Cătălin Avramescu:

„Stânga ultra-radicală este angajată într-o rescriere

tendenţioasă şi neprofesionistă a istoriei”

Declanşate la sfârşitul lunii mai, după uciderea lui George Floyd, un delincvent afro-american, de către
un poliţist din Minneapolis, protestele din SUA au degenerat. Confiscate de activişti de extremă stângă
care comit spargeri, furturi, vandalizează statui şi memoriale, aceste proteste par să fi avut doar ca
pretext acel episodul tragic. În paralel, în numele aceleiaşi cauze, asistăm la dărâmarea de statui, la
interzicerea unor cărţi, a unor filme, a unor spectacole de operă.
L-am invitat pe Cătălin Avramescu la un dialog despre aceste proteste care au luat forma unui val
insurecţional, despre contextul în care au izbucnit şi modul în care sunt instrumentalizate politic de
stânga radicală, despre scopul lor, dar şi despre tirania corectitudinii politice resimţită în multe
universităţi din SUA. Fost consilier prezidenţial, Cătălin Avramescu predă cursuri de istorie a gândirii
politice la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.

„Asistăm la un barbarism cultural, politic şi social”

Domnule Cătălin Avramescu, privind la ceea ce se întâmplă în SUA, în ultimele săptămâni, putem spune
că asistăm la o tentativă de rescriere a istoriei în termenii agreați de o corectitudinea politicăm una dusă
la extrem?
Răspunsul simplu ar fi da. Însă nu aş folosi termenul de corectitudine politică, mi se pare că e un
termen manipulator. Este vorba despre Stânga ultra-radicală, care este angajată într-o rescriere
tendenţioasă şi neprofesionistă a istoriei. Este angajată de decenii întregi în această misiune, nu a
început acum două-trei săptămâni. Aş spune că a început de când a apărut Stânga modernă.

Aduceţi-vă aminte că Marx, deşi nu avea nicio pregătire în materie – la fel ca prietenul său, Engels –
a crezut că este un istoric fără egal. Una dintre tezele fundamentale ale materialismului istoric este
că toată lumea a înţeles greşit sensul istoriei, cu excepția lor, a marxiștilor, şi că istoria este în fond,
la rădăcina sa, nimic altceva decât un nesfârșit conflict între clase. Evident că nu e aşa, evident că
Marx şi Engels erau nişte amatori, evident că multe din interpretările lor istorice erau aberante, dar
asta nu i-a împiedicat să aibă această pretenţie delirantă că ei deţin Adevărul Istoric şi că ceilalţi
sunt într-o gravă eroare şi că această eroare nu este întâmplătoare, că sunt interesele de clasă care
duc acolo.

Pe lângă protestele civilizate, justificate, vedem vandalisme, spargeri, furturi trecute cu vederea,
justificate de unele voci prin prisma revoltei antirasiste. Mai există însă rasism sistemic în SUA, care să
justifice proteste de o asemenea amploare şi de o asemenea intensitate?
Din anii 60, constituţional, legal, nu mai există rasism alb în SUA. S-ar putea sa existe câţiva rasişti,
personaje marginale. Am trăit în SUA, am făcut cercetare în SUA, şi pot spune că nu există rasism
tradițional, sistematic – prin sistematic înţelegând instituţii care în mod formal discriminează.

De fapt, acum, există un rasism pe invers. De pildă, universităţile au devenit – o spunea, chiar zilele
trecute un faimos filosof politic, John Gray – „temple ale religiei woke”. În multe universităţi există o
reacţie pe invers, fiind favorizate anumite rase în defavoarea altora.

Sub acelaşi paravan al antirasismului sunt aşezate deja frecventele acte de vandalism comise asupra
unor statui, în colimatorul protestatarilor intrând deja cele ale lui Washington, Churchill, Jefferson,
Columb, Cervantes, Voltaire, Charles de Gaulle – iar lista nu e completă –, chiar şi Memorialul
victimelor comunismului din Washington…
E culmea că aici intră şi Cervantes, care a fost luat sclav de piraţii musulmani din Mediterană şi
răscumpărat după câţiva ani… E fanatism când se ajunge la mutilarea statuii lui Voltaire, unul din cei
mai luminaţi oameni ai secolului XVIII. E fanatism când se ajunge la punerea la colţ a lui Thomas
Jefferson la al cărui memorial, în Washington, am citit poate cea mai dură condamnare a sclaviei
scrisă vreodată: „Tremur când mă gândesc că Dumnezeu e drept”.

… În ce cheie ar trebui citite toate aceste acte de vandalism: sunt răbufniri de ură sau vorbim de
instigare?
Este o ură fără formă şi fără scop. Există asemenea forme ale urii ce caracterizează mișcările
extremiste, milenariste, cultele religioase. Aţi observat că ei nu prezintă argumente. Şi de fapt ce
argumente ar putea aduce când se războiesc cu statuia cuiva care a murit acum câteva sute de ani?
Asta îmi aduce aminte de un proces medieval, cred că prin secolul X, când unul dintre Papi l-a
dezgropat pe un predecesor de-al său despre care credea că a fost eretic şi l-a judecat în faţa unei
curţi ecleziastice. După aceea cadavrul a fost pedepsit. Asta se întâmplă acum. E o scenă demnă
de secolul X, în momentul în care vezi o statuie pe stradă şi începi să o judeci. Ultra-radicalii de
acum nu judecă cu minte de secol XX pe cineva precum Columb, ci cu mintea secolului X. Ei provin
dintr-o epocă a invaziilor barbare. Asistăm la un barbarism cultural şi nu numai cultural, ci şi politic,
social. Ei formează o mişcare nu deosebită de mişcările flagelanţilor sau de cele ale iconoclaştilor.
Primele erau mişcări populare de secolul X, în timpul cărora se formau coloane uriaşe, participanţii
cântau imnuri religioase şi se biciuiau până la sânge. Iconoclaștii distrugeau biserici, odoare, icoane,
nu pentru că aveau o doctrină anume, ci pentru că pentru ei era important să cureţe lumea de păcat,
aşa cum vedeau ei păcatul, în termeni fanatici.

Se instigă deja la distrugerea de statui și picturi cu Isus care, în viziunea unui activist Black Lives
Matter, Shaun King, este alb şi, deci, rasist. Mai mult, în timp ce realizăm interviul văd o înregistrare în
care apar protestatari, tot activişti BLM, care s-au autoflagelat…
Iată… QED.

Care este de fapt miza acestui val insurecţional care a luat amploare şi forme terifiante? În afară de a
solicita sfârşitul „vechii ordini”, au aceşti activişti politici publice clar definite?
Nu. Se manifestă acolo unde puterea politică le dă apă la moară – şi mă refer la Partidul Democrat
care, din perioada lui Obama, care a fost capturat de aripa sa extremă. Uitaţi-vă ce se întâmplă în
Seattle, la Portland şi în alte oraşe dominate de primari aşa-zişi progresişti. Singurul lucru pe care îl
revendică aceşti protestatari este să creeze un fel de „zonă liberă” în care sparg magazine şi se
droghează. Nu vă aşteptaţi ca oameni care abia reuşesc să articuleze o propoziţie să aibă un
program politic. Nu au.

Citeam de curând despre o doamnă din Marea Britanie – tovarăşă, mai precis –, consilieră laburistă,
care a militat pentru doborârea statuii lui Churchill. Când a întrebat-o un ziarist ce are cu Churchill, a
recunoscut senină că nu ştie cine a fost acesta. L-au dat jos, însă, pentru că e un bărbat alb. Trăim
o epocă în care culoarea albă a pielii a devenit, iată, o vină morală, pentru că eşti asociat cu
păcatele strămoșilor tăi de acum patru secole, şi acestea presupuse, imaginate, delirate în cele mai
multe cazuri.

„Când actorii moderaţi sunt scoşi din joc, pentru extremişti e situaţia ideală”
Nu există riscul unui efect de tip bumerag al acestor mişcări? Adică, exact aceste violenţe justificate prin
lupta antirasistă să genereze rasism şi violenţă, victime devenind chiar oamenii ale căror drepturi spun
că le apără în perioada aceasta?
Extremele sunt complice. În momentul în care actorii moderaţi sunt scoşi din joc, pentru extremişti e
situaţia ideală. În momentul în care tu formulezi, dintr-o parte a discuţiei, doar teze elucubrante,
până la urmă forţezi partea cealaltă să răspundă, de asemeni, în termeni vehemenţi. Aşa s-a
întâmplat în anii 30. Adolf Hitler a ajuns la putere pe fondul unor bătăi de stradă în oraşele germane,
între miliţiile comuniste şi batalioanele de asalt, Sturmabteilung (Cămăşile Brune, cum mai erau
cunoscute – n.r.). O miliţie muncitorească şi rasistă care se bătea cu o miliţie a Partidului Comunist
German, muncitorească şi internaţionalistă. Iar moderaţii se uitau stupefiaţi, de pe margine. La fel s-
a întâmplat în perioada ascensiunii lui Mussolini, la începutul anilor 20, în Italia; erau greve şi
violenţă inclusiv de limbaj din partea socialiştilor şi comuniştilor, la care răspundeau cu ciomagul şi
cu violenţă de limbaj Cămăşile Negre ale lui Mussolini.

„Ideea că trebuie date jos anumite statui nu e de azi, de ieri”

Credeţi că acest val insurecţional care „mătură” SUA şi care se resimte şi în Europa este spontan sau
uciderea lui George Floyd a fost un pretext pentru aceste mişcări?
Cei care vandalizează acum făceau aceleaşi lucruri şi înainte. Ideea că trebuie date jos anumite
statui nu e de azi, de ieri. Unul din aspectele luate la ţintă a fost moştenirea politică şi culturală a
statelor din Sudul american. Cu multă mâhnire am constatat că au şi reuşit să dea jos statuia
generalului Robert E. Lee, din Richmond, o statuie magnifică. Robert E. Lee a condus armatele
sudiste, dar în momentul în care Confederaţia a capitulat, a fost unul dintre cei care a îndemnat
Sudul să cadă la pace cu Nordul şi să înţeleagă noile realităţi. Lee nu a fost un fanatic al rasismului,
a fost un om al timpului său, cu defectele sale, dar nu un dement, nu a fost un criminal de proporţii,
cum a fost, de exemplu, Vladimir Ilici Lenin.

Căruia, zilele trecute, i-a fost dezvelită o statuie, într-un oraş din vestul Germaniei…
După unii, Lenin a fost bun… Dacă nu mă înşală memoria, fostul şef al Comisiei Europene, Jean
Claude Juncker, a participat la comemorarea lui Karl Marx. În Europa condusă de acești oameni a
ajuns să fie atacată statuia lui Churchill, care a avut merite istorice de proporţii, şi să se rostească
discursuri oficiale la statuia lui Marx. De neimaginat!

„Multe universităţi americane reprimă sistematic vocea unor profesori sau a unor studenţi, pe
motive ideologice”
În paralel cu ceea ce se întâmplă în stradă, în numele corectitudinii politice se iau decizii care
scandalizează opinia publică – partea aceea a opiniei publice care condamnă violenţele şi distrugerile.
Iată că sunt interzişi unii autori în programele şcolare ori în biblioteci: se renunţă la statui – decizii
luate, de exemplu, de Muzeul de Istorie Naturală din New York în cazul statuii lui Theodore Roosevelt,
sau de Colegiul Oriel din Oxford, referitor la statuia lui Cecil Rhodes. Sunt retrase filme, fie şi
provizoriu, pentru adăugarea de disclaimere, ni se explică, exemplu fiind Pe aripile vântului, retras
provizoriu de HBO.
Să amintim şi de Opera Metropolitan, din New York, care trebuie să retragă opera Aida, de Verdi.
Aştept să ceară şi interzicerea Bibliei, că şi acolo sunt pasaje cu „poporul ales”. O parte din discursul
acestor mișcări este, fără îndoială, antisemit. Când ai o idee brutal de simplă, o poţi aplica oriunde…

Cum pot fi stopate aceste barbarii la adresa culturii?

Dacă Poliţia şi-ar face datoria. Însă în unele zone, cum ar fi Minneapolis sau Londra, administraţia
este capturată de extrema stângă, care nu are niciun interes să apere ordinea publică în cazul unor
manifestări de genul acesta.

Mă refeream la modul în care ar putea fi oprită cenzura aplicată unor cărţi, filme, opere de artă.
La un moment dat, administraţia Trump a ridicat următoarea problemă: de ce universităţile care
încalcă dreptul la exprimare liberă al profesorilor şi al studenţilor mai primesc fonduri federale? Mi se
pare o idee bună în contextul în care sunt multe universităţi americane – şi britanice – ce reprimă
sistematic vocea unor profesori sau a unor studenţi, pe motive ideologice. Opiniile conservatoare
sau liberale clasice nu mai sunt acceptate în aceste universități. Conservatorii în special au ajuns o
minoritate persecutată. Universitățile operează o poliţie a gândirii şi a expresiei. De ce ar mai primi
fonduri federale aceste universităţi, care încalcă dreptul la exprimare? Aceasta este doar una dintre
deciziile care pot fi luate pentru a reveni puţin la raţiune.

La fel, cu giganţii de internet, Facebook, Twitter. Trump a semnalat că el va schimba legea pentru
că, deocamdată, Twitter şi Facebook s-au „îngrăşat” atât de tare în parte pentru că există o lege
votată de Congres care spune că ei nu au responsabilitate editorială. Cu alte cuvinte, eu trimit un
tweet sau scriu pe Facebook că aţi traficat copii ori că aţi scris teze plagiate, iar dumneavoastră vreţi
să mă daţi în judecată, laolaltă cu Facebook sau Twitter. Dar legea prevede că răspunderea
editorială nu e a lor, pentru că ei doar găzduiesc forumul de discuţii. Bun, am înţeles, are un anumit
sens acest aspect, dar când Twitter şi Facebook încep să cenzureze opinia conservatoare – s-a
întâmplat cu Trump căruia i-au şters tweet-uri sau i le-au etichetat drept „fake-news” –, înseamnă că
ai activitate editorială, nu? Or, dacă o ai, vei răspunde în faţa legii. Aici e vorba de Stânga-caviar, de
băieţi care, la 25 de ani, foşti studenţi în tenişi şi blugi rupţi, au devenit multimiliardari speculând un
context, în speţă dezvoltarea reţelelor sociale. Au rămas însă cu doctrine revoluţionare în cap,
crezând că, dacă au miliarde în conturi, pot vorbi precum Iisus Christos, că spun adevărul suprem.

Nu numai statuile s-au răsturnat. Uitaţi-vă la rolurile sociale. Înainte, marii bogătaşi erau de Dreapta;
acum mulţi mega-bogătaşi sunt de Stânga, chiar extremă Stângă. Dar e o Stângă ipocrită. Ei spun:
„Nu vrem ziduri la graniţă”, dar mergeţi la vilele lor şi vedeţi ce ziduri şi ce gărzi au acolo…

„În România, principala instituţie a corectitudinii politice este CNCD”

Vedem care sunt conceptele cu care operează corectitudinea politică în SUA. La noi, în România, care
sunt?
Principala instituţie a corectitudinii politice este acest Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării
care are rolul clar de a persecuta pe oponenţii politici ai sistemului. Uitaţi-vă cine a fost luat la ţintă şi
pentru ce motive. De la Cristian Tudor Popescu la Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş,
intelectuali sau ziarişti critici, în majoritatea cazurilor. În momentul în care Cristian Tudor Popescu,
de exemplu – cu care putem fi sau nu de acord –, o critică virulent, cum îi este stilul, dar în cadru
legal, pe fosta prim-ministră, o persoană care nu reuşea să lege două fraze, aţi observat cum a venit
amenda? Imediat. Şi asta din partea unei instituţii al cărei director este în funcţie de ani şi ani de zile.
Această instituţie a fost creată de Adrian Năstaste pentru a pune căluşul în gură criticilor sistemului.
Amintiţi-vă că printre cei care au descoperit simpatie pentru această instituţie este puşcăriaşul Liviu
Nicolae Dragnea. Goebbels avea o vorbă: „Eu decid cine e evreu.” Cam aşa gândește și dl Asztalos,
dânsul decide cine e „discriminator”. Multe amenzi date de CNCD sunt anulate în justiţie. Dar
Asztalos stă în funcție pentru că există un târg politic mizerabil între PSD şi UDMR, aşa cum a fost
întotdeauna, şi a fost „uitat” la CNCD, cu chitanţierul cu amenzi. E o instituţie care trebuie urgent
desfiinţată.

„Să ne delimităm cu toţii de Stânga extremă”

Cum credeţi că poate fi detensionată această atmosferă din SUA, care înregistrează replici şi în Europa?
Sunt în favoarea acţiunilor ferme ale instituţiilor. Când cineva devalizează o statuie, o aruncă de pe
soclu, trebuie încătuşat şi condamnat la puşcărie. În momentul în care cineva sare cu pumnii pe un
om politic sau îi trimite ameninţări prin mail sau reţelele sociale, atunci acel individ trebuie să ajungă
rapid în maşina Poliţiei şi, de acolo, în faţa unui judecător.

Aşa şi cu aceşti oameni care se dedau la violenţe, spargeri, furturi, distrugeri. Ei sunt o minoritate. O
minoritate se poate manifesta gălăgios şi brutal, pentru că Poliţia e îngăduitoare cu ea, pentru că,
printre altele, ştie cine e primarul şi în mâinile cui este Consiliul Local. San Franscisco, de exemplu,
este un oraş care, de nişte ani, a căzut în ghearele Stângii extreme şi, din unul din cele mai plăcute
oraşe din lume – uitaţi-vă la filme din anii 60, 70 –, a ajuns un eşec social. Ceea ce cred că trebuie
să facem este să ne delimităm cu toţii de Stânga extremă, să nu credem că un compromis cu
aceasta va rezolva situaţia.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.