Sunteți pe pagina 1din 37

Jean Starobinski

melancolie,
nostalgie, ironie
Traducere de
ANGELA MARTIN

Selecţia tertelor şi prefaţă de


MIRCEA MARTIN

U N I V E R S I T A T E A TEHNîtA !

iNV.

© Jean Starobinski

Toate drepturile EDITURA MERIDIANE


asupra prezentei ediţii îh limba română BUCUREŞTI, 1993
sînt rezervate Editurii Meridiane
CERNEALA mON.CÁ A MELANCOLIE,

Jean Starobinski nu e deloc necunoscut în România.


Relaţia critică, apărută în 1974, Invenţia libertăţii,
1988, precum şi o culegere masivă din studiile şi
articolele autorului (Textul şi interpretul, 1984), au
familiarizat deja publicul nostru cu un corp de teme şi
de principii, cu o metodologie specifică. Cititorul
român şi-a putut da seama că Starobinski nu c un
exeget obişnuit, că interesele sale sînt deseori
divergente în raport cu ale altor critici, că tot ceea ce
face el nu-şi descoperă, la rigoare, un precedent
veritabil.
Studiile şi eseurile din cuprinsul cărţii de faţă
confirmă, la rîndul lor, o astfel de impresie. Fiecare
din ele ne surprinde şi chiar ne contrariază la început
prin faptul că se ocupă de texte nu numai fără legătură
cu literatura, dar greu de situat într-o ordine culturală
sau ştiinţifică. Iar cînd ia în discuţie texte literare,
interpretul vizează deseori alte obiective mai întîi,
părînd că îşi amînă privirea critică propriu-zisă.
Melancolia este o temă pe care Jean Starobinski a
abordat-o iniţial ca om de ştiinţă, mai precis ca medic
şi ca istoric al medicinii. Teza sa de doctorat în
Pe cope;
medicină, apărută în 1960, la Basel, se intitula Istoria
Albrecht Diiror
Melancc tratamentului melancoliei de la origini pînă ia 1900 şi
cîteva studii din prezentul volum refac un itinerar
ISBN 973-33-0231
Burton îşi trăieşte şi îşi exprimă în acelaşi timp utopia

parcurs acolo cu alte mijloace. în Reţete pentru a şi melancolia.


îndepărta melancolia, de pildă, autorul începe prin a Problema esenţială pusă aici în discuţie este aceea a
descrie simptome ale acediei, boală şi. păcat în acelaşi măştii. De fapt, meditaţia asupra măştii, cu
timp, în concepţia medievală, în măsura în care „dialectica" ei specială între aparenţă şi realitate sau
numeşte şi o lîncezeală a sufletului. De la reprezentarea între adevărul aparent şi cel profund, 1-a condus pe
şi terapeutica medievală ajungem în Renaştere, „epoca Starobinski la studiul melancoliei. O seric de articole
de aur a melancoliei", şi, mai departe, în secolul al cu titlul Interogatoriul măştii apărute în „La Suisse
XVII-lea, reţinînd o profuziune de doctorii şi contemporaine" în 1946 atestă această preocupare
ingrediente corespunzătoare „polimorfismului" simp- timpurie care devine o constantă tematică a operei în
tomelor bolii. ansamblul ei. Texte precum Stendhal pseudonyme
în ciuda varietăţii reţetelor, reprezentarea umorală (1961), exegezele repetate consacrate lui Rousseau,
a melancoliei persistă pînă tîrziu. Starobinski explică Portretul artistului ca saltimbanc (1970), Montaigne în
această supravieţuire prin „pertinenţa simbolică şi mişcare (1982) şi Ironic şi melancolie (Gozzi,
expresivă a imaginii bilei negre". Trecerea de 'la Hoffmann, Kierkegaard) din cuprinsul volumului de
substanţial la figurat, de la literal la literar, de la faţă sînt tot atîtea prilejuri pentru Starobinski de a face
convingere la metaforă este admirabil sesizată de subtile asocieri şi disocieri în legătură' cu raporturile
autorul nostru: „Atrabila este o metaforă ce se ignoră şi între ipostazele eului, între conştiinţa de sine şi ,
conştiinţa despre lume, între portret şi autoportret,
vrea să se impună ca fapt al experienţei. Căci
între melancolic şi ironie. Problema complexă a
imaginaţia vrea să creadă într-o materie melancolică
autorităţii împrumutate sau cedate este indisociabilă de
pînă la proba contrarie. Şi ea admite existenţa unui sens
aceea a măştii. Sigur este că o etică şi o estetică a
figurat numai după ce va fi trebuit să renunţe la sensul
măştilor s-ar putea recompune din aceste comentarii
substanţial". Nu se întîmplă însă la fel cu alte
distincte care apelează la argumente din întreaga istorie
reprezentări considerate a fi ştiinţifice pînă în secolul al
a gîndirii şi la exemple luate din toate artele.
XVII-lea şi care abia după aceea vor fi luate drept
într-o altă secvenţă — poate cea mai spectaculoasă
metafore? Şi nu cumva tot din acel moment statutnl
din volum — intitulată Nemurirea melancolică, autorul
însuşi al metaforei începe să se schimbe în spaţiul
porneşte de la prezentarea monografiei lui Jules Cotard
literaturii?
din 1882 consacrată „delirului negaţiilor" pentru a
Istoria melancoliei este însă mult mai veche, comenta apoi într-o lungă Notă cîteva „documente
primul autor melancolic mărturisit ca atare fiind complementare", precum cercetările lui Gastón Paris şi
Democrit; Renaşterea va recupera apoi din Antichitate ale altor autori asupra „Jidovului rătăcitor" şi
şi pe alţii, de pildă, pe Heraclit. în amplul eseu întruchipările literare ale motivului ce culminează cu
Democritus dixit, Starobinski se ocupă însă de modul viziunea baudelaireană. în final, Starobinski apropie
îh care Robert Burton în Prefaţa satirică la faimosul său două tipuri de manifestări şi două tipuri de texte —
tratat (Anatomia melancoliei) se raportează la aserţiunile unui nebun şi intuiţiile unui scriitor (Kafka
gînditorul abderitan, mai exact, se ocupă de modul în în Vînătorul Gracchus), pe de o parte, şi comentariile
care, prin intermediul lui Democrit şi al altor autori,
iu
¡1
în care datele strict istorice, ştiinţifice sau clinice sîni
aplicate lor de un clinician (Cotard însuşi) şi, i
aşezate într-un context cultural şi puse astfel în
respectiv, de un critic (Mauricc Blanchot), pe de altă
serviciul unei interpretări mai ample şi ntăi complexe.
parte. •
Scoase din izolarea specialităţii lor, resituate în acest
în metacritica sa, autorul nostru menţine, în ciuda
fel, aceste observaţii de ordin ştiinţific devin mult mai
„similitudinii terminologice" a celor două comentarii,
interesante şi chiar mai convingătoare, modul propriu
o distanţă între obiectul analizei psihice şi obiectul
analizei literare. Dar, în acelaşi timp, el ţine să pună în al autorului de a le trata părînd menit să le stimuleze
lumină acea „virtualitate a experienţei umane" pe care sau să Ic verifice fecunditatea, productivitatea
o exprimă un bolnav „în rătăcirile lui fără întoarcere" şi intelectuală.
un scriitor de geniu care o controlează prin însăşi Pornind de la considerarea melancoliei ca o boală
existenţa formei şi, bineînţeles, prin jocul ironiei. Ceea şi de la istoricul tratării ei, Starobinski îi defineşte în
ce într-un caz este trăire brută, inconştient suferindă, în continuare tipurile (utopia, nostalgia, delirul negării
al doilea este o intuiţie organică şi o performanţă etc.), ajungînd la un concept de melancolic ca stare de
artistică. Rămînc, deci, o „idee antropologică spirit şi la ilustrările ei în literatură, în artă, în filozofic.
generală", trăită psihotic, fragmentar, asintactic 'şi Dacă, pe de o parte, melancolia era raportată la
radical de către omul bolnav şi infinit nuanţată, fiziologic, la săruri şi substanţe, pe de altă parte, ca
îmbogăţită de scriitor. Şi rămînc faptul că un clinician poate fi şi rezultatul unui metabolism cultural. Autorul
precum Cotard participă împreună cu poeţii moderni şi nu dezvoltă această pistă, dar, din însăşi discuţia lui,
cu critici ulteriori la elucidarea „situaţiei ontologice a putem deduce că există o terapie a melancolici prin
omului din occident:... unul şi acelaşi moment al povestire sau prin lectură, după cum există şi o
istoriei, al conştiinţei occidentale se relevă în diferite suferinţă produsă de lecturi. Cu alte cuvinte, există
feluri: în faptul că un clinician de marc talent se regele captivat de poveştile Şchcrczadci, dar există şi
gîndeşte să observe, să izoleze şi să numească «delirul prinţii melancolici.
negaţiilor» din masa confuză a manifestărilor nebuniei Temele se întreţes în cuprinsul volumului şi, chiar
rămase neinventariate; apoi, în faptul complementar că în cuprinsul aceluiaşi articol, vorbind, de pildă, despre
motivul «morţii vii» şi al călătoriei debusolate devine
ironic şi melancolic la Gozzi, autorul aduce vorba şi
cu precădere insistent în literatura cea mai avansată a
despre nostalgic. Istoria sentimentului nostalgic, atît de
modernităţii şi sub pana criticilor care lucrează la pea
indisociabilă de istoria termenului ca atare, o face însă
mai completă elucidare a sa".
Starobinski într-un studiu special în care referinţele la
*
psihanaliză şi psihiatric — prezentate şi în alte texte
Faptul că Starobinski ţine să adauge la paginile
— sînt abundente. Melancolia c pusă nu o dată în
dedicate studiului lui Cotard altele mult mai numeroase
raport cu ironia cu care se şi implică adesea. După
în care îşi extinde comentariul asupra unor „documente
Kierkegaard, ironia nu c decît reversul melancolici.
complementare" este îndelung semnificativ, ca şi acela
de a fi publicat Istoria tratamentului melancoliei doar După alţii, melancolia se poate vindeca prin ironic,
într-o ediţie restrînsă, hors commerce. Este evident că „distanţă şi răsturnare activ instaurate de către spirit cu
el nu se consideră bine reprezentat decît de acele texte ajutorul imaginaţiei". Starobinski e mereu atent Ia

IV v
retrăi în sens figurat o captivitate pe care a cunoscut-o
„lecţia de ironie" pe care ne-o dă un autor sau altul prin prea bine îh sens propriu". Apoi planurile se diversifică
chiar modul în care îşi pune în joc autoritatea. El din nou, căci personificarea melancoliei c un fapt care
concepe ironia în toată complexitatea ei, nu doar ca o ţine de istoria mentalităţii. în continuare se schiţează o
disociere intelectualistă de alţii sau de sine. Ironiei mică teorie a alegoriei în strînsă dependenţă de
adevărate nu-i lipseşte „complementul de imaginaţie reprezentarea spaţială: „Orice alegorie atrage după sine
afectuoasă". o definire şi o calificare a spaţiului...".
Din comentariile criticului se pot desprinde repere Criticul intră apoi în detaliile viziunii personale a
şi secvenţe dintr-o istorie literară (şi artistică) a ironiei \ poetului. Figura melancoliei la Charles d'Orléans este
sau melancoliei. „Prinţul melancolic poartă în sine pe labirintul, spaţiul rezultat din concilierea şi sinteza
bufonul salvator" — sună o observaţie aruncată în unor contrarii, „rătăcire închisă", „recluziune
trecere pe o pagină, în altă pagină ni se vorbeşte despre pribeagă"; „chiar forma rondelului — mic labirint de
actorul (paradoxal) al lui Diderot care îl anticipează pe cuvinte — exprimă admirabil demersul sinuos al
rătăcirii închise, goana osîndilă la reîntoarceri silnice
ironistul romantic. „Ironia romantică, notează criticul
care te fac să te găseşti la urmă exact acolo de unde
în acelaşi eseu (Ironie şi melancolie), nu este ironia Iui
porniseşi". Figură a melancoliei la Charles d'Orléans,
Gozzi, d a r se serveşte de maniera acesteia pentru a
dar şi la Robert Burton, labirintul parc că îl fascinează
"•anspune în literatură un nou mesaj."
Analiza textelor literare se interferează cu aceea a pe însuşi interpretul lor.
contextelor social-istorice şi morale şi astfel terapeutica De cîte ori ia în discuţie texte literare, indiferent
melancolici serveşte drept pretext într-o polemică din ce unghi problematic, Starobinski nu uită să
literară (Gozzi — Goldoni) sau, invers, o figură sublinieze într-un fel oarecare efectul de formă,
retorică se transformă într-o figură existenţială: „Prin derivat, dar specific, pc care îl interpretează şi ca pG un
subterfugiul imaginii legendare a răsturnării, Hoffmann semn al dominaţiei asupra tumultului sentimental ori
transportă o figură de- retorică (a face să se înţeleagă asupra manifestărilor maladive. Atenţie recuperatoare,
contrariul) în categoria existenţei; figura devine: a vrea căci în urma analizelor sale sîntem nu o dată aduşi în
şi a vedea contrariul a ceea ce erai". situaţia de a constata cît de aproape este nu numai
Trecerea de la glosarea unor tratate stufoase de melancolia de nebunie, dar însăşi creaţia ori emoţia
medicină medievală sau renascentistă la analiza literară artistică de tulburarea psihică, de boală.
propriu-zisă se face simplu şi firesc la Jean într-adevăr, considerînd datele aduse în Scurtă
Starobinski, fără a se întrerupe cursivitatea discursului. istoric a conştiinţei corpului, sîntem înclinaţi să
Un exemplu îl constituie chiar Cerneala melancoliei, confundăm ceneslezia cu cencstophalia şi conştiinţa
eseul ce i-a servit autorului spre a-şi ilustra concepţia artistică „înglodată, cum este, în individualul
despre istoria ideilor, disciplină pe care o inaugura în cenestezic", cu o „conştiinţă morbidă". Cu ajutorul lui
Charles Blondei, invocat în sprijin de autorul nostru, şi
1962 la Universitatea din Geneva, la invitaţia fostului
apelînd la criteriul propus — cel al funcţiei limbajului
său profesor, Marcel Raymond. O singură frază
de a impersonaliza expresia dată stărilor n o a s t r e '
schimbă aici registrul discuţiei, mareînd trecerea de la
individuale — vom putea disocia între atitudinea
un plan diferenţial la altul: „Destinul poetului este de a
VII
vi
bolnavului şi a poetului, cel de-al doilea coborînd
Aproape orice text al lui Jean Starobinski presupune o
acolo de unde cel dintîi nu se poate ridica.
trecere prin mai multe limbi şi literaturi, prin toate
Jean Starobinski nu c deloc indiferent la realităţile
artele. în acelaşi timp, mai multe domenii, fiecare cu
corporale, ceea ce e rar la un critic, dar firesc la un
orizontul său specific de cunoştinţe, sînt puse la
clinician. Pentru el, corpul nu este însă un inspirator de
contribuţie. Autorul s-a ilustrat în istoria literară, dar şi
metafore critice, xaşa cum este pentru Jean-Pierre
în istoria ideilor sau a mentalităţilor. Critica, stilistica,
Richard; el nu întîmpină senzaţia, ci conştiinţa
hermeneutica sînt disciplinele care îi oferă, de regulă,
corpului, mai exact corpul ca intermediar între
perspeptive în comentariul literar propriu-zis.
conştiinţă şi lume. Starobinski e interesat nu de ceea ce
ascunde corpul, ci de ceea ce el exprimă. Postul lui de Psihanaliza nu-i este cîtuşi de puţin străină. Istoria
aşteptare e plasat la întîlnirea între corp şi limbaj. Nu generală, dar şi istoria medicinii, antropologia, dar şi
secretele corpului, aşadar, ci virtualităţilc lui filologia — şi îndeosebi, etimologia — îi servesc drept
expresive. fundamente ale cercetării. Construcţia obiectului
acestei cercetări este însă de neînchipuit fără rigoarea
E simptomatic din acest punct de vedere mod'ul
cum interpretează Jean Starobinski psihanaliza conceptuală cîştigată din frecventarea marilor filozofi,
freudiană şi ce reţine din ea. Chiar în Scurtă istoric a fie ei clasici sau moderni.
conştiinţei corpului el încearcă o restaurare a lui Frcud, S-a scris mult despre competenţa lărgită a lui Jean
o restabilire a locului acestuia în istoria medicinii şi a Starobinski, despre faptul că el â practicat studiul
culturii. După părerea sa, meritul lui Frcud nu constă în interdisciplinar înainte ca acesta să fi fost oficial
descoperirea inconştientului, ci în redefinirea lui prin recunoscut, adică zgomotos teoretizat. Cunoştinţele
renunţarea la corp, prin desomatizarca psihologici. autorului sînt multiple, atenţia lui este multilaterală,
Corpul nu c cauza tulburărilor psihice, el c doar „scena dar problema c alta: el practică toate aceste discipline
'lor de manifestare". Ceea ce autorul nostru declară că îl distincte într-un fel propriu, anume pentru a le pune în
interesează în psihanaliză nu c atît terapeutica, cît relaţie. Pariul şi profitul demersului său vin de aici.
hermeneutica visului. Terenul anchetei sale este tocmai acesta, situat la
Proiectul antropologic şi metodologic al criticului c confluenţa reală (sau imaginară) a unor discipline şi
definit succint şi pregnant în cîtcva pagini introductive limbaje. Din această cauză, Starobinski şi-a putut
la construcţia conceptului de nostalgie. Pornind de la îngădui să reacţioneze împotriva „terorismului
faptul că sentimentele noastre nu există şi nu se pot metodologic" din critica literară şi să dispreţuiască
răspîndi altfel decît prin cuvinte, Starobinski conchide modele terminologice. Faţă de asemenea entuziasme
astfel: „...verbalizarea experienţei afective intră în facile ori abuzuri, el a păstrat mereu o anumită
compunerea structurii înseşi a trăitului. Istoria circumspecţie ironică.
sentimentelor nu poate fi aşadar altceva decît istoria Din chiar această preocupare de ordin metodologic
cuvintelor în care s-a enunţat emoţia". Istoria ideilor, a dominantă în critica europeană a anilor '60 au rezultat
sentimentelor şi a mentalităţilor este, în ultimă numeroase analize demonstrative pe texte ce se pretau
instanţă, reductibilă la o semantică istorică sau, în unei anumite abordări. Pe de altă parte, s-a propus
orice caz, imposibilă fără ea. comentariul unuia şi aceluiaşi text din perspective
VIII IX
însă doar schiţate, altele formulate ca întrebări sau ca
diferite. Fireşte că aceste abordări, pentru a fi serioase,
ipoteze, nici una nu este dusă pînă la capăt, adică nu
erau separate şi aparţineau unor autori diferiţi,
devine conclusivă şi, mai ales, exclusivă. Plăcerea
specialist fiecare într-o anume disciplină sau metodă.
autorului este de a înmănunchia firele, nu de a urma
Jean Starobinski practica de mult, de la începuturile
unul singur pînă la capăt. Nici măcar atunci cînd ia în
activităţii sale, o asemenea analiză multiplă, cu
discuţie vise ori proiecţia lor artistică (precum în Trei
deosebirea că o făcea singur, considerîndu-şi obiectul
din unghiuri şi, evident, cu mijloace diferite. furori), el nu aplică o metodologie psihanalitică
ortodoxă şi nici, cu atît mai puţin, nu face psiho-
Acest obiect ni se dezvăluie astfel ca un obiect
critică. Şi nici analiza de text pe care o practică el nu se
„ p o l i m o r f şi modul însuşi în care el se construieşte la
înscrie în limitele unei critici stilistice recognoscibilc ca
Starobinski ni se pare extrem de interesant şi de
atare. Ceea ce putem recunoaşte este numai un anumit
caracteristic. Am fi tentaţi chiar să spunem că obiectul
accent, o tematică specifică.
lui este diferit de al celorlalţi cercetători, mai cu scamă
Abordarea aceasta diversificată, multiplă, se
atunci cînd arc în faţă un text literar. Niciodată un
asemenea text nu este analizat ca şi cum ar fi numai regăseşte în concluziile criticului care rezultă tocmai
literatură. Iar, pe de altă parte, niciodată calitatea lui din confruntarea provocată, din punerea reciprocă în
literară nu e pierdută din vedere. Făcîndu-se succesiv perspectivă a observaţiilor făcute pe căi separate, din
ori alternativ antropolog, psihanalist, istoric, ideolog controlul lor reciproc, adică din punerea lor reciprocă
ori filolog, Starobinski rămîne lot timpul critic literar în valoare. înaintarea pe o cale anume este oprită
(ori artistic), adică sensibil la valoarea estetică. Tot ce uneori pentru ca achiziţiile făcute pînă atunci să rămînă
ne spune el despre un text sau altul, indiferent în ce compatibile şi coerente cu rezultatele obţinute pe alte
plan şi în urma căror conexiuni, arc drept fundal căi. Altfel spus, criticul perseverează în psihanaliză, de
presupoziţia specificităţii şi diferenţei estetice. pildă, numai atît cît textul şi contextul suportă, aşa
Exercitarea tuturor celorlalte competenţe este cum sînt ele reconstruite prin abordarea sa complexă.
supervizată Ia el aproape instinctiv de vocaţia critică. Nu încape îndoială că Starobinski ar fi putut fi în
scrierile lui istoric literar sau filozof, sociolog sau
Ceea ce, cum am văzut de atîtea ori, nu se întîmplă
psihanalist e t c , dar tot atît de neîndoielnic c faptul că
în cazul specialiştilor din alte domenii care se aplică la
el nu ţine să-i aducă pe aceşti „heteronimi" potenţiali la
literatură. Deşi aceştia îşi propun să-şi delimiteze cît
expresie deplină, preferind să se manifeste el însuşi ca
mai riguros obiectul de studiu, nu izbutesc să evite
unele generalizări implicite sau chiar explicite în o sinteză a lor.
domenii unde competenţa lor este depăşită şi, mai ales, Demersul său critic nu caută doar interferenţele şi
nu evită incompatibilităţile de ordin estetic. interacţiunile, ci este el însuşi interferenţă şi
în ce-1 priveşte, Starobinski atacă textul din mai interacţiune, dutc-vino permanent între planuri,
multe poziţii, iniţiază mai multe trasee analitice, precum şi între perspectiva punctuală şi cea globală. Un
execută mai multe secţiuni tocmai spre a pune în efort de echilibrare are loc de-a lungul comentariului
evidenţă polimorfismul despre care vorbeam, său, un joc de „greutăţi şi contragreutăţi", cum spune
complexitatea obiectului care ni se oferă astfel în el însuşi citîhdu-I pe Montesquieu. Dar acest efort
ipostaze multiple. Unele din aceste căi de acces sînt rămîne inaparent, totul se îmbină miraculos fără

XI
x
Calitatea literară a exegezei nu se obţine prin
adaosuri şi fără resturi, totul se ţine împreună. „Tout se
Itirmccc suplimentare sau prin îndepărtarea de texte, ci
ticnt" — era o vorbă care îi plăcea lui Marcel Raymond
şi căreia maestrul lui Jean Starobinski îi dădea prin adecvarea la ele şi recrearea lor ca deţinătoare de
semnificaţii necontingente. Operaţia aceasta de sens, de „contingenţă incvacuabilă". Critica
măsurare, ca orice operaţie de fineţe, este implicită, aş j împărtăşeşte cu literatura nevoia de sens. Comentariul
spune aproape instinctivă. critic nu trebuie, aşadar, să fie o demonstraţie, o
I pledoarie, faptele se cer doar aşezate într-o lumină
Extraordinara capacitate a criticului de a defini nu
favorabilă: „Faptele nu se demonstrează. Ele se-arată".
este, desigur, străină de pregătirea sa ştiinţifică, şi,
Se deschide astfel un spaţiu pentru descoperire şi
probabil, nici de experienţa sa clinică. Simptomatic mi
ixintru creaţie. Proba vocaţiei devine indispensabilă în
se pare însă faptul că el excelează nu numai şi nu atît
critică. Starobinski era de multă vreme conştient de
printr-o expresie fericită şi memorabilă, cîl printr»o
acest risc sau de această şansă: „Fiind discurs
situare justă. 'Nimic spectaculos nu se petrece în regia
comprehensiv despre opere, critica nu poate rămîne în
discursului său, totul c logic, adică previzibil.
limitele cunoştinţelor verificabile; ca trebuie să se facă,
Starobinski respinge organic facilitatea, dar nu cultivă
în nici un chip dificultatea, încereînd, dimpotrivă, s-o la rîndul ci, operă şi să înfrunte riscurile operei".
facă accesibilă. Totul devine simplu în prezentarea sa,
ca şi cum noi înşine am fi putut închipui soluţia pe care Deşi melancolia îl preocupă pe Jean Starobinski încă de
el o elaborează doar cu o clipă înaintea noastră. la începutul carierei sale şi revine cu o insistenţă
Impresia de consistenţă, de limpiditate şi de justeţe nu obsesivă în scrisul său, nu doar în articole special
este mai puţin copleşitoare. consacrate, această meditaţie mereu reluată nu a dus ia
o carte, nu s-a încheiat printr-o Sumă. De ce n-a adunat
Concepţia lui Starobinski despre exerciţiul critic
ori de ce n-a retopit el tot ce-a scris deja în acea sinteză
este pe măsura practicii sale analitice. Nu adevărul „în
sensul lui deplin" îl caută el, ci „suma limitată de al cărei titlu (Cerneala melancolici) îl anunţă şi îl
verosimilităţi pe care o conţine fiecare text". Ideea unei rezervă de multă vreme? •
plurivocităţi restrînsc a textului implică o limitare Mai mult, el însuşi se întreabă dacă respectiva
dublă: atît în direcţia unui adevăr canonic, univoc şi, carte va apărea vreodată. întrebare melancolică prin
ca atare, relevabil în întregime la un moment dat, cît şi excelenţă, după cum soluţia de a o realiza parţial prin
în direcţia libertăţii totale a lecturii, susceptibile să culegeri separate (Trei furori, 1974, Melancolic ia
conducă la orice fel de interpretare. „Orice bună oglindă, 1989) e tot una melancolică. Un fel de
interpretare vehiculează un reziduu neinterpretat...", neistovire, de amînarc a realizării depline, de
spune el cu luciditate şi, în acelaşi timp, cu fineţe menţinere în provizoriu caracterizează atitudinea lui
extremă. Dezvăluirea incompletă este o condiţie nu Starobinski faţă de o temă centrală a operei sale.
numai a viabilităţii operei literare, ci şi a celei critice. „Melancolicul nu termină niciodată", declară el la
Nu există, deci, interpretare exhaustivă, nu există o un moment dat, într-un interviu. Putem d a , ' oare,
singură interpretare corectă, plauzibilă, a unui text, dar acestei propoziţii conotaţii reflexive? Şi dacă da,- dacă
nici nu se poate accepta ipoteza că orice text suportă în chip cu totul excepţional, Starobinski lasă să-i scape
orice interpretare. aici o notă concluzivă, atunci ce reprezintă cultivarea

XII XIII
NOTĂ A S U P R A EDIŢIEI
acestei teme pentru el, uh mod de a fi melancolic sau
încercarea de a se vindeca, de a scăpa de melancolic?
Şi, dincolo de temă, scrisul însuşi ce este, o expresie a
melancoliei sau o terapeutică a ei? Pentru autorul
nostru şi pentru fiecare dintre noi?
„O boală învinsă e orice carte", spune poetul
român. Starobinski nu vrea să se vindece de melancolic
sau, în orice caz, nu vrea să se vindece încheind o
carte. El nu termină să scrie despre melancolic,
plăcerea lui este de a reîncepe, nu de a încheia.
Reluarea aceleiaşi teme şi reparcurgerea ci pe trasee
încă neumblate îi produce o certă bucurie inaugurală. Această carte nu e a lui Jean Starobinski: toate textele
Exegetul fidel al melancolici parc a fi un optimist. din cuprins îi aparţin, fireşte, nu însă şi alegerea ori
Nu c nici o îndoială că lui Starobinski i-ar fi stat în dispunerea lor. Autorul a mai scris şi alte pagini despre
putinţă să scrie pînă acum această Sumă, amtnarca melancolic pe care însă, reluîndu-le el însuşi într-o
închegării ci din texte xlcja scrise ncputîndu-sc datora carte (Mélancolie au miroirc, Gallimard, 1989), lc-a
vreunui „vertij al totalităţii" care i-ar fi anihilat
retras din compoziţia volumului de faţă. Se înţelege că
eforturile. Autorul nostru c cel dintîi conştient că nu
sumarul acestui volum e legat, de acele conferinţe,
poate atinge totalitatea, el care supune lotul
studii ori eseuri pe care, dc-a lunjul anilor, autorul ie-a
„controlului ironic al reflecţiei". Fragmcntarismul
publicat şi le-a lăsat în pagini de revistă.
deliberat pe care îl cultivă în acest domeniu nu c alît o
De ce am apelat la aceste texte şi nu la altele? în
formă a melancoliei, cît a ironici, a ironici
primul rînd datorită problematicii lor extrem dc
melancolice. Ncterminarea, amînarca par să fie semne
captivante şi de puţin dezbătute la noi, în al doilea rînd
— angajate existenţial — ale distanţei critice. în
spre a profita, în interesul publicului român, dc faptul
realitate, ele mărturisesc despre imposibilitatea că autorul amînă redactarea unei sinteze consacrate
menţinerii acestei distanţe. Nu este deloc sigur că — melancoliei. Proiectul nostru este mai vechi, din anii
aşa cum observa Yves Bonnclby — cel ce se apleacă cînd termenul însuşi de „melancolie" nu putea figura
asupra hăului nu cunoaşte ameţeala. într-un titlu de carte. El se poate realiza acum prin
generozitatea — pe care Jean Starobinski ne-a arătat-o
MIRCEA MARTIN de mult — şi prin aceea a editorilor săi parţiali cărora le
mulţumim pe această cale.
Traducerea s-a făcut după următoarele texte:
L'encre de la mélancolie („Le Nouvelle Revue
Française", Paris, martie, 1963, • XI, p. 410-423),
Démocrite parle: l'utopie mélancolique de Robert
Burton (Le Bébot, Paris, nr. 29, martie 1984,

XV
p. 49-72), Recettes éprouvées pour chasser la;
mélancolie („Nouvcllc revue de psychanalyse", Paris, CERNEALA MELANCOLIEI
nr. XXXII, 1985), L'immortalité mélancolique („Lc
temps de la réflexion, Paris, nr. III, 1982, p. 231-251),
Ironie et mélancolie: Gozzi, Hoffmann, Kierkegaard
(„Critique", Paris, aprilie şi mai, 1966, nr. 227 şi 228,
p. 291-308 şi 438-457), Le concept de nostalgie
(„Diogenc", nr. 54, aprilie-iunie, 1966, p. 92-115), Le
concept de cénesthésic et les idées
neuropsychologiques de Moritz Schiff („Gesnerus",
Aarau, 34, fasc. 1/2, 1977, p. 2-20), Brève histoire de
la conscience du corps („Genese de la conscience
moderne", Paris, P.U.F., 1983, p. 215-229).
Sumarul cărţii de faţă a fost văzut şi aprobat de
Teoria melancoliei vede lumina zilei în momentul cînd
autor. Prin chiar caracterul său compozit, dar gravitînd filosofii şi medicii se decid să explice frica, tristeţea,
în jurul cîtorva mari teme, el nu este — în comparaţie tulburările minţii printr-o cauză naturală capabilă să
cu volumele întocmite de Starobinski însuşi — mai înlăture orice interpretare mitică. Nu zeii, nu demonii şi
puţin reprezentativ pentru amploarea preocupărilor, nu misterioasa Noapte tulbură judecata oamenilor; ci cad
pentru enciclopedismul ferm călăuzit al unuia dintre cei pradă unei substanţe ce se acumulează în exces în corpul
lor, ale cărei efecte, comparabile cu cele ale unui vin
mai de scamă umanişti contemporani.
greu, nu sînt mai misterioase decît beţia.
Mitologia nopţii nu se lasă lesne uitată: bila neagră
A.M. şi M.M. despre care vorbesc primii „fiziologişti" este un mit
esenţial ce prelungeşte miturile personale. Un conţinut
iraţional dăinuie încă în aparenta simplitate a teoriei
celor patru umori. în plus, bila neagră nu are frumoasa
evidenţă concretă a sîngelui, a flegmei şi a bilei galbene.
Deşi anticii credeau că o recunosc în eliminările de sînge
digerat, negru, existenţa ei este mai degrabă visată decît
constatată: calităţile fizice şi forţele ci morale sînt un
postulat al imaginaţiei ce transpune în materie atributele
divinităţilor ostile. Nu mai este Erinia nocturnă, ci doar
uisteţea neagră; nu mai e Dumnezeu, ci doar
irezistibilul; nu mai e constrîngerea paralizantă a
demonului, ci încleiala, gudronul vîscos şi rece care,
invadîhd toate reţelele organismului, obstruează cursul
spiritului şi al vieţii. Posedării supranaturale, îi succede
o investiţie materială pe dinăuntru; parazitismului divin,
un parazitism umoral: ceva, în noi, se întoarce împotriva
noastră. Evacuarea prin exorcism va trebui să fie
înlocuită şi ea cu metodele prozaice de purgare. Nu sc
poate îndepărta o materie cum se îndepărtează un

5
«deseori greu de recunoscut ne face să trecem de la
demon. Dar în timp ce sîngelc, flegma şi bila galbenă se melancolia simplă la melancolia complicată a posedării.
acumulează vizibil şi se evacuează fără prea marc Căci teologii, începînd cu Origene, au acceptat faptul că
dificultate, bila neagră, umoare captivă şi mohorîtă, melancolia predispune la porniri diavoleşti: Mclanchoiia
nu-şi găseşte cale de ieşire. Ea îşi are lăcaşul în splină, Imlncum diaboli... Fumurile negre ale atrabilei sînt un
dar nu şi un emonctoriu prin care să se poată exterioriza. loc de şedere plăcut Necuratului! Acesta se strecoară aici
Este imaginea unei interiorităţi constrînse, inaccesibilă •ii se ascunde, fără ca noi să-i putem opune rezistenţă.
doctoriilor obişnuite: doar cîteva iritante periculoase,
I)in întuneric în întuneric, incognito-ul rămîne ocrotit.
precum eleborul, pot să ajungă pînă la ea şi să o pună în
Ne aflăm sub puterea infernului, nu atît datorită
mişcare, dacă nu se încearcă reducerea şi iluidificarea ci
voluptăţilor noastre, cît datorită descurajării
prindiluanţi...
melancolice: acestea sînt avanposturile lui. Legenda lui
Imaginaţia care inventează această umoare neagră lJaust ne ajută să înţelegem bine cum stau lucrurile.
face din ea un Styx intim, o „apă tare" a cărei Pentru omul secolului al XVI-lea, puterea melancoliei
agresivitate se exprimă prin efectele nefaste ce le poate este cea a geniului, într-un sens ce include dimpreună
avea deja în stare de aburi. Singure, exalaţiile ci ne forţa creatoare şi tertipurile diabolice. Prea puţin dispus
colorează în negru ideile şi peisajul. Sticla afumată c în să împărtăşească ideile lui Ficino privind foloasele
spatele ochiului. Recunoaştem cu uşurinţă în bila melancoliei şi ale influenţelor saturniene, Campanella
neagră, balta „stymphalizată", apa amestecaţii cu consideră că primejdia depăşeşte de departe avantajele
„tenebre substanţiale" despre care vorbeşte Gaston ipotetice pe care le-ar putea aştepta de la ele eforturile
Bachclard: ,;Accastă stymphalizarc nu c, credem noi, o spiritului. Nu-i adevărat, oare, că umorile melancolice
metaforă goală. Ea corespunde unei trăsături particulare sînt lesne transformate în demoni: atti ad indemoniarsi?
a imaginaţiei melancolice... Trebuie să recunoaştem că Cît despre atrabilă, a te inflama înseamnă literalmente a
aceste impresii nocturne au un fel propriu de a se ic demoniza. E nevoie de o flacără supranaturală pentru
combina, de a prolifera, de a se intensifica... Apa a o calcina şi a o face să treacă la starea „cauterizată", în
amestecată cu noapte este o veche remuşcarc ce nu vrea care/ăul şi mohoreala sînt concentrate la maximum.
să adoarmă". 1 înainte ca Milton să-1 fi împodobit pe Satana cu
Ajungînd să interpreteze delirul prin efervescenţa farmecele melancoliei, s-a crezut că melancolicul este o
bilei negre, medicii vor încerca în zadar să rămînă în pradă favorită a lui Satana. Iar substanţa neagră pe care
domeniul cauzelor naturale: vor fi tîrîţi fără să vrea în medicii o asemuiau cu bitumul strălucitor extras din
zonele tulburi ale mitului, iar amintirea fantasmagoriilor Marea Moartă devine oglinda în care se arată un chip
nocturne va izbuti să contamineze judecata ce se vrea straniu: cea mai întunecată dintre umorile noastre nu se
imperturbabilă. Certurile din secolul al XVI-lca în lasă redusă la impersonalitatea materiei. Mohoreala ei
legătură cu posedarea demoniacă sînt instructive: c deja este consubstanţială celei a îngerului ce s-a răzvrătit
o îndrăzneală să sugerezi, aşa cum face Jcan Wicr, că împotriva luminii divine. Dar la fel cum îngerul decăzut
unele vrăjitoare s-ar putea să fie numai nişte biete babe ridica în vîlvătăi un foc subteran, tot astfel melancolia dă
cu minţile rătăcite din cauza melancoliei, care nu l-au strălucire, la suprafaţă, unei lumini ce rivalizează în
întîlnit pe diavol decît în închipuirea lor bolnavă. Epoca disperare cu bucuria zilei.
vrea să creadă în demoni şi Jean Wicr însuşi nu
Nu trebuie să ne mire faptul că, pe vremea
îndrăzneşte să le nege existenţa. Ba mai mult,
alegoriei, melancolia a fost singura dintre cele patru
explicîndu-se comportamentele suspecte ca efecte ale
umori care a devenit o persoană fictivă. Sîngele, bila,
melancolici, nu se exclude nicidecum posibilitatea de a
flegma sînt prea irevocabil materiale pentru a se preta la
vedea în ele şi o posedare demoniacă. O gradaţie
metamorfoză: nu pot fi decît indirect figurate, printr-o
1
reîntoarcere la Marte, la Jupiter sau la Lună. în ceea ce
GASTON BACHELARD, L'Eau et Ies Reves (Apa şt visele),
priveşte melancolia, totul se petrece ca şi cum ea n-ar fi
ed. nouă, Paris, 1947, pp.137-139.

7
6
încetat niciodată să fie o figură feminină cu faţa sumbră. Poetul nu mai arc un regat care să-i aparţină: el este ţinut
Ea adună alaiul tristelor tovarăşe ale Inimii şi-şi dă mîn prizonier în tainiţele melancolici.
cu Grija, Gelozia şi Bătrîneţea... Charles d'Orlcans Orice alegoric atrage după sine o definire şi o
parlamentează cu Melancolia ori o alungă ori încearcă să calificare a spaţiului: dînd pasiunilor un aspect personal,
o îmbuneze. Ea e un oaspete nepoftit şi neplăcut, exteriorizîndu-le, atribuindu-lc aparenţele unei mişcări
cunoscut de cînd lumea. Ea s-a impus (cînd oare?) cu independente, sîntem obligaţi să le oferim un teritoriu în
totul pe neaşteptate. Poetul încearcă să-i dea porunci: care să se mişte, un teren de luptă, pajişti, incinte dc
mănăstiri, donjoane. Unele se mişcă într-un spaţiu
deschis, altele păstrează portiţe dc ieşire; uncie^sînt
„Hai, du-tc dc tc-ascunde acum,
prizoniere, în vreme ce altele sînt excluse. între
Urîcioasă Melancolic.
imaginea călătoriei (sau a navigării), aceea a aşteptării în
Tc uită la anotimpul frumos
faţa uşii închise şi aceea a încercării decisive, o întreagă
Care din tot locul tc va izgoni.
viaţă se joacă, în care uniunea eului parc că s-a
Uşa mea nu ţi s-a deschide.
descompus într-o multiplicitate dc actori ce-şi fac fiecare
jocul lor separat. Conştiinţa alcgorizată este o conştiinţă
Dar Melancolia nu răspunde la poruncă. Pc acela pc care
deposedată dc propria-i libertate; ca nu mai c decît
1-a înhăţat, nu-1 mai lasă. Ea c dc neclintit:
teatrul în care se frămîntă nişte personaje cc-şi urmează
lupta sau căutarea. Teatrul acesta nu este un loc neutru;
Melancolic sînt şi trebuie,
cl îşi are configuraţia lui simbolică; dacă cui lasă în
în toate întîmplărilo să am un rost.
scama figurilor alegorice o libertate şi o iniţiativă pc care
cl nu şi le mai asuma, atunci el însuşi se preschimba în
Ea arc puterea dc-a pune în lanţuri şi dc a lega; este o
spaţiu, el c peisajul sensibil în care se desfăşoară
gardiană: evenimentul; ceea ce nu-1 împiedică să fie şi un personaj
suplimentar, un cu fără nume şi fără chip, pc care
Aici prins, aici aşezat figurile alegorice îl prind în hora lor, unde va fi măgulit
Prea sttîns mă legi, sau martirizat. Drept care nu c totuna dacă Melancolia
Melancolic, este un oaspete neaşteptat venit din afară sau stăpîna
Din ce în ce mai rău. unui sinistru înlăuntru în care poetul este înlănţuit.
Alegoria desemnează astfel, pc rînd, accesul care ne
Destinul poetului este de a retrăi în sens figurat o surprinde, forţîndu-ne refugiul şi detenţia paralizantă
captivitate pc care a cunoscut-o prea bine în sens care ne închide într-un loc străin. Cînd melancolia e
propriu. închisoarea lui se transformă adeseori într-o afară şi bate, casa mea nu mă apără şi uşa sc deschide.
mănăstire, iar tristeţea capătă aspectul unei vagi Cînd melancolia sc închide împreună cu mine, zidurile
devoţiuni: el îşi spune călugăr al melancolici. Apare însă se strîng şi uşile vor fi zăvorite pentru totdeauna. Oricît
şi imaginea şcolii, iar gardiană se preschimbă în dc formală şi dc tradiţională este expresia alegorică, ea
profesoară. Imagini vicariante ce exprimă toate exprimă două aspecte ale neputinţei melancolice într-un
neliniştea, dependenţa, supunerea forţată la regulă: fel ce seamănă cu ceea ce spun astăzi despre ea
fenomenologii.
Elev fiind Melancolici,
»Bătut de Grijă cu nuiaua, Uneori imaginile personificate dispar, iar alegoria se
La învăţătură sînt ţinut reduce la imagini ale spaţiului. Un spaţiu însă animat,
în zilele din urmă ale vieţii. străbătut de substanţa fluidă şi rece a vîntului. Cînd.
vorbeşte despre Vîntul de Melancolie, Charles D'Orlcans
Aici, melancolia nu mai este intrusa ce va fi alungată: ea are în minte metamorfoza alegorică prin care umoarea
îşi ţine victima pe loc, în spaţiul strimt în care a adus-o. neagră a devenit figura feminină (ce se cheamă şi Mere

s 9
Ancolie), dar o a doua metamorfoză a transforma Rătăcire nesigură; întemniţare sau claustrare: iată
această figură feminină într-o putere naturală, glacială, condiţia pe care o întreagă tradiţie astrologică i-o rezerva
stearpă, vehementă, purtătoare de dureri, anunţînd toate melancolicului, celui a cărui naştere fusese marcată de
umilinţele bătrîneţii. Vîntul este un corp simbolic influxul Iui Saturn. E, oare, o întîmplare că imaginile
îndeajuns de expresiv pentru a reprezenta şi a înlocui alegorice prin care lui Charles D'Orleans îi plăcea să
persoana alegorică şi realitatea literală. Regăsim, de simbolizeze melancolia le regăsim, aproape ca atare, în
altfel, în el, o agresiune venită din afară, o forţă desenele şi planşele gravate prin care artiştii redau
rătăcitoare şi pribeagă ce despoaie pădurile şi îngheaţă destinul copiilor lui Saturn? în ele putem vedea călugări,
inimile. Prjbegie fără sfirşit, căci una din însuşirile cele prizonieri, şcolari leneşi, personaje doborite sau
mai constante ale Melancoliei este de a persevera cu imobilizate de apăsarea reveriei; sau, de asemenea,
îndîrjire, fără a lăsa să se întrevadă vreodată sfîrşitul pelerini, cerşetori, vagabonzi zdrobiţi de oboseală care
prezenţei ei: n-au ajuns încă la capătul drumului. In marea defilare a
temperamentelor, domeniul melancoliei este întotdeauna
Vedea-voi vreodată sfîrşitul cel al contrariilor surprinzătoare: îi vedem alături pe
Faptelor tale, Melancolic... geometrul pierdut în contemplare şi pe tăbăcarul cu iz de
pici, pe ermit şi pe avar, pe navigator şi pe cel spînzurat.
Nu trebuie să credem că detenţia şi pribegia sînt două
Acestor destine, acestor situaţii, acestor profesiuni
situaţii ireconciliabile. între aceste contrarii, imaginaţia
a ştiut de mult să găsească sinteza. O închisoare în care melancolice le putem atribui caracterul comun al unei
rătăceşti; o recluziune pribeagă: iată labirintul. Charles relaţii nefericite cu spaţiul: în sîrîmtoarca captivităţii, în
d'Orleans ne-o spune cu vocea sa măsurată, mai rătăcirea dezorientată, conştiinţa nu e împăcată cu locul
emoţionantă decît atîtea alte efuziuni: pe care îl ocupă. Fără adăpost sau rău adăpostită, redusă
la celula strimtă sau la spaţiul fără margini, ca nu poate
Eînchisoarea Dedalus cunoaşte raportul armonios al lăuntrului cu exteriorul ce
Melancolia mea, defineşte viaţa locuibilă. Ne trezim închişi fără speranţa
Cînd o socot răpusă, de-a ieşi, ori clintiţi din loc fără speranţa vreunei
M-afund mai tare în ea. întîmpinări; legaţi de o pedeapsă fără sfirşit, ce nu poate
fi urmată sau curmată nici prin răbdarea rămînerii pe
Nu contenesc vreodată loc, nici prin fugă, dacă adevărat e că în această fugă
A-mpinge aici Plăcerea-adevărată: fără direcţie toate locurile devin echivalente.
E închisoarea Dedalus!
Această tristeţe dă naştere cîntecului şi poeziei.
Melancolia mea.
Este, cel puţin, ceea ce ne spune Joachim de Bcllay
Nicicînd nu fu Tantalus care, pentru a-şi defini regretul, evocă succesiv diverse
într-o viaţă atlt de moartă, figuri pe care le-am întîlnit şi noi în cohorta de copii ai
Nu e ceva anume să capete un nume, lui Saturn:
Călugăr, ermit, schimnic,
E închisoarea Dedalus! Nu cînt (Magny), îmiplîng tristeţile,
Sau, ca să spun mai bine, plîngîndle cînt,
Chiar forma rondelului — mic labirint de cuvinte — Cu toate că, plîngîndu-le, adesea le îneînt:
exprimă admirabil demersul sinuos al rătăcirii închise,
Iată de ce (Magny) cu cînt zi şi noapte.
goana osîndită la reîntoarceri silnice care te fac să te
găseşti la urmă exact acolo de unde porniseşi. Imobilitate
sub aparenţa unei mişcări reglate; dezvoltare muzicală Tot astfel cîntă lucrătorul făcîndu-şi lucrul său,
sub aparenţa repetiţiei. Nimic pare că n-a progresat, dar Tot astfel plugarul cînd plugăreşte,
un poem melancolic a luat naştere. Tot astfel pelerinul cu dor de casa sa,

10 11
Din ca îmi fac cerneală ca să scriu
Tot astfel cavalerul gîndind la doamna sa, Şi-atunci cînd scriu, cu inima-mi cernesc,
Tot astfel marinarul trăgînd la ramă, Norocul vine să îmi rupă foaia,
Tot astfel întemniţatul blcstcmînd temniţa. Şi-aruncă totul cu marc felonie
In puţul adînc de-a mea melancolie.
Du Bcllay nc spune că un eîntec arc efectul de a îneînti
tristeţile, dar nu nc spune, în schimb, de ce se naşte ttreori a însoţit alegoria, cu atîta exactitate şi delicateţe,
cîntecul. Evocînd însă exemplul atîtor eîntăreţi persoane, substanţe şi imagini ale spaţiului. Acest poem
nefericiţi, el nc dezvăluie (fără să vrea, poate) un secret lie propune o reverie în care graţiosul balet al figurilor
ce nc ajută să înţelegem mai bine legăturile, atît de des convenţionale şi distante s-a dezvoltat într-o succesiune
resimţite, dar atît dc prost explicate, ce dau melancolici ilc simboluri la care poetul participă mai intim decît dc
puterea cîntccului. Melancolia apelează la eîntec nu obicei. Un ciudat conţinut trăit şi imaginat vine să
pentru că c creatoare ca însăşi: ca stabileşte deficitul locuiască aceste forme pe care poetica alegoriei a început
(lipsa dc spaţiu sau spaţiul fără „orient") al cărui cuvînt sil Ic reducă la profiluri exterioare. Pentru prima oară,
melodios devine, în acelaşi timp, compensaţia simbolică poate, în literatura Occidentului, melancolia se găseşte
şi traducerea sensibilă, abolind sensul cuvintelor în tlici în mod expres legată de imaginea profunzimii. Ceea
aparentul nonsens al „frazei" muzicale, organizînd un cc în celelalte poeme era durată interminabilă, rătăcire
spaţiu propriu care, pentru conştiinţa prizonieră, este, închisă, acum devine un puţ al cărui fund poate fi atins.
făgăduinţa unei deschideri, iar pentru conştiinţa Că apa speranţei trebuie să izvorască aici, iată cc poate
rătăcitoare, cucerire ritmată a unui orizont rămas pînă părea cu totul extraordinar. Speranţa este cea care
acum amorf şi irespirabil. rîurcşte în profunzime: orice izvor este simbolul unei
Pentru Charles d'Orlcans, melancolia se face auzită speranţe. Or, pentru autorul acestui poem, profunzimea
în plînsul confuz al vîntului; c o rumoare stridentă ş" ;i fost în prealabil definită prin melancolie (iar
duşmănoasă împotriva căreia trebuie să te aperi: melancolia prin profunzime). Aşadar, poetul, în mod
inevitabil, pentru a-şi potoli „setea de linişte", se
Inimă, astupă-ţi urechile, apleacă peste „puţul adînc" al melancolici sale. Iaîă-1,
La vîntul Melancolici; ca în atâtea alte ocazii, riscînd să moară de sete lîngă
Că dc intră, să n-aibi nici o îndoială, fintînă: apa a secat. Melancolia îşi găseşte astfel o nouă
E cît se poate de primejdios. definiţie în dispariţia acelei sorbituri dezalterante pe care
setea noastră o reclamă. Nu există fericire („linişte") în
Dar Charles d'Orlcans cunoaşte legătura intimă dintre clipa prezentă decît dacă ea este- adăpată dc speranţă:
melancolic şi poezie. El o restabileşte într-o succesiune privat de această fluidă anticipare a viitorului, prezentul
dc imagini ce nu nc conduc la eîntec, ci la scris şi la nostru sărăceşte şi devine angoasă. într-o lucrare
cerneala dc care se slujeşte poetul: recentă,' Ludwig Binswanger, dezvoltă tocmai această
ipoteză: melancolia trebuie înţeleasă, în esenţa ei, ca o
Din puţul adînc dc-a mea melancolie modificare intervenită în structura obiectivitătii
Nu contenesc să scot apa Speranţei, temporale. Incapabil să efectueze actul „protensiv" ce îl
Setea dc linişte mă faces-o doresc, leagă de un viitor, melancolicul vede surpîndu-i-se chiar
Cu toate că adesea o găsesc secată. fundamentul prezentului. Această descriere, dccurgînd
din analiza fenomenologică a lui Binswanger, era
Un timp, o văd clară şi străvezie, simbolizată şi exprimată de înţelepciunea în parte
{ar apoi rea şi tulburată, tradiţională şi convenţională a secolului al X\Mea prin
secătuirea apei speranţei.
în puţul adînc dc-a mea melancolic
Nu contenesc să scot apa Speranţei. '
13
12
«•rtipulul ordinii, gustul supunerii morocănoase la
A doua strofă adaugă aici imaginile întunecării şi principii impersonale). A scrie înseamnă a compune pe
înncgririi. In ciuda aparenţelor, imaginile apei secate şi pagina albă semne ce nu devin lizibile decît pentru că
apei întunecate nu sînt incompatibile. Dincolo sau «lut ale speranţei întristate; înseamnă să oferi în
dincoace de raţionamentul logic, ele sînt" imagini «ehimbul lipsei de viitor o multiplicitate dc vocabule
aproape înrudite. O apă neagră şi grea, o apă plumburie distincte, înseamnă a transforma imposibilitatea de a trăi
nu e bună să astîmpere setea: ea este o tinctură, un în posibilitatea de a spune... Dar această posibilitate,
colorant ce atacă şi impregnează tot ce scaldă. Această ubia întrevăzută, iat-o întreruptă cu brutalitate: Norocul
nouă metamorfoză alegorică ne restituie un echivalent vine să-mi rupă foaia. Opera rămîne neterminată: o forţă
concret al bilei negre, ale cărei calităţi Charles d'Orlcans ostilă o va mutila. Poemul e făcut ţăndări. Cînd speranţa
le transpusese mai întîi sub formă de figuri personificate ,HC întunecă şi cînd nimic nu ne mai poartă spre viitor,
sau spaţializatc. Pînă aici, imaginile acestui rondel se realitatea prezentă se dislocă, elementele ci nemaiavind
dezvoltaseră într-o ordine a spaţiului (puţul adînc), iar puterea de a şe ţine laolaltă. Rondelul începea cu
figurile spaţiului îşi invocaseră complementul substanţial imaginea unei ape scoasă din puţ; şi se încheie cu
cel mai natural (apa): dar apa adîncă e o apă sumbră, mişcarea inversă ce face să dispară foaia ruptă.
însoţirea paradoxală a distanţei subterane cu substanţa Vom remarca, desigur, că Charles d'Orleans
apoasă dă, în imaginaţie, o cerneală încărcată de noapte, realizează cu subtilitate acest poem ce descrie eşecul
o apă tare care nu conteneşte să erodeze puţul în care s-a scrisului. Pentru a descrie sterilitatea melancolică, el s-a
format. Charles d'Orlcans pare a fi regăsit în acest poem ridicat deasupra domniei dăunătoare a melancolici: un
reveria creatoare ce a dus odinioară la inventarea teoriei surplus misterios de forţă a intervenit, îngăduind
melancoliei. Marile teme ale „depresiei" sînt experienţe poetului să vorbească pentru a spune că este redus la
pe care conştiinţa le. efectuează şi le dezvoltă imediat tăcere. îl vedem astfel ocupîndu-şi locul în descendenţa
într-un limbaj material, în registrele substanţei şi ale acelora care ştiu să cînte cu forţă slăbiciunea. O mînă
culorii: lumea devine opacă, grea şi lentă, culorile se sigură duce la perfecţiune acest poem ce exprimă
şterg şi dispar, totul se încarcă de funingine. imperfecţiunea poeziei melancolice, iar neputinţa dc a
Prin alchimia melancolici, apa speranţei, scrie e depăşită de însăşi opera care o declară. Va fi fiind
pierzîndu-şi transluciditatea, a devenit cerneală de ca scrisă, cu o altă cerneală? Sau poate că cerneala
învăţătură. Analogia va mai fi formulată şi nu de puţine j melancolici, ajutată dc opacitate şi dc tenebre ajunge să
ori. Fără a mai vorbi de călimara ce figurează printre cucerească o miraculoasă putere dc sclipire şi de
instrumentele risipite în Melancolia I a lui Diircr, strălucire? Fondul tenebros comportă şansa strălucirii,
menţionăm că, vorbind despre efectele nocive ale dacă i se suprapune o materie netedă. Shakcspcarc
atrabilei, Campanella o numeşte quclfinchiostro. Iar ghiceşte acest secret evocînd miracolul unei iubiri ce
Qucvcdo, cvocîndu-şi nenorocul, foloseşte aceeaşi î străluceşte, salvată de ravagiile universale ale Timpului,
imagine: „Astrele... mi-au adus o asemenea nenorocire 1 în cerneala neagră a poemului:
încît ca s-ar putea folosi ca- cerneală, atât e de neagră". în I
bestiarul legendar, sepia secretă cerneala şi disperarea, i ... Tbat in black ink my Iove may still shinc bright *.
contopite în aceeaşi negreală: Nietzsche, după propria-i ,
mărturisire, în ca şi-a înmuiat pana pentru a scrie Dar în această ultimă transformare metaforică,
Dincolo de bine şi dc rău... melancolia devenită cerneală se transformă, în sfirşit, în
Apa sumbră se transformă în material de scris: o argint de oglindă, graţie căruia imaginea străluceşte,
deplasare metaforică ne conduce în domeniul aplicaţiei întunecimea cea mai densă opune luminii o suprafaţă din
studioase. Charles d'Orleans însuşi se prezentase ca care ea se răsfrînge, luciferiană, ca dintr-un al doilea
„şcolar al melancoliei": poet din lipsă dc Plăcere, el s-a izvor.
supus de nevoie regulii şi ordinii studiului. (O recentă
lucrare a lui H. Tellenbach subliniază, ca pe una din
trăsăturile principale ale caracterului melancolic,
15
din 1914, Andre Gide observase că limbajul ziariştilor
CONCEPTUL DE NOSTALGIE
(care nu fuseseră pe front) furniza clişee după care
soldaţii veniţi de pe front îşi descriau emoţiile. Pentru
zilele noastre, vocabularul psihanalizei oferă
sentimentelor pe care le trăim modelul posibil al
semnificaţiei lor, le propune o formă. Aceasta, cu toate
că e simplu „aplicată" experienţei interioare, nu întîrzic
să-i devină indisociabilă; verbalizarea experienţei
afective intră în compoziţie în structura însăşi a trăitului.
Istoria sentimentelor nu poate fi, aşadar, altceva decît
istoria cuvintelor în care s-a enunţat emoţia. Sarcina
istoricului, în acest domeniu, se înrudeşte cu a
filologului; el trebuie să ştie să recunoască diferitele stări
ale limbii, stilul propriu prin care experienţa (singulară
sau colectivă) a optat să se exprime: c o semantică
Istoria sentimentelor şi a mentalităţilor ridică o problemă istorică.
de metodă, ce ţine de raportul sentimentelor cu limbajul. în schiţa unei istorii a nostalgici pe cane îmi propun
Scntimpntclc cărora voim să le evocăm istoria nu ne să o fac, mă voi strădui, prin urmare, să las să vorbească
sînt accesibile decît din momentul în care s-au limbajele trecute, ferindu-mă să pun asupra
manifestat verbal sau prin orice alt mijloc de expresie. documentelor din trecut grila explicativă a ştiinţei
Pentru critic, pentru istoric, un sentiment nu există decît psihologice actuale. Cel puţin nu voi recurge la ea decît
dincolo dc stadiul în care el accede la stalului său în chip secundar şi foarte discret. Aş vrea să fac să se
lingvistic. Mintie dintr-un sentiment nu este sesizabil audă glasul desuet (dar original) al unei psihologii ce nu
dincoace dc punclul în care el se numeşte, se mai c a noastră: vom constata că ea recurgea la un limbaj
desemnează şi se exprimă. Prin urmare nu experienţa destul dc coerent, nu mai puţin acceptabil (în contextul
afectivă ni se oferă nouă, ci numai acea parte a epocii) decît este pentru noi sistemul explicativ al
experienţei afective ce a trecut într-un stil poate să-1 psihologici moderne. Aceasta dă presentimentul-că, în
solicite pe istoric. relativa neterminare a acestei ştiinţe, limbajul ei este, şi
Că un sentiment se înscrie într-un nume (şi în el, ameninţat de desuetudine. Motiv în plus să nu-i
special într-un nume la modă) — iată un lucru ce nu cerem să fie tranşantă pînă la ultimele consecinţe.
poate să nu comporte consecinţe dc o anume importanţă. Decizia lui ar fi numaidecît supusă unei revizuiri.
Pe dc o parte, trecerea la verbalizare (la conştiinţa Desigur, nimic nu ne interzice să aplicăm explorării
lingvistică dc sine) — este amorsa reflectării şi, uneori, trecutului, analizei sentimentelor încercate de oamenii
a criticii. Pe dc altă parte, dc îndată ce numele unui sen­ dintr-altă epocă, instrumentele cunoaşterii de care
timent c pus în lumină — cum ştie să-1 pună moda —, dispunem azi. Avem dreptul să vorbim despre sadismul
cuvîntul, prin propria-i eficienţă, contribuie la fixarea, lui Nero, după cum "avem şi dreptul de a măsura
la propagarea, la generalizarea experienţei afective carbonul radioactiv al pietrelor preistorice. Nu, trebuie să
căreia îi este indiciu. Sentimentul nu csţc cuvîntul, dar el uităm însă că termenul de sadism,' din acelaşi motiv ca şi,
nu se poate răspîndi decît prin cuvinte. în cazuri-limită şi contorul Geiger, face parte din echipamentul nostru
cînd sînt în culmea favorii, unele cuvinte vin să acopere modem. Este o vocabulă de care dispune exegetul: nu
ceea ce nu le corespunde în nici un fel. La este o realitate ce ar preexista desemnării ei. Aici,
Roehcfoucauld spunea, cu forţă şi foarte simplu: „Sînt trebuie să ţinem iarăşi seama de funcţia instrumentală a
oameni care n-ar fi fost niciodată îndrăgostiţi, dacă n-ar cuvîntului.
fi auzit vorbindu-se de dragoste". în timpul războiului Oricît de mare ar fi dorinţa noastră de a ajunge la

132 133
realitatea trecutului, nu putem face altceva decît să nomenclaturii medicale 1 . Că exilaţii tînjesc şi se
recurgem la limbajul epocii noastre pentru a constitui prăpădesc departe, dc patria lor, nu era o constatare nouă
ceea ce vor fi Cunoştinţele epocii noastre. însă una este la acea dată (1688) cînd Johanncs Hofer dc Mulhousc îşi
să interpretăm sentimentele oamenilor din secolul al susţinea la Basci teza despre nostalgic 2 . Noutatea consta
XVIII-lca în felul nostru, şi alto să acordăm atenţie în atenţia medicului, în decizia cc recruta acest fenomen
modului ia care ei înşişi lc-au interpretat. Distanţa afectiv spre a face din el o entitate morbidă şi a-1 supune
istorică, Ci dă trecutului valoare de trecut, trebuie interpretărilor raţionamentului savant. în momentul în
respectată în măsura posibilului. Dacă am vrea să care apăreau în medicină inventarul şi clasificarea, în
proiectăm fără precauţie noţiuni astăzi familiare nouă, momentul în care, după modelul botanicii sistematice,
am amalgama limbaje cc trebuie să rămînă separate, am se făceau eforturi pentru a alcătui un tablou al genera
face din trec a un fals prezent, am deveni incapabili să morborum, ideca era să se cîştigc toate varietăţile cc
respectăm decalajul obligatoriu dintre sistemul nostru puteau să îmbogăţească repertoriul. Tradiţia cunoştea
interpretativ şi ceea cc îi este supus: am pierde din foarte bine melancolia iubirii; ca descria în detaliu
vedere caracterul operatoriu şi conjunctural al simptomclc şi leziunile somatice provocate de privarea
HM ViCtării, pentru a contopi într-un singur text dc obiectul iubit. Această tradiţie nu întrevăzusc însă
;
n r pretarea şi pretextul ci. Vorbim, inevitabil, limbajul tulburările rczultînd din îndepărtarea de mediul obişnuit.
timpului nostru; putem, în schimb, să evităm a atribui Atît de marc era autoritatea tradiţiei, încît medicii au
oamenilor trecutului conţinutul afectiv al experienţei îndrăznit tîrziu dc tot să. interpreteze medical
noastre prezente şi să reuşim a nu confunda vocile cc ne dcsidcrium-ul patriac cu toate că acesta a fost foarte
interpelează dc aiurea cu tonul vocii interpretării noastre. apropiat de dcsidcrium-ul iubirii. Dar nu era vorba, în
Aceasta nu înseamnă nicidecum că ne încredem prea ambele cazuri, dc efectul mortal al suferinţei?
mult în insesizabilul, în inobicctivabilul „obiect" al înainte dc a fi recunoscute ca suiri anormale, unele
cercetării noastre. Noi nu vom putea aduna niciodată ca boli nu sînt decît o tulburare a cursului obişnuit al vieţii,
atare experienţa subiectivă a unui om din secolul al dc care nimeni nu sc încumeta să le separe. Atîta vreme
XVIII-lca, ci putem -numai să încercăm să nu-i cît pacientul nu sc gîndeşte să ceară ajutorul medicului şi
împrumutăm în chip prea naiv problemele şi atîta vreme cît limbajul medical nu conţine nici o
„complexele" noastre; putem să-i facem favoarea dc a-1 vocabulă în stare să desemneze atare tulburări, existenţa
trata cu politeţe ca pe un străin, ca pc locuitorul unui lor c nulă. Aproape că c un paradox să spunem că aceste
tărîm îndepărtat, cu alte obiceiuri şi altă limbă, acestea boli nu există ca boli decît în măsura atenţiei cc li sc
urmînd a fi învăţate cu răbdare. acordă.
Pentru sociologi (dc la Montcsquicu înccpînd), Atenţia pc care Johanncs Hofcr a acordat-o
acestea sînt adevăruri primare: nu la fel văd lucrurile Hc/7mvc/j-ului a fost decisivă. El a avut curajul să-i
însă majoritatea psihologilor, prea înclinaţi să regăsească găsească un nume grecesc, deoarece nu se cuvenea, la
în orice timp şi pretutindeni comportamentele pc care ci 1688, ca o maladie, primitiv desemnată printr-un nume
lc-au studiat, construind în legătură cu ele o teorie. vulgar, să nu-şi aibă vcşmîntul ei dc ceremonie
Istoria teoriilor nostalgici nu va fi lipsită deci dc împrumutat din limbile clasice. Hofer a avut mînă bună:
utilitate, dacă va reuşi să se debaraseze dc o anume
neclaritate şi să ne oblige să remarcăm distanţe pînă 1
Istoria cea mai completă a conceptului de nostalgic a fost scrisă
acum apreciate greşit. de FRITZ ERNŞT, Vom Hcimwch (Despre dorul de patrie), Zjlrich,
1949; vom găsi preţioase dezvoltări în teza FORTUNATBI
RAMMING-TllON. Das Hcimwch (Dorul de patrie), Zurich, 1958.
Asistăm mai întîi la naşterea unei maladii; istoria ne-a 2
Dissertatio medica de nostalgia (Dizertaţie medicală asupra
învăţat că nostalgic e un cuvînt inventat în întregime nostalgici). Basci, 1688. Text german reprodus în ERNST, pp. 63-72.
pentru a introduce un sentiment destul de special Traducerea în engleză în „Bulletin of the History of Medicine", II,
379 sq., Baitimore, 1934.
(Hcimwch, dor, desiderium patriac) în vocabularul
134 135
care vede prăpădindu-sc la Paris un mic savoyard,
cu ajutorul cuvintelor „întoarcere" (voatocp) şi „durere" diagnosticul ce se impune este acesta. Straniu acest secol
(aAryţxp), a creat nostalgia, cuvînt care a avut o asemenea al XVIII-lca, cînd englezii, ca să-şi vindece splcen-ul,
şansă, încît i-am uitat originea cu totul. Ne este atît de fugeau de acrul natal şi plecau să facă marele tur în
familiar, încît cu grcu*nc închipuim că c format recent şi, căutarea văzduhului senin al Sudului — în timp ce alţii
mai ales, pe calc savantă. Acest neologism pedant a fost credeau că se expun riscului morţii prin simpla depărtare
atît de bine acceptat încît, pînă la urmă, şi-a pierdut de peisajele familiare. Fără îndoială, alături de teoriile
înţelesul primitiv medical şi s-a topit în limba obişnuită. contradictorii trebuie să vedem condiţiile în care un om
El a intrat tîrziu în Dicţionarul Academici, în 1835. se depărta de locul său natal. Una c să pleci de bunăvoie,
Succesul 1-a despuiat de orice semnificaţie tehnică; a alegînd liber itinerarul şi durata absenţei, şi alta să te
devenit un termen literar (deci vag). Aceasta e adeseori depărtezi constrîns, şi să duci o viaţă dependentă şi
soarta vocabulelor ce desemnează maladii mentale în monotonă. Aceasta era, înccpînd din secolul al
vogă: o aventură asemănătoare i-a fost hărăzită cuvîntului XVII-lea, soarta soldaţilor elveţieni în serviciu străin 1 ;
melancolic (pe care psihiatrii secolului al XIX-lca nu-1 aceasta era şi soarta marinarilor englezi duşi cu forţa pe
mai voiau, într-atît era de terfelit) şi riscă în curînd să-i vasele Marinei 2 : fierbinţeala, variantă maritimă a
fie hărăzită şi cuvîntului schizophrenic, alt neologism nostalgici, rezultă din efectul conjugat al soarelui
format în Elveţia. tropical şi al dorului de ţară 3 .
Graţie tezei lui Johannes Hofcr, Hcimwch intra în
nosologia serioasă. Acest rău provincial avea să fie o
entitate universalizabilă; o mulţime de studenţi aveau să Interpretarea lui Joh'annes Hofcr, în 1688, recurge la
diserteze pe marginea lui, să susţină alte teze asupra noţiunea clasică dc imaginalio lacsa* Descrierea pe care
cauzelor şi efectelor lui. Nostalgicul este de-acum înainte o face nostalgici se leagă dc psihosomatica tradiţiei
în drept să aştepte opinia luminată a facultăţii, iar nu grcco-latinc. Dacă.unii dintre termenii pe care el îi
sfaturile riscante ale camarazilor şi empiricilor. Ba mai utilizează ne fac să ne gtndim la influenţa destul de
mult, această" boală, pînă acum limitată la sufletele simple apropiată a Iui Thomas Willis, alţii trimit la vechii
(soldaţi mercenari, ţărani transplantaţi la oraş), va profita maeştri: Aretcus din Cappadocia, Galcnos...
de aprobarea facultăţii pentru a se răspîndi şi a-i doborî
chiar şi pe oamenii cultivaţi; cunoseînd-o, căutînd' să o
„Nostalgia sc naşte dintr-o dereglare a imaginaţiei, dc unde rezultă că
prevină, ci o cheamă la dînşii, transmiţînd-o şi altora prin
seva nervoasă ia întotdeauna una şi aceeaşi direcţie în creier, fap'
temerile lor. Ştim că există boli — vreau să zic mai ales
pentru care nu trezeşte decît una şi aceeaşi idee, dorinţa de ÎMc.:ra;re
boli nervoase şi „morale", nevroze şi chiar psihoze — ce
în ţară... Nostalgicii nu sînt impresionaţi decît de puţine obiecte
se transmit deoarece se vorbeşte despre ele. Cuvîntul le
exterioare şi nimic nu depăşeşte impresia ce o face asupra lor dorinţa
induce asumîndu-şi funcţia de agent contaminant. La
întoarcerii: în timp ce în stare normală sufletul poate să se intereseze
sfirşitul secolului al XVIlI-lca s-a ivit teama de lungile
deopotrivă de toate obiectele, atenţia lui, în cazul nostalgici, este
înstrăinări, deoarece s-a aflat că nostalgia c periculoasă şi
se ajunge la a se muri de nostalgie pentru că scrie în cărţi
că nostalgia este frecvent o boală mortală 1 . Pentru medicul 1
Cf. RICHARD FELLER, Allianccs ct service mercenairc
(Alianţe şi serviciu mercenar), în Ilistoirc militaire dc la Siussc
1
(Istoria militară a Elveţiei), Hcma, 1916, vol. II, partea a II[-a.
Această convingere persistă în secolul al XK-lea. De la Milano, Babac îi 2
Cf. J.G. ZIMMERMANN, Von der Erfahrung in der
scrie doamnei Hanska: „Dragă, sînt bolnav după ţară... Umblu de colo-colo fără
Armcykunst (Despre experienţă în arta medicală), ed. nouă, Zürich,
tragere de inimă, fără să pot spune ce am, şi dacă mai rămîn astfel două
săplămîni, voi Ti un om mort" (23 mai 1838). Doamna Aupick, în 1868, 1787, p. 556.
3
povesteşte împrejurările călătoriei pe care Charles Baudclaire a Scut-o în 1841 în Fierbinţeala e clasată de ERASMUS DARWIN, în Zoonomia,
mările Sudului: „Căpitanul, de teamă să nu fie atins de această boală crudă, ca sinonim al nostalgici. Această afecţiune figurează, printre diseases
nostalgia, ale cărei efecte sînt adesea atît de funeste, t-a îndemnat cu înflăcărare of volition (maladii ale voinţei), între amor sui (iubirea de sine) şi spes
să-1 msotească la Saint-Denis (Bourbon)". Citat de W.T. BANDY şi CLAUDE rcligiosa (speranţa religioasă).
PICHOIS, Baudelaire devant ses contemporains (Baudclaire în faţa * închipuire vătămată (N. tr.).
contemporanilor săi). Monaco, 1957, p. 51.
137
136
redusă, cl nu simte atracţie decît pentru foarte puţine obiecte şi se
Cartea lui J.-P. Marat 1 şi cartea lui Cabanis 2 , printre
limitează aproape la o singură idee. Sînt de acord că există aici şi o
multe altele, ne instruiesc prin chiar titlul lor.
parte de melancolic, căci spiritele vitale, obosite dc ideca unică ce lc Pentru Schcuchzcr, recurgerea la explicarea fizică
ocupă, se epuizează şi provoacă reprezentări eronate." înseamnă îngăduinţa dc a disculpa moralul elveţienilor.
Jocul necesar al cauzelor fizice nu lasă loc reproşului.
Urmează un număr dc exemple foarte sugestive. N-avem nici o îndoială, nostalgia este o chestiune dc
Dc ce, se întreabă Johanncs Hofcr, tinerii elveţieni presiune atmosferică. Elveţienii locuiesc cele mai înalte
sînt atît de frecvent înclinaţi spre nostalgie cînd sc duc în culmi din Europa. Ei respiră, ei încorporează un aer
străinătate? Fără îndoială, pentru că mulţi dintre ci n-au uşor, subtil, rarefiat. Coborînd la cîmpie, trupurile lor se
părăsit niciodată casa şi familia, pentru că ci n-au confruntă cu o presiune grozavă, al cărei efect este cu
pătruns niciodată într-un mediu diferit. Şi atunci lc este atît mai mare cu cît acrul interior („pe care l-am adus cu
greu să uite grija cu care îi înconjura mama. îşi doresc noi") opune o rezistenţă mai mică. Un olandez, în
supele pe care obişnuiau să le mănîncc la micul dejun, schimb, născut şi crescut la cîmpie, poartă în cl un aer
laptele atît de bun din valea lor şi poate şi libertatea de greu ce rezistă bine la presiunea înconjurătoare a
care sc bucurau în patria lor... Psihologul contemporan apăsătoarelor ceţuri'. La nivelul mării, bieţii elveţieni vor
îi va rămînc recunoscător lui Johanncs Hofcr, pentru că fi comprimaţi dc atmosfera exterioară: sîngclc va circula
a subliniat cu atîta promptitudine rolul „carenţei socio­ anevoie şi alene în micile artere cutanate; tinerii vor
afective": jindul după copilărie, după „plăcerile gurii" şi suferi cu atît mai mult din cauza supleţei fibrelor lor, ce
după mîngîicrilc mamei. sc vor lăsa mai lesne deprimate; astfel, inima, primind
sînge mai puţin, va fi apăsată şi întristată; îşi vor pierde
însă, cum bine a arătat Fritz Ernst, această somnul şi pofta de mîncarc; curînd va veni febra, marc
explicaţie nu putea să nu suscilc obiecţii în rîndul sau mică, adeseori mortală. Care va fi leacul? Dacă
contemporanilor sau succesorilor imediaţi ai lui Hofcr, bolnavul nu poate fi repatriat, sau soldatul nu poate fi
mai ales la cei ce simţeau vibrînd în ci fibra patriolică. A liberat, sau nu i sc poate da măcar speranţa întoarcerii,
atribui nostalgia unei cauze morale dc această categorie tratamentul cel mai logic va consta în a-i stabili locuinţa
nu înseamnă, dintr-o dată, a imputa tinerilor elveţieni o pe un deal sau într-un turn unde să respire un aer mai
prea marc nevolnicie? Nu înseamnă să atentezi la bunul uşor; i sc vor putea administra, dc asemenea,
renume al unei rase viguroase, libere, puternice, medicamente conţinînd „aer comprimat": salpetru, sare
curajoase? Pcnlru a apăra onoarea naţională, Jcan- dc silitră, alcool de silitră. Berea şi vinul nou, bogate în
Jacqucs Schcuchzcr, din Ziirich, propune, în 1705 şi în substanţe uşoare, vor fi binevenite... Explicaţia lui
1719, o interpretare absolut mecanică a nostalgici 1 . La Schcuchzcr oferă dintr-o dată motivul efectelor
modă, după Borclli şi după Hoffmann, sînt favorabile ale climatului elveţian. Nu este Elveţia
iatromecanica şi medicina „sistematică": ele explică asylum Ianguentium*1 Nu vedem venind din toate
maladiile, într-un mod mai mult speculativ decît regiunile Europei oameni încărcaţi cu aer greu, voind să
experimental, prin legile care conduc corpurile se stabilească în munţii noştri? Simţim încolţind stilul
neînsufleţite ale lumii fizice. Hofcr căutase cauzele prospectului hotelier în elogiul pe care-1 face Scheuchzer
morale ale unui rău fizic; ştiinţa epocii autoriza binefacerilor aerului uşor: canalele corpului se dilată,
cercetarea cauzelor fizice ale unei pasiuni morale. întreg
secolul va continua discuţia, pentru a accepta în cele din
urmă, simultan, cele două ipoteze: influenţa moralului 1 J -P MARAT De Uhomme ou des principesei des lois de
asupra fizicului şi influenţa trupului asupra sufletului.

1
J. J. SCHEUCHZER, Naturgeschichte des Schweirerlandcs
(Istoria naturală a Elveţiei), 1705, lucrare în mai multe rînduri Ihomme (Raporturile dintre Hzicul si moralul omulm). Paris, 1802.
reeditată în cursul secolului al XVIH-lea. Extrase din ea figurează în * Azilul celor bolnavi (N. tr.).
lucrarea lui Fritz Emst.
139
13S
circulaţia e mai bună, toate sevele sînt cu uşurinţă puse alterat deja prin schimbarea dc aer, sau pentru subiecţii
în mişcare... Să nu zîmbim: hotărîndu-sc să propună o în mod natural predispuşi la tristeţe. Drept care, afirmă
explicaţie fizică, Schcuchzcr nu putea să vorbească un Zwingcr, în faţa efectelor dezastruoase ale acestor
alt limbaj decît acela al barometrici şi hidrostaticii epocii melodii, ofiţerii s-au văzut obligaţi să le interzică şi să
sale. Nici o biofizică nu face altceva decît să transporte pedepsească foarte aspru pe cei care aveau să le mai
în interiorul celui viu „modelele" şi noţiunile dobîndite cìnte sau pur şi simplu să le fluiere. Febra ca febra, dar
prin experienţă în domeniul respectiv. Spirite alese, lucrul cel mai grav sînt dezertările. Pentru căpitani, care
precum abatele Du Bos 1 şi Albrccht von Hallcr 2 , nu vor îşi echipau ci înşişi oamenii, uneori cu marc cheltuială,
ridica nici o obiecţie la explicaţiile lui Schcuchzcr. Pe o dezertare însemna pierderea unei părţi din capitalul
urmă va bate în altă direcţie, iatromccanismul nu se va investit. Era necesar să fie luate toate măsurile împotriva
mai bucura de încredere: vitalismul de la Montpcllicr, acestei idei fixe ce incita soldatul să se întoarcă în ţară
teoriile şcolii de la Edinburgh 3 asupra activităţii ori să moară. Căci legenda era temeinic acreditau!: dacă
nervoase vor produce o recrudescenţă a explicaţiilor ce nu obţine permisia salvatoare sau dacă nu rcuşcşctc să
incriminează suferinţa, ideea fixă. în toiul solidar, prin evadeze, nostalgicul se va sinucide, îşi va căuta moartea
care reţeaua de nervi se leagă de creier, nu va exista idee cu primul prilej. încă la 1700, în capitolul dc medicină
fixă, nici suferinţă care să stăruie fără să suscite cu militară al tratatului său 1 , Ramazzini menţiona un
timpul o leziune organică. frumos şi îngrozitor dicton ce avea influenţă în armată:
Qui patriam quucrit, mortem invenit*. Toate acestea prin
•' Nostalgia este o zdruncinare intimă legată de un efectul unei melodii populare, a unei „mici fraze" ce are
fcnbmcjjjjcjncmone. Nu c cîtuşi dc puţin surprinzător puterea neobişnuită de â provoca un acces dc
că nostalgici" î-a fost aplicată teoria asociativă a hipermnezie afectivă: iluzia cvasiprezenţei trecutului,
memoriei, cu atît mai mult cu cît anumite fapte, dublată dc sentimentul dureros al despărţirii. Iată aici o
privitoare la circumstanţele determinante ale accesului confirmare şi o ilustrare cu totul elocventă a afirmaţiilor
nostalgic, apăreau ca exemple neobişnuit dc elocvente Iui Malebranche:
pentru legea asocierii ideilor.
La 1720, Thcodorc Zvvingcr4 din Basci, într-o „Urmele din creier sc leagă atît de bine uncie de altele, încît ele nu se
disertaţie latină, menţionează curioasa apariţie a unei mai pot trezi decît o dată cu toate celelalte care au fost imprimate în
stări intens nostalgice la militarii elveţieni servind în acelaşi timp".
Franţa şi în Belgia la auzul unei „anumite cantilene
rustice, în sunetele căreia ţăranii elveţieni îşi pasc Se putea recurge şi la Locke 2 şi la Hutchcson 3 : ci
turmele în Alpi": acest Kiihc-Rcyhcn, acest ranz des arătaseră cum asociaţiile de idei determinau fobiile,
vaches arc forţa dc a aprinde brusc şi dureros amintirea prejudecăţile, lcgînd atît dc puternic o circumstanţă
patriei. El va fi fatal mai ales pentru cei al căror sînge s-a accidentală dc o idee, încît orice repetare a circumstanţei
trezea neapărat ideca. Acesta era aspectul nefast al
1
J.B. DU BOS, Réflexions critiques sur la poésie et la peinture asocierii, împicdicînd raţiunea dc a se hotărî cu
(Reflecţii critice despre poezie şi pictură), cd. nouă, Utrecht, 1732, chibzuială.
pp. 137-139.
2
A. VON HALLER, Relation d'un voyage de Albert de Hallcr 1
dans rObcrland bemois (Relatarea unei călătorii a lui Albert de Hallcr B. RAMAZZINT, Dc Morbis artificum diatriba (Dezbatere
in Obcrlandul bernez), cd. de H. Mettrier (Langres, 1906), p. 9 sq. asupra bolilor profesionale), Mantua, 1700.
Citat de Ernst. * Cine cată înspre patrie dă peste moarte (N. tr.).
2
3
W. CULLEN, First Lines oí the Practice of Physic (Primele J. LOCKE, Essai' philisophique concernant l'entendement
direcţii în practica fizicii), Londra, 1791. Găsim aici o destul de amplă humain (Eseu filosofic privind înţelegerea umană), trad. de P. Coste,
definiţie a nevrozei. II, XXIII.
4 3
De Pothopatridalgia (Despre dorul de pămîntul natal), în F. HUTCHESON, An Essay on the Nature and Conduct of thc
Fasciculus disertationum medicarum selectiorum (Basel, 1710). Passions and Affections (Eseu asupra naturii şi manifestării patimilor
Extrase în ERNST. şi afectelor). Londra, 1728, IV, 93.

140 141
afectaţi de anumite melodii care nu ne par nici nouă, nici altora, a avea
Hartlcy propune o teorie a ideilor complexe; e de
o expresie specială. Aceasta, pentru simplul motiv că am auzit aceste^
ajuns ca un element al complexului să fie evocat pentru a
arii într-o vreme cînd sufletul ne era destul dc profund afectat de vreo
le scoate din uitare pe cele care îi sînt asociate:
pasiune pentru a-şi lăsa pecetea pe tot cc-1 înconjura în acel moment; şi
cu toate că pasiunea aceasta s-a şters cu totul, ca şi amintirea cauzei ci,
„Cînd mai multe idei sînt asociate, ideea vizibilă, fiind mai clară şi
prezenţa unui sunet ce i se asociază, trezeşte adesea sentimentul, chiar
mai distinctă decît celelalte, îndeplineşte funcţia unui simbol, le
dacă spiritul nu este în Stare să-şi amintească deloc cauza-i străveche.
sugerează şi le leagă împreună; oarecare asemănare cu aceasta găsim în
Asemănătoare asociaţii se produc prin folosirea aproape arbitrară
prima literă dintr-un cuvînt sau în crimele cuvkite dintr-o cugetare
1
pc care diferitele naţiuni o dau instrumentelor speciale, ca de pildă,
care, adeseori, îi prezintă spiritului tot restul (...) După ce au dobîndit
clopotele, toba, trompeta, orga, şi, ca urmare, ele stîrncsc în unele
o forţă considerabilă pentru a excita vibraţii desfătătoare şi plăcute în
popoare idei şi pasiuni pe care în altele nu le stîrncsc."1
sistemul nervos, asociindu-le adesea, cum se întîmplă cu lucrurile,
cuvintele pot să transfere o parte din suferinţe şi din plăceri asupra
Rousscau, în al său Dictionnairc dc Musiquc, va recurge
lucrurilor indiferente, fiindcă fuseseră asociate cu ele la un moment
la o explicaţie analoagă în ceea ce priveşte"'efectele
dat. Acesta c unul din principalele izvoare ale plăcerilor şi suferinţelor
artificiale ale vieţii umane (III, I, 80, cor. 5)".
acelui ram des vaches:

„Se vor căuta în van în această Melodie accentele energice capabile să


Ba mai mult, aceste reminiscenţe asociate pot dobîndi producă atît dc uimitoare efecte. Aceste efecte, care nu impresionează
un grad dc intensitate comparabil cu cel al unei senzaţii citu.şi dc puţin pe străini, nu purced decît din obişnuinţă, din amintirile
actuale. Ele nu mai sînt deci o vibraţie „în miniatură" ce a mii de împrejurări care — redate prin această Melodic celor care o
se produce în „substanţa noastră medulară", ci sînt ascultă şi amintindu-lc dc ţara lor, dc vechile lor bucurii, de tinereţea
„vibraţii vii, egale cu cele excitate dc obiectele şi de felul lor dc viaţă — stîrncsc în ei o durere amară că au pierdut
imprimate în simţuri" (I, II, 14). Pornind dc la aceste toate acestea. Muzica deci nu acţionează în nici un fel ca Muzică, ca
principii, John Grcgory va formula o explicaţie a acţionează ca semn memorativ".
fenomenelor memoriei afective şi a memoriei
involuntare. Aceste rîndu i, extrase din traducerea pe Melodia, fragment al trecutului trăit, impresionează
care J.-B. Robinet a publicat-o în 1769, aparţin unei simţurile noastre, antrcnînd însă cu ca, la moduTx
lucrări acărci primă ediţie engleză datează din 1765: imaginar, întreaga existenţă şi toate imaginile „asociate"
cu care era solidară. Semnul memorativ este o prezenţă
„Pasiunile se exprimă în mod natural prin diferite sunete; însă această parţială care nc face să resimţim, cu durere şi desfătare,
exprimare naturală c capabilă de o foarte marc întindere... Cînd o suită iminenţa şi imposibilitatea restituirii complete a
dc sunete speciale sau o melodie anumită impresionează un suflet tot universului familial ce răsare fugitiv din uitare. Trezită
atît de duios ca şi expresia muzicală a unor pasiuni enunţate într-o dc semnul memorativ, conştiinţa se lasă bînluită dc un
poezie, această asociere obişnuită face ca sunetele respective să devină trecut, în acelaşi timp, aproape şi inaccesibil. O întreagă
cu timpul un soi de limbaj natural şi expresiv al acestor pasiuni. copilărie reapare în imagine printr-o melodic, pentru a ni
Melodia trebuie, aşadar, să fie considerată pînă la un anume grad un se refuza însă şi a nc lăsa pradă acestei „pasiuni a
lucru relativ, fondat pe asociaţiile de idei şi pe obiceiurile individuale amintirii" în care Doamna dc Stael vede „cea mai
ale unor persoane diferite, devenind, prin obişnuinţă, limbaj al zbuciumată durere cc poate să pună stăpînire pc suflet".
sentimentelor şi pasiunilor. Ascultăm cu plăcere muzica cu care sîntem
Pentru observatorii celei dc a doua jumătăţi a
obişnuiţi, din tinereţe, pentru că, probabil, ea ne aminteşte de zilele
secolului al XVIII-lca, calea privilegiată a acestei magii
inocenţei şi fericirii noastre. Cîteodată, sîntem îh mod neobişnuit

1
i J GREGORY. Parallèle de la condition et des facultés de
D . HARTLEY, Explication physique des sens, des idées et des Ihomme avec h condition et les facultés des autres ammaux (ftralela
mouvements tant volontaires qu'involontaires (Explicaţia fizică a acoZi/ei şi a facultăţilor omului cu cond,ţ,a şt facultaţde altor
simţurilor, ideilor şi mişcărilor atît voluntare, cît şi involuntare), trad.
animale). Bouillon, 1769, III, pp. 153-155.
fr., Jurain, Reims, 1755, I, //, 12, (cor. 7).

142 143
asociative este simţulvauzului: muzica nu este singura în alpestră... Le ranz des vaches nu cheamă numai amintiri, el pictează...
cauză, zgomotul izvoarelor şi murmurul pîraiclor sînt Dacă el este cintai cum se cade, dacă cel care îl cîntă îl simte cum
înzestrate cu o putere analoagă. Albrccht von Hallcr, trebuie, cele dintîi sunete ne plasează în văile cele înalte, lîngă stîncilc
într-un text tardiv 1 în care stabileşte primele ipoteze golaşe dc un cenuşiu roşcat, sub cerul rece şi soarele arzător... Xe
mecaniciste, evocă rolul anumitor inflexiuni ale vocii. pătrundem de Icntoarca lucrurilor şi de grandoarea locurilor" 1 .
Fenomene dc paramnezic, de false recunoaşteri în
domeniul auditiv constituie primele semne ale bolii:
Aceste pagini îşi vor găsi ecoul în opera lui Liszt...
„Unul din primele simptome este regăsirea vocii
Marii romantici vor apărea, pentru ei nostalgia este
persoanelor iubite în vocea celor cu care vorbeşti şi
o boală dc ncîmblînzit, de nclccuit. Medicii din secolul
revederea familiei lor în vise".
al XVIII-lca spuneau pur şi simplu că ca dispare o dată
Exil, muzici alpestre, memorie dureroasă şi
cu întoarcerea în ţinutul natal. Ar fi mult prea simplu.
/înduioşată, imagini aurite din copilărie: această întîlnire
Nostalgicul nu încetează să se zbuciume, rana nu se
/ dc teme nu conduce numai la o teorie „acustică" a
închide. Şi de ce? în Antropologia sa, ne dă o
/ nostalgici; ca contribuie la formarea teoriei romantice a
interpretare subtilă a acestei pasiuni nesăbuite:,.
^-rhuzicii şi la definirea însăşi a romantismului. Nu voi
nostalgicul nii-si rîvncstc locul tinereţii, ci tinereţea
face aici inventarul imensei literaturi poetice (imensă
Însăşi, copilăria. Dorinţa sa nu tinde spre un lucru pe
mai cu scamă prin cantitate) suscitate dc nostalgic şi de
le ram des vaches. S-ar cuveni să salvăm măcar care l-ar putea regăsi, ci spre un timp pentru totdeauna
PIcasurcs of Memory .a lui Rogcrs, şi cttcva din versurile irecuperabil 2 . Reîntors în ţară, nostalgicul este nefericit,^
abatelui Dclillc: căci regăseşte aici oameni şi lucruri ce nu mai seamănă
cu cele dc odinioară. Nu i se redă copilăria. înainte ca
Rimbaud să fi spus: „Nu se pleacă", Kant ne prevenise:
Astfel amintirile, regretele şi dragostea,
nu există întoarcere.
Şi melancolia şi dulcea reverie,
Literatura nostalgiei a putut astfel să propună
Sc-ntorc spre locurile dragi sullctului înduioşat.
formulele gata făcute, marile locuri comune în care
Unde am fost copii, îndrăgostiţi, iubiţi, fericiţi1.
sentimentul ncadaptat sau „alimentat" al tinerilor
burghezi romantici şi-a căutat expresia: curînd vor
Scnancour va fi cel carc-1 va contrazice pe Rousscau şi
reapărea, confundîndu-sc cu temele evocate, motivele
va nega că efectul respectivului ram. des vaches s-a
platoniciene ale patriei celeste şi ale exilului terestru.
datorat unei asocieri accidentale: această muzică nu este
Experienţa dureroasă a conştiinţei smulse din mediul ei
semnificativă prin ca însăşi, ca este expresia cea mai
familiar va deveni expresia metaforică a unei sfişieri mai
adevărată a lumii sublime a muntelui. Invenţia muzicală
adinei, în care omul se simte despărţit de ideal. Dar
a păstorilor este vocea însăşi a naturii alpestre:
aceasta este lecţia lui Goethe pe care ar trebui s-o
ascultăm aici: figura lui Mignon, pe care a schiţat-o în
„în sunete a plasat natura cea mai puternică expresie a caracterului
Wilhelm Mcistcr, este cea mai frumoasă, cea mai
romantic; mai cu scamă cu simţul auzului poţi să faci sensibile, în
muzicală dintre imaginile nostalgiei. Educaţia eroului
puţine trăsături şi cu forţă, locurile şi lucrurile extraordinare... Glasul
trece prin întîlnirea cu nostalgia. E bine că_şi-a cunoscut
unei femei iubite va fi încă mai frumos decît trăsăturile sunetele
puterea de seducţie şi de distrugere. în libera lui
care fac locurile sublime vor face o impresie mai profundă şi mai
împlinire, eroul s-a îmbogăţit din această experienţă
durabilă decît formele acestora. X-am văzut nici un tablou din Alpi
dureroasă, el ştie de acum înainte cît valorează dragostea
care să le dea viaţă cum poate să le dea o melodie cu adevărat
instinctivă şi cît legăturile adînci, şi se depăşeşte.

1
Articolul Nostalgie (Nostalgie) din Supplément de 1
l'Encyclopédie. SÉNAXCOUR, Obermann, Lettre XXXVIII (Scrisoarea
3. DELILLE, L'imagination (Imaginaţia), Paris, 1788, cîntul XXXVIII), fragmentul al treilea. , •
2
IV, L'imagination des lieux (Imaginaţia locurilor). KANT, Anthropologie in pragmatischer Hinsicht (Antropologia
în perspectivă pragmatică), 1798,1, XXXII.
144
145
La sfîrşitul secolului al XVIII-lca, existenţa nostalgici, foloseau în tratamentul bolilor mintale. într-o carte,
consideraţii un râu aproape mortal, este recunoscută de intitulată Sănătatea Iui Marlc, apărută în 1790, doctorul
toţi medicii în toate ţările din Europa; se admite că toate Jourdan Le Cointc propusese măsuri draconice; nostalgia
popoarele şi toate clasele sociale pot să-i devină poate fi vindecată prin durere sau teroare: i sc va spune
subiecte, de la laponii din Groenlanda la negrii aruncaţi unui soldat nostalgic că „un fier roşu aplicat pe pîntece"
în sclavagism. Marile armate naţionale, care cheamă în îl va vindeca pe loc. Aşa făcuse, în 1733, un general
serviciul militar copiii din provinciile cele mai rus, cînd armata sa, care avansase în Germania, căzuse
îndepărtate, constată apariţia, uneori sub formă pradă nostalgici: „El a dat ordin să sc anunţe că primii
epidemică, a groaznicului „mal du pays". Un exemplu care vor fi descoperiţi bolnavi vor fi îngropaţi de vii;
printre altele (raportat de istoricul Marcel Rcinhard) ne această pedeapsă urmînd să fie executată a doua zi
va da posibilitatea să vedem cît de mult era luată în asupra a doi sau trei, nu s-a mai găsit un singur
serios nostalgia şi cît era dc temută: „La 18 noiembrie melancolic în toată armata".
• 1793, în circumstanţe politice şi militare alarmante, Important este să ajungi să deosebeşti pe adevăratul
adjunctul ministrului dc Război, Jourdcuil, 1-a informat nostalgic dc simulant. Cel care nu izbuteşte să se înveţe
pe generalul şef al armatei dc Nord despre deciziile ce
cu viaţa militară şi cu primejdia, cum să nu dorească să
urmau să însufleţească trupele şi să menţină efectivele.
contracteze o boală care este singurul mijloc legal dc a
Printre măsurile dc rigoare figurau * suspendarea
scăpa dc o situaţie insuportabilă? La adevăratul
permisiilor dc convalescenţă, cu o excepţie numai, care
nostalgic maladia, favorizată dc teamă sau dc exemplu,
dă de gîndit: concediul va fi în mod excepţional acordat
l este deja un comportament,"o căutare a refugiului: cum
în cazul în care bolnavul ar fi atins dc «nostalgic sau de
să deosebeşti, atunci nostalgia voluntară dc nostalgia
dorul dc ţară». Era necesar, dc asemenea, ca boala să fie
involuntară? întrebarea o anunţă pe aceea pe care şi-o
considerată ca o afecţiune gravă, fapt pentru care se
justifică atare excepţie în ciuda situaţiei" 1 . Un medic vor pune, Ia sfîrşitul secolului al XlX-lca, medicii atenţi
militar, Boisscau, ne arată şi motivul: „Orice soldat care să descopere deosebirea dintre paraliziile simulate şi cele
este profund afectat (dc nostalgic, n.n.), trebuie să fie care însoţesc histeria, comportament patologic a cărui
concediat înainte ca unul din organe să-i fie lezat origine nu este la nivelul voinţei premeditate. Pentru
iremediabil. Făcînd acest act dc justiţie, i se păstrează medicii din Grande Armec, un anumit număr de semne
statului un cetăţean din care nu s-ar fi putut face un bun obiective îi dă în vileag pe trişori: ci nu prezintă
apărător" 2 . Alţi medici sc dovedesc, desigur, mai şireţi: modificări dc puls, privirea aprinsă, o slăbire
e destul, cred ci, să-1 ispiteşti cu făgăduiala întoarcerii catastrofală — semne care figurează printre simptomclc
acasă, şi nostalgicul sc va lăsa dus dc vorbe, fără a mai autentice ale bolii.
fi nevoie să-i acorzi permisia; sc pot obţine excelente E necesar să evocăm prin cîtcva trăsături tabloul
rezultate înmulţind, în rîndurilc armatei, muzicanţii, clinic al nostalgici, adică ansamblul manifestărilor
persoanele care înveselesc, povestitorii şi lustig-n morbide cc-1 conduceau pe medicul dc la 1800 Ia
profesionişti; o minoritate doar preconizează diagnosticul dc nostalgie. Voi folosi descrierea lui
spitalizarea, luarea de sînge (dar, în murdăria şi Philippc Pincl, care prezintă avantajul dc a fi scurtă:
promiscuitatea spitalelor vremii, înseamnă a grăbi „Principalele simptome... constau în acrul trist,
sfîrşitul fatal al nostalgiei); unii, în sfirşit, recomandă melancolic, o privire tîmpă, ochi adeseori rătăciţi, o
maniera forte, metodele brutale pe care medicii le figură uneori neînsufleţită, un dezgust general, o
indiferenţă la orice; pulsul este slab, lent; alteori repede,
dar abia se simte; o toropeală destul dc consumul: în
1
MARCEL REINHARD, Nostalgie et service militaire pendant timpul somnului, cîtcva expresii scăpate printre
Ia Révolution (Nostalgie şi serviciu militar în timpul Revoluţiei), în sughiţuri şi lacrimi; imposibilitatea, aproape, dc a sc da
.Annales historiques de la Révolution française", 1958, nr. 1.
2
Encyclopédie méthodique, articolul Nostalgie de BOISSEAU şi jos din pat; o tăcere îndărătnică, refuzul băuturilor şi
PINEL alimentelor, slăbirea, marasmul şi moartea. Maladia nu

146 147
este dusă, la toţi, pînă la ultimul grad; dar dacă ea nu „Corpul piere, în timp ce toate ideile se concentrează
este funestă într-un mod direct, ca devine în mod asupra unei inutile aspiraţii, iar o plagă pulmonară
indirect. Unii au destulă forţă pentru a o depăşi; la alţi scoate la percuţie un sunet mat. Am deschis numeroase
cîţiva, este mai lungă şi se prelungeşte ca urmare a cadavre de pacienţi decedaţi în urma acestei afecţiuni şi
şederii în spital; această şedere prelungită însă le va fi am găsit peste tot plămîni foarte aderenţi la picura
aproape întotdeauna fatală căci sînt, mai devreme sau toracică, ţesutul lobilor situaţi de partea matităţii
mai tîrziu, atinşi. de maladiile care bîntuic grozav prczcntînd o îngroşarc caloasă şi o purulenţă mai mult
spitalele militare, bunăoară dizenteriile, fcbrcle- sau mai puţin marcată" 1 . Citind aceste rînduri, avem
remitente, fcbrelc adinamice, ataxice etc." 1 . impresia că totul se petrece în imaginaţia doctorului, de
Cum se vede, sub forma sa simplă, nostalgia este o parcă o secretă şi obligatorie afinitate s-ar ivi între
maladie morală, care şi singură poate duce la moarte; posomofcala, întristarea morală şi asurzirca sonorităţii
sub forma sa complicată, boli intercurente grăbesc toracice. Acelaşi văl funebru vine să întunece gtndurilc
sfirşitul sărmanului pacient. De fapt, medicina de la şi plămînii nostalgicului: matitatca pulmonară este
sfirşitul secolului al XVIII-lca şi de la începutul imaginea concretă a întunecării psihologice.
secolului al XIX-lca atribuie cauzelor morale o Pentru noi c clar: c vorba de tuberculoză, iar
importanţă cel puţin egală cu cea pe care lc-o recunosc clinicicnii „organicişti" nu vor ezita să spună că alterările
astăzi psihosomaticicnii noştri cei mai extremişti. Pentru caracterului şi ale dispoziţiei sînt, în realitate,
Pincl, pentru baronul Larrcy, pentru Parcy şi foarte consecinţele tuberculozei, iar nu cauzele ci. Este în orice
numeroşii lor elevi, ideca obsedantă provoacă o leziune caz opinia cc domină la sfirşitul secolului al XIX-lca. Pe
sau o iritare cerebrale, iar acestea, „în virtutea teoriilor măsură cc anatomia patologică va progresa, pe măsură
„solidiste" în care sistemul nervos domneşte ca un ce bacteriología îşi va spori descoperirile, se va vedea că
stăpîn, antrcnînd imediat leziunile viscerale cele mai nostalgia îşi va pierde încetul cu încetul importanţa pe
variate. „Creierul şi epigastrul sînt afectate simultan. care i-o acordau medicii din epoca romantică; totodată,
Primul îşi concentrează toate forţele asupra unei singure în timp cc se stabileşte un regim militar mai puţin
categorii de idei, asupra unui singur gînd; al doilea primitiv, în timp ce un tratament mai bun le este rezervat
devine lăcaşul impresiilor stînienitoare, a contractării marinarilor, soldele devin mai substanţiale, pedepsele
spasmodice" (Pcrcy şi Laurcnt) . Dar această „excitaţie corporale sînt mai rar aplicate, statisticile spitalelor
encefálica perseverentă", după Bcgin 3 , arc proprietatea . militare englezeşti şi franţuzeşti constată că scad cazurile
de „a reacţiona nu numai asupra cpigastrului, ci şi
de nostalgic declarate. Cu numai cîtcva excepţii: soldaţii
asupra tuturor viscerelor principale, care sînt afectate
corpurilor expediţionarc, primii colonişti europeni. în
simpatia. Pentru medicina aceasta care nu cunoaşte încă
Algeria, mai ales dacă au fost recrutaţi cu forţa.
agenţii infecţioşi, toate stările inflamatorii meningialc,
toate gastro-entcritele şi plcureziile descoperite la La o dată tîrzic, în 1873, Academia de Medicină
autopsia făcută nostalgicilor îşi găsesc cauza şi originea premiază o remarcabilă expunere asupra Nostalgici,
în nostalgie: sînt expresii organice, forme extreme ale aparţinînd medicului militar Auguste Haspcl 2 . Putem
dorului de ţară. vedea aici, dacă vrem, lupta dată de ariergardă prin
tendinţa psihosomatică a vechii tradiţii, hărăzită să fie
Aucnbrugger, inventatorul percuţiei, descrie
subminată curînd de descoperirile moderne ale
efectele nostalgici într-un chip care merită să fie citat:
patologici celulare şi ale bacteriologici. Sc întrevede
1
însă, în multe privinţe, un limbaj vestitor al
Encyclopédie méthodique, articolul Nostalgie de BOISSEAU şi
PINEL.
2
în Dictionnaire des sciences médicales, articolul Nostalgie 1
Paris, 1819, voi. XXXVI. LEOPOLD AUEXBRUGGER, Inventum Novum (O noua
3
Dictionnaire de medicine et de chirurgie practique, vol. XII, desccpcrirc), 1761. Citât de ERNST.
i
1834, articolul Nostalgie Mémoires de l'Académie de Médiane, XXX, 1 8 / 1 - 1 « « .

148 149
continuă să se menţină: psihiatria. Cînd un tînăr muntean
psihosomaticii secolului al XX-lea. Haspcl ne propune o se prăpădeşte în capitală, nimeni nu se întreabă asupra
viziune unitară asupra maladiei, vrea să căutăm cauzelor morale ale stării sale: i se examinează plămînii
adevăraţi» etiologic la nivelul vieţii afective, întrucît f*a şi i se găseşte o tuberculoză. Dar dacă el dă foc
este capabilă de un răsunet organic multiplu şi profund: atelierului în care lucrează sau dacă încearcă să se
„Nostalgia este o manifestare vicioasă şi tulburată a sinucidă, trebuie căutată p motivaţie psihologică, La
vieţii, sub influenţa unei lezări a părţii morale şi afective începutul secolului al XX-lea, studii, mai ales germane
a individului, adică a caracterului... Aceste tulburări, sau elveţiene, analizează aceste reacţii ale
aceste alterări organice n-au venit singure, ele nu s-au adolescenţilor, al căror aspect este adesea de „raptus"
produs de la sine în starea în care le vedem în mod sau de reacţie în scurtcircuit; sc fac eforturi pentru a
obişnuit; există, aşadar, ceva care le-a precedat, care descoperi diverşi factori: rigoarea constrîngerii externe,
le-a adus aici, iar acest ceva este ideca tristă, această tarele psihologice ale subiectului (debilitate mintală,
nefericită dispoziţie a sufletului ce a determinat epilepsie), caracterele specifice ale mediului originar dc
modificările organice, care nu cosntituic ele însele cauza care subiectul a fost despărţit Spre a da un singur
maladiei, ci numai una din expresiile ci anatomice. exemplu despre acest tip de cercetare, voi menţiona teza
Nostalgia, iată faptul primitiv iniţial, esenţial şi, dacă $c medicină a lui Karl Jaspers, Hcimwch und
pot spune astfel, spinul patologic; nimic, adică, n-a Vcrbrcchcn*. Lucrarea datează din 1909.
început înaintea lui şi el este, la începuturi, toată
maladia". , Cuvîntul nostalgic va reapărea încă, sporadic, în
Dar, la acea dată, Haspcl sc bătea pentru o cauză literatura psihiatrică, consacrată, după 1945, tulburărilor
pierdută. Mişcarea descoperirii ştiinţifice sc îndrepta în psihiatrice suscitate dc viaţa în lagărele dc prizonieri sau
altă direcţie. în contextul erei pasteuriene şi a anatomici dc refugiaţi. Astăzi, infinit mai rar, uzajul specializat al
patologice în plin avînt, ideile lui Haspcl, dacă au fost cuvîntului nostalgic este intermitent şi nesigur: nu avem
înţelese, nu aveau să aibă decît un efect rctardatar. Ele nici o îndoială, mîine va fi stins. Rămînc, de bună
aveau în acel moment o semnificaţie reacţionară. Avea seamă, folosirea acestui termen în limba „curentă":
mai mult dc cîştigat medicina dc la 1873, recurgînd la valoarea lui, Ia obîrşic poetică, a căpătat, treptat, o
metode (alît dc viu criticate dc Haspcl) dc fragmentare a conotaţie depreciativă: cuvîntul desemnează regretul
totalităţii umane, dc analiză, dc examen dc organe inutil după o lume socială sau un mod de viaţă trecut, a
izolate. Chiar dacă Haspcl era îndreptăţit să spună că nu căror dispariţie e zadarnic s-o deplîngi.
sc atingea primum-ul movens psihologic al maladiei, era
Multe alte concepte, în psihiatrie, au înlocuit noţiunea
mai bine să nu fie ascultat. Vînînd bacili, sc risca mai
de nostalgie. Ele corespund, pe dc o parte, unui efort dc
puţin, chit că provizoriu sc pierdea din vedere unitatea
analiză mai amplă a comportamentului nostalgiilor. Pe
persoanei suferinde, caracterul „istoric" şi individual al
de altă parte, ele modifică în mod radical imaginea
maladiei (dc care medicina actuală sc preocupă mai
însăşi a afecţiunii desemnate. Accentul se deplasează.
mult). Metodele clinice nc-au învăţat, între timp, să
Nu se mai vorbeşte de maladie, ci de reacţie; nu se mai
recunoaştem mai bine o pluralitate dc factori: terenul
insistă asupra dorinţei de întoarcere, ci, dimpotrivă,
propice bolii, transmiterea perturbărilor psihologice prin
asupra lipsei de adaptare. Cînd se apreciază că e vorba
rclcul sistemului neuro-vegetativ sau hormonal, rolul nu
de 6 „reacţie depresivă de inadaptare socială", numele
mai puţin considerabil al agenţilor microbieni sau toxici
conferit fenomenului încetează complet de a desemna,
supraadăugaţi.
cum o făcea nostalgia, un Ioc anterior, un peisaj
Izgonită din manualele de clinică medicală, nostalgia va privilegiat: ipoteza unei vindecări prin repatriere nu mai
înceta, oare, sâ intereseze ştiinţa? în jurul anului 1900,
dacă răsunetul organic nu prea mai e luat în serios, * Nostalgie şi criminalitate (N.tr.).
există un domeniu în care conceptul de nostalgie
151
150
este întrevăzută. Din contră,- se insistă pe lipsa dc mai adecvaţi dc „carenţă socio-afectivă" sau dc
acomodare a individului la societatea nouă în care el „patologic a despărţirii" 1 .
trebuie să se integreze. Noţiunea dc nostalgic punea După cum am văzut, Kant afirmase deja că
accentul pe mediul originar (pe Hcim); noţiunea dc nostalgicul vrea nu atît să regăseascăjspcctacolul locului
inadaptarc pune accentul, în mod imperativ, pe natal, cît senzaţiile propriei copilării. în trecutul personal
necesitatea inserţiei în mediul actual. în multe privinţe, încearcă nostalgicul să săvîrşcască mişcarea întoarcerii:
această transformare a conceptului şi a terminologiei dczvoltînd noţiunile dc fixaţie şi de regresic, Freud nu
este semnul unei schimbări intervenite în geografia va face altceva decît să reia, să explice şi să precizeze,
socială. Noţiunea dc nostalgic s-a dezvoltat în Europa în- într-o nouă terminologic tehnică, explicaţia sugerată dc
momentul cînd au luat avînt marile oraşe; în acelaşi Kant. Cuvîntul regresic implică, în felul lui, ideca dc
timp, căi de comunicaţie mult îmbogăţite înlesneau mai reîntoarcere. Dar nevrozatul se întoarce în propria- i
mult mişcările dc populaţie. Dar, în acea vreme, celula istoric. Satul este interiorizat.
socială a satului, particularităţile provinciale, Ceea ce fusese mai înainte definit ca raportare la
obiceiurile locale, dialectele îşi păstrau întreaga locul natal este, prin urmare, redéfinit în zilele noastre
importanţă. Variaţia diferenţială era mare între mediul ca raportare la figurile părinteşti şi la stadiile primitive
sătesc şi condiţiile cu care se întîlnca un adolescent în ale dezvoltării personale. în timp ce nostalgia desemna
marele oraş sau la armată. Mediul sătesc, puternic un spaţiu şi un peisaj concret, noţiunile contemporane
structurat, exercita un rol formator. Dorinţa dc desemnează persoane (sau imaginile lor sau chiar
întoarcere avea deci un sens literal, era orientată în subştitutclc lor simbolice) şi o remanentă subiectivă a
spaţiul geografic: viza o realitate localizată. Este evident trecutului trăit. Astăzi, cînd se pune accent pe
că declinul noţiunii de nostalgic coincide cu declinul imperativul adaptării sociale, nostalgia nu mai
particularismului provincial: ritualurile locale, desemnează o patrie pierdută, ci face drumul înapoi spre
structurile „arierate" au dispărut, practic, în Europa stadiile în care dorinţa nu avea să mai ţină cont de
Occidentală. Privirea înspre satul natal nu se mai obstacolul extern şi nu era osîndită să-şi amînc
îndreaptă cu amărăciune, întoarcerea nu mai arc nici un realizarea. Pentru omul civilizat care nu mai este un
efect curativ. înrădăcinat, adevărata problemă este conflictul între
în multe privinţe, totuşi, „celula familială", cu exigenţele integrării în lumea adultă şi tentaţia de a
caracterul ci protector şi închis, a păstrat funcţia păstra privilegiile stării dc copilărie. Literatura exilului, /
formatoare şi „particularizantă" pe care o avea odinioară mai bogată ca oricînd, este, în cea mai marc parte, o J
literatură a copilăriei pierdute.
comuniunea sătească. încă în secolul al XVIII-lca,
nosograful Boissicr de Suavagcs observa că nostalgia se
manifestă şi la copii, şi că, atunci cînd era vorba dc
copiii locuitorilor din Boemia, în permanentă migrare,
aceasta" afecţiune nu rezulta din privarea dc un loc
anume; copiii sufereau pentru că fuseseră despărţiţi dc 1
Termenii dc hospitaKsmc (hospitalism) şi de depression
părinţii lor 1 . Atare constatări aveau să se înmulţească în anaclilique (depresie anaclitică) au fost şi ci propuşi. Cf. RENE A.
secolul al XX-lca. Dar termenul dc nostalgic, care SPITZ, Hospitalism. An Inquiry into the Genesis of Psychiatric
Conditions in early Childhood (Cercetare asupra genezei problemelor
marchează puternic rolul unui loc, va fi înlocuit, în psihiatrice la copilul mic), în The psychoanalytic Study of the Child,
studiile lui Rene Spitz sau ale lui Bowlby, cu termenii vol. I, New-York, 1945; RENE Â. SPITZ & KATIIERLNK M.
WOLF, Anaclitic Depression. An Inquiry into the Genesis of
1
psychiatric Conditions in early Childhood, în The psychoanalytic
F. BOISSIER DE SAUVAGES, Nosologie Méthodique Study of the Child, vol. n, 1946; J. BOWLBY, Soins matcmcls ct
(Nosologie metodica), ed. franeezä de M. Nicolas, Paris, 1771, vol. sânte mentale (îngrijire maternă şi sănătate mintală). Geneva, O.M.S.,
H, p. 684 sq. 1951.

152
153
le punem în evidenţă antecedentele, după buna metodă
genetică. Ca să nu mă îndepărtez însă (şi fiindcă cu cred
SCURTĂ ISTORIE că generalizările cele mai fecunde sînt cele care
pregătesc studii îndeajuns de exacte asupra unor aspecte
A CONŞTIINŢEI CORPULUI parţiale), mă voi opri la o problemă oarecum limitată:
perceperea internă a propriului corp — ccncstczia —
care, nu sc poate nega, este o componentă a
„sensibilităţii" contemporane, indiferent dacă la filosofi,
la scriitori, în anumite practici psihotcrapcuticc
(„training autogene" la Schultz, relaxare, „abordări
corporale") sau, în fine, în reflecţia psihanalitică.
Să nu întîrziem asupra teoriilor vechi oricît dc
interesante ar fi. Dar să reamintim cîtcva etape înainte dc
a nc opri mai îndelung la dezbaterile de la sfîrşitul
secolului al XlX-lca şi la replica pc care lc-o dă Frcud.
în Antichitate, discipolii lui Aristipa din Cyrcnc
într-unui din Caietele sale, Paul Valéry aşterne vorbesc despre un „pipăit interior", tacluş intimus, în
tălmăcirea lui Cicero . Montaignc, rcluîndu-1 pc Cicero,
următoarea noul:
nc-o aminteşte:
Somalism (Erezie a sfîrşitului Timpurilor)
„Circnicnii susţineau că nimic nu este perceptibil din afară, şi că
Adoraţie, cult al maşinii de trăit1.
perceptibil este numai ceea ce pipăim cu pipăitul interior, precum
Să fi ajuns oare Ia sfîrşiiul timpurilor? Erezia anunţată de durerea şi plăcerea 2 ".
Valéry aproape că a devenit religie oficială. Sc vorbeşte
numai despre corp, de parcă l-am regăsi după o foarte Cu toate acestea, multă vreme durerea şi plăcerea nu au
lungă uitare: imagine a corpului, limbaj al corpului, fost atribuite unui sistem senzorial particular: ele sînt
conştiinţă a corpului, eliberare a corpului au devenit denumite „pasiuni ale corpului", pe cîtă vreme expresia
parole. Prin contagiune, istoricii îşi manifestă interesul tradiţională pentru „simţul intern" (sensus internus)
pentru tot ceca ce culturile anterioare culturii noastre au trimite Ia activităţile conştiente pc care spiritul le
făcut cu trupul omului: tatuaje, mutilări, celebrări, dezvoltă p.'in şi în sine însuşi (raţiunea, memoria şi
ritualuri legate de diferite funcţii corporale 2 . Scriitorii imaginaţia), pc baza informaţiilor furnizate dc simţurile
trecutului sînt luaţi la rîndul lor drept martori, de la exterioare (văzul, auzul, gustul, mirosul, pipăitul). ,
Rabelais la Flaubert: dintr-o dată nc dăm scama că nu Potrivit doctrinei aristotelice, datele simţurilor exterioare
sîntem Cristoforii Columbi ai realităţii corporale. Iată nu ajung Ia simţul interior decît după ce au fost unificate
prima cunoştinţă intrată în cunoaşterea umană: „Ei aflară dc simţul comun (sensorium communc, koinon
că erau despuiaţi" (Geneza, 3, 7). Şi din acea clipă aisthctcrionp. Corpul nu este deloc uitat, dar aşa cum
corpul n-a mai putut fi niciodată ignorat. prevede medicina galcnică, în principal pc • calea
Nu înseamnă însă că această conştiinţă a corpului, umorilor şr nu printr-o informaţie nervoasă poate el să
aşa cum o practicăm şi aşa cum vorbim despre ea în modifice activităţile sufletului şi să fie, la rîndu-i, el
societatea noastră, nu are cîtcva trăsături originale şi noi însuşi modificat,
pe care c important să le desprindem şi cărora ar fi util să
1
CICERO, Academice, II, XXIV.
1
PAUL VALÉRY, Cahiers, I, Paris, Plèiade, 1973, p.1126. 2
MONTAIGNE, Essais (Eseuri), Pans, PUF, 1965, p. 58/.
2
Cf. ROBERT BRAIN, The Decorated Body, Harper § Row, 3
ARISTOTEL, Despre suflet, IU, II.
1979, Victoria Ebin, The Body Decorated (Corpul decorai), Thames §
Hudson, 1979. 177

176
în Trăite d§s passions de Târne (Tratat despre' Rcil, apare cuvîntul cocnacsthesis pentru prima oară.
pasiunile sufletului), Descartcs propune o distincţie clară;' Termenul este echivalentul germanului Gcmcingcfiihl,
între trei categorii de percepţii: cele pe care „le raportăm al cărui echivalent francez va fi, ulterior, cînd scnsibilitc
la obiecte ce sînt în afara noastră" (art.23), cele pe care generale (sensibilitate generală), cînd ccncsthcsie
„le raportăm la corpul nostru" (art.24) şi cele pe care „le: (ccncstczic) 1 .
raportăm la sufletul nostru" (art.25). Senzaţiile corporale Rcil (sub pana discipolului său Hubncr) reia, fără a-1
sînt multiple: menţiona pe Descartcs, tripartiţia pe care am întîlnit-o în
Pasiunile sufletului:
„Percepţiile pe care le raportăm la corpul nostru sau la unele din părţile- „Găsim în suflet trei feluri dc reprezentări, care se
lui sînt cele de foame, de sete şi legate de celelalte pofte ale noastre;
. deosebesc în funcţie dc obiectul reprezentat:
naturale, la care se pot adăuga durerea, căldura şi celelalte afecţiuni pe j
Dc fapt, sufletul îşi reprezintă:
care le simţim ca fiind în propriile noastre membre, iar nu în obiectele
1. Propria stare intelectuală, forţele, acţiunile,
ce sînt în afara noastră" 1 .
reprezentările şi conceptele sale; el Ic deosebeşte pe toate
Descartcs analizează şi clasează astfel activităţile acestea de sine însuşi şi în acest fel devine conştient dc
senzoriale în trei secţiuni — corpul, lumea, conştiinţa, sine.
— a căror experienţă cotidiană ne face să trăim 2. îşi reprezintă starea exterioară sau relaţia omului
coincidenţii şi suprapunerea. Dar influenţa lui Descartcs, \ în întregime cu lumea.
în această privinţă, nu este foarte evidentă la medici în! 3. In sfîrşit, îşi reprezintă propria-i stare corporală.
secolul al XVIII-lca. Unii dintre ci, mai cu seamă cei din? Fiecare din aceste trei feluri dc idei, prin care omul este
Montpcllicr, sînt mai degrabă seduşi de ideile lui Stahl, reprezentat potrivit celor trei tipuri dc stări, este asigurat
care conferă viscerelor un fel de autonomie relativă şi dc.= la nivelul corpului printr-un aparat organic specific:
sensibilitate independenţii. Cîţiva filosofi, totuşi,
1. Ccncstcxia, prin care sufletul este informat despre
precum Lignac, Turgot, d'Alembcrt, vorbesc cu
starea corpului său şi aceasta prin intermediul nervilor
exactitate de un „simţ al coexistenţei corpului nostru",
general răspîndiţi dc-a lungul corpului;
dc un „pipăit interior" 2 . Li se întîmplă (este cazul lui
Bordcu, Lacazc, Didcrot) să privilcgicze, un centru 2. Senzaţia (sensatio externa). Aceasta este excitată
frenic sau diafragmatic, al cărui rol se confundă cu cel al dc simţuri şi reprezintă sufletului lumea;
plexurilor splancnice ale marelui simpatic. Cabanis, în 3. în sfîrşit, activităţi care prind viaţă şi se
1880, atribuie o mare importanţă „senzaţiilor organice" desfăşoară • integral în organul sufletului. (Organ der
care duc la centrii de reacţie dintre care cel mai Svclc — termen pe care Rcil îl foloseşte pentru a
important este, evident, creierul: instinctele vor fi desemna creierul.) Prin acestea (adică prin simţul intem).
transformarea, la nivcjul comportamentului, senzaţiilor se formează închipuiri şi judecăţi; sufletul capătă
organice cele mai vechi şi mai persistente. Instinctul reprezentarea forţelor lui, a ideilor si conceptelor şi este
devine astfel ramura motrice a unui cuplu scnzorialo- făcut astfel conştient dc sine însuşi" 2 '.
motor a cărui ramură senzorială este constituită prin Vom regăsi această distincţie între trei aparate
„senzaţiile organice". organice specifice şi Ia începutul veacului nostru, dar
fără referire directă la Rcil, la Cari Wcrnickc: se ştie că
Abia în 1794, la Halle, în titlul unei teze de doctorat
al cărei conducător şi inspirator este Johann Christian acesta a propus un model al vieţii psihice în care ar
colabora o allopsyche (în raport cu obiectele exterioare),
1
Cocnacsthesis, dissertatio... quam praeside J.C.Reil, progradu
1 doctoris défendit Chr. Frieder Hübner, Halle^ 1794.
DESCARTES, Traité des passions de l'ame, ed. G.Rodis- 2
Despre istoria noţiunii de cenestezie m secolul al XlA-lea, «.
Lewis, Paris, 1964, p.24.
2 JEAN STAROBINSKI, Le concept de cénetheste et les idées
Cf. GEORGES GUSDORF, Naissance de Ia conscience
romantique au siècle des Lumières (Naşterea conştiinţei romantice în neuropsychologiques de Moritz Schiff, Gesnerus, vol. 34, 1977, lasc.
secolul Luminilor), Paris, 1976, p.285-316. 1-2, pp. 2-20.

178 179
o somatopsychc (în raport cu existenţa corporalii) şi o pornind de la aferente senzoriale. E de ajuns ca o
autopsychc (în raport cu propriul sistem de concepţie „scnzualistă" asupra vieţii mentale să
rcprczenUiri) 1 . La Reil (ca şi la Wcrnickc), această predomine în lucrările savanţilor sau filosofilor care se
distincţie funcţională formează baza unei clasificări reclamă dc la monism sau dc la determinism şi calea va
patogene. Reil nu consideră numai modificările fi deschisă unui soi dc imperialism al ccncstczici. Dacă
ccncstczici în maladiile generale, ci admite cazuri în viaţa mentală este determinată dc activitatea senzorială şi
care lezarea morbidă se limitează la aparatul nervos dacă toate activităţile senzoriale nu sînt decît nişte
însărcinat să transmită informaţia somatică, în absenţa derivate ale ccncstczici, putem afirma, aşa cum va face
oricărei lezări a unor organe viscerale ori a creierului Ribot, în 1884, în Les maladies de la personnalité, că
însuşi. O distorsiune (al cărei substrat anatomo-patologic personalitatea noastră se clădeşte în întregime pe
Reil nu c deloc în stare să ni-1 rcvclc) denaturează astfel mesajele în parte inconştiente, ivite din viaţa corporală.
mesajul care înştiinţează creierul în legătură cu suirea
somatică. El îşi produce o iluzie corporală, care ne duce Cele cinci reeditări pe care le-a cunoscut cartea lui
cu gîndul la prezenţii unei tumori sau a unui parazit Ribot, Les maladies dc la personnalité (între 1883 şi
abdominal e t c , în absenţa oricărui dat obiectiv. Pînă la 1914), dovedesc uriaşa influenţă exercitată de aceasta şi
un anumit punct, judecata poate corecta această idee justifică analizarea suficient dc atentă a teoriilor din
falsă. Dar cînd ajunge să se impună, ca determină o stare cuprinsul ci.
de nebunie. Cu o sută de ani şi mai bine înaintea creării O primă afirmaţie porneşte dc la fiziologic:
în Frânţii (de către Dupre şi Camus), a conceputului dc „Producţia conştiinţei este întotdeauna legată dc
ccncstopathic (ccncstopatic), Reil indusese în nosologia activitatea sistemului nervos" 1 .. Dar, alături de
lui psihiatrică o categoric dc afecţiuni caracterizate fiziologişti, Ribot admite că o parte importantă din
printr-o tulburare primitivă a reprezentării corporale: activitatea nervoasă poate rămînc inconştientă: „Nu orice
categoric foarte largă, în care se găsesc repertoriatc activitate nervoasă implică o activitate psihică.
exemplele clasice figurînd dc acum două sau trei secole Activitatea nervoasă c mult mai întinsă decît activitatea
la capitolul melancolic sau ipohondrie: persoane care se psihică. Conştiinţa este prin urmare ceva adăugat" 2 . Ea c
cred din sticlă, casabilc la cea mai mică lovire, care au o perfecţionare. Stă însă sub semnul intermitenţei. (Ribot
pierdut sentimentul că sînt prezente în corpul lor cel subliniază acest termen, căruia ştim ciul importanţă îi va
adevărat. Reil poate lesne să adauge aici tulburările atribui Proust.) Personalitatea este, aşadar, un fenomen
umorale, dereglările dc instinct şi dc apetit, precum variabil, calcidoscopic datorită tocmai unei necontenite
pervertirea poftei dc mîncarc, bulimia, polidipsia pe de fluctuaţii a stărilor corporale:
o parte, nimfomania şi lubricitatea pe dc aiul parte...
Meditaţia „romantică" va întîmpina cu ' căldură „Dacă admitem deci că senzaţiile organice provenind din toate
conceptul dc ccnestczic. într-o perspectivă genetică, Reil ţesuturile, din toate organele, din toate mişcările produse, într-un
îi atribuise deja prioritate în ordinea activităţilor cuvûit din toate stările corpului sînt reprezentate într-un grad oarecare
sensibile: ca este cea dîntîi care apare la fetus. Speculaţia în sensorium, şi dacă personalitatea fizică nu e nimic mai mult decît
evoluţionistă putea să propună, pînă şi la fiziologlşti ansamblul lor, urmează de aici că ea trebuie să varieze cu ele şi ca ele
precum Purkinjc, ideca unui simţ corporal primitiv, ale şi că aceste variaţii comportă toate gradele posibile, de la simpla
cărui alte activităţi senzoriale nu vor fi decît o dezvoltare tulburare la metamorfoza totală a individului. Exemplele de „dublă
a lui diferenţiată. Primă senzaţie vitală, ccncstczia va personalitate" nu sînt decît un caz extrem [...]. S-ar putea găsi în
putea fi considerată, dc către unii, sursă a întregii vieţi patologia mentală destule observaţii pentru a stabili o progresie, sau
psihice, în măsura chiar în care aceasta se construieşte mai degrabă o regresie de la cea mai trecătoare schimbare la cea mai

1
CARL WERXICKE, Grundriss der Psychiatrie (Bazele 1
Cităm după ediţia a 3-a, 1889; p. 6.
psihiatriei), ed. a Ii-a, Leipzig, 1906. 2
ibid.

180 181
mai puţin clare şi de o mulţime de stări fiziologice care, fără a fi
completă alterare a eului. Eul nu există decît cu o condiţie: să varieze însoţite de conştiinţă, precum congenerele lor, acţionează la fel ca ele
continuu" 1 . şi mai mult decît ele. Unitatea înseamnă coordonare. Urmează de aici
că acest consensus (s.n.) al conştiinţei fiind subordonat consensus-utui
După Ribot, Sollier va propune o interpretare a istorici organismului, problema unităţii eului este, sub forma ci ultimă, o
ca rczultînd din alterări ale cenesteziei; Seglas va lega problemă biologică. Biologici îi revine sarcina să explice, dacă poate,
chiar de acest mecanism „periferic" stările de geneza organismelor şi solidaritatea care există între părţile ce ic
depersonalizare şi delirul negaţiei la melancolici... compun. Interpretarea psihologică nu poate decît să o urmeze"'.
Nu e greu să arătăm că e vorba aici dc o construcţie
pur teoretică, susţinută printr-o argumentaţie în marc Acestui biologism radical, care nu avea încă la
parte metaforică. Supoziţia fundamentală este o dispoziţie conceptul cel mai recent dc „genome", nu-i
cauzalitate care operează pornind de la materiale lipsea decît aparatul experienţelor clinice şi al probelor.
elementare şi în care fenomenele complexe se Nu ne vom mira, aşadar, că după un scurt moment dc
construiesc pornind, dc la unităţi simple. Ribot se triumf, această teorie „periferică a constituirii eului şi
bazează pe Taine, care se baza pe Dr. Krishabcr, pentru mai cu seamă interpretarea pe care o propunea în ceea ce
a afirma: „Eul, persoana morală, este un produs ale priveşte tulburările personalităţii, au făcut obiectul unei
cărui senzaţii sînt (actori primi" 2 . Acestui nco- critici virulente. Ribot va fi cel dintîi care îşi va asuma
scnzualism vin să i se adauge curioase metafore politice, această greşeală 2 şi va recunoaşte ulterior că, dînd o
iar ele nu puteau ieşi decît dc sub pana unui democrat asemenea importanţă aferentelor senzoriale somatice, a
convins: după ce a declarat că „simţul organic... este neglijat componentele motrice ale activităţii psihice.
pentru orice animal baza individualităţii lui psihice...", Picrrc Janct 3 va atrage atenţia asupra faptului că în toate
adaugă: „Dar la om şi la animalele superioare, lumea
cazurile dc depersonalizare pe care Ic-a analizat n-a putut
zgomotoasă a dorinţelor, pasiunilor, percepţiilor,
să scoată în evidenţă nici cea mai mică tulburare
imaginilor, ideilor acoperă acest fond al tăcerii: numai
senzorială periferică. Ca un corolar, la tabetici, ale căror
uneori este uitată, fiind necunoscută. Se întîmplă aici
percepţii corporale erau în mod serios alterate, n-a
acelaşi lucru ca şi în domeniul faptelor sociale.
constatat tulburări psihice. A susţine o alterare a
Milioanele dc fiinţe umane ce compun o mare naţiune se
„senzorialităţii corporale" înseamnă, după el, a rămînc
reduc pentru ea şi pentru altele la cîtcva mii dc oameni
prizonierul unei ipoteze „metafizice". Fenomenele
care sînt conştiinţa ci clară şi îi rezumă activitatea
socială sub toate laturile ci: politică, industrie, comerţ, psihopatologice, precum depersonalizarea, sentimentul
cultură intelectuală. Şi totuşi, aceste milioane dc fiinţe vidului e t c , trebuie aşadar considerate ca un deficit al
necunoscute, ce duc o existenţă mărginită şi locală, acţiunii (sau al energici psihice disponibile pentru
trăind şi murind fără zgomot, fac tot restul: fără ele, acţiune), iar nu ca o tulburare a receptivităţii senzoriale.
nimic nu c " 3 . Iar cartea, în rîndurile ei concluzive, „O psihologic ştiinţifică trebuie să considere faptele
introduce termeni precum „consensus" şi „solidaritate", psihologice ca acţiuni şi să Ic exprime ca termeni ai unei
a căror apartenenţă la registrul social nu este mai puţin acţiuni. Sentimentul vidului este o tulburare a acţiunii şi
evidentă: nu a sensibilităţii sau a conştiinţei rău înţelese" 4 . Aceasta
îl face pe Janct să introducă o distincţie între ceea ce el
denumeşte „acţiuni primare" şi „acţiuni secundare".
„Unitatea eului, în sens psihologic, este aşadar coeziunea, într-un timp
dat, a unui anumit număr de stări de conştiinţă clare, însoţite de altele
2
fâefm1 "komrnes de psycHologie affective (Probleme de
1
Op.cit., p.31-32.
2
HYPPOLYTE TAINE, De VMelligence (Despre Inteligenţă),
ed. a 12-a, Paris, 1911, vc4.II, p. 474.
3
T.RÎBOT, Les maladies de Ia personnalite, ed. a 3-a, Paris,
1889, pp. 20-21. •
183
182
Acţiunea primară ia act de stimulii senzoriali, externi
sau interni, şi reacţionează imediat la aceştia; acţiunea limbajului, care este rezultatul unei ucenicii sociale, arc
secundară aduce acţiunii primare tăria unei credinţe, a funcţia dc a impcrsonaliza expresia dată stărilor noastre
unui dispozitiv de inserţie eficient în circumstanţa trăită. individuale. Blondei citează în legătură cu aceasta un
Tulburarea patologică în depersonalizare afectează pasaj revelator din Durkhcim:
acţiunea secundară, care poate fi foarte slabă fără ca
acţiunea primară să prezinte cea mai mică anomalie. „Există, într-adevăr, o parte din noi înşine care nu c plasată sub
Tulburarea se situează în „funcţia realului". dependenţa imediată a factorului organic: este tot ceea ce, în noi,
Afirmarea primatului răspunsului activ asupra reprezintă societate. Ideile generale pe care le imprimă în spiritul
aferentei somatice va caracteriza şi gîndirca lui Freud. nostru religia sau ştiinţa, operaţiile mentale pe care aceste idei le
Dar înainte de a analiza mai pe îndelete cîteva pagini presupun, credinţele şt sentimentele ce stau Ia baza vieţii noastre
semnificative din Freud, se cuvine să acordăm un morale, toate aceste forme superioare ale activităţii psihice pe care
moment dc atenţie teoriei expuse de Charles Blondei, în societatea Ic trezeşte şi le dezvoltă în noi nu depind cu totul dc corp,
1914, în La conscicncc morbide (Conştiinţa morbidă). precum senzaţiile şi stările noastre ccncstczice, ci [...) lumea
(Medic şi filosof, Charles Blondei este mai întîi atent la reprezentărilor în care se desfăşoară viaţa socială se supraadaugă
învăţămintele lui Durkhcim şi ale lui Bcrgson; după substratului material dc la oricîtă depărtare ar veni ca" 1 .
război, cl scrie unul din primele studii importante despre
Proust şi consacră psihanalizei o lucrare pripită şi Blondei conchide că conştiinţa normală c o conştiinţă în
decepţionantă). în La conăcicncc morbide, Blondei care datele ccncstczice sînt dominate şi refulate dc
opune „teoriei periferice" o putere activă, iar această sistemul impersonal al discursului socializat. Crczînd că
putere activă este limbajul. Nu pentru că mesajul îşi afirmă propriul cu, individul raţional determină în
ccncstczic ăr fi inexistent, însă presupusa lui perturbare realitate triumful normelor colective. Conştiinţa
nu explică tulburările conştiinţei morbide. După morbidă,- incapabilă să utilizeze limbajul aşa cum îl
Blondei, o teorie pur fiziologică este inaptă să dea scamă comandă instanţa colectivă, este o conştiinţă înglodată în
dc fenomenele observate dc clinician. „Masele individualul ccncstczic — în non-vcrbalul sau în pre-
ccncstczice" (căci astfel denumeşte cl „psihologicul vcrbalul pe care jocul metaforelor celor mai îndrăzneţe
pur") nu determină ele însele boala mintală: factorul nu izbutesc să-1 aducă la expresie. Blondei nu scapă din
„morbid" rezidă în întregime în insuficienţa răspunsului vedere caracterul poetic al acestor tentative: dc a lăsa
verbal la percepţiile corporale, răspuns pe care individul adică să sc înţeleagă că poezia sc situează în vecinătatea
îl elaborează în actul gîndirii prin mijlocirea „psihologicului pur", că ca arc ceva comun cu
instrumentelor lingvistice primite dc la societate. „conştiinţa morbidă".
Constatînd, cum făcuse Dupre în studiile lui despre Prin urmare, nu corpul impune legea lui conştiinţei,
cenestopatic, că bolnavii recurg la un lux dc formule ci societatea care, prin interpunerea limbajului, preia
metaforice pentru a-şi descrie simptomclc 1 , Blondei nu comenzile conştiinţei şi imprimă legea ei corpului.
localizează anomalia în conţinutul (presupus neutru) al Teoria lui Blondei linele să înlăture corpul, ca sursă
informaţiei nervoase corporale, ci într-un defect al cauzală, pentru a-1 regăsi mai tîrziu ca agent al
„acţiunii eliminatorii" ce va fi trebuit să rezulte din intenţiilor expresive pe care individul îl impune acestuia
intervenţia reuşită a limbajului. Conştiinţa normală, la îndemnul conştiinţei colective. Astfel putem vedea
după Blondei, elimină individualul, „psihologicul pur", cum se deplasează interesul dc le corpul potrivit
folosind conceptele şi instrumentele interpretative fiziologiei (cscnţialmente producător dc informaţii
furnizate de sistemul reprezentărilor colective. Legea interne menite să fie filtrate prin limbaj) la corpul

1
ERNEST DUPRÉ, Pathologie de l'imagination et de l'émotivité 'CHARLES BLONDEL, La conscience morbide, Paris, 1914
(Patologia imaginaţiei şi a emotivităţii), Paris, 1925, p.289-304. p.264. Citami trimite la RDurkheim, Les formes élémentaires de la
vie religieuse, p.389.
184
185
foloseşte mai rar termenul dc Gemeingcfiihl) pentru a
potrivit societăţii (cscnţialmcntc realizator de mesaje conchide că „teoria stimulării somatice nu poate...
purtătoare de semnificaţie, potrivit codului şi regulilor explica aparenta libertate pe care o păstrează imaginile
colectivităţii). Preceptele sociale nu comandă numai evocate în visuri" 1 . Această problemă este tratată încă o
limbajul, ci şi manifestările corporale non-vcrbalc; tot dată în capitolul V (Materialul şi sursele visului),
ceea ce găsim în rîndurilc de mai jos nu poate fi reluat şi secţiunea III (Sursele somatice ale visului).
confirmat de sociologii sau dc „paralingviştii" care ne Frcud nu neagă faptul că „impresiile organice"
vorbesc astăzi despre „corp ca mijloc dc expresie": participă la producerea visului. El nu admite însă că ele
sînt condiţia şi cauza lui unică: nu c suficient să ie
„Pentru exprimarea motrice şi vaso-motrice a stărilor noastre sufleteşti invocăm pentru a nc considera achitaţi dc orice aiul
sîntem preocupaţi în secret să găsim nota cea mai potrivită, să realizăm explicaţie. La fel ca Janet, Freud se opune unei teorii pur
mimica, reglată şi definită prin uzanţe şi convenţii, corcspunzînd fiziologice şi pe deasupra unifactorială sau unicauzală,
cmoţiei-ctalon la care se referă propria noastră emoţie. Din acest punct potrivit căreia visul nu ar fi decît propagarea cerebrală,
dc vedere, mimica pare că şi-a primit, ca să zicem aşa, din partea prin asocieri slabe, a stimulilor senzoriali viscerali. El
colectivităţii morfologia şi sintaxa... Dacă ne gîndim bine, nu există constată că aceşti stimuli nu sînt întotdeauna eficienţi:
nici măcar una din manifestările noastre care să nu fie astfel mai mult senzaţiile organice, prin definiţie, nu se întrerup
sau mai puţin strîns definită şi în privinţa căreia să nu existe un model niciodată, oîtă vreme visurile sînt intermitente: „Un
colectiv. Adică un concept motor, căreia aceasta trebuie să i se asemenea conţinut furnizat de stimuli organici de
conformeze" 1 . intensitate obişnuită nu apare noapte dc noapte şi nici în
toate visurile"^. într-un număr dc cazuri, visul poate să
Scriind Traumdcutung, Frcud s-a lovit, în primul rînd, aibă surse numai şi numai psihice. Şi chiar atunci cînd
de teoriile în general acceptate la sfirşitul secolului al putem admite cu suficientă probabiliuitc prezenţa unor
XIX-lca, care susţineau că activitatea onirică rozului din senzaţii somatice, acestea nu sînt decît materialul căruia
persistenţa sau d i n eliberarea, în timpul somnului, a i se aplică o lucrare dc cu totul altă provenienţă, iar
".vCiUiţiei senzoriale periferice sau viscerale. în Les acesta singur e purtător de sens. Prin comparaţie cu
maladies dc la personnalité, Ribot formulase în trecere o sursele somatice, visul este o „reacţie", o elaborare
teorie a visului în perfect acord cu restul concepţiei sale interpretativă, iar atenţia noastră ştiinţifică trebuie
privind primatul cencstczici: îndreptată asupra acestei reacţii; interpretarea noastră
trebuie să se ataşeze actului interpretativ săvîrşit dc cel
„Mereu în acţiune (bazele fizice ale personalităţii) compensează prin care visează:
continuitate slăbiciunea lor ca clemente psihice. Astfel, de îndată ce
formele superioare ale vieţii mentale dispar, ele trec pe primul'loc. „Starea generală a corpului nostru figurează în mod sigur printre
Găsim în această privinţă un exemplu foarte clar în visele, plăcute sau sumulii somatici conducători de vis. Ea nu poate să-i determine
urîte, suscitate dc senzaţiile organice (coşmar, vise erotice etc.). I se conţinutul, dar furnizează gîndurilor materialul pe care acestea îl vor
atribuie, chiar cu destul dc multă precizie, fiecărui organ, partea ce-i utiliza [...] Această sensibilitate generală este legată de resturile
revine în aceste visuri 2 ". psihice ale stării de trezie care îşi au importanţa lor în ceea ce priveşte
visul. Ea poate, de altfel, să persiste în vis ori să fie depăşită, chiar
Frcud, deplin informat în ceea ce priveşte imensa dacă transformată din neplăcere în plăcere.
literatură care fusese foarte bogată în acest sens chiar Cu toate că sursele somatice ale stimulărilor apărute în somn au o
înainte de Ribot, consacră mai multe pagini în intensitate scăzută, ele joacă, după părerea mea, în formarea visului,
introducerea sa istorică aşa-zisci Lcibrcizthcoric (cl
1
S. FREUD, L'interprétation des rêves (Interpretarea visurilor),
1
CHARLES BLOXDEL, op.cit., pp.259-260. Paris, PUF, 1967, capitolul I, 3, p.44,
2
T. RIBOT, Les Maladies de la personnalité, ed. a rH-a, Pans, 2
Op.cit., p. 208. - ' .
1889, pp.26-27.
187
186
un rol analog celui al impresiilor indiferente de peste zi, care nu prilejuieşte, mai întîi, desfăşurarea gîndurilor latente, în
persistă decît pentru că sînt recente. Vreau să spun că visul nu le care dorinţa se exprimă fără rezervă; apoi se deplasează
utilizează decît atunci cînd acestea sînt asimilate cu uşurinţă — prin răsuciri şi încifrări a căror retorică Freud a
conţinutului reprezentativ al sursei psihice. Ele există precum acele stabilit-o cu minuţie — în visul manifest. „Sursa
materiale ieftine ce sînt întotdeauna la îndemînă: ne servim de ele ori somatică", cauză materială, nu este, de altfel, decît o
de cîte ori avem nevoie, pe cîtă vreme o materie preţioasă îşi impune cauză ocazională, un pretext. Freud nu o ignoră, dar
de la sine întrebuinţarea pe care trebuie să i-o dăm. Cînd un amator îi consideră că c inutil să revenim la ea. Această decizie
aduce unui artist o piatră rară, un onix, pentru ca acesta să facă din ca arc drept consecinţă modificarea definiţiei
o capodoperă, mărimea pietrei, culoarea, petele hotărăsc figura sau inconştientului. Contrar unei idei destul de răspînditc
scena ce va fi decupată; dacă artistul ar fi avut în mîini marmură sau astăzi, sc vorbea curent de inconştient înainte de Freud,
gresie, el s-ar fi lăsat pur şi simplu în voia inspiraţiei"'. numai că inconştientul era asimilat rumorii obscure a
funcţiilor viscerale din care ieşeau cu intermitenţă actele
Sursele somatice nu oferă decît o materie primă dintre conştiinţei. Pentru Freud, inconştient înseamnă prima
cele mai comune, de care spiritul visătorului, interpretare a stimulilor viscerali, înseamnă gîndurile
adăpîndu-sc de la alte surse, va dispune după bunul său Mente ale visului, procesele ce dau formă visului
plac. Freud, la rîndul lui, recurge- la metafore: imaginea manifest. Aportul original al Iui Freud nu este acela de a
aurarului ne duce la figurile aristotelice ale cauzalităţii; 11 fost primul care a vorbit de inconştient, ci de a fi
în termeni aristotelici, sursa somatică este cauza - suspendat, ca să zicem aşa, monppolul vieţii organice
materială a visului. Dar datele ncurofiziologicc nu sînt pentru a-1 instala în chiar aparatul psihic. Aşadar, abia
decît un substrat neutru şi anonim. Visul capătă sens prin cu preţul abandonării corpului (unde el nu c dcfinibil
forma impusă acestui substrat. Punerea în formă este decît în termeni de slăbiciune sau de forţă, organică sau
rezultatul unei intenţii al cărei agent activ este numit „nervoasă") inconştientul devine deţinătorul unui limbaj
„spirit", „dorinţă", „lucrare a visului". Se ştie că Freud şi producătorul de palimpseste sau de rebusuri oferite de
atribuie un dublu scop visului: să protejeze somnul, să aici înainte unei activităţi de descifrare. încetînd să mai
împlinească o dorinţă. Şi într-un caz şi în altul, visul aibă ca sursă exclusivă viaţa corpului, inconştientul iese
lucrează potrivit unei finalităţi cc-i este proprie, contra de sub competenţa exclusivă a unei angajări medicale şi
senzaţiei somatice — pentru a o neutraliza sau pentru a o ţine de o hermeneutică.
transforma. Rezultă din aceste postulate o consecinţă înainte, deci, ca Durkhcim şi Blondei să fi opus
importantă pentru cel ce vrea să ajungă la o cunoaştere ccncstczici cadrele conceptuale ale limbajului statornicit
adecvată a visului: în zadar ne întoarcem la. sursa dc colectivitate, la 1900 Freud opune cencstczici,
fiziologică, în zadar invocăm cutare rău visceral, „stimulilor organici", o operaţie dc limbaj, în care însă
măsurabil ca amplitudine cu stimulii dureroşi sau ca •
'• normele sociale nu sînt decît parţial reprezentate, prin
variaţie cu debitul cardiac. Important este să cunoaştem cenzură şi prin instanţele dc interdicţie. O altă
limba nouă, forma originală în care acest material — în similitudine — independent dc chestiuni dc prioritate —
sine indiferent — a fost interpretat şi transformat în vis. merită toată atenţia noastră: dacă nu i sc recunoaşte nici
Analiza este o exegeză a cauzei Finale a visului: ca vrea cea mai mică importanţă ca sursă cauzală a tulburării
să aflace anume urmăreşte dorinţa şi de cc. psihice, corpul va juca în schimb un rol capital, ca loc
Cu alte cuvinte, analiza visului va fi interpretarea sau ca scenă dc manifestare a acestei tulburări. într-o
„savantă" a unei interpretări „naive", ea însăşi I concepţie care trece pe planul al doilea aferenta
modificată în momentul narării visului. Dar această 1 senzorială provenind din corp şi care privilegiază reacţia
formulă este încă prea simplă: căci stimulus-ul somatic manifestată prin act şi prin limbaj, corpul poate apărea
este punctul de plecare al unei duble traduceri. El ca prim obiect al actului, ca prim semnificam folosit dc
limbaj. Şi la fel ca Durkheim şi Blondei, care după cc
1
Ibid. resping ipoteza unei surse cenestezice a psihozei,

188 189
restabilesc importanţa corpului ca purtător sau făptuitor pentru ca ele să poată servi drept modele. Unul din
de manifestări ale unui cod gcstual de origine socială, textele cele mai lămuritoare, în această privinţă, este
Frcud revine şi el asupra corpului, considerat de "această studiul din 1915, intitulat Pulsiunilc şi destinul lor1.
dată nu ca sursă explicativă, ci ca loc de înfăptuire al Modelul fiziologic în jurul căruia lucrează gîndirca lui
finalităţilor expresive ale dorinţei. încă în studiul asupra Frcud este cel al stimulus-ului şi al răspunsului, cu alte
istorici, Brcuet şi Freud se angajaseră pe această calc. cuvinte: arcul reflex senzori-motor. Acestuia vine să i se
Cazul visului este la fel de evident; iar printre diferitele adauge o altă supoziţie fiziologică: „Sistemul nervos este
tipuri de visuri, coşmarul constituie un exemplu tipic 1 . un aparat căruia i sc atribuie funcţia dc a respinge
După opinia medicală general acceptată, coşmarurile excitaţiile dc fiecare dată cînd ele îl tulbură, dc a ic
urmau să fie transpunerea figurată a unei opresări pur reduce cît mai mult cu putinţă; cl ar vrea chiar, dacă ar
somatice. După Freud, aceasta n-ar fi decît excepţia; putea, să sc menţină cu străşnicie în stare dc non-
angoasele somatice încercate în vis sînt, dimpotrivă, în excitare". Pe aceste supoziţii, Freud stabileşte o
marca lor majoritate, reprezentarea unei dorinţe distincţie (deja larg prefigurată prin scrierile
cenzurate şi încărcate dc nelinişte; dacă nu se poate nega fiziologiştilor secolului al XIX-lea asupra instinctelor şi
faptul că angoasa se vorbeşte pe sine în limba corpului, pasiunilor) între excitaţiile externe, în general unice şi
„sursa" ci trebuie căutată la nivel psihic. De la corpul momentane, şi excitaţiile interne, dc origine
tulburat, ancheta arc datoria să sc întoarcă la afectul care „somatică", acţionînd „ca o forţă constantă" al cărei
sc revelă şi sc disimulează dimpreună în registrul efect se traduce prin „nevoie" şi a cărei satisfacere,
somatic. Corpul este realizarea greşită, calea fără ieşire a „stăpînire", nu sc pot efectua după vrerea unui răspuns
unei energii dc origine psihică, pentru care termenul de muscular unic, aşa precum fuga, ce constituie replica
intenţie este mai potrivit decît cel dc excitaţie. adecvată la excitaţia externă. Nu numai că pulsiunea
în acest punct, parc-se că, mareînd o deosebire emană dintr-o sursă somatică, dar satisfacerea nu poate
radicală între explicaţia psihologică şi explicaţia fi obţinută printr-o acţiune dirijată spre exterior.
fiziologică, „dcfiziologizînd" psihologia, Frcud Individul trebuie să folosească o seric dc comportamente
„desomatizează" sistemul cauzal îndeobşte admis dc complexe, al căror scop va fi modificarea (reducerea)
predecesorii săi. Există, în ipotezele lui Frcud, mai puţin „sursei interne dc excitaţie".
corp şi mai mult limbaj decît la majoritatea Pentru vis, „sursa somatică" era facultativă. Cît
contemporanilor lui: ceea ce lămureşte disensiunea priveşte pulsiunilc, în schimb, ea c în afara oricărei
creseîndă, cel puţin într-o perioadă, între psihanalişti şi îndoieli: dar Freud, acordîndu-i o precedenţă dc drept,
ncuro-fiziologişti. Dar aceasta nu e decît o constatare adică un statut de condiţie necesară şi dc cauză
provizorie. Freud a avut grijă să nu taie niciodată punţile materială, o declară, dc fapt, peste puterea de.
cu biologia (n-a fost şi cazul unora dintre cei care în cuprindere a anchetei psihologice. La acest nivel,
continuare s-au revendicat dc la el). Desigur, ceea ce fiziologia ar fi stăpînă, dacă n-ar fi (provizoriu?
Freud reţinea din biologic nu constituiau cîtuşi de puţin definitiv?) dezarmată; psihologia, ea, rămînc mută:
mecanisme experimental măsurabile, ci scheme
generale, legi presupuse constante ale aparatului nervos „Prin sursă a putsiunii sc înţelege procesul somatic localizat într-un
şi ale materiei vii. Dacă psihologia freudiană se detaşase organ sau o parte a corpului şi a cărui excitaţie este reprezentată în
într-o oarecare măsură de corpul fiziologic, viaţa psihică prin pulsiune. Noi nu ştim dacă acest proces este strict de
metapsihologta, în schimb, se va dezvolta ca o natură chimică sau dacă cl poate corespunde unei eliberări a altor forţe,
întoarcere la fiziologic şi la corp, conform unui mod mecanice, de pildă. Studierea surselor pulsionalc depăşeşte cîmpul
intuitiv şi imaginativ, făcînd apel la fenomene pe care
fiziologia experimentală le-a stabilit îndeajuns de bine
1 Pulsions CV destm des pulsions în f^Pgchţogc
(Metapsihologie), trad. de J. Laplanche şi J. B. Pontate, Fans,
1
Op. cit., pp.207-208. Gallimard, p.16.

190
191
Dacă inhibiţia în privinţa scopului evocă o relativă
psihologici; cu toate că faptul de a fi ieşit din sursă somatică este dezerţiunc a corpului, o calc cu oprelişti sau o rătăcire în
elementul absolut hotărîtor pentru pulsiune, aceasta nu ne este raport cu necesara „modificare a sursei", considerarea
cunoscută în viaţa psihică decît pentru scopurile ci. Dat fiind ceea ce îşi obiectului pulsiunii determină intervenţia unui anumit
propune cercetarea psihologică, o cunoaştere mai exactă a surselor număr de posibilităţi prin care „propriul corp" e chemat
pulsionalc nu este riguros indispensabilă. Uneori se poate ajunge cu să joace un rol considerabil:
certitudine dc la scopurile pulsiunii la sursele ci" 1 .

„Obiectul pulsiunii este acel ceva în care sau prin care pulsiunea îşi
Prima remarcă: trecerea de la somatic la psihic, în poate atinge scopul. El este tot ce c mai variabil în pulsiune, el nu este
cazul pulsiunii, nu c de ordin perceptiv; pulsiunca nu originar legat dc aceasta: dar numai în baza aptitudinii lui particulare
este strigătul organului pur şi simplu repercutat şi de a face posibilă satisfacerea este adăugat. N'u e neapărat un obiect
înregistrat; cel puţin Frcud nu insistă asupra acestui străin, ci poate fi la fel de bine o parte a propriului corp. Poate fi
clement, în privinţa căruia s-ar ridica numaidecît înlocuit după voie de-a lungul întregului parcurs pe care-1 cunoaşte
problema caracterului său mai mult sau mai puţin pulsiunca; rolul cel mai important revine acestei deplasări a pulsiunii" 1 .

conştient. Conceptul pe care el îl foloseşte este acela dc


reprezentare (verbul: rcpriiscnticrcn) care implică o „Propriul corp" reapare, aşadar, în repertoriul deschis al
operaţie cu caracter „semiotic". „A doua topică" sc locurilor („în ce") sau al mijloacelor („prin ce") pe care
anunţă deja, în care faimosului „cs" îi este încredinţată o pulsiunca le poate alege pentru a-şi atinge scopul şi pe
care sc poate eventual fixa. Acesta c cazul în care sc
bună parte din această funcţie reprezentativă. /
operează — în narcisism, în masochism —
A doua remarcă: contrar a ceea ce se întîmplă în „întoarcerea pulsiunii asupra propriei persoane". Apare
cazul visului, sursa somatică sc regăseşte la capătul astfel un rol nou al corpului; eram gata să spun al unui
activităţii pulsionalc pentru că scopul pulsiunii este o corp nou: corpul ca obiect al impulsului, corpul suport al
modificare a c.xcitaţici-sursă; dar acestui corp considerat fixării sau al investiţiei. Şi nimic nu împiedică apariţia
mai întîi invariabil pot să i se substituie altele. înseamnă unei noi reprezentări, prelungind sau transformînd-o pe
atunci că întoarcerea „fiziologică" la sursa somatică nu aceea în care excitaţia somatică ea însăşi s-a prelungit
arc loc şi că, deplasînd locul satisfacerii, ca creează sau s-a transformat. Noi nu am părăsit corpul. Dar dacă e
într-un anume fel un corp iluzoriu acolo unde corpul adevărat că, pentru Frcud, persistă o îndepărtată
veritabil (organic) nu este: omologie între arcul reflex simplu şi soarta pulsiunilor,
să spunem că corpul-obicct, corpul investiţiei,
corespunde unei efectuări motrice care şi-ar căuta dc
„Scopul unei pulsiuni este întotdeauna satisfacerea care nu poate fi
îndată confirmarea în ordinea perceptivă, fără a putea
obţinută decît suprimînd starea dc excitaţie. însă cu toate că acest scop
evita să se amestece aici o întreagă proiecţie imaginară
final rămîne invariabil pentru fiecare pulsiune, căi diverse pot conduce
sau simbolică. Cînd Schilder 2 va studia imaginea
la el, astfel încît diferite scopuri, mai apropiate sau intermediare, sc
corpului, el va acorda mai puţină atenţie schemei
pot oferi pentru .o pulsiune; aceste scopuri se combină sau sc schimbă
corporale primare, aşa cum rezultă din funcţionarea
unele cu altele. Experienţa ne îndreptăţeşte, de asemenea, să vorbim
diferitelor aparate kinestezice sau somestezice, cît mai
dc pulsiuni inhibate cit priveşte scopul în cazurile unor procese pentru degrabă imaginii, în parte, fantasmatică, însoţind
care o anumită progresare pe calea satisfacerii pulsionale este tolerată, diversele tipuri de investiţii libidinalc. Freud, printr-un
dar care mai pe urmă suportă o inhibiţie sau o derivaţie. S-ar putea sistem de reprezentări legate între ele, stabileşte un
presupune chiar că astfel de procese nu sînt lipsite de o satisfacere
parţială"2.
1
Op.cit., p.19.
2
PAUL SCHILDER, L'image du corps (Imaginea corpului),
1
Op.cit., p.20. Paris, Gallimard, 1966. '
2
Op.cit., pp.18-19.
193
192
parcurs cc poate fi reînnoit într-o circularitatc virtual Sartrc (atît dc aproape, prîh Dumas, dc ideile lui
infinită: de la corpul ca sursă a pulsiunii lui, la corpul ca Ribot) răspunde fără ezitare: modul în care „ne existăm
scop, loc sau mijloc al „satisfacerii". contingenţa" ni se revelă prin ccncstczic:
Nu fac aici decît să amintesc, într-o schemă foarte
simplificată, trăsăturile esenţiale care permit situarea „... Cînd nici o durere, nici o plăcere, nici o neplăcere precise nu sînt
gîndirii lui Freud în istoria noţiunilor privitoare la «existate» de conştiinţă, pentru-sinele nu încetează să se proiecteze
ccncstczic şi la conştiinţa corpului. Aportul său este dincolo de o contingenţă pură şi, ca să spunem aşa, necalificată.
considerabil: înainte de el, cenestezia era actul prim al Conştiinţa nu încetează «să aibă» un corp. Afectivitatea ccncstczică
sistemului de aferente senzoriale cu care era înarmată este astfel pură sesizare nepoziţională a unei contingenţe fără culoare,
personalitatea; conştiente sau inconştiente, aceste pură înţelegere de sine ca existenţă de fapt. Această sesizare perpetuă
aferente fiziologice îşi exercitau dintr-o dată toată de către pentru-sinele meu a unui gust fad şi fără distanţă, care mă
puterea lor: nu rămînca centrilor superiori decît să se însoţeşte chiar şi în eforturile mele dc a scăpa de ca şi care este gustul
supună legii sau să le răspundă cît mai bine; modelul- meu, este ceea cc am descris aiurea sub numele de greaţă. O greaţă
tradiţional - comportă doi termeni, în relaţie de discretă şi de nedepăşit revelată perpetuu de corpul meu conştiinţei
reciprocitate. Singura istoric pe care medicina de mele..." 1 .
odinioară putea s-o povestească este această istorie
simplă, repetată în nenumărate lucrări ale scolului al Cît despre Mcrlcau-Ponty, discutarea noţiunii dc schemă
XlX-lca, care pleca dc la iritarea viscerală pentru a corporală îl aduce să afirme că „corpul propriu este al
sfirşi, de exemplu, în manie (sau viceversa), sau dc la treilea termen, întotdeauna subînţeles, al structurii
leziunea aparatului sensibilităţilor somatice pentru a figură şi fond, iar orice figură se profilează pe dublul
sfirşi în depersonalizare. La Freud, pulsiunilc au o soartă orizont al spaţiului exterior şi al spaţiului corporal" 2 .
şi prilejuiesc povestiri mai lungi şi mai amănunţite, prin Dar dacă ia această inevitabilă şi naivă prezenţă a
intermediul misrrărilor, al substituirilor si al corpului — prezenţă „non poziţională" (Sartrc), „sub-
încrucişărilor diferitelor scopuri sau obiecte. Acesta c un înţclcasă" (Mcrlcau-Ponty) —• i se adaugă o ascultare
parcurs complex cc trebuie luat în .considerare, iar nu intenţională, c bine să ne întrebăm, împreună cu Freud,
numai naveta scurtă a „acţiunii" şi a „reacţiei". cc presupune acest interes ca investiţie libidinală
Sentimentul dc depersonalizare, dc pildă, este o regresivă sau narcisică. Ceea cc dau ascultării corpului
desinvestiţie ce survine la capătul unei lungi istorii, sustrag prezenţei rncle în lume, investiţiilor melc în
căreia DcuiI ct melancolic (Doliu şi melancolic) îi obiectul celălalt. în ascultarea conştientă a corpului,
retrascază diferitele etape, în care primul pas greşit este clementul estetic al ccncstcziei este dc ordinul
alegerea obiectului narcisic. Nimic comun cu disfuncţia satisfacţiei pulsionalc confundat în mod indiscernabil cu
organică şi senzorială primară pe care Ribot credea că o aferenta fiziologică primară: este o variantă a
poate invoca. „reîntoarcerii asupra persoanei proprii". Putem trage,
La începutul acestei expuneri, pusesem aproape Ia fără a risca prea mult, această concluzie care nu c banală
rang de sinonimic ccncstczic şi ascultare a corpului. Dar decît în aparenţă: prezentul interes pasionat pentru
după recitirea rapidă a lui Freud şi reamintirea a ceea ce diferitele modalităţi ale conştiinţei corpului este
spune despre „reîntoarcerea pulsiunii asupra propriei simptomul considerabilei componente narcisice cc
persoane" în narcisism şi în masochism, o întrebare nu caracterizează cultura occidentală contemporană.
poate fi evitată: unde să tragem linia de demarcaţie între
o cenestezie, care ar fi una din datele primare ale 1
JEAN-PAUL SARTRE, L'ètre et le neant (Fiinţa şi neantul),
oricărei existenţe omeneşti, şi o ascultare a corpului,
care ar fi consecinţa ipohondrică sau perversă a unei ^ " V ^ A U R V C É MERLEAU-PONTY, Phénoménologie de la
perception (Fenomenologia perceppei), Paris, 1 9 4 5 , p.117.
investiţii narcisiace sau autoerotice?
194 195
CUPRINS
Sînt departe, ştiu prea bine, de a fi primul care face .
această remarcă. Şcoala aşa-numită de la „Chicago" şi
Scnnctt 1 , precum şi nenumăraţi alţi psiho-sociologi au
făcut din aceasta, pornind de la alte date, un motiv
insistent de reflecţie critică. Putem de asemenea să
apărăm cauza lui Narcis (sau să invocăm, cel puţin în
.favoarea sa, circumstanţele atenuante). într-o lume în
care dominarea tehnică a obiectelor naturale "a făcut
progrese atît de rapide, nu este oare de înţeles ca voinţa
de a simţi — şi de a se simţi — să intervină ca o
compensaţie, restabilind un echilibru necesar, la
supravieţuirea noastră psihică?

CERNEALA IRONICA A MELANCOLIEI I


NOTA ASUPRA EDIŢEI XV

CERNEALA MELANCOLIEI 5
DEMOCRITUS DDCIT (Utopia melancolică a lui R o b c n Burton) 16
Masca melancolicului 16
Dcmocrit şi abderitanii 2S
Utopia 34
REŢETE ÎNCERCATE PENTRU A ÎNDEPĂRTA MELANCOLIA 43
Păcatul acedici 43
Hildcgardc de Bingcn 48
Constantin Africanul 50
Renaşterea 53
Aburii 5S
Supravieţuiri 59
Sydcnham 61
Friedrich Hoffmann 63
Ann-Charlcs Lorry 63
NEMURIREA MELANCOLICA 67
Julcs Cotard şi „delirul negaţiilor" 67
Despre delirul ipohondrie în fonna gravă a melancolici
anxioase (1880) 6S
Notă şi documente complementare 75
IRONIE ŞI MELANCOLIE. GOZZI, HOFFMANN, KIERKEGAARD 90
Basmul 90
Problema teatrului : 99
Regii melancolici 105
Prinţesa Brambilla dc E.T.A. Hoffmann , 110
Kicrkcgaard , 12S
1 CONCEPTUL DE NOSTALGIE 132
RICHARD SENNETT, Le narcissisme et la culture moderne
(Narcisismul şi cultura modernă), în Former l'homme, Recontres Conceptul dc ccncslczic şi ideile neuropsihologice
internationales de Genève, Neuchâtel, La Baconnière, 1979, pp. 187- ale lui Moritz Schiff 154
203. Prezentul studiu a fost discutat la reuniunea anuală a Societăţii SCURTA ISTORIE A CONŞTIINŢEI CORPULUI 176
franceze de psihanaliză, îh primăvara anului 1980.
197