1

Cuvântul editurii

Această carte se adresează tuturor copiilor ajunși la vârsta întrebării

“Cum ne raportăm la suferințele vieții?" - şi părinților lor. Marele
scriitor F.M. Dostoievski (1821-1881) și-a dedicat viaţa găsirii
răspunsului la această întrebare. Răspunsul său credem că este, în esenţă,
o introducere la răspunsul lui Hristos.

Cartea este o primă adaptare românească (posibil prima în altă limbă

decât rusă) a antologiei „pentru copii” schiţate de autorul însuşi
(secondat îndeaproape de mult iubita sa soție, Anna Grigorievna
Dostoievskaia*), din toată opera sa. Ea face limpede, în primul rând celor
mai tineri cititori, dar şi tuturor celor sensibili la întrebarea menţionată,
frumuseţea răspunsului descoperit de el. 1

Dar să pornim mai de aproape:

Spunea undeva Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa (ale cărui Șapte

cuvinte către tineri nu sunt străine de influența lui Dostoievski!) că
dânsul a descoperit sensul suferinței atunci când a citit cuvintele:
*
Proiectul schițat de autor a fost realizat abia postum, prin grija Annei G. Dostoievskaia, soția sa, cu dragostea, fidelitatea, dar și
discernământul şi deschiderea la sugestii valoroase care o caracterizau. Asistată editorial de trei distinși literați ai vremii, ea a
tipărit, desigur în limba rusă, trei variante înrudite - dar nu identice - ale cărții, după cum urmează: Copiilor ruși: din operele lui
F.M. Dostoievski (1883, ed. O.F. Miller), O antologie din operele lui F.M. Dostoievski pentru elevii școlilor secundare în vârstă
de peste 14 ani (1887, ed. V.Ya. Stoiunin) și Dostoievski pentru copiii de vârstă scolară, (1897, ed. A.V. Kruglov). Acestea au
cunoscut un success crescând în Rusia de odinioară, pentru a fi apoi interzise de bolșevici, vreme de mai multe zeci de ani. Abia
in 1971 (150 de ani de la nașterea autorului) a fost permisă o singură reeditare, parțială. La rândul ei, aceasta a fost, se pare,
numai în parte retipărită după "prăbușirea comunismului", cu o frumoasă prefață suplimentară, datorată eminentului exeget
dostoievskian Karen Stepanian. Versiunea Stepanian ramâne, după câte știm, singura retipărită regulat în rusește, până astăzi.
Această versiune în limba română a proiectului dostoievskian este intitulată, mai cuprinzător, dar, sperăm, nu mai puțin adecvat
decât cele rusești, Dostoievski pentru părinți și copii (un titlu propus de N. Ganea, căruia, pentru tot ce îi datorează cartea, i se
cuvin viile noastre mulțumiri). Ea cuprinde cea mai mare parte din bucățile scurte (povestiri și extrase esențiale) grupate în prima
(1883) si ultima (1897) dintre antologiile originale enumerate mai sus (care sunt similare și ar putea fi numite "sinoptice"), plus
două dintre bucățile avute in vedere în 1897, pentru o eventuală continuare a seriei (povestirile numerotate 8 şi 9, în tabla noastră
de materii). A doua antologie originală, cea din 1887, conține romane şi povestiri mai lungi: "Dl Proharcin" și romanul Netoșka
Nezvanova integral, plus extrase largi din romanele Umiliți si obidiți și Amintiri din casa morților, care socotim că astăzi pot fi
lăsate integral în seama discernământului cititorilor ce vor fi parcurs volumul de față. Cu atât mai mult cu cât ele se găsesc acum
relativ ușor, în vreme ce colecțiile de bucăți scurte alese "pentru copii" sunt încă, din păcate, greu de găsit la un loc și, ca atare,
practic necunoscute publicului țintă al soților Dostoievski. Căutând selecţia şi ordinea pieselor celor mai adecvate duhului comun
care le străbat am optat, pe urmele lui Stoiunin (1897), pentru un aranjament tematic, care reflectă o interpretare, mai degrabă
decât pentru cel cronologic, adoptat de Miller (1883). Pentru mai multe informații a se vedea bibliografia noastră orientativă,
îndeosebi contribuțiile profesoarei Raffaella Vassena, căreia îi mulţumim şi pe această cale pentru preţiosul ajutor bibliografic
acordat. A se vedea tot acolo şi adresele blogurilor noastre “Dostoievski pentru părinți și copii” (in română și engleză), unde,
treptat, ne propunem să găzduim și să discutăm ceva mai pe larg integrala bucăților scurte “pentru copii” avute în vedere de soții
Dostoievski și unde îi invităm și pe cititorii noștri să ne scrie, pentru comentarii și distribuire de informații suplimentare.
 2

„Dumnezeu nu a venit în lume pentru a eradica suferinţa, Dumnezeu nu

a venit în lume nici măcar ca să o explice. Dumnezeu a venit în lume ca
să umple suferinţa umană cu prezenţa Lui.” (Paul Claudel).

Care este, atunci, cheia care deschide sipetul suferinței, transformând-o

din iad al morții în Rai al lui Hristos Înviat? Pornind de la observaţiile
celui dintâi și mai distins exeget de orientare practică al întregii opere a
lui Dostoievski, marele arhiereu şi duhovnic Antonie Hrapoviţki, asupra
căruia vom reveni, cheia este, mai întâi, raportarea la suferinţă cu
dragoste smerită şi împreună pătimitoare. Adăugând unele accente puse
de Dostoievski la maturitate, pe firul aceluiași gând, cheia este, apoi,
amintirea2: pururea amintirea de cei care s-au raportat la suferinţă în
duhul dragostei smerite şi împreună pătimitoare este, în sine,
„lucrătoare”3. Cheia este, aşadar şi mai ales, pururea amintirea de Maica
Domnului, dintre muritori cea dintâi şi cea mai desăvârșită icoană
purtătoare a dragostei împreună pătimitoare, prototipul maicilor înțelepte
și chipul tainic al multor smeriţi rugători, purtători ai aşezării ei celei
bune, femei şi bărbaţi, simpli mujici şi stareţi călăuzitori de suflete.
Cheia dostoievskiană este, în fine, pururea amintirea de Hristos, cel
îndeapoape cunoscut şi urmat de Maica Domnului şi de cei împreună cu
dânsa.

Toate acestea, ni se pare, leagă ansamblul bucăților scurte cele mai

ziditoare (și accesibile) din opera lui Dostoievski, pe care el a dorit să le
culeagă, pentru cei mai tineri cititori ajunși la vârsta întrebărilor
fundamentale. Le leagă laolaltă și, totodată, le leagă de scumpe amintiri
ale autorului, păstrate încă din copilăria sa cea mai fragedă. Unele sunt
reatribuite unor personaje fictive, care apar în paginile acestei cărți
(îndeosebi Starețului Zosima, cel mai proeminent om de rugăciune din
opera dostoievskiană și, probabil, din literatura universală). Dar sunt și
altele, poate mai puțin vădite, dar nu mai puțin sfinte, ca aceea a serilor
de neuitat din familia autorului când, de față cu părinții săi, doica îl
așeza în fața icoanelor, ca să spună, plecându-și genunchii: „Toată
 3

nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub
Acoperântul tău!”

Această rugăciune Dostoievski a continuat să o spună toată viața.4 O va

spune în fiecare seară și cu proprii săi copii, Liubov și Feodor. După
binecuvântarea părintească de la ora de culcare (9:00) urmau: „ ,Tatăl
nostru…’, ,Născătoare de Dumnezeu…’ și ,Toată nădejdea mea spre tine
o pun, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub Acoperântul tău!’ -
rugăciunea sa preferată” (Anna Dostoievskaia, subl. noastră).

Iată, socotim, firul aproape ascuns care leagă toată viața marelui scriitor
de viața ultimului și celui mai exemplar erou al său (ar trebui cred
numele eroului aici). Acoperământul amândurora și scara lor tainică, de
la iadul firii căzute, la Ȋmpărăteasa Raiului:

„La fel se întâmplase şi cu Aleoşa [Karamazov]; memoria lui nu

înregistrase decât o înserare tihnită de vară, fereastra deschisă, razele
soarelui, ce pătrundeau pieziş în odaie (mai ales razele acelea piezişe),
icoana din colţ, sub care ardea o candelă şi mama lui în genunchi, cu faţa
scăldată în lacrimi, ţipând isteric. Îl strângea în braţe frenetic şi implora
Născătoarea să aibă grijă de el, întinzând mâinile în care ţinea copilul
spre icoană, ca şi cum ar fi vrut săl pună sub acoperământul ei.” 5

Am încercat, așadar, să organizăm această culegere ca pe o scară

oarecum ascendentă a amintirii de chipurile şi nevoitorii dragostei
împreună pătimitoare, care urcă spre icoana și Acoperământul Maicii
Domnului, aşa cum se reflectă ele discret, mai ales în ultima capodoperă
a lui Dostoievski, Fraţii Karamazov. Tabla de materii sperăm că
vorbeşte de la sine. Ea sugerează o interpretare, schiţată şi prin gândurile
care preced fiecare poveste sau grup de povești, pe câte o pagină (cred
că poate fi scoasă precizarea), precum câte o mică cheie, sau o invitație
la reflecție.

Libertatea cititorului rămâne, totodată, deplină. Opțiunea de a începe și a

relua lectura de oriunde, cu sau fără paginile noastre introductive,
 4

credem că poate fi pe deplin justificată de capacitatea autorului de a

vorbi direct inimii cititorilor săi, oriunde și oricând. Pentru cei care o vor
alege, dacă, așa cum anticipăm, la final vor fi dornici de a nu ieși
numaidecât din duhul cărții, notele noastre rămân o invitație la câteva
reflecții in plus, pe marginea povestirilor şi extraselor scurte citite.

Totul este sugerat de la început, în icoanele Maicii Domnului, precedate

un motto (din Fraţii Karamazov), pe care le propunem ca preambul. (Cei
dornici să ia devreme contactul poate cel mai direct cu putinţă cu cele
mai profunde simţăminte dostoievskiene, pentru a le „verifica”, apoi, în
tot cuprinsul cărţii, pot citi de la început şi (eu aș spune: „pot începe
cu”) cele trei anexe scurte de la finalul volumului, ca pe un fel de
proloage pe pământ, în iad şi în Rai.) Urmeză antologia propriu-zisă.

Prima „triadă", din patru în câte am grupat antologia, se intitulează:

„Chipuri si icoane ale maternitatii înțelepte.” Ea cuprinde trei icoane
literare - trei veritabile obiecte de contemplație-amintire-deprindere de a
vedea ziditor lumea, pentru mici si mari. Este sinteza cea mai accesibilă
a căilor dragostei împreună pătimitoare, după Dostoievski. Amintirea
delicată a Domnului şi a Maicii Domnului e mereu apropape. De aici
pornesc și aici se întorc căile sfințeniei poporului simplu, dar și ale
stareţilor călăuzitori de suflete (o spun chiar marii stareți veritabili, ca
Sf. Serafim de Sarov). Căile bătrânilor și copiilor creatori și purtători de
amintiri sfinte sunt intim legate de amintirea căilor maternităţii înțelepte.

Nevoinţele dragostei împreună pătimitoare şi ale prieteniei ideale până la

„limanul Hristos", dincolo de care dragostea şi prietenia devin ceea ce
trebuie sa fie şi nu mai cad niciodată, fac obiectul următoarelor două
„triade" ale antologiei. Este sugerată, în șase povestiri, ascensiunea spre
ținta tuturor aspirațiilor autorului. Interioare (sufletești si duhovnicesti)
şi exterioare (politice şi aproape geopolitice). Ultimele sunt abia schiţate
în aceste minunate pagini, unde atenţia povestitorului versat veghează
„instinctiv” la păstrarea scării verosimilului şi la evitarea pasiunilor
vremii, aproape până la a face, uneori, veritabile mărturisiri de credință,
 5

șlefuite ca niște giuvaeruri, să treacă neobservate de ochii focalizaţi pe

polemici și senzaționalul de moment.

In fine, ultima „triadă" a antologiei conţine epopeea dezvoltată a celui

care, în intenția autorului, este cel mai exemplar și mai „repetabil" erou
purtător al duhului dragostei împreună pătimitoare a lui Hristos din
opera lui Dostoievski, Aleoşa Karamazov. Văzut, aici, pe firul relaţiei
mentor-ucenic, ca o verigă de aur, ce leagă pe marele om de rugăciune al
lui Dostoievski, stareţul Zosima, mentorul eroului, de lucrarea lui Aleoşa
asupra unui grup de copii, deveniţi „ucenicii ucenicului”. Lucrare ce
efectiv îi mută pe copii, de la calea morţii, a conflictelor și egoismelor
rănite, a duelurilor, psihologice şi nu numai, la calea vieții - calea
comuniunii bazate pe împreună purtarea jertfelnică a suferinţelor, în care
„se ascunde” Hristos. Am inclus toată povestea copiilor aceștia, practic
un miniroman „ascuns” în marele roman Frații Karamazov. Scene de
neuitat, care pot fi apreciate fiecare și separat, dar care, luate laolaltă,
credem că alcătuiesc verificarea ultimă a ideilor celor mai dragi ale
autorului despre părinţi şi copii și despre mentori și ucenici, cu care se
încheie atât ultima sa capodoperă, cât şi această antologie.

Volumul include și o cheie de lectură practică a întregii opere a lui

Dostoievski, după câte știm prima și, în opinia noastră, cea mai
folositoare de acest fel. Este cheia de lectură datorată cuviosului
mitropolit Antonie Hrapovițki (1863-1936), primul întâistătător şi
spiritul rector al fostei Biserici Ruse din Exil, precum și mentorul unor
sfinți și mărturisitori de talia lui Ioan Maximovici, Ilarion Troițki, Iustin
Popovici, sau Filaret de New York. Vlădica a fost și un mare iubitor și
un neobosit cititor al lui Dostoievski, încă din timpul vieții scriitorului,
pe care l-a și cunoscut.

Vladica Antonie ne arată cum poate fi receptat Dostoievski spre zidirea

vieții interioare a cititorului și a lumii din jurul său. Ideea de ansamblu a
Vlădicăi credem că poate fi exprimată parafrazând un celebru erou
dostoievskian: Ȋn lumea noastră există două culturi, care se înfruntă în
inima fiecărui om: cultura dragostei împreună pătimitoare, care este
 6

cultura vieții în Hristos și a poruncilor sale – și cultura apuseană a

dualismelor, a opozițiilor și dialecticilor de tot felul, interioare și
exterioare, cultura duelurilor fizice dar si a celor psihologice, care sunt
chipul şi asemănarea dumnezeului apusean, colecționar necruțător de
„satisfacții”, pentru „ofensele” aduse „dreptății” sau orgoliului său,
feudal sau romantic, contabilizat negustorește, înainte şi după pocăința
faptașului, pe lumea aceasta și pe cealaltă (de unde şi necesitatea
„Purgatoriului”).

Aici este și valoarea edificatoare fără egal a marelui scriitor. Pentru că

aceste culturi se înfruntă negreșit și în inima fiecărui erou al lui
Dostoievski. Și ambele culturi sunt „contagioase”, afectând în primul
rând copiii. Ȋn textul său inclus în acest volum, Vlădica Antonie le
numește și crucea tâlharului celui bun si crucea tâlharului celui
neînțelept. Motivul poate fi acesta: Primindu-l pe Hristos, tâlharul cel
bun poartă, de fapt, Crucea lui Hristos. El poartă, împreună cu Hristos,
mai întâi propria sa cruce, a pocăinței pentru păcate. Dar, prin taina
comuniunii, crucea sa devine una cu Crucea lui Hristos - Crucea
dragostei împreună pătimitoare și a iubirii de vrăjmasi („Iartă-i,
Doamne, că nu știu ce fac!") Iar cei ce poartă Crucea împreună cu
Hristos, se vor proslăvi împreună cu Hristos. (Rom. 6, 8). Ei vor auzi, ca
tâlharul cel înțelept: „Astăzi vei fi cu mine in Rai!"

Un cuvânt despre anexe şi despre icoane. Ambele, socotim, spun aceeaşi

„poveste” ca şi antologia propriu-zisă, dar mai concentrat.

Dragostea împreună pătimitoare până la capăt, până la iadul pământesc

al familiilor şi chiar al maternităţii degenerate, apocaliptice, este miezul
unui eseu adânc lucrător închinat lui Dostoievski de Profesorul I.M.
Andreev, cunoscut mărturisitor, hagiograf şi cărturar purtător al
mirezmei Ortodoxiei, asemenea celor de demult. Totuşi, deoarece textul
său este mai lung şi, poate, mai greu de „purtat” , nu doar pentru copii şi
tineri, ci şi pentru noi, bătrânii cei neajunşi cu pocăinţa pe pragul
zdrobirii inimilor împietrite și al lacrimilor pentru tot tragismul
vremurilor noastre, am reţinut aici (în anexa 1) rezumatul textului
 7

datorat Ierom. Serafim Rose. Următor (aș spune: „fidel”, „urmăritor”,

„credincios”) cu pietate aproape filială al lui Andreev, Părintele
Serafim a temperat, cumva, latura cutremurătoare a „testamentului”
mentorului său.

Sentimentul „rusesc” al dragostei împreună pătimitoare care nu cade

niciodată a Maicii Domnului este sintetizat în anexele doi şi trei. Ele ar
putea fi, ambele, atribuite lui Ivan Karamazov, fratele cel mai răzvrătit al
lui Aleoşa şi o redutabilă voce a nihilismului, străbătută însă de
străfulgerări ale nostalgiei Paradisului şi chiar ale căii ascetice spre el
(care amintesc de „Povestea negustorului”, din acest volum). Totuşi,
numai prima bucată îi este efectiv atribuită de Dostoievski lui Ivan, a
doua fiind, se pare, o poezie anonimă†, dar, în aşa măsură plină de
mireazma cea mai interioară a lumii dostoievskiene, încât am socotit-o
postfaţa care ar putea-o sintetiza pe aceasta cel mai bine.

Despre vremurile lui Dostoievski mai trebuie spus că nu văzuseră (şi

Dostoievski se pare că n-a văzut!) vechile icoane bizantine şi ruseşti, în
care generaţiile următoare au putut revedea şi contempla deplinătatea
idealului filocalic - „frumosul care va salva lumea”, spre care tindeau
mereu autorul nostru şi cei mai exemplari eroi ai săi6. Adaptând aici
termenii consacraţi de Pr. George Florovski, vechile icoane fuseseră
acoperite, de la o vreme, de robia apuseană a vieţii şi artei bisericeşti.

Restauratorii icoanelor ruseşti istorice literalmente au redescoperit, abia

în generaţia imediat următoare lui Dostoievski, veritabilele imagini-
călăuză ale vieții interioare după Hristos, sub aluviunile istorice care, de
la o vreme, făceau posibilă confuzia, chiar şi de către experți, a Maicii
Domnului din Vladimir (suprapictată şi înnegrită) cu o madonă
renascentistă. Dostoievski nu a văzut şi nu a putut descrie icoanele
„curăţate” de restauratori. Dar a văzut, pesemne, ce au văzut iconarii în
sufletele chemate la sfinţenie ale oamenilor – şi primii paşi spre
„curăţirea” lor.
†
Pentru care mulțumim si pe aceasta cale inspiratelor traducătoare: din rusă în engleză, Matiușka Natalia Şeniloff; apoi din
engleză în română, Luiza Doina Comănescu.
 8

Chiar dacă, în ce privește fascinația romantică pentru madone și alte

picturi apusene, nelipsite de un anumit echivoc pământesc7, autorul
rămâne întrucâtva un om al vremii sale, totuşi, în lumea lui Dostoievski,
rugătorii se roagă numai la icoane.8 Chiar și numai pentru atât, o
culegere care „urcă” spre Aleoșa Karamazov, moştenitorul rugătorilor la
icoana Maicii Domnului (mama sa şi stareţul Zosima), e firesc să fie
împodobită cu câteva icoane. Restaurate, oarecum aşa cum Dostoievski
urmăreşte “restaurarea” sufletelor omeneşti. Şi, probabil, capabile să
complinească lipsurile vremurilor, cu memoria nevoințelor pentru
dobândirea deplinătății duhului dragostei împreună pătimitoare ancorate
nu în lumea aceasta9, temelia frumuseţii care va mântui lumea.‡10

‡
Ultimele – dar în nici un caz cele mai puțin importante! – mulțumiri se cuvin Luizei Doina Comănescu (din nou) și Smarandei
Comănescu, pentru inspiratele ilustrații originale la capitolele 8 și 9, care completează deosebit de fericit, ni se pare, cele câteva
ilustrații, în majoritate de epocă, risipite prin carte. Împreună, toate aceste ilustrații sperăm să poată alcătui fie un fel de punte
vizuală cu vremea lui Dostoievski. În fine, Smarandei, pentru răbdarea și sugestiile neprețuite fără de care această carte nu ar fi
putut să apară, toată recunoștința.
1
Bucățile scurte esenţiale, accesibile şi ziditoare care urmează gravitează cumva, asemenea ansamblului operei dostoievskiene, în jurul
acestui criteriu, așa cum iconomia mântuirii gravitează în jurul Crucii. Problema suferinţei și centralitatea ei pentru om, în concepția lui
Dostoievski (problemele „firii căzute”, teologic vorbind) au fost uneori insuficient apreciate, nu doar de criticii radicali şi nihilişti ai
autorului, care nu ezitau să îl numească „geniu crud” (după ce le-a expus mirajele, în scrieri ca romanul Demonii), dar şi de aceia dintre
cititorii săi mai favorabili, pentru care, totuşi, creştinismul dostoievskian nu este suficient de „roz” (cu expresia lui K. Leontiev, a cărui
notabilă și încă aprins dezbătută critică de sens contrar nu o putem discuta aici.)
2

Cf. Dianne Oenning Thompson, pentru abordarea academică de referință a temei centrale a memoriei la „ultimul” Dostoievski. Cf. și
povestirea autobiografică „Mujicul Marei” a lui Dostoievski (cap. 2 din prezenta antologie) și nota noastră introductivă de acolo, pentru
ideile cheie ale autorului despre semnificația memoriei, privite într-un context duhovnicesc mai larg. Ultima antologie „pentru copii”
datorată Annei Dostoievskaia (ed. A. Stoiunin, 1897) începea cu „Mujicul Marei”. Aranjamentul propus de noi sperăm că păstrează acest
accent pe memoria ziditoare, adăugând altele, în spiritul de libertate ghidată de fidelitate al versiunilor îngrijite de soţia autorului.
3

Cf. şi Sf. Isaac Sirul, la care autorul nostru trimite repetat, în romanul Fraţii Karamazov. Deşi tălmăcirea îndreptată a acestui fragment nu
era, probabil, disponibilă pentru el, gândul ni se pare înrudit: “Nu numai cugetarea la rău vatămă [...], ci și vederea celor ce fac rele și
aducerea-aminte de dânșii. Și iarăși, nu numai lucrarea vârtuţii ajută mult celui ce o săvârșește, ci și închipuirea cugetului ce din
pomenirea feţelor ce lucrează vârtutea se alcătuiește... Căci pomenirea fieștecăruia dintre aceștia întipărește și înscrie în gândurile noastre
osebita însușire a lucrurilor lor, și precum cu un deget ne arată fie rușinea faptelor lor, fie înălţimea vieţuirii lor, după cum aceștia sânt
vârtuoși sau desfrânaţi. Aceasta întărește întru noi gânduri și porniri ce ţin fie de cele de-a dreapta, fie de cele de-a stânga.” (În românește
de Maxim Monahul, cu ordinea frazelor modificată de noi.)
4

Conform prietenului și primului său biograf, O.F. Miller, care a fost și asistentul Annei Dostoievskaia la editarea primei antologii „pentru
copii”, citat de S. Fudel. Cf. şi Amintirile Annei Dostoievskaia, pentru cele ce urmează.
5

Din Frații Karamazov, trad. de Ovid Constantinescu și Izabella Dumvravă, ușor revizuită în lumina observațiilor Diannei Oenning
Thompson. Amintirile lui Dostoievski şi ale fratelui său Andrei despre cucernicia şi virtuţile propriei lor mame sunt discutate de Frank.
6

Cf. îndeosebi Trubeţkoi, pentru aceasta şi cele ce urmează; Cf. şi Marks; Jackson; şi Smirnova.
7

Cu ramificaţii ce nu pot fi măsurate aici, dar v., de ex., Bulgakov; Uspensky; și Baștovoi - câteva referințe de plecare utile și pentru cei
care doresc să reflecteze la rolul lui Dostoievski în depășirea „robiei apusene”; cf. și mai jos.

8
Mai mult, autorul se delimitează explicit și repetat de promovarea, larg apreciată în epocă, a “italienismelor” în biserici (cu referire
îndeosebi la picturi), inclusiv de utilizarea ca icoană a unei copii a faimoasei madone rafaelite de la Dresda. Amănunt rar consemnat (și
atunci numai parțial, sau neclar tradus) în lucrările de referință pe care le-am putut consulta, altminteri atente la opiniile estetice ale
autorului nostru. Ȋnsă cf. Fudel, nn. 412-414 și textul coresp., cu trimiteri la Dostoievskaia (vizita din 1867 la biserica rusă din Dresda) și
Koni (vizita din 1877 la biserica unei colonii de reformare a delincvenților minori). Includem traducerile acestor mărturii aproape uitate în
versiunea online a acestei introduceri, cf___ Cf. și nota anterioară, pentru situarea faptului în contextul epocii.
9

„Nimeni însă nu s-a putut apropia vreodată de luminoasa iubire de oameni fără să se fi învrednicit mai întâi de minunata şi îmbătătoarea
iubire de Dumnezeu… Fără vin nimeni nu se va putea imbăta, nici inima nu-i va sălta de bucurie. Şi fără îmbătarea în Dumnezeu nimeni
nu va dobândi prin desfăşurarea firească a lucrurilor o calitate care nu apartine firii, care nu va putea rămâne în el în chip luminos şi fără
să pară silită. Există însă unii care au o fire senină şi limpede, care iubesc cu uşurintă pe toţi oamenii şi le este milă de orice fire [creată],
nu numai de cea a oamenilor, dar şi de cea a dobitoacelor, a păsărilor şi fiarelor sălbatice. Există şi astfel de oameni, dar şi ei au clipe în
care-i tulbură teama când dau peste prilejuri de întristare care vin de la alții. Când cineva s-a învrednicit să guste iubirea dumnezeiască,
acela obişnuieşte să uite din pricina dulcetii ei toate, căci faţă de gustul ei toate cele văzute i se par demne de dispreț. Sufletul său se
apropie bucuros de luminoasa iubire de oameni fară deosebire, şi nu e niciodată copleşit sau tulburat de slabiciunile lor, asemenea
Apostolilor care în mijlocul tuturor relelor pe care le îndurau de la altii erau incapabili să-i urască şi nu se săturau să-i iubească; ceea ce au
arătat prin fapte când, după toate acestea, au primit chiar şi moartea pentru ca să-i poată regăsi [într-o zi în cer]. Şi erau aceiaşi oameni
care doar cu putin timp înainte Îl rugaseră pe Hristos să facă să coboare foc din cer peste samarineni numai pentru că nu-i primiseră în
satul lor [Lc 9, 54]. Dar o dată ce au primit darul şi au gustat iubirea lui Dumnezeu, au ajuns desăvârşiti şi în iubirea de cei ticăloşi.” (Sf.
Isaac Sirul, II.10.34-36, în românește de diac. Ioan I. Ică jr.)

10
Ilustrația primei coperte, bunăoară - un detaliu al icoanei de la Kolomna a Sf. Cneji Mucenici Boris și Gleb cu scene din viețile lor
(reprodusă și integral în cuprinsul antologiei, la p._, unde ilustrează semnificația ultimelor capitole) - este o alegere sugerată de
caracterizarea icoanei și a detaliului oferite de Engelina Smirnova: „Nu există nimic [în această icoană] care să tulbure acordul spiritual pe
care l-au atins cei doi, sau să-i descurajeze de la rezoluția lor, de a îmbrățișa fiecare încercare și nevoință, chiar și anticiparea morții
iminente din partea fratelui lor Sviatopolk [pentru evitarea războiului fratricid]. Numai atitudinea Sf. Gleb, fața lui ușor înnegurată și grea,
va trăda, poate, faptul că nu a lăsat încă în urmă un anumit grad de îngrijorare. Putem nota că stilul dezvăluie, de asemenea, multe
elemente arhaice, precum proporțiile [...] figurilor, cu șoldurile lor joase, sau reprezentările plate ale scenelor hagiografice de pe margine.
Dar compoziția spațioasă, pensula rafinată și, în principal, tipul sfinților, indică faptul că icoana menționată nu ar fi putut fi pictată mai
devreme de sfârșitul secolului al XIV-lea. Idealul exprimat în icoană este acela al îndeplinirii cu încredere și calm a datoriei spirituale, de
a învinge frica de agonie și de tortură, de a manifesta compasiune milostivă și iubire infinită, răbdătoare pentru omenire. Aceste
caracteristici ale celor doi sfinți sunt pe deplin în concordanță cu acele citate din scripturi care se reiau în mod repetat în relatarea
hagiografică despre ei, și anume: „dragostea desăvârșită alungă frica” (1 Ioan 4:18) și „Deșertăciune a deșertăciunii, totul este
deșertăciune; și ne lăudăm pe noi înșine prin nevinovăția purtării noastre, prin înțelegerea adevărului, prin răbdarea și bunătatea noastră”
(după Ecl. și 2 Cor.). Chipul Sfântului Boris de pe icoana din Kolomna este una dintre cele mai frumoase creații ale picturii ruse timpurii.
Un adevărat slav [ucraineano-rus], blond cu ochi albaștri, pare fragil ca porțelanul, aproape eteric. Sensibilitatea, smerenia, dragostea
cerească pe care o transmit trăsăturile sale, sunt, toate, fațete ale idealului național [...], așa cum a evoluat în cultura Moscovei. Trăsătura
esențială a acestei imagini este calitatea emoțională sporită, care contrastează cu intelectualitatea rafinată a tipului bizantin. Artistul care a
pictat icoana din Kolomna [a fost] capabil să arate o viziune rară în comunicarea însăși esenței idealului spiritual [isihast] al vremii. Fața
dezvăluie ceva ce ridică deasupra vicisitudinilor tendințelor artistice contemporane. Această portretizare este, într-un fel, precursoare a
personajelor majore din cultura rusă modernă, personaje care erau reprezentative pentru un ideal similar, precum filantropicul Alexei
Karamazov al lui Dostoievski, și prințul Mîșkin. (Smirnova, 1989, p. 16)