Acad.

Alexandru Graur

Lingvistica pe înţelesul tuturor

Editura enciclopedică română

Bucureşîi, 1972
 1
Introducere

Născută pentru a servi ca mijloc de comunicare, iimba

n-a putut să nu atragă atenţia asupra sa. Foarte repede
oamenii au ajuns să-şi dea seama că nu toţi vorbesc la fel,
că un obiect sau o acţiune, care are un anumit nume aici,
are alte nume în alte locuri şi de asemenea că în alte părţi
sînt alte mijloace de a organiza cuvintele în fraze.
Prea departe nu s-a mers totuşi în această direcţie :
fiecare populaţie a fost convinsă că singurul mod corect de
a vorbi este al ei, iar străinii, numai din incapacitate se
exprimă altfel. Ecouri ale acestei mentalităţi mai întîlnim
în perioade din care avem documente scrise. Grecii, de
exemplu, au numit pe toţi cei care vorbeau altfel decît ei

7
barbari, ceea ce însemna „bîlbîitori" ; slavii i-au numit pe
germani nemţi, adică „muţi" şi exemplele se pot uşor
înmulţi.
Lingvistul danez Kr. Nyrop citează cazuri din vremea
noastră : o fată vieneză care ia lecţii de franceză rămîne
mirată cînd aude că „brînză" se zice în franţuzeşte
frqmage, socotind că e mult mai natural să se zică Käse, ca
în nemţeşte ; un ţăran
italian, care ştie cum se zice „pahar" în 12 limbi, dar e
convins că singurul nume „adevărat" este bichiere, pe care
numai italienii au reuşit să-1 găsească.
Cu observaţii de acest fel nu se poate dezvolta un
interes serios şi profund pentru limbă. De altfel trebuie să
recunoaştem că nici pînă azi nu se întîl-neşte un asemenea
interes în masele din ţările apusene, unde fiecare regiune
foloseşte un dialect cu totul _ diferit de al celorlalte, în aşa
grad, încît cei care n-au învăţat limba literară şi folosesc
numai graiul local mi se pot înţelege între ei dacă nu sînt
din aceeaşi regiune. în aceste condiţii, se constată că
dialectele diferă foarte mult unul de altul şi cu aceasta s-a
spus totul. Situaţia este aceeaşi cu a oamenilor care
vorbesc limbi diferite.
Alta este situaţia în răsăritul Europei. Aici diferenţei nu
sînt atît de profunde încît doi vorbitori ai aceleiaşi limbi,
oricît de depărtate între ele ar fi localităţile lor de origine,
să nu se înţeleagă între ei. Motivul este că în răsărit

7
feudalismul n-a fost atîţ de puternic ca în apus, că nobilii n-
au reuşit niciodată să se degajeze de autoritatea mo-
narhului şi, în acelaşi timp, n-au reuşit să-1 lege pe ţăran
de glie în aşa fel încît să împiedice circulaţia oamenilor şi,
implicit, a formelor lingvistice. Limba se diferenţiază
numai atunci cînd oamenii nu vin în contact între ei ;
atunci fiecare grup introduce alte inovaţii şi cu timpul se
ajunge la o ruptură completă ; cînd oamenii se întîlnesc
mereu, una din două, sau unii adoptă inovaţia celorlalţi,
sau inovaţia este părăsită, pentru că fiecare dintre
vorbitori vrea să se facă înţeles de cît mai mulţi.
Şi tocmai pentru că în părţile noastre diferenţele
dialectale n-au devenit prea accentuate, cel care constată,
în conversaţie, că partenerul pronunţă altfel cuvintele, sau
are alte nume pentru anumite obiecte, îşi pune problema :
de ce nu vorbeşte ca / mine ? Apoi vine a doua întrebare :
cum e mai bine, cum spun eu, sau cum spune el ?
în ţara noastră, la acest motiv de interes pentru limbă
s-a mai adăugat încă unul. în Transilvania, acum cîteva
secole, s-a stabilit în mod oficial că nu au drepturi politice
decît germanii, maghiarii (şi secuii), pe cînd românii, priviţi
ca o categorie inferioară, erau buni numai să muncească
pe moşiile boierilor. Odată cu apariţia sentimentului
naţional, cu intensificarea luptei pentru cîştigarea
drepturilor politice, s-a pus şi problema originii românilor.
N-a fost greu să se vadă că limba noastră este o continuare

7
a latinei aduse de coloniştii romani şi aceasta a devenit un
motiv de mîndrie şi un imbold la luptă. Ideea romanităţii a
cuprins repede masele largi ale popluaţiei, care au început
să se intereseze de diferenţa între elementele latine şi cele
care li s-au adăugat prin împrumut din limbile vecine.
în lupta pentru a demonstra latinitatea românei şi
pentru a obţine, pe baza acestei origini nobile, drepturi
politice, cărturarii ardeleni au început să modifice în chip
arbitrar elementele limbii, să excludă din uzaj, în mod
deliberat, cuvintele împrumutate din limbile vecine, să
introducă în loc cuvinte latineşti luate din cărţi, să
transforme cuvintele de origine străină aşa încît să poată fi
explicate ca şi cum ar fi fost moştenite din latineşte, să
transforme elementele latine recent împrumutate,
încercînd să le aranjeze aşa încît să se pară că sînt păstrate
din antichitate, să scrie româna nu aşa cum e pronunţată
azi, ci cum a fost pronunţată la începuturile ei (despre
toate acestea se va vorbi mai pe larg în capitolele
următoare).
Toate aceste strădanii au avut reflexe şi dincoace de
munţi şi au dat naştere unor violente lupte teoretice, la
care au participat foarte mulţi intelectuali şi mai cu seamă
scriitorii. S-au scris parodii, comedii etc, în care erau
ridiculizaţi cei care voiau să modifice limba, s-au scris şi
publicaţii pe ton serios, arătîndu-se că introducerea de

7
cuvinte rioi va duce la ruperea în două a limbii, că ţăranii
nu vor mai înţelege pe orăşeni etc.
în treacăt fie zis, latiniştii, care au fost înfrînţi în această
luptă, nu au părăsit terenul fără să fi obţinut_ unele
succese : introducerea de neologisme latine şi romanice a
continuat şi continuă şi azi, iar limba nu s-a rupt în două,
ţăranii îşi însuşesc treptat neologismele şi se ajunge astăzi
la situaţia paradoxală că oamenii culţi folosesc cuvinte tra-
diţionale, iar cei fără cultură le înlocuiesc cu unele latine
sau romanice apusene. Primii zic a mînca, a bea, adori,
ajcere, a spune, iar cei din urină a servi, a consuma,
a_prefera,a solicita, a se exprima.
în orice caz, agitaţia întreţinută în secolul "trecut în
jurul problemelor limbii a cîştigat şcolile şi prin aceasta pe
elevi şi familiile lor. Pe această baza s-a putut dezvolta o
întreagă publicistică specială: cel puţin de la începutul
secolului al XX-lea încoace s-au publicat în ziare rubrici
privitoare la corectitudinea limbii (nu interesează aici
faptul că adesea cei care scriau articole nu erau
competenţi şi susţineau teorii greşite), apoi, de prin
deceniul al 4-lea, la radio şi,_ mai de curînd, la televiziune,
se organizează emisiuni foarte gustate cu privire la faptele
de limbă.
Mă bizui, cînd apreciez răsunetul acestor emisiuni, pe
faptul că din toată ţara se trimit scrisori, foarte
numeroase, care pun întrebări : cum e mai bine ? cum se

7
scrie corect ? ce origine are cutare cuvînt şi aşa mai
departe. Adesea scrisorile sînt de tipul următor: „eusînt
oltean, iar soţia mea este moldoveancă ; eu zic aci la voi,
înţelegînd „unde sînteţi voi", iar soţia mea zice acolo; care
este adevăratul fel de a vorbi ?" Sau : „sîntem adunaţi
militari din mai multe părţi ale ţării ; unii numesc cîrlan
berbecul tînăr şi noatin calul tînăr, iar pentru alţii cîrlan
este calul, iar noatin este berbecul ; cine are dreptate ?"
Am stat de vorbă cu colegi care întreţin în ţări străine
emisiuni de radio cu privire la problemele limbii şi am
putut constata că nicăieri nu se vede din partea marelui
public un interes atît de susţinut ca la noi pentru aceste
probleme şi nicăieri nu se primeşte nici a zecea parte din
numărul scrisorilor pe care le primesc posturile noastre.
Mai există încă o categorie de oameni interesaţi de
lingvistică, ce e drept mai puţini la număr (din fericire): cei
care, fără pregătire de specialitate, trec la alcătuirea de
lucrări, articole de reviste şi chiar cărţi, pentru a
demonstra anumite idei cu privire la originea unor
elemente ale limbii sau chiar a limbii în întregime ; unele
dintre aceste_ producţii ajung să fie tipărite, deşi se
bazează pe simple asemănări formale sau pe idei
fanteziste.^ lingvistica a devenit, încă de acum 150 de ani,
o ştiinţă exactă, la fel cu oricare ramură a cunoaşterii cu
adevărat ştiinţifice, şi specialiştii nu se lasă convinşi decît
de teoriile care respectă regulile de cercetare.

7
 Iată unul dintre motivele care au îndemnat Edi-dura
enciclopedică română, şi prin ea şi pe mine, la elaborarea
prezentei lucrări, destinată să arate unui public larg care
sînt metodele folosite de lingvistică, la ce rezultate se
poate ajunge cu ele şi unde se opun bariere cunoaşterii, în
fine cu ce ar putea contribui entuziaştii care vor să pună şi
ei o piatră la edificiul ştiinţei. Sînt convins că faptele pot fi
expuse pe înţelesul tuturor, fără ca prin aceasta să fie
falsificate.
2
Ce este limba

7
 potriva fiarelor sau a altor oameni. în tot ce făceau,
oamenii aveau nevoie unul de ajutorul celuilalt şi, pentru a
putea cere sau acorda acest ajutor, trebuiau să fie
conştienţi de nevoile pe care le întîmpinau, să le aprecieze
în minte şi să comunice celorlalţi rezultatul acestui
examen. Astfel munca în comun a dus la crearea gîndirii şi
a limbii în acelaşi timp şi a diferenţiat radical pe om de
celelalte vieţuitoare. Se pretinde astăzi că şi alte animale
comunică, deci gîndesc, de exemplu se face mare caz de
delfini, care ar izbuti să trimită mesaje la mare distanţă.
Mi-ar fi greu să afirm că nu se va ajunge la unele rezultate
prin urmărirea acestor idei, dar nu e cîtuşi de puţin de
crezut că în afară de om mai există pe pamînt fiinţe în
stare să alcătuiască raţionamente.

Trăind în societate, oamenii au nevoie unii de ajutorul

altora, pentru procurarea celor necesare vieţii, pentru
apărarea împotriva duşmanilor. Ei trebuie să comunice
între ei, să-şi împărtăşească grijile şi bucuriile, să înveţe
unii de la alţii metodele de lucru. Există felurite mijloace
de comunicare (prin semne şi semnale, prin gesturi, prin
mimică etc), dintre care cu mult cel mai important este
limba ; aceasta, la origine, era numai vorbită, iar mai
aproape de vremea noastră este şi scrisă. Cu ajutorul
limbii putem cere şi obţine sfaturi şi ajutor, putem aduce
la cunoştinţă experienţa pe care am acumulat-o, astfel

7
încît să nu fie nevoie ca fiecare individ să ia fiecare
activitate de la formele ei primitive, ci, cunoscînd
rezultatele obţinute de alţii, să poată porni direct de la un
stadiu înaintat.
Clasicii marxismului au arătat că limba şi gîndirea s-au
născut împreună, în procesul muncii. Prin muncă, în
societatea primitivă, trebuie să înţelegem întreaga
activitate a grupurilor omeneşti, şi poate în primul rînd
măsurile de apărare îm-
Funcţiile limbii
Se socoteşte că limba^are trei funcţii, principale : 1. .de
comunicare,** 2. dejd^n^ţmjre şi 3. expjeşjva. Le-am
enumerat in ordinea importanţei lor. Prin denumire
înţelegem faptul că fiecare obiect sau acţiune la care ne
gîndim trebuie să aibă o marcă, exteriorizată printr-un
cuvînt, ca să le putem diferenţia unele de altele. După cum
un matematician, discutînd despre un triunghi, notează
fiecare latură sau unghi cu o literă, pentru ca să se în-
ţeleagă la care dintre ele se referă în fiecare moment, tot
aşa vorbitorul, dacă vrea, de exemplu, să. comunice că în
pădure a întîlnit un lup, trebuie să aibă un mijloc de a
denumi pădurea, lupul şi în-tîlnirea ; acest mijloc îi este
pus la dispoziţie de cuvinte : cu ajutorul cuvîntului pădure
marchează că întîlnirea nu a avut loc pe cîmpia neplantată
sau în albia rîului, cu ajutorul cuvîntului lup precizează că

7
animalul întîlnit nu este o vulpe sau un iepure şi aşa mai
departe.
în aceste împrejurări ar putea părea că funcţia
de denumire este cea mai importantă, deoarece fără a
avea un nume pentru fiecare obiect n-am putea arăta la
care ne referim şi ceilalţi oameni n-ar înţelege ce-am vrut
să spunem. Dar numele apar numai pentru că avem nevoie
să comunicăm ceva despre obiecte ; pe de altă parte, dacă
nu am comunica, numele pe care într-un fel sau altul am
reuşi să-1 fixăm în mintea noastră ar rămîne necunoscut
celorlalţi şi ar muri odată cu noi. Păstrarea achiziţiilor
limbajului, consolidarea cuvintelor se datorează
comunicării, deci răspîndirii lor în masa semenilor noştri.
Funcţia expresivă se referă la faptul că, cu ajutorul
limbii, putem colora comunicarea noastră în aşa fel încît să
manifestăm sentimentele noastre, să reiasă bucuria sau
necazul nostru în faţa unor evenimente, în sfîrşit jmtem
crea opere artistice — poezii etc. Este făra îndoială o
funcţie importantă, dar e clar că nu aceasta a stat la baza
creării limbii, şi nici în împrejurările de azi nu este cea mai
importantă : poezia îşi are locul după ce ţi-ai asigurat
existenţa, ceea ce înseamnă hrană, adăpost,
îmbrăcăminte. Nici măcar poeţii nu consumă mai multă
energie cu redactarea de poezii decît cu conversaţiile
legate de nevoile materiale ale vieţii.
3

7
 Originea limbii

Spuneam că limba a apărut în procesul muncii, din

nevoia pe care au simţit-o oamenii de a comunica între ei.
Mai spuneam că a apărut odată cu gîndirea, limba fiind
necesară pentru a comunica gîndurile, iar gîndurile
neputînd fi formulate fără cuvinte, deci fără limbă.
Au presupus unii că, înainte de a exista limba sunetelor,
a existat limba gesturilor, cu alte cuvinte că oamenii
primitivi făceau gesturi care erau interpretate şi înţelese
de semenii lor. Şi astăzi ne folosim adesea de gesturi
pentru a completa ceea ce spunem cu ajutorul cuvintelor,
iar uneori, chiar fără să rostim nimic, facem un semn cu
mîna, care poate fi interpretat ca „vino" ! sau „pleacă" ! ;
un semn din cap înseamnă „da", altul „nu" etc. Dar în

7
cazurile acestea gesturile nu fac decît să completeze
comunicarea cu ajutorul sunetelor sau să confirme o
situaţie explicabilă prin relaţiile stabilite dinainte între
vorbitori; pe de altă parte, cei care văd gesturile le traduc
în mintea lor prin cuvinte.
Fără îndoială, şi animalele fac gesturi, de exemplu
cîinele care a simţit că undeva se petrece ceva important şi
vrea să-1 atragă pe stăpînul său în acea direcţie fuge cîţiva
paşi înspre locul pe care îl are în minte, apoi vine înapoi,
de mai multe ori, totul însoţit de scheunături, ba pînă la
urmă îl trage pe om de haină. Asemenea limbaj va fi avut
şi maimuţa din care se trage omul (deşi la cîinele domestic
putem conta şi pe o oarecare doză de dresaj, fie şi fără
intenţie din partea oamenilor). în orice caz, prea departe
nu s-a putut merge pe această cale.
Desigur, surdomuţii învaţă să „vorbească" prin gesturi
şi ajung să comunice mai mult decît putea face omul
primitiv prin sunete. Dar surdomuţii nu sînt izolaţi şi nu
trebuie să ia procesul de la început, ci beneficiază de
experienţa şi de ajutorul oamenilor care ştiu să vorbească,
pe cînd omul primitiv nu avea de cine să fie ajutat. Mai
mult decît atît, trebuie să ţinem seamă de faptul că
surdomuţii de azi au, prin moştenire, creierul dezvoltat
cum nu îl avea omul primitiv.
Deoarece comunicarea presupune gînduri care să fie
făcute cunoscute altora, iar gînduri fără cuvinte nu pot

7
exista, trebuie să credem că limba a apărut nu numai fără
ca cineva să fi avut intenţia de a o crea, ci chiar fără să fi
fost cineva conştient de faptul că se formează un mod de
comunicare. E de remarcat că pentru a vorbi omul se
foloseşte de organe a căror primă funcţie a fost respiraţia
sau mîncarea.
Teoria reflexelor condiţionate, elaborată de I. P. Pavlov,
ne ajută să înţelegem cum s-a putut întîmpla ca oamenii să
înceapă să vorbească. Dacă dăm unui cîine o bucăţică de
zahăr după ce am făcut un anumit gest, de exemplu am
bătut din palme, şi repetăm de multe ori scena, cîinele se
va deprinde să aştepte zahărul ori de cîte ori va auzi
bătîndu-se din palme ; se poate constata, de exemplu, că e
suficient să audă sunetele ca să secrete salivă.
în acelaşi fel învaţă azi copiii să vorbească : ei dau din
buze în mod inconştient şi rezultatul este un grup de
sunete ca ma-ma sau pa-pa etc, pe care părinţii îl
interpretează ca vorbire şi aleargă în-cîntaţi că odrasla lor
a început să-i recunoască (deci, de fapt, părinţii au dat
înţeles cuvintelor aşa-numite infantile). După ce se repetă
de multe ori acest manej, copilul se deprinde să aştepte
sosirea părinţilor atunci cînd el pronunţă nişte silabe pe
care nu le înţelege şi, încetul cu încetul, ajunge să le emită
cu intenţia de a chema.
Scenariul acesta este caracteristic pentru lumea
actuală, în care există limbajul sonor, pe cînd la

7
începuturile omenirii nu se putea produce. Dar oarecum în
acelaşi fel s-au petrecut lucrurile şi atunci. Sa presupunem
cazul unui om în devenire, atacat de o fiară : de emoţie, el
scoate un ţipăt, care atrage atenţia semenilor săi. Aceştia,
fie că îi sar în ajutor, fie că o rup de fugă ca să se salveze. Şi
într-un caz şi în celalalt, repetarea deasă a situaţiei duce la
crearea unor semnale de legătură : cineva care a fost de
mai multe ori salvat de intervenţia altora se deprinde să
ţipe cînd are nevoie de ajutor, cineva care s-a salvat pe
sine însuşi prin fugă se deprinde să fie atent la ţipetele
care-i pot da de ştire că o primejdie îl pîndeşte. Cu timpul
învaţă cu toţii să scoată strigăte cu intenţie şi să prindă
sensul celor scoase de alţii. Acesta a fost începutul
limbajului sonor.
Dar, dacă socotim că interpretarea semnelor nu se
putea baza decît pe vederea situaţiei, de ce nu putem
crede că limba s-a dezvoltat la început pe bază de gesturi ?
Pentru că raza de acţiune a acestora este infinit mai mică
decît a sunetelor. Gesturile sînt imperceptibile pe întuneric
(desigur, omul primitiv avea văzul mult mai ascuţit decît
noi, dar şi auzul) sau, chiar pe lumină, dacă un obstacol ne
desparte de sursa lui. Evident, interpretarea corectă în
acest din urmă caz n-a putut fi obţinută în primele timpuri,
ci numai după ce se stabiliseră relaţii constante între
anumite sunete şi anumite gînduri. Şi fără piedicile
descrise, numai cineva care de mai înainte are privirile

7
întoarse spre sursa gestului poate fi impresionat de acesta,
altminteri nu se percepe nici un semnal. Dimpotrivă,
sunetul atrage atenţia celui care se uită în altă parte.
Filozoful german Herder a presupus că la baza vorbirii
stau onomatopeele, mai precis imitarea sunetelor din
natură. El imaginează următoarea situaţie: omul în
devenire vede o oaie şi o aude stri-gînd bee! Atunci o imită
şi zice şi el bee ! şi cu aceasta desemnează sursa sunetelor,
adică oaia, care astfel a căpătat un nume. La fel s-a
întîmplat cu alte sunete, pînă cînd s-a alcătuit un inventar
relativ bogat de nume ale fiinţelor şi lucrurilor.
De ce nu putem fi de acord cu această teorie ? Pentru
că omul în devenire nu putea imita sunetele scoase de
oaie. Fără îndoială, oaia nu strigă chiar bee, noi folosim
sunetele cu care sîntem deprinşi din vorbire şi formăm cu
ele o silabă relativ asemănătoare cu sunetele scoase de
oaie. Dar omul primitiv nu avea la dispoziţie sunetele
vorbirii, el putea imita behăitul oii tot atît de puţin cît ar
putea o pisică, de exemplu, să latre. Onomatopeele, care
sînt copii convenţionale ale sunetelor din natură,
presupun existenţa limbii.
Cea mai bună dovadă că onomatopeele nu sînt
exterioare faţă de limbajul uman este faptul că ele diferă
de la o limbă la alta : deşi sunetele scoase de acelaşi
animal sînt aceleaşi peste tot, ele sînt copiate în fiecare
limbă prin alte cuvinte, de exemplu lătratul cîinelui e

7
desemnat în româneşte prin ham-ham, în nemţeşte prin
wau-wau, în franţuzeşte prin japp, în englezeşte prin
wough (se pronuntă uuf), în ruseşte prin lai, în bulgăreşte
prin lap şi ham etc. Desigur, în cuvîntul care denumeşte
lătratul putem găsi o legătură materială cu sunetele emise
de cîine, de exemplu vocala este mai peste tot a, dar
organizarea cuvîntului e diferită de la o limbă la alta, în
acord cu deprinderile vorbitorilor.
Rezultă că limba s-a format din strigăte. Omul primitiv
putea scoate strigăte, aşa cum pot cele mai multe animale
dezvoltate. După mii şi mii de ani, strigătele s-au
diferenţiat şi s-a ajuns ca cel care le auzea să poată lega de
fiecare din ele alt înţeles. în acelaşi fel şi astăzi sîntem în
stare să diferenţiem motivele pentru care latră cîinele : ne
dăm seama dacă o face de bucurie sau de furie, dacă latră
la un străin sau la lună.
Pe urmă, în decursul generaţiilor, diferenţierea a mers
mai departe, s-au putut exprima cu intenţie anumite idei şi
ascultătorul a putut să le identifice, în acest stadiu, limba
era formată. O limbă primitivă, rudimentară, dar o limbă.
Aici este diferenţa esenţială între om şi celelalte animale :
cocoşul cîntă, vulpea îl aude, în mintea ei apare imaginea
galinaceelor, pe care porneşte să le prindă ; dar cocoşul nu
cîntă pentru că doreşte să comunice ceva, iar vulpea nu
pleacă la vînătoare pe baza unui raţionament, ci în mod
instinctiv, aşa cum noi, cînd vedem că ne cade ceva în cap,

7
sărim la o parte, fără să fi avut timp să ne formulăm vreo
judecată asupra pericolului. însă omul, odată format,
strigă conştient de faptul că strigătul lui va fi auzit şi va
avea anumite urmări în comportarea semenilor săi.
4
Evoluţia limbii

Am văzut în paragraful precedent că omul primitiv

putea scoate ţipete cu diferite intensităţi şi intonaţii,
poate şi cu diferite timbre. Pe măsură ce aceste ţipete au
început să servească pentru comunicare, ele s-au înmulţit
şi s-au diversificat, pentru că subiectele de comunicat se
înmulţeau şi se diferenţiau. Fără îndoială, evoluţia aceasta
a fost foarte lentă, au trecut probabil numeroase generaţii
pînă să se lege un nou sens de o nouă inflexiune a vocii.

7
 Foarte încet au ajuns să se creeze adevărate cuvinte,
adică grupuri de sunete legate de anumite sensuri. Au
trecut zeci de mii sau chiar sute de mii de ani pînă ce s-au
creat grupuri de cuvinte. Şi astăzi mai sînt cazuri cînd
semnificăm ceva cu ajutorul unui singur cuvînt, de
exemplu cînd vedem că cineva e în pericol să fie lovit de
un automobil, nu-i spunem .,fereşte-te, pentru că s-ar
putea să te lovească automobilul", ci ne mulţumin să-i
strigăm : maşina l Acest exemplu ne poate face să
înţelegem cum la origine oamenii au comunicat folosindu-
se de cuvinte izolate, care nu erau nici substantive, nici
verbe, ci conglomerate difuze, cuprinzînd în ele totul,
confuz, dar totul.
După altă multă trecere de timp s-a ajuns la propoziţii
în care, dacă le-am avea astăzi la dispoziţie, am putea
identifica un subiect şi un predicat, verbe şi substantive. S-
au putut forma şi derivate, cu ajutorul sufixelor şi al
prefixelor. Primele cuvinte au trebuit să fie motivate, adică
prin însăşi forma lor ele trebuiau să arate ce intenţionează
vorbitorul să comunice. Deoarece nu exista nici un mijloc
de a explica şi cu atît mai puţin se putea traduce, mesajul
nu-şi ajungea scopul decît dacă ascultătorul putea
identifica chiar după sunete de ce e vorba.
Evident, atîta timp cît nu se ieşise din faza de ţipete,
sensul îl dădea numai perceperea situaţiei în care se găsea
cel care ţipa, chiar dacă ţipa cu intenţie.

7
 Cu timpul s-au creat asociaţii între anumite grupuri de
sunete şi anumite idei pe care sunetele le evocau prin ele
înşile. Să ne gîndim la faptul că şi astăzi, auzind din camera
de alături pe un necunoscut care rîde, ne putem da seama
că e vesel, fără să ştim nimic în plus despre el. Aceasta
pentru că sîn-tem în stare să stabilim o legătură naturală
între anumite modulaţii ale vocii şi anumite dispoziţii ale
persoanelor. Astfel sunetele pe care le scoate cel care rîde
pot fi socotite motivate, adică au o legătură naturală cu
faptul pe care îl comunică.
Odată cu înmulţirea cuvintelor şi cu modificările unora
dintre sunetele sau sensurile lor, s-a putut ajunge ca
legătura de motivare să se piardă, deci cuvîntul să devină,
cum se spune cu un termen care nu e lipsit de defecte,
„arbitrar", înţelegîndu-se că în natura obiectului nu este
ceva care să oblige la folosirea unui anumit grup de sunete
şi nu a altuia. Cînd se formează un cuvînt nou, este totdea-
una o justificare a felului cum e organizat (vezi pag. 45),
dar cu timpul această justificare se pierde, pentru că se
schimbă pronunţarea, sau înţelesul, sau chiar obiectul.
într-o fază arhaică a limbii latine, la „broască" se zicea
raxna, cuvînt format de la onomatopeea rac, care imita
strigătul broaştei. Cu timpul, grupul de consoane s-a
simplificat şi s-a ajuns la forma rana, unde^ nimeni nu mai
putea recunoaşte originea imitativă a cuvîntului. La fel s-

7
au petrecut lucrurile şi în vremea cînd oamenii au creat
limba primitivă.
E uşor de constatat că astăzi vorbitorul care nu e
lingvist nu are nici un mijloc de a-şi da seama de ce
cuvintele cele mai folosite au înţelesul pe care
recunoaştem, de exemplu în limba noastră merg,
uşă^peşte. Pur şi simplu zicem aşa pentru că aşa am
învăţat de la înaintaşii noştri, care şi ei la rîndul lor le-au
primit aşa.
Dar dacă, cu timpul, legătura între formaţii şi originea
lor se şterge, în schimb, pentru că nevoile de comunicare
se dezvoltă, se formează noi cuvinte, care în mojnentul
apariţiei sînt motivate : cel care le pronunţă întîia oară nu
le-a făcut din nimic, iar cei care le aud nu le înţeleg şi deci
nu le adoptă decît dacă îşi dau seama cu ce trebuie să le
lege.
Cînd apar derivarea şi compunerea, acestea sînt un
excelent mijloc de creare de noi cuvinte analizabile şi deci
inteligibile. De exemplu, nu avem un nume special pentru
un pix mic ; în momentul cînd nevoia unui astfel de nume
se face simţită, pot să spun pixuţ, sau pixuleţ, şi
ascultătorii mă vor înţelege, deoarece ştiu ce e un pix şi
cunosc sufixele -uţ şi -uleţ, cu care se formează diminutive.
Evident, cu timpul şi astfel de cuvinte pot ajunge să-şi
piardă motivarea, fie pentru că se schimbă sunetele sau
înţelesul, fie pentru că se pierde cuvîntul de bază sau

7
sufixul şi, cu atît mai mult atunci cînd întregul cuvînt este
împrumutat de altă limbă, unde nu mai e analizabil. Iată
cîteva exemple româneşti. .
De la vetus „vechi, bătrîn", latina a format două
derivate, vetulus şi veteranus, ambele analizabile ; în
româneşte, primul a devenit vechi, al doilea bătrîn,
pierzînd orice raport formal între ele (veteran e un
împrumut recent). Viţel a fost cîndva diminutiv, dar
rădăcina lui nu mai e clară pentru noi. An-notinus în
latineşte era „(animal) de un an", analizabil prin annus
„an", pe cînd corespondentul românesc noatin e izolat în
româneşte. în greceşte, prosopon e format din prefixul
pros- „pentru" şi substantivul opsis „faţă" ; împrumutat în
româneşte, prosop e neanalizabil.
Aceste observaţii privitoare la limba noastră actuală au
ca scop să ne facă să înţelegem cum s-a dezvoltat treptat
limba primitivă, procedeele fiind în bună parte aceleaşi
astăzi ca în trecut. Ar mai trebui numai să adaug că încă de
pe atunci nu exista numai procesul de înmulţire a
cuvintelor, ci şi cel de împuţinare : fie că unele noţiuni
deveneau inutile, fie că erau legate de alte nume. Dacă, de
exemplu, un animal cu care oamenii veneau în contact era
stîrpit, numele lui nu avea de ce să fie păstrat (afară de
cazul cînd căpăta alt înţeles). Dacă o plantă sau o fiinţă
indiferentă pentru oameni ajungea să fie valorificată într-
un fel oarecare, putea căpăta alt nume, legat de foloasele

7
pe care le aducea. în general îmbogăţirea şi sărăcirea voca-
bularului depind de nevoile comunicării.
De ce şi cum se schimbă limba
Chiar din rîndurile precedente am putut vedea unele
schimbări care se petrec în limbă : se adaugă cuvinte,
dispar cuvinte, unora li se schimbă sensul ; am putut de
asemenea vedea că se nasc, se dezvoltă sau pur şi simplu
se modifică sistemele de îmbinare a cuvintelor. Toate
acestea se explică prin nevoile comunicării. Pe măsură ce
ideile se înmulţesc şi devin mai complexe, limba este silită
să găsească noi modalităţi de exprimare, mai pline de
conţinut, mai clare, mai scurte şi aşa mai departe. Toate
acestea mi se par neîndoielnice, chiar dacă în anumite
cazuri nu ştim să arătăm cauza imediată a inovaţiei.

Schimbările fonetice
Există însă un fel de schimbări care, direct sau indirect,
joacă un mare rol în evoluţia limbii şi pe care nu ştim nici
în teorie cum să-1 explicăm. Este vorba de modificarea
felului de pronunţare a sunetelor sau, mai pe scurt, de
schimbările fonetice. Că se produc asemenea schimbări
este un lucru de multă vreme ştiut. Există diverse mijloace
de a dovedi ca romanii pronunţau k ceea ce se scria c,
chiar dacă urma un e sau un i, de exemplu ceea ce la noi a
devenit ceară se scria în latineşte cera, dar se pronunţa

7
kera. Exemple de acest fel se pot da numeroase, din orice
limbă a cărei istorie e cunoscută măcar pe o durată de
cîteva secole.
Specialiştii ştiu de obicei să descrie deplasările de
poziţie a limbii, intervenţia rotunjirii buzelor sau_ alte
modificări de acest gen, care au dus la schimbările de
pronunţare. Cu aceasta însă au reuşit numai să prezinte
procesul, nu să şi explice apariţia lui, pentru că se pune
imediat întrebarea :^ de ce aceste modificări au avut loc
într-o limbă şi nu într-alta, de ce la cutare epocă şi nu la
alta ?
Unii au pus totul pe seama faptului că oamenii care
vorbeau o limbă au părăsit-o şi au învăţat alta, păstrînd
însă unele trăsături proprii celei vechi_ (vezi cap. 9).
Uneori această explicaţie e valabilă, dar nici pe departe nu
totdeauna. De ce aproape fără excepţie populaţiile de
limbă romanică au introdus pe c(e) în locul lui k ? E clar că
strămoşii acestor populaţii nu vorbeau cu toţii aceeaşi
limbă. De ce găsim această schimbare în
Roma actuala, cînd ştim că populaţia oraşului vorbea
latineşte încă cu cîteva sute de ani înainte de schimbarea
lui k în c(e) ? Şi în alte părţi se pot demonstra schimbări de
pronunţare, deşi e sigur că vorbitorii sînt descendenţii
direcţi ai celor care pronunţau în trecut în felul originar. De
exemplu pronunţarea limbii portugheze s-a schimbat
substanţial în ultimele secole în Portugalia, dar a rămas

7
aproape neschimbată în Brazilia, deci tocmai acolo unde
mare parte a vorbitorilor se trag din neamuri care vorbeau
alte limbi.
Ar mai fi de adăugat o obiecţie : admiţînd că vina
pentru schimbări cade asupra intervenţiei unei a doua
limbi, ne putem întreba de ce aceasta din urmă avea altă
pronunţare, mai ales cînd se în-tîmplă să fie, măcar de
departe, înrudită cu cea dintîi ? Deci explicaţia discutată n-
ar face altceva decît să mute problema de la o limbă la
alta.
Alţii au încercat să dea vina pe copii : deoarece aceştia
nu-şi pot însuşi în mod exact felul de pronunţare al
părinţilor, la fiecare generaţie se introduc schimbări
mărunte, care, acumulîndu-se cu timpul, duc la
transformări radicale. Se pune întrebarea : de ce toţi copiii
întîmpină aceleaşi greutăţi şi le rezolvă în acelaşi mod ? De
ce aceste greutăţi apar la copiii de azi şi nu au apărut la cei
de acum 50 de ani ?
Este totuşi ceva adevărat în această teorie : pe măsură
ce omul înaintează în vîrştă, limba lui în general (nu numai
pronunţarea, ci şi gramatica şi vocabularul) tinde să se
fixeze. în special în ce priveşte pronunţarea, vorbitorul
rămîne în general la deprinderile căpătate în copilărie :
deoarece nu stăm să ne gîndim ce mişcări trebuie sa facă
organele vorbirii ca să pronunţăm un sunet, aceste mişcări
devin mecanice. Adevărul este că profanul nici nu ştie ce

7
face pentru a pronunţa într-un fel sau altul şi nu-şi dă
seama de diferenţele care îl caracterizează în raport cu
alţii. De
aceea cînd învăţăm o limbă străină avem tendinţa să
pronunţăm sunetele aşa cum ne-am deprins în limba
noastră. Cu atît mai mult avem tendinţa de a nu le
schimba în limba maternă. Prin urmare bătrînii, pe cît le e
posibil, nu schimbă limba ; copiii, care încă nu au
deprinderile formate, pot articula şi în alt chip decît
bătrînii, prin urmare ei pot accepta modificările fonetice.
Dar cu aceasta încă n-am lămurit de ce acestea se produc.
Trebuie să atrag atenţia că schimbările de sunete sînt
rareori bruşte, de exemplu cînd cineva zice delicvent, în loc
de delincvent, şi în cazurile acestea adesea ştim să
explicăm ce s-a petrecut (vorbitorii cred, în mod greşit, că
delincvent e format de la delict, care nu conţine nici un n).
în marea majoritate a cazurilor lucrurile se petrec altfel, se
produc nenumărate mici deplasări succesive pe care
vorbitorii nu le bagă de seamă şi numai după trecere de
zeci sau sute de ani se ajunge la o pronunţare care diferă
clar de cea iniţială, dar atunci aceasta nu se mai aude
nicăieri, ca să se poată face comparaţia.
Aşa s-a întîmplat cu k /atin, care a început să fie
pronunţat muiat, deci cuvîntul „ceară" suna oarecum
k'era, fără ca romanii să simtă că ar avea de-a face aici cu
un sunet nou, deci considerau pe k' ca acelaşi sunet cu c

7
din carne; numai după multă vreme, cînd k'era s-a
transformat în cera, s-a putut vedea în sunetul iniţial
altceva decît un k. Aceasta mai ales atunci cînd a apărut un
nou sunet k', deosebit de c, în cuvinte ca românescul
chiară (provenit din latinul clara).
5
Limba şi gîndirea

Am vorbit mai sus despre faptul că limba şi gîndirea au

apărut în acelaşi timp, în procesul muncii. Nu putem
comunica nimic semenilor noştri fără a gîndi şi nu putem
gîndi fără a avea un aparat de semne, iar cele mai
economice semne s-au dovedit a fi cele sonore. Desigur,
putem gîndi fără a rosti nimic cu voce tare, dar pe de o
parte folosim în gînd semnele pe care le-am deprins

7
pentru a vorbi, pe de altă parte, dacă n-am vorbi niciodată,
aceste semne s-ar pierde şi urmaşii nu le-ar mai avea la
dispoziţie.
Oamenii primitivi aveau o gîndire săracă, folosind mai
mult ideile bazate pe elemente concrete, ei nu izbuteau să
grupeze unităţile în concepte mai largi şi se împiedicau de
tot felul de amănunte neesenţiale, pe care nu reuşeau să
le elimine din gîndire şi din limbă ; din această cauză şi din
cauză că limba era încă rudimentară, întrebuinţau un mare
inventar material, acolo unde noi ne descurcăm cu cîteva
trăsături simple.
Pe atunci încă nu existau modele de flexiune în care să
se încadreze toate verbele sau toate substantivele, ci mai
fiecare verb sau fiecare substantiv îşi avea flexiunea lui
particulară. Mai important este că pentru ceea ce noi
astăzi considerăm ca diverse forme flexionare ale aceluiaşi
substantiv sau verb se foloseau rădăcini diferite. Unele
resturi s-au mai păstrat în limbile evoluate, de exemplu în
latineşte „eu port" se zicea fero, iar „eu am purtat", tuli,
evident din altă rădăcină ; latinul liberi „copii" nu avea
singular, iar motivul se poate vedea uşor cînd constatăm
că din aceeaşi rădăcină indo-europeană este germanul
Leute „oameni", cu singularul Mann „om" şi de asemenea
rusescul liudi „oameni", cu singularul celovek „om" :
singularul era din altă rădăcină decît pluralul.

7
 Mai există pînă azi limbi înapoiate care nu au forme de
plural, ci repetă substantivul ca să se vadă că e vorba de
mai multe exemplare, de exemplu în loc de pomi ar spune
pom pom. Şi crearea numeralelor a cerut uriaşe eforturi şi
a durat epoci întregi. Pe măsură ce omul a reuşit să se
diferenţieze pe sine însuşi de ceilalţi, au apărut persoanele
la verbe, marcate, bineînţeles, în mod complicat. Cînd
gîndirea a devenit mai capabilă de abstractizare, s-a creat
şi materialul sonor care să marcheze mai simplu diferitele
categorii care se formează.

Sens şi noţiune
Gîndirea logică operează cu noţiuni, formate prin
reunirea într-un grup a mai multor exemplare care au între
ele anumite trăsături comune esenţiale dintr-un anumit
punct de vedere, trasaturile individuale neesenţiale fiind
eliminate din cîmpul atenţiei. Iată un exemplu care va
lămuri mai bine ideea. Oamenii sînt unii înalţi, alţii scunzi ;
bruni sau blonzi; bătrîni sau tineri şi aşa mai departe ; toţi
au însă în comun faptul că gîndesc şi vorbesc, ceea ce îi
diferenţiază de orice alte fiinţe. Prin aceasta se constituie
noţiunea de „om". Această noţiune este exprimată în
româneşte prin grupul de sunete o-m, care are ca înţeles,
sau sens, ideea de „om".
în timp ce noţiunea este un termen din logică, sensul
sau înţelesul aparţine limbii. Sensul nu coincide în mod
7
absolut cu noţiunea. Cuvîntul poate fi folosit şi pentru a
denumi un singur exemplar, deci fără a face uz de
abstractizare şi de generalizare. Apoi om mai are înţelesuri
secundare, care nu intră în noţiunea de „om". Zicem, de
exemplu, fii om, adică „omenos", „binevoitor cu alţii", sau
fii om odată, ceea ce înseamnă „capabil", „energic" ; o
femeie de la ţară zice omul meu, înţelegînd „soţ". Lista
înţelesurilor particulare s-ar putea uşor mări.
Pe lîngă noţiune, care e precisă, seacă, sensul mai
cuprinde nuanţe afective şi altele. în loc de „copil"-se
poate zice floare, pui, odor etc, adăugîndu-se de fiecare
dată alte amănunte pe care noţiunea „copil" nu le
cuprinde : comparaţia cu o floare, cu un pui de pasăre, cu
o piatră preţioasă etc. în schimb se poate spune copil unui
adult, dacă vrem să marcăm că nu gîndeşte matur.
Se vede de aici că sensul nu este identic cu noţiunea.
Dar se poate spune şi mai mult decît atîta : exista cuvinte
care au sens, dar nu exprimă noţiuni. E vorbă" de aşa-
numitelg cuvinte ajuţăţcxare, £2]}^ funcţii, pj^pozijji etc. Ar
fi imposibil ca cineva sa definească noţiunea pe care ar
reprezenta-o că, sau de; dar aceste cuvinte au un sens,
anume ele servesc pentru a marca în ce raporturi se găsesc
între ele cuvintele care exprima noţiuni.
Cuvinte golite de sens
în principiu, orice cuvînt trebuie să aibă. un sens, altfel
nu poate fi numit cuvînt, ci o înşirare de sunete

7
neinteligibile. în unele cazuri totuşi, un cuvînt ajunge să fie
atît de mult folosit, în împrejurări atît de diferite, cu atîtea
nuanţe, încît la un moment dat nu le mai putem defini, ele
înseamnă orice. Atunci de ce le mai folosim ? Pentru a
astupa un gol, pentru a permite îndeplinirea riturilor gra-
maticale, care pretind un subiect, un predicat, un
complement.
în latineşte, verbul facio ,,a face" era atît de mult
folosit, cu atît de multe valori, încît i se zicea verbum
yicarium „verb locţiitor", adică putînd înlocui orice alt
verb. Situaţia a rămas în oarecare măsură aceeaşi în
limbile romanice. De exemplu în româneşte, în Dicţionarul
Academiei, a face ocupă aproape 20 de coloane. Iată
cîteva întrebuinţări pe care le-am notat după cum mi-au
venit în minte (dacă aş fi folosit datele dicţionarului, ar fi
ocupat prea mult spaţiu). Cît face „cît costă" ; ce mai faci?
„cum îţi merge cu sănătatea ?" ; nu se face „nu e corect"j
te faci că „te prefaci" ; face ca broasca „imită strigătul
broaştei" etc. Un coleg german mi-a povestit că fiul său, de
vreo 10 ani, fiind întrebat de vizitatori veniţi din România
was machst du, traducere literară a expresiei româneşti
„ce faci ?", a fost foarte nedumerit, deoarece, cumjzicea
el, „se vedea uşor că fac nimic" (în germană, ca şi în
franceză, în această situaţie se foloseşte alt verb locţiitor,
„a merge" : germană wie geht's, franceză commmt ca va).

7
 Un cuvînt al cărui înţeles nu e uşor de definit este lucru.
La origine, în latineşte, însemna „cîş-tig", apoi „producere
de cîştig", deci „muncă", apoi „obiectul produs", sens care
există şi azi. Dar în formula să-ţi spun un lucru, cuvîntul nu
mai înseamnă „obiect", ci are valoare vagă de „ceva".
Un ziarist din deceniile trecute începea cu Decît un
lucru orice frază în care plasa o rezervă, o obiecţie. Este
evident că aici lucru nu mai înseamnă nimic.
De la un timp, lucru a început să fie înlocuit cu un cuvînt
mai pretenţios : chestie. Acesta, în latineşte, însemna
„întrebare", „cercetare" ; împrumutat de noi cu înţelesul
de „problemă", s-a răspîn-dit acum cîteva decenii ca
înlocuitor al lui lucru : să-ţi spun o chestie ; nu mai umbla
cu chestii dintr-astea ; folosit singur, însemna, „fleacuri".
După eliberare, chestie fiind banalizat, locul lui a fost
luat de problemă. Timp de vreo 10 ani nu exista
conversaţie fără probleme : unii ridicau probleme, adică
aduceau în discuţie subiecte, alţii respingeau intervenţiile
zicînd lasă-mă în pace cu problemele astea sau cunosc
problemele astea. Acum se pare că şi problemă e pe cale
să fie trecut înapoi la locul său.

în ce raport se află limba cu gîndirea?

Unii lingvişti idealişti consideră că limba nu are legătură
cu gîndirea, alţii, dimpotrivă, socotesc că limba dă naştere

7
gîndirii ; s-a mers şi mai departe şi s-a susţinut că gîndirea,
la rîndul ei, dă o formă lumii înconjurătoare. Sînt, în sfîrşit,
unii care identifică limba cu gîndirea.
O dovadă că limba nu reflectă gîndirea a fost văzută de
unii în faptul că omul poate minţi (un diplomat a spus că
vorbirea i-a fost dată omului ca să-şi ascundă gîndurile).
Dar cînd cineva minte, minciuna este totuşi pregătită în
mintea lui. Dacă în timpul zilei declar acum e noapte,
trebuie să gîndesc acest lucru, chiar dacă ştiu că nu e ade-
vărat : sînt conştient că spun altceva decît e real, dar acel
altceva trebuie să fie gîndit de mine.
Simplul bun simţ ne arată că nici una dintre poziţiile
enumerate nu e justă. Practica ne dovedeşte că reuşim, cu
ajutorul limbii, să comunicăm semenilor noştri ceea ce
gîndim. Pentru a respinge teoriile care tăgăduiesc
existenţa materiei, deci a lumii înconjurătoare, care
socotesc că aceasta este o creaţie a gîndirii noastre,
eventual a limbii, e suficient să ne plasăm într-o situaţie
concretă a activităţii practice : un idealist ar trebui să se
arunce pe fereastră de la etaj, de vreme ce nu crede în
existenţa spaţiului sau în duritatea pavajului, sau să refuze
mîncarea, care e materială.
Desigur, gîndirea trebuie să ţină seamă de posibilităţile
limbii, să se încadreze în structura acesteia, dar diferenţele
de gîndire între oamenii care vorbesc limbi diferite sînt
totuşi minime în raport cu tot ce le este comun, şi în linii

7
mari nu se întîmplă ca, în relaţiile practice, să nu poată
comunica unii cu alţii, încercările de comunicare pot mai
curînd eşua cînd ne adresăm unor oameni situaţi pe o
treaptă de cultură diferită de a noastră, decît unora care,
pe aceeaşi treaptă, vorbesc limbi diferite. în acest sens se
produc dificultăţi de exprimare chiar faţă de oameni care
vorbesc aceeaşi limbă : nu putem explica unui copil, şi nici
unui adult analfabet, teoriile fizicii atomice.
în acelaşi timp, este limpede că între ceea ce gîndim şi
ceea ce exprimăm prin vorbe nu este identitate completă.
întotdeauna rămîn nuanţe necomunicate, de exemplu
spun unui student că viaţa e grea şi s-ar părea că
înţelegem prin aceasta amîn-doi acelaşi lucru ; dar eu mă
gîndesc că sînt bătrîn şi bolnav, iar el, că are de dat un
examen pentru care nu e suficient pregătit.
în momentul de faţă unii lingvişti sînt preocupaţi de a
găsi universalii, adică trăsături comune tuturor limbilor.
Asemenea trăsături există, fără îndoială, dacă n-ar fi decît
faptul că peste tot se îmbină grupuri de sunete cu sensuri.
De fapt, ce am prezentat aici este, în multe cazuri, valabil
pentru toate limbile, iar eu am dat exemple mai ales din
limba română, ca să fie mai accesibile cititorului. Mi se
pare totuşi că, deocamdată, cunoaşterea trăsăturilor
comune e mai puţin interesantă decît a celor specifice
fiecărei limbi în parte, pentru că acestea din urmă ne ajută
să pătrundem mai adînc în cunoaşterea mecanismului

7
limbii şi în acelaşi timp să stabilim legătura dintre evoluţia
limbii şi evoluţia societăţii.

Traducerea este posibilă ?

Gîndirea trebuie să ţină seamă de posibilităţile limbii,
să se încadreze în structura acesteia. Pe această linie se
discută dacă e posibilă traducerea dintr-o limbă într-alta.
Sînt autori care răspund negativ,, deoarece fiecare limbă
organizează altfel realitatea şi ce e posibil pentru una e
imposibil pentru alta. Direct sau indirect, cei care susţin
această teorie ajung pînă la urmă la ideea că în general
comunicarea e imposibilă, chiar în aceeaşi limbă. Fiecare
individ e o lume aparte, e construit altfel, cu alte amintiri,
cu alt mod de a raţiona decît ceilalţi şi pentru fiecare în
parte acelaşi cuvînt trezeşte alte ecouri. Cu atît mai mult
de la o limbă la alta se pierd numeroase nuanţe de înţeles.
Aceste fapte sînt, evident, exacte. Un cuvînt ca arătură
are în jurul său altă atmosferă pentru un plugar decît
pentru un orăşean care n-a fost niciodată la ţară. Se
citează şi cuvinte care nu se pot traduce într-o limbă
străină, de exemplu românescul dor nu are echivalent în
franţuzeşte ; se poate folosi, în diferite împrejurări, désir,
sau nostalgie, iar pentru verbul a dori, expresia s'ennuyer
après
etc, dar un singur cuvînt care sa reunească toată gama
de nuanţe a lui dor nu există în franţuzeşte. Fără îndoială,

7
un traducător întîmpină greutăţi serioase în unele cazuri şi
trebuie să organizeze toată fraza altfel, ca să se poată
descurca. Nu e mai puţin adevărat că prin traducere
reuşim oricînd să aflăm ce conţine un articol sau un roman
scris într-o limbă străină astfel că practica dă şi aici cheia
problemei.

7
6)
Limba şi societatea

Am citat exemple de
acumulare a unor mici
schimbări cantitative care, cu
timpul, au dus la un salt
calitativ într-un punct
oarecare al limbii, de
exemplu cînd a fost vorba de
trecerea lui k latinesc la c(e).
Lucrul se petrece şi pe scară
mare. Modificări în limbă se
petrec în fiecare moment,
indiferent dacă ne dăm
seama de ele sau nu, datele
nu ne deranjează şi nu ne fac
să credem că începe să se
vorbească altă limbă. în orice

7
caz, în limbă nu sc produc
niciodată în mod brusc
schimbări mari.
Lucrul se explică, în primul
rînd, prin aceea că în
societate trăiesc în acelaşi
timp oameni de vîrste
diferite, care trebuie să se
înţeleagă între ei, iar
schimbările mari şi bruşte ar
compromite posibilitatea de
comunicare între tineri şi
bătrîni. Poate tinerii ar fi
dispuşi la schimbări radicale,
poate bă-trînii ar fi dispuşi să
nu admită nici o schimbare ;
dar sînt siliţi şi unii şi alţii să
facă concesii şi astfel limba se
schimbă foarte puţin în
fiecare generaţie, atîta cît să
nu paralizeze comunicarea.
Cînd tinerii de azi vor
îmbătrîni, vor fi şi ei
conservatori şi

7
 3 — Lingvistica pe
înţelesul tuturor
vor căuta şi ei să împiedice
schimbările pe gustul tinerilor
din acel moment.
Sînt totuşi unele perioade — de două sau trei sute de
ani — în lăuntrul cărora schimbările sînt mai numeroase şi
mai adînci decît în mod obişnuit, în această situaţie se
poate vorbi de trecerea de la o limbă la alta, mai bine zis
de la o fază a limbii la alta ; în acest fel s-a trecut de la
limba latină la limba franceză aproximativ între secolele al
Vl-lea şi al IX-lea al erei noastre. De la latină la română s-a
trecut poate ceva mai devreme, dat fiind că legătura cu
Roma s-a rupt devreme la noi.
Cele spuse în fraza precedentă arată că salturile în
limbă nu sînt fără legătură cu situaţia societăţii, în vechea
engleză s-a produs un salt în vremea cînd Anglia era
stăpînită de normanzi, care au introdus franceza ca limbă
oficială. în acel timp, engleza s-a degradat într-o serie de
graiuri ţărăneşti, n-a mai fost îndrumată de nimeni şi a
evoluat mai repede decît înainte. Cînd a redevenit limba
oficială a ţării, era destul de schimbată faţă de faza anteri-
oară.
în natură şi în societate schimbările se produc de obicei
prin explozii, în sensul că acumularea de mici schimbări
cantitative duce la un moment dat la o schimbare

7
calitativă bruscă. Cel mai curent exemplu este al apei care
fierbe : se adaugă cîte un grad, cîte un grad, şi apa rămîne
apă, deşi se încălzeşte ; cînd ajunge la 100 de grade, în
mod brusc apa se transformă în vapori, deci capătă altă
calitate decît înainte. Şi societatea se transformă prin
explozii : revoluţiile. în limbă nu există explozii, pentru
motivul pe care l-am arătat : societatea nu poate rămîne
nici un moment fără un mijloc de comunicare. De aceea
salturile durează cîteva generaţii.
Limba este un fenomen prin excelenţă social. Am văzut
că s-a născut în societate, pentru a satisface nevoia de
comunicare a oamenilor, şi că se schimbă în raport cu
subiectele de comunicat, bazate pe situaţii reale, şi cu
nivelul vorbitorilor. Dacă este de neînchipuit naşterea
limbii în afara societăţii, dacă ea nu poate persista decît în
societate (un individ izolat, neavînd cu cine comunica,
poate totuşi vorbi în gînd, dar la moartea lui, limba
dispare), nici schimbările ei nu sînt explicabile altfel decît
în raport cu societatea.
Bineînţeles, este posibil să se studieze cutare sau cutare
amănunt al limbii fără a se face referire la societate ; dar în
problemele de ansamblu nu se poate face niciodată
abstracţie de situaţia concretă în care sînt plasaţi
vorbitorii, căci riscăm să falsificăm complet datele în
discuţie.

7
 Clasele sociale şi limba
Acum cîteva decenii a existat un curent pseudo-
marxist, care pretindea că limba are caracter de clasă, în
sensul că fiecare clasă şi-ar avea limba sa, diferită de a
celorlalte, că în momentul cînd o nouă clasă ia puterea,
limba în ansamblul ei ar trece imediat printr-o revoluţie. S-
a văzut totuşi din paginile de mai sus, că în limbă nu se
produc salturi explozive.
Clasele sînt părţi ale societăţii şi ca atare ele au,
bineînţeles, influenţă asupra limbii, dar nu în sensul că
fiecare clasă şi-ar avea limba sa, nici că ascensiunea unei
clase ar aduce imediat înlocuirea limbii. Oricare ar fi
organizarea societăţii, fiecare clasă simte nevoia şi are
ocazia să comunice cu celelalte.
Nu e mai puţin adevărat că clasele sociale colorează în
sensul mentalităţii lor specifice unele cuvinte. Iată cîteva
exemple. în latineşte, nobilis însemna la început „demn de
a fi cunoscut" (e derivat de la verbul nosco „a cunoaşte") ;
cu acest epitet s-au autocaracterizat cei din familiile aristo-
?,*
erate, socotind, evident,
că ceilalţi nu sînt interesanţi
pentru nimeni. După ce
cuvîntul s-a pătruns de
sensul nou, adică de
„aristocrat", a mai căpătat c

7
 valoare, tot sub influenţa
felului de a gîndi al clasei
suprapuse : „bun la suflet",
„altruist" etc, căci aşa se
vedeau aristocraţii pe ei
înşişi (de altfel în greceşte
aristos înseamnă „cel mai
bun").
Cam aceeaşi evoluţie a cunoscut-o şi latinul ge-nerosus,
cu sensul primitiv „de neam" (de la genus „naştere",
„neam") ; „de neam" erau numai nobilii, căci despre
ceilalţi nu se ştia ce strămoşi au avut şi, chiar dacă se ştia,
nu avea mare importanţă. Şi în româneşte de neam a
ajuns să însemne „nobil". Pornind de la sensul „de neam
bun", generosus a trecut la cel de „mărinimos", „iertător",
aşa cum se vedeau nobilii pe ei înşişi.
în acelaşi timp ei tăgăduiau orice calitate celorlalţi. De
aceea francezul simple „simplu", luat ca opusul lui „nobil",
a ajuns la înţelesul „lipsit de inteligenţă". în româneşte,
prost, de origine slavă, însemna la început „curat",
„neamestecat", deci „simplu", apoi, fiind opus lui „nobil",
a trecut la înţelesul cu care e folosit astăzi. Mişel vine din
latinescul misellus, diminutiv al lui miser „sărac", şi se
folosea cu o nuanţă de compătimire, de înduioşare ;
deoarece boierii găseau săracilor pe care îi exploatau toate

7
defectele, au dat acestui cuvînt înţelesul de „laş",
„ticălos".
Am dat exemple de transformări pornind de la clasele
stăpînitoare. Sînt exemplele cele mai obişnuite, lucru care
nu trebuie să ne mire, căci aceste clase aveau în mînă
mijloacele de propagandă şi deci posibilitatea de a
populariza coloratura pe care o doreau. Nu este însă
imposibil să găsim şi fapte opuse, de exemplu în
româneşte boier se foloseşte de multă vreme cu înţelesul
de „om care nu munceşte", adică „leneş" ; derivatul
boieros, cu înţelesul de „mofturos" se găseşte în
Dicţionarul Academiei (fasciculă publicată în 1912).
Am lăsat la urmă un exemplu care mi se pare deosebit
de convingător. în diverse limbi apar, pentru „munca",
cuvinte legate de ideea de „cîştig" sau de cea de
„suferinţă", de exemplu în româneşte avem pe lucru,
dintr-un cuvînt latinesc care însemna „cîştig", şi pe muncă,
dintr-un cuvînt slav care însemna „tortură". Aceasta
traduce două mentalităţi diferite : pentru unii munca
altora este un izvor de cîştig, pentru alţii, un chin. 1
în orice caz, constatăm şi aici că separarea limbii pe
clase sociale nu este posibilă, căci în momentul cînd
sensurile noi, date de o clasă, se răspîndesc, ele sînt
adoptate şi de celelalte clase, şi cu timpul se pierde
contactul cu sensul primitiv. Astfel prost este folosit la noi
de toată lumea cu sensul de „neinteligent", „de calitate
1 Problema a fost pusă şi rezolvată în 1939 de tînărul lingvist român Constantin Racoviţă, mort de timpuriu şi totuşi autor al mai multor lucrări de mare valoare.

7
inferioară" şi nimeni nu mai vede aici un mijloc de
propagandă al clasei exploatatoare, de vreme ce sensul
vechi nu mai apare nicăieri. Prin urmare unitatea de
exprimare s-a refăcut.
Uneori un cuvînt creat de o clasă îşi pierde coloratura
din cauză că i se lărgeşte sfera de întrebuinţare, în
englezeşte s-a zis gentleman pentru „nobil" (gentle <—
fiind echivalentul lui generosus de care vorbeam adineaori
; vezi şi paralela românească gentilom), iar astăzi se
adresează oricărui om faţă de care vrei să fii politicos. în
franţuzeşte s-a spus monsieur cu sensul de „stăpînul meu",
madame „stăpîna mea", iar azi aceste cuvinte se folosesc
faţă de orice bărbat sau orice femeie cu care nu eşti intim
(şi în româneşte domn era şeful statului, iar doamnă, soţia
lui). Mai mult decît atît, în româneşte monsieur, sub forma
coruptă musiu, a ajuns să însemne „om neserios" (iar
madamă ajunsese numele îngrijitoarei la hotel).
Sursa inovaţiilor
De Ia cine vin modificările lingvistice ? O concepţie
naivă şi idealistă vede la baza tuturor schimbărilor opera
poeţilor. Aceştia scriu frumos, găsesc nume mai potrivite
pentru obiecte, întorsături de frază mai sugestive, iar
restul vorbitorilor se iau după ei. S-a auzit chiar şi enunţul
uimitor „scriitorii creează limba". Se aduce pentru aceasta
exemplul lui Dante, care ar fi creat italiana, al lui Luther,
care ar fi creat germana modernă, al lui Puşkin, care ar fi

7
creat rusa. în realitate e vorba de faptul că aceşti scriitori
au adoptat în opera lor jimba care se vorbea în jurul lor,
părăsind latina, germana veche, slavona, care erau pînă la
ei folosite în scris. Luther o şi spune categoric : a ascultat
cum vorbeşte lumea pe stradă, la muncă, şi a scris aşa.
Dacă ar fi nevoie de scriitori pentru a crea o limbă, ar
trebui să explicăm cum au putut lua naştere limbile
populaţiilor care nu ştiu să scrie.
In realitate, scriitorilor nu le este interzis să creeze
cuvinte, în măsura în care nu le este interzis nici celorlalţi
vorbitori, dar limita în aceasta privinţă, ca peste tot în
materie de limbă, este fixată de capacitatea de înţelegere
a ascultătorilor sau a cititorilor. Este foarte adevărat că
avem astăzi scriitori care socotesc că opera lor va fi cu atît
mai valoroasă cu cît va cuprinde cuvinte mai rare ; dar în
general aceştia sînt începători care n-au talent, sau, dacă
au, nu ştiu încă să-1 valorifice. Marii scriitori îşi creează
operele din materialul lingvistic care stă la îndemîna
tuturor şi tocmai prin aceasta îşi dovedesc talentul. A
aduna cuvinte rare nu e lucru greu ; e suficient pentru
aceasta să dispui de glosare regionale sau de indici de
cuvinte din textele vechi.
Măiestria scriitorilor constă în a îmbia în mod nou
cuvintele obişnuite, în a folosi figuri de stil etc. Dar
rezultatul este bunul lor, dacă alt scriitor reia formulele, îl
socotim plagiator. Marele public le adoptă în unele cazuri

7
—- rare —, adăugîndu-ie anumite nuanţe speciale. în
general, dacă cineva ar vorbi aşa cum scria Eminescu, dacă,
de exemplu, ar spune că lima, stăpina marii, lunecă pe a
lumii boltă, ar rîde lumea de el, zicînd că „vorbeşte ca din
carte". Publicul este deprins cu diferenţa dintre limbajul
artistic şi cel obişnuit.
Alţi lingvişti au afirmat că inovaţiile vin de la
personalităţi marcante, unii au numit chiar pe regi. Şi aici
este un dram de adevăr, dar numai un dram : avînd
posibilitatea sa facă publicitate pentru felul lor de a se
exprima, regii îl fac cunoscut pe scară largă. Dar nu
urmează neapărat că prin aceasta îl şi impun în uzajul
tuturor şi mai ales că inovaţia se menţine după moartea
creatorului ei.
Cuvintele noi sînt opera celor care au nevoie de ele,
rareori, cum spuneam, a scriitorilor, mult mai des a
specialiştilor în diferitele domenii ale activităţilor practice,
cuprinzînd aici şi pe oamenii învăţaţi şi pe cei care nu ştiu
să citească. Avînd de numit un obiect sau o acţiune nouă,
oamenii împrumută termeni din limba străină în care au
fost instruiţi, sau fabrică cuvinte din propriul material al
limbii pe care o vorbesc curent. Deoarece aceşti termeni
sînt necesari în procesul comunicării, ei sînt adoptaţi de
cercul specialiştilor şi folosiţi în conversaţiile dintre aceştia
şi în scrierile profesionale. Cu timpul, dacă obiectul sau
acţiunea ajung să fie cunoscute de marele public, se poate

7
ca şi numele sa se răspîndească în limbajul general. Pentru
a da un exemplu : şoferii, sau poate mai curînd inginerii,
au împrumutat din franţuzeşte cuvîntul jante (prin-tr-o
confuzie, a fost schimbat în geantă) : s-a crezut că a apărut
aici ca o pronunţare dialectală, ca în jam în loc de geam :
este ceea ce numim hiperur-banism sau formaţie
hipercorectă (vezi pag. 129) ; de la şoferi l-au învăţat
cunoscuţii şi clienţii lor, dar n-a devenit popular decît
atunci cînd s-a creat expresia a fi pe geantă „a fi cu punga
goală".
Mai concludentă mi se pare însă situaţia elementelor
gramaticale. Dacă cineva, poet, rege etc, ar avea fantezia
să înlocuiască o formă de declinare sau de conjugare, dacă,
de exemplu, în loc de -ni ca semn al persoanei întîi plural a
verbelor ar vrea să se pună -/ (să zicem deci noi cîntăf,
mergef, dormit), putem să ne îndoim că ar reuşi. în fond,
nu există în conformaţia verbelor sau în situaţia per-
soanelor nimic care să pretindă ca persoana I plural să fie
marcată printr-un -m, şi, dacă am marca-o prin -f, ar fi tot
atît de clar delimitată de celelalte. Dar nu sîntem deprinşi
cu o asemenea terminaţie şi nu vedem nici un motiv ca să
ne schimbăm deprinderile. în general elementele de
morfologie se împrumută foarte greu. numai în cazuri
extreme, iar modificările pe care le constatăm se explică
de obicei prin schimbarea lentă a pronunţării sunetelor,
schimbare pe care vorbitorii nu o bagă de seamă.

7
 Iată două exemple menite să arate cum se poate
schimba morfologia ca urmare a unor modificări de
pronunţare efectuate într-o perioadă destul de lungă şi
fără să fie observate de vorbitori. în româneşte, din cauză
că la un moment dat r era pronunţat dur, un i următor se
schimba în -î. în felul acesta, un număr de verbe de
conjugarea a IV-a, ca doborî, omorî, au ajuns să aibă ca
vocală caracteristică î în loc de i, ceea ce înseamnă practic
ca s-a creat un nou tip de conjugare. în latineşte, erau
substantive cu vocala tematică -o-, şi altele cu încă într-o
fază veche, o scurt în silabă neiniţială a devenit u. Aceasta
a servit ca punct de plecare pentru confundarea celor doua
tipuri, astfel că în limbile romanice nu s-a păstrat
declinarea care la origine avea vocala caracteristică u.
în afară de acest caz, al schimbării de pronunţare a
sunetelor, modificările de limbă se impun numai după ce
au tost vreme îndelungată puse la incercare în practica de
zi cu zi a comunicării. în textele noastre vechi, perfectul
verbului a face era eu feciu, în acord cu originalul latin. La
un moment dat a apărut, poate în vorbirea copiilor, forma
făcui, copiată după bătui, tăcui, zăcui etc. Cîtăva vreme,
cele două forme au fost în concurenţă, pînă cînd a învins
cea nouă, care a rămas singură pe teren ; aceasta a
constituit un progres, deoarece s-a eliminat o excepţie
curioasă (era singurul verb conjugat în felul acesta).

7
 Acum vreo 40 de ani circula printre copii şi printre
oamenii cu puţină ştiinţă de carte mai mult ca perfectul
punesem în loc de pusesem; pe cît pot să-mi dau seama,
această inovaţie poate fi socotită astăzi eliminată, vobitorii
nu au acceptat-o. Era, ce e drept, şi aici o regularizare, prin
faptul că la mai mult ca perfect se menţinea consoana n de
la prezent ; dar de obicei mai mult ca perfectul are aceeaşi
bază ca perfectul şi participiul, ceea ce aici nu se respecta.
în orice caz, contează desigur şi puterea normei oficiale,
care astăzi e mai mare decît în trecut.
Indiferent de persoanele sau de persoana :care
lansează o inovaţie, ceea ce contează este dacă masa
vorbitorilor o acceptă sau nu. în acest sens putem spune
că nu e atît de important cine a folosit întîi un termen sau
o formă gramaticală, cît e de important cine a acceptat-o.
în aceasta constă poate, în primul rînd, caracterul social al
limbii.

Progresul în limbă
S-a pus de mai multă vreme întrebarea daca există
progres în limbă. Unii dau răspuns negativ, pe motiv că nu
există progres nici în societate, poziţie evident retrogradă.
Alţii, care recunosc că societatea progresează, tăgăduiesc
totuşi progresul în limbă, explicînd că limba serveşte la fel
de bine toate societăţile, fie ele avansate sau înapoiate.
Un astfel de raţionament este lipsit de logică. Dacă

7
recunoaştem că o societate a avansat, trebuie să fim de
acord că are de exprimat idei mai multe şi mai complexe
decît înainte, iar limba îi serveşte pentru aceasta, ceea ce
înseamnă implicit că este în progres faţă de cea din trecut.
Neputînd ignora transformările în felul de viaţă al
oamenilor, adversarii progresului pretind uneori că e
vorba de un mers în cerc : după o serie de schimbări,
lucrurile se întorc la punctul de plecare. Această idee a fost
folosită şi în aprecierea evoluţiei limbilor. Constatîndu-se
că chineza, limbi monosilabică, a fost cîndva flexionară şi
acum devine aglutinantă, iar engleza e pe cale de a deveni,
din flexionară, monosilabică (pentru aceste categorii, vezi
cap. 11), s-a putut afirma că totul este numai o eternă
învîrtire în cerc. întrebarea este însă dacă engleza, în noua
ei formă, este la acelaşi nivel la care se găsea indo-
europeana înainte de a se fi dezvoltat flexiunea. Este
vorba, în fapt, de o spirală, nu de un cerc. Chineza
flexionară a viitorului va fi o limbă mult superioară
chinezei flexionare din preistorie, după cum şi engleza
monosilabică din viitor va depăşi larg forma monosilabică
din trecut.
Prin ce s-ar putea măsura progresul în limba ? Există,
desigur, metode pentru aceasta. Dacă, de exemplu,
comparăm o limbă fragmentată în numeroase dialecte,
mult deosebite între ele, cu o frază ulterioară a aceleiaşi
limbi, unificate, e limpede că în forma nouă, putîr.d servi

7
ca mijloc de înţelegere pe un teritoriu mult mai larg, limba
a progresat. Chiar fără a ne referi la societatea pe care o
serveşte, limba poate fi considerată mai comodă şi mai
utilă atunci cînd, prin sistematizarea compartimentelor ei,
e mai uşor de învăţat şi de reţinut.
7
Caracterul obiectiv al limbii

Prin caracter obiectiv, putem înţelege două lucruri

diferite, de altfel ambele juste : întîi că limba este legată
de realitatea înconjurătoare, pe care o oglindeşte prin
intermediul gîndirii ; al doilea că ea aparţine întregii
societăţi şi un individ nu o poate schimba în mod arbitrar.
Au încercat unii să elimine prima afirmaţie, sus-ţinînd
că în limbă există şi unităţi cărora nu le corespunde nimic

7
în realitate de exemplu, vîrcolaci. Oamenii au afirmat (unii
poate mai afirmă şi azi) că pămîntul are forma unei farfurii
şi e sprijinit pe trei peşti, iar cînd aceştia dau din coada, se
cutremură pămîntul ; deoarece ştim că acest lucru nu e
adevărat, ar rezulta că limba nu oglindeşte realitatea.
Este aici o eroare de logică. Omul oglindeşte realitatea
aşa cum poate şi, pe măsură ce posibilităţile de cunoaştere
cresc, se îmbunătăţeşte şi oglindirea. Nu ne facem iluzia că
astăzi ştim tot: unele convingeri ale noastre vor fi
dezminţite de cercetările ulterioare şi adevărul absolut nu
va fi obţinut niciodată. Dar din faptul că oglindim greşit
unele aspecte nu rezultă că nu le oglindim. Omul incult
care crede în vîrcolaci a primit de la alţi oameni inculţi
informaţia că în timpul eclipselor luna este mîncată de
nişte făpturi supranaturale, prin urmare îşi explică greşit
un fenomen al naturii ; dar micşorarea lunii corespunde,
aşa cum e văzută, unui fapt real.
_ Cea de-a doua afirmaţie este şi ea supusă discuţiei,
cum am văzut în parte în capitolul precedent. Rezerv
pentru moment problema limbilor artificiale, despre care
se va vorbi în capitolul 20, şi mă limitez la alt aspect, acela
al reluării în uz a unei limbi care a încetat de a se vorbi.
Se preconizează astăzi reluarea latinei, care să, fie
folosită ca limbă universală. Dar limba latină „a murit" de
moarte naturală, adică a fost transformată în mod normal
în mai multe limbi vii. Putem oare să dăm înapoi maşina

7
timpului şi să ne întoarcem la o situaţie din trecut ? Dacă
latina ar fi fost viabilă, de ce nu s-a păstrat în uzaj ? Este
limpede că, pentru situaţia de azi, şi chiar în mod absolut,
limbile moderne sînt superioare latinei : au ^vocabularul
adecvat, flexiunea lor e simplificată şi sistematizată, şi, în
primul rînd, sîntem obişnuiţi cu ele.
Se poate^ în principiu, relua o limbă din trecut ? La
această întrebare răspunde ebraica, limbă moartă de două
mii de ani şi înviată în secolul nostru în statul Israel. Acum
vreo 35 de ani am scris într-un articol^ că încercarea de a
reda viaţă ebraicei este sortită eşecului : o limbă moartă e
bună moartă. Istoria m-a dezminţit: după cum sînt
informat, ebraica este folosită, ce e drept alături de alte
limbi, şi ea serveşte ca mijloc de comunicare, încă de acum
16 ani, la cel de-ai VUI-lea congres al lingviştilor, am făcut
cunoştinţă cu un coleg israelian, carejivea ca limbă
maternă ebraica. Aceasta înseamnă că, dacă condiţiile vor
fi favorabile, ebraica va putea deveni limba unică a locui-
torilor din Israel şi, în orice caz, posibilitatea reluării unei
limbi dispărute a fost demonstrată în practică.
Ce trebuie pentru aceasta? Doar atît: ca o populaţie să
se hotărască să-şi părăsească idiomul actual în favoarea
unuia din trecut. Evident, acesta din urmă trebuie
actualizat, în sensul că are nevoie de o masă de cuvinte
care nu existau în forma lui anterioară, pentru că lipseau şi
noţiunile ; pe de altă parte e greu de crezut că poate fi

7
scutit de infiltraţii din limbile pe care le vorbeau mai
înainte cei care îl adoptă acum. în orice caz, s-a constatat
că o limbă poate fi reluată. Desigur, nu se vor ivi multe
cazuri similare,' pentru că nu există multe situaţii în care
oamenii să fie dispuşi să facă sforţări mari fără avantaje
practice.

Cuvinte create în mod arbitrar ?

Se susţine uneori că se pot face cuvinte fără nici o
legătură cu ceva din realitate, deci, de la început arbitrare.
în teorie, nu se vede de ce nu s-ar putea întîmpla aşa, dar
nu s-a găsit nici un exemplu concret. S-a crezut un timp că
poate servi ca probă cuvîntul gaz, care a apărut în secolul
al X\ II-lea ca termen tehnic pentru a denumi corpurile ga-
zoase, ţi care ar fi fost creat, dintr-o fantezie personală, de
chimistul olandez Van Helmont. S-a constatat însă curînd
că gaz este de fapt pronunţarea olandeză a cuvîntului
vechi grecesc haos. Prin urmare nu e vorba decît de o
figură de stil, cu ajutorul căreia un cuvînt existent dinainte
a denumit o noţiune nouă.
Adevărul este că oamenii nu pot inventa nimic fără să
pornească de la datele realităţii. în mitologia greacă era
prezentată Chimaera (de unde cuvîntul nostru himera), ca
un monstru cu cap de leu, trup de capră şi coadă de şarpe ;
de asemenea

7
 Sirenele erau închipuite ca femei pînă la brîu şi peşti de
la brîu în jos. Asemenea fiinţe n-au existat, bineînţeles,
niciodată ; dar toate elementele din care erau combinate
în închipuirea celor care le-au născocit există în natură.
Nici astăzi, autorii de romane sau de scenarii de filme
fanteziste nu izbutesc să imagineze fiinţe sau lucruri fără
nici o bază în realitate.
8
Naşterea şi moartea limbilor

Acum mai bine de 100 de

ani era curentă ideea că
„limba este un organism viu,
care se naşte, sc dezvoltă,
îmbătrîneşte şi moare".
Modelul pentru acest fel de
înţelegere era dat de biologie,
care repurtase mari succese
prin descoperirile făcute de
Ch. Darwin. Pînă astăzi încă la

7
noi se mai poate întîini
afirmaţia că limba este un
organism viu, deşi în secolul
nostru lingviştii au trecut
hotărît la înţelegerea limbii ca
un sistem de semne. Este evi-
dent că nu e corect să
considerăm limba ca un or-
ganism, că ea nu se naşte ca
un animal sau ca o plantă şi
nici nu moare ca ele. Putem
păstra expresiile limba vie,
limba moartă, înţelegînd însă
prin aceasta o limbă în uz sau
una ieşită din uz. Eu însumi m-
am folosit în paginile
precedente de termenul
„moarte" cu privire la latină
sau la ebraică.
Trebuie să precizăm că
aşa-numitele limbi moarte
sînt de mai multe tipuri.
Există unele care au ieşit din
uz, pentru că nu le mai
vorbeşte nimeni, sau aproape
nimeni, dar se găsesc în texte

7
 scrise, pot fi citite şi pot astfel
înfluenţa o limbă vie actuală.
In această situaţie a fost
multă vreme
ebraica. Sînt^alte limbi
care sînt numite moarte
pentru că. astăzi nu le mai
adoptă nimeni ca limbă
maternă, nu mai sînt generale
pe un teritoriu dat, dar
continuă să fie folosite pentru
comunicare în situaţii
speciale. Aşa a fost latina în
tot evul mediu: era limba
bisericii catolice şi a
cercetărilor ştiinţifice.
Pe de altă parte, data la care a murit latina nu poate fi
în nici un fel stabilită, pentru că de fapt ea n-a încetat
niciodată de a fi vorbită, numai că, treptat, s-a
transformat, în aşa fel încît la un moment^ dat oamenii au
început să considere că varietăţile mai noi constituie alte
limbi decît latina, şi au început să le numească limbi
romanice. Mai dar : nu a existat niciodată un moment, nici
măcar un deceniu sau un secol, în care să se_ fi produs o
ruptură completă între o formă mai nouă şi una mai veche
a limbii vorbite în ţările romanice.

7
 Evoluţia latinei a fost suficient de lentă pentru ca în nici
un moment vorbitorii sa nu fie conştienţi^ că au trecut de
la latină la o limbă romanică, ceea ce înseamnă că de fapt
latina nu a murit, ci numai s-a modificat. Pentru motive
politice, diferitele populaţii romanice au început să se
numească francezi, italieni etc, de unde şi limba lor poartă
numele de franceză, italiană etc. Acest lucru ajută să se
creeze ideea că latina a murit. între greaca din timpul lui
Homer şi cea de azi diferenţa nu este mai mică decît între
latină şi italiană, mai curînd dimpotrivă. Dar faptul că se
menţine numele de greacă ne împiedică să spunem că
greaca veche a murit şi că locul ei a fost ocupat de altă
limbă.
Există totuşi modalităţi de moarte mai reale. Pentru un
motiv sau altul, oamenii care vorbesc o anumită limbă o
părăsesc (ce e drept, tot nu dintr-o dată, ci treptat) şi
adoptă altă limbă. în
Dalmaţia s-a vorbit în tot evul mediu o limbă romanică,
pe care o numim dalmată, relativ apropiată de română. în
perioada mai nouă, dalmaţii au părăsit treptat această
limbă şi au adoptat croata, astfel că în secolul al XX-lea nu
mai ştie nimeni să vorbească dalmata, care, deci, este o
limbă moartă. Asemenea cazuri se cunosc, foarte nume-
roase, de exemplu comica (limbă celtică) în Marea
Britanie, polaba şi caşuba (limbi slave) în Germania etc. au
dispărut, ce e drept nu fără a lăsa urme în noua limbă

7
adoptată de locuitori. în sfîrşit, în trecut s-au întîmplat
adesea şi cazuri mai drastice : populaţii exterminate de
adversari mai puternici sau de calamităţi naturale au pierit
împreună cu idiomul pe care îl vorbiseră. Acestea sînt
desigur limbi cu adevărat moarte.
De o naştere propriu-zisă a unei limbi nu poate fi vorba
decît la originile omenirii, şi încă şi atunci cuvîntul e luat,
evident, în sens figurat : putem spune că în timpul cînd
oamenii au început să vorbească s-a născut limba, aşa cum
spunem că s-a născut un oraş sau un regim social. Dar de
atunci încoace nu mai putem folosi termenul nici aşa, căci
de fapt niciodată nu a mai fost înjghebată o limbă din
elemente răzleţe şi cu atît mai puţin din nimic. în realitate,
după ce oamenii au început să vorbească, limba lor s-a
transformat necontenit, şi, considerată într-un anumit
moment, apare ca destul de deosebită faţă de aspectele
din alte momente, îndepărtate în trecut. Dar în nici un
moment nu s-a mai născut o limbă nouă. Un copil, sau un
viţel, are o dată de naştere, pentru că într-o zi a trecut de
la viaţa vegetativă la viaţa în adevăratul ei sens. O limbă n-
a făcut niciodată un asemenea salt, într-o zi şi nici într-un
an. Copilul sau viţelul trăieşte alături de mama lui, pe cînd
ceea ce numim limbă nouă elimină pe cea veche.
în legătură cu aceste fapte trebuie criticată încă o
formulă care se mai întîlneşte destul de des la noi. în
secolul trecut, cînd se discuta cu patimă despre originea

7
latină a 'im'oii române, s-a spus adesea că „la venirea
?-.,tvilul pînza limbii noastre era gata urzită", astrel ca
slavii n-au mai putut avea o influenţă puternică. Se mai
spune şi astăzi aşa, uneori chiar de lingvişti. în realitate,
„pînza" limbii nu e niciodată gata urzită şi nu e niciodată
consolidată, ca betonul : în permanenţă limba suferă
schimbări şi influenţe şi astfel, dacă în principiu o limbă ar
putea părăsi structura ei moştenită pentru a accepta una
preluată de la altă familie de limbi, acest lucru s-ar putea
întîmpla în orice perioadă ; dar lucrul nu a fost posibil în
principiu şi nu se cunoaşte pînă azi nici un exemplu de
limbă care să se transforme într-alta. „Pînza" limbii
române era urzită şi în timpul republicii romane şi mai
înainte, şi continuă să fie şi azi. O abatere de la această
normă se va putea produce în viitor (vezi cap. 21).

9
Substratul (superstratul, adstratul)

7
 Acolo unde o populaţie părăseşte limba strămoşilor şi
adoptă alta, cea părăsită poartă numele de substrat. Se
pune problema în ce măsură ea poartă răspunderea
pentru modificările aduse limbii nou adoptate. Părerile
specialiştilor diferă în această problemă. Unii socotesc că
toate schimbările pe care le întîlnim în orice limbă se
explică prin substrat ; alţii tăgăduiesc orice influenţă a
substratului asupra limbii care îl înlocuieşte. Adevărul tre-
buie să fie la mijloc.
în primul rînd trebuie să notăm faptul că pentru multe
din limbile cunoscute nu avem deloc sau aproape deloc
date asupra substratului. Este o soluţie comodă, cînd avem
de explicat faptele actuale, să aruncăm răspunderea
asupra substratului, fără a putea dovedi nimic, dar fără a
ni se putea dovedi contrariul. în această situaţie este, în
bună măsură, limba română : ştim prea puţin despre limba
dacilor şi în prea rare cazuri putem invoca trăsăturile ei ca
argumente în favoarea explicării unor fapte din limba
română.
Deoarece celelalte limbi romanice pun articolul hotărît
înaintea substantivului, iar româna îl pune în urma lui, se
afirmă uneori că avem aici o influenţă a limbii trace, fără
să existe nici o dovadă că aceasta cunoştea în general
articolul (limbi ca latina, rusa nu-1 au ; de ce am crede

7
neapărat că traca îl avea ?). Şi admiţînd că îl cunoştea, cu
ce dovedim că era pus în urma substantivului ? Ce e drept,
se poate face apel la faptul că albaneza şi bulgara au şi ele
articolul postpus ; dar, fiind vorba de limbi vecine, nu e
neapărat să vedem la toate o influenţă a substratului trac,
ci e posibil să se fi influenţat una pe alta în această
privinţă.
Am explicat poziţia articolului în româneşte prin aceea
că punem adjectivul de obicei în urma substantivului, pe
cînd în limbile apusene e pus de obicei înainte. Articolul a
fost la început un demonstrativ pus înaintea adjectivului şi
cu timpul a fost simţit ca legat de substantivul precedent,
deci o formulă ca vacă a-neagră ar fi devenit vacă-a
neagră. Şi în albaneză adjectivul se pune după substantiv,
în orice caz, se poate constata că în româneşte
postpunerea articolului face progrese încă în timpurile
pentru care avem texte scrise.
Partizanii explicaţiilor prin substrat au ajuns adesea la
concepţii mistice : după ce limba anterioară a încetat de a
se mai vorbi, peste multe secole, apar deodată în limba
vorbită particularităţi care aparţineau celei vechi. Astfel se
ajunge la ideea că există un specific etnic, care poate
reapărea la suprafaţă cînd vrea el. De exemplu,
constatîndu-se ca u lung latinesc se transformă în ii în
regiunile unde au locuit cîndva populaţii celtice, s-a pretins
că întîi galii şi bretonii au învăţat să vorbească latineşte

7
corect, apoi, deodată, peste cîteva sute de ani, au
schimbat pe u în ii, pentru că aşa ar fi pronunţat pe
vremuri strămoşii lor. Pare probabil ca trecerea lui u la ii să
fie într-adevăr o trăsătură celtică, deoarece ea apare nu
numai în Franţa şi în Ţara Galilor (Wales), ci şi în nordul
Italiei, unde în antichitate se vorbea limba galică ; dar
nimic nu dovedeşte că această pronunţare a reapărut, din
senin, în secolul al Vlll-lea şi că galii n-ar fi învăţat latina cu
defecte, deci păstrînd de la început pronunţarea cu ii în loc
de u, chiar dacă în textele latineşti, scrise în ţinuturile
galice continua să se noteze cu u.
Adversarii explicaţiilor prin substrat arată că în diferite
ocazii se pot întîlni persoane care vorbesc perfect altă
limbă decît a strămoşilor lor, prin urmare substratul nu le-
a influenţat cu nimic. Şi acest lucru este adevărat şi e
verificabil în orice loc şi timp : oricare din noi cunoaşte
oameni care vorbesc româneşte fără nici o abatere, deşi
părinţii lor vorbeau stricat sau nu vorbeau deloc
româneşte.
Unde este deci adevărul ? Copiii îşi însuşesc de obicei la
perfecţie limba care se vorbeşte în jurul lor. Un copil
chinez educat în Statele Unite va vorbi perfect englezeşte,
cu condiţia să trăiască într-un mediu în care această limbă
este folosită în formele corecte. Problemele de substrat se
ridică numai acolo unde o populaţie mai mult sau mai
puţin numeroasă trece în ansamblul ei de la o limbă la

7
alta. în acest caz, oamenii adulţi învaţă limba nouă ca pe o
limbă străină, păstrînd o parte din obişnuinţele căpătate
din practicarea limbii vechi, deoarece în general adulţii nu
izbutesc să elimine complet deprinderile lingvistice
căpătate cînd erau mici, iar copiii învaţă limba nouă de la
mai marii lor, şi o acceptă cu modificările introduse de
aceştia.
Partizanii explicaţiilor prin substrat semnalează că în
Argentina există colonii de ţărani italieni, care vorbesc
spaniola cu „accent" italian ; adversarii teoriei ripostează
că la New York trăiesc numeroşi cetăţeni de origine
italiană, care vorbesc engleza americană fără nici o
particularitate care să amintească de originea lor italiană.
Faptele se explică uşor : în Argentina, ţăranii italieni for-
mează grupuri compacte, deci copiii învaţă spaniola numai
de la părinţii lor, pe cînd la New York italienii sînt risipiţi
printre localnicii americani, astfel că tinerii italieni au de la
cine să înveţe engleza autentică, fără accent străin.
Iată acum cîteva detalii concrete. Un exemplu de felul
în care se poate avea o oarecare siguranţă cu privire la
cuvinte româneşti provenind din substrat. Se porneşte de
la comparaţia unui termen românesc cu unul albanez. Ştim
despre albaneză că este o limbă indo-europeană, după unii
fiind o continuare a ilirei din antichitate, după alţii a tracei
(ambele se vorbeau în antichitate în Peninsula Balcanică,
daca fiind o varietate dialectală a tracei). Româna are în

7
comun cu albaneza unele cuvinte care nu se găsesc nici în
latină, nici în greacă sau slavă. De aceea se presupune fie
că româna le-a împrumutat din albaneză, fie că ambele
limbi le-au moştenit de la strămoşii comuni, iliri sau traci
(eventual traca le va fi împrumutat din iliră sau viceversa).
Nu avem însă nici un motiv să credem că româna a
împrumutat multe cuvinte de la albaneză (ceea ce
albaneza va fi împrumutat de la română se înglobează în
marea masă a cuvintelor albaneze de origine latină). Pare
mult mai probabil că e vorba de elemente păstrate şi de
română şi de albaneză de la traci sau iliri. Iată unul din
aceste cuvinte : rom. mal, alb. mal „munte". Diferenţa de
înţeles se poate explica, dar e totuşi destul de mare. Ea
provine însă fără îndoială din antichitate, ceea ce se poate
dovedi cu următoarele fapte : regiunea Daciei care atingea
Dunărea se numea, în timpul stăpînirii romane, Dacia
Maluensis, şi, de asemenea, evident în traducere latină,
Dacia Ripensis (latinul ripa, devenit în română rîpă, în-
semna „mal"). Deci cuvîntul exista la noi în primele secole
ale erei noastre, cu înţelesul de „ţărm", în Iliria, adică
acolo unde acum locuiesc albanezii, era o localitate numită
Dimallon, despre care ni se spune că era între doi munţi
(di-fiind uşor de identificat cu „dublu"). Prin urmare şi
înţelesul din albaneză este vechi. în felul acesta nu vom
păstra nici o rezervă cu privire la originea lui mal din
substrat.

7
 Fără îndoială, e mai greu de găsit exemple de influenţă
in gramatică şi mai ales în sintaxă. Iată şi aici un caz care
mi se pare acceptabil. S-a observat în textele latineşti
publicate in Galia prin secolul al IV-lea al erei noastre un
mare amestec al prepoziţiilor. Anume, ab „de la", ad „la",
apud ,,pe lîngă" şi cum „cu" sînt adesea folosite unele în
locul altora. Situaţia aceasta a lăsat urme în franţuzeşte,
de exemplu fr. avec „cu" vine din latinul apud hoc „pe
lîngă aceasta", a, din lat. ad, înseamnă nu numai „la", ca în
latineşte, ci şi „cu", „de către" (ca lat. ab), de exemplu se
zice fromage â la creme „brînză cu smîntînă", faire faire
quel-que chose a quelqu'un „a pune pe cineva să facă
ceva" (literalmente „a face să fie făcut ceva de către
cineva").
S-a constatat apoi că limbile celtice actuale fac exact
aceleaşi confuzii între prepoziţiile lor : mai multe prepoziţii
irlandeze, galeze şi bretone sînt folosite cu două sau trei
din înţelesurile amintite, sau chiar cu toate patru. De aici s-
a tras concluzia că e vorba de o trăsătură specifică limbilor
celtice, introdusă în latina din Galia de galii care au învăţat
latineşte. Ideea a căpătat un sprijin serios cînd s-a arătat
că aceeaşi confuzie apare în engleză, limbă dezvoltată pe
un substrat celtic, şi în Italia de nord, unde în antichitate
locuiau gali. în alte limbi romanice sau germanice nu găsim
nimic asemănător. Circumscrierea fenomenului la terito-
riile unde au locuit în vechime sau locuiesc azi celţi dă o

7
mare probabilitate concluziei că avem de-a face cu un
fenomen Je substrat celtic.
Se vorbeşte adesea de superstrat şi de adstrat. Prin
superstrat se înţelege limba unei populaţii care vine din
altă parte, de obicei în calitate de cuceritoare, dar pînă la
urmă este asimilată în profitul limbii care se vorbea
anterior pe teritoriul dat, tre-cînd totuşi acesteia din urmă
unele particularităţi. De exemplu, în Franţa se
menţionează un superstrat german, pentru că la un
moment dat o populaţie germanică a ocupat şi stăpînit
Franţa, pierzîndu-se în cele din urmă în masa populaţiei
franceze. De la această populaţie germanică au rămas în
franţuzeşte cuvinte ca guerre „război" (vezi englezul, de
origine germanică, war, cu acelaşi înţeles), maréchal
„mareşal" şi „potcovar" (din germ. marh „cal" şi skalk
„rîndaş" : la origine mareşalul îngrijea de caii suveranului)
etc. în engleză sînt numeroase cuvinte de origine franceză
introduse de cuceritorii normanzi începînd din secolul al
XI-lea: order „ordine" din fr. ordre, sir „domn" din vechiul
francez sire etc.
Adstrat se numeşte limba unei populaţii care locuieşte
pe acelaşi teritoriu cu alta, asupra căreia are o oarecare
influenţă, de exemplu în Transilvania există un adstrat
maghiar, căruia româna regională îi datorează termeni ca
hamiş „şiret", a mâ-rădui „a rămîne" şi alţii.

7
 După părerea mea, superstratul şi adstratul nu prezintă
nici un fel de probleme speciale, ci elementele pe care le
aduc intră complet în categoria generală a
împrumuturilor : nu e nici o deosebire principială între un
împrumut pe care românii din Bihor îl fac din maghiară şi
unul pe care românii din Bucureşti îl fac din greacă sau din
italiană şi de asemenea nici o deosebire între ce au luat
englezii din franceză şi ce le-a venit din rusă sau chineză,
afară de faptul că, evident, contactul nemijlocit cu o
populaţie dă mai des ocazia la împrumuturi decît întîlnirea
ocazională cu oameni care locuiesc la mare distanţă. în ce
priveşte limba considerată ca superstrat, ar mai rămîne
ceva de spus : germanii care au ocupat Franţa şi s-au asi-
milat din punct de vedere lingvistic cu francezii au păstrat
ceva din limba lor originară, dar aici avem de-a face în fapt
cu un fenomen de substrat.
De ce socotesc totuşi că substratul este un caz aparte şi
nu e pur şi simplu tot împrumut ? Pentru că în toate
celelalte împrejurări ceea ce se adoptă dintr-o limbă
străină necesită un efort special şi adesea se ajunge în
oarecare măsura la deformări, pe cînd ceea ce se păstrează
din substrat nu necesită nici un efort, fiind pur şi simplu
menţinerea obişnuinţelor anterioare ; de aceea, în mod
normal, elementele de substrat nu suferă deformări. în
timp ce trăsăturile introduse din superstrat şi adstrat
rămîn cîtăva vreme un corp străin pentru vorbitor, pe cele

7
din substrat, chiar daca sînt străine limbii în care pătrund,
vorbitorii le simt ca elemente proprii şi normale.
10
Partile limbii

Limba este o alcătuire foarte complicată, în care intră

elemente de tipuri diferite. In primul rînd se distinge pe de
o parte emisiunea de sunete, pe de altă parte înţelesul
legat de ea, atît în mintea vorbitorului, cît şi în mintea
ascultătorului. Apoi se constată că şi grupurile de sunete şi
înţelesurile sînt organizate după anumite reguli. Pentru
aceste motive studiul limbii comportă o serie de
compartimente, pe care urmează să le examinăm.

Fonemele

7
 Elementul de bază al limbii este cuvîntui, care e format
din unul sau mai multe sunete şi dintr-un înţeles. Numărul
sunetelor care se pot rosti este nelimitat, dar fiecare limbă
foloseşte numai o parte dui ele. Chiar şi aşa numărul
rămîne uriaş, pentru ca ceea ce ni se pare că este acelaşi
sunet este pronunţat în mod diferit de la un cuvînt la altul,
de exemplu n din muncă este alt sunet decît n din dinte (la
primul vîrful limbii atinge cerul gurii, pe cînd la al doilea
atinge alveolele superioare). Mai mult, chiar în acelaşi
cuvînt fiecare vorbitor pronunţă altfel şi, în sfîrşit, chiar
acelaşi vorbitor, în acelaşi cuvînt, pronunţă de fiecare dată
cu mici diferenţe, pe care urechea noastră nu le ia în
seamă, dar aparatele inscriptoare le deosebesc net.
Atunci cum ne putem înţelege între noi ? Lucrul este
posibil tocmai pentru că în practică nu dăm atenţie unor
mici diferenţe şi de cele mai multe ori nici nu le putem
distinge cu urechea. înseamnă că, funcţionînd în limbă,
sunetele se grupează într-un număr relativ mic de tipuri,
pe care le numim foneme. Diferenţiem un cuvînt de altul,
din punctul de vedere al formei, pentru că nu sînt formate
din aceleaşi foneme. E uşor de înţeles că lac şi peşte sînt
două cuvinte diferite, deoarece se deosebesc total între
ele ; adesea însă diferenţele sînt mai mici : rector şi lector
diferă între ele numai prin elementul iniţial, dar atîta e de
ajuns ca să înţelegem că în primul rînd e vorba de cineva
care conduce un institut de învăţămînt superior, iar în al

7
doilea caz de cineva care ţine cursuri fără să aibă gradul de
profesor. Dacă însă cineva pronunţă rector cu un r diferit
de cel obişnuit (graseiat, rulat etc), înţelesul care se va lega
de acest cuvînt nu va fi altul decît cel pe care l-am notat
mai sus. De aceea zicem că între r şi / este o diferenţă
fonologică, ele formează două foneme diferite, pe cînd
între diversele feluri de r nu este o diferenţă fonologică, ci
numai una fonetică.
Socotim deci că aparţin aceluiaşi fonem toate va-
riantele unui sunet, dacă înlocuind pe una cu alta nu
ajungem să exprimăm înţelesuri deosebite. Toate
variantele lui r formează un singur fonem, toate variantele
lui / formează alt fonem, pentru că, înlocuind una din
variantele lui r cu una din variantele lui /, vom aduce în
mintea ascultătorului alt înţeles.
Fiecare limbă are un inventar de foneme, cu deosebiri
de la o limbă la alta. Spuneam mai înainte că n din muncă
este alt sunet decît n din dinte, dar pentru noi sînt două
variante ale aceluiaşi fonem ; în chinezeşte formează două
foneme diferite şi cine nu e deprins cu această situaţie se
face greu înţeles de un chinez. în schimb pentru un chinez
r şi / sînt două variante ale aceluiaşi fonem, astfel încît
cineva deprins să vorbească chinezeşte nu percepe nici o
diferenţă de înţeles între rector şi lector.
Urmează de aici că trebuie stabilit inventarul fonemelor
pentru fiecare limbă în parte. Se cercetează care diferenţe

7
fonetice sînt împerechiate cu diferenţe de înţeles. Astfel
dacă cineva pronunţă cuvîntul ramă cu r rulat, sau
graseiat, sau uvu-lar, legăm totuşi de cele două silabe
acelaşi înţeles. Dar dacă în loc de ramă pronunţă lamă, în-
ţelesul va fi altul. La fel constatăm că am comunicat
altceva dacă am spus bamă, damă, gamă, iarnă, mamă
sau, cu pronunţare moldovenească, samă, zamă. De aici
tragem concluzia că r, l, b, d, g, i, m, s, z sînt toate foneme
diferite unele de altele în româneşte. Putem stabili
existenţa unui fonem şi prin faptul că suprimarea lui face
cuvîntul de nerecunoscut, de exemplu dacă în locul
cuvintelor citate mai sus am zice amă, pentru un român
cuvîntul n-ar avea nici un înţeles, de aceea fiecare dintre
consoanele folosite mai sus îşi poate dovedi valoarea
fonologică şi prin înlocuirea ei cu zero. Acelaşi ar fi
rezultatul dacă suprimarea unui sunet ar duce la
perceperea altui cu-vînt, de exemplu suprimînd pe c din
cale am obţine cuvîntul ale, deci c este un fonem.
Fiecare limbă se comportă altfel din acest punct de
vedere, de exemplu chineza nu face deosebire fonologică
între b şi p, între d şi t, între g şi k : la primele consoane din
cele trei grupuri vibrează coardele vocale (de aceea le
numim sonore), pe cînd la ultimele nu (de aceea le numim
surde). Pentru un chinez, „mare" (adjectiv) se poate spune
indiferent da sau ta, iar ascultătorul nici nu bagă Je seamă
diferenţa. în acelaşi fel noi nu dăm atenţie diferenţei de

7
lungime a vocalelor, chiar dacă ne dăm seama că o astfel
de diferenţă există : ori zicem suc, ori suuc, e tot una. în
alte limbi, diferenţa aceasta de pronunţare e legată de
diferente de înţeles, de exemplu în cehă, car (pronunţat
ţar cu a scurt) înseamnă „ţar", iar car (pronunţat ţar cu a
lung) înseamnă „cîrpă".
în general, în fiecare limbă, numărul fonemelor nu e
prea mare, el oscilează cam între 30 si 50. Din combinarea
lor se creează zeci de mii şi chiar sute de mii de cuvinte.
Aceasta constituie o primă trăsătură sistematică. E uşor de
închipuit ce complicaţii s-ar produce dacă fiecare cuvînt ar
pretinde sunete diferite de ale celorlalte sau chiar un
singur sunet care să nu se regăsească în celelalte cuvinte.
Cum am putea ţine minte sute de mii de sunete şi cum am
izbuti să le dăm atenţie la toate cînd le-am auzi
pronunţate ?
Un al doilea element de sistematizare îl constituie
însăşi organizarea fiecărui fonem în parte. Pentru a rosti
un sunet se utilizează mai multe elemente, pe care le vom
numi trăsături ale sunetului : emiterea aerului din plămîni,
pe gură sau pe nas, vibraţia coardelor vocale, rotunjirea
buzelor, atingerea limbii de cerul gurii sau de dinţi şi aşa
mai departe. Şi aici s-ar pune problema numărului. Dacă
avem, să zicem, 40 de foneme, iar pentru un fonem e
nevoie de aproximativ patru trăsături, ar urma să
dispunem de 160 de trăsături pentru a putea pronunţa

7
toate fonemele, ceea ce ar fi enorm şi ar cere pe de o
parte o foarte lungă ucenicie a celui care învaţă să
vorbească, pe de altă parte o atenţie extremă a celui care
ascultă. Trăsături sînt însă mult mai puţine decît foneme,
pentru că fiecare trăsătură intră în diverse combinaţii cu
celelalte pentru a da naştere la foneme. Astfel multe
dintre consoane formează perechi : jumătate din ele sînt
sonore, restul fiind surde, deci cu o singură trăsătură
adăugată, dublăm numărul consoanelor. De exemplu,
surdelor p, t, k, f, s etc. le corespund sonorele b, d, g, v, z.
Cînd la un fonem apare o trăsătură nouă, ea se extinde
de obicei şi la altele, de exemplu în româneşte s-au format
consoane muiate (limba atinge cerul ^gurii) şi nemuiate.
Prin această singură trăsătura, 18 consoane nemuiate au
căpătat o pereche muiată. Bineînţeles, exemplele se pot
înmulţi.

Silaba şi cuvîntul
Dintr-unul sau mai multe foneme se formează o silabă,
care poate constitui un cuvînt singură, sau în combinaţie
cu alte silabe. într-o silabă putem găsi una sau mai multe
consoane, dar e indispensabil să existe o vocală, ceea ce
înseamnă că dacă un cuvînt e format dintr-o singură silabă,
iar aceasta dintr-un singur fonem, acest fonem este obliga-
toriu o vocală. Aceasta arată, implicit, că nu pot exista
prea multe cuvinte dintr-un singur fonem (în româneşte

7
numai 7, deoarece avem şapte vocale, dar în practică
numai a, i şi o formează cîte un cuvînt, ţinînd seamă de
faptul că e se pronunţă ie, deci e format din două foneme).
De asemenea nici cuvintele de o singură silabă nu pot fi
prea numeroase, pentru că posibilităţile de combinare ale
vocalelor cu consoanele sînt limitate.
Avem în româneşte 40 de consoane (b, p, d, t, g, k, v, f ,
z, s, j, ş, ţ, b, m, n, r, l, fiecare cu perechea ei muiată, apoi c
şi g, care sînt numai muiate, şi în fine i şi u consoană).
înmulţind cele 7 vocale cu cele 40 de consoane, constatăm
că putem avea 280 de silabe ; acest număr trebuie însă în-
mulţit cu 2, deoarece silaba poate începe şi ;u vocala şi cu
consoana, deci ajungem la 560 dc posibilităţi (ce e drept,
nu sînt toate exploatate, ce exemplu nu avem o silabă ia
sau ue). Numărul mai creşte mult dacă combinăm o vocală
cu două consoane, una înaintea şi alta în urma vocalei, sau
ambele înainte ori ambele în urmă. Se poate ajunge şi la 3,
la 4 şi chiar la 5 consoane într-o silabă (strîmb), dar adesea
combinaţiile posibile în teorie nu sînt pronunţabile în
româneşte, ele exemplu rtca, nrdu, rbe şi chiar k'k, cr.
Chiar şi grupurile care se pot pronunţa nu sînt toate efectiv
folosite în chip de cuvinte, de exemplu ro, uc nu înseamnă
nimic. Am socotit că din cele 40 de posibilităţi de a
construi un cuvînt de o singură silabă care să înceapă cu
vocala a, numai 17 sînt folosite : ac, ah, ai, al, am, a-mi,
an, ani, ar, ari, as, aş, aşi, at, aţi, au, azi. în alte cazuri,

7
posibilităţile sînt şi mai reduse, de exemplu cu 5 nu încep
decît ăl, ăst.
Limba are însă alt mijloc, nelimitat, de a alcătui cuvinte,
anume gruparea mai mulor silabe într-un singur cuvînt.
Chiar dacă ne mărginim la două silabe, numărul
posibilităţilor devine enorm : 7X40 = 280X2 — 560X560 —
313.600. Am înmulţit cu acelaşi număr, pentru că fiecare
silabă se poate combina cu ea însăşi, de exemplu lele e
altceva decît le (se poate merge şi mai departe pe această
cale : lalelele). N-am ţinut seamă de faptul că unele
combinaţii nu sînt posibile, deci numărul total ar trebui
întrucîtva redus.
Dar cuvintele nu sînt limitate obligatoriu la două silabe.
Avem unele şi de 8 silabe : nerecunoscătorului şi cu puţină
osteneală s-ar găsi şi mai lungi. în acest fel, numărul
posibilităţilor devine incalculabil. Desigur, o limită se pune
în practică, pentru că, cu cît cuvintele sînt mai lungi, cu atît
devin mai incomode. Dacă toate cuvintele ar îi de cîte 8
silabe, ar trebui să luăm concediu de la ocupaţiile noastre
ca să putem formula un text care astăzi ocupă o pagină.
Cuvintele au şi ele caracter sistematic, ceea ce se
evidenţiază cel mai uşor prin studierea modurilor de
formare.
Dintr-o rădăcină, de una sau mai multe silabe, se
formează o serie de cuvinte prin adăugarea de prefixe şi
mai ales de sufixe, fiecare din acestea avînd un anumit rol

7
în organizarea cuvintelor noi : de la bun, facem pe
bunătate, de la acesta pe îmbunătăţi etc, şi la fel, de la rău
trecem la răutate, înrăutăţi etc. ; de la potrivit, avem pe
nepotrivit, de la făcut, pe desfăcut şi aşa mai departe.
în felul acesta, în loc de 100.000 de cuvinte care ar fi
trebuit memorate fiecare în parte, ajungem la numai
citeva mii, plus un număr relativ mic de prefixe şi sufixe.
Cînd avem nevoie de un cuvînt nou, îl putem forma pe loc
din rădăcină şi_sufix sau prefix. De exemplu, cînd în
gospodăriile colective s-a creat un post pentru cineva care
să facă socoteli, i s-a zis omului socotitor (format ca
îngrijitor de la îngriji, păzitor de la păzi etc.) şi oricine a
auzit cuvîntul pentru prima oară a înţeles de ce e vorba,
fără să fie nevoie să i se dea explicaţii. în felul acesta se
face mare economie de energie şi nu supunem nici pe
ascultători la eforturi prea mari.

Cuvinte de împrumut
Fiecare limbă diferă de celelalte prin amănunte ale
gramaticii >i prin vocabular. în principiu, cuvintele sînt
moştenite din limba de bază, deci ar putea părea normal
ca limbile înrudite să aibă acelaşi vocabular. Intervin însă
modificări fonetice, diferite de la o limbă la alta, care fac
ca adesea cuvintele înrudite din două limbi să semene
foarte puţin între ele. De exemplu românescul degetar şi
francezul de au aceeaşi origine latină (digitale), rom. cal şi
7
fr. cheval provin ambele din lat. caballus. După cum se
vede, înrudirea lor e greu de observat în forma actuală.
în afară de aceasta, în fiecare limbă pătrund elemente
din substrat, diferite de la o limbă la alta (afară de cazul
cînd ar avea acelaşi substrat), de exemplu în română mal,
mînz, bineînţeles fără corespondent în franceză ; în
franţuzeşte sînt de asemenea, cuvinte din substratul galic,
pe care noi nu le avem.
Mult mai important este însă faptul că fiecare limbă are
adesea ocazia să împrumute cuvinte din limbi străine.
Lucrul nu are nimic curios, iar aşa-zisele limbi refractare la
împrumuturi au mai puţine cuvinte de origine străină,
^totuşi au şi ele (vezi pag. 67). Cînd întîlnim la străini un
obiect necunoscut pentru noi, întrebăm ce este şi aflăm
astfel cum se cheamă, după care folosim şi noi cuvîntul. De
exemplu în diversele limbi europene a pătruns cuvîntul de
origine arabă cafea. Adoptăm obiectul împreună cu
numele lui, pentru că în general pe vorbitori nu-i
interesează originea termenilor : e suficient să acorde cu
toţii acelaşi înţeles aceluiaşi grup de sunete.
Alteori întîlnim la străini un obiect cu o formă
perfecţionată sau pur şi simplu uşor diferită de cea
cunoscută la noi şi atunci, alături de numele nostru vechi,
îl adoptăm şi^pe cel străin pentru a diferenţia astfel cele
două _ variante. De exemplu, alături de scaun, moştenit
din latineşte, apar jilţ sau jeţ din săseşte, fotei din polonă,

7
fotoliu din franţuzeşte (la baza ultimelor două este un
cuvînt vechi german care însemna „scaun pliant").
Există multe alte motive pentru introducerea de
cuvinte străine : moda, stăpînirea politică a unui popor
străin etc. într-o limbă ca a noastră, dacă
5 — Lingvistica pe
înţelesul tuturor
adunam toate cuvintele
de împrumut care au fost
vreodată folosite şi sînt
găsite în texte mai vechi sau
în dialectele actuale, vom
constata că sînt mult mai
numeroase decît cele
moştenite din latineşte. îrt
afară de^ cuvintele de
origine dacă, au venit unele
din slavă, din maghiară, din
turcă, din greacă, din
germană, italiană, franceză,
latină, engleză etc. direct,
sau prin intermediul altor
limbi. în această ultimă
situaţie se găsesc cuvinte
relativ vechi de la populaţii
cu care n-am fost niciodată

7
 în contact direct şi strîns :
arabe, persane, chineze,
amerindiene etc.
Cîteodată se ivesc greutăţi de pronunţare, pentru că
limba străină are sunete inexistente în cea care
împrumută. Atunci se produc adaptări. De exemplu
franceza are vocalele o (scris eu) şi ii (scris u) în cuvinte ca
chauffeur, cuvette, care în româneşte devin şofer,
chiuvetă. Faptul nu prezintă importanţă pentru vorbitori,
cu condiţia ca forma nouă să fie adoptată de toţi la fel.
Vorbeam mai înainte de modă, de stăpîniri străine.
Deoarece moda se schimbă repede, iar stăpî-nirile străine
au variat şi ele cu timpul, foarte multe din cuvintele noi
aduse de aceste împrejurări vremelnice dispar tot aşa de
repede cum au venit. Pentru a lua un singur exemplu, cele
mai multe cuvinte de origine turcească introduse la noi în
secolele trecute au fost părăsite de atunci încoace. Cine
afară de filologi sau istorici mai cunoaşte astăzi cuvinte ca
arzmahzal sau olac, care şi-au avut cîndva importanţa lor ?
Dacă un cu-vînt ca mangafa mai e întrucîtva cunoscut, e
numai pentru că îl găsim la Caragiale.
Altă caracteristică a cuvintelor împrumutate este că
adesea figurează în mai multe limbi. Aproximativ aceeaşi
necesitate care 1-a introdus la o populaţie face să-1
adopte şi altele. Cuvintele turceşti de la noi au fost
aproape toate şi în bulgară, neogreacă, albaneză şi sîrbă.

7
Cuvintele slave împrumutate de noi sînt adesea prezente
şi în maghiară, cele maghiare de la noi sînt şi în sîrbăetc.
Astăzi se extind pe tot pământul aceleaşi neologisme ca
antibiotic, cosmonaut, autostradă etc. Aceasta va da,
desigur, oarecare stabilitate vocabularului, căci nu va mai
fi de unde să se ia alţi termeni pentru a-i înlocui pe aceştia,
ca efect al modei.

Calcuri
Un mod de a evita, cel puţin în aparenţă, împrumutul
este calcul, adică copierea structurii cuvintelor, înlocuirea
elementelor de formaţie dintr-o limbă străină prin
elemente ale limbii proprii, păstrînd modul de organizare
al întregului. Este mult folosit de limbile care practică pe
scară largă compunerea cuvintelor. De exemplu germanul
Fernsprecher „telefon", format din fern „departe" şi
Sprecher „vorbitor", asociază corespondentele cuvintelor
greceşti tele- „departe" şi phone „voce".
Calcul are avantajul că pune la contribuţie materialul
indigen şi prin aceasta consolidează fondul principal lexical
(vezi pag. 79), evită introducerea de sunete greu de
pronunţat şi e uşor de înţeles pentru vorbitorul
necunoscător, care e în stare să recunoască părţile
componente. Calcul are însă dezavantajul că împiedică
unificarea limbii pe plan internaţional (să se compare
calcurile rom. drum de fier, fr. chemin de fer, it. ferrovia,

7
germ. Ei-senbahn, rus. zeleznaja doroga, magh. vasut etc,
cu automobil, care e înţeles pretutindeni), şi mai ales că dă
naştere la unele complicaţii semantice. Pentru noi, un
cuvînt împrumutat, ca oxigen, nu are alt înţeles decît cel
învăţat din manualul de chimie, pe cînd pentru un german,
calchierea cu-vîntului prin Sauerstoff (sauer „acru",
Stoff
„materie", după gr. oxys „ascuţit", luat ca „acid" şi gen-
„generator de ") lasă să se întrevadă înţelesul de „materie
acră", ceea ce induce în eroare, deoarece oxigenul nu e
acru. în româneşte s-au fabricat, în timpul latiniştilor, tot
felul de calcuri, care, în ^general, nu au rezistat : de gît
legau pentru „cravată" jdupă germ. Halsbinde : Hals „gît"
şi Binde „legătură") etc. Calcurile mai au dezavantajul de a
fi lungi şi^greoaie, cel puţin pentru cine e deprins cu o
limbă ca a noastră.
Cu timpul, alături de formulele calchiate, se introduc
adesea şi împrumuturi, de exemplu orice german ştie ce
înseamnă telefon.

Formarea cuvintelor
Un exemplu va arăta cum se dezvoltă limba prin
formarea de cuvinte cu prefixe şi prin crearea de înţelesuri
noi la cuvintele existente. în latineşte era un verb spiro
care însemna „a sufla". Acest verb nu s-a păstrat în
româneşte, dar, într-o perioadă recentă, au fost
7
împrumutate o serie de derivate ale lui cu diferite prefixe :
a respira, alături de care avem pe a inspira „a trage aer în
piept" şi a expira „a da afară aerul din plămîni". Dintre
aceste două ultime derivate, primul mai are şi înţelesul de
„a insufla" idei în vederea unei activităţi, apoi idei şi
sentimente de tot felul, iar cel de al doilea înseamnă şi „a-
şi da ultima suflare", deci „a muri", iar cînd e vorba de un
contract sau un abonament, „a se termina". Cu ad- s-a
format a aspira „a tinde spre ceva" (aspirant s-a numit în
trecut cel care se pregătea să devină ofiţer de marină, apoi
cel care dorea să devină candidat la doctorat). Cu con-
avem pe a conspira „a sufla (adică „a şopti") împreună cu
cineva", de unde „a complota". Cu trans-, a transpira „a
evacua sudoarea prin piele", apoi, figurat, despre un
secret, „a se împrăştia", adică ,,a deveni cunoscut". Un
derivat a fost totuşi moştenit: cu sub-, latinul suspiro a
devenit a suspina „a sufla greu", apoi „a ofta".
Prefixele provin de obicei din prepoziţii (care pot avea
la bază un adverb), de exemplu de-, în-au fost în latineşte
şi prefixe, şi prepoziţii). Prefixele au fost puţin folosite în
româneşte, puţine din cele latineşti păstrîndu-se la noi. S-
au mai împrumutat din slavă cîteva, ca ne-, răz-. Prin nă-
vala de neologisme în ultimele două secole, s-au introdus
şi numeroase prefixe de origine greacă şi latină : ante-,
and-, con-, pro-, re- etc., cu_ cele mai multe din ele

7
formîndu-se acum şi derivate româneşti, ceea ce este,
desigur, un fapt pozitiv.
Sufixe se creează uneori prin alipirea unui cuvînt la
altele, deci prin compunere. în latina tîrzie s-au format
astfel cuvinte cu mente, care însemna „cu mintea" : rapida
mente „cu mintea rapidă". Cu timpul, formaţiile de acest
fel s-au pronunţat într-un cuvînt, de exemplu
rapidamente, unde mente n-a mai fost înţeles de sine
stătător, deci cuvînţul compus a început să însemne „în
mod repede", iar -mente a devenit sufix cu care se
formează adverbe (în italiană -mente, în franceză -ment).
S-au putut atunci forma şi expresii ca francezul marcher
len-tement, pe care un roman l-ar fi înţeles ca „a merge cu
mintea înceată", dar de fapt este „a merge încet", în
româneşte formaţiile cu -mente, împrumutate în secolul
trecut, n-au prins, foarte puţine se mai folosesc.
încă un exemplu. Sufixul german -lieh, care formează
adjective, însemna în vechea germană „corp" (pînă azi se
zice Leiche la „cadavru") ; alipit la adjective, a format
compuse ca fröhlich „vesel" (de la froh „bucuros"), apoi s-a
ajuns chiar la formaţii ca wörtlich „textual" de la Wort
„cuvînt". Corespondentul englez al acestui sufix este -/>'.
Alte ori apar sufixe prin falsă despărţire. De exemplu
electron, cuvînt grecesc care însemna „chihlimbar", format
cu desinenţa -on care marca substantivele neutre, a servit
ca model lui neutron» format de la latinescul neuter „nici

7
unul nici altul" ', apoi, de la latinescul positivus, s-a creat
po-sitron, unde nu mai e desinenţa -on, ci sufixul -tron, cu t
poate de la posit-, dar cu r de la electron ; au urmat, în
limbajul atomiştilor, ciclotron, betatron, de la grecescul
cyclos „cerc", beta, numele literei b, deci acum clar cu
sufixul -tron.
în româneşte, procedeul sufixării a fost întot-deauna_
foarte mult folosit. La sufixele moştenite djn latineşte s-au
adăugat numeroase altele de origine slavă, iar mai
aproape de zilele noastre, internaţionale, de origine latino-
romanică.
Derivarea regresivă. Se numeşte aşa crearea unui
cuvînt prin suprimarea unui sufix (mal "rar a unui prefix)
de la alt cuvînt. Verbul latin suspiro, moştenit în
româneşte, a devenit a suspina (vezi pag. 69), dar
substantivul corespunzător latinesc suspirium, nu s-a
păstrat. în schimb s-a format în româneşte suspin, prin
suprimarea sufixului verbal -a, după modele ca (însenina
format de la venin.. în acelaşi fel, în franţuzeşte, de la
verbul decliner „a declina", s-a format substantivul declin,
pentru* care latina nu avea corespondent. Noi am împru-
mutat din franţuzeşte pe declin împreună cu verbul a
declina. Acum, pentru orice vorbitor neiniţiat,, apare că
verbele a suspina, a declina sînt formate de la
substantivele suspin, declin. în româneşte, în special,
există un foarte mare număr de derivate regresive, de

7
exemplu a legisla, a transla s-au format de la legislaţie,
translaţie sau translator.
Din punctul de vedere al specialistului în istoria limbii,
derivarea regresivă poate fi supărătoare,, pentru că
contrazice evoluţia istorică normală, în-şală asupra
etimologiei (uneori şi pe specialist)..
Din punctul de vedere al vorbitorului, este un procedeu
foarte util, pentru că ajută la regularizarea limbii, astupă
casele goale din familiile de^cuvinte şi mai ales face
economie de material : dacă nu era derivarea regresivă, ar
fi trebuit să zicem suspină-tură, aşa cum zicem
scărpinătură alături de scărpina.
Alt procedeu obişnuit de formare a cuvintelor este
compunerea : din alăturarea a două cuvinte, cu sau fără o
vocală de legătură între ele, se formează un nou cuvînt.
Puţinele compuse moştenite de noi din latineşte nu mai
sînt în general analizabile : latinul medius locus „locul
mediu" a devenit mijloc, unde s-ar mai putea eventual
recunoaşte loc, dar mij- nu se mai poate vedea ce e. Mai
puţin clar este amiază din latinescul ad mediani diem,
literal „la ziua mijlocie". Chiar şi unele compuse formate în
româneşte după model slav sînt astăzi greu analizabile :
untdelemn din unt de lemn (unde lemn însemna „arbore").
Altele, copiate din texte religioase slave, n-au prins nici-
odată : legecălcătoriu etc. (dar răufăcător a fost acceptat).

7
 Ca să se vadă cît de mult poate fi folosit procedeul, voi
da cîteva exemple din germană : Handbuch „manual"
(Hand „mină" şi Buch „carte"), Taschenbuch „carnet"
(Tasche „buzunar"), Wörterbuch „dicţionar" (Wort
„cuvînt", plural Wörter), Bücherschrank „dulap de cărţi"
(Schrank „dulap"), Buchhalter „contabil" (Halter „ţinător")
etc. în felul acesta numărul cuvintelor devine nelimitat şi
se pot copia uşor cuvintele dintr-o limbă într-alta, prin
procedeul numit calc (vezi pag. 67).
în ultimul timp şi în limbile romanice s-au înmulţit
compusele, formate mai ales din elemente internaţionale,
folosite în limbajul ştiinţific. Au pătruns şi în româneşte
numeroase exemple de astfel •de elemente, ca neo-
„nou", filo- sau -fii „iubitor",
-fob „care urăşte", -logie „ştiinţă" etc. După modelul
cuvintelor împrumutate, încep să se formeze şi în
româneşte cuvinte compuse cu astfel de elemente, ceea ce
înseamnă o posibilitate nouă de îmbogăţire a
vocabularului.
Unii numesc prefixe primii termeni ai compuselor în
cuvinte ca neo-fascism, filo-francez, sub cu-vînt că aceste
elemente au devenit mult folosite. (In acest caz ar trebui
să admitem că -fii din francofil este sufix.) Dar acesta nu
este un criteriu de delimitare a compuselor faţă de
derivate. Neo-» filo- etc. îşi păstrează înţelesul lexical, se
pot traduce cu substantive sau adjective, pe cînd în-, des-

7
sau -ar, -tor, care sînt cu adevărat prefixe şi sufixe, nu pot
fi redate fiecare printr-un cuvînt, neavînd altă valoare
decît aceea de a modifica printr-o nuanţă specială
valoarea cuvîntului de care sînt alipite.
Foarte adesea se face greşeala inversă şi se vorbeşte de
compunere cu prefixe, deşi nu este nici un motiv să tratăm
formaţiile cu prefixe în alt chip decît pe cele cu sufixe.
Accentul
Cuvintele formate din mai mult de o silabă nu pot fi în
general pronunţate fără a se face o diferenţă, de rang între
silabe : una dintre ele se detaşează într-un fel de celelalte,
capătă o situaţie preponderentă, prin ceea ce numim
accent. Acesta este de' două feluri, de intensitate, cînd una
dintre silabe este pronunţată cu mai multă putere, se aude
mai distinct, aşa cum e de obicei în limbile cu care sîntem
deprinşi noi, şi muzical, cînd una dintre silabe este
pronunţată pe altă notă decît celelalte.
Printre limbile cu accent de intensitate deosebim două
tipuri : unele în care diferenţa de accent e legată de
diferenţe de înţeles, şi altele în care nui există această
legătură. Româna face parte din primul grup : acele este
pluralul articulat al lui ac, iar acéle e pluralul feminin de la
acel; urlă e prezent, iar urlă e perfect. Tot prin accent se
lace deosebirea între copii şi copii, între suge-l, şi sugél, în
tîmpla şi întîmplă şi lista se poate prelungi mult. Fxistă
totuşi şi cuvinte la care locul accentului poate varia : aripă
7
e acelaşi lucru cu aripă. La verbe locul accentului variază
adesea în cursul flexiunii, de exemplu caut, căutam sau
încerc, încercam. La substantive, asemenea deplasări sînt
foarte rare, de exemplu din româneşte se poate cita tipul
radio, articulat radioul. în ruseşte sînt exemple mai multe,
de tipul slbvo „cuvînt", plural slova.
Din cel de-al doilea grup fac parte limbile ca ceha,
maghiara, unde accentul este totdeauna pe prima silabă,
apoi franceza, unde accentul stă pe ultima silabă (cu
excepţia cuvintelor terminate în aşa-numitul e mut, care
uneori se pronunţă şi nu este accentuat), polona, unde
accentul este totdeauna pe a doua silabă de la sfîrşit
(astfel „frizer" se zice frjzer, dar genitivul e fryzera.). Aici,
bineînţeles, nu mai poate fi vorba de marcarea prin accent
a unor diferenţe de înţeles, dar accentul joacă totuşi un
rol, căruia i se zice demarcativ : subliniază începutul sau
sfîrşitul cuvintelor. în maghiară, de exemplu, cînd se aude
o silabă accentuată, se poate şi că acolo începe un cuvînt ;
în polonă se atrage atenţia că mai e o silabă, după care
urmează un cuvînt nou. Procedeul este important pentru
limbile aglutinante (vezi pag. 90), pentru că acolo ajută să
se diferenţieze silabele care formează prefixe, ataşate la
cuvîntul care începe, de cele care formează sufixe, pe lingă
cuvîntul care se termină : magh. veled „cu tine", mivel ?
„cu ce ?",

7
 Aşa-numitul accent muzical diferenţiază silabele prin
faptul că una e pronunţată pe o notă mai înaltă sau mai
joasă decît celelalte. Aceasta era situaţia în greaca veche,
care avea trei accente : suitor (coborîtor (v) şi suitor-
coborîtor (A). Dintre actualele limbi europene, are accent
muzical suedeza.
Trebuie diferenţiate de acest procedeu tonurile, aşa
cum le găsim de exemplu în chineză. Acolo nu mai e vorba
de a diferenţia silabele aceluiaşi cuvînt, cu atît mai mult cu
cît în chineză fiecare silabă constituie un cuvînt (chiar dacă
există şi cuvinte compuse, căci şi în acest caz fiecare silabă
îşi păstrează calitatea ei de unitate lexicală), ci tonurile
diferenţiază între ele vocalele. în dialectul de la Pekin, pe
baza căruia s-a constituit limba aleasă ca normă, sînt patru
tonuri ; în alte dialecte sînt 9 sau chiar 11, ceea ce
înseamnă că fiecare vocală comportă 4 sau 9 sau 11
variante care au toate rol fonologie. Practic, înseamnă că
în dialectul din Canton sînt 9 X 9 vocale, iar în cel din
Fukien, 1 1 x 9 , fără a mai pune la socoteală diftongii şi
vocalele nazale. Aceasta explică de ce chineza, avînd
foarte multe combinaţii de sunete şi deci putînd forma un
mare număr de silabe, se descurcă în principiu cu cuvinte
monosilabice, deşi nu tolerează grupurile de consoane
iniţiale, iar după vocală nu tolerează nici o consoană (am
zis „în principiu", deoarece în practică există cuvinte com-
puse, deci mai lungi de o silabă). Aceeaşi silabă are

7
 înţelesuri diferite după intonaţia cu care e rostită vocala :
în dialectul de la Pekin, urcătoare, coborî -toare,
urcătoare-coborîtoare şi egală. Astfel, ceea ce pe noi ne
poate mira, acelaşi cuvînt, mai înseamnă „a cumpăra" cînd
e rostit cu ton urcător şi „a vinde", cu intonaţie
coborîtoare. E uşor de înţeles ce confuzii s-ar produce dacă
am încerca să vorbim aşa în româneşte.
Omonimie, polisemie, sinonimie
Două cuvinte care se pronunţă la fel, deşi nu au acelaşi
înţeles, se numesc omonime. Omonimia se produce pe mai
multe căi. Se întîmplă relativ des ca, prin modificări
fonetice, două cuvinte diferite să ajungă să se pronunţe la
fel. Latinul quaero, verb la persoana întîi, a devenit în
româneşte cer; latinul caelum, „firmament", destul de
deosebit la origine, a devenit tot cer, şi de asemenea
cerrus, un fel de stejar, a devenit tot cer. Desigur, celelalte
forme ale acestor cuvinte nu se confundă : ceri, cerem etc,
pe de o parte, cerului, ceruri, pe de alta. Alte ori însă
omonimia e totală. într-o limbă ca franceza, unde uzura
fonetică a fost foarte mare, omonimia e un fenomen
banal, pe care îl maschează scrierea diferită, din motive
etimologice. Se pronunţă ver, de exemplu, următoarele
cuvinte : vert, „verde", vers „vers", vers „către", vene
„sticlă" şi „pahar", ver „vierme", vait „un fel de blană".
Alteori omonimia se realizează prin împrumuturi :
există un cuvînt mai vechi cu o anumită formă şi se

7
împrumută unul cu aceeaşi formă, dar cu alt înţeles. De
exemplu în româneşte lin, cu sensul de „blînd", e moştenit
din latineşte ; s-a împrumutat din slavă lin, care
denumeşte o specie de peşte, şi din neogreacă lin, numele
vasului în care se calcă strugurii pentru a scoate din ei
must.
Altă sursă a omonimiei este polisemia. Se numeşte aşa
însuşirea unui cuvînt de a avea mai multe înţelesuri. Fiind
plasaţi în împrejurări deosebite, avînd diferite mesaje de
comunicat, oamenii ajung să modifice în oarecare măsură
înţelesul cuvintelor. Astfel zic pat pentru un strat de flori,
pentru că seamănă cu un pat în care se doarme, deci dau
cuvîntului un înţeles figurat.
Vorbim de poalele muntelui, pentru că îl comparăm cu
un om îmbrăcat, partea de jos a muntelui fiind asemuită
cu partea de jos a hainei. Astfel cuvîntul poale ajunge să
denumească şi o parte a hainei şi o parte a muntelui.
Temîndu-se de Rusalii, oamenii superstiţioşi nu le-au
pronunţat numele, ci l-au înlocuit eufemistic cu pronumele
ele (pronunţat iele). Aşa s-a ajuns ca lele să fie alt cuvînt
decît ele, deşi se pronunţă la fel.
Cum se pot înţelege vorbitorii în aceste condiţii ?
Mulţumită contextului. Nu pronunţăm de obicei cuvintele
izolate, ci în mijlocul unor fraze, care situează pe
ascultător în zona de noţiuni necesară. Cînd cineva spune
că a vărsat strugurii în lin, înţelegem că ultimul cuvînt nu

7
înseamnă nici „blînd", nici „peşte" ; cînd ni se vorbeşte de
lin rasol, c clar că avem de-a face cu peştele. Se pot face
totuşi, în unele cazuri, confuzii. De exemplu francezii se
amuză cu fraze ca un ver vert dans un verre vert „un
vierme verde într-un pahar verde", pronunţînd de patru
ori silaba ver.
O soluţie pentru a evita confuziile este să se mai
adauge ceva, de exemplu în franţuzeşte se spune verre a
boire „pahar de băut" sau ver a soie „vierme de mătase".
în româneşte zicem fier de călcat, dacă ne e teamă că fier
singur va fi înţeles greşit.
în cazuri extreme, unde confuzia poate fi periculoasă,
se elimină din limbă unul dintre omonime, sau chiar
amîndouă. într-o anumită parte a Franţei, latinescul cattus
„pisică" şi latinescul gallus „cocoş" au ajuns să fie ambele
pronunţate gat. Este evident că această situaţie putea da
naştere la încurcături. Pentru a le evita, s-a schimbat
numele cocoşului în vicaire „popă", evident printr-o
metaforă glumeaţă. Dar se poate întîmpla ca unii vorbitori
să elimine unul dintre înţelesuri, iar alţii pe celălalt, astfel
încît confuzia să persiste ; de aceea se ajunge la eliminarea
ambelor sensuri, deci a celor două cuvinte. Un exemplu e
greu de dat şi, în general, explicarea dispariţiei unui cuvînt
prin teama de omonimie este discutabilă. în exemplul dat
aici mai sus, dovada ne-o aduce geografia : s-a introdus
vicaire pentru „cocoş" exact în acele localităţi în care c

7
latinesc (din cattus) a devenit g şi 11 latinesc (din gallus) a
devenit t. în alte cazuri nu avem asemenea dovadă.
Iată două exemple discutabile. Unii au presupus că
latinescul carus „drag", care ar fi trebuit să devină în
româneşte car, a dispărut din cauza omonimiei cu carrus
„căruţă", care a devenit tot car. Dar oare contextul n-ar fi
fost suficient ca să le diferenţieze ? Alţii au explicat
dispariţia lui păcurar „cioban" (din lat. pecorarius) prin
omonimia cu păcurar „vînzător de păcură" ; au fost însă
oare astfel de vînzători pe tot teritoriul ţării noastre ? în
sfîrşit, s-a afirmat că lat. amo „iubesc" a dispărut la noi din
cauză că persoana întîi a indicativului prezent se confunda
cu am, de la a avea. In asemenea situaţie, ar fi trebuit să
rămînă toate celelalte forme ale verbului, iar pentru cea
care făcea dificultăţi s-ar fi introdus o modificare oarecare
şi cuvîntul ar fi fost salvat.
Contrariul omonimiei îl constituie sinonimia: acelaşi
înţeles este redat în mai multe feluri, de exemplu numim
aceeaşi persoană negustor şi comerciant, în principiu,
sinonimia constituie o bogăţie pentru limbă, căci e un
avantaj să ai la dispoziţie mai multe posibilităţi pentru a
exprima aceeaşi idee. în practică, lucrul nu poate merge
prea departe, căci un număr prea mare de cuvinte face
limba greu de mînuit, încarcă memoria peste măsură şi
poate duce la neînţelegeri. în această privinţă, limba îşi

7
poartă însă singură de grijă, căci elimină treptat ceea ce e
prea mult.
Sinonimia se poate explica prin împrumuturi din alte
dialecte ale aceleiaşi limbi sau din limbi străine, prin
construirea de derivate sau compuse pentru a exprima
noţiuni care aveau dinainte un nume mai simplu, prin
întrebuinţarea figurată a cuvintelor existente etc. Trebuie
notat că sinonime absolute nu există, întotdeauna între
două moduri de a exprima aceeaşi idee există o cît de
slabă nuanţă de deosebire. Zicem de exemplu, pentru
acelaşi obiect, geam şi fereastră (primul împrumutat din
turcă, al doilea moştenit din latineşte) ; dar sîntem cu toţii
conştienţi că, de fapt, geamul este o subîm-părţire a
ferestrei ; în învăţămînt, un profesor care are o oră liberă
între două ore de curs are o fereastră, nu un geam;
popular şi figurat s-a zis pentru „monoclu" geam la ochi,
nu fereastră; fereastră se foloseşte în toată ţara, pe cînd
geam e caracteristic (sau cel puţin a fost pînă nu de mult)
pentru Muntenia şi pentru Moldova. Soi şi fel se
diferenţiază treptat, primul căpătînd o nuanţă depreciativă
în gura generaţiei mai tinere.
între sinonime există cel puţin diferenţe de stil : între
curte şi ogradă, al doilea are un aer arhaic şi regional ;
negustor e popular, pe cînd comerciant, neologism, are un
aer mai distins şi totodată mai pretenţios; ghivent cedează
pasul în faţa lui filet, neologism impus de tehnicieni. Să se

7
vadă apoi diferenţa de ton între steag, tradiţional, drapel,
mai nou şi mai distins, şi stindard, pretenţios.
Se afirmă că printre termenii tehnici sînt totuşi
sinonime perfecte : aceeaşi piesă de maşină e numită într-
un fel într-o fabrică, într-altfel în alta ; dar însuşi faptul că e
diferenţă de mediu înseamnă că există nuanţe separate,
cel care rosteşte numele folosit în altă regiune evocă
atmosfera de acolo. Acest fel de sinonime sînt de altfel
dăunătoare şi dispar cel mai repede : un lucrător mutat
dintr-o întreprindere într-alta are dificultăţi de adaptare
pînă se unifică terminologia. Ca şi în cazul omonimelor,
limba se debarasează de elementele care nu-i sînt
necesare şi mai ales de cele care tulbură buna ei
funcţionare.

Fondul principal lexical

Vocabularul este compartimentul cel mai mobil al
limbii, deoarece tot timpul apar noţiuni noi care trebuie
denumite şi tot timpul se pierde interesul pentru noţiuni
vechi ale căror nume ies treptat din uz ; chiar pentru
noţiunile care se păstrează apar cu timpul nume noi care,
dintr-un motiv sau altul, sînt preferate celor vechi.
S-a observat că există totuşi un stoc de cuvinte foarte
importante în limbă, care se păstrează aproape la infinit.
Aceste cuvinte au fost numite fondul principal lexical ; ele
dau stabilitate vocabularului şi, prin aceasta, limbii în

7
general. Sînt cuvinte foarte mult folosite, au în general mai
multe înţelesuri, intră în expresii frazeologice şi dau naş-
tere la multe derivate şi compuse. Toate aceste trăsături
lasă să se întrevadă că elementele fondului principal
lexical se folosesc de obicei în toate stilurile limbii.
Cum se poate stabili lista cuvintelor principale ? Este
uşor de diferenţiat o serie de elemente foarte importante
de altele lipsite de importanţă. E limpede pentru oricine că
a face este mai important în limbă decît a dribla. A face
înseamnă „a executa", „a naşte", „a se comporta" (ce mai
face X f ) şi de fapt poate înlocui aproape orice verb româ-
nesc (vezi pag. 28) ; intră în expresii ca a face pe mortul, a-
şi face de cap, a face de petrecanie, a se face niznai, a face
haz şi foarte multe altele ; are derivate cu prefixe, ca
desface, preface, reface, şi cu sufixe, ca facere, făcător etc.
Pe lîngă dribla, nu vom găsi decît cel mult pe dribling,
cuvîntul circulă numai printre amatorii de fotbal, iar
utilizarea lui figurată nu depăşeşte nici ea cercul special al
sportivilor.
Pornindu-se de la asemenea comparaţii, s-au alcătuit
liste de cuvinte care formează fondul principal lexical.
Evident, alegerea este subiectivă şi nu poate fi altfel, dar
doi cercetători care aplică aceleaşi principii nu pot ajunge
la rezultate foarte diferite între ele. Unii îşi închipuie că,
dacă stabilesc, cu ajutorul calculatoarelor, frecvenţa între-
buinţării cuvintelor, au făcut tot ce trebuia pentru a judeca

7
importanţa lor în limbă. Dar, după cum am încercat să
arăt, cred că frecvenţa nu este singurul element de care
trebuie să se ţină seamă. Dacă, de exemplu, examinăm pe
a bate şi constatăm că într-un text de 50.000 de cuvinte
apare de 20 de ori, cu aceasta încă n-am văzut întreaga lui
importanţă. Trebuie să adăugăm că abate, combate,
dezbate, străbate, bătaie, bătălie, bătătură etc. apar şi ele
fiecare de un număr de ori, ceea ce de fapt măreşte
frecvenţa lui bate, căci oricine îşi dă seama că bătaie e de
la bate. Apoi, dacă pentru un motiv oarecare un cuvînt
încetează de a fi interesant cu înţelesul lui concret, faptul
că a căpătat înţelesuri figurate sau că intră în expresii
frazeologice face să fie totuşi păstrat în limbă şi folosit
frecvent. Cine mai are ocazia să pomenească de ort, cu în-
ţelesul lui concret de „monedă divizionară" ? Dar a da
ortul popii se mai zice. Deci, pentru a stabili durabilitatea
unui cuvînt trebuie să ţinem seama şi de faptul că e folosit
şi figurat sau în expresii fixate.
Se mai pune şi altă întrebare. Cînd se face statistica în
vederea stabilirii frecvenţei cuvintelor, se alege un text,
sau o culegere de texte. Cine le alege şi după ce criteriu ?
Bineînţeles, după gustul cercetătorului, deci tot pe bază
subiectivă. Dar de această alegere depinde în bună măsură
rezultatul
8C

7
 cercetării. Dacă luăm texte medicale, vom constata că
unul din cele mai folosite cuvinte este maladie, pe care
marele public nu-1 întrebuinţează niciodată. Dacă luăm
texte din documente vechi, va apărea adesea voievod şi
aşa mai departe. Orientîndu-ne după un dicţionar bine
întocmit şi luînd în considerare spaţiul pe care fiecare
cuvînt, împreună cu familia sa, îl ocupă acolo, avem toate
şansele să nu fim departe de datele reale.
Un ultim amănunt : fondul principal lexical este durabil,
dar nu trebuie să se creadă că e imuabil. Unele cuvinte
încetează de a-i aparţine, pentru că, dintr-un motiv sau
altul, au ajuns să fie rar folosite, împreună cu familia lor,
alte cuvinte, care se găseau la periferia vocabularului,
iarăşi pentru un motiv sau altul, au devenit foarte
importante, şi-au creat o familie bogată şi sînt tot timpul
în atenţia vorbitorilor. Iată cîteva dintre cuvintele
împrumutate într-o perioadă nu prea depărtată în trecut,
pe care le putem astăzi considera ca făcînd parte din
fondul principal : liber, militar, oră, punct, săpun, şcoală.

Morfologia
Morfologia are evident caracter sistematic, în ■sensul
că pentru declinare şi conjugare există modele (numite
paradigme), cărora li se conformează majoritatea
cuvintelor. Cine ştie că pluralul de la ■casă este case va
putea uşor înţelege că pluralul de la rasă e rase, de la raţă

7
e raţe şi aşa mai departe. Dacă conjugăm muncesc,
munceşti, munceşte..., muncii, muncisem etc. vom găsi
uşor modul de a organiza flexiunea unui verb ca găsesc sau
rătăcesc.
Trebuie notat însă că limba n-a avut de la început
caracter atît de sistematic, ci sistematizarea
81 s-a dezvoltat cu timpul. în limba primitivă nu se
stabileau paralele între singular şi plural, de exemplu dacă
un exemplar se chema copac, mai multe exemplare se
chemau pădure. Numai cu timpul a apărut formarea
pluralului cu o terminaţie caracteristică, în diverse limbi
mai rămîn pînă azi elemente aberante, la care pluralul e
din altă rădăcină, decît singularul : exemplul german
Lente, rus Ijudi (vezi p. 26).
în acelaşi fel, diversele forme ale verbelor proveneau
din rădăcini diferite. Urme mai există în limbile cunoscute,
vezi latinescul fero, cu perfectul tuli (vezi pag. 26) şi mai
persistă şi în limba noastră, de exemplu, prezentului sînt îi
corespunde perfectul fui, evident din altă rădăcină.
O situaţie mai bună a apărut atunci cînd s-au creat, din
aceeaşi rădăcină, forme de flexiune cu modificări ale
vocalei radicale sau cu introducerea, de consoane (m sau
n) în interiorul rădăcinii : latinul facio „fac" avea perfectul
feci; latinul rumpo „rup" avea participiul ruptum şi aşa mai
departe.

7
 în unele cazuri, şi cu această organizare, diferenţierea a
mers foarte departe, de exemplu cine nu e iniţiat nu-şi
poate da seama că sînt şi eram provin din aceeaşi
rădăcină. în alte cazuri, destul de rare, s-au mai creat
forme de conjugare de la rădăcini diferite, de exemplu în
franţuzeşte „eu merg" se zice je vais (din latinul vado), iar
„noi mergem", nous allons (din latinul ambulamus),
viitorul fiind fir ai (din latinul ire); în latineşte, cele trei
verbe aveau fiecare conjugarea completă. în englezeşte,
„eu merg" se zice / go, iar la trecut, / went, por-nindu-se,
evident, de la altă rădăcină. în româneşte, verbul a lua a
căpătat forme cu totul diferite în urma evoluţiei fonetice :
zicem eu iau, noi luăm, pornind de la latinul levo, levamus,
care era perfect regulat (am tratat în mod diferit sunetele,
după cum erau în silabă accentuată sau neaccentuată).
Dar acestea sînt accidente ; în linii mari, verbele s-au
construit pe tipare tot mai sistematice, după care s-au
modelat adesea şi cele care fuseseră neregulate. De
exemplu în româna veche se zicea încă, la perfect, eu feciu,
ca în latineşte, apoi s-a trecut la făcui, după acelaşi model
ca trecui, căzui etc. în ce priveşte verbele de tipul latin
rumpo, fie că consoana suplimentară a fost suprimată, de
exemplu faţă de latinul rumpo, ruptum, s-a ajuns în ro-
mâneşte la rup, rupt, fie că a fost generalizată, de exemplu
faţă de latinul vinco, victum, avem în româneşte înving,
învins. Pe această linie merg acum cei care schimbă pe

7
delincvent în delicvent {vezi pag. 24), luîndu-se după delict,
ceea ce deocamdată se socoteşte ca o greşeală (în
latineşte prezentul era delinquo, cu participiul prezent
delin-quens, iar participiul trecut, delictum).
Rămîn cu încăpăţînare neregulate acele cuvinte care
sînt foarte mult folosite, ceea ce înseamnă că avem mereu
prezente în minte toate formele lor tradiţionale, pe care
deci nu le putem uita, ca să le înlocuim cu altele create
după normele actuale {vezi totuşi exemplul lui făcui).

Sintaxa
Sintaxa este studiul organizării cuvintelor în fraza, deci
aFlmbinărilor lor în aşa fel încît că formeze corespondente
pentru judecăţi şi să poată transmite gîndurile. Mijloacele
de care se foloseşte sînt în primul rînd cele morfologice :
cea mai mare parte dintre cuvinte comportă variaţii legate
de rolul pe care îl au de jucat în frază ; după aceste variaţii
cunoaştem dacă un cuvînt este, de exemplu, subiect sau
atribut, subiect sau predicat. în anumite cazuri, aceleaşi
servicii le aduce ordinea cuvintelor, de exemplu primul
substantiv din frază
«*
este subiect, iar unul
următor este complement
direct.

7
 Şi intonaţia poate servi pentru a diferenţia frazele din
punctul de vedere al importanţei pe care o au cuvintele în
diferite situaţii. De exemplu, în fraza cînd treci gîrla ajungi
în judeţul vecin, dacă punem accentul pe gîrlă, urmărim să
arătăm cum se ajunge în alt judeţ, dacă punem accentul pe
vecin ne interesează să arătăm ce se întîmplă dacă
traversezi rîul ; accentul se poate pune şi pe treci, pe
ajungi, pe judeţul, de fiecare dată traducînd altă intenţie a
vorbitorului. Intonaţia diferenţiază între ele propoziţiile
afirmative, interogative, exclamative, apoi ajută să se
deosebească ordinul de rugăminte şi aşa mai departe.
In anumite cazuri, se poate utiliza repetiţia : în loc să
folosim alte cuvinte pentru a marca unele nuanţe, îl
repetăm pe cel deja pronunţat, de exemplu stoluri, stoluri
trec iluzii înseamnă iluzii numeroase, eventual grupate.
Graţie faptului că mai multe părţi de vorbire folosesc
acelaşi fel de flexiune, se ajunge la marcarea prin acord a
raporturilor dintre ele ; în elemente de legătură clare,
faptul că adjectivul e pus la plural arată că nu trebuie legat
de cuvîntul legătură, ci de elemente. într-un exemplu ca o
carte cu idei care^ ajută nu e clar cine ajută, cartea, sau
ideile ; dacă însă punem un verb la care persoana a 3-a
singular e deosebită de a 3-a plural, de exemplu a folosi,
atunci raportul va fi clar, căci foloseşte se acordă cu carte,
iar folosesc, cu idei.

7
 Uneori, pentru a sublinia un amănunt, se poate formula
de două ori acelaşi conţinut, în două feluri diferite (cobori
în jos, o babă bătrînă) : este aşa-numitul pleonasm; alteori
se obţin efecte prin suprimarea unui termen (îl caut pe
Ion, şi Ion nicăieri, în loc de nu-i nicăieri) : este aşa-numita
elipsă. Putem găsi şi elemente suprimate fără intenţia de a
obţine un efect, pur şi simplu pentru că lipsa lor nu
stînjeneşte înţelegerea, deci constituie o economie (vezi
pag. 146), de exemplu se zice curent roşii, vinete,
suprimîndu-se substantivul pătlă-
Graniţa între morfologie şi sintaxă nu e tranşantă : în
studiul morfologiei trebuie discutată şi valoarea de
întrebuinţare pe care o au diferitele forme, deci sîntem
nevoiţi să facem apel la sintaxă. Morfologia se serveşte de
sufixe şi desinenţe care sînt sudate cu rădăcina, dar şi de
cuvinte ajutătoare, de exemplu putem zice şi făcui şi am
făcut. Această ultimă formă este socotită de unii lingvişti
ca aparţinînd sintaxei, nu morfologiei, întrucît e o îmbinare
de cuvinte ; aceeaşi ar fi situaţia acuzativului cu prepoziţia
pe (văd pe mama). Această concepţie este greşită după
părerea mea, întîi pentru că, chiar şi cu cuvinte ajutătoare,
e vorba totuşi de flexiune şi formele citate trebuie
cuprinse în tabelele de cazuri sau timpuri, deci este o pro-
blemă de morfologie, al doilea pentru că nu e nici atît de
precisă graniţa între afixe (adică prefixe, sufixe şi
desinenţe) şi cuvintele ajutătoare : nimic nu ne împiedică,

7
dacă am vrea, să scriem am făcut într-un cuvînt (se scrie,
ce e drept cu linioară, ţăcut-am; vezi însă, la pag. 92
viitorul francez şi italian cu elementul auxiliar complet
sudat).
Limba primitivă nu avea posibilitatea să exprime atît de
multe nuanţe cît cea de azi, între altele pentru că
procedeele sintactice erau foarte sărace. Cuvintele erau
înşirate unul după altul, fără particule de legătură, fără
semne de subordonare. Propoziţiile erau şi ele puse una
lîngă alta, ceea ce în termenii de azi ar însemna că toate
erau principale ; de fapt, nu erau nici principale, nici secun-
dare, deoarece nu exista opoziţia dintre principale şi
secundare.
Cu timpul s-a creat subordonarea, desigur numai cu
ajutorul intonaţiei şi al pauzelor : este ceea ce numim
astăzi parataxa. Mai pe urmă s-au dezvoltat particulele
speciale, conjuncţiile, care introduc propoziţiile secundare
(numim acest fel de legătură hipotaxă), dar leagă şi
principalele între ele. Astăzi încă în limbajul popular şi în
exprimarea sub imperiul emoţiilor predomină parataxa, de
exemplu strigăm nu te apleca peste balcon : ai să cazi. Se
foloseşte parataxa şi în opere artistice, unde autorul
obţine efecte prin suprimarea conjuncţiilor : o lume-
ntreagă-nţelegea, (dar) tu nu m-ai înţeles. Şi aici avem
deci un mers în spirală, de la parataxa primitivă la
hipotaxă şi de la aceasta la parataxa artistică.

7
 Chiar din cele spuse pînă aici s-a putut vedea că
elementele aceluiaşi subsistem se influenţează reciproc,
uneori una anormală atrage după ea una normală pe care
o deformează, mai adesea însă, dimpotrivă, cele normale
reţin de la modificări accidentale pe altele sau, mai
important încă, cele normale le duc la normalizare pe cele
aberante.
Mergînd mai departe, vom constata că diversele
subsisteme se influenţează unul pe altul, o schimbare într-
un compartiment al limbii atrage alta în alt compartiment.
Am arătat ceva mai înainte cum, în urma unor
schimbări de sunete, cuvîntul latinesc gallus „cocoş" a fost
eliminat din unele graiuri franceze, pentru că devenise
omonim cu alt cuvînt care înseamnă „pisică". Prin urmare
schimbările fonetice au cauzat modificări în vocabular.
în latineşte rolul unui substantiv în propoziţie era
indicat prin desinenţe, adică prin terminaţiile care indicau
cazul : erau şase cazuri şi, ce e drept, nu erau chiar şase
forme cazuale, ci uneori două sau chiar trei cazuri aveau
aceeaşi formă, dar, în orice caz, erau forme suficient de
numeroase pentru ca să se înţeleagă dacă substantivul e
subiect, atribut sau complement. O schimbare de ordin fo-
netic a dus la suprimarea consoanelor finale, des-fiinţînd
prin aceasta mare parte a distincţiilor formale între cazuri.
Trebuie spus că această schimbare n-ar fi fost admisă dacă
dinainte nu s-ar fi găsit o soluţie pentru diferenţierea în

7
continuare a funcţiilor substantivului : folosirea
prepoziţiilor. Deoarece un caz era folosit cu mai multe
valori (de exemplu aceeaşi formă cazuală servea pentru
complementul de loc, de timp, de cauză, de mod etc), s-au
introdus ca ajutor diferite prepoziţii ; apoi, avînd valoarea
clarificată cu ajutorul prepoziţiei, nu s-a mai simţit nevoia
de a o marca încă o dată cu ajutorul părţii finale a
substantivului. Deci o schimbare sintactică (introducerea
prepoziţiilor) a influenţat fonetica, iar aceasta, morfologia.
Dar prepoziţiile nu puteau satisface absolut toate
cerinţele, de exemplu nu puteau diferenţia subiectul de
complementul drept (care nu primea nici o prepoziţie) şi
aceasta a dus la o nouă modificare în sintaxă. Anume,
ordinea cuvintelor în latineşte era liberă, adică se puteau
aşeza cuvintele aproape în orice ordine, pentru că rolul lor
în frază era marcat prin desinenţe. Cînd desinenţele au în-
cetat de a mai fi folosite, ordinea cuvintelor a devenit fixă
(în special în limbile romanice apusene): primul cuvînt în
frază este subiectul, apoi vine predicatul, după acesta
complementul direct. în latineşte „Petru bate pe Paul" se
putea spune, fără ca înţelesul general să se schimbe (dar
cu mici diferenţe de nuanţe), în şase feluri : Petrus Paulum
caedit, Petrus caedit Paulum, Paulum Petrus caedit,
Paulum caedit Petrus, caedit Petrus Paulum, caedit
Paulum Petrus. în franţuzeşte nu mai e posibilă decît o
singură ordine, Pierre frappe Paul, căci dacă am zice Paul

7
frappe Pierre, atunci bătaia ar aplica-o Paul şi ar suferi-o
Petru, iar cu predicatul nu se poate în nici un caz începe
fraza, în româneşte se mai poate folosi ordinea inversă, pe
Paul îl bate Petru, pentru că am introdus uzajul prepoziţiei
la acuzativul substantivelor, complemente directe, care
denumesc persoane. Dar cu nume de animale sau
neînsufleţite, neprecedate de prepoziţia pe, nu se poate
face inversiunea nici în româneşte: vulpea mănîncâ găina
nu poate fi schimbat în găina mănîncă vulpea.
în general influenţa reciprocă a elementelor unui
subsistem şi a subsistemelor între ele duce la organizarea
mai sistematică, deci mai clară şi mai uşor de reţinut a
formelor limbii.
în lucrările de specialitate se vorbeşte adesea de
structură, fără să existe un mod unic de a delimita acest
termen de acela de sistem. Părerea mea este că trebuie să
numim structură, în acord cu originea acestui cuvînt,
modul în care e construită limba, fără a ţine seamă de
scopul ei şi de raportul între elementele ei. Merită să
notăm că, în momentul cînd a început să fie respins modul
„atomistic" de a examina elementele limbii, adică
cercetarea fiecărui element izolat, noul curent care s-a
format a luat numele de structuralist, socotindu-se că prin-
cipala lui trăsătură este cercetarea structurii. De atunci,
termenul structură s-a răspîndit în dauna aceluia de
sistem.

7
 11
Diferite tipuri de limbi

Adesea diversele limbi de pe glob sînt împărţite în

monosilabice (sau izolante), aglutinante şi flexionare, la
care se mai adaugă o a patra categorie, limbile
incorporante.
Spuneam (vezi pag. 74) că chineza se descurcă „în
principiu" cu cuvinte monosilabice. Aceasta nu înseamnă
că nu cunoaşte cuvinte de mai mult de o silabă, ci că
atribuie fiecărei silabe un înţeles lexical, ceea ce nu
exclude existenţa grupurilor de mai multe silabe : orice
astfel de grup este un cuvînt, dar un cuvînt compus, pe
cînd la noi, de exemplu, sînt numeroase cuvintele simple
formate din mai multe silabe. Zicem lucrător şi putem

7
distinge silaba ultimă -tor, pe care o numim sufix, dar lu şi
eră, luate izolat, nu înseamnă nimic. în chineză, „lucrător"
se zice gungjen, unde gung înseamnă „muncă" şi jen, „om"
deci împreună „om al muncii". Se pot forma grupe şi de
mai mult de două silabe, de exemplu „birou" se zice
siedjotzî, format din sie „scris", ¿70 „masă" şi tzî, sufix
pentru nume de obiecte.
în principiu, jirn^iJev^rnonoşila^^ sînt de o ex-
tremă simplicitate, fiecare element are un senş^ de
exemplu afixele cu care se formează timpurile ver-
belor sînt toate inteligibile : în chineză, „a veni"
se spune lai, iar perfectul este laila, unde la are
sensul de „sfîrşit", prin urmare ar fi cam „venirea
s-a sfîrşit". ^
în practică, pentru noi sînt limbi deosebit de grele.
Se consideră că o etapă următoare este constitui-
rea jimbilor aglutinante : la o rădăcină care poartă
un senîlelaca], şe adaugă sufixe care precizează nu-
mărul, cazul, modul, timpul, persoana, hecare"~cuTr-
y^^^^&^r^j^x^a-ş\ semnul ei.OCstFeTcîe
lirnbîsîntTlîee^^ Iată un
■exemplu maghiar : hăz „casă", hâz-ak la plural, hâz-
ak-at la acuzativul plural. Lucrurile merg şi mai departe,
„de neînţeles" se zice erthetetleniil, format din ert „a
înţelege", het „a putea", telen „fără" şi -iii, sufix cu care se
formează adverbe. Totul e clar, numai că e cam lung.

7
 ljQ2hiJ5_flS£ionjŢe reunesc într-un sa^ur sunet
sau într-o silabă diversele caracteristici ale 'unei
fojaneJTejti_0£aje, de exemplu în românescul cî'riia
e final arată că avem de-a face cu un conjunctiv,
prezent, persoana a 3-a. Se merge şi mai departe
şi semnele morfologice se contopesc cu finala ră-
dăcinii, de exemplu în faci, faţă de fac, înlocuirea
lui -k cu c marchează prezentul indicativ, per-
soana a 2-a singular. Conţopirea_semnelor morfo-
logice cujădăcina sau tema se numeşte j_uziune. Se
poate chiaTl^afoTmeTe"!^ prin
schimbarea vocalei din rădăcină, de exemplu în
germană „mamă" se zice Mutter, iar pluralul este Miltter.
Ximbile flexionarele^împart în sintetice şi ana-
litice. ~ ~-—
Mai există un al patrulea tip, caracteristic nu-
maj_pentru limbi_ ale unor societăţi primitive, ($&ţ
'n^m^]^^j^£QrM^l^e, unde tot felul Jge semne gramaticale
gint introduse în corpul rădă-cmii, astfel că—£eea_ee
pentru noi este o frază arg, acpTg_câsjcJ4iyaknt^un^^
mmQsTOijnnă a ~ acestâi77eT"'cIeflexiune apare poate
în infixul nazal (vezi pag. 82), pe care îl găsim în latină şi în
greaca veche.

Limbi sintetice şi limbi analitice

7
 Pare neîndoios că la origine limba nu avea tipare
morfologice, aşa cum le cunoaştem azi, şi că acestea s-au
creat cu timpul, prin adăugarea la rădăcină a unor sufixe şi
desinenţe marcînd numărul, cazul, genul, modul, timpul,
persoana, pentru a exprima diferitele funcţii pe care
cuvîntul le putea avea în frază. Cu rare excepţii, mărcile
morfologice s-au alipit la sfîrşitul cuvintelor. Se crede că
limba indo-europeană avea opt cazuri, dar, deoarece
formele pluralului erau deosebite de ale singularului, şi
mai exista şi numărul dual, forme cazuale erau în realitate
mult mai numeroase. Se puneau la dual cuvintele care
denumeau un grup de două obiecte. Urme ale acestei
situaţii mai există pînă azi, de exemplu limba slovenă mai
cunoaşte dualul. în rusă, cîteva cuvinte care denumesc
două obiecte perechi au rămas cu o flexiune aparte : oko
„ochi", pleco „umăr", uho „ureche" au pluralul neregulat,
oci, pleci, uft, de fapt forme de dual. Se spune că după
numeralul doi în ruseşte se pune genitivul singular în locul
nominativului plural: god „an", plural godî dar dva goda
„doi ani". în realitate goda este nominativul dual.
Situaţia verbelor era cam aceeaşi ca a substantivelor, şi
la verbe s-au folosit sufixele şi desinenţele
(rareori elemente puse înaintea rădăcinii), şi la verbe
exista dual. Aceasta înseamnă că morfologia era foarte
complicată. Se mai adaugă faptul că nu exista un singur
mod de declinare sau de conjugare, ci mai multe (noi le

7
numim declinări şi conjurgări), şi în plus numeroase
cuvinte formau excepţii, adică cunoşteau o flexiune
aparte, unică în felul ei.
Se poate presupune că sufixele şi desinenţele au fost la
început cuvinte ajutătoare, care cu timpul s-au sudat la
rădăcină. Au apărut apoi alte cuvinte ajutătoare,
prepoziţii, verbe auxiliare, pronume, care nu s-au mai
sudat, ci au rămas despărţite. Aceasta a permis
suprimarea formelor cazuale (vezi pag. 87) şi înlocuirea
formelor verbale simple cu unele compuse. De exemplu în
latina clasica perfectul era numai simplu, la fel viitorul ; în
latina târzie s-au format perfectul compus şi viitorul cu
verbe auxiliare, de care ne servim noi azi. în româna
actuală, perfectul compus e generalizat în limba vorbită
(cu excepţia Olteniei, unde cele dous forme coexistă cu
nuanţe diferite), pe cînd în limba scrisă mai apare şi
perfectul simplu, în anumite situaţii, iar viitorul este numai
compus (cu voi, cu am să, cu o să).
In unele cazuri se poate întîmpla ca auxiliarul să se
sudeze cu rădăcina, dînd noi forme simple : în franceză, în
italiană, după ce a fost părăsit vechiul viitor simplu şi s-a
generalizat viitorul cu un verb auxiliar („a avea"), pus la
urmă, acest verb s-a ataşat de rădăcină, astfel că s-au creat
noi forme neanalizabile : în franţuzeşte chanter-ai (literal
„a cînta am") a devenit chanterai (paralel cu forma rămasă
analizabilă je vais chanter (literal „merg să cînt"). în

7
general însă limbile romanice apusene au mers mai
departe decît româna pe linia suprimării sufixelor şi
desinenţelor, pierzînd complet declinările şi introducînd în
conjugare forme compuse pe care româna (cel puţin
dacoromâna) nu le are : în franceză, mai mult ca perfectul
'favais chanté (literal „aveam cîntat") şi altele (dacoro-
mâna păstrează forma latină de conjunctiv mai mult ca
perfect, pe cînd aromâna are, ca franceza, forma compusă
aveam cîntată). Franceza pierde şi multe dintre
desinenţele verbale şi le înlocuieşte cu pronume puse
înaintea verbului.
Sejiumesc_£íW¿í¿ce limbile flexionare care folosesc
multformele^compuse, şi sintetic^ acelea care păstrează
formele simple. în seccJuTtrecut se spunea adesea că
pierderea flexiunii este un semn de regres, de îmbătrînire
a limbii, o degradare faţă de perioada indo-europeană,
care era socotită întruchipare a perfecţiunii. în vremea
noastră mulţi declară, dimpotrivă, că analitismul este o
dovadă de progres. Ambele poziţii sînt exagerate.
Important este ca oamenii să marcheze într-un fel
diferenţele de care au nevoie ca să se înţeleagă între ei,
indiferent prin ce mijloace. Se pune problema economiei,
dar uneori forma analitică e mai scurtă, alteori e mai lungă
decît cea sintetică. De exemplu francezul qiCil admette are
3 silabe, pe cînd românescul să admită are 4 (şi în franceză
e clar că e persoana a 3-a singular, pe cînd în română ar

7
putea fi şi persoana a 3-a plural). în schimb dacoromânul
tăcuse e mai economic decît aromânul avea făcută (3
silabe faţă de 5).
în acelaşi fel s-a susţinut că monosilabismul este o
etapă inferioară, depăşită de limbile aglutinante, iar tipul
flexionar ar fi cel mai avansat ; s-a pretins că toate limbile
trec obligatoriu prin aceste trei faze, şi, cu cît mai repede
vine ultima, cu atît mai bine. S-au tras, din această
concepţie, concluzii privitoare la starea de civilizaţie a
populaţiilor care vorbesc limbile respective. Dacă lăsăm la
o parte limbile incorporante, care au o situaţie aparte,
trebuie să convenim că limbile flexionare s-au dezvoltat
din limbi aglutinante, căci în unele cazuri izbutim sa
descifrăm într-un sufix sau într-o desinenţă un fost
■cuvînt independent, şi totul ne face sa credem că
limbile aglutinante provin din limbi monosilabice. Chineza,
de exemplu, prezintă destule exemple de sufixe formate
din foste cuvinte independente, de exemplu tzî, pe care l-
am notat la pag. 89 şi care, independent, înseamnă „fiu".
Deci putem spune că chineza evoluează spre o limbă
aglutinantă.
Ceea ce nu e corect este să legăm gradul de dezvoltare
a societăţii de tipul lingvistic flexionar sau nu. Sînt semne
clare care arată că chineza, într-o fază veche a ei, a fost
flexionară. Pe de altă parte, engleza se îndreaptă cu paşi
repezi spre forme lipsite de flexiune. Dacă n-a ajuns încă

7
complet la această stare, lucrul se datorează în parte
faptului că astăzi formele scrise joacă un rol de frînă
pentru schimbările lingvistice şi în general schimbările în
vremea noastră sînt mult încetinite de măsurile normative
luate de oficialităţi. Dacă engleza nu e monosilabică,
aceasta se explică în cea mai mare măsură prin
împrumuturile masive de cuvinte din alte limbi, în special
din latină.
Cît priveşte formele analitice, ele ar fi foarte uşor de
luat drept sintetice, dacă ne-am hotărî să le scriem la un
loc, de exemplu amsăcînt, aşa cum am văzut că
procedează franceza. ^Prin urmare în cel mai bun caz am
putea spune că de la faza monosilabică se trece la cea
aglutinantă, de acolo la cea flexionară, pentru a se reveni,
prin analitism, la monosilabism. Deci un mers în cerc.
Progres există totuşi, dar el rezidă în alte parte. Cînd s-
au creat formele flexionare, s-a procedat în chipuri diferite
pentru diversele cuvinte care aparţineau aceleiaşi părţi de
vorbire, lucru natural, deoarece era vorba de un proces
spontan şi inconştient. Astfel s-au creat, în aceeaşi limbă,
numeroase modele de declinare şi de conjugare, rămî-nînd
şi numeroase exemple izolate, cum am mai arătat. La
formele analitice noi, procesul e mult mai puţin anarhic şi
un singur model este valabil pentru marea majoritate a
cuvintelor din aceeaşi categorie. Iată exemple româneşti.

7
 Perfectul simplu nu e în realitate de loc simplu. Nu mai
vorbesc de faptul că avem două modele aşa-zise regulate
(conjugarea I şi conjugarea a IV-a: eînt-eîntai şi simt-
simţii), dar de ce de la rad perfectul e rasei, iar de la cad e
căzui ? Consoana finală a rădăcinii se schimbă adesea într-
un chip inexplicabil pentru vorbitorii de azi : trag-trăsei,.
dar frig-fripsei. Se schimbă adesea şi vocala radicală :
beau-băui. Aceasta trecînd cu vederea verbele
„neregulate" : am-avui, sînt-fusei, dau-dădui,. iau-luai etc.
Pentru a forma perfectul compus, e destul să cunoaştem
participiul trecut, care şi fără asta ne era necesar, şi verbul
a avea, folosit în acelaşi fel la toate verbele.
Mai clar e poate exemplul pasivului. încă din latină, la
perfect se foloseau forme compuse cu participiul trecut şi
cu verbul „a fi", dar la prezent trebuiau învăţate forme
deosebite pentru fiecare persoană în parte, la fiecare
conjugare. No_uă_ne ajivnge să rnnoaştem participiul
trecut şi veTbul aji tă_ pnrem p_une la pasjvjjrice^verbja
orice mo3
Prin urmare transformările de tip pe care le-au suferit
limbile nu au însemnat un mers în cerc, ci unul în spirală,
fiecare nouă etapă dovedindu-se mai sistematică decît
cele precedente.
12
Subîmpărţirile teritoriale şi sociale ale limbii

7
 Atrăgeam atenţia mai sus (vezi pag. 59) că pronunţarea
fiecărui sunet diferă de la un cuvînţ la altul, de la un
vorbitor la altul, de obicei fără ca acest lucru să se bage de
seamă. Cu atît mai mult se vor găsi diferenţe dc
pronunţare între diversele regiuni în care se vorbeşte
aceeaşi limbă, şi de astă dată diferenţele reţin atenţia
vorbitorilor.
Limba se schimbă fără încetare, pe de o parte pentru că
oamenilor le apar mereu noi idei de exprimat, în acord cu
nevoile societăţii, pe de altă parte pentru că în frămîntarea
zilnică a datelor comunicate se găsesc mijloace mai bune
dc exprimare, fie mai scurte, fie mai clare, fie în sfîrşit mai
expresive.
Dar, pe de o parte problemele care se pun în faţa
vorbitorilor nu sînt aceleaşi în toate regiunile, pe de altă
parte chiar atunci cînd problemele sînt aceleaşi e foarte
posibil ca soluţiile adoptate să difere. Aşa se ajunge ca

7
într-o parte a ţării să se introducă o schimbare, iar în altă
parte, altă schimbare. Condiţia principală pentru ca limba
să rămînă relativ unitara este ca vorbitorii să aibă adesea
ocazia de a se întîlni între ei, căci atunci sînt siliţi să caute
să vorbească aproximativ în acelaşi fel.
în trecut au fost adesea situaţii cînd oameni care
vorbeau aceeaşi limbă s-au despărţit în aşa fel încît nu se
mai întîlneau deloc. Urmarea era că limba se diferenţia
radical, astfel că, după trecerea unui număr de generaţii,
urmaşii aceloraşi strămoşi nu se mai puteau înţelege în
limba pe care o moşteniseră. Astăzi situaţia aceasta apare
mult mai rar şi numai în anumite cazuri speciale, deoarece
s-au dezvoltat mijloacele de transport, ceea ce reduce di-
ficultăţile de întîlnire şi mai ales deoarece există
posibilităţi de comunicare la mare distanţă : mai întîi
textele scrise, tipărite, apoi înregistrarea vocii (gramofon
etc), în sfîrşit, cinematograful sonor, radioul, televiziunea,
care constituie factori de reu-nificare rapidă a limbii.
N-am vorbit aici de un element foarte important în
problema care ne interesează : schimbările de pronunţare.
Comparînd modul nostru de a vorbi cu cel al strămoşilor
dintr-o perioadă mai îndepărtată, descoperim diferenţe,
uneori substanţiale. Dar, cum spuneam, aceste diferenţe s-
au creat foarte încet, fără ca vorbitorii să fie vreodată
conştienţi de ele. Examinînd problema nu în timp, ci în
spaţiu, lucrurile se prezintă altfel. Deoarece în fiecare re-

7
giune modificările au fost altele, ele sînt, după o trecere de
timp, lesne observabile pentru oricine. Astfel constatăm că
într-o parte a ţării se păstrează pronunţarea originală dz în
cuvinte ca frundzâ, ordz, în timp ce în celelalte părţi acest
dz a devenit z, deci se zice frunză, orz.
Diferenţele de pronunţare sînt elementul cel mai
frapant cînd se examinează felul de a vorbi pe regiuni :
unul pronunţă şeapte, altul şăpti, ceea ce constituie un
motiv de mirare şi adesea de bătaie de joc.
7 — Lingvistica pe
înţelesul tuturor
Dialectele
Prin schimbările de pronunţare, dc vocabular şi de
gramatică, altele în fiecare regiune, limbile se diferenţiază.
Subîmpărţirile regionale ale limbii se numesc dialecte, care
pot fi mai mult sau mai puţin deosebite unele de altele. La
rîndul lor, dialectele se împart fiecare în graiuri (unii, cel
puţin în unele cazuri, introduc, între categoria de dialect şi
cea de grai, subdialecte). Evoluînd mai multă vreme în chip
diferit, dialectele ajung să se deosebească foarte mult
între ele şi astfel devin limbi diferite, înrudite prin origine,
dar limbi diferite.
Cum putem stabili dacă diferenţele sînt destul de adînci
ca să socotim că nu mai avem dialecte, ci am ajuns la
situaţia de limbi diferite ? In această privinţă nu există un

7
acord între specialiştii noştri. Se propun diferite criterii,
toate discutabile.
Spun unii că cei care vorbesc dialecte ale aceleiaşi limbi
se înţeleg între ei, pe cînd cei care vorbesc limbi diferite nu
se înţeleg. După această concepţie, dacă faptele ar
concorda cu realitatea n-ar mai rămîne loc pentru nici un
fel de discuţie. Dar ele sînt departe de a concorda. Se
consideră că slovaca e altă limbă decît ceha, că croata e
altă limbă decît sîrba, deşi cehii şi slovacii se înţeleg foarte
bine între ei cînd fiecare îşi vorbeşte limba sa, şi de
asemenea sîrbii cu croaţii. în schimb un italian din nord şi
unul din sud, vorbind fiecare dialectul său de acasă, nu se
înţeleg cîtuşi de puţin între ei. La fel saşii din nordul
Transilvaniei şi cei din sud se pot înţelege numai cu
ajutorul germanei literare, învăţată la şcoală. Ar urma deci
să zicem că sînt mai multe limbi italiene, mai multe limbi
săseşti.
Trebuie să ne punem şi problema capacităţii in-
terlocutorilor : un român cultivat, fără să fi învăţat
vreodată italiana, înţelege pe un italian care vorbeşte
literar, pe cînd un român incult nu-1 înţelege.
Alţii arată că, pe tot teritoriul unde se vorbeşte o limbă,
nu există nicăieri o ruptură tranşantă, ci numai treceri
treptate, astfel că întotdeauna vorbitorii unui grai se pot
înţelege cu cei care vorbesc graiurile vecine şi numai la
mare distanţă pierd posibilitatea de comunicare. Prin

7
urmare vom vorbi de dialecte ale aceleiaşi limbi pînă acolo
unde se produce o ruptură bruscă. Situaţia se potriveşte
pentru China, unde locuitorii din nord nu se înţeleg cu cei
din sud, dar de la un capăt la altul al teritoriului nu există
în nici un punct o diferenţiere a-dîncă. Dar nici între
franceză şi italiană, nici între sîrlbă şi bulgară nu există o
graniţă tranşantă, adică locuitorii de la frontieră, de
ambele părţi, vorbesc aproape la fel, deci ar trebui să
zicem că sîrba şi bulgara, franceza şi italiana formează cîte
o singură limbă.
Trec peste două concepţii care mi se par de nesusţinut :
prima socoteşte că originea comună e suficientă ca să
vorbim de dialecte, nu de limbi, a doua consideră că
decisivă e apartenenţa la acelaşi stat. Dacă am accepta
prima dintre cele două soluţii, ar trebui să spunem că
engleza şi bulgara sînt dialecte ale aceleiaşi limbi,
deoarece ambele provin din indo-europeana primitivă.
După cea de-a doua, în timpul monarhiei austro-ungare s-
ar fi zis că germana, maghiara, ceha, româna sînt dialecte
ale aceleiaşi limbi.
Criteriul apartenenţei la acelaşi stat este periculos,
pentru că ar justifica interdicţia pentru minorităţile
naţionale de a-şi folosi în mod oficial limba maternă, de
vreme ce ar fi socotită numai un dialect. De exemplu
catalana este socotită limbă independentă, dar guvernul
spaniol pretinde că e un dialect spaniol.

7
 în realitate, problema diferenţierii limbilor de dialecte
este de ordin politic, numai că cuvîntul ho-tărîtor trebuie
să-1 aibă vorbitorii înşişi. Ei au dreptul să hotărască dacă,
atunci cînd mai multe idiomuri au o bază genealogică
unică, ele trebuie socotite dialecte ale aceleiaşi limbi sau
limbi diferite. Consecinţa hotărîrii se simte în primul rînd
la alegerea limbii de învăţămînt. Dacă saşii ar introduce în
şcolile lor săseasca, aceasta ar deveni implicit o limbă
aparte; deoarece au decis ca la şcoală copiii lor să înveţe
germana literară, felul lor de a vorbi acasă rărnîne un
dialect al limbii germane. Slovacii au cerut şi obţinut în
şcolile lor predarea în slovacă, ceea ce înseamnă că
aceasta este o limbă, diferită de cehă.
Problema nu e lipsită de consecinţe lingvistice, învăţînd
la şcoală germana literară, socotită ca o formă superioară
dialectului săsesc, saşii se îndreaptă spre o perioadă în
care nu se va mai vorbi săseşte decît la ţară şi nici acolo
totdeauna, ci numai în intimitate ; oamenii instruiţi vor
vorbi cu toţii germana literară, păstrînd desigur unele
amănunte, neesenţiale, din dialectul strămoşesc. Acolo
unde există continuitate teritorială, foarte adesea dialec-
tele se varsă în limba comună, aducîndu-i unele trăsături
care cu timpul se generalizează.
în ce ne priveşte, problema se pune pentru aromână,
meglenoromână şi istroromână. Prin tradiţie, acestea sînt
socotite dialecte. Dar cei care acceptă această situaţie ar

7
trebui să nu zică aromână, ci aro-mîn (cum făcea
profesorul ieşean Alexandru Philip-pide), de vreme ce e
vorba de un dialect şi nu de o limbă : în acelaşi timp, ar
trebui să recunoască că şi dacoromâna e un dialect, nu o
limbă. Cînd e vorba de animale, putem avea, de exemplu,
o vacă şi alături de ea, un viţel ; în materie de limbă, sau
avem o limbă împărţită în dialecte, sau avem mai multe
limbi ; nu poate exista o limbă şi, alături de ea, separat, un
dialect. Altă greşeală care se face curent este că se admite
că aromâna şi celelalte idiomuri pomenite sînt dialecte,
apoi se consideră că dacoromâna, care în cazul acesta n-ar
putea fi decît tot un dialect, se împarte la rîndul ei în
dialecte : muntenesc, moldovenesc etc.
Meglenoromâna şi istroromâna nu vor mai putea
rezista multă vreme (megleniţii au fost dislocaţi în Asia
Mică, istroromâni mai sînt doar vreo 2.000), dar aromâna
mai e viguroasă. Se pune problema dacă aromânii, lăsaţi
să decidă singuri de soarta lor, ar adopta ca limbă oficială
dacoromâna literară sau aromâna ; în primul caz am vorbi
de dialectul aromân, în al doilea caz de limba aromână.
în ţara noastră, de 50 de ani încoace, diferenţele
dialectale s-au redus simţitor. Foarte adesea oamenii culţi
nu mai pot fi cunoscuţi după vorbă din ce regiune provin şi
tendinţa este ca toţi să fie culţi. Se generalizează limba
literară, de care urmează să ne ocupăm acum.

7
 Limba literară
Multă vreme, prin „limbă literară" s-a înţeles felul de a
scrie al autorilor de literatură artistică. Această idee era în
legătură cu teoria falsă că limba o fac şi o transformă
scriitorii. în realitate, scriitorii se folosesc în scopuri
artistice de toate variantele existente ale limbii, căreia ici
şi colo îi aduc modificări, aşa cum îi aduc şi alte categorii
de vorbitori.
Astăzi numim limbă literară felul de a scrie — şi de a
vorbi — îngrijit, corect, indiferent dacă rezultatul este o
operă artistică sau nu. Literară este şi limba operelor
ştiinţifice, a textelor administrative şi aşa mai departe şi,
de asemenea, cei care ţin cursuri, conferinţe etc. vorbesc
limba literară.
Dacă socotim că. e literară limba îngrijită, în opoziţie cu
cea neglijentă, atunci trebuie să considerăm literară şi
limba literaturii populare, cel puţin în
vremea în care nu exista o limbă scrisă. De exemplu
poemele homerice sînt redactate într-o limbă deosebită de
cea care se vorbea pe atunci în mod curent ; acelaşi lucru e
valabil pentru poezia noastră populară din trecut, care
cuprindea formulări deosebite de ale limbii vorbite. Odată
cu apariţia scrisului, se creează o opoziţie mai puternică,
aceea dintre limba producţiilor artistice şi cea folosită
curent în conversaţie, chiar dacă nu tot ce e scris e şi

7
literar şi dacă, cu timpul, se răspîndeşte limba literară şi
sub forma vorbită.
în general, în primele timpuri limba literară avea un
aspect dialectal, adică în fiecare dialect se crea o formă
literară. Odată cu unificarea naţională, cu creşterea
prestigiului unui dialect, acesta este luat drept forma
superioară a limbii întregii naţiuni, iar cei care vorbesc alte
dialecte încep să-1 ia ca model de urmat. în Franţa, tonul îl
dă Parisul, graţie situaţiei lui de capitală a întregii ţări, în
Italia, care s-a unificat foarte tîrziu, norma e constituită de
dialectul de la Florenţa, graţie poziţiei ei de mare centru
cultural.
La noi, primele texte scrise au avut de asemenea
caracter dialectal, de exemplu s-au tipărit texte
rotacizante (în dialectul în care se pronunţa r în loc de n
intervocalic : bură pentru bună etc). Cu timpul, dialectul
muntenesc capătă prestigiu, întîi sub forma folosită la
Tîrgovişte, apoi, după mutarea capitalei, sub aspectul
bucureştean. După Unirea Principatelor, Bucureştiul,
devenind capitala ţării unite, serveşte cu atît mai mult de
centru lingvistic.
Să nu se creadă însă că celelalte dialecte sînt cu totul
desconsiderate. în primul rînd capitala atrage un mare
număr de oameni din alte localităţi. în aproximativ 50 de
ani, de la primul război mondial pînă aproape de vremea
actuală, Bucureştiul a trecut de la o populaţie de

7
aproximativ 300.000 de locuitori, la aproape 2 milioane,
evident nu numai pe seama celor născuţi la Bucureşti. Cea
mai mare parte a actualilor bucureşteni sînt descendenţi ai
unor părinţi veniţi din alte părţi. Aceştia au adus cu ei
unele particularităţi de grai şi mai ales au respins unele
trăsături prea caracteristic munteneşti şi mai ales
bucureştene. De exemplu, limba literară a eliminat
pronunţări ca coşear, birjear, unele forme morfologice ca
pluralul picere, (ei) a făcutără, sintactice, ca se vinde
măsline etc.
Trăsăturile neliterare ale dialectului luat ca bază a
limbii se degradează cel mai repede. Dacă un moldovean
poate spune o fost, un ardelean poate pronunţa şepte fără
să atragă prea mult atenţia, un muntean care spune mă
doare picerele se caracterizează imediat ca incult, tocmai
pentru că graiul bucureştean este baza limbii literare.
Trecînd peste problema bazei originare, limba literară
este astăzi limba oamenilor culţi din toată ţara. Cum
spunea un mare lingvist danez, Otto Jespersen, vorbeşte
literar acela pe care nu-1 poţi cunoaşte după grai din ce
regiune e.

Stilurile
Dacă dialectele se împart pe regiuni stilurile sînt
subîmpărţiri ale limbii după preocupările vorbitorilor. Se
pot stabili stiluri profesionale, apoi stiluri literare şi
7
neliterare, primele fiind determinate mai ales de ocupaţii,
iar celelalte de nivelul cultural al vorbitorilor. In interiorul
limbii literare, referin-du-ne la limba literaturii artistice,
vom găsi stiluri pe genuri etc. Unele stiluri sînt diferenţiate
după categorii sociale, de exemplu argourile sînt felul de a
vorbi al celor care au ceva de ascuns faţă de marea masă a
compatrioţilor ; stilul vulgar este folosit de oamenii lipsiţi
de cultură sau de unii care ţin în special să treacă drept
grosolani; la polul opus e stilul „distins", în care se aleg
cuvinte şi expresii rare, pe cît posibil deosebite de cele
curente, iar ca o excrescenţă a acestui stil, jargoanele, îm-
pestriţate cu elemente străine, adesea necunoscute marii
mase a vorbitorilor.
Vorbesc argouri în primul rînd răufăcătorii, care au
interes să se înţeleagă între ei fără ca cei din afara grupului
lor (poliţia şi eventualele victime) să-i înţeleagă. Cuvintele
pe care le folosesc sînt uneori luate din limbi străine, ceea
ce se explică în parte prin faptul că adesea răufăcătorii sînt
„internaţionali" (la noi, multe cuvinte de argou sînt luate
din ţigăneşte, dar şi din alte limbi) ; alteori se
întrebuinţează cuvinte ale limbii generale, dar cu înţelesuri
schimbate (de exemplu figurate). Cu timpul, secretul e
divulgat şi se găsesc oameni care, fără să facă parte din
grup, adoptă cuvinte de argou, de astă dată nu ca să nu fie
înţeleşi, ci ca să dea o coloratură vulgară felului lor de a
vorbi. Este adevărat că, chiar cînd la bază nu e o figură de

7
stil, termenii de argou folosiţi în limbajul general sînt
expresivi, prin faptul că evocă mediul care le-a dat naştere
şi care e diferit de limbajul obişnuit. De exemplu fraier
„om care se lasă păcălit". (în limba de origine, fraier a fos
folosit printr-o figură de stil : în germană înseamnă
„logodnic".)
în locul acestor cuvinte care devin general cunoscute,
răufăcătorii trebuie să-şi caute alţi ternemi, nedivulgaţi.
Pentru aceasta se folosesc adesea de aşa-numita derivaţie
sinonimică, adică înlocuirea unui cuvînt cu altul, care în
limbajul general e parţial sinonim cu el. Astfel pentru a
denumi pe agentul de poliţie s-a folosit un nume de
pasăre, sticlete (poate pentru că sergenţii de stradă erau
îmbrăcaţi în culori ţipătoare ; mai curînd cred că e vorba
de o deformare vulgară a lui secret) ; cînd expresia a
devenit cunoscută, a fost înlocuită cu scatiu, deci cu alt
nume de pasăre, apoi cu curcan etc.
în mai mică măsură argourile caracterizează alte
grupuri decît răufăcătorii, de exemplu pe elevi, pe soldaţi,
care au ceva de ascuns faţă de superiorii lor. Aceste feluri
de argou sînt mai puţin consistente, deoarece în general
grupurile de felul citat nu sînt durabile : elevul de ieri este
astăzi profesor, soldatul devine comandant, fără să fi uitat
vocabularul cu care a fost deprins în anii anteriori. în
general, în aceste situaţii secretele sînt mai puţin grave.

7
 Stilul familiar este intermediar între cel vulgar şi cel
literar. Acelaşi om care, pus într-o situaţie oficială, se
străduieşte să vorbească literar, în familie, printre prieteni
etc. vorbeşte familiar, cu unele cuvinte sau expresii mai
puţin distinse, fără ca prin aceasta să fie incorect sau
vulgar. De exemplu în limbaj literar se spune acesta, iar
familiar ăsta. Cineva care de la o tribună academică sau
într-un articol ştiinţific ar folosi pe ăsta ar provoca nemul-
ţumiri. Dar, cel puţin după părerea mea, dacă aceeaşi
persoană, în cercul familiar, ar zice acesta, ar fi uşor
ridicolă.
Jargonul nu urmăreşte să facă imposibilă înţelegerea,
ca argoul, ci numai să dea un aer de distincţie celor care îl
adoptă. La noi a existat într-o vreme un jargon înţesat de
cuvinte greceşti, înlocuit curînd cu unul pe bază de
vocabular franţuzesc. Pe acesta 1-a satirizat C. Facă în
comedia „Franţuzitele". A existat şi un jargon format cu
latinisme, pentru care vezi comedia „Trei crai de la răsărit"
a lui Hasdeu sau „Prandiulu academicu" a lui Odobescu. Şi
din jargon se întîmplă să treacă unele cuvinte în limbajul
general.
Pe alt plan se găsesc stilurile profesionale. Oamenii cu
diferite nivele de instrucţiune lucrează în aceeaşi ramură
de producţie şi folosesc anumite cuvinte şi expresii
specifice meseriei, adesea necunoscute celor din afară. Nu
există o intenţie de a nu fi înţeleşi, astfel încît pe

7
nespecialişti numai lipsa de interes îi face să nu cunoască
termenii profesionali. Bineînţeles, cu timpul mulţi din
aceşti termeni se generalizează, pentru că rezultatele
muncii specialiştilor ajung să intereseze pe toată lumea.
Astfel cuvinte ca antibiotice sau biopsie erau pînă nu
demult cunoscute numai de medici.
Stilurile profesionale sînt marcate în primul rînd prin
vocabularul profesional, dar mai au şi alte particularităţi.
Din diferite motive, specialiştii într-un domeniu se deprind
cu unele trăsături specifice în morfologie sau în sintaxă.
Pluralul de la segment este segmente, dar automobiliştii
zic segmenţi.
Există şi aici unele tendinţe spre jargon, adică se
folosesc cuvinte sau forme flexionare diferite de cele
obişnuite, numai spre a sublinia înalta pregătire a
vorbitorului. Iată cîteva exemple. Acum cîţiva ani s-au
introdus la noi firme pe care scrie corpuri de iluminat, în
locul formulei scurte şi clare lămpi. Medicii zic venă pentru
vină, pulmon pentru plă-mîn, cord pentru inimă, tumoră în
loc de tumoare, membrul inferior sting în loc de piciorul
sting, fără nici un fel de justificare, în afară de dorinţa de a
se diferenţia de vulg.
Uneori e vorba numai de alegerea între două
posibilităţi curente, de exemplu marinarii resping pe
vapor, vas, corabie şi zic navă, ceea ce nu prezintă nimic
condamnabil, cu atît mai mult cu cît acest ultim termen

7
este cunoscut şi de marele public; zic naviga în loc de
navighează, ceea ce aduce puţin aminte de jargonul
franţuzitelor, unde circula instala pentru instalează şi
altele la fel. Mai zic prova în loc de proră, cheu în loc de
chei şi ar avea pretenţia să zică toată lumea aşa ;
mărturisesc că nu-mi pot da seama de avantajele pe care
le-ar avea formula lor faţă de cea generală. Unde însă cred
că marinarii întrec măsura, este la folosirea cuvintelor
prova, pupa, teuga, numai sub forma articulată, chiar cînd
urmează după o prepoziţie. Zicem corect pun masa, dar
stau la masă ; marinarii zic nava a fost izbită în pupa,
distanţa de la prova pînă la pupa, construcţii străine de
limba română. Nu pot vedea ce cîştigă cu aceasta.
Şi limbajul criticii literare suferă şi mai ales a suferit
acum cîţiva ani de accese de jargon. Aici lucrul e cu atît
mai grav cu cît e vorba de texte care interesează un public
foarte larg, aproape pe toată lumea. Pentru a-şi da aere de
superioritate şi poate pentru a masca un gol de conţinut,
presa noastră de specialitate insera cuvinte pe care^cu
mare greutate le puteam urmări în limbi străine puţin
accesibile. în timpul din urmă defectul s-a mai corectat.
Iată totuşi un exemplu luat aproape la întîm-plare :
„Cînd apar astfel de accente e cazul să ne întrebăm dacă
acest refuz categoric şi înfricoşat, această gesticulaţie
profetică, de un profetism negru şi ameninţător, nu
implică un maniheism simplificator, o „utopie" constituită

7
prea repede pe o carenţă a simpatiei, căreia i se substituie
cîteva certitudini". Mărturisesc fără sfială că n-am înţeles
nimic şi bănuiesc că masa cititorilor nu e mai pricepută
decît mine.
Limba literaturii artistice este şi ea diferenţiată pe
stiluri, după genul literar. Este clar că altfel scrie un poet
decît un prozator, altul este tonul unei poezii lirice decît al
unei epigrame şi aşa mai departe.
Teatrul, prezentînd personaje din medii diferite,
trebuie să folosească şi stiluri diferite, căci altfel actorul nu
ne va convinge că se prezintă aşa cum se comportă în
realitate personajul pe care îl încarnează. Un apaş trebuie
să vorbească în felul apaşilor, iar un savant, ca un savant.
Zic să vorbească, subliniind că, deşi autorul scrie,
personajul tre-
buic să folosească limba vorbită. în scris, folosim în
anumite împrejurări perfectul simplu, pe cînd în vorbire
nu. Scriem românii cîştigară războiul, dar zicem am
cîştigat procesul. în piesa lui Gogol „Jucătorii de cărţi", un
trişor povesteşte cum a fost înşelat la cărţi de un copil ; în
traducerea românească se foloseşte exclusiv perfectul
simplu, ceea ce dă o notă falsă întregii scene. Dacă însă e
pus pe scenă un oltean, e normal ca acesta să vorbească cu
perfectul simplu, după cum un personaj pretenţios va
folosi termeni de jargon.

7
 Şi presa are ocazia să pună la contribuţie toate stilurile :
altfel e scris articolul de fond decît o cronică sportivă, altfel
e reprodus un discurs oficial decît o declaraţie a unui
muncitor de la ţară.
De remarcat că stilurile diferă între ele în cea mai mare
parte prin vocabular (cuprinzînd aici şi expresiile formate
din mai multe cuvinte} şi numai în mică măsură prin
gramatică.
13
Lingvistica istorică

Pînă la începutul secolului al XlX-lea, cum spuneam în

paginile precedente, n-a existat o lingţ vistică istorică.
Oamenii culţi erau conştienţi de faptul că limba se schimbă
cu timpul, dar nu înţelegeau acest proces cum trebuie. De

7
exemplu se considera că limbile romanice sînt o latină
stricată. Singurul compartiment unde se făcea ceva era
etimologia, numai că se lucra cu metode neştiinţifice. Un
cuvînt dintr^o limbă modernă era explicat printr-unul
dintr-o limbă veche cu acelaşi .sens, indiferent cît de
diferite ar fi fost în ce priveşte sunetele. Nu se preocupa
nimeni de a explica schimbările fonetice şi de altfel nu
exista mijlocul de a o face. Voltaire a spus undeva că
etimologia este o ştiinţă foarte interesantă, în care
consoanele joacă prea puţin rol, iar vocalele nici unul,
pentru că orice înlocuire era socotită posibilă. Studenţii
germani explicau în glumă că germanul Fuchs „vulpe" vine
din grecescul alopex cu acelaşi înţeles, printr-o evoluţie
foarte simplă : alopex, lopex, opex, pex, pix, pax, pox, pux,
Fuchs.
Se socotea că singurele limbi interesante sînt latina,
greaca şi ebraica (aceasta din cauza Bibliei). Se explicau
elementele latinei ca provenite din greacă, sau ambele
limbi ca provenite din ebraică, evident greşit, deoarece
latina e înrudită cu greaca dar nu provine din aceasta
(numai unele elemente lexicale latine au fost împrumutate
din greacă), iar ebraica nu este nici măcar înrudită cu ele.
întorsătura hotărîtoare s-a produs cînd au început să fie
cunoscute în Europa textele vechi indiene (sanscrite), în
urma instalării englezilor în India. S-a putut observa atunci
asemănarea limbii indiene cu latina şi cu greaca, ceea ce a

7
lărgit posibilităţile de comparaţie. Dar decisive au fost
lucrările pe care gramaticii indieni le făcuseră cu peste
2.000 de ani în urmă. în multe privinţe ei fuseseră mai îna-
intaţi decît europenii din secolul al XVIII-lea şi cunoaşterea
cărţilor lor a deschis calea către studierea ştiinţifică a
istoriei limbilor.
S-a născut astfel în Europa metoda comparativă,
numită şi comparativă-istorică. Punînd alături cuvintele
din limbile înrudite, se stabilesc formele lor mai vechi, pe
care nu le avem scrise nicăieri ; în felul acesta s-a ajuns să
se reconstruiască forma de bază, de pe vremea cînd
limbile înrudite încă nu se despărţiseră. Aceste limbi sînt
indiana, persana, armeana, greaca, latina, celtica,
germanica, baltica (letona, lituana, vechea prusiana),
slava, la care s-au adăugat limbi dispărute fără a lăsa decît
puţine urme (ca traca, frigiana, ilira etc.) şi două limibi de
la care s-au descoperit texte mai de cu-rînd, hitita şi
toharica, foarte importante pentru comparaţie.
Metoda comparativă se sprijină pe două principii
esenţiale : nu există obligaţia ca un anumit înţeles să fie
redat prin cutare grup de sunete şi nu prin altul (ceea ce,
în treacăt fie zis, nu contrazice caracterul obiectiv al limbii,
vezi pag.43), şi schimbările de sunete au un caracter
regulat.
1. Ceea ce în româneşte se numeşte foc se cheamă în
ungureşte tilz, în turceşte ateş, în chi-nezeşte huo, în rusă

7
ogon', în greacă pyr etc. în fiecare limbă se zice deci altfel.
Chiar în aceeaşi limbă acelaşi obiect poate fi numit în mai
multe feluri, de exemplu în româneşte în loc de mină 5-a
spus în multe locuri hrîncă (de unde a îmbrînci, a da
brìnci), ceea ce în Muntenia se numeşte cearşaf se cheamă
în moldova prostire, iar în Transilvania, lepedeu. Aceasta
pentru că în firea lucrurilor nu e ca un obiect să pretindă
un anumit nume şi nu altul (chiar dacă, aşa cum s-a arătat
la pag. 19), primele cuvinte au fost legate de anumite
trăsături ale obiectului, curînd transformările de înţeles şi
de sunete au făcut să se şteargă legătura).
Pentru un motiv sau altul, fiecare limbă se foloseşte de
un anumit complex sonor pentru a denumi un obiect, dar
ar fi putut foarte bine alege altul. Sînt într-o limbă sute de
mii de înţelesuri care trebuie legate fiecare de un cuvînt,
iar din sunetele extistente se pot forma sute de mii de
cuvinte. Deci, dacă fiecare limbă îşi alege independent
cuvintele, sînt foarte puţine şanse ca două limbi fără relaţii
între ele să nimerească acelaşi grup de sunete pentru
aceeaşi noţiune. Posibilităţile de coincidenţă în-
tîmplătoare sînt cam tot atît de mari ca acelea pe care
cineva le are de a cîştiga lozul cel mare la o loterie la care
joacă sute de mii de oameni. Dacă în două limbi diferite,
fără legătură între ele, găsim o dată acelaşi înţeles legat de
acelaşi grup de sunete, lucrul poate fi înţeles tot aşa cum
înţelegem că, din-tr-un milion de jucători ,unul a nimerit

7
biletul cîş-tigător. Dar dacă am găsi multe cuvinte cu
aceeaşi formă şi cu acelaşi înţeles, ar fi ca şi cum acelaşi
jucător ar cîştiga de mai multe ori la rînd lozul cel mare.
Atunci de ce constatăm că în italieneşte foc se zice
fuoco, în spaniolă fuego, în portugheză fogo, deci aproape
ca în româneşte ? De ce mină e în italiană mano, în
spaniolă mano, în franceză main ? De ce vacă se zice în
italiană vacca, în spaniolă vaca, în portugheză vacca, în
franceză vacbe, iar porcul e porco în italiană, puerco în
spaniolă, în portugheza porco, în franceză /^orc?
întrebările s-ar putea extinde pe multe pagini. Răspunsul
nu poate fi decît unul singur : aici nu e vorba de o în-
tîmplare, româna, italiana, spaniola, portugheza, franceza
sînt toate continuări ale latinei şi păstrează în toate
cazurile citate, şi în foarte multe altele, aproximativ
aceleaşi grupuri de sunete pe care le avea latina pentru
înţelesurile amintite. ^ Nu vom pune întrebarea : cum a
nimerit latina să lege fiecare sens de fiecare grup de
sunete, deoarece nu mai e vorba de nici o coincidenţă,
alegerea s-a făcut o singură dată, numai în latină (mai bine
zis în limba care a precedat latina) şi oricum ar fi sunat
cuvintele, tot nu se putea face comparaţia cu loteria.
Mergînd mai departe în trecut pe aceeaşi cale, se
compară latina cu celelalte limbi de aceeaşi origine (le-am
enumerat mai sus) şi se ajunge la o limbă de bază despre
care pînă aici nu s-a ştiut nimic, nici măcar că a existat.

7
Cînd constatăm că în latină doi se zice duo, în greacă dyo,
în vechea slavă duva, în sanscrita vedică d(u)vă etc, că nas
se zice în latină nasus, în vechea germană nasa, în vechea
slavă nosu, în vedică năsă, că in se zice în latină linum, în
gotică (limbă germanică) lein, în greacă linon, în rusă len,
numărul acestor potriviri fiind foarte mare, tragem
concluzia că aceste limbi au moştenit cuvintele citate din
limba care stă la baza lor, aceeaşi pentru toate. Acestei
limbi i s-a dat numele convenţional de indo-europeană,
pentru că nu se ştie cum o numeau vorbitorii ei : s-a luat
numele limbii celei mai de răsărit cunoscute pe atunci,
adică indiana, şi s-a adăugat europeană, pentru că cele
mai multe( nu toate) limbile europene descind din această
limbă dispărută de mult. Lingviştii s-au apucat să o
reconstruiască pe baza limbilor atestate care provin din
ea. Evident, nu poate fi vorba de o reconstruire totală, ci
numai de stabilirea multora dintre trăsăturile generale şi
particulare ale ei.
Sintaxa se foloseşte puţin în cercetările cu metoda
comparativă, pentru că e mult mai puţin „arbitrară" decît
vocabularul şi mai ales decît morfologia. Un profan, şi
adesea şi cel mai învăţat lingvist, nu ştie să explice de ce
un anumit morfem e legat de un anumit sens gramatical
(de exemplu de ce -m este semnul persoanei 1 plural a
verbelor), iar dacă găsim acelaşi morfem cu aceeaşi
valoare în două limbi diferite, acesta este un semn de

7
înrudire a celor două limbi. Dar dacă constatăm că în dife-
rite limbi propoziţia cauzală începe cu o conjuncţie care
înseamnă „din cauză că", nu vom putea trage concluzia că
limbile sînt înrudite, deoarece nu avem aici nimic
„arbitrar" : este uşor de înţeles că oameni fără nici un
raport între ei au găsit singuri, fiecare în parte, soluţia de a
introduce propoziţiile cauzale printr-un cuvînt care
înseamnă „din cauză că".
Alt motiv care face grea folosirea sintaxei în comparaţie
este marea varietate a procedeelor sintactice. De unde
pentru un obiect avem un singur nume, rareori două sau
trei, iar pentru o formă morfologică un singur morfem,
sau, în orice caz, nu multe, o nuanţă sintactică poate fi
exprimată în foarte multe feluri. De exemplu o propoziţie
cauzală poate începe cu deoarece, fiindcă, din cauză că,
pentru că, de vreme ce, cită vreme, odată ce, avind în
vedere că, ţinînd seama de faptul că şi multe alte cuvinte
de introducere ; se poate construi şi cu gerunziul etc, şi, de
asemenea, prin pa-rataxă, plouă : îmi iau impermeabilul).
Aceasta înmulţeşte considerabil posibilităţile de
coincidenţă accidentală.
Şi în sintaxă există calcuri; dacă în materie de vocabular
ele sînt relativ uşor de descoperit, în sintaxă putem avea
serioase ezitări. Situaţia se simplifică atunci cînd calcul e
făcut greşit. Din franţuzeşte am copiat corect pe ce-are a
face după qu'est-ce que ca a a faire, dar greşit pe a avea a

7
face cu cineva, după fr. avoir affaire avec quelqu'un (tre-
buia a avea afacere ; ce e drept, şi unii francezi fac aceeaşi
confuzie). La rubrica de sport a ziarelor s-a introdus acum
vreo 40 de ani formula Ionescu deschide pe Popescu,
evident absurdă, deoarece omul nu are închizătoare ; e
rezultatul unui calc sintactic greşit : în franţuzeşte se spune
ouvrir (le jeu) sur, ceea ce înseamnă „a deschide înspre",
adică a crea o spărtură în direcţia lui Popescu.
Cîteva observaţii trebuie făcute şi asupra metodei, în
primul rînd atrag atenţia asupra unor posibilităţi de
folosire greşită a ei. Trebuie să ne ferim de a pune temei
pe cuvinte împrumutate. Găsim în română cuvîntul mac,
iar în bulgară mak şi în maghiară mâk, cu acelaşi înţeles ca
în română. Nu vom porni o comparaţie între cele trei limbi
pe baza unor cuvinte de acest fel, căci avem mijlocul să
dovedim că mak este un cuvînt slav, pe care româna pe de
o parte, maghiara pe de alta l-au împrumutat din slavă.
Deci aici nu e cazul să ne întrebăm cum au nimerit cele trei
limbi aceeaşi formă pentru acelaşi conţinut, căci explicaţia
se impune de la sine.
în al doilea rînd nu vom lua ca bază de comparaţie
cuvintele imitative (onomatopeele), de felul lui cuc, nume
de pasăre : corespondentul maghiar este kakuk, cel
turcesc este guguk, cel chinezesc ku ku leao (dar leao
înseamnă „pasăre"), deci peste tot asemănător cu numele
din limbile indo-europene : germ. Kuckuk, rus. kukuşka, fr.

7
cottcou etc. Dar aici nu mai e vorba de întîmplare, căci
numele încearcă să imite strigătul păsării, care e acelaşi
peste tot, deci nu e nici o mirare că aproximativ acelaşi
grup de sunete a fost ales în toate limbile.
Dacă forma acestor cuvinte nu este exact aceeaşi în
toate limbile, lucrul se explică prin aceea că imitaţia
sunetelor din natură nu poate fi decît aproximativă, cum
am văzut la pag. 16. Totuşi ea furnizează o bază pentru
crearea de cuvinte imitative. N-am putea imita strigătul
cucului zicînd kek, pentru că e limpede că sunetul scos de
pasăre e mai bine redat cînd folosim pe u decît pe e. Dar
nici vocala, nici consoana pe care o folosim nu corespund
în întregime cu sunetele scoase de pasăre.
Cînd e vorba de a imita sunetele produse de lucruri
neînsufleţite, situaţia e mai grea. Totuşi facem şi în
această privinţă diferenţieri, de exemplu cînd ne referim la
un corp greu care cade în apă vom folosi alte sunete decît
pentru o frunză care e adusă de vînt şi loveşte în geam. Şi
aici se creează cuvinte onomatopeice din materialul limbii,
cu respectarea anumitor trăsături ale sunetelor din natură.
De exemplu pentru un zgomot profund nu vom folosi pe i
(zicem buf), pentru unul superficial nu vom folosi pe u
(zicem plici) etc, imitaţia fiind aici şi mai evident
aproximativă. Ceva mic va purta un nume cu vocala i, ceva
mare cu o sau a etc. în toate aceste cazuri sîntem la
periferia limbii curente.

7
 Atrag atenţia asupra faptului că coincidenţa între
sunete şi sens este normală la cuvintele formate anume
pentru a imita ceva din natură ; altmintrelea această
coincidenţă poate fi numai accidentală, de exemplu în
româneşte vocalişmul se potriveşte din întîmplare la mic şi
mare (care, indiferent de originea lor, pentru noi nu sînt
cuvinte imitative), dar în englezeşte apare tocmai invers :
big „mare" şi small „mic".
O completare privitoare la legătura sunetelor cu
situaţiile din realitate. Nu atît organizarea cuvîn-tului, cît
modul de a-1 pronunţa poate fi influenţat de atitudinea
vorbitorului faţă de conţinutul comunicării. Pentru a
exprima admiraţia, aprobarea, mirarea etc, se poate lungi
sau repeta o vocală, de exemplu ma-a-are înseamnă
„foarte mare" ; o mîn-care buună, e friig etc. Indignarea,
dispreţul, necazul etc. se pot exprima prin lungirea sau
repetarea unei consoane : terribil, un mmăgar etc. Se
înţelege că la comparaţia dintre limbile înrudite, aceste
procedee nu vor fi luate în seamă, căci ele pot fi folosite de
vorbitorii de orice limbă. De altfel cuvintele sînt notate în
dicţionar numai sub forma lor normală.
Mai mult intervine în organizarea cuvîntului obiceiul de
a introduce unele sunete suplimentare, diferite de cele de
mai înainte existente, în scopul de a produce impresie
asupra ascultătorului. în româneşte, pentru a exprima
dispreţul faţă de cineva socotit ca lipsit de educaţie, unii

7
nu se mulţumesc să-1 numească mocan, ci introduc în
interiorul cuvîntului grupul de sunete irţ, transformînd
astfel pe mocan în mocîrţan ; în acelaşi fel creeează im-
presie un cuvînt cu grupul irl: ţopîrlan şi altele la fel. în
cazul acesta se poate spune că se formează cuvinte noi,
care figurează ca atare în dicţionar.
2. Şi din rîndurile precedente s-a putut observa că în
limbile înrudite cuvintele cu acelaşi înţeles seamănă, dar
nu sînt identice ; în conformaţia lor au intervenit unele
schimbări. Dar dacă asemănarea nu e totală, aceasta nu
înseamnă o creştere a procentului de hazard ? Nu, pentru
că sunetele nu se schimbă la întîmplare, şi aici intervine cel
de-al doilea principiu pe care se sprijină metoda compa-
rativă, şi anume regularitatea schimbărilor fonetice.
Se constată că, dacă într-un cuvînt un sunet s-a
schimbat într-un anumit fel, aceeaşi schimbare se produce
în toate celelalte cuvinte unde acel sunet se găseşte în
aceeaşi situaţie. De exemplu constatăm că unui d iniţial
din alte limbi indo-europene îi corespunde în englezeşte
un t: lat. duo, gr. dyo etc. (vezi pag. 112), dar engl. two ;
aceeaşi corespondenţă o vom găsi şi în celelalte cuvinte
care încep cu aceeaşi consoană : lat. decern, engl. ten
„zece" ; lat. dens, engl. tooth „dinte" şi aşa mai departe.
Gînd vom constata deci că unui d din latină nu-i cores-
punde în englezeşte un t, nu vom lua cuvîntul ca bază de
comparaţie; de exemplu englezul debt „datorie" seamănă

7
bine cu latinul debitum, asemănător ca înţeles, dar
cuvîntul englez nu e moştenit din indo-europeană, ci e
împrumutat din franceză, care 1-a moştenit din latineşte.
Pentru un profan, englezul debt seamănă cu latinul
debitum, pe cînd pentru un specialist cele două cuvinte nu
seamănă, deoarece lipseşte corespondenţa fonetică
aşteptată. Mai mult, asemănarea prea mare este un
indiciu că nu trebuie să procedăm la comparaţie. Iată două
exemple.
în greceşte, „zeu" se zice theos, iar în latineşte deus,
dar unui th din greceşte nu-i corespunde în latineşte un d,
de aceea nu punem alături cele două cuvinte. în fapt se
ştie că în greceşte corespondentul lui deus este numele
propriu Zeus.
„Eu am" se zice în latineşte habeo, iar în germană (icb)
babe ; cele două cuvinte nu „seamănă", pentru că unui h-
din nemţeşte îi corespunde în latineşte un c-. într-adevăr,
corespondentul latin al lui babe este capio „apuc".
Se vede de aici că se compară mai mult istoria
sunetelor decît sunetele înseşi şi că această comparaţie nu
este la îndemîna oricui, ci numai a celor care cunosc istoria
limbii.
Reconstruirea limbii de bază indo-europene a dus la
cercetări cu privire la locul unde s-a vorbit la început
această limbă, la gradul de dezvoltare al societăţii care a
folosit-o şi aşa mai departe. Aceste cercetări n-au ajuns la

7
rezultate foarte amănunţite, concluziile n-au putut fi
totdeauna considerate ca sigure, totuşi unele indicaţii au
adus. Se admite astăzi, în general, că indo-europenii
primitivi au locuit undeva în centrul sau în răsăritul
Europei, că se ocupau cu agricultura şi cu creşterea vitelor,
Deoarece s-au putut reconstrui cuvinte de bază care
însemnau „a ara", „plug", „a semăna", „a măcina" etc,
apoi „bou", „oaie", „porc", „capră" etc. şi, mai important,
„jug".
^Un cuvînt comun pentru noţiunea de „mare" se
găseşte numai în latină, celtică, germană şi balto-slavă. De
aici s-a tras concluzia că patria primitivă a indo-
europenilor nu era în apropierea unei mări. Ar trebui
totuşi contat pe posibilitatea ca celelalte limbi să fi avut
cuvîntul şi să-1 fi pierdut.
După modelul oferit de cercetările asupra indo-
europenei, s-a procedat la reconstruirea altor limbi
comune, de exemplu a celei semitice (de unde provin
araba, ebraica şi altele) sau a celei ugro-finice (care a dat
naştere maghiarei, finlandezei, estonie-nei şi altor limbi de
mai mică răspîndire).

Etimologia
Odată cu crearea metodei comparative şi cu con-
statarea că schimbările fonetice se produc după anumite
reguli stricte, s-a introdus o metodă riguroasă şi în materie

7
de etimologie. De aci înainte nu mai e posibil să se
urmărească originea cuvintelor pe bază de fantezie şi
cercetarea nu mai e accesibilă celor nepregătiţi din punct
de vedere lingvistic. Pentru a afla etimologia unui cuvînt,
adică originea lui, e nevoie să-i cunoaştem exact înţelesul,
răs-pîndirea de care se bucură şi, pe cît posibil, formele lui
mai vechi ; trebuie să cunoaştem normele de schimbare a
sunetelor din diversele epoci ale limbii respective, apoi,
cînd ne formăm o opinie asupra unei limbi străine de unde
ar putea veni cuvîntul în discuţie, trebuie să cunoaştem
felul în care se transpun, în mod regulat, sunetele din
această limbă în cea de care ne ocupăm.
Diverşi profani încearcă astăzi să explice multe cuvinte
româneşti ca provenite din limba dacă, bineînţeles fără să
existe nici cel mai mic semn care să dovedească prezenţa
în dacă a cuvîntului discutat. Evident, de cele mai multe ori
nu putem dovedi nici că acel cuvînt nu a existat în dacă,
dar atîta nu este de ajuns ca să trebuiască să admitem
explicaţia dată. Fără îndoială, se poate aplica metoda
reconstrucţiei : comparînd un cuvînt românesc cu unul
sanscrit, celtic etc, se poate ajunge la reconstrucţia unei
forme din limba dacă. Dar pentru aceasta trebuie
cunoştinţe solide de fonetică istorică, iar rezultatele nu pot
fi deosebit de ferme.
A existat la un moment dat un fel de lozincă : întîi
căutăm originea cuvintelor într-o fază mai veche a

7
aceleiaşi limbi (eventual într-o formă dialectală a ei), şi
numai dacă aici nu găsim nimic, ne putem adresa unei
limbi străine.
Unii lingvişti români mai vechi aveau ca normă să caute
pe cît posibil originea cuvintelor româneşti în latineşte şi
numai în desperare de cauză să se adreseze altei limbi.
Ambele atitudini sînt greşite : originea cuvintelor trebuie
căutată acolo unde se află, fără nici un fel de preferinţă.
Punctul de plecare este cel amintit mai sus : nu e
normal ca în două limbi fără legătură între ele să fie
denumit acelaşi obiect cu acelaşi grup de sunete : ori cele
două limbi sînt înrudite între ele şi au moştenit cuvîntul
din limba de bază, ori e vorba de un împrumut, adică una
din limbi a preluat cuvîntul de la cealaltă, dacă nu cumva
amîn-două l-au luat de la o a treia. Găsim astfel în
româneşte mlădiţă, iar în bulgăreşte mladiţa, cu acelaşi
înţeles : cuvîntul românesc e împrumutat din bulgăreşte ;
găsim în româneşte masă, iar în bulgăreşte masa, cu
acelaşi înţeles: cuvîntul bulgăresc e împrumutat din
româneşte ; găsim în româneşte muncă, iar în maghiară
munka, cu acelaşi înţeles : ambele provin din slavă.
Se întîmplă uneori ca limba din care provine cuvîntul să
nu-1 mai aibă astăzi, de exemplu noi folosim pe crap,
împrumutat din bulgară, dar bulgarii nu zic aşa, ci au
înlocuit cuvîntul cu şaran, pe care l-au împrumutat din
turceşte.

7
 Fără a cunoaşte regulile după care se schimbă sunetele
în decursul istoriei limbii, riscăm să comitem grave greşeli.
Medicii zic bilă în loc de fiere; în latineşte se zice bilis şi
fele, astfel că am putea crede că amîndoi termenii sînt
moşteniţi din latineşte. Dar constatăm că, în cel de-al
doilea, / intervocalic s-a transformat în r, şi acesta este
norma limbii noastre. Vedem însă, pe de altă parte, că la
primul din cele două cuvinte / intervocalic a rămas
neschimbat; atîta e de ajuns ca să ştim că bilă nu e
moştenit, ci a fost introdus în limba noastră într-o
perioadă recentă, cînd schimbarea lui / intervocalic în r nu
se mai producea.
Din păcate, pentru schimbările de înţeles nu avem
astfel de reguli, de aceea nu putem şti totdeauna dacă
legătura pe care o stabilim între un cuvînt de azi şi unul din
trecut este justificată în ce priveşte evoluţia înţelesului.
Aici ne conducem în continuare după aprecieri subiective.
în latineşte casa însemna „colibă" : avem oare dreptul să-1
punem la baza cuvîntului nostru casă ? Da, pe de o parte
pentru că cele două sensuri nu sînt prea depărtate între
ele, atît casa cît şi coliba servind de locuinţă, pe de altă
parte pentru că sîntem în stare să justificăm de ce cuvîntul
care însemna „colibă" s-a generalizat în dauna celui care
însemna „casă", dacă ne gîndim că românii, în primele
timpuri, trăiau în condiţii care nu permiteau dezvoltarea
oraşelor, aşezările fiind adesea pustiite de invadatori.

7
 în latineşte rudis însemna „grosolan". Nu vom încerca
să explicăm prin acest cuvînt românescul rudă, deoarece
deosebirea de înţeles este prea mare {de fapt ştim că rudă
vine din slavă). Uneori comparaţia cu celelalte limbi
romanice ne ajută să ne asigurăm că o schimbare mai
mare a avut loc în latina tîrzie : în latineşte manducare
însemna „a da din fălci", de unde în româneşte a minca;
acelaşi înţeles 1-a luat cuvîntul în forma franceză (man-
ger), italiană (mangiare) etc.
în orice caz, fără a cunoaşte înţelesul nu e posibilă
etimologia, căci nu mai avem siguranţa pe care ne-o dădea
potrivirea grupului de sunete cu înţelesul. Acest lucru este
adesea uitat chiar şi de lingvişti, în special de cei care
studiază originea numelor de locuri. Cînd se găseşte în
Egipt o localitate cu numele de Vaca, se face imediat
legătura cu latinescul vacca, dacă nu chiar cu românescul
vacă. Dar ce dovedeşte că numele egiptean avea ceva de-a
face cu înţelesul de „vacă" ? Chiar în cazuri mai puţin
extreme se recomandă prudenţă. Se explică nume ca Axios
(aşa se chema Vardarul în antichitate) printr-o rădăcină
indo-europeană care însemna „alb", sau printr-alta care
însemna „negru" ; dar cine ne asigură că, în limba
necunoscută de noi din care provine numele, acesta nu
însemna „lat", sau „adînc", sau cine ştie ce altceva ?
Numai dacă am avea date precise asupra felului cum s-a

7
creat numele, deci asupra înţelesului de la care s-a pornit,
am avea şanse să descoperim originea adevărată.
Am amintit mai înainte că lingviştii au reconstruit limba
indo-europeană, pe baza datelor pe care ni le oferă limbile
derivate, şi că apoi metoda a fost aplicată şi la alte familii
de limbi. Am pomenit şi faptul că reconstrucţia nu poate fi
decît aproximativă, deoarece ne lipsesc multe amănunte
necesare. Dar în linii mari ea ne poate satisface. Pentru
limbi ca cele romanice, s-ar părea că nu e nevoie de
reconstrucţie, de vreme ce baza lor, latina, ne este
cunoscută. Lucrurile nu stau chiar aşa. Nu tot ce s-a
scris în latineşte a ajuns pînă la noi şi multe cuvinte care se
foloseau în limba vorbită n-au ajuns să fie întrebuinţate de
scriitori în operele lor, nici în inscripţii, deci nu le găsim
atestate nicăieri. Afară de aceasta, în manuscrisele
scriitorilor s-au consemnat formele academice ale
cuvintelor, iar în graiurile regionale sau în vorbirea
populară circulau altele, şi tocmai acelea au fost păstrate
de limbile romanice, la baza cărora stă mult mai mult
limba vorbită decît cea scrisă. De aceea şi romaniştii fac uz
de reconstrucţie. Constatînd că limbile romanice prezintă
forme deosebite de cele cunoscute din textele latineşti,
dar asemănătoare în diverse idiomuri actuale, s-a trecut la
reconstruirea formelor latine populare şi s-a socotit că
acestea stau la baza limbilor romanice.

7
 La această activitate a fost de ajutor faptul că în texte
apar uneori şi forme populare, diferite de cele pe care le
foloseau oamenii culţi. Există şi îndrumătoare antice, în
care sînt consemnate formele „greşite" pentru a fi evitate.
în cea mai mare parte a cazurilor, tocmai acestea stau la
baza limbilor romanice şi ne ajută să ne orientăm pentru a
reconstrui altele.
Iată un exemplu de reconstrucţie. „A cădea" se spunea
în latina literară cădere (verb de conjugarea a IlI-a). în
limbile romanice nu apar decît forme de conjugarea a Il-a :
rom. cădea, it. cădere, fr. cboir etc. Cum nu e de crezut că
vorbitorii de limbi romanice s-au înţeles între ei să
schimbe conjugarea, este logic să reconstruim o formă
latină vorbită cădere pe care s-o punem la baza formelor
actuale. O bază ne dă şi faptul că numeroase reorganizări
de verbe sînt atestate în latina tîrzie.
După ce româna s-a separat de celelalte limbi
romanice, tendinţa la noi a fost de a se trece verbele de
conjugarea a Il-a la a IlI-a : a rămîne, a ţine, a umple în
locul mai vechilor a rămînea, a ţinea, a umplea etc, sînt
astăzi recomandate. Se răs-pîndesc altele ca a pare, a
place, a vede. Şi din acest punct de vedere pare probabil
că trecerea lui a cade la a cădea s-a produs în antichitate.
Sînt şi cazuri cînd, după ce un cuvînt latinesc a fost
reconstruit pe baza comparaţiei limbilor romanice, s-a
descoperit o atestare a lui din antichitate. De exemplu,

7
pentru a explica cuvintele ca rom. lăcustă, fr. laoste, nu se
putea porni de la latinescul atestat locusta, ci de la o
formă reconstruită lăcusta. Această din urmă a fost
descoperită mai tîrziu într-un manuscris latinesc, ceea ce a
dat soliditate reconstrucţiei.
De la un timp, lingviştii care studiază limbile actuale au
început să protesteze împotriva reconstrucţiei, în numele
rigurozităţii ştiinţifice. Ei afirmă că reconstrucţia dă numai
ipoteze, pe cînd formele atestate sînt sigure. Este evident
că, în principiu, atestarea în scris dă mai multă siguranţă
decît reconstruirea, dar este o exagerare să se generalizeze
această idee. Mai mult, cum voi încerca să arăt, există
cazuri, ce e drept rare, unde reconstrucţia dă mai multă
siguranţă decît atestarea.
Metoda reconstrucţiei se aplică în principiu numai pe
bază de comparaţie, deci numai cînd în două sau mai
multe limbi înrudite găsim aceeaşi formă cu acelaşi înţeles.
S-a greşit uneori cînd s-a folosit reconstrucţia pe baza unei
singure limbi, de vreme ce nu mai era coincidenţă în ce
priveşte grupul de sunete şi înţelesul. Dar sînt şi cazuri
unde o singură limbă ne poate da siguranţă : acolo unde
această limbă nu avea la dispoziţie mijloacele de a forma
singură un derivat, deoarece îi lipsea fie rădăcina, fie
sufixul. Iată un singur exemplu. Cuvîntul românesc
căscăund nu poate fi explicat ca format în romîneşte de la
căsca, deoarece nu avem un sufix -und. Latina forma

7
derivate cu sufixul -bundus (vagabundus „vagabond" de la
vagari „a rătăci", moribundus „muribund" de la mori „a
muri" eţc.) şi putem forma de la cascare „a căsca" un de-
rivat cascabundus, neatestat; dacă acesta a existat,
trebuia să devină în româneşte căscăund (de notat că
vagabond şi muribund nu sînt moştenite, ci împrumutate
recent, ceea ce explică faptul că nu respectă jegulile
schimbărilor fonetice). Este deci justificată reconstruirea
lui cascabundus, singurul mod corect de a explica pe
căscăund în româneşte, deşi alte limbi romanice nu oferă
nimic paralel.
Iată în schimb forme atestate pe care nu ne putem bizui
prea mult. în româneşte creştinătate a fost explicat prin
latinescul christianitas, atestat, cu acelaşi înţeles ca
derivatul românesc. Pare însă mult mai probabil că acesta
a fost format în româneşte, deoarece avem şi baza,
creştin, şi sufixul, -ătate (ca în bunătate, strîmbătate etc).
Pare puţin probabil să fi fost folosit şi să se fi păstrat neîn-
trerupt derivatul creştinătate, cu atît mai mult cu cit nici
una dintre limbile romanice apusene nu 1-a păstrat, deşi
^legătura cu papalitatea era acolo mult mai^ evidentă.
Cuvîntul românesc apar „om care cară apă" a fost explicat
prin latinescul aquarius, atestat. Dar poate cineva crede că
în tot evul mediu a existat la^ noi o asemenea profesiune,
încît să se fi păstrat fără întrerupere termenul, din
antichitate pînă azi ? Nu e mai uşor de admis că apar, cînd

7
s-a simţit nevoia lui, a fost format în româneşte din apă şi
sufixul -ar ?

Etimologie multiplă
Unele cuvinte au o origine mai complicată, astfel că e
necesar să se recurgă la mai multe puncte de plecare
pentru a le explica. Sînt cazuri de „dublete" : un cuvînt a
fost, de exemplu, moştenit din latineşte, apoi, după un
timp, a fost împrumutat.
din latineşte sau dintr-o limbă romanică, cu o forma
uşor diferită, dar cu acelaşi înţeles, sau, dimpotrivă, cu
aceeaşi formă, dar cu înţeles diferit. De exemplu lat. vena
a dat în româneşte vină, apoi medicii au introdus (din
latineşte sau din franţuzeşte), cu aceeaşi valoare, forma
venă. Curte, moştenit din latineşte, are alături neologismul
curte, cu care e numită o instanţă judecătorească. în cazuri
de acest fel, sarcina etimologiei este să arate toate căile pe
care a pătruns cuvîntul, cu diversele lui forme şi înţelesuri.
Alteori un neologism e împrumutat în acelaşi timp din
mai multe limbi, de exemplu lampă a intrat la noi întîi din
neogreacă, sub forma lambă, apoi din franceză, în
Transilvania din maghiară şi din germană, în Moldova din
rusă, iar în ultimele decenii, tot prin împrumuturi, _ i s-au
adăugat valori noi, de exemplu cu aplicare la aparatele de
radio.

7
 Mai mult decît atît, se poate întîmpla ca, în urma
evoluţiei fonetice normale, două cuvinte la origine total
diferite să se amestece într-unui singur. Un exemplu de
acest fel este românescul mesteca ; are ca punct de
plecare pe de o Parte latinul (de origine greacă) masticare „a
sfărîma miîncarea cu dinţii", pe de altă parte latinul mix-
ticare „a pune mai multe lucruri la un loc", format în
latineşte de la mixtus „mixt". Ar fi greu să alegem acum, în
fiecare frază aparte, ce provine dintr-o origine şi ce
provine dintr-alta. Ce e drept, situaţia s-a simplificat
întrucîtva cînd s-a format derivatul cu prefix amesteca
(zicem mestec mimarea, dar mă amestec în treburile
altuia), totuşi în diverse cazuri pot apărea expresii în care
diferenţierea aceasta nu ajută : zicem a mesteca mămăliga
în ceaun ca şi a mesteca mămăliga în gură.
Exemplele prezentate mai sus arată cît de complicat
lucru poate să fie o etimologie. în general, pentru a ne feri
de greşeli, trebuie să cuprindem în întregime istoria
cuvîntului şi să luăm în consideraţie toate felurile în care e
întrebuinţat.
Sînt cazuri, foarte numeroase, cînd un cuvînt
împrumutat ajunge să fie preluat de altă limbă (în vremea
noastră fenomenul este aproape general), în acest caz
etimologia propriu-zisă are în vedere numai ultima
trecere. De exemplu monedă vine la noi din neogreacă, iar
acolo din italiană (dialectul veneţian). Unii au obiceiul, în

7
asemenea cazuri, să spună despre cuvîntul românesc : „din
italiană (prin filieră greacă)", alţii omit cu totul limba
intermediară, de exemplu Dicţionarul Academiei Bulgare
cuprinde numeroase cuvinte cu indicaţia originii arabe sau
persane, fiind vorba în realitate de elemente turceşti pe
care turcii la rîn-dul lor le împrumutaseră dintr-una din
cele două limbi asiatice. O astfel de prezentare alterează
istoria cuvintelor şi, implicit, pe a societăţii. în cazurile
unde este necesar să se urmărească mai departe cuvîntul,
trebuie început oricum cu ultima lui etapă.
Multe cuvinte au făcut în decursul istoriei adevărate
călătorii, trecînd mereu dintr-o ţară într-alta. Voi da aici un
singur exemplu. La Roma s-au adus la un moment dat nişte
fructe care semănau cu piersicile, dar se coceau mai
devreme, de aceea romanii le-au numit perdea praecocia
„piersici timpurii" ; grecii au adoptat partea a doua a
numelui, neanalizabilă pentru ei, iar de la greci au luat-o
arabii, care i-au pus înainte articolul arab şi astfel cuvîntul
a căpătat forma al-barkok ; cu arabii, termenul a călătorit
pe toată coasta de nord a Africii şi a ajuns în Spania, şi
astfel găsim în catalană forma abercoc, trecută în Franţa şi
devenită abricot; de aici a ajuns în Olanda, ca abrikos, de
unde germanul Aprikose şi de aici în rusă, abrikos. Nu mă
îndoiesc că din rusă va fi trecut în diverse limbi ale
populaţiilor Uniunii Sovietice. Mai adaug că din germană a
pătruns şi în româna din Transilvania sub forma apricoază.

7
 Etimologia populară
De multe ori se constată abateri de la corespondenţele
fonetice pentru că vorbitorii şi-au închipuit că au înţeles, şi
de fapt au înţeles greşit, felul cum e constituit cuvîntul, de
aceea l-au încadrat într-o familie cu care nu are nimic de-a
face. Cooperativă e format din prefixul co- „împreună" şi
verbul operări „a lucra", ambele latineşti. Deoarece de la
cooperativă se pot cumpăra diverse mărfuri, unii au crezut
că termenul e derivat de la a cumpăra şi l-au transformat
în cumpărătivă (cu diverse variante). în gura soldaţilor
români din Ardeal care au luptat în bătălia de la
Koniggratz (1866), numele localităţii s-a transformat în
Cîne-Creţ. De fapt Koniggratz înseamnă „cetatea reginei",
fiind o adaptare a numelui originar ceh Hra-dec Krâlove.
Procedeul se numeşte etimologie populară, dar, după
cum se vede, nu e vorba numai de găsirea originii
cuvintelor, ci de transformarea lor în aşa fel încît forma
nouă să se potrivească cu teoria privitoare la originea lor.

încrucişări
Un fenomen destul de asemănător cu etimologia
populară este încrucişarea. Se întîmplă uneori ca
vorbitorii, avînd la dispoziţia lor mai multe cuvinte pentru
a exprima o noţiune, „le încurcă", adică pronunţă o parte a

7
unuia şi o parte a celuilalt, sau chiar le alătură pe ambele
aproape întregi.
Cînd eram copil, un coleg de joacă a zis ca sa se poată
surcaui: a început cu sui, a continuat cu urca şi a terminat
cu sfîrşitul lui sui. A fost, desigur, un ^simplu accident. în
glumă, se fac asemenea încrucişări durabile, ca a furlua, a
furgăsi, care înseamnă „a fura", dar exprimat ceva mai
delicat. Din moto- şi hotel s-a format în America motel,
curînd adoptat în multe ţări din Europa. Şi fără glumă s-au
produs unele amestecuri de acest fel, care s-au păstrat :
rotocol din roată şi ocol, coco-stîrc din cocor şi stîrc.
Mai obişnuite sînt însă încrucişările care au la bază
încercarea de a lămuri originea cuvîntului, ceea ce ne
aduce aproape de etimologia populară. Antipirină,
împrumutat din franţuzeşte, are la bază două elemente
greceşti, prefixul anti- „contra" şi substantivul pyr „foc"
(aici, desigur, „temperatură") ; în secolul trecut, soldaţii
cărora li se dădea ca medicament, constatînd că e vorba
de pastile, pe care ei le numeau hapuri, au înţeles că nu-
mele e format cu hap, de aceea l-au transformat în
haptipirină. Reclamaţie este un neologism, clar analizabil
pentru cine cunoaşte verbul a reclama. în secolul trecut,
oamenii inculţi nu întîlneau de-cît substantivul, pe care îl
transformau în lăcră-maţie, amesteeînd, în mod evident,
verbul a lăcrăma cu sufixul de la reclamaţie.

7
 Şi în sintaxă se întîlnesc încrucişări. S-a spus multă
vreme după cum (am văzut, am arătat, ştim) etc, apoi a
început să se răspîndească altă formulă, aşa cum. Astăzi
cel mai des se aude construcţia amestecată : aşa după
cum.
în sfîrşit, se fac în glumă combinaţii pe care le-am numit
deraieri : nepurcel în loc de nepot, dumnezeu să-l iepure în
loc de să-l ierte, la o paişpe pentru la o parte şi multe
altele: vorbitorul înlocuieşte intenţionat sfîrşitul cuvîntului
cu altul, care constituie o înţepătură sau, în orice caz, o
surpriză pentru ascultător.
Hiperurbanismul
Altă cauză de tulburare a regularităţii schimbărilor
fonetice : un cuvînt este transformat pentru că vorbitorul
exagerează în dorinţa sa de a vorbi corect. De exemplu :
într-un grai se produce o schimbare fonetică pe care limba
literară nu o admite ; cei care păstrează în pronunţare
forma schimbată sînt notaţi ca inculţi şi, deoarece doresc
să scape de această marcă nedorită, ei încep să elimine
sunetul nou ; deoarece însă nu au cunoştinţe de istoria
limbii, nu se limitează la cazurile unde forma mai veche a
fost alterată, ci elimină sunetul nou chiar şi din cuvintele
unde limba literară îl admite. în unele părţi ale ţării
noastre s-a produs aşa-numita palatalizare a labialelor : se
pronunţă chicior, chept în loc de picior, piept etc.; această
pronunţare a rămas caracteristică pentru graiurile rustice,

7
de aceea tot mai multe persoane o elimină, revenind la
forma veche. în dorinţa lor de a se arăta instruiţi, unii
ajung să zică piftele, pibrituri, deşi formele corecte ale
acestor cuvinte sînt chiftele, chibrituri.
E lung şi unii diftongi din greaca veche au devenit i în
greaca modernă, pe cînd în cuvintele împrumutate de alte
limbi europene găsim în continuare e. în împrumuturi
făcute mai demult din limba greacă găsim în româneşte i,
dar în forme paralele luate mai de curînd din apus apare
e : iconom şi econom, ritor şi retor etc. Formele cu e sînt în
general considerate ca singurele literare. De aceea unii zic
egrasie în loc de igrasie cum e corect (aici greaca n-a avut
niciodată e). Formele alterate în acest fel se numesc
hiperurbanisme (unii preferă termenul formaţii
hipercorecte).
Iată şi un exemplu de hiperurbanism care s-a
generalizat şi a ajuns deci să fie considerat corect. După un
model grecesc, s-a spus în româneşte,
9 — Lingvistica pe
înţelesul tuturor
pentru a manifesta
recunoştinţă cuiva, mulţi
ani, de unde s-a format apoi
un verb, a mulţăni; deoarece
m muiat a devenit n muiat în
graiurile cu palatalizare a

7
 labialelor, de exemplu în loc
de mie se pronunţă nie, în
loc de adormit se aude ador-
nit, s-a ajuns, prin
hiperurbanism, la mulţămi.
Mai pe urmă, sub influenţa
primei vocale, a doua a
devenit şi ea u, astfel că
forma recomandată este
astăzi mulţumi, unde ou
greu se mai recunoaşte
originalul mulţi ani.

Eufemism, tabu
Uneori, din delicateţe, se folosesc cuvinte care
atenuează o apreciere drastică privitoare la un defect, la o
acţiune nepermisă. Zicem de exemplu de cineva că e
prostuţ, cu o notă de mîngîiere alături de cea de critică ; în
presa din trecut se citeau informaţii privitoare la casieri
nedelicaţi, care fugiseră cu banii patronului (desigur
formula era mai mult glumeaţă).
Mai interesant este faptul că, din respectul con-
venienţelor, unele cuvinte sînt evitate şi înlocuite cu altele
care numai pe departe au acelaşi înţeles. Foarte repede
însă acestea din urmă se impregnează de noul sens şi
ajung să fie evitate şi cu înţelesul lor vechi, care nu

7
prezenta nimic supărător. Bineînţeles, nici în sensul lor
nou nu rămîn, ci sînt repede înlocuite.
Pentru a menaja sentimentele familiei, nu spunem că
cineva a murit; s-au folosit pe rînd diferite formule de
atenuare, pe care le numim eufemisme : răposat (care
însemna la propiu „odihnit", fiind din aceeaşi familie cu
împrumutul recent repaos) ; a venit apoi neologismul
defunct, care în latineşte denumea pe cel ce „s-a achitat"
de obligaţiile sale, apoi de datoriile vieţii (vezi termenul
înrudit funcţie, cu derivatul funcţionar) ; se mai zice s-a
stins, s-a dus dintre noi (la cei mai mulţi), ne-a părăsit, a
încetat din viaţă etc. Fără îndoială aici se amestecă şi
superstiţiile : a numi un obiect înseamnă a-1 atrage, de
unde proverbul vorbeşti de lup, şi lupul la uşă. în germană
este zicătoarea Mahle den Teu-fel nicht an die Wand „nu
picta pe dracul pe perete", pentru că şi pictura poate
atrage pe cel nedorit. Vînătorii de lei nu pronunţă cuvîntul
„leu", ci îl înlocuiesc cu „pisică", pentru ca leul să nu
înţeleagă că e vorba de el şi să-şi ia măsuri de apărare.
Mai clară este situaţia cuvintelor care au înţeles
„obscen". Se găsesc unele substitute, care foarte repede se
impregnează de sensul nou şi devin la rîndul lor
„necuviincioase", deci trebuie să fie şi ele înlocuite, chiar şi
în sensul lor propriu. Cînd e vorba de un cuvînt din fondul
principal lexical, el poate reveni mai tîrziu în uzaj, graţie
faptului că figurează în anumite expresii fixe. în franţu-

7
zeşte, din evul mediu pînă azi, a fost de vreo şase ori
înlocuit cuvîntul care denumeşte „femeia stricată". Unul
dintre substitute a fost garce, femininul lui garqon, care
înseamnă „băiat". Evident că astăzi nu se mai poate spune
unei fete garce, dar şi pentru înţelesul nou a fost înlocuit
cu fille, care înseamnă „fată", „fiică" ; cu acest înţeles însă,
nu mai poate fi întrebuinţat astăzi decît însoţit de un
determinant : se zice ma fille „fiica mea", une jeune fille „o
(tînără) fată", une belle fille „o fată frumoasă" etc, dar
singur nu înseamnă decît „prostituată".
în sfîrşit, la unele popoare primitive anumite cuvinte nu
pot fi pronunţate pentru că sînt interzise de religie, şi
bineînţeles ele se pierd. Se numeşte tabu un obiect de care
religia nu dă voie să te atingi şi, prin extensiune, se
foloseşte termenul şi pentru cuvintele care nu trebuie
rostite. Există societăţi în care femeile nu au voie să
folosească aceiaşi termeni cu bărbaţii pentru unele
activităţi sau obiecte care privesc pe bărbaţi ; ele au în loc
alte cuvinte şi, bineînţeles, întreaga societate le înţelege şi
pe unele şi pe altele.
Se merge însă şi mai departe : unele cuvinte sînt
interzise pentru toată lumea şi, bineînţeles, acestea se
pierd cu timpul. La vechii evrei, numele lui Dumnezeu era
cunoscut numai de preoţi, care şi—'1 transmiteau prin
moştenire, iar cei neiniţiaţi se mulţumeau cu

7
„pseudonimul" Iehova, care însemna „cel care a fost, este
şi va fi".

Semantica
Dintre toate problemele pe care le ridică studiul limbii,
cele care pot interesa publicul cel mai larg sînt ale
etimologiei, şi anume nu atît cele care privesc forma
cuvintelor (mai greu de urmărit), cît cele care privesc
modificările de înţeles, ceea ce, cu un termen de
specialitate, se numeşte semantică. Adesea de la punctul
de plecare pînă la cel de sosire s-au petrecut tot felul de
evenimente, care fac ca sub forma finală să nu mai
transpară aproape nimic din înţelesul iniţial. Etapele prin
care a trecut înţelesul trebuie, pe cît posibil, dovedit, şi de
multe ori o putem face, graţie faptului că dispunem, în
aceeaşi limbă, de texte din mai multe epoci.
Iată un exemplu destul de complex : în franceză, bure
înseamnă „postav" ; un derivat, bureau, a numit la început
bucata de postav care se pune pe o masă de scris. Apoi a
început să denumească masa însăşi, pe urmă încăperea în
care se găsesc astfel de mese, apoi persoanele care
lucrează într-o încăpere de acest fel, în sfârşit o secţie a
unei instituţii şi chiar conducerea unei organizaţii. La noi
cuvîntul a fost împrumutat numai cu ultimele sensuri, cel
dinţii nefiind cunoscut în româneşte.

7
 Amatorii care se interesează de problemele semanticii
se mulţumesc adesea cu explicaţii fanteziste, care nu sînt
şi nu pot fi dovedite cu nimic. Se inventează pe de-
antregul poveşti care să justifice aceste explicaţii, de
exemplu francezul charlatan „şarlatan" a fost explicat
printr-o anecdotă : un rege Charles îşi aştepta medicul, iar
un slujitor i-a spus acestuia din urmă dépêchez-vous,
Charles attend, adică „grăbeşte-te, Charles aşteaptă" ; ulti-
mele două cuvinte, care se pronunţă şarl atan, au fost
luate de cineva drept o insultă adresată medicului şi astfel
ar fi apărut cuvîntul charlatan. E de mirare, între altele, că
se putea înţelege că servitorul îi spunea regelui pe nume şi
că, ştiindu-se că medicul e necinstit, era totuşi îndemnat să
se grăbească. în realitate, charlatan este împrumutat din
italiană, unde apare sub forma ciarlatano.
Sînt, desigur, destule cazuri bazate într-adevăr pe o
întîmplare ; dacă o ştii, explicaţia sensului sare în ochi, iar
dacă n-o ştii, este imposibil să o ghiceşti şi etimologia
rărnîne cel puţin dubioasă. Francezii numesc vasistas un
orificiu în lemnul uşii, prin care se poate vedea dinăuntru o
persoană care aşteaptă afară. Se presupune că la bază este
germanul Was ist das ? „ce e asta ?". E posibil să fie aşa,
dar, cîtă vreme nu ştim în ce împrejurări s-a format
expresia, explicaţia rărnîne în aer.
Iată însă şi cazuri unde povestea este cunoscută. Tot în
franţuzeşte se foloseşte cuvîntul lésine „zgârcenie" ;

7
asemănarea cu italianul leşina „sulă" a atras atenţia, dar
nu s-a putut astupa prăpastia dintre înţelesuri, pînă când
cineva a descoperit întâmplarea reală : ân Italia a existat o
satiră ân care erau ridiculizaţi zgârciţii ; aceştia înfiinţaseră
o societate numită Compagnia della leşina, adică „So-
cietatea sulei", şi îşi cumpăraseră din fonduri comune o
sulă, ca să-şi repare singuri încălţămintea şi astfel să
economisească banii pe care ar fi trebuit să-i dea
cizmarului. Satira a fost tradusă în Franţa, în secolul al
XVII-lea, şi a avut atît de mare succes, încît în scurtă vreme
a trebuit tipărită o nouă ediţie. Astăzi n-o mai citeşte
nimeni, dar cuvîntul a rămas.
Otuzbir se foloseşte la noi cu sensul de „om violent",
„abuziv", sau de asemenea, de „violenţă", „abuz" ; se
spune de cineva că vine (procedează) ca otuzbir sau cu
otuzbir. în tinereţea mea, am explicat acest cuvînt prin
turcescul otuz bir „31" ; a trebuit să recunosc că n-am
reuşit să lămuresc în mod convingător diferenţa de înţeles.
Mai de curînd mi s-a arătat un raport în care consulul
austriac de la Iaşi relata guvernului său, în 1821, că
regimentul de ieniceri 31, zis şi otuzbir, s-a dedat, ca de
obicei, la tulburări şi a provocat dezordini în oraş. Acum
etimologia este pe deplin confirmată.
De ce se schimbă sensul cuvintelor ? Unele cauze au
fost amintite mai sus. în multe cazuri se produc modificări
în realitatea denumită, iar cuvîntul este obligat să se

7
adapteze. Mămăligă s-a numit la început un aliment făcut
din făină de mei ; după ce s-a introdus cultura porumbului,
mămăliga a început să fie făcută din mălai, deci odată cu
schimbarea situaţiei din agricultură s-a schimbat şi
definiţia termenului.
Uneori schimbările de înţeles oglindesc modificările
relaţiilor dintre clasele societăţii (exemple care dovedesc
influenţa claselor asupra înţelesului cuvintelor s-au dat la
pag. 35).
Se poate schimba înţelesul din cauza schimbărilor
fonetice : schimbîndu-se sunetele, se pierde legătura cu
restul familiei, sau se intră în legătură cu altă familie. Iată
un singur exemplu dintre multele care s-ar putea da.
Cuvîntul românesc, de origine slavă, hirav însemna
„bolnav" ; deoarece s-a crezut că primul sunet se
datorează palatalizării labialelor (ca în hie-mea pentru fie-
mea), h s-a transformat prin hiperurbanism (vezi pag. 129)
în / ; devenit firav, cuvîntul a fost pus în legătură cu fir şi a
căpătat înţelesul de „subţire", „debil".
Şi prin calc (vezi pag. 67) se poate ajunge la schimbări
de înţeles. în slavonă kniga înseamnă şi „carte" şi
„scrisoare" ; ^lupă acest model, s-a adăugat cuvîntului
nostru carte înţelesul de „scrisoare", păstrat pînă azi în
graiurile populare. Asemenea exemple se pot întîlni şi în
epoci mai apropiate de noi : din franţuzeşte a fost copiat
mal de mer, care înseamnă „boală de mare", dar, deoarece

7
mal înseamnă mai adesea „rău" decît „boală" s-a tradus în
româneşte prin rău de mare, ceea ce face ca rău să capete
şi înţelesul de „boală".
Despre derivarea sinonimică s-a vorbit la pag. 104 :
două cuvinte parţial sinonime devin sinonime totale, ceea
ce înseamnă că unul din ele capătă un nou înţeles, pe care
îl avea celălalt.
Cînd e vorba de cuvinte împrumutate din limbi străine,
eventual chiar din alt stil al limbii proprii, se întîmplă să li
se dea un înţeles care s-ar putea potrivi într-o anumită
frază, dar nu e cel real. Grecii au împrumutat, sub forma
legheon, cuvîntul latinesc legio „legiune" ; printr-o figură
de stil, în textele creştine s-a vorbit de „legheoanele
pădurii", înţelegîndu-se prin aceasta marea mulţime a ani-
malelor sălbatice. Textul a fost reprodus în româneşte, iar
cititorii au înţeles că lighioane înseamnă „animale
sălbatice", sens pe care cuvîntul 1-a păstrat pînă azi.
Exemple similare se pot întîlni numeroase în graiul
oamenilor mai puţin culţi, care cred că versiune înseamnă
„ştire falsă", iar elemente, „puşla-male", pentru că au auzit
aceste cuvinte în formule ca circulă tot felul de versiuni, s-
a înhăitat cu nişte elemente descompuse etc.
Etimologia în sprijinul istoriei
Am pomenit mai sus de faptul că metoda comparativă
folosită de lingvişti poate aduce informaţii preţioase
pentru istorie. Iată încă un exemplu. Multă vreme au

7
circulat cu privire la originea ţiganilor fel de fel de poveşti,
de exemplu se pretindea că ar fi originari din Egipt şi că
sînt negri la faţă pentru că Sfîntul Grigore s-ar fi supărat pe
ei şi i-ar fi trăsnit. Această legendă se reflectă în numele
care se dau ţiganilor în diverse limbi, de exemplu gypsie în
engleză, gitano în spaniolă înseamnă de fapt „egiptean".
Cînd limba ţigănească a putut fi studiată cu metoda
comparativă, s-a constatat că partea esenţială a
vocabularului ei este de origine indiană şi atunci s-a putut
restabili adevărul asupra populaţiei. Ţiganii au fost la ori-
gine nişte paria indieni, care prin secolul al XIII-lea au
plecat în căutarea unui trai mai bun. La noi li s-a zis într-o
vreme tătăraşi, pentru că au venit ca auxiliari ai tătarilor
invadatori ; în Franţa este curent numele de Bohémiens,
pentru că prima dată au venit acolo din Boemia
(Cehoslovacia de azi). Fără datele etimologiei, multe din
aceste informaţii s-ar fi pierdut definitiv.
Şi împrumuturile aduc adesea informaţii cu privire la
istoria relaţiilor dintre popoare. De exemplu cuvîntul
popular în Moldova barabule,, bandraburci „cartofi"
provine, prin diferiţi intermediari, din Brandenburg,
numele unei regiuni a Germaniei, unde terenul nisipos era
deosebit de prielnic pentru cultura cartofilor. Nu am fi
putut avea siguranţă asupra locului de unde vine planta»
dacă n-ar fi fost etimologia numelui. Dacă n-am şti că
francezul cravate „cravată" vine de la numele de popor

7
croat, n-am fi avut ocazia să aflăm că în armata germană
erau soldaţi croaţi şi că aceştia purtau la gît o legătură de
un tip special, care a făcut impresie asupra publicului
francez.
Iată în sfîrşit un exemplu care va ilustra relaţiile sociale
în evul mediu. Francezul danger „primejdie" este un
derivat de la latinul dominus „stă-pîn" : te puteai orieînd
aştepta la lucruri neplăcute de la cel în puterea căruia erai.

Inegala penetrabilitate a compartimentelor limbii

Am arătat mai sus că majoritatea cuvintelor din fondul
principal lexical al limbii române sînt de origine latină şi nu
rămîne decît aproximativ o treime pentru împrumuturi de
toate originile, între care un loc din ce în ce mai important
îl ocupă împrumuturile relativ noi, din latină şi din limbile
romanice.
Aşa dar, deşi a fost pusă în condiţii neprielnice* fiind
ruptă timp de multe secole de latină şi de celelalte limbi
romanice, şi înconjurată de populaţii aparţinînd mai
multor familii de limbi, de la care în mod fatal a
împrumutat numeroşi termeni» româna a păstrat totuşi în
cea mai mare parte nucleul principal de cuvinte de origine
latină. Introducerea, în ultimele două secole, a unei mase
de cuvinte internaţionale, de origine mai ales latină şi
romanică, a restabilit în mare parte situaţia şi în ce

7
priveşte masa vocabularului, multe împrumuturi mai vechi
fiind acum eliminate.
Vocabularul este totuşi partea cea mai penetra-bilă a
limbii, adică partea care se lasă cel mai uşor influenţată de
limbile străine. în oarecare măsură este influenţabilă şi
formarea cuvintelor : cînd se împrumută un număr de
cuvinte formate cu un sufix străin şi se întîmplă să fie
împrumutate (sau moştenite) şi bazele de formare,
derivatele împrumutate pot fi luate ca model şi se creează
cuvinte de acelaşi tip din rădăcini indigene. De exemplu :
s-au împrumutat în trecut cuvinte slave formate cu sufixul
-nic : clevetnic, silnic etc. Deoarece alături avem verbele a
cleveti, a sili, substantivul silă (de asemenea
împrumutate), s-au putut forma în româneşte derivate ca
datornic de la datori sau ■datorie, dornic de la dori sau de
la dor.
în mare parte, formaţiile acestea ies din uz cînd
âncetează în general influenţa limbii în cauză. Astăzi,
desigur, nu se mai formează în româneşte derivate cu
sufixul -nic. Apar în schimb sufixe noi de origine romanică,
de exemplu se formează diminutive cu sufixul -etă : după
modele ca motoretă, avionetă, s-a format în ultimii ani
litoretă, numele unui autocar care deserveşte litoralul ;
după împrumuturi din franţuzeşte, ca scenetă alături de
scenă, s-a format în româneşte afişetă de la afiş.

7
 Cu mare greutate se împrumută şi foneme. Din toate
cele pe care le foloseşte româna, numai h este sigur străin
de moştenirea latină : pentru unii e împrumutat din slavă,
pentru alţii provine din substrat. Puternica influenţă
franceză asupra lim-hii române n-a izbutit să ne dea nici un
fonem mou, ii şi o n-au izbutit să se impună pînă acum.
în oarecare măsură construcţiile sintactice pot fi
împrumutate. E vorba aici, ca şi la formarea cuvintelor,
mai mult de un model care e urmat decît de introducerea
unui material străin. Astfel, deoarece în franţuzeşte se zice
se fier a quelqu'un, verbul fiind construit cu dativul, unii
părăsesc formula tradiţională a se încrede în cineva şi zic a
se încrede cuiva.
Dintre toate compartimentele limbii, cel mai greu
acceptă elemente străine morfologia. Numai rareori se
introduc prin împrumut sufixe gramaticale sau desinenţe.
Astfel, cu toată importanta influenţă slavă asupra limbii
române (aproximativ 20 la ■sută din fondul principal
lexical al nostru e de ■origine slavă), nu găsim în
morfologie alt împrumut decît desinenţele de vocativ.
După părerea mea, vocativul singular masculin în e este de
origine slavă. Ce e drept, în latină se forma vocativul
masculin singular cu -e, astfel de la dominus „stăpîn"
vocativul era domine şi, dan punctul de vedere al
corespondenţelor fonetice, nimic nu se opune ca vocativul
românesc doamne să fie explicat prin forma latină. Dar

7
trebuie să ţinem seama de faptul că în latineşte vocativul
era de multă vreme pe cale de lichidare (cele mai multe
substantive nu mai aveau formă specială, ci foloseau no-
minativul pentru vocativ), iar limbile romanice apusene nu
l-au păstrat; de aceea cred că şi în româneşte vocativul
latin s-a pierdut, iar cel pe care îl avem la declinarea a Il-a,
cu desinenţa -e, este de origine slavă, deoarece şi în slavă
vocativul se formează cu -e. în cel mai bun caz s-ar putea
admite că româna mai păstrase unele resturi de vocativ
atunci cînd a început influenţa slavă, care le-a consolidat
din nou.
Dar dacă în ce priveşte vocativul masculin mai poate
rămîne vreo îndoială, cel feminin în -o (de tipul Mărio)
este sigur de origine slavă, căci latina nu cunoştea nimic de
acest fel.
Intervine acum o situaţie curioasă : după modelul
singularului, româna şi-a construit şi un vocativ plural
(fetelor, fraţilor), pentru care nu exista model nici în slavă
(acolo vocativul plural e egal cu nominativul). Punctul de
plecare a fost dativul plural : în vă spun vouă, fraţilor,
ultimul cuvînt era la dativ (complement pe lingă verbul
spun, sau atribut pe lîngă vouă), dar a fost înţeles ca
vocativ.
Şi aici vom constata totuşi că împrumutul nu e foarte
durabil. în primul rînd vocativul nici n-a ajuns să se
instaleze la cuvintele care au adesea ocazia să fie folosite

7
pentru chemare (de exemplu de la mamă nu s-a format
niciodată un vocativ mamo ; la fel stau lucrurile cu
cumnată, cuscră şi
aşa mai departe), iar de la altele s-a format, dar nu prea
se mai foloseşte. Se zice şi Ioano, şi Ioană, dar forma cu -o,
la numele comune, capătă adesea un sens peiorativ: dacă
spui cuiva cumătro, înţelegi „mahalagioaică" sau aşa ceva.
La fel prezintă o nuanţă de batjocură vocativul masculin în
-ule: pe vremea cînd la noi erau trăsuri de piaţă, se striga
birjar !, pentru că birjarule se putea adresa cuiva care avea
maniere de birjar. La televiziune este o emisiune intitulată
„Bună seara, fete, bună seara, băieţi"; s-au ridicat diferite
proteste pentru că nu se zice fetelor, fără să se bage de
seamă că nu se poate zice băieţilor şi nu s-ar putea zice
nici femeilor. Foarte adesea şi de la numele de persoană
este evitată forma de vocativ, de exemplu se strigă Mă-
ria !, Ion I, şi în nici un caz nu s-ar putea spune Ioane
Popescu. în general astăzi formulele de adresare sînt
domnu Popescu, tovarăşu Popescu, iar la feminin se
foloseşte forma de nominativ articulată : doamna !,
tovarăşa ! Deci şi în acest punct limba română revine la
normele general romanice.
Se spune, cu o figură de stil, că limbile sînt „în-
căpăţînate", adică îşi păstrează trăsăturile esenţiale în
ciuda influenţelor externe. Cînd încep să le piardă, e semn
că limbile sînt pe cale de dispariţie.

7
 Limbi mixte
Se afirmă uneori că o anumită populaţie vor-'beşte o
limbă amestecată, care conţine elemente aparţinînd unor
limbi diferite. Pînă la un punct, faptul este adevărat pentru
orice limbă, cum am arătat în paginile precedente. Dar
proporţia împrumuturilor nu este în general atît de mare
încît •să se poată spune că o limbă are două origini dife-
rite. Unii lingvişti au afirmat că există limbi care au
vocabularul de o origine şi strucura gramaticală de altă
origine. La o cercetare mai amănunţită s-a> constatat că
afirmaţia era cel puţin exagerată : vocabularul conţine
elemente de împrumut,_ dar fondul principal lexical e
totdeauna de aceeaşi origine cu structura gramaticală.
Problema se pune totuşi pentru limbile care sînt pe
punctul de a dispărea. într-adevăr, o populaţie nu
părăseşte în întregimea ei şi brusc idiomul de care s-a
servit pînă atunci. Unii membri ai colectivităţii încep să
vorbească două limbi, alţii rămîn la cea veche, cu timpul
unii n-o mai învaţă decît pe cea nouă şi procesul de
eliminare durează cel puţin cîteva generaţii.
Pe măsură ce se împuţinează cei care vorbesc limba
veche, aceasta pierde din elementele ei, care încep să fie
folosite numai în anumite ocazii (în familie etc.) şi deci se
păstrează numai vocabularul necesar în acele ocazii, iar
vorbitorii se deprind cu termenii din limba nouă în toate
7
celelalte ocazii. Este evident că în această situaţie se
părăsesc şi unele modele de flexiune mai rar folosite şi se
adoptă direct, sau se copiază, formule sintactice ale limbii
noi. Astfel, pe măsură ce limba veche îşi pierde substanţa,
ea îşi însuşeşte elemente ale limbii noi, iar procesul merge
pînă la înlocuirea totală (cu păstrarea unor trăsături care
vor fi denumite substrat). Ajunşi aici, putem spune că
limba a devenit mixtă, dar de fapt „mixt" este echivalent
cu „muribund".
14
Legile limbii

Cînd s-a observat regularitatea schimbărilor de sunete,

lingviştii au început să vorbească de „legi fonetice". Astfel
schimbarea lui / intervocalic latin în r în româneşte a

7
devenit o lege, vezi lat. filum, gula, mola, salire, scala,
rom. fir, gură, moară, sări, scară ş.a., ca şi prefacerea lui a
neaccentuat în ă, vezi lat. laxare, maritare, maxilla, pa-
rente, salutare, rom. lăsa, mărita, măsea, părinte, săruta
ş.a. S-a ajuns la afirmaţia că legile fonetice sînt „oarbe",
adică omul nu poate interveni în acţiunea lor şi ele nu
comportă excepţii. Acolo unde ni se pare că am găsit
excepţii, acestea sînt numai un semn că legea n-a fost
formulată cum trebuie. De exemplu, dacă cineva s-ar fi
mirat, faţă de felul cum am prezentat aici mai sus faptele,
că un cuvînt ca adine a păstrat pe a neaccentuat, s-ar fi
răspuns că legea n-a fost corect enunţată : numai a
neiniţial se schimbă în ă cînd nu e accentuat. La observaţia
că printre cuvintele moştenite din latineşte româna are pe
cale, cu / intervocalic, s-ar fi răspuns că legea n-a fost bine
aplicată : în latineşte, în acest cuvînt, / nu era intervocalic,
căcs se zicea callis, cu doi /, dintre care deci nici unul nu
era intervocalic.
Constatăm că a latin accentuat urmat de n devine î, de
exemplu lana devine lină ; de ce totuşi avem un a în
cuvîntul an ? Şi aici vom constata că legea a fost greşit
formulată : numai a urmat de un singur n devine i, iar an
provine din latinul annus, cu doi n.
Fără îndoială, descoperirea legilor fonetice a fost o
mare cucerire a ştiinţei, ele au constituit o frînă contra
ipotezelor fanteziste în materie de etimologie. Dar aceste

7
legi nu sînt „oarbe" în sensul în care s-ar putea numi aşa
alternarea anotimpurilor sau a zilelor şi a nopţilor, unde
omul nu se poate amesteca în nici un fel. în materie de
schimbări fonetice există o oarecare posibilitate de
intervenţie, fie şi inconştientă. Am arătat în paginile
precedente unele corespondenţe neaşteptate, cauzate de
modul cum vorbitorii înţeleg cuvintele (etimologie
populară, încrucişare etc). în aceste cazuri, dacă nu
cunoaştem pricina abaterilor, schimbările rămîn anarhice ;
dacă o cunoaştem, excepţiile sînt explicate şi caracterul
general al schimbărilor rămîne în picioare.
Regularitatea mai e tulburată de împrumut. Nu numai
că putem lua astăzi din latineşte un cuvînt cu forma din
antichitate, fără să-1 trecem prin schimbările suferite de
cuvintele moştenite (de exemplu zicem spontan, pe cînd,
dacă termenul ar fi fost moştenit, o neaccentuat ar fi
trebuit să se schimbe în u, iar a în î), dar un cuvînt trece
dintr-un dialect într-altul şi, în noua sa situaţie, nu prezintă
trăsăturile aşteptate, pentru că fiecare dialect îşi are legile
sale. Trebuie deci notat că o lege fonetică are efect pe un
anumit teritoriu şi pentru o anumită etapă.
Despre un motiv permanent de tulburare a regularităţii
şi despre un mod de intervenţie a omu-
iui se va vorbi mai jos, în capitolul privitor la analogie.
în vremea noastră, nu ne mai putem mulţumi cu legile
fonetice, ci avem pretenţia ca lingvistica, Ia fel cu orice

7
ştiinţă, să descopere toate legile după care se conduce
materia studiată, deci în cazul nostru limba. Ce e drept,
prea mult nu s-a făcut în această direcţie, dar unii paşi pot
fi semnalaţi.

Analogia
Se ştie de la matematică şi de la logică ce este
analogia : un raport de asemănare parţială între două
unităţi, pe baza căruia se pot trage concluzii. Ea joacă un
rol destul de însemnat în evoluţia limbii, conducînd într-un
punct de vedere la sistematizare, dintr-alt punct de vedere
la dezorganizare. Este cea mai importantă piedică în calea
regularităţii schimbărilor fonetice şi ea implică intervenţia
vorbitorilor.
Am pomenit de faptul că a neaccentuat devine în
româneşte ă; se pot da nenumărate exemple de derivate
în care accentul diferă de cel al cuvîntului de bază, ceea ce
implică schimbarea lui a în ă : casă-căsuţă, ladă-lădoi, cap-
cape tenie, larg-lărgi etc. în acelaşi fel se justifică pătrat ca
derivat al lui patru. în ultimele decenii, se întîlneşte tot
mai des forma pătrat, împotriva tradiţiei. Ce s-a
întâmplat ? Vorbitorii sînt conştienţi că pătrat e ceva care
are patru laturi, deci e un derivat de la patru şi, deoarece
acesta se pronunţă cu a, au introdus această vocală şi în
forma derivatului. îndreptarul ortografic nu a acceptat

7
schimbarea, dar nu se ştie dacă la urmă ea nu se va
impune.
în cuvintele româneşti moştenite din latineşte, n urmat
de 5 este suprimat, de exemplu densus devine des, mensa
devine masă etc. De la a rămîne, participiul este rămas
conform cu regula. Totuşi o serie de verbe care au la
prezent un n urmat de altă consoană îl păstrează şi la
perfect şi participiu, unde urmează un s: ajung-ajunsei,
ajuns, răspund-răspunsei, răspuns ş.a. Zicem că 5 s-a
pătrat aici, sau a fost reintrodus, după anologia
prezentului.
întîlnim adesea exemple de anologie la cuvintele care
se organizează în serii: fiind mereu pronunţate unul dupa
altul, ele se influenţează reciproc. Numeralul şapte are un
e final aşteptat deoarece provine din latineşte (septem),
pe cînd şase n-ar jijre-buit să aibă un -e (în latineşte e sex)
şi 1-a căpătat numai prin analogie cu şapte. Toate zilele
săptămânii au nume cu accentul pe prima silabă, afară de
duminică; după modelul oferit de vineri, sîm-bătă, unii
pronunţă duminică. Grupul latin ct a devenit în româneşte
pt: lacte-lapte, factum-fapt, octo-opt etc. Găsim însă
fenomenul contrar : la ţară circulă, sau cel puţin a circulat
pronunţarea sectembrie, în loc de septembrie, pentru că
urmează octombrie (neologism, la care nu se mai respectă
trecerea lui ct la pt).

7
 Iată şi un exemplu din morfologie: am citat cazul
perfectului feciu care a fost înlocuit cu făcui, prin analogie
cu forme ca trecui. Putem prezenta aici o schemă de tipul
obişnuit:
trec _ fac trecui x
La începutul secolului nostru, un lingvist deprins să
raporteze totul la legile fonetice scria : „mă apucă furia
cînd văd ce ravagii face analogia". Avea dreptate să
privească analogia ca pt o forţă distrugătoare a
regularităţii schimbărilor fonetice ; din alt punct de vedere
însă putem să o socotim ca pe un element de
sistematizare, de vreme ce, mulţumită ei, se elimină o
serie de excepţii în morfologie, iar derivatele sînt legate
mai strîns de baza lor.
15
Economie şi claritate

7
 Fără să ne dăm totdeauna seama de aceasta,
activitatea depusă pentru a vorbi sau pentru a asculta ce
ni se spune cere o cheltuială de energie şi, uneori, de timp.
De aceea, dintre două moduri de a exprima acelaşi lucru,
preferăm de obicei pe cel mai scurt, iar cu timpul, cel mai
lung este eliminat din limbă. Dacă, pentru un motiv sau
altul, un sunet, în anumite împrejurări, este suprimat, iar
comunicarea rămîne totuşi inteligibilă, sînt multe şanse ca
inovaţia să se generalizeze. în unele limbi vechi, cazurile
substantivului şi persoanele verbului erau marcate prin
desinenţe de mai multe sunete, chiar de două silabe. De
exemplu în limba gotică, persoana 1 plural a trecutului era
marcată prin morfemul (sufix + desinenţă) -dedum, pe cînd
germana actuală se mulţumeşte cu morfemul -ten (got.
salbo-dedum, germ. salbten" (noi) am uns"), în latină,
persoana 1 plural a verbelor era marcată prin desinenţa -
mus, pe cînd româna se mulţumeşte cu -m (lat. dormi-mus,
rom. dormi-m).
Cînd scurtarea creează confuzie, vorbitorii se opun. La
persoana a 3-a plural a verbelor latineşti, desinenţa -nt a
căzut (lat. canta-nt, rom. cîntă), dar la unele verbe cu tema
foarte scurtă desinenţa s-a păstrat, căci altfel nu rămînea
aproape nimic din verb (rom. sînt din lat. sint; fr. font
„fac", unde pînă azi se mai pronunţă n, pe cînd în alte

7
verbe, ca (ils) chantent, n din silaba finală nu se mai
pronunţă).
O economie a adus în româneşte eliminarea lui u final
de la nominativul singular al substantivelor de declinarea a
doua (lup în locul formei mai vechi lupu) şi de la persoana
1 singular şi a 3-a plural a verbelor (simt, muncesc în locul
mai vechilor simtu, muncescu) ; aici cazul şi persoana au
rămas marcate prin aşa-numita desinenţă zero, adică se
disting de celelalte cazuri şi persoane tocmai prin faptul că
nu au nici o desinenţă. După ce a fost suprimat u final, a
putut_ fi eliminat şi / final care servea ca articol. Opoziţia
fusese^ între omu, nearticulat, şi omulu, articulat ; după
căderea lui -«, au rămas faţă în faţă formele om, nearticu-
lat, şi omul, articulat (situaţia aceasta e păstrată pînă azi în
scriere). Dar cînd ascultătorul e auzit pronunţat omu, el
ştie că substantivul e articulat, iar -/ nu-i mai spune nimic,
astfel că a putut fi lăsat la o parte ; acum -u a preluat
funcţia de articol.
Totuşi, în toate limbile se mai păstrează multă vreme şi
sunete în plus faţă de nevoile stricte ale înţelegerii ;
acestea sînt numite redundante (la origine acest cuvînt se
folosea pentru lichidele care dădeau peste marginea
recipientului, cf., din aceeaşi temă, a inunda, abundent)^
Numim redundanţă şi faptul că se întrebuinţează două
cuvinte la rînd care au cam acelaşi înţeles, de exemplu un
moş bătrin, şi faptul că o caracteristică gramaticală este

7
marcată de mai multe ori. în româneşte, de exemplu, se
zice toţi aceşti băieţi buni, pluralul fiind marcat de 4 ori
(prin ţ' de la toţi, prin şt' de la aceşti, prin ţ' de la băieţi,
prin n' de la bum),
io*
pe cînd în englezeşte,
în ail thèse good boys, e
marcat numai de două ori
(prin tbese faţă de
singularul th'x şi prin -s de
la boys ; all nici nu are
plural ; mai mult, în
franţuzeşte pluralul e
marcat în pronunţare
numai o dată în tous ces
bons garçons, prin ces
(singularul fiind ce).
Din acest punct de vedere, engleza şi mai ales franceza
sînt economice, pe cînd româna e redundantă.
Trebuie notat totuşi că redundanţa nu e totdeauna
dezavantajoasă. în anumite ocazii, care stânjenesc
ascultarea, de exemplu la distanţă, la telefon etc., faptul
că un element e marcat de mai multe ori poate fi de folos :
dacă ţi-a scăpat o dată, îl prinzi a doua oară.
Economia şi redundanţa se pot adesea traduce» în
termeni mai cunoscuţi, prin elipsă şi pleonasm. Atunci cînd

7
dintr-o parte a emisiunii vocale s-a putut înţelege şi ceea
ce urma, această ultimă parte s-a putut elimina (se poate
suprima însă şi începutul : 'tă-te Dumnezeu). Cînd cuvîntul
calitate nu mai înseamnă „fel de a fi", ci „fel apreciat
bine",, se poate spune marfă de calitate (iar cînd cineva
spune calitate bună se socoteşte că a făcut un pleonasm).
De altfel şi apreciat, sau preţuit pot acum fi folosite fără
adverbul bine, deoarece nu mai înseamnă „socotit", ci
„socotit bun".
Mult mai des se întîlneşte pleonasmul. Adesea este
explicat prin aceea că vorbitorul nu cunoaşte valoarea
exactă a unui cuvînt. Acum vreo 40 de ani, în tranvaiele
bucureştene nu se auzea decît avansaţi înainte, pentru că
încasatorii nu ştiau exact ce înseamnă a avansa. Şi astăzi
zic mulţi mai superior, pentru că nu ştiu că superior este un
comparativ latin. Se produc însă pleonasme şi din
neatenţie, de exemplu citim adesea că un fenomen începe
să apară din ce în ce mai des, ba chiar începe să devină din
ce în ce mai des, unde progresia e marcată de trei ori : o
dată prin devină, a doua oară prin din ce în ce, a treia oară
prin comparativul mai des.
în sfîrşit, în alte cazuri pleonasmul nu dovedeşte nici
ignoranţă, nici neatenţie, ci se explică prin dorinţa de a
insista asupra unei idei. Astfel, cînd cineva zice o babă
bătrînă, e aproape ca şi cum ar repeta adjectivul : bătrînă,
bătrînă, ceea ce înseamnă de fapt „foarte bătrînă".

7
 Mi s-a reproşat în tinereţe că spun exact la fel, ceea ce
ar fi un pleonasm. Am răspuns atunci că două lucruri pot fi
la fel, diferind totuşi între ele prin unele amănunte
neesenţiale pe cînd exact la fel exclude diferenţele. Mai de
curînd am fost criticat pentru că zic felul cum, cînd felul
înseamnă tocmai „cum". Dar nu putem spune
felul^vorbesc, ci trebuie introdusă o particulă de legătură.
Se poate spune felul în care vorbesc, numai că formula e
ceva mai lungă ; dar nimic nu ne^ împiedică să socotim pe
cum conjuncţie relativă.
Mulţi se revoltă cînd aud că Ion a adus un aport,
subliniind că aport e „ceea ce e adus", de aceea propun să
se zică a adus o contribuţie. Dar şi contribuţie e tot „ceea
ce s-a adus". Adevărul e că nu se poate spune nici numai
Ion a adus, nici Ion un aport: ne trebuie neapărat şi uri
verb şi un substantiv, deci, dacă nu preferăm să spunem
Ion a contribuit (şi în acest caz ar fi indispensabil un
complement), pleonasmul e obligatoriu. Nu cred că ar
spune cineva vitele se duc să bea, fără să adauge apă, deşi
e limpede că nu beau altceva decît apă.
Pleonasmul este în atenţia multor amatori de
lingvistică şi aceştia îl combat cu insistenţă. N-ar fi rău,
dacă prin aceasta nu ar scăpa nerelevate greşeli mult mai
grave.
Mai adaug că în limbajul bombastic în care sînt adesea
redactate rapoartele se folosesc numeroase cuvinte inutile

7
: am reparat un număr de 17 maşini, am economisit o
sumă de o mie de lei, am consumat o cantitate de 100 de
ţigări ; ca şi cînd n-am şti că 17 e un număr, că o mie de lei
constituie o sumă şi că o sută de ţigări formează o
cantitate. Pentru mine aceste exemple sînt mai
supărătoare, pentru că provin din pretenţiozitate.

Prescurtări
La economie duce adesea o influenţă a limbii scrise
asupra celei vorbite. Cînd scriem pentru noi înşine, folosim
multe prescurtări care nu ne produc nici o complicaţie. De
exemplu eu scriu Ibă pentru limbă. Unele din aceste
prescurtări depăşesc cercul strimt al specialiştilor şi ajung
să se generalizeze, iar dacă se prezintă într-o formă
acceptabilă, încep să fie şi pronunţate aşa cum sînt scrise.
Se cunosc multe exemple din franceza ultimelor două
secole. La Paris a funcţionat multă vreme Vel'd'biv, adică
Vélodrome d'hiver „velodromul de iarnă". Existau pînă nu
demult numeroase Caf Conc' „Cafe concert" etc. Unele
prescurtări s-au impus mai peste tot, de exemplu taxi
pentru taximetre, métro pentru métropolitain.
în U.R.S.S. s-au creat direct, în mod intenţionat,
denumiri de unităţi economice şi politice ca Kom-somol
(Komunisticeski Soiuz Molodéji), Gospolitiz-dat
(Gosudarstvenoe Politiceskoe Izdatel'stvo) ; la fel la noi,
Aprozar (Aprovizionarea cu zarzavat), Comcar (Comerţul

7
cu carne), Plafar (Plante farmaceutice) etc. De fapt unele
exemple se găseau la noi şi înainte de eliberare : Padesea
(Fabrica de scaune) etc.
Desigur tot pe bază de scriere au apărut nume formate
din iniţiale. S-a scris în franţuzeşte STCRP (Société des
Transports en Commun de la Région Parisienne), apoi s-a
pronunţat esteseerpe. La noi CFR şi PTT sînt din secolul
trecut şi au dat naştere şi la derivate ca ceferist, petetist.
Numai cu greutate ne ferim de a vorbi de ceferiştii belgieni
sau austrieci, în ultimul timp, s-au înmulţit exemplele şi se
folosesc şi pentru nume de state : U.R.S.S., S.U.A., R.D.G.
etc. (ou derivate ca redegist).
Cînd sînt foarte mult întrebuinţate, prescurtările permit
o mare economie de energie, pentru că scurtează şi vorba
şi scrisul. De exemplu, scriind CC. al U.T.C. din R.S.R.,
folosim 13 litere, pe cînd în formula întreagă, Comitetul
Central al Uniunii Tineretului Comunist din Republica
Socialistă România, ne trebuie 73 ; în pronunţare, sînt 20
de sunete (pentru că adăugăm de 7 ori e) în loc de 71 (se
scade un i şi un /). Cînd formele prescurtate se în-
trebuinţează mai rar, au defectul că sînt adesea de
neînţeles pentru cine nu e iniţiat. Desigur nu ştiu mulţi că
IPCUP este Institutul de proiectări şi cercetări pentru utilaj
petrolier.
Prescurtările de termeni internaţionali mai au
dezavantajul că diferă de la o limbă la alta, ceea ce nu

7
poate să nu stînjenească înţelegerea : S.U.A., S.S.A.,
U.S.A., E.U.A., V.S.A., iată numai cîteva dintre prescurtările
folosite în diverse limbi (româna, rusa, engleza, franceza,
germana) pentru Statele Unite ale Americii. Este adevărat
ca şi fără prescurtări formulele diferă, dar în întregimea lor
sînt evident mai uşor de înţeles.
în ultimul timp se răspîndeşte obiceiul de a păstra
formulele prescurtate în forma lor originală, de exemplu
S.O.S. sau UNESCO, folosite de oameni care n-ar şti să le
pronunţe în forma lor întreagă. Astfel formele prescurtate
devin cuvinte independente şi „arbitrare".
16
Metode noi

Am grupat aici informaţii asupra cîtorva metode

introduse în lingvistică după cea comparativă, aproximativ
de pe la începutul secolului nostru, la început pentru a

7
îmbunătăţi şi a dezvolta metoda comparativă, apoi în
opoziţie cu ea.

Fonetica experimentală
Se ştia de multă vreme că felul de a pronunţa acelaşi
sunet diferă de la vorbitor la vorbitor sau de la cuvînt la
cuvînt, dar date precise nu existau cu privire la fiecare
amănunt în parte şi de fapt nu era uşor să se ajungă la
precizie cînd totul se baza pe ureche. în sfîrşit, s-au
inventat aparate cu ajutorul cărora s-au putut stabili exact
mişcările pe care le face fiecare organ al vorbirii la pro-
nunţarea fiecărui sunet şi, mai important, aceste mişcări
au putut fi reprezentate grin traseuri pe hîrtie. în felul
acesta se poate măsura durata în pronunţare a unui sunet,
înălţimea tonului, şi se poate controla care organe, în ce
mod şi în ce măsură, au intrat în acţiune. De aici s-a trecut
la corectarea defectelor de pronunţare.
Crearea aparatelor de înregistrare a permis nu numai
ca vorbitorul să se poată asculta în mod obiectiv, aşa încît
să-şi dea seama exact de felul cum se aude ceea ce a rostit
el, ci şi să se păstreze vocea, astfel încît observaţiile făcute
de cineva pe baza urechii sale să poată fi controlate de
alţii, chiar şi mult mai tîrziu.
în ultimul timp s-a ajuns la crearea de sunete ale
vorbirii pe cale artificială, din trăsături izolate puse la un

7
loc, ceea ce constituie cea mai bună dovadă că analiza
fonetică a fost justă.

Geografia lingvistică
Aproximativ în aceeaşi vreme cu fonetica expe-
rimentală s-a dezvoltat şi geografia lingvistică, ramură a
lingvisticii care se serveşte de metode geografice, în urma
unor anchete pe teren, se înscriu rezultatele pe hărţi, în
aşa fel încît să se poată avea o vedere asupra felului cum
fiecare cuvînt, fiecare trăsătură gramaticală sau fonetică e
repartizată pe un teritoriu.
Această metodă a permis între altele, să se constate că
dialectele nu sînt despărţite între ele prin frontiere
tranşante, că fiecare amănunt de pronunţare îşi are
propriile sale limite, diferite de ale celorlalte, astfel că,
acolo unde se presupunea că este graniţa între două
dialecte, în realitate numai unele dintTe trăsături sînt
diferenţiate, celelalte depăşind într-o parte sau într-alta
linia presupusă. De exemplu, dacă un vorbitor de la
Dorohoi vorbeşte categoric moldoveneşte, iar unul de la
Tur-nu-Măgurele categoric munteneşte, la Focşani sau la
Galaţi apar unele trăsături moldoveneşti şi altele
munteneşti. De exemplu în Muntenia se spune sprinceană,
iar în Moldova sprinceană, dar pronunţarea cu î este
consemnată în cîteva puncte la nord de Milcov, după cum
cea cu i apare într-o

7
 serie de localităţi din nord-estul Munteniei. Astfel,
oricît de tare ar fi diferenţiate între ele dialectele unei
limbi, nu există localităţi apropiate între ele ai căror
locuitori să nu se înţeleagă foarte bine între ei.
Cu ajutorul geografiei lingvistice se mai poate constata
că multe cuvinte apar într-o localitate sub altă formă decît
cea aşteptată, pentru că de fapt ele sînt împrumutate din
alte localităţi. S-a putut în acelaşi timp constata
exactitatea ideii că inovaţiile lingvistice se răspîndesc
dintr-un punct al terenului, în cercuri concentrice, în felul
în care se formează valuri în apă atunci cînd într-un punct
se produce o tulburare.

Sincronie şi diacronie

Foarte multă vreme studiile de limbă au comportat

aproape exclusiv expuneri gramaticale, adică au descris
structura unei limbi la un moment dat. S-au făcut lucrări
utile, care au servit ca bază pentru cunoaşterea gramaticii
şi pentru cercetările care se fac astăzi. în ce priveşte
originea cuvintelor, am arătat (vezi pag. 109) că nu se
poate scoate mare lucru din studiile făcute în trecut.
în secolul al XlX-lea, odată cu crearea metodei
comparative, lingvistica a devenit o ştiinţă aproape
exclusiv istorică. Marile succese pe care le-a repurtat prin
reconstruirea limbii indo-europene, prin descoperirea

7
legilor fonetice au consolidat ideea că principala sarcină a
specialităţii este să descrie evoluţia unei limbi sau a unei
familii de limbi. Fără îndoială lucrul este important şi util.
Dar prin aceasta se neglija celălalt aspect, descrierea unei
stări de fapte la un moment dat; cercetări de acest fel s-au
făcut numai excepţional şi numai socotind momentul ca o
verigă a unui lanţ istoric.
în secolul nostru, în urma răspîndirii ideilor lui
Ferdinand de Saussure (lingvist elveţian,^ mort în 1913), şi
după crearea fonologiei, au apărut şcoli care se limitează
la cercetarea unei stări de fapt la un moment dat, aproape
exclusiv a limbilor actuale. Saussure a arătat că sistemul
apare mai clar cînd ne mărginim la o situaţie momentană
decît cînd cercetăm istoria. De aceea mulţi lingvişti au de-
clarat că nu interesează decît sincronia, cercetarea
faptelor care se întîlnesc în acelaşi timp. A trecut destul de
multă vreme pînă cînd această concepţie a început să fie
părăsita.
Este neîndoielnic că cei care au studiat istoria limbilor
în secolul trecut au examinat fiecare element în parte în
lumina istoriei, dar nu s-au gîndit nici un moment la
relaţiile care se stabilesc în fiecare clipă între diverse
elemente, n-au observat că limba formează un sistem. A
fost deci justificată critica pe care le-a adus-o Saussure şi a
fost binevenită ideea că trebuie făcute cercetări
sincronice.

7
 în acelaşi timp însă ar fi trebuit să se vadă că limba, ca
tot ce e pe lume, e în permanentă schimbare şi că nu se
poate înţelege corect o stare de fapte dacă nu cunoaştem
felul în care s-a ajuns la ea. Fără perspectiva istorică, limba
nu poate fi pusă în relaţie cu evoluţia societăţii pe care o
deserveşte astfel că lingvistica devine un fel de joc gratuit.
în afară de aceasta, omul de ştiinţă trebuie să prevadă
şi viitorul, să-şi dea seama în ce direcţie merg lucrurile.
Lingvistul, în special, are ocazia să-şi dea părerea asupra
variantelor care apar necontenit în limbă, să se pronunţe
cu privire la utilitatea lor, cu un cuvînt, să dea norme.
Foarte adesea în trecut, chiar şi în timpul cînd domnea
concepţia istorică, linia de conduită a fost păstrarea a tot
ce a existat înainte, respingerea oricărei inovaţii, fără să se
ţină seama de faptul că situaţia care era astfel apărată se
explică prin tot felul de inovaţii introduse în perioadele
anterioare. De ce generaţiile de pînă acum au avut voie să
modifice limba, iar cea de azi nu mai are ?
Pe de altă parte, de unde să ştim care inovaţie e utilă şi
care nu ? Răspunsul la această întrebare ni-1 dă tot
diacronia : examinînd direcţia în care a evoluat limba de-a
lungul timpului, ne putem face o idee despre tendinţele
care o dirijează, putem bănui în ce chip va evolua mai
departe şi avem mijlocul să apreciem care dintre
modificările de pînă acum au avut efecte salutare. Aceasta

7
înseamnă că cercetarea sincronică trebuie combinată cu
cea diacronică.
Poate mai clar se va vedea aceasta dacă ne gîn-dim că
sincronia absolută nici nu există. între diversele^ generaţii
care trăiesc în acelaşi timp şi comunică între ele sînt
diferenţe, uneori serioase. Cei mai în vîrstă dintre noi au
adesea ocazia să observe că „tineretul din ziua de azi nu
mai cunoaşte regulile limbii", pentru că introduce
elemente cu care bătrînii nu sînt deprinşi ; cei mai tineri, la
rîndul lor, constată că limbajul bătrînilor e „învechit".
Desigur, diferenţele nu sînt atît de mari încît să împiedice
comunicarea, dar sînt suficient de mari ca să se facă
remarcate. Iată cîteva exemple.
Cînd eram student la Universitatea din Bucureşti,
profesorul meu de latină, Dimitrie Evolceanu, zicea
„mentalitate, cum spuneţi dv." : pentru el acest cuvînt
suna străin ; astăzi cred că nu mai e nimeni care să ou-1
folosească la ocazie. în tinereţea mea numai străinii care
nu ştiau bine româneşte puteau folosi expresii ca merge cu
capul gol (în loc de umblă), îmi îmbrac paltonul (în loc de
mi-l pun), ce face fratele? (în loc de fratele tău) etc. Azi
aceste formule sînt curente în gura oamenilor tineri, pe
cînd bătrînii în general nu le acceptă. Bătrînii intră pe uşă,
iar tinerii, prin uşă. S-ar putea prelungi lista la infinit.
Aceasta înseamnă că atunci cînd facem descrierea
limbii române din momentul actual avem de-a face, în

7
realitate, cu o evoluţie ; la fiecare amănunt în parte
trebuie marcat dacă e în curs de dezvoltare sau pe cale de
dispariţie, ceea ce înseamnă de fapt lingvistică diacronică.

Domenii de graniţă
în ultimele decenii lingvistica s-a dezvoltat foarte mult,
ca şi alte ştiinţe de altfel, şi s-au stabilit legături cu tot felul
de alte specialităţi, astfel că s-au creat discipline pentru
stăpînirea cărora e nevoie de o dubla pregătire, una în
lingvistică şi alta în altă ştiinţă. Se face astăzi lingvistică
matematică, sociolingvistică, psiholingvistică şi aşa mai
departe. Aceste ramuri sînt încă noi şi e greu de prevăzut
ce rezultate vor da, însă de pe acum se poate constata că
nimeni nu mai e în stare astăzi sa cuprindă toate
disciplinele intitulate lingvistice. Desigur, sociolingvistica,
psiholingvistica se bazează pe idei care au circulat şi pînă
acum în lingvistică şi se poate afirma că au fost în bună
măsură verificate de lingvişti. N-aş spune acelaşi lucru
despre lingvistica matematică, domeniu care după mine
aparţine matematicii şi nu lingvisticii.
Cîteva cuvinte în legătură cu statistica. încă de multă
vreme lingviştii au folosit-o, bazîndu-se pe date culese
oarecum empiric (am pomenit despre aceasta la pag. 80).
Acum se lucrează cu aparate electronice şi se urmăreşte
obţinerea unei precizii absolute. Dar faptele de limbă sînt
foarte variate, diferă de la o localitate la alta, de la o

7
profesiune la alta, de la un individ la altul şi chiar la acelaşi
individ, de la un moment la altul. Prin urmare precizia
absolută este o utopie. Pe de altă parte,_ nu văd de ce am
avea nevoie de o astfel de precizie, întrucît nu construim
poduri care s-ar prăbuşi dacă n-am calcula exact
rezistenţa, nici nu operăm oameni bolnavi, care ar putea
muri din cauza unei greşeli de un milimetru la tăietură.
Precizia absolută ar putea fi necesară pentru a organiza
traducerea cu maşina. Dar la o asemenea activitate nu
cred că lingvistul ar putea fi ceva mai mult decît un
auxiliar. Pe de altă parte, în momentul de faţă nu se vede
încă în apropiere o reuşită totală în această direcţie, iar
dacă mai trece timp, nu prea va mai fi nevoie de traduceri
(vezi pag. 180).

Alte concepţii noi

în ultimele decenii s-au format şcoli care au renunţat în
bună parte la achiziţiile ştiinţei din trecut şi au croit noi căi
de investigaţie. Unele dintre ele au şi dat faliment, de
exemplu glot o cronologia : s-a pretins că în limbile
înrudite vocabularul se diferenţiază în mod ritmic, aşa cum
se dezintegrează carbonul radioactiv din oseminte (atîta la
sută în fiecare secol). Deci după cantitatea de cuvinte di-
ferite s-ar putea calcula timpul care a trecut de la
despărţirea a două dialecte sau a două limbi înrudite. S-au
luat ca bază 100 de cuvinte esenţiale pentru limba engleză,
7
lista a fost tradusă în alte limbi şi pe baza aceasta s-a
stabilit proporţia de elemente comune rămase pînă azi în
limbile înrudite. Dar nu s-a ţinut seamă de faptul că nu
orice cuvînt important pentru engleză este la fel de im-
portant pentru toate celelalte limbi (de exemplu un cuvînt
care înseamnă „corabie" a atras atenţia asupra sa mai
mult în engleză decît în limba unei ţări care nu are ieşire la
mare, cum ar fi Cehoslovacia sau Ungaria). Apoi înlocuirea
vocabularului e legată de viaţa societăţii : e normal ca
limba ţiganilor să înlocuiască infinit mai multe cuvinte de
origine indiană decît limba unei populaţii care a rămas
permanent în^ India^
Alte curente urmăresc să reformeze modul nostru de a
înţelege gramatica. Au apărut în această ordine de idei
gramatica transformaţională, gramatica generativă, care
fie că descompun frazele în enunţuri din ce în ce mai
simple, presupuse a fi stat la baza celor de azi, fie că,
dimpotrivă, pornesc de la elemente simple din care
încearcă să construiască formule complicate. Mărturisesc
fără sfială că nu m-am familiarizat cu aceste metode, şi nici
nu încerc să o fac, pentru că socotesc că sînt alte
specialităţi decît cea căreia m-am consacrat. Bineînţeles,
nu pot formula o judecată autorizată asupra lor, de vreme
ce nu te cunosc. Dar aştept de la ele rezultate pe care să le
pot accepta fără control, aşa cum în diverse ocazii ale
vieţii, primim sprijin de la tot felul de discipline pe care

7
personal nu le cunoaştem. Din păcate, pînă astăzi noile
curente n-au adus încă nici un rezultat de care să ne putem
servi în practică, fie la predarea în şcoli, fie la cercetarea
istoriei limbii.
17
Numele proprii

Cuvintele obişnuite denumesc în general noţiuni, iar

acestea se formează prin abstractizare, prin eliminarea
amănuntelor neesenţiale de la un număr de exemplare,
păstrîndu-se numai ceea ce au comun. De exemplu
cuvîntul cline denumeşte o categorie întreagă de animale,
care au trăsături comune esenţiale, dar au şi diferenţe
între ele, neluate în seamă : unul e alb, altul e negru, unul

7
e mare, altul e mic, unul e al meu, altul e al vecinului,
aparţin la rase diverse etc.
Se poate merge şi mai departe. Cîinele, împreună cu
pisica, cu calul, cu vaca etc. au unele trăsături comune
esenţiale (nasc pui vii şi îi alăptează), de aceea le reunim
pe toate într-o singură noţiune, cu numele de mamifer, iar
diferenţele dintre aceste animale nu ne privesc aici.
Totuşi sînt împrejurări cînd ne interesează să denumim
un jndivid, prin diferenţierea de cei din aceeaşi speţă.
Zicem atunci clinele soldatului, vaca neagră, calul de curse
etc. Dar nu totdeauna atîta e suficient, pentru că pot fi şi
acum mai multe exemplare cărora le corespunde
caracterizarea adăugată : soldatul are mai mulţi cîini, sînt
mai multe vaci negre sau cai de curse.
Pentru mai multă precizie, se recurge la un nume
propriu, adică la un nume dat special unui singur individ,
pentru a-1 diferenţia de toţi ceilalţi. Numele comune fac
parte din vocabularul moştenit de la strămoşi sau sînt
împrumutate, ori formate de noi din materialele existente
de_ mai înainte ; cele vechi au fost date cîndva cu o
justificare, dar astăzi în general nu o mai cunoaştem (vezi
pag.^45). Nici măcar lingviştii nu sînt în stare să spună de
ce cîinelui i s-a dat în limba indo-europeană numele care a
devenit în româneşte cline.
Numele proprii sînt în general date de o persoană
precisă, care face alegerea între mai multe posibilităţi şi

7
face această alegere după gustul său personal. îi voi zice
cîinelui meu Grivei, sau Leu, său Bubico, după cum am
chef, dar acest nume este în general explicabil : Grivei e^
„sur", Leu ne aduce aminte de animalul felin căruia i se
zice aşa, Bubi înseamnă în germană „băiat".
Desigur, în acelaşi oraş poate să mai fie şi alt cîine pe
care îl cheamă Bubico^ dar nu s-a dat acest nume pentru
că cele două animale ar avea trăsături comune, absente la
alte ^exemplare ale speţei, ci pentru că aşa au vrut
stăpînii. Cu atît mai clară e situaţia la numele de botez al
oamenilor : sînt 100 de Ioni în cartierul nostru, dar mi au
trăsături comune care să le fi impus acest nume şi nu se
putea ghici dinainte de naştere că vor fi numiţi aşa, pe cînd
oricine poate prevedea că atunci cînd cuiva i se va naşte
un urmaş va fi designat cu cuvîntul copil.
Aparţinînd personal unui exemplar, numele propriu
iese din uz odată cu acesta (îl mai putem totuşi pomeni
atîta timp cît ne amintim de personaj). Numele comun
rămîne în minte şi în uzaj şi după dispariţia unui exemplar,
pentru că cu acelaşi nume sînt desemnate şi alte
exemplare.
U — Lingvistica pe
înţelesul tuturoi
Am prezentat pînă aici
situaţia în cazurile cele mai
clare. Există însă altele unde

7
 nu se potrivesc toate
afirmaţiile făcute în rîndurile
de mai sus. Pe Ion îl mai
cheamă şi Georgescu, şi aşa
îi va chema pe urmaşii săi,
după cum de altfel i-a che-
mat şi pe înaintaşi. Deci aici
numele nu mai aparţine unui
singur individ. Dar tot nu e
dat pentru că ar evoca
anumite calităţi sau defecte
care pretind acest nume
(vezi totuşi cazul poreclelor),
ci numai pentru că pe un
strămoş 1-a chemat Gheor-
ghe, şi aceasta iarăşi nu din
cauza unei trăsături speciale
ale acestuia.
încă mai complicată este situaţia numelor de locuri :
acestea durează secole şi milenii şi de multe ori nu ştim
nici măcar din ce limbă provin. Să luăm ca exemplu
numele rîului Olt : cam aşa se numea şi în antichitate
(Alutus), dar nu ştim de unde venea. în unele cazuri totuşi
cunoaştem originea : Prahova este rîul cu praf, Dîmboviţa
e rîul cu stejari, Ilfovul e rîul cu arini. S-a pornit deci de la o

7
trăsătură particulară, care nu este esenţială, pentru că nu
intră în definiţia numelui comun rîu.
Există totuşi cazuri şi mai curioase, acelea ale obiectelor
prezente într-un singur exemplaţr : Pămîntul, Luna,
Soarele, Cerul etc. Acestea şi-au căpătat numele ca
substantivele comune şi se mai folosesc şi astăzi ca atare,
deci în unele contexte sînt proprii, în alte sînt comune. Să
nu ne mirăm de aceasta, căci realitatea e complicată şi
limba o reflectă, astfel că foarte adesea nu se poate da o
soluţie tranşantă. Trebuie să ţinem seamă că există faze de
tranziţie (în timp) şi situaţii intermediare (în spaţiu). Sînt
nume de persoane sau de locuri care devin nume comune :
don juan, olandă etc. şi nume comune care devin nume
proprii : Spicul (firmă), Vodă etc.
Cum se studiază numele proprii ? Pentru cele de
persoane trebuie cunoscută istoria, pentru cele de locuri
atît istoria cît şi geografia. Dar pentru ambele se folosesc
metodele lingvistice. S-a afirmat mereu că numele proprii
„nu respectă legile fonetice", ceea ce înseamnă că putem
sa dăm curs liber fanteziei în căutarea etimologiei. în reali-
tate, problema e că numele sînt uneori reluate din istorie,
alteori împrumutate din alte limbi, iar acolo unde limba
scrisă e alta decît cea vorbită (cum a fost cazul la noi în
evul mediu : se vorbea româneşte şi se scria slavoneşte),
numele, în special cele de locuri, capătă repede un aspect

7
străin, pentru că forma oficială e cea scrisă. De toate
acestea trebuie ţinut seamă în studierea lor.
Numele de persoane sînt mai puţin stabile decît cele de
locuri. Diverse influenţe asupra societăţii, diverse mode le
fac să se schimbe repede. Nu s-a păstrat în nici o limbă
romanică nici un singur nume de persoană roman, nici din
substrat (numele de familie sînt peste tot relativ recente).
Creştinismul a adus cu el nume calendaristice, de origine
ebraică şi, în mai mică măsură, grecească r la acestea s-au
adăugat la noi nume slavone (în ţările romanice din apus,
nume germanice), iar în ultimele secole, numele latineşti şi
romanice. în vremea noastră, influenţa muzicii, a filmelor
străine se face simţită în numele pe care le capătă copiii.
Numele tradiţionale, ca Bran, Filofteia, Marghioala,
Neacşu, Paraschiva vor deveni curînd o amintire.
Numele de locuri se schimbă şi ele uneori, prin hotărîri
oficiale, fie pentru a onora amintirea unor personaje, fie
pentru că, justificat şi mai ales nejustificat, oamenilor nu le
mai plac cele vechi.
18
Scrierea

7
 Timp de sute de mii de ani limba n-a putut fi folosită
decît pentru relaţiile între oamenii care se găseau unii în
prezenţa celorlalţi. La distanţă mai mare, unde sunetele
scoase de unii nu puteau fi percepute de ceilalţi, limba îşi
pierdea efectul.
Cu timpul s-au creat forme aşa-numite mnemotehnice,
adică destinate să ajute memoria. Cînd cineva era trimis cu
o solie, i se dădea un ofpiect purtînd semne, ca să-i aducă
aminte fiecare amănunt ^ pe care îl avea de comunicat.
Este, sub o formă mai complicată, sistemul răbojului,
utilizat încă în vremuri^ apropiate de noi. Răbojul e rrjai
simplu pentru că se foloseşte de numărătoare, care a
introdus o ^organizare a mulţimilor.
Pe de altă parte oamenii au început să deseneze şi, pe
această cale, să reprezinte sub o formă stabilă scene din
viaţa lor. De exemplu pe un perete de peşteră se
prezentau animale şi vînătorii care le omorau. Se atribuia
acestor desene o putere magică : animalele pictate erau
forţate astfel să se lase vînate.

7
 După un timp s-a ajuns să se comunice la distanţă cu
ajutorul desenelor. Reproducerea obiectelor s-a
schematizat, creîndu-se un fel de simbolism. Aceasta este
prima fază a scrierii, numită pictografie. Prin simplificarea
desenului, adică prin stabilirea unor combinaţii de numai
cîteva linii pentru a figura noţiunile cele mai obişnuite,
reprezentarea s-a transformat în hieroglife, aşa cum le
cunoaştem din Egiptul vechi şi cum sînt păstrate pînă
astăzi în China.
Pentru cuvintele care nu se pot reprezenta prin
reproducerea unui obiect, s-au folosit semnele existente
pentru cuvinte omonime. De exemplu dacă ar fi fost
nevoie să se scrie verbul românesc (să) stea, de la a sta, s-
ar fi figurat o stea ; apoi pentru un cuvînt ca românescul
apăsat s-ar fi pus alături hieroglifa pentru apă şi cea
pentru sat. Este în fond principiul rebusului.
Un pas înainte, în Egipt, a fost desenarea unui obiect
pentru a se înţelege sunetul iniţial al cuvîn-tul'ui cu care
era denumit, de exemplu pentru un cuvînt ca românescul
bine s-ar fi desenat un bou, uri inel, un nor şi un elefant.
Acesta a fost punctul de plecare pentru elaborarea
literelor care corespund sunetelor. S-a ajuns cu timpul să
se formeze un număr de semne aproximativ egal cu nu-
mărul fonemelor şi, prin înşirarea literelor în aceeaşi
ordine în care sînt pronunţate sunetele, s-a ajuns să poată

7
fi scris economic orice cuvînt. Am zis „aproximativ", pentru
că unele limbi n-au scris decît consoanele, vocalele
rămînînd să fie ghicite, altele au folosit două litere pentru
un sunet sau au marcat, în anumite situaţii, două sunete
cu acelaşi semn. De fapt, absolut fonetice nu sînt în
general nici alfabetele folosite azi.
Cu ajutorul scrierii se poate comunica la distanţă şi se
pot transmite informaţii urmaşilor peste multe generaţii.
Noi luăm astăzi din latină cuvinte, după ce aproape două
mii de ani n-a mai fost folosită în conversaţiile curente.
Alfabetele sînt convenţionale. Cea mai bună dovadă
este faptul că se poate trece de la un sistem la altul. Dacă
limba sonoră are caracter obiectiv, cum am spus la pag. 43
cea scrisă e în mult mai mare măsură dependentă de
voinţa indivizilor, astfel că un guvern poate să hotărască la
un moment dat schimbarea modului de scriere. Se ştie că
limba română a fost scrisă pînă în secolul al XlX-lea cu
alfabetul chirilic, format pentru limbile slave. Apoi s-a
trecut la alfabetul latin, mai întîi prin iniţiative particulare,
apoi în uzajul general, prin hotărîre oficială. Turcii au
părăsit scrierea arabă acum vreo 50 de ani. De obicei, cînd
se adoptă un alfabet folosit pentru o limbă străină, rămîn
sunete fără corespondent, pentru că inventarul fonetic al
celor două limbi nu este identic. Atunci, fie că o literă
rămasă fără utilizare este trecută pentru reprezentarea
unui sunet rămas nemarcat (de exemplu în transcrierea

7
chineză se foloseşte r pentru z), fie că unei litere tra-
diţionale i se adaugă o trăsătură care îi schimbă valoarea
(e ceea ce se numeşte semn diacritic; de exemplu româna,
luînd alfabetul latin, a creat în felul acesta literele ă, î, ş, ţ).
Chiar dacă nu se părăseşte un alfabet în favoarea
altuia, din cînd în cîni e nevoie de modificarea scrierii, deci
de intervenţia oficialităţii. Limba vorbită evoluează cu
timpul, aşa cum s-a văzut mai sus, iar cea scrisă rămîne pe
loc, pentru că în şcoală se predă după modelul tradiţional.
Diferenţele ajung la un moment dat foarte mari. Un
exemplu extrem îl oferă limba irlandeză, unde se scriu
numeroase litere cărora nu le corespunde un sunet şi
uneori tocmai ceea ce se pronunţă nu e figurat în scris (de
exemplu se scrie oidhche şi se citeşte i). Engleza şi franceza
prezintă şi ele numeroase dificultăţi. Cînd s-a introdus
scrierea în aceste limbi, s-a adoptat ceea ce se numeşte
sistem fonetic, adică fiecărui sunet îi corespundea o literă.
După sute de ani, s-a ajuns la diferenţe mari, deşi între
timp au avut loc unele adaptări ale scrierii. De exemplu în
franceză „frumos" se spunea beau, cu patru sunete, şi s-a
scris aşa ; azi scrierea a rămas cum era, dar se pronunţă
bo. Un copil francez şi mai cu seamă unul englez are ne-
voie de mai mulţi ani ca să înveţe^ să scrie şi să citească,
tocmai pentru că modul său de pronunţare îl ajută prea
puţin. în China, unde se păstrează hieroglifele, trebuie cam

7
şase ani pentru învăţarea scrisului şi cititului, dar nimeni
nu cunoaşte toate cele aproximativ 40.000 de semne.
Avem deci două principii : unul fonetic, altul etimologic
(se scrie aşa cum se pronunţa mai demult). Pentru
păstrarea celui de-al doilea tip, care este, evident,
incomod, pledează două argumente :
1. Dacă se introduce scrierea fonetică, nu vor mai
putea fi citite scrierile din trecut.
2. Actuala scriere, care nu acoperă exact nici o
pronunţare, poate fi folosită şi de cei care vorbesc dialecte
destul de deosebite, pe cînd dacă se introduce scrierea
fonetică, aceasta va corespunde numai unui dialect.
Exemplul extrem ni-1 dă şi aici China, unde scrierea
acoperă diferenţe radicale între dialecte, chiar cuvinte
constituite cu totul altfel în două dialecte sînt acoperite de
acelaşi semn grafic. E ca şi cum s-ar scrie la fel ceea ce noi
pronunţăm mare, iar francezii grand.
Cel de-al doilea argument începe să-şi piardă
valabilitatea, odată cu unificarea limbilor naţionale pe
baza unui singur dialect. Se adaugă însă rezistenţa celor
care nu vor să admită că ceea ce au învăţat ei la şcoală nu
mai corespunde condiţiilor actuale.
La noi, scrierea chirilică, redusă cu timpul la 27 de
litere, ajunsese să acopere exact pronunţarea, era deci
perfect fonetică. Cînd s-a introdus alfabetul latin, au
trebuit create cîteva semne diacritice, ceea ce, în definitiv,

7
nu e nici o nenorocire. Dar cum faptul s-a petrecut tocmai
în vremea cînd se dădeau mari lupte cu privire la carac-
terul limbii noastre şi cînd originea latină era un puternic
argument pentru obţinerea de drepturi politice pentru
românii din Ardeal, un număr însemnat de cărturari nu
numai că se luptau să elimine din limbă tot ce era nelatin,
dar pledau pentru scrierea etimologică, fie copiindu-se
scrierea latinească, fie cel puţin notîndu-se cuvintele aşa
cum se vor fi pronunţat acum vreo 1.000 de ani.
In alte ţări, după cum am arătat, principiul etimologic
n-a apărut pe bază teoretică, ci s-a stabilit în mod spontan,
sprijinindu-se păstrarea scrierii tradiţionale, pe cînd la noi
se propunea, dimpotrivă, introducerea unui sistem
nefolosit mai înainte şi în dezacord cu pronunţarea. Ca să
se vadă cît de complicat era, e suficient un exemplu.
Pentru î se foloseau cinci semne, adică toate ceie cinci
vocale latine, cu un accent circumflex. Ideea era că trebuie
păstrată vocala din latineşte, deci se scria lână (lat. land),
vent (lat. ventus),rîu (lat. rivus), fontână (lat. fontana) şi
rundunea (lat. hirund-). Deci copiii trebuiau să înveţe întîi
latineşte şi numai pe urmă să scrie româneşte.
Ce se făcea însă cu cuvintele de origine nelatină, care
nu puteau fi chiar aşa de uşor eliminate, de exemplu cîrd,
gînd, mîndru, r'ind, sfînt f Fiecare trebuia învăţat separat.
Să mai adăugăm că propovăduitorii acestui sistem nu ştiau
nici ei totdeauna exact originea cuvintelor: scriu sunt

7
pentru sînt, fiind convinşi că la bază e latinul sunt, cînd de
fapt forma originară e sint; apoi scriau gât, crczînd, sau
prefăcîndu-se că cred, că e din lat. guttur (în realitate din
slavul gUnu).
Desigur scrierea lui î era numai una din complicaţiile pe
care le aducea sistemul etimologic, care treptat a fost
eliminat, fiind combătut in primul rînd de marii noştri
scriitori (vezi pag. 105).
S-a introdus un sistem care era numai parţial
etimologic, de pe urma căruia, de altfel, suferim şi azi. Au
rămas pînă în vremea noastră scrierea cu e iniţial în loc de
ie în el, este, era (copiii pronunţă de multe ori cum e scris,
iar unii adulţi, va-zînd că se pronunţă ie- acolo unde e scris
e-, zic şi ielev, iemerit etc.) ; s-a scris pînă în 1953 cu două
feluri de î, de fapt fără a se mai respecta etimologia, căci
se scria înger (lat. angelus) şi rău (lat. rivus) ; de asemenea
s-a scris sunt (în locui ortografiei etimologice sunt), astfel
că, prin_ 1930, s-a răspîndit şi pronunţarea sunt, şi mulţi
cred pînă astăzi că aceasta e pronunţarea şi scrierea
tradiţională. In realitate, la poeţii din secolul trecut nu
apare la rimă decît sînt.
Pentru prima dată, din 1954, avem un îndreptar
ortografic care în linii mari e respectat. înainte, mai fiecare
intelectual îşi avea sistemul său. Densusianu, Philippide,
Iorga scriau cu î, pe cînd Puşcariu susţinea pe â ;
Densusianu scria limbei, Philippide videm, fimeie; Iorga

7
scria romanesc (ca să nu folosească pe â, dar nici pe î, prin
care cuvîntul s-ar fi depărtat de originalul romanus) etc.
Astăzi corectorii din edituri şi tipografii veghează la
respectarea îndreptarului, cu unele exagerări de care
poate nu sînt vinovaţi ei, ci.îndreptarul, în ediţiile mai
vechi se nota atuncea, ca să nu se scrie cu -ia, drept care
editurile au proscris pe atunci (ediţia a IlI-a a îndreptarului
1-a repus în drepturi). Desigur, fiind operă omenească, în-
dreptarul nu e fără cusur ; pe de altă parte, limba se
schimbă. De aceea sînt justificate modificările făcute la
fiecare ediţie, cu condiţia să nu fie prea numeroase şi prea
adînci şi mai ales să nu se schimbe mereu principiile, ceea
ce ar provoca zăpăceală.
Primesc numeroase scrisori de la oameni care ar vrea să
se introducă â la cline şi pline (de ce numai la acestea ?) şi
să se scrie sunt „cum spuneau bunicii şi străbunicii".
Argumentul în favoarea lui a este că trebuie „să înţeleagă
străinii". Dar dacă urmărim acest scop, de ce nu scriem în
limbi străine ? Trebuie să ne gîndim în primul rînd la copiii
noştri, cărora să nu le complicăm munca în mod
intenţionat. Evident, străbunii noştri nu spuneau sunt (vezi
mai sus).
Odată cu generalizarea ştiinţei de carte, forma scrisă a
limbii a început să aibă tot mai multă influenţă asupra
celei sonore. Deoarece scrierea nu adoptă imediat
inovaţiile din vorbire, ortografia începe să joace rol de

7
frînă. Se recomandă în general să se vorbească aşa cum e
scris, în cărţi şi ziare, deci să se folosească forme în
oarecare măsură arhaice. Zicem ăsta (eventual aista), dar
scriem acesta, şi unii încep să şi pronunţe aşa ; zic unii
cincisprezece, în loc de cinsprezece, cum sîntem obişnuiţi.
în franţuzeşte, pînă la sfîrşitul secolului trecut, cuvintele ca
but, „scop", ceţ> „butaş", dot „zestre" se pronunţau fără
consoana finală ; astăzi consoana a fost reintrodusă în pro-
nunţare, după modelul formei scrise.
Luîndu-se după date de acest fel, unii specialişti au
ajuns la ideea că adevărata limbă este cea scrisă, nu cea
vorbită, concluzie evident exagerată. De altfel gramofonul,
cinematograful vorbit, radio şi televiziunea au venit la
timp pentru a contracara influenţa formei scrise. Astăzi, în
toate colţurile ţării se primesc, în afară de ziare şi reviste,
mesaje orale. De aceea trebuie să fie cu atît mai mare grija
pentru un limbaj corect la cei care fac emisiuni de radio şi
televiziune.
Spuneam că alfabetele sînt convenţionale. Lucrul se
vede foarte bine din faptul că se pot crea sisteme
deosebite de cele în vigoare. Iată de exemplu alfabetul
Morse, folosit la telegraf : pentru a transmite la distanţă
un text, se întrebuinţează numai linii şi puncte. Principalul
este ca cel care primeşte mesajul să cunoască codul şi să
ştie să-1 interpreteze. Se formează şi coduri secrete, fie
înlocuind în mod sistematic o literă cu alta, fie punînd în

7
loc cifre sau alte semne. Este semnificativ modul cum se
redactează telegramele în chi-nezeşte : deoarece există
zeci de mii de hieroglife (în ziare nu sînt admise decît vreo
3.000, dar şi acest număr este foarte mare), şi nu se pot
construi maşini care să aibă atît de multe semne,
hieroglifele sînt înlocuite cu numere. Acestea, ori-cît ar fi
de numeroase, se formează cu ajutorul a numai zece cifre.
Cel care transmite telegrama înlocuieşte fiecare hieroglifă
cu numărul ei de ordine, iar cel care o primeşte
retranspune numărul în hieroglifă.
19
Tendinţele actuale ale limbii române

Paralel cu înnoirea vocabularului, prin introducerea de

termeni latini şi romanici, se remarcă o „romanizare" a
limbii şi din alte puncte de vedere, în materie de fonetică
se renunţă la o sene de alternanţe care ajunseseră să joace

7
rol morfologic, de exemplu nu se mai schimbă, în anumite
situaţii, o în ao, e în ea, z în f etc. : alături de cuvinte mai
vechi ca bunişor, cu femininul buni-şoară, sau pluralul dese
cu singularul deasa, găsim cuvinte mai noi ca pedagog —
pedagogă, ducese — ducesă ; de la viteaz, cuvînt vechi,
pluralul e viteji, pe cînd de la burghez, cuvînt nou, e
burghezi. în felul acesta se părăseşte o trăsătură care
diferenţia româna de latină.
Se răspîndeşte folosirea sufixelor de origine romanică :
-iza, -ism, -ist, care provin în ultimă instanţă din greaca
veche, şi altele ; se dă o formă mai apropiată de latină
unor sufixe moştenite care suferiseră unele schimbări
fonetice : -ator, -atura în loc de -ător, -ătură (faţă de
lucrător, lucrătură, vechi, procurator, procuratură, noi).
în materie de morfologie : se continuă eliminarea
flexiunii nominale (am văzut înlocuirea treptată a formelor
de vocativ cu nominativul^înlocuirea dativului prin
construcţia cu prepoziţia la, folosită uneori, în graiurile
populare, şi pentru genitiv : copiii la un om în loc de copiii
unui om), se simplifică formarea pluralului, care la feminin,
pentru cuvintele noi, nu mai are decît forme cu -e, ca
sonde, pe cînd la cuvintele vechi se păstrează plurale cu -i,
ca lăzi; la neutre se generalizează, la cuvintele noi,
pluralele cu -e (minute), cele cu -uri fiind frecvente numai
la cuvintele vechi (ceasuri). Deci pe de o parte se dezvoltă
analitismul, pe de altă parte se simplifică şi se împuţinează

7
desinenţele. în flexiunea verbelor se remarcă răspîndirea
tot mai mare a formaţiilor cu -ez la prezentul conjugării I şi
cu -esc la al conjugării a IV-a.
în materie de sintaxă : se înmulţesc prepoziţiile
compuse, adesea cu substantive (din cauza,^ în scopul
etc), formule mai lungi dar mai clare, şi se redistribuie
rolurile prepoziţiilor vechi (oţet din vin, un pahar cu apă, o
sută de lei la zi, în loc de oţet de vin, un pahar de apă, o
sută de lei pe zi etc). Se remarcă tendinţa de a pune
adjectivul înaintea substantivului. în limba veche
adjectivul era aşezat în mod normal după substantiv, şi nu-
mai acolo unde afectivitatea juca un rol se punea
adjectivul înainte : bietul om, sărmanul tată. După model
francez, s-a trecut la prepunerea adjectivului, cu diferenţă
de valoare : o bună parte „mulţi", alături de o parte bună;
o nouă casă este „încă una", care poate fi şi veche, pe cînd
o casă nouă e „una construită de curînd", chiar dacă n-au
mai fost altele înainte. Mai departe se diferenţiază
adjectivele calificative de cele determinative, primele
putînd fi puse înainte, iar ultimele obligatoriu în urma
substantivului : o mică maşină e una care, printre alte
trăsături, o are şi

20
7
 Limbi pentru relaţii internaţionale

încă din evul mediu s-au găsit gînditori car: pe de o

parte să observe unele defecte ale limbilor curente (forme
neregulate etc), pe de altă parte să fie preocupaţi de a găsi
posibilităţi pentru ca oamenii de pretutindeni să se
înţeleagă între eL în apusul Europei, pentru cei care
treceau prin şcoli, putea servi în oarecare măsură latina,
dar atîta nu era suficient ca să nu se mai pună pro-
blema.

Limbi artificiale
Mai aproape de vremea noastră s-a trecut la crearea de
limbi „artificiale", nu în sensul că ar fi alcătuite din altfel
de materiale decît limbile obişnuite, ci în sensul că nu s-au
născut din relaţiile zilnice între membrii unei comunităţi, ci
au fost aranjate după gustul personal al unui individ. La
noi în ţară s-au publicat manuale şi vocabulare, le exemplu

7
pentru limba numită volapiik. Cea mai răspîndită însă şi
mai durabilă este es-
peranto, în care s-au publicat şi traduceri de opere
literare.
Principiul, adoptat de mai toate limbile artificiale este
să se aleagă pentru fiecare noţiune un cuvînt dintr-o limbă
existentă, de obicei unul folosit de mai multe limbi. S-a
urmărit, pe de altă parte, desfiinţarea formelor
neregulate, deşi mai toate sistemele au păstrat cîte ceva
din ele (tocmai cele neregulate sînt printre cele mai
rezistente în limbile naturale, căci păstrarea neregulei se
datorează faptului că formele neregulate sînt prea solid
instalate în amintire ca să poată fi părăsite).
Desigur, dacă s-ar fi creat o singură limbă artificială, ar
fi avut mai multe şanse de succes, căci nu şi-ar fi făcut
concurenţă una alteia. Dar adevărul este că mai fiecare
dintre sisteme a găsit curînd critici care au încercat să-1
perfecţioneze şi au dus astfel la sciziuni, la crearea de noi
limbi artificiale. în această privinţă e semnificativ ce succes
au^avut sistemele de scriere în genul Morse şi ce lipsă de
succes au întîmpinat sistemele da vorbire artificiale. Lucrul
nu trebuie să ne mire : scrierea este o copie a vorbirii, are
deci o bază fixă şi este în orice caz un cod de rangul al doi-
lea, pecînd limbile artificiale sînt în întregimea lor
arbitrare.

7
 Nu se poate tăgădui că şi limbile naturale au un
element „arbitrar", în sensul arătat la pag. 110, nu există o
obligaţie ca un anumit mesaj să aibă o anumită formă
sonoră. Numai că la fiecare amănunt nou, fiecare vorbitor
încearcă să comunice în felul care-i place, şi pînă la urmă
se alege acel mod de exprimare care găseşte aprobarea
marii majorităţi, prin urmare limbile naturale sînt creaţii
cu adevărat colective şi nenumărate generaţii au
contribuit ca să le aducă la forma actuală, pe cînd limbile
artificiale sînt impuse în forma dată de gustul unei singure
persoane.
Nu încape nici o îndoială că în anumite împrejurări un
cod special poate fi de folos, căci doar există şi limbi
secrete, folosite de un mic număr de persoane. Dar
utilizarea acestor forme nu poate fi decît limitată. Autorii
limbilor artificiale n-au ţinut seamă de faptul că
pronunţarea este diferită de la popor la popor şi că, dacă
noul cod se răspîndeşte, se creează imediat dialecte, ţinînd
seamă de condiţiile în care e folosit în fiecare regiune a
pămîntului.
Trebuie să recunosc, de altfel, că cei care cre-• ează
limbi artificiale n-au pretenţia să desfiinţeze prin aceasta
limbile naturale, ci numai să ne pună Ta îndemînă, alături
de de, un mijloc de înţelegere internaţional. Se pare că la
un congres al matematicienilor cineva a prezentat o
comunicare în esperanto. Este un succes destul de slab

7
faţă de marile ■sforţări făcute de diversele asociaţii
esperantiste.

Limbi internaţionale
în anumite împrejurări, din consideraţii ^politice,
militare, economice, culturale, o limbă capătă Prestigiu şi
începe să fie Vorbită, ca al doilea mijloc de comunicare, de
o populaţie care are altă limbă maternă. Din antichitate
încă se cunosc diverse
• exemple, ca greaca, vorbită în tot Orientul Apropiat
după cuceririle lui Alexandru cel Mare şi^ devenită astfel
limbă de înţelegere internaţională. I-a urmat latina, care s-
a extins odată cu cuceririle teritoriale ale romanilor, dar a
rămas şi după căderea imperiului roman limbă de cultură
pentru tot apusul Europei. în momentul de faţă se
încearcă impunerea „latinei vii", o latină căreia i s-au
adăugat o serie de expresii frazeologice menite să traducă
termenii moderni pentru noţiuni pe care ro-
'manii nu le aveau ; s-a stabilit şi o pronunţare
unificată, de exemplu ce se pronunţă ke. Dar un cuvînt ca
facere este pronunţat de români fachiere,. iar de germani
facără, ceea ce ne dă o idee şi despre felurile în care se
pronunţă limbile artificiale.
La noi, în evul mediu, s-a impus slavona, ca urmare a
prestigiului pe care îl aveau textele religioase traduse de
Chirii şi Metodiu. în Orientul Apropiat şi în nordul Africii

7
araba s-a extins cu sabia, dar apoi şi cu victoriile pe teren
ştiinţific, în Extremul Orient a jucat un mare rol chineza
(mai ales sub forma scrisă). în perioada modernă, franceza
a devenit limba vorbită peste tot de nobili şi de oamenii
culţi. în ultimele decenii locul ei a fost luat tot mai mult de
engleză. în răsăritul Europei şi în nordul Asiei, în oarecare
măsură şi: în alte părţi, s-a extins rusa.
De aici s-a născut ideea că în viitor una dintre limbile
actuale le va învinge pe celelalte şi se va impune ca limbă
unică a omenirii. Judecind după atmosfera care domneşte
azi, lucrul nu e plauzibil, pentru că populaţiile cît de cît
numeroase care se pot conduce singure nu vor să-şi
părăsească limba strămoşească, chiar dacă, pentru unele
necesităţi, învaţă să vorbească o a doua limbă. Numai
populaţiile reduse la număr şi amestecate cu altele mai
numeroase îşi părăsesc limba, dar pentru aceasta trebuie
să treacă cel puţin cîteva generaţii şi răj mîne de văzut
dacă în acest timp nu se schimbă în vreun fel situaţia şi nu
intervine altă atitudine faţă de modul de comunicare.
Nimic nu dovedeşte că, aşa cum engleza a luat locul
francezei, altă limbă nu va lua locul englezei.
în problema pe care o analizăm, mai trebuie discutată
şi altă idee greşită, contrarie celei văzute pînă acum. Susţin
unii că numărul limbilor vorbite pe pămînt este mereu în
creştere, pentru că apar multe de a căror existenţă nu se
ştia înainte, de exemplu cele vorbite în regiuni puţin

7
accesibile» ca Mato Grosso. Dar faptul că noi nu le
cunoaştem nu înseamnă că nu existau dinainte. Mai
greşitXi este altă idee : pentru că unele populaţii care şi-au
.căpătat de curînd independenţa încep să folosească limba
proprie în publicistică şi chiar în ştiinţa, unu lingvişti
consideră că se produce o destrămare lingvistică pe tot
globul. Dar şi aici e vorba de limbi -care existau dinainte.
Cel mult se poate vorbi de o desconcentrare a ştiinţei şi
deci de obligaţia pentru specialişti de a se documenta
asupra unor lu-.«crări în limbi pe care mai înainte le
nesocoteau.
21
Limba unica a viitorului

7
 Am accentuat mai sus faptul că în ultimul timp9
cuvintele — numeroase — care se împrumută sînti în
general internaţionale, adică sînt cunoscute pe o largă
întindere a Europei, ba şi în alte conti-nente._ E vorba în
general de cuvinte latineşti, unele de_ origine veche
greacă, dar trecute prin latină chiar ^cînd se introduc
cuvinte luate direct din greacă, ele sînt aranjate aşa cum
le-ar fi transformat romanii, dacă le-ar fi adoptat. Se iau
cuvinte-şi din limbile romanice sau din engleză, dar în ge-
neral tot de origine latină. Acesta este fondul ter-
minologiei ştiinţifice, tehnice, economice, politice-etc.
In felul acesta nu numai că vocabularul devine-acelaşi
în diversele limbi, dar el capătă şi o structură unitară, se
formează familii de cuvinte şi mai" ales se^ întăresc unele
existente de mai înainte, se-creează şi tipuri de formare a
cuvintelor după modelul latin. Este un progres esenţial în
faptul că te-poţi înţelege relativ uşor într-o ţară străină, cel
pu- ■ ţin în scris. Cuvinte ca hotel, restaurant, maşină:.
autobus, doctor, modă sînt cunoscute peste tot. Am
făcut în repetate rînduri statistici pe texte curente «din
diferite limbi şi am constatat întotdeauna că aceleaşi
neologisme apar în toate limbile şi constituie o parte
însemnată a vocabularului ; chiar în limbi care au reputaţia
că sînt refractare la împrumuturi găsim curent cuvinte ca
operă, general, profesor etc.

7
 Ca exemplificare pentru situaţia din limba noastră, am
luat la întîmplare ziarul „Scînteia" din 5 mai 1972 şi am
examinat primele rînduri ale primului articol :
„Valorificarea şi ameliorarea terenurilor agricole
desécate implică grija necontenită pentru prevenirea
salinizării. învăţăminte deduse din practica exploatării
unor terenuri în Lunca Dunării. In ultim'i ani s-au făcut
eforturi considerabile pentru îndiguirea şi desecarea unor
întinse suprafeţe de teren situate în Lunca Dunării şi în alte
zone inundabile ale ţării, redîndu-se astfel agriculturii sute
de mii de hectare. Eforturile făcute de stat şi unităţile agri-
cole pentru a da pămînturilor din aceste zone o utilizare
mult mai eficientă şi-au găsit o deplină justificare prin
obţinerea unor recolte bune".
Din 89 de cuvinte, dacă exceptăm cuvintele ajutătoare
(conjuncţii, prepoziţii, verbe ajutătoare, pronume), cum şi
numele proprii, rămîn 52 de cuvinte, din care 35 sînt
internaţionale : valorificarea, ameliorarea, terenurilor,
agricole, desécate, implică, prevenirea, salinizării, deduse,
practica, exploatării, terenuri, ultimii, eforturi,
considerabile, îndiguirea, desecarea, suprafeţe, teren,
situate, zone, inundabile, redînd, agriculturii, hectare,
eforturile, stat, unităţile, agricole, zone, utilizare, eficientă,
justificare, obţinerea, recolte.
Aceeaşi este aproximativ situaţia în engleză, în
germană sau rusă. Dacă astăzi engleza se răspîn-deşte pe

7
tot globul, ea vehicu'ează pretutindeni un vocabular în cea
mai mare parte de origine latină..
Să ţinem seamă de faptul că multe noţiuni care au
nume indigene sînt în parte învechite şi sînt sortite pieirii,
pe cînd cele noi poartă în toate ţările nume internaţionale
de origine latină. Citez de la» noi cuvinte ca : condei, ladă
de gunoi, mătură, podea, sobă, traistă, sortite să fie
înlocuite cu stilou., crematoriu, aspirator, parchet,
calorifer, servietă.
22
Sfaturi pentru amatori

Şi acum, în încheiere,
răspund la o întrebare pe
care am pus-o la sfîrşitul
introducerii: ce poate face
un amator de lingvistică,
fără pregătire specială. In
primul rînd poate să-şi
cîştige această pregătire.

7
Chiar fără să treacă printr-
un institut de specialitate,
are posibilitatea să
citească manuale de intro-
ducere şi apoi lucrări
privind subiecte mai
înguste. Desigur însă nu
mulţi vor avea acest curaj.
Le rămâne să facă lucrări
simple, în ajutorul
specialiştilor.
Limba noastră e încă
foarte departe de a fi cu-
noscută în toate aspectele
ei. în primul rînd voca-
bularul mai are multe
secrete. Sînt cuvinte care,
deşi sînt relativ răspîndite,
nu figurează în dicţionare,
nici măcar în cele mai
bogate : fie că sînt re-
gionale, fie că sînt
specializate într-un
domeniu de activitate sau
pentru comunicare într-o
anumită situaţie (de

7
exemplu în argou). în
special cuvintele regionale
n-au fost nici pe departe
adunate toate. Acum cîţiva
ani, un învăţător din Argeş,
D. Udrescu, a publicat un
volum cuprinzînd termeni
adunaţi din judeţul său.
Acelaşi lucru se poate face
şi pentru celelalte
judeţe. Cit de înguste zone
poate-cuprinde uneori un
cuvînt am putut constata
eu însumi cînd, începător
în materie, am adunat
cuvinte-din comuna
Reviga, judeţul Ialomiţa.
Am ajuns, atunci la unele
care nu erau cunoscute nici
măcar în comunele
învecinate, de exemplu se
zicea în mod curent că luna
acină cînd răsare după
apusul soarelui.
Interesîndu-mă în satele
situate la distanţa de cîţiva

7
 km, am constatat că
nicăieri nu era cunoscut
acest cuvînt.
Datele de acest fel, adunate şi puse la dispoziţia
lingviştilor, îi ajută uneori să găsească argumente pentru
teorii pe care altfel nu le-ar putea susţine în orice caz, este
util să se cunoască întreaga bogăţie a vocabularului, şi
culegerea este presantă, deoarece limba se unifică rapid şi
ceea ce nu e considerat literar dispare curînd fără urme.
De exemplu bănuiesc că azi nu se mai zice nici la Reviga că
luna acină. Mai adaug şi faptul, nicidecum de lepădat» că
numele cuiva care a adunat astfel de material va fi mereu
citat în lucrările de specialitate, pe cînd o lucrare teoretică,
oricît de bună, intră în patrimoniul general al ştiinţei şi
numele creatorului ei nu mai e pomenit după trecerea
timpului.
E ceva mai greu de făcut observaţii privitoare la
morfologie şi sintaxă. în orice caz, alături de cuvinte, se
pot culege expresii frazeologice, care de multe ori sînt
interesante şi pentru valoarea lor estetică, apoi proverbe
şi zicători. Pentru toate acestea, amatorii cercetători n-au
nevoie decît de un dicţionar bogat, cum e Dicţionarul
limbii române care se publică acum ; din acesta se pot
convinge dacă elementele pe care le adună au mai fost
înregistrate sau au rămas necunoscute. Atrag atenţia că,
chiar în primul caz ele pot încă fi semnalate : dacă, de

7
exemplu, un cuvînt e înregistrat în dicţionar cu menţiunea
că se foloseşte în Oltenia, iar noi îl găsim la Brăil a, el
merită să fie notat : sau dicţionarul a judecat fals situaţia,
limitînd zona de întrebuinţare a termenului, sau acesta s-a
extins de la locul lui de apariţie şi manifestă tendinţa de a
fi generalizat. Şi într-un caz şi în celălalt, e bine să se ştie
care e aria cuvîntului. în glosarul lui Udrescu apar expresii
ca a prinde de capital ou înţelesul de „a lua în serios" ; am
auzit de mult această expresie, şi în Ialomiţa, şi la
Bucureşti, dar ea nu era înregistrată în nici un dicţionar.
Dacă şi-a procurat Dicţionarul limbii române, amatorul
mai poate fi util ştiinţei şi în alt chip r acest dicţionar
prezintă uneori cuvinte înregistrate într-o localitate
oarecare, notî-nd că înţelesul este „neprecizat". Un
localnic poate şti mai bine decît specialistul din Bucureşti
de ce e vorba. Alteori poate înţelesul nu a fost bine prins
de culegător sau de redactorul dicţionarului, sau forma
cuvîntului nu este exact cea folosită la faţa locului. în toate
aceste cazuri amatorul localnic poate nota datele corecte
pentru a fi folosite în lucrările viitoare.
într-un mediu orăşenesc, se pot strînge expresii de
argou, care e cu atît mai interesant să fie notate, cu cît în
general nu rezistă multă vreme, fiind repede înlocuite cu
altele. De asemenea se pot aduna expresii familiare care
nu figurează în dicţionare.

7
 Mai departe amatorii pot da un mare ajutor în
problema numelor proprii. în această privinţă stăm încă
destul de rău, în sensul că nu cunoaştem suficient faptele
din fiecare localitate. Se pot deci aduna liste de nume de
familie, de botez, de porecle, acestea din urmă pe cît
posibil însoţite de explicaţii: de ce şi cînd au fost date,
dacă sînt sau nu trecute asupra urmaşilor (a soţiei sau a
soţului), sau chiar devin cu timpul rurne de familie, dacă
supără sau nu pe cei cărora le sînt date, dacă aceeaşi
persoană are mai multe porecle, simultan sau succesiv etc.
; numele de botez pot servi la statistici de felul următor :
sînt mai numeroase numele calendaristice (de exemplu
numele sfîntului din ziua cînd s-a născut copilul) sau cele
laice, în ce măsură se alege numele naşului sau al unui
ascendent, care e proporţia de nume tradiţionale şi de
nume „moderne", luate de la radio sau televiziune ? Se
dau mai multe nume aceluiaşi copil, şi dacă da, după ce
criterii ? Se folosesc diminutivele, în actul de naştere sau
numai în cercul familiei, şi aşa mai departe. Şi numele de
familie trebuie explicate, pe cît posibil, pa baza informaţiei
directe la faţa locului. De notat că date de acest fel se pot
culege, în oarecare măsură, şi în oraşe.
Poate încă mai puţin se cunoaşte ceea ce numim
„toponimie minoră", adică numele de locuri a căror
folosire nu depăşeşte raza unei localităţi sau a unui mic
grup de localităţi : o baltă, un pîrîiaş, un izvor, o fîntînă şi

7
aşa mai departe. Culegerea lor ar fi foarte utilă în vederea
unui studiu de ansamblu, privind procedeele de formare,
raza de acţiune, durabilitatea numelor şi aşa mai departe.
Uneori numele de acest fel conservă cuvinte care în lim-
bajul general au dispărut de mult şi poate nici nu se mai
ştie că au existat.
în mediul rursl, e interesant de cercetat cum pătrunde
limba literară, deci cum se unifică dialectele : cine
păstrează formele vechi, cine le introduce pe cele noi,
apoi, pe aceeaşi linie, cum se corectează treptat greşelile
de pronunţare sau c'e înţeles, frecvente mai ales la
neologisme.
Toate aceste date, adunate şi clasate cu grijă, pot fi
publicate, fie sub formă de cărţi sau de articole în revistele
de lingvistică, fie ca simple note în reviste, ca să poată fi
utilizate apoi de cercetători. Pentru unele indicaţii
suplimentare, se găseşte astăzi pretutindeni cineva
informat şi cu bunăvoinţă : la centrele de lingvistică ale
Academiei (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara şi Craiova), la
facultăţile de filologie ale universităţilor şi ale institutelor
pedagogice care funcţionează în mai toate părţile ţarii.
Cuprinsul

7
i
Introducere........... &
2
Ce este limba.........10"
Funcţiile limbii....■ 11
3
Originea limbii......13-
4
Evoluţia limbii....... 18
De, ce şi cum se schimbă limba . . . - 21
Schimbările fonetice 22'
5
Limba şi gîndirea... 25
Sens şi noţiune............ 26.
Cuvinte golite de sens 28
In ce raport se află limba cu gîndirea . . 29

7
Traducerea este posibilă ? , 31
6
Limba şi societatea
Clasele sociale şi limba 35
Sursa inovaţiilor....38»
Progresul în limbă . . 41

7
 7
Caracterul obiectiv al limbii 43
Cuvinte create în mod arbitrar ? 45
8
Naşterea şi moartea limbilor 47
9
Substratul fsuperstratul, adstratul) . . . . 51
10
Părţile limbii......... 68
Fonemele......• . .58
Silaba şi euvîntul... 62
Cuvinte de împrumut 64
Calcuri................... o7
Formarea cuvintelor 68
Accentul................ 72
Omonimie, polisemie, sinonimie 75
Fondul principal lexical 79
Morfologia............ 81
Sintaxa.................. 83
11
Diferite tipuri de limbi 89
Limbi sintetice şi limbi analitice . . . . 91
12
Subimpărţirile teritoriale şi sociale ale limbii 96
Dialectele.............. 98
 Limba literară........101
Stilurile.................103
13
Lingvistica istorică.109
Etimologia .......118
Etimologie multiplă 124
Etimologia populară 127
încrucişări.............127
Hiperurbanismul. . .129
Eufemism, tabu.....130
Semantica.............132
Etimologia în sprijinul istoriei 136
Inegala penetrabilitate a compartimentelor lim-
bii ....................... . .137
Limbi mixte...........110
14
Legile limbii Analogia
Economie şi claritate
Prescurtări............ *

Metode noi...........
Fonetica experimentală
Geografia lingvistică J58
Sincronie şi diacronie lj»
Domenii de graniţă
Alte concepţii noi 1W

Numele proprii...... 160'

lu
172 Scrierea *
19
Tendinţele actuale ale limbii romane

Limbi pentru relaţii internaţionale . . . . 1? '

Limbi artificiale.....ţţ**
Limbi internaţionale 1 "
21 3
Limba unică a 0 viitorului
22
Sfaturi pentru amatori