Adesea, erupţiile vulcanice sunt localizate la limitele plăcilor litosferei.

Magma,
formată prin topirea rocilor din crustă sau din mantaua terestră, are tendinţa de a sui,
deoarece este mai uşoară decât rocile care o înconjoară. Stânjenită în ascensiunea sa
de rocile care o acoperă, ea se acumulează în general într-o vatră magmatică, situată
la 10-30 km adâncime, un rezervor de zeci de kilometri cubi, unde poate să rămână
timp de secole. Roca topită poate să ajungă la suprafaţă şi să se reverse sub formă de
râuri de lavă, dacă rocile de deasupra sunt fracturate de falii sau de coşuri vulcanice şi
dacă presiunea gazelor dizolvate în magmă (vapori de apă, bioxid de carbon, clor
etc.) este suficientă. În acest caz, magma suie tot mai repede, pe măsură ce
diminuarea presiunii înconjurătoare permite dilatarea gazelor. Lava erupe apoi la
suprafaţă, printr-un fenomen similar cu deschiderea unei sticle de şampanie.
Fluxurile de lavă şi erupţiile de tot felul modelează vulcanii. Ele formează un
con în jurul coşului principal, asociat în profunzime uneia sau mai multor vetre
magmatice. Se pot adăuga coşuri secundare, dând astfel naştere la conuri adventive.
În afară de lave, vulcanii proiectează produse numite piroclastite, care se clasifică în
funcţie de mărimea lor (blocuri, bombe vulcanice, lapili şi cenuşă). Cea din urmă
poate să fie ejectată în atmosferă şi să se depună la distanţe foarte mari de locul
erupţiei.
Compoziţia magmei este variabilă. În zonele de expansiune ale plăcilor, la
nivelul dorsalelor, lavele foarte acide (70% silice) şi aşadar foarte vâscoase formează
bazalturile numite toleitice, care alcătuiesc relieful submarin. Zonele de subducţie, pe
verticala marilor fose oceanice, produc lave mai puţin bogate în silice, dominante
fiind andezitele (numeroşi vulcani din Anzi şi Pacific). În sfârşit, bazalturile alcaline
şi alte roci vulcanice sărace în silice (sub 50%) caracterizează vulcanismul intra-plăci
(de exemplu, vulcanii din Hawai), atunci când trâmbele de materie topită, sau
punctele calde, străpung litosfera.
În conformitate cu structura vulcanului şi cu compoziţia chimică a magmei, se
disting patru tipuri mari de erupţii vulcanice. Tipul havaian, de departe cel mai puţin
periculos, se caracterizează prin scurgeri de lave bazaltice foarte fluide şi foarte
fierbinţi (1 100°). Această fluiditate favorizează o degazare rapidă a magmei,
exploziile sunt rare şi lavele se revarsă pe suprafeţe imense formând conuri cu pante
line. Acest tip este exemplificat de vulcanii din insulele Hawai, dar şi de piscul
Fournaise (insula Réunion). Tipul strombolian alternează fazele de revărsare şi
explozive, din cauza magmei vâscoase şi bogată în gaze care determină ejectări de
cenuşă şi gaze fierbinţi. În general, erupţiile durează de la câteva zile la câţiva ani.
Majoritatea vulcanilor din lanţul Puys (Masivul central francez) sunt de acest tip.
Stromboli, vulcan de referinţă, este un caz aparte: el se află în activitate permanentă
de peste 2 500 de ani. Foarte periculos, tipul vulcanian prezintă o magmă şi mai
vâscoasă. Urcând cu dificultate prin coş, ea se solidifică şi formează dopuri. Atunci
când presiunea creşte, dopul sare, proiectând cu violenţă cenuşă, scorii şi bombe
vulcanice. Râurile de lavă sunt rare, iar conul, de amplitudine mică, nu este format
decât din cenuşă şi blocuri: acesta este cazul lui Vulcano (Italia), dar şi al Vezuviului
sau al lui Krakatoa (Indonezia). În sfârşit, tipul pelean, numit după vulcanul Pelée,
este un caz particular de erupţie explozivă. Lava sa bogată în silice este atât de
păstoasă, încât se acumulează şi formează un dom. Când presiunea gazului devine
foarte mare, domul se fisurează şi lasă să erupă cenuşă şi gaze fierbinţi. Amestecurile
de fracţiuni lichide şi gaze toxice cu temperaturi de 200-500° C, cenuşa şi gazele
fierbinţi coboară pantele cu câteva sute de kilometri pe oră. Absenţa craterului şi a
râurilor de lavă asociază piscul Dôme (Masivul central francez) acestui tip de vulcan
foarte periculos. Mulţi vulcani pot aparţine o dată unui tip, iar altă dată altui tip.
Astfel, vârful Fournaise a fost strombolian înainte de a fi havaian. De 20 000 de ani,
Etna suferă o evoluţie inversă.