This website uses cookies to

Index » educatie » » literatura » Carti
» NOTE FARA PORTATIV - Ganduri despre muzica ale unui
meloman amator

NOTE FARA PORTATIV - Ganduri despre muzica ale unui meloman

amator

Marcian Bleahu

NOTE FARA PORTATIV

Ganduri despre muzica ale unui meloman amator

Inchin cu smerenie aceste pagini celor care m-au facut sa

iubesc muzica

George Enescu, Constantin Silvestri si George Georgescu

si celor care m-au facut sa o inteleg,

Emanuel Ciomac si Iosif Sava.

Motto :

Spune-mi ce muzica asculti

ca sa-ti spun cine esti

Preludiu

Am peste 85 de ani, ascult muzica de la varsta de 7 ani, nu am

cantat niciodata intr-un cor fiind complet afon (nu reusesc sa
emit nici un sunet in conformitate cu ceeace am in cap). Ca
orice copil de buna crestere am invatat „franceza si pianul”,
ultimul vreo cinci, ani, apoi in liceu cate ceva din subtilitatile
notatiilor muzicale dar pe la varsta de 18 ani uitasem aproape
tot din ce stiam ca teorie a muzicii. Ascult cu pasiune, chiar cu
frenezie, orice muzica simfonica (inclusiv cea vocal-simfonica),
ma straduiesc sa patrund misterele muzicii de camera, nu prea
imi plac corurile, nu ma amuza muzica ditrasctiva si ma scoate
din sarite, pana la a face criza de nervi, jazzul. Muzica populara
o ascult doar in ambianta ei autentica, la tara sau in munti,
manelele mi se par indecente, lamentatii tiganesti ce nu au
nimic comun cu spiritul romanului si care ar trebui interzise
deoarece pervertesc bruma de bun simt muzical ce mai exista
prin popor.

Ca sa stiti mai bine cine va vorbeste despre muzica prin

intermediul acestor pagini, adaug ca nu reusesc sa identific
perfect intre ele cele 104 simfonii de Haydn, nici cu cele 41 de
Mozart nu ma descurc total, nu prea ma opresc la muzica
preclasica pe care o ascult la radio doar daca nu gasesc ceva
mai interesant (dar asupra acestei chestiuni voi reveni).
Cunosc (sau mai bine zis recunosc) tot (sau aproape tot) ce
este esential in muzica simfonica de la Beethoven incoace,
simfoniile de Beethoven, Brahms, Schumann, Schubert,
Mahler, Bruckner, Sostakovici, Prokofiev, Ceaikovski, Glazunov,
Borodin, Dvořák, Nielsen, Sibelius, Ives, inclusiv concertele
instrumentale si piesele simfonice ale acestora ; cunosc
aproape tot ce au scris pentru orchestra Berlioz, Richard
Strauss, Debussy, Ravel, Elgar, Beela Bartók, Stravinski, Aaron
Copland, Waughan Williams. Desigur, enumerarea este cu totul
lacunara, caci aici ar trebui adaugati toti romanticii, numerosii
postromantici cum ar fi Krzysztof Penderecki, Witold
Lutoslavski, marele Enescu, impresionistii si modernii (cei sase
francezi, Arnold Schönberg, Alban Berg, Anton Webern, John
Cage, Oliver Messiaen etc.,etc.). Cunosc intr-o oarecare
masura lucrarile majoritati compozitorilor romani din a doua
jumatate a secolului al XX–lea (Mihail Jora, Paul
Constantinescu, Mihail Andricu, Wilhelm Berger, Ludovic
Feldman, Stefan Niculescu, Pascal Bentoiu, Doru Popovici,
Theodor Grigoriu, Tiberiu Olah, si iarasi multi altii.

Pentru mine muzica este o necesitate cum este aerul si hrana.

Radioul (postul Romania Muzical) merge incontinuu si chiar
noaptea pe un mic radio pe care il am langa perna si ascult,
impletit cu vise, programul Euroclassic Noturno, transmis toata
noaptea. La serviciu, la Institutul Geologic si la Muzeul
Geologic, aveam un radio pe birou care nu se oprea niciodata ;
citesc, mananc, ma spal, merg cu masina, fac conversatie cu
musafirii pe muzica, si doar cand predam la Facultate sau in
sedintele de la Senat, muzica tacea momentan pentru mine, in
auzul exterior dar nu in cel interior. In afara de toate acestea
am desigur clipele cand ascult doar muzica, ceea ce inseamna
ca fac numai asta si nimic altceva.

Sunt un fanatic al muzicii, vreau sa ascult cat mai mult si sa

inteleg tot din marele mister al ei. Nu colectionez muzica
trecand pe rand prin urechi cate o piesa care, odata inteleasa,
este trecuta la inventar fara sa ma mai intereseze. Ascult cu
placere tot ce nu cunosc si cu mare curiozitate ce nu stiu inca.
Partea literara, anecdotica, biografica si filosofica a muzicii o
citesc cu interes pentru a-mi facilita intelegerea si pentru
largirea orizontului muzical. Am citit biografiile compozitorilor si
pagini de estetica muzicala, de la Schopenhauer, Karl Amadeus
Hartmann, Pius Servien, Dimitrie Cuclin. la lucrarile de gandire
ale lui Pascal Bentoiu, George Balan, Vasile Donose etc.

In concluzie, pot spune ca nimic din ce este muzica nu imi este

strain . pana la note ! Chestiunea care se pune este daca, cu
un astfel de statut muzical, am dreptul sa iau cuvantul in
problemele muzicii si daca, in definitiv, cuvantul meu prezinta
vreun interes pentru cineva. De fapt, cuvantul acesta este
simplu. Nu vreau sa explic muzica, nu vreau sa dau nici sfaturi
novicilor, nici idei. Ceeace urmeaza sunt doar simple notatii,
fara pretentia de a fi profunde, nici macar de a fi coerente, ci
doar impresii cu totul personale, ganduri, sentimente, cel mult
expresia unor mici insatisfactii. Le-am asternut pe hartie pentru
ca am simtit nevoia sa le impartasesc chiar si unui interlocutor
mut care este hartia. Paginile care urmeaza nu sunt un ghid
muzical, nu vor ajuta pe nimeni sa patrunda in tainele muzicii,
ci doar o adunare de reflectii, fara nici o pretentie de a se ridica
la inaltimea pe care o reclama subiectul, doar un omagiu
modest pe care il aduc, la nivelul meu de cunostinte si
percepere, acelei entitati inefabile, tesute din aer ce vibreaza,
care este muzica.
Sunt sigur ca voi supara cu unele dintre parerile mele pe unii
din distinsa si elevata breasla a slujitorilor supremei arte care
este muzica si ii rog sa ma ierte ca am indraznit sa le incalc
teritoriul. Dar m-am gandit ca nu este inutil sa afle si ceva din
opiniile celor care nu cunosc subtilitatile creerii muzicii dar
formeaza marea majoritate a beneficiarilor si consumatorilor.
Dar si acestia pot afla cate ceva din paginile ce urmeaza despre
muzica, de care sa-i apropie si mai mult. Accentuez ca opiniile
exprimate sunt pur subiective si trebuie privite ca atare de
catre specialisti, eventual ca divagatii ale autorului, ce nu s-a
putut abtine sa se apropie de muzica si sub forma scrisa.

Mai este necesara o precizare. In timpul documentarii pentru

carte am adunat o multime de fise privind sursele de inspiratie
ale compozitorilor. A fost o munca indelungata caci am adaugat
necontenit noi elemente provenind din lecturi sau auditii.

M-am gandit ca este pacat sa se piarda un stoc bogat de

informatii asa ca le-am adunat si sistematizat formand un mic
compendiu pe care l-am adaugat la sfirsit. El nu are pretentia a
fi original ci este doar un inventar, probabil incomplet, dar care
poate oferi informatii si sugestii.

Inainte de a pleca la drum tin sa omagiez pe distinsa si mult

regretata muzicolog si critic muzical Ada Brumaru, profunda
cunoscatoare a muzicii clasice, si nu numai, care si-a luat
osteneala sa se aplece asupra acestor pagini facand indrituite
observatii si valoroase completari, doamnei Irina Hasnas,
compozitoare, muzicolog, excelenta cunoscatoare a
fenomenului muzical, care le-a parcurs critic, cu exigenta si mi-
a dat valoroase sugestii de imbunatatire, precum si
desavarsitului intelectual si prieten Serban Dragomirescu,
om de vasta cultura, primul cititor al lor, care cu
binecunoscuta-i acribie de stilist si editor, a facut binevenite
corecturi.

Capitolul 1

Ce cred despre muzica si cei care o asculta

Creatorii de arta si consumatorii ei

Arta plastica a avut mult timp ca destinatar un cerc oarecum
restrans de interesati sau, mai bine spus, de beneficiari.
Trecand peste cea de uz public, statuile plasate incepand din
Antichitate, in locuri des vizitate (parcuri, scuaruri, cimitire) si
peste cea religioasa destinata locurilor de cult (catedrale si
biserici), arta plastica laica, pictura si sculptura, au fost
incepand din Renastere, un apanaj doar al claselor avute ce
aveau colectii particulare. In secolul al XIX-lea au inceput sa
apara muzee publice unde marele public avea posibilitatea sa
admire operele de arta. Dar vizitatorii muzeelor erau inca in
numar mic, asa ca arta plastica continua sa fie foarte
exclusivista. De abia realizarile tehnicii tipografice ulterioare au
dat posibilitatea difuzarii realizarilor ei in masa devenind, cu
carentele pe care le are inca reproducerea, o marfa de larg
consum, dar de mana a doua.

Muzica a avut un destin diferit prin esenta ei si modul de a

prinde viata. Spre deosebire de arta plastica, care are nevoie
doar de un creator, muzica are nevoie si de un interpret. Daca
eliminam necesitatea de a castiga bani cu productia sa, un
artist plastic se realizeaza prin insasi crearea operei. Ea exista
si fara privitori, acestia fiind necesari doar pentru a da gir
viabilitatii operei. Un creator de muzica nu se poate multumi
numai cu crearea partiturii. Pentru ca opera lui sa existe ea
trebuie adusa la viata de un interpret si ascultata de urechi
independente, publicul. Acesta nu reprezinta o necesitate doar
pentru aprecierea valorii, ci pentru a consfinti insasi existenta
operei.

Muzica s-a nascut ca o actiune de grup, de ansamblu, avand o

functie rituala, de ea fiind legate invocatii, practici religioase si
dansuri. Aceastea din urma au dus la scindarea muzicii in doua
categorii net diferite, desi ambele au un acelasi scop, sa placa
ascultatorilor.

Ca si arta plastica, muzica a trecut si ea in decursul timpului

printr-o perioada ,,aristocratica” fiind un apanaj al claselor
avute. Prin definitie, truverii erau destinati numai curtilor
nobile, dar mult timp si muzica lui Haydn, Mozart, Händel,
delecta doar urechile principilor si nobililor ce isi puteau
permite sa aiba la dispozitie un ansamblu muzical sau macar
un executant. Apoi s-a ,,proletarizat” si muzica, aparand moda
executiilor publice, a salilor de concert, devenind un bun
accesibil oricui, tot mai extins odata cu aparitia mijloacelor
tehnice de a transmite sunete : la inceput radio-ul, apoi discul
de bachelita (turatia 78), ce se canta pe un patefon sau
gramofon, imbunatatit pe discuri de plastic de durata lunga
(longplay  de 33 turatii) redate pe un pick-up  electric. Revolutia
a adus-o banda magnetica, cu putere de stocare a unei
cantitati mult mai mari de muzica, magnetofonul devenind
curand un instrument, nu numai pentru delectare ci si o
unealta cu utilizari multiple, de la teatru la stiinta si industrie.
O modificare ce a dus la o si mai mare difuzare a muzicii a
fost casetofonul, cu durata mai scurta de redare, dar comod
prin dimensiunile reduse. Urmatoarea revolutie a fost
inregistrarea electromagnetica pe un disc metalizat si care
este compact-discul (CD-ul) cu pronuntarea nejustificat
englezeasca  Sidi.

Daca facem acum o comparatie intre artele plastice si muzica,

putem echivala un album de arta cu un CD, amandoua facand
accesibile marile realizari ale spiritului uman pe taram artistic.
Exista insa o mare deosebire la nivelul creatorului. Pot foarte
bine sa-mi imaginez un pictor ce sta singur in atelierul lui
admirand ultima sa creatie, fara public, cu nadejdea ca in viitor
ea va fi vazuta de multi altii. Un compozitor insa, care a
asternut pe hartie o piesa simfonica sau de camera, nu se
poate bucura de ea pana nu va fi interpretata de instrumentisti
sau de o orchestra. Peste creatorul real trebuie sa se
suprapuna un al doilea creator, sau mai bine zis un re-creator,
care lipseste doar daca compozitorul este propriul interpret al
compozitiei sale (de ex. un pianist).

In ori ce caz, spre deosebire de opera de arta plastica, unde

contactul cu ,,beneficiarul” este direct, la muzica se interpune
instrumentul si instrumentistul, ba la muzica orchestrala si
dirijorul. Si mai este ceva. Ne putem imagina un muzeu cu
capodopere dar fara vizitatori, dar o sala de concert fara public
nu. Existenta muzicii se justifica prin prezenta acestuia. Opera
de arta plastica poarta in ea eternitatea, pe cand opera
muzicala este eterna in intentiile ei (partitura) dar efemera in
realizarea ei cand prinde viata (executia).
Daca muzica este atat de depedenta de ceea ce am putea
numi, cam impropiu, ,,consumator” de muzica, se pune
intrebarea, in ce masura este necesara cunoasterea opiniei
acestui consumator ? Este ea hotaratoare, sau creatorul se
poate dispensa de opinia lui si merge pe drumul ales de el ?
Desigur, creatorul asculta de comandamentele interioare, nu de
opinii exterioare. Arta nu tine de legea cererii si a ofertei. Sau
cel putin, nu ar trebui sa o faca daca vrea sa ramana pe culmile
pe care doar autenticitatea i-o poate asigura. Si istoria muzicii
este plina de exemple in acest sens, cel mai notoriu fiind cel al
lui Richard Wagners, respins si hulit de majoritatea
contemporanilor sai si ridicat in slavi de posteritate. Noroc ca
multi autori nu au ascultat de opinia publica, timpul dovedind
cu prisosinta ca ei au avut dreptate. Atunci, de ce ar mai fi
necesara opinia beneficiarului ?

Pana la urma orice fapt artistic, cu exceptia celui cultic, are ca

scop incantarea beneficiarului, fie el privitor sau ascultator.
Daca nu place nimanui, orice pictura sau piesa muzicala este
inutila. Aceasta este insa o judecata care nu poate fi
absolutizata, caci depinde de nivelul cultural al beneficiarului si
de contextul temporal. Se pare ca Van Gogh a vandut toata
viata lui doar un singur tablou, fiind ignorat de toti
contemporanii, astazi picturile lui obtinand cotele cele mai
ridicate la casele de licitatie.

Despre mediul in care este creata muzica am amintit cazul

Richard Wagner, dar aproape toti inovatorii au avut aceiasi
soarta si astazi suntem contemporanii unei totale neintelegeri
de marea masa a melomanilor a muzicilor electronice,
concrete, minimaliste etc. , fara a sti care va fi perceptia lor in
viitor. Si chiar daca exista unii admiratori ai lor, nu se poate
face o judecata de valoare pe baza numarului beneficiarilor,
caci un sondaj facut la noi ar indica circa 80 % admiratori ai
manelelor si nu ai lui Mozart. Or, nu cred ca acesta este drumul
pe care dorim sa progreseze societatea. De altfel, cultura a fost

˚Nota : Numele compozitorilor sunt date cu prenume la prima

citare apoi, de obicei, doar cu numele de familie, mai ales la cei
celebri totdeauna cu bold. Numele pieselor citate sunt date
cu italice.
totdeauna elitista si mersul inainte al lumii s-a datorat elitelor,
nu ,,maselor muncitoresti” cum vroiau sa acrediteze doctrinarii
comunismului.

Dar muzica nu trebuie sa se complaca in a ramane inchisa intr-

un cerc restrans. Muzica culta ofera prea multe si nobile
satisfactii spirituale, ce pot inalta pe om dincolo de placerea
strict auditiva. Ea te ridica in sferele inalte ale sensibilitatii
unde orice om care vrea sa se considere om, trebuie sa tinda
sa se ridice. A fi departe de muzica este ca si cum ai trece prin
viata fara sa te bucuri de privelistile frumoase ale naturii, de
universul de ganduri pe care ti-l ofera cartea si fara a fi
cunoscut ce este adevarata dragoste.

Muzica usoara vs muzica

S-ar parea ca termenul de muzica usoara este fara echivoc caci

toata lumea stie sa-l inteleaga, desi in mod diferit. Unii cred ca
este muzica usoara ce se retine usor si poate fi fredonata. Doar
partial adevarat caci nu toate piesele pot fi fredonate si
retinute, mai ales cele orchestrale de ultima ora, fara a mai
vorbi de jazz. Altii cred ca pe muzica usoara se poate dansa.
Iarasi doar partial adevarat deoarece pe foarte multe piese nu
este posibil caci nu au ritmul necesar. Si apoi este si o
chestiune de moda si de timp. In secolele XVI-XVIII dansurile
la moda erau gavota, sarabanda, giga, bourré-ul etc. pentru
nobilime. Ele au disparut ca dansuri si mai apar in piesele
simfonice ca modele de ritmuri (de ex. in Suita nr.2 de George
Enescu). Dar a existat si exista si astazi, muzica populara ca
hora, sarba, ceardas, gopak, etc. dar niciodata ele nu sunt
preluate in concerte simfonice ca atare ci doar prelucrate. Nici
macar valsul, aparut in secolul al XIX-lea, nu si-a castigat un
loc stabil in concertele simfonice decat tot transformat (de
ex. Valsul de Maurice Ravel, Invitatia la vals  de Carl Maria
von Weber) sau incorporat in lucrari simfonice (de ex. partea
a treia din Simfonia a V-a si partea 5-a din Serenada pentru
coarde de Piotr Ilici Ceaikovski sau in Simfonia
fantastica, partea a 2-a  de Hector Berlioz), precum si in
muzica de camera, in recitaluri, ca piese de sine statatoare
(valsurile de Johannes Brahms, Frédéric Chopin etc.).
Exista si alte dansuri preluate in muzica culta, vezi
celebrul Tangou  de Isaac Albeniz pentru pian sau cel
de Richard Strauss pentru orchestra, mult mai reusite decat
cele cam ieftine ale lui Astor Piazzola. Dintre dansurile
nationale au patruns in muzica culta mazurcile si polonezele  de
origina poloneza datorita lui Chopin, boleroul, de origina
spaniola care a fost uluitor orchestrat in
piesa Bolero  de Ravel si mai de curand de Serban
Nichifor in Turkish bolero. Tot asa si tarantella italiana utilizata
de Rossini in piesa La danza si de Martian Negrea in partea
a 4-a, Izbucul, din „Suita Muntii Apuseni”. Desigur, nu pot
trece cu vederea marele numar de jocuri romanesti orchestrate
magistral de Paul Constantinescu, Mihai Andricu,
Constantin Silvestri, Constantin Bobescu etc. si un
adevarat slagar mondial, orchestrat simfonic, Hora
staccato de Grigoras Dinicu.

Muzica de dans actuala a aparuta cam in primele decenii ale

secolului al XX-lea, scrisa pentru a se putea realmente dansa
pe ea. Tangoul este cel mai vechi (cu radacini folclorice in
Spania), a aparut apoi foxtrottul, slowfoxul, charlestonul,
swingul, iar in zilele noastre au aparut rock, pop, folk, raegge,
salsa etc. pana la aberantul hip-hop, degradat in ritmuri tot
mai salbatice si adesea nemuzical. Categoria de muzica usoara
este bine alimentata de cea vocala sub diferitele ei
forme : sansonetele frantuzesti, cantonetele italienesti,
romantele romanesti sau pur si simplu ,,cantece”, dar mai ales
noianul de creatii moderne care sunt apreciate de tineret cu cat
sunt mai urlate, mai agramate, insotite de topaituri sau fum de
petarde. Sunt apoi asa zisele cantece de dragoste, dulcegariile
italienesti care se aud la Eurovision sau la posturile romanesti
de radio, de o saracie muzicala si textuala exasperanta, unele
de-a dreptul indecente. De manele mi-e si rusine sa amintescs.
Majoritatea din productiile amintite sunt demne de groapa de
gunoi a muzicii. Desigur, exista si cance de inalta valoare
artistica si amintesc doar pe Jacques Brel, Charles Aznavour,
Edith Piaf. Toate acestea pot fi cuprinse in categoria de muzica
de divertisment la care trebuie sa adaug categoriile de muzica
utilitara (de ex. muzica de film, de teatru, cea de televiziune,
care insoteste reclamele, anunturile etc.), apoi muzica de mase
(fanfara, cantecele patriotice) si marea grupa de muzica
populara.
O categorie aparte o prezinta jazz-ul, aparitie in muzica prin
anii ’20 ai secolului al XX-lea si care are pretentia sa ocupe un
fotoliu de rangul intai in salile de concert. Dar, orice ar face,
ramane in spatele muzicii serioase, caci dincolo de dexteritate
instrumentala sau vocala nu ofera nimic, nici o inaltare
sufleteasca, nu desteapta nici un sentiment, cel mult de
admiratie de tehnica, cum o ai pentru un jongler indemanatec
sau un trapezist indraznet. Nu este mai putin adevarat ca jazz-
ul este o tentatie si pentru muzicienii seriosi care au introdus in
piesele lor fragmente, probabil pentru a da culoare, dar nu mai
mult decat atat. De fapt unii nici nu au inteles bine ce este
jazzul, un exemplu fiind Dmitri Sostakovici, care a scris
doua  Suite pentru orchestra de jazz si in care nu se aude nici o
masura care sa aduca a jazz, ci doar muzica de dans, valsurile
lui fiind astazi mult cintate.

Despre muzica usoara se poate scrie enorm, atat este de multa

si in cea mai mare parte nesemnificativa. Uitati-va intr-un
magazin de muzica si veti constata ca numarul de CD-uri de
muzica usoara este de 10 ori mai mare decat cel de muzica
serioasa. Dar muzicii usoare i-am dedicat un capitol special in
carte (Capitolul 4).

Cu acest termen de muzica usoara am ajuns la cealalta muzica,

cea pentru care incerc sa gasesc un nume. Mai sus am
spus muzica serioasa. Este bun dar ar insemna ca cealalta
muzica, cea usoara, este neserioasa, lucru fals. Antiteza la
muzica usoara ar fi muzica grea, cuvant din nou nepotrivit caci
ar indeparta pe toti cei care ar vrea sa se apropie de ea dar ii
sperie termenul. Se mai folosesc si termenii muzica
culta,  poate mai potrivit caci cealalta este de cele mai multe ori
inculta, adica fara partitura, dupa ureche, muzica
savanta, termen care te duce mai curand in sfera stiintei, ca si
cel de muzica academica in sensul ca este scrisa de oameni cu
titluri universitare. S-a propus si termenul de muzica de arta,
cam pretentios dar care poate cuprinde gama foarte larga ce
include: muzica simfonica, de camera, opera, oratoriul, de
balet si mai nou muzica de avangarda si care ar lasa de-o parte
toate improvizatiile, imposturile, creatiile fara finalitate estetica
si etica. Cel mai adesea se utilizeaza muzica clasica termen
general (vezi programul Euroclassic Notturno difuzat noaptea
de postul de radio Romania Muzical).Termenul are insa o
acceptiune foarte bine delimitata, prezentand doar un segment
precis din istoria muzicii, plasandu-se intre epoca muzicala
baroca si cea romantica, fiind definita ca epoca clasicismului,
asa ca nu poate acoperi intregul grup al muzicii non-usoare.
Totusi el este cel mai des folosit asa ca il voi utiliza si eu in
sensul lui larg, pe care il opun celui de muzica usoara.
Sintagma de ,,muzica clasica” are un dezavantaj fonetic in
general evitat, dar trebuie sa-l acceptam asa cum sunt
si ,,biserica catolica”, ,,tactica cavaleriei” si ,,Ion Luca
Caragiale”. Voi folosi deci muzica clasica, dar imi vor mai scapa
si alte apelatii.

Desigur, categoriile nu sunt totdeauna bine delimitate caci

exista dubii ce se face cu anumite tipuri de muzica. De exemplu
valsul. El s-a nascut ca muzica de dans, cunoscand gloria in
secolul al XIX-lea dar cu persistenta pana astazi, el fiind folosit
si in muzica clasica in simfonii, sau ca piese simfonice, cum am
aratat mai sus. Dar celebrele valsuri ale lui Johann Strauss nu
sunt niciodata programate in concertele simfonice (doar in
concertul festiv de Anul Nou al Filarmonicii vieneze), iar
valsurile pentru pian ale lui Frédérik Chopin, sau Johannes
Brahms sunt dintre cele mai prezente in recitalurile marilor
interpreti. Marsul, specie minora, cu scop utilitar, este prezent
in simfonii (de exemplu Sinfonia fantastica  de  Hector
Berlioz sau in Simfonia a VI-a de Gustav Mahler) celebre
sunt si marsurile din operele lui Giuseppe Verdi (in Aida)
si Charles Gounod (in Faust), sau ca piese independent
programate in concertele simfonice (Marsul incoronarii sau cele
cinci Pomp and Circumstance Marces)  de Edward Elgar. Si
jazz-ul este uneori acceptat in concertele simfonice, cum sunt
celeba (Rhapsody in blue  si Concertul in fa  de George
Gershwin) sau in diverse piese de Igor Stravinski. Dar nu
acestea  formeza corpusul  marei muzici clasice care s-a
dezvoltat pe alte coordonate.

Publicul si muzica clasica

Atingem cu acest titlu unul dintre cele mai dramatice aspecte,

nu numai ale evolutiei muzicii ci ale civilizatiei noastre in
general. Daca ati fost vreodata la un concert de muzica usoara
sau ati urmarit poate transmisia unuia la televizor, ati vazut o
masa imensa de tineret care dupa fiecare piesa urla in picioare
si agita bratele prin aer cu un entuziasm debordant.
Entuziasmul este binevenit tineretului daca are ca declansator
un element de valoare si daca se manifesta in limite decente.
Mainile prin aer, flueraturile si urletele nu se incadreaza in
limitele decentei. Mai ales ca nu ar putea fi decat rareori
justificate prin calitatea ce determina entuziasmul. Rareori ce
se aude si se vede pe o scena unde se produce muzica usoara
poate fi catalogat ca muzica in general. Auditiv este vorba fie
de urlete, cu putine note muzicale, fie de soapte iscate din
capete fara corzi vocale si pe care doar microfonul si
amplificatorul le da alura de note muzicale. Ma intreb cate din
sutele de vedete care umbla la voce ar rezista unei auditii fara
microfon, ca la opera, si nu neaparat Wagner. S-ar pierde inre-
un rusinos anonimat.

Aceasta frenezie a cuprins aproape tot tineretul, si nu numai de

la noi, incurajat si de mass-media. Cand intr-un ziar vezi un
titlu care anunta o noutate despre muzica, poti fi sigur ca nu
este o recenzie a unui concert cameral sau simfonic, sau o
reclama pentru o noua aparitie de carte despre astfel de
subiecte, ci exclusiv de muzica de divertisment. Iar in articole
se dau detalii despre componentii formatiunilor, cine sunt, cati
ani au, ce au mai editat ca discuri, ce proiecte au, daca sunt
insurati si cu cine, cine le este amantul (a), daca intentioneaza
sa divorteze, ca au fost vazuti la mare cu x, etc.,etc. Sa
adaugam si vestimentatia penibila,
de lumpenwagabond, neaparat blugi, camasi fistichii, baietii nu
au atins inca gradul de civilizatie al cravatei iar fetele al fustei
sub genunchi. Totul miroase urat a mahala, a subdezvoltare
intelectuala, pe scena dar si in sala.

Barem la concertele de muzica folclorica stim la ce sa ne

asteptam. Din pacate nu sunt autorii ei, taranii, ci fostii tarani,
veniti de la tara sa formeze proletariatul muncitoresc al
oraselor, ademeniti de fantasmagoriile unui dictator nebun si
care populeaza acum mahalalele si chiar centrele oraselor. In
ce priveste folclorul orasenesc, din pacate vechii lautari, care l-
au incantat pe Franz Liszt si erau stimati de Enescu, au
decazut si ei pana la penibila tiganeala a manelistilor.
Exagerarile nu lipsesc si unul din cele mai penibile cazuri a fost
depunerea trupului inanimat in templul muzicii clasice a tarii,
Ateneul Roman, a unui cantaret oarecare de muzica populara.

Ajungem, in sfarsit, la ascultatorii muzicii clasice. Greu de

evaluat numeric deoarece cei vizibili, din salile de concert, sunt
o fractiune infima fata de cei invizibili, din fata aparatelor de
radio, a casetofoanelor si a CD-play-erelor. Ne putem face o
idee dupa comertul care se face cu CD-urile. In primul rand
oferta, comparativ cu cea de muzica usoara. Intr-un magazin
de specialitate, muzica usoara ocupa de cateva zeci de ori
spatiul muzicii clasice. Marturisesc ca intr-un astfel de magazin,
unde ma intampina metri de vitrine cu muzica usoara, intreb
foarte jenat ,,dar muzica clasica ?” si mi se arata, cu un
dezinteres vadit, un coltisor intunecat cu cateva rafturi. Si chiar
la marile case de discuri, de exemplu magazinele FNAC de la
Paris, situatia nu este mai buna, doar ca vanzatorii se uita cu
respect si curiozitate la un client rara avis.

Un alt criteriu de a aprecia pe ascultatorii de muzica clasica

este publicul din salile de concert. Exista un public constant, pe
care il recunosti dupa figura caci il vezi saptamana de
saptamana pe aceleasi locuri. Sunt abonatii, care nu scapa nici
un concert fiind melomani. Dar nu intrutotul, caci la multe
concerte vezi pe unii care dupa pauza se scoala si pleaca, ne
mai interesand-i ce urmeaza. Si ceeace urmeaza este o piesa
moderna, poate chiar de avangarda sau de un autor roman. Si
cu aceasta deschidem un alt capitol dureros, al receptarii
muzicii. Care sunt de fapt preferintele ascultatorilor de muzica
culta ?

Ce muzica clasica asculta lumea ?

Am incercat sa aflu care este nivelul de informare a marelui

public in ce priveste muzica clasica si pentru aceasta am
studiat programele diverselor manifestari muzicale, concerte
simfonice, de muzica de camera, recitaluri, opere, din tara si
din lume, precum si programele de radio, internetul fiindu-mi
de un mare folos. De asemenea am cercetat rafturile cu CD-uri
din magazinele de muzica si cataloagele de discuri si casete ca
sa-mi fac o idee de intensitatea comertului cu muzica clasica.
Marturisesc ca nu am facut o statistica riguroasa asupra
frecventei cu care diversele piese sunt programate sau
achizionate, asa ca prezint doar lucrarile care efectiv sunt cele
mai frecvent auzite si care au patruns deci in constiinta
melomanilor. Toti compozitorii pe care ii voi mentiona au o
opera mult mai vasta, cu lucrari de mare valoare, care insa, din
pacate, nu ajung la ascultatori. Mi se poate obiecta ca lista este
subiectiva si sunt de acord, fiind constient ca ea nu corespunde
cu tot ce as vrea sa aud mai des.

Pe de alta parte sunt si nume de compozitori care nu

corespund criteriului de frecventa, le-am mentionat totusi
pentru ca ascultatorii sa nu auda de unul nou pe care sa nu stie
unde sa-l plaseze.

Nu intentionez sa fac aici o istorie a muzicii clasice dar

subiectul ma obliga de dragul unei ordini la o abordare
cronologica. Nu voi incepe cu Antichitatea ci cu muzica ce se
aude astazi in salile de concert, la radio sau se gaseste pe
diferite suporturi (disc de bachelita, banda magnetica, caseta,
compact-disc).

Muzica Evului Mediu si a Renasterii

De cand a aparut CD-ul s-a inregistrat o cantitate imensa de

muzica veche, uitata, dar redescoperita, care interseaza pe
specialisti si place unor melomani. Sunt si instru-mentisti,
originali cu ori ce pret, ce prezinta muzica veche pe
instrumente de epoca care, dupa mine, nu are nici un haz, nici
o finalitate etica sau estetica, de care se intereseaza insa unii
specialisti sau fac caz amatorii snobi.

Muzica europeana s-a constituit in Evul Mediu, la inceput

pentru a servi biserica, apoi s-a laicizat si au aparut trubadurii,
sau truverii, in Franta, Italia si Spania, Minnesängerii si apoi
Meistersängerii in Germania. Dintre primii Walther von der
Vogelweide a fost facut cunoscut in opera Tannhäuser, iar
dintre ceilalti Hans Sachs in opera Maestrii cantareti din
Nüenberg,  ambele de  Richard Wagner.

In secolul al XIV-lea in Renastere, vechea muzica ecleziastica

(Ars antiqua) a fost inlocuita de o forma mai complexa (Ars
nova), care este polifonica, bine structurata, in buna masura
nu numai ecleziastica ci si laica, ea se aude si azi din cand in
cand la radio sau in concerte publice, uneori executata pe
instrumente de epoca. Intre piesele ce se executa este cate
o Missa  de Guillaume de Machault, Jasquin des
Prés sau Jean van Ockeghem. Numele lui Thomas
Tallis sau al brasoveanului Valentin Backfark apar doar in
prelucrarile moderne ale unor autori contemporani noua.

Secolul al XVI-lea a produs un numar relativ mare de

compozitori, dintre care cei mai valorosi si cantati si astazi
sunt Giovanni Pierluigi Palestrina, care a scris mai ales
muzica sacra, Orlando di Lasso, autor prodigios in
nenumarate domenii ale muzicii sacre si laice, William Byrd,
autor mai ales de muzica sacra si Gesualdo di Venosa, autor
al catorva sute de madrigale.

Muzica renascentista se bucura astazi de formatiuni

instrumentale sau orchestrale specializate precum si de
festivaluri dedicata ei, o voga inexplicabila caci, dupa mine,
este destul de fada si fara profunzime.

Muzica baroca

Perioada dintre 1600 si aproximativ 1750 este cunoscuta sub

numele de baroc, cand este produsa o muzica foarte elaborata,
melodioasa, adesea grandioasa, care atrage mult pe
ascultatorii de astazi, mai ales datorita proliferarii operei, gen
aparut acum. Cateva nume se impun. Dintre francezi, Jean-
Baptiste Lully, cu un numar considerabil de opere si balete cu
subiecte mitologice, François Couperin, creatorul unei muzici
mai delicate, Jean-Philippe Rameau, care a excelat in opere
si balete, dintre care Indiile galante este si acum
executata si Marc-Antoine Charpentier, prezent uneori cu
muzica sacra. Italienii sunt astazi auziti datorita unor lucrari
foarte frumoase, uneori impresionante, datorita lui Claudio
Monteverdi, care a dat cateva opere importante
precum Orfeu, Incoronarea Popeii, Intoarcerea lui Ulysse in
patrie ; lui Antonio Vivaldi, autor al unui numar mare de
lucrari, in special cele concertante pentru diferite instrumente
dar mai ales pentru vioara, celebru fiind ciclul Cele patru
anotimpuri prezent in repertoriul tuturor violonistilor si
orchestrelor din intreaga lume ; lui Domenico Scarlatti, autor
a peste 500 de „sonate” pentru pian intr-o singura miscare,
preferatele pianistilor virtuosi, melodioase, celebre fiind cele 16
concerte de vioara cuprinse in ciclul Cele patru
anotimpuri, Arcangelo Corelli, care a fost primul care a
creat Concerto grossi, unele cuprinse in op.6 cantindu-se
adesea astazi, Tomaso Albinoni, autor al frumosului Adagio
pentru corzi si orga, aproape un slagar in zilele noastre. Adaug
pe Girolamo Frescobaldi si Giovanni Gabrielli care se mai
aud rar la radio cu cate o piesa. De mentionat si o pleiada de
compozitori care au cultivat mai ales vioara,
precum : Francesco Geminiani, Pietro Locatelli, Gaetano
Pugnani, Francesco MariaVeracini, Giuseppe
Tartini, Pietro Nardini, Giovanni Battista Viotti si
francezul Jean-Marie Leclair, nume ce erau aproape uitate
dar pe care le mai evoca marii violonisti in recitaluri si sunt
revitalizate prin CD-uri. Din Anglia un nume prezent in
actualitate este Henry Purcell, un fel de erou national al tarii,
autor al unui numar considerabil de opere si piese vocale.

Din Germania sunt de amintit compozitorii Heinrich

Schutz, Johann Pachelbel si Franz von Biber, cantati
arareori, spre deosebire de Georg Philipp Telemann, prezent
cu piese din culegerea intitulata Muzica pentru masa
(Tafelmusik) care cuprinde trei suite, trei concerte, trei
cvartete, trei trio si trei sonate.

Toata enorma cantitate de muzica preclasica este scrisa cu

stiinta si indemanare, este melodioasa, usor accesibila, adesea
cantabila, dar, dupa mine, cam la fel, constransa de rigorile
unei simetrii rigide, dar incanta urechea, mai putin sufletul,
caci nu are o corespondenta afectiva, nu are inaltari si
coborari. Am lasat de-o parte doua nume care ies din tiparul
schitat mai sus si care sunt vedetele barocului muzical. Georg
Friedrich Händel este autorul unui numar imens de lucrari
editate in 188 volume, din care 32 de opere, 21 de oratorii, 12
de muzica sacra, 12 de cantate , 19 de concerte pentru orga si
21 de muzica pentru orchestra. Dintre ultimele se bucura de o
mare popularitate suitele Muzica apelor si Muzica pentru foc de
artificii, ce au parti de o neobisnuita grandiozitate, neobisnuita
muzicii barocului. De asemenea se executa unele opere dar mai
adesea arii din ele in concerte. Muzica lui Händel este
melodioasa, are maretie, forta si desteapta sentimente inalte.

Perioada barocului este dominata de Johann Sebastian

Bach, un titan, cu o opera gigantica, peste 1200 numere de
opus, care cuprinde cateva capodopere : monumentalele
oratorii (Matthäus Passion si Johannes Passion), concertele
pentru vioara si orchestra, cel mai des executat fiind cel pentru
doua viori si orchestra, apoi cele sase Concerte
brandenburgice, cele patru Suite pentru orchestra iar pentru
virtuosi sunt cele sase Partite pentru vioara solo, cele
sase Suite pentru violoncel solo  iar pentru pianisti un numar
mare de Preludii si Fugi precum si amplele cicluri Clavecinul
bine temperat, Arta fugii, Variatiunile Goldberg si Ofranda
muzicala. Bach a fost un mare inovator al tehnicii fundamentale
a compozitiei muzicale, fiind in aceasta privinta nedepasit si cu
o contributie esentiala pentru dezvoltarea ulterioara a muzicii.
Este incontestabil ca in aceasta vasta opera sunt pagini
admirabile care fac si astazi muzica lui Bach actuala si iubita,
aflandu-se alaturi de Mozart pe primele locuri ca prezenta in
recitaluri, in programele de radio, pe discuri si casete etc.
Vasta lui opera cuprinde insa si lucrari tipice barocului, cu
repetari, pasaje ostinato si, cum spune marele dirijor si
compozitor Leonard Bernstein, „de o mare plictiseala”. Ciclurile
pentru pian mai sus citate sunt destinate de fapt studiului, pe
care specialistii le declara geniale ca tehnica a compozitiei iar
melomanii snobi, care nu cunosc teorie muzicala, le considera
agreabile si frumoase, desi nu au nici un sentiment si nici
finalitate estetica. Unele din piesele lui Bach mi se par de un
echilibru perfect, aproape matematic si imi evoca o casa
imensa, solida de beton si otel dar nemobilata. Este un
sentiment cu totul personal, caci de fapt, incontestabil ca Bach
este primul titan al muzicii si un geniu nedepasit inca in ce
priveste inovatiile muzicale.

Muzica baroca in ansamblu a fost mult timp putin cunoscuta de

marele public si a iesit in fata in secolul al XX-lea dar mai ales
in a doua jumatate a lui datorita radioului si a mijloacelor
moderne de redare, castigand multi fani, barocarii. Sunt si
orchestre care canta doar muzica baroc, cum sunt si pentru
muzica renascentisa, si exista festivaluri specializate in muzica
veche, cum se intampla si cu muzia moderna. semn ca
executantii acestora vor sa le impuna cu ori ce pret. Dece nu
exista orchestre si festivaluri de muzica clasica sau romantica ?
Pentru ca ele se impun de la sine si sunt iubite de melomani.

Muzica baroca a avut parte si de critici acerbe. Cea mai

drastica caracterizare a ei se gaseste intr-un pasaj din cartea
muzicologului american Harold Schonberg despre vietile marilor
compozitori : ,,Tipicele Concerto Grosso ale lui Vivaldi, Corelli,
Locatelli sau Geminiani sunt in general lipsite de personalitate
si de imaginatie. Se misca dupa modele pur secventiale,
previzibile, iar armoniile sunt limitate, de regula la acordurile
de tonica, dominanta si subdominanta. Indiferent de momentul
in care intra in sala in care se executa asa ceva, ascultatorul
ghiceste modelul care urmeaza. In acest sens, este o muzica
de tapetat peretii”. Poate ca tocmai asa se explica uriasa ei
popularitate. Atractia exercitata de muzica barocului se
datoreaza in mare masura faptului ca nu trebuie sa gandesti in
timp ce o asculti. Ea isi justifica existenta prin aceea ca il
invaluie pe ascultator in sunete inofensive iar modelele se
misca in sus si in jos fara a spune de fapt nimic. Melomanul
nesofisticat are iluzia ca asculta ,,muzica clasica”, ba chiar se
delecteaza cu ea. La urma urmelor, ce poate sa nu-ti placa in
acest camp alb de neant ? (Harold C. Schonberg : Vietile
marilor compozitori, trad. rom., Edit. Lider, 1997, p.599).

Adaug si un pasaj dintr-un articol de George Calinescu din

1939 in care spune ca ,,muzica lui Bach se pastreaza intr-un
formalism rigid, ursuz pana la pedanterie. Bourrée din a
treia suita pentru violoncel poate fi cantata de la cap la coada
si de la coada la cap fara nici o piedica. Este ca o roata ce se
rostogoleste lin, cu apa deasupra care este rece si prin
zgomotul ei monoton, este odihnitoare pentru spirit”. O
judecata aspra care in nici un caz nu poate fi aplicata intregii
opere a lui Bach, care are momente sublime de inalta elevatie.

Muzica clasica

In mod cronologic, dupa baroc urmeaza muzica clasica (in sens

restrans, istoric).
Ea marcheaza un reviriment prin dorinta compozitorilor de a se
elibera de rigorile, rigiditatea, ariditatea si abstractismul muzicii
baroce si merg spre o simplificare si introducere mai ferma a
melodiei. Primele semne se gasesc la compozitiile lui Johann
Stamitz si fiilor lui Bach, Wilhelm Friedemann, care
stabileste principiile stilului clasic, Johann Christian, care se
dedica simfoniei, dar mai ales la Carl Philipp Emanuel,
considerat a fi unul dintre cei mai importanti compozitori ai
secolului al XVIII-lea, inovator mai ales in domeniul muzicii
pentru pian si al sonatei. Toti au ajuns la cunostinta
melomanilor doar in secolul al XX-lea, fiind din ce in ce mai
auziti, cel putin la radio si in concertele dedicate muzicii vechi.
Bine cunoscut este insa Luigi Boccherini, autorul a 26
simfonii, peste 200 lucrari camerale concerte pentru chitara si
mai ales violoncel si orchestra, dintre care primele doua sunt
foarte apreciate si se afla in repertoriul tuturor marilor
violoncelisti.

Numele mari ale clasicismului sunt insa Gluck, Haydn, Mozart si

Beethoven. Cristoph Wiliibald Gluck este creatorul dramei
muzicale in care a plecat de la princi- piul ca ea trebuie sa
exprime totdeauna o situatie dramatica, eliminand pasajele
introduse in operele italiene de dragul afirmarii cantaretilor. El
a scris zeci de opere, dintre care remarcabile
sunt Alcesta (dupa Euripide) Orfeu, Ifigenia in
Aulida (dupa  Racine), prezente in repertoriile teatrelor
muzicale, dar cunoscute mai ales prin arii din ele in concerte
ale solistilor vocali. Al doilea mare nume este Joseph
Haydn, un compozitor longeviv (77 ani), ceeace i-a dat ragazul
sa creeze o opera imensa : 104 simfonii (este creatorul
simfoniei cvadripartite clasice), 80 cvartete (de asemenea
creatorul cvartetului clasic), 30 concerte instrumentale, lucrari
vocal-simfonice si zeci de alte piese. Muzica este placuta,
melodioasa, usor de retinut, in care nu se dezbat probleme
profunde, dar este mult mai expresiva decat stereotipele creatii
baroce, desi poate cam nediferentiata, si nu cred sa fie multi
melomani amatori care sa recunoasca toate simfoniile sau
cvartetele lui. Dar Haydn este mereu prezent, chiar daca nu cu
frecventa mare, in optiunile melomanilor.
Al treilea mare clasic este, Wolfgang Amadeus Mozart. A
trait doar 35 de ani dar in acest scurt interval a creat o opera
gigantica, in toate genurile muzicale : 23 opere, 41 simfonii, 31
alte tipuri de creatii simfonice (serenade, divertismente, casatii
etc.), 27 concerte pentru pian si orchestra, 7 pentru vioara si
orchestra, multe concerte pentru diferite instrumente, 17
sonate pentru pian, 40 pentru vioara si pian si alte categorii,
muzica de camera, muzica vocal-simfonica, lieduri, si lista este
incompleta, totul cu multe inovatii pe taramul compozitiei si de
o calitate de varf. Astazi este cel mai cantat compozitor si
amintesc doar faptul ca programul de Radio Romania Muzical,
care emite non-stop 24 ore, are inscrise minimum trei piese pe
zi de Mozart. Si nu exista in lume opera care sa nu aiba cel
putin o creatie a lui in repertoriul permanent, unele fiind
adevarate slagare : Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Flautul
fermecat, Rapirea din Serai, Flautul fermecat, sunt adesea
executate. Muzica lui este usor de inteles, in cea mai mare
parte fredonabila, dar nu lipsesc si partile grave de exemplu
cutremuratorul Recviem. Se aud adesea, unele din simfonii,
mai ales ultimele trei, concertele pentru vioara, unele pentru
pian, printre care extraordinar de frumoasele nr.20 si 21.

Dar este temerar a umbla in opera perfecta a unui geniu al

muzicii, unul din cei patru titani pe care se sprijina cultura
mondiala muzicala, inpreuna cu Bach, Beethoven si Wagner.

Ludwig van Beethoven este cel mai mare compozitor al

tuturor timpurilor. Opera lui cuprinde noua simfonii, cinci
concerte pentru pian si unul de vioara, 32 sonate pentru pian,
10 sonate pentru vioara si pian, 16 cvartete, apoi trio-uri si
numeroasele piese de alta natura (uverturi, variatiuni, fantezii,
romante etc.). Multe sunt prezente in concerte, recitaluri si in
inimile tuturor melomanilor. Nu am caderea sa analizez aici
calitatile creatiei beethoveniene dar consider ca odata cu el
pentru prima data muzica devine o chestiune de constiinta a
ascultatorului, ce te rascoleste, te inalta spre culmi pe care
doar muzica le atinge. Dar, in mod ciudat, in ultimul timp
simfoniile lui sunt mai rar interpretate decat ale lui Mozart (a se
vedea programele festivalurilor Enescu si programele marilor
festivaluri internationale si ale concertelor din lume).
Din imensa opera a lui Beethoven se aud cel mai
mult Simfoniile nr. 3,5,6,7,9, Uverturile Egmont, Coriolan si
Leonora a III-a, Concertele pentru pian nr.3,4,5, Concertul
pentru vioara (concertul de vioara cel mai cantat in lume),
sonatele pentru pian Apassionata, A lunii, Patetica, Waldstein,
Furtuna, Les Adieux, Cvartetul de coarde nr.13 cu marea
fuga, Sonata pentru vioara si pian Kreutzer. Probabil ca mi se
va reprosa ca am lasat de-o parte multe altele, dar este greu a
face selectia intre capodopere.

Beethoven ramane, dupa mine, cel mai mare compozitor al

lumii.

Muzica romantica

Frecventa de ascultare a muzicii clasice era candva depasita de

muzica romantica. Melodicitatea, complexitatea sentimentelor
pe care le rascoleste, avanturile, sfasierile, senzualitatea ei si
puterea ei imagistica (acum este inventat poemul simfonic iar
natura ocupa un loc tot mai important in compozitiile
romanticilor) o fac mult iubita de melomani. Este greu a face
un top al preferintelor dar, de exemplu, este incontestabil ca
acum simfoniile lui Brahms sunt mult mai des auzite in salile de
concert decat ale lui Beethoven.

Este interesant de urmarit felul cum au fost descoperite treptat

marile valori ale romantismului de catre public. De exemplu
simfoniile lui Gustav Mahler, ignorate pana pe la 1950, au
inceput sa fie tot mai des cantate si apreciate, ca de altfel si
simfoniile lui Anton Bruckner. Splendidul Concert de
vioara de Jean Sibelius a intrat in voga in ultimii 30 de ani, ca
si Concertul nr.3 pentru pian de Serghei Rahmaninov, dupa
ce Concertul nr.2 cucerise mai de mult publicul larg.

Este greu a stabili care sunt preferintele din muzica romantica.

Se aculta mult dintre germani Franz Schubert (muzica pentru
pian Impromptu-uri  si Momente
muzicale, cvintetetul Pastravul, cvartetul Fata si moartea,
Simfoniile a 4-a, a 8-a si a 9-a, lieduri), Robert
Schumann, (Simfoniile 3,4, Concertul pentru pian  si Concertul
pentru violoncel,  piesele pentru pian Carnaval, Scene de copii,
Calatorul, Simfonia a 4-a, Concertele pentru pian si pentru
violoncel), Felix Mendelssohn-Bartholdy (din muzica pentru
pian unele din Cantece fara cuvinte, uvertura Visul unei nopti
de vara, Concertul pentru vioara)), Carl Maria von
Weber (uvertura la Wilhelm Tell, Invitatia la vals, Corul
vanatorilor din opera Freischütz), Johannes
Brahms (Simfoniile nr. 1,2,3,4, Concertul pentru pian
nr.1, Concertul pentru vioara, liedurile). Contemporan cu
Brahms a fost un alt romantic de mare forta, Anton
Bruckner, un organist de catedrala care a fost un credincios
slujitor al lui Dumnezeu, fiind impregnat de religie in toate
creatiile sale. In primul rand in cateva lucrari religioase ( Trei
messe, Te Deum, Missa Solemnis si un  Requiem)  dar mai ales
in creatiile sale fundamentale, cele noua simfonii. Ele formeaza
un corpus foarte unitar, toate denotand o seriozitate, o
soliditate, o unitate in conceptie si de o mare grandoare si
elevatie. Aproape toate incep parca in intuneric dar treptat se
face lumina, se duce o lupta intre fortele raului si aspiratiile
spre izbavire pentru ca ultimele sa izbandeasca. Nu lipsesc nici
pasajele care te apropie de lumea din jur, dar edificiul muzical
se ridica ca o catedrala spre preamarirea Domnului. Din pacate
se canta foarte rar si doar Simfonia a 4-a se bucura  de o
oarecare notorietate. Dintre romanticii germani nu pot lasa de-
o parte pe Max Bruch pentru frumosul si popularul lui Concert
Nr.1 pentru vioara si orchestra.

Am lasat la urma pe unul din titanii muzicii universale,

pe Richard Wagner, din pacate mai putin cunoscut de
melomani, care il considera greoi si zgomotos, pareri ce denota
primitivism muzical. El a compus mai ales opere prin care s-a
asezat temeinic in istoria muzicii mondiale fiind un pion, un
revolutionar in gandirea muzicii de scena, creator al operei
dramatice totale. Dintre cele 11 opere create de el (atat ca text
muzical poetic cat si ca muzica) se prezinta in special Vasul
fantoma, Tannhäuser, Lohengrin, Walkyria, Maestrii cantareti
din Nürenberg. Sunt prezente insa in concerte simfonice partile
orchestrale (Cavalcada Walkyriilor, Despartirea lui Wotan,
Farmecul padurii, Calatoria lui Siegfried pe Rin) si poate cea
mai zguduitoare pagina din istoria muzicii, (Moartea lui
Siegfried). Se canta mult arii din opere ca de exemplu aria
Elisabetei (Dich teure Halle) din Tannhäuser, ariile lui
Lohengrin (O du mein holder Abendstern si Im fernens Land)
din Lohengrin, aria de concurs a lui Walther din Maestrii
cantareti si cea a mortii Isoldei  din  Tristan si Isolda. Dar mult
executate sunt si uverturile la Rienzi, Vasul fantoma, Maestrii
cantareti, Preludiul la Lohengrin si la Tristan si Isolda  si geniala
uvertura la Tannhäuser.

Al doilea mare autor de opere este Giuseppe Verdi din care se

canta mai ales operele (Traviata, Rigoletto, Aida,
Trubadurul),  unele  arii din ele fiind celebre, piese de rezistenta
ale sopranelor, tenorilor si baritonilor. Dintre italieni se aud des
operele lui Gioachino Rossini (opera  Barbierul din
Sevilla  si  uvertura la Cotofana hoata), Gaetano
Donizetti (operele Favorita, Don Pasquale, Lucia di
Lammermoor), Vincenzo Bellini (operele Norma,
Somnambula), Giacomo Puccini (operele Tosca, Madame
Butterfly, Boema) si celebre arii din ele. Un loc aparte il
ocupa Nicolo Paganini, cel mai mare violonist al tuturor
timpurilor, autor al mult cantatului(Concertul nr 1 pentru
vioara si orchestra si al dificilelor Capricii pentru vioara).

Din Franta, Frédric Chopin este o prezenta constanta peste

tot in lume cu piese din ciclurile pentru pian (Nocturne,
Preludii, Studii, Valsuri, Mazurci, Poloneze) precum  si
cu (Marsul funebru din sonata a 2-a si cu Concertul nr.1 pentru
pian si orchestra).  Charles Gounod este cunoscut prin operele
(Faust  si  Romeo si Julieta, cu arii celebre) iar Georges
Bizet prin opere (Carmen), care cunoaste o voga unica,
melodii din ea avand cel mai mare numar de prelucrari, dar
adaug si suitele (Arleziana)  tot de Bizet. Din Camille Saint-
Saëns se canta (Simfonia a 3-a cu orga, Concertul pentru
violoncel si orchestra, suita Carnavalul animalelor si dansuri din
opera Samson si Dalila) din César Franck (Simfonia in re
minor  si  Sonata pentru vioara si pian), din Gabriel Fauré
(Balada pentru pian si orchestra) si din Léo Delibes aria
clopoteilor din opera Lakmé. Din Anglia se aude din muzica
lui Edward Elgar Variatiuni Enigma.

Din asa numitele scoli nationale, din Rusia si URSS sunt

prezenti Piotr Ilici Ceaikovski (Simfoniile nr.
4,5,6  si  Manfred,  Serenada pentru coarde, fanteziile
simfonice Francesca da Rimini, Romeo si Julieta,  Capriciu
italian,  Concertul pentru pian nr.1,  Concertul pentru
vioara,  fragmente din baletele Lacul lebedelor, Frumoasa
adormita din padure,  Spargatorul de
nuci), Aleksandr Borodin (Dansurile polovtiene  din
opera Cneazul Igor), Aleksandr Glazunov (Concertul pentru
vioara si orchestra), Rimsk
Korsakov (suita Seherazada),  Modest Musorgski (Tablouri
dintr-o expozitie) si armeanul Aram Haciaturian (celebrul
adagio din baletul Spartacus). Din Norvegia, Edward
Grieg (Concertul pentru pian si suitele Peer Gynt), din
Boemia, Antonin Dvořák (Simfonia a 9-a,  Concertul pentru
violoncel,  Serenada in mi) si Bedrich Smetana (poemul
simfonic Viltava si uvertura la  Mireasa vanduta), din
Ungaria, marele Franz Liszt, echivalentul la pian al
violonistului Paganini (poemul simfonic Preludiile, Concertul
pentru pian nr.1, Rapsodia ungara nr. 2-a pentru
orchestra),  din Spania, Isaac Albeniz (piese din Iberia, pentru
pian, unele orchestrate). In sfarsit, din Tarile Romanesti se
aude foarte rar ceva din muzica inaintasilor din secolul al XIX-
lea, indiscutabil romantici, dar amintesc doar pe George
Stephanescu (Simfonia) si Ciprian Porumbescu (Balada).

Lista ar putea fi mult completata dar foarte multi compozitori

au compus mai ales in secolul al XX-lea asa ca apar in
paragrafele urmatoare.

Muzica impresionista

Din dorinta de a se elibera de subiectivismul si de manifestarile

propriei pesoane exacerbate ale romanticilor, compozitorii au
incercat sa nu descrie direct lumea inconjuratoare ci sa
exprime, cu discretie si delicatete, impresia pe care le-o lasa.
Comparata cu pictura impresionista, care nu descrie ci doar o
sugereaza, muzica respectiva a fost numita impresionism. Ea
are un loc, totusi mai putin important in preferintele publicului
decat muzica clasica si romantica, dar totusi bine stabilit. Cei
mai auziti sunt, Claude Debussy cu piesele simfonice (Marea,
Preludiu la dupa amiaza unui faun, Iberia) si mai putin
revolutionara opera (Pelléas si Mélisande), Maurice
Ravel (Bolero, Valsul  si  Rapsodia spaniola), Ottorino
Respighi (ciclul dedicat Romei) si ca sa amintesc si un
roman, Alfred Alessandrescu (Amurg de toamna)

Impresionismul a aparut in secolul al XIX-lea dar a continuat si

in urmatorul avand multi adepti, putand fi incadra in muzica
moderna.

Muzica moderna

Prin muzica moderna se intelege in general cea apartinand

secolui al XX-lea cu continuare in cel actual. Dar, inca la
sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea a
avut loc o revolutie datorita compozitorului austriac Arnold
Schönberg care a renuntat la canoanele muzicii clasice
inventand noi sisteme de scriere. Ele nu au fost acceptate de
toti compozitorii, care au ramas cu convingerea ca muzica
trebuie sa placa, sa fie inteleasa din inlantuirea sunetelor si nu
dupa subtilitatile partiturilor. Ei au ramas ancorati, total sau
macar la inceput in romantism, i-au pastrat principiile dar au
adus inovatii importante ce nu au stirbit din frumusetea
creatiilor lor, intrate astazi in patrimoniul orchestrelor, teatrelor
lirice sau in concertele de muzica instrumentala si al
imprimarilor de tot felul. Unii au acceptat partial inovatiile
modernistilor, devenind cateodata mai greu de inteles, dar
totusi, sunt agreati si iubiti de melomanii amatori. Ei sunt
cuprinsi sub titulatura de postromantici  si neoromantici. Aici
ma voi rezuma a aminti doar ce se aude acum frecvent la noi si
incep cu compozitorii nascuti in secolul al XIX-lea care au dat la
iveala lucrarile importante in secolul urmator, apoi voi continua
cu cei apartinand complet lui.

Printre germanii sunt Richard Strauss (poemele simfonice Till

Eulenspiegel, Don Juan si operele Cavalerul
rozelor  si  Salomeea) si Carl Orff (cantata Carmina Burana).
Dintre francezi Paul Dukas (Ucenicul vrajitor) si Francisc
Poulenc (Suita pentru pian Scaramouche).
Dintre  rusi Serghei Rahmaninov  (Concertul nr 2 pentru pian,
Variatiile dupa o tema de Paganini pentru pian si
orchestra), Aleksandr Skribin  (Poemul extazului), Igor
Stravinski (baletele Pasarea de foc, Petruska, Ritualul
primaverii), Dmitri Sostakovici (simfoniile a 5-a, a 6-a, a 7-
a, , Concertul nr.1 pentru violoncel), Serghei
Prokofiev (Simfonia clasica, parti din baletul Romeo si
Julieta), apoi  ungurul Béla Bartók (Dansurile romanesti si
Concertul nr.3 pentru pian,),  spaniolii Manuel de
Falla (evocatoarea piesa Nopti in gradinile Spaniei pentru pian
si orchestra si  baletul Tricornul), finlandezul Jean
Sibelius (Concertul pentru vioara si orchestra, Simfoniile
1,2,3,5  si unele poeme simfonice), americanii George
Gershwin (Rapsodia albastra) si Aaron Copland (Suitele
Rodeo, Billy the kid si Primavara appalase). Sunt numerosi
compozitori neoromantici romani dar din pacate se canta foarte
rar si doar marele nostru George Enescu este o prezenta
continua, cel putin cu (Rapsodia nr.l si Rapsodia 2) si cu
(Preludiul la unison din Suita nr.1) care entuziasmeaza pe
melomani din intreaga lume.

Dupa cum am mai spus, la inceputul secolului al XX-lea a

aparut marele reformator al muzicii Arnold Schönberg, care a
initiat muzica expresionista, apoi pe cea atonala  si seriala ,
avand un numar impresionant de discipoli, unii cu lucrari
adesea greu de inteles de melomani. Serialismul a facut ravagii
printre mai toti compozitorii dar el s-a uzat treptat, dublat de
tot felul de alte incercari
precun poliritmi, polistilism, minimalism, muzica aleatorie,
electronica, muzica cu instrumente transformate, pe baze
matematice etc. pe care le prezint pe larg in Capitolul 3.

Autorii sunt nenumarati si ce produc unii este disonant, cautat,

fara melodie, fara ritm, haotic, adeseori doar zgomot. Ele
poarta titluri sofisticate, de multe ori englezesti, latinesti sau
grecesti. In ciuda acestora si a efortului compozitorilor sa
explice originalitatea lucrarilor realizate, ele sunt repudiate de
marea masa a melomanilor si sunt apreciate doar de
compozitori intre ei si se executa la festivaluri de muzica noua
sau de avangarda. Spectatorii neavizati, intervievati la iesirea
de la concerte, spun doar, si aceasta din
condescendenta, ,,interesant” ! La noi toate aceste productii si
numele compozitorilor sunt practic necunoscute de marele
public asa ca nu ma opresc aici asupra lor.
In ciuda titlurilor enigmatice sau rebarbative exista totusi multe
piese audibile, interesante sau impresionante. Marturisesc
totusi ca majoritatea productiilor acestor „modernisti” nu le
inteleg si nu ma emotioneaza. Dar asta poate din lipsa unor
auditii repetate sau a necunoasterii teoriilor muzicii caci, se
pare, ca ei mizeaza mai ales pe subtilitati componistice a
scrierii partiturilor, melodia si frumusetea trecand pe locul al
doilea. Eu fac totusi efortul sa le ascult cu atentie cu speranta
sa-mi largesc orizontul si cultura muzicala si sa intru in
actualitate. Este posibil ca aceasta sa fie muzica viitorului si de
aceea nu trebuie tratata cu indiferenta si dispretul cu care
fusese primit initial la vremea sa Wagner dar si alti artisti.
Gasesc ca este de neconceput ca oamenii de cultura
contemporani sa nu fi auzit niciodata de Carlheinz
Stockhausen, Alban Berg, Olivier Messiaen, Pierre Boulez, John
Cage sau Iannis Xenakix si nici unele din productiile lor. Este
motivul pentru care am scris Capitolul 3 al cartii de fata.

Dupa ce am vazut care sunt piesele clasice ce se aud cel mai

mult la noi in tara, si chiar in general in lume, sa vedem daca
este posibila o ierarhizare a frecventei muzicii ce ajunge la
melomani. O incerc mai ales pe baza radiodifuziunilor
specializate in difuzarea muzicii clasice, cum sunt
posturile ,,Romania muzical” si ,,France musique”, mai putin pe
programele concertelor, caci la acestea este o clara diferentiere
intre ce se programeaza in vest, unde este o mai mare
deschidere spre muzica moderna fata de ce este la noi,
inchistate in traditii vetuste.

In fruntea topului se afla muzica baroca, difuzata cu o frenezie

inimaginabila, la noi dar si peste hotare, de exemplu pe
programul oferit de Uniunea europeana a radiodifuziunilor.
Aceasta optiune este explicabila prin faptul ca muzica
preclasica este melodioasa, usor de inteles, curge pe langa
tine, nu cere nici un efort din partea ascultatorului, nici o
participare intelectuala sau afectiva. O exceptie o constitue
desigur Bach, aflat pe unul din primele locuri ale frecventei
prezentei in programe, la radio dar si in concerte datorita unor
opere ce te ridica desupra umanului.
De calitatile muzicii preclasice se bucura partial si muzica
clasica, de exemplu Haydn si cei similari lui, favoritul numarul
unu al prezentei muzicale peste tot in lume este insa Mozart.
In domeniul muzicii orchestrale
urmeaza Brahms si Beethoven si unii romantici (Liszt,
Chopin, Paganini) iar in domeniul operei, pe primul loc se
afla Verdi, urmat de Puccini. In lista topului de la noi nu se
afla impresionistii si cu atat mai putin modernistii, dispretuiti
sau refuzati de a fi cunoscuti. Este un bilant trist care denota
ca in domeniul difuzarii culturii in Europa suntem totusi
o tara de mana a doua.

Cum ajungem sa iubim muzica clasica

Continutul muzicii nu este evident. Evident vine de la ,,a

vedea”, intelegandu-se prin aceasta ca ochiul nu insala si cele
percepute de el nu pot fi negate. Nici cele auzite nu pot fi
negate dar ele nu pot fi incadrate intr-un sistem care sa aiba
pecetea autenticitatii. Parafrazand pe poet am putea spune
ca ,,ochiul nu minte dar urechea te-nsala” caci perceptia
realitatii se face mai ales cu simtul vazului, in timp ce cu auzul
capatam doar informatii disparate ce nu contureaza realitatea.
In timpul noptii daca auzim un zgomot ciudat ne speriem caci
nu putem sa-l plasam intr-o realitate logica. Daca aprindem
lampa si vedem ca a fost un soarece ne linistim imediat Din
cauza aceasta deriva imposibilitatea de a compara actul
perceperii operei de arta cu cea a muzicii. Incercati sa priviti un
album de pictura si sa faceti in acelasi timp altceva, de
exemplu sa scriti. Este o imposibilitate. Daca insa scriti si in
acelasi timp ascultati muzica perceptia este perfect posibila. Nu
discut pentru moment carei actiuni ii acordati mai multa atentie
pentu ca foarte probabil mi se va spune ca daca ma concentrez
asupra scrisului, muzica, cum spune zicala, ,,imi va intra pe o
ureche si imi va iesi pe cealalta”. In buna parte obiectia este
adevarata dar voi arata mai departe ca doar partial, de fapt nu
totul iese pe urechea cealalta si mai ramane ceva si intre ele, in
cap. Ceea ce vreau sa spun este faptul ca perceperea muzicii
necesita cu totul alta atentie pentru a fi asimilata.

In chestiunea intelegerii muzicii s-a comparat de multe ori

posibilitatea unui novice de a intelege o statuie de Michelangelo
si a intelege o simfonie de Beethoven. Este clar ca intelegera
statuii este mult mai usoara deoarece ea ofera un
adevar evident, nu este o chestiune de educatie pentru
aceasta. Imaginea plastica se ofera de la sine si nu cere efortul
de a intelege articulatiile ei intime. Desigur, aprecierea valorii
estetice este cu totul altceva. Aceasta cel putin in cadrul unei
arte figurative, realiste, si nu am auzit inca pe nimeni, nici
chiar cu un nivel cultural foarte scazut, spunand ca nu poate sa
sufere sa se uite la statuile lui Michelangelo, la tablourile lui
Rafael sau Grigorescu.

Cu muzica, nefiind evidenta, lucrurile stau cu totul altfel.

Articulatiile ei intime nu se impun de la sine, ca un tablou
realist. De altfel in muzica nici nu exista ,,realism” in sensul
propriu al cuvantului, chiar daca un compozitor vrea sa descrie
fidel lumea inconjuratoare. Nici macar Simfonia Alpilor  de
Richard Strauss nu se impune de la sine ca imagine a realitatii,
ci ne trebuie indrumarea programatica a autorului si multa
cultura muzicala ca sa intrevezi in ea pictura naturii. Muzica are
o logica proprie care nu este a lumii de toate zilele, logica cu
care se obisnuiesc ascultatorii de muzica si cu care cladesc o
lume interioara proprie, dupa ce le spune lor imbinarea de
sunete. Daca asculta o piesa muzicala noua, ei o apreciaza nu
dupa canoanele evidente ale lumii inconjuratoare, ci dupa
alfabetul propriu, construit intern conform experientei muzicale
dobandita anterior. De aceea pot auzi pareri ca de pilda ,,pe
mine muzica simfonica ma scoate din sarite” sau ca ,,jazzul ma
face sa turbez” pentru ca nu este cunoscut alfabetul propriu al
acestora.

Din cauzele aratate mai sus educatia de arta plastica se face

mult mai usor si este numai o chestiune de grad, de nuanta, de
slefuire a unui dat elementar, acela al vederii, pe cand educatia
muzicala este mult mai dificila fiind o chestiune fudamentala,
aceea de invatare a unui alfabet propriu. Cu ea se pleaca de la
zero si se ajunge acolo unde duce indrumarea si educatia
muzicala proprie.

O problema mult dezbatuta este aceea a educatiei muzicale. De

ea se ocupa mai ales muzicienii si muzicologii caci, oricat ar
vrea acestia sa se constituie intr-un corp aparte de sine
statator, ei au nevoie totusi de un auditor, daca nu pentru
altceva macar pentru a umple salile de concert si a face prin
aceasta posibila, din punct de vedere pecuniar, existenta
muzicienilor (autori si interpreti).

Problema educatiei se pune diferentiat pentru copii si adultii

refractari la muzica ,,grea”, sau pentru cei care sunt
consumatorii unui alt tip de muzica, dincolo de care nu mai
sunt receptivi (muzica usoara si populara). Mai sunt si cei ce s-
au oprit la un anumit nivel al intelegerii muzicii culte, sa zicem
la clasicism (Haydn, Mozart), accepta cu greu pe romantici (de
exemplu il ignora pe Wagner) dar refuza sa inteleaga, sau chiar
sa asculte muzica moderna si contemporana, facand alergie la
Bartók, Stravinski si la compozitorii romani.

Premisa de la care trebuie plecat este ca traim intr-un univers

sonor din ce in ce mai axaparator. Lasand de-o parte
zgomotele tot mai intense, universul muzical este mai complex
si variat. Radioul, televizorul si filmul obisnuiesc pe copii de
mici cu muzica de tot felul si astazi nu se mai poate face o
experienta de educatie muzicala pe copii cu un fond nul. Idealul
ar fi sa se poata porni de la un astfel de fond si sa se vada la ce
varsta incepe sa fie posibila intelegerea de catre copii a unei
piese muzicale serioase. Cum un astfel de fond nul nu exista,
trebuie plecat de la un anumit nivel. Acest nivel inseamna insa
in conditiile sociale din tara noastra un alfabet muzical deja
invatat. El reprezinta in cele mai multe cazuri alfabetul muzicii
usoare sau al celei populare si cred ca in foarte putine familii
copii sunt invatati de mici sa asculte muzica serioasa.
Exceptand ultimul caz va trebui sa se opereze treptat o
inlocuire a alfabetului cunoscut cu unul nou. In ce mod ?

Eliminam din discutie educatia in scoala care vine tarziu si

inadecvat. Corurile nu ajuta la formarea gustului pentru muzica
culta, serioasa, si trebuie aleasa o alta cale, chiar in scoala. S-a
emis parerea ca de la inceput copiilor trebuie sa li se dea
adevarata muzica buna fara compromisuri. Este o gresala daca
acest lucru este gandit global, fara alegere. In definitiv si
educatia literara incepe cu basme si povesti, continuate cu
literatura pentru copii, literatura de aventuri pentru
adolescenti, pentru ca apoi sa se treaca la marea literatura.
Dupa cum basmele invata pe copii articulatiile fictiunii si
regulile unui joc al imaginatiei, tot asa si educatia muzicala
trebuie sa inceapa cu un repertoriu elementar care sa permita
intelegerea noului alfabet. Desigur, nu este vorba de asa-zisele
lucrari pentru copii, cum sunt Scenele de
copii  de Schumann, Coltul copiiilor de Debussy sau Jocuri de
copii  de Bizet, care sunt de fapt destinate adultilor pentru a le
interpreta in recitaluri, a le imprima sau a le asculta in concerte
simfonice.

S-a mai spus ca primul contact cu muzica clsica sa fie prin

intermediul muzicii usoare si s-a realizat Für Elise ca vals, Mica
serenada nocturna de Mozart ca foxtrot si multe altele. Ba mai
mult, a fost creata o noua speta, Muzica fusion care foloseste
teme ale muzicii clasice si le imbraca in tot felul de armonii,
ritmuri si orchestratii ale muzicilor de divertisment. Ideea mi se
pare de la inceput gresita. Nu este vorba de a invata pe copii si
pe adultii neinvatati o muzica culta cu un anumit stoc de
melodii ca pe urma se afle ca se canta si altfel, si intr-un mod
mult mai putin antrenant. De aceea trebuie evitat transferul de
la alfabetul muzicii usoare la cel al muzicii serioase.

In repetate randuri am facut experienta cu copii de 6-10 ani de

a le explica anumite piese descriptive. Succesul total l-am avut
cu Carnavalul animalelor de Saint Saëns, cu

Tablourile dintr-o expozitie de Musorgski-Ravel, cu Ucenicul

vrajitor  de Paul Dukas, cu Till Eulenspiegel de Richard
Strauss sau cu basmul Petrica si lupul  de  Serghei Prokofiev.
Am constatat astfel ca cel mai usor pentru copii este sa
inteleaga evenimentele scurte, cu concept literar cat mai
concret si cu variatii rapide ale scenariului. In acest sens, Till
Eulenspiegel nu este cel mai pregnant caci are pasaje prea
lungi in care evenimentele nu se schimba, ceea ce face sa
diminueze interesul copiilor.

Factorul esential este insa repetarea lectiilor cat mai des. Cu

alte cuvinte, trebuie mers cu un stoc mic de piese, care sa se
impregneze cat mai profund incat copiii sa fie in stare sa
fredoneze pasaje scurte, melodiile simple si mai ales sa dea
semn ca la o nota emisa de orchestra are ,,in cap” nota care va
urma, inainte ca ea sa fie cantata. De fapt acesta este un
stadiu cand se poate spune ca piesa muzicala a fost ,,inteleasa”
de ascultator. Inteleasa in totalitate, ca melodie, dar nu si in
structura ei muzicala, in articulatiile ei intime. Numai cand
cineva a ajuns la o astfel de cunoastere poate sa emita judecati
de valoare, desigur personale, apreciind ce este placut si
frumos si ce nu este asa pentru el. Inainte de a fi ajuns la acest
stadiu de cunoastere orice judecata a unui meloman amator
este pripita si fara valoare.

Este inutil a insista asupra modului in care trebuie sa decurga

mai departe educatia muzicala. Treptat se va trece la piese mai
grele, mai abstracte, pana ce copilul va prinde singur gustul de
a asculta muzica culta. De la 12-14 ani in sus se poate conta
pe o intelegere destul de avansata care sa faca inutile
explicatiile, lasand copiii sa-si construiasca propria imagine
muzicala.

Lucrul cel mai periculos este sa se lase copiii sa alunece pe

panta ce duce la muzica usoara. In ciuda eforturilor facute de
creatorii si adeptii acestei muzici de a elimina atributul
de ,,usoara”, ea ramane astfel prin facilitatea compozitiei si a
intelegerii, prin lipsa de substrat emotional profund generat de
muzica si de mesaj umanist, si nu de cuvintele insotitoare. Este
usoara pentru ca ii lipseste fuziunea dintre fond si forma.
Slagarele, sansonetele, muzica folk etc. ar putea emotiona prin
cuvant, prin supra-adaugarea intelectuala, dar vesmantul
muzical este searbad, iar muzica pop, cea progresiva, jazzul,
este un simplu exercitiu de virtuozitate (cand este !), lipsit de
acoperire emotionala. A doua categorie, cea insotita de text, nu
prezinta pericol, prima in schimb da, caci este usor sa
acapareze disponibilitatile copiilor. Desigur, intr-o casa unde
copii nu asculta decat muzica populara sau usoara datorita
parintilor, va fi greu sa fie rupti de la ea si indreptati spre cea
clasica. Procesul trebuie sa mearga paralel si depinde numai de
tactul profesorului de muzica sau al celui care isi ia sarcina sa
joace rolul de indrumator, pentru a castiga teren in sprijinul
celei culte.

Am auzit punandu-se intrebarea daca orice copil este apt

pentru a intelege muzica culta sau daca aceasta nu este un
dar, un talent. Nu cred sa fie un talent si scuza ca este afon si
nu poate canta nu este valabila in general. Personal, am spus
deja mai sus, ca sunt perfect afon in ce priveste cantatul vocal
si nu reusesc sa scot nici un sunet in concordanta cu ce am in
cap si ureche. Ceea ce nu ma impiedica sa ascult, sa cunosc si
sa inteleg (evident la nivelul meu de meloman needucat
tehnic), sa recunosc si ador sa ascult muzica culta. Desigur, ar
putea fi ,,daltonisti” auditivi, care organic nu pot deosebi
sunetele. Nu am auzit inca de asa ceva si poate este de datoria
medicilor sa se ocupe de studiul perceptiei muzicale, nu ca
sunete disperse, ci ca limbaj muzical inchegat.

Dupa cum se vede, nu am adus in discutie invatamantul

muzical scolar. Am mentionat doar ca prin invatarea corurilor
nu se formeaza o cultura muzicala serioasa. Evident nu este
vorba de liceele de specialitate. Scoala are posibilitatea de a
furniza un prim manuchi de notiuni de teorie a muzicii, care se
uita insa repede. Ceea ce lipseste insa sunt cateva lectii de
istoria muzicii. Este de altfel o lipsa generala a invatamantului
liceal de a nu furniza cunostintele elementare pentru formarea
unei culturi generale, ceea ce ar insemna lectii de istoria artei,
de istoria literaturii (nu vorbesc de cea romana) si a muzicii.
Unde afla un elev de liceu ceva despre Dante, Cervantes,
Balzac sau Tolstoi ?

Personal am avut norocul de a avea un profesor de muzica

exceptional, de fapt un muzician de valoare, creatorul
Filarmonicii din Brasov si ulterior dirijorul ei, Dinu Niculescu,
care ne-a tinut lectii de istoria muzicii exemplificata cu discuri.
Rezultatul a fost ca mai multi colegi au inceput sa se intereseze
de muzica clasica, sa o asculte cu placere si sa devina
melomani.

Cu adultii este mai complicat sa fie indreptati spre muzica

clasica cand sunt axati pe alte tipuri de muzica. Cu ei este greu
sa adopti tactica utilizata cu copii. Si totusi. Am in aceasta
privinta mai multe experiente interesante. Eram la un canton
silvic din Muntii Bihor cu doi studenti geologi care faceau
practica pe langa mine. Si fiind ploaie continua stateam in casa
si ascultam muzica la un radio portabil. Se canta Simfonia
intaia  de Mahler si m-am apucat sa le explic ultima parte, cu
motivele de lupta, dragoste, natura, care reveneau de mai
multe ori. La sfarsit mi-au spus ca acum au inteles ceva din
muzica iar intorsi acasa m-au rugat sa-i primesc la mine ca sa
mai asculte odata intreaga simfonie pe care au savurat-o din
plin. Ulterior, unul din ei a devenit un pasionat meloman. Si
mai pot cita alti fosti studenti si prieteni care ma frecventau si
auzind neincetat muzica clasica, pe care o explicam sumar,
evident literar, au inceput sa asculte mult mai des diverse
lucrari, devenind si ei melomani pasionati.

Un caz mai interesant a fost cel cu soferul meu, cu care faceam

aproape saptamanal drumuri la Brasov, unde eram senator. Pe
parcurs ascultam casete cu muzica simfonica si cand ajungeam
la Sinaia si incepeau sa se vada Bucegii. puneam Simfonia
Alpilor de Richard Strauss. Odata m-am apucat sa ii explic ce
reprezinta diversele imagini muzicale, apoi am repetat acest
lucru de cate ori treceam pe acelasi drum. Dupa un timp
ajunsese sa recunoasca temele, inlatuirea lor si sa inteleaga
muzica. Mai tarziu m-a rugat sa mai ascultam si altceva si am
repetat experienta cu Tablourile dintr-o
expozitie de Musorgski cu acelasi succes. A urmat Carnavalul
animalelor de Saintt Saëns, Ucenicul vrajitor de Paul
Ducas si treptat am trecut la muzica mai abstracta, fara un
subtext literar direct (de exemplu Smfonia a 7-
a  de Beethoven) receptata de asemenea favorabil.

Un caz foarte interesant l-a creat un pasionat al muzicii si al

speologiei. Este doctorul in medicina Constantin Lupu din
Timisoara, intemeietor al unei Asociatii de
speologie, ,,Speotimis” cu eficiente descoperiri si explorari de
pesteri, dintre care cea mai importanta este Pestera de la
Romanesti din Muntii Poiana Rusca. Este mare, cu o sala
centrala impresionanta ca largime si tavan inalt. S-a gandit sa
imbine cele doua pasiuni, „hobby”, si a organizat un concert in
pestera. Desi accesul la pestera este destul de lung si se
strabatea cu piciorul, ineditul evenimentului a atras destul de
multi pasionati (de pestera sau de muzica ?), in program fiind
muzica clasica, de Mozart, Haydn etc., interpretii fiind membri
ai Filarmonicii din Timisoara. Era in 1984 si au asistat 4oo-500
persoane. De atunci s-a instaurat o traditie : anual urca la
pestera intr-o duminica de toamna tot mai multi amatori sau
poate doar curiosi. In medie in cei 24 ani au fost cate 2000-
2500 ascultatori anual. Vestea s-a raspandit si printre
muzicieni, multi fiind cei care si-au aratat interesul si chiar au
participat la concerte, cum ar fi violoncelista Alexandra Gutu iar
maestrul Stefan Ruha a realizat cred un record mondial facand
sa rasune intr-o pestera magnificele sunete ale unei pretioase
viori Amati, in cele 12 concerte din Anotimpurile ale
lui Antonio Vivaldi cu Filarmonica ,,Banatul” condusa de
eminentul dirijor japonez Tanneo Nakajima. In afara unor
ansambluri autohtone cu excelenti djrijori (de ex. Filarmonica
din Arad cu Dorin Frandes) dar si din strainatate, Franta,
Anglia, Austria, Serbia, Italia, Ungaria, in anul 2000 a concertat
Orchestra Regala din Copenhaga aflata sub inaltul patronaj al
M.S. Regina Regatului Danemarcei, Margarethe II si a
Institutului Cultural Danez. Concertul a avut loc in prezenta mai
multor ambasadori acreditati in Romania. De remarcat
abundenta de ansambluri de suflatori care au concertat aici
deoarece instrumentele de coarde se dezacordeaza usor din
cauza umezelii. In afara muzicii simfonice instrumentale, multe
au fost si concerte corale si de muzica de jazz. Incercarile unor
concerte de muzica electronica sau de hip-hop (intre care
catastrofala aparitie a grupului Zdob si Zdub, cu o amplificare
de decibeli insuportabili si inutila intr-o pestera), care au iesit
din traditia a peste doua decenii de muzica clasica, au fost
sanctionate prin lipsa de interes a publicului care a fost sub 100
persoane, fata de cele peste 1500 la celelalte manifestari
serioase, la concertul din octombrie 2008 fiind chiar 4000 !

Concertele de la Romanesti ne ofera o concluzie importanta. La

inceput localnicii (taranii din comunele din jur) s-au ferit sa
vina la concerte, inhibati de credinte primitive, superstitii si
teama de intuneric si a fost necesara invitarea si prezenta
protopopului de Faget pentru ca sa fie rupta superstitia si sa
vina sa asculte muzica clasica. Si asa le-a intrat in sange, incat
la pregatirea concertului din octombrie 2007 l-au intrebat pe
doctorul Lupu ,,Puneti si Mozartul, ca ala ne place mult” !
Aceasta inseamna ca nimeni nu se naste cu ,,un daltonism
acustic”, ca sa spun asa, si este deschis intelegerii muzicii
clasice.
Cele de mai mai sus au fost doar cateva exemple luate din
experienta personala. Este total insuficienta pentru a construi o
imagine generala asupra fenomenului atat de enigmatic
al ,,melomanismului” (fie-mi iertata aceasta monstruozitate
lingvistica mentionata de scriitorul si criticul litrerar George
Calinescu). Cunosc multe persoane care nu s-au bucurat de un
invatamant muzical adecvat, nu au avut o educatie muzicala in
familie, nu canta la nici un instrument si totusi, de la o anumita
varsta, poate chiar matura, au inceput sa fie pasionati de
muzica clasica. Unii mi-au spus ca radioul i-a indemnat la
aceasta, altii au fost dusi de parinti sau prieteni la un concert
sau la opera si ,,s-au molipsit”, altii din snobism sau
curiozitate. Cert este insa ca astfel de persoane umplu salile de
concert, au cumparat discuri, acum CD-uri, si si-au format un
gust muzical. Imbucurator este faptul ca sunt tineri ce se vad
la concerte si sunt interesati de muzica buna, dar nu destui, si
ei ar trebui rupti de la psihoza muzicii usoare, care actioneaza
ca un drog. Este de aceea rolul psihologilor, sociologilor si al
muzicologilor sa gaseasca metodele eficiente pentru a atrage
pe tineri, dar si maturi, in mrejele muzicii clasice, culte.

Capitolul 2

DE CE IUBESC MUZICA

Nu intentionez sa trec in revisa drumul meu spre muzica dar

fac cateva observatii necesare. In anul 1928 s-a infiintat primul
post de radio in tara noastra, iar tatal meu, care era un om
avut, a cumparat, chiar in acel an, un aparat de ascultat sunete
ce-ti intrau in casa pe cai nevazute. La el am auzit primele
sunete muzicale. Am inceput sa inteleg ceva din muzica doi ani
mai tarziu, cand in casa de la Brasov, in care m-am nascut si
am crescut, a aparut si un gramofon la care invarteai de zor o
manivela desi auzeai doar o fata a placii. Dar asa, m-am
obisnuit cu arii cantate de Caruso si Amelita Galli-Curci,
andantele din Cvartetul op.3 nr.5 de Haydn, marsurile din
operele Faust si Aida precum si inca cateva
piese precum Marseilleza  si God save the King. Cu cele din
urma am devenit pentru totdeauna francofil si anglofil, ceeace
mi-a adus multe neplaceri mai tarziu. Ascultam cat puteam
muzica, niciodata usoara sau populara ci doar clasica :
simfonica, de camera, de pian si de opera. Preferata a ramas
muzica simfonica dar nu as putea spune ce m-a indemnat spre
aceasta optiune, dar pe care o am si astazi.

Am avut un frate, cu un an mai mare decat mine, un iscusit la

toate, de la mecanica si sport la muzica, chiar si vocala. De la 6
ani, rerspectiv 7 ani, am fost pusi amandoi la invatatul
pianului, la care el a facut rapid progrese, dar nu si eu, si dupa
doi ani ne-am lasat amandoi, el preferand mingea, eu cartile.
Mai tarziu el a descoperit o pasiune pentru acordeon si cand a
primit unul mare, de calitate, a devenit un excelent acordeonist
la care canta muzica usoara, slagarele vremii, dar si muzica
populara curenta. In facultate s-a lasat de acordeon si a
devenit un pasionat al jazz-ului. A vizionat de 14 ori un film
doar pentru a-l vedea pe Genes Krupa batand tobele iar in anii
’60 a venit special la Bucuresti (statea la Brasov) la concertele
lui Armstrong si Duke Ellington. Nu a mai vrut sa auda de
muzica de divertisment si nu cred ca a fost vreodata la un
concert simfonic.

In toata copilaria, apoi in studentie si meserie, fiind la

Bucuresti nu am ratat nici un concert simfonic (al filarmonicii,
orchestrei radio si cinematografiei) si am mers in pas cu
perfectionarea mijloacelor de redare mecanica si electrica a
muzicii. Imi pun deci problema, cum a fost posibil ca doi frati,
cam de aceiasi varsta, cu aceiasi educatie, care au trait in
acelasi mediu intelectual, sa se diferentieze atat de mult ca
optiuni muzicale ? Sa fie anturajul scolar, sa fie ceva aflat in
firea omului inscris in genom ? Sa insemne aceasta ca exista
oameni cu o inapetenta definitiva pentru muzica clasica ? Nu
cred. Deocamdata incerc sa analizez ce ma atrage la asa-
numita muzica clasica, cu ce ma imbogateste ea, cultural si
spiritual si care ii este sorgintea. Am meditat mult asupra
acestor chestiuni si ce am aflat este consemnat mai jos.

Muzica ma incanta

Cel care este dispus sa asculte muzica clasica, daca are parte
de o compozitie melodioasa, usor accesibila, va fi incantat.
Scurgerea sunetelor, intr-o logica simpla, ii va strecura in suflet
pace, armonie, o plenitudine de ordin psihologic si fara sa
constientizeze, isi da seama ca el este superior, capabil sa
inteleaga o muzica elevata. Dau ca exemplu Eine kleine
Nachtmusik de Wolfgang Amadeus Mozart (care, nu stiu de
ce, este numita in romaneste Mica serenada, fara sa se adauge
si adjectivul nocturna  din titlul original). Cel care a ascultat-o
de doua ori este in stare, dupa cum am constatat pe viu, sa
fredoneze cel putin o melodie din una din parti sau sa
fredoneze, chiar dupa prima auditie, tema din ultima parte
a Simfoniei a 6-a (Pastorala) de Ludwig van Beethoven.
Exista nenumarate compozitii care au parte de o astfel de
receptare usoara dar exista chiar lucrari mai complicate in care
urechea desluseste melodii sau macar fragmente din ele.

Muzicile care se bucura de o astfel de receptare s-au nascut

intr-o ambianta sonora a unei lumi mai simplu structurate si in
care compozitorii aveau pacea sufleteasca sa gandeasca asa
ceva. De fapt, si productiile preclasicilor, daca nu sunt prea
aride si monotone, pot incanta urechile si chiar sufletul.
Evident, cu cat ascultatorul este mai avansat in perceperea
muzicii clasice, paleta de piese se largeste si cuprinde
simfoniile de Franz Schubert, de Robert Schumann, cele 12
simfonii de scoala ale lui Felix Mendelssohn etc.

Dar incantarea poate fi nu numai de reverie ci chiar de

amuzament. Marturie stau numeroase pasaje introduse in piese
serioase sau unele ce au chiar integral intentia aceasta. Asa
este Simfonia jucariilor  de Michael Haydn, amuzanta prin
imitarea sau sugerarea diverselor jucarii, apoi Boul pe
acoperis  de Darius Milhaud, un divertisment cuceritor prin
ritmul alert de samba cu disonante si alte artificii
componistice, Suita franceza si piesa pentru
pian Scaramouche de acelasi autor.
Adaug Divertismentul  de Jacques Ibert, un iures de cantece
vesele, antrenante, dar si Carnavalul din ,,Serbarile romane”
de Ottorino Respighi, cu melodiile sale suprapuse,
antrenante, uneori disonante, dar de o picturalitate
extraordinara. Si de ce sa nu adaug si French Can-Can-ul
din ,,Orfeu in infern” de Jacques Offenbach de o veselie si un
antren debordant ?

Muzica ma vrajeste, imi vorbeste dincolo de cuvinte

Muzica este departe de a fi doar incantare, ea te vrajeste, te
invaluie, te cufunda intr-o senzuala desfatare. Nu neaparat
doar pe latura lina, odihnitoare, ce te ridica la inaltimi pure,
rarefiate, imateriale, ea poate destepta in tine si sentimente
aprige, de lupta, de eroism, de mahnire, de durere. Daca treci
dincolo de armoniile stereotipe si monotone ale muzicii
preclasice si ale unei parti din cea clasica, gasesti in muzica
tumultul vietii, cu incordari, aspiratii, infrangeri, uneori un iures
de viata ce te cuprinde in valtoarea lui, te coboara in zonele
intunecate, de incrancenare, de lupta, de conflicte dramatice cu
dusmanii, cu tine insati sau cu soarta, ori te inalta in lumea
frumusetilor pure. Cine atinge, impins de muzica, astfel de
profunzimi sufletesti sau inaltari, ce parca te scot din tine
insuti, iti vei da seama ca muzica devine un partener de viata,
un insotitor credincios ce te face sa suporti mai usor realitatea.
Nu exista nici o alta arta (inclusiv a scrisului), care sa te
cuprinda atat de total, sa poti uita de tine, de elementele
inconjuratoare si sa te transpuna in lumi imateriale, dar atat de
suave sau cutremuratoare. Si sa-mi fie permisa o constatare
cam vulgara : nici cititul, nici privirea unei lucrari de arta
plastica nu-ti da „piele de gaina” cum o face
muzica. Wagner avea dreptate cand spunea ca muzica incepe
acolo unde se termina cuvintele.

Primul compozitor care a depasit contingentele terestre si s-a

inaltat pana la sferele ceresti unde incearca sa te antreneze, a
fost Bach in unele piese de o puritate rar reintalnita in istoria
muzicii. Beethoven, cu simfoniile, concertele si cvartetele lui,
te transpune in spatii spirituale de o mare intensitate cu care
poti infrunta mai curajos contingentele vietii materiale zilnice,
dandu-ti curaj, putere sau consolare. Alaturi de el se afla
majoritatea compozitorilor romantici cum este
deslantuitul Piotr Ilici Ceaikovski (simfoniile 4, 5, 6),
serenul Schubert in simfonii (chiar si in a 6-a denumita
inutil ,,tragica”) in muzica de pian (impromptu-uri etc.),
sfasietorul Frédric Chopin, (intreaga lui creatie pentru pian),
tumultuosul Johannes Brahms (simfoniile, concertele pentru
pian), meditativul Schumann (simfoniile, muzica pentru pian),
solarul Antonin Dvořák (simfoniile 1, 5, 7),
prodigiosul Hector Berlioz cu intreaga sa creatie,
rascolitorul Dmitri Sostakovici (mai ales simfoniile 5, 7, 8,
10), coplesitorul Anton Bruckner (mai ales simfoniile 3, 7, 8,
9) care parca vrea sa se apropie de Dumnezeu si lista poate
continua cu zeci de alti compozitori germani, francezi, rusi si
englezi.

Am lasat de-o parte cativa creatori ce mi se par foarte

semnificativi pentru complexitatea sau frumusetea creatiilor lor
si care pot fi cuprinsi sub numele de romantici tarzii. Cel mai
tragic este Gustav Mahler ce a luat asupra sa toata suferinta
omenirii pe care a descris-o sfasietor, atingand culmi de un
mare dramatism, lasand insa loc si sperantei (finalul simfoniilor
a 8-a si a 9-a), ironiei (partea a 3-a din Simfonia I-a) sau
consolarii (partea a 3-a din Simfonia a 5-a), care te ridica in
cele mai rarefiate sfere ale simtirii. Alt postromantic
este Aleksandr Skriabin, care voia sa fericeasca omenirea cu
o muzica ce vine din strafundurile spiritului si din care strabat
frumuseti inefabile. Prin Poemul extazului vroia ca intreaga
lume sa fie cuprinsa de o fervoare, de o incantare aproape
mistica ce vor aduce pacea si intelegerea universala. Chiar
daca nu a reusit sa implineasca acest deziderat, piesa ramane
de o profunzime si interiorizare rascolitoare. Si tot aici ar trebui
sa amintim si pe ultimul mare
romantic, Serghei Rahmaninov, cu sfasietorul sau Concert
nr. 2 pentru pian sau cu Simfonia a 2-a si pe picturalul
finlandez Jean Sibelius cu simfoniile sale dramatice peste care
sufla glacialul vant al nordului. Am lasat la sfarsit pe unul din
cei mai extraordinari si prolifici creatori de poeme simfonice si
opere, Richard Strauss, un pictor neintrecut de peisaje,
intamplari, drame, eroi legendari sau chiar tragedii, toate intr-o
muzica complicata dar de o mare melodicitate.

In lucrarile citate se gasesc parti sau pasaje care te rascolesc,

patrund adanc in sufletul tau, simti ca te cuprind si te involbura
intr-o lupta cu intunericul si te duc spre eliberare. Asa sunt,
crescendo-urile din partea a 2-a din Simfonia a 7-a de Anton
Bruckner, sau partea a 1-a din Simfonia a 9-
a  de Gustav Mahler, in care eliberarea se desprinde cu greu
dintr-o cumplita suferinta. Aceiasi aspiratie spre izbavire se afla
si in partea intaia din Simfonia a 10-
a de Dmitri Sostakovici, in care, din zvarcoliri in intuneric se
iveste speranta, ce creste intr-o intensitate biruitoare, pentru a
recadea in magma incertitudinilor. Si pentru ca suntem la
momente apoteotice de izbavire, nu putem trece cu vederea
inaltarea lenta dar pana la urma triumfatoare din partea a 4-a
din Simfonia a 2-a de Sibelius, care nu este depasita in
grandoare decat de finalul Simfoniei a 7-a de Sostakovici,
poate cel mai zdrobitor final al unei piese simfonice.

Evident, nu am epuizat toate momentele de profunda rascolire

pe care ti le creeaza muzica dar depinde de momentul psihic al
ascultatorului care poate recepta diferit mesajul transmis de
compozitor. Exista un fond afectiv al oricarui om, ce are la
origine educatia, evenimentele vietii, trairile cele mai profunde.
Muzica are puterea de a le aduce in stratele superioare ale
constiintei, sa ridice la lumina imagini, ganduri sau sentimente
ce pareau pierdute in negura uitarii. Astfel de reveniri pot fi
provocate de un colt de peisaj, un gand fugar, un miros, dar
mai ales o melodie sau poate doar de un fragment, de cateva
note. Este ceva inefabil pe care lupti sa-l constientizezi ca sa
retraiesti cine stie ce clipa de fericire sau de mahnire. Depun
aici o marturie personala in aceasta privinta.

Eram in iarna lui 1953 in Bucegi la schi, la cabana Babele, cand

s-a abatut asupra tarii un viscol cumplit, ramas pana acum in
memoria oamenilor. Am fost blocati cateva zile in cabana, fara
hrana, care se epuizase, in frig, caci uraganul daramase
hornurile casei, in urechi doar cu urletul vantului. Dupa
aproape o saptamana de mizerie stihiile s-au linistit, am pus
schiurile in picioare si am plecat, pe sub un cer inca cenusiu, la
Varful cu Dor si apoi la vale, la Sinaia. Cand am ajuns la
primele case am respirat usurat si m-am asezat pe parapetul
soselei. Atunci a aparut soarele poleind totul in razele aurii de
dupa amiaza. Era liniste si lumea era cufundata sub o hlamida
imaculata de zapada. Nu se vedea nici o vietate. Si atunci,
dintr-un megafon cocotat pe un stalp de telefon, a pogorat o
melodie suava, unduitoare si o voce cristalina se urca spre
inaltimi datatoare de pace. Era Elisabeth Schwartzkopf care se
avanta Pe aripile cantului, purtata de Felix Mendelssohn-
Bartholdy. Era o melodie care mi-a patruns adanc in suflet,
mi-a adus o liniste aurie ca peisajul din jur. A fost o clipa de
pierdere a personalitatii si de integrare intr-un tot care nu
putea fi decat fericirea. Apoi muzica s-a stins si incet am
revenit la realitate. Vraja se destramase. Dar, de cate ori aud
acest lied retraiesc acele clipe de beatitudine, care nu au chip,
nici vesmant, ci doar o boare imateriala ce se incheaga din
sunete.

Exista insa amintiri ce s-au pierdut, aflate in zone ale sufletului

ce nu pot fi focalizate in constiinta, ci raman in penumbra si
doar muzica le face sa renasca ca sentimente inexprimabile.
Mai mult, ea poate sa se strecoare in suflet, desteptand simtiri
inefabile, ce nu au corespondenta in viata traita si sunt doar
aspiratii fara chip sau finalitate si simti cum se ridica in tine, te
cuprind si te infioara. Ei bine, nici o activitate umana, fie ea
artistica sau creativa nu-ti ofera o astfel de concretizare a
inefabilului sufletesc.

Muzica poate provoca stari afective pe care viata cotidiana nu

le prilejuieste si fara ca ascultatorul sa fie legat de un
sentiment de amintiri. Dar aceasta depinde de structura
sufleteasca a fiecarui ascultator. De aceea nu pot generaliza ci
doar sa impartasesc cate ceva din experienta personala.

Cred ca este banal sa spun ce sentiment desteapta Marsul

funebru din Sonata a doua pentru pian de Chopin. Este o
profunda durere, ce se desprinde tot atat de sfasietor din cele
doua teme ale piesei. Apoi, din partea a doua a Concertului
nr.2 pentru pian de Rahmaninov se ridica o infinita tristete, o
nostalgie dureroasa nascuta din amintirea unui trecut
iremediabil pierdut. La opusul acestor sentimente se afla cel
titanesc, de triumf atotbiruitor ce se intalneste in
finalurile Simfoniei a 3-a si a Simfoniei a 5-a de Beethoven si
se regaseste in numeroase alte simfonii romantice.

In cu totul alta sfera ma duce pe mine partea 1-a a Concertului

pentru vioara  de Beethoven. Este o muzica atat de serena,
elevata, ce ma face sa ridic ochii spre un cer nocturn, spuzit de
stele ce concureaza cu o luna plina neverosimil agatata pe
firmament. Dar nici ea nici stelele nu reusesc sa umple negrul
profund dintre ele si care imi da un sentiment al infinitului
cosmic. Mi se umple sufletul de plenitudine, de cuprindere a
totului.
Muzica ma ajuta sa cunosc si sa inteleg lumea inconjuratoare
Compozitorii au fost totdeauna tentati sa se inspire si din lumea
inconjuratoare, din natura. Si aceasta chiar de catre preclasici (ca de
exemplu Cucul si privighetoarea - Concertul nr.4 pentru orga)
de Händel, dar cu o voluptate extraordinara o fac romanticii si modernii
care, de la inserarea unui cantecel de pasare intr-un ansamblu in care
este vorba despre altceva, au ajuns sa descrie muzical peisaje si chiar
tari. Nu ma opresc asupra naturii ca sursa de inspiratie caci aceasta
face obiectul unui capitol larg de la sfarsitul cartii (Capitolul 9). Vreau
doar sa arat ca muzica, ca nicio alta arta, reuseste sa-ti serveasca in
scurt timp o imagine sintetica asupra unui segment de natura. Nicio alta
arta nu are posibilitatea de a-ti destepta atat de pregnant si concentrat
trairile pe care ti le ofera o priveliste, fie ea cat de larga, pe care s-o vezi
mental si s-o simti sufleteste.

Iata de pilda poemul simfonic In stepele Asiei

Centrale de Aleksandr Borodin din care se degaja caldura
torida a nesfarsitelor intinderi de nisip prin care trece agale,
leganandu-se, un convoi de camile. Nimic nu este mai
inconsistent ca norii, fara contur bine definit, in continua
schimbare, in formare sau destramare, albi, bucalati sau
cenusii amenintatori, diafani sau compacti, vaporosi, in sensul
propriu al cuvantului caci nu sunt decat vapori, abur. Pictorii
peisagisti ii folosesc adesea dar din mana lor ies doar pete de
culoare, fara miscare si continua lor transformare. Toate
acestea le realizeaza insa muzica ascultand nocturna pentru
orchestra Norii de Debussy care te patrunde de fluiditatea lor.
Este un sentiment unic ce-l desteapta mirajul si vraja ce te
cuprinde cand stai intins vara intr-un camp de flori si privesti
inconsistentele corabii care ratacesc fara tinta pe cer.

Peisajul romanesc este de o mare diversitate si ar fi greu sa-l

descrii literar succint, iar pictorii ii surprind doar o fateta,
munte, campie, mare, fara capacitatea de a reda armonia lui
atat de specifica. Acest lucru l-a realizat
magistral George Enescu in Rapsodia a doua, in care nu
descrie insa peisaje, ci printr-o tema profunda, lenta, picteaza
un spatiu calm, ai putea spune de dealuri, apoi o melodie
suava te poarta pe un plai inflorit unde pasc mioare, de pe varf
de munte se deschide o priveliste larga, generoasa, urmeaza
un joc popular romanesc si totul se stinge intr-o doinire a unui
cioban.
Cele de mai sus sunt o interpretare vizuala personala a unei
muzici profund romanesti, ce te duce la armonioasa alternare
de deal-vale, spatiul mioritic al lui Lucian Blaga. Nu stiu ce a
gandit compozitorul, ce a simtit, ce imagini a avut in ochii
mintii cand a scris Rapsodia, dar ne transmite un sentiment
evident nedivizat, sintetic a ceea ce a fost peisajul romanesc
pentru el ca peisaj interior.

O alta imagine sintetica o simt in partea intaia a Simfoniei a 7-

a Antarctica  de Ralph Vaughan Williams, scrisa pentru a
insoti extraordinarul film asupra expeditiei la Polul Sud a
Capitanului Scott, care a pierit in temerara sa incercare. Este o
muzica severa, din care razbate pustiul glacial al continentului
inghetat, fara viata, doar cu vanturi care matura intinderea
alba. Vocaliza de soprana accentueaza si mai mult gerul si
pustietatea desprinse din nesfarsitul alb.

Imagini muzicale se gasesc la multi compozitori care in mod

deliberat au vrut sa prezinte sonor un peisaj, un loc, un tinut,
spiritul unei tari sau un fenomen natural. In acest sens doar
cateva exemple : Simfonia Alpilor de Richard Strauss este
descrierea aproape vizuala a unei ascensiuni in Alpi, cu
momentele esentiale : rasaritul soarelui, urcusul avantat,
padurea, cascada, pajistile inflorite, talangile vacilor la pasune,
tulnicul ciobanului, ghetarul, varful cu vederi nemarginite,
furtuna, coborasul in fuga si apusul soarelui. Spre deosebire de
o astfel de prezentare realista se situeaza cele trei
imagini Marea de Debussy, in care este surprinsa tumultoasa
lupta a marii cu vantul, nu prin descriere ci prin sugerare
sentimentului pe care-l desteapa in sufletul ascultatorului. Intre
acesti doi poli, descriere fidela si impresie, sugerare, se
situeaza o imensa cantitate de muzica inspirata de lumea
inconjuratoare, de natura si creatiile omului. Ea ne incanta dar
ne si ajuta sa o intelegem. Despre natura ca inspiratoare a
muzicii este un mic inventar in Capitolul 9 al cartii unde se
prezinta mai toate elementele inconjuratoare : muntii,
dealurile, campiile, apele, cascadele, marea, focul, vietuitoarele
(plante si animale), timpul si insasi viata omului.

Dar si modul in care creatiile acestuia au inspirat pe

compozitori si cum operele rezultate ajuta sa cunoastem si sa
intelegem mai bine anumite aspecte, formeaza un alt vast
capitol al muzicii. Capitolul 10 este un mic compendiu al
acestor creatii muzicale asa ca ma voi margini deocamdata sa
dau doar cateva exemple. In ce priveste intelegerea sintetica a
unor tari am amintit mai sus Finlanda prin Sibelius si Romania
prin Enescu. Adaug Spania
prin Iberia de Debussy si Rapsodia spaniola  de Ravel, din
care simti vraja pe care o degaja aceasta fascinanta tara
mediteraneana. Din felul cum intuiesti orasele prin muzica
amintesc binecunoscuta piesa Un americam la Paris  de
compozitorul american George Gershwin si raspunsul venit
din partea lui Darius Milhaud cu Un francez la New
York.  Adaug splendidul triptic de poeme simfonice a
lui Ottorino Respighi dedicat Romei, Fantanile Romei, Pinii
din Roma  si  Serbari romane.  Iar din muzica romaneasca doar
piesa  Bucurestiul de altadata de Mircea Chiriac, ce-ti permite
sa intelegi ceva din farmecul vechi al orasului.

Artele plastice au inspirat pe compozitori si ele dau dinamism

unor imagini statice, ajutand la intelegerea lor. Celebra este
suita Tablouri dintr-o expozitie  de Modest
Musorgski (orchestrata genial de Ravel), in care ti se perinda
in fata sufletului imagini precum un lac cu lebede, cearta
precupetelor intr-o piata, discutia intre doi evrei, unul bogat,
altul sarac, catacombe, o vrajitoare etc. Nimeni dintre
melomani nu a vazut tablourile, dar ele se incheaga in suflet si
in ochii muntii cu o pregnanta extraordinara. Acelasi lucru se
intampla cu lucrarea compozitorului german Max Reger, care
in Patru poeme simfonice dupa Arnold Böcklin, descrie
tablourile aflate acum in muzeul din Leipzig din care unul si-a
castigat notorietate. Este Insula mortii in care se vede malul
unui lac cu o barca in care este coborat un corp invelit intr-un
giulgiu. El a inspirat si pe Serghei Rahmaninov care a scris
un poem sinfonic cu o muzica grava, misterioasa. Intr-o
atmosfera profund romaneasca te cufunda si compozitorul
roman Ion Hartulary-Darclée care in Picturi de
Grigorescu prezinta colorat patru tablouri celebre, (Carul cu
boi, Venind de la izvor, Pastorita si Dorobantul) si
incontestabil, muzica iti provoaca un sentiment in plus fata de
tabloul static.
Daca trec in domeniul creatiilor literare campul de analizat este
imens. Unii compozitori au tradus in sunete inefabilul poeziilor
si, marturisesc, ca vibrez profund la liedurile dupa romanticii
germani (Goethe, Schiller, Heine, Lenau, Grillparzer) realizate
de Schubert, Schumann, Hugo Wolf, la cintecele
(chansons) dupa Victor Hugo, Musset, Verlaine, Baudelaire,
de Gabriel Fauré, Henri Duparc sau emotionantele romante
romanesti dupa Eminescu, Alecsandri, St.O. Iosif, Cosbuc,
Goga, Arghezi, multe din acestea facand si obiectul unor
frumoase coruri. Impresionante sunt si piesele simfonice
inspirate de poeme sau poezii ale unor mari scriitori si amintesc
aici doar poemele simfonice Preludiile  de Liszt dupa
Lamartine, Ucenicul vrajitor  de Paul Dukas dupa Goethe si
simfonia Manfred  de Ceaikovski dupa poemul lui Byron si
patrund mai adanc in semnificatie purtat de muzica.

Lucrarile in proza (romane, nuvele) permit o cunoastere rapida

prin transpunerea lor muzicala. Satisfactia impletita din
curiozitate si coparticipare intelectuala la intamplarile descrise
pe care le ofera lectura sunt inlocuite de o traire mai dinamica
a evenimentelor, mai afectiva, ce poate merge pana la emotie.
Dar poate fi si un prilej de largire a orizontului cunoasterii. Cine
mai citeste astazi romanul abatelui Prévost Manon Lescaut dar
este bine cunoscuta opera lui Giacomo Puccini cu acest
nume, sau romanul lui Walter Scott Lucia de Lamermoor, si el
uitat dar reinviat de opera lui Gaetano Donizzeti sau
povestea Damei cu camelii a lui Dumas fiul, ce te emotioneaza
in verrsiunea ei muzicala Traviata, datorita lui Verdi.

Mai interesant este cazul pieselor de teatru care au dobandit o

difuzare extraordinara prin transpunerea lor muzicala. Exista
doua tipuri de relatii intre teatru, lucrarile muzicale si publicul.
In primul rand exista compozitori care s-au inspirat aproape
exclusiv din lucrarile dramatice literare pentru a crea ceea ce
se numeste teatru liric  sau  opera.  De fapt cred ca 50 din opere
au ca sursa de inspiratie, daca nu transpunerea fidela ale unei
piese de teatru, cel putin utilizarea ei ca subiect. Sunt cativa
dramaturgi favoriti ai compozitorilor. Pe primul loc se afla
Shakespeare cu transpuneri muzicale ale unor celebre piese si
dau doar cateva exemple : Romeo si Julieta, zguduitoarea
drama a celor doi tineri indragostiti, care a cunoscut minunate
transpuneri muzicale in opera (Vincenzo Bellini, Charles
Gounod), simfonie (Hector Berlioz), balet (Serghei
Prokofiev), uvertura (Ceaikovski), suita (Dmitri
Kabalevski), apoi sunt piesele devenite
opere, Othello (Verdi si Rossini), Falstaff (Verdi si Otto
Nicolai) si altele. Goethe cu al sau poem Faust  a cunoscut o
voga uluitoare, caci sunt peste 70 transpuneri muzicale, din
care cele mai celebre sunt opera lui Charles Gounod, simfonia
dramatica a lui Berlioz, uverturile
de Wagner si Schumann. Opera dramatica a lui Schiller a
furnizat de asemenea subiecte pentru opere care ma
impresioneaza mai mult decat forma lor teatrala. Verdi a
realizat operele Fecioara din Orléeans,  Hotii, Don Carlos,  Luisa
Miller si Rossini opera Wilhelm Tell.

Nu mai vorbesc de lucrarile in proza, romanele si nuvelele, care

transpuse in partituri muzicale mi-au largit orizontul cultural
deoarece nu am avut prilejul sa le cunosc prin citit. Dau doar
citeva exemple. Cu unele din romanele lui Walter Scott am
facut cunostinta datorita transpunerii, lor muzicale cum
sunt Lucia di Lamermoor de Donizetti, si Frumoasa fata din
Perth de Georges Bizet precum si cu zguduitoarea povestire a
lui Georg Büchner Wozzeck  prin opera lui Anton Webern.

Tot asa si cu lucrarile muzicale inspirate din povestirile

mitologice, ale autorilor antici pe care nu le prea citeste nimeni,
chiar in transpunerea lor literara. Am amintit in capitolul
precedent ca majoritatea operelor lirice ale compozitorilor din
epoca barocului au ca eroi pesonaje mitologice : Ifigenia in
Aulida, Ifigenia in Taurida,  Paris si Elena,  Alcesta,  Eco si
Paris, Armida, Orfeu si Euridice de Gluck, Orfeu fiind si
personajul celebrei opere a lui Monteverdi. Cu tragedia
personajului mitologic Oedip  am facut cunostinta datorita
zguduitoarei drame a lui George Enescu.

Lista povestirilor mitologice nu se limiteaza doar la lumea

antica mediteraneana caci ea patrunde si in tinuturile mai
nordice ale Europei, de unde mitologia Edelor, cea finica si
scandinava au furnizat lucrari muzicale de mare valoare. Dintre
acestea cele mai extraordinare sunt cele invesmantate de
Wagner in somptuoasele armonii ale unor opere care se afla in
varful tuturor creatiilor muzicale ale tuturor timpurilor. Prin ele
am facut cunostinta cu povestea Niebelungilor prin celebra
tetralogie ce cuprinde Aurul Rinului, Walkyria,  Siegfried si
Amurgul zeilor si cea a cavalerilor Graalului prin
operele Parsifal si Lohengrin.

Religia sta si ea la baza unor realizari muzicale ce m-au

invatat, m-au emotionat si m-au cutremurat uneori. Sunt in
primul rand transpunerile in muzica ale textelor biblice din
monumentalele oratorii ale lui Bach, Patimile dupa
Ioan, Patimile dupa Matei si cele ale lui Paul
Constantinescu Nasterea Domnului si Invierea Domnului, apoi
textele cultice ale recviemelor, dintre care cele ale
lui Mozart, Verdi si Fauré sunt cele mai zguduitoare. Dar
exista un numar considerabil de lucrari inspirate din cele
relatate in cartile sfinte care stau la baza unor librete de opera
de o mare frumusete, cum sunt Salomeea de Richard
Strauss, opera Samson si Dalila de Camille Saintt Saëns sau
poemul sinfonic Rédaption  de César Franck.

In sfarsit, a inspirat un numar imens de lucrari muzicale in care

se relateaza evenimente si situatii pe care le-am inteles mai
bine prin ce sugereaza sintetic decat ar face-o intregi capitole
de carti de istorie. Si dau in Capitolul 5 cateva exemple
graitoare, din care mentionez precum cele Cinci piese pentru
orchestra scrise de Schőnberg in anul 1909 se simte
tensiunea ce domenea in Europa ce va duce la Primul Razboi
Mondial, dupa cum Muzica pentru pian, celesta, percutie si
orchestra de Béla Bartók este plina de angoasa in fata ce va
urma prin declansarea celui de al Doilea Razboi Mondial.

Toate piesele muzicale citate mai sus sunt doar exemple pentru
fiecare categorie, fie ele componente ale naturii sau creatii ale
omului, dar exista mult mai multe pe care le cunosc, le ascult
cu placere, m-au imbogatit intelectual si sufleteste. Multe
dintre ele sunt interpretate intr-o maniera impresionist-
descriptiva. Este ceea ce spune muzica sufletului ascultatorului,
care se lasa patruns de mesajul ei, se incanta sau sufera, se
induioseaza, se cutremura sau se imbarbateaza. Pe primul plan
este insa pentru toate un factor major, sa placa. Muzica care
nu place nu este ascultata. Depinde insa si cine o asculta. Cel
care nu are nici un antrenament sau cunoastere a muzicii culte,
nu are capacitatea de a-i placea nici macar Haydn sau Mozart si
ramane cantonat in muzica populara sau cea usoara. Cel care
vibreaza insa la o muzica mai elevata o poate gasi frumoasa si
intelege productiile preclasicilor, dar nu ale romanticilor si
modernilor. Eu vreau sa vorbesc de cei care iubesc muzica de
la Mozart incoace, tot ce s-a scris in secolul al XIX-lea, in al XX-
lea si inceputul celui de al XXI-lea. Cel care este coplesit
de Bruckner, vibreaza la Mahler, se cutremura
de Bartók are, dupa parerea mea, un singur criteriu de
apreciere a muzicii : frumusetea si mesajul ei.

Iata insa ca exista si alta parere, cea a muzicologului George

Balan care, in mai multe carti, blameaza pe iubitorii de muzica
ce se lasa transportati si cuprinsi de euforie, de ceea ce este
mai frumos in muzica, deoarece nu au ajuns la profunzimile
abisale ale sufletului unde domneste linistea deplina ! Pentru a
intelege muzica in adevaratul ei sens, spune el, trebuie sa te
cureti de orice reminiscenta, sa-ti eliberezi sufletul de toata
drojdia pe care ti-a insuflat-o muzica dramatica, pesimista,
zbuciumata, cu crispari si sfasieri si sa lasi locul doar la lumina,
pace, iubire. Adica, ,'sa cobori pana in adancul adancurilor din
om, pana acolo unde nu au ajuns nici psihanalistii,,¹. Pentru el
singurul care a ajuns acolo este Bach, deoarece el a reusit sa
se ridice pana la inaltimile pure ale subli-mului.

Pentru acelasi autor ,,melomanul savureaza muzica prin ceata

afectelor, ea il impinge la reverie, la imagini neconsistente
deoarece seziseaza doar latura exterioara ilustrativa a ei. El a
pierdut legatura cu spiritul profund al lumii inconjuratoare,
scufundat in marasmul suferintelor proprii si al preocuparilor
sale egocentrice. El nu mai este capabil sa gaseasca sublima
pace si liniste pe care ti-o confera acel taram misterios aflat
adanc in noi si se lasa atras de turmentatii si coplesit de
suferinte, cand ar trebui sa se indrepte spre zarile sublime ale
armoniei sferelor”.² Cred ca o astfel de atitudine este eronata
deoarece muzica are menirea sa fie aproape de noi, de tot ce
ne framanta, bun sau rau, frumos sau urat, bucurie sau
suferinta. Ea trebuie sa ne tina de urat, sa ne incante fiinta, sa
ne faca sa intelegem natura si tot ce ne inconjoara. Daca
eliminam intreaga sensibilitate si umblam numai dupa
fantasme metafizice si o filosofie indoelinica, ea nu ne
infrumuseteaza viata reala si nu ne ajuta sa o infruntam mai
senini. Gresala lui Balan se vede si dupa preamarirea lui Bach,
considerat a fi unul din putinii care au reusit sa se dezbare de
contingentele imediate ale vietii si sa se ridice in lumea
abstracta a unei spiritualitati ce nu are nimic uman. De aici
uscaciunea si abstractul unei parti a muzicii lui, perfect
formala, clara ca un cristal de cuart dar adesea lipsita de suflul
uman. Dar ce sa spunem de atatea parti sublime din opera lui
Bach care te duc tocmai la reverie, te cufunda in beatitudine si
iti satisfac tocmai bucuria de frumos ?

Este ciudat ca acelasi autor avea, cu 30 de ani in urma, o alta

atitudine cand, luand o pozitie ferma impotriva celor ce au
considerat ca muzica nu este decat generatoare de sentimente,
demonstreaza ca ea este si generatoare de idei. Reputatul
muzicolog arata in excelenta carte despre Mahler³ 'ca muzica ia
nastere din vartejurile sufletesti ale autorului, din tragism sau
beatitudine, care formeaza esenta vietii si care, exprimate ca
atare, arata problemele de constiinta ale acestuia.,,

¹ G.Balan : Raspunsurile muzicii, Ed.Univers, 1998, p.7

² G.Balan : Raspunsurile muzicii, Ed.Muzicii, 1998, ,p.

³ G.Balan :Mahler, Editura muzicala, 1964

Citand
pe Brahms, Mahler, Ceaikovski, Bartók, Sostakovici,
releva tragismul din creatiile lor, care nu desteapta doar emotii,
ci transmit o anumita atitudine, conceptia profunda a
compozitorului asupra vietii. De fapt, cum remarca Balan, cele
doua categorii aparent contradictorii ale spiritului nu se exclud
in muzica, ci interconditionarea lor creeaza opera.

Si ca sa inchei, revenind la intrebarea de debut ,,ce astept de

la muzica ?” raspunsul este ca, nici nu ma opresc doar la
sentimente si nici nu urmaresc supreme inaltari spirituale cu
aspiratii spre absolut, ci caut prin ea o mai larga intelegere a
lumii si a sensului vietii.

Capitolul 3
CUM INTELEG EU MUZICA CLASICA A SECOLULUI AL XX-
LEA

Muzica baroca a fost compusa in 200 ani, intre 1550-1750. Cea

clasica in 65 de ani, intre circa 1750-1815. Cea romantica intre
1815-1890. Ceeace a urmat dupa aceea este denumita, cu un
termen general, muzica moderna si a cunoscut cel putin cinci
etape : romantismul tarziu, impresionismul, expresionismul,
atonalismul, dodecafonismul iar dupa al Doilea Razboi Mondial
noianul de curente ce au aparut nu sunt statuate ca adevarate
etape : muzica concreta, electroacustica, minimalista,
aleatorie, bruitista, pluritonala, pluriritmica, polistilista,
experimentala si altele. Toate acestea pot fi denumite si muzica
contemporana. Desigur, delimitarile temporale nu trebuie luate
strict caci oricare din perioade are reprezentanti si in cea
urmatoare si aceasta se vede cel mai bine la muzica secolului
al XX-lea, in care se intalnesc clasicismul (neoclasicismul),
romantismul (postromantismul si neoromantismul). Acum se
vorbeste de post-modernism, fara sa se stie exact ce inseamna
asta si cum se va mai numi ce urmeaza dupa ,,post ”. Mai
exista doi termeni cu notatie temporara incerta : muzica
contemporana care va fi contemporana in orice moment al
viitorului si muzica de avangarda  care va exista totdeauna fiind
inaintea celei din acel moment.

Muzica cea mai cantata si ascultata este cea preclasica, clasica

si romantica. Lumea le cunoaste, le savureaza, le iubeste si stie
destul de mult despre ele. Nu acelasi lucru se poate spune
despre muzica moderna, a secolului al XX-lea, cantata mult mai
rar si in care doar unii compozitori sau unele lucrari au reusit
sa rupa valul de indiferenta si sa se impuna. Si este pacat
deoarece uneori este frumoasa, interesanta, captivanta,
reflectand zguduirile prin care a trecut omenirea in acel secol
agitat. Este motivul pentru care am reflectat mult asupra ei si
am asternut pe hartie gandurile de mai jos.

Varietatea de stiluri si mai ales de procedee de a scrie muzica

se datoreaza in secolul al XX-lea schimbarii lumii in care traim.
Este clar ca nu se mai poate face poezie gen Lamartine sau
Eminescu, sau scrie romane imense gen Balzac sau Tolstoi. S-a
schimbat mentalitatea. Masinismul si industrializarea au grabit
ritmul vietii, mijloacele moderne de transport au scurtat
distantele, cele de comunicare au largit total orizontul auditiv si
vizual. Ele toate au modificat si ambianta sonora si traim intr-
un univers de zgomote : claxoane, esapamente, fasaitul
pneurilor pe asfalt, megafoane, fierastraie circulare, macarale,
strunguri, pickhamere, lovirea pieselor metalice intre ele. Este
evident ca nu se mai putea scrie muzica precum Haydn sau
Mozart si trebuiau gasite alte modalitati de exprimare. Ceea ce
s-a schimbat nu este numai auditiv, ci mai ales in planul psihic
deoarece perceptia lumii este modificata. Desigur, au existat si
in secolele trecute razboaie, invazii, explozii, demonstratii de
strada, dar parca se desfasurau mai domol, nu in huruitul
tancurilor, in tacanitul mitralierelor, bombardamentelor
aviatice, urletelor nemultumitilor si contestatarilor. Revolutiile
si cele doua razboaie devastatoare, cele doua sisteme criminale
politice, nazismul si comunismul, ne-au plonjat intr-o lume in
care domina frica, teroarea, nesiguranta, iar sistemele
economice au facut sa creasca mizeria intr-o populatie in
expansiune, au sadit in sufletul oamenilor groaza, au facut sa
creasca refularile si criminalitatea. Universul nostru este al lui
Einstein, Bergson, Freud si Lorenz si ei au determinat un
alt Weltanschaung, un alt mod de a recepta lumea si de a
reactiona la constrangerile ei. Aceasta explica pe plan muzical
instabilitatea ei sau, mai bine spus, marea ei diversitate.

Noul univers sonor a adus in muzica alte sunete, s-au inventat

noi feluri de utilizare a instrumentelor clasice (pianul preparat),
a fost descoperita valenta unor instrumente exotice (de
exemplu gamelangul), au fost introduse in muzica clasica
instrumente de mana a doua (tambalul, acordeonul, saxofonul)
sau noi modalitati de creare a sunetelor cu procedee
electroacustice (undele martenot, banda magnetica si
sintetizatorul); au fost introduse zgomotele si s-a descoperit
valoarea tacerii, evident nu in sensul lui Papini care, in celebra
lui carte Gog, inventase tacerea absoluta, cu un dirijor care se
agita in fata unei orchestre care nu scotea nici un sunet. In
sfarsit, rupand cu dictatul tonalismului, au fost utilizate
disonantele si s-a renuntat la traditia constructiilor bine
stabilite, de exemplu forma de sonata, structura tripartita a
concertelor instrumentale sau cvadipartita la simfonii si
cvartete si, mai ales, s-a renuntat la gama diatonica si s-au
inventat alte tipuri de game (gama cromatica, pentatonica
etc.).

O caracteristica a muzicii secolului al XX-lea este dominanta

compozitiilor greu de definit, deoarece se utilizeaza simultan
tehnici diferite si sunt tributare mai multor curente. Aceasta in
special pentru lucrarile tonale, care ar putea fi considerate
romantice dar au parti impresioniste, expresioniste,
dodecafonice etc. De aceea am stabilit o grupa a compozitorilor
romantici ancorati in romantismul pur al secolului al XIX-lea, pe
care i-am numit postromantici (de exemplu Rahmaninov) si
alte grupe, unii care au ramas credinciosi tonalismului dar in
cuprinsul unor lucrari au utilizat si elemente ale modernismului
putand fi considerati compozitori de sinteza sau moderni
moderati si unii greu de definit caci se considera a fi rupti
radical de estetica romantica, desi au pastrat partial
melodismul, inaltarile, patetismul, fara sa ajunga la sfasierile si
disperarile tip Ceaikovski, dar sunt plini de energie, forta, ritm,
uneori humor si care au fost etichetati ca vitalisti, cum sunt
Prokofiev sau Bartók. Ei ar putea fi considerati
ca neoromanticii si vitalisti. In sfarsit sunt compozitorii care au
rupt total legaturile cu sistemul clasic  adoptand noutatile de
compunere, de scriere a partiturilor, de utilizare a noi
instrumente etc. Acestia sunt  modernii radicali sau cum i-a
numit Stefan Niculescu, avangardisti. Mai ramane marea grupa
despre care nu pot spune nimic si care este etichetata adesea
ca muzica contemporana, termen evident ambiguu caci si
Beethoven a fost contemporan cu generatia sa si orice muzica
contemporana de astazi nu va mai fi ca atare peste cateva
decenii.

Muzica secolului al XX-lea nu poate fi inteleasa decat prin

raportare la cea a secolului precedent. Romantismul, care a
excelat in jurul mijlocului secolului al XIX-lea, este considerat
incheiat odata cu opera Tristan si Isolda de Wagner, din cauza
subiectivismului, a rascolitoarelor izbucniri sufletesti, a
exagerarilor patetice pe care s-a sprijinit. Evolutia muzicii s-a
scindat apoi: pe de o parte impresionismul, pe de alta
parte expresionismul, ambele ancorate inca in tonalism.
Impresionismul, lansat de francezul Claude Debussy, avea sa
influenteze puternic pe compozitorii secolului al XX-lea.
Expresionismul a fost initiat de austriacul Arnold
Schönberg, care a impins la extrem introspectia, scormonind
in adancul fiintei umane, de unde a scos la iveala fortele oarbe
ale sensibilitatii, insotite de teama si groaza. Dar, considerand
ca posibilitatile oferite de sistemul tonal era epuizat si se
simtea nevoia unei regandiri a insasi bazelor muzicii,
Schönberg a renuntat la inceputul secolului al XX-lea la muzica
tonala, realizand muzica atonala, perfectionata in cea
dodecafonica, apoi a fost inregimentata in cea seriala. Aceasta
a facut furori pana la Primul Razboi Mondial, cand a avut loc o
recrudescenta partiala, data fiind inapetenta publicului pentru
ceeace oferea serialismul. Paralel cu aceste curente s-a
continuat si linia romantica, care de fapt nu s-a intrerupt nici o
clipa dar s-a dezvoltat in forme tot mai complexe, ceeace nu o
mai face atat de usor accesibila ca cea din secolul al XIX-lea.
Ea este cunoscuta sub numele de postromantism. Dupa 1950,
serialismul a cunoscut o noua voga, dar alaturi apar tot felul de
alte curente sau tehnici, cum ar fi minimalismul, bruitismul,
muzica concreta, multitonala, poliritmica, muzica
electronica etc.

In cele ce urmeaza voi prezenta la inceput impresionismul, apoi

post-romantismul, expresionismul, serialismul, celelalte
curente. Pentru o incadrare mai precisa a creatiei muzicii
secolului al XX-lea dau in paranteza si anii vietii compozitorilor.

Impresionismul

La inceputul secolului al XX-lea muzica se dezvolta pe mai

multe directii : in primul rand romantismul tarziu si
expresionismul, care tocmai se infiripa, neoclasicismul si
perceptia folclorului. Primele doua curente patrundeau adanc in
fiinta umana, aducand la suprafata sentimente rascolitoare, o
involburare iesita din confruntarile dramatice ale omului cu
destinul, cu lumea si cu sine insusi. Din punct de vedere
compozitional se pare ca Wagner ajunsese in Tristan si
Isolda la limita tonalismului, depasindu-l chiar, compozitorii
cautand noi cai de exprimare in muzica.

Unul dintre primii care au gasit o solutie a fost Claude

Debussy care a renuntat la grandilocventa si patetismul
romantismului si, parasind camera in care compuneau confratii
sai, a iesit in natura descoperind valentele minunate ale
acesteia. Si a descris-o cu discretie, delicatete, fara emfaza si
fara sa se preocupe de problemele grave ale existemtei si
constiintei umane, ramanand in limitele unui descriptivism
subtil dar vag. Vag, deoarece nu a pictat natura ci a exprimat
impresiile pe care aceasta le lasa in sufletul sau ca forme,
culori, parfumuri. Este ceea ce au realizat in pictura
impresionistii : schite de personaje sau peisaje, cu culoare, fara
contururi transante, imagini mai mult sugerate decat ilustrate.
Asa si muzica lui Debussy care este, mai ales in compozitiile
pentru pian, de o mare subtilitate si rafinament. Se spune ca el
a fost un mare inovator in tehnica compozitiei si transcriu aici
un fragment dintr-o analiza muzicologica care evidentiaza una
din trasaturile caracteristice ale muzicii sale: ,,Aici etalonul
ritmic nu mai este prefabricat, ci este inventat liber si variat,
confundandu-se cu structura insasi, neviciata de nici o
constrangere a simetriei, conceptie care poate fi descoperita
foarte de vreme la Debussy. Aceasta suplete ritmica la care
contribuie si acele valori considerate irationale (triolete,
cvintolete etc.) ca si nesfarsita varietate a tempoului sunt
caracteristicile esentiale ale muzicii la Debussy”.

Nu stiu daca astfel de explicatii il fac pe melomanul nescolit sa

aprecieze mai mult muzica lui Debussy. Marturisesc ca pe mine
nu ma lamureste si continui sa ador unele piese orchestrale,
cum ar fi Dupa amiaza unui faun, Marea, Trei nocturne,
Imagini, in special partea a treia  Iberia din ultima. Cat
priveste muzica pentru pian, ea este ridicata in slavi pentru
virtutile ei novatoare si subtilitatea ei, dar pentru mine este
cam monotona si chiar titlurile nu o fac mai lamuritoare, desi
uneori ele au darul sa evoce, suav si diafan, peisaje. Un cuvant
si despre opera Pelléas si Mélisande, o poveste asemanatoare
cu cea din Tristan-ul wagnerian, dar nimic nu este mai
divergent decat aceste doua lucrari. Tristan este o drama care
rascoleste toate simturile prin lirismul exacerbat si disperarile
la limita, Pelléas descrie o iubire tot atat de intensa dar domol,
fara tipete si exaltari, mai mult in soapta, cu recitative, o unda
care pluteste suav si impresioneaza prin discretie si eleganta.
Nu este mai putin adevarat ca opera este cam monotona, nu
are arii si nici melodii cantabile si poate ca in reprezentarea
scenica suscita interesul. La prezentarea ei in concert, la unul
din festivalurile Enescu, am vazut persoane sculandu-se si
parasind sala.

Debussy nu are predecesori, dar nici emuli directi. Felul lui insa
de a descrie un peisaj sau eveniment, cu pete de culoare, cu
aluzii, nu cu descrieri realiste ci aproape pointillist, cu
suprapuneri de teme, a trasat un fagas puternic pentru
compozitorii secolului al XX-lea.

Nu urmas, ci contemporan cu Debussy este Maurice

Ravel (1875-1937), al doilea mare impresionist francez. El
este cunoscut prin originalul Bolero, o repetare de 19 ori a
aceleiasi teme, amplificata treptat cu noi instrumente. De
acelasi succes se bucura si poemul coregrafic Valsul, care nu
este un vals pentru dansat ci o evocare a unei sali de bal din
secolul al XIX-lea  unde se danseaza, tot atat de evocatoare
fiind si piesa Tzigane  pentru vioara si pian, ce a fost
orchestrata. Valsul si Rapsodia spaniola ilustreaza cel mai bine
stilul sau, care nu este descriptiv ci doar aluziv, sugereaza
evenimente sau peisaje. De o mare subtilitate, rafinament si
discretie, ele incanta prin lirismul degajat de o muzica
melodioasa, chiar cantabila. Acelas caracter il au si cele doua
opere, Copilul si vrajile  si Ora spaniola, in care se adauga si
umorul. Ravel a scris un mare numar de piese pentru voce si
pian iar cele pentru pian, Oglinzi  si Jocuri de apa, sunt la fel de
expresive si specifice impresionismului ca si muzica pentru pian
a lui Debussy. Dar, spre deosebire de acesta, are mai multa
forta, cum se vede in baletul Daphnis si Chloé, din care cele
doua suite orchestrale extrase sunt in repertoriul curent al
marilor orchestre. Ravel a avut insa si tendinte neoclasice,
manifestate de exemplu in piesele Menuet antic si Mormantul
lui Couperin. A fost un inovator al instrumentatiei orchestrale
prin folosirea unor instrumente exotice, cum ar fi gamelanul in
baletul Mama mea gasca.

Impresionismul se regaseste in operele a numerosi

compozitori, care au scris, fie doar unele piese in aceasta
maniera, fie l-au inserat in lucrari mai complexe. Din prima
categorie face parte italianul Ottorino Respighi (1879-1936),
care in lucrarile lui descriptive a ajuns la rezultate de o mare
expresivitate si, se poate spune, de o mare frumusete. In acest
sens, dupa mine, culmea este atinsa in ultima parte din Serbari
romane,  care ilustreaza o serbare populara, un fel de carnaval,
dar nici celelalte parti nu sunt departe. De fapt, aproape toata
opera autorului italian se inscrie in coordonatele
impresionismului si ajunge sa ne gandim la impresia profunda
pe care o lasa Fantanile Romei cu diferitele forme de a zugravi
curgerea apei, sau misterul ce se degaja din tablourile din Pinii
din Roma. Tot atat de delicat si pointilist este evocata Brazilia
in Impresii braziliene sau diafana lumina irizata de Vitralii de
biserica. Nu este mai putin adevarat ca Respighi a abordat si in
alt fel muzica. Marturie stau piesele neoclasice scrise pe teme
sau forme din secolul al XVI-lea in Pasarile sau in cele
trei Suite de arii si dansuri vechi. Dar nici postromantismul nu
ii este strain in Sinfonia dramatica de o mare forta si un lirism
melancolic, cu izbucniri ce amintesc de Mahler si Richard
Strauss.

Exista si autori romani care s-au dovedit adevarati pictori

impresionisti si il evoc pe George Enescu (1881-1955), care a
stiut sa infatiseze cu delicatete si farmec imagini din tara
noastra in Suita a treia – Sateasca pentru orchestra sau in
suita pentru pian Amintiri din copilarie. Dar si Alfred
Alessandrescu in melancolica pictura Amurg de toamna se
dovedeste a fi un subtil descifrator al unui peisaj. Lista
interventiei impresioniste nu se termina aici, nici in muzica
straina si nici in cea romaneasca, despre care voi avea ocazia
sa le amintesc in alta sectiune a cartii.

Postromantismul

Romantismul s-a prelungit, si inca cu forta, si in secolul al XX-

lea prin autori care nu au renuntat la tonalism si structurile
clasice, dar care au stiut sa aduca in compozitiile lor un vant de
innoire pe care il sugerau curentele ce se dezvoltau incepand
din ultimele doua decenii ale secolului al XIX-lea. Ei sunt totusi
atat de bine inradacinati in romantism incat nu pot fi
considerati, decat cu unele lucrari, ca modernisti. Tocmai acest
lucru ma determina sa fac o scindare si sa
numesc postromantici  (mai corect ar fi romanticii tarzii) pe cei
care au continuat romantismul perioadei de glorie (de la
Schubert la Wagner) si sa ii separ de cei care au asimilat ceva
din curentele ulterioare si care au evoluat mai ales incepand
din perioada interbelica si care pot fi denumiti neoromantici.

Romanticii care au creat mai ales in a doua jumatate a

secolului al XIX-lea sunt considerati de unii muzicologi ca
postromantici (Ceaikovski, Brahms, Bruckner) care sunt
insa romantici autentici. Dar ei au pierit inainte de 1900,
neputand fi cuprinsi intre compozitorii secolului al XX-lea. Ca
atare incep cu trecerea in revista a compozitorilor trans-secol,
adica a celor care vin din secolul al XIX-lea cu intreaga
incarcatura de romantism, ce-i face sa fie iubiti de melomani,
caci pastreaza traditia muzicii melodioase cu mesaj emotional
direct. Pe primul loc il pun pe Gustav Mahler (1860-
1911), autor prodigios care ne-a lasat noua simfonii si una
neterminata, ce a fost finisata ulterior, sase cicluri de muzica
vocal-simfonica si lieduri. Mahler a fost un suflet chinuit, care a
participat cu toata fiinta sa la suferintele omenirii, rasfranta
intr-o muzica dureroasa, sfasietoare, patetica, ce duce insa si
la apoteoza, transfigurare si extaz. Chiar si momentele de
bucurie sunt pline de amaraciune, ironie sau chiar persiflare.
Primele patru simfonii sunt scrise inca inainte de 1900, dar
Mahler nu s-a abatut de la stilul initial, ceea ce confera operei
sale o uimitoare unitate. Este probabil cel mai mare compozitor
al secolului al XX–lea. Pentru mine marii simfonisti ai lumii sunt
Beethoven, Mahler si Bruckner.

A doua mare personalitate a secolului a fost Richard

Strauss (1864-1949). L-au facut celebru cele zece poeme
simfonice doua sunt intitulate simfonii (Simfonia
Alpilor si  Sinfonia domestica) unele dintre ele fiind permanent
in repertoriul marilor orchestre, cum ar fi Till Eulenspiegel, Don
Juan, Asa grait-a Zarathustra, O viata de erou, Don
Quijote,  Moarte si transfiguratie. Dar tot atat de prodigios a
fost si in compunerea operelor, 18 la numar, dintre care trei se
bucura de o mare faima, si anume,  Cavalerul
rozelor, Salomeea  si  Elektra  ca de altfel si Liedurile. Muzica lui
Strauss este foarte melodioasa, dar si violenta, flamboianta,
uneori dulceaga, de un rafinament francez, dar in total de o
mare forta expresiva, socanta si foarte ,,moderna”, prezentand
si pasaje atonale, disonante sau utilizand instrumente
extramuzicale (clopote, masina de vant). A scris cateodata
pentru orchestre supradimensionate (mult peste 100 de
instrumentisiti in Simfonia Alpilor), iar Simfonia a 8-a in care
adauga la orchestra mai multe coruri, a fost numita Simfonia
celor 1000, care se prezinta rar caci este greu de adunat si
adus pe scena o masa atat de mare de executanti. Strauss a
fost un extraordinar pictor al peisajelor, un simfonist fara egal,
ce a marcat profund muzica secolului al XX-lea.

Ultimul mare romantic a fost Serghei Rahmaninov (1872-

1943), rus de origine, care a trait mai toata viata in America.
Un pianist desavarsit, cu succese uriase, a fost un credincios
neabatut al muzicii tonale, in vremea cand lumea era agitata
de cele mai diverse curente. A scris trei simfonii, patru
concerte pentru pian si orchestra, doua ample lucrari vocal-
simfonice religioase, doua opere, diverse compozitii simfonice
si un numar considerabil de piese pentru pian si de lieduri.
Muzica lui este melodioasa, strabatuta de un lirism uneori
zbuciumat, adesea de o mare tristete, cu inaltari dramatice,
impregnat de reminiscente ale melosului rusesc. Concertul nr.2
pentru pian si orchestra , cunoscut si iubit de melomani, este
de un lirism sfasietor, Rapsodia pe o tema de Paganini este a
doua lucrare aflata frecvent in repertoriul orchestrelor,
apoi  Dansurile simfonice,  de un tragism ce parca prevesteau
moartea autorului. Nu trebuie uitata Insula mortii,  inspirata de
un tablou de Arnold Böcklin, o piesa misterioasa, de un
dramatism inabusit. In ultimul timp a intrat in atentia marilor
orchestre Simfonia a 2-a, ce are multe afinitati cu Concertul al
2-lea. Rachmaninov a fost un mare simfonist, plin de dureri
turnate intr-o muzica trista, fara zbucium, mai mult cu
resemnare.

Compozitorii prezentati mai sus sunt adanc ancorati in

romantism, adevarati continuatori ai generatiei de aur ai partii
a doua a secolului al XIX-lea, inruditi cu Brahms si Bruckner. La
schimbarea secolului au inceput sa se auda tot mai multe voci
impotriva sensualismului si a subiectivismului romantic,
incercand sa fie impuse noi norme de concepere a muzicii,
dand nastere la numeroasele curente ce au avut ca punct de
plecare revolutionarele conceptii ale lui Arnold Schönberg. Pana
sa se ajunga acolo au fost insa autori care au fost inovatori ce
au creat o muzica considerata revolutionara iar ei promotori ai
modernismului, ramanand insa credinciosi sistemului tonal.

Aleksandr Skriabin (1872-1915) a fost unul din cei mai

ciudati compozitori ai muzicii universale, ca si conceptie de
viata, dar intr-o masura si prin creatiile sale. A fost un mare
pianist concertist, a compus 10 sonate pentru pian, trei
simfonii si cinci poeme pentru orchestra precum si un numar
considerabil de piese pentru pian. A fost indiscutabil un
romantic dar care a adus in scrierile sale inovatii ce aveau sa
fie ridicate mai tarziu la rang de principii, fiind astfel considerat
ca unul din prefiguratorii modernismului. Ciudatenia sa a
constat intr-o filosofie mistica, adept al celebrei initiatoare a
filosofiei esoterice Blavatzki. A crezut ca poate aduce pacea si
fericirea omenirii cu ajutorul muzicii si a aspirat sa scrie o
opera absoluta, Mysterium, in care voia sa imbine muzica cu
culori, miscare (balet), mirosuri sau chiar gusturi, lucrare la
care a lucrat ani de zile. Nu a apucat sa o termine, secerat la
43 de ani de o septicemie datorita unei intepaturi la buza de
catre o insecta. Muzica lui orchestrala, mistica, dar melodioasa,
straluceste printr-o orchestratie ampla ce tradeaza un intens
zbucium interior. De fapt aspiratiile lui sunt tradate de titlurile
operelor sale : Poemul divin (Simfonia a III-a), Poemul focului
(Prometeu), Poemul extazului, ultimele doua fiind considerate
capodoperele lui. Desi violente, ele degaja o vraje fara a
ajunge la extazul ce ar fi trebuit sa cuprinda omenirea. Pentru
el muzica este chemata sa transforme omul si universul in
intregime. Rimski-Korsakov, dupa ce l-a auzit cantand la pian
fragmente din Poemul extazului, a spus ca este posibil sa fie
nebun. O parere cam exagerata dar, incontestabil, a fost o
figura originala si controversata. Muzica lui este atragatoare si
deschizatoare de noi cai .

Ungurul Béla Bartók (1881-1945), nascut pe teritoriul actual

al Romaniei, la Sannicolau Mare, a fost un mare muzician,
recunoscut ca atare mai ales dupa 1950. Pianist virtuos, un
remarcabil culegator de folclor, a fost un compozitor care, in
cadrul sistemului tonal, cu multe inovatii, a scris o muzica de o
mare forta si originalitate ce a marcat pe compozitorii celei de
a doua jumatati a secolului al XX-lea. Bun cunoscator al
folclorului unguresc, romanesc, slovac, arab, finlandez, mongol
si turcesc, a imbinat in compozitiile sale elementele populare cu
o avansata scriere culta moderna, din care nu lipsesc
disonante, ritmuri originale, intervale neobisnuite etc. Tot ca o
ciudatenie, nu a simtit nevoia sa scrie simfonii dar a avut o
prodigioasa activitate componistica, exceland in cateva lucrari
orchestrale de mai mari dimensiuni : Muzica pentru coarde,
percutie si celesta,  Concert pentru orchestra,  Divertisment
pentru orchestra de coarde,  trei Concerte pentru
pian, doua  Concerte pentru vioara  si unul pentru viola, toate
cu orchestra, o opera Castelul printului Barba Albastra, doua
balete  Printul cioplit din lemn  si Mandarinul
miraculos, sase Cvartete de coarde,  piese pentru pian etc. De
adaugat Sonata pentru doua piane si percutie care are o
varianta orchestrala si care ilustreaza bine stilul lui Bartók, de o
putere salbateca, pianul fiind tratat in mai toate lucrarile ca un
instrument de percutie prin forta de atac a clapelor. Insasi titlul
unei piese pentru pian, Allegro barbaro, spune mult

De subliniat lucrarile folclorice pe teme

romanesti: Colinde romanesti pentru pian, Noua cantece
romanesti pentru voce si pian  si  Dansuri populare romanesti
pentru pian care sunt si orchestrate. Forma orchestrala a celei
din urma se afla in repertoriul celor mai mari orchestre si este
mai des cantata decat orice piesa scrisa de autori romani. Alte
contributii romanesti se afla in Cantata profana,  scrisa pe
textul unei balade romanesti, precum si pasaje din diferite alte
lucrari in care melosul romanesc este foarte pregnant, ca de
exemplu in Concertul pentru orchestra si in prima parte
a Concertului nr.3 pentru pian si orchestra.

Desi Bartók a ramas credincios muzicii tonale, a adus

numeroase inovatii ce fac muzica lui mai greu de inteles,
nefiind in general prea agreata de ascultatorii medii. Merita
totusi ca lucrarile lui sa fie ascultata de mai multe ori pentru a-i
descoperi forta neobisnuita, ritmica si melodica.

Adaug aici si pe Igor Stravinski (1882-1971), partial

neoromantic, nascut rus, naturalizat francez, apoi american,
una din figurile cele mai proeminente ale muzicii secolului al
XX-lea. Instabilitatea lui de cetatenie tradeaza poate caracterul
lui labil, deoarece instabilitatea caracterizeaza si stilul lui de a
compune. Apartenenta lui ruseasca se vadeste in primele
lucrari ce au o puternica influenta nationala folclorica, avand
chiar citate explicite de muzica populara. Asa sunt
baletele Pasarea de foc,  Ritualul primaverii si Petruska, pline
de melodii usor de retinut, salbatice, agresive, cu ritmuri
sincopate, cu disonante ce duc si la impresionism si la
expresionism, dar ramanand in linii generale in limitele tonale.
O muzica neasteptata totusi pentru urechile parizienilor anului
1913, cand a avut loc premiera Ritualului,  care a generat un
imens scandal.

In ciuda acestor muzici, pana la urma agreabile si chiar

frumoase, Stravinski a declarat : ,,Consider muzica prin esenta
ei ca incapabila sa exprime ceva, un sentiment, o atitudine, o
stare psihologica, un fenomen al naturii”. Conform acestui
principiu, el a schimbat postromantismul in 1919 pentru o
scriere sobra, neoclasica, cand a dat la iveala
baletul Pulcinella pe teme de Pergolesi, apoi Apollon
musagète, Sarutul zanei, Simfonia psalmilor si opera-
oratoriu Oedipus Rex. Aceasta din urma este pentru orchestra
si solisti, care sunt imbracati stilizat, poarta masti si sunt
imobili, miscandu-si doar capul si mainile. Un recitator este
singurul personaj mobil care trece de la un cintaret la altul
dandu-i cuvantul. Muzica este saracacioasa, uscata, in mare
contrast cu zguduitoarea drama Oedip a lui  Enescu. Ce
diferenta intre muzica adevarata, romantic-expresionista si
parodia lui Stravinski ! Din perioada aceasta neoclasica, care se
caracterizeaza printr-un ritm sincopat, specific, mai dateaza si
alte piese remarcabile care aduc si cu romantismul, cum
sunt Simfonia in do, Simfonia in trei miscari,  Concertul pentru
vioara si orchestra, baletul Orfeu.  Incepand din 1950 el a
schimbat din nou stilul, adoptand dodecafonismul, dand la
iveala o muzica uscata, scheletica, materializata in Trei cantece
pentru Shakespeare  sau in piese sacre, precum Canticum
sacrum, Threni  sau Requiem canticles.

Stravinski reprezinta un fenomen singular in peisajul muzicii

universale prin versatilismul sau, benefic tuturor stilurilor in
care a compus, aducand conceptii si tehnici noi ce vor influenta
dezvoltarea ulterioara a muzicii. Pentru muzica moderna el
este, alaturi de Debussy, Schönberg si Bartók, unul din stalpii
fundamentali.

Expresionismul si Atonalismul

Am aratat mai sus ca postromantismul a dus, mai ales prin

Mahler, la o impingere a muzicii spre tragism, pesimism,
suferinta si obsesia mortii. Chiar Mahler l-a intrebat pe marele
dirijor Bruno Walter, dupa ce i-a cantat finalul din magnifica sa
lucrare Cintecul  despre Pamant (Das Lied  von  der Erde), daca
publicul va suporta asa ceva si nu se va sinucide. Desigur o
exagerare caci nimeni nu a facut-o, dar aceasta indica, ca sa
spunem asa, spiritul vremii. Cel care l-a intuit cel mai bine a
fost Arnold Schönberg ), autor al unor admirabile lucrari
post-romantice, ce s-au succedat an dupa an incepand din
1899: Noapte transfigurata,  Gurrelieder si Pelléas si
Mélisande, toate strabatute de un suflu dramatic, de patetism,
de o neliniste dizolvanta, ramase toate in cadrul unei muzici
tonale, cu exceptia ultimei parti din Gurrelieder. In 1909, el a
impins mai departe astfel de sentimente in Cinci piese pentru
orchestra, in care domina parca teama, chiar groaza, si in piesa
pentru orchestra si voce feminina Asteptarea in care
protagonista pleaca in noapte sa-si caute in padure iubitul pe
care, dupa un drum chinuitor, in timpul caruia isi striga
disperarea, il gaseste mort. Muzica este impinsa in cele doua
lucrari la maximum de expresivitate, este sfasietoare,
dramatica, halucinanta, de multe ori disonanta, de o mare
forta. Ea a fost denumita expresionista, in concordanta cu
acelasi curent in pictura, in care este distorsionata forma, sunt
deformate liniile si formele clasice si se lucreaza cu pete de
culoare fara contur, ce nu mai exprima decat vag realitatea,
exemplu fiind lucrarile pictorului Kokoschka.

Muzica expresionista apare la multi autori, mai ales in opera

pentru a potenta dramatismul anumitor scene. Este cazul
operei Oedip de Enescu, scena in care protagonistul isi
recunoaste pacatul si isi scoate ochii.
Operele Wozzeck si Lulu  de Alban Berg sunt aproape in
totalitate expresioniste iar in opera Salomeea de Richard
Strauss, scena in care eroina danseaza cu capul Sfantului Ion
pe tava de argint, in ciuda splendidei muzici dulcege si
armonioase, este de o dizolvanta expresivitate.

Pentru crearea atmosferei de teama si groaza, Schönberg a

fost nevoit sa se indeparteze de la normele clasice de scriere a
muzicii, respectiv sa renunte la tonalitate, adica la sistemul
bazat pe inlantuirea naturala a sunetelor care graviteaza in
jurul unui sunet dominant. Astfel a renuntat la dualitatea
major-minor si la ordinea logica de inlantuire a sunetelor,
instaurata inca de Bach. Cu aceasta a fost demarat un alt
curent al muzicii denumit atonalism, care a creat multi emuli, si
scrierea atonala a fost chiar o moda in primul deceniu al
secolului al XX-lea. Muzica a devenit informa, fara o finalitate
tonica, fara inlantuiri armonice, fara melodie, dar nu lipsita de
o tensiune interioara si de expresivitate. Monodrama lui
Schönberg Pierrot lunaire pentru voce si cateva instrumente
este deschizatoarea unei noi modalitati de a compune ce va fi
imbratisata de urmasii scapati de constrangerea muzicii
tonale . Dar atonalismul va fi utilizat si de autori postromantici
precum Bartók in Mandarinul miraculos, de Richard
Strauss in Elektra sau de Paul Hindemith in Ucigasul,
speranta femeilor, opere de o mare forta dramatica si un
intens tragism.  El va ramane insa in scrierea multor autori
neoromantici ca mijloc de a sublinia momentele de tensiune,
mana in mana cu expresionismul.

Piesele scrise in totalitate atonal si expresionist nu prea fac

placere la ascultat. Dar s-au gasit destui care sa le ia apararea
si sa le argumenteze necesitatea, ele fiind utilizate din plin
pentru filmele dramatice sau de groaza.

Dodecafonismul si Serialismul

Atonalismul introdus de Schönberg a declansat un adevarat

haos in muzica deoarece a eliminat orice norma care sa lege
sunetele intre ele si sa impuna o oarecare rigoare. De altfel
piesele scrise strict pe baza acestui principiu nu mai aveau
melodicitate si de fapt nu mai corespundeau cu muzica
cunoscuta de trei sute de ani. De aceea el a inventat un sistem
care sa utilizeze toate cele 12 semitonuri, eliminand orice
referire la sistemul tonal care se bazeaza pe gama rezultata din
succesiunea de tonuri si semitonuri (gama diatonica). Pentru
aceasta a eliminat distinctia intre acestea si a creat o gama cu
toate cele 12 semitonuri (gama cromatica), avand valoare
egala, de unde si denumirea de ,,muzica cu l2 tonuri”
sau dodecafonica. Ea nu a ameliorat haosul ci, dimpotriva, l-a
marit. Ca urmare Schönberg a elaborat un alt principiu care
spune ca un compozitor isi poate alege orice succesiune vrea a
celor l2 sunete cu care sa construiasca piesa muzicala dorita,
cu conditia ca toate sa fie utilizate o singura data pana sunt
epuizate, iar cele alaturate sa nu se inrudeasca. Acest nucleu l-
a numit serie si ea trebuie sa se pastreze ca atare intr-o
lucrare, dar cu posibilitatea de a putea face, fata de formula
initiala, orice operatie de rasturnare, recurenta si de
rasturnare-recurenta. Acest principiu a creat un nou sistem de
compunere, total diferit de ce a existat pana atunci,
denumit serialism, care mai cere sa se evite repetarea
structurilor. Prima data cand a fost auzit asa ceva a fost in
1923 in ultima parte a celor Cinci piese pentru pian op.23 si
apoi in aproape toate compozitiile sale ulterioare.

Nu se poate spune ca muzica seriala a gasit aprobarea marelui

public. Ea suna disonant, fara noima, fara melodie, haotic
pentru cunoscatorii teoriilor muzicii uzitata pana atunci, dar
aprobata cu entuziasm de numerosi compozitori care
considerau ca au scapat de tirania muzicii tonale, fara sa-si dea
seama ca au intrat intr-o rigurozitate mai teribila, aceea a
seriei.

Schönberg a avut imediat doi emuli fideli, in primul rand

pe Alban Berg (1885-1935), un vienez ca si el, care dupa o
activitate bogata timp de 18 ani in care a compus muzica de
camera si orchestrala si opera Wozzeck, aproape toate atonale
si expresioniste, a scris in 1925 un cantec pentru voce si pian
utilizand tehnica dodecafonica, pe care o reia in Suita lirica, si
intr-un cvartet pentru coarde. O lucrare majora este
opera Lulu, dupa doua nuvele de Frank Wedekind, in care a
utilizat de asemenea tehnica dodecafonica, dar intr-un mod
mai liber, incercand sa caracterizeze personajele prin structuri
diferite. Aceasta abatere de la dogma dodecafonica a adoptat-o
partial, impins de lirismul sau incontestabil si in Concertul
pentru vioara, ceea ce-l face mai accesibil publicului larg, fara
sa castige insa multi iubitori. Aceasta abatere a fost
sanctionata de serialistii puristi care au gasit un alt idol in al
doilea elev a lui Schönberg, Anton Webern (1883-1945) de
asemenea vienez, care nu si-a permis nici o abatere de la
sistemul serial fiind un aparator infocat al lui. El a inceput prin
a compune muzica tonala Passacaglia pentru orchestra din
1908, apoi a trecut la muzica atonala, iar din 1924 a adoptat
sistemul serial, unele din lucrarile marcante fiind Simfonia
op.21 si Variatiunile pentru orchestra op.30. Ceea ce
caracterizeaza muzica lui Webern este ascetismul ei, structura
strict seriala ce ii da o uscaciune, o cerebralitate, o concizie
extrema, ajungand la mai putin de patru minute o lucrare.
Cerinta ca notele sa nu fie apropiate face ca intervalele dintre
ele sa fie mari, muzica dand impresia unei jerbe de sunete
aruncate in aer ca stelele nascute de un foc de artificii. Fara
indoiala, Webern a fost un mare inovator si ar fi putut crea inca
mult dar din nefericire a murit in timpul razboiului rapus la
Viena de un glont tras de un soldat american la o somatie pe
care Webern nu a auzit-o.

Schönberg, Berg si Webern au format ceea ce s-a numit ,,a

doua scoala vieneza” (prima fiind cea a muzicii clasice cu
Haydn, Mozart, Beethoven). Ea a reprezentat o mare revolutie
si a fost apreciata de specialisti, dar nu si de melomani, care si
astazi o repudiaza. Dar si muzicologii au atacat noua muzica
prin scrieri teoretice ceea ce i-a facut pe compozitori sa se
gandeasca ca trebuie sa mai compuna si pentru marele public
care nu intelege nimic din productiile serialistilor, si au facut-o
din plin, cum se va vedea mai departe. Dar si serialistii au
ripostat si au continuat sa compuna pe linia severa a lui
Webern si sa o argumenteze in scris, doi fiind cei mai vajnici
aparatori, Pierre Boulez si Karlheinz Stockhausen, carora li
s-au adaugat puternice scoli, franceza, italiana si americana. In
general este vorba de compozitori care au compus mai ales
dupa 1950, care nu poarta deci cumplita povara a amintirilor
celui de al Doilea Razboi Mondial si nici ale urmarilor lui, o
detasare care le-a permis sa iasa din cadrul istoriei si sa faca
cam tot ce au vrut. Deoarece sunt putine sanse sa se auda pe
la noi vreodata muzica lor in salile de concert, dar nici la radio,
voi prezenta foarte pe scurt pe principalii reprezentanti ai
noului val atonal si serialist.
Pierre Boulez (n.1925), cunoscut ca un mare dirijor, fiind
intre altele autorul unei remarcabile versiuni a Tetralogiei lui
Wagner la Bayreuth, este unul din aparatorii cei mai ferventi ai
serialismului, in compozitiile dar si in scrierile sale. El a mers
mai departe decat Webern cu extinderea ideii de serialism,
aplicand-o dincolo de inaltimea tonurilor si asupra intensitatii, a
intervalelor, a ritmului. Rezultatul este un discurs sterp,
cerebral, fara melodie si fara nimic atractiv. Compozitia sa cea
mai cunoscuta este Ciocanul fara stapan pentru voce de
soprana si un ansamblu redus de instrumente, despre care
optiunile sunt foarte diferite. Un mare muzician a spus ca o
astfel de muzica ,,asasineaza urechea si tampeste spiritul” iar
altul ca ,,asa ar arata o improvizatie a unor nebuni dintr-un
ospiciu”. Altii sunt de alta parere, ca de exemplu Antoine
Goléa, care il compara cu Beethoven, sau bunele aprecieri ale
lui Stravinski. Boulez este unul din purtatorii de stindard al
compozitorilor de dupa 1950.

Cam asa este privit si al doilea sef de scoala seriala,

germanul Karlheinz Stockhausen (1928-2007). Si el a extins
notiunea de serialism, aplicand-o la durata sunetelor si a
compus numeroase lucrari pe aceasta baza. A fost un inovator
in multe privinte, ca de exemplu in piesa Zeitmasse pentru
cinci suflatori, in care adopta tempouri diferite fata de dirijor,
sau piesa Cantecul adolescentilor, in care imbina muzica
electronica de pe banda magnetica cu vocea umana,
distorsionata tot electronic, ca si combinarea muzicii electronice
cu cea produsa de instrumente traditionale in piesa Zyklus. Nu
este mai putiun adevart ca lucrarea Stimmung este foarte
impresionanta. Timp de 70 de minute sase voci barbatesti
intoneaza o aceiasi nota grava cu armonicele ei creand un efect
convarsitor. De altfel Stockhausen este unul din promotorii
compunerii pe banda magnetica, a muzicii elecronice si a
sintetizatorului de sunete. Fara indoiala, este unul din cei care
a influentat puternic pe muzicienii celei de a doua jumatati a
secolului al XX-lea, mai ales prin cursurile de vara de la
Darmstadt (Germania) unde a predat, ca si Boulez, si pe unde
au trecut mai toti compozitorii timpului, fiind un far al muzicii
moderne antiromantice.
Din grupa italiana se disting Bruno Maderna (1920-1973)
care a jucat un rol important in dezvoltarea avangardei italiene
postbelice. A compus piese simfonice, multe pentru
instrumente de suflat si orchestra, opere radiofonice etc. A
scris muzica seriala dar si muzica electroacustica si aleatorica,
apreciata de specialisti, dar care nu se mai aude pe nicaeri. A
fost un stalp al scolii de la Darmstadt, oras al carui cetatean de
onoare a fost declarat, unde locuia si a si murit. Luigi
Nono (1924-1990) a fost un serialist convins dar in
compozitiile sale a adaugat adesea si banda magnetica. Stilul
lui personal a fost numit ,,pointillism postdodecafonic”, tot atat
de impenetrabil ca muzica tuturor serialistilor. A fost un
membru convins al Partidului Comunist Italian, mergand prin
uzine, hale si mari magazine, incercand sa impuna muncitorilor
muzica noua, desigur fara nici un succes. In sfarsit, Luigi
Dallapicola (1904-1975) a fost una din personalitatile
marcante ale serialismului italian, pe care a stiut sa-l largeasca
si cu elemente romantice. A scris opere cum ar fi Zbor de
nopte dupa romanul lui Saint-Exupéry si Ulysse dupa James
Joyce.

Despre aportul lui Stravinski la muzica seriala am vorbit deja.

Mai amintesc pe americanii Roger Sessions (1896-1985),
care a inceput cu o muzica neoclasica Simfonia a II-a pentru a
trece la serialism in Simfonia a III-a, stil pe care l-a slujit in
restul de sase simfonii. Pe Aaron Copland (1900-1990) care,
dupa o stralucita cariera neoromantica si neoclasica din
perioada interbelica, asupra careia voi reveni, a trecut la
serialism dupa 1950 dand la iveala piese precum Music for a
great city, dedicata Londrei sau Inscape. Si pe  Milton
Babitt (n.1916), care a fost un subtil teoretician al
serialismului adoptand principiul serialismului integral,
extinzand ideea de serie de la inaltimea sunetelor si la
duratele, tempourile, dinamica, registrul si pauzele. El a fost un
fel de sef de scoala pentru tineretul american, unde a trait
predandu-si teoriile la toate marile universitati si scriind un
numar considerabil de lucrari.

Ca sa inchei capitolul serialistilor amintesc pe unul din cei

mari, Olivier Messiaen (1908-1992), prea polimorf ce nu
poate fi incadrat intr-o rubrica prea ingusta pentru el asa ca voi
reveni asupra lui mai departe.

Dodecafonismul si serialismul au marcat profund evolutia

muzicii aducand elemente cu totul noi, dupa ce Bach stabilise
criterii ferme de compunere, care sunt in acord cu principiile
acustice, cu modul de aranjare a sunetelor intr-o gama
corespunzator legilor fizice. Trecand peste acestea, serialistii au
imaginat noul sistem care este, am putea spune, contra naturii
si nu este pe placul melomanilor, acest lucru nefiind nici el pe
placul muzicienilor serialisti. Ei au sarit in sprijinul noii muzici
cu tot felul de argumente dintre care voi cita doar cateva
pasaje din scrierile cunoscutului muzicolog George Balan:

¹ ,,Este o prapastie intre viziunea scolii schönbergiene si

filistinismul mentalitatii mic-burgheze, ahtiata dupa muzica
facila, recreativa si exprimandu-si violent antipatia fata de noul
fel de a concepe muzica”.

,,Atitudinea scolii vieneze s-a caracterizat in esenta prin

sfidarea spiritului burghez in muzica, nu de pe pozitia fortei
sociale care lupta pentru sfaramarea puterii burgheze, ci de pe
aceea a artistului care se inchide in lumea sa si se dedica acolo
fauririi de frumusete”.

,,Este de sperat ca, pe masura ameliorarii sociale si spirituale a

conditiei umane, paturi din ce in ce mai largi ale publicului vor
putea asimila aceste valori”.

Distinsul muzicolog vrea sa inteleaga prin ultimul citat ca,

odata ce comunismul va triumfa in lume, noua muzica va
elimina pe cea burgheza, „inchistata si dogmatica” si va
triumfa, si ea fiind revolutionara, corespunzand deci marei
revolutii socialiste. Astfel de idei sunt prezente in mai multe
lucrari ale autorului si te astepti sa lanseze lozinca ,,Serialisti
din toata lumea uniti-va !” Numai ca efectul a fost invers si
puterea sovietica a interzis toate muzicile moderne, asa cum au
facut si nazistii.

Atonalismul si serialismul au mers insa mai departe si sunt

destui compozitori si astazi care le practica, sperand sa fie
considerati moderni, chiar daca nu prea au public admirator
sau, si mai rau, care nu au nici ce comunica. Sunt multi dintre
compozitorii romani de dupa 1950 care au adoptat metodele de
scriere ale muzicii noi, integral sau doar partial, si citez
pe Pascal Bentoiu, Ludovic Feldman, Octavian Nemescu,
Anatol Vieru, Cornel Taranu, Mircea Istrate, Georg
Wilhelm Berger dar care au renuntat apoi la ele, revenind la o
muzica neoromantica complexa.

Neoclasicismul

Intre cele doua razboaie mondiale a fost o cautare frenetica a

compozitorilor de a gasi alte modalitati de expresie muzicala
pentru a pune stavila expresionismului, dodecafonismului si
serialismului dar si romantismului, utimul considerat a da glas
durerilor prea personale, a fi prea dramatic, a pune ,,le coeur
mis à nu” cum se intituleaza o carte a lui Maurice Dekobra.
Amintindu-si de echilibrul, de temperarea sentimentelor, de
pudoare, de rationalitate si ordine in compozitie, multi autori
si-au intors privirea spre fertila epoca clasica care daduse
marile capodopere ale muzicii. Unii au conceput integral
lucrarile lor in stil clasic, altii au avut perioade cand l-au
adoptat sau au inclus in opere mai complexe doar pasaje.
Toata aceasta evolutie a fost numita neoclasicism si merita sa
ne oprim asupra lui deoarece aici se incadreaza lucrari
frumoase, care plac si din care unele sunt cantate adesea.

¹ G. Balan :Innoirile muzicii, Ed. Muzicala 1966, p. 145, p.276,

p.147

Trebuie spus ca mirajul clasicismului a atras si compozitori

romantici, cum este Grieg in Suita
Holberg sau Ceaikovski, care a scris o suita inspirata de
muzica lui Mozart, intitulata chiar Mozartiana, foarte
melodioasa si cu parti fredonabile. Respighi a fost un adept al
clasicismului compunand trei Suite de arii si dansuri vechi
pentru lauta, scrise in 1917 pentru orchestra, suita Pasarile din
1927, Concertul pentru vioara si orchestra  in 1921, Concertul
in mod mixoliydian pentru pian si orchestra din 1924, Toccata
pentru pian si orchestra  din 1928 si Cvartetul doric (1924).
Toate aceste lucrari sunt prelucrari sau sunt inspirate din piese
ale unor compozitori italieni din secolele XVI-XVlII. Dar are si
muzica neoclasica pe teme proprii, cum este Tripticul
botticellian din 1927. Aproape toate compozitiile sale se
executa des in concerte din cauza aerului lor modern desi
imbraca moduri vechi. Interesant este faptul ca simultan cu
piesele neoclasice Respighi a compus si celebrul ciclu
impresionist dedicat Romei si altele, despre care a fost vorba
mai sus si o superba piesa neoromantica, Sinfonia drammatica.

Despre perioada neoclasica a lui Stravinski am amintit deja si

actualitatea lucrarilor compuse dovedeste ca acest mod de a
combate efuziunile excesive ale romantismului pot oferi solutii
mai viabile decat atat de putin ofertantul serialism. Germania a
vut doi neoclasici bine cunoscuti, prezenti si astazi in salile de
concert si in inregistrari. Max Reger (1873-1916) a fost un
remarcabil organist interpret, dar mai ales compozitor. Acest
lucru l-a apropiat mult de Bach si l-a indreptat spre muzica
baroca si clasica. Desi contemporan cu noile tendinte ale
dezvoltarii muzicii, a ramas fidel mostenirii lui Bach, Beethoven
si Brahms, nu fara a innoi limbajul. Lucrarile lui mai cunoscute
sunt Variatii pe o tema de Hiller, Variatii si fuga pe o tema de
Tellemann dar mai ales Variatiile pe o tema de
Mozart. Originala este suita Patru poeme simfonice dupa
Arnold Böcklin care nu isi are locul aici caci muzica este
romantic-impresionista. Mai cunoscut este Paul
Hindemith (1895-1963) care si-a inceput cariera cu muzica
expresionista, opera Asasin, speranta femeilor, fiind un
exemplu.  A continuat cu alte extravagante, de exemplu Suita
1922, pe teme de jazz, opera comica Noutatile zilei cu o arie
cantata intr-o cada de baie, apoi muzica pentru pian mecanic si
alta pentru orga mecanica. De relevat si o alta curiozitate,
cantata scenica Zborul lui Lindbergh din 1929, dedicata
istoricului prim zbor peste Atlantic din 1929. Dupa 1930,
Hindemith se indreapta spre muzica veche, gregoriana, baroca
si clasica, dar cu scriere moderna, dand la iveala lucrari
agreate si astazi, cum sunt simfonia Mathis pictorul care
oscileaza intre hieratism si salbaticie, apoi Nobilissima visione,
Metamorfozele simfonice  de o mare energie si
simfonia Armonia lumii cu disonante ce nu prea dovedesc
aceasta armonie, in contrast cu luminoasa Simfonia
serena.  Neoclasicismul este prezent si in nenumaratele lui
concerte instrumentale. Fara indoiala, muzica lui Hindemith nu
este usor accesibila dar la o audiere repetata se descopera
strania ei frumusete dar este greu descifrabila tesatura
neoclasica. Spre deosebire, in Sonatina in stil clasic pentru pian
si orchestra  de Dinu Lipatti structura si melodicitatea
neoclasica sunt usor de inteles si iubit, ca si Suita in stil
vechi de Anatol Vieru (1926- 1998) sau in Muzica in stil
vechi  de Alfred Schnittke 1934-1998), integral neoclasica,
dar nu emotionanta.

Compozitorul francez Maurice Ravel, predominant

impresionist, cum s-a aratat mai sus, a adoptat si el
neoclasicismul in suita Mormantul lui Coupprin  dedicat celor
cazuti in primul razboi mondial. Nu numai stilul dar si structura
lucrarii arata apartenenta la neoclasicism si anume
partile ,,Forlane”, ,,Menuet”, ,,Rigodon”. Acelasi stil se
recunoaste in povestea Mama mea gasca si in Concertul pentru
pian pentru mana stanga. Tendinte clasicizante se intalnesc si
la Arthur Honegger in cantata Regele David si la Darius
Milhaud (1892-1974) in Orestia.

Inchei acest subcapitol cu mentionarea catorva lucrari

romanesti. Pe primul loc se afla desigur George Enescu care,
cu spiritul lui aristocratic si de echilibru, nu putea sa se
sustraga atractiei clasicismului. El este prezent si in Oedip dar
mai ales in Suita a doua pentru orchestra cu partile ,,Uvertura,
Sarabanda, Giga, Menuet, Arie, Bourrée” si cu continut
corespunzator, poate una din cele mai neoclasice lucrari ale
timpurilor moderne. Este apoi Concerto grosso pentru
orchestra de talentatul compozitor Filip Lazar (1894-1936 )
mort prematur in Franta, unde a trait si compozitorul
ardelean Eduard Terényi, (n.1935) se pare un pasionat al
muzicii vechi mai avand la activ Rapsodia baroc, Rapsodia
händeliana, concertele neo-baroc Creanga de aur, Padurea de
argint, Focurile toamnei, Vivaldiana.  Si o lucrare de ultima ora
(2008), Codex brasoviensis de Dan Dediu, de fapt un colaj, cu
prelucrare moderna a unor pagini baroce de compozitori
ardeleni.

Neoclasicismul este prezent si in anii nostri dar nu se poate

nega ca el prezinta in haine noi aceiasi uscaciune si lipsa de
elan al muzicii baroce care, pana la urma nu transmit nici o
infiorare ascultatorilor.

Bruitismul si muzica concreta

Dificultatea muzicii de a scapa din chingile impuse de

instrumentele traditionale au dus pe compozitori sa recurga la
tot felul de solutii ciudate. Asa, de exemplu, sunt piese
executate doar la instrumente de percutie iar Ravel a introdus
in orchestra simfonica instrumente exotice, cum ar fi gamelanul
in Mama mea gasca. Un compozitor revolutionar Edgard
Varèse ( . francez dar naturalizat american a scris piese
inspirate de matematica (integrale , hiperprisme) si fizica
(densitate 21,5 – greutatea specifica a platinei) de cosmologie
(arcana) inspirat de lucrarile lui Paracelsius. A dat la iveala in
1931 piesa Ionizatie, pentru 13 percutionisti, pian si doua
sirene, care a starnit la prezentarea ei in public un mare
scandal. La unele dintre acestea un critic spunea ca muzica
este neasteptat de hidoasa iar altul ca ,,te cufunda intr-un
marasm de sunete tipatoare, zanganitoare, discordante”.

Cu sirenele din Ionizatie Varèse s-a inscris intr-un curent

muzical numit bruitism.

Bruit  inseamna in limba franceza zgomot, deci  este vorba de o

muzica de zgomote. Zgomotele au fost prezente si in muzica
clasica, dar provocate cu instrumente clasice, un exemplu
fiind Simfonia vanatoarea a lui Joseph Haydn (1732-1809) in
care peste chemarea la vanatoare a cornilor se aud  pocniturile
pustilor. Sunt apoi salvele de tun autentic din piesa Victoria lui
Wellington de Beethoven  sau din tunurile si pustile
din Uvertura 1812 de Ceaikovski. Tot atat de autentica este
detunatura pistolului din Oedip-ul lui Enescu in momentul in
care eroul afla taina originii sale. Sunt apoi clopotele
din Simfonia a II-a de Aram Haciaturian (1904-1978) sau
dozate cu multa maestie in Recviemul  lui Stefan
Niculescu (1927-2007), masina de vant din Simfonia
Alpilor, din poemul simfonic Don Quijotte de Richard
Strauss sau din Simfonia a VII-a Antarctica de Vaughan
Williams (1872-1958). Sunt si zgomotele create cu
instrumente orchestrale, cum sunt jucariile din Simfonia
jucariilor a lui Leopold Mozart (1711-1787) iar in
lucrarea  Billy the kid  de Aaron Copland (1900-1990) este
redat tacanitul mitralierelor si al pustilor. Dar nu despre astfel
de zgomote incidentale este vorba aici, ci de cele care fac
esenta unei piese si care provin din natura sau din viata de
toate zilele.

Inca in 1906 compozitorul italian Ferruccio Busoni (1866-

1924) pleda pentru o noua estetica a artei muzicale,
dezavuand intreaga estetica muzicala de pana atunci. El
considera ca muzica nu se dezvolta fiind captiva instrumentelor
traditionale. Pe aceasta linie miscarea futuristilor italieni (activa
in toate domeniile artei) decreta ,,la gunoi cu pianele, viorile,
clarinetele si cornii, cu tot talmes-balmesul orchestral al
secolelor trecute” viata moderna, este plina de sunete si voci
interesante : motoarele de avioane si automobile, precum si
masinile din fabrici care produc o muzica ce se potriveste mai
bine profilului oamenilor viitorului.

Italienii Francesco Pradella (1880-1955) in 1911 si Luigi

Russolo (1885-1947) in 1913, au lansat manifeste in sprijinul
unor muzici de zgomote, care au fost chiar clasificate in :
trosnituri, suieraturi, vaiete, zgomote de tramvaie, de
automobile, de tren, de macarale. Un prim concert dat in 1913
a starnit interes dar si scandal, ca si piesa Fontana
mix de John Cage (1912-1992), in care se aud zgomote de
avioane si anuntul lor la plecarea si sosirea dintr-un aeroport,
tacanitul masinii de scris, zgomote de strada inregistrate pe
banda de magnetofon, toate insotite de o voce care vorbeste in
diferite limbi fara a duce pana la capat o fraza, si nici macar
cuvinte. Exista si ,,muzica” din butoaie (prezenta romaneasca
cu formatia Sistem  la Eurovision 2005 a oferit o astfel de
mostra), apoi din pahare lovite, umplute variabil pentru a
scoate inaltimi diferite de sunete.

Aceasta faza, de utilizare a zgomotelor luate ca atare din lumea

inconjuratoare, a fost depasita de inginerul francez Pierre
Schaeffer (1910-1993) care, lucrand la Radiodifuziunea
Franceza, era un obisnuit al muzicii, a inregistrat pe banda tot
felul de zgomote pe care le-a prelucrat cu mijloacele
electromagnetice ale magnetofonului. Prin aceasta le-a
schimbat dinamica, inaltimea, durata, timbrul, le-a asociat in
diverse chipuri, adica a operat ca si cu sunetele obisnuite
rezultate din instrumente traditionale. Rezultatul a fost crearea
unei ,,muzici”, asemanatoare celei dodecafonice, nefiind obligat
sa asculte de legile celei modale. A compus astfel piese
precum Studiu in violet Studiu de cai ferate si de foraibere care
sunt interesante dar nu neplacute. Deoarece la baza stau
obiecte palpabile, concrete, muzica rezultata a fost
numita muzica concreta, Pierre Schaeffer, asociindu-se cu
muzicianul francez Pierre Henry (n.1927) au creat in 1953
lucrari mai vaste, Simfonia pentru un barbat singur si Valul
lui Orfeu care si ele au suscitat interesul specialistilor. Henry a
compus si singur piese cu titluri ciudate : Muzica fara
titlu,  Concert de ambiguitati,  Microfonul bine
temperat, Variatiuni pentru o usa si un suspin,  in care
foloseste ca baza scartaitul unei usi. Dar a trecut si la lucrari
ample, cum este baletul comandat de balerinul Béjart, Regina
verde opera Nunta chimica, diverse simfonii si piese. Muzica lui
Henry se canta din cand in cand in Franta, fara sa starneasca
entuziam, desi nu i se poate nega indemanarea de a crea
muzica cu mijloacele tehnice pe care le foloseste.

Muzica electronica

Marea revelatie a adus-o tehnica prin inventarea benzii

magnetice ca posibilitati de redare, dar mai ales de prelucrare
a sunetelor pe ea, dupa cum am aratat mai sus. Un pas mai
departe a fost facut prin crearea sintetizatorului electronic de
sunete. Se pleaca de

la faptul ca sunetul este o oscilatie a aerului provocata de o

energie care are o frecventa, o durata, o intensitate si care se
transmite prin unde. Instrumentele muzicale produc sunetele
mecanic, provocand vibratiile prin unde longitudinale rezultate
din comprimarea si decomprimarea aerului in tuburi. Aceasta
se intampla la instrumentele de vant (orga si instrumentele de
suflat din lemn sau metal). Al doilea fel de generare a sunetelor
este prin unde transversale, rezultate din miscarea aerului
perpendicular pe directia lor de propagare, provocate de
actionarea asupra unui corp solid (instrumentele cu coarde
precum pianul, vioara si rudele sale, instrumentele de percutie
etc.). Fiind o energie, undele sonore pot fi provocate si electric
prin oscilatoare si facute auzite prin difuzoare si vizual prin
monitoare. Prin simpla manipulare a calitatii oscilatiilor se pot
crea toate sunetele muzicale cu toate atributele lor. Inceputul a
fost inventarea de instrumente speciale, ca de exemplu
aparitia avant la lettre in 1928 a undelor Martenot,  folosite
de Messiaen in monumentala sa Simfonia Turangalila (din
1948). De aici numai un pas pentru a crea muzica, adica
asocieri de sunete menite a forma melodii sau orice alt tip de
ceea ce se numeste muzica. Avantajul unor astfel de combinatii
este ca sunetele nu se asociaza dupa legile acusticii, nu
prezinta o atractie pentru alte sunete, ceea ce face posibila
muzica atonala si dodecafonica. Partitura nu mai are portative
si punctele negre cu codita care exprima notele, ci arata ca o
electrocardiograma cu linii sinusoidale, curbe, cifre. Este drept
ca sunetele ce se aud nu sunt identice cu cele produse de
instrumentele clasice ci au un aer straniu, sideral, dar
reprezinta o extindere extraordinara a universului sonor.

Unul dintre primii care a utilizat tehnica electronica a fost

germanul Karlheinz Stockhausen care a compus in
1953 Studiu I pentru sunete sinusoidale iar in 1956 Cantecul
adolescentilor in care a suprapus peste sunetele electronice
glasul unor baieti, difuzat prin cinci difuzoare asezate in jurul
publicului. Zgomotele asurzitoare si lipsa oricarei logici
melodice au starnit un mare scandal. Ulterior, el a sintetizat si
vocea omeneasca in aceiasi piesa. Desi nu am gasit mentionat
acest lucru dar imi amintesc ca am auzit la radio in direct, in
anul primei auditii (1956), piesa la un post german in care
autorul explica, dupa ce la inceput ea fusese prezentata
integral, modul cum a sintetizat vocea, lasand sa se mai repete
banda. Marturisesc ca a fost fascinant dar nu in sens muzical.
El a continuat sa scrie muzica foarte originala, pentru sunete
electronice, diversi solisti vocali si instrumente clasice,
mentionez doar lucrarea Michaelion din 1998 pentru cor, corn,
trompeta, trombon, muzica electronica si un regizor de sunet !
Dar despre acest mare inovator voi mai avea ocazia sa
vorbesc.

Pe Edgard Varèse il gasim ca pionier si in acest domeniu.

Dupa ce a utilizat tehnica muzicii concrete prin utilizarea
magnetofonului, a intuit repede enormele posibilitati pe care le
ofera compunerea electronica a sunetelor si a scris piesa Poem
electronic  pentru pavilionul Philips de la Expozitia
Internationala de la Bruxelles din 1958 si care a fost difuzat
prin 425 difuzoare, insotita de proiectii, fiind cu aceasta un fel
de precursor al diaporamelor actuale. El a continuat
cu Nocturna pentru soprana, cor barbatesc, orchestra de
camera si muzica electronica.

Astazi se face o diferenta intre cele doua sisteme de utilizare a

tehnicii electroacustice. Pe de o parte este utilizarea benzii de
magnetofon cu muzica preinregistrata, reprodusa ca atare si
introdusa in muzica orchestrala suprapusa peste instrumente
clasice si care se numeste muzica acusmatica.  In cadrul ei se
pot utiliza si sunete naturale pina a ajunge la o muzica
ambientala. Al doilea tip este producerea electronica a
sunetelor in timpul executiei piesei muzicale, deci „pe viu”,
asociindu-le restului orchestrei ca un instrument in plus, sau
piesa este in intregime formata numai electronic, cu ajutorul
sintetizatorului de sunete. Cele doua tehnici nu mai sunt o
raritate si trebuie acceptate ca realitati sonore ale lumii
moderne.

Muzica minimalista

Serialismul a fost gasit mult prea complicat, greoi si lipsit de

melodie. De la nici un concert de acest fel nu poti iesi
fredonand o melodie si nici nu ai ce, caci asa ceva nu exista.
De aceea sunt compozitori care au purces la o simplificare
extrema, eliminand tot ce considera superflu, dar nu in sensul
lui Webern care a recurs la eliminarea repetarilor si a
insistentelor pe o serie. Curentul acesta nou a fost
denumit minimalist, in sensul ca se admite o minimalizare la
extrem a mesajului muzical. Terry Riley (n.1935) a fost
primul care a propus in piesa In do major  executarea timp de
45 minute o repetare a notei do in acelasi ritm, dar pe
instrumente diferite, ceea ce a dus la exasperarea publicului si
chiar a instrumentistilor. Celebru in America este Philipp
Glass (n.1937), considerat ca cel mai important minimalist,
desi el neaga aceasta apelatie si prefera pe cea de muzica
repetitiva. Primul mare succes a fost opera Einstein pe
plaje din 1976, in care nu exista un text coerent, ci doar silabe
si numere, dar importanta este scenografia. Exista trei teme
vizuale care se repeta de trei ori fiecare : un tren, un tribunal si
o nava de spatiu-timp, care pluteste peste un camp pe care
danseaza tineri. Trenul este vazut prima data din fata, apoi din
spate si apoi inauntru. A doua tema, tribunalul, in jumatatea
caruia se afla un mare pat iar in a doua jumatate a scenei este
o inchisoare. Apoi nu se mai afla decat o jumatate de tribunal
si o jumatate de pat apoi numai patul. A treia tema, campul
peste care zboara nava spatiala, care de fapt este un ceas
vazut de departe, apoi de aproape si apoi dinauntru. Toate
aceste ipostaze ilustreaza modificari de spatiu si timp, o idee
filosofica care vrea sa justifice prezenta numelui lui Einstein.
Am insistat asupra prezentarii piesei ca o introducere la
aiurelile specifice ultimelor decenii ale secolului al XX-lea. Dar
Glass a mai scris opere cu titluri neasteptate, cum
este Satyagraha, in care descrie un episod din vizita in Africa a
filosofului Mahatma Gandhi, apoi muzica pentru un film Truman
Show.  Interesanta este opera dupa nuvela lui Edgar Alan
Poe Decaderea casei Usher din 1988. Prezenta lui Glass in
actualitate se vadeste si in opera SF O mie de aeroplane din
1998. Foarte mult cantata in lume, muzica lui Glass, desi
monotona, cu piese care depasesc o ora, degaja fascinatie si
este apreciata mai ales de tineret, care il considera un
exponent al artei moderne, terestre dar si supranaturale.

Dorinta de actualitate se gaseste si la un alt minimalist

american John Adams (n.1947) care a scris opera Nixon in
China si alta, Moartea lui Klinghoffer, care relateaza asasinatul
de catre islamisti fundamentalisti ce a avut loc pe bordul
vasului Achille Lauro.

O culme a minimalismului se intalneste la Karlheinz

Stockhausen care, in piesa pentru pian nr.9 din 'Piese pentru
pian' nr.4, se rezuma la bataia unei singure clape timp de 11
minute, doar cu mici variatii.

Toate aceste opere sunt foarte statice, in ele nu se intampla

aproape nimic, cel putin din punct de vedere muzical, fiind
extrem de plicticoase, intr-adevar minimaliste.
Citez si trei compozitori minimalisti din Europa de Est. Unul
este György Kurtág, compozitor ungur (n.1926) nascut la
Lugoj, cu liceul facut in Romania, tara pe care a parasit-o in
1945, si cu studiile la Budapesta. Se caracterizeaza prin piese
miniaturale, scurte de cateva minute, pentru voce si
acompaniament instrumental sau ansambluri instrumentale.
Economia de mijloace de exprimare se vadeste si in titlurile
date lucrarilor sale : Aschii, Fragmente, Vorbe, Schite.  A
abordat muzica pentru ansambluri mai mari dupa 1990, de
exemplu Mesaje. Al doilea minimalist est-european este
polonezul Henrik Gorecki (n.1933). La inceput a compus
muzica seriala de care s-a departat treptat in primele doua
simfonii. In Simfonia a III – Cantec de doliu el isi simplifica la
extrem limbajul, construind o imensa lamentatie  pentru
orchestra si soprana ce avanseaza incet, fara o finalitate mai
accentuata. Intreaga lucrare este construita pe baza catorva
celule simple ce se repeta, amplificandu-se prin adaugarea de
noi instrumente dar fara sa se amplifice melodic. Este o lucrare
impresionanta, care arata ca se poate crea o emotie adanca
fara esafodaje marete si combinatii sofisticate. Este un triumf
al minimalismului, depasind serialismul sau alte curente
moderniste. Tot atat de interesante sunt si cele Trei dansuri
simfonice de acelasi autor, care se mentine pe aceiasi linie si in
muzica de camera, marturie stand Cvartetul nr.2 – Quasi una
fantasia.

Un aspect al minimalismului este muzica repetitiva. In definitiv

si Bolero-ul lui Ravel cu cele 19 repetari ale aceleiasi celule
melodice este o muzica repetitiva. Chiar daca nu ocupa integral
o piesa, celula repetata poate sta la baza unei compozitii, cum
este cazul Simfoniei a 2-a - Indica de Carlos Chavez, care are
un ritm ostinat, obsesiv de mare forta dramatica. Un caz clar
de muzica minimalis-repetitiva este si in opera-basm Creiasa
zapezilor de Liana Alexandra dupa un basm de Andersen.

Muzica experimentala si alte curente

Cuprind in aceasta rubrica un numar de autori care au adoptat

sau chiar au inaugurat, noi stiluri si metode de a compune.
Diversitatea lor m-a impiedicat sa le gasesc un numitor comun,
si pentru faptul ca unii s-au inscris in decursul timpului in mai
multe curente. Nu pot fi insa ignorati caci unii au marcat
puternic muzica secolului al XX-lea si inceputul celui de al XXI-
lea si poate ca importanta lor va creste.

Incep cu cativa americani caci aici a fost un adevarat creuzet

pentru muzica moderna datorita faptului ca poporul american
este un amalgam de traditii si cu mare deschidere spre nou, iar
pe de alta parte, in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial,
aici s-au refugiat din Europa, bantuita de nazism si comunism,
marii muzicieni ostracizati. Ajunge sa citez pe Schönberg,
Bartók, Bohuslav Martinu, Milhaud, Stravinski sau Varèse.

Incep cu unul din cei mai originali compozitori, Charles

Ives (1874-1954), care este legat indisolubil de pamantul
natal, America. El a folosit in muzica lui motive, sau chiar
blocuri, de muzica militara, populara, dansuri traditionale,
raegtime si cantece bisericesti. Uneori face un colaj din
acestea, alteori este o suprapunere ritmica si armonica, ducand
la ceea ce s-ar putea numi polimuzica. Aceste tendinte s-au
dezvoltat treptat si daca primele trei simfonii sunt ,,cuminti”,
cu nuante romantice, urmatoarea, Simfonia a IV-a pentru patru
orchestre, este complicata, lasand chiar impresia de dezordine,
in realitate fiind o suprapunere extraordinara de teme,
fragmente, care creeza insa o atmosfera foarte ,,americana”.
Ives a scris si piese cu evidenta tenta impresionista (Central
Park in the Dark sau Holydays Symphony). Scriitura lui Ives
este iesita din traditiile clasice, folosind sferturile de ton,
politonalitate si poliritmie, care fac din el un compozitor foarte
modern avant la lettre, de fapt neinteles la vremea lui si
descoperit tarziu.

Apropiat de el se afla John Cage, care a fost un adevarat

revolutionar al muzicii moderne, daca ceea ce a creat el mai
poate fi incadrat in muzica. Astfel, in 1938 a inventat pianul
preparat, constand din introducerea intre corzile pianului a
diferite obiecte de metal, cauciuc si altele ceea ce schimba
complet sonoritatea, procedeu folosit prima data in Bacchanale.
In 1952 a lansat in America muzica produsa pe banda
magnetica in Concertul pentru pian si orchestra de camera,
pentru care a folosit cateva difuzoare. Apoi in piesa Peisaj
imaginar nr.3  face apel la 12 aparate de radio, 24 executanti si
un dirijor care tacteaza doar tempoul, executantii schimband
posturile la radio, muzicile emise suprapunandu-se. In
alt Peisaj imaginar se plimba cu o doza de pick-up pe diferite
suprafete (lemn, sticla, metal, stofa etc.), inregistrand si
amplificand sunetele emise, apoi in Variations 2  a prelucrat
sunetele captate de un microfon pus pe gatul cuiva in timpul
bautului unui pahar cu apa. Tot el a lansat muzica aleatorie, in
care grupele muzicale sunt alese prin aruncarea banului sau cu
zarurile (Muzica schimbarii) sau examinand harti astronomice
(Studii astrale). Despre inregistrarea zgomotelor acomapaniate
de voce in Fontana Mix vorbesc in alta parte a cartii, apoi a
organizat primul happening muzical din America
in  Musiccircus,  in cursul caruia muzicantul se scoala de la pian
si arunca in el saculeti cu nisip pentru a schimba tonalitatea
sau solistul recita cuvinte inexistante, se da foc la o vioara,
violoncelistul zgarie instrumentul cu unghiile etc. O alta tehnica
este colajul, in cadrul caruia diferite unitati muzicale sunt scrise
pe hartie de calc care sunt suprapuse succesiv, executantii
cantand ceea ce vad prin transparenta. Una din cele mai
celebre productii este piesa 4’33” in trei parti, in care pianistul
sta  in fata pianului patru minute si jumatate fara a scoate un
sunet, apoi inchide pianul, il redeschide si incepe partea a
doua, la fel ca prima si cu acelasi ritual trece la partea a treia.
Mai este si ,,Muzica” rezultata din zgomotele ambientale, de la
public, din alte sali, cele stradale, toate amplificate electronic.

Inovatiile lui Cage sunt mult mai multe dar ma opresc aici.
Indiscutabil ca el reprezinta un fenomen, a fost considerat in
anii ’60 ca un lider al tinerilor protestatari, despre el s-a vorbit
foarte mult dar productiile lui nu sunt cantate niciodata si
nicaieri. Si pe drept cuvant caci el a adus in muzica anarhismul,
a rupt cu toate legile incercand sa puna altceva in loc, sub
pretextul ca vrea sa dezbare muzica de toate constrangerile
dar a creat doar haos.

Intre compozitorii experimentali americani, dar departe a fi la

nivelul lui Cage, trebuie adus in discutie si Elliott
Carter (n.1908) care, in cadrul unei scrieri atonale si seriale,
s-a concentrat asupra ritmului, introducand ceea ce se
numeste poliritmism. Ilustrativ este Cvartetul nr.3 pentru
coarde, in care se infrunta doua grupe instrumentale, vioara-
viola si vioara-violoncel, fiecare cantand in ritmuri diferite, ceea
ce face interpretarea foarte dificila. Si celelalte compozitii ale
lui Carter, de camera si orchestrale, cu atonalismul si
poliritmisul lor, nu au reusit sa entuziasmeze pe melomani si
nici pe toti profesionistii.

Alt inovator al muzicii este Henry Cowell (1897-1965), autor

prodigios care a scris 20 simfonii, concerte si muzica pentru
pian. A cercetat cu asiduitate muzica diferitelor popoare ale
Africii si Asiei de Sud iar Simfonia nr.XIII  se bazeaza exclusiv
pe teme amerindiene. Marea lui descoperire a fost pentru
pian cluster-ul, ceea ce inseamna ,,ciorchine”, si consta din
acoperirea simultan cu bratul clapele de la pian a patru octave,
conferind muzicii noi valente.

Un compozitor american care se situeaza la extrema stanga

experimentala este Terry Rilley (n.1935), a carui opera este
muzica pe banda de magnetofon si muzica pe sintetizator. Cum
spune muzicologul Alain Paris „el exploreaza extremele
complexitatii si ale simplicitatii gymnosofisticata” !

Intre compozitorii modernisti americani sunt de amintit Morton

Feldman ( si George Crumb (n.1929), care s-au concentrat
asupra timpului in muzica si a utilizarii de noi instrumente,
exotice sau inventate.

Argentinianul Mauricio Kagel (1931-2008), stabilit in

Germania, este un alt original care a ramas in limitele muzicii
traditionale dar facand din executarea ei un spectacol in sine,
pana la provocarea rasului. Nici muzica nu suna imbietor dar
originalitatea provine din temele abordate si din titlurile
lor: Diaphonie I  pentru cor, orchestra si doua proiectoare de
diapozitive, Match pentru trei executanti, Camera obscura, joc
cromatic pentru surse luminoase si un prezentator,
Exotica  pentru instrumente extraeuropene, Die Erschöpfung
der Welt (= Epuizarea lumii, antiteza la Schöpfung der Welt  =
Creatiunea lumii), Rrrrrr 11, piesa pentru suflatori, contrabasi
si percutie, Ideile fixe,  rondo pentru orchestra, Tribuna pentru
un orator politic, cu sunete de mars si Patimile dupa Sfantul
Bach, un fel de parodie dupa Patimile dupa Matei de Bach.
Culmea o atinge insa cu ,,compozitia scenica”, cuprinzand un
balet pentru ,,nedansatori” orchestra si diverse instrumente
domestice si anume, o oala de noapte si un mare irigator care
se umple din cand in cand pentru a fi gata de administrare.

Din punct de vedere muzical „Kagel a elaborat un sistem foarte

complicat unde tehnicile aleatorii completeaza o organizare
seriala extrem de alambicata dar totusi total rationala ca
succesiune de sunete, intervale si durata ; unele din procedee
sunt derivate din permutari lingvistice, scheme aleatorii de
lumini si umbre pe baza de proiectii de film si alte tehnici
aparent misterioase”. Am citat ad litteram din ”Dictionarul
biografic al muzicienilor Laffont” (pag. 2019) pentru a justifica
de ce Kagel, in ciuda realizarilor aparent aiuritoare, este
profesor la diverse universitati si este considerat ca unul din
reprezentantii importanti ai muzicii noi.

Italianul Luciano Berio (1915-2003) este alt compozitor

original. Caracteristica muzicii lui este eclectismul, utilizand mai
toate sursele si stilurile utilizate pana atunci, cu citatii
numeroase din marii antecesori (Mahler, Ravel, Richard
Strauss), pe care ii numeste ,,obiecte gasite”. Muzica lui este
cand stridenta, cand domolita, ce poate sa exaspereze pe cei
mai rabdatori melomani. In muzica ,,impura”, cum o defineste
el, utilizeaza ca adjuvant mimodrame populare cu zgomote
concrete, gimnasti, acrobati, clovni, jongleri. Un critic muzical a
spus laconic despre Simfonia sa  „ca pute”. In ciuda unor astfel
de pareri el este foarte solicitat ca profesor la prestigioase
universitati din lume lucrand cu Boulez la ,,Institutul de
cercetare si coordonare a acusticii si muzicii”, celebrul IRCAM.

Un compozitor tot cu ascendenta multipla este rusul Alfred

Schnittke, care a inceput sa compuna sub influenta muzicii lui
Prokofiev, a trecut apoi la cea seriala sub influenta lui
Lutoslavski. A luptat din greu cu opacitatea puterii sovietice
care nu admitea nici excentricitatile muzicii moderne europene
si nici iesirea din traditie. El este poate cel mai marcant
reprezentant al polistilismului datorita compozitiilor sale cu
citate si prelucrari ale creatiei compozitorilor clasici. Simfonia
1  incepe cu o scena goala, unde apare un trompetist de jazz,
apoi pe rand ceilalti instrumentisti ce-si acordeaza instru-
mentele pana la venirea dirijorului, primit cu aplauze de
orchestra, apoi incepe muzica, cu zgomot mult si citate din
Beethoven, Ceaikovski, marsuri, jazz, muzica de dans etc.
Totul se sfarseste cu un fragment din Simfonia
despartirii de Haydn. In Simfonia a 2-a  aduce elemente de
mesa religioasa, cu citate din Bruckner, in Simfonia a 4-
a continua latura religioasa, aducand in ajutor solisti si cor,
apoi in alta simfonie prelucreaza muzica de Mahler. A scris in
total noua simfonii si multe alte piese, concerte etc. fiind unul
din cei mai populari compozitori, mai ales dupa ce a parasit
Uniunea Sovietica si a devenit cetatean german. Nu se poate
spune ca in compozitiile sale nu exista parti melodioase,
placute.

In cu totul alta directie s-a indreptat Iannis Xenakis (1922-

2001) compozitor grec, nascut la Braila, care a trait in Grecia,
apoi naturalizat francez. A obtinut o diploma de inginer
constructor si arhitect, absolvent al conservatorului, om de o
vasta cultura, filosof, matematician si un erou al rezistentei
grecesti in timpul ocupatiei naziste, cand a fost grav ranit. A
proiectat impreuna cu marele arhitect Le Corbusier pavilionul
Philips de la Expozitia Universala de la Bruxelles. Matematica si
arhitectura stau la baza muzicii sale pe care a conceput-o
spatial, ca o masa, opunand-o muzicii seriale. El a compus la
inceput muzica concreta (Concret PH, Diamorphosis), apoi
incepe sa se bazeze pe calculul probabilitatilor, creand ceea ce
el numeste muzica
stocastica (compozitiile Metastasis  sau  Phitoprackta),  apoi
pe teoria jocurilor  (de exemplu in Duel). Realizeaza muzica
spatiala in Teretektorh pentru 88 muzicieni imprastiati in sala,
sau Nomos Gamma pentru 98 instrumentisti de asemenea
aflati prin sala, sau Persephassa pentru percutionisti asezati in
jurul ascultatorilor. Imagineaza apoi muzici audiovizuale sau
cum spune el, Compozitii abstracte de sunete si forme vizuale
(Persepolis, Diatope). Amintesc si muzica stocastica
markoviana bazata pe teoria proceselor in lant a
matematicianului Markov, utilizata in piesa Analogique A si
apoi B. Lista ar putea continua cu insirarea multor altor titluri
tot atat de criptice si care se numesc piese de muzica
abstracta, nascuta din teorii matematice si fizice,  ca in
lucrarea Idar. Muzica lui Xenakis, este greu de inteles dar, in
mod ciudat, este adeseori si placuta la ascultat, este luminoasa
si nu lasa sa transpara la ascultatori nasterea ei atat de
stranie si la limita artei. Ce reprezinta ea va arata viitorul dar,
incontestabil, Xenakis va ramane una din figurile importante
ale istoriei muzicii secolului al XX-lea.

Romanii Corneliu Cezar cu lucrarea AUM, apoi Octavian

Nemescu cu piesele Iluminatii  si  Concentric  si
germanul Karlheinz Stockhausen in Stimmung,  au explorat
natura profunda a sunetului, respectiv rezonanta lui naturala.
Se stie ca orice sunet este insotit de o suita de armonice ce
formeaza un spectru, ce poate fi materializat. Piesa AUM este
prima bazata pe acest spectru inaugurand astfel o noua directie
in muzica universala, muzica spectrala, adoptata de multi
compozitori.

Muzica pentru cinematograf si teatru

Odata cu inventarea filmului sonor, destinat in primul rand

vorbirii, dialogurilor, s-a deschis o poarta larga si creatorilor de
muzica, deoarece s-a descoperit ca muzica poate potenta
actiunea prezentata vizual. Ea are doar rolul de fundal sonor
fara sa intre in actiune dar ea subliniaza imaginile. De la o
muzica descriptiva, linistita, melodioasa, pentru peisajele
calme. frumoase, sau aspra si apriga pentru cele turmentate,
stancoase, montane, ea subliniaza mai ales actiunea. Ea poate
fi duioasa si languroasa pentru scenele idilice, de dragoste, gen
Chopin sau Schubert, energica, dramatica, pentru actiunile de
confruntare intre personaje, grava, tensionata, pentru actiunile
misterioase, muzica suprarealista si atonala pentru filmele
horror, energica si triumfalista pentru momentele istorice etc.
La inceputul filmelor sonore (anii ’30 ai secolului trecut) se
foloseau muzici clasice (de exemplu, un cowboy care calarea in
viteza era insotit de partea galopata din Uvertura la Wilhellem
Tell de Rossini), iar primele filme color, doar scurtmetraje cu
peisaje fara actiune, au avut ca fundal sonor Serenada de
Schubert si Capriciu italian de Ceaikovski. Apoi a inceput sa se
compuna muzica special pentru fiecare film ceea ce a avut un
avantaj estetic imens dar si unul economic. Cel din urma a
devenit pentru compozitori o sursa considerabila de castig. In
ce priveste castigul artistic, el a dus la ridicarea nivelului
productiilor, deoarece sunetul putea potenta evenimentele ce
se vedeau pe ecran. S-a creat astfel o noua specie
muzicala, Muzica cinematografica, cu slujitorii ei specializati.
Intr-adevar, compozitorul trebuie sa cunoasca perfect filmul, cu
succesiunea actiunilor bine cronometrata pentru a se potrivi
exact cu imaginile. Aceasta necesita de multe ori prezenta
compozitorului chiar in cabina de montaj alaturi de regizor.
Rezultatele sunt variabile dar cele bune nu ies usor in evidenta
deoarece spectatorul nu intuieste totdeauna muzica insotitoare,
la un film bun perceptia perfectiunii fiind globala. Numele
autorului coloanei muzicale nu-l stie mai nimeni dar de aceea
merita sa subliniez cateva reusite indiscutabile ca film si ca
muzica acompaniatoare.

Parintele muzicii de film este considerat Max Steiner, care a

scris peste 300 coloane sonore, dintre care cea pentru prima
vesiune a celebrului film King Kong si a si mai celebrelor
pelicule Casablanca si Pe aripile vantului, ultimul obtinand si un
premiu Oscar. Nu trebuie uitat ca marele actor Charlie
Chaplin a scris muzica filmelor sale inca de pe vremea filmului
mut, ca muzica acompaniatoare. Unul din cei mai prolifici este
compozitorul francez Michel Legrand, care are la activ 137 de
coloane sonore intre care Umbrelele din Cherbourg. Un mare
compozitor francez, Jacques Ibert, a scris muzica pentru un
film facut dupa piesa lui Labiche „Palaria florentina”,
transformata in amuzantul Divertisment. Cunoscutul
compozitor american Lalo Shifrin este un colaborator asiduu
al cinematografiei, cu 44 partituri, intre care Misiune
imposibila si mai ales Vioara rosie, a carui muzica a
transformat-o intr-un concert pentru vioara si orchestra ce se
canta in concertele simfonice. Cunoscutul compozitor Erich
Wolfgang Korngold a scris si partituri pentru film printre care
pentru Antonio Adverso  si  Robin Hood, ultimul aducandu-i un
premiul Oscar. Un alt premiant cu un Oscar este si James
Horn pentru muzica la exctraordinarul
film Titanic.  Numeroase premii a obtinut compozitorul
grec Vangelis pentru muzica la filmul Carele de aur (Chariots
of fire), poate cea mai apreciata coloana sonora (Premiul
Asociatiei britanice de film - BAFTA, premiul juriului la
Festivalul de la Cannes, 4 premii ale Academiei Britanice,
premiul Gramy si Oscarul pentru cea mai originala coloana
sonora). Un premiu Oscar a obtinut pentru intreaga sa
activitate in domeniul muzicii de film Enrico Morricone,
considerat un geniu al partiturii sonore a multor filme printre
care Caracatita si  Clanul sicilienilor.

Rusii au fost foarte activi in ilustrarea filmelor, ca de

exemplu Prokofiev pentru Dama de pica, Alexandr Nevski,
Ivan cel Groaznic, Locotenentul
Kije  sau  Sostakovici pentru Marele cetatean, Miciurin,
Intalnire pe Elba, Caderea Berlinului, Hamlet, Regele
Lear, Taunul, Tanara garda etc. Mai adaug cateva nume de
compozitori ai muzicii unor celebre filme precum Bernard
Hamond pentru filmul Cetateanul Kane al lui Alfred Hitchok,
pentru care a scris de altfel coloana sonora a tuturor filmelor.
Apoi, Nacio Brown si Lenni Hayton pentru filmul
muzical Cantand in ploaie, pe Gabriel Yarde pentru Pacientul
englez, pe Nino Rota pentru Ghepardul, La strada  si
admirabilul Romeo si Julieta a lui Franco Zefirelli,  pe Henry
Mancini (Pantera roz, Menajeria de sticla),  pe Mikis
Theodorakis (Zorba grecul), pe Georges Auric (Simfonia
pastorala, Frumoasa si bestia, Salariul groazei si Va place
Brahms), Arthur Honegger pentru filmul Mizerabilii din care a
realizat si o suita simfonica si pe Jean-Michel Jarre creatorul
coloanei sonore a unor filme celebre precum splendidul film de
alpinism Stele in plina zi, apoi Lawrence al Arabiei, Ziua cea
mai lunga, Doctor Jivago si Noaptea generalilor,  pe Malcom
Arnold pentru filmul  Podul de pe raul Kwai, pe George
Bruns pentru extraordinarul film de desene animate a lui Walte
Disney Cartea Junglei.  Si ca sa viu in actualitate amintesc
impresionantele coloane sonore ale celebrelor filme Harry
Potter, Razboiul stelelor, Lista lui Schindler, IT, Masca de
fier si  Jurassic Park datorita compozitorului John
Williams precum si Stapanul inelelor de Howard Shore.

Totusi valentele muzicii clasice au fost exploatate si mai recent

pentru valoarea lor emotionala in filme, precum Adagietto din
simfonia a 5-a de Mahler in filmul Moartea la
Venetia, extraordinarul efect produs de Cavalcada Walkyri-
lor  in asaltul cu helicoptere din filmul despre razboiul din
Vietnam Apocalips now, magnificul  inceput al poemului
simfonic Asa grait-a Zarathrusta a lui Richard Strauss utilizat
in pelicula O tragedie a anului 2000  si doua lirice muzicii
de Rahmaninov pentru pian si orchestra , partea a doua din
Concertul nr.2 in filmul Scurte intalniri  si Rapsodia dupa
Paganini in pelicula Undeva, candva. A facut epoca Adagio
pentru orga si coarde  de Tomaso Albinoni utilizat ca fond
pentru tristul film Anonimul venetian.

Printre compozitorii romani au fost autori ai unor celebre

coloane sonore : Tiberiu Olah pentru filmul Mihai Viteazu a
carui muzica a fost imprimata pe un CD de englezi si tot el este
autorul unui dinamic mars din Razboiul de
independenta;  Dumitru Capoianu pentru  coloana
sonora a  filmul de desene animate Scurta istorie  a lui Ion
Popescu-Gopo care a castigat si un „Palmes d’or”  la Cannes.
Exista multi compozitori romani care au fost autori, pentru cel
putin o coloana sonora, fie pentru film artistic, fie pentru film
documentar. Cele din urma au fost onorate cu nume mari : Ion
Dumitrescu, Martian Negrea, Paul Constantinescu, Liviu
Glodeanu, Constantin Bobescu, Anatol Vieru. Pe genericul
multor filme artistice se intalnesc de asemenea nume
importante ale muzicii romanesti, clasice dar si usoare.
Recordul il detine Paul Hurmuzescu care este autorul muzicii
pentru 36 filme, tot atatea si Tiberiu Olah, apoi George
Grigoriu, Dumitru Capoianu, Cornelia Tautu cu cate 26
filme, Theodor Grigoriu cu 20 filme si multi altii.

Daca muzica de film a aparut in secolul al XX-lea, odata cu

inventarea cinematografului, muzica de teatru este mult mai
veche si una din originile muzicii in general se datoreaza
spectacolului de scena. Nu este vorba de opera ci de muzica ce
insoteste desfasurarea scenica a uni piese, fara vorbire, doar
pentru a crea un fundal sonor, desigur adecvat momentului
actiunii. Pe vremuri muzica era pe viu, cu instrumentistii
prezenti, dar in secolul al XX-lea, de cand s-a inventat
inregistrarea sunetelor, muzica insotitoare a teatrului a devenit
indispensabila. Sunt compozitori mari care au scris pentru
teatru si amintesc pe André Jolivet, Erik Satie, Georges
Auric, Serghei Sostakovici, Prokofiev si Leonard
Bernstein. Din muzica destinata reprezentatiilor teatrale multi
autori au extras diverse piese simfonice si sunt cativa care au
ramas in istoria muzicii cu partituri celebre: Mendelssohn cu
suita pentru Visul unei nopti de vara  de Shakespeare, cele
doua suite Per Gynt de Grieg pentru celebra piesa lui Ibsen,
suitele Arleziana  de Bizet si muzica de scena a
lui Beethoven pentru tragedia lui Goethe Egmont,  ramasa
celebra prin frumoasa uvertura.

Romanii care au scris muzica de scena (nu opere) sunt foarte

numerosi printre care Tiberiu Olah, Tiberiu Brediceanu,
Mircea Chiriac, Cornelia Tautu, Cornel Taranu, George
Zbarcea, Stefan Zorzor, cei mai activi fiind compozitorii de
muzica usoara precum Stefan Mangoianu, Paul Urmuzescu,
Vasile Veselovski.

Fusion Music

In ultimul timp a aparut un nou curent care se vrea foarte

modern. El a inceput prin incercarea de a gasi modalitatea de a
combina muzica rock cu cea de jazz denumind-o New
sounds. Pe de alta parte, compozitorii de muzica ,,clasica”
vazand avantul tot mai mare pe care le-au luat diferitele tipuri
de muzica usoara in detrimentul celei clasice, mai ales in
randul tineretului, s-au gandit sa isi innoiasca stilul prin
adoptarea anumitor procedee ale muzicii usoare. Ei au numit
acest nou tip de a compune Fusion music (,,muzica de
fuziune”), care consta initial din utilizarea citatelor sau
prelucrarea unor pasaje din autorii clasici in diferitele forme de
muzica usoara sau preluarea unor tehnici noi de compozitie sau
chiar scrierea in forme clasice a unor elemente moderne.
Compozitorul ceh Lukás Hurnik, de exemplu, a scris o muzica
pentru o formatie mica tip rock in forme clasice intr-o piesa
intitulata chiar Fusion Music, in trei parti : sonata, tema de
blues cu cromatica polifonica si rondo. In alta lucrare, Suita
fierbinte pentru pian la patru maini, stilizeaza muzica rock si
raege in forme clasice. Dupa acest prim pas s-a mers mai
departe si au fost organizate spectacole cu formatiuni de
muzica clasica, de rock si jazz, asociindu-se dansul si
spectacole de lumina si imagini. In America aceasta noua forma
de spectacol a fost numita Crossover, egala
cu Fusion,  adresandu-se totodata si muzicienilor de avangarda
si de muzica experimentala. Este o deschidere multiculturala
deoarece face apel la toate tehnicile de producere a sunetului si
include si muzica cu instrumente neuzuale apartinand tuturor
culturilor popoarelor lumii (World music). Se organizeaza acum
festivaluri internationale, in care in afara amestecului de clasic
cu jazz, sunt programate si diferite tipuri de muzica usoara
cum ar fi harmonic singing, cyber-glove music, electro,
contemp, free music, electro video-performance etc. La primul
festival romanesc, intitulat „MultiSoniFest” (titlul insusi spune
ca este vorba de un ghiveci muzical) au participat nume, se
pare mari, de instrumentisti straini intr-ale saxofonului,
chitarei, bandoneonului (acordeon)etc. dar si romani din
ambele tabere (muzica clasica si usoara) precum si ansambluri
de dans modern. De exemplu, la a doua editie din septembrie
2008 au fost prezentate si lucrari romanesti in prima auditie,
doua opere, Elisaveta Braun dupa piesa lui Danil Harms
de Irinel Anghel si piesa Romania povestilor albastre,
inspirata de scrieri de Iulia si B.P.Hasdeu, de Mihaela
Vosganian si Irinel Anghel, precum si multe lucrari de
muzica usoara in rubricile ,,Fusion Kontakt” sub
titlul ,,Crossover Improvitions”. Entuziastii pentru acest gen de
muzica si spectacol transced frontierele dintre genuri, stiluri
muzicale si popoare, sperand sa aduca mai multa incredere si
pace pe pamant prin desfiintarea barierelor culturale !

Muzica tonala neoromantic-vitalista si noua muzica

consonanta

Paralel cu toate experientele compozitorilor de a scapa din

mirajul roman-tismului, indragit de marea masa a melomanilor,
si aparitia a tot felul de muzici noi, unele interesante, altele
iesind din sfera a ceea ce se numeste muzica, si, ca si
poezia ,,postmoderna”, tributara in mare masura imposturii, au
inceput sa revina la melosul romantic. De altfel in tot rastimpul
interbelic si dupa 1950 au existat nenumarati muzicieni
adevarati care au continuat sa cultive principiile traditionale pe
care s-a bazat muzica a 300 de ani. Ar putea fi
numiti ,,postmoderni” dar, pe de o parte, cuvantul ar sugera
inregimentarea la tendintele moderne prezentate mai sus, cu
depasirea lor in aceleasi coordonate, iar pe de alta parte, chiar
termenul de postmodern este total gresit deoarece el ar duce la
ideea unui sfarsit definitiv. Ce ar mai putea exista in viitor
dincolo de ,,post” ? Dar pentru ca in esenta compozitiile create
se afla intr-o continuare a procedeelor componistice, percepute
afectiv de public, am denumit-o neoromantic-
vitalista, separatia de cea postromantica nefiind doar
temporala, compozitorii din prima grupa fiind in cea mai mare
parte nascuti in secolul al XX-lea si cu productiile lor majore
dupa Primul Razboi Mondial, ci mai ales de stil componistic.
Muzica neoromantica-vitalista este de fapt muzica moderna,
care este prezenta in concerte, la radio si televiziune si care
este acceptata de melomani, fiind la fel de incitanta, uneori
patetica, melodioasa si incantatoare, sau dura si incisiva, ca si
muzica romantica, dar cu accente puternice, deslantuiri
stralucitoare, ce implica uneori disonante, ramanand insa in
limitele sistemului clasic de compunere. Americaniii au numit-
o Living music iar la noi s-a incetatenit termenul de Nuova
Muzica Consonante, ceea ce atrage atentia asupra faptului ca
se reintroduc principiile muzicii clasice, deci melodia si normele
tonalitatii si ale gamei diatonice.

Nu este mai putin adevarat ca experientele simultane,

impresioniste, expresioniste, neoclasiciste nu lipsesc din
lucrarile compozitorilor moderni sau din repertoriul lor de
creatie. In plus, unii din ei si-au insusit si tehnicile noi de
compunere, ceea ce face ca muzica lor sa nu fie atat de usor
inteligibila ca a romanticilor, fiind mai obsconsa si de multe ori
galagioasa, ramanand insa in buna masura in cadrul tonal
diatonic.

Este greu si nu este locul aici a-i prezenta pe toti cei aflati prin
enciclopediile muzicale, care si-au castigat deci o notorietate. Ei
sunt circa 60 (fara romani), dintre care ma opresc doar la cei
care se mai aud prin salile de concert (dar nu la noi ci in
strainatate) sau la radio si televiziune. Si, ca si pana acum, ma
voi referi mai ales la muzica simfonica, mai putin la cea de
camera si la opera. Voi prezenta aceste creatii pe nationalitatea
autorilor.

In Franta un grup care si-a castigat notorietate este Grupul

celor sase de la Paris, compozitori care au fost atat de uniti
prin scolire, principii si aspiratii, incat au scris in comun o
lucrare pe textul lui Jean Cocteau, denumita Les mariés de la
Tour Eiffel,  in care fiecare a compus unul sau mai multe
melodii. Din cei sase, unii si-au gasit un loc bine stabilit in
istoria muzicii franceze, altii au fost uitati. Dintre cei din urma
sunt Georges Auric (1899-1983), care a scris o muzica plina
de vitalitate si forta, cunoscut mai ales din partiturile pentru
filmele lui Jean Cocteau (L’éternel retour, La symphonie
pastorale, La belle et la bête) ; Germaine Tailleferre (1892-
1983) a compus in stilul traditional al preclasicilor, dar si cu
elemente de la Debussy, Satie etc ; Louis Duruy (1888-1979),
autor mai ales de coruri si cantece cu iz progresist (a fost
membru al Paridului Comunist) dar si muzica de camera. Cel
mai semnificativ din grup este Arthur Honegger (1892-1955),
elvetian de origina, dar care a trait la Paris, unde a avut
legaturi cu toata intelectualitatea timpului. A scris cinci
simfonii, dintre care a doua este de un mare dramatism, a treia
este intitulata ,,Liturgica” ea dezvaluind inclinatia sa spre
muzica cu subiect religios. Aceasta directie s-a manifestat in
cantate (Regele David, Judith) dar a compus si oratorii
profane. Dintre acestea un renume mondial si-a castigat Ioana
pe rug, oratoriu pentru solisti, cor si orchestra. A compus
muzica de balet, de camera, opere, chiar operete, toate destul
de accesibile. Foarte prezent in actualitate, a compus o piesa
dedicata tehnicii, Pacific 235 si sportului, Rugby.

Al doilea ca importanta din grupul celor sase este Darius

Milhaud (1892-1974), compozitor extraordinar de prolific si
multilateral. A scris  12 simfonii, opere dintre care Cristofor
Columb este de mare anvergura si Orestia,  ciclu de trei
opere. Apoi cantate, concerte instrumentale, balete, 18
cvartete. Un moment important in viata lui a fost anul 1916,
cand marele scriitor francez Paul Claudel, numit ambasador in
Brazilia, il ia ca secretar. La Rio face cunostinta cu exuberanta
muzica sud-americana, in special cu samba; inspirat de ea
scrie cateva partituri celebre : baletul Boul pe
acoperis,  Saudades do Brasil  pentru orchestra si
piesa Scaramouche  pentru pian la patru maini, toate foarte
vesele si cantabile. Boul pe acoperis  a fost prezentat la Paris de
celebrul Balet rus, cu concursul celor mai mari acrobati de circ,
Fratii Fratellini si cu scenografia lui Picasso. Cu toate aceasta
concentrare de nume mari, prima reprezentatie a fost un esec
dar ulterior a castigat aprecierea publicului. Milhaud si-a insusit
si spiritul jazz-ului pe care l-a utilizat in piesa Un francez la
New York,  raspuns la piesa lui Gershwin ,,Un american la
Paris”. Sunt prezente in concerte si alte lucrari iubite de public,
cum ar fi Suita provensala, Suita franceza  sau
baletul Creatiunea lumii. Milhaud a utilizat, in cadrul unei
scrieri tonale, politonalitatea si poliritmia, fara ca discursul sau
sa fie perturbat. Muzica lui este vesela, melodioasa, lirica, plina
de exuberanta si plina de soare.

Al treilea compozitor important din cei sase este Francis

Poulenc (1899-1963), considerat a fi unul din cei mai
remarcabili compozitori ai secolului al XX-lea. A fost un
optimist, un iubitor al frumosului, al simplitatii, al melodiei, in
contrast cu toti ceilalti contemporani adepti ai tuturor ismelor,
bantuiti de frica, groaza si catastrofe. Aceasta nu inseamna ca
nu a folosit metode moderne de scriere, dar innoirea nu a
reprezentat un scop in sine, ci doar un mijloc. Suita din
baletul Caprioarele este de o melodicitate simpla, atragatoare,
pe masura inspiratoarelor, care nu sunt caprioare adevarate ci
midinete. Aceias apropiere de natura, de simplitate, se gaseste
si in Concertul campenesc pentru clavecin si orchestra sau in
opera bufa Mamele lui Tyresias. Dupa 1950 se dedica mai ales
muzicii religioase, creand o impresionanta opera Dialogul
carmelitelor, povestea celor 16 calugarite ghilotinate in timpul
revolutiei franceze, in muzica auzindu-se caderea ghilotinei
pentru fiecare condamnata. Poulenc este un autor liric, gratios,
plin de finete si incantatoare armonie.

Desi nu a facut direct parte din ,,grupul celor sase”, Erik

Satie (1866-1925) a fost un inspirator al lor fiind considerat ca
un revolutionar. Nu atat in scriitura muzicala, ci in conceptia
despre muzica. A fost un original, de la imbracaminte pana la
titlurile lucrarilor sale. A scris pentru pian Gymnopedii, Preludii
flasce pentru un caine, Trei piese in forma de para cu indicatia
pentru executant ,,se canta ca o privighetoare cu dureri de
dinti”. Apoi Sonatina birocratica si celebra
lucrare Vexations care consta dintr-o scurta fraza ce se canta
de 840 ori la rand cu indicatia ,,foarte lent, in liniste deplina si
fara o miscare”. A fost executata ca atare de John Cage in 24
de ore ! A compus baletul-cubist Parada in colaborare cu
Picasso si Cocteau, in care, pe langa instrumente traditionale, a
introdus si tacanitul unei masini de scris, signale de fluer si
elemente de jazz. Reprezentatia in premiera a generat un
imens sacndal in lumea muzicii, ceea ce nu l-a impiedicat sa
mai scrie un ,,balet-instantaneist” Relache.  Fata de toate
aceste aiureli, etichetate drept dadaiste, muzica lui Satie este
foarte linistita, tonala si armonioasa, ceea ce nu i-a impiedicat
pe contemporani sa-l considere anarhist, antiartistic si pionier
al avangardei.

Desigur, numarul compozitorilor francezi care pot fi considerati

neoromantici este mare, asa ca nu pot sa-i iau in discutie pe
toti, dar sunt cativa care nu pot fi ignorati, asa ca ii citez doar
cu mentionarea a una-doua lucrari. André Jolivet (1905-
1974) este autorul a trei simfonii, numeroase concerte
instrumentale, iar dintre alte piese mentionez Suita delfica, cu
influente impresioniste. Paul Dukas (1865-1935) cunoscut
prin celebrul poem simfonic Ucenicul vrajitor. Gabriel
Fauré (1845-1924), autor al unui impresionant Requiem, a
numeroase piese orchestrale pentru instrumente soliste si
subtile lieduri, este caracterizat prin finetea scriiturii, puritatea
expresiei si delicatetea melodica ; Albert Roussel (1870-
1958) este aproape un neoclasic dar cu mult colorit si
temperament. Cunoscute sunt baletele lui Praznicul
paianjenului si Bachus si Ariadna precum si
dinamicele Simfonia a III-a  si a IV-a. In sfarsit, Jacques
Ibert (1890-1962) cu cunoscuta-i suita Escales, luminoasa
descriere muzicala a unei calatorii pe Mediterana, dar mai ales
suita Divertisment,  plina de haz si cu multe inovatii
componistice.

Muzica engleza a secolului al XX-lea este interesanta prin

cativa compozitori care, chiar daca nu au fost inovatori, au
adus contributii valoroase la patrimoniul muzical al secolului.
Parintele lor este Edward Elgar (1857-1934). Cele mai
cunoscute lucrari ale lui dateaza dinainte de 1900, Serenada
pentru coarde si Variatiunile Enigma.  Secolul l-a inceput cu o
lucrare monumentala, oratoriul Visul lui Gerontius,  in care
dezbate lupta crestinismului pentru afirmare, apoi Simfonia
intaia, care se mai aude prin salile de concert, mai
putin Simfonia a II-a iar a treia nu a terminat-o. Des prezenta
in concerte este Enigma,  variatii pe o tema proprie, fiecare
variatie reprezentand un personaj cunoscut al Angliei
contemporane dar nedezvaluit de autor, de unde numele
lucrarii. Admirabile sunt Concertul pentru vioara si Concertul
pentru violoncel,  precum si liedurile, frumoase, melodioase,
cantate adesea. In general, muzica lui este generoasa, nu
foarte expresiva, dar demna de a fi ascultata. Al doilea mare
compozitor englez al secolului este Benjamin Britten (1913-
1976) care, desi nu a fost un revolutionar, a stiut sa exploateze
posibilitatile muzicii tonale si noutatile aduse in cadrul ei. Este
un autor foarte cantat astazi in diferitele ipostaze
componistice : opere (Peter Grimmes, Billy Budd, Visul unei
nopti de vara sau Moarte la Venetia  dupa nuvela lui Thomas
Mann), recvieme (Sinfonia da Requiem, War
Requiem),  concerte instrumentale (Concert de vioara, Concert
de violoncel, Concert de pian), simfonii (Simfonia
simpla, Simfonia primaverii) si variatiuni pe cate o tema,
(Variatiuni pe o tema de Frank Bridge)  si binecunoscuta piesa
pe o tema de Henry Purcell (Ghid pentru tinerii ascultatori
pentru intelegerea orchestrei)  si cicluri de lieduri, de
exemplu Iluminatii,  pe versuri de Rimbaud. Muzica lui Britten
este melodioasa si de aceea place si se canta adesea, evident
mai ales in Anglia. Ralph Vaugham Williams (1872-1958) a
fost un autor prolific, compunand in toate genurile, dar
remarcabile sunt cele noua simfonii, destul de variate, dintre
care prefer Simfonia a VII-a, denumita si Antarctica, fiind
scrisa pentru filmul dedicat tragicei expeditii a capitanului
Robert Scott la Polul Sud. A mai compus numeroase piese
simfonice, balete, opere, toate de succes la vremea lor. Muzica
lui nu este totdeauna facila, fiind compacta si greoaie. Este
unul din cei mai importanti compozitori britanici moderni.
Trebuie retinut Gustav Holst (1874-1934), celebru datorita
suitei Planetele, de o orchestratie somptuoasa, in care
face ,,portretul” fiecarei planete a sistemului solar, ilustrand
semnificatia mitologica a numelui. Lucrarea se executa adesea.
A dat la iveala si concerte instrumentale si numeroase piese
simfonice. Michael Tippett (1905-1998) este in muzica lui un
umanist, preocupat filosofic de probleme etice care sunt
prezente si in compozitiile sale. Cea mai cunoscuta
este Concertul pentru dubla orchestra de coarde, simfoniile
fiind mai putin auzite. Amintesc si pe William Walton (1902-
1958) care a scris doua simfonii, doua opere si muzica pentru
filmele shakespeariene Hamlet, Henric al III-lea si Richard al
III-lea si concerte pentru vioara, pentru violoncel si pentru
viola. Adaug si pe compozitorii Arnold Bax (1883-
1953), Arthur Bliss (1891-1975) si Malcom Arnold (n.1921).

In Germania cei mai importanti compozitori ai secolului s-au

afirmat in muzica experimentala de diferite tipuri si in cea
postromantica. Despre primii a fost vorba mai sus, ceilalti s-au
divizat in doua grupe din motive rasiale sau politice. Cei din
prima grupa au lucrat necontenit in Germania, cei din a doua
doar pana la venirea nazistilor la putere cand, fiind evrei, au
fost nevoiti sa emigreze, mai ales in SUA, unde au dus o
activitate sustinuta. Dar si cei ramasi in Germania s-au scindat
pe motive politice odata cu ocuparea jumatatii de est a tarii.
Unii au ramas in Germania de Vest (R.F.G.) continuand sa
compuna muzica romantica dar adaptand diferite elemente
moderne, ceilalti, aderand la comunism, au ales sa traiasa in
Germania de Est (R.D.G.), unde au fost siliti sa se supuna
normelor partidului, fiindu-le interzise divagatiile moderniste.

Astazi cel mai cantat compozitor german este Carl Orff (1895-

1982), care a facut valva cu trilogia lui ,,pagana” Triomfi,  ce
cuprinde cantatele scenice Carmina Burana,  Catulli
Carmina  si Trionfo di Afrodite. Prima a cunoscut un succes
mondial prin muzica sa melodioasa, de o mare simplitate,
dezbarata de orice accesoriu, cu coruri monofonice si solisti
care canta in latina si germana veche un fel de ,,cantece de
pahar”, totul repetat fara modificari si cu un ritm sustinut. Este
o muzica primitiva si salbatica. Degeaba se ridica muzicologii
„subtiri” impotriva unei astfel de muzici simpliste si incearca sa
o arunce la gunoi, ea place, entuziasmeaza publicul si este
prezenta peste tot in lume. Dar cam tot in acest gen fara
pretentii, Orff a scris si alte opere, ca de
exemplu Luna sau Isteata  si de amintit si
opera Tiranul Oedip datand din 1956, scrisa deci dupa Enescu.

Al doilea compozitor german este Hans Werner Henze

(n.1926), considerat cel mai prolific creator de opere al
secolului al XX-lea. A inceput sa scrie muzica dodecafonica de
care s-a dezbarat curand, preferand muzica tonala si gama
diatonica. A compus 30 opere, dintre care au atras
atentia Regele cerb,  Pisica engleza si Micul lord, o opera bufa.
Printre altele a compus oratoriul-document Pluta
Meduzei, inspirata de tabloul lui Géricault ce infatiseaza drama
supravietuitorilor unui naufragiu in care pasagerii instariti s-au
salvat pe o barca iar marinarii si cei saraci, printre care femei si
copii, au fost lasati pe o pluta improvizata, majoritatea murind.
Lucrarea muzicala, de o mare forta dramatica, dedicata
revolutionarului cubanez Che Guevara, a dat nastere unui
scandal imens cu ocazia premierei din cauza mesajului sau
politic. Ca raspuns, Henze a scris lucrarea Incercare despre
porci pentru recitatori si orchestra si a adoptat o atitudine
socialista si pacifista. Simfonia intaia este inca
dodecafonica,  dar celelate opt sunt neoromantice, melodioase
si agreate de public.

Un compozitor bine vazut in Germania nazista, apreciat si

acum, este Werner Egk (1901-1983) a carui scriitura este
neoromantica fiind in traditia lui Wagner si Richard Strauss. A
compus opere pe librete de diferiti autori, cum sunt Vioara
fermecata, basm dupa Andersen, Peer Gynt dupa
Ibsen, Legenda irlandeza dupa poetul englez William B.Yats si
opera comica Revizorul dupa Gogol. Din muzica orchestrala se
executa Suita franceza,  Muzica pentru vioara si
orchestra si Muzica festiva pentru olimpiada.

Din grupa compozitorilor emigranti in SUA se afla Kurt

Weill (1900-1950), cu o bogata creatie in tara natala si apoi in
America. In prima perioada a colaborat cu dramaturgul german
Berthold Brecht care i-a furnizat textul pentru opera sa cea mai
apreciata, cunoscuta si cantata in intreaga lume, Opera de trei
parale, scrisa  in stiluri variate, chiar si jazz. Este foarte
melodioasa si cantabila. Tot cu Brecht a colaborat
pentru Recviemul berlinez, un recviem profan in care cele sase
poezii care il compun reprezinta un fel de epitaf pentru cei
cazuti in Primul Razboi Mondial. Colaborarea a continuat cu
Paul Hindemith la opera radiofonica Zborul lui Lindberg, pe care
a rebotezat-o in Traversarea Atlanticului dupa ce celebrul
aviator a aderat la doctrina nazista. O alta opera de rasunet
este Ridicarea si decaderea orasului Mahagonny in care se
resimte deja tendinta de „Singspiel” (muzica cu vorbire), cu
elemente neoclasice, neo-verdiene, cabaret si cantece
populare, din care nu lipseste saxofonul si chitara. A mai scris
numeroase lucrari din care prezint doar cateva exemple:
opereta - Incendiul Florentei, balet - Cele 7 pacate capitale ale
micei bughezii, comedii muzicale - Dau un regat pentru o
vaca,  (aluzie la piesa ,,Richard al III-lea” de Shakespeare). A
colaborat uneori cu nume mari ale culturii de atunci, scriitorul
Franz Werfel sau marele regizor Max Reinhardt. Toate operele
europene ale lui Weill sunt gandite pentru a fi simple, populare,
desi poate unele parti sunt mai putin accesibile la prima
auditie. Tendinta populara s-a accentuat in America unde,
pentru a castiga publicul, a abordat reviste si musical-uri tip
Brodway, cu jazz, cantece de cowboy si cuplete, devenind
foarte popular. Inainte de emigrarea in SUA a scris doua
simfonii, un concert instrumental si alte diverse piese simfonice
si de camera.

Hanns Eisler (1898-1962), considerat compozitorul numarul

unu in fosta RDG, punandu-se „in slujba ideii politice de
comunism” cum spune chiar el, a creat un Recviem pentru
Lenin  si chiar imnul national al tarii. Lucrarea cea mai
importanta este Simfonia germana. In timpul unei sederi mai
indelungate in SUA a scris multa muzica de film care l-a facut
cunoscut. Cam pe aceiasi linie se situeaza si Paul
Dessau (1894-1979) care a incercat diverse stiluri, neoclasic,
dodecafonic, dar aderarea lui la comunism si rezidenta in
R.D.G., l-a adus la o muzica tonala traditionala, dar cu
elemente moderne. A colaborat cu Bertold Brecht scriind
cantecele pentru piesele lui de teatru si operele Condamnarea
lui Lucullus  si Puntilla si sluga sa Matti. Orientarea lui de
stanga l-a condus sa scrie muzica pentru partid si un Recviem
pentru Lumumba. Se mai canta astazi cele patru lucrari
intitulate Muzica pentru orchestra Nr.1 respectiv 2,3,4.

Mentionez in continuare o compozitoare ale carei lucrari sunt

executate adesea in Germania, niciodata in tara natala, dar
prezenta ei aici se datoreaza unui fel de mandrie nationala.
Este vorba de Adriana Hölszki, nascuta in 1953 la Bucuresti,
cu conservatorul urmat tot aici, emigrata in Germania in 1976
unde a depus o prodigioasa activitate : profesoara la mai multe
universitati, a tinut conferinte, a obtinut numeroase premii la
concursuri internationale fiind solicitata sa fie si in juriul unor
astfel de concursuri, cu o foarte bogata activitate publicistica-
muzicologica. Ea este mai ales o compozitoare cu un mare
numar de lucrari simfonice, opere, coruri, muzica de camera,
instrumentala si vocala, fiind considerata „o personalitate de
prim rang a componisticii contemporane” dovada fiind imensa
bibliografie dedicata creatiei sale. (Lexiconul compozitorilor
romani de Viorel Cosma, v.4 pag.63). Incadrarea ei in rubrica
muzicii neoromantice este cam abuziva, caci depasese acest
cadru, dupa autorul citat 'multe din compozitiile ei reflecta un
univers stapanit de frica, fara speranta care se amesteca cu
schimonoseala exagerata si grotesc'. De o plasticitate fara egal,
creatia compozitoarei iese din canoanele obisnuite ale
avangardei agresive, formale. Neavand niciodata ocazia de a
asculta ceva din creatiile sale am incadrat-o aici, probabil in
mod eronat.

Din Austria  mentionez doi compozitori care sunt catalogati de

obicei ca americani (cam in felul in care Enescu este considerat
compozitor francez), ambii fiind nascuti, educati si cu primele
succese in tara natala, pe care au parasit-o dupa anexarea
Austriei de catre Hitler. Erich Wolfgang Korngold (1897-
1957) a scris o muzica melodioasa, ritmica si armonica, poate
ultimul romantic pur. Mult cantate au fost opera Orasul
mort, Concertul pentru vioara, Concertul pentru pian mana
stanga¸  dedicat pianistului Paul Wittgenstein (fratele marelui
filosof) care si-a pierdut mana dreapta in Primul Razboi Mondial
si pentru care au scris lucrari similare R. Strauss, Prokofiev,
Ravel si Dinu Lipatti. Din cauza originii sale a trebuit sa
paraseasca tara si s-a refugiat in SUA, unde a continuat sa
compuna o muzica mai moderna, pe placul tineretului
american, precum si multe partituri pentru filme, transformate
apoi in suite. Ernst Krěnek (1900-1991) este al doilea
compozitor de origina austriaca refugiat in SUA odata cu
ocuparea tarii natale de nazisti, in ciuda originii sale pur ariene,
dar neagreat de nazisti din cauza muzicii lui moderniste. A
compus si a avut un succes mondial cu opera Jonny spielt
auf  (Jonny incepe sa cante), apoi trei mici opere care probabil
au contribuit la exilarea lui, Dictatorul,  Imperiul
secret si Mandria natiunii, un recviem  Opus sine nomine, cinci
simfonii, un melodios concert pentru vioara si doua pentru pian
toate cu orchestra si numeroase alte piese pentru orchestra si
pian. Este cantat adesea in Europa si America, desi diversitatea
de stiluri este derutanta.
Despre compozitorii elvetieni se aude putin deoarece nu s-
au afirmat prea mult, iar cei mai importanti au emigrat in alte
tari. De exemplu Arthur Honegger, care a fost prezentat
anterior, este considerat mai curand francez, iar Bloch,
american. Totusi, despre ultimul voi vorbi acum avand radacini
elvetiene. Ernest Bloch (1880-1959) este de origina evreu,
origine pe care nu am mentionat-o la alti compozitori, dar la el
este necesar caci o parte a muzicii sale este de inspiratie
iudaica. Cea mai cunoscua lucrare este Rapsodia
ebraica Shelomo  pentru violoncel si orchestra, numele insasi
fiind cel al profetului Solomon, din a carui viata este inspirata
lucrarea. Este o muzica romantica, foarte melodioasa,
dramatica, de o profunzime sfasietoare, bazata pe teme
evreiesti sau compuse de autor in spiritul acestora. Ea este
inceputul unui ciclu evreiesc care cuprinde Voci in desert pentru
violoncel si orchestra, Serviciul sacru scris pentru serviciul de
dimineata al sabatului  si Simfonia Israel. In afara pieselor de
inspiratie evreiasca, Bloch a compus si altele desprinse de
aceasta, printre cele mai cunoscute fiind rapsodia
simfonica America, inchinata patriei sale de adoptie, concert
pentru vioara si altul pentru pian, cu orchestra, cinci
remarcabile cvartete de coarde si doua cvintete din care unul in
tehnica seriala.

Un alt autor elvetian important este Frank Martin (1890-

1974), care a scris o muzica grava, de dubla sorginte,
germanica si franceza, utilizand un limbaj traditional, fara sa
ignore atonalismul si serialismul dar nu a scris nici o piesa
integral seriala. Ceea ce caracterizeaza muzica lui este ritmica,
foarte accentuata, utilizand chiar poliritmia. In orice caz, ceea
ce a scris Martin este mai dificil de perceput la o prima auzire,
dar cu atat mai acceptabila cand este descoperita structura sa.
Asa este, de exemplu, Mica simfonie concertanta pentru harpa,
clavecin, pian si doua orchestre de coarde, in care inceputul
este scris dodecafonic, apoi trece la sistemul diatonic si se
termina cu un motiv foarte ritmat si intr-un crescendo
impresionant usor de retinut. Martin a scris concerte, oratorii si
muzica sacra, muzica de camera si vocala, care se canta destul
de rar pe plan mondial. De remarcat ca nu s-a sfiit sa compuna
pentru instrumente neutilizate in orchestra simfonica, precum
saxofonul si o simfonie pentru instrumente de jazz, fara sa fie
muzica de jazz.

XXXXXXXXXXXXXXScolile nationale

Sunt autori postromantici care pot fi incadrati intr-o grupa

speciala, a compozitorilor apartinand unor scoli avand la baza
melosul etniei din care fac parte, cel putin la inceputul carierei
lor si care pot fi grupati in scoli nationale. Traditia nationala a
inceput in plin romantism al secolului al XIX-lea, cand
compozitori apartinand unor popoare ce nu erau in
centrul  emulatiei traditionale europene (germana, franceza,
italiana, engleza) au aparut in zonele ,,periferice” ale
continentului, in Europa centrala, sudica, nordica si estica. Ei
au fost scoliti in marile centre muzicale (din Germania si
Franta) unde au compus in „stil occidental” incluzand in
lucrarile lor si elemente aduse de acasa, folclorice, folosite ca
motive de inspiratie. Unii au ramas in tarile unde s-au
perfectionat in marea muzica, ori s-au intors acasa unde au
utilizat mai in libertate patrimoniul national. In secolul al XIX-
lea se definise deja in Rusia ,,Grupul celor cinci” (Borodin,
Rimski-Korsakov, Musorgski, Cui, Balakirev), in Cehia erau
Dvořák si Smetana sau norvegianul Grieg, cu totii romantici
autentici, cu muzici incantatoare sau dramatice, perfect
inteligibile.

In secolul al XX-lea compozitorii neoromantici nationalisti sunt

numerosi, aceasta fiind modalitatea curenta de scriitura dupa
falimentul serialismului.

Rusii sunt dintre compozitorii neoclasici cei mai frecventi in

programele muzicale. Este vorba in primul rand de Dmitri
Sostakovici (1906-1975), un pilon al muzicii sovietice, desi nu
era foarte convins de justetea politicii dusa acolo. Dar a
compus cam ce i se cerea, scrasnind din dinti, asa ca drama lui
interioara se simte in tot ce a creat: o muzica dramatica,
sumbra, de lupte interne, adesea sfasietoare, plina de durere si
revolte, uneori persiflanta, dar foarte solida, monolitica.
Considerat de unii ca exponent al revolutiei socialiste, eroul
simfoniilor lui este de fapt un insingurat, bantuit de suferinte ce
merg pana la disperare. Bine ancorat in tonalism, a dat o
muzica serioasa, nu fara a utiliza si maniere moderne de
compunere. A scris 15 simfonii (unele dedicate, ba revolutiei
din 1905, ba lui Stalin sau Marelui Razboi), dar titlurile sunt de
circumstanta si nu afecteaza fondul muzical. De altfel s-a
descoperit de curand ca nici macar faimosul mars din Simfonia
a VII-a al ,,invadatorilor nazisti din 1941” nu reprezinta asa
ceva fiind compus cu cativa ani inainte, ceea ce nu-i stirbeste
din vitalitate. Toate simfoniile sunt insa dramatice, nascute
dintr-o mare suferinta a autorului, o constiinta lucida
ingenunchiata de un sistem totalitar inuman, chiar criminal.
Poate ca nici un alt compozitor, in afara de Mahler, nu a luat
asupra sa atat de profund suferinta umana. Sostakovici a
compus in afara celor 15 simfonii mai multe concerte
instrumentale, 15 cvartete, opere, cantate, muzica de film,
chiar usoara, preludii pentru pian etc. Sostakovici a fost, dar
este si astazi, o prezenta viguroasa, un titan al muzicii secolului
al XX-lea, usor de inteles si iubit de melomani.

Al doilea fenomen de origine rusa este desigur Igor

Stravinski (1882-1971) care, spre deosebire de precedentul,
un traditionalist, a ramas in istoria muzicii ca un inovator si
un ,,traseist” stilist, daca imi este permis sa utilizez acest
termen politic, ce defineste un om ,,in mai multe luntri”. Dar a
avut o importanta covarsitoare la dezvoltarea muzicii moderne.
Primele sale lucrari, baletele Petruska,  Ritualul
primaverii, Pasarea de foc  si Privighetoarea  au o puternica
tenta ruseasca, care apar si mai tarziu in vasta sa opera.
Despre el a fost vorba si in alte ipostaze ale muzicii moderne
de neoclasic, serialist etc.

Serghei Prokofiev (1891-1953) ca si Sostakovici, un

compozitor proteic, cu 7 simfonii, 9 concerte, poeme simfonice,
10 opere, 6 balete, cantate, multa muzica de film, mai putina
de camera si pentru pian. Spre deosebire de Sostakovici, a luat
Revolutia din Octombrie si puterea sovietica in serios, i-a
dedicat cantate si opere, dar din fericire muzica lui nu este
totdeauna serioasa, are nuante ludice, este
cuceritoare. Simfonia 1-a clasica, baletul Romeo si Julieta si
povestea pentru copii Petrica si lupul sunt in repertoriul
permanent al multor orchestre din lume. Frumoase sunt si
simfoniile (Simfonia a 4-a, a 5-a, a 7-a, Concertele pentru pian
si cele pentru pian cu orchestra.

Tot la rusi il amintesc si pe Aram Haciaturian (1904-1978),

de fapt armean, care a murit inainte sa-si vada tara eliberata
de sub jugul sovietic. A scris trei balete celebre: Macul
Rosu, Gayaneh, cu bine cunoscutul ,,Dans al sabiilor”
si Spartacus, din care a fost extrasa muzica de prezentare la
serialul de TV ,,Linia maritima Onedin” ce a facut furori la noi
prin anii ’70. Se canta de asemenea Simfonia a II-a cu
clopote si  Concertul pntru vioara. Toata muzica lui Haciaturian
este plina de motive armene ceea ce o face foarte originala si
accesibila.

Ar mai fi de amintit Aleksandre Glazunov (1865-1936),

prezentat si printre romantici, care nu a fost un inovator, a
utilizat in cele noua simfonii si in Concertul de vioara,  cantat
adesea, o scriitura cam banala, dar nu distonanta, in stilul
neoromantic uzual. Este autorul a trei
balete Raymonda, Anotimpurile si Silfidele, ultima pe muzica
de Chopin si a scris o opera care nu este uitata, Ruslan si
Ludmila. Insfarsit, Reinhold Glier (1875-1956), autor a trei
monumentale Simfonii,  care mi se par mai originale decat cele
ale lui Glazunov, cam date uitarii si este pacat caci ele sunt
viguroase cu parti impresionante, lirice si melodioase. Tot atat
de frumoase sunt baletele Calaretul de arama  si Macul Rosu.

Dintre nordicii neoromantici sunt cel putin trei compozitori ce

au un loc statornicit in istoria muzicii. Jean Sibelius (1865-
1957) este compozitorul national al Finlandei, cum este Enescu
al nostru, fara sa fie folclorist, desi majoritatea lucrarilor sale
sunt inspirate din marea epopee istorica Kalevala. A scris sapte
simfonii, un concert pentru vioara, numeroase poeme
simfonice, muzica de scena si diverse piese simfonice. A fost
credincios muzicii modale, compunand in prima parte a carierii
sale o muzica romantica, puternic influentat de simfonismul
german, mai ales al lui Brahms. Primele cinci simfonii sunt
foarte melodioase, in special primele doua, strabatute de un
suflu poetic puternic, legat de natura, cu melodii foarte
cantabile si cu crescendouri de o mare tensiune. In acest sens
finalul Simfoniei a II-a  este de o forta rar intalnita. In a doua
parte a carierei sale a trecut la un stil diferit, cu muzica lenta,
austera, interiorizata, cu o liniste de suprafata ce ascunde
puternice furtuni interioare. De aceea Simfonia a VI-a
si Simfonia a VII-a sunt considerate cele mai adaptate
secolului, mai ,,moderne”, dar melomanii le pretuiesc pe
celelalte. De adaugat Suita Lemminkäinen  in patru parti, dintre
care cea de a doua, Lebada din Tuonela se canta si indepenent,
bucurandu-se de o mare popularitate, ca de altfel si poemul
simfonic Finlandia si sfasietorul Vals trist. Splendidul sau
Concert pentru vioara, de un cuceritor lirism,  a intrat mai ales
dupa 1950 in repertoriul marilor orchestre si al violonistilor.
Este unul din cei mai cantati compozitori moderni pentru
frumusetea lucrarilor sale.

Al doilea nordic important este danezul Carl Nielsen (1865-

1931) care s-a impus prin cele sase simfonii, compuse paralel
cu cele ale lui Sibelius. Stilul sau se caracterizeaza printr-o
ritmica accentuata si un limbaj tonal ce face ca muzica sa fie
accesibila si, avand o dezvoltare fastuoasa. Simfonia 1 apartine
inca secolului al XIX-lea ; Simfonia a II-a cea mai cunoscuta,
intitulata Cele patru temperamente,  descrie muzical, foarte
expresiv, temperamentele stabilite de psihologi (coleric,
flegmatic, melancolic si sangvin). Simfonia a III-a - Simfonia
espansiva are o dinamica accentuata, Simfonia a IV-a este
numita si De nestins,  titlu prin care vrea sa spuna ca vointa
umana este indestructibila, este nepieritoare, justificat de
primejdia razboiului (a Primului Razboi Mondial) care se simtea
in aer. Muzica este plina de ingrijorare dar se incheie cu
izbucnirea trimfatoare a vointei de a trai. Simfonia a V-a  a fost
scrisa sub profunda impresie lasata de razboi, in ea alternand
partile meditative cu cele dramatice, marsul militar din prima
parte prefigurand pe cel de la inceputul simfoniei a VII-a a
Leningradului a lui Sostakovici. Simfonia a VI-a numita,
si Simfonia semplice,  care se vroia vesela si antrenanta, este
destul se sumbra si dureroasa. Cele sase simfonii constituie un
edificiu solid, omogen si care reflecta bine spiritul inceputului
de secol, plin de intuneric si tragedii ce nu mai lasa loc jocului,
dulcegariilor si dramelor individuale ale compozitorilor
romantici autentici. Pe langa simfonii, Nielsen a scris diverse
piese simfonice, concerte instrumentale (celebru cel de flaut) si
muzica de camera, adevarate capodopere ale muzicii secolului
al XX-lea, ce incep sa fie tot mai preluate de orchestrele mari
din lume.

Al treilea nordic este norvegianul Johan Svendsen (1840-

1911), de fapt un romantic autentic, cu studii facute in
Germania, intreaga lui creatie purtand amprenta
contemporanilor sai. A compus Doua simfonii, Concert pentru
vioara si  altul  Pentru violoncel si orchestra, trei Rapsodii
norvegiene si  piese precum Carnaval la
Paris si Carnavalul artistilor norvegieni. A activat in Norvergia
dar si in Danemarca, fiind considerat cel mai mare simfonist
nordic al timpului sau.

Al patrulea nordic este finlandazul Einojuhani Rautaavara

(n.1928) pe care l-am mentionat  in sectiunea precedenta a
cartii cu originalul Cantus arcticus, concert pentru pasari si
orchestra, scris tonal, foarte placut. Are la activ cinci simfonii,
un Recviem al timpurilor noastre  si concerte pentru mai toate
instrumentele (pian, vioara, violoncel, contrabas, flaut, harpa si
orga), in care merge de la cantul gregorian la dodecafonism,
predominand insa tonalismul, dar muzica este complexa,
uneori greu de inteles.

In Spania  noua generatie de compozitori ,,nationali”, aparuta

la sfarsitul secolului al XIX-lea, a facut cunostinta cu atunci
recentul curent impresionist care a prins radacini, fapt usor de
inteles avand de descris muzical ,,exoticul” peisaj
mediteranean, inedit pentru restul Europei. Asa se explica
aparitia unei adevarate scoli nationale in care pe primul loc se
afla Isaac Albeniz (1860-1909), a carui creatie de varf s-a
plasat in primul deceniu al secolului al XX-lea o adevarata
capodopera, cele trei cicluri Iberia pentru pian. Fiecare
cuprinde cate trei piese ce poarta numele unor orase sau
cartiere ale acestora (de exemplu Almeria, Triana, Malaga).
Muzica este cuceritoare prin melodicitate, lirism sau patetism,
fara ca temele sa fie direct folclorice ci imaginate de autor, care
a pastrat canoanele formelor traditionale. Claritatea, pitorescul,
cantabilitatea lucrarilor lui Albeniz fac ca piesele sa fie prezente
permanent in repertoriul solistilor sau al orchestrelor, unele
fiind orchestrate.
Al doilea compozitor spaniol este Enrique Granados (1867-
1916), care a excelat de asemenea in muzica pentru pian,
castigandu-si celebritatea de compozitor cu ciclul Goyescas,
inspirat de tablourile pictorului Goya aflate la Muzeul Prado din
Madrid. El a transformat apoi ciclul intr-o opera, care la Paris a
avut un mare succes si apoi la New York, unde s-a dus pentru
premiera. Fiind invitat de presedintele S.U.A, si-a amanat
reintoarcerea in Europa cu o zi revenind cu vasul Sussex care a
fost scufundat de un submarin german. Era in 1916, in toiul
Primului Razboi Mondial. A pierit incercand sa-si salveze sotia.

Manuel de Falla (1876-1946) apartine aceluiasi filon folcloric.

Muzica lui este imbibata de melodiile si ritmurile spaniole, pe
care le-a folosit pentru a crea partituri mai ample decat
predecesorii sai. Astfel a scris opere, Papusile maestrului
Pedro si Viata scurta, un balet care insa se canta mai ales in
concerte intitulat Tricornul si multe lucrari simfonice, dintre
care se executa adesea Amorul vrajitor si Nopti in gradinile
Spaniei pentru pian si orchestra. El a conceput o opera
mareata, Atlantida, pe care nu a reusit sa o termine. Muzica
lui, care nu este lipsita de influente impresioniste, atrage prin
originalitate, bun gust si uneori dramatism, ceea ce face ca sa
fie mult cantata in zilele noastre.

Adaug numele unui compozitor spaniol doar de dragul unei

discutii de inventar. Este vorba de Pablo de Sarasate (1844-
1908), un extraordinar violonist dar si un compozitor de piese
mici pentru vioara, cantate ca bis la recitaluri. Amintesc doar
doua. Una este numita Zigeunerweisen (Melodii
tiganesti) prezenta frecvent si la radio, numita la noi, din spirit
de pudibonderism Melodii lautaresti. Daca mergem pe aceasta
linie vom numi celebra opereta a lui Johann
Strauss Zigeunerbaron, „Baronul rromilor”, tot atat de celebra
piesa a lui Ravel Tzigane poate „Romiciada”, cele Trei capricii
pe teme tiganesti pentru orchestra de Rahmaninov vor fi „Pe
teme rromice” iar Variatiile pentru pian pe o tema de cantec
tiganesc de Carl Maria von Weber vor fi pe o tema de cantec
rromic ! A doua piesa in mare voga este Fantezi pe o tema din
Carmen de Bizet pentru vioara si orchestra, care a deschis
gustul pentru parafraze dupa Carmen pentru nenumarate
instrumente (flaut, chitara, harpa. pian etc.), impingand la
saturatie urechile melomanilor.

O oarecare faima a are si Joaquin Turina (1882-1949) cu

frecvent executatele Piese fantastice  dar autor al multor lucrari
frumoase, cum ar fi Concertul balada pentru harpa si
orchestra. Mult mai cunoscut este Joaquin Rodrigo (n.1901)
cu Concertul de Aranjuez pentru chitara si orchestra, chitara
fiind instrumentul sau preferat, tot atat de frecvent executata
fiind si Fantezia pentru un gentilom, concertul fiind si el repetat
la radio.

Polonia a fost totdeauna in prima linie a noului, in stiinta, in

literatura, in filosofie si politologie, dar si in muzica. Karol
Szymanowski (1882-1937) a fost un compozitor care a stiut
sa ia din inovatiile propuse de contemporani in domeniul
tehnicii instrumentale, dar nu s-a lasat sedus de atonalism sau
serialism, cel mult de impresionism. A fost interesat de folclor,
cel polonez, dar mai ales de cel al popoarelor nord-africane,
utilizand elemente in compozitiile sale. A scris trei Simfonii,
doua Concerte pentru vioara si orchestra, o Simfonie
concertanta pentru pian si orchestra, opere, balete, piese
instrumentale si coruri. Muzica lui are tensiune, degaja mister,
este sensuala si pasionala, nu totdeauna usor
accesibila. Witold Lutoslavski (1913-1994) este tatal muzicii
noi in Polonia, dar si unul din cei mai importanti compozitori
moderni pe plan mondial. A inceput cu muzica atonala si
seriala, dar a renuntat temporar si a trecut la o scriitura
proprie, oarecum romantica, dar careia ii aplica un aleatorism
doar in ce priveste ritmul, in sensul ca in cadrul unui bloc
muzical, definit ca timp, da libertate instrumentistilor sa adopte
in cadrul lui ritmul dorit. Evident, aceste libertati nu se observa
de ascultator, dar elibereaza pe interpreti de o incorsetare prea
mare. Lucrarea care l-a facut cunoscut in lume este Muzica
funebra in memoria lui Béla Bartók, apoi Jocuri venetiene,
patru simfonii dintre care Simfonia a III-a este plina de mister
la inceput, apoi trece intr-o muzica energica si cu un tutti cam
haotic, ce se regaseste si in celelalte lucrari ale sale. De fapt
acest stil de muzica este prezent la majoritatea compozitiilor
autorilor moderni, din care nu poti desprinde o melodie clara,
cantabila, dar te impresioneaza prin forta si dinamism. Merita
sa amintesc inca o lucrare, Variatiuni pe o tema de Paganini
pentru doua piane, interesanta pentru ca tema aceluiasi
Capriciu l-a determinat pe Brahms sa scrie o suita de variatii
pentru pian si pe Rahmaninov o suita pentru pian si orchestra.
Se poate urmari astfel evolutia de la romantismul pur, la post-
romantism si la modernism.

Krzystof Penderecki (n.1933) este una din marile

personalitati ale muzicii contemporane prin opera sa vasta si
foarte variata. A inceput prin a adopta stilurile experimentale,
la moda in anii ’50-’60, muzica pe banda magnetica,
electronica si seriala, incercand prima data, in Psalmii lui David,
o sinteza intre serialism si cantul gregorian. Dupa mai multe
lucrari cu caracter sacru (Threnos pentru victimile de la
Hiroshima, Dies Irae in memoria victimelor de la
Auschwitz, Utrenia I rugaciunea de dimineata - Punerea in
mormant  si Utrenia II- Invierea) si mai ales grandiosul
oratoriu  Patimile dupa Luca, o incercare indrazneata de reluare
a ideii lansate de Bach cu Patimile dupa Ioan si dupa Matei.
Incepand din anii ’70, Penderecki renunta la noutatile
nefructuoase ale primei jumatati a secolului al XX-lea si adopta
scriitura clasica, postromantica, utilizand cateva inovatii, cum
ar fi clustere, glissando si zgomote diverse (strigate, fluieraturi
si frecus de degete pe instrumente) in piesele orchestrale
precum Eflorescente, De natura sonoris, Kosmogonia, Actiuni
pentru orchestra de jazz si in cele patru simfonii. A scris mai
tarziu din nou muzica sacra, cum sunt Cele 7 porti ale
Ierusalimului,  Recviemul polonez, Agnus Dei, Cantarea
cantarilor  etc. A compus si opere precum Masca
negra, Diavolul din Ludun  si opera bufa Ubu Rex dupa Alfred
Jarry.  Trebuie sa spun ca muzica lui Penderecki nu este facila,
este doar uneori cantabila, dar in general compacta, stufoasa,
greu de inteles de la prima auditie, dar are o considerabila
forta si expresivitate.

Estonia are numerosi compozitori, dintre care am ales

pe Arvo Pärt (n.1935) al carui traseu componistic este foarte
variat. A fost primul estonian care a compus in tehnica
serialista piesa Necrolog,  dedicata victimelor holocaustului. A
incercat apoi tehnica, minimalista, pointillista, aleatorica si
satul de muzica structuralista s-a indreptat spre forme baroce
si clasice (chiar cantul gregorian si polifonic in Simfonia a 3-a).
A imaginat un stil propriu, eclectic, pe care l-a
numit ,,tintinabul”, tehnica pe care a folosit-o pentru amuzanta
piesa intitulata Daca Bach ar fi fost crescut de albine, colaj pe
notele B-A-C-H (adica Si bemol-La-Do-Si). Cel mai mare succes
il are cu lucrarea Tabula rasa,  concert pentru dubla orchestra,
doua viori si pian preparat, in care vrea sa ilustreze ideea
filosofica a faptului ca omul se naste fara a avea nici un
concept. Este insa important ca el nu s-a indepartat de
fundamentele istorice ale tonalismului ceea ce face muzica sa
fie agreabila si in general intelegibila.

Cehoslovacia are o traditie romantica din secolul al XIX-lea de

mare valoare, daca este sa amintim doar doua
nume : Antonin Dvorák (ceh) cu cele 9 simfonii, concerte si
numeroase poeme simfonice si Bedrich Smetana (slovac),
autor al celebrului ciclu ,,Patria mea” cu mult cantatul poem
simfonic Vltava. Nu este deci de mirare ca aceasta traditie
romantica s-a continuat si in secolul al XX-lea, cand trei nume
sunt de retinut. Primul important este Bohuslav
Martinü (1890-1959), unul dintre cei mai prolifici compozitori
ai secolului, opera lui cuprinzand peste 300 de opusuri. A scris
pana la inceputul Primului Razboi Mondial, timp cat a stat in
Franta, Elvetia si Anglia, numeroase lucrari, piese orchestrale,
balete, opere, in stiluri moderne, de exemplu atonal, cu
disonante si chiar jazz (opera-balet Jazz). La inceputul celui de
al Doilea Razboi Mondial s-a refugiat in SUA, unde a avut o
prodigioasa activitate, compunand sase simfonii, cea mai
cunoscuta fiind Simfonia a VI-a – Fantezia simfonica, concerte,
toate intr-un stil neoclasic dar nu usor de inteles de la inceput.
Intr-o a treia perioada, dupa reintoarcerea in Europa, a trecut
la un stil romantic, placut, usor perceptibil, de exemplu
cantata Ghilgames, opera Patimirile grecesti  dupa exemplul
Patimilor de Bach sau Concertul de pian nr.5. Traind mult timp
in strainatate, mai ales in America, Martinü se bucura de
popularitate fiind prezent in programele multor filarmonici de
acolo.

Al doilea compozitor inscris in istoria muzicii universale

este Léoš Janáček (1854-1928), care face parte de fapt din
prima generatie de romantici ca stil, avand cateva lucrari
importante scrise inca in secolul al XIX-lea. Asa sunt Dansurile
laciene, numite initial  Sase dansuri valahe,  scrise in 1890 dar
dupa destramarea Imperiului Austro-Ungar si pierderea
legaturii cu romanii, autorul a rebotezat piesa. Din vasta sa
opera muzicala cele mai cunoscute si agreate de melomani
sunt poemul simfonic Taras Bulb dupa Gogol, Simfonietta iar
ca opere Katia Kabanova dupa o piesa de Ostrovski si Din casa
mortilor dupa Dostoevski. In compozitiile sale Janáček a folosit
tehnici modale clasice, toate datand dupa 1900, cu unele
disonante dar puternic ancorat in folclorul national. Citez inca
un compozitor ceh, Erwin Schulhoff (1894-1942), care a
scris o muzica romantica si viguroasa, ca baletul  Ogelala,
suita Burghezul gentilom  dupa piesa lui Molière (dupa care a
scris un poem simfonic si R. Strauss), apoi 8 simfonii, unele cu
titluri semnificative ca de exemplu Simfonia libertatii, Simfonia
eroica. A fost si primul care a scris muzica pentru Manifestul
Partidului Comunist, la care aderase, dar a fost sanctionat de
sovietici cand au ocupat Cehoslovacia, fiind internat intr-un
lagar in care a si murit.

Din  Ungaria compozitorul Zoltán Kodály (1982-1967), este

cel mai important dupa Béla Bartök, cu o bogata activitate si
cateva piese ce se canta adesea in Europa si America, cum
sunt suitele Háry János (extrasa din opera cu acelasi
nume), Dansuri din Galanta, Dansuri din Marosszék  si scena
lirica Torcatoarele din Transilvania.  Muzica lui este romantica,
chiar cantabila, adesea impregnata de teme populare. Ernst
von Dohnánji (1877-1960) a fost un pianist, dirijor dar mai
ales compozitor. A scris doua simfonii, doua concerte pentru
pian, doua concerte pentru vioara, suite si o Rapsodie
americana ca muzica simfonica,  la care se adauga numeroase
lucrari camerale si piese pentru pian. In perioada interbelica
muzica lui a fost mult executata in Europa si SUA, fiind
apreciata pentru frumusetea si soliditatea constructiei. Numele
de Dohnány este bine cunoscut in zilele noastre datorita
nepotului sau, Christoph von Dohnányi, unul din cei mai
solicitati dirijori care a condus toate marile orchestre ale lumii
cu mult succes.

Parasim Europa pentru a vedea ce se intampla in America, mai

precis in SUA. Mult nu este de spus caci majoritatea
compozitorilor nord-americani s-au inregimentat in diferitele
curente moderne experimentale si prea putin in cele
traditionale. Exista totusi cativa autori care si-au castigat un
renume mondial. Cel mai important este deja
mentionatul Aaron Copland (1900-1990), care si el poate fi
incadrat intr-o scoala nationala. Multe din lucrarile sale isi trage
seva din muzica populara, o notiune cam confuza avand in
vedere amalgamul de popoare ce constituie poporul american.
Pana sa ajunga la ea a compus, (sub influenta grupului celor
sase de la Paris, unde a stat un timp la studii) Muzica pentru
teatru,  Concertul pentru pian si orchestra,  Simfonia I cu
orga.  Intors in patrie, constatand ca muzica lui este putin
inteleasa, a inceput din 1930 sa adopte un stil mai accesibil,
folosind teme populare, provenind din cantecele pionierilor
vestului nordamerican si ale latino-americanilor. Salonul
mexican a fost un prim succes, dupa care au urmat trei balete
ce i-au adus faima mondiala si se asculta cu placere si
astazi : Billy the Kid,  inspirat de faptele unui vestit bandit (se
aud focuri de arma si tacanitul mitralierelor), Rodeo,  povestea
unui tinere de la o ferma  si Primavara appalase,

descrierea unei serbari din Muntii Appalasi. La acest gen de

muzica se adauga suita orchestrala Poneiul rosu si Dans cuban.
Dar Copland a scris si muzica fara inspiratie populara, simfonii,
muzica de camera, concerte, iar spre sfarsitul carierei a
adoptat scrierea seriala, de exemplu in Muzica pentru un mare
oras, inchinata Londrei.

Trebuie sa mentionez aici un nume cunoscut mai ales pentru

marele sau aport la muzica usoara, mai precis a jazz-ului, dar
care a scris si muzica ,,serioasa”. Este George Gershwin ,
care a reusit sa aplice canoanele jazz-ului la muzica simfonica.
Cea mai populara piesa este Rapsodia albastra, pentru pian si
orchestra, apoi poemul simfonic Un american la Paris care
descrie marele oras (de exemplu se aud claxoanele masinilor).
Destul de des se canta si Concertul in fa pentru pian si
orchestra, Uvertura cubana si doua Rapsodii pentru pian si
orchestra. Si nu trebuie uitata opera Porgy si Bess, prima
opera americana care s-a facut cunoscuta in lume si prima in
care eroii sunt negri. Toate lucrarile sunt facile, melodioase,
cantabile si de aceea foarte iubite in America, si nu numai.
Un alt compozitor american, care isi datoreaza insa faima unei
alte preocupari decat compozitia, este Leonard
Bernstein (1918-1990), unul din marii dirijori ai secolului al
XX-lea cunoscut si din transmisiile de televiziune. El a fost si un
bun compozitor, cu o opera putin cunoscuta dar substantiala,
foarte variata ca stil, de la romantism la serialism si chiar jazz.
Cea mai cunoscuta lucrare a lui este opera Poveste din cartierul
de vest, de fapt o forma modernizata a celebrei piese ,,Romeo
si Julietta”, transpusa intr-un mediu portorican in New York-ul
zilelor noastre. Cateva melodii au devenit adevarate
slagare. Simfonia I-a - Jeremiah are ca sursa de inspiratie
lamentatiile profetului Eremia ce comemoreaza distrugerea
Ierusalimului. Se bazeaza pe surse ebraice si este scrisa intr-un
stil romantic. Simfonia a II-a – Timpul insecuritatii are ca idee
nelinistea vremii noastre si cautarea unei credinte. Stilul este
eclectic, fiind romantic, dodecafonic, politonal, poliritmic si
jazz. Simfonia a III – Kaddish pentru doua soliste, doua coruri
si orchestra, este o rugaciune de doliu in rit ebraic in memoria
lui J.F. Keneddy, o muzica ritmata cu multa percutie, parti
dodecafonice, in total impresionanta. Bernstein a scris si
opereta Candide dupa Voltaire, balete si numeroase alte piese.
Un compozitor prolific, intersant, la care faima de mare dirijor a
eclipsat-o din pacate, pe cea de componist. A devenit celebru
prin emisiunile de televiziune in care explica, zice-se pentru
copii, tainele muzicii culte, cu extraordinare exemplificari, care
au fost difuzate si la noi.

America de Sud a dat cativa compozitori importanti dintre

care cel mai de seama este brazilianul Heitor Villa-
Lobos (1887-1959). A fost cel mai prodigios compozitor al
secolului al XX-lea pe plan mondial : peste 2000 de lucrari, din
care jumatate sunt de muzica culta, cealalta jumatate de
muzica usoara, de divertisment si populara. Aceasta nu
inseamna ca in muzica serioasa lipseste latura amuzanta si
populara. Se poate chiar spune ca a fost compozitorul care este
cel mai axat pe folclor, pe care l-a studiat si cules de la
populatia indigena amerindiana, de la negri, de la locuitorii de
la tara si oras care au o muzica proprie. Tot ce a creat Villa-
Lobos este de o vitalitate nemaiantalnita, cu ritmuri debordante
si o melodica cuceritoare, dar nu lipseste nici dramatismul si
nostalgia nascute parca din intunecata padure braziliana.
Aceasta se evidentiaza mai ales in doua cicluri, primul
intitulat  Chôros care  cuprinde 14 piese independente, scrise
pentru cele mai variate ansambluri : chitara sau pian solo, flaut
si clarinet, trei corni si tromboane etc. dar mai ales, opt din ele,
pentru orchestra, mai intinse dimensional, mai complexe si
impresionante Al doilea ciclu, intitulat Bachianas
brasileiras, cuprinde noua piese independente, scrise de
asemenea pentru ansambluri variate, sase din ele fiind pentru
orchestra. Titlul reflecta dorinta lui de a imbina principiile de
compozitie ale lui Bach cu muzica populara braziliana.
Rezultatul este, ca si pentru ciclul precedent, de o
surprinzatoare originalitate, prospetime si frumusete. Cea mai
cunoscuta si foarte des executata este Bahiana brasileira
nr.5 pentru opt violoncele si voce feminina care vocalizeaza.
Celelalte din ciclu au o orchestratie stralucitoare, uneori
salbateca, cu o pulsatie accentuata si o fantezie melodica de
mare originalitate. In afara acestor cicluri Villa-Lobos a scris
poeme simfonice (Amazonas, Uirapurú,  Mandu-Carara) bazate
pe legende ale bastinasilor, care degaja toate un fel de vraja si
mister, coborate din impene-trabila padure braziliana. Din
vasta lui opera mai amintesc: Concerte
instrumentale,  simfonii,  coruri etc. In total un compozitor de
mare originalitate, admirabil prin legatura stransa pe care o are
cu natura salbateca a tarii sale in care se cufunda cu nesat si
pasiune si cu inalta stiinta componistica.

Argentinianul Alberto Ginastera (1916-1983) a inceput sa

compuna sub fascinatia muzicii populare argentiniene, atat de
melodioasa, ritmata si expresiva. Semnificative sunt Simfonia
pastorala pampeana, inspirata de intinderea nesfarsita a
campiei argentiniene, salbaticul balet Panambi si mai ales
Cantata para América magica, in care a adus muzica poporului
in canoanele modernismului. Aceasta s-a intamplat mai ales in
opera Bomarzo, care se bazeaza pe o nuvela inspirata de
parcul de statui aflat la nord de Roma, realizat de un nobil
italian in timpul Renasterii si care infatiseaza niste monstri.
Nuvela imagineaza pe proprietarul domeniului pe cale de a se
sinucide, de unde muzica dezvaluie halucinatiile lui, groaza,
obsesii. Corul scoate sunete fara sens, ca si cum monstrii
statuari ar incerca sa spuna ceva. Muzica este neoclasica,
expresionista si seriala, cu utilizarea benzii magnetice, dar si
bruitista. Tot expresionist este si baletul Estancia. Mentionez
din acelasi spatiu argentinian pe Astor Piazzolla, un
compozitor de valoare indoielnica, care a crezut ca
revolutioneaza muzica serioasa prin introducerea acordeonului
in muzica culta si resuscitarea tangoului, creind doar kitsch-uri
facile, dupa care se pameaza snobii crezand, ca sunt la zi cu
muzica moderna.

Japonia este o tara cu o veche traditie muzicala dar cu o

extraordinara capacitate de asimilare a celei europene. Dovada
sunt interpretii imstrumentali, vocali si dirijorii de mare
calitate, prezenti pe toate marile scene si podiumuri de concert
din lume. Nume de compozitori sunt mai putin cunoscute dar
unul este iesit din comun. Este Töru Takemitsu cu studiile
facute acasa dar din 1975 incepe sa fie profesor la diverse
universitati din Asia, este membru de onoare a diverse
academii (SUA, Germania) si decorat de statul francez. A
preluat din muzica orientala motive cu care a realizat mai
multe lucrari subtile, exotice, incercand o imbinare cu muzica
occidentala. A utilizat un numar considerabil de lucrari
orchestrale, utilizand tehnicile moderne europene si americane,
toate purtand titluri in limba engleza dar cu o vadita inclinatie
spre elementele naturii, apa, vegetatia, marea, unele amintite
in Capitolul 9.

China are, ca si Japonia, vechi traditii muzicale, dar cu armonii

care nu sunt familiare occidentalilor. In ciuda politicii foarte
exclusiviste si xenofobe, in ultimele decenii, de cand a pasit pe
calea modernizarii, muzica europeana a inceput sa patrunda tot
mai adanc, sa fie admirata, inteleasa si invatata. Dovada,
numarul mare de interpreti ce-si castiga lauri internationali pe
scenele lumii. Exista propabil si compozitori autentici (nu
chinezii domiciliati in vest) dar lucrarile lor ajung greu in
Europa. Am avut ocazia sa ascult o simfonie pentru orchestra
mare, cor si soprana intitulata Cei sapte dragoni ce-l imbaiaza
pe Budha cu texte din invataturile lui Budha, scrisa cu tehnica
occidentala de orchestra dar monotona fiind cantata la unison.

Muzica romaneasca a secolului al XX-lea

 Acum, la incheierea acestui capitol, este evident de datoria mea sa
vorbesc si despre muzica romaneasca si inca pe larg. De fapt ea se
cantoneaza aproape integral in acest secol, ceea ce este anterior fiind
doar inceputuri timide, meritorii ca prim pas, dar nesemnificative pentru
marea muzica. Cu atat mai surprinzatoare este explozia de compozitori
si lucrari valoroase, mai ales dupa Primul Razboi Mondial, formand dupa
1940 o adevarata scoala de nivel european, din pacate aproape
necunoscuta de melomanii romani. Spunand unui prieten ca lucrez la o
carte despre muzica si am dificultati cu compozitorii romani de muzica
clasica moderna, interlocutorul, surprins m-a intrebat „exista asa ceva ?”
Intr-o carte a compozitorului si muzicologului Doru Popovici am gasit
citati 125 compozitori de muzica simfonica, dar de la aparitia ei au trecut
aproape 40 de ani in care au aparut multe nume noi, unii creatori fiind
de mare valoare, chiar deschizatori de drumuri, recunoscuti pe plan
mondial. De aceea m-am decis sa fac o prezentare mai ampla unora
dintre ei, desi am intampinat mari dificultati. De fapt, lucrarile lor sunt
aproape necunoscute de marele public meloman, fiind putin prezente in
manifestarile publice (concerte, radio, TV), pe discuri sau CD-uri, fapt
pentru care nu am prea avut posibilitatea sa le cunosc. Spun cu regret
ca pana in 1990 la posturile romane de radio se transmitea mult mai
multa muzica romaneasca contemporana decat acum, cand avem chiar
un post axat pe muzica culta. Deoarece se mai intalnesc totusi nume de
compozitori moderni romani la radio sau prin presa, am crezut ca este
bine sa ma opresc asupra unora pentru ca melomanii amatori sa nu
ramana nedumeriti la auzul numelui lor. Nu stiu daca alegerea a fost cea
mai buna si daca prezentarile sunt intrutotul corecte, dar este minimul
ce am putut sa-l fac pentru a atrage atentia asupra unor creatori ce
mertita sa fie cunoscuti, fie pentru frumusetea creatiilor lor, fie pentru ca
ei reprezinta actualitatea, fie pentru ca vor fi poate viitorii nostri clasici.

Muzica neoclasica si neoromantica

Muzica moderna romaneasca putem spune ca incepe cu un

astru care va domina incontestabil prima jumatate a secolului
al XX-lea. Este George Enescu (1881-1955), un crerator intr-
adevar mare, chiar pe plan mondial. Este cel mai cantat la noi,
cel mai inregistrat si despre care s-a scris mult, avand astfel la
dispozitie informatii numeroase. A fost un muzician complet:
violonist virtuos cum putini au fost in lume, pianist desavarsit,
un dirijor subtil dar energic, pedagog ce a ridicat cativa mari
virtuosi (daca e sa-l amintesc doar pe Yehudi Menuhim), dar
mai ales un mare compozitor. A compus cinci simfonii (ultimele
doua neterminate si incheiate dupa notele originale de catre
eminentul muzicolog si compozitor Pascal Bentoiu), o bogata
muzica de camera (sonate pentru vioara si violoncel cu pian,
cvartete, cvintet, octet), rapsodii, suite si diverse piese
orchestrale, lieduri si extraordinara opera Oedip.

Cele mai des cantate la noi sunt Rapsodia 1-a, Rapsodia a 2-

a si  Poema romana, de o mare bogatie melodica romaneasca si
o orchestratie luxurianta. Sonata a 3-a pentru vioara si pian in
caracter popular romanesc este de o originalitate extraordinara
prin metoda de cantare la vioara, ceea ce o face dificila  dar
care este adoptata de toti marii violonisti ai lumii. Simfonia I-
a este de un romantism dramatic, cu totul brahmsian, Simfonia
a II-a  cu o orchestratie somptuoasa iar Simfonia a III-a  atrage
prin hieratismul sau din final. In general, ultimele simfonii sunt
stufoase, greu de asimilat de catre melomani. Foarte cantata
este si Suita 1-a cu celebrul Preludiu la unison de o
surprinzatoare originalitate, precum si Suita a 3-a –
Sateasca cu tablouri cuceritoare de nuante impresioniste. Nu
trebuie neglijate nici cele patru Simfonii de scoala, dintre
care  Simfonia a II-a si Simfonia a IV-a ascund frumuseti
rafinate, uneori de dureroasa melodicitate. Si peste toate
creatiile lui Enescu trebuie situata opera Oedip, un monument
de gandire etica si filosofica, imbracata intr-o haina muzicala
de o extraordinara forta, nu usor de intuit de la prima audiere,
avand si pasage dificil de inteles (scriere in sferturi de ton,
parti expresioniste, disonante), dar care lasa o zguduitoare
impresie.

Este interesant de observat cum compozitiile lui Enescu, sunt

cu trecerea anilor, superioare lui tot mai complexe prin
propunerea sau insusirea noilor cuceriri ale scriiturii muzicii,
fara sa iasa insa din normele clasice. Lasand de o parte piesele
de inspiratie folclorica de inceput, chiar si cele clasice, diferenta
este usor perceptibila, de exemplu de la Octet, melodios si
chiar cantabil, din 1900, la Simfonia de camera pentru 12
instrumente soliste  din 1954 sau Simfonia a 5-a ce par
aproape criptice. Enescu este indiscutabil neoromantic, pe linia
lui Brahms, uneori neoclasic (Suita a 2-a pentru orchestra), cu
pasaje impresioniste sau chiar expresioniste, greu de inteles
pentru cel neobisnit cu limbajul complex al compozitorilor
moderni, dar care, la o ascultare indelungata, ofera satisfactii
auditive si emotionale. Este in orice caz un titan al muzicii
universale.

Dimitrie Cuclin (1885-1978), contemporan al lui Enescu, este

una din cele mai complexe personalitati ale culturii romane, nu
numai ale muzicii. In primul rand compozitor, apoi filosof,
dramaturg, romancier, poet in romana, franceza si engleza,
eseist, a tinut conferinte in numeroase tari, a tradus pe
Eminescu in limba engleza, a predat cursuri diverse de
specialitate la Bucuresti si in SUA. Opera sa muzicala este
enorma : o opera, muzica vocal-simfonica, de camera, vocala,
corala si mai ales 20 simfonii. Acestea sunt de mari proportii,
monumentale, de o orchestratie compacta, somptuoasa dar
sobra, strict tonala, arareori cu elemente folclorice, patrunse de
aspiratiile omului pentru triumful asupra destinului. Unele din
simfonii au subtitluri care dovedesc umanismul
autorului, Infratirea intre popoare Triumful pacii sau Simfonia
fericirii. Se poate spune ca este intemeietorul simfonismului
romanesc, prima simfonie datand din 1910. Este drept ca
muzica lui este academica, nu este inovatoare, dar de o forta
ce impresioneaza puternic. Din pacate nu se aude niciodata la
noi, orchestrele si radiourile il ignora complet, si asta inca din
timpul vietii lui. Daca ma intreb cine ar urma ca importanta in
muzica romaneasca dupa Enescu as spune ca el.

Mihail Jora (1891-1971) este alt muzician roman important

din generatia lui Enescu. Dirijor, pianist, dar mai ales
compozitor, este creatorul baletului romanesc, scriind sase
balete de mare originalitate, dintre care mentionez La
piata, Demoazela Mariuta, Cand strugurii se coc. In ele se
imbina o subtila utilizare a melosului folcloric, cu o savuroasa
scriitura tonala, melodioasa, descriptiva si adesea umoristica.
Chiar autorul a extras suite orchestrale foarte frumoase, care
ar putea fi programate in concerte, ceea ce nu se intampla.
Fara a mai vorbi de prezentarea chiar a baletelor la teatrele
muzicale, dintre care nici unul nu are inscris in repertoriu
permanent vreunul din baletele sale. Si este pacat caci ele sunt
adevarate bijuterii care ar putea fi preluate cu succes si de
catre ansambluri de peste hotare, aducand o binemeritata
faima scolii muzicale romanesti. Jora a scris si muzica de
camera, corala, si vocala, si cateva zeci de cantece (lieduri) cu
acompaniament de pian. Remarcabila este muzica simfonica,
care cuprinde, printre altele, Simfonia in do major, Suita in re
minor,  Burlesca, amuzanta Sase cantece si-o rumba  si mai
ales suita Privelisti moldovenesti, o impresionista descriere a
unor locuri, (Pe malurile Tazlaului  si  Grau sub soare) de o
nostalgica si lirica melodicitate, un dinamic iures in Joc  si o
umoristica descriere a unui Alai tiganesc.  Suita este
incontestabil o capodopera a simfonismului romanesti. Si nu
trebuie uitata contributia lui Jora la dezvoltarea culturii
muzicale romanesti prin activitatea sa didactica (a fost
profesorul la Conservator al mai tuturor compozitorilor romani
din perioada interbelica), a pus piatra de temelie la afirmarea
Rodiodifuziunii romane (al carei prim director a fost), a
constituirii Uniunii Compozitorilor Romani etc.

Ion Nonna-Ottescu (1888-1940) face parte din aceiasi

generatie de inceput de veac, un muzician de mare rafinament
intelectual si un sprijinitor al dezvoltarii muzicii romanesti. A
fost vadit influentat de impresionismul francez in paginile
descriptive, ca in poemele simfonice Narcis si Peisaj de
iarna dar cultivand o muzica tonala de un lirism de mare
bogatie melodica, adesea impletindu-l cu melosul romanesc. A
scris doua balete inspirat de texte de Regina Maria, Ileana
Cosanzeana  si Rubinul miraculos, o opera bufa din pacate
neterminata, De la Matei citire, numeroase lucrari orchestrale
cum ar fi poemele simfonice Vrajile Armidei,  Din
batrani, Templul lui Gnid, Legenda trandafirului rosu  si muzica
vocala. A fost considerat ca o mare speranta pentru destinul
muzicii romanesti dar a murit din pacate la doar 52 de ani,
dirijand la pupitrul Operei Romane.

Constantin C. Nottara (1890-1951) s-a inscris in acelasi

climat romantic si folcloric. S-a facut cunoscut cu doua opere in
stil verist, La drumuul mare dupa Cehov si Se face ziua dupa
piesa lui Zaharia Barsan. A fost un violonist talentat, fapt ce se
vede si in doua lucrari consacrate instrumentului, Poem pentru
vioara si orchestra si Concert pentru vioara si orchestra, care
se mai aud si acum datorita frumusetii si melodicitatii lor.
Ludovic Feldman (1893-1987), compozitor cu o evolutie
interesanta la inceput violonist in diferite orchestre si
formatiuni de muzica de camera, s-a dedicat compozitiei
incepand din anii ’40 ai secolului trecut, avand o evolutie ce a
urmat parca firul istoriei muzicii : a inceput sa compuna in stil
baroc, apoi neoclasic, romantic, dodecafonic si serial, folcloric,
pana ce si-a faurit un stil propriu, cam eclectic dar
neoromantic, melodic in lucrarile de inspiratie folclorica apoi
viguros, uneori dramatic, in felul lui Bartók. A scris cinci Suite
pentru orchestra, patru Simfonii (nenumerotate ca atare),
poeme simfonice, muzica concertanta, mai ales pentru vioara,
multa muzica de camera. Este un compozitor cu o creatie
solida, adesea impresionanta, care din pacate este astazi uitat.

Alfred Alessandrescu (1893-1959) a avut mai mult succes.

Pianist si dirijor excelent, a debutat compomnistic la 17 ani cu
un poem simfonic impresionist, Amurg de toamna, care se
executa adesea. Din lucrarile sale se aud si astazi doua poeme
simfonice foarte melodioase,
neoromanatice, Didona si Acteon, inspirate din mitologia
greaca.

Mihai Andricu  (1894-1974) este un compozitor de factura

neoromantica care are la activ o opera orchestrala bogata: 11
Simfonii, 13 Simfoniete, 4 Suite pe teme populare, muzica de
camera, de pian etc. Este greu a cita ceva, caci intreaga lui
opera are o unitate extraordinara, scrisa intr-un stil personal
inconfundabil, in melos folcloric. Ramas neclintit in formele
strict clasice, a elaborat o muzica de mare melodicitate,
luminoasa. Totul la el este seninatate, calm, cantabilitate,
foarte romanesc, desi nu a folosit aproape niciodata citate
direct folclorice ci inventate de el. Pe drept cuvant valorosul
compozitor si muzicolog Doru Popovici l-a denumit ,,solar”, din
pacate cantat prea rar din cauza ultramodernistilor care il
considera un pasunist vetust !

Martian Negrea (1893-1973) face parte din aceiasi generatie

ce pastreaza linia tip folcloric a lui Andricu, mai putin
accentuata dar modernizata. Suita Prin Muntii Apuseni este
influentata de impresionismul francez, care il ajuta sa descrie
colorat mirificile peisaje iar expresionismul german potenteaza
sumbra drama din opera Marin Pescarul dupa nuvela lui
Sadoveanu ,,Pacat boeresc”. Dar melodicitatea folclorica nu
lipseste nici din suita Povesti din Grui, din Rapsodiile romane
nr.1 si 2  iar stilul sau armonios il descoperim in
luminoasa Simfonia primaverii.

Constantin Bobescu (1899-1982) urmeaza in ordine

cronologica. Violonist apreciat, cu turnee de concerte in tara si
stainatate, dar mai ales un compozitor prolific ce a excelat in
muzica vocal-simfonica si orchestral-simfonica. Din prima
categorie fac parte, printre altele, baladele pentru cor, solisti si
orchestra dupa versurile lui George Cosbuc El Zorab, Zobail,
Trei Doamne si toti trei  si Regina Ostrogotilor. Din muzica
simfonica se executa frecvent Rapsodia Romana nr.1, dar mai
exista inca doua, un melodios Concert pentru vioara si
orchestra, care de asemenea se aude adesea, mai multe
poeme simfonice, jocuri populare pentru orchestra pe teme din
diferite parti ale tarii si numeroase prelucrari. Este unul din
compozitorii romani care au cuprins cu talent in lucrarile sale
melosul romanesc.

In perioada interbelica cei citati mai sus au continuat sa adauge

noi si noi creatii valoroase, dar pe langa ei s-a afirmat o noua
generatie de compozitori, nascuti in secolul al XX-lea. Printre ei
un loc de frunte il ocupa Paul Constantinescu (1909-1963),
un alt stalp al componisticii romane, cu o cariera ce a acoperit
aproape toate domeniile muzicii culte, cu cateva unicate
remarcabile. Dintre operele sale O noapte
furtunoasa secondeaza in mod genial piesa, tot geniala, a lui
Caragiale, prin savoarea muzicii, perfect adaptata mediului mic
burghez, cu cantece de mahala (melodii proprii, nu direct
folclorice) si o pictura fin ironica a caracterelor. A scris cele mai
inteligent si minunat orchestrate jocuri romanesti
(Hutulca, Olteneasca, Ciobanasul, Braul,  Sarba, Joc din
Oas,  Nunta in Carpati etc.) si numeroase piese simfonice
originale, multe cu inspiratie folclorica : Din catanie, Balada
haiduceasca pentru violoncel si orchestra, dar si de inspiratie
veche, bizantina, pe care a cladit doua lucrari monumentale:
oratoriile Nasterea Domnului si Patimile si invierea Domnului. A
compus si lucrari simfonice  fara temei folcloric
(Simfonietta,  Simfonia I ,  Simfonia ploesteana,  Burlesca
pentru pian si orchestra,  doua opere in stil verist). A fost un
asiduu compozitor de concerte instrumentale cu orchestra
pentru violoncel, pian, vioara si harpa, ultimul adesea executat,
un unicat in muzica romaneasca, ca de altfel si
complexul Triplu concert pentru pian, vioara, violoncel si
orchestra, formatie ce-si are ca inaintas similarul triplu concert
de Beethoven.

Prezente importante au avut si fratii Ion si Gheorghe

Dumitrescu. Ion Dumitrescu (1913-1996) a continuat linia
neoromantica impregnata de motive folclorice ale inaintasilor,
dand la iveala cateva piese remarcabile. Dintre
acestea Preludiul simfonic si Concertul pentru orchestra  au
forta expresiva suprapusa unor elemente de melos popular. Ele
sunt adesea executate ca si suita Muntii Retezat, compusa
initial pentru un frumos film documentar.

Gheorghe Dumitrescu (1914-1996) a fost unul dintre cei mai

prolifici compozitori romani. A realizat 11 Simfonii, patru
poeme (Poem psaltic, Poem vesel, Poem trist,  Poemul
amurgului), 3 suite pentru orchestra. A fost un maestru al
muzicii vocal simfonice cu peste 20 opusuri (cantate, poeme,
oratorii si un recviem), dintre care Oratoriul Tudor
Vladimirescu nu este uitat fiind auzit adesea la radio, mai putin
in salile de concert. A scris peste 100 de coruri dar a excelat in
muzica de opera (peste 20), ca un adevarat cronicar al istoriei
nationale. Mentionez aici : Decebal, Ion Voda cel Cumplit, Vlad
Tepes, Voievodul Gelu, Mihai Viteazul,  Avram
Iancu,  Rascoala. La acestea se adauga opere
folclorice, Miorita, Fat-Frumos, Mesterul Manole,  sau pe baza
unot librete culte,  Din lumea cu dor, Ivan Turbinca, apoi
opere  mitologice Orfeu  si  Prometheu  sau  cele dupa scriitori
clasici, ca de exemplu Luceafarul  si  Geniu Pustiu dupa
Eminescu si Movila lui Burcel dupa Alecsandri. Cu un astfel de
palmares este greu sa fi compus altfel decat in tehnica
traditionala, tonala si polifonica si cu referinte folclorice, dar
stilul este maret, grandios, stralucitor.

Generatia interbelica a cuprins desigur si alti compozitori dintre

care mai amintesc pe: Tiberiu Brediceanu (1877-
1968), Alexandru Zirra (1883-1946), Nicolae Bretan (1887-
1968), Constantin Brailoiu (1893-1958), Sabin
Dragoi (1894-1968, Mansi Barberis (1899-1986),) Zeno
Vancea (1900-1990), Theodor Rogalski (1901-
1964), Alfred Mendelsohn (1910-1966), Liviu
Comes (1918-2004), Mircea Chiriac (1919-1994), Mircea
Basarab (1921-1995). Ma opresc insa la doi ce si-au dobandit
un renume international, dar nu in calitate de compozitori, desi
sunt autorii unor lucrari de valoare.

Constantin Silvestri (1913-1969), pianist excelent, celebru

mai ales ca dirijor cu o frumoasa cariera internationala, dar a
fost si un compozitor talentat. Printre alte lucrari orchestrale
mentionez Jocuri populare bihorene, Trei capricii pentru
orchestra, Preludiu si fuga, care se afla si astazi in programe
de concert dar este autorul si al unui mare numar de piese de
muzica de camera.

Dinu Lipatti (1917-1950), a fost un pianist genial, este

considerat ca unul dintre marii virtuosi ai secolului. A fost si un
compozitor fertil daca ne gandim ca a avut timp in scurta lui
viata, de doar 33 de ani, sa concerteze in intreaga lume si sa si
compuna lucrari de valoare, simfonice, muzica pentru pian si
vocala. Din muzica simfonica se executa si astazi
suita Satrarii,  Concertino in stil clasic pentru pian si orchestra
de camera, Simfonia concertanta pentru doua piane si
orchestra de coarde  si Dansuri romanesti pentru pian si
orchestra

Desigur, punerea unor granite temportale intre generatiile de

compozitori este aproximativa, caci multi au depasit jumatatea
secolului dar ceea ce-i uneste este conceptia si scriitura lor
muzicala, fiind cu totii ancorati in normele clasice, ale scriiturii
diatonice si a modalismului european. O noua generatie a
aparut aproape explosiv in a doua jumatate a secolului care
poate fi incadrata in ceea ce se numeste muzica moderna, care
isi are specificul sau.

Dupa prima jumatate a secolului al XX-lea au intervenit trei

elemente care au marcat evolutia muzicii rominesti.
Schimbarea regimului politic dupa cel de al Doilea Razboi
Mondial a impus o anumita atitudine partinica, resimtita in
intreaga cultura: literatura, arta vizuala si, evident muzica.
Chiar si la compozitorii mai vechi nu lipsesc odele, operele,
simfoniile, muzica vocala si mai ales corurile, care sa nu
proslaveasca Partidul Comunist si pe conducatorii sai. De
exemplu, opera Fata cu garoafe  de Gh. Dumitrescu, uvertura
festiva  Sarbatoare intr-o gospodarie agricola
colectiva  de Nicolae Buicliu, cantata Glasul lui Lenin pe
versuri de Maria Banus de Alfred Mendelsohn si exemplele
pot fi inzecite. Acest gen de muzica festivista si servila se
gaseste bogat reprezentata si la compozitorii din a doua
jumatate a secolului pana in deceniul al al noualea. Nu se poate
nega valoarea muzicala a unora din lucrari, dar ma voi feri sa
le citez .

A doua imprejurare care a schimbat mult climatul muzical

romanesc este patrunderea tot mai intensa in a doua jumatate
a secolului a noilor curente si tehnici componistice din vestul
Europei si din America care au dus la scrierea unor lucrari care
pentru mine, un necunoscator al citirii partiturilor, sunt
enigmatice. Nu pot sa le incadrez in nici un curent, in primul
rand pentru ca aproape toti compozitorii sunt tributari ai mai
multor stiluri de scriere, adoptand tehnici variate :
impresionism, tonalism, serialism, neoclasicism, bruitism,
minimalism, aleatorism, muzica electronica, utilizarea
matematicii, a calculatoarelor si a sistemelor de scriere bazate
pe cele mai noi cuceriri ale tehnicilor de compunere.

A treia imprejurare decurge din faptul ca este greu a cunoaste

productiile mai noi caci ele se aud foarte rar in concertele
uzuale, nu sunt prezente la posturile de radio aproape
niciodata, cu exceptia postului Romania Muzical care are
programata muzica romaneasca cam o ora pe zi, in care se
transmit insa mai ales compozitorii mai vechi ”clasici”. Exisa si
diverse festivaluri de muzica noua, ca de exemplu ”Acusmatica”
sau ”Saptamana muzicii contenporane” ajunsa la cea de a 19-a
editie anuala si ,,MultiSonicFest” aflat la cea de a 6-a editie in
2008.

A patra imprejurare este data de faptul ca muzicienii acestei

jumatati de secol nu formeaza un tot compact care sa poata fi
prinsi sub o eticheta unica, unii fiind eclectici, trecand de la un
stil la altul, altii ramanand mai aproape de legile clasice,
adoptand doar cu masura noile inovatii muzicale, si pe care
istoricii muzicii noi ii numesc ,,modernii moderati”, care pot
ramane intr-un neoromantism cu infuzii moderniste, iar altii
care duc modernismul pana la limita conceputa ca posibila
astazi, unii chiar inovatori ai metodelor de compunere,
numiti ,,moderni radicali”, sau cum ii numeste Stefan Niculescu
,,de avangarda”. Pe aceastia din urma marturisesc ca nu ii
cunosc suficient si nu inteleg pe deantregul creatiile lor, care
mi se par bizare si nu-mi dau nici o emotie care sa ma
cutremure sau sa ma inalte.

Nu vreau prin aceasta sa diminuez valoarea lor si nici sa critic

pe autori caci lipsa mea de cunostinte ma impiedica sa exprim
sentimente si ganduri care ar putea leza pe unii autori pe care
posteritatea ii va valida poate. Imi fac autocritica fara sa ma
jenez, caci ma simt in pozitia contemporanilor lui Wagner, care
credeau ca Skriabin sau Hindemith erau lipsiti complet de
talent, haotici, daca nu chiar nebuni.

Compozitorii moderni moderati.

Sunt cei care au ramas total, sau macar partial, credinciosi

muzicii tonale, diatonice si cu logica inlantuirii sunetelor, asa
cum ne-au obisnuit cei 300 de ani de muzica de la Bach
incoace. Voi prezenta pe cativa dintre cei pe care ii inteleg si
care imi face placere sa-i ascult. Este evident o optiune foarte
personala dar valabila pentru melomanii ca mine pe care vreau
sa-i incurajeze sa faca efortul de a-i asculta. Nimeni sa nu
astepte sa auda de la ei melodii si constructii ,,frumoase”,
incantatoare (gen Chopin, Brahms, sau postromanticii
francezi), caci sunt complecsi, mai greoi, poate chiar galagiosi,
dar dincolo de aparente ascund frumuseti ce te pot delecta,
incanta, sau transpune in alta lume sonora decat cea obisnuita.
Ea este energica, plina de viata, de unde a fost numita
si vitalista. Pentru ca se incadreaza in tiparele clasice este
numita si noua muzica consonanta. Intre aproximativ 50 de
compozitori alegerea a fost foarte grea asa ca ma voi referi pe
scurt doar la cei ale caror compozitii le-am mai auzit. Ii voi
prezenta selectiv, dupa deceniul in care s-au nascut, incepand
cu cei din anii ’20 si care au ajuns la maturitatea creatoare
dupa cel de al Doilea Razboi Mondial.

Dumitru Capoianu (n.1920) este un compozitor iesit din

comun prin marea varietate a tipurilor de muzica abordate :
simfonica, vocal-simfonica, de camera, corala, vocala, de
film, musical-uri, operete, spectacol de varietati, muzica de
teatru, de balet. In acelasi timp a utilizat nenumarate stiluri :
neoromantic, impresionist, la nevoie si altele moderne, jazz
etc., totdeauna insa melodios, usor de urmarit. A mers la
arhetipurile muzicii romanesti, recurgand la doine, bocete,
descantece, creatiile lui fiind totdeauna usor accesibile,
melodioase si adesea cu tenta umoristica. Din opera sa
mentionez doar cateva lucrari care ies din comun. In materie
de muzica simfonica Suita I  si  Suita II, Concert pentru vioara
si orchestra, Concert pentru chitara si orchestra,  Suita pentru
jazz, Fantezia de jazz  Duelul  si piesa cea mai
cantata, Variatiuni cinematografice. Cea mai recenta lucrare
este Suita de balet Metropolis pentru orchestra si jazz. Din
muzica vocal-simfonica amintesc doar oratoriul Echinoctiu  si
amuzanta cantata Ca sa faci portretul unei pasari,  pe versuri
de Jacques Prévert si nu mai putin amuzanta suita dupa
George Toparceanu Valses ignobles et pas sentimentales,
aluzie la suita lui Ravel. Domeniul in care Capoianu a fost
incontestabil un maestru a fost muzica de film, exceland mai
ales in desenele animate ale marelui regizor Ion Popescu Gopo,
printre care Scurta istorie,  Homo sapiens, Pasi spre luna,
incununat cu marele premiu Palmes d’Or la Cannes in 1957

Alexandru Pascanu (1920-1989) a fost prin excelenta un

neoromantic cu accente impresioniste, mai ales in doua
frumoase poeme simfonice, impresionioste, Poemul
Carpatilor si Marea Neagra dar si in alte piese simfonice
precum Suita romaneasca, Balada, Tinerete  si altele, in care
utilizeaza un modalism specific romanesc. A scris muzica de
camera pentru pian cu diverse instrumente (vioara, viola,
clarinet, clavecin) dar mai ales un numar impresionant de
coruri (multe pentru copii) din care am retinut doar amuzantul
cor Chindia  pe versuri onomatopeice, continuand cu Variatiuni
pe tema Chindiei,  apoi Si alte varatiuni pe tema Chindiei. In
general, muzica lui Pascanu este agreabila iar cele doua poeme
simfonice pot fi auzite la radio Romania Muzical.

Nicolae Boboc (1920-1999), a fost un apreciat dirijor care a

fost invitat in 17 tari unde a condus zeci de concerte, dar si un
compozitor ancorat puternic in muzica traditionala. Dovada
sunt suitele orchestrale Dansuri din Moldova,  Suita
transilvana, Rapsodie banateana si lucrarea cea mai des
executata Tara Hategului.  De adaugat doua Suite simfonice,
un  Divertisment in stil clasic si un mare numar de coruri si
poeme vocale. Nicolae Boboc a avut meritul de a duce departe
in lume piese muzicale romanesti.

Emil Lerescu (n.1921-2004) este de retinut prin cateva opere

care au fost prezentate pe scena si care au fost primite
favorabil. Este vorba de : Ecaterina Teodoroiu, D'ale
carnavalului care pastreaza in forma cantata toata savoarea si
hazul celebrei comedii a lui Caragiale, Steaua fara nume  dupa
celebra piesa a lui Mihail Sebastian si Patima rosie,
zguduitoarea drama a lui Mihail Sorbul. La aceste opere se
adauga mai multe cantate, muzica de camera, un mare numar
de piese corale si vocale iar din muzica simfonica am retinut,
din cauza titlului, poemul Pe culmi insorite.

Cornel Trailescu (n.1926) il amintesc in contextul celui

precedent, adica al servirii cu devotament si talent a teatrului
liric. In primul rand, un dirijor de anvergura, cu turnee de
succes in multe tari peste hotare si mai ales la Opera din
Bucuresti, unde a fost un timp si director. Dar a fost si un
compozitor cu reusite incontestabile : opera pentru
copii Motanul incaltat, mult apreciat si peste hotare,
opera Balcescu pe un libret de Vall Sandulescu,
opereta Fantana Blanduziei dupa Vasile Alecsandri si
baletele Domnisoara Nastasia  dupa piesa lui G. M.
Zamfirescu, Primavara pe libretul lui Alecu Popovici si Alba ca
zapada dupa basmul fratilor Grimm. Muzica lui Trailescu este
melodioasa, bine ritmata, spumoasa, cu un fin umor si placuta
deoarece a evitat sa se lase atras de modernitatile veacului,
ramanand strict in limitele clasice binecunoscute.
Theodor Grigoriu (n.1926) face parte din generatia de aur a
muzicii moderne romanesti din a doua jumatate a secolului
trecut, care intra in falanga avangardistilor pentru doua
elemente : este primul compozitor care a utilizat banda de
magnetofon in piesa Macbeth, a folosit eterofonia in Omagiu lui
Enescu  si a ridicat muzica corala la nivelul de simfonie vocala
in Vocalizele marii. Dar el a ramas fidel scriiturii clasice si mai
ales etosului romanesc. El a utilizat folclorul autentic, apoi a
trecut la un folclor imaginar pe care l-a manuit cu multa
subtilitate, cuprinzand si alte spatii (Dans tatar) sau alte
timpuri (Tristia, Concertul pentru vioara si orchestra Bizant
dupa Bizant). Are la activ o creatie bogata din care mentionez
ca muzica simfonica Suita carpatina,  Pastorale si idile
transilvane, patru concerte pentru vioara si orchestra Cele
patru anotimpuri romanest  iar din muzica vocal- simfonica,
cantata Oda orasului meu, cantata Elegia pontica  dupa Ovidiu
cu versuri in limba latina, oratoriul Canti per Europa,  in care
descrie muzical patru fresce si meditatia liturgica Aeterna
verba.  Theodor Grigoriu a scris numeroase lucrari de muzica
de camera, muzica corala, vocala si mai ales pentru filme
devenite clasice, cum ar fi Eruptia,  Codin, Padurea
spanzuratilor. Interesanta este ideea sa ,,muzica sferelor exista
cu adevarat dar alaturi exista o muzica a biosferei, in care
definitoriu este ethosul, ca liant misterios al existentei
terestre”.

Carmen Petra-Basacopol (n.1926) este o compozitoare

multilaterala care a scris in mai toate genurile de muzica, culta
fiind apreciata pentru scriitura ei aerisita, melodioasa si
accesibila. Sunt cateva elemente care o caracterizeaza. In
primul rand inclinatia spre genurile lirico-dramatice, autoare a
unor opere bine primite de public, precum opera pentru
copii Inima de copil  dupa romanul ”Cuore”  de Edmondo de
Amicis, Apostol Bologa  dupa romanul ,,Padurea spanzuratilor”
de Liviu Rebreanu, baletele Ciuleandra dupa romanul lui Liviu
Rebreanu, Cei sapte corbi dupa un basm de fratii Grimm
si Miorita. A doua caracteristica este descriptivismul
impresionist-romantic utilizat in abordarea unor peisaje precum
in suita pentru orchestra Tara de piatra, in Imagini din Valea
Crisurilor  pentru harpa si vioara sau Impresii din Muzeul
Satului  pentru pian. A treia caracteristica este pietatea cu care
a abordat subiecte religioase in muzica corala, ca in Cantece
sacre si in muzica vocala, de exemplu  Din Psalmii lui David. In
sfarsit, specialista in harpa, a dedicat numeroase lucrari
instrumentului, ce se bucura de aprecieri internationale.
Desigur, opera autoarei este mult mai larga decat cele cateva
exemple date mai sus, coplesitoare ca numar dar si calitativ
mai ales cele din domeniul muzicii de camera si vocala, multe
din lucrari ce se regasesc si in Capitolul 9 al cartii de fata.

Nicolae Beloiu (n.1927) este un creator de edificii sonore

ample, folosind uneori orchestre supradimensionate, cu care
creeaza o muzica sobra ce duce spre neoclasicism, ramanand
in cadrul muzicii tonale, ceea ce o face accesibila. Sunt
cunoscute mai ales piesele Ritmuri citadine, Clopotele Alba
Iuliei,  suita simfonica pentru orchestra de suflatori Plaiuri
insorite, iar piesele de rezistenta sunt Simfonia I-a  si Simfonia
a II-a.

Georg Wilhelm Berger (1929-1993) a fost un autor prolific in

multe domenii ale muzicii : violist, violonist, dirijor, 15 volume
de muzicologie (istorie, estetica, teorie) si zeci de studii,
articole si critici, dar mai ales compozitor. A scris 21 simfonii cu
titluri edificatoare : Simfonia 1- Lirica, 2- Epica, 3-
Dramatica, 4 - Tragica,  5 - Muzica Solemna, 6 - Armonia, 7 -
Energia, 8 - Luceafarul (cu cor), 9- Fantasia, 10- Simfonia cu
orga, 11- Sarmizegetusa, 12- „La steaua”,  13- Simfonia
solemnis, 14- B.A.C.H., 15 Anul pacii  si ciclul  „Dimensiuni
deschise”cuprinzand  simfoniile 16-21. A compus poeme
simfonice, concerte cu orchestra pentru vioara, viola, violoncel,
flaut, clarinet, pian si orga solo, 20 de Cvartete de coarde si
multe piese pentru muzica de camera. In domeniul muzicii
vocal-simfonice de relevat cantatele Dintre sute de
catarge dupa Eminescu, Anul 1848 pe versuri de Alecsandri si
drama simfonica Faust dupa partea a II-a a tragediei lui
Goethe. Desi atat de vasta, opera lui W. Berger este unitara,
dar fara sa se repete de la o lucrare la alta, scrisa in canoanele
muzicii clasice, fara a ignora unele inovatii aduse de secolul al
XX-lea. Are evidente influente neobaroce, nu ignora melosul
popular romanesc, imbina momentele lirice, senine, cu cele
epico-dramatice, realizand o opera monumentala, accesibila
prin melodicitate melomanului antrenat in ascultarea muzicii
moderne a secolului al XX-lea. Si un trebuie uitata opera sa
muzicologica, fiind autorul a 15 volume de istorie a muzicii
simfonice, altele a celei de camera si a cvartetelor etc. Prin
vasta sa cultura, prin intreaga conceptie estetica si filosofica,
Berger a fost un spirit renascentist, poate ultimul in cultura
muzicala romaneasca.

Generatia celor nascuti in anii ’30 al secolului este poate cea

mai prodigioasa, cuprinzand minimum 20 nume interesante
care au un loc bine stabilit in componistica romaneasca
moderna. Ii voi mentiona pe scurt pe cei ale caror lucrari le-am
auzit sau despre care am oarecare informatii.

Felicia Donceanu (n. 1931) face parte din generatia care a

inceput sa compuna in anii comunismului dar, spre deosebire
de alti compozitori, nu a inchinat mai nimic conducerii de
partid, cel mult 1-2 coruri. Aceasta nu a restrans inventarul ei
componistic care s-a manifestat in diverse genuri. Trecand
peste muzica de scena pentru piese de teatru (prezenta
aproape la toti compozitorii romani), a scris in domeniul muzicii
vocal-simfonice mai multe poeme : Maiastra  pe versuri
proprii, Arietta dupa Blaga, Rugaciune domneasca pe texte
biblice, Clopote la soroc dupa Edgar Allan Poe etc. Din muzica
simfonica semnificative sunt poemele simfonice Mesterul
Manole si doua tablouri foarte descriptive Piatra Craiului (cu
trei imagini:  Inserare, Marele Grohotis, Povestiri
vanatoresti si Prin Tara de Sus.  De adaugat un mare numar de
piese de camera instrumental-vocale, pentru voce si pian,
coruri, muzica pentru copii, teatrul instrumental Pantomima
pentru pianist si alti doi instrumentisti, tablouri vivante pentru
voce, instrumente si dans. In total o opera plina de fantezie,
verva, placuta, doar cu mici devieri moderniste .

Theodor Dragulescu (1932-2007) este un compozitor

talentat, eseist si poet, autorul unora din versurile cantecelor
compuse de el. In domeniul simfonic a realizat Simfonia Pax
Mundi,  Simfonia de camera,  Reportaje I si II, Imagini
cinematografice si altele.Ca muzica vocal-simfonbica a realizat
mai multe cantate iar pentru teatru un montaj literar-
muzical Surasul Hiroshimei  pe versuri de Eugen Jebeleanu,
musicalul Palaria florentina  dupa Eugène Labiche si opera Un
apocalips posibil.  A scris muzica de camera pentru diferite
grupari instrumentale, dintre care mentionez Serenada per la
Musica Nova,  muzica corala si vocala cum sunt Trei cantece de
codru pe versuri de Erminescu. Muzica lui Th. Dragulescu se
caracterizeaza prin discretie, sobrietate, degajand lirism dar
uneori forta. Este incadrat in sistemul tonal european, fiind
accesibil in limitele muzicii moderne.

Remus Georgescu (n.1932) a fost un apreciat dirijor, fiind in

fruntea mai multor filarmonici din tara, stabilindu-se pana la
urma la Timisoara. Aceasta indelungata activitate nu i-a dat
ragazul sa compuna prea mult dar ceea ce a dat este frumos si
valoros. Are la activ muzica vocala, muzica corala dar mai ales
simfonica, din care de retinut Poem eroic, un
impresionant  Concert pentru orchestra de coarde, Simfonia da
Recviem, Exorcism, Concert pentru flaut si orchestra,  Concert
pentru pian si orchestra.

Grigore Nica (n.1936) a activat ca violonist si profesor, in tara

si in SUA, dar a fost mai ales un compozitor ce s-a afirmat in
mai toate ramurile muzicii. Din muzica vocal-simfonic
mentionez cantata Mihai Viteazul  si Neopolihronion - cantec
pentru Constantin Brancoveanu, iar din muzica
simfonica Simfonia pentru orchestra mare,  Suita pentru
orchestra, Concerte pentru vioara, flaut, pian, saxofon si
orchestra si o serie de ”refrene”, poeme simfonice dedicate
Dobrogei de care s-a simtit in mod deosebit
atras :  Aegyssus, Callatis, Ovidiu la Pontul Euxin,  motiv de
inspiratie si pentru  muzica corala (Canta mandra
dobrogeana, Dobrogea draga,  Cantec despre Dobrogea, Mult
mi-e draga Dobrogea) dar si in cea vocala (Dobroge, mandra
gradina,  Cantare Dobrogei de aur).

Liviu Glodeanu (1938-1978) un tanar compozitor care in

scurta lui viata a lasat o opera relativ bogata, de certa valoare.
La 31 de ani a prezentat opera Zamolxe dupa Lucian Blaga si
trei ani mai tarziu opera-balet Ulysse, dar a excelat mai ales in
muzica simfonica : Miscare simfonica, Studii pentru orchestra,
poemul simfonic Pintea Viteazul  si concerte pentru orchestra si
diverse instrumene : Concert pentru orchestra de coarde si
percutie, pentru flaut, pentru orga si alamuri, pentru
pian, Simfonii pentru instrumente de suflat, numeroase lucrari
de muzica de camera din care atrage atentia Melopee pentru
instrumente solo si banda magnetica. La baza intregii sale
creatii Liviu Glodeanu a fost legat de melosul popular romanesc
pe care l-a valorificat pe un plan superior, original, utilizand
ritmuri specifice ardelenesti, ceea ce da muzicii sale o forta
cuceritoare.

Cornelia Tautu (n.1938) este cunoscuta mai ales prin

excelenta muzica de film, realizand coloana sonora pentru
„Morometii”, ,,Buzduganul cu trei peceti”, ,,Dumbrava
minunata” si multe altele, precum si pentru muzica de scena la
multe piese de teatru. Marile reusite ce pun in evidenta talentul
si calitatea superioara a compozitiilor autoarei se afla in muzica
simfonica, de camera si vocala. Intre piesele simfonice sunt de
amintit: Miscare
simfonica, Concertino,  Contrapunct, Segmente,  Zaruri,  Inventi
uni pentru orchestra, Stampe,  Simfonietta,  Simfonia I-a -
1907,  Inventiuni pentru pian si orchestra Nr.1 si nr.2, Concert
pentru pian si orchestra iar din muzica instrumentala  Concert
pentru 12 instrumente, septetul Pelingenesis, Dixtuor  si
originalul cvintet de suflatori Ecouri de colind. Muzica lui
Cornelia Tautu este armonioasa, de mare accesibilitate, dar
ceea ce caracterizeaza cele mai multe compozitii este un ritm
alert, sustinut, aproape repetitiv si care cucereste pe meloman.

Dan Buciu (n.1943) este un compozitor de mare

profesionalitate care a scris modal, cu prea putine iesiri din
scrierea clasica, ceea ce da consistenta operei sale. A dat la
iveala muzica coral-simfonica (cantatele Iarba
pamantului si Pax mundi), piesele simfonice Scene pentru pian
si orchestra, Suita
romaneasca,  Divertisment,  Lespezi, suita Sarbatori de
iarna  si  Suita nostalgica.  Din muzica camerala atrage
atentia Suita rustica pentru flaut si nai iar dintre numeroasele
piese de muzica corala este adesea executata Remember
Hiroshima pentru cor si banda magnetica. Pentru calitatea
lucrarilor sale, activitatea didactica de inalta tinuta ca profesor
la Universitatea de Muzica Bucuresti (fostul Conservator) a fost
ales pentru perioada 2000-2004 Rector al institutiei.
Doina Rotaru (n.1951) este din tanara generatie
compozitoarea poate cea mai accesibila, fiind mai putin atrasa
de iesirea din modalismul clasic, fara a nega unele virtuti ale
modernismului. Lista lucrarilor este remarcabila: patru
simfonii, solid construite si accesibile  Simfonia a III-a – Spiritul
elementelor, Simfonia a IV-a Dorul Pamantulu), diverse piese
simfonice, precum Lumini dintr-un
curcubeu,  Himere,  Policromii, Umbre, Tremurotremuri,  si un
numar impresionant  de concerte cu orchestra sau in diverse
combinatii instrumentale. Asa sunt concerte pentru clarinet,
violoncel, saxofon, percutie cu orchestra, dar si combinatii mai
ciudate : pentru 3, 4, sau 24 flaute si banda magnetica, pentru
4 percutionisti, pentru 4 saxofoane, 4 Cvartete de coarde,
cvintete, trio-uri (de exemplu pentru saxofon, sintetizator si
percutie), pentru instrumente solo (clarinet, oboi). De remarcat
predilectia pentru clarinet si prezenta benzii magnertice in
foarte multe piese. Remarcabila este lucrarea Alean, prezentata
in 2004, care cu suisurile si coborasurile lente ilustreaza
matricea spirituala a romanului, acel ,,spatiu mioritic” al lui
Lucian Blaga. Doina Rotaru este prezenta la mai toate
manifestarile de muzica moderna fiind apreciata si premiata
adesea.

Compozitorii romani de avangarda

Prin avangarda se intelege in domeniul cultural miscarea

novatoare ce propune ruperea cu tot ce a existat inainte. In
muzica avangarda inseamna renuntarea la toate normele cu
care s-a creat muzica timp de peste 300 ani, bazata pe
principiile fizice ale emiterii si inlantuirii naturale a sunetelor.
Unii compozitori din a doua jumatate a secolului, dupa
inceputuri tonale au trecut la formule dodecafonice,
minimaliste, experimentale etc. creand chiar noi moduri de
compunere. Altii si-au inceput cariera de compozitori direct in
aceasta ambianta modernista dar muzica lor este, pentru
necunoscator, la prima auzire greoaie, confuza, zgomotoasa
uneori, nemelodioasa sau cu linii melodice prezente dar greu
de descifrat. I-am cuprins in rubrica de muzica de
avangarda pentru ca ei prefigureaza elemente ce vor constitui
muzica viitorului. Probabil ei se inscriu in celelalte muzici
moderne mentionate la compozitorii straini dar, in lipsa de
auditii si de pricepere, am prezentat pe compozitori dupa
criteriul cronologic. I-am prezentat doar pentru a da
neinitiatilor, carora le sunt dedicate aceste pagini, o idee de ce
se intampla astazi in muzica romaneasca. De fapt, poate ca nu
toti cei prezentati mai jos fac parte din avangarda, criteriul
pentru mine a fost utilizarea instrumentelor neconventionale, a
benzii de magntetofon si a calculatorului si, de ce nu, a
numelor lucrarilor create, titluri criptice, stranii, probabil
teribiliste, dar care se incadreaza in tot ce se intampla in lumea
moderna, in cultura, dar nu numai, unde snobismul joaca un
rol important.

Dupa cum am aratat mai sus, prima abatere de la principiile

clasice de compunere a realizat-o Schönberg si scoala lui de la
Viena prin expresionism-dodecafonism-serialism, modalitati de
compunere devenite acum istorie. Dar abrogarea totala a
oricarei reguli a dus la bruitism si la muzica concreta, practic la
anihilarea ei. A doua mare revolutie a venit din alte domenii,
din utilizarea teoriei informatiei, din lingvistica, din matematica
si din tehnica, adica din inventarea stocarii sunetelor prin
mijloace electromagnetice (banda magnetica si discul compact)
si a posibilitatii crearii de sunete pe computere (sintetizatoare
de sunete). Exista compozitori care s-au axat exclusiv pe astfel
de procedee, cu care au largit continutul muzicii, altii le-au
grefat pe mecanismul tonal al armoniei clasice si romantice, si
el modificat prin introducerea sferturilor si optimilor de ton si
chiat a microtonurilor. De multe ori baza au constituit-o
elemente ale muzicii bizantine dar mai ales pe caracteristicle
melosului romanesc, rezultatul final fiind o muzica originala, o
voce noua in muzica universala.

Trebuie spus insa ca toate inovatiile avangardiste

sunt vizibile pe partituri, acestea fiind si ele modificate sau
inventate pentru a cuprinde toate noutatiile. Ele sunt pentru
muzicieni, pentru specialisti, dar nu sunt auzibile de melomanul
nescolit care sesiseaza totalul final, fara sa-si dea seama de
exemplu care dintre teoriile matematice a fost utilizata, cea a
seriei lui Fibbonaci, a seriei markoviene sau a sitei lui
Eratostene ! Sa-mi fie ingaduita o comparatie cam triviala :
cand mananci un delicios Chateaubriand il savurezi ca atare, nu
te intrebi cum si cu ce ingrediente a fost pregatit. Aceasta este
treaba bucatarului, nu a gurmandului ! Cu aceasta observatie
voi trece in revista numele si lucrarile unora din compozitorii
contemporani romani, cu iertare pentru erorile comise si pentru
lasarea unora deoparte.

Anatol Vieru (1926-1998) este unul din titanii muzicii de

avangarda romanesti. A inceput in anii ’50-’55 prin a scrie
muzica patriotica (de ex. Cantata anilor lumina), apoi neoclasic
(Suita in stil vechi pentru orchestra de coarde), apoi
postromantic (de ex. Concert pentru violoncel si orchestra,  cu
care a obtinut, in Germania, marele premiu de compozitie,
Regina Marie-José, in anul 1962). Prin anii’60 a trecut printr-o
faza serialista (Jocuri pentru pian si orchestra) pentru a-si fauri
un stil propriu ce se sprijina pe o strategie care are la baza
calculul matematic. El foloseste un tip de calcul
denumit ,,Ciurul lui Eratostene”, care i-a permis sa alcatuiasca
siruri de sunete discontinui, si un al doilea tip, ,,permutari cu
repetitie”,ce confera o continuitate sirului sonor. Incepand
cu Simfonia I-a – Oda tacerii aceste procedee devin o
constanta tehnica a elaborarii muzicii lui Vieru. Odata
cu Simfonia a II-a –La un cutremur, (dupa marele cutremur din
1977), muzica intr-adevar cutremuratoare prin forta si
dramatismul ei, incearca o revenire la limbajul din trecut, dar
transformat si el. In acelasi timp preia citate din alte muzici
clasice, fara sa faca un colaj. Toate aceste procedee
componistice sunt desigur accesibile muzicienilor versati dar
melomanii obisnuiti aud o muzica compacta, nu foarte
melodioasa dar nici repulsiva, poate uneori cam stranie si
socanta, dar in nici un caz plicticoasa, cu care probabil vom fi
obligati sa ne obisnuim caci, vrem nu vrem, este muzica
viitorului. Inventarul lucrarilor lui Anatol Vieru este
considerabil. In domeniul operei a scris Iona dupa Marin
Sorescu, Praznicul calicilor  dupa Mihail Sorbul, Ultimele zile,
ultimele ore dupa Puskin si Bulgakov si doua microopere dupa
I.L.Caragiale, Telegrame si Tema cu variatiuni. Ca muzica
simfonica, sase simfonii, intre care Simfonia I-a –Oda
tacerii, Simfonia a III-a La un cutremur, Simfonia a V-a cu cor,
pe versuri de Eminescu, Simfonia a VI-a -Exodus , apoi
piesele Jocuri festive, Muzeul muzical, Josif si fratii sai,  Anul
soarelui calm etc. si un numar considerabil de concerte pentru
orchestra si instrumente soliste (doua pentru vioara, doua
pentru violoncel, doua pentru flaut, pentru viola, orga, pian
etc.). In domeniul muzicii de camera a scris opt cvartete de
coarde si diferite piese, precum Lupta cu inertia,  Sita lui
Eratostene,  Trepte ale tacerii si multe altele iar pentru banda
magnetica Tara Mioritei, Tara de Piatra si Antifonii la Tara de
Piatra. Un loc special il ocupa Clepsidrele, in care expune un
proces fara inceput si sfarsit. Clepsidra III este pentru cor,
orchestra, nai si tambal, ceea ce arata lipsa de conventionalism
a autorului.

Pascal Bentoiu (n.1927) este un alt varf al muzicii

contemporane. Nu am spus compozitor caci este mult mai
mult. Are o profunda gandire asupra muzicii, dezvaluita in carti,
studii, articole. Ele formeaza osatura unei opere componistice
vaste si solide. Melodia este pretutindeni, uneori greu de
identificat cu o orchestratie ampla, din care nu lipseste melosul
popular, jazz, muzica usoara, citate din lucrari clasice si
abordand diverse tehnici avansate. A scris opt Simfonii, poeme
simfonice, intre care Luceafarul dupa Eminescu, dar si lucrari
de inspiratie folclorica, sase Cvartete de coarde si peste 30
partituri pentru scena intre care trei opere, Amorul
doctor  dupa Molière, Hamlet dupa Shakespeare si Jertfirea
Ifigeniei  care a fost prima opera radiofonica de la noi din tara.
Mare compozitor de lieduri, a muzicalizat versurile multor
autori, la inceput lirico-romantice, adoptand apoi stiluri tot mai
moderne. Trebuie subliniata si daruirea cu care s-a aplecat
asupra partiturilor neterminate ale lui Enescu, pe care le-a
implinit magistral doar dupa diverse notite ale marelui inaintas
(de exemplu simfoniile IV si V dar si lucrari camerale). Muzica
lui Bentoiu este destul de complexa, greu accesibila la o prima
auditie dar care isi dezvaluie secretele la mai multe reauziri.
Prin opera Hamlet a atins un pisc recunoscut si peste hotare, ca
de altfel si opera sa muzicologica, dovedindu-se un adevarat
filosof al disciplinei careia i s-a daruit.

Tiberiu Olah (1928-2002) ar fi primul avangardist in ordine

cronologica. Il stimez pentru omagiul adus marelui nostru
Brancusi in cele patru poeme simfonice Coloana infinita, Poarta
sarutului, Masa taceri, Spatiu si ritm  precum si in Sonata Nr.1
pentru clarinet solo. A scris trei simfonii, dintre care ultima
este Metamorfoze pe tema Sonatei lunii (de fapt conceputa ca
muzica de film), dar a repurtat un mare succes cu suita Mihai
Viteazul, extrasa din coloana sonora a filmului respectiv. Este o
muzica cand suava, cand salbateca sau mareata, care a
dovedit apetenta compozitorului si pentru o astfel de
compozitii, care se intalneste mai rar in opera sa, mai putin
cantabila, mai complicata, uneori totusi usor de inteles
deoarece foloseste in mod subtil melosul maramuresan. A scris
un mare numar de piese simfonice, de camera si corale
utilizand tehnici avansate. Este unul din corifeii muzicii
romanesti.

Stefan Niculescu (1927-2008) este o personalitate de frunte

a componisticii romanesti si chiar universale, considerat a fi
avangardistul roman cel mai important. Concomitent cu studiul
muzicii, a urmat si Institutul de Constructii, ceea ce i-a asigurat
o solida baza stiintifica, matematica si informatica, pe care a
utilizat-o in elaborarea unei noi conceptii asupra muzicii careia i
s-a consacrat integral si pe care a abordat-o cu rigoarea omului
de stiinta. Si-a insusit temeinic folclorul balcanic si
extraeuropean, muzica sacra bizantina si normele serialismului
vest-european. A descoperit in primul rand
valentele eterofoniei, adica a suprapunerii mai multor variante
ale unei teme, simultan sau decalat, sistem provenind din
muzica populara romaneasca sau extraeuropeana, folosit
incidental si de Enescu si alti compozitorti romani dar pe care
Niculescu l-a ridicat la principiu fundamental. Sistemul l-a
aplicat si la scriitura dodecafonica (de exemplu piesa Ison I)
dar si la cea diatonica (Ison II), la care a ramas apoi fidel. A
preluat sistemele de parlando (sistem de cant ritmic
asemanator vorbirii), rubato (tip de executie cu ritm liber la
dispozitia executantilor) si silabico (sistem ritmic, silabele fiind
distribuite de doua tipuri de valori), sisteme de interpretare
comune folclorului romanesc si extraeuropean, utilizate de
Enescu si ridicate la rang de norma de St. Niculescu. Cu astfel
de procedee si altele ca de pilda isonul (cantare care se
desfasoara ca un sunet acompaniator pana la sfarsitul
melodiei), obisnuit in muzica bizantina si preluata in cea
ortodoxa, sunete multifonice, gandirea in blocuri globale,
utilizarea matematicii (analiza combinatorie, geometria
analitica, teoria multimilor, teoria grafelor etc.), Stefan
Niculescu a creat un stil propriu de a compune, original pe plan
mondial, fiind foarte apreciat si citat. Este autorul unui imens
numar de lucrari simfonice, care cuprinde, printre
altele: Simfonia I-a, Simfonia a II-a ,,Opus dacicum”, Simfonia
a III-a ,,Cantos”, Simfonia a IV-a ,,Deisis”,  Simfonia a V-
a ,,Litanii”, apoi
piesele Heteromofia,  Syncronia, Cantos pentru saxofon si
orchestra, un monumental Recviem. A scris multa muzica de
camera printre care Heterofonie pentru Montreux, Sincronie
I  apoi II, III, IV si piese pentru diferite combinatii
instrumentale, iar din muzica corala a fost apreciat
pentru Aforismele lui Heraclit.  Am avut putine ocazii sa ascult
din compozitiile lui Stefan Niculescu si marturisesc ca
intelegerea lor mi-a fost dificila, dar am insistat asupra lui
deoarece este considerat pionierul avangardismului romanesc
iar pe plan mondial un inovator si un promotor si teoretican al
esteticii muzicale contemporane. Un compozitor de anvergura
mondiala, fiind pus alaturi de Lutoslavski si Ligeti.

Corneliu Cezar (1937-1997), un compozitor nu foarte prolific

dar de o larga deschidere spre tot ce este nou, ramanand totusi
in matca traditionala. Este autorul unei opere
valoroase, Galileo Galilei, dupa piesa lui Berthold Brecht, patru
cantate pentru bariton, cor mixt si orchestra (Cantata I-a,  a II-
a,  a III-a si a IV-a) si cantata Circuite pe versuri ale autorului,
diverse piese simfonice precum Kronika,  Alpha Lyra, piesa in
stil preclasic cu vocaliza de soprana si lucrari cu banda
magnetica Taaroa pentru clarinet si banda pe un text
polinezian, Ziua fara sfarsit  pentru grup orchestral variabil si
banda, Rota  pentru sintetizator, chitara, blockflöte si grup
orchestral variabil. De mare importanta este lucrarea AUM,
prima de muzica spectrala, dupa cum am aratat mai sus.
Originala este si o noua modalitate de a crea piese muzicale
prin colaj. Asa sunt Idiograme, colaj de muzica clasica si
electronica, Tara lumii, colaj pe muzica populara
universala, Oedipus, pe muzica progresiva si rock si Colaj, pe
muzica din creatia compozitorului.  Din modul in care a gandit
structura lucrarilor sale si realizarea lor il situeaza pe Corneliu
Cezar in randul  avangardistilor, cu creatii greu de patruns de
melomanul amator.
Adrian Ratiu (1928-2005) a fost unul din cei mai
credinciosi  slujitori ai avangardismului, renuntand inca de la
inceputul carierii componistice la modalismul diatonic,
adoptand modalitati moderne de exprimare. De exemplu, in
piesele Convergente (I-IV) pentru diverse combinatii de
instrumente (un cvartet pentru patru saxofoane, un cvartet de
coarde, altul pentru pian, clarinet, saxofon si percutie si un trio
pentru clarinet, oboi si fagot) pleaca de la un fond comun, din
care se desfac apoi variante pentru diversele grupe, pentru a
se reuni apoi intr-un final convergent, de unde numele lucrarii.
In Figurari I si II duce prin modificari succesive la o dispersie o
tonurilor iar in Echoes utilizeaza vibrafonul si marimbafonul.
Adrian Ratiu a fost un creator original, un muzicolog riguros
care si-a modelat realizarile in armonie cu conceptiile sale. Nu
este mai putin adevartat ca muzica sa este greu de inteles,
nemelodioasa la primele audieri dar a fost un inovator in arena
muzicii noi romanesti. Dupa muzicologi, reprezinta propuneri
valoroase de compunere, dar pentru melomanul neavizat
ramane o muzica criptica, greu de urmarit si inteles.

Mircea Istrate (n.1929) este un compozitor cu un palmares

compozitional modest dar semnificativ fiind unul din primii
avangardisti romani care s-a inrolat de la inceput in oferta pe
care o prezenta muzica noua. Aceasta s-a vazut de la prima lui
lucrare din 1957, Muzica stereofonica pentru doua orchestre de
coarde, apoi in 1961 Pe o plaja japoneza - secvente pentru
orchestra, cor de femei si banda magnetica, lucrarea cel mai
des auzita la radio, Evenimente I-II-III pentru pian preparat,
percutie in pian, chitara electrica, marimbafon vibrafon si 6
imprimari magnetice.  Doar dupa aceasta enumerare se vede
despartirea neta de muzica clasica si inrolarea in avangarda
anilor ’50-’70.

Vasile Herman (n. 1929), coleg de generatie cu precedentul,

a scris, spre deosebire de acesta, un numar considerabil de
lucrari simfonice si de camera. A compus Cinci
simfonii, Concerte pentru orchestra si diverse instrumente
(flaut si oboi, pentru coarde si percutie, pentru trombon si
contrabas, pentrntru oboi) si un mare numar de piese cu nume
eliptice: Cantilatii,  Variante, Posludiu, Syntagma, Unison,  Polif
onie, Preludiu,  Memoria timpului. Nu mai putin bogat este
inventarul muzicii de camera: sonate pentru diferite combinatii
de instrumene, Doua cvartete de coarde si alte piese in care
introduce instrumente ciudate, precum marimbafon, vibrafon,
nai, chitara, clavecin, toate cu titluri ciudate,
precum Diaphonia, Engramma,  Systaltis,  Paos,  Refractus,  Sys
ma, Procanon etc. Evolutia atorului este complexa. A inceput
intr-un limbaj diatonic, a trecut la cromatism, trecand apoi la
serialism, organizari matematice si aleatorism, pentru a ajunge
prin eterofonie la un neofolclorism. Vasile Herman a folosit
toate cuceririle muzicii noi creand un limbaj personal, nu usor
de patruns.

Dan Constantinescu (1931-1993), compozitor sobru, discret,

exigent cu creatiile sale, subjugat la inceput de clasicism (Suita
in stil clasic pentru pian op.1 si  Divertisment in stil
clasic, Partita pentru orchestra). S-a dedicat  apoi simfoniilor
creand: Simfonie de camera, Simfonie concertanta,  Simfonie
pentru orchestra de coarde,  Simfonie pentru instrumente de
suflat. A mai compus concerte instrumentale, muzica de
camera, vocala, corala, care in ansamblu nu formeaza un
inventar componistic foarte bogat, dar valoros prin adaptarea
treptata la mijloacele moderne de expresie precum
aleatorismul, muzica punctualista, repetitiva. Cea mai
cunoscuta si agreabila este balada pentru orchestra Toma
Alimos.

Miriam Marbé  (1931-1997) este prima compozitoare romana

care s-a bucurat de o recunoastere internationala pentru
soliditatea si originalitatea creatiilor sale. Din muzica vocal-
simfonica amintesc Ur-Ariadne – Simfonia nr.1 pentru soprana,
saxofon si orchestra, Fra Angelico-Marc Chagal-
Vorona,  recviem pentru mezosoprana, cor si orchestra
si Chiuituri pentru cor de copii si orchestra mica. Muzica
simfonica cuprinde mai ales piese pentru orchestra de coarde
sau de camera cu diverse instrumente, ca de exemplu, Mica
muzica a soarelui pentru clarinet, celesta, percutie si pian,
Evocari pentru orchestra de coarde si percutie, concerte pentru
diverse instrumente cu orchestra (clavecin, viola da gamba,
saxofon). In muzica de camera a urmat aceiasi linie, de
instrumente variate cu pian (violoncel, viola, clarinet), sonate
pentru doua viole, chitara si instrumente de percutie, clavecin,
cembalo, orga, flaut, chitara, sonata pentru cinci violoncele,
pentru patru trompete, piesa Gradina fermecata pentru flaut,
percutie, banda magnetica si efecte luminoase, cvartete etc.
Foarte bogata este productia corala, din care subliniez Ritual
pentru setea pamantului pentru 14 cantareti, cor mixt, percutie
si pian preparat, pe versuri populare, lucrarea cea mai des
executata datorita originalitatii ei. Tot atat de bogat este si
inventarul muzicii vocale. Aici a utilizat vocea umana cu
cuvinte dialectale ciudate, imperecheri neasteptate de versuri
populare, ramanand uneori doar la recitare de sunete. Pentru a
mari expresivitatea a ceea ce a vrut sa transmita a facut apel
la intrumentele clasice mentionate dar si la clopote preparate
cu ace, lantisoare, baghete metalice, la degetare pentru lovirea
corzilor, la sunete de toaca. Toate aceste utilizari de
instrumente, singulare sau combinate, nu au fost gandite doar
pentru originalitate, ci pentru nevoia launtrica a autoarei de a
cauta noi forme de exprimare a sentimentelor sale. Nu s-a ferit
nici de muzica dodecafonica, seriala, aleatorica si electronica,
totul bine dozat, plasat in context. Rezultatul final al unor
compuneri aparent ciudate este insa o muzica armonioasa,
luminoasa si accesibila, care face din Miriam Marbé o figura
originala, aflata la un loc de frunte in muzica contemporanana
a tarii.

Aurel Stroe (1932-2008), un alt corifeu al muzicii moderne

romanesti, a avut o evolutie complexa, plecand de la serialism
pentru a dezvolta un stil propriu in muzica de scena si
simfonica. A creat un spectacol de opera in care a folosit tot
felul de sunete nemuzicale (de exemplu talangi de vite pentru a
crea o atmosfera de antichitate), a folosit instrumentisti care
sunt si actori precum si actori care sunt si instrumentisi, a mers
de la muzica vorbita (Sprachgesang)  la cea strigata, a folosit
intrumente pentru a sugera vorbirea, chiar coruri si gasirea de
noi modalitati de folosire a vocii umane. Cele trei opere dupa
Eschil cuprinse in ciclul Orestia (Orestia I-Agamemnon, Orestia
II-Choeforele si Orestia III -Eumemenidele) sunt de o mare
originalitate si au fost primite cu entuziasm peste hotare, ca si
alte lucrari precum Oedip la Colonos, Arcade sau Aceasta nu va
primi Premiul Nobel. Din muzica vocala Cantata festiva  pe
versuri de Pablo Neruda, Chipul pacii  dupa Paul
Eluard, Monumentum I versuri de Nichita Stanescu  si
poemul Numai prin timp, timpul poate fi cucerit,  versuri de T.S.
Eliot, pentru bariton, orga, patru tromboni si gonguri. Am
mentionat aceasta ultima lucrare pentru a evidentia
originalitatea componentei ansamblului instrumental ce se
vadeste si in concertele pentru orchestra si instrumente diverse
: pian, alamuri si percutie, saxofon, acordeon. Masura mare a
dat-o Aurel Stroe in piesele orchestrale din ultimul timp in care
s-a folosit de logica matematica, teoria multimilor, calculul cu
diferente finite, a aplicat sirul lui Fibonnaci si a inventat muzica
morfogenetica. Specialistii spun ca este vorba de compozitii de
inalta calitate, inovatoare, dar pentru melomanul mediu toate
aceste inovatii compozitionale nu sunt perceptibile dar muzica
curge normal, poate sa placa, uneori poate la inceput criptica,
dar care isi dezvaluie secretele dupa mai multe auditii.

Doru Popovici (n.1932) este o figura singulara in cultura

romaneasca prin multitudinea de preocupari si realizari de
certa valoare in domeniul componisticii (muzica simfonica,
vocal-simfonica, de camera, corala, vocala), al muzicologiei
(monografii de muzicieni, istoria muzicii, cronici, recenzii de
publicatii in domeniul muzicii, pedagogie muzicala, prezentari
de programe si discuri, cicluri de conferinte la radio, mii de
articole), scriitor cu talent literar si poet, care a scris textul
unui numar considerabil de versuri pentru corurile si muzica
vocala compusa de el. Om de larga cultura a tinut sa omagieze
in muzica simfonica, corala si camerala, mari figuri ale istoriei
noastre (Burebista, Oda lui Mircea cel Mare, Omagiu lui
Balcescu, Omagiu lui Brancoveanu), compozitori importanti (In
memoriam Ciprian Porumbescu, Iacob Muresianu,  Omagiu lui
Cucu), dar si straini  (Omagiu lui Palestrina, lui Verdi,  lui
Bach, In memoria lui Richard Wagner). Larga deschidere se
vadeste in omagiile aduse marilor nume ale literaturii si artei
romanesti (In memoriam Marin Preda,  In memoriam
Fundoianu, In memoriam Tristan Tzara, Omagiu lui
Sadoveanu, Lucian Blaga, Mariana Dumitrescu, Omagiu lui Ion
Tuculescu, Rugaciune pentru Caraion,  Madrigalul Eminescu) si
scriitori straini (Omagiu lui Eugeniu Montale). Emotionanta este
si latura umana vadita In memoria victimelor de la Auschwitz.
Nici plaiurile indragite nu sunt uitate ca in Omagiu Orasului
Brasov, Omagiu Orasului Resita, Omagiu Manastirii
Arnota,  Madrigal pentru Cetatea Targovistei. Am facut aceasta
mare enumerare pentru a arata dimensiunea culturala si
nationala a lui Doru Popovici.

Urmeaza sa prezint si celelate reusite componistice care

cuprind patru simfonii: Simfonia a II-a –Spielberg, Simfonia a
III-a Bizantina, Simfonia a IV-a In memoria lui Nicolae Iorga,
poemul pentru tenor si orchestra In marea trecere pe versuri
de Lucian Blaga, cantata Porumbeii mortii, pe versuri de Ion
Pilat, Poemul coregrafic Nunta, doua opere
importante: Prometeu  pe un libret de Victor Eftimiu si Mariana
Pineda  dupa Federico Garcia Lorca dar si altele, nereprezentate
inca Intalnire cu George Enescu,  Giordano
Bruno,  Prostituata.  De adaugat un numar impresionant de
piese de muzica vocala si mai ales de muzica corala. In ce
priveste stilul operei lui, Doru Popovici, dupa un inceput
dodecafonist, influente impresioniste si expresioniste, s-a fixat
pe o scriitura modala moderna, avand doua surse importante
de inspiratie : melosul autohton pe care l-a folosit in
numeroase lucrari, unele dedicate chiar regiunilor tarii
(Pastorale din Oltenia,  Pastorale transilvane,  Pastorale
banatene) si muzica bizantina cu influente clare in numeroase
lucrari dar mai ales in piesele specifice, de exemplu Simfonia a
III-a – Bizantina, Sonata bizantina pentru vioara solo,  Sonata
bizantina pentru violoncel solo,  Sonata bizantina pentru oboi
solo, Fresca bizantina  etc. In totalitate, opera lui Doru Popovici
este accesibila, mai ales celor obisnuiti cu muzica moderna,
fiind consistenta, dramatica, melodicitatea ei specifica
ramanand in cadrul unui modernism moderat al celei de a doua
jumatati a secolului al XX-lea.

Liviu Dandara (1933-1991) este unul din cei mai consecventi

autori de muzica de avangarda. A scris cantate (1907, Cetire
pentru cenotaful lui Decebal), muzica simfonica (Simfonietta
lirica,  Suita pentru orchestra, Expresii umane, Spatii  etc.), un
foarte mare numar de piese de muzica de camera pentru mai
toate instrumentele de suflat. S-a inscris printre importantii
compozitori avangardisti prin utilizarea in foarte multe piese a
mijloacelor moderne electroacustice, scriind muzica eletronica,
pentru banda magnetica, cu utilizarea amplificatoarelor. A
ramas totusi adesea in cadrul muzicii modale clasice, cautand o
puritate si simplitate a expresiei. Dovada sunt cele Trei stari
despre liniste (Linistea adancului, Linistea inaltului,  Linistea
linistii ) dar are si reversul ei in Quadriforiu, patru linii paralele
de sunete aruncate in spatiu de catre un pian modulat. De
altfel, autorul s-a ocupat intens cu muzica electronica si pe
banda magnetica tehnica, utilizata si pentru muzica de
camera: Timpul suspendat,  Affectus
memoria,  Fresca,  Interferente, care  sunt  greu de inteles caci
sunt cam in afara muzicii.

George Draga (.1935-2008) a fost un autor prodigios : in anul

2005 a realizat 12 titluri noi de opus-uri, in 2006 are 17 iar in
2007 are 11 titluri noi. Din bogata lista de lucrari mentionez 13
simfonii (ultima din 2008), Uvertura de concert 1 si II, Suite de
dansuri populare din diferite zone ale tarii (Maramures, Bihor,
Crisana, Transilvania, Banat, Brasov), sase cantate (Cantata de
Craciun, de Anul Nou, Cantata lirica, Festiva, Rustica), Concert
pentru orchestra de coarde si pentru diferite instrumente cu
orchestra (pian, fagot, corn, flaut, vioara, oboi, pian). O lucrare
captivanta este poemul simfonic Sarmizegetusa, in care este
descrisa sonor invazia trupelor romane, lupta cu dacii si
instaurarea unei noi ordini. De adaugat la lista opusurilor
muzica de camera, coruri si muzica vocala. In ultimul timp
(2007) a realizat variatiuni pe teme de Händel, Orlando di
Lasso, Palestrina, Sabin Dragoi si pe tema unui vechi colind
romanesc. Muzica lui G.Draga este in general tonala, dar face
apel si la cromatisme, nu lipseste nici neoclasicismul
(Divertisment in stil clasic pentru orchestra), nici heterofonii si
nici clusterele. In ori ce caz este un autor interesant ce trebuie
ascultat.

Nicolae Brandus (n.1935), ca mai toti tinerii compozitori ai

generatiei anilor ’60, dupa terminarea Universitatii de Muzica, a
urmat cursurile de vara de Muzica Noua de la Darmstadt cu
corifeii muzicii moderne, ceea ce l-a indreptat de la inceput
spre noile teorii ale muzicii contemporane. Primele lucrari au
fost in domeniul vocal-simfonic: Simfonia-Balada, din care
prima parte dateaza din 1964 si este cea mai cunoscuta, Pintea
Viteazul, apoi cantata  Domnisoara Hus pe versurile lui Ion
Barbu din 1970 si a revenit la genul vocal-simfonic in 2002
cu Oratoriul pentru cor barbatesc, tenor, soprana solo si
ambianta electronica. S-a preocupat mult de muzica de scena,
realizand opera-pantomima Logodna dupa poemul ,,Strigoii” de
Eminescu, La Tiganci dupa nuvela lui Mircea Eliade, Kitsch-N,
teatru instrumental pe un poem de Ion Barbu, Infrarealism –
teatru instrumental pentru clarinet, voce si pian, Languir me fai
- teatru instrumental pentru un percutionist pe versuri
populare, Prolegomene I,II,III, Danila Prepeleac  teatru
instrumental cu tenor si instrumente, Ouvedennerode -  teatru
instrumental pentru saxofon si banda magnetica dupa un poem
de Ion Barbu, Bizarmonia -  teatru instrumental pentru sase
interpreti si banda magnetica.  In domeniul muzicii simfonice
lista este scurta dar titlurile sunt incitante : Phtora
I,  Antriphonia,  Monodie I si Polifonie IV pentru orechestra de
camera si banda magnetica,  Concertul I si II pentru pian si
orchestra, Sin Eu Phonia I –  simfonie pentru banda, 2 orgi si
orchestra, Tubulatures  pentru orchestra de flaute. Muzica lui
este cantata peste tot in lume (in principalele orase din 30 tari)
si face parte din Comitetul executiv si national al Societatii
internationale de muzica contemporana (SIMC).

Mihai Mitrea-Cerlarianu (1935-2003) a studiat la Academia

de Muzica din Bucuresti si a inceput sa dea la iveala compozitii
diverse, incepand de la varsta de 22 ani (Sonate pentru pian,
apoi  Variatii pentru orchestra)  si cantata Cantecul stelelor pe
versuri din lirica precolumbiana traduse de Lucian Blaga.
Curand insa isi arata adeziunea la formele moderne de scriere,
dand la iveala Convergente III - Ideofonie M, care este muzica
aleatorica. In 1969, Mitrea-Celarianu s-a stabilit definitiv in
Franta unde, a continuat sa aprofundeze muzica moderna. El a
trecut astfel prin serialism, minimalism si alte stiluri pana si-a
stabilit un concept personal componistic bazat pe principiile
logicii fractale. Cu ajutorul ei a creat o suma de lucrari
camerale pentru diferite ansambluri instrumentale, utilizand
adesea benzile de magnetofon si sintetizator dar si un
„dispozitiv electroacustic si proector” iar in alta piesa foloseste
3-5 instrumentisti si „idiograme fotografice”. A scris si muzica
vocala, in care a apelat exclusiv la folclorul romanesc pe care l-
a folosit de altfel si in alte lucrari.

Alexandru Hrisanide (n.1936), un pianist de talie

internationala, a compus un numar relativ mic de lucrari dar
care au atras atentia prin originalitatea si noutatea lor. Astfel, a
fost primul pianist roman care a sustinut recitaluri pe un pian
preparat. Ca muzica simfonica de mentionat Poem pentru
orchestra, Passacaglia pentru orchestra mare, Vers
Antiqua, Omagiu lui Euripide. Numarul de lucrari camerale este
impresionant (de exemplu, sonate pentru mai toate
instrumentele clasice) ca si cele vocale. In compozitiile sale,
Hrisanide a imbinat melosul popular romanesc arhaic cu
principiile scolii noi de la Viena, realizand o sinteza
surprinzatoare, care l-a facut pe un critic francez sa
spuna ,,Muzica lui A. Hrisanide ramane un document pretios al
avangardei romanesti in care se simte noutatea autentica a
fondului spiritual sud-esteuropean”.

Mihai Moldovan (1937-1981) a fost un compozitor foarte

talentat, din pacate disparut prea tanar, care a lasat insa o
mostenire solida in toate genurile muzicale. A fost un pasionat
si daruit folclorului romanesc, ceea ce se vede si din titlurile
lucrarilor sale : Bocet,  Scoarte, Rituale, Obarsii, Cantece
strabune,  Crochiu pentru un spatiu mioritic, precum si
utilizarea instrumentelor folclorice : fluier pastoresc, caval,
tulnic, tambal. Nu a ramas strain nici melosului indo-european,
african, asiatic, pe care l-a intretesut masurat cu cel romanesc.
In ciuda vietii sale scurte lista lucrarilor sale cuprinde umeroase
piese simfonice (Vitralii,  Vibratii, Rezonante,  Omagiu lui
Tuculescu, Omagiu lui Anton Pann, Cantemiriana, Memoria
Putnei), concerte orchestrale pentru pian, flaut, fagot,
contrabas, doua opere (Trepte ale istoriei  pe versuri de poeti
clasici, contemporani si versuri populare si piesa pentru copii
dupa Antoine de Saint-Exupéry, Micul Print. Sunt
apoi  numeroase lucrari de muzica de camera si corala, din cea
din urma mentionez o foarte amuzanta piesa Parodii pentru
Corul Madrigal. In ce priveste stilul adoptat de Mihai Moldovan
se pot distinge mai multe etape : cea a cromatismului, a
serialismului si neomodalismului, ceea ce nu inseamna ca
muzica lui nu este demna de ascultat, fiind de cele mai multe
ori accesibila, chiar melodioasa.

Corneliu Dan Georgescu (n.1938) a fost un dedicat melosului

popular romanesc, pe care l-a aprofundat teoretic si l-a utilizat
in majoritatea compozitiilor sale. El a lucrat timp indelungat in
diferite institutii de etnomuzicologie din tara si strainatate,
insusindu-si metodele de a patrunde pana la formele
arhetipale, la tehnici, la simplificari ce duc la esenta si la
utilizari de sisteme de expresie tipic folclorice (haulitul
oltenesc, sunetul de bucium). Pentru aceasta s-a eliberat de
constrangerile sistemelor clasice de compunere abordand
metodele moderne in care a turnat elemente folclorice. Insasi
titlurile lucrarilor denota acest lucru: opera Model mioritic si
cantatele vocal-simfonice grupate in ciclul ,,Schite pentru o
fresca” : Nr.1- Colinde, Nr.2- Subiecte de balada, Nr.3- Et vidi
coelum novum pe texte extrase din Apocalipsa lui Ioan.
Gruparea pe cicluri este vadita si in lucrarile simfonice, cum
este ciclul care cuprinde 10 piese pentru orchestra
intitulate ,,Jocuri”, care fiecare are un titlu ce reflecta
continutul : Motive mamarmuresene,  Peisaj bihorean, Jocuri
festive, Colaje, Refrene,  Pianissimo,  Hore lungi,  Ecouri de
joc,  Variantele unui joc,  Jocuri multiple, diverse piese
simfonice  Colaje, Alb-negru,  Zig-zag,  Imnuri pentru
orchestra etc. O alta latura interesanta este pasiunea ,,sonora”
a autorului, pentru pictura si culori. A avut o veneratie pentru
culori  dedicand trei simfonii pictorului Ion Tuculescu (Simfonia
I-a Armonii simple, a II-a Orizontale, a III-a Privirea
culorilor). Pasiunea pentru culoare si pictura s-a extins si
asupra muzicii de camera dedicand cvartetele sale pictorului
belgian Piet Mondrian : Cvartetul nr.1 Compozitie in careu cu
rosu, galben si albastru, nr.2 Compozitie cu tonuri de culoare
pura pe tonuri de culore albasta, nr.3 Compozitie in gri si
negru, nr.4 Compozitie in negru si alb, nr.5 Compozitie in linii
drepte, Nr.6 Compozitie in triunghiuri si patrate si
nr.7 Compozitie cu linii discontinui.  Este o performanta cum
compozitorul a stiut sa vizualizeze muzical aceasta paleta de
desene si culori. El a transpus sistemul si in muzica electronica
in Ciclul de 12 studii atemporale si proiecte pentru banda
magnetica, ca in nr.3 - Meditatii in rosu, galben si albastru si
nr.5- Meditatie in negru si gri. Cele mai cantate dintre lucrarile
autorului sunt  Motive maramuresene pentru orchestra  si piesa
pentru orchestra Zig-zag. In ansamblu, lucrarile lui Corneliu
Dan Georgescu sunt dezbarate de rigorile clasice si manuieste
cu indemanare achizitiile moderne, pe care le imbina rafinat si
cu echilibru cu temele de esenta populara. Pacat ca se aude
atat de rar.
Cornel  Taranu (n. 1934) face parte din grupul de compozitori
avangardisti de la Cluj si cu perfectionari in strainatate, cu
Messiaen, Ligeti si Bruno Maderna, ceea ce il recomanda ca un
avangardist convins. De altfel el a contribuit mult la
cunoasterea muzicii moderne europene in Romania si a celei
romanesti in strainatate. S-a facut cunoscut si apreciat mai
ales prin opera bufa Secretul lui Don Giovanni in care imbina
elemente de muzica baroca, clasica, romantica si jazz. A scris
opera Oreste si Oedipe iar in domeniul muzicii vocal-simfonice
poeme pentru voce si orchestra pe versuri de Lucian Blaga si
Nicolae Labis, cantate pe texte latine din ,,Supplex Libellus
Valachorum” (Supplex II) si documente de intemeiere a
orasului Cluj (Cantus Transylvaniae) precum si Simfonia da
Requiem pe texte biblice. A compus pentru orchestra mai
multe simfonii (Simfonia brevis, Simfonia pentru orchestra
mare, Simfonietta giocosa,  Simfonia nr.2 - Aulodica,  Simfonia
nr.3 - Semne, Simfonia nr.4 - Ritornele) si diverse piese
precum Alternante, Racorduri,  Ghirlande, Simetrii, XXXXXXXIn
cantatii, Oglinzi, Rimembranza si concerte pentru orchestra si
diverse instrumente: pian (Concert pentru pian, Siciliana-
Blues, Prolegomene), clarinet (Cantec lung), violoncel
(Cadente concertante), oboi, saxofon (Oglinzi  si Sax-Symph),
pentru orchestra si 24 flaute (Concerto breve). A scris multa
muzica de camera pentru diferite combinatii de instrumente
sau instrumente solo (flaut, chitara, contrabas, violoncel,
saxofon, viola, oboi lat, de asemenea coruri si muzica vocala.
In lucrarile instrumentale a utilizat stilul parlando-rubato,
ritmuri libere, improvizatii si elemente din muzica populara, de
exemplu flueraturi.

Octavian Nemescu (n.1940) este poate cel mai complex, ca

sa nu spun ciudat, compozitor al muzicii avangardiste de la noi.
A fost deschis tuturor posibilitatilor de compunere : a fost
pentru un scurt timp adeptul unui stil neoromantic, a trecut la
incercari de poliritmie, apoi compozitii spectrale, sau de
dezintegrare si refacere a seriilor, pentru a se dedica apoi
cercetarilor privind modurile muzicilor folclorice din toate
locurile, utilizand modelele arhetipale. A scris in toate modurile
de compunere : serialism, polistilism, aleatorism, muzica
pentru pian preparat si banda de magnetofon. A inventat
muzica ambientala (Natural-Cultural – muzica pentru varful
unui munte la rasaritul soarelui, Gradeatia – muzica pentru
ambianta unei manastiri), pentru banda magnetica, (Trison –
muzica in jurul unui templu)  pentru banda, (Sonatu(h)r-
muzica la amurg in jurul unui lac sau pentru o livada cu pomi).
A scris si ,,muzica conceptuala” cu titluri ciudate : Sugestii
pentru ansamblu variabil si evenimente multimedia, Regele va
muri  pentru pentru un solist, ceas si banda, Muzica
grafologica pentru ansamblu variabil si banda, Ulyse pentru
ansamblu variabil, banda, evenimente multimedia si muzica in
miscare. Are un ciclu de ,,Muzica imaginara” : Cromoson –
Cantarea obiectelor si Putea-vei singur  ? si altul de „muzica
pentru ritualuri de practicare individuala si intima”
(Metabizantinirikon, Centrifuga,  Alpha–0mega,  Presimfonia,  Pl
urisimfonia, Post-simfonia) si Nonsim-fonia  cu  1.Ritual colectiv
in jurul unui lac  si  2.Ritual individual si intim, cu muzica
imaginara, intr-o perioada de cinci luni. Cel mai ciudat este
insa ciclul orelor, care cuprinde piese pentru diverse asociatii
de instrumente si banda ale caror titluri le reproduc doar
pentru ciudatenia lor : Cvartetul de coarde pentru miezul
noptii, Quindeci-mortuorum pentru ora 1
noaptea, Negantidiadua pentru ora 2 noaptea, Phosis-
TripercMetaMor pentru 3 dimineata, Septuor pentru ora 4
dimineata, Quintabeit pentru ora 5
dimineata, Beltsonorum  pentru ora 6
dimineata, Beltintervallum pentru ora 7, Beitrisonum pentru
ora 8,  RouaUrauror pentru ora 9, Oua pentru ora 10. Toate
„orele” sunt pentru diverse instrumente, banda si uneori si
voce. Ciclul a fost completat cu piesa orchestrala A=1pentru
amiaza prezentata in premiera in 2005. Dintre alte lucrari
orchestrale citez : Non Simfonia V, Presimfonia
VI, Plurisimfonia I, Postsimfonia II, Patru dimensiuni in
timp,  Finaleph  iar din muzica de
camera FinalphaPentAbsorbOR,  Pinalpha, Spectacol pentru o
clipa,  Centrifuga. Cum trebuie intelese toate acestea sunt
explicate chiar de autor in programele de sala ale concertelor si
reproduc un exemplu in carte la Capitolul 6, pag. 139.

Costin Cazaban (1946-2009), dupa studii si activitate in

Romania a emigrat in Franta, unde a decedat. Dupa studii
aprofundate cu corifeii modernismului din Franta (de exemplu
Ianis Xenakis) si a audiat cursurile de la celebra scoala de
muzica contemporana de la Darmstadt, a elaborat un sistem de
compunere bazat pe logica filosofului roman Stéphane Lupascu,
dezvoltand dualitati precum real/ireal sau
compunere/descompunere. Dintre lucrarile lui mentionez piesa
pentru orchestra Natural  iar dintre piesele de muzica de
camera, in care a excelat, Natura moarta cu instrumente si
compozitor, actiunea scenica Notorius,  Deus ex machina. Nu
pot avea nici o parere asupra muzicii lui, deoarece la noi nu s-a
cantat aproape niciodata.

Pe Liana Alexandra (n.1947) am trecut-o in randul

compozitorilor de avangarda prin utilizarea matematicii in
compunere, a tehnicii repetitive, utilizarea motivelor bizantine
sau folclorice romanesti, din care rezulta linii melodice
sugestive, lirice si meditative. Are la activ 7 simfonii (Simfonia
nr.III - Diacronii-Armonii pentru pacea lumii, Simfonia nr. IV
Ritmuri citadine)  etc., concerte orchestrale pentru clarinet,
pian, viola si flaut, pentru pian la 4 maini si alte piese
simfonice. Pentru scena a scris feeria muzicala Craiasa
zapezii  dupa Hans Cristian Andersen, opera Mica sirena,  tot
dupa Andersen, si opera cu iz politist In labirint,  dupa un
roman a lui G. Arion, toate inteligibile si melodioase. Este mai
ales o maestra a muzicii de camera, compunand pentru diverse
combinatii de instrumente dar se remarca predilectia pentru
cele de suflat si mai ales pentru clarinet. Compozitiile Lianei
Alexandra sunt in general accesibile celor care au un oarecare
antrenament cu muzica moderna, de cele mai multe ori nu
poate fi fredonata, dar la o ascultare repetata isi dezvaluie
logica si poate chiar sa placa. In ultimul timp compozitoarea a
abordat si tehnici avangardiste (de exemplu utilizerea
procedeelor matematice), dar trebuie in primul rand sa cunosti
bine citirea partiturilor pentru a patrunde subtilitatile
compozitiilor. Liana Alexandra este bine cunoscuta peste hotare
si apreciata pe plan mondial ca una din importantele
compozitoare de muzica noua.

Calin Ioachimescu (n.1949), pe langa absolvirea

Conservatorul bucurestean, a urmat Cursurile de vara pentru
muzica de la Darmstadt si apoi un stagiu de informatica la
Institutul de cercetare si coordonare acustica-muzicala (IRCAM)
de la Paris si la alte institutii in domeniul electroacusticii
muzicale. Asa se face ca a fost inginer de sunet la
Radioteleviziunea Romana, apoi Directorul Studioului de muzica
electroacustica al Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor
Romani. In calitate de compozitor a avut o predilectie pentru
muzica cu instrumente de suflat (de exemplu Concert pentru
patru tromboane, doi contrabasi si orchestra)  dar mai ales in
muzica de camera unde majoritatea pieselor sunt pentru
suflatatori si banda magnetica.

Costin Miereanu (n.1943) a absolvit Conservatorul de la

Bucuresti, apoi s-a mutat la Paris devenind cetatean francez. A
studiat cu Pierre Schaeffer, Henri Pousseur si la Schola
Cantorum, da un doctorat in semiotica muzicala si altul in
stiinte umane si ocupa diverse posturi in invatamant, fiind
solicitat de mai multe universitati straine. A strabatut aproape
toate curentele avangardiste : serialism, aleatorism, muzica
electronica etc. A scris un mare numar de lucrari simfonice si
de camera care nu s-au cantat la noi fiind un transfug, dar este
prezent la toate festivalurile din strainatate fiind foarte
apreciat. A lansat reprezentatii in care a imbinat muzica pe viu
cu proiectii de diapozitive, de filme, benzi magnetice si sunete
reale, voci etc. La noi mai apare la Festivalurile de muzica noua
dar este de neiertat ca Radiodifuziunea romana continua sa
ignore numele de mare rezonanta in strainatate (Miereanu,
Cazaban, Horatiu Radulescu si Mitrea-Celarianu)

Horatiu Radulescu (1943-2008) a urmat Academia de muzica

la Bucuresti dar imediat dupa terminarea studiilor a plecat in
1969 in Franta, unde a dobandit dupa cinci ani cetatenia
franceza. In 1970 a inceput sa frecventeze celebrele cursuri de
muzica moderna de la Darmstadt, unde a avut profesori pe
Stockhausen, Cage, Ligeti si Xenakis iar la Köln a lucrat cu
Kagel si Ferrari, apoi a studiat muzica asistata de computer la
Paris, la IRCAM. Cu astfel de legaturi este clar ca nu putea sa
se situeze decat pe baricada avangardistilor, dezvoltand chiar o
noua ramura, muzica spectrala. Incepand din 1970 a fost
invitat la toate marile festivaluri europene, fiind considerat unul
din importantii avangardisti contemporani, probabil peste
hotare, cel mai cunoscut compozitor roman dupa Enescu.
Muzica lui Horatiu Radulescu este greu de inteles pentru ca se
bazeaza pe notiuni dezvoltate de el, muzica
spectrala  si plasma sonora (sound plasma), ceea ce inseamna
ca muzica se afla intr-un flux continuu, articulat prin aparitia
sau disparitia unor componente spectrale, in care chiar
zgomotul joaca un rol. Consideratiile filosofice merg mai
departe dar oricum rezultatul a fost considerat de la inceput
extravagant. Cum poate fi perceputa muzica lui Horatiu
Radulescu de melomanii nescoliti nu pot sa spun caci nu am
auzit niciodata vreo piesa de el. Citez totusi cateva din cele mai
cunoscute : Taaroa,  A doini,  Angelo divino,  Potop pentru
originile eterne (muzica plasmatica pentru ansamblu),  Inainte
ca universul sa fi fost creat.  Exista si ciudatenii in compozitiile
create, ca de exemplu Rugaciunea bizantina  pentru 40 flautisti
sau Ultima liniste pentru 34 voci de copii la
monocor sau Dr.Kau Hong’s Diamond Mountain VI pentru 61
gonguri spectrale si vioara solo. In ce priveste timpul si
desfasurarea pieselor, Credo pentru 8 violoncele dureaza 55
minute, in timp ce piesa Wild inantesimo tine aproape doua
ore. La unele compozitii a facut proiectii pe 19 ecrane si a
folosit 4400 diapozitive. Timpul va decide daca este vorba de
teribilisme sau acestea sunt formele de arta muzicala ale
viitorului.

Iancu Dumitrescu (n.1944) este considerat unul din

importantii inovatori ai muzicii contenmporane. Dupa studiile
facute la Conservatorul bucurestean (unde a pus bazele
studioului electronic impreuna cu Aurel Stroe), a continuat in
Germania cu Sergiu Celibidache, insusindu-si temenic dirijatul
si principiile fenomenologiei filosofului Husserl. Acestora a
incercat sa le dea o expresie muzicala, pe care a aplicat-o cu
consecventa in toate lucrarile sale. A fost un inovator
indraznet, original, neconventional, experimentand tot felul de
posibilitati de a patrunde mai adanc in esenta muzicii. A initiat
si utilizat muzica acusmatica (folosirea in cadrul unei dezvoltari
muzicale instrumentale a muzicii preinregistrate pe banda de
magnetofon) sau a muzicii electroacustice (crearea de sunete
prin mijloace electrice ,,pe viu”, pentru completarea
ansamblului sonor). Este considerat unul din promotorii muzicii
spectrale. Cu aceste inovatii s-a desprins de rigorile
serialismului sau de libertatile aleatorismului creand o estetica
personala, in care a realizat o sinteza intre traditiile vestice si
specificul melosului romanesc, ritmic si temporal. Acest fapt
face ca muzica lui Iancu Dumitrescu, in ciuda fundalului
filosofic si a discursului neconventional, sa fie de cele mai
multe ori accesibila, osciland intre placut, impresionant si
elemente arhetipale. Creatia lui Iancu Dumitrescu cuprinde
peste 100 de opus-uri. Dintre ele amintesc ca muzica
simfonica Apogeum pentru 22 suflatori si trei grupe de
percutie, Basoreliefuri simfonice, Aulodie mioritica I, II, si
III,  Apogeum si un numar considerabil de piese de muzica de
camera pentru diverse combinatii de instrumente, intre care
predomina percutia si contrabasul, dar nu lipsesc pianul
preparat, trei fierastrae, banda magnetica, placi metalice
vibratoare, muzica acusmatica, sintetizatoare si ,,muzica
pentru instrumente si obiecte manufacturate”. Un palmares
care da de gandit dar mai ales de auzit.

Ulpiu Vlad (n.1945) a lucrat un timp, dupa terminarea

Conservatorului, la Institutul de Etnologie si Dialectologie, ceea
ce l-a indreptat spre studiul aprofundat al melosului romanesc
pe care l-a utilizat apoi in unele din creatiile sale muzicale. A
scris in domeniul simfonic Simfonia I – Drum in
lumina, Simfonia II  – Din inima noastra, Simfonia brevis -
Inscriptii in inima.  Este autorul a doua cicluri ce are fiecare un
mare numar de piese. Astfel, ciclul ,,Vise”cuprinde Vise I si
II,  Jocul viselor I  si  II, Din bucuria viselor,  Lumina
viselor si Poetica viselor pentru orchestra, iar pentru diferite
ansambluri de camera Din lumina viselor,  Dincolo de
vise I,II,III,IV,  Bucuria viselor II  si III, Secretul viselor
I,II, III,  Legenda viselor,  Timpul viselor, Taina viselor
I,II,III, Scanteiera viselor, Din lumina viselor, Impletirea
viselor I,II,III, Trei structuri din vise. Ciclul al
doilea, ,,Rezonante”, cuprinde piese dedicate culorilor. Pentru
orchestra, Rezonante pe fond pal iar pentru ansambluri
camerale Rezonante pe fond alb,. pe fond verde,.pe fond bleu I
si II, iar pentru muzica electronica Rezonanta pe fond rosu
I  si II, Lumina rezonantelor albastre I si II,  Gri si
rezonante, Alb si rezonante. Lucrarile camerale sunt trio-
uri, cvartete, cvintete,  punand in joc in diferite combinatii
aproape toate instrumentele de suflat si coarde, dar si
saxofonul, banda magnetica si multa percutie.
Adrian Iorgulescu (n.1951) este greu de plasat in tabloul
muzicii romanesti contemporane deoarece este in cautarea
unui limbaj modern, dar fara exagerarile avangardismului,
ramanand si apropiat modalismului diatonic, ceea ce duce la o
muzica acceptabila. A compus in mai toate tipurile de muzica,
diferentiind piesele stilistic dar formand totusi o unitate
specifica ce-l caracterizeaza pe autor. Cu mult umor abordeaza
savuroasele texte ale lui Caragiale in opera Revolutia (=  Conu
Leonida fata cu reactiunea) si cantata Mosii,  in muzica
simfonica a dat la iveala Trei simfonii, un ciclu orchestral
intitulat Ipostaze : I- Concert pentru pian si orchestra, II-
Concert pentru clarinet, coarde si percutie,  III- Concert pentru
violoncel, suflatori si percuti  si IV-Concert pentru trei grupe de
percutie.  A compus si alte lucrari ca de
exemplu Semnale, piesa pentru orchestra mare precum si
muzica de camera (cvartete, cvintete, sonate etc.), muzica
corala si vocala. A. Iorgulescu este un compozitor cu o opera
solida, echilibrata  si de perspectiva.

Violeta Dinescu (n. 1953) este o compozitoare cu majoritatea

lucrarilor create in Germania unde activeaza de multi ani, cele
mai multe fiind scrise, prezentate si tiparite acolo, unde este
foarte apreciata facand parte din asociatii ale compozitoarelor
din diferite tari. La noi este o prezenta notabila fiind, impreua
cu cativa colegi, sustinatoarea festivalurilor de muzica noua. A
scris muzica de scena, simfonica (de exemplu Achrostichon,
L’ora X) dar mai ales de camera, pentru aproape toate
instrumentele, solo, duete, trio-uri, cvartete, cvintete, sextete,
muzica corala, vocala si experimentala (pentru sintetizator). A
repurtat un succes remarcabil cu scrierea muzicii pentru filmul
mut a lui E.W. Murnau din 1931 Tabu, care a fost reluat in
intreaga lume cu muzica adaugata acum.

Sorin Lerescu (n. 1953) este un compozitor prolific al

avangardei care a trecut prin toate genurile muzicale
importante. In muzica de teatru a creat o opera extrem de
originala, Urmuzica dupa poemul, si el de
avangarda, Fuchsiada  de Urmuz, din care nu a scapat nici
umorul, nici ironia, nici sarja. In muzica vocal-simfonica a dat
doua cantate iar in muzica simfonica patru Simfonii (dintre care
ultima cu orga), piesele Ambiente, Modalis I si II  (ultima este
un concert pentru flaut si orchestra) si Sax-Concerto  pentru
saxofoane si orchestra. Creatia camerala este foarte bogata, in
cele mai variate forme de combinare a instrumentelor: de
exemplu pentru 6,7,9 instrumentisti, pentru grupuri de
percutie, pentru tromboane si percutie, pentru ansamblu
instrumental si banda, precum si pentru instrumente solo
(clarinet, vioara, pian, orga, flaut, contrabas, violoncel). In
ansamblu, muzica lui Sorin Lerescu se situeaza in primele linii
ale avangardei romanesti, fara se fie complet eliminata
cantabilitatea, ceea ce o face accesibila.

Liviu Danceanu (n.1954) are la activ un inventar modest de

lucrari : in domeniul simfonic doua
simfonii,  nr.1 Quasisimfonia si nr.2 cu solisti si cor,  diverse
piese precum si concerte instrumentale cu orchestra pentru
clarinet, fagot, trombon sau percutie. Are in schimb un mare
numar de lucrari camerale, de la cele scrise pentru cate un
instrument (chitara, clarinet, percutie, pian, mandolina, ori
instrumentele cu arcus), la duete, trio, cvartet etc. pana la
septet, dar are si piese petru banda magnetica si pentru
sintetizator. Este un avangardist si are meritul de a fi infiintat si
condus „Atelierul de muzica contemporana Archaeus” care a
fost si este un factor de cunoastere si de dezvoltare a muzicii
noi in Romania fiind un adevarat ferment prin ce scrie, ce
organizeaza si compune.

Serban Nichifor (n.1954) este un excelent violoncelist dar

mai ales un fertil compozitor, avand la activ sase
simfonii : Simfonia I-a  in care foloseste si banda
magnetica, Simfonia a II-a - Via crucis  cu tenta evident
religioasa avand rezonante de colinde romanesti, urmatoarele
doua fiind rezultatul unei calatorii in SUA, Simfonia a III-a - De
la est la vest si Simfonia a IV-a – De la vest la est, in care
descrie extraordinar de colorat fragmente de locuri si peisaje
americane. Ele sunt foarte expresive, cu parti line, melodioase
sau zbuciumate, dramatice cand descrie peisaje infioratoare
(Canionul Colorado), amuzante cu jazz nebun (Disneyland) sau
pastise ironice (Fanfara Universitatii din Michigan) etc. Numai
cine a vazut aceste locuri poate savura si intelege perfectul
colaj dintre muzica si peisaj, ingeniozitatea, umorul si
momentele lirice ale privelistilor. Personal consider aceste doua
simfonii adevarate capodopere de traire si exprimare autentica.
Simfonia a V-a (Pro patria)  patriotarda, cu cor, Simfonia a VI-a
(Arcuri in timp) si Simfonia a VII-a (Cello memorii) sunt la fel
de melodioase si placute, in ciuda complexitatii lor. A compus
piese sinfonice intre care Constelatii, Bolero turcesc  si mai
multe cantate omagiale precum Izvoare 2005, Gloria Heroum
Holocausti, Remnember si Cries from Earth to the Heaven,
dedicate martirilor Holocaustului si un Recviem inchinat
tinerilor cazuti in timpul revolutiei anticomuniste din
1989. Oratoriul de Craciun  si  Messa da requiem  ne prezinta
alta fata a autorului, cea profund religioasa (este licentiat al
Institutului teologic), ce se vadeste si in piese camerale cu
influenta bizantina (Variatiuni baroce, Poem bizantin,
Mezoomkion, Un poem bizantin). In afara mai multor lucrari
pentru ansambluri de camera (duo, cvintet, sextet), muzica
vocala (Pisicile din Vatican dupa versuri de Mircea Dinescu). De
subliniat lucrarile de teatru liric : eterica opera Domnisoara
Cristina  dupa nuvela lui Mirecea Eliade,  opera  Talaria dupa
Etienne De Sadeleer si Martirul Sfantului Claude Debussy, pe
un libret propriu al autorului dupa corespondenta marelui
compomizor. Muzica lui Serban Nichifor este modala-
europeana, accesibila, in fond un neoromantic, ceea ce nu
imseamna ca este departe de elementele moderne ale secolului
al XX-lea: utilizeaza vibrafonul si saxofonul (in
piesa  Chimaero), pianul preparat, muzica electroacustica, jazz
(Sonata rag-time), dar nu uita nici melosul autohton (ciclu de
colinde si Batuta pentru percutie).  Compozitiile sale sunt uneori
neoromantice (de exemplu primele patru simfonii), dar si
moderne, indraznete, originale, ca de exemplu Sonata Rag-
Time, sau Fiorduri pentru vioara si banda de magnetofon. Alte
compozitiie sunt ciudate (Aurora borealis, Anamorfoze).  In
ultimul timp a adoptat un nou procedeu, Poemul video-muzical
(de exemplu Strigate de la Pamant la Cer  sau Ca un vis,
Parisul). In orice caz, un compozitor fascinant, care merita sa
fie ascultat, caci prefigureaza un viitor al muzicii reintrat pe un
fagas mai apropiat de ceea ce stim, ascultam cu placere si
iubim.

Dan Dediu (n.1967) este unul din cei mai cantati si apreciati

tineri compozitori romani avand la activ o creatie considerabila:
patru simfonii (I-a Lumini secrete, a II-a,  a 3-a Capriccioso, a
4-a cu vioara obligata), concerte (pentru pian, saxofon si
viola), diverse piese simfonice (Ornamnta,  Motto-
Studien,  Tabula angelorum, Narcotic
spaces, Hypercardia,  Mantreana, Frenesia,  Verva, Grana),  trei
cvartete de coarde, patru sonate pentru pian, trio-uri, octete si
piese pentru diferite instrumente. Un loc deosebit il ocupa
opera de camera Münchhausen-Domnul minciunilor pe baza
unei povestiri clasice germane, lucrare plina de verva, umor,
farse. Este unul din animatorii miscarii muzicale moderne
organizand festivaluri, concerte, sustinand prelegeri, scriind
articole etc. Este poate cel mai activ si entuziast propovaduitor
al muzicii contemporane de la noi. Este incepand din 2008
Rector al Universitatii de Muzica.

Din generatia care s-a nascut in a doua jumatate a secolului al

XX-lea este de remarcat o pleiada de compozitoare talentate,
toate inscrise in falanga avangardistilor, prezente in
festivalurile de muzica noua, nationale si internationale. Mai
toate si-au dedicate compozitiile mai ales muzicii de camera,
dar din pacate lucrarile lor nu se canta aproape niciodata in
concerte sau la radio si sunt arareori inregistrate pe CD-uri. De
aceea sunt greu de apreciat, asa ca nu pot decat sa fac aici o
enumerare, si daca am uitat pe cineva, rog sa ma ierte dar sa
nu ierte institutile carora le revine sarcina sa se ocupe mai
intens de difuzarea muzicii noi si de tinerele talente care li se
devoteaza. Iata lista cu cate un exemplu de lucrare: Maia
Ciobanu (n.1952) – cantata Pamantul trebuie sa
traiasca, Irina Hasnas (n.1954) – Vestitorul luminii  pentru
ansamblu cameral, Carmen Carneci (n.1957)–Cantecul
dragonului rosu pentru clarinet si 6 percutionisti, Violeta
Vosganian (n.1961) – Recviem, Ana Maria Avram (n.1961)
– Incantatie pentru viola si orchestra si Irinel
Anghel (n.1969) – Tinerete fara batranete.

Capitolul 4

NOTE CEVA MAI USOARE

Vesel nu poate fi decat in raport cu trist, frumos in raport cu

urat iar usor in raport cu greu, si aceasta chiar daca este vorba
de muzica. Exista asa dar o muzica usoara numai daca exista si
una grea. In ce priveste muzica ,,grea” am discutat anterior
definirea ei, asa ca ramane sa imi exprim opinia despre cea
usoara.

- O prima carateristica a ei ar fi ca este inteleasa de toata

lumea. Oare ? Sunt convins ca  Mica serenada
nocturna de Mozart o intelege absolut oricine, chiar si cei care
nu au nicio pregatire muzicala prealabila, dar nimeni nu o
considera ,,muzica usoara”. In schimb, numeroase piese de
jazz ce intra in muzica usoara (si voi reveni asupra jazz-ului)
nu sunt tocmai usor de inteles.

- Muzica usoara este in primul rand ritm. Dar Bolero-ul de

Ravel nu are ritm ? Si nu este muzica usoara.

- Muzica usoara este cantabila, o poti fredona de la prima

auzire. Oda bucuriei din Simfonia a IX-a de Beethoven nu
este cantabila, nu-ti ramane in ureche si in minte, nu poti s-o
fredonezi ? Ce sa mai spun de liedurile lui Schubert, de
valsurile lui Chopin sau dansurile ungare de Liszt, care
intrunesc toate atributele propuse mai sus pentru muzica
usoara, dar nu sunt muzica usoara.

- Inca un atribut al muzicii usoare este faptul ca este cea pe

care se danseaza. Totusi, exista numeroase compozitii de
muzica usoara dupa care nu se poate dansa (majoritatea
pieselor de jazz, muzica progresiva, multa muzica pop sau
rap). Exista in schimb numeroase piese in ritm de dans, de
exemplu valsuri, care nu sunt muzica usoara (cel din Simfonia
a IV-a si din baletele  de Ceaikovski, din Simfonia fantastica  a
lui Berlioz, valsul-fantezie a lui Glinka si multe altele) sau
tango-ul (vezi cel de Albeniz), dar nimanui nu-i trece prin
minte sa considere valsurile dinastiei Strauss ca facand parte
din muzica grea, clasica. Si nici penibila incercare a lui Astor
Piazzola de a legitima tango-ul ca muzica clasica nu a reusit.
Dar faptul ca muzica usoara este sau nu dansanta are o
poveste mai lunga. In secolele XVII-XIX in saloanele nobiliare
se dansau menuet, gavota, bourrée, giga etc. si care, la
vremea aceea, constituiau muzica de dans, usoara, dar nimeni
astazi nu le mai considera ca atare. Ele au fost preluate de
compozitorii preclasici (Bach, Couperin, Rameau si multi
altii), care le-au introdus in suite, opere, balete iar in secolul al
XX-lea de catre compozitorii care s-au inregimentat in curentul
neoclasic (de ex. Enescu in Suita a II-a pentru orchestra).  Se
pare ca exista tendinta de istoricizare a muzicii usoare care cu
vremea se ,,clasicizeaza” si trece in tabara adversa. Cand
dansul respectiv a iesit din moda, suportul muzical a ramas
doar ca sa dainuie peste veacuri.

Dupa cum se vede, nici facilitatea de intelegere, nici

cantabilitatea sau faptul de a fi dansanta nu sunt criterii
suficiente pentru a defini muzica usoara, de a-i gasi caracterele
esentiale separatoare de muzica ,,grea”. Totusi, linia de
demarcatie este intuitiv foarte precisa si nici un muzician sau
meloman avizat nu face confuzie, stiind exact unde sa plaseze
o anumita muzica. Si asta chiar daca din snobism sau dorinta
de originalitate a unui dirijor mai vezi pe afisul filarmonicilor un
concert dedicat lui Piazzola sau cate o uvertura gen ,,Vaduva
vesela”. Sa lasam pentru moment definitiile si esentele si sa ne
aplecam asupra categoriilor muzicii usoare actuale.

Trebuie sa fac de la inceput o precizare asupra sferei de

cuprindere a termenului de ,,muzica usoara”. Sub aceasta
eticheta se pune de-a valma jazz-ul, muzica de dans, muzica
vocala cu acompaniament instrumental, eventual in ritm
dansant, dar nu neaparat, si in care importanta este partitura
vocala. Eliminand jazz-ul, putem cuprinde celelalte forme sub
numele de muzica de divertisment, ceea ce in engleza se spune
entertainment music

Jazz-ul

Aceasta este forma muzicala aparuta in SUA pe la inceputul

secolului al XX-lea in mediile de negri veniti din Africa si avand
drept loc de origine orasul New Orleans. El s-a dezoltat din
imnurile religioase numite negro spirituals,  la care s-au
adaugat alte componente. Blues-ul este o melodie lenta, bine
ritmata, melancolica, formata din 3 strofe a cate 4 masuri in
care vocea este acompaniata de chitara. In formele mai
moderne are ritmul mai alert ce il face dansabil. Ragtime-ul
este o muzica sincopata, mai rapida, conceputa initial pentru
pian, apoi rolul principal l-au preluat alamurile, saxofonul,
chitara si contrabasul. Preluat de cantaretii albi el s-a
transformat in stilul dixieland. O componenta specifica jazzului
este swing-ul, un ritm bine marcat, nascut din necesitatea de a
face jazz-ul dansant. El a devenit chiar un sinonim al jazz-ului
si care a dus la amplificarea orchestrei transformand-o
in bigband sau jazzband, celebre fiind cele ale lui Duke
Ellington, Benny Goodma si Count Basie, care au fost albi dar
au folosit instrumentisti negri de mare virtuozitate. Trasatura
cea mai definitorie a jazz-ului este insa partea improvizatorica
a cate unui instrumentist. El isi face un numar de virtuozitate,
chiar daca nu este acompaniat de restul formatiunii, cam la fel
cum este cadenta in concertele instrumentale cu orchestra.

In primele doua decenii ale secolului al XX-lea s-a conturat

ceea ce se numeste acum jazz-ul clasic,  care admitea si vocea
umana, uneori doar ca vocaliza, dar mai ales cu text,
protagonistul de varf fiind marele artist Louis Armstrong,
trompetist si cantaret, cu o voce unica, ragusita, dar de o
uluitoare melodicitate si expresivitate. In a doua jumatate a
secolului, jazz-ul s-a dezvoltat pe doua directii diferite: cel care
se deslantuie intr-o frenezie rar intilnita si care este hot-
jazz (fierbinte) devenit dupa 1950 bebop si practicat de
exemplu de Milles Davis, Charlie Parker sau Dizzy Gillespie, si
cel domolit, reflexiv, cool-jazz,  (racoros) a lui Stan Getz
Mulligan, nascut pentru a domoli explozia stilului bebop. Un rol
important l-au jucat si solistii vocali, precum Louis Armstrong,
Ray Charles, Mahalia Jackson, Ella Fitzgerald, Billy Holliday,
Aura Urziceanu si extraordi- narul vocalist Bobby MeFerryn.

Jazz-ul este fara indoiala o noua modalitate a muzicii, creatie a

secolului al XX-lea care si-a castigat un loc bine stabilit in
cultura universala. El a fost preluat in muzica clasica de diferiti
compozitori: Darius Milhaud (Trei capricii raigtime pentru
orchestra), Penderecki (Actiuni pentru orchestra de
jazz), compozitorul elvetian Rolf Liberman (Simfonie de
jazz), Igor Stravinski (Ebony Concerto, Ragtime, Preludiu
pentru ansamblu de jazz), Dmitri Sostakovici (Suite pentru
orchestra de jazz), care insa nu au nimic comun cu jazz-ul,
cum am mai spus mai sus) si Jean Michel Jarre. Si la noi sunt
compozitori atrasi de jazz, cum sunt Pascal Bentoiu, Dumitru
Bughici, Dumitru Capoianu, Serban Nichifor si multi altii
care au fragmente de jazz inserate in diverse lucrari sau
integrale de jazz. Un loc aparte il are George Gershwin,
primul care a imbinat jazz-ul cu muzica simfonica in trei lucrari
notabile : Rapsodia albastra,  Concertul pentru pian si orchestra
in fa si Un american la Paris. Daca este sa judecam in paralel
muzica clasica cu jazz-ul, nu se poate sa nu recunoastem ca cel
din urma se afla pe o treapta inferioara. El poate transmite,
prin cuvintele care insotesc melodia in blues-uri sau cool-jazz,
o emotie sentimentala, dar nu estetica, iar muzica in sine este
departe de a te cutremura, de a-ti da fiori si a-ti transmite un
mesaj inaltator.

Muzica de dans

Este foarte diversificata, a evoluat cu timpul si are poate si o

tenta etnica. Nu este vorba de muzica populara (traditionala
sau etno cum se spune astazi), ci de cea care a iesit din popor
si s-a impus in cercurile culte. Un exemplu
sunt mazurca si poloneza, care inca din secolul al XVI-lea au
trecut in saloanele nobiliare ca muzica curenta de dans. Tot de
natura etnica sunt melodiile spaniole si sud-americane, foarte
iubite si practicate pana in zilele noastre. Asa
sunt samba (braziliana),  rumba, conga, habanera  si  chha-cha-
cha (cubaneze). La inceputul secolului al XX-lea a fost valsul,
cu forma lui lenta inventata acum, valsul boston, apoi a
aparut tangoul, dans de origine spaniola, raspandit in intreaga
lume si pe care compozitorul argentinian Astor Piazzola a vrut
sa-l ridice la rang de muzica culta dar fara sa reuseasca sa-l
innobileze. Apoi in anul 1912 a aparut in SUA un dans vioi, in
ritm de 2/4, fox-trott-ul, care si el s-a raspandit imediat in
lume, persistand si astazi ca atare si cu variante noi, in forma
mai lenta, slow-fox, sau rapida, quick-step si ultra-
rapida, charleston-ul din anii ’20. Un deceniu mai tarziu s-a
lansat rumba, apoi conga iar dupa cel de al Doilea Razboi
Mondial au proliferat tot felul de ritmuri, dar care pot fi
inregimentate intr-un adevarat curent, nu numai muzical ci
ca Weltanschuung,  care a fost numit pop. Ea va forma
subiectul unui subcapitol aparte asa ca pentru muzica de dans
propriu-zisa imi ramane sa evoc doar cateva. In primul
rand rock-and-roll sau, cum se scrie rock’n’roll. Un ritm alert,
foarte antrenant, ce cere exercitiu pentru a fi dansat bine. El a
cucerit repede lumea, cu exceptia tarilor cu regim comunist
unde a fost considerat o expresie a ,,decadentei cosmopolite,
burgheze, capitaliste, americane” si a fost interzis. Fiind si
cantat, el a creat staruri care au depasit toate cotele de
popularitate, cum a fost, si este si acum, la aproape 30 de ani
de la moarte, Elvis Presley ,,regele rock-ului”. Al doilea dans
aparut prin anii ’50 a fost twist-ul, tot un ritm alert care cerea
o oarecare agilitate, dar care nu a fost prea mult timp la moda.
Mai pot fi amintite alte dansuri mambo, cha-cha, dar incepand
din anii ’70 locul l-au luat diferitele ritmuri
pop, freestyle, house dar dansul propriu-zis, ca specie bine
circumscrisa, a disparut. Astazi nu se mai danseaza, ci se fac
doar miscari, o bataiala din umeri, solduri si maini, lent sau
isteric, ce se poate executa individual, chiar fara partener,
scopul insasi al dansului, apropierea de o persoana de sex
opus, fiind eliminata. De fapt este o isterie colectiva.

Muzica de divertisment

Muzica de divertisment este cel mai greu de circumscris din

cauza diversitatii si a intrepatrunderii ei cu jazz-ul si muzica de
dans. De fapt este ceea ce se numeste curent muzica usoara.
Este cea care se canta pentru a distra publicul, pe scena sau la
reuniuni, doar instrumental dar mai ales cu diseur sau diseusa,
cantata cu simplu acompaniament de pian, chitara sau cu
orchestra de mare anvergura (bigband), fiind prezenta ca
muzica de cabaret, de music-hall, de vodevil, de revista, de
estrada sau musical, cum se spune astazi.

In muzica vocala 99 % din cazuri textele vorbesc despre

dragoste. Variantele sunt infinite : chansonetele frantuzesti (de
la tipul vodevil al lui Maurice Chevalier la ,,dramele” lui Marie
Lafôret si Jacques Brel), cantonetele napolitane sau la
cantecele italienesti (de la racnetele lui Domenico Modugno la
siropurile inexpresive tip festival San Remo), sau show-urile
englezesti, de la anostele piese tip opereta, (afone, fara noima
si ritm), prin uluitoarele inventiuni ritmice si melodice de tip
Beattles si pana la slagarele de mare succes de felul celor
lansate de Cliff Richards sau Tom Jones. Spaniolii
au flamengo iar portughezii fado. Am putea adauga aici si
productiile romanesti, de la romantele melodioase tip fin de
siècle (de exemplu Jean Moscopol)  la cantecele tovarasesti
si ,,juste” din era comunista de tipul ,,Badita cu tractorul”, la
care nu putem insa adauga cele din anii 2000 pentru care
limba romana a fost uitata si se canta numai englezeste (vezi
festivalurile ,,Cerbul de aur” sau prezentele romanesti la
Eurovision). Nu am destinat nici o pagina muzicii populare
romanesti dar nu ma pot opri sa amintesc aici numele unei
mari artiste in acest domeniu, inegalabila Maria Tanase.

Nu am enumerat desigur decat unele fatete. Fiecare tara isi are

specificul sau si mai ca-mi vine sa-l aplic pe Blaga si sa vorbesc
de o matrice spirituala stilistica in domeniul muzicii usoare. Nu
in elementele folclorice, ci in ansamblul pieselor. La germani
chiar si dragostea este in ritm de 2/2. La nordici, frigul
impiedica constituirea unor consonante si totul ramane alb si
suna cam alaturi. La rusi, o simplitate extrema, sa priceapa tot
poporul, cu rezonante de stepa si de atmosfera tovaraseasca la
caminul cultural. La unguri, o pretiozitate dospita la marginea
Occidentului pe care o dezavantajeaza o limba turanica. La
francezi, indiferent de ritm si melodie, se fac confesiuni, mai
mult sau mai putin de alcov, sau se abordeaza teme
existentialiste. La iberici totul este in ritm antrenant iberic. Iar
la romani, tot dragostea, bat-o vina, dar cu of,of,of si tra-la-la.

Muzica usoara de tip cantat face furori, ridica vedete,

genereaza suspine si are o mare calitate : este modesta. Nu
are pretentii decat sa fie la moda. Si se stie ca ce este la
moda . se demodeaza. ! Un an, doi, apoi melodiile dispar cum
au aparut, din si in neant. Doar radioul si televiziunea mai aduc
aminte la cate o restrospectiva, Mireille Mathieu sau Ion
Vasilescu, de marile succese de altadata.

In domeniul muzicii usoare cantate pot fi citate nume mari, si

am amintit deja pe Maurice Chevalier si Marie Laforêt, la care
adaug pe francofonii Charles Aznavour, Charles Trenet, Yves
Montand, Georges Brassens, Gilbert Bécaud, Louis Mariano,
Edith Piaff, Joséphine Baker, Nana Mouscouri si pe belgianul,
unic prin tragismul cuvintelor dar si al interpretarii, Jacques
Brel. Dintre anglofoni a fost voga lui Frank Sinatra, Harry
Belafonte, Engelbrecht Humperdink, Tom Jones, Elton John,
Simon si Garfunkel. Dar marea revelatie au fost doua formatii
engleze ce si-au revendicat prin anii ’60 suprematia, Beatles si
Rolling Stones, care au castigat un renume mondial, batand la
vremea aceea toate recordurile de vanzari de discuri, casete
etc. Prin anii ’60 a aparut noul termen, pop, care a reprezentat
nu numai un tip de muzica, ci un fenomen social cu totul nou si
specific pentru a doua jumatate a secolului al XX-lea. Termenul
de ,,pop” vine de la ,,popular” si a fost dat tinerilor protestatari
postbelici care se razvrateau impotiva societatii a carei
dezvoltare dusese la declansarea celei mai mari conflagratii
internationale si care adusese numai suferinta si mizerie in
lume, invinsilor, invingatorilor si populatiilor neimplicate in
lupta, dar care cu totii avusesera de suferit consecinte
economice si sociale severe. Acesti tineri nerasi, pletosi,
nespalati si nebuni, imbracati pestrit si cam desmatati,
protestau impotriva ordinii sociale si a sistemului, pledand
pentru negare, nesupunere si anarhie. Strigatul lor de lupta s-a
aflat in muzica care respingea stilul si starurile anilor ’50 si care
reprezentau aripa ,,cuminte” a muzicii usoare derivata din
muzica de dans si partial din cea de jazz si care crease nume
celebre precum cantareata Billie Holiday, Frank Sinatra, Bob
Dylan. Noile staruri au cunoscut o voga si mai mare si au
aparut din medii modeste engleze si am amintit pe Rolling
Stones si Beatles, la care pot fi adaugate ceva mai tarziu
formatiile Bonnie M, Abba, Deep Purple sau Pink Floyd. Curand
s-a impus un nume nou, Elvis Presley care a devenit regele noii
muzici si de dans, rock’n’roll. Preluat de tineret rock-ul s-a
transformat intr-un fel de isterie, in care solistii racnesc cat ii
tin corzile vocale, pana la spargerea microfoanelor, pe scena se
provoaca explozii cu mult fum iar salile sunt inundate de
fulgerele reflectoarelor stroboscopice. Daca Beatles-ii erau mai
domoliti (de altfel pentru reclama facuta Marei Britanii, regina
Angliei i-a innobilat !), Rolling Stones-ii indemnau la revolta, ca
intreaga generatie a acelor ani. Muzica pop a fost considerata
ca un produs al unei subculturi rebele, cu aspiratii de stanga,
folosita drept cantec de lupta al revolutiilor anilor ’60, apoi insa
s-a diversificat si au aparut numeroase
stiluri : beat, disco, house, punk, puzz, soul, jungle, hard-
rock, heavy metals, techno, haouse, hippie-pop, rap, acid, hip
hop, raeggae, riff, grunge, breakdans, latino
pop, beatmaking etc. numite in general si disco. Ele sunt
incadrate in ceeace se numeste muzica sradala (street beat),
de fapt ele toate denota o subcultura.

Muzica pop a adus cateva noutati. A devenit o muzica de

scena, mai bine zis de pe scena, sau chiar pe stadioane,
adunand mii de spectatori, solistii sau ansamblurile, dand
spectacole fara sa aiba si dansatori. Din cauza intensitatii la
maximum cum se canta, vocea cantaretilor nu se mai aude,
asa ca microfonul a devenit indispensabil, ca si sistemele de
amplificare cu megadifuzoare. In acelasi timp el a deschis
posibilitatea ca ori ce afon sau netalentat in ale muzicii sa
apara pe o scena si sa indruge cateva note, acompaniat de
zdranganeli la chitara. Asa s-au creat false talente care sunt
considerate staruri si au devenit, alaturi de fotbalisti, idolii
tineretului din intreaga lume. Nu poti deschide o revista
ilustrata sau un ziar fara sa nu afli cine, ce, cu cine, unde,
daca, de ce, de cand . (s-a indragostit, face nunta, face un
copil, divorteaza, s-a mutat, pregateste sau lanseaza un nou
hit etc (  hit = slagar, succes). Vedetele creeaza moda, sunt
cele mai bine platite  si uneori se implica si in politica, sustinand
in America pe cate un candidat sau demonstrand impotiva
razboiului din Vietnam, si din Irak, arborand in general vederi
de stanga (vezi Joan Baez). Este inutil a cita aici vedetele
actuale pop deoarece le stie toata lumea din concerte, de la
radio si televizor caci, sa nu uitam, moda pop a creat si
videoclipul. Dar nu se poate sa nu amintiesc si cateva nume,
precum Tina Turner, Madonna, Prince, Ricky Martin si vedeta
vedetelor, care a depasit in popularitate chiar si pe ,,regele
rock-ului”, Elvis Presley, si anume, pe ,,regele pop-ului”,
Michael Jackson. Este poate cel mai controversat star, un negru
caruia i-a fost rusine de originea sa si prin nenumarate operatii
(se pare 18) a vrut cu orice pret sa fie alb. Cel mai desantat
dansator, cu gesturi obscene, talentat cantaret dar cu o
moralitate dubioasa, fiind tarat ani de zile in procese de
comportament sexual aberant ceea ce l-a dus la decadenta,
faliment, droguri si moarte. Disparitia lui in 2009 a fost
considerata o tragedie mondiala, a inebunit milioane de tineri,
si nu numai.

Dintre toate tipurile de muzica la moda subliniez un stil, rap,

care nici nu prea este muzica, fiind mai mult o vorbire ritmata
cu texte protestatare, imaginata de negri, dar care a trecut
acum si la albi. Aceste texte se debiteaza de pe scena, caci nu
sunt dansabile, dar incanta tineretul ce-si spune ofurile prin
versuri de o lamentabila calitate.

Muzica pop nu este restransa la scena si vedete, ci mai ales la

public. Ea s-a nascut in SUA dupa razboi, ca o muzica
protestatara pornita impotiva unui sistem cu tot ce cuprinde el,
de la suprematia banului la segregarea rasiala, de la
superindustrializare la poluare, de la demagogie la climat de
violenta, de catre o masa de tineri fara ocupatie, someri, fosti
combatanti ce nu-si mai gaseau locul, inadaptabili, fosti
studenti satui de invatatura, elevi fugiti de acasa, fete tinere
depravate, predicatori dubiosi, sectanti fanatici. Toti invocau
lipsa de perspectiva sociala si care, de la impasibilitate, au
trecut pe baricade imaginare. Baricade create prin cantece in
care se exprima critici, se darama lumi spre a se crea altele
mai bune. Presa ,,cuminte” i-a numit beatnici (beatnik = tanar
care, printr-o tinuta total neingrijita isi afiseaza protestul fata
de societatea de consum) iar presa mai agresiva ,,adunatura
de nespalati, nerasi (la moda erau barbosii) pletosi si nebuni”
care in decursul timpului au lansat moda  punk (cap ras doar cu
o creasta de cocos pe crestet), apoi a disparut si aceasta
la skinheads (capete rase),  costumatie neglijenta, pestrita, sau
dimpotriva, pretentioasa, cu pantaloni si veste de piele, camasi
cu zorzoane, bratari, cercei, iar cei mai instariti (poate din
potlogarii) pe motociclete puternice. Ca public, la spectacole
rock sau pop, aplauda frenetic si fluiera, agitand in aer bratele,
obicei pe care l-au luat si spectatorii romani considerandu-se
astfel la moda si mai americani. Alcoolul nu a fost prea agreat
de pop-isti, in schimb drogurile au intrat in obicei, atat la
staruri cat si la public : LSD, heroina, cocaina, ,,iarba” cum
este numita in jargon, tabletele sintetice extasy. Excesele de
tot felul au dus la pierzanie multe nume mari (daca ar fi sa
amintim doar pe Elvis Presley, „supremul Michael Jackson” sau
pe Jimi Hendricks, cel mai mare chitarist pe care l-a cunoscurt
omenirea). Culmea popularitatii ,,stilului” pop l-a reprezentat
megaintrunirea de la Woodstock (langa Boston), unde, in ciuda
ploii si a frigului, s-au adunat cateva zeci de mii de tineri hippy
pentru a asculta, canta ,,love not war” si a intra intr-un fel de
transa pop, o isterie si o nebunie colectiva care s-a lasat cu
stim noi ce, dar si cu raniti si morti. Dupa o intrerupere de
cativa ani, adunarile de la Woodstock s-au reluat pentru a
arata ca notiunea de pop nu este numai muzicala, ci reprezinta
o adevarata miscare sociala.

De altfel sub acest aspect social trebuie privita miscarea pop,

semn al unei decadente ce a cuprins omenirea in a doua
jumatate a secolului al XX-lea si care se manifesta, in arta
nonfigurativa, in poezia fara rima, ritm, in romanele moderne
tot mai incalcite si fara sens, in filosofia pesimismului si a
depravarii, in arhitectura tot mai futurista si in modul de
comportament social al tineretului, tot mai neconciliant si
agresiv, in lipsa de disciplina, de nesupunere, cu fronda in
familie, scoala si societate si la o pervertire clara a
comportamentului social al tineretului (vezi cresterea
infractionalitatii juvenile). Muzica pop are o contributie
importanta la toata aceasta dezordine fiind limbajul cel mai
direct, simplu de inteles, care se adreseaza simturilor ,,joase”
si a modificat cotidianul secolului al XX-lea si a primului
deceniu al celui de al XXI-lea. Noul Weltanschaung  al acestuia
va duce la degradarea civilizatiei actuale, fenomen la care nu
putem decat sa asistam neputinciosi daca nu se va schimba
ceva radical in sistemul de viata, in procesele educative si in
reconcilierea generatiilor sociale, a popoarelor si a intronarii
sigurantei fiecaruia pentru viata si bunurile lui.

Merita o mica analiza situatia muzicii usoare si de la noi din

tara. Romantele de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul
celui de al XX-lea erau agreate ca muzica ,,de salon”, unde se
dansau insa si ritmurile clasice, mai ales valsul. Apoi in
perioada interbelica au aparut vedetele soliste gen Jean
Moscopol, Cristian Vasile,Gica Petrescu, Mia Braia, Ion Luican,
Nicolae Nitescu, care cantau melodii scrise de compozitori
romani precum Ion Vasilescu, Elly Roman, Ionel Fernic, Nicolae
Kirculescu, Vasile Vasilache etc. si se dansau tangoul si
foxtrott-ul cu variantele sale. Incet au patruns nu numai
ritmurile ci si slagarele straine, americane, ce au fost jugulate
de dominatia germana din timpul razboiului (fara ca muzica
usoara germana sa fie agreata), apoi pustiul comunist de 45
ani de dominatie sovietica (a carei muzica nu a fost nici ea
acceptata). Au fost insa numerosi compozitori romani care s-au
dedicat muzicii usoare, apreciata de tineret si lume in general,
devenita adevarata ,,muzica comerciala” si care a ridicat multe
vedete. Intre acestea trebuie mentionat un nume, Sergiu
Malagamba, baterist si dirijor de big-band, devenit un simbol al
tineretului ce se vroia nonconformist, cu o tinuta lalaie si
pantofi cu talpa groasa de crep. ,,Malagambismul” anilor ’40 a
fost o moda si un fel de fronda la adresa diferitelor oprelisti
sociale si culturale si se poate spune ca muzica usoara a anilor
aceia a fost una din putinele manifestari culturale mai libere.

O schimbare radicala a adus-o revolutia din 1989 in peisajul

muzicii usoare prin disparitia oricarei oprelisti si prin
invazia ,,americanismului”. Sunt importate toate slagarele, la
radio se canta toate hiturile si odata cu apartia filmelor,
interzise pana atunci, si mai ales datorita televiziunii, marile
vedete devin familiare si odata cu ele si obiceiurile lor. Acum se
ridica compozitori si mai ales vedete sau pretinse vcdete.
Microfonul si amplificatoarele fac minuni, caci ori cine s-a
crezut cu voce si cu talent, (de fapt ambele lipsa), in tinute
neglijente, baietii cu barbi si late, de-abia ciupind cateva corzi
la chitara iar fetele cat se poate de dezbracate, debiteaza sau
urla, fie in engleza stalcita slagare americane sau compozitii
autohtone. Acestea sunt de un fel speciale. Daca tineretul
vestic protesta si se revolta impotriva unui sistem pe care-l
considerau nedrept, (rasism, Vietnam, inarmare, Razboiul
Rece, pericol nuclear), pana in 1990 tineretul roman neputand
sa protesteze, desi avea motive suficiente, s-a multumit cu
cantece tip country  pe care au pus balade romanesti (de
exemplu ,,A venit un om la poarta”), cantece haiducesti (gen
„Andri Popa cel vestit”) apoi a preluat poezii clasice de
Alecsandri, Eminescu sau Cosbuc si versuri patriotice (,,Aceasta
este tara mea si neamul meu cel stramosesc”). Dupa primul
impact cu libertatea tineretul s-a deslantuit in comportament:
concerte in care se urla pe scena, se lanseaza petarde, iar
publicul se agita si el, cu mainile prin aer cu manifestari cat se
poate de zgomotase. Toti se declara rock-eri sau metalisti, au
un comportament agresiv, iar bautura si drogurile au inceput
sa faca tot mai multi adepti. Amintesc ca si rap-ul are adeptii
sai in tinerii de cartier care deplang mizeria in care traiesc, dar
fara nici o calitate muzicala sau poetica, fapt pentru care nici
nu ii ia cineva in seama.
Desigur, nu trebuie aruncat oprobiul peste tot ce este muzica
usoara, mai sunt si talente reale caci, in definitiv, poporul are
nevoie si de acest gen de distractie. Semnalul de alarma este
insa justificat pentru noile generatii, tot mai prezente prin
cluburi si mai putin in salile de concert, tot mai mult in café-
interneturi si mai putin in biblioteci, tot mai mult in fata
televizoarelor si nu a cartilor. Sunt semne la care trebuie
reflectat si incercate indreptari pana nu este prea tarziu.

Ca sa nu termin pe un ton prea pesimist sa spun cateva cuvinte

si despre jazz-ul romanesc.

El a inceput prin anii ’30 cantat in localuri, baruri si in

spectacole de revista, afirmandu-se cateva nume : Stefan si
Mihai Berindei, Edmond Deda, Sile Dinicu. Prost vazut de
regimurile totalitare, a fost practicat underground  (ascultat dar
si cantat) de tineret si grupari de muzicieni. In timpul
comunismului au functionat cluburi de jazz studentesi si s-au
organizat chiar festivaluri de jazz la Bucuresti, Cluj si Sibiu si
au aparut vedete precum Richard Oschanitzky, Johnny
Raducanu, Marius Popp, Dan Mandrila, Mircea Tiberian.
Interesant este ca jazz-ul a continuat, fara intrerupere si dupa
1950 datorita seriozitatii sale, ferit de impostori dar cu un
antren mai mare datorita unor instrumentisti de valoare dar si
unor sustinatori infocati si avizatii precum profesorul Iosif
Viehmann de la Cluj care, prin emisiuni de radio, televiziune,
conferinte, cursuri universitare si prin presa, a stiut sa
entuziasmeze generatii de studenti clujeni.

In a doua jumatate a secolului al XX-lea au fost multi creatori

de muzica usoara, in sensul larg al cuvantului si in afara celor
amintiti adaug pe Gherase Dendrino, Sile Dincu, Aurel
Giroveanu, George Grigoriu, Misu Iancu, Henry Malineanu,
George Sbarcea dar mai sunt si altii. Prin anii ’70 au patruns si
noile ritmuri, rockul, twistul si chiar in timpul prigoanei
comuniste au dat concerte pe secenele romanesti marii corifei,
Louis Armstrong si Duke Ellington, apoi dupa 1990 l-am avut,
dar nu pe scena ci pe stadion, pe Michael Jackson.

Capitolul 5
 VORBE DE-ALE MELE IN VAZDUH

Vazduhul este tot ce ne acopera. Este asimilat cu cerul dar este

mai mult decat atat. Este aerul pe care il respiram (este drept
ca din ce in ce mai greu din cauza poluarii), sunt corabiile albe
ce navigheaza nonsalant pe cer, sau crucisatoarele cenusii, tot
de pe cer, ce revarsa asupra noastra munitia orbitoare si
asurzitoare a marilor furtuni. Prin vazduh se propaga lumina si
vorbele, dulci sau aprige, dar si vibratiile nevazute care ajung
la urechile noastre venind din surse indepartate, telefonice sau
radiofonice. La cele din urma am vrut sa ajung cu aceasta
introducere, la acea miraculoasa capacitate de a auzi ce se
spune ori unde in lume, in acel moment, sau s-a spus cu mult
timp in urma, de cei in viata sau de unii de mult plecati.
Radioul este intr-adevar o minune ce ne permite sa fim
prezenti oriunde, sa auzim lucruri de mult spuse si sa ne
bucuram de un orizont de cunoastere infinit fata de cel de
cativa metri din jur. De aceea sunt un ascultator pasionat de
radio si pot spune ca mi-am format cultura muzicala mai ales
pe seama lui. Aduc de aceea un omagiu acestei cutii de
bachelita sunatoare de langa mine si celor care o alimenteaza
de hat departe ca sa ma bucure, sa ma incante si sa ma invete.
Si pentru ca am avut parte de atatea daruri, nu m-am dat
niciodata la o parte sa ajut si eu, cu modestele mele
cunoasteri, la imbogatirea spirituala a semenilor. Am fost de
aceea un colaborator fidel al radiodifuziunii si am raspuns
prompt la solicitarile de a aduce contributii de propagare a
stiintei (geologie, geografie, filosofie, istorie, turism) dar chiar
si in domenii ce nu imi sunt cele obisnuite. Asa se face ca am
fost prezent de mai multe ori la radio, in diferite emisiuni
muzicale, aducand o modesta vorbire, si sper adecvata,
scopului.

Notele care urmeaza au fost inserate in diverse emisiuni.

Primul text este format din note prinse intr-un ciclu, al doilea
cuprinde note independente si incluse in programele curente,
fiind destinate unor zile aniversare ale compozitorilor (Mozart
Bartók, Debussy). Urmatoarele doua au fost prezentari ale
concertelor Orchestrei Nationale Radio si difuzate in pauze,
urmatoarea a fost scrisa pentru o pezentare care nu a mai avut
loc. Iar ultimele doua cu ocazii diverse. De mentionat ca textele
nu sunt identice cu cele difuzate, care au fost scurtate din
cauza spatiului de difuzare.

SAPTAMANA UNUI MELOMAN

In anul 1969, Radiodifuziunea Romana a inaugurat pe

programul doi un ciclu cu titlul ,,Saptamana unui meloman”, in
cadrul caruia au fost invitati diferiti melomani sa-si aleaga,
timp de o saptamana, cate 30 minute, muzica pe care ar dori
sa o asculte. Unii au ales doar muzica, altii au vrut sa si explice
optiunea. Dintre cei din urma am facut parte si eu cu textele
aici reproduse.

Prima seara - Muzica si peisajul

Muzica, cu capacitatea ei infinita, descriptiva si emotionala, nu

a putut ramane indiferenta la frumusetile naturii si la marile
procese care o transforma. Natura sunt desigur si animalele,
descrise, imitate sau doar sugerate de numerosi compozitori,
sunt si florile carora le este dedicata muzical o literatura relativ
abundenta, dar este, in primul rand, lumea inconjuratoare,
peisajul atat de minunat in diversitatea lui si pe care noi
oamenii de stiinta incercam sa-l intelegem si sa-l explicam.

Relatiile dintre stiintele Pamantului si muzica sunt multiple si pe

diferite domenii. Din cel al mineralogiei sunt evidente
similitudinile arhitecturale dintre perfectiunea formelor
cristalelor de cuart pe care o regasim in edificiile sonore
transparente si fara gres, ale fugilor si preludiilor lui Bach ; in
domeniul paleontologiei exista o citatie directa a resturilor
fosile de mamifere in clampanitul de oase din Carnavalul
animalelor de Saint-Saëns ; exista muzica care poate sugera
fenomene geologice, cum sunt tumulturile de magma clocotita
in acumularile de zgomote informe ale lui John Cage ; exista
admirabile pagini descriptive, ca cele in care este pictat muzical
unul din cele mai grandioase fenomene ale Pamantului, Marele
Canion Colorado, de catre Ferd Grofé si Serban Nichifor sau
pustiurile de gheata ale Antarcticei, maturate de vanturi
glaciale, ca in Simfonia a VII-a de Ralph Vaughan Williams.

Desigur ca dintre toate aceste modalitati cea descriptiva este

cea mai accesibila, atat compozitorului cat si ascultatorului, dar
si aceasta descriere se poate realiza in diferite chipuri. Peste o
muzica sugestiva ne suprapunem noi, ascultatorii, imaginea
care ni se pare cea mai potrivita, sau autorul sugereaza o
ambianta generala, lasandu-ne noua ascultatorilor libertatea sa
adaugam detaliile figurative, sau insasi autorul picteaza sonor
intregul tablou. Pentru asta seara am ales trei fragmente
simfonice care corespund acestor trei modalitati de
traire sonora a unui peisaj al Pamantului.

André Jolivet – Suita delfica, Partea a doua

Prima piesa aleasa este partea a doua

din Suita  delfica de André Jolivet intitulata Cainii Erebului.
Este o muzica de atmosfera, evocatoare, de o puternica
tensiune interioara. Pentru mine ea nu reprezinta infernul si
cainii acestuia, ci un peisaj in care m-am integrat de multe ori :
iarna, noapte, campie la marginea muntilor. Se innopteaza. Pe
un cer violet, luminat de un inceput de luna, se profileaza
bratele scheletice ale arborilor desfrunziti ; zapada grea,
suierat de vant care matura nemarginirea. In departarea
insingurata urla un lup, apoi altul. O haita. O caprioara
fugarita, innebunita, alearga sa se salveze. Goana. Ea este
prinsa, se zbate, este sfasiata si devorata. Lupii se
indeparteaza. Se lasa linistea peste o drama a naturii
consumata in noapte.

Martian Negrea – Suita Muntii Apuseni, Pestera

Scarisoara

A doua piesa aleasa este o muzica evocatoare a unui

peisaj,  Ghetarul Scarisoara de Martian Negrea din suita Muntii
Apuseni. Am ales aceasta pagina simfonica in calitate de
cercetator si explorator al pesterilor, caci ma face sa retraiesc
toata vraja lumii subterane, tot misterul pe care il inchid in
tainitele lor de piatra aceste cetati ale intunericului, intreaga
stralucire a cristalelor de ghiata pe care lumina adusa de
speologi le aduce la viata. O muzica diafana, transparenta,
misterioasa.

Richard Strauss – Simfonia Alpilor, Varful

Orice zi de lucru a unui geolog ce cutreera muntii are un
moment culminant,

ajungerea pe punctul cel mai inalt al traseului care este de

obicei un varf. Atingerea lui este voluptatea deplina a
alpinistului care a trudit si luptat cu muntele si cu pericolele,
este rasplata suprema a tuturor celor pentru care muntele este
mai mult decat un decor, pentru care el este un tel. Atingerea
unui varf de munte este o chezasie a puterii omului asupra
naturii, simbolul aspiratiilor de inaltare a omenirii. De aceea in
ultima piesa din aceasta seara am ales fragmentul
intitulat ,,Varful” din Simfonia Alpilor  de Richard Strauss in
care, dincolo de pictura minutioasa a autorului, se simte,
invaluita intr-o somptuoasa desfasurare a intregii potente a
unei orchestre gigantice, intreaga splendoare a simbolului.

29 septembrie 1969

A doua seara - Simfonistii preferati

Anton Bruckner – Simfonia a VII-a, Partea a doua

Dintre marii simfonisti, Mozart este prea perfect pentru

mine, Beethoven este prea titanic, el depaseste masura
umanului, lupta lui se da pe un plan prea inalt. Brahms este
inchis asupra lui insusi. Formal, el are pana la sfarsit toate
aspiratiile domolite, toate suferintele stinse si problemele
incheiate. Bruckner este cu totul altfel. El este un mare
constructor, edificiile lui sunt vaste, pornite pe un plan
grandios, dar el nu este un titan ci un om, un om ca noi toti,
titan doar in viziune. De aceea el construieste din greu, cu
ezitari, cu solutii de moment pe care le abandoneaza, cu
reveniri, dar cu rabdare, cu suferinta, cu tenacitate, cu o mare
tenacitate. In fata noastra se ridica astfel pe indelete
monumentul, solid, gigantic, grandios, uneori greoi sau inform.
Dar din el tasneste frumusetea, de o inalta elevatie, pura,
inaltatoare.

Il iubesc pe Bruckner nu numai pentru minunile pe care le

realizeaza, ci si pentru felul cum le realizeaza. El nu te domina
ci te invata ca cel mai umil om poate, prin credinta in
Dumnezeu si in fortele lui, prin perseverenta si vointa, sa
atinga cele mai inalte culmi. Bruckner reprezinta pentru mine
compozitorul cel mai constant in devotiunea sa pentru
Divinitate, spre care vrea sa ne inalte, luandu-ne de mana si
ducandu-ne spre puritatea inaltimilor.

Mi-a fost greu sa aleg o anumita simfonie a lui Bruckner, toate

fiind adevarate catedrale sonore, edificate pe baze ample,
solide, si ridicate pana in inaltul cerului. Cea aleasa
este Simfonia a VII-a,  scrisa sub impresia  iminentei morti a lui
Wagner, pe care Bruckner il diviniza. Fragmentul ales este din
partea a doua, poate cea mai profunda din intreaga sa opera.
Este pe alocuri un cantec tanguitor, o melopee melodioasa si
trista care urca lent, se amplifica pana se transforma intr-o
lupta care nu este triumfatoare, caci coboara si ea lent, urca
din nou pana la un verdict definitiv, apoi recade in tristetea
incipienta, incheind parca ciclul unui erou care s-a inaltat pana
la triumf dar a sfarsit omeneste, resemnat si impacat.

Gustav Mahler – Simfonia I-a, Partea a patra

Mahler, al doilea mare simfonist pe care il indragesc, nu este

nici el un titan ci este tot un om, un om care sufera si care
lupta. Dar poate niciodata si in nicio muzica nu s-a acumulat
atata suferinta si atata lupta. Suferinta lui este nesfarsita, caci
este suferinta unei intregi omeniri care bajbaie in intuneric,
care cauta lumina si salvare. Lupta este si ea titanica deoarece
este lupta tuturor impotriva intunericului, impotriva
nedreptatilor, impotriva soartei oarbe. Mahler nu este lipsit de
greseli si este departe de a fi perfect. El tatoneaza, incearca
diferite solutii. Odata crede in iubirea si impacarea universala,
oferind viziuni paradisiace, alteori vede viata ca o parodie
grotesca. Uneori lupta cu o impetuozitate revolutionara, alteori
propune consolarea naturii sau renuntarea la lupta si lasa ca
totul sa se cufunde in marsuri funebre. Dar, in toate aceste
ipostaze Mahler ramane apropiat noua prin universalitatea si
adancimea intrebarilor si a solutiilor propuse. El spune ,,pe
mine ma priveste intreaga lume”. Tot asa si pe noi oamenii ne
priveste tot ce spune Mahler caci este insasi viata noastra, cu
aspiratiile, sperantele si infrangerile ei.
Ultima parte a Simfoniei intaia este o adevarata trecere in
revista a destinului omului, asa cum au facut in poemele lor
simfonice Liszt in Preludiile si Richard Strauss in O viata de
erou. Incepe furtunos, cu lupta dramatica cu dusmanii si cu
soarta, dar este inlocuita de viata tihnita, de alinarea dulce a
dragostei si chiar daca lupta revine, este alungata de pacea
daruita de natura.

30 octombrie 1969

A treia seara  -  Operele preferate

Opera este modalitatea cea mai directa a muzicii de a

transmite fiorul dramatic. Ea este mai facila decat o simfonie,
caci este figurativa, dar in acelasi timp mai completa prin
multitudinea posibilitatilor de exprimare. Opera este pentru
mine inclestare, lupta, izbavire si de multe ori infrangere.
Opera trebuie sa te poarte in cele mai adanci abisuri, acolo
unde clocotesc magmele simtamintelor primare si sa te ridice
in sferele purificatoare ale eliberarii de tot ce este josnicie.
Operele care imi plac nu sunt povesti cantate, ci un cant despre
om, despre soarta si lupta lui cu destinul. In aceasta
perspectiva cercul operelor preferate este relativ
restrans : Wagner, Richard
Strauss, Musrorgski, Debussy, Alban Berg, Poulenc si,
evident, Enescu. Dintre toti acesti autori am ales trei
fragmente : unul pentru puritatea sa, altul pentru dinamismul
sau si ultimul pentru tragismul sau.

Richard Wagner – Walkyria, Actul intai, scena a doua

Primul fragment este din Walkyria de Richard Wagner, actul

II, scena 2. Este momentul aparitiei Brunhildei in fata lui
Sigmund. Ea vine sa-l anunte ca, in conformitate cu vointa lui
Wotan, va trebui sa moara in lupta, caci a calcat legile sfinte
ale familiei avand, fara sa stie, o relatie cu sora sa, si ca va fi
dus in domiciliul zeilor, Walhala. Motivul mortii rasuna sumbru
cu loviturile sale implacabile anuntand aparitia Brunhildei,
mesagera zeului suprem, care ii promite, dupa moarte,
splendorile Walhalei, ce se prefigureaza in acorduri marete. In
bratele lui Sigmund se afla lesinata, iubita lui, Siglinde, pe care
nu vrea sa o paraseasca si declara ca prefera sa lupte decat sa
o piarda. Scena este o pagina wagneriana de o mare puritate,
in care iubirea omului se dovedeste mai tare decat vointa
zeilor.

Richard Strauss – Opera Salomeea, finalul

Al doilea fragment este din scena finala a operei lui Richard

Strauss, Salomeea. Aceasta, fiica vitrega a guvernatorului
roman al Iudeii, Irod, este solicitata de acesta sa danseze in
fata lui, promitand sa-i indeplineasca orice dorinta. Ea se
executa (celebrul dans al celor sapte voaluri), refuza in schimb
toate somptuoasele daruri si ii cere un singur lucru, capul
Sfantului Ion, detinut in temnita, de care se indragostise. Cu
toate protestele tatalui sau vitreg, dorinta ii este indeplinita si
un ostean aduce pe o tava de argint capul sangerand al
sfantului. Extaziata, Salomeea ia tava, danseaza cu ea in maini
cantand unul din cele mai frumoase arii scrise de Strauss. Este
sensuala, emotionanta, de o imensa melodicitate si rafinament,
care te invaluie, te vrajeste. Dar oroarea este cumplita cand
Salomeea, aceasta femeie detracata, isi realizeaza visul si
saruta buzele reci ale capului de pe tava, in cea mai sublima
muzica. Ingrozit, Irod da ordin ostenilor sa o omoare.
Contemporanii lui Strauss i-au reprosat ca a scris aceasta
pagina atat de frumoasa dar oribila, care ascultata fara imagini
ramane una din marile realizari ale acestui vrajitor al sunetelor
care a fost Richad Strauss.

Alban Berg – Opera Wozzeck, finalul

Al treilea fragment din aceasta seara face parte din opera

lui Alban Berg, Wozzeck dupa zguduitoarea drama a lui Georg
Büchner. Din nemaipomenita impletire dintre mizerie, chin,
iubire, credinta, prostie, retrogradism, groaza si crima, in care
este cufundata o lume fara soare si speranta, soldatul Wozzeck
este, in toata uratenia si inapoierea sa, singura fiinta reala,
victima a unicului sentiment uman care il anima, iubirea fata de
frumoasa Maria, care l-a tradat cu Capitanul. El o omoara din
gelozie. Aici nu mai este lupta omului cu destinul ci, mult mai
tragic, a omului cu sine insusi si cu semenii sai. Wozzeck este
strigatul de disperare al ,,victimelor intunericului” al unui popor
ultragiat de un sistem social dezumanizant si retrograd care a
fost Imperiul Austro-ungar. Opera este un exemplu de muzica
expresionista de o impresionanta forta.

1 noiembrie 1969

A patra seara - Omagiu muzicii romanesti

Am vrut sa aduc in programul de astazi un omagiu muzicii

romanesti, respectiv simfonismului romanesc. Aceasta pentru
placerea si bucuria pe care o resimt cand ascult muzica scrisa
de compatrioti, deoarece nu ma pot sustrage faptului ca sunt
roman si simt romaneste. De aceea, muzica romaneasca imi
vorbeste intr-un limbaj apropiat, daca nu totdeauna ca
exprimare, in orice caz ca problematica si ca rezolvare a
acesteia. La Brancusi forma cea mai pura, redusa la starea de
notiune, este totusi romaneasca prin procedeul de
abstractizare. La Blaga, simbolul cel mai subtil dezvaluie
modalitatea romaneasca de a intelege universul poetic. La
Tuculescu, cutremuratoarele lui viziuni sunt romanesti prin
repetarea ostinata a unui ritm si a unei cromatici apropiate
noua. Tot asa si muzica simfonica romaneasca exprima acel
fond de simtire si de traire a lumii specific romaneasca, acel
spatiu mioritic al lui Blaga care transpare chiar si in lucrarile
care se vor cat mai independente de influenta nationala. Ascult
cu pasiune muzica scrisa de compozitorii romani pentru ca
abordeaza dintr-un unghi si un limbaj familiar marile,
universalele, probleme ale existentei.

George Enescu – Suita 1-a pentru orchestra, partea a 4-

a Finale

Cand spui ,,muzica simfonica romaneasca” spui aproape o

egalitate cu numele lui George Enescu. Nu am nici caderea,
nici priceperea sa vorbesc despre ceea ce reprezinta Enescu
pentru muzica romaneasca. Trebuie sa marturiesc insa ce
reprezinta el pentru mine. Prima mea amintire despre
muzica ,,pe viu” dateaza de pe vremea cand aveam sase ani si
cand am fost dus la un recital pe care il dadea Enescu la
Brasov. Nu pot spune ca muzica mi-a spus ceva dar am ramas
impresionat de linistea din sala, de veneratia ce i se arata si
mai ales de aparitia lui fantastica : putin adus din spate, cu
parul cazandu-i pe ochi si o figura chinuita ce se transfigura in
timpul cantului. Parea un personaj nu real, ci coborat dintr-o
povestire a lui Hoffmann. L-am vazut apoi de nenumarate ori,
cantand aproape tot repertoriul concertistic pentru vioara si
dirijand pe cel simfonic si am invatat nenumarate lucrari a le
pretui datorita viorii sau baghetei lui. Poema si rapsodiile lui m-
au apropiat de muzica romaneasca si prin ele am ajuns sa
iubesc preisajul romanesc. Apoi a venit bucuria sa descopar un
mare simfonist, cu adancimile, dramele si elevatiile din
simfonii, cu profunzimea limbajului muzical din suite si din
ultimele lucrari si, mai ales cumplita drama si zguduitoarea
lectie de etica si umanism din genialul Oedip. Prentru mine,
prin toate acestea Enescu reprezinta un pisc, unul din cele mai
inalte pe care le-a atins spiritul romanesc, precum Brancusi,
Eminescu, Grigorescu, Mircea Eliade, de care nu te poti apropia
decat cu recunostinta si veneratie.

Suita I-a pentru orchestra este celebra pentru extraordinarul

Preludiu la unison, unic in literatura mondiala, dar nu la el m-
am oprit, ci la ultima parte. Este, pe un ritm alert si ostinat, o
cavalcada prin care bantuie spirite ingrozite, stafii, ce se
fugaresc si care nu se linistesc nici la oferta unei calmari, caci
urmarirea revine violent pana se termina apoteotic. Este o
muzica de mare forta, care aproape te ingrozeste.

Dimitrie Cuclin – Simfonia a XVI-a Triumful Pacii

Al doilea compozitor pe care l-am ales pentru aceasta cinstire a

muzicii romanesti este Dimitrie Cuclin, o personalitate iesita
din comun, un om de o vasta cultura, un poet, un artist
multilateral, un ganditor profund si un mare muzician. El face
parte din favoritii mei pentru profunzimea, seriozitatea si
soliditatea muzicii pe care a compus-o, pentru mesajul sau atat
de uman, pentru adancimile pe care le rascoleste si varfurile pe
care le atinge. Si pentru limbajul sau discret, lipsit de emfaza,
concentrat si totusi atat de graitor si adanc. Este creatorul unei
vaste opere muzicale, 18 simfonii, diverse piese simfonice,
coral-simfonice, muzica de camera, vocala si cinci opere pe
librete proprii.

Propun spre ascultare un fragment din Simfonia a XVI-a al

carei titlu spune totul, un imn inchinat intelegerii si pacii, scrisa
in 1959, intr-o vreme a Razboiului Rece, cand nori negri
incepeau a se aduna din nou asupra Europei. Este o muzica
complexa, dar perfect melodioasa, inteligibila si moderat
triumfalista.

Mihai Moldovan – Vitralii

A treia piesa a acestei seri este tot un omagiu, dar adus tinerei
generatii de compozitori romani. Poate ca nimic nu a fost mai
greu decat de a alege o piesa, sau mai bine zis, de a alege
compozitorul. Avem o pleiada de tineri compozitori foarte
talentati care incep sa se impuna atentiei publicului. Din cand
in cand mai apare cate o piesa printr-un program de concert,
dar mult prea putin. Noroc ca Radiodifuziunea mai
programeaza pe cate unul care reuseste sa intre, ca sa spun
asa, in repertoriul de ascultare personala al melomanilor. Din
pacate, noi ce nu facem parte din cercurile breslei, noi multii
consumatori anonimi ai muzicii, nu stim mai nimic despre
acesti compozitori. Poate nici nu mai sunt toti tineri, poate ca ii
clasificam in tendinte si curente ce nu li se potrivesc. Bajbaim
si noi in intunericul contemporaneitatii, pana ce istoria va face
selectia si cand vom spune ,,ce pacat ca nu am stiut ca am fost
contempotrani cu un mare artist”. O sugestie : ce ar fi daca
Editura muzicala ne-ar oferi prezentari, mici monografii si
comentarii asupra muzicienilor ce s-au impus incepand din a
doua jumatate a secolului al XX-lea , pentru a ne ajuta sa-i
cunoastem, sa-i intelegem si sa-i apreciem. Cred ca nimic nu
este mai pasionant decat sa traiesti in contemporaneitate, sa
simti cum in jurul tau se construieste o epoca, sa ai
sentimentul prezentei timpului tau in istorie.

Si acum, intre Tiberiu Olah, Aurel Stroe, Anatol Vieru, Theodor

Grigoriu, Corneliu Cezar, Cornel Taranu, Dan Constantinescu,
Stefan Niculescu, Doru Popovici, Costin Miereanu, Gheorghe
Costinescu, Mihai Moldovan si atatia altii pe care nu i-am citat,
am ales pe Mihai Moldovan cu frumoasa sa lucrare constituita
din sase piese pentru orchestra intitulata Vitralii, fiecare
dezvaluindu-ne un alt aspect al lumii.

2 noiembrie 1969

A cincea seara -  Mari lucrari vocal-simfonice

Forma cea mai complexa a simfonismului este cea in care

muzica orchestrala se imbina cu cea vocala , deoarece puterea
de exprimare a cuvantului poate sublinia mai bine ideea
muzicala a ansamblului orchestral. Dar chiar si daca vocile unui
cor sunt doar vocalize, prezenta lor ca un instrument in plus
dau o anumita profunzime muzicii. Este cazul corului
din Sirene de Debussy, din finalul Simfoniei a III-
a  de Enescu sau din Vox Maris de acelasi maestru roman.
Vocea mai poate fi impletita cu orchestra ca aparitie singulara,
ca in Liedurile dupa Rückert de Mahler sau in Ultimele
lieduri de Richard Strauss. Dar deplinatatea totala este cea a
pieselor in care orchestra insoteste voci individuale si corul.
Aceasta formula are originile in muzica cultica, fie pentru a
insoti serviciile divine in biserica , fie ca piesa de sine
statatoare, concertanta. Marele maestru, de neegalat in acest
ultim domeniu, este Johann Sebastian Bach cu oratoriile
sale Patimile dupa Matei  si Patimile dupa Ioan, continuate in
stil modern de Krzysztof Penderecki cu Patimile dupa
Luca. Sunt apoi numeroase Recvieme, dintre care cele mai
celebre sunt de Mozart, Verdi, Fauré, Dvořák,
Berlioz, Messia de Händel, Creatiunea  de Haydn, Missa
Solemnis de Beethoven si, sa nu uitam pe cele
romanesti, Oratoriul de Craciun si Oratoriul de Paste de Paul
Constantinescu. Dar nu despre acestea vreau sa vorbesc, ci
despre lucrarile vocal-simfonice laice, care sunt si ele
numeroase si unele de o mare frumusete. Ar trebui sa fi ales
epocala Simfonia a IX-a de Beethoven, Anotimpurile  de Haydn,
amuzanta Cantata cafelei  de Bach, legenda Kullervo de Jean
Sibelius, superbul poem simfonic Psyché de César
Franck sau moderna si antrenanta Carmina Burana  de Karl
Orff, dar am ales trei lucrari mai putin cunoscute care aproape
nu se aud la noi.
Hector Berlioz – Legenda dramatica ,,Romeo si Julieta”,
finalul

Patetica drama a lui Shakespeare a cunoscut numeroase

intruchipari muzicale, in opera (Gounod), balet (Prokofiev),
uvertura (Ceaikovski) sau simfonie (Simfonia
dramatica Romeo si Julieta de Hector Berlioz). Aceasta din
urma este construita doar in linii generale dupa Shakespeare,
caci a fost scurtata si transformata chiar de Berlioz dupa
necesitatile dramaturgiei muzicale. Nu se poate spune ca
lucrarea lui Berlioz este transpunerea in muzica a versurilor
shakespeariene, ci este mai curand povestirea despre
zguduitoarea drama. Este o lucrare ampla cu trei solisti, cor si
o orchestra mare, care este predominanta. Partile legate de
intamplari sunt orchestrale, ele descriind evenimentele, autorul
nedorind sa compuna o muzica de scena la o piesa, ci sa
reprezinte insasi piesa prin muzica. Corul are rolul de a povesti
si a exprima tanguirea celor doua familii rivale, iar in final rolul
dominant revine basului (parintele Laurence), care aduce
impacarea. Finalul este somptuos, cutremurator si rar s-a scris
ceva asemanator in muzica mondiala.

Gustav Mahler – Simfonia a VIII-a, finalul

Gustav Mahler a fost compozitorul cel mai implicat in a suporta

suferintele oamenilor, a le intelege si a le descrie. Toate
simfoniile lui au o durere, o aspiratie spre mai bine, infranta
uneori de trivialitate, ori de cadere in starea initiala, aproape
niciodata de ridicare in izbanda. Ele poarta toate durerile
lumii.  Simfonia a VIII-a face o exceptie, caci preamareste
virtutile spiritului prin credinta si iubire. Ea se compune din
doua parti, ambele mai mult corale decat orchestrale. In Prima
este pus in muzica imnul de vecernie de rusalii, scris de
calugarul Hrabanus Maurus in secolul intai si in care este
marturisita credinta in Spiritul divin. In a doua este cuprinsa
scena finala din Faustul lui Goethe, partea a doua, in care este
redata discutia intre diverse pesonaje ce isi exprima credinta in
puterea de izbavire a omului prin iubirea pentru Divinitate si
eternul femenin, intruchipat de Sfanta Fecioara. Spre deosebire
de versiunea lui Gounod sau a lui Berlioz, la Mahler nu este
vorba de damnatiunea lui Faust ci de izbavirea lui.
Lucrarea realizata de Mahler este enorma, atat ca durata (80
minute), cat mai ales ca amploare a orchestrei, care numara
peste 100 de executanti, printre care un organist, un pianist,
doua coruri, cor de copii si opt solisti. Pentru aceasta
desfasurare de forte simfonia a fost numita si Simfonia celor o
mie, dar este si motivul pentru care se canta foarte rar in salile
de concert.

Arnold Schönberg – Poemul ,,Gurrelieder”, finalul

Imensul poem Gurrelieder de Arnold Schönberg se bazeaza

pe versurile poetului danez Peter Iacobson, care povesteste o
veche legenda legata de castelul medieval danez Gurre.
Lucrarea, care cuprinde trei parti, este o simpla poveste de
dragoste a regelui Waldemar pentru frumoasa Tove, care
moare de mana reginei geloase. Prima parte prezinta dialogul
celor doi indragostiti precum si povestea porumbelului de
padure, care relateaza moartea tinerei. Partea a doua este o
imprecatie a regelui impotriva lui Dumnezeu, care a permis
aceasta moarta nedreapta, iar partea a treia, cea mai
interesanta, supranumita si ,,Vanatoarea salbateca”, este
prezentarea blestemului de la miezul noptii, cand eroii morti
pornesc o vanatoare, o cavalcada nebuna. Zorile izgonesc vraja
si povestitorul si corul preamaresc frumusetea naturii si a lumii.
Pentru aceasta poveste simpla compozitorul utilizeaza un
aparat orchestral urias, de peste 120 instrumentisti, un cor
mare si sase solisti care se desfasoara pe durata a 70 minute.
Scrisa la granita secolelor, muzica este si ea la limita dintre
romantism, in primele doua parti si expresionism in ultima
parte, scrisa de altfel 10 ani mai tarziu. Aici este anuntata deja
revolutia in limbajul muzical initiat de Schönberg, in primul
rand prin cantarea vorbita (Sprachgesang) a povestitorului din
final.

Poemul lui Schönberg este o opera remarcabila prin

complexitatea sa, prin modernitatea limbajului muzical si prin
frumusetea pe care o degaja.

3 noiembrie 1969

A sasea seara  - Muzica si bucuria de a trai

Din muzica prezentata in serile trecute s-a degajat in general o
anumita atmosfera sumbra, a angoaselor, a alienarii. Dar
muzica nu este numai atat, ea poate exprima si bucuria de a
trai, ea poate sa-ti insufle optimism, iti da o plenitudine si-ti
deschide cai luminoase. Aceasta bucurie nu tine neaparat de
naratiunea pe care o cuprinde, ci poate izvori din inlantuirea
insasi a sunetelor, din melodii, din ritmuri. Selectiunea din
aceasta seara incearca sa ofere trei exemple care sa sutina
ideea.

Ottorino Respighi – Serbari romane, Epifania (tabloul al

4-lea)

Prima piesa pe care o prezint este ilustrarea ,,serbarii regilor”

(Epifania) in Piata Navona de la Roma, descrisa de
catre Ottorino Respighi si care se manifesta ca un adevarat
carnaval. Ca si in ,,Carnavalul” de Schumann, se perinda tot
felul de personaje, costumate sau mascate, cu semnificatie
foarte clara si care defileaza si danseaza, cate doi sau in siruri
intr-un ritm saltaret, frenetic. Cativa tineri canta cu avant un
vechi cantec eroic ,,Noi suntem urmasii Romei”, trec cativa
betivi clatinandu-se si totul se termina intr-un iures frenetic.
Piesa este scrisa cu suprapuneri de motiv si degaja o bucurie
nestavilita.

Olivier Messiaen – Simfonia Turangalila, finalul

A doua piesa este finalul Simfoniei Turangalila de Olivier

Messiaen. Aici bucuria nu este atat de explicita dar ea
transpare incepand cu titlul care inseamna in
sanscrita ,,Cantecul iubirii si imnul bucuriei”, un fel de replica,
la 200 ani diferenta, la finalul Simfoniei a X-a. de Beethoven.
Este o lucrare de mari proportii (de peste o ora), cu un
ansamblu orchestral mare, pian si un instrument electronic
special, unele Martenot. Muzica este complexa, usor de intuit si
la o auditie repetata isi dezvaluie frumusetile, avand melodii
subtile, ritmuri sustinute dar si parti diafane. Finalul este
agitat, cu o melodie repetat in orchestra deslantuita, dincolo de
care ar trebui sa vezi dragostea dar vezi mai cuand doar
bucuria.
Darius Milhaud – Boul pe acoperis (Le boeuf sur le toit),
integral

A treia piesa din aceasta seara, si cu care vreau sa inchei

saptamana unui meloman, la care Radiodifuziunea mi-a facut
cinstea sa ma invite, este una din cele mai scanteietoare pagini
de muzica moderna. Ea are neasteptatul titlu Le boeuf sur le
toil,sit, adica  Boul pe acoperis. Este un balet din ,,les années
folles” cum au ramas in istorie anii ’30 ai secolului al XX-lea, in
care, ca o reactie postbelica, lumea cauta cu infrigurare noi cai
de exprimare in literatura, artele plastice, arhitectura si
muzica. Este epoca de nastere a expresionismului, a
dadaismului, a cubismului si a tuturor avangarzilor artistice si
literare In acest iures, pe tema unui cantec brazilian, o samba,
scriitorul Jeam Cocteau, care era ambasador al Frantei in
Brazilia, a scris un libret al unui balet, iar compozitorul
francez Darius Milhaud, care era atasat cultural pe langa
Cocteau, a compus muzica baletului. Pictorul Dufy a conceput
decorurile, clovnii fratii Fratellini si trupa circului Medrano l-au
executat. In ciuda faptului ca el a declansat un scandal imens
din cauza muzicii sale de avangarda, el a devenit curand un
mare succes si chiar un cabaret de la Paris a adoptat numele
de Boul pe acoperis. Muzica a ramas in istorie ca una din
paginile pline de indrazneli componistice, dar mai ales ca sursa
de inspiratie. Ea abunda in disonante, politonalitati, poliritmii
etc. Este o muzica de balci, cuceritoare, plina de verva, care
cuprinde, cum spune Cocteau ,,toata nebunia timpului nostru”.
Eu o ascult in fiecare dimineata ca sa imi creez voia buna
pentru intreaga zi. De aceea recomand calduros : de aici
inainte nici o casa de meloman fara un bou pe acoperis !

4 noiembrie 1969.

COMENTARII DESPRE COMPOZITORI SI OPERELE LOR

In decursul timpului am fost invitat de Radiodifuziunea Romana

in repetate randuri sa comentez,in diverse emisiuni,lucrari
simfonice. Unele au fost prilejuite de aniversari (200 ani de la
moartea lui Mozart), altele de prezentarea unor concerte
simfonice ale Orchestrei Nationale Radio, de un ciclu
intitulat ,,Chemarea capodoperelor” sau emisiuni independente.
Unele din note sunt foarte scurte, impuse de spatiul de
difuzare, altele mai largi, caci am avut la dispozitie timp mai
indelungat.

Gustav Mahler - Simfonia a V-a

Valoarea unei piese muzicale poate fi apreciata dupa cantitatea

de informatii pe care o transmite prin muzica, informatii ce pot
fi afective sau cognitive. Arta suprema este atinsa cand ambele
tipuri de informatii se imbina pentru a mijloci, prin emotia
artistica, o cunoastere. Dintre marii compozitori ai lumii sunt
putini cei care s-au aplecat mai cu fervoare asupra esentialelor
probleme ale existentei umane, precum Gustav Mahler, care
a facut din vasta sa opera o profunda meditatie ale carei etape
le-a comunicat prin intermediul unor grandioase edificii
muzicale, adevarate mesaje filosofice.

Ce a cautat sa spuna in cele zece simfonii si sase mari lucrari

vocal-simfonice ale sale ? El a vrut sa vorbeasca omului despre
viata, despre nazuintele sale spre fericire si bine, despre lupta,
infrangere si triumf. Mahler si-a pus neincetat intrebarea daca
fericirea este posibila, daca ea poate sa fie individuala sau
trebuie sa fie sociala, daca omul este supus unui destin
implacabil sau este fauritorul propriului sau destin, daca
deplina implinire este data de beatitudine celesta sau de viata
clocotitoare. Desigur, astfel de intrebari si-au pus toti marii
compozitori. Beethoven, de pilda, a cautat adanc si s-a lasat
patruns de adevarurile gasite, ceea ce i-a permis sa le exprine
in modalitati perfecte. Mahler insa, omul incalecat pe doua
veacuri, la limita unei lumi ce apunea si a celei ce se nastea,
este plin de indoieli, este continuu intr-o febrila cautare,
osciland cu o dramatica sinceritate intre toate solutiile
posibile : de la cufundarea in natura pina la izbanda
in Simfonia I-a  ; de la tragismul existentei la infratirea
generoasa interumana din Simfonia a II-a  ; de la lupta apriga
la dezlegarea aproape transcedentala din Simfonia a III-a  ;  de
la revolutie la prabusirea apoteotica din Simfonia a VI-
a  etc.,  fara a mai vorbi de tot ce se intrezareste pe parcurs :
iubire, fericire, liniste pastorala, hidosenie, batjocura, sau
scufundare in misticism. Simfonia a V-a se integreaza si ea
acestui caleidoscop de meditatii si solutii, dar ea nu reprezinta
ultimul cuvant, pe care Mahler nici nu a apucat sa-l transmita,
lasandu-ne din testamentul lui, Simfonia X-a,  doar pateticul
inceput.

Am  ales dintre simfoniile lui Mahler pe a V-a, cea mai unitara,
cea mai tragica in grava problematica existentiala din primele
doua parti, cea mai putin grotesca si triviala in exuberanta
partilor a 3-a si a 5-a, cea mai pura in sublima parte a 4-a,
dandu-ne in ansamblu o grandioasa viziune asupra dualitatii
fiintei umane, ce oscileaza intre infern si paradis.

Partea intaia. Sunete triumfale de trompeta anunta parca un

eveniment sarbatoresc, o victorie. Dar repede atmosfera
devine sumbra si aflam ca participam la un cortegiu funerar.
Un mars lent, maret, inainteaza incet, grandios, dar nu tragic,
ci invaluit in parfumul amintirilor : iubire, fericire, lupta, imagini
izgonite necontenit de mersul implacabil al tristului cortegiu. El
este trist dar nu sfasietor ,ci este o nobila resemnare. Nu este
apoteoza supraeroului beethovenian, nici a semizeului
wagnerian , a carui soarta aduce prabusirea Walhalei, ci este
concluzia demna si ineluctabila a oricarei existente umane.

Partea a doua. Ea face corp comun cu prima, continuand

aceiasi atmosfera sumbra, dar cu alte semnificatii. Prin intreaga
aceasta parte bantuie un val de spaima, prinde glas suferinta,
mania si revolta impotriva raului. Un iures terifiant, alungat
brusc de o iluminare. Dar din departare se apropie inexorabil
marsul funebru din prima parte ce inainteaza solemn, dar
melodios, izgonind stihiile. Spiritul raului reapare, domina din
nou lumea, pentru a ceda iarasi molcomului mars funebru. Si
din teribila confruntare se desprinde ideea dominanta a lui
Mahler, exprimata in aceste doua prime parti ale simfoniei :
este demn de stima doar acela ce lupta impotriva raului pana la
jertfa suprema, chiar daca risca sa cada infrant.

Partea a treia. Dupa zguduitoarea drama a luptatorului infrant,

Mahler cauta alinarea in viata zilnica, a omului simplu. Melodii
populare austriece, valsuri gratioase, melodii uneori grotesc
stangace, cuprind totul intr-un vartej. Este dorul de viata
simpla si de bucuriile celor multi. Dansul frenetic este intrerupt
de cantecul melancolic si nostalgic al cornului, ce inalta in
noapte o suava cantilena. El intra in dialog cu corzile, impreuna
intr-un delicat vals. Dar navalnicul scherzo revine, temele se
aglomereaza, devin salbatice, se desfigureaza intr-un rictus
dracesc. Incercarea cornului de a readuce lumina este strivita
definitiv de iures. Alternativa cautata de autor s-a dovedit
iluziorie. Frumusetea nu poate dainui alaturi de trivialitate, de
bucuriile fruste. Frumusetea prinde fiinta numai din setimentele
pure ale unui spirit elevat.

Partea a patra. Frumusetea pura, frumusetea absoluta,

neintinata de gand sau rascoliri, poate aceasta este solutia de
viata. Mahler o experimenteaza intr-una din cele mai inspirate
pagini ale vastei opere. O scurgere infinita, fara incidente, fara
problematici dramatice, doar simpla alunecare pe aripile
melodiei si ale sufletului impacat, inganata de harpa si de corzi.
Este aspiratia spre suprema fericire, o nazuinta spre absolut,
spre armonia universala, intr-o crestere lenta, cu mici retrageri
si reveniri mai intense. Sublima melodie te invaluie, te poarta
tot mai sus, in aerul rarefiat al marilor inaltimi unde nu se mai
intalneste decat infinitul.

Partea a cincea. Rezolvarea nu se afla insa in dizolvarea in

infinit, in sferele unei perfectiuni supraterestre. Mahler simte ca
oamenii asteapta o concluzie mai concreta. Desprinderea de
realitate nu este o solutie cand pe lume exista inca atata
suferinta si nedreptate. De aceea el se intoarce din nou pe
pamant, la oameni. Dar impovarat de grelele incercari prin care
voia sa gaseasca sensul vietii, in urmatoarea parte cauta o
scapare si se infiripa un dans simplu in care este cantata
natura, ca in prima parte a Simfoniei intaia. El se involbura
insa, se amplifica, se adauga tot alte teme : este cand suav,
cand devine combativ si treptat, in sunete de trompeta, ne
trezim din nou in lupta. Dar nu este o lupta adevarata, caci in
subtext, uneori fatis declarat, se afla dansul. Impletite, dansul
si marsul avanseaza in iures, tot inainte, fara sa slabeasca o
clipa tensiunea. Apoi fortele se aduna si izbucnesc intr-un
maiestuos coral, un fel de apoteoza ce incununeaza si evoca pe
eroul din partea a doua a simfoniei. Dar el nu ramane dominant
caci intregul edificiu se prabuseste brusc, intr-un gol. Concluzia
finala a simfoniei este astfel ambigua, nici triumf dar nici
infrangere.
Sfarsitul neconcludent al Simfoniei a V-a ne arata ca Mahler nu
gasise nici acum raspunsuri la rascolitoarele probleme de
constiinta pe care cauta sa le rezolve muzical. Un raspuns nu
putea fi gasit intr-o lume de sfarsit de veac, croita stramb, intr-
o tara heteroclita, Imperiul habsburgic, plin de opresiuni si
nedreptati. Dar chiar si fara o concluzie clara, Simfonia a V-a
ramane un maret edificiu de gandire filosofica muzicala. Si
poate tocmai prin aceste incertitudini Mahler se dovedeste un
mare artist, un exponent al constiintei umane, in perpetua
neliniste si cautare a sensului ce trebuie sa-l dam vietii si
responsabilitatilor ce ne incumba.

25 mai 1983

Simfonia a IX-a de Bruckner

In anul 1999, Orchestra Nationala Radio a initiat in cadrul

concertelor saptamanale un ciclu al simfoniilor cu numarul noua
din istoria muzicii, idee generoasa deoarece numarul a fost
parca predestinat sa fie al unor mari izbanzi componistice.

O scurta trecere in revista a simfoniilor din istoria muzicii

excepteaza, din pacate, mari simfonisti precum Schumann (4
simfonii), Brahms (4), Ceaicovski (6+1), Sibelius (7), Prokofiev
(7). Seria celor ,,9” debuteaza cu Haydn cu Simfonie in do
major (1762) si Mozart cu Simfonia in do major (1772). Ele
sunt la iceputurile clasicismului dar nu sunt de top. In frunte se
afla desigur capodopera lui Beethoven, Simfonia a IX-a cu
cor - (Oda bucuriei 1824), care ramane si pe primul loc ca
valoare artistica si mesaj uman. Simfonia a 9-a de
Schubert, ,,Marea simfonie in do major”(1826) este prin
melodicitatea ei prima autentic romantica din lista. A 9-a a lui
Dvořák ,,Din Lumea Noua”(1893) este o fericita imbinare a
melosului negrilor americani cu cel folcloric ceh, poate cea mai
des cantata dintre toate. Urmeaza grandioasa a 9-a lui
Bruckner (1893), un imn adus cu smerenie lui Dumnezeu,
caruia ii este chiar dedicata pe partitura de autor. Sfasietoarea
Simfonia a 9-a a lui Mahler (1910) cuprinde parca toata
suferinta lumii, careia i-a fost partas autorul in toate opera sa.
Simfonia 9-a a lui Sostacovici (1945) face exceptie deoarece,
dupa dramatic-razboinica simfonie a 8-a, cea de a 9-a este mai
luminoasa, cantabila, ceea ce i-a adus oprobiul CC-ului
Sovietic. Un alt compozitor sovietic, autor al unei Simfonii nr.9
este Nicolai Miaskovski (1928), iar englezul RalphVaughan
Willams a prezentat dramatica simfonie a 9-a . Dintre
compozitorii romani autori ai unor simfonii cu nr.9 mentionez
pe Dimitrie Cuclin (1949), Mihai Andricu (1962), Wilhelm
Berger ,,Simfonia Fantasia” (1974). Dintre simfoniile prevazute
in ciclu am fost invitat sa prezint Simfonia a 9-a de Bruckner,
prezentata in concertul din 11 Noembrie 1999.

Simfonia a IX-a este ultima scrisa de marele compozitor

austriac Anton Bruckner la sfarsitul vietii. Ea a fost compusa
in anii 1891-1894 fara sa fie terminata. El a incheiat partea a
3-a cand avea 70 de ani, fiind deja foarte bolnav. Acestea sunt
date indispensabile pentru intelegerea acestei magistrale
opere, un grandios edificiu sonor ce venea sa incheie o
prodigioasa activitate.

Bruckner a fost un mare organist, recunoscut ca atare in

intreaga lume, dar in materie de compozitie un autodidact, care
si-a inceput cariera de compozitor la 40 de ani. Bruckner nu a
fost tributarul nici unui maestru, nici unei scoli, nici unui stil, el
fiind el insusi de-alungul intregii sale activitati componistice.
Poate ca aceasta neincadrare in canoanele riguroase ale vremii
i-a adus multe adversitati, fiind unul din cei mai controversati
compozitori in timpul vietii, pentru ca apoi sa i se descopere si
sa i se recunoasca geniul.

Organist, om al bisericii, patruns pana in adancul fiintei de

profunzimea si maretia crestinismului, Bruckner si-a dedicat
intreaga opera preamaririi lui Dumnezeu si a creatiei Sale. Si
aceasta in muzica religioasa in primul rand, cele patru Misse,
Te Deum si un Psalm, stand marturie, dar mai ales cele noua
simfonii ale sale. In toate domneste un fior al misterului facerii
lumii, o nostalgica integrare in natura, dar mai ales o ridicare a
unor edificii colosale spre inaltimile cerului pentru a aduce
lauda, multumiri si inchinare in fata atotputerniciei lui
Dumnezeu. De o religiozitate iesita din comun, Bruckner afirma
ca ,,atunci cand adori tot ce este in jurul tau, Dumnezeu este
creat”. Si el asta face in simfoniile sale, pline de fervoare, de
gravitate si de o interiorizare rar intalnita in muzica. Bruckner a
incercat prin opera lui sa se apropie de divinitate, dupa
cum Mahler a incercat sa se apropie de om si de suferintele
sale iar Wagner de maretia conferita omului de catre iubire.

Simfonia a IX-a are ceva de catedrala gotica cufundata in

semiobscuritate, in care patrunde, din cand in cand, lumina
unui soare stralucitor, orbitor mesaj al fortei divine. De fapt,
simfonia este dedicata chiar Creatorului prin inscriptia pusa pe
partitura ,,Omnia ad majorem Dei gloriam”. Ea incepe cu
nasterea lumii dintr-un tremolo misterios de viori, din care se
dezvolta treptat un strigat imperios, comanda suprema de
creare a Universului, ,,Sa se faca lumina !”. Apoi o a doua
grupa de teme se infiripa in jurul unei melodii lirice, dureroase,
o inchinaciune adusa frumusetii vietii, dar de pe pozitia unui
batran suferind. A treia grupa de teme, si aceasta este o
inovatie adusa de Bruckner, este mai mult o introspectie,
imaginea muzicala a unei vieti, cu coborasuri si urcusuri, un fel
de lupta interioara cu intunericul si suferinta, punctata de
melodii suave ale fericirii. Toate aceste teme sufera o
prelucrare ampla, cu reveniri in stilul propriu lui Bruckner :
motive care se opresc brusc, momente de calmare si inceperea
altei teme, fara nici o imbinare sau o suprapunere, cum este in
uvertura la Tannhäuser sau la sfarsitul Walkyriei de Wagner.
Insiruirea de teme fara legatura intre ele da o oarecare
discursivitate dar si o puritate neatinsa de nici un alt
compozitor. Aceasta prima parte, in care se spun lucruri grave,
grele si definitive, se incheie cu un paroxistic strigat stralucitor,
cumplit si grav.

Partea a doua, scherzo, departe de a fi un cantec vesel, un

ländler ca in partile miscate ale simfoniilor lui Mahler, este un
joc al ielelor, sarituri de pizzicato pe corzi, tropaitul ritmat al
percutiei si suflatorilor, picaturi ale flautelor, totul un joc
ostinat, amenintator, al fortelor raului, intrerupt la mijlocul
partii de melodii mai duioase, ce atenueaza dansul salbatic,
asemanator celui din Fantastica lui Berlioz.

Partea a treia, Adagio, incet, festiv, incepe cu un lung suspin,

cu reminiscente din Tristanul sau Parsifalul lui Wagner,
sfasietor, cu urcusuri ce duc din nou la supremul act de vointa
al Creatorului. Apoi iar melodii unduitoare, o impacare cu sine,
un crescendo dureros ca in sectiunea a doua a Simfoniei a VII-
a, apoi o tacere apasatoare si revenirea, un mars lent, dureros,
spre un sfarsit, nu de simfonie, ci de viata. Nu o lupta si
dezbatere ca in Moarte si transfiguratie a lui Richard Strauss,
ci o profunda si religioasa resemnare a unui credincios care isi
incredinteaza sufletul lui Dumnezeu. Ca si Ceaikovski, care isi
presimtea sfarsitul in sfasietorul final al Pateticii, si Bruckner se
stinge aici incet, odata cu ultimele note astenute pe portativ.

Simfonia nu are a patra parte, pentru care exista doar cateva

schite, insuficiente pentru a se incropi ceva din ele, ca
pentru Simfonia a X-a a lui Mahler. Autorul, dandu-si seama ca
nu poate duce la bun sfarsit finalul, a cerut, cu limba de
moarte, ca ea sa se incheie cu Te Deum-ul datand din anul
1884, o alta capodopera a maestrului. Dorinta nu ii este
respectata din pacate. Aceasta lipsa sa insemne ca Simfonia a
IX-a este o ,,neterminata” ? Catusi de putin. Ea este o opera
completa, inchegata, ce cuprinde un crez de viata, lasat ca un
testament de un mare ganditor al omenirii.

11 noiembrie 1999

Tragicul Mozart

Cu ocazia implinirii a 200 de ani de la moartea lui Mozart,

postul de radio ,,Romania Muzical” a organizat o serie de
programe comemorative. In cadrul lor au fost invitate diferite
personalitati sa aleaga lucrari de Mozart pe care ar dori sa le
asculte si sa faca, eventual, un scurt comentariu. Am ales un
subiect mai putin conturat, acela al unui Mozart neobisnuit
celor care vad in muzica lui numai exuberanta si frivolitate.

Haydn este numai incantare, destindere, galanterie, poate

chiar frivolitate, imaginea unei societati elegante si
pomadate. Beethoven este numai incrancenare, lupta a
omului cu sine insusi, cu destinul sau, o intrebare perpetua
asupra rosturilor profunde ale lumii. Este numai arareori
izbavire si triumf. Intre ei se afla Mozart, trasatura de unire,
nu numai temporala, dar mai ales ca traire si mesaj muzical. Si
el este robul unei societati superficiale, frivole, galante, careia
i-a platit tribut, dar pe care a depasit-o. Gratia, eleganta,
supletea, exuberanta, optimismul, sunt intrinseci, nu datorita
comenzii unui sponsor, cum s-ar spune astazi, ci nascute dintr-
o ingenuitate nativa, dintr-o debordanta putere de a crea un
univers sonor propriu. Aceasta este geniu, de fapt este har
divin.

Si totusi, Mozart are si alta fata, cea care prefigureaza drama

beethoveniana. Sunt strafulgerarile profunde, venite dintr-un
interior mistuit de framantari, de acolo de unde se nasc
indoielile, apar presentimente si intuirea unui sfarsit.

Concertul nr.20 in re minor pentru pian si orchestra - prima

parte. De la inceput un suflu dramatic, aproape tragic, strabate
orchestra. Pianul, in loc sa aduca mangaiere, care de atatea ori
se afla in partile lente ale celorlalte concerte, amplifica
inclestarea. Este ca un presentiment.

Don Juan – scena finala. Ultima svacnire de disperare a lui Don

Juan inaintea sfarsitului. Verdictul este imuabil, el rasuna
raspicat, amenintator, definitiv, prefigurare a vointei
implacabile a destinului din Simfonia a V-a de Beethoven, sau
a mortii lui Siegfried  din opera Amurgul
zeilor de Wagner.  Este un avertisment ca nimic pe Pamant nu
ramane nesanctionat.

Recviemul, este cantecul de lebada al marelui geniu in sensul

cel mai strict, caci

l-a compus pe patul de moarte, lasandu-l de fapt neterminat.

Este cea mai cutremuratoare

premonitie, cum nu se mai intalneste decat

la Ceaikovski in Simfonia a VI-a  sau la Bruckner in Simfonia
a IX-a. Si totusi, cutremuratorul Recviem nu este sfasietor, nici
nu deplange un trecut iremediabil pierdut, nu este nici
consolare, dar deschide grav, cu responsabilitate, aproape
somptuos, calea spre universul de dincolo. Fara promisiuni, dar
cu certitudini ca eternitatea exista.
Mozart, cel frivol si incantator, este pentru mine divertisment,
putin depasit pentru o lume prea incrancenata. Cel grav,
rascolitor si profund, este insa contemporanul etern caci poarta
mesajul acestei tragice efemeritati care, intre doua neanturi,
este omul.

octombrie 1991

Debussy si natura

In cadrul unui ciclu pe care postul ,,Romania Muzical” l-a

dedicat lui Claude Debussy, sustinut de compozitorul prof.
univ. Serban Nichifor, acesta mi-a facut onoarea sa-mi ofere sa
prezint o emisiune cu un subiect la alegerea mea. Ca pasionat
iubitor al naturii si frecventator necontenit al ei, am ales o
tema ce imi era cea mai apropiata, Debussy si natura, care a
fost insotita si de cateva fragmente muzicale. Iata prezentarea.

Daca termenul si insusi curentul impresionist nu ar fi fost creat

de pictori, precum Monet, Manet, Seurat si toti ceilalti, el
trebuia inventat in domeniul muzicii pentru Claude Debussy.
Dupa constructiile perfecte si taiate in monolite ale clasicilor,
dupa dramaticele inclestari existentiale ale romanticilor,
impresionisnul, dezbarat de rigoarea unei realitati dure si
implacabile, se refugiaza in vag, in pete de culoare sonore si in
evocari doar sugerate, nu declarate. Nicicand cuvantul nerostit
si imaginea neasternuta pe panza nu si-a gasit o exprimare mai
subtila, mai diafana, decat inlantuirile de sunete ale lui
Debussy. La el aproape totul este doar un abur de imagini,
nimic clar si precis, doar atat cat sa trezeasca in adancul
sufletului o amintire, o nostalgie, o impresie a unei realitati de
abia percepute.

Este evident ca cel mai fertil cadru pentru un limbaj

impresionist nu putea fi pentru Debussy decat natura. O natura
nu descrisa obiectiv, cum facea Richard Strauss in aceiasi
vreme, ci subiectiv, asa cum o simtea el. O natura tesuta din
culori, nuante, senzatii, o curgere fluida neintrerupta. Si nimic
nu putea fi mai potrivit pentru o astfel de intrupare diafana
decat sunetele simple, vag legate, ca ale pianului. Ajunge sa
citam unele titluri din bogata creatie pentru pian cuprinse in
ciclurile Stampe,  Imagini,  Preludii  :  Gradini sub soare,  Clar de
luna, Reflexe in apa,  Pasi pe zapada,  Ce a vazut vantul de
vest, Ceturi,  Frunze moarte.  Toate sunt bijuterii sonore,
inlantuiri de sunete, uneori cu o coerenta laxa, dar care te lasa
sa plutesti cu spiritul eliberat de constrangerile imediate ale
peisajului. Este drept ca unele titluri nu-ti evoca ceva precis si
esti liber sa gandesti ce vrei, sau chiar nimic, cum ar fi Terasa
audientelor sub clar de luna, dar altele sunt mai concrete, cum
ar fi portretul Fata cu parul balai sau chiar si Catedrala
scufundata. Farmecul lor este indiscutabil si reprezinta, un mod
revolutionar de a concepe muzica.

Culmea unor imagini totale ale naturii se afla in muzica

simfonica a lui Debussy. Prima lucrare, Preludiu la dupa amiaza
unui faun  este un poem, simfonic bazat pe versurile lui
Mallarmé si infatiseaza un tablou torid, in care simti soarele
cum scalda totul si in care se lafaie un faun. Au urmat Trei
nocturne din care prima, Nori este cea mai diafana si
inconsistenta descriere a corabiilor albe ce plutesc pe cer, fara
contur, cu forme efemere de abur si in continua schimbare. A
doua nocturna, intitulata Serbari,  este imaginea unui dans
vesel, destul de difuz, iar a treia, Sirene, este evocarea marii
prin vocaliza unui cor de femei ce se unduie in miscarea
valurilor.

Marea, aceasta pasiune a lui Debussy, este subiectul unui

triptic, o capodopera a impresionismului francez, in care ne
sunt prezentate sonor trei ipostaze ale marii. In prima
schita, De dimineata pana seara pe mare, descoperim magia
marii prin valurile ce se unduiesc necontenit ; a doua
schita, Jocul valurilor, are ca subiect tot valurile domoale, care
se fugaresc pana la mal, unde se sparg spumos ; a treia schita,
cea mai dramatica, este Dialogul vantului cu marea in care
vantul sufla suierator pe deasupra marii infuriate. Este o pagina
magistrala in care nu este nimic precis, in fata ochilor nu se
infiripa tablouri,ci doar sufletul este purtat pe nesfarsitele
intinderi unde cerul se imbina cu marea.

Din al treilea triptic,  Imagini pentru orchestra retinem doar pe

a doua intitulata Iberia care este descrierea cea mai succinta si
completa a picturalei Spanii, nu prin tablouri precise care sa
destepte imagini vizuale, ci imagini senzitive, un abur nedefinit
care cuprinde esenta unei minunate tari. Si ajunge sa citez
doar un titlu al unui tablou din Iberia care spune
tot : ,,Parfumurile noptii” pe care, pur si simplu, le simti, desi
sunt descrise prin sunete.

Nici in muzica vocala Debussy nu uita natura. In liedurile sale,

sau cum le numeste el Melodii, sau Proze lirice, el alege din
versurile lui Baudelaire sau Verlaine cele mai evocatoare de
natura, cum ar fi Clar de luna, Jet d’eau, Marea cea frumoasa,
sau le creaza chiar el : Acuarele, Peisaj belgian, Despre
flori sau Despre malul raului. Pentru misterul lor, pentru tot ce
poate strecura in inima ca anxietate, Debussy a apelat si la
pesteri, ca de exemplu in melodiile Pestera si Langa pestera
intunecata, dar mai ales ca fundal al unuia din tablourile
uimitoarei, atat de originalei si inovatoarei opere, Pelléas si
Mélisande. Intr-adevar, Tabloul 3 din Actul 2 se petrece in fata
unei guri de pestera in care nefericita Mélisande credea ca a
pierdut buclucasul inel. Este o pestera a mortii in fata careia
dorm trei batrani ce-i sperie pe tinerii indragostiti care parasesc
locul in graba. Este ca un avertisment al sfarsitului tragic al
celor doi tineri.

Prin creatiile sale, Debussy ramane un mare inovator al muzicii

clasice, alaturi de Bach, Wagner, Stravinski si Schönberg si un
mare cantaret, unic in felul lui, al naturii.

29 aprilie 2000.

Muzicieni ai secolului al XX-lea

In cursul anului 2000 Redactia ,,Romania muzical” mi-a

sugerat sa concep o emisiune de prezentare a unor compozitori
ai secolului al XX-lea. Nu mai stiu cand a fost difuzata si nici nu
mai stiu ce a cuprins ea. Am gasit insa unele notite pe care le
reproduc aici pentru ineditul lucrarilor prezentate.

Charles Ives – Simfonia a 4-a

Charles Ives este unul din cei mai importanti compozitori

americani, a carui opera a fost scrisa intre anii 1901-1915,
ceea ce il defineste drept compozitor al secolului al XX-lea. De
formatie pur americana, el a stiut sa fie independent fata de
Europa si dogmele clasice. A fost un mare inovator al muzicii :
inaintea lui Stravinski a folosit poliritmia ; inaintea lui Bartók a
organizat disonantele ; inaintea lui Stravinski si Milhaud a
utilizat politonalitatea ; inaintea lui Schönberg a descoperit
atonalismul ; inaintea lui Enescu a utilizat sferturile de ton ;
inaintea lui Henry Cowel a inventat clusterele iar inaintea
lui Boulez muzica aleatorie. Un multiplu inovator, un original,
un fenomen aproape inexplicabil pentru vremea lui si un
necunoscut in Europa si chiar si in SUA pana in 1950, nefiind
astfel un sef de scoala.

Simfonia a IV-a este impinsa cel mai departe in sensul

modernitatii, aici fiind folosite toate procedeele de avangarda.
La un moment dat sunt utilizate simultan 27 ritmuri diferite, de
asemenea sunt suprapuse politonal mai multe melodii populare
americane. Orchestra este enorma (de exemplu cinci timpani,
doua piane, orga), cor si o fanfara, fiind necesari trei dirijori
pentru a coordona toata aceasta colosala masa. Autorul a vrut
sa dea un inteles filosofic simfoniei, incercand sa raspunda la
marile intrebari pe care si le pune omul asupra vietii : de ce si
cand ? Ele sunt puse intr-un preludiu si in prima parte a
simfoniei. Partea a doua prezinta contrastul dintre evolutia
usoara a omenirii si avansarea dureroasa a credinciosilor prin
pustiuri si mlastini, fapt subliniat si de cor. Partea a treia este
un protest impotriva formalismului si a stereotipiei prin care
Ives isi dovedea independenta fata de canoanele muzicii,
batandu-si oarecum joc prin diverse cantece semipatriotice
americane binecunoscute, intr-o adevarata cacofonie. Aceasta
tendinta se desavarseste in ultima parte in care instrumentele
o iau razna, cantand fiecare, sau cate doua sau trei, o alta
melodie, sau doar fragmente din cantece si imnuri cunoscute
sau inventate. Se adauga si corul, care vocalizeaza iar orga, cu
sonoritatile ei puternice, completeaza o harababura dirijata !
Trebuie spus ca este multa galagie dar nu se poate nega
impresia covarsitoare si un anumit farmec pe care il degaja
aceasta simfonie, considerata unica in felul ei, fiind deasupra
scalambaielilor avagardiste cu care a debutat secolul al XX-lea.
Carl Nielsen – Simfonia a II-a ,,Cele patru
temperamente”

Carl Nielsen este cel mai mare compozitor al Danemarcei, a

carui activitate componistica se plaseaza in prima jumatate a
secolului al XX-lea. Violonist foarte talentat si muzician
multilateral, a fost ajutat de oameni de bine, sponsorizat cum
am spune astazi, pentru a face studii in patrie, dar si in Franta,
Germania si Italia. A inceput sa compuna la 23 de ani si a
continuat pana in anul mortii,lasand o mostenire valoroasa din
care se detaseaza cele sase simfonii. Ele arata o clara evolutie
de la un stil mai academic, germanic, la unul mai personal,
bine echilibrat, ramanand continuu in limitele unei muzici
tonale si refuzand orice inovatie ce a bantuit inceputul de secol.
Dintre ele am ales Simfonia a doua, cea mai populara prin
semnificatiile pe care le tradeaza chiar indicarea miscarilor

Simfonia a II-a  mai poarta si numele Cele patru

temperamente, pe care incearca sa le descrie muzical in cele
patru parti ale ei.

Prima parte - Allegro colerico este energica, tradand un

caracter aprig, usor inflamabil, domolit uneori, dar pana la
sfarsit dominator.

Partea a doua – Allegro comodo e flemmatic, este o muzica

linistita, unduitoare, un fel de cantilena, fara stralucire, asa
cum ar arata un om ce trece cam indiferent prin viata. Partea a
treia - Andante malincolico este sumbra, reflectand tristetea ce
cuprinde cateodata pe cei reflexivi, mergand pana la disperare.

Partea a patra – Allegro sanguineo infatiseaza pe cei sangvinici,

puternici si razbunatori, printr-o muzica alerta, energica,
violenta, ce se termina in ritm de mars.

Gustav Mahler – Simfonia a X-a

Gustav Mahler este unul din ultimii romantici autentici ce a

pasit pragul secolului al XX-lea. Spre deosebire de alti
compozitori care au experimentat in cariera lor diverse stiluri
ale noului secol, Mahler, a ramas pana la sfarsit credincios
crezului sau artistic inital, tonalismul, ca de altfel alti cativa
romantici tarzii, precum Richard
Strauss, Sibelius sau Skriabin. L-am introdus in program
pentru ca am vrut sa ofer ceva inedit ascultatorilor, Simfonia a
X-a, inca neauzita la noi.  Ea a ramas neterminata din cauza
mortii subite a autorului in 1911. Pentru intelegerea ei sunt
necesare doua precizari. Mahler a fost un dirijor genial, de
mare exigenta si considerat aproape despotic de membrii
Filarmonicii din Viena, al carei director a fost. Din cauza ca
acestia l-au repudiat, dar si a opiniei publice austriece, pornita
impotriva lui din cauza originii sale evreiesti, cu durere in suflet
a plecat la New York, unde a fost director la prestigioasa opera
Metropolitan. Reintors in Austria a compus dramatica
lucrare Cantecul despre  Pamant (Das Lied von der Erde,
tradus eronat Cantecul Pamantului) si a inceput a X-a Simfonie,
gandita in cinci parti, lasand doar niste schite si primele doua
parti mai elaborate. Ele stau sub marea lui drama pesonala,
faptul ca sotia sa, pe care o adora, l-a parasit pentru un tanar
arhitect, Walter Gropius, el insusi un geniu ce avea sa
revolutioneze arhitectura prin miscarea Bauhaus. In treacat fie
spus, sotia lui Mahler, Alma, a fost una din cele mai
extraordinare femei ale secolului al XX-lea, caci a stiut sa-si
aleaga doar barbati celebrii revolutionari ai culturii europene.
In ordine : pictorul Oskar Kokoschka, compozitorul Gustav
Mahler, arhitectul Walter Gropius si scriitorul Franz Werfel.
Simfonia, dedicata pe partitura Almei, atata cat a schitat, este
un sfasietor strigat de durere pentru plecarea sotiei, care a
ramas insa credincioasa operei lui Mahler dorind sa vada
sfarsita a X-a simfonie. Ea a oferit manuscrisul pentru
terminare lui Bela Bartók si lui Arnold Schönberg dar acestia au
refuzat. Muzicianul englez Deryck Cook a completat-o mult
mai taziu si ea a fost interpretata prentru prima data in 1964.

Simfonia debuteaza cu un Adagio trist, sfasietor, poate partea

cea mai autentica mahleriana. Partea a 2-a si a 4-a
sunt Scherzo-uri ritmate, jucause, ca ländlere, cum a scris mai
multe Mahler in partile miscate ale simfoniilor, separate de un
scurt Allegro moderato,  numit Purgatoriu, care este tot un fel
de dans cu armonii specifice mahleriene. Partea a 5-a este o
alternanta de pasagii lirice, altele dansante, intretaiate de
strigate parca amenintatoare si de batai subite forte,
implacabile de tobe ce anunta parca un sfarsit apocaliptic. Dar
simfonia se termina totusi seren, ca o ultima si prelungita
resemnare. Este drept ca acest final este mai putin mahlerian,
dar el este de o mare forta sugestiva. In ansamblu, Simfonia a
X-a ar fi sunat probabil altfel terminata de Mahler insusi, este
totusi foarte in spiritul sau si ar fi fost pacat ca notitele si
intentiile lui sa nu fie salvate.

PREZENTARI DE CONCERTE

In transmisiunile directe ale concertelor simfonice ale

Orchestrei Nationale Radio, la inceputul lor sau in pauza, este
invitat de obicei un muzicolog sau un om de cultura sa prezinte
piesele ce se executa. In acest context am fost invitat sa
prezint concerte, in general de muzica moderna, pentru care
nu se prea gasesc amatori. Reproduc mai jos doua din astfel de
prezentari cu lucrari care mi s-au parut mai interesante.

Concertul simfonic din aprilie 2001

Rimski Korsakov – Uvertura ,,Pastele rusesc”

Rimski-Korsakov avea 44 de ani cand a compus, in 1888,

celebra suita Seherazada si uvertura Sarbatoarea luminata
(Uvertura pascala pe teme religioase), cunoscuta acum sub
numele de Pastele rusesc.  Este o lucrare ciudata din cauza
viziunii foarte speciale pe care o are autorul asupra sarbatoririi
Pastelor. In ea se imbina o idee religioasa, a patimirii si invierii
lui Isus, cu cea a unei sarbatori pagane. Lucrarea incepe
sinistru cu un ,,andante lugubre”, descriind atmosfera Sfantului
Mormant si a tragicelor evenimente din Saptamana Mare
pentru ca, intr-un Allegro ce urmeaza, sa descrie clipa invierii
printr-o lumina tasnita din trambitele arhanghelilor, si de
dangatul de bucurie al clopotelor, alternand cand cu citirea
grabita a dascalului, cand cu motivul conventional al preotului
care citeste slujba invierii dupa Evanghelie. Intre trambitele
arhanghelilor si clopote se intercaleaza traditionalul ,,Hristos a
inviat” in varianta lui ruseasca. Dupa cum marturiseste insasi
autorul, ,,Am vrut sa ilustrez aceasta trecere de la atmosfera
sumbra si misterioasa a sfintei sambete mari la un fel de
veselie pagana religioasa din „Saptamana luminata”. Rimski-
Korsakov a vrut cu aceasta uvertura sa arate perceptia foarte
speciala a sarbatorii Pastelui de catre rusi si in special a
Saptamanii Luminate, care este saptamana ce urmeaza
duminicii Pastelui, de unde si titlul uverturii Sarbatoarea
luminata si exuberanta melodiilor.

Aleksandr Skriabin - Concertul pentru pian si orchestra

Aleksandr Skriabin a trait intre anii 1872-1915, fiind deci o

generatie post Ceaikovski, Borodin, Musorgski, si
contemporan cu romanticii tarzii Rahmaninov,
Mahler si Richard Strauss. De fapt, muzica lui este puternic
influentata de acestia, ca si de a lui Wagner, dar dincolo de
influente se afla personalitatea lui muzicala in care se reflecta
de fapt o conceptie filosofica. Skriabin a fost un mistic religios,
apoi a fost fascinat de Nietzche si de ideea supraomului, pe
care el il vedea cucerind lumea prin arta, apoi a trecut la ideile
teozofice ale doamnei Blavatzki. Din toate acestea el si-a
construit un  Weltanschaung vizionar, o unificare a tuturor
ideilor filosofice, sociale si artistice intr-un sistem suprem
denumit de el ,,Mister”, ce trebuia sa cuprinda intreaga istorie
a omenirii si sa deschida noi orizonturi existentei. Nu a reusit
sa scrie acest Mister dar ultimele lui lucrari sunt strabatute de
un suflu special, un fel de vraja invaluitoare, demne de titlurile
acordate : Poemul divin,  Poemul extazului,  Prometeu - Poemul
focului. El spera ca muzica lui, in special Poemul extazului, sa
aduca pacea si frumusetea pe Pamant, sa elimine orice vrajba
si sa determine o infratire generala. El este departe de a fi
atins astfel de performante dar este indiscutabil o voce noua,
mistica si coplesitoare care ne vorbeste.

Concertul pentru pian, datand din anii 1896-97, departe de

aspiratiile filosofico-muzicale ale lui Skriabin este romantic,
strabatut in prima parte de o gingase melancolie ce se
involbura din cand in cand, fara sa atinga culminatii
impresionante. Partea a doua, o tema cu trei variatiuni, este
serafica, o inlantuire de picaturi de sunete ce te invaluie.
Partea a treia este dinamica, impetuoasa, de o romantica
exuberanta, cu concentrari mai dramatice.
In ansamblu, concertul lui Skriabin este frumos, in rand cu
marile concerte romantice (Schumann, Grieg,
Liszt, Brahms etc.), poate nu atat de expresiv dar care merita
sa fie scos la lumina ca sa imbogateasca un repertoriu pentru
pian si ochestra cam uzat de prea multa cantare si repetare.

Richard Strauss – ,,Metamorfoze, studiu pentru 23

instrumente soliste”

Lucrarea Metamorfoze  de Richard Strauss, denumita

si Studiu pentru 23 instrumente soliste este o miscare lenta, o
lamentatie dureroasa si obstinata de aproximativ o jumatate de
ora. Strauss a scris-o in anii de senectute, la 80 de ani, in
ultimele luni ale celui de al Doilea Razboi Mondial, in 1944.
Fara sa aiba un program precis, ca celelalte poeme simfonice si
cele doua simfonii (a Alpilor si Domestica), metamorfozele
dezvaluie sentimentele de profunda durere desteptate de
vestile ca istoricele cladiri ale operelor din Berlin si Dresda,
care au vazut momentele de triumf ale creatiilor lui Strauss, au
disparut sub bombele aliatilor, ca de altfel atatea si atatea
opere de arta, cladiri si monumente reprezentand cultura
gremana si a Europei in sens larg. Metamorfozele sunt o
tanguire nascuta din dezastrele razboiului, care se regasesc in
multe alte compozitii din acel timp.

Lucrarea este alcatuita din trei parti ce se canta legat, fara

pauza. Prima parte este lenta, ca si ultima, strabatuta de
tragism si un sentiment de frica, in timp ce partea
intermediara, Agitato, este parca un cantec de revolta, o iesire
din apatie, nu pentru lupta ci pentru a indrepta ceva. In lucrare
se impletesc mai multe teme din care, crescand treptat,
domina in final primele patru masuri din marsul funebru
al Simfoniei a III-a- Eroica  de Beethoven, dand sensul
adevarat al operei, de pierdere ireparabila si tragica a unor
valori.

Concertul simfonic din aprilie 2002

Concertul oferit de Orchestra Nationala Radio are un program

extrem de atractiv, iesind din sablonul muzicii baroce si clasice.
Am putea spune ca este un program de muzica moderna, daca
acest termen nu ar fi discreditat pentru tot ce s-a scris dupa
1900. De fapt este un program de muzica romantica tarzie si
impresionista. Ceea ce caracterizeaza mai bine programul este
noutatea pieselor, as putea spune din cauza prospetimii lor
pentru publicul romanesc, care a avut putine ocazii sa faca
cunostinta cu ele.

Jean Sibelius – Suita Karelia

Concertul se deschide cu Suita Karelia de Jean Sibelius. Ea a

fost scrisa si prezentata in premiera in anul 1893 ca muzica de
scena si cuprinde mai multe tablouri, prefatate de o uvertura si
incheiata cu o balada vocala, acompaniata de orchestra.
Aceasta muzica ocazionala a fost revazuta de autor, care a
extras din ea o uvertura care se canta acum separat (op.10) si
o suita (op.11), ambele purtand numele de Karelia. Pentru a
intelege aceasta muzica trebuie sa amintim cateva fapte
istorice.

Momentul scrierii este sfarsitul secolului al XIX-lea, cand

romantismul isi depana ultimele acorduri si cand in intreaga
Europa sufla un vant de libertate pentru popoarele din estul si
nordul continentului. Dorul de liberate s-a concretizat in scolile
nationale din Cehia, Ungaria, Polonia si tari care erau ocupate
de Rusia, intre care facea parte si Fin- landa. Locuita de un
popor vechi, finii, acestia nu au avut parte de o afirmare
nationala, fiind fie sub stapanire suedeza, fie rusa. Cu atat mai
mult dorinta de afirmare, mai puternic fiind manifestata in
literatura si muzica, cea din urma reprezentata de un singur
bard, Jean Sibelius. Nascut in anul 1865, cand Finlanda era un
mare ducat rusescc, el a crescut cu dorinta legitima de libertate
pentru poporul sau, trasatura concretizata in muzica sa printr-
un ciclu de poeme simfonice avand ca sursa de inspiratie
marea epopee nationala Kalevala. Asa sunt poemul vocal-
simfonic Kulervo, poemul simfonic En Saga, suita Leminkainen,
fantezia Fata din Pohjola, toate incrise pe linia romantic-
descriptiva, plina de avant si nostalgii istorice, specifice scolilor
nationale. Al doilea filon de inspiratie al lui Sibelius a fost
natura, intinderile nesfarsite de coline vag ondulate, acoperite
de paduri dese de conifere si de mesteceni si de intinsele
lacuri, cand unduite de vant, cand involburate de furtuni. Acest
peisaj, atat de specific, razbate plenar in poemul
simfonic Finlandia, in piesa Cavalcada nocturna si rasarit de
soare, in Cantecele primaverii, dar mai ales in primele doua
simfonii, incarcate de vanturile ce suera peste intinsele campii
si lacuri si prin arbori. Din aceasta familie face parte si Suita
Karelia,  romantic-eroica, in joc fiind numele provinciei dragi
finlandeze dar care a avut o istorie agitata, fiind revendicata de
suedezi si rusi.

Suita are trei parti : Intermezzo, Balada si Alla marcia care se

canta neintrerupt. Ea incepe cu un strigat de trompeta care
introduce un mars alert, urmeaza apoi o melodie leganata de
balada ce devine melancolica, si din nou un mars, sau mai
curand un dans saltaret care antreneaza treptat toata
orchestra, cu care se termina suita. Desi pare vesela, ea este
un cantec de lupta disimulat pentru reintregirea patriei,
Finlanda.

Ernest Bloch – Rapsodia ebraica pentru violoncel si

orchestra ,,Shelomo”

A doua piesa a concertului este o splendida pagina

concertanta, Rapsodia ebraica pentru violoncel si
orchestra cunoscuta si sub numele de Shelomo  de Ernest
Bloch. Nascut in 1880 in Elvetia, Bloch si-a petrecut cea mai
mare parte a vietii in Statele Unite dar el nu poate fi considerat
pentru prima parte a vietii nici compozitor elvetian si nici
american, ci evreu. Inceputul carierii de compozitor l-a dus la o
muzica tarziu romantica concretizata intr-o simfonie,
poemul Iarna-Vara  si mai tarziu intr-o ambitioasa
opera Macbeth de tip  grand-opéra, bine primita cu ocazia
premierei de la Paris. In 1912 el si-a schimbat total optica
asupra muzicii, asumandu-si un rol oarecum mesianic.
Constient de originea sa ebraica, voia sa o fixeze in muzica
facand chiar urmatoarea declaratie de credinta. ,,Vreau sa
reprezint sufletul evreiesc, complexul si agitatul suflet evreiesc,
pentru ca este singura cale in care pot produce muzica plina de
vitalitate, daca pot face un astfel de lucru in general”. Si Bloch
a implinit aceasta misiune cu stralucire, un adevarat univers
muzical nou.

Ciclul evereiesc cuprinde cateva piese notabile cum sunt,

cele Trei poeme evreiesti pentru orchestra, Simfonia Israel  ,
suita Baal Shem care este muzica sacra pentru serviciul sacru
de dimineata al sabatului,  O voce in desert pentru orchestra cu
violoncel obligat si, cea mai cunoscuta, o adevarata
capodopera, care este Rapsodia pe teme evreiesti, cunoscuta
mai ales sub numele de Shelomo. Acesta este numele evreiesc
al legendarului rege Solomon pe care il descrie muzica. Initial,
Bloch intentiona sa creeze o rapsodie pentru voce si orchestra
dar nestiind ce limba sa foloseasca a ales violoncelul ca fiind cel
mai apropiat de vocea omeneasca. Rapsodia il prezinta pe
marele rege cand dramatic, cand introspectiv, stralucitor sau
pios. Lucrarea are trei parti care se canta fara intrerupere,
fiecare terminata printr-un bogat tutti orchestral. Sectiunea
mediana are la baza un vechi cantec ebraic invatat de autor pe
vremea cand era copil iar inceputul evoca cuvintele
ecleziastului : ,,Vanitate a vanitatilor, totul este vanitate. Caci
unde este multa intelepciune este si mult necaz iar cel care isi
largeste cunoasterea isi largestc si mareste si grijile”. Aceasta
este radacina pesimismului si a disperarii cu care se incheie
rapsodia. Disperare, tristete, durere si melancolie strabat
aceasta lucrare profund romantica.

Fara indoiala, Shelomo este una din capodoperele muzicii

secolului al XX-lea si, impreuna cu concertele
de Elgar si Sostakovici, sunt tot ce s-a scris mai bun in acel
secol pentru violoncel si orchestra.

Claude Debussy – Suita ,,Imagini pentru orchestra”

Cu Imaginile lui Claude Debussy ne aflam in cu totul alt

climat muzical, in cel mai autentic impresionism. Creator al
acestui curent in muzica impreuna cu Maurice Ravel, Debusy
a ilustrat crezul sau muzical in cateva cicluri pentru pian,
extraordinar de rafinate dar si in cateva capodopere orchestrale
cum sunt Preludiu la dupa amiaza unui faun, Trei schite
simfonice Marea, Trei nocturne, Jocuri si Imagini pentru
orchestra. Aceste imagini, mai rar cantate integral, sunt totusi
o chintezenta a impresionismului debussyan prin tesatura
inefabila, prin ideile abea schitate, prin sunete rarefiate, prin
aluzii si sugestii. In titlul Images sunt adunate de fapt trei
piese diferite, scrise la momente diferite intre 1905 si 1910,
fara intentia de a reprezenta o suita coerenta. Ele se executa
de altfel adesea separat, sau mai precis, din ansamblu este
scoasa partea a doua ca piesa de sine statatoare. Ceea ce le
uneste ar fi, dupa unii autori, faptul ca fiecare parte are la baza
cantece populare ale unei tari, respectiv Anglia, Spania si
Franta.

Prima ,,imagine” intitulata Giga, initial Giga trista,  ar fi

portretul unui betiv ostenit care isi deapana taraganat
lamentatia la un oboe d’amore, intretaiat de un dans,  nu foarte
vesel, ce are la baza o tema de origine scotiana. Este o muzica
lenta, trista, pe care doar episoadele mai alerte o scot din
inertie. Partea se termina intr-un fel de ceata londoneza.

A doua parte intitulata Iberia este dedicata, cum ii spune si

numele, Spaniei. Aceasta tara a fost, la sfarsitul secolului al
XIX-lea si inceputul celui de al XX-lea, o pasiune a
compozitorilor francezi, daca ne gandim la Simfonia spaniola a
lui Lalo, la España de Chabrier, Carmen de Bizet, fara a mai
vorbi de cel putin sase piese legate de Spania scrise de Ravel,
dintre care Rapsodia spaniola se afla in frunte. Iberia lui
Debussy se alatura acestora fiind capodopera impresionismului
folcloric. Iberia are trei parti care poarta titluri deferite. Prima
se numeste Par les rues et les chemins , ceea ce pe romaneste
nu suna bine ,,Pe strazi si pe drumuri”, si este plina de voiosie,
bine ritmata, cu melodii cantabile, sugerand miscarea si
agitatia de pe strazile unui mare oras, prin utilizarea unor
melodii spaniole, chiar daca nu autentic populare, dar colorat
imbracate de tot felul de instrumente de percutie. A doua
parte, intitulata Parfumul noptii, este discreta, invaluitoare,
plina de melancolie, cu fragmente de melodii nostalgice ce se
estompeaza intr-o atmosfera de mister. Ea se destrama in a
treia parte numita Dimineata unei zile de sarbatoare prin
aparitia treptata a unui dans vesel, bine punctat cu ajutorul
castanietelor, in care interfereaza tot felul de personaje
muzicale, unele insolite, si care se inlantuie intr-un scurt dans
frenetic. Este modelul, nu mai putin reusit, al ultimului tablou
din Serbari romane, scrise 20 ani mai tarziu de Respighi.

Al treilea moment al Imaginilor poarta numele de Ronde de

printemps, adica, ,,Hora de primavara” si are la baza un cantec
francez. Hora are un inceput lent, o muzica inefabila din care
se incheaga treptat un dans melodios, relativ lent, dar plin de
jocuri si timbre, variatii armonice, alunecari si impletiri de un
mare rafinament.

In ansamblu, Imaginile  lui Debussy sunt o capodopera de

subtilitate, de finete, de aluzii si evocari, mai mult senzatii,
pete de culoare fara contur precis, ca in picturile lui Monet. Cu
aceste imagini, si celelalte tablouri imaginate de Debussy, a
fost scrisa o noua pagina in istoria muzicii.

22 mai 2001

MUZICA MARTURIE A TIMPULUI

In octombrie 2005, postul ,,Romania Muzical” a initiat un

concurs pentru melomani carora le oferea posibilitatea de a
elabora o emisiune de o ora, ce urma sa se transmita ulterior.
Am conceput emisiunea de mai jos care a castigat concursul si
s-a difuzat in ziua de 19 noiembrie.

Muzica este o arta abstracta. Ea nu se leaga de nimic material

dupa ce a parasit instrumentele ce au creat sunetele, si care se
incheaga in urechile noastre. Restul se afla in noi. Ea opereaza
ca o fascinatie, genereaza sentimente ce merg de la incantare,
bucurie, veselie, inaltare sufleteasca, plenitudine, pana la
disconfort, neplacere, poate chiar inclestare nervoasa. Fiind
imateriala, ea are posibilitatea de a infiltra sentimente si prin
ele a crea o atmosfera greu de descris prin cuvinte dar care
reprezinta o fateta a realitatii. Si se poate insaila o istorie a
umanitatii doar din ce ne spune muzica. Ea poate deveni astfel
un factor de cunoastere sensibil, sintetic, convingator prin forta
de patrundere dincolo de gandire, in spirit. Voi ilustra acest
fapt prin cateva exemple:

Epoca barocului si a clasicismului muzical al secolului al XVII-

lea a fost cea a domnilor cu peruca alba pudrata, a pantalonilor
stransi sub genuchi, al jabourilor, a doamnelor pretioase cu
malacov, ca in tablourile lui Watteau si dansand pe muzici
gratioase, menuet, giga, sarabanda etc. Eu vad aceasta lume
nobila, descrisa in partea doua a Cvartetuuil op.3,
nr.5 de Haydn, o muzica atat de delicata si melodioasa.
Fragment din partea a 2-a a Cvartetului op.3, nr.5 de
Haydn

Dar tot aceiasi epoca este sintetizata muzical pe alta latura,

cea a regalitatii absolute, de catre muzica lui Händel, scrisa
pentru plimbarile pe Tamisa cu o ambarcatiune a regelui
George I al Marei Britanii si Irlandei de Nord, muzica fastuoasa,
plina de grandoare, demna de un rege.

Fragment din ,,Muzica Apelor” de G. F. Händel

Secolul al XIX-lea a fost al razboaielor, dintre care cele ale lui

Napoleon I au fost cele mai devastatoare pentru Europa. Ele nu
puteau sa nu inspire pe compozitorii vremii sau pe cei ulteriori
(Ceaikovski cu Uvertura 1812). Interesanta este piesa
lui Beethoven, cunoscuta sub numele de ,,Simfonia luptei” sau
,,Victoria lui Wellington”, in care este descrisa celebra batalie
de la Waterloo. Cele doua osti sunt reprezentate prin imnurile
nationale, ale francezilor si englezilor, iar lupta prin vacarmul
armelor, chiar si tunuri, pentru care Beethoven a prevazut
calibrul lor si numarul de lovituri. De altfel lovituri de tun se
aud si in uvertura lui Ceaikovski. Dar la Beethoven dialogul
celor doua armate este foarte pregnant.

Fragment din ,,Victoria lui Wellington” de Beethoven

Sa trecem la secolul al XX-lea. Primul deceniu a stat sub

dominatia politica si militara a tarilor din vestul Europei (Anglia,
Franta), a centrului Europei (Germania si Austro-Ungaria) si a
estului si sudului (Rusia si Imperiul Otoman). Tensiunea intre
ele a tot crescut pe teme economice si mai ales de dominare a
lumii. Un razboi era inevitabil si el a fost prevazut de politicieni,
dar si de artisti. In arta a fost cel mai acut simtit de muzicieni,
care se aflau in pragul unor mari transformari dupa
romantismul exacerbat al lui Wagner, cu esecul erotic al lui
Tristan si resemnarea mistica a lui Parsifal. Ruperea vrajei
romantismului s-a realizat prin sfaramarea fagasului secular al
muzicii tonale de catre Schönberg prin atonalism. Dar aceasta
adevarata revolutie in muzica nu putea sa apara decat intr-un
climat de nesiguranta, de teama, de panica, ce se reflecta din
plin in lucarile scolii de la Viena, in Cinci piese pentru
orchestra si in monodrama Asteptarea de vienezul Schönberg
si in cele Trei piese pentru orchestra  de Anton Webern.

Fragment din ,,Trei piese pentru orchestra” de Webern

Dar povestea s-a repetat. Anii ’30 ai secolului al XX-lea au fost

ani de ridicare a regimului fascist, de crestere treptata a puterii
lui Hitler, care inghitea pe rand teritorii, in ciuda tratatelor
internationale. Asupra Europei plutea o atmosfera apasatoare,
preves-titoare de dezastre, si unui scriitor i-ar trebui pagini sa
descrie atmosfera acelor ani. Dar Béla Bartók a reusit in 30 de
minute sa o redea in Muzica pentru coarde, percutie si
celesta, din care se desprinde angoasa, spaima pentru ce va
veni, o teroare nedefinita, strecurata doar in sufletul oamenilor.
Este o magistrala pagina de premonitie a unui mare artist.

Fragment din ,,Muzica pentru coarde, percutie si celesta”

de Béla Bartók

Si intr-adevar, premonitia s-a realizat si a inceput al Doilea

Razboi Mondial care a dus la ocuparea Frantei. Artistii au
reactionat si Arthur Honegger, elvetian de origine dar care
traia in Franta, a deplans aceasta catastrofa in partea intai
din Simfonia a II-a pentru coarde, sfasietoare, plina de o
infinita durere, fara accente vindicative, fara eroisme,
impregnata doar de marea suferinta pentru umilirea si
subjugarea simbolului spiritual al Europei.

Fragment din partea a 1-a a Simfoniei a II-a de

Honegger

Urmatoarea pagina a marelui razboi a scris-

o Sostakovici in Simfonia a VII-a - a Leningradului.  Prima
parte descrie apasat si violent invadarea Uniunii Sovietice de
catre trupele hitleriste, cu marsaluirea in ritm de dominator, de
parca auzi bocancii care calca teritoriul inamic. Rar s-a scris
ceva atat de pregnant, dar nu trebuie sa ne oprim la aceasta
descriere picturala, ci sa patrundem mai adanc in esenta
evenimentului, care este atat de tulburator si dramatic. Este
drept ca s-a descoperit ulterior ca aceasta parte a simfoniei a
fost conceputa inainte de invazia germana, dar nu accept sa-mi
fie furata imaginea muzicala atat de convingatoare a unui
tragic eveniment.

Fragment din prima parte a Simfoniei a VII-a de

Sostakovici

Tot Sostakovici ne-a mai oferit o pagina ce rascoleste in noi

alte simtaminte. Este partea a 3-a a Simfoniei a VIII-a. In ea
vad epoca moderna a masinismului creat de om, care este gata
sa-l striveasca. O muzica intr-un ritm infernal, cu toata
orchestra deslantuita, intrerupta din cand in cand de un tipat
patrunzator, disperat, parca al unui om strivit de rotativele
neiertatoare ale civilizatiei actuale.

Fragment din partea a treia din Simfonia a VIII-a de

Sostakovici

Un pas mai departe ni-l ofera compozitorul american John

Cage in piesa Fontana mix  care se afla dincolo de muzica.
Un tutti de orchestra peste care se suprapun diverse zgomote :
automobile, masini de scris, huruit al unor masinarii, anuntul la
megafon intr-un aeroport etc. si o voce feminina de mare
intindere ce debiteaza fraze neterminate in diverse limbi :
engleza, rusa, germana si altele necunoscute. Un haos ce
reprezinta esenta lumii moderne, alienare, imposibilitatea de
comunicare, izolare. Ma intreb ce scriitor ar putea prinde atat
de pregnant esenta unei lumi in dizolvare, care chiar daca nu
este inca a noastra, este prefigurata aici.

Fragment din piesa ,,Fontana  Mix” de John Cage

Vreau sa amintesc inca trei piese care se inscriu in actualitatea

recenta si care m-au incitat dupa titlu. Este Einstein pe
plaje (Einstein on the beach)  de Philip Glass, Nixon in
China de John Adams si o opera de mare actualitate care
denunta distrugerea naturii, Greenpeace, de germanul Hans-
Jürgen von Bose.

Fragment din una din piesele citate mai sus

Muzica trebuie sa fie o oglinda a timpului, muzicianul are

menirea sa fie un martor a ceea ce va fi istorie. Si chiar daca
ilustreaza evenimente trecute, modul de transmisie trebuie sa
fie modern. Din cele notate mai sus am incercat sa prezint cum
au simtit compozitorii timpul lor. Desigur, subiectul ,,Muzica si
istoria” este vast si tentant si poate fi largit si ilustrat mult mai
bogat. Deocamdata atat si nu-mi ramane decat sa multumesc
celor ce au avut bunavointa sa ma asculte.

19 noiembrie 2005

Comentariu dupa transmiterea emisiunii : Textul a fost

inregistrat la mine acasa iar muzica a fost montata pe banda in
studioul Radiodifuziunii, asa ca nu am auzit emisiunea decat in
momentul transmiterii, constatand cu regret cateva deficiente
pe care le semnalez aici. (1) Nu a fost gasit Cvartetul de Haydn
indicat de mine, dar cel pus in loc si-a facut multumitor datoria.
(2) Nu a fost gasit in fonoteca Radiodifuziunii Simfonia a II-a
de Honegger,  asa ca textul a ramas fara exemplificare sonora.
(3) In ce priveste Fontana Mix de John Cage, am fost asigurat
ca exista o banda dar, spre consternarea mea, nu am auzit
decat un bruum continu fara nici un sunet. La obiectia mea
postuma mi s-a spus de redactorul emisiunii ca a primit de la
fonoteca o cutie cu o banda pe care scria ,,Fontana Mix –
Delete” (!) si a montat ce a gasit, punandu-ma in penibila
situatia ca ascultatorii sa creada ca nu stiu ce vorbesc. (4) Nici
una din ultimele piese indicate nu exista in fonoteca
Radiodifuziunii. Cer iertare ascultatorilor emisiunii pentru
aceste deficiente, pentru care nu sunt raspunzator.

Capitolul 6

VORBE SCRISE DESPRE MUZICA

De cand s-a inventat scrisul, orice activitate umana are o

marturie asternuta pe hartie sau, mai nou, pe desplay-ul
calculatorului. Evident, si muzica se bucura de acest avantaj.
Nu ma refer la partituri ci la ceea ce s-a scris, si se scrie,
despre muzica. Cei ce o fac sunt, pe de o parte muzicologii,
care se ocupa de teoria muzicii, de istoria ei, fac consideratii
estetice si filozofice iar, pe de alta parte, criticii muzicali, care
se ocupa de actualitate, scriu despre ce s-a auzit prin salile de
concert, la opera sau cu alte ocazii publice, s-a difuzat prin
discuri, CD-uri, casete, benzi si se transmite la radio si
televiziune. Cele doua directii se imbina, se suprapun si este
greu sa deosebesti pe muzicolog de critic, dar ambii sunt
indispensabili, atat muzicienilor cat si marelui public.

Celor dintai pentru a avea chezasia calitatii productiei lor,

componistice sau interpretative, iar celorlalti pentru indrumare
si a face mai eficient drumul lor spre muzica buna.

Se spune ca nu poti deveni inotator studiind doar pe mal

manuale de inot. Cu cultura nu este chiar asa, caci poti sa te
bucuri de o poezie fara sa fi scris vreodata un vers sau de un
tablou fara sa fi desenat sau pictat. Cu muzica este mai
complicat, caci ea nu este vizuala ci trebuie sa intre in tine, sa
memorezi temele ca sa poti urmari desfasurarea ei in timp si
sa-i intelegi articulatiile. Cu un slagar de muzica usoara
lucrurile sunt simple caci temele sunt elementare, precum si
inlantuirea lor. Pentru muzica clasica trebuie un antrenament si
o cultura muzicala. Aceasta se dobandeste prin ascultare
necontenita dar, pentru o mai deplina bucurie si savurare a ei,
este necesara si o anumita ordine. Ea se dobandeste prin
lecturi sau audierea unor conferinte de initiere muzicala.
Acestea sunt rare asa ca baza o constituie tot cititul.

In aceasta privinta exista o bogata literatura muzicala. S-au

tiparit la noi in perioada 1950-1990 cam tot ce ar fi important
pentru un muzician incepator si anume : ghiduri despre muzica
clasica. cum sunt cele cinci volume despre muzica simfonica,
doua despre cvartetele de coarde si unul despre muzica de
camera, toate de Wilhelm G.Berger, apoi volume despre
opera, balet, chiar jazz, despre instrumente (in general si in
special despre pian, vioara, cele de percutie si electronice),
despre epocile importante din istoria muzicii (muzica
gregoriana, a trubadurilor, elisabetana, flamanda de Doru
Popovici, clasicismul si romantismul de Ada Brumaru , cate
ceva din muzica moderna), lucrari de filosofia muzicii
(remarcabilele lucrarile ale lui Pascal Bentoiu) si foarte multe
monografii, biografii (chiar autobiografii) ale majoritatii
compozitorilor importanti si carti de eseuri. Este meritul Editurii
Muzicale de a fi editat o intreaga biblioteca muzicala, careia i s-
au adaugat si altele (Editura Tineretului, Editura Eminescu si
Editura Academiei cu impresionanta monografie despre Enescu
in doua volume). Este perioada in care au aparut lucrarile unor
autori de marca cum ar fi George Balan. Din pacate, aceasta
remarcabila activitate a incetat aproape complet si dupa 1990
au mai vazut lumina tiparului doar putine lucrari. Intre acestea
trebuie subliniata ampla lucrare despre ,,Muzicieni din
Romania” de Viorel Cosma. din care au aparut sapte volume
(de la A la Z) pe cale sa se transforme intr-o enciclopedie si
cateva volume de eseuri muzicale ale unor remarcabili
compozitori, cum ar fi Nicolae Beloiu, Adrian
Iorgulescu, Anatol Vieru, Stefan Niculescu, Liviu
Danceanu, Vasile Donose si altii. Sa mai amintesc si
volumele de ,,Serile culturale”, de la TV ale lui Iosif Sava,
primele patru volume dintr-o ,,Istorie a muzicii universale,,
de Ioana Stefanescu si excelenta traducere a ,,Dictionarului
de mari muzicieni” Larousse. Este cam putin fata de ceea ce s-
a realizat anterior si situatia este cu atat mai grava cu cat
majoritatea volumelor sunt epuizate si cei ce vor sa intre in
fascinantul univers al muzicii clasice sunt lipsiti de calauzele
cele mai bune.

Am citat mai sus doar titluri si pe unii autori dar nu am

comentat si continutul acestora. Exista volume concepute clar,
cum sunt majoritatea celor biografice. Altele insa sunt scrise de
compozitori pentru compozitori si, in definitiv, ei au libertatea
de a comunica intre ei chiar cifrat, departe de ochiul si urechea
novicilor. Cred insa ca autorii doresc un public cat mai larg si
nu se gandesc ca ceea ce spun nu este tocmai accesibil. Vreau
sa dau cateva exemple, poate cam extreme, dar care nu sunt
cazuri unice.

Iata un pasaj dintr-o cronica muzicala aparuta intr-o

prestigioasa revista muzicala din SUA in 1963 :

,,R este  o functie univalorica a lui D fata de F si numai daca,

pentru fiecare element w a lui  D, exista unul si numai un singur
element z al lui E,  in asa fel incat (w,z) sa fie element a lui R.
R este inversul relational al relatiei R’ de E fata de D daca, si
numai daca, R este ansamblul tuturor elementelor (w,z), in asa
fel incat (z,w) sa fie un element al lui R’. R  este o functie unu-
la-unu  a lui D fata de E  daca, si numai daca, R este o functie
univalorica a lui D fata de E, si inversul relational al lui R este o
functie univalorica a lui E fata de D. (In acest din urma caz,
fiecare D si E  este in corespondenta unu-la-unu cu cealalta.)”.

Paragraful este preluat din cartea lui Harold

C.Schonberg Vietile marilor compozitori aparuta in traducere
romaneasca in 1997 la Editura Lider, pag. 584. Cred ca ori ce
comentariu este inutil !

Si inca un exemplu, preluat din programul distribuit

participantilor la „Saptamana internationala a muzicii noi” care
a avut loc la Bucuresti in 2004. Este vorba de prezentarea
compozitorului Octavian Nemescu.

„De numele sau (si al altor colegi de generatie) este legata

aparitia si evolutia curentului spectral romanesc dar, mai ales,
a celui arhetipal, bazat pe o estetica a esentializarii apoi, a
orientarii conceptualiste, a celei ambientale (cu tenta
ecologista), procesuale, ritualiste. Este interesat de
problema discursului muzical multidirectional, din punct de
vedere temporal, sau, altfel spus, de polifonia de
timpuri (sinteza timpului linear  continuu si discontinuu cu
cel circular si atemporalitatea). Este preocupat, mai ales,de
recuperarea I n c i p i t u l u i (ca arhetip al INCEPUTULUI) si
a F i n a l i s u l u i (ca arhetip al SFARSITULUI de timp), de
asemenea, a acordului trisonic (major) simbol al Trinitatii, a
diferitelor ipostaze de Ascensio  si Descensio, ca „scari”
energetice arhetipale (energia Elevarii, Scurgerii, Varsarii,
Iruptiei), a pulsului iambic (pulsului vital), a zumzetului
fundamental, a nuantelor f, mp, p simbolizand Constientul
(sau Supraconstientul), Subconstientul sau Inconstientul. Este
vorba de arhetipul total, aplicat asupra tuturor parametrilor.
Practica diferite tipuri de cadente si intervale muzicale in
ipostaze arhetipale. Este autorul „Spectacolelor pentru o clipa”
ce intruchipeaza problematica operei de arta in stare imploziva,
condensata, de absorbtie, de turtire a timpului si a spatiului
muzical, de „gaura neagra”. Dupa o
etapa metamuzicala „Semantica” pentru melomani a urmat
(dupa 1975) perioada muzicii imaginare, o practicare
sonora individuala si launtrica, in contextul unei forme
de ritual individual, in care senzatii vizuale, gustative,
olfactive si tactile sunt convertite in sunete imaginate, launtrice
ce pot deveni „arme” in lupta subiectului practicant cu el insusi,
demers ce capata o tenta”. (Transcrierea cu caracterele
originalului)

Daca primul exemplu este o aberatie, cel de al doilea prezinta

un verbiaj ce necesita o profunda cunoastere a limbajului
modern de specialitate pentru a-i intelege sensul. Exista insa
scrieri despre muzica ce indica o atitudine politica ce nu ajuta
cu nimic pe cititor sa inainteze in cunoasterea materiei
muzicale ci reflecta doar un servilism politic. Un prim exemplu
este preluat din cartea, aparuta in plina dictatura
nazista,  Meyers Konzertführer de Otto Schumann, 1938,
paginile 384-386. Trec peste faptul ca sunt tratati amplu tot
felul de autori germani fara valoare, pe care istoria muzicii nu
i-a consemnat, si sunt igonarati sau de abia mentionati autori
negermani de valoare, si ma opresc la un pasaj din cele doua si
jumatate pagini dedicate unuia din cei mai importanti
compozitori ai lumii, Gustav Mahler.

,,Cele noua simfonii ale lui Mahler sunt, ca opere ale unui
evreu, eliminate din programele salilor de concert germane.
Daca totusi sunt spuse aici cateva cuvinte se datoreaza faptului
ca odinioara a entuziasmat lumea si a fost considerat ca
fondator al unui nou ,,sentiment muzical al lumii”. De la
inceput trebuie insa precizat ca el a a fost pentru auditorul
sau ,,o senzatie” dar niciodata o traire. Faptul este important
pentru vocea constiintei muzicale a unui popor : se simtea ca in
aceste simfonii un artist evreu predica ceva dar publicul nu-l
intelegea si ramanea strain . .Evreul suprarafinat nu avea acces
la sufletul poporului al carui oaspete era . .Se observa cat de
maestrit se pricepea sa instrumenteze, dar nimic din ceea ce
de fapt vroia sa exprime. Sunt acele locuri in care nu poti
identifica nici un motiv, nici o tema, nici o gandire, nici o
atmosfera : ciudate trupuri fara trup, haine pe un bat . .Chiar
in prima sa simfonie nu se simte nimic dintr-o adevarata putere
de exprimare. Ea este incredibil de ,,facuta” dar nu este arta ;
din punct de vedere componistic excelent lucrata, dar interior
fara vlaga”.
La celalalt capat al spectrului politic se afla comunismul, care
nu duce nici el lipsa de deformari ale perceptiilor. Pentru
exemplificare reiau doua paragrafe din cartea Innoirile
muzicii de George Balan (Ed. Muzicala, 1966, pp.188-
189): ,,Primavara muzicala a omenirii . se intruchipeaza in
muzica realismului socialist. Primavara, deoarece muzica ei
incurajatoare topeste gheata indiferentei si a cinismului
sufletelor blazate, risipeste negurile anxietatii pesimiste,
patrunde prin gratiile unde se aflau claustrati cei ce cazura in
captivitatea despotica a sistemelor arbitrare. Eliberand omul de
exploatare, Marea Revolutie Socialista il izbaveste si pe
compozitor din criza sub semnul careia muzica evoluase timp
de decenii. Ceea ce deosebeste realismul socialist de noul
umanism occidental si scolile nationale moderne era faptul ca
el insotea acea miscare revolutionara care smulgea din
radacina raul social generator al crizei morale. Solutia adusa de
el era, de aceea, mai eficienta, mai profunda. Intelegerea
intrucatva abstracta a ideii de slujire a umanitatii si poporului,
intalnita la baza orientarii progresiste care anticipau realismul
socialist, creste acum in conceptia despre caracterul militant al
creatiei. Compozitorul . la indemnul comunistilor, isi pune
intreaga capacitate de creatie in slujba luptei pentru totala
eliberare a omului de exploatare, mizerie si obscurantism,
pentru educarea colectivitatii in spiritul celui mai nobil ideal
uman. Compozitorul este un angajat, un soldat al frontului
revolutionar proletar. Reinvie ideea beethoveniana a
compozitorului tribun, idee din ce in ce mai estompata pentru
ca . odata cu izbucnirea revolutiei socialiste sa se transforme
intr-o flacara mareata”. Si mai departe : ,,Arta socialista
revolutionara nu este un sistem de imperative estetice ci o
metoda de creatie in continua improspatare. Se innoieste si
progreseaza aidoma socialismului, necontenit, aidoma
marxism-leninismului, aceasta filozofie vie a actiunii
revolutionare, atat de ostila dogmatismului intepenit”.

Exemplele ultime arata ca melomanul poate fi dus in eroare si

de muzicologii care, nevoiti de imprejurarile politice, au fost
obligati sa faca concesii momentului. Este cazul remarcabilului
muzicolog George Balan, care in mai multe scrieri din epoca
comunista a atacat ,,filistinismul mentalitatii mic-burgheze,
ahtiata dupa muzica facila, recreatriva, exprimandu-se violent
antipatia fata de noul fel de a concepe muzica”.

Este incontestabil ca ne lipsesc inca lucrari de baza, istorii ale

muzicii ca cea a Ioanei Stefanescu, nedusa pana la capat,
initieri elementare in tehmicile de compozitie, o carte despre
opera cu nararea actiunii, la fel despre balet, despre
instrumentele muzicale etc. Dar, pe linia biografiilor si a
prezentarii operei compozitorilor inceputa in anii 1950-1990 ar
trebui prezentati si cei mai noi, straini (Boulez, Messiaen,
Ligeti) dar mai ales romani din ultimele generatii. Exista circa
20 de carti despre Enescu (si este bine ca-i asa), dar mai
numic despre cei din generatia lui, fara a mai vorbi de cei din
generatiile ulterioare .

Daca trec acum in domeniul cronicilor muzicale, avem o

frumoasa traditie in aceasta privinta. Nicolae Filimon a fost
intemeietorul lor la mijlocul secolului al-XIX -lea, au fost apoi in
secolul al-XX-lea Mihail Jora, George
Breazul, inegalabilul Alfred Alessandrescu, Emanoil
Ciomac, Romeo Alexandrescu, Romulus Dianu, J. V.
Pandelescu, Viorel Cosma, Eugen Pricope, Ada
Brumaru, Viorel Cosma, Doru Popovici, Radu
Gheciu, Petre Codreanu, Alfred Hoffman si desigur multi
altii. Cronicarii au scris in trecut in cotidiene si jurnale culturale
iar marele propagator al muzicii bune, Iosif Sava, a facut-o
stralucit prin televiziune. Acum, dupa 1990 lucrurile nu stau
prea bine, din doua motive. In primul rand, publicatiile
cotidiene sau saptamanale sunt zgarcite in a consemna
evenimentele nuzicale, iar in al doilea rand, modalitatea in care
se fac comentariile. Marturisesc ca nu urmaresc presa zilnica
dar am facut-o experimental o saptamana si nu am gasit
cronici muzicale care sa consemneze indeaproape evenimentele
iar televiziunile ignora ca in tara au loc concerte de muzica
clasica. Numai in ,,Romania Libera,, criticul Dumitru
Avachian comenta doar evenimentele iesite din comun dar nu
relateaza toate manifestarile publice (concertele saptamanale
ale Filarmonicii, ale Orchestrei Radio si diversele recitaluri), ca
si alt important istoric si cronicar, Grigore Constantinescu.
Cronicile lor sunt sobre, nu sunt incarcate de consideratii
tehnice muzicale si sunt perfect inteligibile pentru
nespecialisti. Dar in acelasi ziar abunda tot felul de detalii
privitoare la muzica usoara, dar nu la productii, ci la vedetele
autohtone sau de peste hotare. Detalii interesante doar pentru
chelnerite, frizerite si fetiscane inca nematurizate, dar complet
nesemnificative pentru oamenii de o anumita cultura, pentru
intelectuali.

Avem totusi nunerosi cronicari muzicali valorosi pe care i-am

descoperit in publicatiile ocazionale, de exemplu cele editate
zilnic cu ocazia festivalurilor Enescu sau in cele trei reviste
muzicale ce apar acum la noi, Muzica, Actualitatea
muzicala si Melos : Ada Brumaru, Luminita
Vartolomei, Despina Teodoru Petecel, Elena
Zottoviceanu, Daniela Caraman Fotea, Petre
Codreanu, Anca Florea, Dan Scurtulescu, Loredana
Baltazar, Smaranda Oteanu Bunea, Irina Hasnas, Olga
Grigorescu, Oltea Serban-Parau, Luminita
Constantinescu, Costin Popa, Cristina Sarbu, Ligia
Ardeleanu si mai sunt si altii.

Ceea ce nu se intelege este rolul imens pe care il are critica

muzicala pentru educarea poporului si mai ales al tineretului.
Acum, cand prolifereaza muzica pop, prostul gust, manelele,
kitsch-ul, criticii ii revine sarcina sa desparta graul de neghina,
sa spuna raspicar ce este bun si sa invete pe ascultatori sa
inteleaga si sa aprecieze muzica de calitate. Muzica culta este
unul din factorii de dezvoltare a unei societati civilizate si de
apreciere din afara a niveluilui la care se afla.

Capitolul 7

COMENTARII PERSONALE DESPRE POSTUL DE RADIO

„ROMANIA MUZICAL”

In anul 1996 cand s-a infiintat postul de radio ,,Romania

muzical” a fost o mare sarbatoare pentru bucuresteni, singurii
care la vremea aceea puteau receptiona lungimile de unda FM,
una in banda vest si alta in banda est. Atunci a fost marea
speranta ca, in sfarsit, vom avea posibilitatea sa ne delectam
cu muzica buna, clasica, fie ea simfonica, de camera,
instrumentala sau opera. Si a fost un timp cand intr-adevar asa
a fost. Dar ca la ori ce lucru nou, au aparut si defectele, putine,
dar apoi s-au inmultit si s-au diversificat. Trebuie sa
marturisesc ca inainte era o adevarata desfatare tot ce se
transmitea pe post, dar acum programul imi pune la incercare
prea mult nervii si m-am gandit sa consemnez ceea ce gasesc
ca sunt deficiente, poate s-o indura cineva sa-mi asculte
plangerile.

Dar sa incep cu bucuriile. Posibilitatea de a asculta pe viu anual

(incepand din 2004) transmisia directa a festivalului Wagner de
la Bayreuth este o mare victorie, cred ca a doamnei directoare
de atunci a postului, Mihaela Dobos si nu putem sa-i fim decat
profund recunoscatori. De asemenea transmisiile in direct a
operelor de la Metropolitan New York sau de la alte institutii de
mare traditi, precum si concertele Proms de la Londra, ne dau
multe satisfacii iar preluarea de la BBC a
programului Euroclassic Notturno umplu, cel putin mie, noptile
de insomnie, cu toate deficientele pe care le cuprinde, cum se
va vedea mai jos. Desigur, sunt si alte motive de satisfactie,
mai punctuale, dar nu scriu aceste randuri pentru a aduce
elogii ci, dimpotriva. Imi pare rau ca nu am notat zilnic
observatiile mele ca sa dau exact data si ora cand am constatat
deficiente ci doar natura lor, dar sper ca voi fi crezut pe cuvant
caci nu as avea nici un motiv sa patez realizarile unui post pe
care il iubesc. Am grupat aceste observatii pe categorii si, nu
vreau sa fiu prea profesoral (desi aceasta mi-a fost meseria
toata viata), le voi clasifica si uneori chiar numerota.

Grilele de program si continutul lor

Incep cu insasi titulatura postului. I s-a adaugat, dupa patru

ani de existenta, si numele de ,,George Enescu”. Este laudabil
dar cred ca se face abuz de numele marelui nostru muzician.
Avem o universitate, o filarmonica, amfiteatre, un liceu, strazi
in mai toate orasele tarii si altele. Este poate cam mult. Si ma
intreb, daca vom mai avea un al doilea post similar, cum il vom
boteza ? Si mai este un fapt ciudat. Nici o tara nu si-a botezat
posturile de radio cu nume proprii. Nu stiu ca francezii sa o
faca, de exemplu postului ,,France musique” sa-i mai spuna si
Hector Berlioz, si nici germanii sa aiba un post Beethoven, sau
Italienii unul Verdi etc. Poate ca ei au prea multi mari si nu stiu
pe care sa-l aleaga. Si oare numele unic dat de noi nu arata ca
nu avem din ce alege ? In definitiv, care este al doilea
compozitor national, Dimitrie Cuclin, Mihail Jora, Paul
Constantinescu sau altul ?

Sa trec acum la grila de program, sau mai bine zis la grile, caci
ele se schimba de la un sezon la altul. In anul 2004 si 2005
inceputul zilei il facea rubrica Perpetuum preclasic care scotea
de la naftalina istoriei muzicii tot felul de autori aproape
anonimi si productia lor mediocra, desigur pe langa numele de
vaza ale barocului, mai ales Bach. Programul tinea o ora si
apoi se repeta si la 12 noaptea, inca o ora. In ce priveste
muzica baroca am expus o parere, si nu a mea, in Capitolul 2,
unde deplang marea ei monotonie, inexpresivitatea si lipsa de
continut afectiv. Fara sa blasfemiez, chiar Bach este discutabil
in acest sens cu Preludiile si Partitele sale care nu au nici un
suport emotional si sunt, dupa marele dirijor si compozitor
Leonard Bernstein, de o mare plictiseala. Iar cicluri pentru
pian Clavecinul bine temperat,  Variatiunile Goldberg, Arta
fugii si Ofranda muzicala  au de fapt un scop didactic, ascund
insa uneori lucruri de o extraordinara puritate si frumusete iar
pentru specialisti deschizatoare de lumi noi. Dar sunt apoi
atatia altii, fii lui Bach, Telemann, Buxtehude, Fasch, francezii
(Couperin, Rameau, Luly, Marais), cei ai barocului italian si
englez, care nu sunt desigur atragatori prin simplitatea lor.

Pentru grila de vara 2005 Perpetuum preclasic a fost inlocuita

cu alta rubrica, Baroc, clasic, romantic, in care predomina insa
tot muzica baroc, iar in grila de toamna 2005-2006 a aparut
un Matineu baroc. Acestea au disparut in 2007-2008, dar nu
am scapat de marea monotonie a acestei muzici caci a aparut
rubrica Armonii preclasice si este prezenta si in alte programe
ocupand locul de frunte (ca in Dupa amiaza unui . meloman,
sau in Noptile Romania Muzical). Acelasi pacat preclasic il are si
programul de noapte trasmis de BBC care te sufoca cu
mediocritati vechi si exceleaza prin a lansa anonimi. La
emisiunea de noapte Musica Sacra din fericire s-a renuntat.

In general este discutabila necesitatea de a repeta rubricile

transmise dimineata inca odata dupa amiaza sau seara.
In afara celor amintite, se transmiteau mai inainte inca
odata : Ora discofilului, Piccola muzica, Vedete ale
liricii sau Univers muzical romanesc. Argumentul era probabil
ca si cei ocupati dimineata sa beneficieze de aceste emisiuni.
Daca este asa, ar trebui intregul program de dimineata sa se
transmita si dupa amiaza, ceea ce ar fi o aberatie. Sau, nu
cumva repetarea este datorata lipsei de interes sau de
pricepere a redactorilor care se cantoneaza in ce este mai
simplu de inteles si de gasit ? Noroc ca s-a renuntat complet la
repetarea emisiunilor de dimineata.

Emisiunile de dimineata ar parea teoretic convenabile ca rubrici

dar sunt unele obiectii in ce priveste continut, cum voi arata
mai departe. Deocamdata, nu stiu ce cauta intr-un program de
radio, care a fost demarat ca unul ce vrea sa promoveze
muzica clasica, singurul de altfel din tara cu acest scop nobil,
diferitele muzici de alta natura ? Este in primul rand vorba de
jazz. Exista emisiunea Profesiunea jazz-man de la ora 12.30,
se mai pun cateva piese si prin emisiunea Dupa amiaza unui
meloman si la cele de dimineata. La ora 18.15 este Colectia de
jazz, joia este programata Jazz hour (o ora !), in noaptea de
vineri un Midnight Blues iar sambata si duminica o ora Nocturn
jazz la miezul noptii, timp cand pe 20 de posturi FM se da
numai muzica usoara, mult mai in spiritul tineretului.
Responsabilii de programe de la ,,Romania muzical” cred ca
cineva mai sta sa asculte jazz la un post cu care fanii muzicii
usoare nu sunt obisnuiti si nu-l cunosc ? Crede cineva ca astfel
de derapari de la crezul initial al postului, care se vroia dedicat
culturii muzicale clasice, sunt benefice ? Probabil sa d-na Anca
Romeci considera ca jazz-ul este muzica clasica si vrea sa-l
introneze ca atare (ascultati pofta nestavilita si indecenta cu
care anunta programele de jazz) dar efortul este inutil, desi
este o specie muzicala bine definita, cu multe valente pozitive,
nu se afla in vederile nimanui sa-l alinieze muzicii clasice. Inca
nu am auzit jazz ca atare la filarmonicile din Berlin, Londra,
New York, orchestrele din Franta, sau din Rusia etc. Ca sa
justifice aceasta abundenta de jazz se spune ca ,,Romania
Muzical” este un post pentru „muzica clasica, jazz si more (mai
mult)”, sintagma care elimina din start jazz-ul ca muzica culta,
punand-o alaturi la egalitate.
Tot alaturi de scopul postului muzical sunt si alte devieri care
au aparut doar in ultimul timp. In programele actuale (2008-
2009) dimineata la musica viva  dar si in multe alte programe a
proliferat muzica din filme, uneori frumoasa si din ea au fost
extrase suite orchestrale preluate si in concerte sumfonice dar
ce cauta slagarele vocale din musical-urile americane, sau alte
muzici mai usoare, cum ar fi canzonete sau negro spiritual ce
nu au nimic comun cu scopul declarat al postului de radio ? Si
pe urma sambata si duminica dimineata erau cele doua
emisiuni care nu au nimic comun cu muzica clasica : Pe
malurile Senei si America Latina se prezinta. Primul, care a si
disparut, a fost interesant prin conotatiile culturale foarte
reusite ale compozitorului Dan Iagnov, ce s-ar fi incadrat mult
mai bine la postul ,,Romania Cultural”. Dar cel de al doilea este
integral de muzica de divertisment si se perpetueaza si in grila
2008/2009 dupa amiaza. Ce cauta aici ?

In stagiunea 2006-2007 au aparut rubricile World

Music si Incursiuni in muzica traditionala  a lui Gruia Stoia, care
pana acum era transmis pe ,,Romania Cultural”dar si-a gasit un
locsor si intre muzicile culte, desi este greu de acceptat acest
lucru deoarece, prin definitie, muzicile traditionale nu
sunt ,,culte” in sensul acceptat in general si nu in cel
antropologic in care se vorbeste de „Cultura Cucuteni” sau
„Cultura bosimanilor”. Din fericire in grila 2008-2009 au
disparut.

In grila de iarna 2007-2008 a mai aparut o ciudatenie,

rubrica  CD-manului Berti Barbera, de multe ore, sambata si
duminica, la orele cand amatorii de muzica adevarata se
asteapta la ceva clasic de buna calitate. Sunt si acestea
prezente si este un mare merit al redactorului ca prezinta
lucrari integrale, ceea ce din pacate se aude tot mai rar. Dar
aceste bune intentii erau umbrite de jazz, cu ample explicatii
asupra istoricului formatiunilor sau al executantilor (de parca ar
interesa pe cineva), dar si ciudatenii tip fusion music, de
exemplu Bach sau Mozart transformati in jazz sau un mixaj
intre jazz si muzica indiana sau te miri din ce colt al lumii. Si
pentru ca este un fanatic al CD-urilor, cand incepea cu unul, il
duce pana la capat. In grila 2008/2009 a disparut din
programele de week-end dar a ramas intr-o zi de lucru.
In stagiunea 2008 in locul CD-manului de sambata a aparut
emisiunea In universul muzicii cu care a mai fost si anterior si
poate deveni interesanta daca interlocutorul este un meloman
rafinat care are ce spune, ceea ce nu este totdeauna cazul. Dar
duminica a mai aparut emisiunea Geografii subiective, un
ghiveci de piese trunchiate, din tot felul de locuri, prezentate
banal. In grila de vara 2009 a reaparut aceasta emisiune dar
de data aceasta zilnic dupa amiaza si cu profilul schimbat.
Acum este prezentat un singur oras (München, Varsovia, Luca,
Barcelona, Praga, Budapesta) dar care este neinteresant caci
se dau detalii fastidioase despre edificii pe care majoritatea
ascultatorilor nu le cunosc si impanate cu foarte putina muzica
serioasa, dar cu abundenta de muzica usoara si folclorica,
adesea penibla, totul prezentat stereotip, fara har si haz.

Tot atat de neinspirata si stupida a fost si rubrica Drive

Time (intre 18.10-19), destinata conducatorilor auto ca sa nu
se plictiseasca la volan. In primul rand, este rastimpul
circulatiei de varf si un conducator auto nu are nevoie de
ghiveciul de fragmente de „clasic, jazz and more” care nu
serveste nimanui si in nici un caz celor care conduc nu numai in
ora cand se transmite pogramul dedicat, zice-se lor.

In locul acestor programe neclasice sau semiclasice s-ar putea

transmite in schimb alte emisiuni valoroase ce au facut candva
gloria radio-ului romanesc, cum ar fi prezentarile lui George
Balan seara tarziu pe postul ,,Bucuresti 3” prin anii ’60-70.
Felicit in acest sens conducerea postului de radio ca a reluat
ciclul de initiere muzicala a lui Stefan Zorzor si inca in doua
grile la distanta de cativa ani. Salut cu placere noua
rubrica Concerte pe mapamond si Interpreti de ieri si de azi  si
tot in aceiasi grila 2008-2009 a mai aparut o rubrica, denumita
iar fara noima, „Amprente”, dar ea cuprinde o formidabila
rubrica ,,Integrale”, in cadrul careia a fost transmise incepand
din toamna lui 2008 integrala concertelor de pian al lui Mozart,
urmata de cea de vioara, apoi concertele, sonatele pentru pian
si cvartetele de Beethoven, muzica simfonica si de camera a lui
Mendelssohn, iar in anul 2009, ,,Anul Haydn”, integrala
simfoniilor si cvartretelor. Este o initiativa mai mult decat
laudabila si se reia o traditie din anii ’50-’60 ai secolului trecut
cand de pe postul ,,Post 3' am inregistrat pe magnetofon
integralele simfoniilor, ale concertelor pentru pian, ale
cvartetelor si ale sonatelor pentru pian cu vioara si a celor
pentru pian ale lui Beehtoven, simfoniile de Brahms,
Schumann, Dvořák, Schubert si chiar Mahler (ultima pentru
prima data la noi in tara). Ce vremuri ! Tot o noutate este si
rubrica Salonul de muzica de doua ore seara, axat pe muzica
pre- si clasica de care nu duceam si asa lipsa. Ma tem sa nu se
intample acelasi lucru si cu alta rubrica noua, Music box  de o
ora si sa devieze in jazz, muzica de film sau etno. Binevenita
este o alta emisiune noua, Muzica la timpul prezent, din pacate
mult prea scurta si cu o jumatate de ora Radiodifuziunea nu
spala rusinea de a fi retrograda si a continua sa se plimbe cu
caleasca cand au aparut automobilul si avionul, de rachete nici
nu mai vorbesc. Eu unul ascult numai postul „Romania muzical”
cu speranta ca isi va pastra programul cu care a plecat la drum
si va stopa caderea calitativa ce se acentueaza tot mai mult si
nu voi mai fi obligat sa opresc radioul tot mai des.

Ca observatie generala, se constata o prea mare faramitare a

timpului de transmisie in rubrici multe si marunte. La niciun
post muzical din strainatate nu am auzit asa ceva. Nu neg
faptul ca sunt interesante dar sunt ciopartite lucrari valoroase
din care se transmit numai fragmente pentru a se incadra in
timp. Acordarea doar a cate unei jumatati de ora pentru
anumite rubrici face imposibila programarea unor compozitii de
lunga durata, care nu se mai transmit decat daca, intamplator,
figureaza in programul unui concert din seria Europa muzicala
azi sau din Muzica pentru casa Dunneavoastra, din
pacate  ultima disparuta. De ce nu s-a transmis niciodata
integral Simfonia a VIII-a de Mahler, Gurrelieder  de Arnold
Schönberg, simfonia Turangalila de Messiaen sau poemele
sinfonice de César Franck Psyché  sau Mantuirea
(Rédemption) ? Pe de alta parte, ma intreb, cui foloseste
transmiterea doar a unei parti dintr-o simfonie, a unui concert,
a unui cvartet, trio, sau a unei sonate pentru pian ? In nici un
caz unui meloman adevarat sau al unui incepator, care nu
intelege nimic si caruia trebuie sa i se faca educatia muzicala.
Ideea este probabil ca, in orele de masa sau de seara,
melomanul se multumeste si cu ceva mai usor, cu faramituri,
ceea ce este complet gresit. Mai bine se renunta la
emisiunea Nopti Romania Muzical, care tot este un talmes-
balmes de fragmente de diverse piese, si se trece la emisiuni
serioase. Transmiterea de fragmente este o desconsiderare a
ascultatorilor si ma bucur ca macar sanbata si duminica
dimineata am ocazia sa ascult integral piesa.

Este laudabil ca se mentine rubrica Univers muzical

romanesc dar continutul este tare saracacios. Se prezinta, pret
de 45 minute, o piesa a unui compozitor roman si apoi un
celebru instrumentist roman cu o piesa straina. Iar
compozitorul este aproape totdeauna unul din generatia lui
Enescu sau chiar mai vechi. Acesta este efortul Radiodifuziunii
pentru a impune muzica romaneasca care, la ora actuala, este
una din cele mai interesante si prolifice scoli de muzica din
Europa, apreciata peste hotare dar tinuta la noi, se pare cu
buna stiinta, la intuneric ? Marturisesc cu regret ca nu se
pastreaza o traditie care a dainuit toata a doua jumatate a
secolului al XX-lea, cand se prezenta pe Programul 2 si 3,
muzica romaneasca moderna, uneori cu explicatiile de rigoare.
S-au comemorat in toamna lui 2008 timp de cate o saptamana
centenarele nasterii lui Karajan si a lui Oistrah. Dar tot atunci
au disparut trei din marii muzicieni romani cu statut
international, promotori ai muzicii noi, Stefan
Niculescu, Aurel Stroe si Horatiu Radulescu si s-a gasit
doar timpul de o ora pentru prezentarea lor.In schimb la
moartea lui Ion Dolanescu a fost dat un intreg concert.

Se poate discuta si asupra momentului afectat anumitor

transmisiuni. De exemplu, in luna august 2005 a aparut
emisiunea Istoria muzicii in pasi de dans, care era interesanta
dar care s-a transmis mult prea tarziu, la miezul noptii. Ea a
fost reluata in 2009 tot noaptea tarziu dar prezinta avantajul
de a transmite o lucrare integral, cu cap si coada. Este in orice
caz mai interesanta decat cea religioasa, trista si mortuara.
Bine ca s-a terminat cu ea.

O observatie si in ce priveste titlul emisiunilor. In 2007 s-a

initiat rubrica Muzica viva  (cum ar fi daca nu viva, poate
moarta ?), apoi emisiunea A piacere (vrea sa spuna ca trebuie
sa ne placa ?) care a disparut in grila 2008-2009, dar a aparut
in 2008 un alt titlu, complet idiot, Instantanee sepia, care la ce
se refera, la animalul cu multe tentacule, sau la culoarea terna
in care se faceau acum 80 de ani fotografiile ? In „Dictionarul
explicativ al limbii romane” nu am gasit o alta acceptiune a
cuvantului. Din prea multa dorinta de originalitate se cade in
ridicol.

Si acum bilele albe pentru programe. Despre transmisiunile de

la Bayreuth am vorbit deja elogios. Dar tot atat de elogios
merita si emisiunile ,,Europa muzicala azi”, concertele ,,Proms”
si cele de la Wigmore Hall de la Londra, apoi stagiunea de
opera de la Metropolitan-New York etc. Sunt si programe
interne binevenite ca de exemplu Muzica la timpul
prezent  (mult prea scurta), Portative lirice  sau Interpreti de
ieri si de azi. Variatiile interpretative, de cinci ori ale aceleiasi
piese pentru comparatie (a disparut in 2008). O mare
nedumerire este faptul ca nu se mai transmit concertele
„Filarmonicii George Enescu”. Nu vorbesc de cele din tineretea
mea care erau duminica dimineata, ci mult mai de curand,
cand aveau loc joia seara. Avem in Bucuresti doua formatiuni
foarte bune, Filarmonica George Enescu si Orchestra Radio.
Prima este pe cale sa devina de renume international, dar chiar
noi romanii nu-i dam aceasta sansa. Am auzit ca este vina
muzicienilor care pretind drepturi de autor pentru fiecare
transmisie. Mi se pare aberant, caci este o formatiune de stat si
Ministerul Culturii, care plateste salariile, poate pretinde, pe
baza unui contract colectiv, acceptarea lor si sa introduca
aceasta obligatie in fisa postului. Este totusi o fericire ca
manifestarile Orchestrei Radio, care este „a casei”, se transmit
cu regularitate, din pacate nu toate concertele de la marile
evenimente .

Nu vreau cu aceasta ocazie sa deschid aici un proces unei

institutii ce nu-si face deloc datoria fata de cultura,
Televiziunea Romana, complet absenta de la fenomenul numit
muzica clasica. Regretatul muzicolog Iosif Sava salva obrazul
institutiei prin emisiuni de inalta tinuta dar cu disparitia lui
televiziunea a cazut intr-o penibila absenta ce nu-i face cinste.
Nici macar pe postul TV Cultural  nu sunt transmise concertele
Orchestrei Radio (care se mai pretinde si Nationala) si nici ale
Orchestrei de camera.

Alegerea muzicii ce se transmite

Cred ca unul din scopurile importante ale postului ,,Romania
muzical” este nu numai de desfatare a melomanilor ci si latura
educativa, nu in sensul primar, de a invata muzica clasica pe
neofiti, ceea ce se face de fapt intr-un mod amuzant si
inteligent sambata dimineata in emisiunea ,,Lectia micului
meloman”, ci pentru largirea culturii muzicale a melomanilor.
In general, programele trebuie sa fie cat mai diversificate, sa
transmita pe langa lucrarile clasice bine cunoscute, si altele mai
putin transmise si foarte lrare in programele de concerte. De
altfel trebuie sa fie clar ca ceea ce se poate auzi in salile de
concert reprezinta un spectru foarte redus. In cele doua sali de
concert de la Bucuresti, saptamanal se executa cate o simfonie,
un concert instrumental si piese cu alte titluri (poeme
simfonice, uverturi, rapsodii etc.). In ultimul timp s-a
incetatenit obiceiul sa fie cuprinse doar doua lucrari intr-un
concert. Daca consideram ca stagiunea de concerte este de
circa 45 saptamani, ajungem la un numar redus de simfonii,
concerte si alte piese, cu observatia ca multe se repeta la
Filarmonica si la Orchestra Nationala Radio. Este un nunar
relativ redus de lucrari in raport cu imensitatea de muzica buna
care ne sta la dispozitie. Am numarat 300 simfonii valabile
(daca punem la socoteala si toate cele 104 simfonii ale lui
Haydn si 42 ale lui Mozart care nu se afla insa in totalitate in
repertoriul permanent ale nici unei orchestre simfonice), sunt
cam 100 concerte instrumentale (fara cele baroc) si peste 100
piese cu alte titluri (poeme simfonice, uverturi de concert,
suite, toata muzica impresionistilor etc.). Este clar ca
melomanii nu au ocazia sa asculte in sala de concert decat 15
% din ce s-a compus, cunoasterea unui spectru cat mai larg
ramanand la posibilitatile de ascultare pe casete, discuri sau la
radio. Cum mijloacele mecanice personale nu sunt la indemana
oricui, mai ales a tinerilor, si nici oferta pe piata de casete sau
discuri CD la preturi accesibile nu este prea variata, ramane
doar pe seama radioului sa faca opera de difuzare a muzicii
bune.

Aceasta incumba multa responsabilitate in alcatuirea

programelor care trebuie sa corespunda unor exigente. In
primul rand trebuie programate lucrarile de baza pentru
alcatuirea unei culturi muzicale, sa spunem ,,clasice” in sens
larg si este inutil a enumera aici autorii bine cunoscuti. De altfel
lucrarile care constituie fondul de aur al muzicii se gasesc
partial in comert pe CD-uri sau casete apartinand lui lui Bach,
Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann,
Mendelssohn, Ceaikovski si inca cativa, dar cu piese cam
standardizate (de exemplu: Beethoven doar simfoniile III, V,
VI, VII si IX, dar nu concertele de pian). In al doilea rand,
trebuie difuzate lucrarile care se aud rar, pe care marele public
meloman nu le prea cunoaste dar care fac parte din marele
tezaur al muzicii. In al treilea rand, trebuie insistat pe muzica
moderna care este aproape necunoscuta. Sa detaliez aceste
cerinte pe epoci creatoare.

1. Muzica baroca este transmisa in exces. In afara emisiunilor

de tip ,,Perpetuum preclasic” sau ,,Matineu baroc”, ea a fost
prezenta, in grila de vara 2005, in emisiunea ,,Baroc, clasic,
romantic” unde ocupa predominant timpul, ca si mai nou in
emisiunea ,,Instantanee sepia”. Dar mai apare si in ,,Dupa
amiaza unui meloman”, in ,,Nopti in adagio” si in cele dedicate
cate unui solist sau dirijor. Este clar ca redactorii postului
”Romania Muzical” sunt barocari  cum se spune fanilor muzicii
baroc. Bach este prezent de cel putin 3-4 ori pe zi.

2. Din muzica clasica se transmite mult prea mult Mozart. Nu

exista zi in care sa nu figureze minimum trei piese de Mozart,
fie ca muzica simfonica, de camera sau extrase din opere. A
fost justificat in ,,Anul Mozart”, dar inainte si dupa aceea ? Ar
trebui sa se dea odata la cinci ani ciclul complet al simfoniilor
de Beethoven, dar un este rau ca se promoveaza si clasicii
mai putin cantati precum Stamitz, Salieri.

3. Si din muzica romantica sunt cateva fixuri ale

redactorilor. Din poemele simfonice ale lui Liszt se aleg
doar Preludiile. Nu exista saptamana sa nu ni se serveasca tot
felul de variatii, suite, transcrieri pentru diferite instrumente
etc. dupa Carmen-ul lui Bizet de parca toti subscriu parerii
stupide a lui Nietzche, nascuta din ura pentru Wagner, ca
aceasta ar fi opera suprema a componisticii mondiale!
Cu Mahler lucrurile stau mai bine decat acum 30 de ani cand
de abia se auzise numele sau de catre masa mare a
melomanilor. Dar Bruckner este si acum neglijat, ca
si Wagner, din care s-ar putea transmite numeroase parti
orchestrale din opere. Este de aplaudat initiativa de transmitere
integrala a simfoniilor lui Beethoven in ianuarie 2007 si 2009,
ale lui Bruckner in 2009. S-ar putea face ceva similar cu cele
ale lui Mahler, Schubert, Dvořák, Prokofiev si Sostakovici,
care au intrat tot mai mult in concerte ,,europene”.

4. Cu muzica postromantica si moderna situatia este

dezastruoasa in ce priveste cunoasterea ei de catre melomani.
Iata un exemplu. Postul de Radio ,,Romania muzical” a
programat in ultimii ani un concurs: ,,Olimpiada melomanilor”
in care se pun diverse intrebari la care ascultatorii raspund in
scris in decurs de trei zile (acum 10 zile), dupa care se trage la
sorti castigatorul, in cazul in care sunt mai multe raspunsuri
corecte. In afara intrebarilor privind solisti, orchestre simfonice
sau piese muzicale, la care se dau unele detalii pentru usurarea
raspunsurilor, exista una pentru care nu se da nici o informatie,
ci recunoasterea trebuie facuta doar dupa muzica. In general
sunt cate 25-30 melomani care raspund corect, dar la cateva
intrebari am fost doar eu care a stiut raspunsul. Piesele in
cauza au fost urmatoarele (cu anul premierei lor): César
Franck poemul simfonic Vanatorul blestemat (1882) ; Gabriel
Fauré suita Dolly, orchestrata  de Henry Rabaud
(1882) ; Andrew Lloyd Webern Fantoma de la
opera si Aaron Copland Simfonia a II-a  (1933) doar cu un
singurul raspuns corect ; Jacques Ibert suita Escale (1922),
am fost doi cu raspunsuri corecte si Maurice
Ravel suita Daphnis si Chloé (1912) cu trei raspunsuri corecte.
Se observa ca piesele greu de recunoscut apartin
postromantismului si secolului al-XX.-lea. Aceasta arata o
necunoastere de catre marele public, dar chiar si a melomanilor
avertizati, a universului muzical in care traim. Faptul denota o
carenta pe care doar radioul poate sa o remedieze.

Nu se poate spune ca muzica moderna lipseste cu desavarsire,

dar sunt doar cateva lucrari care se tot repeta, programele
ramanand in aceasta privinta intr-o teribila stereotipie. De
exemplu, frecventa cu care se difuzeaza, Ucenicul
vrajitor de Paul Dukas, Concertul al 2-lea pentru
pian de Serghei Rahmaninov, poemul simfonic Till
Eulenspiegel de Richard Strauss, care se transmite de cel
putin de doua ori pe luna, sau, un fapt de neiertat, dupa ce un
an intreg nu s-a transmis decat o singura data poemul
simfonic Moarte si Transfiguratie, s-a reparat lipsa prin
transmiterea lui de doua ori in aceiasi sapamana, in zilele de
luni, 5 septembrie si vineri, 9 septembrie 2005 ! Ce sa mai
spun ca in ziua de vineri, 30 decembrie 2005 s-a transmis la
distanta de cateva ore Carnaval la Venetia de Bricialdi. Dar
exista repetari de studio absolute socante. De exemplu in ziua
de 10 ianuarie 2007 s-a transmis dupa
amiaza Boleroul de Ravel. A doua zi, pe 11 ianuarie dupa-
amiaza si seara s-a transmis acelasi Bolero, de doua ori, la
distanta de 2 ore ! Iar ca exemplu, de repetare (desigur nu in
cadrul acestui paragraf dedicat muzicii moderne) in ziua de 27
ianuarie 2006 Misa Incoronarii  de Mozart in transmisie de la
Viena pe la ora 16.30 si apoi pe la ora 20 din concertul
Orchestrei Nationale Radio! Inteleg ca, a fost vorba de doua
transmisii in direct, dar, oricum,. exemplele pot fi multiplicate,
si denota ca nu exista o coordonare intre diferitele emisiuni,
fiecare redactor programand piesele fara sa se uite si in
jur. Iesind din cadrul muzicii serioase, sa amintesc si nebunia
cu care se repeta, aproape saptamanal, Concertul de
Aranjuez  de Joaquin Rodrigo sau Rapsody in blue,
de Gershwin. In acelasi timp exista compozitori importanti,
care sunt foarte rar in programe, sau chiar deloc. Pentru
importanta sa in istoria muzicii Debussy, Ravel (cu
exceptia Bolero-ului si a Valsului, date pana la satietate), dar
un Stravinski, Bela Bartók, Skriabin, Musorgski, iar
aproape deloc Max Reger, Paul Hindemith, Bohuslav
Martinû, Ralph Vaugham Williams, grupul francez a celor
sase, dintre care doar Darius Milhaud este prezent cu Suita
franceza mai des, apoi Charles Ives, Aaron Coplan si multi,
multi altii.

Din muzica zisa de avangarda, care chiar daca nu ne incanta,

trebuie cunoscuta, macar de melomanii pasionati, compozitorii
de notorietate precum Olivier Messiaen, Edgar
Varèse, Karlheinz Stockhausen, Pierre Boulez, Iannis
Xenaxis, Alfred Schnitke, sunt total ignorati de postul de
radio.

Si nu trebuie uitati compozitorii romani, care constituie o scoala

foarte serioasa si valoroasa, care se bucura de cate o singura
piesa originala pe zi in cadrul rubricii ,,Univers muzical
romanesc”. Cine a mai auzit vreo simfonie de Dimitrie Cuclin,
sau foarte rar cate una de Wilhelm Berger, Doru
Popovici, Stefan Niculescu si de atatea alte compozitii
frumoase si interesante? Ne plangem ca muzica romaneaca
este necunoscuta in lume, dar, daca noi nu stim s-o punem in
valoare, ce sa mai asteptam de la altii ? Cu dubioasele piese de
camera din emisiunile dedicate muzicii noi (,,Acusmania” de
exemplu) nu ajungem prea departe.

5. Asupra programului Euroclassic Nocturno s-ar putea face de

asemenea cateva observatii dar din pacate el este preluat ca
atare dupa BBC. Nu ma pot abtine de a constata abundenta de
muzica preclasica, care in unele nopti ocupa peste trei sferturi
din timpul afectat. Si de subliniat si alegerea uneori a unor
compozitori mediocri. In al doilea rand, radiodifuziunile care
intra in program sunt mai mult decat curioase. Predomina de
departe cele nordice, din Norvegia, Finlanda, tarile baltice, apoi
din Ungaria, Bulgaria, Croatia. Din Romania am auzit de trei ori
piese inserate in programe iar din Italia, Spania, Germania si
spatiul rusesc niciodata, si extrem de rar din Franta. Si nici
piesele transmise nu sunt toate faimoase, multe scoase de la
naftalina muzicii preclasice. O nota buna pentru redactorii
emisiunii : ei anunta cu constiinciozitate tot ce se difuzeaza, la
inceputul piesei si la sfarsit, un exemplu ce ar putea fi preluat
si de redactorii si crainicii romani.

Iata inca unele observatii mai generale. In primul rand, in ce

priveste cateva instrumente. Cred ca cineva din conducerea
postului ,,Romania muzical” canta la chitara sau are vreo ruda
care o face. Altfel nu s-ar explica abundenta de chitara din
programele zilnice sau saptamanale. Muzica de chitara are o
rubrica permanenta saptamanala care se strecoara in mai toate
programele, fie la ,,Dupa amiaza unui . meloman”, sau
in ,,Muzica viva”, si oricand se poate. In primul rand, si am mai
spus-o, suntem ametiti de atatea concerte petrecute in
Aranjuez si de alte compozitii ale lui Joaquin Rodrigo, dar
trebuie sa se inteleaga ca nu se poate construi doar cu atat o
intreaga disciplina de valoare universala, muzica pentru
chitara. Exista desigur si alti compozitori care au utilizat-o in
compozitiile lor dar cu rol secundar. De
exemplu Vivaldi, Boccherini, Rossini sau Paganini utilizeaza
chitara in unele din piesele lor, dar ea are doar rol
acompaniator, de batere a tactului, ceea ce fac adesea si alti
compozitori. In rest, repertoriul ei este limitat la prelucrari
dupa piese clasice sau la ritmuri iberice. In fond este un
instrument secundar, si inutil. S-a creat o fundatie si festivaluri
dedicate ei dar ramane ceva de mana a doua. Totusi, trebuie
sa recunosc ca am ascultat ceva ce m-a incintat si mi-a dat o
mare satisfactie estetica : executarea la chitara a suitei pentru
pian Iberia  de Albeniz.

Inrudita cu chitara este mandolina, care are insa un sunet mai

cald, mai putin zdranganit. Din pacate s-a scris mult mai putin
pentru ea dar exista un frumos concert pentru doua mandoline
si orchestra de Vivaldi dar, nici Paganini nu s-a ferit de ea.

Nici cu bandoneonul (pe vremuri ii ziceam acordeon, sau poate

este vorba de altceva ?) nu este mare lucru. Sunetul metalic si
neplacut nu se acomodeaza cu sonoritatea calda a celorlalte
instrumente din orchestra simfonica. El deranjeaza, si efortul
lui Astor Piazzola de a-i da un statut nobiliar nu a dus
departe. Noroc ca el s-a cantonat cu bandoneonul sau in
tangouri, care se afla si ele dincolo de muzica serioasa. Exista
totusi compozitori care il apreciaza, daca ar fi sa amintim doar
pe marele nostru compozitor Aurel Stroe care a scris un
Concert pentru acordeon si orchestra, mai interesant decat ori
ce tangou de Piazzola iar Milhaud a scris chiar o Suita pentru
armonica si orchestra si tot el Concerte pentru harpa,
marimba, percutie, trombon, clavecin si orchestra si, evident si
pentru instrumentele clasice vioara, violoncel, pian.

Un alt instrument mai aparte este saxofonul, care nici nu ar

trebui amintit aici caci este prea periferic, in ciuda efortului lui
Daniel Kientzy de a-l introna ca instrument solist de forta. Dar
compozitorii scriu din ce in ce mai mult pentru el sau il folosesc
in ansambluri orchestrale sau de camera. Sunt autori (chiar
romani) care au scris concerte pentru saxofon dar care nu se
executa decat odata, la premiera.

Si inca cateva observatii de ordin general.

- Postul de radio ,,Romania muzical” a fost infiintat pentru
marele public, pentru bucuria, informarea si educarea lui. Dar
nu si pentru redactori care vor sa-si etaleze cunostintele si
marea cultura. Ma intreb pe cine a interesat sau a inteles
ratiunea de a compara preludiile lui Bach cu dialogurile lui
Platon ? De atlfel se pare ca ulterior autoarea a luat si un
doctorat in muzicologie cu ceea ce a prezentat la radio, dar
cred ca postul de radio nu este o tribuna pentru a testa o teza
de doctorat.

- A doua observatie in ce priveste anuntarea pieselor ce s-au

executat. Este o chestiune de bun simt si de respect aratat
ascultatorilor ca sa se anunte acest lucru, fapt ce nu are loc
totdeauna. Mai ales la programul ,,Dupa amiaza unui .
meloman”, in cadrul caruia se transmit excelente lucrari dar, de
cele mai multe ori, la sfarsit nu se anunta ce s-a transmis. De
multe ori unii ascultatori apuca doar jumatate sau sfarsitul unei
piese foarte bune si nu stiu ce a fost. Mai nou, in stagiunile
2007/08/09, nu se mai anunta adesea ce se va transmite, ci
doar la sfarsit, ce s-a transmis, uneori si cu o informatie de ce
se va intampla muzical in tara intre terminarea piesei si anunt.
Ba mai mult, s-a luat obiceiul sa se transmita pachete de 3-4
lucrari la rand, aproape fara intrerupere, cu anuntul final
pentru toate. Nu pot sa uit o dimineata in care nu s-a anuntat
nimic la inceput si au urmat un Concert italian de Bach, apoi,
fara nici o intrerupere, muzica dintr-un film de Charlie Chaplin,
apoi tot fara intrerupere, anunturi de evenimente muzicale si la
sfarsit de tot am aflat ca a fost muzica din filmul ,,Doamna din
Hong Kong”, in care Charlot nici nu juca rolul principal, ci
Marlene Dietrich. S-a anuntat deci muzica filmului si apoi, intr-
o doara, “precedat de suita de Bach” ! Consider ca astfel de
anunturi sunt o batjocura la adresa ascultatorilor, injositoare
pentru un post national.

- Se pare insa ca este un obicei mai raspandit caci neanuntarea

pieselor audiate am regasit-o la singurul post de televiziune
care se prinde prin cablu, Mezzo, care este axat pe muzica
clasica la care nu se anunta niciodata ce s-a vazut si auzit, cu
exceptia unor mari concerte cu Wiener sau Berliner
Philarmoniker sau din festivalul de la Lucerna. De cele mai
multe ori se dau fragmente din concerte sau piese camerale,
pentru care, din cand in cind, apar pe banda din baza, numele
autorului si al orchestrei, nu si titlul piesei sau al executantului,
niciodata al dirijorului si nici la sfarsitul piesei. Este tot o
batjocura la adresa spectatorului, neasteptata la un post cu
pretentii, germano-francez.

- Inca o observatie privind anunturile lucrarilor ce vor fi

difuzate. Se spune la inceput, fara o dictie clara, autorul si titlul
lucrarii, urmeaza apoi o lunga prezentare a ei, de multe ori
interesanta dar fara sa se mai repete numele autorului si al
piesei care urmeaza. Ele trebuie repetate chiar inaintea
inceperii muzicii pentru cei ce au deschis mai tarziu radioul sau
nu le-au inteles. De asemenea repetarea la sfarsit este
obligatorie.

- Si o a patra observatie. Se insista cu incapatanare anuntarea

partilor unei lucrari (simfonii, concerte, muzica de camera). Se
pierde timp, si cui foloseste ? Evident muzicienilor, dar cati
asculta postul si cati au nevoie de astfel de indicatii ? La
concertele de sala sunt scrise in program, ca sa stie nestiutorii
cand sa aplaude. Dar la radio nu se vad intreruperile si apoi,
pentru o singura parte sunt date adesea mai multe indicatii de
tempo si cel care vrea sa invete ceva ascultand la radio se
incurca si nu stie ce parte urmareste. Ar trebui renuntat caci,
repet pentru a nu stiu cata oare, transmisiile postului de radio
nu sunt pentru muzicieni !

- In sfarsit, o observatie privind muzica din filme, din pacate

tot mai numeroase. Cele mai multe pelicule amintite nu se
cunosc la noi, nu au rulat pe ecrane si doar unele s-au vazut la
televizor. In al doilea rand, din snobism titlurile sunt anuntate
in engleza (de multe ori intr-o limba pocita sau neinteligibile)
dar filmele, daca au fost vazute (pe ecran sau la TV) au titlurile
schimbate la traducerea in romaneste, asa ca nu stii niciodata
despre ce film este vorba. In al treilea rand, piesele alese nu
sunt totdeauna de mare calitate, unele chiar mediocre, si nu
stiu cui foloseste transmiterea lor, in nici un caz melomanilor
adevarati iar pentru ceilalti nu ajuta la educarea lor muzicala

In concluzie pot spune ca titulatura cu care se impauneaza

postul „Classic, jazz and more” (pe englezeste, caci altfel nu se
poate) este de fapt ,,Baroc, Mozart, jazz, film score and
nothing more” !

Ceva despre redactori

Prezentarea programelor este de o mare importanta la radio,

caci este si informativa, dar poate fi si educativa prin detaliile
care se dau asupra pieselor, interpretilor sau a formatiunilor
executante ce urmeaza sa fie audiate. Conditia este ca
prezentarile sa nu fie lungi si sa fie exacte. Aprecierea lungimii
nu trebuie insa lasata la voia redactorilor deoarece dorinta lor
de afirmare duce la un exces cu informatii, multe interesante,
dar care iau din timpul care ar putea fi valorificat prin mai
multa muzica. Aceasta mai ales la emisiunile scurte, de o
jumatate de ora, cand pentru muzica timpul este foarte limitat.
Important este insa ce se spune. De cele mai multe ori sunt
informatii detaliate si foarte interesante dar, din pacate, se fac
si greseli care denota o insuficienta cunoastere a materialului
de catre redactori. Dau cateva exemple :

- Poemul simfonic Vitralii de biserica  de Ottorino Respighi a

fost anuntat ca Ferestre colorate.

- Ciclul de opere ale lui Wagner se numeste Inelul

nibelungului si nu Inelul nibelungilor  caci in germana este Der
Ring des Niebelungen, la singular.

- Simfonia a IX-a a lui Schubert in do major este anuntata de

germani ca Marea simfonia in do major (Die grosse C dur
Symphonie) pentru ca exista o simfonie in aceiasi tonalitate, a
VI-a, pe care o numesc Mica simfonie in do major (Die kleine C
dur Symphonie). Noi, dar si altii, o numesc, complet
gresit, Simfonia a IX-a - cea mare. Greseala vine si din faptul
ca ea este intr-adevar mare, tine 52 minute, dar a VI-a nu este
mai mica decat altele : dureaza 32 minute, iar a IV-a tine 34
minute. Am atras de mai multe ori atentia asupra greselii care
se face dar ea persista la Radio Romania Muzical, ba mai mult,
a mai fost transmisa odata si ”Simfonia in do major – cea
mica”. Dar iata, ziarul “Cotidianul” a difuzat, impreuna cu
jurnalul, in luna aprilie si CD-uri cu muzica dirijata de marele
Karajan, cu ocazia centenarului nasterii acestuia. Ei bine, in
ziua de 25 aprilie CD-ul cuprindea, cum scrie pe cutia
lui, ,,Marea simfonie in do major de Franz Schubert” Deci
exista in tara asta si oameni culti !

- Concertul nr.8 pentru vioara si orchestra de compozitorul

german Ludwig Spohr 1784-1859 (si nu Louis Spohr cum
este numit la posturile noastre dupa francezi) a fost intitulat de
autor Gesangszene, care inseamna ,,scena cantabila”.
Redactorul a tradus insa complet aiurea prin Concertul pentru
vioara in forma scenica (Emisiunea din 6.08.2001). Cum ar
traduce atunci piesa celebra  Kinderszenen de Schumann, care
inseamna corect „Scene pentru copii” si nu ,,Compozitie in
forma scenica”!

- Cea mai populara compozitie a lui Mozart este Eine kleine

Nachtmuzik care corect se traduce prin Mica muzica
nocturna sau, mai elegant, Mica serenada
nocturna. Dar intotdeauna se uita adjectivul nocturn si se
spune Mica serenada !

- Cea mai frumoasa compozitie a lui Schönberg este legenda

simfonica Gurrelieder, care inseamna Cantecele din
Gurre (Gurre fiind numele unui castel). Prin anul 2002 cred,
intr-un ciclu, foarte frumos de altfel, de lieduri, in care
predominau cele de Schubert, Schumann, Hugo Wolf, Mahler, a
fost inclusa si piesa lui Schönberg, redactoarea crezand ca este
vorba de un ciclu de lieduri cum ar fi Calatorie de iarna a lui
Schubert. De data aceasta greseala este de neiertat, sensul
intregii lucrari fiind ignorat.

- Alta greseala impardonabila. La o emisiune in care se

prezenta tetralogia lui Wagner, la Walkyria, dupa ce a fost
transmis finalul cu motivele somnului si al focului, a fost
pusa Cavalcada walkyriilor, ca si cum ar fi finalul, redactoarea
nestiind ca aceasta este de fapt la inceputul actului II.

- Si ce sa mai spun ca intr-un comentariu despre Bach s-a

vorbit de cele opt Concerte brandenburgice, cand este notoriu
faptul ca ele sunt doar sase.

- Concertul de deschidere a stagiunii Orchestrei Nationale Radio

a inceput intr-un an cu uvertura Victoria lui
Wellington de Beethoven care descrie batalia de la Waterloo si
ni s-a explicat ca ar contine fragmente de motive din Simfonia
a IX-a,  a VII-a si altele.  Redactoarea nu a sezisat ca lupta
dintre francezi si englezi este ilustrata de melodii specifice :
pentru englezi cantecul Marlboro s’en va-t-en guerre si God
save the King  iar pentru francezi Marseilleza. Este o dovada
crasa de incultura muzicala a redactoarei.

- Aceasta incultura este vadita si de un anunt facut pentru un

concert din cadrul Festivalului Enescu din 2009 cand s-a
transmis Simfonia a opta al lui Sostakovici sub numele de
'Simfonia Leningradului' facanu-se de prezentatoare si
comentarii elucubrante despre semnificatia razboinica a ei cand
se stie ca Simfonia Leningradului este a saptea, nu a opta.
Eroare impardonabila care s-a repetat si in primele zile ale lui
ianuarie 2010 cand s-a reluat emisiunea.

- Dar redactorii trebuie sa fie atenti nu numai la informatiile

furnizate, ci si la modul in care le prezinta. In acest sens exista
un exemplu catastrofal, acela al redactoarei Anca Romeci, care
nu numai ca se maimutareste in debitarea textului intr-un chip
insuportabil (fara a mai vorbi de scalambaielie in limba
engleza) dar si ce in ce spune, caci are un limbaj care se vrea
literar dar este un kitsch ridicol. Sa nu se uite ca
postul ,,Romania muzical”, care poarta si numele marelui
Enescu, nu-si poate permite sa ia in deradere totul si sa-si bata
joc de ascultatori. Daca are veleitati de scriitoare, sa-si plimbe
elucubratiile pe ,,bulevardul muzical” , cum ne-a spus in vara
anului 2005. In orice caz ceea ce debiteaza Anca Romeci nu
face cinste postului de radio Romania Muzical, care are profilul
cel mai serios dintre posturile de radio romanesti.

- Si inca un mic comentariu plin de invataminte. In noaptea de

11 spre 12 aprilie 1912 a avut loc una din cele mai mari
tragedii navale din istoria navigatiei, scufunmdarea
transatlanticului Titanic. ,,Radio Romania Muzical” s-a gandit sa
aminteasca tristul eveniment printr-un comentariu muzical. La
indemana i-a stat coloana sonora a celebrului film ,,Titanic” al
regizorului James Cameron cu care a inceput
emisiunea. Redactorul a continuat cu aria Sentei din Vasul
fantoma lui Wagner, o drama legata de un vas, dar care nu se
scufunda in cursul operei. Chestiunea dramatica a fost ca mica
orchestra formata din opt muzicanti, dandu-si seama ca nu au
nici o sansa sa se salveze, a continuat sa cante in marele salon
al vasului pana au fost inghititi de ape. Redactorul si-a
imaginat ca probabil orchestra a cantat si un vals de
compozitorul austriac Lahner, pe care l-a difuzat, un mic
omagiu autorului creator al valsului vienez modern a carui
moarte se comemora in aceiasi zi. Dupa aceea a mai pus un
vals, imaginandu-si ca probabil orchestra l-a cantat si pe
acesta apoi, presupunand ca vasul ar fi ajuns la New York,
pianistul ar fi cantat trei schite pentru pian ale lui Gershwin,
pe care ni le-a si oferit, apoi totul s-a terminat cu un alt pasaj
din coloana filmului. Cam atat si cam saracut pentru un subiect
care merita mai mult. Redactorul putea sa renunte la
presupuneri si sa se axeze pe muzica determinata de drame
navale. Avea la dispozitie Simfonia marina care a fost scrisa
de Jacques Ibert(1890-1962) pentru un film documentar ce
ilustra scufundarea si salvarea echipajului unui cargou si care a
fost primul film sonor ce ilustra un astfel de eveniment. Apoi ar
fi avut la dispozitie magnificul poem simfonic Vox maris a lui
Enescu care descrie de asemenea scufundarea unei nave, dar
mai puteau fi atatea si atatea intamplari marine, mentionate in
capitolul 9 al cartii. Si, in defnitiv, piesa lui
Shakespeare ,,Furtuna” se bazeaza pe un naufragiu din care
scapa eroii dramei. Pentru ea s-a scris un numar impresionant
de lucrari orchestrale, compozitorul Theodor Grigoriu
enumerand 23 autori care au scris muzica de scena pentru ea
si care toate incep cu furtuna care scufunda vasul. Dar nu a
fost sa fie si este straniu pentru un post ce se pretinde a
promova muzica culta sa se opreasca la valsuri si Gershwin.
Invatamantul care se poate trage, ca redactorii nu au destula
imaginatie si poate cultura muzicala sa faca fata unei intentii
laudabile dar prost servite.

In general se poate spune ca redactorii isi dau toata osteneala

sa ne ofere pograme

bine concepute, cu unele lipsuri, si agrementate de prezentari

si comentarii ce vor sa fie interesante. Si sunt chiar, daca un se
intrece masura. Trebuie sa inteleaga ca posturile de radio sunt
facute pentru ascultatori, nu pentru etalarea de cunostinte
savante, pentru depanarea de amintiri personale sau
exprimarea de pareri pesonale. Dupa cum pentru vanzatorii de
magazin clientul este stapanul lor, pentru crainici stapanul este
muzica si ascultatorul.

Ceva si despre crainici

Important este desigur ce spui, dar tot atat de important este

si cum spui. Aceasta revine crainicilor, doar daca nu vrea
redactorul sa faca vorbirea, sau chiar autorul, precum
compozitorul si muzicologul Doru Popovici la excelentele sale
emisii de pe postul ,,Romania cultural” si ,,muzical” pe care le
anunta el insusi. De fapt nici nu stiu totdeauna cine face
anunturile, redactorul sau crainicul, dar le ascult atent si
monitorizez greselile. Si nu sunt putine. Ele provin mai ales din
pronuntia numelor straine care cam zgarie urechile. Iata cateva
exemple.

- In limba germana litera a din ultima silaba se

pronunta a, adica Webar, Wagnar etc. Cu aceasta prinzi pe
oricine care nu are habar de limba lui Goethe, fie el chiar
Placido Domingo care, pe la inceputul carierei de cantaret
wagnerian, nu cunostea pronuntia corecta.

- Cea mai grea este pronuntia celor doua vocale

germane ö si ü si a diftongilor, de exemplu eu. Pentru ca nu
toate editurile au litere pentru acesti diftongi, se scrie in loc de
München, Muenchen, pe care unii crainici il pronunta Miunhen
sau pentru Kõln, Kiolen. Ce sa mai spun de compozitorul
Waldteufel, pronuntat Ueldtifel, de parca ar fi englez.

- Mania de a angliciza numele este cronica si denota incultura,

caci redatorul nu stie carei natiuni apartine respectiva
persoana. De exemplu, compozitorul francez Albert
Roussel(1868-1937) (pronuntat Rusel) este transformat in
Rasel, ca numele matematicianului si filozofului englez Betrand
Russel. Sau regretata violoncelista Jacqueline Dupré (pronuntat
frantuzeste) este prezentata englezeste Geclin de parca ar fi
Jacqueline Kennedy.

- Compozitorul si violonistul belgian Eugène Ysaye (1858-

1931) este transformat in Iugen Aisi. Iar dirijorul oradean de
etnie maghiara Erwin Acel (pe romaneste se pronunta Atel
deoarece litera c in limbile neromanice se pronunta t), a
devenit pe rom-engleza de la postul de radio, Eisal !

- Mai complicat este cu numele pianistei argentiniene Martha

Argerich, care este pronuntat in chip englezesc Argerici (cu
terminatia ca la rich sau beach). Din punct de vedere al limbii
spaniole ar fi corect, dar de origina ea este suedeza, iar limba
suedeza fiind germanica, terminatia ich se pronunta ih, deci
pronuntia corecta ar fi Argherih. Cum ar fi daca am
spune Marlene Ditris, regele Heinris al IV-lea, sau cancelarul
Metternis ! In plus, ea locueste acum in Elvetia unde prefera de
asemenea terminatia germanica. Dar numele este in mod
ciudat pe jumatate iberizat, caci g este pronuntat h de unde ar
reiesi Arherici.

- Mania anglicizarii merge insa departe si se aude adesea

Riciard Wagner asa cum se pronunta Richard Burton, in loc de
Rihard Wagner sau Max Bruci, daca un chiar Max Bush in loc de
Max Bruch (pronuntat Max Bruh.

- Am auzit numele poemului simfonic Taras Bulba, scris de Leoš

Jánaček, pronuntat Taras Bulba, poate din snobism slav.

Se mai pot da multe exemple dar ma opresc aici. Cred insa ca

nu ar trebui lasati pe post crainici, si chiar redactori care nu au
trecut un minim examen de limbi straine, cea germana cel
putin avand in vedere ca marele numar de compozitori, titluri
de lucrari si de interpreti au nume germane. Iar cunoasterea
limbii engleze cred ca nu mai este o problema pentru orice
roman cu educatie.

Si despre fosta revista ,,Universul Radio”

Era o revista necesara, bine facuta in gerneral, dar cu mici

deficiente. Pe coperti au fost prezentate, in culori, mai ales
vedete ale muzicii usoare sau alte personaje (nu indraznesc sa
spun personalitati). Doar in ultimele numere mai aparea cineva
din cadrul muzicii clasice, apoi scriitori, artisti de teatru. Ma
intreb insa de ce in trei festivaluri in care l-am comemorat pe
marele nostru Enescu, nu s-au gasit sa se puna pe coperta
decat fotbalistul Ionut Lupescu, cantareata Loredana Groza
etc.? Tot este bine ca l-am avut pe Mozart si Brediceanu.

In ce priveste continutul, nu ma refer decat la

rubrica ,,Muzical” redactata de responsabilii postului ,,Romania
muzical”. Prezentarea programelor era cam dezechilibrata. Una
din cele mai interesante emisiuni ,,Dupa amiaza unuimeloman”
nu a fost niciodata detaliata, lipsind pe adevaratii amatori sa
stie ce se va difuza. La fel si cu emisiunea ,,Muzica pentru casa
dvs”. In schimb se dadeau pentru alte emisiuni detalii
fastidioase care nu prea intereseaza, cum ar fi de pilda locul in
care a avut loc o inregistrare, sau anul. De asemenea nu stiu
daca trebuiau mentionati toti executantii pentru un octet si este
problematic si pentru un cvartet. S-ar putea economisi un
spatiu pentru a face loc anunturilor mentionate anterior.

Incepand din ianuarie 2008 revista nu a mai aparut, desi

existenta unei astfel de publicatii este o absoluta necesitate.
Remarcile de mai sus suna cam a epitaf dar toti radio-
melomanii speram ca ea sa renasca, asa ca micile observatii de
mai sus ar putea fi de folos.

In final si bile albe

Cele semnalate mai sus au fost facute pentru a aduce, nu

critici, ci doar parerile unui outsider,  in speranta ca cineva care
este insider va afla de ele si poate va aduce unele imbunatatiri.
Dar sunt prea indragostit de acest post pentru a nu repeta
omagiile ce i se cuvin si despre care am pomenit deja partial.

As incepe cu transmisia Festivalului Wagner de la Bayreuth,

care da mari satisfactii melomanilor. Este un act de inalta
cultura si aduc multumirile mele si ale melomanilor echipei de
conducere a postului care a reusit aceasta performanta si care
nu este singura caci, ce poate fi mai placut si interesant, decat
sa audiezi in direct operele de la Metropolitan  New York, (cu
care ocazie am constatat ca si pe la casele mari mai apar
mediocritati solistice). Dar Metropolitan nu este singura opera
care ne delecteaza, mai este si Covent Garden de la Londra
sau Staatsoper de la Viena etc. Sunt apoi spectaculoasele
transmisii ale concertelor Proms de la Londra, ale festivalului
de la Innsbruck si toate cele din cadrul
programelor ,,Evenimente Euroradio”, mai nou ,,Europa
muzicala azi”. Fara a mai vorbi de programul de sapte
ore Euroclassic Notturno care este fericirea insomniacilor.

Dar nu numai in ce priveste relatiile internationale sunt de

relevat reusite. Am criticat faramitarea timpului de transmisie
in emisiuni prea multe. Este drept ca ele permit abordarea unui
spectru foarte larg din care nu lipseste nici una din speciile
muzicii clasice, ceea ce este un plus fata de posturile muzicale
straine.

In concluzie, un post de radio de mare valoare, cum nu au

multe tari, care isi indeplineste din plin rolul de mentor si de
satisfacere a dorintei de frumos a unei categorii de elita a tarii,
melomanii.

Capitolul 8

POSTLUDIU

Comparatii

In Mica Enciclopedie a figurilor de stil (Bucuresti, 1975), gasim

urmatoarea definitie a comparatiei : ,,Figura de stil cu ajutorul
careia se exprima un raport de asemanare intre doua subiecte
dintre care unul serveste sa-l evoce pe celalalt”. Urmeaza apoi
aproape cinci pagini dense de categorii, consideratii
gramaticale si exemple, dar nicaieri nu se spune care sunt
resorturile intime ale gandirii omenesti ce fac necesare
comparatiile. Spre deosebire de numeroase figuri de stil
nascute din ratiuni pur literar-stilistice, comparatia este adanc
infipta in nevoia de comunicare intre oameni pentru a se face
mai bine intelesi intre ei. Exista insa comparatii pur
conceptuale, nu legate de limbaj, cu care se fac conexiuni intre
notiuni total diferite, dar ce-si capata in acest fel noi valente.
Un exemplu clasic este cel al poeziei lui Rimbaud, in care
autorul atribuie culori literelor.

Incercari mai vechi

Incercarea de a face comparatii intre categorii de notiuni
culturale este desigur tentanta si nu odata criticii au recurs la
astfel de solutii pentru a-si explicita ideile. Punerea in paralele
a unei serii de scriitori cu o serie de artisti plastici este o
modalitate, alta este de a pune o serie de compozitori in paralel
cu o serie de scriitori sau filosofi. O astfel de tentativa a facuta-
o esteticianul Mihai Ralea care a propus conexiuni intre
compozitori si filosofi, fara sa dea o motivatie a legaturii,
insiruind doar nume dupa cum urmeaza :

Bach    Kant

César Franck Renouvier

Bizet Guyau

Wagner Nietzsche

Brahms Hegel

Berlioz Schopenhauer

Schubert Rousseau

Richad Strauss Bergson

La aceste comparatii, in cartea de dialoguri dintre Zoe

Dumitrescu-Busulenga si Iosif Sava (1987) se propun altele si
anume :

César Franck Bergson

Beethoven Schopenhauer

Rousseau Schubert.

Mai socante mi se par comparatiile, din aceiasi carte, de data

aceasta compozitori-scriitori, rezultate dintr-o dezbatere
publica din 1984 :

Bach Nichita Stanescu

Brahms Rilke
Debussy Bacovia

Liszt Dante

Prokofiev Esenin

Enescu Eminescu

In fata acestor ciudate comparatii, de fapt neargumentate, de a

pune in paralel muzicieni cu filosofi si scriitori, ceeace putea
duce la subtile consideratii de natura estetica, istorica sau de
filosofia culturii, eu imi voi permite a face un exercitiu de
intelegere a muzicii prin punerea alaturi a unor compozitori cu
omeni de litere, cu artisti plastici si cu minerale, evident acolo
unde comparatia este posibila. Ma voi stradui sa dau si o scurta
caracterizare a elementelor care justifica conexiuneile.

Muzicieni - oameni de litere

L. van Beethoven - J.W. Goethe - Spirite universale, care au

acoperit aproape

toate domeniile respective, ambii geniile domeniului

Robert Schumann - Friedrich Schiller - Revolutionari, avantati,

romantici de varf

Frédérick Chopin - A.de Lamartine - Romantici ai tristetii,

chinuiti de dragoste

Anton Bruckner - Thomas Mann - Masivi, greoi, profunzi, foarte

germanici P.I.Ceaikovski - Lev Tolstoi - Cuprinderea totala a
peisajului si sufletului

rus

Richard Strauss Stefan Zweig - Psihologism, rafinament vienez

Gustav Mahler - F.Dostoevski - Lupta pentru adevar, in

cautarea sensului

vietii si a omului, impotriva nedreptatilor

Arnold Schönberg - FrankWedekind - Spaime, subconstient,
expresionism

Béla Bartók - Franz Kafka - Autohtonism central european,

angoasa, pre-

monitia unei realitati inspaimantatoare

Aaron.Copland - Ernest Hemingway - Realism american,

trairism, exotism

John Cage    - Samuel Beckett - Nonconformism, lipsa de

logica, criptic

Muzicieni - artisti plastici

J.S.Bach - Leonardo da Vinci - Perfectiunea formei si

exprimarea profunzimii

sufletului omului

Franz Schubert Al. Fr. Casper - Viziunrea romantica a lumii,

mare sensibilitate

A. Schönberg - Oscar Kokoschka - Suprarealism, totul

deformat, tipator

Hector Berlioz - Eugène Delacroix - Larg cuprinzator,

dramatism

Anton Webern - Constantin Brancusi - Hieratism, reducere la

esenta

Claude Debussy - Claude Monet - Linii nedefinite, pete, doar

impresie

Igor Stravinski - Pablo Picasso - Perpetua reinnoire, de la

realism etnic la moder-

nismul nonfigurativ si atonal

George Enescu - Gheorghe Patrascu - De la autohtonism rural

la modernismul roman
AntonioVivaldi - Rafael - Puritate, conture bine definite

Francis Poulenc - Aristide Maillol - Neoclasicism cu tuse

moderna

K.Stockhausen - P.C. Mondrian - Nu exprima nimic decat forme

fara fond

Mihai Andricu - Jean Steriade - Iradiaza multa lumina si

dragoste de oameni

Muzicieni - minerale (flori de mina)

Johann S.Bach – Cuart - Perfectiune a formei, transparenta

totala

Wolfgang A. Mozart – Calcit - Eleganta, forme nespus de

variate, multicolore

Johannes Brahms – Granat - Strafunduri grele ce razbat tulburi

Claude Debussy – Opal - Luciri nedefinite, conture difuze,

reflexe multi-

colore

George Enescu – Rumanit - Chihlimbarul romanesc, cald,

invaluitor, culoa-

rea adanca a ceramicii de Cucuteni

Igor Stravinski – Baritina - Marea variatie de culori si forme, de

la geome-

ria clasica la aglomerarile romantice

Anton Webern – Stibina - Ace scheletice, descarnare

O ghicitoare personala

Intrebare : Ce leaga intre ele piesele muzicale din lista

de mai jos
J.S.Bach : Coralul nr.16 in sol major pentru pian din Cantata
BWV 147

L.v.Beethoven: Concertul pentru vioara – partea intaia

H.Berlioz : Romeo si Julietta – finalul

E.Bloch : Shelomo

J.Brahms : Concertul pentru pian – partea l-a

M.Bruch : Col Nidrei

A.Bruckner . Simfonia a 7-a – partea a doua

F.Chopin : Nocturnele

A.Copland : Primavara appalase

G.Enescu : Balada pentru vioara si orchestra

G.Mahler : Simfonia a 5-a – partea a treia

W.A.Mozart : Concertul pentru vioara nr.21 – partea a doua

S. Prokofiev : Simfonia a 5-a

Fr.Schubert : Cvintetul cu doua violoncele - partea intaia

R.Schumann : Simfonia a 2-a – partea a doua

J.Sibelius : Simfonia a 2-a – partea a 4-a

D.Sostakovici : Simfonia a 8-a – partea a 3-a

R.Strauss : Simfonia Alpilor – Varful

Eduard Hübsch : Traiasca Regele

Raspuns

Toate sunt piesele muzicale pe care le iubesc cel mai mult

Mic compendiu privind sursele de inspiratie ale

 muzicii clasice

Capitolul 9

NATURA INSPIRATOARE A MUZICII

Ca mare iubitor, chiar impatimit de natura, m-am aplecat cu

interes si drag asupra conexiunilor dintre toate aspectele pe
care le prezinta natura si modul in care ele au inspirat pe
compozitori. Catalogul creatiunilor de acest fel este enorm, asa
ca ma limitez doar la cele mai pregnante, mai expresive si
care, uneori, ne fac sa intelegem maretia si armonia muntilor,
sa simtim linistea plaiurilor, sa ne bucuram de splendorile si
miresmele florilor, de freamatul padurilor si atat de variata si
agitata lume a animalelor.

Muzica s-a nascut din doua necesitati antagonice : religia si

distractia. Prima pentru a insoti cu melopee rugaciunile ridicate
zeilor, a doua din pura placere, poate pentru a dansa sau a ne
ritma munca sau riturile cultice. Incepand din antichitate,
ganditorii timpului si-au pus problema naturii si sensurilor
muzicii, deschizand o disputa ce avea sa dureze pana in zilele
noastre si anume, daca ea exprima ceva sau este o pura
abstractie. Filosofii eleni, considerau ca arta, si implicit muzica,
este o creatie a oamenilor si, ca atare, nu poate sa-i exprime
decat pe ei, problemele, actiunile si creatiile lor. Arta este astfel
o imitatie, mimesis, a fenomenelor realitatii. Ea are o mare
putere educativa si ca atare trebuie sa fie morala (ethos).
Fidelitatea oglindirii lumii morale si puterea ei educativa au fost
coordonatele esteticii elenilor, in frunte cu Pitagora si Aristotel,
dar nu este mai putin adevarat ca au existat si alte teorii ce
atribuiau muzicii alte valente. Dintre acestea trebuie sa
amintesc teoria muzicii sferelor ce avea la baza ideea lui
Pitagora, care spunea ca legile universului sunt dirijate de
relatii numerice ce pot fi extinse si asupra muzicii. Inlantuirea
sunetelor si intervalele dintre ele nu ar reflecta decat armonia
miscarii astrelor si a distantei dintre ele. Aceasta armonie omul
a cunoscut-o candva, devenind apoi insensibil la ea din cauza
vietii sale terestre. Muzica sferelor,  cum a fost botezata
aceasta armonie suprema, a bantuit pe unii teoreticieni ai
muzicii pana in zilele noastre, aspiratia pentru atingerea ei fiind
un criteriu de apreciere estetica a muzicii.

Alti ganditori ai antichitatii confereau muzicii putinta de a

influenta sufletul omului dupa modurile utilizate. Astfel
modul mixolidian este deprimant, cel frigian excitant,
iar doricul maret. Aceste considerente privind determinarea
unor stari sufletesti sunt poate corecte dar nu raspund la
intrebarea daca muzica exprima ceva, daca aduce un plus la
intelegerea lumii ce ne inconjoara.

Un raspuns categoric a fost al scepticilor, care au negat

puterea muzicii de a influenta sentimentele, ea ramanand sub
dominatia exclusiva a mintii, a ideilor. Cu alte cuvinte, se pune
intrebarea, exprima ea mai mult decat doar sentimente, poate
ea singura sa fie un factor de cunoastere ? Raspunsul a fost un
nu categoric dat de ganditorii Evului Mediu, de scolastici care,
incatusati de dogmele rigide ale bisericii catolice retrograde, au
incorsetat muzica in principii ascetice si mistice. De abia in
Renastere, spirite progresiste precum Vincenzo Galilei,
considerau ca principalul criteriu de apreciere al rolului si valorii
muzicii este satisfacerea ascultatorilor. In ce priveste continutul
ideatic al muzicii, ea ramane legata de text, de cele mai multe
ori religios.

In perioada urmatoare, a barocului, muzica s-a dezbarat de

servitutea directa a bisericii, ramanand doar cu rolul ei de
divertisment, amplificandu-si paleta de expresie prin crearea a
noi genuri, dintre care se constata, mai ales, proliferarea
concertelor instrumentale. Si totusi, devotiunea pentru religie a
marcat un apogeu prin Bach care, in afara marilor oratorii si
misse, a creat un numar imens de opusuri sacre (cantate).
Chiar dincolo de acestea, in intreaga lui creatie (concerte,
suite, partite, uverturi, etc.) din muzica lui transcede prin
ascetismul, prin puritatea si rigoarea ei, lumea materiala si
spirituala umana urcand spre culmi transcendente.

Clasicismul face un pas mai departe aducand in muzica omul,

preocuparile, aspiratiile si luptele lui. Beethoven a fost un
deschizator de drumuri si intreaga sa creatie este incercarea de
a raspunde la marea problema, pe care el o pune prima data,
asupra destinului si rostului in lume a omului, si aceasta nu cu
vorbe, ci doar prin imbinarea sunetelor. Totusi, este interesant
de relevat ca unii contemporani ai lui, de pilda Kant, putea
afirma contrariul : ,,Desi ea vorbeste numai prin senzatii, fara
notiuni, si nu lasa deci loc meditatiei, asa cum face poezia,
muzica rascoleste totusi sufletul, este drept fulgerator, dar mai
divers si mai profund”. Negand muzicii capacitatea de a
exprima un continut spiritual ea este doar un divertisment
sonor si creatoare de senzatii placute. Pe aceiasi linie merg si
alti filosofi germani, Fichte, Schelling si Hegel, care contesta
muzicii capacitatea de a exprima idei.

Nu se poate spune ca muzicienii preclasici nu s-au interesat de

natura si exista numeroase compozitii, fie ele cvartete, duete,
lieduri sau chiar simfonii, care sa nu aiba titluri legate de
elemente din natura (flori, animale, furtuna etc.) dar ele
figureaza doar in titlu si de cele mai multe ori nu exprima nimic
in muzica. Cel care deschisese o fereastra reala spre natura a
fost Beethoven in Simfonia a VI-a - Pastorala, descriind
muzical un peisaj, din care nu lipsesc curgerea molcoma a apei
unui parau, ciripit de pasarele, o furtuna si, in general,
ambianta unei zile tihnite de vara. Elemente ale naturii mai
fusesera mentionate si anterior de alti compozitori (tunete,
vantul, pasari, precum cucul) dar doar incidental, acum insa
stam pe marginea unei ape curgatoare si ne bucuram de
intreaga natura. Cu aceasta erau castigate doua puncte : in
primul rand posibilitatea de a iesi din stereotipia tehnicii
componistice a muzicii si a-l apropia de realitatile exterioare,
dar si interioare, ale omului si, in al doilea rand, introducerea
naturii, a peisajului, in muzica. Ideea a fost dezvoltata in
secolul al XIX-lea de compozitorii romantici ce au avut parte de
doi exceptionali purtatori de cuvant, Robert
Schumann si Franz Liszt. Ei pledau pentru o poetizare a
muzicii, pentru descatusarea ei din chingile formale si ,,puriste”
(vezi Bach) si vitalizarea ei cu problemele reale ale omului. Din
simetrica, rigida si repetitiva, ea a devenit clocotitoare,
dramatica, inaripata sau sfasietoare, dar si cu putinta de a te
purta pe culmi de o mare puritate pe care doar unii dintre
compozitorii trecutului au putut-o face (vezi din nou Bach).
Conceptia filosofica a romanticilor si realizarile lor au fost aprig
combatute de cugetatori contemporani, precum Schopenhauer
sau Eduard Hanslick, care au negat muzicii puterea de a
cuprinde sentimente, de a-si lua sursele si prototipuri din
natura reala, ca ea nu are un continut obiectiv de idei pe care
noi i le atribuim. Romanticii simteau insa alteva si nu s-au sfiit
sa creeze o muzica descriptiva, programatica, plina de viata, de
prospetime, apropiata oamenilor care, pentru a gasi placere si
desfatare, nu s-au lasat impinsi in abstractiuni metafizice de o
muzica uscata si lipsita de vibratia vietii.

Natura si peisajul pot avea in muzica diferite moduri de

prezentare dupa motivatia poetica. Uneori ca sentiment de
ansamblu pe care-l creeaza in sufletul compozitorului (de
ex. Finlandia de Sibelius), ca fundal al unor intamplari istorice
(de ex. poemul simfonic Blanik de Smetana), sau ca descriere
a unor evenimente (Vox Maris de Enescu). Modul de
exprimare poate fi si el diferit : foarte explicit (de ex.
ascensiunea unui munte ca in Simfonia Alpilor de Richard
Strauss), care poate merge pana la formule onomatopeice (de
ex. cascadele, tunetele sau cantul pasarilor), sau doar sugerat,
cum face Debussy in Imaginile sau Preludiile pentru pian.

Acceptarea unei formule sau a alteia este foarte variata, in

functie de fondul afectiv al ascultatorului, de experienta sa de
viata si de conceptia sa despre muzica. Merita aici o mica
exemplificare. Simfonia Alpilor  este fara indoiala cea mai
completa si perfecta pictura muzicala a muntilor, realizata
printr-o succesiune de tablouri care descriu o ascensiune pe un
varf inalt al Alpilor : din negurile noptii se ridica soarele
inundand lumea cu lumina, cu un mars voios se pleaca la
drum, se intra in padure, se aude cum trece o partida de
vanatoare, poteca duce pe langa un parau, se iveste o cascada
inspumata ce se revarsa vijelios. Se iese deasupra din padure
in pasuni inflorite in care pasc turme al caror dangat de talangi
si cantul tulnicului umplu atmosfera. Urmeaza un drum confuz
cu rataciri prin desisuri si stancaris, apoi ghetarul, taiat de
crevase in blocuri geometrice. Clipe de primejdie, apoi
deasupra se inalta varful maiestos, anuntat triumfal, spre care
se urca anevoie. De pe el vederea este atotcuprinzatoare
asupra oceanului de piscuri inzapezite. Momentul este de o
maretie rar intalnita in muzica. Acolo sus clipe de reverie, apoi
se ridica negurile ce impresoara varfurile si se deslantuie o
furtuna cumplita cu fulgere si tunete, excelent vizualizate in
orchestra. Si in acest tumult incepe coborarea, cu temele
urcusului succedandu-se in graba in sens invers. Apoi stihiile se
linistesc si temerarul alpinist savureaza linistea serii intr-o
minunata cantilena. Se lasa soarele si intunericul cuprinde
totul. Liniste. Ziua de ascensiune este descrisa astfel admirabil,
in tablouri pregnante de o mare melodicitate, care nu sunt
numai picturale dar se adreseaza sufletului celui care a trait o
astfel de ascensiune.

Simfonia Alpilor este cea mai desavarsita aventura muzicala in

natura, ea este pe deplin apreciata de cei care au trait o astfel
de comuniune cu muntele si nu de criticii muzicali din birou.
Unul dintre acestia este muzicologul George Balan care, intr-o
carte din 1998 (Raspunsurile muzicii, p.130) neaga orice
calitate emotionala a lucrarii, spunand ca este doar o insirare
de carti postale si ca trebuie sa stai cu programul in mana
pentru a urmari succesiunea episoadelor. Aceasta este posibil
pentru cei lipsiti de imaginatie caci muzica le descrie explicit.
Acelasi autor ridica insa in slava subtila muzica de pian a
lui Debussy, care este totusi unul din cei mai atasati
compozitori de elementele naturii, pe care le descrie cu
delicatete si discretie, fara grandilocventa si dramatism, ale
carui tablouri muzicale nu necesita un program de urmarire,
dupa cum spune Balan. Asertiune falsa caci ma intreb cum poti
identifica si care este expresivitatea unor piese
intitulate ,,Terasa audientelor sub clar de luna”, ,,Catedrala
scufundata”, ,,Pasi pe zapada” sau ,,Frunze moarte” ?

Dar acelasi autor vede legatura dintre muzica si peisaj altfel.

Pentru el ,,Bach a fost ultimul mohican apartinand acelei
stravechi traditii de intelepciune si simtire care ingaduia candva
sufletului individual sa vibreze la unison cu sufletul naturii, sa-l
inteleaga in ce are mai suprasensibil”. Pentru
Balan ,,muzicianul trebuie sa fie patruns de sentimentul
transcendental al marii naturi cosmice, al grandioasei
supranaturi prin care toate traiesc si capata sens . in care
domneste linistita si muzicala rotire a sferelor . Cu Beethoven
in frunte compozitorii romantici au silit muzica sa descinda in
subteranele intunecate ale trairii pasionale, atrasi acolo de
licariri inselatoare”. Cu astfel de credinte mistice ne indepartam
total de intelegerea muzicii prin natura si nu pot spune
detractorilor adevaratei si marei muzici pe care o iubim, o
ascultam si de care ne patrundem, decat cele spuse de
Debussy, dar in alt context : ,,Iesiti din cabinetele voastre
imbacsite, contemplati magnifica priveliste din jur, ascultati-o”.
Si aceasta au facut compozitorii postclasici care ne-au dat
admirabile imagini ale naturii reale, ce se lasa atat de profund
cantata.

Intr-adevar, romanticii si cei ce i-au urmat ne-au lasat un

adevarat album sonor al peisajelor si al elementelor
componente ale naturii ce ne incanta si ne transporta pe
culmile desfatarii si ale regasirii sufletesti. Din acest album voi
desprinde cateva componente care mie, ca mare iubitor al
naturii, imi sunt cele mai apropiate.

Filosofii antici considerau ca la temelia lumii se afla patru

elemente fundamentale : pamantul, aerul, apa si focul. Ele
corespund oarecum cu realitatea structurala a Terrei, geografii
vorbind despre litosfera, atmosfera, hidrosfera si, la care sa
adaugam biosfera. Cea din urma este justificata prin faptul ca
vietuitoarele formeaza si ele un invelis continuu al globului
daca luam in considerare tot ce este in sol (microbi, rame,
insecte etc.), animalele terestre, intreaga vegetatie si tot ce
misuna in apa (de la diatomee si bacterii, la balene) si in aer.
Focul in schimb nu este un element de baza al globului, el
aparand doar punctual in chip natural (vulcanii sau incendiile
declansate de traznete) sau provocate de om. Toate acestea
constitue natura inonjuratoare si au fost inspiratoare de
muzica. Filosofii antici au uitat insa un element esential, timpul.
Cele cinci elemente sunt materiale, palpabile, spatiale, dar ele
se desfasoara in timp, se transforma, chiar daca lent, aproape
imperceptibil (de exemplu, pamantul si transformarea
reliefului) sau sunt in continua miscare (de exemplu, curgerea
apei). Sunt insa altele care sufera modificari treptate
perceptibile (de exemplu, viata omului) sau, chiar ciclice, cum
este alternanta anotimpurilor. Or, si astfel de procese cu
desfasurare in timp au oferit motive de inspiratie
compozitorilor. De aceea am adaugat celor cinci elemente si
factorul timp, adica evolutiile ciclice.

In cele ce urmeaza nu intentionez sa fac un inventar exhaustiv

a tot ce au dat acestea muzicii, doar sa punctez, pe cat ma
ajuta cunostintele, prezenta componentelor naturii in muzica.

Natura in general

Inainte de a urmari reflectarea in muzica a componentelor

naturii, sunt de mentionat cateva compozitii care canta in
general. In natura de Dvořák este o uvertura melodioasa in
care se simte freamatul padurii si curgerea lenta a apelor, totul
degajand un farmec calm dar viguros, ce te transpune intr-o
ambianta invaluitoare. Este de altfel specifica multor compozitii
ale autorului, ca de exemplu in Simfonia a 2-a (dar si in altele),
in care autorul nu recurge la sunete onomatopeice (vant,
ploaie, tunet, apa etc.), dar din intreaga desfasurare a
inlantuirii de teme se degaja un aer de liniste, de incantare, si
daca inchid ochii parca vad pajisti inflorite, paduri luminoase,
turme de oi si atatea mici amanunte pe care le simte doar cel
ce a trait mult in natura si a indragit-o.

Frank Martin in piesa pentru orchestra Cele patru elemente  le

descrie muzical foarte pregnant sau compozitorul
chinez Qigang Chen in piesa pentru orchestra Cele cinci
elemente,  al cincilea fiind lemnul, adica componenta biologica
a naturii iar Luciano Berio are Patru piese pentru pian  aer,
apa, foc si pamant Vasile Timis a descris in Simfonia „N” a
Naturii partile componente ale acesteia in cele patru parti, ce
se canta fara intrerupere: „Campia” ce se intinde otova pana la
orizont, „Lacul” cu fata nemiscata, „Padurea” misterioasa ce
freamata, cu ciripitul asurzitor al pasarelelor si ,,Muntele”
maret, neclintit in fata intemperiilor si care doar in varf iti ofera
o oaza de liniste pastorala. Lucrarea se incheie linistit, ca un
imn de proslavire a naturii. George Enescu a intentionat sa
scrie un ciclu de poeme inchinat naturii, dar care din pacate a
ramas neterminat si cele cateva fragmente ramase au fost
completate de dirijorul si compozitorul Remus Georgescu. Din
primul poem intitulat Vocea naturii  a ramas doar o parte
subintitulata „Nori de toamna peste paduri”, care are o muzica
discreta, cu cresteri si descresteri neagresive, totul intr-un
colorit impresionist. In alt poem, intitulat Castelana, partea a
doua poarta subtitlul „Vanatoarea”, un scherzo alert in care
cornii se incadreaza titlului. Este posibil ca din acelasi ciclu
dedicat naturii sa faca parte si poemul simfonic Vox
maris, despre care va fi voba mai departe.

Muntii si muzica

Nimic nu este mai frumos pe suprafata Pamantului decat

muntii. Fie ca sunt semeti pana in fruntariile cerului, albiti de
zapezile eterne din care se scurg maretele fluvii ale ghetarilor,
fie ca sunt stancosi si-si arata crestele si coltii amenintatori ce
marginesc prapastii vertiginoase, sau sunt plesuviti sub mantia
intunecoasa a padurilor dese, ei totdeauna starnesc admiratia,
emotia si au desteptat veneratie. Pentru credintele strabune ei
erau lacasul zeilor (vezi Olimpul), erau locul unde se nasteau
legende tenebroase (vezi Muntii Padurea Neagra din povestea
neibelungului), sau erau considerati locuri sfinte, unde se
faceau pelerinaje (vezi Fujiyama). Lor li s-au inaltat imnuri, li
s-au dedicat multe pagini literare si au fost infatisati in desene
si picturi. Era limpede ca ei nu puteau lipsi ca inspiratie
muzicala si nu sunt putine piesele ce ii descriu sau ii evoca.

Muntii au aparut in muzica odata cu romantismul, care a fost

descoperitorul naturii si, ca atare, si al muntilor. Exista doua
feluri de muzica in care muntii sunt prezenti : fie ca fundal
pentru diverse actiuni (istorice, legendare, sau al unor
intamplari), fie ca sunt insasi obiectul unei descrieri. Vom
prezenta cateva piese muzicale simfonice, de ambele tipuri.

Iata eroii tipici romantici, cuprinsi de nostalgii, de disperari, de

sfasieri, ce cauta in peisajul montan un refugiu sau un raspuns
la chinuitoarea intrebare a existentei.  Marele poet englez Byron
a creat eroii romantici, ce-si cauta alinarea in munti. Ei sunt
personaje ale unor piese muzicale scrise, evident, de
compozitori romantici, primul fiind Hector Berlioz. In simfonia
concertanta Harold in Italia sunt descrise peripetiile unui tanar
indragostit care isi plimba aleanul prin munti, prima parte a
lucrarii purtand chiar titlul ,,Harold in munti”, elementul
descriptiv nefiind prea evident.
Tot inspirat de un poem de Byron, Ceaikovski a scris o intrega
simfonie al carei erou este Manfred, de unde si titlul Simfonia
Manfred. Este o muzica viguroasa, melodioasa, de o mare
frumusete. Manfred, eroul, este un fel de Faust, un izolat de
societate, care isi cauta raspunsuri la nelinistile sale
existentialiste. Partea intaia este intitulata ,,Manfred rataceste
prin muntii Alpi” in care eroul cauta alinare la zbuciumul sau
pentru pierderea iubitei, pe fundalul salbatec al muntilor.
Partea a doua este o descriere luminoasa a naturii, cu o
cascada ce-si arunca stropii sclipitori in care apare o figura
omeneasca, o zana ce-i pare lui Manfred insasi sufletul naturii
In partea a treia, Manfred cauta alinarea in mijlocul simplilor
tarani munteni, un tablou pastoral al carui descriptivism este
foarte sugestiv. Negasind nici o consolare coboara sub pamant
la zeul subteran al muntilor, Ahriman, dar duhurile ii sunt
potrivnice si el estre infrant.

Poemul simfonic O noapte pe muntele plesuv de Modest

Musorgski este mai putin descriptiv, subiectul fiind o intalnire
a vrajitoarelor in miez de noapte pe un munte unde incing un
dans sinistru, il preamaresc pe Satana iar sabatul lor este
intrerupt de dangatul clopotului din sat care anunta zorile.

Muntii formeaza fundalul unor evenimente istorice ei fiind

evocati in acest context. Asa este muntele Blanik  de Bedrich
Smetana, ce face parte din ciclul de poeme simfonice ,,Patria
mea”. Muntele a fost martor al luptei husitilor pentru eliberare
de sub jugul imperial austriac. In el se afla mormantul celor
cazuti in lupta si muzica evoca, printr-un mars, eroismul lor.
Dar din acelasi ciclu face parte si cunoscutul poem
simfonic Valtava  in care trecerea raului prin salbatice chei are
accente eroice. Tot despre chei este vorba in evocarile marelui
canion al fluviului Colorado in suita Grand Canyon de Ferde
Grofé si in partea a 5-a din Simfonia a 3-a de Serban
Nichifor dedicata aceluiasi grandios fenomen natural, unic in
lume, care este strapungerea fluviului Colorado, a Platoului
Colorado. In prima din piese este ilustrata si o impresionanta
furtuna abatuta asupra locului. Compozitorul Franz Liszt a
scris un poem simfonic dupa o poezie de Victor Hugo,
intitulat ,,Ce qu’on entend sur la montagne” caruia i-a
spus Simfonia muntelui (Bergsymphonie) in care se infrunta
vocea naturii, a maretiei muntilor cu cea interna a omului,
chinuit de intrebari metafizice asupra rostului sau pe
lume.Vincent d’Indy are o  Simfonie pentru pian si
orchestra intitulata „Zi de vara la munte” . Este un triptic in
care prima parte prezinta rasaritul soarelui, in a doua
descrierea unui peisaj tihnit si in a treia amurgul, totul spus
intr-un limbaj foarte armonios, cu nuante impresioniste. Nu
trebuie confundat cu Simfonia pe un cantec de la
munte  numita si  Symphonie cévenole) pentru pian si
orchestra, in care muntele nu este deloc prezent. Tot asa un
titlu care te duce cu mintea pe munte este cel care la noi se
cheama Chemarea muntilor  dar al carui titlu original
este Tiefland (Campia) opera de Eugéne d’Albert in care este
vorba de un cioban care coboara din munte pentru a se insura
cu fiica morarului din sat dar dorul de munte il impinge sa o
omoare pentru a se duce din nou sus la stana lui. Este o opera
foarte frumoasa, cu arii cantabile ce oscileaza intre patetism si
revolta. Tot cu titlul Chemarea muntilor  este si un balet
de Honegger care are un subiect ce justifica titlul. Vincent
d’Indy descrie O zide vara la munte iar compozitorul
englez Frederick Delius a dedicat un imn muntilor in
poemul A song of the high hills pentru cor si ochestra, in care
exprima incantarea si bucuria simtita in muntii inalti.
Compozitorul american Carl Ruggles in piesa pentru
orchestra Oameni si munti, dupa un poem de William Blake,
exprima ideea ca lucruri mari se pot intampla cand oamenii si
muntii se intalnesc. Tot un compozitor american, Elie
Siegmeister a compus piesa Ozark Set (Ozark fiind un grup
de munti din partea sudica a USA), in care descrie viata
oamenilor din regiune, dupa cum Aaron Copland in muzica de
balet Primavara appalase, pe cea a locuitorilor din Muntii
Appalasi, cu melodii cantabile fiind vorba de o nunta. Alt
compozitor american, Alan Hohvaness, a
subintitulat Simfonia a II-a Muntele misterios in care muntele
simbolizeaza aspiratiile omului spre inaltimi, spre purificare, el
fiind locul de trecere intre lumea materiala si cea spirituala. Si
tot el a dedicat Simfonia a VII-a, Nanga Parvat, unuia din inaltii
munti ai lumii. Arthur Honegger a compus un
balet Chemarea muntelui  si tot cu acelasi titlu este prezentata
la noi opera lui Eugène d’Albert, Rahmaninov un poem
simfonic Stanca si cu acelasi titlu Frank Martin tot un poem
simfonic iar Benjamin Britten Suita alpina pentru trei
flaute.  Muntii stau la baza unor legende. De exemplu Legenda
Dolomitilor  de compozitorul italian Alfredo Certani, compusa
in perioada interbelica, despre care nu pot spune nimic caci in
afara unor auditii la acea vreme nu le-am mai auzit si nici nu
am gasit vreo mentiune in literatura. Nu am auzit nici
urmatoarele piese, pe care le citez totusi fiind vorba de
munti : Muntele Azov de compozitorul rus Muravliev, Schite
transcarpatice de compozitorul ucrainean Gomoleak, O
noapte in Alpi de Fischer, Suita de munte  de cehul Jaroslav
Kricka si Farmecul muntilor de Alo Kroll si poemul Muntii
Henzei de compozitorul mongol Dam Din Suren. Remarcabil
este poemul simfonic Annapurna de compozitorul
francez André Ammeler care este inchinat cuceritorilor
primului optmiar, de 8078 m din Himalaya.

Cea mai elocventa piesa, din acest periplu montaniard

este Simfonia Alpilor de Richard Strauss. Este un imens poem
dedicat muntilor sub pretextul unei ascensiuni in Alpi, descris in
amanuntime mai sus. Criticii, precum Iosif Sava sau George
Balan, nu au agreat simfonia, acuzand-o de prea mult
naturalism, o succesiune de carti postale ilustrate, cum zic ei.
O astfel de critica nu poate veni decat de la cineva care nu a
trait o ascensiune in Alpi, caruia natura ii este straina si nu este
patruns de frumusetea ei. De fapt, simfonia este un splendid
imn inaltat muntilor, pe care doar un alpinist il poate trai
deplin. Ceva asemanator, dar nu exprimat intr-un limbaj
romantic ca cel al Simfoniei Alpilor, ci unul modern, mai greu
de patruns, este Simfonia a IV-a Altitudes de Jean Martinon a
carei a doua parte este intitulata ,,La Barre des Ecrins”, munte
de peste 4000 m din Alpi ce constituie o tura de alpinism
redutabila. Aici, partea narativa lasa locul unor imagini
peisagistice ample, foarte evocatoare.

Muzica romaneasca este plina de munti, fie ca fundal, fie ca

subiect in sine. Ultimele sunt destul de numeroase si interesul
pentru descriptivismul pur denota marea dragoste a romanilor
pentru natura si, implicit, pentru munte. Una din cele mai
expresive este suita Muntii Apuseni de Martian Negrea, scrisa
pentru un splendid film documentar si transformata in 1958
intr-o suita orchestrala. Ea cuprinde patru parti : ,,Pe Aries in
sus”, ,,Cetatile Ponorului”, ,,Pestera Scarisoara” si ,,Izbuc”.
Partea a doua este o evocare a celui mai grandios fenomen
carstic al tarii, in care un imaginar dans al ielelor nu-si prea are
locul, Scarisoara este un tablou ce dezvaluie sclipirile de lumini
in decoratiile de gheata, totul scufundat in intunericul profund
al pesterii iar Izbucul este o tarantela vesela care descrie
iesirea din profunzimile pamantului a apei ce a strabatut lungul
drum subteran din Cetatile Ponorului pana la acest Izbuc al
Galbenii. Intregul poem denota o buna cunoastere a locului de
catre autor si maiestria lui in conducerea orchestratiei. Tot
pentru un film documentar, Tara Motilor, a scris si Paul
Constantinescu muzica, de o mare melodicitate iar nuantele
folclorice subliniaza incantatoarele imagini.

Poemul simfonic Muntii Retezat  de Ion Dumitrescu  este legat

tot de un film documentar cu acest nume. Pe fundalul unei
teme avantate ce sugereaza ascensiunea, se prezinta
frumusetile masivului : flori rare ocrotite, se traverseaza o
cascada pe coarda, apar stanci, vaile glaciare in care sunt pitite
albastre lacuri, apoi varful Peleaga, cel mai inalt al masivului,
ce rasplateste cu privelisti de zari intins pe drumeti ce i-au
calcat inaltimile. Alt poem simfonic, legat de data aceasta de
masivul Bucegi, este Poemul Carpatilor  de Alexandru
Pascanu cu tablourile ,,In zori”, ,,Paraul Rece”, ,,Pestera
Ialomitei”, ,,Furtuna”, ,,La stana” si ,,De sus se vede tara-
ntreaga”. Titlurile spun totul, muzica este neoromantica, foarte
expresiva, melodioasa. Pastisa dupa furtuna din Simfonia
Alpilor este evidenta iar motivul din ultima parte este larg,
generos, ca si virful din aceiasi simfonie. Un frumos poem
simfonic este Varful cu Dor  de Ion Hartulary Darclée. In
1962, Felicia Donceanu a dat la iveala suita Piatra Craiului –
trei schite simfonice intitulate ,,Inserare”, ,,Marele Grohotis”
si ,,Istorioare vanatoresti”. Tot ea a compus poemul
simfonic Prin Tara de Sus cu partea a doua intitulata „Pietrele
Doamnei” si ultima ,,Obcinele”, toate muzici descriptive,
agreabile, cantabile. Muntii Rodnei si-au avut si ei cantaretul
lor, pe Dariu Pop, care in oratoriul Tablouri din Muntii
Rodnei  pentru solisti, cor si orchestra, le preamareste in sase
parti frumusetea. Adaug aici suita simfonica Tara de
piatra  de Carmen Petra-Basacopol care nu este dedicat
muntilor decat ca loc al istoriei (revolutia lui Horia, Closca si
Crisan), descrierea vietii grele, in saracie, a motilor, tulnice,
torsul canepei, brazii cimitirelor, dansul muierilor etc. O lucrare
care se adreseaza in general Carpatilor, Cantata
muntilor  de Norbert Petri pentru  recitator, solisti, cor si
orchestra.

Sunt de amintit si urmatoarele piese, pe care nu le-am auzit

niciodata si al caror titluri le-am extras din literatura : Iacob
Muresianu O noapte pe Tampa, fantezie pentru orchestra
mare ; Eduard Caudella  Amintiri din Carpati  ; Nicolae
Julea  Simfonia Carpatilor, Emil Lerescu Pe culmi
insorite ;  Paul Constantinescu Targ pe Muntele Gaina, poem
muzical-coreografic pentru tenor, cor si orchestra ; Dumitru
Bughici Simfonia Bucegilor ; Diamandi Gheciu Pe
Bucegi tablou simfonic ; Tudor Ciortea Simfonieta silvana cu
partile ,,Pe serpentinele Tampei”,,Intre Pietrele lui
Solomon” ,,Poiana junilor batrani”, locuri din preajma
Brasovului ; Max Eisikovici Primavara in Carpati si In muntii
Argesului de Ion Borgovan.  Adaug si pe Constantin
Bobescu in a carui ,,Suita pentru orchestra de coarde”, partea
a 2-a poarta numele de Fuji Yama si presupun ca este vorba de
muntele sfant al japonezilor. Nu stiu nimic despre concertul
nr.2 pentru pian si orchestra, intitulat Luminisul
Urlatorilor de Dan Dediu, dar sper sa aiba o legatura cu apele
de munte.

Nu am prezentat mai sus decat piesele de muzica simfonica.

Exista numeroase si in domeniul muzicii de camera, de pian si
lieduri pe care nu le-am urmarit. Dar si atat este suficient
pentru a arata ca aceste nobile ,,deformari” ale suprafetei
terestre care sunt muntii, prin frumusete, austeritate si
grandoare, sunt subiecte de inspiratie pentru muzica, generand
opere valoroase.

Pesterile si muzica

Deoarece pesterile se afla mai ales in munti, anexez la acest

capitol montan si lumea subterana. Muzica este singura arta
care o poate evoca, caci trecand peste necesi-tatea unei
prezentari figurative se poate opri la esenta. Si daca artele
figurative nu pot prezenta intunericul vesnic si absolut, muzica
poate sa-i evoce misterul si linistea. Cu toate acestea
compozitorii nu s-au prea oprit asupra lumii subterane ca sursa
de inspiratie, cu unele exceptii. Ei au folosit-o in schimb ca
fundal si pretext pentru diverse evenimente.

Functia decorativa a pesterilor apare mai ales in opere, avand o

prezenta uneori mai mult decat simplu decor ca in actul intai al
operei Siegfried de Richard Wagner, in care intr-o pestera
salasluieste balaurul Fafner, pastratorul comorii niebelungului si
unde este omorat de marele erou Siegfried. In Macbeth al
lui Verdi in scena 31 din actul III, vrajitoarele traiesc intr-o
pestera. Iar in prima scena din actul III al operei Orfeu si
Euridice de Glucke drumul din imperiul lui Hades spre viata
duce printr-o pestera. Alteori pestera este pur decorativa ca in
scena trei din actul II al operei Pélléas si
Mélisande de Debussy in care actiunea are loc in fata unei
pesteri. Dar Debussy are si lieduri care evoca
pesterile : Pestera si Langa pestera intunecat  si  tot in fata unei
pesteri se desfasoara si actul unic al operei Ariadna la
Naxos de Richard Strauss. Sunt cazuri in care pestera nu
este ceruta in mod explicit de compozitor dar ea este introdusa
de regizor pentru dramatizarea actiunii, cun este cazul in actul
III din Carmen  de Bizet sau in actul III
din Euryanthe de Weber. O alta prezenta a lumii subterane o
constituie lumea supranaturala a spiritelor pamantului, a
zeitatilor malefice care, evident, locuiesc in pesteri.
In Faust de Gounod, scena intai, actul V, se intampla in
lacasul subteran al Valpurgiilor, apoi actul II din Katinca si
diavolul  de Dvořák are loc in infern, care scenografic este tot o
pestera. Scena trei din Aurul Rinului de Wagner este plasata
in lacasul subteran al piticilor niebelungi care este o pestera,
iar doua scene ale operei Peer Gynt de Werner Egk au loc
intr-o pestera, lacasul regelui trolilor si al spiritele muntilor. Cu
acelasi personaj al lui Ibsen trecem la muzica simfonica si-l
regasim in suitele simfonice Peer Gynt de Grieg In partea a
patra a primei suite, eroul se afla in pestera regelui muntelui.
Si tot un loc fantastic, palatul subteran al lui Ahriman,
zugraveste Ceaikovski in partea a patra a simfoniei Manfred.

Catacombele, care de fapt nu sunt pesteri, dar pot fi asimilate

acestora ca atmosfera, sunt evocate in doua impresionante
tablouri simfonice : in partea a doua a Pinilor din
Roma de Respighi si in tabloul al optelea din Tablouri dintr-o
expozitie de Musorgski.

Exista, in sfarsit, cateva piese simfonice dedicate special unor

pesteri, in care autorii au urmarit o descriere cat mai veridica a
atmosferei lor. Grota lui Fingal  este o celebra pestera din
nordul Scotiei, taiata in bazalt, evocata de Mendelssohn, este
drept mai mult sub aspectul sau marin, cu valurile spargandu-
se intre peretii inalti de bazalt. In Pestera Ialomitei din Poemul
Carpatilor de Alexandru Pascanu este surprins, in schimb, tot
misterul de intuneric si necunoscut. In sfarsit, suita
simfonica ,,Prin muntii Apuseni” de Martian Negrea este un
adevarat poem dedicat carstului, caci partea a doua
evoca Cetatile Ponorului, o imensa pestera, cel mai grandios
fenomen carstic din tara, iar Pestera Scarisoara este o
descriere aproape vizuala a scanteierilor feerice pe care le
aduce la viata in stalagmitele de gheata lumina adusa de
oameni. Celor mai populare podoabe ale pesterilor le-a inchinat
Lucian Blaga o poezie transformata in
liedul Stalactita  de Felicia Donceanu.

Si pentru ca veni vorba despre corelatia dintre muzica si

pesteri, merita sa amintim si faptul ca s-au dat concerte in
pesteri, in sali mari ce au o rezonanta deosebita. Primul concert
s-a tinut in pestera Postojna (Slovenia), dirijat de Pietro
Mascagni, cunoscutul compozitor al operei Cavalleria
rusticana, apoi au fost organizate concerte in pesterile
Baumanshöhle (Germania), Aggtelek (Ungaria), St.Michael
Cave (Gibraltar), Jeita (Liban), Avenul Padirac (Franta) si
Pestera de la Romanesti, despre care a fost vorba mai pe larg
in primul capitol al cartii. Si tot in pesteri din Franta, Pair-non-
Pair, Montespan si Tuc d’Audubert, s-au gasit cele mai vechi
instrumente muzicale, fluere facute din oase de urs si exista
chiar un desen preistoric care arata un om cantand dintr-un
astfel de instrument.

Campiile si muzica

A treia forma mare de relief, dupa munti si dealuri, o formeaza

campiile. Mult mai putin impresionante, plate, este normal ca
ele sa nu fi atras pe compozitori. Daca nu relieful, dar ceea ce
produc campiile au interesat, caci aici se afla granarele lumii si
pasunile vitelor, ele constituind sursa principala pentru hrana
omenirii.

Cele mai intinse campii, preeriile, se afla in America, ceea ce

explica de ce compozitorii de acolo s-au aplecat mai cu sarg
asupra lor. Iata cateva exemple: Lukas Foss a scris
cantata Preeria  pentru solisti, cor si orchestra, in care evoca
timpurile trecute cand intinsele campii erau salbatice, populate
de indienii bastinasi. Dupa intalnirea acestora cu albii ocupanti
a inceput civilizarea treptata, cu aparitia oraselor, pierderea
farmecului ei originar. Muzica, bazata in buna masura pe cea
folclorica a cowboy-ilor, este un imn ridicat Americii, preeria
fiind un simbol al fortei si al eternitatii ei. Alt compozitor
american, Elie Siegmeister, a fost un indragostit al muzicii
populare americane pe care a cules-o in lungi calatorii prin
intreaga tara. Unul din rezultate este poemul Drumul
salbaticiei, un tablou al vestului, vizualizat muzical printr-un
drum ce strabate campiile, parcurs de pionierii curajosi care
infruntau dramatic necunoscutul.

Al treilea compozitor american pe care-l mentionez este Virgil

Thomson, care in suita Plugul care a despicat
campiile vorbeste despre distrugerea naturii din cauza
abuzurilor facute asupra ei de catre om: devastarea preriilor
prin agricultura, suprapasunat, fertilizare intensiva si poluare
cu deseuri. Este prima piesa simfonica cu subiect
ecologic. Muzica este un crescendo continuu pana la finalul
intitulat ,,devastarea”. Ea a fost compusa pentru un film
documentar, fiind foarte descriptiva.

Compozitorul Aaron Copland este un pionier in exploatarea

foclorului american in muzica simfonica. In baletul Billy the
Kid din care este extrasa si o suita orchestrala executata
adesea, este vorba de ,,Billy pustiul”, un vestit bandit al
vestului salbatec evocat printr-o cumplita lupta cu autoritatile,
pe care o voi aminti in alt capitol. Aici semnalez doar doua
momente foarte evocatoare a peisajului, tabloul nr.1 al suitei
intitulat ,,Preeria deschisa” si al 3-lea ,,Preeria noaptea”,
ambele foarte lirice.
O saritura si in Argentina unde-l intalnim pe
compozitorul Alberto Ginastera, care a scris o muzica foarte
atasata muzicii populare argentiniene. Simfonia nr.1  poarta
titlul Pampeana sau Simfonia pastorala, care pune bine in
valoare folclorul ce descrie intinsele preerii (pampasuri) ale
tarii.

Trecem in Asia, unde compozitorul rus Aleksandr Borodin ne

plimba in Stepele Asiei Centrale  unde, prin intinsele si toridele
campii trece alene o caravana. Muzica este lenta, lasciva,
leganata. Din Europa il citez pe Debussy care intr-unul
din ,,Preludii” pentru pian descrie Pasi pe nisip,  o muzica
discreta, abia schitata, cum sunt si adevaratele urme lasate pe
nisip.

Ceva si din Romania. Poemul simfonic Privelisti

campenesti de Theodor Lupu, Pe sesul
Moldovei de Alexandru Zirra  si poemul simfonic ,,Privelisti
molodovenesti” de Mihail Jora, in care se afla tabloul Pe malul
Tazlaului si Grau sub soare ce evoca campia. Si adaug un cor
de Mansi Barberis, Campia.

Apele si muzica

Apa, prin fluiditatea ei, prin limpezime, culoare, curgere

neintrerupta si ubicuitatea ei, a fost totdeauna o sursa de
inspiratie pentru creatorii de frumos, fie ei poeti, scriitori,
pictori sau muzicieni. Mai mult decat muntele, apa a fost mult
mai mult evocata si cantata, in toate genurile muzicale, de la
cea simfonica la opera. De aceea este greu a cuprinde totul, ea
aparand ca subiect in sine, loc de desfasurare a unor intamplari
sau ca decor. Dar cred ca nu este lipsit de interes a trece in
revista macar lucrarile cele mai importante, pe care le voi
prezenta pe tipuri de existenta a apei pe Pamant.

Raurile

Sunt elementul cel mai prezent, pe ele putand sa le intalnesti

cel mai frecvent, rostogolindu-se prin munti, susurand printre
dealuri, curgand alene prin campii. Ele sunt prezente si in
asezarile umane, trecand pe langa sate, care s-au aciuit acolo
unde curg tocmai din cauza prezentei lor sau strabat mari
orase cum sunt Tamisa, Sena sau Dunarea.

Incep cu descrierea unui rau de catre titanul Beethoven in

partea a 2-a din Simfonia a 6-a Pastorala, intitulata chiar ,,La
rau”. O curgere molcoma, doar cu clipocit domol, dar purtandu-
te in eternitate. Este ceea ce George Balan considera
chintezenta descrierii naturii in muzica, negand virtutile
Simfoniei Alpilor si a atator altor piese dedicate naturii,
puternic descriptive. Wagner incepe grandioasa
sa ,,Tetralogie” cu curgerea unduitoare a Rinul in opera Aurul
Rinului in care inoata fetele Rinului pazindu-si comoara. Tot
Rinul apare si in ultima opera a ciclului, Amurgul
zeilor in ,,Calatoria lui Siegfried pe Rin” cand eroul vine pe
corabia sa la curtea principelui Günther, in muzica fluviului
impletindu-se toate leitmotivele marelui erou. De fapt curgerea
Rinului este prezenta mai peste tot in tetralogie in tesatura
muzicala.

In seria de poeme simfonice adunate sub titlul ,,Patria

mea” Bedrich Smetana descrie foarte poetic
raul Valtava (Moldova) care strabate tihnitul peisaj al Boemiei,
clipoceste sub clar de luna, trece pe langa o nunta taraneasca,
din apele lui se ridica o hora a unor nimfe, apoi trece vijelios
prin chei salbatice, si curgand pe langa cetatea Vyšehrad
ajunge sa se odihneasca in campiile salvatoare. Este unul din
poemele muzicale cele mai des prezentate, in concerte sau la
radio.

Sunt obligat sa mentionez suita Muzica apelor de Händel din

cauza titlului, nu a continutului, caci a fost scrisa pentru
serbarile regale pe Tamisa in timpul domniei regelui George I al
Angliei. Cu acelasi titlu Muzica apelor exista si un poem pe
banda magnetica de compozitorul japonez Töru Takemitsu .

Compozitorul american Ferdé Grofe, cel care ne-a purtat prin

impunatorul canion Colorado, ne duce si pe malurile a doua
fluvii importante in doua piese simfonice, Mississippi
Suite si Hudson River Suite,  poate nu de mare profunzime dar
melodioase si placute, fiind considerate mai curand o muzica de
,,entertainement”. Englezul Frederick Delius a compus
poemul simfonic Noapte de vara pe rau, o descriere picturala
molcoma a unei curgeri lente, cu ceturi ce plutesc peste ape,
iar germanul Max Reger a descris muzical patru tablouri ale
pictorului Arnold Böklin, dintre care a doua piesa poarta
numele In jocul valurilor, un tablou impresionist al reflexelor ce
agita apa.

Debussy a dedicat mai multe compozitii apei dintre

care Reflexe in apa din primul ciclu al ,,Imaginilor pentru pian”
sugereaza, prin contururi vagi, imagini de lucruri si lumini
reflectate in apa. Tot pentru pian a scris Ravel piesa Jeux
d’eaux in care auzi si clipocitul apei din rauri, cascade si
fantani. Liszt in piesele pentru pian din Ciclul „Ani de pelerinaj
– Elvetia” are piesa Langa izvor in care auzi apa care, iesind din
pamant, susura si o porneste voioasa la vale. In sfarsit, de
mentionat si molcomul si misteriosul tablou de Enescu, Parau
sub luna din ,,Suita a 3-a – Sateasca” si tabloul Paraie
insorite din „Suita pentru orchestra” de Gheorghe
Dumirescu.

Sunt compozitii care vizeaza cate un anumit rau. Asa este

fascinanta piesa prentru orchestra  Origina raului
Amazon  de Heitor Villa Lobos, poemul
simfonic Vardar de Pancho Vladigherof ce poarta numele
celui mai mare rau al Bulgariei. Este insa mai mult o evocare
istorica cu ceva elemente descriptive ale peisajului creat de el
si poemul simfonic Dunarea de Leoš Janácek. Altui mare
fluviu european i-a dedicat Georges Bizet un ciclu de 6 piese
pentru pian intitulat Cantecele Rinului.

Din muzica romaneasca reamintesc partea intaia din

suita ,,Prin Muntii Apuseni” de Martian Negrea intitulata Pe
Aries in sus care este o muzica descriptiva a frumoaselor
peisaje strabatute de rau ca si lucrarea Imagini din Valea
Ariesului  de Carmen Petra-Basacopol. Compozitorul Ion
Borgovan a cantat frumusetea altui rau in Rapsodia
Somesului.

In sfarsit, mentionez si poemul pentru solisti, cor si orchestra

de Gheorghe Costinescu intitulat Cantec apelor tarii pe
versuri de Paul Anghel, un oratoriu in care raurile tarii sunt
evocate poetic.

Nu pot incheia acest periplu fluvial fara a aminti doua piese

celebre dedicate Dunarii, desi fac parte din muzica
entertaiment. In primul rand este cel mai cunoscut
vals Dunarea albastra de Johann Strauss si apoi
popularul Valurile Dunarii  de Iosif Ivanovici, atat de cunoscut
si cantat in lume ca se si uita ca este de un compozitor roman,
piesa fiind atribuita adesea tot lui Strauss. Si adaugam valsul
pentru vioara si pian de George Enescu Dunarea curge.

Raurilor sunt inchinate si alte piese pentru pian si numeroase

lieduri si coruri pe care nu le-am urmarit.

Cascadele

Ele sunt accidente de denivelare pe traseul

cursurilor de apa ce se caracterizeaza prin
spectaculozitate, dinamica si zgomot. Ele s-ar preta bine
la ilustrari muzicale dar au atras mai putin pe
compozitori, desi le-au cuprins uneori in descrierea unor
rauri. Cele pe care le cunosc au fost deja mentionate mai
sus. Asa este cea din prima parte
a Simfoniei Manfred de Ceaikovski, in care eroul,
plimbandu-se prin Alpi, vede in spulberarea de apa a
unei cascade imaginea unei fiinte pe care o considera un
spirit al muntilor. Dar cea mai extraordinara
descriere sonora a unei cascade se afla in Simfonia
Alpilor a lui Richard Strauss intalnita in cursul
ascensiunii eroului. Torentele de sunete sugereaza
suvoaiele de apa ce se pravalesc intr-o curgere
neostoita, din care se desprind picaturi ce sclipesc ca
nestemate in razele soarelui. O lucrare dedicata special
unei cascade este suita Cascada Niagara de Ferdé
Grofe, cel care ne-a delectat si cu suitele Grand Canyon
si Mississippi.

Lacurile

Ochii albastri de apa incanta totdeauna, prin linistea

pe care o aduc in peisajele turmentate ale muntilor sau
mai domolit ale dealurilor, prin spargerea valurilor
starnite de vant si prin vegetatia ce le impodobesc
malurile si, adesea, prin asezarile umane salasluite in
jur. Compozitorii au ilustrat fie frumusetea lor, fie
elemente istorice, legendare sau intamplari. Din
prima categorie face parte piesa pentru pian Lacul
Wallenstadt de Liszt din ciclul ,,Ani de pelerinaj –
Elvetia” muzica ce evoca clipocitul apei si al
valurelelor. In Lacul fermecat de Anatol Liadov muzica
sugereaza miscarea domoala a apei lacului inconjurat de
padure. Tabloul magic este animat apoi de framantarea
mai accentuata a apei de catre un dans al nimfelor. Tot
cu acelasi titlu a scris compozitorul american Misha
Levitzki un poem sinfonic cam cu aceiasi desfasurare
muzicala ca precedentul. Din ciclul de tablouri dupa
pictorul german Arnold Bőcklin, Max Reger descrie
muzical in al doilea tablou intitulat Jocul valurilor, figuri
mitologice care se scalda in apele unui lac. Un alt tablou
a lui Böcklin prezinta un tablou un care ilustreaza cum
de pe o insula aflata in mijlocul unui lac este coborat
noaptea intr-o barca trupul unei persoane decedate.
Acest tablou a inspirit si pe Max Reger care a realizat un
poem simfonic Insula mortilor, in care, in tonurile
intunecate, sugereaza imaginea. Este al treilea tablou
din ciclul ,,Patru poeme simfonice”. Acelasi tablou al lui
Böcklin l-a inspirat si pe Serghei Rahmaninov sa
compuna un poem simfonic care se numeste tot Insula
Mortilor si care este o lamentatie lenta si dureroasa. In
categoria legendelor legate de lacuri sunt Legenda
lacului Garda de compozitorul italian Alfredo
Certani si Balada lacului Sfanta Ana, balet de Matei
Kozma.

Nu stiu unde sa plasez cele „Trei tablouri simfonice”

scrise de Mansi Barberis, daca la lacuri sau la tehnica
avansata, deoarece este vorba de barajele si lacurile de
acumulare atat de frumoase, adevarate perle ale
Carpatilor : Bicaz, Vidraru si Portile de Fier.

Fantanile
 Din tripticul de poeme simfonice dedicat
Romei, Ottorino Respighi prezinta trei elemente
caracteristice marelui oras Fantanile Romei, Pinii din
Roma si Serbari romane. In Fantanile Romei este intai
infatisata muzical “Fantana din Valea Giulia la rasaritul
soarelui”. Prin ceturile matinale de abia se disting
siluetele unor vite, pe fundalul unei muzici unduite ale
valurelelor apei. Al doilea tablou, ,,Fantana tritonilor
dimineata” incepe triumfal cu sunete de corn, la care se
aduna naiadele si tritonii pentru a dansa. Unul din cele
mai remarcabile monumente ale orasului etern este
descris in tabloul urmator, ,,Fantana Trevi la amiaza”, cu
o muzica ce incepe monumental, apoi devine languroasa.
Ultimul tablou este ,,Fantana de la Villa Medici seara'.
Muzica este domoala, se aud clopote, ciripit de pasari si
freamatul frunzelor. Intregul poem simfonic dedicat
fantanilor prezinta o descriere impresionista, sensibila si
plina de colorit, fiind considerat cel mai reusit din
intregul ciclu dedicat Romei.

Mai poate fi citata si piesa Serbarea apelor inalte de Olivier

Messiaen, scrisa cu ocazia Expozitiei internationale de la Paris
din 1937, cind au fost inaugurate fantanile de la Trocadero, iar
ca piesa pentru pian curgerea neostoita de ape pe care o simti
din Jocuri de apa la Villa d’Este  de Liszt din ciclul ,,Ani de
pelerinaj”.

Marea

Pe cat te indeamna muntii la lupta, inaltare si eroism, pe atat

te indeamna marea la liniste, lancezeala si visare. Dar nu
numai, caci ea adaposteste primejdii si este locul de
desfasurare a unor drame si tragedii. Fascinatia ei a cuprins
nenumarati compozitori care, ori i-au cantat frumusetea
nesfarsita, mereu schimbatoare in culori si umbre, ori
freamatul deslantuit al valurilor. Exista piese muzicale inchinate
doar ei, ori ea este prezenta ca fundal al unor evenimente.
Poate cea mai desavarsita cuprindere a marii se afla in cele trei
schite simfonice Marea  de Claude Debussy. In primul tablou
intitulat ,,De dimineata pana la pranz pe mare” misterul marii
este evocat printr-o miscare unduitoare ce sugereaza valurile,
care cresc treptat in intensitate pe parcursul zilei. In al doilea
tablou, ,,Jocul valurilor” se aud, in diferite ritmuri si culori,
valurile care se urmaresc unele pe altele. Al treilea tablou este
dramatic caci infatiseaza ,,Dialogul vantului cu marea”, vantul
maturand si suerand nemilos peste nesfarsita intindere de apa,
iscand valuri inspumate. In ansamblu, lucrarea, extraordinar de
sugestiva, pune perfect in evidenta geniul de pictor
impresionist al autorului.

Alta lucrare dedicata marii este poemul simfonic Vox

maris de George Enescu, o splendida si impresionista
descriere, dar incarcata de tragism. Inceputul este calm, o
privire larga asupra nesfarsitului marii, poate noaptea. Un
tenor (marinarul) mediteaza asupra destinului tragic al celor
disparuti pe mare. In sectiunea a doua se aud valurile tot mai
turmentate, vantul se inteteste, suiera si o furtuna teribila se
dezlantuie. Un vas se scufunda. Un cor femenin striga disperat.
Se porneste o barca de salvare dar ea este inghitita de talazuri.
In urmatoarea sectiune furtuna s-a domolit treptat, corul de
femei (vocaliza) este parca cantul sirenelor marii. Se lasa
noaptea si doar valurile mai matura tarmul. Marea pictata de
Enescu este tot atat de pregnanta ca cea a lui Debussy, dar are
in plus latura umana, lupta omului cu natura pana la
consecintele ei ultime, intamplarea de pe mare fiind mai curand
o meditatie filosofica asupra destinului uman. O poveste
dramatica este prezentata de Friedrich von Flotow (1812-
1883) in opera Naufragiul Meduzei in care este descrisa drama
supravietuitorilor pe o pluta a vasului Meduza si despre care voi
vorbi in Capitolul urmator cu ocazia prezentarii tabloului lui
Géricault cu acest subiect si care l-a inspirat pe compozitor

Un poem simfonic inchinat marii este A song of

summer  de Frederick Delius care, orb fiind catre sfarsitul
vietii, a dictat aceasta simpla imagine muzicala : de pe malul
inalt se vede intinsul marii scaldat in soare si se aude clipocitul
valurilor ce se sparg de tarm. Si cam aceiasi imgine a valurilor
la tarm ne dezvaliuie si Georg Philipp
Telemann in Wassermusik pentru orchestra mentionata si mai
sus. Un alt compozitor englez, Arnold Bax (1883-1953), a
scris poemul simfonic Garden of Fand in care imagineaza
intinsul oceanului cu o barca plutind si care este impinsa spre o
insula pe care se dezlantuie un dans, apoi marea se involbura
si insula este inghitita de ape. Si tot Bax a compus si alt poem
simfonic, Tintagel, inspirat de vechi legende celtice. La inceput
de pe inaltul stancilor din Cornwall descrie intinsul oceanului
intr-o zi de vara, apoi apa incepe sa se agite, ceea ce ii evoca
legendele cu regele Arthur, regele Mark si dramatica poveste a
lui Tristan si a Isoldei. Si pentru ca tot veni vorba de legende,
sa amintim si povestea orasului Ys, scufundat in fata coastei
bretone si al carui turn de biserica, spune povestea, se vede in
zilele cu mare linistita in adancul apei. Ea a fost relatata
muzical de Eduard Lalo in opera Regele Ysului iar drama
orasului Ys este evocata si de Debussy in piesa Catedrala
scufundata din ,,Preludiile pentru pian”.

Printre poemele simfonic dedicate marii se numara Poemele

marii , ciclu scris de compozitorul elvetian Ernest
Bloch, compozitorul John Alden Carpenter a compus
poemul Seaks-Drift,  Jean Sibelius  Okeanidele, Ernest
Chausson schita simfonica Marea iar Alexandr
Glazunov poemul intitulat tot simplu Marea. Intre poemele
simfonice cu rezonanta marina sunt doua compozitii ale
lui Felix Mendelssohn Bartholdy. Cea mai cantata
este uvertura Hebridele cunoscuta si sub numele de Grota lui
Fingal, despre care am vorbit in subcapitolul ,,Pesteri”, dar a
carei ritmica ilustreaza mai curand valurile ce lovesc stancile. A
doua este uvertura Mare linistita si calatorie fericita, tablouri
inspirate de doua mici poezii ale lui Goethe. In prima este
evocata linistea profunda asternuta peste mare iar a doua,
vioaie, bine ritmata, ilustreaza fericirea unei calatorii pe mare.

Fara sa fie declarata ca o piesa dedicata marii este partea a

treia din ,,Suita a doua Peer Gynt” de Edward
Grieg, intitulata Intoarcerea lui Peer Gynt”,  in care se
recunoaste usor marea dezlantuita ce zguduie ambarcatiunea
cu care calatoreste eroul, conform textului poemului lui Ibsen.
Este o furtuna pe mare de o uimitoare pregnanta. Agitatie se
afla si in suita suita simfonica de Leonard Bernstein Pe
frontul maritim dar nu datorita furtunii ci, dupa cum arata si
titlul, razboiului. Foarte dramatice sunt Tablourile marii  pentru
orchestra si soprana de Edward Elgar.
Sunt si simfonii inchinate marii cum este Simfonia
marina de Jacques Ibert, de fapt un poem simfonic. A fost
scris ca muzica pentru un dramatic film documentar de scurt
metraj ce infatisa salvarea echipajului de pe un cargou gata sa
se scufunde. Muzica, bine ritmata, infatiseaza mai ales efortul
depus de salvatori pe marea infuriata si doar la sfarsit ea se
linisteste si noaptea coboara peste natura impacata. Aceasta
este prima piesa muzicala scrisa special pentru un film sonor.
Alte simfonii sunt Simfonia a doua – Oceanul  de compozitorul
rus Anton Rubinstein, de Vaughan Williams Simfonia I-
a  pentru solisti, cor si orchestra Marea  care are partile ,,Cantec
pentru toate marile”, ,,Singur pe tarm noaptea”,  ,,Valuri”
si ,,Exploratorul” iar Gian Francesco Malipiero  Simfonia
marii  .

Exista si un concert de vioara de Vivaldi intitulat Tempesta di

mare (op.8, nr.5), un concert ca celelalte 221 concerte de
vioara ale autorului, care nu prea difera unele de altele.

Din muzica romaneasca consemnez poemul simfonic in care

marea este nomina-lizata, Marea Neagra de Al. Pascanu Alte
piese inchinate marii poemele simfonice Thalassa de Alfonso
Castaldi si Thalassa de Mircea Chiriac

O alta categorie este muzica vocal-simfonica in care

atasamentul compozitorului fata de mare este precizat cu
ajutorul unui text literar. Aici face parte Sea drift de Frederick
Delius poem pentru bariton, cor si ochestra pe versurile lui
Walt Whitman, dramaticul Poemul dragostei si al
marii  de Ernest Chausson, simfonia Furtuna pe
mare de Augustin Bena si simfonia vocal simfonica Vocalizele
marii de Theodor Grigoriu.

Din muzica de camera amintesc Sonata pentru vioara si

pian Asculta marea de Tartini.

In opere, marea este prezenta prin personajele legate  de ea.

Asa sunt cele doua creatii ale lui Benjamin Britten,
operele Peter Grimes si Billy Budd, eroii lor fiind marinari. In
prima se afla si o impresionanta pagina orchestrala in care este
descrisa in actul intai o furtuna. Dar exista o opera in care
marea este aproape un personaj. Este vorba de Vasul
fantoma cunoscut si sub numele Olandezul
zburator de Richard Wagner, care este drama navigatorului
blestemat sa cutriere la nesfarsit marile pana nu se va gasi o
femeie care sa se sacrifice pentru el.

In sfarsit, liedul este un domeniu in care marea este adesea

prezenta. Din marele inventar citez doar liedul Marea
linistita de Franz Schubert pe versuri de Goethe si din muzica
franceza ciclul lui Gabriel Fauré intitulat ,,L’horizon
chimérique”  care cuprinde liedurile Marea este infinita, M-am
imbarcat  si Vase.

Aerul si intemperiile in muzica

Unul din elementele care stau la temelia lumii dupa filosofii

antici greci este aerul. Fiind invizibil el nu poate avea o
reprezentare muzicala atata timp cat este imobil. Nici
transparenta, nici lipsa de culoare, nici chiar incarcarea lui cu
aerosoli nu il fac sezisabil auditiv. In momentul in care se pune
in miscare incepe sa fie perceptibil auditiv ca adiere si se face
auzit daca misca frunze, iarba sau creeaza valurele pe
intinderile de apa. De la susurul fin poate creste la falfait, apoi
fosnet si pana la urletul uraganului, diverse ipostaze in care
este prezent si in muzica.

Vantului propriu-zis i-a inchinat Tudor Ciortea (1903-1982)

liedurile Adierea, Vantul rosu venea si Vantul a stat pe versuri
de Federico Garcia Lorca reunite in ciclul „Trei istorioare despre
vant”. Pana la declansarea unei furtuni aerul este prezent si
prin manifestarile secundare care incep de la ceata, apoi norii
care se transfoma in picaturi de ploaie si prin dinamica
vantului, de la adiere pana la furtuni. Sa examinam pe rand
toate aceste ipostaze.

Ceata nu putea fi prezentata muzical decat de un impresionist

care a reusit sa redea cu delicatete inefabilul care este ceata.
Acesta este Debussy in preludiul pentru pian din Caietul al
doilea - Nr.1 intitulat Ceturi : doar abur, nimic palpabil, mai
mult o parere. In schimb in Simfonia Alpilor de Richard
Strauss dupa cucerirea varfului si o clipa de reverie, se ridica
ceturile, dense, opace, care inabuse zgomotele, o ceata pe care
au trait-o doar cei ce au haladuit pe creste.

Norii sunt o alta infatisare a aburului aerian. Ei au fost ilustrati

admirabili de acelasi pictor delicat al naturii care
este Debussy in schita simfonica ,,Trei nocturne”. In prima,
intitulata Norii, parca ii vezi cum ei se aduna, se desfac si
navigheaza cu fiinta lor nestatornica pe intinsul cerului spre
destinatii numai de ei stiute. Intre nori si ploaie se afla forma
inca difuza a picaturilor de apa care este acea aparitie
incantatoare, multicolora, efemera, evocata la pian de György
Ligeti in delicata piesa Curcubeul.

Treapta urmatoare a intemperiei este ploaia. La inceput picaturi

razlete, ca cele dinaintea furtunii din aceiasi Simfonie a
Alpilor si care se intetesc treptat. Picaturi rau prevestitoare cad
si pe sicriul pe care-l imagineaza Chopin in Preludiul op.28
nr.5 lovind cu obstinatie, dar delicat. Brahms a
intitulat ,,Sonata pentru pian si vioara Nr.1, op.78 in sol
bemol” Ploaia, bazata pe liedul Cantecul ploii in care
acompaniamentul imita zgomotul facut de picaturile de ploaie
ce lovesc ferestrele. Enescu a scris un lied pe versuri de
Carmen Sylva, Ploaie Mansi Barberis  un lied cu acelasi titlu
pe versuri de Dominic Stanca iar Dumitru Capoianu a pus in
muzica amuzantele versuri ale lui Toparceanu Ploua. Dar cu
ploaia nu este atat de simplu, caci compozitorul Hanns
Eisler ne arata 14 feluri de a descrie ploaia cu ajutorul unui
ansamblu cameral ce cuprinde flaut, clarinet, vioara, violoncel
si pian.

Vantul si furtuna sunt subiecte generoase pentru compozitori

care le-au folosit din plin in foarte multe chipuri, dintre care
amintesc doar cateva. Incep cu vantul pe care il gasim
la Chopin in ,,Studiile op. 25” la nr. 11 intitulat Vant de iarna,
apoi revin la inegalabilul Debussy cu piese din cele ,,Sase
epigrafe antice” pentru pian la patru maini, care este si
orchestrata: Pentru a invoca pe Pan, zeul vantului de vara,
prima din cele ,,Sase epigrafe antice” si ultima, Pentru a
multumi ploii de dimineata . Apoi Vantul pe
campie din ,,Preludiile pentru pian” Caietul 3, nr.3 si Ce a
vazut vantul de vest din Caietul 2, nr.7. Vant suerat misca
morile din Don Quijhote de Richard Strauss, cele cu care va
lupta eroul. In poemul simfonic Eolidele  de César Franck este
evocat zeul vantului Eol, infatisat printr-un freamat continuu in
orchestra, care sugereaza perfect suflul vantului ce nu este nici
adiere nici furtuna, ci doar o prezenta constanta, un fel de
suierat lin, fundalul pe care se desfasoara povestea pe care
poemul vrea sa o ilustreze.

Beethoven a intitulat furtunoasa  sonata pentru pian Op.31

nr.2 pe drept cuvant Furtuna si tot el a descris o furtuna
in Simfonia a VI-a –Pastorala,  poate una din primele lucrari
pentru orchestra cu descrierea adevarata a unei furtuni, cu
care natura a intrat in muzica mare. Haydn este
autorul Simfoniei nr.8 – Furtuna care este foarte putin
furtunoasa si mai are o furtuna in oratoriul  Anotimpurile in
sectiunea Vara, destul de domolita, doar cu ceva tunete. Si
in Cele patru anotimpuri ale lui Vivaldi exista furtuni, dar
in  Concertul nr.1-Primavara  si in Concertul nr 3- Toamna dar
tot putin marcate. In schimb, Rossini are o furtuna puternica
in Uvertura la opera Wilhelm Tell Compozitorul ceh Vitĕzlav
Novák a dedicat aproape integral unei furtuni poemul
simfonic In Muntii Tatra in care se impleteste vantul si ploaia cu
melodii populare mai domoale, iar opera Walkyria  de Richard
Wagner se deschide cu o teribila vijelie in timpul careia
navaleste Siegmund in coliba Brunhildei pentru a cere adapost,
unde si ramane peste noapte, cu aceasta declansandu-se
drama. Mentionez si furtuna ce umple haurile din suita Marele
canion de Ferdé Grofe . Dar cea mai cumplita furtuna o
traiesti in Simfonia Alpilor  la care sunt obligat sa revin din
cauza fortei si uluitoarei puteri descriptive de care da
dovada Richard Strauss: picaturi, apoi torente de apa ce se
revarsa peste lume, vant napraznic si fulgere ce tasnesc din
orchestra. Pentru a creea ambianta, autorul foloseste o masina
care prin invartire da un suierat asemanator vantului. O furtuna
foarte dinamica si turmentata se gaseste in partea intaia
a Simfoniei a 10-a  de Hanz Werner Henze intitulata chiar ,,O
furtuna”.

Furtuni se abat si peste plaiurile romanesti in Poema

romana  de George Enescu si peste varfurile Bucegilor
in Poemul Carpatilor de Alexandru Pascanu dar si in lieduri,
ca de exemplu in cel intitulat Furtuna  de Felicia Donceanu pe
versuri de George Bacovia.

O categorie speciala o constituie furtunile pe mare despre care

a fost vorba in sectiunea precedenta, pe care le mai amintesc si
aici. Vivaldi a intitulat concertul pentru vioara Op.8,
nr.5 Furtuna pe mare In Suita a doua Peer Gynt de Edward
Grieg tabloul numit Intoarcera lui Peer Gynt  infatiseaza o
furtuna teribila ce zgaltaie vasul pe care se afla
eroul. Debussy descrie cu forta in partea a treia din cele trei
schite un tablou dramatic intitulat Dialogul vantului cu marea in
care vantul, suierand peste intinderile de ape starneste
talazuri. Benjamin Britten are in opera Peter Grimes, in cel
de al patrulea interludiu, descrierea unei furtuni pe mare. Intre
compozitorii romani Augustin Bena a scris un poem pentru
solisti, cor si orchestra Furtuna pe mare pe versuri de Duiliu
Zamfirescu. O furtuna de o forta muzicala rar intalnita se afla
in opera balet Ulysse  de  Liviu Glodeanu. Si, in
sfarsit, Enescu descrie si el in poemul simfonic Vox Maris o
furtuna care declanseaza o drama, subliniata de strigatele de
ajutor al unui marinar. Dar tot Enescu are in „Suita pentru
vioara si pian Impresii din copilarie” in partea a 8-a Vantul
sufla prin horn si apoi in partea a 9-a Furtuna afara in
noapte evocarea domolita a unor intemperii, desigur cu
posibilitatile restranse a doua instrumente in raport cu
deslantuirile orchestrale. Tot atat de domoala este
si Furtuna din ,,Anii de pelerinaj –Vol.1 Elvetia” a lui Liszt.

Subliniez ca multe piese muzicale intitulate „Furtuna” nu au

nimic deaface cu o astfel de dezlantuire a naturii, caci sunt
inspirate din piesa lui Shakespeare cu acest nume, in care o
furtuna a scufundat un vas ai carui pasageri, aruncati pe un
tarm, sustin conflictul dramei. Nu stiu ce statut are opera scrisa
de Frank Martin intitulata simplu  Furtuna  si nici poemul
simfonic a lui Sibelius intitulat la fel.

Focul in muzica

Focul, acest element primordial al lumii dupa filosofii antici a

fost putin uzitat de compozitori dar sunt cateva prezente ale lui
semnificative, el fiind folosit mai ales ca simbol. Focul ca atare
este prezent in doua opere ale lui Richard Wagner dar si
aceasta prin intermediul zeului focului, Loge. In
opera Walkyria, eroina Brünhilde este pedepsita de zeul
suprem Wotan din cauza neascultarii dorintei lui, sa fie depusa
pe un varf de stanca inconjurat de un brau de flacari. El nu va
fi trecut, conform blestemului zeului, decat de un erou fara
frica si prihana. La sfarsitul operei, Wotan o intinde pe eroina
pe stanca, isi ia ramas bun de la ea, o adoarme si invoca pe
Loge sa vina sa aprinda focul. Din senin apar mici flacari ce
topaie, apoi se incinge valvataia. Intr-una din cele mai
complexe finaluri de opera se impletesc motivele despartirii, ale
somnului, ale focului si este anuntat motivul lui Siegfried, eroul
ce o va elibera pe Walkyria. Un final grandios de o mare
frumusete. La sfarsitul tetralogiei, in opera Amurgul zeilor,
cand blestemul care a provocat intreaga drama ia sfarsit, rugul,
pe care este intins Siegfried mort, si palatul zeilor, Walhala, se
aprind in aceleasi sunete ale focului, imbinate si ele cu alte
motive muzicale.

Fata de aceasta prezenta somptuoasa a focului la

Wagner, Simfonia nr.59 – Focul  de Haydn este destul de
palida si, ca la toate compozitiile preclasicilor si chiar ale unor
clasici, titlul este doar decorativ si nu are rezonante muzicale
pregnante. De fapt titlurile nici nu apartin compozitorilor ci au
fost atribuite ulterior de muzicologi. Focul este prezent si
printr-un simbol, acela al lui Prometeu, eroul grec care a redat
focul oamenilor ce le fusese luat de Zeus. El a fost pedepsit
pentru fapta lui, fiind tintuit pe o stanca in Muntii Caucaz, de
unde un vultur venea si-i manca din ficat, care insa se refacea
in timpul noptii, condamnarea lui fiind vesnica. Povestea
mitologica a fost descrisa muzical in poemele simfonice ce
poarta numele eroului de catre Liszt si de catre Fauré, in timp
ce Aleksandr Skriabin in Simfonia a V-a - Poemul focului a
dat cu totul alta interpretare. Omenirea, care era la inceput
fara o constiinta de sine si fara putere, a fost ridicata de
Prometeu, care aprinzand focul, a dat oamenilor constiinta si
vointa. Aici focul este un simbol al desavarsirii omului care
fraternizeaza cu cosmosul. Muzica este misterioasa, apoi
patimasa si se termina in extaz. Autorul a conceput pentru
prezentarea simfoniei un ecran pe care proiecta imagini, fiind
un fel de precursor al diasonurilor de astazi.
In alt registru se situeaza Dansul focului de Manuel de
Falla cuprins in baletul - pantonima Amorul vrajitor in care
este vorba de o tiganca bantuita de stafia sotului decedat pe
care o indeparteaza cu un dans salbatic. Este de fapt Dansul
ritual al focului, un aprig dans spaniol andaluz. Muzica este
tainica, hipnotica la inceput, apoi bine ritmata si alerta.

Artificiile nu sunt un foc natural dar ele sunt jerbe de scantei,

stele, cascade de lumina ce imita focul. Spectaculoase si
frumoase ele au impresionat totdeauna publicul, foarte amator
de aceste spectacole, chiar si azi cand nu este sarbatorire fara
un joc de artificii. Pentru regele George I al Angliei, Händel a
scris somptuoasa suita Muzica focului de
artificii  (Feuerwerkmusik, cunoscuta mai ales prin titlul
prescurtat Foc de artificii, destinat sarbatorilor. Debussy a
compus si el o piesa Foc de artificii  cuprinsa in Caietul al doilea,
nr.12 din „Preludiile pentru pian”. Este o jerba de sunete
aruncate in vazduh, poate intr-o zi de 14 iulie, deoarece se
aude ceva din imnul national Marseilleza. Al treilea Foc de
artificii  se datoreaza lui Igor Stravinski si este un tablou
foarte dinamic, plin de culori fascinante, cu ritmuri explozive,
asimetrice, sugerand betia de scantei si jerbe ale focului
pirotehnic. Este una din primele piese ale autorului (op.4),
scrisa drept cadou de ziua fiicei lui Rimski-Korsakov, pe care
acesta n-a apucat sa o auda decedand cu o zi inaintea
premierei.

In sfarsit, focul apare si ca denumire data unor personaje, fara

a avea o existenta ca atare. Este cazul baletului Pasarea de
foc  de Stravinski, dupa un basm rusesc in care personajul
cheie se numeste asa si Ingerul de foc de Prokofiev, opera
cam ciudata deoarece nu are dialoguri si actiunea ei este
povestita, dar remarcabila muzical.

Vietuitoarele in muzica

Vietuitoarele au inspirat pe multi compozitori carora le-au

dedicat piese de sine statatoare sau le-au folosit pentru a da
atmosfera unor lucrari mai complexe. In aceiasi masura este
prezenta vegetatia si lumea animala, din prima aparand flori si
paduri, din a doua mai ales pasari.
Lumea vegetala in muzica

Este ciudat ca in muzica apar mai frecvent padurile decat

florile, probabil pentru faptul ca primele sunt mai de atmosfera,
ele putand fi fundal sau locul de desfasurare a unor
evenimente, pe cand florile, desi frumoase, colorate,
imbatatoare ca miros, sunt singulare si pot constitui cel mult o
ofranda, un omagiu adus cuiva.

Florile

In baletul ,,Spargatorul de nuci” de Ceaikovski exista Valsul

florilor, o muzica incantatoare pe care danseaza balerinele-flori.
In baletul ,,Anotimpurile” de Glazunov, in partea
intitulata Vara  exista un vals numit Macul, floare care in baletul
intitulat Macul Rosu de compozitorul sovietic Reinhold
Glier este un simbol al libertatii, ce nu prea are de-a face cu
floarea din titlu. Este unul din primele balete cu subiect
procomunist, ceea ce nu inseamna ca nu este melodios si
placut la auzit. Dimitrie Cuclin a scris un poem vocal-simfonic
intitulat Flori de august iar compozitorul de opere Puccini a
compus un cvintet, care a fost si orchestrat
numit Crizanteme iar compozitorul roman Ion Nonna -
Ottescu poemul simfonic Legenda trandafirului rosu. Dar
aceiasi floare a inspirat pe scriitorul Zaharia Barsan sa scrie o
piesa Trandafirii rosii dupa care Constantin Bobescu a
realizat o frumoasa opera.

Florile sunt oferite in numeroase opere de catre eroi (tenori)

presonajelor femenine (sopranelor) ca de exemplu stanjeneii in
opera Martha de compozitorul german Friedrich von
Flotow, un trandafir este oferit iubitei in
opera Carmen de Bizet iar in Cavalerul rozelor de Richard
Strauss este oferit un trandafir, de unde si numele operei de
mare succes. Dar Strauss ofera un trandafir si in liedul cu
orchestra Ultimul lied. De altfel in nici o categorie de muzica
florile nu sunt atat de cantate ca in lieduri. Marturie stau cele
de Schumann, Schubert, Hugo
Wolf, Mendelssohn, Grieg iar la compozitorii romani gasim
foarte multe, de exemplu Un toporas  de Eduard
Caudella Nufarul alb si opt rondeluri despre trandafiri
de Mansi Barberis sau Papadia  de Remus Georgescu, dar
lista poate fi mult lungita.

Oferirea florilor fiind un gest ce insoteste un sentiment, ele

apar foarte frecvent in muzica usoara si, desi nu-mi sta in
obicei de a ma ocupa de acest gen de muzica, citez aici cateva
slagare ce au fost foarte populare prin anii ’50-’60 : Lalele,
lalele  de Temistocle Popa, Sa nu uitam trandafirii si Poiana
cu flori de Florin Bogardo si cantecele lui Elly
Roman Panselute albastrele,  Primul ghiocel, prima iubire si
opereta Violete de Parma.

Atasamentul romanului de natura se vede insa cel mai bine

dupa modul in care florile si plantele sunt prezente in folclor si
ca exemplu dau mai jos numele unor lieduri pe versuri
populare  de Dimitrie Cuclin: Foaie verde samulatra,  Frunza
verde si-o lalea, Frunza verde de dudau,  Foaie verde bob
nautu,  Frunza verde de bujor, Foaie verde foaie fraga,  Foaie
verde leustean, Foaie verde si-o sipica, Foaie verde flori
domnesti si adaug altele de Tiberiu Brediceanu : Foaie verde
foaie lata,  Foaie verde pup de crin,  Foaie verde, foi
marunte  si Foaie verde lamaita de Augustin Bena Foaie
verde cimbrisor, Foaie verde trei alune de Constantin
Brailoiu, Foaie verde de dudau, Foaie verde mar
domnesc de Alexandru Zirra.

Tot pe versuri populare au fost scrise si coruri, cum sunt cele

ale lui Gheorghe Dumitrescu Foaie verde cimbrisor, Foaie
verde rozmarin, Foaie verde micsunea, de Grigore Nica Foaie
verde trei urzici, Foaie verde micsunea, a lui Remus
Georgescu Foaie verde matraguna a lui  Dumitru
D.Botez Foaia verde de mohor  sau Puf de
papadie de Theodor Dragulescu, Foaie verde ca
lipanul de Alexandru Zirra si Foaie verde de
mohor de Nicolae Lungu.

Padurile

Padurile s-au bucurat de o atentie deosebita din partea

compozitorilor fiind prezente in toate genurile muzicale, de la
opera la lied, trecand prin simfonii, poeme simfonice, fantezii
etc. Ca simfonie se poate cita Simfonia I-a - Poemul
padurii  de Albert Roussel, cu o muzica grava, solida, bine
ritmata ca mai toate compozitiile autorului.

Din muzica coral-simfonica oratoriul lui Georg Philipp

Teleman intitulat ,,Bucuriile Pamantului” cuprinde
partea Despre paduri si pasuni iar oratoriul lui Sostakovici  de
mare anvergura Cantarea padurilor pentru cor, solisti si
orchestra este dedicat refacerii patriei dupa cel de al Doilea
Razboi Mondial, avand partile intitulate ,,Sa-ncingem patria cu
paduri” si ,,Pionierii sadesc paduri”. Muzica este simpla,
luminoasa, departe de dramaticele simfonii ale autorului.

Padurea este o prezenta vie si in opere, cum este

in Freischütz de Carl Maria von Weber si in operele
tetralogiei lui Wagner, in opera Siegfried fiind chiar o
splendida pagina orchestrala intitulata Murmurul padurii. De
semnalat si o opera radiofonica de Bohuslav
Martinů intitulata Vocea padurii.

Exista foarte multe poeme simfonice inchinate padurii dintre

care am retinut urmatoarele : Prin poienile si padurile
Boemiei de Bedrich Smetana care face parte din ciclul ,,Patria
mea”, o adevarata pastorala de o mare melodicitate in care
intrevezi paduri misterioase, pajisti si stancaris abrupt. Celalalt
mare muzician ceh, Dvořák, a indragit si el padurea cantand-
o, printre alte piese, si frumosul concert pentru violoncel si
orchestra Padurea linistita si tot el descrie subtil Chiparosii in
suita pentru cvartet de coarde.

Poemul padurii  de compozitorul francez Guy Ropartz este

luminos, cu unele accente grave. In fantezia
lui Glazunov Padurea este evocat misterul desteptarii padurii,
un dans al nimfelor, o vanatoare, un minunat cant de pasarele
si totul se termina impacat. In poemul simfonic de Jean
Sibelius Tapiola este descrisa intinsa padure intunecata in care
traieste Tapio, puternicul zeu al padurii si al spiritelor copacilor
ce isi deapana secretele lor tainice. Muzica este pe masura
acestui subiect, infatisand, in tonuri grave, misterioase, dar si
cu momente de ridicari dinamice, legendara padure. Tot in
aceiasi atmosfera se desfasoara si Rondoul pentru
orchestra Padure fermecata de Hans Werner Henze, care
este un fel de rezumat al operei sale Cerbul rege. Evocarea
legendei, pusa in teatru de Gozzi, explica gravitatea si energia
muzicii, care nu este de fapt descriptiva, ci mai mult narativa,
careia nu-i lipsesc totusi momente lirice , dar mai putine decat
promite titlul.

O padure tainica, de nepatruns, este cea braziliana, primitiva,

cantata de Heitor Villa-Lobos in poemul simfonic  Amazonas,
de fapt fundalul unei legende indiene cu o
tanara indiana urmarita de monstri locuitori ai padurii. Si tot de
acelasi compozitor este si fascinantul poem simfonic Zorile intr-
o padure tropicala din care se degaja o vraja si un mister cu
totul aparte.

Padurile joaca un rol important in anumite opere.

In ,,Siegfried” de Richard Wagner se afla o minunata pagina
orchestrala intitulata Murmurul padurii care este o leganare, un
sosotit tainic ce insoteste pe erou in ratacirile sale. Si tot intr-o
padure misterioasa se deapana povestea din  Visul unei nopti
de vara de Mendelssohn ca si cea a marilor
indragostiti Pelléas si Mélisande din opera cu acest nume
de Debussy, sau sfatul de taina al vrajitoarelor din
opera Macbeth de Verdi. O opera ce poarta numele unui
conifer este Ienuperul  de compozitorul minimalist Philip
Glass, (n.1937). Liszt a descris la pian Chiparosii de la Villa
d’Este  iar Toru Takemitsu a scris un trio pentru oboi, flaut si
harpa Eucaliptul.

Ca muzica de pian mentionez Fosnetul padurii  de  Liszt, Scene

din padure de Schumann, Murmurul frunzelor
padurii  din ,,Imagini”  pentru pian de  Debussy, suita pentru
pian Prin padurile Boemiei  de Dvořák, dar exista inca
numeroase alte piese in care apare padurea.

Padurile sunt foarte prezente in lieduri, mai ales la compozitori

romantici. Dintre numeroasele cantece dedicate padurii
amintesc pe Mahler care are un lied pastoral cu
orchestra Voios trecem prin padurea inverzita pentru ca in
ciclul de lieduri cu orchestra ,,Cantecul tanguitor” sa aiba un
ton mai sinistru care in partea intaia
intitulata Waldmärchen (Basm de padure)  este vorba de
asasinarea unui baiat de catre fratele sau intr-o padure
tenebroasa. Si tot intr-o padure sinistra are loc si drama femeii
care isi gaseste iubitul mort, in Erwartung, monodrama
lui Schõnberg. Impenetrabila si intunecata padure braziliana
este descrisa in cateva poeme simfonice scrise de Heitor Villa
Lobos pe care le-am prezentat in Cap. 3.

Se spune ca ,,romanul este frate cu codrul”, asa ca aceasta

ancestrala legatura nu putea sa nu fie prezenta in muzica
romaneasca culta. Dintre numeroasele lucrari ajunge sa
amintesc un singur poet al padurii, pe Mihai Eminescu, care a
inspirat multe lieduri, cum ar fi Ce te legeni codrule pus in
muzica de Theodor Dragulescu, de Nicolae Bretan si altii,
apoi La mijloc de codru des  de Paul
Constantinescu Diamandi Gheciu Constantin C.
Nottara, Felicia Donceanu, Ion Borgovan si Theodor
Dragulescu sau O ramai, ramai la mine  de Ionel Bratianu.

Atasamentul romanului de padure se vede insa mai bine dupa

modul in care ea este prezenta in folclor. Ca si pentru flori,
mentionez numele unor lieduri pe versuri populare 
de Dimitrie Cuclin Foaie verde salcioara de Tiberiu
Brediceanu Foaie verde artaras Foaie verde foi de
nuc si  Foaie verde foi marunte  apoi de Constantin
Brailoiu   Foaie verde trei alune si Foaie verde merisor.  Dar tot
pe versuri populare au fost scrise si coruri, cum este cel al
lui Gheorghe Dumitrescu  Foaie verde paltinas al lui Anatol
Vieru  Foaie verde trei gutui sau al lui Mircea Chiriac Teiule
frunza rotata.

In acelasi spirit sunt si lieduri pe versuri culte, ca de

exemplu Freamat de codru si La mijloc de codru des  dupa
poezii de Eminescu de Paul Constantinescu, ultima a inspirat
si pe Mansi Barberis pentru un lied si tot de ea Codrule foaie
rotunda si Padurea de mesteceni  pe versuri de Virgil
Teodorescu. Coruri legate de padure si vegetatie in general
sunt numeroase, inspirate de Eminescu, de alti poeti romani
dar si straini.

Lumea animala in muzica

Este ciudat ca animalele au atras mai mult pe compozitori
decat florile, poate din cauza ca farmecul florilor rezulta din
culori si forme, greu de descris sonor, in timp ce animalele sunt
dinamice si au glas. Le vom prezenta pe marile grupe
zoologice, nevertebrate, batracieni si reptile, pasari si
mamifere.

Incep insa cu cateva compozitii care sunt adevarate gradini

zoologice, in sensul ca in ele sunt evocate mai multe specii.
Piesa cea mai cunoscuta, plina de fantezie si umor,
este Carnavalul animalelor, denumita si Fantezie
zoologica, de Camille Saint-Saëns, scrisa pentru orchestra si
doua piane. Sunt in total 12 personaje descrise, unele usor de
identificat (orataniile din cotet, magarul, cucul etc.), asa ca ma
opresc la cele mai nostime. Elefantul paseste greoi, cu
calcatura apasata de imens pahiderm, pe sprintarul french can-
can din ,,Orfeu in infern” de Jacques Offenbach; pasarile
zburda intr-o voliera, pestii se unduiesc in acvariu, cangurul
topaie pe picioarele din spate iar pe vremea cand marele
paleontolog Cuvier facea reconstituirea animalelor de odinioara
dupa scheletele descoperite in pamant, fosilele sunt prezente
prin oase ce se ciocnesc intre ele pe tema celebrului si des
uzitatul ,,Dies irae”. Intre animale figureaza si pianistii care fac
game de zor. Este o piesa extrem de amuzanta, plina de verva
si adorata de melomani.

Sunt si lucrari clasice in care apar multe animale, evocate nu

cu fantezia lui Saint- Saëns dar totusi recognoscibile. Asa sunt
cele din Creatiunea de Haydn: vulturul, ciocarlia, gasca,
privighetoarea, balena, leul, tigrul, cerbul, calul, vaca, oaia,
insecte si viermi. In celalalt oratoriu laic al aceluiasi
compozitor, Anotimpurile in episodul Vara sunt prezentate,
miei, pesti, albine si pasari. Ca in toate lucrarile clasicilor,
rigurozitatea scrierii nu a permis prea multa fantezie
descriptiva, dar unele din animale sunt bine caracterizate.

Pe linia de prezentare mai larga a lumii animale, se situeaza si

opera Vulpisoara cea isteata de compozitorul ceh Leoš
Janácek in care apar: bufnita, tantarul, ciocanitoarea,
bursucul, greierele, broasca, gaita, lacusta, gaina, cainele si, ca
personaj central, vulpea. Ele sunt bine conturate si descrise
sonor sugestiv. In piesa Animalele model autorul, Francis
Poulenc,  prezinta pe ,,Leul indragostit” si ,,Cei doi cocosei”.
Tot el in suita Le bestiaire  apare parca o intreaga carte de
zoologie : ,,Camila, capra tibetana, lacusta, delfinul, crevetele
si crapul”. Adaug basmul foarte amuzant, cu povestitor, Petrica
si lupul  de Prokofiev care are ca personaje lupul, pisica,
pasarea si rata. In basmul Copilul si vrajile  de Ravel apar trei
broaste, veverita, privighetoarea, pisica si soarecele. In Suita
burlesca de Remus Georgescu dupa Cartea Junglei a lui
Kypling sunt foarte bine portretizate toate animalele cu care
are de-a face Mowgli, ca de altfel si Carmen Petra-
Basacopol care a scris pentru copii un ciclu de sapte piese
pentru harpa solo, Cartea junglei,  unde sunt prezente, pantera,
sfatul pasarilor, ursul, sarpele, clanul maimutelor si insasi
eroul, Mowgli. Surprinzatoare este o suita orchestrala scrisa de
marele dirijor Sergiu Celibidache putin cunoscut drept
compozitor. Piesa se numeste Gradina de buzunar  si cuprinde
13 parti, in care sunt prezente si animale : rata, veverita,
gandacul, pestii, armasarul, ariciul. In textul ce insoteste CD-ul
fiecare parte are un text poetic si amuzant pentru copii, carora
le este destinata lucrarea. Exista in muzica romanesca si
un Bestiar mitologic, prezentat intr-un ciclu pentru vioara si
pian de Dan Dediu, care se pare ca are o slabiciunie pentru
animale fantastice deoarece a mai scris si o piesa pentru o
formatie similara, Grifonul.

Trec la piesele, foarte numeroase, care sunt dedicate unui

singur animal (poate chiar doua) si imi cer iertare pentru
prezentarea cam scolastica, ca intr-o carte de zoologie.

Animalele nevertebrate

Sunt prezente in cateva lucrari ale lui Rimski-Korsakov cum

este Zborul carabusului din opera Tarul Saltan, care bazaie
enervant, neputand scapa din odaia in care l-a inchis
compozitorul, o ilustrare onomatopeica foarte realista, Balada
puricelui tot atat de expresiva precum si piesa Albina  din ciclul
de cantece ,,Odaia copiilor”. Chopin surprinde sprintarul si
delicatul Zbor al fluturelui (Studiul in sol bemol major op.15
nr.21) iar Schumann este alt pictor muzical in tot atat de
delicata dar dificila piesa pentru pian Fluturi, pe
care Offenbach  ii prezinta  si el in baletul cu acelasi
nume. Ceaikovski a ramas in aceiasi delicata atmosfera in
poemul pentru soprana si orchestra Libelula. Prokofiev are
in ,,Studii pentru pian” op.65 piesa foarte
saltareata Dansul lacustelor. Amintesc si muzica de
scena Viespile pentru piesa lui Aristofan de Ralph Vaughan
Williams si piesa pentru pian de Béla Bartók Din notitele unei
muste din ,,Mikrocosmos” Caietul VI, nr.140. Mai important
este amplul balet-pantomima de Albert Roussel Praznicul
paianjenului, inspirat de cartea  ,,Studii din viata insectelor” de
Fabre, in care sunt scenele: Preludiu, Intrarea
furnicilor,  Dansul fluturelui,  Eclozarea efemerei,  Dansul
efemerei si Marsul funerar al efemerei. Este o muzica
orchestrala ampla, complexa, sugestiva. Compozitorul Dan
Dediu are un ciclu pentru clarinet si viola intitulat Viermi de
mar, o muzica ce vrea sa arate dinamismul unor nevertebrate.

Ca lieduri mentionez fabula lui La Fontaien Greierul si

furnica de Offenbach Libelula lied
de Sibelius, Buburuze si Fluturi lieduri de Constantin
Bobescu pe versuri de Arghezi, Scoici pe versuri de Blaga
precum si Negrul greier se trezeste pe versuri de Adrian Maniu
de Tudor Ciortea si tot de el Catre greier dupa
Anacreon.  Eduard Caudella a scris liedul Serenada
fluturelui iar Dan Dediu Litanie pentru un fluture.

Reptilele si batracienii

Serpii populeaza putin muzica. Un sarpe apare in poemul

simfonic Sensemayá de  compozitorul mexican Silvestre
Revuletas al carui subtitlu este ,,Cum sa omori un
sarpe”. Virgil Thomson are in Suita pentru orchestra
nr.1 Louisiana  story tabloul ,,Aligatorul si ratonul” iar
in Suita nr.2 tabloul ,,Cuibul aligatorului”.

Broastele au inspirat pe compozitori incepand din

preclasicism. Vivaldi a scris un concert pentru vioara si
orchestra Broasca, ca de altfel si Telemann.  Leopold
Mozart are o suita pentru vioara, violoncel si contrabas Partita
broasca iar  Haydn are Cvartetul de coarde, Op50., nr 6,
intitulat Broasca. Dintre autorii moderni amintesc
pe Vaugham Williams cu Simfonia nr.9,  intitulata Humoresca
mormolocii si pe compozitorul american Lukas Foss cu
piesa Broasca saritoare din Calaveras pentru orchestra de
camera si cor.

Pestii

In afara prezentei lor in lucrari colective (de ex. Saint-Saëns,

Haydn) pestii au inspirat pe compozitori datorita mobilitatii lor,
a miscarilor unduitoare, a velocitatii lor. Debussy ilustreaza
bine aceste calitati in ,,Imaginile” pentru pian piesa nr.6 Pestii
aurii. Lucrarea cea mai cunoscuta este cvintetul cu
pian Pastravul  de Franz Schubert in care zglobia a treia parte
este de fapt reluarea unui lied care poarta acest titlu,
iar Liszt a facut si o parafraza dupa ea.

Pasarile

Cantul pasarilor a inspirat totdeauna pe compozitori prin faptul

ca este evocator pentru a crea o ambianta si poate fi usor
imitat. Glasul lor apare in toate genurile muzicale, de la opera
la lied. Incep prin a prezenta cateva lucrari in care apar mai
multe specii.

Cea mai cunoscua este suita Pasarile de Ottorino

Respighi care prelucreaza piese ale unor autori
vechi. Porumbelul este prezent printr-o melodie dupa Jacques
de Gallot; Gaina este luata dupa o celebra piesa de
Rameau; Privighetoarea are la baza o melodie a unui anonim
englez din secolul al XVI-lea in care parodiaza ceva
din ,,Murmurul Padurii” a lui Wagner iar Cucu este derivat
dintr-o lucrare cu acest nume de Pasquini. Intreaga compozitie
este scrisa in stil neoclasic si este stralucit orchestrata.

Autorul care s-a pasionat cel mai mult de cantecul pasarilor a

fost Olivier Messiaen care a colindat toata viata padurile si
campiile pentru a le asculta, acordandu-si chiar titlul de
ornitolog. Pentru a inregistra cantecul lor a inventat un sistem
de notare. Stradaniile lui s-au concretizat in mai multe lucrari,
inceputul fiind facut cu o piesa pentru flaut si pian Mierla
neagra, urmata de trei lucrari : poemul simfonic Trezirea
pasarilor pentru pian si orchestra, Pasari exotice pentru pian,
doua clarinete si percutie precum si vasta suita Catalogul
pasarilor pentru pian, in care a avut ambitia sa prezinte
totalitatea faunei avicole a Frantei. Nu se poate spune ca
autorul a reusit sa ne convinga totdeauna de veridicitatea
acestor imitatii muzicale, lucrarile fiind destul de abstracte, dar
el a declarat ca nu a cautat sa imite, sa faca o prezentare
realista, ci doar sa sugereze cantatul pasarilor. Lucrarile
enumerate au fost compuse in anii ’50 ai secolului trecut, dar
Messiaen a mai revenit la pasiunea sa ornitologica in
lucrarea Chronochromie in care utilizeaza cantec de pasari,
apoi in Pitulicea in gradina, completare la Catalog, si in Sase
mici schite pentru pasari.

Trecand la compozitii in care este prezentata doar cate o specie

de pasare, trebuie sa incep cu muzica baroca, unde intalnim
pe Vivaldi in „Concertul de vioara Op.10”, in care a imitat
extraordinar de veridic Sticletele iar din muzica clasica
pe Rameau care in „Suita a 4-a pentru clavecin” are
piesa Gaina, apoi pe Händel cu „Concertul pentru orga si
orchestra op.4, nr.4” intitulat Cucul si privighetoarea Haydn cu
cvartetul de coarde Op.33, nr.3 Pasarea si op.64,
nr.5 Ciocarlia precum si Simfonia nr.83 – Gaina dar muzica nu
prea reflecta prezenta pasarilor respective. In
schimb, Haydn este foarte explicit in a lasa sa cante cucul si sa
ciripeasca pasarele in amuzanta Simfonie a jucariilor  (atribuita
pana recent lui Leopold Mozart). Si tot ciripit de pasari,
formand aproape un fundal al muzicii, ne incanta in piesa
foarte descriptiva In gradina unei manastiri  de compozitorul
englez Albert Ketelbey.

Incepand cu romanticii s-au scris numeroase lucrari dedicate

pasarilor. Asa este Porumbelul de padure de Dvořák, un
melodios poem simfonic, pasare care este un personaj in
marele poem al lui Schönberg Gurrelieder si piesa pentru
pian Pasarea profet de Schumann. In muzica moderna
intalnim aproape un concert pentru vioara si orchestra de o
mare frumusete, intitulat Zborul ciocarliei de Vaughan
Williams, apoi Sa auzi primul cuc primavara de Frederick
Delius si inspirata Cantus arcticus – Simfonie pentru pasari si
orchestra de compozitorul finlandez Einojuhani
Rautavaara. In el auzi lebedele salbatice inregistrate pe banda
in timpul migratiei lor pe deasupra lacurilor finlandeze. Un
autor credincios privighetorii a fost Stravinski care a scris la
inceput „o poveste lirica” pentru scena, in trei acte dupa Hans
Christian Andersen Privighetoarea apoi actele 2 si 3 le-a rescris
pentru un balet prezentat sub numele Cantecul privighetorii din
care a facut si un poem simfonic cu acelasi titlu.

Cantul pasarilor apare si in cursul unor lucrari pentru a da

culoare locului sau ca personaj intr-o actiune. Pe locul intai ar
trebui plasat Beethoven care, prin ciripiturile din partea a
doua a Simfoniei a VI-a – Pastorala, a deschis, dupa cum am
mai aratat, natura in muzica simfonica. O pasare este chiar
personaj (soprana) al operei Siegfried de Wagner, ea dand
sfaturi eroului ce va gasi, gratie ei, pe Brünhilda. In „Tablouri
dintr-o expozitie” Musorgski prezinta un delicios
scherzo Baletul puilor in gaoace. Britten are in Simfonia
primaverii un episod cu Cucul fericit iar Werner Egk un
balet Ciocarlia (Die Nachtigal), dupa o povestire de Andersen.
Cel mai celebru balet este insa fara indoiala Lacul
lebedelor de Ceaikovski, lebede care sunt de fapt printese
transformate in pasari. Carl Nielsen are in
baletul Masquerade  un dans al cocosilor iar Sibelius evoca in
pagini lirice linistitoare un personaj mitic, Lebada din
Tuonela, partea a doua din largul poem sinfonic Leminkainen.
Insfarsit, Liszt il prezinta intr-o piesa pentru pian pe Sfantul
Antonio predicand pasarilor. Cea mai spectaculoasa prezenta a
ciocarliei se afla in Rapsodia 1 de George Enescu, piesa de
incercare pentru violonisti. Foarte amuzanta este cantata
pentru cor de copii si instrumente de suflat Ca sa faci portretul
unei pasari  de Dunitru Capoianu pe versuri de Jacques
Prévert.

O alta prezenta a pasarilor o gasim in titlurile unor lucrari

bazate pe basme in care printese, tineri sau fete frumoase sunt
transformate in pasari. Este in primul rand celebrul balet al lui
Ceaikovski Lacul lebedelor, deja amintit ca si Pasarea de
foc de Stravinski. Extraordinara este insa piesa Pasarea
fermecata (sau Uiapurú)  de Villa Lobos care se petrece in
intunecata si impenetrabila padure braziliana unde traieste
pasarea fermecata ce are o cantare minunata. Muzica este
fascinanta, te invaluie in sunete stranii, intr-o ambianta feerica.
Inca o ipostaza muzicala in care pasarile sunt prezente,
liedurile. Din marele catalog am desprins doar
cateva: Privighetoarea  de Schubert dar si
de Alban Berg, Lebada de Grieg, Bufnita si
pisica  de Stravinski, Corbul si vulpea fabula lui La Fontaine
de Offenbach, Ratusca uracioasa  de Prokofiev, Randunica isi
paraseste cuibul de Carl Nielsen dar si de Gustav
Holst si ciclul de cantece Pisica si pasarea  de Musorgski si
ciclul Pasarile de Britten.

Din muzica romaneasca mentionez dintre multe, poemul

simfonic Sufletul pasarilor de Valentin Petculescu si
liedurile Somnoroase pasarele si Intre pasari  pe versuri de
Eminescu, Pasarea necunoscuta  pe versurile lui Arghezi
de Tudor Ciortea S-a dus cucul de pe-aici de Sabin
Dragoi si Canta doua turturele de Gheorghe Cucu. Adaug si
amuzanta cantata perntru cor de copii, pian, flaut si
percutie Sa faci portretul unei pasari  de Dumitru Capoianu pe
versuri de Jacques Prévert si piesa pentru cor Legenda
ciocarliei  de Doru Popovici.

Si, desi nu este in obiceiul acestei carti destinate muzicii

serioase, amintesc si o melodie de muzica usoara, datorita
faptului ca autorii sunt doi nobili englezi, Sir Paul
McCartney si Sir John Lennon, doi dintre faimosii Beatles,
care au compus piesa Mierla Neagra

Mamiferele

Incep cu animalul care imi este cel mai drag, pisica, cantata de
numerosi compozitori. Scarlatti are Fuga pisicii in ,,Sonata in
sol minor”, presupusa a fi inspirata de alergatura unei pisici pe
claviatura pianului. Compozitorul francez Louis Sauget a
compus baletul Pisica, ,,o poveste pentru cantareti si
instrumentisti” iar compozitorul Hans Werner Henze lucrarea
intitulata Pisica englezeasca. Drept cantece citez Pisica si
pasarea din ciclul de cantece ale lui Musorgski Bufnita si
pisicuta Cantecul de leagan al pisicii de Stravinski Dar nimic
nu este mai expresiv decat deliciosul duet al lui Rossini in care
doua soprane nu fac decat sa miaune, fara a spune un cuvant.
Cel mai extraordinar succes in materie de muzica cu feline
este musicalul  scris de compozitorul britanic Andrew Lloyd
Webber, intitulat The Cats (Pisici) inspirat de cartea de versuri
a lui T. S. Elliot ”Old Possum’s Book of Practical Cats”,pe care a
scris-o pentru pisicile sale. In ea sunt imbinate muzica clasica,
jazz, pop si electronica si s-a bucurat de un imens succes pe
Brodway. Nu stiu unde sa amintesc, la basme sau la animale,
povestea cu care am crescut cu totii, Motanul incaltat pus pe
note pentru orga mecanica de Paul Hindemith dar si ca
opera de Cornel Trailescu care face bucuria copiilor. Inchei cu
un lied periplul felin cu Pisica de Tudor Ciortea pe versuri de
Blaga.

Cel mai credincios prieten al omului, cainele, este prezent in

strania compozitie (cel putin ca titlu) ale lui Eric Satie Preludiu
flasc pentru un caine, iar Valsului op.6 nr.1 de Chopin i se
atribuie si numele de ,,Valsul cainelui”. In ,,Variatiile Enigma”
ale lui Edward Elgar, care au titluri criptice si carora li se
banuiesc doar originile, criticii muzicali considera ca in Variatia
XI GRS se aude plescaitul sariturii in apa al unui caine.

Dintre cabaline sunt de citat Poneiul

rosu de Aaron Copland muzica pentru un film dupa o nuvela
de Steinbeck, in care este vorba de un baietel de la o ferma
care primeste drept cadou un ponei rosu, de unde decurg tot
felul de peripetii. Dar tot Copland are un adevarat poem
simfonic in care calul este vedeta. Este Rodeo, spectacol
rezultat din lupta unui cow-boy pentru strunirea unui cal
naravas, apoi opera Calul de bronz de Daniel Auber si
cantecul Magarusul alb  de Jacques Ibert.

Dintre alte mamifere carora le este dedicata o piesa muzicala

amintesc pantomima intr-un act Boul pe acoperis de Darius
Milhaud doar din cauza titlului purtat de un bar de la Paris,
unde are loc o incaierare. Origina piesei este detaliata in alta
parte a cartii, in ori ce caz in toata povestea nu este prezent si
nici nu este pomenit. un bou. Este apoi Dansul tapului  pentru
flaut de Honegger opera fantastica Tapul de aur de Ernst
Krenek, opera Ursul  de William Walton, piesa pentru pian
din ,,Mikrokosmos” Caietul 3, nr.95 de Bela
Bartók intitulata Fiul
vulpii,  apoi burlesca Vulpea de Stravinsky si tot de el Polca
pentru un mic elefant. Pe aceiasi linie se situeaza parodia
pentru recitator si orchestra de suflatori Copilul elefantului  de
compozitoarea americana Carolie Shoemaker si, de data
aceasta pe un ton grav, balada pentru orchestra de coarde,
pian, percutie si bariton, Moartea caprioarei  de Carmen-Petra
Basacopol pe versurile lui Nicolae Labis.

In sfarsit, opera de Henze Regele cerb  dupa o poveste de

Andersen, in care un rege mazilit este transformat intr-un cerb
pana ce isi recucereste tronul. Temele utilizate in opera au fost
preluate si in suita Quattro poemi pentru orchestra.

Numeroase sunt liedurile din care citez doar Cerbul

alb,  Batranul meu cal si Nevasta leului,de Schumann.

Din pacate nu toate piesele citate in acest capitol reflecta titlul.

Dau doar doua exemple. In scherzoul pentru orchestra
intitulat Ursii salbatici de Edward Elgar tempoul mult prea
alert nu-l pot sustine nici micii ursuleti jucausi, cu atat mai
putin un urs adult, fie el chiar salbatec. Iar in Simfonia nr.82 –
Ursul de Haydn nu exista nicio masura, niciun acord, nici un
sunet care sa aminteasca cat de cat titlul. Este faptul, deja
remarcat mai sus, ca in muzica preclasica, si partial in cea
clasica, nu exista o corelatie intre ce se aude si titlul atribuit ei
sau legatura este foarte vaga.

Scurgerea timpului si elementele ciclice in muzica

Faptul ca scurgerea timpului este inregistrata de tot ce este in

natura, in primul rand de vietuitoare, este o evidenta. Pentru
viata omului sunt cateva lucrari in care se prezinta acest fapt
prin exprimarea etapelor prin care trece omul. Asa sunt piesele
muzicale Preludiile de Liszt Din leagan pana in mormant tot de
el,  O viata de erou de Richard Strauss si tot de el Sinfonia
domestica dar mai sunt multe altele. Aceasta este o
desfasurare unidirectionala, fara repetitie, specifica proceselor
vitale. Altele sunt insa procese naturale cu revenire, sunt ciclice
si ele sunt orele, lunile, anotimpurile si anii. Ele au inspirat pe
compozitori ce au creat pe baza lor diverse opere muzicale in
totalitatea lor sau doar fragmente din ele, unele de
incontestabila valoare artistica.
Orele  au inspirat Dansul orelor sprintarul si elegantul balet din
opera Gioconda de compozitorul
italian Amilcare Ponchielli iar Haydn a a scris trei simfonii pe
care le-a intitulat Dimineata,  Amiaza si Seara, respectiv
numerele 6,7,8 a caror muzica nu reflecta catusi de putin
titlurile, lucru obisnuit la el, ca de altfel la mai toti preclasicii si
la multi clasici. Compozitorul roman Alfonso Castaldi a creat
un triptic simfonic Poemul orelor: revarsatul zorilor, amiaza,
seara.  Cea mai ciudata descriere muzical a orelor a facut-
o Octavian Nemescu care a scris pentru fiecare ora, incepand
cu miezul noptii si pana la ora 10 dimineata, cate o piesa de
muzica de camera, in diferite combinatii instrumentale carora
le-a dat cele mai trasnite titluri, pe care le-am reprodus in
Cap.3 al cartii de fata. Exista probabil si multe cantece, lieduri,
coruri in care scurgerea orelor este marcata, dar nu le-am
reperat.

Zilele saptamanii au facut obiectul unui ciclu intitulat Lumina  –

Cele sapte zile ale saptamanii care cuprinde cinci opere
independente intitulate „Lumina de Luni”, „Lumina de Marti”
etc. fiecare are o semnificatie (Ziua de lupta, de studii, a
tentatiei etc.) in care trei personaje (Mihai, Eva si Lucifer) trec
prin diferite evenimente, cam supranaturale si cu semnificatii
obscure. Iau parte si diferite alte personaje ciudate, dansatori,
mimi, copii bastarzi, dar pe scena apar si masinisti, electricieni,
coristi, instrumentisti, intendentul teatrului. In total este o
aiureala care nu are legatura directa cu zilele saptamanii.

Lunile in schimb s-au bucurat de o oarecare atentie, fie luate in

totalitate, fie cate una separat. In ciuda titlului Cele patru
anotimpuri Ceaikovski a scris o suita de 12 piese pentru pian,
fiecare dedicata unei luni. Unele au fost si orchestrate si se
bucura de atentia publicului.

Anotimpurile  sunt cele mai cantate de compozitori si inventarul

este bogat. Luate ca ansamblu cele mai cunoscute sunt
concertele pentru vioara si orchestra, Anotimpurile,
de Vivaldi care cuprinde cate un concert cu trei parti pentru
fiecare sezon : Primavara, Vara, Toamna, Iarna, extrem de
melodioase, cu parti fredonabile. Ludwig Spohr a
intitulat  Simfonia a 9-a – Anotimpurile, pe care le sugereaza in
cele patru parti ale ei, iar Haydn a compus un grandios
oratoriu Anotimpurile pentru cor, solisti si orchestra, pe care l-
am amintit si la diversele componente ale naturii, dar si acesta
a fost dublat in timpurile moderne de Rahmaninov care a dat
la iveala o ,,Simfonie corala” Cele patru
anotimpuri iar Dansurile simfonice sunt inspirate de orele zilei :
„Amiaza”, „Asfintit” „Miezul noptii”. Ceaikovski are o suita
pentru pian Anotimpurile in care insa nu este vorba de
anotimpuri caci cele 12 parti sunt dedicate de fapt cate unei
luni.  Prima compozitie a lui  Ernst Bloch a fost un poem
simfonic intitulat Iarna-Pimavara cu o prima parte melancolica
si trista, iarna, urmata de o a doua vesela, exuberanta,
primavara. Exista si anotimpuri localizate geografic, cum
sunt Anotimpurile la Rio de Janeiro de Villa-Lobos sau vesela
uvertura a austriacului Franz von Suppé Dimineata, pranz si
seara la Viena. Distantat la aproape doua secole de
Vivaldi, Theodor Grigoriu a compus si el patru concerte
pentru vioara si orchestra Cele patru anotimpuri
romanesti dedicate fiecare cate unui anotimp iar Carmen-
Petra Basacopol a scris „pentru cei mici” un
balet Anotimpurile  si un ciclu de 4 lieduri Anotimpurile pe
versuri de Nina Cassian. In sfarsit, compozitorul
argentinian Astor Piazzola a descris intr-un poem
simfonic Anotimpurile la Buenos Aires.

Cu aceasta trecem la piesele muzicale dedicate cate unui singur

anotimp. Renasterea naturii, primavara a inspirat se pare cel
mai mult pe compozitori, printre care se
numara Bethoven cu Sonata a 5 pentru vioara si pian - A
primaverii, intalnim cu voioasa si stenica Simfonia I-a - a
Primaverii pe Robert Schumann apoi pe Debussy cu suava
suita pentru orchestra Primavara, pe Rachmaninov  cu cantata
pentru bariton cor si orchestra Primavara, pe Grieg care in
„Suita 1 Peer Gynt” are o parte Primavara, dar si lidurile Ultima
primavara si Ploaie de primavara. Si alt norvegian, Christian
Sinding este autorul unei avantate piese pentru pian mult
cantata Murmurul primaveri. Benjamin Britten a
scris Simfonia primaverii iar Darius Milhaud este autorul mai
multor lucrari dedicate primaverii printre care Simfonia nr.1
pentru orchestra mica – Primavara si Concertino de primavara
pentru vioara si orchestra iar dintre poemele simfonice dedicate
primaverii amintesc pe cele ale lui Jean Sibelius ale
rusilor Glazunov si Dmitri Kabalevski, ale americanului Roy
Harris cu poemul simfonic Kentucky Spring. La noi Martian
Negrea a scris o Simfonie a primaverii iar „Suita a 3-a pentru
orchestra” de Gheorghe Dumitrescu este A primaverii dupa
cum Ion Borgovan ne ofera o Acuarela de primavara.  In
muzica corala, diversele anotimpuri sunt frecvente (de
exemplu, Remus Georgescu cu Primavara dar in coruri, ca si
muzica vocala lista este lunga si amintesc doar liedul lui Mansi
Barberis Primavara.

Daca trecem la vara, cu o suava Pastorala de vara  ne

intampina Arthur Honnegger si cu un poem simfonic ca o
visare intr-o Seara de vara Zoltán Kodály. Vara este fundalul
savuroasei comedii a lui Shakespeare Visul unei nopti de
vara care s-a bucurat de mai multe talmaciri muzicale, dintre
care cea mai cunoscuta este suita lui Mendelssohn cu acelasi
titlu, in care se afla arhicunoscutul mars nuptial. Dar cu multa
ironie a dat un raspuns si compozitorul rus-german Alfred
Schnittke in piesa Nici un vis al unei nopti de vara.  Si ca lied
amintesc tot pe compozitoarea Mansi Barberis cu
liedul Vara pe versuri de Otilia Cazimir.

Toamna este frecvent prezenta ascultatorilor romani de radio in

poemul simfonic al lui Alfred Alessandrescu Amurg de
toamna  si tot impresionista este si Schita autumnala pentru
orchestra mare de Stravinski. Compozitorul japonez Töru
Takemitsu a scris un poem pentru orchestra si instrumente
traditionale intitulat Toamna  si altul Toamna intr-o gradina.
Liedurile si corurile dedicate toamnei formeaza o lista extrem
de lunga, acesta fiind anotimpul melancoliilor si tristetilor,
preferat de compozitori.

Iarna a inspirat pe Ceaikovski sa compuna Simfonia I

–  Vis de iarna a carei a doua parte „Ceturi” ne invaluie in
imaterialul ei. Iarna o intilnim in Concertino de iarna pentru
trombon si orchestra de Darius Milhaud, precum  si in piesele
pentru pian Furtuna de zapada de Liszt si Urme pe
zapada de Debussy. Acelasi Takemitsu a compus si un
poem Iarna iar Louis Moreau Gotschalk are o
frumoasa Poveste de iarna. In muzica romaneasca avem un
nonet Peisaj de iarna  de Ulpiu Vlad si cu acelasi titlu un tablou
simfonic de Ion Nonna - Ottescu

Capitolul 10

CREATIILE OMULUI CA SURSA DE INSPIRATIE A

MUZICII

SI CUM TE AJUTA EA SA LE CUNOSTI SI SA LE INTELEGI

Muzica este abstracta, o insailare de sunete care nu au o

existenta materiala, dar desteapta in om (in cap, in inima, in
suflet ? ) senzatii, sentimente, dar si ganduri. Despre senzatii si
sentimente a fost vorba mai sus. Gandurile sunt asociative si
ele pot fi declansate de un motiv muzical putand merge foarte
departe de muzica, alteori ele sunt desteptate de piesa
derulata in totalitate si sunt in concordanta cu ce a gandit
compozitorul sau ce a simtit el cand a compus-o. In felul
acesta, ascultand piesa devenim partasi la imprejurarea
temporala (atmosfera istorica) sau spatiala (atmosfera locului)
pe care le putem intelege mai profund, mai mult decat le poate
oferi o lectura sau o opera de arta plastica. Mai mult decat
atat, ea poate atinge o forta generalizatoare pe care o are doar
filosofia. Sub acest dublu aspect, de legatura imediata cu locuri
sau evenimente si cel de generatoare de idei, voi prezenta mai
jos cateva cazuri in care muzica ne ajuta sa intelegem mai bine
lumea, de la modul afectiv la cel cognitiv.

Tarile

Imagini muzicale sintetice se gasesc la mai toti compozitorii

care in mod deliberat au vrut sa descrie un loc, un tinut sau
spiritul unei tari. Pot fi citate aici aproape toate piesele dedicate
unei tari, multi compozitori optand mai ales pentru peisajele
mediteraneene.

Incep cu Spania ce se afla in debordanta rapsodie pentru

orchestra España de Emmanuel Chabrier, in
eterica Iberia de Debussy, in subtila Rapsodie
spaniola de Maurice Ravel, in antrenantul Capriciu
spaniol de Nikolai Rimski Korsakov, sau in cele patru caiete
intitulate Iberia  de Isaac Albéniz, in care sunt evocate orase,
regiuni si peisaje cu melodii incantatoare specifice locurilor.

Italia este a doua tara mediteraneana inspiratoare a numerosi

compozitori. Iata de pilda pe Richard Strauss cu poemul
simfonic Din Italia, plin de melodii populare
italienesti, pe Ceaikovski cu exuberantul Capriciu
italian, Edward Elgar  cu piesa  In Sud, pe Jacques
Charpentier cu Impresii din Italia,  Hugo Wolf cu  Serenada
italiana,  Franz  Liszt  cu muzica pentru pian Ani de pelerinaj –
Caietul 3 Italia, Giacinto Scelsi cu Italia, Jules Massenet cu
iuresul din suita Scene napolitane, apoi sextetul  Amintiri din
Florenta de Ceaikovski  si chiar o simfonie integrala
de Mendelssohn, Simfonia a IV-a – Italiana,  dar adaug aici,
cam abuziuv, Simfonia aI III-a – Scotiana  de acelas
compozitor.

Din Franta as aminti Suita franceza de Darius Milhaud, in

care sunt prezentate mai multe regiuni ale tarii alternand
momentele lirice cu cele exuberante.

Numeroase alte tari au fost cantate de compozitori : Rusia este

prezenta in poemul simfonic Rusia de Mili Balakirev si
in Schite caucaziene  de Hipolit Ivanov, Elvetia in
Simfonia Helvetia  de  Ernst Bloch si  de acelasi compozitor
simfonia Israel, Scotia in Simfonia a III-a –
Scotiana de Mendelssohn, Brazilia in poemul
simfonic Impresii braziliene  de Respighi, Mexic in Simfonia II-
a – India de Carlos Chavez si SUA in suita America de Edgar
Varèse,  Simfonia America  de Ernest Bloch si Simfoniile a III-
a si a IV-a de Serban Nichifor. Asia a fost cantata in piesa In
Mongolia de Karen Haciaturian.

Si desigur Romania in numeroasele compozitii ce poarta

numele de Rapsodia romana. Pe primul loc se afla cele doua
rapsodii ale lui George Enescu, la care trebuie adaugate si
celelalte magnifice lucrari ale lui, Poema romana,  Suita a III-a
Sateasca si Sonata a 3-a in stil popular romanesc.
Doua Rapsodii romane  a scris Martian Negrea si tot
doua Constantin Bobescu, si cate una Ciprian
Porumbescu, Theodor Lupu, Mircea Basarab si Rapsodia
Romana  pentru vioara si orchestra de Emanuel Elenescu, si
mai sunt multe altele. Trebuie subliniate doua lucrari care au ca
autori compozitori din afara tarii. Rapsodie romana pentru pian,
de Frantz Liszt (orchestrata de Ludovic Bacs), chiar daca nu
are toate temele tipic romanesti, este foarte melodioasa si
placuta. Iar una din cele mai frunoase piese de inspiratie
folclorica romaneasca, dar si cu motive inventate de autor in
acelasi spirit, este Concertul romanesc  (1951) pentru
orchestra de compozitorul romano-maghiaro-austriac György
Ligeti.

Orasele

Mai sus am amintit felul in care un peisaj poate fi trait sintetic.

Dar nu numai natura, ci si creatiile omului o pot face si ma
gandesc in primul rand la orase, la peisajul citadin. Piesa cea
mai cunoscuta in acest domeniu este probabil Un american la
Paris de George Gershwin in care se aude inghesuiala de pe
strazi, multimea, claxoanele automobilelor, iar la un moment
dat un pasaj mai suav iti evoca parca o blondina care
acosteaza pe eroul nostru. Dar concluzia lui este ca mai bine
acasa decat la Paris. Replica a fost data de Arthur
Honegger in lucrarea Un francez la New York tot cu forfota,
multimi si sugerarea muzicala a ametitorilor zgarie-nori. Tot
New York-ului i-a inchinat si Aaron Copland lucrarea Muzica
pentru un mare oras in care ne face sa intelegem fascinatia
giganticei metropole in imaginile: ,,Zgarie-nori”, ,,Ganduri de
noapte”, ,,Imbulzeala in metrou” si ,,Spre pod”. Zgarie-norii
din New York este titlul unei lucrari de Heitor Villa-Lobos, si
pentru ca tot suntem peste ocean, sa amintesc si suita
simfonica a lui Ferdé Grofe San Francisco, iar din Mexic
poemul simfonic Caminos de Silvestre Revueltas in care
simti stramtoarea si inghesuiala strazilor din micile orase
mexicane iar Louis Moreau Gottschalk omagiaza
orasului Montevideo. Lucrarea simfonica a lui Astor
Piazzola intitulata Anotimpurile la Buenos Aires nu stiu daca
sa o amintesc aici sau la subcapitolul in care vorbesc despre
timp in capitolul dedicat naturii.

Marea metropola Londra a avut si ea cantarile sale dintre

care Simfonia a doua, cunoscuta mai ales sub numele
de Simfonia londoneza de Ralph Vaughan Williams. Este
poate cel mai bun exemplu pentru a ilustra cum prin muzica
faci cunostinta cu un oras. In partea intai auzi cum curge
Tamisa si orasul adormit se desteapta; in partea a doua este
ilustrat saracaciosul cartier Bloomsbury, cufundat in praf si
ceata, cu un muzicant ce ingana o melodie trista; in partea a
treia, stand intr-o sambata seara pe cheiul Temple, vezi peste
Tamisa mahalaua iar de partea pe care te afli, fata bogata a
orasului cu fastuosul palat al parlamentului; ultima parte este o
imagine sintetica a orasului, fata lui trista, somerii, dar si cea
opulenta, ilustrata de celebrul orologiu Big Ben, pe langa toate
curgand Tamisa. Iar William Walton a adus un omagiu prin
piesa In onoarea orasului Londra.

Tot din Anglia, Benjamin Britten ne face sa cunoastem un

orasel pescaresc in cele Patru interludii din opera Peter
Grimes in care descrie in prima parte cum pescarii se pregatesc
de treaba in rasaritul soarelui, in a doua o dimineata de
duminica cu sunetul de clopot al bisericii si strazile linistite ale
oraselului, in partea a treia un portret nocturn al lui sub clar de
luna si partea a patra furtuna care bantuie peisajul.

Numeroase orase ale Europei au avut cantaretii sai, cum sunt,

in primul rand, Ottorino Respighi, care dedica Romei trei
poeme simfonice foarte evocatoare : Fantanile Romei, Pinii din
Roma si Serbari romane care te introduc in atmosfera,
topografica dar si istorica, a cetatii eterne. Tot lui ii
inchina Georges Bizet simfonia Roma, oras care apare si
in Escale  de Jacques Ibert, unde mai sunt prezente, intr-o
muzica evocatoare, orasele-porturi Palermo, Nefta (din Tunis)
si Valencia. Mihail Glinka ne face sa petrecem o
vesela Noapte la Madrid  iar Arthur Honegger in Simfonia a
IV-a – Deliciae Basilensis, evoca, pe baza a numeroase melodii
populare vechi, farmecul orasului Basel, iar compozitorul
ceh Josef Suk somptuosul oras Praga. Richard Strauss a
scris o uvertura festiva dedicata Vienei, William Walton tot o
uvertura festiva pentru orasul african Johannesburg, dar exista
o serie de orase al caror nume incununeaza cateva simfonii
cum sunt  Simfonia nr.104 – Londra de  Haydn, Simfonia nr.39
– Linz de Mozart si tot de el Simfonia nr.38 – Praga. Mai sunt
si altele dar numele nu are nimic comun cu orasul decat faptul
ca piesele au fost scrise acolo sau sunt omagii aduse lor,
recordul batandu-l Darius Milhaud care a scris omagii
simfonice pentru orasele Boston, Praga, Lisabona, Praga, New
Orleans, Graz,  San Francisco si Ierusalim.  Admirabile sunt
piesele pentru pian ale lui Liszt Venetia si Napoli  si Amintiri din
Florenta,  tot pentru pian, de Ceaikovski.

Compozitorii romani nu au uitat orasele noastre,

precum Pascal Bentoiu in Imagini bucurestene Nicolae
Beloiu in Ritmuri citadine Alfred Mendelsohn in Cantata
Bucurestiului  iar  Mircea Chiriac  in Bucurestiul de
altadata. Walter Mihail Klepper in Impresii din
Resita si Nicolae Boboc in Triptic hunedorean fac o evocare
mai mult muncitoreasca, dupa cum Nicolae
Beloiu in Clopotele Alba Iuliei  mai mult istorica. Iar supremul
omagiu adus orasului natal il face Paul
Constatinescu in Simfonia ploiesteana. Si cine vrea sa
inteleaga sintetic ce inseamna un mare oras are posibilitatea
sa-l cunoasca cu baletul lui Dumitru Capoianu Metropolis in
care auzi forfota, zgomotul asurzitor dar si linistea de noapte
cu momentele de reverie.

Operele de arta plasica

Lucrarile citate au avut ca factor inspirator orase iar maestria

compozitorilor ne face astazi sa cunoastem atmosfera lor,
peisagistic-citadina sau istorica. Exista insa si alte creatii ale
omului pe care ajungem sa le cunoastem si sa le intelegem mai
bine, cu ajutorul muzicii, cum sunt operele de arta, pictura si
sculptura.

Pictura

Intre tablourile ce si-au gasit o transpunere muzicala pe locul

intai se afla suita Tablouri dintr-o expozitie  de Modest
Musorgski, scrisa pentru pian si orchestrata genial
de Maurice Ravel. Compozitorul, vizitand expozitia prietenului
sau pictor si arhitect V.A. Hartman, descrie muzical 10 tablouri,
legate intre ele uneori de tema ,,plimbarii”, picturile insasi fiind
redate cu o mare plasticitate. Adevarate capodopere
sunt ,,Caruta poloneza”, care se apropie, trece in sunete
culminante si se departeaza treptat, apoi ,,Baletul puisorilor
iesind din gaoace”, un scherzo umoristic, vioi si plin de culoare,
,,Targul din Limoges” cu precupetele certarete, ,,Evreul bogat
si cel sarac”, doua schite psihologice de mare expresivitate,
primul gras, inganfat, dispretuitor, al doilea slab, tremurand,
servil, cerand ajutor, respins cu aroganta de primul. Motivele
muzicale evreiesti dau o autenticitate pe care pictura nu o
poate transmite. Ultimele trei tablouri ne plimba pe o muzica
grava, chiar funebra, prin ,,Catacombele Parisului”, apoi un
iures mefistofelic insoteste pe vrajitoarea ,,Baba Yaga” si totul
se termina in sunetele majestoase care ne poarta la ,,Poarta
mare a Kievului”. Toate tablourile sunt atat de evocatoare,
incat nici nu ai nevoie sa mai privesti tablourile, pe care de
altfel nimeni nu le mai stie.

Tot aceiasi soarta o au si picturile cantate de Max

Reger in Patru poeme simfonice dupa Böcklin : Calugarul
scripcar” infatiseaza pe cantaret ce ridica un cant Maicii
Domnului, asistat de ingeri aprobatori. ,,In jocul valurilor” se
balacesc in mare figuri mitologice, cele femenine descrise
printr-un scherzo delicat, iar cele masculine printr-o tema
viguroasa. Al treilea tablou ,,Insula mortii” infatiseaza malul
unei insule incununata de chiparosi, iar de pe ea este coborat
intr-o barca un corp intr-un giulgiu. Muzica, este lenta, sumbra,
repetitiva, de parca se indreapta spre cimitir. Al patrulea tablou
,,Bacanala” descrie o taverna cu cheflii zgomotosi ce se
distreaza si se cearta, intr-o atmosfera tensionata. Muzica ne
face sa traim aproape vizual tablourile, care in sine sunt mai
putin expresive. Lucrarea lui Böcklin dateaza din 1913.
Interesant este faptul ca Serghei Rachmaninov a ilustrat
acelasi tablou in piesa simfonica Insula mortii inca din 1909.
Muzica lui este misterioasa, intunecata, plina de atmosfera.
Tablourile pictorului elvetian aflate la un muzeu din Leipzig sunt
putin cunoscute dar le-a facut celebre muzica lui Reger si cea a
lui Rahmaninov, mai ales ,,Insula mortii”.

Alta opera de arta care a inspirat a lucrare muzicala este altarul

bisericii de la Isenheim datand din secolul al XVI-lea, pictat
de Mathias Grünewald si descris sonor de compozitorul
german Paul Hindemith. Initial a fost o opera lirica bazata pe
viata foarte aventuroasa a pictorului, care s-a alaturat
insurgentilor in razboiul taranesc din 1524 impotriva abuzurilor
bisercii, de care s-a dezis din cauza faradelegilor comise de
rasculati si s-a reintors la meseria sa de pictor de biserici.
Opera a fost interzisa de nazisti, asa ca el a transfomat-o
partial intr-o simfonie cunoscuta ca Simfonia Mathis pictorul.  In
ea sunt ilustrate trei picturi de pe iconostasul bisericii si anume
,,Concertul ingerilor”, ,,Punerea in mormant” si ,,Ispitirea
Sfantului Anton”. Tablourile se afla la Muzeul din Colmar iar
ilustrarea lor sonora este foarte sugestiva si, desi muzica este
destul de complexa si scrisa modern, ne plonjeaza intr-o
meditatie mistica.

Tot legata de biserici este si piesa Vitralii de

biserica  de Respighi inspirata de modelele luate din diferite
biserici italiene. Tablourile reprezinta ,,Fuga din
Egipt”, ,,Arhanghelul Mihail” infatisat cu sabia in mana
alungand ingerii rebeli iar ,,Dimineata Sfintei Clara” o prezinta
pe sfanta bolnava care plange pentru ca nu poate merge
duminica la biserica dar ingeri o poarta sa participe la slujba,
miraculoasa intamplare fiind descrisa cu luminoase sunete ale
celestei. Al patrulea tablou ,,Sfantul Grigore cel Mare” il
prezinta in odajdii somptuoase, binecuvantand multimea in
sunete majestuoase de orga. Respighi a recidivat un an mai
tarziu cu sugerarea sonora a unor tablouri in Triptic
Boticellian.  El incepe cu ,,Primavara”, descrisa prin sunete
calde, specifice anotimpului si franturi de cantari pastorale pe
care danseaza nimfe ; el este urmat de tabloul cel mai
amplu ,,Nasterea lui Venus”. Din unduirile marii se ridica scoica
in chip de nava care o aduce la suprafata pe zeita iubirii,
intamplare presupusa a avea loc pe Insula Cipru. Intregul
poem este suav si plin de culoare impresionista. Din pictura
italiana s-a inspirat si cehul Bohuslav Martinů pentru
piesa Frescele lui Piero della Francesca iar Franz Liszt a
compus pentru pian lucrarea Casatoria Sfintei
Fecioare (Sposalizio),  inspirat de un tablou de Rafael.

Daca ne mutam in Anglia ne este dat sa facem cunostinta cu

uvertura de concert de William Walton inspirata de un tablou
al pictorului Thomas Rowlandson intitulat Portsmouth Point. In
el se vede o ghereta de taraf, o taverna, pe chei marinari care
incarca un vas si tineri indragostiti care isi iau ramas bun, totul
intr-un ritm alert, cu sunete vioaie de cantece marinaresti.
Muzica ne transpune in atmosfera specifica unui port pe care o
intelegi sintetic.

O realizare intersanta este cea a lui Igor Stravinski care a

compus o opera, The Rakes Progress (Cariera unui
libertin) inspirandu-se din opt desene ale artistului
englez William Hogarth, pe baza carora scriitorii W. H. Auden si
Chester Kalman au realizat un libret. Legatura intre desene si
opera este doar ideatica dar dovedeste inca odata conexiunea
ce se poate face intre cele doua arte. O alta legatura o face
compozitorul american Günther Schüller in Sapte studii dupa
Paul Klee care are la baza picturi ale pictorului elvetian Paul
Klee, modernist cu tendinte suprarealiste si dadaiste. Muzica
este pe masura, fiind integral seriala, asa cum era la moda in
anul 1959. De altfel si titlurile tablourilor denota modernismul :
,,Armonii antice”, ,,Trio abstract”, ,,Micul diavol
albastru”, ,,Masina de tremurat”, ,,Orasul arab”, ,,Moment
fatal” si ,,Pastorala”. Compozitorul a incercat sa gaseasca
echivalentele muzicale ale artei vizuale dar acestea sunt tot
atat de abstracte sonor ca si imaginile. Poate ca audierea lor
simultana cu privirea tablourilor releva sensurile ambelor
modalitati de exprimare. Schüller a recidivat si a mers mai
departe in explorarea legaturilor pictura-muzica in Triptic
american. Pentru aceasta a ales trei tablouri abstracte de
pictorii americani : Alexander Calder (Directions , Jackson
Pollock (Out of the Web) si Stuart Davis (Swing Landscape .
Poate ca aceasta ar fi fost ocazia cea mai buna ca muzica sa
ajute intelegerea picturilor, dar ea nu spune nimic, autorul
recurgand la modalitatea seriala imbinata cu jazz denumind
noul sistem ,,al treilea curent”.

Si in muzica romaneasca pictura este prezenta. Dintre primele

creatii sunt poemele simfonice de Ion Hartulary-
Darclée Varful cu Dor si Picturi de Grigorescu  care cuprinde
tablourile Carul cu boi, Venind de la izvor, Pastorita si
Dorobantu. Foarte expresive sunt prin utilizarea unor motive
apartinand fondului nostru vechi, national, descrierea facuta
de Gheorghe Dumitrescu in „Suita nr.2 pentru orchestra”
intitulata Patru fresce bizantine  a urmatoarelor
tablouri : ,,Izgonirea lui Adam din rai”, ,,Nasterea
Domnului”, ,,Rastignirea si Invierea”. Theodor
Grigoriu descrie muzical in oratoriul Canti per Europa pentru
orchestra si cor patru fresce si anume : Fresca I - rapirea Euro-
pei ; Fresca II - Copilaria demiurgilor; Fresca III - Plansul
muzelor (care cuprinde Evocarea Voronetului, Evocarea
frumoasei Uta, Evocarea muzicii, Evocarea „Primaverii”
de Boticelli) ; Fresca IV - Imn lui Apollo. Carmen Petra
Basacopol prezinta pentru asambluri instrumentale Picturi
naive, Irina Odagescu poemul coregrafic Batalia cu
facle,  dupa un tablou a lui Theodor Aman. Corneliu Dan
Georgescu este un fanatic al picturii, compunand trei simfonii
inspirate si dedicate pictorului Ion Tuculescu, care exprima
fondul profund romanesc al ritmurilor ostinate si ridicarea spre
inaltime a elementelor figurate intr-o pulsatie si o repetare ce
parca nu duce nicairi. Tot el a compus 7 cvartete si doua piese
electronice dedicate pictorului belgian Piet Mondrian, cu titluri
care sunt combinatii de culori, pe care le prezint in Cap.4 al
cartii la respectivul compozitor. De fapt, Ion Tuculescu este
pictorul caruia compozitorii romani i-au dedicat cel mai mare
numar de lucrari.

Ar fi trebuit sa incep acest subcapitol privind legatura dintre

pictura si muzica cu insasi conexiunea dintre aceasta si
instrumentele de baza ale picturii, culorile. Ea a fost facuta de
compozitorul englez Arthur Bliss in Simfonia I-a Simfonia
culorilor.  Ea cuprinde patru parti, fiecare dedicata unei culori :
Violet – culoarea regilor si a mortii, Rosu - culoarea curajului, a
festivitatilor, Albastru - culoarea cerului, a melancoliei, a
loialitatii si Verde - culoarea primaverii, a tineretii, a sperantei.
Aceste echivalente dirijeaza ritmul muzicii, care merge de la
andante maestoso in prima parte, la allegro in a doua si la
moderato in ultimele parti. Cunoscand aceste echivalente,
muzica ne face sa vedem intr-adevar culorile propuse. Tot
echivalenta culori-sunete a fost facuta si de Pascal
Bentoiu in Simfonia a VI-a – Culori cu partile negru, rosu,
verde, galben, albastru, alb.

Sculptura

A doua forma de exprimare plastica, dupa pictura,

este sculptura. Fara indoiala ca si ea desteapta emotii si trairi,
dar compozitorii au fost mult mai putin atrasi de a le transpune
muzical. Un omagiu adus marelui artist Contantin Brancusi sunt
piesele simfonice Coloana fara sfarsi, Masa tacerii si Poarta
sarutului de Tiberiu Olah, ca de altfel si Pasarea
maiastra  si Simfonia Brancusi de Eduard Terényi. De
amintit si Sculpturi dintr-o expozitie de Remus Georgescu iar
sculptura Ganditorul de Michelangelo din mausoleul Medici de
la Florenta a inspirat pe Liszt sa compuna piesa pentru
pian Ganditorul (Pansiero).

Literatura

Daca trecem in domeniului creatiilor literare, legaturile lor cu

muzica sunt coplesitoare si putem spune ca probabil 70%
dintre ele au la baza diversele domenii ale literaturii.

Poezia

Poeziile au inspirat in primul rand lieduri. Gratie lor au intrat in

constiinta multora versurile lui Goethe, Schiller, Heine, Lenau,
Grillparzerar. Remarcabile sunt ciclurile de lieduri pentru voce
cu pian ale unor compozitori romantici, pe primul loc aflandu-
se Frantz Schubert cu ciclul Frumoasa moratita care cuprinde
20 lieduri pe versuri de Wilhel Müller, ciclul Calatorie de
iarna  cu 14 lieduri  de acelasi poet uitat astazi si ciclul alcatuit
postum Cantecul lebedei cu 6 lieduri dupa poezii de Heine. Tot
dupa acelasi mare poet romantic german a compus
si Schumann ciclul Dragoste de poet precum si ciclul Dragoste
si viata de femeie pe versurile poetului Adalbert von Chamisso.
Dintre francezi (care nu le numesc lieduri ci chansons) au stat
la baza lor versurile lui Mallarmé, Victor Hugo, Alfred de
Musset, Verlaine, François Villon, Baudelaire etc., fara a mai
vorbi de versurile poetului medieval Clément Marot, de care
aproape nu s-a mai auzit pana ce George Enescu nu le-a
dedicat sapte lieduri incantatoare. Compozitorii romani au pus
pe note poezii
de Eminescu, Alecsandri, Cosbuc, Arghezi, Goga, St.O.
Iosif, Ion Barbu etc. Remarcabila este aducerea in actualitate a
madrigalului de catre Paul Constantinescu in Patru
madrigaluri pe versuri de Eminescu.
Versurile au stat la baza si a unor lucrari mai complexe, voce
cu orchestra, unele de o mare frumusete. Asa sunt ciclurile
lui Gustav Mahler Cantecele unei calfe drumete sase lieduri
pe versuri proprii, Cornul minunat al baiatului 10 cantece pe
versuri extrase din culegerea folclorica a lui Achim von
Arnim si Clemens von Brentano, ciclul de patru lieduri pe
versurile poetului Friedrich  Rückert si tot pe versurile aceluiasi
poet, cutremu-ratorul ciclu de sase lieduri Cantecele copiilor
morti si, insfarsit, Cantecul despre Paman (gresit
tradus ,,Cantecul  pamantului” caci este „Dass Led von der
Erde”) pe versurile poetului clasic chinez Li Tai Pe. Richard
Wagner a scris cinci lieduri pe versurile Matildei
Wesendonk care poarta chiar titlul Cantecele
Wesendonk iar Richard Strauss trei lieduri pe versuri
de Herman Hesse si unul pe versurile lui Joseph von
Eichendorf reunite in ciclul care poarta numele de Ultimele
patru lieduri pentru soprana si care au o ochestratie tipic
straussiana. Dar Strauss a mai compus alte sase lieduri cu
orchestra pe versurile unor poeti necunoscuti (Hart, Mackay,
Dehmel, Henckell, Falke si Glim).

Din lirica franceza sunt remarcabile ciclurile Sase cantece

pentru voce si orchestra de Ravel pe versurile lui Théophille
Gautier scrise in stil neoclasic si Seherazada - Nopti de
vara de Berlioz. Un alt ciclu interesant este cel constand din
23 lieduri dupa versurile lui Reiner Maria Rilke Cantecul de
dragost si de moarte ale trompetului Cristoph Rilke  transpuse
muzical de Frank Martin si tot de dragoste si de moarte este
vorba si in ciclul lui Musorgski Cantecele si dansurile mortii  cu
versurile lui Lermontov, cu o atmosfera halucinanta, catalogata
ca fiind inspaimantatoare. Adaug Trei sonete dupa
Shakespeare de Stravinski si tot de el doua poeme
de Verlaine  pentru bariton si orchestra.

Dar versurile nu au inspirat numai cantece ci si numeroase

lucrari ample, de la poeme simfonuice, suite, simfonii, pana la
balete si opere. Enumerarea va fi facuta tinand seama de
scriitori in oridnea istoriei literare : antichitat, Evul Mediu,
Renastere, clasicism, romantism si modernii.
Dintre antici, epopeea lui Vergiliu „Eneida” a stat la baza
operelor Dido si Enea  de Purcell si Troienii de Berlioz iar
versurile poetului Catullus la baza cantatelor scenice ale
lui Carl Orff Catuli Carmina si Triumful Afroditei,
ultima  cuprinzand si versuri ale poetei grecesti Sapho, si mult
cantata Carmina Burana  pe baza unor cantece populare vechi
care se canta in latina si germana veche. Dupa scrierile
lui Platon Eric Satie a realizat opera Socrate. Dupa scrierea
lui Petronius Satyricon compozitorul italian Bruno Maderna a
realizat o opera.

Din timpul Evului Mediu sunt de amintit doi poeti, Wolfram

von Eschenbach si Crétyen de Troyes ale caror scrieri stau la
baza operei lui Richard Wagner, Maestrii cantareti din
Nürenberg.  Dar cel mai important este Dante Aligherii creatorul
poeziei italiene care a oferit un bogat material de inspirati
pentru compozitori, mai ales prin magistrala lui creatie „Divina
comedie”. Ea a cunoscut multe intrupari muzicale, cum
este Simfonia Divina Comedie de Liszt sau, extras din
„Infernul”, fantezia simfonica Francesca da
Rimini de Ceaikovski, si tot sub acelasi titlu, Francesca da
Rimini compozitorul ceh Bohuslav Martinů a dat la iveala o
opera, ca si Serghei Rachmaninov una aproape necunoscuta.
Opera Gianni Schichi de Giaccomo Puccini este inspirata
dintr-un cant din Infernul lui Dante. Opera lui Ricardo
Zandonai, care poarta tot numele de Francesca da Rimini este
scrisa dupa tragedia lui Gabriele d’Anunzzio, care are la baza
tot Infernul lui Dante. Ca muzica pentru pian de adaugat
lucrarea Dupa o lectura din Dante de Liszt si tot de el cele
trei Sonete dupa Petrarca nr.47, 104 si 123.  Realizarea capitala
a poetului renascentist Ariosto ,,Orlando furioso”, a inspirat
multi compozitori sa realizeze opere cu nume diferite,
precum Händl (Orlando si Alcina), Vivaldi (Orlando
furioso), Haydn (CavalerulOrlando). Poetul Torquato
Tasso autorul poemului epic ,,Ierusalimul eliberat” a inspirat
mai multi compozitori ca de
pilda : Alcina de Gluck, Haydn, Salieri, Rossini, Dvořák, Rin
aldo de Handl, Armida si Rinaldo  de Vivaldi, Armida in
Egipt de Vivaldi, Armida imaculata  de Cimarosa, apoi Lupta
dintre Tancredi si Clorinda de Monteverdi.
Dintre scriitorii romantici, Goethe, unul din protagonistii
curentului romantic Sturm und Drang, a inspirat cu poemul
sau Ucenicul vrajitor  pe Paul Ducas sa compun popularul
poem simfonic omonim, iar Robert Schumann  a scris
uvertura Hermann si Dorothea tot dupa un poem al marelui
poet. Un alt romantic german C.M.Wieland este autorul
poemului Oberon dupa care Weber a scris o celebra
opera. Poemul Mireille al lui Frédéric Mistral sta la baza operei
cu acest nume de Charles Gounod. Un alt mare romantic,
lordul Gordon Byron a scris Manfred dupa care Ceaikovski a
realizat dramatica simfonie Manfred iar un alt erou romantic al
unui poem de Byron l-a determinat pe Hector Berlioz sa scrie
un concert pentru viola si orchestra Harold in Italia. Dupa un
alt poem de Byron, Corsarul  Verdi a realizat o opera
iar Jacques Ibert a scris o piesa simfonica Balada inchisorii
din Reading. Pe versurile lui Schiller Oda
bucuriei, Beethoven  a compus celebrul final al Simfoniei a IX-
a, care este astazi Imnul Uniunii Europene.

Un poet romantic a carui opera a inspirat mult pe compozitori

este Puskin, cu poemul „Poltava”, caruia Liszt i-a dedicat
poemul sinfonic Mazeppa  iar Ceaikovski o opera. Acesta a mai
compus doua opere dupa poemele  Evgheni Oneghin si  Dama
de pica iar dupa poemul „Tiganii” Serghei Rachmaninov a
scris opera Aleko. Dupa poeme ale lui Puskin, Aleksandr
Dargomajski a scris opera Rusalka iar Glinka opera Ruslan si
Ludmila din care a extras o suita. Puskin este si autorul
poemului Calaretul de arama care este subiecul unui balet
de Reinhold Glier. Alt poet romantic rus
este Lermonov dupa a carui poem „Demonul” Milli Balakirev a
dat o melodioasa intrupare in poemul simfonic Tamara. Dupa
acelasi poem Aram Haciaturian a compus o suita
simfonica  Mascarada. Inchei cu alt poet Théophile Gautier pe
ale carui versuri Ravel a scris Sase cantece pentru voce si
orchestra in stil neoclasic. Dupa poemul Clopote al lui Edgar
Alan Poe Rachmaninov a compus o impresionanta simfonie
corala cu orchestra cu acelas nume.

Dintre poetii moderni inspiratori ai compozitorilor, mentionez

pe Arthur Rimbaud al carui ciclu de versuri Ilumnarile  l-au
inspirat pe Benjamin Britten pentru un ciclul vocal cu acelasi
nume. Claude Debussy  a compus un poem simfonic foarte
pictural, exemplar pentru impresionism, Dupaamiaza
unui faun inspirat de versurile lui Mallarmé, Rachman inov o
simfonie-corala Clopote utilizand poemul omonim a lui Edgar
Alan Poe  iar Stravinski a scris dupa versuri de Verlaine doua
poeme pentru bariton si orchestra. Remarcabile sunt doua
piese de Pierre Boulez, Ciocanul fara stapan inspirat de
versuri de René Char, balet suprarealist elaborat dupa o
gandire matematica si Plis selon plis, balet nonfigurativ inspirat
de versurile lui Mallarmé. Si versurile lui Maiakovski au fost
inspiratoare de muzica, compozitorul sloven Winko
Globokar compunand o Cantata pentru trei coruri, orchestra si
doi dirijori, cu textul spus simultan in limbile rusa, slovena si
franceza din care nu se intelege nimic.

Scrise de compozitori romani sunt de retinut

baletele Calin de Alfred Mendelsohn si Luceafarul de Mihail
Andricu dupa versurile lui Eminescu, ultimul fiind si subiect al
feeriei-balet de Alexandru Zirra, apoi poemul
simfonic Cantare Basarabiei de Paul Constantinescu pe
versurile lui Ciprian Porumbescu, Tot din scrierile autorilor
clasici de mentionat opera de Constantin Bobescu, Regina
ostrogotilor dupa poezia lui Cosbuc si
opera Tiganiada de Augustin Bena dupa balada lui Ion Budai-
Deleanu.

Dupa poeti moderni compozitorii romani au realizat : suita

vocal-simfonica Cantece din ulita noastra pe versurile
de Cicerone Teodorescu, cantata Domnisoara Hus pe versuri
lui Ion Barbu de Calin Ioachimescu, balada Ryga Crypto si
lapona Enigel de Paul Constantinescu pe versuri tot de Ion
Barbu, Compozitorul de origina romana Roman Vlad a scris
cantata Cerul este gol (Le ciel est vide) pe versurile poetului
francez Gérard de Nerval, iar cantata Aparuta din stele (C’était
issue stellaire) dupa Mallarmé de Alexandru Hrisanide. De
adaugat cantata Cantare omului de Mihai Moldovan pe
versuri de Arghezi si diverse cantate pentru orchestra, cor si
solisti de Aurel Stroe pe versuri de Pablo Neruda, Paul
Eluard si Nichita Stanescu. Un loc aparte il ocupa una din cele
mai autentice si profunde balade populare
romanesti, Miorita, care a inspirat un balet-oratoriu
de Gheorghe Dumitrescu, oratoriile cu acelasi nume de Dinu
Petrescu si de Anatol Vieru si o opera de Carmen Petra
Basacopol. Tot o veche balada populara este Mesterul
Manole, care a generat poemul simfonic de Felicia
Donceanu. Din domeniul muzicii de camera mentionez
cvartetul vocal si instrumente de suflat Plumb  de Ulpiu
Vlad dupa poezia lui G.Bacovia. Insfarsit,  Cantata
Profana de Béla Bartók are la baza versurile populare
romanesti din „Balada celor noua cerbi vrajiti”.

Mai sunt cateva zeci de cantate si piese scrise de compozitori

romani inchinate Partidului Comunist, conducatorilor (romani si
sovietici), si vietii fericite promise de comunism, pe versuri ale
poetilor vremii, consemnate in cartile de muzicologie aparute
tot in acea vreme, dar pe care mi-e rusine sa le citez, in ciuda
valorii muzicale a unora dintre ele, din pacate compromise
pentru vecie.

Piesele de teatru

Lucrarile dramatice au inspirat pe numerosi compozitori de

opera si balet ce joaca un rol important in difuzarea culturii
clasice pentru multi, chiar intelectuali. Iata cateva exemple.
Cine mai citeste astazi romanul ,,Dama cu camelii”
de Alexandre Dumas fiul, dar cine nu
cunoaste opera Traviata, si tot atat de uitata este si tragedia
lui Byron „The two Foscari” care a dat opera Cei doi
Foscari, ambele  de Verdi. Sau piesele lui Victor
Hugo Ernani care a dat opera cu acelasi nume si drama ,,Le roi
s’amuse”, care a dus la Rigoletto tot de Verdi. Ultima piesa a
generat si un balet compus de Léon Delibes. In
sfarsit, tragedia lui Goethe Egmont, ramasa in istoria muzicii
prin mult cantata uvertura de Beethoven.

Fara indoiala ca dintre toate operele literare cele teatrale ocupa

primul loc si ar fi imposibil sa le citez pe toate. Am ales de
aceea pe cele mai reprezentative atat ca realizare muzicala cat
si ca importanta a dramaturgilor respectivi. Prezentarea va fi
facuta dupa acelasi criteriu istoric utilizat pentru lucrarile
poetice.
Antichitatea. Tragediile dramaturgilor antici nu sunt mult
utilizate ca atare deoarece majoritatea temelor au fost preluate
de dramaturgii clasicismului, acestea fiind cele folosite de
compozitori. Sunt de amintit totusi marii dramaturgi greci
precum Sofocle al carui Oedip  a fost preluat de Enescu prin
pana lui Edmond Fleg pentru capodopera omonima si
de Stravinski pentru Oedip Rex care nu atinge insa
intensitatea dramatica a celui enescian. Si tot dupa Sofocle
sunt si operele Elektra  de Richard
Strauss si Antigona de Violeta Dinescu. Al doilea dramaturg
grec este Euripide, autor al tragediei ,,Baccantele”  dupa
care  Werner Henze a scris opera Bassaridel. Al treilea mare
dramaturg este Eschil dupa ale carui tragedii Aurel
Stroe a compus extraordinara trilogie Cetatile inchise, cu
operele independente Orestia I – Agamemnon, Orestia II –
Choeforele  si Orestia III – Eumenidele, trilogie care a stat si la
baza muzicilor de scena cu aceleasi titluri de Darius
Milhaud. O opera Agamemnon a compus si Dimitrie Cuclin.

Perioada Renasterii a fost foarte fertila pentru dezvoltarea

culturii cuprinzand intervalul secolelor XIV-XVI ceea ce
reprezinta pentru arhitectura timpul stilulului renascentism si
baroc, pentru muzica barocul si clasicismul si in literatura
renascentismul si iluminismul (clasicismul). Din cauza acestor
diferente terminologice este dificil a incadra lucrarile muzicale
in perioadele in care dramaturgii au scris piesele inspiratoare .

Shakespeare este un renascentist, dramaturgul cel mai

transpus muzical. Pe locul intai se afla drama „Romeo si
Julietta”,  care a stat la baza a peste 50 de lucrari muzicale de
diferite tipuri, timp de doua secole. Primii au fost compozitorii
italieni Nicola Zingarelli (1796) si Nicola Vaccai (1825) cu
operele numite Romeo si Julieta, apoi Vincenzo Bellini cu
opera Capuleti si Montechi (1831), Hector Berlioz cu
extraordinara simfonie-dramatica Romeo si Julieta pentru cor,
solisti si orchestra (1839). Cea mai cunoscuta opera dedicata
legendarului cuplu  Romeo si Julieta este de Charles
Gounod (1867), apoi uvertura-fantezie cu acelasi nume
de Ceaikovski (1880), opera de Riccardo Zandonai (1922)
muzica de scena de Frank Martin (1929), frumosul si
expresivul balet de Serghei Prokofiev (1936) si suita Zece
schite muzicale la tragedia Romeo si Julieta de Dmitri
Kabalevski. Desi am amintit deja muzica compusa pentru
banda sonora a splendidului filmul Romeo si Julieta al lui
Franco Zefireli, nu pot sa trec cu vedere muzica lui Nino Rota.

A doua piesa celebra este fara indoiala Hamlet  dar ea a fost

mai putin abordata de compozitori, printre realizari fiind
operele lui Ambroise Thomas si a lui Pascal Bentoiu, poate
cea mau reusita, apoi uvertura lui Richard Wagner si muzica
pentru filmul repectiv de catre Sostakovici, dupa care a
realizat si o suita simfonica.

A treia piesa celebra a lui Shakespeare, Ohello, l-a

inspirat pe Verdi pentru capodopera respectiva,
pe Rossini de asemenea pentru o opera si
pe Dvořák pentru poemul simfonic cu acelasi nume.
Singura comedie a lui Shakespeare a generat
opera Falstaff de Verdi si opera Nevestele vesele
din  Windsor de Otto Nicolai si un studiu simfonic
de Edward Elgar. O uvertura la Regele Lear a
scris Joseph Haydn, compozitorul ceh Bohuslav
Martinŭ opera Macbeth, dar aceiasi drama a stat la baza
operei omonime de Ernst Bloch si al unui poem simfonic
de Richard Strauss Tot din Shakespeare s-a
inspirat Smetana pentru un poem simfonic Richard al
III-lea, Mendelssohn a scris muzica de scena la Visul
unei nopti de vara,  care a devenit o suita orchestrala
(uneori cu solisti) ce se canta independent si care
cuprinde cel mai faimos mars nuptial. Dar aceiasi piesa
shakespeariana face si obiectul operelor omonime
de Ambroise Thomas Ruggiero Leoncavalo Benjamin
Britten si a Suitei elisabetane pentru orchestra, cor si
soprana  de Jacques Ibert, extrasa din muzica de scena a
piesei. Piesa Antoniu si Cleopatra sta la baza operei
lui Samuel Barber iar piesa „Masura pentru masura” a
primei opere a lui Richard Wagner Interdictia de a
iubi  (Liebesverbot),  din care se mai executa rar doar
uvertura.  O alta piesa, Furtuna,  a inspirat un numar
considerabil de compozitori printre care nume
celebre : Berlioz Arthur Bliss Ceaikovski César
Franck Bohuslav Martinů Purcell Sibelius, care au dat
muzica insotitoare a piesei de teatru. In sfarsit, piesa
„Mult zgomot pentru nimic” l-a inspirat pe Berlioz sa
realizeze opera Béatrice si Bénédic. Mai
amintesc  pe  Schumann  pentru  uvertura Iuliu Cezar,
pe Hayden  pentru uverturta Regele Lear si
pe Fauré pentru suita Shylock dupa drama „Negutatorul
din Venetia”.

Clasicismul.  Din marele numar de lucrari create pe baza unor

piese de teatru de scriitori clasici sunt de retinut cateva
interesante sau importante. Incep cu lucrari care au subiecte
din antichitate sau epoci vechi scrise de autori clasici. Dupa
tragediile marelui clasic francez Racine sunt
operele Mitridate de Mozart, Semiramida  si  Tancred  de Rossi
ni; dupa piesele lui Voltaire Rameau a scris opera-
balet Printesa de Navarra si Verdi opera Alzira. Savuroasa
comedie a lui Beaumarchais sta la baza. uneia din cele mai
indragite opere Barbierul din Sevilla de Rossini si altei opere
favorite melomanilor, Nunta lui Figaro  de Mozart.
Compozitorul contemporan american John Corigliano a
compus opera Fantoma de la Verssaille  dupa piesa a aceluiasi
dramaturg ,,Mama vinovata”. Dupa o comedie a lui J. J.
Rousseau Mozart a scris opera Bastien si Bastienne Dupa piesa
lui Molière Burghezul gentilom Luly a scris un balet
iar Richard Strauss o suita simfonica ca si Erwin Schulhof.
Operele Cidul  si  Polyeuct  de Jules Massenet sunt dupa
tragediile lui Corneille, si tot dupa o tragedie a lui
Corneille Medeea  de Luigi Cherubini. Dintre comediile
lui Molière Henry Purcell a realizat muzica de scena
pentru Femeile savante iar dupa Amorul doctor  o opera
omonima. Mai pot fi amintiti cativa dramaturgi :
englezul Richard Sheridan a carui piesa Logodna la manastire a
fost transpusa in opera de Prokofiev, germanul Alfred von
Kotzebue a carui piesa ,,Rehbock” a dus la opera comica Der
Wildschütz (Paznicul de vanatoare). Piesele italianului Carlo
Goldoni l-a inspirat pe Hugo Wolf pentru operele Cei patru
badarani, Doamnele curioase si Vaduva sireata,
pe Mozart pentru Simplele prefacute si de Haydn pentru
operele Farmacistul  si Lumea  lunii.
Romantismul  a reprezentat un curent literar foarte prolific in
ce priveste dramaturgii. Unul dintre cei mai importanti a
fost Goethe a carui drama Faust a dat nastere la numeroase
lucrari muzicale : opera Faust de Charles Gounod (pe care
nemtii nu o recunosc ca atare, considerand-o o simpla poveste
de dragoste, fara incarcatura filosofica a piesei, fapt pentru
care denumesc opera Margareta),  apoi frumoasa „simfonie
dramatica”  Damnatiunea lui Faust  de Berlioz,
uvertura Faust de Schumann si alta de Richard Wagner, ce
trebuia sa fie inceputul unei opere pe care nu a mai scris-o. De
adaugat simfonia Faust de Liszt, avand cele trei parti cu
incarcatura melodica specifica personajului (Faust, Margareta si
Mefisto, ultimul descris genial prin negarea precedentelor fiind
„Der Geist der alles neint”. apoi oratoriul Scene din Faustul lui
Goethe uvertura Hermann si Dorothea de Schumann si Istoria
doctorului Johannes Faust de A. G. Schnittke. Toate piesele
amintite se bazeaza pe partea intaia din Faust-ul lui Goethe,
care reda dragostea dintre Faust si Margareta. A doua parte,
mult mai filosofica, este folosita in drama vocal-
simfonica Faust de Wilhelm Berger dar mai ales de Gustav
Mahler in Simfonia a VIII-a, prima lucrare de acest fel in care
solistii si corul sunt prezenti aproape in intreaga simfonie. Tot
de Faust partea a doua este inspirata si piesa Corul
prizonierilor troieni  de Hans Werner Henze. Atrag atentia ca
legenda doctorului Faust care pentru dobandirea tineretii
vesnice si a bogatiei a facut pact cu diavolul a stat si la baza
operelor Mefistofeles  de Arrigo Boito, Faust de Ludwig
Spohr si Povestea doctorului Faust de Alfred Schnittke, care
nu au decat ideea, nu si textele.

Piese de ale lui Goethe au mai generat

operele Werther de Massenet, Louisa  de Charpentier, sau
altele au determinat scrierea unor partituri muzicale insotitoare
a unei piese de teatru, cum este cea scrisa
de Beethoven pentru drama Egmont, din care a devenit
populara uvertura cu acelasi titlu.

Alt dramaturg romantic care a inspirat din plin pe compozitori

este si Friedrich Schiller, de
catre Rossini pentru opera Wilhelm Tell de catre Verdi pentru
operele Ioana d’Arc  (dupa „Fecioara din Orléans”),  Luisa
Miller (dupa piesa „Intriga si iubire”),  Hotii, Don Carlos,  Forta
destinului,  iar de Schumann pentru uvertura Mireasa din
Messina.

Dintre francezi piesele lui Victor Hugo au furnizat subiectul unui

mare numar de opere cum sunt Rigoletto  de Verdi, ce are la
baza drama „Le roi s’amuse”, dupa care a scris o opera si Léo
Delibes. Tot dupa Hugo, Verdi a mai compus
operele Ernani  si  Ruy Blas, Donizzeti opera Lucrezia
Borgi, Nino Rota opera Torquemada,  dupa dramele cu acelasi
nume iar compozitorul italian Amilcare
Ponchielli opera Gioconda dupa piesa ,,Angelo tiranul
Padovei”. Dramaturgul Eugène Scribe a stat la baza mai multor
opere de Verdi precum Vecerniile siciliene  si Bal mascat ultima
dupa piesa „Gustav al III-lea”. Tot dupa piesele lui
Scribe Donizzeti a dat Elixirul dragostei iar Alfredo
Cilea opera Adriana Lecouvreur. Nu trebuie trecut cu vederea
marele rol jucat de Scribe ca autor al libretelor unor opere
tip grande-opéra ale lui Meyerbeer,  foarte gustate de public la
vremea lor,  precum Hughentii, Robert diavolul  si African,  dar
tot el este libretistul altor opere importante  cum sunt Fra
Diavolo  si Muta din Portici de D.F.Aubert,  Elixirul
dragostei  si Favorita de Rossini si Ebreea de J. F.
Halévy Cilea este cel care a realizat
opera Arlesiana dupa Alphons Daudet, piesa pentru
care Georges Bizet a scris muzica de scena dupa care s-au
realizat doua suite foarte cunoscute.

Dupa piesele altor dramaturgi romantici au mai scris

opere Umberto Giordano Fedora dupa Victorien Sardou si tot
dupa acesta Puccini populara opera Tosca. Puccini este si
autorul operei  Edgar  dupa piesa lui Alfred de Musset, Rimski
Korsakov a compus operele Mozart si Salieri si Cocosul de
aur dupa Puskin iar dupa piesa lui A.N.Ostrovski Sneguriocka o
scris o opera. Adaug opera O tragedie florentina de Alexander
von Zemlinkz dupa drama lui Oskar Wilde. La limita dintre
clasicism si romantism se plaseaza scriitorul
german E.T.Hoffmann autorul unor povestiri dupa care Jaques
Offenbach a scris o opera intitulata chiar Povestirile lui
Hoffmann  care este frecvent in repertoriul operelor din lume iar
dupa piesa Livada cu visini a lui Anton Cehov Vasile
Sptarelu a realizat o opera.

Dramaturgia moderna este o denumire generala vaga

deoarece acopera o multime de scoli si stiluri care se reflecta in
muzica intr-o mare dispersie a puterii de receptionare a ei. Ar fi
fastidios de a incerca a grupa pe dramaturgi dupa criteriul
stilistic asa ca voi prezenta realizarile muzicale a mai bine de
un secol sub eticheta generala de postromantism. Din cauza
marelui numar de scriitori si realizari muzicale voi face trecerea
in revista dupa limba dramaturgilor francofoni (francezi,
belgieni, elvetieni), germanofoni (germani, austrieci, elvetieni),
anglofoni (englezi si americani) si limbile italiana si spaniola.

Francofonii  au  in frunte pe belgianul Maurice Maeterlinck,

autorul dramei Pélléas si Mélisande pentru care Debussy a
scris eterica opera, revolutionara din punct de vederede
tehnico-componistic si care a deschis un nou drum in teatrul
liric. Subiectul a inspirat ulterior o pleiada de alte lucrari
muzicale cum sunt poemele sinfonice ale
lui Sibelius si Schönberg precum si suitele lui Glabriel
Fauré si William Wallace. Dupa alta piesa a lui
Maeterlinck, Monna Vanna, Rachmaninov a scris o opera, din
pacate neterminata. Scriitorul Georges Bernanos este autorul
unei drame reale cand 12 calugarite au fost decapitate acuzate
de vrajitorie, si in opera Dialogul carmelitelor scrisa de Francis
Poulenc se aude caderea ritmica a ghilotinei. Si ca sa
ramanem in atmosfera horror mentionez piesa dramaturgului
belgian Michel de Ghelderode Marele macabru transpusa in
opera de György Ligetti. Dupa piesa altui dramatug belgian
de limba franceza, Georges Rodenbach, intitulata ,,Bruges-La
Morte” compozitorul american de origina austriaca Erich
Korngold a compus opera Orasul mort. Dupa comedia Ubu
rege de Alfred Jarry Krysztof Penderecki a realizat opera
bufa ce are acelasi titlu, iar dupa Jean Anouilh, autorul
piesei Bekett, compozitorul roman Vasile Spatarelu a scris o
opera. Pe Marcel Pagnol l-a ales un alt compozitor
roman Vladimir Cozma pentru a crea opera Marius –
Fanny dupa piesa „Marsilia : Marius, Fanny, Cezar”. Desi in
general nu am mentionat si pe autorii de librete de opera, fac o
excepti pentru cateva nume mari ale literaturii : pe Guillaume
Appolinaire pentru Mamelele lui Tiresis de Francsc Poluenc,
pe Jean Cocteau pentru Vocea umana, Sarmanul
matelot si Antigona de Honegger si pe Paul
Claudel pentru Ioana pe rug  de  Honneger

Germanofoni sunt si ei numerosi, dintre ei scriitorul Frank

Wedekind autorul pieselor ,,Spiritul pamantului”si „Cutia
Pandorei” dupa care Alban Berg a realizat opera Lulu. Si
acelasi compozitor a compus opera
expresionista Wozzeck  dupa piesa lui Georg Büchner,
zguduitoarea imagine a unei societati decrepite ca cea austro-
ungara in care, intr-o lume decadenta si viciata, singurul suflet
simplu dar pur, eroul, este impins la crima. Dupa celebra piesa
a lui Friedrich Dürrenmatt Vizita batranei doamne  s-a
inspirat Gottfried von Einem scriind opera omonima. Dupa
piesa lui R.W.Fassbinder Libertate la Bremen compozitoarea
germana de origina romana Adriane Hölszky a compus o
opera cu acelasi nume care s-ar putea incadra in
categoria horror. Berthold Brecht este autorul piesei Galileo
Galilei  ce l-a inspirat de compozitorul roman Corneliu
Cezar sa scrie opera cu acelasi nume. Dar Brecht a fost foarte
activ in a scrie direct libretele multor opere.

Anglofonii  sunt prezenti cu piese de teatru precum Un

tramvai numit dorinta de Tennessee  Williams dupa care André
Previn (faimosul dirijor dar putin cunoscut drept compozitor) a
realizat o opera. Dupa piesa lui John Willinmg si studiul
lui Aldous Huxley Penderecki a scris opera Diavolul din
Ludlum.

Dintre dramaturgii italieni este de amintit Gabriele

d’Annunzio dupa a carui tragedie compozitorul
austriac Ricardo Zandonai a realizat opera Francesca da
Rimini, inspirata insa de „Infernul” lui Dante. Si tot d’Annuzio a
scris misterul Martirul Sfantului Sebastian dupa
care Debussy a realizat o prezentare scenica. Dintre
dramaturgii spanioli Federico Gercia Lorca sta la baza
operei Don Perimplin  de Bruno Maderna si a operei Mariana
Pineda de Doru Popovici.
Adaug si un scandinav, pe norvegianul Henrik Ibsen pentru a
carui drama Peer Gynt compozitorul, tot norvegian, Edvard
Grieg a scris muzica de scena, din care a realizat doua foarte
frumoase suite simfonice iar compozitorul ceh Loeš Janáček a
scris opera Katia Kabanova dupa piesa ,,Furtuna” de Ostrovski

Dramaturgia romana a fost o sursa mult folosita pentru

transpunerea pieselor in lucrari de scena (opere, balete). Pe
primul loc se afla aproape toate piesele lui I.L.Caragiale: Sabin
Dragoi a scris dramatica opera Napasta Paul
Constantinescu a realizat o capodopera, O noapte furtunoasa,
care a stat si la baza unui  musical omonim al compozitorului
italian de origina romana Roman Vlad, apoi Emil
Lerescu opera comica D-ale carnavalului  iar Adrian
Iorgulescu opera Revolutia  care este transpunerea muzicala a
comediei „Conu’ Leonida fata cu reactiunea”, dupa care Matei
Socor a scris si el o opera. Vasile Alexandri este autorul
comediei Coana Chirita pe care compozitorul nostru
inaintas, Alexandru Flechtenmacher a transpus-o in opera
dar el a colaborat mult cu Alexandri oferindu-i muzica pentru
14 vodeviluri si operete precum si pentru 12 cantonete care au
facut deliciul publicului de atunci. Pentru piesa Trandafirii
rosii de Zaharia Barsan Constantin Bobescu a compus opera
omonima. Piesa lui Alexandru Kritescu Michelangelo sta la baza
operei lui Alfred Mendelsohn. Dupa lucrari inspirate din
literatura romana au mai realizat si Gheorghe
Dumitrescu, un prolific autor de opere, printre care Ion Voda
cel Cumplit dupa piesa cu acelasi titlu de Laurentiu
Fulga si Mesterul Manole  dupa cunoscuta balada populara
culeasa de Vasile Alecsandri, ca de altfel si cealalta balada
„nationala” Miorita. Dupa piesa lui Delavrancea Apus de
soare, Mansi Barberis a compus opera omonima iar dupa
piesa lui Mihail Sorbul  Praznicul calicilor Anatol Vieru a
scris opera respectiva si tot el a facut dupa tragedia Iona  a
lui Marin Sorescu o interesanta transpunere. Celebra piesa
absurda a lui Eugen Ionescu a avut parte de reusita trecere in
opera de catre Dan Voiculescu, dupa care a scris o opera
si Anatol Vieru. Adaug pe Cornel Trailescu cu
baletul Domnisoara Nastasia  dupa piesa lui G.M. Zamfirescu si
tot de el opereta Fantana Blanduziei  dupa Vasile Alexandri.
Pentru Steaua fara nume, piesa lui Mihail
Sebastian, Emil Lerescu a scris o opera lirica iar Dan Dediu a
utilizat un text de Matei Visniec pentru a realiza o lucrare foarte
originala Eva!  in care trece in revista aproape intreaga istorie a
muzicii prin citate muzicale. Dramele lui Lucian
Blaga Zamolxe a stat la baza operei lui Liviu Glodeanu si a
operei Anton Pann  de Vasile Spatarelu. Adaug doua opere
de Aurel Stroe cam futuriste: Premiul Nobel nu se va acorda,
dupa o piesa de Paul Sterian in care fiecare dintre actori face
altceva, fiecare spune lucruri diferite, totul este teatru in
teatru, decorul este un desert saharian, cineva urca pe un
Everst de plus unde se afla Alba ca zapada si piticii sai etc. In a
doua opera a lui Aurel Stroe, la fel de ciudata, De Ptolemaeo,
pe un libret al compozitorului nu este vorba de viata marelui
astronom ci de ce gandeste el deoarece ,,cand s-a nascut
Pamantul nu era deloc iar cand a murit era drept ca palma”.
Actiunea evolueaza pana ce cuvintele isi pierd sensul.

Proza (romanele si nuvelele)

Proza a fost o sursa constanta de inspiratie pentru compozitori,

unele ramanand in constiinta publicului datorita numai acestei
revitalizari. Sunt multe exemple care pot fi date. Cartea
lui Henri Murger ,,Scène de la vie de Bohème” ar fi fost complet
uitata daca Giacomo Puccini nu crea opera Boema. Tot asa si
romanul abatelui Antoine-François Prévost ,,Manon
Lescaut”,  facut cunoscut atat de Puccini in opera Manon
Lescaut cat si de Jules Massenet in opera Manon dar si de
opera Bulevardul singuratatii  de Hans Werner Henze.
Compozitorul Jacques Offenbach a scris opera
intitulata Povestirile lui Hoffmann, dupa una din povestirile din
cartea cu acelasi titlu a scriitorului A.T.Hofmann care a inspirat
si baletul Coppelia  de Léo Delibes. Exista si cazul romanelor
care sunt citite si iubite, ca celebrul roman ,,Notre Dame de
Paris” de Victor Hugo, care a dus la opera omonima, complet
necunoscuta, a lui Franz Schmidt din care doar frumoasa
uvertura se mai canta. Tot atat de necunoscuta este si muzica
balertului Esmeralda  dupa acelasi roman de Cesare Pugnani.

Prezentarea operelor literare in proza care au inspirat pe

compozitori va fi facuta tinand seama de limba in care au fost
scrise si nu dupa epocile in care au fost transpuise muzical.
Proza engleza. Scriitorul romantic complex, poet, dramaturg
si prozator de scrieri cu subiecte fantastice, Edgar Alan Poe,
este autorul romanului Caderea casei Usher, dupa
care Debbussy a inceput sa compuna o opera pe care nu a
terminat-o si a fost desavarsita de urmasii sai iar dupa romanul
sau Cei doi Foscari Verdi a realizat o opera cu repctivul nume.
Romanele lui Walter Scottt au stat la baza mai multor opere
precum Doamna alba  de François-Adrien Boieldieu, Doamna
lacului de Rossini, Frumoasa doamna din Perth  de Bizet, dar
mai ales melodioasa si mult cantata Lucia de
Lamermoor de Donizzetti. Harry James este autorul
romanului Rasucirea surubului,  transpus in opera de Benjamin
Britten. Dupa nuvela lui H.G.Wels Vizitatorul misterior Nino
Rota a scris o opera iar dupa dificilul roman al lui James
Joyce Ulysse, compozitorul italian Luigi Dallapicola  a compus
opera cu titlul respectiv. Dintre nuvelele lui Oscar Wild cea
intitulata Piticul  l-a inspirat pe compozitorul autriac Alexander
von Zemlinski sa scrie o opera cu acest titlu. Dupa nuvela
lui Hermann Melville Billy Bud  Benjamin Britten a realizat o
opera cu acelasi titlu. Bulwer Lytton, autorul celebrului
roman ,,Ultimele zile ale orasului Pompei”, este si autorul
romanului Rienzi dupa care Richard Wagner a realizat prima
lui opera de succes avand acelasi titlu. O amuzanta povestire a
lui Rudiard Kipling, compozitorul ceh Bohuslav Martinu a
transpus-o in opera Fluturele care bate din picior. Dupa
celebrul roman al lui Mark Twain Print si cersetor, compozitorul
roman Laurentiu Peofeta a scris un balet iar dupa nuvela
lui Ernst Hemingway Batranul si marea  regretatul
copmpozitor Mihai Moldovan a realizat o opera, din pacate
neterminata. Adaug aici si o scriitoare irlandeza, pe Ethel
Voynich, autoarea romanului Taunul,  dupa care s-a realizat un
film pentru care Sostakovici a scris coloana sonora,
transformata intr-o frumoasa suita simfonica.

Proza franceza  a sta la baza a numeroase lucrari muzicale.

Astfel, dupa romanul lui Voltaire, Candide,  Leonard
Bernstein a dat o interesanta opera cu acelasi titlu, a carui
uvertura este foarte populara.  Dupa romanelel lui Anatol
France Thais si Jonglerul de la Notre Dame Jules Massenet a
realizat operele sinonime. Dupa nuvela lui Balzac Pisica
englezeasca Hans Werner Henze a realizat o opera iar dupa
nuvela lui Maupassant Albert Herring, Britten tot o opera.
Dupa un text de Paul Claudel Nino Rota a scris opera Cristofor
Columb, iar dupa romanul ,,Le maitre de Clamécy” de Romain
Roland Dmitri Kabalevski  a realizat opera Colas Breugnons.
Dupa o povestire a scriitoarei Colette, Ravel s-a inspirat pentru
opera Copilul si vrajile iar compozitorul italian Luigi
Dallapiccola a realizat o opera dupa pasionantul roman al
lui Antoine de Saint- Exupery Zbor de noapte si alta
dupa Prizonierul de Villiers de l’Isle Adam si Charles de Coster.
Romanul politist al lui Maurice Leblanc Fantoma de la opera a
facut obiectul unei opere a lui Andrew Loyd Webern. Nuvela
lui André Gide Regele Candaulas a fost transpusa in opera
de Alexander von Zemlinski. Despre romanul
abatelui Prevost ,,Manon Lescaut” si operele pe care le-a
inspirat am vorbit mai sus. O nuvela a lui Pierre Loti a fost
utilizata de Léo Delibes pentru muzica
baletului Lakmé iar dupa nuvela lui Alphonse Daudet Bizet a
realizat doua populare suite simfonice iar Francesco Ciléa o
opera. Compozitorii romani s-au inspirat si ei din proza
franceza, ca de exemplu dupa sensibila povestire Micul print al
lui Antoine de Saint-Exupéry a realizat o opera Mihai
Moldovan iar compozitoarea Livia Teodorescu-
Ciocanea baletul Rosu si negru dupa romanul lui Stendhal.

Proza germana a avut cativa scriitori ce au furnizat subiecte

pentru multe opere si piese simfonice. Dupa
romanul ,,Suferintele tanarului Werther” de Goethe Jules
Massnet a scris o frumoasa opera intitulata Werther. Un
romantic a fost si Heinrich Heine dupa a carui scriere Adolph
Adam a compus muzica pentru un balet mult
cantat, Giselle. Prozatorul T.H.A.Horfmann este autorul
culegerii Poverstirile lui Hoffmann care a inspirat pe Jaques
Offenbach sa compuna o opera chiar cu acest titlu iar pe Léon
Delibes baletul Coppelia. Unul dintre scriitorii semnificativ
pentru proza secolului al XX-lea a fost Thomas Mann a carui
nuvela Moartea la Venetia l-a determina pe Benjamin
Brittern sa sa scrie o opera, iar romanul altui mare scriitor
german Gerhadt Hauptmann, Masca negra, a fost transformata
in opera de Penderecki. Dupa cutremuratoarea nuvela a
lui Hans Heinz Evers Ochii morti a scris o opera Eugen
d’Albert iar dupa o nuvela cuprinsa in cartea Povestirile lui
Hoffmann  o opera cu acelas titlu Jaques Offenbach. Erich
Kästner, romancier cunoscut mai ales pentru scrierile lui pentru
copii este autorul romanului Calatorie spre marile sudului dupa
care Violeta Dinescu a scris o opera iar alta dupa nuvela
lui Stefan Zweig Nuvela sahului.  Opera Golem de Nicolae
Bretan este probabil scrisa dupa romanul lui Gustav
Mayrink. Alexander von Zemlinski este autorul operei Haina
face pe om dupa nuvela lui Gottfried Keller. Pictorul
modernist Oskar Kokoschka a fost si scriitor si, dupa una din
lucrarile sale Paul Hindemith a scris opera Asasin, speranta
femeilor.  Mai ciudata este originea partiturii dramaticei
opere Oladezul zburator de Richard Wagner ea avand la baza
prelucrarea lui Heine a ,,Memoriilor domnului Schnabele
Wobski'.

Proza rusa are si ea un inventar bogat dar voi alege doar

scriitorii reprezentativi. Dupa nuvela lui Gogol Targul din
Sorocinsk Mussorgski a scris o opera relativ des auzita iar
nuvela Nasul a fost transformata in opera de Sostakovici si
tot in opera Casatoria. Romanele lui Tolstoi au stat la baza
operelor Invierea de Franco Alfano si de Prokofiev iar cel din
urma a transpus in opera si romanul Razboi si Pace.  Romanul
lui Tolstoi Din ce traiesc oamenii a fost transpus in opera
de Bohuslav Martinu, la care se poate adauga baletul Anna
Karenina de Rodion Scedrin. Acesta a realizat o opera dupa
romanul Suflete moarte de Dostoevski, iar nuvela
lui, Jucatorul, a fost transpusa in opera de Procofiev, iar
romanul Amintiri din casa mortilor, tot in opera, de Leoš
Jànaček. Nuvela lui Cehov La drumul mare a inspirat
pe Constantin C. Nottara sa scrie o opera iar dupa povestirea
lui Puskin Viscolul compozitorul Gheorghi Spiridov a scris o
opera, dupa care a realizatt o suita romantica ce a stat si la
baza coloanei sonore a unui film omonim.

Proza spaniola. Romancierul cel mai cunoscut Cervantes si

opera sa capitala, romanul cavaleresc ,,Don Quijote”, sta la
baza baletului lui Telemann, a expresivelor variatii simfonice
ale lui Richard Strauss Don Quijote, a melodiosului balet de
compozitorul austriac, dar naturalizat in Rusia, Leon Minkus,
a baletului Don Quichotte de Gotferdo Petrassi, a operei
de Jules Massenet cu acelasi subiect. Opera Papusile
mesterului Pedro  de Manuel de Falla este inspirata din doua
capitole din partea a II-a a romanului. De remarcat amplul
scherzo simfonic omonim a lui Ionel Perlea si piesa Pavana
pentru Don Quijote, muzica de camera de Dan
Dediu. Scriitorul spaniol Gabriel Garcia Marquez deapana o
poveste cam sinistra in nuvela Erèndira care a facut obiectul
operei omonime de Violeta Dinescu, iar dupa nuvela altui
scriitor spaniol important Federico Garcia Lorca Mariana
Pineda,  Doru Popovici a scris opera omonima.

Pentru proza italiana  inceputul trebuie facut cu piesele care

au avut ca motiv de inspiratie povestile mitololgice luate
din Homer, apoi din Dante, mentionate mai sus. Dintre autorii
moderni nuvelele lui Luigi Pirandello La giara si Oala cea
mare au inspirat pe Alfredo Casella sa scrie nuzica pentru
doua balete. Dupa romanul pentru copii ,,Cuore” de Edmondo
de Amicis Carmen Petra-Basacopol  a scris opera
pentru Inima de copil.

Sunt de adaugat, proza inspiratoare din literatura greaca,

romanul lui Nijkos Kazanzakis ,,Crist rastignit a doua
oara”  dupa care Bohuslav Martinu a scris opera Pasiunea
greaca iar din literatura ceha  tulburatorul roman al
lui Kafka Procesul dupa care Georg Friedrich von Arnim a
realizat opera omonima.

Proza romaneasca  a fost o puternica inspiratoare pentru

diverse lucrari muzicale. Lucrarile scrise de compozitori romani
dupa prozatori straini a fost repartizata la subcapitolele
respectiv, asa ca acum imi ramane sa mentionez prozele care
au avut rezonanta in muzica romaneasca. Caragiale nu a fost
numai un mare dramaturg ci si un foarte talentat prozator,
scrieri ale lui stand la baza multor piese muzicale : dupa nuvele
sunt opera Kir Ianulea si  drama lirica Napasta  de Sabin
Dragoi, opera O faclie de Pasti de Alexandru Zirra dar foarte
reusite sunt mini-operele dupa schitele Telegrame, Tema si
variatiuni si Un pedagog de scola vehe de Anatol Vieru, iar
schitele Groaznica sinucider, Doua lozuri  si Articolul 214 de
tanarul compozitor Leonard Dumitriu. Dupa romanu lui Liviu
Rebreanu Rascoala Gheorghe Dumitrescu a scris o opera, iar
dupa romanul Ciuleandra  o opera Carmen Petra
Basacopol. Dupa nuvela lui Costache Negruzzi  Alexandru
Lapusneanu s-a inspirat pentru opera omonima Alexandru
Zirra si tot el a scris un poem sinfonic dupa romanul
lui Sadoveanu Hanul Ancutei. Dupa romanul marelui
scriitor Namul Soimarestilor Teodor Jarda s-a inspirat pentru
o opera iar dupa nuvela ,,Pacat boieresc” Martian Negrea a
scris opera Marin pescarul. Insfarsit, dupa romanul lui Mircea
Eliade Domnisoara Cristina  a realizat Serban Nichifor o
opera iar  Fred Popovici tot o opera dupa  nuvela La
tiganci iar Fred Popovici  o opera avangardista cu acelasi
nume.

Proza filosofica, memorialistica si istorica

Voltaire a gasit un talmacitor al povestirii sale filosofico-

musicale in care polemizeaza cu Leibnitz in musical-
ul Candide de cunoscutului dorijor Leonard Bernstein. Dupa
filosoful Nitsche Richard Strauss a compus extraordinarul
poem simfonic Asa graita Zarathrusta, dupa scrierile lui Karl
Jaspers Violeta Dinescu opera Sa poti trai, iar dupa ,,Elogiul
nebuniei” de Erasmus un compozitor din timpul regelui Ludovic
al XIV, putin cunoscut, André-Cardinal Destouches, a
realizat opera Carnaval si nebunie.

Dintre memorialisti, bazat pe ,,Memoriile lui Benvenuto

Celini” Berlioz a scris opera Benvenuto Cellini iar Serban
Nichifor este autorul unei interesante opere Martiriul Sf.
Claude Debussy  dupa scrisorile acestuia, iar dintre scrierile
istorice ,,Analele” lui Tacit au fost utilizate
de Monteverdi pentru opera Incoronoarea Popeii

Nu am avut unde sa plasez cateva lucrari muzicale ce au la

baza cate un fapt divers, asa ca le adaug aici. Este cazul
operei Paiate de Ruggero Leoncavallo, inspirat de o stire
jurnalistica, opera Profetul de Giacomo Meyerbeer dupa un
fapt oarecum istoric

Dupa cum am aratat si mai sus, multe din piesele muzicale ne

ajuta sa cunoastem mai usor substratul lor literar. Nu pledez
pentru folosirea lucrarilor muzicale ca un fel de Readers
digest care sa ne dispenseze de a mai citi textele, dar nu se
poate contesta rolul pe care acestea le joaca in difuzarea
culturii.

Mitologia

Transpunerile povestilor mitologice in muzica au acelas rol

cultural de cunoastere, ele oferind un vast camp de inspiratie.
Nu este mai putin adevarat ca si ele au un suport literar, cum
sunt de exemplu intamplarile legate de Razboiul Troian din
„Iliada” si „Odiseea” atribuite lui Homer si din „Eneida”
lui Vergiliu, precum si din
„Metamor,fozele” lui Ovidiu. Majoritatea operelor sunt inspirate
din mitologia greco-romana, preluata insa de dramaturgii
antici, clasici si chiar moderni, dupa care libretisti au oferit
compozitorilor textul de baza al operelor.

Asa sunt de exemplu cele inspirate de Razboiul troian : Ifigenia

in Aulida (dupa Racine), Ifigenia in Taurida de Christof
Wilibald Gluck, Intoarcerea lui Ulisse in patriei de Claudio
Monteverdi si cu acelasi subiect opera lui Hans Werner
Henze. Din ciclul ,,Troia” mai fac parte Dido si
Enea de Purcell, opera Troienii de Berlioz  dupa
Vergiliu, opera Ulisse de. Luigi
Dallapicola, opera Elektra  de Richard Strause.

Sunt apoi personajele legendelor antice precluate de scriitori si

compozitori, cum este figura lui Orfeu personaj
din ,,Metamorfozele” lui Ovidiu, cantat de Monteverdi dar si
de Ghorghe Dumitrescu, precum tragica poveste a
indragostitilor Orfeu si Euridice de Gluck dar si de Ernst
Krenek, Antigona preluata de Sofocle in tragedia ce a facut
apoi obiectul operelor de Gluck, Honegger Carl
Orff, Gheorghe Dumitrescu, Violeta Dinescu si inca 17
compozitori aproape necunoscuti precum si in poemul
simfonic Orfeu de Liszt. Orfeu este prezernt si in
baletele Orfeu de Stravinski, sau Valul lui Orfeu, opera
experimentala scrisa foarte modern de Pierre Henry impreuna
cu Pierre Schaeffer. Prometeu, cel care a daruit focul
oamenilor si a fost condamnat de zei sa fie mancat de vulturi,
personaj cu implicatii morale si filosofice, este eroul din
poemele simfonice Phaeton de Saint
Saёns si Prometeu de Liszt, cam uitatul balet cu cor Fapturile
lui Prometeu de Beethoven  si in operele ce-i poarta numele
de Doru Popovici dupa Victor Eftimiu iar Skriabin i-a dedicat
Simfonia a 3-a intitulata Prometeu, sau poemul focului.  El a
mai facut obiectul operelor omonime de Carl Orff, Gheorghe
Dumitrescu si de compozitorul german din
Transilvania Rudolf Wagner Regeny care a folosit textul
tragediei lui Eschil. Foarte interesanta este
opera Prometeu de Luigi Nono in care sunt prezentate toate
variantele inspirate de mitul lui Prometeu de Hesiod scrise de
Esvis, Pimndar, Goethe, Nitsche si Hölderlin.

Figura lui Oedip a atras multi compozitori si pe primul loc se

afla grandioasa opera Oedip de George Enescu. Apoi sunt de
consemnat Oedip rege  de Stravinski, Oedip la
Colona de Franck Martin, Edipa Re de Leoncavallo, Tiranul
Oedip de Carl Orff si cu acelasi titlu opera de Hans Werner
Henze, apoi baletul electronic Oedip rege de  Bruno
Maderna, Oedipus, colaj pentru muzica progresiva si rock
de Corneliu Cezar si opera de camera de Cornel
Taranu intitulata Oreste-Oedip pune fata-n fata doua
personaje semnificative ale mitologiei grecesti.

Sunt multe lucrari muzicale, mai ales opere, care au ca subiect

alte figuri ale mitologiei precum Castor si
Polux de Rameau, Acis si Galathea din ,,Metamorfozele”
lui Ovidiu de Händl si de Lully, tot din ,,Metamorfoze” Echo si
Narcis  de Gluck, Rapirea Europei  de Darius Milhaud si Venus
si Adonis de H.W.Henze. Exista frumoase poeme simfonice
care au alte personaje mitologice ca subiect. Asa sunt cele ale
lui Saint-Saëns Varteinita Omfalei  si Tineretea lui
Hercule intinsul poem cu cor Psyché de César
Franck baletul  Daphnis si Chloé de Ravel cu suitele extrase
din el, baletul Pygmalion  de Jean-Philippe Rameau si o
figura importanta a mitologiei grecesti Persefona este eroina
oratoriului pentru recitator, cor si orchestra
de Stravinski. Adaug poemele simfonice Marsyas  de Alfonso
Castaldi, Didona  si Acteon de Alfred Alessandrescu, Vrajile
Armidei  si Narcis de Ion Nonna - Ottescu.
Mitologia finica face obiectul unei culegeri de poeme epice
folclorice compilate si editate de poetul Elias Lönnrot si editata
in 1835 sub numele de Kalevala. Personajele descrise si
intamplarie  relatate l-au inspirat pe Jean Sibelius pentru
crearea unor poeme simfonice din care razbate atmosfera atat
de insingurata si misterioasa a peisajului finlandez populat de
personaje precum Kulervo, Tapiola, Leminkäinen si
Rakastava precum si pe compozitorul roman Eduard
Terényi care a compus o opera intr-un act cu titlul Kalevala.

Mitologia scandinava, a Edelor, a dus la crearea celui mai

grandios edificiu sonor al tuturor timpurilor, tetralogia de
opere Inelul Niebelungului (incorect denumit al
Niebelungilor) de Richard Wagner  care cuprinde
operele Aurul Rinului, Walkyria, Siegfried si Amurgul
zeilor dominate de figurile emblematice ale marelui zeu Wotan
si al eroului Siegfried .

Din mitologia daco-getilor descinde figura lui  Zamolxe, prinsa

in opera lui Liviu Glodeanu dupa un poem de Lucian
Blaga. Frumoase poeme simfonice pe teme mitologice au scris
si compozitorii romani, ca de exemplu Marsyas de Alfonso
Castaldi, (personaj dupa care s-a inspirat si Luigi
Dallapicola pentru muzica
unui balet), apoi Didona  si Acteon de Alfred
Alessandrescu, Vrajile Armidei  si Narcis de Ion Nonna -
Ottescu.

Legende si povestiri

O larga sursa de inspiratie pentru muzica o constituie

legendele, transpunerea lor fiind adesea necesara deoarece
baza lor ideatica primara este greu accesibila (carti rar editate
sau epuizate) sau nici nu exista (legendele transmise
oral). Richard Wagner a dat o versiune moderna a unor
legende celebre, cea a Cavalerilor mesei rotunde in
operele Parsifal si Lohengrin, cea a damnatului marinar sa
rataceasca perpetuu pe mari Olandezul zburator, precum si cea
a eternilor indragostiti Tristan si Isolda. Din legende sunt
inspirate poemele simfonice ale lui César Franck Vanatorul
blestemat  si Les Djinns apoi poemele simfonicc Tamara de Mili
Balakirev si legenda orasului Ys, din fata coastei bretone
scufundat in apele oceanului, dupa care Eduard Lalo a scris
opera Regele Ysului iar Debussy un mult cantat preludiu
pentru pian Catedrala scufundata. O alta legenda, dar bazata
pe un fapt istoric si transformata intr-un poem de poetul danez
Peter Iacobson, este cantata Gurrelieder  de Arnold
Schönberg, lucrare revolutionara din punct de vedere al
scrierii muzicale. Cel mai cantat poem simfonic a lui Richard
Strauss este Till Eugenspiegel, in care descrie cu umor farsele
unui personaj din Evul Mediu ce a facut si obiectul romanului
lui Charles de Coster. Si tot Strauss a reluat intr-un poem
simfonic un alt personaj legendar celebru de provenienta
spaniola, Don Juan, care si-a castigat statut literar prin
poetul Tirso de Molina pentru a fi preluat de diferiti sciitori si
compozitori. El este eroul baletului cu acest nume a
lui Gluck, dar mai ales al extraordinarei si indragitei opere a
lui Mozart, Don Giovanni  dupa piesa lui Molière. Personajul
este si eroul operei lui Cornel Taranu Secretul lui Don
Giovanni unde marele cuceritor legendar este mai mult un
simbol. Si tot un personaj legendar, aproape un simbol, este si
doctorul Faust, pe care Goethe l-a popularizat cu drama lui
despre care a fost voba mai inaite. O legenda veche germana
sta la baza celebrului balet al lui Ceaikovski iar o veche
legenda egipteana l-a inspirit pe Debussy sa scrie muzica
baletului Khama, Stravinski a realizat dupa vechi povestiri
rusesi opera Vulpea iar Corneliu Cezar piesa Taaroa dupa un
mit Tahitian tradus de Lucian Blaga. O fabula a scriitorului
german Wilhelm Hauff l-a determinat pe Henze sa scrie
opera Tanarul lord.

Din muzica romaneasca amintesc legenda lui Pintea

Viteazul care sta la baza cantatelor de Mansi
Barberis si Nicolae Brandus, a poemului simfonic de Liviu
Glodeanu, precum si legenda mesterului creator al Manastirii
Curtea de Arges, Manole, prezent in opera lui Alfonso
Castaldi, Mesterul Manole dar si intr-un poem simfonic
de Felicia Donceanu si in opera-oratoriu de Sigismund
Toduta dupa Lucian Blaga. Un alt peronaj popular este Pacala,
eroul operei cu acest nume de Sabin Dragoi, haiducul Pana
Lesnea Rusalim a facut subiectul unei opere de Paul
Constantinescu pe un libret de Victor Eftimiu. Alta figura
legendara Toma Alimos este eroul unei balade simfoniuce
de Dan Constantinesu.

Basmele

O alta sursa de inspiratie pentru muzica sunt basmele ce stau

la baza a numeroase lucrari (opere, balete, piese simfonice)
ilustrarea lor sonora eliminand practic lectura imortalizata de
ele. Basmele au doua proveniente : unele sunt mosteniri,
uneori ances-trale, transmise pe cale orala, populara, pana au
fost consemnate in scris, de autori necunoscuti, exemplul cel
mai graitor fiind „O mie si una de nopti” de origina orientala. A
doua categorie o reprezinta basmele vechi preluate de scriitori
care le-a povestit cu talentul lor exemplu fiind cele ale fratilor
Grimm sau sunt chiar inventii ale lor. La cele care au un autor
bine definit este greu a stabili daca sunt preluari sau inventii
personale, asa ca nu voi face o departajare stricta ci voi
mentiona doar daca este certa origina lor populara. Incep cu
povestirile din O mie si una de nopti dupa care a scris Carl
Maria von Weber opera Abu Hassan  iar Nino
Rota opera Aladin si lampa minunata. Nikolai Rimski-
Korsakov s-a inspirat pentru foarte cunoscuta si
indragita suita orchestrala Seherazada. Tot acesta este si titlul
ciclului de lieduri cu orchestra de Ravel. Un basm clasic este
Cenusareasa a carui subiect se cunoaste inca din antichitatea
greaca, dar se regaseste in scrieri chineze, japoneze si
orientale dar sta, intr-o forma moderna, la baza operelor
de Rossini, Massenet, si Frank Martin, prima aflandu-se in
repertoriul multor teatre muzicale. Dupa un basm
de Puskin Rimski Korsakov a scris opera Cocosul de
aur iar Prokofiev este autorul amuzantului basm simfonic cu
recitator Petrica si lupul. Tot cate un basm sta la baza
baletelor Privighetoarea si Pasarea de foc de Igor Stravinski,
din ultimul fiind extrasa o suita care se executa adesea.

Din noianul de basme transformate in opere mai

amintesc Printesa adormita de Hans Werner Henze, o
versiune de opera a baletului lui Ceaikovski, opera dupa
basmul Luna de Carl Orff si opera Pinocchio dupa basmul
lui Colodi de Corneliu Cezar
Hans Cristian Andersen a fost un prodigios autor de basme
dupa care s-au inspirat multi compozitori. Dvořák s-a inspirat
pentru opera Rusalka iar Carl Orff a scris dupa basmul
„Hainele noi ale imparatului”
opera Astatuli, Ceaikovski opera Iolantha dupa basmul
omonim, Stravinski opera Privighetoarea si baletul Surasul
zanei dupa basmul „Fecioara gheturilor” iar Liana Alexandra a
scris in maniera minalist-repetitiva  opera Craiasa zapezii. Fratii
Grimm sunt autorii basmelor Motanul incaltat  si Alba ca
zapada dupa care Cornel Trailescu a scris opere pentru copii,
din ultima fiind extrasa si o suita simfonica, basmul Scufita
rosie i-a inspirat pe  Boildieu  sa scrie o opera si pe Liviu
Comes un balet. Basmul Cenusereasa, scris de fratii
Grim si Charles Peraullt a fost transpus in opera de Rossini si
in balet de Prokofiev. Cel mai iubit de copii este
basmul Hänsel si Gretel  transpus in opera de Engelbert
Humperdinck, iar Carl Orff opera Isteata. Scriitorul
italian Carlo Gozzi este autorul scrierilor dupa care Puccini a
realizat magnifica opera  Turandot, Richard
Wagner opera Zanele, Hans Werner Henze opera Regele
cerb iar Prokofiev muzica Dragostea celor trei portocale. Dupa
scrierile cunoscutului autor de basme, Charles Parrault Ravel a
scris piesa orchestrala Mama mea gasca, Ceaikovski muzica
celebrului balet, Frumoasa adormita din padurea (cunoscuta cu
titlul complet eronat de „Frumoasa din padurea adormita” de
parca padurea ar fi adormita !) iar un alt basm celebru
de Perrault, Motanul incaltat, a facut obiectul operei
lui Cornel Trailescu.

E.T.H. Hoffmann  este autorul celui de al treilea basm facut

celebru prin baletul lui Ceaikovski Spargatorul de nuci. Dupa
basmul lui Ion Creanga  Capra cu trei iezi Alexandru Zirra a
scris o opera  Piticul.

Din folclorul romanesc Gheorghe Dumitrescu a realizat

opera Fat Frumos  si din aceiasi sursa populara Max
Eisikovici a compus opera Povestea tapului.

Religia
Religia este o alta sursa de inspiratie. Pentru cea catolica si
protestanta Johann Sebastian Bach este cel mai celebru prin
oratoriile cu texte preluate direct din evangheliile biblice
(Patimile dupa Ioan si Patimile dupa Matei),
apoi Händel (oratoriul Messia) Haydn oratoriul Creatiune si Kr
yzsztof Penderecki  oratoriul Patimile dupa Marcu. Sunt apoi
numeroase oratorii  care relateaza evenimente biblice cum
sunt oratoriul Copilaria lui Isus de Johan Friedrich Bach si tot
cu acelas titlu oratoriul de Brahms si splendidul oratoriu
(denumit in mod nepotrivit de autor poem
simfonic) Mantuirea (Rédamption) de César Frank. La ele
trebuie adaugat un numar impresionant de mise, imnuri si
psalmi. Pentru religia ortodoxa sunt semnificative oratoriile
lui Paul Constatinescu (Nasterea Domnului si Patimile si
Invierea Domnului) iar pentru religia ebraica Ernest Bloch a
compus mai multe rugaciuni si suite (Baal Schem si Serviciul
sacru) iar Max Bruch rugaciunea pentru absolvirea
pacatelor Kol Nidrei.

Muzica sacra este o constanta a devenirii artei muzicale, in

miezul ei aflandu-se omul si relatia lui cu divinitatea. Multi
compozitori au fost atrasi de textul pentru morti ,,Missa da
Requiem” compunand Recvieme, intre care citez : emotionantul
recviem de Mozart, cel foarte melodios si operistic de Verdi,
cu pasaje amintind de colinde romanesti, cel
somptuos de Fauré, grandiosul recviem de Berlioz, Un
recviemul german,  primul recviem scris in alta limba decat
latina si mai modernele si dramaticile recvieme
de Respighi si Simfonia da Requiem de Britten si tot de el
parabola bisericeasca Fiul risipitor. Dintre cele mai
extraordinare creatii pe teme religioase sunt si oratoriile Missa
solemnis  si  Iisus pe Muntele Maslinilor de Beethoven precum
si Ultimele sapte cuvinte ale lui Iisus pe cruce de Haydn,
oratoriul Fericirile (Les béatitudes) de César Franck si
rugaciunile de seara Vecerniile de Rachmaninov. Consecinte
ale celui de al Doilea Razboi Mondial au lasat urme adanci in
muzica universala. Asa sunt Recviemul de
razboi de Britten, Recviemul
poloneez de Penderecki, Recviemul berlinez de Kurt Weil si
poate cea mai impresionanta pagina comemorativa este Threni
pentru victimele de la Hiroshima pentru 52 instrumente cu
corzi de Penderecki.

In afara muzicii sacre, cuprinzand chiar texte din Biblie,

intamplari relatate in ea au stat si la baza unor lucrari, cum
este opera Salomeea de Richard Strauss dupa piesa lui Oskar
Wilde, poveste ce a dus si la impresionanta suita pentru
orchestra Tragedia Salomeii  de Florent  Schmitt si a
baletelor Herodiada de Jules Massenet si de Paul
Hindemith dupa Mallarmé, apoi dramatica opera Samson si
Dalila de Saint-Säens, opera Nabucco  de  Verdi,  opera Moise
si Aron de Arnold Schönberg si impresionantul oratoriu Visul
lui Gerontiu de Edward Elgar. Inspirate din Biblie sunt suitele
orchestrale cu violoncel obligat Shelomo si  Voci in deser (dupa
Vechiul testament)  de Ernst Bloch, oratoriile Punerea in
mormant a lui Isus si Invierea lui Isus de Krzysztof
Penderecki. Din textul biblic ,,Cantarea cantarilor”
compozitorul rus Rodion Scedrin a scris
opera Sulamita iar Arthur Honegger un balet. Tot de
inspiratie religioasa sunt misterul-oratoriu Martirul Sfantului
Sebastian de Debbusy  dupa Gabrielle d’Annuzio, dramatica
opera Dialogul carmelitelor de Francis Poulenc pe textul
piesei lui Paul Claudel, trilogia sacra Mors et vita de Charles
Gounod, Simfonia a 3-a – Liturgica de Honegger opera
lui Rossini  Moise im Egipt  inspirat din ,,Exodul” din Vechiul
Testament iar muzica lui Richard Straus sta la baza
baletului Legenda lui Iosif.  Inchei cu prezentarea unui personaj
biblic, Belsezar (sau Belshazzar, Baltazar), ultimul rege al
Babilonului care este eroul unei opere intitulata
chiar Belsazar de Georg Philipp Telemann, a unui oratoriu
de Handl si al unei suite de concert Ospatul lui Belshazzar, ce
evoca melodios si misterios Orientul Apropiat, de Jean
Sibelius. Nu cu intentia de a comite o blasfemie dar din
dorinta de a arata ca religia este prezenta in toate timpurile si
la toate generatiile, amintesc musicalul Jesus Christ
Superstar de compozitorul englez Lloyd Webern, in care se
dovedeste ca uriasele personalitati ale istoriei pot fi prezentate
si preamarite in orice tip de muzica, daca este scrisa cu respect
si fervoare. In muzica romaneasca gasim oratoriul David si
Goliath de Dimitrie Cuclin, opera Ion
Botezatorul  de Constantin Bobescu dupa
piesa lui Sudermann, opera Iona de Anatol Vieru dupa
tragedia lui Marin Sorescu cu vadita incarcatura politica
anticomunista, Recviemul de Stefan Niculescu si nu pe
ultimul loc, impresionanta Missa da Requiemul  inchinata
de Serban Nichifor eroilor morti in revolutia romana din 1989.

Istoria

Cu istoria iesim din domeniul fictiunii si ajungem in domeniul

realitatii ilustrata de muzica. Evenimentele trecute si chiar
traite au fost un izvor nesecat pentru compozitori. Ei au prins
desfasurarea lor nemijlocit, si le-au redat ca naratiune sau
pentru a face pe ascultatori sa le inteleaga mai bine. Pentru
primul aspect ne stau la indemana zeci de opere, piese
simfonice si balete. Iata cateva exemple aranjate dupa
apartenenta compozitorilor la o perioada muzicala.
Din perioada baroca operele Alessandro  si  Iulius
Cesar  de Händel, din cea romantica cantata Moartea
Cleopatrei, operele Lombarzii, Atilla, si Batalia de la
Legnano de Verdi, opera Boris Godunov de Modest
Musorgski dupa drama lui Puskin, opera Cneazul
Igor de Aleksandr Borodin dupa poemul epic rus din secolul
al XII-lea, rapsodia Taras Bulba de Leoš Janáček dupa
romanul lui Gogol iar din cea moderna  cantata Aleksandr
Nevski de Prokofiev, opera Carol Quintul de Ernst
Krenek (prima opera scrisa integral in tehnica dodecafonica),
oratoriul Ioana pe rug de Arthur Honegger dupa drama
lui Paul Claudel.

Din muzica romaneasca de amintit operele Ion Voda cel

Cumpli dupa drama lui Laurentiu Fulga, Decebal si
oratoriul Tudor Vladimirescu de Gheorghe Dumitrescu,
opera-mister Constantin Brancoveanu  de Sabin
Dragoi dupa Acatistul Sf. Dimitrie cel Nou-
Basarab, opera Petru Rares dupa nuvela lui Nicu Gane,
opera Alexandru Lapusneanu  de Alexandru Zirra dupa nuvela
lui Costache Negruzzi, opera Decebal de Gheorghe
Dumitrescu si opera Ecaterina Teodoroiu de Emil Lerescu.

Nu numai intre lucrarile simfonice si vocal-simfonice ci si in cele

pur orchestrale gasim piese ce evoca momente istorice. De
exemplu poemele simfonice Batalia
hunilor  si Mazeppa  de Liszt, trilogia pentru
orchestra Wallenstein de Vincent d’Indy,  Uvertura
1812 de Ceaikovski, baletul Spartacus de Aram
Haciaturian, rapsodia Taras Bulba de Leoš Janáček, poemul
simfonic Tabara lui Wallenstein dupa Schiller de Smetana. Din
istoria romaneasca semnalez suita simfonica Mihai
Viteazul de Tiberiu Olah extrasa din banda sonora a filmului
omonim, opera de Gheorghe Dumitrescu si cantatele Mihai
Viteazul de Nicolae Brandus dar si de Grigore Nica. Inspirat
din istoria romanilor Mircea Chiriac a scris muzica unuii balet
ce-l evoca pe Iancu Jianu.

Dar nu evenimentele istorice descrise muzical ulterior sunt cele

mai interesante ci piesele scrise de contemporanii acestora
care fascineaza prin atmosfera pe care o degaja si ne face sa
traim un anumit rastimp semnificativ pentru o epoca, pentru o
anumita societate. Muzica baroca si partial cea clasica
ilustreaza bine saloanele nobililor fara griji, eleganti, dansand
menuet sau cadril, fara sa se sinchiseasca de mersul
lumii. Georg Philipp Telemann este un exemplu, ciclurile
intitulate Tafelmusik  aratand ca piesele componente erau
menite sa incante pe mesenii unor ospete bogate. Haydn si in
buna masura Mozart sunt cantaretii saloanelor regilor, printilor
si a protipendadei timpului pe care o incanta cu gratiozitati si
reverente elegante si muzica lor ne face sa simtim aceasta
ambianta. Revolutia franceza a schimbat mersul lumii si secolul
al XIX-lea a vazut desteptarea popoarelor. Beethoven a fost
cel care s-a ridicat din complacerea si beatitudinea nobiliara,
fiind prima constiinta a poporului. Simfoniile lui, mai ales a III-
a si a V-a, au fost adevarate semnale revolutionare, chiar daca
nu la lupta deschisa, sociala, dar in ori ce caz la una interna, de
luare act de catre om a valorii propriei fiinte. Dar el a descris si
evenimente contemporane, cum este Victoria lui Wellington.

Aproape tot secolul al XIX-lea a generat o muzica ce nu a mai

fost superficiala ci coborata in adancul fiintei, dezvaluind
drame, tumulturi, suferinte. Asa s-a nascut romantismul si
chintesenta lui nu poate fi mai bine intuita decat prin muzica.
Ea ilustreaza pe de-o parte latura tragica, sfasietoare, plina de
contradictii dar si de aspiratii spre puritate si inaltime, iar pe de
cealalta parte, latura duioasa, a iubirii, a impacarii dar si a
durerii dulci, ce este parca un freamat, un falfait ce picura
stropi amari in inima. Romanticii puternici ilustreaza ipostaza
luptatoare: Berlioz, Brahms, Schumann, Mendelssohn,
Ceaikovski si ceilalti multi, iar pe a doua, romanticii tristi pana
la disperare: Chopin si Schubert. Nici poetii, nici artistii
plastici nu pot reda sintetic romantismul devizei Sturm und
Drang cum o face muzica.

Secolul al XX-lea a fost mult mai complex, mai turmentat si el

a adus nesiguranta in lume si in oameni. Inaintea primului
razboi mondial mirosul prafului de pusca era in aer datorita
antagonismului militar dintre puterile centrale si cele aliate. El
a fost simtit de scriitori, artisti dar mai ales de muzicieni, care
cu totii au lansat un nou curent cultural, expresionismul, forma
de manifestare a unui dezechilibru in lume, a unei psihoze
destructive, de scoatere din strafundurile fiintei umane a
magmei frustarilor, nemultumirilor, a luciditatii in fata
inevitabilului. Scoala de la Viena, in frunte cu Arnold
Schönberg si discipolii sai Alban Berg si Anton Webern au
facut un pas mai departe trecand la atonalism, apoi la
dodecafonism, destramand toate normele statuate inca de
preclasici, creand o muzica plina de angoase, de disolutie, de
nihilism. Ajunge sa asculti cele Cinci piese pentru
orchestra de Schönberg sau Simfonia pentru orchestra de
camera de Alban Berg si te patrunde frica pentru ce va veni.
Apoi, in perioada interbelica tensiunile s-au acumulat din nou,
acum datorita celor doua ideologii criminale, pe de-o parte cea
de dreapta a fascistilor, a nazistilor si a emulilor nationali (de
ex. legionarii), pe de alta parte cea de stanga, a comunistilor,
ce au dus ambele la oprimari si decimarea unor intregi
populatii. Confruntarea acestora cu fortele democrate era
inevitabila si s-a soldat cu al Doilea Razboi Mondial, cel mai
devastator din istoria omenirii. Muzica perioadei interbelice
reda in buna masura spaima latenta si teroarea ce a bantuit
Europa, si ajunge sa citez un singur nume reprezentativ, Béla
Bartók. Razboiul insasi a fost ilustrat muzical de compozitori
precum Sostakovici (Simfonia a VII-a), Arnold
Schönberg (Un supravietuitor din Varsovia) sau Bohuslav
Martinǔ  (Memorial pentru Lidice).
A doua jumatate a secolului al XX-lea este greu de definit
sintetic, si ca istorie si ca reflex in cultura, respectiv in muzica.
Am putea spune ca el aduce dezordine, ruperea tuturor
barierelor, incercari disperate de revenire pe drumul cel bun, si
ar fi greu de gasit elemente definitorii. Explicatiile sunt
multiple: poate supraindustrializarea, perfec-tionarea tehnica,
lipsa de comunicare, exacerbarea luptei sociale si cea pentru
libertate si independenta a unor popoare si a luptei de
dominare a lumii precum si deteriorarea conditiilor de mediu ce
ameninta viitorul omenirii. Ce se poate spune este faptul ca
muzicienii au participat punctual, marcand evenimentele
importante politic, precum Paul Dessau cu recviemul dedicat
luptatorului congolez Lumumba tot el cu o piesa pentru
pian Guernica (orasul distrus ca represalii in timpul razboiulu
civil din Spania) precum si omagiul adus in opera Einstein celui
mai mare savant al tuturor timpurilor. Pe aceiasi linie
consemnez pe Alfred Schnittke cu
oratoriul Nagasaki,  pe  John Adams cu piesa Nixon in China,
pe Darius Milhaud  cu Omorarea unui mare sef de stat –In
memoria lui John F. Kennedy pe Serban Nichifor cu Missa da
Requiem inchinata eroilor Revolutiei romane din 1989.
Compozitorii au fost totdeauna in actualitate cu evenimentele,
marturie ne stau Dinu Petrescu cu muzica pentru banda
magnetica Apollo XI, Anatol Vieru cu Simfonia a II-a – La un
cutremur si piesa Anul soarelui calm  sau abordarea unei
probleme arzatoare in zilele noastre, protectia mediului, cum a
facut germanul Hans-Jürgen von Bose in opera Greenpeace.

Poate ca tot ca marturii muzicale istorice sunt si imnurile

nationale ale diverselor popoare ce reflecta anumite
evenimente sau ambiante istorice : Marseilleza, cantul de lupta
al revolutionarilor francezi din 1789, cu versurile si muzica
lui Rouget de Lisle, sau imnul britanic Got Save the King,
(sau dupa caz, The Queen) de autori necunoscuti dar care a
inspirat apoi pe numerosi compozitori ca de
exemplu Beethoven care a scris variatii pentru pian, sau imnul
Statelor Unite The Star Spanglad Banner  dupa un popular
cantec de pahar englezesc, preluat de compozitorul
american John Stafford Smith la care Francis Scott Berry a
adaugat versurile. Cu imnul Germaniei este o poveste mai
lunga. Haydn a scris un imn pentru Imperiul austriac Gott
erhalte Franz den Kaiser, apoi l-a oferit si Prusiei unde a
devenit Heil der im Siegerkreutz, cu versurile
poetului A.H.Hoffmann von Fallersleben, care incepe cu
versul Deuchland, Deuschland über alles, über alles in der
Wel (Germanie, Germanie peste totul in lume). El  a fost
preluat de Germania nazista, dar numai prima strofa, si este
folosit si acum ca melodie, dar numai cu strofa a treia si se
numeste Dass Lied der Deutschen. Mai cunoscut pentru nazisti
a fost insa un alt imn Horst Wessel Lied – Die Fahne
hoch.  Italienii au ca imn Giovinezza, datand de la inceputul
secolului al XX-le si s-a perpetuat, cu cuvintele schimbate, in
timpul fascismului dar si acum, iarasi cu alt text si are
titlul Fratelli d’Italia. Alt imn care a cunoscut o voga
extraordinara, fiind cantat in marile limbi ale lumii,
este Internationala,  ce marcheaza un moment important, dar
trist al istoriei, comunismul.  Noi Romanii am avut incepand din
1884 ca imn national Traiasca regele  cu versurile lui Vasile
Alecsandri si muzica de Eduard Hübsch iar dupa instaurarea
republicii au fost trei imnuri carer reflecta evolutia
comunismului la noi (Zdrobite catuse,  Te slavim Romanie, Trei
culori) iar dupa eliberarea de teroarea comunista, imnul
national este Desteapta-te romane,  versurile de Ciprian
Porumbescu si muzica atribuita lui Anton Pann. Si peste toate,
desigur, Oda bucuriei imnul Natiunilor Unite ale Europei,
din Simfonia a 9-a a lui Beethoven  cu versurile lui Schiller.

Desigur, reflectarea istoriei in muzica formeza un larg capitol

din care am prins doar cateva aspecte. Dar nu pot incheia acest
capitol fara a prinde alte doua aspecte specifice timpului nostru
pe langa care compozitorii nu au ramas insensibili. Este vorba
de performantele tehnice si de sport.

MUZICA TE AJUTA SA CUNOSTI UNELE FATETE ALE

LUMII ACTUALE

Tehnica

Cu avansurile ei rapide din secolul al XX-lea tehnica a dus, pe

de o parte, la imbogatirea paletei orchestrale cu noi mijloace
de exprimare electromagnetice si electronice, dar a fost si
motiv de inspiratie pentru compozitori, aspect pe care vreau
sa-l ilustrez cu cateva exemple. Miscarea simfonica a
lui Arthur Honegger Pacific 231 a starnit uimire in anul 1924
cand a fost lansata fiind primul omagiu muzical adus tehnicii,
respectiv locomotivei. O performanta tehnica dar si umana a
fost primul zbor transatlantic al lui Lindbergh din 1927
preamarit de Kurt Weill intr-o cantata pentru bariton si
orchestra intitulata chiar Zborul lui
Lindbergh. Karlheinz Stockhausen a scris Cvartetul
helicopterul, Ferdé Grofe suita Rotile iar compozitorul
american Laurie Anderson amuzanta piesa, foarte
onomatopeica, Masina de scris. Tot amuzant este si
cantecul Aeroplanul dupa versurile lui Toparceaunu de Anatol
Vieru si reamintesc piesa Apollo XI de Dinu Petrescu. Cred
ca supremul omagiu adus tehnicii este piesa
orchestrala Spitfire  de William Walton, preludiu si fuga intru
gloria celebrului avion de lupta britanic din timpul Celui de al
doilea Razboi Mondial.

Sportul

Desi nascut in antichitate, sportul a fost uitat doua milenii

pentru a se impune cu toata vigoarea in secolul al XX-lea. Lui i-
a dedicat Honegger piesa Rugby  si baletul Patinoarul (The
skating Rink) iar compozitorul  roman Filip Lazar, ,,muzica
pentru orchestra” Ringul – o runda de patru
minute Debussy are in baletul ,,Jocuri” un numar care
ilustreaza o partida de Tenis.  Mai generos cu sporturile a fost
compozitorul francez Erik Satie care in ciclul de compozitii
pentru pian Sport si divertisment a inclus urmatoarele
sporturi : Vanatoarea, Pescuitul, Iahtingul, Golful, Alergarile  si 
Tenisul. Si tot in cadrul sportului incadram si vesela
uvertura Patinatorii  de Emil Waldteufel. In suita „Imagini
bucurestene”, Pascal Bentoiu are o piesa Stadion  si pentru ca
suntem la romani amintesc si Uvertura sportiva
Juventus de Paul Constantinescu si Imnul olimpic de Achim
Stoia pentru olimpiada din 1932. Pentru olimpiada de la Berlin
din 1936 Richard Strauss a scris Imnul olimpic pentru cor si
orchestra, dar si Werner Egk Muzica festiva olimpica. Este
ciudat ca inca nimeni nu s-a gasit, dupa cat stiu eu, sa
preamareasca schiul si mai ales fotbalul. In schimb echitatia
este prezenta in muzica, cel putin sub forma ei mai salbateca,
domolirea de cai naravasi de catre cowboy. Competitia este
descrisa plastic si foarte muzical in lucrarea Rodeo  de Aaron
Copland.

Chiar daca vanatoarea nu face obiectul unor piese dedicate

sportului, desi este fara indoiala un sport, este evocata in
fragmente din anumite opusuri. In Simfonia in re
major de Carl Stamitz  ea nu prea este evidenta iar in partea
a treia din marele poem „Gurrelieder” de Schönberg,
denumita Vanatoarea salbateca, ea reiese mai mult din textul
cantat decat din muzica. In schimb, in prestoul din Simfonia
nr.73 de Joseph Haydn intitulata „Vanatoarea” este in mod
evident ilustrarea unei vanatori cu haitasi, cu muzica alerta,
trambitatul cornurilor si goana cailor. Sunetul cornilor evoca cel
mai bine o vanatoare, cum este in Concertul pentru corn si
orchestra de Mozart, in suita „Castelana” de Enescu in care
se aud in partea a doua, ea intitulandu-seVanatoarea, sau
in Simfonia Alpilor de Richard Strauss, iar inceputul si finalul
partii a treia din Simfonia a 4-a de Bruckner au la baza
un tuti de corni, evident inspirat de o partida de vanatoare.
Legatura declarata cu vanatoarea, sau mai bine zis cu un
vanator, este cornul „de vanatoare” al marelui erou Siegfried
din Tetralogia lui Wagner Inelul Niebelungului si care il
simbolizeaza in operele Siegfried si Amurgul zeilor.  In ciclul
pentru pian ,,Anotimpurile” Ceaikovski dedica cate o parte
fiecarei luni a anului, Septembrie fiind
intitulata Vanatoarea, dar muzica nu prea este ilustrativa.
Legat de vanatoare este poemul simfonic a lui César
Franck Vanatorul blestemat si
opera Braconierul de Lorzing. Felicia Donceanu ne
spune Povesti vanatoresti  in partea a patra a suitei simfonice
„Piatra Craiului” iar Wilhelm Berger ne amuza, plecand La
vanatoare,  condusi de George Toparceanu intr-un ciclu de
lieduri. Tot un lied dupa Toparceanu este si La
vanatoare  de Mansi Barberis, amplificat intr-o balada pentru
bariton si ochestra.

Omul

Dupa ce am analizat mai sus diferitele modalitati de exprimare

ale omului prin creatiile sale si derulare istorica, ne putem
intreba unde este omul ca entitate fizica ? El este prezent ca
atare in lucrari muzicale ce ne fac sa-l intelegem mai bine, ca
fiinta si ca devenire. In primul rand tipurile umane sunt bine
prinse de compozitorul danez Carl Nielsen in Simfonia a II-a -
Cele patru temperamente cu partile ,,Allegro
collerico”, ,,Allegro comodo e flematico”, ,,Andante malincolico”
si ,,Allegro sanguinosa”, titlurile partilor dispensandu-ne sa le
comentam. Acelas subiect, Cele patru temperamente  l-
a  abordat si Paul Hindemith intr-o piesa pentru pian si
orchestra.

In ce priveste viata omului, Franz Liszt ne-o descrie in poemul

simfonic Din leagan la mormant, titlul spunand de asemenea
totul. Aceiasi idee o dezvolta tot Liszt in poemul
simfonic Preludiile ce ilustreaza poezia omonima a poetului
francez Lamartine, care spune ca viata nu este decat o insirare
de preludii ale mortii (beatitudine, dragoste, lupta). Tot o
depanare a vietii se gaseste si in poemul simfonic al
lui Richard Strauss O viata de erou in care se descrie viata
omului cu lupte, iubiri, victorii si resemnare finala si tot el
deapana ceva din viata intima familiara in Simfonia domestica.
Compozitorul suedez Hilding Rosenberg a depanat
in Simfonia a III - Cele patru varste ale omului  (1951) pe baza
unui text extras din romanul lui Romain Rolland „Jean
Christophe”. Tot parcurgerea vietii omului descrie si
compozitorul englez Arthur Bliss in baletul intitulat Adam
Zero. Numele insasi vrea sa spuna ca povestea se potriveste
omului in general, ea incepand cu primavara (nasterea,
dragostea, casatoria, ajungerea la putere), venirea verii
(maturitatea), apropierea toamnei (batranetea) si apoi a iernii
(dansul cu moartea), impresionanta desfasurare terminandu-se
cu o fanfara care vrea, probabil, sa semnifice eternitatea
spiritului.
 Politica de confidentialitate

Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate

Carti

Carti
Gramatica

SINONIMUL ZILEI
14-Feb, 2022

Stii care este sinonimul corect

pentru cuvantul adaptare ?

 insulta
 acomodare
 aclimatizare
 replay

AFLA RASPUNSUL CORECT!