurile Oameni şi
şoareci şi Căluţul roib de John Jtainbeck, O pace separată
de John Knowles, Nu e sfârşitul lumii de ludy Blume, Să
ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee şi Adio arme
i I rnest Hemingway. Districtul Vernon-Verona-Sherill a
refuzat să ia în
• unsiderare cererea.
iituHombe County, Carolina de Nord
I rudele mâniei s-a numărat printre cărţile contestate
de un grup Dndus de câţiva clerici fundamentalişti. Povestea
detaliată a cazului este rtlatată în discuţia despre romanul
Andersonville. lin Uf ord, Vermont
în toamna anului 1981, cinci părinţi conduşi de Claire
Doe, s-au plâns că Fructele mâniei ar fi conţinut scene
imorale şi obscene, şi au plii itat ca acest roman să fie retras
din bibliotecile şcolare şi din cursul i' literatură americană.
Obiecţiile erau legate de imaginea unui fost cle-rll i are
povesteşte cum obişnuia să „profite" de tinere fete pe
vremea i ând era pastor, şi de faptul că „numele Domnului
era luat în deşert", al cărei fiu de 16 ani avusese romanul ca
lectură şcolară, a declarat
• â / ructele mâniei este o carte bună pentru adulţi,
dar nu şi pentru copii.
Ca urmare a procedurilor şcolare, directorul Forest
Farnum a numit Un i omitet de nouă membri, compus din
profesori, părinţi şi clerici, pen-Iru a examina cartea.
Preşedintele acestuia, Edward Wilkins, director al unei şcoli
elementare dintr-un oraş învecinat, i-a sfătuit pe membri să
ia ni i onsiderare valoarea sa istorică şi literară, precum şi
simbolismul ei rtligios. Comitetul a audiat plângerile
grupului lui Doe, şi cele ale unui grup de 25 de părinţi care
erau în favoarea cărţii. Comitetul a recomandat consiliului
şcolii ca romanul lui Steinbeck să fie păstrat la orele de ■
uis precum şi în biblioteci fără niciun fel de restricţii. Decizia
consiliului a coincis cu cea a comitetului.
Carol Huli, directoarea Liceului Richford, spunea:
„Decizia ne reafirmă dreptul de a recomanda elevilor ceea
ce considerăm necesar pentru educaţia lor... în anumite
cazuri permitem elevilor unele lecturi alternative, în cazul în
care părinţii nu sunt de acord cu unele titluri. Dar anumite
opere, cum ar fi Fructele mâniei, le considerăm esenţiale.
Barry Steinhardt, directorul executiv al filialei Vermont
a Uniunii Americane pentru Libertăţi Civile, declarase că ar
fi fost înaintate acţiuni legale dacă s-ar fi decis interzicerea
cărţii. Anniston, Alabama
în toamna anului 1982, un grup de aproximativ 50 de
clerici împreună cu membrii confesiunilor reprezentând
„Majoritatea Morală", o facţiune conservatoare
fundamental istă, a contestat şapte titluri din bibliotecile
şcolare, inclus fiind şi romanul Fructele mâniei, şi a
recomandat interzicerea lor. Ei au etichetat cărţile drept
„obscene" şi „păcătoase" şi au lansat petiţii care urmau să
fie înaintate Consiliului Educaţional din Calhoun County la
18 octombrie. De asemenea solicitau permisiunea de a
constitui un comitet bisericesc de examinare a cărţilor din
bibliotecă, precum şi ale celor ce urmau să apară. Celelalte
cărţi contestate erau: Povestea lui Doris Day, La est de
Eden de Steinbeck, De veghe în lanul de secară de J.D.
Salinger, Portocala mecanică de Anthony J. Burgess, Nici o
scăpare de Barbara Beasley Murphy şi Calea dragostei de
Frances Hanckel şi John Cunningham.
înainte de întrunirea Consiliului pentru discutarea
solicitării, doi directori de şcoală au ordonat excluderea
cărţilor din şcolile conduse de ei: Grover Whaley de la liceul
Alexandria a determinat excluderea cărţilor lui Steinbeck,
din cauza limbajului conţinut în romanul Oameni şi
şoareci, pe care îl considera „vulgar" şi „obscen"; acesta nu
luase încă contact cu grupul de clerici, dar era în discuţii cu
un părinte contestatar. Un alt director, Wayne Wigley
exclusese Doris Day: Her Own Story din biblioteca şcolii,
după o plângere din partea unui părinte.
La 16 noiembrie, votând în unanimitate, Consiliul a
decis să reprimească titlurile controversate în biblioteci, dar
cu anumite restricţii. Un comitet de 10 membri, printre care
şi inspectorul din Calhoun County, Dan Henderson şi
reprezentanţi ai şcolilor au decis astfel, la sfatul consilierului
şcolii H. R. Burnham, care i-a avertizat că încercări
asemănătoare de cenzură fuseseră învinse în justiţie.
Cererea grupului de clerici de a monitoriza bibliotecile a fost
de asemenea respinsă. în schimb, un comitet format din
cinci membri - administratorul şcolii, doi profesori şi doi
părinţi, trebuia constituit în fiecare şcoală pentru a alege şi
monitoriza • Irţile din bibliotecă. Iturlington, Carolina de
Nord
„Cartea este plină de mizerii. Fiul meu este crescut într-
un cămin de reştini, iar această carte ia numele lui
Dumnezeu în deşert şi conţine foarte multe vulgarităţi", se
plângea Robert Wagner, în martie 1986. Deşi in inimală,
plângerea sa despre cursul de clasa a Xl-a de literatură a fă-I
ui i .i fiului său să îi fie recomandată altă lectură. (.irthage,
Carolina de Nord
O plângere similară, dar de această dată oficială despre
folosirea l'H iurii în clasa a Xl-a a liceului Pinecrest, a fost
înaintată de Mărie ' lofield pe 5 august 1986, şi a dus la
formarea unui comitet menit să alueze dacă romanul
Fructele mâniei trebuie interzis sau nu. Comitelui prezidat
de bibliotecarul-şef Peggy Olney, s-a întâlnit cu Mofield, i
arc şi-a retras până la urmă cererea de interdicţie, fiind
mulţumită cu i»r<«misiunea că romanul nu va fi lectură
obligatorie pentru fiul său.
j .iconviile, Carolina de Sud
Scopul petiţiei semnate la data de 29 ianuarie 1991 de
864 de per-oane şi înaintată consiliului şcolilor din
Greenville County, era de a Interzice cinci titluri din listele de
lecturi. Motivul: folosirea numelor lui I >umnezeu şi lisus
„într-un mod profan şi nepotrivit lângă unele referinţe
txuale". Comitetul de selectare a cărţilor deja aprobase
menţinerea .II cstora pe listele de lecturi; cu toate aceste, a
fost începută o examinare MI paralel. Pe lângă Fructele
mâniei, cărţile contestate erau: Second i h'.wen de Judith
Guest, My Brother Sam Is Dead de James L. Collier şi I i
istopher Collier, The Water Is Wide de Pat Conroy şi La est
de Eden de |ohn Steinbeck.
Noi discuţii au urmat pentru şi împotriva menţinerii
cărţii: „Este cruci-il (a pe lângă mândria americană, să ne
păstrăm şi modestia, şi să arătăm toate aspectele vieţii
americane"; pe de altă parte, un contestatar spunea: l Hipă
definiţiile date de dumneavoastră astăzi, ar trebui să
aprobăm şi l'l.iyboy şi Hustler. La o a treia întrunire, pe 9
aprilie, consiliul şcolilor a aprobat cu un vot de 4 la 2
permisiunea de a fi constituite comitete de u'vizuire a
politicii de selecţie a cărţilor în biblioteci. Mai mult, această
'!<•< izie le acorda părinţilor nemulţumiţi permisiunea să
nu lase copiii să i iirască nişte cărţi faţă de care aveau
obiecţii. Propunerea unui membru al
11 /ţN.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
consiliului şcolii de a introduce un sistem de revizuire şi
etichetare de către părinţi a cărţilor cu caracter „obscen"
din listele de lecturi, a fost identificată de către bibliotecarul
Pat Scales drept o tentativă de cenzură:
Dacă vor face asta, ar putea la fel de bine să excludă
cărţile. Etichetarea cărţilor, fie într-un fel fie în altul, se
numeşte cenzură. Cred din toată inima că părinţii ar trebui
să poată selecta textele pe care copii lor trebuie să le
citească. Dar atenţia noastră [asupra faptului că îi poate
jigni pe unii] îi eliberează pe ei de această responsabilitate.
Union City, Tennessee
O controversă ceva mai complicată a luat naştere în
urma plângerii înaintate de Bobby Pegg, din decembrie
1993, în legătură cu faptul că fiica lui de clasa a Xl-a avea ca
lectură obligatorie romanul Fructele mâniei. Solicitarea lui
către consiliul director al şcolii a fost de a-i permite fiicei
sale să citească o altă carte, fără ca aceasta să îi aducă vreo
scădere a notei. El susţinea că: „Această carte este contrară
credinţelor religioase ale fiicei mele." Această solicitare a
stârnit dezbateri, grupuri de părinţi formându-se atât
pentru menţinerea cărţii cât şi pentru retragerea ei; cei din
urmă susţineau că ar trebui „interzisă şi scoasă în afara
legii", citând „materiale vulgare şi obscene" şi limbaj
nepotrivit pentru elevii de liceu. Un comitet ad-hoc format
din opt membri a respins cererea lui Pegg de a oferi o
lectură alternativă fiicei sale; la 10 ianuarie 1994, consiliul
director al şcolii a făcut un apel. Comitetul a examinat din
nou cartea potrivit criteriilor de conţinut, autenticitate şi
limbaj. Pegg dezvălui pe de altă parte o constatare
personală: Numele lui Dumnezeu luat în deşert - de 129 de
ori; limbaj vulgar - 264 de ori; referinţe sexuale - 31 de ori.
După o dezbatere de două ore, consiliul a votat în
unanimitate pentru menţinerea cărţii pe lista de lecturi a
unui curs opţional. împotriva argumentelor legate de
„conştiinţa morală a elevului", au fost aduse raţiuni potrivit
cărora o decizie de interzicere ar fi putut da naştere unei
reacţii în lanţ. Purtătorul de cuvânt Glenda Candle spunea:
Sunt cărţi care ar putea fi categorisite drept
„nepotrivite" pe o mulţime de motive politice, religioase
sexuale sau rasiale. Dar această calitate de a deranja pe unii
înseamnă că acestor cărţi trebuie să li se ignore valoarea şi
că în consecinţă trebuie retrase de pe lista de lecturi?... Mă
văd nevoită să sugerez în mod respectuos către eleva
respectivă că dacă vrea să îşi continue studiile în programul
nostru, să citească operele recomandate de profesor.
700 de cărţi interzise

ÎN SPIRITUL CALULUI SĂLBATIC (IN THE SPIRIT OF CRAZY


HORSE)

Autor: Peter Matthiessen


Dafa şi locul publicării iniţiale: 1983, Statele Unite
Editura: The Viking Press Forma literară: nonficţiune

REZUMAT
Comentariu: După cum va fi detaliat pe parcursul
secţiunii dedicate lltoriei cenzurii textului In the Spirit of
Crazy Horse, au fost intentate două procese de calomnie
împotriva autorului şi editorului pe motivul publicării
acestui text. Reclamanţii în cadrul acestor procese sunt
William Janklov, pe atunci guvernator al statului Dakota de
Nord, şi Igentul special FBI David Price. După cum se va
vedea, ei vor avea un rol important şi pe parcursul
rezumatului.
Prezentând tensiunile şi evenimentele anului 1970 din
rezervaţia Sloux din North Dakota, In the Spirit of Crazy
Horse, alcătuieşte în Car-|ta I o scurtă istorie a acestei etnii
din 1835 şi până în 1965, menţionând jl originile (1968) şi
dezvoltarea Mişcării Indienilor Americani (MIA). Patru
probleme majore se pot identifica din paginile textului:
pierderea •I |i'fuirea pământurilor indienilor; eforturile
pentru obţinerea suveranităţii; interferenţa şi brutalitatea
în relaţia cu rezervaţiile indienilor arătate de FBI (Biroul
Federal de Investigaţii) şi BIA (Biroul Afacerilor Indiene); şi
ruptura severă şi neîncrederea în rândul indienilor Sioux.
Acestea sunt n-prezentate prin două mari confruntări:
Wounded Knee, în 1973 şi li himbul de focuri de la Oglala,
din 26 iunie 1975 - precum şi vânătoa-raa de martori şi de
evadaţi, în special a lui Leonard Peltier, şi procesele lor.
Unul dintre tratatele importante din Midwest, Tratatul
de la Fort i arămie din 1868, se află în centrul doleanţelor
comunităţii Sioux, care include triburile Teton din câmpiile
din vestul statelor Dakota de Nord şi l >akota de Sud;
precum şi triburile Santee şi Yankton din preriile din
Minnesota şi din partea de est a Dakotei de Nord şi Dakotei
de Sud. Tra-l.itul garanta:
N.J. Karolides, M. Bald & P.B. Sova 700 de cărţi interzise

Dreptul absolut şi permanent de folosinţă asupra


rezervaţiei Great Sioux... Niciunei persoane nu îi va fi permis
să traverseze, să staţioneze sau să se stabilească pe
teritoriul aflat sub incidenţa acestui articol, fără acceptul
prealabil al indienilor... Niciun tratat pentru cesiunea
vreunei părţi a rezervaţiei aici menţionate nu va fi valabil
sau în vigoare, fără acceptul a trei sferturi din populaţia
indiană adultă de sex masculin, din teritoriile respective.

Aceste pământuri garantate, în care erau incluse şi zona


sacră Black Hills, au fost treptat luate. încă din 1876,
dealurile Black Hills, erau invadate de minerii aflaţi în
căutare de aur; aceştia erau susţinuţi şi de trupe ale
guvernului federal. Până la vânzarea forţată a acestei zone
sacre precum şi a celor 22,8 milioane de acri care o
înconjurau, a mai fost un singur pas. Triburile care locuiau
pe aceste teritorii au fost mutate într-o altă zonă a
rezervaţiei, „şi le era interzis să părăsească zona de 40 de
milioane de acri pe care nu o nu cedaseră încă". Pe timpul
administraţiei preşedintelui Benjamin Harrison, în 1889,
tratatul iniţial privind rezervaţiile a fost desfiinţat,
instaurându-se cele şapte rezervaţii care există astăzi.
în anii ce au urmat, o serie de „reforme", unele dintre
ele bine intenţionate, au redus suprafeţele acordate
indienilor: Legea Generală a împroprietăririi din 1887 a
distrus sentimentul de comuniune al indienilor, împărţind
N.J. Karolides, M. Bald & P.B. Sova 700 de cărţi interzise

pământul în parcele; Comisia pentru Doleanţele Indienilor a


desfiinţat în 1946 eventuale pretenţii faţă de pământuri ori
compensaţii financiare; în 1930, indienii au fost mutaţi din
rezervaţii, fiindu-le permis unor comunităţi de albi să se
stabilească acolo. Mai mult, legile de concesiune a
pământurilor ale BIA prevedeau ca fiecare familie să
împartă pământurile în mod egal între moştenitori în caz de
deces, rezultatul fiind o fragmentare care făcea parcelele
insuficiente pentru întreţinerea unei familii.
Un exemplu specific demonstrează acest fenomen:

Până în 1942, aproape 1 milion din cei 2 722 000 de acri


încredinţaţi comunităţii Pine Ridge în 1889 când a fost
creată rezervaţia, fusese cedată altor persoane, iar până în
anii 1970, mai mult de 90 % din pământurile rezervaţiei
erau în proprietatea sau chiria unor persoane albe, sau
având un grad îndepărtat de rudenie cu o persoană indiană,
nu pentru că aceştia din urmă erau mai capabili, ci pentru că
proprietarii deposedaţi nu aveau b ini sau mijloace pentru
a-şi lucra pământurile.
în anii mai recenţi, odată ce pădurile au fost defrişate şi
minereurile existente extrase, o altă ameninţare şi anume
cea a exploatărilor de căi bune şi de uraniu scruta regiunea.
însă şi eforturile de rezistenţă, precum şi tentativele de
recuperare a pământurilor au crescut treptat.
N.J. Karolides, M. Bald & P.B. Sova 700 de cărţi interzise

Problema suveranităţii naţiunii indiene şi a revalidării


tratatelor indiene este concomitentă cu pretenţiile de
recuperare a pământurilor. Două declaraţii susţin punctele
de vedere diferite. Pe de o parte, judecătorul Warren
Urbom, implicat în câteva dintre procesele legate de cazul
Wounded Knee, care a respins 32 de cazuri fără judecare,
susţinea că în (iuda istoriei „urâte" şi a „tratatelor marcate
de duplicitate", doleanţele de suveranitate ale triburilor
Lakota erau în „opoziţie clară" faţă de lege şi de deciziile
Curţii Supreme. Judecătorul Urbom arăta faptul că tratatele
erau încadrate „de Constituţie cu acelaşi regim cu o lege
dată de Congres, astfel că dacă un tratat şi o lege a
Congresului se află în conflict, este aplicată cea mai recenta
dintre ele". Pe scurt, spunea: „Legea spune că triburile de
americani nativi nu au suveranitate deplină, nu au niciun fel
de suveranitate externă, şi au doar un asemenea grad de
suveranitate internă cât nu le-a fost interzis prin tratate sau
printr-o lege a Congresului Statelor Unite." A doua
perspectivă se conturează prin declaraţia ce aparţine lui
Darrelle Dean (Dino) Butler, în primele sale remarci din tim-
pul procesului său în cazul asasinării a doi agenţi FBI la
Oglala:
Suntem membrii unei naţiuni suverane. Trăim sub legile
noastre proprii, tribale şi naturale. Ne acceptăm şi ne
respectăm liderii noştri tradiţionali precum şi pe cei aleşi.
Tratatele care au fost instituite între naţiunea indiană şi
N.J. Karolides, M. Bald & P.B. Sova 700 de cărţi interzise

guvernul Statelor Unite prevăd că avem dreptul de a trăi


după propriile noastre legi pe teritoriile specificate tot de
respectivele tratate. Legile Statelor Unite nu trebuie să
interfereze cu cele ale naţionalităţilor noastre.
Conflictul celor două perspective asupra suveranităţii se
reflectă şi in atitudinile celor două părţi, pe de o parte
oficialii americani, iar pe de alta membrii comunităţii Sioux.
Acest conflict se materializează în episodul Wounded Knee,
relatat în Cartea I, recidivând în focurile de armă de la
Oglala, detaliate în Cartea II.
Intervenţia agenţilor FBI şi BIA în problemele rezervaţiei
se vede cel mai bine în timpul episoadelor de la Wounded
Knee şi Oglala, dar nici nu încep şi nici nu se încheie cu
acestea. Aceşti agenţi sunt prezentaţi în
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
bătăuşii lui, împotriva oamenilor din MIA. FBI, CIA şi BIA, şi toate organizaţiile aflate în slujba guvernului -
sunt cele care au creat toate problemele. Le-au dat bani lui Dick Wilson şi bătăuşilor lui... Când se întrunea
MIA, FBI cumpăra muniţie şi băutură pentru aceşti bătăuşi, pentru a se îmbăta. Aşa îşi fac ei curaj.

Dick Wilson, liderul tribului, şi „echipa sa de bătăuşi" (un acronim pentru Guardians of the
Oglala Region), prezentată în text drept miliţia personală a lui Wilson, reprezintă o facţiune.
Potrivit acuzaţiilor lui Butler, ei sunt nişte beţivi brutali, ţinându-i pe „nativi" ca pe nişte osta-||i
Fiind scandalos de corupţi, ei îi spoliază pe membrii tribului de toate bunurile pe care le au.
Organizaţia MIA este drept duşmanul lor prin-«Ipal; astfel, Wilson şi oamenii săi sunt în legătură
cu FBI pentru a-şi proteja privilegiile. Această rivalitate se sfârşeşte în sânge, cu ocazia in i i li
Mitelor de la Wounded Knee şi Oglala.
Judecătorul Nichols nu a fost singurul magistrat care pornea cu o în- i linaţie anti-indiană, dar
nu toţi şi-au schimbat mai târziu atitudinea, Un alt magistrat, procurorul general al statului
Dakota de Sud în timpul episodului Oglala, William Jenklow, ar fi spus: „Singurul mod în care se
poate aborda problema indiană în Dakota de Sud este punând un pistol la tâmpla liderilor MIA, şi
apăsând pe trăgaci." Janklow avusese primul loi de muncă într-un oficiu care se ocupa cu
problemele legate de rezervaţiile indienilor. în 1967, o fată de 15 ani l-a acuzat pe Janklow de
viol (Janklow fiind tutorele ei legal). „Registrele spitalului conţin dovezi ( ă avusese loc un atac
asupra fetiţei." Janklow nu a fost pus sub acuzaţie la vremea respectivă, după ce FBI a
„muşamalizat" cazul. în septembrie l(>74, în timpul procesului Banks-Means, acuzaţiile au fost
readuse în prim plan. „Viitorul Procuror General a refuzat să dea curs citaţiei, BIA a icfuzat să
înainteze dosarul, iar FBI a refuzat să colaboreze în vreun fel. Cu toate acestea, judecătorul Mărio
Gonzales l-a acuzat de „agresiune ( u intenţie de viol asupra unei persoane de sex feminin având
sub 16 .mi". Janklow a respins acuzaţiile şi a refuzat să se prezinte la tribunal; acuzaţiile au fost
de asemenea respinse în mod repetat de către FBI, iar guvernul a făcut tot ce i-a stat în putinţă
pentru a împiedica procesul. în martie 1975 victima murea lovită de o maşină neidentificată.
Asaltul de la Wounded Knee începea în semn de protest împotriva nedreptăţilor şi a
prezenţei agenţilor federali în cadrul rezervaţiei. Organizaţia Oglala Sioux pentru Drepturi Civile (
OOSDC) s-a aliat cu MIA; pe

antiteză cu cei ai MIA, şi împreună cu membrii poliţiei,


sunt deseori asociaţi cu fapte de injustiţie, hărţuire şi
brutalitate. Acestea luau forme variate, de la intimidarea şi
chiar agresarea indienilor suspecţi sau poate martori
incomozi, până la încălcarea proprietăţii private, în căutarea
unor potenţiali suspecţi:
în timpul unui contrainterogatoriu al apărării, Wilford
„Wish" Drapera recunoscut fără ezitare că minţise în faţa
înaltei Curţi în ianuarie în calitate de martor al acuzării în
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

acel proces, cum că după ce a fost arestat în


Arizona în ianuarie, ar fi fost izbit de o maşină, apoi
încătuşat şi legat timp de trei ore pe un scaun în timp ce ar
fi fost ameninţat cu acuzaţia de omor cu premeditare, până
când a acceptat să depună mărturiile necesare pentru
proces despre crimele în cauză; cum că înainte de proces, ar
fi spus avocaţilor apărării că Peltier, Robideau şi Butler erau
în interiorul rezervaţiei când a început să se tragă;... şi că
cea mai mare parte din mărturia sa s-ar fi bazat pe
instrucţiunile date de agenţi FBI şi de avocatul Robert
Sikma.
în dimineaţa aceea de 5 septembrie, s-a declanşat o
operaţiune pe apă şi pe uscat odată cu răsăritul soarelui pe
proprietăţile Crow Dog şi Running, în bătaia elicopterelor,
copaci întregi fiind puşi la pământ. Peste 50 de agenţi FBI
îmbrăcaţi în uniforme de luptă, cu patru elicoptere mari,
vehicule militare, camioane, dube, maşini şi chiar şi bărci
pneumatice - probabil pentru a împiedica eventuale evadări
pe râul Litlle White River - au încercuit casele şi corturile
strigând: „Suntem de la FBI! Ieşiţi cu mâinile sus!" Nimănui
nu i-a fost permis să se îmbrace - chiar şi Crow Dog a fost
luat gol puşcă - şi chiar şi copiii mici şi speriaţi erau aliniaţi
la perete, apoi agenţii au răscolit şi distrus fiecare casă,
fiecare cort, colibă sau maşină, de pe ambele proprietăţi.
La finele procesului de conspiraţie Dennis Banks - Russel
Means, judecătorul federal Alfred Nichols a criticat sever
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

agenţii FBI pentru comportamentul imoral


de care au dat dovadă. Iniţial fusese de partea guvernului,
declarându-şi „respectul" pentru FBI.
FBI de asemenea a fost acuzat că ar fi instigat conflictele
dintre facţiunile indiene în rândul rezervaţiei, şi de a fi
promovat violenţa. Este citat Dino Butler, unul din liderii
MIA:

Poveştile care ajung la urechile oamenilor spun că de


fapt în rezervaţie s-ar fi luptat indienii împotriva indienilor -
ştiţi bine, Dick Wilson şi
12p N-J- Karolides, M. Bald & D.B. Sova
28 februarie 1973, câteva sute de oameni, inclusiv femei
şi copii, şi-au stabilit caravana la Wounded Knee, ocupând
respectivul teritoriu. Mai târziu, au dat un comunicat
solicitând audieri referitoare la tratatele lor şi o investigaţie
din partea BIA. Wounded Knee era a doua zi înconjurat de
forţe armate ale FBI, ale Serviciului Şerifilor Statelor Unite,
şi a poliţiei BIA, susţinute de oamenii lui Dick Wilson. Pe 9
mai, după mai multe încercări de negociere şi după
schimburi de focuri care au dus la moartea unui tânăr
indian, incidentul lua sfârşit. „Puţinii indieni rămaşi în acea
aşezare s-au predat şi au fost arestaţi de către guvernul
Statelor Unite."
Procesele legate de Wounded Knee, în special cele ale
lui Dennis Banks şi Russell Means, desfăşurate din ianuarie
până în septembrie 1974, au căpătat o notorietate
semnificativă. Acuzarea „respingând faptele trecute drept
irelevante pentru acest caz, i-a descris pe cei doi lideri ca pe
nişte criminali de rând care au invadat, terorizat şi jefuit o
comunitate lipsită de apărare". La finele procesului care a
durat opt săptămâni şi jumătate, acuzarea a chemat un
martor surpriză, fostul membru al MIA, Louis Moves Camp,
care „a adus exact acele completări care lipseau pledoariei
acuzaţiei". Moves Camp a fost încredinţat agentului FBI
David Price, care între 5 şi 10 august se întâlnise cu el zilnic
şi care l-a însoţit între 13 şi 16 august, cea din urmă fiind
ziua în care depunea mărturia. Aceasta din urmă precum şi
rolul agentului Price, au fost îndelung contestate.

Poate mai grave decât minciunile lui Louis Moves


Camps, erau concluziile previzibile pe care agenţii Williams
şi Price le pregătiseră pentru mărturia falsă ce urma să fie
depusă; sau, în cel mai bun caz, găsiseră povestea lui Camp
atât de convenabilă, încât nu s-au mai obosit să vadă dacă
este şi adevărată.

Pe deasupra, mai planau şi suspiciunile cum că agentul


Price ar fi fost implicat în „muşamalizarea unei acuzaţii de
viol" comis de Moves Camp în River Falls, Wisconsin, pe 14
august. Este citat unul din consultanţii juridici ai indienilor
care spune: „Price poate fi foarte prietenos când vrea, şi te
poate privi în ochi în timp ce te minte, ştiind că tu eşti
conştient că minte - fără a se trăda prin vreun nenorocit de
semn în privirea sa."
Atât Banks cât şi Means au fost achitaţi; pentru alţii s-a
renunţat la acuzaţii, în timp ce câţiva au primit sentinţe
neînsemnate. Dintre lideri,
________________100 de cărţi interzise 1 1
■ li ui Crow Dog a fost încarcerat pentru câteva luni
pentru incidentele rflred legate de Wounded Knee.
Ceva mai mult de doi ani mai târziu, pe 26 iunie 1975,
au avut loc M himburile de focuri de la Oglala, mai exact de
la proprietatea Jumping Huli. Focurile au început brusc,
prinzându-i pe indieni nepregătiţi. Doi Igenţi speciali
detaşaţi pe acea proprietate au fost răniţi în timpul acesto-I
i in scurt timp, aceştia au murit. Un tânăr indian a fost de
asemenea U< is, după ce a fost împuşcat în frunte. Au fost
trimise întăriri aparent în aiulorul indienilor, care au
înconjurat zona imediat. Cu toate acestea, i' >|i, mai puţin
unul - indianul ucis - au reuşit să scape.
Ce a urmat a fost o „investigaţie extraordinară" pentru
crimă, în ca-ul decesului celor doi agenţi; moartea tânărului
indian nu a fost luată în • "iisiderare. Declaraţiile publice
date celor mai importante ziare de pur-tltorii de cuvânt ai
FBI şi de către procurorul general al statului Dakota de Sud,
William Janklow (mustrat ulterior de către guvernatorul
Richard i emp pentru declaraţiile sale inflamatoare), potrivit
cărora trupurile I nţilor ar fi fost „ciuruite de gloanţe" şi că
de asemenea maşinile ar fi i ' i „ciuruite de focuri de
mitralieră" au orientat opinia publică împotriva MIA.
(Fiecare dintre agenţi fusese de fapt lovit de trei ori.) Ofiţerii
■.( andalizaţi ai FBI au „răscolit... case fără mandat", au
hărţuit, agresat şi miluit martori, şi folosind cuvintele
Comisiei pentru Drepturi Civile a •latelor Unite, au exagerat
până când investigaţiile au luat „aspectul unei vendete...,
unei invazii militare în toată regula". Se crede că şi agentul
•.pecial David Price ar fi fost implicat în acestea.
Sunt de asemenea relatate faptele fugarilor indieni, de
la o tabără la ilia, de la o ascunzătoare la alta. Chiar unii
oameni care nu fuseseră prezenţi la proprietatea Jumping
Bull în acea nefericită dimineaţă erau daţi în urmărire drept
membri MIA. Unul dintre aceştia, Anna Mae Aquash, murea
într-un accident suspect de maşină, cu autor necunoscut. In
cele din urmă, au fost identificate patru persoane drept
înfăptuitori de (rimă cu premeditare: James Theodore Eagle,
Darrele Dean Butler, Ro-bert Eugene Robideau şi Leonard
Peltier. Iniţial, Peltier nu fusese încă arestat; a fost mai
târziu reţinut în Canada şi extrădat cu documente falsi-
licate, şi judecat separat.
Procesul inculpaţilor Butler şi Robideau a fost transferat
din Rapid City, Dakota de Sud, în Cedar Rapids, lowa, pe
motivul presiunii anti-indiene ce ar fi avut loc la locul iniţial
stabilit. Procesul a început la «lata de 7 iunie 1976 şi s-a
sfârşit la 16 iulie 1976, cu achitarea în toate cauzele
discutate. în încheierea unei importante mărturii a unui
martor al acuzării în cadrul unui interogatoriu încrucişat
(menţionat mai devreme în legătură cu manipularea
martorilor de către FBI), a fost adus în instanţă următorul
argument, de către avocatul apărării, în privinţa mărturiei
lui David Price:

Dl William Kunstler: Vrem să arătăm că acest om a şi-a


inventat mărturia. Că a instigat la sperjur martorii din
procesele implicând indienii membri ai MIA. Că a fost
principala sursă de martori, pe care acum nu îndrăznesc să îi
mai cheme, şi de martori pe care îi cheamă acum în
instanţă. John Stewart, Myrtle Poor Bear, Marvin Bragg, nu
au fost chemaţi în instanţă; că acest om este cunoscut ca
unul care inventează dovezi. Au chemat un martor ca
[James] Harper [un alb care împărţise celula cu Dino Butler]
şi consider că ne este permis să arătăm, prin apel la fapte,
că acesta este modul în care ei îi pregătesc şi îi instruiesc pe
martori, şi că instigă martorii la sperjur şi cheamă în
instanţă martori care comit sperjur.

Cazul împotriva lui James Theodore Eagle a fost


abandonat ca rezultat al deciziei de la Cedar Rapids, în
schimb cel al lui Leonard Peltier a fost continuat la Fargo,
Dakota de Nord. Procesul s-a încheiat pe 8 aprilie 1977,
verdictul fiind cel de crimă cu premeditare (Autorul
comentează cum că dacă şi acest caz ar fi fost judecat la
Cedar Rapids, „pare aproape sigur că şi Peltier ar fi fost
achitat" întrucât „nu existau dovezi cum că faptele sale ar fi
fost diferite în vreun fel..."
Cartea III detaliază evadarea lui Peltier din închisoare,
prinderea acestuia şi viaţa în penitenciarele federale. Două
capitole investighează şi analizează dovezile aduse
împotriva lui Peltier. Un al treilea capitol, care include un
interviu telefonic cu agentul special David Price, analizează
situaţia unui martor potenţial al acuzării, Myrtle Lulu Poor
Bear, pe care Price l-ar fi manipulat. Sunt de asemenea
câteva capitole despre „adevăratul inamic" al indienilor,
adică „statul corporatist", acea „coaliţie dintre mari
întreprinzători privaţi şi guvern care dorea să exploateze
ultima mare rezervaţie indiană de pe Coasta de Vest"; şi
altele despre încercarea indienilor din aprilie 1981 de a-şi
recupera drepturile de proprietate asupra regiunii Black
Hills, a locurilor sacre Paha Sapa, prin ocuparea de porţiuni
din acestea.
ISTORICUL CENZURII
Autorul şi editorul cărţii In the Spirit of the Crazy
Horse au fost implicaţi în două procese de calomnie, la
două luni după publicarea cărţii, in 1983, intentate de
William Janklow, pe atunci guvernator al statului Dakota de
Sud, respectiv de David Price, agent special FBI. Peter
M.itthiessen, în epilogul său la a doua ediţie, lansată după
proces, arăta (ă presupusese că de fapt „chiar FBI ar fi
sponsorizat procesul lui Price, pentru a da cât de cât o idee
de credibilitate procesului lui Janklow" în-tmcât „Price îmi
mărturisise în timpul lungului interviu pe care l-am avut CU
el, că el nu mişca niciun deget fără aprobarea superiorilor
săi, şi întrucât din salariul lui de agent FBI nu ar fi putut plăti
avocaţii foarte noto-III pe care Price îi desemnase". Cu totul,
au fost emise opt decizii, în opt ani de judecată.
în aprilie 1983, guvernatorul Janklow solicita librăriilor
din Rapid < ity şi Sioux Falls (declarând că va solicita tuturor
librăriilor din Dakota de Sud) să retragă de la vânzare cartea
In the Spirit of the Crazy Horse, pentru că ar fi conţinut
calomnii şi fragmente defăimătoare la adresa sa. „Nimeni
nu are dreptul să publice minciuni şi sa mă insulte pe mine
personal sau pe familia mea." Cu toate că Janklow susţinea
că va intenta procesul ca persoană fizică, câţiva dintre
librarii atenţionaţi au declarat i i acesta îi contactase din
partea autorităţii pe care o conducea; unul din apeluri
fusese făcut chiar de secretarul lui Janklow. Unele librării au
retras cărţile; altele însă, nu. Deloc surprinzător, scandalul a
făcut ca vânzările să crească considerabil.
Janklow a intentat un proces, la 19 mai 1983, solicitând
daune de .'4 milioane de dolari, împotriva editurii Viking
Press, a lui Matthiessen şi împotriva a trei librării. Janklow
susţinea că textul îl prezenta drept „decadent din punct de
vedere moral, beţiv, rasist şi bigot, şi ca duşman al mediului
înconjurător". Mai considera că relatarea lui Matthiessen
privind evenimentele, cum că ar fi violat o adolescentă
indiană în 1967, piecum şi acuzaţiile aduse de către MIA au
fost „inventate ori fără niciun lei de atenţie pentru adevăr,
ori cu rea voinţă". Toate relatările despre mărturiile
împotriva sa au fost făcute pentru a „prezenta o imagine
falsă •,a defăimătoare". Mai mult, el spunea că trei
investigaţii federale ajunseseră la concluzia că acuzaţiile de
viol erau neîntemeiate.
La 2 septembrie 1983, judecătorul John B. Jones a
respins o solicita-ie din partea avocaţilor apărării de mutare
a cauzei de la tribunalul statal
din Dakota de Sud la un tribunal federal. Apărătorii au
invocat faptul că Janklow indusese librăriile în proces, în
mod deliberat, pentru a putea menţine procesul în cadrul
acelui tribunal. Era aşteptată o eventuală părtinire în
favoarea lui Janklow la nivelul statului Dakota de Sud, unde
acesta era guvernator.
Pe 6 februarie 1984, librăriile au înaintat un
memorandum comun la judecătorul Gene Paul Kean28
pentru a respinge acuzaţiile. Acestea susţineau că legea nu
solicitase niciodată librarilor să examineze acurateţea
datelor conţinute de cărţile pe care le vindeau. Mai mult,
nicio decizie care să certifice faptul că pasajele în cauză
conţineau într-adevăr calomnii nu fusese dată, şi nicio
înştiinţare care să anunţe aceasta nu fusese înaintată
librăriilor.
26
De la Circuit Court of the Second Judicial Circuit in Sioux Falls (n.tr.).
29
Hobson's choice - decizia de a accepta ceea ce le este oferit, sau de a nu mai primi
nimic (n.tr.).

Pentru susţinerea cauzei librarilor, Freedom to Read


Foundation a emis o scrisoare amicus curiae, în care se
menţiona că dacă:
Contestaţia lui Janklow ar fi fost acceptată, toate
librăriile, toate bibliotecile, şi alţi distribuitori pasivi de
informaţii s-ar confrunta cu o decizie de tip Hobson29: ori ar
începe să examineze acurateţea oricărei cărţi care ar putea
fi controversată şi s-ar pregăti pentru a-şi susţine concluziile
în faţa tribunalului, ori ar accepta orice contestaţie din par-
tea unui cititor nemulţumit, şi să retragă cartea până ce
nemulţumirea ar fi rezolvată, în caz că ar fi vreodată
rezolvată.
Nu este necesar prea mult simţ vizionar pentru a vedea
ce decizie trebuie să fie luată şi va fi luată. Librarii şi
bibliotecarii pur şi simplu nu au resursele necesare să
întreprindă o examinare profundă a fiecărei publicaţii pe
care o distribuie... [astfel] singurul mod în care librarii,
bibliotecarii şi alţi distribuitori pasivi de materiale literare
şi-ar putea reduce riscul unui litigiu şi al unei trageri la
răspundere, ar fi respingerea categorică a oricărei opere ce
ar putea stârni o controversă publică...

Aceasta nu numai că vine în contradicţie cu Primul


Amendament, dar este şi de neimaginat într-o societate
bazată pe domnia legii... Pericolul auto-cenzurii poate fi
evitat doar punând semnul egal între „responsabilitate" şi
„autoritate". Daunele pentru calomnie trebuie imputate
celor care se fac vinovaţi de ea... A acuza librarii în acest caz,
ar însemna că a exercita drepturile prevăzute de Primul
Amendament (onstituie o calomnie.
O societate care permite sistemului său judiciar să
ajungă un instrument de intimidare nu poate fi un stat de
drept. Şi, după cum comenta judecătorul Curţii Supreme
Brandeis, instituirea tăcerii prin lege constituie un exemplu
de represiune în cea mai pură formă. Remediul pentru
calomnie nu înseamnă dreptul de a închide târgul de idei
atunci când vrea cineva.
Librăriile au avut succes în cererea lor de fi excluse din
procesul de Ialomnie, la 25 iunie 1986, judecătorul Kean
admiţând moţiunea apăraţii. Luând în considerare reputaţia
autorului, care nu era un căutător de lenzaţional sau de
scandal, şi reputaţia asemănătoare a editorului, jude-I
âiorul declara:
Acuzarea librarilor şi a distribuitorilor cărţii de faptul că
nişte cărţi exprimă păreri ce pot fi false, nu este adecvată...
Dacă oricine se simte calomniat într-un material literar ar
putea opri distribuţia acestuia într-o asemenea manieră, un
efect de intimidare asupra librăriilor şi al editorilor s-ar face
imediat simţit.
Janklow nu a atacat această decizie.
între timp, pe 13 iulie 1984, judecătorul Kean a emis o
declaraţie legata de moţiunea înaintată de Matthiessen şi de
editura Viking Press, de a se renunţa la întreg procesul. El a
considerat relatările istorice ale lui Matthiessen ca fiind
corecte, echilibrate şi aflate sub semnul doctrinei
„neutralităţii reportajului" („o viitoare doctrină din Primul
Amendament care protejează reportajele în faţa unor
eventuale acuzaţii"). Mai mult, Kean adăuga: „A sili, cu
riscul unor acuzaţii substanţiale, un scriitor să determine
responsabilitatea unei organizaţii sau a unui martor ar avea
în mod indubitabil un efect de intimidare asupra procesului
de diseminare a informaţiilor." De asemenea, acesta
susţinea că Matthiessen are dreptul să îl critice pe Janklow
în cartea sa, acesta din urmă fiind implicat într-o
controversă de natură publică.
Apelul lui Janklow la decizia lui Kean a avut loc la data
de 11 decembrie 1985, când Curtea Supremă din Dakota de
Sud a respins decizia iniţială, refuzând să adopte doctrina
„neutralităţii reportajului" din Dakota de Sud la un tribunal
federal. Apărătorii au invocat faptul că Janklow indusese
librăriile în proces, în mod deliberat, pentru a putea
menţine procesul în cadrul acelui tribunal. Era aşteptată o
eventuală părtinire în favoarea lui Janklow la nivelul statului
Dakota de Sud, unde acesta era guvernator.
Pe 6 februarie 1984, librăriile au înaintat un
memorandum comun la judecătorul Gene Paul Kean28
pentru a respinge acuzaţiile. Acestea susţineau că legea nu
solicitase niciodată librarilor să examineze acurateţea
datelor conţinute de cărţile pe care le vindeau. Mai mult,
nicio decizie care să certifice faptul că pasajele în cauză
conţineau într-adevăr calomnii nu fusese dată, şi nicio
înştiinţare care să anunţe aceasta nu fusese înaintată
librăriilor.
Pentru susţinerea cauzei librarilor, Freedom to Read
Foundation a emis o scrisoare amicus curiae, în care se
menţiona că dacă:
Contestaţia lui Janklow ar fi fost acceptată, toate
librăriile, toate bibliotecile, şi alţi distribuitori pasivi de
informaţii s-ar confrunta cu o decizie de tip Hobson29: ori ar
începe să examineze acurateţea oricărei cărţi care ar putea
fi controversată şi s-ar pregăti pentru a-şi susţine concluziile
în faţa tribunalului, ori ar accepta orice contestaţie din par-
tea unui cititor nemulţumit, şi să retragă cartea până ce
nemulţumirea ar fi rezolvată, în caz că ar fi vreodată
rezolvată.
Nu este necesar prea mult simţ vizionar pentru a vedea
ce decizie trebuie să fie luată şi va fi luată. Librarii şi
bibliotecarii pur şi simplu nu au resursele necesare să
întreprindă o examinare profundă a fiecărei publicaţii pe
care o distribuie... [astfel] singurul mod în care librarii,
bibliotecarii şi alţi distribuitori pasivi de materiale literare
şi-ar putea reduce riscul unui litigiu şi al unei trageri la
răspundere, ar fi respingerea categorică a oricărei opere ce
ar putea stârni o controversă publică...

28
De la Circuit Court of the
Second Judicial Circuit in Sioux
Aceasta nu numai că vine în contradicţie cu Primul
Amendament, dar este şi de neimaginat într-o societate
bazată pe domnia legii... Pericolul auto-cenzurii poate fi
evitat doar punând semnul egal între „responsabilitate" şi
„autoritate". Daunele pentru calomnie trebuie imputate
celor care se fac vinovaţi de ea... A acuza librarii în acest caz,
ar însemna că a exercita drepturile prevăzute de Primul
Amendament constituie o calomnie.
O societate care permite sistemului său judiciar să
ajungă un instrument de intimidare nu poate fi un stat de
drept. Şi, după cum comenta judecătorul Curţii Supreme
Brandeis, instituirea tăcerii prin lege constituie un exemplu
de represiune în cea mai pură formă. Remediul pentru
calomnie nu înseamnă dreptul de a închide târgul de idei
atunci când vrea cineva.
Librăriile au avut succes în cererea lor de fi excluse din
procesul de I alomnie, la 25 iunie 1986, judecătorul Kean
admiţând moţiunea apăraţii. Luând în considerare reputaţia
autorului, care nu era un căutător de senzaţional sau de
scandal, şi reputaţia asemănătoare a editorului, jude-•
âtorul declara:
Acuzarea librarilor şi a distribuitorilor cărţii de faptul că
nişte cărţi exprimă păreri ce pot fi false, nu este adecvată...
Dacă oricine se simte calomniat într-un material literar ar
putea opri distribuţia acestuia într-o asemenea manieră, un
efect de intimidare asupra librăriilor şi al editorilor s-ar face
imediat simţit.
Janklow nu a atacat această decizie.
între timp, pe 13 iulie 1984, judecătorul Kean a emis o
declaraţie legată de moţiunea înaintată de Matthiessen şi
de editura Viking Press, do a se renunţa la întreg procesul.
El a considerat relatările istorice ale lui Matthiessen ca fiind
corecte, echilibrate şi aflate sub semnul doctrinei
„neutralităţii reportajului" („o viitoare doctrină din Primul
Amendament (are protejează reportajele în faţa unor
eventuale acuzaţii"). Mai mult, Kean adăuga: „A sili, cu
riscul unor acuzaţii substanţiale, un scriitor să determine
responsabilitatea unei organizaţii sau a unui martor ar avea
în mod indubitabil un efect de intimidare asupra procesului
de diseminare a informaţiilor." De asemenea, acesta
susţinea că Matthiessen are dreptul să îl critice pe Janklow
în cartea sa, acesta din urmă fiind implicat într-o
controversă de natură publică.
Apelul lui Janklow la decizia lui Kean a avut loc la data
de 11 decembrie 1985, când Curtea Supremă din Dakota de
Sud a respins decizia iniţială, refuzând să adopte doctrina
„neutralităţii reportajului" întrucât aceasta nu fusese votată
încă de Curtea Supremă. Astfel, decizia a fost de returnare a
cazului către tribunal, solicitându-i lui Kean să înceapă
procesul şi să examineze dovezile lui Janklow împotriva lui
Matthiessen şi a editurii Viking.
O a doua respingere a cazului lui Janklow a avut loc pe 2
iunie 1989 la tribunalul din Sioux Falls, acelaşi judecător
Kean susţinând că „în niciun caz cele scrise despre Janklow
nu pot fi considerate un atac la adresa unui oficial SUA.
Avocaţii apărări au pus la dispoziţie dovezi pentru a susţine
ideile cărţii, într-o compilaţie vastă a lui Matthiessen, însoţi-
tă de câteva pasaje relevante, însumând 1 200 de pagini.
Apelul făcut de Janklow a fost respins de Curtea Supremă
din Dakota de Sud, cu un vot de 4 la 1, majoritatea invocând
prevederi din Primul Amendament.
Acest proces s-a încheiat oficial în octombrie 1990, când
au expirat cele 90 de zile în care Janklow putea să facă apel
la Curtea Supremă a Statelor Unite.
Agentul Special David Price a înaintat plângerea sa de
calomnie în ianuarie 1984, la tribunalul din Rapids City,
Dakota de Sud, solicitând daune de 25 de milioane de
dolari. Price susţinea că ar fi fost defăimat prin acuzaţiile lui
Matthiessen cum că el şi alţi agenţi FBI ar fi fost implicaţi în
activităţi ilegale care ar fi condus la izbucnirea unor
schimburi de focuri între agenţii FBI şi membrii MIA din
rezervaţia Pine Ridge. în mod special, se opunea acuzaţiilor
potrivit cărora „agenţii FBI ar fi solicitat martorilor să
comită sperjur şi ar fi obstrucţionat justiţia în cazul Peltier..;
ar fi fost rasişti şi ucigaşi, ar fi fost corupţi şi cruzi în relaţia
lor cu indienii din rezervaţie". Mai mult, a încercat să atace
sursele lui Matthiessen declarând că proveneau de la
membri MIA, condamnaţi deja în urma incidentelor de la
Wounded Knee. De asemenea, Price respingea acuzaţiile
prezente în carte cum că rezultatul procesului în cazul
Peltier ar fi fost nedrept, din cauza influenţei FBI.
în februarie 1985, judecătorul Merton B. Tice Jr. a
considerat că procesul nu ar fi de competenţa tribunalului
din Dakota de Sud, întrucât editura Viking nu avea
suficiente legături cu statul Dakota de Sud; astfel că dacă
Price ar fi suferit într-adevăr o nedreptate, aceasta nu
fusese comisă în Dakota de Sud.
La nivel federal, judecătoarei federal Diana Murphy, de
la Curtea Districtuală din Minneapolis, în ianuarie 1986 a
respins trei din cele patru cauze înaintate de Price. Cea mai
importantă dintre cele respinse a fost acuzaţia de „calomnie
de grup", opinând că pasajele critice la adresa
I UI l-ar fi defăimat pe Price personal. Respingerea
cauzelor de către ju-de< ătoarea Murphy, indica faptul că
sub „aceste circumstanţe contextul publicării trebuie să
ridice o prezumţie rezonabilă de aluzie personală". Referitor
la cauzele menţinute, judecătorul i-a acordat lui Price doi
ani de investigaţii. Apoi, la 13 ianuarie 1988, a dat curs unei
moţiuni de n'spingere şi a cauzei menţinute. Judecătorul
Murphy a recunoscut drep-inl unui „autor de a emite o
părere personală părtinitoare în legătură cu Mmeni sau
evenimente". Mai mult, a adăugat că „declaraţiile
considerata de către Price drept defăimătoare erau de fapt
nişte opinii şi erau per-mise de constituţie. Cu privire la
declaraţiile faptice despre Price însuşi, judecătorul nu a
considerat că ar fi fost false, iar cele care erau false nu • I m
false în mod intenţionat sau maliţios.
„Cartea tratează evenimente istorice, dar o face dintr-o
perspectivă toarte clar intenţionată. Tonul şi stilul cărţii
sugerează că declaraţiile •mise ţin de opinie"; autorul
încearcă să îi convingă pe cititori că are dreptate în cauza pe
care o prezintă. Murphy scria: „Comportamentul agenţilor
FBI exercitându-şi autoritatea federală este un subiect de
interes public", iar multe din declaraţii sunt critici la adresa
guvernului: „In the ■i<irit of the Crazy Horse reprezintă
exact libertatea de expresie chiar şi MI faţa guvernului, adică
este exact acel tip de expresie pe care părinţii I artei
Drepturilor au dorit să o protejeze. Criticile la adresa
guvernului unt în primul rând protejate de Primul
Amendament". De asemenea, Murphy afirma că „Viking a
înţeles că editurile responsabile au datoria de a publica
lucrări controversate, dar importante".
Price a făcut apel la decizia Curţii Federale. Decizia
unanimă a Cur-|il de Apel a Statelor Unite, pe 7 august
1989, a acordat câştig de cauză lui Matthiessen şi editurii,
reconfirmând toate deciziile judecătoarei Murphy. Decizia a
recunoscut de fapt că „propoziţiile contestate erau
ptotejate de constituţie în calitate fie de opinii, fie de
«reportaj neutru» în i are autorul transmite părerile altora.
Judecătorul Gerald Heaney, con-i luzionând pentru
completul de judecată, a invocat un precedent din i%4,
cazul The New York Times v. Sullivan:
Factorul determinant în analiza Curţii este protecţia
dreptului de a critica oficiali şi a dreptului la expresie de
natură politică. Decizia în cazul New York Times a fost
bazată pe trei adevăruri despre exprimarea publică. în
primul rând, declaraţii false vor apărea întotdeauna în tim-
pul unei dezbateri politice viguroase. în al doilea rând, fără
protejarea chiar şi a declaraţiilor false, ar fi instituită o
autocenzură distructivă. în al treilea rând, deciziile legale
în cazuri de defăimare trebuie să îi protejeze pe acuzaţi
de autocenzură iminentă ameninţării unui eventual
litigiu. Curtea a decis că dezbaterile care ţin de treburile
publice „ar trebui să fie libere, robuste şi deschise... chiar
dacă pot apărea atacuri vehemente, caustice şi uneori
neplăcute la adresa guvernului. [Fraza scrisă cu italice, a fost
subliniată de Martin Garbus, avocatul apărării în cazurile lui
Matthiessen şi al editurii Viking.]
în timp ce Price invoca o lege veche care spunea că
repetarea unei acuzaţii false, chiar şi împotriva unui oficial
guvernamental, constituia calomnie, Matthiessen a răspuns
că nu era numai necesar să fie prezentată şi poziţia
indienilor, dar că unele dintre acuzaţiile acestora erau chiar
adevărate. Mai mult, distincţia dintre „martori responsabili"
şi cei denumiţi de către Price „de stânga", adică între surse
„bune" şi surse „rele" nu a fost acceptată.
în concluzie, judecătorul Heaney a reiterat concluzia
judecătoarei Murphy cum că până şi un oficial
guvernamental poate fi subiectul unor păreri critice - dacă
ar fi suprimate, dezbaterile de interes public ar fi inhibate
indiscutabil:

Uneori este greu să scrii despre subiecte controversate,


fără a deveni pe parcurs şi tu un subiect controversat. în
acest context, am decis că de fapt Constituţia cere mai
multă libertate de expresie şi nu mai puţină. Decizia
noastră este o anomalie în zilele noastre când judecarea
unei ofense se concentrează din ce în ce mai mult pe a afla
dacă a existat sau nu o lezare, pentru că în cazul nostru, am
căutat cu atenţie o greşeală şi am ignorat anumite lezări
care au fost aduse. Dar o lezare şi mai mare trebuie luată în
considerare, şi anume paguba care este făcută fiecărui
cetăţean american când o carte este retrasă de pe rafturi, ca
în acest caz, sau când o idee nu este difuzată.
în întregimea sa, cartea In the Spirit of the Crazy
Horse, se concentrează mai mult asupra unor instituţii
publice şi asupra unor forţe sociale, decât asupra vreunui
oficial. Sentimentele exprimate sunt de dezbătut. Iar noi
suntem de părere că dezbaterea trebuie lăsată să continue.
Price a făcut două tentative de apel la Curtea Supremă a
Statelor Unite, pentru a schimba decizia Curţii de Apel. Price
declara în plângerea sa că decizia Curţii de Apel, „stabilise o
piedică insurmontabilă" în fa(a cazurilor de calomnie. „Orice
autor cu un dram de viclenie poate publica în mod
intenţionat acuzaţii false... sau poate include elemente
adiţionale în mod viclean în favoarea acuzaţiilor sale
defăimătoare... şi Kte în totalitate protejat de doctrina
opiniei." Curtea Supremă a refuzat Ifi admită cazul, lăsând
intacte deciziile Curţii de Apel. Ultima decizie a < iuţii
Supreme datează din în ianuarie 1990.
în afara primelor 35 000 de exemplare, cartea a fost
indisponibilă pentru cititori, începând cu momentul
primului proces în 1983. A fost republicată în 1991.

JOHNNY Şl-A LUAT PUŞCA (JOHNNY GOTHISGUN)

Autor: Dalton Trumbo


Data şi locul publicării iniţiale: 7 939, Statele Unite
Editura: Lippincott Forma literară: roman

REZUMAT
Romanul johnny Got His Gun are două părţi: Cartea I,
„Morţii" şi < artea a ll-a, „Viii". Prima parte, structurată pe
capitole cuprinzând planuri care alternează între prezent şi
trecut, îl prezintă pe protagonist, l< 'Im Bonham, încercând
să accepte şi să înţeleagă situaţia în care se află. A doua
parte, se concentrează asupra prezentului, cu toate că sunt
făcute |l referiri la trecut. Romanul este scris la persoana
întâi ca un monolog extins - gândurile relatând amintirile şi
halucinaţiile protagonistului.
Era cea mai asemănătoare fiinţă posibilă cu un mort
printre vii. Era un mort cu o minte care încă mai putea
gândi. Ştia toate răspunsurile pe care morţii le află, dar pe
care nu le pot gândi. Putea vorbi din partea morţilor, pentru
că era unul dintre ei.
Aceste gânduri prezentate către finele Cărţii I reflectă
atitudinea şi lituaţia lui Joe. A avansat mult de la starea de
confuzie şi semiconştienţă din primul capitol. începe să
înţeleagă că a fost grav rănit şi că este surd, dar că este viu,
pe patul unui spital. în capitolele ce se succed, începe să işi
dea seama că îşi pierduse ambele braţe, şi de asemenea
ambele
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

i ii recunoscut ca un om viu, cu o conştiinţă, este o „bucurie nouă şi frenetică". Joe


răspunde la întrebarea asistentei: „Ce doreşti", iar în urma
.....lui răspuns ea îi spune: „Ceea ce îţi doreşti tu este împotriva regula-
mentului spitalului/
Ce îşi dorea? îşi dorea bineînţeles viaţa înapoi - simţurile sale, membrele sale. Cerea să fie
lăsat să plece, să fie eliberat din „închisoa rea" spitalului. Tânjea după aer, după senzaţii
tactile, după oameni. Min-ir.i lui mergea mult mai departe decât putea el să bată în pernă,
dorindu-şi să se expună în public pentru a arăta oamenilor normali -părinţi, şcolari - dar şi
politicienilor: „Asta înseamnă războiul." Textul se încheie într-o retorică emoţională anti-
război.

ISTORICUL CENZURII

în introducerea sa din 1959 la Johnny Got His Gun, Dalton Trumbo relatează „istoria
politică ciudată" a cărţii. „Scrisă în 1938 când pacifismul era anatema stângii şi a centrului
politicii americane, a intrat în tipo-Ki.ifie în primăvara anului 1939 şi a fost publicată pe 3
septembrie - ze-I <• /ile după pactul Hitler - Stalin, şi două zile după izbucnirea celui de Al
Doilea Război Mondial". Mai târziu drepturile de distribuţie au fost vAndute ziarului The
Daily Worker din New York, devenind timp de mai multe luni un material politic pentru
forţele de stânga.
în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, armata Statelor Unite .i iniţiat un program
de distribuţie de cărţi către soldaţii aflaţi în misiune. I )in 1941 şi până în 1943, au fost
trimise trei milioane de cărţi. Ca urmare, armata a invitat Consiliul Cărţilor pe Timp de
Război, organizaţie formată din rândul industriei editoriale, pentru a ajuta în cadrul acestui
piogram. în următorii ani, 1.080 de titluri, însumând 122 de milioane de < ărţi au fost puse
la dispoziţia militarilor.
O cenzură evidentă era aplicată în selecţia acestor titluri, dar care la inceput s-a limitat
la excluderea unor titluri care făceau propagandă în t.ivoarea ţărilor Axei. Pe lângă acestea
însă, încă trei titluri au fost interzi-•.e, în urma unor „ordine de sus", printre ele numărându-
se şi Johnny Got l l i s Gun, se pare pentru mesajul său pacifist.
în timpul războiului, după ce cartea s-a epuizat, chiar Dalton I rumbo a refuzat să
permită republicarea romanului. Cei care îi ceruseră 0 republicare erau reprezentanţi ai
extremei drepte care doreau o pace negociată şi care vedeau romanul, potrivit lui Bruce
Cook, drept „folositor, ca material de propagandă... pe măsură ce puterile Axei începeau să

picioare. în cele din urmă, află că nu mai are nici gură,


nici limbă, nu are nici nas şi că este orb.
Trauma şi teroarea acestor descoperiri sunt ca un
coşmar; uneori Joe crede că visează, distingând cu greu
momentele în care este treaz de cele în care doarme.
Coşmarurile îl sperie, dar realitatea îl sperie parcă şi mai
tare.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Câteva capitole constituie amintirile lui Joe despre


trecut, şi despre destinul său de om simplu - normalitatea
vieţii sale şi dragostea familiei - adolescenţa sa vioaie,
precum şi începutul maturităţii. Viaţa sa de zi cu zi face de
asemenea parte din amintirile sale: cântecul mamei în timp
ce pune gem în borcane, mirosul şi gustul hamburgerilor
calzi, vacanţele la pescuit cu tatăl său, dragostea iubitei
sale. Până la sfârşitul Cărţii I, Joe îşi recapătă sensibilitatea
şi caracterul. Pe măsură ce amintirile i se descâlcesc şi se
limpezesc, el îşi recapătă sănătatea mintală.
în Cartea I se conturează o atitudine persistentă
împotriva războiului. Este prima dată introdusă în Capitolul
2: „Se întinse şi spunea, Joe, Joe acesta nu este locul tău.
Acest război nu e pentru tine. Acesta nu este problema ta.
Ce îţi pasă ţie de răspândirea democraţiei în lume?" Capito-
lul 10, un lung şir de exerciţii de conştiinţă, denunţă războiul
vorbelor goale: libertate, onoare, demnitatea în faţa morţii.
Morţii renunţă la acestea, pentru că ei au murit „tânjind
după figura unui prieten... gemând şi suspinând pentru
viaţă." Joe ştie acestea, întrucât este „cea mai asemănă-
toare fiinţă posibilă cu un mort printre vii".
în Cartea a ll-a, Joe încearcă să îşi menţină controlul
asupra memoriei, încercând pe deasupra să şi înţeleagă
unde se află. încearcă să îşi exerseze mintea, începând cu re-
amintirea numerelor, a unor citate şi a cărţilor, să perceapă
trecerea timpului. într-un moment de amărăciune, Joe
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

rezolvă această problemă conştientizând apropierea serii,


reuşind apoi să-şi amintească şi ce înseamnă răsăritul.
începe să marcheze timpul, numărând zilele şi anii.
îşi antrenează de asemenea simţul percepţiei, până
când reuşeşte chiar să ştie cine se află lângă el, numai după
vibraţiile pe care acesta le produce. O mare nedumerire îl
cuprinde când într-o zi în cel de-al patrulea an de spitalizare,
un grup mare de oameni vin să îl viziteze, dar nedumerirea
se transformă rapid în mânie, când îşi dă seama că i-a fost
acordată o decoraţie. Mânia lui îl face să îşi amintească de
comunicaţiile fără fir din unitatea militară, încercând să bată
în pernă cuvântul „SOS", folosind codul Morse.
Câteva luni mai târziu, o asistentă medicală suplinitoare
recunoaşte codul, şi îşi dă seama de încercarea lui Joe de a
comunica. Bucuria sa de
700 de cărţi interzise ^ ^
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

scadă", din cauza mesajului său anti-război. „Mişcările


fasciste şi antisemite făceau mari presiuni pentru o pace
timpurie, susţinând că lui Hitler trebuie să îi fie oferită o
pace condiţionată." Indivizii cu asemenea con vingeri
susţineau că evreii, comuniştii şi bancherii internaţionali ar
fi suprimat romanul. Trumbo era nemulţumit de faptul că
romanul său era folosit atât de mult de aceste grupuri;
astfel că trecuse din tabăra anti-război, într-una a
susţinătorilor „militanţi ai războiului".
în 1947, Trumbo a fost pus pe o listă neagră a
guvernului, ca membru al Hollywood Ten30. înscris în
Partidul Comunist încă din 1943 (părăsindu-l în 1948) pe
când Statele Unite şi URSS erau aliaţi, Trumbo era unul
dintre militanţii activi ai acestuia. Ca atare, deloc
surprinzător, a primit o citaţie din partea Comitetului
Camerei Reprezentanţilor pentru Activităţi Anti-Americane,
la Washington D.C, pe 23 octombrie 1947. Audierile se
concentrau asupra „infiltrărilor comuniste din industria
americană de film": se suspecta că dogma şi propaganda
comuniste ar fi pătruns în scenariile filmelor. Acuzaţii au
invocat bineînţeles ideea libertăţii de expresie. Datorită
refuzului lui Trumbo de a da explicaţii în legătura cu
apartenenţa sa la Partidul Comunist şi la Asociaţia
Scenariştilor de la Hollywood, acesta a fost acuzat de către
membrii comitetului „de sfidare a Camerei Reprezentanţilor
din Statelor Unite". Toţi cei zece membri ai grupului acuzaţi
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

de sfidare a curţii au fost condamnaţi la închisoare; Trumbo


a fost condamnat la un an închisoare, dar a stat în detenţie
timp de zece luni, începând cu 7 iunie 1950.
în ciuda dezminţirii unor activităţi anti-americane a
scenariştilor implicaţi, industria filmului a alcătuit în
noiembrie 1947 celebrul Acord Waldorf, care de fapt, îi
declara pe cei din Hollywood Ten dar şi pe alţii, ca fiind
„nedoriţi în industria filmului". Cei zece au contestat decizia
la Curtea Supremă, cazul fiind însă respins. Trumbo se
referea la această situaţie ca la o manifestare internă a
Războiului Rece aflat atunci în desfăşurare. „Suntem
împotriva Uniunii Sovietice în politica noastră externă, şi
suntem împotriva oricărei forme de socialism sau comunism
în afacerile interne. Această stare de opoziţie a devenit
cheia de înţelegere a existenţei noastre ca naţiune."
înainte şi după încarcerarea sa, Trumbo a lucrat din
30
Grupul celor zece - zece
umbră sub pseudonim la o serie de filme. în 1957 a câştigat
premiul Oscar pentru cel
Imn scenariu, pentru filmul The Brave One, sub
pseudonimul Ro-
I » M Rich; acest premiu a marcat „începutul sfârşitului
pentru lista nea-i i potrivit lui Cook, listă care la acea vreme
afecta orice scenarist implicat în „vânătoarea de vrăjitoare"
a senatorului republican Joe li1 arthy. Cook îl citează pe
Trumbo spunând că din cauza faptului că mulţi scenarişti
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

lucrau pe piaţa neagră sub nume false, „niciun generic di


final al filmelor apărute între 1947 şi 1960 nu poate fi
considerată
măcar aproape de realitate". Cook de asemenea îi
atribuie lui
ti uinbo un rol important în desfiinţarea listei negre în
1960: A fost o I .unpanie deliberată personală în mass-
media... o cruciadă, o vendetă".
lohnny Got His Gun a fost cenzurată şi în şcoli: în
regiunea iidwest (1973) pentru vulgaritatea incidentelor şi a
limbajului; în Iii liigan (1977) pentru blasfemie, detalii
şocante despre o fiinţă umană. Idei nepatriotice şi anti-
americane, şi pasaje cu conotaţii sexuale; în Wisconsin
(1977) pentru blasfemie; în Texas (1977) pentru idei
nepatrio-Uce şi anti-americane; în Colorado în 1977 pentru
descrierea personajului principal după ce a fost mutilat în
război; în California (1977) pentru limbaj şi anumite pasaje
cu conotaţii sexuale; în Wisconsin (1982) penii ii atitudine
anti-război; în Vermont şi Illinois (1982) pentru prea multă
violenţă.

LUPTA MEA (MEIN KAMPF)

Autor: Adolf Hitler


N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

Data şi locul publicării iniţiale: 1925, Germania; 1933,


Statele Unite Edituri: Eher Verlag; Houghton Mifflin
Formă literară: biografie

REZUMAT
Zbuciumat şi sărac în tinereţe, optimist dar deseori
dezamăgit în adolescenţă, ambiţios şi devotat spre
maturitate, viaţa lui Adolf Hitler icflectă titlul lucrării care în
traducere înseamnă Lupta mea. în ciuda victoriilor
repurtate până a ajuns la putere şi în timpul cât a fost
fuhrer, I litler a avut mult neîmpliniri; succesele însă sunt
însă rezultatul clar al ambifiei şi voinţei de a-şi vedea un
„vis" împlinit, cu toate că o mare parte din el era şi s-a
dovedit a fi până la urmă un coşmar.
scadă", din cauza mesajului său anti-război. „Mişcările
fasciste şi antisemite făceau mari presiuni pentru o pace
timpurie, susţinând că lui Hitler trebuie să îi fie oferită o
pace condiţionată." Indivizii cu asemenea convingeri
susţineau că evreii, comuniştii şi bancherii internaţionali ar
fi suprimat romanul. Trumbo era nemulţumit de faptul că
romanul său era folosit atât de mult de aceste grupuri;
astfel că trecuse din tabăra anti-război, într-una a
susţinătorilor „militanţi ai războiului".
în 1947, Trumbo a fost pus pe o listă neagră a
guvernului, ca membru al Hollywood Ten30. înscris în
Partidul Comunist încă din 1943 (părăsindu-l în 1948) pe
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

când Statele Unite şi URSS erau aliaţi, Trumbo era unul


dintre militanţii activi ai acestuia. Ca atare, deloc
surprinzător, a primit o citaţie din partea Comitetului
Camerei Reprezentanţilor pentru Activităţi Anti-Americane,
la Washington D.C, pe 23 octombrie 1947. Audierile se
concentrau asupra „infiltrărilor comuniste din industria
americană de film": se suspecta că dogma şi propaganda
comuniste ar fi pătruns în scenariile filmelor. Acuzaţii au
invocat bineînţeles ideea libertăţii de expresie. Datorită
refuzului lui Trumbo de a da explicaţii în legătura cu
apartenenţa sa la Partidul Comunist şi la Asociaţia
Scenariştilor de la Hollywood, acesta a fost acuzat de către
membrii comitetului „de sfidare a Camerei Reprezentanţilor
din Statelor Unite". Toţi cei zece membri ai grupului acuzaţi
de sfidare a curţii au fost condamnaţi la închisoare; Trumbo
a fost condamnat la un an închisoare, dar a stat în detenţie
timp de zece luni, începând cu 7 iunie 1950.
în ciuda dezminţirii unor activităţi anti-americane a
scenariştilor implicaţi, industria filmului a alcătuit în
noiembrie 1947 celebrul Acord Waldorf, care de fapt, îi
declara pe cei din Hollywood Ten dar şi pe alţii, ca fiind
„nedoriţi în industria filmului". Cei zece au contestat decizia
la Curtea Supremă, cazul fiind însă respins. Trumbo se
referea la această situaţie ca la o manifestare internă a
Războiului Rece aflat atunci în desfăşurare. „Suntem
împotriva Uniunii Sovietice în politica noastră externă, şi
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

suntem împotriva oricărei forme de socialism sau comunism


în afacerile interne. Această stare de opoziţie a devenit
cheia de înţelegere a existenţei noastre ca naţiune."
înainte şi după încarcerarea sa, Trumbo a lucrat din
nltâZt')Ce'°r ^ " Z6Ce PerSOnaMtăîi de ,a H°"ywood acuzate de
umbră sub pseudonim la o serie de filme. în 1957 a câştigat
premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu, pentru filmul
The Brave One, sub pseudonimul Ro-bert Rich; acest
premiu a marcat „începutul sfârşitului pentru lista neagră",
potrivit lui Cook, listă care la acea vreme afecta orice
scenarist implicat în „vânătoarea de vrăjitoare" a
senatorului republican Joe McCarthy. Cook îl citează pe
Trumbo spunând că din cauza faptului că mulţi scenarişti
lucrau pe piaţa neagră sub nume false, „niciun generic de
final al filmelor apărute între 1947 şi 1960 nu poate fi
considerată nici măcar aproape de realitate". Cook de
asemenea îi atribuie lui Irumbo un rol important în
desfiinţarea listei negre în 1960: A fost o „campanie
deliberată personală în mass-media... o cruciadă, o
vendetă".
Johnny Got His Gun a fost cenzurată şi în şcoli: în
regiunea Midwest (1973) pentru vulgaritatea incidentelor şi
a limbajului; în Michigan (1977) pentru blasfemie, detalii
şocante despre o fiinţă umană, idei nepatriotice şi anti-
americane, şi pasaje cu conotaţii sexuale; în Wisconsin
(1977) pentru blasfemie; în Texas (1977) pentru idei
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

nepatriotice şi anti-americane; în Colorado în 1977 pentru


descrierea personajului principal după ce a fost mutilat în
război; în California (1977) pentru limbaj şi anumite pasaje
cu conotaţii sexuale; în Wisconsin (1982) pentru atitudine
anti-război; în Vermont şi Illinois (1982) pentru prea multă
violenţă.

LUPTA MEA (MEIN KAMPF)

Autor: Adolf Hitler


Data şi locul publicării iniţiale: 7 925, Germania; 7 933,
Statele Unite Edituri: Eher Verlag; Houghton Mifflin
Formă literară: biografie

REZUMAT
Zbuciumat şi sărac în tinereţe, optimist dar deseori
dezamăgit în adolescenţă, ambiţios şi devotat spre
maturitate, viaţa lui Adolf Hitler reflectă titlul lucrării care în
traducere înseamnă Lupta mea. în ciuda victoriilor
repurtate până a ajuns la putere şi în timpul cât a fost
fuhrer, Hitler a avut mult neîmpliniri; succesele însă sunt
însă rezultatul clar al ambiţiei şi voinţei de a-şi vedea un
„vis" împlinit, cu toate că o mare parte din el era şi s-a
dovedit a fi până la urmă un coşmar.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova /00 de cărţi interzise ^7

700 de cărţi interzise


Hitler s-a născut în 1889 în duminica de Paşti, în orăşelul
austriac de frontieră Braunau, situat pe râul Inn, oraş
populat de oameni cu o puternică moştenire germană. în
funcţie de punctul de vedere, copilăria lui Hitler a fost ori
dezvoltarea unei discipline de fier, ori un adevărat infern.
Charles B. Flood, autorul cărţii Hitler: The Path to Power 31,
alcătuieşte un portret macabru al începuturilor unui om
care urma să ajungă într-o zi împăratul german. Alois Hitler,
tatăl lui Adolf, era descris ca un „Henric al Vlll-lea de
provincie" pentru isprăvile sale cu diferite femei, înaintea
lui Hitler, Alois avea deja doi copii cu două femei diferite.
Prima dintre ele era o văduvă care a dat naştere unei fete.
Cei doi s-au căsătorit şi au trăit împreună timp de şapte ani,
până când fosta văduvă a cerut divorţ, pentru că Alois Hitler
se mutase în hotelul în bucătăria căruia lucra amanta sa de
19 ani. După moartea primei sale soţii, el şi cu tânăra sa
11
amantăHitler: Drumul
au avut către putere
un copil, Alois Jr.(n.tr.).
Mai târziu s-au căsătorit
dar şi ea a murit, fapt ce i-a permis lui Alois să se
căsătorească apoi cu Klara Polzl bona copilului lor, cu 23 de
ani mai tânără decât el. Ea urma să fie mama lui Adolf.
Potrivit fratelui vitreg al lui Alois Jr., Alois Senior, îl bătea
fără milă pe Alois Jr., iar când acesta a plecat din casă la
vârsta de 14 ani, abuzurile s-au îndreptat către fiul său în
vârstă de 7 ani, Adolf. Tânărul Adolf a suportat multe bătăi
din partea tatălui său, până când într-o zi a decis să nu mai
plângă. După 32 de lovituri de nuia, tatăl său s-a oprit, fără
să îl mai bată vreodată. Aceste exemple de suferinţă din
copilărie, despre care mulţi spun că ar fi contribuit decisiv la
formarea caracterului lui Hitler, sunt omise din paginile de
început ale biografiei sale Mein Kampf, întrucât, potrivit lui
Otto D. Tolischus, editorialist la New York Times Magazine,
unul dintre ţelurile cele mai importante ale lui Hitler era ca
textul să fie un mijloc de propagandă, şi nu o simplă
biografie care să dezvăluie şi greutăţile devenirii sale. Astfel
se explică şi felul în care îl prezintă pe tatăl său, foarte
diferit de felul în care o face Flood. în Mein Kampf Hitler îl
prezintă pe tatăl său drept „un gentleman... a cărui dorinţă
arzătoare era aceea de a-l forma pe fiul său pentru o carieră
desăvârşită, ferindu-l de experienţele sale nefericite (de a
creşte sărac şi fără nicio perspectivă)". După moartea
mamei sale, pe când Adolf avea 18 ani, după ce tatăl său
murise pe când el avea numai 13 ani, Adolf spune: „Mi-am
respectat tatăl, dar pe mama am iubit-o."
Mein Kampf cuprinde două volume. Primul descrie
perioada vieţii s.ile în care gândurile sale despre politică şi
despre patria germană s-au • ombinat pentru a da naştere
doctrinei sale naţional-socialiste; al doilea dezvoltă multe
dintre ideile prezentate în primul volum. Aceste idei s-au <
onturat din sentimentele şi experienţele tânărului şi
ambiţiosului Hitler m tentativa sa de a-şi construi un alt
destin decât acela de funcţionar public, profeţit de tatăl său.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova /00 de cărţi interzise ^7

Pasiunea cea dintâi a lui Hitler a fost arta, pasiune


care a fost zdrobită însă de faptul că nu a fost primit la
Academia de Arte (puţini îi găseau lucrările atât de bune pe
cât le credea el). Ca urmate, atenţia lui Hitler a trecut către
arhitectură, dar din cauza intoleranţei •ale pentru studiul de
la Realschule, arhitectura a devenit încă un vis neîmplinit.
Pe măsură ce nefericirea lui creştea, Hitler începea să îşi
dezvolte relaţii cu alţi tineri din Austria, împreună cu care
începea să analizeze problemele existente în societatea
acelor timpuri. Ei simţeau că lipseşte o adevărată mândrie
faţă de moştenirea germană, nu numai din partea
germanilor, dar a tuturor oamenilor cu care el intra în
contact, de parcă germanii ar fi fost de mâna a doua. Se
simţea izolat, împreună cu ceilalţi germani din Austria, şi
împiedicat să ducă o existenţă demnă. El vedea în
menţinerea social-democraţilor la putere poziţii care
zdrobeau demnitatea clasei muncitoare, menţinând masele
la distanţă, obediente şi în poziţii inconturnabile de
servitute.
Hitler şi-a dezvoltat treptat ura faţă de evrei - în ochii
săi, evreii erau social-democraţii care le făceau viaţa
mizerabilă lui şi altor austrieci din clasa muncitoare. Treptat,
Hitler a început să observe că aproape toţi liderii social-
democraţi la putere, toţi oamenii de presă şi cei care pro-
movau interesele afaceriştilor erau evrei. Cea mai mare
revelaţie a lui era aceea că aceşti oameni nu aparţin de
naţiunea germană sau austriacă, ci erau străini veniţi pentru
a obţine controlul total asupra naţiunii. Ei nici nu aveau de
fapt o naţiune. Chiar dacă un evreu era născut în Austria sau
Cermania şi era cetăţean al respectivei ţări, aceasta nu avea
nicio importanţă pentru Hitler. Scopul său şi scopul tuturor
germanilor era de a lupta împotriva acelor oameni care
aveau ca obiectiv, în ochii lui Hitler, con-laminarea întregii
umanităţi şi distrugerea tuturor naţiunilor şi culturilor
existente. El considera că dacă naţiunea germană se va
păstra şi va avansa prin autoapărare, atunci ea îndeplinea
mersul naturii şi al dorinţei lui Dumnezeu: „Apărându-mă
împotriva evreului, eu lupt pentru opera I )omnului."
Nu numai că experienţele sale din Viena i-au amplificat
resentimente împotriva evreilor şi a marxismului, dar alte
noi nemulţumiri l-au dus pe un drum care a însemnat
înflorirea naţional-socialismului. în Austria, Hitler considera
parlamentul a fi un sistem care funcţiona numai pentru
propriile interese şi care neglija masele de muncitori. Dacă
exista vreo problemă pe care guvernul nu o putea rezolva,
vina nu era niciodată aruncată pe cineva din interior. Hitler
vedea cu dispreţ orânduirea politică - birocraţia care nu
făcea altceva decât să îşi apere interesele şi să apere acel
Status quo. Hitler era şi mai dezgustat de felul în care Parla-
mentul reuşea să îi păcălească pe oameni, reuşind să-i facă
să fie mulţumiţi de vieţile lor mizerabile, ceea ce făcea
imposibilă schimbarea prin alegeri sau prin revoluţie.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova /00 de cărţi interzise ^7

La sosirea sa în Austria în 1904, Hitler s-a


implicat în mişcarea pan-germană. îi idolatriza pe Georg von
Schonerer şi pe Dr. Karl Lueger, personalităţi care lucrau
pentru a salva poporul german de la pieire şi pentru a
distruge statul austriac. Cu toate acestea, mişcarea a fost un
eşec. Potrivit lui Hitler, mişcarea îşi pierduse cauza pentru
că: 1) problema socială nu fusese definită corespunzător; 2)
dăduse greş tactica de a încerca să câştige susţinere din
interiorul Parlamentului, şi 3) publicul nu îşi dorea de fapt o
revoluţie. Toate acestea au pus capăt pentru un moment
mişcării. Dar Hitler nu va uita aceste elemente, pe care le va
combate în tentativa sa de a reuni poporul german şi a-l
face să prospere în fruntea Europei şi în cele din urmă a
lumii întregi.
Hitler s-a întors la München la scurt timp de la
izbucnirea Primului Război Mondial, pe care l-a considerat a
fi cea mai fericită perioadă a vieţii sale. Imediat a înaintat o
solicitare scrisă pentru a fi înrolat, şi a fost primit de Regele
Ludwig III în regimentul Bavaria, în care a slujit timp de şase
ani. Această experienţă l-a făcut pe Hitler să adauge încă un
element cheie la filozofia sa de viaţă. Pe timpul războiului,
Hitler a observat că propaganda era un instrument deseori
folosit de către inamic, care îi descria pe germani drept nişte
maşini ale groazei şi morţii. Considera acest fapt unul din
motivele înfrângerii usturătoare. Propaganda folosită în
mod abil părea pentru Hitler cel mai bun instrument de
război, un mijloc simplu şi util prin care masele sunt
convinse în mod uniform. El a reţinut ce era important din
aceasta înfrângere, pentru viitor.
Din cauza rapidei căderi a imperiului, înfrângerea a fost
recunoscută şi imediat uitată, ceea ce potrivit lui Hitler a
oferit mai mult timp pentru ca mentalitatea reconstrucţiei
să se instaleze şi să crească rapid.
Keluându-şi idealurile eşecului pan-german din Austria,
principalul obi-ectiv al lui Hitler devenea dezvoltarea
naţional-socialismului, care ar fi unificat naţiunea înfrântă a
germanilor de pretutindeni. Premisa acestui obiectiv era că
numai acei oameni cu rădăcini pure germane merită cetă-
ţenia; toţi ceilalţi trebuiau excluşi, pentru binele naţiunii.
Orice încrucişare între două fiinţe care nu aparţin exact
aceluiaşi standard produce o medie între standardele
părinţilor. Aceasta înseamnă: fiinţa rezultată din încrucişare,
va fi superioară părintelui inferior, dar nu atât de
desăvârşită precum părintele superior... dacă ar fi altfel, ori-
ce dezvoltare către niveluri mai înalte ar înceta... Tot atât de
puţin cât natura îşi doreşte împerecherea între indivizi mai
puternici şi alţii mai slabi, la fel de puţin ba chiar mai puţin
îşi doreşte amestecarea unei rase superioare cu una
inferioară, întrucât în acest caz, întreaga ei muncă de a
dezvolta specii mai puternice, care probabil a dura sute de
mii de ani, s-ar prăbuşi instantaneu... Rezultatul oricărei
încrucişări, pe scurt, este întotdeauna următorul: (a)
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova /00 de cărţi interzise ^7

Coborârea standardului rasei superioare; (b)


Decăderea mentală şi fizică, şi odată cu aceasta, instalarea
unei maladii lente. A permite asemenea situaţii ar însemna
nimic mai puţin decât a păcătui în faţa Creatorului nostru.
Observaţiile din tinereţe ale lui Hitler urmau să devină
bazele naţional-socialismului în Germania. Pentru el arianul,
rasă stăpânitoare, era cea mai puternică şi creativă din
punct de vedere cultural, un prototip al fiinţei umane
ideale, structura pe care s-a construit umanitatea care re-
verbera în filozofia naţional-socialismului. Diversitatea între
rase este un dezavantaj, nu un câştig; una dintre rase
trebuie să se ridice deasupra tuturor celorlalte şi să preia
controlul total. Numai când germanii vor fi singurii
conducători ai lumii, visul lui Hitler va fi îndeplinit. Până
atunci, Hitler va face tot ce este posibil pentru a se ajunge
acolo.
Anii care au dus la Al Doilea Război Mondial au
cunoscut cea mai intensă studiere a textului Mein Kampf,
întrucât pentru mulţi era deja clar că acela este planul lui
Hitler pentru dominaţia mondială. Otto D. Folischus, în
paginile publicaţiile New York Times Magazine afirma că
„în conţinut, Mein Kampf este 10 % autobiografie, şi 90%
dogmă, şi 100% propagandă. Fiecare cuvânt al textului... a
fost inclus... numai pentru efectul său propagandistic.
Judecând după succesul pe care l-a avut, este capodopera
de propagandă a vremii". „Capodopera" de asemenea
conţinea prezentarea crezului lui Hitler: el considera
guvernul
136 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Nu numai că experienţele sale din Viena i-au amplificat


resentimente împotriva evreilor şi a marxismului, dar alte
noi nemulţumiri l-au dus pe un drum care a însemnat
înflorirea naţional-socialismului. în Austria, Hitler considera
parlamentul a fi un sistem care funcţiona numai pentru
propriile interese şi care neglija masele de muncitori. Dacă
exista vreo problemă pe care guvernul nu o putea rezolva,
vina nu era niciodată aruncată pe cineva din interior. Hitler
vedea cu dispreţ orânduirea politică - birocraţia care nu
făcea altceva decât să îşi apere interesele şi să apere acel
status quo. Hitler era şi mai dezgustat de felul în care Parla-
mentul reuşea să îi păcălească pe oameni, reuşind să-i facă
să fie mulţumiţi de vieţile lor mizerabile, ceea ce făcea
imposibilă schimbarea prin alegeri sau prin revoluţie.
La sosirea sa în Austria în 1904, Hitler s-a implicat în
mişcarea pan-germană. îi idolatriza pe Georg von Schonerer
şi pe Dr. Karl Lueger, personalităţi care lucrau pentru a salva
poporul german de la pieire şi pentru a distruge statul
austriac. Cu toate acestea, mişcarea a fost un eşec. Potrivit
lui Hitler, mişcarea îşi pierduse cauza pentru că: 1) problema
socială nu fusese definită corespunzător; 2) dăduse greş
tactica de a încerca să câştige susţinere din interiorul
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova /00 de cărţi interzise ^7

Parlamentului, şi 3) publicul nu îşi dorea de fapt o


revoluţie. Toate acestea au pus capăt pentru un moment
mişcării. Dar Hitler nu va uita aceste elemente, pe care le va
combate în tentativa sa de a reuni poporul german şi a-l
face să prospere în fruntea Europei şi în cele din urmă a
lumii întregi.
Hitler s-a întors la Munchen la scurt timp de la
izbucnirea Primului Război Mondial, pe care l-a considerat a
fi cea mai fericită perioadă a vieţii sale. Imediat a înaintat o
solicitare scrisă pentru a fi înrolat, şi a fost primit de Regele
Ludwig III în regimentul Bavaria, în care a slujit timp de şase
ani. Această experienţă l-a făcut pe Hitler să adauge încă un
element cheie la filozofia sa de viaţă. Pe timpul războiului,
Hitler a observat că propaganda era un instrument deseori
folosit de către inamic, care îi descria pe germani drept nişte
maşini ale groazei şi morţii. Considera acest fapt unul din
motivele înfrângerii usturătoare. Propaganda folosită în
mod abil părea pentru Hitler cel mai bun instrument de
război, un mijloc simplu şi util prin care masele sunt
convinse în mod uniform. El a reţinut ce era important din
aceasta înfrângere, pentru viitor.
Din cauza rapidei căderi a imperiului, înfrângerea a fost
recunoscută şi imediat uitată, ceea ce potrivit lui Hitler a
oferit mai mult timp pentru ca mentalitatea reconstrucţiei
să se instaleze şi să crească rapid.
_______________7 00 de cărţi interzise 1 ^
i'-liiându-şi idealurile eşecului pan-german din Austria,
principalul obi-n iiv al lui Hitler devenea dezvoltarea
naţional-socialismului, care ar fi unificat naţiunea înfrântă a
germanilor de pretutindeni. Premisa acestui I ibiectiv era că
numai acei oameni cu rădăcini pure germane merită cetă-
ţenia; toţi ceilalţi trebuiau excluşi, pentru binele naţiunii.
Orice încrucişare între două fiinţe care nu aparţin exact
aceluiaşi standard produce o medie între standardele
părinţilor. Aceasta înseamnă: fiinţa rezultată din încrucişare,
va fi superioară părintelui inferior, dar nu atât de
desăvârşită precum părintele superior... dacă ar fi altfel, ori-
ce dezvoltare către niveluri mai înalte ar înceta... Tot atât de
puţin cât natura îşi doreşte împerecherea între indivizi mai
puternici şi alţii mai slabi, la fel de puţin ba chiar mai puţin
îşi doreşte amestecarea unei rase superioare cu una
inferioară, întrucât în acest caz, întreaga ei muncă de a
dezvolta specii mai puternice, care probabil a dura sute de
mii de ani, s-ar prăbuşi instantaneu... Rezultatul oricărei
încrucişări, pe scurt, este întotdeauna următorul: (a)
Coborârea standardului rasei superioare; (b) Decăderea
mentală şi fizică, şi odată cu aceasta, instalarea unei maladii
lente. A permite asemenea situaţii ar însemna nimic mai
puţin decât a păcătui în faţa Creatorului nostru.
Observaţiile din tinereţe ale lui Hitler urmau să devină
bazele naţional-socialismului în Germania. Pentru el arianul,
rasă stăpânitoare, era cea mai puternică şi creativă din
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova /00 de cărţi interzise ^7

punct de vedere cultural, un prototip al fiinţei


umane ideale, structura pe care s-a construit umanitatea
care reverbera în filozofia naţional-socialismului.
Diversitatea între rase este un dezavantaj, nu un câştig; una
dintre rase trebuie să se ridice deasupra tuturor celorlalte şi
să preia controlul total. Numai când germanii vor fi singurii
conducători ai lumii, visul lui Hitler va fi îndeplinit. Până
atunci, Hitler va face tot ce este posibil pentru a se ajunge
acolo.
Anii care au dus la Al Doilea Război Mondial au
cunoscut cea mai intensă studiere a textului Mein Kampf,
întrucât pentru mulţi era deja clar că acela este planul lui
Hitler pentru dominaţia mondială. Otto D. Tolischus, în
paginile publicaţiile New York Times Magazine afirma că
„în conţinut, Mein Kampf este 10 % autobiografie, şi 90%
dogmă, şi 100% propagandă. Fiecare cuvânt al textului... a
fost inclus... numai pentru efectul său propagandistic.
Judecând după succesul pe care l-a avut, este capodopera
de propagandă a vremii". „Capodopera" de asemenea
conţinea prezentarea crezului lui Hitler: el considera
guvernul
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise
limes cita un editorial din American Hebrew and Jewish Tribune care afirma: „Dacă
Houghton Mifflin Company este hotărâtă să publice cartea lui Hitler ar putea foarte bine să o
tipărească în culoarea roşu, pentru a •.imboliza sângele ce a curs din cauza naziştilor în
timpul celui de-Al Ireilea Reich..." David Brown, editorialist al publicaţiei evreieşti, spunea:
„Protestăm categoric împotriva publicării, vânzării şi distribuirii ediţiei în limba engleză a
lucrării Mein Kampf de Hitler în Statele Unite."
Reacţii similare acelora din American Hebrew and Jewish Tribune au început să
iasă la suprafaţă, nu numai împotriva textului ci şi împotriva editorului. Un grup de iniţiativă,
format din locuitori ai oraşului New York, au înaintat o petiţie Consiliului Educaţional, în care
era solicitată eliminarea tuturor cărţilor şi manualelor editate de Houghton Mifflin. Ei acuzau
editorul că făceau „propagandă unui răufăcător". în schimb, Edward Mandel, inspector
asociat, declara că textul trebuie arătat tuturor, pentru a „se putea decide dacă textul este
acceptabil sau este doar un exemplu de ignoranţă, stupiditate şi obtuzitate". Raportul anual
al Comitetului Evreiesc American a dat o declaraţie prin care critica publicarea textului.
Câţiva cetăţeni au adresat o scrisoare preşedintelui Roosevelt şi presei. O scrisoare publicată
în ziarul Chicago Israelite afirma: „Textul constituie un lung şir de neadevăruri veninoase
despre multe popoare şi mă întreb dacă există vreun mod în care poate fi oprită publicarea
acestei cărţi." Ca reacţie la nemulţumirea publică, Roger L. Scaife, reprezentant al Houghton
Mifflin, spunea:

Trebuie să spun că am avut foarte multe probleme legate de această carte - sute de
proteste din partea evreilor, şi nu toţi chiar oameni de rând. Cetăţeni notorii precum
Louis Kirsten sau Samuel Untermeyer şi alţii s-au raliat protestelor, cu toate că mă
bucur că pot spune că un număr destul de mare de evrei ne-au scris pentru a ne
complimenta pentru atitudinea pe care am luat-o.

Astfel că atacurile înaintea publicării au eşuat.


Pe măsură ce atacurile deveneau din ce în ce mai multe în Statele Unite, la fel se
intensifica şi la nivel mondial interzicerea textului Mein Kampf. Trei incidente au avut loc
în a doua parte a anului 1933. Primul a avut loc la Praga, în Cehoslovacia, pe 18 septembrie,
când cartea lui Hitler a fost interzisă spre vânzare, împreună cu încă două cărţi de

drept inutil, văzându-l prea stufos pentru a putea fi


responsabilizat şi pentru a rezolva eficient problemele
societăţii; decăderea educaţiei prin predarea de informaţii
inutile, deturnarea faţă de idealul educaţiei grecilor, al
echilibrului între educarea minţii şi a trupului; meritul şi
tăria unei naţiuni constă doar în patriotism şi în dorinţa de a
reuşi.

ISTORICUL CENZURII
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Multe dintre atacurile la adresa biografiei lui Hitler


Mein Kampf au avut loc de la publicarea textului până la
începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Jonathon
Green în Enciclopedia Cenzurii descrie Mein Kampf drept
una dintre cărţile „cel mai des" cenzurate. Dar probabil cea
mai documentată istorie ne este oferită de textul lui James
şi Patience Barnes, Hitler's Mein Kampf in Britain and
America 32, care relatează nu numai războiul pentru
publicarea textului în Statele Unite, dar şi cazuri cheie care
sunt legate direct sau indirect de Mein Kampf.
Prima publicare în Statele Unite a avut loc în 1933 la
editura Houghton Mifflin din Boston; aceeaşi versiune a fost
publicată la Londra în acelaşi an de către Hurst & Blackett,
traducătorul textului fiind E T.S. Dugdale. în legătură cu
traducerea textului, trebuie făcute câteva menţiuni, în 1928,
editura Curtis Brown Limited a primit drepturile de tradu-
cere de la editura Eher Verlag. însă Cherry Kearton, un fost
angajat la Curtis Brown care a trecut la rivalii Hurst &
Blackett, a abandonat textul imaginându-şi că Hitler nu va
deveni un subiect important niciodată. Când Hitler a
devenit cancelar, Kearton a încercat să obţină un exemplar
al textului, cu speranţa de a-i devansa pe rivalii de atunci în
publicarea textului. însă, Curtis Brown cerea o sumă
considerabilă pentru cedarea textului, mişcare care a
amânat cumpărarea textului de către Blackett. în acel
moment, Dugdale a intervenit şi a oferit varianta sa tradusă
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

pe gratis editurii Hurst & Blackett. Ei au primit-o şi au


demarat eforturile pentru publicare.
în luna august a aceluiaşi an, publicaţia American
Hebrew and Jewish Tribune a atacat Houghton Mifflin
pentru textul aflat în curs de apariţie: „îi acuzam pe aceşti
editori pentru încercarea de a profita de pe urma nefericirii
şi catastrofei unui important segment al unei familii a
umanităţii." Un articol din ediţia din 18 august 1933 din
New York
Mein Kampf în Marea Britanie şi America (n.tr.).
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 1 00 de cărţi interzise

propagandă monarhistă austriacă. Guvernul nu îl avea


ca ţintă numai pe Hitler, ci şi un număr mare de lideri
naţional-socialişti.
Al doilea incident a avut loc după nicio săptămână la
München, în Germania, unde, fusese raportată vânzarea
exemplarului cu numărul un milion. Se spune că reacţia lui
Hitler la aparenta distrugere a mişcării naţional-socialiste în
timpul detenţiei sale la Landsberg pentru implicarea în
celebrul puci din 1923 a fost: „Daţi-mi cinci ani după ce ies
de aici şi voi reconstrui partidul."
Al treilea incident a avut la 1 octombrie 1933, când un
tribunal din Katowice, Polonia, a interzis cartea lui Hitler pe
motiv că ar fi fost o „insultă". Librarii germani contestaseră
o decizie de confiscare a exemplarelor, dar tribunalul şi-a
confirmat decizia iniţială. Răspunsul lui Hitler la această
situaţie a fost sugerat prin ideea că polonezii nu ar fi fost
suficient de germanizaţi înaintea războiului.
Trei ani mai târziu, în ajunul celui de-Al Doilea Război
Mondial sovieticii începuseră să acumuleze din ce în ce mai
mult armament, pentru pregătirea iminentului atac german.
Premierul Vyaceslav M. Molotov, într-un discurs în faţa
Congresului Comitetului Executiv Central sublinia că: „Hitler,
în Mein Kampf, afirmă că este o necesitate pentru germani
să cucerească noi teritorii, arătând spre Rusia şi regiunea
Baltică"; astfel, cursa pentru înarmare începea. Nu se ştie
dacă textul a fost vreodată cenzurat în URSS.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 1 00 de cărţi interzise

Un an mai târziu, Germania şi Austria au ajuns la un


acord privind un armistiţiu, astfel că Mein Kampf şi ziarele
germane erau permise în Austria atâta timp cât nu făceau
propagandă pentru guvernul german.
în Germania, Mein Kampf a fost responsabilă pentru
interzicerea Bibliei. în 1942, Dr. Alfred Rosenberg, un
susţinător fervent al „noii biserici naţionale", a emis o
doctrină în 30 de puncte a Bisericii Naţionale a Reich-ului,
care prevedea practic transformarea tuturor bisericilor în in-
strumente ale statului, şi eliminarea treptată a
creştinismului din toate aspectele religioase. Şapte dintre
cele 30 de puncte se referă explicit la eliminarea Bibliei, şi la
înlocuirea acesteia cu Mein Kampf:
13. Biserica Naţională a Reich-ului solicită imediata
încetarea a tipăririi Bibliei, precum şi circularea acesteia
prin Reich şi prin colonii. Toate ziarele cu conţinut religios
sunt de asemenea interzise.
14. Biserica Naţională a Reich-ului va face ca
importarea Bibliei şi a altor lucrări religioase pe teritoriul
Reich-ului să fie imposibilă.

15. Biserica Naţională a Reich-ului decretează drept cel


mai important document al tuturor timpurilor - astfel cel
care va inspira poporul german - cartea Fuehrer-ului nostru,
Mein Kampf. Se recunoaşte astfel că această carte conţine
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 1 00 de cărţi interzise

principiile purităţi morale pe care poporul german trebuie


să le respecte.
16. Biserica Naţională a Reich-ului se va obliga să
vegheze la răspândirea acestei cărţi, astfel ca fiecare german
să o respecte
17. Biserica Naţională a Reich-ului stipulează ca
viitoarele ediţii ale Mein Kampf să aibă acelaşi număr de
pagini şi conţinutul nemodificat.
18. Biserica Naţională a Reich-ului va înlătura din altare
Biblia, crucea precum şi celelalte obiecte de cult.
19. în locul lor vor fi puse pentru a fi venerate de
poporul german şi de către Dumnezeu, cea mai sfântă
dintre cărţi, Mein Kampf, iar la stânga ei o spadă.
în zilele noastre o ediţie a Mein Kampf poate fi cu
uşurinţă obţinută în Statele Unite. Publicată de Houghton
Mifflin şi tradusă de Ralph Manheim, aceasta se poate
spune că reprezintă o lucrare a unui om „semieducat ca
scriitor, fără idei clare, care consideră că a spune lucrurile
doar o dată nu este suficient". Acelaşi comentator mai
spune că prin lextul său, Hitler încearcă să pară foarte
cultivat şi rafinat, ceea ce îi face stilul redundant şi cel puţin
neinteresant.

MANIFESTUL PARTIDULUI COMUNIST (MANIFESTO OF


THE COMMUNIST PARTY)
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 1 00 de cărţi interzise

Autori: Karl Marx şi Friedrich Engels


Data şi locul publicării iniţiale: 1848, Marea Britanie;
1872, Statele Unite (ediţia în limba engleză)
Edituri: Liga Comunistă; Woodbull and Claflin's
Weekly Forma literară: nonficţiune

REZUMAT
în prefaţa la ediţia în limba engleză din 1888, Engels
scria că „istoria Manifestului reflectă, în mare parte, istoria
mişcării moderne a clasei muncitoare" identificând-o drept
cea mai „internaţională" dintre operele
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
___________________________________________________________________________________________________________________________________________ 700 de cărţi interzise
drept inutil, văzându-l prea stufos pentru a putea fi responsabilizat şi pentru a rezolva
eficient problemele societăţii; decăderea educaţiei prin predarea de informaţii inutile,
deturnarea faţă de idealul educaţiei grecilor, al echilibrului între educarea minţii şi a
trupului; meritul şi tăria unei naţiuni constă doar în patriotism şi în dorinţa de a reuşi.

ISTORICUL CENZURII

Multe dintre atacurile la adresa biografiei lui Hitler Me/'n Kampf au avut loc de la
publicarea textului până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Jonathon Green în
Enciclopedia Cenzurii descrie Me/'n Kampf drept una dintre cărţile „cel mai des"
cenzurate. Dar probabil cea mai documentată istorie ne este oferită de textul lui James şi
Patience Barnes, Hitler's Mein Kampf in Britain and America 32 , care relatează nu numai
războiul pentru publicarea textului în Statele Unite, dar şi cazuri cheie care sunt legate direct
sau indirect de Me/'n Kampf.
Prima publicare în Statele Unite a avut loc în 1933 la editura Houghton Mifflin din
Boston; aceeaşi versiune a fost publicată la Londra în acelaşi an de către Hurst & Blackett,
traducătorul textului fiind E T.S. Dugdale. în legătură cu traducerea textului, trebuie făcute
câteva menţiuni, în 1928, editura Curtis Brown Limited a primit drepturile de traducere de la
editura Eher Verlag. însă Cherry Kearton, un fost angajat la Curtis Brown care a trecut la
rivalii Hurst & Blackett, a abandonat textul imaginându-şi că Hitler nu va deveni un subiect
important niciodată. Când Hitler a devenit cancelar, Kearton a încercat să obţină un
exemplar al textului, cu speranţa de a-i devansa pe rivalii de atunci în publicarea textului.
însă, Curtis Brown cerea o sumă considerabilă pentru cedarea textului, mişcare care a
amânat cumpărarea textului de către Blackett. în acel moment, Dugdale a intervenit şi a
oferit varianta sa tradusă pe gratis editurii Hurst & Blackett. Ei au primit-o şi au demarat
eforturile pentru publicare.
în luna august a aceluiaşi an, publicaţia American Hebrew and Jewish Tribune a
atacat Houghton Mifflin pentru textul aflat în curs de apariţie: „îi acuzam pe aceşti editori
pentru încercarea de a profita de pe urma nefericirii şi catastrofei unui important segment al
unei familii a umanităţii." Un articol din ediţia din 18 august 1933 din New York

Times cita un editorial din American Hebrew and


Jewish Tribune care afirma: „Dacă Houghton Mifflin
Company este hotărâtă să publice cartea lui Hitler ar putea
foarte bine să o tipărească în culoarea roşu, pentru a
simboliza sângele ce a curs din cauza naziştilor în timpul
celui de-Al Treilea Reich..." David Brown, editorialist al
publicaţiei evreieşti, spunea: „Protestăm categoric
împotriva publicării, vânzării şi distribuirii ediţiei în limba
engleză a lucrării Me/'n Kampf de Hitler în Statele Unite."
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
___________________________________________________________________________________________________________________________________________ 700 de cărţi interzise

Reacţii similare acelora din American Hebrew and


Jewish Tribune au început să iasă la suprafaţă, nu numai
împotriva textului ci şi împotriva editorului. Un grup de
iniţiativă, format din locuitori ai oraşului New York, au
înaintat o petiţie Consiliului Educaţional, în care era
solicitată eliminarea tuturor cărţilor şi manualelor editate
de Houghton Mifflin. Ei acuzau editorul că făceau
„propagandă unui răufăcător". în schimb, Edward Mandel,
inspector asociat, declara că textul trebuie arătat tuturor,
pentru a „se putea decide dacă textul este acceptabil sau
este doar un exemplu de ignoranţă, stupiditate şi
obtuzitate". Raportul anual al Comitetului Evreiesc
American a dat o declaraţie prin care critica publicarea
textului. Câţiva cetăţeni au adresat o scrisoare preşedintelui
Roosevelt şi presei. O scrisoare publicată în ziarul Chicago
Israelite afirma: „Textul constituie un lung şir de
neadevăruri veninoase despre multe popoare şi mă întreb
dacă există vreun mod în care poate fi oprită publicarea
acestei cărţi." Ca reacţie la nemulţumirea publică, Roger L.
Scaife, reprezentant al Houghton Mifflin, spunea:
Trebuie să spun că am avut foarte multe probleme
legate de această carte - sute de proteste din partea
evreilor, şi nu toţi chiar oameni de rând. Cetăţeni notorii
precum Louis Kirsten sau Samuel Untermeyer şi alţii s-au
raliat protestelor, cu toate că mă bucur că pot spune că un
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
___________________________________________________________________________________________________________________________________________ 700 de cărţi interzise

număr destul de mare de evrei ne-au scris pentru a ne


complimenta pentru atitudinea pe care am luat-o.
Astfel că atacurile înaintea publicării au eşuat.
Pe măsură ce atacurile deveneau din ce în ce mai multe
în Statele Unite, la fel se intensifica şi la nivel mondial
interzicerea textului Me/'n Kampf. Trei incidente au avut
loc în a doua parte a anului 1933. Primul a avut loc la Praga,
în Cehoslovacia, pe 18 septembrie, când cartea lui Hitler a
fost interzisă spre vânzare, împreună cu încă două cărţi de
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
___________________________________________________________________________________________________________________________________________ 700 de cărţi interzise
drept inutil, văzându-l prea stufos pentru a putea fi responsabilizat şi pentru a rezolva
eficient problemele societăţii; decăderea educaţiei prin predarea de informaţii inutile,
deturnarea faţă de idealul educaţiei grecilor, al echilibrului între educarea minţii şi a trupului;
meritul şi tăria unei naţiuni constă doar în patriotism şi în dorinţa de a reuşi.

ISTORICUL CENZURII

Multe dintre atacurile la adresa biografiei lui Hitler Mein Kampf au avut loc de la
publicarea textului până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Jonathon Green în
Enciclopedia Cenzurii descrie Mein Kampf drept una dintre cărţile „cel mai des"
cenzurate. Dar probabil cea mai documentată istorie ne este oferită de textul lui James şi
Patience Barnes, Hitler's Mein Kampf in Britain and America 3 2 , care relatează nu numai
războiul pentru publicarea textului în Statele Unite, dar şi cazuri cheie care sunt legate direct
sau indirect de Mein Kampf.
Prima publicare în Statele Unite a avut loc în 1933 la editura Houghton Mifflin din
Boston; aceeaşi versiune a fost publicată la Londra în acelaşi an de către Hurst & Blackett,
traducătorul textului fiind E T.S. Dugdale. în legătură cu traducerea textului, trebuie făcute
câteva menţiuni. In 1928, editura Curtis Brown Limited a primit drepturile de tradu cere de la
editura Eher Verlag. însă Cherry Kearton, un fost angajat la Curtis Brown care a trecut la
rivalii Hurst & Blackett, a abandonat textul imaginându-şi că Hitler nu va deveni un subiect
important niciodată. Când Hitler a devenit cancelar, Kearton a încercat să obţină un exemplar
al textului, cu speranţa de a-i devansa pe rivalii de atunci în publicarea textului. însă, Curtis
Brown cerea o sumă considerabilă pentru cedarea textului, mişcare care a amânat
cumpărarea textului de către Blackett. în acel moment, Dugdale a intervenit şi a oferit
varianta sa tradusă pe gratis editurii Hurst & Blackett. Ei au primit-o şi au demarat eforturile
pentru publicare.
în luna august a aceluiaşi an, publicaţia American Hebrew and Jewish Tribune a
atacat Houghton Mifflin pentru textul aflat în curs de apariţie: „îi acuzam pe aceşti editori
pentru încercarea de a profita de pe urma nefericirii şi catastrofei unui important segment al
unei familii a umanităţii." Un articol din ediţia din 18 august 1933 din New York

Times cita un editorial din American Hebrew and


Jewish Tribune care afirma: „Dacă Houghton Mifflin
Company este hotărâtă să publice cartea lui Hitler ar putea
foarte bine să o tipărească în culoarea roşu, pentru a
simboliza sângele ce a curs din cauza naziştilor în timpul
celui de-Al Treilea Reich..." David Brown, editorialist al
publicaţiei evreieşti, spunea: „Protestăm categoric
împotriva publicării, vânzării şi distribuirii ediţiei în limba
engleză a lucrării Mein Kampf de Hitler în Statele Unite."
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
___________________________________________________________________________________________________________________________________________ 700 de cărţi interzise

Reacţii similare acelora din American Hebrew and


Jewish Tribune au început să iasă la suprafaţă, nu numai
împotriva textului ci şi împotriva editorului. Un grup de
iniţiativă, format din locuitori ai oraşului New York, au
înaintat o petiţie Consiliului Educaţional, în care era
solicitată eliminarea tuturor cărţilor şi manualelor editate
de Houghton Mifflin. Ei acuzau editorul că făceau
„propagandă unui răufăcător". în schimb, Edward Mandel,
inspector asociat, declara că textul trebuie arătat tuturor,
pentru a „se putea decide dacă textul este acceptabil sau
este doar un exemplu de ignoranţă, stupiditate şi
obtuzitate". Raportul anual al Comitetului Evreiesc
American a dat o declaraţie prin care critica publicarea
textului. Câţiva cetăţeni au adresat o scrisoare preşedintelui
Roosevelt şi presei. O scrisoare publicată în ziarul Chicago
Israelite afirma: „Textul constituie un lung şir de
neadevăruri veninoase despre multe popoare şi mă întreb
dacă există vreun mod în care poate fi oprită publicarea
acestei cărţi." Ca reacţie la nemulţumirea publică, Roger L.
Scaife, reprezentant al Houghton Mifflin, spunea:
Trebuie să spun că am avut foarte multe probleme
legate de această carte - sute de proteste din partea
evreilor, şi nu toţi chiar oameni de rând. Cetăţeni notorii
precum Louis Kirsten sau Samuel Untermeyer şi alţii s-au
raliat protestelor, cu toate că mă bucur că pot spune că un
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
___________________________________________________________________________________________________________________________________________ 700 de cărţi interzise

număr destul de mare de evrei ne-au scris pentru a ne


complimenta pentru atitudinea pe care am luat-o.
Astfel că atacurile înaintea publicării au eşuat.
Pe măsură ce atacurile deveneau din ce în ce mai multe
în Statele Unite, la fel se intensifica şi la nivel mondial
interzicerea textului Mein Kampf. Trei incidente au avut loc
în a doua parte a anului 1933. Primul a avut loc la Praga, în
Cehoslovacia, pe 18 septembrie, când cartea lui Hitler a fost
interzisă spre vânzare, împreună cu încă două cărţi de
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________700 de cărţi interzise

propagandă monarhistă austriacă. Guvernul nu îl avea


ca ţintă numai pe Hitler, ci şi un număr mare de lideri
naţional-socialişti.
Al doilea incident a avut loc după nicio săptămână la
München, în Germania, unde, fusese raportată vânzarea
exemplarului cu numărul un milion. Se spune că reacţia lui
Hitler la aparenta distrugere a mişcării naţional-socialiste în
timpul detenţiei sale la Landsberg pentru implicarea în
celebrul puci din 1923 a fost: „Daţi-mi cinci ani după ce ies
de aici şi voi reconstrui partidul."
Al treilea incident a avut la 1 octombrie 1933, când un
tribunal din Katowice, Polonia, a interzis cartea lui Hitler pe
motiv că ar fi fost o „insultă". Librarii germani contestaseră
o decizie de confiscare a exemplarelor, dar tribunalul şi-a
confirmat decizia iniţială. Răspunsul lui Hitler la această
situaţie a fost sugerat prin ideea că polonezii nu ar fi fost
suficient de germanizaţi înaintea războiului.
Trei ani mai târziu, în ajunul celui de-Al Doilea Război
Mondial sovieticii începuseră să acumuleze din ce în ce mai
mult armament, pentru pregătirea iminentului atac german.
Premierul Vyaceslav M. Molotov, într-un discurs în faţa
Congresului Comitetului Executiv Central sublinia că: „Hitler,
în Mein Kampf, afirmă că este o necesitate pentru germani
să cucerească noi teritorii, arătând spre Rusia şi regiunea
Baltică"; astfel, cursa pentru înarmare începea. Nu se ştie
dacă textul a fost vreodată cenzurat în URSS.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________700 de cărţi interzise

Un an mai târziu, Germania şi Austria au ajuns la un


acord privind un armistiţiu, astfel că Mein Kampf şi ziarele
germane erau permise în Austria atâta timp cât nu făceau
propagandă pentru guvernul german.
în Germania, Mein Kampf a fost responsabilă pentru
interzicerea Bibliei. în 1942, Dr. Alfred Rosenberg, un
susţinător fervent al „noii biserici naţionale", a emis o
doctrină în 30 de puncte a Bisericii Naţionale a Reich-ului,
care prevedea practic transformarea tuturor bisericilor în in-
strumente ale statului, şi eliminarea treptată a
creştinismului din toate aspectele religioase. Şapte dintre
cele 30 de puncte se referă explicit la eliminarea Bibliei, şi la
înlocuirea acesteia cu Mein Kampf:
13. Biserica Naţională a Reich-ului solicită imediata
încetarea a tipăririi Bibliei, precum şi circularea acesteia
prin Reich şi prin colonii. Toate ziarele cu conţinut religios
sunt de asemenea interzise.
14. Biserica Naţională a Reich-ului va face ca
importarea Bibliei şi a altor lucrări religioase pe teritoriul
Reich-ului să fie imposibilă.

15. Biserica Naţională a Reich-ului decretează drept cel


mai important document al tuturor timpurilor - astfel cel
care va inspira poporul german - cartea Fuehrer-ului nostru,
Mein Kampf. Se recunoaşte astfel că această carte conţine
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________700 de cărţi interzise

principiile purităţi morale pe care poporul german trebuie


să le respecte.
16. Biserica Naţională a Reich-ului se va obliga să
vegheze la răspândirea acestei cărţi, astfel ca fiecare german
să o respecte
17. Biserica Naţională a Reich-ului stipulează ca
viitoarele ediţii ale Mein Kampf să aibă acelaşi număr de
pagini şi conţinutul nemodificat.
18. Biserica Naţională a Reich-ului va înlătura din altare
Biblia, crucea precum şi celelalte obiecte de cult.
19. în locul lor vor fi puse pentru a fi venerate de
poporul german şi de către Dumnezeu, cea mai sfântă
dintre cărţi, Mein Kampf, iar la stânga ei o spadă.
în zilele noastre o ediţie a Mein Kampf poate fi cu
uşurinţă obţinută în Statele Unite. Publicată de Houghton
Mifflin şi tradusă de Ralph Manheim, aceasta se poate
spune că reprezintă o lucrare a unui om „semieducat ca
scriitor, fără idei clare, care consideră că a spune lucrurile
doar o dată nu este suficient". Acelaşi comentator mai
spune că prin textul său, Hitler încearcă să pară foarte
cultivat şi rafinat, ceea ce îi face stilul redundant şi cel puţin
neinteresant.

MANIFESTUL PARTIDULUI COMUNIST (MANIFESTO OF


THE COMMUNIST PARTY)
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________700 de cărţi interzise

Autori: Karl Marx şi Friedrich Engels


Data şi locul publicării iniţiale: 1848, Marea Britanie;
1872, Statele Unite (ediţia în limba engleză)
Edituri: Liga Comunistă; Woodbull and Claflin's
Weekly Forma literară: nonficţiune

REZUMAT
în prefaţa la ediţia în limba engleză din 1888, Engels
scria că „istoria Manifestului reflectă, în mare parte, istoria
mişcării moderne a clasei muncitoare" identificând-o drept
cea mai „internaţională" dintre operele
700 de cărţi interzise
literaturii socialiste. însă, Engels recunoştea diferenţele
esenţiale între socialiştii din 1847, „aderenţii diferitelor
sisteme utopice" şi comunişti: „Orice segment al clasei
muncitoare fusese convins că o simplă revoluţie politică era
insuficientă, şi proclamau împreună nevoia unei schimbări
totale în rândul societăţii."
Această distincţie duce către o idee importantă a Părţii
I: Lupta de clasă. Această luptă între exploatator, sau
burghezie, şi exploatat, sau proletariatul, a existat mereu
de-a lungul istoriei şi exista şi către sfârşitul secolului al XlX-
lea. Burghezia, deţinătorii de capital, se dezvoltase în
aceeaşi proporţie în care se dezvoltase şi proletariatul,
Ultimul este definit drept „o clasă de muncitori care trăiesc
numai atâta timp cât îşi găsesc loc de muncă, şi care găsesc
loc de muncă atâta timp cât munca lor contribuie la alte
acumulări de capital".
Clasa burgheză s-a dezvoltat din sistemul feudal al
Evului Mediu, care a fost înlocuit de un nou sistem de
producţie care îndeplinea cererile pieţelor noi aflate în
expansiune, creându-se chiar o piaţă mondială. Exploatată
de către nobilimea feudală în sistemul precedent, clasa de
mijloc a producătorilor, ea însăşi revoluţionată de
industrializare, şi-a câştigat poziţia de putere şi control.
„Executivul statului modern este doar un comitet de
administrare a afacerilor comune ale întregii burghezii."
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Pe lângă obţinerea supremaţiei politice şi schimbarea


extraordinară a mijloacelor de producţie, burghezia a
schimbat şi structura societăţii. Prin progresele mijloacelor
de comunicare, toate naţiunile, chiar şi cele mai primitive,
erau împinse spre civilizaţie. Oraşele ajunseseră să domine
zonele rurale, populaţia urbană crescând galopant.
Rezultatul acestora s-a concretizat în naşterea unor relaţii
de dependenţă: regiunile rurale dependente de oraşe, ţările
primitive dependente de cele avansate. Mai mult, burghezia
a distrus şi relaţiile de familie ale sistemului feudal, „au
distrus aura oricărei ocupaţii... şi au redus familia la o
simplă relaţie pecuniară."
A transformat munca personală în valoare de schimb, şi
în locul tuturor libertăţilor infinite inviolabile, au stabilit
singura incontestabilă libertate - Libertatea Comerţului.
într-un cuvânt, în locul unei exploatări, ascunsă de iluzii
politice şi religioase, a fost instituită o exploatare la vedere,
directă, neruşinată şi brutală.
Un alt rezultat al producţiei centralizate a fost
concentrarea proprietăţii în mâinile câtorva şi constituirea
„celei mai colosale forţe de producţie, cât toate generaţiile
precedente la un loc". Aceste mijloace de producţie şi
controlul acestora, sunt echivalente cu puterea socio-
politică. Aceste mişcări de schimbare sunt constante,
„revolta forţelor de producţie moderne împotriva
condiţiilor moderne de producţie" ducând la crize în care
produsele existente şi forţele precedent create sunt
distruse. „Armele cu care burghezia a doborât feudalismul
sunt acum întoarse împotriva burgheziei însăşi." Oamenii
care vor mânui aceste arme sunt clasa muncitoare
modernă, proletariatul.
Industrializarea a dus la dispariţia oricărui caracter
individual al muncii proletariatului. Membrii acestuia
ajungând doar extensii ale maşinilor, valoarea muncitorului
scade, lucru esenţial pentru costul de producţie, dar şi
pentru subzistenţa acestuia şi a familiei sale.
Ca soldaţi în armata industrială, ei se află sub o întreagă
ierarhie de ofiţeri şi sergenţi. Nu numai că sunt sclavi ai
burgheziei şi ai statului burghez; ei sunt în fiecare zi, în
fiecare oră sclavii maşinilor, ai supraveghetorului, şi peste
toţi, ai capitalistului burghez însuşi. Cu cât acest despotism
îşi stabileşte mai direct câştigul drept unic scop, cu atât mai
neînsemnat devin omul, cu atât mai înveninată şi
respingătoare devine situaţia.
Muncitorul este exploatat chiar şi dincolo de fabrică, de
către ceilalţi membri ai burgheziei - proprietarul casei în
care locuieşte, al magazinului de la care trebuie să cumpere
- care îi iau şi puţinul pe care îl
câştigă.
In 1848, proletariatul nu era încă organizat pentru
drepturile sale proprii. Lupta sa cu burghezia era izolată şi
individualizată; era în mod eronat direcţionată împotriva
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

mijloacelor de producţie, în loc să fie împotriva condiţiilor


burgheze de producţie. Cu toate acestea, schimbarea
profeţită, dat fiind progresul industriei - concentrarea
maselor de muncitori şi nivelarea şi egalizarea vieţilor şi a
salariilor acestora - era că muncitorii se vor uni.
Forţa care să îi unească era comunismul, definit ca
diferit de celelalte partide ale clasei muncitoare şi ca
neavând niciun „interes distinct decât cel al proletariatului
în întregimea sa". Scopurile imediate ale comuniştilor sunt
transformarea proletariatului într-o clasă conştientă de sine,
răsturnarea supremaţiei burgheze şi cucerirea puterii
politice de
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
WO (/«• . i/ife/y/.se

către proletariat. Marx şi Engels vedeau partidul


comunist ca singurul partid care avea ca scop promovarea
intereselor proletariatului.
„Abolirea proprietăţii private" avea un rol central în
teoria comunistă. Această abolire se concentra asupra
proprietăţii burgheze, „expresia finală a sistemului de
producţie şi de achiziţie a produselor bazat pe antagonisme
de clasă, bazat pe exploatarea celor mulţi de către cei
puţini". („Proprietatea cu greu câştigată, prin munca
proprie, a ţăranului sau a producătorului mărunt era
probabil exclusă de la această abolire; dar această idee a
fost dată la o parte, considerându-se că industria îi nimicise
pe aceşti mici proprietari.)
Munca pentru salariu nu aduce proprietate
muncitorului; ea creează capital - „acel tip de proprietate
care exploatează munca, şi care nu poate creşte decât prin
suplimentarea muncii pentru mai multă exploatare". Soluţia
acestui antagonism între muncă şi capital, ţinând cont că cel
din urmă nu este o putere personală ci una socială, este de
a transforma capitalul în proprietate comună. Intenţia
ulterioară era de a schimba „caracterul mizerabil" al
„achiziţiei personale de produse ale muncii" astfel încât
„viaţa muncitorului să fie promovată şi îmbunătăţită".
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Proletariatul îşi va folosi supremaţia politică pentru a


smulge, treptat, capitalul din mâinile burgheziei, pentru a
centraliza toate mijloacele de producţie în mâinile statului,
adică statul proletariatului organizat ca o clasă
conducătoare şi va creşte nivelul total al forţelor de produc-
ţie cât repede cu putinţă.
„Revoluţia comunistă va fi cea mai radicală ruptură cu
relaţiile tradiţionale ale proprietăţii... şi cu ideile
tradiţionale. Manifestul Partidului Comunist este o
chemare la arme, o chemare către fapte revoluţionare.
Recunoscându-se diferenţele şi variantele acestui scop
în ţări diferite, următoarele scopuri sunt identificate ca fiind
general aplicabile:
20. Abolirea proprietăţii funciare şi de capital, şi
punerea ei la dispoziţia interesului public.
21. Un sistem de taxare progresiv foarte strict.
22. Abolirea dreptului la moştenire.
23. Confiscarea pământurilor emigranţilor şi ale
rebelilor.
24. Centralizarea creditului în mâinile statului, prin
intermediul unei Bănci Centrale cu capital de stat şi care
deţine monopol.

25. Centralizarea mijloacelor de comunicaţii şi transport


în mâinile statului.
26. Extinderea fabricilor şi mijloacelor de producţie
aflate în proprietatea statului; cultivarea pământurilor
nelucrate, şi îmbunătăţirea solului, potrivit unui plan
comun.
27. Obligaţia ca toţi oamenii să muncească. Crearea
unor armate industriale, în special în agricultură.
28. Combinarea agriculturii şi industriei; ştergerea
treptată a diferenţei între sat şi oraş, printr-o distribuţie mai
echitabilă a populaţiei în teritoriu.
29. Educaţie gratuită pentru toţi copiii în şcoli de stat.
Abolirea muncii infantile în forma ei prezentă. Corelareaa
educaţiei cu producţia industrială.
Paginile de final ale textului definesc de fapt
comunismul şi fac distincţia între comunism şi diferitele
mişcări socialiste. Aceste categorii generale de socialism
sunt denumite socialism reacţionar, socialism feudal,
socialism mic-burghez, şi socialism german sau „adevărat";
socialism conservator sau burghez; şi socialism utopic.
Fiecare dintre aceste tipuri de socialism sunt respinse, drept
inadecvate, concentrându-se asupra aristocratului detronat
sau a micului burghez; asupra conservării stării politice într-
un moment dat; asupra „îndeplinirii cerinţelor sociale
pentru a menţine starea de fapt a lucrurilor şi respingerea
acţiunii politice şi revoluţionare", adică încercări de
îmbunătăţire a vieţii sociale, prin apeluri la societate în
mare, şi în mod special la clasa conducătoare.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

ISTORICUL CENZURII
Cenzura scrierilor lui Karl Marx a început cu destul timp
înaintea publicării Manifestului Partidului Comunist,
revista politică şi socială Rheinische Zeitung fiind interzisă
în 1843, la un an după ce Marx devenea unul dintre
editorial işti. Marx a fost exilat mai întâi la Paris, şi apoi la
Bruxelles, fiind expulzat din Franţa din cauza colaborării sale
cu revista radicală Vorwärts. în 1849, revista Neue
Rheinische Zeitung, editată chiar de Marx, recomanda
oamenilor să nu-şi mai plătească taxele şi să ridice armele
împotriva împăratului Friedrich Wilhelm. Revista a fost
suspendată, iar Marx judecat pentru trădare; deşi achitat, a
fost în cele din urmă expulzat din Germania.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

către proletariat. Marx şi Engels vedeau partidul


comunist ca singurul partid care avea ca scop promovarea
intereselor proletariatului.
„Abolirea proprietăţii private" avea un rol central în
teoria comunistă. Această abolire se concentra asupra
proprietăţii burgheze, „expresia finală a sistemului de
producţie şi de achiziţie a produselor bazat pe antagonisme
de clasă, bazat pe exploatarea celor mulţi de către cei
puţini". („Proprietatea cu greu câştigată, prin munca
proprie, a ţăranului sau a producătorului mărunt era
probabil exclusă de la această abolire; dar această idee a
fost dată la o parte, considerându-se că industria îi nimicise
pe aceşti mici proprietari.)
Munca pentru salariu nu aduce proprietate
muncitorului; ea creează capital - „acel tip de proprietate
care exploatează munca, şi care nu poate creşte decât prin
suplimentarea muncii pentru mai multă exploatare". Soluţia
acestui antagonism între muncă şi capital, ţinând cont că cel
din urmă nu este o putere personală ci una socială, este de
a transforma capitalul în proprietate comună. Intenţia
ulterioară era de a schimba „caracterul mizerabil" al
„achiziţiei personale de produse ale muncii" astfel încât
„viaţa muncitorului să fie promovată şi îmbunătăţită".
Proletariatul îşi va folosi supremaţia politică pentru a
smulge, treptat, capitalul din mâinile burgheziei, pentru a
centraliza toate mijloacele de producţie în mâinile statului,
adică statul proletariatului organizat ca o clasă
conducătoare şi va creşte nivelul total al forţelor de produc-
ţie cât repede cu putinţă.

„Revoluţia comunistă va fi cea mai radicală ruptură cu


relaţiile tradiţionale ale proprietăţii... şi cu ideile
tradiţionale. Manifestul Partidului Comunist este o
chemare la arme, o chemare către fapte revoluţionare.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Recunoscându-se diferenţele şi variantele acestui scop


în ţări diferite, următoarele scopuri sunt identificate ca fiind
general aplicabile:
20. Abolirea proprietăţii funciare şi de capital, şi
punerea ei la dispoziţia interesului public.
21. Un sistem de taxare progresiv foarte strict.
22. Abolirea dreptului la moştenire.
23. Confiscarea pământurilor emigranţilor şi ale
rebelilor.
24. Centralizarea creditului în mâinile statului, prin
intermediul unei Bănci Centrale cu capital de stat şi care
deţine monopol.
700 de cărţi interzise ^ ^5
2r>. Centralizarea mijloacelor de comunicaţii şi
transport în mâinile statului.
26. Extinderea fabricilor şi mijloacelor de producţie
aflate în proprietatea statului; cultivarea pământurilor
nelucrate, şi îmbunătăţirea solului, potrivit unui plan
comun.
27. Obligaţia ca toţi oamenii să muncească. Crearea
unor armate industriale, în special în agricultură.
28. Combinarea agriculturii şi industriei; ştergerea
treptată a diferenţei între sat şi oraş, printr-o distribuţie mai
echitabilă a populaţiei în teritoriu.
29. Educaţie gratuită pentru toţi copiii în şcoli de stat.
Abolirea muncii infantile în forma ei prezentă. Corelareaa
educaţiei cu producţia industrială.
Paginile de final ale textului definesc de fapt
comunismul şi fac distincţia între comunism şi diferitele
mişcări socialiste. Aceste categorii generale de socialism
sunt denumite socialism reacţionar, socialism feudal,
socialism mic-burghez, şi socialism german sau „adevărat";
socialism conservator sau burghez; şi socialism utopic.
Fiecare dintre aceste tipuri de socialism sunt respinse, drept
inadecvate, concentrând u-se asupra aristocratului detronat
sau a micului burghez; asupra conservării stării politice într-
un moment dat; asupra „îndeplinirii cerinţelor sociale
pentru a menţine starea de fapt a lucrurilor şi respingerea
acţiunii politice şi revoluţionare", adică încercări de
îmbunătăţire a vieţii sociale, prin apeluri la societate în
mare, şi în mod special la clasa conducătoare.

ISTORICUL CENZURII
Cenzura scrierilor lui Karl Marx a început cu destul timp
înaintea publicării Manifestului Partidului Comunist,
revista politică şi socială Rheinische Zeitung fiind interzisă
în 1843, la un an după ce Marx devenea unul dintre
editorial işti. Marx a fost exilat mai întâi la Paris, şi apoi la
Bruxelles, fiind expulzat din Franţa din cauza colaborării sale
cu revista radicală Vorwarts. în 1849, revista Neue
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Rheinische Zeitung, editată chiar de Marx, recomanda


oamenilor să nu-şi mai plătească taxele şi să ridice armele
împotriva împăratului Friedrich Wilhelm. Revista a fost
suspendată, iar Marx judecat pentru trădare; deşi achitat, a
fost în cele din urmă expulzat din Germania.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Eforturile de a interzice Manifestul Partidului


Comunist au început în 1878, determinate de două
tentative de asasinare a împăratului - pe 11 mai şi 2 iunie -
ultima dintre ele provocându-i răni grave. Cancelarul Otto
von Bismarck a speculat faptul că unul dintre atentatori
fusese membru al Partidului Social Democrat şi a introdus o
lege împotriva „socialiştilor şi a presei acestora". Aceasta
însă a fost respinsă, cu ajutorul Partidului Naţional Liberal.
Cu toate că nu existau niciun fel de dovezi care să arate că şi
cel de-al doilea atentator ar fi fost tot socialist, Bismarck a
„invocat din nou pericolul roşu" şi a dizolvat Reichstag-ul.
Următoarele alegeri i-au oferit lui Bismarck o bază
conservatoare mai largă, care i-a permis să treacă prin
legislativ cu uşurinţă legea anti-socialism „Legea
excepţională". Pe lângă îngrădirea libertăţilor de a forma
asociaţii sau organizaţii socialiste, social democrate sau
comuniste care sunt „create pentru subminarea puterii de
stat în moduri care pun în pericol ordinea publică şi armonia
dintre clasele sociale", legea mai interzicea şi publicarea de
asemenea cărţi sau orice fel de scrieri, astfel interzicând şi
Manifestul Partidului Comunist.
Biserica catolică a început să aibă o atitudine
anticomunistă în secolul al XlX-lea - „Manifestul Partidului
Comunist apărând chiar în 1848". Donald Cosby S.J. se
exprima cum că „Papii predicau faptul că doctrina
comunistă era inerent atee şi antireligioasă", reprezentând
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Antihristul însuşi. Catolicii îi vedeau pe comunişti drept


„anarhişti, violenţi, şi opuşi acelor lucruri care sunt bune
pentru oameni". Mai mult, materialismul lor era împotriva
„inimii bisericii, a lumii lui Dumnezeu, şi a Duhului Sfânt".
Persecuţia sălbatică a catolicilor ruşi după Revoluţia
Bolşevică a intensificat ostilitatea bisericii. Manifestul
Partidului Comunist în acest timp era inclus pe lista Index
Librorum Prohibitorum.
în Statele Unite, către sfârşitul anilor 1930, catolicii
vedeau în atitudinea anticomunistă un sinonim al
patriotismului american şi al idealurilor înalte ale societăţii
americane. Anticomunismul liderilor bisericii era foarte
ferm şi a devenit şi mai solid odată cu „martirizarea"
Arhiepiscopului Aloysius Stepinac în Iugoslavia şi a
Cardinalului Mindszenty în Ungaria. Două poziţii ferme de
anticomunism au luat naştere în perioada de imediat după
cel de-Al Doilea Război Mondial: un efort militant
conservator condus de senatorul republican Joseph
McCarthy într-o urmărire zeloasă a subversivilor atât în
guvern cât şi în alte sectoare ale societăţii, şi un efort liberal
care, deşi la fel de opus comunismului, considera că reacţia
nu trebuie să fie o „prelungire a vânătoarei de Roşii şi a
legislaţiei represive, ci o extindere a programelor sociale
menite să pună capăt foametei, sărăciei, bolilor şi altor
probleme sociale care îi lăsau pe oameni pradă în mâinile
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

marxiştilor". Acest grup se opunea categoric acţiunilor lui


McCarthy.
Date fiind situaţia istorică şi atitudinile existente chiar şi
în prezent, concluziile unui studiu realizat în bibliotecile din
30 de oraşe nu par a fi prea surprinzătoare. în timp ce
instituţiile publice nu interziceau cărţile scrise de comunişti
- texte de Marx, Lenin şi Stalin putând fi împrumutate fără
restricţii - unele instituţii private de educaţie impuneau
anumite restricţii. Universităţile Romano-Catolice precum
Universitatea Loyola din New Orleans, Universitatea
Creighton din Omaha şi Universitatea Marquette din
Milwaukee restricţionau accesul la aceste texte. Studenţii
puteau totuşi să le împrumute dacă acestea aveau legătură
cu ceea ce studiau pentru lucrările lor, sau dacă studiau
teoriile comunismului. La Universitatea Marquette, un
purtător de cuvânt explica restricţia pusă textului
Manifestul Partidului Comunist, invocând faptul că acesta
fusese pus la Index.
în perioada 1950-1953 criticile la adresa scrierilor lui
Marx şi ale altor comunişti au fost cele mai aprinse,
perioada fiind marcată de activităţile şi acuzaţiile
senatorului Joseph McCarthy şi de Comitetul Camerei
Reprezentanţilor pentru Activităţi Anti-Americane. Cazurile
sunt multiple şi cuprind zone dintre cele mai diverse. Mai
multe cărţi ale lui Marx au fost interzise în biblioteca
publică din Illinois în 1950, în urma unui raport al
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Comitetului de Investigaţie pentru Acte de Trădare. „Aceste


cărţi dezvoltă un subiect atât de detaliat, încât pot
introduce în minţile tinere o dorinţă pentru acel subiect." în
alt caz, la cu totul alt nivel, în 1953, după ce elevii din
Brooksfield, Florida, care lucrau la o teză despre Rusia, au
dezvăluit că găsiseră materiale care puneau comunismul
într-o lumină favorabilă, colonelul în rezervă şi membru al
consiliului bibliotecii Paul B. Barker s-a delegat pe sine
pentru a investiga cazul, confiscând un număr de cărţi şi
reviste din bibliotecă, pe motiv că ar fi constituit
„propagandă comunistă". Printre acestea se aflau şi
Manifestul Partidului Comunist, Mission to Moscow de
Joseph E. Davis, fostul ambasador al Statelor Unite la
Moscova, şi revistele The New Republic şi Reporter.
Primarul Howard B. Smith a ordonat reintroducerea textelor
confiscate în bibliotecă, în ciuda etichetei de „simpatizant
comunist" primită din partea lui Barker. în urma deciziei
consiliului care a respins eticheta de
propagandă pusă de Barker, aproape toate textele au
fost reprimite în bibliotecă, cu o singură excepţie:
Manifestul Partidului Comunist.
Biblioteca publică din Boston a devenit ţinta unor
atacuri pe 23 septembrie 1952, când ziarul Boston Post,
care nu de mult fusese achiziţionat de John Fox, a dezvăluit
că avea un abonament la revista pro-sovietică New World
Review şi la ziarele ruseşti Pravda şi Izvestia; de

33
Dashiell Hammett (1894-1961) scriitor american de romane poliţiste (n.tr.).
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

asemenea, se dezvăluia că biblioteca deţinea un exemplar la


vedere din Manifestul Partidului Comunist, pe lângă alte
„mii de publicaţii comuniste". Ziarul susţinea: „Noi credem
că literatura pro-sovietică trebuie suprimată din bibliotecile
noastre publice..." Această poziţie a fost atacată de
directorul bibliotecii, Milton E. Lord susţinut de ziarul
Boston Herald. Lord spunea: „Este esenţial ca informaţii
despre toate aspectele politice interne şi internaţionale şi
de altă natură, să fie disponibile cetăţenilor oraşului Boston,
ca aceştia să fie informaţi despre prietenii şi duşmanii ţării
lor." Susţinătorii ziarului Boston Post includeau Legiunea
Americană şi organizaţia Veteranii de Război; de cealaltă
parte a baricadei se aflau ziarul diocezei catolice, The Pilot,
şi ziarul Christian Science Monitor. Pe 3 octombrie,
consiliul bibliotecii publice din Boston, vota 3 la 2, pentru a
păstra colecţia de literatură comunistă.
Ideea de a eticheta cărţile a luat naştere la San Antonio,
Texas, în 1953. Primarul Jack White a sugerat consiliului
oraşului să „eticheteze toate volumele scrise de comunişti
din biblioteci", adică acele cărţi scrise de autori acuzaţi de
afiliere cu organizaţii subversive. Myrtle Hance, lidera unei
organizaţii de femei, a alcătuit o listă cu 600 de titluri de au-
tori selectaţi de pe lista de mărturii în faţa Congresului.
După ce consiliul bibliotecii a protestat împotriva acestei
acţiuni, întreaga idee de etichetare a cărţilor a căzut.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

în timpul anului 1953, dezbaterile interne au început să


fie percepute şi la nivel internaţional. Senatorul McCarthy a
atacat bibliotecile din afara graniţelor ale Agenţiei
Internaţionale de Informaţii (AII), susţinând că acestea ar
avea în colecţie peste „30 000 de volume subversive" scrise
de 418 autori suspecţi de lipsă de loialitate faţă de Statele
Unite. Scopul acelor biblioteci în perioada postbelică era de
a oferi o imagine echilibrată şi non-politică cu privire la
Statele Unite - fără a lua în considerare apartenenţa politică
a autorului. Ideea era de a demonstra existenţa unei pieţe
libere de idei pentru a contrasta şi a lupta cu Germania
nazistă, de exemplu. Cu toate acestea, în practică, în acea
perioadă, comentează David Oshinsky: „Regula era de fapt
de a include cărţile
'(ontroversate', dar de a le exclude pe cele de
propagandă comunistă ui anti-americană". Departamentul
de Stat, condus de John Foster Du Nes, s-a conformat
imediat lui McCarthy, ordonând nu fără frecvente < onfuzii,
excluderea tuturor cărţilor scrise de autori controversaţi -
„comunişti, simpatizanţi, stângişti etc." - şi a cărţilor critice
la adresa politicii Statelor Unite. Chiar şi cărţi fără niciun fel
de conţinut politic erau interzise, inclusiv cele ale lui
Dashiell Hammett33. în Australia şi Singapore, bibliotecile
americane chiar au ars anumite cărţi.
în discursul său către absolvenţii Colegiului Darmouth,
pe 14 iunie 1953, Preşedintele Dwight D. Eisenhower a
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

atacat practicile de cenzură: „Nu vă alăturaţi celor care ard


cărţi." El considera că citindu-l pe Marx, dar şi pe alţii, poţi fi
la curent cu situaţia politicii internaţionale, şi cu scopurile
comunismului; el considera că toate cărţile „doar
controversate" ar trebui păstrate în biblioteci atât în
America cât şi peste graniţe. Cu toate acestea, într-o
conferinţă de presă ulterioară, Eisenhower s-a declarat
împotriva cărţilor care promovează subminarea Statelor
Unite, şi s-a pronunţat în favoarea eliminării cărţilor scrise
de comunişti, promovând însă cărţile scrise de
anticomunişti despre comunişti.
Cenzura era larg răspândită şi la nivel internaţional.
După cum concluziona Jonathon Green, deşi nu se poate
vorbi despre o constanţă, „se poate spune că în general
acele guverne urmărind scopurile totalitarismului de
extremă dreaptă sau politici dictatoriale, sunt cele mai
atente în a-l interzice pe fondatorul comunismului". în acest
ton, un studiu din 1950 publicat în New York Times
enumera 16 ţări care eliminaseră Partidul Comunist „prin
lege sau prin alte mijloace". Erau incluse: Grecia, Turcia,
Liban, Siria, Coreea, Birmania, Indonezia, Indochina,
Malayezia, Portugalia, Spania, Peru, Bolivia, Chile, Brazilia şi
Venezuela. Alte naţiuni în care asemenea eforturi începeau
erau: Africa de Sud, Australia, Egipt şi Danemarca.
Anne Haight dezvăluie încercările guvernului naţionalist
al Chinei din 1929, de a interzice Manifestul Partidului
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Comunist şi Capitalul. Operele lui Karl Marx erau printre


cele 25 000 de volume incendiate la Berlin, într-o
manifestaţie simbolică din 1933. Distrugerile cărţilor de
către nazişti au continuat până la începerea războiului: la
Viena şi Salzburg, în 1938; în Cehoslovacia, ministrul
educaţiei a ordonat ca toate cărţile „nepatriotice" să fie
interzise în biblioteci sau distruse.
propagandă pusă de Barker, aproape toate textele au
fost reprimite în bibliotecă, cu o singură excepţie:
Manifestul Partidului Comunist.
Biblioteca publică din Boston a devenit ţinta unor
atacuri pe 23 septembrie 1952, când ziarul Boston Post,
care nu de mult fusese achiziţionat de John Fox, a dezvăluit
că avea un abonament la revista pro-sovietică New World
Review şi la ziarele ruseşti Pravda şi Izvestia; de
asemenea, se dezvăluia că biblioteca deţinea un exemplar la
vedere din Manifestul Partidului Comunist, pe lângă alte
„mii de publicaţii comuniste". Ziarul susţinea: „Noi credem
că literatura pro-sovietică trebuie suprimată din bibliotecile
noastre publice..." Această poziţie a fost atacată de
directorul bibliotecii, Milton E. Lord susţinut de ziarul
Boston Herald. Lord spunea: „Este esenţial ca informaţii
despre toate aspectele politice interne şi internaţionale şi
de altă natură, să fie disponibile cetăţenilor oraşului Boston,
ca aceştia să fie informaţi despre prietenii şi duşmanii ţării
lor." Susţinătorii ziarului Boston Post includeau Legiunea
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Americană şi organizaţia Veteranii de Război; de cealaltă


parte a baricadei se aflau ziarul diocezei catolice, The Pilot,
şi ziarul Christian Science Monitor. Pe 3 octombrie,
consiliul bibliotecii publice din Boston, vota 3 la 2, pentru a
păstra colecţia de literatură comunistă.
Ideea de a eticheta cărţile a luat naştere la San Antonio,
Texas, în 1953. Primarul Jack White a sugerat consiliului
oraşului să „eticheteze toate volumele scrise de comunişti
din biblioteci", adică acele cărţi scrise de autori acuzaţi de
afiliere cu organizaţii subversive. Myrtle Hance, lidera unei
organizaţii de femei, a alcătuit o listă cu 600 de titluri de au-
tori selectaţi de pe lista de mărturii în faţa Congresului.
După ce consiliul bibliotecii a protestat împotriva acestei
acţiuni, întreaga idee de etichetare a cărţilor a căzut.
In timpul anului 1953, dezbaterile interne au început să
fie percepute şi la nivel internaţional. Senatorul McCarthy a
atacat bibliotecile din afara graniţelor ale Agenţiei
Internaţionale de Informaţii (AII), susţinând că acestea ar
avea în colecţie peste „30 000 de volume subversive" scrise
de 418 autori suspecţi de lipsă de loialitate faţă de Statele
Unite. Scopul acelor biblioteci în perioada postbelică era de
a oferi o imagine echilibrată şi non-politică cu privire la
Statele Unite - fără a lua în considerare apartenenţa politică
a autorului. Ideea era de a demonstra existenţa unei pieţe
libere de idei pentru a contrasta şi a lupta cu Germania
nazistă, de exemplu. Cu toate acestea, în practică, în acea
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

perioadă, comentează David Oshinsky: „Regula era de fapt


de a include cărţile
< ontroversate', dar de a le exclude pe cele de
propagandă comunistă ..m anti-americană". Departamentul
de Stat, condus de John Foster Dulles, s-a conformat
imediat lui McCarthy, ordonând nu fără frecvente . onfuzii,
excluderea tuturor cărţilor scrise de autori controversaţi -
„comunişti, simpatizanţi, stângişti etc." - şi a cărţilor critice
la adresa politicii Statelor Unite. Chiar şi cărţi fără niciun fel
de conţinut politic erau interzise, inclusiv cele ale lui
Dashiell Hammett33. în Australia şi '.mgapore, bibliotecile
americane chiar au ars anumite cărţi.
în discursul său către absolvenţii Colegiului Darmouth,
pe 14 iunie I953, Preşedintele Dwight D. Eisenhower a
atacat practicile de cenzură: „Nu vă alăturaţi celor care ard
cărţi." El considera că citindu-l pe Marx, dar şi pe alţii, poţi fi
la curent cu situaţia politicii internaţionale, şi cu scopurile
comunismului; el considera că toate cărţile „doar
controversate" ar trebui păstrate în biblioteci atât în
America cât şi peste graniţe. Cu toate acestea, într-o
conferinţă de presă ulterioară, Eisenhower s-a declarat
împotriva cărţilor care promovează subminarea Statelor
Unite, şi s-a pronunţat în favoarea eliminării cărţilor scrise
de comunişti, promovând însă cărţile scrise de
anticomunişti despre comunişti.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Cenzura era larg răspândită şi la nivel internaţional.


După cum concluziona Jonathon Green, deşi nu se poate
vorbi despre o constanţă, „se poate spune că în general
acele guverne urmărind scopurile totalitarismului de
extremă dreaptă sau politici dictatoriale, sunt cele mai
atente în a-l interzice pe fondatorul comunismului". în acest
ton, un studiu din 1950 publicat în New York Times
enumera 16 ţări care eliminaseră Partidul Comunist „prin
lege sau prin alte mijloace". Erau incluse: Grecia, Turcia,
Liban, Siria, Coreea, Birmania, Indonezia, Indochina,
Malayezia, Portugalia, Spania, Peru, Bolivia, Chile, Brazilia şi
Venezuela. Alte naţiuni în care asemenea eforturi începeau
erau: Africa de Sud, Australia, Egipt şi Danemarca.
Anne Haight dezvăluie încercările guvernului naţionalist
al Chinei din 1929, de a interzice Manifestul Partidului
Comunist şi Capitalul. Operele lui Karl Marx erau printre
33
cele Dashiell
25 000 Hammett
de volume(1894-1961) scriitor
incendiate laamerican
Berlin, de
într-o
manifestaţie simbolică din 1933. Distrugerile cărţilor de
către nazişti au continuat până la începerea războiului: la
Viena şi Salzburg, în 1938; în Cehoslovacia, ministrul
educaţiei a ordonat ca toate cărţile „nepatriotice" să fie
interzise în biblioteci sau distruse.
în 1946, consiliul de coordonare al guvernului militar
american al Germaniei a comandat distrugerea urmelor
nazismului pentru a „elimina pe cât posibil militarismul
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

german şi spiritul nazismului". Printr-o ironie tristă,


„interzicerea cărţilor de Hitler, Goebbels, Mussolini sau Karl
Marx" a avut loc în ziua care marca 11 ani de la incendierea
demonstrativă a cărţilor de către nazişti.
în două cazuri, pe 18 octombrie 1988 şi 8 martie 1989,
autorităţile vamale din Grenada au confiscat cutiile trimise
de Pathfinder Press, o editură concentrată pe cărţi politice,
istorice şi academice cu sediul în New York. Manifestul
Partidului Comunist era una dintre cărţile confiscate. Alte
cărţi notabile erau: Un popor, un destin: America Centrala
şi Caraibiană astăzi de Don Rojas, Statul şi revoluţia de
V.l. Lenin, Lupta este viaţa mea de Nelson Mandela,
Maurice Bishop vorbeşte: Revoluţia din Grenada 1979-
1983 de Maurice Bishop, Malcom X vorbeşte despre
Malcom X şi Nimic nu poate opri cursul istoriei: Un
interviu cu Fidel Castro de Mervyn Dymally, membru al
Congresului şi Jeffrey M. El I iot.

1984

Autor: Ceorge Orwell


Data şi locul publicării iniţiale: 1949 Londra; 1949,
Statele Unite Edituri: Secker and Warburg; Harcourt
Brace Jovanovich Forma lite rară: roman

REZUMAT
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Perioada de după Al Doilea Război Mondial a fost una


de mari bulversări. Cu toate că pericolul imediat se sfârşise,
mulţi se temeau că ideologiile comuniste care penetraseră
URSS şi părţi ale Europei de Est se vor împrăştia pe glob,
punând capăt democraţiei şi capitalismului prin care Statele
Unite şi multe alte ţări au înflorit. 1984 este un roman care
a dus aceste temeri până la cele mai înalte culmi, anticipând
un viitor al unei lumi a totalitarismului şi descriind în
profunzime problemele cu care o asemenea lume s-ar
confrunta.
Winston Smith locuieşte la Londra, în zona de uscat
denumită Airstrip One, în statul Oceania. La vârsta de 39 de
ani, Smith este un om bolnăvicios şi cu o calviţie în
dezvoltare, având şi o rană la gleznă care refuză să se mai
vindece. în fiecare zi trebuie să urce cele şapte etaje până la
apartamentul său, pentru că liftul nu funcţionează mai
niciodată. Hrana sa principală este pâinea uscată şi tocana
cleioasă cu carnea neidentificabilă pe care le capătă la prânz
la locul de muncă. Pentru a se menţine, el bea foarte mult
gin Victoria, care îl face să lăcrimeze pe măsură ce alunecă
pe gât, şi fumează multe ţigări Victoria, pe care le ţine cu
grijă ca să nu lase tutunul să cadă din ele. Este înconjurat în
permanenţă de minciunile pe care guvernul le inventează,
pe care este nevoit să le asculte la televizorul care
funcţionează în fiecare încăpere. El este printre puţinii care
ştiu că cele auzite sunt nişte minciuni, întrucât lucrează în
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

domeniul modificării de date în cadrul Ministerului


Adevărului, responsabil cu toate formele de publicaţii,
propagandă şi divertisment care apar în Oceania.

Ce se întâmpla în labirintul nevăzut spre care duceau


coridoarele întunecate, nu ştia în detaliu, dar ştia totuşi în
linii mari. îndată ce toate corecturile necesare erau
introduse sau asamblate în paginile unui număr din ziarul
Times, acel număr urma să fie retipărit, originalul distrus, şi
ediţia corectată pusă cu grijă la arhivă. Acest proces
continuu de modificare se aplica nu numai la ziare, ci şi la
cărţi, reviste, broşuri, afişe, „fluturaşi", filme, coloane
sonore, desene animate, fotografii - şi la orice material
literar care ar fi putut avea vreo semnificaţie politică sau
ideologică. Zi de zi, oră de oră, trecutul era adus în
conformitate cu prezentul... în niciun caz nu ar fi putut fi
posibil, odată procedura executată, să fie dovedit că avuse
loc o falsificare.
în acelaşi timp cu procesul de revizuire a istoriei, şi
statisticile sunt falsificate pentru a fi în concordanţă cu
imaginea pe care Partidul doreşte să o promoveze.

De fapt, el considera în timp ce modifica statisticile


Ministerului Belşugului, că nu se comite niciun fals. Era pur
şi simplu înlocuirea unor prostii cu alte prostii. De exemplu,
previziunea Ministerului Belşugului anticipa o producţie de
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

bocanci pe trimestru, de 145 de milioane de perechi.


Winston însă, modifica acest număr la 54 de milioane,
pentru a permite obişnuitul anunţ de depăşire a cotei. în
orice caz, 62 de milioane nu erau cu nimic mai aproape de
adevăr decât 57 de milioane, sau de 145 de milioane. Era la
fel de posibil să nu se fi produs nicio pereche de bocanci. Ba
chiar mai posibil era ca nimeni să nu ştie câte perechi se
produseseră, să nu-i pese nimănui. Toată lumea ştia că
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
100 de cărţi interzise

toate numerele astronomice de bocanci pe trimestru se


produceau pe hârtie, în timp ce probabil jumătate din
populaţia Oceaniei mergea desculţă.

Pe lângă falsificarea statisticilor, şi datele istorice sunt


schimbate. Pe lângă Oceania, singurele ţări din lume sunt
Eurasia şi Eastasia. Dacă Oceania se află în război cu vreuna
din ele, atunci înseamnă că dintot-deauna a fost în război cu
ea. Astfel că, de fiecare dată când Oceania îşi schimbă aliaţii
şi începe să se războiască cu o altă naţiune, toate articolele
din ziarele vechi care relatau războiul trebuie modificate
pentru a se potrivi noii realităţi mondiale. Apoi, fiecare om
trebuia să îşi schimbe percepţia despre trecut din conştiinţa
sa, procedeu denumit dublăgân-dire, şi să uite că a ştiut
vreodată altceva decât se spune în prezent.
în această minciună şi-a petrecut Winston întreaga sa
devenire. întotdeauna i s-a spus că Fratele cel Mare, liderul
Partidului, a salvat ţara de opresiunea teribilă a
capitaliştilor. Dar el se uită în jurul său la numeroasele
lipsuri şi la calitatea îndoielnică a produselor existente, şi se
întreabă dacă nu cumva nu a fost întotdeauna aşa. Dacă
Partidul minte în legătură cu războiul, de ce nu ar putea să
mintă şi în legătură cu salvarea societăţii de capitalişti?
El decide să înceapă să lupte cu ardoare împotriva
Partidului şi să încerce să descopere adevărul ţinându-şi un
jurnal al gândurilor sale, cele mai multe împotriva Fratelui
cel Mare. însă primul act de sfidare a avut loc de mult. Când
cineva se gândeşte la a-l sfida pe Fratele cel Mare, acela
deja comite o crimă, denumită şi crima de gândire, care este
pasibilă de pedeapsa capitală. Din acest motiv, Winston se
hotărăşte să meargă pe cât de departe posibil în sfidarea sa,
întrucât se poate spune că este deja mort.
într-o zi, Poliţia Gândirii îl va prinde şi el va muri. Fiecare
cameră are un ecran care în mod simultan transmite
ultimele ştiri ale Partidului şi monitorizează tot ce se
petrece în camera respectivă, pentru a transmite Poliţei
Gândirii. Oamenii care îl cunosc l-ar putea denunţa pentru
a-şi salva pielea. Este deja împăcat cu gândul că va fi prins
într-o zi şi a renunţat la vreo speranţă de viitor. Dar îşi
doreşte măcar să afle adevărul înainte de a fi prins.
încercarea lui Winston de a descoperi acest adevăr
sfidând în acelaşi timp Partidul cuprinde mai multe niveluri.
Primul dintre ele este fascinaţia sa pentru trecut. Winston
frecventează un m.ij'.i/in de antichităţi unde sunt păstrate
câteva rămăşiţe ale epocii capitalismului - lucruri care nu au
alt scop decât frumuseţea lor, cum ar fi un prespapier de sti-
clă umplut cu coral, pe care Winston îl cumpără, având
astfel ocazia de a discuta cu proprietarul magazinului despre
vremurile dinaintea Fratelui cel Mare. Acesta nu mai ştie
prea multe, dar este de acord cu Winston -înainte de
domnia Fratelui cel Mare era mai bine.
Un al doilea nivel de rebeliune este de natură sexuală.
Partidul nu agreează astfel de legături între oameni,
temându-se că dragostea pe care o vor avea între ei va
deveni mai mare decât dragostea pentru Partid, şi a stabilit
mai multe ligi anti-sex pentru a discredita această activitate.
Winston intră în contact într-o zi cu o femeie frumoasă pe
nume Julia, care lucrează tot la Ministerul Adevărului. După
mai multe întâlniri în care încearcă să se ascundă de
ecranele atotcuprinzătoare, ei decid să se întâlnească în
liniştea unei poieni. Aici se simt liberi şi fac dragoste pentru
prima dată, motivaţi fiind în primul rând de faptul că le este
spus că nu au voie, şi cu cât simt mai tare rebeliunea, cu
atât este mai plăcut. După încă câteva astfel de întâlniri,
Winston îl convinge pe proprietarul magazinului de
antichităţi să le închirieze camera pe care o are deasupra
magazinului. Acela devine locul întâlnirii lor, locul în care îşi
împărtăşesc nu numai dragostea, dar şi părerile şi dorinţele.
Al treilea nivel este cea mai activă formă de rebeliune
împotriva Fratelui cel Mare. Julia şi Winston decid să
încerce să se alăture mişcării de rezistenţă Frăţia. Winston
avusese dintotdeauna un sentiment de camaraderie faţă de
unul dintre membrii acesteia, O'Brian. într-o zi, O'Brian îi
spune cât de mult îi admiră activităţile şi îl invită la el acasă
pentru a-i arăta noua ediţie a dicţionarului Newspeak,
limba oficială a Oceaniei. Winston şi Julia înţeleg că acesta
este un mesaj secret şi profită de ocazia vizitei pentru a-şi
declara ura faţă de Fratele cel Mare şi aderarea la principiile
Frăţiei. O'Brian, după ce le adresează câteva întrebări, este
de acord să îi primească, şi le dă un exemplar al cărţii care
povesteşte adevărul despre Fratele cel Mare, şi despre
formarea Oceaniei.
Cartea, intitulată Teoria şi Practica Colectivismului
Oligarhic, era scrisă de omul asupra căruia se concentra cea
mai mare ură şi mânie din partea Partidului, Emanuel
Goldstein. Cu ani în urmă, acesta fusese printre membrii de
marcă ai Partidului, dar pe măsură ce viziunile sale s-au
schimbat, treptat a fost eliminat, şi a devenit în cele din
urmă ţapul ispăşitor pentru toate problemele Oceaniei. în
timpul celor Două Minute de Ură, o ceremonie zilnică la
care toţi oamenii sunt obligaţi să participe,
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

este expusă întotdeauna figura lui Goldstein, pentru a fi


insultată. Cartea descrie adevărul din spatele celor trei
sloganuri ale Partidului - „Ignoranţa înseamnă putere",
„Războiul înseamnă pace" şi „Libertatea înseamnă sclavie".
De exemplu, războiul însemnă pace, pentru că pregătirea
constantă pentru război permite economiei să rămână în
picioare. Deşi bătăliile au loc foarte rar, războiul este
acceptabil pentru populaţie ca scuză pentru raţionalizările
perpetue ale bunurilor. Mai mult, îi menţine pe cetăţeni
într-o stare de teamă, care îi face să creadă că au mereu
nevoie de protecţie din partea guvernului.
După ce citesc textul, Julia şi Winston sunt prinşi în
camera lor deasupra magazinului de antichităţi. Un tablou
cade la o parte, lăsând să se vadă ecranul care îi
monitorizase în tot acest timp. Apoi, proprietarul, ieşind din
deghizarea sa, îşi face apariţia cu identitatea sa adevărată,
aceea de membru al Poliţiei Gândurilor. Cei doi sunt arestaţi
şi duşi în celule diferite, la Ministerul Dragostei. După
tortură fizică şi înfometare, procedura standard pentru toţi
deţinuţii, Winston îşi începe interogatoriile cu O'Brian, care
împreună cu Poliţia Gândurilor, îl urmărise pe Winston timp
de şapte ani. în timpul acestor sesiuni de „tratament",
O'Brian foloseşte o terapie de şoc pentru a-l determina pe
Winston să înţeleagă corect puterea partidului şi inutilitatea
oricărei opoziţii. Winston însă rămâne ferm în credinţa sa că
anumite păreri şi gânduri îi aparţin, şi că adevărurile pe care
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

le ştie nu vor putea fi modificate sau controlate de Partid.


De exemplu, continuă să creadă că 2 + 2 = 4, şi că nu poate fi
altfel. însă, în cele din urmă, O'Brian îl convinge că 2 + 2 = =
5, acest lucru marcând finalul rezistenţei sale şi începutul
acceptării a tot ce spune Partidul.
După ce este eliberat din Ministerul Dragostei, Winston
este doar o umbră a ceea ce fusese odată. Nu mai lucrează
prea mult, petrecându-şi timpul mai mult în compania
băuturii într-o cafenea, şi jucând singur şah. O vede pe Julia
o dată, dar dorinţa lor de a fi împreună le fusese confiscată,
amândoi acceptând adevărul Partidului. Winston ştie că
într-o zi, când nu este atent, va fi împuşcat în cap. Dar este
alinat de credinţa că a înţeles adevărul esenţial al Fratelui
cel Mare şi că s-a mântuit, astfel că este pregătit. Ultimele
rânduri ale romanului prezintă acceptarea sa totală a
tuturor acelor lucruri pe care le-a negat cu vehemenţă
întreaga sa viaţă.
Rămase cu privirea aţintită către chipul uriaş, l-au
trebuit 40 de ani ca să ajungă să vadă ce fel de zâmbet se
ascundea în spatele mustăţii întunecate. Vai, ce greşită şi ce
inutilă fusese interpretarea sa! Vai, ce exilare încăpăţânată
şi voită de la sânul iubitor! Două lacrimi i se scurgeau încet
pe lângă nas. Dar acum era bine, totul era bine, neliniştea se
încheiase. Câştigase bătălia împotriva sa. Acum îl iubea pe
Fratele cel Mare.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

ISTORICUL CENZURII
Multe încercări de excludere a romanului 1984 din
bibliotecile şcolare s-au petrecut timp de aproape 50 de ani
după publicare. Jonathon Green descrie textul ca una
„dintre acele cărţi care au fost cel mai des cenzurate". în
introducerea sa la cartea Celebrating Censored Books, Lee
Burress menţiona cele mai cenzurate 30 de cărţi, rezultate
din şase studii la nivel naţional asupra presiunilor de
cenzură în şcolile americane (1965-1982); 1984 se situa pe
poziţia a V-a. Aceste presiuni au avut loc mai ales pe
parcursul anilor 1960 şi 1970, în perioada în care America se
temea de un război nuclear iminent cu Uniunea Sovietică, a
cărei simplă existenţă ca exemplu de regim comunist de
succes, constituia o ameninţare la adresa Statelor Unite şi a
idealurilor sale democratice. Astfel, romanul a fost de multe
ori ţinta unor controverse.
Deseori însă, aceste controverse au vizat caracterul
„nereligios şi imoral" al cărţii. De asemenea, descrierile
sexuale au fost considerate nepotrivite pentru adolescenţi
sau pentru orice categorie de vârstă. Mulţi obiectau faptul
că subiectul cărţii era legat de comunism. în studiul despre
cenzură realizat de Lee Burress în Wisconsin în 1963,
Societatea John Birch apare ca sursa unei contestaţii
împotriva cărţii, pe motiv că aceasta „studiază
comunismul". în 1966, un alt studiu naţional realizat de
Burress, care nu se referă la anumite nume sau localităţi,
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

relatează cazul unui director de şcoală care considera că


romanul „descrie comunismul într-o lumină favorabilă". în
acelaşi studiu, este amintit şi cazul unui părinte care a
criticat prezentarea „statului socialist ca o utopie greşită", în
timp, în acest caz solicitările au fost ignorate, în cel dintâi
caz însă, obiecţiile directorului au determinat biblioteca să
nu cumpere romanul.
într-un alt caz evocat de Jack Nelson şi Gene Roberts în
cartea The Censors and the School, un profesor din
Wrenshall, Minnesota, a refuzat să scoată 1984 de pe lista
sa de lecturi, fapt ce a dus la concedierea sa. A este expusă
întotdeauna figura lui Goldstein, pentru a fi insultată.
Cartea descrie adevărul din spatele celor trei sloganuri ale
Partidului - „Ignoranţa înseamnă putere", „Războiul
înseamnă pace" şi „Libertatea înseamnă sclavie". De
exemplu, războiul însemnă pace, pentru că pregătirea con-
stantă pentru război permite economiei să rămână în
picioare. Deşi bătăliile au loc foarte rar, războiul este
acceptabil pentru populaţie ca scuză pentru raţionalizările
perpetue ale bunurilor. Mai mult, îi menţine pe cetăţeni
într-o stare de teamă, care îi face să creadă că au mereu
nevoie de protecţie din partea guvernului.
După ce citesc textul, Julia şi Winston sunt prinşi în
camera lor deasupra magazinului de antichităţi. Un tablou
cade la o parte, lăsând să se vadă ecranul care îi
monitorizase în tot acest timp. Apoi, proprietarul, ieşind din
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

deghizarea sa, îşi face apariţia cu identitatea sa adevărată,


aceea de membru al Poliţiei Gândurilor. Cei doi sunt arestaţi
şi duşi în celule diferite, la Ministerul Dragostei. După
tortură fizică şi înfometare, procedura standard pentru toţi
deţinuţii, Winston îşi începe interogatoriile cu O'Brian, care
împreună cu Poliţia Gândurilor, îl urmărise pe Winston timp
de şapte ani. în timpul acestor sesiuni de „tratament",
O'Brian foloseşte o terapie de şoc pentru a-l determina pe
Winston să înţeleagă corect puterea partidului şi inutilitatea
oricărei opoziţii. Winston însă rămâne ferm în credinţa sa că
anumite păreri şi gânduri îi aparţin, şi că adevărurile pe care
le ştie nu vor putea fi modificate sau controlate de Partid.
De exemplu, continuă să creadă că 2 + 2 = 4, şi că nu poate fi
altfel. însă, în cele din urmă, O'Brian îl convinge că 2 + 2 = =
5, acest lucru marcând finalul rezistenţei sale şi începutul
acceptării a tot ce spune Partidul.
După ce este eliberat din Ministerul Dragostei, Winston
este doar o umbră a ceea ce fusese odată. Nu mai lucrează
prea mult, petrecându-şi timpul mai mult în compania
băuturii într-o cafenea, şi jucând singur şah. O vede pe Julia
o dată, dar dorinţa lor de a fi împreună le fusese confiscată,
amândoi acceptând adevărul Partidului. Winston ştie că
într-o zi, când nu este atent, va fi împuşcat în cap. Dar este
alinat de credinţa că a înţeles adevărul esenţial al Fratelui
cel Mare şi că s-a mântuit, astfel că este pregătit. Ultimele
rânduri ale romanului prezintă acceptarea sa totală a
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

tuturor acelor lucruri pe care le-a negat cu vehemenţă


întreaga sa viaţă.
Rămase cu privirea aţintită către chipul uriaş, l-au
trebuit 40 de ani ca să ajungă să vadă ce fel de zâmbet se
ascundea în spatele mustăţii întunecate. Vai, ce greşită şi ce
inutilă fusese interpretarea sa! Vai, ce exilare încăpăţânată
şi voită de la sânul iubitor! Două lacrimi i se scurgeau încet
pe lângă nas. Dar acum era bine, totul era bine, neliniştea se
încheiase. Câştigase bătălia împotriva sa. Acum îl iubea pe
Fratele cel Mare.

ISTORICUL CENZURII
Multe încercări de excludere a romanului 1984 din
bibliotecile şcolare s-au petrecut timp de aproape 50 de ani
după publicare. Jonathon Green descrie textul ca una
„dintre acele cărţi care au fost cel mai des cenzurate". în
introducerea sa la cartea Celebrating Censored Books, Lee
Burress menţiona cele mai cenzurate 30 de cărţi, rezultate
din şase studii la nivel naţional asupra presiunilor de
cenzură în şcolile americane (1965-1982); 1984 se situa pe
poziţia a V-a. Aceste presiuni au avut loc mai ales pe
parcursul anilor 1960 şi 1970, în perioada în care America se
temea de un război nuclear iminent cu Uniunea Sovietică, a
cărei simplă existenţă ca exemplu de regim comunist de
succes, constituia o ameninţare la adresa Statelor Unite şi a
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

idealurilor sale democratice. Astfel, romanul a fost de multe


ori ţinta unor controverse.
Deseori însă, aceste controverse au vizat caracterul
„nereligios şi imoral" al cărţii. De asemenea, descrierile
sexuale au fost considerate nepotrivite pentru adolescenţi
sau pentru orice categorie de vârstă. Mulţi obiectau faptul
că subiectul cărţii era legat de comunism. în studiul despre
cenzură realizat de Lee Burress în Wisconsin în 1963,
Societatea John Birch apare ca sursa unei contestaţii
împotriva cărţii, pe motiv că aceasta „studiază
comunismul". în 1966, un alt studiu naţional realizat de
Burress, care nu se referă la anumite nume sau localităţi,
relatează cazul unui director de şcoală care considera că
romanul „descrie comunismul într-o lumină favorabilă". în
acelaşi studiu, este amintit şi cazul unui părinte care a
criticat prezentarea „statului socialist ca o utopie greşită", în
timp, în acest caz solicitările au fost ignorate, în cel dintâi
caz însă, obiecţiile directorului au determinat biblioteca să
nu cumpere romanul.
într-un alt caz evocat de Jack Nelson şi Gene Roberts în
cartea The Censors and the School, un profesor din
Wrenshall, Minnesota, a refuzat să scoată 7 984 de pe lista
sa de lecturi, fapt ce a dus la concedierea sa. A fost după un
timp reprimit, după ce a explicat că „romanul ilustrează
ceea ce se întâmplă într-un stat totalitar".
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Nelson şi Roberts discută şi ei cenzurarea romanului


1984 în contextul „bătăliilor pentru manuale" din anii '60
din Texas. Zece romane au fost excluse din bibliotecile a
patru licee din Amarillo, şi de la Colegiul Amarillo, printre
acestea aflându-se Andersonville de MacKinley Kantor,
Minunata lume nouă de Aldous Huxley, Fructele mâniei
de John Steinbeck, şi Laughing Boy de Oliver LaFarge.
(Detalii se pot găsi la povestea cenzurii romanului
Andersonville.) Potrivit lui Nelson şi Roberts, cele mai
multe obiecţii erau referitoare la obscenităţile prezente în
aceste romane, dar anumite atacuri au vizat şi ideile politice
„sau autorii care au fost citaţi de Comitetul pentru Activităţi
Anti-Americane".
Chiar şi în 1981, erau înaintate plângeri similare. Un
cleric baptist din Sneads, Florida, reverendul Len Coley, a
încercat în repetate rânduri să interzică romanul din şcoli,
de multe ori căutând susţinerea şi a altor lideri religioşi. El
considera că romanul era pro-comunist şi conţinea descrieri
sexuale explicite. Aşa cum se arată în Newsletter on
Intellectual Freedom, la 13 ianuarie 1981, consiliul
educaţional din Jackson County a votat în unanimitate
pentru menţinerea textului „ca lectură suplimentară la
cursul de «anticomunism» predat la Liceul Sneads".
Multe cazuri însă nu au avut acelaşi rezultat fericit.
Multe contestaţii s-au sfârşit cu interzicerea romanului din
biblioteci. Controversele continue generate de roman sunt
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

demonstrate şi de faptul că potrivit unui studiu al lui


Burress realizat în 1966, deşi cartea deja considerată o lec-
tură clasică de către critici, era disponibilă în doar 43%
dintre bibliotecile şcolare.
PE FRONTUL DE VEST, NIMIC NOU (IM WESTEN NICHTS
NEUES)

Autor: Erich Măria Remarque


Data şi locul publicării iniţiale: 1928, Cermania; 1929,
Statele Unite Edituri: Imprompylaen-Verlag; Little, Brown
and Company Forma literară: roman

REZUMAT
El căzu în octombrie 1918, într-o zi în care era atât de
linişte şi calm pe întreg frontul, încât raportul armatei s-a
mulţumit cu o singură menţiune: Pe frontul de vest, nimic
nou.
El căzuse înainte şi se întinse pe pământ ca într-un
somn. Dacă ar fi fost întors cu faţa în sus, s-ar fi văzut că nu
a suferit mult; chipul lui avea o expresie calmă, ca şi cum ar
fi fost fericit că venise sfârşitul.
Acest pasaj final din celebrul roman al lui Remarque
reflectă nu numai ironia morţii acestui soldat necunoscut,
dar şi cinismul acelui comunicat, care anunţa senin că nu
era nimic nou de raportat de pe front, în timp ce mii de
soldaţi mureau sau erau răniţi zilnic. (Titlul german al
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

romanului, Im Westen Nichts Neues se traduce prin:


„Nimic nou la vest".) Pasajul final aminteşte şi el ironia
titlului, o amărăciune care străbate întreaga operă.
Sunt mulţi soldaţi necunoscuţi în roman, de-o parte şi
de alta a baricadelor. Ei sunt acele trupuri îngrămădite în
tranşee, mutilate şi împrăştiate pe câmpuri, „acel soldat gol
stând înfipt în furca unui copac... doar cu casca pe cap, în
rest despuiat. Doar jumătate din el se află acolo, jumătatea
de sus... picioarele lipsesc." Ei sunt cei ca tânărul francez în
retragere care rămâne în urmă şi este ajuns - „o lovitură de
baionetă îi despică faţa".
Soldaţii necunoscuţi formează decorul. Romanul se
concentrază asupra lui Paul Baumer, naratorul şi camarazii
săi de la Compania a ll-a, mai ales asupra lui Albert Kropp,
prietenul său apropiat şi Stanislaus Katczinsky, liderul
grupului. Katczinsky (Kat), are 40 de ani; ceilalţi doar 18,
respectiv 19. Sunt toţi oameni de rând: Muller visează la
examene, Tjaden este lăcătuş; Haie Westhus este miner; iar
Detering este ţăran.
Romanul debutează relatând situaţia soldaţilor aflaţi la
8 km în spatele frontului. Oamenii se „odihnesc" după 14
zile pe front. Din cei 150 de oameni de la înaintare, doar 80
s-au mai întors. Tema - şi, odată cu ea, şi tonul deziluziei -
este introdusă imediat, cu pretextul unei scrisori primite de
la Kantorek, fostul lor învăţător. El fusese cel care îi
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

îndemnase pe toţi să se înroleze, făcându-i pe cei care


ezitau să se simtă ca nişte laşi.

Pentru noi, băieţi de 18 ani (adulţi), ei ar fi trebuit să fie


mijlocitori şi îndrumători către lumea maturităţii... în inima
noastră aveam încredere în ei. Ideea de autoritate, pe care
ei o reprezentau, era asociată în minţile noastre cu o mai
mare profunzime şi o mai bărbătească înţelepciune. Dar
primul mort pe care l-am văzut ne-a zguduit puternic aceas-
tă credinţă... Primul bombardament ne-a arătat greşeala
noastră, şi, sub el, lumea pe care ei ne-au învăţat să o
vedem s-a făcut ţăndări.
Această temă se repetă în discuţia dintre Paul şi părinţii
săi în timpul unei permisii. Ei îşi expun adânca ignoranţă
faţă de lupta în tranşee şi faţă de condiţiile de viaţă de pe
front, faţă de morţile ce au loc frecvent acolo. „Sigur e mai
rău aici. în mod sigur. Acolo este tot ce e mai bun pentru
soldaţii noştri..." Ei se contrazic în legătură cu ce teritorii ar
trebui anexate şi despre modul în care trebuie abordat
războiul. Paul nu este capabil să le spună adevărul.
Imagini despre viaţa soldaţilor se suprapun în primele
capitole: tratamentul inuman aplicat recruţilor de către un
caporal zelos şi conştient de rangul său; moartea dureroasă
a unui coleg de şcoală după amputarea unui picior;
mâncarea sărăcăcioasă şi deseori insuficientă; cazarea
primitivă; crâmpeie de frică şi oroare, strigăte şi explozii de
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

pe front. Cei cu experienţă îşi dau în vileag îndepărtarea de


tinereţea lor, nu doar cei versaţi în lupta de tranşee în
contrast cu recruţii nevinovaţi care nu erau pregătiţi să-i
înlocuiască. Dus era „personajul ideal şi aproape romantic"
al războiului. Ei recunoşteau faptul că „acea concepţie
clasică a pământului strămoşesc pe care ne-o arătau
profesorii, însemna aici doar o renunţare la personalitate".
Ei au fost pur şi simplu deposedaţi de tinereţea lor şi de
şansa de a se maturiza în mod firesc; nici nu mai întrevăd un
viitor.
După o bătălie importantă, Paul povesteşte: „Astăzi am
putea parcurge scenele tinereţii noastre ca nişte călători.
Realităţi dure ne copleşesc; înţelegem distincţiile precum
negustorii, iar necesităţile precum măcelarii; nu mai suntem
netulburaţi, suntem indiferenţi. Ne dorim să fim acolo, dar
am putea trăi acolo?"
Paul trăieşte profunzimile alienării sale în timpul
permisiei. De nerecunoscut şi în afara unei intense dorinţe,
el ştie că nu mai este decât un străin. Nu mai poate fi
apropiat de familia sa; bineînţeles, el nu le poate dezvălui
adevărul experienţelor sale cumplite, astfel că nu poate
căuta nici mângâierea lor. Şezând în fotoliu, în camera lui,
cu cărţile în faţă, el încearcă să reînnoade legătura cu
trecutul, şi să îşi imagineze un viitor. Camarazii lui de front
par a fi singura realitate.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Zvonurile legate de o ofensivă se dovedesc a fi


adevărate. Ele sunt însoţite de o stivă dublă de sicrie nou-
nouţe, galbene şi nelăcuite, şi de noi provizii de hrană. Când
începe bombardamentul inamic, pământul bubuie şi pe ei
cade pârjol greu. Obuzele doboară parapetul, sfâşie pa-
rapetul, smulg taluzul din rădăcini şi demolează straturile
superioare de beton. Sunt loviţi şi din spate. Unul din
recruţi îşi pierde cumpătul şi trebuie liniştit cu forţa.
Atacului i se răspunde cu foc de mitralieră şi grenade. Furia
înlocuieşte frica.
Nu mai zăcem neputincioşi, aşteptând pe eşafodaj,
putem acum să distrugem şi să ucidem pentru a ne salva,
pentru a ne salva şi răzbuna... ghemuiţi ca nişte pisici
alergăm mai departe, copleşiţi de acest val care ne poartă
cu el, care ne umple de sălbăticie, transformându-ne în
brute, în ucigaşi, în Dumnezeu mai ştie ce diavoli; acest val
care ne creşte tăria cu frică şi nebunie şi lăcomie de viaţă,
urmărind şi luptând numai pentru a ne salva. Dacă propriul
tău tată ar veni împreună cu ei, nu ai ezita să arunci o
bombă peste el.
Atacurile şi contraatacurile alternează, şi „încet-încet,
morţii sunt adunaţi grămadă pe câmpul cu craterele, dintre
tranşee." Când se termină şi compania se simte uşurată,
numai 32 de soldaţi mai răspund la apel.
într-un alt episod, relativul anonimat al războiului de
tranşee este şters. Aflat în patrulare pentru a supraveghea
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

liniile inamicului, Paul se trezeşte izolat de restul oamenilor


pe teritoriul francez. Se ascunde în craterul lăsat de un
obuz, înconjurat de alte obuze care explodează şi de
zgomote de luptă. încordat până la epuizare, este înarmat
cu frică şi cu un cuţit. Un soldat cade peste el - îl spintecă în
mod automat, apoi
100 de cărţi interzise
împarte ascunzătoarea cu francezul muribund, care devine pentru el o persoană. încearcă să
îi panseze rănile de cuţit. Este măcinat de sentimentul de vinovăţie.

Camarade, nu am vrut să te ucid. Dacă ai sări din nou aici, nu aş mai face-o, dacă ai fi
şi tu de treabă. Dar înainte erai doar o idee pentru mine, doar ceva abstract care trăia
în mintea mea şi care îmi cerea o asemenea reacţie. Acea idee abstractă am
înjunghiat-o. Dar acum, pentru prima dată, văd că eşti un om ca şi mine. Mai înainte
mă gândeam la grenadele tale, la baioneta de la puşca ta; acum îţi văd soţia, faţa,
prietenia, lartă-mă camarade. întotdeauna ne dăm seama când e prea târziu.

Un moment de răgaz pentru companie - după care este trimisă să evacueze un sat. în
timpul marşului, atât Paul cât şi Albert Kropp sunt răniţi, Albert mai grav. în spital, se tem
doctorii puşi pe amputări. Kropp îşi pierde piciorul; nu vrea să trăiască ca un invalid. în
timpul convalescenţei, Paul umblă şchiopătând prin spital, vizitând saloanele, din ce în ce
mai conştient de trupurile mutilate.

Şi acesta este doar un singur spital, o singură unitate medicală; sunt sute de mii în
Germania, sute de mii în Franţa, sute de mii în Rusia. Cât de fără sens este tot ce poate
fi scris, făcut sau gândit când sunt posibile astfel de lucruri. Toate trebuie să fie nişte
minciuni şi fără vreo importanţă, când cultura de o mie de ani nu a putut impiedica
izbucnirea acestui şuvoi de sânge, aceste sute de mii de camere de tortură. Doar un
spital arată ce înseamnă războiul.

Pe front, războiul continuă, moartea continuă. Rând pe rând, cercurile de camarazi


sunt nimicite. Detering, sfâşiat de dorul de casă declanşat de imaginea unui cireş în floare,
încearcă să dezerteze dar este prins. Rămân în viaţă doar Paul, Kat şi Tjaden. Spre sfârşitul
verii lui 1918, Kat este rănit la picior; Paul încearcă să îl ducă în spinare până la unitatea
medicală. Aflat la capătul puterilor, se poticneşte şi cade. Când se ridică, observă că era în
zadar, Kat murise. Pe drum, o schijă îi străpunsese capul.
Toamna, încep discuţiile despre armistiţiu şi pace. Paul meditează la viitor:

Oamenii nu ne vor înţelege - pentru că generaţia


dinaintea noastră, deşi a trecut prin aceşti ani aici lângă noi,
avea deja o casă şi o chemare; acum se vor întoarce la
vechile lor preocupări şi războiul va fi uitat
- iar generaţia de după noi va fi străină faţă de noi şi
ne va împinge la o parte. Vom fi inutili chiar şi pentru noi
înşine, vom îmbătrâni, câţiva se vor adapta, alţii doar se vor
supune, iar cei mai mulţi vor fi confuzi
- anii vor trece şi vom ajunge nişte ruine.
100 de cărţi interzise

ISTORICUL CENZURII
Când Pe frontul de vest, nimic nou a fost publicată în
Germania în
1928, naţional-socialismul era deja o forţă politică
puternică. în contex-
tul socio-politic al primului deceniu postbelic, romanul a
avut un impact
popular puternic, vânzându-se în 600 000 de exemplare
înainte de a fi
publicat în Statele Unite, dar a generat şi resentimente
semnificative.
Romanul constituia un afront la adresa naţional-socialiştilor,
care îl ve-
deau drept o calomnie la adresa idealurilor de cămin şi
pământ strămo-
şesc. Aceste resentimente au dus la apariţia unor pamflete
politice la
adresa sa. Cartea a fost interzisă în Germania, în 1930. în
1933 toate
operele lui Remarque au fost sortite infamului foc. La 10
mai, a fost or-
ganizată prima demonstraţie masivă, în faţa Universităţii
din Berlin: stu-
denţii au strâns 25 000 de volume de autori evrei; 40 000 de
oameni
urmăreau „lipsiţi de entuziasm". Demonstraţii similare au
100 de cărţi interzise

avut loc şi la
alte universităţi; la München, 5 000 de copii au urmărit şi au
participat la
arderea cărţilor etichetate drept marxiste sau anti-germane.
Remarque, departe de a fi redus la tăcere de atacurile
împotriva cărţii sale, a publicat în 1930, o continuare a
romanului, întoarcerea de pe front 34. Până în 1932, a reuşit
să scape de hărţuiala nazistă, mutându-se în Elveţia, apoi în
Statele Unite.
Cenzurarea acestui roman a fost instituită şi în alte ţări
europene. în
1929, soldaţilor austrieci le-a fost interzis să citească
respectiva carte, iar
în Cehoslovacia a fost scoasă din bibliotecile militare. în
1933 în Italia,
traducerea cărţii a fost oprită, invocându-se propaganda
anti-război ex-
pusă în paginile acesteia.
în Statele Unite, în 1929, editura Little, Brown and
Company a acceptat sugestiile de a face câteva modificări
asupra textului, venite din partea clubului „Cartea lunii",
club care selectase cartea pentru luna iunie;
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

,4
întoarcerea de pe hont, trad. A. Philippide, J. Byck.
Bucureşti, A.M.B., 1991 (n.tr.).
1C2 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova______________________________________________________ 700 de cărţi interzise

au fost eliminate trei cuvinte, cinci expresii şi două


episoade întregi -unul despre dispunerea gărzilor la latrină
şi celălalt, o scenă de dragoste din spital, care prezintă un
cuplu de căsătoriţi care nu se mai văzuseră de doi ani.
Editorii au admis că „unele cuvinte şi propoziţii erau prea
tari pentru ediţia noastră americană" şi că fără aceste
schimbări s-ar fi putut intra în conflict cu legislaţia federală,
şi, cu siguranţă, cu cea a statului Massachusetts. Câteva
decenii mai târziu, un altfel de cenzură din partea editurilor
a fost expusă chiar de Remarque. Editura Putnam
respinsese cartea în 1929, în ciuda succesului considerabil
pe care aceasta l-a înregistrat în Europa. Potrivit autorului,
„un idiot a spus că el nu vrea să publice o carte scrisă de un
«nemţălău»35".
Cu toate acestea. Pe frontul de vest, nimic nou a fost
interzisă la Boston în 1929 pe motiv de obscenitate. în
acelaşi an la Chicago, Autoritatea Vamală a Statelor Unite a
confiscat exemplare din ediţia în limba engleză, ce nu
fuseseră „purificate". Cartea este în continuare identificată
drept cenzurată în studiul despre cenzura în şcoli al
organizaţiei „People for the American Way", intitulat
„Atacuri asupra libertăţii de a învăţa", sentinţa dată de
autorităţi fiind cea de „limbaj licenţios". Sugestia studiului
este, însă, că cenzorii şi-au schimbat tactica, folosind astfel
de acuzaţii în locul celor tradiţionale, cum ar fi „globalism"
sau „cuvinte de spaimă ale extremei drepte". Jonathon
35
în original, Hun - termen jignitor de argou desemnând un
cetăţean de origine germană, în special un soldat german
din Primul Război Mondial (n.tr.).
1C2 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova______________________________________________________ 700 de cărţi interzise

Green, în lucrarea sa Enciclopedia Cenzurii identifică Nimic


nou pe frontul de vest drept una dintre cărţile „cel mai
des" cenzurate.
PRINCIPELE (IL PRINCIPE)

Autor: Niccold Machiavelli


Data şi locul publicării iniţiale: 1532, Italia; 1640,
Anglia Edituri: Antonio Baldo; R. Bishop Forma literară:
nonficţiune

REZUMAT
Dedicată lui Lorenzo de' Medici (deşi iniţial fusese
dedicată lui Giuliano de' Medici, unchiul acestuia, care a
murit 1516), cartea Principele a fost scrisă între anii 1513-
1514, în decorul intrigilor, rivalităţilor şi al transformărilor
politice italiene, din secolul al XV-lea. Machiavelli însuşi
devenise o victimă a acestor transformări când guvernul
republican al Florenţei, în care el ocupa un post oficial în
corpul diplomatic, a fost răsturnat, familia de Medici
preluând din nou puterea (trei generaţii ale familiei Medici
fuseseră la conducere Florenţei, înaintea instalării guver-
nului republican în 1494).
Scopul lui Machiavelli în acest tratat politic, cel puţin la
suprafaţă, este de a oferi sfaturile necesare unei bune
guvernări, a cuceririi şi păstrării de teritorii. în fond, ce îşi
dorea el era un „stat puternic, capabil de a-şi impune
35
în original, Hun - termen jignitor de argou desemnând un
cetăţean de origine germană, în special un soldat german
din Primul Război Mondial (n.tr.).
1C2 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova______________________________________________________ 700 de cărţi interzise

autoritatea asupra unei Italii dezbinate", şi eliminarea


puterii străine. Din analiza sa reiese unul din elementele
doctrinei sale: „adevărul realităţii mai degrabă decât
percepţia imaginară a ei", recomandând realismul politic şi
respingând perspectivele idealiste asupra omenirii, asupra
conducătorilor şi a celor conduşi, asupra practicilor şi
reacţiilor politice. în acest context al politicii, Machiavelli
subordona morala eficacităţii politice.
Considerând neînsemnate problemele principilor
ereditari în a menţine controlul asupra teritoriilor - „este
doar o chestiune de a nu perturba tradiţiile străvechi, şi de a
le modifica pentru a le potrivi situaţiei", întrucât oamenii s-
au obişnuit cu familia principelui lor - Machiavelli trece la
dificultăţile mult mai serioase ale „principalităţilor mixte",
adică, teritorii nou anexate unor state mai vechi, şi a
statelor noi. Aceste dificultăţi cresc atunci când limba,
obiceiurile şi legile noilor teritorii diferă de cele ale prinţului
cuceritor.
1 oz —-----------------------------
au fost eliminate trei cuvinte, cinci expresii şi două
episoade întregi -unul despre dispunerea gărzilor la latrină
şi celălalt, o scenă de dragoste din spital, care prezintă un
cuplu de căsătoriţi care nu se mai văzuseră de doi ani.
Editorii au admis că „unele cuvinte şi propoziţii erau prea
tari pentru ediţia noastră americană" şi că fără aceste
schimbări s-ar fi putut intra în conflict cu legislaţia federală,
35
în original, Hun - termen jignitor de argou desemnând un
cetăţean de origine germană, în special un soldat german
din Primul Război Mondial (n.tr.).
1C2 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova______________________________________________________ 700 de cărţi interzise

şi, cu siguranţă, cu cea a statului Massachusetts. Câteva


decenii mai târziu, un altfel de cenzură din partea editurilor
a fost expusă chiar de Remarque. Editura Putnam
respinsese cartea în 1929, în ciuda succesului considerabil
pe care aceasta l-a înregistrat în Europa. Potrivit autorului,
„un idiot a spus că el nu vrea să publice o carte scrisă de un
«nemţălău»35".
Cu toate acestea, Pe frontul de vest, nimic nou a fost
interzisă la Boston în 1929 pe motiv de obscenitate. în
acelaşi an la Chicago, Autoritatea Vamală a Statelor Unite a
confiscat exemplare din ediţia în limba engleză, ce nu
fuseseră „purificate". Cartea este în continuare identificată
drept cenzurată în studiul despre cenzura în şcoli al
organizaţiei „People for the American Way", intitulat
„Atacuri asupra libertăţii de a învăţa", sentinţa dată de
autorităţi fiind cea de „limbaj licenţios". Sugestia studiului
este, însă, că cenzorii şi-au schimbat tactica, folosind astfel
de acuzaţii în locul celor tradiţionale, cum ar fi „globalism"
sau „cuvinte de spaimă ale extremei drepte". Jonathon
Green, în lucrarea sa Enciclopedia Cenzurii identifică Nimic
nou pe frontul de vest drept una dintre cărţile „cel mai
des" cenzurate.

PRINCIPELE (IL PRINCIPE)

Autor: Niccold Machiavelli


35
în original, Hun - termen jignitor de argou desemnând un
cetăţean de origine germană, în special un soldat german
din Primul Război Mondial (n.tr.).
1C2 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova______________________________________________________ 700 de cărţi interzise

Data şi locul publicării iniţiale: 1532, Italia; 1640,


Anglia Edituri: Antonio Baldo; R. Bishop Forma literară:
nonficţiune

REZUMAT
Dedicată lui Lorenzo de' Medici (deşi iniţial fusese
dedicată lui Giuliano de' Medici, unchiul acestuia, care a
murit 1516), cartea Principele a fost scrisă între anii 1513-
1514, în decorul intrigilor, rivalităţilor şi al transformărilor
politice italiene, din secolul al XV-lea. Machiavelli însuşi
devenise o victimă a acestor transformări când guvernul
republican al Florenţei, în care el ocupa un post oficial în
corpul diplomatic, a fost răsturnat, familia de Medici
preluând din nou puterea (trei generaţii ale familiei Medici
fuseseră la conducere Florenţei, înaintea instalării guver-
nului republican în 1494).
Scopul lui Machiavelli în acest tratat politic, cel puţin la
suprafaţă, este de a oferi sfaturile necesare unei bune
guvernări, a cuceririi şi păstrării de teritorii. în fond, ce îşi
dorea el era un „stat puternic, capabil de a-şi impune
autoritatea asupra unei Halii dezbinate", şi eliminarea
puterii străine. Din analiza sa reiese unul din elementele
doctrinei sale: „adevărul realităţii mai degrabă decât
percepţia imaginară a ei", recomandând realismul politic şi
respingând perspectivele idealiste asupra omenirii, asupra
conducătorilor şi a celor conduşi, asupra practicilor şi
35
în original, Hun - termen jignitor de argou desemnând un
cetăţean de origine germană, în special un soldat german
din Primul Război Mondial (n.tr.).
1C2 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova______________________________________________________ 700 de cărţi interzise

reacţiilor politice. în acest context al politicii, Machiavelli


subordona morala eficacităţii politice.
Considerând neînsemnate problemele principilor
ereditari în a menţine controlul asupra teritoriilor - „este
doar o chestiune de a nu perturba tradiţiile străvechi, şi de a
le modifica pentru a le potrivi situaţiei", întrucât oamenii s-
au obişnuit cu familia principelui lor - Machiavelli trece la
dificultăţile mult mai serioase ale „principalităţilor mixte",
adică, teritorii nou anexate unor state mai vechi, şi a
statelor noi. Aceste dificultăţi cresc atunci când limba,
obiceiurile şi legile noilor teritorii diferă de cele ale prinţului
cuceritor.
Una din dificultăţile cele mai serioase este legată de cei
cuceriţi, din rândurile cărora unii vor profita de ocazia de a-
şi schimba stăpânii, dar vor fi nestatornici în prietenia lor
când vor descoperi că aşteptările lor nu sunt împlinite. Mai
mult, cei care au fost afectaţi de cucerire vor deveni
duşmani. Machiavelli recomandă eliminarea familiei
fostului principe, dar menţinerea vechiului mod de viaţă, a
obiceiurilor, legilor şi taxelor, câştigând astfel bunăvoinţa
oamenilor, aceasta contribuind la o mai rapidă încorporare
a teritoriilor noi în cele vechi.
Pentru posesiunile noi, Machiavelli recomandă ca
principele să locuiască chiar în noile teritorii; problemele
pot fi observate şi rezolvate înainte de a se agrava. O altă

35
în original, Hun - termen jignitor de argou desemnând un
cetăţean de origine germană, în special un soldat german
din Primul Război Mondial (n.tr.).
1C2 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova______________________________________________________ 700 de cărţi interzise

tactică este de a stabili colonii mai bine decât a menţine


armate, pentru a fi mai puţini oameni afectaţi.
Toţi ceilalţi rămân neatinşi, care este şi condiţia pentru
a-i reduce la tăcere; însă vor fi foarte temători de a face
vreo greşeală care să-i ducă la suferinţă precum cei care au
fost deja spoliaţi. .. Iar în acest context, trebuie observat
faptul că oamenii trebuie ori mângâiaţi ori ucişi, întrucât ei
vor încerca să răzbune probleme minore, dar nu vor mai
putea să le răzbune pe cele majore. Orice rău care este făcut
unui om, trebuie făcut în aşa fel încât să nu trebuiască să te
temi de răzbunarea lui.
Mai departe, cuceritorul trebuie să devină protectorul
vecinilor mai slabi, acţionând pentru a-i slăbi pe cei
puternici, şi trebuie să lupte împotriva unei invazii a unui
vecin puternic. în acest context, Machiavelli afirmă,
folosindu-i pe romani ca exemplu, că războiul nu trebuie
niciodată evitat: „... războaiele nu dispar de la sine, ci sunt
doar amânate în avantajul celuilalt". O eroare teribilă în
această privinţă este să permiţi sau să ajuţi ca un alt stat să
devină puternic. „Din acestea putem obţine o regulă
generală, care nu dă greş niciodată sau foarte rar: omul care
îl face pe altul puternic, se ruinează pe sine."
Machiavelli distinge între acei principi care obţin
teritorii cu ajutorul şansei sau al norocului, şi cei care le
obţin prin propriile arme şi mijloace. Ultimii vor avea mai
mari probleme în obţinerea şi asigurarea puterii, dar îşi vor
35
în original, Hun - termen jignitor de argou desemnând un
cetăţean de origine germană, în special un soldat german
din Primul Război Mondial (n.tr.).
1C2 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova______________________________________________________ 700 de cărţi interzise

menţine mai uşor puterea prin tăria de caracter de care au


dat dovadă. „Asemenea oameni au mari dificultăţi în
drumul lor către putere, toate pericolele apar în
ascensiunea lor, şi trebuie să le combată şi să le învingă prin
virtuţile sale (virtu), dar odată ajunşi în vârf, odată ce ajung
veneraţi şi şi-au eliminat toţi duşmanii invidioşi, ei rămân
puternici, liniştiţi, onoraţi şi fericiţi." Pe de altă parte,
oamenii care obţin noi teritorii cu armele altora sau prin
noroc vor pierde pentru că ei depind de bunăvoinţa şi
norocul celor care i-au ridicat. Ei nu pot conduce pentru că
le lipseşte abilitatea şi pentru că nu au trupe loiale, decât
dacă le plătesc.
Cesare Borgia este un exemplu de principe realizat prin
puterea tatălui său natural, Papa Alexandru al Vl-lea, şi a
trupelor acestuia. însă, Cesare, un om ambiţios şi ager, şi-a
întărit poziţia atacând cetăţile vecine. Preluând controlul în
Romagna, şi realizând că poporul fusese prădat de foştii
stăpâni şi că devenise nelegiuit, el a adus pacea şi
obedienţa, prin formarea unui guvern bazat pe autoritate
absolută şi cruzime. Atunci când scopurile sale au fost
atinse, a complotat împotriva sfătuitorului său, omul
considerat responsabil pentru duritatea excesivă, să fie ucis
cu sălbăticie în public, astfel înlăturând vina ce plana
deasupra sa. Machiavelli nu îl condamnă pe Cesare, ci îl
oferă drept model pentru cei care ajung la putere prin
eforturile şi norocul altora.
35
în original, Hun - termen jignitor de argou desemnând un
cetăţean de origine germană, în special un soldat german
din Primul Război Mondial (n.tr.).
1C2 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova______________________________________________________ 700 de cărţi interzise

Deşi le laudă curajul şi abilitatea celor care reuşesc să


treacă peste adversitate, Machiavelli nu are o consideraţie
specială pentru cei care ajung să fie puternici prin crime. Nu
este un factor nici al virtuţii, nici al norocului să „ucizi
cetăţeni, să trădezi prieteni, să fi lipsit de adevăr, milă sau
religie".
în discuţia despre împuternicirea pentru a conduce într-
un principat civil, Machiavelli identifică două forţe: nobilii,
care doresc să conducă şi să exploateze poporul şi poporul,
care nu doreşte să fie condus şi exploatat. Să devii principe
cu ajutorul nobililor este mai dificil decât cu ajutorul
poporului. Nobilii au pretenţia de egalitate, şi nu pot fi
dominaţi cu uşurinţă; mai mult, nobilii sunt capabili ca în
timp de necesitate, să fie independenţi şi interesaţi doar de
propria soartă, astfel nefiind dependenţi de principe. Dar
dacă poporul şi-a ales principele, acesta trebuie doar să îl ia
sub protecţia sa, şi să îi faciliteze bunăstarea; acestea tre-
buie întreprinse, chiar dacă nu poporul a fost cel care l-a
sprijinit, dar obţinerea susţinerii şi obedienţei depind de
ele. Acesta este cu atât mai important cu cât principele nu
poate să se ferească de poporul ostil; este prea numeros. în
schimb se poate apăra de nobilii ostili, care sunt puţini. „Şi
datorită faptului că oamenii, când primesc beneficii din
partea principelui de la care aşteaptă să fie suprimaţi, se
ataşează şi mai mult de el, un asemenea principe va fi mai

35
în original, Hun - termen jignitor de argou desemnând un
cetăţean de origine germană, în special un soldat german
din Primul Război Mondial (n.tr.).
1C2 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova______________________________________________________ 700 de cărţi interzise

apropiat de popor, chiar decât unul care ar fi fost ales chiar


de acesta."
Mai multe capitole se concentrează asupra caracterului
şi a comportamentului care duc la laudă sau la dispreţ.
Prezentând aceste lucruri, Machiavelli identifică
generalizările de bază: „Ştiu că toţi vor fi de acord că printre
aceste multe calităţi un principe trebuie să le aibă pe toate
acelea care sunt considerate bune. Dar cum este imposibil
să le ai şi să le exerciţi pe toate, deoarece condiţiile vieţii
omului nu permit acest lucru, principele trebuie să fie
suficient de isteţ încât să evite oprobriul public pentru acele
vicii care l-ar face să îşi pierdă statul." Acestea mai dezvăluie
şi dezvăluie un imperativ practic: succesul încercării.
Machiavelli compară o serie de virtuţi şi de vicii. Printre
acestea sunt mărinimia şi zgârcenia; optează pentru cea din
urmă, pentru că aceasta ar permite principelui să îşi
economisească resursele pentru apărarea poziţiei sale şi
pentru a purta războaie fără a împovăra poporul cu noi
taxe. Mărinimia nu este recunoscută decât atunci când este
atât de ostentativă încât goleşte toate resursele,
determinând necesitatea de a pune biruri pe spinarea
poporului. Principii îşi permit să fie generoşi doar cu cea ce
le aparţine străinilor.
Deşi este preferabil a fi considerat milostiv, principii vor
considera cruzimea un avantaj. Cesare Borgia a folosit
cruzimea pentru a unifica, a readuce ordinea, supunerea.
35
în original, Hun - termen jignitor de argou desemnând un
cetăţean de origine germană, în special un soldat german
din Primul Război Mondial (n.tr.).
1C2 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova______________________________________________________ 700 de cărţi interzise

Cruzimea de asemenea poate genera loialitate şi respect,


mai ales în rândul soldaţilor. Cu toate acestea, ea trebuie să
fie temperată, astfel încât să nu genereze ură. Pentru un
principe, a fi temut este mult mai avantajos decât a fi iubit.
Oamenii - „nerecunoscători, nestatornici, mincinoşi şi
înşelători, temători în faţa pericolului, şi lacomi în faţa
câştigului" - nu vor evita să jignească pe un altul care se face
iubit, dacă este în avantajul lor. Pentru a evita să fie urât,
deşi temut, principele trebuie să evite să confişte
proprietăţile cetăţenilor şi de asemenea să evite să le ia
femeile. „Cruzimea este prost aplicată, dacă este rar folosită
la început, şi creşte în timp, în loc să scadă."
în schimb, Machiavelli consideră că un principe isteţ,
viclean şi manipulator va avea mai mult succes decât unul
care îşi ţine cuvântul. în această privinţă, principele trebuie
să fie foarte flexibil pentru a-şi urmări interesele. îl dă de
exemplu pe Papa Alexandru al Vl-lea drept maestru în
asemenea înşelătorii; părând corect şi convingător în
afirmaţii şi solemn în jurăminte, folosindu-se de aceste
trăsături, era mereu pregătit să acţioneze contrar acestora
atunci când situaţia o cerea. Oamenii judecă după aparenţe.
Scopul principelui este însă de „a acumula victorii şi a
consolida statul".
Evitând ura şi dispreţul, demonstrând prin acţiunile sale
că nu este capricios sau frivol, că este curajos, sobru şi
puternic, principele va fi foarte respectat. Acest respect, pe
35
în original, Hun - termen jignitor de argou desemnând un
cetăţean de origine germană, în special un soldat german
din Primul Război Mondial (n.tr.).
1C2 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova______________________________________________________ 700 de cărţi interzise

lângă bunăvoinţa poporului a cărui bunăstare o păstrează,


va şi elimina posibilitatea unui complot subversiv din
interior, împotriva căruia un principe trebuie mereu să fie
pregătit. Conspiratorii nu vor acţiona împotriva lui dacă vor
şti că poporul va fi împotrivă. Principele trebuie de
asemenea să se apere de puterile străine, iar aceasta se face
cu arme bune şi prieteni buni; „dacă va avea arme bune,
atunci nu va duce lipsă niciodată de prieteni buni."
Principele se încheie cu o înfocată „povaţă de a readuce
libertate în Italia şi a o scăpa de barbari", un îndemn ce pare
legat de dedicaţia scrisă le carte. Timpurile sunt potrivite;
ţara este pregătită să fie eliberată de „cruda insolenţă a
barbarilor". El face un apel în mod special către casa de'
Medici, pentru a chema cetăţenii, pentru a-i alunga şi
înfrânge pe invadatori.
Numele lui Machiavelli a devenit sinonim cu
comportamentul politic lipsit de scrupule. El a fost denumit
agent al Satanei, şi acuzat de „a fi promovat în mod
deliberat răul". Pasaje scoase din context, după cum a fost
exemplificat în publicaţia Gentillet (vezi istoria cenzurii),
ilustrează nedreptatea făcută lui Machiavelli. Asemenea
interpretări sunt încă acceptate, după cum spune şi Leo
Strauss: „Dacă este adevărat că numai un om rău se va deda
la a predica maxime de gangsterism de stat şi privat, atunci
suntem obligaţi să spunem că Machiavelli era un om rău."

35
în original, Hun - termen jignitor de argou desemnând un
cetăţean de origine germană, în special un soldat german
din Primul Război Mondial (n.tr.).
1C2 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova______________________________________________________ 700 de cărţi interzise

O interpretare mai modernă se concentrează asupra


intenţiei lui Machiavelli de a exprima realitatea acţiunii
politice, bazându-se mai mult pe analiza istoriei, decât pe
ideal. J.R. Hale susţine că: „Machiavelli era preocupat doar
de U vero, de imaginea reală a lucrurilor ce se întâmplau, şi
că nu aborda politica decât folosind deducţii din modul în
care oamenii chiar acţionau". Pe lângă această poziţie, după
cum au observat mulţi critici, Machiavelli îşi prezintă
percepţia josnică asupra omului, evidentă în Principele,
prin limbajul şi atitudinea dispreţuitoare faţă de populaţie,
de nobili şi chiar de conducători.
Robert M. Adams observă o întoarcere la 180 de grade
în secolul al XX-lea, şi anume o „tradiţie care punea accentul
pe idealismul, entuziasmul, patriotismul şi democratismul
lui Machiavelli". în acest context îl proclamă pe Machiavelli
drept o „conştiinţă morală măreaţă"; „el reînvie...
viermele cel neadormit al conştiinţei omului ce aspiră să
domnească peste semenii săi."

ISTORICUL CENZURII
în ciuda faptului că Antonio Baldo a primit permisiunea
de la Papa Clement al Vll-lea (Giulio de' Medici), pentru a
publica scrierea lui Machiavelli, în 1559 toate lucrările lui
Machiavelli au fost puse la Indexul Cărţilor Interzise, al
Papei Paul al IV-lea, la categoria „absolut interzise". Alcătuit
de Sfânta Inchiziţie din Roma la solicitarea Papei Paul al IV-
35
în original, Hun - termen jignitor de argou desemnând un
cetăţean de origine germană, în special un soldat german
din Primul Război Mondial (n.tr.).
1C2 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova______________________________________________________ 700 de cărţi interzise

lea (cunoscut ca un „anti-eretic necruţător"), Indexul


interzicea catolicilor să citească lucrările menţionate, dintre
acestea făcând parte şi Principele, înterzicerea a venit ca
rezultat al Conciliului de la Trento, care s-a întrunit între
1545 şi 1563, pentru a întări disciplina Bisericii romano
catolice împotriva protestantismului. Papa Paul al IV-lea, un
inchizitor desăvârşit şi un inamic al ereziei, a lărgit Indexul
pentru a cuprinde pe lângă erezie, şi moralitatea şi
comportamentul omului, în general. Aceasta a fost prima
apariţie a lui Machiavelli pe listele Indexului.
Sistemul de cenzură a fost abandonat în cele din urmă
în 1966; ultimul Index, acela al Papei Leon al Xlll-lea, fusese
publicat în 1884, cu suplimente în 1896 şi 1900. Cărţile
interzise înainte de 1600 au fost scoase din Index, „deşi",
după cum remarca Jonathon Green, „pot fi considerate la
fel de condamnate astăzi ca întotdeauna".
Masacrarea din 1572 a 50 000 de hughenoţi francezi de
către liderii catolici, care a început în noaptea Sfântului
Bartolomeu şi a durat mai multe săptămâni, i-a fost
atribuită lui Machiavelli de către protestanţi. Aceasta
datorită faptului că, de fapt, Catherina de' Medici, regina
mamă şi deţinătoarea puterii reale a fiului său de 22 de ani,
îl citea pe Machiavelli; ea era dispreţuită, fiind din Italia, şi
aparţinând familiei de' Medici, considerată o persoană
trădătoare şi vicleană. Ironia acuzaţiei împotriva lui

35
în original, Hun - termen jignitor de argou desemnând un
cetăţean de origine germană, în special un soldat german
din Primul Război Mondial (n.tr.).
1C2 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova______________________________________________________ 700 de cărţi interzise

Machiavelli este că de fapt catolicilor le era interzis la acea


vreme să îi citească lucrările.
în 1576, un hughenot francez, Innocent Gentillet,
publica în limba franceză Un discurs asupra mijloacelor de
guvernare şi menţinere a păcii, unui regat sau altui
principat: împărţit în trei părţi, respectiv sfatul, religia şi
politica, pe care un prinţ ar trebui să le urmeze.
împotriva lui Niccolo Machiavelli, florentinul.
A fost tradus în engleză şi publicat în 1602. Gentillet,
care îl considera pe Machiavelli direct răspunzător pentru
masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu, folosea
maxime selectate pentru a ataca Principele. Textul său a
avut o influenţă considerabilă, mai ales că traducerea
textului complet din Principele în limbile ţărilor
protestante, urma să întârzie mulţi ani. Ediţia în limba
engleză a fost publicată în 1640 când cenzura episcopală
fusese desfiinţată. (Vezi discuţia de la istoria cenzurii cărţii
Areopagitica de John Milton.) înţelegerea pe care a arătat-
o epoca elizabetană pentru ostilitatea faţă de Principele, a
avut ca sursă publicaţia lui Gentillet.
In a sa Enciclopedie a Cenzurii, Jonathon Green
enumera Principele, printre cărţile cel „mai des cenzurate".
Mai există încă două scenarii: în 1935, Benitto
Mussolini, dictatorul fascist al Italiei, a încurajat distribuţia
cărţii Principele, justificând astfel nevoia Italiei pentru un
dictator atotputernic susţinut de o armată naţională. Şi la
35
în original, Hun - termen jignitor de argou desemnând un
cetăţean de origine germană, în special un soldat german
din Primul Război Mondial (n.tr.).
1C2 N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova______________________________________________________ 700 de cărţi interzise

scurt timp după ce Fidel Castro a răsturnat guvernul lui


Batista în Cuba anului 1959, un ziar anunţa că Principele se
afla pe lista de lecturi revoluţionare.

RELAŢIILE DINTRE STATELE UNITE Şl VIETNAM (UNITED


STATES VIETNAM RELATIONS), 1945-1967

(Documentele Pentagonului / The „Pentagon Papers")


Comandat de: Departamentul de Apărare al Statelor
Unite Data şi locul publicării iniţiale: 1971, Statele Unite
Editura: Tipografia Guvernului Statelor Unite Formă
literară: nonficţiune

REZUMAT
Istoria publicării aşa numitelor „Pentagon Papers"
merită relatată în detaliu. Iniţial, a fost vorba de un studiu
complex al Departamentului de Apărare comandat de
Secretarul pentru Apărare Robert McNamara, pe 17 iunie
1967, şi finalizat pe 15 ianuarie 1969, o relatare de
aproximativ 3 000 de pagini plus încă 4 000 de pagini de
documente, însumând 47 de volume. Pe 13 iunie 1971, New
York Times, intrând în posesia unui exemplar secret, a
început să editeze o serie de nouă seturi de articole şi
documente anexe; întreruptă de un ordin judecătoresc,
seria s-a încheiat

35
în original, Hun - termen jignitor de argou desemnând un
cetăţean de origine germană, în special un soldat german
din Primul Război Mondial (n.tr.).
1 00 de cărţi interzise
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

viermele cel neadormit al conştiinţei omului ce aspiră să


domnească peste semenii săi."

ISTORICUL CENZURII
în ciuda faptului că Antonio Baldo a primit permisiunea
de la Papa Clement al Vll-lea (Giulio de' Medici), pentru a
publica scrierea lui Machiavelli, în 1559 toate lucrările lui
Machiavelli au fost puse la Indexul Cărţilor Interzise, al
Papei Paul al IV-lea, la categoria „absolut interzise". Alcătuit
de Sfânta Inchiziţie din Roma la solicitarea Papei Paul al IV-
lea (cunoscut ca un „anti-eretic necruţător"), Indexul
interzicea catolicilor să citească lucrările menţionate, dintre
acestea făcând parte şi Principele, înterzicerea a venit ca
rezultat al Conciliului de la Trento, care s-a întrunit între
1545 şi 1563, pentru a întări disciplina Bisericii romano
catolice împotriva protestantismului. Papa Paul al IV-lea, un
inchizitor desăvârşit şi un inamic al ereziei, a lărgit Indexul
pentru a cuprinde pe lângă erezie, şi moralitatea şi
comportamentul omului, în general. Aceasta a fost prima
apariţie a lui Machiavelli pe listele Indexului.
Sistemul de cenzură a fost abandonat în cele din urmă
în 1966; ultimul Index, acela al Papei Leon al Xlll-lea, fusese
publicat în 1884, cu suplimente în 1896 şi 1900. Cărţile
interzise înainte de 1600 au fost scoase din Index, „deşi",
după cum remarca Jonathon Green, „pot fi considerate la
fel de condamnate astăzi ca întotdeauna".
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Masacrarea din 1572 a 50 000 de hughenoţi francezi de


către liderii catolici, care a început în noaptea Sfântului
Bartolomeu şi a durat mai multe săptămâni, i-a fost
atribuită lui Machiavelli de către protestanţi. Aceasta
datorită faptului că, de fapt, Catherina de' Medici, regina
mamă şi deţinătoarea puterii reale a fiului său de 22 de ani,
îl citea pe Machiavelli; ea era dispreţuită, fiind din Italia, şi
aparţinând familiei de' Medici, considerată o persoană
trădătoare şi vicleană. Ironia acuzaţiei împotriva lui
Machiavelli este că de fapt catolicilor le era interzis la acea
vreme să îi citească lucrările.
în 1576, un hughenot francez, Innocent Gentillet,
publica în limba franceză Un discurs asupra mijloacelor de
guvernare şi menţinere a păcii, unui regat sau altui
principat: împărţit în trei părţi, respectiv sfatul, religia şi
politica, pe care un prinţ ar trebui să le urmeze.
împotriva lui Niccolo Machiavelli, florentinul.
A fost tradus în engleză şi publicat în 1602. Gentillet,
care îl considera pe Machiavelli direct răspunzător pentru
masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu, folosea
maxime selectate pentru a ataca Principele. Textul său a
avut o influenţă considerabilă, mai ales că traducerea
textului complet din Principele în limbile ţărilor
protestante, urma să întârzie mulţi ani. Ediţia în limba
engleză a fost publicată în 1640 când cenzura episcopală
fusese desfiinţată. (Vezi discuţia de la istoria cenzurii cărţii
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Areopagitica de John Milton.) înţelegerea pe care a arătat-


o epoca elizabetană pentru ostilitatea faţă de Principele, a
avut ca sursă publicaţia lui Gentillet.
în a sa Enciclopedie a Cenzurii, Jonathon Green
enumera Principele, printre cărţile cel „mai des cenzurate".
Mai există încă două scenarii: în 1935, Benitto
Mussolini, dictatorul fascist al Italiei, a încurajat distribuţia
cărţii Principele, justificând astfel nevoia Italiei pentru un
dictator atotputernic susţinut de o armată naţională. Şi la
scurt timp după ce Fidel Castro a răsturnat guvernul lui
Batista în Cuba anului 1959, un ziar anunţa că Principele se
afla pe lista de lecturi revoluţionare.

RELAŢIILE DINTRE STATELE UNITE Şl VIETNAM (UNITED


STATES VIETNAM RELATIONS), 1945-1967

(Documentele Pentagonului / The „Pentagon Papers")


Comandat de: Departamentul de Apărare al Statelor
Unite Data şi locul publicării iniţiale: 1971, Statele Unite
Editura: Tipografia Guvernului Statelor Unite Formă
literară: nonficţiune

REZUMAT
Istoria publicării aşa numitelor „Pentagon Papers"
merită relatată în detaliu. Iniţial, a fost vorba de un studiu
complex al Departamentului de Apărare comandat de
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Secretarul pentru Apărare Robert McNamara, pe 17 iunie


1967, şi finalizat pe 15 ianuarie 1969, o relatare de
aproximativ 3 000 de pagini plus încă 4 000 de pagini de
documente, însumând 47 de volume. Pe 13 iunie 1971, New
York Times, intrând în posesia unui exemplar secret, a
început să editeze o serie de nouă seturi de articole şi
documente anexe; întreruptă de un ordin judecătoresc,
seria s-a încheiat
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

totuşi pe 5 iulie 1971. Alte ziare, în principal


Washington Post, dar şi Boston Globe, Chicago Sun-
Times, St. Louis Post Dispatch şi Christian Science
Monitor, de asemenea au publicat articole relevante în
acea perioadă.
Pe 29 iulie, senatorul de Alaska Mike Gravei a avut
iniţiativa de a citi pasaje din studiul în cauză de la tribuna
Senatului. Când această iniţiativă a fost dejucată de
anumite manevre parlamentare, Gravei a reuşit totuşi să îşi
ducă iniţiativa la capăt prin intermediul Comitetului Senatu-
lui pentru Terenuri şi Locuinţe Publice pe care îl prezida.
Seria din New York Times - Rezumat
în timp ce întreg setul de relatări şi documente era
subiectul unor contestări din partea guvernului care încerca
să păstreze secrete multe din informaţiile prezentate în
studiu, publicarea unor rezumate ale unor porţiuni din
studiu şi din documente în New York Times a avut un rol de
catalizator.
73 iunie 1971: Două articole pe prima pagină au marcat
debutul seriei. Unul dintre ele descrie „Arhiva Vietnam", şi
rezumă principalele concluzii generale ale studiului, de la
implicarea iniţială a administraţiei Truman, până la
conturarea intereselor politice, militare şi psihologice care
au dus la războiul deschis în 1965. Al doilea articol detaliază
originile şi realizarea studiului însuşi.

16
Războiul ascuns (n.tr.).
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Articolele decisive sunt însă referitoare la


incidentul din Golful Tonkin, din 1964. „The Covert War" 36
relevă faptul că timp de şase luni înaintea incidentului din
august, guvernul Statelor Unite desfăşurase un program
detaliat de operaţiuni militare ascunse foarte complexe, de
sabotaj şi comando, fiind vorba chiar de distrugătoare
patrulând prin golf împotriva statului Vietnamul de Nord.
Intenţia era de a forţa guvernul de la Hanoi, prin distrugeri
şi prin hărţuire psihologică, să comande retragerea trupelor
de gherilă. înainte să înceapă acest program, atât înalţii ofi-
ciali ai serviciilor secrete cât şi cei militari, îi dădeau mici
şanse de reuşită.
Este relatată formarea treptată a mentalităţii de război
şi de cuceritor. Acestea erau instigate de aparenta
incapacitate a guvernului sud-viet-namez de a controla
rebeliunea Vietcong-ului, care devenea din ce în ce mai
puternică. Liderii administraţiei americane s-au exprimat cu
tărie împotriva unui compromis politic negociat sau a unei
„neutralizări", m trucat acestea ar fi însemnat ori o victorie
comunistă, ori semnalul distrugerii poziţiilor americane în
Vietnamul de Sud. Preşedintele Johnson este prezentat
„îndemnându-i pe membrii administraţiei la planificări
complexe pentru o intensificare a eforturilor, dar în acelaşi
timp ezitând la nesfârşit să transpună aceste planuri în
realitatea militară din teren". în acelaşi timp, este văzut
„calculând condiţiile politice interne şi internaţionale

16
Războiul ascuns (n.tr.).
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

înainte de a-şi face publice mişcările". Premisele


acestei politici erau: teoria „dominoului", care prevedea că
odată ce o ţară din Asia de Sud-Est va aluneca spre
comunism, întreaga regiune va face la fel, dacă acest proces
nu va fi sabotat; ameninţarea Chinei; şi teama de pierderea
prestigiului şi a dominaţiei mondiale de către Statele Unite.
Planificarea strategiei pentru bombardamente şi
manevrele politice şi psihologice ale guvernului au
reverberat cu şirul de evenimente care a dus la incidentul
din Golful Tonkin. Declaraţiile publice de la acea vre me ale
Secretarului de Stat Rusk, şi ale Secretarului pentru Apărare
McNamara au încercat să ascundă implicarea Statelor Unite
în atacurile împotriva Vietnamului de Nord, premergătoare
incidentului din golf. Un rezumat semnificativ al
evenimentelor din golf şi al discuţiilor publice şi din Congres
au constituit de fapt pregătirea publicului american pentru
intensificarea conflictului, lucru prevăzut de altfel de o
conferinţă pe teme de strategie din iunie.
74 iunie 1971: Consensul asupra bombardării
Vietnamului de Nord a fost atins la o întâlnire la Casa Albă
în septembrie 1964, atunci fiind acceptată ideea că dacă se
doreşte evitarea unei catastrofe atunci este nevoie de o
intensificare a luptelor. Johnson (aflat în toiul cursei electo-
rale) a adoptat public o poziţie reţinută, împotriva
escaladării războiului. Este observat însă un neîncetat
progres către o mentalitate de război, exprimată prin

16
Războiul ascuns (n.tr.).
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

conceptul de „strategie de provocare", adică


provocarea unei reacţii din partea adversarului, care să
permită apoi un atac aerian puternic. Este, de asemenea,
evidentă şi îngustarea variantelor: sunt eliminate poziţiile
de „retragere extremă" şi de „continuare"; sau, respingerea
tacticilor asemănătoare campaniei bombardamentelor
selective, care ar duce la posibile negocieri.
în noiembrie, o nouă strategie de bombardare prin
„atacuri aeriene progresive" a fost eleborată, însă
preşedintele avertiza presa că „speculaţiile

16
Războiul ascuns (n.tr.).
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 c/e cărţi interzise

şi luările de poziţie" legate de o intensificare a


războiului din Vietnam erau încă premature. Atât
comandanţii forţelor armate cât şi serviciile de informaţii se
opuneau acestei decizii, primii invocând disponibilitatea de
a dezvolta o forţă nelimitată, cei din urmă, nedând planului
„şanse serioase de a schimba voinţa Hanoiului". Nefiind
dispus să dea nici măcar vreun indiciu despre planurile
complexe create până la 3 ianuarie 1965, Secretarul Rusk a
exclus „atât retragerea americană, cât şi o intensificare a
eforturilor militare". Două atacuri aeriene au avut loc la 8 şi
11 februarie. Ordinul de a începe bombardamente susţinute
a fost dat la 13 februarie.
75 iunie 7977: Al treilea set de articole prezintă decizia
de la 1 aprilie 1965 de a lansa o ofensivă terestră
americană. Această decizie era legată de recunoaşterea
faptului că strategia de bombardamente nu avea să
funcţioneze. Preşedintele Johnson a ordonat ca această
decizie să fie ţinută secretă, ca suplimentarea trupelor,
iniţial cu 18-20 000 de oameni, să nu devină publică în mod
prematur, şi ca „aparenţa unei schimbări bruşte a politicii"
să fie redusă. Pe 17 iulie, „rapid şi într-o atmosferă de criză",
Johnson a aprobat detaşarea a 200 000 de oameni, la
solicitarea generalului William C. Westmoreland.
Aceste decizii nu au fost scutite de avertismente care
anunţau un viitor eşec al forţelor terestre. Sub-secretarul de
stat George W. Ball „a propus ca Statele Unite «să îşi reducă
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

pierderile» şi să se retragă din Vietnamul de Sud".


Directorul de Informaţii John A. McCone de asemenea a
luat o poziţie împotriva detaşării de trupe terestre şi a
implicării într-un război de junglă. De cealaltă parte erau
multe voci care susţineau o poziţie fermă. Preşedintele
Johnson asculta mai mult de acestea din urmă şi de
generalul Westmoreland. Preşedintele a abordat public o
poziţie de compromis, dar condiţiile oferite pentru pace
„semănau mai mult cu un ordin de încetare a focului"
perceput de guvernul Vietnamului de Nord drept o
solicitare de a capitula.
7 /u//'e 7977: Interesul acestui articol se întoarce spre
administraţia Kennedy, între anii 1961 şi 1963. Studiul
indică faptul că John F. Kennedy a schimbat direcţia
implicării din strategia pentru Vietnam, de la „jocul cu risc
limitat" al administraţiei Eisenhower, la una de „implicare
largă". Obiectivul principal era de a împiedica dominaţia
comunistă în Vietnamul de Sud. Deşi Kennedy s-a opus
detaşării de forţe terestre, numărul de oameni prezenţi în
Vietnam a crescut iniţial cu 500 la 11 mai 1961, ajungând la
16 000 până la sfârşitul celor 34 de luni petrecute în funcţia
de preşedinte; el a mai aprobat operaţiunile ascunse în care
erau implicaţi consilieri militari americani. Aceste
angajamente nu au fost făcute publice. Luând aceste
măsuri, Kennedy a ignorat sfaturile comunităţii de
informaţii, care erau „evident mai pesimiste (şi mai
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 c/e cărţi interzise

realiste)" decât ale altor consilieri militari. Comandamentul


Forţelor Armate, recomandând o serie de operaţiuni de
luptă, estima că există „o şansă reală de a opri lucrurile şi
de a-l lăsa pe Diem să facă bine şi să rezolve."
Potrivit studiului realizat de Pentagon, administraţia
Kennedy, în ciuda negării acestui lucru, „ştia de lovitura
militară lovitura militară care a răsturnat" guvernul
preşedintelui Ngo Ding Nhu, la 1-2 noiembrie 1963, şi chiar
a aprobat-o. Studiul arată că „de fapt, complicitatea noastră
la răsturnarea guvernului ne întăreşte angajamentul şi
responsabilitatea în zonă". în interiorul administraţiei
americane existau fricţiuni interne -cel puţin doi oficiali
recomandau dezangajarea; cu toate acestea, recunoscându-
se eşecul lui Diem de a controla ţara, a fost luată decizia de
a administra în continuare războiul şi de a câştiga susţinerea
populară prin reforme politice, economice şi militare. Mai
mult, Washington-ul era nemulţumit că promisiunea lui
Diem de conciliere religioasă cu budiştii, care acuzau
persecuţiile religioase, a fost repudiată prin brutalităţi
repetate. Studiul recunoştea că momentul era unul de
răscruce pentru Statele Unite, în care politica pentru
Vietnam ar fi putut fi regândită, chiar până la ideea
dezangajării. Se pare că decizia a fost aceea de o mai mare
angajare pentru a păstra un Vietnam de Sud noncomunist.
2 iulie 7977: Perioada de la mijlocul anului 1965 până
spre sfârşitul anului 1966 a reprezentat o extindere rapidă a
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

forţelor americane, acestea crescând de la 175 000 în iunie


1965, până la 542 000 în iunie 1966. Niciuna dintre
solicitările de noi trupe, şi dintre aprobările preşedintelui
Johnson (în afară de ultima) nu au fost făcute publice.
Intensificarea s-a bazat pe o „colosală greşeală" în
previziunile despre efectele bombardamentelor asupra
capacităţilor militare şi asupra moralului din Vietnamul de
Nord. Comandanţii militari americani erau foarte încrezători
în victorie, generalul Westmoreland subliniindu-şi
aşteptările „strategiei sale de distrugere", acestea fiind „de
avansare a războiului spre inamic, împiedicându-i orice
posibilitate de mişcare pe teritoriul ţării..." Comandamentul
Militar a iniţiat un program de intensificare şi extindere
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

a bombardamentelor către rezervoarele de petrol şi, în


ciuda opoziţiei CIA, aprobat de preşedintele Johnson la 22
iunie 1966. Cu toate acestea, liderii civili, printre care şi
Secretarul pentru Apărare Robert McNamara, au început să
îşi exprime îndoielile deja din toamna lui 1966 atât în pri-
vinţa eficienţei bombardamentelor cât şi a ofensivei
terestre. Până la sfârşitul verii era deja clar că, în ciuda
distrugerii majorităţii obiectivelor nord-vietnameze de
depozitare a petrolului, iniţiativa a eşuat. Bombar-
damentele nu i-au convins pe cei de la Hanoi să ceară
negocieri, şi nici nu au împiedicat Hanoi-ul să infiltreze
oameni şi resurse către sud.
3 iulie 1971: Schisma din interiorul administraţiei
Johnson cu privire la abordarea războiului s-a adâncit în
perioada octombrie 1966 - mai 1967. Studiul identifică trei

37
Organizaţie vietnameză condusă de Ho Şi Minh care a luptat cu japonezii, apoi cu fran cezii (1941-54)
pentru independenţă (n.tr.).

grupuri: „pacifiştii deziluzionaţi", grupul McNamara care


încerca să limiteze războiul şi să îl reducă; grupul militar,
care susţinea intensificarea războiului; şi, la mijloc,
preşedintele Johnson împreună cu un grup de oficiali de la
Casa Albă. Ceva mai devreme, McNamara, recunoscând
eşecul politicii americane de a realiza reformele necesare în
Vietnamul de Sud şi reacţiile Vietnamului de Nord, a
recomandat reducerea bombardamentelor şi căutarea unui
acord politic; în mai 1967, el susţinea că Statele Unite
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

trebuie să renunţe la idealul de a-i alunga pe comunişti din


Vietnamul de Sud, şi să permită formarea unui guvern de
coaliţie care să cuprindă şi Vietcongul. El scria: „(1)
Angajamentul nostru este numai de a asigura că poporul
Vietnamului de Sud are posibilitatea de a-şi hotărî singur
viitorul. (2) Acest angajament încetează dacă ţara încetează
să se ajute singură." Când generalul Westmoreland a
solicitat o suplimentare de 200 000 de oameni, preşedintele
Johnson s-a opus, aprobând doar o suplimentare de 55 000,
opunându-se mobilizărilor rezerviştilor şi fiind circumspect
faţă de creşteea numărului de soldaţi şi din partea nord-
vietnameză. Johnson a luat partea militarilor în susţinerea
intensificării bombardamentelor. O propunere de reducere
a bombardamentelor nu a fost adoptată până în martie
1968, la câteva zile după ce Secretarul McNamara a părăsit
postul, astfel fiind deschis drumul către negocierile din mai
de la Paris.
4 iulie 1971: Ofensiva Tet a avut loc în februarie 1968.
Dezordinea de pe front - întrucât această ofensivă a luat
prin surprindere Casa Albă şi Statul Major Reunit cu toate că
nu s-a recunoscut niciodată acest lucru) - a fost pe măsura
dezordinii controverselor din februarie şi martie între
consilieri militari şi din rândul publicului. Potrivit studiului,
preşedintele însuşi era foarte dezamăgit şi şocat de faptul că
a desconsiderat analizele negative şi a susţinut părerile
optimiste. Solicitările de suplimentare de trupe pentru a
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

face faţă ofensivei au fost criticate sever de consilierii civili -


doar un contingent de 10 500 de oameni fiind aprobat. O
analiză a politicii americane de război condusă de Clark M.
Clifford, nominalizat pentru funcţia de Secretar de Stat, a
conchis că o suplimentare de trupe nu ar schimba cursul
războiului; recomandarea grupului a fost compromisul, în
conformitate cu acestea, CIA a indicat că o încetare a
bombardamentelor ar putea duce la deschiderea de
negocieri cu Hanoi.
în discursul său către poporul american, pe 31 martie
1968, preşedintele Johnson a evidenţiat faptul că a anulat
decizia de a trimite încă 50 000 de soldaţi şi de a continua
bombardamentele. De asemenea, a anunţat că nu va mai
candida pentru un nou mandat. Mesajul preşedintelui era
de schimbare a strategiei şi de a porni pe drumul spre pace;
două consideraţii alimentaseră decizia: 1) suplimentările de
trupe „nu ar face victoria militară mai probabilă; şi 2)
convingerea profundă că trebuie restabilită unitatea
naţiunii americane."
5 iulie 1971: Acest ultim articol se întoarce la perioada
1945-1960 pentru a dezvălui decizii timpuri despre strategia
care pregătea scena pentru angajamentele Statelor Unite în
Vietnam. Administraţia Truman iniţial a respins ideea de a
lua partea francezilor sau a Vietminh-ului 37 în conflictul lor,
dar, la 30 decembrie 1949, a decis după preluarea Chinei
continentale de către comunişti, să acorde ajutor militar
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

francezilor împotriva Vietminh-ului condus de comunişti.


Ulterior, administraţia Eisenhower a decis să se supună
Acordurilor de la Geneva din 1954 (deşi le-a numit un
„dezastru"); însă, în acelaşi timp a aprobat acţiuni, printre
care introducerea de trupe americane, care au avut „un rol
direct în prăbuşirea acordurilor de la Geneva". Operaţiuni
secrete aveau loc deja încă din timpul conferinţei de la
Geneva. Mai departe, în ciuda cunoscutei instabilităţi a
regimului premierului Diem şi măsurilor sale ineficiente
pentru a-i ajuta pe ţărani şi a lipsei de încredere populară, a
fost luată decizia de a-l susţine. Sunt, de asemenea,
discutate rolul Statelor Unite în blocarea alegerilor
programate de Acordurile de la Geneva precum
a bombardamentelor către rezervoarele de petrol şi, în
ciuda opoziţiei CIA, aprobat de preşedintele Johnson la 22
iunie 1966. Cu toate acestea, liderii civili, printre care şi
Secretarul pentru Apărare Robert McNamara, au început să
îşi exprime îndoielile deja din toamna lui 1966 atât în pri-
vinţa eficienţei bombardamentelor cât şi a ofensivei
terestre. Până la sfârşitul verii era deja clar că, în ciuda
distrugerii majorităţii obiectivelor nord-vietnameze de
depozitare a petrolului, iniţiativa a eşuat. Bombar-
damentele nu i-au convins pe cei de la Hanoi să ceară
negocieri, şi nici nu au împiedicat Hanoi-ul să infiltreze
oameni şi resurse către sud.

37
Organizaţie vietnameză condusă de Ho Şi Minh care a luptat cu japonezii, apoi cu fran cezii (1941-54)
pentru independenţă (n.tr.).
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

3 iulie 1971: Schisma din interiorul administraţiei


Johnson cu privire la abordarea războiului s-a adâncit în
perioada octombrie 1966 - mai 1967. Studiul identifică trei
grupuri: „pacifiştii deziluzionaţi", grupul McNamara care
încerca să limiteze războiul şi să îl reducă; grupul militar,
care susţinea intensificarea războiului; şi, la mijloc,
preşedintele Johnson împreună cu un grup de oficiali de la
Casa Albă. Ceva mai devreme, McNamara, recunoscând
eşecul politicii americane de a realiza reformele necesare în
Vietnamul de Sud şi reacţiile Vietnamului de Nord, a
recomandat reducerea bombardamentelor şi căutarea unui
acord politic; în mai 1967, el susţinea că Statele Unite
trebuie să renunţe la idealul de a-i alunga pe comunişti din
Vietnamul de Sud, şi să permită formarea unui guvern de
coaliţie care să cuprindă şi Vietcongul. El scria: „(1)
Angajamentul nostru este numai de a asigura că poporul
Vietnamului de Sud are posibilitatea de a-şi hotărî singur
viitorul. (2) Acest angajament încetează dacă ţara încetează
să se ajute singură." Când generalul Westmoreland a
solicitat o suplimentare de 200 000 de oameni, preşedintele
Johnson s-a opus, aprobând doar o suplimentare de 55 000,
opunându-se mobilizărilor rezerviştilor şi fiind circumspect
faţă de creşteea numărului de soldaţi şi din partea nord-
vietnameză. Johnson a luat partea militarilor în susţinerea
intensificării bombardamentelor. O propunere de reducere
a bombardamentelor nu a fost adoptată până în martie
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

1968, la câteva zile după ce Secretarul McNamara a părăsit


postul, astfel fiind deschis drumul către negocierile din mai
de la Paris.
4 iulie 1971: Ofensiva Tet a avut loc în februarie 1968.
Dezordinea de pe front - întrucât această ofensivă a luat
prin surprindere Casa Albă şi Statul Major Reunit cu toate că
nu s-a recunoscut niciodată acest lucru) - a fost pe măsura
dezordinii controverselor din februarie şi martie între
consilieri militari şi din rândul publicului. Potrivit studiului,
preşedintele însuşi era foarte dezamăgit şi şocat de faptul că
a desconsiderat analizele negative şi a susţinut părerile
optimiste. Solicitările de suplimentare de trupe pentru a
face faţă ofensivei au fost criticate sever de consilierii civili -
doar un contingent de 10 500 de oameni fiind aprobat. O
analiză a politicii americane de război condusă de Clark M.
Clifford, nominalizat pentru funcţia de Secretar de Stat, a
conchis că o suplimentare de trupe nu ar schimba cursul
războiului; recomandarea grupului a fost compromisul, în
conformitate cu acestea, CIA a indicat că o încetare a
bombardamentelor ar putea duce la deschiderea de
negocieri cu Hanoi.
în discursul său către poporul american, pe 31 martie
1968, preşedintele Johnson a evidenţiat faptul că a anulat
decizia de a trimite încă 30 000 de soldaţi şi de a continua
bombardamentele. De asemenea, a anunţat că nu va mai
candida pentru un nou mandat. Mesajul preşedintelui era
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

de schimbare a strategiei şi de a porni pe drumul spre pace;


două consideraţii alimentaseră decizia: 1) suplimentările de
trupe „nu ar face victoria militară mai probabilă; şi 2)
convingerea profundă că trebuie restabilită unitatea
naţiunii americane."

5 iulie 1971: Acest ultim articol se întoarce la perioada


1945-1960 pentru a dezvălui decizii timpuri despre strategia
care pregătea scena pentru angajamentele Statelor Unite în
Vietnam. Administraţia Truman iniţial a respins ideea de a
lua partea francezilor sau a Vietminh-ului 37 în conflictul lor,
dar, la 30 decembrie 1949, a decis după preluarea Chinei
continentale de către comunişti, să acorde ajutor militar
francezilor împotriva Vietminh-ului condus de comunişti.
Ulterior, administraţia Eisenhower a decis să se supună
Acordurilor de la Geneva din 1954 (deşi le-a numit un
„dezastru"); însă, în acelaşi timp a aprobat acţiuni, printre
care introducerea de trupe americane, care au avut „un rol
direct în prăbuşirea acordurilor de la Geneva". Operaţiuni
secrete aveau loc deja încă din timpul conferinţei de la
Geneva. Mai departe, în ciuda cunoscutei instabilităţi a
regimului premierului Diem şi măsurilor sale ineficiente
pentru a-i ajuta pe ţărani şi a lipsei de încredere populară, a
fost luată decizia de a-l susţine. Sunt, de asemenea,
discutate rolul Statelor Unite în blocarea alegerilor
programate de Acordurile de la Geneva precum
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

şi responsabilitatea pentru refuzul lui Diem de a le


onora. Teama era că alegerile ar fi dus la unificarea celor
două părţi ale Vietnamului sub conducerea lui Ho Şi Min.
Dar ajutorul american (aproape în întregime militar, cu
fonduri minime acordate pentru dezvoltarea comunităţilor,
ajutor social, sănătate şi educaţie) nu a afectat insurgenţa
nord-vietnameză.

ISTORICUL CENZURII
Primele articole şi documente ale studiului realizat de
Pentagon -care avea să se numească „The Pentagon Papers"
- au fost publicate în New York Times la 13 iunie 1971. Nu a
avut loc nicio reacţie imediată, dar ziua următoare,
procurorul general John Mitchell a solicitat celor de la New
York Times să înceteze de bună voie publicarea şi să
înapoieze materialele. New York Times a refuzat
propunerea.
Marţi, 15 iulie, New York Times, la solicitarea
guvernului, a fost obligat de hotărârea judecătorului federal
Murray I. Gurfein să oprească publicarea timp de patru zile.
(în acea zi apărea cel de-al treilea set de articole.) Audierile
în cadrul procesului civil care dădea răspuns solicitării
guvernului de a interzice permanent publicarea acelor
articole a avut loc vineri 18 iunie. Următoarea zi,
judecătorul Gurfein a refuzat să oblige ziarul să înapoieze
exemplarul imediat autorităţilor, susţinând că răul temporar
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

cauzat ziarului New York Times ar fi fost în mod „categoric


mai mare" decât „cel ireparabil care ar fi fost făcut
intereseleor Statelor Unite". New York Times declara că
înapoierea documentelor ar fi însemnat identificarea sursei
acestora, prin identificarea maşinii de copiat, sau a scrisului
de mână. în loc de aceasta, pe 17 iulie, o listă de paragrafe
descriptive a fost predată Departamentului de Justiţie.
în această etapă, argumentul guvernului era că New
York Times ar fi încălcat un statut care considera infracţiune
posesia neautorizată de documente oficiale ale guvernului
şi publicarea acestora, prin care s-ar putea aduce „prejudicii
Statelor Unite, spre avantajul altei naţiuni". New York
Times susţinea că această lege anti-spionaj nu acoperea în
paleta sa şi cazul ziarelor; şi că acest caz era unul clasic de
cenzură a presei, interzisă de Primul Amendament.
Vineri, 18 iunie, Departamentul de Justiţie a solicitat un
ordin împotriva ziarului Washington Post, care începuse cu
o zi înainte publicarea unei serii de articole din „Pentagon
Papers". însă judecătorul Gerhard Gessel a refuzat să
impună vreo sancţiune fie ea şi temporară, susţinând că nu
sunt dovezi suficiente că ar constitui o ameninţare pentru
siguranţa naţională. însă această decizie a fost întoarsă, de
Curtea de Apel, printr-un vot de 2 la 1, care îi solicita
judecătorului Gessel să conducă audieri în cazul respectiv.
Cei doi judecători care au susţinut cauza guvernului au
declarat că au luat decizia pe baza ideii că „libertatea presei,
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

oricât ar fi de importantă, nu este totuşi nelimitată". Cel de-


al treilea judecător s-a opus, susţinând că este vorba de o
„încălcare a celei mai importante dintre libertăţi".
în cazul celor de la New York Times, pe 18 iunie,
judecătorul Gurfein a prelungit ordinul de restricţie pentru
încă o zi, pentru a avea timp să ia o decizie. La audieri,
guvernul a susţinut că ziarul încălcase anumite legi;
publicând documente secrete, New York Times le-a
declasificat şi astfel „a compromis planurile noastre actuale
militare şi de apărare, şi a pus în pericol relaţiile noastre
internaţionale". Poziţia ziarului a fost că guvernul
secretizează în exces documente, pentru a ascunde
informaţii compromiţătoare şi că Primul Amendament
interzice puterii executive şi judiciare să folosească motivul
„securitatea naţională" pentru a cenzura articole, cu
excepţia cazurilor în care acestea dezvăluie viitoare mişcări
de trupe.
Pe 19 iunie, Gurfein şi-a anunţat decizia: a refuzat să
interzică ziarului New York Times să publice articole bazate
pe studiul Pentagonului. Potrivit deciziei sale, guvernul nu a
reuşit să demonstreze prejudiciul adus siguranţei naţionale
pentru a justifica o restricţie. „Securitatea naţiunii noastre
nu este doar pe metereze. Securitatea depinde şi de valorile
instituţiilor noastre libere." însă judecătorul Irving Kaufan
de la Curtea de Apel, a extins interdicţia iniţială în
aşteptarea pledoariei guvernului la apel.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

Şi cazul Washington Post s-a mutat la Curtea de Apel a


Districtului Columbiei după decizia judecătorului Gesell de
luni 21 iunie, potrivit căreia Washington Post îşi putea
relua publicarea materialelor. Ca şi judecătorul Gurfein, el a
considerat că guvernul nu a reuşit să demonstreze „o
ameninţare gravă şi imediată la adresa siguranţei naţionale,
care în anumite circumstanţe ar fi justificat interdicţia
asupra ziarului". A mai adăugat: „Ar trebui să fie evident că
interesele guvernului sunt inseparabile de interesul public,
iar în interesul public este de a se relua publicarea
materialelor."
Pe 22 iunie, Departamentul de Justiţie a solicitat şi a
obţinut o restricţie din partea judecătorul Anthony. Julian
împotriva ziarului Boston Globe, care publicase în aceeaşi zi
materiale din studiul Pentagonului.
Miercuri 23 iunie, a fost ziua deciziilor contradictorii.
După ce pe 21 iunie, s-a decis că importanţa cazului necesita
ca întreg completul de judecată să fie prezent pentru apel -
opt la New York respectiv nouă la Washington - au început
audierile. în cazul de la Wshington, decizia a fost luată cu un
vot de 7 la 2, pentru a permite Washington Post să „îşi
exercite dreptul constituţional" şi să publice materialele,
însă la New York cu o decizie de 5 la 3 decizia permitea New
York Times să publice doar materialele considerate de
guvern drept inofensive pentru securitatea naţională. Cei
trei judecători care s-au împotrivit au votat pentru a
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

confirma decizia anterioară a Curţii Federale. în acest caz,


lui Gurfein i-a fost solicitat să conducă audieri pentru a
determina care documente „ar fi un pericol grav şi imediat
pentru securitatea Statelor Unite, pentru ca acestea să fie
restricţionate".
Ziarul Chicago Sun-Times a început să publice articolele
la 23 iunie. Cu toate acestea, Departamentul de Justiţie a
decis să nu ia nicio măsură, întrucât informaţiile fuseseră
deja declasificate.
Preşedintele Richard M. Nixon a anunţat pe 23 iuie că
cele 47 de volume vor fi puse la dispoziţia Congresului, dar
că vor fi menţinute secrete până la o decizie a unui comitet
al executivului. După ce au fost primite, documentele au
fost puse la secret.
După ce New York Times şi Departamentul de Justiţie
au făcut apel la decizie la 24 iunie, Curtea Supremă a admis
ca pe 25 iunie să conducă audieri în acest caz. Patru
Judecători - Hugo L. Black, William O. Douglas, William J.
Brennan Jr. şi Thurgood Marshall - s-au opus acestei decizii,
votând pentru permiterea publicăriii libere a articolelor fără
audieri.
New York Times a indicat că nu va reîncepe publicarea
întrucât decizia nu era încă definitivă. A publica doar
articolele permise de guvern însemna de fapt a te supune
cenzurii. Washington Post de asemenea a indicat că nu va
reîncepe publicarea până la finalizarea cazului. Judecă-
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

torul-şef Warren E. Burger a aplicat decizia Curţii de Apel în


cazul ambelor ziare.
Deşi opt din 11 ziare din Grupul de presă Knight (un lanţ
de presă ce opera doar pe Coasta de Est) împreună cu Los
Angeles Times au început să publice materiale bazate pe
studiul Pentagonului, pe 24 iunie, iar Departamentul de
Justiţie nu a luat nicio măsură, ziarul St. Louis Dipatch a
fost restricţionat de ordinul Curţii din 26 iunie după ce şi-a
iniţiat seria de articole. Cu toate acestea, ziarul Christian
Science Monitor, care a făcut acelaşi lucru pe 29 iulie, nu a
fost atacat de guvern.
Miercuri, 30 iunie Curtea Supremă şi-a anunţat decizia
cu un vot de 6 la 3, confirmând dreptul celor două ziare de a
publica studiul Pentagonului. Astfel restricţiile asupra
publicaţiilor Boston Globe şi St. Louis Dispatch au fost
ridicate imediat.
în cadrul afirmaţiei generale că orice încercare de a
interzice articole de ziar înaintea publicării poartă o „grea
prezumţie de neconstituţio-nalitate... guvernul nu a înţeles
acest lucru". Opinia judecătorilor s-a împărţit în trei mari
categorii:
1. Absolutiştii (Hugo L. Black, William O. Douglas şi
Thurgood Marshall) - Primul Amendament interzice orice
restricţie judiciară: judecătorul Black a indicat că o
responsabilitate uriaşă a presei „este datoria de a împiedica
orice parte a guvernului de la a înşela poporul prin
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

trimiterea soldaţilor americani spre teritorii îndepărtate


pentru a muri de febră tropicală sau de armă străină...
departe de condamnare, ziarele ar merita laude pentru fap-
tul că şi-au îndeplinit scopurile pe care le-au prevăzut
„Părinţii Fondatori atât de clar". Mai mult decât atât,
Marshall spunea că în 1917 şi în 1957, Congresul a decis că
tribunalele nu au acest drept; Curtea Supremă ar „încălca
legea" dacă ar impune restricţii.
2. Cei de pe poziţia de mijloc (William J. Brennan Jr.,
Potter Stewart şi Byron White) - Presa nu poate fi
împiedicată de la a publica, decât pentru a preveni un rău
imediat, ireparabil, şi direct; aceste materiale nu constituiau
o asemenea ameninţare. White susţinea însă că „nu ar fi
avut nicio dificultate să aplice condamnări" potrivit legii,
chiar dacă ameninţările la adresa securităţii naţionale nu au
justificat restricţii precedente.
3. Opoziţia (Warren E. Burger, John M. Harlan şi Harry
E. Black-mun) - Curtea nu ar trebui să refuze să aplice
decizia puterii executive de a păstra materialele
confidenţiale; de asemenea, au fost de acord cu poziţia
judecătorului White referitoare la condamnări.
Acest caz a fost semnificativ dincolo de deciziile
imediate referitoare la acele documente şi la cele două (sau
patru) ziare. Era pentru prima dată în istoria naţiunii
americane când unui ziar i-a fost interzis de către un
tribunal să publice un articol; era de asemenea pentru
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

prima dată când Curtea Supremă a trebuit să decidă într-un


caz de restricţii din partea guvernului asupra unui ziar.

ŢARA CELOR LIBERI: O ISTORIE A STATELOR UNITE ALE


AMERICII (THE LAND OF THE FREE: A HISTORY OF THE
UNITED STATES)

Autori: John W. Caughey, John Hope Franklin şi Emest R.


May Data şi locul publicării iniţiale: 7965, Statele Unite
Editura: Benziger, Incorporated Forma literară: manual

REZUMAT
Cuvântul înainte al lui Adlai E. Stevenson precum şi o
serie de caracteristici contrastante despre Statele Unite,
stabilesc încă de la început atitudinea şi direcţia manualului
de studii sociale, The Land ofthe Free.
Când un american spune că îşi iubeşte ţara, ce vrea să
spună el e că nu iubeşte doar dealurile din New England,
preriile în bătaia soarelui, câmpiile întinse şi roditoare,
măreţii munţi şi marea. Vrea să spună că iubeşte şi aerul şi
lumina, mediul în care domneşte libertatea, şi în care omul
poate să se respecte pe sine.
Contrastele apar în domeniile politicului şi ale mediului
înconjurător. Pasaje din scopurile înalte ale Constituţiei şi
celebra Cuvântare de la Gettysburg a lui Abraham Lincoln -
„un guvern al poporului, condus de popor şi pentru

.Government of the people, by the people, and for the


N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

popor"38 - „sunt comparate cu realitatea americană care nu


s-a ridicat chiar întotdeauna la idealul „guvernământului de
către popor": de exemplu limitarea drepturilor electorale
doar pentru oamenii deţinători de proprietăţi; excluderea
femeilor din procesul electoral până în 1920 şi a indienilor
până şi mai târziu; interzicerea dreptului de vot al sclavilor
şi descurajarea sau marginalizarea lor chiar şi la 100 de ani
după abolirea sclaviei.
Statele Unite, simbol al libertăţii, se prezintă cu mândrie
ca ţara .«părătoare a „libertăţii şi dreptăţii pentru toţi",
drepturi garantate de Carta Drepturilor. Dar „promisiunile
unor drepturi egale nu au fost chiar mereu respectate - sau
mai rău, au fost respectate pentru unii americani, dar nu şi
pentru alţii". Ca exemple sunt date cazurile de discriminare
împotriva afro-americanilor în căutarea de locuri de muncă,
precum şi în ceea ce priveşte locuinţele sau educaţia.
Frumseţile peisajelor americane precum şi bogăţia
resurselor sunt deseori preamărite. Acestea sunt puse în
contrast cu exemple de distrugeri şi risipă, cum ar fi cazul
pionierilor care au distrus şi epuizat resursele de lemn din
păduri pentru „explozia" construcţiei de locuinţe, a in-
dustriei şi a autostrăzilor. Poluarea în creştere cuprinde „de
la oraşe... în pericol de a fi îngropate sub propriul gunoi"
până la poluarea pământului şi a apei cu chimicale şi alte
deşeuri.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

Manualul începe cu o lecţie standard: „America în cele


mai vechi timpuri", care discută istoria exploratorilor şi
trecutul lor, detaliază pe parcursul a 14 pagini, existenţa şi
apariţia „primilor americani" şi a primelor colonii. Cu toate
că discuţia referitoare la acest subiect este destul de scurtă
şi superficială, este făcută o diferenţiere semnificativă între
triburile grupate în diferitele regiuni ale Americii. O pagină
întreagă este dedicată prezentării condiţiei indienilor:
„Aceşti primi americani au fost primii cărora le-au fost
confiscate pământurile, primii care au fost segre-gaţi, ultimii
care să primească drept de vot, şi ultimii care să beneficieze
şi de părţile bune ale sistemului american." Justificările din
partea coloniştilor pentru tratamentul la care îi supuneau
pe indieni erau următoarele: „Indienii sunt o barieră în faţa
progresului care trebuie eliminată prin forţă sau negociere."
Etapa de dezvoltare a primelor colonii engleze până la
crearea unei naţiuni este de fapt una cu tendinţe
expansioniste: confiscări de pământuri (regi englezi în
căutare de noi titluri, exercitându-şi prerogativele pentru a
aloca pământuri peste mări şi ţări), comerţ, agricultură şi
industrie în creştere şi războaiele între puterile europene
până când Anglia preia controlul. Populaţia era diversificată:
includea deopotrivă sclavi africani şi oameni de altă origine
decât cea engleză. Tensiunile în creştere devin evidente:
excluderea lui Roger Williams şi Anne Hutchinson pe motive
religioase şi politice din colonia Massachusetts Bay,
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

scandalul libertăţii presei, protestele împotriva sclaviei.


Tensiuni de asemenea s-au creat şi între colonişti şi Anglia,
în primul rând din cauza taxele fără dreptul la
reprezentare39, care au dus la un impuls războinic, toate
acestea urmate de Declaraţia de Independenţă. Faptul că
dezbinarea domnea în rândul americanilor este de
asemenea menţionat. „Unii erau patrioţi, alţii loialişti, unii
erau nedecişi. Pe măsură ce războiul înainta, mulţi treceau
dintr-o tabără în alta."
în timpul războiului şi după obţinerea victoriei, liderii
statelor nu au ajuns la o soluţie clară pentru o eventuală
unire. în crearea Constituţiei, compromisul a fost de bază,
mai ales în ceea ce priveşte natura reprezentării în cele
două Camere ale Congresului, precum şi în chestiunea
puterilor autorităţii centrale asupra statelor federale.
Primele decade ale noii naţiuni însemnau şi dezvoltarea
principiilor şi practicilor. Un principiu important a luat
naştere odată cu „Revoluţia din 1800" când a fost ales
Thomas Jefferson. în loc să conducă o destabilizare politică,
Jefferson a reuşit să calmeze populaţia dar şi pe politicieni;
a făcut un apel la întreaga Americă: „Să ne unim noi, toţi
americanii, într-o singură inimă şi cu o singură conştiinţă.
Suntem cu toţii republicani, suntem cu toţii federalişti." în
anii următori însă, erau deja evidente anumite rivalităţi:
problema sclaviei a izolat sudul; cu toate că o lege din 1807
punea capăt comerţului cu sclavi, traficul cu sclavi încă se
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

practica în sud. Statutul sclavilor în teritoriile vestice care


deveniseră state a mărit şi mai mult starea de tensiune.
Cele două mari evenimente al secolului al XlX-lea au
fost expansiunea către vest, şi Războiul Civil. Expansiunea
către vest a reprezentat o creştere teritorială şi definirea
politică a naţiunii în forma ei de azi. De asemenea, a
reprezentat şi o victorie a democraţiei: în statele nou create
era deja acordat dreptul de vot întregii populaţii masculine

în original,
de culoare taxation
albă, without
exemplu representation
pe care l-au urmat(n.tr.).
şi anumite
state din est. Cu toate acestea, expansiunea către vest a
însemnat şi anexarea de noi pământuri: prin cumpărare -
Louisiana fiind cumpărată de la Franţa, prin cucerire, prin
determinarea indienilor să părăsească pământurile, prin
stabilirea şi încălcarea de tratate şi prin înlăturarea
indienilor din zona de la est de Mississippi prin intermediul
unor tratate impuse cu forţa asupra lor. Cea mai mare
partea a celor 10 000 de indieni de la est de Mississippi au
fost deportaţi.
Discutând despre tragedia Războiului Civil, autorii
ilustrea/ă < ruil mea şi efectele sclaviei:
Urmărit încontinuu şi în permanenţă supus la control
deplin din partea stăpânului, un sclav nu avea voie
niciodată să uite că este sclav... Cei mai mulţi dintre sclavi
îndurau tot ce li se întâmpla. Dacă uneori trândăveau în
timpul orelor de muncă, o făceau pentru a protesta. Sclavii
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

se prefăceau că sunt bolnavi şi că nu pot munci. Uneori


distrugeau uneltele sau deteriorau culturile. Unii erau atât
de disperaţi încât îşi tăiau propriile mâini, sau chiar se
sinucideau.

Aboliţioniştii, fervenţi şi răspicaţi, solicitau emanciparea


imediată .i sclavilor. Proprietarii de sclavi pe de altă parte
apărau practicile sclaviei, susţinându-le ca vitale pentru
prosperitatea sudului.
Dacă ne uităm de-a lungul istoriei, apologetul sudiştilor
găsea destule argumente. Orice societate în curs de progres
s-a bazat pe sclavie. Egiptenii aveau sclavi, Grecii aveau
sclavi, Romanii aveau sclavi. „în toate sistemele sociale",
susţinea guvernatorul statului Carolina de Sud, „trebuie să
existe o clasă care să îndeplinească muncile grele ale vieţii."
în timp ce negrii erau sclavi, albii din sud aveau timpul
necesar pentru a deveni mai cultivaţi.
După Proclamaţia de Emancipare a preşedintelui
Abraham Lincoln, după sfârşitul războiului sângeros şi după
moartea preşedintelui, sclavii eliberaţi îşi vedeau necazurile
abia începând. Nepregătiţi pentru libertate şi pentru
cetăţenie deplină, ei erau cu uşurinţă exploataţi. Toate
statele foste Confederate stabileau un Cod al Negrilor care îi
trata în mod nedrept pe cei proaspăt eliberaţi. Acesta le
interzicea negrilor dreptul de vot sau la educaţie, instituind
astfel o segregaţie oficială. Mai mult, Ku Klux Klan îi
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

„tortura, abuza şi deseori omora pe negri şi pe susţinătorii


albi ai acestora".
în schimb, în parte ca răspuns la aceste acţiuni ale
fostelor state Confederate, Congresul a luat măsuri pentru a
împiedica toate acestea. Au fost impuse reforme, lozinca
fiind: „Mai puţină iertare pentru liderii Confederaţi, mai
multă participare pentru cei eliberaţi." în această perioadă,
au fost ratificate Amendamentele XIII, XIV şi XV din
Constituţie. Acestea puneau capăt sclaviei şi acordau
cetăţenie deplină persoanelor de culoare, garantându-le
egalitate în faţa legii şi drept de vot. După
1877 însă, statele din sud au introdus o serie de legi
care de fapt instituiau o nouă segregare, tratându-i pe
„negri" drept inferiori.
în discuţia despre următoarele decenii, autorii
abordează trei mari teme: progresul şi dezvoltarea Statelor
Unite, problemele sociale şi politice, deseori rezultate ale
progresului şi încercările de reformă şi de instaurare a unui
climat de umanitate. Prima dintre acestea cuprinde marile
descoperiri şi industrializarea, căile ferate trans-
continentale, exploatările miniere din Vestul îndepărtat şi
revoluţia industrială. Oraşe cu zgârie-nori apar ca centrele
industriale şi de afaceri, oferind noi oportunităţi de
educaţie şi de petrecere a timpului liber. Progresele ştiinţei
aduc mai târziu progrese în medicină şi în aeronautică.
Către sfârşitul secolului, Statele Unite, „obţineau un
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

imperiu", o extensie a ambiţiilor expansioniste. Alaska era


cumpărată de la Rusia; alte teritorii erau obţinute prin
războiul împotriva Spaniei. în secolul XX, Statele Unite
deveneau o putere mondială.
în timp ce industrializarea avea ca rezultat progresul,
mai ales pentru milionarii preocupaţi doar de profituri, un
alt rezultat îşi făcea simţită prezenţa, şi anume aglomerarea
oraşelor ale căror centre deveneau sufocante şi
nesănătoase. Condiţiile muncitorilor erau proaste; lungile
ore de munci grele erau de fapt viaţa lor sărăcăcioasă.
Valurile de imigranţi din Asia şi din Europa aduceau
probleme de adaptare şi de limbă, dar şi de intoleranţă şi
tratament nedrept şi discriminatoriu. Indienii erau adunaţi
în rezervaţii: „Unul din scopuri fiind acela de a-i învăţa
agricultura, pentru a-i determina să elibereze vastele
teritorii pe care le foloseau pentru vânătoare." Intoleranţa
şi discriminarea faţă de „negri" se amplifica. în timpul celui
de-Al Doilea Război Mondial, „americanii de origine japo-
neză erau consideraţi drept un mare factor de risc, cu toate
că această idee s-a dovedit a fi departe de realitate. Fără
niciun fel de întrebare şi fără a le fi oferit dreptul de a-şi
dovedi nevinovăţia, ei erau escortaţi în tabere de detenţie...
fiindu-le încălcate toate drepturile prevăzute de Constituţie
cu privire la arestare, detenţie, mutare forţată sau altele.
Mai mult, ei trăiau şi jignirea de a fi menţinuţi acolo unde
nu puteau face nimic pentru eforturile războiului".
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

încercări de reformă se manifestau atât în ceea ce


privea forţa de muncă, cât şi în comunitate, în afaceri sau
chiar în forma de guvernământ. Pe măsură ce sindicatele au
crescut în forţă şi au obţinut salarii mai mari, mai puţine ore
de lucru şi condiţii mai bune la locul de muncă, angajatorii
s-au organizat la rândul lor împotriva acestora, folosind
spărgători de grevă şi tribunalele pentru a învinge.
Revigorarea sindicatelor în anii '30 a ajutat la asigurarea
unor salarii mai bune pentru milioane de angajaţi. Ziarele
de scandal, activiştii sociali ca Jane Addams şi guvernatorii
progresişti ca Robert LaFollete din Wisconsin luptau pentru
a uşura condiţiile de viaţă ale săracilor; erau emise legi
pentru interzicerea muncii copiilor. La nivel federal, anumite
legi stabileau condiţiile de muncă pentru femei, precum şi
limitarea abuzurilor din partea „marilor afacerişti",
fabricanţilor de medicamente, trusturilor sau
monopolurilor. Criticile aduse corupţiei guvernului au dus la
schimbarea „sistemului de privilegii", înlocuit treptat cu un
sistem de funcţionari publici profesionişti, şi chiar până la
ratificarea Amendamentului XVII, care prevedea alegerea
directă a senatorilor de către populaţie.
Paginile de încheiere ale textului juxtapun „Panica
pentru securitate" - spaima comunismului - şi mişcările
pentru drepturi civile - luptau pentru „Drepturi egale şi
tratament corect". Prima temă face aluzie la jurămintele de
credinţă, suspiciunea generalizată ş terorizarea multor
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

persoane din Departamentul de Stat şi a altora de către


senatorul republican Joseph R. McCarthy. Cea de a doua se
referă la denunţarea segregării în 1955 de către Curtea
Supremă şi la extinderea drepturilor civile în şcoli, în
autobuze, restaurante şi la obţinerea dreptului de vot. Susţi-
nere largă şi puternică a fost câştigată pentru acestea în
rândul tuturor comunităţilor, albi sau negri deopotrivă, în
toate regiunile ţării.

Această tendinţă a cauzat şi reacţii sălbatice din partea


poliţiei locale, a Consiliului Cetăţenilor Albi şi din partea Ku
Klux Klan, a mulţimilor şi a asasinilor. Văzând oameni negri
atacaţi cu câini poliţişti, cu furci, cu gaze lacrimogene, cu
bice şi bâte, întreaga naţiune americană a fost tulburată. La
fel şi atacarea caselor şi bisericilor negrilor, precum şi
asasinarea a sute de persoane, albi şi negri, care luptau
pentru drepturile civile.
Demonstraţiile au dus la Legea Drepturilor Civile din
1964 şi Legea Electorală din 1965.

ISTORICUL CENZURII
Atacurile la adresa manualului Ţara celor liberi, au avut
loc pe mai multe planuri, şi din diferite surse. Primul caz a
apărut la nivel de stat, în California, atacul venind din
partea Adunării Statului şi a inspectorului
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

1877 însă, statele din sud au introdus o serie de legi


care de fapt instituiau o nouă segregare, tratându-i pe
„negri" drept inferiori.
în discuţia despre următoarele decenii, autorii
abordează trei mari teme: progresul şi dezvoltarea Statelor
Unite, problemele sociale şi politice, deseori rezultate ale
progresului şi încercările de reformă şi de instaurare a unui
climat de umanitate. Prima dintre acestea cuprinde marile
descoperiri şi industrializarea, căile ferate trans-
continentale, exploatările miniere din Vestul îndepărtat şi
revoluţia industrială. Oraşe cu zgârie-nori apar ca centrele
industriale şi de afaceri, oferind noi oportunităţi de
educaţie şi de petrecere a timpului liber. Progresele ştiinţei
aduc mai târziu progrese în medicină şi în aeronautică.
Către sfârşitul secolului, Statele Unite, „obţineau un
imperiu", o extensie a ambiţiilor expansioniste. Alaska era
cumpărată de la Rusia; alte teritorii erau obţinute prin
războiul împotriva Spaniei. în secolul XX, Statele Unite
deveneau o putere mondială.
în timp ce industrializarea avea ca rezultat progresul,
mai ales pentru milionarii preocupaţi doar de profituri, un
alt rezultat îşi făcea simţită prezenţa, şi anume aglomerarea
oraşelor ale căror centre deveneau sufocante şi
nesănătoase. Condiţiile muncitorilor erau proaste; lungile
ore de munci grele erau de fapt viaţa lor sărăcăcioasă.
Valurile de imigranţi din Asia şi din Europa aduceau
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

probleme de adaptare şi de limbă, dar şi de intoleranţă şi


tratament nedrept şi discriminatoriu. Indienii erau adunaţi
în rezervaţii: „Unul din scopuri fiind acela de a-i învăţa
agricultura, pentru a-i determina să elibereze vastele
teritorii pe care le foloseau pentru vânătoare." Intoleranţa
şi discriminarea faţă de „negri" se amplifica. în timpul celui
de-Al Doilea Război Mondial, „americanii de origine japo-
neză erau consideraţi drept un mare factor de risc, cu toate
că această idee s-a dovedit a fi departe de realitate. Fără
niciun fel de întrebare şi fără a le fi oferit dreptul de a-şi
dovedi nevinovăţia, ei erau escortaţi în tabere de detenţie...
fiindu-le încălcate toate drepturile prevăzute de Constituţie
cu privire la arestare, detenţie, mutare forţată sau altele.
Mai mult, ei trăiau şi jignirea de a fi menţinuţi acolo unde
nu puteau face nimic pentru eforturile războiului".
încercări de reformă se manifestau atât în ceea ce
privea forţa de muncă, cât şi în comunitate, în afaceri sau
chiar în forma de guvernământ. Pe măsură ce sindicatele au
crescut în forţă şi au obţinut salarii mai mari, mai puţine ore
de lucru şi condiţii mai bune la locul de muncă, angajatorii
s-au organizat la rândul lor împotriva acestora, folosind
spărgători de grevă şi tribunalele pentru a învinge.
Revigorarea sindicatelor în anii '30 a ajutat la asigurarea
unor salarii mai bune pentru milioane de angajaţi. Ziarele
de scandal, activiştii sociali ca Jane Addams şi guvernatorii
progresişti ca Robert LaFollete din Wisconsin luptau pentru
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

.i uşura condiţiile de viaţă ale săracilor; erau emise legi


pentru interzicerea muncii copiilor. La nivel federal, anumite
legi stabileau condiţiile de muncă pentru femei, precum şi
limitarea abuzurilor din partea „marilor afacerişti",
fabricanţilor de medicamente, trusturilor sau
monopolurilor. Criticile aduse corupţiei guvernului au dus la
schimbarea „sistemului de privilegii", înlocuit treptat cu un
sistem de funcţionari publici profesionişti, şi chiar până la
ratificarea Amendamentului XVII, care prevedea alegerea
directă a senatorilor de către populaţie.
Paginile de încheiere ale textului juxtapun „Panica
pentru securitate" - spaima comunismului - şi mişcările
pentru drepturi civile - luptau pentru „Drepturi egale şi
tratament corect". Prima temă face aluzie la jurămintele de
credinţă, suspiciunea generalizată ş terorizarea multor
persoane din Departamentul de Stat şi a altora de către
senatorul republican Joseph R. McCarthy. Cea de a doua se
referă la denunţarea segregării în 1955 de către Curtea
Supremă şi la extinderea drepturilor civile în şcoli, în
autobuze, restaurante şi la obţinerea dreptului de vot. Susţi-
nere largă şi puternică a fost câştigată pentru acestea în
rândul tuturor comunităţilor, albi sau negri deopotrivă, în
toate regiunile ţării.

Această tendinţă a cauzat şi reacţii sălbatice din partea


poliţiei locale, a Consiliului Cetăţenilor Albi şi din partea Ku
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

Klux Klan, a mulţimilor şi a asasinilor. Văzând oameni negri


atacaţi cu câini poliţişti, cu furci, cu gaze lacrimogene, cu
bice şi bâte, întreaga naţiune americană a fost tulburată. La
fel şi atacarea caselor şi bisericilor negrilor, precum şi
asasinarea a sute de persoane, albi şi negri, care luptau
pentru drepturile civile.
Demonstraţiile au dus la Legea Drepturilor Civile din
1964 şi Legea Electorală din 1965.

ISTORICUL CENZURII
Atacurile la adresa manualului Ţara celor liberi, au avut
loc pe mai multe planuri, şi din diferite surse. Primul caz a
apărut la nivel de stat, în California, atacul venind din
partea Adunării Statului şi a inspectorului
Max Refferty. Controversa apăruse începând cu mai
1966 când un membru al Adunării Statului, John L. E. Collier,
a descris cartea drept „foarte dezagreabilă, distorsionată şi
inacceptabilă" anunţând că va face eforturi pentru a bloca
aprobarea cărţii. în favoarea părerilor lui Collier s-au
pronunţat şi membrii Adunării Charles Conrad şi Senatorul
de Stat, John G. Schmitz. Textul fusese criticat pentru
presupuse tendinţe internaţionaliste, pentru citarea unor
comunişti, descrierea Statelor Unite ca un tiran al lumii,
distorsionări ale istoriei, şi defăimarea „părinţilor naţiunii
americane". Liga pentru studierea manualelor, fosta Ligă
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

Naţională Americană Anti-Comunistă, acuza faptul că textul


încearcă mai mut „să manipuleze" decât să informeze.
De o notorietate specială a fost critica adusă de
inspectorul Rafferty, cum că textul ar fi „părtinitor cauzei
drepturilor civile", judecată ce avea la bază o critică a
textului construită de „vechiul său consilier, Emery Stoops,
un profesor de administraţie educaţională la Universitatea
California de Sud". Pe de altă parte, Collier susţinea că
părtinirea politică este în favoarea „negrilor", evitând să
menţioneze şi realizările obţinute de aceştia de-a lungul
timpurilor cu privire la drepturile lor. John Caughey,
profesor de istorie la Universitatea California din Los
Angeles (UCLA), a respins în mod special aceste acuzaţii,
subliniind anumite pasaje care făceau chiar referire la
„negri" şi la activităţile lor semnificative.
într-o critică detaliată apărută în ziarul diocezei catolice
din Brooklyn, New York, The Tabiet, Conrad denunţa lipsa
de imparţialitate a cărţii. „Autorii pur şi simplu ignoră
perioade întregi din istoria naţiunii noastre, întrucât se pare
că autorilor le displăcea filozofia politică a acelor perioade.
Pe de altă parte, pagini întregi sunt dedicate unor fleacuri."
Contestaţia sa deplângea excluderea din paginile cărţi ale
unor elemente importante, cum ar fi cele din timpul
administraţiilor Harding, Coolidge şi Hoover, sau descrierea
acestora ca fiind mai degrabă inactivi în funcţiile lor; „elevii
au dreptul să ştie că aceşti oameni considerau că guvernul
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

federal trebuie să intervină doar în cazuri de urgenţă, şi că


în perioade de prosperitate trebuie să fie reduse taxele şi
plătită datoria externă." Relativ la acestea, Conrad găsea
drept dezechilibrate referirile la administraţia Eisenhower şi
la reacţia sa în faţa comunismului. Tratamentul
comunismului a fost dezbătut de asemenea cu un interes
deosebit; nu este prezentat în niciun caz la fel de negativ ca
fascismul, mai ales în ceea ce priveşte atitudinea
compătimitoare faţă de comuniştii acuzaţi în Statele Unite,
dar şi în ceea ce priveşte lipsa unei prezentări a atrocităţilor
ruseşti în Ungaria, invadarea Finlandei iau cucerirea
Poloniei. „Aceasta este replica liberală celebră deja, care
lus{ine în mod fals că Stalin era un tiran, dar că de fapt
comunismul, sau măcar comunismul în Rusia, şi-ar fi
schimbat faţa şi poate fi acum privit cu încredere." Conrad
mai afirma că aceasta era în mod clar „o reflecţie a
sentimentelor şi părerilor lui... Caughey." Pentru a-şi susţine
afirmaţiile acestea, Conrad amintea faptul că acesta (n.a.
Caughey), ar fi refuzat să semneze jurământul de loialitate
în anii '50, lucru pentru care a fost concediat de la UCLA pe
timp de doi ani, până când a semnat în cele din urmă aşa
numitul jurământ de credinţă. Conrad de asemenea critica
omisiunea tragediei de la Pearl Harbour şi exagerarea cu
privire la victimele de la lliroşima, şi dedicarea a mai mult
de o pagină japonezilor „reţinuţi în tabere de detenţie".
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

Din cauza presiunii publice, Comisia de Stat pentru


Curriculum, a alcătuit un juriu format din reputaţi istorici
pentru a studia cartea precum şi criticile aduse. Lista de
propuneri de revizuire a juriului a fost înaintată autorilor.
Rafferty declara tot atunci că va recomanda Guvernatorului
Ronald Reagan să „oprească plăţile pentru exemplarele
cumpărate" în caz că nu sunt făcute revizuirile
recomandate.
în decembrie 1966, după ce au fost operate schimbările
solicitate, Max Rafferty a aprobat studierea manualului în
şcolile din California. Consiliul educaţional al statului a
aprobat-o în unanimitate, cartea urmând a fi studiată în
cursurile clasei a opta începând cu toamna lui 1967.
Un incident tangenţial de cenzură a avut loc la
convenţia Republicanilor Uniţi pentru California (RUC) în
mai 1967. Consiliul de guvernatori al acestei structuri a
ordonat eliminarea ultimilor două pagini ale unei cărţi ce se
vindea în sala în care avea loc conferinţa. Broşura de 60 de
pagini, Povestea din spatele cărţii Ţara celor liberi, de Ford
Sammis, era critică atât la adresa cărţii, cât şi la adresa
inspectorului Max Rafferty. Ultimele două pagini făceau
aluzii nu tocmai flatante la adresa lui Rafferty, care era
susţinut de importante grupuri la acea convenţie pentru
candidatura la Senat la alegerile din 1968. Schimbarea
abruptă în atitudinea lui Rafferty este comentată; el ar fi
spus: „Aproape că am reuşit de unul singur să aduc
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

asemenea schimbări substanţiale acestei cărţi. Cartea este


acum cu 500% mai bună decât acum un an, în mare parte
mulţumită eforturilor mele." (O conversaţie telefonică cu
cei doi autori în viaţă, John Hope Franklin şi Ernest R. May,
dezvăluia că erau nu „multe" ci „foarte puţine" schimbări în
paginile cărţii. Multe au fost respinse de
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ________________________________________________________________700 de cărţi interzise

autori, cum ar fi descrierea lui W. E. B. Du Bois drept


comunist".) Odată eliminate cele două pagini de la sfârşitul
cărţii lui Sammis, cartea a fost reintrodusă la vânzare în sala
de conferinţe, în ciuda unor critici la adresa lui Rafferty ce
rămăseseră în paginile textului.
Criticile lui Sammis aduse manualului Jara celor liberi,
se refereau în principal la cauza „drepturilor civile şi la
problema negrilor". Abordarea acestora era considerată
părtinitoare ideilor patriotismului şi liberalismului de
atunci.
în ciuda aprobării primite din partea consiliului de stat
pentru educaţie din California, şi a deciziei procurorului
general de a înainta cartea spre folosinţă, controversele au
continuat în toamna lui 1967. Conducerea şcolii Charter Oak
s-a declarat împotriva cărţii, pe 7 august, iar consiliul
director al şcolii i-a convocat pe profesorii implicaţi pentru a
decide o politică în privinţa cărţii respective. (Oficialii şcolii
descriau cartea drept „uşor de citit, ilustrată colorat şi bună
pentru a fi un instrument educaţional excelent dacă este
predată corespunzător".)
Atacuri la adresa manualului au apărut şi în alte şcoli
din California. Districtul Paso Robles a votat pentru
aprobarea cărţii în ciuda protestelor; districtul Downey a
refuzat să comande manualele, în ciuda sancţiunilor de la
nivel de stat; districtul Arcadia a adoptat o atitudine
similară cu cea a districtului Downey, consiliul educaţional
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

din districtul Tuolumne votând împotriva manualului


(Sonora). Richard Pland membru al consiliului districtului
Sonora descria cartea drept „negativistă. Este creată pentru
a lăuda un segment al ţării în dauna altuia... dărâmă în loc
să construiască... ca şi cum ar încerca să ne inducă un
sentiment de vină." în total, 14 districte şcolare au refuzat
să aprobe textul, dar până la mijlocul lunii decembrie, doar
trei - Downey, Fruitvale şi Allensworth -şi-au menţinut
poziţia. Până în ianuarie doar Downey rezista, consiliul şcolii
votând în unanimitate pe 8 ianuarie 1968 pentru a întări
decizia de respingere a cărţii recomandate de la nivel de
stat. Una dintre obiecţiile celor din consiliu era legată de
unghiul de interpretare a istoriei oferit de carte: „Elevii de
clasa a Vlll-a nu sunt pregătiţi să facă interpretări ale istoriei
- mai ales interpretări părtinitoare, fie ele liberale sau
conservatoare", însă şi faţă de conţinuturi au existat destule
obiecţii, de exemplu, „defăimarea eroilor noştri": Nathan
Hale şi David Crockett nu sunt nici măcar menţionaţi, la fel
cum nici faptele militare al generalilor George Patton sau
Omar Bradley. Discursul lui Patrick Henry este denumit
„tiradă", şi „Partida de ceai de la Boston" este descrisă ca o
scenă în care „o gloată de oameni deturnează navele
britanice". Pe 14 decembrie 1967, consiliul educaţional de
stat a decis să insiste pentru studierea cărţii în şcoli; la
mijlocul lunii ianuarie, districtul Downey a decis să conteste
în justiţie dreptul autorităţilor de la nivel de stat de a
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ________________________________________________________________700 de cărţi interzise

impune spre studie rea în şcoli anumite manuale sau


materiale. Districtul susţinea faptul că legea educaţiei nu
prevede manuale obligatorii pentru liceu.
Grupuri de părinţi şi persoane particulare şi-au exprimat
de asemenea părerea. „Părinţii îngrijoraţi din Rialto", pe 23
august 1967, au denunţat „numeroasele greşeli" şi absenţa
unor evenimente semnificative din istoria americană. în
Wheatland-Chili, trei localnici au cerut înlocuirea
manualului Jara celor liberi, pe motiv că acesta ar fi
„defăimat America". Districtul şcolar Santa-Paula a primit
de asemenea mai multe „apeluri din partea unor părinţi
îngrijoraţi". Părinţilor din Rialto li s-a spus < ,i şcoala nu are
de ales în privinţa manualelor pentru clasa a Vlll-a; solici-
tarea localnicilor din Wheatland-Chili a fost respinsă,
consiliul dând i re dit politicii de selecţie existente.
Un grup de cetăţeni, „Protestatari împotriva cărţii Jara
celor liberi", a luat naştere pentru a forţa excluderea din
lista de manuale din şcolile aparţinând de Orange County.
Grupul deja înaintase petiţii şi erau pregătiţi să prezinte
între „200 şi 300 de semnături" consiliului şcolii, pnta
grupului era de a obţine 10 000 de semnături. Acuzaţiile lor
susţineau că textul

... nu reuşeşte să descrie marile tradiţii ale Americii, de


exemplu, dragostea de ţară, individualismul puternic,
slăvirea lui Dumnezeu şi întreprinzătorii privaţi... şi acordă o
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

importanţă nepotrivită unor evenimente istorice minore,


îndoctrinează în favoarea colectivismului, ia în derâdere
justiţia americană, apără modele de gândire negativiste şi
promovează o propagandă străină de idealul american.

Mulţi părinţi şi-au exprimat nemulţumirea faţă de


respectivul manual, interzicându-le copiilor să ia parte la
lecţiile în care acesta era studiat. Obiecţiile lor susţineau că
acesta „nu constituie un portret real al istoriei acestei ţări"
şi că reprezenta „o viziune părtinitoare a istoriei şi o batjo-
cură la adresa credinţelor religioase americane". Copiii
respectivi au fost exmatriculaţi din cauza refuzului părinţilor
de a le permite participarea la cursuri; a fost înaintată o
plângere penală împotriva părinţilor pentru împiedicarea
copiilor să beneficieze de dreptul la educaţie. în aprilie
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ____________________________________________700 de cărţi interzise 1 ^

1968, părinţii unui copil au fost găsiţi vinovaţi, şi au fost


condamnaţi la zece zile de închisoare sau la plata unei
amenzi de 10 dolari. Verdictul de fapt le-a impus părinţilor
să îşi lase copiii să vină la şcoală. (Deznodământul celui de-
al doilea caz nu este cunoscut.)
Cu toate că David Shew în relatarea sa afirmă că Jara
celor liberi, este „folosită fără niciun fel de probleme în
Cleveland, Denver, Philadelphia, Kansas City, Detroit,
Washington şi Milwaukee,", Gerald Grant a descoperit un
caz explicit în afara graniţelor Californiei, în Columbus,
Ohio. Manualul a fost ţinta organizaţiei Let Freedom Ring,
care descris cartea drept nepatriotică şi comunistă, fapt
demonstrat şi de refuzul unuia dintre autori de a semna
jurământul de loialitate40. Mai mult, cartea predică „vina şi
ruşinea" faţă de trecutul Americii, şi mai mult, în mod
inacceptabil, nu include nicio poză cu Betsy Ross brodând
steagul american.
în ianuarie 1968, Asociaţia Naţională pentru Educaţie
relata, bazându-se pe un chestionar administrat pe 1 700 de
oficiali din domeniul educaţiei, a concluzionat că Jara celor
liberi a primit cele mai multe critici din partea publicului şi
a organizaţiilor. Studiul a întocmit de asemenea o listă cu
organizaţiile care au găsit potrivit să aducă „critici de-
structive", adică, să critice pentru a cauza dificultăţi mai
degrabă decât a ajuta. Societatea John Birch şi Sindicatul
Profesorilor au fost pe primele două locuri.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ____________________________________________700 de cărţi interzise 1 ^

Şaptesprezece profesori din California au contribuit la


elaborarea unui document de 45 de pagini, Manualul „Jara
celor liberi" şi criticii săi, în care au evaluat competenţele
celor mai importanţi critici ai cărţii - numai unul dintre ei
era istoric, dar un specialist în istoria Irlandei şi a Europei -
şi au analizat controversele referitoare la carte. Profesorii
au citat anumite pasaje din text care contraziceau criticile
aduse, atât în ce spuneau, cât şi în informaţiile pe care le
invocau. Câteva exemple sunt date în cele ce urmează:
• Răspunsul la acuzaţia de „comunism moderat": „îi
proslăveşte pe radicali şi pe comunişti, abordează cu
neatenţie documentele americane, promovează
internaţionalismul". Autorii scriau: „Comunismul părea mai
idealist decât fascismul sau nazismul. Scopul său se pare că
era să asigure fiecăruia ceea ce i se cuvine;
se presupunea că beneficiile sale ar ajunge la muncitori
mai degrabă decât la clasa elitelor şi a stăpânilor. Dar
comunismul nu acorda nicio valoare vreunei libertăţi, în
afara eliberării de lipsuri. Liderii comunişti credeau că
numai ei ştiu ce este bine pentru tot poporul, toate
celelalte partide erau suprimate. La fel şi bisericile.
Scrierile şi discuţiile erau controlate. Criticii erau în-
temniţaţi sau ucişi. Se făcea totul pentru a forţa oamenii să
accepte comunismul şi să se supună necondiţionat în faţa
liderilor de partid. în realitate, Rusia comunistă era un stat
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova ____________________________________________700 de cărţi interzise 1 ^

poliţienesc brutal la fel ca Italia lui Mussolini sau


Germania lui Hitler.
• Răspuns la acuzaţia că patrioţii sunt omişi: „Probabil
de aceea încă una din cuvântările sale legendare [ale lui
Patrick Henry41], „Daţi-mi libertatea, sau daţi-mi moartea"
este doar îngropată într-unui din discursurile lui Lyndon
Johnson..." Autorii scriau: „Discuţiile pe tema însemnătăţii
libertăţi au atins punctul culminant în anii 1760 şi 1770".
„Alte contribuţii din partea unor persoane includ şi ...
cuvântarea lui Patrick Henry „DAŢI-MI LIBERTATE SAU DAŢI-
MI MOARTE!"
• Răspuns la acuzaţia că evenimentele istorice sunt
defăimate: Criticii acuzau citatul: „Această scenă în care
mulţimea deturna vapoarele britanice în portul Boston, a
rămas în istorie sub mult mai fericitul nume de Ceaiul de le
Boston". Concluziile studiului spun: „... o mulţime deghizată
ca indieni Mohawk şi negrii s-a repezit către port şi au golit
342 de cufere mari de ceai foarte valoros". Samuel Eliot
Morison, Oxford History of the American People (New
York, 1965).
40
Practică prin care un om îşi atesta loialitatea faţă de naţiunea americană şi îşi declina
41
apartenenţa
Patrick Henry (1la736-1799) - om politic şi orator American, care s-a distins în tipul Războiului de
idealurile comuniste (n. tr.). Independenţă prin poziţia sa anti-britanică (n.tr.).
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

UN INTERVAL REZONABIL (DECENT INTERVAL)

Autor: Frank Snepp


Data şi locul primei publicări: 1977, Statele Unite şi
Canada Edituri: Random House şi Random House of
Canada, Ltd. Forma literară: nonficţiune

REZUMAT
O relatare din interior despre sfârşitul indecent al
Saigonului făcută de analistul şef pentru strategii al CIA
în Vietnam, subtitlul dezvoltat expune scopul aparent al lui
Frank Snepp în Decent Interval. O mare parte din scrierea
sa expune aspecte referitoare la strategii şi la evenimente
de pe câmpul de luptă de ambele părţi, atât din Vietnamul
de Nord cât şi din cel de Sud. De asemenea, mai aduce la
suprafaţă şi gândurile oamenilor care construiau aceste
strategii. Un punct important este intercalat printre aceste
relatări, şi anume naşterea politicii americane de război,
operaţiunile ei şi actorii principali din Saigon şi Washington.
Titlul Decent Interval se referă la acuzaţiile aduse de critici
împotriva consilierului preşedintelui Statelor Unite pe
probleme de securitate naţională, Henry Kissinger, referi-
toare la acordul de încetare a focului din ianuarie 1973:
„cum că Kissinger nu ar fi dorit cu adevărat ca el să
funcţioneze, ci că încerca, prin caracterul său neclar şi
instabil, să asigure un «interval rezonabil» între retragerea
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

trupelor americane şi o bătălie finală şi mortală între cele


două taberi vietnameze".
Autorul însuşi este şi el un actor în aceste evenimente,
după cum ne-o arată şi subtitlul. Pe parcursul romanului,
acesta îşi expune atitudinile şi activităţile; el este însă mai
mult observatorul şi comentatorul de la faţa locului, „locul"
fiind unul din etajele superioare ale Ambasadei SUA la
Saigon, unde CIA îşi avea birourile. Perioada de timp la care
face referire textul este cea din octombrie 1972 până în 30
aprilie 1975, data la care decolează ultimul elicopter de
evacuare.
Până în octombrie 1972, trupele americane erau deja în
mare parte retrase din Vietnam. „Vietnamizarea", adică
transferul de responsabilităţi pentru administrarea şi
protecţia ţării către sud-vietnamezi, constituia baza politicii
americane. în ciuda acestei politici, Statele Unite, prin
ambasadorul şi şeful biroului CIA, care au „penetrat şi
manipulat" guvernul preşedintelui sud-vietnamez Thieu,
încă aveau controlul asupra situaţiei.
La 28 ianuarie 1973, intră în vigoare un acord de
încetarea a focului. Semnat la Paris de secretarul de stat al
Statelor Unite William Rogers, acesta fusese negociat de
Henry Kissinger încă din 1969. Tratatul conţinea
imperfecţiuni semnificative. Rămâneau nerezolvate atât
aspecte politice, cât şi militare. Problema care se punea în
legătură cu desemnarea unei autorităţi pentru Vietnamul
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

de Sud rămânea ignorată, cu toate că se prevedea un proces


de evoluţie politică. Fuseseră de asemenea omise aspecte
tehnice vitale pentru implementarea efectivă a acordului de
pace: nu fusese desemnat controlul asupra teritoriilor
disputate; lipsea o dată precisă de la care să înceapă acest
control; lipsea o decizie pentru asigurarea unei limitări
„legale" în cazul aprovizionării şi reînarmării trupelor
comuniste din Vietnamul de Sud. Strategia post război de
„echilibru", menită să aducă ostilităţile la un punct mort şi
să forţeze o atitudine de acceptare de către ambele părţi, a
fost dezechilibrată încă de la început. „Kissinger nu a avut
nici o clipă în mod serios intenţia de a lua în considerare
varianta de a promova un acord real de coalizare. Dacă ar fi
făcut aşa, ar fi însemnat abandonarea idealului unui
Vietnam de Sud fără comunişti, ideal faţă de care el şi Nixon
rămâneau devotaţi".
în umbra acestor imperfecţiuni, stăteau unele ce ţineau
chiar de acest proces. Atât Kissinger, cât şi Nixon,
„continuau să îl bombardeze pe preşedintele Thieu cu
ameninţări şi promisiuni într-un efort neobosit de a-l face
obedient". După ce Thieu a fost cu greu convins, Kissinger
nu l-a mai informat de schimbările operate asupra
documentului ce intra în vigoare în mod efectiv. în timpul
negocierilor, Kissinger a ţinut secrete angajamentele faţă de
ambele părţi combatante: menţinerea susţinerii din partea
SUA pentru Vietnamul de Sud; suspendarea zborurilor de
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

recunoaştere deasupra Vietnamului de Nord şi retragerea


tuturor tehnicienilor americani în decurs de un an. Dacă
vreunul din angajamente faţă una dintre părţile combatante
ar fi fost cunoscut de cealaltă, sau de poporul american,
fiecare şi-ar fi retras susţinerea şi ar fi pus la îndoială
capacităţile diplomatice ale lui Kissinger.
Pe măsură ce evenimentele se succedau, de la
manevrele pentru stabilirea unui acord de încetare a
focului, până la colapsul final al Vietnamului de Sud şi la
evacuarea americană, trei personaje sunt portretizate într-o
lumină negativă. După cum a fost sugerat în discuţia despre
acordul de încetare a focului, Kissinger, care fusese avansat
la postul de
UN INTERVAL REZONABIL (DECENT INTERVAL)

Autor: Frank Snepp


Data şi locul primei publicări: 1977, Statele Unite şi
Canada Edituri: Random House şi Random House of
Canada, Ltd. Forma literară: nonficţiune

REZUMAT
O relatare din interior despre sfârşitul indecent al
Saigonului făcută de analistul şef pentru strategii al CIA
în Vietnam, subtitlul dezvoltat expune scopul aparent al lui
Frank Snepp în Decent Interval. O mare parte din scrierea
sa expune aspecte referitoare la strategii şi la evenimente
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

de pe câmpul de luptă de ambele părţi, atât din Vietnamul


de Nord cât şi din cel de Sud. De asemenea, mai aduce la
suprafaţă şi gândurile oamenilor care construiau aceste
strategii. Un punct important este intercalat printre aceste
relatări, şi anume naşterea politicii americane de război,
operaţiunile ei şi actorii principali din Saigon şi Washington.
Titlul Decent Interval se referă la acuzaţiile aduse de critici
împotriva consilierului preşedintelui Statelor Unite pe
probleme de securitate naţională, Henry Kissinger, referi-
toare la acordul de încetare a focului din ianuarie 1973:
„cum că Kissinger nu ar fi dorit cu adevărat ca el să
funcţioneze, ci că încerca, prin caracterul său neclar şi
instabil, să asigure un «interval rezonabil» între retragerea
trupelor americane şi o bătălie finală şi mortală între cele
două taberi vietnameze".
Autorul însuşi este şi el un actor în aceste evenimente,
după cum ne-o arată şi subtitlul. Pe parcursul romanului,
acesta îşi expune atitudinile şi activităţile; el este însă mai
mult observatorul şi comentatorul de la faţa locului, „locul"
fiind unul din etajele superioare ale Ambasadei SUA la
Saigon, unde CIA îşi avea birourile. Perioada de timp la care
face referire textul este cea din octombrie 1972 până în 30
aprilie 1975, data la care decolează ultimul elicopter de
evacuare.
Până în octombrie 1972, trupele americane erau deja în
mare parte retrase din Vietnam. „Vietnamizarea", adică
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

transferul de responsabilităţi pentru administrarea şi


protecţia ţării către sud-vietnamezi, constituia baza politicii
americane. în ciuda acestei politici, Statele Unite, prin
ambasadorul şi şeful biroului CIA, care au „penetrat şi
manipulat" guvernul preşedintelui sud-vietnamez Thieu,
încă aveau controlul asupra situaţiei.
La 28 ianuarie 1973, intră în vigoare un acord de
încetarea a focului. Semnat la Paris de secretarul de stat al
Statelor Unite William Rogers, acesta fusese negociat de
Henry Kissinger încă din 1969. Tratatul conţinea
imperfecţiuni semnificative. Rămâneau nerezolvate atât
aspecte politii e, cât şi militare. Problema care se punea în
legătură cu desemnarea unei autorităţi pentru Vietnamul
de Sud rămânea ignorată, cu toate că se prevedea un proces
de evoluţie politică. Fuseseră de asemenea omise .ispecte
tehnice vitale pentru implementarea efectivă a acordului de
pare: nu fusese desemnat controlul asupra teritoriilor
disputate; lipsea o dată precisă de la care să înceapă acest
control; lipsea o decizie pentru .isigurarea unei limitări
„legale" în cazul aprovizionării şi reînarmării trupelor
comuniste din Vietnamul de Sud. Strategia post război de
„echilibru", menită să aducă ostilităţile la un punct mort şi
să forţeze o atitudine de acceptare de către ambele părţi, a
fost dezechilibrată încă de la început. „Kissinger nu a avut
nici o clipă în mod serios intenţia de a lua în considerare
varianta de a promova un acord real de coalizare. Dacă ar fi
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

făcut aşa, ar fi însemnat abandonarea idealului unui


Vietnam de Sud fără comunişti, ideal faţă de care el şi Nixon
rămâneau devotaţi".
în umbra acestor imperfecţiuni, stăteau unele ce ţineau
chiar de acest proces. Atât Kissinger, cât şi Nixon,
„continuau să îl bombardeze pe preşedintele Thieu cu
ameninţări şi promisiuni într-un efort neobosit de a-l face
obedient". După ce Thieu a fost cu greu convins, Kissinger
nu l-a mai informat de schimbările operate asupra
documentului ce intra în vigoare în mod efectiv. în timpul
negocierilor, Kissinger a ţinut secrete angajamentele faţă de
ambele părţi combatante: menţinerea susţinerii din partea
SUA pentru Vietnamul de Sud; suspendarea zborurilor de
recunoaştere deasupra Vietnamului de Nord şi retragerea
tuturor tehnicienilor americani în decurs de un an. Dacă
vreunul din angajamente faţă una dintre părţile combatante
ar fi fost cunoscut de cealaltă, sau de poporul american,
fiecare şi-ar fi retras susţinerea şi ar fi pus la îndoială
capacităţile diplomatice ale lui Kissinger.
Pe măsură ce evenimentele se succedau, de la
manevrele pentru stabilirea unui acord de încetare a
focului, până la colapsul final al Vietnamului de Sud şi la
evacuarea americană, trei personaje sunt portretizate într-o
lumină negativă. După cum a fost sugerat în discuţia despre
acordul de încetare a focului, Kissinger, care fusese avansat
la postul de
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Secretar de Stat în 1973, este primul dintre aceste


personaje. Două trăsături particulare sunt exprimate în
principal: „puternica înclinaţie către a poza în maestrul
virtuoz", încăpăţânarea sa de a executa personal tot ce era
de făcut, lucru ce a condus la omiterea delegării
responsabilităţilor de supraveghere pentru activităţile din
Vietnam; şi „dependenţa sa faţă de secretomanie". Nu a
fost sincer faţă de Thieu şi nici faţă de alţi oficiali din
Vietnamul de Sud, ba mai mult, nici nu a dezvăluit în faţa
Congresului angajamentele pe care le-a luat (care necesitau
aprobarea Congresului). Nu are niciun fel de încredere în
evaluările CIA care vin în dezacord cu opiniile sale; în lunile
ce urmează, în ciuda faptului că, de fapt, contrariul era
evident, a continuat să susţină o poziţie potrivit căreia poa-
te fi obţinut un armistiţiu care să implice URSS şi China.
Acuzându-şi criticii de egoism, Kissinger este descris drept
fiind „inflexibil asupra multor aspecte - şi intolerant în
dezbateri". Aceste atribute au determinat întârzieri
semnificative în iniţierea procedurilor de evacuare, condu-
când la haosul ultimelor zile, şi la neîndeplinirea obligaţiilor
„morale" faţă de vietnamezii care au lucrat pentru oficialii
americani.
La cinci luni după acordul de încetare a focului, în iunie
1973, Graham Martin a devenit ambasadorul Statelor Unite
la Saigon, desemnat fiind chiar de Kissinger. Personalitatea
şi trăsăturile sale de caracter combinate cu percepţiile şi
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

părerile sale sunt văzute drept contraproductive pentru


operaţiunile Ambasadei şi drept handicapuri pentru
misiunea finală: evacuarea. Având o încredere de neclintit
în forţele proprii, conştient de statutul său, solicita ca rangul
său ierarhic să fie respectat întocmai; era susceptibil la cel
mai mărunt afront, şi „purta pică" oricui nu i se subordona,
transferându-i pe cei care îi puneau la îndoială opiniile sau
hotărârile. Folosea înşelăciunea pentru a-şi atinge scopurile
atât în faţa Congresului, cât şi în faţa presei. Anticomunist
fervent, a căutat ajutor suplimentar pentru a „consolida"
armata şi guvernul lui Thieu, ascunzându-le slăbiciunile şi
greşelile, pentru a convinge Congresul că o asemenea
poziţie merită susţinută. Crezând în continuare în
probabilitatea unei păci negociate, alături de Kissinger,
ignora cu obstinaţie realităţile care contraziceau această
probabilitate.
Thomas Polgar, şeful delegaţiei CIA, superiorul direct al
lui Snepp, este de asemenea identificat drept o victimă în
faţa convingerii că un ajutor adiţional pentru Vietnamul de
Sud şi o pace negociată ar fi fost iminente. în mod similar, el
ignora dovezile care veneau în contradicţie cu aceste păreri.
în ciuda puternicelor păreri anticomuniste, maghiar la
origine, Polgar a fost înşelat de delegaţia Comisiei
Internaţionale de Control şi Supraveghere din Ungaria;
organizaţia comunistă primea informaţii de la el, se pare în
rolul acesteia de intermediar în relaţia cu Vietnamul de
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Nord, alimentându-l la rândul ei pe Polgar cu informaţii


false care îi întăreau opiniile greşite.
Centrul atenţiei pentru aproape întregul text este
ofensiva finală, în etapele ei succesive, a forţelor nord-
vietnameze de la mijlocul lui decembrie 1974 până în aprilie
1975 şi retragerea şi iminenta înfrângere a armatelor sud-
vietnameze. Simultan, Snepp oferă detalii pe larg despre
experienţele din timpul evacuării americane.
Sunt relatate două imagini semnificative. Liderii nord-
vietnamezi planifică minuţios ofensiva militară, stabilind
toate detaliile şi variantele. Informaţii culese din memoriile
generalului Van Tien Dung, comandantul armatelor nord-
vietnameze, arată consultări şi evaluări precise şi frecvente
pentru adaptarea strategiilor la situaţia dinamică. în
contrast, conducerea sud-vietnameză, cu toate că anticipa
un atac, se afla într-o stare reactivă. Planificarea era
generală; deciziile erau întârziate, în parte datorită faptului
că liderii operau după o „viziune împrumutată" (mai exact,
dependenţa de Statele Unite), în parte, din cauza lipsei de
coordonare şi a statutului lor ameninţat de eventuale
variante de reacţie. Deciziile nu păreau a fi bazate pe
analiza capacităţii de a realiza o anumită strategie sau alta.
Situaţia militară era de asemenea marcată de faptul că
aveau loc schimbări contradictorii de strategii în mijlocul
desfăşurării acestora. înfrângerea armatei sud-vietnameze a
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

fost cauzată şi de caracterul corupt şi ineficient al unor


comandanţi.
Temându-se că Saigonul va fi înconjurat şi izolat, lăsând
cele mai importante divizii în spatele liniei inamice, Thieu a
ordonat retragerea către noile poziţii. în condiţiile acestea,
rezultatul a fost devastator. Când Dung a înţeles ce se
întâmplă, a început să facă mutările câştigătoare pentru a
profita de situaţia creată. Două divizii au fost izolate; o alta
înconjurată în timp ce încerca să apere oraşele de pe coasta
de nord-est. Evacuarea acestor oraşe, în zona de la nord de
Saigon, în mod special Danang, a fost sub semnul haosului
şi a sfârşit dezastruos. Aceste evenimente aveau loc în
martie 1975.
„Idele lui Marte" nu au fost însă un avertisment
suficient de serios pentru Saigon. Anticipând că situaţia
gravă va convinge în sfârşit Congresul să aloce noile
ajutoare solicitate şi că se pot purta negocieri pentru a
împiedica un nou atac, ambasadorul Martin a împiedicat
acţiunile de evacuare a oraşului. Cu toate că războiul se
încinsese pe la începutul lunii aprilie în jurul Saigonului, nici
măcar oficialii de la Washington nu au intensificat presiunile
asupra ambasadorului Martin pentru a pune în scenă
evacuarea oraşului până la mijlocul lui aprilie. Martin care
întârziase eforturile de evacuare, e ezitant în continuare,
ceea ce a dus la panică şi haos.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Eroii lui Snepp sunt oamenii care au muncit în ciuda


ordinelor de amânare şi şi-au concentrat energiile şi
imaginaţia pentru a crea un plan de evacuare şi de a-l pune
în aplicare. Printre alţii, îl apreciază pe generalul Homer
Smith şi pe colonelul Bill Legro, şeful Biroului Ataşatului
pentru Apărare, şi personalul acestuia. De asemenea, tot
eroi sunt consideraţi şi nenumăraţii oameni care şi-au pus
viaţa în pericol pentru a iniţia (uneori ignorând ordine) şi a
efectua procesul de evacuare, incluşi fiind aici personalul
ambasadei şi alţii. Lăudaţi sunt de asemenea piloţii de
elicopter care au zburat încontinuu în ciuda presiunilor,
ajutând la evacuare alături de cei din Marină.
Cartea propune, de asemenea, două probleme care
reies din aceste evenimente. Kissinger stabileşte o poziţie
moral-politică: era convins că Statele Unite trebuiau să îşi
arate susţinerea pentru Vietnamul de Sud ca „dovadă a
prestigiului american peste hotare"; el adăuga că în caz con-
trar, alte naţiuni, de exemplu Israelul, i-ar pune la îndoială
consecvenţa. Citându-I dintr-o conferinţă de presă: „Este şi
o problemă morală pentru Statele Unite, aceea de a decide
dacă atunci când un aliat al Statelor Unite de peste zece ani
hotărăşte să se apere singur, Statele Unite trebuie să ia
deciziile pentru el, întrerupându-i ajutoarele."
O a doua problemă este amintită de nenumărate ori pe
parcursul textului: Care era responsabilitatea Statelor Unite
de a-i proteja pe sud-vietnamezii care au lucrat îndeaproape
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

cu ambasada, cu CIA, şi cu alte organisme? Mulţi


comentatori, incluzându-l pe Snepp, simţeau o obligaţie
morală profundă de a-i evacua şi pe aceşti asociaţi şi
prieteni -„oamenii noştri" - pentru a-i salva de eventualele
abuzuri din partea comuniştilor. Alţii erau netulburaţi;
personalul asociat putea fi lăsat să se apere singur odată cu
plecarea americanilor. Mai mult, unii, precum Polgar, indus
în eroare de speranţe deşarte, i-a pus în şi mai mare pericol
pe colaboratorii apropiaţi prin amânarea evacuării. într-
adevăr, acesta a fost dezastrul real menţionat mai devreme.
în timp ce dezastrul apropiat fusese evitat odată cu
evacuarea americană, mulţi dintre aceşti sud-vietnamezi au
rămas în urmă din cauza amânării procedurilor de evacuare
din partea oficialilor de la Washigton şi Saigon. Nu mai era
timp.
ISTORICUL CENZURII
într-o postfaţă la textul propriu-zis, Snepp dezvăluie
„cosmetizarea şi ascunderea evenimentelor" de către
Administraţia americană; îi nominalizează în special pe
Kissinger, Polgar şi Martin în acest context. Lui Snepp i se
cere să completeze un document, care în realitate însemna
oprirea evacuării „din cauza acţiunilor inamice la faţa
locului". Refuză să-l semneze. Fiindu-i interzis să realizeze o
„evaluare reală a pagubelor", criticat pentru faptul că a
prezentat un „comentariu detaliat asupra a ceea ce se
întâmplase", realizând că cenzura CIA i-ar fi oprit intenţia de
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

a dezvălui ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în Vietnam,


Snepp ia o decizie radicală:
Din cauza atacurilor continue la adresa integrităţii mele,
şi a ezitărilor de a vorbi sincer despre problema
vietnameză... am luat hotărârea de a nu preda manuscrisul
către CIA pentru examinare şi cenzură, aşa cum erau obligaţi
să facă toţi autorii foşti angajaţi ai CIA. După părerea mea,
dacă CIA poate să permită „scurgeri" oficiale către presă
pentru a-şi cosmetiza rolul în Vietnam, atunci înseamnă că
şi-a pierdut dreptul de a mă cenzura pe mine din motive de
securitate sau interes naţional.
Pregătirile pentru publicarea romanului Decent Interval
au fost făcute în secret; cartea a apărut în noiembrie 1977.
în februarie 1978, Departamentul de Justiţie al Statelor
Unite a depus o plângere civilă împotriva lui Frank Snepp,
pe motivul unei încălcări de contract, adică, o încălcare a
angajamentului semnat de toţi angajaţii CIA de a „nu
publica niciun fel de informaţii sau materiale referitoare la
activităţile CIA, atât în timpul cât şi după perioada de anga-
jare în cadrul CIA, fără acordul prealabil al instituţiei". O
clauză adiţională prevedea şi necesitatea de a nu
deconspira niciun fel de informaţie clasificată referitoare la
CIA. Departamentul de Justiţie al SUA a încercat să obţină
dreptul de a verifica orice text înaintea publicării şi a
solicitat daune - prin confiscarea redevenţelor din vânzarea
cărţii. Drept răspuns, Snepp a depus o plângere potrivit
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

căreia decizia i-ar încălca drepturile prevăzute în Primul


Amendament, fiind vorba de un caz de „restricţii a priori
asupra libertăţii de exprimare".
de evacuare a oraşului. Cu toate că războiul se încinsese
pe la începutul lunii aprilie în jurul Saigonului, nici măcar
oficialii de la Washington nu au intensificat presiunile
asupra ambasadorului Martin pentru a pune în scenă
evacuarea oraşului până la mijlocul lui aprilie. Martin care
întârziase eforturile de evacuare, e ezitant în continuare,
ceea ce a dus la panică şi haos.
Eroii lui Snepp sunt oamenii care au muncit în ciuda
ordinelor de amânare şi şi-au concentrat energiile şi
imaginaţia pentru a crea un plan de evacuare şi de a-l pune
în aplicare. Printre alţii, îl apreciază pe generalul Homer
Smith şi pe colonelul Bill Legro, şeful Biroului Ataşatului
pentru Apărare, şi personalul acestuia. De asemenea, tot
eroi sunt consideraţi şi nenumăraţii oameni care şi-au pus
viaţa în pericol pentru a iniţia (uneori ignorând ordine) şi a
efectua procesul de evacuare, incluşi fiind aici personalul
ambasadei şi alţii. Lăudaţi sunt de asemenea piloţii de
elicopter care au zburat încontinuu în ciuda presiunilor,
ajutând la evacuare alături de cei din Marină.
Cartea propune, de asemenea, două probleme care
reies din aceste evenimente. Kissinger stabileşte o poziţie
moral-politică: era convins că Statele Unite trebuiau să îşi
arate susţinerea pentru Vietnamul de Sud ca „dovadă a
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

prestigiului american peste hotare"; el adăuga că în caz con-


trar, alte naţiuni, de exemplu Israelul, i-ar pune la îndoială
consecvenţa. Citându-I dintr-o conferinţă de presă: „Este şi
o problemă morală pentru Statele Unite, aceea de a decide
dacă atunci când un aliat al Statelor Unite de peste zece ani
hotărăşte să se apere singur, Statele Unite trebuie să ia
deciziile pentru el, întrerupându-i ajutoarele."
O a doua problemă este amintită de nenumărate ori pe
parcursul textului: Care era responsabilitatea Statelor Unite
de a-i proteja pe sud-vietnamezii care au lucrat îndeaproape
cu ambasada, cu CIA, şi cu alte organisme? Mulţi
comentatori, incluzându-l pe Snepp, simţeau o obligaţie
morală profundă de a-i evacua şi pe aceşti asociaţi şi
prieteni -„oamenii noştri" - pentru a-i salva de eventualele
abuzuri din partea comuniştilor. Alţii erau netul buraţi;
personalul asociat putea fi lăsat să se apere singur odată cu
plecarea americanilor. Mai mult, unii, precum Polgar, indus
în eroare de speranţe deşarte, i-a pus în şi mai mare pericol
pe colaboratorii apropiaţi prin amânarea evacuării. într-
adevăr, acesta a fost dezastrul real menţionat mai devreme.
în timp ce dezastrul apropiat fusese evitat odată cu
evacuarea americană, mulţi dintre aceşti sud-vietnamezi au
rămas în urmă din cauza amânării procedurilor de evacuare
din partea oficialilor de la Washigton şi Saigon. Nu mai era
timp.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

ISTORICUL CENZURII
într-o postfaţă la textul propriu-zis, Snepp dezvăluie
„cosmetizarea şi ascunderea evenimentelor" de către
Administraţia americană; îi nominalizează în special pe
Kissinger, Polgar şi Martin în acest context. Lui Snepp i se
cere să completeze un document, care în realitate însemna
oprirea evacuării „din cauza acţiunilor inamice la faţa
locului". Refuză să-l semneze. Fiindu-i interzis să realizeze o
„evaluare reală a pagubelor", criticat pentru faptul că a
prezentat un „comentariu detaliat asupra a ceea ce se
întâmplase", realizând că cenzura CIA i-ar fi oprit intenţia de
a dezvălui ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în Vietnam,
Snepp ia o decizie radicală:
Din cauza atacurilor continue la adresa integrităţii mele,
şi a ezitărilor de a vorbi sincer despre problema
vietnameză... am luat hotărârea de a nu preda manuscrisul
către CIA pentru examinare şi cenzură, aşa cum erau obligaţi
să facă toţi autorii foşti angajaţi ai CIA. După părerea mea,
dacă CIA poate să permită „scurgeri" oficiale către presă
pentru a-şi cosmetiza rolul în Vietnam, atunci înseamnă că
şi-a pierdut dreptul de a mă cenzura pe mine din motive de
securitate sau interes naţional.
Pregătirile pentru publicarea romanului Decent
Interval au fost făcute în secret; cartea a apărut în
noiembrie 1977.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

în februarie 1978, Departamentul de Justiţie al Statelor


Unite a depus o plângere civilă împotriva lui Frank Snepp,
pe motivul unei încălcări de contract, adică, o încălcare a
angajamentului semnat de toţi angajaţii CIA de a „nu
publica niciun fel de informaţii sau materiale referitoare la
activităţile CIA, atât în timpul cât şi după perioada de anga-
jare în cadrul CIA, fără acordul prealabil al instituţiei". O
clauză adiţională prevedea şi necesitatea de a nu
deconspira niciun fel de informaţie clasificată referitoare la
CIA. Departamentul de Justiţie al SUA a încercat să obţină
dreptul de a verifica orice text înaintea publicării şi a
solicitat daune - prin confiscarea redevenţelor din vânzarea
cărţii. Drept răspuns, Snepp a depus o plângere potrivit
căreia decizia i-ar încălca drepturile prevăzute în Primul
Amendament, fiind vorba de un caz de „restricţii a priori
asupra libertăţii de exprimare".
In timpul procesului, avocaţii guvernamentali au
argumentat că încrederea şi respectul faţă de CIA au avut de
suferit prin faptul că Snepp a publicat cartea fără a solicita
permisiunea. Mai mult, ca reacţie la opiniile lui Snepp cum
că nu ar fi fost aduse prejudicii legate de siguranţa na-
ţională, guvernul susţinea că CIA, şi nu un individ, are
dreptul de a decide dacă a fost adus un asemenea
prejudiciu. Declaraţia lui Snepp care susţinea că nu ar fi fost
vorba de un prejudiciu adus siguranţei naţionale a rămas
necontestată.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

în iunie 1978, judecătorul tribunalului districtual al


Statelor Unite, Divizia de Est a statului Virginia, Owen R.
Lewis a considerat că Snepp a încălcat „în mod voluntar,
deliberat şi în secret" contractul cu CIA şi acordul de
confidenţialitate. Publicarea manuscrisului a „cauzat
pierderi ireparabile Statelor Unite", l-au fost interzise
încălcări viitoare al acordului de confidenţialitate şi i-au fost
confiscate veniturile din vânzarea cărţii (aproximativ 60 000
de dolari potrivit lui Robert L. Bernstein, preşedintele
editurii Random House). Astfel, problema încălcării
contractului a înlăturat-o pe cea legată de dezvăluirea de
informaţii clasificate, subliniind dreptul CIA de a cenzura
orice manuscris înaintea publicării.
Decizia Curţii de Apel (judecătorii Harrison L. Winter, J.
Dickson Phillips şi Walter Hoffman) din martie 1979 a
coincis cu cea precedentă cu referire la încălcarea
contractului şi la dreptul CIA de a cenzura orice material
înaintea publicării, şi a susţinut viitoarele obligaţii de
respectare a acestei decizii. însă, a respins confiscarea
veniturilor, argumentând că aceasta ar fi fost o pedeapsă
nepotrivită. Asemenea despăgubiri ar fi fost necesare
numai în cazul în care Snepp ar fi deconspirat informaţii
clasificate. „Cu alte cuvinte, instanţa a considerat că
obligaţiile lui Snepp se refereau doar la a păstra
confidenţialitatea materialelor clasificate".
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

în februarie 1980, Curtea Supremă a Statelor Unite, la


solicitarea lui Snepp de a examina decizia Curţii de Apel
care reitera validitatea contractului cu CIA, a reacţionat la
solicitare cu o adresă nesemnată; decizia era de a nu
accepta în mod oficial cererea de examinare a deciziei Curţii
de Apel. Constrângerile asupra angajaţilor CIA au fost
menţinute: acordul de confidenţialitate este un contract ce
poate fi executat prin apel în justiţie care se aplică atât în
cazul informaţiilor clasificate cât şi în cel al informaţiilor
neclasificate. Snepp „şi-a încălcat în mod deliberat şi în se-
cret obligaţiile de a prezenta orice material pentru cenzură
înainte de publicare"; un fost agent CIA nu se poate baza pe
propria judecată în privinţa „informaţiilor care pot veni în
detrimentul „poziţiei generale a
CIA asupra a ceea ce se poate expune şi ce nu, din
sursele clasificate sau confidenţiale". Mai mult, decizia
Curţii de Apel a fost anulată, hotărârea de confiscare a
veniturilor provenite din vânzarea cărţii fiind din nou
adoptată.
Opinia contradictorie venită din partea judecătorului
John Paul Stevens (susţinută şi de judecătorii William J.
Brennan Jr. şi Thurgood Marshall) susţinea faptul că „scopul
acordului de confidenţialitate al CIA nu era de a acorda CIA
dreptul de a cenzura părerile critice ale angajaţilor săi, ci
doar de a se asigura că informaţii clasificate şi secrete nu
sunt dezvăluite..." Mai mult, el a argumentat faptul că a
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

acorda guvernului dreptul asupra profitului lui Snepp era


„fără precedent şi o pedeapsă prea drastică". Judecătorul
Stevens a adăugat că decizia instanţei nu era prevăzută de
niciun statut, contract sau de Codul civil.
Instanţa nu m-a convins că o analiză a raţiunii pe care s-
a bazat acţiunea este exclusă în cazul contractului lui Snepp
care prevede cenzura prealabilă publicării. La fel ca orice
angajator, CIA are interesul serios de a proteja anumite
tipuri de informaţii; în acelaşi timp, de cealaltă parte,
angajatul CIA are interesul de a-şi păstra o serie cât mai
largă de oportunităţi de angajare (inclusiv cea de scriitor), şi
de a-şi proteja drepturile prevăzute de Primul
Amendament. Interesul public rezidă în a adopta o decizie
potrivită care să menţină scopul activităţilor de informaţii
ale CIA, dar fără a împiedica libera circulaţie a informaţiilor
neclasificate. Când Guvernul încearcă să impună o restricţie
dură asupra libertăţii angajatului, cu toate că se acceptă
faptul că obiectivul pentru care acordul a fost semnat -
confidenţialitatea informaţiilor clasificate - nu a fost
compromis, instanţa ar putea fi convinsă că acest caz nu
este unul în care trebuie invocat contractul.
Acest caz a fost primul care a făcut să devină ilegal
pentru un oficial al serviciilor secrete americane să publice
orice fel de informaţii, secrete sau nu, care au fost culese
din surse oficiale.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Ca reacţie la decizia Curţii Supreme, Snepp a solicitat o


nouă audiere pentru a se prezenta argumentele. Aceasta a
fost respinsă în aprilie 1980. La 21 august 1980, Anthony
Lewis a declarat că Snepp plătise o amendă de 116 658 de
dolari către guvern - adică tot ce câştigase. Mai datora încă
24 000 de dolari, pe care urma să-i obţină dintr-un
împrumut.
La 3 martie 1980, la nicio lună de la decizia Curţii
Supreme împotriva lui Frank Snepp, Departamentul de
Justiţie l-a dat în judecată pe
John R. Stockwell, încercând să confişte profiturile pe
care le-a obţinut din cartea In Search of Enemies, a CIA
Story. Aceasta acuza CIA că ar fi minţit în faţa Congresului şi
a publicului referitor la activităţile militare secrete din
Angola între 1975-76. Stockwell, fost angajat al CIA, fusese
şeful misiunii în Angola. Cartea fusese publicată în 1978.
Dată fiind decizia Curţii Supreme împotriva lui Snepp, la
25 iulie Stockwell a acceptat să cedeze toate profiturile
obţinute de la acea dată de pe urma cărţii, guvernul
permiţându-i să păstreze încasările trecute, de 40 000 de
dolari, pe care îi cheltuise deja. Stockwell care nu a recu-
noscut că ar fi încălcat acordul de confidenţialitate, a admis
să înainteze viitoare manuscrise către cenzura CIA.
CIA l-a atacat de asemenea pe Philip Agee, pentru
profiturile realizate de pe urma a două din cărţile sale, Dirty
Work: The CIA in Western Europe şi Dirty Work II: The
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

CIA in Africa (Inside the Company: CIA Diary nu a fost


inclusă în plângere). Departamentul de Justiţie a hotărât la
mijlocul lui februarie să oprească publicarea cărţii Dirty
Work II, realizând apoi că era deja disponibilă în librării în
Washington.

VÂNĂTORUL DE SPIONI (SPYCATCHER)

Autor: Peter Wright


Data şi locul publicării iniţiale: 1987, Australia; 1987,
Statele Unite Edituri: WiHiam Heinemann; Viking Forma
literară: autobiografie

REZUMAT
Având ca subtitlu „Autobiografia sinceră a unui ofiţer de
informaţii", Spycatcher relatează activităţile diviziei MI5,
„Serviciul de Securitate" al Marii Britanii, având în centru
rolul jucat de Peter Wright. Menirea de bază a MI5 este
aceea de structură de contrainformaţii, spre deosebire de
misiunea serviciilor secrete în străinătate, MI6, denumită şi
„Serviciile Secrete". Deşi iniţialele Ml vin de la Military
Information (Informaţii Militare), MI5 este condusă exclusiv
de civili.
Wright a fost cooptat în cadrul serviciului în 1955, pe
postul de cercetător ştiinţific şi a lucrat ca agent al MI5 din
1955 până în 1976. La prima sa evaluare, Wright a constatat
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

că serviciile erau în mod evident depăşite din punct de


vedere tehnologic, necesitând noi tehnici de ascultare de la
distanţă. Primul său proiect, un microfon sofisticat, a
constituit baza pentru reputaţia sa excelentă. Succesul a
fost continuat prin dezvoltarea de noi dispozitive
funcţionale. El descrie anii '50, drept „ani de distracţie",
relatând o serie de incidente legate de spionaj sau de
ascultarea unor convorbiri, care ilustrează inventivitatea
tehnologică.
Povestea continuă şi pe parcursul anilor '60, dar tonul
începe să se schimbe odată cu numirea lui Roger Hollis ca
director general al MI5, în 1956. Wright pune la îndoială
calităţile de conducător ale lui Hollis, şi priveşte cu ostilitate
refuzurile sau ezitările faţă de unele măsuri îndrăzneţe, în
ciuda acestora, activitatea continua, iar obiectivele erau
urmărite, printre acestea aflându-se şi guvernul egiptean.
Wright a descoperit o metodă de setare a maşinilor de
codificare din Ambasada Egiptului, permiţându-le
britanicilor să le descifreze. Acest lucru a fost foarte folosi-
tor în timpul Crizei Suezului.
în contextul conflictului Suezului, Wright de asemenea
menţiona că MI6 stabilise un plan de asasinare a
preşedintelui egiptean, Gamal Abdel Nasser. Două planuri
alternative fuseseră aprobate de prim-ministrul Anthony
Eden, potrivit lui Wright. O altă dezvăluire este că MI5 nu s-
a limitat la a intercepta convorbirile ambasadei inamicului
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

din Războiul Rece, Rusia, ci a făcut la fel şi cu ambasada


Franţei, aliata Marii Britanii. Această activitate de spionaj,
ar fi avut loc în perioada 1960-1963, pe când Marea Britanie
dorea să pătrundă în zona Pieţei Comune.
O altă preocupare de atunci relatată în text se referă la
infiltrarea operaţiunilor britanice de informaţii de către un
grup elaborat de spioni, „Grupul celor Cinci". Agenţii Guy
Burgess, fost ofiţer al Serviciului de Externe Britanic, şi
Donald MacLean, diplomat britanic, trecuseră în tabăra rusă
în 1951. Harold „Kim" Philby, un diplomat britanic de rang
înalt şi ofiţer de informaţii, deşi iniţial găsit nevinovat la
prima interogare, la reinterogare, recunoştea că şi el trecuse
în tabăra rusă, din 1963. în 1964, Sir Anthony Blunt, asupra
cărui planau suspiciuni de câţiva ani, a mărturisit de
asemenea că era spion pentru Rusia. Wright, din mijlocul
investigaţiilor, relatează eforturile de prindere a celui de-al
cincilea. El observase de mult că existau scurgeri de
informaţii despre planurile şi procedurile MI5 şi era sigur că
vinovatul este într-o funcţie foarte importantă. Wright şi
colegii săi reduc treptat lista de suspecţi la o singură per-
soană, directorul însuşi, Roger Hollis. Wright continuă să
considere că
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 7 00 de cărţi interzise

acesta este al cincilea, deşi Hollis a fost găsit nevinovat,


chiar şi după retragerea sa, în 1965.
Referitor la aceste descoperiri, Wright îşi arată
dezgustul şi jena faţă de comunitatea de informaţii precum
şi faţă de guvern. Descoperirile sale aruncă o umbră de
îndoială asupra eficienţei serviciilor secrete, mai ales asupra
abilităţii acestora de a menţine caracterul secret al
informaţiilor.
O altă operaţiune importantă, declanşată pentru a-i
descoperi pe trădătorii infiltraţi în guvern, este direcţionată
împotriva prim-ministrului Harold Wilson. Suspiciunile
fuseseră alimentate, potrivit lui Wright, de unele informaţii
confidenţiale din partea şefului de contrainformaţii al CIA.
Convorbirile lui Wilson au fost interceptate pe când era
prim-mi-nistru. Wright susţinea că MI5 deţinea suficiente
informaţii care să „declanşeze un scandal de proporţii cu
consecinţe incalculabile", care ar fi dus la demisia lui
Wilson. Mai declară că ar fi fost contactat de un grup de
ofiţeri ai MI5 pentru a participa la o înscenare a unei
scurgeri de informaţii „către presă şi către liderii de
sindicat... potrivit căreia, Wilson ar fi fost considerat un risc
pentru securitate". Scopul era de a răsturna guvernul.
Cartea se încheie cu retragerea lui Wilson. în ultimul
capitol, este reiterată opinia fermă cum că Hollis era „a
cincea persoană" şi că „teama de un mare scandal" a
devenit cel mai important considerent în timpul „dezordinii
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

din anii '60". Pe tot parcursul cărţii, Wright îşi afirmă devo-
tamentul faţă de cauza MI5 şi eforturile pentru aceste
cauze.

ISTORICUL CENZURII
Atacurile de cenzură la adresa cărţii Spycatcher s-au
făcut pe două fronturi: atât publicarea cărţii şi cât şi
publicarea de pasaje şi de recenzii despre ea în ziare au
constituit ţinte pentru cenzură. Guvernul Margaret Thatcher
susţinea că publicarea cărţii ar cauza pierderea încrederii în
capacitatea MI5 de a proteja informaţii clasificate, ar afecta
securitatea naţională şi ar încalcă angajamentele de
confidenţialitate al ofiţerilor de informaţii.
Cartea
în septembrie 1985, auzindu-se de faptul că Spycatcher
urma să fie publicată în Australia, pentru a fi evitat litigiul
iminent din Marea Britanie (editorul trimisese în prealabil
un exemplar procurorului general, sugerând că anumite
pasaje pot fi suprimate, dar acesta după ce a studiat cartea
a considerat că trebuie suprimată în întregime), guvernul
britanic a demarat acţiunile legale pentru a interzice
publicarea cărţii. Astfel că a încercat şi a reuşit să obţină o
suspendare temporară din partea unui tribunal australian,
blocând publicarea până când procesul urma să stabilească
detaliile legale.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 7 00 de cărţi interzise

Procesul civil s-a judecat la Curtea Supremă New South


Wales, din Sydney, în noiembrie 1986, fiind precedat de
audieri prelungite. în mare, s-au conturat două argumente
importante legate de securitatea naţională, şi de faptul că
Wright încălcase înţelegera prin care se obliga să menţină
secrete detaliile despre MI5 pe parcursul întregii sale vieţi.
Apărarea, pe de altă, parte susţinea că o publicaţie
precedentă, Their Trade is Treachery de Chapman Pincher,
din 1981, dezvăluise deja informaţiile care apar în
Spycatcher (Wright fusese consultantul secret al lui
Pincher) şi că guvernul nu luase nicio măsură pentru a
împiedica publicarea în acel caz. Astfel că Wright nu încălca
niciun cod de confidenţialitate. Guvernul, în schimb,
considera că un caz al unui jurnalist, Pincher, era diferit de
cel al unui înalt oficial cum era Wright. Procesul a durat cinci
săptămâni, şi s-a încheiat pe 20 decembrie 1986, când
judecătorul Philip Powell a contestat onestitatea
secretarului cabinetului britanic, Sir Robert Armstrong,
principalul martor al guvernului Thatcher.
Judecătorul Powell a anunţat verdictul pe 13 martie
1987. în documentul de 286 de pagini, el a respins acuzaţiile
guvernului britanic, cum că Spycatcher ar pune în pericol
securitatea naţională, şi a respins cererea de suspendare
permanentă a publicării cărţii. El a considerat materialele
prezentate în Spycatcher ca fiind fie inofensive, fie deja
dezvăluite. Mai mult, a afirmat că serviciile secrete au
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

dreptul să îşi oblige angajaţii să menţină caracterul secret al


informaţiilor, dar a dat două motive generale pentru care
guvernul britanic nu putea să invoce acest argument în
această cauză: nu au fost interzise publicaţii anterioare
similare; este permisă dezvăluirea de informaţii secrete
atunci când acestea denunţă încălcări ale legii.
în câteva zile, procurorul general britanic a anunţat că
se va face apel la această decizie. Audierile pentru apel au
început la 27 iulie 1987, iar verdictul a fost anunţat pe 24
septembrie 1987. Curtea de Apel New South Wales a
respins apelul cu un vot de 2 la 1. Curtea a permis
suspendarea publicării pentru doar trei zile. Guvernul
britanic a făcut .ipel şi la această decizie la înalta Curte,
corpul judiciar suprem al Australiei. Acest apel a fost respins
la 27 septembrie 1987, permiţându-se
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

astfel publicarea cărţii în Australia (aproximativ 240 000


de exemplare din Spycatcher s-au vândut în Australia după
decizia primei curţi de a permite publicarea).
Apelul la înalta Curte a continuat, fiind programat pe 8
martie 1988. Aceasta, alcătuită din şapte judecători, a
anunţat decizia unanimă de a respinge, solicitările
guvernului britanic de interzicere a publicării. Şi de această
dată a fost acceptată obligaţia ofiţerilor de informaţii de a
păstra confidenţialitatea datelor, dar a considerat că nu ţine
de jurisdicţia australiană să fi aplicate reglementări de
securitate din Marea Britanie.
Ziarele
în iunie 1986, guvernul britanic a obţinut decizia legală
de a interzice ziarelor The Guardian şi The Observer să
publice acuzaţiile aduse de Wright în cartea sa. Cele două
ziare deja publicaseră câte un articol în legătură cu
procesele din Australia. Ziarele au făcut apel la această
decizie, susţinând că informaţiile erau deja făcute publice şi
că erau de interes public, întrucât era vorba de serioase
greşeli făcute de serviciile secrete. Apelul a fost respins:
dacă publicarea este interzisă, atunci şi republicarea
(reproducerea) este interzisă.
Trei ziare diferite au publicat articole pe 17 aprilie 1987.
Ziarul The Independent a fost primul care a relatat pe prima
pagină un rezumat al acuzaţiilor lui Wright inclusiv cu citate
din carte; au urmat The Evening Standard şi The Daily
News. Procurorul general le-a acuzat de sfidare a deciziei
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

justiţiei, invocând interdicţia asupra primelor două ziare.


Verdictul iniţial a susţinut cauza ziarelor, considerând că
interdicţia asupra unui ziar nu se răsfrânge asupra unui
altuia. însă, pe 15 iulie, Curtea de Apel a întors acest
verdict, de fapt stabilind restricţii serioase asupra oricărui
ziar care publica vreun material care era interzis pentru un
alt ziar.
între timp, pe 12 iulie 1987, The Sunday Times începuse
publicarea cărţii Spycatcher în foileton. Aceasta a fost însă
oprită de o interdicţie din partea guvernului, la 16 iulie.
în săptămâna următoare, The Sunday Times, The
Guardian şi The Observer au făcut apel la această
interdicţie. Câteva zile mai târziu, un judecător al înaltei
Curţii, a anunţat că este de acord cu cauza ziarelor şi că
susţine respingerea interdicţiei. însă, decizia Curţii de Apel a
admis, cu modificări, pretenţiile guvernului; publicarea de
pasaje era interzisă, dar publicarea unor ştiri relatând
acuzaţiile lui Wright era permisă. Ambele părţi au făcut apel
la această decizie, la comitetul juridic al Camerei Lorzilor,
Law Lords, cea mai înaltă Curte de Apel a Marii Britanii.
Decizia sa, cu un vot de 3 la 2, nu numai că a favorizat
guvernul, dar a extins decizia iniţială de interdicţie şi la orice
relatare a audierilor din cadrul proceselor din Australia.
„Lorzii Legii" au precizat în decizia scrisă eliberată la mijlocul
lui august, că este vorba de o decizie temporară, în
aşteptarea procesului propriu-zis, iar publicarea
materialelor în cauză ar fi zădărnicit eforturile guvernului
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

înaintea unui proces. Cei doi care s-au opus deciziei la vot,
atrăgând atenţia asupra publicării Spycatcher în Statele
Unite şi asupra faptului că este disponibilă şi în Marea
Britanie, susţineau că pretenţiile de confidenţialitate erau în
zadar întrucât acest statut fusese deja pierdut; o altă
părere, susţinea că a menţine publicul izolat de asemenea
idei este „un pas semnificativ pe drumul periculos către
cenzură".
în perioada precedentă deciziei, ziarele încălcaseră deja
interdicţia: The Guardian relatase audierile din procesele
din Australia; News on Sunday publicase pasaje din
Spycatcher. Procurorul general anunţa că va da în judecată
News on Sunday pentru sfidarea deciziei justiţiei. Prim-
ministrul Margaret Thatcher sublinia că lupta este o
chestiune de principiu fiindcă era vorba de un jurământ de
confidenţialitate cu valabilitate pe toată viaţa. Răspunsul
editorului Brian Whitaker: „Este inacceptabil ca într-o
democraţie ca a noastră, presei britanice să nu îi fie permis
să publice articole referitoare la ţara lor, în timp ce ele apar
în ziarele din toată lumea."
Procesul care urma să determine dacă interdicţiile
aveau să devină permanente a debutat la sfârşitul lui
noiembrie 1987; s-a încheiat la 21 decembrie 1987, când
înalta Curte a decis în favoarea ziarelor, respingând
interdicţia permanentă. Judecătorul Richard R.F. Scott s-a
arătat critic la adresa guvernului: Datoria presei de a
informa publicul are o „întâietate zdrobitoare" faţă de
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

ruşinea cauzată guvernului de potenţialul scandal.


„Posibilitatea presei de a fi liberă să relateze acuzaţii aduse
guvernului este unul din pilonii societăţii noastre
democratice... Dacă riscul este expunerea guvernului la
presiuni şi la ruşine chiar când sunt aduse acuzaţii false sau
rău voitoare... atunci acest risc trebuie asumat."
Curtea de Aapel, la care guvernul a atacat imediat
sentinţa, a decis în unanimitate în favoarea ziarelor în
februarie 1988. Interdicţia a rămas însă în vigoare, întrucât
se pregătea un apel la Camera Lorzilor. în octombrie, a fost
confirmată din nou decizia Curţii de Apel, ridicând inter-
dicţia temporară de a publica ştiri sau pasaje despre sau din
cartea lui Wright. Guvernul a pierdut o luptă ce a durat doi
ani şi jumătate.

I
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

astfel publicarea cărţii în Australia (aproximativ 240 000


de exemplare din Spycatcher s-au vândut în Australia după
decizia primei curţi de a permite publicarea).
Apelul la înalta Curte a continuat, fiind programat pe 8
martie 1988. Aceasta, alcătuită din şapte judecători, a
anunţat decizia unanimă de a respinge, solicitările
guvernului britanic de interzicere a publicării. Şi de această
dată a fost acceptată obligaţia ofiţerilor de informaţii de a
păstra confidenţialitatea datelor, dar a considerat că nu ţine
de jurisdicţia australiană să fi aplicate reglementări de
securitate din Marea Britanic
Ziarele
în iunie 1986, guvernul britanic a obţinut decizia legală
de a interzice ziarelor The Guardian şi The Observer să
publice acuzaţiile aduse de Wright în cartea sa. Cele două
ziare deja publicaseră câte un articol în legătură cu
procesele din Australia. Ziarele au făcut apel la această
decizie, susţinând că informaţiile erau deja făcute publice şi
că erau de interes public, întrucât era vorba de serioase
greşeli făcute de serviciile secrete. Apelul a fost respins:
dacă publicarea este interzisă, atunci şi republicarea
(reproducerea) este interzisă.
Trei ziare diferite au publicat articole pe 17 aprilie 1987.
Ziarul The Independent a fost primul care a relatat pe
prima pagină un rezumat al acuzaţiilor lui Wright inclusiv cu
citate din carte; au urmat The Evening Standard şi The
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

Daily News. Procurorul general le-a acuzat de sfidare a


deciziei justiţiei, invocând interdicţia asupra primelor două
ziare. Verdictul iniţial a susţinut cauza ziarelor, considerând
că interdicţia asupra unui ziar nu se răsfrânge asupra unui
altuia. însă, pe 15 iulie, Curtea de Apel a întors acest
verdict, de fapt stabilind restricţii serioase asupra oricărui
ziar care publica vreun material care era interzis pentru un
alt ziar.
între timp, pe 12 iulie 1987, The Sunday Times începuse
publicarea cărţii Spycatcher în foileton. Aceasta a fost însă
oprită de o interdicţie din partea guvernului, la 16 iulie.
în săptămâna următoare, The Sunday Times, The
Guardian şi The Observer au făcut apel la această
interdicţie. Câteva zile mai târziu, un judecător al înaltei
Curţii, a anunţat că este de acord cu cauza ziarelor şi că
susţine respingerea interdicţiei. însă, decizia Curţii de Apel a
admis, cu modificări, pretenţiile guvernului; publicarea de
pasaje era interzisă, dar publicarea unor ştiri relatând
acuzaţiile lui Wright era permisă. Ambele părţi au făcut apel
la această decizie, la comitetul juridic al Camerei Lorzilor,
Law Lords, cea mai înaltă Curte de Apel a Marii Britanii.
Decizia sa, cu un vot de 3 la 2, nu numai că a favorizat
guvernul, dar a extins decizia iniţială de interdicţie şi la orice
relatare a audierilor din cadrul proceselor din Australia.
„Lorzii Legii" au precizat în decizia scrisă eliberată la mijlocul
lui august, că este vorba de o decizie temporară, în
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

aşteptarea procesului propriu-zis, iar publicarea


materialelor în cauză ar fi zădărnicit eforturile guvernului
înaintea unui proces. Cei doi care s-au opus deciziei la vot,
atrăgând atenţia asupra publicării Spycatcher în Statele
Unite şi asupra faptului că este disponibilă şi în Marea
Britanie, susţineau că pretenţiile de confidenţialitate erau în
zadar întrucât acest statut fusese deja pierdut; o altă
părere, susţinea că a menţine publicul izolat de asemenea
idei este „un pas semnificativ pe drumul periculos către
cenzură".
în perioada precedentă deciziei, ziarele încălcaseră deja
interdicţia: The Guardian relatase audierile din procesele
din Australia; News on Sunday publicase pasaje din
Spycatcher. Procurorul general anunţa că va da în judecată
News on Sunday pentru sfidarea deciziei justiţiei. Prim-
ministrul Margaret Thatcher sublinia că lupta este o
chestiune de principiu fiindcă era vorba de un jurământ de
confidenţialitate cu valabilitate pe toată viaţa. Răspunsul
editorului Brian Whitaker: „Este inacceptabil ca într-o
democraţie ca a noastră, presei britanice să nu îi fie permis
să publice articole referitoare la ţara lor, în timp ce ele apar
în ziarele din toată lumea."
Procesul care urma să determine dacă interdicţiile
aveau să devină permanente a debutat la sfârşitul lui
noiembrie 1987; s-a încheiat la 21 decembrie 1987, când
înalta Curte a decis în favoarea ziarelor, respingând
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 700 de cărţi interzise

interdicţia permanentă. Judecătorul Richard R.F. Scott s-a


arătat critic la adresa guvernului: Datoria presei de a
informa publicul are o „întâietate zdrobitoare" faţă de
ruşinea cauzată guvernului de potenţialul scandal.
„Posibilitatea presei de a fi liberă să relateze acuzaţii aduse
guvernului este unul din pilonii societăţii noastre
democratice... Dacă riscul este expunerea guvernului la
presiuni şi la ruşine chiar când sunt aduse acuzaţii false sau
rău voitoare... atunci acest risc trebuie asumat."
Curtea de Aapel, la care guvernul a atacat imediat
sentinţa, a decis în unanimitate în favoarea ziarelor în
februarie 1988. Interdicţia a rămas însă în vigoare, întrucât
se pregătea un apel la Camera Lorzilor. în octombrie, a fost
confirmată din nou decizia Curţii de Apel, ridicând inter-
dicţia temporară de a publica ştiri sau pasaje despre sau din
cartea lui Wright. Guvernul a pierdut o luptă ce a durat doi
ani şi jumătate.
N.J Karolides, M. Bald & D.B. Sova

â
Din exprimarea deciziei nu reieşea invocarea
permisiunii legale de a publica, ci mai degrabă, decizia în
favoarea ziarelor a fost bazată pe faptul că informaţiile nu
mai erau secrete. Lord Keith declara: „Publicarea liberă a
datelor în cauză în această ţară nu ar aduce niciun
prejudiciu interesului public, mai mult decât ce ce fusese
deja adus." Publicarea în Statele Unite
în legătură cu publicarea cărţii Spycatcher în Statele
Unite, o serie de scrisori datate între 6 martie şi 5 iulie 1987,
publicate ulterior de ziarul londonez The Independent,
dezvăluiau că avocatul adjunct al Trezoreriei, David Hogg, i-
a sugerat lui Viscount Blakenham - preşedinte al companiei
editoriale Pearson, Inc. din Statele Unite, a cărei filială, Vi-
king Penguin, lua în considerare publicarea cărţii
Spycatcher - să „demită directorii de la filiala americană"
dacă îşi menţineau intenţia de a publica Spycatcher.
Blankenham, admiţându-şi acordul cu poziţia guvernului,
susţinea însă:
„[Predispoziţia pentru empatie [nu poate] duce - în
niciun grup editorial internaţional - la presiuni din partea
companiei Pearson... asupra editurilor de peste graniţă
pentru a lua cunoştinţă şi de a respecta această empatie."
Nu este de competenţa unei instanţe engleze să controleze
deciziile de management intern dintr-o companie străină.
N.J Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Spycatcher a fost publicată în Statele Unite în iulie


1987.

CĂRŢI INTERZISE DIN MOTIVE RELIGIOASE

în 1989, un edict de la Teheran ne-a reamintit în cel mai


şocant mod cu putinţă despre cenzura religioasă, privită de
mulţi ca aparţinând deja trecutului îndepărtat cu activităţile
Inchiziţiei şi arderile pe rug. Decretul Ayatollahului
Khomeini care prevedea pedeapsa cu moartea împotriva
scriitorului Salman Rushdie şi interzicerea romanului
acestuia, Versetele satanice, pentru blasfemie la adresa
Islamului, a fost un exemplu idevant pentru un fenomen
care există de când lumea, şi care, din cauza noului val de
fundamentalism, este la fel de prezent şi astăzi.
Cenzura a existat în toate societăţile pentru protecţia şi
menţinerea ordinii sociale şi morale. Cenzura cărţilor în
cultura occidentală începe din primii ani ai creştinismului,
când biserica a început să interzică idei ■ilternative,
denumindu-le erezii. în secolul al ll-lea, Conciliul de la Efes .i
hotărât arderea scrierilor „superstiţioase" şi a interzis Acta
Pauli, o istorie a Sfântului Pavel, iar în secolul al V-lea, papa
a întocmit prima listă <lc cărţi interzise.
N.J Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Avalanşa de traduceri neautorizate ale Bibliei şi de


tratate religioase care au apărut după inventarea tiparului
în 1450, şi evoluţia disidenţei religioase în timpul Reformei
Protestante a determinat Biserica să îşi extindă campaniile
de cenzură. în 1559, papa Paul al IV-lea a publicat prima
ediţie a Index Librorum Prohibitorum (Indexul Cărţilor
Interzise). Indexul, de multe ori numit Indexul Roman, era
administrat de Inchiziţia Romană, era obligatoriu pentru toţi
romano-catolicii, care reprezentau majoritatea populaţiei
din Europa continentală, şi aplicat de către autorităţile
guvernamentale. în acelaşi timp, Indexuri similare, erau
alcătuite şi în cadrul facultăţilor de teologie din Paris sau
Louvain, sau de către Inchiziţia Spaniolă.
Pe măsură ce statul şi biserica au început să devină
separate în Europa, în secolul al XVI-lea, monarhiile
naţionale şi-au dezvoltat propriile mecanisme de cenzură
politică şi religioasă pentru a o înlocui sau a o desăvârşi pe
cea a bisericii. în zonele în care deţinea controlul politic,
noua religie protestantă începea să interzică lucrările
catolicilor sau ale propriilor eretici.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Din exprimarea deciziei nu reieşea invocarea


permisiunii legale de a publica, ci mai degrabă, decizia în
favoarea ziarelor a fost bazată pe faptul că informaţiile nu
mai erau secrete. Lord Keith declara: „Publicarea liberă a
datelor în cauză în această ţară nu ar aduce niciun
prejudiciu interesului public, mai mult decât ce ce fusese
deja adus."
Publicarea în Statele Unite
în legătură cu publicarea cărţii Spycatcher în Statele
Unite, o serie de scrisori datate între 6 martie şi 5 iulie 1987,
publicate ulterior de ziarul londonez The Independent,
dezvăluiau că avocatul adjunct al Trezoreriei, David Hogg, i-
a sugerat lui Viscount Blakenham - preşedinte al companiei
editoriale Pearson, Inc. din Statele Unite, a cărei filială, Vi-
king Penguin, lua în considerare publicarea cărţii
Spycatcher - să „demită directorii de la filiala americană"
dacă îşi menţineau intenţia de a publica Spycatcher.
Blankenham, admiţându-şi acordul cu poziţia guvernului,
susţinea însă:
„[PJredispoziţia pentru empatie [nu poate] duce - în
niciun grup editorial internaţional - la presiuni din partea
companiei Pearson... asupra editurilor de peste graniţă
pentru a lua cunoştinţă şi de a respecta această empatie."
Nu este de competenţa unei instanţe engleze să controleze
deciziile de management intern dintr-o companie străină.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Spycatcher a fost publicată în Statele Unite în iulie


1987.

CĂRŢI INTERZISE DIN MOTIVE RELIGIOASE

în 1989, un edict de la Teheran ne-a reamintit în cel mai


şocant mod cu putinţă despre cenzura religioasă, privită de
mulţi ca aparţinând deja trecutului îndepărtat cu activităţile
Inchiziţiei şi arderile pe rug. Decretul Ayatollahului
Khomeini care prevedea pedeapsa cu moartea împotriva
scriitorului Salman Rushdie şi interzicerea romanului
acestuia, Versete/e satanice, pentru blasfemie la adresa
Islamului, a fost un exemplu relevant pentru un fenomen
care există de când lumea, şi care, din cauza noului val de
fundamentalism, este la fel de prezent şi astăzi.
Cenzura a existat în toate societăţile pentru protecţia şi
menţinerea ordinii sociale şi morale. Cenzura cărţilor în
cultura occidentală începe din primii ani ai creştinismului,
când biserica a început să interzică idei alternative,
denumindu-le erezii. în secolul al ll-lea, Conciliul de la Efes a
hotărât arderea scrierilor „superstiţioase" şi a interzis Acta
Pauli, o istorie a Sfântului Pavel, iar în secolul al V-lea, papa
a întocmit prima listă de cărţi interzise.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Avalanşa de traduceri neautorizate ale Bibliei şi de


tratate religioase care au apărut după inventarea tiparului
în 1450, şi evoluţia disidenţei religioase în timpul Reformei
Protestante a determinat Biserica să îşi extindă campaniile
de cenzură. în 1559, papa Paul al IV-lea a publicat prima
ediţie a Index Librorum Prohibitorum (Indexul Cărţilor
Interzise). Indexul, de multe ori numit Indexul Roman, era
administrat de Inchiziţia Romană, era obligatoriu pentru toţi
romano-catolicii, care reprezentau majoritatea populaţiei
din Europa continentală, şi aplicat de către autorităţile
guvernamentale. în acelaşi timp, Indexuri similare, erau
alcătuite şi în cadrul facultăţilor de teologie din Paris sau
Louvain, sau de către Inchiziţia Spaniolă.
Pe măsură ce statul şi biserica au început să devină
separate în Europa, în secolul al XVI-lea, monarhiile
naţionale şi-au dezvoltat propriile mecanisme de cenzură
politică şi religioasă pentru a o înlocui sau a o desăvârşi pe
cea a bisericii. în zonele în care deţinea controlul politic,
noua religie protestantă începea să interzică lucrările
catolicilor sau ale propriilor eretici.
Din cele mai vechi timpuri, politica şi convenţionalismul
religios au fost strâns legate. De multe ori, a fi eretic
însemna în acelaşi timp a fi trădător - supus pedepsei din
partea unei autorităţi laice. Iar manipularea sentimentelor
religioase pentru scopuri politice are de asemenea o lungă
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

şi sordidă istorie, ca exemplu putându-ne referi la procesul


lui So-crate, în 399 Î.Hr.
Pe măsură ce Europa era din ce în ce mai fragmentată
din punct de vedere politic iar mijloacele de comunicare
deveneau din ce în ce mai sofisticare, cenzura de stat era
rareori suficient de precisă pentru a împiedica într-adevăr în
întregime circulaţia unor cărţi. Până în secolul al XVIII-lea,
proliferarea de publicări clandestine, după cum spunea
cenzorul francez Malesherbes, însemna că „un om care
citea doar cărţi care apăreau cu acordul oficial al guvernării
ar fi fost în urmă faţă de contemporanii săi cu aproape un
secol".
Este imposibil de discutat despre cenzura religioasă,
fără referire la Indexul Cărţilor Interzise, considerat cel mai
de succes instrument modern al cenzurii, şi cu siguranţă, cel
mai longeviv. Când a fost în cele din urmă abolit de către
Vatican în 1966 după secole de existenţă, acesta îşi depăşise
cu mult momentul în care era eficient. Biserica îşi pierduse
cu mult timp înainte autoritatea de a-l impune iar lista era
considerată de mulţi drept anacronică.
Cel de-al 42-lea şi ultimul Index, tipărit în 1948 şi valabil
până în 1966, din totalul de 4 126 de cărţi interzise
catolicilor: 1331 erau din secolul al XVII-lea sau mai
devreme, 1186 din secolul al XVIII-lea, 1354 din secolul al
XlX-lea şi 255 din secolul XX. Deşi multe dintre ele erau doar
titluri teologice obscure sau lucrări controversate la vremea
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

lor, dar uitate deja de secole, clasici ai literaturii şi ai


filozofiei, reprezentând esenţa gândirii occidentale erau de
asemenea incluşi, printre aceştia: Bentham, Bergson,
Comte, Defoe, Descartes, Diderot, Flaubert, Gibbon,
Hobbes, Hume, Kant, Locke, Mill, Montaigne, Montesquieu,
Pascal, Rousseau, Sand, Spinoza, Stendhal, Voltaire şi Zola.
Mai mult decât asupra interzicerii cărţilor, cenzura post-
lndex a Bisericii catolice a început să se concentreze în
primul rând pe a sancţiona teologii catolici eretici,
imputându-le vreo scriere, sau a impune ocazional unele
presiuni, pentru a fi respectată tradiţia.
Deşi Primul Amendament împiedică autorităţile
guvernamentale să practice cenzura religioasă în Statele
Unite, persoane particulare sau organizaţii fundamental iste
au reuşit să interzică titluri considerate
<inti-creştine din şcolile, bibliotecile publice sau
programele şcolare americane. Multe dintre aceste cazuri
au constat în acuzaţii de blasfemie, imoralitate, limbaj
obscen, descrieri sexuale, mai mult decât pe conţinutul
religios însuşi. Ţinte au fost şi manualele care prezintă o
perspectivă evoluţionistă în locul uneia „creaţioniste", cărţi
care „promovau umanismul laic". Şi, în creştere, materiile
care fac referire la religiile orientale, „gândire New Age",
vrăjitorie sau ocultism.
Deşi romanul Versetele satanice de Salman Rushdie
este cel mai notoriu caz de cenzură al secolului XX, el nu
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

este unic. Autorii din ţările musulmane au de înfruntat


restricţii severe asupra libertăţii de expresie şi atentate la
adresa siguranţei personale din partea autorităţilor care
cenzurează sau chiar îi condamnă pe aceia ale căror scrieri
sunt considerate jignitoare sau nepotrivite de către liderii
religioşi islamici sau de grupările militante.
Intelectualul egiptean Farag Fouda şi romancierul şi
jurnalistul alge-rian Tahar Djaout, dintr-o mulţime de
intelectuali algerieni, au fost ucişi în anii '90 de către
teroriştii fundamentalişti. în 1994, Laureatul Premiului
Nobel, Naguib Mahfouz din Egipt a fost înjunghiat şi rănit
grav. Alţi scriitori, cum ar fi Taslima Nasrin din Bangladesh,
au fost exilaţi, prin ameninţări cu moartea sau, precum
romancierul egiptean Alaa Hamed, condamnat la închisoare
pentru blasfemie. Lucrările unor feministe precum Nasrin,
Nawal El Saadawi din Egipt sau Fatima Mernisii din Maroc,
care au contestat interpretarea dogmei islamului împotriva
femeilor, au înfuriat atât guvernele cât şi pe
fundamentalişti.
Cărţile discutate în secţiunea care urmează sunt doar un
eşantion din miile de texte care au fost ţinta cenzurii
religioase. Sunt incluse texte aparţinând celor mai
importante religii, romane, lucrări clasice de filozofie şi
ştiinţă reprezentând moştenirea intelectuală a lumii
occidentale. De asemenea, sunt incluse lucrări
contemporane care au fost contestate de către autorităţi
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

bisericeşti, guverne, sau fundamentalişti creştini ori islamici.


Câteva dintre acestea - de exemplu Oliver Twist de Charles
Dickens - prezintă încercări de cenzură nereuşite din Statele
Unite, dar care merită atenţie întrucât au implicat şi
acţionări în instanţă.
Multe dintre aceste lucrări au fost etichetate drept
erezii. Erezia este definită drept opinie sau doctrină care
prezintă diferenţe faţa de învăţăturile religiei, sau cum
spune istoricul religiilor David Christie-Murray: „opinia
susţinută de către o minoritate de oameni pe care
majoritatea o declară inacceptabilă şi care este suficient de
importantă pentru a fi
Din cele mai vechi timpuri, politica şi convenţionalismul
religios au fost strâns legate. De multe ori, a fi eretic
însemna în acelaşi timp a fi trădător - supus pedepsei din
partea unei autorităţi laice. Iar manipularea sentimentelor
religioase pentru scopuri politice are de asemenea o lungă
şi sordidă istorie, ca exemplu putându-ne referi la procesul
lui So-crate, în 399 Î.Hr.
Pe măsură ce Europa era din ce în ce mai fragmentată
din punct de vedere politic iar mijloacele de comunicare
deveneau din ce în ce mai sofisticare, cenzura de stat era
rareori suficient de precisă pentru a împiedica într-adevăr în
întregime circulaţia unor cărţi. Până în secolul al XVIII-lea,
proliferarea de publicări clandestine, după cum spunea
cenzorul francez Malesherbes, însemna că „un om care
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

citea doar cărţi care apăreau cu acordul oficial al guvernării


ar fi fost în urmă faţă de contemporanii săi cu aproape un
secol".
Este imposibil de discutat despre cenzura religioasă,
fără referire la Indexul Cărţilor Interzise, considerat cel mai
de succes instrument modern al cenzurii, şi cu siguranţă, cel
mai longeviv. Când a fost în cele din urmă abolit de către
Vatican în 1966 după secole de existenţă, acesta îşi depăşise
cu mult momentul în care era eficient. Biserica îşi pierduse
cu mult timp înainte autoritatea de a-l impune iar lista era
considerată de mulţi drept anacronică.
Cel de-al 42-lea şi ultimul Index, tipărit în 1948 şi valabil
până în 1966, din totalul de 4 126 de cărţi interzise
catolicilor: 1331 erau din secolul al XVII-lea sau mai
devreme, 1186 din secolul al XVIII-lea, 1354 din secolul al
XlX-lea şi 255 din secolul XX. Deşi multe dintre ele erau doar
titluri teologice obscure sau lucrări controversate la vremea
lor, dar uitate deja de secole, clasici ai literaturii şi ai
filozofiei, reprezentând esenţa gândirii occidentale erau de
asemenea incluşi, printre aceştia: Bentham, Bergson,
Comte, Defoe, Descartes, Diderot, Flaubert, Gibbon,
Hobbes, Hume, Kant, Locke, MMI, Montaigne,
Montesquieu, Pascal, Rousseau, Sand, Spinoza, Stendhal,
Voltaire şi Zola. Mai mult decât asupra interzicerii cărţilor,
cenzura post-lndex a Bisericii catolice a început să se
concentreze în primul rând pe a sancţiona teologii catolici
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

eretici, imputându-le vreo scriere, sau a impune ocazional


unele presiuni, pentru a fi respectată tradiţia.
Deşi Primul Amendament împiedică autorităţile
guvernamentale să practice cenzura religioasă în Statele
Unite, persoane particulare sau organizaţii fundamental iste
au reuşit să interzică titluri considerate
«inti-creştine din şcolile, bibliotecile publice sau
programele şcolare americane. Multe dintre aceste cazuri
au constat în acuzaţii de blasfemie, imoralitate, limbaj
obscen, descrieri sexuale, mai mult decât pe conţinutul
religios însuşi. Ţinte au fost şi manualele care prezintă o
perspectivă evoluţionistă în locul uneia „creaţioniste", cărţi
care „promovau umanismul laic". Şi, în creştere, materiile
care fac referire la religiile orientale, „gândire New Age",
vrăjitorie sau ocultism.
Deşi romanul Versetele satanice de Salman Rushdie
este cel mai notoriu caz de cenzură al secolului XX, el nu
este unic. Autorii din ţările musulmane au de înfruntat
restricţii severe asupra libertăţii de expresie şi atentate la
adresa siguranţei personale din partea autorităţilor care
cenzurează sau chiar îi condamnă pe aceia ale căror scrieri
sunt considerate jignitoare sau nepotrivite de către liderii
religioşi islamici sau de grupările militante.
Intelectualul egiptean Farag Fouda şi romancierul şi
jurnalistul alge-rian Tahar Djaout, dintr-o mulţime de
intelectuali algerieni, au fost ucişi în anii '90 de către
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

teroriştii fundamental işti. în 1994, Laureatul Premiului


Nobel, Naguib Mahfouz din Egipt a fost înjunghiat şi rănit
grav. Alţi scriitori, cum ar fi Taslima Nasrin din Bangladesh,
au fost exilaţi, prin ameninţări cu moartea sau, precum
romancierul egiptean Alaa Hamed, condamnat la închisoare
pentru blasfemie. Lucrările unor feministe precum Nasrin,
Nawal El Saadawi din Egipt sau Fatima Mernisii din Maroc,
care au contestat interpretarea dogmei islamului împotriva
femeilor, au înfuriat atât guvernele cât şi pe
fundamentalişti.
Cărţile discutate în secţiunea care urmează sunt doar un
eşantion din miile de texte care au fost ţinta cenzurii
religioase. Sunt incluse texte aparţinând celor mai
importante religii, romane, lucrări clasice de filozofie şi
ştiinţă reprezentând moştenirea intelectuală a lumii
occidentale. De asemenea, sunt incluse lucrări
contemporane care au fost contestate de către autorităţi
bisericeşti, guverne, sau fundamentalişti creştini ori islamici.
Câteva dintre acestea - de exemplu Oliver Twist de Charles
Dickens - prezintă încercări de cenzură nereuşite din Statele
Unite, dar care merită atenţie întrucât au implicat şi
acţionări în instanţă.
Multe dintre aceste lucrări au fost etichetate drept
erezii. Erezia este definită drept opinie sau doctrină care
prezintă diferenţe faţa de învăţăturile religiei, sau cum
spune istoricul religiilor David Christie-Murray: „opinia
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

susţinută de către o minoritate de oameni pe care


majoritatea o declară inacceptabilă şi care este suficient de
importantă pentru a fi
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

Pedepsită". Alte texte au fost considerate blasfemii,


acuzate de tratarea ^elor sfinte într-o maniera defăimătoare
sau nerespectuoasă. Toate au fOst cenzurate pentru că erau
percepute drept periculoase - pentru ortodoxia religioasă,
pentru credinţă sau pentru ordinea politică, socială şi Corală
a societăţii.
Istoria cenzurii este una a inumanităţii, a vieţilor
pierdute, a ignorări talentului şi a geniului, a lucrărilor
neterminate, sabotate sau distruse, 'storia literară şi
prezentul sunt întunecate de reduceri la tăcere, scria ^illie
Olsen. Aceasta este de asemenea o istorie a rebeliunii, a
sfidării în f^ţa pericolului sau a morţii, şi a perseverenţei în
faţa hărţuirii, violenţei ^u a dispreţului.
însă a trece în revista cenzura cărţilor prezentate în
această secţiune înseamnă a fi frapat de inutilitatea cenzurii
religioase. După cum spunea 'storicul Leonard W. Levy,
verdictele timpului îşi bat joc de judecăţi şi ^Iterează
sensibilităţile. Credinţele insurgente ajung să fie acceptate
iar *deile revoluţionare îşi pierd puterea de a şoca. Timp de
secole, cenzura ^ dat naştere unor bestselleruri. Pentru că,
după cum spunea Montaigne: ••A ne interzice ceva
înseamnă a ne face să ne gândim la acel lucru." Aşa ^um
apa unui pârâiaş se strecoară uşor printr-un zăgaz şi poate
deveni ^hiar un şuvoi, tot astfel cuvintele şi ideile scapă din
strânsoarea cenzuri.
21Q N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova_______________________________________________ ______________________________________________________100 de cărţi interzise ^

„O carte nu poate ii ucisă",


comenta scriitoarea marocană Nadia referitor la cenzura
cărţii lui Rushdie, „acesta trăieşte şi moare singură. Odată
ce «vazele» sunt «sparte», fragmentele de viaţă se
răspândesc krin toată lumea; vocile scapă, şi îşi continuă
drumul aventuros; şi sunt *Viereu întâlniri, mutaţii, si
festivaluri ale spiritului."

Margaret Bald
BIBLIA
Forma Uter ară: text religios
REZUMAT
Biblia este o colecţie de cărţi conţinând scrierile sacre
ale religiilor < icştină şi iudaică. Ambele religii consideră
textele ca fiind inspirate de Dumnezeu. Biblia creştină
cuprinde două părţi: Vechiul Testament, în care este inclusă
şi Biblia iudaică, considerată sacră si de evrei, şi Noul
testament, care cuprinde scrieri specific creştine. Biblia
ebraică este împărţită în trei secţiuni: Legea, sau Tora
(numită şi Pentateuch), conţinând primele cinci cărţi -
Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deutero-nomul;
Profeţii, carte de istorii şi profeţii; şi Scrierile, conţinând
rugăciuni, poeme şi maxime.
Cărţile Bibliei au fost scrise timp de multe secole de
către mulţi autori. Paternitatea Vechiului Testament este în
mod tradiţional atribuită marilor conducători evrei, printre
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

care: Moise, Samuel, David, Solomon si alţi profeţi.


Cercetătorii moderni susţin însă că multe dintre acestea
sunt compilaţii făcute mai târziu din tradiţii şi scrieri vechi.
De asemenea, aceştia cred că primele cărţi ale Bibliei au
început ca literatură orală şi au fost pentru prima dată scrise
în timpul regelui David, după anul 1000 î.Hr. De exemplu,
Geneza conţine pasaje care pot data şi din secolul al X-lea
Î.Hr., dar întreaga carte nu a fost scrisă în forma prezentă
decât în secolul al V-lea Î.Hr. întreaga Tora, adică primele
cinci cărţi ale Mibliei, apărea prin anul 400 î.Hr.
Vechiul Testament - scris în ebraică, având şi câteva
secţiuni în ■iramaică - relatează povestea creaţiei şi a
timpurilor pre-israelite precum şi istoria şi viaţa religioasă a
Israelului antic din jurul anului 1300 î.Hr., până în secolul al
ll-ea Î.Hr. Creştinii şi evreii consideră Vechiul Testament ca
descrierea unui pact sau testament realizat între om şi
Dumnezeu, şi transmis lui Moise pe Muntele Sinai.
Cărţile Canonice ale Vechiului Testament şi ordinea lor
variază între religiile iudaică, creştină şi protestantă. Biblia
ebraică conţine 24 de cărţi. Vechiul Testament creştin
împarte unele dintre cărţi, acestea ajungând la 39 ca număr.
Biblia catolică de asemenea consideră autentice şapte cărţi
pe care protestanţii le consideră îndoielnice şi pe care le nu-
mesc Apocrife.
21Q N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova_______________________________________________

pedepsită". Alte texte au fost considerate blasfemii,


acuzate de tratarea celor sfinte într-o manieră defăimătoare
sau nerespectuoasă. Toate au fost cenzurate pentru că erau
percepute drept periculoase - pentru ortodoxia religioasă,
pentru credinţă sau pentru ordinea politică, socială şi
morală a societăţii.
Istoria cenzurii este una a inumanităţii, a vieţilor
pierdute, a ignorării talentului şi a geniului, a lucrărilor
neterminate, sabotate sau distruse. Istoria literară şi
prezentul sunt întunecate de reduceri la tăcere, scria Tillie
Olsen. Aceasta este de asemenea o istorie a rebeliunii, a
sfidării în faţa pericolului sau a morţii, şi a perseverenţei în
faţa hărţuirii, violenţei sau a dispreţului.
însă a trece în revistă cenzura cărţilor prezentate în
această secţiune înseamnă a fi frapat de inutilitatea cenzurii
religioase. După cum spunea istoricul Leonard W. Levy,
verdictele timpului îşi bat joc de judecăţi şi alterează
sensibilităţile. Credinţele insurgente ajung să fie acceptate
iar ideile revoluţionare îşi pierd puterea de a şoca. Timp de
secole, cenzura a dat naştere unor bestselIeruri. Pentru că,
după cum spunea Montaigne: „A ne interzice ceva
înseamnă a ne face să ne gândim la acel lucru." Aşa cum
apa unui pârâiaş se strecoară uşor printr-un zăgaz şi poate
deveni chiar un şuvoi, tot astfel cuvintele şi ideile scapă din
strânsoarea cenzurii.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

„O carte nu poate fi ucisă", comenta scriitoarea


marocană Nadia Tazi referitor la cenzura cărţii lui Rushdie,
„acesta trăieşte şi moare singură. Odată ce «vazele» sunt
«sparte», fragmentele de viaţă se răspândesc prin toată
lumea; vocile scapă, şi îşi continuă drumul aventuros; şi
sunt mereu întâlniri, mutaţii, şi festivaluri ale spiritului."

Margaret Bald
BIBLIA

Forma literară: text religios

REZUMAT
Biblia este o colecţie de cărţi conţinând scrierile sacre
ale religiilor creştină şi iudaică. Ambele religii consideră
textele ca fiind inspirate de Dumnezeu. Biblia creştină
cuprinde două părţi: Vechiul Testament, în care este inclusă
şi Biblia iudaică, considerată sacră si de evrei, şi Noul
Testament, care cuprinde scrieri specific creştine. Biblia
ebraică este împărţită în trei secţiuni: Legea, sau Tora
(numită şi Pentateuch), conţinând primele cinci cărţi -
Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deutero-nomul;
Profeţii, carte de istorii şi profeţii; şi Scrierile, conţinând
rugăciuni, poeme şi maxime.
Cărţile Bibliei au fost scrise timp de multe secole de
către mulţi autori. Paternitatea Vechiului Testament este în
21Q N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova_______________________________________________

mod tradiţional atribuită marilor conducători evrei, printre


care: Moise, Samuel, David, Solomon şi alţi profeţi.
Cercetătorii moderni susţin însă că multe dintre acestea
sunt compilaţii făcute mai târziu din tradiţii şi scrieri vechi.
De asemenea, aceştia cred că primele cărţi ale Bibliei au
început ca literatură orală şi au fost pentru prima dată scrise
în timpul regelui David, după anul 1000 Î.Hr. De exemplu,
Geneza conţine pasaje care pot data şi din secolul al X-lea
î.Hr., dar întreaga carte nu a fost scrisă în forma prezentă
decât în secolul al V-lea î.Hr. întreaga Tora, adică primele
cinci cărţi ale Bibliei, apărea prin anul 400 Î.Hr.
Vechiul Testament - scris în ebraică, având şi câteva
secţiuni în aramaică - relatează povestea creaţiei şi a
timpurilor pre-israelite precum şi istoria şi viaţa religioasă a
Israelului antic din jurul anului 1300 Î.Hr., până în secolul al
ll-ea Î.Hr. Creştinii şi evreii consideră Vechiul Testament ca
descrierea unui pact sau testament realizat între om şi
Dumnezeu, şi transmis lui Moise pe Muntele Sinai.
Cărţile Canonice ale Vechiului Testament şi ordinea lor
variază între religiile iudaică, creştină şi protestantă. Biblia
ebraică conţine 24 de cărţi. Vechiul Testament creştin
împarte unele dintre cărţi, acestea ajungând la 39 ca număr.
Biblia catolică de asemenea consideră autentice şapte cărţi
pe care protestanţii le consideră îndoielnice şi pe care le nu-
mesc Apocrife.
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Cele 27 de cărţi ale Noului Testament, sacru doar pentru


creştini, relatează anii de la naşterea lui Hristos, până în
jurul anului 100 d.Hr., cuprinzând primele documente care
atestă apariţia şi viaţa lui Hristos, şi a religiei creştine.
Creştinii consideră că lisus a proclamat un nou pact sau un
nou testament care îl împlineşte pe cel revelat lui Moise şi
care este superior acestuia.
Noul Testament este împărţit în patru secţiuni:
Evangheliile sau viaţa lui lisus; Scrisorile sau Epistolele
apostolilor; şi Revelaţia, carte de profeţii. Scris în limba
greacă între 70 şi 100 d.Hr., Noul Testament a fost compilat
în secolul al ll-lea. Deşi Noul Testament este în mod
tradiţional considerat ca fiind scris de către apostoli şi alţi
discipoli ai lui Hristos, unii cercetători moderni au contestat
acest lucru în privinţa unor cărţi.
Atât Vechiul cât şi Noul Testament au fost traduse în
limba latină de Sfântul leronim în jurul anului 400 d.Hr., şi
aduse la forma standard în secolul al Vl-lea. Traducerea sa,
denumită şi „Vulgata", a fost desemnată drept Biblia
autorizată a Bisericii romano-catolice şi a rămas aşa timp de
1000 de ani, până la Reforma din secolul al XVI-lea. Prima
ediţie tipărită în Europa, faimoasă Biblie a lui Gutenberg din
1456, era o reproducere a Vulgatei.

ISTORICUL CENZURII
21Q N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova_______________________________________________

„Amândoi citim Biblia zi şi noapte, dar unde eu citesc


negru, tu citeşti alb." Aceste cuvinte ale poetului William
Blake descriu în mod subtil originile cenzurii Bibliei de-a
lungul secolelor. Controversele asupra versiunilor corecte
ale Bibliei au început în anii de început ai creştinismului,
când multe dintre primele decrete ale bisericii stabileau
unele cărţi ca fiind acceptabile, şi altele nu. Pe parcursul
Evului Mediu, Biserica catolică a descurajat traducerea
textului oficial al Vulgatei, temân-du-se că anumite sensuri
ar putea fi distorsionate sau interpretate greşit. La sfârşitul
secolului al XlV-lea, sfidând restricţiile bisericii, a apărut,
prima traducere completă a Vulgatei în limba engleză,
aceasta fiind opera eruditului şi reformatorului religios John
Wycliff, şi a discipolilor săi.
Wycliff, al cărui tratat On Civil Lordship a fost
condamnat pentru erezie, susţinea că toţi oamenii au
dreptul de a citi Scriptura „în limba în care înţeleg cel mai
bine învăţăturile lui Hristos". Lectura traducerii lui Wycliff
era interzisă în Anglia, fiind permisă doar cu acordul special
al bisericii. în 1409, Sinodul Canterbury de la St. Paul din
Londra a emis un decret prin care erau interzise traducerile
din Scriptură sau lecturarea vreunei traduceri existente fără
permisiunea bisericii, sub ameninţarea excomunicării. Deşi
traduceri ale Bibliei au apărut în mai multe ţări europene,
nici o alta nu a mai apărut în Anglia până la debutul
Reformei, în ciuda interdicţiei, Biblia lui Wycliff a fost
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

copiată frecvent şi multe secţiuni din ea au fost preluate de


William Tyndale, primul traducător protestant al Bibliei.
Protestanţii din secolul al XVI-lea susţineau că, întrucât
Dumnezeu vorbeşte direct cu oamenii prin învăţăturile
Bibliei, este dreptul şi obligaţia fiecărui creştin să o studieze.
Aceştia au încurajat sau au realizat ei înşişi traduceri ale
bibliei în diferite limbi. Până în 1522, când a fost publicată
traducerea lui Martin Luther, existau deja 14 ediţii tipărite
ale Bibliei în germană, şi ediţii autohtone apăreau deja în
Franţa, Italia, Spania, Portugalia, Boemia, Ţările de Jos şi
Scandinavia.
Reformatorii protestanţi credeau că Biblia trebuie
înţeleasă de cititori fără interpretările autorităţilor
bisericeşti. Această doctrină, sola scriptura (doar scriptura),
era văzută ca o ameninţare de către Biserica catolică, care
se vedea în faţa pierderii din autoritate pe seama reformai
protestante din Europa. Cenzura catolică s-a concentrat
asupra versiunilor autohtone ale Bibliei, în special asupra
celor ale lui Martin Luther din Germania, William Tyndale
din Anglia şi Robert Estienne din Franţa. Protestanţii
cenzurau şi ei părţi ale Bibliei, interzicând scrierile ereticilor
protestanţi, cât şi pe cele ale catolicilor. Dar protestanţii nu
puteau cenzura decât în limitele lor politice. Din cauza
fragmentării Europei protestante, cenzura protestantă nu a
fost la fel de solidă ca aceea a Bisericii catolice.
21Q N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova_______________________________________________

Cea mai reprimată ediţie a Bibliei a fost aceea


aparţinând lui William Tyndale. El a fost primul care a
tradus Biblia în engleză, din ediţiile originale în ebraică şi
greacă, şi primul care a tipărit-o în engleză. Traducerea sa a
Noului Testament, tipărită la Köln şi Worms, în Germania,
între 1524-1526, a fost introdusă ilegal şi în Anglia, unde a
fost interzisă şi arsă de către biserică. în ciuda interdicţiilor,
multe reeditări ale traducerii lui Tyndale circulau clandestin
prin Anglia. Traducerile sale ale scrierii intitulate Pentateuch
în 1530, şi a Cărţii lui lona, din 1531, şi o nouă ediţie
revizuită a Noului Testament au fost de asemenea interzise
şi arse.
în urma unui complot orchestrat de autorităţile engleze,
Tyndale a fost arestat la Antwerp, în Belgia, condamnat
pentru erezie şi ars pe rug în apropiere de Bruxelles în 1536,
împreună cu exemplare ale Bibliei sale. în ciuda acestui
lucru, ediţia lui Tyndale a supravieţuit şi a constituit o parte
considerabilă a ediţiilor viitoare, printre care şi cea
Autorizată sau Versiunea Regelui James publicată în 1611.
Miles Coverdale, colegul lui Tyndale, a realizat o
traducere completă a Bibliei în 1535. întrucât nu ar fi putut
fi publicată în Anglia, aceasta a fost publicată în Germania.
Cererea populaţiei pentru o Biblie în engleză şi dificultatea
crescândă de a suprima asemenea texte l-au determinat pe
Regele Henric al Vlll-lea să autorizeze o versiune, numită
Biblia lui Matthew, bazată pe lucrările lui Tyndale şi
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Coverdale. A apărut în 1537 cu prefaţă şi note de John


Rogers, care folosea pseudonimul John Matthew. Rogers era
un preot catolic care se convertise la protestantism, şi
fusese prieten cu Tyndale. Biblia lui Matthew a fost prima
autorizată de guvernare. Dar, odată cu venirea la tron a
reginei loiale catolicismului Mary I, Rogers a fost printre
primii dintre cei 300 de martiri încarceraţi şi arşi pe rug ca
eretici, în 1554.
Interdicţii ale ediţiilor Bibliei nu au avut loc doar în
Anglia. în 1539, Henric al Vlll-lea a autorizat propria
versiune a Bibliei - Marea Biblie -o revizuire a lui Coverdale
din lucrări mai vechi, care urma să devină varianta oficială
pentru nou-constituita Biserică anglicană. Când acesta a
hotărât să o editeze la Paris, autorităţile au oprit acest
demers. Regnault, faimosul editor de cărţi engleze din Paris,
a fost reţinut şi încarcerat de către Inchiziţie. Fascicule din
Marea Biblie au ajuns până la urmă clandestin în Anglia în
fiecare biserică, împreună cu îndemnul regelui ca fiecare om
să interpreteze Scriptura cum crede de cuviinţă.
în 1546, doctorii în teologie de la Sorbona au introdus o
ediţie a Bibliei în Indexul Cărţilor Interzise de la Louvain,
fiind vorba de ediţia faimosului umanist Robert Estienne,
editorul oficial al Regelui Francisc I. Regele a reacţionat
interzicând publicarea şi circularea în Franţa a Indexului
Louvain, şi ordonând retragerea restricţiilor la Biblia lui
Estienne. Odată cu moartea regelui în 1547, însă, interdicţia
21Q N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova_______________________________________________

a reapărut şi Estienne a fost forţat să îşi mute activitatea la


Geneva. Dar Geneva protestantă, aflată sub autoritatea
reformatorului Jean Calvin, nu era în niciun caz un bastion al
toleranţei religioase. Calviniştii au condamnat şi ei Biblia lui
Estienne.
Spania dominată de Inchiziţie a impus şi ea cenzura
ediţiilor Bibliei care purtau marca protestantismului. în
1551, Indexul de la Valladolid cuprindea 103 ediţii ale
Bibliei, interzise din cauza erorilor sau ereziilor conţinute.
Restauraţia autorităţii papale, curţile ecleziastice şi
legile împotriva ereziei în Anglia sub regimul catolic al
reginei Mary I, au făcut ca o reconfirmare a cenzurii Bibliilor
protestante să fie pusă în fapt. în 1555, un decret regal
ordona: „ca niciun fel de persoane nu vor putea introduce în
acest teritoriu vreun manuscris, carte, sau broşură... în
numele lui Martin Luther, Jean Calvin, Miles Coverdale,
Erasmus, Tyndale... sau orice cărţi asemănătoare conţinând
doctrine false împotriva religiei catolice." Protestanţii din
Anglia s-au refugiat la Frankfurt şi la Geneva, şi au publicat
Biblia de la Geneva în 1560. Deşi a fost interzisă în bisericile
din Anglia, aceasta a fost publicată în 140 de ediţii între
1560 şi 1644.
în 1546 Conciliul de la Trento al Bisericii catolice a
declarat Vulgata Latina a Sfântului leronim ca fiind singurul
text admis al Bibliei. în opoziţie faţă de reformatorii
protestanţi, conciliul a decretat că dogma nu poate fi
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

transmisă decât prin mijlocirea bisericii, a cărei autoritate


este egală cu cea a Bibliei, şi interzicea citirea traducerilor
neautorizate. Prima ediţie engleză aprobată pentru catolici
a fost o traducere a Noului Testament din Vulgata, de către
teologii bisericii şi publicată la Reims în 1582, şi apoi tipărită
în 1610 împreună cu o variantă aprobată a Vechiului
Testament.
în 1631, cuvântul „nu" a fost omis accidental din
porunca a şaptea, „Să nu comiţi adulter", într-o ediţie de 1
000 de exemplare a Bibliei, editată în Anglia de R. Barker.
Au fost aplicate amenzi celor care au tipărit, şi ediţia,
numită şi „Biblia Ticăloasă"42, a fost în aşa măsură reprimată
şi atacată, încât abia dacă au mai rămas câteva exemplare în
circulaţie.
întrucât drepturile de autor ale Versiunii Autorizate
(Versiunea Regelui James) erau deţinute de Coroana
Britanică, dreptul de a o tipări în Anglia în secolul al XVII-lea
aparţinea doar editorilor regali. Doar universităţile Oxford şi
42
„Biblia Adulteră", o ediţie a
Cambridge erau scutite de această restricţie. Aceasta
însemna că niciun exemplar al Bibliei Autorizate nu putea fi
tipărit în coloniile americane, până la obţinerea
independenţei. Prima Biblie tipărită în America nu a fost
Versiunea Regelui James, ci o altă ediţie Up-Biblum Cod,
traducerea lui John Eliot pentru indienii algonquian,
21Q N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova_______________________________________________

publicată în 1661-1663. Biblia în limba engleză nu a fost


publicată în
America până în 1782, la Philadelphia, deşi istoricii
susţin că sunt dovezi ale unei ediţii clandestine realizate la
Boston, în 1 752.
Perioada Victoriană a produs un nou tip de cenzură în
Anglia şi în Statele Unite - publicarea unor ediţii expurgate.
Sfânta Biblie, în traducere nouă, de John Bellamy, un
swedenborgian43, a fost publicată în 1818. Considerând că
niciunul dintre marile personaje ale Bibliei nu putea să fi
comis fapte pe care le găsea inacceptabile, Bellamy a decis
că traducerea din ebraică trebuie să fie greşită, revizuind
astfel pasaje pe care la găsea indecente. Noua Biblie a
familiei - Versiune îmbunătăţită, de Dr. Benjamin
Boothroyd, un congregational ist44, care dorea să corecteze
„multe expresii nedelicate şi obscene" din Biblie, a fost

43
Swedendborgianism - sistem de credinţe filozofice şi religioase inspirate de autorul
acestora, Emanuel Swedenborg (Svedberg) 1688-1772 (n.tr.).
44
Congregationalism - sistem de doctrine creştine şi de administrare a autorităţii bisericeşti
prin intermediul congregaţiilor (n.tr.).

publicată în mai multe ediţii începând cu 1824. în acel an, în


Sfânta Biblie revizuită şi adaptată pentru citirea în
familie, John Watson, un membru laic al Bisericii anglicane,
a înlocuit secţiunile vulgare cu propriile sale scrieri şi a
renunţat la numerotarea capitolelor şi versetelor, astfel că
cititorilor le era greu să observe că fusese modificată. în
1828, editorul William Alexander, un quaker, a publicat
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

Sfânta Biblie, realizată în special pentru facilitarea citirii


în public a Sfintei Scripturi. în aceasta el a schimbat
cuvinte şi pasaje „care nu erau corespunzătoare
perspectivelor şi geniului epocii prezente a rafinamentului".
Prima Biblie expurgată din America a fost publicată în
1833 de către lexicograful Noah Webster, care făcuse mii de
schimbări în pasajele pe care le găsea indecente. Deşi Biblia
sa a fost adoptată de statul Connecticut în 1835, sprijinită
de către Universitatea Yale şi folosită la scară largă de către
congregational işti timp de cel puţin 20 de ani, dorinţa lui
Webster de a schimba chiar şi părţile „decente" ale Bibliei, a
fost însă zădărnicită. A treia ediţie, publicată în 1841, a fost
şi ultima.
Cenzura Bibliei în secolul al XX-lea a fost cel mai
răspândită în ţările socialiste. în 1926, guvernul sovietic a
ordonat bibliotecilor din URSS să excludă toate textele
religioase, printre care şi Biblia. Aceasta era admisă numai
în bibliotecile foarte mari ale statului. Importul Bibliei era
de asemenea interzis, şi o retipărire a acesteia nu a avut loc
în URSS decât în 1956. în China, în timpul Revoluţiei
Culturale a anilor 1960 şi 1970 o campanie de distrugere a
celor „patru elemente învechite" cultura, gândirea,
obiceiurile şi tradiţiile - Bibliile au fost arse şi lăcaşurile de
cult creştine au fost închise.
O ediţie a Bibliei autorizată de guvern, folosită de o
biserică baptistă din România, a fost prima republicare a
21Q N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova_______________________________________________

Bibliei de la ultima ediţie din 1951. Guvernul militar socialist


al Etiopiei în 1986 a interzis mai multe cărţi ale Bibliei, pe
motiv că erau „în contradicţie cu revoluţia aflată în
desfăşurare". Un transport de 45 000 de exemplare al Bibliei
a fost sechestrat definitiv de autorităţile vamale din Etiopia.
Multe încercări de cenzurare a Bibliei au avut loc şi în
Statele Unite. Părinţi sau grupuri religioase care au
denunţat predarea Bibliei în şcoală ca „literatură", sau care
credeau că ar trebui predată numai cu statutul de învăţături
sfinte ale lui Dumnezeu din propriile lor perspective sau
interpretări, au încercat să intervină în programele şcolare
sau în biblioteci. Contestări la adresa Bibliei au venit de
asemenea din neînţelegerea unei decizii a Curţii Supreme
care interzicea rugăciunea în şcoli de stat. în 1963, în cazul
District of Abington Township v. Schempp, Curtea Supre-
mă a interzis exercitarea obiceiurilor religioase în şcoli de
stat. însă Curtea nu a interzis şi studierea Bibliei, ca formă
de literatură, sau ca sursă istorică sau de ştiinţe sociale. în
decizia sa, Curtea declara: „Pe lângă acestea, se poate
spune că educaţia unei persoane nu poate fi completă fără
studiul comparativ al religiei sau al istoriei religiilor şi al
relaţiei acesteia cu dezvoltarea civilizaţiei. Nimic din cele
spuse aici nu indică faptul că un astfel de studiu al Bibliei
sau al religiei, prezentate obiectiv ca parte a unui program
laic de educaţie, nu trebuie făcut temeinic..."
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova

într-un apel precedent asupra unei decizii a Curţii


Supreme, o organizaţie conservatoare religioasă intentase
un proces Universităţii din Washington pentru faptul că
propunea studierea Bibliei într-un curs de literatură
comparată. Această organizaţie susţinea că un astfel de curs
într-o instituţie publică de educaţie şi o astfel de abordare
contraveneau credinţelor religioase ale grupului. Un
tribunal din Washington a aprobat menţinerea cursului în
programa universitară.
Un studiu din 1982, constând din 17 chestionare
aplicate în biblioteci şcolare pe perioada ultimelor două
decenii, arăta că prezenţa Bibliei în şcoli fost deseori
contestată de părinţi, elevi sau profesori, care susţineau
ilegalitatea sau respingeau interpretarea dată. Atacuri
similare au avut loc în anii '80 şi '90. De exemplu, în 1989,
unui elev dintr-o şcoală elementară din Omaha, Nebraska, i-
a fost interzis să citească Biblia în şcoală
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________________________________700 de cărţi interzise

sau să o deţină în incinta şcolii. Printr-o înţelegere la


care s-a ajuns la Tribunalul Federal, şi care a evitat un
eventual proces, s-a convenit că elevul poate citi literatură
religioasă în timpul liber chiar dacă este în incinta şcolii. In
1991, directorul unei biblioteci, care susţinea că fondurile
publice nu trebuie cheltuite pe texte religioase, a contestat
prezenţa Comentariilor Evanghelice asupra Bibliei şi a
Glosarului Catolic Oficial în biblioteca publică din
Multnomah, Oregon. Cărţile au fost menţinute în cele din
urmă de bibliotecă. în mai 1981, fundamentaliştii creştini au
ars exemplare dintr-o ediţie a Bibliei în Gastonia, Carolina
de Nord.
O serie de încercări din anii '90 de a restricţiona accesul
la Biblie amintind de epoca victoriană au fost motivate de
părerea că ea conţinea pasaje indecente. în 1992, în
districtul şcolar Brooklyn Center, Minnesota, un ateu
„încercând să reacţioneze împotriva dreptei religioase" a
contestat folosirea Bibliei, declarând că „pasajele indecente,
violente, şi obscene nu sunt potrivite pentru copii". în 1993,
Biblia a fost etichetată drept „obscenă şi pornografică", dar
păstrată la Biblioteca Noel Wien din Fairbanks, Alaska. în
apropierea oraşului Harrisburg, Pennsylvania, protestatari
încercând să înlăture Biblia din şcolile districtului West
Shore invocau „mai mult de 300 de exemple de obscenităţi
în carte", şi obiectau împotriva faptului că „există pasaje,
limbaj şi poveşti nepotrivite pentru copii indiferent de
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________________________________700 de cărţi interzise

vârstă, printre acestea incluse fiind relatări de incest şi


crimă".
Deşi Biblia este printre cele mai cenzurate cărţi ale
istoriei, ea a fost tradusă de mai multe ori şi în mai multe
limbi decât orice altă carte în istoria cărţilor. în limba
engleză, au fost tipărite peste 450 de ediţii. Lunga istorie a
cenzurii Bibliei a avut un impact limitat asupra circulaţiei şi
influenţei sale în prezent.
BISERICA: HARISMĂ Şl PUTERE (IGREJA: CARISMA E
PODER)

Autor: Leonardo Bof


Data şi locul publicării iniţiale: 1981, Brazilia; 1985,
Statele Unite; Edituri: Editora Vozes; Crossroad Forma
literară: eseuri teologice

REZUMAT
Teologul catolic brazilian Leonardo Boff este printre
exponenţii de seamă ai teologiei libertăţii, o interpretare a
credinţei creştine ce se trage din experienţele săracilor.
Textul său, Biserica: harismă şi putere, o colecţie de
eseuri, discursuri şi note de lectură, conţine unele dintre
cele mai ascuţite critici împotriva Bisericii romano-catolice
venite din America Latină. Boff susţine acestea pe baza
experienţelor sale cu săracii din comunităţile de jos ale
Braziliei - comunităţi catolice conduse de laici. El solicită
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________________________________700 de cărţi interzise

reforma instituţională a Bisericii catolice şi transformarea ei


într-o biserică a „eliberării", nu numai pentru săraci, dar
chiar să fie a săracilor. Criticând abuzurile puterii ierarhice,
el cere o întoarcere la structura colegială a comunităţilor
bisericeşti timpurii, în care exercitau puterea atât clericii cât
şi laicii.
Teza centrală a lui Boff este că lupta pentru justiţie şi
drepturile omului nu poate fi separată de lupte similare în
rândul bisericii însăşi. Opţiunea preferenţială pentru săraci
solicită schimbări în rândul catolicismului. Biserica
instituţională trebuie să renunţe la puterea ei laică şi de
coerciţie, şi să se îndrepte către un model democratic de
deschidere şi toleranţă, modelul original pe care Hristos a
întemeiat prima biserică. Boff susţine că ierarhia
bisericească a apărut doar după moartea lui lisus. Când
creştinismul a devenit religia oficială a Imperiului Roman,
biserica a început să reflecte modelul feudal şi structura sa
de autoritate, incluse fiind şi instituţiile, legile şi
centralizarea birocratică.
Boff distinge între două tipuri de putere: exousia,
puterea de a iubi folosită de lisus, şi potestas, puterea de a
domina şi de a conduce care a caracterizat oficialii clericali
romani. El descrie exerciţiul puterii potestas de către clerici
şi diviziunea între clerici şi laici ca un cancer al Bisericii
catolice. Esenţa de har a bisericii, în care fiecare este
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova _________________________________________________________700 de cărţi interzise

purtătorul harului, pe care îl poate oferi, a fost eliminată.


„Creştinismul nu este împotriva
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

puterii în sine", scrie Boff, „ci împotriva formelor


diabolice care iau forma dominaţiei şi a controlului".
Folosind terminologia marxistă, Boff se referă la
„exproprierea treptată a mijloacelor de producţie spirituală
ale creştinilor de către clerici".
Biserica trebuie să conţină har, precum învăţături, slavă,
predici şi administraţie, dar şi putere. Papalitatea are o
poziţie specială în cadrul bisericii în menţinerea unităţii
doctrinare, bazate pe consensul comunităţilor de creştini.
Puterea poate fi un har, crede Boff, atâta timp cât foloseşte
tuturor şi este un instrument pentru construcţia dreptăţii în
comunitate.

ISTORICUL CENZURII
Ortodoxia lui Boff a fost deja investigată de către
Vatican în 1976 şi din nou în 1980, suspiciunea fiind de
deviaţie doctrinară. Ancheta din 1980 s-a concentrat pe
cartea sa, )esus Cristo libertador (lisus Hristos,
eliberatorul). Dar Vaticanul a fost în general dispus să lase
problema teologilor individuali din America Latină în grija
episcopilor locali.
Când, în 1981, Biserica: harismă şi putere a apărut în
Brazilia, Spania şi Italia, nu se aştepta nimeni ca aceasta să
genereze controverse atât de aprinse. Era doar o dezvoltare
suplimentară a ideilor pe care Boff le expu-sese deja în teza
sa de doctorat şi într-o carte precedentă despre studiul
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

structurii bisericii. Boff nu era prea optimist că textul, o


colecţie de eseuri disparate şi discuţii, şi nu o analiză
completă, va avea vreo căutare.
Cu toate acestea, aproape imediat, cartea sa a aprins un
număr semnificativ de capete de discuţie. Boff aplicase
cunoştinţele teologiei libertăţii, care fusese anterior
direcţionată către reforma societăţii laice, la modelul
bisericii însăşi. Expresia pe care a folosit-o, „violenţa
simbolică", pentru a se referi la metodele Vaticanului de a
descuraja disidenţa şi uzul terminologiei cvasimarxiste
pentru a analiza structura bisericii, i-a înfuriat pe critici.
în carte, el îl citează extensiv pe un catolic brazilian care
face o paralelă, punct cu punct, între stilurile de
guvernământ de la Vatican şi Kremlin. într-un alt pasaj
controversat, scria: „Este straniu să vezi cum instituţia
bisericii s-a transformat exact în ceea ce nu îşi dorea Hristos
să se transforme."
Boff descrisese precedent Congregaţia Vaticanului
pentru Doctrina Credinţei, ca bazându-se pe proceduri
inacceptabile într-o societate civilă, „un proces de factură
kafkiană, în care acuzatorul, apărătorul, avocatul şi
judecătorul sunt una şi aceeaşi persoană". în 1982, a fost
iniţiat exact un astfel de proces pentru a se investiga
părerile lui Boff.
în februarie 1982, Boff, care ştia deja că de fapt criticii
săi se plânseseră la Vatican, a trimis prin poştă la Roma în
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

semn de mulţumire copii ale unor receptări critice negative


ale cărţii şi o reacţie a părintelui Urbano Zii Ies din Brazilia.
Trei luni mai târziu, a primit o scrisoare de la cardinalul
Ratzinger, actualul papă, pe atunci Prefect al Congregaţiei
pentru Doctrina Credinţei, în care i se cerea să răspundă la
criticile la adresa cărţii sale. Boff a scris un răspuns şi l-a
publicat.
în mai 1984, Boff a primit o scrisoare de şase pagini din
partea lui Ratzinger, în care părerile lui Boff erau criticate, şi
în care se declara că ideile prezente în carte „nu merită
acceptate". Scrisoarea se referea la metoda teologică
folosită de Boff, analiza structurii bisericii, conceptele sale
de dogmă şi revelaţie precum şi perspectiva asupra
autorităţii bisericii. Cardinalul mai critica şi „relativismul
ecleziastic" şi analiza „sociologică". Ratzinger l-a acuzat pe
Boff de folosirea unui limbaj „polemic, defăimător şi satiric,
absolut nepotrivit pentru un teolog", şi de susţinerea unor
„principii ideologice de natură neomarxistă", propunând „o
utopie revoluţionară care este străină bisericii" şi susţinând
un „concept relativizat" al structurii bisericii şi doctrinei.
Răspunsul lui Boff conţinea nu mai puţin de 50 de
pagini, insistând că scrierea sa încerca doar să „îndrepte
atenţia către experienţa laicilor, a săracilor, şi către
contribuţiile ştiinţelor sociale". Scrisoarea se încheia astfel:
„De un lucru sunt sigur. Prefer să intru într-o biserică decât
să rămân singur cu teologia mea. Biserica este o realitate a
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova 100 de cărţi interzise

credinţei pe care mi-o asum. Teologia este un rezultat al


raţiunii pe care îl discut."
în loc să îl încredinţeze episcopilor brazilieni, care cu
siguranţă l-ar fi susţinut pe Boff, Ratzinger l-a citat la Roma
în faţa unui „colocviu" în septembrie 1984. Boff a luat cu el
o petiţie semnată de 50 000 de brazilieni, şi a fost însoţit de
doi cardinali brazilieni, care au venit special pentru a-l
susţine. Deşi Boff nu ar fi ales Biserica: harismă şi putere
pentru a-şi prezenta în mod complet ideile, colocviul s-a
dovedit a fi un interogatoriu în toată regula pe baza ideilor
sale prezentate în respectiva carte.
în martie 1985, congregaţia a publicat o Notificare,
făcând publică scrisoarea pe care Ratzinger o trimisese anul
precedent, prezentând-o ca variantă oficială, semnată chiar
de papă. Congregaţia a declarat că rezervele sale despre
carte „nu fuseseră schimbate în mod substanţial", şi că Boff
era vinovat de trei erori: declaraţia sa cum că biserica
copiase caracteristicile
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
2
100 de cărţi interzise

societale ale sistemului roman şi mai apoi


feudal; interpretarea sa relativistă a dogmei ca fiind bună
numai în anumite circumstanţe; şi declaraţiile sale cum că
clericii îi expropriaseră pe oameni de mijloacele de
producţie spirituală. „Părerile lui Leonardo Boff analizate cu
această ocazie pun în pericol doctrina dreaptă a credinţei pe
care această congregaţie trebuie să o promoveze şi
respecte", conchidea respectiva Notificare.
în mai 1985, Boff primea o notă oficială din partea
congregaţiei, care îi solicita o „tăcere obedientă" pentru o
perioadă nespecificată de timp. Nota susţinea că perioada
de linişte „îi va permite Fratelui Boff timp pentru o reflecţie
serioasă". îi solicitau de asemenea să se abţină de la a scrie
şi a publica, de la datoriile sale de editor la Revista
Ecclesiastica Brasileira, cea mai influentă publicaţie
teologică din Brazilia, de la munca sa de editor de cărţi de
teologie la editura Vozes, şi de la a preda sau a conferenţia.
Boff a acceptat solicitarea spunând: „în calitatea mea de
creştin, franciscan şi teolog, este de datoria mea să ascult şi
să mă supun."
Zece episcopi brazilieni, care considerau atacurile de la
Vatican asupra bisericii libertăţii ca o intruziune nedorită a
Romei în problemele religioase al Americii Latine, şi ca o
ameninţare la adresa dreptului catolicilor de a gândi şi scrie
liber, au luat măsura neaşteptată de a critica public
comportamentul Vaticanului în cazul Boff. Episcopii
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
2
100 de cărţi interzise

brazilieni s-au întâlnit cu papa loan Paul al ll-lea la


Roma în martie 1986. în acea lună, după zece luni de la
„tăcerea" impusă lui Boff, pedeapsa a fost anulată. Boff ar fi
declarat că această veste a fost primită de el „ca un cadou
de Paşte", şi era convins că este vorba de bunăvoinţa a
Vaticanului faţă de episcopii brazilieni.
în 1991, Boff a publicat o serie de articole cerând
schimbarea doctrinei bisericeşti care interzice căsătoria
preoţilor. Când oficialii bisericeşti, au respins cererea de
publicare a următorului său manuscris, Boff a renunţat la
cariera de preot. într-o scrisoare deschisă către adepţii săi el
scria: „Părăsesc funcţia de preot, dar nu şi biserica... Voi
continua să fiu şi voi fi mereu un teolog catolic şi ecumenic,
luptând împreună cu săracii împotriva sărăciei lor şi pentru
eliberarea lor."
CELE NOUĂZECI Şl CINCI DE TEZE
Autor: Martin Luther
Data şi locul publicării: 1517, Elveţia
Specie literară: tratat teologic

REZUMAT
Călugăr german din ordinul augustininilor, Martin
Luther este fondatorul reformei protestante în Europa.
Doctor în teologie şi preot în oraşul Wittenberg, Luther
preda teologia la universitatea locală. într-o vizită la Roma a
ajuns să fie convins de decadenţa şi corupţia din rândul
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
2
100 de cărţi interzise

clericilor şi a întregului sistem ierarhic papal. încă din


1516, Luther începuse lă critice eficienţa practicării
indulgenţelor, într-o serie de predici.
Doctrina catolică din secolul al XVI-lea prevedea că papa
poate transfera din harul de prisos acumulat de Hristos, de
Fecioara Măria sau nV sfinţi, către un păcătos, pentru a-i
amâna pedepsele pământeşti pentru i nul se va afla în
purgatoriu. De asemenea, de indulgenţe puteau bene-li( ia
atât viii cât şi morţii. Credinţa puternică evanghelică a lui
Luther, • are spunea că iertarea păcatelor şi reconcilierea cu
Dumnezeu se poate obţine numai prin bunătatea lui
Dumnezeu, l-a determinat să pună la îndoială doctrina
indulgenţelor şi a obiceiului autorităţilor bisericeşti de .i
vinde astfel de indulgenţe.
Anul următor, călugărul dominican Tetzel, a oferit spre
vânzare ast-ftl de indulgenţe pentru a plăti din datoria pe
care o făcuse Albert de iti.indenburg prin cumpărarea
Episcopiei din Mainz şi pentru a plăti pen-tm noua bazilică
San Pietro din Roma. Luther a luat poziţie împotriva ICestor
practici, afirmând că reprezintă un pericol spiritual care
poate împiedica adevărata pocăire.
Pe 15 octombrie 1517, Luther i-a provocat pe colegii săi
din mediul li ademic la o dezbatere teologică. Luther şi-a
publicat consideraţiile în maniera tradiţională - afişând o
pancartă scrisă în latină pe poarta biseri-■ II din
Wittenberg. Erau scrise acolo cele 95 de teze ale lui Martin
N.J. Karolides, M. Bald & D.B. Sova
2
100 de cărţi interzise

Luther dl-.pro problema indulgenţelor, dar nu


numai. în mod surprinzător pen-Iru autor, acestea au
început să fie răspândite prin Germania şi apoi prin to.ită
Europa, în latină, dar şi în traducere germană, dezlănţuind
valuri de i mtroverse care aveau să ducă la Reforma
Protestantă.
societale ale sistemului roman şi mai apoi feudal;
interpretarea sa relativistă a dogmei ca fiind bună numai în
anumite circumstanţe; şi declaraţiile sale cum că clericii îi
expropriaseră pe oameni de mijloacele de producţie
spirituală. „Părerile lui Leonardo Boff analizate cu această
ocazie pun în pericol doctrina dreaptă a credinţei pe care
această congregaţie trebuie să o promoveze şi respecte",
conchidea respectiva Notificare.
în mai 1985, Boff primea o notă oficială din partea
congregaţiei, care îi solicita o „tăcere obedientă&q