Argument teoretic al

spectacolului “Julieta”, regia Marius Lupu

Teatrul este în primul rând o întâlnire, o întâlnire din nevoia de a comunica, din
nevoia de a oferi şi de a primi, de a lua şi de a da. E o “definiţie” scurtă şi precisă după
cum văd eu lucrurile acum. Eu am început timid, cu o mare nevoie de a comunica dar
plin de inhibiţii şi temeri. Am ajuns apoi student în actorie şi am început să prind gustul
de a juca, de a fi pe scenă, ca apoi dorinţa de a comunica să crească într-atât încât în
ultimul an de facultate am început să iau eu texte şi să mă gândesc la concepţii, la puneri
în scenă. De atunci am fost asistent de regie într-un spectacol al mult iubitului Horia
Ionescu şi am început montarea acestui spectacol, Julieta de Visky Andras. Dar la fiecare
rol pe care l-am avut de făcut, la fiecare proiect la care am lucrat ca actor, mi-am hrănit în
continuu ideile regizorale, pentru ca mai apoi când o “păsărică” mi-a şoptit la ureche: “dă
la regie la masterat”, să zic că “DA! Asta E!” şi m-am pus pe lucru. Am găsit acest text, l-
am tăiat, am mai băgat două personaje, mi-am găsit protagonişti. Le-am spus ce am de
gând să fac, de ce vreau acest text, ce vreau să trasmit, ce vreau de la ei şi am început
repetiţii zilnice pentru că din păcate timpul era foarte scurt : şapte-opt zile..

Câteva cuvinte despre text şi autor.

Visky András este cunoscut ca poet şi dramaturg, a fost premiat adesea pentru
literatura sa, şi nu numai în România. Visky András a cunoscut personal experienţa
deportării în satul-lagăr de la Lăteşti (de la vârsta de 2 până la 7 ani, între 1958 şi 1964),
fiind mezinul unei familii preoţeşti maghiare cu 7 copii. După ce tatăl său a fost arestat,
preoteasa (care provenea dintr-o familie budapestană şi nu ştia româneşte) a fost
condamnată la deportare cu toţi cei şapte copii ai săi. Marcat fiind de această întâmplare a
ştiut să o redea, printr-o superbă piesă de teatru, într-un singur personaj, cu titlul de
Julieta, un nume deloc întâmplător. Textul, scris în limba maghiară, respectă cât se poate
de mult povestea reală a mamei scriitorului.Este un text plin de poezie şi realitate, un text
pe care cu greu îl poţi cuprinde în totalitate. Am ales acest text după prima citire. Am
ştiut că va fi de muncă şi că îmi va face plăcere să o fac.
 Mesajul principal pe care vreau să-l transmit prin acest spectacol este că după
moarte rămân doar faptele noastre care împletite ne-au format destinul.
Într-un plan secundar, deşi extrem de important, apare faptul că într-un destin
aparent tragic se poate ascunde mântuirea. Iubirea pe care Julieta a avut-o pentru soţul ei
şi devotamentul, i-au adus o viaţă tragică dar şi un loc printre cei drepţi. Eu cred ca
Dumnezeu ne iartă revoltele şi poate chiar le apreciază, atâta timp cât vin din inimă, din
adâncul sufletului pur care nu poate trăi într-o lume atât de crudă.
Personajele. Personajul principal este Julieta. Julieta este o femeie cu un suflet
frumos, iubitor, care face totul pentru soţul ei. S-a căsătorit din iubire cu un preot la o
vârsta încă fragedă. A făcut şapte copii la intervale mici de timp şi a plecat „către răsărit”
după soţul ei. Acesta a fost arestat pentru credinţa lui în Dumnezeu şi propăvăduirile ce le
făcea. Julieta a fost aruncată în lagăr cu copii cu tot, unde a trăit „iadul pe pământ”. Tot
ce îşi dorea era eliberarea bărbatului pe care îl iubea atât şi care a plătit atât de scump
pentru apărarea Domnului. De aici porneşte şi revolta ei faţă de Dumnezeu, pentru că din
„voia lui” au venit în acest loc şi tot în „numele Domnului” au fost arestaţi. După arest şi
după judecată, Julieta nu mai aude nimic de soţul ei cinci ani, când află doar atât, că e
viu. Imediat după aceasta copiii încep să se îmblonăvească şi mor pe rând până rămâne
singură. Se îmbolnăveşte de Angina Pectoris (boală de inimă) şi ajunge la spital, într-un
fel pierzând şi mai mult legătura fizică cu trecutul, cu viaţa ei, cu soţul ei. Aici, în
viziunea spectacolului meu, mai trăieşte ceva timp şi după mai bine de un an moare,
mântuindu-se ajutată chiar de moarte. Spectacolul începe când Julieta îşi trăieşte ultimile
momente ale vieţii. Ea ar fi vrut să moară de mult, singurul lucru ce a ţinut-o în viaţă
fiind posibilitatea ca soţul ei să fie încă viu. Asta o ţine în viaţă, dar tot această speranţă o
roade şi îi hrăneşte revolta (faţă de Dumnezeu -pentru care a avut atâta respect-; faţă de
viaţă -în care crezuse atât-) şi dorinţa de a muri, simţind că, măcar în felul acesta va ştii
dacă jumătatea ei a murit sau nu. Situaţia e tragică. Vrea să moară şi nu vrea să moară
până nu ştie sigur dacă soţul ei e mort sau nu. În finalul piesei moartea intervine la timp şi
destinul Julietei rămâne neschimbat, mântuirea.
Al doliea personaj este Moartea. Am vrut să fie prezent fizic acest personaj, care
neîntrupat prin replici, este mereu „prezent” chiar şi în textul original. Pentru mine
moartea este un spirit ascultător, care îşi face treaba îndrumat de „Şefu”, de Dumnezeu, şi
o face chiar foarte bine. Acest spirit nu face mai mult decât să-şi facă treaba foarte bine,
deşi mulţi o contestă.
Spectacolul începe la moarte acasă care stă cuminte la ţigară aşteptând sunetul
clopotului pentru a-şi începe treaba. Moartea este tot timpul prezentă acolo unde cineva
urmează să moară. În spectacol o urmăreşte pe Julieta şi completează un rebus mare care
este „oglinda vieţii” ei. Pe măsură ce acţiunea se derulează Moartea descoperă cuvinte.
Ultimul cuvânt, este „mântuire” şi acesta închide destinul personajului principal. Totuşi,
acesta este foarte aproape să scape. Însă Moartea, care până la urmă este tot un trimis de
la Dumnezeu şi nu este de capul ei, intervine când revolta Julietei tinde să meargă prea
departe. Astfel, paradoxal, de ce nu ar putea chiar Moartea să intervină spre a salva un
destin, menit prin suferinţă şi iubire, să triumfe? Eu cred că Spiritul moţii e chiar de
treabă, doar că nouă nu ne place ce are ea de făcut.
Un alt personaj oarecum inventat este Doctorul, care are numai două apariţii, una
la început când o verifică pe Julieta şi la final când aceasta moare. Până la urmă viaţa îşi
continuă cursul indiferent cât am crede noi că totul se termină din cauza greutăţilor
noastre, oricât de grave ar fi. Doctorul, aşadar, o acoperă, încă o pacientă care s-a dus.. de
tot. Moartea se întoarce la locul ei şi aşează rebusul completat al Julietei, lângă alte zeci
de rebusuri, sau destine încheiate..

Scenografia.
Decorul:
1. Spaţiul morţii: -o masă şi un scaun acoperite cu o pânză neagră în stânga scenei.
- în dreapta scenei un mobilier cu două compartimente: unul cu
suluri negre pentru cei al căror destin i-a trimis în iad şi unul cu
suluri albe pentru cei ce se mântuiesc.
2. Spaţiul Julietei - o cameră de spital: un pat cu lenjerie albă şi o noptieră .
3. În spaţiul fizic al Julietei se găseşte şi un panou pe care se află desenat un rebus,
panou care e folosit de moarte şi care e, prin rebusul completat, „Oglinda Vieţii”
Julietei.
Pentru delimitarea spaţiilor ne-am folosit foarte mult de pantalonii de scenă şi
chiar de cortină. Am căutat de la bun început ca elementele de decor şi recuzită, prezente
în spectacol, să fie doar cele absolut necesare. Tot ce apare pe scenă este folosit la maxim
şi are un sens.
Elementul cel mai important este acel „rebus” care devine aproape un personaj.
Acesta are un drum de parcurs, are o evlouţie scenică, de la acel început pur în care nici
un spaţiu nu este înca completat până la final când se încheie cu un destin. Acest rebus
sau „oglinda vieţii” Julietei este cheia spectacolului.
Un alt element foarte important sunt lumânările. În scenă apar în total 16
lumânări. 14 dintre ale formează în spaţiul Morţii două arcuri de cerc. În finalul
spectacolului, moartea aprinde încă două lumânări la capul patului înainte de a-i da
Julietei „sărutul morţii”. Asta însemnând două lucruri. În primul rând e lumina ce o vede
Julieta înainte să moară, lumina raiului, cale deschisă chiar prin intermediul morţii şi al
personajului Moartea. Iar în al doliea rând cele două lumânări completează cele două
arcuri de cerc din spaţiul morţii, a spiritelor, adică şi ea trece de partea lor.

Recuzită:
- un marker
- ţigări
- un pahar cu apă
- lumânări
- stetoscop
Elementele de recuzită sunt puţine şi doar cele care au fost strict necesare pentru
imagine, atmoferă, sau pur şi simplu practice, le-am folosit.

Costume: Julieta, îmbrăcată în cămaşă de noapte, lejeră,albă. Era important să fie

îmbrăcată în alb, pentru a fi în echilibru scenic cu decorul şi costumul Morţii(rochie
neagră şi pelerină neagră). Doctorul este îmbrăcat tot în alb(pantaloni, bluză şi papuci).

Lumini: Luminile acestui spectacol au fost şi ele minimale, fără „jocuri de lumini” ci pur
şi simplu pentru a crea o atmosferă mai misterioasă la moarte „acasă” sau pentru a lumina
mai tare camera de spital. După ce Moartea intră în acţiune, în spaţiul Julietei, luminile
rămân neschimbate până la final.
Sunet: În acest spectacol sunt folosite trei melodii şi un sunet de clopot, care e semnalul
dat de Dumnezeu Morţii, că are treabă.
Prima melodie, apare pe durata primei scene, când Moartea fumează la ea acasă şi
este o melodie puţin stranie şi înfricoşătoare: Pink Floyd(Several species of small furr).
A doua melodie, intervine după bătaia clopotelor, imediat ce Moartea intră în
spaţiul Julietei : Dubrovnik Quartet- En aranjuez con tu amor
A treia melodie intervine când Julieta moare.. este melodia care rămâne în urma
morţii ei : Zbigniew Preisner- Offertorium

Actorii.
Cristina König, actriţa principală, interpretează rolul Julietei. Am lucrat foarte
bine împreună. Deşi şi-a dat acum licenţa, este deja o actriţă cu experienţă, fiind şase ani
angajată cu studii medii la Teatrul G.A. Petculescu din Reşiţa (în perioada 2000-2006).
Am colaborat foarte bine. Am construit împreună rolul, treptat, cu multe lecturi, cu multe
încercări. Fiind o actriţă care răspunde repede, aproape pe loc la orice indicaţie, a fost
relativ uşor să colorăm împreună personajul, să echilibrăm râsul cu plânsul, ţipătul cu
şoapta, ritmul lent cu ruperile de ritm. A fost o plăcere, iar faptul că a jucat ea în rolul
principal a fost un ajutor în a ajunge la o finalitate în numai o săptămână. Cu ea am lucrat
câteva ore pe zi. Fiind o actriţă înclinată spre genul dramatic, care poate plânge şi un
spectacol întreg dacă e nevoie, a trebuit ca regizor doar să-i spun precis unde e necesar şi
unde nu, unde să dea mai mult, unde mai puţin, unde ar trebui să plângă spectatorul şi
unde ar fi bine să plângă cu el, şi unde exact să se facă iubită, fiind plină de lumină.
Diana Nechiti este actriţa care a jucat în spectacolul meu rolul „Moartea”. Este o
actriţă foarte frumoasă, care a terminat facultatea de actorie anul trecut şi care era încă în
dubii dacă să mai facă sau nu teatru. I-am spus că vreau să fac un proiect şi că aş vrea ca
ea să joace Moartea. I-am explicat despre ce este vorba în spectacol şi ce vreau de la ea.
Din fericire a acceptat şi echipa noastră începea să se întregească. Prima repetiţie cu ea a
fost cu patru zile înainte de momentul final şi din păcate nu am reuşit să finisăm şi să
lucrăm la toate detaliile. Cred însă în viitorul apropiat vom relua acest proiect şi va ieşi
exact cum îl văd eu. Aşadar i-am zis, în mare, că personajul ei trebuie nu atât să fie
observat, cât să-i fie mereu simţită prezenţa. I-am spus pas cu pas care e drumul ei cât
mai exact posibil, i-am trasat linia interioară de la început, clar, pentru că timpul nu îmi
permitea să o duc pe un drum mai lung, mai sigur.
Adrian Korek este acum fostul meu coleg mai mare din facultate. Este şi el un
actor cu destulă experienţă. Iniţial am zis că joc eu doctorul, dar mi-am dat seama că nu
pot şi că sunt prea multe de care trebuie avut grijă, actorii având nevoie de mine din
exterior, şi am renunţat. L-am sunat şi i-am spus că am nevoie de el, că vreau să merg
mai departe pe regie. Răspunsul lui a fost simplu: „Sigur, când ai nevoie?”. A doua zi ne-
am întâlnit, ziua următoare urmând să filmăm. I-am explicat tot ce înseamnă acest
spectacol, apoi i-am spus ce are el de făcut. „Simplu!”, a zis. I-am prezentat şi costumul
cu stetoscopul, am făcut o repetiţie şi a doua zi am încheiat. Şi-a făcut treaba exact cât era
necesar, fără a plusa, simplu. Exact asta am şi vrut.

Mulţumiri

Mulţumesc încă o data profesorului meu, Dl. Sütö András, care ne-a susţinut,
dându-ne tot ce a putut din experienţa lui, a fost mereu cu „sufletul pe tavă” şi s-a
bucurat cu noi pentru fiecare reuşită.
Mulţumesc apoi tuturor celor care m-au ajutat cu acest proiect: actorilor
Cristina König, Diana Nechiti şi Adrian Korek; lui Nicoleta Marcoane, studentă la
arhitectură care m-a ajutat cu scenografia; fostei colege de facultate Miruna Radu care
m-a ajutat foarte mult din punct de vedere tehnic şi fiind mereu acolo când era nevoie de
ceva; încă o dată fostului coleg de an, Adrian Korek care m-a ajutat cu spaţiul scenic..