Sunteți pe pagina 1din 3

Alexandru Macedonski

Rondeluri

Sensibilitate şi spiritualitate de tip anticipativ, intuind sensul de dezvoltare a poeziei,


Macedonski devine primul teoretician şi promotor fervent al simbolismului. Este notorie fervoarea cu
care a promovat tendinţa de modernizare a limbajului poetic prin fondarea revistei Literatorul (1880)
sau prin „serile” macedonskiene, cât şi prin articolele-manifest în favoarea noii mişcări: Poezia
viitorului (1892), Simbolismul (1895), În pragul secolului (1899). Mai mult decât atât, independent de
simbolismul francez şi ca teoretician chiar anticipativ, în Despre logica poeziei (1880) Macedonski
denotă pentru prima dată o preocupare pentru crearea unui limbaj pur poetic. El se pronunţă explicit
pentru o structurare a poeziei pe nişte norme absolut proprii, pe care le simte a fi opusul celor din
proză. Macedonski afirmă că norma logicii poetice este însuşi absurdul ceea ce relevă o capacitate de a
devansa aproape şocantă. Poezia viitorului şi În pragul secolului apar ca o consecinţă firească, ele
realizând o energică promovare a simbolismului, curent literar prin care poezia şi-a creat un limbaj
propriu. În faza sa incipientă, simbolismul românesc a fost dominat de figura lui Macedonski prin
excepţionala sa forţă de anticipare.
În practica poeticului, Macedonski n-a fost decât parţial simbolist şi, paradoxal, în faza
Rondelurilor, când convingerile sale estetice erau de mult clasicizante. În Poema rondelurilor (1927),
atât prin prezenţa anumitor motive (cel al lucrurilor, al florilor, al parfumurilor, al extazului senzorial
sau spiritual, al oniricului), cât şi prin semnificaţiile simbolice (funcţia solară a aurului, intrarea în
neant sugerată prin elementul corespondent al rozelor în declin, celebrarea cupei de Murano ca simbol
al artei pure „fără fraze”) se fac sensibil simţite aspectele unui nou registru de sensibilitate şi expresie.

Macedonski este în chip preponderent un vizual. Vizualitatea lui Macedonski a rămas tot timpul
a unui artist plastic. Lumea văzută nu-l interesa atât pentru valorile ei de expresie, cât pentru valorile
plastice. El nu îndreaptă către natură un suflet sensibil, ci mai mult un ochi curios şi atent. Vizualitatea
lui Macedonski este atitudinea unui amator rafinat, pasionat de forme şi culori, pe care le studiază cu
un fel de minuţie caracteristică. Formalismul estetizant nu este absent din atitudinile creatoare ale lui
Macedonski. Această modalitate a viziunii sale explică afinitatea poetului pentru lucruri, pentru
obiectele de artă cântate cu o pasiune care este a estetului. Vasul sau Rondelul cupei de Murano sunt
poezii dintr-o speţă nereprezentată în literatura noastră până la Macedonski. Pentru întâia oară în lirica
noastră, cântecul lui proslăveşte lucrul lipsit de viaţă proprie, dar înnobilat şi spiritualizat prin munca
omului.
Pe plan sufletesc, rondelurile sunt expresia unei detaşări, a unei renunţări la aspiraţiile
tumultuoase şi violente ale tinereţii. Ele aduc imaginea unui creator nu împăcat cu sine, resemnat,ci
ridicat deasupra dezamăgirilor, nu refuzând sentimentele, ci dominându-le.
Universul tematic al rondelurilor este foarte vast: amintirile suave ale copilăriei (Rondelul
trecutului), suferinţa artistului (Rondelul înălţimilor), descompunerea, dezastrul unei societăţi minate
de vicii iremediabile (Rondelul Parisului iad), exaltarea frumosului pur (Rondelul cupei de Murano),
resuscitarea forţelor creatoare (Rondelul rozelor de august).
Aceste poezii aduc o viziune nouă în contemplarea lumii faţă de care poetul se distanţează,
aspiraţiile sale tind către izolare, către găsirea unui echilibru sufletesc în peisajul interior. Nu este o
renegare a idealurilor de tinereţe, ci o transmutare a lor într-un domeniu de basm, imaterial, de neatins
pentru prozaismul cotidian.
Versul abrupt, imprecaţia violentă dispar în faţa acestei distanţări a poetului faţă de obiectul
artei sale, faţă de propriile sentimente, care apar acum doar în desenul filigranat al metaforelor aluzive,
cu cheie. Pierzând în patos, în forţa confesiunii, rondelurile câştigă în elaborare, în lapidaritate şi-n

1
expresivitate. Poetul inspiraţiei abundente, al sufletului uriaş, al marilor viziuni agitate, deprinde acum
arta simbolurilor, a esenţelor exprimate artistic din poezia orientală.
Macedonski este cel dintâi în literatura noastră care a ajuns în chip conştient la principiul că
poeziei îi aparţine domeniul simţurilor. Dar alături de acest artist senzual, trăieşte în Macedonski un
magician al versului, abil în a mânui energiile lui ascunse. Volumul Excelsior aduce un limbaj bogat,
nutrit din neologisme. Poezia simbolist-instrumentalistă nu aspiră către plasticitatea versului, ci spre
sugestia muzicală pe care poetul ştie s-o comunice prin sunete şi ritmuri alese cu bună ştiinţă şi
abilitate. Una dintre figurile sonore este rima interioară (În arcane de pădure), care uneori se combină
cu procedeul aliteraţiei. Cel mai frecvent dintre procedeele muzicale ale lui Macedonski este refrenul.
Refrenul domină întreaga tehnică poetică a lui Macedonski. În tehnica refrenului se declară caracterul
magic al poeziei sale. Tot prin procedeul refrenului sunt construite Rondelurile. Macedonski sfârşeşte
ca poet muzician, ca meşter al cuvântului.

Cunoscut încă din poezia persană (Saadi, Hafiz), rondelul a fost cultivat de poeţii medievali
francezi, în secolele al XIV-lea şi al XV-lea (Charles d’Orléans, François Villon, Clément Marot) şi,
datorită gustului pentru virtuozitatea formală, practicat, alături de alte forme fixe, de către poeţii
parnasieni în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Théodore de Banville, d’Annunzio ş. a.). La noi a
pătruns prin Cincinat Pavelescu, iar Macedonski a consacrat specia.
Cele 13 versuri ale unui rondel sunt dispuse în trei catrene şi un vers independent, au două rime
şi măsura de 8-10 silabe. Primele două versuri sintetizează motivul liric şi sunt reluate identic sau
aproape identic ca refren în versurile 7-8, iar versul independent este identic cu primul vers. Există şi
rondeluri de 12 versuri grupate într-un catren, un terţet şi un cvintet.
În melodia formei fixe a rondelului, Macedonski descoperă tonalităţi simboliste. După modelul
lui M. Rollinat şi al lui Th. de Banville şi inspirat de instrumentalismul lui René Ghil, Macedonski
construieşte rondelul de 13 versuri, în care o structură clasică intră în rezonanţă cu o poetică simbolistă.
Predominantă este reveria intelectuală; fiecare ciclu din Poema rondelurilor reprezintă diverse stări ale
eului poetic. Volumul Poema rondelurilor cuprinde şase cicluri:
1- Rondelurile pribege – în care natura lucrurilor şi natura fizică – existentă în poezie numai
printr-un artificiu de cadru şi nelegată de ceea ce numim îndeobşte sentimentul naturii – îi dau
poetului sentimentul despărţirii de sine însuşi şi al absorbţiei în contururile lucrurilor, care pot
avea memoria lor.
2- Rondelurile celor patru vânturi – se constituie ca o „ars poetica” prin care conştiinţa estetică
macedonskiană defineşte poetul şi actul creaţiei poetice.
3- Rondelurile rozelor – revelează un spaţiu al idealităţii către care aspiră eul poetic; intrarea în
neant este sugerată prin corespondentul rozelor în declin.
4- Rondelurile rozelor de azi şi de ieri
5- Rondelurile Senei - în care apa este simbol al lumii, marcând antiteza eu poetic/realitate şi îl
izolează pe poet - dispreţuitor şi genial – în turnul de fildeş.
6- Rondelurile de porţelan – în care apar peisaje orientale, evaziunea din real fiind suplinită de
nostalgia ţinuturilor îndepărtate; peisajul este mental.
Următoarele opinii despre rondel sunt diferite, dar ambele sunt bazate pe convingerea că
folosirea rondelului în simbolism nu e întâmplătoare, ci reflectă afinităţile formei poetice cu estetica
mişcării: „Rondelul este structural o specie muzicală şi fixitatea prozodică nu-i limitează deloc
posibilităţile de a exprima vagul, nedefinitul, de a opera cu sugestii.” (D. Micu) „Rondelul e o artă
decadentă, în care prozodia, cu artificiile ei, este chemată să acopere oboseala – nu inaptă de a da
câteva scânteieri.” (Ş. Cioculescu)

2
Rondelul rozelor de august

Compoziţional, poezia respectă normele speciei. Motivul central al poeziei, ca şi al ciclului din
care face parte (Rondelurile rozelor), este roza. Simboliştii preferă natura civilizată, domestică, natura
creată de om, florile de grădină, aşa cum este şi roza. Omul îşi creează iluzia naturii, nostalgia unui
paradis pierdut.
În Occident, roza este un simbol folosit frecvent, corespunzând, în linii mari, lotusului din Asia
şi apropiindu-se foarte mult de simbolul roţii. Semnificaţiile sunt multiple: atingerea desăvârşirii fără
cusur; cupa vieţii, sufletul, inima, iubirea; renaşterea mistică în creştinism; regenerarea.
La Macedonski, termenul roză este un neologism, preferat sinonimului său trandafir, atât
datorită sugestiilor eufonice (scurtimea sa), cât şi prin faptul că sugerează un stil înalt, intelectualizat,
preferat de simbolişti. Importanţa motivului este subliniată prin prezenţa sa în versul refren. Simbol al
resuscitării forţelor creatoare, al iubirii şi bucuriilor, al avântului, al tinereţii şi al speranţei, motivul
rozei se asociază cu ideea existenţei, persistenţa sa fiind subliniată prin adverbul de repetiţie mai şi
adverbul de cantitate încă. Mai sunt încă roze – adică vremea avânturilor creatoare specifică tinereţii,
când privea dintre oameni spre stele, când ceru-l credea(m) pe pământ nu a apus. Legătura trecut-
prezent este sugerată de parfumul diafan, căci rozele de azi sunt tot parfumate şi ele.
Un alt motiv frecvent la Macedonski este cel al condiţiei nefericite a poetului, motiv romantic.
Strofa finală, prin alăturarea trecut-prezent, aduce în poezie plânsul poetului greu încercat de viaţă, dar
şi puterea de a învinge prin zâmbet şi cânt. Raportul concesiv este subliniat prin adverbul zadarnic şi
prin locuţiunea prepoziţională în ciuda. Astfel că, în pofida suferinţelor care i-au stins bucuriile, forţa
creatoare a ieşit victorioasă.
În primele două strofe, sesizăm şi motivul geniului romantic, care trăieşte într-un alt spaţiu
decât omul comun, cel al ideilor, al absolutului. A privi spre stele sau a coborî cerul pe pământ
înseamnă a fi alcătuit din altă plămadă decât cea obişnuită. Zborul frânt de micimea omenească nu a
reuşit însă să alunge parfumul rozelor, forţa creatoare.
Motivul timpului este marcat de alternanţa prezent-trecut la verbul a fi: sunt – au fost – ceea ce
implică şi un vor fi. Ideea de continuitate este sugerată şi de adverbele tot, încă, mereu.
Simbolismul francez a contestat parnasianismul, deşi îl continuă prin cultul artei pure, prin
preferinţele intelectuale ca şi prin dispreţul pentru sentimentalismul romantic. Simbolismul românesc a
respins retorismul romantic şi idilismul sămănătorist, dar şi-a incorporat parnasianismul.