Vasilii Nikiforov - Volghin

Furtuna de argint

Până la Crăciun a rămas mai puțin de o lună, dar acesta te învăluie deja cu o pulbere de
zăpadă, se furișează diminețile pe lângă ferestrele înghețate, răsună de sub tălpile săniilor pe
drumurile albăstrii, cântă în biserică la priveghere „Hristos se naște, slăviți-L” și îți apare
noaptea în vise sub forma unei vesele furtuni de argint.
În aceste zile nu ai chef de nimic pământesc, dar mai ales de școală. Acasă au observat
dispoziția mea sărbătorească și m-au înștiințat cu asprime:
- Dacă vei aduce note proaste de la școală, nu o să mai vezi brad și cizme noi!
„Nu-i nimic, - m-am gândit eu, - vom vedea...Dacă îmi vor pune nota trei la purtare, așa
cum au promis, atunci eu o voi preface în cinci… La aritmetică, e clar ca bună ziua, mă voi
pricopsi cu un doi, dar nici asta nu e vreo pacoste. Lui Mihail Vasilievici cifra doi îi iese
întotdeauna cu un fel de gât de lebădă, fără cerculeț, - și pe aceasta o voi preface în cinci…”
Închipuindu-mi toate acestea, le-am spus părinților:
- Notele mele vor fi de categoria întâi!
Într-o zi, mă întorceam de la școală cu Grișka. L-am întrebat:
- Tu simți cum miroase a Crăciun?
- Încă nu, dar în curând voi simți!
- Când anume?
- Atunci când mămica va cumpăra o gâscă si va începe să o frigă, iată atunci voi simți?
Răspunsul lui Grișka nu mi-a plăcut. M-am bosumflat și am rămas tăcut.
- De ce te-ai îmbufnat? – m-a întrebat Grișka.
I-am aruncat o privire supărată și i-am răspuns, scos din fire:
- Oare Crăciunul miroase a gâscă friptă, prostănacule?
- Dar a ce miroase?
La aceasta nu am putut să răspund nimic, m-am înroșit și m-am supărat și mai tare.
Crăciunul era din ce în ce mai aproape. În prăvălii și brutării începuseră deja să apară
jucării de brad, căluți de turtă dulce și peștișori cu marginile albe, bomboane aurii și argintii,
care îți pricinuiesc dureri de dinți, dar totuși le vei mânca, pentru că sunt bomboane de Crăciun.
Cu o săptămână înainte de Nașterea lui Hristos, ne-au dat drumul în vacanță.
Chiar înainte de aceasta, m-am rugat lui Dumnezeu să nu îngăduie să primesc nota doi
la aritmetică și trei la purtare, ca să nu-i mânii pe părinții mei, și astfel să mă lipsesc de
sărbătoare și de cizmele noi promise, cu urechiușe roșii. Dumnezeu mi-a auzit rugăciunea și
drept dovadă a „succeselor și a purtării mele”, am primit un trei la aritmetică și un cinci cu
minus la purtare.
 Crăciunul stătea la fereastră și desena flori de ger pe sticle, aștepta ziua în care vor spăla
dușumelele în casă, vor așterne covorașele, vor aprinde candelele înaintea icoanelor și Îl vor
lăsa să intre…
A sosit ajunul Crăciunului. Ziua aceasta a fost viforoasă și albă-albă, cum nu a mai fost
nicio zi. Pridvorul nostru s-a acoperit de zăpadă și, în timp ce o îndepărtam, m-am gândit: E o
zăpadă neobișnuită…parcă ar fi sfântă! Vântul ce foșnește prin mesteceni – este de asemenea
neobișnuit! Zurgălăii birjarilor sună altfel, și oamenii acoperiți de fulgi de zăpadă nu sunt
aceiași…Pe drumul troienit, un băiețel în pâslari căra un brad pe o sanie și zâmbea fără pricină,
ca un ciudat.
Am stat mult timp în furtuna de zăpadă și am observat cum îmi zburda prin suflet, ca o
adiere veselă, cel mai frumos și mai aromat cuvânt de pe pământ – „Crăciunul”. El mirosea a
viscol și a rămurele de brad.
Neștiind unde să mă ascund de albul copleșitor și de farmecul neobișnuit al acestei zile,
am fugit la biserică și am ascultat cum se citeau în mijlocul ei prorocirile despre Nașterea lui
Hristos în Bethleem; m-am plimbat prin târg unde se vindeau brazi, i-am pus piedică unui
băiețel ce trecea pe alături și am căzut amândoi într-un nămete, am lovit cu pumnul în cojocul
înțepenit al unui mujic, fapt pentru care acela m-a numit „bazaconie”; am sărit peste gard în
grădina orașului (deși porțile erau deschise). În grădină nu era țipenie de om – doar viscolul
șuierând prin copaci. Fără să-mi dau seama din ce cauză, m-am aruncat din viteză într-un noian
adânc și mi-am lipit buzele de omăt. Obosind de la atâta alergat prin furtună, vinețiu și înghețat,
am ajuns acasă și am văzut sub icoane un mic brad… M-am așezat lângă el și am prins a cânta,
la început mormăind, apoi din ce în ce mai tare: „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de ființă
naște”, și în loc de „magii cu steaua călătoresc”, am cântat „lupii cu steaua călătoresc”.
Tata, auzind cântarea mea, spuse:
- Oare ești prostuț? Unde s-a mai văzut să călătorească lupii cu steaua?
Mama pârlea niște picioare de vițel pentru răcitură. Îmi era foarte foame, dar până la
răsăritul stelei nu era voie să mănânci. Tata, terminând lucrul, a început să citească Evanghelia
cu voce tare. Eu ascultam citirea sa tărăgănată și mă gândeam la Hristos, culcat în iesle.
- Pesemne că atunci ningea și micului Iisus îi era foarte, foarte frig!
Și mi s-a făcut atât de milă de El, încât am început să plâng.
- Tu de ce plângi? – m-au întrebat cu îngrijorare.
- Nu am nimic. Degetele mi-au înghețat.
- Așa îți trebuie, dacă ești neascultător! Să nu mai hoinărești atâta pe gerul ăsta!
Iată că sosi, în sfârșit, și seara de Crăciun. Însemnându-ne cu semnul crucii înaintea
icoanelor, îmbrăcați în haine noi, am plecat la priveghere, spre biserica Schimbării la Față a
Mântuitorului. Furtuna se domolise și pe cer apăruseră multe stele. Am căutat îndelung printre
ele steaua Crăciunului și, spre marea mea bucurie, am găsit-o. Ea strălucea mai mult decât
toate celelalte și revărsa raze albăstrii.
Am ajuns la biserică. Sub picioare erau așternute crengi de brad, iar în jur, oriunde
priveai – de peste tot izvora o lumină. Chiar și primarul burtos, pe care toți îl numesc „spațiu de
locuit” , și acela strălucește, precum un sfânt bineplăcut Domnului. La strană, negustorul
Silantie citea „Pavecernița Mare”. Vorbirea lui Silantie era răgușită și peltică, -altădată, toți se
plângeau de citirea lui gângavă, dar astăzi, cu ocazia marelui praznic, îl ascultau cu atenție și
chiar își făceau semnul crucii. În mulțimea deasă l-am văzut pe Grișka. Mi-am croit drum spre el
și i-am șoptit la ureche:
- Am văzut pe cer steaua Nașterii Domnului… Mare și albastră!
Grișka s-a uitat la mine și a bombănit:
- Steaua asta e una obișnuită! Vega se numește. Poți să o vezi mereu!
Eu m-am supărat pe el și l-am înghiontit într-o coastă. Un nene mi-a dat un bobârnac la ceafă,
pentru obrăznicie, iar Grișka a șuierat:
- După slujbă, o vei încasa și de la mine!
Silantie a citit multă veme… Deodată el făcu o mica pauză și privi cu asprime în jur. Toată
lumea simți că îndată se va întâmpla ceva neobișnuit și important. Liniștea din biserică deveni și
mai adâncă. Silantie ridică glasul și exclamă deslușit, tare, cu o claritate neașteptată din partea
lui:
- Cu noi este Dumnezeu! Înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu!
Cuvintele sale răsfirate au fost reluate voios și hotărât de către cor:
- Cu noi este Dumnezeu! Înțelegeți oameni și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu!
Părintele, în veșmânt alb, deschise Ușile Împărătești, dezvăluind altarul inundat de o
lumină albă, care venea de la brocardul argintiu ce acoperea pristolul și jertfelnicul.
- Auziți până la marginile pământului, căci cu noi este Dumnezeu, - răsuna corul,
alcătuit acum din cele mai bune voci din oraș. – Cei puternici plecați-vă, căci cu noi
este Dumnezeu… Cei ce locuiți în latura și-n umbra morții, Lumina va străluci peste
voi, căci cu noi este Dumnezeu. Ca prunc s-a născut nouă Fiul, și s-a dat nouă, căci cu
noi este Dumnezeu… Și păcii Lui nu este hotar, - căci cu noi este Dumnezeu!
Când au terminat de cântat această cântare înălțătoare, Ușile Împărătești s-au închis și
Silantie a început din nou să citească. Acum citea cu vioiciune și claritate, de parcă minunata
cântare ce răsunase adineauri îi șlefuise glasul șters.
Îndată ce preotul a rosit otpustul, un camerton a răsunat delicat în strană și corul a prins
a cânta cu glasuri vesele „Nașterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru” .
După slujba de Crăciun, acasă au aprins bradul (potrivit zicerii mamei mele) de la lumina
candelei. Bradul nostru era împodobit cu bomboane, mere și covrigi roz. Apoi a venit în vizită
un băiețel evreu pe nume Urka, de o vârstă cu mine. El ne-a felicitat respectuos cu ocazia
sărbătorii, a privit îndelung cu ochii săi vechi-testamentari bradul luminat și a spus niște cuvinte
care ne-au plăcut tuturor:
- Hristos a fost un om bun!
M-am așezat sub brad împreună cu Urka, pe un covoraș vărgat, și urmărind cu degetul
rândurile din Molitvelnic, am început să cântăm „Nașterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru”.
În acea noapte luminată, am visat din nou furtuna de argint, și parcă, printre rotocoalele
sale, lupii mergeau pe picioarele de dinapoi și fiecare dintre ei ținea câte o stea, cântând cu toții
împreună „Nașterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru”.
 Vasilii Nikiforov - Volghin

Utrenia sfinților

Albiți de fulgii de zăpadă, Nikola cel Plăcut (notă: Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni) ,
Serghie al Radonejului și Serafim de Sarov, străbat întinsele câmpuri înserate.
Un viscol se stârnește, câmpul troienit scrâșnește din pricina gerului. Viforul începe să
sufle. Gerul îngheață pământul înzăpezit și singuratic.
Nikola cel Plăcut este îmbrăcat într-un cojoc vechi de blană de oaie și încălțat în niște
pâslari găuriți și mari. Pe umeri are o desagă, în mână - un toiag.
Serghie al Radonejului este în rasă monahală. Pe cap are scufie, albă de la fulgii de
zăpadă, în picioare - opinci.
Serafim de Sarov e îmbrăcat într-un caftan alb vătuit, merge gârbovit, în cizme rusești,
sprijinindu-se într-o cârjă…
Flutură în vânt bărbile cărunte. Zapada îi orbește. Le este frig Sfinților Stareți în
întunericul înghețat și singuratic.
- Ah, gerule nerușinatule, ah poznașule bătrân! spune vesel Nikola cel Plăcut și,
pentru a se încălzi, bate cu mănușile bărbătești, din cele cu un singur deget, peste cojocul scurt
înghețat, iuțind mersul de bătrân sprinten și scârțâind vioi din pâslari.
- A dat gerulețul peste noi, bătrânii, nimic de zis…Atât de neastâmpărat, liniștește-l
dacă poți. Doamne, ce neastâmpărat! – râde Serafim și aleargă țopăind, străduindu-se să nu
rămână în urma sprintenului Nikola, iar cizmele îi bocănesc zgomotos pe drumeagul acoperit de
gheața răsunătoare.
- Asta ce mai e! – zâmbește domol Serghie. – Dar în anul 1347 , ce frig a fost. Năprasnic…
- Viscolește. Să nu ne rătăcim pe câmp, - zice Serafim.
- Nu ne vom rătăci, părinți! spune cu blândețe Nikola. – Eu cunosc toate drumurile
Rusiei. Degrabă vom ajunge la pădurea Kitejski, iar acolo Domnul va îngădui și vom sluji Utrenia.
Grăbiți pasul, Părinți!...
- Sprinten Bineplăcut lui Dumnezeu! grăi Serghie, zâmbind domol, ținându-se de
mâneca lui. - Sârguitor! Este de pe alte meleaguri, dar a îndrăgit pământul rus mai mult decât
toți. Pentru ce, Nikola, iubești poporul nostru, întunecat de păcate, umbli pe drumurile sale
îndurerate și te rogi pentru el neîncetat?
- De ce îl iubesc? răspunde Nikola, uitându-se în ochii lui Serghie. – Este un prunc –
Rusia! O floare cuminte, binemirositoare…Gândul blajin al Domnului…copilul Său iubit…
Necugetat, dar iubit. Dar cine nu ar iubi un prunc, cine nu ar fi înduioșat de o floare? Rusia este
gândul blajin al Domnului.
- Bine ai vorbit, Nikola, despre Rusia, - șopti încet Serafim. Aș vrea, bucuriile mele,
să mă așez în genunchi înaintea ei, și să mă rog, precum unei icoane cinstite!
- Dar ce spuneți, Sfinți Părinți, întrebă cu sfială Serghie, despre anii sângeroși
1917, 1918 și 1919? De ce poporul rus s-a mânjit de sânge?
- Se va pocăi! răspunse cu încredere Nikola cel Plăcut.
- Se va mântui! spuse hotărât Serafim.
- Ne vom ruga! șopti Serghie. Ajunseră la o bisericuță mică, pitită în
pădure și troienită de zăpadă. Au aprins lumânările înaintea icoanelor cufundate în întuneric și
au început să slujească Utrenia.
Dincolo de pereții bisericii vuia pădurea înzăpezită a Kitejului. Viscolul cânta. Luminătorii
pământului rus se rugau în bisericuța părăsită din pădure, pentru Rusia – dragostea
Mântuitorului, gândul blajin al Domnului.
Iar după Utrenie, au ieșit din bisericuță în pridvor trei sfinți ocrotitori și au blagoslovit în
cele patru margini pământul înzăpezit, viscolul și noaptea.

Nikolai Semionovici Leskov

Necaz în ajunul Crăciunului
( Întâmplări din viață)

În aceste rânduri eu nu am vrut, cititorilor, să vă povestesc despre ce va cuprinde

conversația următoare. Eu am vrut să vorbesc, în ziua Crăciunului, despre unul dintre păcatele
colective pe care noi îl comitem de secole, făcându-l cunoscut întregii lumi, și nu vrem să ne
înfrânăm în a-l mai face. Însă, pe neașteptate, s-a petrecut o întâmplare împrevizibilă – una din
cunoștințele mele, un om pe care îl cunoaște multă lume din Petersburg, - a fost obijduit în
ajunul praznicului, iar atitudinea lui a fost atât de stranie și neobișnuită față de această
supărare, încât merită atenția unui om cumpătat. Eu voi povesti această întâmplare, iar voi
ascultați-mă cu luare-aminte, pentru că este un fapt care poate avea legătură cu oricine, dar, în
același timp, nu este înțeles la fel de toată lumea.
Am un vechi și bun amic. Ne ocupăm împreună de o lucrare. Numele său adevărat nu o
să-l dezvălui, pentru că va fi stânjenit, iar pentru voi nu are însemnătate numele său, ci felul de
a fi al acestui om, cum a fost supărat și atitudinea sa față de cei care l-au supărat și față de acest
necaz.
Omul despre care vorbesc nu este nici bogat, nici sărac, este singur, neînsurat și, chiar
dacă ar putea să țină doi servitori pe lângă el, nu ține niciunul. Și nu din pricină că este zgârcit, ci
pentru că se simțea stânjenit, gândindu-se ce fire, ce caracter va avea omul care îl va sluji, și ce
ar putea să facă acest om pentru o persoană singură? Servitorul se va plictisi, stând degeaba, și
va începe să-l cicălească, să se certe și nu va aduce niciun folos, ci doar necazuri. Iar amicul meu
 este o fire liniștită și îngăduitoare, nu se dă în lături să glumească, dar de conflicte și certuri se
ferește.
Pentru confortul său el a aranjat să-și închirieze un mic apartament în aripa unei case
mari și vestite de pe strada care se întinde de-a lungul cheiului, și a locuit acolo fericit mulți ani.
Acasă el nu se gospodărește în niciun fel, iar de treburile necesare se ocupă argatul casei. Când
este nevoie să plece din curte, amicul meu încuie ușa apartamentului, își pune cheia în buzunar
și pleacă.
Apartamentul nu este mare, însă în cele trei camere pe care le cuprinde la etajul doi își
are locul și scara din fața căsuței paznicului. Această poziționare pare să fie cu totul
neprimejdioasă și, așa cum vă spun, - s-au scurs mulți ani fără absolut nicio tulburare, dar pe
neașteptate, în ajunul Crăciunului, s-a întâmplat un mare necaz.
Aici, totuși, voi face o mică paranteză și voi spune că eu mă văd cu acest amic aproape
zilnic, și iată că zilele trecute vorbeam despre ce s-a petrecut mai demult în orașul nostru. S-a
întâmplat că unul din negustorii de pe aici nu a vrut nici în ruptul capului să accepte să fie
judecătorul unor hoți. Iată ce se povestește despre acest caz.
Au fost odată, demult, în acest oraș, trei hoți. Orașul nostru este vestit prin hoție și este
pomenit și în proverbe. Acești hoți și-au pus în gând să jefuiască magazia unei bogate case
negustorești. Iar magazia era construită din piatră, și ferestre în partea de jos nu avea, ci avea
doar o ferestruică foarte micuță sus, chiar sub acoperiș. Până la această ferestruică nu se putea
urca fără scară, și chiar dacă urcai, nu puteai să te strecori prin ea, pentru că un om matur nu
poate nicidecum să pătrundă printr-o fereastră minusculă.
Hoții, de cum au pus la cale să-l jefuiască pe acest negustor, nu au mai vrut să renunțe la
planul lor, fiindcă aveau de ce să se ostenească: în magazie se aflau o mulțime de lucruri
valoroase – și haine de vară, și căciuli de blană, și șube, și perne de puf, și pânze de in, și stofe –
era ticsită cu de toate, de la tavan până la podea… Cum să scape un hoț o astfel de ocazie?
Și iată că hoții și-au făcut un plan îndrăzneț.
Unul dintre ei, fără familie îi spune altuia, cu familie:
- M-am gândit la o soluție foarte bună: tu ai un băiețel de cinci ani – el este încă
mic și are trupușorul moale, - ar putea să pătrundă prin această fereastră. Dacă îl vom lua cu noi
– vom putea împreună să ducem la capăt această chestiune. Ia-l pe băiat de lângă maică-sa și
adu-l cu tine chiar în seara de Crăciun – spune-i că te duci să te rogi la priveghere, însă vom
merge cu toții împreună să acționăm. Când vom ajunge, unul din noi va rămâne jos, altul i se va
cățăra pe umeri, al treilea se va urca pe umerii celui de al doilea, și astfel vom face un stâlp,
încât vom ajunge fără scară la ferestruică, iar pe copilul tău îl vom lega strâns cu o funie, îi vom
da un felinar cu foc, pe care îl va ascunde, și îl vom coborî prin geam în mijlocul magaziei. Acolo
îl vom lăsa să se uite, să-și dezlege frânghia și să aleagă cele mai bune lucruri, să le lege de
frânghie cu un nod, iar noi le vom trage pe toate afară pe rând, după aceea copilul se va lega
din nou cu frânghia de mijloc, îl vom scoate afară, apoi vom împărți totul în trei părți: noi doi
vom lua câte o parte, iar tu cu băiatul – o parte și jumătate, și va mai primi de la noi niște
dulciuri, ca să se bucure pruncul și să prindă drag de meserie.
 Tatăl, hoț priceput, se vede – nu a refuzat, ci a încuviințat; și îndată ce a sosit seara de
ajun, i-a și spus nevestei:
- Eu astăzi am vorbit să merg la priveghere la mănăstire – acolo se cântă minunat,
pregătește-l și pe copil. O să-l iau cu mine ca să asculte o cântare frumoasă.
Soția căzu de acord și îl lăsă pe băiat cu tatăl lui. Iar cei trei hoți nu au plecat la
mănăstire, ci s-au întâlnit într-o cârciumă de la marginea Moscovei și au prins a bea cu măsură
bere și vodcă; iar pe copil l-au lăsat într-un colt pe dușumea, ca să doarmă puțin; când noaptea
s-a întețit și crâșmarul a vrut să închidă cârciuma cu zăvorul, ei s-au ridicat cu toții, au aprins
felinarul și au plecat, luând copilul cu ei, și tot ce puseseră la cale au făcut. La început s-a
petrecut totul cu atâta dibăcie, că nici nu își doreau mai mult: băiețelul s-a dovedit a fi atât de
isteț și îndemânatic, încât s-a uitat grabnic prin magazie, apoi a început să agațe repejor de
funie cele mai potrivite lucruri, iar hoții le trăgeau afară, adunând într-un sfârșit atâtea bunuri,
încât își dădură seama că nu le vor putea duce. Era limpede că nu mai trebuiau să fure.
Atunci, cel de jos îi spune celui din mijloc, iar cel din mijloc – celui care era sus:
- E de ajuns fraților, mai mult nu vom putea să cărăm. – Spune-i băiatului să se încingă cu funia,
iar noi îl vom trage afară.
Hoțul de sus, care stătea pe umerii celor doi hoți, îi șopti băiatului prin ferestruică:
- Ajunge, frățioare, mai mult nu ne trebuie… Acum leagă-te singur cât mai bine de
mijloc și ține-te cu mâinile de funie, apoi noi te vom trage în sus.
Băiețelul s-a legat cu funia, iar ei au prins a-l trage, dar când ajunse aproape sus,
deodată frânghia s-a rupt, întrucât se rosese de marginea zidului de cărămidă, ceea ce tâlharii
nu observaseră în întuneric. Așa că băiețelul a căzut înapoi în magazia jefuită, iar hoții, luați prin
surprindere, și-au pierdut echilibrul și au căzut și ei... Îndată s-a iscat gălăgie, iar câinii legați în
lanțuri din curtea negustorului au început să se agite și să latre cu strășnicie… Acuș toată lumea
va fi trezită și va ieși de îndată; atunci e limpede că pe hoți îi așteaptă pieirea. În plus, se apropia
ceasul când oamenii se vor trezi și vor merge la utrenie și, negreșit, îi vor prinde la locul faptei.
Tâlharii au înhățat fiecare ce a putut, luând-o la goană, iar în casa negustorului s-a iscat
zarvă, toți au ieșit în fugă cu felinarele și s-au înfățișat în magazie. De îndată ce au intrat, au
văzut că era dezordine și că lipseau foarte multe lucruri, iar pe dușumea stătea un băiețel foarte
rănit și plângea.
Firește, oamenii de ispravă din casa negustorului și-au dat seama despre ce e vorba și s-
au repezit afară, sub fereastră, găsind acolo în stare bună aproape toate lucrurile gospodăriei,
care fuseseră scoase, pentru că tâlharii speriați reușiseră să care cu ei doar o mică parte…
Toți au început să se agite și să țipe, întrebându-se ce să facă: să înștiințeze poliția
despre cele întâmplate, ori să urmărească singuri hoții? Dar să alerge prin beznă, fără să știe
unde se îndreaptă, este cam înfricoșător, căci tâlharii probabil au arme și, în întuneric, pot
omorî un om ca pe o găină. La noi în oraș tâlharii sunt educați – ieșeau seara la plimbare și își
scoteau șepcile, dar nu cu mâna goală, ci cu un fel de instrument asemănător unui clește cu laț,
care se numea „kobîlka” (lăcusta). (Despre acesta se pomenește în memoriile cnejilor Șuiskie).
Însă negustorul de la care furaseră, era un om exemplar – deștept, bun, înțelept, și creștin; așa
că le spuse oamenilor săi de nădejde:
- Lăsați, nu trebuie. Asta ne mai lipsea! Aproape toate bunurile mele sunt întregi, iar
pentru un fleac, nu este nevoie să alergați.
Dar oamenii ziseră:
- Adevărul gol-goluț este că Dumnezeu ne-a lăsat copilul pentru a dovedi vinovăția hoților. Este
ca un deget arătător: acesta ne va arăta totul, cine îi sunt părinții, și atunci toate vor ieși la
iveală.
Iar negustorul răspunse:
- Nu, nu este așa: copilul e un suflet tânăr și nevinovat, a fost ispitit de cel rău – nu
trebuie să-l denunțăm, ci să-l îngrijim. Nu obijduiți copilul și lăsați-l în pace: copilul este un
trimis al Domnului, trebuie să-l încălzim și să-l primim ca și cum am face asta pentru Dumnezeu.
Vedeți cum este… l-a cuprins frigul și tremură, speriat. Nu trebuie să-i puneți întrebări. Nu este
creștinește să obligi copilul să fie pârâșul tatălui său… Las în plata Domnului tot ce mi s-a furat,
nu sunt supărat deloc din pricina asta, iar acest copil mi-a fost trimis de Dumnezeu, voi să
tăceți, poate o să rămână la mine.
Astfel au păstrat cu toții tăcerea, iar pe copil nu l-a întrebat nimeni nimic, și acesta a
rămas în casa negustorului, iar negustorul a început să-I îngrijească și să-l învețe meserie, de
parcă ar fi fost propriul său copil. Având un suflet bun și drept, l-a educat și pe băiat în acest
duh al bunătății, și acesta a devenit un tânăr minunat și deștept, fiind iubit de toți ai casei.
Negustorul avea o singură fată, iar feciori nu avea, și această fată, crescând împreună cu
fiul tâlharului, se îndrăgosti de el, și el de ea. Era limpede pentru toată lumea. Atunci negustorul
i-a spus nevestei sale:
- Ascultă, te rog, fiica noastră a ajuns la vârsta măritișului. De ce să-i căutăm un soț străin? Este o
treabă serioasă, mai ales că noi suntem oameni înstăriți și toți se vor gândi să obțină de pe
seama fiicei noastre o mare moștenire, atunci se va isca din toate părțile atâta minciună și
prefăcătorie, încât ne va fi și silă să auzim.
Soția răspunse:
- Este adevărat, asta se obișnuiește de multă vreme.
- Așa zic și eu, - spuse negustorul, - poate pică vreun fățarnic, se preface că e bun,
dar în suflet nu e deloc așa. Că doar nu poți pătrunde înăuntrul omului: o vom distruge pe fetița
noastră frumoasă ca o stea, apoi ne vom învinui pe noi, și o vom jeli și pe ea, dar fără niciun
folos. Nu, hai să punem la cale ceva mai vrednic de ea.
- Cum așa? – întrebă femeia.
- Să facem ceva nemaipomenit: să o cununăm pe fetița noastră cu fiul nostru adoptiv.
Este de-al nostru, e un tânăr ascultător, iar fiica – de ce să nu recunoaștem – este cu gândul
doar la el. Să-i cununăm și nu o să ne pară rău.
Așa s-au înțeles amândoi și i-au cununat pe tineri; iar bătrânii și-au trăit veacul și au
murit, tinerii au trăit, au născut copii, și au îmbătrânit. Viața lor a fost cinstită și fericită. Dar pe
neașteptate, apăru un caz de judecată și fostul copil adoptat – acum bătrân deja – se văzu
nevoit să ia loc pe scaunul juraților, și în prezența lui începu să se desfășoare procesul de
judecată a unui hoț.
 El începu să tremure și, în timp ce asculta, ba pălea, ba se înroșea. Deodată a închis
ochii, iar de sub pleoape i-au alunecat lacrimi pe obraz și din pieptul bătrân au izbucnit,
răsunând în toată sala, hohote de plans.
Președintele instanței întrebă:
- Spuneți-mi, ce e cu dumneavoastră?
Iar el răspunse:
- Lăsați-mă să plec, eu nu pot judeca oamenii.
- De ce? – se spune că aceasta e o lege a responsabilității: cel drept trebuie să-l judece pe cel
vinovat.
Dar bătrânul zise:
- Aici e problema – eu însumi nu sunt drept, eu însumi sunt un hoț necondamnat și
vă implor să-mi permiteți să-mi recunosc vina în fața tuturor.
Dar cei de față au crezut că se află într-o stare de tulburare și nu l-au lăsat să se căiască.
Totuși, mai târziu el a povestit unor oameni de încredere istoria sa - cum a coborât pe
frânghie în magazie, când era copil, cum a fost prins și iertat, și cum a rămas ca fiu adoptiv în
casa binefăcătorului său. Această căință i-a mișcat pe toți, și nu s-a aflat nimeni în întreg orașul,
care ar fi îndrăznit să-l critice pentru vina lui nepedepsită din trecut. Toată lumea își arăta
cinstea față de el, ca și până atunci, așa cum merita pentru viața sa dreaptă pe care a trăit-o.
Am vorbit despre această întâmpalre cu amicul meu și ne-am bucurat: ce suflete
delicate și bune se întâlnesc uneori pe la noi.
- Trebuie să fie o mângâiere, - îi spun, - că există în oameni o asemenea
bunătate.
- Da, - răspunde amicul meu, - este bună mângâierea, dar este mai bine să fii pregătit, în caz de o
întâmplare ca aceasta, să știi cum să faci față.
Așa vorbirăm noi (cu câteva zile în urmă), iar a doua zi s-a petrecut ceva ce doar în
reprezentațiile teatrale se întâmplă.
Vine la mine amicul meu și îmi spune:
- De ce ți-e frică, de aceea nu scapi.
- Despre ce vorbești?
- Am necazuri.
Mă gândesc: probabil e ceva neînsemnat, căci îl știu că este un om anxios.
- Nu, - zice, - necazul este mare: cineva mi-a tulburat într-un mod supărător liniștea. Am ieșit
doar pentru un ceas, iar când m-am întors și am vrut să introduc cheia în ușă, aceasta s-a
deschis singură… Când mă uit, sertarul din masa mea de scris este scos și toate lucrurile sunt
împrăștiate… lănțișorul de aur stă pe jos și încă ceva de preț este aruncat, iar lucrurile dragi și
ceasul de aur pe care mi l-a dăruit tatăl meu răposat, lipsesc, plus încă vreo șase sute de
monede străvechi, plicul în care se aflau cinci sute de ruble pentru înmormântarea mea și
biletul pentru a dobândi un mormânt alături de mama…
De uimire, nici nu îmi găsesc cuvintele pe care aș vrea să i le spun.
- Ce înseamnă asta? Ieri am vorbit despre întâmplarea aceea, și astăzi deja s-a repetat, aproape
la fel, cu unul dintre noi.
 Se simțea ca la un examen.
- Hai să vedem, chipurile, ieri erai mângâiat de sufletul unui străin, - acum, ia arată tu însuți, dacă
în tine sălășluiește sau nu vreun duh prigonitor?
M-am așezat tăcut și l-am întrebat:
- Si ce ai făcut?
- Nimic, - răspunse el, - încă nu am făcut, și nici nu știu, să fac sau nu? Se spune că trebuie să
trimit un denunț…
Și mă întrebă ce îl sfătuiesc, ca prieten? Ce sfat aș putea să-i dau în situația asta? Despre
denunț i s-a spus deja, iar în alt fel cum ai putea să-l sfătuiești? S-a pierdut avutul său, nu al meu
– o supărare străină este ușor de iertat…
- Nu, - îi spun, - eu nu pot să dau sfaturi, însă, dacă vrei, îți pot povesti un caz asemănător prin
care am trecut și ce s-a întâmplat mai departe.
El zise: Te rog, povestește.
Și i-am povestit ce s-a întâmplat odată între mine și un hoț.
Cu ceva vreme în urmă, mi-am făcut o șubă, care m-a costat trei sute de ruble, dar era
foarte grea. Uneori, simțeam că îmi dislocă umerii, era de nesuportat. De aceea căpătasem un
obicei prost – mergând, o tot lăsam în jos de pe umeri și, din această pricină, în scurt timp i se
roseseră poalele. Într-o dimineață din ajunul Crăciunului, slujnica îmi spune:
- Șuba s-a ros: eu nu pot să cos blana precum o croitoreasă. Dacă o voi coase cu acul,
toată poala se va încreți. Paznicul spune că lângă casa lui trăiește un croitoraș pe care îl
cunoaște și care repară foarte bine hainele; oare nu ar fi bine să trimitem la el paznicul cu
șuba? Diseară o va aduce înapoi.
Eu i-am răspuns: „Bine”. Fata i-a dat șuba mea paznicului, iar acesta a dus-o în casa
croitorașului pe care îl cunoștea.
Dar ajunul sosi cu o încălzire a vremii, picurau stropi de apă din zăpada topită. Seara nu
am mai avut nevoie de șubă – era vreme de palton.
Am uitat de ea și nu am mai întrebat-o pe slujnică, însă de Crăciun, am auzit la bucătărie
un fel de ceartă și zarvă: paznicul, palid și speriat, nu rostește urări de Crăciun, ci povestește că
șuba mea nu e de găsit și croitorașul a dispărut… Mă roagă paznicul să trimit o plângere. Eu nu
am trimis, dar a trimis el în numele lui.
A trimis plângerea, însă șuba mea, bineînțeles, lipsește, și se spune că și croitorul e de
negăsit… Soția lui a rămas cu doi copii, - unul de trei ani, iar al doilea sugar. Sărăcie lucie: și
femeia, și copiii erau istoviți, jalnici – locuiau într-un ungher, dar nici pentru acela nu plătiseră,
iar mâncare nu aveau de niciun fel. Despre șuba mea femeia spunea că soțul, chipurile, a
reparat-o și a plecat să o returneze, însă de atunci nu s-a mai întors… L-au căutat peste tot unde
ar fi putut să fie, dar nu l-au găsit… A dispărut croitorul, de parcă a intrat în pământ… Eu m-am
supărat și mi-am făcut altă șubă, iar despre această pierdere începusem să uit, când, pe
neașteptate, în prima săptămână a Postului Mare, vine în fugă la mine paznicul… gâfâind, și
bâiguind cu repeziciune:
- Să poftiți, vă rog, la judecător, eu l-am văzut… L-am văzut pe ticălos, cum venea pe
 ascuns la nevastă, și acum l-am prins și l-am dus judecătorului. Paznicul îl ține sub ochi… Acuș va
fi judecat cazul… Mai repede, vă rog… trebuie să confirmați… șuba dumneavoastră a dispărut.
M-am dus. Văd că, într-adevăr, paznicul îl supraveghează pe un oarecare om slab,
prizărit, cu părul ca pâsla, picioare de croitor – îndoite din pricina roții - și îmbrăcat tot în
zdrențe (să le repare nu are cine). Aspectul general îți dădea impresia unui om pe jumătate
mort.
Judecătorul întrebă: a dispărut cumva șuba mea, cum arăta și cât costa?
Eu i-am răspuns cinstit: Șuba a fost cum a fost, am plătit trei sute de ruble, apoi am purtat-o, iar
cât costa în momentul dispariției – nu pot să apreciez, poate că la piață nu aș fi luat nicio sută
de ruble pe ea.
Judecătorul începu să-l ancheteze pe croitor. Acela recunoscu totul îndată: „Eu – zice, -
am cusut-o și m-am dus să i-o las paznicului și să primesc banii pentru lucrare. Din păcate,
paznicul nu era acasă și ușa era încuiată, iar pe stăpân nu-l cunoșteam după nume, nici unde
locuiește, iar familia noastră nu avea în ajunul Crăciunului nicio copeică. Am ieșit din curte și
am mers de am lăsat șuba zălog, iar de banii primiți am cumpărat ceai și zahăr, bere și vodcă, iar
dimineața m-am speriat și am fugit, am băut ultimii bani, iar de atunci am tot hoinărit”. Acum
nu mai știa unde a pierdut chitanța, și nici pe zălogaș nu-l putea arăta.
- Sunt vinovat, s-a pierdut șuba.
- Dar cât a costat, după părerea dumneavoastră?
Croitorul spuse fără a sta în cumpănă:
- Șuba era bună.
- Dar cât putea să coste, mai precis?
- Șuba era valoroasă…
- Putea să coste o sută de ruble, de exemplu?
Croitorul se întrecu pe sine în mărinimie.
- Mai mult, zise, putea să coste.
- Ar fi putut să coste și o sută cincizeci?
- Da.
Într-un cuvânt – croitorașul a fost de ispravă: nu s-a încurcat nici pe el, nici pe mine nu
m-a încurcat.
Judecătorul citi decizia și hotărî să-l trimită pe croritor la închisoare pentru trei luni, apoi
să-mi plătească banii pentru șubă.
Așadar, mi se făcuse dreptate deplină și altceva nu mai aveam ce aștepta de la
judecător.
Eu am plecat acasă, croitorul a fost dus în temniță, iar nevasta și copiii lui au prins a urla
pe trei glasuri.
Ce trebuia mai mult?
A dat Dumnezeu și m-am îmbolnăvit curând de reumatism, care în limba rusă veche era
numit „komciuga” (boală grea). Pe bună dreptate i s-a dat această denumire! În timpul zilei,
boala este așa și așa – poate fi suportată, dar cum vine noaptea, începe să te „piseze”, de nu e
chip să adormi nici măcar un minut. Și cum stai fără somn, îți trec prin minte tot felul de amintiri
 și închipuiri, iar mie nu-mi iese din cap croitorașul meu, cu nevasta lui și copiii… El acum stă în
temniță din pricina șubei mele, iar cu femeia și copiii oare ce se întâmplă? O duceau prost și
atunci când era el, iar acum, mă tem că necazul nu are margini. Iar eu ce folos am avut, de la
acest proces și de la această anchetă? Croitorul nu va putea să-mi plătească nimic, niciodată, și
chiar dacă aș vrea să iau de la el ceva, puțin câte puțin, atunci toată chestiunea aceasta va avea
miros de cerșetorie…
Nu o să-l secătuiesc de puteri niciodată…
Atunci de ce s-a făsut acest denunț?
Această problemă a început să mă îngrijoreze atât de mult, încât am trimis să se afle
dacă mai este în viață soția croitorului, ce se întâmplă cu ea și cu copiii?
Paznicul a aflat și îmi zice: „S-a hotărât ca ea să fie dată afară. Va fi alungată chiar astăzi:
s-au adunat deja șase ruble de plată pentru ungherul în care locuiesc”.
Vai de mine și de mine!
Iar „boala rea” nu mă lasă să dorm noaptea și se manifestă prin diferite chipuri: când
ațipesc de oboseală, croitorașul apare deodată și începe să dea cu fierul de călcat rece peste
locurile care mă dor, ca și cum ar da peste scândura de călcat hainele. Și tot calcă, tot
netezește, și tot îmi împunge încheieturile cu un ac ascuțit.
Așa de tare m-a netezit, încât aș fi dat mai degrabă șase ruble ca să-mi dispară durerea,
dacă nu din trup, măcar din conștiință – pentru că, sunt convins de asta, vinovată de necazurile
familiei croitorului, este neîndurarea mea.
Soția lui s-a arătat a fi o femeie cu o inimă simțitoare și a venit să-mi mulțumească
pentru cele șase ruble… Îmbrăcată numai în zdrențe, cu copiii desculți…
Le-am dat încă trei ruble…
Însă, de îndată ce noaptea veni, croitorul mă netezi iarăși cu fierul rece… Oare de ce am
făcut asta?
Simt cum mă cuprinde supărarea și încep să mă gândesc: dar cum trebuia să procedez
altfel? Căci nu se poate să-i dai pomană oricărui pungaș. Așa sunt toți, cuprinși de îndoială. Dar
iată că sosi Paștele…Croitorul a trebuit să mai stea încă o lună și jumătate în temniță. I-am mai
dat nevestei sale câte o rublă, de multe ori câte două. De Paște a trebuit să le măresc ajutorul
bănesc… Și l-am mărit, după puterile mele, dar nevasta lui și-a schimbat părerea despre sine, și
a început să fie nemulțumită și supărată:
- Pe stâlpul familiei, -zise ea, - l-ai încătușat: ce voi face acum cu copiii? Ne-ai omorât, Dumnezeu
te va omorî pe tine.
E și caraghios, și supărător, îmi este și milă, și rușine: ar fi fost incomparabil mai bine
dacă șuba mea ar fi dispărut de sub ochii mei, cu tot cu croitor. Atunci ar fi fost și mai
omenește, și mai avantajos: dar acum, dacă vrei să închizi gura mamei unor copii flămânzi –
hrănește familia hoțului, căci altfel cum vei arăta că ai conștiință? Să înfometeze pe cineva
poate și un călău, dar tu, desigur, nu vrei să stai la masă nici cu un călău, nici cu un turnător.
Hrănesc oarecum familia croitorului, dar în suflet totul mi-e potrivnic… Mă simt de parcă
aș fi făcut ceva mai rău decât aș fi furat o șubă străină… Și nu pot nicidecum să mă izbăvesc de
asta…
 Dar iată că înainte de Paște, toată lumea s-a dus la Utrenie, iar eu am rămas bolnav și
singur acasă. Am ațipit, când, deodată îmi făcu o vizită Ivan Ivanovici Androsov, un negustor din
Orel… Bătrânelul era scund, foarte plinuț, cu un cap complet alb. Murise cu patruzeci de ani în
urmă și fusese îngropat în Orel. În ultimii ani înainte de moarte, el s-a aflat într-o sărăcie
extremă. Avea un ginere foarte bogat, care pusese mâna pe averea lui prin nu știu ce mijloace
nelegitime. Tatăl meu îl respecta pe acest bătrân și îl numea „drept”, iar eu țin minte doar că el
umbla prin livezi și altoia merii, iar uneori, când venea la noi și se așeza în fotoliu, nu mai putea
să iasă de acolo nicidecum: dacă se ridica, fotoliul atârna de el cum atârnă cochilia de melc. Nu
era niciodată întristat pentru ceva și vorbea întotdeauna vesel despre toate, iar când oamenii îi
aminteau despre necazul pricinuit de fiica sa și de ginere, el li se împotrivea mereu în același fel:
- Ei, și ce-i cu asta?
- Dar dumneavoastră, Ivan Ivanovici, ați fi putut să vă plângeți.
Iar el răspundea:
- Iaca ce-mi mai trebuie!
- Dar vei muri de foame!
- Ei, și ce-i cu asta?!
- Și nu va fi cine să te îngroape.
- Iaca ce-mi mai trebuie!
Se spunea că este prost. Dar el nu era prost. A venit la noi de Crăciun și a mâncat o
mulțime de colțunași cu vișine și le tot aducea laude.
- Parcă, spunea el, m-am umplut cu ghemotoace călduțe de bumbac, și nu am chef să mă ridic.
Și nu s-a mai ridicat de pe fotoliu, a murit acolo, iar noi l-am îngropat.
Cu siguranță, un astfel de om știa ce face! „Căci într-un suflet neînfricat trăiește Dumnezeu”.
Așa, se pare, trebuia să procedez și eu: A dispărut șuba! – „Și ce-i cu asta”…Să depui
plângere? – „Iaca ce-mi mai trebuie!” Și ne-ar fi fost cu mult mai bine tuturor, iar eu aș fi fost
mai liniștit.
De îndată ce am terminat de povestit, amicul meu păgubit mi-a luat vorba din gură.
- Iată, zise, și eu mă gândeam să fac la fel. Nu mă voi plânge nimănui de
nimic: nu vreau să se tulbure oamenii și să le fie tuturor otrăvit praznicul Nașterii Domnului. A
dispărut și gata: „Și ce-i cu asta! Iaca ce-mi mai trebuie?”
Astfel a pus capăt problemei, iar eu nu am îndrăznit să-l contrazic în niciun
fel. Dar mai târziu, am avut parte de necazuri: într-o zi m-am apucat să vorbesc despre asta cu
mai mulți oameni, și de la fiecare mi-a fost dat să aud tot felul de lucruri nepotrivite împotriva
mea și a lui. Toți îmi spuneau:
- V-ați gândit prost! Așa li se arată hoților numai îngăduință. Ați uitat de lege! Oricine are
obligația de a-l îndrepta pe altul și de a-l pedepsi. Asta e prima regulă.
Cititorule! Fii blând: intră și tu în istoria noastră, adu-ți aminte ce te-a învățat Cel ce s-a
născut astăzi: să pedepsești ori să miluiești?
Dacă vrei să fii vreodată cu Hristos, atunci trebuie să te hotărăști fără ocolișuri și de
îndată ce ai făcut-o, Aceluia trebuie să-I urmezi…Poate și tu ai avut un „necaz înainte de
Crăciun” și tu ai tăinuit asta în suflet și te pregătești să te răzbuni? Probabil te temi că de vei
ierta, îți va fi rușine…Este foarte posibil, pentru că noi nu ne amintim bine în ce constă
adevărata „primă regulă”...Dar tu astăzi chibzuiește totul foarte bine, te rog: gândește-te cu
cine alegi să fii: cu legiuitorii „cuvintelor încurcate”, sau cu Cel ce ți-a dat „cuvintele vieții
veșnice”? Gândește-te! Merită foarte mult să cugeți, și alegerea ta nu este grea…Nu-ți fie frică
să pari caraghios și prost, dacă vei proceda potrivit legii Aceluia care ți-a spus: „Iartă-l pe cel
care ți-a greșit…și câștigă-l, făcându-l fratele tău”.
Eu ți-am povestit nimicuri, dar tu fii deștept și alege-ți din nimicurile acestea ceva
folositor, ca să ai cu ce trece în veșnicie.

Traducere din limba rusă de Angela Voicilă