UNIVERSITATEA “SPIRU HARET“

FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMIISTRAȚIE PUBLICĂ CONSTANȚA

Anul II if, ifr

SINTEZE PENTRU PREGĂTIREA EXAMENULUI LA DISCIPLINA

DREPT ADMINISTRATIV 2
TITULAR DISCIPLINĂ: lect univ.dr. FLAVIA GHENCEA

ACTUL ADMINISTRATIV
Forme de activitate ale organelor administrative
Executivul, așa cum reiese din prevederile art 102 Constituție – ”Guvernul, potrivit
programului său de guvernare acceptat de parlament, asigură realizarea politicii interne și
externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice”, are un dublu rol:
 –rol de guvernare - prin
– decizii care angajează viitorul unei națiuni (caracter politic);
- activitate concretizată prin acte cu caracter exclusiv politic;
- exercitat de organe de la vârful executivului;
- control politic
 - rol de realizare a administrației publice - prin
- probleme cotidiene – prestarea de servici publice, administrarea patrimoniului
statului și UAT;
- activitae concretizată prin diferite forme;
- exercitat de organe ale AP și personalul acestora;
- control adminisrativ și judecătoresc
În activitatea organelor administrative intervin ca forme de activitate: acte juridice,acte
cu caracter exclusiv politic, fapte materiale juridice şi operaţiuni tehnico-materiale –denumite
de ştiinţa administraţiei fapte administrative – deoarece ele cuprind toatemanifestările juridice
şi nejuridice prin care administraţia îşi înfăptuieşte activitatea sa.
1. Actele juridice – sunt manifestări de voinţă ale persoanelor fizice sau juridice
făcute cu scopul de a produce efecte juridice (naşte, modifica ori stinge un raport juridic), iar
realizarea lor este asigurată prin forţa coercitivă a statului. Termenul de act juridic nu
înseamnă înscrisul în sine, ci însăşi manifestarea de voinţă;
2.Acte exclusiv politice- declarații de voință prin care se afirmă principii
directoare (declarații ale autorităților la cele mai înalte niveluri – mesaje adresate de Guvern
organelor de același rang din stat, declarații ale Prelședintelui cu rpivire la anumite
evenimente internaționale);
3. faptele materiale juridice – sunt acţiuni sau inacţiuni care au loc independent de
voinţă, fiind caracterizate ca transformări în lumea materială, ele nedând naştere la efecte
juridice datorită manifestării de voinţă a autorului ci datorită legii. Faptele materiale pot fi
licite – acţiuni permise, conforme cu legea, şi ilicite – în contradicţie cu legea, nu sunt
permise de normele juridice în vigoare. Ex. – acțiune: construirea unui spital de către CL
conduce la dobândirea dreptului de proprietate și la nașterea obligației de a plăti impozite –
transformare, nu manifestare de voință; - inacțiune: neefectuarea le timp a unor lucrări de
reparații la o clădire din proprietatea UAT conduce la prejudicii asupra unor terțepersoane,
eventual despăgubiri, adică, efecte juridice;
 4. operaţiuni tehnico-materiale – activităţi ale autorităţilor administraţiei publice
desfăşurate în vederea realizării atribuţiilor care îi revin , dar care nu produc prin ele însele
efecte juridice (avize, acorduri, propuneri, permise).

Definiţia, trăsăturile şi clasificarea actelor administrative

Actul administrativ este una din formele cele mai importante prin care administraţia
publică îşi desfăşoară activitatea.
În privinţa definirii acestuia, în literatura de specialitate există mai multe opinii.
Relevantă în acest sens, nouă ne pare definiţia dată de reprezentanta Şcolii de la Bucureşti,
doamna profesoară Virginia Vedinaş, potrivit căreia actul administrativ reprezintă o
manifestare de voinţă expresă, unilaterală şi supusă unui regim de putere publică precum şi
controlului de legalitate al instanţelor judecătoreşti, care emană de la autorităţi
administrative sau de la persoane private autorizate de acestea, prin care se nasc, modifică
sau sting drepturi şi obligaţii corelative.
Considerăm că din definiţia la care ne-am oprit, se pot desprinde cu uşurinţă
următoarele trăsături ale actului administrativ:
- actul administrativ este forma juridică principală de activitate a administraţiei publice;
- reprezintă o manifestare de voinţă expresă, unilaterală şi supusă unui regim de putere
publică;
- regimul de putere publică nu exclude exercitarea de către instanţele judecătoreşti a
unui control de legalitate;
- actul administrativ poate emana de la autorităţi administrative sau de la persoane
private autorizate de administraţie să presteze servicii publice;
- prin actul administrativ se produc efecte juridice, care ca la orice act juridic, pot consta
în a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii corelative.
Vom lua aceste trăsături şi le vom dezvolta în câteva idei:
a) Actul administrativ este forma juridică principală de activitate a administraţiei
publice. Prin această caracteristică se evidenţiază faptul că actul administrativ nu este singura
formă juridică prin care lucrează administraţia, dar este forma juridică cea mai importantă.
Potrivit unei poziţii general admise, ponderea actelor administrative în sfera formelor de
activitate ale administraţie publice sporeşte pe măsură ce urcăm în ierarhia sistemului
organizării administraţiei publice. Astfel, în timp ce la structurile de la baza sistemului au o
pondere mai mare operaţiunile şi faptele materiale, pe măsură ce urcăm spre vârful organizării
(Preşedinte, Guvern), ponderea acestora scade în favoarea actelor administrative.
b) Actul administrativ reprezintă o manifestare de voinţă expresă, unilaterală şi supusă
unui regim de putere publică. În general, literatura juridică reţine caracterul unilateral al
manifestării de voinţă în care este sau nu înglobat şi caracterul expres. Aceasta deoarece un
act administrativ nu poate cuprinde o rugăminte, o constatare, o părere sau expresia unui
sentiment, ci numai o voinţă.
Caracterul expres al manifestării de voinţă este determinat de regimul de putere publică
în care se emit actele administrative. Voinţa juridică se exprimă în mod expres şi neîndoielnic
în scopul de a aduce o modificare în realitatea juridică existentă.
Caracterul unilateral reprezintă acea calitate a actului administrativ potrivit căreia el
este emis fără participarea sau consimţământul subiectelor de drept cărora le este destinat sau
cu privire la care generează drepturi şi obligaţii. Deşi acest caracter al actului administrativ
este categoric, simplu şi clar, totuşi în literatura juridică au existat mai multe discuţii în
legătură cu existenţa unor categorii de acte administrative. Este vorba despre actele la care
manifestarea unilaterală de voinţă nu este pregnant conturată.
O primă categorie o reprezintă actele administrative emise cu participarea mai multor
persoane (structuri colegiale). O a doua situaţie este aceea când la emiterea unui act participă
mai multe persoane juridice, în general două sau mai multe autorităţi administrative sau
autorităţi administrative şi alte structuri nestatale. Problema care se ridică este dacă şi în
aceste situaţii mai suntem sau nu în prezenţa caracterului unilateral al manifestării de voinţă
juridică.
Ceea ce conferă acest caracter actului administrativ nu este numărul de persoane
implicat în emiterea lui. Actul este unilateral nu pentru că este opera unei singure persoane
sau a unui singur organ, ci pentru că el degajă o singură voinţă juridică. În cazul organului
colegial, majoritatea cerută de lege pentru emiterea actului este numai o formă procedurală
necesară emiterii actului. Voinţele subiectelor care participă la vot nu sunt voinţe juridice ci
modalităţi procedurale care concură la exprimarea în condiţii legale a unei singure voinţe
juridice ce aparţine numai organului emitent.
c) Actul administrativ este emis în regim de putere publică. Prin această caracteristică
actul administrativ se deosebeşte de celelalte acte unilaterale ale administraţiei care sunt
emise în regim de drept comun. De regimul de putere publică se leagă caracterul obligatoriu
al actului administrativ precum şi executarea lui din oficiu.
d) Actul administrativ este supus controlului de legalitate. Această caracteristică nu
trebuie privită însă în mod absolutist. Există unele acte care, deşi sunt emise de autorităţi ale
administraţiei publice, sunt totuşi sustrase de la acest control de legalitate şi în egală măsură,
există acte administrative, care deşi nu sunt emise de organe ale administraţiei publice, sunt
supuse acestui control de legalitate.
e) Actul administrativ emană de la organe administrative sau de la structuri autorizate
de organe administrative să presteze anumite servicii publice. Prin această trăsătură
identificăm actul administrativ din punct de vedere al naturii organului de la care emană.
Astfel, vorbim despre administrativ tipic (actul emis de administraţia publică) şi actul
administrativ emis prin delegaţie (act emis de structuri cărora le-au fost transferate anumite
prerogative de realizare a administraţiei publice)
f) Actul administrativ produce efecte juridice. Fiind o specie de act juridic şi actul
administrativ intervine pentru a schimba realitatea juridică existentă prin naşterea modificarea
sau stingerea de drepturi şi obligaţii corelative.

Clasificarea actelor administrative

Şi în privinţa clasificării în doctrină se regăsesc mai multe variante, efect firesc al
concepţiilor diferite asupra conţinutului şi sferei actului administrativ. Considerăm că pot fi
identificate următoarele criterii de clasificare:
a) După organul emitent distingem:
- acte care emană de la autorităţi ale administraţiei publice centrale;
- acte care emană de la alte autorităţi publice decât cele ale administraţiei publice
centrale;
- acte care emană de la autorităţi de stat în teritoriu;
- acte care emană de la autorităţile administraţiei publice locale;
- acte care emană de la structuri private în baza împuternicirii date prin lege sau de o
autoritate publică.
b) După competenţa materială a autorităţii emitente distingem:
- acte administrative cu caracter general
- acte administrative de specialitate.
c) După competenţa teritorială a autorităţii emitente delimităm:
- acte administrative ale autorităţilor administraţiei publice centrale
- acte administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale.
d) După gradul de întindere a efectelor juridice, distingem:
- acte administrative normative (se adresează tuturor)
 - acte administrative individuale (se adresează unor persoane fizice sau juridice
determinate)
- acte administrative cu caracter intern (se aplică în interiorul unui organ al
administraţiei publice).
La rândul lor, actele administrative individuale se clasifică în:
- acte atributive de statut personal
- acte de aplicare a constrângerii administrative
- acte cu caracter jurisdicţional.
e) După natura lor juridică, actele administrative se clasifică în:
- acte administrative de autoritate (acte de putere publică)
- acte administrative de gestiune
f) Din punct de vedere al obiectului lor, actele administrative se împart în:
- acte reguli (ce au ca obiect o dispoziţie generală)
- acte subiective ( ce au ca obiect o situaţie juridică individuală)
- acte condiţiuni (aplicarea la un caz individual a unui statut general).
g) După numărul manifestărilor de voinţă, actele administrative se clasifică în:
- acte administrative ce conţin o singură manifestare de voinţă
- acte administrative complexe.

Regimul juridic al actelor administrative

Prin regim juridic înţelegem ansamblul regulilor de fond şi de formă care dau
particularitate unor acte juridice în circuitul civil. Prin regim juridic al actelor administrative
avem în vedere totalitatea regulilor specifice care privesc forma, procedura de emitere,
condiţiile de validitate şi controlul actului administrativ, el apărându-ne astfel ca o rezultantă,
ca un summum al acestor elemente.
Legalitatea reprezintă conformitatea actului cu legea fundamentală, cu legile
elaborate de Parlament, cu Ordonanţele de Guvern şi cu toate celelalte acte normative care au
forţă juridică superioară.
Oportunitatea derivă din capacitatea pe care o are organul care emite sau adoptă
actul de a alege, dintre mai multe soluţii posibile şi egale, pe cea care corespunde cel mai bine
interesului public ce trebuie ocrotit. Ea relevă deci, calitatea actului administrativ de a
satisface atât rigorile stricte ale legii cât şi o nevoie socială determinată, într-un timp şi loc
date. Dacă legalitatea evocă faptul că actul corespunde literei legii, oportunitatea reprezintă
conformitatea actului administrativ în mod prioritar cu spiritul legii, fără a se identifica cele
noţiuni.
* Forma actului administrativ
În ceea ce priveşte forma actelor administrative, trebuie făcută distincţia între actele
administrative normative şi actele administrative individuale. Actele administrative
individuale, deşi îmbracă de regulă forma scrisă, pot îmbrăca şi forma orală (ex. avertismentul
care poate îmbrăca atât formă scrisă dar şi formă orală). Actele administrative normative
îmbracă întotdeauna forma scrisă întrucât legea prevede obligativitatea publicării lor sub
sancţiunea inexistenţei. Obligativitatea formei scrise, determinată de caracterul obligatoriu al
publicării, vizează şi unele acte administrative cu caracter individual (ex. Hotărârile de
Guvern, Decrete prezidenţiale).
De necesitatea formei scrise se leagă şi alte condiţii de concretizare exterioară a
actului. Una din aceste condiţii este limba în care se redactează un act administrativ. Conform
art.13 din Constituţie, în România limba oficială este limba română. De aici rezultă că şi
actele autorităţilor administraţiei publice vor fi adoptate în limba română.
O altă condiţie legată de forma actului o reprezintă motivarea. Actele normative
supuse regulii publicităţii se vor motiva printr-o notă de fundamentare, plasată sub formă de
preambul înaintea actului propriu-zis. Ea are menirea de a concentra elementele de drept şi de
fapt care legitimează intervenţia actului juridic respectiv. Obligaţia motivării vizează şi unele
acte administrative cu caracter individual.
În ceea ce priveşte practica, autorităţile recurg la motivarea tuturor actelor
administrative şi susţinem o asemenea procedură deoarece în acest mod se fundamentează
motivele de legalitate ale unui act administrativ, ceea ce prezintă relevanţă în cazul contestării
lor.
* Procedura emiterii actelor administrative
Identificăm trei categorii de forme procedurale în funcţie de momentul în care intervin:
- forme procedurale anterioare emiterii actului
- forme procedurale concomitente cu emiterea actului
- forme procedurale ulterioare emiterii actului.
a) Formele procedurale anterioare emiterii actului administrativ
Sunt cel mai des întâlnite în activitatea administraţiei concretizându-se în studii,
proiecte, referate, anchete, statistici etc. Dintre acestea o importanţă deosebită o au avizele şi
acordul prealabil.
Avizele – sunt puncte de vedere pe care le solicită altui organ autoritatea care urmează să
emită (adopte) un act administrativ.
În funcţie de regimul lor juridic, avizele sunt de trei categorii:
- avize facultative (caz în care organul emitent nu este obligat nici să solicite avizul, nici
să-l respecte dacă l-a solicitat şi obţinut);
- avize consultative (pentru care legea prevede obligativitatea obţinerii şi facultatea de a le
respecta sau nu);
- avize conforme (pentru care legea prevede atât obligativitatea cererii dar şi respectării).
Asemănări şi deosebiri între avize şi actele administrative
- şi avizele şi actele administrative sunt manifestări de voinţă cu caracter unilateral,
- dacă manifestarea de voinţă pe care o concretizează actul administrativ este făcută în
scopul de a naşte, a modifica sau stinge drepturi şi obligaţii corelative, avizele nu au acest
scop şi nici aceste consecinţe;
- avizele prin ele însele nu produc efecte juridice; ele contribuie la caracterul legal al
actului administrativ;
- şi avizele şi actele administrative sunt emise de diferite categorii de autorităţi.
Acordul prealabil – reprezintă acceptul pe care îl dă un organ public altui organ, în vederea
emiterii de către acesta din urmă a unui anumit act administrativ.
În funcţie de momentul în care intervine, acordul poate fi prealabil, concomitent sau
ulterior.
Caracteristici:
 - acordul reprezintă o manifestare de voinţă cu caracter unilateral, emisă de un organ
administrativ,
- emiterea lui, atunci când este prealabil, atrage adoptarea unui act administrativ (acte
administrative complexe);
- acordul nu produce prin el însuşi efecte juridice;
- nefiind un act administrativ, nu poate forma obiectul unei acţiuni în contenciosul
administrativ.
b) Forme procedurale concomitente emiterii actului administrativ
Aceste forme se întâlnesc cu prioritate la organele colegiale.
Quorumul – reprezintă majoritatea cerută de lege pentru funcţionarea valabilă a unui organ
colegial,
Majoritatea cerută pentru votarea actului – vizează numărul de voturi necesar pentru ca un
act al organului colegial să poată fi adoptat.
Semnarea şi contrasemnarea – există acte administrative pentru care legea impune
contrasemnarea (ex. contrasemnarea decretelor Preşedintelui de către primul-Ministru).
c) Forme procedurale ulterioare emiterii actului administrativ
Comunicarea – operaţiune procedurală ce vizează doar actele administrative cu caracter
individual acestea producând efecte din momentul comunicării,
Publicarea – vizează de regulă actele administrative normative dar şi unele acte cu caracter
individual (ex. hotărârile de Guvern care pot avea atât caracter normativ dar şi individual).

Efectele juridice ale actelor administrative

În ceea ce priveşte efectele juridice ale actelor administrative, analizăm trei aspecte:
a) Momentul de la care ele încep să se producă
b) Întinderea efectelor juridice ale actelor administrative
c) Încetarea acestor efecte juridice
a) Momentul de la care actele administrative produc efecte juridice
Pentru organul emitent, actul administrativ produce efecte juridice din chier momentul
adoptării sale. Aceste efecte constau în : obligaţia de a-l face cunoscut, prin publicare sau
comunicare şi obligaţia de a nu-l modifica sau abroga decât după procedura îngăduită de lege.
Pentru celelalte subiecte de drept şi anume pentru cele care cad sub incidenţa actului,
trebuie făcută distincţia între felul actului respectiv dacă avem de-a face cu un act normativ
sau cu un act individual. Actele administrative normative produc efecte juridice de la data
publicării lor iar actele individuale de la data comunicării. Întrucât există şi acte
administrative individuale pentru care legea prevede obligativitatea publicării lor în Monitorul
Oficial sub sancţiunea inexistenţei se impune să reformulăm regula menţionată mai sus. Astfel
vom spune că actele administrative încep să producă efecte juridice din momentul în care ele
au fost aduse la cunoştinţă, în formele îngăduite de legi.
De la acest principiu există şi unele excepţii:
- actele administrative recognitive sau declarative
- actele administrative care produc efecte juridice de la o dată ulterioară aducerii lor la
cunoştinţă.
 b) Întinderea efectelor actelor administrative
Actele administrative cu caracter normativ produc efecte juridice pentru dreptul
administrativ dar şi pentru alte ramuri de drept, cu excepţia celui penal. Actele cu caracter
individual sunt izvoare de drept în principal pentru dreptul administrativ dar şi pentru alte
ramuri de drept (ex. actele de stare civilă care produc efecte juridice şi în sfera civilului şi a
dreptului familiei).
c) Încetarea producerii de efecte juridice de către actele administrative
Orice act juridic, inclusiv actul administrativ, produce efecte juridice până în momentul
în care are loc scoaterea lui din vigoare.
Scoaterea din vigoare a unui act administrativ poate avea loc prin mai multe moduri:
- prin anulare (de instanţa de judecată)
- prin revocare (de organul ierarhic superior)
-prin retractare (de organul emitent)
- prin abrogare
- prin alte moduri.
A. Suspendarea actelor administrative
Suspendarea reprezintă operaţiunea de întrerupere temporară a efectelor juridice produse
de un act juridic.
Cauze care determină suspendarea
- ca regulă generală, suspendarea intervine atunci când există îndoieli (dubii) cu privire la
legalitatea unui act administrativ,
- suspendarea poate interveni şi atunci când se aplică o anumită sancţiune administrativ
disciplinară unui funcţionar public sau altei persoane încadrată într-un organ public.
Efectele suspendării
- efectul principal constă în încetarea vremelnică a producerii de efecte juridice de către
actele administrative urmând ca, după încetarea cauzelor care au determinat suspendarea, să
se producă fie repunerea în vigoare a actului, fie scoaterea lui din vigoare prin căile prevăzute
de lege.
Organele care pot dispune suspendarea
- organul emitent
- organul ierarhic superior
- instanţa de judecată
- legiuitor.
Tipuri de suspendare
1. Suspendarea de drept (legală) – ce intervine în baza unui text legal
2. Suspendarea dispusă de anumite autorităţi publice (instanţa de judecată; alte autorităţi).
B. Revocarea actelor administrative
Revocarea reprezintă operaţia juridică prin care organul emitent al unui act administrativ
sau organul ierarhic superior desfiinţează acel act. Când este pronunţată de organul emitent,
revocarea mai este numită şi retractare. Revocarea reprezintă un caz particular al nulităţii, dar
în acelaşi timp şi o regulă, un principiu fundamental al regimului juridic al actelor
administrative.
 Cauzele revocării
- din punct de vedere al conţinutului cauzei, identificăm: revocarea intervenită pentru
cauze de nelegalitate a actului; revocarea intervenită pentru cauze de neoportunitate a
acestuia.
- din punct de vedere al momentului în care intervin faţă de emiterea actului, cauzele
revocării pot fi: anterioare emiterii actului, iar efectele juridice ale revocării sunt ex tunc, ca şi
când actul nu ar fi existat; concomitente cu emiterea actului (efecte ex tunc); ulterioare
emiterii actului (efecte ex nunc).
Excepţii de la principiul revocabilităţii
Spre deosebire de actele administrative normative care sunt întotdeauna revocabile,
actele administrative individuale sunt în principiu revocabile, cu următoarele categorii de
excepţii:
- acte administrative declarate irevocabile printr-o dispoziţie expresă a legii,
- acte administrative cu caracter jurisdicţional,
- acte administrative de aplicare a sancţiunilor corespunzătoare formelor răspunderii din
dreptul administrativ,
- acte administrative de punere în executare a actelor procedurale penale,
- acte administrative care au dat naştere la contracte civile,
- acte administrative emise ca urmare a existenţei unor contracte civile,
- acte administrative care dau naştere la drepturi subiective garantate de lege sub
aspectul legalităţii,
- acte administrative care au fost executate material.
C. Anularea şi inexistenţa actelor administrative
Anularea unui act juridic reprezintă operaţia juridică prin care se dispune desfiinţarea
acelui act, încetarea definitivă a producerii de efecte juridice de către acesta. Anularea actelor
administrative reprezintă acea formă a nulităţii actelor administrative care se aplică, atunci
când legea o prevede actelor administrative adoptate sau emise cu nerespectarea acesteia.
Organele care pot dispune anularea
* organul ierarhic superior
*instanţa de judecată
*Ministerul Public (care poate anula doar anumite acte administrative)
Procedura anulării este diferită în funcţie de organul care o dispune. Astfel, în cazul
anulării dispusă de organul ierarhic superior, instrumentul juridic prin care se va dispune
aceasta va fi actul administrativ, ceea ce înseamnă că procedura va fi cea specifică emiterii
unui act administrativ. În cazul în care instanţa decide anularea actului, procedura va fi cea
stabilită prin Legea contenciosului administrativ.
Efectele anulării
Anularea, ca regulă, produce efecte ex tunc, actul fiind desfiinţat ca şi când nu ar fi
existat. Ne raliem concepţiei exprimată în doctrină, potrivit căreia, atunci când anularea se
face pentru motive de neoportunitate, efectele juridice produse, trebuie să fie ex nunc. Tot aici
subliniem şi faptul că anularea unui act administrativ atrage după sine anularea tuturor actelor
a căror legalitate este condiţionată de legalitatea actului administrativ anulat.
 D. Inexistenţa actelor administrative
Este o sancţiune specifică a actului administrativ care intervine atunci când viciile de
legalitate care afectează actul sunt atât de grave, încât conştientizarea lor nu este o problemă
pentru nici un subiect de drept. Cu alte cuvinte, viciul ilegalităţii afectează în aşa măsură actul
încât acesta este lipsit de prezumţia de legalitate „ab initio”, astfel încât se poate considera că
actul nici nu a luat fiinţă.
- actele inexistente nu se mai bucură de prezumţia de legalitate a actului
administrativ,
- subiectele de drept destinatare ale actului sau care cad sub incidenţa lui, au dreptul
de a se prevala de inexistenţa actului şi deci de a refuza îndeplinirea obligaţiei care rezultă din
act,
- este o instituţie de rang constituţional.

RĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL ADMINISTRATIV

Noţiuni teoretice. Răspundere şi constrângere administrativă

Majoritatea autorilor explică răspunderea administrativă pornind de la conceptul de

constrângere, concept definit cu nuanţe deosebite în mai multe lucrări de specialitate.
Noţiunea de constrângere nu este totuşi identică cu cea de responsabilitate.
Prin constrângere administrativă avem în vedere totalitatea măsurilor dispuse de
organele administraţiei publice, în scopul de a realiza prevenirea săvârşirii de fapte
antisociale, sancţionarea comiterii unor asemenea fapte, apărarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor, executarea obligaţiilor acestora sau punerea în executare a unor obligaţii dispuse
de autorităţi publice din sfera celor trei puteri sau din afara acestei sfere.
Din definiţie putem stabili următoarele trăsături ale constrângerii administrative:
- reprezintă un ansamblu de măsuri ce se pot concretiza în oricare dintre formele de
activitate ale administraţiei publice,
- caracterul legal,
- la bază stă puterea publică,
- are drept scop: fie prevenirea săvârşirii unei fapte antisociale, fie sancţionarea în
cazul în care fapta s-a săvârşit; apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; asigurarea
executării obligaţiilor lor; punerea în executare a unor decizii emise de diferite autorităţi
publice, care realizează prerogativele celor trei puteri în stat sau alte autorităţi publice.
Distincţia între cele două noţiuni este evidentă:
a)din punct de vedere al cauzelor:
- răspunderea este atrasă de săvârşirea unei fapte antisociale
- constrângerea poate interveni şi în absenţa comiterii unei forme de ilicit.
b)din punct de vedere al scopului propus:
- răspunderea (consecinţa comiterii unei fapte antisociale), îşi propune ca obiective:
* la nivel social – restabilirea ordinii de drept care a fost încălcată, prin eliminarea
atitudinii care contrazice această ordine
 * la nivel de individ autor al faptei antisociale – prin răspundere se exprimă dezacordul
societăţii, al autorităţii faţă de comportamentul neconform valorilor instituite prin norme de drept.
Autoritatea îşi obiectivează acest dezacord prin crearea condiţiilor în care subiectul autor al formei
de ilicit să-şi conştientizeze fapta, să o regrete şi, în final, să nu o mai repete.
* prevenirea, eliminarea posibilităţii repetării în viitor a faptei.
- constrângerea îşi propune ca obiective:
* menţinerea ordinii de drept (dacă intervine în absenţa comiterii unei forme de
ilicit),
* restabilirea ordinii de drept (dacă intervine când deja s-a săvârşit o faptă
antisocială)
* prevenirea săvârşirii unor asemenea fapte.
c)din punct de vedere al modului de acţiune, orice formă de răspundere se
obiectivează prin intermediul unei acţiuni de constrângere, reciproca nefiind adevărată.
Clasificarea măsurilor de constrângere administrativă
 După scopul urmărit:
- cu caracter sancţionator
- ca măsuri de siguranţă
- ca măsuri de executare silită
 După obiectul lor:
- unele se referă la bunuri
- altele se referă la persoane, ori atât la bunuri cât şi la persoane
- cu privire la acte juridice sau operaţiuni administrative
 După natura regimului juridic
- care se aplică în regim juridic administrativ
- care se aplică în regim juridic mixt
 După organul care le dispune:
- măsuri dispuse exclusiv de organe ale administraţiei publice
- măsuri dispuse de organe ale administraţiei publice împreună cu alte organe de stat,
cu structuri nestatale sau cu sprijinul cetăţenilor.
 După temeiul obiectiv (juridic)
- ca urmare a unor abateri administrative
- ca urmare a unor abateri de altă natură
- ca urmare a unor fapte care nu sunt sancţionate, dar care pun în pericol viaţa şi sănătatea.
 După efectul (consecinţele) neaplicării lor:
- care atrag răspunderea penală în caz de neaplicare
- care atrag răspunderea de altă natură decât cea penală
 După sfera (domeniul) în care intervin:
- în economie şi comerţ
- în sănătate şi protecţie socială
- în sectorul financiar-bancar
 - protecţia mediului
- apărare naţională şi ordine publică
Putem vorbi despre trei mari categorii de ilicit administrativ: ilicit administrativ
propriu-zis, ilicit cauzator de prejudicii materiale şi morale şi ilicit contravenţional, cărora le
corespund trei categorii de răspundere administrativă (ca formă a răspunderii juridice):
- răspunderea administrativ disciplinară
- răspunderea administrativ-patrimonială
- răspunderea administrativ-contravenţională.

Răspunderea administrativ-disciplinară
Noţiuni teoretice

A) Noţiune. Trăsături
Temeiul obiectiv al acestei forme de răspundere îl reprezintă abaterile administrative care
nu au caracter contravenţional, precum şi încărlcări ale unor norme de drept penal care au un pericol
social redus şi justifică aplicarea unor sancţiuni administrative prevăzute de art. 91 din Codul Penal.
Reprezintă prima formă de răspundere specifică dreptului administrativ, ea intervenind
pentru săvârşirea ilicitului administrativ propriu-zis sub forma abaterii administrativ disciplinare.
Abatere administrativă = fapta de încălcare cu vinovăţie a normelor de drept administrativ.
Prin răspundere administrativ-disciplinară înţelegem acea situaţie juridică prin care
se concretizează raportul sancţionator fără caracter contravenţional, stabilit între subiectul
activ al faptei (autorul abaterii administrativ disciplinare) şi subiectul activ al răspunderii
(autoritatea care aplică sancţiunea).
Trăsături:
- reprezintă o situaţie juridică, adică un complex de drepturi şi obligaţii corelative;
- această situaţie juridică reprezintă conţinutul unui raport juridic sancţionator fără
caracter contravenţional
- părţile acestei forme de răspundere sunt: subiectul activ (autoritatea publică în a
cărei competenţă cade sancţionarea ilicitului administrativ săvârşit de făptuitor) – este de
regulă un organ administrativ, prin excepţie, un alt organ public; subiectul pasiv (autorul
abaterii administrativ disciplinare) poate fi: un organ de stat; o structură nestatală sau o
persoană fizică, funcţionar ori nefuncţionar public.
- răspunderea administrativ disciplinară intervine pentru comiterea unei abateri
administrativ disciplinare. Specific acestei abateri este că fapta poate reprezenta fie încălcare
unei norme de drept administrativ (regula), fie, prin excepţie, încălcarea unei norme de drept
penal, atunci când fapta comisă nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.
- se întemeiază pe vinovăţie (culpa)
- sancţiunile acestei forme de răspundere nu sunt privative de libertate.
B) Sancţiuni. Procedură
 Dacă răspunderea contravenţională are la bază o lege cadru, în ceea ce priveşte răspunderea
administrativ disciplinară aceasta nu beneficiază de existenţa unei asemenea reglementări.
Dintre sancţiunile care pot fi aplicate în cazul acestei forme de răspundere menţionăm:
- amenda;
- dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare
(taxe, impozite, contribuţii etc);
- dizolvarea unui organ ales (Consiliul Local care a adoptat, în mod repetat, hotărâri
anulate de instanţă ca nelegale, sau în cazul în care consiliul local nu se întruneşte timp de trei
luni consecutive sau nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nici o hotărâre);
- demiterea primarului, etc.
Procedura de aplicare a sancţiunilor administrativ-disciplinare trebuie să fie una
contencioasă, ce cuprinde norme cu privire la:
- constatarea faptei, a legăturii de cauzalitate între faptă şi rezultatul vătămător;
- termenele de prescripţie sau decădere;
- stabilirea organului administraţiei publice competent care să constate săvârşirea
abaterii şi conţinutul actului de constatare;
- exercitarea căilor de atac;
- modalităţi de executare etc.

Răspunderea administrativ-contravenţională
Noţiuni teoretice
A) Definiţia şi trăsăturile contravenţiei
Potrivit art.1 din O.G. nr.2/2001,:„constituie contravenţie fapta săvârşită cu
vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după
caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al municipiului
Bucureşti”.
Trăsături:
- este o faptă săvârşită cu vinovăţie;
- este o faptă prevăzută şi sancţionată prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin
hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului
Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al municipiului Bucureşti.
- este o faptă care prezintă un pericol social mai redus faţă de infracţiune.
* este o faptă săvârşită cu vinovăţie
Pentru a interveni răspunderea contravenţională, trebuie ca subiectul activ al
contravenţiei să fie vinovat de comiterea acesteia. Cum legea cadru nu defineşte vinovăţia,
rezultă că au aplicabilitate principiile prevăzute de codul penal în articolul 19. Potrivit
acestuia, vinovăţia există numai atunci când fapta ilicită este săvârşită cu intenţie sau din
culpă.
Intenţia poate fi:
 - directă – atunci când făptuitorul (contravenientul) prevede rezultatul faptei sale şi
urmăreşte producerea lui
- indirectă – atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu urmăreşte ca el să
se producă, însă acceptă posibilitatea producerii lui.
Culpa poate fi:
- cu previziune (culpa in comitendo) – atunci când făptuitorul (contravenientul)
prevede rezultatul faptei sale, nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce,
- fără previziune (culpa in omitendo) – atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul
faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă.
Indiferent de forma pe care o îmbracă, vinovăţia reprezintă acea atitudine a
făptuitorului faţă de fapta sa şi faţă de urmările pe care aceasta le are sau ar putea să le aibă.
Ca şi în cazul infracţiunii, vinovăţia constituie latura subiectivă a contravenţiei.

* Stabilirea şi sancţionarea faptei prin acte normative (legalitatea contravenţiei)

Stabilirea şi sancţionarea faptelor contravenţionale se face prin legi, ordonanţe şi
hotărâri ale Guvernului sau prin alte acte normative emise de organe ale administraţiei
centrale sau locale, astfel:
La nivel central:
- Parlamentul României – este prima autoritate competentă să reglementeze
contravenţii. Astfel, primul act normativ prin care se pot reglementa contravenţii este legea.
Reglementarea contravenţională este de domeniul legii ordinare.
- Guvernul României – este cea de-a doua autoritate publică centrală care este
competentă să stabilească reglementări în materie contravenţională. Avem în vedere aici atât
ordonanţele obişnuite sau de urgenţă cât şi hotărârile.
La nivel local:
- prin hotărâri ale consiliului judeţean şi local pot fi stabilite şi sancţionate contravenţii
în toate domeniile de activitate în care acestora li s-au stabilit atribuţii prin lege, în măsura în
care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenţii prin legi sau prin hotărâri ale
Guvernului.
- consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti pot stabili şi sancţiona
contravenţii în următoarele domenii: salubritate, activitatea din pieţe, curăţenia şi igienizarea
acestora, întreţinerea parcurilor şi spaţiilor verzi, a spaţiilor şi locurilor de joacă pentru copii,
amenajarea şi curăţenia spaţiilor din jurul blocurilor de locuinţe, precum şi a terenurilor
virane, întreţinerea bazelor şi obiectivelor sportive aflate în administrarea lor, întreţinerea
străzilor şi trotuarelor, a şcolilor şi a altor instituţii de educaţie şi cultură, întreţinerea
clădirilor, împrejmuirilor şi a altor construcţii, depozitarea şi colectarea gunoaielor şi a
resturilor menajere.
Potrivit art.3 din O.G. nr. 2/2001, actele normative prin care se stabilesc şi se
sancţionează contravenţii vor cuprinde în mod obligatoriu:
- descrierea faptelor ce constituie contravenţii;
- sancţiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea (în cazul în care se
aplică sancţiunea amenzii se vor preciza şi limitele acesteia sau, după caz, cote procentuale
din anumite valori),
- pot fi cuprinse şi anumite tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagube
pricinuite prin săvârşirea contravenţiilor.

* fapta prezintă un anumit grad de pericol social

Articolul 1 din O.G. nr.2/2001 prevede că „Legea contravenţională apără valorile
sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală”. Ceea ce caracterizează contravenţia este
gradul de pericol social mai redus decât în cazul infracţiunii, unde valorile sociale apărate de
legea penală sunt mai importante pentru funcţionarea societăţii şi a componentelor sale.
Severitatea mai scăzută a sancţiunilor contravenţionale se referă, mai ales, la faptul că, în
cazul săvârşirii de contravenţii nu se aplică măsuri privative de libertate, ci sancţiuni de altă
natură, de regulă amenzi.

B) Elementele constitutive ale contravenţiei

 obiectul
 latura obiectivă
 subiectul
 latura subiectivă
Aceste elemente se cer a fi întrunite cumulativ. Lipsa unuia din ele determină
inexistenţa contravenţiei şi, implicit, imposibilitatea tragerii la răspundere a făptuitorului.
 Obiectul contravenţiei – este reprezentat de valorile sociale apărate de normele de
drept. Prin contravenţie se încalcă normele de drept administrativ, dar poate interveni şi
pentru încălcarea altor norme de drept (financiar, comercial etc)
 Latura obiectivă – constă în acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, iar, în unele situaţii,
în fapte comisiv-omisive, care produc urmări periculoase din punct de vedere social sau care
ameninţă anumite valori sociale.
 Subiectul contravenţiei – subiect activ şi subiect pasiv.
Pot fi subiecte ale răspunderii contravenţionale atât persoana fizică cât şi persoana
juridică.
Contravenientul :
- poate fi orice persoană fizică cetăţean român, străin sau apatrid;
- persoana fizică să fie responsabilă (să înţeleagă caracterul periculos al acţiunilor
sale);
- să aibă libertate de decizie şi de acţiune;
- pentru unele contravenţii se cere şi o calitate specială (Exemplu: conducător auto).
Nu pot avea calitatea de contravenienţi:
- minorii până la 14 ani; Pentru contravențiile săvârșite de minorii care au îndeplinit 14
ani, minimul și maximul amenzii stabilite prin actul normativ se reduc la jumătate;
- persoanele fără responsabilitate;
- militarii în termen. Procesul verbal de constatare se trimite comandantului unităţii
din care face parte contravenientul, spre a i se aplica, dacă procesul verbal este întemeiat,
măsuri disciplinare.
 Latura subiectivă – reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta sa şi faţă
de urmările faptei sale. Elementul determinant al laturii subiective este vinovăţia cu cele două
forme: intenţia şi culpa.

C) Cauze care înlătură răspunderea contravenţională

 Cauze care vizează eliminarea caracterului ilicit al faptei:
- legitima apărare;
- starea de necesitate;
- constrângerea fizică sau morală;
- cazul fortuit;
- iresponsabilitatea;
- beţia involuntară completă;
- eroarea de fapt;
- infirmitatea, dacă are legătură cu fapta săvârşită
 Prescripţia
a) Prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale
 Potrivit art.13 din O.G.nr.2/2001 prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale
constituie o cauză de înlăturare a răspunderii contravenţionale. Prin prescripţia aplicării
sancţiunii contravenţionale avem în vedere punerea organelor abilitate de lege în
imposibilitatea de a trage la răspundere contravenţională şi de a aplica o sancţiune
contravenientului datorită trecerii, în anumite condiţii, a unei perioade de timp de la săvârşirea
faptei.
Potrivit O.G.nr.2/2001, termenele care prescriu posibilitatea aplicării sancţiunii
contravenţionale sunt:
- termenul general de 6 luni, care curge de la data săvârşirii faptei,
- termenul de 6 luni în cazul contravenţiilor continue (când încălcarea obligației legale
durează în timp) curge de la data constatării faptei;
- termenul de un an de la data săvârşirii faptei, când fapta a fost urmărită ca infracţiune
şi ulterior s-a stabilit că ea constituie contravenţie;
- alte termene prevăzute prin legi speciale (2 ani pentru contravenţiile vamale, 3 ani
pentru contravenţiile privind valorile mobiliare etc).
b) Prescripţia executării sancţiunii contravenţionale
Dacă în cazul prescripţiei aplicării sancţiunii contravenţionale nu a fost aplicată
sancţiunea în termenul prevăzut de lege, în cazul prescripţiei executării sancţiunii, aceasta a
fost aplicată, dar pentru că a trecut un anumit interval de timp, ea nu mai poate fi executată.
Potrivit art.14 din O.G. nr.2/2001, „executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se
prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat
contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii”.
Cele două tipuri de prescripţie înlătură răspunderea contravenţională, dar nu înlătură şi
efectele contravenţiei care au cauzat prejudicii şi care necesită despăgubirea persoanelor
prejudiciate, acestora fiindu-le aplicabile termenele reglementate prin legislaţia civilă. De
asemenea, prescripţia nu înlătură efectele confiscării.
D) Sancţiunile contravenţionale
I. Din punct de vedere al actului normativ care le consacră, distingem:
-sancţiuni contravenţionale prevăzute de reglementarea cadru
-sancţiuni contravenţionale prevăzute de alte acte normative.
II. Din punct de vedere al naturii lor, distingem:
-sancţiuni contravenţionale principale: avertismentul, amenda, prestarea unei activităţi
în folosul comunităţii;
-sancţiuni contravenţionale complementare: confiscarea bunurilor destinate, folosite
sau rezultate din contravenţii; suspendarea sau anularea actului prin care se desfăşoară o
activitate; închiderea unităţii; desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială;
blocarea contului bancar.
Avertismentul
Este cea mai uşoară sancţiune contravenţională şi constă în „atenţionarea verbală sau
scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de
recomandarea de a respecta dispoziţiile legale” (art.7 alin.1 din O.G.nr2/2001).
Caracteristici:
 - se aplică în cazul săvârşirii unor fapte de o gravitate mai redusă. El se aplică atunci
când fapta este de mică importanţă şi se apreciază că acela care a săvârşit-o nu o va mai repeta
chiar fără aplicarea amenzii.
- este o sancţiune morală, concretizată prin dojenirea, dezaprobarea făptuitorului
pentru ceea ce a săvârşit şi îndrumarea ca pe viitor să nu mai comită o faptă ilicită, deoarece
se expune unor sancţiuni mai aspre decât cea a avertismentului
- sancţiunea avertismentului poate fi aplicată şi dacă actul normativ contravenţional nu-l
reglementează expres
-se aplică atât oral cât şi scris.

Amenda contravenţională

Este cea mai frecventă sancţiune contravenţională şi constă în plata unei sume de bani care
variază în funcţie de natura şi gravitatea faptei.
Amenda îngăduie, datorită existenţei unui minim şi a unui maxim impuse prin actul
normativ contravenţional, o individualizare concretă a sancţiunii între limita minimă şi
maximă stabilite în raport cu vinovăţia şi persoana contravenientului. Spre deosebire de
amenda penală, cea contravenţională nu atrage decăderi sau interdicţii pentru persoanele
sancţionate şi nici nu constituie antecedent care să influenţeze o eventuală sancţionare
viitoare. Destinaţia sumelor de bani rezultate din amenzi o constituie bugetul de stat.

Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii

Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii poate fi stabilită numai prin lege pe o
durată ce nu poate depăşi 300 de ore. Se stabileşte alternativ cu amenda. Sancţiunea poate fi
aplicată numai de instanţă. Minorul care nu a împlinit 16 ani nu poate fi sancţionat cu
prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se poate desfăşura în domeniul
serviciilor publice pentru întreţinerea locurilor de agrement, pentru întreţinerea parcurilor şi
drumurilor, prestarea curăţeniei şi igienizarea localităţilor, precum şi în domeniul căminelor
pentru copii şi bătrâni, orfelinatelor, creşelor, grădiniţelor, şcolilor, spitalelor şi altor
aşezăminte social culturale. Art. 17 al.4 din O.G. nr.55/2002 (reglementarea specială în
materie) interzice în mod expres prestarea de activităţi în subteran, în mine, metrou ori alte
asemenea locuri cu grad ridicat de risc.
E) Procedura contravenţională

1. Constatarea contravenţiilor
Prima etapă care practic declanşează procesul de intervenţie a răspunderii
contravenţionale este constatarea contravenţiei. Potrivit art. 15 din O.G. nr.2/2001,
contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în
actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic agenţi
constatatori.
Pot fi agenţi constatatori:
- primarii
- ofiţerii şi subofiţerii din cadrul M.I., special abilitaţi (constată contravenţii privind
apărarea ordinii publice; circulaţia pe drumurile publice; regulile generale de comerţ;
vânzarea, circulaţia şi transportul produselor alimentare şi nealimentare etc)
 - persoane împuternicite în acest scop de miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor
administraţiei publice centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, primarul
general al municipiului Bucureşti, precum şi alte persoane prevăzute în legi speciale.
Luând la cunoştinţă despre săvârşirea unei contravenţii, agentul constatator desfăşoară
următoarele activităţi:
- verifică dacă este competent să constate şi să sancţioneze contravenţia comisă;
- identifică făptuitorul;
- explică făptuitorului fapta săvârşită, pericolul social al acesteia, sancţiunea ce i se
poate aplica şi modalitatea de plată a amenzii;
- verifică dacă prin contravenţia comisă, s-au produs pagube materiale sau se impune
luarea măsurii confiscării sau a altei măsuri;
- stabileşte încadrarea juridică a faptei;
- completează formularul procesului-verbal de constatare a contravenţiei.
 Procesul-verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu:
- data şi locul unde este încheiat;
-numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator;
- datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi
locul de muncă ale contravenientului;
- descrierea faptei, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea
gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite;
- indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia;
- indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca urmare producerea
unui accident de circulaţie;
-posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de
actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate;
-termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea.
Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină de agentul constatator şi de
contravenient. În cazul în care contravenientul nu se află de faţă, refuză sau nu poate semna,
agentul constatator va face menţiune despre aceste împrejurări, care trebuie să fie confirmate
de cel puţin un martor. În acest caz, procesul-verbal va cuprinde şi datele personale din actul
de identitate al martorului precum şi semnătura acestuia. Nu poate avea calitatea de martor un
alt agent constatator. În lipsa unui martor agentul constatator va preciza motivele care au
condus la încheierea procesului-verbal. Dacă o persoană săvârşeşte mai multe contravenţii
constatate în acelaşi timp de acelaşi agent constatator, se încheie un singur proces-verbal.

2. Aplicarea sancţiunii contravenţionale

a) Organul competent să aplice sancţiunea
Potrivit art.21 din O.G. nr.2/2001, în cazul în care prin actul normativ de stabilire şi
sancţionare a contravenţiilor nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de
constatare, aplică şi sancţiunea.
Regula: agentul care constată fapta este şi cel care aplică sancţiunea. Această regulă
este prevăzută în majoritatea actelor normative în materie contravenţională, care fie o
menţionează în mod expres, fie fac trimitere la dreptul comun în materie.
Excepţia: poate fi consacrată prin actele normative contravenţionale şi ea constă în
recunoaşterea posibilităţii ca alte organe decât agentul constatator să aplice sancţiunea. În
această situaţie procesul-verbal se va trimite organului sau persoanei competente, iar
sancţiunea se aplică prin rezoluţie scrisă pe procesul-verbal.
b) Dispoziţii privind modul de aplicare a sancţiunii
Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie
proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, să se ţină seama de împrejurările
în care fapta a fost săvârşită, de modul şi mijloacele de făptuire ale acesteia, de scopul
urmărit, de urmarea produsă precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de
celelalte date înscrise în procesul-verbal.(art.21 alin.3)
c) Dispoziţii privind pagubele pricinuite prin comiterea contravenţiei
Dacă prin săvârşirea contravenţiei s-a cauzat o pagubă şi există tarife de
evaluare a acesteia, persoana împuternicită să aplice sancţiunea stabileşte şi despăgubirea, cu
acordul expres al persoanei vătămate, făcând menţiunea corespunzătoare în procesul-verbal.
Dacă nu există tarif de evaluare a pagubei persoana vătămată îşi va putea valorifica pretenţiile
potrivit dreptului comun (art. 23 din O.G.nr.2/2001).
d) Dispoziţii privind regimul procedural al confiscării în materia contravenţională
Dacă agentul constatator este competent să aplice sancţiunea, el va putea dispune şi
confiscarea. Dacă nu are o asemenea competenţă, sancţiunea complementară a confiscării va
fi dispusă de organul care este îndrituit să aplice şi sancţiunea principală. În ambele situaţii,
agentului constatator îi revine misiunea de a descrie în procesul verbal lucrurile supuse
confiscării şi e a lua, în privinţa lor, măsurile de conservare sau de valorificare prevăzute de
lege.
Dacă se constată că bunurile confiscate aparţin altei persoane decât contravenientul, în
procesul-verbal urmează a se menţiona numele, prenumele şi domiciliul, când este vorba
despre o persoană fizică, sau denumirea şi sediul când este vorba despre o persoană juridică
(art.24 alin.3).În procesul-verbal vor fi inserate menţiunile cu privire la aceste măsuri.
e) Ipoteza în care fapta săvârşită reprezintă infracţiune
Pot exista situaţii în care agentul constatator apreciază că fapta este săvârşită în asemenea
condiţii încât ea reprezintă infracţiune şi nu contravenţie. Într-un asemenea caz, agentul
constatator are obligaţia să sesizeze organul de urmărire penală.
În cazul în care fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit de către
procuror sau de către instanţă că ea ar constitui contravenţie, actul de sesizare sau de
constatare a faptei, împreună cu o copie de pe rezoluţie, ordonanţa sau, după caz, de pe
hotărârea judecătorească, se trimite organului în drept să constate contravenţia, pentru a lua
măsurile ce se impun potrivit legii.
f) Comunicarea procesului verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii
Legea instituie obligaţia comunicării procesului verbal, obligaţie ce revine fie
agentului constatator, când acesta a aplicat şi sancţiunea, fie celui care a aplicat sancţiunea, în
cazurile de excepţie când agentului constatator nu-i este recunoscută şi competenţa de a aplica
sancţiunea.
Comunicarea se realizează către trei categorii de subiecte de drept:
-înmânarea sau, după caz, comunicarea procesului verbal contravenientului;
-comunicarea către partea vătămată;
-comunicarea către persoana fizică sau juridică, în cazul confiscării unor bunuri care
aparţin altei persoane fizice sau juridice decât contravenientul.
Articolul 25, supune obligaţiei comunicării două categorii de acte:
- procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi aplicare a sancţiunii, care se
comunică persoanelor interesate în termen de o lună de la data aplicării;
- înştiinţarea de plată, în caz de amendă sau despăgubire.
g) Căile de atac împotriva actelor de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a
sancţiunilor
1) Calea de atac (art.31) specifică este plângerea.
 Plângerea = acea cale prin care se atacă la judecătorie o hotărâre dată de un organ
obştesc sau administrativ cu caracter jurisdicţional, fie un act administrativ în cazuri
specificate de legea specială.
Plângerea se poate face în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării
actului.
Subiectele care pot face plângere sunt:
- partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte măsura confiscării;
- cel căruia îi aparţin bunurile confiscate poate face plângere numai în ceea ce priveşte măsura
confiscării.
2) Efectele plângerii – suspendarea executării
- când plângerea a fost formulată de partea vătămată, efectul suspensiv se exercită numai în
ceea ce priveşte despăgubirea;
- când plângerea se formulează de persoana căreia îi aparţin bunurile confiscate, efectul
suspensiv priveşte numai măsura confiscării;
- când autorul plângerii este contravenientul, suspendarea va viza toate clauzele procesului-
verbal sau numai pe acelea care au fost contestate de contravenient, dacă există o asemenea
situaţie.
3) Organele competente să soluţioneze plângerea
Plângerea, împreună cu dosarul cauzei, se trimit la judecătoria în a cărei circumscripţie
a fost săvârşită contravenţia. De la această regulă există şi excepţii – cazul Regulamentului
vamal potrivit căruia competenţa de soluţionare a plângerii aparţine judecătoriei în a cărei
rază teritorială se află domiciliul contravenientului.
Judecătoria va fixa termen de judecată, care nu va depăşi 30 de zile, şi va dispune citarea
contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a aplicat
sancţiunea, a martorilor indicaţi în procesul-verbal sau în plângere, precum şi a oricăror alte
persoane în măsură să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei, iar dacă fapta a avut ca
urmare un accident de circulație, va fi citată societatea de asigurări menționată în procesul
verbal.
Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs în
termen de 15 zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului.
Motivarea recursului nu este obligatorie, iar motivele recursului pot fi susținute și oral în fața
instanței. Recursul suspendă executarea hotărârii.
4) Executarea sancţiunilor contravenţionale
Potrivit art.37 din O.G. nr.2/2001, procesul-verbal neatacat în termenul de 15 zile, precum
şi hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu
executoriu, fără vreo altă formalitate.
Avertismentul, fiind o sancţiune cu caracter moral, el se consideră executat în momentul
realizării lui, când îmbracă forma orală, de regulă, sau comunicării ori publicării lui, când
îmbracă forma scrisă.
Amenda, poate fi executată în două moduri:
- în mod voluntar de contravenient, ceea ce exclude intervenţia forţei coercitive a
statului,
- prin executare silită, ceea ce presupune intervenţia forţei coercitive a statului (organul
din care face parte agentul constatator; instanţa de judecată).
Amenda executată în mod voluntar, la rândul ei, se poate realiza prin:
- achitarea pe loc, a jumătate din minimul amenzii prevăzută de lege pentru fapta
respectivă;
- angajarea sub semnătură, că va achita amenda în 48 de ore;
 - în termen de 15 zile de la comunicarea procesului verbal şi a înştiinţării de plată, dacă
subiectul nu formulează plângere împotriva acestui act.

Răspunderea administrativ patrimonială

Noţiuni teoretice
Atât Constituţia cât şi Legea contenciosului administrativ (nr.554/2004) instituie o
răspundere administrativ patrimonială a administraţiei şi a funcţionarilor ei, supusă unui
regim de drept administrativ.
Potrivit dispoziţiilor celor două reglementări, angajarea răspunderii administrativ
patrimoniale se poate face în trei moduri:
-prin acţiune îndreptată numai împotriva autorităţii pârâte
-prin acţiune îndreptată exclusiv împotriva funcţionarului public
-prin acţiune îndreptată concomitent împotriva autorităţii şi funcţionarului public (cel
mai des folosită în practică).
* Categorii de acte care pot fundamenta o acţiune pentru antrenarea răspunderii
administrativ patrimoniale

Actele juridice avute în vedere pentru răspunderea administrativ patrimonială sunt

actele atacabile în contencios administrativ

* Autorităţile publice competente să soluţioneze acţiunea privind răspunderea

administrativ patrimonială

-secţiile de contencios administrativ ale tribunalelor judeţene şi a municipiului Bucureşti

-secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor de Apel
-Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

* Natura prejudiciului
- pot fi pretinse prin intermediul unei acţiuni în contencios administrativ despăgubiri
atât pentru daune materiale cât şi pentru daune morale.

* Forme ale răspunderii administrativ patrimoniale

- răspunderea patrimonială a statului şi mai nou, a magistratului care şi-a exercitat funcţia cu
rea-credinţă sau gravă neglijenţă, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare penale.
- răspunderea pentru prejudicii izvorâte din contracte administrative (art. 2 alin.1 lit.c
Legea 554/2004)
- răspunderea pentru acte administrative.

DOMENIUL PUBLIC
Bunurile aflate în proprietate publică alcătuiesc domeniul public al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale. Celelalte bunuri ce aparţin aceloraşi titulari sunt proprietate
privată a acestora şi alcătuiesc domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ
teritoriale.
Ambele domenii formează domeniul administrativ, adică totalitatea bunurilor mobile
sau imobile deţinute de puterea publică (stat, unităţi administrativ-teritoriale), deci totalitatea
bunurilor care alcătuiesc domeniul public şi domeniul privat.
Corelaţia domeniu public – proprietate publică

Actuala Constituţie nu consacră în mod expres sintagma de domeniu public ci pe

aceea de „proprietate” sub ambele forme ale sale: proprietatea publică şi proprietatea privată.
Instituţia proprietăţii publice este reglementată de Legea 213/1998 privind proprietatea
publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, precum şi de
articolul 136 Constituţie astfel:
- proprietatea publică este garantată şi ocrotită de lege ;
- proprietatea publică aparţine numai statului sau unităţilor administrativ-teritoriale ;
- sunt stabilite categorii de bunuri care intră în mod exclusiv în sfera proprietăţii publice, fără
a fi vorba despre o enumerare limitaivă ;
- bunurile proprietate publică sunt inalienabile ;
- în condiţiile legii organice ele pot fi date în administrarea unor regii autonome ori instituţii
publice sau pot fi concesionate ori închiriate, de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită
instituţiilor de utilitate publică.
Între domeniul public şi proprietatea publică nu putem pune un semn al egalităţii, între
cele două concepte există o relaţie de la întreg la parte. Noţiunea de „domeniu public” nu se
limitează doar la bunurile proprietate publică. Astfel, în domeniul public se includ, pe lângă
bunurile proprietate publică, şi anumite bunuri private care prin semnificaţia lor artistică,
ştiinţifică, culturală, economică, istorică, justifică apartenenţa la domeniul public, ceea ce
atrage un regim juridic specific, în care normele de drept public se suprapun peste cele de
drept privat, având un rol dominant faţă de acestea din urmă.
Această structură „hibridă” a domeniului public este tratată de doctrină prin sintagma
de „scară a domenialităţii”, în conformitate cu care:
a. în sintagma de „domenialitate” sunt incluse mai multe „trepte” pe care sunt plasate
două categorii de bunuri: publice şi private,
b. aceste bunuri sunt supuse unui regim general de putere publică, regim care însă
îmbracă două forme: un regim exclusiv de putere pentru bunurile proprietate publică şi un
regim mixt, de drept public şi drept privat, pentru bunurile private,
c. bunurile componente pot face obiectul unui drept de proprietate publică, unui drept
de proprietate privată sau unui drept de pază şi protecţie,
d. bunurile componente sunt fie în proprietatea exclusivă a statului şi unităţilor
administrativ teritoriale (bunurile publice), fie în proprietatea privată a particularilor.

Definiţia şi trăsăturile domeniului public

Potrivit Şcolii de la Bucureşti, domeniul public este format din ansamblul bunurilor
mobile şi imobile, publice şi private care prin natura lor sau voinţa legiuitorului sunt supuse
unor norme speciale de protecţie, deduse din faptul că au o utilitate publică, satisfăcând în
mod direct sau indirect un interes public, şi care sunt supuse unui regim juridic de putere,
asupra lor exercitându-se, de către o persoană morală de drept public, un drept de proprietate
publică sau un drept de pază şi protecţie administrativă.

Trăsături:
- domeniul public cuprinde bunuri mobile sau imobile, publice şi private care prin natura lor
sau prin lege sunt supuse unor norme speciale de protecţie,
- aceste bunuri ce intră în componenţa domeniului public au utilitate publică, deci rolul de a
satisface un interes general;
- domeniul public este supus unui regim juridic de putere.

Clasificarea bunurilor domeniului public

Bunurile domeniului public sunt clasificate pe baza mai multor criterii, cum ar fi:
a. După modul de încorporare în domeniul public, distingem:
- domeniul public natural – care cuprinde bunuri existente ca atare, ca urmare a fenomenelor
naturale, fără intervenţia omului;
- domeniul public artificial – creat în urma activităţii omeneşti, a voinţei administraţiei
publice. Cuprinde bunuri ce presupun amenajări, intervenţii speciale, realizate prin fapta
omului, în vederea utilizării lor în interes public.
b. După persoana administrativă căreia îi aparţin distingem:
- domeniul public al statului – care este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 136 alin 3
Constituţie, din cele prevăzute la punctul I din anexa Legii 213/1998 privind proprietatea
publică şi regimul juridic al acesteia, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public
naţional, declarate astfel prin lege ;
- domeniul public al judeţului format din bunurile prevăzute la punctul II din anexă şi din alte
bunuri de uz sau interes public judeţean ;
- domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor alcătuit din bunuri prevăzute la
punctul III din anexă şi din alte bunuri de uz sau interes local.
c. După natura bunurilor componente, distingem.
- domeniul public aerian
- domeniul public maritim (acest domeniu nu are limite fixe, ci este determinat de voinţa
statelor riverane; fac parte din acest domeniu ţărmurile mării, porturile maritime cu toate
amenajările lor, marea teritorială, etc);
- domeniul public fluvial (cuprinde râurile navigabile, apele producătoare de forţe motrice);
- domeniul public terestru (fac parte din acest domeniu căile de comunicaţie, terenurile de
interes public, rezervaţiile, monumentele naturii etc);
- domeniul public militar (cuprinde cazărmi, armament, muniţie, ziduri de apărare etc);
- domeniul public cultural (obiecte de artă, vestigii arheologice etc).
Regimul juridic al domeniului public
Prin noţiunea de regim juridic avem în vedere ansamblul regulilor de fond şi de formă prin
intermediul cărora o instituţie dobândeşte o identitate de sine stătătoare.
Potrivit legislaţiei în vigoare, domeniul public se particularizează printr-un regim juridic
aparte care constă în primul rând în faptul că bunurile ce-i intră în componenţă sunt
inalienabile, insesizabile, imprescriptibile şi nu pot fi grevate de nici o servitute.
1. Inalienabilitatea
Este un principiu consacrat de art. 136 alin 4 Constituţie potrivit căruia: „Bunurile
proprietate publică sunt inalienabile”. Inalienabilitatea bunurilor publice presupune
imposibilitatea înstrăinării acestora însă nu exclude integrarea lor în circuitul civil prin
concesionare, dare în administrare, închiriere, dare în folosinţă gratuită.
Acest principiu vizează doar bunurile publice ce aparţin domeniului public. În cazul
bunurilor private principiul nu-şi găseşte deplin aplicabilitatea astfel că acestea pot fi
înstrăinate însă este vorba despre o alienabilitate limitată, condiţionată care se exercită sub
paza persoanei morale de drept public.
2. Imprescriptibilitatea
Potrivit acestui principiu, bunurile publice sunt imprescriptibile atât din punct de vedere
extinctiv cât şi achizitiv. Astfel, titularul nu-şi pierde dreptul de proprietate asupra acestor
bunuri oricât timp nu l-ar exercita (prescripţie extinctivă), iar un terţ nu poate dobândi un
drept asupra acestor bunuri, oricât timp l-ar exercita în fapt chiar dacă este de bună credinţă,
titularul lor putându-le revendica (prescripţie achizitivă).
3. Insesizabilitatea
Bunurile proprietate publică sunt insesizabile, adică nu pot fi supuse procedurii de
executare silită de către creditori, lichidarea datoriilor statului şi ale unităţilor administrative
făcându-se în baza unor norme speciale, derogatorii de la dreptul comun.
Bunurile private ce intră în componenţa domeniului public sunt supuse unei sesizabilităţi
limitate în sensul că legile speciale impun o serie de condiţii stricte în privinţa scoaterii lor la
vânzare chiar prin executare silită (dreptul de preemţiune, licitaţie publică obligatorie etc).

4. Interdicţia grevării cu sarcini şi servituţi

Bunurile publice nu pot forma obiectul unor drepturi reale accesorii: ipotecă, gaj,
privilegii, pe ideea că dreptul de proprietate publică nu este susceptibil de dezmembrăminte.
Ca excepţie, servituţile aupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în
care ele sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.

Modalităţi de valorificare a domeniului public

Potrivit art. 136 alin.4 Constituţie, bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile
legii organice ele pot fi date în administrare unei regii autonome ori instituţii publice sau pot
fi concesionate ori închiriate, de asemenea ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de
utilitate publică.
Astfel vorbim despre trei tipuri de contracte administrative:
- dare în administrare
- concesiune
- dare în folosinţă gratuită.

CONTRACTE ADMINISTRATIVE

Definiţia şi trăsăturile contractului administrativ

Potrivit doctrinei, administraţia publică acţionează în unele cazuri şi prin acte

contractuale încheiate cu particularii (persoane fizice şi persoane juridice). În această
categorie de acte contractuale intră contractele de vânzare şi cumpărare, contractele de
închiriere sau arendare, donaţiile etc.
În cazul în care contractele încheiate de administraţie cu particularii se încheie în vederea
colaborării pentru satisfacerea unui serviciu public sau a unui interes general, supuse din
această cauză regimului administrativ, aceste contracte vor fi contracte de drept public sau
contracte administrative.

Definiţie: Contractul administrativ reprezintă acordul de voinţă cu caracter bilateral

sau multilateral, între o autoritate administrativă şi una sau mai multe persoane fizice sau
juridice prin care se urmăreşte satisfacerea unui interes general şi care are ca obiect
realizarea unei activităţi de interes public ce poate viza prestarea unui serviciu public,
realizarea unei lucrări publice, punerea în valoare a unui bun proprietate publică ori privată
a statului sau a unităţilor administrativ teritoriale, efectuarea de achiziţii publice.
Din definiţie putem identifica şi următoarele trăsături ale contractului administrativ:
- reprezintă un acord de voinţă între o autoritate a administraţiei publice (sau alt subiect de
drept autorizat de o autoritate a administraţiei publice) pe de o parte, şi un particular, persoană
fizică sau juridică, pe de altă parte;
- presupune efectuarea de lucrări, prestarea de servicii etc de către particular, în schimbul
unei plăţi,
- obiectivul urmărit este satisfacerea unui interes public,
- părţile contractante se vor supune unui regim de drept public
- soluţionarea litigiilor revine instanţelor de contencios administrativ
- obiectul contractului administrativ îl constituie, după caz, achiziţionarea de bunuri,
executarea de lucrări, prestarea de servicii ori concesionarea sau închirierea de bunuri,
contractul având o denumire, clauze şi formă tocmai în raport de obiectul său. În
măsura în care obiectul contractului îl reprezintă bunuri aflate în proprietatea statului,
acestea vor fi bunuri din domeniul public deoarece contractele ce vizează bunuri din
domeniul privat nu sunt contracte administrative ci contracte de drept civil
- iniţiativa încheierii contractului administrativ aparţine statului sau unităţilor
administrativ teritoriale
- forma contractului administrativ este întotdeauna scrisă, adesea fiind prevăzută de
lege.

Contractul administrativ împrumută unele caractere din dreptul privat, cum ar fi spre
exemplu condiţiile de validitate, dar se distinge esenţial prin două elemente:
- părţile contractului nu sunt pe poziţie de egalitate juridică;
- autoritatea publică parte în contract nu are o libertate de voinţă identică cu cea
reglementată de dreptul privat.

Executarea contractului administrativ presupune că cele mai multe obligaţii revin

particularului care trebuie să le execute în condiţiile de calitate, cantitate şi la termenul
cuvenit. Drepturile şi obligaţiile ce revin particularului pot fi cedate altei persoane dar numai
cu aprobarea în prealabil a autorităţii administraţiei publice parte în contract.

CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV
Teoria generală a controlului administraţiei publice

 Fundamentarea şi clasificarea formelor controlului;

Pentru a asigura conformitatea activităţii organelor administraţiei publice cu
exigenţele stabilite de forurile politice, este nevoie de instituirea unui vast şi complex control
asupra acestei activităţi.
Controlul, ca fenomen semnificativ al activităţii administrative, are menirea de a
măsura rezultatele acţiunii administrative în aplicarea deciziilor politice şi de a determina o
intensificare a realizării acţiunilor administrative de natură să asigure îndeplinirea funcţiilor
administraţiei publice.
Având în vedere complexitatea deosebită a activităţii pe care o desfăşoară autorităţile
administraţiei publice, atât la nivel central cât şi local, care cuprinde practic, toate elementele
şi secotarele vieţii economico-sociale, formele de control folosite sunt foarte diverse.
În cadrul mecanismului statului, toate cele trei puteri ale statului (legislativă,
executivă şi judecătorească) exercită, în mod corespunzător, prin mijloace specifice, potrivit
particularităţilor funcţiilor statului, controlul asupra administraţiei publice.
Identificăm următoarele categorii de control asupra administraţiei publice:

o Control exercitat de Parlament;

Controlul parlamentar asupra administraţiei. Acest control corespunde unei necesităţi
fundamentale şi aparţine reprezentanţilor naţiunii de a verifica constant că administraţia nu se
abate de la liniile directoare care i-au fost fixate (reprezintă una din consecinţele principiului
democratic al reprezentării; conform Constituţiei, membrii Parlamentului au dreptul şi
obligaţia de a controla afacerile publice – art. 69).
Controlul parlamentar se manifestă de regulă, prin interpelările şi întrebările
parlamentarilor adresate miniştrilor, cu privire la modul în care funcţionează “maşina
administrativă” raportată la doleanţele şi trebuinţele electoratului. Dar esenţa controlului
parlamentar constă în rolul deosebit pe care îl au comisiile parlamentare de anchetă, prin
verificarea modului de gestionare a treburilor publice de către ministere sau organe centrale,
precum şi de alte structuri administrative integrate acestora.
Deşi este de regulă ulterior adoptării sau realizării măsurilor executive – expresie a
recunoaşterii autonomiei funcţionale a administraţiei publice, controlul parlamentar poate
avea următoarele efecte:
- în ipoteza delegării legislative – prin care Parlamentul abilitaează Guvernul să
adopte ordonanţe care nu fac obiectul legii organice, nerespectarea termenului de supunere a
acestora spre aprobare parlamentară atrage încetarea efectelor acestora iar atunci când
parlamentul le verifică le poate aproba sau respinge;
- în cazul tratatelor internaţionale negociate de Guvern poate refuza ratificarea
acestora;
- la dezbaterea raportului comisiei parlamentare, dacă se constată existenţa unei
abateri grave în activitatea vreunui membru al Guvernului, Senatul poate cere Primului
ministru destituirea acestuia;
- dacă dezbaterile asupra raportului comisiei parlamentare dezvăluie abuzuri şi
ilegalităţi în activitatea Guvernului, Parlamentul poate retrage încrederea Guvernului prin
adoptarea unei moţiuni de cenzură care duce la demiterea Guvernului, la propunerea ¼ din nr.
total de parlamentari şi cu votul a cel puţin ½ plus 1 dintre aceştia.
O formă specifică de control parlamentar modern este cel al Avocatului Poporului
îndreptat către respectarea drepturilor şi lbertăţilor cetăţeneşti (şi nu alte categorii de drepturi
având o altă natură juridică – civilă, comercială, etc.) de către autorităţile publice, pe cale
extrajudiciară. – art 60 din Constituţie –.
Activitatea sa are drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor împotriva
eventualelor abuzuri ale administraţiei.
Numit pe o perioadă de 5 ani, AP îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea
persoanelor lezate în drepturile lor, autorităţile publice fiind obligate să-I acorde sprijinul
necesar.
Dacă cererea adresată AP se consideră întemeiată – petentul trebuind să dovedească
ilegalitatea comisă de autoritatea publică şi cum a vătămat aceasta drepturile şi interesele sale
(în cazul întârzierii sau refuzului administraţiei de a soluţiona o cerere), se trece la
soluţionarea acesteia prin:
 - solicitarea informaţiilor şi documentelor din partea autorităţii publice;
- audierea conducătorilor sau a unor funcţionari ai autorităţii care pot da informaţii
necesare soluţionîrii cauzei;
- poate avea acces la documente secrete ale autorităţii respective, dacă consideră că
acestea sunt utile cauzei;
Dacă se constată că plângerea este întemeiată, AP va putea obliga autorittaea publică
la luarea de îndată a măsurilor necesare pentru înlăturarea ilegalităţii. Dacă autoritatea
respectivă nu îndeplineşte cererea în termen de 30 de zile, AP se adresează într-un termen de
cel mult 45 zile autorităţii ierarhic superioare, Guvernului sau în cele din urmă Parlamentului.
Nou reglementare a contenciosului îi dă dreptul AP ca, în situaţia în care consideră
că singura soluţie, după efectuarea tuturor anchetelor necesare, este adresarea către instanţa
competentă, poate ca, în numele persoanei să sesizeze instanţa de contencios administrativ cu
privire la cauză, persoana vătămată devenind automat parte în proces dar putând să-şi decline
disponibilitatea la primul termen.
Avocatul Poporului este obligat să prezinte celor două camere ale Parlamentului
rapoarte, anual sau la cererea acestora. Este o autoritate publică a administraţiei publice
centrale, autonomă nesubordonată Guvernului, activitatea sa desfăşurându-se sub control
Parlamentar.

o Control exercitat de autorităţi judecătoreşti

controlul realizat de instanţele judecătoreşti – conferirea către un organism
independent de puterea politică şi de cea a administraţiei a competenţelor de soluţionare a
litigiilor apărute prin funcţionarea administraţiei publice. Principala funcţie a acestui control
este de a asigura protecţia ceetăţenilor şi funcţionarilor publici faţă de eventualele abuzuri ale
administraţiei; acesta se fundamentează pe principiul separaţiei şi echilibrului puterilor
legislativă, executivă şi judecătorească, care se realizează în cadrul democraţiei
constituţionale.

o Control exercitat de autorităţi ale administraţiei publice;

Cea mai complexă formă de control asupra activităţii organelor administraţiei
publice o constituie controlul administrativ – care reprezintă, în esenţă, mijlocul prin care se
asigură funcţionarea adecvată a administraţiei.
Controlul administrativ este acea activitate care se desfăşoară regulat, în cadrul
structurii generale a administraţiei publice, ca o componentă fundamenatlă a mecanismului
administrativ, al cărei scop îl constituie asigurarea conformităţii conduieti administrative cu
comandamentele statale, prevăzute de lege, realizăndu-se unitatea de scop şi de acţiune în
administraţia publică.
Putem clasifica formele de control administrativ după:
- natura organului care efectuează controlul;
 legislativ;
 executiv;
 judiciar.
- locul pe care-l ocupă orgaul de control faţă de poziţia autorităţii verificate;
 intern – de către factori din interiorul autorităţii respective;
 extern- de către un organ din afara autorităţii sau din afara întregului sistem
executiv – verificarea înfăptuită de justiţie
- după regimul juridic al controlului;
 control jurisdicţional – în cadrul unui litigiu de contencios administrativ de
către instanţa specializată sau de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale;
 control nejurisdciţional – în afara unui litigiu – ca o atribuţie curentă de
verificare – din oficiu sau la o anume sesizare
 - după specificul şi obiectul activităţii de verificare.
 Control de legalitate – asigurarea respectării legii;
 Control de oportunitate – verificarea actualităţii măsurilor întreprinse
Indiferent de forma controlului şi autorul acesteia se pot distinge trei elemente ale
controlului administrativ:
- obiectul controlului administrativ – individual sau în ansamblu totalitatea mijloacelor
umane, materiale, financiare precum şi mijloacele şi procedeele folosite de organele
administraţiei publice;
- baza de referinţă – toate elementele care trebuiesc urmărite în cadrul controlului, respectiv
obiectivele ce trebuies realizate de către organele administrative controlate şi mijloacele
folosite pentru atingerea obiectivelor propuse;
- operaţiunile de control propriu-zis – operaţiuni administrative realizate de către autorii
controlului care urmăresc să stabilească conformitatea obiectului controlat cu elementele
cuprise în baza de referinţă.

 Noţiunea şi trăsăturile contenciosului administrativ;

Contencios = a lupta, a se strădui să învingă (din lat. contendere)

Contenciosul administrativ este definit ca reprezentând totalitatea litigiilor dintre
autorităţile publice şi administraţi soluţionate de instanţe judecătoreşti specializate
Contencios administrativ în anulare – prin care instanţa poate anula actului
administrativ, în tot sau în parte sau obliga serviciul public la rezolvarea cererii cu privire la
un drept ori un interes legitim recunoscut de lege, fără a se putea pronunţa asupra
despăgubirilor,această problemă urmând a fi soluţionată de instanţele de drept comun;
Contencios administrativ de plină jurisdciţie – prin care instanţa de contencios
administrativ, poate anula actul, rezolva cererea cu privire la dreptul sau interesul legitim
vătămat şi poate hotărî acordarea unor despăgubiri reclamantului pentru daune morale sau
materiale cauzate prin actul contestat
În doctrina de specialitate mai există o clasificare a tipurilor de contencios în funcţie
de caracterul juridic al actelor administrative care au vătămat drepturi, şi anume:
Contenciosul obiectiv – prin care se invocă lezarea unui interes legitim printr-un act
administrativ normativ
Contenciosul subiectiv – prin care se invocă lezarea unui drept subiectiv printr-un act
administrativ individual
Revizuirea Constituţiei în anul 2003 aduce câteva modificări importante instituţiei
contenciosului administrativ. Pe scurt:
- s-a lărgit sfera dreptului fundamental al cetăţeanului şi interesului legitim al aceastuia
– art.52;
- sfera actelor exceptate de la controlul prin intermediul instanşei de contencios
administrativ s-a redus la „ acte care privesc raporturile cu parlamentul şi actele de
comandament cu caracter militar”;
- a înlăturat atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii de Conturi, urmând ca litigiile rezultate
din activitatea acestei instituţii să fie soluţionate de instanţe specializate;
- jurisdicţiile administrative au devenit facultative şi gratuite
 Controlul administrativ necontencios;
 Controlul administrativ jurisdicţional;

Semnificaţia unor termeni – dată de legea 554/2004 a contenciosului

administrativ cu modificările şi completările ulterioare
 Pentru interpretarea unitară a textului actului normativ, autorii legii, plini de curaj, au
realizat un articol denumit sugestiv: „ semnificaţia unor termeni”, unde se realizează o
definire a noţiunilor de bază cu care uzitează legea.
a) persoană vătămată - orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată
de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a
unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate şi grupul de persoane
fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime
private, precum şi organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat
fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane
fizice determinate;
b) autoritate publică - orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care
acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt
asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care,
potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu
public, în regim de putere publică;
c) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate
publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în
concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor
administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au
ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes
public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi
alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios
administrativ;
d) act administrativ-jurisdicţional - actul emis de o autoritate administrativă învestită, prin
lege organică, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială;
e) jurisdicţie administrativă specială - activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care
are, conform legii organice speciale în materie, competenţa de soluţionare a unui conflict
privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii,
asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale;
f) contencios administrativ - activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios
administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi
este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a
unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din
refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;
g) instanţă de contencios administrativ, denumită în continuare instanţă - Secţia de contencios
administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile de contencios administrativ
şi fiscal ale curţilor de apel şi tribunalele administrativ-fiscale;
h) nesoluţionare în termenul legal a unei cereri - faptul de a nu răspunde solicitantului în
termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen;
i) refuz nejustificat de a soluţiona o cerere - exprimarea explicită, cu exces de putere, a
voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea
în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după
caz, a plângerii prealabile;
j) plângere prealabilă - cererea prin care se solicită autorităţii publice emitente sau celei
ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau
normativ, în sensul revocării sau modificării acestuia;
k) acte care privesc raporturile cu Parlamentul - actele emise de o autoritate publică, în
realizarea atribuţiilor sale, prevăzute de Constituţie sau de o lege organică, în raporturile de
natură politică cu Parlamentul;
l) act de comandament cu caracter militar - actul administrativ referitor la problemele strict
militare ale activităţii din cadrul forţelor armate, specifice organizării militare, care presupun
dreptul comandanţilor de a da ordine subordonaţilor în aspecte privitoare la conducerea trupei,
în timp de pace sau război ori, după caz, la îndeplinirea serviciului militar;
m) serviciu public - activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în
scopul satisfacerii unui interes legitim public;
n) exces de putere - exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea
limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor;
o) drept vătămat - orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act normativ, căruia i
se aduce o atingere printr-un act administrativ;
p) interes legitim privat - posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea
realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat;
r) interes legitim public - interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională,
garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea
nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice;
s) organisme sociale interesate - structuri neguvernamentale, sindicate, asociaţii, fundaţii şi
altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecţia drepturilor diferitelor categorii de
cetăţeni sau, după caz, buna funcţionare a serviciilor publice administrative;
ş) pagubă iminentă - prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea
previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public;
t) cazuri bine justificate - împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură
să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ;
ţ) instanţă de executare - instanţa care a soluţionat fondul litigiului de contencios
administrativ."

Persoane care pot introduce acţiune în contencios administrativ

Denumite de legea 554/2004 – legea contenciosului administrativ, completată şi
modificată prin Legea 262/2007, subiectele de sesizare a instanţei sunt:
1. orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes
legitim de către o autoritate publică printr-un act administrativ , sau prin nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri.
Persoana vătămată poate fi o persoană fizică sau juridică, titulară a unui drept
subiectiv – orice drept fundamental prevăzut de Constituţie sau de lege, căruia i se aduce
atingere printr-un act administrativ.
2. persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act
administrativ individual adresat altui subiect de drept;
Este vorba despre un element de noutate pe care îl aduce legea contenciosului
administrativ, dând posibilitatea unei terţe persoane care se consideră vătămată într-un drept
al său printr-un act administrativ individual adresat altui subiect de drept să poată introduce o
acţiune în contencios. Această problemă a fost îndelung discutată în literatura de specialitate
şi a primit în practică soluţii diferite – îndeosebi situaţia referitoare la autorizaţiile de
construcţii, de practicare a diferitelor profesii la domiciliu, etc, când prin activitatea
desfăşurată - în baza unui act administrativ – erau lezate drepturi ale terţilor care nu aveau
câştig de cauză în faţa autorităţii emitente neaflându-se într-o relaţie juridică directă cu
autoritatea care emisese actul. De altfel, în practică, autorităţile sesizate considerau că nu au
temei legal pentru revocarea actului administrativ contestat, iar instanţele de contencios
respingeau acţiunile ca inadmisibile, neexistând dreptul subiectiv încălcat.
În noua situaţie juridică, acţiunea introdusă de un terţ se va face atât împotriva
autorităţii pârâte cât şi împotriva beneficiarului actului.
3. Avocatul Poporului, în urma controlului realizat, potrivit legii sale organice, dacă
apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorităţii administrative de a-şi realiza atribuţiile
legale nu poate fi înlăturat decât prin justiţie, poate sesiza instanţa competentă de contencios
administrativ de la domiciliul petentului. Petiţionarul dobândeşte de drept calitatea de
reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Dacă petiţionarul nu îşi însuşeşte acţiunea
formulată de Avocatul Poporului la primul termen de judecată, instanţa de contencios
administrativ anulează cererea.
4. Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuţiilor prevăzute de legea sa
organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor
se datorează existenţei unor acte administrative individuale ale autorităţilor publice emise cu
exces de putere. În situaţia aceasta, petiţionarul dobândeşte, la fel ca şi în cazul acţiunii
introdusă de Avocatul Poporului, calitatea de reclamant;
Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuţiilor prevăzute de legea sa organică,
apreciază că încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor se
datorează existenţei unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităţilor publice
emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanţa de contencios
administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate.
Petiţionarul dobândeşte de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.
Când Ministerul Public apreciază că prin emiterea unui act administrativ normativ se vatămă
un interes legitim public, sesizează instanţa de contencios administrativ competentă de la
sediul autorităţii publice emitente.
Ministerul Public poate intenta, în baza legii contenciosului administrativ următoarele tipuri de
acţiuni:
- acţiunea în contencios administrativ subiectiv – în numele şi pe seama persoanei
fizice sau juridice, care este introdusă de drept în proces, instanţa competentă fiind cea de la
domiciliul persoanei iar obiectul cererii putând fi doar un act administrativ emis cu exces de
putere de o autoritate publică;
- acţiunea în contencios administrativ obiectiv – în temeiul existenţei unui interes
public – acţiunea se poate introduce numai împotriva unor acte administrative normative, în
consecinţă se va urmări numai anularea actului neputându-se pune problema despăgubirilor;

5. Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite
instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în
circuitul civil şi a produs efecte juridice. În cazul admiterii acţiunii, instanţa se pronunţă, dacă
a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, şi asupra validităţii actelor juridice
încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor juridice produse de
acestea. Acţiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului.

6.Persoana vătămată în drepturile sau în interesele sale legitime prin ordonanţe sau dispoziţii
din ordonanţe ale Guvernului neconstituţionale se poate adresa instanţei de contencios
administrativ, în condiţiile prezentei legi.

7. Prefectul, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi orice subiect de drept public pot
introduce acţiuni în contencios administrativ, în condiţiile prezentei legi şi ale legilor speciale.

Condiţiile acţiunii directe, în baza Constituţiei şi a Legii contenciosului

administrativ:

 Condiţia ca actul atacat să fie un act administrativ.

Potrivit art. 52, alin 1 din Constituţia României „Persoana vătămată într-un drept al
său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
Se asimilează actelor administrative unilateral refuzul nejustificat de a soluţiona o
cerere referitoare la un drept sau un interes legitim (considerarea “nejustificat” aparţine
persoanei căreia i se adresează răspunsul din partea autorităţii, urmând ca instanţa să
stabilească caracterul nejustificat al acestuia) sau, după caz faptul de a nu răspunde
solicitantului în termenul prevăzut de lege precum şi contractele încheiate de autorităţile
publice care au ca obiect: punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea
lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice şi achiziţiile publice.
 Condiţia ca actul administrativ să vatăme un drept sau un interes legitim.
Prin legea de revizuire a Constituţiei a fost adăugat criteriului încălcării unui drept şi
cel al încălcării interesului legitim pentru introducerea unei acţiuni în contenciosul
administrativ.
Interesul legitim poate fi - personal (privat) – posibilitatea de a pretinde o anumită
conduită în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat;
- public - posibilitatea de a pretinde o anumită conduită
în considerarea realizării unui drept fundamental care se exercită în colectiv; vizează ordinea
de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor fundamentale, satisfacerea
nevoilor comunitare.
 Condiţia ca actul să emane de la o autoritate publică.
Numai actele provenind de la o autoritate publică sunt susceptibile a fi atacate
în instanţa de contencios administrativ. În acest sens, legea contenciosului administrativ
defineşte noţiunea de autoritate publică ca fiind „orice organ de stat sau al unităţilor
administrativ teritoriale care acţionează în regim de putere publică pentru satisfacerea unui
interes public, fiind asimilate autorităţilor publice, persoanele juridice de drept privat care,
potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu
public”

 Condiţia acţiunii administrative prealabile.

Prin instituirea procedurii administrative prealabile se dă posibilitatea organului
emitent al actului administrativ considerat nelegal sau organului ierarhic superior să-şi repare
eventualele greşeli, asigurându-se o cale mai rapidă de restabilire a ordinii de drept.
Efectuarea procedurii prealabile are ca scop atât protecţia administraţiei cât şi protecţia
particularului, neînţelegerea apărută putând fi soluţionată fără a se ajunge în faţa instanţei,
economisindu-se astfel timp, bani, imagine.
De altfel se poate considera procedura prealabilă ca fiind o primă fază a procedurii
contenciosului administrativ, anterioară fazei propriu-zise în faţa instanţei, reclamantul având
în aceste condiţii la dispoziţie trei etape în care îşi poate rezolva cererea – procedura
prealabilă, fondul şi recursul în faţa instanţei.
Conform legii, « înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ
competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes
legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente
sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data
comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. În cazul actului administrativ
normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând. »
Procedura prealabilă constă în adresarea unei plângeri autorităţii publice care a emis
actul administrativ sau celei ierarhic superioare, aceasta fiind obligată să răspundă într-un
termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, sau într-un al termen prevăzut de lege.
- Cererea adresată autorităţii emitente a actului administrativ – recurs graţios;
- Cererea adresată autorităţii ierarhic superioare celei emitente (atunci când aceasta există)–
recurs graţios;
 Dacă sunt sesizate succesiv ambele autorităţi, termenul de sesizare a instanţei va
începe să curgă de la momentul primirii primului răspuns sau expirării primului termen de
răspuns.
Procedura prealabilă este posibilă şi va fi realizată în cazul actului administrativ
unilateral tipic, când este vorba de manifestare expresă de voinţă şi nu de refuz nejustificat ori
de nesoluţionarea în termen.
De asemenea, nu este necesară îndeplinirea procedurii prealabile în cazul acţiunilor
introduse de anumite subiecte - acţiuni care vizează contenciosul obiectiv:
- prefect;
- Avocatul Poporului;
- Ministerul Public;
- Agenţia Naţională a Funcţionarilor publici;
- acţiunile care privesc vătămarea prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe;
- acţiunile care privesc excepţia de nelegalitate.
Procedura prealabilă poate fi realizată şi de o terţă persoană vătămată printr-un act
administrativ adresat altui subiect de drept într-un termen de 6 luni de la data la care a luat
cunoştinţă de existenţa actului.
Plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative are
semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile Codului de procedură civilă
fiind aplicabile în mod corespunzător. În acest caz, plângerea trebuie făcută în termenul de 6
luni, care va începe să curgă:
a) de la data încheierii contractului, în cazul litigiilor legate de încheierea lui;
b) de la data modificării contractului sau, după caz, de la data refuzului cererii de modificare
făcute de către una dintre părţi, în cazul litigiilor legate de modificarea contractului;
c) de la data încălcării obligaţiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de executarea
contractului;
d) de la data expirării duratei contractului sau, după caz, de la data apariţiei oricărei alte cauze
care atrage stingerea obligaţiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de încetarea
contractului;
e) de la data constatării caracterului interpretabil al unei clauze contractuale, în cazul litigiilor
legate de interpretarea contractului."

 Condiţia ca acţiunea să fie introdusă într-un anumit termen.

La introducerea unei acţiuni în contencios administrativ vorbim despre două termene
generale, şi anume:
- Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract
administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce
în termen de 6 luni de la:
a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;
b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;
c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării
termenului legal de soluţionare a cererii;
d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea
actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii
prealabile;
e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor
administrative.

- 1 an – termen mare, de decădere – pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ

individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu
de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau
data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

De la regula generală a termenelor impuse de lege există două excepţii, şi anume :

- Ordonanţele şi dispoziţiile din ordonanţe care se consideră a fi neconstituţionale;
- actele administrative cu caracter normativ;
Prezentăm mai jos schema curgerii termenelor în care se poate introduce o acţiune la
instanţa de contencios administrativ, funcţie de tipul actului atacat:

Act administrativ tipic Primirea răspunsului la plângerea

prealabilă

Act administrativ atipic Comunicarea refuzului

- refuzul nejustificat de a Sau
soluţiona o cerere; Data expirării termenului legal de
- nesoluţionarea unei cereri soluţionare a cererii (dar nu mai mult
în termenul stabilit de lege de 1 an)

Act administrativ asimilat Data încheierii procesului-verbal de

- contracte admistrative finalizare a procedurii concilierii

4. Actele administrative exceptate de la controlul instanţelor de contencios

administrativ:
Una din cele mai importante modificări aduse cu ocazia revizuirii Constituţiei în 2003
se referă la restrângerea categoriilor de acte administrative exceptate de la controlul
judecătoresc.
Astfel, conform reglementărilor legale şi constituţionale în materie, sunt exceptate de
la controlul instanţelor de contencios administrativ următoarele categorii de acte:
- actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu
Parlamentul;
- actele de comandament cu caracter militar;
- actele administrative pentru modificarea şi desfiinţarea cărora se prevede prin lege organică,
o altă procedură judiciară;
- actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau
al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru
restabilirea ordinii publice precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale,
epidemiilor, epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere.

Aspecte de ordin procedural:

A. Competenţa instanţelor de contencios administrativ

În general, competenţa unei instanţe reprezintă aptitudinea recunoscută de lege unei

instanţe judecătoreşti sau unui alt organ de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională, de a
judeca un anumit litigiu. În temeiul dispoziţiilor actualei legi a contenciosului administrativ,
trebuie făcută distincţia între:
 contenciosul administrativ exercitat de instanţă potrivit procedurii de drept comun;
 contenciosul administrativ exercitat de instanţe în temeiul legii speciale a
contenciosului administrativ;
 contenciosul administrativ exercitat de jurisdicţii speciale administrative, cu
posibilitatea atacării acestora la instanţele judecătoreşti, pentru a se asigura principiul
constituţional al liberului acces la justiţie

1. Competenţa materială, reglementată de:

 Legea contenciosului administrativ nr 554/2004, după cum urmează:

1 Tribunalele administrativ – fiscale judecă;
▪ În primă instanţă:
 Litigiile privind actele administrative emise sau
încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene
 cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii
vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la
500.000 de lei,
2 Curţile de apel – prin secţiile de contencios administrativ şi fiscal,
judecă:
▪ În primă instanţă:

● Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice

centrale

● Litigiile care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de
contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială
nu se prevede altfel.

▪ În recurs:
 Recursuri declarate împotriva hotărârilor tribunalelor
administrativ fiscale
3 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
 Recursuri declarate împotriva hotărârilor curţilor de
apel, ca primă instanţă
Toate aceste dispoziţii rămân valabile numai dacă, printr-o lege specială care
reglementează domeniul respectiv, nu se prevede altfel.
 codul de procedură civilă care completează prevederile legii contenciosului
administrativ, după cum urmează:
 1 judecătoriile judecă:
▪ în primă instanţă:
 plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor publice cu
activităţi jurisdicţionale sau a altor organe cu astfel de
activităţi, în cazurile prevăzute de lege;
2 tribunalele judecă:
▪ în primă instanţă:
 procesele şi cererile în materia contencisului
administrativ care nu sunt date în competenţa Curţilor de
Apel;
3 Curţile de Apel judecă:
▪ În primă instanţă:
 Procesele şi cererile în materia contenciosului
administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor
centrale;
▪ În recurs:
 Recursuri declarate împotriva hotărârilor pronunţate de
tribunal în primă instanţă

2. Competenţa teritorială

Regula procedurii civile, cu care se completează prevederile legii speciale a

contenciosului administrativ, prevede în art. 5 că „cţiunea se introduce la instanţa de la
domiciliul pârâtului”.
În contencios administrativ reglementarea competenţei teritoriale este mult mai
flexibilă, reclamantul având posibilitatea de a introduce acţiunea la instanţa de la domiciliul
său ori de la domiciliul pârâtului, cu precizarea că, odată făcută opţiunea, reclamantul nu mai
poate reveni asupra ei, iar instanţa sesizată nu se poate desesiza în favoarea celeilalte, fiind
obligată să reţină şi să judece acţiunea.
Dacă reclamantul este străin sau apatrid, acţiunea va fi introdusă, fireşte, la sediul
pârâtului – autoritatea română care a lezat printr-un act administrativ un drept sau un interes
legitim al acestuia.

B. Procedura de judecată şi hotărârea

Procedura de judecată a acţiunilor în contencios administrativ se caracterizează prin

caracterul: - urgent;
- public;
- accesibilitatea taxelor

Soluţionarea acţiunii în contencios administrativ

Soluţionarea acţiunii privind actul administrativ unilateral

În urma deliberării cauzei, instanţa poate da următoarele soluţii:

 Să admită acţiunea introdusă de reclamant şi:
- Instanţa, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ,
- să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ,
- să elibereze un alt înscris
- să efectueze o anumită operaţiune administrativă.
  Să respingă acţiunea introdusă de reclamant şi să constate că actul
administrativ nu lezează nici un drept sau interes legitim al
reclamantului;
 Să admită în parte acţiunea reclamantului – soluţionând favorabil
numai unul sau unele dintre capetele de cerere pe care acesta le-a
formulat

Soluţionarea acţiunii privind contractele administrative – acte administrative complexe

Pornind de la ideea că bunurile aparţinând domeniului public - proprietatea publică a

statului şi a unităţilor administrativ teritoriale – trebuiesc conservate şi transmise generaţiilor
viitoare, apare ca o condiţie de normalitate ca şi regimul juridic al contractelor prin care
aceste bunuri sunt puse în valoare să fie unul special, în care interesul public să fie prioritar.
Contractele care intră sub incidenţa Legii 554/2004 sunt enumerate în cuprinsul
actului normativ, şi anume contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect:

Celelalte categorii de contracte sunt supuse dreptului comun.

Atunci când obiectul acţiunii în contencios administrativ îl formează un contract
administrativ, în funcţie de starea de fapt, instanţa poate:
a) dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;
b) obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;
c) impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii;
d) suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere;
e) obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale.
La soluţionarea litigiilor privitoare la contractele administrative, se va avea în
vedere regula după care principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului
prioortiăţii interesului public.
Pot introduce acţiune în anulare împotriva contractelor administrative şi organisme
sociale interesaste, în vederea apărării unui interes public

Procedura în faţa instanţei de recurs şi executarea hotărârii

Legea 554/2004 menţine, ca şi reglementarea anterioară, principiul dublului grad de
jurisdicţie – judecata în fond şi recurs, ceea ce aparent reprezintă o excepţie de la triplul grad
de jurisdicţie al dreptului comun.
De principiu, competenţa instanţelor de contencios administrativ şi fiscal în recurs
aparţine Curţilor de Apel când fondul s-a judecat la secţia Tribunalului, şi Înaltei Curţi de
Casaţie şi justiţie, dacă fondul s-a judecat la Curtea de Apel.
Legea reglementează un teremen de recurs de 15 zile de la comunicarea hotărârii, după
cum partea care introduce recursul a fost sau nu prezentă.
Introducerea recursului suspendă executarea iar judecata se va face de urgenţă, această
reglementare contribuind la stabilitatea raporturilor juridice şi la garantarea drepturilor şi
intereselor legitime ale persoanelor.
Instanţa competentă a judeca recursul poate adopta următoarele soluţii:
- În cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, modificând sau casând sentinţa, va
rejudeca litigiul în fond, dacă nu sunt motive de casare cu trimitere. Când hotărârea
 primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul, cauza se va trimite, o singură
dată, la această instanţă.

Căile extraordinare de atac

Împotriva soluţiilor definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de contencios

administrativ se pot exercita căile de atac prevăzute de Codul de procedură civilă. Constituie
motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea
hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului
comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia
României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la
comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea
temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare. Cererea de
revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la
înregistrare.

C. Executarea hotărârilor instanţelor de contencios administrativ

Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-au respins acţiunile

formulate potrivit dispoziţiilor prezentei legi şi s-au acordat cheltuieli de judecată se învestesc
cu formulă executorie şi se execută silit, potrivit dreptului comun. Deci, pentru a fi executorii,
hotărârile instanţelor de contencios administrativ trebuie:

 Să fie definitive şi irevocabile – să nu mai existe nici o posibilitate legală de

atac;
 Prin conţinutul lor să respingă acţiunea supusă instanţei;

Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte
un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru
viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanţelor, în Monitorul
Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale judeţelor ori al
municipiului Bucureşti, fiind scutite de plata taxelor de publicare.

Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să

înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze
anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se face în
termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de
zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorităţii publice

sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi
de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.

Neexecutarea din motive imputabile sau nerespectarea hotărârilor judecătoreşti

definitive şi irevocabile pronunţate de instanţa de contencios administrativ, în termen de 30 de
zile de la data aplicării amenzii prevăzute la alin. (2), constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 2.500 lei la 10.000 lei."
Hotărârea pronunţată de instanţa de executare poate fi atacată cu recurs, în termen de 5 zile de
la comunicare.
D. Controlul judecătoresc al actelor administrative pe baza excepţiei de ilegalitate.

Reprezintă un mijloc de apărare în cadrul unui proces prin care, una din părţi poate
invoca nelegalitatea unui act administrativ de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei.
Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii
acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la
cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde
soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios
administrativ competentă şi suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanţei de contencios
administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea
de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în
care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios
administrativ competentă să o soluţioneze. Instanţa de contencios administrativ se pronunţă,
după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi a emitentului. În cazul în
care excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în
vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la
dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ. Soluţia instanţei de
contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la
comunicare şi se judecă de urgenţă şi cu precădere.
 acţiunea Copia actului Dovada efectuării
administrativ atacat procedurii
prealabile

Act
administrativ Act administrativ tipic –
atipic copia lui

Refuzul Nesoluţionarea
nejustificat al unei unei cereri în
autorităţi de a termenul prevăzut
soluţiona o cerere de lege

Copia răspunsului Copia cererii adresate

dat de autoritatea autorităţii care va
publică cuprinde:
- nr. de înregistrare;
- data înregistrării.

Obiectul acţiunii în contencios administrativ

 Persoana
vătămată

Nemulţumită de Dacă nu a primit nici

răspunsul primit la un răspuns
plângerea prealabilă

Sesizează instanţa de
contencios administrativ şi
cere

Anularea Repararea Recunoaşterea

actului pagubei dreptului pretins
administrativ

În tot În
parte

Obiectul acţiunii în contencios administrativ îl poate constitui anularea unui act

administrativ, obligarea unei autorităţi publice la rezolvarea unei cereri şi repararea pagubei
cauzate prin actul administrativ ilegal.
Actul administrativ care formează obiectul acţiunii în contencios administrativ
trebuie să nu fie exceptat de lege de la controlul de legalitate.
Obiectul acţiunii poate cuprinde şi cererea de reparare a pagubelor materiale şi
morale care au fost cauzate reclamantului.
 Sinteza este un material minimal pentru pregătirea examenului. Pentru o înțelegere
mai aprofundată a noțiunilor se completează cu bibliografia aferentă disciplinei, așa cum este
ea prezentată în fișa disciplinei Drept administrativ 2.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

F. Ghencea, AM Țigănescu, Drept administrativ, manual practic, Editura Europolis,

Constanța, 2008;
V. Vedinaș, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, București,2014;
Constituția României;
Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, publicată în M.Of. nr. , cu modificările și
completările ulterioare;
OG nr.2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări
prin Legea 180/2002, publicată în M.Of. nr. 268/2002,cu modificările și completările
ulterioare;
Legea 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia publicată in M.
Of. nr. 448 / 1998, cu modificările și completările ulterioare.