http://deliamihaimomente.wordpress.

com/

Duminică, 13 aprilie 2008

Am găsit, într-un final, un motto adecvat lucrării pentru

colocviu. Este din Nietzsche, care spune că „nu suntem destul de

subtili pentru a întrezări scurgerea probabil absolută a

devenirii” şi că „noi afirmăm forma pentru că nu sesizăm

subtilitatea unei mişcări absolute”. Cred că jurnalul intim este un

instrument pentru suplinirea acestei carenţe, o încercare de a

umple golul dintre experienţă şi conştientizarea ei mereu

tardivă. Este o formă cât se poate de puţin fixă, care aspiră să

adere cât mai fidel cu putinţă mişcării inerente vieţii şi tocmai acest caracter nesigur şi paradoxal,

discutat, răs-discutat şi întors pe toate feţele, îi conferă un statut îndeajuns de nobil pentru a

putea fi primit în sfera „seriosului” literar.

Spuneam că jurnalul intim este plasat în regimul paradoxalului, şi aceasta oscilând între mai

mult de o pereche de extreme. Este vorba, în primul rând, de însăşi existenţa lui ca gen literar,

deoarece în mod ideal nu are alt lector decât autorul său, nu este destinat publicării, nu este supus

nici unei reguli literare, nu este „lucrat”, pe scurt nu se vrea a fi nimic din ceea ce devine. Şi totuşi,

multe trec de la stadiul de „Album” la cel de „Operă”, constituindu-se într-o „ficţiune a non-

ficţiunii”. Paradoxală mai este şi atitudinea naratorului, care este mereu nesigur în legătură cu

valoarea a ceea ce a scris, sau, în unele cazuri, afirmă răspicat inutilitatea jurnalului, însă continuă

să-l redacteze. Sau retuşarea stilului, discreta modificare a notiţelor, rearanjarea frazelor pentru

ameliorarea unui vinovat efect estetic, deoarece într-adevăr plăcerea estetică are, inevitabil,

nevoie de comunicare, aşa cum constată Eugen Simion. Paradoxal este şi ceea ce aş numi „mitul

autenticităţii”, deoarece cred că reprezintă altceva decât o clauză a scriiturii diaristice, paradoxal

întrucât autentică este doar clipa trăită, actul în sine, faptele. Între ele şi redactarea lor intervine

totdeauna un decalaj transformator, devenirea în şi mai ales întru text este deformatoare.

Nu cred, însă, că este îndreptăţită părerea că aceste contradicţii ar constitui un handicap sau

o dovadă de neseriozitate suficiente pentru a ignora jurnalul intim sau a-l marginaliza. Dovadă că
există jurnale publicate, cumpărate şi apreciate. Mă gândesc la ce spunea Roland Barthes în

Plăcerea textului, şi anume propunea o posibilă metodă de evaluare a operelor modernităţii, conform

căreia valoarea lor ar decurge din duplicitatea lor. În acest caz, cititorul ar trebui să treacă peste

tirania „contradicţiei logice socratice”. Aceste afirmaţii îmi par pertinente şi chiar necesare

adaptate cazului jurnalului, operă duplicitară prin sine însăşi şi care impune cititorului său noi

convenţii şi noi sarcini de lectură.

Timpul trăirii, timpul mărturisirii este prima carte a lui Eugen Simion pe care am citit-o, iar

acum am parcurs-o din nou pentru colocviu. Mă întreb de ce a avut întâietate faţă de opera critică.

Nedumerire care este doar aparentă, poate un pic ironică: este posibil ca un gen minor precum

jurnalul să fie mai citit decât „cărţile grele” cu „subiecte copleşitoare” ale aceluiaşi autor?

Mă aşteptam atunci, ca cititor neavizat, la o nouă imagine mitică a Parisului, sau poate la o

imagine atipică (jurnalul în sine intrând în categoria celor atipice din punct de vedere al

calendarităţii), sau la împărtăşirea tribulaţiilor naratorului, în orice caz mă aşteptam automat la

ceva pitoresc, cedând în faţa unei duble ispite: cea a formei (de jurnal intim) şi cea a conţinutului

(„eternul cliché Paris”). Parcurgându-l însă, dau peste consideraţii critice, literare, sociologice,

dialoguri cu oameni de litere. Din toate acestea transpar totuşi tribulaţiile intelectuale, stările

psihice şi „impresiile”. Naratorul a anunţat de la bun început că Parisul nu este ceea ce ştim din

literatură că este, iar mitul său poate fi numai unul personal. A trebuit însă să mă conving pe

propria-mi piele că este necesară abandonarea oricărei prejudecăţi legată de ceea ce reprezintă un

jurnal intim.

Am avut în mod repetat impresia că Jurnalul parizian tinde să se confunde cu obiectul său,

scriitura cu referentul. Un mare ocean, condiţionat de o trăire subiectivă, o construcţie

fragmentară, incertă, personală. Parisul nu e un album de ruine veşnice în moarte, aşa cum constată

naratorul. Parisul e viu, trăieşte din convieţuirea dintre memorie şi transformare, la fel ca jurnalul

său. Acesta nu e un colaj de imagini fotografice încremenite sau de amintiri, ci trăieşte din ritmul

intern al scriiturii, care devine însuşi ritmul transformării eului.

În plus, naratorul propune două moduri de cunoaştere a oraşului. Cred că există o relaţie

analogică între acestea şi cele două feluri posibile de lectură propuse de acelaşi Roland Barthes.

Acesta din urmă vorbeşte despre „un mod de lectură clasic”, care urmăreşte articulaţiile textului,
ia în considerare întinderea lui, ignoră jocurile de limbaj şi care ar corespunde modului „în zbor de

pasăre” de cunoaştere a Parisului propus de Eugen Simion, care ar avea drept metodă „depistarea

suprafeţelor şi a punctelor de reper”. Facilă, dar nu neapărat superficială, aceast tip de cunoaştere

se află în opoziţie cu cel „de identificare”, care ar duce la o adevărată iniţiere în „otrava poeziei”

oraşului, respectiv a textului. O identificare cu structura intimă a oraşului şi a populaţiei sale: „ca

să te primească, trebuie să străbaţi, ca Moise, deşertul şi poţi foarte uşor să mori, ca şi el, înainte

de a atinge pământul făgăduinţei. Deşertul merită, totuşi, să fie străbătut”. Barthes l-a numit

„modul de lectură modern”, o lectură cu aplicaţie, care aderă la text, iar ceea ce captivează nu este

extensia logică sau dezvăluirea adevărurilor, ci „foietajul semnificanţei”.

Dupa o acomodare elementară, naratorul se lansează direct în biblioteci, anticare, relaţii

universitare, cafenele, pe scurt „caracterul social şi cel profesional” al eului predomină. Am preluat

aceşti termeni de la Musil, care enumeră cu ironie vreo nouă „caractere ale eului”, printre care

caracterul privat, cel religios, cel sexual etc. Însă iniţial naraţiunea e ezitantă, personală, stilul

aproape anecdotic, naratorul vorbeşte despre familie şi „nimicuri cotidiene” (piaţă, bani, chirie). Cu

alte cuvinte, din spatele textului şi al stilului transpare evoluţia personajului, datorită acestei

aderenţe a scriiturii la mişcările interioare ale naratorului.

Constatând multitudinea de probleme şi problematizări ale societăţii pariziene, concrete şi

ultra-prezente în majoritatea împrejurărilor, naratorul se plânge că în numeroasele cărţi apărute ca

ciupercile după ploaie, în domeniul sociologiei ca şi în cel al literaturii, se oferă descrieri isteţe şi

atât. Prin aceasta, nu s-ar reuşi decât „sporirea angoasei” din cauza lipsei soluţiilor, alienarea prin

vorbărie inutilă în detrimentul acţiunii reparatoare. Însă poate că răspunsurile lipsesc câteodată în

mod deliberat, pentru a nu cădea în păcatul teoretizării, al prescripţiei, pentru a nu capitula în

confruntarea cu demonul teoriei, descris de Antoine Compagnon. Aceasta mă trimite cu gândul la

definiţiile negative ale limbajului poetic, probabil unul dintre cele mai la îndemână exemple. Cred că

libertatea de gândire este încurajată dacă se evită fixarea în şabloane, în cadre reductive, mai ales

într-un context saturat de sentinţe şi teorii. Se simte nevoia unui soi de anti-teorie, a unui spaţiu în

care regulile sunt abolite şi există pentru a fi încălcate, un spaţiu al paradoxului, unde să fie

posibilă o realitate precum „o ficţiune a non-ficţiunii”.

 Jurnalul ca spaţiu al libertăţii nu apare ca gen literar odată cu conştiinţa de sine a omului ca

individualitate, ci odată cu teroarea şi mania persecuţiei caracteristice modernităţii. Parafrazându-l

pe Valéry, am putea spune că jurnalul este, prin excelenţă, permanent neterminat, se modifică odată

cu autorul lui. Demonul-lector, care a dobândit atât respect în ultimii zeci de ani, care s-a umflat în

pene drept consecinţă a importanţei care i s-a acordat, pentru care, spune Sartre, „totul este de

făcut şi totul este deja făcut”, această obsesie a celui care te citeşte este, utopic, redusă la minim.

Discursul nu ar mai trebui să se justifice, direct sau indirect, şi nici autorul său (caz ideal).

„Al doilea eu” din scrierile diaristice, a cărui existenţă subtilă este afirmată de Eugen Simion,

transpare inclusiv în Jurnalul parizian. „Cel care trăieşte în umbră” îşi justifică în treacăt micile

compromisuri: „spre a nu-mi crea reputaţia de sfânt incoruptibil (citeşte: antipatic)”, justificare

strict intimă, dar care şi-a făcut totuşi loc în paginile jurnalului. De altfel, naratorul îşi formulează

într-un loc în mod explicit credinţa că „(în operă) aflăm, în fapt, adevăratul portret moral al

autorului”. În spatele cronicii devenirii profesionale se află starea de malaise, poate inevitabilă,

încercarea de a evita plictiseala care pândeşte dintre miile de glasuri exacerbate ale mediului

cultural. Jurnalul permite confruntarea cu o ameninţătoare angoasă. Aceasta este, potenţial,

cauzată de o stare de saturare inerentă capitalei în sărbătoare continuă, lăsată însă în final sub

semnul întrebării: o sărbătoare continuă, însă ascunzând fragmente aproape sordide, în orice caz

compusă din multe episoade carnavaleşti neliniştitoare. În realizarea portretelor şi a descrierilor

acestor episoade pătrunde foarte adesea o fină ironie, iar dezamăgirea de a descoperi frivolitate

sau hedonism în loc de profesionalism şi spirit constructiv este câteodată formulată explicit, iar

alteori se întrezăreşte doar în spatele unei impresii de gust amar. Fără a deveni pesimist, naratorul

asimilează şi îşi asumă acest drum sinuos.

În termenii lui Ortega Y Gasset, viaţa este coexistenţa unui „eu” cu felurite circumstanţe.

Pentru Dumnezeu nu există „le dedans” şi „le dehors”, El „se scaldă” în propria circumstanţă, e Unul

cu ea, în timp ce omul trăieşte angoasa lipsei, „ca ciungul care zice că este un om cu două braţe,

numai că-i lipseşte unul”. Condiţia umană ar fi acest mod de a simţi lipsa a ceva de care avem nevoie.

Jurnalul surprinde acest zbucium. Şi, mai mult, tinde la identificarea vieţii cu literatura, a „eului

social” cu „eul profund”, la negocierea unui pact între „le dedans” şi „le dehors”. Tot Ortega

constată că începând cu Mallarmé, poetul îşi propune să fie om, nu poet şi fixează mai multe
tendinţe ale artei moderne, dintre care relevante pentru cazul de faţă mi se par două: să eludeze

orice falsitate şi să nu aibă nici un fel de transcendenţă. Citim jurnale nu atât pentru amănunte din

viaţa autorului, personalitate, culise, ci pentru că dorim să vedem adevăruri, nu măşti. În mod ideal,

jurnalul ar trebui să fie situat undeva în apropierea gradului 0 al scriiturii. Căutăm un mod de a scrie

la care putem adera în virtutea existenţei noastre, alături de autor, ca om. Iar motivul primar,

uneori inconştient, pentru care scriem jurnale cred că este credinţa că viaţa proprie, oferită prin

text lumii, are şanse să devină o Carte. De aici pornesc paradoxurile legate de acest gen literar:

viaţa, non-ficţiunea devin pe nevăzute Carte, literatură. O încercare de a demonstra aproape

visceral că nu „doar zeii creează” (Petre Ţuţea).

Dacă „criticul este un poet care trece imaginarul prin urechea de ac a unui concept”, diaristul,

vrând-nevrând, trece non-ficţiunea prin urechea de ac a unei convenţii estetice.

Cred că am strâns suficient material pentru a putea redacta lucrarea pentru colocviu. O voi

face mâine, încredinţând jurnalului aceaste ciorne.

Bibliografie:

Barthes, Roland – Plăcerea textului

Compagnon, Antoine – Cele cinci paradoxuri ale modernităţii

Le Rider, Jacques – Jurnale intime vieneze

Ortega Y Gasset, José – Câteva lecţii de metafizică

Ortega Y Gasset, José – Dezumanizarea artei

Simion, Eugen – Ficţiunea jurnalului intim

Simion, Eugen – Întoarcerea autorului

Simion, Eugen – Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian

Delia Mihai

Universitatea „Transilvania” Braşov