GRIGORE URECHE

(1590 - 1595?/1647?)
Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-au descălecat
ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scrie
de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă (1359-1594) –
redactat între anii 1642-1647.

Fiu al lui Nestor Ureche, boier care, slujindu-i pe

Movileşti, este nevoit să se refugieze de câteva ori în
Polonia, Grigore Ureche a studiat o vreme în Polonia şi
avem dovezi că vine în ţară în 1628, sub întâia domnie
a lui Miron Barnovschi. Complotează împotriva lui
Alexandru Iliaş şi o vreme a stat „cu capul în mână”
(alături de Vasile Lupu şi Ioan Costin). Odată cu
venirea la tron a lui Vasile Lupu, pentru Grigore
Ureche urmează ani de linişte. Este sfetnic de încredere
al lui Vasile Lupu, mare spătar, apoi mare vornic.
Spre deosebire de secolele anterioare, eroice, cel
de-al XVII-lea este veacul înfloririi culturale, când cărturarii afirmă, în scris, un mod
românesc de a gândi viaţa şi istoria. Grigore Ureche exprimă limpede necesitatea cărţii de
istorie în limba română despre români: pentru ca „să nu se înece anii cei trecuţi” şi
moldovenii să rămână neştiutori ai trecutului lor „asemene fiarălor şi dobitoacelor celor mute
şi fără minte”. Neîndemnat de nimeni, Gr. Ureche îşi asumă rolul de prim scriitor al unei
cronici moldoveneşti în limba ţării. Format într-un colegiu latin din Liovul polonez, Ureche
reprezintă un moment important al umanismului românesc orientat de ideea latinităţii
originare. Umanismul polonez este de sursă italiană. Prin studiul istoriei şi al etnografiei,
Ureche află date necunoscute despre trecutul poporului român, despre trecutul şi viaţa
contemporană a altor popoare. Influenţa umanistă a determinat ieşirea literaturii noastre
istorice din sfera intereselor înguste a cronicilor oficiale şi formarea unei direcţii noi, cu o
viziune mai largă a vieţii poporului, cu opere străbătute de sentimentul dragostei de ţară,
încercând să definească omul ca valoare etică şi socială. Ureche afirmă pentru prima oară în
cultura noastră, întemeindu-se pe ştiinţă, originea latină a poporului român şi a limbii
române, vorbeşte despre unitatea poporului român din cele trei ţări. Cronica lui Ureche
începe de la întemeierea Moldovei (1359) şi cuprinde: - epoca de glorie a lui Ştefan cel Mare; -
tablouri cu ştiri istorice, geografice şi etnografice despre popoarele vecine: poloni, tătari,
turci, unguri; - şirul domniilor şi evenimentelor după Ştefan cel Mare, până în 1594.
Letopiseţul este o încercare de sinteză istorică a Moldovei, rezultată dintr-o amplă cercetare a
izvoarelor (cronici polone în limba latină şi un letopiseţ moldovenesc în slavonă) din care se
documentează asupra originii poporului român şi a originii latine a limbii române (idee pusă
în circulaţie de umaniştii italieni şi preluată de umaniştii poloni). Ureche se bazează pe
izvoare când afirmă că „rumânii, câţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la
Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”. Plecând de aici,
Ureche semnalează întâia oară în cultura noastră existenţa unui fond lexical latin în limba
română, în care au pătruns cuvinte de la alte popore cu care românii au venit în contact.
Cronica lui Ureche nu s-a păstrat în original, ci în copii, în care au făcut interpolări Simion
Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricariul. În spiritul umanismului, cronicarul urmăreşte
faptele istorice petrecute în adevăr, nu „basnele şi poveştile”, interpretează acţiunile eroilor
ca fapte criticabile sau justificate, se străduieşte să fie obiectiv, să nu fie „scriitor de cuvinte
deşarte, ce de dreptate”. Astfel el laudă actele lui Ştefan de viteaz apărător al Moldovei, dar
când îl atacă pe Radu cel Frumos fără motiv, Ureche priveşte acţiunea de la înălţimea ideii

1
 unităţii de neam şi a umanităţii, ca o „lăcomie” nejustificată.
Doreşte un stat în care domnul să se consulte cu supuşii, idee
înaintată pentru acea vreme. Doreşte pravile „că unde nu-s
pravile, multe strâmbătăţi se fac din voia domnilor”. În general ia
apărarea omului lovit mişeleşte, osândeşte silnicia, crima. Crede
în intervenţia divinităţii (Sf. Dimitrie la lupta lui Ştefan de la
Codrii Cosminului).
Opera lui Ureche nu este destinată frumosului, ci utilului,
„învăţăturii”. Ca şi în folclor, valoarea artistică a rezultat din
talentul narativ al autorului. Ca povestitor înnăscut, Ureche a
întemeiat genul naraţiunii simple, cu fond istoric, adresată
colectivităţii naţionale spre a-i modela conştiinţa. Acesta este
genul narativ din care a evoluat romanul istoric de mai târziu.
Ureche este exclusiv evocator. El reconstituie, din informaţii
disparate, unitatea unei epoci cu evenimente înlănţuite cauzal,
într-un stil personal de gândire şi expresie. În istorisirea
evenimentelor este amestecată psihic şi mental personalitatea
autorului. Cronica este o reconstrucţie căreia i se dă un sens
global, ceea ce înseamnă creaţie. În atmosfera de înflorire culturală a epocii lui Vasile Lupu,
contemporan cu Varlaam şi Udrişte Năsturel, Ureche scrie Letopiseţul. Numele îi este
înregistrat în istoria culturii şi literaturii române pentru această singură operă care
întemeiază şcoala cronicarilor moldoveni şi epica istorică în limba română.
Letopiseţul lui Grigore Ureche este o construcţie epică de tip linear. El va institui un
tipar narativ ce se va menţine pe durata unui secol. În modul de a povesti Ureche se va
orienta după naraţiunea orală. În mentalitatea povestitorului se recunosc reminiscenţele
formaţiei sale latine şi ale lecturilor istorice, pe de altă parte se resimte optica populară,
accentuat moralistă în interpretarea istoriei.
Prima grijă a cronicarului este de a da operei sale o extensie epică prin comparaţie cu
autorii de anale. Textul este împărţit în paragrafe, fără ca fluenţa epică să sufere. Fiecare
paragraf poartă un titlu ce anunţă conţinutul şi este o unitate narativă construită în jurul
unui eveniment sau personaj istoric. Sadoveanu va împrumuta de la Ureche tipul arhaic de
titluri, mijloc de arhaicizare a structurii unui roman, cum este Zodia Cancerului. Aceste
nuclee narative se sudează prin viziunea generală moralizatoare. Tipul narativ organizat pe
nuclee se perpetuează la Miron Costin şi Ion Neculce şi devine o invariantă a povestirii
cronicăreşti. Cronica lui Ureche face parte din familia formelor narative nefictive, care se
dezvoltă adică din documente, punând la contribuţie amănuntele găsite acolo şi accentuând
pe detaliul caracteristic. Dar Ureche nu face simplă compilaţie de izvoare, el impune un
punct de vedere.
Facultatea dominantă a naratorului este
portretizarea figurilor evocate. Aşezată „în calea
răotăţilor”, Moldova din paginile cronicii lui
Ureche oferă imaginea sugestiv numită astfel, a
unei „ţări mişcătoare şi neaşăzate”. Atitudinea în
care sunt surprinşi aproape fără excepţie oamenii
acestor vremuri este lupta. Nu întâmplător
virtutea pe care o exaltă este vitejia; modelul eroic
absolut este întruchipat de Ştefan cel Mare. Viaţa
înseamnă, acum, războaiele lui glorioase,
încheiate de falnice întoarceri în Suceava şi de
pioase zidiri de mănăstiri.

2
 Aşa, ca biografii antichităţii, Ureche nu descrie
dezvoltarea unui caracter. Firea lui Ştefan pare a fi
desăvârşită din primul moment şi secvenţele succesive par
a nu avea alt rol decât de a o manifesta în esenţa ei
completă şi inalterabilă de la început. Episoadele narate au
caracter reprezentativ şi monumental. Ele sunt acţiuni
răsunătoare, gesturi sau vorbe menite să rămână în
amintirea oamenilor (adunare de la Direptate, înapoierea de
la Podul Înalt). Numele fiecărui domnitor este însoţit de
atribute revelatorii prin care se comunică atitudinea
naratorului Alexandru cel Bun este înzestrat cu „darul de
înţelepciune”, Rareş era „păstorul cel bun”, Aron Vodă „cel
cumplit”, Petru Şchiopul „domn de cinste”, Ştefan este însă
singurul numit „purtătorul de biruinţă”. Urmaşii săi se
revendică fiecare de la portretul său ilustru.
Portretul lui Ştefan este numai un element al structurii narative. Momentele acestei
povestiri ar fi: a)- povestirea de evenimente, foarte densă în fapte, prin care se realizează
consacrarea eroului ; este partea cea mai dezvoltată; b)- portretul total; c)- sanctificarea
eroului; d)- invocarea naturii; e)- testamentul.
a)- Povestirea de evenimente
Acţiunea voievodului este redimensionată prin prisma propriei pasiuni. El are statut
de personaj. Ritmul vieţii istorice a ţării e şi ritmul existenţei personajului şi colectivităţii
hărţuite necontenit de cotropitori. Povestirea este alertă, fără risipă de cuvinte. Cuprins şi el
de ritmul faptelor narate, cronicarul apelează spontan la forţa sugestivă a gerunziului, mod
verbal care serveşte la exprimarea unor acţiuni fulgerătoare cumulate. Strategiei luptei de la
Podul Înalt i se adaugă spiritul ocrotitor al pământului patriei, idee ce va reapărea la
Eminescu în Scrisoarea III.
b)- Portretul
Portretul este recunoscut astăzi drept un text clasic, luat ca punct de referinţă în
istoria artei acestui procedeu. După o scurtă trăsătură fizică, sunt înşirate repede defectele,
pentru a aşeza apoi calităţile într-o gradaţie ascendentă care culminează printr-o apoteoză.
Ştefan este individualizat ca erou între eroi, un om complet, cu calităţi şi defecte. Cronicarul
procedează nu numai selectiv, dar are o concepţie, surprinde personalitatea în datele ei
esenţiale. Sunt luate în consideraţie reacţiile caracterologice la problemele ţării şi apărării ei
şi nu alte amănunte din viaţa intimă sau anecdotice. Autorul reconstituie figura voievodului
mai mult din imagini păstrate de memoria colectivă.
Portretizarea lui Ştefan se deschide original cu o inversiune verbală eufonică: „Fost-au
acest Ştefan-Vodă om nu mare de stat”. Această afirmaţie este pusă în contrast cu încheierea
portretului: „să rădica deasupra biruitorilor”. Statura e compensată de mânia
temperamentală care îl face temut: „mânios şi de grabă a vărsa sânge nevinovat; de multe ori
la ospeţe omorâia fără giudeţ”. Adverbul „amintrelea” deschide o strălucitoare enumerare
ritmică de calităţi pozitive: Ştefan este”întreg la fire”, „neleneşu”, gata de faptă, omniprezent,
„meşter” la războaie, pildă de curaj pentru ceilalţi, iar când era învins „nu pierdea nădejdea”.
Propoziţiile scurte, juxtapuse, antitetice, dar sprijinindu-se reciproc, produc impresia fonică
de sacadare şi limpezime. Insinuarea, ironia, antiteza, caracterizarea prin reacţii şi cea
indirectă, conturează un portret dinamic, rezumând natura psihică şi fizică a domnului,
având expresia densă şi răspicată a istoricilor latini. Aparţin spiritului latin preponderenţa în
portret a consideraţiilor de ordin moral, compoziţia echilibrată, dar brăzdată în sensuri opuse
de liniile energice ale caracterizării tăioase şi contradictorii. Cadrul de referinţă este medieval
prin vizarea insistentă a vigorii fizice şi a priceperii „la lucruri de războaie”. Portretul apare ca
o podoabă a construcţiei narative, sinteză şi centru al episodului eroic, inegalat în tot scrisul
cronicăresc.
c)- Sanctificarea eroului

3
 Sanctificarea eroului e un produs al conştiinţei colective. Criteriile consacrării n-au
fost virtuţile sufleteşti, „ci pentru lucrurile lui cele vitejăşti”, fără seamăn pentru toată durata
istoriei noastre. Prin sanctificare, modelul eroului este supus imitaţiei. Cu această speranţă îl
invocă povestitorul, precizând în stil adversativ că vitejia l-a făcut pe Ştefan nemuritor.
d)- Invocarea naturii
Invocarea naturii divinatorii înainte de moartea monarhului este un loc comun al
istoriografiei medievale europene. Cataclismul natural al „ploilor grele” , cu „multă înecare de
ape” anunţă o pierdere istorică: moartea lui Ştefan. Corespondenţa natură-istorie intră în
ordinea concepţiei astrologice, foarte la modă în epoca umanismului întârziat al estului
european. Tulburarea naturii înainte de moartea eroului fusese un fenomen excepţional, ca
şi eroul. Unicitatea personajului este, astfel, încă o dată subliniată.
e)- Testamentul
Câteva fraze cu valoare testamentară încheie, rotunjind, construcţia epică a
fragmentului. Ştefan, conştient de forţa ce a reprezentat-o, ţine o lecţie de artă domnească.
Operă a primului povestitor cult, pe teme de istorie trecută, cronica lui Ureche are o
dublă importanţă. Ea conservă universul mental al omului culturii româneşti din prima
jumătate a secolului al XVII-lea şi ilustrează stilul narativ cu formele lui simple, greu de
distins încă de forma orală a povestirii. Ureche scria într-o limbă curat românească, dar nu
destul de exersată, nemlădiată. El n-a profitat decât de tradiţia orală, dar a întemeiat o
tradiţie la care se va referi posteritatea imediată: Miron Costin şi, mai apoi, Ion Neculce.
În evenimentele şi figurile istorice prezentate de Gr. Ureche, scriitorii noştri de mai
târziu au găsit numeroase motive de inspiraţie. Domnia lui Alexandru Lăpuşneanul a generat
nuvela lui C.Negruzzi, cu acelaşi titlu. Poemul Dumbrava Roşie şi drama Despot-Vodă ale lui
Alecsandri îşi au sursa tot în cronica lui Ureche. În fapte din domnia lui Ştefan cel Mare şi a
urmaşilor săi, Delavrancea a găsit material pentru dramele sale Apus de soare, Viforul,
Luceafărul. Din aceleaşi vremuri zugrăvite în cronică, Sadoveanu s-a inspirat în romanul
istoric Fraţii Jderi şi în povestirea istorică Nicoară Potcoavă.

Casa lui Grigore Ureche