FONETICA

Sunetele limbii române sunt: vocalele, consoanele, semivocalele. Litera este semnul

grafic al unui sunet. În general, în limba română o literă transcrie un sunet. Grupurile
de sunete pot nota:

 un sunet care este consoană – c̆ (ce, ci), ğ (ge, gi), k’(che, chi), g’(ghe, ghi);
 două sunete – consoanele c̆ , ğ, k’, g’ + vocalele e și i.

Grupurile de litere ci, gi, chi, ghi  redau la final de cuvânt o consoană.

La sfârșit de cuvânt, după consoană apare uneori un i  care nu este vocală și se
numește i  „șoptit“. Acest sunet poate să apară și în interiorul cuvintelor compuse, fiindcă este
finala unui cuvânt din care s-a obținut noul termen: oricând, oricât, câteșitrei, fieșicare etc.
Diftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală și o semivocală pronunțate în
aceeași silabă. Diftongul poate fi:

 urcător (ascendent), alcătuit din semivocală + vocală (tŏamnă);

 coborâtor (descendent), alcătuit din vocală + semivocală (raĭ).

Unele pronume personale și unele forme ale verbului a fi se scriu cu litera e la inițială și
se pronunță cu diftongul ĭe (ĭel, ĭele, ĭeste, ĭeram etc.). Uneori, aceste pronume formează
triftongi: ĭeŭ, ĭeĭ.
Triftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală și două semivocale pronunțate în
aceeași silabă.
Hiatul apare între două vocale alăturate pronunțate în silabe diferite.

În limba română, sunt multe împrumuturi neadaptate care se scriu și se pronunță ca în

limba de origine. Pentru aceste situații nu se pot da reguli și de aceea trebuie consultate
dicționarele normative, în special DOOM2.
Există situații când aceeași literă transcrie sunete diferite. De exemplu, u care în cuvintele
de origine franceză se pronunță ü (tul) și în cele de origine engleză se poate pronunța u
(outfit), a (up-grade) sau i (bussinesman). Sunetele ü (déjà-vu)  și ö (a pasteuriza) nu sunt
specifice limbii române, dar apar în împrumuturi.
Literele duble transcriu în substantivele proprii un singur sunet. În cuvintele de origine
italiană, dublul zz transcrie sunetul ț. Există și litere care nu se citesc în cuvintele de origine
străină, de exemplu h  din thailandez.
Articolul hotărât se atașează fără cratimă la împrumuturile neadaptate, atunci când acestea
se termină într-o literă din alfabetul limbii române pronunțată ca în limba română (boardul),
dar se folosește cratima atunci când sfârșitul cuvântului prezintă deosebiri între scriere și
pronunțare (story-ul ).
Pentru scrierea și pronunțarea numelor proprii de persoană și de locuri străine, limba
română folosește forma originară (New York, Shakespeare, Racine etc.) sau normele
internaționale, dacă este vorba despre limbi care folosesc alte alfabete decât cel latin (Beijing,
Tolstoi etc.). Pentru unele locuri străine cunoscute de multă vreme, se folosesc și forme
adaptate (Londra, Florența, Moscova, Salonic, Varșovia etc.).