< '"l'i-iu .

•<-lecţiei:' SOR AN A CONSTANTINESCU

Redactor: CORINA TIRON
Redactor artistic: VASILE SOCOLIUC Anthony Giddens

Această ediţie a fost publicată cu sprijinul

Central European University
Translation Project,
finanţat de Center for Publishing Development
Consecinţele
modernităţii
din cadrul Open Society Institute - Budapesta,
precum şi al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă România,
prin Fundaţia CONCEPT.
j
•K * >

; CEU fu N?v"i; R SIT ATEADIN ORADEA |

Fim*fipmcitipt * 4 4 *• EiBLIOTECA I

Traducere de SANDA BERCE

ANTHONY GIDDENS
The Consequences of Modernity
Copyright © 1990 by the Board of Trustees of the Leland Stanford
Junior University.

Toate drepturile asupra acestei versiuni

aparţin Editurii UNIVERS
79739 Bucureşti, Piaţa Presei Libere nr. 1.
Bucureşti, 2 0 0 0
76 Consecinţele modernităţii

acela că extinderea globală a instituţiilor modernităţii ar fi fost

imposibilă fără combinarea cunoaşterii care este reprezentată
III
de „ştiri". Probabil acest lucru este mai puţin evident la nivelul
cunoaşterii culturale generale decât în contexte mai specifice.
Spre exemplu, pieţele bancare de astăzi implică un acces direct
şi simultan la o informaţie combinată din partea indivizilor
separaţi unul de celălalt prin distanţe mari.

în condiţiile modernităţii, un tot mai mare număr de oameni

trăiesc în circumstanţe în care instituţiile de-încapsulate - ce
leagă practicile locale de relaţii sociale globalizate - orga­
nizează aspectele majore ale vieţii cotidiene. în următoarele
secţiuni ale acestui studiu doresc să urmăresc îndeaproape felul
în care susţinerea încrederii se leagă de aceste fenomene şi să
formulez unele întrebări cu privire la securitate, risc şi pericol
în lumea contemporană. Am relaţionat anterior încrederea,
într-un mod abstract, de distanţierea în spaţiu-timp, dar în cele
ce urmează trebuie să reflectăm asupra fondului relaţiilor de în­
credere în condiţiile modernităţii. Dacă efectele imediate ale
globalizării asupra discuţiei nu sunt încă vizibile, sper că vor
deveni mai târziu.
Pentru a continua, este necesar să facem unele distincţii
conceptuale suplimentare pe lângă cele formulate deja

încrederea şi modernitatea

în primul rând, doresc să completez noţiunea de deîn-

capsulare cu cea de reîncapsulare (reembedding). Prin aceasta
înţeleg reaproprierea şi repunerea în formă a relaţiilor sociale
deîncapsulate, în aşa fel încât acestea sunt plasate (oricât de
parţial sau tranzitoriu) în condiţii locale de timp şi loc. De
asemenea, doresc să fac o distincţie între ceea ce voi numi
angajamente faţă-în-fafă {facework commitments) şi
78 Consecinţele modernităţii
angajamente în absentă (faceless commitments). Primul
concept se referă la relaţiile de încredere susţinute sau ex­
primate prin legături sociale stabilite în circumstanţe de
coprezenţă. Cel de-al doilea are în vedere dezvoltarea încrederii
în token-uriie simbolice sau sisteme expert pe care le voi numi
împreună sisteme abstracte. Teza mea va fi aceea că meca­
nismele de deîncapsulare interacţionează cu contexte de acţiune
reîncapsulate, care pot acţiona fie în sprijinirea, fie în sub­
minarea lor; şi că, în mod asemănător, angajamentele în
absenţă sunt legate ambiguu de acelea care reclamă inter­
acţiunea faţă-în-faţă.
Putem găsi un punct de plecare a! discuţiei în cunoscuta
observaţie sociologică conform căreia, în cele mai multe situaţii
ale vieţii sociale moderne, oamenii interacţionează cu alţii care­
le sunt străini, După cum a subliniat Simmel, semnificaţia ter­
menului „străin" se schimbă o dată cu apariţia modernităţii. 5 0
în culturile pre-moderne, unde comunitatea locală rămâne
întotdeauna fundamentul unei organizări sociale mai largi,
„străinul" se referă la o „persoană în totalitatea ei" - cineva
care vine clin afară şi care este potenţial suspect. Pot exista mai
multe privinţe în care o persoană care se mută într-o comunitate
mică nu reuşeşte să câştige încrederea celor din interior, chiar
şi după ce a trăit în comunitatea respectivă timp de mai mulţi
ani. Prin comparaţie, în societăţile moderne nu interacţionăm în
acelaşi mod cu străinii luaţi ca „persoane în totalitatea lor". în
specia] în aşezările urbane interacţionăm mai mult sau mai pu­
ţin continuu cu alţii pe care fie nu-i cunoaştem bine sau nu i-am
întâlnit înainte - dar această interacţiune ia forma unor contacte
relativ trecătoare.
Varietatea întâlnirilor care constituie viaţa cotidiană în loca­
lizările anonime ale activităţii sociale moderne sunt susţinute
într-o primă instanţă de ceea ce Goffman numeşte „neatenţie
civilă". 51 Acest fenomen reclamă o gestiune complexă şi
calificată din partea celor care o manifestă, chiar dacă s-ar
părea că implică doar semnale şi indicii minore. Două persoane
se apropie şi trec una pe lângă alta pe trotuarul unui oraş. Ce-ar
putea fi mai banal şi mai neinteresant? Un astfel de eveniment
încrederea şi modernitatea 79
se poate petrece de un milion de ori pe zi, chiar şi într-o singură
zonă urbană. Şi totuşi ceva se petrece în situaţia descrisă, ceva
care leagă aspectele aparent minore ale coordonării trupului cu
unele dintre cele mai evidente caracteristici ale modernităţii.
„Neatenţia" manifestată nu este indiferenţă. Mai degrabă, este
o demonstraţie monitorizată cu grijă a ceea ce s-ar putea numi
înstrăinare politicoasă. Pe măsură ce doi oameni se apropie
unul de altul fiecare scanează rapid faţa celuilalt, întorcînd
privirea în timp ce trec unul pe lângă celălalt - Goffman nu­
meşte aceasta o „micşorare a luminilor" reciprocă. Privirea
rapidă semnifică recunoaşterea celuilalt ca agent şi ca poten­
ţială cunoştinţă. Susţinerea privirii celuilalt pentru scurt timp şi
apoi îndreptarea acesteia înainte în timp ce fiecare trece pe
lângă celălalt, asociază o astfel de atitudine cu asigurarea im­
plicită a absenţei intenţiei ostile.
Menţinerea neatenţiei civice pare a indica supoziţia foarte
generală a încrederii existentă în întâlnirile normale cu străinii
în locuri publice. Cât de importantă poate fi aceasta se observă
cu uşurinţă în situaţiile în care ea este absentă sau este frac­
turată. „Privirea aţintită cu ură", spre exemplu, pe care, după
cum notează Goffman, albii din sudul Statelor Unite o aruncau
în trecut negrilor în locurile publice, reflectă o respingere a
drepturilor populaţiei de culoare de a participa la unele forme
de interacţiune cotidiană cu populaţia albă. într-un exemplu
oarecum opus primului, o persoană care se plimbă printr-un
cartier periculos poate să meargă repede, uitându-se tot timpul
drept înainte sau pe furiş, în ambele cazuri evitând orice contact
vizual cu alţi trecători. Absenţa încrederii elementare în inten­
ţiile posibile ale altora îl determină pe individ să evite susţi­
nerea privirii, care ar putea precipita un angajament potenţial
ostil.
în circumstanţele modernităţii neatenţia civilă este cel mai
fundamental tip de angajare faţă-în-faţă implicată în întâlnirile
cu străinii. Ea presupune nu numai folosirea feţei însăşi, ci şi
utilizarea subtilă a atitudinii şi poziţionării trupului care con­
tribuie la transmiterea mesajului „poţi să ai încredere în mine,
căci nu am intenţii ostile" - pe stradă, în clădirile publice,
 80 Consecinţele modernităţii
trenuri sau autobuze sau la adunările publice, petreceri sau alte
întâlniri. Neatenţia civilă este încrederea ca „zgomot de fond"
- nu ca o succesiune întâmplătoare de sunete, ci mai degrabă
ca ritmuri sociale controlate şi temperate cu grijă. Este carac­
teristică pentru ceea ce Goffman numeşte „interacţiune
nefocalizată".
Mecanismele „interacţiunii focalizate" .sau ale întâlnirilor'
sunt diferite. întâlnirile, fie cu străini, cunoştinţe sau prietenii
intimi, implică de asemenea practici generalizate legate de sus­
ţinerea încrederii. 'Trecerea de la neatenţia civilă la iniţierea
unei întâlniri este încărcată, aşa cum subliniază Goffman, de
posibilităţi contradictorii pentru fiecare individ interesat. încre­
derea elementară pe care orice iniţiere a unei întâlniri o pre­
supune tinde să fie autorizată printr-o percepţie a „demnităţii de
încredere stabilite" şi/sau prin menţinerea unor ritualuri formale
- din nou, adeseori complexe. întâlnirile cu străinii sau cunoş­
tinţele - oameni pe care un individ i-a întâlnit înainte, dar nu-i
cunoaşte bine - presupun un echilibru între încredere, tact şi
putere. Tactul şi ritualurile de politeţe sunt mijloace de protecţie
reciprocă pe care străinii sau cunoştinţele le folosesc cu bună
ştiinţă (mai mult la nivelul conştiinţei practice) ca pe un fel de
contact social implicit. Puterea diferenţială, în special acolo
unde aceasta este foarte marcată, poate forma sau deforma
normele tactului şi ale ritualurilor de politeţe - cum poate să o
facă şi familiaritatea încrederii stabilite între prieteni şi intimi.
încrederea în sistemele abstracte
S-ar putea spune multe despre modul în care încrederea,
tactul şi puterea se împletesc în cazul întâlnirilor cu non-in-
timii, dar în acest punct al discuţiei doresc să mă concentrez
asupra problematicii „demnităţii de încredere" {trustworthiness),
în special în relaţie cu token-urile simbolice şi sistemele expert.
Demnitatea de încredere este de două feluri. Este cea stabilită
încrederea în sistemele abstracte 81
între indivizi care se cunosc bine şi care, pe baza cunoaşterii
îndelungate, au dat substanţă acreditărilor care îl fac pe fiecare
demn de încredere în ochii celuilalt. Demnitatea de încredere în
raport cu mecanismele de deîncapsulare este diferită, deşi pro­
blema credibilităţii este încă centrală şi acreditările sunt cu
siguranţă implicate. încrederea în sistemele abstracte nu pre­
supune, în unele situaţii, nici o întâlnire cu indivizii sau cu
grupurile care sunt într-un fel „responsabile" de existenţa lor.
Dar în cele mai multe cazuri sunt implicaţi astfel de indivizi
sau grupuri, şi mă voi referi la întâlnirile cu aceştia din partea
actorilor obişnuiţi, considerându-le puncte de acces ale
sistemelor abstracte. Punctele de acces ale sistemelor abstracte
constituie o zonă de întâlnire a angajamentelor faţă-în-faţă şi a
celor în absenţă.
Faptul că natura instituţiilor moderne este legată profund
de mecanismele de încredere îrt sistemele abstracte, în special
încrederea în sistemele expert, va constitui un aspect funda­
mental al argumentului meu. în condiţiile modernităţii viitorul
este întotdeauna deschis, nu numai în termenii contingenţei
obişnuite a lucrurilor, dar şi în termenii reflexivităţii cunoaşterii
în relaţie cu care sunt organizate practicile sociale. Această
trăsătură contrafactuală, orientată către viitor a modernităţii
este structurată, în bună parte pe încrederea investită în siste­
mele abstracte - care prin însăşi natura sa este filtrată de
demnitatea de încredere a expertizei legitimate. Este extrem de
important să fim clari în legătură cu ceea ce sugerăm aici.
încrederea acordată de actorii obişnuiţi sistemelor-expert nu
este numai o chestiune - cum a fost cazul în lumea pre-mo-
dernă - de generare a unui simţ al securităţii în legătură cu un
anume univers al evenimentelor care funcţionează independent.
Este o problemă de calcul al beneficiilor şi riscului în situaţii în
care cunoaşterea expertă nu furnizează numai modalităţile de
calculare, dar creează (sau reproduce) cu adevărat universul
evenimentelor, ca rezultat al implementării reflexive continue a
acestei cunoaşteri.
Unul dintre aspectele pe care aceasta le presupune, în si­
tuaţia în care multe aspecte ale modernităţii se globalizează,
 82 Consecinţele modernităţii
este acela că nimeni nu poate eluda complet sistemele abstracte
implicate de instituţiile moderne. Aşa stau în mod evident lu­
crurile în cazul unor fenomene ca riscul războiului nuclear sau
al catastrofei ecologice. Dar este adevărat şi în cazul vieţii
cotidiene pe care cea mai mare parte a populaţiei o trăieşte.
Indivizii din aşezările pre-moderne puteau ignora, în principiu
sau în practică, sfaturile preoţilor, ale înţelepţilor şi ale vrăji­
torilor, fără ca aceasta să afecteze rutina vieţii zilnice. Dar nu
la fel se petrec lucrurile in lumea modernă cu privire la cunoaş­
terea expertă.
Din această cauză, contactele cu experţii sau reprezentanţii
şi delegaţii acestora, contacte care iau forma întâlnirilor în
puncte de acces, sunt deosebit de importante în societăţile mo­
derne. Că astfel se petrec lucrurile, este un fapt recunoscut atât
de indivizii obişnuiţi cât şi de operatorii sau iniţiatorii de
sisteme abstracte. în această chestiune sunt implicate mai multe
aspecte. întâlnirile cu reprezentanţii sistemelor abstracte pot fi
desigur reglementate şi pot cu uşurinţă prelua trăsăturile încre­
derii asociate cu prietenia şi intimitatea. De exemplu, acesta
poate fi cazul unui doctor, dentist, sau agent de turism cu care
întâlnirile au loc regulat şi se întind pe o perioadă mai mare de
timp. Totuşi, multe din întâlnirile cu reprezentanţii sistemelor
abstracte sunt mai periodice sau trecătoare în comparaţie cu
situaţiile descrise mai sus. întâlnirile neregulate sunt probabil
acelea în care criteriile de acordare a încrederii trebuie trasate
şi protejate cu grijă, cu toate că astfel de criterii se manifestă
de regulă într-o serie întreagă de întâlniri între profani şi pro­
fesionişti,
în punctele de acces, angajamentele faţă-în-faţă care leagă
actorii obişnuiţi prin relaţii de încredere implică în mod obiş­
nuit manifestarea clară a demnităţii de încredere şi a integrităţii,
asociate cu o atitudine de „afaceri" sau lipsa panicii. Deşi ori­
cine este conştient de faptul că adevăratul deţinător al încrederii
este sistemul abstract şi nu indivizii care, în contexte specifice,
îl „reprezintă", punctele de acces ne reamintesc că oameni în
carne şi oase (care sunt potenţial failibili) sunt operatorii lui.
Angajamentele faţă-în-faţă tind să depindă puternic de ceea ce
Încrederea în sistemele abstracte 83
s-ar putea numi ţinuta reprezentanţilor sau operatorilor
sistemului. Deliberările serioase ale judecătorului, profesiona­
lismul solemn al doctorului sau veselia stereotipă a echipajului
însoţitor de bord fac parte din această categorie. Toate părţile
implicate înţeleg că ceea ce se cere este o garanţie, una cu
dublă valenţă: credibilitatea indivizilor specifici implicaţi şi a
cunoaşterii (misterioase în mod necesar) pe care actorii obiş­
nuiţi nu o pot controla în mod eficient. O atitudine de „afaceri"
pare a avea o importanţă deosebită în situaţiile în care perico­
lele sunt mai degrabă vizibile decât constituind fundamentul
unor riscuri exclusiv contrafactuale. Ca să reluăm exemplul
călătoriilor aeriene, atitudinea studiată şi veselia calmă a perso­
nalului de bord sunt probabil tot atât de importante în asigu­
rarea pasagerilor ca orice analiză statistică care demonstrează
siguranţa zborului aerian.
La modul ideal. în punctele de acces are loc întotdeauna o
clasificare strictă între faptele „din avanscenă" şi cele petrecute
„în culise", ca să folosim alte două concepte introduse de
Goffman. Nu avem nevoie de o „explicaţie" funcţionalistă
pentru a înţelege de ce se petrec astfel lucrurile. Controlul
asupra punctului de trecere dintre scenă şi culise este un aspect
integrant al esenţei profesionalismului. De ce ascund experţii
multe din ceea ce fac? Unul din motive este evident: adesea
exerciţiul expertizei cere medii specializate, precum şi o
focalizare mentală concertată, lucruri care ar fi dificil de reali­
zat în public. Dar mai există şi alte motive. Există o diferenţă
între expertiză şi expert, pe care cei care lucrează în punctele
de acces doresc să o minimalizeze cât se poate de mult. Experţii
pot face unele greşeli, neinterpretând corect sau ignorând ex­
pertiza pe care se presupune că ar avea-o.
Distincţia clară dintre scenă şi culise consolidează aspectul
ţinutei ca mijloc de a reduce impactul pe care l-ar avea lipsa de
pregătire şi eroarea umană. Pacienţii nu ar putea avea pe deplin
încredere în personalul medical dacă ar cunoaşte în totalitate
greşelile care se fac în saloane sau pe masa de operaţie. Un alt
motiv priveşte zonele de contingenţă care rămân întotdeauna în
funcţionarea sistemelor abstracte. Nu există o îndemânare
84 Consecinţele modernităţii
perfect controlată şi nici o formă de cunoaştere expertă atât de
extinsă încât să nu intre în joc elementele hazardului sau noro­
cului, în mod obişnuit experţii presupun că actorii obişnuiţi se
vor simţi mult mai asiguraţi dacă nu ştiu cât de des intră aceste
elemente în performarea expertă.
Mecanismele de încredere nu sunt legate numai de aso­
cierea dintre actorii obişnuiţi şi experţi: ele sunt legate de ase­
menea de activităţile acelora care sunt „în interiorul" sistemelor
abstracte. Codurile eticii profesionale, susţinute în anumite
cazuri de sancţiuni legale, formează un mijloc de gestionare
internă â încrederii în colegi sau asociaţi. Şi totuşi, chiar şi
pentru aceia care ar putea părea foarte angajaţi faţă de siste­
mele abstracte pe care le susţin, angajamentele faţă-în-faţă sunt
importante ca mod de generare a încrederii continue. Acesta
este un exemplu de reîncapsulare a relaţiilor sociale. Reîn-
capsularea reprezintă aici un mijloc de ancorare a încrederii în
demnitatea de încredere şi în integritatea colegilor. După cum
se exprimă Deirdre Boden:
Omul dc afaceri care întreabă „Când urmează să ajungi la New
York?" sau prânzurile de afaceri luate pe Sunset Boulcvard sau
universitarii care traversează continentele pentru a citi lucrări
dense într-un sfert de oră, în încăperi cu aer condiţionat şi fără
ferestre, toţi aceştia nu sunt preocupaţi de activităţile turistice sau
culinare sau universitare. Asemenea soldaţilor din vechime, ei
simt nevoia să-şi privească drept în ochi colegii şi duşmanii
deopotrivă, pentru a-şi reafirma, dar mai ales pentru a-şi actua­
liza, fundamentul încrederii.52
în astfel de contexte re-încapsularea conectează, după cum
indică citatul, încrederea în sistemele abstracte cu natura lor
reflexivă mobilă şi produce întâlniri şi ritualuri care susţin
demnitatea de încredere colegială.
In rezumat, putem reprezenta aceste aspecte după cum ur­
mează:
Relaţiile de încredere sunt fundamentul distanţării în spa-
ţiu-timp, asociată cu modernitatea.
încrederea şi expertiza 85
încrederea în sisteme ia forma angajamentelor în absenţă,
în care încrederea este susţinută de acţiunea unei cunoaşteri pe
care actorii obişnuiţi o ignoră în bună măsură.
încrederea în persoane implică angajamente faţă-în-faţă în
care se caută indicatori ai integrităţii celorlalţi (în zone de
acţiune particulare).
Reîncapsularea se referă la procesele prin intermediul că­
rora angajamentele în absenţă sunt susţinute sau transformate
de cele faţă-în-faţă.
Neatenţia civilă este un aspect fundamental al relaţiilor de
încredere în condiţiile globale, anonime ale modernităţii. Ea
este „zgomotul" reasigurator în formarea şi dizolvarea relaţiilor
interpersonale, care implică propriile lor mecanisme de încre­
dere specifice, şi anume angajamentele faţă-în-faţă.
Punctele de acces sunt puncte de legătură între indivizi sau
colectivităţi profane şi reprezentanţii sistemelor abstracte. Ele
reprezintă zone de vulnerabilitate ale sistemelor abstracte, dar
şi puncte de joncţiune în care încrederea se poate menţine şi
construi.
încrederea şi expertiza
Observaţiile pe care le-am făcut până acum în această sec­
ţiune au relevanţă mai mult pentru modul în care este orga­
nizată încrederea în relaţie cu sistemele abstracte, decât pentru
răspunsul la întrebarea: de ce în cele mai multe dintre cazuri,
cei mai mulţi oameni au încredere în practici şi mecanisme
sociale despre care propriile lor cunoştinţe tehnice sunt slabe
sau non-existente? Semnul de întrebare poate fi tratat în diferite
moduri. Cunoaştem destule cu privire la rezistenţa manifestată
de populaţie, în faza timpurie a dezvoltării sociale moderne, la
procesul de adaptare la noi practici sociale - cum ar fi
introducerea formelor profesionalizate de a practica medicina -
pentru a recunoaşte importanţa socializării în relaţie cu
 86 Consecinţele modernităţii
încrederea. Influenţa „curriculei ascunse" în procesele educaţiei
formale este probabil decisivă în această situaţie. Ceea ce i se
dezvăluie copilului în predarea ştiinţelor nu este numai con­
ţinutul decopetirilor tehnice dar şi, mai important pentru atitu­
dinea socială generală, o aură de respect pentru cunoaşterea
tehnică în general. în cele mai multe dintre sistemele educa­
ţionale moderne, predarea ştiinţelor porneşte întotdeauna de la
„primele principii", cunoştinţele considerate a fi mai mult sau
mai puţin indubitabile. Numai dacă cineva participă pentru o
perioadă de timp ia un proces de instrucţie în domeniul ştiin­
ţelor poate fi introdus în problematica acestora sau poate deveni
pe deplin conştient de potenţiala lipsă de consistenţă a oricărei
pretenţii de cunoaştere în ştiinţă.
Un timp îndelungat, ştiinţa şi-a menţinut astfel imaginea
unei zone de acces la cunoaşterea demnă de încredere, care s-a
transformat într-o atitudine de respect pentru cele mai multe
forme de specializare tehnică. Totuşi, în aceiaşi timp, atitudinea
profană faţă de ştiinţă şi faţă de cunoştinţele tehnice în general
este în mod caracteristic ambivalenţă. O ambivalenţă care se
află în centrul oricăror relaţii de încredere, fie că este vorba de
încrederea în sistemele abstracte sau în indivizi. Pentru că este
nevoie de încredere numai acolo unde există ignoranţă - fie a
pretenţiilor de cunoaştere ale experţilor în tehnică, fie a gân­
durilor şi intenţiilor prietenilor intimi pe care o persoană se
bazează. Iar ignoranţa furnizează întotdeauna motive de scep­
ticism sau cel puţin de precauţie. Reprezentările populare ale
ştiinţei şi ale expertizei tehnice suspendă respectul în favoarea
atitudinilor ostile sau de teamă, cum este cazul în imaginile
stereotipe ale tehnicianului lipsit de umor care are puţină înţe­
legere pentru omul obişnuit sau ale omului de ştiinţă nebun.
Profesiunile ale căror pretenţii de cunoaştere specializată sunt
considerate în mare ca un turn de fildeş, cu o terminologie
internă în aparenţă inventată pentru a-i încurca pe oamenii
obişnuiţi - cum ar fi limbajul avocaţilor sau cel folosit de
sociologi - sunt privite mai mult ca sigur cu neîncredere.
Respectul pentru cunoaşterea tehnică este de obicei asociat
unei atitudini pragmatice faţă de sistemele abstracte, bazată pe
încrederea şi expertiza 87
atitudini sceptice sau de rezervă. De fapt, mulţi oameni fac „un
târg cu modernitatea" în raport cu încrederea pe care o in­
vestesc în token-urile simbolice şi sistemele expert. Natura
târgului este condiţionată de un amestec specific de supunere şi
scepticism, de confort şi teamă. Deşi nu putem scăpa în tota­
litate de influenţa pe care instituţiile moderne o au asupra
noastră, pot exista (sau coexista ambivalent) mai multe orien­
tări posibile în cadrul unei atitudini de acceptare pragmatică.
De exemplu, un individ poate alege să se mute într-o zonă
diferită decât să bea apă tratată cu fluor sau poate hotărî să bea
apă îmbuteliată decât să o folosească pe cea de la robinet.
Totuşi, ar adopta o atitudine extremă dacă ar decide să nu
folosească deloc apa de la robinet.
încrederea este diferită de „cunoaşterea inductivă slabă",
dar credinţa pe care o implică nu presupune întotdeauna un act
conştient de angajare. în condiţiile modernităţii, atitudinea de
încredere în sistemele abstracte este încorporată de obicei în
continuitatea activităţilor cotidiene şi este impusă într-o bună
măsură de circumstanţele vieţii cotidiene. Astfel, încrederea
înseamnă mai puţin o „volută a angajamentului" decât o ac­
ceptare tacită a împrejurărilor în care alte alternative sunt în
mare parte excluse. Şi totuşi ar fi o greşeală să privim această
stare de fapt ca pe un fel de dependenţă pasivă, refractar
acceptată - aspect pe care îl voi dezvolta în cele ce urmează.
Atitudinile de încredere sau de lipsă a încrederii în sisteme
abstracte specifice sunt pasibile de a fi puternic influenţate de
experienţele din punctele de acces - precum şi de actualizarea
cunoştinţelor care, prin mediile de comunicare şi alte surse,
este asigurată atât pentru actorii obişnuiţi cât şi pentru experţii
tehnici. Faptul că punctele de acces sunt locuri de manifestare
a tensiunii între scepticismul profanilor şi expertiza profesio­
niştilor le transformă în surse recunoscute de vulnerabilitate ale
sistemelor abstracte. în unele cazuri în care o persoană are
experienţe nefericite într-un anumit punct de acces unde aptitu­
dinile tehnice necesare sunt de nivel relativ scăzut, aceasta
poate hotărî să renunţe la relaţia client-profan. Astfel, cineva
care descoperă că „experţii" pe care îi angajează eşuează în
88 Consecinţele modernităţii
mod constant în a repara încălzirea centrală poate decide să o
repare el însuşi, învăţând principiile de bază implicate. In alte
cazuri experienţele nedorite în punctele de acces pot conduce
fie la un cinism resemnat fie, acolo unde acest lucru este
posibil, la dezangajarea din sistemul propriu-zis.* Un individ
care investeşte în anumite acţiuni la sfaturile unui broker şi care
pierde banii, s-ar putea decide să îşi ţină banii într-un cont
bancar. Acea persoană s-ar putea hotărî să îşi păstreze anumite
active numai în aur. Dar încă o dată, acelei persoane i-ar fi
foarte greu să se dezangajeze complet din sistemul monetar, şi
aceasta s-ar putea întâmpla numai dacă individul ar alege să
trăiască într-o stare destul de precară.
înainte de a reflecta mai direct asupra situaţiilor în care
încrederea se construieşte sau este subminată, trebuie să adău­
găm discuţiei anterioare o analiză asupra încrederii în persoane
mai degrabă decât în sisteme. Aceasta ne pune în situaţia de a
discuta problematica psihologiei încrederii.
încrederea şi securitatea ontologică
Există unele aspecte ale încrederii şi ale proceselor dezvol­
tării personalităţii care par să se aplice tuturor culturilor, pre-
Guvernarca modernă depinde de o serie dc relaţii de încredere com­
plexe între conducătorii politici şi populaţie. Sistemele electorale ar putea fi
privite nu numai ca mijloace de a asigura reprezentarea interesată, dar şi ca
modalităţi de instituţionalizare a punctelor de acces care leagă politicienii de
masa populaţiei. Manifestele electorale sau alte mijloace de propagandă sunt
metode de a demonstra demnitatea de încredere, situaţie în care se produce
frecvent re-încapsularea - se strâng mâini, privirile se îndreaptă spre copii,
etc. încrederea în expertiza politică este un subiect de sine stătător; dar pentru
că aceasta este o zonă a relaţiilor de încredere care a fost adeseori analizată,
nu o vom discuta în detaliu. Vom remarca totuşi că dezangajarea din
sistemele guvernamentale este în zilele noastre imposibilă, dată fiind expan­
siunea globală a statelor-naţiuni. Se poate părăsi o ţară în care politicile
guvernamentale sunt deosebit de opresive sau dezagreabile, dar numai intrând
pe teritoriul unui alt stat şi devenind subiect al jurisdicţiei acestuia
încrederea şi securitatea ontologică 89
moderne şi moderne. Nu voi încerca să acopăr întreaga proble­
matică, concentrându-mă în schimb asupra legăturilor dintre
încredere şi securitatea ontologică. Securitatea ontologică este
o formă, dar o formă foarte importantă, a sentimentelor de
securitate în sensul general în care am folosit anterior ter­
menul. 5 3 Expresia se referă la siguranţa pe care cele mai multe
fiinţe umane o au în ce priveşte continuitatea propriei lor
identităţi-de-sine şi constanţa mediilor social şi material ale
acţiunii. Un simţ al autenticităţii persoanelor şi lucrurilor, atât
de esenţial pentru noţiunea de încredere, este fundamental
pentru construirea sentimentelor de securitate ontologică; prin
urmare cele două sunt strâns legate din punct de vedere
psihologic.
Securitatea ontologică are legătură cu „fiinţarea" sau, în
termeni fenomenologici, cu „fiinţarea-în-lume". Dar este un
fenomen emoţional mai degrabă decât cognitiv, şi este înră­
dăcinat în inconştient. Filosofii ne-au arătat că, ia nivel
cognitiv, există puţine aspecte ale existenţei noastre personale,
dacă există vreunul, despre care putem avea certitudini. Această
realitate este probabil un aspect al reflexivităţii modernităţii,
dar cu siguranţă nu se aplică numai la o perioadă istorică
specifică. Anumitor întrebări de tipul - „Exist eu în realitate?"
„Sunt eu astăzi aceeaşi persoană cu cea care am fost ieri?" „Există
în realitate alţi oameni?" „Ceea ce văd în faţa mea continuă să
existe acolo atunci când mă întorc cu spatele?" - nu le găsim
răspunsul prin argumente raţionale şi într-un mod indubitabil.
Filosofii îşi pun întrebări despre natura fiinţei, dar, după
cum se poate presupune, ei nu sunt nesiguri ontologic în
acţiunile lor obişnuite şi sunt, în această privinţă, în armonie cu
masa populaţiei. Nu acelaşi lucru se poate afirma în legătură cu
o minoritate care tratează incapacitatea noastră de a avea
certitudini în legătură cu aceste aspecte, nu ca pe o nelinişte
intelectuală, ci ca pe o nesiguranţă profundă care alimentează
multe alte lucruri pe care aceştia le fac. O persoană care este
nesigură existenţial dacă are sau nu mai multe identităţi, dacă
ceilalţi există în realitate sau dacă ceea ce percepe există cu
adevărat, s-ar putea să fie total incapabilă să existe în acelaşi
90 Consecinţele modernităţii
univers social cu celelalte fiinţe umane. Anumite categorii de
indivizi consideraţi de ceilalţi ca fiind bolnavi mintal, în special
schizofrenicii, gândesc şi acţionează în acest mod. 5 4
Totuşi orice altceva indică un astfel de comportament
schizofrenic el nu probează absenţa activităţii mentale - fapt
care se adevereşte şi în cazul stărilor de anxietate mai mult sau
mai puţin grave. Să presupunem că cineva este în mod constant
neliniştit, o nelinişte profundă în legătură cu intenţiile maliţi­
oase ale celorlalţi în legătură cu el sau ea. Sau să presupunem
că o persoană este neliniştită continuu în legătură cu posibi­
litatea declanşării unui război nuclear şi nu îşi poate îndepărta
gândul de la acest risc. în timp ce indivizii „normali" pot
considera astfel de anxietăţi, atunci când ele sunt profunde şi
cronice, ca fiind iraţionale, aceste sentimente sunt mai mult
rezultatul supersensibilităţii emoţionale decât al iraţionalităţii.
Pentru că riscul războiului nuclear există întotdeauna ca o
posibilitate imanentă în lumea contemporană; şi, din moment
ce nici un individ nu are vreodată acces direct la gândurile
altora, nimeni nu poate fi absolut sigur, într-un sens logic mai
degrabă decât emoţional, că ideile maliţioase nu sunt în mod
constant prezente în mintea celor cu care interacţionează.
Având în vedere importanţa unor astfel de nelinişti existen­
ţiale potenţiale, de ce oare nu suntem toţi într-o stare per­
manentă de insecuritate ontologică? Originile securităţii pe care
majoritatea dintre noi o simte, în cea mai mare parte a timpului,
în legătură cu aceste posibile auto-interogaţii, trebuie căutate în
anumite experienţe caracteristice copilăriei timpurii. Doresc să
argumentez că indivizii „normali" primesc o „doză" funda­
mentală de încredere încă de timpuriu, ceea ce ocultează sau
atenuează aceste susceptibilităţi existenţiale. Sau, pentru a mo­
difica puţin metafora, ei primesc o inoculare emoţională care îi
protejează împotriva anxietăţilor ontologice cărora toate fiinţele
umane le sunt potenţial supuse. Agentul acestei inoculări este
figura primordială care îi îngrijeşte în copilărie: pentru marea
majoritate a indivizilor, mama.
Lucrările lui Erik Erikson constituie o sursă majoră de
observaţii pertinente in ce priveşte semnificaţia încrederii în
încrederea şi securitatea ontologică 91
contextul dezvoltării timpurii a copilului. Ceea ce Erikson nu­
meşte „încredere fundamentală" se află în centrul unei identităţi
durabile a ego-ului. în discutarea problematicii încrederii în
primele stadii ale vieţii Erikson atrage atenţia asupra acelui
element atât de necesar al credinţei la care ne-am referit deja.
In timp ce unii psihologi vorbesc despre dezvoltarea „sigu­
ranţei" (confidence) în copilăria timpurie, el afirmă că preferă
cuvântul „încredere" {trust), deoarece i se poate asocia o „mai
mare naivitate". De altfel, adaugă el, încrederea nu implică
numai faptul că „cineva învaţă să se bazeze pe caracterul
constant şi pe continuitatea îngrijitorilor externi", dar şi că
„cineva poate avea încredere în el însuşi". încrederea în alţii se
dezvoltă în conjuncţie cu formarea unui simţ interior al
demnităţii de încredere, şi care constituie fundamentul unei
identităţi-de-sine stabile.
De aceea, încrederea implică încă din fazele incipiente o
reciprocitate a experienţei. Copilul mic învaţă să se bazeze pe
continuitatea şi atenţia celor care îl îngrijesc. Dar în acelaşi
timp el învaţă că trebuie să trateze propriile sale dorinţe în
modalităţi satisfăcătoare pentru aceştia, şi că persoanele care îl
au în grijă aşteaptă ca în comportamentul lui siguranţa şi
demnitatea de încredere să ia forme explicite. După cum subli­
niază Erikson, schizofrenia infantilă oferă dovezi palpabile
asupra a ceea ce se poate întâmpla dacă nu se stabileşte o
încredere fundamentală între copil şi susţinătorii acestuia. Co­
pilul îşi dezvoltă într-o foarte mică măsură un simţ al
„realităţii" lucrurilor sau a altor oameni, deoarece îi lipseşte
furnizarea regulată a afecţiunii şi îngrijirii. Comportamentul
bizar şi retragerea reprezintă încercări de a face faţă unui mediu
nedeterminat sau ostil, în care absenţa sentimentelor de încre­
dere interioară oglindeşte nesiguranţa lumii exterioare.
Credinţa în dragostea îngrijitorului este esenţa acelui salt
spre angajare pe care încrederea fundamentală - şi de aici toate
formele de încredere - o presupun.
[Părinţii] creează un simţ al încrederii la propriii lor copii
prin acel mod de administrare care în esenţa sa combină grija
 92 Consecinţele modernităţii
sensibilă pentru nevoile individuale ale copilului cu un simţ ferm
al propriei demnităţi de încredere în cadrul modelului, cultural
familiar al propriului stil de viaţă. Acestea constituie fundamentul
simţului identităţii la copii, simţ care va combina mai târziu
starea de a fi „în regulă", de a fi el însuşi şi de a deveni ceea ce
alţii au încredere că va deveni... Părinţii nu trebuie să aibă numai
anumite moduri de a supraveghea prin interzicere şi permisiune;
ei trebuie de asemenea să fie capabili să-i reprezinte copilului
convingerea profundă, somatică aproape, că există un sens în tot
ceea ce fac. In ultimă instanţă, copiii devin neurotici nu din cauza
frustrărilor, ci din lipsa sau pierderea sensului social al acelor
frustrări.
Dar, chiar şi în cele mai favorabile circumstanţe, acest stadiu
pare a introduce în viaţa psihică (şi a deveni un prototip pentru)
sensul unei diviziuni interioare şi al unei nostalgii universale
pentru un paradis pierdut Tocmai împotriva acestei puternice
combinaţii între sentimentul de a fi fost privat, de a fi fost divizat,
de a fi fost abandonat, trebuie menţinută încrederea fundamentală
pe parcursul întregii vieţi.55
Aceste idei pătrunzătoare, fără îndoială specifice lui Erikson,
constituie o accentuare a analizelor şcolii relaţiilor obiectuale,
din cadrul gîndirii psihanalitice.* Unele idei foarte asemă­
nătoare cu acestea au fost elaborate anterior de D.W. Winnicott.
Ceea ce cauzează la copil nevoia „de a începe să fie, de a simţi
că viaţa este reală, de a descoperi că viaţa merită să fie trăită",
* Ideile elaborate de şcoala relaţiilor obiectuale sunt mai adecvate
argumentelor dezvoltate aici decât cele găsite în psihanaliza lui Lacan, care
în anumite zone ale teoriei sociale este mult mai influentă astăzi. Opera lui
Lacan este semnificativă deoarece ajută la surprinderea fragilităţii şi frag­
mentării sinelui. Totuşi, procedând astfel - asemenea gândirii post-struc-
turaliste în general - se concentrează în primul rând asupra unui tip de proces,
care este în realitate completat de contratendinţele apărute în ceea ce priveşte
integrarea şi integritatea. Teoria relaţiilor obiectuale este instructivă deoarece
analizează modul în care individul capătă un simţ al coerenţei şi felul în care
acest simţ se leagă de încrederea în „realitatea" lumii exterioare. în viziunea
mea o astfel de abordare este (sau poate fi făcută) consonantă cu cea a lui
Wittgenstein despre „datul" lumii obiectelor şi evenimentelor, lume ce poate
fi „experimentată" numai pe măsură ce este trăită şi care este intrinsec
refractară la punerea în cuvinte.
încrederea şi securitatea ontologică 93
nu este nevoia de satisfacere a pornirilor organice. Dimpotrivă,
o astfel de orientare derivă din relaţia între copil şi îngrijitorul
său şi este dependentă de ceea ce Winnicott numeşte „spaţiul
potenţial" dintre ei. Spaţiul potenţial este separarea care se
creează între copil şi îngrijitor - o autonomie a acţiunii şi un
simţ al identităţii şi al „realităţii lucrurilor" •- şi derivă din
încrederea copilului în siguranţa figurii părintelui. Spaţiul po­
tenţial este o denumire oarecum greşită deoarece, aşa cum
afirmă clar Winnicott, se referă la capacitatea copilului de a
tolera faptul că îngrijitorul se poate afla departe atât în timp cât
şi în spaţiu. 5 0
Prin urmare, absenţa este crucială în procesul de interac­
ţiune a încrederii cu aptitudinile sociale care apar la copil. în
acest context, în centrul dezvoltării psihologice a încrederii
redescoperim problematica distanţării în spaţiu-timp. Pentru că
o trăsătură fundamentală a procesului de formare timpurie a
încrederii este încrederea că îngrijitorul se va reîntoarce. Sen­
timentul unei siguranţe, independent de experienţă - esenţial
pentru sensul unei continuităţi a identităţii de sine - se for­
mează pe recunoaşterea faptului că absenţa mamei nu repre­
zintă o retragere a dragostei. încrederea suspendă distanţele în
timp şi spaţiu, blocînd astfel anxietăţile existenţiale care, dacă
li s-ar permite să se concretizeze, ar putea deveni o sursă de
nelinişte emoţională şi comportamentală continuă pe parcursul
întregii vieţi.
Cu obişnuitul său ton caustic, Erving Goffman exprimă
acest lucru atunci când (în contextul unei discuţii asupra
riscului) el remarcă faptul că
poeţii şi oamenii religioşi sunt gata să demonstreze că dacă un
individ compară timpul care îi este destinat să îl petreacă în
moarte cu timpul relativ scurt care i se permite să îl trăiască în
această lume, ar putea foarte bine să găsească un motiv de a-şi
vedea întreaga viaţă ca pe un joc al sorţii, desfăşurat pe o scurtă
perioadă de timp, şi în care fiecare secundă ar trebui să conţină
anxietatea legată de ceea ce se consumă Şi într-adevăr, timpul
nostru scurt se scurge înainte, deşi s-ar părea că noi ne ţinem
respiraţia doar câteva secunde sau minute.57
94 Consecinţele modernităţii
încrederea, securitatea ontologică şi sentimentul continui­
tăţii lucrurilor şi persoanelor rămân strâns legate una de alta în
personalitatea adultă. Aşa cum rezultă din această analiză,
încrederea în disponibilitatea obiectele non-umane se bazează
pe o credinţă mai primară în disponibilitatea şi susţinerea indi­
vizilor umani. încrederea în ceilalţi este o nevoie psihologică
persistentă şi recurentă. Construirea asigurării din disponibi­
litatea şi integritatea celorlalţi este un fel de repliere emoţională
care însoţeşte experienţa mediilor sociale şi materiale familiare.
Securitatea ontologică şi rutina sunt intim " conectate prin
intermediul - influenţei pătrunzătoare a obiceiului. în mod
normal, primele persoane care acordă îngrijiri copilului atribuie
o importanţă exagerată comportamentelor de rutină, ceea ce
constituie o sursă atât de frustrare intensă cât şi de recompensă
pentru copil. Caracterul predictibil al rutinelor (aparent)
minore din viaţa de zi cu zi este asociată direct cu un sens al
securităţii psihologice. Când astfel de rutine sunt distrase -
dintr-un motiv oarecare - anxietăţile încep să ne invadeze şi
chiar şi cele mai ferm fondate aspecte ale personalităţii
individului pot fi afectate şi modificate. 5 8
Ataşamentul faţă de rutină este întotdeauna ambivalent,
aceasta fiind o expresie a acelor sentimente de pierdere care,
aşa cum notează Erikson, sunt un aspect inevitabil al
fundamentării încrederii. Rutina este relaxantă din punct de
vedere psihologic, dar într-un sens important ea nu reprezintă
ceva în legătură cu care să putem fi relaxaţi. Continuitatea
rutinelor vieţii cotidiene se realizează numai printr-o constantă
stare de vigilenţă a părţilor implicate - deşi se realizează aproa­
pe întotdeauna îa nivelul conştiinţei practice. Demonstrarea
acestei reînnoiri continue a „contractului" pe care indivizii îl
fac unii cu alţii este tocmai subiectul „experimentelor cu
59
încrederea" ale lui Harold Garfinkel. Aceste experimente
furnizează reprezentarea grafică a impactului disturbator pe
care ignorarea unor aspecte aparent lipsite de consecinţe, ale
vorbirii uzuale îl poate avea. Rezultatul este o suspendare a
încrederii în celălalt în calitatea acestuia de agent creditabil şi
încrederea şi securitatea ontologică 95
competent şi declanşarea unei anxietăţi existenţiale care ia
forma unor sentimente de rănire, uimire şi trădare, precum şi a
suspiciunii şi a ostilităţii.
Aceste cercetări, precum şi altele despre subtilităţile con­
versaţiilor şi interacţiunilor obişnuite, sugerează că ceea ce se
învaţă în procesul de formare a încrederii nu este numai co­
relarea obişnuinţei cu integritatea şi recompensa. Ceea ce se
stăpâneşte de asemenea prin acest proces este o metodologie
extrem de sofisticată a conştiinţei practice, care este un mijloc
de protecţie continuă (deşi pasibil de fracturi şi disjuncţii)
împotriva anxietăţilor pe care chiar şi cea mai obişnuită întâl­
nire cu ceilalţi le poate, potenţial, provoca. Am remarcat deja
neatenţia civică ce este un mod general prin care încrederea
este „alcătuită" ca o trăsătură a coprezenţei în afara întâlnirilor
focalizate. în angajamentele faţă-în-faţă susţinerea încrederii
fundamentale se realizează prin intermediul unei monitorizări
continue a privirii, gesturilor, atitudinii corporale şi a con­
venţiilor unei conversaţii ortodoxe.
Analiza pe care am dezvoltat-o în această secţiune ne oferă
ocazia să schiţăm un răspuns la întrebarea care a rămas des­
chisă anterior: care este opusul încrederii? Fără îndoială există
situaţii în care absenţa încrederii ar trebui definită adecvat ca
neîncredere, fie cu privire la sistemele abstracte, fie cu privire
la persoane. Termenul „neîncredere" se aplică cel mai uşor
atunci când ne referim la relaţia unui agent cu un sistem
specific, cu un individ sau cu un tip de individ. Cu privire la
sistemele abstracte, lipsa de încredere presupune scepticismul
în legătură cu, sau o atitudine activ negativă faţă de, pretenţiile
de expertiză pe care acel sistem le încorporează. în cazul
persoanelor, el înseamnă exprimarea îndoielii sau a lipsei de
încredere în pretenţiile de integritate pe care acţiunile lor le
conţin sau le manifestă. Totuşi, „neîncrederea" este un termen
prea slab pentru a exprima antiteza noţiunii de încredere funda­
mentală, elementul focal într-un set extins de relaţii cu mediul
social şi fizic. în acest context formarea încrederii este însăşi
condiţia recunoaşterii identităţii clare a obiectelor şi per­
soanelor. Dacă încrederea fundamentală nu se dezvoltă sau
 96 Consecinţele modernităţii
dubla sa valenţă nu este controlată, rezultatul va fi apariţia unei
anxietăţi existenţiale persistente. în sensul său cei mai profund,
opusul încrederii este astfel o stare de spirit care ar putea fi cel
mai bine rezumată prin noţiunea de nelinişte (angst) sau spai­
mă existenţială.
Pre-modernul şi modernul
Dacă există trăsături ale psihologiei încrederii care sunt
universale sau aproape universale, există de asemenea contraste
fundamentale între condiţiile relaţiilor de încredere în culturile
pre-moderne şi cele ale lumii moderne. Nu trebuie să reflectăm
aici numai asupra încrederii, ci şi asupra unor aspecte cuprin­
zătoare ale relaţiei între încredere şi risc, şi între securitate şi
pericol. Este riscant să faci comparaţii generalizatoare între
epoca modernă şi o serie întreagă de ordini sociale pre-mo­
derne. Caracterul dramatic şi extins al discontinuităţilor între
instituţiile modernităţii şi cele ale epocii pre-moderne justifică
totuşi încercarea, deşi atrage după sine o anumită simplificare
a problemei. Tabelul I ne oferă o orientare generală în ce
priveşte distincţiile pe care vreau să le formulez între mediile
de încredere şi cele de risc.
în toate culturile pre-moderne, incluzând civilizaţiile agrare
mari, din motivele deja discutate, nivelul distanţării în spa-
ţiu-timp este relativ scăzut în comparaţie cu cel manifestat în
condiţiile modernităţii. Securitatea ontologică în lumea pre-mo-
dernă trebuie înţeleasă în primul rând în relaţie cu contextele de
încredere şi cu formele de risc sau pericol, ancorate în circum­
stanţele locale. Datorită conexiunii sale inerente cu absenţa,
încrederea este legată întotdeauna de modurile de organizare a
unor interacţiuni „sigure" în spaţiu-timp.
în culturile pre-moderne tind să predomine patru contexte
localizate ale încrederii, cu toate că fiecare prezintă multiple
variaţii în funcţie de ordinea socială specifică. Primul context al
Pre-modernul şi modernul 97
încrederii este sistemul de rudenie, care oferă un mod de
organizare relativ stabil al „colecţiilor" de relaţii sociale în timp
şi spaţiu în multe dintre aşezările pre-moderne. Legăturile de
rudenie sunt adeseori un focar de tensiune şi conflict. Dar oricât
de multe conflicte ar implica şi oricât de multe anxietăţi ar
provoacă, ele sunt în general legături creditabile în structurarea
acţiunilor în câmpurile spaţio-temporale. Acest lucru este
adevărat atât la nivelul legăturilor impersonale, cât şi la nivelul
celor mai personale. Cu alte cuvinte, rudele pot fi de obicei
creditate pentru a îndeplini o serie de obligaţii indiferent dacă
ele se simt personal implicate în relaţia cu ceilalţi indivizi
relevanţi. Mai mult, relaţiile de rudenie produc adesea o reţea
stabilizatoare a amiciţiei sau relaţiilor intime care durează în
spaţiu-timp. în esenţă, legăturile de rudenie creează o conexi­
une între relaţii sociale creditabile care, în principiu şi foarte
frecvent în practică, constituie un mediu organizator al relaţiilor
de încredere.
Aproape acelaşi lucru se poate spune despre comunitatea
locală. Ar trebui să evităm perspectiva romantică asupra
comunităţii care apare adesea în analizele sociale cînd culturile
tradiţionale sunt comparate cu cele moderne. Doresc aici să
subliniez importanţa relaţiilor localizate organizate în funcţie
de loc, unde locul nu este încă transformat de relaţii distanţate
în spaţiu-timp. în majoritatea aşezărilor pre-moderne, inclusiv
în majoritatea oraşelor, mediul local este terenul colecţiilor de
relaţii sociale interrelaţionate, aria restrînsă a răspândirii lor
oferindu-le stabilitate în timp. Migraţiile, nomadismul şi
deplasările la mare distanţă ale comercianţilor şi aventurierilor
erau activităţi destul de comune în epoca pre-modernă. Dar cea
mai mare majoritate a populaţiei era relativ imobilă şi izolată
prin comparaţie cu formele de mobilitate frecvente şi regulate
oferite de mijloacele modeme de transport. Localitatea, în
contextele pre-moderne, este focarul securităţii ontologice, con­
tribuind la aceasta în modalităţi care în circumstanţele
modernităţii se dizolvă substanţial.
O a treia influenţă este cea a cosmologiei religioase. Cre­
dinţele religioase pot fi o sursă de anxietate sau disperare
98 Consecinţele
Tabel I
Mediile de încredere şi risc în
culturile pre-moderne şi moderne
PRE-MODERN
Context general: importanţa
crescută a încrederii localizate
1. Relaţiile de rudenie ca mijloc
de organizare în stabilizarea
legăturilor sociale în spaţiu-timp
2. Comunitate locală ca loc, ce
W
oferă un mediu familiar
Pi
tq
Q
W religioase insuflă de obicei o anumită credibilitate în legătură
a 3. Cosmologiile religioase ca
moduri de credinţă şi de practi­
u tură în funcţie de care acestea din urmă pot fi explicate şi pot
<S care a ritualurilor care oferă o
w interpretare providenţială asupra
Q vieţii umane şi naturii
Q dinea pre-modernă, accentuez aici aspectul religios pentru că
4. Tradiţia, ca mijloc de conec­
tare a prezentului şi viitorului;
orientată spre trecut într-un timp
reversibil
1. Ameninţările şi pericolele
născute din natură, cum ar fi
predominanţa bolilor inlccţioa-
O
se, instabilitatea climaterică,
in inundaţiile sau alte dezastre
naturale
w organizată „protectorul [său] instituţional".
Q 2. Ameninţarea cu violenţa
umană din partea războinicilor
Q locali, tâlharilor sau hoţilor
ffl
3. Riscul căderii din graţia
divină sau al influenţelor magice
maliţioase
modernităţii
MODERN
Context general: relaţii de încredere
investite în sistemele abstracte
deîncapsulate
1. Relaţiile personale de prietenie sau
intimitate sexuală ca mijloc de sta­
bilizare a legăturilor sociale
2. Sistemele abstracte, ca mijloace de
stabilizare a relaţiilor pe suprafeţe
indefinite de spaţiu-timp
3. Gândirea contrafactuală, orientată
către viitor, ca mod de a conecta
trecutul şi prezentul
1. Ameninţările şi pericolele ce
decurg din reflexivitatea modernităţii
2. Ameninţarea cu violenţa umană
decurgând din industrializarea de
război
3. Ameninţarea insignifianţei perso­
nale care decurge din reflexivitatea
modernităţii aplicată sinelui
Pre-modernul şi modernul 99
extremă - într-o asemenea măsură încît ele trebuie să fie in­
cluse ca unul dintre parametrii principali ai riscului (expe­
rimentat) şi pericolului în multe aşezări pre-modenie. Dar în
alte privinţe cosmologiile religioase oferă interpretări morale şi
practice asupra vieţii personale şi sociale precum şi asupra
lumii naturale, interpretări care reprezintă un mediu de secu­
ritate pentru cel care crede. Dumnezeul creştin ne îndeamnă,
„Crede în mine, căci Eu sunt Dumnezeul adevărat". Cu toate că
multe religii nu sunt monoteiste, ideea dependenţei de fiinţe sau
de forţe supranaturale este o trăsătură comună multor credinţe
religioase altfel diferite. în multe feluri, religia este un mediu
organizator al încrederii. Nu numai zeităţile şi foiţele religioase
oferă un sprijin providenţial şi sigur, dar în acelaşi mod
procedează şi funcţionarii religioşi. In primul rînd, credinţele
cu experienţa evenimentelor şi situaţiilor şi formează o struc­
primi un răspuns.
în ceea ce priveşte celelalte contexte ale încrederii în or­
generează un sens al siguranţei evenimentelor sociale şi natu­
rale şi astfel contribuie la suspendarea spaţio-temporalului. Este
posibil ca religia să fie legată psihologic de mecanismele de
încredere, în termenii personajelor şi forţelor care o reprezintă,
într-un asemenea mod încât acestea exprimă direct încrederea -
sau absenţa acesteia - în figurile părinţilor. Freud a sugerat-o
cu siguranţă 6 0 şi mulţi alţi autori influenţaţi de psihanaliză au
fost de acord cu el. Erikson este un exemplu: „credinţa" pe care
încrederea o presupune şi care este investită în primul rând în
cei care îi poartă de grijă copilului, afirmă eî, are în'religia
încrederea născută din grijă este, de fapt, piatra de hotar a
actualităţii unei anumite religii. Toate religiile au în comun
abandonul copilăresc periodic în faţa unui ofertant sau a ofer­
tanţilor care împart norocul pământesc precum şi sănătatea
spirituală... [şi] ideea că încrederea individuală trebuie să devină
credinţă comună, neîncrederea individuală un rău comun
 100 Consecinţele modernităţii
exprimat, în timp ce restauraţia individuală trebuie să devină o
parte integrantă a practicii ritualurilor şi un semn al demnităţii de
încredere în comunitate.61
Chiar şi dată fiind extraordinara diversitate a religiilor
lumii, este dificil de rezistat concluziei că trebuie să existe un
element cât de cât valabil în această perspectivă; totuşi, punctul
de vedere pe care doresc să îl dezvolt în cele ce urmează nu
depinde în primul rând de aceasta.
Cel de-al patrulea context al relaţiilor de încredere în cul­
turile pre-moderne este tradiţia însăşi. Tradiţia, spre deosebire
de religie, nu se referă la nici un set particular de convingeri şi
practici, ci la modalitatea în care acele convingeri .şi practici
sunt organizate, în special în relaţie cu timpul. Tradiţia reflectă
un mod distinct de structurare a temporalităţii (care are o im­
plicaţie directă asupra acţiunilor în spaţiu). Noţiunea de „timp
reversibil" elaborată de Lévi-Strauss este crucială pentru înţe­
legerea dimensiunii temporale a credinţelor şi activităţilor tra­
diţionale. Timpul reversibil este temporalitatea repetiţiei şi este
guvernat de logica repetiţiei - trecutul este un mijloc de orga­
nizare a viitorului. Orientarea spre trecut care este o carac­
teristică a tradiţiei nu diferă de viziunea modernităţii numai
prin aceea că este o privire-înapoi şi nu o privire-înainte; de
fapt acesta este un mod prea puţin nuanţat de a exprima
contrastul. Nici „trecutul" şi nici „viitorul" nu sunt fenomene
discontinue, desprinse de „prezentul continuu", ca în cazul
perspectivei moderne. Trecutul este încorporat în practicile pre­
zente, astfel încât orizontul viitorului se curbează pentru a se
intersecta cu ceea ce a fost înainte.
Tradiţia înseamnă obişnuinţă. Dar este o obişnuinţă intrin­
sec semnificativă şi nu un obicei golit de conţinut, practicat de
dragul obiceiului. Timpul şi spaţiul nu sunt dimensiunile lipsite
de conţinut care devin o dată cu dezvoltarea modernităţii, ci
sunt contextual implicate în natura activităţilor trăite. Sensurile
activităţilor de rutină rezidă într-un respect general sau chiar în
veneraţia intrinsecă tradiţiei şi în legăturile dintre tradiţie şi
ritual. Adeseori ritualul are un aspect obligatoriu, dar este de
Pre-inodernul şj, modernul 101
asemenea şi profund liniştitor, pentru că el insuflă calitatea
sacrului unui set de practici date. Prin urmare, tradiţia contri­
buie esenţial la construirea sentimentului de securitate onto­
logică în măsura în care susţine încrederea în continuitatea
trecutului, prezentului şi viitorului şi leagă o astfel de încredere
de practicile sociale rutinizate.
A enumera contextele variate ale încrederii în culturile pre­
moderne nu înseamnă a afirma că aşezările tradiţionale erau
liniştitoare şi psihologic reconfortante, în timp ce aşezările
moderne nu sunt astfel. Există câteva situaţii clare în care
nivelurile de insecuritate ontologică sunt mai ridicate în lumea
modernă decât în multe situaţii create de viaţa socială pre­
modernă, din motive pe care voi încerca să le identific. Cu toate
acestea, aşezările din culturile tradiţionale erau într-un mod
intrinsec scindate de anxietăţi şi incertitudini. Mă voi referi la
acestea luate la un loc ca la mediul de risc caracteristic lumii
pre-moderne.
Mediul de risc al culturilor tradiţionale era dominat de în­
tâmplările petrecute în lumea fizică. Binecunoscuta observaţie
ce îi aparţine lui Hobbes, şi anume că într-o stare naturală viaţa
umană ar fi „urâtă, brutală şi scurtă", nu este chiar inexactă
dacă este interpretată ca o descriere a unor situaţii reale din
viaţa multor indivizi ce au trăit în culturile pre-moderne. Ratele
mortalităţii infantile precum şi moartea femeilor la naştere erau
extrem de mari după standardele moderne. Pentru aceia care
supravieţuiau copilăriei, speranţa de viaţă era relativ scăzută şi
mulţi oameni sufereau de boli cronice şi erau vulnerabili la
diferite feluri de boli infecţioase. Există anumite dovezi că
vânătorii şi culegătorii, în special aceia care locuiau în zone cu
o natură generoasă, erau în mai mică măsură subiecţii unor boli
infecţioase decât indivizii care trăiau în comunităţi locale fixe
sau în zone urbane în societăţile pre-moderne mai mari 6 2 , dar
chiar şi aceştia nu scăpau de o serie întreagă de boli endemice
răspândite în epocile pre-moderne. Toate tipurile de ordine so­
cială pre-modernă au fost afectate, adesea în moduri dramatice,
de capriciile climei şi erau puţin protejate împotriva dezastrelor
102 Consecinţele, modernităţii
naturale cum ar fi inundaţiile, furtunile, ploaia excesivă sau
seceta.
Trebuie să adăugăm la problematica naturii instabile a vieţii
sociale în relaţie cu lumea fizică preponderenţa violenţei umane
ca o altă sursă de insecuritate. Contrastele majore ce pot fi
subliniate aici sunt cele dintre ordinile sociale pre-moderne
majore şi universul social modern. Nivelul violenţei în inte­
riorul şi între comunităţile de vânători şi culegători pare să fi
fost în general scăzut şi nu existau luptători specializaţi. O dată
cu apariţia trupelor înarmate, situaţia se schimbă. Cele mai
multe dintre statele agrare se bazau într-un mod direct pe pu­
terea militară. Totuşi, aşa cum s-a menţionat anterior, în aceste
state monopolul controlului asupra mijloacelor de violenţă din
partea autorităţilor conducătoare a fost întotdeauna departe de
a fi total. Astfel de state nu au fost niciodată pacificate intern
la nivelul standardelor statelor-naţmni moderne. Foarte puţine
grupuri ale populaţiei se puteau simţi pentru perioade mai lungi
de timp protejate de violenţa sau de ameninţarea cu violenţa din
partea armatelor invadatoare, a războinicilor locali, a tâlharilor
sau piraţilor. Mediile urbane modeme sunt adesea considerate
periculoase datorită riscului de a fi atacat sau molestat. Dar
acest grad de violenţă nu numai că este minor în comparaţie cu
multe dintre manifestările din aşezările pre-moderne; dar astfel
de medii sunt arii relativ mici ale unei aşezări teritoriale extinse
în care securitatea din punct de vedere fizic este mult mai mare
decât a fost vreodată posibilă în regiuni din lumea tradiţională
care aveau o mărime comparabilă.
în sfârşit, trebuie să atragem atenţia în mod special asupra
influenţei du ale a religiei. Dacă credinţele şi practicile religi­
oase oferă în mod obişnuit un refugiu împotriva necazurilor
cotidiene, ele pot fi în acelaşi timp. după cum s-a remarcat, o
sursă implicită de anxietate şi tulburare mentală. în parte
aceasta se datorează faptului că religia pătrunde în multe zone
ale activităţii sociale - ameninţările şi pericolele naturii, de
exemplu, pot fi experimentate prin codurile şi simbolurile re­
ligiei. Totuşi, aceasta se petrece deoarece religia ocupă în mod
firesc tocmai zona în care este amplasată psihologic neliniştea
Pre-modernul şi modernul 103
existenţială potenţială. Măsura în care religia creează propriile
sale temeri în această zonă variază fără îndoială foarte mult
Probabil că acele forme de credinţe şi practici religioase pe care
Weber le-a numit „religii ale salvării" sunt mult mai înclinate
să infesteze viaţa cotidiană cu temeri existenţiale, invocând, aşa
cum o fac, tensiunea dintre păcat şi promisiunea salvării în
viaţa-de-apoi.
O dată cu dezvoltarea instituţiilor sociale moderne, persistă
un anume echilibru între încredere şi risc, securitate şi pericol.
Dar principalele elemente implicate sunt diferite de acelea care
predominau în epoca pre-modcrnă. în condiţiile modernităţii,
întocmai ca şi în toate celelalte localizări culturale, activităţile
umane rămân situate şi contextualizate. Dar impactul celor trei
mari forţe dinamice ale modernităţii - separarea timpului şi
spaţiului, mecanismele de deîncapsulare şi reflexivitatea insti­
tuţională - de/angajează anumite forme de bază ale relaţiilor de
încredere de atributele contextelor locale.
Nici unul dintre cele patru focare ale încrederii şi ale secu­
rităţii ontologice din aşezările pre-moderne nu are o importanţă
comparabilă în circumstanţele modernităţii. Pentru majoritatea
populaţiei relaţiile de rudenie rămân importante, în special în
interiorul familiei nucleare, dar ele nu mai sunt purtătoarele
unor legături intens organizate social în spaţiu-timp. O astfel de
afirmaţie este fără îndoială valabilă, în ciuda precauţiei cu care
trebuie văzută teza conform căreia modernitatea a provocat
declinul familiei şi în ciuda faptului că unele medii locale
continuă să fie organizate în jurul reţelelor de rudenie care îşi
reclamă drepturile şi obligaţiile.
Primatul locului în aşezările pre-moderne a fost în mare
măsură distrus de fenomenul deîncapsulării şi de distanţarea în
spaţiu-timp. Locul devine fantasmagoric pentru că structurile
prin intermediul cărora se constituie nu mai sunt organizate
local. Cu alte cuvinte, localul şi globalul au devenit inextricabil
interconectate. Persistă încă unele sentimente de ataşament sau
de identificare cu locul. Dar şi acestea sunt dislocate: ele nu
mai exprimă numai practici şi implicaţii care sunt centrate
local, dar sunt supuse multor alte influenţe mai îndepărtate.

104 Consecinţele modernităţii
Spre exemplu, chiar şi cele mai mici magazine de la periferii
îşi obţin produsele din întreaga lume. Comunitatea locală nu
este un mediu saturat de semnificaţii familiare, luate ca atare,
ci în bună măsură o expresie situată local a relaţiilor stabilite la
distanţă. Şi orice persoană care trăieşte în diferite localizări în
societăţile moderne este conştientă de acest lucru. Indiferent de
tipul de securitate experimentat de indivizi ca rezultat al
familiarităţii locului, aceasta are la bază tot atâtea forme stabile
de relaţii deîncapsulate câte particularităţi ale localizării. Dacă
acest lucru este mai evident atunci când cineva face cumpă­
rături la un supermarket local şi nu la băcănia din colţ, diferenţa
nu este una fundamentală. 6 3
Influenţa în declin a religiei şi a tradiţiei este atât de
frecvent discutată în literatura ştiinţelor sociale încât ne putem
permite să tratăm această problematică doar pe scurt. Fără
îndoială, laicizarea este o chestiune complexă şi nu pare să pre­
supună dispariţia completă a gândirii şi activităţii religioase -
probabil datorită influenţei exercitate de religie asupra unor
întrebări existenţiale. Totuşi în viaţa socială modernă cele mai
multe situaţii sunt evident incompatibile cu religia ca influenţă
decisivă asupra vieţii de zi cu zi. Cosmologia religioasă este
înlocuită de cunoaşterea organizată reflexiv, guvernată de ob­
servaţia empirică şi de gândirea logică şi concentrată asupra
tehnologiei materiale şi asupra codurilor sociale. Religia şi
tradiţia au fost întotdeauna strâns legate, iar cea din urmă este
chiar mai profund subminată decât prima de caracterul reflexiv
al vieţii sociale moderne, care se află în opoziţie directă cu ea.
„Mediul de risc" pre-modern se transformă într-un mod
asemănător. In condiţiile modernităţii pericolele cărora trebuie
să ie facem faţă nu mai provin în primul rând de la lumea
naturală. Desigur, încă au loc uragane, cutremure de pământ şi
alte dezastre naturale. Dar în cele mai multe dintre cazuri
relaţiile noastre cu lumea fizică sunt radical diferite în
comparaţie cu cele din epocile anterioare - în special în sec­
toarele industrializate ale pământului, dar într-o oarecare mă­
sură pretutindeni. La o primă vedere pericolele ecologice cu
care ne confruntăm astăzi ar putea părea asemănătoare cu
Pre-modernul şi modernul 105
primejdiile naturale întâlnite în epoca pre-modernă. Totuşi,
contrastul este unul foarte marcat. Ameninţările ecologice sunt
rezultatul cunoaşterii organizate social, mediată de către impac­
tul industrialismului asupra mediului material. Ele sunt o parte
integrantă a ceea ce voi numi un nou profil de risc introdus prin
apariţia modernităţii. Prin profil de risc înţeleg configuraţia
particulară a ameninţărilor şi pericolelor caracteristice vieţii
sociale moderne.
Ameninţarea cu violenţa militară rămâne o parte integrantă
a profilului de risc în modernitate. Totuşi caracterul ei s-a
schimbat în mod substanţial, în conjuncţie cu natura modificată
a controlului asupra mijloacelor de violenţă în relaţie cu
războiul. Trăim astăzi în cadrul unei ordini militare mondiale în
care, ca rezultat al industrializării războiului, nivelul puterii
destructive a armamentului acum răspândit în întreaga lume
este mult mai mare decât oricând. Posibilitatea conflictului
nuclear impune pericole cărora nici una dintre generaţiile
anterioare nu a trebuit să le facă faţă. Dar această dezvoltare
coincide cu procesul de pacificare internă în cadrul statelor.
Războiul civil devine relativ neobişnuit, chiar dacă în nici un
caz necunoscut, în cadrul naţiunilor dezvoltate; dar în epocile
pre-moderne, cel puţin după dezvoltarea iniţială a organizaţiilor
statale, ceva asemănător războiului civil - diviziunea puterii
militare, însoţită de conflicte care izbucneau frecvent - era mai
mult norma decât o excepţie.
Riscul şi pericolul, experimentate în relaţie cu securitatea
ontologică, se laicizează împreună cu multe alte aspecte ale
vieţii sociale. O lume structurată în principal pe riscurile create
de om are puţin loc pentru influenţa divină sau, într-adevăr,
pentru magia forţelor cosmice sau a spiritelor. Un loc central în
modernitate îl ocupă faptul că riscurile pot fi în principiu
stabilite în funcţie de cunoaşterea generalizată a pericolelor
potenţiale - o perspectivă în care noţiunea de fortuna supra­
vieţuieşte ca formă periferică a superstiţiei. Acolo unde riscul
este cunoscut ca fiind risc, el este experimentat diferit în com­
paraţie cu situaţiile în care predomină fortuna. Recunoaşterea
existenţei unui risc sau a unui set de riscuri înseamnă
106 Consecinţele modernităţii

acceptarea nu numai a posibilităţii că lucrurile ar putea merge IV

prost, dar şi că această posibilitate nu poate fi eliminată. Feno­
menologia unei astfel de situaţii este parte integrantă a expe­
rienţei modernităţii în general, care va fi discutată mai jos mai
în detaliu. Chiar şi în cazurile în care influenţa religiei tradi­
ţionale devine mai slabă, concepţiile despre soartă nu dispar
întru totul. Exact acolo unde riscurile sunt cele mai mari - fie
Sistemele abstracte şi transformarea intimităţii
în raport cu probabilitatea percepută ca un eveniment nedorit să
se petreacă, fie în raport cu consecinţele devastatoare care
rezultă dacă un anumit eveniment scapă de sub control -
Sistemele abstracte oferă o mare de securitate în viaţa
fortuna tinde să se reîntoarcă.
cotidiană, un aspect care a lipsit în ordinile pre-moderne. O
persoană se poate îmbarca într-un avion la Londra şi poate
ajunge cîteva ore mai târziu la Los Angeles, având o certitudine
destul de mare nu numai că deplasarea va fi sigură, ci şi că
avionul va ajunge la ora prestabilită. Pasagerul respectiv ar
putea avea doar o vagă idee despre locul unde se află situat Los
Angeles pe harta pământului. El trebuie să facă doar pregătiri
minime (să obţină un paşaport, o viză, biletul de avion şi banii)
- şi nu trebuie să aibă nici un fel de cunoştinţe legate de
traiectoria propriu-zisă. Pentru ca pasagerul să se urce în avion
i se cer un număr mare de cunoştinţe „conexe" şi acestea sunt
filtrate din sistemele expert în discursul şi acţiunea profană. El
trebuie să ştie ce este un aeroport, ce este un bilet de avion şi
multe alte lucruri pe lângă acestea. Dar securitatea călătoriei
însăşi nu depinde de stăpânirea aspectelor tehnice care o fac
posibilă.
Să comparăm aceasta cu sarcina unui aventurier care s-a
angajat în aceeaşi călătorie cu nu mai mult de trei sau patru
secole în urmă. Deşi el ar fi „expertul", poate avea doar o idee
foarte vagă în legătură cu ţinta călătoriei - şi chiar noţiunea de
călătorie sună excentric. Aventura era plină de pericole şi riscul
dezastrului sau al morţii era considerabil. Nimeni nu putea
participa la o astfel de expediţie dacă nu era rezistent fizic, dacă
nu avea un caracter flexibil şi nu poseda deprinderi relevante
pentru întreprinderea expediţiei.
De câte ori cineva scoate bani de la o bancă sau îşi deschide
un cont la acea bancă, aprinde lumina sau deschide un robinet,
 108 Consecinţele modernităţii
încrederea şi relaţiile personale 109

trimite o scrisoare sau dă un telefon, el sau ea recunoaşte implicit

primă instanţă pe un simţ al continuităţii lucrurilor şi eve­
zonele mari de acţiuni şi evenimentele sigure şi coordonate care
nimentelor. După cum am remarcat, ca derivă mai degrabă din
fac posibilă viaţa socială modernă. Desigur, pot apărea tot felul
încrederea personală şi reclamă nevoia imperioasă a încrederii
de obstacole şi piedici, se pot dezvolta unele atitudini sceptice
în ceilalţi, nevoie care se păstrează fără îndoială, într-un fel sau
sau antagonice care conduc la dezangajarea indivizilor dintr-unul
altul, pe parcursul întregii vieţi. După cum subliniază Erikson,
sau mai multe sisteme. în cele mai multe cazuri însă, modurile
încrederea în persoane se construieşte pe reciprocitatea răspun­
„naturale" în care acţiunile cotidiene sunt implicate în sisteme
sului şi implicării: credinţa în integritatea celuilalt este o sursă
abstracte sunt mărturia eficienţei cu care ele operează (în
principală a sentimentului integrităţii şi autenticităţii sinelui,
contextul a ceea ce se aşteaptă de la ele, deoarece ele produc de
încrederea în sistemele abstracte este o sursă de securitate coti­
asemenea multe tipuri de consecinţe neintenţionate).
diană dar. prin propria sa natură, nu poate suplini reciprocitatea
încrederea în sistemele abstracte este condiţia distanţării în
sau intimitatea oferite de relaţiile de încredere personală. în
spaţiu-timp în viaţa cotidiană şi a zonelor mari de securitate pe
această privinţă religiile tradiţionale, sunt complet diferite de
care instituţiile modeme le oferă spre deosebire de lumea tra­
sistemele abstracte moderne, deoarece figurile lor personalizate
diţională, în condiţiile modernităţii, obişnuinţele care sunt in­
permit transferul direct al încrederii individului, implicând
tegrate în sistemele abstracte sunt esenţiale pentru securitatea
într-o mare măsură şi reciprocitatea. Prin contrast, în cazul sis­
ontologică. Totuşi această situaţie creează de asemenea noi
temelor abstracte încrederea presupune credinţa în principii
forme de vulnerabilitate psihologică, iar încrederea în sistemele
impersonale, care „răspund" numai în mod statistic atunci când
abstracte nu este tot atît de reconfortantă din punct de vedere
nu produc rezultatele pe care le caută individul. Aceasta este
psihologic cum este încrederea în persoane. Mă voi concentra
una dintre principalele raţiuni pentru care indivizii din punctele
în cele ce urmează asupra celui de-al doilea aspect, reîntorcân-
de acces încearcă în mod normal prin toate mijloacele să se
du-mă la primul mai târziu. Pentru început, doresc să avansez
arate demni de încredere: ei furnizează legătura dintre încre­
următoarele teoreme: că există o legătură directă (deşi dialec­
derea personală şi încrederea în sisteme.
tică) între tendinţele globalizatoare ale modernităţii şi ceea ce
Evaluările sociologice clasice asupra a ceea ce eu denumesc
voi numi transformarea intimităţii în contextele vieţii cotidiene;
transformarea intimităţii juxtapun caracterul comunitar al or­
că transformarea intimităţii poate fi analizată în termenii con­
dinii tradiţionale cu impersonalitatea vieţii sociale modeme.
struirii mecanismelor de încredere; şi că relaţiile personale de
Surprinzând această distincţie conceptuală, contrastul lui
încredere, în astfel de circumstanţe, sunt strâns legate de o si­
Ferdinand Tonnies dintre Gemeinschaft şi Gesellschaft este o
tuaţie în care construirea sinelui devine un proiect reflexiv.
sursă devenită de acum clasică; fie că au folosit această
terminologie specifică sau nu, şi alţii au schiţat opoziţii asemă­
nătoare. Se pot distinge trei modalităţi principale în care acest
contrast a fost în continuare nuanţat, fiecare dintre ele fiind
Încrederea şi relaţiile personale
legată de o poziţie politică diferită. Unul dintre punctele de ve­
dere, în mare asociat cu conservatorismul politic, descrie dez­
voltarea modernităţii ca pe o distrugere a vechilor forme ale
în faza primară de dezvoltare a individului, încrederea „comunităţii" în.detrimentul relaţiilor personale, în cadrul so­
fundamentală în aspectele stabile ale identităţii de sine şi în cietăţilor moderne. Această viziune a predominat la sfârşitul
mediul înconjurător - securitatea ontologică - nu se bazează în secolului al XIX-l ea şi are încă reprezentanţii săi în zilele
.110 Consecinţele modernităţii
noastre. Astfel Peter Berger, împrumutând o noţiune de la
Arnold Gehlen, argumentează că sfera privată devine „deinsti-
tuţionalizată" ca rezultat al dominaţiei pe scară largă a orga­
nizaţiilor birocratice şi a influenţei generale pe care o are „so­
cietatea de masă". Pe de altă parte, sfera vieţii publice devine
„suprainstituţionalizată". Rezultatul este acela că viaţa perso­
nală s-a atenuat şi şi-a pierdut punctele de referinţă solide:
există o întoarcere înspre interior, înspre subiectivitatea umană,
iar sensul şi stabilitatea sunt căutate în şinele interior. 6 4
Idei întrucâtva similare au fost avansate de către autori care
se situează de cealaltă parte a spectrului politic, influenţaţi
uneori direct de marxism. în timp ce limbajul folosit de ei este
mai puţin legat de „societatea de masă" şi mai mult de acela al
capitalismului şi transformării în marfă, teza generală nu este în
întregime diferită de aceea a primului grup. Se consideră că
instituţiile moderne ar fi preluat domenii largi ale vieţii sociale
şi le-ar fi golit de conţinutul semnificativ pe care l-au avut
odată. Sfera privată devine astfel slăbită şi amorfă, chiar dacă
multe dintre împlinirile vieţii pot fi găsite acolo deoarece
„raţiunea instrumentală" a lumii este intrinsec limitată în pri­
vinţa valorilor pe care le poate realiza. Analiza făcută de Jiirgen
Habermas asupra separării sistemelor tehnice de viaţă-lume
este una dintre variantele acestei poziţii 6 5 , după cum este şi vi­
ziunea înfăţişată de Max Horkheimer cu o generaţie înainte.
Vorbind despre prietenie şi intimitate, Horkheimer argumen­
tează faptul că în capitalismul organizat „iniţiativa personală
joacă un rol din ce în ce mai mic în comparaţie cu cea a
autorităţilor"; angajarea personală cu ceilalţi „rămâne în cel
mai bun caz un hobby, un mod de a-ţi petrece timpul liber." 6 6
Ideea declinului comunităţii a fost criticată eficient în lu­
mina cercetărilor empirice făcute în cartierele oraşelor, iar
astfel de investigaţii au fost folosite de către mulţi autori pentru
a ataca poziţiile menţionate. Astfel, criticând interpretarea pe
care Louis Wirth o face asupra naturii anonime a vieţii urbane,
Claude Fischer caută să demonstreze că oraşele moderne oferă
mijloace de generare a unor noi forme de viaţă comunitară care
nu erau disponibile în aşezările pre-moderne. 6 7 în opinia celor
încrederea şi relaţiile personale 111
care propun acest al treilea punct de vedere, viaţa comunitară
fie reuşeşte să supravieţuiască în circumstanţele moderne, fie
renaşte activ.
Una dintre principalele dificultăţi în această dezbatere pri­
veşte termenii în care a fost condusă. „Comunitarul" a fost pus
în contrast cu „societal-ul", „impersonalul" cu „personalul" -
şi, dintr-o perspectivă oarecum diferită, „statul" cu „societatea
civilă" - ca şi când acestea ar fi toate variante ale aceluiaşi
lucru. Dar noţiunea de comunitate, aplicată fie culturilor pre­
moderne fie celor moderne, conţine mai multe seturi de ele­
mente pe care trebuie să le definim. Acestea sunt relaţiile co­
munitare ca atare (pe care le-am tratat în primul rând în relaţie
cu locul); legăturile de rudenie; relaţiile de intimitate personală
între semeni (prietenia); şi relaţii de intimitate sexuală. Dacă
facem distincţia între toate acestea, putem dezvolta un punct de
vedere diferit de fiecare dintre cele la care ne-am referit mai
sus.
Considerată în sensul unei afinităţi încapsulate faţă de loc,
„comunitatea" a fost într-adevăr distrusă într-o mare măsură, cu
toate că este discutabil cât de departe a mers acest proces, mai
ales în contexte specifice. După cum observă Robert Sack,
Cineva trebuie să fie undeva, pentru a fi agent. Acest simţ al
locului fundamental şi integrator a început să fie fragmentat în
părţi complexe, contradictorii şi dezorientatoare. Spaţiul devine
mult mai integrat şi totuşi fragmentat din punct de vedere
' teritorial. Locurile sunt specifice sau unice, totuşi în multe sensuri
ele sunt asem'ănătoare sau generice. Locurile par să fie „în afară"
şi totuşi ele sunt construite de om... Societatea noastră depo­
zitează informaţii despre locuri şi totuşi avem un simţ redus al
locului. Iar peisajele care rezultă din procesele moderne par a fi
pastişate, dezorientate, lipsite de autenticitate şi juxtapuse.68
Se poate ajunge la o concluzie similară despre relaţiile de
rudenie, din motive pe care le-am evidenţiat înainte. De­
monstrarea faptului că legăturile de rudenie de un anumit tip
rămân puternice în societăţile moderne în anumite contexte nu
 Consecinţele modernităţii
înseamnă că acestea joacă rolul pe care l-au jucat odată pentru
majoritatea oamenilor în structurarea vieţii cotidiene.
Dar oare cum afectează aceste schimbări relaţiile de
intimitate personală şi sexuală? Căci acestea nu reprezintă nu­
mai simple extensii ale organizării comunitare sau ale relaţiilor
de rudenie. Prietenia a fost rar studiată de sociologi, dar ea
oferă o cheie importantă pentru explicarea factorilor multipli
care influenţează viaţa personală. 6 9 Trebuie să înţelegem
caracterul prieteniei în contextele pre-moderne tocmai în aso­
ciaţie cu relaţiile de rudenie şi comunitatea locală. încrederea în
prieteni (termenul opus în astfel de contexte fiind „duşmani")
era adesea de o importanţă primordială. în culturile tradiţionale,
cu excepţia parţială a unor vecinătăţi din oraşele mai mari din
statele agrare, exista o diviziune clară între cei din interior şi
cei din exterior sau străinii. Nu existau zonele extinse de
interacţiune non-ostilă cu alţii anonimi caracteristice activităţii
sociale moderne. în aceste circumstanţe prietenia a fost adesea
instituţionalizată, fiind considerată ca un mijloc de a încheia
alianţe mai mult sau mai puţin durabile cu alţii împotriva
grupurilor potenţial ostile dinafară.
Prieteniile instituţionalizate erau în esenţă forme de cama­
raderie, precum frăţiile de sânge sau companionii de arme.
Instituţionalizată sau nu, prietenia se baza în mod caracteristic
pc valorile sincerităţii şi ale onoarei. Fără îndoială camaraderia,
susţinută de căldura emoţională şi de loialitatea pur personală,
a existat în toate culturile. Dar în lumea pre-modernă prieteniile
erau întotdeauna expuse plasării în servicii riscante în care
legăturile comunitare sau de rudenie erau insuficiente pentru a
oieri resursele necesare - în fundamentarea legăturilor
economice. în răzbunarea unor nedreptăţi, în angajarea în răz­
boaie şi în multe alte activităţi. Este foarte probabil ca since-
rilalea să fie o virtute preţuită în circumstanţele în care liniile
de demarcaţie între prieteni şi duşmani erau în general distincte
şi încărcate de tensiune. Codurile de onoare erau de fapt
garanţii publice de sinceritate, chiar şi atunci când „bunurile"
pe caic relaţia de prietenie era chemată să le furnizeze o plasau
pe aceasta în situaţii extreme.
încrederea şi identitatea personală 113
Extinderea pe scară largă a sistemelor abstracte (incluzând
pieţele de mărfuri) asociată cu modernitatea transformă natura
prieteniei. Prietenia este adesea un mod de remcapsulare, dar
nu este implicată direct în însăşi sistemele abstracte, care
depăşesc în mod explicit dependenţa de legăturile personale.
Opusul „prietenului" nu mai este „duşmanul", nici chiar „stră­
inul"; este mai degrabă o „cunoştinţă", „colegul", sau „cineva
pe care nu-1 cunosc". însoţind această tranziţie, onoarea este
înlocuită de loialitate care nu are alt punct de sprijin decât
afecţiunea personală, iar sinceritatea este înlocuită de ceea ce
am putea numi autenticitate: cerinţa ca celălalt să fie deschis şi
bine intenţionat. Un prieten nu este cineva care spune întot­
deauna adevărul, ci o persoană care protejează stabilitatea
emoţională a celuilalt „Prietenul bun" - o persoană al cărei aju­
tor este aşteptat chiar şi în momente dificile - este substitutul
prezent al „companionului onorabil".
Putem raporta această analiză într-un mod direct la pro­
blema adevărului. în aşezările pre-moderne încrederea funda­
mentală este organizată în relaţii de încredere personalizate în
comunitate, în legăturile de rudenie şi în prietenii. Cu toate că
oricare dintre aceste legături sociale poate implica intimitatea
emoţională, aceasta nu este o condiţie de menţinere a încrederii
personale. Legăturile personale instituţionalizate şi codurile de
sinceritate şi onoare informale sau informatizate furnizează
(potenţial, dacă nu întotdeauna în realitate) cadrele pentru
încredere. Invers, încrederea în ceilalţi la nivel personal este un
mijloc primordial prin care se stabilesc relaţii sociale la dis­
tanţă, care se întind în „teritoriile inamice".
încrederea şi identitatea personală
O dată cu dezvoltarea sistemelor abstracte, încrederea în
principiile impersonale, precum şi în ceilalţi anonimi, devine
indispensabilă pentru existenţa socială. încrederea non-per-
 114 Consecinţele modernităţii
sonalizată de acest tip contrastează cu încrederea fundamentală.
Există o nevoie psihologică puternică de a găsi persoane de
încredere, dar legăturile personale instituţionalizate lipsesc în
raport cu situaţiile sociale pre-modcrne. Problema nu este atât
aceea că multe dintre caracteristicile sociale care anterior au
fost parte integrantă a vieţii cotidiene sau a „vieţii-lumii" au
fost atrase şi încorporate în sistemele abstracte. Mai degrabă
substanţa şi forma vieţii cotidiene s-au transformat în funcţie de
schimbările sociale mai vaste. Obişnuinţele structurate în func­
ţie de sistemele abstracte sunt lipsite de conţinut şi au un
caracter nemoralizat - acest lucru este adevărat în ideea că
impersonalul copleşeşte tot mai puternic personalul. Dar
aceasta nu este pur şi simplu o diminuare a vieţii personale în
favoarea sistemelor organizate impersonale - este o trans­
formare autentică a însăşi naturii vieţii personale. Relaţiile
personale al căror obiectiv principal este sociabilitatea, dublată
de loialitate şi autenticitate, devin la fel de mult o parte
integrantă a situaţiilor sociale ale modernităţii ca şi instituţiile
cuprinzătoare ale distanţierii în spaţiu-timp.
Totuşi, este greşită tendinţa de a opune în analiză imper­
sonalitatea sistemelor abstracte intimităţilor vieţii personale,
aşa după cum tind să procedeze cele mai multe dintre
abordările sociologice existente. Viaţa personală şi legăturile
sociale pe care aceasta le implică sunt strâns îngemănate cu
cele mai importante sisteme abstracte. Se ştie de mult timp, spre
exemplu, că tipurile occidentale de dietă reflectă schimburile
economice mondiale: „fiecare ceaşcă de cafea conţine în ea
întreaga istorie a imperialismului occidental". O dată cu acce­
lerarea procesului de globalizare din ultimii aproximativ cinci­
zeci de ani, s-au intensificat legăturile dintre aspectele vieţii
personale cele mai intime şi mecanismele de deîncapsulare.
După cum observă Ulrich Beck, „Cele mai intime aspecte - să
spunem, îngrijirea unui copil - şi cele mai îndepărtate, mai
generale - să spunem, politica energetică, accidentul unui reac­
tor nuclear în Ucraina - sunt acum direct conectate," 7 0
Ce semnificaţie are acest lucru în termenii încrederii per­
sonale? Răspunsul la această întrebare este fundamental în ceea
Încrederea şi identitatea personală 115
ce priveşte transformările intimităţii în secolul douăzeci. în­
crederea în persoane nu este centrată pe legături personalizate
în cadrul comunităţii locale sau prin legăturile de rudenie,
încrederea la nivel personal devine un proiect la care „lucrea­
ză" părţile implicate şi aceasta reclamă un proces de deschidere
a individului către celălalt. în situaţiile în care încrederea nu
poate fi controlată de coduri normative fixe ea trebuie să fie
câştigată, iar mijloacele prin care se face acest lucru sunt
deschiderea şi căldura sufletească vizibile. Preocuparea noastră
specială pentru „relaţii", în sensul care i se atribuie acum aces­
tui cuvânt, este semnificativă pentru acest fenomen. Relaţiile
sunt legături bazate pe încredere, unde încrederea nu este dată
dinainte, ci se clădeşte, unde activitatea implicată cere un
proces reciproc de auto-dezvăluire.
Având în vedere puterea emoţiilor asociate cu sexualitatea,
nu este deloc surprinzător faptul că atracţia erotică este un
punct central al acestei auto-dezvăluiri. Trecerea spre forme noi
de reiaţii erotice se consideră în general că este asociată cu
formarea unui etos al dragostei romantice sau cu ceea ce
Lawrence Stone numeşte „individualism afectiv". Idealul dra­
gostei romantice este descris de Stone în mod adecvat după
cum urmează:
noţiunea conform căreia există numai o persoană în lume cu care
te poţi uni în toate privinţele; personalitatea acelei persoane este
atât de idealizată încât greşelile fireşti şi nebuniile naturii umane
dispar din vedere; dragostea este asemenea unui fulger care
loveşte la prima vedere; dragostea este cel mai important lucru
din lume căreia toate celelalte consideraţiuni, în special cele
materiale, ar trebui să-i fie sacrificate; şi, în sfârşit, domnia de­
plină a emoţiilor personale este admirabilă, indiferent cât de
exagerat şi de absurd ar putea apărea celorlalţi comportamentul
ce rezultă de aici.71
Caracterizată într-un astfel de mod, dragostea romantică
încorporează o colecţie de valori aproape deloc realizabile în
totalitatea lor. în loc să fie un etos asociat în permanenţă cu

116 Consecinţele modernităţii
dezvoltarea instituţiilor moderne, pare să fie în esenţă un
fenomen de tranziţie legat de o etapă relativ timpurie a diso-
luţiei formelor vechi de căsătorie aranjată. Aspecte ale
„complexului dragostei romantice" aşa cum este descris de
către Stone se dovedesc a fi durabile, dar se suprapun tot mai
mult peste dinamica încrederii personale descrisă mai sus.
Relaţiile erotice implică o cale progresivă de descoperire
reciprocă, în care procesul de auto-realizare în ceea ce-1 pri­
veşte pe îndrăgostit este un aspect al experienţei la fel de
important ca intimitatea crescută cu persoana iubită. Prin ur­
mare încrederea personală trebuie stabilită pe baza unui proces
de auto-cercetare: descoperirea de sine devine un proiect direct
implicat de reflexivitatea modernităţii.
Interpretările procesului de căutare a identităţii de sine tind
să se dividă aproape în acelaşi mod în care o fac punctele de
vedere cu privire la declinul comunităţii, de care sunt legate
adeseori. Unii văd preocuparea pentru autodezvoltare ca un
efect secundar al dispariţiei ordinii comunitare vechi, ce a
produs o preocupare narcisistică, hedonistă pentru ego. Alţii
ajung la aproape aceeaşi concluzie, dar asociază rezultatul cu
formele de manipulare socială. Excluderea majorităţii din
arenele în care se conturează politicile şi se iau decizii de mare
importanţă impune concentrarea asupra sinelui; aceasta este
rezultatul lipsei de putere pe care o resimt toţi oamenii. După
cum afirmă Christopher Lasch:
Pe măsură ce lumea capătă un aspect din ce în ce mai ame­
ninţător, viaţa devine o căutare fără de sfârşit a sănătăţii şi bună­
stării prin exerciţiu, dietă, medicamente, regimuri spirituale de
diverse tipuri, auto-suport psihic şi psihiatrie. Pentru aceia pe care
nu îi mai interesează lumea exterioară decât în măsura în care
aceasta rămâne o sursă de satisfacţie şi de frustrare, starea
sănătăţii lor devine o preocupare foarte importantă.72
Este oare căutarea identităţii de sine o formă de narcisism
patetic, sau este ea, cel puţin într-o oarecare măsură, o forţă
încrederea şi identitatea personală 117
subversivă în raport cu instituţiile moderne? Cea mai mare
parte a dezbaterilor problemei se concentrează asupra acestei
întrebări şi mă voi reîntoarce asupra ei spre sfârşitul acestui
studiu. Cel puţin pentru moment ar trebui să constatăm o inad­
vertenţă în afirmaţia lui Lasch. O „căutare a sănătăţii şi a
bunăstării" pare să fie incompatibilă cu „lipsa de interes pentru
lumea exterioară". Beneficiile exerciţiu or sau ale dietelor nu
sunt descoperiri personale, provenind din receptarea profană a
cunoaşterii experte, după cum provine şi atracţia pentru terapie
sau psihiatrie. Regimurile spirituale în discuţie pot fi un
ansamblu eclectic, dar includ religii şi culte din întreaga lume.
Lumea exterioară nu numai că intră aici; este o lume exterioară
cu un caracter mult mai extins decât cea cu care ar fi intrat în
contact oricine care ar fi trăit în epoca pre-modernă.
Ca să rezumăm toate acestea, transformarea intimităţii im­
plică următoarele:
1. O relaţie intrinsecă între tendinţele globalizatoare ale
modernităţii şi evenimente localizate din viaţa cotidiană - o le­
gătură complicată, dialectică între „extensional" şi „inten-
sional".
2. Construirea sinelui ca proiect reflexiv, o parte elementară
a reflexivităţii modernităţii; un individ trebuie să-şi găsească
identitatea prin intermediul strategiilor şi opţiunilor pe care le
oferă sistemele abstracte.
3. Impulsul spre auto-actual izare, fundamentat pe încre­
derea primară, care poate fi construită în contexte personalizate
numai prin „deschiderea" sinelui către celălalt.
4. Constituirea legăturilor personale şi erotice ca „relaţii",
conduse de reciprocitatea auto-dezvăluirii.
5. O preocupre pentru auto-împlinire, care nu este numai un
mod de apărare narcisist împotriva lumii exterioare ame­
ninţătoare, asupra căreia indivizii au un control redus, dar,
parţial, şi o apropriere pozitivă a situaţiilor în care influenţele
globalizate au un efect asupra vieţii cotidiene.
 118 Consecinţele modernităţii
Riscul si pericolul în lumea modernă
Cum ar trebui să analizăm „aspectul ameninţător" al lumii
contemporane de care vorbeşte Lasch ? Pentru a face acest lucru
trebuie să analizăm în detaliu profilul de risc specific mo­
dernităţii, care poate fi schiţat în felul următor:
1. Globalizarea riscului în sensul intensităţii: spre exemplu,
războiul nuclear poate ameninţa supravieţuirea umanităţii.
2. Globalizarea riscului în sensul extinderii numărului de
evenimente contingente care afectează pe oricine sau în orice
caz un număr mare de oameni ai planetei: spre exemplu, schim­
bările în diviziunea mondială a muncii.
3. Riscul ce izvorăşte din mediul înconjurător creat sau din
natura socializată: infuzia de cunoaştere umană în mediul în­
conjurător material
4. Dezvoltarea unor medii de risc instituţionalizate care
afectează şansele de viaţă a milioane de oameni: spre exemplu,
pieţele de investiţii.
5. Conştiinţa riscului ca risc: „golurile de cunoaştere" în
problema riscurilor nu pot fi transformate în „certitudini" prin
intermediul cunoaşterii religioase sau magice.
6. Conştiinţa răspândită a. riscului: multe dintre pericolele
cărora le facem faţă în mod colectiv sunt cunoscute publicului
larg.
7. Conştiinţa limitelor expertizei: nici un sistem expert nu
poate fi în întregime expert în ceea ce priveşte consecinţele
adoptării principiilor expert.
Dacă mecanismele de deîncapsulare furnizează lumii
contemporane zone mari de securitate, noile tipuri de riscuri ce
s-au născut de aici sunt într-adevăr formidabile. Principalele
forme pe care le-am enumerat pot fi grupate în cele care
modifică distribuţia obiectivă a riscurilor (primele patru tipuri
menţionate) şi cele care modifică experienţa riscurilor sau
percepţia riscurilor cunoscute (ultimele trei tipuri).
Ceea ce am numit intensitatea riscului este cu siguranţă
elementul fundamental al „aspectului ameninţător" pe care îl
Riscul şi pericolul în lumea modernă 119
iau situaţiile pe care le experimentăm astăzi. Posibilitatea răz­
boiului nuclear, calamităţile ecologice, explozia necontrolată a
populaţiei, colapsul schimburilor economice mondiale şi alte
catastrofe mondiale potenţiale furnizează o imagine
deprimantă. După cum comentează Beck, riscurile globalizate
de acest tip nu respectă diferenţele dintre bogaţi şi săraci sau
dintre regiunile lumii. Faptul că „Cernobîlul este pretutindeni"
produce ceea ce el numeşte „sfârşitul celorlalţi" - graniţele
între cei care sunt privilegiaţi şi cei care nu sunt. Intensitatea
globală a unor tipuri de risc transcende toate diferenţele sociale
şi economice. 7 3 (Desigur aceasta nu ar trebui să ne împiedice
să observăm că, în condiţiile modernităţii ca şi în lumea pre­
modernă, multe dintre riscuri sunt distribuite diferit între
privilegiaţi şi neprivilegiaţi. Riscul diferenţial •- în relaţie cu,
spre exemplu, niveluri de nutriţie şi susceptibilitatea la îmbol­
năviri - este un aspect important al ceea ce se înţelege astăzi
prin „privilegiat" şi „neprivilegiat".)
In mod limpede, războiul nuclear este pericolul potenţial
imediat şi catastrofal dintre toate pericolele mondiale la ordinea
zilei. încă de la începutul anilor optzeci s-a recunoscut faptul că
efectele asupra mediului şi climei ar putea fi dezastruoase chiar
în cazul unui angajament nuclear limitat. Detonarea unui număr
mic de focoase ar putea produce daune ireversibile mediului
care ar putea ameninţa viaţa tuturor speciilor animale com­
plexe. Pragul pentru ca „iarna nucleară" să se instaleze a fost
calculat la folosirea a 500 până la 2000 de focoase, mai puţin
de 10 la sută din totalul deţinut de naţiunile care au putere
nucleară. Este chiar sub numărul deţinut în anii cincizeci. 7 4
Această situaţie justifică pe de-a-ntregul afirmaţia conform
căreia într-un astfel de context nu mai există „ceilalţi": com­
batanţii şi cei neimplicaţi ar suferi deopotrivă.
Cea de a doua categorie de riscuri globalizate priveşte ex­
tinderea în lumea întreagă a mediilor de risc, mai degrabă decât
intensificarea riscului. Toate mecanismele de deîncapsulare
preiau unele atribuţii ale indivizilor sau grupurilor specifice de
indivizi; şi cu cât este mai mare extinderea globală a acestor
120 Consecinţele modernităţii
mecanisme, cu atât mai mult tinde fenomenul să ia o astfel de
formă. In ciuda nivelurilor înalte de securitate pe care le pot
oferi mecanismele globalizafe, cealaltă faţă a monedei este
apariţia unor riscuri noi: resursele sau servicile nu mai sunt sub
control local şi prin urmare nu mai pot fi refocalizate ia acest
nivel pentru a preveni unele evenimente neaşteptate, existând
riscul ca mecanismul ca întreg să şchioapele, afectând pe toată
lumea care îl utilizează. Astfel, cineva care are încălzire
centrală pe bază de petrol şi nu are construite sobe cămin este
în mod particular vulnerabil la schimbările de preţ ale petro­
lului, în situaţii cum ar fi „criza petrolului" din 1973, produsă
ca rezultat al acţiunilor cartelului OPEC, toţi consumatorii de
produse petroliere sunt afectaţi.
Primele două categorii ale profilului de risc privesc pro­
porţia mediilor de risc; următoarele două privesc schimbările
de tip ale mediilor de risc. Categoria mediului înconjurător
fereat sau a „naturii socializate'" 75 se referă la modificarea rela­
ţiilor între fiinţele umane şi mediul înconjurător fizic. Varietatea
pericolelor ecologice provine din transformarea naturii ca
urmare a aplicării sistemelor de cunoaştere umană. Numărul
total de riscuri serioase care privesc natura socializată este în­
fricoşător: radiaţii provenite din accidente petrecute la staţii
nucleare sau din deşeuri nucleare; poluarea chimică a mărilor
suficientă pentru a distruge fitoplanctonul care împrospătează
în mare măsură oxigenul din atmosferă; „efectul de seră" ce
rezultă din poluanţii atmosferici care atacă stratul de ozon,
topind o parte din calotele glaciare şi inundând suprafeţe mari;
distrugerea unor suprafeţe mari de pădure care sunt o sursă
principală de reînnoire a oxigenului; şi epuizarea milioanelor
de ari de pământ fertil, ca urmare a utilizării pe scară largă a
fertilizatorilor artificiali.
S-ar putea menţiona şi alte riscuri semnificative. în trecere,
ar trebui să subliniem două lucruri în legătură cu această în­
şiruire şi în legătură cu riscul războiului nuclear. Unul este
sentimentul de amorţeală, aproape de plictiseală, pe care o
astfel de listă este probabil să o inducă cititorului - fenomen
Riscul şi pericolul în lumea modernă 121
care se leagă de cel de al şaselea punct al profilului de risc şi
anume faptul că existenţa unor multiple tipuri generalizate de
risc este acum răspândită în întreaga lume, la întreaga
populaţie. Chiar şi constatarea acestei stări de amorţeală a
devenit un loc comun: „înşiruirea pericolelor cărora trebuie să
le facem faţă are în ea însăşi un efect anesteziant. Devine o
litanie ascultată numai pe jumătate deoarece pare atât de
familiară Suntem bombardaţi în mod constant cu aceste
probleme, aşa încât ele devin o parte integrantă a mediului prin
caracterul lor intratabil." 7 6 Cel de al doilea aspect este acela că
toate riscurile menţionate, inclusiv riscul războiului nuclear ca
atare, sunt controversate în termenii unei evaluări care s-ar
putea face asupra unor probabilităţi stricte. Nu putem fi nici­
odată siguri dacă descurajarea prin înarmare „funcţionează", în
afara unei derulări faptice a conflictului nuclear - aceasta
indicând faptul că nu funcţionează. Ipoteza iernii nucleare va
rămâne o ipoteză atâta vreme cât evenimentul real face astfel
de consideraţii cu totul irelevante.
în diversele sfere ale instituţiilor moderne, riscurile nu
există doar din întâmplare, rezultând din operaţii imperfecte ale
mecanismelor de deîncapsulare, dar şi ca zone de acţiune „în­
chise", instituţionalizate. După cum s-a menţionat anterior, în
astfel de sfere riscurile sunt realmente create de forme de acti­
vitate aprobate normativ - cum este cazul jocurilor de noroc
sau al sporturilor. Pieţele de investiţii reprezintă de departe cel
mai remarcabil exemplu în viaţa socială modernă. Toate firmele
de afaceri, cu excepţia unor tipuri de industrie naţionalizată, şi
toţi investitorii operează într-un mediu în care fiecare trebuie să
ghicească direcţia de acţiune a celorlalţi pentru a maximiza
beneficiul economic. Incertitudinile implicate de deciziile in-
vestiţionale derivă într-o oarecare măsură din dificultatea anti­
cipării unor evenimente exterioare cum ar fi inovaţiile tehno­
logice, dar sunt de asemenea o parte constitutivă a naturii
pieţelor însăşi. Ca abordare a analizei sociale, teoria jocurilor
funcţionează probabil cel mai bine când se aplică unor astfel de
situaţii în care agenţii încearcă să ghicească direcţia de acţiune
 122 Consecinţele modernităţii
a celorlalţi, ştiind că în acelaşi timp şi ceilalţi se străduiesc să
o ghicească pe a lor.
Totuşi există multe alte circumstanţe în care se aplică
această situaţie - spre exemplu, în anumite aspecte ale pro­
cedurii de vot şi mai ales în cursa înarmării între cele două
superputeri. Dacă excludem riscul real al războiului însuşi, care
din acest punct de vedere este exterior, cursa înarmării se
bazează pe urmărirea reciprocă, fiecare dintre părţi bazându-şi
strategia pe evaluarea proprie făcută asupra strategiilor posibile
ale celuilalt. Asemenea cursei înarmărilor, mediul pieţelor de
risc instituţionalizate nu poate fi restrâns la „propria sferă". Nu
numai că riscurile exterioare se infiltrează în interior, dar
rezultatele deciziilor luate într-un cadru instituţionalizat le afec­
tează pe cele din afară. Cu toate că nu voi discuta acest aspect
în contextul de faţă, contează foarte mult pentru prosperitatea
economică a milioane de oameni în ce măsură coordonarea
deciziilor asupra investiţiilor reprezintă o formă de raţionalitate
colectivă şi în ce măsură pieţele de investiţii sunt pur şi simplu
o loterie guvernată de „spiritul animalic" definit de Keynes.
In ceea ce priveşte experienţa riscului, s-ar putea spune
mult mai multe decât am ocazia să o fac în analiza de faţă.
Totuşi, cele trei aspecte ale conştiinţei riscului prezentate în
profilul de risc de mai sus sunt direct relevante pentru argu­
mentele dezvoltate până acum în studiul de faţă şi pentru capi­
tolele ce vor urma. Faptul că riscurile - incluzând aici multe
forme diferite de activitate - sunt în general acceptate de actorii
obişnuiţi caftind riscuri este un aspect major al diferenţei dintre
lumile pre-moderne şi cele moderne. în culturile tradiţionale
activităţile cu un înalt grad de risc pot avea loc într-un domeniu
laicizat, dar se desfăşoară mai ales sub auspiciile religiei sau
magiei. Cât de mult pot fi pregătiţi indivizii să investească în­
credere în anumite prescripţii religioase sau magice în domenii
specifice de risc este fără îndoială un aspect variabil. Dar foarte
adesea religia şi magia au oferit o modalitate de a rezolva incer­
titudinile presupuse de acţiunile riscante, traducând astfel expe­
rienţa riscului în sentimente de relativă securitate. In situaţiile
Riscul şi pericolul în lumea modernă 123
în care riscul este recunoscut ca risc, această modalitate de a
genera încredere în acţiunile riscante este prin definiţie
nefolositoare. într-un mediu predominant laicizat există diferite
feluri de a transmuta riscul în fortuna providenţială, dar ele
rămân totuşi quasi-superstiţii mai degrabă decât un sprijin psi­
hologic eficient. Persoanele care au ocupaţii ce presupun riscuri
fatale, cum ar fi cascadorii, sau cele implicate în acţiuni în care
rezultatul este în mod structural nedeterminat, cum ar fi spor­
tivii, recurg adeseori la farmece sau la ritualuri superstiţioase,
pentru a „influenţa" rezultatul acţiunii lor. Dar ar putea fi tot
atât de bine dispreţuiţi de ceilalţi dacă ar face prea publice
aceste practici.
Putem trata împreună cele două puncte finale ale profilului
de risc. Răspândirea cunoaşterii profane asupra mediilor de risc
moderne conduce la conştientizarea limitelor expertizei şi
constituie una dintre problemele căreia „relaţiile publice" tre­
buie să-i facă faţă în momentul în care urmăresc să susţină
încrederea profană în sistemele expert. Credinţa care susţine
încrederea în sistemele expert implică un proces de blocare a
ignoranţei actorilor obişnuiţi în faţa pretenţiilor expertizei; dar
realizarea ignoranţei cu care se confruntă experţii înşişi, ca
practicanţi individuali şi în raport cu domeniile generale ale
cunoaşterii, poate slăbi sau submina această credinţă a indivi­
dului profan. Experţii îşi asumă adesea riscuri „în numele"
clienţilor profani, în timp ce ascund sau trec cu vederea ade­
vărata natură a acelor riscuri sau chiar faptul că există riscuri.
Mai periculoasă decât descoperirea de către profan a acestui
mod de a ascunde adevărul este situaţia în care experţii nu
realizează adevărata dimensiune a unui anumit set de pericole
şi riscurile asociate cu acestea. Deoarece în acest caz ceea ce se
pune sub semnul întrebării nu sunt numai limitele sau golurile
existente în cunoaşterea expertă, ci o insuficienţă care
compromite însăşi ideea de expertiză. 7 7
 124 Consecinţele modernităţii
Riscul şi securitatea ontologică
în ce mod influenţează toate aceste tipuri de risc încrederea
actorilor obişnuiţi în sistemele expert şi sentimentele de
securitate ontologică? Teza principală în această analiză trebuie
să fie caracterul inevitabil al convieţuirii cu pericole care sunt
departe de a putea fi controlate nu numai de către indivizi, dar
şi de către organizaţii mai mari, inclusiv de către state; şi care
au o intensitate mare şi ameninţă viaţa a milioane de fiinţe
umane, potenţial întreaga umanitate. Faptul că acestea nu sunt
riscuri pe care să le poată alege cineva şi că nu există, în ter­
minologia lui Beck, „alţii" care să poată fi făcuţi responsabili,
care să poată fi atacaţi sau acuzaţi, întăreşte senzaţia de
anxietate pe care mulţi au remarcat-o ca fiind o caracteristică a
veacului nostru. 7 8 Nu este surprinzător faptul că unii dintre
aceia care deţin anumite credinţe religioase sunt înclinaţi să
vadă în dezastrul global potenţial o expresie a mâniei lui
Dumnezeu. Pentru că riscurile globale, cu consecinţe imense,
pe care le înfruntăm cu toţii, sunt elemente de bază ale carac­
terului grăbit, teribil al modernităţii, în timp ce nici un individ
sau grup de indivizi anume nu sunt responsabili pentru
provocarea lor sau nu pot fi constrânşi „să pună lucrurile în
ordine".
Cum am putea să menţinem în mod constant în prim planul
atenţiei noastre pericolele enorme care ne ameninţă şi care sunt
departe de a fi controlate? Răspunsul este că cei mai mulţi
dintre noi nu o pot face. Aşa cum am remarcat anterior, oamenii
care sunt îngrijoraţi tot timpul, zi de zi, în legătură cu posi­
bilitatea unui război nuclear sunt susceptibili de a fi consideraţi
dezechilibraţi. în timp ce ar fi dificil să-1 calificăm pe cineva
drept iraţional atunci când îşi manifestă îngrijorarea în mod
constant şi conştient în această privinţă, acest lucru ar paraliza
viaţa obişnuită, de zi cu zi. Chiar şi atunci când o persoană
deschide subiectul la o întâlnire în societate există tendinţa de
a o considera fie isterică, fie de stânga. în romanul lui Carolyn
See Golden Days, care se termină cu perioada ce urmează unui
Riscul şi securitatea ontologică 125
război nuclear, personajul principal îi mărturiseşte unui oaspete
la cină teama sa în privinţa unui holocaust nuclear:
Ochii ei erau larg deschişi. Se uita la mine teribil de concentrată.
„Da", spuse ea, „înţeleg ce spui. Am. priceput. Dar nu e adevărat
că teama ta de un război nuclear este o metaforă pentru toate
celelalte temeri care ne bântuie astăzi?"
N-am fost niciodată teribil de ascuţită la minte. Dar uneori
funcţionează bine. „Nu", am spus. Aş fi putut să o strig în în­
căperea frumoasă, protejată „Părerea mea este că toate celelalte
temeri, toate celelalte despre care am vorbit, sunt o metaforă pen­
tru frica mea de un război nuclear!"
Se uita fix la mine, neîncrezătoare, dar a fost scutită de
dificultatea unui răspuns când am fost cu toţii poftiţi la o cină
târzie, plăcută 7 9
Neîncrederea exprimată de oaspetele respectiv nu are nimic de
a face cu argumentul exprimat; ea înregistrează refuzul de a
crede că cineva poate să se implice emoţional într-o astfel de
chestiune discutată într-un astfel de cadru.
Marea majoritate a oamenilor nu-şi petrec timpul, cel puţin
la un nivel conştient, făcându-şi griji în legătură cu războiul
nuclear sau cu alte riscuri majore pentru care acesta ar putea
sau nu să fie o metaforă. Nevoia de a face faţă aspectelor
practice locale ale vieţii cotidiene este fără îndoială unul din
motive, dar implicaţiile psihologice sunt mult mai mari. într-un
mediu înconjurător laicizat, probabil itatea scăzută a unor riscuri
cu consecinţe mari tinde să evoce din nou un sens al fortunei
care este mai aproape de punctul de vedere pre-modern decât
cel cultivat prin superstiţiile minore. Un sens al „sorţii", fie el
cu nuanţe pozitive sau cu negative - un vag şi generalizat sens
al încrederii în evenimente îndepărtate asupra cărora nu deţine
controlul - eliberează individul de povara unei angajări în
situaţia existenţială care altfel l-ar putea tulbura în mod cronic.
Soarta, sentimentul că lucrurile îşi vor urma cursul oricum,
reapare astfel în centrul unei lumi care se presupune că deţine
un control raţional asupra propriilor ei probleme. Mai mult,
acest lucru presupune cu siguranţă anumite efecte la nivel
126 Consecinţele modernităţii
inconştient deoarece impune reprimarea anxietăţii. Teama, care
este antiteza încrederii fundamentale, incuică probabil anumite
sentimente inconştiente legate de incertitudinile cărora ome­
nirea ca întreg trebuie să le facă faţă. 80
Riscurile cu o probabilitate scăzută şi cu consecinţe mari nu
vor dispărea în lumea modernă, deşi într-un scenariu ideal ele
ar putea fi minimalizate. Astfel, dacă s-ar putea ca toate armele
nucleare existente să fie eliminate, să nu se inventeze nici o altă
armă cu o forţă destructiva comparabilă, şi nu ar apărea nici un
alt dezechilibru catastrofal al naturii socializate, tot ar exista un
profil de pericol la nivel global. Căci dacă este acceptat faptul
că nu se poate obţine eradicarea cunoaşterii tehnologice, arma­
mentul nuclear ar putea fi recreat în orice moment. Mai mult,
orice iniţiativă tehnică majoră ar putea tulbura complet întreaga
orientare a problemelor globale. Efectul devastator este un as­
pect esenţial al modernităţii, din motive pe care le voi dezvolta
în următoarea parte a acestei lucrări.
Caracterul puternic contrafactual al celor mai grave riscuri
este strâns legat de starea de plictiseală indusă de simpla lor
înşiruire. în epoca medievală, inventarea iadului şi a damnării
asociată cu „soarta" necredinciosului în viaţa de apoi era „rea­
lă". Totuşi lucrurile se schimbă în cazul celor mai catastrofale
pericoie cu care ne confruntăm astăzi. Cu cât pericolul este mai
mare, măsurat nu în termenii probabilităţii, ci în termenii unei
ameninţări generalizate la adresa vieţii omeneşti, cu atît carac­
terul său contrafactual este mai accentuat. Riscurile implicate
sunt în mod necesar „nereale" pentru că am putea avea o do­
vadă clară a caracterului acestora numai dacă s-ar petrece acele
evenimente prea groaznice pentru a fi considerate ca o po­
sibilitate. Evenimente petrecute la o scară relativ mică - lan­
sarea bombelor atomice la Hirosima şi Nagasaki sau acciden­
tele de la Three Mile Island şi Cernobâl - ne furnizează o
imagine despre ce s-ar putea întîmpla. Dar acestea nu au nici
un efect asupra caracterului necesar contrafactual al celorlalte
evenimente, mai catastrofale - principalul motiv al „nereal i-
tăţii" lor şi al efectului de narcotic produs de repetata înşiruire
a riscurilor. După cum remarcă Susan Sontag: „Un permanent
scenariu modern: ameninţarea apocalipsei care nu are ioc. Dar
Reacţii de. adaptare 127
continuă să ameninţe... Apocalipsa este acum un serial de
lungă durată: nu «Apocalipsa acum», ci «Apocalipsa de acum
încolo»". 8 1 .•
Reacţii de adaptare
Nu este clar dacă sunt diferenţe semnificative între indivizii
profani şi experţi în ceea ce priveşte gama de reacţii de adap­
tare la profilul de risc al modernităţii. Pentru motivele enu­
merate mai sus, cei mai îngrijorători contrafactuali nu pot fi
traduşi în situaţii de testare empirică, iar cei care sunt experţi
în anumite domenii relevante au opinii tot atât de împărţite ca
şi indivizii mai puţin informaţi. Reacţiile de adaptare posibile
par să poată fi încadrate în patru categorii.
Prima categorie ar putea fi numită acceptare pragmatică şi
este viziunea descrisă de Lasch. Ea implică o concentrare
asupra „supravieţuirii", după cum afirmă acesta. Ceea ce se
întâmplă aici nu este atât o retragere din viaţa exterioară cît o
participare pragmatică ce menţine în focar problemele şi
sarcinile cotidiene. Raymond Williams se referă la o astfel de
orientare numind-o „Planul X", „o nouă politică a avantajului
strategic" - credinţa că multe lucruri petrecute în lumea mo­
dernă sunt în afara oricărui control, aşa încât câştigurile
temporare sunt singurul lucru care poate fi planificat sau sperat,
în viziunea lui aceasta se aplică nu numai la atitudinea multor
persoane obişnuite, ci şi unor domenii majore de acţiune
strategică, cum ar fi cursa înarmărilor.
82
Acceptarea pragmatică nu este un proces fără costuri psiho­
logice, din motivele deja menţionate. Ea reflectă o stare de
amorţeală ce exprimă adeseori unele anxietăţi profunde care în
cazul unor indivizi irump în mod repetat la nivel conştient. în
studiul lui Dorothy Rowe despre modul în care conştiinţa
posibilităţii unui război nuclear afectează viaţa cotidiană, o
reacţie tipică este următoarea: „Singurul răspuns onest pe care
pot să vi-1 ofer în legătură cu modul în care se poate trăi cu
 128 Consecinţele modernităţii
această posibilitate este că nu mă gândesc la ea, pentru că e
înfricoşător să faci asta. Desigur, aceasta nu funcţionează
întotdeauna şi am frecvent viziuni înfricoşătoare despre ce s-ar
întâmpla dacă ar fi folosite aceste arme." 8 3 Acceptarea prag­
matică este compatibilă fie cu un profund ton pesimist, fie cu
nutrirea speranţei - aspecte care pot coexista ambivalent.
Al doilea tip de reacţie de adaptare poate fi numită opti­
mism susţinut, ceea ce înseamnă în esenţă persistenţa atitudi­
nilor iluminismului, o continuă credinţă în raţiunea providen­
ţială în ciuda oricăror pericole care ne-ar ameninţa în prezent.
Acesta este punctul de vedere al acelor experţi, spre exemplu,
care susţin că descurajarea prin înarmare a funcţionat până în
prezent şi va continua să funcţioneze la infinit; sau al acelora
care critică scenariul ecologic al „zilei de apoi" în favoarea
viziunii conform căreia se pot găsi soluţii sociale şi tehnologice
pentru problemele globale majore. 8 4 Pentru actorii obişnuiţi,
aceasta este o perspectivă care continuă să aibă rezonanţă şi
atracţie afectivă, bazată fiind pe convingerea că raţiunea şi
ştiinţa oferă surse de securitate pe termen lung pe care nu le
poate egala nici un alt fel de orientare. Cu toate acestea,
anumite tipuri de idealuri religioase au unele afinităţi elective
cu un optimism susţinut.
Un set de atitudini opus este cel al pesimismului cinic. Spre
deosebire de acceptarea pragmatică, aceasta presupune o
implicare directă în starea de anxietate provocată de pericolele
cu consecinţe mari. Cinismul nu este indiferenţă. Nu este nici
fatalism în mod necesar, cu toate că este greu compatibil cu un
optimism necondiţionat. Cinismul este o modalitate de a
diminua impactul emoţional al anxietăţilor fie printr-o reacţie
plină de umor, fie printr-una de plictiseală. Vine în ajutorul
parodiei, ca în filmul Dr. Strangelove şi în multe forme de
„umor negru", dar şi al sărbătoririi anacronice a plăcerilor lui
„aici şi acum", respingând perspectivele orientate spre viitor ale
modernismului. în unele dintre aceste deghizări cinismul se
detaşează de pesimism şi poate coexista cu un fel de speranţă
disperată. în principiu, pesimismul este de asemenea separabil
de cinism, dacă acesta este definit ca o convingere că,
indiferent de ceea ce face cineva, lucrurile se vor termina
O fenomenologie a. modernităţii 129
prost.8-"5 Şi totuşi, spre deosebire de asocierea dintre optimism
şi idealurile iluministe, este dificil să se furnizeze un conţinut
pentru pesimism, dincolo de nostalgia pentru feluri de a trăi
care au dispărut sau o atitudine negativă faţă de ceea ce
urmează să vină. Pesimismul nu este o formulă de acţiune şi
într-o formă extremă conduce numai la o depresie paralizantă.
Cu toate acestea, conjugat cu cinismul, oferă un punct de ve­
dere cu implicaţii practice. Cinismul .atenuează intensitatea
pesimismului datorită naturii emoţionale neutralizante şi a po­
tenţialului umoristic.
în sfârşit, putem distinge ceea ce eu voi numi angajament
radical, prin care înţeleg o atitudine de contestare practică a
surselor de pericol percepute. Aceia care iau o atitudine prin
angajament radical susţin că, deşi suntem asediaţi de probleme
majore, putem şi ar trebui să ne mobilizăm fie să le reducem
impactul, fie să le depăşim. Aceasta este o viziune optimistă, dar
una legată de acţiune mai degrabă decât de credinţa în analiza
raţională şi discuţii. Vehiculul său primar este mişcarea socială.
O fenomenologie a modernităţii
Literatura sociologică este dominată de două imagini des­
pre ceea ce înseamnă să trăieşti în modernitate şi totuşi amân­
două par a fi mai puţin decât adecvate. Una este cea a lui
Weber, după care legăturile raţionalităţii se strâng din ce în ce
mai mult, închizându-ne într-o cuşcă impersonală a rutinei
birocratice. Dintre cei trei fondatori majori ai sociologiei mo­
derne, Weber a văzut cel mai clar semnificaţia expertizei în
viaţa socială modernă şi a folosit-o pentru a schiţa o feno­
menologie a modernităţii. După Weber, experienţa cotidiană îşi
păstrează culoarea şi spontaneitatea, dar numai în perimetrul
cuştii „de oţel" a raţionalităţii birocratice. Imaginea este foarte
puternică şi este desigur reprezentată puternic atât în literatura
ficţională a secolului douăzeci, cât şi mai direct în discuţiile
 130 Consecinţele modernităţii
sociologice. Există multe contexte ale instituţiilor moderne care
sunt marcate de fixitatea birocratică. Dar ele sunt departe de a
fi atotpătrunzătoare, şi chiar în centrul aplicabilităţii lor, în
organizaţiile pe scară largă, caracterizarea birocraţiei făcută de
Weber este inadecvată. în loc să tindă inevitabil spre rigiditate,
organizaţiile produc zone de autonomie şi spontaneitate - care
sunt adesea mult mai puţin uşor de realizat în grupurile mici. îi
datorăm lui Durkheim această viziune alternativă precum şi
studiului empiric ulterior asupra organizaţiilor. Climatul închis
al opiniilor în cadrul grupurilor mici şi modurile de sancţionare
directă disponibile membrilor săi fixează orizonturile de
acţiune mult mai îngust şi mai ferm decît în grupările organi-
zaţionale mai mari.
A doua este imaginea lui Marx - şi a multor altora, fie că se
consideră marxişti sau nu. După această descriere, modernitatea
este văzută ca un monstru. Mai limpede decât oricare dintre
contemporanii săi, Marx a perceput cât de zguduitor va fi impactul
modernităţii şi cât de ireversibil. în acelaşi timp, modernitatea era
pentru Marx CCC ti CC Habermas a numit atât de exact „un proiect
netemiinat". Monstrul poate li îmblânzit deoarece ceea ce fiinţele
umane au creat poate fi supus întotdeauna controlului lor. Mai
simplu spus, capitalismul este o modalitate raţională de a conduce
lumea modernă deoarece el substituie capriciile pieţei cu îm­
plinirea controlată a nevoilor omului.
Aş sugera înlocuirea acestor imagini cu cea a „unui jug-
a
gernatit"* un bolid cu o putere enormă pe care, în mod
* Termenul provine din cuvântul hindus Jagannath, „stăpânul Lumii" şi
este unul din numele iui Krishna: un idol al acestei zeităţi era purtat în fiecare
an într-un car mare pe străzi, şi se spune că adepţii se aruncau înaintea
acestuia, pentru a fi zdrobiţi sub roţile lui.
a
Semnificaţia cuvântului în engleză este una dublă. Juggemaut
reprezintă pe dc o parte un camion de mare tonaj care transportă mărfuri pe
distanţe mari. Al doilea sens este acela al unei forţe distrugătoare teribile, în
special una care cere un sacrificiu de sine complet. Am preferat păstrarea
termenului original tocmai pentru a surprinde toate aceste conotaţii. Vezi şi
nota autorului (n. tr.).
O fenomenologie a modernităţii 131.
colectiv, îl putem conduce într-o anumită măsură, ca fiinţe
umane, dar care ameninţă, să scape de sub control şi să se
dezintegreze. Juggernaut-ul îi zdrobeşte pe cei care încearcă
să-i reziste, şi în timp ce uneori pare a urma o calc fermă,
alteori virează ciudat în direcţii pe care nu le putem prevedea.
Călătoria nu este în întregime neplăcută sau lipsită de recom­
pense; poate fi deseori exaltantă şi plină de speranţă. Dar atîta
timp cît vor rezista instituţiile modernităţii, nu vom fi niciodată
în stare să controlăm complet fie traseul, fie ritmul călătoriei,
în schimb, nu ne vom simţi niciodată pe deplin în siguranţă,
deoarece traseul urmat este presărat de riscuri cu consecinţe
mari. Sentimentele de securitate ontologică şi de nelinişte
existenţială vor coexista ambivalent.
Tăvălugul modernităţii nu este alcătuit dintr-o singură
bucată şi aici imaginea se destramă, ca orice discuţie despre o
direcţie unică a lui. Nu este un mecanism alcătuit din elemente
integrate, ci unul în care există influenţe diferite ce exercită
forţe contradictorii şi pline de tensiune. Orice încercare de a
surprinde experienţa modernităţii trebuie să înceapă cu această
imagine, care derivă în ultimă instanţă din relaţia dialectică
între timp şi spaţiu, reflectată în constituirea spaţio-temporală a
instituţiilor modernităţii. Voi încerca să schiţez o fenomenolo­
gie a modernităţii în raport cu patru cadre de experienţă ce sunt
dialectic legate între ele şi care se referă la discuţia pe care am
construit-o în acest studiu.
Dislocarea şi reîncapsularea: intersectarea fenomenului de
înstrăinare cu cel de familiaritate.
Intimitatea şi impersonalitatea: intersectarea încrederii per­
sonale cu legăturile impersonale.
Expertiza şi reaproprierea: intersectarea sistemelor
abstracte cu posibilitatea de cunoaştere cotidiană.
Privatismul şi angajarea: intersectarea acceptării pragma­
tice cu activismul.
Modernitatea „dis-locă", în sensul analizat anterior -- locul
devenind o pură fantasmagorie. Şi totuşi, acest tip de experienţă
este mai curând dublu-stratificat sau ambivalent şi nu reprezintă
pur şi simplu pierderea spiritului comunitar. Acest lucru se
 132 Consecinţele modernităţii
poate observa cu claritate numai dacă avem în vedere con­
trastele între lumea pre-modernă şi cea modernă pe care le-am
descris mai înainte. Ceea ce se petrece nu este numai faptul că
influenţele localizate sunt încorporate de relaţiile impersona­
li zate ale sistemelor abstracte. în schimb, însăşi esenţa expe­
rienţei spaţiale se transformă, asociind apropierea cu distan­
ţarea în modalităţi pentru care există puţine similitudini în
epocile precedente. Există aici o relaţie complexă între familia­
ritate şi înstrăinare. în contexte locale, multe aspecte ale vieţii
continuă să poarte pecetea familiarităţii şi a lipsei de efort,
fundamentate în activităţile obişnuite ale indivizilor. Dar
sentimentul familiarului este adeseori mediat de distanţarea în
spaţiu-timp. El nu derivă din particularităţile unui anume spaţiu
localizat şi această experienţă, atât timp cât se transformă în
convingere generalizată, este tulburătoare şi confortabilă în
acelaşi timp. Siguranţa pe care familiarul o inspiră, atât de im­
portantă pentru sentimentul de securitate ontologică, este aso­
ciată cu descoperirea faptului că ceea ce este confortabil şi la
îndemână este de fapt expresia unor evenimente îndepărtate, că
a fost „plasat" într-un mediu local şi nu formează un tot organic
cu acesta. Zona comercială locală este un mediu în care, prin
plasamentul clădirilor şi prin planificarea atentă a locurilor
publice, se cultivă sentimentul inutilităţii efortului şi al secu­
rităţii. Şi totuşi orice persoană care face cumpărături acolo este
pe deplin conştientă că multe dintre magazine fac parte din
lanţuri de magazine care se pot găsi în orice alt oraş şi că există
într-adevăr nenumărate asemenea zone comerciale cu un design
asemănător.
O caracteristică a dislocării este inserţia noastră într-un
decor cultural şi informaţional globalizat ceea ce înseamnă că
familiaritatea este mult mai puţin asociată cu locui decât până
acum. Aceasta este nu atât un fenomen de înstrăinare de ele­
mentul local, cât unul de integrare în „comunităţi" globalizate
ale experienţei împărtăşite. Frontierele ascunderii şi dezvăluirii
devin neclare pentru că multe dintre activităţile înainte distincte
se suprapun în domenii publice unitare. Ziarele şi seriile de
programe de televiziune de pe parcursul unei întregi zile sunt
O fenomenologie a modernităţii 133
cele mai concrete şi mai evidente exemple ale acestui fenomen,
dar reprezintă un aspect cu caracter de generalitate al organi­
zării spaţio-temporale în modernitate. Ne sunt familiare eveni­
mente, acţiuni şi aparenţa vizibilă a lucrurilor fizice aflate la
mii de kilometri depărtare de locul în care se întâmplă să
locuim. Apariţia mijloacelor de comunicare electronice accen­
tuează fără îndoială aceste aspecte de dislocare deoarece ele
extind prezenţa în mod instantaneu şi la asemenea distanţe.
După cum subliniază Joshua Meyrowitz, o persoană care
vorbeşte la telefon cu o alta care se află poate la celălalt capăt
al lumii, este mult mai strâns legată de acel altul îndepărtat,
decât de un alt individ aflat în aceeaşi încăpere (care ar putea
întreba „Cine este la telefon? Ce spune?" şi aşa mai departe).
Corespondentul dislocării este reîncapsularea. Mecanismele
de deîncapsulare desprind relaţiile sociale şi schimbul de
informaţii din contexte spaţio-temporale specifice, dar creează
în acelaşi timp posibilităţi noi pentru reinserţia acestora. Acesta
este un alt motiv pentru care ar fi o greşeală să vedem lumea
modernă ca pe una în care sisteme impersonale mari înghit
încetul cu încetul viaţa personală. Aceleaşi procese care au dus
la distrugerea cartierelor oraşelor de tip mai vechi şi la înlo­
cuirea acestora cu blocuri turn şi zgârie-nori, au permis
adeseori construirea altor zone şi re-crearea localităţii. Cu toate
că în mod frecvent imaginea unor grupuri de clădiri înalte,
impersonale, plasate în centrul oraşului este prezentată ca
simbol al peisajului specific modernităţii, aceasta este o gre­
şeală. Re-crearea unor amplasamente relativ mici şi informale
este tot atât de specifică. Aceleaşi mijloace de transport care
contribuie la dizolvarea legăturilor dintre localitate şi relaţiile
de rudenie fac posibilă reîncapsularea, prin facilitarea vizitării
unor rude „apropiate" aflate la mare distanţă.
Se pot face comentarii asemănătoare cu privire la procesul
de intersectare dintre intimitate şi impersonalitate în contextele
moderne de acţiune. Pur şi simplu nu este adevărat că în
condiţiile modernităţii trăim din ce în ce mai mult într-o „lume
de străini". Şi nu ni se cere din ce în ce mai mult să schimbăm
intimitatea cu impersonalitatea în contactele pe care Ic avem cu
 134 Consecinţele modernităţii
ceilalţi în viaţa cotidiană. Este vorba despre ceva mult. mai
complex şi mai subtil. în mediile pre-moderne, contactele
zilnice cu alţii se bazau în mod obişnuit pe o familiaritate ce
izvora parţial din natura locului. Şi totuşi contactele cu alţii
familiari facilitau rareori nivelul de intimitate pe care îl aso­
ciem astăzi cu relaţiile personale şi sexuale. „Transformarea
intimităţii" despre care am vorbit depinde tocmai de distanţarea
pe care mecanismele de deîncapsulare o determină, combinată
cu modificarea mediilor de încredere pe care acestea le
presupun. Există câteva modalităţi evidente în care intimitatea
interacţionează cu sistemele abstracte. Spre exemplu, banii pot
fi cheltuiţi pentru a plăti serviciile expert ale unui psiholog care
îl ghidează pe individ în explorarea universului interior al
intimităţii şi vieţii sale personale.
O persoană care se plimbă pe străzile unui oraş întâlneşte
probabil în cursul unei zile mii de oameni, oameni pe care nu
i-a mai întâlnit niciodată - „străini" în sensul modern al
termenului. Sau poate hoinăreşte pe străzi mai puţin aglomerate
scrutând alene trecătorii şi diversitatea produselor aflate la
vânzare în magazine - flâneur-vX lui Baudelaire. Cine ar putea
nega că aceste experienţe sunt un element integrant al moder­
nităţii? Şi totuşi lumea „de afară" - lumea care se estompează
în spaţio-temporalitatea indefinită dincolo de familiaritatea
casei sau vecinătăţii locale - nu este deloc o lume pur imper­
sonală. Dimpotrivă, relaţiile intime pot fi susţinute la distanţă
(în mod virtual, sunt posibile contactele regulate şi susţinute cu
alţi indivizi aflaţi în orice punct de pe suprafaţa pământului -
şi uneori sub sau deasupra pământului) şi legăturile personale
se modelează continuu între persoane care nu se cunoşteau
înainte. Trăim într-o lume populată, nu în una de chipuri ano­
nime, fără expresie şi interpolarea sistemelor abstracte în
activităţile noastre este un element esenţial al naşterii acestei
1 urni.
în relaţiile de intimitate de tip modern încrederea este întot­
deauna ambivalenţă şi posibilitatea de dezintegrare a acestora
este întotdeauna mai mult sau mai puţin prezentă. Legăturile
personale se pot rupe şi legăturile intime pot fi returnate sferei
Descalificarea şi recalificarea în viaţa de zi cu zi 135
Contactelor impersonale - astfel, în relaţia de dragoste eşuată,
intimul devine din nou un străin. Cerinţa^e „a te deschide" spre
celălalt pe care o presupun în prezent^relaţiile de încredere
personală, cerinţa de a nu-i ascunde nimic celuilalt, combină
confortul cu neliniştea profundă. încrederea personală implică
un nivel de auto-înţelegere şi exprimare de sine care poate să
fie prin el însuşi o sursă de tensiuni psihologice. Pentru că
revelarea de sine reciprocă se combină cu nevoia de recipro­
citate şi de sprijin mutual; cu toate acestea c«le două aspecte
sunt adeseori incompatibile. Angoasa şi frustrarea se împletesc
cu nevoia de încredere în celălalt în calitatea sa de furnizor de
atenţie şi ajutor.
Descalificarea şi recalificarea în viaţa, de zi cu zi
Expertiza este un aspect al intimităţii în condiţiile moder­
nităţii, după cum o indică nu numai marea diversitate de forme
de psihoterapie sau de „counseling" disponibile, ci şi multitu­
dinea de cărţi, articole şi programe de televiziune ce furnizează
informaţii cu caracter tehnic despre „relaţii". înseamnă oare
aceasta că, după cum afirmă Habermas, sistemele abstracte
„colonizează" o „lume-viaţă" pre-existentă. subordonând deci­
ziile personale unei expertize tehnice? Cu siguranţă, nu. Iar
motivele sunt două. Unul ar fi acela că instituţiile moderne nu
se implantează pur şi simplu într-o „lume-viaţă", reziduurile
acesteia rămânând aproximativ aceleaşi dintotdeauna. Schim­
bările care se produc în natura vieţii de zi cu zi afectează de
asemenea mecanismele de deîncapsulare, într-o relaţie
dialectică. Cel de al doilea motiv este acela că expertiza tehnică
este reînsuşită în mod continuu de către agenţii profani ca
element al relaţiei lor de rutină cu sistemele abstracte. Având în
vedere sistemele de cunoştinţe extrem de complicate care există
în prezent, nimeni nu poate deveni expert, în sensul posedării
fie a unei cunoaşteri experte depline, fie a unor acreditări
 136 Consecinţele modernităţii
formale adecvate, în mai mult decât câteva sectoare mici. Şi
totuşi nimeni nu poate interacţiona cu sistemele abstracte fără
a stăpâni unele aspecte rudimentare ale principiilor pe care ele
se bazează.
Sociologii presupun adesea că, în contrast cu epoca pre­
modernă în care multe lucruri rămâneau mistere, trăim astăzi
într-o lume din care misterul s-a retras şi în care modalitatea în
care „funcţionează lumea" poate fi (în principiu) cunoscută
exhaustiv. Dar, atât pentru profan cât şi pentru expert, acest
lucru nu este adevărat dacă luăm în considerare experienţa lor
ca indivizi.
Nouă tuturor, cei care trăim în lumea modernă, lucrurile ne
par în mod caracteristic opace, într-un mod nespecific epocilor
anterioare. în mediile pre-moderne „cunoaşterea locală", pentru
a adopta expresia folosită de Clifford Geertz 8 6 , pe care o
posedau indivizii era bogată, variată şi adaptată la cerinţele
vieţii în mediul local. Dar câţi dintre noi ştiu oare astăzi, atunci
când aprind lumina, de unde li se furnizează electricitatea sau
chiar, într-un sens mai tehnic, ce este de fapt electricitatea?
Deşi „cunoaşterea locală" nu poate fi de acelaşi ordin cum
a fost odinioară, demarcarea cunoştinţelor de abilităţi în viaţa
cotidiană nu este un proces cu un singur sens. Nici indivizii în
contextele moderne nu sunt mai puţin cunoscători ai mediului
local decât corespondenţii lor din culturile pre-moderne. Viaţa
socială modernă este o chestiune complexă şi există multe
procese de „filtrare" prin care, într-o formă sau alta, cunoş­
tinţele tehnice sunt re-apropriate de profani şi aplicate în mod
curent în viaţa cotidiană. După cum am menţionat anterior,
interacţiunea între expertiză şi re-apropriere este influenţată
puternic, printre alte lucruri, de experienţele în punctele de
acces. Factorii economici pot determina dacă o persoană învaţă
să-şi repare motorul maşinii, să-şi recableze sistemul electric al
casei sau să-şi repare acoperişul; dar la fel de bine o fac şi
nivelurile de încredere pe care un individ le investeşte în
anumite sisteme expert şi experţii cunoscuţi implicaţi.
Procesele de reapropriere se referă la toate aspectele vieţii
Descalificarea şi recalificarea în viaţa de zi cu zi 137
sociale - de exemplu, tratamentul medical, creşterea copiilor
sau plăcerea sexuală.
Pentru individul comun toate aceste experienţe nu se
adaugă sentimentului de control asigurat asupra situaţiilor vieţii
de zi cu zi. Modernitatea lărgeşte aria posibilităţilor de îm­
plinire a vieţii personale şi a sentimentelor de securitate în
privinţa unor zone vaste ale vieţii cotidiene. Dar profanul - şi
cu toţii suntem profani în raport cu marea majoritate a sis­
temelor expert - trebuie să călătorească pe coama furtunii.
Lipsa controlului pe care mulţi dintre noi o resimt în legătură
cu unele situaţii de viaţă este reală.
în acest cadru ar trebui înţelese pattern-urile privatismului
şi angajării. Sentimentul „supravieţuirii", aşa cum este folosit
termenul de Lasch, nu poate lipsi din gândurile noastre într-o
lume în care pentru un viitor nedeterminat supravieţuirea este o
problemă reală şi inevitabilă. La nivelul inconştientului - chiar,
şi poate în special, pentru cei a căror atitudine obişnuită este
una de acceptare pragmatică a riscurilor cu consecinţe mari -
relaţia cu supravieţuirea ia cel mai probabil forma unei groaze
existenţiale. Pentru că o încredere fundamentală în continuitatea
lumii trebuie ancorată în simpla convingere că lumea va
continua să existe şi acesta este un lucru de care nu putem fi în
întregime siguri. în romanul Herzog, Saul Bellow remarcă:
„Revoluţia terorii nucleare ne readuce dimensiunea metafizică.
Toate activităţile practice ating acest punct culminant: totul
poate dispărea acum, civilizaţie, istorie, natură. Şi pentru a ne
reaminti întrebarea domnului Kierkegaard..." 8 7 . „întrebarea
domnului Kierkegaard" era cum să evităm groaza non-exis-
tenţei, considerată nu numai ca moarte a individului, ci ca vid
existenţial? Posibilitatea unei calamităţi la nivel mondial, fie
printr-un război nuclear sau prin alte mijloace, ne împiedică să
găsim un confort în asigurarea că viaţa speciei o va depăşi în
mod inevitabil pe cea a individului. Cât de îndepărtată este
această posibilitate, nu poate şti nimeni. Atâta timp cât există
disuasiune trebuie să existe posibilitatea războiului, pentru că
noţiunea de disuasiune are sens numai dacă părţile implicate
sunt pregătite în principiu să folosească armamentul pe care îl
 138 Consecinţele modernităţii
deţin. încă o dată, nimeni, oricât ar fi de expert în logistică şi
organizare militară sau oricât ar fi de experimentat în politica
internaţională, nu poate spune dacă disuasiunea „funcţionează",
iar tot ceea ce se poate afirma este că până în prezent nu a avut
loc un război. Conştientizarea acestor incertitudini inerente nu
scapă populaţiei profane, oricât de vagă ar fi această conştien­
tizare.
Cel care echilibrează anxietatea profundă pe care o astfel
de situaţie trebuie că o produce la oricine este suportul psiho­
logic indus de sentimentul că „nu există nimic pe care eu ca
individ să-l pot face" şi că oricum riscul trebuie să fie foarte
mic. După cum am mai subliniat, interacţiunile obişnuite sunt
un prim element al stabilizării încrederii şi al instalării
sentimentului de securitate ontologică şi acest lucru se aplică
fără îndoială la riscurile cu consecinţe mari precum şi la alte
sfere ale relaţiilor de încredere.
în mod evident, chiar şi riscurile cu consecinţe mari nu sunt
doar contingenţe îndepărtate, care pot fi ignorate în viaţa zil­
nică, cu anumite costuri psihologice. Astfel de riscuri şi multe
altele care constituie potenţial o ameninţare la adresa indi­
vizilor sau îi afectează în mod semnificativ, se insinuează chiar
în centrul activităţii cotidiene. Acest lucru este adevărat în ce
priveşte orice proces de poluare care afectează sănătatea adul­
ţilor sau pe cea a copiilor sau orice factor care produce un
conţinut toxic al alimentelor sau le afectează proprietăţile
nutritive. Se referă de asemenea la o multitudine de schimbări
tehnologice cate influenţează şansele de viaţă, cum ar fi teh­
nologiile de reproducere. în multe dintre situaţii amestecul de
risc şi de oportunitate este atât de complex încât pentru un
individ este extrem de dificil să-şi dea seama cât de multă
încredere poate investi în anumite prescripţii sau sisteme sau
când trebuie să şi-o retragă. Spre exemplu, cum poate reuşi
cineva să mănânce „sănătos" în situaţia în care se afirmă că
toate felurile de mâncare au proprietăţi toxice, de un tip sau de
un altul şi când ceea ce susţin experţii nutriţionişti că „ar fi bun
pentru dumneavoastră" variază o dată cu modificarea cunoş­
tinţelor ştiinţifice?
Descalificarea şi recalificarea în viaţa de zi cu zi 139
încrederea şi riscul, şansa şi pericolul - aceste caracteristici
polare şi paradoxale ale modernităţii -• se infiltrează în toate
aspectele vieţii zilnice, reflectând o dată în plus întrepătrun­
derea extraordinară a localului cu globalul. Atitudinea de ac­
ceptare pragmatică se poate susţine în privinţa celor mai multe
dintre sistemele abstracte care influenţează vieţile indivizilor,
dar prin însăşi natura sa o asemenea atitudine nu poate fi
perpetuată continuu şi referitor la toate zonele de activitate.
Pentru că informaţia expertă înregistrată este adeseori frag­
mentară şi inconsecventă*, asemenea cunoştinţelor reciclate pe
care colegii, prietenii şi intimii le trec de la unul la celălalt. La
nivel personal trebuie luate decizii şi trebuie făurite politici.
Privatismul, evitarea angajamentului contestatar - care poate fi
susţinut prin atitudini optimiste, pesimiste sau de acceptare
pragmatică - poate servi în multe privinţe scopului „supra­
vieţuirii" de zi cu zi. Dar această stare va fi probabil presărată
cu momente de angajament activ, chiar şi din partea acelora
înclinaţi spre atitudini de indiferenţă sau cinism. Pentru că în
legătură cu echilibrul dintre securitate şi pericol pe care
modernitatea îl aduce în viaţa noastră - nu mai există „ceilalţi"
Să luăm în considerare, ca unul dintre multiplele exemple posibile,
cazul aclamatului, un îndulcitor artificial, şi al autorităţilor Statelor Unite.
Ciclainatul a fost folosit pe scară largă în Statele Unite până în anii 1970, şi
Administraţia Alimentaţiei şi a Medicamentelor (Food and Drug Admi-
nistration) 1-a clasificat drept un produs „recunoscut în general ca sigur".
Atitudinea FDA s-a schimbat atunci când cercetările ştiinţifice au condus la
concluzia că şobolanii cărora li se administrează doze mari din această
substanţă sunt predispuşi la anumite forme de cancer. Ciclamatul a fost
interzis în alimente. Pe măsură ce tot mai multe persoane, în anii 1970 şi
începutul anilor 1980, începeau să consume băuturi cu un conţinut redus de
calorii, producătorii au exercitat presiuni asupra FDA pentru a-şi schimba
poziţia. în anul 1984, o comisie a FDA a decis că ciclamatul nu era până la
urmă un agent cancerigen. Un an mai târziu, Academia Naţională de Ştiinţe
(NAS) a intervenit, ajungând totuşi la o concluzie diferită. în raportul
efectuat cu privire la acest subiect, Academia a declarat că ciclamatul este
nesigur atunci când este folosit împreună cu zaharina, deşi este probabil
nedăunător când este ei însuşi folosit ca îndulcitor. Vezi James Bellini, High
Tech Holocaust (Tarrant, London, 1986).
 140 Consecinţele modernităţii
Obiecţii aduse post-modernităţii
TABEL 2
- nimeni nu poate fi complet în afară. în multe privinţe,
O comparaţie a concepţiilor de
condiţia modernităţii provoacă mai degrabă activism decât
privatism, datorită reflexivităţii înnăscute a modernităţii şi „post-modernitate" (PM) şi de „modernitate radicalizată" (MR)
datorită faptului că există multe oportunităţi de organizare
colectivă în cadrul sistemelor poliarhice ale statelor-naţiuni PM
moderne.
1. înţelege tranziţia actuală în terme­
nii epistemologiei sau ca dizolvând
epistemologia în întregul ei.
2. Se concentrează asupra tendinţelor
Obiecţii aduse post-modernităţii
centrifuge ale transformărilor sociale
actuale şi asupra dislocării produse
de acestea
Permiteţi-mi acum să mă reîntorc pe scurt la problemele
3. Vede şinele ca dizolvat sau dez­
prezentate la începutul cărţii şi în acelaşi timp să arunc o privire membrat de caracterul fragmentat al
asupra secţiunilor din final. Am urmărit să interpretez epoca experienţei.
actuală într-un mod ce provoacă viziunea obişnuită asupra
apariţiei post-modernităţii. După cum sunt înţelese de obicei,
4. Aduce argumente în favoarea
concepţiile de post-modernitate - care în cea mai mare parte îşi caracterului contextual al pretenţiilor
au originea în gândirea post structuralistă - implică un număr de adevăr său le consideră ca fiind
de tendinţe distincte. Voi compara acest concept de post- „istorice".
modernitate (PM) cu poziţia alternativă care îmi aparţine şi pe
care o voi numi modernitate radicalizată (MR), în Tabelul 2
care urmează.
5. Teoretizează lipsa de putere pe
care indivizii o resimt în faţa ten­
dinţelor globalizatoarc.
6. Consideră procesul „golirii" de
sens a vieţii de zi cu zi ca un rezultat
al intruziunii sistemelor abstracte.
7. Consideră angajarea politică
coordonată ca fiind împiedicată de
primatul contextualităţii şi disper­
sării.
8. Defineşte post-modernitatea ca
sfârşit al epistemologiei/al individu­
lui/al eticii.
141
MR
1. Identifică dezvoltările instituţio­
nale care creează un sentiment al
fragmentării şi al dispersiei.
2. Consideră modernitatea târzie
drept un set de circumstanţe în care
dispersia este legată dialectic de ten­
dinţele profunde spre integrare globală.
3. Vede şinele ca fiind mai mult decât
un loc de intersectare a unor forţe;
modernitatea face posibile procesele
active ale identităţii de sine reflexive.
4. Argumentează că trăsăturile uni­
versale ale pretenţiilor de adevăr se
impun asupra noastră într-un mod
irezistibil datorită caracterului pri­
mordial al problemelor globale. Cu­
noaşterea sistematică a acestor evo­
luţii nu este împiedicată de reflexi­
vitatea modernităţii.
5. Analizează dialectica lipsei de pu­
tere şi a investirii cu putere atât în
raport cu experienţa, cât şi cu acţiunea.
6. Consideră viaţa de zi cu zi drept
un complex activ de reacţii la siste­
mele abstracte, care implică atât
aproprierea cât şi pierderea.
7. Consideră angajarea politică co­
ordonată ca fiind atât posibilă, cât şi
necesară, la nivel global cât şi local.
8. Defineşte post-modernitatea ca pe
un proces de transformări posibile ce
se îndreaptă „dincolo" dc instituţiile
modernităţii.
162 Consecinţele modernităţii

providenţială nu va interveni să ne salveze, şi nici o teleologie VI

istorică nu garantează că această a doua versiune de post-mo-
dernitate nu o va înlătura pe prima. Apocalipsa a devenit
comună şi tot atât de familiară ca oricare contrafactual al vieţii
de zi cu zi. Totuşi, ca toţi parametrii de risc, poate deveni reală.

Este modernitatea un proiect occidental?

în acest studiu am vorbit despre „modernitate" fără a face

referiri detaliate la zone mari din O. fii Fel aşa-numitelor ţări
dezvoltate. Când vorbim despre modernitate, totuşi, ne referim
la transformări instituţionale care îşi au originea în occident.
Dar cât este modernitatea de occidentală? Pentru a răspunde la
această întrebare trebuie să reflectăm asupra diverselor
caracteristici ale modernităţii care pot fi desprinse în urma
analizei. Referitor la grupările instituţionale, două complexe
organizaţionale au, în procesul de dezvoltare a modernităţii, o
semnificaţie aparte: statul naţiune şi producţia capitalistă
sistematică. Cele două îşi au rădăcinile în caracteristici spe­
cifice ale istoriei europene şi au puţine trăsături .corespondente
în perioadele anterioare sau în alte tipuri de organizare cul­
turală. Faptul că s-au răspândit, inter-relaţionate, în întreaga
lume, se datorează puterii pe care au generat-o. Nici o altă
formă socială mai tradiţională nu a putut contesta această
putere, menţionându-şi o autonomie completă, situată în afara
tendinţelor unei dezvoltări globale. Este modernitatea în mod
distinct un proiect occidental în ceea ce priveşte modurile de
viaţă promovate de aceşti doi agenţi transformatori? Răspunsul
direct la această întrebare trebuie să fie „da".
Una dintre consecinţele fundamentale aie modernităţii,
subliniată în acest studiu, este globalizarea. Aceasta este mai
mult decât o difuzare a instituţiilor occidentale în întreaga lu­
me, proces prin care celelalte culturi sunt distruse. Global i zarea
- un proces de dezvoltare neuniformă care fragmentează pe
măsură ce coordonează - introduce noi forme de interdepen­
denţă într-o lume în care, o afirmăm încă o dată, nu există
 164 Consecinţele modernităţii
„ceilalţi". Acestea produc noi forme de risc şi pericol în acelaşi
timp care furnizează importante posibilităţi de securitate
globală. Este modernitatea în mod particular occidentală din
punctul de vedere al tendinţelor globaiizatoare? Nu. Nu poate
fi, deoarece vorbim aici despre forme de interdependenţă mon­
dială şi de conştiinţă planetară. Modalităţile în care aceste ches­
tiuni sunt abordate şi tratate implică în mod inevitabil concepţii
şi strategii care derivă din aşezări non-occidentale. Căci nici
radicalizarea modernităţii şi nici globalizarea vieţii sociale nu
sunt procese care să fie într-un sens oarecare încheiate. Având
în vedere diversitatea culturală în întreaga lume, sunt posibile
mai multe tipuri de răspuns faţă de asemenea instituţii. Depla­
sările „dincolo" de modernitate au loc într-un sistem globalizat
caracterizat de inegalităţi mari în ce priveşte bogăţia şi puterea,
şi nu pot fi decât afectate de către acestea.
Modernitatea are un caracter universal nu numai în ceea ce
priveşte impactul mondial, dar şi în ceea ce priveşte cunoaş­
terea reflexivă, esenţială dinamicii sale. Este în acest sens mo­
dernitatea distinct occidentală? Acestei întrebări trebuie să-i
răspundem afirmativ, deşi suni necesare anumite specificări.
Schimbarea radicală produsă în raport cu tradiţia, schimbare
care este o trăsătură intrinsecă a reflexivităţii modernităţii, mar­
chează o ruptură nu numai cu epocile precedente, dar şi cu alte
culturi. Deoarece raţiunea s-a dovedit incapabilă să-şi găsească
propria justificare, nu există nici un impediment în a considera
că ruptura reprezentată de modernitate are la bază o angajare
culturală (şi puterea). Puterea nu rezolvă totuşi problemele care
apar inevitabil ca şi consecinţe ale răspândirii reflexivităţii mo­
dernităţii, mai ales în momentul în care modurile de argu­
mentare discursivă sunt acceptate şi respectate pe scară largă.
Argumentarea discursivă, inclusiv cea constitutivă ştiinţelor
naturale, implică şi criteriile care depăşesc diferenţierile cul­
turale. Nu există nimic occidental în acest aspect, dacă anga­
jarea într-un astfel de demers ca mijloc de soluţionare a dispu­
telor este iminentă. Cine poate afirma, totuşi, ce limite ar putea
fi impuse pentru a putea împiedica răspândirea unei astfel de
atitudini angajate? Căci radicalizarea incertitudinii este ea
Observaţii finale 165
însăşi supusă incertitudinii şi, prin urmare, un principiu care
produce o rezistenţă puternică.
Observaţii finale
Permiteţi-mi, în concluzie, să încerc să rezum principalele
aspecte ale acestui studiu. Mai presus de orice în societăţile
industrializate, dar într-o oarecare măsură în întreaga lume, am
păşit într-o etapă de modernitate târzie, desprinsă de tradiţie şi
de ceea ce a fost pentru o perioadă îndelungată de timp o
„poziţie avantajoasă" (atât pentru cei „din interior", cât şi
pentru ceilalţi) - dominaţia occidentului. Deşi aceia care au
iniţiat-o au căutat certitudini pentru a înlocui dogmele
prestabilite, modernitatea implică efectiv instituţional izarea
stării de incertitudine. în condiţiile modernităţii toate pretenţiile
de cunoaştere sunt în mod inerent circulare, cu toate că
„circularitatea" are o conotaţie diferită în cazul ştiinţelor natu­
rale prin comparaţie cu ştiinţele sociale. în prima situaţie, ea
vizează faptul că ştiinţa este pură metodă aşa încât toate
formele de „cunoaştere acceptată" sunt în principiu supuse
refutaţiei. Ştiinţele sociale presupun o circularitate în dublu
sens, care este elementul fundamental, constitutiv al instituţiilor
moderne. Pretenţiile de cunoaştere pe care acestea le produc
sunt în principiu în întregime pasibile de revizuire, dar ele sunt
„revizuite" şi într-un sens practic întrucât acţionează atât
înăuntru cât şi în afara mediului pe care îl descriu.
Modernitatea este inerent globaiizatoare, iar consecinţele
tulburătoare ale acestui fenomen combinate cu circularitatea
reflexivităţii ei, constituie un univers al evenimentelor în care
riscul şi hazardul iau forme noi. Tendinţele globaiizatoare ale
modernităţii sunt simultan extensionale şi intensionale - ele
conectează indivizii cu sistemele pe scară largă în cadrul dia­
lecticii complexe a schimbării atât la nivel local cât şi la nivel
global. Multe dintre fenomenele etichetate drept postmoderne
 166 Consecinţele modernităţii Observaţii finale 167

se referă de fapt la o experienţă de viaţă într-o lume în care caracteristice ale tradiţiei. O astfel de fixitate va constitui la
prezenţa şi absenţa se întrepătrund în modalităţi noi din punct rândul său fundamentul unui sentiment de securitate onto­
de vedere istoric. Ideea de progres se goleşte de conţinut pe logică, întărit de conştiinţa existenţei unui univers care este
măsură ce circularitatea modernităţii intră în scenă, în timp ce supus controlului uman. Aceasta nu ar fi o lume supusă unui
la un nivel colateral cantitatea fluxului zilnic de informaţie „colaps în exterior" în organizări descentralizate, dar ar îmbina
internă pe care îi implică existenţa „într-o singură lume" poate fără îndoială localul cu globalul în moduri complexe. Ar im­
fi uneori copleşitoare. Aceasta nu este în primul rând o expresie plica oare o astfel de lume reorganizarea radicală a spaţiului şi
a fragmentării culturale sau a disoluţici subiectului într-o „lume timpului? Se pare că da. Reflectând astfel asupra acestei
a semnelor" lipsită de centru. Este un proces de transformare si­ problematici începem să dizolvăm legătura dintre speculaţia
multană a subiectivităţii şi a organizării sociale globale, într-un utopică şi realism. Iar acest lucru depăşeşte pretenţiile unui
mediu eoniiictual generat de prezenţa riscurilor cu consecinţe studiu de acest tip.
mari.
Modernitatea este inerent îndreptată către viitor, în aşa fel
încât viitorul are statutul unei modelări contrafactuale. Deşi
există şi alte motive pentru a o face, acesta este factorul pe care
îmi sprijin noţiunea de realism utopic. Anticipările viitorului
sunt parte integrantă a prezentului, răsfrângându-se asupra
modului în care se dezvoltă de fapt viitorul; realismul utopic
asociază „deschiderea" spre viitor cu analiza tendinţelor institu­
ţionale aflate în curs de derulare în care viitorul politic este o
trăsătură imanentă a prezentului. în acest context ne reîntoar­
cem la problema timpului, problemă cu care am început această
carte. Cum ar arăta o lume post-modernă în raport cu cele trei
categorii de factori la care ne-am referit, şi care constituie
esenţa naturii dinamice a modernităţii? Căci dacă într-o bună zi
instituţiile moderne ar fi depăşite, acestea s-ar transforma în
mod necesar. în loc de concluzie, în acest punct al demersului
vor fi suficiente doar câteva comentarii.
Utopiile realismului utopic sunt antitetice, atât în raport cu
reflexivitatea cît şi cu temporalitatca modernităţii. Prescripţiile
sau anticipările utopice construiesc fundamentul unei stări de
lucruri care obstrucţionează caracterul infinit deschis al mo­
dernităţii, într-o lume post-modernă timpul şi spaţiul nu ar mai
fi organizate în- relaţia dintre ele de către istoricitate. Este greu
de spus dacă acest lucru va însemna o renaştere a religiei într-o
formă sau alta, dar va presupune probabil o fixare a unor
aspecte ale vieţii care va aminti de anumite trăsături
 FIGURI Şl TABI2LR CUPRINS

Figuri I
Introducere, p. 9; Discontinuităţile modernităţii, p. 11; Securi­
tatea, pericolul, încrederea şi riscul, p. 14; Sociologia şi modernitatea,
1. Dimensiunile instituţionale ale modernităţii / 60 p. 17; Modernitatea, timpul şi spaţiul, p. 22; Deîncapsularea, p. 26;
2. Dimensiunile giobalizârii / 70 încrederea, p. 33; Reflexivitatea modernităţii, p. 39; Modernitate sau
3. Dimensiunile realismului utopic / 147 post-modernitate?, p. 47; Rezumat, p. 53.
4. Tipuri de mişcări sociale / 149
5. Contururile unei ordini post-moderne / 154 II
6. Dimensinile sistemului post-sărăcie / 155 Dimensiunile instituţionale ale modernităţii, p. 56; Globalizarea
7. Riscuri cu consecinţe crescute ale modernităţii / 160 modernităţii, p. 63; Două perspective teoretice, p. 65; Dimensiunile
globalizării, p. 69.
Tabele
III
1. Mediile de încredere şi risc în culturile pre-moderne şi încrederea şi modernitatea, p. 77; încrederea în sistemele abstrac­
moderne / 98 te, p. 80; încrederea şi expertiza, p. 85; încrederea şi securitatea
2. O comparaţie între conceptele de „post-modernitatc" şi ontologică, p. 88; Pre-modernul şi modernul, p. 100.
de „modernitate radicalizată" / 141
IV
Sistemele abstracte şi transformarea intimităţii, p. 107; încrederea
şi relaţiile personale, p. 108; încrederea şi identitatea personală, p. 133;
Riscul şi pericolul în lumea modernă, p. 118; Riscul şi securitatea
ontologică, p. 124; Reacţii de adaptare, p. 127; O fenomenologie a
modernităţii, p. 129; Descalificarea şi recalificarea în viaţa de zi cu zi,
p. 135; Obiecţii aduse post-modernităţii, p. 140.

V
Călătoria cu juggernaut-ul, p. 142; Realismul utopic, p. 144;
Orientări viitoare: rolul mişcărilor sociale, p. 148; Post-modernitatea,
p. 153.

VI
Este modernitatea un proiect occidental?, p. 163; Observaţii
finale, p. 165.

Note p. 168.