S-a spus cândva despre asasinate că „n-au schimbat niciodată istoria lumii”1.

Sentimentul acesta benign, repetat frecvent în vremuri de criză, este, totuși, o

prostioară irealistă. Drept replică, oricine poate aminti, cel mai evident, asasinarea
arhiducelui Franz Ferdinand în Sarajevo, care a declanșat Primul Război Mondial,
sau cea a lui Serghei Kirov în 1934, care a însemnat începutul epurărilor criminale
din Uniunea Sovietică a lui Stalin. În mod clar, asasinatele au capacitatea de a afecta
evenimentele din toată lumea..
În vremurile mai recente, problema utilității asasinatului ca armă politică a fost
examinată îndeaproape. O analiză a optsprezece asasinate celebre de-a lungul
timpului a concluzionat că niciunul dintre ele nu și-a atins obiectivele politice mai
vaste 2. Ba chiar, în multe cazuri, rezultatele au fost exact opuse celor intenționate.
Uciderea președintelui Lincoln în 1865, de exemplu, de către un simpatizant sudist, s-
a dovedit dezastruoasă pentru Sudul american, iar asasinarea lordului Frederick
Cavendish de către naționaliști irlandezi în 1882 a dat înapoi cu o generație lupta
pentru cauza independenței Irlandei. Așadar asasinatele au schimbat ci certitudine
istoria; atât doar că n-au schimbat-o niciodată în felul anticipat de asasin.
Cu toate acestea, posibilitatea ca Hitler să fi fost asasinat este una care i-a ispitit
în mod chinuitor deopotrivă pe istorici și scriitorii de ficțiune. Este tentant să
speculezi nu numai despre numărul de vieți care ar fi putut fi salvate, despre
conflictele care ar fi putut fi evitate și despre suferințele cruțate, ci și de asemenea
despre modul diferit în care istoria europeană, și mai ales cea germană, s-ar fi putut
desfășura în secolul al XX-lea, dacă Hitler ar fi căzut sub glonțul unui asasin. Cu
siguranță acesta este un caz în care, mai mult ca în oricare altul, asasinarea ar fi putut
obține realmente beneficiile intenționate de asasin?
Majoritatea cititorilor moderni vor fi probabil de acord, cel puțin intuitiv, cu
această afirmație. Este interesant însă de notat că unanimitatea în această privință a
fost mult mai greu de găsit în timpul vieții lui Hitler. Pe atunci discuțiile se purtau
despre moralitatea de „a juca rolul lui Dumnezeu”, stabilirea de precedente
periculoase, conceptele spinoase de „trădare din principii” și „terorism sancționat de
stat”, ca și de întrebarea despre ce alte orori ar fi putut urma decesului prematur al lui
Hitler. Surprinzător, poate, propunerea de a-l asasina pe Hitler a fost extrem de
controversată.
În ciuda tuturor acestor preocupări, potențialii asasini ai lui Hitler nu s-au
răzgândit. Puțini conducători, din oricare alt secol al istoriei, au fost ținta atâtor
tentative de asasinare: nu mai puțin de 42 de comploturi separate la adresa vieții lui
Hitler au fost identificate de istoricii germani 3 și chiar lista aceea este departe de a fi
completă. Dintre ele, aproximativ 20 pot fi considerate suficient de serioase pentru a
atrage atenția acordată lor în cartea de față.
Hitler a fost probabil persoana cea mai influentă din secolul al XX-lea. Numele
lui a devenit sinonim cu brutalitatea, intoleranța și ura de rasă. Chipul lui, poate
imaginea cea mai imediat recognoscibilă și iconică a erei moderne, este unul pe care
puțini – chiar și cei binecuvântați să trăiască în timpuri de pace – îl vor uita vreodată.
Ce se poate spune însă despre potențialii lui asasini?
În unele cazuri, asasinul și victima sa sunt legați laolaltă în eternitate prin
momentul pe care l-au împărtășit împreună în istorie. Astfel John F. Kennedy îl are le
Lee Harvey Oswald, Abraham Lincoln îl are pe John Wilkes Booth, iar Franz
Ferdinand îl are pe Gavrilo Princip. Asasinii din istorie sunt uneori lăudați ca eroi și
sunt frecvent discreditați ca fiind criminalii cei mai bestiali, dar ei sunt rareori uitați.
Cu toate acestea, potențialii asasini ai lui Hitler sunt, în mare parte, necunoscuți.
Dintre ei, doar despre numele Claus von Stauffenberg se poate aștepta să determine
vreo reacție din partea publicului cititor. În cazul lor al tuturor, desigur, slăbiciunea
lor cea mai mare a fost incapacitatea de a-și executa sarcina alocată – de a scăpa
lumea de Adolf Hitler – , totuși ei merită o recunoaștere mai mare. Ei merită mai mult
decât să existe doar în notele de subsol ale istoriei, mai mult decât obscuritatea la care
au fost condamnați de timp și de curentul prevalent și, în multe cazuri, de călăii lor
naziști.
Asasinii lui Hitler s-au întins de la simpli meseriași, la militari de rang înalt, de
la apolitici, la obsedați de ideologie, și de la agenți străini la asociații lui cei mai
apropiați. În mod inexplicabil, puțini dintre ei sunt cunoscuți dincolo de limitările
înguste ale istoriei erudite. Faptele lor n-ar stârni nici măcar un licăr de recunoaștere
din partea cititorului general. Aceasta este povestea lor. Este povestea planurilor, a
motivelor și – inevitabil – a eșecurilor lor. Însă este de asemenea o relatare despre
supraviețuirea remarcabilă a unui tiran.