Muzica și omul fragmentat

Un filosof perspicace al culturii a observat că în vechile tratate de politică (Platon,

Aristotel), spre deosebire de cele moderne, există un singur paragraf, cel mult o
pagină, închinate economiei și zeci de pagini alocate muzicii. Explicația e ușor de
înțeles la nivel rațional, dar mai greu de priceput la nivelul nostru uman-sufletesc
de astăzi.
Pentru antici, ca pentru toate culturile tradiționale, muzica juca un rol
fundamental în armonia socială, fiind practic expresia cea mai transparentă a
virtuților unei comunități. Spune-mi ce muzică asculți, ca să-ți spun ce fel de om
ești. De pildă, unul dintre consilierii marelui om de stat atenian Pericle, Damon din
Atena, ar fi afirmat „lăsați-mă să scriu muzica unui popor și nu mă interesează
cine îi face legile”.
Conform unei legende orientale, a existat un împărat chinez care a condus țara
vreme de patru decenii doar cu ajutorul muzicii, fără să aibă la dispoziție o armată
numeroasă, deși a domnit în timpul unui război civil. Împăratul se deghiza în țăran
și mergea prin toate marile orașe o dată pe an, doar pentru a vedea ce muzică
ascultă și cântă oamenii. Dacă muzica era în acord cu Tao (Calea sau ordinea
naturală), nu intervenea și lăsa lucrurile să meargă pe cursul lor firesc. Dar dacă
muzica era cacofonică și antagonică față de Tao, atunci se întorcea în capitală și
trimitea în acel loc soldații, pentru a fi pregătiți la momentul inevitabil când vor
izbucni tulburările.
În aceeași ordine de idei, Confucius, marele înțelept al Chinei, își rezuma
programul paideic în următoarele cuvinte: „Găsește-ți inspirația în Cartea
Cântecelor; formează-ți caracterul prin ritual; atinge perfecțiunea prin muzică”.
Pentru unii comentatori recenți ai acestui fragment, muzica are în pasajul de mai
sus, și în gândirea confucianistă în general, scopul de a unifica latura rațională și
morală (și estetică, am adăuga noi) a omului, fiind cheia de boltă a întregii
educații.
Revenind în spațiul european clasic, funcția educativă se distingea în rolul acordat
muzicii în cele șapte arte liberale clasice, acolo unde sta la loc de cinste alături de
matematică, logică sau retorică. Să ne aducem aminte că rostul artelor liberale
era acela de a crea oameni liberi de patimi.
Aici ajungem, în sfârșit la cheia problemei din modernitate. Pentru noi, muzica nu
reprezintă altceva decât o distracție artistică, în cel mai fericit caz, care ne
rafinează simțurile cognitive, ne îmbogățește eventual cultura și ne ajută la o
petrecere plăcută a timpului liber. Dar aproape sub nicio formă ea nu conține
vreun miez moral transmisibil și imprimabil. Filosofia aceasta se vede cu ochiul
liber în preocuparea sau în spațiul alocat muzicii de către părinții contemporani. E
drept că nu sunt puțini aceia care investesc masiv în orele de instrumente ale
copiilor, însă de cele mai multe ori (să dea Domnul să mă înșel!) se caută anumite
virtuozități strict artistice, dimensiunea etică fiind ignorată, mai degrabă
inconștient. De unde și extensia foarte generoasă a ceea ce se cheamă muzică
bună.
Nici nu e de mirare că se întâmplă astfel, deoarece imaginea omului cu care
operăm în minte mai toți este aceea a unei ființe compartimentate sau sfârtecate
în diverse sertare, fără prea mare legătură unele cu altele. Avem, de pildă, o față
duhovnicească, de biserică, duminica sau la marile sărbători, în posturi, dar și o
față lumească, pentru când să mergem la muncă sau când ne întâlnim cu oameni
din afara Bisericii, în vacanțe estivale, etc. În fine, avem și un chip sufletesc, pe
care îl arborăm în preferințele noastre culturale, în sens larg, în cărțile pe care le
citim, în muzica pe care o ascultăm șamd. Fundamental, însă, este că toate aceste
dimensiuni ale personalității noastre nu sunt legate între ele, ci trăiesc într-un soi
de neutralitate dizarmonică, ce ne stingherește, ne obosește și ne surpă fără să ne
dăm seama. Casa dezbinată nu va putea să se țină, iar latura estetică a casei
noastre nu are decât cel mult o funcție decorativă.
Edificator e cunoscutul exemplu al tânărului însetat de isihasm, aflat în vizită la
sihăstria de la Platina a Părintelui Serafim Rose, care, după ce și-a însușit din cărți
mai multe pasajele filocalice, s-a apucat să se plimbe prin pădure cu căștile pe
urechi ascultând muzică rock. La întrebarea părintelui despre cum se împacă una
cu alta, tânărul nu a părut deloc surprins, argumentând că fiecare își are locul său
bine stabilit, fiind suficient să apese butonul potrivit. Când vrea rugăciune oprește
muzica, când vrea altceva apăsă play pentru muzica rock.
Pilda poate părea flagrantă și excesivă, dar nu e greu să găsești ilustrări similare în
contexte tot duhovnicești. Să nu stăruim mai mult de o clipă la ideea de rock
creștin, sub formă de balade cu versuri ortodoxe, binecuvântată acum câțiva ani
de figuri călugărești. Ea nu este altceva decât tot o întruchipare a aceleiași gândiri
scizioniste, în care forma și fondul nu reușesc să facă o casă bună împreună din
cauză că provin din registre morale complet diferite.
Pe de altă parte, după cum remarcau stareți ca Sf. Varsanufie de la Optina, muzica
clasică bună îmbunătățește simțirea și înțelegerea sufletească, ceea ce poate
ajuta și în lupta duhovnicească primară. Evident că muzica bună nu reprezintă un
panaceu, mai ales pentru problema spirituală a omului, având la rândul său
propriile ispite și pericole, dar ignorarea muzicii și a funcției ei morale sau imorale
nu se poate face decât cu pierderi foarte mari. În acest sens, eludarea de azi dă
seama, în primul rând, de trista degringoladă a sufletului și duhului omului
modern, care a uitat ceea ce era aproape banal în orice lume sănătoasă.

6 bucati miskin
Telhnopolis 3
Oradea