Un interviu cu Dan Andrei Aldea

1. De unde a aparut pasiunea ta pentru rock stiind ca ai avut o

educatie "clasica" ?

Hm... Amintiri din copilarie de Ion Creanga: nu stiu altii cum sînt, dar
eu eram copil, la Scoala de muzica, studiam vioara cu voiosie si
credeam orbeste ce-mi spuneau profesorii mei. La un moment dat,
prin clasa a zecea, am început sa-mi pun întrebari mai serioase despre
muzica; întrebarea cea mai grava era daca muzica simfonica este
viabila sau nu; daca reflecta ea viata, asa cum o vad eu în jur, sau
este ceva ce apartine trecutului. Asa am auzit ca mai exista în jur si
alte feluri de muzica, muzica rock fiind prima care se oferea
comparatiei. De fapt, ascultasem ceva Beatles si Stones, dar nu eram
deloc impresionat. Punctul de "no return" a fost cînd am ascultat
pentru prima data cîntecul "Don´t Bring Me Down", al grupului The
Animals. Era ceva atît de urît, încît am ramas cu gura cascata si am
decis: ceva atît de frumos n-am mai auzit vreodata, asta este muzica
mea pe care doresc sa o fac de azi înainte. Tot ce a urmat, a fost
consecventa logica a acelei decizii. Evident, astazi gîndesc cu totul
altfel, dar ce sa fac? Naiva sau nu, a fost decizia mea si trebuie sa ma
împac cu ea.

2. Nu ti-a fost frica de exmatriculare, stiind ca multi dintre

conservatoristii care optau pentru muzica rock au avut de suferit?

Nu, eram prea copil sa-mi pun asemenea probleme. De fapt, am si fost
exmatriculat o data, dar asta s-a întîmplat din vina mea si nu din alte
motive. Tocmai intrasem la Conservator; eram deja în grupul Sfinx si
m-am hotarît, daca tot sînt într-un asemenea grup, sa învat sa cînt la
ghitara de-adevaratelea. Mi-am amenajat un pat în sala noastra de
repetitie, n-am mai dat pe acasa si nici pe la Conservator; acolo
dormeam, mîncam si tot timpul studiam la ghitara. Zi si noapte.
Evident, dupa cîteva luni de absenta, m-au zburat afara din
Conservator si am revenit dupa un an - dar între timp, cîntam la
ghitara de-adevaratelea

3. Care au fost primele trupe românesti pe care le-ai "descoperit" si

cum ti s-au parut la o prima auditie?

Prima trupa româneasca pe care am auzit-o a fost Sincron. Nu stiu în

ce masura era interesanta muzica lor, dar felul cum cînta Sandu Arion
la ghitara era cu siguranta foarte interesant. Chiar si azi îl consider
interesant. Urmatoarea trupa pe care-am ascultat-o a fost Olimpic 64
si am ramas un fan al lor pîna la desfiintarea grupului.

4. Bibi Ionescu declara cândva ca ai învatat ghitara în doar sase luni.

Este adevarat?

Nu. Am învatat ghitara în doua saptamîni, prin corespondenta Hm...

problema nu se pune asa simplu. Nu uita ca eu veneam de la Scoala
de muzica, deci aveam o cu totul alta baza de plecare decît cineva care
pleaca de la zero. E ca limbile straine: cu cît vorbesti mai multe, pe
urmatoarea o înveti tot mai usor. Ceea ce însemnau sase luni pentru
mine, nu era acelasi lucru cu ceea ce însemnau sase luni pentru cineva
cu totul strain de meserie. Mai e adevarat si faptul ca am din nastere
un anumit IQ - nu prea scazut - care de obicei ajuta si el în asemenea
ocazii. Si mai depinde ce întelege fiecare prin "a învata". Daca e sa fiu
cinstit, înca mai învat ghitara si acum; si sper sa n-o învat vreodata
complet

5. Ce au însemnat pentru tine "experientele" Dacicus, Memphis si

Carabus?

Foarte mult. Erau primele mele trupe. Erau primele mele semne de
independenta. Ele m-au format uman. Cu multi dintre fostii mei colegi
din aceste trupe sînt si acum prieten, dupa atîtia ani. Cînd am intrat la
Dacicus, stiam doua acorduri, Mi major si La major - si nu aveam o
ghitara proprie. Tot în acel timp, am fost luat "cu forta" de marele Micu
Lazarovici, profesorul de ghitara al celebrului Alecu Radulescu, si dus
într-un studio de imprimare, dupa principiul "dar o sa fac eu fata, nea
Micule?"-"Ai de ales: sau faci fata, sau te zbor afara". N-am avut prea
mult de ales, a trebuit sa fac fata. Aceea a fost prima mea imprimare
ca ghitarist. Cum vezi, acele "experiente" au însemnat enorm pentru
mine. Acel gentleman, Micu Lazarovici, a refuzat sa-mi dea vreo lectie
de ghitara, dar m-a dus în studio, în "groapa cu lei". Asa erau oamenii
pe vremea mea.

6. Ce "scule" foloseai la vremea respectiva si cum au evoluat ele în

timp?

Foloseam scule foarte proaste, si ele au evoluat în timp devenind mai

bune Eu eram un copil foarte sarac. Foarte, foarte sarac. Prima mea -
absolut a mea - ghitara mi-am facut-o cu mîna mea - evident, ajutat
de Bibi Ionescu care mai facuse asemenea obiecte. Cu timpul, am
început sa avem instrumente mai bune. Le-am platit în sînge, ca toti
ceilalti din acele vremi. Mi-amintesc de un noroc unic: la un moment
dat, pe la începuturi, am fost angajati sa cîntam la un party la
Ambasada USA - si cînd a venit momentul discutiilor financiare, i-am
spus jenati ambasadorului: noi nu vrem bani, dar n-ar putea el sa ne
ajute sa ne procuram un difuzor de bass? Ambasadorul era om de
cuvînt: ne-a ajutat. Peste o luna, aveam în mîna un loudspeaker JBL,
nou-nout si stralucitor. A fost primul nostru difuzor profesional. Am
cîntat toata trupa, 7 oameni, pentru un difuzor. Asa erau timpurile pe
vremea mea.

7. Cum ai gasit Sfinx-ul atât la primul, cât si la cel de-al doilea

"contact" cu el?

Hm... n-am lipsit din Sfinx decît o scurta perioada, deci n-am avut cum
sa-i gasesc schimbati prea tare.

8. Ce anume te-a determinat sa devii muzician rock profesionist si sa

renunti la cariera de violonist?

Cum am mai spus, în naivitatea mea, alegerea era serioasa si a fost

facuta din motive artistice. Îmi cautam propria identitate. La acel
moment credeam ca în muzica rock exista un anume adevar si o
anume viata, pe care nu le mai gaseam - sau credeam ca nu le mai
gasesc - în muzica simfonica. Între timp, gîndesc cu totul altfel, dar pe
atunci asa credeam.

9. Care dintre muzicienii afirmati în rock-ul românesc în anii '60 - '70

te-au impresionat în mod deosebit?

Greu de spus. În Bucuresti, toti eram de fapt o "gasca", ne cunosteam,

unii eram colegi - asa ca nu mai putea fi vorba de a fi impresionat de
ei, nici de a-i impresiona. Doar îi vedeam zilnic si eram martor la
nasterea ideilor lor, cum si ei erau martori la nasterea ideilor mele.
Învatam unii de la altii. Era ceva obisnuit sa treci pe la prieteni pe la
repetitie, ca sa dai buna ziua si sa mai vezi cum merg treburile pe la
ei. Dintre cei din alte orase, cu siguranta am fost impresionat de
Ovidiu Lipan si de grupul Chromatic din Cluj.

10. Consideri ca în alte conditii politice muzica rock din România ar fi

avut mai multe sanse de afirmare pe plan international?

Nu. Dar nu va faceti sînge rau despre asta. A fi "afirmat pe plan

international" nu e nici pe departe o chestie asa importanta. Si daca e
sa fac o prezicere: daca vreodata o trupa româneasca se va "afirma pe
plan international", asta nu se va întîmpla deoarece ei cînta
extraordinar sau au cîntece extraordinare. Se va întîmpla din motive
care n-au de-a face cu muzica.

11. Cu ce impresii ai ramas de la primele doua editii ale festivalului

Club A?

Primul festival nu l-am vazut, dar la al doilea am participat. Pentru

acea vreme a fost uluitor. Sa fii împreuna cu toate celelalte formatii
era un sentiment tare frumos. Cînd la gala finala am avut probleme cu
un cablu, Nicu Covaci a sarit pe scena si mi l-a înlocuit. Eu însumi, în
timpul concertului grupului Chromatic, eram "urechea din sala": le
faceam semne din sala cum sa corecteze sunetul. Asa functionau
lucrurile între noi pe vremea aceea

12. Cum s-au nascut "Languir me fais", "Sir de cocori" si "Blues

absurd"?

Cum s-a nascut "Languir" n-am de unde sa stiu, ca n-am fost acolo
cînd l-a compus Enescu. Cît despre celelalte... nu prea e nimic
interesant de povestit. Asa faceam noi muzica. Ce vrei, "mistocari de
Bucuresti". Nu voiam s-o facem asa, asa iesea ea. De altfel, nu cred ca
daca omul vrea - sau îsi face planuri - sa faca muzica într-un anumit
fel, va iesi ceva mai bun. Muzica se naste "în stomac", nu în creier.
Creierul doar educa stomacul. Despre "Blues absurd" am o amintire
foarte frumoasa, hai s-o povestesc. Piesa era în asa fel construita, ca
în mijlocul piesei Marian Toroimac se scula de la tobe si facea un lung
solo de pian. Acum între noi, ca Marian nu aude: Marian avea un fel
de-a cînta la pian... cum sa-l calific?... foarte personal, destructiv si
spectaculos. Banuiesc ca nici el însusi nu prea întelegea ce cînta, dar
asta nu dauna lucrurilor. Dupa un solo de pian cîntat de Marian, nu
prea se încumeta vreun pianist sa se aseze la pian. Ei bine: vine
festivalul, noi participam, cîntam printre altele si "Blues absurd",
Marian face solo-ul sau, luam premiile de rigoare - si dupa festival
primesc un telefon de la Oschanitzki - mare onoare - care ma invita sa
luam masa împreuna la restaurantul Berlin. Oschanitzki fusese
membru în juriul festivalului si pe vremea aceea era considerat
"eminenta cenusie", "ultima instanta" etc. Muzicianul prin excelenta.
Tremurînd de emotie, ma prezint la întîlnire, petrec cu gentlemanul o
seara minunata, vorbim despre muzica, gentlemanul ne lauda piesele
(ceea ce pentru mine însemna mai mult ca toate premiile luate) - iar la
despartire, ma trage spre el si-mi sopteste la ureche, "sa n-auda
nimenea": "Psst, si te rog fa-mi o mare, mare favoare: data viitoare,
nu-l mai lasa pe omul sa se aseze la pian, ca e o jignire pentru
muzica!" Da... asa cînta Marian la pian... pîna si Oschanitzki, guru-ul
pianului, s-a speriat de el.

13. Exista o competitie reala între trupele acelor timpuri sau erati
prieteni si va stimati reciproc?

Cum vedeau celelalte trupe problema, nu stiu. Dar cu cele cu care

eram prieteni, eram prieteni. Si ne stimam reciproc. Competitia nu
excludea prietenia.

14. Ce-i determina pe unii muzicieni sa aleaga "calea barurilor sau a

spectacolelor de revista", iar pe altii sa "lupte" cu numeroasele sicane
ale autoritatilor?

Pe ambele grupe: foamea.

15. A propos de "sicane", când te-ai izbit pentru prima data de o

"talpa" pusa de autoritati si în ce-a constat ea?

Mai bine sa povestesc despre ultima izbire. Ne-au chemat sa cîntam la

Sala Palatului, într-un "concert de împaciuire", trupe rock, Orchestra
Radio etc. Dezastrul a început la repetitia de sunet, cînd ne-au vazut
cum ducem pe scena niste mastodonti de boxe. Imediat a venit un
gentleman de la cultura ca sa ne interzica sa punem boxele proprii:
sau scoatem afara boxele alea mari si periculoase, sau nu mai cîntam.
Nici o problema pentru noi, ce-am avut si ce-am pierdut: "Sandu!
afara cu boxele! si cu noi tot afara, ca uite, nu mai cîntam!" "Foarte
bine, nu cîntati!" a zis amenintator omul de la comitet; dar între timp,
i-a soptit cineva la ureche ca treaba nu e asa simpla; daca nu cînta
Sfinx, nu se stie cum va reactiona publicul care, în mare masura,
pentru Sfinx vine la spectacol. Lucrurile au escaladat, eu tunam si
fulgeram împrejur, "ce, vine un bou de la cultura sa... lasa-ma domne,
ce te bagi? nu te-am facut bou, desi esti! vorbesc cu colegul meu, ce
tragi cu urechea?!" - si toate astea în public, sub ochii uimiti ai
Orchestrei Radio, pentru care un asemenea mod de a discuta cu
politrucii de la partid era cu totul neobisnuit - si care ne încurajau pe
tacute. Mai cu cearta, mai fara cearta, omul a gasit o metoda sa ne
faca sa nu plecam, dar totusi sa-si salveze onoarea într-un fel: ne-a
dat voie sa punem boxele noastre, dar cu conditia "dar nu tare, stiti!
uite, pe fotoliul acela va sta tovarasa Gîdea, si daca e tare se supara!
Vreti sa se supere tovarasa Gîdea, ministrul Culturii?" "Nuuuu, cum o
sa vrem asta? promitem ca va fi încet! ca un cîntec de leagan!"....dar
omul nu observa cum între timp Sandu deja masura unghiurile cu
metrul si întorcea cele doua movile uriase de boxe în asa fel încît
sunetul plecat din ele sa se încruciseze exact pe acel fotoliu, unde
seara era asteptata tovarasa) Ei bine, vine seara, apare tovarasa,
începe concertul, vine rîndul nostru... Prima piesa a noastra era "Din
nou acasa", care începe foarte încet; la un moment dat, apare un solo
lung de synthesizer, care si el începe tiptil-tiptil - de, sa n-o suparam
pe tovarasa! - dar creste... creste... CRESTE... apare al doilea
synthesizer... CREEESSSTEEE (între timp, la consola de mixaj Sandu
nu mai prididea sa creasca si el volumul) ...si totul se termina cu o
explozie uriasa, apocaliptica. Noi aveam în boxe niste becuri de
protectie, care erau "ultima siguranta" - cînd era distructiv de tare, se
ardeau ele întîi, ca sa nu se arda difuzoarele. Ei bine, la acea explozie
s-au ars becurile în jumatate din boxe, asa tare a fost. Mare noroc a
avut tovarasa cu viata dînsei sexuala saraca; caci daca nu, avea acolo
pe loc o nastere prematura. În orice caz, a tras o sperietura zdravana,
a parasit furibunda sala si a dat ordin ca "aceasta formatie Sfinx sa fie
stearsa din viata muzicala româneasca". Fratilor, cînd dadea Suzana
Gîdea un ordin, nimeni nu cîrtea, caci era prietena "celeilalte
tovarase". În cazul nostru, a cîrtit cineva: mi s-a soptit ca Sile Dinicu si
Laurentiu Profeta au amenintat cu demisiile daca ni se întîmpla noua
ceva (respectul meu etern pentru amîndoi, ceea ce au facut a fost
extraordinar) - si uite asa, astazi nu sînt la canal, ci la rîul Isar:-) Dar
n-a lipsit mult.

16. Ce însemna pentru voi cenzura? Va determina sa cautati "mesaje"

încriptate? Cam care erau acestea în textele, muzica sau show-urile
Sfinx?

Cenzura era omniprezenta. Orice spectacol era mai întîi "vizionat" de

tovarasii. "Cînd începeti turneul, Nae?" "Poimîine avem Vizionarea" La
un spectacol de teatru trebuia sa ai grija ca eroul pozitiv sa intre si sa
iasa din scena printr-o anumita parte, caci partea cealalta te-ar fi dus
cu gîndul la "pleaca pe la vest" sau cam asa ceva. Era ridicol. La
"Lumina lina" i-a deranjat versul "Trei oameni vor veni sa-l vada" - ca
de, "trei" e mistic, tovarasi. Ne-au impus modificarea absurda "MULTI
oameni vor veni sa-l vada" - ceea ce era atît de stupid, ca am acceptat
pe data. "Cîntecul blazatului" a devenit "Fiii soarelui". Dar cea mai
stupida întîlnire cu cenzura s-a întîmplat unui alt grup. Pe vremurile de
început exista un grup numit "Entuziastii" care la un moment dat voiau
si ei sa scoata un disc mic; pentru asta compusesera un cîntecel
nostim si inofensiv, despre tineret si muzica: "la-la-la etc, muzica cu
orice pret" - sau asa ceva. Dar ochiul vigilent veghea! Baietii au fost
chemati la interogatoriu. Nu cacofonia "...ca cu..."deranja partidul. Alta
era problema. "Ia spuneti, tovarasi, cum vine asta? Cum adica "muzica
cu orice pret"? CHIAR CU PRETUL TRADARII PATRIEI SOCIALISTE????"
17. Se vorbeste despre o lista, elaborata de autoritatile vremii, a circa
400 de cuvinte interzise a fi folosite în textele rock. Este adevarata
aceasta lista, si daca da, cam care erau cuvintele interzise?

Eu n-am vazut o asemenea lista, dar desigur, nu aveai voie sa

pronunti cuvîntul "cenzura", de exemplu Nici macar cuvîntul "rock",
sau "folk" nu erau prea iubite. De ce crezi ca a inventat Paunescu
termenul "muzica tînara"? 18. Crezi ca existau anumite personaje care
prin pozitia pe care-au avut-o au facut mult rau rock-ului românesc?
Poti numi câteva? Nu pot numi pe nimeni. Pentru mine, cei
responsabili cu cultura aveau niste fete cenusii si uitam numele lor o
clipa dupa ce terminam conversatia cu ei. De altfel, toti se numeau
Oiescu, Bouleanu, Hidosu sau alte asemenea nume cu vechi traditii
culturale.

19. Au existat infiltrari ale trupelor rock cu "tovarasei cu ochi albastri"?

Desigur. Pe unul dintre ei am avut onoarea sa-l suport ani de-a rîndul,
în grupul Sfinx.

Daca da, numeste-mi, daca vrei, câtiva sau eventual explica-mi cam
care era rolul lor.

Pe omul meu îl chema Cernea. Ce rol avea, nu stiu. De pilda, a avut

rolul sa ma urmareasca pîna la frontiera germana ca sa ma prinda sa
nu fug. Cu doua masini au gonit dupa mine. Cred ca omul avea si un
grad - în orice caz, mi s-a povestit ca o saptamîna înaintea revolutiei
din România, individul a pariat cu niste gentlemen: a spus ca "va fi o
revolutie, care va începe pe data cutare si se va termina pe data
cutare" - si a cîstigat pariul. Nu cred ca orice ciripitor de duzina ar fi
avut acces la asemenea informatii. Precis individul avea un grad sau
era mafiot de cercuri înalte.

20. Consideri ca ar folosi la ceva "demascarea" asa de târzie a

acestora?

Da. Ar fi ridicol sa stim adevarul despre ei si totusi sa nu-i demascam.

Prea ar fi viata nedreapta.

21. Ce-au însemnat pentru tine perioadele "experimentale", "Duhul

aurului" si colaborarea cu Teatrul "Bulandra"?

Viata. Inspiratie. Munca alaturi de Dorin-Liviu Zaharia a fost foarte

interesanta, iar omul te inspira prin simpla prezenta, darmite cînd mai
si deschidea gura. Iar despre perioada de la "Bulandra" - a fost o mare
scoala pentru noi. Mare, uriasa cinste sa fim acolo, cot la cot cu
oamenii de frunte ai teatrului românesc. Nu oricine se poate lauda ca l-
a avut pe Liviu Ciulei - cu care e o cinste pîna si sa respiri aerul în
aceeasi încapere - ca regizor sau pe Toma Caragiu, domnul Rebengiuc,
Mariana Mihut, Ogasanu, Motu Pittis... sa-i mai numesc?... ca parteneri
de spectacol. Cred ca e cea mai mare cinste pe care am avut-o în viata
mea.

22. Cautai "forme" noi de prezentare a muzicii sau erai si tu preocupat

de ideea de "opera rock" care-i obseda pe Tudan, Brandes sau Covaci?

Nu cautam nimic, eu în general gaseam. Totul se nastea. Cum am mai

spus, nu cred ca daca "intentionezi" sa creezi ceva într-un anumit fel,
ceea ce creezi va fi mai bun. Poate cel mai clar a spus-o Worringer
(citez din memorie): "Care e diferenta dintre MANIERISM si STIL?
MANIERISM este ceea ce apare într-o opera de arta potrivit vointei
creatorului ei, iar STIL este ceea ce apare fara voia lui, si de multe ori
împotriva vointei lui". Adînci cuvinte - cel putin pentru mine.

23. Au existat trupe de dincolo care-au inspirat anumite piese Sfinx?

Evident. De pilda, întregul disc "Zalmoxe" este într-un fel raspunsul

nostru (imperfect, timid, din toata saracia noastra) la discul "Olias of
Sunhillow" al lui Jon Anderson. Înca si astazi, pentru mine "Olias" este
cel mai bun disc scos vreodata de cineva pe aceasta planeta.

24. În general, se poate vorbi despre o anumita "intelectualizare" a

rock-ului românesc din perioada post "beat" si pâna la explozia "hard"?

Poate ca da; în orice caz, pe vremea aceea si noi, si publicul nostru,

mai deschideam din cînd în cînd cîte o carte. 25. Care este povestea
celebrei "scânduri muzicale" si a lui "bibi sinthesizer"? "Scîndura" poate
fi auzita pe "Zalmoxe", în piesa "Pestera". Era scîndura de calcat rufe a
sotiei mele. Din ea am construit ceva asemanator cu o combinatie de
sitar si vina: lipisem un fretboard de ghitara pe partea de jos, unde
sunetul de sitar era dat de niste pînze de bomfaier taiate si îndoite cu
talent:-) - iar pe partea de sus aveam vreo treizeci de corzi "de
simpatie", care vibrau prin rezonanta. Cine ma vedea prin tramvai cu
camasa necalcata, uite, acum stie de ce. "Bib-synthesizer" a fost o
porecla a primului nostru synthesizer, construit de Bibi. "Ce, ei au
Moog-synthesizer? Si noi îl avem pe al nostru: Bib-synthesizer!" .
Legenda spune ca Bibi l-a construit împreuna cu mine. Nu e adevarat.
Eu eram doar "omul de Hei-Rup!"..."Hai Bibane, baga mare! Bravo,
asa e bine! Mai pune un condensator! Hai, mai iute, ca uite, mîine-
poimîine primeste Spitzi de la Phoenix un synthesizer, ce, vrei sa aiba
ei primii?" La primul concert cînd l-am folosit înca nici nu era gata, se
dezacorda grav de tot de la temperatura, asa mare era graba. Pîna la
coada, nici nu mai stiu daca Spitzi l-a primit pe al sau înaintea noastra,
sau totusi al nostru a fost primul synth auzit vreodata în România. Nici
Spitzi nu mai stie. Dar nici nu mai conteaza.

26. Tu, care în show erai destul de linistit, uneori aproape apatic,
cântai si Balada lui Ciprian Porumbescu când evoluai cu vioara asezata
pe spate. Ce reprezenta acest "numar": o simpla demonstratie de
virtuozitate sau o forma de protest scenic?

Eram si eu un "mistocar de Bucuresti". Ce protest, vere? Cum a zis si

Seneca: "Qui protest" ... pentru cei mai criticarzi: de fapt este "Qui
prodest" - dar semnul "" se cheama "emote" si înseamna bascalie. De
fapt nici nu era o demonstratie de prea mare virtuozitate. La
Conservator se faceau chestii si mai iscusite. Mai glumeam si noi
cîteodata, viata era oricum trista.

27. Ce ascundeau desele evadari "belgiene" ale Sfinx-ului din perioada

1974 - '82: simple "suse" sau uneori erau si concerte sau turnee
serioase?

Uite, sa-ti descriu cum arata, de pilda, "susa" de la Charleroi, ca sa-ti

deschid si tie apetitul pentru asemenea "suse". Sase luni de zile am
cîntat într-un cabaret. De la 8 seara pîna la 6 dimineata. Zilnic. Fara zi
libera. 10 ore în picioare. Încontinuu. Fara nici o pauza - cel mult 10
secunde între piese. Era interzis sa parasim scena, darmite sa fumam.
Pe cine mai are chef de rîs, îl invit sa faca si el asemenea "suse". Din
acei sarmani bani agonisiti mi-am cumparat niste scule, sapun si hîrtie
higienica. Aveam alta alegere?

28. Cam care ar fi "evenimentele" din "viata" Sfinx-ului care ar trebui

amintite întotdeauna atunci când se scrie sau se vorbeste despre
trupa?

Plecarea din trupa a lui Marian Toroimac. Pentru mine, Sfinx a murit în
acel moment. Tot ce a urmat a fost o lunga agonie.

29. "Lume alba" a aparut mult mai târziu decât ne asteptam noi, cei
care eram fani Sfinx, ca sa nu mai vorbim de "Zalmoxe". Care au fost
"culisele" celor doua albume? Este adevarat ca ele nu au fost acceptate
în structura propusa de voi?

Cine mai stie oare? Planuri sînt multe întotdeauna si nici o data nu iese
cum vrei. La "Zalmoxe" îmi amintesc de o lunga perioada de hartuiala
cu cenzura. Ani de zile. Textul le era prea mistic si prea criptic... "Cine
stie ce mesaje subversive or mai fi pe acolo?". Aveau si oamenii
dreptate, îsi aparau si ei pielea. Am cîntat "Zalmoxe" pe scena vreo doi
ani, înainte de a primi aprobarea pentru disc.

30. Exista o preferinta a Electrecord-ului pentru anumite trupe? Ma

gândeam acum nu neaparat la Savoy (care erau "pupilele" UTC-ului)
dar si la Phoenix, Progresiv TM sau Metropol, care totusi erau rockeri
"pe bune"!

N-am nici cea mai vaga idee.

31. Cum ar fi aratat discografia Sfinx în conditii normale?

Cred ca exact cum arata acum. Limitele discografiei au fost limitele

noastre. Nu Ceausescu a fost principala frîna. Daca am cîntat prost la
ghitara pe "Lume alba", nu Ceausescu m-a împiedicat sa cînt mai bine.
Si în fond, pe Ceausescu nici nu l-am întîlnit vreodata. Ceausescu avea
alte probleme: sa stavileasca ovatiile, "oh, cîta fericire ca existi,
OmCuTreiTesticole!", si sa refuze atîtea titluri de "doctor menoris
pausa" ce i se ofereau nevestei sale de diverse universitati din
republici bananiere, cu toate ca ea le merita cu prisosinta. L-au
împuscat, au venit Noii! - dornici sa se îmbuibe si ei ca el, daca se
poate, repede! în doi-trei ani! Cînta cineva mai bine la ghitara acum?
Hai sa ne raspundem cu totii la întrebarea asta, fiecare în sinea lui.

32. Cum consideri activitatea Cenaclului "Flacara", tinând cont de

faptul ca erai unul dintre putinii muzicieni agreati de Paunescu, care ti-
a respectat întotdeauna valoarea?

Cu Paunescu am avut si eu anii mei de cearta, ca toata lumea, cînd nu

ne-am vorbit unul altuia. Cum a evoluat omul, nu mai stiu. Aud vesti
zvapaiate. Pe timpul meu, omul era OK. Nu degeaba l-a iubit atîta
lume. Faceau coada în fata la Casa Scînteii, doar sa-l vada o clipa
iesind din cladire pîna la masina. Aceiasi oameni îl înjura astazi. N-am
ce zice. Pentru mine, care ma recunosc un afon la poezie, Paunescu
ramîne în orice caz unul din marii poeti români. Topul meu personal -
înca o data ma scuz, nu sînt priceput la poezie! - este Arghezi - Anton
Pann - Paunescu - Radu Gyr - Restul Lumii. Doar o mare scadere avea
Paunescu pe vremea mea, pe care generatiile ce vin nu i-o vor ierta:
era un anti-talent la ping-pong. Sorry, Grasule. Nu stiai nimic la ping-
pong.

33. Ai avut acel sclipitor moment folk (?!): "Noi nu ne temem/ Zece
arici înamorati", în care parodiai pe fata Cântarea României,
cenaclurile si alti pupincuristi ai vremii. Care era "cheia" pieselor
respective si cum de au scapat vigilentei cenzorilor?

Ce-i aia "pupincurist"? ... Hm... poveste lunga. "Noi nu ne temem"

este o parodie geniala de Marin Sorescu. Am folosit-o - si nu foarte rau
- în scopurile mele perfide. Am cautat sa recreez, muzical, parodia din
text: ostasi, muncitori, tarani îsi dau mîna în lupta glorioasa contra
omizilor ce vor sa distruga "ale noastre mere si ale noastre pere!",
folosind "chimice substante". Am introdus tot ce se putea introduce
subtil - ca de pilda, greseli de accent, "omizi, voi ulTIMI..."cu accentul
pe "-timi" - asta era sarmana mea replica la noul Imn al României,
unde accentele gresite abundau: "în lupTA biruitor" sau "vrajmaSII-n
lupta-i zdrobim" etc. Ceea ce am introdus intentionat fara subtilitate,
au fost anumite pasaje cînd în text vorbesc omizile: "Sa ne distruga
nu-s sperante!" sau "Noi sîntem multe ca un roi!". Acele doua pasaje
le-am realizat muzical folosind doua citate - nota de nota - din
"compozitiile" unui individ numit Petre Magdin. Nici ca se putea mai
buna alegere decît Magdin pentru rolul omizilor. Ca o manusa.
Bucatica rupta.
Poezia "Zece arici înamorati" este scrisa de Horia Zilieru si am gasit-o
în revista Urzica. Dupa ce am rîs în hohote ore în sir citind-o, am decis
sa fac un cîntec pe ea. Geniala poezie. Peste cîtva timp, la Iasi, Horia
Zilieru a venit la concertul nostru si s-a prezentat, "ce mare cinste a
fost pentru el ca i-am luat poezia etc." - iar eu nu mai stiam cum sa-i
explic ca de fapt cinstea e de partea mea. Minunat om.
Cum a trecut de cenzura? Multumita redactoarei Iulia Cristea, de la
Electrecord. Si la Electrecord exista o "vizionare", unde se ascultau si
se aprobau (sau nu) noile productii discografice - iar Iulia a aranjat
lucrurile în asa fel încît cînd a venit rîndul discului meu n-a mai fost
nimeni atent la el, caci brusc sunau tot timpul telefoanele, cineva intra
cu vreo problema foarte urgenta si importanta, care cerea sa fie
rezolvata NEAPARAT chiar acum! - asa ca dupa terminarea discului, pe
care de fapt nimeni nu l-a ascultat atent, tot ce au avut de întrebat
oamenii de la cenzura a fost "asta e muzica folk?" "Da!"- a raspuns cu
impertinenta Iulia. "Bun" - au zis cenzorii. Asa a trecut de cenzura
acest disc. La aparitia pe piata... acolo n-a mai fost Iulia sa protejeze.
A doua zi discul a fost retras. Au venit niste gentlemen în magazine,
au aratat legitimatiile si au ridicat tot stocul. Cine a apucat sa-l
cumpere, îl are.

34. Desi ai avut numeroase "iesiri", totusi "fuga" ta în Germania a

parut multora total nepregatita si neasteptata. Care este motivul real
care te-a determinat sa iei aceasta decizie si care este povestea
acestui eveniment?

Hm... crezi ca daca se întîmpla "la momentul asteptat" mai avea

succes? Cred ca ar fi mult mai normal sa ma întrebi "care NU au fost
motivele?" - poate ca as gasi vreo doua: n-am fugit ca sa pescuiesc si
n-am fugit pentru ca ma rodea un pantof. Despre motivele pentru care
am fugit... "You name it, I had it". Sa încep sa le însir aici, n-ar ajunge
toata cartea ta. Dar la urma urmei, cred ca pot spune urmatoarele, pe
care te rog sa le citesti atent, caci nu le-am spus pîna acum si nici nu
le voi repeta vreodata. Long post ahead.
Acei care ma cunosc stiu cum vorbesc despre mine însumi. N-am
cautat vreodata sa ma pun în centrul atentiei si nu cred despre mine
ca as fi buricul Pamîntului. Scanda lumea în sala "Aldea, Aldea"? Eu
raspundeam "Multumim!" Dar tragînd o linie si adunînd: daca ma
gîndesc bine, unul ca mine nu se naste într-o tara chiar asa, zilnic si pe
toate drumurile. Si înaintea mea au existat ghitaristi foarte buni: nea
Sandu Abramovici, Alecu Radulescu, Gabi Mezei, Radu Mircea, Tica
Brînzan. Am tot respectul pentru ei. Niste giganti; am avut ce învata
de la fiecare. Fiecare a excelat într-un anumit domeniu. Dar nu cred ca
vreunul dintre ei a avut chiar tot ce am avut eu de dat lumii. Cu toata
modestia: întreaba-i pe ei însisi; nea Sandu mai traieste. Eu cred ca,
vorbind de cei 30-40 de ani de dinaintea mea, ceea ce spun nu e
departe de adevar.
În timpul existentei mele în România, din nou nu cred ca sînt mari
dubii. Sa mai adaugam la socoteala vreo zece ani. Ce s-a întîmplat
dupa plecarea mea? De atunci au trecut douazeci de ani. Au explodat o
pleiada de ghitaristi foarte buni. În primul rînd, Florin Ochescu sau Adi
Ordeanu - ambii, ghitaristi de mare clasa. Mai sînt si altii, multi si buni.
Dar, din nou, cu toata modestia: nici în aceasta perioada nu cred ca
vreunul din ei are de dat lumii tot ce am dat eu. Din nou, ei însisi pot fi
întrebati; stiu cu siguranta ce vor raspunde.
Adevarul e ca n-a fost prea mult meritul meu. A fost meritul lui
Dumnezeu si al parintilor mei, care mi-au dat niste calitati; a fost
meritul profesorilor mei, care m-au învatat; a fost meritul mediului în
care m-am dezvoltat. Dar uite, aceste trei perioade fac, împreuna,
aproape un secol. De ce, de ne-ce... fapt este ca în aproape un secol,
unul ca mine nu s-a nascut în România.
Acum vin la subiect. În momentul cînd am decis sa plec, am pus toate
astea în balanta: si patriotismul, si dragostea de glie, si datoria fata de
tineret, si prietenii. Totul. Nici nu aveam prea mare alegere; nu se stia
daca mai apuc sa mai primesc viza vreodata. Era ultimul meu turneu
cu Sfinx, plecarea mea din grup era de mult decisa, de mult nu-mi mai
dadeam nici buna ziua cu ei - si era de asteptat ca informatorul
grupului sa se razbune pe mine într-un fel; doar îsi vedea disparînd
vaca de muls. Am hotarît ca, oricum o dai si oricum o sucesti, o doza
de fair-play trebuie sa existe în viata. Te rog si pe tine, Nelu, si pe
eventualii cititori, sa-ti raspunzi (sa-si raspunda) cît de onest se poate:
S-a comportat România fair-play cu mine, cu unul care se naste o data
la un secol? Ce sa fi ales: sa ma întorc, sa nu mai pot iesi vreodata nici
în Bulgaria? Sa fiu din nou prada fiecaruia care vrea sa profite de pe
urma mea? Sa ma las din nou insultat de nulitati ca Magdin? Sa-mi
spuna fiecare idiot de la cultura ce sa fac si ce sa nu fac? Sa astept
viitoarea perchezitie la mine acasa, cînd gentlemen în jeep-uri militare
vin, spun ca ar cauta aur, dar de fapt ridica cel mai mic petic de hîrtie
scrisa? (stii cum veneau? ca vulturii, deodata la toate casele noastre,
la casa parintilor mei, pîna si la casa bunicii - ceea ce a dus, în ultima
instanta, la moartea parintilor mei)... Sa vad înca o data cum Maria
pierde un copil atît de dorit, iar medicii la spital o lasa zile întregi cu
copilul mort în ea, ca trebuie sa vina comisia sa constate ca n-a fost un
avort provocat - ba mai fac si haz de lacrimile ei?
O doza de fair-play trebuie sa existe în viata, iar viata nu e nelimitata.
Cel putin viata mea. S-a comportat România fair cu mine? Eu am decis
ca, oricum o dau, orice motive invoc, nu s-a comportat fair; si ca am
de ales daca accept asta în continuare sau nu. Las la aprecierea ta,
Nelu - si a cititorilor: decideti daca am avut dreptate.
Ei bine: unei tari, care trateaza un om ca mine la modul în care l-a
tratat, este doar fair-play sa-i spun - cu toata modestia, cu toata
dragostea de glie si respectul pentru trecutul stramosesc: "Stimata
tara! Poftim de asteapta secolul urmator, si cînd se va naste din nou
unul ca mine, trateaza-l mai fair. Daca nu, asteapta urmatorul secol;
un secol trece repede. Poate pentru o tara ca România, unul ca mine
nici nu e important - si atunci, de ce toata discutia? Sa ne vedem
fiecare de drumul nostru, România cu gloriile ei acolo, eu, mic si
neînsemnat aici, si sa ne ignoram reciproc. Asa cred eu ca e fair.

35. Cum s-a simtit "fragilul" Aldea într-o lume care-i era cu totul
straina?

Foarte bine. Imnul acestei lumi straine este bun, ca l-a compus papa
Haydn. Nu e o copie de "La Marseillaise". Nu are greseli gramaticale,
ca "Trei culori" - caci textul a fost scris de von Fallersleben, care nu
era un agramat. Nici nu vorbeste în fiecare propozitie de "vrajmasii
zdrobiti în lupta", ci de "unitate, dreptate, libertate" si de "fapte
nobile".
Oamenii din aceasta lume straina sînt si ei altfel. Scopul lor în viata nu
e sa-l fraiereasca pe Aldea. Nici sa "i-o traga", sa-i "dea m---" - cum
se spune în new romanian. De douazeci de ani, nimeni nu m-a pacalit
cu un pfennig. De fiecare data se întîmpla acelasi scenariu: livrez
munca, sînt întrebat "cît primesc" - orice suma spun, primesc dublul ei
cu multumiri. În douazeci de ani, un singur om îmi datoreaza bani. Nici
nu-i mai vreau. Nu-i dau numele aici, ca e persoana cunoscuta SI E
ROMÂN. Sorry.
Prieteni? Am prieteni la fel de buni ca în România, care-ar sari în foc
pentru mine si eu pentru ei.
Respect din partea mediului? Si aici, o data pe luna, primesc un alt
disc pe care mi se dedica vreo melodie. De fiecare data cînd apar într-
un studio, se descretesc fruntile.
Sa continuu? Are sens? Numai în primul meu an aici, cînd potrivit legii
nu aveam drept de munca, mi-au iesit din mîini mai multe LP-uri decît
ÎN TOATA CARIERA MEA DIN ROMÂNIA, prietene. Fragil-nefragil... cred
ca am fost suficient de clar.

36. Ce anume te-a împiedicat sa cânti rock în Germania sau eventual

într-o alta tara?

Nu m-a împiedicat nimic. De ce ar fi trebuit sa cînt rock? Mie nu-mi

place Bill Halley, nici Pelvis. Eu sînt - sau încerc sa fiu - un muzician,
nu un rocker. Am facut si eu multe compromisuri. Am cîntat pîna si
rock, de ce nu. Dar nu "pentru totdeauna".

37. Dintre numeroasele productii care au trecut prin studioul tau, si

implicit prin "mâinile" tale, de care esti cel mai mândru considerând ca
te reprezinta din punct de vedere muzical?

Hm... greu. La fiecare productie încerc sa dau tot ce pot. De asta

plateste clientul. Dar cred ca cel mai drag îmi e quadruplul CD
"Goethes Faust", la care am lucrat mai bine de doi ani. Cum sa nu-mi
fie drag dupa atîta munca?

38. Te-ai gândit vreodata la un proiect Aldea 100%?

Nu prea tare. Poate anul acesta; mi-am strîns ceva material si prietenii
ma preseaza tot mai tare sa scot ceva.

39. Nu crezi ca Sfinx-ul, dupa plecarea ta, îsi încheiase "misiunea" si

trebuia autodizolvat sau consideri ca mai avea ceva de transmis?
N-am nici o opinie. Din punctul meu de vedere, era dizolvat.

40. Ai avut posibilitatea sa mai asculti câte ceva din productia ceva
mai recenta din muzica rock româneasca. Cu ce impresie ai ramas?

N-am avut prea multa posibilitate. Am ascultat o caseta cu Holograf,

foarte buna..., ceva Sarmalele Reci si cam atît. Dar n-am avut ocazia
sa ascult nimic altceva - cu exceptia cîtorva lucrari extraordinare ale
lui Adrian Enescu, sau Pasarea Colibri; Vali Sterian, Nicu Alifantis si
Andries mi-au trimis discurile lor; dar asta nu e muzica rock

41. Te-ai aflat printre putinii muzicieni români care au evitat sistematic
o reîntoarcere în tara, chiar una pur turistica. De ce? Evitarea
"umbrelor trecutului", lipsa de timp sau pur si simplu "din scârba"?

Cred ca am raspuns deja la aceasta întrebare. Mult timp nu am plecat.

Dar cînd am plecat, am plecat "de tot". Definitiv. Am plecat stiind ca
nu ma voi întoarce vreodata. Asa va ramîne. Nu am de ce sa vin în
România. De fapt, România, cea pe care-o stiu eu, nici nu mai exista.
România mea o port în suflet si nimeni nu mi-o va scoate de acolo.
Hm... cum era bancul acela? "De ce nu strigi si mata "ura!" ca toti
ceilalti, mosule?" "Ura o purtam în suflet, tinere!"

42. Cum caracterizezi concertele si colaborarile tale cu Gheorghe

Zamfir, când se vorbea si despre un posibil turneu în România si cea
cu Monteoru?
Te consideri apropiat spiritual si muzical de fenomenul "world music"
sau "new age"?

Am participat la niste concerte cu Gheorghe Zamfir si G. Angelescu-

Monteoru, la Viena si München. Pentru mine, Zamfir este si ramîne un
mare artist. Cît despre new age, nu, nu ma consider apropiat. Eu sînt
"old age".

43. Si totusi, pe când "Din nou acasa"?

Raspunsul e dat.