Jean Starobinski

melancolie,
nostalgie, ironie
Traducere de
ANGELA MARTIN

Selecţia tertelor şi prefaţă de

MIRCEA MARTIN

U N I V E R S I T A T E A TEHNîtA !

iNV.

© Jean Starobinski

Toate drepturile EDITURA MERIDIANE

asupra prezentei ediţii îh limba română BUCUREŞTI, 1993
sînt rezervate Editurii Meridiane
 CERNEALA mON.CÁ A MELANCOLIE,

Jean Starobinski nu e deloc necunoscut în România.

Relaţia critică, apărută în 1974, Invenţia libertăţii,
1988, precum şi o culegere masivă din studiile şi
articolele autorului (Textul şi interpretul, 1984), au
familiarizat deja publicul nostru cu un corp de teme şi
de principii, cu o metodologie specifică. Cititorul
român şi-a putut da seama că Starobinski nu c un
exeget obişnuit, că interesele sale sînt deseori
divergente în raport cu ale altor critici, că tot ceea ce
face el nu-şi descoperă, la rigoare, un precedent
veritabil.
Studiile şi eseurile din cuprinsul cărţii de faţă
confirmă, la rîndul lor, o astfel de impresie. Fiecare
din ele ne surprinde şi chiar ne contrariază la început
prin faptul că se ocupă de texte nu numai fără legătură
cu literatura, dar greu de situat într-o ordine culturală
sau ştiinţifică. Iar cînd ia în discuţie texte literare,
interpretul vizează deseori alte obiective mai întîi,
părînd că îşi amînă privirea critică propriu-zisă.
Melancolia este o temă pe care Jean Starobinski a
abordat-o iniţial ca om de ştiinţă, mai precis ca medic
şi ca istoric al medicinii. Teza sa de doctorat în
Pe cope;
medicină, apărută în 1960, la Basel, se intitula Istoria
Albrecht Diiror
Melancc tratamentului melancoliei de la origini pînă ia 1900 şi
cîteva studii din prezentul volum refac un itinerar
ISBN 973-33-0231
 Burton îşi trăieşte şi îşi exprimă în acelaşi timp utopia

parcurs acolo cu alte mijloace. în Reţete pentru a şi melancolia.

îndepărta melancolia, de pildă, autorul începe prin a Problema esenţială pusă aici în discuţie este aceea a
descrie simptome ale acediei, boală şi. păcat în acelaşi măştii. De fapt, meditaţia asupra măştii, cu
timp, în concepţia medievală, în măsura în care „dialectica" ei specială între aparenţă şi realitate sau
numeşte şi o lîncezeală a sufletului. De la reprezentarea între adevărul aparent şi cel profund, 1-a condus pe
şi terapeutica medievală ajungem în Renaştere, „epoca Starobinski la studiul melancoliei. O seric de articole
de aur a melancoliei", şi, mai departe, în secolul al cu titlul Interogatoriul măştii apărute în „La Suisse
XVII-lea, reţinînd o profuziune de doctorii şi contemporaine" în 1946 atestă această preocupare
ingrediente corespunzătoare „polimorfismului" simp- timpurie care devine o constantă tematică a operei în
tomelor bolii. ansamblul ei. Texte precum Stendhal pseudonyme
în ciuda varietăţii reţetelor, reprezentarea umorală (1961), exegezele repetate consacrate lui Rousseau,
a melancoliei persistă pînă tîrziu. Starobinski explică Portretul artistului ca saltimbanc (1970), Montaigne în
această supravieţuire prin „pertinenţa simbolică şi mişcare (1982) şi Ironic şi melancolie (Gozzi,
expresivă a imaginii bilei negre". Trecerea de 'la Hoffmann, Kierkegaard) din cuprinsul volumului de
substanţial la figurat, de la literal la literar, de la faţă sînt tot atîtea prilejuri pentru Starobinski de a face
convingere la metaforă este admirabil sesizată de subtile asocieri şi disocieri în legătură' cu raporturile
autorul nostru: „Atrabila este o metaforă ce se ignoră şi între ipostazele eului, între conştiinţa de sine şi ,
conştiinţa despre lume, între portret şi autoportret,
vrea să se impună ca fapt al experienţei. Căci
între melancolic şi ironie. Problema complexă a
imaginaţia vrea să creadă într-o materie melancolică
autorităţii împrumutate sau cedate este indisociabilă de
pînă la proba contrarie. Şi ea admite existenţa unui sens
aceea a măştii. Sigur este că o etică şi o estetică a
figurat numai după ce va fi trebuit să renunţe la sensul
măştilor s-ar putea recompune din aceste comentarii
substanţial". Nu se întîmplă însă la fel cu alte
distincte care apelează la argumente din întreaga istorie
reprezentări considerate a fi ştiinţifice pînă în secolul al
a gîndirii şi la exemple luate din toate artele.
XVII-lea şi care abia după aceea vor fi luate drept
într-o altă secvenţă — poate cea mai spectaculoasă
metafore? Şi nu cumva tot din acel moment statutnl
din volum — intitulată Nemurirea melancolică, autorul
însuşi al metaforei începe să se schimbe în spaţiul
porneşte de la prezentarea monografiei lui Jules Cotard
literaturii?
din 1882 consacrată „delirului negaţiilor" pentru a
Istoria melancoliei este însă mult mai veche, comenta apoi într-o lungă Notă cîteva „documente
primul autor melancolic mărturisit ca atare fiind complementare", precum cercetările lui Gastón Paris şi
Democrit; Renaşterea va recupera apoi din Antichitate ale altor autori asupra „Jidovului rătăcitor" şi
şi pe alţii, de pildă, pe Heraclit. în amplul eseu întruchipările literare ale motivului ce culminează cu
Democritus dixit, Starobinski se ocupă însă de modul viziunea baudelaireană. în final, Starobinski apropie
îh care Robert Burton în Prefaţa satirică la faimosul său două tipuri de manifestări şi două tipuri de texte —
tratat (Anatomia melancoliei) se raportează la aserţiunile unui nebun şi intuiţiile unui scriitor (Kafka
gînditorul abderitan, mai exact, se ocupă de modul în în Vînătorul Gracchus), pe de o parte, şi comentariile
care, prin intermediul lui Democrit şi al altor autori,
iu
¡1

aplicate lor de un clinician (Cotard însuşi) şi, i
aşezate într-un
respectiv, de un critic (Mauricc Blanchot), pe de altă
serviciul unei interpretări mai ample şi ntăi complexe.
parte. •
Scoase din izolarea specialităţii lor, resituate în acest
în metacritica sa, autorul nostru menţine, în ciuda
fel, aceste observaţii de ordin ştiinţific devin mult mai
„similitudinii terminologice" a celor două comentarii,
interesante şi chiar mai convingătoare, modul propriu
o distanţă între obiectul analizei psihice şi obiectul
analizei literare. Dar, în acelaşi timp, el ţine să pună în
lumină acea „virtualitate a experienţei umane" pe care
o exprimă un bolnav „în rătăcirile lui fără întoarcere" şi
un scriitor de geniu care o controlează prin însăşi
existenţa formei şi, bineînţeles, prin jocul ironiei. Ceea
ce într-un caz este trăire brută, inconştient suferindă, în
al doilea este o intuiţie organică şi o performanţă
artistică. Rămînc, deci, o „idee antropologică
generală", trăită psihotic, fragmentar, asintactic 'şi
radical de către omul bolnav şi infinit nuanţată,
îmbogăţită de scriitor. Şi rămînc faptul că un clinician
precum Cotard participă împreună cu poeţii moderni şi
cu critici ulteriori la elucidarea „situaţiei ontologice a
omului din occident:... unul şi acelaşi moment al
istoriei, al conştiinţei occidentale se relevă în diferite
feluri: în faptul că un clinician de marc talent se
gîndeşte să observe, să izoleze şi să numească «delirul
negaţiilor» din masa confuză a manifestărilor nebuniei
rămase neinventariate; apoi, în faptul complementar că
motivul «morţii vii» şi al călătoriei debusolate devine
cu precădere insistent în literatura cea mai avansată a
modernităţii şi sub pana criticilor care lucrează la pea
mai completă elucidare a sa".
*
Faptul că Starobinski ţine să adauge la paginile
dedicate studiului lui Cotard altele mult mai numeroase
în care îşi extinde comentariul asupra unor „documente
complementare" este îndelung semnificativ, ca şi acela
de a fi publicat Istoria tratamentului melancoliei doar
într-o ediţie restrînsă, hors commerce. Este evident că
el nu se consideră bine reprezentat decît de acele texte
IV
în care datele strict istorice, ştiinţifice sau clinice sîni
context cultural şi puse astfel în
al autorului de a le trata părînd menit să le stimuleze
sau să Ic verifice fecunditatea, productivitatea
intelectuală.
Pornind de la considerarea melancoliei ca o boală
şi de la istoricul tratării ei, Starobinski îi defineşte în
continuare tipurile (utopia, nostalgia, delirul negării
etc.), ajungînd la un concept de melancolic ca stare de
spirit şi la ilustrările ei în literatură, în artă, în filozofic.
Dacă, pe de o parte, melancolia era raportată la
fiziologic, la săruri şi substanţe, pe de altă parte, ca
poate fi şi rezultatul unui metabolism cultural. Autorul
nu dezvoltă această pistă, dar, din însăşi discuţia lui,
putem deduce că există o terapie a melancolici prin
povestire sau prin lectură, după cum există şi o
suferinţă produsă de lecturi. Cu alte cuvinte, există
regele captivat de poveştile Şchcrczadci, dar există şi
prinţii melancolici.
Temele se întreţes în cuprinsul volumului şi, chiar
în cuprinsul aceluiaşi articol, vorbind, de pildă, despre
ironic şi melancolic la Gozzi, autorul aduce vorba şi
despre nostalgic. Istoria sentimentului nostalgic, atît de
indisociabilă de istoria termenului ca atare, o face însă
Starobinski într-un studiu special în care referinţele la
psihanaliză şi psihiatric — prezentate şi în alte texte
— sînt abundente. Melancolia c pusă nu o dată în
raport cu ironia cu care se şi implică adesea. După
Kierkegaard, ironia nu c decît reversul melancolici.
După alţii, melancolia se poate vindeca prin ironic,
„distanţă şi răsturnare activ instaurate de către spirit cu
ajutorul imaginaţiei". Starobinski e mereu atent Ia
v

„lecţia de ironie" pe care ne-o dă un autor sau altul prin
chiar modul în care îşi pune în joc autoritatea. El
concepe ironia în toată complexitatea ei, nu doar ca o
disociere intelectualistă de alţii sau de sine. Ironiei
adevărate nu-i lipseşte „complementul de imaginaţie
afectuoasă".
Din comentariile criticului se pot desprinde repere
şi secvenţe dintr-o istorie literară (şi artistică) a ironiei \
sau melancoliei. „Prinţul melancolic poartă în sine pe
bufonul salvator" — sună o observaţie aruncată în
trecere pe o pagină, în altă pagină ni se vorbeşte despre
actorul (paradoxal) al lui Diderot care îl anticipează pe
ironistul romantic. „Ironia romantică, notează criticul
în acelaşi eseu (Ironie şi melancolie), nu este ironia Iui
Gozzi, d a r se serveşte de maniera acesteia pentru a
"•anspune în literatură un nou mesaj."
Analiza textelor literare se interferează cu aceea a
contextelor social-istorice şi morale şi astfel terapeutica
melancolici serveşte drept pretext într-o polemică
literară (Gozzi — Goldoni) sau, invers, o figură
retorică se transformă într-o figură existenţială: „Prin
subterfugiul imaginii legendare a răsturnării, Hoffmann
transportă o figură de- retorică (a face să se înţeleagă
contrariul) în categoria existenţei; figura devine: a vrea
şi a vedea contrariul a ceea ce erai".
Trecerea de la glosarea unor tratate stufoase de
medicină medievală sau renascentistă la analiza literară
propriu-zisă se face simplu şi firesc la
Starobinski, fără a se întrerupe cursivitatea discursului.
Un exemplu îl constituie chiar Cerneala melancoliei,
eseul ce i-a servit autorului spre a-şi ilustra concepţia
despre istoria ideilor, disciplină pe care o inaugura în
1962 la Universitatea din Geneva, la invitaţia fostului
său profesor, Marcel Raymond. O singură
schimbă aici registrul discuţiei, mareînd trecerea de la
un plan diferenţial la altul: „Destinul poetului este de a
retrăi în sens figurat o captivitate pe care a cunoscut-o
prea bine îh sens propriu". Apoi planurile se diversifică
din nou, căci personificarea melancoliei c un fapt care
ţine de istoria mentalităţii. în continuare se schiţează o
mică teorie a alegoriei în strînsă dependenţă de
reprezentarea spaţială: „Orice alegorie atrage după sine
o definire şi o calificare a spaţiului...".
Criticul intră apoi în detaliile viziunii personale a
poetului. Figura melancoliei la Charles d'Orléans este
labirintul, spaţiul rezultat din concilierea şi sinteza
unor contrarii, „rătăcire închisă", „recluziune
pribeagă"; „chiar forma rondelului — mic labirint de
cuvinte — exprimă admirabil demersul sinuos al
rătăcirii închise, goana osîndilă la reîntoarceri silnice
care te fac să te găseşti la urmă exact acolo de unde
porniseşi". Figură a melancoliei la Charles d'Orléans,
dar şi la Robert Burton, labirintul parc că îl fascinează
pe însuşi interpretul lor.
De cîte ori ia în discuţie texte literare, indiferent
din ce unghi problematic, Starobinski nu uită să
sublinieze într-un fel oarecare efectul de formă,
derivat, dar specific, pc care îl interpretează şi ca pG un
semn al dominaţiei asupra tumultului sentimental ori
asupra manifestărilor maladive. Atenţie recuperatoare,
căci în urma analizelor sale sîntem nu o dată aduşi în
situaţia de a constata cît de aproape este nu numai
melancolia de nebunie, dar însăşi creaţia ori emoţia
artistică de tulburarea psihică, de boală.
Jean într-adevăr, considerînd datele aduse în Scurtă
istoric a conştiinţei corpului, sîntem înclinaţi să
confundăm ceneslezia cu cencstophalia şi conştiinţa
artistică „înglodată, cum este, în individualul
cenestezic", cu o „conştiinţă morbidă". Cu ajutorul lui
Charles Blondei, invocat în sprijin de autorul nostru, şi
apelînd la criteriul propus — cel al funcţiei limbajului
frază
de a impersonaliza expresia dată stărilor n o a s t r e '
individuale — vom putea disocia între atitudinea
VII
vi
bolnavului şi a poetului, cel de-al doilea coborînd
Aproape orice text al lui Jean Starobinski presupune o
acolo de unde cel dintîi nu se poate ridica.
trecere prin mai multe limbi şi literaturi, prin toate
Jean Starobinski nu c deloc indiferent la realităţile
artele. în acelaşi timp, mai multe domenii, fiecare cu
corporale, ceea ce e rar la un critic, dar firesc la un
orizontul său specific de cunoştinţe, sînt puse la
clinician. Pentru el, corpul nu este însă un inspirator de
contribuţie. Autorul s-a ilustrat în istoria literară, dar şi
metafore critice, xaşa cum este pentru Jean-Pierre
în istoria ideilor sau a mentalităţilor. Critica, stilistica,
Richard; el nu întîmpină senzaţia, ci conştiinţa
hermeneutica sînt disciplinele care îi oferă, de regulă,
corpului, mai exact corpul ca intermediar între
perspeptive în comentariul literar propriu-zis.
conştiinţă şi lume. Starobinski e interesat nu de ceea ce
ascunde corpul, ci de ceea ce el exprimă. Postul lui de Psihanaliza nu-i este cîtuşi de puţin străină. Istoria
aşteptare e plasat la întîlnirea între corp şi limbaj. Nu generală, dar şi istoria medicinii, antropologia, dar şi
secretele corpului, aşadar, ci virtualităţilc lui filologia — şi îndeosebi, etimologia — îi servesc drept
expresive. fundamente ale cercetării. Construcţia obiectului
acestei cercetări este însă de neînchipuit fără rigoarea
E simptomatic din acest punct de vedere mod'ul
cum interpretează Jean Starobinski psihanaliza conceptuală cîştigată din frecventarea marilor filozofi,
freudiană şi ce reţine din ea. Chiar în Scurtă istoric a fie ei clasici sau moderni.
conştiinţei corpului el încearcă o restaurare a lui Frcud, S-a scris mult despre competenţa lărgită a lui Jean
o restabilire a locului acestuia în istoria medicinii şi a Starobinski, despre faptul că el â practicat studiul
culturii. După părerea sa, meritul lui Frcud nu constă în interdisciplinar înainte ca acesta să fi fost oficial
descoperirea inconştientului, ci în redefinirea lui prin recunoscut, adică zgomotos teoretizat. Cunoştinţele
renunţarea la corp, prin desomatizarca psihologici. autorului sînt multiple, atenţia lui este multilaterală,
Corpul nu c cauza tulburărilor psihice, el c doar „scena dar problema c alta: el practică toate aceste discipline
'lor de manifestare". Ceea ce autorul nostru declară că îl distincte într-un fel propriu, anume pentru a le pune în
interesează în psihanaliză nu c atît terapeutica, cît relaţie. Pariul şi profitul demersului său vin de aici.
hermeneutica visului. Terenul anchetei sale este tocmai acesta, situat la
Proiectul antropologic şi metodologic al criticului c confluenţa reală (sau imaginară) a unor discipline şi
definit succint şi pregnant în cîtcva pagini introductive limbaje. Din această cauză, Starobinski şi-a putut
la construcţia conceptului de nostalgie. Pornind de la îngădui să reacţioneze împotriva „terorismului
faptul că sentimentele noastre nu există şi nu se pot metodologic" din critica literară şi să dispreţuiască
răspîndi altfel decît prin cuvinte, Starobinski conchide modele terminologice. Faţă de asemenea entuziasme
astfel: „...verbalizarea experienţei afective intră în facile ori abuzuri, el a păstrat mereu o anumită
compunerea structurii înseşi a trăitului. Istoria circumspecţie ironică.
sentimentelor nu poate fi aşadar altceva decît istoria Din chiar această preocupare de ordin metodologic
cuvintelor în care s-a enunţat emoţia". Istoria ideilor, a dominantă în critica europeană a anilor '60 au rezultat
sentimentelor şi a mentalităţilor este, în ultimă numeroase analize demonstrative pe texte ce se pretau
instanţă, reductibilă la o semantică istorică sau, în unei anumite abordări. Pe de altă parte, s-a propus
orice caz, imposibilă fără ea. comentariul unuia şi aceluiaşi text din perspective
VIII IX

diferite. Fireşte că aceste abordări, pentru a fi serioase,
erau separate şi aparţineau unor autori diferiţi,
specialist fiecare într-o anume disciplină sau metodă.
Jean Starobinski practica de mult, de la începuturile
activităţii sale, o asemenea analiză multiplă, cu
deosebirea că o făcea singur, considerîndu-şi obiectul
din unghiuri şi, evident, cu mijloace diferite.
Acest obiect ni se dezvăluie astfel ca un obiect
„ p o l i m o r f şi modul însuşi în care el se construieşte la
Starobinski ni se pare extrem de interesant şi de
caracteristic. Am fi tentaţi chiar să spunem că obiectul
lui este diferit de al celorlalţi cercetători, mai cu scamă
atunci cînd arc în faţă un text literar. Niciodată un
asemenea text nu este analizat ca şi cum ar fi numai
literatură. Iar, pe de altă parte, niciodată calitatea lui
literară nu e pierdută din vedere. Făcîndu-se succesiv
ori alternativ antropolog, psihanalist, istoric, ideolog
ori filolog, Starobinski rămîne lot timpul critic literar
(ori artistic), adică sensibil la valoarea estetică. Tot ce
ne spune el despre un text sau altul, indiferent în ce
plan şi în urma căror conexiuni, arc drept fundal
presupoziţia specificităţii şi diferenţei estetice.
Exercitarea tuturor celorlalte competenţe
supervizată Ia el aproape instinctiv de vocaţia critică.
Ceea ce, cum am văzut de atîtea ori, nu se întîmplă
în cazul specialiştilor din alte domenii care se aplică la
literatură. Deşi aceştia îşi propun să-şi delimiteze cît
mai riguros obiectul de studiu, nu izbutesc să evite
unele generalizări implicite sau chiar explicite în
domenii unde competenţa lor este depăşită şi, mai ales,
nu evită incompatibilităţile de ordin estetic.
în ce-1 priveşte, Starobinski atacă textul din mai
multe poziţii, iniţiază mai multe trasee analitice,
execută mai multe secţiuni tocmai spre a pune în
evidenţă polimorfismul despre care vorbeam,
complexitatea obiectului care ni se oferă astfel în
ipostaze multiple. Unele din aceste căi de acces sînt
x
însă doar schiţate, altele formulate ca întrebări sau ca
ipoteze, nici una nu este dusă pînă la capăt, adică nu
devine conclusivă şi, mai ales, exclusivă. Plăcerea
autorului este de a înmănunchia firele, nu de a urma
unul singur pînă la capăt. Nici măcar atunci cînd ia în
discuţie vise ori proiecţia lor artistică (precum în Trei
furori), el nu aplică o metodologie psihanalitică
ortodoxă şi nici, cu atît mai puţin, nu face psiho-
critică. Şi nici analiza de text pe care o practică el nu se
înscrie în limitele unei critici stilistice recognoscibilc ca
atare. Ceea ce putem recunoaşte este numai un anumit
accent, o tematică specifică.
Abordarea aceasta diversificată, multiplă, se
regăseşte în concluziile criticului care rezultă tocmai
din confruntarea provocată, din punerea reciprocă în
perspectivă a observaţiilor făcute pe căi separate, din
controlul lor reciproc, adică din punerea lor reciprocă
în valoare. înaintarea pe o cale anume este oprită
uneori pentru ca achiziţiile făcute pînă atunci să rămînă
compatibile şi coerente cu rezultatele obţinute pe alte
căi. Altfel spus, criticul perseverează în psihanaliză, de
pildă, numai atît cît textul şi contextul suportă, aşa
este cum sînt ele reconstruite prin abordarea sa complexă.
Nu încape îndoială că Starobinski ar fi putut fi în
scrierile lui istoric literar sau filozof, sociolog sau
psihanalist e t c , dar tot atît de neîndoielnic c faptul că
el nu ţine să-i aducă pe aceşti „heteronimi" potenţiali la
expresie deplină, preferind să se manifeste el însuşi ca
o sinteză a lor.
Demersul său critic nu caută doar interferenţele şi
interacţiunile, ci este el însuşi interferenţă şi
interacţiune, dutc-vino permanent între planuri,
precum şi între perspectiva punctuală şi cea globală. Un
efort de echilibrare are loc de-a lungul comentariului
său, un joc de „greutăţi şi contragreutăţi", cum spune
el însuşi citîhdu-I pe Montesquieu. Dar acest efort
rămîne inaparent, totul se îmbină miraculos fără
XI
 Calitatea literară a exegezei nu se obţine prin
adaosuri şi fără resturi, totul se ţine împreună. „Tout se
Itirmccc suplimentare sau prin îndepărtarea de texte, ci
ticnt" — era o vorbă care îi plăcea lui Marcel Raymond
şi căreia maestrul lui Jean Starobinski îi dădea prin adecvarea la ele şi recrearea lor ca deţinătoare de
semnificaţii necontingente. Operaţia aceasta de sens, de „contingenţă incvacuabilă". Critica
măsurare, ca orice operaţie de fineţe, este implicită, aş j împărtăşeşte cu literatura nevoia de sens. Comentariul
spune aproape instinctivă. critic nu trebuie, aşadar, să fie o demonstraţie, o
I pledoarie, faptele se cer doar aşezate într-o lumină
Extraordinara capacitate a criticului de a defini nu
favorabilă: „Faptele nu se demonstrează. Ele se-arată".
este, desigur, străină de pregătirea sa ştiinţifică, şi,
Se deschide astfel un spaţiu pentru descoperire şi
probabil, nici de experienţa sa clinică. Simptomatic mi
ixintru creaţie. Proba vocaţiei devine indispensabilă în
se pare însă faptul că el excelează nu numai şi nu atît
critică. Starobinski era de multă vreme conştient de
printr-o expresie fericită şi memorabilă, cîl printr»o
acest risc sau de această şansă: „Fiind discurs
situare justă. 'Nimic spectaculos nu se petrece în regia
comprehensiv despre opere, critica nu poate rămîne în
discursului său, totul c logic, adică previzibil.
limitele cunoştinţelor verificabile; ca trebuie să se facă,
Starobinski respinge organic facilitatea, dar nu cultivă
în nici un chip dificultatea, încereînd, dimpotrivă, s-o la rîndul ci, operă şi să înfrunte riscurile operei".
facă accesibilă. Totul devine simplu în prezentarea sa,
ca şi cum noi înşine am fi putut închipui soluţia pe care Deşi melancolia îl preocupă pe Jean Starobinski încă de
el o elaborează doar cu o clipă înaintea noastră. la începutul carierei sale şi revine cu o insistenţă
Impresia de consistenţă, de limpiditate şi de justeţe nu obsesivă în scrisul său, nu doar în articole special
este mai puţin copleşitoare. consacrate, această meditaţie mereu reluată nu a dus ia
o carte, nu s-a încheiat printr-o Sumă. De ce n-a adunat
Concepţia lui Starobinski despre exerciţiul critic
ori de ce n-a retopit el tot ce-a scris deja în acea sinteză
este pe măsura practicii sale analitice. Nu adevărul „în
sensul lui deplin" îl caută el, ci „suma limitată de al cărei titlu (Cerneala melancolici) îl anunţă şi îl
verosimilităţi pe care o conţine fiecare text". Ideea unei rezervă de multă vreme? •
plurivocităţi restrînsc a textului implică o limitare Mai mult, el însuşi se întreabă dacă respectiva
dublă: atît în direcţia unui adevăr canonic, univoc şi, carte va apărea vreodată. întrebare melancolică prin
ca atare, relevabil în întregime la un moment dat, cît şi excelenţă, după cum soluţia de a o realiza parţial prin
în direcţia libertăţii totale a lecturii, susceptibile să culegeri separate (Trei furori, 1974, Melancolic ia
conducă la orice fel de interpretare. „Orice bună oglindă, 1989) e tot una melancolică. Un fel de
interpretare vehiculează un reziduu neinterpretat...", neistovire, de amînarc a realizării depline, de
spune el cu luciditate şi, în acelaşi timp, cu fineţe menţinere în provizoriu caracterizează atitudinea lui
extremă. Dezvăluirea incompletă este o condiţie nu Starobinski faţă de o temă centrală a operei sale.
numai a viabilităţii operei literare, ci şi a celei critice. „Melancolicul nu termină niciodată", declară el la
Nu există, deci, interpretare exhaustivă, nu există o un moment dat, într-un interviu. Putem d a , ' oare,
singură interpretare corectă, plauzibilă, a unui text, dar acestei propoziţii conotaţii reflexive? Şi dacă da,- dacă
nici nu se poate accepta ipoteza că orice text suportă în chip cu totul excepţional, Starobinski lasă să-i scape
orice interpretare. aici o notă concluzivă, atunci ce reprezintă cultivarea

XII XIII
 NOTĂ A S U P R A EDIŢIEI
acestei teme pentru el, uh mod de a fi melancolic sau
încercarea de a se vindeca, de a scăpa de melancolic?
Şi, dincolo de temă, scrisul însuşi ce este, o expresie a
melancoliei sau o terapeutică a ei? Pentru autorul
nostru şi pentru fiecare dintre noi?
„O boală învinsă e orice carte", spune poetul
român. Starobinski nu vrea să se vindece de melancolic
sau, în orice caz, nu vrea să se vindece încheind o
carte. El nu termină să scrie despre melancolic,
plăcerea lui este de a reîncepe, nu de a încheia.
Reluarea aceleiaşi teme şi reparcurgerea ci pe trasee
încă neumblate îi produce o certă bucurie inaugurală. Această carte nu e a lui Jean Starobinski: toate textele
Exegetul fidel al melancolici parc a fi un optimist. din cuprins îi aparţin, fireşte, nu însă şi alegerea ori
Nu c nici o îndoială că lui Starobinski i-ar fi stat în dispunerea lor. Autorul a mai scris şi alte pagini despre
putinţă să scrie pînă acum această Sumă, amtnarca melancolic pe care însă, reluîndu-le el însuşi într-o
închegării ci din texte xlcja scrise ncputîndu-sc datora carte (Mélancolie au miroirc, Gallimard, 1989), lc-a
vreunui „vertij al totalităţii" care i-ar fi anihilat
retras din compoziţia volumului de faţă. Se înţelege că
eforturile. Autorul nostru c cel dintîi conştient că nu
sumarul acestui volum e legat, de acele conferinţe,
poate atinge totalitatea, el care supune lotul
studii ori eseuri pe care, dc-a lunjul anilor, autorul ie-a
„controlului ironic al reflecţiei". Fragmcntarismul
publicat şi le-a lăsat în pagini de revistă.
deliberat pe care îl cultivă în acest domeniu nu c alît o
De ce am apelat la aceste texte şi nu la altele? în
formă a melancoliei, cît a ironici, a ironici
primul rînd datorită problematicii lor extrem dc
melancolice. Ncterminarea, amînarca par să fie semne
captivante şi de puţin dezbătute la noi, în al doilea rînd
— angajate existenţial — ale distanţei critice. în
spre a profita, în interesul publicului român, dc faptul
realitate, ele mărturisesc despre imposibilitatea că autorul amînă redactarea unei sinteze consacrate
menţinerii acestei distanţe. Nu este deloc sigur că — melancoliei. Proiectul nostru este mai vechi, din anii
aşa cum observa Yves Bonnclby — cel ce se apleacă cînd termenul însuşi de „melancolie" nu putea figura
asupra hăului nu cunoaşte ameţeala. într-un titlu de carte. El se poate realiza acum prin
generozitatea — pe care Jean Starobinski ne-a arătat-o
MIRCEA MARTIN de mult — şi prin aceea a editorilor săi parţiali cărora le
mulţumim pe această cale.
Traducerea s-a făcut după următoarele texte:
L'encre de la mélancolie („Le Nouvelle Revue
Française", Paris, martie, 1963, • XI, p. 410-423),
Démocrite parle: l'utopie mélancolique de Robert
Burton (Le Bébot, Paris, nr. 29, martie 1984,

XV
 p. 49-72), Recettes éprouvées pour chasser la;
mélancolie („Nouvcllc revue de psychanalyse", Paris,
nr. XXXII, 1985), L'immortalité mélancolique („Lc
temps de la réflexion, Paris, nr. III, 1982, p. 231-251),
Ironie et mélancolie: Gozzi, Hoffmann, Kierkegaard
(„Critique", Paris, aprilie şi mai, 1966, nr. 227 şi 228,
p. 291-308 şi 438-457), Le concept de nostalgie
(„Diogenc", nr. 54, aprilie-iunie, 1966, p. 92-115), Le
concept de cénesthésic et les idées
neuropsychologiques de Moritz Schiff („Gesnerus",
Aarau, 34, fasc. 1/2, 1977, p. 2-20), Brève histoire de
la conscience du corps („Genese de la conscience
moderne", Paris, P.U.F., 1983, p. 215-229).
Sumarul cărţii de faţă a fost văzut şi aprobat de
autor. Prin chiar caracterul său compozit, dar gravitînd
în jurul cîtorva mari teme, el nu este — în comparaţie
cu volumele întocmite de Starobinski însuşi — mai
puţin reprezentativ pentru amploarea preocupărilor,
pentru enciclopedismul ferm călăuzit al unuia dintre cei
mai de scamă umanişti contemporani.
A.M. şi M.M.
CERNEALA MELANCOLIEI
Teoria melancoliei vede lumina zilei în momentul cînd
filosofii şi medicii se decid să explice frica, tristeţea,
tulburările minţii printr-o cauză naturală capabilă să
înlăture orice interpretare mitică. Nu zeii, nu demonii şi
nu misterioasa Noapte tulbură judecata oamenilor; ci cad
pradă unei substanţe ce se acumulează în exces în corpul
lor, ale cărei efecte, comparabile cu cele ale unui vin
greu, nu sînt mai misterioase decît beţia.
Mitologia nopţii nu se lasă lesne uitată: bila neagră
despre care vorbesc primii „fiziologişti" este un mit
esenţial ce prelungeşte miturile personale. Un conţinut
iraţional dăinuie încă în aparenta simplitate a teoriei
celor patru umori. în plus, bila neagră nu are frumoasa
evidenţă concretă a sîngelui, a flegmei şi a bilei galbene.
Deşi anticii credeau că o recunosc în eliminările de sînge
digerat, negru, existenţa ei este mai degrabă visată decît
constatată: calităţile fizice şi forţele ci morale sînt un
postulat al imaginaţiei ce transpune în materie atributele
divinităţilor ostile. Nu mai este Erinia nocturnă, ci doar
uisteţea neagră; nu mai e Dumnezeu, ci doar
irezistibilul; nu mai e constrîngerea paralizantă a
demonului, ci încleiala, gudronul vîscos şi rece care,
invadîhd toate reţelele organismului, obstruează cursul
spiritului şi al vieţii. Posedării supranaturale, îi succede
o investiţie materială pe dinăuntru; parazitismului divin,
un parazitism umoral: ceva, în noi, se întoarce împotriva
noastră. Evacuarea prin exorcism va trebui să fie
înlocuită şi ea cu metodele prozaice de purgare. Nu sc
poate îndepărta o materie cum se îndepărtează un
5

demon. Dar în timp ce sîngelc, flegma şi bila galbenă se
acumulează vizibil şi se evacuează fără prea marc
dificultate, bila neagră, umoare captivă şi mohorîtă,
nu-şi găseşte cale de ieşire. Ea îşi are lăcaşul în splină,
dar nu şi un emonctoriu prin care să se poată exterioriza.
Este imaginea unei interiorităţi constrînse, inaccesibilă
doctoriilor obişnuite: doar cîteva iritante periculoase,
precum eleborul, pot să ajungă pînă la ea şi să o pună în
mişcare, dacă nu se încearcă reducerea şi iluidificarea ci
prindiluanţi...
Imaginaţia care inventează această umoare neagră
face din ea un Styx intim, o „apă tare" a cărei
agresivitate se exprimă prin efectele nefaste ce le poate
avea deja în stare de aburi. Singure, exalaţiile ci ne
colorează în negru ideile şi peisajul. Sticla afumată c în
spatele ochiului. Recunoaştem cu uşurinţă în bila
neagră, balta „stymphalizată", apa amestecaţii cu
„tenebre substanţiale" despre care vorbeşte Gaston
Bachclard: ,;Accastă stymphalizarc nu c, credem noi, o
metaforă goală. Ea corespunde unei trăsături particulare
a imaginaţiei melancolice... Trebuie să recunoaştem că
aceste impresii nocturne au un fel propriu de a se
combina, de a prolifera, de a se intensifica... Apa
amestecată cu noapte este o veche remuşcarc ce nu vrea
să adoarmă". 1
Ajungînd să interpreteze delirul prin efervescenţa
bilei negre, medicii vor încerca în zadar să rămînă în
domeniul cauzelor naturale: vor fi tîrîţi fără să vrea în
zonele tulburi ale mitului, iar amintirea fantasmagoriilor
nocturne va izbuti să contamineze judecata ce se vrea
imperturbabilă. Certurile din secolul al XVI-lca în
legătură cu posedarea demoniacă sînt instructive: c deja
o îndrăzneală să sugerezi, aşa cum face Jcan Wicr, că
unele vrăjitoare s-ar putea să fie numai nişte biete babe
cu minţile rătăcite din cauza melancoliei, care nu l-au
întîlnit pe diavol decît în închipuirea lor bolnavă. Epoca
vrea să creadă în demoni şi Jean Wicr însuşi nu
îndrăzneşte să le nege existenţa. Ba mai mult,
explicîndu-se comportamentele suspecte ca efecte ale
melancolici, nu se exclude nicidecum posibilitatea de a
vedea în ele şi o posedare demoniacă. O gradaţie
1
GASTON BACHELARD, L'Eau et Ies Reves (Apa şt visele),
ed. nouă, Paris, 1947, pp.137-139.
6
«deseori greu de recunoscut ne face să trecem de la
melancolia simplă la melancolia complicată a posedării.
Căci teologii, începînd cu Origene, au acceptat faptul că
melancolia predispune la porniri diavoleşti: Mclanchoiia
Imlncum diaboli... Fumurile negre ale atrabilei sînt un
loc de şedere plăcut Necuratului! Acesta se strecoară aici
•ii se ascunde, fără ca noi să-i putem opune rezistenţă.
I)in întuneric în întuneric, incognito-ul rămîne ocrotit.
Ne aflăm sub puterea infernului, nu atît datorită
voluptăţilor noastre, cît datorită descurajării
melancolice: acestea sînt avanposturile lui. Legenda lui
lJaust ne ajută să înţelegem bine cum stau lucrurile.
Pentru omul secolului al XVI-lea, puterea melancoliei
este cea a geniului, într-un sens ce include dimpreună
forţa creatoare şi tertipurile diabolice. Prea puţin dispus
să împărtăşească ideile lui Ficino privind foloasele
melancoliei şi ale influenţelor saturniene, Campanella
consideră că primejdia depăşeşte de departe avantajele
ipotetice pe care le-ar putea aştepta de la ele eforturile
spiritului. Nu-i adevărat, oare, că umorile melancolice
sînt lesne transformate în demoni: atti ad indemoniarsi?
Cît despre atrabilă, a te inflama înseamnă literalmente a
ic demoniza. E nevoie de o flacără supranaturală pentru
a o calcina şi a o face să treacă la starea „cauterizată", în
care/ăul şi mohoreala sînt concentrate la maximum.
înainte ca Milton să-1 fi împodobit pe Satana cu
farmecele melancoliei, s-a crezut că melancolicul este o
pradă favorită a lui Satana. Iar substanţa neagră pe care
medicii o asemuiau cu bitumul strălucitor extras din
Marea Moartă devine oglinda în care se arată un chip
straniu: cea mai întunecată dintre umorile noastre nu se
lasă redusă la impersonalitatea materiei. Mohoreala ei
este consubstanţială celei a îngerului ce s-a răzvrătit
împotriva luminii divine. Dar la fel cum îngerul decăzut
ridica în vîlvătăi un foc subteran, tot astfel melancolia dă
strălucire, la suprafaţă, unei lumini ce rivalizează în
disperare cu bucuria zilei.
Nu trebuie să ne mire faptul că, pe vremea
alegoriei, melancolia a fost singura dintre cele patru
umori care a devenit o persoană fictivă. Sîngele, bila,
flegma sînt prea irevocabil materiale pentru a se preta la
metamorfoză: nu pot fi decît indirect figurate, printr-o
reîntoarcere la Marte, la Jupiter sau la Lună. în ceea ce
priveşte melancolia, totul se petrece ca şi cum ea n-ar fi
7
încetat niciodată să fie o figură feminină cu faţa sumbră.
Ea adună alaiul tristelor tovarăşe ale Inimii şi-şi dă mîn
cu Grija, Gelozia şi Bătrîneţea... Charles d'Orlcans
parlamentează cu Melancolia ori o alungă ori încearcă să
o îmbuneze. Ea e un oaspete nepoftit şi neplăcut,
cunoscut de cînd lumea. Ea s-a impus (cînd oare?) cu
totul pe neaşteptate. Poetul încearcă să-i dea porunci:
„Hai, du-tc dc tc-ascunde acum,
Urîcioasă Melancolic.
Tc uită la anotimpul frumos
Care din tot locul tc va izgoni.
Uşa mea nu ţi s-a deschide.
Dar Melancolia nu răspunde la poruncă. Pc acela pc care
1-a înhăţat, nu-1 mai lasă. Ea c dc neclintit:
Melancolic sînt şi trebuie,
în toate întîmplărilo să am un rost.
Ea arc puterea dc-a pune în lanţuri şi dc a lega; este o
gardiană:
Aici prins, aici aşezat
Prea sttîns mă legi,
Melancolic,
Din ce în ce mai rău.
Destinul poetului este de a retrăi în sens figurat o
captivitate pc care a cunoscut-o prea bine în sens
propriu. închisoarea lui se transformă adeseori într-o
mănăstire, iar tristeţea capătă aspectul unei vagi
devoţiuni: el îşi spune călugăr al melancolici. Apare însă
şi imaginea şcolii, iar gardiană se preschimbă în
profesoară. Imagini vicariante ce exprimă toate
neliniştea, dependenţa, supunerea forţată la regulă:
Elev fiind Melancolici,
»Bătut de Grijă cu nuiaua,
La învăţătură sînt ţinut
în zilele din urmă ale vieţii.
Aici, melancolia nu mai este intrusa ce va fi alungată: ea
îşi ţine victima pe loc, în spaţiul strimt în care a adus-o.
s 9
Poetul nu mai arc un regat care să-i aparţină: el este ţinut
prizonier în tainiţele melancolici.
Orice alegoric atrage după sine o definire şi o
calificare a spaţiului: dînd pasiunilor un aspect personal,
exteriorizîndu-le, atribuindu-lc aparenţele unei mişcări
independente, sîntem obligaţi să le oferim un teritoriu în
care să se mişte, un teren de luptă, pajişti, incinte dc
mănăstiri, donjoane. Unele se mişcă într-un spaţiu
deschis, altele păstrează portiţe dc ieşire; uncie^sînt
prizoniere, în vreme ce altele sînt excluse. între
imaginea călătoriei (sau a navigării), aceea a aşteptării în
faţa uşii închise şi aceea a încercării decisive, o întreagă
viaţă se joacă, în care uniunea eului parc că s-a
descompus într-o multiplicitate dc actori ce-şi fac fiecare
jocul lor separat. Conştiinţa alcgorizată este o conştiinţă
deposedată dc propria-i libertate; ca nu mai c decît
teatrul în care se frămîntă nişte personaje cc-şi urmează
lupta sau căutarea. Teatrul acesta nu este un loc neutru;
cl îşi are configuraţia lui simbolică; dacă cui lasă în
scama figurilor alegorice o libertate şi o iniţiativă pc care
cl nu şi le mai asuma, atunci el însuşi se preschimba în
spaţiu, el c peisajul sensibil în care se desfăşoară
evenimentul; ceea ce nu-1 împiedică să fie şi un personaj
suplimentar, un cu fără nume şi fără chip, pc care
figurile alegorice îl prind în hora lor, unde va fi măgulit
sau martirizat. Drept care nu c totuna dacă Melancolia
este un oaspete neaşteptat venit din afară sau stăpîna
unui sinistru înlăuntru în care poetul este înlănţuit.
Alegoria desemnează astfel, pc rînd, accesul care ne
surprinde, forţîndu-ne refugiul şi detenţia paralizantă
care ne închide într-un loc străin. Cînd melancolia e
afară şi bate, casa mea nu mă apără şi uşa sc deschide.
Cînd melancolia sc închide împreună cu mine, zidurile
se strîng şi uşile vor fi zăvorite pentru totdeauna. Oricît
dc formală şi dc tradiţională este expresia alegorică, ea
exprimă două aspecte ale neputinţei melancolice într-un
fel ce seamănă cu ceea ce spun astăzi despre ea
fenomenologii.
Uneori imaginile personificate dispar, iar alegoria se
reduce la imagini ale spaţiului. Un spaţiu însă animat,
străbătut de substanţa fluidă şi rece a vîntului. Cînd.
vorbeşte despre Vîntul de Melancolie, Charles D'Orlcans
are în minte metamorfoza alegorică prin care umoarea
neagră a devenit figura feminină (ce se cheamă şi Mere
Ancolie), dar o a doua metamorfoză a transforma
această figură feminină într-o putere naturală, glacială,
stearpă, vehementă, purtătoare de dureri, anunţînd toate
umilinţele bătrîneţii. Vîntul este un corp simbolic
îndeajuns de expresiv pentru a reprezenta şi a înlocui
persoana alegorică şi realitatea literală. Regăsim, de
altfel, în el, o agresiune venită din afară, o forţă
rătăcitoare şi pribeagă ce despoaie pădurile şi îngheaţă
inimile. Prjbegie fără sfirşit, căci una din însuşirile cele
mai constante ale Melancoliei este de a persevera cu
îndîrjire, fără a lăsa să se întrevadă vreodată sfîrşitul
prezenţei ei:
Vedea-voi vreodată sfîrşitul
Faptelor tale, Melancolic...
Nu trebuie să credem că detenţia şi pribegia sînt două
situaţii ireconciliabile. între aceste contrarii, imaginaţia
a ştiut de mult să găsească sinteza. O închisoare în care
rătăceşti; o recluziune pribeagă: iată labirintul. Charles
d'Orleans ne-o spune cu vocea sa măsurată, mai
emoţionantă decît atîtea alte efuziuni:
Eînchisoarea Dedalus
Melancolia mea,
Cînd o socot răpusă,
M-afund mai tare în ea.
Nu contenesc vreodată
A-mpinge aici Plăcerea-adevărată:
E închisoarea Dedalus!
Melancolia mea.
Nicicînd nu fu Tantalus
într-o viaţă atlt de moartă,
Nu e ceva anume să capete un nume,
Călugăr, ermit, schimnic,
E închisoarea Dedalus!
Chiar forma rondelului — mic labirint de cuvinte —
exprimă admirabil demersul sinuos al rătăcirii închise,
goana osîndită la reîntoarceri silnice care te fac să te
găseşti la urmă exact acolo de unde porniseşi. Imobilitate
sub aparenţa unei mişcări reglate; dezvoltare muzicală
sub aparenţa repetiţiei. Nimic pare că n-a progresat, dar
un poem melancolic a luat naştere.
10
Rătăcire nesigură; întemniţare sau claustrare: iată
condiţia pe care o întreagă tradiţie astrologică i-o rezerva
melancolicului, celui a cărui naştere fusese marcată de
influxul Iui Saturn. E, oare, o întîmplare că imaginile
alegorice prin care lui Charles D'Orleans îi plăcea să
simbolizeze melancolia le regăsim, aproape ca atare, în
desenele şi planşele gravate prin care artiştii redau
destinul copiilor lui Saturn? în ele putem vedea călugări,
prizonieri, şcolari leneşi, personaje doborite sau
imobilizate de apăsarea reveriei; sau, de asemenea,
pelerini, cerşetori, vagabonzi zdrobiţi de oboseală care
n-au ajuns încă la capătul drumului. In marea defilare a
temperamentelor, domeniul melancoliei este întotdeauna
cel al contrariilor surprinzătoare: îi vedem alături pe
geometrul pierdut în contemplare şi pe tăbăcarul cu iz de
pici, pe ermit şi pe avar, pe navigator şi pe cel spînzurat.
Acestor destine, acestor situaţii, acestor profesiuni
melancolice le putem atribui caracterul comun al unei
relaţii nefericite cu spaţiul: în sîrîmtoarca captivităţii, în
rătăcirea dezorientată, conştiinţa nu e împăcată cu locul
pe care îl ocupă. Fără adăpost sau rău adăpostită, redusă
la celula strimtă sau la spaţiul fără margini, ca nu poate
cunoaşte raportul armonios al lăuntrului cu exteriorul ce
defineşte viaţa locuibilă. Ne trezim închişi fără speranţa
de-a ieşi, ori clintiţi din loc fără speranţa vreunei
întîmpinări; legaţi de o pedeapsă fără sfirşit, ce nu poate
fi urmată sau curmată nici prin răbdarea rămînerii pe
loc, nici prin fugă, dacă adevărat e că în această fugă
fără direcţie toate locurile devin echivalente.
Această tristeţe dă naştere cîntecului şi poeziei.
Este, cel puţin, ceea ce ne spune Joachim de Bcllay
care, pentru a-şi defini regretul, evocă succesiv diverse
figuri pe care le-am întîlnit şi noi în cohorta de copii ai
lui Saturn:
Nu cînt (Magny), îmiplîng tristeţile,
Sau, ca să spun mai bine, plîngîndle cînt,
Cu toate că, plîngîndu-le, adesea le îneînt:
Iată de ce (Magny) cu cînt zi şi noapte.
Tot astfel cîntă lucrătorul făcîndu-şi lucrul său,
Tot astfel plugarul cînd plugăreşte,
Tot astfel pelerinul cu dor de casa sa,
11

Tot astfel cavalerul gîndind la doamna sa,
Tot astfel marinarul trăgînd la ramă,
Tot astfel întemniţatul blcstcmînd temniţa.
Du Bcllay nc spune că un eîntec arc efectul de a îneînti
tristeţile, dar nu nc spune, în schimb, de ce se naşte
cîntecul. Evocînd însă exemplul atîtor eîntăreţi
nefericiţi, el nc dezvăluie (fără să vrea, poate) un secret
ce nc ajută să înţelegem mai bine legăturile, atît de des
resimţite, dar atît dc prost explicate, ce dau melancolici
puterea cîntccului. Melancolia apelează la eîntec nu
pentru că c creatoare ca însăşi: ca stabileşte deficitul
(lipsa dc spaţiu sau spaţiul fără „orient") al cărui cuvînt
melodios devine, în acelaşi timp, compensaţia simbolică
şi traducerea sensibilă, abolind sensul cuvintelor în
aparentul nonsens al „frazei" muzicale, organizînd un
spaţiu propriu care, pentru conştiinţa prizonieră, este,
făgăduinţa unei deschideri, iar pentru conştiinţa
rătăcitoare, cucerire ritmată a unui orizont rămas pînă
acum amorf şi irespirabil.
Pentru Charles d'Orlcans, melancolia se face auzită
în plînsul confuz al vîntului; c o rumoare stridentă ş"
duşmănoasă împotriva căreia trebuie să te aperi:
Inimă, astupă-ţi urechile,
La vîntul Melancolici;
Că dc intră, să n-aibi nici o îndoială,
E cît se poate de primejdios.
Dar Charles d'Orlcans cunoaşte legătura intimă dintre
melancolic şi poezie. El o restabileşte într-o succesiune
dc imagini ce nu nc conduc la eîntec, ci la scris şi la
cerneala dc care se slujeşte poetul:
Din puţul adînc dc-a mea melancolie
Nu contenesc să scot apa Speranţei,
Setea dc linişte mă faces-o doresc,
Cu toate că adesea o găsesc secată.
Un timp, o văd clară şi străvezie,
{ar apoi rea şi tulburată,
în puţul adînc dc-a mea melancolic
Nu contenesc să scot apa Speranţei. '
12
Din ca îmi fac cerneală ca să scriu
Şi-atunci cînd scriu, cu inima-mi cernesc,
Norocul vine să îmi rupă foaia,
Şi-aruncă totul cu marc felonie
In puţul adînc de-a mea melancolie.
ttreori a însoţit alegoria, cu atîta exactitate şi delicateţe,
persoane, substanţe şi imagini ale spaţiului. Acest poem
lie propune o reverie în care graţiosul balet al figurilor
convenţionale şi distante s-a dezvoltat într-o succesiune
ilc simboluri la care poetul participă mai intim decît dc
obicei. Un ciudat conţinut trăit şi imaginat vine să
locuiască aceste forme pe care poetica alegoriei a început
sil Ic reducă la profiluri exterioare. Pentru prima oară,
poate, în literatura Occidentului, melancolia se găseşte
tlici în mod expres legată de imaginea profunzimii. Ceea
cc în celelalte poeme era durată interminabilă, rătăcire
închisă, acum devine un puţ al cărui fund poate fi atins.
Că apa speranţei trebuie să izvorască aici, iată cc poate
părea cu totul extraordinar. Speranţa este cea care
rîurcşte în profunzime: orice izvor este simbolul unei
speranţe. Or, pentru autorul acestui poem, profunzimea
;i fost în prealabil definită prin melancolie (iar
melancolia prin profunzime). Aşadar, poetul, în mod
inevitabil, pentru a-şi potoli „setea de linişte", se
apleacă peste „puţul adînc" al melancolici sale. Iaîă-1,
ca în atâtea alte ocazii, riscînd să moară de sete lîngă
fintînă: apa a secat. Melancolia îşi găseşte astfel o nouă
definiţie în dispariţia acelei sorbituri dezalterante pe care
setea noastră o reclamă. Nu există fericire („linişte") în
clipa prezentă decît dacă ea este- adăpată dc speranţă:
privat de această fluidă anticipare a viitorului, prezentul
nostru sărăceşte şi devine angoasă. într-o lucrare
recentă,' Ludwig Binswanger, dezvoltă tocmai această
ipoteză: melancolia trebuie înţeleasă, în esenţa ei, ca o
modificare intervenită în structura obiectivitătii
temporale. Incapabil să efectueze actul „protensiv" ce îl
leagă de un viitor, melancolicul vede surpîndu-i-se chiar
fundamentul prezentului. Această descriere, dccurgînd
din analiza fenomenologică a lui Binswanger, era
simbolizată şi exprimată de înţelepciunea în parte
tradiţională şi convenţională a secolului al X\Mea prin
secătuirea apei speranţei.
13

A doua strofă adaugă aici imaginile întunecării şi
înncgririi. In ciuda aparenţelor, imaginile apei secate şi
apei întunecate nu sînt incompatibile. Dincolo sau
dincoace de raţionamentul logic, ele sînt" imagini
aproape înrudite. O apă neagră şi grea, o apă plumburie
nu e bună să astîmpere setea: ea este o tinctură, un
colorant ce atacă şi impregnează tot ce scaldă. Această
nouă metamorfoză alegorică ne restituie un echivalent
concret al bilei negre, ale cărei calităţi Charles d'Orlcans
le transpusese mai întîi sub formă de figuri personificate
sau spaţializatc. Pînă aici, imaginile acestui rondel se
dezvoltaseră într-o ordine a spaţiului (puţul adînc), iar
figurile spaţiului îşi invocaseră complementul substanţial
cel mai natural (apa): dar apa adîncă e o apă sumbră,
însoţirea paradoxală a distanţei subterane cu substanţa
apoasă dă, în imaginaţie, o cerneală încărcată de noapte,
o apă tare care nu conteneşte să erodeze puţul în care s-a
format. Charles d'Orlcans pare a fi regăsit în acest poem
reveria creatoare ce a dus odinioară la inventarea teoriei
melancoliei. Marile teme ale „depresiei" sînt experienţe
pe care conştiinţa le. efectuează şi le dezvoltă imediat
într-un limbaj material, în registrele substanţei şi ale
culorii: lumea devine opacă, grea şi lentă, culorile se
şterg şi dispar, totul se încarcă de funingine.
Prin alchimia melancolici, apa speranţei,
pierzîndu-şi transluciditatea, a devenit cerneală de
învăţătură. Analogia va mai fi formulată şi nu de puţine j
ori. Fără a mai vorbi de călimara ce figurează printre
instrumentele risipite în Melancolia I a lui Diircr,
menţionăm că, vorbind despre efectele nocive ale
atrabilei, Campanella o numeşte quclfinchiostro. Iar
Qucvcdo, cvocîndu-şi nenorocul, foloseşte aceeaşi î
imagine: „Astrele... mi-au adus o asemenea nenorocire 1
încît ca s-ar putea folosi ca- cerneală, atât e de neagră". în I
bestiarul legendar, sepia secretă cerneala şi disperarea, i
contopite în aceeaşi negreală: Nietzsche, după propria-i ,
mărturisire, în ca şi-a înmuiat pana pentru a scrie
Dincolo de bine şi dc rău...
Apa sumbră se transformă în material de scris: o
deplasare metaforică ne conduce în domeniul aplicaţiei
studioase. Charles d'Orleans însuşi se prezentase ca
„şcolar al melancoliei": poet din lipsă dc Plăcere, el s-a
supus de nevoie regulii şi ordinii studiului. (O recentă
lucrare a lui H. Tellenbach subliniază, ca pe una din
trăsăturile principale ale caracterului melancolic,
«•rtipulul ordinii, gustul supunerii morocănoase la
principii impersonale). A scrie înseamnă a compune pe
pagina albă semne ce nu devin lizibile decît pentru că
«lut ale speranţei întristate; înseamnă să oferi în
«ehimbul lipsei de viitor o multiplicitate dc vocabule
distincte, înseamnă a transforma imposibilitatea de a trăi
în posibilitatea de a spune... Dar această posibilitate,
ubia întrevăzută, iat-o întreruptă cu brutalitate: Norocul
vine să-mi rupă foaia. Opera rămîne neterminată: o forţă
ostilă o va mutila. Poemul e făcut ţăndări. Cînd speranţa
,HC întunecă şi cînd nimic nu ne mai poartă spre viitor,
realitatea prezentă se dislocă, elementele ci nemaiavind
puterea de a şe ţine laolaltă. Rondelul începea cu
imaginea unei ape scoasă din puţ; şi se încheie cu
mişcarea inversă ce face să dispară foaia ruptă.
Vom remarca, desigur, că Charles d'Orleans
realizează cu subtilitate acest poem ce descrie eşecul
scrisului. Pentru a descrie sterilitatea melancolică, el s-a
ridicat deasupra domniei dăunătoare a melancolici: un
surplus misterios de forţă a intervenit, îngăduind
poetului să vorbească pentru a spune că este redus la
tăcere. îl vedem astfel ocupîndu-şi locul în descendenţa
acelora care ştiu să cînte cu forţă slăbiciunea. O mînă
sigură duce la perfecţiune acest poem ce exprimă
imperfecţiunea poeziei melancolice, iar neputinţa dc a
scrie e depăşită de însăşi opera care o declară. Va fi fiind
ca scrisă, cu o altă cerneală? Sau poate că cerneala
melancolici, ajutată dc opacitate şi dc tenebre ajunge să
cucerească o miraculoasă putere dc sclipire şi de
strălucire? Fondul tenebros comportă şansa strălucirii,
dacă i se suprapune o materie netedă. Shakcspcarc
ghiceşte acest secret evocînd miracolul unei iubiri ce
străluceşte, salvată de ravagiile universale ale Timpului,
în cerneala neagră a poemului:
... Tbat in black ink my Iove may still shinc bright *.
Dar în această ultimă transformare metaforică,
melancolia devenită cerneală se transformă, în sfirşit, în
argint de oglindă, graţie căruia imaginea străluceşte,
întunecimea cea mai densă opune luminii o suprafaţă din
care ea se răsfrînge, luciferiană, ca dintr-un al doilea
izvor.
15

CONCEPTUL DE NOSTALGIE
Istoria sentimentelor şi a mentalităţilor ridică o problemă
de metodă, ce ţine de raportul sentimentelor cu limbajul.
Scntimpntclc cărora voim să le evocăm istoria nu ne
sînt accesibile decît din momentul în care s-au
manifestat verbal sau prin orice alt mijloc de expresie.
Pentru critic, pentru istoric, un sentiment nu există decît
dincolo dc stadiul în care el accede la stalului său
lingvistic. Mintie dintr-un sentiment nu este sesizabil
dincoace dc punclul în care el se numeşte, se
desemnează şi se exprimă. Prin urmare nu experienţa
afectivă ni se oferă nouă, ci numai acea parte a
experienţei afective ce a trecut într-un stil poate să-1
solicite pe istoric.
Că un sentiment se înscrie într-un nume (şi în
special într-un nume la modă) — iată un lucru ce nu
poate să nu comporte consecinţe dc o anume importanţă.
Pe dc o parte, trecerea la verbalizare (la conştiinţa
lingvistică dc sine) — este amorsa reflectării şi, uneori,
a criticii. Pe dc altă parte, dc îndată ce numele unui sen­
timent c pus în lumină — cum ştie să-1 pună moda —,
cuvîntul, prin propria-i eficienţă, contribuie la fixarea,
la propagarea, la generalizarea experienţei afective
căreia îi este indiciu. Sentimentul nu csţc cuvîntul, dar el
nu se poate răspîndi decît prin cuvinte. în cazuri-limită şi
cînd sînt în culmea favorii, unele cuvinte vin să acopere
ceea ce nu le corespunde în nici un fel. La
Roehcfoucauld spunea, cu forţă şi foarte simplu: „Sînt
oameni care n-ar fi fost niciodată îndrăgostiţi, dacă n-ar
fi auzit vorbindu-se de dragoste". în timpul războiului
132
din 1914, Andre Gide observase că limbajul ziariştilor
(care nu fuseseră pe front) furniza clişee după care
soldaţii veniţi de pe front îşi descriau emoţiile. Pentru
zilele noastre, vocabularul psihanalizei oferă
sentimentelor pe care le trăim modelul posibil al
semnificaţiei lor, le propune o formă. Aceasta, cu toate
că e simplu „aplicată" experienţei interioare, nu întîrzic
să-i devină indisociabilă; verbalizarea experienţei
afective intră în compoziţie în structura însăşi a trăitului.
Istoria sentimentelor nu poate fi, aşadar, altceva decît
istoria cuvintelor în care s-a enunţat emoţia. Sarcina
istoricului, în acest domeniu, se înrudeşte cu a
filologului; el trebuie să ştie să recunoască diferitele stări
ale limbii, stilul propriu prin care experienţa (singulară
sau colectivă) a optat să se exprime: c o semantică
istorică.
în schiţa unei istorii a nostalgici pe cane îmi propun
să o fac, mă voi strădui, prin urmare, să las să vorbească
limbajele trecute, ferindu-mă să pun asupra
documentelor din trecut grila explicativă a ştiinţei
psihologice actuale. Cel puţin nu voi recurge la ea decît
în chip secundar şi foarte discret. Aş vrea să fac să se
audă glasul desuet (dar original) al unei psihologii ce nu
mai c a noastră: vom constata că ea recurgea la un limbaj
destul dc coerent, nu mai puţin acceptabil (în contextul
epocii) decît este pentru noi sistemul explicativ al
psihologici moderne. Aceasta dă presentimentul-că, în
relativa neterminare a acestei ştiinţe, limbajul ei este, şi
el, ameninţat de desuetudine. Motiv în plus să nu-i
cerem să fie tranşantă pînă la ultimele consecinţe.
Decizia lui ar fi numaidecît supusă unei revizuiri.
Desigur, nimic nu ne interzice să aplicăm explorării
trecutului, analizei sentimentelor încercate de oamenii
dintr-altă epocă, instrumentele cunoaşterii de care
dispunem azi. Avem dreptul să vorbim despre sadismul
lui Nero, după cum "avem şi dreptul de a măsura
carbonul radioactiv al pietrelor preistorice. Nu, trebuie să
uităm însă că termenul de sadism,' din acelaşi motiv ca şi,
contorul Geiger, face parte din echipamentul nostru
modem. Este o vocabulă de care dispune exegetul: nu
este o realitate ce ar preexista desemnării ei. Aici,
trebuie să ţinem iarăşi seama de funcţia instrumentală a
cuvîntului.
Oricît de mare ar fi dorinţa noastră de a ajunge la
133
realitatea trecutului, nu putem face altceva decît să
recurgem la limbajul epocii noastre pentru a constitui
ceea ce vor fi Cunoştinţele epocii noastre. însă una este
să interpretăm sentimentele oamenilor din secolul al
XVIII-lca în felul nostru, şi alto să acordăm atenţie
modului ia care ei înşişi lc-au interpretat. Distanţa
istorică, Ci dă trecutului valoare de trecut, trebuie
respectată în măsura posibilului. Dacă am vrea să
proiectăm fără precauţie noţiuni astăzi familiare nouă,
am amalgama limbaje cc trebuie să rămînă separate, am
face din trec a un fals prezent, am deveni incapabili să
respectăm decalajul obligatoriu dintre sistemul nostru
interpretativ şi ceea cc îi este supus: am pierde din
vedere caracterul operatoriu şi conjunctural al
HM ViCtării, pentru a contopi într-un singur text
;
n r pretarea şi pretextul ci. Vorbim, inevitabil, limbajul
timpului nostru; putem, în schimb, să evităm a atribui
oamenilor trecutului conţinutul afectiv al experienţei
noastre prezente şi să reuşim a nu confunda vocile cc ne
interpelează dc aiurea cu tonul vocii interpretării noastre.
Aceasta nu înseamnă nicidecum că ne încredem prea
mult în insesizabilul, în inobicctivabilul „obiect" al
cercetării noastre. Noi nu vom putea aduna niciodată ca
atare experienţa subiectivă a unui om din secolul al
XVIII-lca, ci putem -numai să încercăm să nu-i
împrumutăm în chip prea naiv problemele şi
„complexele" noastre; putem să-i facem favoarea dc a-1
trata cu politeţe ca pe un străin, ca pc locuitorul unui
tărîm îndepărtat, cu alte obiceiuri şi altă limbă, acestea
urmînd a fi învăţate cu răbdare.
Pentru sociologi (dc la Montcsquicu înccpînd),
acestea sînt adevăruri primare: nu la fel văd lucrurile
însă majoritatea psihologilor, prea înclinaţi să regăsească
în orice timp şi pretutindeni comportamentele pc care ci
lc-au studiat, construind în legătură cu ele o teorie.
Istoria teoriilor nostalgici nu va fi lipsită deci dc
utilitate, dacă va reuşi să se debaraseze dc o anume
neclaritate şi să ne oblige să remarcăm distanţe pînă
acum apreciate greşit.
Asistăm mai întîi la naşterea unei maladii; istoria ne-a
învăţat că nostalgic e un cuvînt inventat în întregime
pentru a introduce un sentiment destul de special
(Hcimwch, dor, desiderium patriac) în vocabularul
134
nomenclaturii medicale 1 . Că exilaţii tînjesc şi se
prăpădesc departe, dc patria lor, nu era o constatare nouă
la acea dată (1688) cînd Johanncs Hofer dc Mulhousc îşi
susţinea la Basci teza despre nostalgic 2 . Noutatea consta
în atenţia medicului, în decizia cc recruta acest fenomen
afectiv spre a face din el o entitate morbidă şi a-1 supune
interpretărilor raţionamentului savant. în momentul în
care apăreau în medicină inventarul şi clasificarea, în
momentul în care, după modelul botanicii sistematice,
se făceau eforturi pentru a alcătui un tablou al genera
morborum, ideca era să se cîştigc toate varietăţile cc
puteau să îmbogăţească repertoriul. Tradiţia cunoştea
foarte bine melancolia iubirii; ca descria în detaliu
simptomclc şi leziunile somatice provocate de privarea
dc obiectul iubit. Această tradiţie nu întrevăzusc însă
tulburările rczultînd din îndepărtarea de mediul obişnuit.
Atît de marc era autoritatea tradiţiei, încît medicii au
îndrăznit tîrziu dc tot să. interpreteze medical
dcsidcrium-ul patriac cu toate că acesta a fost foarte
apropiat de dcsidcrium-ul iubirii. Dar nu era vorba, în
ambele cazuri, dc efectul mortal al suferinţei?
înainte dc a fi recunoscute ca suiri anormale, unele
boli nu sînt decît o tulburare a cursului obişnuit al vieţii,
dc care nimeni nu sc încumeta să le separe. Atîta vreme
cît pacientul nu sc gîndeşte să ceară ajutorul medicului şi
atîta vreme cît limbajul medical nu conţine nici o
vocabulă în stare să desemneze atare tulburări, existenţa
lor c nulă. Aproape că c un paradox să spunem că aceste
boli nu există ca boli decît în măsura atenţiei cc li sc
acordă.
Atenţia pc care Johanncs Hofcr a acordat-o
Hc/7mvc/j-ului a fost decisivă. El a avut curajul să-i
găsească un nume grecesc, deoarece nu se cuvenea, la
1688, ca o maladie, primitiv desemnată printr-un nume
vulgar, să nu-şi aibă vcşmîntul ei dc ceremonie
împrumutat din limbile clasice. Hofer a avut mînă bună:
1
Istoria cea mai completă a conceptului de nostalgic a fost scrisă
de FRITZ ERNŞT, Vom Hcimwch (Despre dorul de patrie), Zjlrich,
1949; vom găsi preţioase dezvoltări în teza FORTUNATBI
RAMMING-TllON. Das Hcimwch (Dorul de patrie), Zurich, 1958.
2
Dissertatio medica de nostalgia (Dizertaţie medicală asupra
nostalgici). Basci, 1688. Text german reprodus în ERNST, pp. 63-72.
Traducerea în engleză în „Bulletin of the History of Medicine", II,
379 sq., Baitimore, 1934.
135

cu ajutorul cuvintelor „întoarcere" (voatocp) şi „durere"
(aAryţxp), a creat nostalgia, cuvînt care a avut o asemenea
şansă, încît i-am uitat originea cu totul. Ne este atît de
familiar, încît cu grcu*nc închipuim că c format recent şi,
mai ales, pe calc savantă. Acest neologism pedant a fost
atît de bine acceptat încît, pînă la urmă, şi-a pierdut
înţelesul primitiv medical şi s-a topit în limba obişnuită.
El a intrat tîrziu în Dicţionarul Academici, în 1835.
Succesul 1-a despuiat de orice semnificaţie tehnică; a
devenit un termen literar (deci vag). Aceasta e adeseori
soarta vocabulelor ce desemnează maladii mentale în
vogă: o aventură asemănătoare i-a fost hărăzită cuvîntului
melancolic (pe care psihiatrii secolului al XIX-lca nu-1
mai voiau, într-atît era de terfelit) şi riscă în curînd să-i
fie hărăzită şi cuvîntului schizophrenic, alt neologism
format în Elveţia.
Graţie tezei lui Johannes Hofcr, Hcimwch intra în
nosologia serioasă. Acest rău provincial avea să fie o
entitate universalizabilă; o mulţime de studenţi aveau să
diserteze pe marginea lui, să susţină alte teze asupra
cauzelor şi efectelor lui. Nostalgicul este de-acum înainte
în drept să aştepte opinia luminată a facultăţii, iar nu
sfaturile riscante ale camarazilor şi empiricilor. Ba mai
mult, această" boală, pînă acum limitată la sufletele simple
(soldaţi mercenari, ţărani transplantaţi la oraş), va profita
de aprobarea facultăţii pentru a se răspîndi şi a-i doborî
chiar şi pe oamenii cultivaţi; cunoseînd-o, căutînd' să o
prevină, ci o cheamă la dînşii, transmiţînd-o şi altora prin
temerile lor. Ştim că există boli — vreau să zic mai ales
boli nervoase şi „morale", nevroze şi chiar psihoze — ce
se transmit deoarece se vorbeşte despre ele. Cuvîntul le
induce asumîndu-şi funcţia de agent contaminant. La
sfirşitul secolului al XVIlI-lca s-a ivit teama de lungile
înstrăinări, deoarece s-a aflat că nostalgia c periculoasă şi
se ajunge la a se muri de nostalgie pentru că scrie în cărţi
că nostalgia este frecvent o boală mortală 1 . Pentru medicul
1
Această convingere persistă în secolul al XK-lea. De la Milano, Babac îi
scrie doamnei Hanska: „Dragă, sînt bolnav după ţară... Umblu de colo-colo fără
tragere de inimă, fără să pot spune ce am, şi dacă mai rămîn astfel două
săplămîni, voi Ti un om mort" (23 mai 1838). Doamna Aupick, în 1868,
povesteşte împrejurările călătoriei pe care Charles Baudclaire a Scut-o în 1841 în
mările Sudului: „Căpitanul, de teamă să nu fie atins de această boală crudă,
nostalgia, ale cărei efecte sînt adesea atît de funeste, t-a îndemnat cu înflăcărare
să-1 msotească la Saint-Denis (Bourbon)". Citat de W.T. BANDY şi CLAUDE
PICHOIS, Baudelaire devant ses contemporains (Baudclaire în faţa
contemporanilor săi). Monaco, 1957, p. 51.
136
care vede prăpădindu-sc la Paris un mic savoyard,
diagnosticul ce se impune este acesta. Straniu acest secol
al XVIII-lca, cînd englezii, ca să-şi vindece splcen-ul,
fugeau de acrul natal şi plecau să facă marele tur în
căutarea văzduhului senin al Sudului — în timp ce alţii
credeau că se expun riscului morţii prin simpla depărtare
de peisajele familiare. Fără îndoială, alături de teoriile
contradictorii trebuie să vedem condiţiile în care un om
se depărta de locul său natal. Una c să pleci de bunăvoie,
alegînd liber itinerarul şi durata absenţei, şi alta să te
depărtezi constrîns, şi să duci o viaţă dependentă şi
monotonă. Aceasta era, înccpînd din secolul al
XVII-lea, soarta soldaţilor elveţieni în serviciu străin 1 ;
aceasta era şi soarta marinarilor englezi duşi cu forţa pe
vasele Marinei 2 : fierbinţeala, variantă maritimă a
nostalgici, rezultă din efectul conjugat al soarelui
tropical şi al dorului de ţară 3 .
Interpretarea lui Joh'annes Hofcr, în 1688, recurge la
noţiunea clasică dc imaginalio lacsa* Descrierea pe care
o face nostalgici se leagă dc psihosomatica tradiţiei
grcco-latinc. Dacă.unii dintre termenii pe care el îi
utilizează ne fac să ne gtndim la influenţa destul de
apropiată a Iui Thomas Willis, alţii trimit la vechii
maeştri: Aretcus din Cappadocia, Galcnos...
„Nostalgia sc naşte dintr-o dereglare a imaginaţiei, dc unde rezultă că
seva nervoasă ia întotdeauna una şi aceeaşi direcţie în creier, fap'
pentru care nu trezeşte decît una şi aceeaşi idee, dorinţa de ÎMc.:ra;re
în ţară... Nostalgicii nu sînt impresionaţi decît de puţine obiecte
exterioare şi nimic nu depăşeşte impresia ce o face asupra lor dorinţa
întoarcerii: în timp ce în stare normală sufletul poate să se intereseze
deopotrivă de toate obiectele, atenţia lui, în cazul nostalgici, este
1
Cf. RICHARD FELLER, Allianccs ct service mercenairc
(Alianţe şi serviciu mercenar), în Ilistoirc militaire dc la Siussc
(Istoria militară a Elveţiei), Hcma, 1916, vol. II, partea a II[-a.
2
Cf. J.G. ZIMMERMANN, Von der Erfahrung in der
Armcykunst (Despre experienţă în arta medicală), ed. nouă, Zürich,
1787, p. 556.
3
Fierbinţeala e clasată de ERASMUS DARWIN, în Zoonomia,
ca sinonim al nostalgici. Această afecţiune figurează, printre diseases
of volition (maladii ale voinţei), între amor sui (iubirea de sine) şi spes
rcligiosa (speranţa religioasă).
* închipuire vătămată (N. tr.).
137
redusă, cl nu simte atracţie decît pentru foarte puţine obiecte şi se
limitează aproape la o singură idee. Sînt de acord că există aici şi o
parte de melancolic, căci spiritele vitale, obosite dc ideca unică ce lc
ocupă, se epuizează şi provoacă reprezentări eronate."
Urmează un număr dc exemple foarte sugestive.
Dc ce, se întreabă Johanncs Hofcr, tinerii elveţieni
sînt atît de frecvent înclinaţi spre nostalgie cînd sc duc în
străinătate? Fără îndoială, pentru că mulţi dintre ci n-au
părăsit niciodată casa şi familia, pentru că ci n-au
pătruns niciodată într-un mediu diferit. Şi atunci lc este
greu să uite grija cu care îi înconjura mama. îşi doresc
supele pe care obişnuiau să le mănîncc la micul dejun,
laptele atît de bun din valea lor şi poate şi libertatea de
care sc bucurau în patria lor... Psihologul contemporan
îi va rămînc recunoscător lui Johanncs Hofcr, pentru că
a subliniat cu atîta promptitudine rolul „carenţei socio­
afective": jindul după copilărie, după „plăcerile gurii" şi
după mîngîicrilc mamei.
însă, cum bine a arătat Fritz Ernst, această
explicaţie nu putea să nu suscilc obiecţii în rîndul
contemporanilor sau succesorilor imediaţi ai lui Hofcr,
mai ales la cei ce simţeau vibrînd în ci fibra patriolică. A
atribui nostalgia unei cauze morale dc această categorie
nu înseamnă, dintr-o dată, a imputa tinerilor elveţieni o
prea marc nevolnicie? Nu înseamnă să atentezi la bunul
renume al unei rase viguroase, libere, puternice,
curajoase? Pcnlru a apăra onoarea naţională, Jcan-
Jacqucs Schcuchzcr, din Ziirich, propune, în 1705 şi în
1719, o interpretare absolut mecanică a nostalgici 1 . La
modă, după Borclli şi după Hoffmann, sînt
iatromecanica şi medicina „sistematică": ele explică
maladiile, într-un mod mai mult speculativ decît
experimental, prin legile care conduc corpurile
neînsufleţite ale lumii fizice. Hofcr căutase cauzele
morale ale unui rău fizic; ştiinţa epocii autoriza
cercetarea cauzelor fizice ale unei pasiuni morale. întreg
secolul va continua discuţia, pentru a accepta în cele din
urmă, simultan, cele două ipoteze: influenţa moralului
asupra fizicului şi influenţa trupului asupra sufletului.
1
J. J. SCHEUCHZER, Naturgeschichte des Schweirerlandcs
(Istoria naturală a Elveţiei), 1705, lucrare în mai multe rînduri
reeditată în cursul secolului al XVIH-lea. Extrase din ea figurează în
lucrarea lui Fritz Emst.
13S
Cartea lui J.-P. Marat 1 şi cartea lui Cabanis 2 , printre
multe altele, ne instruiesc prin chiar titlul lor.
Pentru Schcuchzcr, recurgerea la explicarea fizică
înseamnă îngăduinţa dc a disculpa moralul elveţienilor.
Jocul necesar al cauzelor fizice nu lasă loc reproşului.
N-avem nici o îndoială, nostalgia este o chestiune dc
presiune atmosferică. Elveţienii locuiesc cele mai înalte
culmi din Europa. Ei respiră, ei încorporează un aer
uşor, subtil, rarefiat. Coborînd la cîmpie, trupurile lor se
confruntă cu o presiune grozavă, al cărei efect este cu
atît mai mare cu cît acrul interior („pe care l-am adus cu
noi") opune o rezistenţă mai mică. Un olandez, în
schimb, născut şi crescut la cîmpie, poartă în cl un aer
greu ce rezistă bine la presiunea înconjurătoare a
apăsătoarelor ceţuri'. La nivelul mării, bieţii elveţieni vor
fi comprimaţi dc atmosfera exterioară: sîngclc va circula
anevoie şi alene în micile artere cutanate; tinerii vor
suferi cu atît mai mult din cauza supleţei fibrelor lor, ce
sc vor lăsa mai lesne deprimate; astfel, inima, primind
sînge mai puţin, va fi apăsată şi întristată; îşi vor pierde
somnul şi pofta de mîncarc; curînd va veni febra, marc
sau mică, adeseori mortală. Care va fi leacul? Dacă
bolnavul nu poate fi repatriat, sau soldatul nu poate fi
liberat, sau nu i sc poate da măcar speranţa întoarcerii,
tratamentul cel mai logic va consta în a-i stabili locuinţa
pe un deal sau într-un turn unde să respire un aer mai
uşor; i sc vor putea administra, dc asemenea,
medicamente conţinînd „aer comprimat": salpetru, sare
dc silitră, alcool de silitră. Berea şi vinul nou, bogate în
substanţe uşoare, vor fi binevenite... Explicaţia lui
Schcuchzcr oferă dintr-o dată motivul efectelor
favorabile ale climatului elveţian. Nu este Elveţia
asylum Ianguentium*1 Nu vedem venind din toate
regiunile Europei oameni încărcaţi cu aer greu, voind să
se stabilească în munţii noştri? Simţim încolţind stilul
prospectului hotelier în elogiul pe care-1 face Scheuchzer
binefacerilor aerului uşor: canalele corpului se dilată,
1 J -P MARAT De Uhomme ou des principesei des lois de
Ihomme (Raporturile dintre Hzicul si moralul omulm). Paris, 1802.
* Azilul celor bolnavi (N. tr.).
139
 circulaţia e mai bună, toate sevele sînt cu uşurinţă puse
în mişcare... Să nu zîmbim: hotărîndu-sc să propună o
explicaţie fizică, Schcuchzcr nu putea să vorbească un
alt limbaj decît acela al barometrici şi hidrostaticii epocii
sale. Nici o biofizică nu face altceva decît să transporte
în interiorul celui viu „modelele" şi noţiunile dobîndite
prin experienţă în domeniul respectiv. Spirite alese,
precum abatele Du Bos 1 şi Albrccht von Hallcr 2 , nu vor
ridica nici o obiecţie la explicaţiile lui Schcuchzcr. Pe
urmă va bate în altă direcţie, iatromccanismul nu se va
mai bucura de încredere: vitalismul de la Montpcllicr,
teoriile şcolii de la Edinburgh 3 asupra activităţii
nervoase vor produce o recrudescenţă a explicaţiilor ce
incriminează suferinţa, ideea fixă. în toiul solidar, prin
care reţeaua de nervi se leagă de creier, nu va exista idee
fixă, nici suferinţă care să stăruie fără să suscite cu
timpul o leziune organică.
•' Nostalgia este o zdruncinare intimă legată de un
fcnbmcjjjjcjncmone. Nu c cîtuşi dc puţin surprinzător
că nostalgici" î-a fost aplicată teoria asociativă a
memoriei, cu atît mai mult cu cît anumite fapte,
privitoare la circumstanţele determinante ale accesului
nostalgic, apăreau ca exemple neobişnuit dc elocvente
pentru legea asocierii ideilor.
La 1720, Thcodorc Zvvingcr4 din Basci, într-o
disertaţie latină, menţionează curioasa apariţie a unei
stări intens nostalgice la militarii elveţieni servind în
Franţa şi în Belgia la auzul unei „anumite cantilene
rustice, în sunetele căreia ţăranii elveţieni îşi pasc
turmele în Alpi": acest Kiihc-Rcyhcn, acest ranz des
vaches arc forţa dc a aprinde brusc şi dureros amintirea
patriei. El va fi fatal mai ales pentru cei al căror sînge s-a
1
J.B. DU BOS, Réflexions critiques sur la poésie et la peinture
(Reflecţii critice despre poezie şi pictură), cd. nouă, Utrecht, 1732,
pp. 137-139.
2
A. VON HALLER, Relation d'un voyage de Albert de Hallcr
dans rObcrland bemois (Relatarea unei călătorii a lui Albert de Hallcr
in Obcrlandul bernez), cd. de H. Mettrier (Langres, 1906), p. 9 sq.
Citat de Ernst.
3
W. CULLEN, First Lines oí the Practice of Physic (Primele
direcţii în practica fizicii), Londra, 1791. Găsim aici o destul de amplă
definiţie a nevrozei.
4 3
De Pothopatridalgia (Despre dorul de pămîntul natal), în
Fasciculus disertationum medicarum selectiorum (Basel, 1710).
Extrase în ERNST.
140
alterat deja prin schimbarea dc aer, sau pentru subiecţii
în mod natural predispuşi la tristeţe. Drept care, afirmă
Zwingcr, în faţa efectelor dezastruoase ale acestor
melodii, ofiţerii s-au văzut obligaţi să le interzică şi să
pedepsească foarte aspru pe cei care aveau să le mai
cìnte sau pur şi simplu să le fluiere. Febra ca febra, dar
lucrul cel mai grav sînt dezertările. Pentru căpitani, care
îşi echipau ci înşişi oamenii, uneori cu marc cheltuială,
o dezertare însemna pierderea unei părţi din capitalul
investit. Era necesar să fie luate toate măsurile împotriva
acestei idei fixe ce incita soldatul să se întoarcă în ţară
ori să moară. Căci legenda era temeinic acreditau!: dacă
nu obţine permisia salvatoare sau dacă nu rcuşcşctc să
evadeze, nostalgicul se va sinucide, îşi va căuta moartea
cu primul prilej. încă la 1700, în capitolul dc medicină
militară al tratatului său 1 , Ramazzini menţiona un
frumos şi îngrozitor dicton ce avea influenţă în armată:
Qui patriam quucrit, mortem invenit*. Toate acestea prin
efectul unei melodii populare, a unei „mici fraze" ce are
puterea neobişnuită de â provoca un acces dc
hipermnezie afectivă: iluzia cvasiprezenţei trecutului,
dublată dc sentimentul dureros al despărţirii. Iată aici o
confirmare şi o ilustrare cu totul elocventă a afirmaţiilor
Iui Malebranche:
„Urmele din creier sc leagă atît de bine uncie de altele, încît ele nu se
mai pot trezi decît o dată cu toate celelalte care au fost imprimate în
acelaşi timp".
Se putea recurge şi la Locke 2 şi la Hutchcson 3 : ci
arătaseră cum asociaţiile de idei determinau fobiile,
prejudecăţile, lcgînd atît dc puternic o circumstanţă
accidentală dc o idee, încît orice repetare a circumstanţei
trezea neapărat ideca. Acesta era aspectul nefast al
asocierii, împicdicînd raţiunea dc a se hotărî cu
chibzuială.
1
B. RAMAZZINT, Dc Morbis artificum diatriba (Dezbatere
asupra bolilor profesionale), Mantua, 1700.
* Cine cată înspre patrie dă peste moarte (N. tr.).
2
J. LOCKE, Essai' philisophique concernant l'entendement
humain (Eseu filosofic privind înţelegerea umană), trad. de P. Coste,
II, XXIII.
F. HUTCHESON, An Essay on the Nature and Conduct of thc
Passions and Affections (Eseu asupra naturii şi manifestării patimilor
şi afectelor). Londra, 1728, IV, 93.
141
 afectaţi de anumite melodii care nu ne par nici nouă, nici altora, a avea
Hartlcy propune o teorie a ideilor complexe; e de
o expresie specială. Aceasta, pentru simplul motiv că am auzit aceste^
ajuns ca un element al complexului să fie evocat pentru a
arii într-o vreme cînd sufletul ne era destul dc profund afectat de vreo
le scoate din uitare pe cele care îi sînt asociate:
pasiune pentru a-şi lăsa pecetea pe tot cc-1 înconjura în acel moment; şi
cu toate că pasiunea aceasta s-a şters cu totul, ca şi amintirea cauzei ci,
„Cînd mai multe idei sînt asociate, ideea vizibilă, fiind mai clară şi
prezenţa unui sunet ce i se asociază, trezeşte adesea sentimentul, chiar
mai distinctă decît celelalte, îndeplineşte funcţia unui simbol, le
dacă spiritul nu este în Stare să-şi amintească deloc cauza-i străveche.
sugerează şi le leagă împreună; oarecare asemănare cu aceasta găsim în
Asemănătoare asociaţii se produc prin folosirea aproape arbitrară
prima literă dintr-un cuvînt sau în crimele cuvkite dintr-o cugetare
1
pc care diferitele naţiuni o dau instrumentelor speciale, ca de pildă,
care, adeseori, îi prezintă spiritului tot restul (...) După ce au dobîndit
clopotele, toba, trompeta, orga, şi, ca urmare, ele stîrncsc în unele
o forţă considerabilă pentru a excita vibraţii desfătătoare şi plăcute în
popoare idei şi pasiuni pe care în altele nu le stîrncsc."1
sistemul nervos, asociindu-le adesea, cum se întîmplă cu lucrurile,
cuvintele pot să transfere o parte din suferinţe şi din plăceri asupra
Rousscau, în al său Dictionnairc dc Musiquc, va recurge
lucrurilor indiferente, fiindcă fuseseră asociate cu ele la un moment
la o explicaţie analoagă în ceea ce priveşte"'efectele
dat. Acesta c unul din principalele izvoare ale plăcerilor şi suferinţelor
artificiale ale vieţii umane (III, I, 80, cor. 5)".
acelui ram des vaches:

„Se vor căuta în van în această Melodie accentele energice capabile să

Ba mai mult, aceste reminiscenţe asociate pot dobîndi
un grad dc intensitate comparabil cu cel al unei senzaţii
actuale. Ele nu mai sînt deci o vibraţie „în miniatură" ce
se produce în „substanţa noastră medulară", ci sînt
„vibraţii vii, egale cu cele excitate dc obiectele
imprimate în simţuri" (I, II, 14). Pornind dc la aceste
principii, John Grcgory va formula o explicaţie a
fenomenelor memoriei afective şi a memoriei
involuntare. Aceste rîndu i, extrase din traducerea pe
care J.-B. Robinet a publicat-o în 1769, aparţin unei
lucrări acărci primă ediţie engleză datează din 1765:
„Pasiunile se exprimă în mod natural prin diferite sunete; însă această
exprimare naturală c capabilă de o foarte marc întindere... Cînd o suită
dc sunete speciale sau o melodie anumită impresionează un suflet tot
atît de duios ca şi expresia muzicală a unor pasiuni enunţate într-o
poezie, această asociere obişnuită face ca sunetele respective să devină
cu timpul un soi de limbaj natural şi expresiv al acestor pasiuni.
Melodia trebuie, aşadar, să fie considerată pînă la un anume grad un
lucru relativ, fondat pe asociaţiile de idei şi pe obiceiurile individuale
ale unor persoane diferite, devenind, prin obişnuinţă, limbaj al
sentimentelor şi pasiunilor. Ascultăm cu plăcere muzica cu care sîntem
obişnuiţi, din tinereţe, pentru că, probabil, ea ne aminteşte de zilele
inocenţei şi fericirii noastre. Cîteodată, sîntem îh mod neobişnuit
producă atît dc uimitoare efecte. Aceste efecte, care nu impresionează
citu.şi dc puţin pe străini, nu purced decît din obişnuinţă, din amintirile
a mii de împrejurări care — redate prin această Melodic celor care o
ascultă şi amintindu-lc dc ţara lor, dc vechile lor bucurii, de tinereţea
şi de felul lor dc viaţă — stîrncsc în ei o durere amară că au pierdut
toate acestea. Muzica deci nu acţionează în nici un fel ca Muzică, ca
acţionează ca semn memorativ".
Melodia, fragment al trecutului trăit, impresionează
simţurile noastre, antrcnînd însă cu ca, la moduTx
imaginar, întreaga existenţă şi toate imaginile „asociate"
cu care era solidară. Semnul memorativ este o prezenţă
parţială care nc face să resimţim, cu durere şi desfătare,
iminenţa şi imposibilitatea restituirii complete a
universului familial ce răsare fugitiv din uitare. Trezită
dc semnul memorativ, conştiinţa se lasă bînluită dc un
trecut, în acelaşi timp, aproape şi inaccesibil. O întreagă
copilărie reapare în imagine printr-o melodic, pentru a ni
se refuza însă şi a nc lăsa pradă acestei „pasiuni a
amintirii" în care Doamna dc Stael vede „cea mai
zbuciumată durere cc poate să pună stăpînire pc suflet".
Pentru observatorii celei dc a doua jumătăţi a
secolului al XVIII-lca, calea privilegiată a acestei magii

1
i J GREGORY. Parallèle de la condition et des facultés de
D . HARTLEY, Explication physique des sens, des idées et des Ihomme avec h condition et les facultés des autres ammaux (ftralela
mouvements tant volontaires qu'involontaires (Explicaţia fizică a acoZi/ei şi a facultăţilor omului cu cond,ţ,a şt facultaţde altor
simţurilor, ideilor şi mişcărilor atît voluntare, cît şi involuntare), trad.
animale). Bouillon, 1769, III, pp. 153-155.
fr., Jurain, Reims, 1755, I, //, 12, (cor. 7).

142 143
 asociative este simţulvauzului: muzica nu este singura în alpestră... Le ranz des vaches nu cheamă numai amintiri, el pictează...
cauză, zgomotul izvoarelor şi murmurul pîraiclor sînt Dacă el este cintai cum se cade, dacă cel care îl cîntă îl simte cum
înzestrate cu o putere analoagă. Albrccht von Hallcr, trebuie, cele dintîi sunete ne plasează în văile cele înalte, lîngă stîncilc
într-un text tardiv 1 în care stabileşte primele ipoteze golaşe dc un cenuşiu roşcat, sub cerul rece şi soarele arzător... Xe
mecaniciste, evocă rolul anumitor inflexiuni ale vocii. pătrundem de Icntoarca lucrurilor şi de grandoarea locurilor" 1 .
Fenomene dc paramnezic, de false recunoaşteri în
domeniul auditiv constituie primele semne ale bolii:
Aceste pagini îşi vor găsi ecoul în opera lui Liszt...
„Unul din primele simptome este regăsirea vocii
Marii romantici vor apărea, pentru ei nostalgia este
persoanelor iubite în vocea celor cu care vorbeşti şi
o boală dc ncîmblînzit, de nclccuit. Medicii din secolul
revederea familiei lor în vise".
al XVIII-lca spuneau pur şi simplu că ca dispare o dată
Exil, muzici alpestre, memorie dureroasă şi
cu întoarcerea în ţinutul natal. Ar fi mult prea simplu.
/înduioşată, imagini aurite din copilărie: această întîlnire
Nostalgicul nu încetează să se zbuciume, rana nu se
/ dc teme nu conduce numai la o teorie „acustică" a
închide. Şi de ce? în Antropologia sa, ne dă o
/ nostalgici; ca contribuie la formarea teoriei romantice a
interpretare subtilă a acestei pasiuni nesăbuite:,.
^-rhuzicii şi la definirea însăşi a romantismului. Nu voi
nostalgicul nii-si rîvncstc locul tinereţii, ci tinereţea
face aici inventarul imensei literaturi poetice (imensă
Însăşi, copilăria. Dorinţa sa nu tinde spre un lucru pe
mai cu scamă prin cantitate) suscitate dc nostalgic şi de
le ram des vaches. S-ar cuveni să salvăm măcar care l-ar putea regăsi, ci spre un timp pentru totdeauna
PIcasurcs of Memory .a lui Rogcrs, şi cttcva din versurile irecuperabil 2 . Reîntors în ţară, nostalgicul este nefericit,^
abatelui Dclillc: căci regăseşte aici oameni şi lucruri ce nu mai seamănă
cu cele dc odinioară. Nu i se redă copilăria. înainte ca
Rimbaud să fi spus: „Nu se pleacă", Kant ne prevenise:
Astfel amintirile, regretele şi dragostea,
nu există întoarcere.
Şi melancolia şi dulcea reverie,
Literatura nostalgiei a putut astfel să propună
Sc-ntorc spre locurile dragi sullctului înduioşat.
formulele gata făcute, marile locuri comune în care
Unde am fost copii, îndrăgostiţi, iubiţi, fericiţi1.
sentimentul ncadaptat sau „alimentat" al tinerilor
burghezi romantici şi-a căutat expresia: curînd vor
Scnancour va fi cel carc-1 va contrazice pe Rousscau şi
reapărea, confundîndu-sc cu temele evocate, motivele
va nega că efectul respectivului ram. des vaches s-a
platoniciene ale patriei celeste şi ale exilului terestru.
datorat unei asocieri accidentale: această muzică nu este
Experienţa dureroasă a conştiinţei smulse din mediul ei
semnificativă prin ca însăşi, ca este expresia cea mai
familiar va deveni expresia metaforică a unei sfişieri mai
adevărată a lumii sublime a muntelui. Invenţia muzicală
adinei, în care omul se simte despărţit de ideal. Dar
a păstorilor este vocea însăşi a naturii alpestre:
aceasta este lecţia lui Goethe pe care ar trebui s-o
ascultăm aici: figura lui Mignon, pe care a schiţat-o în
„în sunete a plasat natura cea mai puternică expresie a caracterului
Wilhelm Mcistcr, este cea mai frumoasă, cea mai
romantic; mai cu scamă cu simţul auzului poţi să faci sensibile, în
muzicală dintre imaginile nostalgiei. Educaţia eroului
puţine trăsături şi cu forţă, locurile şi lucrurile extraordinare... Glasul
trece prin întîlnirea cu nostalgia. E bine că_şi-a cunoscut
unei femei iubite va fi încă mai frumos decît trăsăturile sunetele
puterea de seducţie şi de distrugere. în libera lui
care fac locurile sublime vor face o impresie mai profundă şi mai
împlinire, eroul s-a îmbogăţit din această experienţă
durabilă decît formele acestora. X-am văzut nici un tablou din Alpi
dureroasă, el ştie de acum înainte cît valorează dragostea
care să le dea viaţă cum poate să le dea o melodie cu adevărat
instinctivă şi cît legăturile adînci, şi se depăşeşte.

1
Articolul Nostalgie (Nostalgie) din Supplément de 1
l'Encyclopédie. SÉNAXCOUR, Obermann, Lettre XXXVIII (Scrisoarea
3. DELILLE, L'imagination (Imaginaţia), Paris, 1788, cîntul XXXVIII), fragmentul al treilea. , •
2
IV, L'imagination des lieux (Imaginaţia locurilor). KANT, Anthropologie in pragmatischer Hinsicht (Antropologia
în perspectivă pragmatică), 1798,1, XXXII.
144
145
 La sfîrşitul secolului al XVIII-lca, existenţa nostalgici,
consideraţii un râu aproape mortal, este recunoscută de
toţi medicii în toate ţările din Europa; se admite că toate
popoarele şi toate clasele sociale pot să-i devină
subiecte, de la laponii din Groenlanda la negrii aruncaţi
în sclavagism. Marile armate naţionale, care cheamă în
serviciul militar copiii din provinciile cele mai
îndepărtate, constată apariţia, uneori sub formă
epidemică, a groaznicului „mal du pays". Un exemplu
printre altele (raportat de istoricul Marcel Rcinhard) ne
va da posibilitatea să vedem cît de mult era luată în
serios nostalgia şi cît era dc temută: „La 18 noiembrie
• 1793, în circumstanţe politice şi militare alarmante,
adjunctul ministrului dc Război, Jourdcuil, 1-a informat
pe generalul şef al armatei dc Nord despre deciziile ce
urmau să însufleţească trupele şi să menţină efectivele.
Printre măsurile dc rigoare figurau * suspendarea
permisiilor dc convalescenţă, cu o excepţie numai, care
dă de gîndit: concediul va fi în mod excepţional acordat
l este deja un comportament,"o căutare a refugiului: cum
în cazul în care bolnavul ar fi atins dc «nostalgic sau de
dorul dc ţară». Era necesar, dc asemenea, ca boala să fie
considerată ca o afecţiune gravă, fapt pentru care se
justifică atare excepţie în ciuda situaţiei" 1 . Un medic
militar, Boisscau, ne arată şi motivul: „Orice soldat care
este profund afectat (dc nostalgic, n.n.), trebuie să fie
concediat înainte ca unul din organe să-i fie lezat
iremediabil. Făcînd acest act dc justiţie, i se păstrează
statului un cetăţean din care nu s-ar fi putut face un bun
apărător" 2 . Alţi medici sc dovedesc, desigur, mai şireţi:
e destul, cred ci, să-1 ispiteşti cu făgăduiala întoarcerii
acasă, şi nostalgicul sc va lăsa dus dc vorbe, fără a mai
fi nevoie să-i acorzi permisia; sc pot obţine excelente
rezultate înmulţind, în rîndurilc armatei, muzicanţii,
persoanele care înveselesc, povestitorii şi lustig-n
profesionişti; o minoritate doar preconizează
spitalizarea, luarea de sînge (dar, în murdăria şi
promiscuitatea spitalelor vremii, înseamnă a grăbi
sfîrşitul fatal al nostalgiei); unii, în sfirşit, recomandă
maniera forte, metodele brutale pe care medicii le
1
MARCEL REINHARD, Nostalgie et service militaire pendant
Ia Révolution (Nostalgie şi serviciu militar în timpul Revoluţiei), în
.Annales historiques de la Révolution française", 1958, nr. 1.
2
Encyclopédie méthodique, articolul Nostalgie de BOISSEAU şi
PINEL
146
foloseau în tratamentul bolilor mintale. într-o carte,
intitulată Sănătatea Iui Marlc, apărută în 1790, doctorul
Jourdan Le Cointc propusese măsuri draconice; nostalgia
poate fi vindecată prin durere sau teroare: i sc va spune
unui soldat nostalgic că „un fier roşu aplicat pe pîntece"
îl va vindeca pe loc. Aşa făcuse, în 1733, un general
rus, cînd armata sa, care avansase în Germania, căzuse
pradă nostalgici: „El a dat ordin să sc anunţe că primii
care vor fi descoperiţi bolnavi vor fi îngropaţi de vii;
această pedeapsă urmînd să fie executată a doua zi
asupra a doi sau trei, nu s-a mai găsit un singur
melancolic în toată armata".
Important este să ajungi să deosebeşti pe adevăratul
nostalgic dc simulant. Cel care nu izbuteşte să se înveţe
cu viaţa militară şi cu primejdia, cum să nu dorească să
contracteze o boală care este singurul mijloc legal dc a
scăpa dc o situaţie insuportabilă? La adevăratul
nostalgic maladia, favorizată dc teamă sau dc exemplu,
să deosebeşti, atunci nostalgia voluntară dc nostalgia
involuntară? întrebarea o anunţă pe aceea pe care şi-o
vor pune, Ia sfîrşitul secolului al XlX-lca, medicii atenţi
să descopere deosebirea dintre paraliziile simulate şi cele
care însoţesc histeria, comportament patologic a cărui
origine nu este la nivelul voinţei premeditate. Pentru
medicii din Grande Armec, un anumit număr de semne
obiective îi dă în vileag pe trişori: ci nu prezintă
modificări dc puls, privirea aprinsă, o slăbire
catastrofală — semne care figurează printre simptomclc
autentice ale bolii.
E necesar să evocăm prin cîtcva trăsături tabloul
clinic al nostalgici, adică ansamblul manifestărilor
morbide cc-1 conduceau pe medicul dc la 1800 Ia
diagnosticul dc nostalgie. Voi folosi descrierea lui
Philippc Pincl, care prezintă avantajul dc a fi scurtă:
„Principalele simptome... constau în acrul trist,
melancolic, o privire tîmpă, ochi adeseori rătăciţi, o
figură uneori neînsufleţită, un dezgust general, o
indiferenţă la orice; pulsul este slab, lent; alteori repede,
dar abia se simte; o toropeală destul dc consumul: în
timpul somnului, cîtcva expresii scăpate printre
sughiţuri şi lacrimi; imposibilitatea, aproape, dc a sc da
jos din pat; o tăcere îndărătnică, refuzul băuturilor şi
alimentelor, slăbirea, marasmul şi moartea. Maladia nu
147
 este dusă, la toţi, pînă la ultimul grad; dar dacă ea nu
este funestă într-un mod direct, ca devine în mod
indirect. Unii au destulă forţă pentru a o depăşi; la alţi
cîţiva, este mai lungă şi se prelungeşte ca urmare a
şederii în spital; această şedere prelungită însă le va fi
aproape întotdeauna fatală căci sînt, mai devreme sau
mai tîrziu, atinşi. de maladiile care bîntuic grozav
spitalele militare, bunăoară dizenteriile, fcbrcle-
remitente, fcbrelc adinamice, ataxice etc." 1 .
Cum se vede, sub forma sa simplă, nostalgia este o
maladie morală, care şi singură poate duce la moarte;
sub forma sa complicată, boli intercurente grăbesc
sfirşitul sărmanului pacient. De fapt, medicina de la
sfirşitul secolului al XVIII-lca şi de la începutul
secolului al XIX-lca atribuie cauzelor morale o
importanţă cel puţin egală cu cea pe care lc-o recunosc
astăzi psihosomaticicnii noştri cei mai extremişti. Pentru
Pincl, pentru baronul Larrcy, pentru Parcy şi foarte
numeroşii lor elevi, ideca obsedantă provoacă o leziune
sau o iritare cerebrale, iar acestea, „în virtutea teoriilor
„solidiste" în care sistemul nervos domneşte ca un
stăpîn, antrcnînd imediat leziunile viscerale cele mai
variate. „Creierul şi epigastrul sînt afectate simultan.
Primul îşi concentrează toate forţele asupra unei singure
categorii de idei, asupra unui singur gînd; al doilea
devine lăcaşul impresiilor stînienitoare, a contractării
spasmodice" (Pcrcy şi Laurcnt) . Dar această „excitaţie
encefálica perseverentă", după Bcgin 3 , arc proprietatea
de „a reacţiona nu numai asupra cpigastrului, ci şi
asupra tuturor viscerelor principale, care sînt afectate
simpatia. Pentru medicina aceasta care nu cunoaşte încă
agenţii infecţioşi, toate stările inflamatorii meningialc,
toate gastro-entcritele şi plcureziile descoperite la
autopsia făcută nostalgicilor îşi găsesc cauza şi originea
în nostalgie: sînt expresii organice, forme extreme ale
dorului de ţară.
Aucnbrugger, inventatorul percuţiei, descrie
efectele nostalgici într-un chip care merită să fie citat:
1
Encyclopédie méthodique, articolul Nostalgie de BOISSEAU şi
PINEL.
2
în Dictionnaire des sciences médicales, articolul Nostalgie
Paris, 1819, voi. XXXVI.
3
Dictionnaire de medicine et de chirurgie practique, vol. XII,
1834, articolul Nostalgie
148
„Corpul piere, în timp ce toate ideile se concentrează
asupra unei inutile aspiraţii, iar o plagă pulmonară
scoate la percuţie un sunet mat. Am deschis numeroase
cadavre de pacienţi decedaţi în urma acestei afecţiuni şi
am găsit peste tot plămîni foarte aderenţi la picura
toracică, ţesutul lobilor situaţi de partea matităţii
prczcntînd o îngroşarc caloasă şi o purulenţă mai mult
sau mai puţin marcată" 1 . Citind aceste rînduri, avem
impresia că totul se petrece în imaginaţia doctorului, de
parcă o secretă şi obligatorie afinitate s-ar ivi între
posomofcala, întristarea morală şi asurzirca sonorităţii
toracice. Acelaşi văl funebru vine să întunece gtndurilc
şi plămînii nostalgicului: matitatca pulmonară este
imaginea concretă a întunecării psihologice.
Pentru noi c clar: c vorba de tuberculoză, iar
clinicicnii „organicişti" nu vor ezita să spună că alterările
caracterului şi ale dispoziţiei sînt, în realitate,
consecinţele tuberculozei, iar nu cauzele ci. Este în orice
caz opinia cc domină la sfirşitul secolului al XIX-lca. Pe
măsură cc anatomia patologică va progresa, pe măsură
ce bacteriología îşi va spori descoperirile, se va vedea că
nostalgia îşi va pierde încetul cu încetul importanţa pe
care i-o acordau medicii din epoca romantică; totodată,
în timp cc se stabileşte un regim militar mai puţin
primitiv, în timp ce un tratament mai bun le este rezervat
marinarilor, soldele devin mai substanţiale, pedepsele
corporale sînt mai rar aplicate, statisticile spitalelor
. militare englezeşti şi franţuzeşti constată că scad cazurile
de nostalgic declarate. Cu numai cîtcva excepţii: soldaţii
corpurilor expediţionarc, primii colonişti europeni. în
Algeria, mai ales dacă au fost recrutaţi cu forţa.
La o dată tîrzic, în 1873, Academia de Medicină
premiază o remarcabilă expunere asupra Nostalgici,
aparţinînd medicului militar Auguste Haspcl 2 . Putem
vedea aici, dacă vrem, lupta dată de ariergardă prin
tendinţa psihosomatică a vechii tradiţii, hărăzită să fie
subminată curînd de descoperirile moderne ale
patologici celulare şi ale bacteriologici. Sc întrevede
însă, în multe privinţe, un limbaj vestitor al
1
LEOPOLD AUEXBRUGGER, Inventum Novum (O noua
desccpcrirc), 1761. Citât de ERNST.
i
Mémoires de l'Académie de Médiane, XXX, 1 8 / 1 - 1 « « .
149

psihosomaticii secolului al XX-lea. Haspcl ne propune o
viziune unitară asupra maladiei, vrea să căutăm
adevăraţi» etiologic la nivelul vieţii afective, întrucît f*a
este capabilă de un răsunet organic multiplu şi profund:
„Nostalgia este o manifestare vicioasă şi tulburată a
vieţii, sub influenţa unei lezări a părţii morale şi afective
a individului, adică a caracterului... Aceste tulburări,
aceste alterări organice n-au venit singure, ele nu s-au
produs de la sine în starea în care le vedem în mod
obişnuit; există, aşadar, ceva care le-a precedat, care
le-a adus aici, iar acest ceva este ideca tristă, această
nefericită dispoziţie a sufletului ce a determinat
modificările organice, care nu cosntituic ele însele cauza
maladiei, ci numai una din expresiile ci anatomice.
Nostalgia, iată faptul primitiv iniţial, esenţial şi, dacă
pot spune astfel, spinul patologic; nimic, adică, n-a
început înaintea lui şi el este, la începuturi, toată
maladia". ,
Dar, la acea dată, Haspcl sc bătea pentru o cauză
pierdută. Mişcarea descoperirii ştiinţifice sc îndrepta în
altă direcţie. în contextul erei pasteuriene şi a anatomici
patologice în plin avînt, ideile lui Haspcl, dacă au fost
înţelese, nu aveau să aibă decît un efect rctardatar. Ele
aveau în acel moment o semnificaţie reacţionară. Avea
mai mult dc cîştigat medicina dc la 1873, recurgînd la
metode (alît dc viu criticate dc Haspcl) dc fragmentare a
totalităţii umane, dc analiză, dc examen dc organe
izolate. Chiar dacă Haspcl era îndreptăţit să spună că nu
sc atingea primum-ul movens psihologic al maladiei, era
mai bine să nu fie ascultat. Vînînd bacili, sc risca mai
puţin, chit că provizoriu sc pierdea din vedere unitatea
persoanei suferinde, caracterul „istoric" şi individual al
maladiei (dc care medicina actuală sc preocupă mai
mult). Metodele clinice nc-au învăţat, între timp, să
recunoaştem mai bine o pluralitate dc factori: terenul
propice bolii, transmiterea perturbărilor psihologice prin
rclcul sistemului neuro-vegetativ sau hormonal, rolul nu
mai puţin considerabil al agenţilor microbieni sau toxici
supraadăugaţi.
Izgonită din manualele de clinică medicală, nostalgia va
înceta, oare, sâ intereseze ştiinţa? în jurul anului 1900,
dacă răsunetul organic nu prea mai e luat în serios,
există un domeniu în care conceptul de nostalgie
150
continuă să se menţină: psihiatria. Cînd un tînăr muntean
se prăpădeşte în capitală, nimeni nu se întreabă asupra
cauzelor morale ale stării sale: i se examinează plămînii
şi i se găseşte o tuberculoză. Dar dacă el dă foc
atelierului în care lucrează sau dacă încearcă să se
sinucidă, trebuie căutată p motivaţie psihologică, La
începutul secolului al XX-lea, studii, mai ales germane
sau elveţiene, analizează aceste reacţii ale
adolescenţilor, al căror aspect este adesea de „raptus"
sau de reacţie în scurtcircuit; sc fac eforturi pentru a
descoperi diverşi factori: rigoarea constrîngerii externe,
tarele psihologice ale subiectului (debilitate mintală,
epilepsie), caracterele specifice ale mediului originar dc
care subiectul a fost despărţit Spre a da un singur
exemplu despre acest tip de cercetare, voi menţiona teza
$c medicină a lui Karl Jaspers, Hcimwch und
Vcrbrcchcn*. Lucrarea datează din 1909.
Cuvîntul nostalgic va reapărea încă, sporadic, în
literatura psihiatrică, consacrată, după 1945, tulburărilor
psihiatrice suscitate dc viaţa în lagărele dc prizonieri sau
dc refugiaţi. Astăzi, infinit mai rar, uzajul specializat al
cuvîntului nostalgic este intermitent şi nesigur: nu avem
nici o îndoială, mîine va fi stins. Rămînc, de bună
seamă, folosirea acestui termen în limba „curentă":
valoarea lui, Ia obîrşic poetică, a căpătat, treptat, o
conotaţie depreciativă: cuvîntul desemnează regretul
inutil după o lume socială sau un mod de viaţă trecut, a
căror dispariţie e zadarnic s-o deplîngi.
Multe alte concepte, în psihiatrie, au înlocuit noţiunea
de nostalgie. Ele corespund, pe dc o parte, unui efort dc
analiză mai amplă a comportamentului nostalgiilor. Pe
de altă parte, ele modifică în mod radical imaginea
însăşi a afecţiunii desemnate. Accentul se deplasează.
Nu se mai vorbeşte de maladie, ci de reacţie; nu se mai
insistă asupra dorinţei de întoarcere, ci, dimpotrivă,
asupra lipsei de adaptare. Cînd se apreciază că e vorba
de 6 „reacţie depresivă de inadaptare socială", numele
conferit fenomenului încetează complet de a desemna,
cum o făcea nostalgia, un Ioc anterior, un peisaj
privilegiat: ipoteza unei vindecări prin repatriere nu mai
* Nostalgie şi criminalitate (N.tr.).
151
 este întrevăzută. Din contră,- se insistă pe lipsa dc
acomodare a individului la societatea nouă în care el
trebuie să se integreze. Noţiunea dc nostalgic punea
accentul pe mediul originar (pe Hcim); noţiunea dc
inadaptarc pune accentul, în mod imperativ, pe
necesitatea inserţiei în mediul actual. în multe privinţe,
această transformare a conceptului şi a terminologiei
este semnul unei schimbări intervenite în geografia
socială. Noţiunea dc nostalgic s-a dezvoltat în Europa în-
momentul cînd au luat avînt marile oraşe; în acelaşi
timp, căi de comunicaţie mult îmbogăţite înlesneau mai
mult mişcările dc populaţie. Dar, în acea vreme, celula
socială a satului, particularităţile provinciale,
obiceiurile locale, dialectele îşi păstrau întreaga
importanţă. Variaţia diferenţială era mare între mediul
sătesc şi condiţiile cu care se întîlnca un adolescent în
marele oraş sau la armată. Mediul sătesc, puternic
structurat, exercita un rol formator. Dorinţa dc
întoarcere avea deci un sens literal, era orientată în
spaţiul geografic: viza o realitate localizată. Este evident
că declinul noţiunii de nostalgic coincide cu declinul
particularismului provincial: ritualurile locale,
structurile „arierate" au dispărut, practic, în Europa
Occidentală. Privirea înspre satul natal nu se mai
îndreaptă cu amărăciune, întoarcerea nu mai arc nici un
efect curativ.
în multe privinţe, totuşi, „celula familială", cu
caracterul ci protector şi închis, a păstrat funcţia
formatoare şi „particularizantă" pe care o avea odinioară
comuniunea sătească. încă în secolul al XVIII-lca,
nosograful Boissicr de Suavagcs observa că nostalgia se
manifestă şi la copii, şi că, atunci cînd era vorba dc
copiii locuitorilor din Boemia, în permanentă migrare,
aceasta" afecţiune nu rezulta din privarea dc un loc
anume; copiii sufereau pentru că fuseseră despărţiţi dc
părinţii lor 1 . Atare constatări aveau să se înmulţească în
secolul al XX-lca. Dar termenul dc nostalgic, care
marchează puternic rolul unui loc, va fi înlocuit, în
studiile lui Rene Spitz sau ale lui Bowlby, cu termenii
1
F. BOISSIER DE SAUVAGES, Nosologie Méthodique
(Nosologie metodica), ed. franeezä de M. Nicolas, Paris, 1771, vol.
H, p. 684 sq.
152
mai adecvaţi dc „carenţă socio-afectivă" sau dc
„patologic a despărţirii" 1 .
După cum am văzut, Kant afirmase deja că
nostalgicul vrea nu atît să regăseascăjspcctacolul locului
natal, cît senzaţiile propriei copilării. în trecutul personal
încearcă nostalgicul să săvîrşcască mişcarea întoarcerii:
dczvoltînd noţiunile dc fixaţie şi de regresic, Freud nu
va face altceva decît să reia, să explice şi să precizeze,
într-o nouă terminologic tehnică, explicaţia sugerată dc
Kant. Cuvîntul regresic implică, în felul lui, ideca dc
reîntoarcere. Dar nevrozatul se întoarce în propria- i
istoric. Satul este interiorizat.
Ceea ce fusese mai înainte definit ca raportare la
locul natal este, prin urmare, redéfinit în zilele noastre
ca raportare la figurile părinteşti şi la stadiile primitive
ale dezvoltării personale. în timp ce nostalgia desemna
un spaţiu şi un peisaj concret, noţiunile contemporane
desemnează persoane (sau imaginile lor sau chiar
subştitutclc lor simbolice) şi o remanentă subiectivă a
trecutului trăit. Astăzi, cînd se pune accent pe
imperativul adaptării sociale, nostalgia nu mai
desemnează o patrie pierdută, ci face drumul înapoi spre
stadiile în care dorinţa nu avea să mai ţină cont de
obstacolul extern şi nu era osîndită să-şi amînc
realizarea. Pentru omul civilizat care nu mai este un
înrădăcinat, adevărata problemă este conflictul între
exigenţele integrării în lumea adultă şi tentaţia de a
păstra privilegiile stării dc copilărie. Literatura exilului, /
mai bogată ca oricînd, este, în cea mai marc parte, o J
literatură a copilăriei pierdute.
1
Termenii dc hospitaKsmc (hospitalism) şi de depression
anaclilique (depresie anaclitică) au fost şi ci propuşi. Cf. RENE A.
SPITZ, Hospitalism. An Inquiry into the Genesis of Psychiatric
Conditions in early Childhood (Cercetare asupra genezei problemelor
psihiatrice la copilul mic), în The psychoanalytic Study of the Child,
vol. I, New-York, 1945; RENE Â. SPITZ & KATIIERLNK M.
WOLF, Anaclitic Depression. An Inquiry into the Genesis of
psychiatric Conditions in early Childhood, în The psychoanalytic
Study of the Child, vol. n, 1946; J. BOWLBY, Soins matcmcls ct
sânte mentale (îngrijire maternă şi sănătate mintală). Geneva, O.M.S.,
1951.
153

SCURTĂ ISTORIE
A CONŞTIINŢEI CORPULUI
într-unui din Caietele sale, Paul Valéry aşterne
următoarea noul:
Somalism (Erezie a sfîrşitului Timpurilor)
Adoraţie, cult al maşinii de trăit1.
Să fi ajuns oare Ia sfîrşiiul timpurilor? Erezia anunţată de
Valéry aproape că a devenit religie oficială. Sc vorbeşte
numai despre corp, de parcă l-am regăsi după o foarte
lungă uitare: imagine a corpului, limbaj al corpului,
conştiinţă a corpului, eliberare a corpului au devenit
parole. Prin contagiune, istoricii îşi manifestă interesul
pentru tot ceca ce culturile anterioare culturii noastre au
făcut cu trupul omului: tatuaje, mutilări, celebrări,
ritualuri legate de diferite funcţii corporale 2 . Scriitorii
trecutului sînt luaţi la rîndul lor drept martori, de la
Rabelais la Flaubert: dintr-o dată nc dăm scama că nu
sîntem Cristoforii Columbi ai realităţii corporale. Iată
prima cunoştinţă intrată în cunoaşterea umană: „Ei aflară
că erau despuiaţi" (Geneza, 3, 7). Şi din acea clipă
corpul n-a mai putut fi niciodată ignorat.
Nu înseamnă însă că această conştiinţă a corpului,
aşa cum o practicăm şi aşa cum vorbim despre ea în
societatea noastră, nu are cîtcva trăsături originale şi noi
pe care c important să le desprindem şi cărora ar fi util să
1
PAUL VALÉRY, Cahiers, I, Paris, Plèiade, 1973, p.1126.
2
Cf. ROBERT BRAIN, The Decorated Body, Harper § Row,
1979, Victoria Ebin, The Body Decorated (Corpul decorai), Thames §
Hudson, 1979.
176
le punem în evidenţă antecedentele, după buna metodă
genetică. Ca să nu mă îndepărtez însă (şi fiindcă cu cred
că generalizările cele mai fecunde sînt cele care
pregătesc studii îndeajuns de exacte asupra unor aspecte
parţiale), mă voi opri la o problemă oarecum limitată:
perceperea internă a propriului corp — ccncstczia —
care, nu sc poate nega, este o componentă a
„sensibilităţii" contemporane, indiferent dacă la filosofi,
la scriitori, în anumite practici psihotcrapcuticc
(„training autogene" la Schultz, relaxare, „abordări
corporale") sau, în fine, în reflecţia psihanalitică.
Să nu întîrziem asupra teoriilor vechi oricît dc
interesante ar fi. Dar să reamintim cîtcva etape înainte dc
a nc opri mai îndelung la dezbaterile de la sfîrşitul
secolului al XlX-lca şi la replica pc care lc-o dă Frcud.
în Antichitate, discipolii lui Aristipa din Cyrcnc
vorbesc despre un „pipăit interior", tacluş intimus, în
tălmăcirea lui Cicero . Montaignc, rcluîndu-1 pc Cicero,
nc-o aminteşte:
„Circnicnii susţineau că nimic nu este perceptibil din afară, şi că
perceptibil este numai ceea ce pipăim cu pipăitul interior, precum
durerea şi plăcerea 2 ".
Cu toate acestea, multă vreme durerea şi plăcerea nu au
fost atribuite unui sistem senzorial particular: ele sînt
denumite „pasiuni ale corpului", pe cîtă vreme expresia
tradiţională pentru „simţul intern" (sensus internus)
trimite Ia activităţile conştiente pc care spiritul le
dezvoltă p.'in şi în sine însuşi (raţiunea, memoria şi
imaginaţia), pc baza informaţiilor furnizate dc simţurile
exterioare (văzul, auzul, gustul, mirosul, pipăitul). ,
Potrivit doctrinei aristotelice, datele simţurilor exterioare
nu ajung Ia simţul interior decît după ce au fost unificate
dc simţul comun (sensorium communc, koinon
aisthctcrionp. Corpul nu este deloc uitat, dar aşa cum
prevede medicina galcnică, în principal pc • calea
umorilor şr nu printr-o informaţie nervoasă poate el să
modifice activităţile sufletului şi să fie, la rîndu-i, el
însuşi modificat,
1
CICERO, Academice, II, XXIV.
2
MONTAIGNE, Essais (Eseuri), Pans, PUF, 1965, p. 58/.
3
ARISTOTEL, Despre suflet, IU, II.
177
 în Trăite d§s passions de Târne (Tratat despre'
pasiunile sufletului), Descartcs propune o distincţie clară;'
între trei categorii de percepţii: cele pe care „le raportăm
la obiecte ce sînt în afara noastră" (art.23), cele pe care
„le raportăm la corpul nostru" (art.24) şi cele pe care „le:
raportăm la sufletul nostru" (art.25). Senzaţiile corporale
sînt multiple:
„Percepţiile pe care le raportăm la corpul nostru sau la unele din părţile-
lui sînt cele de foame, de sete şi legate de celelalte pofte ale noastre;
. deosebesc în funcţie dc obiectul reprezentat:
naturale, la care se pot adăuga durerea, căldura şi celelalte afecţiuni pe j
care le simţim ca fiind în propriile noastre membre, iar nu în obiectele
ce sînt în afara noastră" 1 .
Descartcs analizează şi clasează astfel activităţile
senzoriale în trei secţiuni — corpul, lumea, conştiinţa,
— a căror experienţă cotidiană ne face să trăim
coincidenţii şi suprapunerea. Dar influenţa lui Descartcs, \
în această privinţă, nu este foarte evidentă la medici în!
secolul al XVIII-lca. Unii dintre ci, mai cu seamă cei din?
Montpcllicr, sînt mai degrabă seduşi de ideile lui Stahl,
care conferă viscerelor un fel de autonomie relativă şi dc.=
sensibilitate independenţii. Cîţiva filosofi, totuşi,
precum Lignac, Turgot, d'Alembcrt, vorbesc cu
exactitate de un „simţ al coexistenţei corpului nostru",
dc un „pipăit interior" 2 . Li se întîmplă (este cazul lui
Bordcu, Lacazc, Didcrot) să privilcgicze, un centru
frenic sau diafragmatic, al cărui rol se confundă cu cel al
plexurilor splancnice ale marelui simpatic. Cabanis, în
1880, atribuie o mare importanţă „senzaţiilor organice"
care duc la centrii de reacţie dintre care cel mai
important este, evident, creierul: instinctele vor fi
transformarea, la nivcjul comportamentului, senzaţiilor
organice cele mai vechi şi mai persistente. Instinctul
devine astfel ramura motrice a unui cuplu scnzorialo-
motor a cărui ramură senzorială este constituită prin
„senzaţiile organice".
Abia în 1794, la Halle, în titlul unei teze de doctorat
al cărei conducător şi inspirator este Johann Christian
1 doctoris défendit Chr. Frieder Hübner, Halle^ 1794.
DESCARTES, Traité des passions de l'ame, ed. G.Rodis-
Lewis, Paris, 1964, p.24.
2 JEAN STAROBINSKI, Le concept de cénetheste et les idées
Cf. GEORGES GUSDORF, Naissance de Ia conscience
romantique au siècle des Lumières (Naşterea conştiinţei romantice în
secolul Luminilor), Paris, 1976, p.285-316.
178
Rcil, apare cuvîntul cocnacsthesis pentru prima oară.
Termenul este echivalentul germanului Gcmcingcfiihl,
al cărui echivalent francez va fi, ulterior, cînd scnsibilitc
generale (sensibilitate generală), cînd ccncsthcsie
(ccncstczic) 1 .
Rcil (sub pana discipolului său Hubncr) reia, fără a-1
menţiona pe Descartcs, tripartiţia pe care am întîlnit-o în
Pasiunile sufletului:
„Găsim în suflet trei feluri dc reprezentări, care se
Dc fapt, sufletul îşi reprezintă:
1. Propria stare intelectuală, forţele, acţiunile,
reprezentările şi conceptele sale; el Ic deosebeşte pe toate
acestea de sine însuşi şi în acest fel devine conştient dc
sine.
2. îşi reprezintă starea exterioară sau relaţia omului
în întregime cu lumea.
3. In sfîrşit, îşi reprezintă propria-i stare corporală.
Fiecare din aceste trei feluri dc idei, prin care omul este
reprezentat potrivit celor trei tipuri dc stări, este asigurat
la nivelul corpului printr-un aparat organic specific:
1. Ccncstcxia, prin care sufletul este informat despre
starea corpului său şi aceasta prin intermediul nervilor
general răspîndiţi dc-a lungul corpului;
2. Senzaţia (sensatio externa). Aceasta este excitată
dc simţuri şi reprezintă sufletului lumea;
3. în sfîrşit, activităţi care prind viaţă şi se
desfăşoară • integral în organul sufletului. (Organ der
Svclc — termen pe care Rcil îl foloseşte pentru a
desemna creierul.) Prin acestea (adică prin simţul intem).
se formează închipuiri şi judecăţi; sufletul capătă
reprezentarea forţelor lui, a ideilor si conceptelor şi este
făcut astfel conştient dc sine însuşi" 2 '.
Vom regăsi această distincţie între trei aparate
organice specifice şi Ia începutul veacului nostru, dar
fără referire directă la Rcil, la Cari Wcrnickc: se ştie că
acesta a propus un model al vieţii psihice în care ar
colabora o allopsyche (în raport cu obiectele exterioare),
1
Cocnacsthesis, dissertatio... quam praeside J.C.Reil, progradu
2
Despre istoria noţiunii de cenestezie m secolul al XlA-lea, «.
neuropsychologiques de Moritz Schiff, Gesnerus, vol. 34, 1977, lasc.
1-2, pp. 2-20.
179
 o somatopsychc (în raport cu existenţa corporalii) şi o
autopsychc (în raport cu propriul sistem de
rcprczenUiri) 1 . La Reil (ca şi la Wcrnickc), această
distincţie funcţională formează baza unei clasificări
patogene. Reil nu consideră numai modificările
ccncstczici în maladiile generale, ci admite cazuri în
care lezarea morbidă se limitează la aparatul nervos
însărcinat să transmită informaţia somatică, în absenţa
oricărei lezări a unor organe viscerale ori a creierului
însuşi. O distorsiune (al cărei substrat anatomo-patologic
Reil nu c deloc în stare să ni-1 rcvclc) denaturează astfel
mesajul care înştiinţează creierul în legătură cu suirea
somatică. El îşi produce o iluzie corporală, care ne duce
cu gîndul la prezenţii unei tumori sau a unui parazit
abdominal e t c , în absenţa oricărui dat obiectiv. Pînă la
un anumit punct, judecata poate corecta această idee
falsă. Dar cînd ajunge să se impună, ca determină o stare
de nebunie. Cu o sută de ani şi mai bine înaintea creării
în Frânţii (de către Dupre şi Camus), a conceputului dc
ccncstopathic (ccncstopatic), Reil indusese în nosologia
lui psihiatrică o categoric dc afecţiuni caracterizate
printr-o tulburare primitivă a reprezentării corporale:
categoric foarte largă, în care se găsesc repertoriatc
exemplele clasice figurînd dc acum două sau trei secole
la capitolul melancolic sau ipohondrie: persoane care se
cred din sticlă, casabilc la cea mai mică lovire, care au
pierdut sentimentul că sînt prezente în corpul lor cel
adevărat. Reil poate lesne să adauge aici tulburările
umorale, dereglările dc instinct şi dc apetit, precum
pervertirea poftei dc mîncarc, bulimia, polidipsia pe de
o parte, nimfomania şi lubricitatea pe dc aiul parte...
Meditaţia „romantică" va întîmpina cu ' căldură
conceptul dc ccnestczic. într-o perspectivă genetică, Reil
îi atribuise deja prioritate în ordinea activităţilor
sensibile: ca este cea dîntîi care apare la fetus. Speculaţia
evoluţionistă putea să propună, pînă şi la fiziologlşti
precum Purkinjc, ideca unui simţ corporal primitiv, ale
cărui alte activităţi senzoriale nu vor fi decît o dezvoltare
a lui diferenţiată. Primă senzaţie vitală, ccncstczia va
putea fi considerată, dc către unii, sursă a întregii vieţi
psihice, în măsura chiar în care aceasta se construieşte
1
CARL WERXICKE, Grundriss der Psychiatrie
psihiatriei), ed. a Ii-a, Leipzig, 1906.
pornind de la aferente senzoriale. E de ajuns ca o
concepţie „scnzualistă" asupra vieţii mentale să
predomine în lucrările savanţilor sau filosofilor care se
reclamă dc la monism sau dc la determinism şi calea va
fi deschisă unui soi dc imperialism al ccncstczici. Dacă
viaţa mentală este determinată dc activitatea senzorială şi
dacă toate activităţile senzoriale nu sînt decît nişte
derivate ale ccncstczici, putem afirma, aşa cum va face
Ribot, în 1884, în Les maladies de la personnalité, că
personalitatea noastră se clădeşte în întregime pe
mesajele în parte inconştiente, ivite din viaţa corporală.
Cele cinci reeditări pe care le-a cunoscut cartea lui
Ribot, Les maladies dc la personnalité (între 1883 şi
1914), dovedesc uriaşa influenţă exercitată de aceasta şi
justifică analizarea suficient dc atentă a teoriilor din
cuprinsul ci.
O primă afirmaţie porneşte dc la fiziologic:
„Producţia conştiinţei este întotdeauna legată dc
activitatea sistemului nervos" 1 .. Dar, alături de
fiziologişti, Ribot admite că o parte importantă din
activitatea nervoasă poate rămînc inconştientă: „Nu orice
activitate nervoasă implică o activitate psihică.
Activitatea nervoasă c mult mai întinsă decît activitatea
psihică. Conştiinţa este prin urmare ceva adăugat" 2 . Ea c
o perfecţionare. Stă însă sub semnul intermitenţei. (Ribot
subliniază acest termen, căruia ştim ciul importanţă îi va
atribui Proust.) Personalitatea este, aşadar, un fenomen
variabil, calcidoscopic datorită tocmai unei necontenite
fluctuaţii a stărilor corporale:
„Dacă admitem deci că senzaţiile organice provenind din toate
ţesuturile, din toate organele, din toate mişcările produse, într-un
cuvûit din toate stările corpului sînt reprezentate într-un grad oarecare
în sensorium, şi dacă personalitatea fizică nu e nimic mai mult decît
ansamblul lor, urmează de aici că ea trebuie să varieze cu ele şi ca ele
şi că aceste variaţii comportă toate gradele posibile, de la simpla
tulburare la metamorfoza totală a individului. Exemplele de „dublă
personalitate" nu sînt decît un caz extrem [...]. S-ar putea găsi în
patologia mentală destule observaţii pentru a stabili o progresie, sau
mai degrabă o regresie de la cea mai trecătoare schimbare la cea mai
(Bazele 1
Cităm după ediţia a 3-a, 1889; p. 6.
2
ibid.
180 181

completă alterare a eului. Eul nu există decît cu o condiţie: să varieze
continuu" 1 .
După Ribot, Sollier va propune o interpretare a istorici
ca rczultînd din alterări ale cenesteziei; Seglas va lega
chiar de acest mecanism „periferic" stările de
depersonalizare şi delirul negaţiei la melancolici...
Nu e greu să arătăm că e vorba aici dc o construcţie
pur teoretică, susţinută printr-o argumentaţie în marc
parte metaforică. Supoziţia fundamentală este o
cauzalitate care operează pornind de la materiale
elementare şi în care fenomenele complexe se
construiesc pornind, dc la unităţi simple. Ribot se
bazează pe Taine, care se baza pe Dr. Krishabcr, pentru
a afirma: „Eul, persoana morală, este un produs ale
cărui senzaţii sînt (actori primi" 2 . Acestui nco-
scnzualism vin să i se adauge curioase metafore politice,
iar ele nu puteau ieşi decît dc sub pana unui democrat
convins: după ce a declarat că „simţul organic... este
pentru orice animal baza individualităţii lui psihice...",
adaugă: „Dar la om şi la animalele superioare, lumea
zgomotoasă a dorinţelor, pasiunilor, percepţiilor,
imaginilor, ideilor acoperă acest fond al tăcerii: numai
uneori este uitată, fiind necunoscută. Se întîmplă aici
acelaşi lucru ca şi în domeniul faptelor sociale.
Milioanele dc fiinţe umane ce compun o mare naţiune se
reduc pentru ea şi pentru altele la cîtcva mii dc oameni
care sînt conştiinţa ci clară şi îi rezumă activitatea
socială sub toate laturile ci: politică, industrie, comerţ,
cultură intelectuală. Şi totuşi, aceste milioane dc fiinţe
necunoscute, ce duc o existenţă mărginită şi locală,
trăind şi murind fără zgomot, fac tot restul: fără ele,
nimic nu c " 3 . Iar cartea, în rîndurile ei concluzive,
introduce termeni precum „consensus" şi „solidaritate",
a căror apartenenţă la registrul social nu este mai puţin
evidentă:
„Unitatea eului, în sens psihologic, este aşadar coeziunea, într-un timp
dat, a unui anumit număr de stări de conştiinţă clare, însoţite de altele
1
Op.cit., p.31-32.
2
HYPPOLYTE TAINE, De VMelligence (Despre Inteligenţă),
ed. a 12-a, Paris, 1911, vc4.II, p. 474.
3
T.RÎBOT, Les maladies de Ia personnalite, ed. a 3-a, Paris,
1889, pp. 20-21. •
182
mai puţin clare şi de o mulţime de stări fiziologice care, fără a fi
însoţite de conştiinţă, precum congenerele lor, acţionează la fel ca ele
şi mai mult decît ele. Unitatea înseamnă coordonare. Urmează de aici
că acest consensus (s.n.) al conştiinţei fiind subordonat consensus-utui
organismului, problema unităţii eului este, sub forma ci ultimă, o
problemă biologică. Biologici îi revine sarcina să explice, dacă poate,
geneza organismelor şi solidaritatea care există între părţile ce ic
compun. Interpretarea psihologică nu poate decît să o urmeze"'.
Acestui biologism radical, care nu avea încă la
dispoziţie conceptul cel mai recent dc „genome", nu-i
lipsea decît aparatul experienţelor clinice şi al probelor.
Nu ne vom mira, aşadar, că după un scurt moment dc
triumf, această teorie „periferică a constituirii eului şi
mai cu seamă interpretarea pe care o propunea în ceea ce
priveşte tulburările personalităţii, au făcut obiectul unei
critici virulente. Ribot va fi cel dintîi care îşi va asuma
această greşeală 2 şi va recunoaşte ulterior că, dînd o
asemenea importanţă aferentelor senzoriale somatice, a
neglijat componentele motrice ale activităţii psihice.
Picrrc Janct 3 va atrage atenţia asupra faptului că în toate
cazurile dc depersonalizare pe care Ic-a analizat n-a putut
să scoată în evidenţă nici cea mai mică tulburare
senzorială periferică. Ca un corolar, la tabetici, ale căror
percepţii corporale erau în mod serios alterate, n-a
constatat tulburări psihice. A susţine o alterare a
„senzorialităţii corporale" înseamnă, după el, a rămînc
prizonierul unei ipoteze „metafizice". Fenomenele
psihopatologice, precum depersonalizarea, sentimentul
vidului e t c , trebuie aşadar considerate ca un deficit al
acţiunii (sau al energici psihice disponibile pentru
acţiune), iar nu ca o tulburare a receptivităţii senzoriale.
„O psihologic ştiinţifică trebuie să considere faptele
psihologice ca acţiuni şi să Ic exprime ca termeni ai unei
acţiuni. Sentimentul vidului este o tulburare a acţiunii şi
nu a sensibilităţii sau a conştiinţei rău înţelese" 4 . Aceasta
îl face pe Janct să introducă o distincţie între ceea ce el
denumeşte „acţiuni primare" şi „acţiuni secundare".
2
fâefm1 "komrnes de psycHologie affective (Probleme de
183
 Acţiunea primară ia act de stimulii senzoriali, externi
sau interni, şi reacţionează imediat la aceştia; acţiunea
secundară aduce acţiunii primare tăria unei credinţe, a
unui dispozitiv de inserţie eficient în circumstanţa trăită.
Tulburarea patologică în depersonalizare afectează
acţiunea secundară, care poate fi foarte slabă fără ca
acţiunea primară să prezinte cea mai mică anomalie.
Tulburarea se situează în „funcţia realului".
Afirmarea primatului răspunsului activ asupra
aferentei somatice va caracteriza şi gîndirca lui Freud.
Dar înainte de a analiza mai pe îndelete cîteva pagini
semnificative din Freud, se cuvine să acordăm un
moment dc atenţie teoriei expuse de Charles Blondei, în
1914, în La conscicncc morbide (Conştiinţa morbidă).
(Medic şi filosof, Charles Blondei este mai întîi atent la
învăţămintele lui Durkhcim şi ale lui Bcrgson; după
război, cl scrie unul din primele studii importante despre
Proust şi consacră psihanalizei o lucrare pripită şi
decepţionantă). în La conăcicncc morbide, Blondei
opune „teoriei periferice" o putere activă, iar această
putere activă este limbajul. Nu pentru că mesajul
ccncstczic ăr fi inexistent, însă presupusa lui perturbare
nu explică tulburările conştiinţei morbide. După
Blondei, o teorie pur fiziologică este inaptă să dea scamă
dc fenomenele observate dc clinician. „Masele
ccncstczice" (căci astfel denumeşte cl „psihologicul
pur") nu determină ele însele boala mintală: factorul
„morbid" rezidă în întregime în insuficienţa răspunsului
verbal la percepţiile corporale, răspuns pe care individul
îl elaborează în actul gîndirii prin mijlocirea
instrumentelor lingvistice primite dc la societate.
Constatînd, cum făcuse Dupre în studiile lui despre
cenestopatic, că bolnavii recurg la un lux dc formule
metaforice pentru a-şi descrie simptomclc 1 , Blondei nu
localizează anomalia în conţinutul (presupus neutru) al
informaţiei nervoase corporale, ci într-un defect al
„acţiunii eliminatorii" ce va fi trebuit să rezulte din
intervenţia reuşită a limbajului. Conştiinţa normală,
după Blondei, elimină individualul, „psihologicul pur",
folosind conceptele şi instrumentele interpretative
furnizate de sistemul reprezentărilor colective. Legea
1
ERNEST DUPRÉ, Pathologie de l'imagination et de l'émotivité
(Patologia imaginaţiei şi a emotivităţii), Paris, 1925, p.289-304.
184
limbajului, care este rezultatul unei ucenicii sociale, arc
funcţia dc a impcrsonaliza expresia dată stărilor noastre
individuale. Blondei citează în legătură cu aceasta un
pasaj revelator din Durkhcim:
„Există, într-adevăr, o parte din noi înşine care nu c plasată sub
dependenţa imediată a factorului organic: este tot ceea ce, în noi,
reprezintă societate. Ideile generale pe care le imprimă în spiritul
nostru religia sau ştiinţa, operaţiile mentale pe care aceste idei le
presupun, credinţele şt sentimentele ce stau Ia baza vieţii noastre
morale, toate aceste forme superioare ale activităţii psihice pe care
societatea Ic trezeşte şi le dezvoltă în noi nu depind cu totul dc corp,
precum senzaţiile şi stările noastre ccncstczice, ci [...) lumea
reprezentărilor în care se desfăşoară viaţa socială se supraadaugă
substratului material dc la oricîtă depărtare ar veni ca" 1 .
Blondei conchide că conştiinţa normală c o conştiinţă în
care datele ccncstczice sînt dominate şi refulate dc
sistemul impersonal al discursului socializat. Crczînd că
îşi afirmă propriul cu, individul raţional determină în
realitate triumful normelor colective. Conştiinţa
morbidă,- incapabilă să utilizeze limbajul aşa cum îl
comandă instanţa colectivă, este o conştiinţă înglodată în
individualul ccncstczic — în non-vcrbalul sau în pre-
vcrbalul pe care jocul metaforelor celor mai îndrăzneţe
nu izbutesc să-1 aducă la expresie. Blondei nu scapă din
vedere caracterul poetic al acestor tentative: dc a lăsa
adică să sc înţeleagă că poezia sc situează în vecinătatea
„psihologicului pur", că ca arc ceva comun cu
„conştiinţa morbidă".
Prin urmare, nu corpul impune legea lui conştiinţei,
ci societatea care, prin interpunerea limbajului, preia
comenzile conştiinţei şi imprimă legea ei corpului.
Teoria lui Blondei linele să înlăture corpul, ca sursă
cauzală, pentru a-1 regăsi mai tîrziu ca agent al
intenţiilor expresive pe care individul îl impune acestuia
la îndemnul conştiinţei colective. Astfel putem vedea
cum se deplasează interesul dc le corpul potrivit
fiziologiei (cscnţialmente producător dc informaţii
interne menite să fie filtrate prin limbaj) la corpul
'CHARLES BLONDEL, La conscience morbide, Paris, 1914
p.264. Citami trimite la RDurkheim, Les formes élémentaires de la
vie religieuse, p.389.
185

potrivit societăţii (cscnţialmcntc realizator de mesaje
purtătoare de semnificaţie, potrivit codului şi regulilor
colectivităţii). Preceptele sociale nu comandă numai
limbajul, ci şi manifestările corporale non-vcrbalc; tot
ceea ce găsim în rîndurilc de mai jos nu poate fi reluat şi
confirmat de sociologii sau dc „paralingviştii" care ne
vorbesc astăzi despre „corp ca mijloc dc expresie":
„Pentru exprimarea motrice şi vaso-motrice a stărilor noastre sufleteşti
sîntem preocupaţi în secret să găsim nota cea mai potrivită, să realizăm
mimica, reglată şi definită prin uzanţe şi convenţii, corcspunzînd
cmoţiei-ctalon la care se referă propria noastră emoţie. Din acest punct
dc vedere, mimica pare că şi-a primit, ca să zicem aşa, din partea
colectivităţii morfologia şi sintaxa... Dacă ne gîndim bine, nu există
nici măcar una din manifestările noastre care să nu fie astfel mai mult
sau mai puţin strîns definită şi în privinţa căreia să nu existe un model
colectiv. Adică un concept motor, căreia aceasta trebuie să i se
conformeze" 1 .
Scriind Traumdcutung, Frcud s-a lovit, în primul rînd,
de teoriile în general acceptate la sfirşitul secolului al
XIX-lca, care susţineau că activitatea onirică rozului din
persistenţa sau d i n eliberarea, în timpul somnului, a
".vCiUiţiei senzoriale periferice sau viscerale. în Les
maladies dc la personnalité, Ribot formulase în trecere o
teorie a visului în perfect acord cu restul concepţiei sale
privind primatul cencstczici:
„Mereu în acţiune (bazele fizice ale personalităţii) compensează prin
continuitate slăbiciunea lor ca clemente psihice. Astfel, de îndată ce
formele superioare ale vieţii mentale dispar, ele trec pe primul'loc.
Găsim în această privinţă un exemplu foarte clar în visele, plăcute sau
urîte, suscitate dc senzaţiile organice (coşmar, vise erotice etc.). I se
atribuie, chiar cu destul dc multă precizie, fiecărui organ, partea ce-i
revine în aceste visuri 2 ".
Frcud, deplin informat în ceea ce priveşte imensa
literatură care fusese foarte bogată în acest sens chiar
înainte de Ribot, consacră mai multe pagini în
introducerea sa istorică aşa-zisci Lcibrcizthcoric (cl
1
CHARLES BLOXDEL, op.cit., pp.259-260.
2
T. RIBOT, Les Maladies de la personnalité, ed. a rH-a, Pans,
1889, pp.26-27.
186
foloseşte mai rar termenul dc Gemeingcfiihl) pentru a
conchide că „teoria stimulării somatice nu poate...
explica aparenta libertate pe care o păstrează imaginile
evocate în visuri" 1 . Această problemă este tratată încă o
dată în capitolul V (Materialul şi sursele visului),
secţiunea III (Sursele somatice ale visului).
Frcud nu neagă faptul că „impresiile organice"
participă la producerea visului. El nu admite însă că ele
sînt condiţia şi cauza lui unică: nu c suficient să ie
invocăm pentru a nc considera achitaţi dc orice aiul
explicaţie. La fel ca Janet, Freud se opune unei teorii pur
fiziologice şi pe deasupra unifactorială sau unicauzală,
potrivit căreia visul nu ar fi decît propagarea cerebrală,
prin asocieri slabe, a stimulilor senzoriali viscerali. El
constată că aceşti stimuli nu sînt întotdeauna eficienţi:
senzaţiile organice, prin definiţie, nu se întrerup
niciodată, oîtă vreme visurile sînt intermitente: „Un
asemenea conţinut furnizat de stimuli organici de
intensitate obişnuită nu apare noapte dc noapte şi nici în
toate visurile"^. într-un număr dc cazuri, visul poate să
aibă surse numai şi numai psihice. Şi chiar atunci cînd
putem admite cu suficientă probabiliuitc prezenţa unor
senzaţii somatice, acestea nu sînt decît materialul căruia
i se aplică o lucrare dc cu totul altă provenienţă, iar
acesta singur e purtător de sens. Prin comparaţie cu
sursele somatice, visul este o „reacţie", o elaborare
interpretativă, iar atenţia noastră ştiinţifică trebuie
îndreptată asupra acestei reacţii; interpretarea noastră
trebuie să se ataşeze actului interpretativ săvîrşit dc cel
care visează:
„Starea generală a corpului nostru figurează în mod sigur printre
sumulii somatici conducători de vis. Ea nu poate să-i determine
conţinutul, dar furnizează gîndurilor materialul pe care acestea îl vor
utiliza [...] Această sensibilitate generală este legată de resturile
psihice ale stării de trezie care îşi au importanţa lor în ceea ce priveşte
visul. Ea poate, de altfel, să persiste în vis ori să fie depăşită, chiar
dacă transformată din neplăcere în plăcere.
Cu toate că sursele somatice ale stimulărilor apărute în somn au o
intensitate scăzută, ele joacă, după părerea mea, în formarea visului,
1
S. FREUD, L'interprétation des rêves (Interpretarea visurilor),
Paris, PUF, 1967, capitolul I, 3, p.44,
2
Op.cit., p. 208. - ' .
187
 un rol analog celui al impresiilor indiferente de peste zi, care nu
persistă decît pentru că sînt recente. Vreau să spun că visul nu le
utilizează decît atunci cînd acestea sînt asimilate cu
conţinutului reprezentativ al sursei psihice. Ele există precum acele
materiale ieftine ce sînt întotdeauna la îndemînă: ne servim de ele ori
de cîte ori avem nevoie, pe cîtă vreme o materie preţioasă îşi impune
de la sine întrebuinţarea pe care trebuie să i-o dăm. Cînd un amator îi
aduce unui artist o piatră rară, un onix, pentru ca acesta să facă din ca
o capodoperă, mărimea pietrei, culoarea, petele hotărăsc figura sau
scena ce va fi decupată; dacă artistul ar fi avut în mîini marmură sau
gresie, el s-ar fi lăsat pur şi simplu în voia inspiraţiei"'.
Sursele somatice nu oferă decît o materie primă dintre
cele mai comune, de care spiritul visătorului,
adăpîndu-sc de la alte surse, va dispune după bunul său
plac. Freud, la rîndul lui, recurge- la metafore: imaginea
aurarului ne duce la figurile aristotelice ale cauzalităţii;
în termeni aristotelici, sursa somatică este cauza -
materială a visului. Dar datele ncurofiziologicc nu sînt
decît un substrat neutru şi anonim. Visul capătă sens prin
forma impusă acestui substrat. Punerea în formă este
rezultatul unei intenţii al cărei agent activ este numit
„spirit", „dorinţă", „lucrare a visului". Se ştie că Freud
atribuie un dublu scop visului: să protejeze somnul, să
împlinească o dorinţă. Şi într-un caz şi în altul, visul
lucrează potrivit unei finalităţi cc-i este proprie, contra
senzaţiei somatice — pentru a o neutraliza sau pentru a o
transforma. Rezultă din aceste postulate o consecinţă
importantă pentru cel ce vrea să ajungă la o cunoaştere
adecvată a visului: în zadar ne întoarcem la. sursa
fiziologică, în zadar invocăm cutare rău visceral,
măsurabil ca amplitudine cu stimulii dureroşi sau ca •
'•
variaţie cu debitul cardiac. Important este să cunoaştem
limba nouă, forma originală în care acest material — în
sine indiferent — a fost interpretat şi transformat în vis.
Analiza este o exegeză a cauzei Finale a visului: ca vrea
să aflace anume urmăreşte dorinţa şi de cc.
Cu alte cuvinte, analiza visului va fi interpretarea
„savantă" a unei interpretări „naive", ea însăşi I concepţie care trece pe planul al doilea aferenta
modificată în momentul narării visului. Dar această 1 senzorială provenind din corp şi care privilegiază reacţia
formulă este încă prea simplă: căci stimulus-ul somatic
este punctul de plecare al unei duble traduceri. El
1
Ibid.
prilejuieşte, mai întîi, desfăşurarea gîndurilor latente, în
care dorinţa se exprimă fără rezervă; apoi se deplasează
uşurinţă — prin răsuciri şi încifrări a căror retorică Freud a
stabilit-o cu minuţie — în visul manifest. „Sursa
somatică", cauză materială, nu este, de altfel, decît o
cauză ocazională, un pretext. Freud nu o ignoră, dar
consideră că c inutil să revenim la ea. Această decizie
arc drept consecinţă modificarea definiţiei
inconştientului. Contrar unei idei destul de răspînditc
astăzi, sc vorbea curent de inconştient înainte de Freud,
numai că inconştientul era asimilat rumorii obscure a
funcţiilor viscerale din care ieşeau cu intermitenţă actele
conştiinţei. Pentru Freud, inconştient înseamnă prima
interpretare a stimulilor viscerali, înseamnă gîndurile
Mente ale visului, procesele ce dau formă visului
manifest. Aportul original al Iui Freud nu este acela de a
11 fost primul care a vorbit de inconştient, ci de a fi
suspendat, ca să zicem aşa, monppolul vieţii organice
pentru a-1 instala în chiar aparatul psihic. Aşadar, abia
cu preţul abandonării corpului (unde el nu c dcfinibil
decît în termeni de slăbiciune sau de forţă, organică sau
„nervoasă") inconştientul devine deţinătorul unui limbaj
şi producătorul de palimpseste sau de rebusuri oferite de
aici înainte unei activităţi de descifrare. încetînd să mai
aibă ca sursă exclusivă viaţa corpului, inconştientul iese
de sub competenţa exclusivă a unei angajări medicale şi
ţine de o hermeneutică.
înainte, deci, ca Durkhcim şi Blondei să fi opus
ccncstczici cadrele conceptuale ale limbajului statornicit
dc colectivitate, la 1900 Freud opune cencstczici,
„stimulilor organici", o operaţie dc limbaj, în care însă
normele sociale nu sînt decît parţial reprezentate, prin
cenzură şi prin instanţele dc interdicţie. O altă
similitudine — independent dc chestiuni dc prioritate —
merită toată atenţia noastră: dacă nu i sc recunoaşte nici
cea mai mică importanţă ca sursă cauzală a tulburării
psihice, corpul va juca în schimb un rol capital, ca loc
sau ca scenă dc manifestare a acestei tulburări. într-o
manifestată prin act şi prin limbaj, corpul poate apărea
ca prim obiect al actului, ca prim semnificam folosit dc
limbaj. Şi la fel ca Durkheim şi Blondei, care după cc
resping ipoteza unei surse cenestezice a psihozei,
188 189
 restabilesc importanţa corpului ca purtător sau făptuitor
de manifestări ale unui cod gcstual de origine socială,
Frcud revine şi el asupra corpului, considerat de "această
dată nu ca sursă explicativă, ci ca loc de înfăptuire al
finalităţilor expresive ale dorinţei. încă în studiul asupra
istorici, Brcuet şi Freud se angajaseră pe această calc.
Cazul visului este la fel de evident; iar printre diferitele
tipuri de visuri, coşmarul constituie un exemplu tipic 1 .
După opinia medicală general acceptată, coşmarurile
urmau să fie transpunerea figurată a unei opresări pur
somatice. După Freud, aceasta n-ar fi decît excepţia;
angoasele somatice încercate în vis sînt, dimpotrivă, în
marca lor majoritate, reprezentarea unei dorinţe
cenzurate şi încărcate dc nelinişte; dacă nu se poate nega
faptul că angoasa se vorbeşte pe sine în limba corpului,
„sursa" ci trebuie căutată la nivel psihic. De la corpul
tulburat, ancheta arc datoria să sc întoarcă la afectul care
sc revelă şi sc disimulează dimpreună în registrul
somatic. Corpul este realizarea greşită, calea fără ieşire a
unei energii dc origine psihică, pentru care termenul de
intenţie este mai potrivit decît cel dc excitaţie.
în acest punct, parc-se că, mareînd o deosebire
radicală între explicaţia psihologică şi explicaţia
fiziologică, „dcfiziologizînd" psihologia, Frcud
„desomatizează" sistemul cauzal îndeobşte admis dc
predecesorii săi. Există, în ipotezele lui Frcud, mai puţin
corp şi mai mult limbaj decît la majoritatea
contemporanilor lui: ceea ce lămureşte disensiunea
creseîndă, cel puţin într-o perioadă, între psihanalişti şi
ncuro-fiziologişti. Dar aceasta nu e decît o constatare
provizorie. Freud a avut grijă să nu taie niciodată punţile
cu biologia (n-a fost şi cazul unora dintre cei care în
continuare s-au revendicat dc la el). Desigur, ceea ce
Freud reţinea din biologic nu constituiau cîtuşi de puţin
mecanisme experimental măsurabile, ci scheme
generale, legi presupuse constante ale aparatului nervos
şi ale materiei vii. Dacă psihologia freudiană se detaşase
într-o oarecare măsură de corpul fiziologic,
metapsihologta, în schimb, se va dezvolta ca o
întoarcere la fiziologic şi la corp, conform unui mod
intuitiv şi imaginativ, făcînd apel la fenomene pe care
fiziologia experimentală le-a stabilit îndeajuns de bine
1
Op. cit., pp.207-208.
190
pentru ca ele să poată servi drept modele. Unul din
textele cele mai lămuritoare, în această privinţă, este
studiul din 1915, intitulat Pulsiunilc şi destinul lor1.
Modelul fiziologic în jurul căruia lucrează gîndirca lui
Frcud este cel al stimulus-ului şi al răspunsului, cu alte
cuvinte: arcul reflex senzori-motor. Acestuia vine să i se
adauge o altă supoziţie fiziologică: „Sistemul nervos este
un aparat căruia i sc atribuie funcţia dc a respinge
excitaţiile dc fiecare dată cînd ele îl tulbură, dc a ic
reduce cît mai mult cu putinţă; cl ar vrea chiar, dacă ar
putea, să sc menţină cu străşnicie în stare dc non-
excitare". Pe aceste supoziţii, Freud stabileşte o
distincţie (deja larg prefigurată prin scrierile
fiziologiştilor secolului al XIX-lea asupra instinctelor şi
pasiunilor) între excitaţiile externe, în general unice şi
momentane, şi excitaţiile interne, dc origine
„somatică", acţionînd „ca o forţă constantă" al cărei
efect se traduce prin „nevoie" şi a cărei satisfacere,
„stăpînire", nu sc pot efectua după vrerea unui răspuns
muscular unic, aşa precum fuga, ce constituie replica
adecvată la excitaţia externă. Nu numai că pulsiunea
emană dintr-o sursă somatică, dar satisfacerea nu poate
fi obţinută printr-o acţiune dirijată spre exterior.
Individul trebuie să folosească o seric dc comportamente
complexe, al căror scop va fi modificarea (reducerea)
„sursei interne dc excitaţie".
Pentru vis, „sursa somatică" era facultativă. Cît
priveşte pulsiunilc, în schimb, ea c în afara oricărei
îndoieli: dar Freud, acordîndu-i o precedenţă dc drept,
adică un statut de condiţie necesară şi dc cauză
materială, o declară, dc fapt, peste puterea de.
cuprindere a anchetei psihologice. La acest nivel,
fiziologia ar fi stăpînă, dacă n-ar fi (provizoriu?
definitiv?) dezarmată; psihologia, ea, rămînc mută:
„Prin sursă a putsiunii sc înţelege procesul somatic localizat într-un
organ sau o parte a corpului şi a cărui excitaţie este reprezentată în
viaţa psihică prin pulsiune. Noi nu ştim dacă acest proces este strict de
natură chimică sau dacă cl poate corespunde unei eliberări a altor forţe,
mecanice, de pildă. Studierea surselor pulsionalc depăşeşte cîmpul
1 Pulsions CV destm des pulsions în f^Pgchţogc
(Metapsihologie), trad. de J. Laplanche şi J. B. Pontate, Fans,
Gallimard, p.16.
191

psihologici; cu toate că faptul de a fi ieşit din sursă somatică este
elementul absolut hotărîtor pentru pulsiune, aceasta nu ne este
cunoscută în viaţa psihică decît pentru scopurile ci. Dat fiind ceea ce îşi
propune cercetarea psihologică, o cunoaştere mai exactă a surselor
pulsionalc nu este riguros indispensabilă. Uneori se poate ajunge cu
certitudine dc la scopurile pulsiunii la sursele ci" 1 .
Prima remarcă: trecerea de la somatic la psihic, în
cazul pulsiunii, nu c de ordin perceptiv; pulsiunca nu
este strigătul organului pur şi simplu repercutat şi
înregistrat; cel puţin Frcud nu insistă asupra acestui
clement, în privinţa căruia s-ar ridica numaidecît
problema caracterului său mai mult sau mai puţin
conştient. Conceptul pe care el îl foloseşte este acela dc
reprezentare (verbul: rcpriiscnticrcn) care implică o
operaţie cu caracter „semiotic". „A doua topică" sc
anunţă deja, în care faimosului „cs" îi este încredinţată o
bună parte din această funcţie reprezentativă. /
A doua remarcă: contrar a ceea ce se întîmplă în
cazul visului, sursa somatică sc regăseşte la capătul
activităţii pulsionalc pentru că scopul pulsiunii este o
modificare a c.xcitaţici-sursă; dar acestui corp considerat
mai întîi invariabil pot să i se substituie altele. înseamnă
atunci că întoarcerea „fiziologică" la sursa somatică nu
arc loc şi că, deplasînd locul satisfacerii, ca creează
într-un anume fel un corp iluzoriu acolo unde corpul
veritabil (organic) nu este:
„Scopul unei pulsiuni este întotdeauna satisfacerea care nu poate fi
obţinută decît suprimînd starea dc excitaţie. însă cu toate că acest scop
final rămîne invariabil pentru fiecare pulsiune, căi diverse pot conduce
la el, astfel încît diferite scopuri, mai apropiate sau intermediare, sc
pot oferi pentru .o pulsiune; aceste scopuri se combină sau sc schimbă
unele cu altele. Experienţa ne îndreptăţeşte, de asemenea, să vorbim
dc pulsiuni inhibate cit priveşte scopul în cazurile unor procese pentru
care o anumită progresare pe calea satisfacerii pulsionale este tolerată,
dar care mai pe urmă suportă o inhibiţie sau o derivaţie. S-ar putea
presupune chiar că astfel de procese nu sînt lipsite de o satisfacere
parţială"2.
1
Op.cit., p.20.
2
Op.cit., pp.18-19.
192
Dacă inhibiţia în privinţa scopului evocă o relativă
dezerţiunc a corpului, o calc cu oprelişti sau o rătăcire în
raport cu necesara „modificare a sursei", considerarea
obiectului pulsiunii determină intervenţia unui anumit
număr de posibilităţi prin care „propriul corp" e chemat
să joace un rol considerabil:
„Obiectul pulsiunii este acel ceva în care sau prin care pulsiunea îşi
poate atinge scopul. El este tot ce c mai variabil în pulsiune, el nu este
originar legat dc aceasta: dar numai în baza aptitudinii lui particulare
de a face posibilă satisfacerea este adăugat. N'u e neapărat un obiect
străin, ci poate fi la fel de bine o parte a propriului corp. Poate fi
înlocuit după voie de-a lungul întregului parcurs pe care-1 cunoaşte
pulsiunca; rolul cel mai important revine acestei deplasări a pulsiunii" 1 .
„Propriul corp" reapare, aşadar, în repertoriul deschis al
locurilor („în ce") sau al mijloacelor („prin ce") pe care
pulsiunca le poate alege pentru a-şi atinge scopul şi pe
care sc poate eventual fixa. Acesta c cazul în care sc
operează — în narcisism, în masochism —
„întoarcerea pulsiunii asupra propriei persoane". Apare
astfel un rol nou al corpului; eram gata să spun al unui
corp nou: corpul ca obiect al impulsului, corpul suport al
fixării sau al investiţiei. Şi nimic nu împiedică apariţia
unei noi reprezentări, prelungind sau transformînd-o pe
aceea în care excitaţia somatică ea însăşi s-a prelungit
sau s-a transformat. Noi nu am părăsit corpul. Dar dacă e
adevărat că, pentru Frcud, persistă o îndepărtată
omologie între arcul reflex simplu şi soarta pulsiunilor,
să spunem că corpul-obicct, corpul investiţiei,
corespunde unei efectuări motrice care şi-ar căuta dc
îndată confirmarea în ordinea perceptivă, fără a putea
evita să se amestece aici o întreagă proiecţie imaginară
sau simbolică. Cînd Schilder 2 va studia imaginea
corpului, el va acorda mai puţină atenţie schemei
corporale primare, aşa cum rezultă din funcţionarea
diferitelor aparate kinestezice sau somestezice, cît mai
degrabă imaginii, în parte, fantasmatică, însoţind
diversele tipuri de investiţii libidinalc. Freud, printr-un
sistem de reprezentări legate între ele, stabileşte un
1
Op.cit., p.19.
2
PAUL SCHILDER, L'image du corps (Imaginea corpului),
Paris, Gallimard, 1966. '
193
parcurs cc poate fi reînnoit într-o circularitatc virtual
infinită: de la corpul ca sursă a pulsiunii lui, la corpul ca
scop, loc sau mijloc al „satisfacerii".
Nu fac aici decît să amintesc, într-o schemă foarte
simplificată, trăsăturile esenţiale care permit situarea
gîndirii lui Freud în istoria noţiunilor privitoare la
ccncstczic şi la conştiinţa corpului. Aportul său este
considerabil: înainte de el, cenestezia era actul prim al
sistemului de aferente senzoriale cu care era înarmată
personalitatea; conştiente sau inconştiente, aceste
aferente fiziologice îşi exercitau dintr-o dată toată
puterea lor: nu rămînca centrilor superiori decît să se
supună legii sau să le răspundă cît mai bine; modelul-
tradiţional - comportă doi termeni, în relaţie de
reciprocitate. Singura istoric pe care medicina de
odinioară putea s-o povestească este această istorie
simplă, repetată în nenumărate lucrări ale scolului al
XlX-lca, care pleca dc la iritarea viscerală pentru a
sfirşi, de exemplu, în manie (sau viceversa), sau dc la
leziunea aparatului sensibilităţilor somatice pentru a
sfirşi în depersonalizare. La Freud, pulsiunilc au o soartă
şi prilejuiesc povestiri mai lungi şi mai amănunţite, prin
intermediul misrrărilor, al substituirilor si al
încrucişărilor diferitelor scopuri sau obiecte. Acesta c un
parcurs complex cc trebuie luat în .considerare, iar nu
numai naveta scurtă a „acţiunii" şi a „reacţiei".
Sentimentul dc depersonalizare, dc pildă, este o
desinvestiţie ce survine la capătul unei lungi istorii,
căreia DcuiI ct melancolic (Doliu şi melancolic) îi
retrascază diferitele etape, în care primul pas greşit este
alegerea obiectului narcisic. Nimic comun cu disfuncţia
organică şi senzorială primară pe care Ribot credea că o
poate invoca.
La începutul acestei expuneri, pusesem aproape Ia
rang de sinonimic ccncstczic şi ascultare a corpului. Dar
după recitirea rapidă a lui Freud şi reamintirea a ceea ce
spune despre „reîntoarcerea pulsiunii asupra propriei
persoane" în narcisism şi în masochism, o întrebare nu
poate fi evitată: unde să tragem linia de demarcaţie între
o cenestezie, care ar fi una din datele primare ale
oricărei existenţe omeneşti, şi o ascultare a corpului,
care ar fi consecinţa ipohondrică sau perversă a unei
investiţii narcisiace sau autoerotice?
194
Sartrc (atît dc aproape, prîh Dumas, dc ideile lui
Ribot) răspunde fără ezitare: modul în care „ne existăm
contingenţa" ni se revelă prin ccncstczic:
„... Cînd nici o durere, nici o plăcere, nici o neplăcere precise nu sînt
«existate» de conştiinţă, pentru-sinele nu încetează să se proiecteze
dincolo de o contingenţă pură şi, ca să spunem aşa, necalificată.
Conştiinţa nu încetează «să aibă» un corp. Afectivitatea ccncstczică
este astfel pură sesizare nepoziţională a unei contingenţe fără culoare,
pură înţelegere de sine ca existenţă de fapt. Această sesizare perpetuă
de către pentru-sinele meu a unui gust fad şi fără distanţă, care mă
însoţeşte chiar şi în eforturile mele dc a scăpa de ca şi care este gustul
meu, este ceea cc am descris aiurea sub numele de greaţă. O greaţă
discretă şi de nedepăşit revelată perpetuu de corpul meu conştiinţei
mele..." 1 .
Cît despre Mcrlcau-Ponty, discutarea noţiunii dc schemă
corporală îl aduce să afirme că „corpul propriu este al
treilea termen, întotdeauna subînţeles, al structurii
figură şi fond, iar orice figură se profilează pe dublul
orizont al spaţiului exterior şi al spaţiului corporal" 2 .
Dar dacă ia această inevitabilă şi naivă prezenţă a
corpului — prezenţă „non poziţională" (Sartrc), „sub-
înţclcasă" (Mcrlcau-Ponty) —• i se adaugă o ascultare
intenţională, c bine să ne întrebăm, împreună cu Freud,
cc presupune acest interes ca investiţie libidinală
regresivă sau narcisică. Ceea cc dau ascultării corpului
sustrag prezenţei rncle în lume, investiţiilor melc în
obiectul celălalt. în ascultarea conştientă a corpului,
clementul estetic al ccncstcziei este dc ordinul
satisfacţiei pulsionalc confundat în mod indiscernabil cu
aferenta fiziologică primară: este o variantă a
„reîntoarcerii asupra persoanei proprii". Putem trage,
fără a risca prea mult, această concluzie care nu c banală
decît în aparenţă: prezentul interes pasionat pentru
diferitele modalităţi ale conştiinţei corpului este
simptomul considerabilei componente narcisice cc
caracterizează cultura occidentală contemporană.
1
JEAN-PAUL SARTRE, L'ètre et le neant (Fiinţa şi neantul),
^ " V ^ A U R V C É MERLEAU-PONTY, Phénoménologie de la
perception (Fenomenologia perceppei), Paris, 1 9 4 5 , p.117.
195
 CUPRINS
Sînt departe, ştiu prea bine, de a fi primul care face .
această remarcă. Şcoala aşa-numită de la „Chicago" şi
Scnnctt 1 , precum şi nenumăraţi alţi psiho-sociologi au
făcut din aceasta, pornind de la alte date, un motiv
insistent de reflecţie critică. Putem de asemenea să
apărăm cauza lui Narcis (sau să invocăm, cel puţin în
.favoarea sa, circumstanţele atenuante). într-o lume în
care dominarea tehnică a obiectelor naturale "a făcut
progrese atît de rapide, nu este oare de înţeles ca voinţa
de a simţi — şi de a se simţi — să intervină ca o
compensaţie, restabilind un echilibru necesar, la
supravieţuirea noastră psihică?

CERNEALA IRONICA A MELANCOLIEI I

NOTA ASUPRA EDIŢEI XV

CERNEALA MELANCOLIEI 5
DEMOCRITUS DDCIT (Utopia melancolică a lui R o b c n Burton) 16
Masca melancolicului 16
Dcmocrit şi abderitanii 2S
Utopia 34
REŢETE ÎNCERCATE PENTRU A ÎNDEPĂRTA MELANCOLIA 43
Păcatul acedici 43
Hildcgardc de Bingcn 48
Constantin Africanul 50
Renaşterea 53
Aburii 5S
Supravieţuiri 59
Sydcnham 61
Friedrich Hoffmann 63
Ann-Charlcs Lorry 63
NEMURIREA MELANCOLICA 67
Julcs Cotard şi „delirul negaţiilor" 67
Despre delirul ipohondrie în fonna gravă a melancolici
anxioase (1880) 6S
Notă şi documente complementare 75
IRONIE ŞI MELANCOLIE. GOZZI, HOFFMANN, KIERKEGAARD 90
Basmul 90
Problema teatrului : 99
Regii melancolici 105
Prinţesa Brambilla dc E.T.A. Hoffmann , 110
Kicrkcgaard , 12S
1 CONCEPTUL DE NOSTALGIE 132
RICHARD SENNETT, Le narcissisme et la culture moderne
(Narcisismul şi cultura modernă), în Former l'homme, Recontres Conceptul dc ccncslczic şi ideile neuropsihologice
internationales de Genève, Neuchâtel, La Baconnière, 1979, pp. 187- ale lui Moritz Schiff 154
203. Prezentul studiu a fost discutat la reuniunea anuală a Societăţii SCURTA ISTORIE A CONŞTIINŢEI CORPULUI 176
franceze de psihanaliză, îh primăvara anului 1980.
197